I Sambrian T Drept Roman

 

Universitatea Craiova Facultatea din de Drept

Drept Roman Suport de curs pentru studenţii anului I F.R. Prof. Univ. Dr. Teodor Sâmbrian

Craiova 2016 Prezentul curs este protejat potrivit legii dreptului de autor  şi orice  folosire alta decât decât în scopuri scopuri personale personale pentru pentru studiu studiu este interzi interzissă  de lege sub sanc ţ iune iune penală.

1

 

 

I. Informaţ Informaţii generale  Numele cursului: Drept   Drept privat roman rom an Codul cursului: D16DRFRL213   An, semestru: An I, Sem. II Tipul cursului: Obligatoriu Coordonatorul de disciplină: Teodor Sâmbrian  Birou: Calea Bucuresti nr.107 D, Craiova, Facultatea de Drept  E-mail:  Consulta ţ iii: i: Miercuri 18-20 Introducere Cursul de „Drept privat roman” se pred ă în semestrul II, anul I, la Specializarea Drept, şi are ca scop înțelegerea principiilor şi instituţiilor fundamentale ale dreptului privat roman.  Obiective 

Dreptul roman este o disciplină  fundamentală  cu rol propedeutic în cadrul ăţământului ăreşte ini ţierea şiformale, ţilor cu  înv familiarizarea studen sistemul de dreptjuridic roman ce prinurm relevarea izvoarelor a celor mai importante principii şi instituţii de drept, precum şi receptarea sa în dreptul român. Rezultate aș așteptate

Rezultate aş aşteptate   Cunoaşterea

terminologiei juridice latine   Însuşirea unei strategii generale de evaluare a unei dileme juridice pe baza argumentelor pro şi contra   Capacitatea de utilizare adecvat ă  a noţiunilor de drept roman în cazul abord ării unor Structura cursului   instituţii juridice moderne   Dobândirea unor deprinderi de utilizare corect ă  a instrumentelor gândirii morale în soluţionarea speţelor din jurisprudenţa cotidiană: putere de discern ământ, luarea deciziei, susţinerea unui punct de vedere etc   Capacitatea de a susţine un discurs coerent, logic şi retoric.

 

 

Competenţe obţ Competenţ obţinute

   

       

 

şterea terminologiei juridice de bază, a principiilor şi instituţiilor fundamentale Cunoa ale dreptului roman Formarea capacităţii de utilizare adecvată a noţiunilor de drept roman Înţelegerea evoluţiei istorice a instituţiilor de drept roman în funcţie de condiţiile economice, sociale şi politice Explicarea raportului existent între instituţiile dreptului privat roman şi societatea Romei antice Interpretarea relaţiei dintre dreptul privat roman şi instituţiile fundamentale aparţinând dreptului privat modern Abilitarea în utilizarea corectă a judecăţii logice în interpretarea normelor juridice Utilizarea unor metode de evaluare şi auto+evaluare a activităţii în însuşirea cunoştinţelor de drept roman.

Structura cursului Cursul este structurat pe 14 module în care se reg ăsesc cunoştinţe necesare înţelegerii noţiunilor fundamentale ale drerptului privat roman. Modulul Tema 1 Introducere în studiul dreptului roman. Izvoarele dreptului roman. 2 Dreptul persoanelor şi al familiei: (I.) :Capacitatea juridic ă a persoanelor. Sclavii. Oamenii liberi. Familia romană. 3 Dreptul persoanelor şi al familiei. (II).: Căsătoria. Concubinatul. Adopţia. Legitimarea. Emanciparea. Tutela. Curatela. Persoanele juridice. 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13. 14

Procedura civilă  romană. ( I ) :Procedura legisactiunilor.. Procedura formulară. Procedura civilă  romană. ( I I): Procedura formulară. (continuare). (continuare). Procedura extraor extraordinar dinară. Lucrurile, posesia, proprietatea, clasificarea modurilor de dobândire a proprietăţii după dreptul natural. Modurile de dobândire a proprietăţii după dreptului civil. Drepturile rerale asupra lucrului altuia. Succesiunea legală şi succesiunea testamentară. Succesiunea deferită contra testamentului. Dobândirea şi apărarea moştenirii. Legate şi fideicomise. Noţiunea obligaţiilor, elementele contractelor, executarea obligaţiilor, responsabilitatea pentru neexecutarea obligaţiilor. Stingerea, transferul şi garanţiile obligaţiilor. Contractele formale sau solemne şi contractele reale. Contractele consensuale şi contractele nenumite Pactele sancţionate. Obligaţiile născute din delicte. Obligaţii quasi ex contractu. Obligaţii quasi delictuale.

 

 

Informaţii evaluare Informaţ

Evaluarea studenţilor se realizează  prin participarea studenţilor la seminar, verificarea şi testarea cunoştinţelor dobândite, evaluarea finală. Evaluarea finală se realizează prin examen scris, studentul putând opta pentru una din următoarele variante:   lucrare scrisă tip grilă cu 18 itemi;   lucrare scrisă  tip grilă  cu 9 itemi plus un subiect de analiz ă  şi interpretare (speţă cu trei întrebări)   lucrare scrisă  cu 2 subiecte abordabile în manieră  explicativargumentativă  plus un subiect de analiz ă  şi interpretare (speţă) cu 9 întrebări. Evaluarea finală se realizează conform formei de verificare prevăzută  în planul de învăţământ . Nota finală va fi calculată având în vedere cele două note şi ponderarea (20% şi 70%) conform algoritmului: (nota evaluare parcurs x0,2) + (notă  evaluare finală  x0,7)+1p (pentru îndeplinirea procentului de prezenţă). Exemplu: (6x0,2) + (8x0,7) =1,2 +5,6+1 =7,8.

Instrucţiuni privind parcurgerea resursei de învăţă Instrucţ învăţământ mânt

Suportul de curs conţine toate informaţiile necesare însuşirii cunoştinţelor teoretice referitoare la Dreptul interna țional public. Conţinutul este structurat în module, în cadrul fiecărui modul regăsindu-se mai multe unităţi de învățare, în aşa fel încât să  eşaloneze şi să  faciliteze parcurgerea materialului şi însuşirea sa. Pentru parcurgerea acestei resurse se recomandă  următoarea succesiune : 1. Citirea cu atenţie a fiecărei unităţi şi consultarea recomandărilor bibliografice. 2. Parcurgerea rezumatului fiecărei unităţi de studiu. 3. Rezolvarea temelor de autoevaluare (pentru fiecare unitate de

 

  studiu). 4. Rezolvarea testului de autoevaluare (pentru fiecare modul). 5. Pregătirea schemei de discuţie pentru seminar.

 

 

Modulul I INTRODUCERE ÎN STUDIUL DREPTULUI ROMAN. IZVOARELE DREPTULUII ROMAN DREPTULU Unitatea de învăţ învăţare: are: 1.  Sensurile sintagmei izvor de drept  2.  Obiceiul  3.  Legea  4.  Edictele magistraţilor  5.  Senatusconsultele   6.  Constituţiile imperiale  7.  Jurisprudenţa  8.  Opera legislativă a lui Iustinian.  Timp alocat: 1 h. Bibliografie T. Sâmbrian, obligatorie: Instituţii de drept roman, Editura Sitech, Craiova, 2013. T. Sâmbrian, Reguli de drept roman. Izvoare, persoane, proceedura, drepturi reale, Editura Sitech, Craiova, 2015. T. Sâmbrian, Texte grilă de drept roman. Vol. 2, Editura Sitech, Craiova, 2003. Bibliografie facultativă facultativă: Valerius M. Ciucă, Lecţii de drept roman. Vol. 1, Editura Polirom, Ia şi, 1998 Dan Oancea, Introducere în dreptul roman, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009. Obiectivele modulului: S ă cunoască sensurile sintagmei „izvor de drept”, precum  şi formele de exprimare, de la cutumă , până la opera legislativă a împăratului Iustinian.

Sensurile expresiei izvor de drept Expresia izvor de drept are un sens material şi altul formal. În sens material, prin izvor de drept se în ţelege totalitatea condiţiilor vieţii materiale ale societăţii care determină o anumită  reglementare juridică. În sens formal, prin izvor de drept se înţeleg formele de manifestare a voinţei de stat care generează  dreptul. Din acest ultim punct de vedere, izvoarele dreptului roman, sunt: obiceiul, legea, edictele magistraţilor, senatusconsultele, constituţiile imperiale şi jurisprudenţa.

 

 

Obiceiul ( consuetudo  consuetudo) Obiceiul juridic (consuetudo  sau mos maiorum, adică  obiceiul strămoşilor, cum îl numeau romanii) este cel mai vechi izvor al dreptului, definit spre sfârşitul epocii clasice drept voinţa poporului exprimată prin lucruri şi fapte (voluntas populi rebus et factis declarata).

Legea (lex) Prin lege (lex) romanii înţelegeau o convenţie obligatorie pentru părţi. Când acordul de voinţă intervenea între două persoane, cuvântul lex avea sensul de contract sau clauză contractuală, iar când acordul de voin ţă intervenea între magistrat şi popor, cuvântul lex avea sensul de act normativ. După  organul de la care emană, legile pot fi leges rogatae, când sunt adoptate de către popor într-una din adunările sale la propunerea (rogatio) unui magistrat şi leges datae, când provin de la magistrat în baza unei delega ţii legislative acordată  de poporul roman în unele probleme speciale precum acordarea cetăţeniei, întemeierea de colonii etc. La rândul lor, legile puteau s ă  fie legi curiate, legi centuriate şi legi tribute, după cum erau adoptate în comitia  curiata, comitia centuriata  sau comitia tributa. Începând cu epoca imperială, rolul legii scade tot mai mult, până  la anihilare. Ultima lege votată  de popor este o lege agrară  (lex agraria) adoptată  în timpul împăratului Nerva (96-98 d.Hr.). Începând cu domnia împăratului Traian legea a încetat să mai constituie un izvor al dreptului roman. Legea cuprinde trei părţi: praescriptio, rogatio  şi sanctio. Praescriptio  conţine numele magistratului care a propus legea, locul şi data votării, ordinea  în care s-a votat, etc. Rogatio cuprinde textul propriu-zis al legii. Sanctio arată  consecinţele ce decurg împotriva celor care violează legea. ţiunii, (legile punct de), vedere opresc să se)fac  ceva sunt perfecteDin ( perfectae  perfectae mai pual perfecte minuscare quam perfectae ţinsanc şi ăimperfecte (imperfectae). Legea este perfectă atunci când în sanctio se prevede că orice act f ăcut  împotriva dispoziţiilor sale va fi anulat. De exemplu: lex  Aelia Aelia Sentia prevede că dezrobirile în paguba creditorilor sunt lovite de nulitate. Legea mai puţin perfectă, f ără a anula actele contrare prevederilor sale, penaliza cu o amendă sau cu o altă sancţiune pe cei care încălcau dispoziţiile sale. De exemplu: lex Furia testamentaria care interzicea să se facă legate mai mari de 1.000 de aşi, sancţiona pe cel care primise un astfel de legat cu quadruplum, adică trebuia să restituie de patru ori cât a primit. Legea imperfectă  nu prevede nici o sancţiune în cazul încălcării prevederilor sale. De exemplu: lex Cincia de donis et muneribus  (203 î.Hr.), opreşte donaţiile mai mari de un anumit cuantum -ultra modum- f ără  să 

 

  stabilească faptul că astfel de donaţii sunt anulate sau s ă prevadă vreo sancţiune  împotriva celor care încalcă  legea. Totuşi, în fapt, dispoziţiile legii nu erau lipsite de eficacitate, ele fiind respectate în mod indirect pe calea unei excepţii.

Edictele magistraţ magistraţilor (edicta) La început edictele erau orale, iar mai târziu, probabil începând cu sec.IV î.Hr. când a avut loc laicizarea dreptului, au fost afi şate. Edictul era scris pe o tablă  din lemn vopsită  în alb, motiv pentru care mai poartă  numele de album, iar titlurile erau scrise în culoarea ro şie. Deoarece edictul rămânea afişat  în for timp de un an, termenul obişnuit al magistraturilor romane, el se numea edict perpetuu (edictum  perpetuum perpetuum), spre deosebire de edictele pe care magistraţii le emiteau în cursul anului pentru soluţionarea unor situaţii excepţionale şi care se numeau edicte neprevăzute (edicta repentina). Fiind valabil numai pentru un an, edictul obliga numai pe magistratul care întocmise edictul, nu şi pe succesorii săi. Cu toate acestea, următorii magistraţi obişnuiau să includă  în edictul lor acele dispoziţii din edictele anterioare care se dovediseră utile. Unele norme treceau dintr-un edict în altul, astfel că orice edict a ajuns s ă cuprindă  o ă de la predecesori şi altă parte care constituia contribuţia originală  parte preluat a magistratului aflat în funcţie. Partea veche se numea edictul vechi sau tradiţional (edictum vetus sau  translaticium), iar noile dispoziţii, alcătuiau ceea ce s-a numit edictul nou (edictum novum). Din ordinul împăratului Hadrian, jurisconsultul Salvius Iulianus, care  îndeplinea func ţia de pretor urban, a sistematizat edictul pretorului într-o formă  definitivă. Acest edict confirmat de Hadrian printr-un senatusconsult s-a numit edict perpetuu (edictum perpetuum), în sensul de edict permanent, pentru că  pretorii ulteriori n-au mai avut dreptul de a se abate de la dispoziţiile lui. După  această sistematizare, cu toate că pretorii şi-au păstrat ius edicendi (dreptul de a da edicte), neputând să  mai deroge însă  de la dispoziţiile edictului perpetuu, ţă, ei nu  înceteazănoi,   şi activitatea creatoare. consecin mai pot crea edictului institu ţii  juridice ci doar sălor   explice conţÎn inutul edictului. Sistematizarea pretorului a constituit o expresie a tendinţei împăratului de a concentra în mâinile sale întreaga putere politică.

Senatusconsultele (Senatusconsulta ) Aşa cum se spune în Instituţiile lui Iustinian, "Senatus consultum est quod senatus iubet atque constituit " (Senatusconsultul este ceea ce senatul porunceşte şi hotărăşte). În epoca principatului, unele hot ărâri ale senatului încep să  devină  izvoare de drept, iar sub împăratul Hadrian toate senatusconsultele devin izvor de drept, căpătând putere de lege, dacă  erau votate la propunerea împăratului. Această  propunere fiind precedată  de o expunere de motive numită  oratio,

 

  senatusconsultele s-au mai numit şi orationes (de exemplu, oratio Severi, relativ la alienarea bunurilor minorilor, votat în anul 195 la propunerea împ ăratului Septimius Severus sau oratio Antonini referitor la donaţiile între soţi, votat în anul 208). La sfârşitul sec. al III-lea d.Hr., senatusconsultele înceteaz ă  să  mai fie izvor de drept, senatul ajungând un simplu organ de înregistrare a deciziilor imperiale.

Constituţiile imperiale (Constitutiones principis)  Constituţ Constituţiile imperiale sunt de patru feluri: edicte, mandate, decrete şi rescripte. Edictele (edicta) sunt dispoziţii juridice cu caracter general pe care  împăratul le da la început în virtutea lui ius edicendi, iar de la Hadrian în calitate de veritabil legiuitor. Spre deosebire de edictele magistra ţilor obişnuiţi, valabile numai pe timp de un an, edictele imperiale erau valabile şi după moartea împăratului. Mandatele (mandata) sunt instrucţiunile cu caracter administrativ pe care împăratul le trimite magistraţilor şi funcţionarilor superiori, mai ales guvernatorilor de provincii. Decretele (decreta) sunt hotărâri date de către  împărat în diferitele pricini pe care le judeca în apel ori în prim ă  şi ultimă  instanţă. În astfel de situaţii împăratul putea emite unele norme juridice noi care deveneau - pe calea precedentului judiciar ( res iudicata) - aplicabile şi în alte pricini similare. Rescriptele (rescripta) sunt consultaţii juridice date de către  împărat la solicitarea magistraţilor, a funcţionarilor sau a unor particulari.

Jurisprudenţa ( Iurisprudentia Jurisprudenţ  Iurisprudentia)  Jurispruden ţ a laică  în epoca veche  şi preclasică. Principalii  jurisconsulţi ai acestei epoci, numiţi de cei clasici veteres sunt: Sextus Aelius Paetus Catus, Manilius, Marcus Iunius Brutus şi Publius Mucius Scaevola,

şi începutul Quintus Jurispruden Mucius Scaevola, Aquilius Gallus Alfenus Varus. clasic imperiului se formează   ţ a în perioada ă.  La două  şcoli de drept care durează  până pe la mijlocul sec.al II-lea d.Hr.:  şcoala sabiniană sau cassiană şi, respectiv,  şcoala proculiană. Principalii jurisconsulţi din perioada clasică  au fost următorii: Caius Ateius Capito, M. Antistius Labeo, Massurius Sabinus, Salvius Iulianus, Sextus Pomponius, Gaius, Aemilius Papinianus, Iulius Paulus, Domitius Ulpianus, Herennius Modestinus.

7.5.  Jurispruden ţ a în epoca postclasică. Împăratul Valentinian al III-lea a emis în anul 426 d.Hr. o constituţie cunoscută în prezent sub numele de "legea citaţiilor". Prin această  lege s-a consacrat autoritatea a cinci jurisconsulţi (Papinian, Paul, Gaius, Ulpian şi Modestin), arătându-se că  numai ei pot fi citaţi. Opinia altor jurisconsulţi putea fi invocată în faţa instanţelor cu condiţia

 

  ca lucrările lor să fie citate de unul dintre cei cinci şi să se efectueze compararea manuscriselor (collatio codicum). În caz de divergenţă între cei cinci, decidea majoritatea; dacă exista paritate, prevala opinia exprimat ă de Papinian, iar dacă  Papinian nu se pronunţase, judecătorul era liber să aleagă.

Codificări anteiustiniene Codifică Codul Gregorian, realizat de un jurisconsult necunoscut (Gregorius sau Gregorianus), a cuprins constituţii emise de împăratul Hadrian şi succesorii săi, până  la Constantin cel Mare. Codul Hermogenian, realizat de jurisconsultul Hermogenes sau Hermogenianus, este o continuare a celuilalt cod pe care îl completează  cu mai multe constituţii ale împăraţilor Diocleţian şi Maximian, precum şi constituţii imperiale emise între anii 314-324 şi 364-365. Codex Theodosianus a fost realizat din ordinul împăratului Theodosiu al II-lea. Codul conţine constituţiile imperiale emise de împăraţii creştini în ultima sută de ani, începând cu cele ale împăratului Constantin cel Mare. Materia este divizată  în 16 cărţi care, la rândul lor, sunt împărţite în titluri, iar acestea în constituţii sau legi.

Opera legislativă legislativă a lui Iustinian Opera legislativă  a împăratului Iustinian este compusă  din Codul, Digestele, Instituţiunile, alcătuite între anii 528-534 şi Novelele publicate după  moartea sa. Cele patru lucrări alcătuiesc împreună  ceea ce în evul mediu s-a numit Corpus iuris civilis (Culegerea de drept civil), spre a le deosebi de Corpus iuris canonici (publicată în 1582). Codul a apărut în două  ediţii. Prima, codex vetus  (codul vechi), promulgată  la 18 aprilie 529, a fost redactat ă  de către o comisie alcătuită din zece membri în frunte cu Tribonian, Theophil şi Leontin. ţie, anul repetitae A dateaz doua edi intitulat   (codul cu text reînnoit), 534ă  codex realizatăpraelectionis   de Tribonian ă  din şi a fost şi Dorotheu. Codul, structurat în 12 cărţi, conţine aproape toate materiile dreptului public şi ale celui privat  Digestele sau Pandectele (Digesta sau Pandectae). Culegere de extrase din operele jurisconsulţilor clasici,  Digesta reprezintă cea mai importantă operă  a lui Iustinian. Este cunoscută  şi sub numele de Pandectae.  Digesta Digesta înseamnă  ceea ce este pus în ordine, iar  pandectae  ceea ce cuprinde totul. A intrat în vigoare la 30 decembrie 533. Cuprinde 50 de c ărţi. Instituţiunile sunt un manual destinat studenţilor. Ele au fost redactate în paralel cu Digestele de către Tribonian, Teofil de la Constantinopol şi Doroteu de la Beirut, publicate la 21 decembrie 533 şi promulgate odată cu Digestele, la 30 decembrie 533. Cuprind 4 cărţi împărţite în titluri şi paragrafe.

 

  Novelele sunt cele 158 constituţii date de Iustinian în ultimii 30 de ani de domnie, după publicarea celei de a doua edi ţii a Codului.

Test de autoevaluare 1. Sunt izvoare ale dreptului roman în sens material material:: a) edictele magistraţilor; b) senatusconsul senatusconsultele; tele; c) constituţiile imperiale; d) jurisprudenţa.  2. Cel mai vechi izvor al dreptului roman a fost: a) obiceiul; b) legea celor XII table; c) consuetudo; d) jurisprudenţa sacrală;  3. După organul de la care emanau, emanau, legile puteau fi: a) leges datae, când erau adoptate de c ătre popor; b) leges datae,  când proveneau de la magistrat

în baza unei delegaţii

legislative; c) leges rogatae când erau adoptate de către popor; d)leges rogatae, când proveneau de la magistrat în baza unei delega ţii legislative.   4. Edictul pretorului urban a fost sistematizat într-o formă  definită  de  jurisconsultul: a) Massurius Sabinus; b) Iulius Paulus; c) Aemilius Papinianus; d) Domitius Ulpianus. 5. În timpul Republicii , senatusconsultele senatusconsultele puteau să fie izvoare de drept: a) în mod direct , sub formă de orationes;  b) indirect , prin intermediul legilor avizate; ţ c) edicte ţale d) indirect indirect ,, prin prin intermediul intermediul unor jurispruden ei; magistra ilor; 6. Răspunsul împăratului la solicitarea unui magistrat prin care se puteau introduce reguli noi în dreptul roman lua de obicei forma: a) unui rescript; b) unui mandat; c) unei scrisori (epistula); d) unei rezoluţii (adnotatio).  7. Gaius a realizat comentarii asupra: a) Legii celor XII Table; b) Legii Iulia Papia; c) edictului pretoriului;

d) edictului provincial. 

 

 

8.  Conţine numai constituţii imperiale emise după  împăratul Hadrian şi succesorii săi pâna la Constantin cel Mare: a) Codul Gregorian; b) Codul Hermogenian; Hermogenian; c) Codul Theodosian; d) Codul Iustinian.  9. Ordinea cronologică  în care s-a publicat opera legislativă a lui Iustinian , exclusiv Novelele , a fost următoarea: a) codex vetus , codex repetitae praelectionis praelectionis , Digesta , Institutiones; b) codex vetus , codex repetitae praelectionis praelectionis , Institutiones , Digesta; c) codex vetus , Institutiones , Digesta , codex repetitae praelectionis praelectionis;;

d) codex vetus , Digesta , Institutionis , codex repetitae praelectionis. 

Răspunsuri corecte: 1.-; 2. a,c; 3. b,c; 4. -; 5. c; 6. a,c; 7. a,b,c,d; 8. a; 9. d;

 

 

Modulul II DREPTUL PERSOANELOR ŞI AL FAMILIEI (1) Unitatea de învăţ învăţare: are: 1.  Capacitatea civilă a persoanelor  2.  Sclavii  3.  Oamenii liberi  4.  Familia romană  Timp alocat: 1 h Bibliografie obligatorie: T. Sâmbrian, Instituţii de drept roman, Editura Sitech, Craiova, 2013. T. Sâmbrian, Reguli de drept roman. Izvoare, persoane, proceedura, drepturi reale, Editura Sitech, Craiova, 2015. T. Sâmbrian, Texte grilă de drept roman. Vol. 2, Editura Sitech, Craiova, 2003. Bibliografie facultativă facultativă: Valerius M. Ciucă, Lecţii de drept roman. Vol. 1, Editura Polirom, Ia şi, 1998 Dan Oancea, Introducere în dreptul roman, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009. Obiectivele modulului: 1. S ă  î  şi însu şească  tr ăsăturile specifice ale conceptului de capacitate  juridică a persoanelor în cadrul sistemului de drept roman. 2. S ă  enumere categoriile de persoane  şi să  explice regimul juridic unitar al sclavilor  şi, respectiv, regimul juridic neomogen al oamenilor liberi.

Capacitatea juridică juridică a persoanelor  Persoana este orice fiinţă umană capabilă să fie subiect de drept, adică să  aibă drepturi şi obligaţii. Romanii numeau subiectul de drepturi persona. Pentru ca un om să  poată  să  fie parte într-un raport juridic este necesar să  aibă  capacitate juridică sau personalitate (caput ). ). Caput   desemnează  aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii. O personalitate completă  presupunea întrunirea cumulativă  a trei elemente, şi anume, libertatea (status libertatis), calitatea de cetăţean (status civitatis) şi calitatea de şef al unei familii agnatice sau cel puţin de membru al unei asemenea familii (status familiae), precum şi inexistenţa incapacităţilor de drept (care atingeau însăşi posibilitatea de a avea drepturi) şi a incapacităţilor de fapt (care atingeau numai capacitatea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii). 

 

  Cea mai importantă  incapacitate de drept a fost  capitis deminutio ce presupunea o modificare a statutului juridic (status) al persoanei prin pierderea uneia dintre calităţile individului (libertatea, cetăţenia sau statutul familial). În funcţie de calitatea pierdută, capitis deminutio era de trei feluri: maxima, media şi minima. Alte incapacităţi de drept: infamia şi turpitudo. Personalitatea începe odată  cu naşterea persoanei fizice şi se termină  odată  cu moartea fizică  sau civilă. De la acest principiu exist ă  însă  unele excepţii. Astfel, începutul personalităţii, poate fi plasat înaintea naşterii, conform principiului infans conceptus pro nato habetur quotiens de commodis eius agitur  (copilul   (copilul conceput se consideră  născut ori de cte ori aceasta este în interesul său). În ceea ce priveşte sfârşitul personalităţii, de la regula conform c ăreia personalitatea încetează  prin moarte fizică  sau prin moarte civilă  (adică  prin capitis deminutio maxima sau media), există  două excepţii conform cărora personalitatea se prelungeşte după  moarte sau, din contră, încetează  înainte de a surveni decesul. Personalitatea defunctului este prelungită  în interesul moştenitorilor până la acceptarea succesiunii, conform principiului hereditas iacens personam defuncti sustinet (moştenirea cât timp n-a fost acceptat ă  susţine persoana defunctului). În sens invers, se consideră prin fictio legis Corneliae Corn eliae (81 î.Hr.) că decesul s-a întâmplat mai curând decât în realitate, în cazul cetăţeanului roman mort  în captivitate când, pentru pentr u a se evita consecin ţele morţii sale ca sclav, în special caducitatea testamentului, se considera că ar fi murit în momentul în care a căzut prizonier.

Sclavii  şi sclaviei au fost reglementate dreptului ginţilor de celeIzvoarele ale dreptului civil. Potrivit dreptului deginnormele sclaviei erau ţilor, cauzele războiul şi naşterea, în timp ce dreptul civil a prevăzut sclavia cu titlu de sancţiune. Considerat iniţial ca un obiect al patrimoniului său (res), stăpânul exercita o putere absolută asupra sclavului, putând să-l vândă, să-l doneze sau să-l omoare; de asemenea, copiii sclavei aparţin stăpânului, care poate să-i vândă  separat de părinţi. În dreptul clasic însă, puterea stăpânului asupra sclavului a suferit o serie de limitări datorită intervenţiei tot mai accentuate a  împăratului în raporturile dintre stăpâni şi sclavi. În principiu, sclavul nefiind considerat o persoan ă, nu putea să  încheie un act juridic şi nici să apară în justiţie ca reclamant sau ca pârât. De asemenea, el nu putea să  aibă  calitatea de martor împotriva stăpânului său decât în mod excepţional, în cazul acuzaţiilor de adulter, incest sau crima de lesae maiestatis.

 

 

Oamenii liberi Cet ăţ  ăţ enii enii.

Calitatea de cetăţean (status civitatis) se putea dobândi prin naştere, beneficiul legii, naturalizare, dezrobire şi adopţie. La început, numele cetăţenilor romani erau simple, adică alc ătuite dintrun singur nume însoţit de cel al tatălui (în cazul bărbaţilor) sau al soţului (în cazul femeilor măritate), la genitiv. În epoca republicană, ca urmare a multiplelor ramificări ale familiilor originare, pentru mai buna identificare a cetăţenilor a fost creat aşa-numitul sistem tria nomina, format din trei elemente:  praenomen  (prenumele) nomen gentilicium şi cognomen  (porecla) la care se obişnuia să se adauge numele tatălui la genitiv, urmat de cuvântul  filius şi tribul din care f ăcea parte cetăţeanul Cetăţenii romani se bucurau de drepturi civile ( ius commercii  şi ius conubii) şi drepturi politice (ius suffragii şi ius honorum). Cetăţenia se pierdea în următoarele cazuri: a) prin pierderea libert ăţii; b) prin renunţare ca urmare a stabilirii într-un stat străin şi a dobândirii, prin naturalizare, a cetăţeniei acelui stat, romanii neadmiţând dubla cetăţenie; c) ă  suferea pedeapsa exilului (deportatio in insulam), inclusiv în când o persoan virtutea lui ius exilii , prin autoexilare, pentru a evita condamnarea la pedeapsa capitală; d) când cetăţeanul roman care a comis un delict împotriva unui stat străin era predat statului ofensat, iar statul respectiv refuza să-l primească.  Latinii. Latinii sunt o de persoane categorie intermediară între cetăţeni şi peregrini. În decursul timpului au existat patru categorii de latini:  prisci, coloniari, fictivi şi iuniani. Peregrinii. Peregrinii sunt străinii care aveau relaţii cu statul roman şi a căror situaţie juridică a fost recunoscută şi ocrotită de către acesta. Existau două  categorii de peregrini: peregrini obişnuiţi şi peregrini dediticii.  Liber  ţ iiii  (liberti  sau libertini). Dezrobirea (manumissio sau datio libertatis) este actul prin care stăpânul renunţă la dreptul său asupra sclavului pe care-l transformă  într-un om liber. Dezrobitul căpăta, în principiu, statutul  juridic al fostului st ăpân. Potrivit lui ius civile, eliberarea din sclavie (manumissio) nu se putea face decât printr-una din cele trei forme solemne (vindicta, censu şi testamento) care alcătuiau împreună aşa-numitele juste şi legitime dezrobiri (manumissiones iustae ac legitimae). Spre sfârşitul Republicii apar trei forme nesolemne de dezrobire sancţionate de pretor (manumissiones iure praetorio) în care elementul esenţial al actului de dezrobire îl constituie voinţa stăpânului: inter amicos  (între prieteni), post mensam (după masă) şi per epistulam (prin scrisoare). Libertul, deşi este un om liber, continuă să fie legat de fostul său stăpân. Însuşi numele libertului este alcătuit din  praenomen  şi  nomen gentilicium al

 

  fostului stăpân, numele de sclav adăugându-se sub forma unui cognomen. După  cum cetăţeanul roman arată filiaţiunea, dezrobitul arată situaţia sa de libert. Drepturile patronilor faţă de liberţii lor alcătuiesc ceea ce s-a numit iura  patronatus şi constau în: bona, obsequium şi operae.

Oameni liberi cu condiţ condiţie juridică juridică special  specialăă  Oamenii liberi cu o condiţie juridică specială sau quasi servi reprezintă  o categorie intermediară de persoane care în drept î şi păstrau libertatea şi chiar cetăţenia, în timp ce, în fapt, aveau o situaţie de cvasisclavie. Din această  categorie f ăceau parte persoanele in mancipio, addicti, auctorati şi redempti. 

Oamenii semiliberi (colonii) La origine, colonul (colonus) era un arendaş. Izvoarele colonatului au fost următoarele: a) naşterea; b) prescripţia achizitivă  de treizeci de ani, în conformitate cu care persoana care fusese colon timp de treizeci de ani, rămânea colon (această  cauză  a colonatului a fost desfiinţată  de Iustinian); c) convenţia prin care un om liber se vindea în calitate de colon; d) prizonieratul; e) cu titlu de sancţiune pentru cerşetorii care deveneau colonii denunţătorului.  Pater familias Pater familias reprezintă  şeful sau capul (şi nu tatăl) familiei, adică  bărbatul sui iuris, cetăţean roman, stăpân al unui patrimoniu. Calitatea de  pater  familias există indiferent de vârsta persoanei respective şi indiferent dacă  este sau nu căsătorită, dacă are sau nu copii. Persoanele care se găsesc sub puterea unui  pater familias se numesc alieni ţi, ţnepo ţii sunt căsămasculin torită cuămanus , copiii din fii iuris. i descenden peţialinie  precum iile descenden ilor pe şi toţ Acestea ţii so şi soţneemancipa

linie masculină căsătoriţi cu manus.

Rudenia  Principalele forme de rudenie la romani au fost agnaţiunea, gentilitatea şi cognaţiunea.  Agna ţ iunea iunea (adgnatio) este rudenia în linie masculină care uneşte pe toţi cei care sunt, au fost sau ar fi putut s ă fie sub puterea aceluiaşi pater familias . Gentilitatea (gentilitas) este o formă a rudeniei civile care une şte în linie masculină  pe toţi membrii aceleiaşi ginţi, care au, prin urmare, o origine comună, dar nu pot dovedi cu certitudine c ă se trag din acelaşi  pater familias,

 

  deşi există unele indicii în acest sens (cel mai important indiciu fiind acela c ă  poartă acelaşi nomen gentilicium). Cogna ţ iunea iunea (cognatio) este rudenia de sânge sau leg ătura dintre toţi cei care au un autor comun, indiferent de linia masculin ă  sau feminină, fiind stabilită numai prin faptul naşterii.  Patria potestas Patria potestas  este un drept specific cet ăţenilor romani ce constă  în puterea exclusivă, perpetuă  şi absolută pe care o exercită  pater pater familias asupra descendenţilor săi alieni iuris. Patria potestas are un caracter exclusiv, perpetuu şi absolut. Caracterul exclusiv presupune că puterea părintească  aparţine numai unui  pater familias. Caracterul perpetuu constă în faptul că  patria patria potestas  se menţinea, în principiu, pe durata vieţii lui  pater familias, indiferent de vârsta descendenţilor şi indiferent de poziţia lor ocupată  în stat (senatori, consuli, pretori etc). Caracterul absolut presupune existenţa în favoarea lui  pater familias  a unor drepturi nelimitate asupra persoanei descendenţilor alieni iuris  şi asupra

bunurilor dobândite de aceştia.

Test de autoevaluare 10. Capitis deminutio minima se putea realiza prin: a) emancipatio; b) adoptio; c) adrogatio;

d) matrimonium sive manu.  11. Ius honorarium este dreptul: a) de a fi ales magistrat; decurionum b) face în parte din ordo ; c) de a vota comitia tributa ; d) de a vota în comitia centuriata.  12. Peregrini alicuius civitatis erau: a) peregrinii obişnuiţi; b) peregrini dediticii; c) locuitorii unor state cu care Roma întreţinea relaţii internaţionale; d) cetăţenii care î şi pierduseră cetăţenia în urma unei condamnări.  13. În timpul împăratului Augustus , o asociaţie cu caracter religios putea funcţiona dacă: a) exista o autorizaţie a senatului; b) exista o concesiune din partea împăratului; c) existau cel puţin doi membri; d) existau cel puţin trei membri.  14. Latini Iuniani aveau dreptul:

 

  a) să vândă; b) să cumpere; c) să moştenească; d) să lase averea descendenţilor.  15. Din iura patronatus f ăceau parte: a) operae fabriles; b) operae officiales; c) obsequium;

d) bona.  16. Din categoria oamenilor liberi cu condiţie juridică specială f ăceau parte: a) addicti iudicati; b) addicti nexi; c) dediticii Aeliani; d) Latini Iuniani.  17. Redempti erau: a) persoane care se angajau să lupte ca gladiatorii; b) persoane răscumpărate de la duşmani; c) persoane aflate într-o situaţie de cvasisclavie; cvasisclavie; d) oameni liberi cu condiţie juridică specială.  puteau să fie: 18.a)Colonii voluntari; b) involuntari; c) totali; d) parţiari.

Studentul trebuie să aleagă varianta corectă sau variantele corecte ori s ă  semnaleze că  nu este corectă  nici o variantă. Nu se vor lua în considerare la notare răspunsurile parţial corecte. Fiecare răspuns corect valorează 1 punct, la care se adaugă 1 punct din oficiu.

ă   . a,b,c; 11. -; 12. a,c; 13. d; 14. a,b; 15. a,b,c,d; 16. a,b;R17.spunsuri b,c,d; 18.corecte: a,b,d. 10

 

 

Modulul III DREPTUL PERSOANELOR ŞI AL FAMILIEI (II) Unitatea de învăţ învăţare: are: 1.Căsătoria 2.Concubinatul 3.Adopţia 4.Legitimarea 5. Emanciparea 6.Tutela 7. Curatela 8. Persoanele juridice Timp alocat: 1 h. Bibliografie obligatorie: T. Sâmbrian, Instituţii de drept roman, Editura Sitech, Craiova, 2013. T. Sâmbrian, Reguli de drept roman. Izvoare, persoane, proceedura, drepturi reale, Editura Sitech, Craiova, 2015. T. Sâmbrian, Texte grilă de drept roman. Vol. 2, Editura Sitech, Craiova, 2003. Bibliografie facultativă facultativă: Valerius M. Ciucă, Lecţii de drept roman. Vol. 1, Editura Polirom, Ia şi, 1998 Dan Oancea, Introducere în dreptul roman, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009. Obiectivele modulului: 1. S ă definească n  no o ţ iunea iunea de „familie romană”, să analizeze con ţ inutul inutul celor două  elemente specifice acesteia (pater familias   şi patria potestas),  precum  şi influen ţ a exercitat ă de cre ştinism asupra institu ţ iei iei familiei. 2. S ă  prezinte condi ţ iile iile de formă   şi de fond ale căsătoriei, efectele acesteia, inclusiv cauzele de desfacere a căsătoriei în evolu ţ ia ia lor istorică ,  precum  şi institu ţ ia ia concubinatului. 3. S ă identifice cauzele artificiale de creare a puterii p ărinte şti (adop ţ iia a  şi legitimarea), precum  şi cele prin care încetează  acest ă  putere (emanciparea). 4. S ă  definească tutela  şi curatela  şi să  în ţ eleag eleagă  conceptele privitoare la capacitatea tutorelui, cauzele scutirii de tutelă , felurile tutelei, procedeele de administrare, îndatoririle tutorelui, sanc ţ iunea iunea  şi încetarea tutelei.

 

 

Căsătoria ( matrimonium,  matrimonium, nuptiae nu ptiae) După  definiţia celebră  a jurisconsultului Modestin, căsătoria (matrimonium sau nuptiae) este "uniunea bărbatului cu femeia şi o comuniune  în toate aspectele vieţii, în conformitate cu normele dreptului uman şi ale celui divin". Romanii au cunoscut două  forme de căsătorie: căsătoria cu manus  (matrimonium cum manu) practicată  cu precădere în epoca veche şi caracterizată prin exercitarea puterii soţului (dacă este sui iuris) sau a lui pater familias al soţului (dacă  soţul este alieni iuris) asupra femeii măritate prin constituirea lui manus maritalis  şi căsătoria f ără  manus  (matrimonium sine manu) apărută spre sfârşitul Republicii şi generalizată în dreptul clasic, în care femeia nu se mai afla sub puterea soţului, respectiv al lui  pater familias  al soţului. Existau trei moalităţi e realizare a căsătoriei cu  manus:  confarreatio, usus şi coëmptio. Căsătoria f ără  manus presupunea instalarea femeii în casa bărbatului in domum mariti) precedată de o festivitate specială  ( festivitas  festivitas (deductio uxoris nuptiarum ). De asemenea, se obişnuia să se redacteze un înscris ( instrumentum dotale). Condiţiile de fond ale căsătoriei au fost conubium, consimţământul şi vârsta matrimonială. Conubium  (ius conubii)  desemnează  capacitatea de a contracta o căsătorie valabilă  în conformitate cu normele dreptului roman. Aveau ius conubii  cetăţenii, latinii  prisci  şi, în mod excepţional, peregrinii cărora li se acorda această favoare. Nu aveau, prin urmare, conubium sclavii şi, în general,

peregrinii. Consimţământul (affectio maritalis) constă în intenţia viitorilor soţi de a se conforma condiţiilor cerute de lege pentru încheierea unei căsătorii valabile. Vârsta matrimonială . Pe la începutul Imperiului, in considerente morale  juriştii au stabilit că fetele se puteau căsători de la cel puţin doisprezece ani, iar băieţii după  ce împliniseră  paisprezece ani, respectiv vârsta de la care se admitea, potrivit proculienilor, că începe pubertatea. Opinia proculienilor a fost adoptată şi de Iustinian printr-o constituţie din anul 529.  Desfacerea căsătoriei. Căsătoria putea să  înceteze în mod silit, adică  independent de voinţa unuia dintre soţi, sau se putea desface în mod voluntar, prin divorţ  (divortium) ori repudiu (repudium). Desfacerea căsătoriei avea loc silit prin moartea unuia dintre soţi, precum şi în cazul în care se pierdea ius conubii  ca urmare a unei capitis deminutio  cauzată  de pierderea libertăţii, a cetăţeniei sau a drepturilor de familie. manus, numai  pater familias sub puterea căruia se afla În căavea sătoria soţia putea iniţcu iativa desfacerii căsătoriei pentru motive autorizate de lege

 

  sau de cutumă. Aceste motive, care, potrivit tradiţiei, ar fi fost stabilite de Romulus, sunt adulterul, substituirea de copii, vră jitoria, avortul şi folosirea unor chei false de la pivni ţa în care era păstrat vinul. În căsătoria f ără  manus  oricare dintre soţi putea să  ceară  desfacerea căsătoriei, cu excepţia libertei, căreia nu îi era permis să divorţeze de patron.   În ceea ce priveşte desfacerea căsătoriei prin voinţa unuia dintre soţi (repudium), aceasta a fost supusă unor reguli mai severe în privinţa condiţiilor de formă. În dreptul lui Iustinian existau trei categorii de repudiu: divortium ex iusta causa, divortium ex bona gratia şi divortium sine iusta causa.

Concubinatul ( concubinatus  concubinatus) Concubinatul este uniunea dintre un bărbat şi o femeie ce se caracterizează prin stabilitate şi lipsa intenţiei partenerilor de a se considera so ţ  şi soţie. O formă  de manifestare a lipsei intenţiei este absenţa celebrării căsătoriei ( festivitas  festivitas nuptiarum ).

Adopţia ( adoptio Adopţ  adoptio) Adopţia este un act solemn prin care se acordă calitatea de fiu sau fiică  ori de alt descendent unei persoane care, pân ă  atunci, nu se afla sub puterea celui care o adoptă. Ea se prezintă sub două forme: adrogaţiunea (adrogatio) şi adopţia propriu-zisă  sau adopţia în sens restrâns (datio in adoptionem). Adrogaţiunea reprezintă actul prin care un  pater familias  (adrogatus) trece sub puterea altui  pater familias  (adrogans), devenind din persoană  sui iuris,  persoană  alieni iuris, adică  un  filius familias  al adrogantului (adrogans). Adopţia propriu-zisă  este actul prin care o persoană  alieni iuris  trece de sub puterea unui pater familias  sub puterea altui pater familias. Condiţiile adrogaţiunii au fost următoarele: a) adrogantul trebuia să  ă, de regul ă, vârsta ă  între aib puţin 6018 deani;ani;c) b)existen diferen a de vârst adrogant să  de fie cel de minim şi adrogat ţa ţconsim ţământului expres al adrogantului şi al adrogatului; dacă adrogatul era un impuber, se mai cerea consimţământul tutorelui său şi al celor mai apropiate rude; d) acordarea de către adrogant a unei cauţiuni (satisdatio ) ce presupunea că  în eventualitatea în care adrogatul ar fi decedat înainte de a fi ajuns puber, adrogantul urma să restituie averea acestuia celor mai apropia ţi moştenitori ai adrogatului, ori persoanei care a fost prev ăzută în substituţia pupilară. Până în timpul lui Iustinian adopţia se realiza în două faze.  Prima fază  consta în stingerea puterii părinteşti ( patria  patria potestas) în persoana tatălui firesc. A doua fază  consta în crearea unei noi  patria potestas  în persoana tatălui adoptiv. În dreptul lui Iustinian, procedura adop ţiei a fost simplificată, reducându-se la o declaraţie comună  dată în faţă unui reprezentant al autorităţii de

 

  către pater familias care îl adopta pe fiul de familie şi, respectiv, de cel sub puterea căruia se aflase persoana ce urma să fie adoptată. Adoptantul trebuia să  fie  pater familias, să  aibă  cel puţin 18 ani, să  existe o diferenţă  de vârstă  între tatăl adoptiv şi adoptat de cel puţin 18 ani (condiţie introdusă  în timpul lui Iustinian) şi să  existe consimţământul atât al adoptantului cât şi al lui pater familias sub puterea căruia se afla cel adoptat. Adoptatul iese din familia sa originară, pierznd orice raport de rudenie agnatică  precum şi orice drept derivat din această  rudenie şi intră  în familia adoptantului căruia îi preia numele şi faţă de care se stabilesc legături agnatice şi drepturi corespunzătoare. În dreptul lui Iustinian, alături de adopţia cu efecte depline (adoptio  plena), a fost creată  şi adopţia cu efecte restrânse (adoptio minus plena) în cadrul căreia copilul adoptat, pe lângă  stabilirea legăturilor de rudenie în familia adoptivă, î şi păstrează  legăturile cu familia de origine, inclusiv drepturile succesorale.

Legitimarea (legitimatio) Legitimarea este actul ce constă  în asimilarea statutului juridic al copiilor naturali cu cel al copiilor legitimi. Această instituţie a apărut în epoca postclasică, sub influenţa creştinismului şi a cunoscut trei forme: prin căsătorie subsecventă, prin prezentare la curie şi prin rescript imperial.

Emanciparea (emancipatio) Emanciparea este actul juridic, solemn unilateral prin care persoanele alieni iuris  sunt eliberate în timpul vieţii lui  pater familias  de sub  patria  potestas, devenind persoane sui iuris. În secolul al VI-lea d.Hr. emanciparea avea loc prin două modalităţi: per rescriptum   (modalitate introdusă  act în Anastasiu) şprincipis i  per tabulas , adică  printr-un (modalitate introdusă de Iustinian).

anul 502înd.Hr. împăratul redactat fa ţa de magistratului

Tutela Potrivit dreptului roman, tutela este o măsură de ocrotire a persoanelor care nu se pot apăra singure, constând în puterea şi dreptul pe care o persoană  numită tutore (tutor ) le exercită asupra unei alte persoane sui iuris numită pupil ( pupillus  pupillus) în conformitate cu normele dreptului civil. După  modalitatea de constituire, tutela se putea institui fie prin testament, fie prin lege, fie prin intermediul magistratului. După  persoanele ocrotite tutela este de dou ă  feluri: tutela impuberului (tutela impuberum) şi tutela femeii (tutela mulierum).

 

  Procedeele de administrare a tutelei au fost negotiorum gestio  şi auctoritatis interpositio. Tutela înceta de plin drept sau pe cale judiciar ă. Cauzele încetării de plin drept (ipso iure) au fost: a) ajungerea pupilului impuber la vârsta de 14 ani sau, în cazul femeii, dobândirea calităţii de vestală  ori a lui ius liberorum; b) moartea sau capitis deminutio  fie a tutorelui, fie a pupilului; c) împlinirea termenului sau îndeplinirea condiţiei, dacă  tutorele testamentar a fost numit până la un termen sau până la îndeplinirea unei condiţii; d) recăsătorirea mamei sau a bunicii numită tutore în dreptul lui Iustinian. Pe cale judiciară  tutela putea înceta: fie la cererea tutorelui, dac ă  dovedea existenţa unui motiv întemeiat (de exemplu î şi schimbase domiciliul sau se îmbolnăvise) fie contra voinţei tutorelui, dacă acesta era suspectat şi se dovedea că nu î şi îndeplineşte cu fidelitate îndatoririle. La încetarea tutelei, tutorele trebuia s ă dea un raport asupra modului în care a administrat patrimoniul pupilului. Tutorele nu putea dobândi prin uzucapiune un bun din averea pupilului.

Curatela ( cura  cura) Curatela este o instituţie complementară tutelei, existând ori de câte ori se constata o incapacitate de fapt pentru care nu s-a organizat o tutel ă, în temeiul căreia administrarea patrimoniului unei persoane sui iuris  lipsită  de capacitate de exerciţiu era încredinţată  unui curator.   Negotiorum gestio  constituia singurul procedeu de administrare a curatelei. Cele mai frecvente cazuri de curatelă reglementate de dreptul roman au fost următoarele: cura furiosi  (curatela bolnavului mintal), cura prodigi  (curatela risipitorului), cura minorum XXV annorum (curatela celor mai mici de 25 de ani) şi cura pupilli (curatela pupilului). Alte curatele puteau fi instituite pentru surdo-muţi sau în favoarea unor persoane suferind de boli grave care le  împiedicau -şi ă administreze bunurile, copiluluioriconceput (nasciturus) sădac tatăl decedase înaintesau de înnaşfavoarea terea copilului, pentru administrarea bunurilor unei persoane absente sau dispărute etc. După modalitatea de constituire curatela putea să fie legitimă sau dativă.

Persoanele juridice Persoana juridică, desemnată  de romani prin termenii corpora sau universitates, reprezintă  un grup de persoane care se bucur ă  de principalele atribute ale personalităţii, având un patrimnoiu propriu, dobândind drepturi şi asumndu-şi obligaţii independente de membrii grupului care o compun. Persoanele juridice puteau fi de drept public şi de drept privat. În prima categorie intrau statul roman, diferitele subdiviziuni administrative ale statului (civitates, coloniae, municipia) şi asociaţii particulare care aveau însă un scop

 

  legat de interesele statului (de exemplu: societates publicanorum care aveau ca obiect strângerea impozitelor). În cea de a doua categorie intrau corporaţiile numite collegia,  cuprinzând asociaţiile de lucrători (collegia fabrorum), asociaţiile de oameni săraci (collegia tenuiorum) ş.a.

Test de autoevaluare 1. În timpul lui Iustinian , se desf ăăşşurau în două faze: a) adopţiunea propriu-zisă; b) adrogaţiunea; c) legitimarea; legitimarea; d) emanciparea. 2. Patria potestas avea un caracter absolut pentru c ă se menţinea: a) oricare ar fi fost vârsta descendenţilor; b) indiferent de poziţia pe care descendenţii o ocupă în stat; c) indiferent de sexul descendenţilor; d) indiferent de vârsta pe care o avea pater familias familias. 3. Din peculium adventicium f ăceau parte: a) bona adventicia; b) bona materni generis; c) bona materna; d) bona paterna. 4.  Într-o căsătorie încheiată  cu nesocotirea impedimentelor , soţul dobândea toate drepturile unui soţ legitim: a) dacă fusese de bună-credinţă; b) dacă fusese de rea-credinţă , dar celălalt soţ fusese de bună-credinţă; c) dacă nu cunoscuse că există un impediment; d) numai dacă ambii soţi fuseseră de bună-credinţă. 5. Dacă se îndeplinea condiţia , garanţia acordată în cazul adrogaţiunii revenea: a) adrogatului; b) adrogantului; c) mo ştenitorilor adrogatului; d) moştenitorilor adrogantului. 6. Femeile puteau fi numite tutore: a) în dreptul anteiustinianeu; anteiustinianeu; b) în dreptul dr eptul iustinianeu; c) ai propriilor copii; d) ai propriilor nepoţi. 7. Erau ef efecte ecte ale ale adroga adrogaţiunii: a) stingerea cultului familial al adrogantului; b) stingerea cultului familial al adrogatului; c) perpetuarea cultului familial al adrogantului;

d) perpetuarea cultului familial al adrogatului. 8. Curatela era o instituţie: a) complementară tutelei;

 

  b) existând ori de câte ori se constata o incapacitate de fapt; c) existând ori de câte ori se constata o incapacitate de drept; d) aplicabilă în situţia în care nu se organizase o tutelă. 9.Prezumţia pater is est quem nuptiae demonstrant era un efect: a) al căsătoriei cu manus; b) al căsătoriei f ără manus; c) numai al căsătoriei cu manus; ăsătoriei f ără manus.  numai al cper 10. d) Legitimatio subsequens matrimonium presupunea următoarele: a) copiii erau născuţi din concubinatus; b) copiii erau născuţi în afara căsătoriei; c) părinţii erau căsătoriţi în momentul naşterii copiilor; d) părinţii trebuiau să se căsătorească numai cu acordul împăratului. 11. Posibilitatea pe care o avea  pater familias  de a abandona copilul care a comis un delict în favoarea victimei f ăcea parte din: a) patria potestas; b) ius exponendi; c) ius vendendi; d) ius noxae dandi. 12. Trinoctii usurpatio producea următoarele consecinţe: a) constituirea lui manus maritalis; b) intrarea sub puterea soţului prin usus; c) evitarea intrării sub puterera soţului sui iuris prin usus; d) evitarea intrării in manu mariti. 13.  În timpul lui Iustinian , emanciparea emanciparea unui fiu de familie familie se realiza prin: a) două vânzări fictive (mancipatium); b) trei vânzări fictive (mancipatium); c) doua dezrobiri vindicta; d) trei dezrobiri vindicta. 14. Tutela putea fi instituită prin: a) convenţie; b) testament;

c) lege; d) constituţii imperiale.  15. Agnatul cel mai apropiat exercita: a) tutela legitimă; b) tutela dativă; c) curatela bolnavului mintal; d) curatela risipitorului. 16. În epoca veche adrogaţiunea era folosită pentru: a) crearea unui moştenitor adrogantului; b) crearea unui moştenitor adrogatului; c) perpetuarea cultului familial al adrogantului; d) perpetuarea cultului familial al adrogatului.  avea caăţscop reglementarea: 17.a)Curatela unor incapacit i de drept permanente; b) unor incapacităţi de drept accidentale;

 

  c) unor incapacitaţi de fapt accidentale; d) unor incapacitaţi de fapt permanente.  18. Cura pupilli era instituită: a) în mod excepţional; b) în favoarea copilului conceput , dacă  tatăl decedase înainte de naşterea copilului; c) când pupilul încheia un act juridic cu alte persoane; d) când pupilul încheia un act juridic cu tutorele. 

Răspunsuri corecte: 1.-; 2. -; 3. b,c; 4. a,c; 5. c; 6. b,c,d; 7. b,c; 8. a,b,d; 9. a,b; 10. a,b; 11. a,d; 12. c,d; 13. -; 14. b,c; 15. a,c,d; 16. a,c; 17. c; 18. a,d.

 

 

MODULUL IV PROCEDURA CIVILĂ CIVILĂ ROMAN  ROMANĂ Ă (I)

Unitatea de învăţare: 1.  Definiţia şi caracterele legisacţiunilor Desf ăăşşurarea procesului în fazele in iure şi apud iudicem  2.   3.  Legisacţiuni de judecată  4.  Legisacţiuni de executare 5.  Caracterele procedurii formulare şi structura formulei 6.  Erori în formulă 

Timp alocat: 1 h. Bibliografie obligatorie: T. Sâmbrian, Instituţii de drept roman, Editura Sitech, Craiova, 2013. T. Sâmbrian, drept Craiova, roman. Izvoare, reale,Reguli EdituradeSitech, 2015. persoane, proceedura, drepturi T. Sâmbrian, Texte grilă de drept roman. Vol. 2, Editura Sitech, Craiova, 2003.

Bibliografie facultativă facultativă: Valerius M. Ciucă, Lecţii de drept roman. Vol. 1, Editura Polirom, Ia şi, 1998 Dan Oancea, Introducere în dreptul roman, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009. Obiectivele modulului: 1. S ă  cunoască  modul de desf ă ăşşurare a procesului în fazele in iure  şi apud iudicem. 2. S ă  explice con ţ inutul inutul legisac ţ iunilor, iunilor, caracterele procedurii  formulare, structura formulei  şi erorile în formulă.

Procedura legisacţ legisacţiunilor Dreptul privat roman a cunoscut trei sisteme de procedură  corespunzător, aproximativ, marilor epoci ale dreptului roman: în epoca veche s-a aplicat procedura legisacţiunilor, în epocile preclasică şi clasică s-a întrebuinţat cu precădere procedura formulară, iar în epoca postclasică procedura extraordinară. ţiunilor, orice drept recunoscut de lege putea Potrivitprin procedurii fi valorificat una din legisac cele cinci acţiuni: legisactio per sacramentum, per

 

  iudicis postulationem, per condictionem, manus iniectio şi  pignoris capio.   Legisacţiunile sunt proceduri civile rezervate, în principal, cet ăţenilor romani. Ele prezentau, după cum afirmă Gaius, trei caractere generale: judiciar, legal şi formalist.  Desf ăş ăşurarea procesului în faza in iure. Faza in iure începea prin citarea pârâtului. În ordo iudiciorum privatorum aducerea pârâtului în faţa magistratului era asigurată  exclusiv de către reclamant prin unul din următoarele procedee de citare: in ius vocatio, vadimonium şi condictio.   Activitatea păr  ţ ilor  ilor . Ambele părţi trebuie să  se prezinte în faţa magistratului, nefiind posibilă judecarea în lipsă. Reclamantul vorbeşte primul, afirmndu-şi pretenţiile prin cuvinte solemne şi anumite gesturi corespunzătoare legisacţiunii respective. Faţă  de pretenţiile reclamantului, pârâtul poate să  adopte una din următoarele atitudini: fie să le recunoască, fie să le nege, fie să 

nu se apere cum trebuie.  Activitatea magistratului. În sistemul legisacţiunilor rolul magistratului se reduce la pronunţarea unor cuvinte solemne: do, dico, addico.  Do este cuvântul pe care-l rosteşte magistratul când, după  ce părţile şiau expus pretenţiile lor contradictorii, desemnează judecătorul, învestit în faza apud iudicem sau, după caz, recuperatores.  Dico este cuvântul prin care magistratul atribuie în cursul procesului uneia din părţi posesia provizorie a obiectului litigios.  Addico este cuvântul prin care magistratul ratifică declaraţia uneia dintre părţi, recunoscând dreptul acesteia. Procedee pretoriene de solu ţ ionare ionare a litigiilor în faza in iure. În virtutea lui lui imperium, anumite litigii puteau fi soluţionate f ără  a se mai recurge la organizarea unui proces, ca urmare a folosirii de către pretor a unuia din următoarele mijloace procedurale: stipulaţiunile pretoriene, interdictele, trimiterea în posesiunea lucrurilor şi repunerea în situaţia anterioară.   Desf ăş ăşurarea procesului în faza  apud iudicem. În cazul în care pârâtul

ă pretenţiile reclamantului folosind cuvintele şi gesturile anume prevăzute neag  în legisac ţiunea respectivă, se trece la cea de a doua fază  a procesului - apud iudicem - prin trimiterea părţilor în faţa judecătorului care va soluţiona pricina, pronunţând o hotărre. Judecătorul era fie un jurat unic (iudex unus), fie un arbitru (arbiter ), ), în funcţie de natura conflictelor pe care le solu ţiona. Ambii judecau acele procese  în care avea să se constate dacă faptele afirmate de către reclamant erau sau nu adevărate, dar în timp ce iudex unus  soluţiona litigiile referitoare la existenţa unui drept, arbiter  judeca pricinile referitoare la întâinderea dreptului, ca în cazul proceselor de partaj sau ale celor în care urma să se stabilească hotarele a două proprietăţi. Procesele mai puteau fi judecate de tribunale, nepermanente şi de tribunale permanente.

 

  Procedura legisacţiunilor a cunoscut trei proceduri de judecată: prin  jurământ, prin cererea adresată magistratului şi prin somaţie.  Legis actio per sacramentum. Procedura prin jurământ era procedura de drept comun, o actio generalis, care se folosea ori de câte ori legea nu indicase o altă  acţiune. Corespunzător împărţirii drepturilor în drepturi reale şi drepturi personale sau de creanţă, sacramentum era de două feluri: sacramentum in rem, adic  referitor la un lucru care privea dreptul de proprietate i sacramentum in ă ş de creanţă  sau  personam , adică  referitor la o persoană  care privea drepturi obligaţii.  Legis actio per iudicis postulationem. Această  procedură  constă  într-o cerere adresată  magistratului în vederea desemnării unui judecător sau unui arbitru.  Iudicis postulatio este o procedură  mai evoluată  decât  sacramentum, deoarece judecătorul nu se mai pronunţă indirect asupra drepturilor părţilor, ci direct, printr-o condemnatio  f ără a presupune plata unei sume de bani cu titlu de pedeapsă.  Legisac ţ iuni iuni de executare. Pentru  executarea sentinţei existau două  legisacţiuni: legis actio per manus iniectionem şi legis actio per pignoris capionem.  Manus iniectio  (punerea mâinii) este o procedură  utilizată  în scopul executării sentinţei de condamnare, atunci când aceasta prive şte o sumă de bani.  Manus iniectio este de trei feluri: iudicati, pro iudicato şi pura.  Legis actio per pignori pignoriss capionem . Pignoris capio (luarea de gaj) este o legisacţiune de executare cu caracter extrajudiciar întrucât nu presupune existenţa unei sentinţe de condamnare, nici prezenţa magistratului şi nici măcar prezenţa debitorului. De asemenea, ea putea avea loc în afara tribunalului şi chiar în dies nefasti (când era interzisă activitatea judiciară). Această procedură  constă în luarea de către creditor, cu pronunţarea unor cuvinte solemne (certa sollemnia verba) şi în prezenţa martorilor, a unui bun mobil al debitorului,

pentru a-l constrânge în acest fel s ă-şi plătească datoria. Procedura formulară formulară  Structura formulei  (partes formularum). Reprezentând un rezumat al dezbaterilor care au loc în faza in iure, formula variază  în funcţie de natura procesului. Ea are mai multe părţi, unele principale şi altele accesorii. Înaintea acestora, formula începea întotdeauna cu numirea judecătorului unic sau a recuperatorilor. De exemplu: Titius iudex esto (să  fie judecător Titius) sau  Lucius Cornelius, Marcus Sempronius et Caius Octavius recuperatores sunto  (să fie recuperatori Lucius Cornelius , Marcus Sempronius şi Caius Octaviu). Părţile principale sunt: demonstratio, intentio, adiudicatio şi condemnatio. Se numesc principale pentru că nu trebuie să lipsească niciodată din formulele aceluiaşi tip de acţiune care sancţionează  un anumit drept, iar nu pentru

 

  faptul că s-ar găsi în orice formulă. Cu excepţia lui intentio, care este cuprinsă, practic, în orice formulă, celelalte părţi principale pot să lipsească din formulă. Părţile accesorii (prescripţiunile şi excepţiile) pot să  lipsească  din formulă. Ele sunt introduse numai la cererea părţilor, fie pentru a preciza sau limita cererea reclamantului, fie pentru a atrage atenţia judecătorului asupra unui mijloc de apărare al pârâtului.  Erori în formulă. ării formulei Cu ocazia redact posibil să.  se facă  anumite erori, fie în demonstratio , fie în intentio , fie în era condemnatio Erorile  într-o intentio certa  erau foarte grave, ducând la respingerea acţiunii, f ără  posibilitatea intentării aceleiaşi acţiuni pentru a doua oară, exceptând cazurile când greşeala fusese săvârşită  de o persoană  mai mică  de 25 de ani. A şa era cazul unei  plus petitio  (cerere exagerată). Existau patru moduri de comitere a unei plus petitio: re, tempore, loco  şi causa.

 

 

MODULUL V PROCEDURA CIVILĂ CIVILĂ ROMAN  ROMANĂ formulară  Ă (II): Procedura formulară (continuare). Procedura extraordinară extraordinară. Unitatea de învăţ învăţare: are: 1.  Acţiunile

  ţei în procedura 2.  Procedura Efectele sentin formulară  3. extraordinar ă 

Timp alocat: 1 h. Bibliografie obligatorie: T. Sâmbrian, Instituţii de drept roman, Editura Sitech, Craiova, 2013. T. Sâmbrian, Reguli de drept roman. Izvoare, persoane, proceedura, drepturi reale, Editura Sitech, Craiova, 2015. T. Sâmbrian, Texte grilă de drept roman. Vol. 2, Editura Sitech, Craiova, 2003. Bibliografie facultativă facultativă: Valerius M. Ciucă, Lecţii de drept roman. Vol. 1, Editura Polirom, Ia şi, 1998 Dan Oancea, Introducere în dreptul roman, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009. Obiectivele modulului: 1. S ă prezinte ac ţ iunile iunile  şi efectele sentin ţ ei ei în procedura formular ă. 3. S ă  prezinte premisele introducerii procedurii extraordinare, tr ăsăturile sale caracteristice, hot ărârea judecătorească  şi formele procedurii extraordinare.

Acţiunile (actiones). Acţ În procedura formulară acţiunea reprezintă cererea reclamantului adresată magistratului în vederea eliberării formulei. Cele mai importante categorii de acţiuni au fost următoarele: a) acţiuni in rem şi acţiuni in personam; b) acţiuni civile (actiones civiles) şi acţiuni honorarii (actiones honorariae) sau pretoriene (actiones praetoriae), care la rândul lor erau de trei feluri: ac ţiuni in  factum, acţiuni ficticii şi acţiuni cuprinzând formule cu transpoziţie; c) ac ţ iunile iunile  populare (actiones populare sau quivis de populo)  şi ac ţ iunile iunile private  (actiones  privatae);  d) ac ţ iunile iunile penale, ac ţ iuni iuni de recuperare  şi ac ţ iunile iunile mixte;  e) ac ţ iuni iuni de drept strict (actiones stricti iuris  sau iudicia stricta) şi  ac ţ iuni iuni de bună-credin ţă  (iudicia bonae  fidei); f) ac ţ iunile iunile arbitrale (iudicia arbitraria).  

 

   Efectele sentin ţ eeii. Sentinţa de condamnare producea două  efecte, respectiv forţa executorie şi forţa juridică, în timp ce sentinţa de absolvire producea un singur efect, şi anume, forţa juridică  sau autoritatea de lucru

 judecat.

Procedura extraordinară extraordinară ( cognitio  cognitio extra ordinem ordin em) Principala caracteristică  o constituie faptul că  dispare diviziunea procesului în cele două  faze, in iure şi apud iudicem; dispare, de asemenea,  judecătorul privat (iudex privatus). Dezbaterea proceselor se desf ăş ăşoară  de la  început şi până la sfârşit în faţa unui judecător care este un funcţionar imperial, reprezentant al autorităţii publice. De aici decurge o altă caracteristică: dacă  în cazul precedentelor proceduri rolul determinant revenea părţilor, procedura extraordinară se află sub autoritatea statului, părţile jucând un rol secundar. Mai este de subliniat că noua procedură încetează a mai fi orală  şi gratuită, părţile fiind obligate să suporte cheltuielile ocazionate de proces în funcţie de valoarea obiectului litigiului. Formele procedurii extraordinare. În perioada clasică  procedura extraordinară cunoaşte o formă normală, şi anume, procedura prin denuntiatio  (notificare), şi o formă excepţională, respectiv procedura prin rescript . În epoca postclasică, pe lângă  forma excepţională, care se menţine, procedura extraordinară  cunoaşte succesiv două  forme normale: procedura prin litis denuntiatio (notificare a procesului) şi procedura prin libel.  Hot ărârea judecătorească. Spre deosebire de procedura formulară, când indiferent de obiectul dreptului dedus în justiţie de către reclamant, hotărârea de condamnare avea în mod obligatoriu ca obiect o sumă  de bani, în procedura extraordinară sentinţa se referă chiar la lucrul care f ăcuse obiectul procesului. Executarea sentinţei este asigurată  de funcţionarii imperiali (apparitores) care puteau recurge la folosirea for ţei (manu militari). ţei, partea nemulţumită  putea face apel (apellatio) fie imediat,Împotriva oral, fie sentin în scris, într-un termen scurt, de două  sau trei zile, iar în timpul lui Iustinian în termen de zece zile. Apelantul care pierdea procesul era sancţionat cu o amendă lăsată la aprecierea judecătorului, prima sentinţă putând fi astfel modificată in peius, adică se putea agrava situaţia apelantului în propria cale de atac. În mod normal, a doua sentin ţă nu mai putea fi atacată, cu excepţia unui recurs special (supplicatio ) adresat împăratului. 

Test de autoevaluare  1. Procesul era divizat în două faze: (in iure şi apud iudicem) în: a) procedura legisacţiunilor; b) procedura formulară; c) procedura extraordinară;

 

  d) ordo iudiciorum privatorum.  2. Se numeau formulele legisacţiunilor termenii pronunţaţi de părţi: a) în faţa judecătorului; b) în faţa magistratului; magistratului; c) în ambele faze ale lui ordo iudiciorum privatorum; d) în faza apud iudicem.  3. Cauzele pentru care pretorul acorda reclamantului o restitutio in integrum  puteau fi: a) violenţa sau înşelăciunea; b) eroarea şi absenţa; c) înşelăciunea şi absenţa; d) violenţa şi eroarea.  4. Sacramentum in rem se referă la: a) lucruri; b) dreptul de proprietate; pr oprietate; c) obligaţii; d) drepturi de creanţă.  5. Sacramentum in personam presupunea: a) prezenţa in iure a lucrului litigios; b) folosirea gestului ritual al punerii nuielei pe lucrul litigios; c) o procedură de evaluare, dacă obiectul litigios consta într-o sumă de bani; d) un arbitrium litis aestimandae, dacă  obiectul litigios era un lucru oarecare.  6. Erau legisacţiuni de judecată, legis actio per: a) sacramentum sacramentum,, iudicis postulationem, manus iniectionem;  b) sacramentum, iudicis postulationem, pignoris capionem;  c) sacramentum, condictionem, manus iniectionem;  d) sacramentum, condictionem, pignoris capionem. capionem.  7. Formula începe cu: a) numirea judecătorului unic; b) numirea recuperatorilo r ecuperatorilor; r; c) demonstratio;  d) intentio.  8. Condemnatio este partea din formulă prin care magistratul îl învesteşte pe  judecător cu dreptul: a) de a împărţi un bun mai multor persoane; b) de a atribui un drept de proprietate; c) de a condamna; d) de a absolvi.  9. Într-o formulă, excepţia se insera: a) înainte de intentio;  b) după intentio; c) înainte de condemnatio;   d) după condemnatio.  petitio putea fi comisă: 10.a)Plus causa; b) loco;

 

  c) re; d) tempore. 11. În cazul unui litigiu generat de neexecutarea unui contract, în procedura formulară, competenţa de soluţionare putea să revină instanţei de la: a) locul încheierii contractului, dacă nu exista altă înţelegere; b) locul în care s-a născut pârâtul , dacă există o asemenea înţelegere între părţi; ă ă ţ c) locul  între părţîn i; care s-a n scut reclamantul, dac  exista o asemenea în elegere d) locul în care se afl ă reşedinţa efectivă a pârâtului, dacă exista o asemenea  înţelegere între părţi.  12. Magistratul proceda la redactarea formulei în caz de: a) confessio in iure;  b) infitiatio, indiferent dacă  dezbaterile justificau sau nu acordarea unei acţiuni; c) non defensio uti oportet;  d) iusiurandum necessarium necessarium..  13. Litis contestatio era: a) primul act efectuat în faţa magistratului; b) primul act efectuat în faţa judecătorului; c) ultimul act efectuat în fa ţa judecătorului; d) un veritabil contract contract judiciar.  14. Dacă  dreptul iniţial era un drept real, dreptul rezultat în urma lui litis contestatio avea: a) acelaşi obiect; b) aceeaşi cauză juridică; c) alt obiect; d) altă cauză juridică.  15. În dreptul roman, termenul actor  semnifica:  semnifica: a) reclamantul; b) un reprezentant privat în justiţie; c) un reprezentant legal în justiţie; d) persoana care se angajează  printr-un contract cu un antreprenor de spectacole, să lupte ca gladiator într-un circ.  16. Din categoria acţiunilor ficticii f ăceau parte: a) actio institoria;  b) actio quasi institutoria;  c) actio exercitoria;  d) actio de peculio et de in rem verso.  17. În procedura extraordinară: a) se putea agrava situaţia apelantului în propria cale de atac; b) nu se putea agrava situaţia apelantului în propria cale de atac; c) prima sentinţă putea fi modificată in peius; 

d) prima sentinţă nu putea fi modificată in peius. normale ale procedurii 18.a)Formele procedura prin denuntiatio;   extraordinare au fost:

 

  b) procedura prin litis denuntiatio;  c) procedura prin rescript; d) procedura prin libel.  Ră spunsuri corecte (modulele (modul ele 4 şi 5) : 1. a,b,d; 2. b; 3. a,b,c,d; 4. a,b; 5. 

d; 6. -; 7. a,b; 8. c,d; 9. b,c; 10. a,b,c,d; 11. a,b,d; 12. -; 13.  d; 14. c,d; 15. a,c; 16. a,c,d; 17. a,c; 18. a,b,d.

 

 

MODULUL VI LUCRURILE, POSESIA, CLASIFICAREA MODURILOR DE DOBÂNDIRE A PROPRIETĂŢ PROPRIETĂŢII II DUPĂ DUPĂ DREPTUL NATURAL Unitatea de învăţ învăţare: are: 1.  Lucrurile 2.  Posesia 3.  Clasificarea modurilor de dobândire a proprietăţii după dreptul natural. Bibliografie obligatorie: T. Sâmbrian, Instituţii de drept roman, Editura Sitech, Craiova, 2013. T. Sâmbrian, Reguli de drept roman. Izvoare, persoane, proceedura, drepturi reale, Editura Sitech, Craiova, 2015. T. Sâmbrian, Texte grilă de drept roman. Vol. 2, Editura Sitech, Craiova, 2003. Bibliografie facultativă facultativă: Valerius M. Ciucă, Lecţii de drept roman. Vol. 3, Editura Polirom, Ia şi, 2000. Dan Oancea, Introducere în dreptul roman, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009. Obiectivele modulului: 1. S ă enumere  şi să analizeze clasificările romane ale lucrurilor. 2. S ă  definească  posesia prin prezentarea elementelor, felurilor  şi efectelor sale, precum  şi a interdictelor posesorii  şi a deten ţ iunii. iunii. 3. S ă cunoască cele patru tipuri de proprietatea, modurile de dobândire a propriet ăţ  ii după dreptul natural. ăţ ii

Lucrurile Potrivit Instituţiunilor lui Gaius, clasificarea fundamentală  a lucrurilor (summa rerum divisio) deosebeşte între res in patrimonio  şi res extra  patrimonium, după  cum un lucru este susceptibil sau nu de a forma obiectul patrimoniului unei persoane particulare. La rândul lor, res in patrimonio se subclasifică în următoarele categorii: a) res mancipi  şi res nec mancipi; b) res corporales şi res incorporales; c) res mobiles şi res immobiles (soli); d) genera  şi species; e) res quae pondere, numero, mensura consistunt; f) res fruttifere şi res infruttifere (lucruri frugifere şi lucruri nefrugifere); g) res divisibili şi res indivisibili (lucruri divizibile şi lucruri indivizibile); h) res quae usu

 

  consumuntur şi res quae usu non consumuntur (lucruriconsumptibile şi lucruri neconsumptibile); i) res principales şi res accessoriae.   Res extra patrimonium se subclasifică  în  în r es humani iuris (din care fac parte  res communes, res publicae şi res universitatis)  şi res divini iuris (din care fac parte res sacrae, res religiosae şi res sancte ).

Posesia Pentru existenţa posesiei sunt necesare două  elemente: un element psihologic sau intenţional numit animus  şi un element material numit corpus. Posesia se dobândeşte şi se menţine prin întrunirea cumulativă  a ambelor elemente (corpore et animo)  şi se pierde prin pierderea unuia sau a ambelor elemente Felurile posesiei. Posesia era de patru feluri: a)  possessio ad interdicta; b)  possessio civilis (posesia civilă) sau  possessio  ad usucapionem; c)  possessio iniusta (contrar ă dreptului)  sau vitiosa (vicioasă)  şi d)  possessio iuris (posesia unui drept) sau quasi possessio.   Interdictele posesorii. Mijloace create de pretor pentru ocrotirea posesiei, interdictele posesorii sunt de două feluri: unele destinate redobândirii posesiei pierdute (recuperandae possessionis causa) şi altele destinate menţinerii posesiei (retinendae possessionis causa). Interdictele recuperandae possessionis causa  sunt interdictul unde vi, interdictul de precario şi interdictul de clandestina possessione. Interdictele retinendae possesionis causa  sunt interdictul uti possidetis  şi interdictul utrubi.  Deten ţ iunea iunea (possessio naturalis). Ca şi posesia, detenţiunea este o stare de fapt compusă  din două  elemente, respectiv animus  şi corpus, dar spre depsebire de posesie, în cazul detenţiunii animus înseamnă intenţia de a păstra  Elementele posesiei.

lucrul pentru altul. Proprietatea cviritară cviritară( dominium  dominium ex iure Quiritium Quiri tium)  No ţ iune iune  şi caractere. Proprietatea cviritară este cea mai veche formă  a proprietăţii private romane şi singura formă până la sfârşitul Republicii. Potrivit unei definiţii celebre, dar care nu este romană, căci romanii consecvenţi principiului conform căruia orice definiţie în dreptul civil este periculoasă  (omnia definitio in iure civili periculosa est ), ), s-au ferit să  definească această importantă instituţie juridică, proprietatea cviritară constă în  î n ius utendi, fruendi et abutendi.  Caracterele propriet ăţ  ii quiritare. Proprietatea cviritară  este exclusivă, ăţ ii absolută şi perpetuă.

 

   Limit ările dreptului de proprietate.Deşi dreptul de proprietate are un caracter absolut, romanii au prevăzut din cele mai vechi timpuri unele restricţii

 în exercitarea dreptului de proprietate, fie în interesul public, fie în interesul privat al vecinilor.

Modurile de dobândire a proprietăţ proprietăţiiii după după dreptul natural sau al ginţ ginţilor Cea mai importantă  clasificare a modurilor de dobândire a proprietăţii este aceea aceea care distinge între modurile de drept natural sau al gin ginţilor şi modurile de drept civil. În prima categorie intră  ocupaţiunea, tradiţiunea, accesiunea şi specificaţiunea, în timp ce în a doua categorie intră  mancipaţiunea, in iure cessio, uzucapiunea, adiudicatio şi legea.

Ocupaţiunea ( occupatio Ocupaţ  occupatio) Ocupaţiunea este un mod de dobândire a dreptului de proprietate cviritară constând în luarea în stăpânire a unui lucru care nu aparţine nimănui (res nullius) cu intenţia de a deveni proprietar.

Tradiţiunea ( traditio Tradiţ  traditio) Tradiţiunea este cel mai important mod de dobândire a proprietăţii după  dreptul natural, accesibil tuturor persoanelor, care constă în punerea lucrului de către cel care îl înstrăinează la dispoziţia dobânditorului în baza unui act juridic care să  justifice transmiterea proprietăţii. În epoca lui Iustinian tradiţiunea a devenit modul general de dobândire a proprietăţii.

Accesiunea ( accessio  accessio) Accesiunea de către proprietarul lucrului principal   constă în dobândirea a dreptului de proprietate asupra lucrului accesoriu. Ea este o aplica ţie a principiului general de drept accessorium sequitur principale (lucrul accesoriu urmează condiţia juridică a lucrului principal) sau, aşa cum se exprimă Ulpian, accessio cedat principali. După  cum lucrul principal este un imobil sau un mobil, accesiunea poate fi imobiliară sau mobiliară. Principalele cazuri de accesiune imobiliară  au fost următoarele: a) aluviunile (alluviones); b) avulsiunile (avulsiones); c)  insula care apare la mijlocul unui râu (insula in flumine nata) şi d) inaedificatio şi implantatio. Accesiunea mobiliară  cuprinde următoarele cazuri: adjuncţiunea, confuziunea şi amestecul. şi

 specificatio) Specificaţiunea ( specificatio Specificaţ

 

  Specificaţiunea constă în crearea prin muncă manuală a unui lucru nou (nova species) cu materia primă  care aparţine altei persoane. În dreptul lui Iustinian s-a prevăzut că dacă noul lucru nu mai poate fi readus la starea ini ţială  a materiei prime (cazul vinului), proprietatea revine specificatorului, adică celui care a transformat materia primă, cu obligaţia de a-l despăgubi pe proprietarul materiei prime, iar dacă noul lucru ar putea fi readus la starea iniţială a materiei prime ţia (cazul proprietatea va reveni proprietarului materiei prime cu obliga de a-lstatuii), despăgubi pe specificator (artizan).

Test de autoevaluare 1. Potrivit Institutiilor lui Gaius, summa rerum divisio cuprinde: a) res humani iuris şi res divini iuris;  b) res in commercio şi res extra commercium;  c) res in patrimonio şi res extra patrimonium;  d) res corporales şi res incorporales.  2. Din res nec mancipi f ăceau parte: a) toate b) toate lucrurile lucrurile incorporale; incorporale cu excepţia servituţilor prediale urbane; c) animalele de muncă; d) servituţile prediale rurale.  3. Un sclav f ăcea parte din categoria: a) res corporales;  b) res mancipi;  c) res fruttifere;  d) species.  4. Puteau deveni res privatae şi, să se afle in commercio: a) res communes; b) fracţiuni din res communes; c) d) res res publicae publicae din din domeniul privat; public.   5. Elementele posesiei sunt: a) possessio ad interdicta;  b) possessio ad usucapionem; usucapionem;  c) possessio iniusta; iniusta;  d) possessio iuris.  6. Possessio iniusta era: a) posesia viciată; b) posesia care avea ca obiect lucruri incorporale; c) posesia lipsită de orice protecţie juridică; d) posesia lipsită  de orice protecie juridică  faţă  de păgubaş  sau victima violenţei.  7. Interdictele posesorii erau: a) mijloace create de pretor;

 

  b) mijloace create prin constituţii imperiale pentru ocrotirea posesiei; c) destinate menţinerii posesiei; d) destinate redobândirii posesiei pierdute.  8. Interdictul utrubi era un interdict: a) retinendae possessionis causa;  b) recuperandae possessionis causa;  c) aplicabil lucrurilor mobile; d) aplicabil lucrurilor imobile.  9. Detenţiunea este acelaşi lucru cu: a) possessio corporalis; corporalis;  b) possessio ad interdicta; interdicta;  c) possessio iniusta; iniusta;  d) possessio naturalis.  10. Potrivit unei definiţii celebre, proprietatea quiritară este: a) ius abutendi;  b) ius fruendi;  c) ius possidendi;  d) ius utendi.  11. Făceau parte din modurile civile de dobândire a propriet ăţii: a) b) accesiunea; legea; c) tradiţiunea; d) uzucapiune uzucapiunea. a.  12. Puteau forma obiectul ocupaţiunii: a) res derelictae;  b) res hostium;  c) res inventae in litore maris;  d) res nullius.  13. Traditio brevi manu constituia o formă de: a) traditio symbolica;  b) traditio ficta;  c) traditio d) având ca obiect lucruri mobile; imobile.  traditio având 14. Conform lui Iustinian, în cazul specificaţiunii, proprietatea noului lucru revenea: a) întotdeauna specificatorului; specificatorului; b) întotdeauna proprietarului materiei prime; c) specificatorului, dacă  noul lucru va putea fi readus la starea ini ţială  a materiei prime, cu obligaţia de a-l despăgubi pe proprietarul materiei prime; d) proprietarului materiei prime, dacă  noul lucru nu va putea fi readus la starea iniţială a materiei prime, prime, cu obliga ţia de a-l despăgubi pe specificator. 

c; 2.  -; 13 Răspunsuri 1.. a,b,c,d; 3. a,b,c; 4. b,c; a,c; 9. a,d; 10. a,b,d; corecte: 11. b,d; 12 . b,d; 14 -; 5.  -; 6. a,d; 7. a,c,d; 8. 

 

 

MODULUL NR. VII Modurile de dobândire a proprietăţ proprietăţiiii după după dreptului civil. Drepturile reale asupra lucrului altuia. Unitatea de învăţ învăţare: are: 1.  Mancipatiunea 2.  In iure cessio 3.  Uzucapiunea 4.  Ad iudicatio 5.  Sancţiunea proprietăţii 6.  Servitutile 7.  Locaţiuni perpetue Timp alocat: 1 h. Bibliografie obligatorie: T. Sâmbrian, Instituţii de drept roman, Editura Sitech, Craiova, 2013. T. Sâmbrian, Reguli de drept roman. Izvoare, persoane, proceedura, drepturi reale, Editura Sitech, Craiova, 2015. T. Sâmbrian, Texte grilă de drept roman. Vol. 2, Editura Sitech, Craiova, 2003. Bibliografie facultativă facultativă: Valerius M. Ciucă, Lecţii de drept roman. Vol. 3, Editura Polirom, Ia şi, 2000. Dan Oancea, Introducere în dreptul roman, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009. Obiectivele modulului: 1. S ă cunoască modurile de dobândire a propriet ăţ  ii după dreptul civil, ăţ ii sanc ţ iunea iunea propriet ăţ  ii cviritare. ăţ ii 2. S ă explice drepturile reale asupra lucrului altuia.

Mancipaţiunea ( mancipatio Mancipaţ  mancipatio) Mancipaţiunea este în dreptul clasic un mijloc de a dobândi proprietatea exclusiv asupra lucrurilor mancipi. Cel care înstrăina se numea mancipant (mancipio dans  sau prescurtat dans), iar cel care dobândea lucrul se numea accipiens.

 

  Mancipaţiunea se desf ăăşşura după un ritual la care participau părţile, un cantaragiu (libripens) şi cel puţin cinci martori care trebuiau să  fie cetăţeni romani puberi, de obicei prieteni ai părţilor.

In iure cessio  In mancipi iure cessio unmancipi mod de, corporale dobândireşi aincorporale proprietăţiicare aplicabil atât lucrurilor , cât este nu puteau şi nec face obiectul unei mancipaţiuni. Ea constă într-un proces fictiv (lis imaginaria)  în cursul căruia dobânditorul declară  în termeni sacramentali în faţa magistratului că  este proprietarul lucrului respectiv, în timp ce persoana care  înstrăinează  proprietatea tace, iar magistratul ia act de voinţa părţilor, pronunţând cuvântul addico.

Uzucapiunea (usucapio) După cum spunea jurisconsultul Modestin, uzucapiunea este un mod de a dobândi proprietatea prin posesia neîntreruptă  a unui lucru în termenul prevăzut de lege. Condi ţ iile iile uzucapiunii. În dreptul clasic condiţiile uzucapiunii sunt: posesia, termenul, un lucru susceptibil de a fi uzucapat, justul titlu şi buna credinţă. Posesia ( possessio  possessio) trebuie să fie efectivă, adică  să cuprindă elementele esenţiale (animus şi corpus), neviciată şi neîntreruptă. Termenul în care trebuia posedat lucrul pentru realizarea uzucapiunii era, până la reforma întreprinsă de împăratul Iustinian, conform Legii celor XII Table, de un an pentru lucrurile mobile şi doi ani pentru cele imobile. Un lucru susceptibil de a fi uzucapat   (res habilis ad usucapionem). În general, puteau fi uzucapate res in patrimonio.  Justul titlu  justa cauza iustus titulus sau iusta causa) este un act sau un fapt juridic care sau justifică luarea (în posesie a lucrului respectiv.  Buna-credin ţă  (bona fides) este o eroare de fapt în care se află  dobânditorul unui lucru, care crede, contrar realităţii, că i s-a transmis dreptul de proprietate. Praescriptio longi temporis.  Praescriptio longi temporis (prescripţia de lungă durată) a fost creată printr-un rescript din anul 199 d.Hr., fiind destinată  să  suplinească  în materia imobilelor lacunele uzucapiunii, instituţie de drept civil care nu se aplica peregrinilor şi pământurilor provinciale. Praescriptio longi temporis presupunea, în principiu, aceleaşi condiţii ca şi usucapio, cu deosebirea că termenul cerut pentru posesia lucrului era de zece sau douăzeci de ani, după  cum posesorul şi adevăratul proprietar locuiau sau nu în aceeaşi provincie.

 

  Praescriptio longissimi temporis. În dreptul postclasic a apărut şi praescriptio longissimi temporis (prescripţia celei mai lungi durate) cu un termen iniţial, după o constituţie a împăratului Constantin, de 40 de ani, redus, după o constituţie din anul 424 a împăratului Theodosiu al II-lea, la 30 de ani.. Uzucapiunea după  reformele lui Iustinian. O constituţie emisă  de  împăratul Iustinian în anul 531 a suprimat diferenţa care exista între fondurile

şi cele italice provinciale. regimului juridic al fondului a avut ca efecte, printre altele, şi Unificarea unificarea institu cu cea funciar a prescrip ţiei uzucapiunii ţiei, aceasta din urmă devenind un mod de dobândire a proprietăţii.

 Adiudicatio (atribuirea)  Adiudicatio constituie un mod excepţional de transmitere a proprietăţii, printr-o hotărre judecătorească, întâlnit în procesele de împărţire a moştenirii, de ieşire din indiviziune sau în procesele purtate între vecini pentru delimitarea

hotarelor.

Legea (lex) Legea este un mod excepţional de dobândire a proprietăţii în cazuri particulare, de cele mai multe ori având un scop sanc ţionator, ce nu se încadrau  în modurile generale consacrate de dreptul dr eptul civil şi de dreptul ginţilor.  Ulpian enumeră  două  cazuri: caducum vel ereptorium  şi legatum per vindicationem.

Sancţiunea proprietăţ Sancţ proprietăţiiii cviritare Acţiunea în revendicare este acţiunea reală  exercitată  de proprietarul care a pierdut posesia lucrului împotriva posesorului nelegitim. ţ legis actio per În procedura se introducea subseforma uneisub sacramentum in rem,legisac  iar în iunilor procedura formulară ea exercita forma unui proces cu formulă ( per  per formulam petitoriam petitor iam). Condi ţ iile iile de exercitare a ac ţ iunii iunii în revendicare: a) reclamantul trebuia să fie proprietar cviritar şi să nu posede; b) pârâtul trebuia să fie posesor în momentul  în care se judecă procesul şi să conteste dreptul de proprietate al reclamantului; Acţiunea negatorie (actio negatoria) este acţiunea reală  prin care proprietarul unui lucru cere să  se constate că  lucrul său nu este grevat de servituţi sau alte dezmembrăminte ale dreptului de proprietate. Ea este  îndreptată împotriva celui care pretinde că ar avea o servitute sau un alt drept real (ius in re aliena) asupra lucrului proprietarului.

Proprietatea pretoriană pretoriană  sau bonitar bonitarăă  (in bonis habere) şi ac acţţiunea publicianăă ( actio publician  actio Publiciana)

 

  Pentru intentarea acţiunii publiciene trebuiau întrunite toate condi ţiile uzucapiunii, cu excepţia termenului, în acest ultim caz pretorul introducând în formulă  ficţiunea că  termenul necesar uzucapiunii s-a scurs. Acţiunea publiciană era o actio in rem, opozabilă  erga omnes. Ea proteja în acelaşi timp şi pe posesorul de bună-credinţă. Spre deosebire de proprietatea cviritară  care in bonis, era perpetuă,temporar, proprietatea pretorian o numeau romanii, avea un caracter fiind o stareă sau de tranzi deoarece se transforma prin ţie,  cum uzucapiune în proprietate cviritară.

Proprietatea peregrină peregrină  Peregrinii, cu excepţia celor care beneficiau de ius commercii, nu puteau dobândi în statul roman nici proprietate cviritară  şi nici proprietate pretoriană. Totuşi, li s-a recunoscut şi lor un drept de proprietate reglementat după normele lui ius gentium. Acest tip de proprietate privat ă  ne este puţin cunoscut. Ştim numai că se transmitea prin traditio, iar în ceea ce prive şte apărarea sa, pretorul peregrin crease, după  modelul lui rei vindicatio, o acţiune ficticie în care se introducea ficţiunea că peregrinul era cetăţean roman. Proprietatea peregrină a dispărut în mare parte la începutul secolului al III-lea d.Hr., ca urmare a edictului împăratului Caracalla din anul 212, şi total în timpul lui Iustinian care a suprimat categoria juridică a peregrinilor dediticii.

Proprietatea provincială provincială  Proprietatea provincială  este proprietatea exercitată  de un particular asupra unui teren situat în afara Italiei, într-o provincie romană. Proprietatea provincială a dispărut practic în urma reformei fiscale a lui Diocleţian, care a suprimat privilegiile de care se bucurau terenurile din Italia în ţie cu cele din provincii, supunnd pe to ţi proprietarii de terenuri la plata compara unui impozit funciar.

Drepturi reale asupra lucrului altuia (iura in re aliena) În mod normal, dreptul de proprietate asupra unui lucru presupune exercitarea de către proprietar a tuturor celor trei atribute ale proprietăţii, respectiv ius utendi, ius fruendi  şi ius abutendi. Uneori însă, din raţiuni practice, dreptul roman a permis ca o parte din aceste atribute să  fie exercitate de alte persoane decât proprietarul. S-a ajuns astfel ca asupra unui lucru, pe lâng ă dreptul de proprietate, să  se constituie şi să  se exercite prin dezmembrarea atributelor proprietăţii şi alte drepturi reale, şi anume, aşa-numitele drepturi reale

 

  asupra lucrului altuia (iura in re aliena)  care au ca titular o persoană  ce nu deţine şi dreptul de proprietate asupra respectivului lucru.

Servituţile Servituţ Servitutea este dreptul real conform căruia proprietarul unui lucru este obligat ă nu fac ă ceva în să sufere sau saltei legătur  cu acel lucru persoane sau a lucrului persoane. Lucrul înăfavoarea c ăruiaînsefavoarea exercităaltei  servitutea se numeşte lucru sau fond dominant, în timp ce lucrul proprietarului obligat să  suporte servitutea se numeşte lucru sau fond aservit. Clasificarea servituţilor: a)  servitu ţ i pozitive  şi servitu ţ i negative  şi b) servitu ţ i prediale sau reale  şi servitu ţ i personale. La rândul lor, servituţile prediale sau reale se subclasifică  în servituţi rustice sau rurale şi servituţi urbane. Servitu ţ ile ile prediale rustice. Servituţile prediale rustice fac parte din res mancipi . Numărul lor, ca de altfel şi al celor urbane, este nelimitat, enumerarea pe care o face dreptul roman, în special Instituţiile lui Iustinian, fiind cu titlu exemplificativ. În continuare prezentăm cele mai frecvente servituţi prediale ile de trecere (  iter, actus şi  rustice descrise de jurisconsulţii romani: a) servitu ţ ile via); b) servitu ţ ile ile referitoare la utilizarea apei (servitutea apeductului, servitutea scoaterii apei de pe un loc străin şi dreptul de a adăpa animalele); c) ius pascendi şi d) dreptul de a arde varul  şi dreptul de a scoate nisip.  Servitu ţ ile ile prediale urbane.Servituţile prediale urbane sunt res  nec mancipi. Cele mai importante au fost servitutea de canalizare, servitu ţile referitoare la dreptul de vedere, cele referitoare la dreptul de a sprijini şi cele de scurgere a apelor naturale. Constituirea  şi stingerea servitu ţ ilor ilor prediale. Servituţile prediale se pot dobândi prin convenţie, prin testament, prin adiudicatio,  prin uzucapiunea de 10-20 de ani sau de 30 de ani şi dispoziţiile legii. Nu pot fi dobândite îns ă prin

uzucapiune servituţiservitu care prin natura lor nu sunt susceptibile de o posesie continuă, caacele de exemplu, ţile prediale rustice. Caracterul perpetuu al servituţilor prediale nu exclude posibilitatea stingerii lor în urma intervenirii unor acte, fapte sau evenimente juridice. Astfel, ele pot înceta prin renunţare expresă  sau tacită  din partea celui care exercită  servitutea, prin confuziune, prin dispariţia lucrului care formează  obiectul servituţii şi prin prescripţia extinctivă.

Servituţile personale ( servitutes Servituţ  servitutes personarum ). Uzufructul (ususfructus). Uzufructul este un drept real asupra unui lucru ce aparţine altei persoane şi care îi conferă titularului său prerogativele de a se folosi de lucru şi de a-i culege fructele.

 

  În general obiectul uzufructului este constituit din bunuri corporale mobile sau imobile şi neconsumtibile (terenuri, clădiri, sclavi, animale de muncă, etc.) Uzufructuarul are dreptul să  perceapă  toate fructele care există  în momentul constituirii dreptului de uzufruct, precum şi cele care se vor naşte în cursul exercitării uzufructului. Asupra fructelor percepute în aceste condiţii şte nepercepute, uzufructuarul dobânde un drept deacestea proprietate.   însă  la sfârşitul uzufructului existau fructe nu aparDac sau ţin ăuzufructuarului moştenitorilor săi, ci revin proprietarului lucrului. În exercitarea dreptului, uzufructuarul este obligat s ă se comporte ca un diligens pater familias, păstrându-l în bună  stare şi fiind răspunzător faţă  de proprietar de pagubele provocate lucrului. De asemenea, este obligat să suporte toate sarcinile şi toate impozitele care privesc lucrurile ce fac obiectul uzufructului, dar se va putea elibera de aceste sarcini prin abandonarea uzufructului. Uzufructul se stinge prin moartea naturală sau civilă ( capitis deminutio) a uzufructuarului, prin împlinirea termenului pentru care a fost constituit, prin neuz, prin cedarea în favoarea nudului proprietar, sau prin consolidare (dobândirea uzufructului de către nudul proprietar) şi prin dispariţia lucrului care forma obiectul uzufructului. Cu excepţia ultimului caz, efectul stingerii uzufructului constă  în dobândirea de către nudul proprietar a proprietăţii depline asupra lucrului.  Dreptul de uz (usus). Dreptul de uz este mai restrâns decât uzufructul,  întrucât constă  numai în posibilitatea de a folosi lucrul altuia, f ără  a-i culege fructele, motiv pentru care a mai fost numit usus sine fructu. El este un drept real strict personal deoarece spre deosebire de uzufructuar care are dreptul s ă  cedeze uzufructul altor persoane prin acte inter vivos, titularul dreptului de uz nu poate să  închirieze sau să cedeze exercitarea dreptului său.  Dreptul de abita ţ iiee (habitatio).  Habitatio este dreptul real viager

de a locui gratuit în casa altuia. Dreptul nu putea fi înstrăinat, ci numai închiriat. Serviciile sclavilor   (operae servorum). Serviciile sclavilor reprezintă  dreptul de a folosi sclavii altei persoane. Sclavul era considerat un bun frugifer, serviciile sale intrând în categoria fructelor. Este singura servitute personală  care putea fi transmisă moştenitorilor. Sanc ţ iunea iunea servitu ţ ilor  ilor . Principalele mijloace de apărare a servituţilor prediale au fost vindicatio servitutis  sau actio confessoria, care aparţinea persoanei care pretindea că ar avea un drept de servitute şi actio negatoria al cărei titular era proprietarul care susţinea că imobilul său nu este grevat cu nicio servitute. Servituţile personale puteau fi apărate printr-o vindicatio servitutis ususfructus, care în dreptul lui Iustinian purta numele de actio confessoria servitutis.

 

 

Locaţiunile perpetue Locaţ  Emfiteoza (emphyteusis). 

Emfiteoza este un drept real născut din contractul consensual de emfiteoză  în baza căruia proprietarul unui teren necultivat îl arendează pe veci unei persoane, numită emfiteot, pentru a-l cultiva şi a-i culege fructele în schimbul unei chirii anuale, numită  canon. Dreptul de ă înceta înagri emfiteozConductio cazulvectigalis. în care emfiteotul nuagri pl ătea chiria timp de trei oani. Conductio vectigalis  constituie arendă  pe termen lung (peste o sută  de ani) sau perpetuă  (in perpetuum locantur ) acordată  de localităţi unor particulari în vederea cultivării terenurilor în schimbul unei sume de bani plătită anual şi numită vectigal. Dreptul putea fi cedat, transmis moştenitorilor, grevat cu ipoteci sau servituţi şi era apărat printr-o acţiune in rem opozabilă erga omnes, inclusiv faţă  de municipiul care îl acordase atâta timp cât titularul dreptului achita regulat chiria terenului. În timpul lui Iustinian, conductio agri vectigalis s-a contopit în emfiteoză. Superficia  (superficies). Superficia  este dreptul acordat unei persoane numită superficiar, de a se folosi pe veci sau pe termen lung de o construc ţie ridicată  pe terenul altuia, în schimbul unei sume de bani anuală, numită  solarium, plătită proprietarului terenului. Dreptul de superficie putea fi transmis moştenitorilor, putea fi înstrăinat, grevat cu o servitute şi, mai târziu, cu o ipotecă. Superficia înceta în cazul în care solarium nu era plătit timp de doi ani, precum şi în cazul dispariţiei clădirii.

Test de autoevaluare: 15. În cazul uzucapiunii, joncţiunea posesiilor înseamna că: a) moştenitorul trebuia să exercite o posesie neviciată faţă de autorul său; b) mo moşştenitorul tenitorul putea putea ssăă se  continue posesia autorului său; lucrul a fost posedat c) foloseasc ă de timpul în care de autorul său; d) moştenitorul putea să întrerupă posesia autorului său.  16. Acţiunea în revendicare nu avea niciodat ă ca efect restituirea lucrului în cazul pârâtului: a) neposesor; b) posesor; c) aflat în situaţia qui liti se obtulit;  d) aflat în situaţia qui dolo desiit possidere

17. Dreptul de a sprijini o clădire pe un zid aparţinând altui proprietar constituie: a) servitus proiciendi protegendive; b) servitus tigni immitendi; c) servitus cloacae immitendae;

 

  d) servitus oneris ferendi.  18. La sfârşitul uzufructului, fructele existente, dar nepercepute, aparţin: a) proprietarului lucrului; b) uzufructuarului; c) moştenitorilor, dacă uzufructuarul a decedat; d) statului, dacă uzufructuarul a decedat f ără să fi lăsat moştenitori. 

Răspunsuri corecte: 15. c; 16. a,c,d; 17. d; 18. a.

 

 

MODULUL NR. VIII SUCCESIUNEA LEGALĂ LEGALĂ ŞI TESTAMENTARĂ TESTAMENTARĂ 

Unitatea de învăţare: 1.Succesiunea legală  2. Clasele de moştenitori ab intestat după reformele lui Iustinian 3. Succesiuni extraordinare 4. Succesiunea testamentară  5. Forme de testament 6. Testamenti factio 7. Instituirea de moştenitor 8. Substituţia de moştenitor

Timp alocat: 1h. Bibliografie obligatorie: T. Sâmbrian, Instituţii de drept roman, Editura Sitech, Craiova, 2013. T. Sâmbrian, Texte grilă de drept roman. Vol. 2, Editura Sitech, Craiova, 2003. Bibliografie facultativă facultativă: Valerius M. Ciucă, Lecţii de drept roman. Vol. 4, Editura Polirom, Ia şi, 2001. Emil Molcuţ, Drept privat roman, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011. Obiectivele modulului: 1. S ă  în ţ eleag eleagă  evolu ţ ia ia istorică  a reglement ărilor privitoare la succesiunea legală , începând cu regimul juridic instituit de Legea celor XII Table  şi terminând cu cel instituit în urma reformelor întreprinse de împăratul  Iustinian. 2. S ă  definească  no ţ iunea, iunea, caracterele  şi formele testamentului  şi să  analizeze modalit ăţ  ile de instituire  şi substituire de mo ştenitor, precum  şi ăţ ile capacitatea de a întocmi  şi primi un testament.

 

 

Succesiunea legală legală  Succesiunea ab intestat în sistemul Legii celor XII Table. Legea celor XII Table, a stabilit în funcţie de criteriul rudeniei civile trei clase (ordines) de moştenitori: sui heredes, adgnatus proximus şi gentiles. Sui heredes. Prima clasă, sui heredes,  adică  cei ce se moştenesc pe ei  înşişi, cuprinde persoanele care se găseau sub puterea lui  pater familias  şi prin moartea acestuia devin sui iuris. Intră  în această  categorie aşa-numiţii agnaţi privilegiaţi, şi anume, fiii şi fiicele de familie, indiferent dacă  sunt naturali (adică  procreaţi de  pater familias) sau adoptaţi, şi soţia căsătorită  cu manus, care moşteneau în părţi egale ( per  per capita), precum  şi copiii născuţi din fiul de familie decedat înaintea lui  pater familias sau care a încetat a mai fi agnat în cursul vieţii lui  pater familias (de exemplu, a suferit o capitis deminutio) adică  nepoţii sau nepoatele de familie.  Adgnatus proximus.  În lipsa moştenitorilor din prima clasă  vine la moştenire ruda colaterală  agnată  cea mai apropiată  de persoana defunctului

(adgnatus proximus). Intră în această categorie rudele colaterale de la cele mai apropiate la cele mai îndepărtate: fraţi şi surori, în lipsa acestora nepoţi şi nepoate de fraţi, unchi şi mătuşi, apoi veri primari şi aşa în continuare până  la colateralii cei mai îndepărtaţi pe linie agnatică. În situaţia în care cel mai apropiat agnat refuză  moştenirea şi nu există  alţi agnaţi în acelaşi grad de rudenie cu cel care nu a primit sau nu putea primi moştenirea, aceasta nu poate fi transmisă  următorului agnat, deoarece el nu are calitatea de adgnatus  proximus. Gentiles (gentilii). A treia clasă  de moştenitori legali, gentiles, vine la moştenire în lipsa moştenitorilor din celelalte două  clase. Gentilii primesc succesiunea în părţi egale. Intrau în această  clasă  toţi membrii sui iuris  de cuiuspretorian aparţinând gintei dinab care f ăcea dup parte . Succesiunea intestat ă dreptul (successorium edictum).    Liberi. În prima clasă de moştenitori intră descendenţii (liberi), inclusiv soţia căsătorită  cu manus  (care din punct de vedere al statutului juridic era considerată  loco filiae), adică  persoanele incluse după  Legea celor XII Table născuţi după  emancipare în clasa sui heredes, cărora li se adaugă  acei descendenţi care după  dreptul civil î şi pierduseră  drepturile succesorale, dar care la moartea lui de cuius nu f ăceau parte dintr-o altă familie.  Legitimi  cuprinde rudele colaterale agnate pân ă  la cel mai îndepărtat grad. Spre deosebire de sistemul prevăzut de Legea celor XII Table, referitor la adgnatus proximus, de această  dată, dacă  agnatul cel mai apropiat refuză  moştenirea, ea se transmite următorilor agnaţi. 

 

  Cognati. În lipsa moştenitorilor din primele două clase, urmează a treia clasă  de moştenitori (cognati), incluzând rudele de sânge pân ă  la gradul al şaselea care nu erau în acelaşi timp şi rude agnatice cu defunctul. Vir et uxor. A patra clasă  a moştenitorilor pretorieni cuprinde fie pe bărbat (vir ), ), fie pe soţie (uxor ), ), respectiv pe soţul supravieţuitor în cazul căsătoriei f ără  manus. Acesta culege întreaga moştenire în lipsa moştenitorilor

din alte clase. Clasele de moş moştenitori  ab intestat dup  dupăă reformele lui Iustinian  Descenden ţ i legitimii. Prima clasă este formată din descendenţi legitimi, adică  născuţi din căsătorie sau legitimaţi, indiferent de sex, indiferent dac ă  se află  sau nu in patria potestate, sau dacă  provin din una ori din mai multe căsătorii.  Ascenden ţ iiii  şi colateralii foarte privilegia ţ i. A doua clasă de moştenitori care cuprinde ascendenţii (părinţi, bunici, străbunici) şi colateralii foarte privilegiaţi (fraţi şi surori germani) şi copiii lor în cazul fraţilor predecedaţi) vine la moştenire în lipsa descendenţilor legitimi. Colateralii privilegia ţ i. Din a treia clasă fac parte colateralii privilegiaţi. Aceştia sunt fraţii şi surorile consangvini şi uterini şi copiii lor în cazul fraţilor predecedaţi. Moştenirea se împarte pe capete în cazul fraţilor şi nurorilor, în timp ce copiii fraţilor şi surorilor care au predecedat vin la moştenire prin reprezentare, adică moştenesc pe tulpină. Colateralii ordinari. Această clasă cuprinde veri, nepoţi din veri şi alţi colaterali până  la gradul al şaselea inclusiv, care, în lipsa moştenitorilor din primele trei clase, moştenesc numai pe capete deoarece nu beneficiază  de

reprezentare, rudele colaterale cele mai apropiate în grad cu defunctul  înlăturând de la moştenire colateralii mai îndepărtaţi So ţ ul ul supravie ţ uitor  uitor . În lipsa descendenţilor legitimi, a ascendenţilor şi a rudelor colaterale până la gradul al şaselea moştenirea revenea soţului (vir ) sau so ţiei (uxor ) care a supravieţuit lui de cuius.

Succesiuni extraordinare ( successiones  successiones extra ordinem ordin em) Se numesc succesiuni extraordinare deoarece ele au fost stabilite în afara (extra) claselor (ordines) de moştenitori. Cele mai importante sunt succesiunea văduvei sărace, succesiunea copiilor naturali, succesiunea persoanelor juridice (a corporaţiilor din care f ăcuse parte defunctul şi succesiunea statului.

 

 

Succesiunea testamentară testamentară  Testamentul (testamentum) este un act solemn şi unilateral de ultimă  voinţă, prin care o persoană  desemnează  unul sau mai mulţi moştenitori în vederea asigurării voinţei sale după moarte.

Forme de testament Testamentum calatis comitiis (testamentul prin convocarea adunării), sau testamentul comiţial este cel mai vechi testament roman, anterior Legii celor XII Table. El se f ăcea iniţial sub forma unei legi curiate, adică a unei legi votate de comitia calata (adunările convocate). Testamentum in procinctu (testamentul în faţa armatei gata de luptă sau  în apropierea luptei) a apărut ulterior testamentului calatis comitiis. Spre deosebire de acesta, care era accesibil numai patricienilor (căci numai patricienii participau la comiţiile curiate), testamentul in procinctu era accesibil şi plebeilor, dar numai militarilor, care puteau să-şi facă testamentul în vreme de război, în faţa camarazilor, înainte de a intra în luptă. Testamentul per aes et libram (testamentul prin aramă  şi balanţă), creat  în secolul al II-lea î.Hr., a cunoscut trei forme: mancipatio familiae, per aes et libram public şi per aes et libram secret. Testamentul oral sau nuncupativ (testamentum per nuncupationem) este un testament prevăzut de normele dreptului civil, care se f ăcea oral, indicându-se numele moştenitorilor în prezenţa a şapte martori.  Testamentul pretorian  (testamentum praetorium) a fost introdus prin edictul pretorului. La fel de sigur ca testamentul "prin aramă şi balanţă" dar mai simplu în privinţa condiţiilor de realizare, testamentul pretorian presupunea numai redactarea unui înscris care să poarte sigiliile a şapte martori. Testamentul militar   (testamentul militis), este un testament privilegiat

 întocmit descris.. soldat, care nu presupunea o anumită formă, ci putea să  fie realizat oral sau în În epoca postclasică  au mai apărut următoarele forme de testament: a) testamentum tripertitum  (testamentul tripartit); b) testamentum parentis inter liberos; c) testamentum tempore pestis conditum; d) testamentum ruri conditum; e)  testamentum per holographam scripturam   sau  testamentum holographum  (testamentul olograf); f) testamentum allographum  (testamentul scris de altul); g) testamentum apud acta conditum  sau testamentum iudiciale  (testamentul judiciar); şi h) testamentum principi oblatum  (testamentul prezentat împăratului).

 

  Testamenti factio  Testamenti factio  (facerea

testamentului) desemnează  capacitatea unei persoane de a întocmi, de a fi martor sau de a accepta un testament. În funcţie de poziţia deţinută în cadrul testamentului (autor, beneficiar sau martor) această  capacitate poate fi privită sub aspect activ sau pasiv. Testamenti factio reprezintă, sub aspect activ, capacitatea unei persoane de a lăsa un testament sau de a fi martor ă  la întocmirea unui testament, iar sub aspect pasiv, capacitatea unei persoane de a fi instituit ă ca moştenitor sau de a fi gratificată printr-un testament. Testamenti factio constituia o chestiune de drept public, normele din această  materie aplicându-se independent de vârsta testatorului.

Instituirea de moş moştenitor ( heredis  heredis institutio instituti o) Instituirea de moştenitor sau indicarea moştenitorului este, după  cum afirma Gaius, caput et fundamentum totius testamenti (fruntea şi baza întregului testament), adică  elementul esenţial al oricărui testament. De aceea, dacă  instituirea era lovită de nulitate din cauza nerespectării unei condiţii de formă  sau de fond, întregul testament era lovit de nulitate. Puteau fi instituiţi ca moştenitori atât oameni liberi, ct şi sclavi care, la rândul lor, puteau să aparţină testatorului sau unei alte persoane.

Substituţia de moş Substituţ moştenitor ( substitutio  substitutio heredis )  Substituţia de moştenitor este o dispoziţie testamentară  de instituire a unei persoane ca moştenitor în locul alteia. Este, de fapt, o instituire condiţională, întrucât depinde de prima instituire, respectiv de împrejurarea ca persoana instituită  iniţial ca moştenitor să  predecedeze, sau să  refuze ă piardă testamenti factio passiva.  moştenirea, ori sţia Substitu de moştenitor este de trei feluri: substituţie vulgară, substituţie pupilară şi substituţie cvasipupilară.

Test de evaluare: 1. Conform Legii celor XII Table clasele de moştenitori au fost : a. adgnatus proximus; b. gentiles; c. heredes necessarii; d. sui heredes. 2. Moştenirea pretoriană  era dobndită  de un moştenitor din clasa unde cognati în cazul în care:

a. nu exista nici un moştenitor din clasa unde liberi; b. nu exista nici un mo ştenitor din clasa unde legitimi;

 

  c. nu exista nici un moştenitor din clasa unde vir et uxor;  d. se afla într-un î ntr-un grad de rudenie mai apropiat faţă de de cuius dect alt agnat. 3. Prin senatusconsultul Orfitian copiii erau chemaţi la moştenirea:

a. mamei; b. tatălui; c. dacă erau rezultaţi dintr-o căsătorie cu manus; ă erau ţi dintr-o ătorie d. dac căsdup f ără manuslui . Iustinian era alcătuită  4. A doua clasrezulta ă de mo ştenitori ă reformele

din: a. ascendenţi; b. descendenţi aflaţi in patria potestate; c. descendenţi care nu se aflau in patria potestate; d. colaterali foarte privilegiaţi. 5. La moartea lui de cuius, intervenită  după  reformele lui Iustinian, au rămas părinţii, doi bunici şi soţia care se căsătorise f ără zestre şi f ără  să i se fi constituit o donatio propter nuptias. În acest caz, patrimoniul se împ ărţea astfel: a. văduva primea 1/4 din moştenire; b. văduva primea o pars virilis , respectiv o cincime din moştenire; c. părinţii primeau 3/4 din moştenire; d. fiecare părinte şi fiecare bunic primea câte o cincime din moştenire.

6. Prezenţa martorilor constituia o condiţie esenţială pentru valabilitatea:

a. testamentului nuncupatio; b. testamentului părinţilor în favoarea copiilor; c. testamentului rural; d. testamentul olograf. 7. Testamenti factio passiva trebuia să existe: a. înainte de redactarea testamentului; b. în momentul redactării testamentului; c. în momentul morţii testatorului; d. în momentul dobndirii succesiunii. 8. În timpul lui Iustinian, instituirea de moştenitor trebuia să fie f ăcută; a. în fruntea testamentului; b. în termeni imperativi; c. în termeni solemni; d. sub termen. 9. Substituirea de moştenitor putea să fie: a. exemplară; b. pupilară; c. vulgară; d. cvasipupilară.

Răspunsuri corecte: 1. a,b,d, 2. a,b; 3. a,d; 4. a,d; 5. a,c; 6. a,c, 7. b,c,d; 8. -; 9.  a,b,c,d; 

 

 

MODULUL NR. IX SUCCESIUNEA DEFERITĂ DEFERITĂ CONTRA TESTAMENTULUI. DOBÂNDIREA ŞI APĂ APĂRAREA MOŞ MOŞTENIRII. LEGATE ŞI FIDEICOMISE Unitatea de învăţ învăţare: are: 1.  Succesiunea deferită contra testamentului 2.  Dobândirea moştenirii 3.  Sancţiunea moştenirii 4.  Legatele 5.  Fideicomisele Timp alocat: 1 h. Bibliografie obligatorie: T. Sâmbrian, Instituţii de drept roman, Editura Sitech, Craiova, 2013. T. Sâmbrian, Texte grilă de drept roman. Vol. 2, Editura Sitech, Craiova, 2003. Bibliografie facultativă facultativă: Valerius M. Ciucă, Lecţii de drept roman. Vol. 4, Editura Polirom, Ia şi, 2001. Emil Molcuţ, Drept privat roman, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011. Obiectivele modulului: 1. S ă explice cazurile de dezmo ştenire care crează succesiunea deferit ă contra testamentului. 2. S ă cunoască modalit ăţ  ile de dobândire  şi de apărare a mo ştenirii. ăţ ile 3. S ă prezinte categoriile de legate  şi de fideicomise.

Succesiunea deferită deferită contra testamentului  Cazul dezmo ştenirii neregulate sau al omisiunii (praeteritio).  Pentru valabilitatea dezmoştenirii dreptul roman a impus două condiţii. S-a prevăzut ca dezmoştenirea în cazul clasei de moştenitori sui heredes  să  se facă  în anumite forme solemne. Astfel, dacă  existau persoane care ar fi putut s ă  facă  parte din clasa de moştenitori sui heredes, în cuprinsul testamentului trebuia să  se prevadă  pe lângă  persoanele ce erau instituite ca moştenitori şi persoanele dezmoştenite. În acest scop se folosea expresia exheres esto  (să  fie dezmoştenit) sau, după caz, exheredes sunto (să fie dezmoşteniţi). Dacă unul din descendenţi era omis, în sensul că nici nu era instituit ca moştenitor, nici nu era dezmoştenit, sau era dezmoştenit în mod neregulat,

testamentul era nul, când omisiunea sau neregularitatea privea un fiu de familie

 

  şi,

respectiv, testamentul era rectificat, când omisiunea sau neregularitatea privea o fiică de familie sau alt moştenitor din clasa sui heredes. În primul caz se deschidea moştenirea ab intestat , iar în cel de-al doilea caz testamentul era menţinut, dar moştenitorii omişi primeau o parte din succesiune, numită  drept de acrescământ   (ius adcrescendi), la concurenţă  cu moştenitorii instituiţi prin testament. Obligativitatea de a se prevedea expres numele persoanei ştenite a fost extinsă  în dreptul pretorian de la fiii de familie la toţi dezmo descenden ţii de sex masculin, iar în dreptul lui Iustinian şi în cazul fiicelor de familie. Cazul dezmo ştenirii regulate sau al testamentului inoficios.  Un testament care încălca datoria morală a testatorului de a-şi iubi rudele se numea testamentum inofficiosum. Testamentul inoficios este o creaţie a practicii  judecătoreşti a tribunalului centumvirilor, care a permis rudelor apropiate ale testatorului dezmoştenite pe nedrept să  atace un astfel de testament sub pretextul că autorul nu a fost în deplin ătatea facultăţilor mintale când a întocmit testamentul.

Dobândirea moş moştenirii  Clasificarea mo ştenitorilor din punctul de vedere al accept ării mo ştenirii. Din punct de vedere al accept ării moştenirii, moştenitorii se împart  în trei categorii: heredes sui et necessarii, heredes necessarii şi heredes extranei sau voluntarii.  Heredes sui et necessarii sunt persoanele alieni iuris care în momentul morţâii lui de cuius  se aflau sub puterea acestuia. Ei sunt moştenitori de plin drept (ipso iure), venind la moştenirea testamentară sau ab intestat   f ără a avea posibilitatea să o refuze, sive velint, sive nolint  (fie  (fie că vor, fie că nu vor), motiv pentru care se numeau şi necessarii.  Heredes necessarii necess arii sunt sclavii instituiţi ca moştenitori prin testament şi

ă eliberaţi, devenind astfel liberi şi moştenitori de plin drept în momentul totodat morţii stăpânului. Nici ei nu puteau refuza mo ştenirea.  Heredes extranei  sau  heredes voluntarii (moştenitorii străini sau voluntari) este categoria care cuprinde ceilal ţi moştenitori. Moştenitorii străini sunt persoanele neînrudite cu de cuius sau înrudite într-un grad îndepărtat care nu atrage calitatea de moştenitori legitimi. Aceste persoane puteau fi instituite numai ca moştenitori testamentari sau ca legatari. Moştenitorii voluntari sunt acei moştenitori legitimi care nu s-au aflat sub puterea lui de  cuius  (cum este cazul colateralilor sau al oricărui moştenitor instituit de o femeie), ori care au  încetat să  se mai afle sub  patria potestas  înaintea morţii lui de cuius  (de exemplu, persoanele emancipate sau fetele căsătorite cu manus). Toţi aceşti

moştenitori, străini sau voluntari, nu erau obliga ţi să primească moştenirea.

 

   Acceptarea mo ştenirii (aditio hereditatis). Potrivit dreptului civil existau trei moduri de acceptare a moştenirii: cretio, pro herede gestio şi nuda voluntas. Repudierea moştenirii  (repudiatio hereditatis).  Numai moştenitorii străini sau voluntari pot să refuze moştenirea. Repudierea are ca efect dreptul de acrescământ (ius adcrescendi) în sensul că, dacă există mai mulţi moştenitori de

ă a celui care a renunţat revine în avantajul acelaînşidezavantajul grad, partea celorlal devenitţăi  vacant sau moştenitori care au acceptat moştenirea.

Sancţiunea moş Sancţ moştenirii Sanc ţ iunea iunea mo ştenirii după dreptul civil.  Hereditatis  Hereditatis petitio. Moştenitorul civil are o acţiune proprie care nu ţine de persoana defunctului, şi anume, hereditatis  petitio  (petiţia de ereditate), exercitată  împotriva celui care deţinea în fapt stăpânirea asupra întregii moşteniri sau a unor bunuri succesorale.  Hereditatis  petitio  este o acţiune reală  ce are ca obiect patrimoniul succesoral, adică  un complex de bunuri (universitas iuris), alcătuit atât din res corporales, cât şi din res incorporales. Sanc ţ iunea iunea mo ştenirii după  dreptul pretorian. Moştenitorii pretorieni aveau la dispoziţie interdictul quorum bonorum  (referitor la bunurile succesorale) împotriva persoanelor care posedau bunurile succesorale  pro herede (adică persoanele care se credeau moştenitoare) sau pro possessore. 

Legatele (legata) Legatul (legatum) este o liberalitate în favoarea unei persoane numit ă  legatar (legatarius) şi, în acelaşi timp, o sarcină  pentru moştenitor, prin care testatorul (qui legat ) dispune în termeni solemni şi imperativi de anumite bunuri individual determinate. Felurile legatelor.  Până  la Iustinian, dreptul roman a cunoscut patru forme de legate:  per vindicationem, per damnationem, sinendi modo  şi  per  praeceptionem.  Legatele în dreptul imperial.  În epoca imperială, prin senatusconsultul Neronian s-a prevăzut că legatul  per vindicationem nul ca urmare a unor vicii de formă  este considerat valabil în forma  per damnationem, iar în urma interpretărilor jurisconsulţilor, s-a admis că  orice legat valabil poate fi considerat ca un legat per damnationem. Tendinţa de unificare a formelor legatelor a fost desăvârşită de împăratul Iustinian, care a redus cele patru forme de legat la una singură.  Limitarea dreptului de a dispune prin legate. Iniţial, dreptul de a

dispune prin preclasic legate deăpropria avere a fost nelimitat. Spre sfârşitul epocii vechi şi în epoca , trei legi succesive (Furia testamentaria, Voconia   şi Faldicia) au limitat această libertate.

 

 

Fideicomise ( fideicommissa  fideicommissa)  Fideicomisul ( fideicommissum  fideicommissum ) este un act de ultimă voinţă prin care o persoană ( qui fideicommitit ) roagă o altă persoană numită fiduciar ( fiduciarius  fiduciarius) să  transmită  un lucru, o parte dintr-o mo ştenire sau chiar întreaga moştenire  fideicommissarius ). Fideicomisul unei treiaă feluri: persoane numită  de fideicomisar ( fideicommissarius este dea dou fideicomis familie şi fideicomis de ereditate. Fideicomisul de familie este acea formă  de fideicomis prin care bunul era lăsat fiduciarului cu condiţia ca acesta să-l transmită urmaşilor săi sau unei alte persoane din cadrul familiei. În consecin ţă, fideicomisarul devine la rândul său fiduciar. Scopul acestui tip de fideicomis a fost men ţinerea bunurilor în cadrul aceleiaşi familii. Obiectul îl constituia bunurile privite cu titlu particular. O novelă din timpul lui Iustinian a stabilit că un fideicomis de familie nu poate dura mai mult de patru generaţii. Fideicomisul de ereditate ( fideicommissum  fideicommissum hereditatis) avea ca obiect o parte sau întreaga moştenire care trebuia transmisă  către o terţă  persoană. Fiduciar putea să  fie un moştenitor testamentar sau ab intestat , ori un alt fideicomisar. Valabilitatea fideicomisului depindea de acceptarea moştenirii. Prin senatusconsultum Trebellianum  (56 sau 57 d.Hr.), emis în timpul  împăratului Nero, s-a stabilit că  fideicommissarius fideicommissarius hereditatis  trebuie considerat ca un moştenitor (loco heredis), având dreptul să  introducă  toate acţiunile pe care le avea un moştenitor.

Test de autoevaluare 10. În dreptul vechi, consecinţele dezmoştenirii neregulate erau: ab intestat , dacă neregularitatea privea pe o a. succesiunii fiicdeschiderea al testatorului; ă sau alt descendent b. deschiderea succesiunii ab intestat , dacă  neregularitatea privea pe un fiu de familie al testatorului; c. dreptul de acrescămnt, dacă neregularitatea privea pe o fiică sau alt descendent al testatorului; d. dreptul de acrescămnt, dacă  neregularitatea privea pe un fiu de familie al testatorului. 11. Admiterea plngerii cu privire la testamentul inoficios, în ipoteza în care prin testament fuseseră instituiţi ca moştenitori o persoană onorabilă şi alta imorală, ducea, în principiu, la: a. nulitatea absolută  a testamentului, dacă  titularul plngerii era o nepoată de familie;

 

  b. nulitatea absolută  a testamentului, dacă titularul plngerii era sora testatorului; c. deschiderea succesiunii ab intestat , dacă  titularul plngerii era o nepoată de familie; d. deschiderea succesiunii ab intestat   pentru partea lăsată  persoanei imorale, dacă titularul plângerii era sora testatorului. Admiterea plngerii cu privire la testamentul inoficios putea să  aibă  ca efect12. o excep principiul nemo pro parte testatus pro parte intestatus ţie de la decedere potest dacă: a. plângerea fusese introdusă  de sora testatorului iar în testament fusese instituită ca moştenitor numai o persoană imorală; b. plângerea fusese introdusă  de fiul testatorului, iar în testament fusese instituită ca moştenitor numai o persoană imorală; c. plângerea fusese introdusă  de sora testatorului, iar în testament fusese instituită ca moştenitor o persoană onorabilă; d. plângerea fusese introdusă  de fiul testatorului, iar în testament fusese instituită ca moştenitor o persoană onorabilă. 13. Heredes extranei erau moştenitorii: a. care se aflaseră sub puterea lui de cuius; b. care nu se aflaseră sub puterea lui de cuius; c. care puteau să refuze moştenirea; d. care nu puteau să refuze moştenirea. 14. Repudierea moştenirii putea avea ca efecte: a. ius adcrescendi; b. deschiderea substituţiei vulgare; c. deschiderea succesiunii ab intestat ; d. trecerea bunurilor succesorale în patrimoniul statului. 15. Hereditatis petitio putea fi exercitată împotriva celui care: a. deţinea în drept stăpnirea asupra întregii moşteniri; b.deţinea în drept stăpânirea a supra unor bunuri succesorale; c. deţinea în fapt stăpnirea asupra întregii moşteniri; d. deţinea în fapt stăpnirea asupra unor bunuri succesorale. 16. Ducând mai departe raţionamentul senatusconsultului Neronian,  jurisprudenţa a stabilit că: a.un legat simendi modo  valabil va putea fi considerat valabil şi ca legat per praecep tionem; b.un legat per damnationem valabil va putea fi considerat valabil valabil şi ca legat simendi modo; c. un legat  per vindicationem valabil va putea fi considerat valabil şi ca legat per praeceptionem; vindicationem d. un valabil legat ş per   nem valabil considerat i ca legat  per damnatio .

va

putea

fi

 

  17. La moartea lui de cuius  au rămas următoarele rude: Primus  (fiu emancipat), Secundus  (fiu de familie), Tertia  (fiică  legitimă, căsătorită  cu manus), Tertius (fiu de familie), Quartus şi Quintia (nepoţi, copiii unui fiu de familie decedat anterior lui de cuius), Sextus  şi Septimus  (fraţi germani), Octavus  (nepot, fiul lui Tertia) şi  Nona  (soţie căsătorită  f ără  manus). Testamentul lui de cuius, întocmit în timp ce se afla în vigoare dreptul Primus, Secundus, Tertia, Tertius, pretorian, "Să  fie moşcte tenitori Quintia  şi prevedea:  Nona, fiecare pentru o şesime din avere. Toţi ceilalţi să  fie dezmoşteniţi". Dacă  nici unul dintre moştenitorii testamentari nu acceptă  moştenirea, aceasta va fi dobndită, printre alţii, de: a. Primus; b. Secundus; c. Tertia; d. Tertius. 18. În urma lui de cuius, decedat f ără testament după adoptarea novelei 127 a lui Iustinian, au rămas: Primus  (frate uterin), Secundus, Tertius  şi Quartus (nepoţi după un frate german predecedat), Quintia (nepoată dup ă un al doilea frate german predecedat), Sextus şi Septimus  (nepoţi după  un al treilea frate german predecedat) şi Octavus (nepot, fiul legitim al lui Primus). Dintre aceştia, dacă Primus renunţă, Octavus va dobndi din moştenire: a. 1/3; b. 1/4; c. 1/6; d. 1/9.

Răspunsuri corecte: 10.  b,c; 11. a,c,d; 12. -; 13. b,c; 14. a,b,c,d; 15. c,d; 16. d; 17. b,d; 18.-.

 

 

MODULUL X NOŢIUNEA OBLIGAŢ NOŢ OBLIGAŢIILOR, ELEMENTELE CONTRACTELOR, EXECUTAREA OBLIGAŢ OBLIGAŢIILOR, RESPONSABILITATEA PENTRU NEEXECUTAREA OBLIGAŢ OBLIGAŢIILOR Unitatea de învăţ învăţare: are: 1.  Conceptul de obligaţie 2.  Clasificarea obligaţiilor după  izvoare, după  sancţiune şi în cazul pluralităţii de subiecte 3.  Elementele esenţiale ale contractelor 4.  Elementele accidentale ale contractelor 5.  Executarea obligaţiilor 6.  Responsabilitatea pentru neexecutarea obligaţiilor

Timp alocat: 1 h. Bibliografie obligatorie: T. Sâmbrian, Instituţii de drept roman, Editura Sitech, Craiova, 2013. T. Sâmbrian, Texte grilă de drept roman. Vol. 2, Editura Sitech, Craiova, 2003. Bibliografie facultativă facultativă: Valerius M. Ciucă, Lecţii de drept roman. Vol. 2, Editura Polirom, Ia şi, 1999. Emil Molcuţ, Drept privat roman, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011. Obiectivele modulului: 1. S ă  în ţ eleag eleagă  conceptul de obliga ţ iiee  şi să  poat ă  să  identifice clasificarea obliga ţ iilor iilor după  criteriile izvoare, sanc ţ iune iune  şi pluralitate de subiecte. 2. S ă  î  şi însu şească  no ţ iunile iunile privitoare la elementele esen ţ iale iale  şi cele accidentale ale contractelor. 3. S ă  cunoască  modalit ăţ  ile de executare  şi cazurile de r ăspundere ăţ ile  pentru neexecutarea obliga ţ iilor. iilor. ,

Conceptul de obligaţ obligaţie În Instituţiile lui Iustinian conceptul de obligaţie este foarte apropiat de accepţiunea modernă, prin stabilirea raportului juridic ca gen proxim al

 

  definiţiei: "Obligaţia este un raport juridic (iuris vinculum) prin care suntem constrânşi (necessitate adstringimur ) să plătim ceva în conformitate cu normele de drept (iura) ale statului nostru (nostrae civitatis)". Din cele spuse mai sus, se pot desprinde elementele obliga ţiei, respectiv subiectele, obiectul şi sancţiunea.

Clasificarea obligaţ obligaţiilor după după izvoare În conformitate cu criteriul izvoarelor, adică  al actelor sau faptelor  juridice generatoare de obligaţii, iniţial în dreptul roman a existat o clasificare bipartită, apoi una tripartită  aparţinând jurisconsultului Gaius şi, în sfârşit, o clasificare cvadripartită consacrată de Instituţiile lui Iustinian. Până la Gaius, aşa cum rezultă din manualul său de drept- Institutiones  Institutiones, se considera că  obligaţiile se nasc fie din contracte, fie din delicte. Ulterior,  într-o altă  lucrare ( Res  Res cotidianae) ilustrul jurisconsult a constatat c ă  unele instituţii juridice (precum plata nedatorată) nu pot fi incluse nici în categoria contractelor, nici în cea a delictelor, ci într-o a treia categorie, pe care a evitat să  o denumească. Astfel, potrivit acestei opinii, obligaţiile izvorăsc fie ex contractu  (din contracte), fie ex delicto  (din delicte), fie ex variis causarum  figuris (din diferite alte cauze). Potrivit Institu ţiilor lui Iustinian, după  izvoare obligaţiile sunt contractuale, delictuale, quasi ex contractu  şi quasi ex delicto  sau quasi ex maleficio. Clasificarea obligaţ obligaţiilor după după sanc  sancţţiune Din acest punct de vedere se face distincţie între obligaţiile civile şi obligaţiile naturale. Civilis obligatio  (obligaţia civilă) este obligaţia sancţionată  printr-o acţiune. Neexecutarea de bună-voie de către debitor a unei astfel de obliga ţii d ă  dreptul creditorului ca, acţionându-l pe debitor în judecată, după  obţinerea sentinţei de condamnare, să-l execute silit, fie asupra persoanei, fie asupra bunurilor, conform procedurii civile.  Naturalis obligatio  (obligaţia naturală) este obligaţia care, deşi recunoscută de ius civile, nu este sancţionată printr-o acţiune, ceea ce determină   în cazul neexecutării de bună-voie, imposibilitatea urmăririi debitorului în  justiţie pentru a fi silit să-şi execute obligaţia.

Clasificarea obligaţ obligaţiilor în cazul pluralităţ pluralităţiiii de subiecte Pluralitatea de subiecte presupune mai mulţi creditori, sau mai mulţi şi raport ţional.sau debitori obliga În acest cadru ie trebuie f în ăcutacela ă între situaţiajuridic în care creditorii debitorii se oaflprim ă peă distinc poziţii ţde egalitate, caz în care obligaţiile pot fi conjuncte şi respectiv coreale, şi situaţia

 

   în care subiectele nu se află  pe poziţii de egalitate, întâlnindu-se pe lângă  creditorul principal un creditor accesoriu sau pe lângă  debitorul principal un debitor accesoriu, în prima ipoteză fiind vorba despre adstipulatio , iar în cea de a doua ipoteză despre adpromissio . Obliga ţ iile iile conjuncte  ( pro  pro rata) se bazează  pe principiul diviziunii datoriilor şi creanţelor, care presupune că dacă există mai mulţi creditori fiecare ţă care i se cuvine, iar dacă  dintre ei vamul putea să cearăfiecare  numaidebitor partea sa crean există mai va din fi ţinut numai pentru partea sa. ţi debitori, Obliga ţ iile iile coreale  (correalis) sau solidare  (in solidum) sunt obligaţiile  în cadrul c ărora fiecare creditor poate pretinde debitorului întreaga creanţă sau, oricare dintre debitori poate fi obligat să plătească întreaga datorie.  Adstipulatio este actul prin care, după ce s-a încheiat o stipulatio între o persoană  numită  creditor principal şi un debitor, o altă  persoană, numită  creditor accesoriu, încheie cu acelaşi debitor o nouă  stipulaţie prin care debitorul promite acelaşi lucru pe care l-a promis şi creditorului principal.  Adpromissio  este actul prin care o persoan ă, numită  debitor accesoriu sau adpromissor,  se alătură  debitorului principal, promiţând creditorului, prin stipulaţie, acelaşi lucru pe care l-a promis şi debitorul principal.  Adpromissio  este de trei feluri: sponsio, fidepromissio şi fideiussio.

Elementele esenţ esenţiale ale contractelor În dreptul roman elementele esenţiale ale contractului, adică elementele f ără  de care un contract nu putea fi valabil ( sine qua non est ), ), au fost capacitatea de a contracta, consimţământul şi obiectul. Cauza nu a constituit, prin urmare, o condiţie a valabilităţii contractelor. Capacitatea reprezintă aptitudinea unei persoane de a avea drepturi şi de a-şi asuma obligaţii. Aveau deplină  capacitate de a încheia contracte cetăţenii romani sui iuris. Consim ţământul  reprezintă  însuşi acordul de voinţă  (concursus voluntatum) al părţilor unui contract.  Condi ţ iile iile de valabilitate a consim ţământului.  Pentru a fi valabil consimţământul trebuia să fie serios şi neviciat. Consimţământul neserios este consimţământul dat în glumă  (iocandi causa) sau în împrejurări care nu lasă  nici-o îndoială asupra lipsei intenţiei de a se obliga. Consimţământul este viciat

când persona care l-a dat a fost în eroare în momentul încheierii actului juridic. Eroarea (error ) constă într-o reprezentare greşită a realităţii în momentul  încheierii actului juridic. Sunt considerate vicii de consimţământ următoarele cazuri de eroare: error in negotio, error in corpore, error in substantia, error in  peroana şi error in quantitate. Obiectul debetur  ţial al   (id quod ), celse de-al element contractului, reprezint ă  presta ţia la care obligă treilea debitorul faţă  de esen creditor şi constă  fie în transmiterea proprietăţii (dare)  ,,  fie în executarea unei prestaţii

 

  ( facere  facere sau  praestare). El trebuie să îndeplinească în mod cumulativ următoarele condiţii: să  fie posibil din punct de vedere fizic şi juridic, să  fie licit şi moral, suficient determinat şi să prezinte interes pentru creditor.

Elementele accidentale ale contractelor ( accidentalia  accidentalia negotii ) ă de cele esen ţiale, pot să lipseasc dintr-unElementele contract f ăaccidentale, ră  a afecta spre prindeosebire aceasta valabilitatea contractului. Aceste  elemente sunt termenul, condiţia şi sarcina. Termenul este un eveniment viitor şi sigur în ceea ce priveşte producerea sa, de care depinde exigibilitatea sau stingerea unei obliga ţii. În funcţie de criteriile avute în vedere, termenul este susceptibil de mai multe clasificări. Astfel, după  natura efectelor produse, termenul poate să  fie suspensiv sau extinctiv. După posibilitatea cunoaşterii datei împlinirii sale, într-o altă clasificare se face distincţie între termenul cert (dies certus) şi cel incert (dies incertus). Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur de care depinde naşterea sau stingerea obligaţiei, adică însăşi existenţa obligaţiei. În cea mai importantă  clasificare a condiţiilor, în funcţie de natura efectelor produse, se deosebeşte între condiţia suspensivă şi condiţia rezolutorie sau extinctivă. Condiţia suspensivă  este acea condiţie de îndeplinirea căreia depinde naşterea obligaţiei. Condiţia rezolutorie este acea condiţie de îndeplinirea căreia depinde stingerea unei obligaţii. Sarcina (modus). Etimologic, cuvântul modus  semnifică  o limită. Din acest punct de vedere, modus era la romani o clauză introdusă într-un act juridic cu titlu gratuit fie inter vivos,  fie mortis causa, prin care se impunea beneficiarului liberalităţii o anumită  conduită  (să  dea, să  facă, sau să  nu facă 

ceva). De exemplu, Primus îi lasă  lui Secundus un legat de o sută  de mii de sesterţi ca să-i facă un monument.

Executarea obligaţ obligaţiilor Stipula ţ iia a  şi promisiunea pentru altul.  În dreptul roman a funcţionat principiul relativităţii efectelor contractului exprimat în adagiul res inter alios acta aliis neque nocere neque prodesse potest  (contractul  (contractul încheiat între unii nici nu vatămă, nici nu profită altora). Aceasta presupune că efectele unui contract de răsfrâng numai asupra părţilor contractante, categorie din care f ăceau parte persoanele care au încheiat contractul, moştenitorii acestora şi creditorii lor

ăţii efectelor ă  alte chirografari. Din principiul contractului două  principii: nulitatea stipulaţieirelativit pentru altul şi nulitatea promisiuniideriv pentru altul.

 

  Stipulaţia pentru altul este un contract verbal prin care se dă naştere unei creanţe în favoarea unei terţe persoane care devine astfel creditor f ără s ă fi luat parte la încheierea contractului respectiv. Promisiunea pentru altul constă în promisiunea faptei altuia. Acţiunile cu caracter alăturat se acordau în interesul oamenilor de afaceri împotriva lui  pater familias  în următoarele cinci cazuri: a) actio quod iussu; b) actio exercitoria; c) actio institoria; d) actio de peculio et de in rem verso  (acţiunea cu privire la peculiu şi la îmbogăţire); e) actio tributoria  (acţiune în repartizare).  Reprezentarea. Reprezentarea constituie un procedeu prin care o persoană  numită  reprezentant   încheie un act juridic în numele altei persoane numită  reprezentat , astfel încât efectele actului încheiat se produc asupra

persoanei reprezentatului. În dreptul roman problema reprezentării se pune numai în situaţia în care reprezentantul este un alt sui iuris, deoarece un alieni iuris  împrumută  personalitatea lui  pater familias, fiind considerat o prelungire a persoanei acestuia. În mod excepţional, reprezentarea perfectă  a fost admisă  în câteva cazuri: în materia tutelei (după  încetarea tutelei şi darea socotelilor), în cazul insolvabilităţii sau falimentului unui comerciant (fie institor , fie exercitor ) precum şi în cazul împrumutului de consumaţie (mutuum). Sistemul noxalit ăţ  iunilor noxale. Sistemul noxalităţii se ăţ iiii  şi al ac ţ iunilor caracterizează  prin părăsirea delincventului (noxae deditio  înseamnă  abandon noxal) de către  pater familias pentru ca victima delictului să-şi exercite asupra autorului dreptul de răzbunare. Abandonul noxal nu putea avea loc dac ă delictul a fost comis la ordinul lui  pater familias  sau acesta nu a împiedicat delictul, deşi ar fi putut să o facă, precum şi în cazul în care  pater familias ajungea la o  înţelegere cu victima, plătindu-i o sumă  de bani ca echivalent al dreptului de răzbunare. În sistemul noxalităţii nu există nici o obligaţie din partea lui  pater  familias.

Potrivit sistemului ac ţ iunilor iunilor noxale, victima delictului era obligată  să  intenteze o acţiune noxală împotriva lui  pater familias care avea în puterea sa pe delincvent, pentru a vedea dacă intenţionează s ă-l apere. Dacă  pater pater familias fam ilias  câştiga procesul, autorul delictului rămânea sub puterea sa. Dacă  refuza să-l apere, avea loc abandonul noxal.

Responsabilitatea pentru neexecutarea obliga obligaţţiilor Cazul fortuit  şi for  ţ a major ă. Cazul fortuit (casus minor ) şi (casus maior ) sunt evenimente ce determină  neexecutarea

forţa majoră  obligaţiilor,

neimputabile Cazul debitorului. fortuit constituie un eveniment care s-a produs f ără  vina debitorului, în ciuda faptului că acesta luase toate măsurile normale pentru ca

 

  evenimentul să  nu se producă. În schimb, forţa majoră  (casus maior sau  damnum fatale  sau  vis maior ) constituie un eveniment căruia nimeni nu i-ar putea rezista (cui resisti non potest ). ). Exemple: decesele (mortes), inundaţiile (aquarum magnitudines), incendiile (incendia), cutremurele (terrae motus), atacul unei bande (latronus incursus), naufragiile etc. Culpa. Culpa constituie o vină  neintenţionată, o neglijenţă, o greşeală  ă ţiei. În epoca lui Iustinian, dup ă gravitatea sa, nescuzabil obliga culpa era de în douexecutarea levis  şi culpa lata. ă feluri: culpa Culpa levis  este vina uşoară. În funcţie de criteriile după  care este apreciată, culpa levis poate să fie, la rândul său, in abstracto  şi in concreto. La culpa levis in abstracto se ia în considerare ca etalon comportamentul obi şnuit al unui bun gospodar (diligens pater familias) în propriile afaceri, debitorul urmând să răspundă numai dacă a fost mai neglijent decât acel tip ideal de "bun gospodar". La culpa levis in concreto  activitatea debitorului în executarea obligaţiei se compară  cu modul în care î şi administrează  propriile bunuri.   Culpa lata  este vina grosolană  pe care nici cel mai neîndemânatic administrator nu ar fi comis-o, motiv pentru care ea este asimilată, în privinţa efectelor cu dolul (culpa lata, dolo aequiparatur ))..  Dolul (dolus). Spre deosebire de culpă, dolul este o vină  intenţionată. Debitorul va răspunde întotdeauna când se constat ă  că  neexecutarea obligaţiei este urmarea dolului său, indiferent dacă are sau nu are vreun interes în cauza respectivă şi indiferent de izvorul obligaţiei.  Mora  (întârzierea).  Punerea în întârziere (mora) este o situaţie juridică   în care se află una din părţile raportului juridic obligaţional care, din vina sa, provoacă  o întârziere în executarea obligaţiei. În funcţie de partea vinovată, punerea în întârziere este de două  feluri: întârzierea debitorului şi întârzierea creditorului.  Mora debitoris sau  mora solvendi  (întârzierea debitorului) necesita  îndeplinirea cumulativă a trei condiţii: creanţa să fie exigibilă, debitorul să fie

vinovat de neplata creanţei şi să  existe din partea creditorului o interpellatio, adică o somaţie efectuată în prezenţa martorilor.  Mora creditoris  sau mora accipiendi  (întârzierea creditorului) poate avea loc în cazul în care creditorul întârzie sau refuz ă  f ără motiv să primească  plata la timpul şi locul convenit. Custodia. În sens comun custodia  înseamnă  pază. În materia neexecutării obligaţiilor custodia reprezintă o formă specială  de răspundere, o răspundere obiectivă  în cadrul căreia debitorul este ţinut să  plătească  dauneinterese şi în situaţia în care lucrul a pierit dintr-un caz fortuit.  Daunele-interese. Debitorul care nu-şi executa obligaţia şi nu se afla  într-unul din cazurile exoneratoare, putea fi constrâns la cererea creditorului să  ăteascăă . daune-interese, ă  de pl o sum de bani care s ă  reprezinte paguba pricinuit Daunele-intereseadic erau douăă  feluri: daune-interese judecătore şti şi daune-interese convenţionale.

 

  Daunele-interese judecătoreşti erau fixate de judecător care în stabilirea cuantumului trebuia să  ţină  seama fie de valoarea de schimb a obiectului pierdut, distrus, sau deteriorat, fie de întregul prejudiciu cauzat prin neexecutarea obligaţiei. Daunele-interese convenţionale sunt stabilite anticipat de părţi printr-o stipulatio poenae, astfel că  reclamantul nu mai trebuie să  dovedească  paguba suferită, aceasta fiind stabilită prin convenţia părţilor.

Test de autoevaluare 1. Sancţionarea obligaţiei naturale pe calea unei excep ţii determina: a. lipsa oricăror efecte juridice b. producerea unor efecte juridice asemănătoare cu efectele produse de obligaţia naturală; c. producerea unor efecte juridice mai puternice decât în cazul obligaţiei civile; d. producerea unor efecte juridice mai slabe decât în cazul obligaţiei civile.

2. Adstipulatio  era: a. un act prin care o persoană, numită  debitor accesoriu, se alătura debitorului principal, promiţând prin stipulaţie acelaşi lucru pe care l-a promis şi debitorul principal; b. un act prin care o persoan ă, numită  creditor accesoriu, încheia cu debitorul dintr-o stipulaţie anterioară  o nouă  stipulaţie, prin care debitorul promitea acelaşi lucru pe care l-a promis şi creditorului principal; c. un caz de obligaţie cu cu pluralitate de subiecte în care subiectele se aflau pe poziţii de egalitate; d. un caz de obligaţie cu pluralitate de subiecte în care care subiectele nu aflau pe poziţii de egalitate. 3.se Din accidentalia negotii f ăceau parte: a. capacitatea; b. cauza; c. consimţămntul; d. obiectul. 4. Actio tributoria  era o acţiune: a. adiecticiae qualitatis; b. civilă; c. pretoriană; d. cuprinznd formulă cu transpoziţie. 5.a.Reprezentarea perfectă a fost admisă: în materia tutelei; b. în materia curatelei;

 

  c. în cazul împrumutului de consumaţie; d. în cazul împrumutului de folosinţă 

Răspunsuri corecte: 1. d; 2. b,d; 3. -; 4. ac,d; 5. a,c; 

 

 

MODULUL NR. XI STINGEREA, TRANSFERUL ŞI GARANŢ GARANŢIILE OBLIGAŢ OBLIGAŢIILOR Unitatea de învăţ învăţare: are: 1.  Modurile voluntare de stingere a obligaţiilor 2.   3. 4.  5.  6. 

ţ Modurile nevoluntare Transferul obligaţiilor de stingere a obliga iilor Garanţiile personale Garanţiile reale Intercesiunea

Timp alocat: 1 h. Bibliografie obligatorie : T. Sâmbrian, Instituţii de drept roman, Editura Sitech, Craiova, 2013. T. Sâmbrian, Texte grilă de drept roman. Vol. 2, Editura Sitech, Craiova, 2003. Bibliografie facultativă facultativă: Valerius M. Ciucă, Lecţii de drept roman. Vol. 2, Editura Polirom, Ia şi, 1999. Emil Molcuţ, Drept privat roman, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011. Obiectivele modulului: S ă în ţ eleag eleagă cazurile de stingere, transfer  şi garantare a obliga ţ iilor. iilor.

Modurile voluntare de stingere a obligaţ obligaţiilor ă  modul cel mai natural de stingere a Platace(solutio ). Plata reprezint obligaţiilor se realizeaz ă  prin îndeplinirea prestaţiei care formează  obiectul obligaţiei. În concret, plata poate consta fie în remiterea unei sume de bani, fie  în transmiterea transm iterea unui unu i drept de proprietate propriet ate ori a altui altu i drept, fie în executarea ex ecutarea unei u nei prestaţii sau în abţinerea de la a face ceva. A şadar, a plăti înseamnă a executa obligaţia şi, în consecinţă, ruperea legăturii juridice dintre debitor şi creditor. Darea în plată (datio in solutum).  Darea în plată constituie o modalitate de stingere a obligaţiilor constând în plata de către debitor, cu consimţământul creditorului, a unui alt lucru decât cel datorat. Novaţia  (novatio)  .. Novaţia este o modalitate de stingere a obliga ţiilor constând în înlocuirea unei obligaţii vechi cu o obligaţie nouă, diferită  prin formă. Compensaţia (compensatio).  Compensaţia intervine în situaţia în care  între două  persoane există  obligaţii reciproce izvorâte din raporturi juridice

 

  diferite, fiecare parte având faţă  de cealaltă  atât calitatea de creditor, cât şi calitatea de debitor. Ea constă în stingerea uneia dintre cele două obligaţii până  la concurenţa celei mai mici dintre ele, prin scăderea datoriei mai mici din datoria mai mare. Remiterea de datorie. Remiterea sau iertarea de datorie este o modalitate de stingere a obligaţiilor constând în renunţarea de către creditor la valorificarea ţă  ce îl are contra debitorului s ău. Ea se putea face prin dreptului de crean moduri civile pretoriene. şi moduri Modurile civile de iertare de datorie sunt: solutio per aes et libram, acceptilatio verbis şi acceptilatio litteris. Modurile pretoriene de iertare de datorie sunt pactul de renunţare la datorie ( pactum  pactum de non petendo) şi acordul în sens contrar (contrarius consesnsus).

Modurile nevoluntare de stingere a obligaţ obligaţiilor  Imposibilitatea de executare . Imposibilitatea de executare constituie o modalitate de stingere a obligaţiilor numai în cazul în care obiectul obligaţiei constă într-un lucru cert, adică  individual determinat (species), care piere f ără  vina debitorului, conform regulii debitor rei certae interitu rei liberatur (debitorul unui lucru cert este liberat prin pieirea fortuită a lucrului).  Confuziunea (confusio).  Confuziunea este o modalitate de stingere ipso iure  a obligaţiilor constând în cumularea de c ătre o persoană  a calităţilor de creditor şi debitor, adică  o persoană  este în acelaşi timp creditor şi debitor asupra aceleeaşi creanţe respectiv obligaţii. Cel mai frecvent caz de confuziune  îl constituie acela în care creditorul îl moşteneşte pe debitor sau invers, debitorul îl moşteneşte pe creditor.  Moartea creditorului sau a debitorului. Ca o consecinţă  a principiului intransmisibilităţii datoriilor şi creanţelor ce funcţiona în vechiul drept roman,

moartea creditorului sau a debitorului a constituit în aceeaşi perioadă  o modalitate de stingere a obligaţiilor. Capitis deminutio (pierderea personalităţii).  Este vorba numai de capitis deminutio minima, când o persoană  sui iuris  devine alieni iuris  prin căsătoria cu manus sau prin adrogaţiune. Prescrip ţ ia ia extinctivă.  Prescripţia extinctivă  constituie o modalitate de stingere a obligaţiilor prin efectul curgerii timpului. În epoca veche obligaţiile erau perpetue ( perpetuae  perpetuae), adică  imprescriptibile. În dreptul clasic pretorul şi edilii curuli au creat aşa-numitele acţiuni honorarii care, cu excepţia acţiunilor acordate moştenitorului pretorian şi celei pentru furtul flagrant, stingeau prin trecerea termenului de un an (intra annum), motiv pentru care mai purtau şi temporales ţii auI rau ămas numele de actiones Celelalteşi obliga imprescriptibile pân ă în anul 424, când împăraţii. Honoriu Theodosiu introdus prescripţia de treizeci de ani ( praescriptio  praescriptio longi long i temporis) ca regulă generală.

 

 

Transferul obligaţ obligaţiilor Cesiunea de crean ţă. Cesiunea de creanţă  este convenţia prin care un creditor transmite creanţa sa unei terţe persoane. Creditorul care transmite creanţa se numeşte cedent (cedens), noul creditor care dobândeşte creanţa se

numeşşte te debitor cesionarcedat (cessionarius ), iar debitorul creanţei transmise sau cedate se nume (debitor cessus ). Procedeele juridice prin care s-a realizat transmiterea crean ţelor au fost novaţia şi mandatul in rem suam (în propriul interes). Cesiunea de datorie. Cesiunea de datorie se realiza prin acelea şi procedee juridice prin care se realiza şi cesiunea de creanţă, respectiv novaţia şi mandatul judiciar.

Garanţiile personale Garanţ Sponsio  este

modalitatea tipică  de garantare a obligaţiilor în perioada arhaică  ce se realiza prin intermediul unei stipulaţii, fiind rezervată  numai cetăţenilor romani. După  ce se încheiase contractul între creditor şi debitorul principal, creditorul îl întreba pe debitorul accesoriu (care purta numele de sponsor) :  Idem dari spondes ? (« f ăgăduieşti solemn că  vei da acelaşi lucru ? »), iar acesta răspundea : Spondeo (« f ăgăduiesc »). Fidepromissio se realiza, ca şi sponsio, printr-o stipulaţie, cu deosebirea că  în locul verbului spondeo se folosea verbul  fidepromitto. Astfel, după  ce avea loc stipulaţia principală  între creditor şi debitorul principal, creditorul îl  întreba pe debitorul accesoriu:  Idem fidepromittis? („promiţi, pe cinstea ta, acelaşi lucru?”), iar garantul, care purta numele de  fidepromissor , răspundea, Fidepromitto  („f ăgăduiesc, pe cinstea mea”) sau Promitto  („f ăgăduiesc/promit”).  fideiussio). În dreptul preclasic a apărut fideiusiunea Fideiusiunea ( fideiussio ( fideiussio  fideiussio) care în timpul lui Iustinian a rămas singura formă  de garanţie personală. Ea constă  într-o promisiune efectuată  prin intermediul unei stipulaţii, în care se întrebuinţează  verbul  fideiubeo, de a plăti datoria debitorului principal, dacă  acesta nu o va achita la scaden ţă. Creditorul îl  întreabă pe debitorul accesoriu:  Id fide fi de tua esse iub iubes es  ? („Garantezi pe cinstea ta, că va fi aşa? „), iar garantul, care purta numele de fideiusor ( fideiussor ), ), îi răspundea Fides iubeo („Garantez, pe cinstea mea”). Ocrotirea fideiusorului prin cele trei beneficii. În dreptul clasic şi postclasic s-au luat în favoarea fideiusorului mai multe măsuri cunoscute sub numele de cele trei beneficii. Acestea sunt beneficiul de diviziune, beneficiul cesiunii de acţiuni şi beneficiul de ordine sau beneficiul de discuţiune.

 

 

Garanţiile reale Garanţ Fiducia cu creditor . Fiducia cu creditor (fiducia cum creditore), cea mai veche formă  de garanţie reală, este o varietate a contractului real de fiducie constând în transmiterea cu titlu de garanţie a proprietăţii unui lucru de către debitor creditorului care, la rândul s ău, se obligă  printr-un  pactum fiduciae  să 

ă lucrul debitorului dacă la scadenţă acesta î şi execută obligaţia. retransmit Gajul ( pignus  pignus), ca formă a garanţiei reale, ia naştere din contractul real de gaj (contractus pignoris) şi constă în transmiterea prin tradi ţ iune iune a posesiei unui lucru de către debitor creditorului care, la rândul s ău, se obligă  să retransmită posesia către debitor dacă acesta î şi va executa obligaţia la scadenţă.  Felurile gajului. Gajul putea să  fie voluntar, legal şi judiciar. Gajul voluntar se constituia printr-o manifestare de voin ţă, adică  fie prin acordul părţilor, fie prin testament. Gajul legal era prev ăzut numai de dispoziţiile legii pentru anumite categorii de creditori. La rândul s ău, gajul legal putea să  fie special şi general. Gajul special avea ca obiect anumite bunuri ale debitorului (de exemplu, gajul locatorului unui imobil urban asupra bunurilor mobile din acel imobil sau gajul rezervat pupilului asupra bunurilor pe care tutorele sau o terţă  persoană  le cumpărase cu banii săi), iar gajul general avea ca obiect  întregul patrimoniu al debitorului (de exemplu, gajul rezervat fiscului asupra patrimoniului debitorului impozitului sau gajul rezervat minorului asupra patrimoniului tutorelui sau curatorului). Gajul judiciar era constituit de magistrat pentru a garanta executarea unei sentin ţe pronunţată  în procedura extra ordinem. Ipoteca (hypotheca sau  pignus conventum). Apărută  iniţial în cadrul raporturilor dintre proprietar şi arendaş, ipoteca a cunoscut în evoluţia sa patru faze: dreptul de retenţie, interdictul salvian, acţiunea serviană  şi acţiunea cvasiserviană. Obiectul ipotecii. Iniţial, ipoteca a avut ca obiect numai lucruri corporale mobile sau imobile, individual determinate (species) şi care existau în momentul constituirii garanţiei. Treptat, s-a admis că orice lucru care poate fi vândut, poate să  facă obiectul ipotecii, adică inclusiv lucrurile incorporale (precum un drept de servitute, de uzufruct, de superficie sau chiar o crean ţă a debitorului) ori lucrurile viitoare care nu existau în patrimoniul debitorului în momentul constituirii ipotecii. În timpul lui Iustinian ipoteca avea ca obiect numai bunuri imobile, în timp ce gajul avea ca obiect numai bunuri mobile. Felurile ipotecii.  După  modul de constituire, ipoteca putea să  fie convenţională, legală, testamentară şi autentică.  Efectele ipotecii. Efectele ipotecii au fost ius possidendi  şi ius distrahendi.  Ius possidendi (dreptul de a poseda) a fost singurul efect pân ă  în

secolul III-leaînd.Hr. dreptul creditorului de aţă.intra în posesia  bunului al ipotecat cazulElînpresupune care debitorul nu pl ătea la scaden  Ius possidendi era sancţionat printr-o actio hypothecaria  care, fiind o acţiune reală, putea fi

 

  intentată  împotriva oricărei persoane ce deţinea lucrul ipotecat, inclusiv  împotriva posesorilor fictivi (qui dolo desiit possidere şi qui liti se obtulit ))..  Ius distrahendi este dreptul de a vinde. Dreptul de a vinde pe care  îl are creditorul ipotecar constituie constit uie o excepţie de la principiul nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet (nimeni nu poate să  transmită  altuia mai multe drepturi decât are el însuşi), deoarece creditorul, deşi nu este proprietar, ci numai posesor, transmite cumpărătorului proprietatea lucrului. Stingerea ipotecii. Ipoteca se poate stinge pe c ăi accesorii sau pe căi principale. Pe cale accesorie ipoteca se stinge odată  cu creanţa pe care o garantează, având în vedere că ipoteca are un caracter accesoriu ( accessorium sequitur principale). Stingerea ipotecii pe cale principală se produce independent de stingerea creanţei pe care o garantează. Ea are loc prin pieirea în întregime a lucrului ipotecat, prin confuziune (adică prin întrunirea de către aceeaşi persoană atât a calităţii de creditor ipotecar, cât şi a calităţii de proprietar al lucrului ipotecat), prin vânzarea lucrului ipotecat de către un creditor ipotecar superior în grad (vânzare ce conferea cumpărătorului un drept opozabil tuturor celorlalţi creditori ipotecari), prin renunţarea creditorului ipotecar la ipotecă (produsă, de regulă, prin intermediul unui pact care putea fi invocat de debitor pe calea unei excepţii) şi prin prescripţia extinctivă, adică  prin neexercitarea de către creditorul ipotecar în termen de patruzeci de ani a dreptului pe care îl avea  împotriva debitorului şi a moştenitorilor săi. Dreptul de retenţie (ius retentionis) rezultă  din situaţia în care se află  creditorul care deţine în mod licit un lucru al debitorului său, fapt care îi creează o poziţie avantajoasă  prin posibilitatea de a exercita astfel o presiune pentru a-l determina pe debitor s ă-şi achite datoria. Privilegiile sunt drepturi acordate creditorului asupra bunurilor sau anumitor bunuri ale debitorilor fie datorită  calităţii persoanei creditorului, fie datorită cauzei care a generat creanţa, adică originii creanţei.

Intercesiunea (intercessio) Intercesiunea este actul juridic prin care o persoană ia asupra sa datoria altei persoane f ără  a urmări să  tragă  vreun folos de pe urma acestui act. Termenul de intercessio indică în dreptul roman noţiunea generală de garanţie. Când actul juridic constă într-o garanţie personală sau reală  intercesiunea este cumulativă  (intercessio cumulativa), iar când actul respectiv constă   într-o novaţie prin schimbare de debitor, intercesiunea este privativă  (intercessio privativa).

 

 

Test de autoevaluare 6. În cazul neexecutării obligaţiei din cauza unei culpa levis in concreto, debitorul era exonerat dacă: a. fusese mai neglijent dect un diligens pater familias;  b. fusese mai atent dect un diligens pater familias; c. cu propriile bunuri; d. fusese fusese mai mai neglijent atent dectdect cu propriile bunuri. 7. Solutio, ca mod de stingere a obligaţiilor, se realiza prin: a. îndeplinirea prestaţiei care forma obiectul obligaţiei; b. plata, cu consimţămntul creditorului, a unui alt lucru dect cel datorat; c. înlocuirea unei obligaţii vechi cu alta nouă; d. renunţarea de către creditor la valorificarea dreptului de creanţă. 8.Elementul nou în cazul unei novaţiuni poate să constea în schimbarea: a. creditorului; b. debitorului; c. termenului; d. condiţiei. 9. În legătură cu moartea creditorului sau a debitorului ca modalitate de stingere a obligaţiilor, în vechiul drept roman: a.transmisibilitatea obligaţiilor constituia regula; b. intransmisibilitatea obligaţiilor constituia regula; c. transmisibilitatea obligaţiilor constituia excepţia; d. intransmisibilitatea obligaţiilor constituia excepţia. 10. Pentru a se realiza cesiunea de crean ţă prin mandatul in rem suam,  se folosea formula cu transpoziţie în care: a. în intentio figura numele debitorului cedat; b. în intentio figura numele vechiului creditor; c. în condemnatio figura numele debitorului cedat; d. în condemnatio figura numele vechiului creditor. 11. Erau garanţii personale : a. fideiussio; b. fidepromissio; c. fiducia cum creditore ; d. pignus.  12. Reglementarea iniţială a lui fideiussio prevedea: a. posibilitatea creditorului de a-i urmări pe garanţi după  ce în prealabil l-a urmărit pe debitorul principal; b. posibilitatea creditorului de a-i urmări pe garanţi f ără ca în prealabil sc.ă-lposibilitatea fi urmărit pegarantului debitorul principal; care a plătit de a se întoarce împotriva debitorului principal pentru a-şi recupera suma plătită;

 

  d. imposibilitatea garantului care a plătit de a se întoarce împotriva debitorului principal pentru a-şi recupera suma plătită. 13. Fiducia cum creditore presupunea retransmiterea: a. posesiunii unui lucru de la debitor la creditor, dacă  debitorul î şi executa obligaţia la scadenţă; b. proprietăţii unui lucru de la debitor la creditor, dacă debitorul un î şi ţia la scadenţă; executa obligaunui c. posesiunii lucru de la creditor la debitor, dacă  debitorul î şi executa obligaţia la scadenţă; d. proprietăţii unui lucru de la creditor la debitor, dacă debitorul un î şi executa obligaţia la scadenţă. 14. Gajul rezervat minorului asupra patrimoniului tutorelui sau curatorului era un gaj : a. legal; b. special; c. general; d. udicial. 15. Până  în secolul al III-lea d.Hr., creditorul ipotecar putea să  vndă  lucrul ipotecat numai dacă exista: a. un pact alăturat convenţiei de constituire a ipotecii ; b. un pactum distrahendi ; c. o autorizaţie din partea magistratului; d. consimţămntul debitorului. 16. Dreptul de retenţie, ca formă de garanţie reală indirectă, presupunea: a. existenţa unei situaţii avantajoase în care se afla creditorul care deţinea un lucru al debitorului s ău; b. existenţa unei situaţii avantajoase în care se afla debitorul care deţinea un lucru al creditorului său; c. existenţa unei legături între datorie lucrul şi respectiv; d. inexistenţa oricărei legături între datorie şi lucrul respectiv. 17. În cazul concursului între creditorii privilegia ţi şi creditorii ipotecari: a. în dreptul roman erau preferaţi creditorii privilegiaţi; b. în dreptul roman erau preferaţi creditorii ipotecar c.în dreptul modern sunt preferaţi creditorii privilegiaţi; d. în dreptul modern sunt preferaţi creditorii ipotecari. 18. Intercesiunea era cumulativă cnd actul juridic consta în: a. fidepromissio; b. fideiussio;

c. d. gaj; ipotecă.

 

 

Răspunsuri corecte: 6. a,b,d; 7. a; 8. a,b,c,d; 9. b,c; 10. a,c,d; 11. a,b; 12. b,d; 13. -; 14. a,c; 15. a,b,d; 16. a,c; 17. b,c; 18. a,b,c,d.

 

 

MODULUL XII CONTRACTELE FORMALE SAU SOLEMNE ŞI CONTRACT CONTRACTELE ELE REALE Unitatea de învăţ învăţare: are: 1.Trăsăturile generale ale contractelor formale 2.Nexum 3.Contractele verbale 4. Contractele literale 5. Contractele reale

Timp alocat: 1 h. Bibliografie obligatorie: T. Sâmbrian, Instituţii de drept roman, Editura Sitech, Craiova, 2013. T. Sâmbrian, Texte grilă de drept roman. Vol. 2, Editura Sitech, Craiova, 2003. Bibliografie facultativ facultativă Valerius M. Ciuc ă, Lecţăii: de drept roman. Vol. 2, Editura Polirom, Ia şi, 1999. Emil Molcuţ, Drept privat roman, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011. Mircea Dan Bob, Obligaţia contractuală în dreptul roman cu trimiteri comparative la Codul Civil, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2015. Obiectivele modulului: S ă analizeze evolu ţ ia ia istorică  şşi con ţ inutul inutul contractelor formale  şi reale.

Contractele formale sau solemne  Nexum  este cel mai vechi contract roman, apărut în epoca arhaică  şi  întocmit în formă autentică întrucât se încheie în faţa magistratului. Iniţial a fost un contract de împrumut încheiat în condi ţii deosebit de dure, realizat per aes et libram  şi având ca obiect o sum ă de bani sau lucruri care se cntăresc. Ulterior a fost extins la alte lucruri, cntărirea devenind fictivă, iar nexum a ajuns un mod general de contractare a obligaţiilor. Contractele verbale (obligationes verbis contractae).  Contractul verbal

este un contract formal ce presupune folosirea anumitor cuvinte solemne, dar care nu mai necesită  prezenţa magistratului. Sunt contracte verbale: sponsio religiosa şi laică, stipulaţia, dotis dictio şi promissio iurata liberti . Sponsio religiosa  este un contract verbal care presupune folosirea de către debitor a verbului spondeo, însoţită de un sacrificiu cu libaţiuni (vărsări de vin) şi urmată de pronunţarea unui jurământ religios.

 

  Sponsio laica  apare pe la începutul Republicii şi, spre deosebire de sponsio religiosa, folosirea cuvântului spondeo nu mai este însoţită de prestarea unui jurământ religios. Stipula ţ iia a  (stipulatio), cel mai important contract verbal, accesibil şi peregrinilor, este contractul abstract realizat în prezen ţa părţilor, constând dintr-o întrebare orală  a creditorului (stipulator )),, referitoare la o prestaţie,

ă  imediat de un răspuns oral şi afirmativ al debitorului ( promissor   promissor ), urmat răspuns care se armonizează cu întrebarea. Din această  definiţie rezultă  următoarele caractere ale stipulaţiei: oralitatea, caracterul abstract, congruenţa, unitatea de loc şi de timp.  Dotis dictio  (constituirea dotei) este contractul verbal unilateral prin care viitoarei soţii i se constituia dota. Promissio iurata liberti (promisiunea libertului) sau jurământul libertului (iusiurandum liberti) este contractul prin care libertul î şi asumă  obligaţia faţă de patron de a-i asigura acestuia operae fabriles. Contractele literale (obligationes litteris contractae). Contractele literale sunt contracte formale pentru a căror valabilitate este necesar să se redacteze un  înscris. Din aceast   categorie fac parte nomina transcripticia, chirographa i ă ş syngraphae.

Contractele reale (    amilia    ons re contractae)  Mutuum 

sau împrumutul de consumaţie este contractul prin care creditorul transmite proprietatea asupra unor lucruri fungibile debitorului care, la rândul său, se obligă s ă restituie creditorului, la termenul convenit, lucruri de acelaşi gen, aceeaşi cantitate şi calitate. Obiectul. Puteau forma obiectul împrumutului de consumaţie numai lucruri fungibile şi nec mancipi  care se consumau după  prima întrebuinţare, precum grâul, vinul sau banii. În consecinţă, împrumutatul, devenind proprietarul lucrului împrumutat, suporta întotdeauna riscul pieirii lucrului, deoarece obiectul împrumutului fiind un bun de gen, se aplica regula genera non pereunt. Comodatul sau împrumutul de folosinţă este contractul real prin care o persoană  numită  comodant (commodans) transmite gratuit detenţia unui lucru altei persoane numită comodatar (commodatarius ), care se obligă  să-l restituie după ce se va fi folosit de lucrul respectiv potrivit conven ţiei. Gratuitatea este un element esenţial al comodatului, căci altfel era vorba de un contract de locaţiune sau de un contract nenumit. Obiectul comodatului îl constituie lucrurile corporale mobile sau imobile şi de obicei neconsumtibile sau nefungibile. deosebire de mutuum,   care este un contract unilateral, este un Spre contract sinalagmatic imperfect, întrucât presupune nu numaicomodatul obligaţii  în sarcina comodatarului, ci, uneori, şi în sarcina comodantului.

 

  Fiducia  este contractul real constând în transmiterea proprietăţii unui lucru printr-o mancipatio  sau in iure cessio, însoţită  de o convenţie prin care dobânditorul se obligă  să  retransmită  proprietatea asupra lucrului celui de la

care l-a primit. Gajul  este contractul real prin care debitorul transmite cu titlu de garanţie, prin tradiţiune, creditorului său, posesia asupra unui lucru mobil sau ţită de o convenţie prin care creditorul promite să restituie lucrul în imobil, înso momentul în care debitorul a achitat datoria. Depozitul (depositum). Depozitul este contractul real de bun ă-credinţă  prin care o persoană numită deponent (deponens) predă prin tradiţiune detenţia unui lucru spre păstrare unei alte persoane, numită  depozitar (depositarius), care se obligă să-l păstreze gratuit şi să-l restituie la cererea deponentului. Obiectul depozitului este constituit numai din lucruri mobile individual determinate şi nefungibile. Forme speciale ale contractului de depozit . Pe lângă depozitul obişnuit, dreptul roman a mai cunoscut trei forme speciale: depozitul necesar (depositum miserabile), depozitul neregulat (depositum irregulare) şi sechestrul (sequestre  sequestratio

 sequestrum sau ). Depozitulsau necesar (depositum miserabile) este depozitul la care este silită  să  recurgă o persoană din cauza unor situaţii excepţionale (de exemplu, incendii, inundaţii, răscoale, războaie, etc.), când posibilităţile deponentului de a

verifica onestitatea sau moralitatea depozitarului sunt foarte limitate.   Depozitul neregulat (depositum irregulare, cum l-au numit interpreţii, şi commendatio,  cum l-au numit romanii) este depozitul al cărui obiect îl constituie lucruri fungibile, în general sume de bani, fiind înso ţit de la început de o convenţie prin care se permite consumarea acestora de către depozitar, cu obligaţia de a restitui lucruri de acelaşi fel şi în aceeaşi cantitate, cu sau f ără  dobândă. Este cazul depozitului bancar. Depozitul sechestru (sequestre) este depozitul constând în convenţia părţilor aflate într-un litigiu de a transmite posesia lucrului litigios unei terţe persoane, numită  custode care are obligaţia să-l păstreze şi să-l remită  celui care va câştiga procesul.

Test de autoevaluare: 1. Nexum era un contract: a. formal; b. real; c. solemn; d. încheiat în formă autentică.

2.a.Dovada plăţ trebuia f ăcută de: creditor, îniicaz de querela non numeratae pecuniae; b. debitor, în caz de querela non numeratae pecuniae;

 

  c. creditor, în caz de exceptio non numeratae pecuniae; d. debitor, în caz de exceptio non numeratae pecuniae. 3. De la prevederile senatusconsultului Macedonian erau exceptate cazurile în care: a. împrumutul a fost efectuat de un fiu de amilia cu autorizaţia lui  pater familias ; b. împrumutul ;a fost efectuat de un fiu de familie f ără autorizaţia lui c. împrumutul a fost efectuat de un fiu de familie care avea peculium castrense. d. împrumutul a fost efectuat de un fiu de familie care nu avea  peculium castrense. 4. Comodarul era obligat: a. să folosească lucrul potrivit convenţiei; b. să restituie lucrul în starea în care l-a primit; c. să suporte cheltuielile de conservare a lucrului; d. să suporte cheltuielile legate de întreţinerea lucrului.  pater familias

Răspunsuri corecte: 1. a,c,d; 2. a,c; 3. a,c; 4. a,b,d; 

 

 

MODULUL XIII CONTRACTE CONSENSUALE ŞI CONTRACTE NENUMITE Unitatea de învăţ învăţare: are: 1.  Trăsături generale ale contractelor consensuale 2.  Vânzarea-cumpărarea 3.   4. 5.  6. 

Locaţiunea Societatea Mandatul Contractele nenumite.

Timp alocat: 1 h. Bibliografie obligatorie: T. Sâmbrian, Instituţii de drept roman, Editura Sitech, Craiova, 2013. T. Sâmbrian, Texte grilă de drept roman. Vol. 2, Editura Sitech, Craiova, 2003. Bibliografie facultativ facultativă Valerius M. Ciuc ă, Lecţăii: de drept roman. Vol. 2, Editura Polirom, Ia şi, 1999. Emil Molcuţ, Drept privat roman, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011. Mircea Dan Bob, Obligaţia contractuală în dreptul roman cu trimiteri comparative la Codul Civil, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2015. Obiectivele modulului: S ă  definească   şi să  explice contractele consensuale  şi contractele nenumite.

 obligationes consensu contractae cont ractae)  Contractele consensuale ( obligationes

Contractele consensuale sunt contractele pentru a căror formare este suficient acordul de voinţă  al părţilor. Această  trăsătură  este esenţială, constituind unicul criteriu care le deosebe şte de celelalte categorii de contracte. În consecinţă, pentru valabila încheiere nu se cere nici remiterea lucrului, nici pronunţarea unor cuvinte solemne, nici redactarea unor înscrisuri. Noţiunea de contract a atins astfel prin contractele consensuale cea mai înaltă formă a dezvoltării sale. Alte trăsături se întâlnesc şi la alte contracte, şi anume: contractele consensuale se pot încheia şi între absenţi, prin intermediul unei scrisori sau al unei terţe persoane, (aşa-numitul nuntius, purtător al consimţământului părţii ă numai obligaţii de a face; ele sunt conabsente); aceste contractele tracte de bun ă-credin ţă, ceeagenereaz ce presupune că  în aprecierea întâinderii obligaţiilor debitorului, judecătorul trebuie să ţină cont nu numai de ceea ce părţile au

 

  prevăzut în mod expres, ci şi de intenţia lor, precum şi de împrejurările în care a avut loc acordul de voinţă; în sfârşit, exceptând mandatul, care este un contract sinalagmatic imperfect, toate celelalte contracte consensuale sunt contracte sinalagmatice perfecte. Din caracterul sinalagmatic, combinat cu cel de bunăcredinţă, rezultă, ca efect specific, excepţia de neexecutare a contractului (exceptio non adimpleti contractus), constând în faptul că nici una din părţile conţ ă tractante nuîndeplinit va putea propria cere îndeplinirea său, nu şi-a obligaţie. presta iei ce i se cuvine dac , la rândul În dreptul roman contractele consensuale au fost: vânzarea-cumpărarea, locaţiunea, societatea, mandatul şi emfiteoză.

Vânzarea (emptio-venditio) Vânzarea este contractul consensual în temeiul căruia o persoană numită  vânzător (venditor ) se obligă  să  transmită  alteia, numită  cumpărător (emptor ) posesia liniştită  şi trainică a unui lucru în schimbul unei sume de bani numită  preţ ( pretium  pretium). şi prevoin ţul. ţa celui ce Elementele vânzării sunt obiectul Consimţământul vânz constţăă mântul, în acordul dintre ăriiconsim intenţionează să vândă şi voinţa celui ce intenţionează să cumpere. Obiectul vânzării este foarte variat, practic existând o singură  limitare, şi anume, ca lucrul să se afle în circuitul civil ( res in commercio). Preţul este un element esenţâial al vânzării  şi constă într-o sumă de bani ( pretium  pretium in pecunia numerata consistere debet )  pe care o dă  cumpărătorul în schimbul lucrului primit de la vânzător. Preţul în bani reprezintă  trăsătura esenţială  care deosebeşte vânzarea de schimb. Pe lângă  aceasta, preţul mai trebuie să  îndeplinească  în mod cumulativ următoarele condiţii: să fie real, să  fie determinat sau determinabil şi să  fie echitabil (Pretium debet esse verum, certum, iustum).  Efectele vânzării.  Fiind un contract sinalagmatic perfect, vânzarea d ă  naştere la obligaţii reciproce: cele ale vânz ătorului, sancţionate printr-o actio empti dat ă cumpărătorului, şi cele ale cumpărătorului, sancţionate printr-o actio venditi dată vânzătorului. Obligaţiile vânzătorului sunt de a păstra lucrul, de a preda lucrul şi obligaţia de garanţie. Principala obligaţie a cumpărătorului este aceea de a plăti preţul (dare  pretium), adică de a transmite proprietatea unei cantităţi de metal care serveşte drept preţ. Alte obligaţii constau în plata cheltuielilor de păstrare, atunci când a  întârziat să ia în primire lucrul şi plata dobânzilor pentru preţ, chiar dacă nu a fost pus în întârziere, din momentul în care i-a fost predat lucrul.

 

 

Locaţiunea (locatio conductio) Locaţ Locaţiunea este contractul prin care o persoană  (locator ) se obligă  să-i procure alteia (conductor ) folosinţa temporară a unui lucru sau serviciile sale, ori să-i execute o anumită  lucrare în schimbul unei sume de bani numită  merces. În funcţie de obiectul ei, locaţiunea este de trei feluri: locatio rei, locatio operarum şi locatio operis faciendi.  Drepturile care izvorau din contractul de locaţiune indiferent de obiect, erau sancţionate printr-o actio ex locato sau actio locati acordată locatorului şi printr-o actio ex conducto sau actio conducti acordată chiriaşului (conductor )).. Ambele sunt acţiuni directe, de bună-credinţă, care urmăresc să  asigure executarea obligaţiilor ce rezultă din contract.

Contractul de emfiteoză emfiteoză (contractus emphyteuticarius) Contractul de emfiteoză este convenţia prin care proprietarul unui teren ă  să-l atribuie (dominus obligă emfiteot în folosin   perpetu saubani de lung în schimbul uneiţăsume fixeă de ă duratemphyteuseos) ă unei persoanesenumit (numită  canon, redidus sau  pensio), plătibilă anual sau la anumite intervale de timp. Până la sfârşitul secolului al V-lea natura juridică a acestui contract a fost controversată, juriştii romani susţinând că este vorba fie de o locaţiune, fie de o vânzare-cumpărare. Printr-o constituţie a împăratului Zenon s-a stabilit că  emfiteoza este un contract aparte care se deosebe şte atât faţă de locaţiune, cât şi faţă de vânzare.

Societatea ( societas  societas) Societatea este contractul consensual prin care dou ă  sau mai multe persoane (socii) se obligă  să  pună în comun activitatea lor sau anumite bunuri  în vederea obţinerii unui profit. Elementele constitutive ale contractului de societate sunt un aport reciproc, un interes comun constând în faptul că  fiecare asociat are drept la beneficiu, intenţia de a forma o societate ( affectus societatis) şi un scop licit.

Mandatul ( mandatum  mandatum) Mandatul este contractul prin care o persoan ă  numită  mandatar (mandatarius) se obligă  să  presteze un serviciu gratuit în favoarea altei persoane numită mandant (mandans). Obiectul mandatului trebuie să fie licit. ţie de beneficiar, mandatul poate s ă  fie: obişnuit sau simplu În func (mandatum simplex ), când este îndeplinit în interesul mandantului, calificat (mandatum qualificatum), când este îndeplinit în interesul unui terţ  şi în

 

  propriul interes (mandatum in rem suam), când este îndeplinit în interesul mandatarului (precum în cazul cesiunii de creanţă). După obiectul său, mandatul poate să fie general (mandatum generale), când priveşte toate afacerile sau o categorie de afaceri ale mandantului şi special (mandatum speciale) când priveşte o anumită afacere.  conventiones sine nomine)  Contractele nenumite ( conventiones Principalele contracte nenumite au fost: schimbul, precariul, tranzacţia, donaţia cu sarcini şi contractul estimator. Permutatio (schimbul) este contractul nenumit din categoria do ut des  prin care părţile transmit una către cealaltă proprietatea asupra unor lucruri. Precarium  (precariul) este contractul din categoria  facio ut facias  care se formează  prin remiterea în mod gratuit a posesiei unui lucru către o parte numită  precarist, care se obligă  să  folosească  lucrul şi să-l restituie la cerere. Transactio (tranzacţia) este convenţia prin care părţile renunţă reciproc la pretenţiile lor pentru a evita sau stinge un proces. Fiecare parte este obligat ă 

slaă o ungaranteze drept real.pe cealaltă contra evicţiunii, dacă tranzacţia constă în renunţarea  Donatio sub modo  (donaţia cu sarcini) este un contract nenumit din categoria do ut facias, prin care donatorul transmite proprietatea unui lucru cu obligaţia pentru donatar de a efectua o prestaţie în favoarea donatorului sau a unei terţe persoane. Prestaţia, adică  sarcina donatarului, trebuia să  aibă  o valoare mai mică decât cea a obiectului donaţiei.  Aestimatum  (contractul estimator) este convenţia prin care o persoană  (tradens) remite alteia (accipiens) posesia unui lucru (res aestimata) spre a-l vinde într-o anumită  perioadă  de timp la un anumit preţ. Lucrul va trebui restituit, dacă nu va fi vândut în termenul convenit. Cel care primea lucrul, deşi nu devenea proprietar, suporta riscul pieirii fortuite a acelui lucru.

Test de autoevaluare: 5. În dreptul lui Iustinian, vânzarea era considerată nulă: a. dacă preţul nu a fost determinat de părţi; b.dacă pentru determinarea preţului fusese desemnată o terţă persoană; c. dacă terţul desemnat nu dorea să facă  preţuirea; d. dacă terţul desemnat nu putea să hotărască  preţul. 6. Acţiunea care sancţiona obligaţia vnzătorului pentru garanţie, att pentru vicii, cât şi pentru evicţiune, era: a. actio ex stipulatu duplae; actio de modo agri cb.. actio aestimatoria; ; d. actio quanti minoris.

 

  7. Contractul de societate se putea stinge: a. prin atingerea scopului pentru care s-a realizat contractul; b. cnd a pierit mai mult de jumătate din activul societăţii; c. când activul societăţii a pierit în întregime; d. prin ajungerea la termenul prevăzut pentru funcţionare. 8. Contractul de mandat genera: a. o actio mandati directa care aparţinea mandantului; b. o actio mandati directa care aparţinea mandatarului; c. o actio mandati contraria care aparţinea mandantului; d. o actio mandati contraria care aparţinea mandatarului. 9. În funcţie de obiectul lor, contractele nenumite au fost sistematizate  în următoarele categorii: a. do ut des;  b. do ut facias; c. facio ut des;  d. facio ut facias.

Răspunsuri corecte: 5. c,d; 6. -; 7. a,c,d; 8. a,d; 9. a,b,c,d; 

 

 

MODULUL XIV PACTELE SANCŢ SANCŢIONATE. OBLIGAŢ OBLIGAŢIILE NĂ NĂSCUTE DIN DELICTE. OBLIGAŢ OBLIGA CONTRACTU. U. OBLIGA OBLIGAŢ ŢIILE QUASI EX CONTRACT ŢII CVASIDELICTUALE. Unitatea de învăţ învăţare: are: 1.  Pactele sancţionate 2.  Obligaţiile născute din delicate 3.  Obligaţii quasi ex contractu 4.  Obligaţii cvasidelictuale Timp alocat: 1 h. Bibliografie obligatorie: ţii de T. Sâmbrian, Texte Institugril drept roman, Editura Craiova, drept roman. Vol. 2,Sitech, Editura Sitech,2013. Craiova, 2003. ă de

Bibliografie facultativă facultativă: Valerius M. Ciucă, Lecţii de drept roman. Vol. 2, Editura Polirom, Ia şi, 1999. Emil Molcuţ, Drept privat roman, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011. Mircea Dan Bob, Obligaţia contractuală în dreptul roman cu trimiteri comparative la Codul Civil, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2015.

Obiectivele modulului: S ă  definească  şi să  explice pactele sanc ţ ionate, ionate, obliga ţ iile iile născute din delicte, obliga ţ iile iile quasi ex contractu  şi obliga ţ iile iile cvasidelictuale.

Pactele sancţ sancţionate ( pacta  pacta vestita) Pactele sancţionate sunt convenţii care, f ără  a face parte din categoria contractelor, se bucură de protecţie juridică în cazul în care nu contravin legilor sau bunelor moravuri. În dreptul clasic au fost recunoscute ca izvoare de obligaţii pactele alăturate, create de jurisconsulţi, şi pactele pretoriene, create de pretori. ţLi se adaugă  în epoca postclasică  pactele legitime sancţionate prin constitu ii imperiale.

 

  Pactele alăturate ( pacta  pacta adiecta) sunt acorduri de voinţă  adăugate pe lângă  un contract de bună-credinţă  sau stricti iuris  în momentul încheierii acestuia ( pacta  pacta in continenti) sau ulterior ( pacta  pacta ex intervallo). Cele mai frecvente pacte alăturate au fost următoarele: a)  pactul comisoriu (pactum commissorium sau  lex comissoria); b)  pactul de neînstr ăinare (pactum de non alienando); c) pactul de r ăscumpărare (pactum de retrovendendo); d) pactul de  preem ţ iune iune  ( pactum  pactum protimiseos ); e)  pactul de neasumare a obliga ţ iei iei de evic ţ iune iune (pactum de non praestanda evictione ); f)  pactul de renun ţ are are la contract   ( pactum  pactum displicentiae); g)  pactum in diem addictio; h)  pactul de rezervare a propriet ăţ  ăţ ii ii lucrului vândut  (  ( pactum  pactum reservati domini ). Pactele pretoriene ( pacta  pacta praetoria ) sunt pacte sancţionate de pretor prin acţiuni in factum. Principalele categorii de pacte pretoriene sunt: constitutul, pactul de jurământ şi recepta. Pactele legitime ( pacta  pacta legitima) sunt convenţii care stabilesc obligaţii numai în sarcina uneia dintre părţi şi sancţionate de împăraţi printr-o condictio ex lege. Principalele pacte legitime au fost: convenţia de dotă, donaţia şi

compromisul.

Obligaţii nă Obligaţ născute din delicte ( obligationes  obligationes ex delicto deli cto) Delictul (delictum sau maleficium) este un fapt ilicit cauzator de prejudicii care generează obligaţia de a repara paguba provocată şi de a suporta pedeapsa prevăzută de lege. În raport de caracterul pedepsei aplicate, începând cu perioada republicană delictele se clasifică în delicte publice (delicta publica sau crimina) şi delicte private (delicta privata). Delictele publice lezau interesele comunităţii, ale statului roman. Ele erau reglementate de normele dreptului public, iar procedura de judecat ă  putea fi declanşată  de orice membru al societăţii. Delictele private lezau interesele particularilor, fiind reglementate de normele dreptului privat, iar procedura de judecată  se declanşa, de regulă, numai la cererea persoanei vătămate. La rândul lor, delictele private se clasific ă   în delicte private vechi sau delicte de drept civil (furtul, iniuria  şi damnum iniuria datum) şi delicte private noi sau delicte de drept pretorian ( rapina, metus, dolus malus, fraus creditorum). Primele î şi au izvorul în legi (de exemplu, Legea celor XII Table sau Legea Aquilia), pe când celelalte, au fost sancţionate prin edictul pretorului.

Furtul Furtul (furtum) constă în

însuşirea f ără consimţământul victimei a unui

ă cu intenţia de îmbogăţire. lucru mobil f ăcutfurtului Formele . După obiect, în dreptul lui Iustinian furtul se clasific ă   în furtul lucrului ( furtum  furtum rei ipsius) şi furtul folosinţei ( furtum  furtum usus). Primul

 

  este furtul obişnuit comis asupra unui lucru mobil, care aparţine altei persoane ( furtum  furtum alienae rei); uneori poate să  aparţină  chiar hoţului ( furtum  furtum suae rei), precum în cazul când proprietarul î şi sustrăgea bunul de la creditorul gajist sau de la terţul posesor de bună-credinţă. După  modul de comitere, conform Legii celor XII Table existau două  forme de furt: furtum manifestum şi furtum nec manifestum.  Iniuria

În legea celor XII Table au fost reglementate trei cazuri de iniuria: membrum ruptum, os fractum şi iniuria  în sens restrâns.  Membrum ruptum  constă  în vătămarea gravă a unei părţi a corpului omenesc, ceea ce avea drept consecinţă  pierderea sau încetarea funcţionării unui organ (scoaterea ochiului, tăierea minii, a piciorului etc.). Os fractum, este o vătămare mai puţin gravă  care presupune ruperea unui os, iar iniuria  în sens restrâns, cuprinde alte fapte ilicite nepatrimoniale, respectiv lovirile simple şi insultele.  Damnum iniuria datum  Damnum iniuria datum  (paguba cauzată  pe nedrept) este o daună  provocată lucrurilor străine în mod intenţionat sau din neglijenţă de c ătre un om liber (căci paguba provocată  de un sclav poartă  numele de noxia, iar cea produsă de un animal se numeşte pauperies). Acest delict a fost reglementat de legea Aquilia  (circa 286 î.Hr.) adoptată printr-un plebiscit, la iniţiativa tribunului plebei Aquilius.

Delictele de drept pretorian (delicte private noi)  Rapina (tâlhăria).  Spre

sfârşitul Republicii, pretorul peregrin Marcus Terentius Lucullus a creat pentru victimele furtului comis cu violenţă  actio vi bonorum raptorum  (acţiunea relativă la bunurile luate cu violenţă), prin care o astfel de faptă era sancţionată cu cvadruplul (quadruplum) prejudiciului suferit, cu condiţia ca acţiunea să fie introdusă  intra annum, adică în termen de maxim un an de la data comiterii tâlhăriei. În cazul în care acţiunea era introdusă peste termenul de un an ( post  post annum), autorul delictului putea fi obligat numai la o sumă de bani echivalentă cu valoarea prejudiciului suferit de victimă.  Metus (teama, violen ţ a morală) constă în ameninţarea sau temerea pe care o insuflă victimei autorul delictului şi din cauza căreia aceasta îndeplineşte un act juridic la care nu ar fi consimţit dacă  nu ar fi fost astfel constrânsă. Violenţa morală  a fost sancţionată  ca delict civil în jurul anilor 79-71 î.Hr., actio quod metus causa  (numită  şi  formula când pretorul Octavius a creat Octaviana ). Este o acţiune criptibilă, arbitrală (ceea ce presupunea că în cazul  în care delincventul nu satisf ăcea pretenţiile victimei şi era găsit vinovat, era

 

  obligat la cvadruplul pagubei cauzate), dacă acţiunea era introdusă în termen de un an de la data comiterii delictului, căci dacă  era introdusă   post anum, delincventul poate fi obligat numai in simplum  şi, în acelaşi timp, o acţiune in rem scripta  (redactată  cu privire la un lucru), putând fi intentată  nu numai  împotriva celui care folosise violenţa, ci şi împotriva terţilor, chiar de bunăcredinţă, care ar fi profitat de pe urma actului încheiat prin violen ţă. (viclenia, înşelăciunea).  Dolul constă  în ansamblul manoperelor frauduloase întrebuinţate pentru a determina o persoană să încheie un act pe care altfel nu l-ar fi încheiat. Elementul fraudă este esenţial pentru a fi  în prezen ţa delictului, deoarece se considera că nu poate exista dol când cineva se folosea de dreptul său. Fraus creditorum (înşelarea creditorilor) constă în înstrăinarea bunurilor f ăcută de debitor ( fraudator   fraudator ) cu scopul de a-şi crea sau mări insolvabilitatea în detrimentul creditorilor săi. Spre sfârşitul Republicii pretorul a creat o acţiune numită  în dreptul modern acţiunea revocatorie, cunoscută  şi sub numele de actio Pauliana,  prin care creditorii puteau cere în nume propriu anularea actelor încheiate de debitor  Dolus malus 

 în paguba lor. ţ iile Condi iile de exercitare.  În vederea exercitării acţiunii pauliene se cereau îndeplinite următoarele condiţii: a) înstrăinarea bunurilor să fi avut loc  înainte de trimiterea creditorilor în posesia bunurilor debitorului sau înainte de cessio bonorum; b) patrimoniul debitorului trebuie să fi suferit o diminuare; c) debitorul să fi fost conştient că prin actul său prejudiciază creditorii (consilium  fraudis); d) terţul debnditor trebuie să fie complice la fraudă  (conscius fraudis) şi e) actul să fi cauzat o pagub ă reală creditorilor (eventus damni).

Obligaţii quasi ex contractu  Obligaţ Gestiunea de afaceri (negotiorum gestio) constă în fapta unei persoane gestor  de a administra bunurile unei alte persoane numit (negotiorum numităă gerant   gerat (dominus rei gestae,) adic ă  proprietarul lucrului gerat) f ără  ştirea acestuia. Pentru a exista o gestiune de afaceri, în dreptul clasic se cerea întrunirea a trei elemente: un act de gestiune, un element inten ţional şi un element negativ. Plata lucrului nedatorat  este   este un fapt juridic licit născut în cazul în care o persoană ce se crede din eroare debitor transferă proprietatea unui lucru sau o anumită sumă de bani unei alte persoane presupusă creditor. Pentru existenţa plăţii lucrului nedatorat se cer îndeplinite următoarele condiţii: a) să existe o plată; b) plata să nu fie datorată; c) plata să fie f ăcută din eroare (error solventis); d) cel care primeşte plata (accipiens) să  fie de bunăcredinţă  (căci dacă ar cunoaşte că nu datorează plata, se consideră  că  a f ăcut o donaţie).

 

  Pollicitatio  consta în actul unilateral prin care un cetăţean roman ( pollicitus  pollicitus) promitea să realizeze în favoarea unei localităţi (civitas) o operă  de utilitate publică  (opus) sau o altă  prestaţie (cum ar fi donarea unei sume de

bani). se

Votum era o promisiune efectuată în scop religios, prin care o persoan ă  obliga să  efectueze o anumită  prestaţie pentru un zeu în vederea obţinerii

favoarei divinităţii respective sau ca o manifestare de gratitudine. Communio incidens  a fost o formă  de coproprietate născută  din cauze străine de voinţa membrilor săi (cum ar fi, de exemplu, situaţia în care mai multe persoane au primit împreună o donaţie sau un legat, ori au fost instituite ca moştenitori de către acelaşi autor).

Obligaţii cvasidelictuale ( obligationes Obligaţ  obligationes quasi ex delicto)   Iudex qui litem suam fecerit  (judec   (judecătorul care a f ăcut ca procesul să fie al său) este fapta judecătorului care, încălcându-şi din culpă sau cu intenţie obligaţiile, a pronunţat o hotărre incorectă ce a produs o pagubă uneia dintre părţi.  Effusum vel   pagubea ca urmare arunc sau vărs în strad  ăconst , f ărăă   în un provocarea avertismentunei prealabil, unor lucruria ării ăriideiectum solide sau lichide dintr-un imobil. Positum vel suspensum  este un cvasidelict sancţionat printr-o actio de  posito vel suspenso  (acţiunea relativă  la lucrurile puse şi suspendate), acţiune populară, sancţionată  cu amendă  de zece mii de sesterţi, îndreptată  contra proprietarilor sau locatarilor apartamentelor în exteriorul c ărora erau atrnate obiecte care puteau să cadă în stradă şi să producă o pagubă. Falsum modum dicere  esta fapta agrimensorului care desemnat arbitru  într-un litigiu în vederea determinării hotarelor a două sau mai multe proprietăţi indicase, în mod fraudulos (dolus malus) măsuri false. Corruptio servi constă în instigarea sclavului altei persoane la comiterea unei fapte ilicite sau în furtul sclavului. Stăpânul sclavului avea contra autorului cvasidelictului o actio servi corrupti, care era o acţiune in duplum  şi imprescriptibilă.  Sepulchrum violatum  este un cvasidelict constând în profanarea unui mormânt şi sancţionat printr-o actio sepulchri violati  care atrăgea infamia. În cazul în care acţiunea nu e exercitată  de proprietarii mormântului, acţiunea devenea populară, condamnarea atrăgnd o amendă de o sută de mii de sesterţi.  Adtemptata pudicitia  este un cvasidelict înrudit cu iniuria, creaţie a dreptului pretorian, constând în atentatul sau tentativa de corupere a moravurilor în dauna unei mater familias sau a unui pater familias impuber  prin  prin propuneri dezonorante. Sancţiunea consta într-o amendă în sumă de zece mii de

sesterţi. Damnum in navi aut caupona aut stabulo datum (dauna provocată pe o corabie, sau într-un han, ori într-un grajd). Acest cvasidelict se referă la paguba

 

  provocată  unui călător prin furtul, pierderea sau distrugerea bagajelor, mărfurilor ori a animalelor sale aflate, după caz, pe o corabie, într-un han sau  într-un grajd. Fapta ilicită  putea fi comisă  cu intenţie sau din culpă, de către persoanele aflate în subordinea corăbierului, a hangiului sau a proprietarului grajdului, indiferent dacă erau liberi sau sclavi.

Test de autoevaluare: 10. Pactele minutorii f ăceau parte din: a. pactele alăturate; b. pactele legitime; c. pactele pretoriene; d. pactele sancţionate. 11. Pactum de retrovendendo era un pact: a. de răscumpărare; b. de preemţiune; c. pretorian; d. alăturat. 12. Furtum usus consta în: a. sustragerea unui lucru aparţinnd altei persoane; b. sustragerea de către proprietar a lucrului său aflat la creditorul gajist; c. sustragerea de către proprietar a lucrului său aflat la terţul posesor de bună-credinţă; d. folosirea unui lucru f ără ştirea proprietarului. 13. În dreptul clasic, persoanele la care s-a g ăsit un lucru sustras prin  furtum manifestum erau sancţionate

cu:

ă era un om liber şi moartea, dacă era sclav; a. b. sclavia, o amenddac ă echivalentă cu dublul valorii lucrului furat; c. o amendă echivalentă cu triplul valorii lucrului l ucrului furat; d. o amendă echivalentă cu cvadruplul vvalorii alorii bunului furat. 

14.  Eventus damni desemna: a. o condiţie a exercitării acţiunii pauliene; b. condiţia ca debitorul să  fi fost conştient că  prin actul său prejudiciază creditorii; c. condiţia ca terţul dobnditor să fi fost fost complice la fraudă; d. condiţia ca actul debitorului să fi produs o pagubă reală creditorilor. 15. În gestiunea de afaceri, plata datoriilor unei persoane pentru a evita să i se vndă lucrurile constituie un act: a. de mixtiune în patrimoniul altei persoane; b. de administrare a bunurilor altei persoane;

 

  c. juridic; d. material. 16. Drepturile coproprietarilor puteau fi apărate prin: a. actio communi dividundo; b. actio familiae erciscundae; c. actio negotiorum gestorum; d. actio pro socio. 17. Actio de posito vel suspenso  era îndreptată contra celor care: a. aruncau în stradă, dintr-un imobil, obiecte care produceau o pagubă  trecătorilor; b.vărsau în stradă, dintr-un imobil lucruri care produceau o pagubă  trecătorilor; c. atârnau în exteriorul imobilului lucruri care puteau să cad ă în stradă  şi să producă  o pagubă trecătorilor; d. aşezau în exteriorul imobilului lucruri care puteau să  cadă în stradă  şi să producă o pagubă trecătorilor. 18.  Damnum in navi, aut caupona aut stabulo datum  se referă  la pagubele a. provocate: cu intenţie; b. din culpă; c. prin furtul bagajelor; d. prin distrugerea bagajelor.

Răspunsuri corecte: 10. a,d; 11. a,d; 12. d; 13. d; 14. a,d, 15. a,b,c; 16. a,b,c,d; 17. c,d; 18. a,b,c,d.