Grădina de Ciment

Grădina de ciment - Ian McEwan În sfârșit, am reușit să citesc o carte de Ian McEwan, dar am impresia că am ales-o pe cea mai ciudată dintre ele. Grădina de ciment este primul roman al autorului britanic, publicat în 1978, la vârsta de 30 de ani. Am aflat că, datorită acestui roman și a celui care a urmat (The Comfort of Strangers, pe care am constatat că îl am în original - yeey!), Ian McEwan s-a ales cu porecla „Ian Macabre”. Grădina de ciment este o lectură scurtă, însă foarte intensă și tulburătoare, care atinge niște subiecte destul de șocante. În mod clar, cartea nu va fi gustată de toată lumea. Am ales-o la recomandarea unei prietene, care mi-a spus că seamănă un pic cu Trilogia gemenilor de Ágota Kristof - una dintre cărțile mele preferate. Prin ideea transmisă și prin senzația de disconfort pe care o creează lectura, pe mine m-a dus cu gândul, mai degrabă, la Împăratul muștelor de William Golding, iar unele secvențe mi-au amintit și de Invizibil al lui Paul Auster. Dacă aveți o minte deschisă, o afinitate pentru cărțile mai bizare și capacitatea de a face față unor subiecte neobișnuite și neplăcute, atunci Grădina de ciment s-ar putea să fie pentru voi. Primele fraze ne introduc direct în subiect, prefigurând stranietatea poveștii relatate de Jack, fiul cel mare al unei familii cu patru copii; la început, avem impresia că el ne va vorbi despre moartea tatălui și nu intuim întâmplările ciudate și răscolitoare care vor urma. Dacă nu vreți să știți mare lucru despre carte înainte de a o citi (și chiar e păcat să stricați lanțul de surprize care vă așteaptă cu dezvăluiri premature), atunci vă sfătuiesc să evitați prezentarea de pe copertă, care destăinuie cam multe despre subiect. Nu mi-am omorât tatăl, deși uneori cred că am dat și eu o mână de ajutor în această privință. Și pentru că a coincis cu un moment decisiv din viața mea, moartea lui a părut neînsemnată față de ceea ce a urmat. [...] Spun această scurtă poveste despre moartea sa pentru a arăta cum de neam pomenit, eu și surorile mele, cu atât de mult ciment la dispoziție. (pag. 9) Pe scurt, cartea cuprinde povestea neobișnuită a patru frați care sunt nevoiți să se descurce singuri, fără supravegherea și îndrumarea adulților: Julie, sora mai mare, Jack, Sue și Tom, fratele cel mic. Prin ochii adolescentului Jack, pătrundem în intimitatea unei familii care, deși la prima vedere pare una relativ obișnuită, ascunde câteva aspecte disfuncționale ce vor influența evoluția (sau involuția) celor patru copii. Tatăl este irascibil, sever și manipulator, iar mama este o ființă tăcută, lipsită de autoritate. Părinții sunt oameni solitari, care trăiesc într-o casă mare și izolată, înconjurată de terenuri virane. Nimeni nu le calcă pragul, iar copiii nu își invită niciodată acasă colegii de școală.

Nu ne vizita nimeni. Nici mama și nici tata, atunci când trăia, nu aveau alți prieteni în afara familiei. Fuseseră amândoi singuri la părinți, iar bunicii mei erau cu toții morți. [...] Tom avea câțiva prieteni cu care se juca uneori pe stradă, dar nu l-am lăsat niciodată să-i aducă în casă. Nu exista nici măcar un lăptar pe strada noastră. Din câte îmi aminteam, ultimii oameni pe care-i văzusem fuseseră brancardierii care-l luaseră pe tata. (pag. 28) La prima vedere, nici Jack nu pare un adolescent ieșit din comun: el îi imită pe adulți din dorința de a părea matur și responsabil, se masturbează, este asocial, nu-l interesează școală, îi repugnă schimbările hormonale prin care trece și își respinge trupul ca pe un organism străin. Însă Jack are un cinism nefiresc, fantezii bolnăvicioase și o detașare emoțională care ne pun pe gânduri. Nu este apropiat de tată, pe care îl înfruntă fără prea mare succes. Julie, sora cea mare, îl fascinează și îl intimidează totodată prin secretele și tăcerile ei, care emană independență și forță. În ce o privește pe mamă, Jack a fost uimit să descopere, la opt ani, că ea exista chiar și atunci când el era plecat la școală: Când aveam opt ani, m-am întors într-o zi acasă prefăcându-mă grav bolnav. Mama mi-a făcut pe plac. Până după-amiaza târziu am zăcut și am privit-o făcându-și treburile, iar când se ducea în cealaltă parte a casei ciuleam urechile. Eram uimit să descopăr faptul că avea o viață numai a ei. Mama exista, chiar și când eram plecat la școală. Atunci revelația acestui lucru fusese memorabilă, nu însă și dureroasă. Ea nu era o invenție a mea sau a surorilor mele, cu toate acestea continuam să o inventez și să o ignor. (pag. 32) Atmosfera acestui roman este excelent construită de Ian McEwan, în cuvinte puține care reușesc totuși să transmită o stare apăsătoare, străbătută de neliniște. Dincolo de fraze am resimțit tăcerea, izolarea, singurătatea, întinderea nesfârșită a zilelor de vară în care nu este nimic de făcut. Este admirabil cadrul minimalist în care se desfășoară povestea: casa cea mare și veche, asemănătoare unui castel, și împrejurimile sale dezolante. Am avut senzația că cei patru copii trăiesc la marginea lumii, în afara civilizației, într-un peisaj ce împrumută o notă distopică. Există și un film bazat pe cartea lui Ian McEwan, regizat de Andrew Birkin, cu Charlotte Gainsbourg în rolul lui Julie. Deocamdată mi-a fost de ajuns lectura cărții și nu cred că aș vrea să văd filmul prea curând.

Citind Grădina de ciment, m-am lămurit că incestul este unul dintre puținele subiecte pe care mi-e greu să le tolerez. Ceva este extrem de greșit la chestia asta și, oricât mi-aș dori eu să fiu un cititor imparțial și deschis la minte, nu reușesc să privesc cu detașare acest subiect. Cred că din același motiv nu am fost prea încântată de Invizibil de Paul Auster, dar îmi dau seama că, în cartea lui McEwan, incestul are o justificare - mai mult, pare un proces natural și inevitabil pentru doi adolescenți lipsiți de îndrumare, care nu au apucat să își

întipărească anumite tabuuri în structura lor morală. Copiii cei mari preiau rolurile membrilor dispăruți ai familiei: este un joc de-a adulții, o simulare a maturității care scapă de sub control - pentru că nu mai există niciun control din partea celor care cunosc și impun regulile societății, nicio măsură a moralității și a normalității. Este interesant că, după moartea ei, mama îi apare lui Jack în coșmaruri, dojenindu-l pentru faptul că se masturbează. Aceste vise par a fi ultimele reminiscențe ale moralității, prea slabe însă pentru a oferi o călăuzire fermă prin labirintul de instincte primare în care se afundă Jack. Masturbarea pare a fi singura lui preocupare importantă și este de-a dreptul macabru că moartea tatălui corespunde primei picături de spermă (momentul decisiv de care Jack vorbește la început). Și-a iubit Jack părinții? Sau a fost mai degrabă o dependență emoțională uitată repede în fața amăgitoarei libertăți care i se așterne înainte? Este interesant și gestul lui Jack de a netezi urma lăsată de tată în ciment - un gest spontan care înlătură o urmă ce ar fi durat, un memento despre trecut și tot ce a însemnat el. Sue pare a fi singura care își păstrează normalitatea, refuzând jocurile cu tentă sexuală pe care le accepta înainte. Ea se izolează în camera ei, citește mult și ține un jurnal în care păstrează vie amintirea mamei. Micuțul Tom, care își transferă nevoia afectivă asupra lui Julie, se ascunde de viața dificilă din afara casei: mai întâi prin dorința de a deveni fată, apoi prin comportamentul de bebeluș care îi redă senzația de ocrotire și siguranță. Cât despre Julie, nu pot spune că am înțeles-o în totalitate. Ea are un cerc de prieteni și chiar un iubit (deși la final înțelegem că este virgină), pare mai responsabilă, mai matură, și multă vreme i-a refuzat lui Jack dorința de a o vedea goală. De ce Grădina de ciment? Grădina casei pare a fi singura preocupare (și bucurie?) a tatălui, universul strâmt, dar grandoman, pe care vrea să-l izoleze de restul lumii prin ziduri înalte la fel cum viața familiei este izolată de societate. Însă, după primul infarct și - posibil gluma lui Jack (deși aceasta pare doar o observație prin care adolescentul își dă o importanță nejustificată), tatăl își pierde interesul pentru grădină și decide să o acopere cu ciment. Să amesteci cimentul și să-l întinzi peste o grădină îngrijită era o fascinantă provocare, spune Jack. A înăbuși natura sub ciment este, mai degrabă, un act profanator, care augmentează existența retrasă și sterilă a familiei. Printr-o turnură bizară a sorții, cimentul destinat grădinii ajunge să o acopere și să o conserve pe mamă, ca un substitut grotesc al pământului - un mormânt sterp în care ciclul firesc al naturii este în aparență blocat. Așa cum dormitorul mamei devenise centrul casei în perioada dinaintea morții, și cufărul plin cu ciment devine un punct central în viața copiilor, un loc de pelerinaj și un secret care îi unește pe cei patru. Nu știu dacă merg prea departe cu speculațiile, dar toată povestea m-a dus cu gândul la Adam și Eva, care au trăit în necunoaștere în grădina Edenului, iar după alungarea lor au avut o relație incestuoasă din care s-a născut omenirea.