Gheorghe Asachi-biografia detaliată

Gheorghe Asachi (1 martie 1788, Herţa, Moldova, azi Ucraina - 12 noiembrie 1869, Iaşi) este un poet, prozator, dramaturg şi îndrumător cultural. Asachi este primul dintre cei patru copii ai preotului Lazăr (Leon) Asachi şi ai Elenei Asachi (născută Ardeleanu), familia lui având, se pare, o ascendenţă transilvăneană. Tatăl a desfăşurat o bogată carieră ecleziastică, împletită cu misiuni culturale şi politice, la Herţa, apoi în ţinutul Hotinului şi la Lvov şi, după 1803, la Iaşi, unde în 1820 ajunge arhimandrit, în urma serviciilor aduse mitropolitului Veniamin Costache. Cleric iluminist, Lazăr Asachi îmbogăţeşte literatura română cu primele transpuneri din preromanticii Young şi Bernardin de Saint-Pierre. Asachi a urmat, la Lvov, colegiul clasic (1796-1803) şi, scurt timp (1803-1804), Facultatea de Filosofie, Litere şi Ştiinţe, cu o specializare în ingineria civilă şi arhitectură, aplicaţii atestate de planurile făcute unor construcţii din Lvov şi Iaşi. Pentru continuarea studiilor, pleacă în 1805 la Viena, capitala despotismului luminat, ocupată atunci de Napoleon. Beneficiază, între 1805 şi 1808, de prelegerile de matematică şi astronomie ale lui judeţul T. Burg, dar şi de o pregătire polivalentă, în spiritul enciclopedismului vremii, în artă, literatură şi limbi străine. Orientarea umanistă îi resuscită tradiţia latinistă şi nostalgia obârşiilor romane, făcându-l să aleagă Italia drept patria desăvârşirii sale spirituale. Străbate oraşele lombarde, aflate sub stăpânire habsburgică, călătoreşte până la Neapole şi la ruinele Pompeiului şi face o temerară descindere, evocată memorabil, în craterul Vezuviului. La Roma aprofundează, între 1808 şi 1812, studiul Antichităţii şi al culturii neoclasice, cunoaşte arheologia, arhitectura şi istoria artelor, deprinde artele plastice în atelierele pictorului Michele Keck şi ale sculptorului Antonio Canova, cercetează arhive şi biblioteci (face excerpte la Vatican), se instruieşte în arta poetică, cu abatele Tarengi. Pătrunde în saloanele vremii, venind în contact cu diferite celebrităţi: Wilhelm von Humboldt, sculptorii A. Thorvaldsen, Chr. D. Rauch, poetul V. Monti (la Milano) etc. Climatul politic italian, în care se pregătea Risorgimento-ul, îi întăreşte propria conştiinţă naţională. La Roma, trăieşte o dragoste spiritualizată, în manieră petrarchizantă, prelungită în opera sa poetică, pentru Bianca Milesi, o milaneză cultivată, cu vederi liberale şi ataşamente carbonare, ce împărtăşea sentimentele „misogalliste" ale lui Vittorio Alfieri. Muza va fi numită, în spirit arcadizant, Leuca (Leufca, Lefca) şi Cinzia, în timp ce poetul lua pseudonimele Alvir, Alviro Corintio-Dacico, Alvir Dachienu (Alviru Dacianu). Prin poeziile de dragoste compuse în italiană şi sonetul ocazional, pe o temă la modă (zborul cu aerostatul), publicat în „Giornale del Campidoglio" (1811), obţine titlul, des invocat, de „mădular Academiei de Roma". La sosirea în ţară, în 1812, visul Daciei rediviva, legat de campania napoleoniană în Răsărit, împărtăşit de Asachi, se va risipi în contact cu realitatea fanariotă. Cultul datoriei şi un dinamism pragmatic îl desemnează drept omul providenţial într-o perioadă de tranziţie spre modernizarea instituţiilor sociale şi culturale. Pregătirea polivalentă în ştiinţe, arte şi literatură, orizontul enciclopedic deschis spre varii domenii - filologie, istoriografie, arhivistică, iconografie, geodezie, economie, matematică etc. - îi confirmă capacitatea de a îndeplini imperativele de grabnică asimilare a noilor structuri europene, în trei decenii, până la 1840, Asachi pune bazele învăţământului naţional până la nivel superior, ale presei şi teatrului românesc, dezvoltă producţia editorială şi pe cea grafică. Încă din 1813, este numit de domnitorul Scarlat Callimachi referendar la Departamentul Treburilor din Afară. În acelaşi an, sprijinit de Veniamin Costache, înfiinţează o clasă în limba română, pe lângă şcoala domnească grecizată, pentru pregătirea inginerilor hotărnici, cărora le-a predat, între 1813 şi 1818, matematica, geodezia şi arhitectura. Ca referendar al Epitropiei învăţăturilor Publice, a fost, în fapt, conducătorul învăţământului din Moldova, în perioada 1820-1849.

În 1820, alături de Veniamin Costache, refăcea Seminarul de la Socola, aducând, din Ardeal, profesori de specialitate: I. Costea, I. Manu, V. Fabian-Bob şi Vasilie Popp. Asachi este cel care organizează prima

reprezentaţie teatrală în limba română, la 27 decembrie 1816, în casa hatmanului Constantin Ghica din Iaşi, cu pastorala Mirtil şi Hloe, prelucrare de Florian după S. Gessner. În timpul Eteriei, se refugiază în Bucovina şi Basarabia, întorcându-se la Iaşi în 1822, când saluta „restatornicirea" domniilor pământene. Apreciat de Ioan Sandu Sturdza, este numit agent diplomatic la Viena (1822-1827). A fost căsătorit cu Elena Tayber, persoană instruită, cu pregătire muzicală. Dintre copiii lor, a ajuns la notorietate traducătoarea Ermiona Asachi (Quinet). Pentru activitatea sa culturală şi diplomatică a fost ridicat în rang, de la comis la vel agă, în 1827. Un moment de izbândă al lui Asachi, sprijinit, în lupta contra tendinţelor elenizante din învăţământ, de Gh. Săulescu şi Vasile Fabian, este deschiderea, la 28 martie 1828, a şcolii Normale şi a Gimnaziului Vasilian, căruia i se adaugă, în 1832, un colegiu cu secţii pentru bursieri. A contribuit la redactarea Regulamentului Organic, fiind secretarul delegaţiei moldovene ce a susţinut proiectul, la Bucureşti şi la Petersburg (1830). Sub conducerea lui, se deschid şcoli „ţinutale", şcoli săteşti şi pentru minorităţi (armeni, evrei). În 1834, ia fiinţă primul institut de educaţie a fetelor din Moldova şi, în 1841, şcoala de arte şi meşteşuguri din Iaşi, completându-se, astfel, sistemul de instrucţie conceput de el întru „propăşirea" prin ştiinţă şi cultură. Eforturile referendarului se văd încununate la 16 iunie 1835 prin inaugurarea Academiei Mihăilene, instituţie de învăţământ superior după model european, ce funcţiona cu trei facultăţi (filosofie, drept, teologie) şi două cursuri „extraordinare". Prin clasele de pictură şi arhitectură, introduse la Academie, se anticipă crearea învăţământului artistic. La 15 noiembrie 1836, se înfiinţează Conservatorul filarmonicdramatic prin strădania lui Ştefan Catargiu, a spătarului Vasile Alecsandri, tatăl poetului, şi a lui Asachi, ce va fi şi profesor de declamaţie. Conservatoriştii dau spectacole cu piese de Aug. von Kotzebue, prelucrate de Asachi, sau din dramaturgia originală a acestuia. Tot ei susţin la Iaşi prima reprezentaţie lirică, în limba română, cu opera Norma de V. Bellini, la 20 februarie 1838. Asachi a fondat la Iaşi, în 1832, „Institutul Albinei" pentru imprimarea de cărţi şi litografii. În acelaşi scop, va deschide o fabrică de hârtie la Piatra Neamţ (Petrodava), în 1841. Tot în 1832, pune bazele Arhivelor Statului din Iaşi, instituţie nouă, preţioasă pentru istoria naţională, la direcţia căreia s-a aflat până în 1849 şi, scurt timp, în 1857 şi 1858. Presa, ca factor de culturalizare în spiritul unui program de sorginte ilumiriistă, este îndatorată mult lui Asachi, întemeietorul publicaţiilor periodice din Iaşi. La 1 iunie 1829, editează „Albina românească", prima gazetă politică şi literară din Moldova, ce sugera din titlu o deschidere spre ambele principate. Cu o apariţie întinsă pe două decenii, deşi cu întreruperi şi scăderi de formă şi, de la un timp, concurată de periodicele lui M. Kogălniceanu, gazeta a fost susţinută şi de suplimentele ei: „Foaia oficială" (1832), „Alăuta românească" (1837-1838) - de interes literar, „Foaia sătească a Principatului Moldovii" (1839-1840, 1846-1851) şi „Arhiva Albinei pentru arheologie română şi industrie". Trăsăturile „Albinei româneşti" vor fi conservate, cu riscul unor defazări şi anacronisme în plan publicistic, de „Gazeta de Moldavia" (1850-1858) şi „Patria" (1858-1859). Asachi a mai condus magazinele ştiinţificoliterare „Spicuitorul moldo-român" (1841), în ediţie bilingvă pentru francofoni, şi „Icoana lumei" (18401841,1845-1846), titlu reluat şi de săptămânalul scos în 1865 şi 1866. A editat „Calendar pentru români" şi suplimentul literar „Almanah de învăţătură şi petrecere" (1847-1869), rămas important prin publicarea unei mari părţi din opera proprie. Bogata colaborare la periodicele pe care le-a scos relevă preocupările multiple ale lui Asachi pentru arhivistică, arheologie şi istoriografie (în care face operă de popularizare, uneori de pionierat, fără o documentaţie riguroasă de specialitate), pentru literatură şi toate genurile ei. Numeroase articole, multe nesemnate, conţin cronici literare şi artistice (despre spectacole muzicale şi teatrale din capitala Moldovei) printre primele, în epocă, cu valoare de document, intervenţii filologice în chestiuni controversate de limbă şi materiale pe teme politice.

Asachi nu părăseşte, decât rar, tonul moderat, atitudinea conservatoare, vag conciliantă, a unui oficial dispus doar la reforme, în spiritul mai vechii generaţii iluministe. Omul, prin excelenţă, al Regulamentului Organic şi devotatul domnitorului Mihail Sturdza, el face faţă mai multor schimbări de regim, de la fanarioţi la dinastia regală. Ca structură şi formaţie intelectuală, apare depăşit la momentul 1848, deşi, prin vastul său program de reforme cultural-patriotice, pregătise atmosfera favorabila mişcării revoluţionare şi formării generaţiei paşoptiste. Aceasta, deşi îndatorată înfăptuirilor lui, nu ezită să-l critice. Asachi însuşi, într-un moment de luciditate premonitorie, recunoştea ruptura de timpul său şi izolarea ce va urma (Meditaţia unui îmbătrânit poet, 1839). Pensionat sub Grigore Ghica Vodă, primeşte, după 1850, doar funcţii onorifice: membru în comisia de pregătire a expoziţiilor de la Londra (1851) şi Paris (1855), cenzor (1851-1856) şi director la Departamentul Cultului şi învăţăturilor Publice (iulie 1856-ianuarie 1857). Momentul Unirii Principatelor îl găseşte în tabăra separatiştilor, contrazicând parcă scrierile în care militase pentru idealul României unite. În izolarea orgolioasă, tot mai accentuată, a bătrâneţii, se va fi resimţit de o tristeţe frustrantă la omiterea sa din proaspăt înfiinţata Societate Literară Română (1866), ulterior Academia Română. Spre sfârşitul vieţii, la 81 de ani, mai porneşte într-o călătorie, aproape simbolică, la Lvov, pentru recuperarea manuscriselor lui I. Budai-Deleanu. O conştiinţă de ctitor animă opera scriitorului, deprins a cultiva şi inventaria prolific, şi uneori prolix, toate genurile şi speciile literare; cele poetice - oda, imnul, elegia, sonetul, meditaţia, legenda şi balada, satira şi fabula, alături de proză şi dramaturgie. O creaţie întinsă pe jumătate de veac îl face contemporan cu mai multe faze ale literaturii, de la „dimineaţa" anacreontică a poeziei române la lirismul clasicităţii - căruia Asachi, prin formaţie, temperament şi concepţie, i-a fost un exponent paradigmatic -, de la explozia romantică, receptată de sensibilitatea sa artistică, la primele armonii preeminesciene. O ideologie literară explicată greoi, dar temeinic, în prefeţele volumelor tipărite, ca şi în risipa publicistică, trimite la ideea originală a lui Gianbattista Vico, teoretizată în romantism, privind întâietatea poeziei ca expresie spontană de „simţire", ca primă formă de creaţie a spiritului uman. Concepţia subsumează eticismul luminilor, cultivând „virtutea" ca ideal şi finalitate, crezului clasicist ce se revendică nu doar de la latinitatea horaţiană, ci, în mod declarat, de la „modelul" poetic italian, suprem reper estetic, „imitat" tematic şi prozodic. Marcând o diferenţiere faţă de gustul vremii ce frecventa spiritul francez, Asachi introduce modele culturale italiene, atât din marea literatură: Dante, Ariosto, Tasso şi, mai ales, Petrarca, dar şi minori din Settecento (V. da Filicaia, L. Savioli, G. Parini, B. Menzini, L. Pignotti, O. Minzoni, L.S. Fontana) sau mai iluştrii Metastasio, Ugo Foscolo, Vittorio Alfieri, V. Monti. Motive şi teme literare, simple influenţe sau îndepărtate localizări, prelucrări apropiate originalului sau traduceri propriu-zise dezvăluie surse şi filiere ale culturii scriitorului (completate de excerptele făcute de acesta şi de lista bibliotecii sale): Antichitatea greacă (Anacreon, Moschos din Siracuza, Bion din Smirna) şi latină (Horaţiu, Catul, Properţiu), Renaşterea italiană, clasicismul francez (Boileau, La Fontaine), preromantici (Ossian, Gray, Gessner, Florian), romantici (Goethe, Schiller, Byron, Lamartine, V. Hugo), scriitori din literatura slavă, apropiată formaţiei galiţiene a lui Asachi (A. Mickiewicz, judeţul Krasicki, V. Jukovski), sau corespunzători perioadei vieneze - Aug. von Kotzebue, H. Zschokke. Rezultă o operă literară în care intertextualitatea se insinuează permanent, dar originalitatea scriitorului se impune; el captează teme, idei, şabloane literare şi le topeşte formal, le „naţionalizează". Artizan trudnic al limbii române, pe care o mânuia cu dificultate, Asachi îşi proiecta singur instrumentarul poetic, lucrând, din 1813, la un Rimario moldavo, dicţionar de rime şi îndreptar de versificaţie. Obsesia limpezirii filologice îi însoţeşte opera, adunând într-un „vocabulari" - la finele primei ediţii de Poezii (1836) - arhaisme şi

neologisme, nume proprii şi o importantă terminologie literară, cu definiţia speciilor poetice, vizând aceeaşi preocupare de a oferi reguli clasice de urmat. Începuturile poetice ale lui Asachi au fost „uitate" în manuscrise - cel mai compact fiind Alăuta a lui Alvir Dachienu (1819-1820) - de poetul-editor devenit un personaj oficial, chiar aulic, incompatibil cu revărsarea sentimentală a „cântecelor" de tinereţe. Scrise sub influenţa literaturii anacreontice şi a curentului arcadic, idilele pastorale, inspirate de muze artificiale (Filide, Silvia, Tirsi), având o imagistică bucolică şi convenţională, se contaminează de lirismul autohton al cântecelor de lume, de „alăută". Nu lipsesc tânguirile la modă, suferinţele afectate, patimi exagerate („urgia" amorului), şantajul sentimental („dorita moarte"): Rugă cătră Amor, Cântec (O, suspine arzător), (Ah, viaţă plin de jele) etc. O surprinzătoare Meditaţie, din 1821, de fapt traducerea celebrei L'Isolement (1820) de A. de Lamartine, rămâne o mostră de sincronism asachian, fără ecou în plan literar. Piesele de rezistenţă ale liricii erotice ale lui Asachi stau sub semnul sonetului petrarchist ce inspiră, până la pastişă, ciclurile de poezii compuse la tinereţe, in italiană, La Leucaide şi Raccolta delle Poesie, asupra cărora poetul va reveni în variante româneşti, originale, mature. Iubirea, într-o viziune platonică, ia forma unei prietenii spirituale ce tinde spre eternizare. Sentimentul melancoliei, poetizat prima oară de Petrarca, se regăseşte în poezia lui Asachi, ce avansează, câteodată, acorduri preeminesciene, în Dorul întâlnim sau Alvir cătră a sa miniatură („şi mie lin luceafărul / Din ceri va să-mi străluce, / Când dulce-a fi d-o patimă, / Aminte a-şi aduce"). Vechea Romă, dar şi splendorile Italiei moderne sunt beatificate poetic în compoziţii clasice: sonetul Cătră Tibru sau oda La Italia. Adoraţia peisajului sudic se răsfrânge în contemplarea măreţiei romane, a vestigiilor arheologice, transcrise într-o succesiune toponimică sonoră: Columna lui Traian - memento al nobleţei originilor, Capitoliul etc. Lirica ocazională - ode, imnuri, unele sonete şi meditaţii - înregistrează evenimentul istoric şi cultural, reuşitele constructive şi civilizatorii. Îndemnul programatic şi militant din Prolog. La Patrie (1836) propovăduieşte funcţia melioristă a artei şi a cunoaşterii în transformarea obştii. În ton oratoric sau encomiastic, sunt marcate etapele importante ale propăşirii naţionale: La moldoveni. La restatornicirea domnilor pământeni. 1822, La introducerea limbei naţionale în publica învăţătură, Restaurarea şcoalelor naţionale în Moldova, Paladiul moldovenilor (la inaugurarea Academiei Mihăilene). Poezia patriotică nu rămâne doar declamativă şi conjuncturală, ci resuscită, alteori, figuri alegorice, clasicizante: motivul „bărcii", „luntrea", „vasul patriei plutitor" - preluat din Horaţiu. Spiritul religios şi sentimentalismul preromantic se întâlnesc în meditaţia asupra morţii din poezia sepulcrală a lui Asachi, în care conştiinţa deşertăciunilor lumii este îndreptată spre sensul faptelor şi virtuţilor ce se transmit urmaşilor, iar neliniştea extincţiei este atenuată de pietatea creştină: La moartea părintelui meu, Mormântul, Holera în Moldova. Alteori, adoptă modele celebre - Elegie scrisă pe ţinterimul unui sat (după Th. Gray, prin intermediarul francez al lui M.J. Chenier), cu o apostrofă originală împotriva nobilimii. Durerea părintelui este proiectată în două „viziuni" consolatoare, în Fiicei mele Eufrosina (transpunere după Petrarca) şi Eufrosina. Viziune pe râpele Ozanei, cu ascendenţă literară în elegia lui Goethe, Euphrosyne, şi în versificaţia populară. Circulaţia motivelor romantice din literatura europeană şi „programele" naţionale, de la 1840, ce promovează originalitatea, istorismul, tradiţia folclorică, impulsionează filonul epic al creaţiei lui Asachi, în balade şi legende. Tema trecutului, a eroismului medieval şi a strămoşilor războinici este introdusă de un „cânt osianic" - Milian şi Dina. Balada Ştefan cel Mare înaintea cetăţei Neamţu amplifică retoric - într-un crescendo dramatic şi cu o „morală" patriotică - un episod preluat din D. Cantemir, consacrat ulterior de D. Bolintineanu. Într-o epocă de mitizări romantice, Asachi tinde spre crearea unei mitologii naţionale (în registru poetic şi fantezist), unind zeităţi eline şi tradiţii populare româneşti. Mitul etnogenezei, al întemeierii neamului, din Dochia şi Traian (transpus destul de prozaic, dar cu euritmii populare), trimite la sacrificiul simbolic al fiicei lui Decebal pe muntele sacru Pion (Ceahlău).

În Turnul lui But, una dintre cele mai valoroase balade ale lui Asachi, sunt asimilate motive romantice europene - din Lenore a lui A.G. Burger sau Fuga lui Mickiewicz - şi bogate elemente folclorice româneşti. O atmosferă fantastică învăluie cavalcada nocturnă, tenebros-macabră, a perechii fantomatice, Ana şi But, spre muntele Pion. Legendele Jijia şi Sirena lacului cultivă misterul şi toposul romantic al poeziei „lakiştilor". În Jijia se ascunde „schitul cufundat" (contaminare a motivului „cetăţii sorfundate" sau Oraşul în mare, la E.A. Poe), în care s-au salvat de pângărire fecioarele-călugăriţe. Sirena lacului (variantă a Rusalkăi) mizează pe credinţe străvechi despre metamorfozele între regnuri zâna apelor, peşte, sirenă -, dar şi pe ideea sancţiunii, aplicată bărbatului necredincios, în Moşii, mântuirea sufletelor dezlegate, într-o panoramă a fantasticului nocturn: ateistul, paricidul, sinucigaşul, „vânzătorul patriei sale", se face prin practici ritualice populare. Disciplina poetică şi virtuozitatea tehnică în prelucrarea motivelor universale ale romantismului îl apropie pe Asachi de capodoperă (Turnul lui But) şi suplineşte, alteori, vizionarismul său limitat şi imaginaţia cuminte. Motive universale cultivă şi poezia lui didactică, grupată în cicluri de fabule retipărite în mai multe ediţii (1836, 1844, 1862). Nu inventivitatea „fabulografului" (termenul îi aparţine) primează, ci apelul la modelele clasice ale genului, în special, La Fontaine, dar şi Fedru, L. Pignotti, Florian şi Krâlov, care servesc acţiunea moralistului. Sub vălul alegoriei, sunt atacate vicii general-umane şi sociale, „străinomania" ce bântuie epoca. Pervertirea cosmopolită a educaţiei duce la inadaptare (Castorii), iar impostura provoacă răsturnarea valorilor (Momita la bal masche). Satirele, la rândul lor, sunt imitaţii: epigrama după Marţial, Satiră asupra omului, după Boileau, iar după I. Krasicki, Soţia de modă. Această satiră dezvoltă un scenariu dialogat, susţinut de tânărul conservator, repede depăşit de pretenţiile exorbitante ale capricioasei soţii şi de ritmul schimbărilor („Iaca-a doua zi începe cu reforma radicală"), impus la conacul de la ţară. În fabule şi satire, nu lipsesc expresivitatea formală şi pitorescul lingvistic. Asachi intră în istoria teatrului românesc odată cu prima reprezentaţie scenică, în limba română, în 1816, a pastoralei Mirtil şi Hloe, dramatizare de Florian după S. Gessner. Reprezentaţia, cu o semnificaţie moraleducativă, s-a transformat într-un eveniment teatral şi patriotic de răsunet. Pentru crearea unui repertoriu, el apelează la traduceri din Racine, Voltaire (Alzira), Goldoni (Camarierul di doi stăpâni), V. Alfieri (Saul) sau din librete de operă (Norma, Attila). Prelucrările sale din Aug. von Kotzebue corespund gustului epocii pentru dramele larmoaiante, pentru comediile şi vodevilurile acestuia, jucate, în 1837, la Conservatorul ieşean: Lapeirus (melodramă, în decor exotic, despre căpitanul La Peyrouse), Fiul pierdut, Văduva vicleană sau Temperamentele, Contrabantul sau întunecimea de lună şi Sărăcie şi fudulie. Originalitatea, ce se observă în unele elemente de localizare a subiectelor, se afirmă, apoi, în prefeţe, prologuri, „cântecele" (pe muzica unor arii celebre) şi în comentarii publicistice despre rolul acestor spectacole în impunerea limbii române, în „declamaţie". Asachi debutează în literatura dramatică originală în 1834, cu scenete ocazionale, festiviste: Serbarea păstorilor moldoveni şi Dragoş, întâiul domn suveran al Moldavii. Valorifică filonul teatrului istoric într-o serie de piese, scrise cu o imaginaţie dramatică precară, dar cu mesaj patriotic: Petru Rareş, Voichiţa de Românie (1863) - un simbol „unionist" ce răzbate din vălmăşagul Evului Mediu, Elena Dragoş de Moldavia (1863) - o dramă a luptelor de succesiune la Curtea lui Ivan al III-lea, şi Petru I, ţarul Rusiei la Iaşi (1868) - un episod schematic, după D. Cantemir. Petru Rareş este subiectul a două drame istorice, una jucată în 1837, cealaltă tipărită în 1853 şi în 1863. Piesa reprezentată are o valoare documentară, ca prima dramă istorică românească, dar şi mai multă relevanţă dramatică. Ea este construită pe conflictul clasic dintre sentiment şi datorie, între dorinţa de răzbunare a bătrânului Căliman împotriva lui Petru Rareş şi ajutorul dat de oştean în luptă. O reuşită tipologică este Malaspina, intrigantul de speţă romantică.

Turnul Butului (1863) este o dramă hibridă, ce amestecă medie-valităţi (lupta lui But la Marienburg, dispute cavalereşti) şi „tradiţii poporane", departe însă de valoarea artistică a baladei. Scenetele comice ocazionale, Intumarea plăieşului din Anglia (1851), ce absoarbe textul idilei Piatra Teiului (în care jucase şi Matei Millo), şi Ţiganii (1856, la momentul dezrobirii lor), ce aduce un personaj insolit de ţigan bucătar, trecut prin civilizaţia Parisului, sunt menite a risipi prejudecăţi sociale. Preocupat de a servi un repertoriu naţional, Asachi compune, eclectic, pastorale idilice, cu aer desuet şi interstiţii de agrement, şi drame istorice, ce preiau elemente de recuzită romantică (efecte tari, deghizări), amestecă monologuri prea ample şi dialoguri fără savoare, declamate de personaje artificiale. În contextul literaturii române, nuvelele lui Asachi par, la data apariţiei - 1859, ediţia în limba franceză, 1867, cea în limba română -, depăşite şi greu clasabile. Pentru prozatorul îmbătrânit, aceste scrieri ample sunt mărturia unei mutaţii estetice, contorsionate şi dificile, de adaptare la doctrina romantică. Dorind a da un „uric strălucit", desprins din „negura mitologiei şi a alegoriei", el urmăreşte istoria Moldovei în cronologia evenimentelor semnificative, centrate în jurul unor personaje cu încărcătură mitică - Dragoş, Alesandru cel Bun, Svidrighelo, Elena Moldovei, Valea Albă, Bogdan voievod, Petru Rareş, Mazepa în Moldova, Ruxanda Doamna etc. El inserează în prozele sale largi excursuri informative (în care erorile nu lipsesc), veritabile „fişe" enciclopedice, extrase din cronici şi istoriografia străină (polonă, rusă), ce instruiesc în istoria Moldovei şi a popoarelor vecine. Documentaţia ostentativă nu devine artă şi, în lungi pasaje, juxtapuse în ţesătura narativă, intenţia artistică pare absentă. Inventivitatea epică, redusă, reclamată de însuşi senzaţionalul subiectelor istorice, este stimulată de imaginarul legendar şi de poetica romantică. O Moldovă pastorală, a unui timp legendar, este „bruscată" de intervenţia arheologului Asachi, ce caută urme antice şi sfârşeşte în elucubraţii etimologice (Prutul provine din Brutus, lacul Brateş din Brutis, movila Găiatei din Gaeta). Moldova arhetipală, a genezei naţionale prin exodul din Maramureş în „Dacia Transalpină", este figurată în nuvela Dragoş. Evul Mediu naţional, contaminat de trăsături occidentale: cavalerism, eros spiritualizat, frenezie religioasă, se împărtăşeşte de virtuţi eroice, transpuse în romantism în slujba ideii patriotice. Ştefan cel Mare sau Petru Rareş ţin discursuri pătrunse de mesianism romantic, presărate, însă, de sintagme paşoptiste („unirea compatrioţilor"). Petru Rareş, erou exponenţial şi cavaler fără prihană, este recunoscut, într-o scenă de suspans, semnalând justiţia imanentă a istoriei, drept „clironom" (moştenitor) al dinastiei „Dragoşizilor" (Muşatinii). Domni sceleraţi, ca Ştefăniţă Vodă, se folosesc de intriganţi criminali: Malaspina, Griti. Atinşi de demonism, eroi aventuroşi şi războinici bântuie prin Moldova până îşi vor împlini destinul: Svidrighelo sau Mazepa (subiect celebru prin Byron). Eroinele, Elena Moldovei (comparată cu Elena Lacedemona) şi Doamna Ruxanda, par proiectate în linii clasice, de n-ar fi semnul fatalităţii - frumuseţea ce atrage nenorociri. În nuvele, notabile sunt pictura unor tablouri giganteşti („urgia" elementelor în furtună) sau fantezia detaliilor, descrise de un ochi rafinat (etalarea de daruri princiare, ceremonii nupţiale sau îndoliate, arsenalul crimei romantice). Nuvelele istorice ale lui Asachi, amestec nediferenţiat de erudiţie, elemente legendare cu ţinte mitice şi romanesc senzaţional, sunt relatate linear, într-o compoziţie minimală, de un narator unic, surprins de pusee jurnalistice (vorbind, anacronic, de „republici", „deputaţi", „vot", „guvern naţional" etc.). Deşi valenţele artistice ale limbii scriitorului au fost totdeauna discutabile, Asachi apare bine orientat teoretic în dezbaterile filologice. Într-un Referat asupra „Gramaticii" lui Gh. Săulescu (1833), considera limba un bun comun al societăţii. Pentru îmbogăţirea ei, recomandă împrumuturi din limbile romanice şi resuscitarea arhaismelor, din fondul autohton al limbii vechi. Şi textele bisericeşti, unitare prin norma lor, pot fi valorificate de limba literară (Omul literat). Soluţiile propuse ar asigura unitatea etnică prin cea lingvistică, limitându-se ereziile filologice.

Articolul Câteva observaţii filologice (1861) aducea argumente pentru folosirea unei ortografii bazate pe principiul fonetic, având ca model limba italiană. Dar limba operei sale prezintă multe inconsecvenţe ortografice şi un vocabular, parţial rebarbativ, încărcat de cuvinte arhaice şi moldovenisme, grecisme şi bizare calcuri italo-latineşti. Pasionat de istorie şi de disciplinele auxiliare: epigraf ia, genealogia, arheologia, Asachi a publicat numeroase broşuri despre figuri istorice româneşti, biografii ale unor cronicari şi un studiu cronologic, dintr-o proiectată istorie a Moldovei (1865), după ce, mai devreme (1832-1833), tradusese Istoria imperiii rosiene de Ivan Kaidanov. Opera Poezii, Iaşi, 1836; ediţia II (Culegere de poezii), Iaşi, 1854; ediţia III (Culegere de poezii), Iaşi, 1863; ediţie îngrijită şi prefaţă de N. Iorga, Vălenii de Munte, 1908; ediţie îngrijită de D. Murăraşu, Bucureşti, 1945; • Fabule alese, Iaşi, 1836; ediţia III (Fabule versuite), Iaşi, 1844; ediţia IV (Fabule... adăogită cu viaţa lui Esop), Iaşi, 1862; • Dochia şi Traian dupre zicerile populare a românilor cu itinerarul muntelui Pionu, Iaşi, 1840; • Petru Rareş, I-II, Iaşi, 1853-1863; • Ţiganii, Iaşi, 1856; • Nouvelles historiques de la Moldo-Roumanie, Iaşi, 1859; • Notiţie biografică, Iaşi, 1863; • Elena Dragoş de Moldavia, Iaşi, 1863; • Turnul Butului, Iaşi, 1863; • Voichiţa de Românie, Iaşi, 1863; • Nuvele istorice a României, I, ediţia III, Iaşi, 1867; • Culegere de fabule, Bucureşti, 1895; ediţia II, Bucureşti, 1905; • Fabule, I-II, Iaşi, 1896; • Nuvele istorice, îngrijită şi prefaţă de P.V. Haneş, Bucureşti, 1915; • Dragoş, Bucureşti, 1926; • Mazepa în Moldova, ediţie îngrijită de P.V. Haneş, Bucureşti, 1926; • Alexandru cel Bun, ediţie îngrijită de P.V. Haneş, Bucureşti, 1928; • Ruxanda Doamna, ediţie îngrijită de P.V. Haneş, Bucureşti, 1928; • Svidrighelo, ediţie îngrijită de P.V. Haneş, Bucureşti, 1928; • Valea Albă, ediţie îngrijită de P.V. Haneş, Bucureşti;

• Bogdan Voievod, ediţie îngrijită de P.V. Haneş, Bucureşti; • Scrieri literare, I-II, îngrijită şi prefaţă de N.A. Ursu, Bucureşti, 1957; • Scrieri alese, Chişinău, 1968; • Petru Rareş, îngrijită şi prefaţă de Emil Manu, Bucureşti, 1970; • Opere, I-II, îngrijită şi introducere de N.A. Ursu, Bucureşti, 1973-1981; • Alăuta lui Alviru Dachienu, DCM, I; • Leucaida lui Alviro Corintio-Dacico, îngrijită, traducere şi introducere de George Sorescu, Bucureşti, 1974; ediţia Bucureşti, 1991; • Opere, I-II, îngrijită şi prefaţă de F. Levit, Chişinău, 1991; • Ruxanda Doamna, postfaţă de Dan Horia Mazilu, Bucureşti, 1992.

Traduceri

• Ivan Kaidanov, Istoria imperiii rosiene, I-II, Iaşi, 1832-1833; • F. Romani, Norma, Iaşi, 1838; • August von Kotzebue, Fiul pierdut, Iaşi, 1839, Pedagogul, Iaşi,1839; • Florian, Mirul şi Hloe, Iaşi, 1850.