Garci Rodriguez de Montalvo - Amadis de Gaula (Vol. 1-2)

Garci Rodríguez de Montalvo NEMAIPOMENITELE PERIPEȚII ALE NEÎNFRICATULUI CAVALER

AMADÍS DE GAULA Vol. 1 ………………. 2 Vol. 2 ………………. 480

2

Garci Rodríguez de Montalvo

NEMAIPOMENITELE PERIPEȚII ALE NEÎNFRICATULUI CAVALER

AMADÍS DE GAULA Volumul 1 Povestite în limba română, cu un cuvânt înainte de: DAN MUNTEANU

virtual-project.eu Editura UNIVERS București, 1988

3

4

Câteva repere privind romanul cavaleresc și AMADIS DE GAULA În viața societății europene din prima jumătate a mileniului al doilea, perioada cuprinsă aproximativ între veacurile al XII-lea – al XIV-lea se caracterizează printr-o evoluție spectaculoasă pe plan politic, economicosocial și cultural. Nobilimea din zorii Evului Mediu, războinică și primitivă, a cărei viață se desfășoară practic pe câmpul de luptă sau în castele fortificate, adesea inexpugnabile, acea nobilime din Cântecul lui Roland, ori Poemul Cidului, se transformă în aristocrația de curte; cetățile devin orașe, castelele, palate, cu elemente de lux, confort, eleganță, unde viața este foarte deosebită de cea aspră și rudimentară din Evul Mediu timpuriu. Într-una din cele mai cunoscute opere ale lui Chrétien de Troyes, Yvain, este zugrăvită o scenă care se petrece în jurul anului 1170, deci în timpul vieții scriitorului: o domniță le citește nobililor săi părinți un roman, în grădina casei lor. Detaliul este semnificativ: castelanii nu mai sunt nevoiți să aștepte vizitele trubadurilor ori saltimbancilor din gura cărora să asculte istorii vitejești, 5

pentru că a apărut cartea, care poate fi citită în tihna unei încăperi sau a unei grădini. Pe de altă parte, se ridică noua clasă socială, burghezia, cu gusturi și preocupări proprii, pe care și le afirmă și impune cu tot mai multă îndrăzneală. Aceasta este ambianța, schițată foarte sumar, în care în Franța veacului al XII-lea apare un nou gen literar, așa numitul roman courtois, de fapt, ceea ce ulterior se va numi romanul cavaleresc, deși noțiunile nu se suprapun total, cum vom vedea mai departe, reprezentat, în primul rând, de opera lui Chrétien de Troyes (cca. 1135 – cca. 1183), considerat de specialiști întemeietorul romanului cavaleresc. Romanul courtois este scris, în general, în versuri și narează fapte mai mult sau mai puțin reale ale unor personaje care, de cele mai multe ori, au existat cu adevărat, dar deformate de imaginația autorilor, a succesivilor reelaboratori ori interpolatori ai textelor, sau chiar a numeroșilor copiști. Deși subiectele acestor romane sunt dictate de setea de cunoaștere a istoriei, caracteristică epocii, trebuie să reținem că autorii lor nu sunt cărturarii umaniști de mai târziu și, ca atare, evenimentele reale sunt vădit deformate, de asemenea, de lipsa rigorii științifice și de minima exigență a autorilor față de ei înșiși, chiar dacă o dată cu romanul cavaleresc apare și o conștiință de autor, care nu se remarcă la poemele eroice medievale. Destinat nobilimii de curte, mai rafinată, acest roman continuă, la fel ca poemele eroice recitate de artiștii ambulanți, să descrie cu minuție eroii și aventurile lor, plăcerea luptei și a istorisirii faptelor lor vitejești, dar zugrăvește și scene de la curțile principilor, obiceiuri, tradiții, moda și îmbrăcămintea, acordând un loc însemnat în narațiune femeii, chiar dacă personajul masculin continuă să fie eroul principal. În funcție de tema tratată, romanele cavalerești care s-au păstrat până în zilele noastre au fost clasificate de specialiști în trei cicluri: ciclul Cruciadelor, numit și „de influență meridională”, care se axează pe istoriile, deseori neverosimile, petrecute în timpul campaniilor întreprinse pentru cucerirea Sfântului Mormânt; ciclul antichității greco-romane, care narează episoade din istoria antică adaptate la obiceiurile și tradițiile epocii, constituindu-se, astfel, în opere de un acuzat anacronism, scrise, în general, de clerici care îi cunoșteau pe autorii clasici. Din acest ciclu, mai cunoscute sunt: Roman de Thèbes, inspirat din Tebaida lui Estatius, Roman de Enéas, Estoire de Troie de Benoit de Saint Maure, inspirat din opera lui Vergiliu, precum și diferite romane avându-i ca protagonist pe Alexandru Macedon; ciclul breton, care include, pe lângă romane și acele lais (poeme inspirate din legendele bretone) scrise de Marie de France, poetesă din secolul al XIIlea. Protagonistul întregului ciclu este legendarul rege Arthur sau Artus al 6

Britaniei. Acest personaj, despre a cărui existență se fac referiri încă din secolul al VI-lea în numeroase legende menționate în scrieri cu caracter istoric, a inspirat numeroase romane în epocă, începând cu Historia Regum Britanniae scrisă de Geoffroi de Monmouth în 1136 și terminând cu romanele lui Chrétien de Troyes: Erec, Yvain sau Cavalerul cu leul, Cligès, Cavalerul cu căruța sau Lancelot, Povestea Graalului sau Parsifal, a căror acțiune se petrece în Marea Britanie, Țara Galilor, Cornwall, Bretania. Tot din ciclul breton fac parte și romanele inspirate de legenda celtică a iubirii dintre Tristan și Isolda, ale cărei prime atestări le datorăm unor poeme anglo-normande scrise de Thomas și respectiv Béroul, în a doua jumătate a veacului al XII-lea. Ciclul breton este cel mai important din punctul de vedere care ne interesează aici pentru că, deși romanul courtois, în totalitatea sa, cu caracteristicile sale bine definite stă, fără îndoială, la originea romanului cavaleresc, adevărații părinți ai acestuia trebuie socotite romanele din ciclul breton. Cavalerii Mesei Rotunde, Erec, Yvain, Lancelot și alții, în frunte cu însuși regele Arthur, pe de o parte, precum și Tristan, pe de altă parte, reprezintă, fiecare, prototipul cavalerului medieval: iscusit în mânuirea armelor, pasionat de vânătoare, model de virtute, după cum cer regulile ordinului cavaleresc, viteaz, credincios, milos, gata oricând să îndrepte nedreptățile și fărădelegile săvârșite de cei răi împotriva celor buni și neajutorați, întotdeauna dispus să le apere pe doamne și domnițe, fidel suzeranului său, slujitor al dreptății, curtean desăvârșit, cu purtări alese, care știe să cânte, să danseze, să recite sau chiar să compună versuri. Acest cavaler trece prin cele mai grele și fantastice încercări: de la înfruntările cu alți cavaleri asemeni lui, porniți în căutarea aventurii pentru a se acoperi de glorie și nemurire, până la lupte cu balauri, monștri, uriași ori vrăjitori. Dar pe lângă elementul fantastic, în romanul cavaleresc mai apare un alt element nou inexistent în epopei: dragostea concepută ca ceva absolut, care nu se supune altor canoane ori legi morale în afară de cele ale iubirii. Cavalerul este capabil de cele mai eroice fapte, după cum acceptă cele mai cumplite încercări și umiliri în numele femeii iubite, așa cum se întâmplă cu Lancelot. Potrivit părerii specialiștilor, acest element component al romanului cavaleresc este străin ciclului breton și își are originea în lirica provensală, care concepe iubirea ca pe un soi de vasalitate feudală. În sprijinul acestei afirmații este adus faptul că iubirea ca forță absolută, căreia i se supune și cel mai viteaz și neînfricat cavaler apare, pentru prima oară, în romanul lui Chrétien de Troyes, Lancelot, scris de acesta la cererea expresă a contesei Marie de Champagne, la curtea căreia poezia trubadurilor provensali era deosebit de apreciată. 7

În linii generale, aceasta este materia epică a romanelor cavalerești care, pornind de la personaje ca cele amintite, de fapt, luându-i ca model pe cavalerii medievali așa cum apăreau aceștia în ochii contemporanilor lor începând din secolul al XII-lea, vor înflori în întreaga Europă a veacurilor al XIII-lea – al XIV-lea și își vor prelungi existența până mult mai târziu. Romanele cavalerești „devin literatura la modă în Europa pentru mulți ani și vor influența în mod notabil societatea din vremea lor, moda și obiceiurile de la curțile senioriale și regale, fiind totodată o reflectare, mai mult sau mai puțin fidelă, a societății în care au apărut”1. Se cuvine, aici, să facem o precizare, prin intermediul criticului și istoricului literar M. de Riquer care arată că „Romanul cavaleresc din secolul al XV-lea, în special Curial e Güelfa , Tirant lo Blanch, Petit Jehan de Saintré și, în mai mică măsură, Amadis de Gaula sunt, la rândul lor, reflectarea societății cavalerești, reale și vii, și în primele trei opere citate există o infinitate de episoade și personaje preluate din realitatea înconjurătoare. Este un cerc vicios, deoarece aceste episoade și personaje au luat naștere, la rândul lor, ca o reflectare a literaturii, ceea ce ne conduce spre un soi de proces de osmoză care, de altminteri, nu are nimic deosebit. Chiar și în zilele noastre există atitudini și mode pe care societatea le-a preluat din filme, care, în același timp, reflectă atitudini și mode ale societății.”2 În legătură cu termenul „roman cavaleresc”, același M. de Riquer insistă în mai multe studii consacrate acestei probleme asupra necesității unor nuanțări. El face distincția între „cărți cavalerești” și „romane cavalerești”, considerând că primele se caracterizează prin fantastic și exotic, iar cele din urmă printr-o absolută verosimilitudine. După părerea sa, Lancelot sau Amadis de Gaula, datorită abundenței elementelor fantastice, a desprinderii de realitatea înconjurătoare și a plasării acțiunii într-un trecut îndepărtat și pe meleaguri mai mult sau mai puțin exotice, sunt un exemplu tipic de cărți cavalerești. Spre deosebire de alte scrieri având ca temă tot aventurile cavalerești, dar care zugrăvesc cu mare fidelitate societatea și obiceiurile epocii în care au fost scrise, sunt verosimile și își situează acțiunea într-un trecut apropiat și pe meleaguri cunoscute. Acestea sunt romanele cavalerești, dintre care cel mai reprezentativ, după opinia lui M. de Riquer, este romanul Tirant lo Blanch, scris de catalanul Joanot Martorell în jurul anului 1460. Fără să-și piardă caracteristicile esențiale ale genului – eroism și iubire –, acest roman se diferențiază de cărțile cavalerești prin verosimilitudine și eliminarea oricărui element miraculos, cu toate că Angeles Cardona de Gibert, Joaguín Rafel Fontanals, în studiul introductiv la Garci Rodríguez de Montalvo, Amadis de Gaula, Editorial Bruguera, S.A., Barcelona, 1969. 2 M. de Riquer, Caballeros andantes españoles , Madrid, 1967. 1

8

faptele cavalerești își păstrează seriozitatea, vitalitatea și validitatea lor, conchide autorul menționat. În considerațiile de față vom folosi termenul „roman cavaleresc” în accepția sa generală, fără să ținem seama de distincția propusă de M. de Riquer. O dată cu referirile la Amadis de Gaula și Tirant lo Blanch pătrundem în literatura cavalerească din Spania. Romanul cavaleresc apare și se dezvoltă în Peninsulă târziu, o dată cu Renașterea 3, după două secole de la apogeul său european, când în Franța și în restul Europei se afla în plină decădere. Explicația se află în condițiile istorice specifice pământului iberic. Să nu uităm că nobilimea spaniolă a luptat cot la cot cu poporul timp de șapte secole pentru eliberarea țării de sub stăpânirea arabă. Procesul de transformare a războinicului feudal în curtean, de rafinare a gustului artistic, se va produce mai târziu, spre sfârșitul Reconquistei. În veacul al XV-lea nobilii, ca și oamenii de rând mai ascultau încă plini de încântare poemele epice recitate de juglares, care prozificate vor fi înserate în cronici, sau, fragmentate, vor circula multă vreme încă sub forma acelor cunoscute romances. Este, deci, firesc ca scriitorii castilieni să nu facă eforturi deosebite de a afla subiecte și eroi din alte lumi, de vreme ce creația literară inspirată de realitatea autohtonă se bucura încă de aprecieri entuziaste. Pe de altă parte, ambianța spirituală din Peninsulă, tendința spre ascetism, sentimentul religios, preocuparea pentru problemele etice nu concordau cu dragostea pământească și plăcerile vieții de curtean ale protagoniștilor romanelor cavalerești. Pentru europeanul sec. al XVI-lea, instituția cavalerilor în armură ce străbat meleaguri îndepărtate în căutarea aventurii pentru a dobândi glorie și faimă, precum și genul romanului cavaleresc deveniseră istorie. Dar Spania Regilor Catolici și apoi Spania imperială, „unde soarele nu apune niciodată” trăia îmbibată de spiritul aventurii, în atmosfera eroică a luptelor de eliberare a propriului teritoriu de sub dominația străină și mai ales a descoperirii și cuceririi unui nou continent. Nu considerăm că este locul aici să facem o analiză a complexității factorilor care aveau să conducă la fenomenul cunoscut sub numele de Renaștere. Reținem doar că în înțelesul actual de perioadă istorică, noțiunea de Renaștere datează de circa un secol și se datorează istoricului francez Jules Michelet, care în lucrarea sa Istoria Franței (1855), îi definește conținutul prin formula devenită celebră: „descoperirea lumii, descoperirea omului”. Jacob Burckhardt, în Cultura Renașterii în Italia (1860), explică geneza Renașterii prin îmbinarea geniului poporului italian cu spiritul antic și consideră că trăsătura fundamentală a epocii este triumful individualismului în toate domeniile vieții. Numeroși savanți și istorici din sec. al XIV-lea – al XV-lea stabilesc corelația Renaștere – Ev. Mediu ca o manifestare a veșnicului antagonism civilizație-barbarie. În ultimă instanță însă, Renașterea nu poate fi explicată decât prin înlăturarea piedicilor aflate în calea liberei dezvoltări a personalității, adică printr-o evoluție a factorului economic decisiv, cu implicațiile sale pe plan politic, social, cultural, care antrenează afirmarea unei noi mentalități, în diferite perioade de la o tara la alta, în general între sec. al XIV-lea – al XVI-lea. 3

9

Spania trăia una dintre cele mai fabuloase aventuri ale omenirii: universul terestru le dezvăluia conchistadorilor spanioli fațete nebănuite, inimaginabile și incredibile, o lume halucinantă, părând mai degrabă decorul unor povești, total diferită de realitatea palpabilă a celor ce poposiseră acolo. „Deschide marea cronică a lui Bernal Diaz de Castillo – spune Alejo Carpentier, referindu-se la una dintre cele mai interesante relatări despre descoperirea și cucerirea lumii noi – și vei afla acolo unicul roman cavaleresc, real și demn de încredere ce s-a scris vreodată, în care geniile răului erau teuli vizibili și palpabili, animalele necunoscute erau autentice, orașe neștiute puteau fi admirate cu adevărat și balaurii puteau fi văzuți în râurile și munții nemaiîntâlniți, scufundați în zăpezi și pâcle.” Este firesc ca în această ambianță, romanul cavaleresc, care exaltă curajul, lupta, aventura neprevăzută, cariera fulgerătoare și glorioasă pe calea armelor să devină lectura favorită a tuturor claselor sociale și să se bucure de un deosebit succes. Pe de altă parte, la acest răsunător succes și la răspândirea și proliferarea rapidă a romanului cavaleresc contribuie și caracterul specific al Renașterii în Spania. În structura economică și socială se mențin puternice elemente feudale care, în mare măsură, vor fi transferate și în America. Pe plan artistic, cultural, Renașterea nu reprezintă o ruptură atât de tranșantă cu mentalitatea medievală ca în alte țări, ba dimpotrivă chiar, se poate spune că se manifestă o dorință de continuare a ceea ce a reprezentat esența Evului Mediu. Într-un interesant eseu asupra caracterelor fundamentale ale literaturii spaniole 4, Menéndez Pidal arată că pe lângă genuri literare ca epopeea și cronica, tipice Evului Mediu, în aceeași epocă medievală au existat în literatura spaniolă și alte genuri literare cu o viață incipientă, care înfloresc de-abia în Renaștere, atunci când în alte țări, datorită rupturii provocate de acest fenomen cu mentalitatea perioadei anterioare, producția lor încetase. Aceste genuri pătrund în fermentul vital renascentist, întineresc, se adaptează și se identifică cu tot ce aduce nou Renașterea. Este cazul romanului cavaleresc care se îmbogățește și se rafinează prin încorporarea unor elemente tipic renascentiste: platonism, iubire idealistă și absolută. Toate aceste motive fac ca în momentul când apare în Spania, romanul cavaleresc să nu fie o calchiere a celui european, ci un gen cu personalitate proprie. În ciuda condițiilor speciale ale Evului Mediu impuse de Reconquista, romanul courtois își face totuși simțită influența în Spania. În Galicia găsim referințe la personaje din ciclul breton al romanelor cavalerești încă din sec. Ramon Menéndez Pidal, „Caracteres primordiales de la literatura española”, în España y su historia , vol. II, Madrid, 1957. 4

10

al XIII-lea. Isprăvile extraordinare, neverosimile, fantastice ale acelor cavaleri „sans tache et sans reproche” ca Tristan sau Lancelot sunt cunoscute și în Castilia, încă din vremea poeților incluși în Canționerul din Baena și a lui Pedro López de Ayala (1332-1407), autorul celebrului Rimado de palacio. Către 1270 (potrivit aprecierilor lui Ramon Menéndez Pidal), apare o operă anonimă, în versuri și proză, intitulată Historia Troyana, care narează căderea Troiei, cu interpolări de caracter sentimental și aventuri imaginare; scrierea se apropie destul de mult de romanele courtois din ciclul antichității greco-romane; de altfel, partea în proză este o traducere destul de fidelă a amintitei Estoire de Troie de Benoit de Saint Maure. Sub domnia lui Sancho al IV-lea (1284-1295) apare o altă operă anonimă, compilație din mai multe izvoare traduse în spaniolă, intitulată La Gran Conquista de Ultramar. În cele 1 100 de capitole ale celor patru cărți se istorisesc isprăvile lui Geoffroi de Bouillon, cucerirea Ierusalimului, înființarea Ordinului Cavalerilor Templieri și nenumărate aventuri ale cruciaților. Pe lângă subiectul propriu zis, în operă sunt intercalate foarte multe legende cavalerești, printre care o mențiune aparte se cuvine unei foarte izbutite versiuni a poveștii Cavalerului cu lebăda, ce se întinde pe mai bine de o sută de capitole și poate fi socotită un adevărat roman cavaleresc. O altă narațiune cu elemente cavalerești, care anticipează, într-un anumit sens, romanul cavaleresc spaniol, este Historia del caballero de Díos que había por nombre Cifar, el cual por sus virtuosas obras y hazañossas cosas fue rey de Menton, terminată în 1321, și creată, probabil, de Ferrán Martínez, originar din Madrid, arhidiacon de Toledo. Deși considerat de unii istorici literari primul roman cavaleresc al literaturii spaniole, nu trebuie să uităm că ne aflăm în sec. al XIV-lea, în plin Ev Mediu spaniol și că, deci, nu putem vorbi de un roman cavaleresc în adevăratul înțeles al cuvântului. Opera este inspirată, în principal, de o poveste din O mie și una de nopți, împănată cu numeroase alte povestiri. Este interesant de reținut faptul că în perioada de deplină înflorire a romanului cavaleresc, vom întâlni alături de istorisirea aventurilor și iubirii protagonistului, o serie de reflecții și considerații morale intercalate cu măiestrie în paginile romanelor, așa cum se întâmplă chiar în Amadis de Gaula. Și aceasta este una dintre trăsăturile cele mai caracteristice ale romanului cavaleresc spaniol. Pe lângă aceste creații literare, ce păstrează în forma cea mai nealterată legătura cu romanul courtois, elemente cavalerești aparținând celor trei cicluri apar în diferite producții literare, de la Cronici până la Libro de Aleixandre. S-au păstrat, astfel, Flores y Blancaflor (o istorie a dragostei dintre cei doi tineri, bunicii legendari ai lui Carol cel Mare), El baladro del sabio Merlín și fragmente din Demanda del Santo Grial (un fel de continuare a lui Parsifal de Chrétien de 11

Troyes, în care cavalerii Mesei Rotunde pornesc în căutarea Graalului, devenit aici simbol euharistic). În sec. al XV-lea continuă să apară o serie de narațiuni care, sub anumite aspecte, pot fi asimilate cu categoria romanelor cavalerești, printre care amintim: Crónica de don Pero Niño sau El Victorial de Gutierre Díez de Gámez, Libro del Passo Honroso , defendido por el excelente cavallero Suero de Quiñones de Pero Rodríguez de Lena și Crónica del Rey don Rodrigo de Pedro del Corral. Un loc aparte în cadrul literaturii ce poate fi inclusă în categoria romanelor cavalerești spaniole îl ocupă Tirant lo Blanch, amintit mai înainte, deosebit de restul producțiilor cavalerești prin amestecul de aventură și viață cotidiană și printr-o prezentare realistă a personajelor. De remarcat că în ciuda interesului și al valorii pe care îl reprezintă aceste opere, începând din a doua jumătate a sec. al XVI-lea, după apariția romanului Amadis de Gaula, când proliferau deja continuările și imitațiile lui Amadis, aproape niciuna din aceste opere nu s-a mai retipărit până în zilele noastre. Genul romanului cavaleresc în adevăratul sens dat termenului de critica literară apare în Spania abia la începutul sec. al XVI-lea, când își fixează definitiv profilul prin romanul Amadis de Gaula, tipărit la Zaragoza, în tipografia lui George Coci, în anul 1506, text „revăzut și adăugat de Garci Rodríguez de Montalvo”, sau, după cum va apărea în ediții ulterioare celei din 1508, Garci Ordóñez de Montalvo sau Garci Gutiérrez. 5 Însemnarea lui Garci Rodríguez de Montalvo, de la începutul romanului, lasă să se înțeleagă că ar fi existat versiuni anterioare ale lui Amadis. De altfel, tot el ne dezvăluie că a cunoscut atât o primă versiune a romanului, cât și o alta, modificată, din ordinul infantelui don Alfonso al Portugaliei, care devine rege în 1325, ceea ce i-a determinat pe specialiști să situeze apariția primei versiuni a operei aproximativ spre sfârșitul sec. al XIII-lea. Este posibil, deci, ca alături de producțiile literare cu elemente cavalerești, de care ne-am ocupat mai înainte, să fi apărut în plin Ev Mediu (poate pe la mijlocul sec. al XIII-lea) „o primă versiune a unui roman ca Amadis, inspirată din temele ciclului breton, dar cu caractere peninsulare atât de pregnante și o fuziune a elementelor atât de particulară, încât nimeni nu a pus în discuție originalitatea și puterea creatoare a autorului ei”6. Această presupunere este Este vorba de aceeași persoană; prin consens s-a optat pentru numele de Garci Rodríguez de Montalvo. Despre acest personaj se cunosc doar puține date și acelea oferite de el însuși. Știm că a fost consilier comunal la Medina del Campo și, ținând seama de amănuntele pe care le dă cu privire la regii și reginele cunoscute de el, e de presupus că s-a născut în timpul domniei lui Juan al II-lea și că în jurul anului 1492 – anul cuceririi Granadei și a sfârșitului Reconquistei – avea în jur de cincizeci de ani. Este deci un om matur cînd începe munca de reelaborare (corectare și adăugire) a romanului Amadis de Gaula și cînd scrie în întregime Cartea a patra, după părerea marii majorități a criticilor. 6 Angeles Cardona de Gibert, Joaquín Rafel Fontanals, loc. cit. 5

12

susținută și de mărturia unor personalități ca Pero Ferrús, poet inclus în Canționerul din Baena, Pedro López de Ayala, poet și umanist, Castrojeriz și Fernán Pérez de Guzmán, umanist ca și López de Ayala, care au trăit în veacul al XIV-lea și mărturisesc că citiseră acest roman. De altfel, existența unei versiuni primitive a romanului nu mai e o simplă presupunere în zilele noastre, pentru că, în 1957, Real Academia Española a publicat patru fragmente dintr-un manuscris pierdut al romanului, care datează din primul sfert al veacului al XV-lea. Cercetătorilor le rămâne doar să stabilească data apariției primei versiuni și cine este autorul ei. În strânsă legătură cu această chestiune s-a ridicat și o altă întrebare: în ce limbă a fost scris pentru prima dată romanul neînfricatului cavaler Amadis. Francezii, portughezii și spaniolii își dispută paternitatea operei. Teoria posibilei origini franceze a fost lansată de Nicolas de Herberay des Essarts, traducătorul romanului din spaniolă în franceză, din ordinul regelui Francisc I al Franței în 1540. El a susținut existența unui text picard care ar fi slujit drept model versiunii spaniole. Deși relansată mai târziu de arhiepiscopul Huet, potrivit căruia un martor ar fi văzut exemplarul picard din Amadis la curtea reginei Christina a Suediei, un secol mai târziu, teoria originii franceze este nefondată și infirmată de faptul că, până în prezent, nu s-a descoperit niciun fragment din presupusul text picard. În privința unei posibile origini portugheze, argumentele sunt ceva mai numeroase. Astfel în Crónica del Conde D. Pedro Meneses se menționează că Amadis a fost scris întru desfătarea unui anume Vasco de Lobeira, în timpul domniei regelui Fernando. La rândul său, Miguel Leite Ferreira afirmă, în 1589, că originalul romanului se afla în casa Aveiro. (După cât se pare, Leite Ferreira se referea la originalul manuscrisului.) Aceste informații, coroborate cu faptul că infantele Portugaliei ceruse să se modifice episodul care narează dragostea Briolanjei pentru Amadis, i-au determinat pe unii comentatori să conchidă că versiunea originală ar putea aparține unui autor portughez, presupunând că acesta ar putea fi însuși Vasco de Lobeira. Ipoteza aceasta este exclusă, însă, din rațiuni pur cronologice: în perioada când López de Ayala mărturisește că Amadis îi încântase anii tinereții, Vasco de Lobeira încă nu se putea fi născut. S-a avansat și ideea că episodul Briolanja-Amadis a fost modificat de poetul Juan de Lobeira care a scris în perioada 1258-1286, cam pe vremea când Alfonso al IV-lea al Portugaliei era încă infante, mai ales că în Canționerul Colocci Brancuti se păstrează o poezie incompletă a lui Juan de Lobeira, al cărei refren este aproape identic cu cel al Cântecului Leonoretei din Amadis. Prezența în roman a delicatelor versuri poate fi însă o simplă interpolare și chiar dacă aceasta ar dovedi că modificarea amintitului episod s-ar datora lui Juan de Lobeira, din ordinul 13

infantelui, nu poate reprezenta un argument convingător în favoarea originii portugheze. Pe de altă parte, studierea textului romanului din punct de vedere lingvistic, de către prestigioși specialiști ca Samuel Gili Gaya sau Edwin B. Place au demonstrat că teza originii portugheze a versiunii primitive nu este fundamentată științific. Din cele arătate până aici, putem însă trage concluzia, împreună cu Gili Gaya, că ne aflăm în fața unei „narațiuni ciclice, care s-a dezvoltat de-a lungul a două secole, în procesul transmiterii sale în formă manuscrisă, în mod asemănător cu dezvoltarea concentrică și ciclică a epocii tradiționale”. Mergând însă mai departe cu analiza, având în vedere caracterul unitar al operei, perfecta adaptare a formei la conținut, nu putem să nu remarcăm marele merit al lui Montalvo. El nu este un editor de rând, un reelaborator vulgar, ci un adevărat autor, conștient de misiunea lui. Studiile efectuate de Rafael Lapesa și A. Millares Castro asupra fragmentelor manuscrisului din primul sfert al veacului al XV-lea, au pus în evidență câteva aspecte interesante în legătură cu rolul lui Montalvo în reelaborarea romanului, și anume: Montalvo a scurtat textul primitiv, reducându-l cu mai bine de o treime, deși până la descoperirea fragmentelor menționate părerea unanimă a specialiștilor, în frunte cu Menéndez y Pelayo, era că autorul-reelaborator adusese adăugiri textului primitiv; unele personaje ca Nasciano și Esplandian apar în Cartea a treia a textului primitiv, deși majoritatea criticilor opinau că acestea fuseseră create de Montalvo, mai ales Esplandian, pentru a asigura succesul propriului său roman, Isprăvile lui Esplandian, o continuare a aventurilor lui Amadis, al cărei protagonist este fiul acestuia, Esplandian; limba textului primitiv nu conține lusitanisme. În privința limbii și stilului este evident că Montalvo modernizează textul primitiv, dacă ținem seama de faptul că alături de simplitatea și asprimea redactării medievale întâlnim elegantul stil înflorit al Renașterii. Intervenția lui Montalvo în scopul modernizării limbii și stilului se vădește tot mai mult pe măsură ce înaintăm în materia epică, de la Cartea întâi până la Cartea a treia, unde, după majoritatea criticilor, autorulreelaborator se pare că modifică chiar subiectul, mai ales spre sfârșit, pentru a putea continua firul narativ al Cărții a patra, scrisă în întregime de el. În legătură cu aportul lui Montalvo la materia epică a textului primitiv, s-a stabilit cu certitudine că lui i se datorează, în primul rând, interpolările cu conținut etico-filozofic, aproape inexistente în Cartea întâi, dar frecvente în următoarele, când, așa cum am arătat, intervenția autorului-reelaborator asupra textului este tot mai decisivă și personală. Inserarea în discursul narativ a unor considerații moral-filozofice este o trăsătură particulară a romanului cavaleresc spaniol, răspunzând întru totul gustului epocii. Tot 14

Montalvo este cel care complică trama romanului, dând frâu liber fanteziei și adăugând aventuri extravagante și insolite, de la bătăliile nesfârșite și înfruntările temerare, la catastrofe, farmece, deznodăminte miraculoase, rod al imaginației sale sau reflectări ale unor lecturi favorite. În acest proces de reelaborare Montalvo își dovedește pe deplin calitățile de povestitor. Alături de formulele consacrate ale stilului oral preluate de la recitatorii ambulanți, menite să stabilească un continuu dialog cu cititorul, întâlnim pasaje încărcate de un rafinat lirism, când descrie dragostea dintre Amadis și Oriana, sau scene de luptă zugrăvite cu tușe bărbătești, reușind să creeze o atmosferă eroică. Succesul romanului Amadis de Gaula a fost excepțional. În scurtă vreme cartea a ajuns să fie citită în toată Spania, de la nobili la oamenii de rând, în numeroase țări europene și în recent descoperita Americă. Este semnificativ faptul că între 1508, anul apariției primei ediții, și 1587 s-au tipărit treizeci de ediții. Amadis de Gaula a devenit lectura predilectă a întregii curți imperiale a lui Carol al V-lea, în frunte cu însuși împăratul, care se delecta cu aventurile neînfricatului cavaler, ca de altfel și rivalul său, regele Francisc I al Franței. Dar și alte personalități ale epocii ca Ignațiu de Loyola, umanistul Juan de Valdés, pentru a nu menționa decât nume ilustre, mărturisesc în scrierile lor că au citit cu încântare romanul cavalerului Amadis. Succesul este atât de mare, încât, la doi ani de la publicarea sa, apare Isprăvile lui Esplandian; apoi se retipăresc cele patru cărți ale lui Amadis împreună cu aventurile fiului său, Esplandian, și aproape imediat țâșnește și se revarsă ca un puhoi o adevărată producție de romane cavalerești avându-i ca protagoniști pe diverși cavaleri, neamuri ori urmași ai lui Amadis, romane care, din ce în ce mai mediocre, în cele din urmă vor duce la degenerarea definitivă a genului și la condamnarea sa fără drept de apel de către Cervantes cu al său Don Quijote. Apar, printre altele, istoria lui Don Florisando, fiul lui don Florestan și nepotul lui Amadis, și mai multe romane datorate lui Feliciano de Silva (cca. 1492-1558): Lisuarte de Grecia (fiul lui Esplandian), Amadis de Grecia (strănepotul lui Amadis), Rogel de Grecia. Se publică, de asemenea, o serie de romane având ca protagoniști o altă familie de cavaleri rătăcitori, cea a Palmerinilor, începând cu Palmerin de Oliva (1511), roman în care eroul imită aventurile lui Amadis, trecând prin încercări din ce în ce mai extravagante și mai fantastice. În cadrul acestei serii o mențiune deosebită merită romanul portughezului Francisco de Moraes, Palmerin de Inglaterra, datorită calităților sale literare. Ca detaliu anecdotic revelator pentru succesul, răspândirea și influența exercitată în epocă de Amadis de Gaula și romanele cavalerești, amintim că peninsula California a fost botezată astfel, după numele insulei California care în 15

Isprăvile lui Esplandian este patria amazoanelor cârmuite de regina Calafia și că, probabil, și denumirea fluviului Amazon se datorează mai degrabă acestui roman decât mitologiei. Romanul cavaleresc spaniol și, în primul rând, opera cea mai reprezentativă a genului, Amadis de Gaula este, așa cum arătam mai sus, o creație literară cu personalitate și individualitate proprie, care reprezintă o etapă fundamentală pentru întreaga dezvoltare a literaturii universale, prin modernitatea sa, perfect sesizată de un prozator contemporan de geniu ca Mario Vargas Llosa. Vargas Llosa care își manifesta intenția de a scrie „un roman imposibil – romanul total; un roman de ficțiune și psihologic, realist și mitic, în același timp, care să cuprindă toate manifestările realității”, în care senzorialul, miticul, oniricul, metafizicul și misticul – ca nivele ale realității – să se contopească într-un singur roman totalizator, reprezentare a unei viziuni totalizatoare asupra realității, considera că singurul roman care se apropie de acest deziderat în întreaga literatură universală este romanul cavaleresc spaniol, pentru că îmbină în mod armonios obiectivul și subiectivul, verosimilul și miticul, transformând prin ficțiune realitatea în materie poetică. DAN MUNTEANU

16

Notă asupra ediției Traducerea de față este prima versiune românească integrală a romanului Amadis de Gaula. A fost realizată pe baza edițiilor: Garci Rodríguez de Montalvo, Amadis de Gaula, Con un estudio preliminar, bibliografía seleccionada e índice de nombres propios por D-a. Angeles Cardona de Gibert, catedrático, y D. Joaquín Rafel Fontanals, lincenciado en Filosofía y Letras, Editorial Bruguera S. A., Barcelona, 1969 și Amadis de Gaula, I-II, Consejo Nacional de Cultura, La Habana, 1965. Ediția apărută la Barcelona, 1969, are la bază prima ediție cunoscută până în prezent, publicată în 1508 la Zaragoza, text revizuit și reelaborat de Garci Rodríguez de Montalvo, din care se păstrează un singur exemplar, aflat la British Museum din Londra. Ediția Havana, 1965, reproduce o reeditare publicată la Louvain, în 1551, de către Servacio Sasseno. Între textele celor două ediții nu există deosebiri. Dintre numeroasele ediții care s-au mai publicat după 1508, se cuvine menționată cea de la Veneția, 1533, sub îngrijirea lui Francisco Delicado, dar majoritatea edițiilor moderne au preluat textul primei ediții din 1508, folosit și de noi pentru versiunea romanului în limba română. Nu am dat aproape deloc note de subsol, considerând că referirile din text la personaje sau episoade mitologice ori biblice nu îngreunează lectura romanului nici chiar pentru cititorul mai puțin familiarizat cu aceste domenii. D. M.

17

AMADIS DE G AULA Cele patru cărți ale neînfricatului cavaler Amadis de Gaula, în care se istorisesc mărețele sale fapte de arme și minunatele-i isprăvi cavalerești.

• PRECUVÂNTARE • Socotind învățații din vechime ce ne-au lăsat zugrăvite marile fapte de arme cât de scurte sunt puse pe hârtie cele ce s-au întâmplat în adevăr, așa cum ne-au fost spre limpede învățătură și povață bătăliile din vremurile noastre, de noi văzute, au vrut să născocească pe o temelie de adevăr astfel de nemaipomenite isprăvi, cu gândul nu numai de a păstra veșnică amintirea celor iubiți, ci și pentru a-i umple de mare uimire pe cei ce le citesc, precum sunt vechile istorii cu greci și troieni și alții ce s-au luptat, după cum se pare, pe hârtie. Așa ne spune Salustiu, cum că faptele celor din Atena au fost atât de mari pe cât au vrut scriitorii lor să le înalțe și să le preamărească. Și astfel, dacă pe vremea acelor oratori ce își ocupau mințile și își osteneau spiritul mai mult întru ale faimei decât întru ale câștigului sar fi petrecut acea sfântă cucerire a regatului Granadei săvârșită de prea viteazul și catolicul nostru rege don Fernando 7, câte flori, câte roze n-ar fi risipit aceia despre asemenea faptă, ca și despre curajul cavalerilor în timpul luptelor, înfruntărilor și primejdioaselor bătălii, și despre toate câte s-au pregătit cu grijă pentru acest război, întreceri și munci, curajoasele îndemnuri ale marelui rege adresate înalților săi curteni adunați în regalele corturi și supusele răspunsuri date de aceștia, și, mai ales, despre măritele laude și sporitele elogii pe care le merită pentru a fi întreprins și dus la bun sfârșit o atât de catolică bătălie. Cred cu nestrămutare că atât cele adevărate cât și cele plăsmuite întâmplări pe care le-ar fi povestit întru faima unui asemenea mărit domn, clădite pe drept pe o atât de întinsă și adevărată temelie, ar putea alcătui o zidire până la nori, după cum e de crezut că ar fi făcut-o și înțelepții săi cronicari, de-ar fi fost să le lase scrise întru memoria urmașilor în acel stil al anticilor, preamărind mai mult, pe bună dreptate, faima și adevărata glorie a mărețelor sale fapte decât pe cele ale altor împărați, preaslăviți mai degrabă din iubire și nu din respect pentru adevăr, Ferdinand (Fernando) al V-lea Catolicul sau Ferdinand al II-lea de Aragón, rege al Siciliei (14681516) și al Aragonului (1479-1516). După căsătoria sa cu Isabela de Castilia (1469) și unirea Castiliei cu Aragonul (1479), a cucerit Granada (1492), ultimul bastion al ocupației maure în Spania. 7

18

mai tare decât au fost lăudați regele și regina noastră, ce o merită cu atât mai vârtos cu cât e mai mare osebirea dintre legile care i-au călăuzit, căci primii au slujit lumea care i-a răsplătit, pe când ai noștri l-au slujit pe Domnul, ce a vrut cu binecunoscută dragoste și voință să îi sprijine și să îi ajute, găsindu-i demni să făptuiască cu multă muncă și cheltuială o asemenea faptă întru slujirea sa. Și dacă din întâmplare ar rămâne ceva uitat pe lumea asta, nimic nu va fi uitat în fața regeștii sale maiestăți, acolo unde le-a pregătit răsplata pe care o merită. Alt mijloc, mai demn de crezare, a folosit în istoria sa acel mare istoric Titus Livius, pentru a preamări cinstea și faima romanilor săi, căci, îndepărtându-se de puterea trupească a ajuns la vitejia și curajul inimii, și dacă există vreo îndoială cu privire la prima, nu se află despre ultimele, căci el, cu deosebită sârguință a lăsat mărturie despre îndrăzneala celui ce și-a ars mâna și despre acela ce, nesilit de nimeni, s-a aruncat în lacul plin de primejdii, și, dat fiind că noi am văzut alte fapte asemănătoare ale celor care, fără să pună preț pe viață și-au dorit moartea ca să îi salveze pe ceilalți, îl putem crede când îl citim, chiar dacă acele lucruri ne par foarte ciudate. Dar nu încape tăgadă că în toată măreața sa istorie nu vom găsi niciuna din acele lovituri înspăimântătoare, nici întâlniri miraculoase pe care le aflăm în alte istorii, cum se povestesc despre puternicul Hector, vestitul Ahile, curajosul Troilus, viteazul Aiax fiul lui Telamon și mulți alții despre care mult se pomenește, pe măsura aplecării spre ele a acelora ce ni le-au lăsat scrise, atât în acestea cât și în cele mai apropiate de noi, ca isprăvile vestitului duce Geoffroi de Bouillon, și lovitura sa de spadă ce i-a dat-o pe podul lui Antioh turcului înarmat, spintecându-l aproape în două, pe când era rege la Ierusalim. Prea bine putem și trebuie să credem că Troia a existat și a fost asediată și distrusă de greci, și tot astfel că Ierusalimul și multe alte locuri au fost cucerite de acest duce și de tovarășii săi, dar lovituri ca aceasta e bine să le atribuim de cele mai multe ori scriitorilor, cum am mai spus, decât să socotim că s-au petrecut în realitate. Au existat și alții care au scris, mai puțin norocoși, ce nu numai că nu și-au clădit operele pe vreo temelie de adevăr, ci n-au făcut-o nici măcar pe rămășițele acestuia. Ei sunt cei ce au izvodit istoriile născocite în care se află întâmplări minunate, în afara firii lucrurilor, ce, cu multă îndreptățire trebuie să fie socotite și numite mai degrabă brașoave decât cronici. Căci, ia să vedem acum: dacă înfruntările cu arma în mână zugrăvite în cărți sunt asemănătoare cu cele pe care le vedem aproape în fiecare zi și le săvârșim, pe cele mai multe chiar îndepărtându-ne de calea virtuții și a judecății drepte, iar celelalte, ce ni se par peste poate de ciudate și de primejdioase, știm că sunt plăsmuite și născocite, ce rod ar fi să culegem de pe urma unora 19

și altora? După mintea mea, firește, nimic altceva decât pildele bune și învățăturile ce vor contribui și mai mult la mântuirea noastră, căci îngăduit fiind să fie întipărit în inimile noastre duhul preamăritului Domn pentru a ne apropia de El, să ne fie acestea aripi cu care sufletele noastre să urce spre înălțimea slavei întru care au fost zămislite. Socotind eu toate acestea și dorind ca în urma mea să las o umbră de amintire, dar neîndrăznind să-mi folosesc mintea mea slabă între cele de care s-au ocupat cei mai înțelepți învățați, am vrut să o așez alături de cei mai de pe urmă, ce au scris lucruri mai ușurele și mai lipsite de miez, căci acestea sunt mai pe potriva neputinței ei, îndreptând primele aceste trei cărți din Amadis care, din vina copiștilor ori a zețarilor nepricepuți, se citesc cu multe stricăciuni și greșeli, copiind și adăugând la cea de-a patra carte Isprăvile lui Esplandian, fiul său, ce, până în ziua de azi, nu se știe să fi fost cunoscute de cineva, descoperite, din fericire, într-un mormânt de piatră aflat sub pământ într-un schit aproape de Constantinopol, de unde le-a adus un neguțător ungur prin părțile acestea ale Spaniei, pe un pergament cu scriere atât de veche, încât cu multă trudă l-au putut citi cei ce știau limba, și astfel, cele cinci cărți, cu toate că până acum erau socotite mai degrabă brașoave decât cronici, sunt însoțite de atâtea îndreptări pline de pilde și învățăminte, încât, pe bună dreptate, s-ar putea compara cu acele ușoare și gingașe solnițe din plută ferecate și împodobite cu fire de aur și argint, căci atât cavalerii cei tineri cât și cei mai vârstnici vor găsi în aceste cărți ceea ce fiecăruia i se potrivește. Și dacă, din întâmplare, în această prost rânduită operă se vor fi aflând cusururi neîncuviințate de cele dumnezeiești și cele pământești, cer cu umilință iertare, dat fiind că mă bucur și cred cu neclintire în tot ceea ce sfânta Biserică are și poruncește, mai mult decât în mintea simplă din care sa născut această operă.

20

Cele patru cărți ale neînfricatului cavaler Amadis de Gaula în care se istorisesc mărețele sale fapte de arme și minunatele-i isprăvi cavalerești

AICI ÎNCEPE PRIMA CARTE A NEÎNFRICATULUI CAVALER AMADIS, FIUL REGELUI PERION DE GAULA ȘI AL REGINEI ELISENA carte ce a fost îndreptată și adăugită de cinstitul și marele de virtute cavaler Garci Rodriguez de Montalvo, consilier comunal al orașului Medina del Campo , ce a îndreptat vechiul original aflat cu stricăciuni și greșeli, într-un stil învechit datorită feluriților și nepricepuților copiști, dând deoparte multe vorbe de prisos și adăugând altele, mai șlefuite și mai domnești, potrivite cu isprăvile și faptele cavalerești Nu trecuseră mulți ani după patimile mântuitorului și izbăvitorului nostru Iisus Hristos, pe când, în Mica Bretanie, trăia un rege prea creștin, pe numele său Garinter, ce era, adevăr-adevărat, plin de credință și cu purtări alese. Și a avut acest rege două fete, cu nobila sa doamnă și soție, și cea mai mare s-a căsătorit cu Languines, regele Scoției, și i s-a spus Doamna cu Ghirlanda, fiindcă regele, soțul ei, niciodată n-a îngăduit să-și acopere frumoasele-i plete cu nimic altceva decât cu o bogată ghirlandă, atât de mult îi plăcea să le privească; ei i-au adus pe lume pe Agrajes și Mabilia și despre aceștia, el fiind cavaler și ea domniță, mult se pomenește în această lungă poveste. Cealaltă fată, căreia i-au spus Elisena, era cu mult, mult mai 21

frumoasă decât prima; și cu toate că fusese cerută de soție de crai de vază, na vrut niciodată să se mărite cu vreunul dintre ei; și văzând-o așa retrasă, ducând o viață de călugăriță, toți o numeau sfânta sfintelor, socotind că unei persoane de neam atât de ales, înzestrată cu atâta frumusețe, a cărei mână fusese cerută de atâția domni de vază, nu-i șade bine să ducă un asemenea fel de viață. Regele Garinter de care am pomenit, fiind destul de înaintat în vârstă, ca să-și dea odihnă sufletului, uneori pornea prin codri să vâneze. Și, într-o bună zi, pe când plecase dintr-o cetate a sa, căreia îi spune Alima, cum se pierduse de oștenii și de vânătorii săi umblând prin codru și îngânându-și rugăciunile, privind în stânga sa, văzu un cavaler încins într-o strașnică luptă cu alți doi, și pe aceștia doi i-a recunoscut, fiindcă îi erau vasali și știa că sunt mândri peste poate, cu purtări urâte și tare uniți între ei prin legături de rudenie, căci multe necazuri avusese de pe urma lor. Dar pe cel ce lupta cu ei nu l-a recunoscut și cum nu se încredea nici în vitejia unuia, nici în frica celorlalți doi, s-a tras deoparte să privească lupta, la capătul căreia cei doi au fost învinși și uciși de mâna celuilalt. O dată săvârșită această faptă, cavalerul s-a îndreptat spre rege și, văzându-l singur, i-a spus: „Om bun, ce țară e asta, unde cavalerii rătăcitori sunt astfel atacați?” Regele i-a zis: „Nu vă minunați de asemenea lucru, căci așa cum și pe alte meleaguri există cavaleri buni și răi, tot astfel există și pe-aici; și aceștia doi de care pomeniți n-au făptuit doar fărădelegi și nedreptăți față de mulți alții, ci chiar față de regele și stăpânul lor, fără să poată fi pedepsiți; și cum erau tare legați unul de altul, nenumărate nelegiuiri au săvârșit împreună în acești codri deși unde se aciuau”. Cavalerul a spus: „Tocmai pe acest rege de care ați pomenit am venit să-l caut de pe meleaguri îndepărtate și să-i aduc vești de la un bun prieten al său, și, de știți cumva unde aș putea să-l găsesc, rogu-vă să-mi spuneți”. Regele a răspuns: „Orice o fi să se întâmple, nu pot să nu vă spun adevărul; aflați, dară, că eu sunt regele pe care îl căutați”. Atunci cavalerul, lepădându-și scutul și coiful și dându-le scutierului său, l-a îmbrățișat și i-a spus că el este regele Perion de Gaula și că mult dorise să îl cunoască. Și tare s-au bucurat cei doi regi de această întâlnire și, tăifăsuind despre una și alta, s-au îndreptat spre ceilalți vânători, ca să intre împreună în cetate; dar, înainte de a-i ajunge pe aceștia, le-a ieșit în cale un cerb, care se furișase printre cetele de vânători, ostenit peste măsură; cei doi regi porniră în urma lui în goana cailor, dar întâmplarea a făcut ca, sub ochii lor, un leu să țâșnească din spatele unor tufișuri dese și, ajungând cerbul din urmă, să-l ucidă și să-l sfâșie cu ghearele lui puternice; iar acum, fioros și nestăpânit se îndrepta spre regi. Văzând aceasta regele Perion a zis: „Că doar nu vei fi fiind atât de înverșunat încât să nu ne lași o parte din vânat”. Și, luându-și armele, a descălecat de pe calul său care, speriat de leul vânjos, 22

nu voia să mai înainteze și s-a îndreptat spre leu, ținând scutul în fața sa și spada în mână, fără să ia seama la strigătele regelui Garinter. Leul, lăsânduși prada, a pornit și el spre acesta și s-au încleștat în luptă; leul l-a trântit la pământ, cât pe ce să-l omoare, dar regele, fără să-și piardă curajul nemăsurat, l-a rănit cu spada în pântece, lăsându-l fără viață la picioarele sale, încât regele Garinter, foarte speriat, și-a spus în sinea sa: „Nu degeaba i s-a dus vestea că este cel mai viteaz cavaler din lume”. După aceasta, adunându-se toată suita, au pus să se încarce pe doi cai leul și cerbul și au pornit bucuroși spre cetate, unde, cum regina fusese înștiințată despre sosirea unui asemenea oaspete de vază, găsiră încăperile gătite cu multe și bogate podoabe, iar mesele întinse pentru ospăț; la una dintre ele, mai înaltă, s-au așezat regii și la o alta, alături, Elisena, fiica regelui Garinter; și sau ospătat așa cum se cuvine într-o asemenea casă de oameni de omenie. Și, în timpul ospățului, cum domnița era atât de frumoasă și regele Perion la fel de chipeș și vestit pentru mărețele sale fapte de arme, ce se aflaseră în toată lumea, atâta s-au privit cei doi, încât domnița, cu toată cumințenia și viața ei de sfântă nu s-a putut împotrivi și s-a lăsat pradă iubirii pătimașe și fără leac; iar regele, a cărui inimă, până atunci, nu se dăruise nici unei alte femei și era liberă, s-a îndrăgostit și el de ea, așa încât, tot timpul mesei, și el și ea parcă își pierduseră simțirile. După ce s-a strâns masa, regina a vrut să se retragă în iatacul ei și, cum Elisena se ridica de la masă, i-a căzut din poală un frumos inel pe care și-l scosese din deget ca să-și spele mâinile și datorită tulburării nu și-l mai pusese la loc; ea s-a aplecat să-l ridice, dar regele Perion, ce se afla lângă ea, a vrut să i-l dea el, așa că mâinile lor au ajuns deodată la inel și regele a apucat mâna domniței și i-a strâns-o ușor. Elisena s-a îmbujorat toată și, privindu-l pe rege cu ochi de îndrăgostită, i-a spus încetișor că îi mulțumește pentru gestul făcut. „Oh, doamnă – a spus el –, nu va fi ultimul, căci toată viața mea o voi folosi ca să vă slujesc.” Ea a plecat, apoi, împreună cu mama sa, dar atât de tulburată că aproape nu mai vedea înaintea ochilor; urmarea a fost că infanta, neputând răbda această nouă durere, ce învinsese cu asemenea forță vechile ei gânduri, și-a destăinuit secretul uneia dintre domnișoarele de onoare în care avea încredere deplină, pe nume Darioleta, cerându-i să o sfătuiască în ce fel ar putea afla dacă regele Perion îndrăgea o altă femeie și dacă o iubea într-adevăr atât de tare pe cât o arătase chipul lui de îndrăgostit și pe cât simțise inima ei. Domnișoara, speriată de această schimbare bruscă la o persoană atât de străină de asemenea lucruri, înduioșată de lacrimile ei atât de sincere, i-a spus: „Doamnă, după câte văd, patima nemăsurată pe care tiranul amor a sădit-o în domnia ta nu ți-a lăsat niciun loc în minte unde să-și poată afla odihnă vreun sfat ori o judecată, așa încât, ascultând de voia ta și, mai 23

degrabă din supunere decât din datorie, voi face ce mi-ai poruncit pe calea cea mai cinstită pe care o vor putea afla puțina mea înțelepciune și marea dorință de a te sluji”. Și, despărțindu-se de ea, s-a îndreptat spre încăperile locuite de regele Perion, unde, în ușă, a dat peste scutierul acestuia purtând vestmintele cu care trebuia să îl îmbrace și i-a spus: „Prietene, du-te și găsește-ți alte treburi, căci o să rămân eu cu stăpânul tău să îi port de grijă”. Scutierul, socotind aceasta ca o cinstire în plus adusă stăpânului său, i-a dat vestmintele și a plecat. Domnișoara a intrat în odaia unde regele era întins pe pat; acesta, de cum a văzut-o, a recunoscut-o ca fiind cea cu care Elisena stătuse cel mai mult de vorbă, semn că în ea se încrede mai mult decât în celelalte, și gândind că venise să îi aducă leacul contra ucigătoarelor lui dorinți, cu inima cuprinsă de fiori i-a spus: „Blândă domnișoară, ce doriți de la mine?” „V-am adus straiele”, a răspuns ea. „Straie pentru inimă mi-ar fi de trebuință – a spus el –, căci tare goală și lipsită de plăceri și bucurii se află.” „Cum oare?” a întrebat ea. „Da, căci sosind pe aceste meleaguri – a spus regele –, slobod ca paserile cerului, temându-mă numai de aventurile în care m-ar fi putut târî doar armele, nu știu cum s-a făcut, dar, intrând în această casă a stăpânilor voștri, am fost rănit de moarte și dacă domnia ta, blândă domnișoară, îmi vei aduce vreun leac pentru rana mea, te voi răsplăti cu dărnicie.” „De bună seamă, domnule – a spus ea –, că aș fi foarte mulțumită să-i fiu de folos unui bărbat atât de ales și unui vestit cavaler ca domnia ta, dacă aș ști cum.” „Dacă îmi promiți – a spus regele –, ca prietenă credincioasă, că nu vei da la iveală taina mea decât în fața cui se cuvinte, atunci ți-o voi destăinui.” „Destăinuiți-vă fără teamă – a zis ea –, căci voi păstra întru totul secretul.” „Află, atunci, doamnă și prietenă – a spus el –, că într-un moment binecuvântat am văzut frumusețea Elisenei, stăpâna domniei tale, și, chinuit de durere și tristețe, am ajuns în pragul morții, iar dacă nu îmi vei afla un leac, nu voi mai găsi scăpare.” Domnișoara, ce știa întru totul ce se petrece în inima stăpânei sale, așa cum v-am povestit mai înainte, când a auzit asemenea vorbe, bucuroasă foarte, i-a spus: „Stăpâne, dacă îmi făgăduiți, întâi ca rege ce sunteți, că veți păstra pentru domnia voastră tot adevărul și apoi că vă obligați mai mult decât ați fost obligat vreodată cuiva în calitatea de cavaler ce, după cum vi s-a dus vestea, prin multe încercări și primejdii ați trecut tocmai ca să vă apărați onoarea, să o luați de soție la timpul cuvenit, eu voi face astfel încât nu numai inima domniei voastre va fi bucuroasă, ci și a ei care, tot la fel, dacă nu cumva chiar mai tare, pătimește dureri și tristeți, rănită de aceeași lovitură; iar de nu vă veți ține făgăduința, ea nu va fi a domniei voastre și eu nu voi crede că tot ce mi-ați spus pornește dintr-o iubire curată și cinstită”. Regele, a cărui voință primise îngăduința Celui de Sus să săvârșească faptele ce le veți auzi mai 24

departe, a apucat spada aflată lângă el și, punând mâna dreaptă pe mânerul în cruce, a spus: „Jur pe această cruce și pe această spadă cu care am fost investit cavaler, să fac ceea ce îmi ceri, domnișoară, și tot ceea ce îmi va porunci stăpâna domniei tale, Elisena”. „Atunci, bucurați-vă – a spus ea –, căci eu voi face ceea ce am spus”. Și a plecat spre stăpâna sa să-i povestească tot ceea ce vorbise cu regele; acesteia i s-a umplut sufletul de bucurie și, îmbrățișând-o, i-a spus: „Prietenă credincioasă, care va fi clipa când îl voi strânge în brațe pe cel ce mi l-ai dat de stăpân?” „Iată cum vom face – a spus ea. Știi, doamnă, că odaia unde locuiește regele Perion are o ușă ce dă spre parc, pe unde iese, uneori, tatăl domniei tale să ia aer; ușa e acoperită, acum, cu o draperie, și cheia de la ea o am eu; când regele va ieși din încăpere, o să mă duc s-o deschid și când se va înnopta bine și toți cei din palat se vor culca, vom putea intra pe acolo fără să ne simtă nimeni; și când va fi momentul să pleci, eu o să vă anunț și o să ne întoarcem în iatacul domniei tale.” Auzind acestea, Elisena a rămas atât de copleșită de bucurie încât n-a mai putut scoate o vorbă; apoi, revenindu-și, i-a spus: „Prietenă dragă, în mâinile tale se află toată fericirea mea; dar cum vom face ce mi-ai spus, de vreme ce tatăl meu locuiește în aceeași încăpere cu regele Perion? Și dacă simte ceva, toți vom fi în mare primejdie.” „Asta – a răspuns domnișoara de onoare – lăsați-o în grija mea.” Cu aceste vorbe au încheiat sfatul; cei doi regi împreună cu regina și domnița Elisena și-au petrecut ziua prânzind și cinând ca mai înainte, iar când s-a înnoptat, Darioleta l-a tras deoparte pe scutierul regelui Perion și i-a spus: „Ah, prietene, spuneți-mi dacă sunteți nobil”. „De bună seamă – a răspuns el –, sunt chiar fiu de cavaler, dar de ce mă întrebați?” „Vă voi spune – a zis ea –, pentru că vreau să aflu ceva, și vă rog pe Dumnezeu și pe regele, stăpânul vostru, cărora le datorați credință, să îmi răspundeți la întrebări.” „Pe Fecioara Maria – a spus el – vă voi spune tot ce știu, dacă asta nu-i dăunează stăpânului meu.” „Aveți toată înțelegerea mea – a spus domnișoara –, căci nici eu nu vă voi întreba ceva ce i-ar putea dăuna, nici domnia voastră n-ați avea motive să-mi răspundeți; eu vreau doar să-mi spuneți care este domnița pe care o iubește cel mai mult stăpânul vostru.” „Stăpânul meu – a răspuns el – iubește toate femeile, dar zău că nu știu de vreuna de care să fie îndrăgostit așa cum spuneți.” Pe când vorbeau ei așa, regele Garinter a intrat pe unde se aflau ei și, văzând-o pe Darioleta stând de vorbă cu scutierul, a chemat-o la el și i-a spus: „Ce-ai tu de vorbit cu scutierul regelui?” „O să aflați îndată, domnule, așa să-mi ajute Dumnezeu; chiar el m-a chemat să-mi spună că stăpânul lui obișnuiește să doarmă singur și se simte foarte stingherit de prezența voastră.” Regele a părăsit-o și s-a îndreptat spre regele Perion, căruia i-a spus: „Domnul meu, eu am o mulțime de treburi de-ale regatului de împlinit și trebuie să mă trezesc în 25

zori, așa încât, ca să nu vă stingheresc, am socotit că e mai bine să vă las singur în încăperea voastră”. Regele Perion i-a răspuns: „Domnule, faceți totul precum vă e placul”. „Așa voi face”, a spus celălalt. Și astfel, dându-și seama că domnișoara îi spusese adevărul, i-a poruncit cămărașului să scoată de îndată patul său din odaia regelui Perion. Când Darioleta a văzut că dorințele ei se împliniseră, s-a dus la Elisena, stăpâna ei, și i-a povestit tot ce se întâmplase. „Stăpână și prietenă – a spus ea –, acum am credința, și fie ca Domnul să ne călăuzească faptele, că ceea ce în clipa de față pare o greșeală din parte-mi, pe viitor îți va fi de folos.” „Spune-mi ce trebuie să facem, căci eu, de prea multă bucurie, mi-am pierdut judecata.” „Stăpână – a spus domnișoara –, în noaptea asta vom săvârși ceea ce am plănuit, căci am și deschis ușa încăperii de care ți-am vorbit.” „Las în grija ta să mă conduci când va fi vremea.” Și au rămas împreună până ce toți ceilalți s-au dus să se culce.

26

• CAPITOLUL I • Cum domnița Elisena și domnișoara Darioleta au venit în odaia unde locuia regele Perion Când toată lumea s-a liniștit, Darioleta s-a sculat și, luând-o cu ea pe Elisena, așa dezbrăcată cum era în pat, doar în cămașă și înfășurată într-o pelerină, au ieșit amândouă în parc, pe când luna strălucea pe cer. Domnișoara a privit-o o clipă pe stăpâna sa, iar apoi, dându-i deoparte pelerina și privindu-i trupul, i-a spus cu glas tare: „Stăpână, în ceas norocos s-a născut cavalerul căruia i te dărui în noaptea asta”. Și adevăr grăia, căci era cea mai frumoasă fecioară ce se văzuse pe atunci, și la chip și la trup. Elisena a zâmbit și a spus: „La fel poți spune și despre mine că m-am născut norocoasă de vreme ce am întâlnit un asemenea cavaler”. Și astfel, ajunseră la ușa încăperii. Și cu toate că Elisena se îndrepta spre ceea ce iubea mai mult pe lume, tremura din tot corpul și nu putea scoate o vorbă. Pe când băteau la ușă să li se deschidă, regele Perion care, pe de o parte chinuit de tristețea ce i se cuibărise în inimă, pe de alta de speranța ce i-o dăduse domnișoara de onoare, nu putuse adormi multă vreme, obosit deja la ceasul acela, învins de somn, tocmai ațipise și visa că cineva, nu știa cine, intră în odaie printr-o ușă secretă, se îndreaptă spre el și, punându-i mâinile pe piept, îi smulge inima și i-o aruncă într-un râu; iar el îi spunea: „De ce ați săvârșit această faptă crudă?” „Asta nu-i nimic – răspundea celălalt –, căci vă mai rămâne o inimă pe care o să v-o iau, chiar de o fac fără voia mea.” Regele, copleșit de durerea lui cea mare, s-a trezit înspăimântat și a pornit să se închine. Tocmai atunci tinerele deschiseseră ușa și dădeau să intre, iar regele, auzind zgomot și temându-se de prevestirea din vis, a ridicat capul și a văzut draperia trasă și ușa de care habar n-avea, iar în lumina lunii ce pătrundea prin ușă, umbrele fetelor. Sărind din pat, și-a luat spada și scutul și s-a îndreptat spre locul unde le văzuse. Darioleta, văzându-l astfel, i-a spus îndată: „Ce-nseamnă asta, domnule? Aruncați-vă armele, căci nu aveți nevoie să vă apărați împotriva noastră”. Regele, care o recunoscuse, a privit mai bine spre ele și a văzut-o pe prea iubita lui Elisena și, aruncându-și spada și scutul pe jos, s-a înfășurat într-o mantie aflată lângă pat, cu care se îmbrăca uneori când se scula, și a îmbrățișat-o pe doamna și stăpâna sa; iar ea l-a strâns în brațe pe cel ce îl iubea mai mult decât pe sine. Darioleta i-a spus: „Stăpână, te las împreună cu acest cavaler, căci deși domnia ta, fecioară fiind, de mulți te-ai apărat până acum, iar el, la rândul său, de multe doamne s-a apărat, n-ați avut putere 27

îndeajuns ca să vă apărați unul de altul”. Și Darioleta, căutând spada aruncată de rege, a luat-o de jos în chip de gaj pentru jurământul și făgăduiala făcute cu privire la căsătoria stăpânei sale și a ieșit în parc. Regele a rămas singur cu iubita lui; o privea la lumina celor trei făclii ce ardeau în odaie și, părându-i-se că în ea se adună întreaga frumusețe a lumii, se socotea mai mult decât norocos că Dumnezeu îi dăruise această fericire; și, îmbrățișați, s-au îndreptat spre pat; și astfel, cea care atâta vreme, fiind atât de frumoasă și de tânără, cerută de atâția prinți și oameni de vază, își apărase libertatea de fecioară, în mai puțin de o zi, când nici cu gândul nu gândea la asta și era atât de departe de așa ceva, cum dragostea rupsese puternicele legături ale vieții ei cinstite și sfinte, și-a pierdut fecioria, devenind de-acum femeie. De unde se vede că femeile care, după ce, depărtându-se cu gândul de lucrurile pământești, disprețuind marea frumusețe cu care le-a înzestrat natura, tinerețea proaspătă ce le face cu mult mai frumoase încă, petrecerile și desfătările ce le așteaptă datorită nemăsuratelor bogății ale părinților lor, vor, întru mântuirea sufletului, să se închidă într-o casă sărăcăcioasă, oferindu-și cu totală supunere voința altor voințe străine, văzând cum trec anii fără să se bucure de faimă și glorie în lume, așa cum fac surorile și neamurile lor, trebuie cu multă grijă să-și astupe urechile, să închidă ochii, să nu se vadă cu rudele și vecinii, cufundându-se în cucernice meditații, în rugăciuni sfinte, socotindu-le pe acestea adevărate desfătări, după cum și sunt, de fapt, pentru că altminteri, datorită celor auzite și celor văzute, se vatămă cuvioasa lor intenție și li se poate întâmpla ce i s-a întâmplat frumoasei domnițe Elisena care, după ce a vrut să se păzească atâta vreme, într-o singură clipă, văzând marea frumusețe a acelui rege Perion, și-a schimbat într-o asemenea măsură gândul, că fără înțelepciunea acelei domnișoare de onoare a sa, ce a vrut să îi salveze cinstea prin căsătorie, cu adevărat ar fi fost hotărâtă să cadă în cea mai groaznică și mai de jos rușine, ca multe alte femei din lumea asta care, nepăzindu-se de câte am spus mai înainte, au făcut și vor face așa, fără să gândească. Și pe când cei doi îndrăgostiți se desfătau împreună, Elisena l-a întrebat pe regele Perion dacă va pleca în curând; iar el i-a spus: „De ce întrebați, buna mea doamnă?” „Pentru că soarta cea bună – a răspuns ea – care mi-a adus atâta bucurie și mi-a potolit dorințele lumești, mă amenință deja cu marea tristețe și amărăciune datorate absenței voastre, ce mă face să mă aflu mai aproape de moarte decât de viață.” Auzind aceste vorbe, el i-a spus: „Nu vă fie teamă, deoarece chiar dacă trupul meu va fi departe, inimami va rămâne alături de a voastră și ne va ajuta pe amândoi; pe voi să suferiți și pe mine să mă întorc aici, căci nu există altă putere mai mare să mă oprească locului”. Darioleta, văzând că e vremea ca Elisena să plece de 28

acolo, a intrat în iatac și a zis: „Stăpână, prea bine știu că alteori m-ați însoțit cu mult mai multă plăcere decât acum, dar bine ar fi să vă sculați și să plecăm, căci a sosit timpul”. Elisena s-a sculat și regele i-a spus: „Voi rămâne aici mai mult decât gândiți și asta o fac pentru domnia voastră; rogu-vă nu uitați această încăpere”. Cele două tinere s-au dus la culcare, iar el a rămas în patul lui, răsplătit cu dărnicie de iubita lui, dar înspăimântat de visul de care v-am vorbit; și din pricina asta îl chinuia gândul să se întoarcă pe meleagurile lui, unde, pe atunci, trăiau mulți înțelepți ce știau să dezlege și să citească asemenea semne; ba chiar și el se pricepea întrucâtva, căci învățase asemenea lucruri pe când era mai tinerel. Și astfel a petrecut acolo regele Perion zece zile, în plăceri și desfătări, iubindu-se în fiecare noapte cu prea draga lui prietenă, la capătul cărora s-a hotărât să plece, trecând peste voința lui și lacrimile doamnei sale, care nu puține au fost. După ce și-a luat rămas bun de la regele Garinter și de la regină, punându-și armura, a vrut să-și încingă spada, dar n-a găsit-o; însă n-a îndrăznit să întrebe unde e, cu toate că îi părea rău după ea, căci era bună și frumoasă, pentru ca astfel să nu se descopere iubirea dintre el și Elisena și să nu îl supere pe regele Garinter; așa că i-a poruncit scutierului său să îi aducă altă spadă și, îmbrăcat în armură, doar cu mâinile și capul descoperite, călare pe cal, făr ă alt însoțitor decât scutierul său, a pornit la drum drept spre regatul său. Dar mai înainte a stat de vorbă cu Darioleta, care i-a spus cât de tristă și singură rămâne prietena sa; iar el i-a spus: „Vai, prietenă, ți-o las în grijă cum aș lăsao în grija propriei mele inimi”. Și, scoțându-și din deget un prea frumos inel, căci avea două la fel, i l-a dat să i-l ducă iubitei sale. Și așa Elisena rămase cufundată în singurătate și dor cumplit de iubitul ei, și de n-ar fi fost domnișoara aceea care o încuraja mereu, mult ar mai fi suferit; dar când stătea de vorbă cu ea, își mai afla alean. Și astfel le trecea timpul, până când Elisena a simțit că poartă un prunc în pântece și i-au pierit pofta de mâncare, somnul și frumoasa culoare din obraji. Și-acum începură chinurile și suferințele cele mai groaznice, pentru că, în vremea aceea, legea glăsuia că orice femeie, oricât de nobilă și de rang ar fi fost, dacă păcătuiește în afara căsniciei, nu e chip să scape de moarte. Și această datină atât de crudă și cumplită a dăinuit până la venirea prea virtuosului rege Arthur, cel mai viteaz rege dintre câți au domnit în țara aceea și care a abolit-o pe vremea când l-a ucis în luptă pe Floyan, în fața porților Parisului. Dar mulți regi au domnit între el și regele Lisuarte și toți au apărat această lege. Să-i dea de știre iubitului ei nici vorbă nu putea fi, căci el era atât de tânăr, cu inima atât de mândră, negăsindu-și odihnă niciunde, mereu căutând să câștige onoare și faimă, neavând vreme pentru nimic altceva decât să pribegească dintr-un loc într-altul în chip de cavaler rătăcitor. Așa încât Elisena nu găsea niciun 29

chip de a-și salva viața, dar nu suferea atâta că o dată cu moartea nu va mai vedea lumea, cât că nu-l va mai vedea pe prea iubitul ei stăpân și adevărat prieten. Dar atotputernicul Dumnezeu, cu îngăduința căruia se petreceau toate acestea întru sfânta sa slujire, i-a dat Darioletei atâta înțelepciune și putere, încât doar cu ajutorul ei toate s-au îndreptat, după cum veți afla de îndată: în palatul acela al regelui Garinter se afla o cămară îndepărtată, boltită, deasupra unui râu ce curgea pe-acolo, cu o ușă mică de fier pe unde, din când în când, domnișoarele ieșeau la râu să se joace; odaia era goală, nu locuia nimeni în ea și de aceea, la sfatul Darioletei, Elisena le-a cerut-o tatălui și mamei sale, ca, acolo, în singurătate, cum obișnuia să trăiască mereu, să se lecuiască de starea ei proastă și să se roage în voie, fără să fie tulburată de nimeni, în afară de Darioleta care să o slujească și să îi țină de urât, pentru că îi cunoaște dorințele; cerință împlinită ușor de părinții care credeau că intenția ei este doar să își vindece trupul printr-o viață mai sănătoasă, și sufletul printr-un trai mai aspru; și i-au dat cheia de la ușa cea mică domnișoarei de onoare, să o păstreze și să deschidă cu ea când fiica lor va fi vrut să iasă să vadă lumea. O dată instalată în odăița de care v-am vorbit, Elisena, mai liniștită văzându-se în acel loc ce i se părea mai potrivit decât oricare altul pentru a scăpa de primejdie, s-a sfătuit cu slujitoarea ei despre soarta celui ce se va naște. „Ce întrebare?, a spus aceasta. Să dispară, pentru ca domnia ta să fii liberă”. „Vai, Maică Precistă – a zis Elisena –, cum să mă învoiesc să omor ceea ce a fost zămislit de ființa pe care o iubesc cel mai mult pe lume?” „Nu vă îngrijiți de asta – a spus domnișoara –, căci de veți fi ucisă, nici pruncul nu va scăpa.” „Chiar de o să mor învinuită de păcat – a răspuns ea –, lumea nu va condamna la suferință o făptură nevinovată.” „O să vorbim despre asta mai târziu – a spus domnișoara –, căci ar fi o nebunie fără seamăn ca, salvând ceva nefolositor, să vă pierdeți domnia voastră și bărbatul iubit, ce n-ar mai putea trăi fără voi, în vreme ce, fiind în viață și domnia voastră și el, o să aveți alți fii și fiice pe care i-ați pierde, dorindu-l pe acesta.” Cum acea domnișoară era tare mintoasă și călăuzită de voința Domnului, s-a gândit să găsească din vreme o cale de ieșire. Și a făcut astfel: a găsit patru scânduri mari, pentru o lădiță unde să încapă un prunc înfășat în scutece, de lungimea unei spade; a adus cele trebuincioase ca să pregătească un catran cu care să le încleiască în așa fel încât să nu intre strop de apă înăuntru și toate acestea le-a ascuns sub patul ei fără să știe Elisena, până ce, cu mâna ei, a încleiat scândurile cu acel catran gros, și a făcut o lădiță, atât de bună și de bine construită, de parcă ar fi ieșit din mâna unui meșter. Atunci, i-a arătat-o Elisenei și i-a spus: „Pentru ce credeți că a fost făcută?” „Nu știu”, a răspuns ea. „Veți afla – a spus domnișoara – când va fi nevoie”. 30

Iar ea a răspuns: „Nu pun niciun preț pe ce se face și ce se spune când e atât de aproape clipa când îmi voi pierde comoara și bucuria”. Domnișoara de onoare s-a întristat atât de tare văzând-o astfel, încât, simțind că i se umplu ochii de lacrimi, s-a retras pentru ca Elisena să nu o vadă plângând. Și nu trecu multă vreme, că Elisenei îi sosi sorocul să nască; datorită durerilor, lucru atât de nou și de ciudat pentru ea, își simțea inima plină de mâhnire, mai ales că nu putea nici să geamă nici să se plângă; și din pricina asta neliniștea ei era de două ori mai mare. Dar soarta a vrut ca, după o vreme și fără primejdie pentru ea, să nască un fecior; luându-l în brațe, domnișoara de onoare a văzut că 0 să crească frumos dacă o fi să aibă noroc, dar a pregetat să ducă la îndeplinire ceea ce se cuvenea, așa cum socotise dinainte și, înfășurându-l în scutece bogate, l-a așezat lângă mama sa și a adus lădița de care ați auzit; atunci Elisena i-a spus: „Ce vrei să faci?” „Să-l pun înăuntru și să-i dau drumul pe râu – a zis ea –, și poate o avea noroc să scape.” Mama îl strângea în brațe, plângând amarnic și spunând: „Copilașul meu, cât de mult mă apasă durerea ta”. Slujitoarea a adus cerneală și pergament și a scris un bilețel ce glăsuia așa: „Acesta este Amadis cel fără de zile, fecior de rege”. Scrisese „cel fără de zile” pentru că socotea că va pieri curând. Iar numele ce i-l dăduse era la mare preț pe meleagurile acelea, căci așa se numea un sfânt și acestuia i-l încredințase domnișoara. Apoi a turnat ceară topită peste bilețel și l-a legat cu un șnur de gâtul copilului. Elisena, care păstrase inelul dat de regele Perion când se despărțiseră, l-a agățat de același șnur cu biletul și apoi, după ce au așezat copilul în lădiță, au pus alături și spada regelui Perion pe care, în prima noapte când se culcase cu Elisena, acesta o aruncase pe jos, așa cum ați mai auzit, iar domnișoara de onoare o luase și o păstrase; iar regele, deși nu o mai găsise, nu îndrăznise nicio clipă să întrebe de spadă, pentru ca regele Garinter să nu se mânie pe cei ce intrau în cămara aceea. O dată făcute toate acestea, Darioleta a acoperit lădița cu o scândură, atât de bine lipită și călăfătuită încât să nu poată intra apa ori altceva și, luând-o în brațe, a deschis ușa și i-a dat drumul pe râu, lăsând-o să plutească; și cum apele veneau mari și repezi, în curând lădița a ajuns la mare, aflată la ceva mai mult de jumătate de leghe distanță. La ceasul acela tocmai se lumina de ziuă și s-a întâmplat una dintre acele frumoase minuni pe care Domnul cel glorios le săvârșește când îi e pe plac: și anume, pe mare plutea o corabie pe care călătorea un cavaler din Scoția cu doamna sa, ce născuse în Mica Bretanie un fiu cu numele de Gandalin, iar cavalerul se numea Gandales; și cum se îndreptau ei spre Scoția și dimineața era foarte limpede, au văzut lădița ce se legăna pe valuri; cavalerul a chemat patru marinari și le-a poruncit să coboare repede o barcă și să-i aducă obiectul acela, ceea ce au și făcut pe dată, cu toate că lădița se depărtase 31

mult de corabie. Cavalerul a apucat lădița, i-a dat capacul la o parte și văzând pruncul, l-a luat în brațe și a spus: „Copilul acesta e de neam mare”; și asta o spunea fiindcă văzuse scutecele bogate, inelul și spada, ce i se păruse foarte frumoasă; și a pornit să o ponegrească pe femeia care, de frică, părăsise cu atâta cruzime un prunc, lăsându-l în voia sorții. Punând deoparte lucrurile copilului, a rugat-o pe soția lui să aibă grijă de prunc, iar aceasta i l-a dat doicii lui Gandalin, cea care îl alăpta pe fiul ei, și pruncul a supt cu mare poftă, ceea ce i-a bucurat tare pe cavaler și pe doamnă. Și astfel au călătorit pe mare, cu vreme frumoasă, până ce au ajuns în portul unui oraș din Scoția, având numele de Antalia; de-aici, au pornit mai departe până la un castel al cavalerului, unul dintre cele mai frumoase de pe meleagul acela, unde coconul a fost crescut ca propriul său fiu; și așa și credeau toți a fi, căci marinarii plecaseră spre alte zări cu corabia lor și nu istorisiseră nimănui întâmplarea.

32

• CAPITOLUL II • Cum regele Perion își urma drumul împreună cu scutierul său, cu inima mai mult plină de tristețe decât de veselie De la plecarea sa din Mica Bretanie, așa cum v-am povestit, regele Perion își simțea sufletul tare chinuit de tristețe, atât datorită singurătății cumplite, căci o iubea din toată inima pe prietena sa, cât și datorită visului pe care îl avusese pe atunci, așa cum ați mai auzit. Așa că, o dată ajuns în regatul său, a poruncit să fie chemați toți nobilii și episcopii, iar aceștia să vină împreună cu cei mai învățați clerici ce trăiau pe pământurile sale, ca să-i tălmăcească visul. De cum au aflat de sosirea sa, vasalii, atât cei chemați, cât și mulți alții, au sosit la curte mânați de marea dorință de a-l vedea, căci de toți era iubit foarte și deseori inimile lor se frământau la auzul luptelor nemaipomenite pe care le purta, de teamă să nu-l piardă; și de aceea doreau cu toții să îl știe lângă ei, dar nu-l puteau convinge, căci sufletul lui viteaz nu era mulțumit decât atunci când trupul i se afla în mare primejdie. Regele a ținut sfat cu toți despre treburile din țară și celelalte lucruri de care trebuia să se ocupe, dar tot timpul chipul i-a fost trist și, astfel, toți au înțeles că e tare necăjit; și după ce și-a sfârșit toate treburile, le-a poruncit tuturor să se înapoieze la moșiile lor, păstrând lângă sine doar trei preoți de care aflase că sunt cei mai pricepuți întru cele ce îl interesau și, cerându-le să îl însoțească, au intrat cu toții în capelă, unde i-a pus să jure pe sfintele taine că la tot ce îi va întreba vor spune numai adevărul, fără să se teamă de lucrurile grave pe care le vor afla. După asta, i-a poruncit capelanului să iasă și a rămas singur cu ei. Atunci le-a povestit visul așa cum îl știți și le-a cerut să îi dezlege ce prevestiri ascunde. Unul dintre ei, pe numele său Ungan Picardul, cel mai priceput, a spus: „Stăpâne, visurile sunt lucruri deșarte și trebuie socotite ca atare, dar de vă e pe plac să aflăm semne în visul vostru, lăsați-ne o vreme să cugetăm”. „Așa să fie – a spus regele. Aveți douăsprezece zile de gândire.” Și a poruncit să fie ținuți într-un loc unde să nu poată vorbi cu nimeni și nici să nu se vadă cu suflet de om. Cei trei s-au gândit și s-au răzgândit care cum s-a priceput mai bine și, când s-a împlinit sorocul, s-au înfățișat regelui; acesta la luat deoparte pe Alberto Campania și i-a spus: „Știți ce ați jurat; acum vorbiți”. „Să vină și ceilalți – a spus preotul – și voi vorbi în fața lor.” „Să vină”, a spus regele și a poruncit să-i cheme. Și când s-au adunat cu toții, acela a zis: „Stăpâne, îți voi spune ce am tălmăcit eu. Socotesc că acea cămară bine încuiată și ceea ce ai văzut intrând înăuntru pe o ușiță înseamnă că 33

regatul nu-ți este bine apărat și păzit și că pe la vreun hotar va pătrunde cineva care îți va lua ceva; și așa cum îți punea mâna pe piept și îți scotea inima ca s-o arunce în râu, tot astfel îți va lua o cetate ori vreun castel și îl va da în stăpânire cuiva de la care nu le vei mai putea redobândi”. „Și cealaltă inimă – a întrebat regele – despre care spunea că îmi rămâne, dar că mi-o va lua împotriva voinței lui?” „Asta – a spus învățatul – pare a însemna că un altul va pătrunde pe pământurile tale și îți va lua ceva asemănător, dar nu din propria-i voință, ci silit de puterea altcuiva care îi poruncește, și despre asta, stăpâne, nu știu ce să mai spun.” Regele i-a poruncit celuilalt, pe numele său Antales, să spună ce aflase. Acesta a spus totul la fel ca cel dinainte. „Dar, după câte îmi spun semnele – a zis –, fapta s-a și săvârșit și încă de către ființa care te iubește cel mai mult, și asta mă face să mă mir, pentru că până acum n-ai pierdut nimic din regat și, dacă s-ar întâmpla asemenea faptă, n-ar săvârși-o cineva care te iubește atât de mult.” Regele a zâmbit puțin auzind toate acestea, căci i s-a părut că nu înseamnă nimic. Dar Ungan Picardul, care era mult mai învățat decât ceilalți, și-a lăsat capul în jos și a râs din toată inima, deși o făcea rareori, căci din fire era posac și sfios. Regele l-a privit și i-a spus: „Și-acum, maestre, spune-mi și tu ce-ai aflat”. „Seniore – a zis el –, întâmplarea face să fi aflat lucruri pe care nu trebuie să le dezvălui decât domniei voastre.” „Să iasă toți, atunci”, a spus celălalt și, după ce s-au închis ușile, au rămas singuri. Înțeleptul a grăit așa: „Află, măria ta, că am râs tocmai de vorbele acelea pe care le-ai socotit fără rost, cum că fapta a fost deja săvârșită de ființa ce te iubește cel mai mult. Și-acum o să-ți spun ceea ce păstrezi în mare taină și gândești că nimeni nu știe despre ce e vorba. Domnia ta iubești o femeie de pe alte meleaguri, minune de frumusețe, și dorința ți s-a împlinit”. Și i-a zugrăvit-o pe Elisena de parcă ar fi avut-o în fața ochilor. „Iar odaia în care te vedeai încuiat, știi prea bine ce înseamnă; ea, vrând să înlăture acele dureri și tristeți din inima ta și a ei, a intrat fără știința ta pe o ușă pe care nu o observaseși și ți-a pus mâinile pe piept, ceea ce înseamnă împreunarea voastră, iar inima ce ți-o smulgea, înseamnă că va avea un copil ori o copilă cu tine”. „Dar atunci – a spus regele –, ce înseamnă faptul că o arunca într-un râu?” „Stăpâne, lucrul ăsta mai bine să nu-l știi, căci nu îți este de nici un folos.” „Spune-mi totuși – a răspuns el – fără teamă.” „Dacă asta ți-e voia – a zis Ungan –, vreau să-mi făgăduiești că pentru ceea ce voi spune aici nu-i vei purta dușmănie niciodată celei ce te iubește atât de mult.” „Promit”, a spus regele. „Atunci află – a spus el – că ceea ce se făcea că aruncă în râu înseamnă că așa va fi aruncat copilul zămislit cu tine.” „Și cealaltă inimă – a spus regele –, cea care îmi rămâne, ce să însemne?” „Trebuie să înțelegi – a spus maestrul – că una se explică prin alta și anume că veți mai avea un copil pe care, într-o anumită împrejurare, îl 34

veți pierde fără voia celei ce acum va face să îl pierdeți pe primul.” „Însemnate lucruri mi-ai spus – a zis regele – și facă Domnul, în marea lui bunătate, ca în privința întâiului copil să nu se petreacă lucrurile atât de exact cum mi-ai zugrăvit întâmplările legate de doamna pe care o iubesc.” „Lucrurile orânduite și îngăduite de Dumnezeu – a zis maestrul – nimeni nu le poate împiedica și nimeni nu poate ști cum se vor petrece; de aceea oamenii nu trebuie nici să se întristeze nici să se bucure de ele, pentru că, adesea, atât răul cât și binele ce socotesc că de pe urma lor le vine, sunt altfel decât nădăjduiesc. Iar domnia ta, nobile rege, șterge-ți din amintire tot ceea ce ai dorit cu atâta ardoare să afli și păstrează doar gândul că trebuie să te rogi mereu Domnului, căci în felul acesta și prin tot ceea ce faci îl slujești cu credință, și acesta este, neîndoielnic, cel mai bun lucru ce se poate face.” Regele Perion a rămas mulțumit de ceea ce dorise să afle și încă mai mulțumit de acest sfat al lui Ungan Picardul, păstrându-l tot timpul în preajma sa și dăruindu-l cu multe bogății și favoruri. Și, într-o zi, pe când ieșea din palat, s-a întâlnit cu o tânără, mai degrabă înveșmântată în straie bogate decât frumoasă, care i-a spus: „Să știi, rege Perion, că în clipa când vei redobândi ce-ai pierdut, va pieri floarea nobilimii din Irlanda”; și a plecat, fără ca el să o poată opri. Iar regele a rămas pe gânduri, cugetând la aceste vorbe și la alte lucruri. Autorul se oprește cu povestea aici și se întoarce la feciorașul pe care îl creștea Gandales, ce se numea Feciorul Mării, căci așa îi puseseră numele; acesta creștea îngrijit cu multă dragoste de acel cavaler, Gandales, și de soția lui, și se făcea atât de frumos, că toți cei ce îl vedeau se minunau. Într -o zi, Gandales călărea îmbrăcat în armură, căci era unul dintre cavalerii cei mai viteji și foarte curajos, și întotdeauna îl însoțea pe regele Languines când acesta pornea la luptă. Și cu toate că regele încetase să mai poarte armură, el nu renunțase, ba dimpotrivă, o purta foarte des; și pe când mergea așa, cu armura pe el, cum vă spun, a întâlnit o tânără care i-a spus: „Vai, Gandales, dacă mulți nobili de vază ar ști ce știu eu, ți-ar tăia capul!” „De ce?”, a întrebat el. „Pentru că în casa ta se adăpostește moartea lor”, a spus ea. Și aflați că aceasta era fata care îi spusese regelui Perion că atunci când va regăsi ceea ce a pierdut, va pieri floarea nobilimii din Irlanda. Gandales, care nu înțelegea, a zis: „Domnișoară, pentru numele lui Dumnezeu, vă rog să-mi spuneți ce înseamnă vorbele astea”. „N-am să-ți spun – a zis ea –, dar cu toate acestea, așa se va întâmpla.” Și, despărțindu-se de el, și-a văzut de drum. Gandales a rămas cu gândul la cele auzite, dar după o vreme numai ce o vede întorcându-se în goană pe armăsarul ei, strigând în gura mare: „Ah, Gandales, ajută-mă, că mă omoară!” Gandales, privind mai bine, a văzut că în urma ei vine un cavaler în armură, cu spada în mână și, atunci, a dat pinteni 35

calului și s-a așezat între ei doi, spunând: „Domnule cavaler, deie-vă Domnul numai nenorociri, ce aveți cu această domnișoară?” „Cum – a răspuns el –, vreți s-o apărați pe această ființă care, prin vicleșug, m-a făcut să-mi pierd trupul și sufletul?” „Despre asta nu știu nimic – a spus Gandales –, dar o voi apăra, pentru că femeile nu pot fi pedepsite în felul acesta, chiar dacă o merită.” „Atunci veți vedea”, a zis cavalerul și, vârându-și spada în teacă s-a îndreptat spre un pâlc de copaci, unde se oprise o prea frumoasă tânără care i-a dat un scut și o lance; cavalerul a pornit în goană spre Gandales și Gandales spre el și s-au lovit cu lăncile în scuturi și lăncile s-au făcut țăndări; atunci și-au apropiat caii și și-au izbit trupurile cu atâta vitejie, încât au căzut fiecare pe jos cu cai cu tot; fiecare s-a ridicat cât mai repede cu putință și au continuat lupta pe jos, dar nu multă vreme, căci tânăra urmărită s-a așezat între ei și a zis: „Domnilor cavaleri, liniștiți-vă”. Cavalerul care o urmărise s-a dat îndată deoparte și ea i-a spus: „Dați-mi ascultare și urmațimă”. „O voi face din inimă – a răspuns el –, așa cum urmez ceea ce iubesc cel mai mult pe lume.” Și petrecându-și scutul pe după gât, aruncând spada din mână, a îngenuncheat în fața ei; iar Gandales a rămas foarte mirat, în vreme ce ea îi spunea cavalerului aflat în fața sa: „Spuneți-i acelei domnișoare de sub copaci să plece de îndată, căci altminteri îi veți tăia capul”. Cavalerul s-a întors atunci spre acea domnișoară și ea a spus: „Ah, viperă, mă mir că nu-ți sparg capul”. Tânăra și-a dat seama că prietenului ei i se făcuseră farmece și, plângând, și-a încălecat calul și s-a îndepărtat imediat. Cealaltă domnișoară a spus: „Gandales, vă mulțumesc pentru ceea ce ați făcut; iar acum mergeți cu bine, căci îl iert pe acest cavaler, chiar dacă mi-a greșit.” „Despre iertarea voastră nu știu ce să zic – a spus Gandales –, dar de luptă nu scapă, dacă nu se declară învins.” „O să scape – a spus domnișoara – căci chiar de-ați fi cel mai viteaz cavaler din lume, aș face în așa fel încât să vă învingă.” „Veți face ce veți putea – a răspuns el –, dar nu scapă de luptă decât dacă-mi spuneți ce înseamnă vorbele acelea, cum că adăpostesc moartea multor nobili de vază. ” „Atunci vă voi spune – a zis ea –, pentru că pe acest cavaler îl iubesc ca pe un iubit, iar pe domnia voastră ca pe ocrotitorul meu.” Și l-a tras deoparte și i-a spus: „Jurați-mi pe onoarea voastră de cavaler cinstit că nimeni nu va afla de la voi ceea ce vă spun acum, până ce nu o să v-o cer eu”. După ce s-a jurat, ea i-a spus: „Vă vorbesc despre copilul pe care l-ați aflat pe mare, ce va fi floarea cavalerilor din vremea sa. El îi va face să se cutremure pe cei puternici, tot ce va porni să împlinească va sfârși întru cinstea sa, acolo unde alții au dat greș, și va săvârși fapte nepereche pe care nimeni nu s-ar gândi că le-ar putea porni și împlini un muritor. El îi va face pe cei trufași buni, se va arăta nemilos la suflet cu cei ce o merită și, mai aflați că va fi cavalerul cel mai credincios în dragoste de pe lumea asta și se va îndrăgosti de cea ce i se 36

potrivește înaltului său rang; și să știți că e din stirpe regească după mamă și după tată. Acum, plecați – a spus domnișoara –, și credeți nesmintit că toate se vor întâmpla așa cum v-am spus, iar de veți dezvălui această taină, veți avea parte mai mult de rău decât de bine”. „Ah, doamnă – a răspuns Gandales –, rogu-vă, pentru Dumnezeu, spuneți-mi unde vă pot găsi ca să putem sta de vorbă în tihnă despre toate acestea?” „Asta n-o veți afla de la mine și nici de la altcineva”, a spus ea. „Atunci, spuneți-mi în numele a ceea ce iubiți cel mai mult în lumea asta, cum vă numiți.” „Mi-o cereți cu atâta stăruință, încât vă voi spune, dar cel pe care îl iubesc eu cel mai mult pe lumea asta știu că tot pe atâta nu mă iubește, și acesta este prea chipeșul cavaler cu care v-ați luptat; și cu toate acestea, nu încetez să-l fac să se supună voinței mele, fără ca el să se poată împotrivi. El știe că numele meu este Urganda Necunoscuta; și acum priviți-mă bine și încercați să mă recunoașteți, de puteți.” Iar el, care la început o văzuse ca pe o tânără ce, după mintea lui, nu trecea de optsprezece ani, a văzut-o acum atât de bătrână și prăpădită, încât s-a mirat că se mai poate ține în șa și a început săși facă cruce în fața acelei minuni. Văzând aceasta, ea a atins un mic șip pe care îl purta în sân și, când și-a luat mâna de pe el, dobândise chipul de la început; și i-a spus: „Credeți că dacă mă veți căuta, mă veți găsi? Eu vă sfătuiesc să renunțați la dorința aceasta, pentru că și de m-ar căuta toți oamenii din lume, nu m-ar găsi fără voia mea”. „Așa socotesc și eu – a spus Gandales –, așa să m-ajute Dumnezeu. Dar, pe tot cerul, rogu-vă, amintiți-vă de acel copil pe care nu-l ocrotește nimeni în afară de mine.” „Nu vă gândiți la asta – a spus Urganda –, căci acest tânăr lipsit de apărare va fi apărătorul și binefăcătorul multora; eu țin la el mai mult decât vă închipuiți, ca cineva care are grijă de soarta lui și binevoiesc a-i da ajutor de două ori și nimeni nu se va putea împotrivi, și va fi răsplătit de două ori și va fi foarte bucuros; și acum, mergeți cu Dumnezeu, căci vreau să plec; și să știți că mă veți revedea mai curând decât gândiți”. Apoi a ridicat coiful și scutul prietenului ei și a plecat. Iar Gandales, văzându-l cu capul descoperit pe acesta a socotit că niciodată nu mai văzuse asemenea mândrețe de cavaler. Și astfel s-au despărțit. Și-acum, o vom lăsa pe Urganda să plece cu prietenul său și vom istorisi cum seniorul Gandales, după ce s-a despărțit de Urganda, a pornit spre castelul său; și pe drum a întâlnit-o pe tânăra ce îl însoțise pe iubitul Urgandei, plângând lângă o fântână; de cum l-a văzut pe Gandales, ea l-a recunoscut și i-a spus: „Ce s-a întâmplat, cavalere, cum de ne-a învins vicleana aceea pe care ați ajutat-o?” „Nu e deloc vicleană – a răspuns Gandales – ci bună și înțeleaptă; și dacă ați fi cavaler v-aș face să plătiți din greu nebunia pe care ați rostit-o.” „Ah, ticăloasa – a spus ea –, cum mai știe să-i păcălească pe toți.” „Dar ce v-a făcut?”, a întrebat el. „Mi l-a răpit pe 37

frumosul cavaler pe care l-ați văzut, ce dorește să-și unească viața mai degrabă cu mine decât cu ea.” „Asta a făcut-o – a răspuns el – pentru că, după cum mi se pare, și domnia voastră și ea l-ați făcut să-și piardă mințile și firea.” „Cu toate acestea – a zis ea –, dacă voi putea, mă voi răzbuna.” „Nechibzuit gând – a spus Gandales – de-a o supăra pe această femeie care mai înainte nu de-a duce la împlinire, ci chiar și de-a gândi ceva împotriva ei, va afla.” „Plecați acum – a spus ea –, că deseori cei ce știu prea mult cad în încurcăturile cele mai primejdioase.” Gandales a părăsit-o și și-a văzut mai departe de drum, cu gândul la coconul său; ajuns la castel, fără să-și lepede armura, l-a luat în brațe și a început să-l sărute, cu ochii plini de lacrimi, spunându-și în sinea lui: „Băiatul meu cel chipeș, deie Domnul să ajung să te văd în plină glorie”. La vremea aceea, coconul avea trei ani și frumusețea lui era socotită o minune; văzându-l plângând pe părintele său, acesta i-a pus mâinile pe ochi, ca și cum ar fi vrut să i-i șteargă, iar Gandales s-a bucurat, socotind că atunci când va fi mai mare se va înduioșa și mai mult de necazurile sale; lăsându-l jos, s-a dus să-și lepede armele și, din clipa aceea, cu mai mare stăruință s-a îngrijit de copil, până ce acesta a ajuns la cinci ani. Atunci i-a făcut un arc pe măsură și un altul fiului său, Gandalin, și l-a pus să tragă cu arcul înaintea sa. Și astfel a crescut feciorul până la vârsta de șapte ani. Cam la acest timp, regele Languines, care își vizita regatul împreună cu soția sa și toată curtea, poposind din oraș în oraș, a sosit la castelul lui Gandales ce se afla în drumul său, unde a fost primit cu toată cinstea cuvenită; castelanul poruncise ca Feciorul Mării, fiul său, Gandalin, și alți copii să fie duși într-o curte a castelului ca să nu-i stea regelui în cale; regina, care se odihnea într-o încăpere din partea cea mai de sus a castelului, uitându-se pe fereastră, i-a văzut pe copii jucându-se cu arcul și printre ei pe Feciorul Mării, atât de mândru și de chipeș, încât tare s-a mai minunat; și cum era mai frumos îmbrăcat decât toți ceilalți, părea stăpânul; regina, nevăzând pe nimeni din casa seniorului Gandales căruia să îi pună vreo întrebare, și-a chemat doamnele și domnișoarele și le-a spus: „Veniți să vedeți cel mai frumos copil ce s-a văzut vreodată”. Pe când toată lumea îl privea ca pe ceva deosebit și de o frumusețe nepereche, Feciorului Mării i sa făcut sete și, lăsându-și jos arcul și săgețile, s-a îndreptat spre o fântână. Un flăcăuaș mai mare decât ceilalți i-a luat arcul și a vrut să tragă cu el, dar Gandalin nu l-a lăsat și, atunci, celălalt i-a dat un brânci zdravăn. Gandalin a strigat: „Ajutor, Feciorul Mării”; acesta, de cum l-a auzit, s-a oprit din băut și a pornit spre băiatul mai mare; acela i-a lăsat arcul și el l-a luat în mână și l-a lovit cu el în cap cu toată forța, așa că s-au luat amândoi la încăierare; până la urmă, flăcăuașul, înfrânt, a rupt-o la fugă și a dat peste preceptorul ce îi însoțea și care l-a întrebat: „Ce s-a întâmplat?” „M-a bătut Feciorul Mării”, a 38

zis băiatul. Atunci preceptorul, ținând cureaua în mână, s-a îndreptat spre cocon și i-a spus: „Cum, Feciorul Mării, sunteți atât de viteaz încât să-i bateți pe băieții mai mari? Ia să vedeți ce pedeapsă veți primi pentru asta”. Coconul a îngenuncheat în fața preceptorului și a spus: „Domnule, mai bine să mă bateți decât să îndrăznească cineva să-i facă un rău fratelui meu sub ochii mei”; și ochii i s-au umplut de lacrimi, iar preceptorul, simțindu-se vinovat, a spus: „Dacă se mai întâmplă o dată, vă voi face să plângeți amarnic”. Regina, care privise totul, se întreba mirată de ce i se spune acelui cocon Feciorul Mării.

39

• CAPITOLUL III • Cum regele Languines i-a luat cu el pe Feciorul Mării și pe Gandalin, fiul seniorului Gandales În acest timp, în încăpere a intrat regele și Gandales, iar regina a spus: „Senior Gandales, spuneți-mi, acel frumos cocon e fiul vostru?” „Da, doamnă”, a răspuns el. „Și de ce îl numiți Feciorul Mării?”, a întrebat ea. „Pentru că s-a născut pe mare – a spus Gandales –, pe când mă întorceam din Mica Bretanie.” „Pe tot cerul, nu vă seamănă deloc”, a zis regina. Spusese asta pentru că băiatul era frumos de n-avea pereche, iar seniorul Gandales era mai mult cumsecade decât chipeș. Regele, care se uita la copil, părândui-se foarte frumos, a spus: „Poruncește să vină aici, Gandales, căci vreau să-l cresc pe lângă mine”. „Stăpâne – a zis acesta –, așa voi face, dar încă nu i-a venit vremea să plece de lângă mama sa.” Apoi a plecat după el, l-a adus și ia spus: „Feciorul Mării, vrei să pleci cu regele, stăpânul meu?” „Voi merge unde porunciți – a răspuns el –, dar să vină și fratele meu cu mine.” „Nici eu nu vreau să mă despart de el”, a spus Gandalin. „Cred, stăpâne – a zis Gandales –, că va trebui să-i luați pe amândoi, căci nu vor să se despartă.” „Mă bucur mult să aud asta”, a spus regele. După care, luându-i lângă el, a poruncit să fie chemat feciorul său, Agrajes, și i-a spus: „Fiule, să-i iubești mult pe acești coconi, pe cât de mult îl iubesc eu pe tatăl lor”. Gandales, văzând că Feciorul Mării era dat pe mâna altuia ce nu prețuia cât el, și-a simțit ochii înotând în lacrimi și și-a spus în sine: „Frumosul meu fiu, ce de mic ai parte de peripeții și primejdii, iar acum te văd slujind celor ce ți-ar putea fi ție slujitori, Dumnezeu să te păzească și să te călăuzească spre fapte întru slujba sa și întru marea ta cinstire; și să se adeverească vorbele pe care mi le-a spus despre tine înțeleapta Urganda, iar mie să-mi îngăduie să am zile ca să văd mărețele isprăvi de arme ce îți sunt ursite”. Suveranul, văzându-l cu ochii în lacrimi, i-a spus: „Niciodată n-am crezut că ești atât de lipsit de judecată”. „Nu sunt atâta pe cât vă este grija – a răspuns el –, dar binevoiți a mă asculta câteva clipe împreună cu regina.” Atunci, regele a poruncit să plece toți ceilalți și Gandales le-a spus: „Stăpână, aș dori să aflați adevărul despre acest copil, și anume, că l-am găsit pe mare”; și le-a povestit cum s-au petrecut lucrurile, precum și cele spuse de Urganda, dar nu și despre lupta pe care o dăduse el. „Și-acum faceți cu el ce credeți de cuviință căci, așa să mă ajute Dumnezeu, după lucrurile pe care le avea cu el, cred că e de neam mare.” Regelui i-au fost pe plac cele auzite și, lăudându-l pe cavaler pentru că îl îngrijise pe copil atât de bine, i-a spus seniorului 40

Gandales: „De vreme ce Domnul a avut atâta grijă să-i salveze viața, drept ni se pare să avem grijă să-l creștem și să-l răsplătim când va sosi vremea”. Regina a zis: „Eu doresc să stea pe lângă mine, dacă vă e pe plac, atâta timp cât vârsta fragedă îi îngăduie să le slujească pe doamne, iar apoi să fie al vostru”. Regele s-a învoit. Și, a doua zi dimineața, au plecat de la castel împreună cu cei doi coconi și și-au urmat drumul. Dar acum, trebuie să vă spun că regina poruncise ca Feciorul Mării să fie crescut și înconjurat cu atâta grijă și cinstire ca și cum ar fi fost propriul ei fiu. Și osteneala ei nu era în van, căci el avea o asemenea minte și sânge atât de nobil, încât toate lucrurile le învăța mult mai bine și mai repede decât oricare altul. Lui îi plăceau atât de mult vânătoarea și pădurea, că dacă l-ar fi lăsat în voie, numai asta ar fi făcut: să tragă cu arcul și să-și hrănească ogarii; dar regina era atât de mulțumită de felul cum o slujea, că nu îl lăsa să se îndepărteze de ea. Acum autorul se întoarce la povestea regelui Perion și a iubitei sale Elisena. Așa cum ați auzit, Perion se afla în regatul său, după ce se sfătuise cu înțelepții asupra visului pe care i-l tălmăciseră, și adesea se gândea la vorbele ce i le spusese acea domnișoară, fără să le poată înțelege. Trecuseră de atunci câteva zile și, pe când se afla în palat, iată că pe ușă intră o tânără și îi înmânează o carte din partea iubitei lui, Elisena, prin care îl înștiința că regele Garinter, tatăl ei, murise, și, cum ea rămăsese lipsită de apărare, regina Scoției, sora ei și regele, soțul acesteia, voiau să-i ia regatul, și îl ruga să aibă milă de ea. Regele Perion, cu toate că se întristase foarte la vestea morții regelui Garinter, s-a bucurat la gândul că va pleca să-și vadă iubita, pe care nicio clipă nu încetase să o dorească, și i-a spus domnișoarei: „Plecați chiar acum și spuneți-i stăpânei voastre că fără să mai zăbovesc nicio zi în plus, voi fi, în curând, lângă ea”. Tânăra a plecat foarte bucuroasă. Regele, pregătindu-și oamenii de care avea nevoie, a pornit și el de îndată la drum, drept spre castelul Elisenei; și după multe zile de mers a ajuns în Mica Bretanie, unde a aflat că Languines stăpânea întreg regatul, fără acele cetăți pe care i le lăsase Elisenei tatăl ei; mai aflând că ea se găsește într-una din aceste cetăți, pe numele său Arcate, s-a îndreptat într-acolo și nu mai trebuie să vă povestesc cât de bine a fost primit și nici cum s-a bucurat el de ea, căci amândoi se iubeau tare mult. Regele i-a cerut să-și cheme toți prietenii și toate neamurile pentru că dorește să o ia de soție. Elisena a făcut întocmai, cu sufletul plin de bucurie, fiindcă aceasta însemna împlinirea tuturor dorințelor ei. Regele Languines, aflând de sosirea regelui Perion și de dorința acestuia de a se căsători cu Elisena, a poruncit să fie chemați toți nobilii din regat și împreună s-au dus să-l salute pe acesta; după ce s-au întâlnit și s-au salutat cu prietenie, și după ce s-au încheiat nunta și 41

petrecerile, cei doi regi au hotărât să se întoarcă în țările lor. Regele Perion și soția lui, Elisena, au pornit la drum și ajunși pe malul unui râu au hotărât să poposească aici; regele s-a îndepărtat de unul singur pe malul râului, cugetând cum să afle de la Elisena ceea ce îi spuseseră înțelepții despre fiul lui când i-au tălmăcit visul; și tot umblând așa pe gânduri, a ajuns la un schit unde, după ce și-a priponit calul de un copac, a intrat să se roage; și înăuntru a văzut un bătrân îmbrăcat cu rasă de călugăr, care l-a întrebat pe rege: „Cavalere, e adevărat că regele Perion s-a căsătorit cu fiica stăpânului nostru, regele?” „E-adevărat”, a spus el. „Tare mă bucur – a spus bunul om – pentru că știu bine că ea îl iubește din toată inima.” „De unde știți?”, a întrebat celălalt. „Din gura ei”, a răspuns bunul om. Regele, gândind că acesta știe ceea ce el dorea să afle, i-a arătat cine este și a spus: „Rogu-vă, spuneți-mi tot ce știți despre ea”. „Mare greșeală aș săvârși făcând asta – a răspuns bunul om –, iar domnia voastră m-ați socoti un eretic dacă aș dezvălui ce mi s-a spus la spovedanie; mulțumiți-vă cu ce vă spun, că vă iubește cu dragoste adevărată și credincioasă, dar vreau să știți și ce mi-a spus o tânără domnișoară când ați ajuns pe meleagul acesta, vorbe pe care nu le-am înțeles, deși mi s-a părut foarte înțeleaptă: și anume că, din Mica Bretanie, vor veni doi balauri ce vor stăpâni în Gaula, dar inimile le vor fi în Marea Britanie, și de acolo vor porni să înghită animalele din celelalte ținuturi, fiind cruzi și fioroși cu unele, blânzi și supuși cu altele, de parcă nar avea gheare sau n-ar fi lipsiți de inimă; și toate acestea tare m-au mirat când le-am auzit, dar fără să știu ce înseamnă.” Regele s-a minunat și el și cu toate că acum nu înțelegea rostul acestor vorbe, după un timp i-a fost limpede înțelesul lor adevărat. Regele Perion și-a luat rămas bun de la schimnic și s-a întors la corturi, unde își lăsase soția și suita și unde a mas peste noapte cu mare plăcere. Pe când erau în pat, lăsându-se în voia plăcerilor, regele i-a spus reginei ceea ce îi tălmăciseră înțelepții din visul lui și a rugat-o să-i mărturisească de a născut un copil. Regina, auzind acestea, s-a rușinat într-atâta, încât ar fi vrut s-o înghită pământul, și i-a spus că nu născuse niciun copil. A doua zi, au pornit mai departe la drum și după mai multe popasuri au ajuns în regatul Gaula; toți locuitorii acelor meleaguri au plăcut-o pe regină, căci era o prea nobilă doamnă și aici regele s-a odihnit și a petrecut ceva mai mult decât îi era obiceiul și regina i-a născut un băiat și o fetiță; băiatului i-au spus Galaor, iar fetiței Melicia. Pe când băiatul împlinise doi ani și jumătate, aflându-se într-o cetate aproape de mare, căreia i se spunea Bangil, într-o bună zi, în vreme ce regele stătea la o fereastră ce dădea spre parc, unde regina se plimba cu doamnele și domnișoarele ei de onoare și cu copilul alături, căci începuse să meargă, cu toții au văzut că pe poarta ce dă spre mare a intrat un uriaș cu o ghioagă 42

grea în mână, mare cât un munte și atât de fără pereche, că nu era om să-l vadă și să nu se înspăimânte; și tot astfel s-a întâmplat cu regina și cu doamnele sale, unele luând-o la fugă printre copaci, altele aruncându-se la pământ și acoperindu-și ochii ca să nu-l vadă; uriașul însă s-a îndreptat spre copilul lipsit de apărare și, văzându-l singur, s-a apropiat de el, a întins mâinile și l-a luat în brațe, râzând și spunând: „Tânăra domnișoară a spus adevărul”; apoi s-a întors pe drumul pe care venise și, suindu-se într-o corabie, a pornit pe mare. Regina, când a văzut că a plecat și a luat cu el copilul, a început să țipe ca din gură de șarpe, dar fără niciun folos; durerea ei și a tuturora era atât de mare, încât regele, deși suferea amarnic că nu putuse să-i vină în ajutor fiului său, văzând că nu mai e nimic de făcut, a coborât în parc să o aline pe regină, care se dădea de ceasul morții, căci își amintise de celălalt copil, lăsat în voia valurilor, și sperase că acesta o va face să-și uite durerea; dar, acum, văzându-l pierdut, fără speranța de a-l mai regăsi vreodată, era nebună de durere. Regele însă a luat-o cu el, a condus-o în iatacul ei și, când a văzut-o mai liniștită, i-a spus: „Doamnă, acum știu că e adevărat ce mi-au spus înțelepții și că aceasta e a doua inimă, așa că spuneți-mi ce s-a întâmplat cuadevărat, căci nu veți fi socotită vinovată”. Regina, cu toate că murea de rușine, i-a povestit tot ce s-a întâmplat cu primul lor fiu și cum l-a aruncat în mare. „Nu fiți mâhnită – a spus regele –, căci dacă Dumnezeu a vrut să ne bucurăm prea puțin de acești doi fii, eu cred în El și nădăjduiesc că va veni timpul când, printr-o întâmplare fericită, vom afla ce s-a întâmplat cu copiii.” Uriașul acela care îl răpise pe cocon era de fel din Leonis, unde avea două castele pe o insulă, și se numea Gandalac; și nu era la fel de rău la suflet ca ceilalți uriași, ci mai degrabă era bun din fire; dar când se înfuria, săvârșea mari nelegiuiri. Uriașul a dus copilul până la capătul insulei, unde locuia un pustnic, om bun la suflet, ce ducea o viață sfântă și trăia din pomenile pe care i le dădeau, din porunca uriașului, creștinii locuitori ai insulei. Uriașul ia spus: „Prietene, îți încredințez copilul acesta să îl crești și să îl înveți tot ce se cuvine să știe un cavaler; și află că e fecior de rege și regină și îți poruncesc să nu-i stai niciodată împotrivă”. Bunul om i-a zis: „Spune-mi, de ce ai săvârșit o faptă atât de crudă?” „Îți voi spune – a răspuns el. Află că, pe când voiam să mă îmbarc pe o corabie ca să mă lupt cu Albadan, uriașul cel rău care l-a ucis pe tatăl meu și a pus stăpânire cu forța pe stânca Galtares, care e a mea, am întâlnit o tânără care mi-a spus: «Ceea ce vrei tu va fi săvârșit de fiul regelui Perion din Gaula, care va fi mult mai puternic și mai iscusit decât tine». Eu am întrebat-o dacă grăiește adevărat. «Asta vei vedea tu însuți – mi-a răspuns ea –, când două ramuri ale unui copac, acum 43

despărțite, se vor uni».” Și astfel, coconul, pe numele său Galaor, a rămas în grija schimnicului, iar ce s-a mai întâmplat cu el, vom povesti mai departe. În vremea aceasta, pe când lucrurile se petreceau așa cum ați auzit, în Marea Britanie domnea un rege numit Falangriz, care s-a stins fără alți moștenitori decât un frate iscusit în meseria armelor și foarte înțelept, pe numele lui Lisuarte, ce se căsătorise, de curând, cu fiica regelui Danemarcei, care se numea Brisena și era cea mai frumoasă domniță din câte se aflau în toate insulele de pe mare. Și cu toate că mulți prinți de neam o ceruseră de soție, tatăl ei, temându-se de unii dintre ei, nu îndrăznise să o dea după niciunul. Când Brisena l-a cunoscut pe Lisuarte și i-a văzut purtarea aleasă, aflând și cât e de viteaz, s-a căsătorit cu el, refuzându-i pe toți ceilalți, căci el o iubea cu adevărat. Murind regele Falangriz, nobilii cei mari din Marea Britanie, cunoscând faptele de vitejie săvârșite de acest Lisuarte și aflând că datorită isprăvilor sale de arme fără egal încheiase o asemenea căsătorie însemnată, au trimis după el să ia tronul în stăpânire.

44

• CAPITOLUL IV • Cum regele Lisuarte a călătorit pe mare și a ajuns în regatul Scoției, unde a fost primit cu multă cinste După ce regele Lisuarte a ascultat solia nobililor, ajutat de socrul lui, a pornit pe mare cu mai multe corăbii și a ajuns în regatul Scoției, unde a fost primit cu mare cinste de regele Languines. Lisuarte le adusese cu el pe Brisena, soția sa, și pe fiica lui, ce se născuse pe când trăia în Danemarca, pe numele ei Oriana, în vârstă de vreo zece ani, cea mai frumoasă ființă ce s-a văzut vreodată, atât de frumoasă încât i s-a spus Cea-Fără-Pereche, pentru că în vremea sa n-a mai existat o alta care să-i fie pe potrivă; și cum Oriana nu se simțea bine datorită călătoriei pe mare, regele a hotărât să o lase acolo, rugându-i pe regele Languines și pe regină să aibă grijă de ea. Dânșii s-au bucurat foarte de această hotărâre, și regina a spus: „Fiți încredințați că voi avea grijă de ea ca propria-i mamă”. Lisuarte s-a îmbarcat degrabă pe corăbiile sale și a ajuns în Marea Britanie. Aici a avut de înfruntat câțiva oameni ce-i stăteau în cale, așa cum se întâmplă în asemenea împrejurări, și, din această pricină, o vreme nu și-a amintit de fiica lui; s-a ostenit mult cu domnia și a fost cel mai bun rege pe care l-a avut țara aceea și cel care a apărat cel mai bine faima cavalerilor până la domnia regelui Arthur, ce i-a întrecut în vitejie pe toți regii ce au domnit înaintea lui, deși mulți s-au perindat între acela și acesta. Autorul îl lasă pe Lisuarte domnind în tihnă și pace în Marea Britanie și se întoarce la Feciorul Mării care, la vremea aceea, avea doisprezece ani, dar la înălțime și trup părea ca de cincisprezece împliniți. El o slujea pe regină și era foarte iubit atât de ea cât și de toate doamnele și domnișoarele de onoare. Dar când a rămas acolo Oriana, fiica regelui Lisuarte, regina i l-a dat pe Feciorul Mării să-i fie paj, spunându-i: „Prietenă, iată acest cocon, vă va fi slujitor”. Ea a răspuns că îi e pe plac. Atât de puternic i s-au întipărit în inimă aceste vorbe coconului, încât niciodată după această întâmplare nu i s-au șters din minte și nesmintit, așa cum ne spune și această istorie, câte zile a avut, niciodată nu a fost mâhnit că o slujește, și ei și-a dăruit inima pentru vecie; iar iubirea lor a ținut cât au trăit, căci așa cum o iubea el pe ea, tot astfel îl iubea ea pe el. Astfel că n-a fost ceas în care să înceteze a se iubi, dar Feciorul Mării, care nu aflase și nu știa deloc cât îl iubea ea, socotea că e o mare îndrăzneală din parte-i să se gândească astfel la dânsa, datorită stirpei și frumuseții ei, având grijă să nu-i spună vreo vorbă despre această îndrăzneală. Iar ea, la rândul ei, iubindu-l din toată inima, se ferea să 45

vorbească cu el mai mult decât cu alții, ca să nu trezească vreo bănuială, dar ce bucurie pentru ochi să-i arate inimii ființa pe care o iubea cel mai mult pe lume. Așa își duceau zilele, în taină, fără să-și spună nimic unul altuia despre frământările lor. Trecând timpul, cum vă spuneam, Feciorul Mării a simțit că i-a venit vremea să încingă spada, dacă ar găsi pe cineva să-i acorde titlul de cavaler, căci asta își dorea, socotind că el cavaler trebuie să fie și că va săvârși fapte vitejești de pe urma cărora fie va muri, fie va trăi și va fi prețuit de doamna și stăpâna sa; cu această dorință i s-a înfățișat regelui, ce se afla în grădină, și îngenunchind, i-a spus: „Stăpâne, dacă nu aveți nimic împotrivă, socotesc că a venit vremea să devin cavaler”. Regele a spus: „Feciorul Mării, te simți de-acum în stare să fii cavaler? E ușor să dobândești, dar e mai greu să păzești ceva. Și cine vrea să câștige titlul de cavaler și să-l păstreze fără pată trebuie să treacă prin atât de multe și primejdioase încercări, încât adesea sufletul i se amărăște; și dacă un asemenea cavaler, datorită fricii ori lașității, nu-și mai face datoria cum se cuvine, mai degrabă ar trebui să moară decât să trăiască în rușine; de aceea, cuget că ar fi bine să mai aștepți o vreme”. Feciorul Mării i-a răspuns: „În pofida celor ce mi-ați spus, eu tot voi fi cavaler, căci dacă m-aș gândi să nu împlinesc toate câte mi le-ați spus, inima mea nu m-ar îmboldi să fiu cavaler. Și cum sunt slujitorul înălțimii Voastre, faceți cele de trebuință pentru aceasta, iar de nu, voi găsi pe altcineva să o facă”. Regele, temându-se că așa va face, a spus: „Feciorul Mării, eu știu mai bine și întru mai marea ta cinste când va fi vremea să devii cavaler și îți făgăduiesc că vei deveni; până atunci, îți vom pregăti armele și toate cele de trebuință. Dar, spune-mi, la cine gândeai să te duci?” „La regele Perion – a răspuns el –, căci se spune că e un brav cavaler.” „Acum – a spus regele – stai liniștit, că la vremea potrivită vei deveni cavaler cu toată cinstea cuvenită.” Și imediat a poruncit să i se pregătească cele trebuincioase pentru intrarea în ordinul cavalerilor și i-a dat de știre lui Gandales despre toate câte se petrecuseră cu slujitorul său; Gandales s-a bucurat foarte tare și i-a trimis printr-o tânără domnișoară spada, inelul și scrisoarea acoperită cu ceară, așa cum le aflase în lădița în care găsise pruncul. Într-o zi, frumoasa Oriana împreună cu alte doamne și domnișoare își petrecea vremea în palat în timp ce regina dormea; împreună cu ele se afla și Feciorul Mării, care nu îndrăznea nici măcar să-și privească stăpâna și-și spunea în sine: „Oh, Doamne, de ce i-ai dat, în bunăvoința ta, atâta frumusețe acestei femei, iar mie atâta frământare și durere din pricina ei; ochii mei au privit-o țintă și pierzându-și lumina vor plăti cu moartea nebunia cea mare în care mi-au târât inima!” Și pe când stătea așa pierdut, a intrat un paj și i-a spus: „Feciorul Mării, afară se află o domnișoară străină care vă aduce daruri și vrea să vă vadă”. El a dat să iasă, dar cea care îl iubea, auzind acele vorbe, a 46

simțit un fior în inimă și dacă cineva ar fi privit-o, ar fi putut vedea cât e de tulburată, dar nimeni nu se gândea la așa ceva. Și i-a spus: „Feciorul Mării, rămâneți, și să poftească aici domnișoara, să vedem și noi darurile”. El a rămas pe loc și domnișoara a intrat în încăpere. Era tânăra trimisă de Gandales, care i-a spus: „Seniore, Feciorul Mării, tutorele vostru, Gandales, vă transmite multe salutări, asigurându-vă de dragostea lui, și vă trimite această spadă, acest inel și această bucată de ceară, rugându-vă să purtați această spadă, de dragul lui, cât timp veți trăi”. El a luat darurile, a pus în poala Orianei inelul și scrisoarea și a început să desfacă pânza de în care era învelită spada, mirându-se că nu are teacă; în acest timp, Oriana a luat bucata de ceară, fără să-și închipuie că ar putea fi altceva în ea și a spus: „Dintre daruri, pe acesta îl vreau eu”. Lui i-ar fi plăcut mai mult să ia inelul, căci era dintre cele mai frumoase ce se aflau pe lume. În acest timp, a intrat regele care, privind spada, a spus: „Feciorul Mării, cum ți se pare această spadă?” „Stăpâne, mi se pare foarte frumoasă, dar nu știu de ce nu are teacă.” „De mai bine de cincisprezece ani – a spus regele – nu are teacă.” Și, luându-l de braț, s-a îndepărtat cu el și i-a spus: „Vrei să devii cavaler și nu știi dacă ai acest drept, așa că doresc să afli povestea ta, așa cum o știu eu”. Și i-a povestit cum a fost găsit pe mare într-un cufăraș cu spada și inelul lângă el, așa cum ați auzit mai înainte. Iar el i-a răspuns: „Cred tot ce îmi spuneți, pentru că domnișoara aceea mi-a spus că tutorele meu, Gandales, îmi trimite această spadă, și eu am crezut că greșește și că e vorba de tatăl meu; cu toate acestea, nu sunt mâhnit de ceea ce mi-ați spus, ci doar de faptul că nu-mi cunosc neamul și că nici părinții mei nu mă cunosc pe mine, dar eu mă socotesc nobil, căci inima mea spre asta năzuiește, și acum, stăpâne, mai mult decât înainte, trebuie să intru în cinul cavalerilor și să dobândesc cinste și faimă, ca orice om care nu știe de unde se trage și ca și cum toți ai mei ar fi morți, căci eu așa îi socotesc de vreme ce nu îi cunosc și nici ei nu mă cunosc pe mine”. Regele și-a dat seama că are de-a face cu un om de nădejde, hotărât să facă numai bine. Pe când vorbeau ei așa, a apărut un cavaler care i-a spus regelui: „Stăpâne, regele Perion din Gaula se află în casa voastră”. „Cum adică, în casa mea?”, a întrebat regele. „E în încăperea domniei voastre”, a spus cavalerul. Regele a pornit îndată într-acolo, ca unul ce știa să-i cinstească pe toți oaspeții, și, de cum s-au văzut cei doi regi, după ce s-au salutat, Languines a spus: „Seniore, ați venit pe aceste meleaguri fără niciun gând anume?” „Am venit să caut prieteni – a răspuns regele Perion –, căci acum am nevoie de prieteni mai mult ca niciodată, fiindcă regele Abies al Irlandei a pornit război împotrivă-mi și a sosit cu toată armata în țara mea, și-a ridicat corturile în câmp și l-a adus cu el și pe Daganel, fratele său; amândoi au strâns atât de multă oștire contra mea, că am mare nevoie de 47

rude și prieteni, nu numai pentru că mulți dintre ai mei au pierit în luptă, ci și pentru că mulți dintre cei în care îmi pusesem nădejdea au murit.” Languines i-a spus: „Frate, mult mă mâhnește nenorocirea voastră și vă voi ajuta cu tot ce-mi va sta în putință”. Agrajes, care fusese făcut cavaler, a îngenuncheat în fața tatălui său și a spus: „Domnule, vă cer o favoare”. Iar acesta, care îl iubea ca pe lumina ochilor, a spus: „Fiule, cere-mi ce dorești”. „Domnule, vă rog să-mi îngăduiți să pornesc în apărarea mătușii mele, regina”. „Așa să fie – a zis regele; vei pleca în cea mai mare cinste și cât mai bine pregătit îmi va sta în putință.” Regele Perion s-a bucurat foarte. Feciorul Mării, care era de față, se uita tot timpul la regele Perion, nu ca la un tată, căci nu știa că e tatăl lui, ci pentru că auzise vorbindu-se de marea lui vitejie în luptă și cel mai tare ar fi dorit să fie făcut cavaler de acesta și de nimeni altcineva pe lume. Și cred că rugămințile reginei l-ar fi ajutat în dorința lui. Dar găsind-o foarte mâhnită, datorită necazurilor sorei sale, n-a vrut să-i vorbească și s-a dus să o vadă pe Oriana, doamna sa; îngenunchind în fața ei, i-a spus: „Doamnă Oriana, aș putea afla de la domnia voastră care e cauza tristeții reginei noastre?” Oriana, văzându-l în genunchi în fața ei pe cel ce îl iubea mai mult ca pe sine, fără ca el sau altcineva să fi știut aceasta, și-a simțit inima tresărind și i-a spus: „Vai, Feciorul Mării, este prima oară că îmi ceri ceva și-ți voi răspunde din toată inima”. „Vai, doamnă – a spus el atunci –, eu nu sunt nici atât de îndrăzneț, nici demn să cer ceva de la o doamnă ca domnia voastră, ci doar să îndeplinesc ceea ce îmi porunciți.” „Cum – a zis ea –, inima îți este atât de neajutorată încât nu poate nici să roage?” „Atât de neajutorată – a răspuns el –, încât ar pieri în fața domniei voastre, de n-ar fi să vă slujească ca o inimă care fără să fie a voastră, vă aparține pe de-a-ntregul.” „Mie? – a întrebat ea; de când îmi aparține?” „De când v-a fost pe plac”, a spus el. „Cum, mi-a fost pe plac?”, a întrebat Oriana. „Amintiți-vă, doamnă – a spus Feciorul Mării –, că în ziua plecării tatălui vostru de aici, regina m-a luat de mână și, conducându-mă în fața domniei voastre, v-a spus: «Iată, acest cocon vă va fi slujitor»; iar domnia voastră ați răspuns că vă e pe plac. De atunci am socotit și socotesc că sunt slujitorul vostru fără ca altcineva, și nici chiar eu însumi să aibă putere asupra mea cât timp voi trăi.” „Ai înțeles mai bine tâlcul acelor vorbe spuse cu alt scop, dar mă bucur că s-a întâmplat astfel.” El a rămas atât de uluit de aceste vorbe, că n-a mai fost în stare să spună nimic, iar ea, dându-și seama că se află cu totul în stăpânirea ei, s-a despărțit de el și s-a dus la regină; aici a aflat că aceasta e tristă datorită necazurilor sorei sale, așa că s-a înapoiat să-i dea răspunsul Feciorului Mării. Feciorul Mării i-a spus: „Dacă domniei voastre, doamnă, var fi pe plac să devin cavaler și mi-ați îngădui să plec, aș porni în ajutorul acestei surori a reginei”. „Și dacă nu v-aș îngădui – a spus ea –, n-ați pleca?” 48

„Nu – a răspuns el; pentru că inima mea înfrântă, fără bunăvoința celei căreia îi aparține, n-ar putea să reziste în vreo bătălie, și nici altminteri.” Ea a râs, veselă la chip, și a spus: „Dacă v-am cucerit astfel, atunci vă îngădui să fiți cavalerul meu și să o ajutați pe această soră a reginei”. Feciorul Mării i-a sărutat mâinile și i-a spus: „De vreme ce regele, stăpânul meu, nu a vrut să mă facă el cavaler, ar fi mai pe voia mea să fiu făcut de regele Perion, la rugămintea voastră”. „Voi face tot ce voi putea – a zis ea –, dar va trebui să-i spunem și domniței Mabilia, căci rugămintea ei va conta mult în fața unchiului său, regele.” Așa că Oriana s-a dus la ea și i-a spus că Feciorul Mării dorește să fie făcut cavaler de către regele Perion și că ele trebuie să-l roage asta pe rege. Mabilia, care era plină de suflet și îl iubea pe Feciorul Mării cu o dragoste curată, a spus: „Să facem asta pentru el, că merită; să vină la capela mamei, cu toate armele și noi, împreună cu alte domnișoare, o să-i ținem de urât. Iar când regele Perion va încăleca să plece, din câte am aflat asta va fi înainte de ivirea zorilor, îi voi trimite vorbă că îl rog să treacă să mă vadă și acolo, la capelă, ne va îndeplini rugămintea, căci este un adevărat cavaler cu purtări alese”. „Bine grăit”, a spus Oriana. Și, chemându-l amândouă pe Feciorul Mării, i-au spus ce hotărâseră, iar el a socotit că totul e cât se poate de bine. După acest sfat, în care toți trei au căzut de acord, s-au despărțit, și Feciorul Mării a trimis după Gandalin și i-a spus: „Frate, du toate armele mele la capela reginei, dar pe ascuns; căci în noaptea asta cred că voi deveni cavaler; și cum doresc să plec imediat după aceea, vreau să știu dacă dorești să vii cu mine”. „Domnule – a răspuns acesta –, de bunăvoie nu mă voi despărți de tine.” Feciorului Mării i s-au umplut ochii de lacrimi și, sărutându-l pe obraji, i-a spus: „Prietene, acum fă ce ți-am spus”. Gandalin a dus armele în capelă, în vreme ce regina era la cină; când s-a terminat masa, Feciorul Mării s-a dus în capelă și și-a pus armura și toate armele, fără coif și mănuși; apoi a spus o rugăciune în fața altarului, rugându-se să iasă victorios atât în bătălii, cât și în pământeștile dorinți pe care le nutrea pentru doamna sa. După ce regina s-a dus la culcare, Oriana și Mabilia, împreună cu câteva domnișoare, s-au dus la el să-i țină companie. Și de cum a aflat Mabilia că regele Perion vrea să plece, i-a trimis vorbă să treacă mai înainte s-o vadă. Acesta a venit de îndată și Mabilia i-a spus: „Seniore, faceți ceea ce vă va ruga Oriana, fiica regelui Lisuarte”. Regele a răspuns că va face cu plăcere tot ce îi va cere, în numele prea vrednicului ei tată. Oriana s-a înfățișat regelui, iar acesta, văzând-o atât de frumoasă, a fost convins că nu i se putea găsi pereche în lume; ea a spus: „Vreau să vă cer o favoare”. „Vă va fi acordată – a răspuns regele – cu plăcere.” „Atunci, faceți-l cavaler pe acest tânăr, slujitorul meu”, a spus ea și i l-a arătat stând în genunchi în fața altarului. Regele, văzându-l atât de frumos pe Feciorul Mării, tare s-a 49

minunat și, apropiindu-se de el, l-a întrebat: „Vreți să intrați în ordinul cavalerilor?”, „Vreau”, a răspuns el. „În numele Domnului Dumnezeu așa să fie, și El poruncește ca ordinul cavalerilor să fie la fel de bine slujit de voi și să faceți să-i sporească faima așa cum El v-a dat frumusețea deosebită – a spus regele legându-i pintenul drept –; acum sunteți cavaler și puteți încinge spada”. Regele a luat spada și i-a înmânat-o, iar tânărul și-a încins-o cu eleganță; regele a spus: „Desigur, după chipul și purtările voastre, aș fi dorit ca intrarea voastră în ordinul cavalerilor să se fi făcut cu mai multă cinstire și onoruri, dar trăiesc cu speranța că faima vă va fi atât de mare, încât va sta mărturie pentru ceea ce ar fi trebuit făcut cu mai multă cinstire”. Mabilia și Oriana, foarte vesele, i-au sărutat mâinile regelui, iar acesta, binecuvântându-l pe Feciorul Mării, a pornit pe drumul său. Acesta a fost începutul iubirii dintre acest cavaler și această domniță și dacă cititorului i s-au părut simple toate cele spuse, să nu se mire, că nu numai lor, la o vârstă atât de fragedă, ci și altora, care au trecut cu înțelepciune prin multe pe lumea asta, li s-a întâmplat la fel; marea, prea mare iubire a fost atât de puternică, încât, în împrejurări asemănătoare, le-a tulburat simțurile și limba. Așa că sunt întru totul îndreptățiți și nu trebuie să li se găsească vină, lor că și-au vorbit astfel și autorului că nu a scris totul cu vorbe mai alese, pentru că fiecăruia trebuie să i se dea ce i se cuvine. O dată cavaler, Feciorul Mării, așa cum am mai spus, pe când voia să-și ia rămas bun de la Oriana, doamna și stăpâna sa, de la Mabilia și de la celelalte domnișoare, care îl vegheaseră în capelă, Oriana, căreia parcă i se frângea inima, fără să lase să se vadă ceva, l-a tras deoparte și i-a spus: „Feciorul Mării, socotesc că ești prea deosebit ca să fii fiul lui Gandales; și dacă știi ceva despre asta, spunemi”. Feciorul Mării i-a istorisit povestea sa, aflată de la regele Languines, iar ea, foarte bucuroasă aflând-o, i-a dat binecuvântarea; la poarta palatului, Feciorul Mării l-a găsit pe Gandalin, care îi adusese lancea, scutul și calul și, încălecând, au pornit la drum, fără să-i vadă nimeni, căci era încă noapte. După ce au mers o bucată de vreme, au ajuns într-o pădure unde, cum trecuse de amiază, Feciorul Mării a mâncat din merindele aduse de Gandalin; pe când se însera, a auzit din dreapta lui strigăte de durere, ca ale unui om în mare suferință, și s-a îndreptat de îndată într-acolo; în drum a dat peste un cavaler mort și, trecând de el, a văzut altul, grav rănit, și, aplecată deasupra lui, o femeie care îl făcea să țipe căci îi scormonea rănile cu mâna; cavalerul, văzându-l pe Feciorul Mării, a spus: „Oh, domnule cavaler! Ajutați-mă și nu lăsați să fiu omorât de vicleana aceasta”. Feciorul Mării a spus: „Îndepărtați-vă, doamnă, căci săvârșiți o faptă urâtă”. Ea s-a dat deoparte și cavalerul a leșinat; Feciorul Mării a descălecat, căci dorea foarte 50

tare să afle cine e cavalerul, l-a luat în brațe și acesta, venindu-și în simțiri, a spus: „Oh, domnule, sunt mort; duceți-mă undeva unde sufletul meu să-și găsească odihna”. Feciorul Mării i-a spus: „Domnule cavaler, faceți o strădanie și spuneți-mi, dacă doriți, ce vi s-a întâmplat”. „Mi-am ales singur soarta – a răspuns cavalerul; bogat și de neam mare, m-am însurat cu femeia pe care ați văzut-o din mare dragoste pentru ea, fără ca ea să mă iubească deloc; azi noapte a plecat cu cavalerul acela ce zace mort, pe care nu l-am văzut niciodată până în noaptea asta, când a mas în casa mea. După ce l-am ucis în luptă, i-am spus femeii că o iert dacă se jură că nu-mi va mai face rău și nu-mi va mai păta onoarea. Ea a făgăduit că așa va face, dar, văzând că pierd mult sânge de pe urma rănilor și că nu mai am vlagă, a vrut să mă ucidă, scormonindu-mi rănile cu mâinile, așa că acum mor și vă rog să mă duceți la un pustnic care sălășluiește aici, drept înainte, în pădure, ca să-mi îngrijească sufletul.” Feciorul Mării i-a spus lui Gandalin să o ia înainte, și, încălecând la rândul lui, au pornit spre schit; femeia cea vicleană însă, fără știrea soțului care pornise pe urmele ei, trimisese vorbă celor trei frați ai săi să îi iasă în cale; aceștia, întâlnind-o pe drum, au întrebat-o ce e cu dânsa. Ea a răspuns: „Vai, domnilor, ajutați-mă, pentru Dumnezeu! Cavalerul acela netrebnic, pe care îl vedeți călărind, l-a ucis pe acesta ce zace aici, iar pe domnul meu îl duce cu el, ca mort; porniți după el și ucideți-l pe el și pe celălalt bărbat ce îl însoțește. Căci și acela a săvârșit tot atâtea nemernicii”. Gândea că, murind cei doi, nu se va afla mârșăvia ei, căci soțul său n-ar fi fost crezut. Și, încălecându-și armăsarul, a pornit cu frații ei ca să li-i arate pe cei doi. Feciorul Mării îl lăsase pe cavaler la schit și se întorcea pe drumul său, când a văzut-o pe femeie sosind cu trei cavaleri care strigau: „Oprește-te, trădătorule, oprește-te!” „Minciună – a răspuns el; eu nu sunt trădător, dar mă voi apăra cum se cuvine de trădare, așa că veniți să luptăm ca niște cavaleri.” „Trădătorule – i-a strigat cel din frunte –, toți suntem datori să te pedepsim și așa vom face”! Feciorul Mării, care avea scutul în mână și coiful pe cap, s-a avântat asupra primului și acela asupra lui și l-a lovit atât de tare în scut, încât l-a spart și l-a rănit la braț, doborându-l cu cal cu tot, cu asemenea putere, încât calului i s-au frânt coastele pe partea dreaptă, iar cavalerul, în căderea zdravănă, și-a rupt un picior, așa că nici calul nici călărețul nu s-au mai putut ridica; Feciorului Mării i se rupsese lancea, așa că a pus mâna pe spada dăruită de Gandales și a pornit contra celorlalți doi, iar ei împotriva lui; aceștia l-au lovit în scut și i l-au străpuns, dar armura, care era solidă, a rezistat. Feciorul Mării l-a izbit pe unul din ei în scut și i l-a spintecat până la mâner și l-a atins cu spada, încât vârful i-a pătruns în carne până la os, fără să-i fie de vreun folos armura, așa încât cavalerul, azvârlind spada, a căzut la pământ; apoi, Feciorul Mării s-a îndreptat spre celălalt, care 51

îl lovea cu spada, și l-a pălit în coif cu atâta forță, încât l-a făcut să îmbrățișeze gâtul calului și apoi să se lase să cadă jos ca să nu îl atingă altă lovitură; femeia cea vicleană a vrut atunci să fugă, dar Feciorul Mării i-a strigat lui Gandalin să o prindă. Cavalerul care se ținea pe picioare a zis: „Seniore, nu știm dacă ne-am luptat pe drept sau pe nedrept”. „Nu putea fi pe dreptate, pentru că această femeie netrebnică și-a ucis bărbatul.” „Am fost înșelați – a spus celălalt –, credeți-ne și aflați motivul pentru care v-am atacat.” „De crezut, vă cred – a răspuns Feciorul Mării –, dar nu vă voi cruța în luptă.” Cavalerul i-a povestit de ce veniseră după el, iar Feciorul Mării s-a închinat de câteva ori auzind ce spune și, la rândul lui, le-a spus ce știa: „Bărbatul ei se află aici, în schitul acesta, și vă va spune ce v-am spus și eu”. „Dacă așa stau lucrurile – a spus cavalerul –, nu ne putem bucura de iertarea domniei voastre.” „Ba vă voi ierta, dacă jurați ca niște cavaleri cinstiți că îl veți duce pe cavalerul rănit și pe soția lui la curtea regelui Languines, căruia să-i povestiți toată istoria ei și să-i spuneți că v-a trimis un tânăr, de curând intrat în ordinul cavalerilor, care a plecat astăzi din cetatea regelui. Și regele să hotărască ce socotește că e mai bine.” Cei doi cavaleri și apoi cel de-al treilea, pe care l-au scos tare zdrobit de sub cal, s-au învoit să facă întocmai.

52

• CAPITOLUL V • Cum Urganda Necunoscuta i-a adus o lance Feciorului Mării Feciorul Mării și-a lăsat scutul și coiful în grija lui Gandalin și a pornit mai departe la drum când, după scurtă vreme, a văzut o domnișoară călare pe un cal, care ținea în mână o lance cu o năframă legată de ea, și apoi o altă tânără, venind de pe alt drum, care s-a întâlnit cu prima; amândouă, tăifăsuind, s-au îndreptat spre el; când au ajuns în fața lui, tânăra cu lancea a spus: „Domnule, primiți această lance și vă asigur că, mai înainte de a trece trei zile, veți lupta cu ea atât de strașnic încât veți salva viața casei de unde ați plecat prima oară”. El, minunat de cele auzite, a spus: „Domniță, o casă cum poate muri ori trăi?” „Așa se vor petrece lucrurile – a răspuns ea; iar lancea aceasta v-o dăruiesc pentru că aștept să-mi împliniți mai multe dorințe. Și prima mi-o veți împlini arătându-vă prețuirea pentru un prieten al vostru care, din această pricină, se va afla în cea mai mare primejdie și va trebui să poarte cea mai crâncenă luptă din câte a purtat vreun cavaler în ultimii zece ani.” „Domniță – a răspuns el –, cu voia lui Dumnezeu, nu-i voi face asemenea rău unui prieten de-al meu.” „Eu – a spus ea – știu prea bine că lucrurile se vor petrece întocmai cum am spus.” Și dând pinteni calului șia văzut de drum. Aflați, acum, că aceasta era chiar Urganda Necunoscuta. Cealaltă tânără a rămas cu el și i-a spus: „Domnule cavaler, eu sunt dintr-o țară străină și, de v-ar fi pe plac, v-aș însoți trei zile, înainte de a mă duce sămi găsesc stăpâna”. „Și de unde sunteți?”, a întrebat-o el. „Din Danemarca”, a spus domnișoara. Iar el și-a dat seama că spune adevărul după cum vorbea, căci o auzise deseori vorbind pe stăpâna sa, Oriana, când era mai mică, așa că i-a spus: „Mult mi-ar plăcea să mă însoțiți, dacă osteneala nu vi se pare prea mare”. Apoi a întrebat-o dacă o cunoaște pe tânăra ce îi dăruise lancea. Ea i-a răspuns că n-o mai văzuse niciodată până atunci, dar că acea domnișoară îi spusese că îl socotește cel mai viteaz cavaler din lume. „Și mia spus că după ce mă voi despărți de domnia voastră, să vă explic că se numește Urganda Necunoscuta și că vă iubește mult.” „Vai, Doamne – a spus el –, cât de nefericit sunt că nu o cunosc! Și dacă nu pornesc să o caut este pentru că nimeni nu o poate găsi fără voia ei.” Și așa și-a urmat drumul Feciorul Mării împreună cu tânăra fată până la lăsatul serii, când a întâlnit pe drum un scutier care i-a spus: „Domnule, încotro vă îndreptați?” „Tot înainte, pe drumul acesta”, a răspuns el. „Bine grăit – a spus scutierul –, dar de vreți să rămâneți peste noapte într-o așezare omenească, schimbați-vă drumul, că de-aici pe-o bună întindere nu veți găsi altceva decât castelul 53

tatălui meu, unde veți fi primiți cum se cuvine.” Tânăra a spus că ar fi bine să facă așa, iar el a încuviințat. Scutierul i-a întors din drum ca să-i călăuzească; dar făcuse asta pentru că într-un alt castel de prin partea locului, pe unde trebuiau să treacă dacă își urmau drumul, exista un anume obicei, și scutierul voia să vadă cum se va purta tânărul cavaler, căci nu văzuse niciodată luptând un cavaler rătăcitor. Ajunși la castelul scutierului în seara aceea, au fost omeniți cum se cuvine, dar Feciorul Mării n-a prea dormit, căci cea mai mare parte a nopții s-a gândit la doamna lui, de care se despărțise; a doua zi dimineața, și-a îmbrăcat armura și a pornit mai departe cu fata și scutierul său. Gazda sa i-a spus că îl va întovărăși până la un castel ce se află mai înainte. După ce-au mers ei trei leghe, au zărit castelul ce părea tare frumos, așezat pe malul unui râu, cu o punte mobilă la capătul căreia se ridica un turn foarte înalt și mândru. Feciorul Mării l-a întrebat pe scutier dacă râul mai are un alt loc de trecere în afară de punte; el i-a răspuns că nu, că toată lumea trece pe acolo și că și ei vor face la fel. „Atunci, luați-o înainte”, a spus el. Domnișoara a trecut prima, urmată de scutier, iar Feciorul Mării ultimul, atât de dus cu gândul la doamna lui, încât nu vedea nimic în jur. De cum a ajuns tânăra pe pod, s-au ivit șase soldați cu chivăre și platoșe, care i-au luat hățurile din mână și i-au spus: „Domniță, dacă nu faceți un jurământ, veți muri”. „Ce jurământ?” „Jurați că nu veți face dragoste niciodată cu iubitul vostru, dacă nu vă făgăduiește că îl va ajuta pe regele Abies împotriva regelui Perion.” Tânăra a început să strige că vor s-o omoare. Feciorul Mării s-a repezit într-acolo și a spus: „Ticăloși netrebnici, cine v-a poruncit să ridicați mâna asupra unei doamne ori domnișoare, și mai ales asupra acesteia, ce se află sub scutul meu?” Și, apropiindu-se de mai marele lor, l-a lovit cu coada baltagului, rănindu-l atât de tare că l-a trântit la pământ; ceilalți au început să-l atace, dar el i-a dat unuia o asemenea lovitură că i-a despicat capul până la sprâncene, iar pe altul l-a lovit în umăr, spintecându-l până la coaste. Ceilalți, văzându-i pe cei doi morți în urma unor astfel de lovituri, și-au pierdut stăpânirea și au rupt-o la fugă; Feciorul Mării și-a azvârlit securea după ei și i-a retezat unuia o jumătate de picior; după aceea i-a spus tinerei: „Mergeți mai departe, că pe toți câți își închipuie că orice netrebnic poate să ridice mâna asupra unei doamne ori domnișoare, îi va lovi năpasta”. Și pornind înainte pe pod, au auzit la capătul celălalt, dinspre castel, mare larmă. Domnișoara a spus: „Se aude zgomot mare de glasuri și eu socotesc că ar fi bine să vă pregătiți armele”. „Nu vă fie teamă – a răspuns el –, că acolo unde femeile sunt vătămate când ar trebui să se afle în siguranță, nu pot exista bărbați curajoși.” „Seniore – a spus ea –, dacă nu vă pregătiți de luptă, nu am curaj să merg mai departe.” El și-a luat armele și a trecut înainte, dar, pe când intra pe poarta castelului, a văzut un scutier 54

care venea plângând și spunea: „Vai, Doamne, îl ucid pe cel mai viteaz cavaler de pe lume pentru că nu face un jurământ pe care nu îl poate împlini!” Trecând mai departe, Feciorul Mării l-a aflat pe regele Perion la mare strâmtoare, căci îi murise calul și doi cavaleri împreună cu zece oșteni înarmați tăbărâseră asupra lui și îl loveau din toate părțile, strigând: „Jură, căci altfel ești mort!” Feciorul Mării le-a strigat: „Dați-vă în lături, nemernici fuduli; nu ridicați mâna asupra celui mai viteaz cavaler din lume, căci vă va ucide pe toți”. Atunci, din ceată s-au desprins un cavaler și cinci oșteni și, îndreptându-se spre el, i-au spus: „Și tu trebuie să juri, căci altfel te omorâm”. „Cum – a spus el –, să jur împotriva voinței mele? Niciodată, cu voia bunului Dumnezeu.” Atunci i-au strigat unui străjer să închidă porțile, dar Feciorul Mării a pornit în goana calului și l-a lovit pe cavaler cu lancea în scut, trântindu-l la pământ peste crupa calului, încât cavalerul a căzut cu capul în jos și și-a frânt gâtul, rămânând acolo ca mort; fără să ia seama la oștenii care îl atacau, Feciorul Mării s-a îndreptat spre celălalt cavaler și, străpungându-i scutul și armura, i-a înfipt lancea în piept de nu i-a mai fost de folos vreun duhovnic. Văzând regele Perion ce ajutor primește, s-a străduit, la rându-i, să se apere mai bine, împărțind lovituri zdravene de spadă oștenilor pedestrași; dar Feciorul Mării s-a năpustit între ei, călare, atât de năprasnic, dând lovituri de spadă ucigașe și sălbatice, încât cei mai mulți dintre ei au căzut la pământ. Astfel că, împreună cu regele, nu după multă vreme, îi zdrobiseră pe toți; câțiva, care reușiseră să scape, s-au cățărat pe ziduri, dar Feciorul Mării, descălecând, a pornit după ei; aceștia erau atât de înspăimântați, încât n-au îndrăznit să-l aștepte și și-au dat drumul jos de la înălțimea crenelurilor; doar doi dintre ei s-au refugiat întro încăpere; Feciorul Mării, care îi urmărea, a intrat după ei în odaie, unde, într-un pat, a văzut un moșneag atât de bătrân, că nu se mai putea ține pe picioare, care striga din răsputeri: „De cine fugiți, ticăloșilor?” „De un cavaler – au răspuns ei – care e dracul gol; i-a ucis pe amândoi nepoții voștri și pe toți tovarășii noștri.” Feciorul Mării i-a spus unuia dintre ei: „Arată-mi-l pe stăpânul tău, că altfel moartea te paște”. Acesta i l-a arătat pe bătrânul ce zăcea în pat și atunci el, văzându-l, s-a crucit și i-a spus: „Bătrâne mârșav, te afli în pragul morții și te mai ții de fărădelegi? Dacă ai putea pune mâna pe spadă, aș dovedi că ești trădător în fața lui Dumnezeu și a propriului tău suflet”. Și, cum se prefăcea că vrea să-l străpungă cu spada, bătrânul a grăit: „Ah, domnule! Fie-vă milă, nu mă omorâți”. „Vei muri pe loc – a spus Feciorul Mării –, dacă nu juri că te vei lepăda câte zile vei avea de asemenea nărav.” Bătrânul a jurat. „Și-acum, să-mi spuneți, de ce dăinuie acest obicei în castelul vostru?” „Datorită regelui Abies al Irlandei, care mi-e nepot; cum nu-l pot ajuta cu puterile mele, am vrut să-l ajut trimițându-i cavaleri 55

rătăcitori.” „Moșneag fățarnic – a spus Feciorul Mării –, de ce să te ajute cavalerii rătăcitori și ce rău ți-au făcut?” Și a dat un picior în pat, răsturnându-l peste bătrân și trimițându-l la toți dracii; apoi a ieșit în curte, a luat unul din caii cavalerilor uciși și, aducându-l regelui, i-a spus: „Încălecați, seniore, și să plecăm, căci tare nu-mi sunt pe plac nici locul acesta, nici oamenii ce sălășluiesc aici”. Așa că au încălecat și au ieșit din castel; Feciorul Mării nu-și ridicase viziera, ca regele să nu-l recunoască, astfel că, ajunși afară din castel, regele i-a spus: „Domnule și prietene, cine sunteți de m-ați ajutat când eram în pragul morții și m-ați scăpat de mulți cavaleri rătăcitori, precum și de prietenii multor domnițe ce trec pe aici, căci eu sunt cel împotriva căruia li se cere să jure?” „Domnule – a răspuns Feciorul Mării –, sunt un cavaler care a vrut să vă slujească.” „Cavalere – a spus regele –, prea bine văd că greu ar fi pentru cineva să găsească ajutor mai de nădejde, dar nu mă voi despărți de domnia voastră fără să vă cunosc.” „Asta nu ne-ar fi de folos nici domniei voastre, nici mie”, a spus Feciorul Mării. „Și totuși, vă rog, aveți bunătatea și scoateți-vă coiful.” El a lăsat capul în jos și n-a răspuns, dar regele a rugat-o pe tânăra domnișoară să i-l scoată și aceasta i-a spus: „Domnule, împliniți rugămintea regelui, de vreme ce dorința lui e atât de mare”. El, însă, n-a vrut, și-atunci tânăra i-a scos coiful fără voia lui; regele, de cum i-a văzut chipul, și-a dat seama că este tânărul pe care îl făcuse cavaler la rugămintea domnițelor și, îmbrățișându-l, i-a spus: „Dumnezeule, prietene, acum vă cunosc mult mai bine ca înainte!” „Seniore – a spus el –, eu am știut de la început că domnia voastră mi-a făcut cinstea de a mă numi cavaler și, cu voia Domnului, aș vrea să lupt în războiul vostru din Gaula atât cât mi se va îngădui, dar, până atunci, aș dori să rămân neștiut.” „Vă rămân adânc recunoscător – a spus regele – pentru tot ce faceți pentru mine și mai mult nici nu se poate, și aduc mulțumiri fierbinți Atotputernicului că am putut săvârși asemenea faptă.” Adică, pentru că îl făcuse cavaler pe Feciorul Mării, voia să spună, căci nici prin minte nu-i trecea legătura lor de sânge. Pe când vorbeau toate acestea, au ajuns la o răscruce și Feciorul Mării a întrebat: „Stăpâne, pe care dintre drumuri doriți s-o apucați?” „Acesta din stânga – a răspuns el –, căci mă duc direct în țara mea.” „Mergeți cu Dumnezeu – a zis el –, căci eu o voi lua pe celălalt”. „Domnul să vă călăuzească – a spus regele – și nu uitați ce mi-ați făgăduit, căci ajutorul vostru mi-a spulberat în mare parte spaima și mi-a dat speranțe că voi recâștiga tot ce-am pierdut.” Și a apucat-o pe drumul său, în vreme ce Feciorul Mării a rămas pe loc cu domnișoara, care i-a spus: „Domnule cavaler, eu am rămas cu domnia voastră datorită vorbelor spuse de tânăra ce v-a dat lancea, cum că i-o dăruiește celui mai viteaz cavaler din lume; și 56

după cele câte am văzut, mi-am dat seama că acesta e adevărul. Așa că, acum, aș dori să-mi văd de drumul meu ca s-o întâlnesc pe stăpâna de care v-am vorbit”. „Dar cine este?”, a întrebat Feciorul Mării. „Oriana, fiica regelui Lisuarte”, a răspuns ea. El, când a auzit pomenindu-se numele doamnei sale, a simțit un asemenea junghi în inimă, încât aproape că s-a prăbușit de pe cal; Gandalin, văzându-l atât de pierit, l-a luat în brațe și Feciorul Mării i-a spus: „Un pumnal mi-a străpuns inima”. Tânăra, temându-se că e vorba de altă suferință, i-a spus: „Domnule cavaler, scoateți-vă armura, căci vă e foarte rău”. „Nu e nevoie – a răspuns el –, că deseori mă încearcă această suferință.” Scutierul de care am mai pomenit i-a spus tinerei domnișoare: „Atunci, vă voi ține eu tovărășie, căci trebuie să ajung înapoi într-o zi anume”. Și, luându-și rămas bun de la Feciorul Mării, au pornit înapoi pe drumul pe care veniseră, iar el a apucat-o pe drumul său, încotro îl călăuzea soarta. Autorul se oprește aici cu povestea Feciorului Mării și se întoarce la istoria coconului Galaor, care creștea în grija pustnicului, așa cum v-am povestit; și ajungând el la vârsta de zece ani, se făcuse vânjos la trup și viguros în brațe și citea multe cărți de la bunul schimnic, despre isprăvi de arme săvârșite de cavaleri pe timpuri; astfel că, datorită celor citite, precum și sângelui din care se trăgea, îl cuprinsese o dorință de nestăvilit de a ajunge și el cavaler, dar, neștiind dacă poate fi cavaler de drept, l-a rugat stăruitor pe bunul om ce îl creștea să i-o spună. Acesta însă, știind prea bine că de se va face cavaler se va lupta cu uriașul Albadan, i-a spus cu lacrimi în ochi: „Fătul meu, mai bine ar fi să alegi altă cale, mai sigură pentru sufletul tău, căci calea armelor și a ordinului cavaleresc tare anevoioasă este”. „Domnul meu – a răspuns el –, tare greu aș putea porni pe un drum împotriva voinței mele, și dacă Dumnezeu mă va ajuta în această dorință a mea, eu mă voi afla în slujba lui; altminteri, nici nu mi-aș mai dori să trăiesc.” Bunul om, văzând că asta îi e voia, i-a spus: „Dacă așa stau lucrurile, o să-ți mărturisesc adevărul adevărat, că nici tu, nici stirpea ta nu vă veți stinge; și află că ești fecior de rege și de regină, dar uriașul nu trebuie să afle cele ce țiam dezvăluit eu acum”. Când a auzit acestea, mare bucurie îl cuprinse pe Galaor, care cuvântă astfel: „Gândul pe care până în clipa aceasta îl socoteam măreț, și anume să devin cavaler, mi se pare neînsemnat acum, după cele ce mi-ați spus”. Bunul om, temându-se ca nu cumva Galaor să plece, îi trimise vorbă uriașului cum că flăcăuașul se făcuse mărișor și dorește să devină cavaler, așa că să cugete la ce e de făcut. Auzind acestea, uriașul porni călare într-acolo și, găsindu-l pe Galaor mai chipeș și mai voinic decât cei de vârsta lui, i-a spus: „Fiule, știu că vrei să devii cavaler, așa că voiesc să vii cu mine și voi face totul ca să-ți împlinesc cu cinste dorința”. „Tată – a răspuns el –, înseamnă că, într-adevăr, dorința mea va fi împlinită.” Și-i dădu un cal să-l 57

încalece ca să plece. Dar, mai înainte, Galaor își luă rămas bun de la pustnicul cel cumsecade, îngenunchind dinainte-i și rugându-l să nu-l uite. Bunul om plângea și îl tot săruta; și după ce a primit binecuvântarea acestuia, Galaor a pornit la drum cu uriașul. Ajunși la castelul său, acesta i-a poruncit arme pe măsură, l-a pus să călărească și să mânuiască lancea în câmp deschis, i-a tocmit doi maeștri de scrimă să-l învețe să folosească scutul și spada cu pricepere, învățându-l întreg meșteșugul armelor pe care trebuie să-l cunoască un cavaler; așa s-a scurs un an, la capătul căruia uriașul și-a dat seama că acesta i-a fost de ajuns lui Galaor ca să intre fără teamă în rândul cavalerilor. Autorul se oprește aici cu această istorie, căci vom spune la locul potrivit ce s-a mai întâmplat cu Galaor, și povestește iarăși ce s-a întâmplat cu Feciorul Mării după ce a plecat de la castelul moșneagului și s-a despărțit de regele Perion și de domnița din Danemarca. A umblat Feciorul Mării două zile fără să aibă nicio aventură, când, în a treia zi, pe la nămiezi, a ajuns în fața unui foarte mândru castel stăpânit de un cavaler ce avea numele Galpano și era cel mai viteaz și mai curajos în luptă de prin acele locuri; de aceea era tare temut de toți; curajul lui, precum și strășnicia castelului îl făcuseră să aibă un obicei, după cum veți auzi de îndată, cum numai un om prea trufaș poate să aibă, slujind mai mult răul potrivnic decât pe Atotputernicul ce-l făcuse să fie atât de însemnat printre ceilalți. Și anume, pe toate doamnele și fecioarele ce treceau prin preajmă le aducea la castel și, după ce-și făcea poftele cu ele împotriva vrerii lor, le punea să jure că atâta vreme cât va trăi el nu vor mai iubi pe nimeni altul, altminteri, unde le stăteau picioarele avea să le stea și capul; pe cavaleri îi aducea la castel și le cerea să se lupte cu doi frați ai săi, iar dacă aceștia erau învinși, să se înfrunte cu dânsul. Cum însă, el, era atât de priceput în meșteșugul armelor, nimeni nu îndrăznea să-i stea împotrivă pe câmpul de luptă. Și atunci îi punea să jure că își vor spune „învinsul lui Galpano”, iar de nu, fie îi descăpățâna, fie le lua tot ce aveau asupra lor, lăsându-i să plece pe jos. Dumnezeu însă, supărat că de-atâta timp săvârșea fapte atât de crude, a îngăduit ca soarta să întoarcă împotriva lui toate cele ce, multă vreme, cu mare trufie și multe desfătări le făptuise întru plăcerea lui și suferința celorlalți, și, în scurt răgaz, i-a făcut pe ticăloși și pe alții ca ei să-și plătească ticăloșia, dându-i o pildă de temut întru îndreptarea sa, așa cum vă voi istorisi mai departe.

58

• CAPITOLUL VI • Cum s-a luptat Feciorul Mării cu oștenii cavalerului ce avea numele de Galpano, apoi cu frații stăpânului castelului și cu acesta însuși Sosind, deci, Feciorul Mării în preajma castelului, iată că a văzut venind spre el o domniță jeluindu-se de mama focului, însoțită de un scutier și de un paj. Domnița era tare chipeșă, cu plete frumoase, pe care și le smulgea din cap. Feciorul Mării i-a spus: „Prietenă, care este pricina unei asemenea dureri?” „Vai, cavalere – a răspuns ea –, nenorocirea mea e-atât de mare, încât nici nu vă pot povesti!” „Povestiți-mi, totuși – a spus el –, și de pot îndrepta răul cu dreptate, o voi face.” „Cavalere, – a spus ea –, am venit trimisă de stăpâna mea cu o solie pentru un tânăr cavaler, dintre cei nobili și viteji, dar m-au atacat patru soldați și m-au dus la castel, unde un ticălos m-a pângărit și, mai ales, m-a pus să jur că nu voi mai avea niciun iubit atâta timp cât va trăi el.” Feciorul Mării i-a apucat calul de hățuri și i-a spus: „Veniți cu mine și, de-mi stă în putere, vă voi face dreptate”; și ducându-i calul de dârlogi, au pornit mai departe, tăifăsuind cu ea și întrebând-o cine este cavalerul căruia îi aduce solia. „Veți afla – a răspuns ea –, dacă mă veți răzbuna; să știți doar că va fi foarte mâhnit dacă va afla de rușinea mea.” „Așa e drept”, a spus Feciorul Mării. Și astfel au sosit în locul unde se aflau cei patru oșteni; Feciorul Mării le-a spus: „Ticăloși nemernici, de ce i-ați făcut rău acestei domnișoare?” „Nu ne temem – au răspuns ei – și nu dăm socoteală nimănui”. „O să vedeți îndată”, a spus el și, apucând spada, s-a repezit asupra lor și l-a izbit pe unul dintre ei, care ridicase baltagul să-l lovească, cu atâta putere, încât i-a retezat brațul drept, doborându-l la pământ. Oșteanul a căzut urlând, iar Feciorul Mării s-a năpustit asupra altuia, crestându-i o rană adâncă de-a curmezișul nasului până la urechi. Când ceilalți doi văzură toate acestea, o rupseră la fugă spre un râu, printr-un desiș greu de străbătut. Feciorul Mării și-a băgat spada în teacă și, ducând de dârlogi calul fetei, i-a spus: „Să mergem mai departe”. „Pe-aici prin apropiere e o poartă și acolo am văzut doi cavaleri înarmați.” „Să mergem, atunci – a spus el –, că vreau să-i văd și eu. Veniți în urma mea, domniță, și nu vă fie teamă” – a adăugat. Intrând pe poarta castelului, a văzut în fața lui un cavaler în armură, călare, și, de cum a trecut pragul, în urma lui s-a lăsat de sus o poartă. Cavalerul i-a spus plin de îngâmfare: „Veniți să vă primiți umilirea”. „Să lăsăm asta pentru cine va fi în stare să o facă – i-a răspuns Feciorul Mării – și răspundeți-mi dacă sunteți 59

cel ce a necinstit-o cu sila pe această domnișoară.” „Nu – a răspuns cavalerul –, dar de-aș fi fost eu, ce s-ar întâmpla?” „Aș răzbuna-o – a zis el – de-mi va sta în putere.” „Aș vrea să văd cum vă luptați.” Și s-a năpustit asupra lui în goana calului, dar n-a reușit să-l lovească, iar Feciorul Mării l-a lovit cu lancea în scut atât de puternic, încât nu i-a mai fost de folos nicio armă din câte avea; vârful lăncii i-a ieșit prin spate și cavalerul a căzut fără suflare la pământ; scoțându-și lancea din trupul celui ucis, Feciorul Mării s-a îndreptat spre un alt cavaler ce venea împotrivă-i spunând: „Ceasul rău te-a făcut să intri aici”; cavalerul l-a lovit în scut și i l-a spart, dar vârful lăncii s-a oprit în platoșă, care era solidă; Feciorul Mării l-a lovit însă cu lancea în coif și i l-a dat jos de pe cap; cavalerul a descălecat fără zăbavă și, cum s-a văzut jos, a început să strige și dintr-o încăpere au ieșit trei străjeri înarmați, cărora le-a spus: „Ucideți-l pe acest mișel”. Aceștia i-au lovit calul, care s-a prăbușit împreună cu Feciorul Mării; el însă, ridicându-se de sub cal mânios foarte că i-l omorâseră, l-a lovit pe cavaler cu lancea în față; fierul i-a trecut între gâtlej și ureche și cavalerul s-a prăbușit pe loc; apoi, s-a întors tot pe jos spre cei ce îl atacau și îi făcuseră o rană la spate din care pierdea mult sânge, dar de furios ce era nici n-o simțea, și l-a lovit cu spada în cap atât de tare pe cel ce îl rănise, încât i-a retezat urechea și obrazul și l-a despicat cu spada până la piept. Când văzură acestea, ceilalți doi au pornit spre curtea castelului strigând: „Stăpâne, veniți, stăpâne, că ne ucide pe toți”. Feciorul Mării a încălecat calul cavalerului pe care îl omorâse și a pornit în urma lor, dar la una din porți a văzut un cavaler fără armură care l-a întrebat: „Ce înseamnă asta, cavalere, ați venit aici să-mi omorâți oamenii?” „Am venit – a răspuns el – s-o răzbun pe această fecioară pentru batjocura pe care a suferit-o aici, dacă îl voi găsi pe cel ce a făptuit-o.” Tânăra a spus: „Domnule, acesta este cel ce m-a pângărit”. Feciorul Mării a spus: „Ah, cavalere trufaș cu suflet mișel, acum vei plăti pentru fărădelegea ta! Ia-ți armele de îndată, că, de nu, te voi ucide așa cum ești acum, fără arme, căci de nemernici nu trebuie să ai milă”. „Ah, domnule – a spus domnișoara –, omorâți-l pe acest netrebnic și nu-l lăsați să mai facă rău, căci altminteri păcatul vostru va fi.” „Ah, ticăloaso – a spus cavalerul –, în rău ceas te-a crezut și te-a urmat acest cavaler”; și intrând într-o sală mare, a spus: „Cavalere, așteptați-mă aici și nu fugiți, căci nu vă veți putea ascunde niciunde de mine”. „Iar eu vă spun – a răspuns Feciorul Mării – că de voi fugi de aici să nu mă cruțați în niciun colțișor de lume, oricât de păzit și de apărat m-aș afla.” Nu după mult timp, cavalerul s-a întors călare pe un armăsar alb, cu armură și toate armele, fără să-i lipsească nimic, și i-a spus: „Ah, cavalere rătăcitor fără noroc, blestemat a fost ceasul când ai întâlnit-o pe această domnișoară, căci acum îți vei pierde capul”. Când Feciorul Mării auzi amenințarea, se înfurie foarte și spuse: „Acum, 60

fiecare să-și păzească propriul cap și cine nu și-l va apăra bine, să-l piardă”. Și de îndată se năpustiră unul asupra altuia, în cea mai mare goană a cailor, și se izbiră cu lăncile în scuturi; și scuturile li s-au îndoit și platoșele asemenea și fierul lăncilor le-a străpuns trupurile și, într-o crâncenă încleștare de trupuri, scuturi și coifuri, amândoi se prăbușiră la pământ. Dar Feciorul Mării a căzut mai bine căci rămăsese cu mâna stângă pe frâu. Galpano s-a ridicat zdrobit și amândoi și-au scos spadele și au început să se lupte din nou, apărându-se cu scuturile, cu atâta înverșunare, încât cei ce îi priveau se înspăimântară. Din scuturi săreau nenumărate așchii, din armuri li se desprindeau felurite piese, coifurile li se turtiseră și li se spărseseră și câmpul unde se luptau se înroșise de sânge. Galpano, care suferea din pricina unei răni la cap, de unde sângele i se prelingea în ochi, s-a tras deoparte ca să se curețe, dar Feciorul Mării, care era plin de vlagă și înfierbântat de luptă, i-a spus: „Ce-nseamnă asta, Galpano? Lașitatea nu e bună de nimic; ai uitat că te lupți pentru propriu-ți cap și că dacă nu ți-l păzești bine o să-l pierzi?” Galpano i-a răspuns: „Mai ai răbdare un pic și să ne odihnim, că e vreme destulă pentru luptă”. „Nu e nevoie – a spus Feciorul Mării –, pentru că eu nu mă lupt cu tine de plăcere, ci ca să-i fac dreptate acelei fecioare pe care ai dezonorat-o”. Și, în aceeași clipă, l-a lovit atât de năprasnic în coif, încât celălalt a căzut cu amândoi genunchii la pământ, dar s-a ridicat de-ndată și a început să se apere, dar nu într-atât încât Feciorul Mării să nu-și facă voia cu el, căci era atât de obosit încât de-abia mai putea ține spada în mână și nu mai izbutea decât să se acopere cu scutul, din care îi tot cădea câte o bucată, până n-a mai rămas cu nimic pe braț. Atunci, nemaiavând altă scăpare, a început să alerge de colo-colo pe câmpul de luptă, în fața spadei Feciorului Mării, care nu îl lăsa să-și tragă sufletul; Galpano, văzând asta, a dat să fugă în turn, unde își avea oamenii lui, dar Feciorul Mării l-a ajuns din urmă pe trepte și, apucându-l de coif, l-a smucit cu atâta forță că i-a rămas coiful în mână, iar celălalt a căzut lat la pământ; atunci l-a lovit atât de tare cu spada, că i-a desprins capul de trunchi. Apoi ia spus tinerei: „De azi înainte puteți avea un prieten, dacă doriți, căci acesta, căruia i-ați jurat credință, nu mai e printre vii”. „Mulțumesc lui Dumnezeu și domniei voastre – a spus ea – că i-ați luat viața.” El ar fi vrut să urce în turn, dar văzând că se ridică scara, a încălecat calul lui Galpano, ce era tare frumos, și a spus: „Să plecăm de-aici”. Domnița i-a spus: „Cavalere, aș vrea să iau capul celui ce m-a pângărit și să-l duc din partea voastră celui către care port solia”. „Nu luați capul – a spus el – ci duceți coiful în locul lui”. Ea s-a învoit, i-a poruncit scutierului său să ia coiful și apoi au părăsit castelul prin poarta deschisă de cei ce fugiseră pe-acolo. Pe când umblau ei așa, Feciorul Mării a întrebat: „Spuneți-mi, cine este cavalerul căruia îi duceți solia?” 61

„Aflați – a răspuns ea – că se numește Agrajes și e fiul regelui Scoției”. „Lăudat fie Domnul – a spus el – că mi-a dat puterea să-l feresc de un necaz; și să știți, domniță, că este cel mai viteaz cavaler tânăr din câți cunosc până acum și dacă din pricina lui v-ați pierdut cinstea, datorită lui vă veți întoarce plină de cinste. Și spuneți-i că veniți din partea unui cavaler pe care îl va afla în războiul din Gaula, de va veni și el acolo”. „Ah, seniore – a spus ea –, dacă îl iubiți atât de mult, rogu-vă faceți-mi o favoare”. El a răspuns: „Cu cea mai mare bucurie”. „Atunci – a zis domnișoara –, spuneți-mi care vă e numele”. „Domnișoară – a zis el –, nu trebuie să știți, acum, numele meu; cereți-mi altceva, ce să pot îndeplini”. „Altceva – a spus ea – nu doresc”. „Așa să mă ajute Dumnezeu – a zis el –, dacă e frumos să cereți cuiva un lucru împotriva voinței sale”. „Și totuși – a răspuns ea –, dacă vreți să vă țineți făgăduiala, spuneți-vă numele”. Văzând că nu are altă scăpare, a spus: „Mi se spune Feciorul Mării”; și, despărțindu-se de ea cât mai repede cu putință, a pornit pe drumul său. Domnița s-a bucurat foarte că a aflat numele cavalerului. Feciorul Mării era plin de răni și pierdea atâta sânge, că drumul se înroșise, iar calul, care era bălan, părea rotat; și, umblând el până către amurg, i-a apărut dinainte un castel foarte mândru, iar în calea lui un cavaler fără armură care, de cum a ajuns în dreptul lui, l-a întrebat: „Domnule, unde ați fost rănit astfel?” „La un castel, nu departe de-aici”, a răspuns Feciorul Mării. „Și calul de unde îl aveți?” „L-am luat în locul calului meu, care mi-a fost omorât”, a spus Feciorul Mării. „Dar ce s-a întâmplat cu cavalerul, stăpânul calului?” „Ah, și-a pierdut capul!”, a spus Feciorul Mării. Atunci, cavalerul a descălecat ca să-i sărute picioarele, dar Feciorul Mării l-a îndepărtat de scara șeii și celălalt i-a sărutat poala zalelor și i-a spus: „Ah, domnule, fiți bine venit, căci datorită domniei voastre mi-am redobândit onoarea”. „Domnule cavaler – a spus Feciorul Mării –, știți cumva unde aș putea să-mi îngrijesc rănile?” „Sigur că știu – a răspuns el –, acasă la mine, unde o tânără domnișoară, nepoata mea, vă va îngriji mai bine decât oricine altcineva pe aceste meleaguri.” Așa că au descălecat și au pășit spre intrarea în turn; și cavalerul a spus: „Ah, domnule, ticălosul acela pe care l-ați ucis ma făcut timp de un an și jumătate să mă simt batjocorit, ca și mort, fără să-mi mai încing spada, pentru că m-a rușinat și m-a pus să jur că nu voi mai avea alt nume decât învinsul lui; iar acum, mulțumită domniei voastre, mi-am redobândit onoarea”. În castel, Feciorul Mării a fost așezat într-un pat frumos, unde o tânără i-a îngrijit rănile; aceasta i-a spus că îl va face sănătos dacă nu va porni la drum câteva zile, iar el a răspuns că îi va urma întru totul sfaturile.

62

• CAPITOLUL VII • Cum, în a treia zi de când Feciorul Mării a plecat de la curtea regelui Languines, au sosit cei trei cavaleri cu altul rănit pe o targă și cu femeia lui trădătoare În a treia zi de când Feciorul Mării plecase de la curtea regelui Languines, unde primise însemnele de cavaler, au sosit aici cei trei cavaleri ce o aduceau cu ei pe doamna necinstită și pe soțul ei, cavalerul greu rănit, pe o targă; cei trei i-au predat-o pe femeie regelui, din partea unui cavaler neofit, și i-au povestit cum se petrecuseră faptele. Regele și-a făcut cruce de mai multe ori auzind despre asemenea trădare muierească și i-a adus mulțumiri cavalerului ce i-o trimisese la curte, căci nimeni nu știa că Feciorul Mării devenise cavaler; iar doamna sa, Oriana, și celelalte de care v-am vorbit avuseseră grijă să spună că se dusese să-l vadă pe tutorele său, Gandales. Regele i-a spus cavalerului rănit: „O femeie atât de perfidă ca a voastră nu merită să trăiască”. „Stăpâne – a răspuns el –, domnia voastră faceți ce trebuie să faceți, dar eu nu mă voi învoi niciodată să ucid ceea ce iubesc cel mai mult pe lume”; și luându-și rămas bun de la rege, s-a lăsat dus pe targă. Regele i-a spus femeii: „Pe Dumnezeul meu, cavalerul acesta vă este mai credincios decât îi sunteți și vă voi face să vă plătiți necredința”; și a poruncit să fie arsă pe rug. Regele era tare curios să știe cine este cavalerul care îi trimisese pe acești oameni la curtea lui; scutierul în castelul căruia fusese găzduit Feciorul Mării a zis: „Nu cumva o fi cavalerul neofit pe care lam întâlnit eu și o domniță din Danemarca ce a sosit azi?” „Cum e acest cavaler?”, a întrebat regele. „Stăpâne – a răspuns scutierul –, e foarte tânăr și atât de frumos la chip că rămâi uimit când îl vezi; și în puține ceasuri l-am văzut săvârșind atâtea vitejii, că de-o avea norocul să trăiască, va ajunge cel mai iscusit cavaler din lume”. Și i-a istorisit toate câte le văzuse și cum îl salvase de la moarte pe regele Perion. „Știi cumva – a întrebat regele – care îi e numele?” Nu, stăpâne – a spus el –, căci se ferește foarte să fie cunoscut.” Regele și toți ceilalți, auzind acestea, se arătară și mai curioși decât înainte, și atunci scutierul a spus: „Tânăra domnișoară a stat cu el mai multă vreme decât mine”. „E aici această domnișoară?”, a întrebat regele. „Da – a răspuns scutierul –, căci a venit la fiica regelui Lisuarte”. Regele a poruncit de îndată să i se înfățișeze și ea i-a povestit tot ce știa despre Feciorul Mării și cum l-a însoțit datorită faptului că domnița ce îi dăruise lancea spusese că el este cel mai viteaz cavaler din vremea sa ce merită să o țină în mână. „Asta este tot 63

ce știu despre el – a spus ea –, dar numele nu i-l cunosc defel”. „Ah, Doamne! Cine-o fi?”, a exclamat regele. Oriana, însă, nu se îndoia că el trebuie să fie; cum domnișoara din Danemarca îi spusese Orianei că fusese trimisă să o ia cu ea, aceasta s-a simțit cuprinsă de o mare tulburare, căci, închipuindu-și că regele va porunci să fie trimisă la tatăl ei, se temea că, o dată plecată, nu va mai avea atât de des vești despre cel pe care îi iubea mai mult ca pe sine însăși. Și au trecut șase zile în care n-au mai auzit nimic de el. Până când, într-o zi, pe când regele stătea de vorbă cu fiul său, Agrajes, care voia să plece în Gaula cu oștenii săi, în odaie a intrat o tânără care a îngenuncheat în fața lor și a spus: „Domnule, ascultați-mă câteva clipe de față cu tatăl vostru”. Și luând în mâini un coif cu atâtea lovituri de spadă pe el că nu mai rămăsese loc nevătămat, i l-a dat lui Agrajes și a spus: „Seniore, primiți acest coif în locul capului lui Galpano; vi-l aduc din partea unui cavaler neofit căruia i se cuvine să poarte armura mai mult decât oricărui alt cavaler pe lumea asta; vă trimite acest coif, pentru că Galpano a dezonorat o fecioară ce vă aducea o solie”. „Cum? – a întrebat el. Galpano a fost ucis de mâna unui cavaler? Pentru Dumnezeu, domnișoară, e minunat ce spuneți.” „Da, așa este – a spus ea; cavalerul i-a învins și i-a ucis pe câți se aflau în castelul lui Galpano și, în cele din urmă, s-a luptat cu el și i-a tăiat capul; și cum era neplăcut să port cu mine capul retezat, mi-a spus că e de ajuns dacă vă aduc coiful”. „Cu siguranță – a spus regele – că este cavalerul neofit ce a trecut pe-aici, căci faptele lui de arme n-au pereche”; și a întrebat-o pe tânără dacă îi știe numele. „Da, domnule – a răspuns ea –, dar l-am aflat cu multă iscusință”. „Spuneți-l, pentru Dumnezeu – a zis regele –, că mare bucurie îmi veți face.” „Aflați, seniore – a zis ea –, că numele îi este Feciorul Mării.” La auzul acestora, regele și toți ceilalți au rămas foarte uimiți; iar regele a spus: „Dacă a cerut cuiva să fie făcut cavaler, nu i se poate aduce vreo vină, căci mult m-a rugat s-o fac și eu l-am amânat; și rău am făcut că am întârziat să-l fac cavaler pe cel ce săvârșește asemenea fapte cavalerești”. „Ah! – a spus Agrajes. Unde l-aș putea găsi?” „Mi-a spus că vă trimite multe salutări – a adăugat domnișoara – și că îl veți afla în războiul din Gaula, de veți ajunge acolo”. „Ah, Doamne, ce vești bune mi-ați adus! – a spus Agrajes. Acum doresc și mai mult să plec și, dacă îl găsesc, niciodată nu mă voi mai despărți de el de bunăvoie”. „Așa e drept – a spus tânăra –, căci el vă iubește foarte mult”. Mare a fost bucuria tuturor auzind veștile bune despre Feciorul Mării. Dar cel mai tare s-a bucurat doamna sa, Oriana, deși se ascundea mai mult ca oricine. Regele le-a întrebat pe domnițe cum a fost făcut cavaler Feciorul Mării și ele i-au povestit totul de-a fir a păr. Și regele a spus: „A aflat mai multă bunăvoință la domniile voastre decât la mine; dar eu l-am amânat spre binele lui căci mi se părea prea tânăr”. Domnița proaspăt sosită i-a 64

transmis lui Agrajes solia adusă din partea celei despre care vom povesti mai departe. Și el a plecat spre Gaula cu o numeroasă suită.

65

• CAPITOLUL VIII • Cum regele Lisuarte a pornit solie după fiica sa la curtea regelui Languines și acesta i-a trimis-o împreună cu fiica lui Mabilia, însoțite de cavaleri, doamne și domnișoare de onoare La zece zile după plecarea lui Agrajes, au sosit în țară trei corăbii, care îl aduceau pe Galdar de Rascuil cu o sută de cavaleri de-ai regelui Lisuarte, împreună cu doamne și domnișoare de onoare, ca să o aducă acasă pe Oriana. Regele Languines l-a primit cu cinste, căci îl socotea un cavaler de ispravă și un bărbat foarte înțelept. Acesta i-a transmis solia regelui, stăpânul său, cum că îl trimite să îi aducă fiica acasă; în afară de asta, Galdar i-a mai spus din partea regelui Lisuarte că îl roagă ca, o dată cu Oriana, să o trimită și pe fiica lui, Mabilia, care va fi slujită și cinstită asemeni propriei sale fiice, după cum îi va fi voia. Regele a fost foarte bucuros și i-a pregătit găteli frumoase; iar pe cavaler, pe doamne și pe domnișoare le-a poftit să rămână câteva zile la curtea sa, unde serbările în cinstea lor s-au ținut lanț, și le-a făcut multe daruri; apoi a poruncit să se pregătească alte corăbii, să fie înzestrate cu toate cele trebuincioase și să fie gata de călătorie mai mulți cavaleri, doamne și domnișoare de onoare, pe care îi socotise cei mai potriviți pentru acest drum. Oriana, văzând că nu e chip să nu plece, s-a hotărât să-și strângă giuvaierurile și, pe când umbla cu ele, a văzut bucata aceea de ceară pe care i-o ceruse Feciorul Mării și, amintindu-și de el, a podidit-o plânsul și a strâns-o în mână, cu durerea iubirii ce o chinuia; ceara s-a sfărâmat și a zărit scrisoarea dinăuntru; citind-o, a văzut că glăsuiește astfel: „Acesta este Amadis cel fără de zile, fecior de rege”. După ce a citit scrisoarea, s-a gândit puțin și a înțeles că Feciorul Mării se numește Amadis și că e fiu de rege. Niciodată vreo inimă omenească n-a simțit atâta bucurie ca a ei. Și, chemând-o pe domnișoara din Danemarca, i-a spus: „Prietenă, vreau să-ți încredințez o taină pe care n-ar trebui să o spun nici inimii mele; așa că păstreaz-o cu sfințenie, ca semn de încredere din partea unei domnițe de neam atât de înalt ca mine și a celui mai viteaz cavaler din lume”. „Așa voi face, stăpână – a răspuns ea –, și nu șovăiți să-mi spuneți ce trebuie să fac”. „Prietenă – i-a spus Oriana –, pleacă să-l găsești pe cavalerul neofit de care mi-ai vorbit și să știi că se numește Feciorul Mării și îl vei afla în Gaula, pe câmpul de luptă; dacă ajungi înaintea lui, așteaptă-l și, de cum îl vei vedea, dă-i această scrisoare și spune-i că din ea își va afla numele ce i s-a dat când 66

a fost aruncat în mare; și să mai știe că am aflat că e fiu de rege și, de vreme ce era atât de viteaz pe când nu știa asta, acum să se străduiască să fie și mai viteaz; și mai spune-i că tatăl meu a trimis după mine să mă întorc la el și că îi trimit solie să plece din Gaula și să vină de îndată în Marea Britanie și să încerce să câștige bunăvoința tatălui meu, când îi voi porunci să facă toate acestea”. Domnișoara de onoare și-a luat rămas bun de la ea și cu solia pe care ați auzit-o a pornit pe drumul spre Gaula; dar despre peripețiile ei vom vorbi la timpul potrivit. Oriana și Mabilia, însoțite de doamne și domnișoare de onoare, după ce regele și regina le-au încredințat grijii Celui de Sus, s-au urcat pe corăbii, iar marinarii au ridicat ancorele, au înălțat pânzele și, cum vremea era frumoasă, au ajuns repede în Marea Britanie, unde au fost primiți cum nu se poate mai bine. Feciorul Mării a zăcut rănit cincisprezece zile în casa cavalerului și a tinerei lui nepoate, care îl îngrijea; la capătul acestui răstimp, cu toate că rănile încă nu i se vindecaseră de tot, n-a mai vrut să stea și, într-o dimineață de duminică, a pornit la drum împreună cu Gandalin, care nu se despărțise nicio clipă de el. Asta se întâmpla în luna lui prier și, cum intrau într-o pădure, a auzit păsărelele cântând și de jur împrejur erau numai flori; și cum amorul pusese asemenea stăpânire pe el, și-a amintit de iubita lui și a prins să spună: „Ah, Feciorul Mării, nefericitule, fără rang și avuții, cum ai fost atât de îndrăzneț să-ți dai prinse inima și iubirea celei ce e mai presus decât toate celelalte în bunătate, frumusețe și stirpe! Oh, nefericit pentru fiecare din aceste trei lucruri; nici cel mai iscusit cavaler din lume n-ar trebui să îndrăznească a o iubi, căci ea e mai frumoasă decât cel mai viteaz cavaler în armură și bunătatea ei e mai de preț decât bogăția celui mai avut om din lume, iar eu, un nefericit care nu știe nici măcar cine e, voi trăi chinuit de această nebunie și voi muri fără să îndrăznesc să i-o spun”. Și cum mergea el așa dus de pe lume, plângându-și amarul, cu privirea țintă doar în coama calului, ridicându-și ochii, a văzut într-un desiș un cavaler pregătit de luptă, așteptându-și rivalul, care auzise toată jelania Feciorului Mării; și văzând că acesta a tăcut, s-a oprit în fața lui și i-a spus: „Cavalere, îmi pare că vă iubiți mai mult prietena decât pe voi înșivă, punându-vă cenușă în cap și ridicândo în slăvi pe ea; vreau să-mi spuneți cine este, ca să o iubesc eu, de vreme ce, după cum am auzit, domnia voastră nu sunteți potrivit să slujiți o doamnă atât de nobilă și atât de frumoasă”. Feciorul Mării a răspuns: „Domnule cavaler, judecata vă obligă să spuneți ceea ce ați spus, dar restul nu-l veți afla cu niciun chip. Și vă mai spun că iubind-o pe această doamnă, nu veți câștiga nimic bun”. „Dacă un bărbat are de înfruntat munci și primejdii – a spus cavalerul – din pricina unei doamne fermecătoare, trebuie să se socotească fericit, căci în cele din urmă va primi răsplata pe care o așteaptă. 67

Și un bărbat care iubește, ca domnia voastră, o femeie atât de deosebită nu trebuie să se plângă, indiferent ce i s-ar întâmpla”. Feciorul Mării s-a simțit încurajat de cele auzite, zicându-și că i-au prins bine aceste vorbe înțelepte, și a vrut să plece mai departe, dar celălalt i-a spus: „Stați pe loc, cavalere, căci trebuie să-mi răspundeți la întrebarea ce v-am pus-o, de voie ori de nevoie”. „Să n-am parte de bunul Dumnezeu – a răspuns Feciorul Mării –, dacă de bunăvoie vă voi spune eu ori altcineva cu voia mea, ce vreți să știți ”. „Atunci, pregătiți-vă pe loc de luptă”, a spus cavalerul. „Mai mult îmi place să ne luptăm – a spus Feciorul Mării –, decât să vă răspund la întrebare”. Așa că și-au pus coifurile pe cap, și-au luat scuturile și lăncile și, pe când voiau să se îndepărteze unul de altul pentru înfruntare, a apărut o domniță care le-a spus: „Așteptați, domnilor, stați puțin și răspundeți-mi la o întrebare, dacă știți, căci sunt tare grăbită și nu pot aștepta sfârșitul luptei voastre”. Ei au întrebat-o ce dorește să știe. „Dacă vreunul din domniile voastre – a răspuns ea – a întâlnit un cavaler neofit căruia i se spune Feciorul Mării”, „Și ce vreți de la el?”, a întrebat Feciorul Mării. „Îi aduc vești de la Agrajes, prietenul lui și feciorul regelui Scoției”. „Așteptați puțin – a spus Feciorul Mării – și vă voi spune ce e cu el”; și s-a năpustit asupra cavalerului care îi striga să se apere; cavalerul l-a izbit în scut atât de puternic, încât lancea i s-a făcut țăndări în aer, dar Feciorul Mării, care l-a nimerit în plin, l-a doborât la pământ cu cal cu tot; calul s-a ridicat și a dat să fugă. Dar Feciorul Mării l-a prins și i l-a dat cavalerului, spunând: „Domnule cavaler, luați-vă calul și nu mai încercați să aflați de la nimeni ceva împotriva voinței sale”. Acesta și-a luat calul, dar n-a putut încăleca pe dată, căci era zdrobit de căzătură. Feciorul Mării s-a întors spre domnișoară și a întrebat-o: „Prietenă, îl cunoașteți pe cel de care întrebați?” „Nu – a răspuns ea –, căci nu l-am văzut niciodată, dar Agrajes mi-a spus că se va arăta la chip de îndată ce îi voi spune că vin din partea lui”. „Așa este – a spus el – și aflați că eu sunt cel pe care îl căutați”. Și, cum și-a scos coiful, fata i-a văzut chipul și a spus: „Da, da, cred că spuneți adevărul, căci am auzit că frumusețea vă e lăudată ca o minune”. „Ei bine – a spus el –, unde l-ați lăsat pe Agrajes?” „Pe malul unui râu – a răspuns tânăra, –, aproape de-aici, unde se află cu oștenii săi, așteptând să pornească pe mare spre Gaula; dar mai înainte a vrut să afle ce e cu domnia voastră și să faceți drumul împreună”. „Dumnezeu să-l răsplătească – a spus el; și acum, conduceți-ne spre el să-l vedem”. Tânăra a pornit la drum și, nu după mult timp, au văzut corturile ridicate pe malul râului și cavalerii lângă ele; dar pe când ajunseseră aproape, au auzit în spatele lor un glas strigând: „Întoarceți-vă cavalere, căci trebuie, totuși, sămi răspundeți la întrebare”. El a întors capul și l-a văzut pe cavalerul cu care se luptase mai înainte, însoțit de alt cavaler; punând mâna pe arme, s-a 68

năpustit asupra lor, căci aceștia își aplecaseră lăncile pentru atac și veneau spre el în goana cailor. Cei din corturi, văzându-l pe Feciorul Mării cât de frumos se ține în șa, tare s-au minunat; și, într-adevăr, puteți să mă credeți că n-a fost cavaler, în vremurile acelea, să se țină mai drept în șa și să lupte mai frumos, că tocmai după asta era recunoscut în unele locuri unde el nu voia să se știe cine este; cei doi cavaleri l-au lovit cu lăncile în scut și i l-au turtit, dar nu și platoșa, care era solidă; lăncile lor s-au frânt, iar el l-a lovit pe primul, doborât mai înainte, și l-a izbit atât de puternic, încât l-a trântit la pământ, i-a rupt un braț, lăsându-l ca mort; pierzându-și lancea în luptă, Feciorul Mării a pus mâna pe spadă și s-a avântat asupra celuilalt, care îl ataca, și l-a lovit în coif, atingându-l cu spada în cap; cum voia să-și tragă spada, celuilalt i s-au rupt curelele coifului și coiful i-a căzut pe jos; Feciorul Mării a ridicat spada să-l lovească, dar celălalt s-a apărat cu scutul și atunci el și-a trecut spada în mâna stângă, i-a apucat scutul și i l-a smuls de după gât izbindu-l cu el, astfel încât cavalerul a căzut pe jos amețit. După care i-a dat armele în grijă lui Gandalin și a plecat cu tânăra spre corturi. Agrajes, care tare se mai minuna întrebându-se cine o fi cavalerul ce îi învinsese atât de iute pe ceilalți doi, s-a îndreptat spre el și, recunoscându-l, i-a spus: „Domnule, fiți binevenit”. Feciorul Mării a descălecat de pe cal și amândoi s-au îmbrățișat; iar când ceilalți au văzut că este chiar Feciorul Mării, tare bucuroși au fost; și Agrajes a spus: „Oh, Doamne! Că tare mult mai doream să vă văd!” Și, de îndată, l-a condus la cortul său, a poruncit să i se scoată armura și să fie aduși în fața lui cavalerii învinși, ce rămăseseră pe câmpul de luptă. Iar când aceștia s-au aflat în fața lui, le-a spus: „Pe Cel de Sus! Mare nechibzuință să vă luptați ca un asemenea cavaler”. „E adevărat – a spus cel cu brațul rupt –, dar astăzi ceasul rău m-a făcut să cred că nu e nimic de capul lui și că nu va fi în stare să se apere defel”; și a povestit, apoi, tot ce se petrecuse în pădure, dar n-a îndrăznit să spună nimic despre tânguirile Feciorului Mării. Tare au mai râs toți de răbdarea unuia și de trufia nemăsurată a celuilalt. În ziua aceea s-au odihnit cu toții cu mare plăcere și, a doua zi, au tot călărit, până au ajuns la Palingues, o cetate frumoasă, port la mare la hotarul cu Gaula; aici s-au îmbarcat pe corăbiile lui Agrajes și, cum vântul era prielnic, au călătorit repede și au ajuns în altă cetate din Gaula, al cărei nume era Galfan, iar de-aici au plecat mai departe pe uscat spre Baladin, o cetate unde se afla regele Perion; aici regele continua războiul, dar pierduse mulți oameni, așa că sosirea lor a fost întâmpinată cu multă bucurie și au fost găzduiți cum se cuvine, iar regina Elisena i-a trimis vorbă nepotului ei, Agrajes, să vină să o vadă. Agrajes i-a chemat pe Feciorul Mării și pe alți doi cavaleri să-l însoțească. Regele Perion l-a cercetat pe Feciorul Mării și l-a recunoscut, întâi pentru că îl făcuse 69

cavaler și apoi fiindcă acesta îi venise în ajutor la castelul bătrânului, așa că s-a îndreptat spre el și i-a spus: „Prietene, fiți binevenit și să știți că îmi pun mari nădejdi în domnia voastră: și nici nu mă mai îndoiesc de sfârșitul războiului de vreme ce vă am alături”. „Domnule – a spus Feciorul Mării –, vă voi fi de ajutor câte zile voi avea și cât va dura acest război”. Pe când vorbeau așa, au ajuns în încăperile reginei; Agrajes s-a dus să-i sărute mâna, iar ea s-a arătat foarte binevoitoare cu el. Regele i-a spus: „Doamnă, iată-l aici pe viteazul cavaler de care v-am vorbit; cel ce m-a salvat din cea mai mare primejdie a vieții mele, așa că să-l iubiți și să-l prețuiți mai mult decât pe oricare alt cavaler”. Ea a venit spre el și l-a îmbrățișat, iar el a îngenuncheat în fața ei și a spus: „Doamnă, sunt slujitorul sorei voastre și de aceea am venit să vă slujesc, așa că îmi puteți porunci, ca domnia sa”. Regina i-a mulțumit cu multă dragoste în glas și, privindu-l cât e de frumos, și-a amintit de feciorii ei pe care îi pierduse, și a podidit-o plânsul; astfel că plângea pentru cel ce se afla în fața ei, fără să știe; Feciorul Mării i-a spus: „Doamnă, nu mai plângeți, căci în curând, cu ajutorul lui Dumnezeu, al regelui, ai acestui cavaler, ce vă e nepot, și al meu, care vă voi sluji din toată inima, veți fi din nou veselă”. Ea a răspuns: „Bunule prieten, doresc ca domnia voastră, care sunteți cavaler al sorei mele, să fiți găzduit aici la curtea noastră, unde veți avea tot ceea ce vă face trebuință”. Agrajes ar fi vrut să-l ia cu el, dar regele și regina l-au rugat atât de mult să-l lase acolo, încât a trebuit să se învoiască; așa că Feciorul Mării a rămas în grija mamei sale, bucurându-se de toată cinstirea. Regele Abies și Daganel, vărul său, aflaseră despre sosirea cavalerilor în ajutorul regelui Perion, și Abies, care la vremea aceea era socotit cel mai iscusit cavaler din câți se cunoșteau, a spus: „Dacă regele Perion dorește să se lupte și e viteaz, acum se va război cu noi”. „Eu n-aș face asta – a spus Daganel; se teme prea tare de domnia voastră”. Galain, ducele de Normandia, a spus: „Iată cum îl vom convinge s-o facă: în noaptea asta, eu și Daganel vom porni la drum, astfel ca, în zori, să ajungem aproape de cetatea lui cu un număr potrivit de oameni; regele Abies să rămână ascuns cu restul oamenilor în codrul lui Galpano; în felul acesta le vom da curaj să iasă, și noi, arătându-ne nițel speriați, vom face în așa fel încât să-i atragem în pădure, unde se va afla regele și astfel îi vom nimici pe toți”. „Bine grăit – a spus regele Abies; așa vom face”. Și, de îndată, pregătiți de luptă, împreună cu toți oștenii, au intrat în codru; Daganel și Galain, cel ce îi sfătuise cum să facă, au pornit mai departe spre cetatea regelui și au călătorit toată noaptea. Când sa făcut dimineață, regele Perion și doamna sa s-au dus să vadă ce face Feciorul Mării; acesta tocmai se sculase și se spăla pe mâini, dar avea ochii roșii și obrajii scăldați în lacrimi și părea că nu prea dormise peste noapte; și 70

fără îndoială că așa era, căci amintindu-și de iubita lui, gândindu-se la marea suferință pe care i-o pricinuia aceasta, fără nicio speranță, nu mai aștepta altceva decât moartea. Regina l-a chemat pe Gandalin și l-a întrebat: „Prietene, ce s-a întâmplat cu stăpânul tău, căci mi se pare că citesc pe chipul lui o mare tristețe; a avut cumva vreo nemulțumire”? „Stăpână – a răspuns el –, aici e cinstit și răsplătit din belșug, dar are obiceiul să plângă în somn, după cum se vede și acum pe chipul lui”. Și pe când vorbeau ei așa, locuitorii cetății au observat în apropierea zidurilor mulți dușmani înarmați până-n dinți și au prins să strige: „La arme! La arme!” Feciorul Mării, văzând apropierea luptei, s-a înveselit pe dată. Regele i-a spus: „Bunule prieten, dușmanii noștri sunt aici”. Iar el i-a răspuns: „Să ne luăm armele și să-i întâmpinăm”. Regele a poruncit să i se aducă armele; Feciorul Mării așijderea și, de cum și-au pus armurile, au pornit călare spre poarta cetății, unde l-au găsit pe Agrajes care se mâniase de mama focului că nu i se deschide; pentru că Agrajes era unul dintre cei mai inimoși și mai năprasnici în luptă dintre toți cavalerii din lume, ajutat fiind și de forța și de curajul lui, și n-a fost nimeni care să-l întreacă în iscusință în mânuirea armelor; de cum au ajuns aici, Feciorul Mării a spus: „Stăpâne, porunciți să se deschidă poarta”. Regele, căruia nu-i era mai puțin pe plac lupta, a poruncit să fie deschisă poarta și toți cavalerii au ieșit din cetate; când au dat ochii cu dușmanii și au văzut câți sunt, s-ar fi zis că e o nebunie să pornească lupta. Dar Agrajes a dat pinteni armăsarului, spunând: „Acum, vai de cel ce se va împotrivi mai tare”. Și, năpustindu-se asupra dușmanilor, l-a văzut alături de el pe Feciorul Mării, și au pornit cu toții ca unul. Daganel și Galain, văzându-i năpustindu-se asupra lor, s-au pregătit să-i primească ca pe niște dușmani pe care îi urau de moarte. Feciorul Mării și-a încrucișat lancea cu Galain, care venea spre el, și l-a izbit cu atâta putere, încât l-a trântit la pământ cu cal cu tot, și Galain și-a rupt un picior; Feciorul Mării, care își frânsese lancea, a luat spada în mână și a pornit în goană spre ceilalți, ca un leu turbat, făcând minuni când lovea în toate părțile, încât înaintea spadei sale nu rămânea nimeni nedoborât, fie mort, fie rănit; dar îl împresuraseră atât de mulți dușmani, încât calul său nu se mai putea mișca defel și era tare încolțit. Agrajes, văzându-l, s-a îndreptat spre el cu câțiva dintre oamenii săi și le-a pricinuit pierderi mari dușmanilor. Regele Perion, cu mult curaj, sosise, între timp, cu toți oamenii săi, cuprins de dorința de ași lovi dușmanul, și Daganel i-a ieșit în întâmpinare cu multă vitejie. Și unii și ceilalți s-au contopit într-un singur vârtej. Puteai să-l vezi pe Feciorul Mării săvârșind isprăvi fără pereche, doborând și ucigând pe toți câți îi stăteau în cale, că nu era om să îndrăznească să-l înfrunte; iar el se azvârlea printre dușmani, făcând roată în jur, ca un leu furios. Agrajes, văzându-l ce face, a 71

prins și mai mult curaj decât înainte și a strigat din răsputeri ca să-și îmbărbăteze oamenii: „Cavaleri, priviți-l pe cel mai iscusit și mai viteaz cavaler din câți s-au născut vreodată”. Când Daganel a văzut cum îi pier oamenii, a pornit spre Feciorul Mării, ca un cavaler viteaz ce se afla, vrând să-i rănească armăsarul, ca astfel să cadă printre cei ce fugeau, dar n-a reușit; Feciorul Mării, în schimb, l-a lovit în coif atât de tare, încât curelele sau rupt și coiful i-a zburat din cap. Regele Perion, ce tocmai sosise în ajutorul Feciorului Mării, l-a izbit cu spada pe Daganel și i-a crăpat țeasta până la dinți. Atunci, muntenii și cei din Normandia s-au dat învinși și au rupt-o la fugă spre locul unde se afla regele Abies, mulți dintre ei strigând: „Ah, rege Abies! De ce zăbovești atât de mult și lași să fim uciși?” Regele Perion, urmărindu-i în luptă pe dușmani, a dat în curând peste regele Abies al Irlandei cu toți ai săi, care venea strigând: „Pe ei, acum! Să nu rămână suflet de om în viață, și străduiți-vă să pătrundeți cu ei în cetate!” Când regele Perion și oamenii săi i-au văzut pe aceștia, de care nu știau că se află aici, s-au speriat cam tare, căci erau osteniți de-acum și nu mai aveau lănci; și mai știau că acest rege Abies e unul dintre cei mai iscusiți cavaleri din lume și de el se temeau cel mai mult; dar Feciorul Mării a prins a le grăi: „Acum, cavalerilor, cu orice preț trebuie să ne apărăm onoarea în fața acestor nerușinați”; și i-a adunat în jurul lui pe toți câți se împrăștiaseră; cei din Irlanda, odihniți și porniți să facă rău, s-au năpustit asupra lor cu atâta înverșunare, de nu-ți venea să-ți crezi ochilor. Regele Abies, câtă vreme i-a fost lancea întreagă, n-a lăsat cavaler în șa, iar după ce a rămas fără lance, apucând spada, s-a pornit să izbească în dușmani cu atâta sete, rănindu-i și doborându-i, că îi cuprinsese spaima și pe aceștia și pe ai lui. Astfel că, oamenii regelui Perion, nemaiputându-i sta împotrivă, începuseră să se tragă spre cetate. Feciorul Mării, văzând că lupta merge prost, s-a pornit să atace cu și mai mare înverșunare; pentru ca oamenii lui să nu fugă de-a valma, se năpustise între ai lui și ceilalți, rănindu-i și omorându-i pe cei din Irlanda, astfel încât oștenii săi să nu dea bir cu fugiții. Agrajes și regele Perion, văzând în ce primejdie mare se află și ce făptuiește, au rămas împreună cu el. Astfel că toți trei făceau scut oamenilor lor și le dădeau atâta de furcă dușmanilor, încât regele Abies îi tot îmboldea pe oamenii săi să-i lovească, pentru ca, urmărindu-i, să intre în cetate o dată cu ei, nădăjduind că astfel lupta se va încheia. Și în zorul acesta, cum ați auzit, au ajuns la poarta cetății, unde, de n-ar fi fost cei trei cavaleri, ar fi intrat cu toții; iar cei trei au respins atâtea atacuri și au dat asemenea lovituri, că e de minune cum de au reușit. Regele Abies, socotea că oamenii săi intraseră în cetate și a pornit și el într-acolo, dar n-a fost să fie așa; și tare s-a mâhnit văzând câte se întâmplă și, mai cu seamă, aflând că Daganel și Galain sunt morți; atunci 72

s-a apropiat de el unul dintre cavalerii săi și i-a spus: „Stăpâne, îl vedeți pe cavalerul acela pe calul alb? Face adevărate minuni; el i-a ucis pe căpitanii domniei voastre și încă pe mulți alții”. Adică, voia să spună că acesta e Feciorul Mării, care călărea armăsarul bălan al lui Galpano. Regele Abies s-a apropiat de el și i-a spus: „Cavalere, din pricina domniei voastre a murit omul pe care îl iubeam cel mai mult pe lume. Dar vă voi face să plătiți scump fapta, dacă mai vreți să luptați”. „Vremea nu e potrivită acum – a răspuns Feciorul Mării – să mă lupt cu domnia voastră, căci aveți oșteni mulți și odihniți, iar noi puțini și foarte obosiți, așa că ar fi o minune să vă putem sta împotrivă, dar de vreți să vă răzbunați ca un adevărat cavaler, cum ați spus, și să vă dovediți vitejia ce vă e lăudată, alegeți dintre oamenii voștri pe cei ce vă sunt mai pe plac și eu voi face așijderi cu oamenii mei, și astfel, fiind deopotrivă, veți putea dobândi mai multă cinste în luptă dreaptă, decât venind cu oșteni mult mai numeroși și cu nemăsurată trufie să puneți stăpânire pe bunul altuia, fără nicio pricină”. „Atunci – a răspuns regele Abies –, spuneți pe loc, câți cavaleri vreți să lupte?” „Dacă e să hotărăsc eu – a spus Feciorul Mării –, vă voi face altă propunere ce s-ar putea să vă fie mai pe plac; domnia voastră sunteți mânios pe mine pentru cele ce am săvârșit, iar eu pe domnia voastră pentru cele ce săvârșiți pe aceste pământuri, așa că nu e drept ca din vina noastră să mai pătimească altcineva; așadar, să ne luptăm noi doi și chiar acum, dacă oamenii voștri și ai noștri deopotrivă vor făgădui să nu se miște din loc până la sfârșitul luptei”. „Așa să fie” – a spus regele Abies și a trimis după zece cavaleri, cei mai buni dintre ai săi, care, împreună cu alți zece, aleși de Feciorul Mării, să stea de strajă pe câmpul de luptă ca nimeni să nu miște, indiferent ce s-o întâmpla cu cei doi, de bine ori de rău. Regele Perion și Agrajes l-au sfătuit să nu lupte decât a doua zi, căci era rănit, dar nu l-au putut împiedica, fiindcă el dorea să lupte mai mult decât orice pe lume, și asta din două motive: primul, ca să-și încerce puterile cu cel despre care se spunea că este cel mai iscusit cavaler din lume, iar celălalt, fiindcă, dacă l-ar fi învins, ar fi pus capăt războiului și ar fi putut pleca s-o vadă pe doamna sa, Oriana, căci tot sufletul și dorințele lui spre ea se îndreptau.

73

• CAPITOLUL IX • Cum s-a luptat Feciorul Mării cu regele Abies pentru a hotărî soarta războiului pe care acesta îl purta cu regele Perion al Gaulei Văzând cei dintr-o tabără și cei din cealaltă că ziua este pe sfârșite, au hotărât, împotriva voinței celor doi, ca înfruntarea hotărâtă între regele Abies și Feciorul Mării, așa cum ați auzit, să se amâne pentru a doua zi. Și, atât ca să-și mai repare armele și să-și mai oblojească rănile, cât și pentru că toți oamenii din ambele tabere, tare zdrobiți și obosiți, doreau un răgaz de odihnă, fiecare s-a îndreptat spre locul unde trăsese. Feciorul Mării a intrat în cetate cu regele Perion și cu Agrajes și, cum avea capul descoperit, toți spuneau: „Ah, viteazule cavaler, să te-ajute Dumnezeu și să-ți dea cinstea de a duce la bun sfârșit ceea ce ai început! Ah, ce frumusețe de cavaler, care face cinste ordinului cavaleresc, căci îi apără măreția și faima împotriva tuturor!” Pe când intrau ei în încăperile regelui, le-a ieșit în cale o domnișoară, care i-a spus Feciorului Mării: „Domnule, regina vă roagă să nu vă scoateți armura decât în încăperile voastre, unde vă așteaptă”. Aceasta se făcuse la sfatul regelui, care i-a spus: „Prietene, mergeți la regină și să vă însoțească Agrajes”. După care regele a pornit spre odăile sale, iar Agrajes și Feciorul Mării spre ale acestuia din urmă, unde au găsit-o pe regină cu multe doamne și domnițe, care i-au ajutat să-și scoată armurile; regina însă nu a îngăduit nimănui să-l atingă pe Feciorul Mării, ci ea însăși i-a scos armura și l-a îmbrăcat cu o pelerină. În acest timp, a sosit și regele și văzând că Feciorul Mării este rănit, a spus: „De ce nu ați mai amânat lupta?” „Nu este nevoie – a răspuns Feciorul Mării –, căci nu sunt răni ce mă împiedică să lupt.” Apoi, i-au îngrijit rănile și l-au așezat la masă. A doua zi dimineață, regina a venit în odăile cavalerilor cu toate doamnele sale și i-a găsit stând de vorbă cu regele; apoi, după liturghie, Feciorul Mării și-a îmbrăcat armura și și-a luat armele, nu pe cele avute în bătălia din cealaltă zi, căci nu mai puteau fi folosite, ci altele, mult mai frumoase și mai solide și, luându-și rămas bun de la regină, doamne și domnițe, a încălecat pe un armăsar odihnit ce îl aștepta la ieșire; regele Perion îi ducea coiful, Agrajes scutul și un cavaler bătrân, pe numele său Aganon, prețuit foarte pentru vitejia sa, îi ducea lancea; acesta, datorită faimei sale din trecut, atât în privința curajului cât și a virtuții, fusese ales să fie al treilea însoțitor al Feciorului Mării, alături de rege și de feciorul de rege. Scutul avea pictat pe un câmp de aur doi lei sinilii, față în față, de păreau a fi vrut să se muște. Când au ieșit pe 74

poarta cetății, l-au văzut pe regele Abies călare pe un armăsar negru, cu armura pe el, dar fără coif pe cap. Cei din cetate și cei din oștirea dușmană se așezaseră în așa fel încât să vadă cât mai bine lupta; câmpul de luptă fusese însemnat și în jurul arenei se ridicaseră multe tribune. Cei doi și-au pus coifurile pe cap și și-au luat scuturile; regele Abies și-a petrecut scutul pe după gât; herbul lui era un câmp siniliu pe care era zugrăvit un uriaș și, alături, un cavaler ce îi tăia capul. Purta aceste însemne pentru că se luptase cu un uriaș ce năvălise în țara lui și i-o prăpădise toată și, așa cum îi tăiase capul, așa pusese să se înfățișeze întâmplarea pe scutul lui. Din clipa când au pus mâna pe arme, toată lumea s-a îmbulzit în jurul câmpului, fiecare rugându-se Domnului pentru cavalerul său; ei s-au năpustit unul împotriva celuilalt, fără zăbavă, în cea mai mare goană a cailor, căci amândoi erau voinici și curajoși, și, de la prima întâlnire, armurile li s-au înfundat, lăncile s-au frânt, iar ei, încleștându-se unul cu altul, cu cai cu tot, cu nemaivăzută forță, s-au prăbușit la pământ, fiecare în câte o parte, și toți au crezut că au murit; frânturi de lance rămăseseră înfipte în scuturi și fierul le pătrunsese în trupuri, dar cum amândoi erau iuți și cu inimi curajoase, s-au ridicat repede și, îndepărtând de pe ei bucățile de lănci, au pus mâna pe spade și sau izbit cu atâta înverșunare, încât cei din preajmă s-au înspăimântat privindu-i; bătălia însă părea inegală, nu pentru că Feciorul Mării n-ar fi fost bine făcut și de înălțime potrivită, ci fiindcă regele Abies era atât de voinic, că niciodată nu întâlnise vreun cavaler pe care să nu-l întreacă în înălțime cu o palmă, iar mâinile sale păreau ale unui uriaș; regele Abies era foarte iubit de oamenii săi și știa să se poarte cum se cuvine, dar era trufaș mai mult decât trebuie. Bătălia era atât de sălbatică, iar ei se luptau cu asemenea iuțeală, fără pic de răgaz, și loviturile erau atât de puternice, de parcă se înfruntau douăzeci de cavaleri. Se izbeau în scuturile din care cădeau pe câmp țăndări mari, își înfundau coifurile cu lovituri și își ciopârțeau armurile. Și, astfel, fiecare îi arăta celuilalt forța și vitejia sa; tăria și iscusința loviturilor de spadă făcuseră ca armurile să nu le mai fie de mare folos, și, de cele mai multe ori, tăiau în carne vie, căci nici din scuturi nu mai rămăsese mare lucru cu ce să se apere; și din trupurile lor curgea atâta sânge, că era de minune că se mai țin pe picioare, dar se arătau atât de înfierbântați de luptă, că aproape nu mai simțeau durerea. Și s-au luptat așa preț de trei ceasuri, fără să dea semne, vreo clipă, de slăbiciune ori lașitate, ci dimpotrivă, înfruntându-se cu multă îndârjire; dar cum soarele le încingea armurile, începură să-și simtă oboseala, și atunci regele Abies a spus: „Să stăm să ne îndreptăm coifurile și, dacă vrei, să ne odihnim; nu vom pierde prea multă vreme; și cu toate că te urăsc, te prețuiesc mai mult decât pe toți cavalerii cu care m-am luptat; dar faptul că te prețuiesc nu mă va împiedica 75

să te pedepsesc, pentru că l-ai ucis pe cel pe care l-am iubit atât de mult și pentru că mare rușine mi-ai făcut stându-mi împotrivă atâta vreme în luptă, în fața atâtor bărbați viteji”. Feciorul Mării i-a răspuns: „Rege Abies, de asta te rușinezi și nu de faptul că vii plin de trufie să faci atâta rău unor oameni ce nu ți-au greșit? Cugetă că oamenii, mai cu osebire regii, nu au a face ceea ce pot, ci ceea ce trebuie, pentru că adesea se întâmplă ca răul și vătămările pe care vor să le săvârșească asupra altora să se întoarcă, în cele din urmă, asupra lor, și pierd totul, ba uneori chiar și viața; și acum, când vrei să te las să te odihnești, gândește-te la cei pe care îi încolțeai fără milă și fără să le lași odihnă și, fiindcă simți ceea ce îi făceai pe ei să simtă, pregătește-te de luptă, căci, după voia mea, nu te vei odihni”. Regele Abies și-a luat spada și partea din scut ce-i mai rămăsese și i-a spus: „Patima aceasta îți va fi pierzania, căci nu vei pleca din această baltă de sânge cu capul pe umeri”. „Arată-ți puterea, acum – i-a răspuns Feciorul Mării –, căci nu vei avea odihnă până nu-ți vei da duhul ori nu-ți vei pierde onoarea”; și s-au năpustit la luptă și mai înverșunați ca înainte, și se loveau cu atâta furie, de parcă atunci ar fi început înfruntarea și nu și-ar fi dat nicio lovitură în ziua aceea. Regele Abies, cum era tare priceput, de mult ce mânuise armele, se lupta cu mare știință, ferindu-se de lovituri și lovind acolo unde putea face mai mult rău; dar minunile săvârșite de Feciorul Mării, prin iuțeala, forța și loviturile puternice pe care i le dădea, i-au dat peste cap toată știința și, în ciuda voinței lui, nemaiputând să-i reziste, pierdea teren; Feciorul Mării sfârșise prin a-i smulge din mână restul de scut și, cum nu mai avea cu ce să se apere, îi sfârtecă trupul în multe locuri și sângele i se scurgea în valuri; regele nu mai putea să dea nicio lovitură, sabia i se răsucea în mână și era atât de chinuit încât, întorcându-se aproape cu spatele, căuta un adăpost, înspăimântat de spada pe care o simțea atât de crunt; când a văzut că nu îl așteaptă decât moartea, a apucat din nou spada cu amândouă mâinile și s-a îndreptat spre Feciorul Mării, vrând să-l lovească în coif; acesta însă a înălțat scutul să se apere de lovitură și spada a pătruns atât de adânc în scut, încât celălalt n-a mai putut s-o scoată și Feciorul Mării, trăgându-se într-o parte, la prins descoperit și l-a lovit în piciorul stâng atât de tare, încât i-a retezat jumătate din el, și regele s-a întins pe jos. Feciorul Mării s-a repezit asupra lui și, scoțându-i coiful, i-a spus: „Rege Abies, ești mort dacă nu te dai învins”. Regele a răspuns: „Mort sunt, cu-adevărat, dar nu învins, și cred, într-adevăr, că m-a ucis trufia; dar, rogu-te, cruță-i pe tovarășii mei de arme și nu le face vreun rău, iar ei mă vor duce în țara mea, căci eu te iert pe tine și pe cei pe care îi urăsc și voi porunci ca regelui Perion să-i fie înapoiate toate bunurile câte i-am luat; și te mai rog să-mi aduci un duhovnic, căci îmi dau sufletul”. 76

Auzind acestea, Feciorul Mării a simțit o mare durere în suflet, deși știa că celălalt nu s-ar fi milostivit de el dacă ar mai fi fost în puteri. După ce s-au petrecut toate câte ați auzit, toți cei din oastea vrăjmașă și din cetate s-au adunat în pace în jurul lor și regele Abies a poruncit să i se înapoieze regelui Perion tot ceea ce îi luase, iar acesta i-a lăsat în libertate oamenii din oaste ca să îl ducă înapoi în țara sa; după ce a primit sfintele taine ale bisericii, regele Abies și-a dat duhul; vasalii lui l-au purtat în țara sa cu mult plânset și jale. Feciorul Mării, însoțit de regele Perion, de Agrajes și de ceilalți nobili de seamă din tabăra lor, a părăsit câmpul de luptă încununat de acea glorie pe care o câștigă de obicei învingătorii în bătălie, acum însă fiind vorba nu numai de onoare, ci de redobândirea unui regat ce era sortit pieirii, și s-a îndreptat spre cetate. Domnița din Danemarca, ce venise să-l caute din partea Orianei, așa cum v-am mai spus, sosise acolo în vremea când începuse lupta și, când a văzut cum se sfârșește, cu victoria Feciorului Mării, s-a apropiat de el și i-a spus: „Fecior al Mării, veniți să vorbim între patru ochi și vă voi spune mai multe decât știți voi înșivă despre domnia voastră”. El a ascultat-o cum se cuvine și s-au îndepărtat de ceilalți, luând-o peste câmp; domnița i-a spus: „Oriana, prietena voastră, vă trimite această scrisoare în care se află scris numele vostru”. El a luat scrisoarea, dar nu a înțeles nimic din ceea ce îi spusese fata, atât de tare se tulburase auzind numele doamnei sale, ba mai mult chiar, a scăpat scrisoarea din mână și frâul pe coama calului și parcă își pierduse cunoștința. Domnița i-a cerut unui oștean ce văzuse lupta să-i aducă scrisoarea care căzuse pe jos și s-a întors la Feciorul Mării; toți priveau ce se întâmplă și se minunau cât de tare îl tulburaseră veștile aduse de acea domnișoară; ea i-a spus: „Ce înseamnă asta, domnule? Atât de necuviincios primiți solia celei mai nobile domnițe din lume, a celei ce vă iubește nespus și m-a făcut să îndur atâta osteneală până să vă găsesc?” „Prietenă – i-a răspuns el –, n-am înțeles ce mi-ați spus, datorită răului ce m-a cuprins, așa cum mi s-a mai întâmplat o dată în fața voastră.” Domnișoara de onoare a spus: „Domnule, nu trebuie să vă feriți de mine, căci eu știu mai multe despre domnia voastră și despre stăpâna mea decât știți voi înșivă, căci așa a dorit ea; și vreau să vă spun că, dacă o iubiți, să nu faceți vreo greșeală, pentru că ea vă iubește atât de mult, încât dragostea ei nu poate încăpea în câteva vorbe; aflați că a plecat acasă la tatăl ei și vă trimite vorbă că, de îndată ce veți sfârși războiul și veți pleca de aici, să veniți în Marea Britanie și să căutați să rămâneți alături de tatăl ei cât vă va cere ea; și a mai spus că a aflat că sunteți fecior de rege și nu e mai puțin bucuroasă decât domnia voastră de vestea asta; și că, dacă atunci când nu știați din ce neam vă trageți erați atât de viteaz, să vă străduiți, acum, să fiți încă mai viteaz”. După care i-a dat scrisoarea și a adăugat: „Iată scrisoarea 77

aceasta, unde se află înscris numele vostru, pe care o aveați legată de gât când ați fost aruncat în mare”. El a luat scrisoarea și a exclamat: „Oh, scrisoare! Atât de bine păstrată de doamna căreia îi aparține inima mea, de cea din pricina căreia de multe ori m-am simțit în pragul morții, dar dacă am avut parte de dureri și chinuri datorită ei, în mult mai mare măsură mă simt acum fericit. Ah, Dumnezeule Atotputernic! Fă să vină vremea să o pot sluji pe această doamnă pentru favoarea pe care mi-o face”. Și, citind scrisoarea, a aflat că numele său adevărat este Amadis. Domnișoara de onoare i-a spus: „Domnule, acum, că mi-am împlinit solia, aș vrea să mă întorc de-ndată la stăpâna mea”. „Ah, domniță – a spus Feciorul Mării –, pentru Dumnezeu, rămâneți să vă odihniți trei zile și nu vă despărțiți în niciun chip de mine, iar eu vă voi duce peste tot pe unde vă e voia.” „Am venit la voi – a răspuns domnișoara de onoare – și nu voi face alta decât ce porunciți.” Sfârșind astfel vorba dintre ei, Feciorul Mării s-a îndreptat în grabă spre rege și Agrajes, care îl așteptau; și pe când intrau în cetate, toată lumea spunea: „Bun venit viteazului cavaler, mulțumită căruia ne-am redobândit onoarea și voia bună”. Așa au mers până la palat unde, în odăile Feciorului Mării, îi aștepta regina cu doamnele și domnișoarele ei de onoare, bucuroase foarte; după ce s-a dat jos de pe cal și regina i-a scos cu mâna ei armura, l-a îmbrățișat; apoi au venit doftori învățați să-i îngrijească rănile, care erau multe, dar niciuna să-l supere tare. Regele dorea ca Feciorul Mării și Agrajes să ia masa cu el, dar Feciorul Mării a vrut să stea la masă cu domnișoara de onoare, în semn de prețuire, căci înțelesese bine că aceasta putea să-l lecuiască de mare parte din frământările sale. Astfel s-a odihnit plin de bucurie câteva zile, mai cu seamă din pricina veștilor bune primite, așa că nici încercările din trecut, nici rănile de-acum nu l-au împiedicat să se ridice din pat și să se plimbe prin palat, stând tot timpul de vorbă cu domnița pe care o oprise să nu plece până ce el nu va putea îmbrăca armura ca să o însoțească. Dar o întâmplare miraculoasă, petrecută chiar în acel timp, a făcut ca el să mai întârzie câteva zile și domnișoara să plece singură, așa cum veți vedea mai departe.

78

• CAPITOLUL X • Cum a fost recunoscut Feciorul Mării de regele Perion, tatăl său, și de mama sa, Elisena V-am povestit la început cum regele Perion îi dăduse reginei Elisena, pe când era iubita lui, unul dintre cele două inele pe care le purta pe mână, amândouă la fel, fără nicio deosebire între ele și cum, atunci când Feciorul Mării a fost pus într-o lădiță și i s-a dat drumul pe apă, purta la gât acel inel; cum, după aceea, Gandales, tutorele său, i-l dăduse Feciorului Mării împreună cu spada; regele Perion o întrebase de mai multe ori pe regină de inel. Iar ea, rușinată că nu mai știa unde îl pusese, îi răspunsese că îl pierduse. Așa stând lucrurile, o dată, pe când Feciorul Mării se plimba printr-o încăpere stând de vorbă cu domnișoara de onoare, a văzut-o pe Melicia, fiica regelui, plângând, și a întrebat-o ce i s-a întâmplat. Copila i-a răspuns: „Seniore, am pierdut un inel pe care regele mi l-a dat să i-l păstrez câtă vreme doarme”. „Atunci, o să-ți dăruiesc eu altul – a spus el –, la fel de frumos sau chiar mai frumos, pe care să i-l dai în schimb.” Și și-a scos din deget un inel și i l-a dat. „Acesta e inelul pe care l-am pierdut eu.” „Nu”, a răspuns el. „Atunci este singurul inel din lume care seamănă leit cu celălalt”, a spus copila. „Cu-atât mai bine; i-l vei putea da pe acesta în locul celuilalt”, a răspuns Feciorul Mării și, lăsând-o singură, s-a îndreptat spre odaia sa împreună cu domnișoara de onoare și s-a întins într-un pat, iar ea în altul, ce se afla acolo. Regele s-a trezit și i-a cerut fiicei sale să-i înapoieze inelul, iar ea i l-a dat pe cel pe care îl avea; el și l-a pus în deget, crezând că e al lui, dar într-un ungher al încăperii l-a zărit pe celălalt, pierdut de fiică-sa și, luându-l de jos, l-a pus alături de celălalt și și-a dat seama că unul din ele este cel pe care i-l dăduse reginei; așa că a întrebat-o pe copilă: „Ce-i povestea asta cu inelul?” Ea, cum se temea tare de el, a spus: „Pe Sfântul Dumnezeu, stăpâne, iertare! Am pierdut inelul vostru și cum a trecut pe aici Feciorul Mării și m-a văzut plângând, mi-a dat inelul acesta și eu am crezut că este al vostru”. Pe rege l-a încercat bănuiala că, datorită marii vitejii a Feciorului Mării și a frumuseții sale nemăsurate, regina ar fi avut vreun gând necuviincios, și, luându-și spada, a intrat în odaia reginei și, după ce a închis ușa, a spus: „Doamnă, niciodată nu mi-ați arătat inelul pe care vi-l dăruisem, și iată că Feciorul Mării i l-a dat chiar acum Meliciei. Ce să însemne asta? Iată-l aici, îl vedeți? Ei bine, spuneți-mi unde s-a aflat și, dacă mă mințiți, veți plăti cu capul”. Regina, văzându-l mânios foarte, s-a aruncat la picioarele lui și i-a spus: „Ah, stăpâne, iertare în numele Domnului! Dacă mă bănuiți de lucruri 79

rele, vă voi mărturisi marea mea durere, pe care până acum v-am ascuns-o”. Și a izbucnit în hohote de plâns, zgâriindu-și fața cu mâinile și i-a povestit cum și-a aruncat fiul în râu, împreună cu spada și acel inel. „Sfântă Fecioară – a spus, atunci, regele –, încep să cred că acesta e feciorul nostru”. Regina a întins mâinile spre el, zicând: „Așa să dea Dumnezeu Atotputernicul”. „Să mergem chiar acum la el, împreună – a spus regele –, și să-l întrebăm care îi e povestea”. Amândoi am pornit de îndată spre odaia unde se afla Feciorul Mării și l-au găsit dormind cât se poate de liniștit; regina nu făcea alta decât să plângă din pricina bănuielilor ce o loveau atât de nedrept. Regele însă a luat în mână spada ce se afla la căpătâiul patului și privind-o bine, a recunoscut-o pe loc, ca unul care dăduse cu ea lovituri multe și strașnice, și i-a spus reginei: „Pe Dumnezeul meu, spada aceasta o cunosc foarte bine și acum cred mai mult în tot ceea ce mi-ați povestit”. „Ah, stăpâne – a spus regina –, să nu-l mai lăsăm să doarmă, căci inima mea mult se chinuiește”; și, îndreptându-se spre el, l-a apucat de mână și l-a tras puțin spre ea, spunând: „Prietene, seniore, ajutați-mă să scap de frământarea și tristețea ce mă macină”. El s-a trezit și, văzând-o plângând în hohote, a spus: „Doamnă, dar ce vi s-a întâmplat? Dacă stă în puterile mele să vă ajut, porunciți, și vă voi îndeplini porunca chiar cu prețul vieții”. „Ah, prietene! – a spus regina; ajutați-ne doar cu o vorbă și spuneți-ne al cui fiu sunteți.” „Nu știu, așa să mă ajute Dumnezeu – a răspuns el –, pentru că, printr-o întâmplare nemaipomenită, am fost găsit pe mare.” Regina, foarte tulburată, s-a prăbușit la picioarele lui, iar el a îngenuncheat în fața ei și a spus: „Vai, Doamne! Dar ce s-a întâmplat?” Ea i-a răspuns plângând: „Fiule, iată-i aici pe tatăl și pe mama ta”. La acestea, el a exclamat: „Maică Precistă! Dar ce-mi aud urechile?” Regina, strângându-l în brațe, s-a ridicat și i-a spus: „Fiule, Dumnezeu, în marea lui bunătate, a vrut să îndreptăm acea greșeală săvârșită de mine din mare teamă, căci eu, fiul meu, ca o mamă rea, te-am aruncat în mare; iar aici, iată-l pe regele care te-a zămislit”. El, atunci, a îngenuncheat și le-a sărutat mâinile, cu lacrimi de bucurie în ochi, aducând mulțumiri Domnului pentru că îl salvase de atâtea primejdii, pentru ca, în cele din urmă, să se bucure de astfel de cinste și noroc, având asemenea tată și mamă. Regina l-a întrebat: „Fiule, știi oare dacă ai alt nume afară de cel pe care îl porți?” „Da, doamnă, știu – a răspuns el –, căci pe când părăseam câmpul de luptă, domnișoara aceea din Danemarca mi-a dat o scrisoare pe care o aveam asupra mea, turnată în ceară, când am fost lăsat în voia mării, unde se spune că mă numesc Amadis.” Și, de îndată, a scos-o din sân și i-a arătat-o; ei și-au dat seama că e cea pe care o scrisese Darioleta cu mâna ei, și regina a spus: „Fiul meu iubit, când a fost scrisă această scrisoare, eram sfâșiată de tristețe și durere, iar acum sunt toată numai fericire și bucurie, 80

binecuvântat fie Domnul! Și, de acum înainte, acest nume să îl porți”. „Așa voi face”, a spus el. Și i s-a spus Amadis, iar în multe alte locuri, Amadis de Gaula. E de prisos să vă mai spun cât s-a bucurat Agrajes, vărul lui, de aceste noutăți, și toți ceilalți din regat, căci părinții și rudele se simt întăriți și bucuroși când își regăsesc copiii pierduți, chiar de sunt neascultători și porniți spre rele. Așa că, închipuiți-vă, bucuria de a regăsi un fiu socotit în toată lumea un model de dreptate și strălucire. Drept care, neavând rost să mai vorbim despre asta, vă voi povesti ce s-a întâmplat mai apoi. Domnișoara din Danemarca i-a spus lui Amadis: „Seniore Amadis, aș vrea să plec să duc aceste vești bune stăpânei mele, căci tare se va bucura, iar domnia voastră rămâneți să bucurați și să înveseliți acești ochi ce au vărsat atâtea lacrimi de dorul vostru”. Lui i s-au umplut ochii de lacrimi ce au prins să i se prelingă șiroaie pe obraz și a spus: „Prietenă, mergeți cu Dumnezeu, căci viața mea e în mâinile voastre; aveți milă de ea, fiindcă prea mare ar fi îndrăzneala să-i cer acest lucru doamnei mele după marele bine ce mi-a făcut; voi veni acolo foarte curând să o slujesc, și voi purta o armură la fel ca cea pe care am avut-o în lupta cu regele Abies; și astfel mă veți putea recunoaște, de nu va fi alt chip să aflați de mine”. Agrajes și-a luat, de asemenea, rămas bun de la el, spunându-i cum că domnița căreia îi dăduse capul lui Galpano, ca răzbunare pentru rușinea ce-i făcuse acesta, îi adusese solie de la Olinda, stăpâna ei, fiica regelui Vanain al Norvegiei, să vină să o vadă cât de curând. Aceasta îi devenise prietenă în vremea când el și unchiul lui, don Galvanes, călătoriseră în acel regat. Acest don Galvanes era frate cu tatăl lui și, fiindcă nu avea altă avere decât un biet castel, i se spunea Galvanes fără de Țară; Agrajes a adăugat: „Domnule și vărul meu, aș dori mai mult decât orice pe lume să vă însoțesc, dar inima mea, ce se află în mare suferință, nu-mi îngăduie alta decât să mă duc să o văd pe cea care, de aproape sau de departe, mă ține în puterea ei, și aș vrea să știu unde vă voi putea găsi când mă voi întoarce”. „Domnule – a răspuns Amadis –, cred că mă veți afla la curtea regelui Lisuarte, căci mi s-a spus că acolo se află floarea florilor cavalerilor, așa cum nu mai există la nicio altă curte de rege ori de împărat din lume; și vă rog să încredințați pe rege, tatăl vostru, și pe mama voastră că se pot bizui pe spada și credința mea la fel ca pe ale voastre, datorită felului în care m-au crescut.” Agrajes șia luat rămas bun de la rege și de la regină, mătușa lui, și a pornit călare cu escorta sa, însoțit de rege și de Amadis, în semn de înaltă cinstire; dar, pe când ieșeau pe poarta cetății, au întâlnit o tânără care, apucând de frâu calul regelui, i-a spus: „Amintește-ți, maiestate, că o domniță ți-a spus că, atunci când vei recâștiga ce-ai pierdut, regatul Irlandei își va pierde floarea cavalerilor, și vezi cum am grăit adevărat, căci ți-ai redobândit fiul pe care îl 81

pierduseși și a murit viteazul rege Abies, floarea cavalerilor din Irlanda. Și îți mai spun ceva: acolo nu va mai domni altcineva, până ce nu va sosi bunul frate al stăpânei, ce, cu trufie și prin puterea armelor, va cere să i se închine alte regate, și acesta va muri de mâna celui ce va muri din cauza ființei pe care o va iubi cel mai mult pe lume. Acesta va fi Marlot de Irlanda, fratele reginei Irlandei, pe care îl va ucide Tristan de Leonis pentru că îi va cere unchiului său, Marc de Cornwall, să i se închine ca vasal, iar Tristan va muri apoi datorită reginei ce, așa cum știu, va fi ființa pe care o va iubi el cel mai mult pe lume. Asta m-a trimis să-ți spun Urganda, stăpâna mea”. Amadis i-a spus: „Domnișoară, spuneți-i stăpânei voastre că îi trimite multe plecăciuni cavalerul căruia i-a dăruit lancea și că acum am văzut că e adevărat ce mi-a spus, cum că voi salva cu această lance casa din care am ieșit întâia oară, căci l-am salvat pe tatăl meu, regele, ce era gata să-și piardă viața”. Domnița și-a urmat calea, iar Agrajes, despărțindu-se de rege și de Amadis, a pornit pe drumul lui, unde îl vom părăsi până la timpul cuvenit. Regele Perion a poruncit să se adune Sfatul țării, pentru ca toți să-l cunoască pe fiul său, Amadis; și se făcură multe serbări și întreceri întru cinstirea și slujirea seniorului pe care îl adusese Dumnezeu, toți nădăjduind că vor trăi în bună pace și cinste cu el și cu tatăl lui la cârmă. Așa a aflat Amadis cum l-a răpit un uriaș pe don Galaor, fratele său, și și-a pus în minte să n-aibă odihnă până nu va ști ce se va fi întâmplat cu el, și să-l aducă înapoi cu ajutorul armelor ori în orice alt chip va fi cu putință. Multe s-au petrecut atunci la Sfatul țării și multe daruri a făcut regele, și ar fi prea lungă povestea de le-am înșira pe toate. Când totul s-a sfârșit, Amadis i-a spus tatălui său că vrea să se ducă în Marea Britanie și i-a cerut îngăduința să plece, dacă nu mai are nevoie de el. Regele și regina s-au străduit mult să-l țină lângă dânșii, dar n-au izbutit în niciun chip, căci marea suferință prin care trecea de dorul doamnei sale nu îngăduia să asculte de nimeni altcineva decât de cea care îi stăpânea inima și, luându-l cu sine doar pe Gandalin, cu altă armură, la fel cu cea pe care i-o nimicise regele Abies în luptă, a pornit la drum; și a tot umblat el, până a ajuns la țărmul mării; iar de aici, urcându-se pe o corabie, s-a îndreptat spre Marea Britanie și a ajuns într-o cetate frumoasă, ce avea numele Bristoya, unde a aflat că regele Lisuarte se află într-o altă cetate, pe numele ei Vindilisora, că acest rege este foarte puternic și înconjurat de cavaleri viteji și că toți ceilalți regi din insule îi dau ascultare. Așa că a pornit într-acolo, dar n-a mers mult că a întâlnit o tânără care l-a întrebat: „Acesta e drumul spre Bristoya?” „Da”, a răspuns el. „Nu cumva știți dacă aș putea găsi acolo o corabie să mă ducă în Gaula?” „Cu ce treburi, într-acolo?”, a întrebat-o el. „Caut un cavaler viteaz, fiul regelui din Gaula, pe numele lui Amadis, care nu cu mult timp în urmă și-a aflat tatăl”. El a rămas mirat și a întrebat-o: 82

„Domniță, de la cine ați aflat povestea asta?” „De la o persoană căreia nu i se poate ascunde nimic, și care știuse înaintea lui și a tatălui său întreaga lor poveste, Urganda Necunoscuta; ea are multă nevoie de el, căci numai cu ajutorul lui și a nimănui altcuiva va putea dobândi ceea ce dorește.” „Mulțumesc Domnului – a spus el – că cea de care au toți nevoie are nevoie de mine. Aflați, domniță, că eu sunt acela pe care îl căutați și chiar acum vom porni încotro doriți.” „Cum – a spus ea –, domnia voastră sunteți cel pe care îl caut?” „Eu, fără nicio îndoială”, a răspuns el. „Atunci, urmați-mă – a spus fata –, și vă voi duce la stăpâna mea.” Amadis s-a întors din drum și a pornit spre locul unde îl conducea domnița.

83

• CAPITOLUL XI • Cum uriașul a plecat cu Galaor spre regele Lisuarte ca să fie făcut cavaler și cum i-a dat însemnele de cavaler, cu multă cinste, chiar Amadis Don Galaor, așa cum v-am povestit, se afla împreună cu uriașul, învățând să călărească, să mânuiască spada și toate câte se cuvine să le știe un cavaler; cum ajunsese foarte iscusit în toate acestea și se împlinise sorocul de un an, așa cum hotărâse uriașul, Galaor i-a spus: „Tată, acum, rogu-vă, ajutați-mă să devin cavaler, căci am făcut tot ce mi-ați poruncit”. Uriașul, dându-și seama că venise vremea sorocită, i-a spus: „Cu multă bucurie voi face ce-mi ceri, dar spune-mi cine dorești să-ți dea însemnele?” „Regele Lisuarte – a răspuns el –, care este atât de vestit.” „Te voi duce la el”, a spus uriașul. Și a treia zi, după ce terminaseră toate pregătirile, au pornit la drum; iar într-a cincea zi au ajuns în apropierea unui castel foarte mare, înălțat pe malul unei ape sărate, castel ce se numea Bradoid și era cel mai frumos din toate câte se aflau pe acel meleag, cocoțat pe o stâncă înaltă; într-o parte curgea apa, în cealaltă se afla o mlaștină întinsă; dinspre apă nu se putea ajunge la castel decât cu barca, dar prin mlaștină era un drum atât de larg, încât putea trece o caleașcă într-o direcție și alta; la intrarea în mlaștină, însă, se afla un pod îngust și mobil și, când era ridicat, nu se putea trece, căci apa era tare adâncă; podul era străjuit de doi ulmi înalți, sub care uriașul și Galaor au văzut două domnișoare, un scutier și un cavaler în armură, pe un armăsar alb, având un herb cu niște lei; cavalerul ajunsese în dreptul podului, care era ridicat, și, cum nu putea trece, îi striga pe cei din castel. Galaor i-a spus uriașului: „Dacă nu vă e cu supărare, să vedem ce va face cavalerul acela”; n-a trecut multă vreme și iată că, la capătul podului dinspre castel, s-au ivit doi cavaleri înarmați și zece slujitori fără arme, care l-au întrebat pe cavaler ce dorește. „Aș vrea să intru în castel”, a răspuns el. „Asta nu se va putea – au spus ei –, dacă nu vă veți lupta, mai înainte, cu noi.” „Dacă așa stau lucrurile – a spus celălalt –, porunciți să se coboare podul și veniți să ne încercăm puterile.” Cavalerii au pus slujitorii să coboare podul și unul dintre ei a pornit în goană spre cel ce îi chemase la luptă, cu lancea aplecată și calul alergând cât de năprasnic putea; cel cu blazonul cu lei a pornit și el împotrivă-i și amândoi s-au izbit cu sălbăticie. Cavalerul din castel și-a frânt lancea, iar celălalt l-a lovit atât de tare, încât l-a trântit la pământ și calul l-a prins sub el; apoi s-a îndreptat spre celălalt, ce intra pe 84

pod, și caii amândurora s-au izbit între ei, căci lăncile își greșiseră ținta; cel de-afară l-a lovit cu atâta putere pe cel din castel, încât l-a prăvălit în mlaștină cu cal cu tot și cavalerul și-a pierdut viața; cavalerul victorios a pornit în goană pe pod spre castel, dar slujitorii începuseră să ridice podul; domnișoarele i-au strigat, de afară, că se ridică podul și, atunci, cavalerul a văzut venind spre el alți trei cavaleri, înarmați cum se cuvine, care i-au spus: „Rău ceas v-ați ales să treceți pe aici, căci va trebui să muriți înecat, așa cum a murit un cavaler mult mai viteaz ca domnia voastră”; și toți trei s-au năpustit asupra lui și l-au izbit atât de crunt, încât calul s-a lăsat în genunchi, cât pe ce să cadă, și ei și-au frânt lăncile; doi dintre ei îl răniseră pe cavaler, dar și el îl lovise pe unul dintre ei în așa fel încât armura nu i-a mai fost de folos, căci lancea îi pătrunsese printr-o parte și vârful ei și o parte din lemn îi ieșise prin cealaltă; cu multă vitejie cavalerul atacat a pus apoi mâna pe spadă și i-a lovit pe ceilalți doi, dar și aceștia pe el și s-a pornit o luptă crâncenă; cel cu blazonul cu lei care se temea de moarte, a încercat să scape de ei și l-a izbit pe unul cu spada în brațul drept, încât l-a trântit la pământ cu spadă cu tot, și acesta a rupt-o la fugă spre castel, strigând în gura mare: „Săriți, prieteni, că îl ucide pe stăpânul vostru”. Când cavalerul cu lei a auzit că cel rămas e stăpânul, și-a dorit mai abitir să-l învingă și i-a dat o asemenea lovitură în coif, încât spada i-a ajuns la creștet și l-a amețit atât de tare, încât i-au sărit picioarele din scări și s-ar fi prăbușit, dacă nu s-ar fi agățat de gâtul calului; celălalt i-a scos coiful din cap; cavalerul a dat să fugă, dar a văzut că rivalul său îi tăia drumul spre castel. „Sunteți mort – a spus cel cu leii –, dacă nu vă dați prins.” Celălalt, foarte înfricoșat de spada pe care o simțea deasupra capului, a spus: „Ah, viteazule cavaler, îndurare! Nu mă ucideți; luați-mi spada și mă socotesc prinsul vostru”; dar cel cu leii, văzând că din castel iese un alt cavaler cu slujitori înarmați, l-a apucat de marginea scutului și, proptindu-i vârful spadei în obraz, i-a spus: „Porunciți-le să se întoarcă; altminteri, vă ucid”. Celălalt le-a strigat să se întoarcă, dacă țin la viața lui și ei, văzând în ce primejdie le e stăpânul, s-au supus; primul a adăugat: „Porunciți slujitorilor să deschidă poarta”; celălalt s-a supus de îndată. Atunci, cavalerul cu leii l-a luat cu el și au trecut podul împreună; cel din castel le-a zărit pe domnițe, a recunoscut-o printre ele pe Urganda Necunoscuta și a spus: „Ah, domnule cavaler, dacă nu mă apărați de acea domniță, sunt un om mort”. „Așa să mă ajute Dumnezeu – a răspuns el –, dacă voi face asta; ba, dimpotrivă, voi face cu voi ce-mi va porunci ea.” Și i-a spus Urgandei: „Iată-l pe acest cavaler, seniorul castelului. Ce doriți să fac cu el?” „Tăiați-i capul, dacă nu îl eliberează pe prietenul meu, captiv în castel, și n-o dă pe mâna mea pe domnița care i-a cerut să-l țină închis.” „Așa să fie”, a răspuns el. Și a ridicat spada ca să-l înfricoșeze; dar celălalt cavaler a spus: 85

„Ah, bunule domn, nu mă ucideți, că voi face tot ce îmi poruncește această doamnă”. „Atunci, așa să faceți chiar acum – a răspuns el –, fără zăbavă.” Cavalerul din castel a chemat pe unul din slujitori și i-a spus: „Caută-l pe fratele meu și spune-i că dacă vrea să mă mai afle în viață, să-l aducă dendată aici pe cavalerul captiv și pe domnița care l-a adus”; ceea ce s-a făcut pe loc; după ce captivul a sosit, cavalerul cu lei i-a spus: „Cavalere, o vedeți pe prietena voastră? Iubiți-o, căci mult s-a zbătut ca să vă scoată din închisoare. „O iubesc – a răspuns el – mai mult ca niciodată.” Urganda și el sau îmbrățișat. „Ce veți face cu această domniță?”, a întrebat cavalerul cu lei. „O s-o ucid – a spus Urganda –, că multă suferință mi-a adus”; și i-a făcut niște farmece așa încât cealaltă a început să tremure și a dat să se arunce în apă; cavalerul, însă, a spus: „Doamnă, în numele Domnului, n-o ucideți pe această domniță, căci e ostateca mea”. „De astă dată o iert, pentru voi, dar dacă îmi va mai greși cu ceva, va plăti pentru toate la un loc.” Stăpânul castelului a glăsuit și el: „Domnule, acum, că am împlinit ce mi-ați poruncit, scăpați-mă de Urganda”. Ea i-a spus acestuia: „Eu vă iert, întru onoarea celui care v-a învins”. Cavalerul cu herbul cu lei a întrebat-o pe cealaltă tânără de ce a vrut să se arunce în apă nesilită de nimeni. „Domnule – a răspuns ea –, mi se părea că de-o parte și de alta a mea aveam două torțe ce mă ardeau și voiam să scap de foc intrând în apă.” El a prins să râdă și a spus: „Pentru numele lui Dumnezeu, domniță, mare vă e nebunia dacă ați vrut să supărați pe cineva ce se poate răzbuna atât de ușor”. Galaor, care văzuse toate acestea, i-a spus uriașului: „Aș vrea ca acest domn să-mi dea însemnele de cavaler, căci dacă regele Lisuarte este atât de vestit, va fi fiind pentru măreția lui, dar acestui cavaler merită să i se ducă faima doar pentru marea lui vitejie”. „Atunci, du-te să vorbești cu el – a spus uriașul –, și de nu se vanvoi, spre răul lui va fi.” Galaor s-a îndreptat spre locul unde se afla cavalerul cu leii pe blazon, sub ulmi, întovărășit de patru scutieri și două domnișoare și, o dată ajuns aici, s-au salutat amândoi și Galaor a grăit așa: „Domnule cavaler, vă cer o favoare”. El, văzându-l atât de frumos cum nu se mai aflase altul vreodată, l-a luat de mână și a spus: „Să fie cu dreptate și vă este acordată”. „Atunci, vă rog să binevoiți a mă face cavaler chiar acum și astfel mă veți scuti să mai merg la regele Lisuarte spre care mă îndreptam.” „Prietene – a răspuns celălalt –, ați săvârși o mare greșeală renunțând la cel mai viteaz rege din lume ca să primiți această cinste din mâinile unui biet cavaler ca mine.” „Seniore – a răspuns Galaor –, măreția regelui Lisuarte nu îmi va da puteri, așa cum îmi va da marea voastră vitejie; căci v-am văzut cum ați îndeplinit aici tot ce ați făgăduit.” „Bunule domn – a spus celălalt –, cereți-mi orice alt lucru și voi fi peste poate de mulțumit să vă împlinesc dorința, căci nu merit cinste atât de mare, iar voi meritați mult mai multă.” 86

Chiar în momentul acela s-a apropiat de ei Urganda, ca și cum nu ar fi auzit nimic, și a spus: „Domnule, cum vi se pare acest tânăr?” „Mi se pare – a răspuns el – că este cel mai frumos tânăr pe care l-am văzut vreodată și îmi cere să-i fac o favoare ce nu mi se potrivește nici lui, nici mie”. „Și ce anume?”, a întrebat ea. „Să îl fac cavaler – a răspuns el –, deși pornise la drum ca să îi ceară aceasta regelui Lisuarte.” „În mod sigur – a spus Urganda – faptul de a nu fi făcut cavaler îi va aduce mai mari necazuri decât foloase, așa că lui îi spun să nu renunțe la favoarea pe care v-o cere, iar vouă, să-i îndepliniți rugămintea. Și vă mai spun că ordinul cavaleresc va fi slujit de acest tânăr mai bine decât de oricare din câți se află acum pe insulele mării, în afară de unul singur.” „Dacă așa stau lucrurile – a spus el –, așa să facem chiar acum, întru slava Domnului, și să mergem să căutăm un lăcaș unde săși facă rugăciunile.” „Nu e nevoie – a spus Galaor –, căci în ziua asta chiar am fost la liturghie și am văzut adevăratul trup al Domnului.” „E de ajuns, atunci” – a spus cavalerul cu leii și, legându-i pintenul drept și sărutându-l, a adăugat: „Acum sunteți cavaler; trebuie doar să primiți spada din mâna cui vă e pe plac”. „Din mâna voastră – a spus Galaor –, căci de la nimeni altul naș primi-o mai bucuros.” Și a chemat un scutier să-i aducă spada pe care acela o ținea în mână. Urganda, însă, a spus: „Să nu v-o dea pe aceasta, ci pe cea agățată în copacul de colo, care vă va purta mai mult noroc”. Toți au privit copacul și n-au văzut nimic. Ea, atunci, a izbucnit în râs și a spus: „Dumnezeule, sunt mai bine de zece ani de când stă acolo fără să o vadă niciunul din câți au trecut pe-aici, dar acum o veți vedea toți”; când s-au uitat din nou, au văzut o spadă agățată de o creangă, în copac, și părea atât de frumoasă și de nouă, de parcă atunci ar fi fost pusă acolo, iar teaca era bogat împodobită cu fir de aur. Cavalerul având drept herb leii a luat spada, l-a încins cu ea pe Galaor și a spus: „O spadă atât de frumoasă e pe potriva unui cavaler atât de frumos și e sigur că mult vă iubește cea care a păstrat-o atât de lungă vreme pentru voi”. Galaor, foarte mulțumit de spadă, i-a spus cavalerului cu leii: „Seniore, sunt nevoit să plec într-un anume loc și nu mi-e îngăduit să nu mă duc. Doresc, însă, foarte mult, tovărășia voastră, mai mult decât a oricărui alt cavaler și, dacă binevoiți să vă stau alături, spuneți-mi unde vă pot afla”. „La curtea regelui Lisuarte – a răspuns el –, unde voi fi fericit să vă întâlnesc; am temeiuri să mă duc acolo, pentru că de puțin timp am fost făcut cavaler și trebuie să dobândesc glorie, ca și voi, la o astfel de curte.” Galaor, auzind acestea, s-a bucurat foarte și i-a spus Urgandei: „Domniță, mult vă sunt recunoscător pentru spada dăruită; amintiți-vă de mine ca de cavalerul vostru”; și, luându-și rămas bun de la ei, s-a întors la locul unde îl lăsase ascuns pe uriaș, pe malul unui râu. 87

În vremea aceasta, una dintre domnișoarele ce îl însoțeau pe Galaor stătuse de vorbă cu una dintre domnișoarele de onoare ale Urgandei, și astfel aflase că acel cavaler este Amadis de Gaula, fiul regelui Perion, și că Urganda, stăpâna ei, îl rugase să vină aici, să-l elibereze din castel pe iubitul ei cu ajutorul armelor, căci marea ei știință nu îi era de folos, fiindcă stăpâna castelului, tare pricepută în acest meșteșug, îl fermecase mai înainte, și nu se temea de știința Urgandei; așa că Urganda a recurs la puterea armelor, după obicei, și cavalerul cu leii a învins și a trecut podul, cum v-am istorisit. Și îl ținuseră prins acolo pe prietenul Urgandei, pe care îl adusese o domniță, nepoată a castelanei, cea despre care ați auzit că voise să se înece. Urganda și cavalerul au rămas să stea de vorbă o bucată de vreme, în ziua aceea. Ea ia spus: „Viteazule cavaler, știți voi oare cui i-ați dat însemnele de cavaler?” „Nu”, a răspuns el. „Drept este, atunci, să aflați căci, amândoi fiind atât de curajoși, dacă vă veți întâlni fără să vă cunoașteți, ar fi o mare nenorocire. Să știți că este fiul tatălui și mamei voastre; el este cel pe care l-a răpit uriașul când avea doi ani și jumătate; acum s-a făcut mare și frumos, așa cum ați văzut, și, din dragoste pentru voi și pentru el, am păstrat acea spadă; și mai aflați că își va începe faptele cavalerești cu această spadă mai bine decât a făcut-o vreodată oricare alt cavaler din Marea Britanie.” Lui Amadis i s-au umplut ochii de lacrimi de bucurie și a spus: „Ah, doamnă! Spuneți-mi unde îl pot găsi?” „Acum nu e bine să-l căutați – a răspuns ea –, căci mai trebuie să se împlinească ceea ce e scris.” „Deci, îl voi putea vedea curând?” „Da – a răspuns ea –, și vă va fi mai ușor să îl recunoașteți decât vă închipuiți.” El n-a mai întrebat-o nimic despre asta, iar ea și prietenul ei au pornit la drum. Amadis și scutierul său au apucat-o pe alt drum, cu gândul să ajungă, la Vindilisora, unde, la vremea aceea, se afla regele Lisuarte. Galaor, între timp, l-a găsit pe uriaș și i-a spus: „Tată, acum sunt cavaler. Lăudat fie Domnul și viteazul cavaler care mi-a dat însemnele”. Celălalt a răspuns: „Fiule, mult mă bucur și îți cer să-mi împlinești o rugăminte”. „Cu toată plăcerea – a spus el – îți voi îndeplini dorința, numai să nu fie o piedică pe drumul meu spre glorie.” „Fiule – a spus uriașul –, dimpotrivă, cu voia Domnului, gloria ta va crește mai mult.” „Atunci, spuneți – a răspuns el –, și voi face ceea ce îmi cereți.” „Fiule – a spus celălalt, – m-ai auzit, uneori, spunând că uriașul Albadan mi-a ucis mișelește tatăl și i-a furat stânca Galtares, care trebuia să fie a mea. Îți cer să îmi faci dreptate, căci nimeni altul nu poate s-o facă; și amintește-ți cum te-am crescut și cum m-am chinuit de dragul tău.” „Aceasta – a spus Galaor – nu e favoare pe care să mio cereți voi mie, ci mai degrabă eu vouă, căci vă rog să-mi îngăduiți să lupt, pentru că vă datorez atâta și, dacă voi rămâne în viață, cereți-mi orice alte lucruri întru onoarea și folosul vostru, până ce viața mea va plăti datoria ce 88

o am față de domnia voastră; eu sunt pregătit, așa că să pornim de îndată într-acolo.” „Dumnezeu să ne-ajute”, a spus uriașul. Și au pornit pe drumul ce duce spre stânca Galtares, dar n-au mers cale lungă și au întâlnit-o pe Urganda Necunoscuta; s-au salutat cu multă curtenie și Urganda l-a întrebat pe Galaor: „Știți cine v-a făcut cavaler?” „Da – a răspuns el –, cel mai viteaz cavaler din câți s-au pomenit vreodată.” „Adevărat este – a spus ea; și e încă mai viteaz decât credeți, dar vreau să aflați cine este.” Și i s-a adresat lui Gandalac, uriașul, spunându-i: „Gandalac, îți amintești că acest cavaler pe care l-ai crescut este fiul regelui Perion și al reginei Elisena, și că la sfatul meu l-ai luat la tine să îl crești?” „Da, așa este”, a răspuns el. Și apoi i-a spus lui Galaor: „Fiul meu iubit, află că cel ce te-a făcut cavaler este fratele tău și este mai mare decât tine cu doi ani; iar când îl vei întâlni, cinstește-l ca pe cel mai viteaz cavaler din lume și străduiește-te să i te asemeni în curaj și purtări alese”. „E-adevărat – a întrebat Galaor – că regele Perion e tatăl meu și că regina mi-e mamă, că sunt fratele acelui cavaler atât de viteaz?” „Fără îndoială”, a răspuns Urganda. „Mulțumesc lui Dumnezeu – a spus el –, căci acum voi avea și mai multă grijă să-mi pun viața în cele mai mari primejdii, fiindcă se cuvine să fiu cel ce ați spus, domniță, că sunt, și atât ei cât și ceilalți trebuie să se convingă de acest lucru, văzându-mi faptele.” Urganda s-a despărțit de ei, iar uriașul și Galaor și-au văzut mai departe de drum. Și, întrebându-l Galaor pe uriaș cine este domnița aceea atoateștiutoare, el i-a povestit că se numește Urganda Necunoscuta, și i se spune așa fiindcă adesea își schimbă înfățișarea și nimeni n-o mai cunoaște; cum ajunseseră la un râu și căldura era mare, au hotărât să rămână să se odihnească acolo sub un cort pe care l-au înălțat; nu după multă vreme, iată că au văzut venind pe un drum o tânără, și pe altul, altă tânără, care s-au întâlnit lângă cort; văzându-l pe uriaș, au vrut să fugă, dar don Galaor le-a ieșit în întâmpinare, le-a liniștit și le-a adus înapoi, întrebându-le încotro merg. Una dintre ele i-a spus: „Mă duc, la porunca stăpânei mele, să văd o luptă foarte ciudată purtată de un cavaler împotriva puternicului uriaș de pe stânca Galtares și să-i aduc stăpânei mele vești despre această bătălie”. Cealaltă domnișoară a spus: „Mă mir de ceea ce aud și anume că există un cavaler care îndrăznește asemenea nebunie și, cu toate că am drum în altă parte, vreau să merg împreună cu domnia voastră să văd această faptă atât de nesăbuită”. Cum se pregăteau să plece, Galaor le-a spus: „Domnișoarelor, nu vă pară rău că ați ajuns aici, pentru că și noi mergem să vedem această luptă și puteți veni împreună cu noi”. Ele i-au făgăduit că așa vor face și tare se mai bucurau privindu-l cât e de frumos cu acele straie de cavaler neofit ce tare bine îi veneau; și au rămas acolo cu toții să mănânce și să se odihnească; Galaor l-a luat deoparte pe uriaș și i-a spus: „Tată, mi-ar plăcea foarte mult să mă lași 89

să plec singur la luptă și fără tine aș ajunge mai curând”. Spusese aceasta pentru că nu voia să se afle că el este cel ce avea să se lupte și să nu bănuiască nimeni că doar cu puterile lui vrea să săvârșească asemenea faptă măreață. Uriașul a încuviințat, împotriva vrerii sale, și Galaor și-a îmbrăcat armura și a pornit la drum, împreună cu cele două domnișoare și trei scutieri ai uriașului, pe care acesta îi trimisese cu el, să-i poarte armele și toate câte îi făceau trebuință; și au mers ei ce au mers, până au ajuns la două leghe de stânca Galtares, unde au înnoptat, în casa unui pustnic; aflând că acesta este călugăr, Galaor i s-a spovedit. Când i-a spus că pornește la acea luptă, pustnicul s-a înspăimântat foarte și i-a zis: „Cine vă îndeamnă să faceți o asemenea nebunie? Că în tot ținutul acesta nu sunt zece cavaleri să îndrăznească așa ceva, atât e de crunt și îngrozitor și fără pic de milă uriașul, iar domnia voastră, atât de tânăr, dacă vreți să vă aflați în asemenea primejdie, înseamnă că vreți să vă pierdeți trupul, ba chiar și sufletul, căci cei ce, cu bună știință, se lasă pradă morții putându-se feri de ea, se omoară cu mâna lor”. „Părinte – a răspuns don Galaor –, facă-se voia Domnului, dar în niciun chip nu voi renunța la luptă.” Bunul om a început să plângă și i-a spus: „Fiule, Dumnezeu să te ajute și să-ți dea putere, de vreme ce nu vrei a face altfel și bucuros voi fi să te găsesc sănătos și cu viață”; Galaor l-a rugat să înalțe rugi cerului pentru el. Au mas acolo în noaptea aceea și, a doua zi, după ce a ascultat liturghia, Galaor și-a pus armura de cavaler și a pornit spre stânca ce o vedea în fața sa, foarte înaltă, cu multe turnuri puternice ce făceau să pară castelul o minune de frumusețe. Domnișoarele l-au întrebat pe Galaor dacă îl cunoaște pe cavalerul care urma să lupte. El le-a răspuns: „Cred că l-am mai văzut”. Galaor, apoi, a întrebat-o pe una dintre domnișoare cine este. „Acest lucru nu-l pate afla decât cavalerul care va lupta”, a răspuns ea; vorbind așa, au ajuns la castel, dar au găsit porțile închise. Galaor a bătut în porți și deasupra zidurilor s-au ivit doi oameni, cărora le-a spus: „Spuneți-i lui Aldaban că a sosit un cavaler din Gandalac care vrea să lupte cu el și, dacă zăbovește, din castel nu va ieși picior de om și nici nu va intra vreun suflet pe care să nu-l ucid, de-mi va sta în putință”. Oamenii au prins a râde și au spus: „Asta n-o să țină mult, pentru că sau o vei rupe la fugă, sau îți vei pierde capul”. Și au plecat să-l vestească pe uriaș; iar domnișoarele s-au apropiat de Galaor și l-au întrebat: „Seniore și prietene, voi sunteți cel ce va purta această luptă?” „Da”, a răspuns el. „Vai, domnule – au spus ele –, Dumnezeu să vă ajute și să vă îngăduie să sfârșiți lupta întru cinstea voastră, căci la mare faptă porniți; acum, rămâneți cu bine, că noi nu îndrăznim să-l așteptăm pe uriaș.” „Prietene, nu vă temeți și priviți ceea ce ați venit să vedeți, ori, de nu, întoarceți-vă la casa pustnicului, unde voi veni și eu, de nu voi pieri aici.” Una dintre ele a spus atunci: „Orice 90

nenorocire s-ar întâmpla, vreau să văd lupta, fiindcă de-asta am venit”. Tinerele s-au îndepărtat apoi la marginea unei păduri de unde să poată fugi dacă i s-ar fi întâmplat vreun rău cavalerului.

91

• CAPITOLUL XII • Cum s-a luptat Galaor cu marele uriaș, stăpânul stâncii Galtares Oamenii i-au adus uriașului vestea; acesta n-a zăbovit mult și a ieșit iute din castel călare pe un armăsar pe care părea atât de mare, încât nu era om pe lume să îndrăznească să-l privească, îmbrăcat în niște foi de fier atât de mari că îl acopereau de la gât până la șa, cu un coif foarte înalt și alburiu și o ghioagă mare de fier cât se poate de grea, cu care își pălea dușmanii. Tare sau mai îngrozit scutierii și domnișoarele când l-au văzut și nici Galaor nu era atât de curajos încât să nu-l cuprindă o mare spaimă. Dar cu cât se apropia mai mult de el, cu atât i se risipea teama. Uriașul i-a spus: „Cavalere nefericit, cum îndrăznești să-ți aștepți moartea? Căci cel ce te-a trimis aici nu te va mai vedea vreodată; așteaptă și vei vedea cum izbesc cu ghioaga”. Galaor, mâniindu-se, i-a spus: „Diavole, tu vei fi cel învins și ucis, căci în ajutorul meu se află Dumnezeu și dreptatea”. Uriașul s-a năpustit asupra lui și părea un turn de cetate. Galaor a pornit spre el cu lancea aplecată, în cea mai mare goană a calului și l-a lovit în piept cu atâta putere, încât uriașul și-a pierdut o scară de la șa și și-a frânt lancea. Uriașul a ridicat ghioaga ca să-l lovească în cap, dar Galaor a trecut pe lângă el atât de iute, încât nu i-a atins decât marginea scutului, rupându-i mânerul și curelele cu care era agățat de gât, astfel încât scutul i-a căzut pe jos și puțin ar fi lipsit să nu cadă și Galaor de pe cal; dar lovitura fusese atât de puternică, încât uriașul n-a mai putut stăpâni ghioaga și aceasta s-a oprit în botul propriului său armăsar, care s-a prăvălit fără suflare, prinzându-l pe uriaș sub el; și când voia să se ridice și reușise să iasă de sub cal cu mare greutate, Galaor l-a lovit cu pieptul armăsarului său și a trecut peste el de două ori înainte de-a apuca să se scoale de jos; dar, pe negândite, calul lui Galaor s-a împiedicat de cel al uriașului și s-a prăbușit de partea cealaltă. Galaor s-a ridicat de la pământ, simțindu-se în primejdie de moarte, a apucat spada dăruită de Urganda și sa repezit asupra uriașului, care tocmai își lua ghioaga de pe jos; Galaor a lovit cu sabia în mânerul buzduganului și l-a tăiat, așa încât uriașului nu i-a mai rămas în mână decât un ciot, dar cu acesta i-a dat o asemenea lovitură în coif, încât celălalt a trebuit să se sprijine cu o mână de pământ; ghioaga era grea și lovitura fusese puternică și îi turtise coiful, dar el, foarte iute și cu inimă vitează, s-a ridicat de-ndată și s-a repezit iarăși împotriva uriașului; acesta a vrut să-l mai izbească o dată, dar Galaor, care era iscusit și se mișca repede, s-a ferit și l-a izbit în braț pe uriaș, dându-i o asemenea lovitură, încât spada, pălindu-l aproape de la umăr, a coborât apoi spre picior și i l-a 92

tăiat cam pe jumătate. Uriașul a scos un răcnet și a spus: „Ah, nefericitule! Un om de unul singur m-a făcut de ocară”; și a dat să-l strângă în brațe pe Galaor, cuprins de turbare, dar n-a mai putut înainta datorită rănii adânci din picior și s-a așezat pe jos. Galaor a dat să-l lovească din nou, și cum uriașul a întins mâna să-l împiedice, cu o lovitură i-a retezat degetele și jumătate din mână, împrăștiindu-le pe jos; uriașul, care se întinsese mult ca să-l apuce, a căzut la pământ și Galaor, năpustindu-se asupra lui, l-a străpuns cu spada, tăindu-i apoi capul, îndată s-au apropiat de el scutierii și domnișoarele; Galaor le-a poruncit scutierilor să ducă stăpânului lor capul uriașului; aceștia, bucuroși foarte, i-au spus: „Domnul fie lăudat! Stăpânul nostru v-a dat aleasă creștere, dar voi ați dobândit gloria, iar el s-a ales cu răzbunarea și folosul!” Galaor tocmai încălecase pe unul dintre caii scutierilor, când a văzut ieșind din castel zece cavaleri legați între ei cu lanțuri, care i-au strigat: „Veniți să puneți stăpânire pe castel, căci domnia voastră l-ați ucis pe uriaș, iar noi pe cei care îl apărau”. Galaor li s-a adresat domnișoarelor, spunând: „Domnițelor, să înnoptăm astăzi aici”. Ele s-au arătat bucuroase. Apoi a pus să li se scoată lanțurile acelor cavaleri și au intrat cu toții în castel, unde erau încăperi frumoase; într-una din odăi și-a scos armura și s-au adus bucate lui și domnișoarelor. Și așa s-au odihnit acolo cu multă plăcere, privind acea fortăreață cu turnuri și ziduri ce păreau lucruri de minune. A doua zi s-au adunat toți locuitorii de pe pământurile din jur, și Galaor le-a ieșit în întâmpinare, iar ei l-au primit cu mare veselie, spunând că, de vreme ce el pusese stăpânire pe castel ucigându-l pe acel uriaș ce îi asuprea și îi oropsea tare, pe el îl vor acum ca senior. Galaor le-a mulțumit mult, dar le-a spus că acest meleag, așa cum bine știu, este al lui Gandalac și că el sosise aici ca slujitor al acestuia, ca să cucerească stânca în numele lui, așa că să i se supună lui Gandalac, urmând toate cele pe care le datorează unui stăpân, căci el se va purta cu ei cu blândețe și cinstire. „Să fie binevenit – au răspuns ei –, căci fiind de-al nostru, de-aici, și acest meleag fiind al lui, se va îngriji să ne fie bine, în vreme ce ăstălalt, pe care l-ați omorât, se purta de parcă i-am fi fost străini și dușmani.” Galaor a primit închinăciunea a doi cavaleri, ce i se păruseră cei mai de rang, pentru ca aceștia să predea castelul lui Gandalac, când va fi să sosească; apoi, luându-și armele, împreună cu domnișoarele și unul dintre cei doi scutieri pe care îi adusese cu sine, a pornit spre casa pustnicului; când a ajuns acolo, bunul om tare s-a veselit văzându-l și i-a spus: „Prea fericitule fiu, mult să-l iubești pe Dumnezeu, căci și El te iubește, de vreme ce a voit ca domnia ta să duci la bun sfârșit această dreaptă răzbunare”. Galaor, cerându-i binecuvântarea și rugându-l să-l pomenească în rugăciunile lui, a 93

pornit iarăși la drum. Una dintre tinere l-a rugat să-i îngăduie să îl însoțească, iar cealaltă a spus: „N-am venit aici decât ca să văd cum se sfârșește această luptă, și am văzut atâtea, încât trebuie să povestesc peste tot cele văzute. Acum însă, vreau să ajung la curtea regelui Lisuarte, ca să întâlnesc un cavaler, pe fratele meu, ce se află acolo”. „Prietenă – i-a spus, atunci, Galaor –, dacă veți întâlni acolo un cavaler neofit, cu niște lei zugrăviți pe scut, spuneți-i că tânărul pe care el l-a făcut cavaler îi trimite plecăciuni. Că mă voi strădui să fiu un bun cavaler și că de va fi să-l întâlnesc, am a-i spune mai multe decât știe el însuși despre stirpea mea și a lui.” Domnița a pornit pe drumul ei și Galaor, atunci, i-a spus celeilalte că, de vreme ce el este cavalerul ce purtase lupta, trebuie să-i dezvăluie numele stăpânei care o trimisese aici. „Dacă vreți să știți cine e – a răspuns ea –, urmați-mă și-o veți vedea de acum în cinci zile.” „Nu din pricina asta – a spus el – nu voi afla cine e, căci vă voi urma.” Așa umblară ei ce umblară, până au ajuns la o răspântie și Galaor, care mergea în față, a luat-o pe unul din drumuri, socotind că tânăra vine în urma lui, dar ea a apucat-o pe celălalt drum; asta se întâmpla la intrarea în codrii de se cheamă Branada, ce despart comitatele Clara și Gresca; și n-a trecut multă vreme și numai ce aude Galaor niște strigăte: „Ah, viteazule cavaler, ajutor!” El și-a întors capul și a întrebat: „Cine strigă?” Scutierul a spus: „Cred că domnișoara care s-a despărțit de noi”. „Cum, s-a despărțit de noi?”, a întrebat Galaor. „Păi, stăpâne – a zis scutierul –, a luat-o pe celălalt drum.” „Sfinte Dumnezeule, n-am avut grijă de ea!” Și, punându-și coiful, luându-și scutul și lancea, a pornit într-acolo cât de repede îi era cu putință, strigând în gura mare, până a zărit un pitic călare pe un cal, însoțit de cinci slujitori cu chivere pe cap și înarmați cu baltage, lovind-o cu un băț pe tânăra domniță. Galaor s-a îndreptat spre el și i-a spus: „Pleacă, pocitanie rea și scârbavnică și Dumnezeu să te pedepsească”, trecându-și lancea în mâna stângă. Apoi, apropiindu-se, i-a luat bățul și i-a dat o asemenea lovitură, încât l-a trântit pe jos, amețit de tot; slujitorii l-au înconjurat pe loc și l-au lovit din toate părțile, dar el l-a lovit pe unul dintre ei atât de tare cu bățul peste obraz, încât l-a doborât la pământ; pe altul, care își înfipsese baltagul în scutul lui și nu-l mai putea scoate, l-a străpuns cu lancea în piept dintr-o parte în alta și acesta a căzut la pământ cu lancea în el; Galaor a smuls baltagul din scut și sa năpustit asupra celorlalți, dar aceștia n-au îndrăznit să-l mai aștepte și au rupt-o la fugă prin niște hățișuri atât de dese, încât nu i-a mai putut urmări; când s-a întors, l-a văzut pe pitic încălecând, în vreme ce îi spunea: „Cavalere, în rău ceas m-ai lovit și mi-ai ucis oamenii”; apoi, dând bice căluțului său, a dispărut cât mai repede cu putință pe un drumeag. Galaor, șia scos lancea din trupul slujitorului și s-a bucurat văzând că e întreagă. După 94

ce i-a dat armele scutierului, a spus: „Domnișoară, luați-o înainte, căci astfel vă voi păzi mai bine”. Și așa s-au întors pe drumul lor, și, nu după multă vreme, au ajuns la un râu ce se numea Bran și nu putea fi trecut decât în luntre. Tânăra, care mergea înainte, a găsit barca și a trecut pe malul celălalt; în timp ce Galaor aștepta să se întoarcă barca, a ajuns în locul acela piticul pe care tocmai îl bătuse, și-i zise: „Pe cinstea mea, trădătorule, o să vă ucid șimi voi lua înapoi domnișoara pe care mi-ați răpit-o”. Galaor a văzut că împreună cu el veneau trei cavaleri bine înarmați, călări pe cai buni. „Cum – a glăsuit unul dintre ei –, toți vom lupta împotriva unui singur om? Eu nu vreau să fiu ajutat.” Și s-a repezit asupra lui Galaor în goana cea mai mare; acesta, care între timp pusese mâna pe arme, i-a venit în întâmpinare și s-au izbit în lănci; cavalerul piticului i-a străpuns platoșa, dar lovitura nu a fost puternică; în schimb, Galaor l-a lovit cu atâta forță, încât l-a azvârlit din șa, spre marea mirare a celorlalți, care, într-un gând, au pornit-o în goană spre el; Galaor s-a îndreptat la rându-i spre ei; unul dintre ei și-a greșit lovitura, iar celălalt și-a făcut lancea țăndări în scutul lui Galaor, care l-a izbit atât de tare, încât i-a zburat coiful din cap, i-au sărit picioarele din scări, fiind cât peaci să cadă de pe cal; dar celălalt s-a întors și l-a lovit pe Galaor în piept și șia rupt lancea; și cu toate că Galaor simțise destul de tare lovitura, armura nu i s-a stricat și-atunci au pus toți mâna pe spade și au prins să se lupte; piticul striga cât îl ținea gura: „Omorâți-i calul și n-o să mai scape”. Galaor a vrut săl lovească pe cel căruia îi zburase coiful. Acesta și-a înălțat scutul, dar spada lui Galaor a trecut de marginea scutului mai bine de o palmă și vârful ei i-a pătruns prin țeastă, până la falcă, așa că acela s-a prăbușit fără suflare. Când celălalt cavaler a văzut aceasta, a rupt-o la fugă cu Galaor după el, care l-a și izbit cu spada în coif, dar, cum nu-l ajunsese bine, spada a alunecat spre spatele șeii, smulgând o parte din ea și câteva bucățele de zale, dar cavalerul i-a dat pinteni calului cu înverșunare și și-a aruncat scutul pe spate, ca să poată fugi cât mai repede. Văzând aceasta, Galaor l-a lăsat în pace și tocmai voia să poruncească să fie spânzurat piticul de picioare, când l-a zărit și pe acesta fugind în goana calului; așa că s-a îndreptat spre cavalerul cu care se înfruntase la început, ce începea să-și vină în simțiri, și i-a spus: „Cavalere, de domnia voastră îmi pare mai rău decât de ceilalți, fiindcă ați vrut să luptați ca un cavaler adevărat; dar nu știu de ce m-ați atacat, căci nu vă făcusem nimic”. „E-adevărat – a spus cavalerul –, dar gnomul acela trădător ne-a spus că i-ați lovit oamenii și i-ați luat cu de-a sila o domnișoară ce voia să rămână cu el.” Galaor i-a arătat-o pe tânăra fată care aștepta pe malul celălalt al râului și i-a spus: „O vedeți pe fată? Dacă aș fi silit-o să vină cu mine, nu m-ar fi așteptat; dar cum mergeam împreună, s-a pierdut de mine și piticul a prins-o și s-a pornit s-o lovească rău.” „Ah, trădătorul! – a spus 95

cavalerul; își va blestema ceasul când m-a chemat aici, dacă voi da de el”. Galaor a poruncit să i se aducă armăsarul și i-a spus să-l pedepsească pe gnom, că este un ticălos. După care, a trecut cu barca pe malul celălalt și a pornit-o pe drumul pe care îl conducea domnișoara, până ce, să fi fost între amurg și căderea nopții, tânăra i-a arătat un castel tare frumos ce se înălța deasupra unei văi și i-a spus: „Acolo vom merge să înnoptăm”. Și au mai mers ei până când au ajuns la castel, unde au fost foarte bine primiți, căci acolo locuia mama domnișoarei, care i-a spus acesteia: „Doamnă, cinstiți-l pe acest cavaler ca pe cel mai viteaz din câți au purtat scutul în viață”. Ea a răspuns: „Aici va fi slujit cum se cuvine și i se vor împlini toate voile”. Domnița a spus: „Bunule cavaler, ca să-mi pot ține făgăduiala, trebuie să mă așteptați aici, căci mă voi întoarce repede și nesmintit”. „Mult vă rog – a spus el – să nu zăboviți, căci aș suferi prea tare”. Tânăra a plecat și iată că, nu după multă vreme, se întoarce și îi spune: „Acum, încălecați și să pornim”. „Dumnezeu să ne-ajute”, a spus el. Așa că, luându-și armele și încălecându-și armăsarul, a plecat cu domnița aceea, și-au mers ei ce-au mers până s-a lăsat noaptea; atunci domnișoara, părăsind drumul pe care mergeau, a luat-o în altă direcție și, după ce trecuse o bună parte din noapte, au ajuns la o cetate frumoasă ce avea numele Grandares; când au trecut prin dreptul fortăreței, domnișoara a spus: „Acum vom descăleca, iar domnia voastră urmați-mă, căci, aici, în fortăreață, vă voi spune ce v-am făgăduit”. „Dar să-mi iau armele cu mine”, a spus el. „De bună seamă – a zis ea –, niciodată nu știi ce se poate întâmpla”. Ea a luat-o înainte și Galaor după dânsa, până ce au ajuns la un zid; în locul acela, domnișoara a spus: „Cățărați-vă pe aici și pătrundeți înăuntru, că eu voi intra prin altă parte și vă voi ieși în întâmpinare”. El s-a cățărat cu multă greutate pe zid, luându-și scutul și coiful, și a coborât de partea cealaltă, iar domnișoara a plecat. Galaor a pătruns într-un parc și a ajuns la o portiță mică tăiată în zidul fortăreței; aici a așteptat nițel până ce portița s-a deschis și a văzut-o pe domnișoară împreună cu o alta; prima i-a spus lui Galaor: „Seniore cavaler, mai înainte de-a intra, trebuie să-mi spuneți cine vă sunt părinții”. „Lăsați asta – a răspuns el –, că am un asemenea tată și o asemenea mamă, încât ar fi mai bine de n-aș îndrăzni să spun că sunt fiul lor”. „Totuși – a zis ea –, e bine să-mi spuneți, căci nu va fi spre răul vostru”. „Aflați, atunci, că sunt fiul regelui Perion și al reginei Elisena și că până acum nici șapte zile n-aș fi știut să v-o spun.” „Intrați”, a zis ea. După ce au intrat, ele au poruncit să i se scoată armura, i-au pus pe umeri o pelerină și au pornit mai departe, una înainte și alta în urma lui, iar el între ele, până au pătruns într-o sală mare și nespus de frumoasă, unde mai multe doamne și domnițe dormeau în paturile lor, iar când vreuna întreba cine trece pe-acolo, cele două domnișoare răspundeau că sunt ele. 96

Așa au ajuns la o încăpere lipită de această sală și, când Galaor a intrat înăuntru, a văzut o odaie cu pereții acoperiți de țesături bogate și o minunată fecioară care își pieptăna frumoasele-i plete; aceasta, de cum l-a zărit pe Galaor, și-a pus pe cap o ghirlandă de flori și, venind spre el, i-a spus: „Prietene, fiți binevenit, voi, cel mai viteaz cavaler din câți cunosc!” „Doamnă – a răspuns el –, bine am găsit-o pe cea mai frumoasă domniță din câte am văzut vreodată”. Domnișoara care îl condusese acolo a spus: „Seniore, aceasta este stăpâna mea, așa că mi-am ținut făgăduiala; aflați că se numește Aldeva, este fiica regelui din Serolis și a fost crescută de soția ducelui de Bristoya, care e soră cu mama ei”. „Iar vouă – i s-a adresat stăpânei sale –, vi l-am adus pe fiul regelui Perion din Gaula; amândoi sunteți fii de regi și chipeși foarte; dacă vă iubiți mult, nimeni nu va avea nimic împotriva domniilor voastre”. Și, după ce a ieșit din odaie, Galaor s-a desfătat cu fecioara după placul inimii și mai mult n-o să vă povestesc aici, pentru că peste asemenea împrejurări în care forul lăuntric și virtutea nu se împacă bine cu rațiunea, omul trebuie să treacă ușor, dându-le atâta importanță câtă merită. Când a sosit vremea hotărâtă să plece de acolo, Galaor urmat de cele două domnișoare s-a întors în locul unde își lăsase armele. Cu armura pe el, s-a strecurat în parc și acolo a dat peste piticul de care ați auzit și care i-a spus: „Cavalere, în rău ceas ați intrat aici, căci vă voi ucide împreună cu trădătoarea ce v-a adus”. Și a prins să strige: „Săriți, cavaleri, săriți, că un bărbat iese din încăperile ducelui”. Galaor s-a cățărat pe zid și apoi și-a încălecat armăsarul, dar n-a trecut mult timp și piticul a ieșit pe o poartă ce se deschisese, însoțit de lume multă; Galaor, cum l-a văzut printre ceilalți, și-a zis în sinea lui: „Ah, sunt un om mort dacă nu mă răzbun pe acest pitic”; și s-a năpustit asupra lui; dar piticul, pe căluțul lui, s-a ascuns în spatele celorlalți. Galaor, cum era cuprins de o mare mânie, s-a vârât în mijlocul lor. Aceștia au început să-l atace din toate părțile; când a văzut că nu poate trece, a lovit atât de crunt, încât a ucis pe doi dintre ei și șia rupt lancea; atunci a pus mâna pe spadă și a prins să împartă lovituri de moarte, lăsându-i pe unii fără viață, pe alții răniți, dar, înainte de-a apuca să iasă din strânsoare, ceilalți îi omorâră calul. Galaor s-a ridicat anevoie de jos, căci îl izbeau din toate părțile. Dar, de cum s-a văzut pe picioare, așa mi ți i-a scărmănat, că niciunul nu îndrăznea să se mai apropie de el. Când piticul l-a văzut în picioare, a vrut să-l izbească trecând cu calul peste el și s-a năpustit năprasnic asupra lui, dar Galaor s-a tras nițel într-o parte și, întinzând mâna, l-a apucat de frâu și i-a dat o asemenea lovitură în piept cu mânerul spadei, încât l-a doborât la pământ și așa de tare s-a zdruncinat din căzătură, că i-a țâșnit sângele din urechi și din nas; Galaor a sărit pe cal, dar în goană a scăpat frâul; calul a ieșit cu el din vălmășag și, cum era puternic și iute, s-a 97

depărtat o bună bucată până să apuce Galaor să pună iarăși mâna pe frâu; când a reușit, a vrut să se întoarcă să-i izbească pe dușmani, dar la fereastra unui turn a văzut-o pe iubita lui care îi făcea semn cu pelerina să se îndepărteze. Așa că a plecat, pentru că, între timp, mai veniseră încă mulți bărbați înarmați, și a tot umblat până a ajuns într-o pădure. Atunci i-a dat scutierului să-i țină scutul și coiful. O parte din oameni erau de părere că ar fi bine să-l urmărească; alții spuneau că n-are niciun rost, de vreme ce a pătruns în codru. Toți însă erau înspăimântați de cât de vitejește se luptase. Gnomul, care era zdrobit, le-a zis: „Duceți-mă la duce și îi voi spune pe cine trebuie să se răzbune”. Oamenii l-au purtat pe brațe și l-au urcat în odaia unde se afla ducele și piticul i-a istorisit cum a găsit-o pe domnișoară în pădure și cum aceasta, fiindcă voia s-o ia cu el, a început să strige și atunci ia venit în ajutor un cavaler care i-a ucis slujitorii și pe el l-a bătut cu bățul; cum, mai apoi, l-a urmărit pe cavaler cu alți trei cavaleri ca să i-o ia pe domnișoară și cum acela i-a înfruntat și i-a învins pe toți trei; în sfârșit, i-a povestit cum tânăra domnișoară l-a adus pe cavaler acolo și l-a băgat în odaia ducelui. Ducele l-a întrebat dacă o cunoaște pe domnișoară. El a răspuns că da. Atunci, ducele a poruncit să vină acolo toate domnișoarele câte se află în castel; piticul, de cum a văzut-o printre celelalte, a spus: „Datorită ei v-a fost dezonorat palatul”. „Ah, mișelule – a spus domnișoara –, tu ești cel care m-ai bătut fără milă și i-ai pus pe oamenii tăi să mă lovească și cavalerul acela m-a apărat; dar nu știu dacă e unul și aceeași cu acesta de acum”. Ducele s-a mâniat foarte și a spus: „Domnișoară, vă voi face să spuneți adevărul”; și a poruncit să fie azvârlită în temniță. Dar cu toate chinurile și suferințele la care au supus-o, n-a aflat nimic și a lăsat-o să zacă acolo, spre marea îngrijorare a Aldevei, care mult o iubea, și nu știa prin cine să-i dea de știre lui Galaor, iubitul ei. Autorul se oprește cu această istorie aici și din nou vă va povesti despre Amadis, iar despre Galaor veți afla iarăși la timpul cuvenit.

98

• CAPITOLUL XIII • Cum s-a despărțit Amadis de Urganda Necunoscuta și a ajuns la o fortăreață și ce i s-a întâmplat acolo După ce Amadis s-a despărțit de Urganda Necunoscuta, cu multă bucurie în suflet pentru că aflase că cel pe care îl făcuse cavaler e fratele lui și fiindcă bănuia că, în curând, va ajunge la doamna sa, căci chiar dacă n-o vedea, mare mângâiere era să vadă locurile unde se află ea, a tot umblat pe drumul său, trecând printr-un codru, fără să afle așezare omenească, așa că l-a prins noaptea în pădure, când, la o oarecare depărtare a văzut niște lumini ca de foc ce se iveau pe deasupra copacilor, și s-a îndreptat într-acolo, cu gând să afle adăpost. Așa că, abătându-se din drumul lui, a tot mers până ce a ajuns la o fortăreață frumoasă; și la ferestrele unuia dintre turnuri sclipeau lumini de lumânări și a auzit glasuri de bărbați și femei care cântau și se veseleau. A bătut la poartă, dar nimeni nu l-a auzit; însă, peste puțină vreme, cei din turn au privit printre creneluri și, văzându-l că bate la poartă, un cavaler l-a întrebat: „Cine sunteți de sosiți la asemenea ceas?” El a răspuns: „Domnule, sunt un cavaler străin”. „Străin și ciudat – a zis cel de pe ziduri –, de umblați noaptea în loc să umblați ziua, dar cred că faceți asta ca să nu fiți nevoit să vă luptați cu cineva, că la vremea asta n-o să întâlniți decât diavoli”. Amadis i-a spus: „Dacă ați fi un om de bine, ați mai vedea, uneori, umblând noaptea și pe cei ce sunt nevoiți s-o facă”. „Și-acum, plecați – a răspuns cavalerul –, căci aici nu veți fi primit”. „Așa să mă ajute Dumnezeu – a spus Amadis –, dacă nu cred că vă feriți să aveți în tovărășie oameni curajoși. Mai înainte de a pleca, aș vrea să știu care vă e numele”. „O să ți-l spun – a răspuns celălalt – , dacă atunci când mă vei întâlni te vei înfrunta cu mine”. Amadis, care era mânios foarte, a încuviințat. Cavalerul a spus: „Aflați că numele meu este Dardan, și oricât de rău veți petrece noaptea asta, mult mai rea va fi ziua când vă veți întâlni cu mine”. „Eu doresc – a spus Amadis – să-mi țin făgăduiala chiar acum, așa că fie ca lumina acestor lumânări să ne călăuzească în luptă”. „Cum? a spus Dardan. Să-mi pun acum armura și să-mi iau armele, la mijlocul nopții? La dracu’ cu cine și-o pune pintenii și zalele ca să câștige un ceas mai devreme o luptă!” Și a plecat de pe creneluri, iar Amadis și-a urmat drumul său. Aici, autorul îi zugrăvește pe trufași și spune: „Trufașilor, ce doriți? Ce e în mintea voastră? Rogu-vă, spuneți-mi, frumoasa voastră înfățișare, marele curaj, înflăcărarea din inimă le-ați moștenit cumva de la părinții voștri, le-ați 99

cumpărat cu bogății, le-ați dobândit în școlile marilor învățați, ori le-ați câștigat datorită mărinimiei marilor principi? E sigur că veți spune nu. Atunci, de unde le aveți? Mi se pare mie că de la acel Domn prea înălțat, de la care ne vin și datorită căruia ni se întâmplă toate lucrurile bune. Și cu ce mulțumiri, cu ce servicii îi plătiți pentru toate acestea? E limpede, cu nimic altceva decât cu dispreț față de cei virtuoși, dezonorarea celor buni, maltratarea celor ce fac parte din cinul său sfânt, zdrobirea celor slabi cu marea voastră trufie și multe alte jigniri potrivnice slujirii sale. Crezând, în mintea voastră, că în felul acesta vă câștigați faimă și onoare pe lumea aceasta, așa cum credeți că, dacă, la sfârșitul zilelor voastre de glorie, veți da dovadă de puțină pocăință, veți câștiga faimă și onoare pe lumea cealaltă. Oh! Ce gânduri deșarte și nebune; după ce v-ați petrecut timpul în felul acesta, fără să vă căiți, fără să-i aduceți mulțumirile ce se cuvin stăpânului vostru, să păstrați totul pentru acel trist și rătăcitor ceas al morții, ce nu știți nici când, nici cum va veni. Veți spune că puterea și harul lui Dumnezeu sunt foarte mari, la fel ca îndurarea sa, și e adevărat. Dar tot astfel trebuie să fie și puterea voastră, ca să înfrâneze la vreme mânia și furia voastră și ca să vă lepădați de toate acele lucruri pe care El le urăște atât de mult, pentru că, trăind în demnitate, cu demnitate veți putea dobândi iertarea sa. Gândinduvă că fiorosul iad nu a fost creat de El fără motiv. Dar acum, vreau să las deoparte aceste lucruri nevăzute și să lămuresc cu voi cele văzute și citite în zilele noastre. Spuneți-mi, de ce a fost prăvălit din cer în adâncul abisului acel netrebnic Lucifer? Pentru nimic alta decât pentru trufia sa; și acel uriaș puternic, Nemrod, ce a fost primul care a domnit peste toată stirpea omenească? De ce a fost părăsit de toți și și-a trăit zilele ca un animal sălbatic, fără simțire, prin locuri pustii, dacă nu, fiindcă, în marea lui trufie, a vrut să construiască o scară, gândind să urce pe ea ca pe un drum, spre cer, ca să domnească acolo? Și, de ce, spunem că marea Troie a fost pustiită și distrusă de Hercule și a fost ucis puternicul ei rege Laomedon? Nu din altă pricină decât datorită trufașei lui solii trimisă prin mesagerii săi cavalerilor greci, care aruncaseră ancorele cu bună credință în portul Cimeonta. Am mai putea înșira încă mulți alții care, datorită relei și blestematei lor trufii, au pierit în lumea asta și în cealaltă, ceea ce ar întări și mai mult spusa noastră. Dar cum ar fi mai plictisitoare de citit cu cât lista ar fi mai lungă, ne oprim aici, căci memoria este trădătoare; dacă toți aceștia care, în cer și pe pământ, unde s-au bucurat de atâta putere și cinste, s-au prăpădit datorită trufiei, dezonorați și loviți, ce folos își au acele josnice vorbe rostite de Dardan și de alții ca el? Ce putere au asupra unuia sau altuia, ori ce urmări pot avea?” Asta ne va arăta povestea noastră mai departe. 100

După ce Amadis s-a despărțit, tare mânios, de acel prea trufaș cavaler Dardan, a pornit prin pădure, căutând vreun tufiș potrivit sub care să se adăpostească. Și, cum mergea el așa, a auzit în fața sa niște glasuri, și, dând pinteni calului să lungească pasul, a zărit două domnișoare călare pe caii lor, însoțite de un scutier; s-a apropiat de ele și le-a salutat plin de curtenie; ele l-au întrebat de unde vine înarmat la acel ceas; atunci, el le-a povestit tot ce i se întâmplase de la căderea nopții. „Știți cumva – l-au întrebat ele – care este numele acestui cavaler?” „Da – a răspuns el –, fiindcă mi l-a spus și a zis că numele său este Dardan”. „E-adevărat – au spus ele –, se numește Dardan Trufașul și este cel mai trufaș cavaler din câți se află pe aceste meleaguri”. „Cred și eu”, a spus Amadis. Domnișoarele au adăugat: „Seniore cavaler, în apropiere se află locul nostru de popas; rămâneți cu noi”. Amadis s-a învoit și, mergând mai departe împreună, au ajuns la două corturi înălțate în locul unde poposiseră tinerele domnițe; aici au descălecat și, când Amadis și-a dezbrăcat armura, tare s-au mai bucurat domnișoarele de frumusețea lui; sau ospătat cu multă plăcere și apoi au înălțat și pentru el un cort în care să doarmă; între timp, domnișoarele l-au întrebat încotro se îndreaptă. „La curtea regelui Lisuarte”, a răspuns el. „Și noi tot acolo mergem – au spus ele –, să vedem ce se va întâmpla cu o doamnă, una dintre cele mai bune din acest ținut și cea mai nobilă din câte se află în lume, care și-a pus numele în joc și de-acum în zece zile trebuie să găsească un cavaler care să lupte pentru ea în fața regelui Lisuarte, dar nu știm ce se va petrece, căci cel împotriva căruia trebuie să se apere este, acum, cel mai viteaz cavaler din câți există în Marea Britanie”. „Cine este acest cavaler – a întrebat Amadis – atât de prețuit pentru faptele sale de arme, aici unde sunt atâția cavaleri viteji?” „Chiar cel de care v-ați despărțit nu de mult – au răspuns ele –, Dardan Trufașul”. „Care este pricina acestei lupte? ― a întrebat el. Spunețimi, rogu-vă, și să vă ajute Dumnezeu.” „Seniore – au răspuns ele –, acest cavaler iubește o doamnă din acest ținut, fiica unui cavaler ce s-a căsătorit cu doamna de care vorbeam mai înainte; iubita lui Dardan i-a spus prietenului ei că nu va face dragoste cu el până ce nu o va duce la curtea regelui Lisuarte și, totodată, că averea mamei sale vitrege i se cuvine ei; și i-a cerut să lupte pentru acest lucru cu oricine va susține contrariul; el a făcut așa cum i-a cerut iubita lui, iar cealaltă doamnă n-a fost atât de cu minte pe cât ar fi trebuit și i-a spus regelui că va găsi un cavaler care să-i apere drepturile; regele, în marea lui putere, s-a învoit la asta, iar ea trebuie să găsească un apărător, însă Dardan este atât de viteaz în luptă, încât, pe drept sau pe nedrept, toți se îndoiesc că ea va câștiga în această înfruntare.” Amadis s-a bucurat foarte la auzul acestor vești, căci astfel putea să lupte împotriva trufașului și se putea răzbuna pentru jignirea adusă în luptă 101

dreaptă, dar, mai ales, pentru că această înfruntare ar fi avut loc sub privirile stăpânei sale, Oriana; așa că a început să se gândească foarte serios la asta. Domnițele au luat seama la frământarea lui și una dintre ele i-a zis: „Domnule cavaler, vă rog mult, aveți bunăvoința de-a ne spune ce gânduri vă tulbură, dacă vă e cu putință s-o faceți”. „Prietene – a spus el –, dacă îmi făgăduiți, ca niște preacinstite domnițe, că veți păstra taina și nu o veți dezvălui nimănui, vă voi spune cu plăcere ce gânduri am.” Ele s-au învoit și, atunci, el a grăit așa: „Am de gând să lupt pentru doamna de care mi-ați vorbit și o voi face, dar nu vreau să afle nimeni”. Domnișoarele l-au lăudat îndelung pentru vitejia sa și i-au spus, cu multă admirație: „Domnule, gândurile voastre sunt frumoase și foarte curajoase; deie Domnul ca totul să se termine cu bine”; apoi au plecat să se culce în corturile lor și, a doua zi, au încălecat, gata de drum; cele două domnișoare l-au rugat pe Amadis să nu se despartă de ele, de vreme ce au același drum și, mai ales, fiindcă prin codrii aceia mișunau oameni netrebnici; el s-a învoit și au pornit laolaltă, vorbind despre una și alta; domnișoarele l-au rugat să le spună cum îl cheamă, dacă voia Domnului fusese să se întâlnească; el le-a spus ce nume poartă, rugându-le să nu îl dezvăluie nimănui. Pe când mergeau ei așa, cum vă spuneam, înnoptând în mijlocul naturii și îndestulându-se în corturile lor cu merindele pe care le aveau domnițele, numai ce văd doi cavaleri în armură, călare pe cai, la umbra unui copac, care le tăiau calea, în vreme ce unul îi spunea celuilalt: „Pe care din cele două fete le alegeți? Ca s-o iau eu pe cealaltă”. „Eu o vreau pe asta”, a spus celălalt cavaler. „Atunci, eu pe astălaltă”; și fiecare a pus mâna pe cea aleasă. Amadis le-a spus: „Ce-nseamnă asta, domnilor, ce vreți cu aceste domnișoare?” Ei au răspuns: „Să le facem iubitele noastre”. „Așa de repede vreți să le luați – i-a întrebat el –, fără să știți dacă ele se învoiesc?” „Și cine o să ne împiedice?”, au răspuns ei. „Eu – a spus Amadis –, de-mi va sta în puteri”. Și luându-și coiful, scutul și lancea, a adăugat: „Acum, dați-le drumul acestor domnișoare”. „Mai înainte, însă – a zis unul din ei –, o să vedeți cum știu să lupt”; și amândoi s-au năpustit în goana cailor unul spre celălalt și s-au lovit năprasnic cu lăncile. Cavalerul și-a pierdut lancea, iar Amadis l-a izbit cu atâta putere, încât l-a răsturnat de pe cal, cu capu-n jos și picioarele-n sus, și, rupându-i curelele coifului, i l-a scos de pe cap. Celălalt cavaler s-a repezit, atunci, asupra lui Amadis și l-a lovit în așa fel, încât i-a îndoit armura și l-a rănit; dar rana nu era adâncă, iar cavalerul, la rândul său, și-a rupt lancea. Amadis i-a venit în întâmpinare și s-au încleștat unul cu celălalt, cu cai și scuturi, și Amadis a reușit să-l prindă și, smulgându-l din șa, să-l trântească la pământ; așa s-a făcut de amândoi cavalerii au rămas pe jos, iar caii slobozi. Amadis le-a lăsat pe domnișoare să meargă înaintea lui și așa au tot 102

umblat, până au ajuns la un râu, unde au poruncit să li se întindă corturile și să li se pregătească masa; dar, mai înainte ca el să descalece, au sosit cei doi cavaleri cu care se înfruntase și i-au spus: „Va trebui să le apărați pe aceste domnițe cu spada, așa cum le-ați apărat cu lancea, altminteri vor fi ale noastre”. „Nu vor fi – a răspuns el – atâta vreme cât le voi putea apăra”. „Atunci, lăsați deoparte lancea – au zis ei – și să purcedem la luptă.” „Așa voi face – a spus Amadis –, dar veniți câte unul”. Și, dându-i lancea lui Gandalin, a pus mâna pe spadă și s-a aruncat asupra celui ce se socotea mai iscusit și au început lupta; dar după scurt timp, cavalerul era atât de zdrobit, încât tovarășul său a fost nevoit să-i vină în ajutor, cu toate că făgăduise altceva. Amadis, văzându-l, i-a spus: „Ce-nseamnă asta, cavalere, nu vă țineți făgăduiala? Aflați, atunci, că pentru mine nu valorați nimic”. Cavalerul, odihnit, s-a năpustit asupra lui și, cum era voinic, i-a dat câteva lovituri grele lui Amadis. Acesta, văzând că are de luptat cu doi, nu s-a lăsat mai prejos și la izbit pe cel odihnit cu toată puterea în coif, dar spada a alunecat pieziș, l-a lovit în umăr și i-a tăiat curelele platoșei, pătrunzând în carne până la os și făcând să-i cadă spada din mână; cavalerul a socotit că e ca și mort și a rupto la fugă; Amadis s-a îndreptat spre celălalt și i-a dat o lovitură de-a curmezișul în scut, în dreptul pumnului, și i l-a spintecat atât de adânc, încât spada i-a ajuns la mână și i s-a înfipt până în braț; cavalerul a spus: „Ah, domnule, m-ați omorât!”, și a aruncat spada din mână și scutul de după gât; Amadis i-a spus: „Nu va fi nevoie să vă ucid decât dacă nu jurați că niciodată nu veți mai silui vreo fată sau vreo femeie”. Cavalerul a jurat pe dată și Amadis l-a pus să-și vâre spada în teacă și să-și petreacă scutul pe după gât, și l-a lăsat să plece ca să se oblojească. Amadis s-a întors la locul unde se aflau fetele, lângă corturi, și acestea i-au spus: „Cu siguranță, domnule cavaler, am fi fost necinstite dacă n-ați fi fost domnia voastră, dând dovadă de atâta vitejie, pentru care vă suntem îndatorate, și tragem mare nădejde că veți fi răzbunat pentru trufașele vorbe pe care vi le-a spus Dardan, așa cum acea doamnă va fi răzbunată pentru cumplita jignire ce i s-a adus, dacă soarta va voi să luptați pentru ea”. Amadis s-a rușinat în fața atâtor laude; apoi, și-a dat jos armura și s-au ospătat și s-au odihnit o bucată de vreme, după care au pornit iarăși la drum și au tot mers, până ce au ajuns la un castel, unde au fost găzduiți cu multă cinstire de o doamnă. A doua zi, au călărit fără să li se întâmple nimic demn de a fi povestit, până au ajuns la Vindilisora, unde se afla regele Lisuarte; ajunși în apropierea cetății, Amadis le-a spus domnișoarelor: „Prietene, nu vreau să mă vadă nimeni și, până se va înfățișa Dardan pentru luptă, o să rămân într-un loc ascuns. Dați-mi un paj de-al vostru, să știe unde mă aflu și să mă cheme când va fi sorocul”. „Domnule – i-au răspuns ele – n-au mai rămas decât două zile până la data 103

hotărâtă pentru luptă; așa că, dacă vă e pe plac, vom rămâne noi cu domnia voastră și cineva din cetate ne va înștiința când va sosi cavalerul celălalt.” „Așa să fie”, a spus el. Și astfel, au părăsit drumul și au poruncit să li se ridice corturile pe malul unui râu; domnișoarele au spus că vor să se ducă până în cetate și că se vor întoarce repede. Amadis și-a încălecat armăsarul, așa, fără armură cum era, și împreună cu Gandalin s-au îndreptat spre un colnic în apropierea căruia se afla un drum mare, de unde li s-a părut că pot admira mai bine cetatea. Amadis s-a așezat la poalele unui copac și a început să privească într-acolo; și a văzut turnurile și zidurile înalte și și-a zis în sufletul lui: „Ah, Dumnezeule, aici se află floarea lumii! Ah, nespus de mândră cetate, căci în tine viețuiește acea doamnă ce nu are pereche între toate femeile din lume, în bunătate și în frumusețe, ba spun chiar că este cea mai iubită dintre toate femeile iubite, și asta o voi dovedi în fața celui mai viteaz cavaler din lume, dacă ea îmi va îngădui!” După ce i-a adus aceste laude doamnei sale, l-a cuprins o asemenea tristețe, încât ochii i s-au umplut de lacrimi, inima i s-a muiat și s-a cufundat în gânduri atât de adânc, încât totul îi părea de pe altă lume și nu mai știa de nimeni și de nimic, nici chiar de el însuși. Gandalin, văzând că pe drumul mare se apropie o ceată de doamne și de cavaleri îndreptându-se spre locul unde se afla stăpânul său, sa dus la acesta și i-a spus: „Domnule, vedeți grupul acela ce vine spre noi?” El însă nu a răspuns și atunci Gandalin l-a luat de mână și l-a ridicat de jos; el la lăsat, oftând din greu, cu fața scăldată toată în lacrimi; văzându-l așa, Gandalin i-a spus: „Stăpâne, tare mă întristează când vă văd mai îndurerat decât toți cavalerii din lume, așa să mă ajute Dumnezeu, dar ar trebui să aveți grijă de voi și să fiți curajos așa cum sunteți în alte împrejurări”. Amadis i-a răspuns: „Ah, prietene Gandalin, de-ai ști cât suferă inima mea! Dacă mă iubești, știu că mai degrabă m-ai sfătui să-mi aflu moartea decât să trăiesc în astfel de chinuri cumplite, tânjind după ceea ce nu pot vedea”. Gandalin, neputându-l împiedica să nu mai plângă, i-a spus: „Domnule, mare nenorocire este această iubire atât de copleșitoare, și așa să mă ajute Dumnezeu, dar eu nu cred că există o femeie atât de bună și atât de frumoasă care să vă egaleze în bunătate și care să nu fie a voastră”. Amadis, auzind aceste vorbe, s-a mâniat foarte și a spus: „Smintit fără judecată, cum crezi că eu sau oricine altcineva putem fi pe potriva aceleia ce poartă în ea toate comorile lumii; și de vei mai rosti asemenea vorbe, un pas nu vei mai face împreună cu mine”. Gandalin a spus: „Ștergeți-vă ochii, să nu vă vadă astfel cei ce sosesc”. „Cum – a întrebat el –, vine cineva?” „Da”, a răspuns Gandalin. Și a arătat spre doamnele și cavalerii ce ajunseseră deja în apropierea colnicului. Amadis a încălecat și, ieșindu-le în întâmpinare, i-a salutat, iar ei i-au răspuns; în acel grup, Amadis a văzut o doamnă deosebit 104

de frumoasă, cu vestminte bogate, ce tare amar mai plângea. Amadis i s-a adresat, spunându-i: „Dumnezeu să vă dea veselie, doamnă”. „Iar domniei voastre numai onoruri – a răspuns ea –, căci veselia e tare departe de mine, dacă nu mă ajută Dumnezeu”. „Să vă ajute Domnul, atunci – a spus el. Dar ce necaz aveți?” „Prietene – a spus ea –, tot ceea ce atârnă de soarta unei lupte”; el și-a dat seama de-ndată că aceasta este doamna despre care i se povestise și a întrebat-o: „Doamnă, aveți un cavaler care să lupte pentru voi?” „Nu – a răspuns ea –, și mâine e sorocul pentru înfruntare”. „Și ce veți face?”, a întrebat el. „Voi pierde tot ce am – a spus ea –, dacă la curtea regelui nu se va găsi cine să se milostivească de mine și să vrea să lupte pentru mine și pentru dreptate”. „Dumnezeu să vă dea ajutor – a spus Amadis – că mult miar plăcea, atât pentru voi, cât și fiindcă nu îl iubesc pe cel ce vă e potrivnic”. „Domnul să vă dea vitejie – a zis ea – și să ne îngăduie răzbunarea cât mai curând, atât vouă cât și mie”. Amadis s-a îndreptat apoi spre cortul lui, iar doamna și suita ei spre cetate; după scurt timp, s-au înapoiat și domnișoarele și i-au povestit cum că Dardan se află în oraș, pregătit cum se cuvine pentru luptă. Amadis, la rându-i, le-a povestit cum s-a întâlnit cu doamna cu pricina și ce s-a mai întâmplat. În noaptea aceea s-au odihnit cu toții și, în zorii zilei, domnișoarele s-au sculat și i-au spus lui Amadis că pleacă în cetate și că îi vor trimite vorbă ce face cavalerul. „Vreau să merg cu domniile voastre – a spus el – ca să fiu mai aproape; și când Dardan va apărea pe câmpul de luptă, să vină una dintre domniile voastre să-mi spună”; așa că și-a pus degrabă armura și au plecat. După o bucată de drum, el a descălecat, și-a scos coiful și scutul și s-a pus pe așteptare; asta să fi fost pe când se ivea soarele. Cam tot la ceasurile acestea, cum v-am spus, regele Lisuarte, însoțit de mulțime de cavaleri viteji, se îndrepta călare spre un câmp ce se afla între cetate și pădure, spre care se îndrepta și Dardan, înarmat din cap până-n picioare, călărind un frumos armăsar, ținând frâul calului iubitei sale, cel mai împodobit frâu din câte putuse găsi; amândoi s-au oprit în fața regelui Lisuarte și el a spus: „Măria ta, poruncește să i se dea acestei doamne ceea ce i se cuvine de drept și, de se va ivi vreun cavaler care să se împotrivească spusei mele, mă voi lupta cu el”. Regele Lisuarte a poruncit de îndată să i se înfățișeze cealaltă doamnă și, o dată aceasta sosită, i-a spus: „Doamnă, aveți un cavaler care să lupte pentru voi?” „Stăpâne, nu”, a răspuns ea plângând. Regelui i s-a făcut tare milă de ea, pentru că era o femeie bună. Dardan s-a oprit în mijlocul câmpului de luptă, unde trebuia să aștepte până la miezul zilei și, dacă până atunci nu avea să se înfățișeze niciun cavaler, regele trebuia să-i dea dreptate, căci acesta era obiceiul. Văzând acestea, una dintre domnișoare a alergat cât mai repede la Amadis, să-l înștiințeze. El a încălecat de-ndată și, 105

luându-și armele, le-a spus lui Gandalin și celorlalte domnițe să o ia pe alt drum și că, dacă va sfârși lupta spre cinstea lui, să se îndrepte spre corturi, căci va veni și el acolo; apoi a ieșit din pădure, în armură din cap până în picioare, călare pe un armăsar alb și s-a îndreptat spre locul unde se afla Dardan, pregătindu-și armele. Când regele și cei din cetate au zărit un cavaler ieșind din pădure, tare s-au minunat, întrebându-se cine ar putea fi, căci nimeni nu îl cunoștea, dar toți spuneau că nu mai văzuseră niciodată un cavaler care să arate atât de chipeș călare și în armură. Regele a întrebat-o pe doamna provocată la luptă de Dardan: „Doamnă, cine este acest cavaler care vrea să lupte pentru cauza voastră?” „Așa să mă ajute Dumnezeu, dacă știu – a spus ea căci, din câte îmi amintesc, nu l-am văzut niciodată”. Amadis a pătruns pe câmpul de luptă unde se afla Dardan și i-a spus: „Dardan, acum apără cauza prietenei tale, căci eu o voi apăra pe a celeilalte doamne și, cu ajutorul lui Dumnezeu, o să-ți plătesc ceea ce ți-am făgăduit”. „Și ce anume mi-ați făgăduit?” a întrebat el. „Că o să lupt cu tine – a răspuns Amadis –, și de aceea am vrut să-ți aflu numele când te-ai purtat ca un om lipsit de noblețe cu mine”. „Acum te disprețuiesc și mai mult decât înainte”, a spus Dardan. „Acum nu-mi mai pasă de ceea ce spui – i-a răspuns Amadis –, căci aproape-mi este răzbunarea, cu ajutorul Atotputernicului”. „Să vină, atunci acea doamnă – a spus Dardan –, ca să te numească apărătorul ei și răzbunăte, de poți”. În vremea asta, regele și cavalerii s-au apropiat să vadă ce se întâmplă, și Dardan i-a spus doamnei: „Acest cavaler vrea să lupte pentru voi; îi îngăduiți?” „Îngădui – a spus ea –, și fie ca Domnul să-l răsplătească însutit”. Regele l-a privit pe Amadis și a văzut că are scutul înfundat în multe locuri și pe margine multe crestături de spadă, drept care le-a spus celorlalți cavaleri: „Dacă acest cavaler străin va cere un scut, drept este să i se dea”. Dar Amadis nu avea altă grijă decât să se lupte cu Dardan și nu-i stătea gândul la altceva, păstrând în minte mai proaspete și mai vii acum decât atunci când fuseseră rostite vorbele acelea urâte pe care i le adresase Dardan și asta ar trebui să le fie pildă tuturor și să-și pună lacăt gurii, mai ales în fața necunoscuților, pentru că asemenea întâmplări au dat naștere, adesea, unor fapte demne de ținut minte. Regele și toți ceilalți s-au tras deoparte, în vreme ce Dardan și Amadis, după ce s-au îndepărtat mult unul de altul, s-au repezit să se înfrunte și cum caii erau iuți și ușori, iar ei amândoi foarte puternici, s-au lovit cu lăncile atât de tare, încât li s-au înfundat armurile, dar niciunul n-a fost rănit; cum își rupseseră lăncile, și-au apropiat caii și s-au ciocnit în scuturi atât de cumplit, de mai mare minunea; Dardan a căzut la pământ în această primă înfruntare, dar a reușit să rămână cu frâul calului în mână, astfel că, după ce Amadis a trecut de el, s-a ridicat degrabă și cum era foarte iute, a încălecat și a pus mâna pe spadă 106

plin de curaj. Când Amadis și-a întors calul spre el, l-a văzut gata de atac, așa că a pus și el mâna pe spadă și amândoi s-au năpustit unul spre altul atât de sălbatic, încât toți s-au înspăimântat privind lupta, iar lumea din cetate se urcase în turnuri, pe ziduri și în toate locurile de unde putea vedea mai bine; odăile reginei se aflau deasupra zidului și aveau multe ferestre, la care stăteau multe doamne și domnișoare privind lupta cavalerilor, ce li se părea îngrozitoare, pentru că aceștia se izbeau în coifurile de oțel fin și, cum aruncau noian de scântei, tuturor le părea că le ard capetele, iar din platoșe și din celelalte părți ale armurii le cădeau multe bucăți, și zale, și multe țăndări din scuturi. Lupta era atât de înverșunată, încât îi înspăimântase foarte pe cei ce priveau, dar cei doi nu osteneau să se izbească în toate locurile, fiecare arătându-și celuilalt puterea și îndrăzneala. Regele Lisuarte, care îi privea ca unul ce trecuse el însuși prin multe încercări de felul acesta și văzuse încă altele, părându-i nemaipomenită lupta, a spus: „Aceasta e cea mai vitejească luptă din câte s-au pomenit vreodată și vreau să văd cum se va sfârși și să pun să i se zugrăvească învingătorului chipul pe poarta palatului meu, ca să-l privească toți aceia ce vor să câștige glorie”. Pe când se luptau cavalerii cu multă vitejie, așa cum ați auzit, dându-și lovituri grele fără pic de răgaz, Amadis, care îl dușmănea aprig pe Dardan și spera să rămână la curtea regelui, unde se afla doamna lui, ca să îi poată sluji acesteia, văzând că Dardan îi ține piept, a început să lovească năprasnic și fără milă, ca unul ce, aici mai mult ca oriunde în altă parte unde nu se afla doamna sa, voia să arate cât o prețuiește, așa încât, mai înainte de a suna miezul zilei, toți și-au dat seama că Dardan a avut mai mult de suferit de pe urma luptei, dar nu într-atât încât să nu se mai apere, căci nu era niciun vicleșug pe care să nu-l folosească. Dar nu-i era de niciun folos, căci cavalerul străin nu făcea decât să-și sporească puterile și vitejia și îl izbea la fel de tare ca la început, încât toți ziceau că numai calului îi mai slăbiseră puterile și nu mai era atât de curajos pe cât ar fi fost nevoie. Și calul celuilalt, cu care se înfrunta, era la fel, căci de multe ori se izbiseră unul de altul și căzuseră în genunchi cu cavalerii în șa și cu greu se putuseră ridica, așa că Dardan, căruia îi era mai la îndemână să lupte pe jos, i-a spus lui Amadis: „Cavalere, armăsarii noștri sunt vlăguiți și or să se prăpădească și din pricina asta lupta dintre noi se prelungește prea mult; eu cred că dacă am fi luptat pe jos, de mult te-aș fi învins”. Aceste vorbe le-a rostit atât de tare, încât le-au auzit și regele și toți câți erau în preajma sa, ceea ce l-a făcut pe celălalt cavaler să se rușineze foarte și să spună: „Dacă tu crezi că te poți apăra mai bine pe jos decât călare, atunci să descălecăm și apără-te, căci multă nevoie vei avea, deși nu sunt de părere că un cavaler trebuie să-și 107

părăsească armăsarul câtă vreme îl poate călări”. Așa că, fără să mai piardă vremea, au descălecat de-ndată și, punând mâna fiecare pe ce-i mai rămăsese din scut, s-au repezit unul împotriva celuilalt cu nespusă vitejie și s-au lovit și mai sălbatic ca înainte, de nu-ți venea să-ți crezi ochilor. Cavalerul străin era de departe mult mai iscusit, se apropia mai ușor de celălalt, îi dădea lovituri puternice și fără încetare, de nu-l lăsa să-și tragă sufletul, deși vedea câtă nevoie are de odihnă, îl făcea să se răsucească într-o parte și-n alta, ba uneori chiar să cadă în genunchi, astfel că toți spuneau: „Mare nebunie a făcut Dardan cerând să lupte pe jos din pricină că armăsarul e obosit și că de-asta nu-l poate învinge”. Cavalerul străin făcea tot ce voia din Dardan care, acum, mai mult se apăra de lovituri decât ataca și se tot retrăgea spre încăperile reginei; domnișoarele de-acolo și toți ceilalți ziceau că Dardan va muri dacă se încăpățânează să continue lupta. Și când au ajuns sub ferestrele palatului, toată lumea a prins a spune: „Sfântă Fecioară, Dardan e ca mort!” În clipa aceea, Amadis a auzit-o vorbind pe domnița din Danemarca și, recunoscându-i glasul, a privit în sus și a văzut-o pe doamna sa, Oriana, la o fereastră împreună cu domnișoara din Danemarca; și, de cum a zărit-o, spada i s-a răsucit în mână și bătălia și toate celelalte au încetat să mai existe pentru el. Dardan și-a mai tras sufletul și, văzând că dușmanul său privește în altă parte, și-a apucat spada cu amândouă mâinile și i-a dat o asemenea lovitură în coif, că i l-a sucit într-o parte. Amadis n-a răspuns cu altă lovitură, ci doar și-a îndreptat coiful, șiatunci Dardan a prins să-l lovească peste tot. Amadis arareori îl lovea, căci gândul lui era doar s-o privească pe stăpâna sa. Așa s-a făcut că Dardan începuse să câștige teren, iar el să piardă, când domnișoara din Danemarca a exclamat: „Blestemată clipa când acest cavaler a văzut-o pe una din noi aici!”; căci Amadis pierdea lupta și Dardan dobândea victorii și mult nu mai avea să-l ucidă. De bună seamă că un cavaler nu trebuie să se piardă cu firea în timpul luptei. Amadis, auzind acele vorbe, s-a rușinat de ar fi vrut să-l înghită pământul, temându-se că doamna lui îl va crede laș, și s-a năpustit asupra lui Dardan, izbindu-l atât de puternic în coif, încât acesta a căzut la pământ, proptindu-se în mâini; iar Amadis l-a apucat de coif și a tras atât de tare, încât i l-a smuls din cap și l-a lovit cu el atât de zdravăn, încât Dardan sa prăbușit amețit; Amadis, lovindu-l cu mânerul spadei în obraz, i-a spus: „Dardan, te ucid, dacă nu renunți la pretențiile tale față de acea doamnă!” El a spus: „Vai, cavalere, îndurare! Nu mă ucide, căci renunț la toate pretențiile mele”. Tocmai atunci s-au apropiat regele și cavalerii săi și i-au auzit vorbele. Amadis, rușinat de ceea ce i se întâmplase, și-a încălecat armăsarul și a pornit în goană, cât mai iute cu putință, spre pădure. Iubita lui Dardan sa apropiat de locul unde se afla acesta atât de zdrobit, și i-a spus: „Dardan, 108

de azi înainte să nu mă mai socotești prietena ta, nici a altcuiva pe lumea asta, în afară de acel cavaler viteaz care te-a învins acum”. „Cum – a glăsuit Dardan –, am fost învins și batjocorit pentru tine și vrei să mă părăsești pentru cel care pe tine te-a păgubit și pe mine m-a dezonorat? Doamne, Dumnezeule, ești într-adevăr femeie de rostești asemenea vorbe, și îți voi da răsplata cuvenită pentru trădarea ta”. Și, apucând spada pe care o mai purta încă la cingătoare, i-a dat o asemenea lovitură, încât capul i s-a rostogolit la picioare. După aceasta, stând o clipă pe gânduri, a rostit: „Ah, ticălosul de mine! Ce-am făcut? Am ucis ființa pe care o iubeam cel mai mult pe lume, dar îi voi răzbuna moartea”; și luându-și iar spada și-a vârât-o în trup și nimeni nu l-a mai putut salva, cu toate că au încercat în tot felul; cum toți alergaseră acolo să vadă ce se întâmplă, nimeni nu s-a dus după Amadis să afle cine este; și laolaltă se bucurau de moartea cavalerului, pentru că, deși Dardan era cel mai viteaz și mai puternic cavaler din Marea Britanie, trufia și felul său urât de a se purta îl făcuseră să-și folosească acele însușiri pentru a-i jigni pe mulți, lucrând împotriva legii, prețuind mai mult forța și patimile inimii sale decât judecata stăpânului din ceruri care, cu o fărâmă din puterea sa, face ca cei mai puternici să fie învinși și dezonorați de cei mai slabi.

109

• CAPITOLUL XIV • Cum regele Lisuarte le-a făcut mormânt lui Dardan și prietenei sale și a poruncit să se scrie pe mormânt în ce fel au murit O dată încheiată lupta în care Dardan și prietena lui și-au găsit o moarte atât de cumplită, regele a poruncit să se ridice două morminte așezate pe niște lei de piatră și acolo au fost îngropați Dardan și prietena sa, chiar pe câmpul unde avusese loc lupta; și pe morminte s-a scris cum și-au pierdut viața. Tot acolo s-a săpat, mai târziu, și numele celui care l-a învins pe Dardan, așa cum vă voi povesti mai departe. Apoi regele a întrebat ce s-a întâmplat cu cavalerul străin, dar nimeni n-a știut să-i spună decât că pornise în cea mai mare goană a calului spre pădure. „Ah – a exclamat regele –, ce minunat să poți avea un asemenea bărbat în preajmă, căci, pe lângă marea sa vitejie, cred că este și foarte înțelept; ați auzit cu toții ce vorbe i-a spus lui Dardan și, cu toate că se afla în puterea lui, n-a vrut să-i ia viața, deși eu tare cred că, după felul de-a fi al celuilalt, a înțeles că dacă s-ar fi aflat el în mâna lui, acela nu l-ar fi cruțat”. Și tot vorbind așa, el și toți ceilalți, despre cavalerul străin, au pornit spre palat. În vremea aceasta, Oriana îi spunea domnișoarei din Danemarca: „Prietenă, mă încearcă bănuiala că acel cavaler care a luptat aici este Amadis, căci ar fi vremea să sosească, și cum eu i-am trimis vorbă să vină, nu va întârzia să se arate”. „Da, da – a răspuns domnișoara –, și eu gândesc deopotrivă, și ar fi trebuit să-mi amintesc, când l-am văzut pe acest cavaler pe un armăsar alb, că Amadis avea unul la fel când eu am plecat de-acolo”. Apoi a adăugat: „Ați văzut cumva ce blazon avea?” „Nu – a răspuns ea –, căci scutul lui avea vopseaua căzută din pricina loviturilor, dar mi s-a părut că văd un câmp de aur”. „Stăpână – a spus domnișoara de onoare –, în lupta cu regele Abies, pe scutul lui erau doi lei albaștri ce se înălțau pe picioarele din spate, unul în fața celuilalt, pe un câmp auriu; cum scutul acela i se stricase de tot, a poruncit să i se facă unul la fel și mi-a spus că pe acela îl va purta când va veni aici; așa că, eu cred că domnia lui este”. „Prietenă – a spus Oriana –, dacă este el, fie va veni, fie va trimite un mesager în cetate, așa că ieșiți să vă plimbați, îndepărtați-vă de palat mai mult decât de obicei și vedeți de nu aflați o solie din parte-i”. Apoi a adăugat: „Ah, Doamne, ce bucurie mi-ai face dacă ar fi el, căci acum aș putea să-i vorbesc”. Așa stăteau ele de vorbă, iar noi, în vremea asta, ne întoarcem să povestim ce s-a mai întâmplat cu Amadis. 110

Când Amadis a plecat de pe câmpul de luptă s-a îndreptat spre pădure pe furiș, încât nimeni n-a știut ce s-a întâmplat cu el, și a ajuns târziu la corturi, unde i-a găsit pe Gandalin și pe domnițe, care pregătiseră masa; după ce a descălecat și i-au scos armura, domnișoarele i-au istorisit cum Dardan o ucisese pe prietena lui și apoi se omorâse pe sine, ceea ce l-a făcut pe Amadis să se închine de mai multe ori, auzind asemenea nenorocire, și apoi s-au așezat să se ospăteze cu multă voie bună. Amadis, însă, avea în minte doar cum să-i dea de veste doamnei sale că a sosit și să afle ce îi poruncește aceasta. După ce s-a strâns masa, s-a ridicat și, luându-l deoparte pe Gandalin, i-a spus: „Prietene, du-te în cetate și fă cum știi să dai de domnița din Danemarca, dar în taină mare, și spune-i că mă aflu aici; să-mi trimită vorbă ce trebuie să fac”. Gandalin s-a hotărât să pornească pe jos, ca să treacă neobservat și așa a făcut; ajuns în cetate, s-a îndreptat spre palatul regelui și n-a așteptat mult, că numai ce a văzut-o pe domnița din Danemarca, ce nu făcea alta decât să se plimbe de colo până colo. S-a apropiat de ea, a salutat-o, ea i-a răspuns și, privindu-l mai bine, a văzut că e Gandalin și i-a spus: „Ah, prietene! Fii bine venit! Dar unde ți-e stăpânul?” „L-ați și văzut astăzi – a răspuns Gandalin –, căci el a fost învingătorul în luptă; acum l-am lăsat ascuns în pădure, iar pe mine m-a trimis să-mi spuneți ce trebuie să facă”. „E binevenit în țara aceasta – a spus ea –, și doamna sa va fi foarte bucuroasă de sosirea lui; vino după mine, acum, și de te-ntreabă cineva, spune că ești solul reginei Scoției cu un mesaj pentru Oriana și că îl cauți pe Amadis, care se află pe aceste meleaguri, ca să-i ții tovărășie, și astfel veți rămâne mai departe împreună, fără să dai de bănuit ceva”. Așa au intrat în palatul reginei și domnișoara de onoare i-a spus Orianei: „Stăpână, iată aici un scutier care vă aduce o solie de la regina Scoției”. Oriana s-a bucurat foarte, dar încă și mai mult văzând că scutierul e Gandalin care, îngenunchind în fața ei, i-a spus: „Doamnă, regina vă trimite multe salutări, căci vă iubește și vă prețuiește și vă cinstește și n-ar pregeta să facă totul pentru ca faima voastră să sporească”. „Regina aibă parte numai de noroc – a răspuns Oriana – și îi mulțumea adânc pentru solie; vino, dar, aici, lângă fereastră, să-mi povestești mai multe”. Și s-a îndepărtat împreună cu el, l-a așezat lângă ea și l-a întrebat: „Prietene, unde l-ai lăsat pe stăpânul tău?” „L-am lăsat în pădurea aceea – a răspuns el –, unde a tras aseară, după ce a învins în luptă”. „Prietene – a zis ea –, cum îi merge? Domnul să te aibă în pază!” „Doamnă – a răspuns el –, îi merge după cum vă e voia, căci vă aparține întru totul și își dă viața pentru voi, iar sufletul lui suferă cum n-a mai suferit vreodată un cavaler – și a început să plângă, în timp ce-i spunea: Doamnă, el nu se va abate de la porunca voastră, întâmplă-se ce s-ar întâmpla și, pentru Dumnezeu, doamnă, fie-vă milă de el, că nu e altul pe 111

lume să poată suferi chinurile pe care le-a îndurat până acum și deseori tânjește să cadă mort la pământ, într-atât de înecată în lacrimi îi este inima; dacă ar avea norocul să trăiască, ar ajunge cel mai viteaz cavaler din câți au îmbrăcat armura și a ajuns astfel încă de pe acum, fără tăgadă, după câte fapte a săvârșit întru faima sa de când a fost făcut cavaler; dar n-a avut noroc când v-a cunoscut, căci va muri de timpuriu și mai bine ar fi fost să piară în apele mării unde fusese aruncat necunoscut de proprii săi părinți, decât aceștia să-l vadă murind fără să-l poată ajuta – și nu se mai oprea din plâns și grăia mai departe: Doamnă, crudă va fi moartea stăpânului meu și mulți îl vor plânge, dacă se va chinui fără ajutor, mai mult decât s-a chinuit”. Oriana a răspuns frângându-și mâinile și degetele: „Ah, prietene Gandalin! Taci, întru numele Domnului, nu mai spune nimic mai mult, căci numai Dumnezeu știe cât mă dor vorbele tale, dacă tu crezi ceea ce spui, căci mai degrabă mi-aș ucide sufletul și fericirea și mi-aș dori moartea cea mai cumplită și n-aș mai vrea să trăiesc nicio zi, dacă el ar pieri; tu mă învinuiești pe mine pentru că îi cunoști suferința, dar pe-a mea n-o cunoști, căci de-ai ști-o, mai milă ți-ar fi de mine și nu mai m-ai învinovăți; dar vezi că oamenii nu pot face ceea ce doresc, ba, dimpotrivă, fericirea se întâmplă să se îndepărteze, lăsând în loc ceea ce îi întristează și îi necăjește, și așa se întâmplă cu mine și cu stăpânul tău; Dumnezeu știe, însă, că dacă mi-ar sta în puteri, bucuroasă aș găsi leac pentru împlinirea dorințelor lui și alor mele”. Gandalin a spus: „Faceți ceea ce se cuvine să faceți, dacă îl iubiți, căci el vă iubește mai presus decât tot ce poate fi iubit în ziua de azi și, porunciți, acum, doamnă, ce trebuie să facă”. Oriana i-a arătat o grădină aflată sub fereastra lângă care vorbeau și i-a spus: „Prietene, du-te la stăpânul tău și spune-i să vină în noaptea asta, în mare taină, să intre în grădină, căci dedesubt de noi se află încăperea unde dormim eu și Mabilia; odaia are o fereastră mică, aproape de pământ, cu un grilaj de fier, și astfel vom putea vorbi, căci Mabilia cunoaște secretul inimii mele”. Și scoțându-și din deget un frumos inel, i l-a dat lui Gandalin să i-l ducă lui Amadis, pentru că la inelul acela ținea mai mult decât la toate celelalte câte avea, spunându-i: „Mai înainte de a pleca, așteaptă să vină Mabilia, care te va ascunde, căci e tare pricepută și veți spune că îi aduci vești de la maică-sa; astfel că nimeni nu va bănui nimic”. Oriana a poruncit să fie chemată Mabilia, ca să îl întâlnească pe acel scutier venit din partea mamei sale; când aceasta l-a văzut pe Gandalin, a priceput imediat despre ce e vorba, așa că Oriana a plecat la mama sa, regina, care a întrebat-o dacă scutierul se întoarce curând în Scoția, căci ar fi vrut să-i trimită prin el niște daruri reginei de-acolo. „Doamnă – a răspuns ea –, scutierul a venit să-l caute pe Amadis, fiul regelui din Gaula, cavalerul cel viteaz de care mult se vorbește aici.” „Și unde se află cavalerul?”, a 112

întrebat regina. „Scutierul zice – a răspuns ea – că acum mai bine de zece luni i s-a spus că a pornit încoace și se miră că nu l-a găsit.” „Așa să mă ajute Dumnezeu – a spus regina –, că tare mi-ar plăcea să-l văd pe acest cavaler în preajma regelui, stăpânul meu, căci de mare ajutor i-ar fi în multele treburi ce se ivesc peste tot și crede-mă că, de vine aici, nu va fi dorință să nu i se îndeplinească, dacă asta va stea în puterea regelui”. „Doamnă – a spus Oriana –, despre isprăvile lui cavalerești nu știm decât ceea ce se povestește, dar pot să vă spun că era cel mai chipeș tânăr din câți se aflau pe vremea aceea la curtea regelui Scoției și ne slujea pe mine și pe Mabilia și pe alte domnițe”. Mabilia, care rămăsese cu Gandalin, l-a întrebat: „Prietene, stăpânul tău a ajuns pe aceste meleaguri?” „Doamnă – a răspuns el –, a ajuns și vă trimite multe salutări, cum se cuvine verișoarei pe care o iubește cel mai mult pe lume, și aflați că el este cavalerul care a învins în lupta de aici”. „Ah, Sfinte Dumnezeule! – a exclamat ea – binecuvântat fii pentru că ai dat stirpei noastre un cavaler atât de viteaz și ne-ai îngăduit să-l cunoaștem”. Apoi, agrăindu-l pe Gandalin: „Prietene, cum îi merge?” „Doamnă – a răspuns el –, i-ar merge bine dacă dragostea nu l-ar ucide cu puterea ei, așa că, pentru numele Domnului, stăpână, ajutați-l, nu-l lăsați, că, zău, de nu găsește un pic de odihnă în chinul dragostei lui, cel mai viteaz cavaler din neamul vostru, ba chiar din toată lumea, e pierdut”. „Dinspre mine, îl voi ajuta – a spus ea – pe cât voi putea; acum du-te și transmite-i multe salutări, și spunei să vină așa cum i-a poruncit stăpâna mea; tu vei putea veni să vorbești cu noi ori de câte ori va fi nevoie, ca scutier al mamei mele”. Gandalin s-a despărțit de Mabilia, plecând să ducă stăpânului său mesajul; acesta îl aștepta, așteptându-și moartea ori viața, după cum aveau să fie veștile, căci la vremea aceea era cuprins de o asemenea suferință, din pricină că marea bucurie de a se ști atât de aproape de doamna sa se preschimbase într-o groaznică dorință de a o vedea și dorința aceasta se transformase în asemenea durere și tristețe, încât părea gata să-și dea sufletul; așa că, de cum l-a văzut venind pe Gandalin, i-a ieșit în întâmpinare și l-a întrebat: „Prietene Gandalin, ce vești aduci?” „Bune, stăpâne”, a răspuns acesta. „Ai văzut-o pe domnița din Danemarca?” „Da, am văzut-o”. „Și-ai aflat de la ea ce trebuie să fac?” „Stăpâne – a spus el –, veștile pe care le aduc sunt mai bune decât vă închipuiți”. El s-a înfiorat de bucurie și a zis: „Pentru Dumnezeu, spune-mi-le de-ndată”. Gandalin i-a istorisit totul, cum sa întâlnit cu doamna sa și ce-au vorbit împreună și ce i-a spus verișoara lui, Mabilia, și ce s-au înțeles să facă, fără să sară o iotă. Nici nu vă puteți închipui ce mare a fost bucuria lui Amadis, care i-a spus lui Gandalin: „Prietene adevărat, ai fost mai priceput și mai viteaz decât aș fi fost eu însumi și nici nu-i de mirare, căci amândouă aceste însușiri sunt desăvârșite 113

la tatăl tău; și-acum, spune-mi de știi bine locul unde trebuie să mă duc”. „Îl știu, stăpâne – a răspuns el –, căci mi l-a arătat Oriana”. „Ah, Doamne! – a exclamat Amadis – cum o voi putea răsplăti pe doamna mea pentru fericirea pe care mi-o dăruiește. Nici nu mai știu, acum, de ce mă plâng de suferințele mele”. Gandalin i-a dat inelul și i-a spus: „Luați acest inel trimis de doamna voastră, la care ține cel mai mult dintre toate”. El l-a luat și, cu ochii scăldați în lacrimi, l-a sărutat și l-a dus în dreptul inimii, fără să poată scoate o vorbă o bucată de vreme; apoi, și l-a pus în deget și a spus: „Ah, inel care te-ai aflat pe mâna ce nu-și poate afla seamăn pe lume!” „Seniore – a spus Gandalin –, acum mergeți să stați cu domnișoarele și fiți vesel, căci suferința aceasta vă distruge și mult rău ar putea aduce iubirii voastre”. El a făcut întocmai, și la cină a vorbit mai mult și cu mai multă veselie decât de obicei, iar domnișoarele erau tare bucuroase, căci era cel mai sclipitor și mai plăcut cavaler din lume, când gândurile și amărăciunea nu îl chinuiau. Când a venit ora de culcare, s-au întins toți în corturi, ca de obicei, dar la ceasul stabilit, Amadis s-a sculat și, văzând că Gandalin avea caii înșeuați și armele pregătite, și-a îmbrăcat armura, neștiind ce ar putea să se întâmple și, încălecând, au pornit-o spre cetate; ajungând ei la un pâlc de copaci aflat în apropierea grădinii, la care luase seama Gandalin în timpul zilei, și-au priponit caii acolo și au pornit pe jos; au intrat în grădină printr-o spărtură în zid făcută de ape și, ajungând în dreptul ferestrei, Gandalin a ciocănit încetișor. Oriana, care nu putuse să doarmă și l-a auzit, a trezit-o pe Mabilia și i-a spus: „Cred că a sosit vărul vostru”. „E vărul meu, într-adevăr – a răspuns ea –, dar domnia ta ai mai multe drepturi asupra lui decât întregul nostru neam”. Apoi s-au îndreptat amândouă spre fereastră, au adus niște lumânări ce dădeau lumină multă și au deschis. Amadis a văzut-o pe iubita sa la flacăra lumânărilor și i s-a părut atât de frumoasă, încât și-a spus că nu e om care să creadă că poate exista pe lumea asta atâta frumusețe. Oriana era îmbrăcată în veșminte de mătase de India brodată cu multe flori grele de aur, iar pletele, frumoase ca o minune, nu și le acoperise decât cu o ghirlandă nespus de mândră; când a văzut-o, Amadis s-a înfiorat de marea fericire ce-l cuprinsese, și inima a prins să-i bată de să-i spargă pieptul. Când Oriana l-a văzut lângă fereastră, i-a spus: „Stăpânul meu, fiți binevenit în această țară, căci mult v-am dorit și mult ne-au bucurat ultimele voastre peripeții, atât faptele de arme cât și vestea că v-ați cunoscut tatăl și mama”. Amadis, auzind acestea, deși era ca pierit, făcându-și mai mult curaj decât pentru orice altă bătălie, a spus: „Doamnă, dacă vorbele mele nu vor fi de ajuns pentru a vă mulțumi pentru bunăvoința arătată în cuvinte și în faptul că mi-ați trimis-o ca mesageră pe domnița din Danemarca, să nu vă mirați, pentru că sufletul meu prea tulburat și încătușat în mrejele iubirii nu-i lasă 114

limbii deplină libertate. Și pentru că în numele dulcelui vostru chip ce-l port în minte socot că totul vi se supune, tot astfel, la vederea voastră mă simt subjugat și nu mai sunt stăpân pe niciunul dintre simțurile mele. Și, doamna mea, dacă mă socotiți demn, ori faptele mele o merită, v-aș ruga să vă îndurați de această inimă chinuită, mai înainte ca lacrimile să o înece cu totul; și mila ce v-o cer, doamnă, nu este pentru tihna mea, căci atunci când iubești cu adevărat, cu cât te apropii mai mult de ceea ce iubești, cu atât sporește și crește dorința și grija, ci pentru că dacă inima mea se va vesteji de tot, se va vesteji și acela care nu are alt gând decât să vă slujească”. „Stăpânul meu – a zis Oriana –, cred fără urmă de îndoială tot ce îmi spui, fiindcă inima mea, prin ceea ce simte, îmi spune că e adevărat, dar, iată, află că nu socotesc a fi lucru înțelept ceea ce faci, că suferi atât de mult, cum mi-a spus Gandalin, pentru că din pricina asta s-ar putea să fie descoperită iubirea noastră, ceea ce mult rău ne-ar pricinui și, de s-ar stinge viața unuia dintre noi, viața celuilalt n-ar mai putea continua. De aceea îți poruncesc, în numele puterii pe care o am asupra domniei tale, să duci o viață mai tihnită și astfel și viața mea va fi mai tihnită, căci eu nu fac altceva decât să chibzuiesc cum să-ți ostoiesc dorințele”. „Doamnă – a răspuns el –, în toate vă voi da ascultare, dar pentru un anume lucru puterile nu-mi sunt de ajuns”. „Și care e acesta?”, a întrebat ea, „Să nu mă gândesc la domnia voastră – a răspuns el –, căci mintea mea nu se poate împotrivi dorințelor ucigătoare ce o chinuie cu cruzime”. „Eu n-am spus – a răspuns ea – să îndepărtezi cu totul acest gând, dar să o faci cu măsură, să nu lași să ți se deslușească suferința în fața oamenilor de vază, pentru că, nimicindu-ți viața, știi care-i câștigul, cum ți-am mai spus; de aceea, domnul meu, te sfătuiesc să rămâi la curtea tatălui meu de te va ruga el, pentru ca ceea ce vei săvârși să fie în numele meu și ca, de acum înainte, să poți vorbi cu mine fără sfială, spunându-mi tot ce îți este mai pe plac, iar eu, la rândul meu, voi face tot ce-mi va sta în putință pentru noi”. „Stăpână – a spus el –, eu vă aparțin; am venit la porunca voastră și nu voi face alta decât ce porunciți”. Mabilia sa apropiat de ei și a spus: „Doamnă, îngăduiți-mi și mie câteva vorbe cu acest cavaler”. „Poftiți – a zis Oriana –, căci aș vrea să-l privesc în timp ce stați de vorbă”. Atunci, ea i s-a adresat lui Amadis: „Seniore și vere, fiți binevenit, căci mare bucurie ne-ați făcut”. „Doamnă – a răspuns el –, bine v-am găsit, căci dacă oriunde v-aș fi văzut aș fi fost dator să vă iubesc, vă iubesc mult mai mult aici unde, văzându-mi durerea, vă veți îndura de mine”. Ea a spus: „Îmi voi pune viața și faptele în slujba voastră, dar știu prea bine, din câte am aflat de la această doamnă, că nu va fi nevoie”. Gandalin, văzând că se apropie zorile, a spus: „Stăpâne, chiar dacă nu vă puteți despărți, zorii, care se apropie, ne silesc să plecăm de-aici”. Oriana a spus: „Domnule, plecați, 115

acum, și faceți ceea ce v-am spus”. Amadis, apucându-i mâinile pe care Oriana și le scosese prin grilajul ferestrei, și-a șters cu ele lacrimile ce i se scurgeau pe obraji și le-a sărutat de nenumărate ori; apoi, luându-și rămas bun, au pornit călare și au ajuns la corturile lor mai înainte de-a se crăpa de ziuă; aici, Amadis și-a scos armura și s-a culcat în patul lui, fără să-l fi simțit cineva. Domnișoarele s-au trezit de dimineață și una dintre ele a rămas să-i țină de urât lui Amadis, iar cealaltă a plecat în cetate; și aflați că amândouă erau frumoase și verișoare primare cu doamna pentru care luptase Amadis. Amadis a dormit până s-a ridicat soarele pe cer și, când s-a trezit, l-a chemat pe Gandalin și i-a poruncit să se ducă în cetate, așa cum îi ceruseră doamna lui și Mabilia. Gandalin a plecat, iar Amadis a rămas să depene vorbe cu domnișoara, dar iată că, nu după multă vreme, o vede sosind în goana calului pe cealaltă, care plecase în cetate, plângând amarnic. Amadis a întrebat-o: „Ce s-a întâmplat, buna mea prietenă? Cine v-a supărat? Căci, așa să mă ajute Dumnezeu, de nu va da iute socoteală, dacă nu va fi să-mi pierd viața”. „Domnule – a răspuns ea –, numai domnia voastră, puteți da socoteală.” „Spuneți, dar – a zis el –, și dacă așa stau lucrurile, altă dată nu mai însoțiți la drum un cavaler străin”. Auzind aceste vorbe, domnișoara i-a spus: „Seniore, doamna, verișoara noastră primară, pentru care v-ați luptat, este captivă, căci regele i-a poruncit să-l aducă în cetate pe cavalerul care a luptat pentru ea; iar de nu, cu niciun chip nu va putea ieși din cetate, și știți prea bine că ea nu poate îndeplini porunca, fiindcă n-a aflat niciodată cine sunteți. Iar regele a poruncit să fiți căutat în toate locurile, mânios foarte pe ea, crezând dânsul că v-ați ascuns cu știința ei”. „Mi-ar fi plăcut mai mult să fi fost vorba de altceva, pentru că eu nu sunt atât de vestit încât să mă înfățișez unei persoane într-atât de însemnate și, drept să vă spun, chiar de m-ar găsi toți cei de la curte, n-aș face un pas fără să fiu dus cu forța; dar așa, nu pot să nu fac ceea ce-mi cereți, pentru că țin la domniile voastre și vă prețuiesc”. Ele i-au căzut în genunchi și i-au mulțumit îndelung. „Acum – a zis el –, să meargă una dintre voi la acea doamnă să-i spună să obțină făgăduiala regelui că nu-i va cere cavalerului nimic împotriva voinței sale, iar eu voi fi acolo mâine la amiază”. Una din domnișoare a plecat de îndată și i-a spus totul doamnei; aceasta s-a veselit foarte și, înfățișându-se regelui, i-a spus: „Măria ta, dacă te învoiești să nu-i ceri nimic cavalerului împotriva voinței sale, va fi aici mâine la amiază, de nu, nici eu, nici voi nu-l veți cunoaște, că, așa să mă ajute Dumnezeu, dacă știu cine e, nici pentru ce a vrut să lupte pentru mine”. Regele s-a învoit la asta, căci tare mai poftea să-l cunoască pe cavaler. După asta, doamna a plecat și vestea s-a răspândit prin palat și prin cetate: „Mâine va fi aici viteazul cavaler, învingător în luptă!” Și toți se bucurau din inimă, căci nu îl iubiseră pe Dardan din pricina trufiei și firii lui 116

rele; domnișoara s-a întors la Amadis și i-a spus că regele s-a învoit cu ceea ce i-a cerut doamna.

117

• CAPITOLUL XV • Cum s-a înfățișat Amadis regelui Lisuarte și marilor nobili de la curtea acestuia și cum a fost foarte bine primit de toți Amadis a petrecut toată ziua împreună cu domnișoarele și, a doua zi, punându-și pe el armura și încălecându-și calul, a pornit spre cetate, însoțit doar de cele două domnișoare; regele se afla în castelul său, dar Amadis s-a dus acasă la doamnă și aceasta, când l-a văzut, a îngenuncheat dinainte-i și ia spus: „Seniore, tot ce am vă datorez vouă”. El i-a răspuns: „Doamnă, să ne înfățișăm regelui și astfel, achitându-mă de această datorie, voi putea să-mi văd de drumul meu”. Și, scoțându-și coiful, a pornit spre palat împreună cu doamna și domnișoarele; și pe unde treceau, lumea spunea: „Acesta e cavalerul care l-a învins pe Dardan”. Regele, auzind că sosește, i-a ieșit în întâmpinare și, văzându-l, s-a apropiat de el și i-a spus: „Prietene, fiți binevenit, căci mult ați fost dorit”. Amadis a îngenuncheat în fața regelui și a grăit astfel: „Măria ta, Dumnezeu să-ți dea numai bucurii”. Regele l-a luat de mână: „Așa să mă ajute Dumnezeu, căci viteaz cavaler mai sunteți!” Amadis i-a mulțumit și l-a întrebat: „Doamna este acum liberă?” „Da”, a răspuns el. „Seniore – și-a urmat vorbele Amadis –, aveți credința, vă rog, că această doamnă n-a știut până acum cine s-a luptat pentru dânsa.” Tare se mai minunau toți de marea frumusețe a lui Amadis și de faptul că, fiind atât de tânăr, l-a putut învinge pe Dardan, care se dovedise atât de puternic, încât în toată Marea Britanie era temut. Amadis i-a mai spus regelui: „Înălțimea voastră, acum, că dorința v-a fost împlinită și doamna aceasta e liberă, Dumnezeu să vă aibă în pază, căci sunteți regele pe care l-aș sluji cu cea mai mare bucurie”. „Ah, prietene! – a exclamat regele –, nu veți pleca atât de repede, dacă nu vreți să mă mâhniți adânc.” El a răspuns: „Ferească-mă Domnul de asemenea gânduri, căci mai degrabă îmi spune inima să vă slujesc, dacă aș merita o astfel de cinste”. „Dacă așa stau lucrurile – a spus regele –, rogu-vă mult, rămâneți azi aici”. El s-a învoit, fără a-și arăta bucuria. Regele l-a luat de braț și l-a condus într-o odaie unde a poruncit să i se scoată armura, odaie unde toți ceilalți cavaleri vestiți ce veneau la curte își lăsau armura, pentru că acest rege îi cinstea cel mai mult pe cavaleri și la curtea sa se găseau cei mai mulți; apoi i-a dat o pelerină în care să se înfășoare și, chemându-i pe regele Arban de Norgales și pe contele de Gloucester, le-a spus: „Domnilor cavaleri, însoțiți-l pe acest cavaler, căci se arată a fi demn de tovărășia unor oameni de vază”. Iar el s-a dus de îndată la 118

regină, să-i spună că în palat se află viteazul cavaler, învingătorul lui Dardan. „Mult mă bucur, seniore – a spus regina –, dar ați aflat care îi este numele?” „Nu – a răspuns regele –, căci datorită făgăduielii mele, n-am îndrăznit să-l întreb.” „N-o fi cumva – a spus ea –, fiul regelui Perion din Gaula?” „Nu știu”, a zis regele. „Scutierul acela – a zis regina –, care stă de vorbă cu Mabilia, umblă pe urmele lui și spunea că aflase că se îndreaptă spre aceste meleaguri”. Regele a poruncit să fie chemat și i-a spus: „Urmați-mă și spuneți-mi dacă îl cunoașteți pe acel cavaler ce se află acum în palatul meu”. Gandalin l-a urmat pe rege și, cum știa ce are de făcut, de cum l-a zărit pe Amadis, a îngenuncheat în fața lui și a spus: „Ah, seniore Amadis, de multă vreme vă caut”. „Prietene Gandalin – a răspuns el –, fii binevenit și spune-mi ce vești ai despre regele Scoției?” „Domnule – a spus el –, vești cât se poate de bune despre dânsul și despre toți prietenii voștri.” Regele l-a îmbrățișat pe Amadis și i-a spus: „Domnul meu, acum e de prisos să vă ascundeți, căci știm că sunteți Amadis, fiul regelui Perion din Gaula, și v-am cunoscut atât pe domnia voastră cât și pe tatăl domniei voastre când l-ați ucis în luptă pe acel fălos rege Abies al Irlandei, înapoindu-i tatălui vostru regatul pe care aproape și-l pierduse”. La aceste vorbe s-au apropiat cu toții ca să-l vadă mai bine, căci aflaseră despre el că săvârșise asemenea fapte de arme, cum nimeni altul nu putea săvârși. Așa s-a scurs ziua aceea, toți aducându-i îndestulate laude, iar, la căderea nopții, la sfatul regelui, Arban, regele din Norgales, l-a condus la castelul său, spunându-i că stăruie mult să rămână să doarmă în casa lui. În noaptea aceea, Amadis a rămas cu regele Arban din Norgales și a fost slujit după pofta inimii. În vremea asta, regele Lisuarte se sfătuia cu regina, spunându-i că nu-l poate opri la curte pe Amadis, dar că tare i-ar fi pe plac ca un bărbat atât de vestit în lume să rămână la curtea sa, căci mulțumită unor astfel de cavaleri principii sunt mai respectați și mai de temut, și că nu știe prin ce mijloace ar putea să-l oprească. „Stăpâne – a spus regina –, urât ar sta unui om atât de important precum domnia voastră ca, primind în cetate un asemenea cavaler, să-l lăsați să plece fără să împliniți tot ceea ce v-ar cere.” „Dar nu mi-a cerut nimic”, a spus regele. „Atunci vă voi spune eu cum să faceți; rugați-l sau puneți pe altcineva s-o facă în numele vostru, să rămână, iar de nu va vrea, spuneți-i să vină să mă vadă înainte de a pleca și eu, împreună cu fiica noastră, Oriana, și verișoara lui, Mabilia, care îl cunosc bine de pe vremea când era paj și le slujea, îi vom spune că, de vreme ce toți ceilalți cavaleri sunt ai voștri, am vrea ca el să fie cavalerul nostru, oricând vom avea nevoie de dânsul.” „Bine ați grăit – a zis el –, căci în felul acesta va rămâne aici, altminteri, pe bună dreptate, vom putea spune că nu e atât de bine crescut pe cât de bun luptător se arată a fi.” În noaptea aceea, regele Arban a stat de vorbă cu Amadis, dar n-a putut smulge de la el 119

nicio făgăduială că va rămâne la curte; a doua zi s-au dus amândoi să asculte liturghia, împreună cu regele și, de cum s-a terminat slujba, Amadis s-a apropiat să-și ia rămas bun de la rege, și acesta i-a spus: „De bună seamă, prietene, că mă mâhnește mult plecarea voastră și, datorită promisiunii făcute, nu îndrăznesc să vă întreb nimic, căci nu știu dacă nu v-aș răni, dar regina dorește să treceți s-o vedeți înainte de a pleca”. „Voi face asta cu multă plăcere”, a spus el. Atunci, regele l-a luat de braț și, ducându-l în fața reginei, i-a spus acesteia: „Iată-l pe fiul regelui Perion din Gaula”. „Mă bucur tare mult, așa să mă ajute Cel de Sus – a răspuns ea –, și îi urez să fie binevenit.” Amadis a vrut să-i sărute mâinile, dar ea i-a poruncit să se așeze lângă dânsa, și regele s-a întors la cavalerii săi, care îl așteptau în număr mare în curtea castelului. Regina a vorbit cu Amadis despre multe lucruri, iar el a dat dovadă de mare înțelepciune; doamnele și domnișoarele de onoare tare s-au mai minunat de nespusa lui frumusețe, în timp ce el nu-și putea ridica ochii fără s-o privească pe stăpâna inimii sale, Oriana. Mabilia a venit și l-a îmbrățișat ca și cum nu l-ar mai fi văzut. Regina i-a spus fiicei sale: „Urați-i bun venit acestui cavaler ce v-a slujit cu atâta dragoste pe când era paj și vă va sluji și acum, când este cavaler; căci de nu-i lipsește buna creștere, ajutați-mă să-l rugăm dimpreună să-mi îndeplinească o rugăminte”. Și i s-a adresat lui Amadis: „Cavalere, regele, stăpânul meu, a dorit din tot sufletul să rămâneți la curtea noastră, și nu v-a înduplecat; acum vreau să văd dacă femeile au mai multă putere decât bărbații asupra cavalerilor; așadar, vă rog, fiți cavalerul meu și al fiicei mele și al tuturor doamnelor aflate aici; în felul acesta veți da dovadă de înțelepciune și nu veți aduce nicio jignire regelui, iar noi nu-i vom cere, din partea noastră, niciun alt cavaler, căci, avându-vă pe domnia voastră, nu ne mai fac trebuință ceilalți cavaleri”; toate domnițele s-au apropiat de dânsul să-l roage, iar Oriana i-a făcut semn din ochi să se învoiască; regina l-a întrebat: „Ei, bine, cavalere, ce răspuns dați rugăminții noastre?” „Doamnă – a spus el –, cine ar face altminteri decât porunciți domnia voastră, cea mai bună regină din lume, și toate aceste doamne? Așa că, doamnă, primesc, fiindcă mă rugați voi și fiica voastră dimpreună cu celelalte doamne, dar doresc a vă spune că nu voi fi decât cavalerul vostru și nu al altcuiva, așadar, de îl voi sluji în vreun fel pe rege, voi face aceasta în numele vostru și nu în numele său.” „Cădem la învoiala aceasta atât eu cât și doamnele mele”, a zis regina. Apoi i-a trimis vorbă regelui, care s-a veselit foarte și i-a cerut regelui Arban din Norgales să-l aducă pe Amadis la el, ceea ce s-a și făcut și, o dată în fața regelui, acesta l-a îmbrățișat cu multă dragoste, și zicându-i „Prietene, acum sunt foarte bucuros că toate s-au 120

sfârșit așa cum mi-am dorit atât de mult, și voiesc, de bună seamă, să te bucuri de cinstirea mea”. Amadis i-a mulțumit pentru însemnata cinste. Și, așa cum ați auzit, Amadis a rămas la curtea regelui Lisuarte, cum îi ceruse doamna sa. Acum, autorul se oprește cu această povestire aici și vă va istorisi pățaniile lui don Galaor. După ce don Galaor s-a despărțit de oamenii ducelui de Bristoya, unde piticul îi pricinuise atâtea supărări, a pornit prin codrul ce se numește Arnida și a umblat așa până în faptul serii, fără să știe unde se află și fără să întâlnească vreo așezare în cale, până ce l-a ajuns din urmă pe un chipeș scutier ce călărea un armăsar foarte frumos. Cavalerul Galaor, care avea o rană cât se poate de mare și de urâtă, făcută de unul din cei trei cavaleri aduși de pitic cu barca, rană ce tare se înrăutățise pe când își potolea dorințele cu domnița, l-a agrăit astfel: „Bunule scutier, mi-ai putea spune unde aș putea să-mi îngrijesc o rană?” „Aș ști eu un loc – a răspuns scutierul –, dar acolo nu îndrăznesc să meargă oameni ca voi, și, de îndrăznesc, pleacă batjocoriți.” „Lasă asta – a zis el – și spune-mi de s-ar afla acolo cineva care să-mi îngrijească rana.” „Mai degrabă cred – a răspuns celălalt – că se va găsi cine să vă facă altele.” „Arată-mi drumul – a spus Galaor – și-o să văd eu cu ce vrei să mă înspăimânți.” „Voi face asta, doar dacă vreau”, a zis el. „Ori îmi arăți drumul – a spus Galaor –, ori te fac eu să mi-l arăți, că ești atât de ticălos, încât orice ți s-ar întâmpla, vei fi binemeritat cu prisosință”. „Nu mă puteți face să mă supun – a zis el – unui cavaler fricos și lipsit de virtute ca domnia voastră”. Galaor a pus mâna pe spadă ca să-l sperie și i-a spus: „Sau mă călăuzești, sau aici îți rămâne capul”. „O să vă călăuzesc acolo unde nebunia voastră va fi pedepsită – a spus scutierul –, iar eu voi fi răzbunat pentru ceea ce-mi faceți.” Și mergând mai departe cam preț de o leghe, au ajuns la o frumoasă fortăreață ascunsă de copaci într-o vale. „Iată – a zis scutierul – locul de care v-am vorbit; lăsați-mă să plec.” „Pleacă – a răspuns celălalt –, că nu mi-e dragă tovărășia ta.” „O să vă fie și mai puțin dragă – a zis celălalt –, nu peste multă vreme”. Galaor s-a îndreptat spre fortăreață și a văzut că era de curând construită și, ajungând la poartă, a zărit un cavaler cu toate armele, călare pe un cal, împreună cu cinci slujitori, înarmați și ei, care i-au strigat lui Galaor: „Voi sunteți cel ce l-a adus aici cu forța pe scutierul nostru?” „Nu știu cine e scutierul vostru – a răspuns el –, dar eu l-am silit pe unul să vină până aici, cel mai netrebnic și mai prost crescut din câți oameni am cunoscut”. „S-ar putea să fie el – a spus cavalerul –, dar voi, ce căutați aici?” Galaor i-a răspuns: „Sunt greu rănit și aș vrea să-mi îngrijesc rana”. „Intrați, atunci”, i-a spus cavalerul. Galaor a înaintat, dar slugile s-au năpustit la el dintr-o parte și cavalerul dintr-alta, și un netrebnic l-a atacat, dar Galaor, smulgându-i din mâini un baltag, s-a 121

întors spre cavaler și i-a dat o asemenea lovitură, că n-a mai fost nevoie de alta, după care a dat iama printre slugi, ucigând trei dintre ele; ceilalți doi slujitori au fugit în castel, dar Galaor s-a luat după dânșii; atunci, scutierul ia spus: „Stăpâne, luați-vă armele, că aud mare larmă în castel”. Galaor a făcut întocmai, iar scutierul său a pus mâna pe scutul unuia dintre cei morți și pe o secure și a spus: „Stăpâne, vă voi ajuta împotriva mojicilor, dar nu voi ridica mâna împotriva unui cavaler, căci astfel îmi pierd pentru totdeauna dreptul de a ajunge eu însumi cavaler”. Galaor i-a răspuns: „Dacă îl găsesc pe viteazul cavaler pe care îl caut, te voi face, în curând, cavaler”; și pe dată au pornit mai departe, când numai ce-au văzut venind spre ei doi cavaleri și zece slujitori, împreună cu cei doi care fugiseră, iar scutierul care îl călăuzise pe Galaor stătea la o fereastră și țipa cât îl ținea gura: „Ucideți-l, ucideți-l, dar aveți grijă de cal, căci îl vreau pentru mine”. Auzind acestea, Galaor, cuprins de o furie fără margini, a pornit în goană spre ei, ei s-au năpustit asupra lui, lăncile li s-au frânt, dar pentru cel ce-l înfruntase pe Galaor n-a mai fost nevoie de alte arme, așa că Galaor s-a îndreptat spre celălalt cu spada în mână, plin de îndrăzneală, și de la prima lovitură l-a trântit de pe cal; atunci s-a azvârlit asupra slujitorilor și, văzând că scutierul său ucisese deja doi, i-a spus: „Să moară toți trădătorii”. Și așa au și făcut, încât niciunul n-a scăpat cu viață. Când scutierul care stătea la fereastră și privea a văzut ce se întâmplă, a urcat repede pe o scară într-un turn, strigând: „Stăpâne, înarmați-vă, căci altfel veți muri”. Galaor s-a îndreptat spre turn, dar, înainte de-a ajunge acolo, a văzut că apare un cavaler în armură și că la picioarele turnului i se adusese un cal pe care voia să încalece. Galaor, care descălecase pentru că nu putea trece pe sub un portal, s-a apropiat de el și, apucând calul de frâu, i-a spus: „Cavalere, nu încălecați, că nu am nimic contra voastră”. Cavalerul și-a întors chipul spre el și i-a spus: „Domnia voastră mi-ați ucis verii și pe slujitorii acestui castel al meu”. „Nu știu despre cine vorbiți – a răspuns Galaor –, dar aflați că aici am întâlnit oamenii cei mai ticăloși și mai fățarnici din câți am văzut vreodată”. „Pe onoarea mea – a zis cavalerul –, cel pe care l-ați ucis era mai viteaz ca voi și veți plăti scump pentru asta”. Și s-au prăvălit unul împotriva celuilalt așa, pe jos, cum se aflau, și s-au luptat crunt, căci tare mai era viteaz cavalerul din castel, de nu era om să-l vadă și să nu se minuneze; și s-au tot luptat ei așa o bună bucată. Cavalerul, însă, nemaiputând îndura loviturile puternice și nemiloase date de Galaor, a început să fugă, urmărit de acesta; ajuns în dreptul unui portic, s-a gândit să sară de pe o fereastră pe o schelă, dar din pricina armurii n-a putut sări unde plănuise și a căzut pe niște pietre de la asemenea înălțime, încât s-a făcut fărâme; Galaor, văzându-l căzând, a dat să se întoarcă, blestemând castelul și pe locuitorii săi. Dar tocmai atunci a auzit un glas dintr-o 122

încăpere, care spunea: „Seniore, fie-vă milă, nu mă lăsați aici!” Galaor s-a apropiat de ușă și a spus: „Deschideți”. Și i s-a răspuns: „Domnule, nu pot, că sunt ferecată în lanțuri”. Galaor a izbit cu piciorul în ușă și, doborând-o, a pătruns înăuntru și a găsit o frumoasă doamnă, cu un lanț gros de gât, care la întrebat: „Seniore, ce s-a întâmplat cu stăpânul castelului și cu ceilalți?” El a răspuns că toți sunt morți și că venise aici ca să-și îngrijească rănile. „O să vă îngrijesc eu – a spus ea –, dar scăpați-mă din temnița asta.” Galaor a spart lacătul și a scos-o pe doamnă din acea încăpere ferecată. Mai înainte însă, ea a luat dintr-un sipet două flaconașe pe care le ținea acolo stăpânul castelului, împreună cu alte lucruri trebuincioase pentru îngrijirea rănilor, și s-au îndreptat spre poarta castelului, unde Galaor l-a văzut pe primul cavaler cu care se luptase, că încă mai mișca și, conducându-și calul peste bucăți de armură, au ieșit din cetate. Galaor a privit-o pe doamnă și, văzând că e fără seamăn de frumoasă, i-a spus: „Doamnă, eu v-am eliberat din temniță, și iată-mă devenit eu însumi prizonier, dacă nu-mi veniți în ajutor”. „Voi face tot ce veți porunci – a răspuns ea –, căci de-aș face altfel, semn de nerecunoștință ar fi, după marele necaz din care m-ați izbăvit.” Cu asemenea vorbe de dragoste și de aleasă purtare, cu iscusința lui don Galaor și cea a doamnei, ce, din fericire, era pe potriva ei, au purces la acel lucru ce nu fără mare sfială trebuie așternut pe hârtie; în cele din urmă, în noaptea aceea, au mas în pădure, în corturile unor vânători și, acolo, doamna i-a îngrijit rana și i-a ostoit dorințele ce îl chinuiau; apoi i-a povestit că ea este fiica lui Teolis Flamandul, căruia regele Lisuarte îi dăduse comitatul Clara, și a unei doamne ce fusese iubita lui Teolis. „Pe când mă aflam cu mama – i-a spus ea –, într-o mănăstire de-aici din apropiere, acel trufaș cavaler pe care l-ai ucis m-a cerut în căsătorie, și, fiindcă mama nu l-a vrut, m-a pândit într-o zi, pe când mă plimbam cu alte fete, și m-a răpit; apoi m-a dus în castelul lui și băgându-mă în temnița aceea cumplită, mi-a spus: «Nu m-ați vrut ca soț, pricină pentru care faima și onoarea mea au fost pătate, așa că nu veți ieși de-aici până ce mama voastră, voi și neamurile voastre nu mă vor ruga să vă iau de nevastă». Eu, care îl uram mai mult decât orice pe lume, mi-am zis că e mai bine să sufăr acea pedeapsă o vreme, încrezându-mă în mila Domnului, decât să îndur veșnic pedeapsa de a fi unită cu el”. „Dar, doamna mea – a spus Galaor, ce să fac eu cu domnia ta, căci am multe drumuri de bătut și multe de înfăptuit, și greu ți-ar fi să mă aștepți”. „Să mă duci – a răspuns ea – la mănăstirea unde se află mama mea.” „Atunci, arătați-mi drumul – a spus Galaor –, și eu vă voi urma”. Și au pornit la drum și au ajuns la mănăstire mai înainte de apusul soarelui; aici au fost primiți cu bucurie, mai cu seamă după ce fata a povestit nemaipomenitele fapte de arme 123

săvârșite de Galaor. La rugămintea doamnelor, Galaor a rămas acolo să se odihnească. Autorul se oprește aici cu această poveste și se întoarce să istorisească despre Agrajes și despre ce i s-a întâmplat după ce s-a înapoiat din războiul din Gaula.

124

• CAPITOLUL XVI • În care se povestește ce s-a întâmplat cu Agrajes după ce s-a înapoiat din războiul din Gaula și unele lucruri săvârșite de el Agrajes, înapoiat din războiul din Gaula după ce Amadis îl omorâse în luptă pe regele Abies al Irlandei și îi cunoscuse pe tatăl și mama lui, așa cum v-am povestit, pe când se pregătea să plece în Norvegia, unde se afla doamna sa, Olinda, într-o zi, a pornit să vâneze și, aflându-se pe malul mării, în vârful unei stânci, din senin a început să cadă grindină și să sufle un vânt atât de puternic și iabraș, încât marea s-a înfuriat și valuri mari au răsucit de mai multe ori o corabie cu pânzele izbite de tăria vântului, ce era în primejdie să se scufunde. Cuprins de milă, cum se lăsa noaptea, Agrajes a poruncit să se aprindă focuri mari ca să le vadă oamenii de pe corabie și astfel să se salveze, așteptând și el acolo să vadă cum se va sfârși totul. În cele din urmă, tăria vânturilor, priceperea marinarilor, dar mai ales mila adevăratului Dumnezeu pentru acea corabie ce se socotise pierdută de mai multe ori, au făcut ca nava să acosteze fără stricăciuni. De pe corabie au coborât două domnițe, tare speriate de primejdia prin care trecuseră, ce sau lăsat în grija lui Agrajes, aflat sus pe stâncă, de unde le striga hăitașilor să-i ajute degrabă pe cei de pe mare; Agrajes i-a trimis pe toți spre un conac unde trăsese el. Așa că acum, după ce părăsiseră corabia și se adăpostiseră prin acareturi, după ce mâncaseră în jurul focurilor mari aprinse din porunca lui Agrajes, toți dormeau un somn adânc. În vremea aceasta, domnițele fuseseră găzduite chiar în încăperea lui Agrajes, pentru a se bucura de mai multă cinste și a fi mai bine slujite, dar el încă nu le văzuse. Dar acum, o dată potoliți ceilalți, ca orice cavaler tânăr, dornic să vadă niște femei mai mult pentru a le slăvi și sluji, decât pentru a-și înlănțui inima în altă parte decât se afla înlănțuită mai înainte, Agrajes a vrut să privească prin deschizătura ușii, să vadă ce fac domnișoarele; și cum le privea, văzându-le așezate lângă foc și sporovăind vesele foarte că trecuse primejdia, și-a dat seama că una din ele este acea frumoasă prințesă Olinda, doamna sa, fiica regelui Norvegiei pentru care săvârșise multe fapte de arme atât în regatul tatălui lui, cât și în cel al tatălui ei, precum și pe multe alte meleaguri, acea care pusese stăpânire și îi înrobise inima lui liberă cu atâta forță, încât, chinuit de mari suferințe și dureri, bună parte din puteri i se vlăguise și ochii îi erau scăldați de șiroaie de lacrimi. Tulburat de această priveliște și venindu-i în minte marea primejdie prin care trecuse, cea 125

văzută și cea nevăzută de el, parcă pe altă lume, a exclamat: „Ah, Sfântă Marie, apără-mă! Căci este chiar doamna inimii mele!”; ea, auzind aceste vorbe și nebănuind cine e, a trimis o domnișoară să vadă ce se întâmplă. Aceasta, deschizând ușa, l-a văzut pe Agrajes aflat parcă pe altă lume; el și-a spus numele și când domnișoara i l-a repetat stăpânei sale, aceasta s-a bucurat la fel de mult ca el și i-a poruncit să intre înăuntru; aici, după multe vorbe și mângâieri drăgăstoase, potolindu-și dorințele fierbinți, au petrecut noaptea cu mare mulțumire și bucurie în suflete; oamenii de pe corabie au rămas acolo șase zile, într-o dulce odihnă, până ce s-a îmblânzit marea, și tot acest timp Agrajes l-a petrecut cu doamna sa, fără ca nimeni dintre ai lui ori ai ei să știe, în afara domnișoarelor ce o însoțeau. Așa a aflat că Olinda se duce în Marea Britanie, la curtea regelui Lisuarte, trimisă de tatăl ei pentru a face parte din suita reginei Brisena; el i-a spus că se pregătea să plece în Norvegia, unde se afla ea, dar că, dacă Dumnezeu îi dăduse această fericire, își va schimba ținta călătoriei și va merge tot acolo, pentru a o sluji și a-l întâlni pe vărul său, Amadis, pe care gândea că îl va găsi acolo. Olinda i-a mulțumit și l-a rugat și i-a poruncit să facă întocmai. Hotărâte toate acestea, la capătul celor șase zile, cum marea era atât de liniștită încât se putea naviga fără nicio primejdie, s-au îmbarcat cu toții și au purces la drum. Luându-și rămas bun de la Agrajes, au pornit pe mare și, fără vreo piedică în răstimpul călătoriei, au ajuns în Marea Britanie și, după ce au părăsit corabia, au sosit în insula Vindilisora, unde se afla regele Lisuarte; aici Olinda a fost foarte bine primită de rege, de regină și de fiica ei, precum și de toate doamnele și domnișoarele de la curte, datorită obârșiei sale înalte și nespusei sale frumuseți. Agrajes, care rămăsese pe țărmul mării privind corabia pe care se afla mult iubita lui stăpână, până a pierdut-o din ochi, s-a întors la Briantes, cetatea unde se afla regele Languines, tatăl său, și, aflându-i aici pe don Galvanes cel fără de Țară, unchiul său, i-a spus că ar fi bine să plece împreună la curtea regelui Lisuarte, unde trăiau mulți cavaleri viteji, pentru că acolo, mai mult decât oriunde, ar putea câștiga cinste și glorie, căci pe aceste meleaguri de-aici, unde vitejia lor nu se putea măsura decât cu oameni puțin iscusiți în meșteșugul armelor, faima ei se stingea. Don Galvanes, care era un cavaler viteaz, dornic să câștige onoruri, căci nu-l împiedicau grijile nici unei domnii, de vreme ce nu stăpânea decât un castel, a socotit că e un lucru bun să facă această călătorie de care îi vorbise Agrajes, nepotu-său; așa că, luându-și rămas bun de la regele Languines, au pornit pe mare doar cu armele, caii și scutierii fiecăruia; și, cum timpul era frumos, în scurtă vreme au ajuns în Marea Britanie, într-o cetate ce avea numele Bristoya; de-aici au pornit mai departe printr-un codru, iar când au ieșit din el, au întâlnit o domniță care i-a întrebat dacă acela e drumul ce 126

duce spre stânca lui Galtares. „Nu”, au răspuns ei. „Dar de ce întrebați?”, a zis Agrajes. „Ca să aflu dacă voi găsi acolo pe un cavaler – a răspuns ea – care sămi lecuiască marea suferință pe care o port în mine.” „Ați greșit drumul – i-a spus Agrajes –, căci pe stânca de care ați pomenit nu veți găsi alt cavaler decât pe sălbaticul uriaș Albadan, care, cu felul lui mișelesc de a se purta, de aveți o suferință, o va spori încă.” „Dacă ați ști ceea ce știu eu – a răspuns ea –, n-ați spune că am greșit drumul, deoarece cavalerul pe care îl caut eu s-a luptat cu acest uriaș și l-a ucis în luptă dreaptă.” „Fără îndoială, domnișoară – a spus Galvanes –, auzim de la voi adevărate minuni, căci niciun cavaler nu s-a mai înfruntat cu un uriaș, și cu-atât mai mult cu cel care este cel mai viteaz și mai sălbatic din câți se află în insule, în afară de regele Abies al Irlandei, care s-a luptat cu un asemenea uriaș, el înarmat și uriașul cu mâinile goale și numai astfel l-a ucis; și cu toate acestea, fapta lui a fost socotită cea mai mare nebunie de pe lume.” „Domnilor – a spus domnișoara –, cel despre care vă vorbesc eu s-a luptat ca un adevărat cavaler.” Și le-a povestit cum s-a desfășurat lupta; iar ei tare s-au minunat și Agrajes a întrebat-o pe domnișoară dacă știe numele cavalerului ce săvârșise această vitejie. „Da”, a răspuns ea. „Atunci, rogu-vă mult – a spus Agrajes, –, fiți atât de bună și spuneți-ni-l.” „Aflați, atunci – a spus ea –, că se numește don Galaor și este fiul regelui din Gaula.” Agrajes s-a tulburat și a spus: „Ah, domniță, îmi dați veștile care mă fac cel mai bucuros om de pe lume, căci, iată, aflu despre acest văr al meu, pe care îl socoteam mai mult mort decât în viață”. Și a prins să-i povestească lui don Galvanes tot ce știa despre Galaor, cum acesta fusese răpit de uriaș și nu se mai aflase nimic despre el până acum. „E sigur – a spus Galvanes – că viața lui și a fratelui său, Amadis, este plină de minuni, ca și felul cum și-au început isprăvile cavalerești, așa că mă îndoiesc că se mai pot afla pe lume alții ca ei.” Agrajes i-a spus domnișoarei: „Prietenă, ce doriți de la acest cavaler pe care îl căutați?” „Seniore – a răspuns ea –, aș vrea să-i vină în ajutor unei tinere care a fost întemnițată din pricina lui de către un pitic trădător, cea mai fățarnică creatură din câte se află pe lume.” Și le-a povestit toată tărășenia cu Galaor și piticul, așa cum v-am istorisit-o, dar nu le-a spus nimic despre Aldeva, prietena sa, și a continuat: „Domnilor, și fiindcă această domnișoară nu vrea să încuviințeze ce spune piticul, ducele de Bristoya s-a jurat că va porunci să fie arsă peste zece zile, spre marea spaimă a celorlalte doamne, căci, de teama morții, domnișoara s-ar putea să le condamne pe unele dintre ele, mărturisind că la condus pe Galaor acolo pentru ele. Și au trecut deja patru zile din cele zece”. „Dacă așa stau lucrurile – a spus Agrajes –, nu vă mai urmați drumul, căci vom săvârși noi ceea ce ar face Galaor, dacă nu cu aceeași vitejie, cu aceeași dorință; așa că, în numele Domnului, călăuziți-ne într-acolo.” 127

Domnișoara a pornit înapoi pe drumul pe care venise, cu cei doi în urma ei, și au ajuns la curtea ducelui cu o zi înaintea celei sorocite pentru arderea pe rug a domnișoarei cu pricina, tocmai pe la ceasul când ducele se așezase la masă; descălecând, au pătruns așa înarmați în odaia unde se afla acesta. Ducele i-a salutat, ei i-au răspuns la salut și au fost poftiți să se ospăteze. „Seniore – au spus ei –, mai înainte vrem să vă spunem pricina venirii noastre.” Și don Galvanes a spus: „Duce, ați întemnițat o tânără domniță datorită vorbelor rele și neadevărate pe care vi le-a spus un pitic; mult vă rugăm să porunciți să fie slobozită, pentru că nu vă e cu nimic vinovată, iar de e nevoie să luptăm pentru a dovedi aceasta, suntem gata s-o facem cu alți doi cavaleri ce vor primi lupta”. „Ați grăit îndeajuns”, a zis ducele și a poruncit să fie chemat piticul, căruia i-a spus: „Ce le răspunzi acestor cavaleri care spun că m-ai făcut s-o întemnițez pe acea domniță cu vorbe mincinoase și că ei o vor dovedi prin luptă? Bine ar fi să-ți găsești apărători”. „Seniore – a răspuns piticul –, voi găsi cine să dovedească adevărul spuselor mele.” Și l-a chemat pe un cavaler, nepot de-al său, puternic și vânjos, ce nu părea a se înrudi cu el, și i-a spus: „Nepoate, e nevoie să-mi iei apărarea împotriva acestor cavaleri”. Nepotul a spus: „Domnilor cavaleri, ce aveți de spus împotriva acestui pitic credincios, ce a fost atât de dezonorat de cavalerul adus aici de acea domnișoară? E, oare, unul dintre voi acela? Căci s-a dovedit că el i-a făcut o mare nedreptate piticului și că domnișoara trădătoare trebuie să moară, pentru că l-a adus în încăperile ducelui”. Agrajes, care se înfuriase mai tare, a spus: „În mod sigur, niciunul dintre noi nu este acel cavaler, deși ne-ar plăcea să-i semănăm în fapte, și nici n-am săvârșit vreo nedreptate, dar voi lupta în numele lui și susțin că tânăra nu trebuie să moară și că piticul s-a purtat cu ei mișelește”. „Atunci să începem lupta de-ndată”, a spus nepotul piticului; și cerând să i se aducă armele, și-a îmbrăcat armura, a încălecat pe un cal și a grăit astfel către Agrajes: „Cavalere, de-ar vrea Dumnezeu să fiți domnia voastră cel pe care l-a adus aici acea domnișoară, voi face să vă plătiți scump nesăbuința”. „E lesne de înțeles – a răspuns Agrajes –, că el s-ar socoti jignit să lupte cu doi oameni ca voi indiferent de pricină, dar mai ales pentru aceasta, în care dreptatea e de partea lui.” Ducele s-a sculat de la masă și a plecat cu ei, conducându-i pe un câmp unde mai avuseseră loc asemenea înfruntări, și le-a spus: „Soarta domnișoarei întemnițate nu va fi hotărâtă de lupta voastră, pentru că pe ea n-o privește nedreptatea suferită de pitic”. „Seniore – a spus Agrajes –, voi ați întemnițat-o datorită celor spuse de pitic și eu am credința că el a mințit, așa că, de îl voi învinge pe acest cavaler, care îi apără cauza, drept este să neo dați pe domnișoară.” „Ce-am avut de zis, am zis – a spus ducele –, și nu voi face nimic alta.” Și a plecat dintre ei; cavalerii s-au năpustit unul asupra 128

celuilalt în goana cailor și, s-au izbit vitejește cu lăncile, ce s-au și frânt dendată; și apropiindu-și caii și izbindu-se în scuturi, a căzut fiecare de pe cal, dar s-au ridicat de jos plini de curaj și, cum se înverșunaseră foarte amândoi, au pus mâna pe spade și au prins să lupte mai departe, dându-și lovituri atât de puternice și de cumplite, că toți cei ce priveau se minunau; spadele erau ascuțite și cavalerii foarte voinici, așa că, în scurtă vreme, armurile le ajunseseră într-o asemenea stare încât nu prea îi mai apărau, scuturile le erau sfârtecate în multe locuri, iar coifurile înfundate. Galvanes, văzând că nepotul său e mai puternic, mai ușor și mai năprasnic în atac decât celălalt, tare se mai bucura, și dacă mai înainte îl prețuia, acum o făcea și mai abitir; Agrajes era atât de iscusit încât, deși de la început se arătase foarte iute și puteai crede că va obosi curând, își cântărise atât de bine puterile, că acum, la sfârșit, se dovedea mult mai vioi și mai plin de forță în atacuri, așa că, dacă la început unii nu puneau mult preț pe el, în cele din urmă a ieșit victorios, căci Galvanes, care privea înfruntarea, a văzut cum nepotul piticului s-a tras deoparte și i-a spus lui Agrajes: „Am luptat îndeajuns și cred că nu are vină nici cavalerul pentru care luptați, nici unchiul meu, piticul, căci altminteri lupta n-ar dura atât; și, de vreți, să încetăm, socotindu-i drepți și fără vină și pe cavaler și pe pitic”. „Da – a spus Agrajes –, cavalerul este drept, dar piticul e fățarnic și ticălos și nu vă voi lăsa până nu veți spune aceasta cu gura voastră, așa că, apărați-vă.” Cavalerul a încercat să-și adune puterile, lucru ce nu i-a fost de mare folos, fiindcă era rănit în multe locuri și Agrajes continua să-i dea lovituri dese și puternice, iar el nu mai făcea alta decât să se apere cu scutul. Când ducele l-a văzut că se află în pragul morții, s-a mâhnit foarte, pentru că îl iubea mult, și, pornind spre castel ca să nu vadă cum e ucis, a spus: „Acum mă jur că îi voi batjocori în fel și chip pe toți cavalerii rătăcitori”. „Smintită luptă porniți – a spus Galvanes – împotriva cavalerilor rătăcitori care doresc să îndrepte nedreptățile.” Tocmai în clipele acestea, cavalerul s-a prăbușit la picioarele lui Agrajes care, smulgându-i coiful și dându-i câteva lovituri zdravene peste față cu mânerul spadei, i-a spus: „Trebuie să recunoașteți că piticul a săvârșit o nedreptate contra cavalerului”. „Ah, viteazule cavaler – a spus celălalt –, nu mă ucideți și voi spune despre cavalerul pentru care ați luptat că e bun și drept și vă făgăduiesc să o scap pe domniță din temniță. Dar, pentru Dumnezeu, nu îmi cereți să spun despre pitic că e mârșav, pentru că îmi este unchi și m-a crescut.” Toți din jur câți priveau auziseră aceste vorbe. Lui Agrajes i s-a făcut milă de cavaler și a spus: „Pentru pitic n-aș avea nicio milă, dar pentru voi, fiindcă vă văd un cavaler viteaz, sunt gata să vă socotesc plătit de datorie, dacă vă stă în putere s-o eliberați din temniță pe acea domnișoară”. Cavalerul s-a învoit. Ducele, care nu văzuse nimic din toate astea, se 129

apropiase deja de castel, când Galvanes, apucându-i calul de frâu, i l-a arătat pe nepotul piticului la picioarele lui Agrajes și i-a spus: „Acela e învins sau mort; ce-aveți a ne spune despre domnișoară?” „Cavalere – a răspuns ducele –, au sunteți nebun de vă închipuiți că voi face altceva decât am hotărât și am jurat?” „Și ce-ați jurat?”, l-a întrebat Galvanes. „Că mâine va fi arsă pe rug – a răspuns ducele –, dacă nu-mi va spune de ce l-a adus pe cavalerul acela în palatul meu.” „Deci, nu ne-o dați?”, a spus Galvanes. „Nu – a răspuns ducele –, și nu mai zăboviți mult în aceste locuri, că, de nu, voi porunci să fiți alungați.” Tocmai atunci au sosit mai mulți nobili din suita sa, și Galvanes, dând drumul frâului, i-a spus: „Drept e să ne amenințați și să nu ne-o dați pe acea domniță? Vă desfid, în numele meu și al tuturor cavalerilor rătăcitori ce vor vrea să mă ajute”. „Iar eu vă declar război vouă și tuturor cavalerilor rătăcitori – a spus ducele –, și rău le va fi pe meleagurile mele.” Don Galvanes s-a înapoiat unde se afla Agrajes și i-a istorisit ce i se întâmplase cu ducele și cum fuseseră provocați la luptă, ceea ce l-a mâniat foarte pe Agrajes, care a zis: „Un om ca acesta, de la care nu poți afla dreptate, n-ar trebui să stăpânească un ținut”. Și, încălecându-și calul, i-a spus nepotului piticului: „Amintiți-vă ce mi-ați făgăduit în legătură cu domnișoara și împliniți-vă cât mai iute făgăduiala, dacă stă în puterea voastră.” „Voi face tot ce îmi stă în puteri”, a spus cavalerul. Acestea se petreceau cam pe la chindie, căci atunci se oprise lupta, când s-au și despărțit, și cei doi au pornit la drum și au pătruns într-un codru ce se numea Arunda; Galvanes a spus: „Nepoate, l-am provocat la luptă pe duce; să rămânem la pândă aici și să-l prindem pe el și pe oricine altul va trece”. „Bine ai grăit” , a spus Agrajes. Așa că s-au abătut din drum și s-au vârât într-un hățiș des, unde au descălecat; apoi i-au trimis pe scutieri în cetate să le aducă tot ceea ce le făcea trebuință. Și au mas acolo în noaptea aceea. Ducele era foarte supărat pe domnișoară, mai tare ca înainte, și a chemat-o în fața sa, spunându-i să-și facă rugăciunile întru ale sufletului, că a doua zi va fi arsă pe rug dacă nu-i spune tot adevărul despre acel cavaler, dar ea n-a vrut să spună nimic. Nepotul piticului a îngenuncheat în fața ducelui și i-a mărturisit făgăduiala sa, rugându-l, în numele Domnului, să i-o dea pe domniță, dar ducele nici n-a vrut să audă, zicând că mai bine pierde tot ce are decât să-și calce jurământul. Cavalerul sa mâniat foarte, căci voia să-și plătească datoria. Așa că, a doua zi dimineața, ducele a poruncit să-i fie adusă domnișoara și i-a spus: „Alegeți între rug și răspunsul la întrebarea mea, că de una dintre ele nu veți scăpa”. Ea a spus: „Faceți cum doriți, dar dreptatea nu-i de partea voastră”. Atunci, ducele a poruncit să vină doisprezece oșteni înarmați și doi cavaleri în armură, iar el, încălecând un armăsar vânjos, purtând în mână doar un baston, a pornit împreună cu dânșii s-o ardă pe rug pe acea domniță, la marginea codrului. 130

Ajunși acolo, ducele a spus: „Acum, puneți-i foc și să piară în încăpățânarea ei”. Toate acestea le vedeau foarte bine don Galvanes și nepotul său, care stăteau la pândă, nu pentru că știau ceea ce avea să se întâmple, ci cu gândul să-i pricinuiască ducelui vreo supărare oarecare, și, cum erau înarmați, au încălecat repede și i-au poruncit unui scutier să nu facă alta decât să o răpească pe domnișoară și să o ducă la adăpost, iar ei au pornit spre marginea pădurii și au văzut focul în care urma să fie azvârlită tânăra; aceasta, însă, s-a înfricoșat atât de tare, încât a zis: „Stăpâne, voi spune adevărul”; ducele, care se apropia de ea s-o audă, i-a văzut venind pe don Galvanes și pe Agrajes, care strigau cât îi ținea gura: „Dați-i drumul domnișoarei!” Cei doi cavaleri ai ducelui le-au ieșit în întâmpinare și s-au izbit în lănci cu multă forță, oamenii ducelui prăbușindu-se la pământ; ba cel lovit de Galvanes nici nu s-a mai sculat de jos; ducele s-a tras în spatele pâlcului de oșteni, dar Galvanes i-a spus: „Acum vei vedea la ce război ai pornit”. Și s-au năpustit spre el; ducele le-a strigat oamenilor săi: „Ucideți-le caii și n-or să mai poată pleca de-aici”; dar cavalerii s-au aruncat asupra oștenilor cu atâta curaj, lovind în dreapta și-n stânga cu spadele și călcândui în picioarele cailor, încât i-au împrăștiat pe câmp, lăsându-i pe unii morți și pe alții schilodiți; iar cei care-au scăpat, au rupt-o la fugă mâncând pământul. Văzând acestea ducele, bine nu i-a fost și a pornit spre cetate cât mai grabnic cu putință; Galvanes l-a urmărit o bucată de drum, spunându-i: „Stați, mărite duce, și veți vedea cu cine vreți să vă războiți”; dar el nu făcea decât să fugă și să strige în gura mare după ajutor; Galvanes și nepotul lui au făcut cale întoarsă și au văzut că scutierul o urcase pe domnișoară pe calul lui, iar el încălecase unul din caii cavalerilor uciși, așa că au pornit cu toții spre pădure. Ducele s-a înarmat și a pornit cu toți oamenii săi spre pădure, dar, cum nu i-a mai găsit pe cavaleri, și-a împărțit oamenii în cete de câte cinci și i-a trimis în toate direcțiile, iar el a apucat-o pe un drum cu alți cinci; și-a umblat el mult până ce ajungând deasupra unei văi, i-a văzut cum se îndepărtau împreună cu domnișoara; ducele a spus: „Acum, pe ei, și să nu ne scape”; și au pornit în cea mai mare goană. Galvanes, care i-a văzut, a spus: „Nepoate, acum să te-ajute soarta, când o fi să te aperi, că, iată, vine ducele și oamenii lui; ei sunt cinci, dar asta nu ne face să ne temem”. Agrajes, care era foarte viteaz, i-a spus: „Domnule și unchiul meu, alături de voi nu pun mare preț pe cinci dintre oamenii ducelui”. Tocmai atunci i-a ajuns și ducele care le-a spus: „Mare greșeală ați făcut că m-ați batjocorit și îmi pare rău că nu mă voi simți răzbunat ucigând niște oameni ca voi”. Galvanes i-a spus lui Agrajes: „Și-acum, pe ei!” Și s-au aruncat unii asupra altora și s-au izbit cu lăncile în scuturi atât de puternic, că pe loc lăncile li s-au frânt, dar cei doi se 131

țineau atât de bine pe cai că nici nu s-au clintit din șa și, luându-și spadele, au prins a da lovituri zdravene, că erau pricepuți la asta; oamenii ducelui îi asaltau cu înverșunare, așa că lupta era năprasnică și sălbatică. Agrajes s-a îndreptat spre duce plin de mânie și l-a lovit sub vizieră atât de tare, încât, spărgându-i coiful, i-a retezat nasul de la rădăcină; ducele, socotindu-se un om mort, a rupt-o la fugă cât îl țineau puterile cu Agrajes pe urmele lui; dar cum acesta nu l-a putut ajunge, s-a întors la locul luptei și l-a văzut pe unchiul lui cum se apăra, atacat de patru dușmani și, atunci, Agrajes și-a spus în sinea lui: „Ah, Doamne, apără-l pe acest viteaz cavaler de trădători!”; și s-a repezit crunt să-i lovească; Galvanes l-a izbit pe unul dintre ei și i-a azvârlit spada din mână; și, văzându-l speriat, l-a apucat de marginea scutului și l-a smucit cu atâta forță, încât l-a trântit la pământ, cam în același timp în care Agrajes mai trântise unul; atunci Galvanes s-a năpustit asupra atacatorilor rămași, dar aceștia nu l-au mai așteptat și au luat-o la fugă prin pădure, unde cavalerii nu i-au mai putut prinde; așa că, întorcându-se la locul unde îi aștepta domnișoara, au întrebat-o dacă prin preajmă se află vreo așezare omenească. „Da – a răspuns ea –, se află castelul unui cavaler al cărui nume e Olivas, și, cum îl dușmănește pe duce pentru că acesta i-a ucis un văr, ne va primi cu plăcere.” Și, conducându-i până acolo, au fost foarte bine primiți de cavaler și încă mai bine când acesta a aflat de toate pățaniile lor. A doua zi, cavalerii și-au pus armurile, gata de drum, dar Olivas i-a luat deoparte și le-a spus: „Domnilor, ducele mi-a ucis prin vicleșuguri un văr primar, cavaler viteaz, și acum vreau să-l provoc la luptă pe duce în fața regelui Lisuarte; și vă cer sfatul și ajutorul, ca unor cavaleri rătăcitori care poartă lupte crunte, pentru a sluji dreptatea și a-i face să o slujească pe cei ce, fără frica lui Dumnezeu și fără de rușine, o calcă în picioare”. „Cavalere – a spus Galvanes –, e o datorie să-l provoci la luptă, dacă vărul domniei tale a fost ucis mișelește, cum spui, și noi să te ajutăm, de va fi nevoie, dreptatea fiind de partea domniei tale, și așa vom face dacă ducele va vrea să aducă și alți cavaleri care să lupte pentru ei, pentru că nici noi nu-l iubim pe duce, întocmai ca domnia ta”. „Vă mulțumesc din suflet – a spus el – și, de-mi îngăduiți, aș vrea să plec cu voi.” „Dumnezeu să ne-ajute”, au răspuns ei. Așa că, și-a pus și acela armura și au apucat-o cu toții pe drumul spre Vindilisora, unde nădăjduiau să-l afle pe regele Lisuarte.

132

• CAPITOLUL XVII • Cum Amadis era foarte iubit la curtea regelui Lisuarte și despre veștile pe care le-a aflat despre fratele său, Galaor V-am istorisit cum a rămas Amadis la curtea regelui Lisuarte, în chip de cavaler al reginei, după ce îl învinsese în luptă pe acel trufaș și viteaz Dardan, unde era foarte iubit și cinstit de rege și de toți ceilalți. Într-o zi, regina a trimis după el fiindcă voia să-i vorbească și, tocmai când i s-a înfățișat, în încăpere a intrat o domnișoară care, îngenunchind în fața reginei, a spus: „Doamnă, se află aici un cavaler al cărui herb înfățișează niște lei?” Regina a înțeles imediat că tânăra întreabă de Amadis și a spus: „Dar ce doriți de la el, domnișoară?” „Doamnă – a răspuns ea –, îi aduc vești de la un cavaler neofit care și-a făcut intrarea în ordinul cavalerilor prin isprăvi atât de mărețe și vitejești cum nu s-a mai întâmplat vreodată cu niciun cavaler în aceste insule”. „Vorbe mari grăiți – a spus regina –, căci sunt mulți cavaleri în aceste insule și nu cred să știți isprăvile tuturor”. „Eadevărat, doamnă – a spus domnișoara –, dar când veți afla de isprava lui, îmi veți da dreptate”. „Atunci, rogu-vă – a spus regina –, povestiți-ne despre ce e vorba”. „Dacă l-aș întâlni pe acel viteaz cavaler, pe care celălalt îl prețuiește mai mult decât pe toți ceilalți, i-aș povesti această întâmplare și iaș spune încă multe altele ce trebuie să i le spun”. Regina, care era curioasă să afle despre ce e vorba, a spus: „Iată-l pe viteazul cavaler de care întrebați și credeți-mă că este într-adevăr el”. „Doamnă – a spus domnișoara –, sunt convinsă că o doamnă atât de bună ca voi n-ar spune decât adevărul”; și imediat i s-a adresat lui Amadis: „Seniore, frumosul tânăr pe care l-ați făcut cavaler în fața castelului Baldoid, când i-ați învins pe cei doi cavaleri de pe pod și pe cei trei de pe drum și l-ați capturat pe stăpânul castelului ca să-l eliberați cu arma în mână pe prietenul Urgandei, vi se închină prea plecat, ca cel ce vă socotește seniorul său, și vă trimite vorbă că va lupta ca să fie un cavaler viteaz ori va muri, și că, de va fi prețuit și cinstit în rândul cavalerilor, vă va da mai multe vești despre isprăvile sale decât aveți acum despre el, iar de nu va fi să-l prețuiți, nu veți mai auzi de el”. În vremea asta, Amadis și-a amintit că acesta e fratele său și ochii i s-au umplut de lacrimi spre uimirea tuturor doamnelor și domnișoarelor ce se aflau acolo și mai cu seamă a doamnei sale, uimită foarte și gândind că, dacă din pricina ei trecea prin asemenea suferințe încât îl podidea plânsul, acum nu plângea de durere ci doar de prea multă bucurie. Regina a spus: „Acum istorisiți-ne isprava 133

dintâi a cavalerului pe care îl lăudați atât de mult”. „Doamnă – a spus domnișoara –, primul loc unde și-a arătat vitejia a fost stânca Galtares, unde s-a luptat cu acel crud și puternic Aldaban, pe care l-a învins și l-a ucis în luptă dreaptă, înfruntându-se doar ei doi”. Și a prins să istorisească cum s-a desfășurat lupta pe care o văzuse și din ce pricină avusese loc. Regina și toți cei de față tare s-au mai minunat de această întâmplare atât de ciudată. „Domnișoară – a spus Amadis –, știți cumva încotro s-a îndreptat acest cavaler după ce l-a ucis pe uriaș?” „Domnule – a răspuns ea –, eu m-am despărțit de el după ce a învins în luptă și l-am lăsat cu o altă domnișoară care trebuia să-l conducă la stăpâna ei, ce trimisese după el, și mai multe nu pot să vă spun”; după aceste vorbe, domnișoara s-a retras. Regina a spus: „Amadis, știți cine ar putea fi acest cavaler?” „Știu, doamnă, deși nu îl cunosc”. Și le-a istorisit că este fratele lui, cum, pe când era copil, fusese răpit de uriaș, și toate cele spuse de Urganda despre dânsul. „Neîndoielnic – a spus regina –, felul în care ați crescut, voi și fratele vostru, este ciudat și neobișnuit, așa cum este și faptul că nu v-ați cunoscut neamurile și nici ele pe voi; mult mi-ar plăcea să văd un asemenea cavaler în suita regelui, stăpânul meu”. Și au mai stat de vorbă o bună bucată de vreme; Oriana, care era departe de Amadis, i-a spus Mabiliei: „Chemați-l pe vărul vostru ca să aflăm ce s-a întâmplat”. Aceasta l-a chemat, Amadis s-a apropiat de ele și, de cum s-a văzut în fața doamnei sale, a dat totul uitării; Oriana, cu o figură supărată și tulburată, l-a întrebat: „De cine v-ați amintit când ați vorbit cu acea domnișoară, de ați început să plângeți?” El i-a istorisit întreaga poveste, așa cum i-o spusese și reginei, așa că Orianei i s-a risipit toată supărarea și, înveselindu-se iarăși, a spus: „Domnul meu, rogu-vă iertați-mă că am bănuit ceea ce nu se cuvenea”. „Vai, doamnă – a spus el –, n-am nimic a vă ierta, căci niciodată în inima mea nu s-a strecurat supărarea pe domnia voastră”; și a adăugat: „Doamnă, îngăduiți-mi să plec să-l caut pe fratele meu și să-l aduc aici ca să vă slujească, căci în alt chip nu va veni”. Amadis spusese aceasta ca să-l aducă acolo, pentru că tare îi era dor de el și se gândea că nu-și va afla răgaz fără să caute alte aventuri ca să dobândească cinste și faimă; Oriana ia răspuns: „Așa să mă ajute Dumnezeu, dacă nu m-ar bucura mult ca un astfel de cavaler să vină aici și să rămâneți împreună, și vă îngădui să plecați, dar spuneți-i reginei, să pară că porniți din porunca ei”. El i-a mulțumit cu multe plecăciuni și, înfățișându-se reginei, i-a spus: „Doamnă, bine ar fi, întradevăr, ca acel cavaler să intre în suita regelui”. „Desigur – a spus ea –, și aș fi foarte bucuroasă de s-ar putea face asta.” „S-ar putea a zis el –, dacă voi, doamnă, îmi dați îngăduința să-l caut și să-l aduc aici, căci altminteri nu-l vom avea printre noi decât după ce se va scurge multă vreme, până ce va fi câștigat încă multă faimă.” „Pe Dumnezeul meu – a spus ea –, vă îngădui să 134

plecați, dar numai dacă vă veți întoarce după ce îl găsiți”. Amadis s-a bucurat foarte și, luându-și rămas bun de la ea și de la doamna sa, precum și de la toate celelalte doamne, a plecat și, a doua zi dimineață, după ce a ascultat liturghia, și-a îmbrăcat armura, a încălecat pe cal și a pornit la drum însoțit doar de Gandalin, care îi ducea armele; și au umblat ei așa, până s-a lăsat înserarea și au poposit în casa unui bătrân nobil. A doua zi, urmându-și drumul, Amadis a pătruns într-un codru și, după ce a mers el așa până după nămiezi, a văzut că se apropie o doamnă însoțită de două domnișoare și patru scutieri, purtând pe o targă un cavaler și toți plângând amarnic. Amadis s-a apropiat de ea și a întrebat-o: „Doamnă, pe cine purtați pe targă?” „Port – a răspuns ea – întreaga mea durere și tristețe, pe cavalerul cu care eram căsătorită și care este atât de grav rănit, încât teamă mi-e că se va stinge”. Amadis s-a apropiat de targă și ridicând macatul ce-o acoperea a văzut un cavaler voinic și bine făcut, dar nu și-a putut da seama dacă e frumos, căci fața i se înnegrise, era umflată și cu multe lovituri; punând mâna pe el, Amadis l-a întrebat: „Domnule cavaler, cine v-a făcut asta?” Cavalerul n-a răspuns nimic, ci doar a întors puțin capul. Amadis a întrebato pe doamnă: „Cine l-a adus pe acest cavaler în starea asta?” „Un cavaler, domnule – a răspuns ea –, care păzea un pod ceva mai înainte de drumul acesta și care, văzând că vrem să trecem, ne-a spus că mai întâi trebuie să-i răspundem dacă suntem de la curtea regelui Lisuarte; domnul meu l-a întrebat de ce vrea să știe asta, iar cavalerul i-a răspuns că de va trece vreunul dintre oamenii regelui pe acolo, îl va ucide; atunci domnul meu l-a întrebat de ce îi urăște pe toți cavalerii regelui Lisuarte. «Îl urăsc de moarte pe rege – a răspuns el – și aș vrea să se afle în mâinile mele ca să mă pot răzbuna.» Și le-a spus de ce îl ura astfel, grăind după cum urmează: «Și asta pentru că îl ține la curtea lui pe cavalerul care l-a ucis pe viteazul Dardan; datorită lui va avea multe de îndurat de la mine și de la alții». Auzind aceste vorbe rostite de cavaler, ce greu i-au căzut, soțul meu a spus: «Aflați, atunci, că eu sunt cavaler și vasal al regelui Lisuarte și nu de teama voastră ori a altcuiva o voi tăgădui». Atunci, cavalerul de pe pod, mânios foarte pe el, a pus mâna pe arme cât mai iute cu putință și au prins a se lupta atât de crâncen și înverșunat, de mai mare minunea, și, în cele din urmă, domnul meu a fost atât de lovit, cum îl vedeți acum, încât cavalerul, crezându-l mort, ne-a poruncit să-l ridicăm și să-l ducem, în trei zile, la curtea regelui Lisuarte”. Amadis a spus: „Doamnă, unul dintre scutierii voștri să mă călăuzească la acel cavaler, căci dacă soțul vostru a avut de suferit din pricina mea, eu se cuvine să-l răzbun, mai mult decât oricine altcineva”. „Cum – a spus ea –, domnia ta ești cel pentru care acela îl urăște pe regele Lisuarte?” „Eu sunt acela – a răspuns el – și, de voi putea, voi face să nu-l mai 135

urască nici pe el, nici pe nimeni altul.” „Ah, viteazule cavaler – a spus ea –, Dumnezeu să vă călăuzească, să vă apere pe drum și să vă întărească brațul”, și, dându-i drept călăuză pe unul dintre scutieri, s-au despărțit, doamna urmându-și calea ei ca mai înainte, și Amadis, pe a sa; și a tot umblat el, până ce a ajuns la podul pomenit, unde l-a zărit pe cavalerul cu pricina jucând table cu altul; acesta, de cum l-a văzut, s-a ridicat și a venit spre Amadis călare pe un cal, înarmat din cap până-n picioare, spunând: „Stați pe loc, cavalere, și nu pășiți pe pod până nu jurați”. „Și ce să jur?”, a întrebat el. „Că nu sunteți de la curtea regelui Lisuarte, căci de sunteți dintre supușii săi, vă voi reteza capul”. „Nu știu ce doriți – i-a răspuns Amadis –, dar aflați că fac parte din curtea sa și sunt cavaler al reginei, soția lui, dar nu de multă vreme”. „Și de când anume?”, a întrebat cavalerul de pe pod. „De când a sosit pe meleagurile acestea o doamnă provocată să-și apere averea prin luptă”. „Cum – a spus cavalerul –, voi sunteți cel ce s-a luptat pentru ea?” „Eu am ajutat-o să-și obțină drepturile”, a spus Amadis. „Pe viața mea! – a strigat cavalerul –, o să vă fac să vă pierdeți viața, de-mi va sta în putință, căci ați ucis pe unul dintre cei mai viteji bărbați din stirpea mea”. „Nu l-am ucis – a răspuns Amadis –, ci l-am făcut doar să renunțe la trufașa lui pretenție, iar el și-a luat singur viața, ca un netrebnic fără credință”. „Asta nu vă ajută cu nimic – a spus cavalerul –, căci el a murit din pricina voastră, și voi veți muri pentru el”. Și de-ndată s-a năpustit asupra lui în cea mai mare goană a calului, iar Amadis i-a venit în întâmpinare și s-au izbit amândoi cu lăncile în scuturi și le-au frânt pe loc; numai că cel de pe pod s-a prăbușit pe loc de pe cal, mirându-se foarte că a fost atât de ușor trântit; în timp ce Amadis își îndrepta coiful ce i se sucise pe cap, celălalt a încălecat din nou și i-a dat trei lovituri de spadă, mai înainte ca Amadis să pună mâna pe a sa; dar de cum și-a tras spada, s-a repezit asupra cavalerului și l-a lovit la încheietura coifului cu platoșa, rupându-i o bucată din el, astfel că spada i-a ajuns la grumaz și i l-a retezat atât de adânc, de i-a rămas capul atârnat pe piept și cavalerul și-a dat duhul pe loc. Văzând aceasta, celălalt cavaler de pe pod a rupt-o la fugă. Scutierul doamnei s-a îngrozit de cele două lovituri date de Amadis, prima cu lancea și cealaltă cu spada. Amadis i-a spus: „Acum pleacă și spune-i stăpânei tale ce ai văzut”. Cum a auzit acestea, scutierul a și plecat, iar Amadis a trecut podul fără să mai zăbovească acolo și și-a văzut mai departe de drum, până ce a ieșit din codru și a ajuns într-o foarte frumoasă luncă, neînchipuit de întinsă, unde mult și-a bucurat privirea cu iarba verde ce creștea peste tot, ca orice om ce înflorește în prospețimea și noblețea dragostei și, uitându-se în dreapta sa, a văzut un pitic cu chipul foarte pocit, călare pe un armăsar, pe care l-a strigat și l-a întrebat de unde vine. Piticul ia răspuns: „Vin de la curtea contelui de Clara”. „Nu cumva – a zis Amadis –, ai 136

văzut acolo un cavaler neofit, pe numele lui Galaor?” „Nu, domnule – a răspuns piticul –, dar știu unde se află cel mai viteaz cavaler ce a sosit acum trei zile în acest ținut”. Auzind acestea, Amadis a spus: „Ah, piticule, în numele credinței datorate lui Dumnezeu, condu-mă la el, căci vreau să îl cunosc”. „Vă voi conduce – a răspuns piticul, dacă îmi veți îndeplini o rugăminte și veți merge cu mine acolo unde vă voi cere”. Amadis, foarte dornic să afle vești despre fratele său, Galaor, a spus: „Mă învoiesc”. „Dumnezeu să ne-ajute – a spus piticul – și să pornim să-l vedeți pe acest prea viteaz cavaler, neîntrecut în fapte de arme”. Atunci, Amadis i-a spus: „De dragul meu, te rog du-mă pe drumul cel mai scurt”. „Așa voi face”, a spus piticul și, de îndată, au părăsit acel drum și, apucând-o pe altul, au mers ei toată ziua aceea, fără nicio peripeție, și noaptea i-a prins în apropierea unei fortărețe. „Seniore – a spus piticul –, aici veți poposi peste noapte, căci stăpâna de aici se va îngriji de toate”. Amadis a intrat în castel și a întâlnit-o pe castelană, care l-a primit foarte bine, poftindu-l să cineze și oferindu-i un frumos pat în care să doarmă; dar el aproape n-a lipit geană de geană toată noaptea, atât de tare îl frământau gândurile îndreptate spre doamna lui, și, a doua zi, luându-și rămas bun de la doamna aceea, s-a lăsat călăuzit, iarăși, de pitic și a mers până la nămiezi, când a dat peste un cavaler ce se lupta cu alți doi, și, ajungând în dreptul lor, le-a spus: „Opriți-vă, domnilor, nu vă fie cu supărare, și spuneți-mi pentru ce vă luptați”. Cavalerii s-au despărțit și unul din cei doi a spus: „Pentru că acest cavaler susține că e atât de puternic încât poate săvârși o faptă pe care am săvârși-o noi doi”. „Neîndoielnic – a spus Amadis – motivul e neînsemnat, căci vitejia cuiva nu scade din valoarea altuia”. Cavalerii au înțeles câtă dreptate are și, renunțând să mai lupte, l-au întrebat pe Amadis dacă îl cunoaște pe cavalerul care s-a luptat pentru o doamnă la curtea regelui Lisuarte, din pricina căruia a murit viteazul cavaler Dardan. „Și, de ce întrebați?”, a spus Amadis. „Pentru că vrem să îl întâlnim”, au răspuns ei. „Nu știu – a spus Amadis – dacă îi vreți binele ori răul, dar nu cu multă vreme în urmă l-am văzut la palatul regelui Lisuarte”; și s-a despărțit de ei, urmându-și drumul. Cavalerii s-au sfătuit între ei și, dând pinteni cailor, au pornit pe urmele lui Amadis; văzându-i că se apropie, acesta a pus mâna pe arme, dar nici el, nici ceilalți nu aveau lănci, căci și le frânseseră în înfruntările de mai înainte. Piticul a spus: „Dar ce faceți, seniore, nu vedeți că ei sunt trei?” „Nu mă tem de asta – a zis el –, căci dacă mă atacă pe nedrept, mă voi apăra, de-mi va sta în putință”. Cavalerii l-au ajuns din urmă și au grăit astfel: „Cavalere, vrem să vă cerem o favoare pe care să ne-o împliniți, căci altfel nu veți pleca de aici”. „Cu dragă inimă – a răspuns el –, de pot s-o fac fără strâmbătate”. „Spuneți-ne, atunci – a urmat unul dintre ei –, ca un cavaler drept ce vă aflați, unde credeți că l-am putea 137

găsi pe cavalerul din pricina căruia a murit Dardan”. Amadis, cum nu putea face altceva decât să spună adevărul, le-a răspuns astfel: „Eu sunt acela, și dacă aș fi știut că aceasta e favoarea ce-mi cereți, nu v-aș fi făgăduit-o, ca să nu mă laud cu faptele mele”. Auzind acestea, au strigat toți: „Ah, trădătorule, ești un om mort!”; și punând mâna pe spade s-au năpustit cu furie asupra lui. Amadis și-a scos spada, căci avea inimă vitează, și s-a repezit spre ei, mânios foarte că, după ce îi oprise să mai lupte, acum îl atacau atât de mârșav; și izbindu-l pe unul dintre ei în coif, i-a dat o asemenea lovitură, încât i-a tăiat brațul din umăr, cu armură, carne și oase, și spada i-a ajuns până la coaste, lăsându-l pe acel cavaler cu brațul spânzurând, până ce s-a prăbușit de pe cal; apoi s-a repezit asupra celorlalți doi, care îl atacau cu înverșunare, și l-a lovit pe unul în coif atât de tare, de i l-a azvârlit din cap, iar spada a ajuns până la grumazul lui, retezându-l aproape de tot, și cavalerul s-a prăbușit la pământ. Al treilea, văzând toate acestea, a rupt-o la fugă dincotro venise. Amadis, văzând că are un cal iute și că se îndepărtează, nu l-a mai urmărit și s-a întors în locul unde îl aștepta Gandalin. Piticul a zis: „E sigur, seniore, că mi-ați dat cea mai bună chezășie pentru făgăduiala pe care mi-ați făcut-o; și-acum, să pornim mai departe”. Așa au ajuns să tragă în ziua aceea la un pustnic, unde au avut parte de o cină tare sărăcăcioasă. A doua zi dimineața, Amadis a pornit din nou la drum, călăuzit de pitic, și a tot mers până la asfințitul soarelui, când piticul i-a arătat, într-o vale frumoasă, doi pini înalți și, la poalele unuia, un cavaler în armură, călare pe un armăsar voinic, și doi cavaleri pe care cavalerul de sub pini îi doborâse de pe cai și acum alergau pe jos; sub celălalt pin stătea întins un alt cavaler, cu capul rezemat de coif și cu scutul alături, și peste douăzeci de lănci în jurul pinului, iar, în apropiere, doi cai înșeuați. Amadis, privind toate acestea, l-a întrebat pe pitic: „Îi cunoști pe acești cavaleri?” Piticul i-a răspuns: „Domnule, îl vedeți pe cavalerul acela care stă întins sub pin?” „Îl văd”, a răspuns celălalt. „Acesta este – a spus piticul – cavalerul cel viteaz pe care trebuia să vi-l arăt”. „Știi cum se numește?”, l-a întrebat Amadis. „Da, domnule; numele lui este Angriote de Estravaus și e cel mai viteaz cavaler pe care vi l-aș putea arăta pe o întindere de multe leghe”. „Spune-mi, acum, de ce are atâtea lănci?” „O să vă spun – a răspuns piticul. Cavalerul acesta iubea o doamnă din acest ținut, dar ea nu-l iubea pe el; el, însă, atâta s-a războit pentru ea, încât familia i-a dat-o împotriva voinței ei. Când doamna s-a aflat în puterea lui, cavalerul a spus că se socotește cel mai bogat om din lume. Ea însă i-a spus: «Nu vă socotiți cu adevărat nobil, dacă puneți stăpânire cu forța pe o femeie; mă puteți avea, de bună seamă, dar niciodată nu veți avea iubirea mea de bunăvoie, dacă nu veți săvârși, mai înainte, un lucru pe care vi-l cer». «Doamnă – a spus Angriote –, e oare un lucru pe care îl pot face?» «Da», a 138

răspuns ea. «Porunciți, atunci, și voi face ceea ce îmi cereți, chiar cu prețul vieții». Doamna, care îl ura foarte tare, a avut grijă să-l trimită într-un loc unde să piară ori să-și facă atâția dușmani, încât cu ajutorul lor să scape de el, și i-a poruncit ca el și fratele lui să păzească această vale a pinilor și pe toți cavalerii rătăcitori ce vor trece pe aici să-i pună să jure, sub amenințarea armelor, că, de cum vor ajunge la curtea regelui Lisuarte, vor susține că doamna lui Angriote este mai frumoasă decât doamnele inimilor lor; și i-a mai cerut ca, dacă fratele său, pe care îl vedeți călare, va fi învins în vreo înfruntare, să nu mai lupte și să rămână Angriote singur să ducă la capăt porunca; și vreme de un an să păzească această vale. Și așa, cavalerii păzesc valea în timpul zilei, iar peste noapte se adăpostesc într-un castel ce se află după măgura aceea ce se vede în față. Și de trei luni au început paza și până acum Angriote n-a ridicat arma asupra nici unui cavaler, căci pe toți i-a învins fratele său”. „Cred – a zis Amadis – că spui adevărul, pentru că am auzit vorbindu-se la curtea regelui Lisuarte că a trecut pe-acolo un cavaler ce spunea că acea doamnă e mai frumoasă decât stăpâna inimii sale; și îmi pare că numele ei e Grovenesa”. „Așa e – a spus piticul – și, domnule, acum, că am făcut ce trebuia, țineți-vă făgăduiala și veniți cu mine acolo unde avem de mers”. „Cu dragă inimă – a spus Amadis; care-i drumul cel mai drept?” „Prin această vale – a răspuns piticul –, dar nu vreau să trecem pe aici, de vreme ce ne stau în cale asemenea piedici”. „Nu te îngriji din pricina asta”, a spus Amadis. Și a pornit înainte, până ce, în gura văii, a dat peste un scutier care i-a spus: „Domnule cavaler, nu veți putea trece mai departe, dacă nu veți mărturisi că doamna acelui cavaler, întins la poalele pinului, este mai frumoasă decât stăpâna inimii voastre”. „Dacă Dumnezeu îmi îngăduie – a spus Amadis –, niciodată nu voi rosti o minciună atât de mare, decât dacă voi fi silit să o spun ori de mi se va lua viața”. Auzind aceste vorbe, scutierul a spus: „Atunci, faceți cale întoarsă, căci de nu, va trebui să luptați cu acei cavaleri”. Amadis i-a răspuns: „Dacă mă vor ataca, mă voi apăra, de voi fi în stare”; și a pornit mai departe, fără urmă de teamă.

139

• CAPITOLUL XVIII • Cum s-a luptat Amadis cu Angriote și cu fratele acestuia, care păzeau trecerea printr-o vale, silindu-i pe toți cavalerii să spună că niciunul nu are o iubită mai frumoasă ca cea a lui Angriote De cum l-a văzut pe Amadis, fratele lui Angriote a pus mâna pe arme și, îndreptându-se spre el, i-a spus: „Cavalere, în mod sigur ați făcut o mare nebunie neîncuviințând să spuneți ceea ce vi s-a cerut și, acum, va trebui să vă luptați cu mine”. „Mai degrabă îmi place asta – a răspuns Amadis –, decât să spun cea mai mare minciună din lume”. „Iar eu susțin – a zis cavalerul – că veți spune ceea ce vi s-a cerut în alt loc, unde vă veți acoperi de mai mare rușine.” „Nu cred să fie astfel – a răspuns celălalt –, cu voia lui Dumnezeu”. „Atunci, apărați-vă”, i-a strigat cavalerul. Și s-au năpustit unul spre celălalt în cea mai mare goană a cailor și s-au izbit în scuturi; cavalerul i-a spart scutul lui Amadis, dar lancea i s-a oprit în platoșa acestuia și s-a frânt; Amadis, în schimb, l-a lovit atât de tare, încât l-a azvârlit peste crupa calului și cavalerul, cum era foarte curajos, s-a agățat de frâu, dar acesta s-a rupt și rămânând cu el în mână a căzut pe spate la pământ și s-a lovit atât de strașnic la cap, că n-a mai știut de el și de lumea din jur. Amadis a descălecat și, apropiindu-se de el, i-a scos coiful, dar văzându-l atât de dus pe cea lume că nici nu mai vorbea, l-a apucat de mână și l-a tras spre dânsul; atunci cavalerul și-a venit în simțiri și a deschis ochii, iar Amadis i-a spus: „Veți muri, dacă nu vă declarați prizonierul meu”. Cavalerul, văzând spada celuilalt deasupra capului său și temându-se de moarte, s-a dat prins. Apoi, Amadis și-a încălecat calul, căci l-a văzut pe Angriote că încălecase și își îmbrăcase armura și că îi trimite o lance prin scutierul lui. Amadis a luat lancea și s-a îndreptat spre cavalerul ce venea spre el în cea mai mare goană a calului, și s-au lovit cu lăncile în scuturi și le-au rupt, fără să-și facă vreun alt rău unul altuia și arătându-se amândoi ca niște prea chipeși cavaleri, cum nu se află prin multe părți. Amadis, punând mâna pe spadă, și-a întors calul spre Angriote, dar acesta i-a spus: „Opriți-vă, domnule cavaler, nu vă mai chinuiți să luptați cu spada; căci va fi vreme și pentru asta, deși cred că nu va fi spre binele vostru”. Cavalerul spunea acestea fiindcă socotea că nu se află pe lume cavaler care să mânuiască spada mai bine ca el. „Să ne luptăm mai bine până ce ne vor lăsa lăncile, ori până ce unul din noi va cădea de pe cal”. „Seniore – a răspuns Amadis –, am treburi în altă parte și nu pot zăbovi atât 140

de mult”. „Cum – a spus Angriote –, gândiți să vă despărțiți așa iute de mine? Eu nu gândesc așa și vă rog mult ca, mai înainte de-a ne lupta cu spada, să ne mai înfruntăm o dată în lănci”. Amadis s-a învoit, căci îi era pe plac lupta, așa că, pe loc, au pornit amândoi să-și aleagă câte o lance, fiecare după plac, și, îndepărtându-se unul de celălalt, s-au năpustit iarăși unul împotriva altuia și s-au izbit cu lăncile cu multă strășnicie, așa încât Angriote s-a prăbușit la pământ cu calul peste el, iar Amadis, în avântul lui, s-a împiedicat de calul lui Angriote și s-a răsturnat cu cal cu tot de cealaltă parte a cavalerului; în cădere, un vârf de lance, care îi pătrunsese prin scut, i-a străpuns platoșa și i-a intrat în trup, dar nu prea adânc, așa că s-a ridicat iute, căci nu voia să se facă de rușine, mai cu seamă când era vorba de doamna sa; și-a scos dendată bucata de lance din el și, punând mâna pe spadă, s-a îndreptat spre Angriote, pe care îl văzuse scoțându-și spada; Angriote, însă, i-a spus: „Cavalere, vă socotesc un tânăr viteaz și vă rog ca mai degrabă să încuviințați că iubita mea e mai frumoasă decât a voastră, decât să suferiți alte lovituri”; „Tăceți – i-a răspuns Amadis –, că asemenea minciună gura mea n-o va rosti niciodată”. Așa că au purces la luptă și își dădeau asemenea lovituri năprasnice cu spadele încât se înspăimântau atât cei ce priveau cât și ei înșiși, socotind în minte de vor putea ori nu rezista; înfruntarea însă nu putea dura mult, căci Amadis se lupta pentru frumusețea doamnei sale și mai degrabă s-ar fi lăsat ucis decât să se abată cât de puțin de la datoria sa, așa că a prins să lovească atât de strașnic, cu toată forța, încât nici marea pricepere, nici marea vitejie în mânuirea spadei nu i-au fost de folos lui Angriote care, în puțină vreme, a rămas vlăguit de tot; și de atâtea ori spada lui Amadis se abătuse peste capul și trupul acestuia, încât sângele îi șiroia din peste douăzeci de răni. Când Angriote și-a văzut moartea aproape, s-a tras într-o parte cum a putut mai bine și a spus: „Neîndoielnic, cavalere, sunteți mai viteaz decât își poate închipui mintea omenească”. „Dați-vă învins – i-a răspuns Amadis –, spre binele vostru, căci, fiind atât de rănit, o dată cu sfârșitul luptei se va sfârși și viața voastră, și rău mi-ar părea, căci vă prețuiesc mai mult decât vă închipuiți”. Spusese acestea datorită marii sale vitejii în luptă și pentru a da dovadă de aleasă purtare față de doamna ce se afla în puterea celuilalt. Angriote, cum n-avea altă cale, a spus: „Mă socotesc învinsul celui mai viteaz cavaler din lume, așa cum ar trebui să se socotească toți cei ce poartă armură în ziua de azi, și vă mărturisesc, domnule cavaler, că nu socotesc asta o înjosire, ci doar o mare pierdere, căci pierd astăzi ființa pe care o iubesc cel mai mult pe lume”. „Nu o veți pierde – a spus Amadis –, dacă îmi va sta în putere, căci mare nedreptate ar fi să nu socotească fapta ce ați săvârșit-o drept plătită și răsplătită după merit, și, de voi putea, doamna aceasta vă va aparține și vă va iubi și mai mult. Vă făgăduiesc pe cinstea mea 141

de cavaler că vă voi ajuta când mă voi întoarce de acolo de unde merg acum”. „Seniore – a spus Angriote –, și unde vă voi găsi?” „La curtea regelui Lisuarte – a răspuns Amadis –, căci acolo mă voi întoarce, cu voia Domnului”. Angriote ar fi vrut să-l poftească la castelul său, dar el n-a vrut să se abată din drumul lui și, despărțindu-se de cavaleri, a pornit mai departe călăuzit de pitic, ca să-și țină făgăduiala făcută; și-au umblat ei așa cinci zile, fără să li se întâmple nimic deosebit, la capătul cărora piticul i-a arătat lui Amadis un castel nespus de frumos și întărit de mai mare minunea, spunându-i: „Seniore, în castelul acesta vă veți îndeplini făgăduiala”. „Pe Dumnezeul meu că mi-o voi împlini – a spus Amadis –, dacă voi putea”. „Am mare încredere în domnia voastră – a spus piticul – mai ales după ce v-am văzut isprăvile mărețe. Dar, spuneți-mi, știți cum se numește acest castel?” „Nu – a răspuns el –, că niciodată n-am fost pe meleagurile acestea”. „Aflați, atunci – a spus piticul –, că se numește Valderin”. Și tot sporovăind așa, au ajuns la castel și piticul a spus: „Domnule, luați-vă armele”. „Cum – a întrebat Amadis –, crezi că va fi nevoie?” „Da – a răspuns el –, căci cei de-aici nu-i lasă să plece ușor pe cei ce pătrund înăuntru”. Amadis și-a luat armele și a pornit în frunte, cu piticul și Gandalin în urma lui și, după ce a intrat în castel, uitându-se într-o parte și-n alta și nevăzând țipenie, i-a spus piticului: „Îmi pare pustiu locul acesta”. „Pe Dumnezeul meu – a spus celălalt –, și mie!” „Șiatunci de ce m-ai adus aici și ce rugăminte vrei să-ți împlinesc?” Piticul i-a spus: „Domnule, credeți-mă că aici l-am văzut pe cel mai curajos și mai puternic cavaler din câți am întâlnit, care a ucis acolo, sub porticul acela, doi cavaleri, dintre care unul era stăpânul meu, și i-a omorât cu multă cruzime, că n-a cunoscut niciodată mila; și vreau să vă cer capul acestui trădător care l-a ucis, căci am mai adus aici și alți cavaleri ca să-l răzbune, dar, păcatele mele, pe unii i-a omorât, iar pe alții i-a luat captivi, fără milă”. „Piticule – i-a spus Amadis –, de bună seamă că tu ai dat dovadă de credință, dar nu trebuia să aduci cavalerii înainte de-a le spune cu cine au să lupte”. „Seniore – a spus piticul –, acest cavaler e cunoscut ca unul dintre cei mai viteji din lume și, dacă le-aș fi spus cine e, niciunul n-ar fi fost atât de curajos încât să vină cu mine”. „Și știi cum se numește?” „Da, știu – a răspuns piticul –, se numește Arcalaus Vrăjitorul”. Amadis a mai privit o dată în toate părțile și, nevăzând suflet de om, a descălecat și s-a pus pe așteptat până s-a lăsat seară, când i-a spus piticului: „Piticule, ce dorești să fac?” „Domnule – a răspuns acesta –, se lasă noaptea și nu socotesc înțelept să poposim aici”. „Ba de-aici nu voi pleca – a zis Amadis – până nu va sosi cavalerul acela ori cineva care să-mi dea vești despre el”. „Pentru Dumnezeu! Eu nu rămân aici – a spus piticul –, căci mi-e tare frică; Arcalaus mă cunoaște și știe că mă zbat să pun la cale uciderea lui”. „Cu toate acestea, rămâi aici – i-a spus Amadis –, 142

căci vreau să-mi țin făgăduiala, de-mi va fi cu putință”. Amadis, văzând o curte în fața lui, a intrat înăuntru, dar nici aici nu se afla nimeni; însă într-un colț mai întunecat a zărit niște trepte ce coborau sub pământ; Amadis i-a spus piticului pe care îl ținea Gandalin să nu fugă, căci tare înspăimântat era: „Să coborâm treptele acestea și să vedem ce e înăuntru”. „Ah, domnule – a spus piticul –, îndurare, că nu e nevoie să intru și eu într-un loc atât de îngrozitor, și, pentru Dumnezeu, lăsați-mă să plec, că sufletul mi s-a umplut de teamă”. „N-am să te las să pleci – i-a răspuns Amadis –, până ce nu-mi voi ține făgăduiala ori nu vei vedea cum îmi fac datoria”. Piticul, căruia îi era foarte frică, a spus: „Lăsați-mă să plec și voi fi mulțumit, socotind că v-ați ținut făgăduiala”. „În ceea ce mă privește, nu-ți cer să mă scutești de făgăduială, pentru că nu vreau să spui mai târziu că nu mi-am făcut datoria”. „Domnule, socotesc că voi v-ați îndeplinit făgăduiala și că eu am fost răsplătit cum am cerut – a spus el –, și vreau să vă aștept afară, pe drumul pe unde am venit, până voi vedea că vă întoarceți”. „Mergi sănătos – i-a spus Amadis –, dar eu voi rămâne în noaptea asta aici, să-l aștept până mâine dimineață pe acel cavaler”. Piticul a făcut cale întoarsă, iar Amadis a coborât pe scară și a tot mers fără să vadă nimic în jur, și a coborât tot mai jos până a ajuns la un loc neted, unde era atât de întuneric, că nu-și putea da seama unde se află; și a mers mai departe, până a dat de un zid pe care a început săl pipăie și a găsit un drug de fier de care era agățată o cheie; cu cheia a deschis lacătul unei porți zăbrelite și-atunci a auzit un glas care spunea: „Ah, Doamne, până când voi îndura această mare suferință? Ah, moarte, de ce întârzii atâta când am așa nevoie de tine?” Amadis a mai ascultat o vreme și, nemaiauzind nimic, a intrat în hruba aceea, cu scutul atârnat de gât, coiful pe cap și spada goală în mână și, dintr-o dată, s-a văzut într-o frumoasă încăpere luminată de un candelabru și, într-o odaie alăturată, șase bărbați în armuri care dormeau, având lângă ei scuturi și baltage; Amadis s-a apropiat, a luat un baltag și și-a văzut mai departe de drum și numaidecât a auzit mai bine de o sută de glasuri care spuneau: „Dumnezeule, Doamne, trimite-ne moartea, ca să nu mai îndurăm atâta chin și durere”. Amadis s-a minunat auzind aceste glasuri; la zgomotul lor s-au trezit și bărbații care dormeau și unul i-a spus altuia: „Scoală-te, ia gârbaciul și fă-i să tacă pe toți prinșii ăștia care nu ne lasă să ne bucurăm de somn”. „Cu mare bucurie o voi face; să sufere pentru că m-au trezit din somn”. Și s-a sculat iute, punând mâna pe gârbaci, dar văzându-l în fața lui pe Amadis, tare s-a mai minunat că se află acolo și a strigat: „Cine-i acolo?” „Eu sunt – a răspuns Amadis –, și am intrat aici”. „Blestemat va fi ceasul când ați intrat – a zis celălalt –, căci, în curând, veți îndura suferința acelor captivi ce strigă și se jeluiesc”. Apoi, întorcându-i spatele, a închis repede ușa și, trezindu-i pe ceilalți, le-a spus: „Prieteni, iată 143

un nefericit de cavaler rătăcitor care a intrat aici de bună voie”. Unul dintre ei, care era temnicerul, vânjos și puternic peste măsură, a glăsuit așa: „Lăsați-mă cu el și-l voi duce unde zac și ceilalți”. Și, luând o secure și un scut de piele, s-a îndreptat spre Amadis și i-a spus: „Dacă te îndoiești de moarte, aruncă armele, iar de nu, așteapt-o că, în curând, te va lua cu această secure a mea”. Amadis s-a mâniat auzind amenințarea și a spus: „Nu dau pe tine nicio ceapă degerată, căci, oricum ai fi, mare și curajos, ești pestriț la mațe și rău o să-ți plesnească inima”; și de-ndată au ridicat baltagele și s-au lovit unul pe celălalt; temnicerul l-a lovit pe Amadis în coif și baltagul a pătruns bine prin el; Amadis – l-a izbit în scutul de piele și i l-a despicat. Așa că celălalt s-a dat îndărăt cu baltagul lui Amadis înfipt în scut. Amadis și-a scos spada și, năpustindu-se asupra lui, i-a tăiat mânerul securii; celălalt, cum era foarte viteaz, a încercat să-l trântească la pământ, dar lucrurile s-au petrecut altminteri, căci Amadis era mai puternic decât oricare altul din vremea aceea; temnicerul l-a prins în brațe, sforțându-se să-l trântească. Amadis l-a lovit cu mânerul spadei în obraz și i-a rupt o falcă, doborându-l la picioarele lui, amețit, după care l-a izbit în cap, lăsându-l ca mort; ceilalți, care priveau, au prins să strige să nu-l omoare, că altfel va muri și el. „Nu știu ce se va mai întâmpla – a spus Amadis –, dar de ăsta vreau să fiu sigur”; și, vârându-și spada în teacă, a smuls baltagul din scut și s-a îndreptat spre cei ce veneau către el grămadă, izbindu-l cât mai năprasnic, dar el l-a spintecat pe unul până la os, și omul i-a căzut la picioare. Apoi s-a îndreptat către altul, care îl ataca cu înverșunare dintr-o coastă, și l-a trântit la pământ dintr-o lovitură; pe un al treilea l-a agățat cu baltagul atât de zdravăn, că l-a făcut să cadă în genunchi, așa că atât acesta, cât și celălalt, care mai aveau viață în ei, începură să-l roage să aibă îndurare și să nu-i omoare. „Atunci, aruncați dendată armele – a spus Amadis – și duceți-mă la oamenii aceia care se jeluiesc”. Ei și-au aruncat armele și au pornit de-ndată să-i arate drumul. Amadis a auzit gemete și plânsete venind dintr-o încăpere micuță și a întrebat: „Cine e închis aici?” „Domnule – au răspuns ei –, o doamnă tare amărâtă”. „Atunci – a spus el –, deschideți ușa, căci vreau s-o văd”. Unul dintre ei s-a întors la locul unde zăcea temnicerul cel uriaș și, luându-i două chei pe care le avea la brâu, a deschis încăperea; doamna, care credea că e temnicerul, a prins să se roage: „Ah, omul lui Dumnezeu, fie-ți milă de mine și omoară-mă, în loc să mă chinuiești atâta”; și a adăugat: „Oh, rege, blestemată fie ziua în care ați început să mă iubiți cu atâta patimă, căci scump plătesc dragostea voastră!” Amadis s-a înduioșat foarte și cu ochii plini de lacrimi a spus: „Doamnă, nu sunt cine credeți, ci mai curând acela ce vă va scoate de-aici, de-mi va fi cu putință”. „Ah, Sfântă Fecioară Marie! – a exclamat ea –, cine sunteți de ați reușit să intrați aici?” „Sunt un cavaler 144

străin”, a răspuns el. „Și ce s-a întâmplat cu temnicerul cel uriaș și crud și cu ceilalți care stăteau de pază?” „Ceea ce se va întâmpla cu toți netrebnicii care nu se îndreaptă”, a răspuns el. Și i-a poruncit unuia dintre oameni să aducă lumină și Amadis a văzut-o atunci pe doamnă, cu un lanț gros de gât și cu vestmintele sfâșiate în multe locuri, de i se vedea pielea; ea, observând că Amadis o privește cu milă, i-a spus: „Domnule, chiar dacă mă vedeți în starea asta, aflați că a fost o vreme când eram bogată, ca fiica unui rege ce mă aflu, și datorită unui rege am ajuns așa cum sunt acum”. „Doamnă – a spus el –, nu vă plângeți, căci acestea sunt suișurile și coborâșurile sorții, de care nimeni nu poate scăpa și nu poate fugi, și dacă acela pentru care ați îndurat și îndurați atâta suferință merită asta, sărăcia și viața voastră mizeră se vor transforma în bogății, iar durerea în mari bucurii; dar nu trebuie să ne încredem prea mult nici în bine, nici în rău”; după care a poruncit să i se scoată lanțurile și să i se aducă ceva cu ce să se acopere. Omul cu făclia a adus o mantie stacojie, pe care i-o dăruise Arcalaus temnicerului său. Amadis a înfășurat-o în pelerină și, luând-o de mână, a scos-o din încăpere, spunându-i să nu-i fie teamă cum că s-ar mai putea întoarce acolo, atâta vreme cât el va fi în viață; și au ajuns împreună în odaia unde zăceau uciși temnicerul cel uriaș și ceilalți, iar doamna, văzându-i, a spus tare înspăimântată: „Ah, mâini crude! Câte lovituri și câte chinuri ne-ați făcut să îndurăm, eu și ceilalți ce zac aici, fără să le merităm; chiar dacă voi nu ați simțit răzbunarea, fie să o simtă sufletul vostru nemernic ce vă îndemna la asemenea fapte”. „Doamnă – a spus Amadis –, o să vă las în grija scutierului meu și mă voi întoarce să-i scot pe toți de aici”. Și, urmându-și drumul mai departe, au ajuns la poarta cu gratii, unde a apărut un bărbat care i-a spus celui cu făclia: „Arcalaus întreabă ce-i cu cavalerul care a intrat aici; l-ați omorât ori l-ați întemnițat?” Celălalt s-a înfricoșat așa de tare, că n-a putut deschide gura și făclia i-a căzut din mână. Amadis a ridicat-o și a spus: „Nu te teme, lașule, câtă vreme ești în paza mea! Ia-o înainte!” Și au urcat scările până au ajuns în curte, unde și-au dat seama că trecuse o bună parte din noapte și luna strălucea pe cer. Când doamna a dat cu ochii de cer și de aerul nopții, tare s-a mai bucurat și s-a minunat, ca cineva care nu le văzuse de multă vreme, și a spus: „Ah, viteazule cavaler, Dumnezeu să te ocrotească și să-ți dea răsplata pe care o meriți pentru că m-ai scăpat de-aici”. Amadis a luat-o de mână și a condus-o spre locul unde îl lăsase pe Gandalin, dar, negăsindu-l, s-a temut să nu-l fi pierdut și a spus: „Dacă cel mai bun scutier din lume a fost ucis, va fi răzbunat în chip cumplit, cum nu s-a mai pomenit până acum, dacă eu nu voi muri la rândul meu”. Și tocmai atunci a auzit niște strigăte și, îndreptându-se într-acolo, l-a găsit pe piticul care se despărțise de el, spânzurat de o grindă cu capu-n jos și sub el un foc ce răspândea 145

miasme puturoase, iar mai încolo pe Gandalin, legat de un stâlp. Când Amadis s-a dus să-l dezlege, Gandalin i-a spus: „Domnule, ajutați-l mai întâi pe pitic, căci tare mai suferă”. Amadis a făcut întocmai și, prinzându-l pe pitic cu o mână, a tăiat funia cu spada și apoi, lăsându-l jos, s-a dus să-l dezlege pe Gandalin, spunând: „E limpede, prietene, că cel ce te-a pus la stâlp nu te prețuiește așa cum te prețuiesc eu”. Apoi s-a îndreptat spre poarta castelului, dar a găsit-o ferecată și cu podul ridicat și, văzând că nu poate ieși, s-a dus spre capătul curții, unde se afla o bancă de piatră, pe care s-a așezat împreună cu doamna, însoțit de Gandalin, de pitic și de cei doi oameni din temniță. Gandalin i-a arătat niște acareturi unde îi dusese calul și el, deschizând poarta, l-a găsit înșeuat, cu tot harnașamentul pregătit, așa că l-a luat cu dânsul. Și tare ar fi vrut Amadis să se întoarcă după captivi, dar se temea ca nu cumva Arcalaus să-i facă vreun rău doamnei, de vreme ce acum se afla în castel, așa că s-a hotărât să aștepte să se lumineze de zi. Apoi a întrebat-o pe doamnă cine este regele care o iubește și datorită cui îndurase atâtea suferințe. „Domnule – a răspuns ea –, Arcalaus este dușman de moarte al regelui care mă iubește și, aflând de iubirea noastră, cum nu se putea răzbuna pe rege, a hotărât să-l lovească prin mine, crezând că astfel îi va da cea mai cumplită lovitură, mai ales că m-a răpit de față cu multă lume și m-a învăluit într-un nor negru, de nimeni nu m-a mai putut zări; toate acestea le-a făcut cu farmecele lui și tot așa m-a adus acolo unde m-ați găsit, spunându-mi că inima i se umple de bucuria răzbunării, știind că mă voi chinui în întunecime și că cel ce mă iubește se va chinui și el, neputându-mă vedea și neștiind nimic de mine”. „Dacă nu vă e cu supărare – a zis Amadis –, cine este acest rege?” „Arban de Norgales – i-a răspuns doamna –, nu știu dacă ați auzit de el”. „Mulțumesc lui Dumnezeu – a spus Amadis –, căci fiind cavalerul pe care îl iubesc cel mai mult pe lume, nu mai sufăr atât de mult pentru domnia voastră, fiindcă ați îndurat aceste chinuri pentru unul dintre cei mai minunați bărbați de pe pământ și cu îndoită bucurie și cinste dorințele vi se vor împlini”. Vorbind despre aceste lucruri și despre altele, au rămas acolo până ce s-a luminat de-a binelea de ziuă; cam pe atunci, Amadis a văzut arătându-se la o fereastră a castelului un cavaler care l-a întrebat: „Voi sunteți cel ce mi-a ucis oamenii și temnicerul?” „Și voi – a spus Amadis – sunteți cel care pe nedrept ucideți cavaleri și răpiți doamne și domnițe? Aflați că vă socotesc cel mai perfid cavaler din lume, pentru că în voi e mai multă cruzime decât bunătate”. „Încă nu știți – i-a răspuns cavalerul – cât sunt de crud cu-adevărat, dar vă voi face s-o aflați în scurtă vreme și să nu mai luptați să îndreptați ori să schimbați ceea ce săvârșesc eu, pe drept ori pe nedrept”; acestea fiind spuse, s-a retras de la fereastră și, nu după mult timp, a apărut în curtea castelului, într-o frumoasă armură și călărind un cal 146

vânjos, căci și el era unul dintre cavalerii cei mai voinici din lume, cu toate că nu era uriaș. Amadis îl privea, spunându-și că trebuie să fie într-adevăr puternic; Arcalaus l-a întrebat: „Ce mă privești așa?” „Te privesc – a răspuns el –, fiindcă după chip și înfățișare ai putea fi un bărbat însemnat, dacă nu tear împiedica faptele rele și mârșăvia de care nu vrei să te lepezi”. „Soarta a vrut să sosesc la vreme – a spus Arcalaus –, dacă am ajuns să fiu dojenit de unul ca tine”; și s-a repezit spre el cu lancea coborâtă; Amadis a făcut la fel și Arcalaus l-a lovit în scut și lancea i s-a fărâmat; caii li s-au alăturat și cei doi cavaleri s-au izbit unul de altul atât de puternic, încât fiecare s-a prăbușit în câte-o parte, dar repede s-au ridicat în picioare, căci erau iuți și viteji, și au prins să se izbească cu spadele atât de năprasnic, încât s-a încins o luptă atât de cruntă și de cumplită, de cine n-a văzut-o, n-ar putea crede din auzite, luptă care a durat mult, căci amândoi erau plini de forță și curaj; dar, iată că Arcalaus s-a tras deoparte și a zis: „Cavalere, ți-a sunat ceasul și nu știu cine ești; spune-mi, ca să știu, pentru că am de gând să te ucid, nu să te înving”. „Moartea mea – i-a răspuns Amadis – se află în mâna Domnului, de care mă tem, iar a ta în cea a diavolului, ce, plictisit să te mai ajute, vrea ca trupul pe care l-a dăruit cu atâtea păcate rele să piară o dată cu sufletul tău; dar fiindcă vrei să știi cine sunt, află că numele meu este Amadis de Gaula și sunt cavaler al reginei Brisena; și, acum, grăbește-te să sfârșim lupta, căci nu te voi lăsa să te odihnești”. Arcalaus a pus mâna pe scut și pe spadă și amândoi și-au dat lovituri puternice și necruțătoare, așa încât tot locul în jur era plin de bucăți din scuturile și din armurile lor; se făcuse amiază și Arcalaus își cam pierduse puterile, și când a vrut să-l izbească pe Amadis în coif, nemaiputând ține spada, aceasta i-a căzut din mână, și când dădu s-o ridice, Amadis îl îmbrânci atât de tare, că Arcalaus căzu pe burtă, sprijinindu-se în mâini, iar când s-a ridicat, i-a dat o asemenea lovitură în coif, încât i l-a răsucit în cap. Arcalaus, văzând că îl paște moartea, a luat-o la goană spre încăperea de unde ieșise, urmărit de Amadis, și amândoi au intrat în palat; dar Arcalaus s-a retras într-o odaie la ușa căreia stătea o doamnă ce privea lupta. Arcalaus a intrat în cameră, a pus mâna pe o spadă și i-a strigat lui Amadis: „Acum, intră aici și luptă-te cu mine”. „Ba să ne luptăm aici, în sala cea mare, că e mai mult loc – a spus Amadis; crezi că acolo ești mai ferit?”; și ținând scutul în fața sa, cu spada ridicată, să poată ataca, a intrat în odaie, dar pe loc a simțit că-l părăsesc puterile și își pierde cunoștința și s-a prăbușit la pământ ca mort. Arcalaus, atunci, a spus: „Nu vreau să mori de această moarte, ci de alta”; și agrăind-o pe doamna care îi privea: „Prietenă, cred că mă voi răzbuna cum se cuvine pe acest cavaler”. „Cred – a răspuns ea – că vă veți răzbuna după cum vă e pe plac”; și, de îndată, Arcalaus l-a dezbrăcat de armură pe Amadis, care nu știa de ce lume se află, și punându147

și el armura, i-a spus doamnei: „Nimeni să nu se-atingă de acest cavaler, dacă țineți la viață, și să rămână aici până ce sufletul îi va părăsi trupul”; apoi a ieșit în curte cu armura lui Amadis și toți au gândit că îl omorâse. Doamna ce scăpase din temniță plângea de mai mare mila, cât despre Gandalin, ce să mai vorbim. Arcalaus le-a spus: „Doamnă, căutați-vă alt cavaler să vă scape de-aici, căci acesta nu vă mai e de folos”. Când Gandalin a auzit aceste vorbe, s-a prăbușit la pământ ca mort. Arcalaus a luat-o cu el pe doamnă și i-a spus: „Veniți să vedeți cum moare nefericitul care s-a luptat cu mine”. Și, ducând-o în odaia unde se afla Amadis, i-a spus: „Ce părere aveți, doamnă?” Ea a început să plângă amarnic și a spus: „Ah, viteazule cavaler, câtă durere și tristețe va fi moartea ta pentru atâția oameni buni!” Arcalaus a grăit apoi către cealaltă doamnă, care îi era nevastă: „Prietenă, când cavalerul acesta va fi mort, porunciți ca doamna să fie dusă înapoi în temnița de unde a scos-o, iar eu mă voi duce la curtea regelui Lisuarte și voi spune că m-am luptat cu acest cavaler și că amândoi am hotărât, de bunăvoie, să ne luptăm și ca învingătorul să-i taie capul celuilalt și să vestească acest lucru curții după cincisprezece zile. În felul acesta nimeni nu va putea să-mi ceară socoteală că l-am ucis, iar eu voi cuceri cea mai mare glorie și faimă de care s-a bucurat vreodată un cavaler pe lumea asta, pentru că l-am învins pe cel ce nu avea egal”. Și, întorcându-se în curte, a poruncit ca Gandalin și piticul să fie azvârliți în temnița cea neagră. Gandalin voia să fie și el ucis și-i striga: „Trădătorule! L-ai ucis pe cel mai drept cavaler ce s-a născut pe pământ”. Dar Arcalaus le-a poruncit oamenilor săi să-l târască de picioare în temniță, spunând: „Dacă te-aș omorî, n-ai suferi, dar acolo, înăuntru, chinurile îți vor fi mult mai mari decât moartea”; și încălecând pe armăsarul lui Amadis, însoțit de trei scutieri, a pornit la drum spre regele Lisuarte.

148

• CAPITOLUL XIX • Cum a fost vrăjit Amadis de Arcalaus Vrăjitorul, pentru că vrusese s-o elibereze din temniță pe doamna Grindalaya și pe alții. Și cum a scăpat de farmecele pe care i le făcuse Arcalaus Grindalaya, căci așa se numea doamna din temniță, tare îl mai plângea pe Amadis, că ți se făcea milă auzind-o și le tot spunea nevestei lui Arcalaus și celorlalte doamne ce se aflau cu dânsa: „Ah, doamnele mele, priviți ce frumusețe de cavaler și cât de tânăr a ajuns să fie unul dintre cei mai viteji din lume; blestemați fie cei care știu să facă farmece și pot să le aducă atâtea necazuri și nenorociri celor buni! Oh, Doamne, cum de înduri asemenea fapte?” Soția lui Arcalaus care, pe cât era bărbatul ei robul cruzimii și al răutății, pe atât era ea înclinată spre virtute și milostenie și tare grea își simțea inima de faptele stăpânului său, rugându-se tot timpul lui Dumnezeu să îl aducă pe calea cea bună, o mângâia pe doamnă pe cât îi stătea în puteri. Pe când se aflau ele acolo, au intrat două domnișoare ce purtau în mâini multe lumânări aprinse, pe care le-au pus în cele patru colțuri ale odăii unde zăcea Amadis; doamnele aflate în preajmă nu îndrăzneau să scoată o vorbă și nici să se miște din locul unde se aflau, în vreme ce una dintre domnișoare a scos o carte dintr-un mic sipet pe care îl ținea la subsuoară și a început să citească din ea, iar din când în când, îi răspundea câte un glas; și tot citind așa, după o bucată de vreme, i-au răspuns mai multe glasuri împreună în odaie, ce păreau în număr de peste o sută; și atunci au văzut doamnele cum pe pardoseala odăii se rostogolește o carte, purtată parcă de vânt și se oprește la picioarele uneia dintre domnișoare; aceasta a ridicat-o de jos, a rupt-o în patru și a ars cele patru părți în câte un colț al odăii, unde puseseră și lumânările; apoi s-a întors spre locul unde se afla Amadis și, apucându-l de mâna dreaptă, i-a spus: „Domnule, sculați-vă, că multă vreme ați zăcut în suferință”. Amadis s-a ridicat de jos și a spus: „Maică Precistă! Ce-a fost asta, că parcă aș fi murit?” „Cavalere – a spus domnișoara –, de bună seamă că un om ca domnia ta nu trebuia să moară astfel, căci voința Domnului este ca, mai degrabă, de mâna voastră să moară alții, ce mai curând merită să piară”. Și, de îndată, domnișoarele au plecat pe unde veniseră, fără să mai spună nimic. Amadis a întrebat ce s-a întâmplat cu Arcalaus și Grindalaya i-a istorisit cum i-a făcut acesta farmece și tot ce spusese Arcalaus, cum plecase îmbrăcat cu armura și pe calul lui Amadis spre curtea regelui Lisuarte, ca să 149

ducă vestea că-l ucisese. Amadis a spus: „Am simțit eu că îmi scoate armura, dar totul mi se părea ca într-un vis”; apoi s-a întors în odaie, a luat armura lui Arcalaus și, ieșind din palat, a întrebat ce s-a întâmplat cu Gandalin și cu piticul; Grindalaya i-a spus că fuseseră zvârliți în temniță. Amadis i-a spus soției lui Arcalaus: „Păziți-o pe această doamnă ca pe ochii din cap, până mă voi întoarce”. După care a coborât scara și a ieșit în curtea castelului; când oamenii lui Arcalaus l-au văzut apărând înarmat, au rupt-o la fugă în toate părțile, iar el s-a îndreptat spre temniță, a pătruns în încăperea unde îi ucisese pe paznici, și, de-acolo, în temniță; temnița era tare strâmtă, ceva mai mult de-o sută de brațe lungime și vreun braț și jumătate lățime, cu mulți captivi înăuntru, înghesuiți că de-abia puteau încăpea, și era întuneric beznă, ca într-un loc unde lumina și aerul nu pot pătrunde. Amadis a trecut pragul și l-a strigat pe Gandalin, dar acesta era ca mort și când i-a auzit glasul s-a cutremurat, dar nu s-a gândit că poate fi el, pentru că îl socotea dus dintre cei vii, și, mai degrabă, credea că fusese și el fermecat. Amadis a strigat mai tare: „Gandalin, unde ești? Ah, Doamne, ce nenorocire ți s-a întâmplat de nu-mi răspunzi?”; apoi, adresându-se celorlalți: „Spuneți-mi, pentru Dumnezeu, mai e în viață scutierul care a fost adus aici?” Piticul, când l-a auzit, l-a recunoscut pe Amadis și a spus: „Seniore, aici suntem și trăim, deși tare ne-am dorit moartea”. Amadis s-a bucurat foarte auzind acestea și s-a dus să ia niște torțe ce se aflau lângă opaițul ce lumina odaia temnicerilor, le-a aprins și s-a întors în temniță; aici i-a găsit pe Gandalin și pe pitic și a spus: „Gandalin, ieși de-aici și să te urmeze toți câți se află înăuntru, să nu mai rămână niciunul închis”. Și toți au prins a spune: „Ah, viteazule cavaler, Dumnezeu să te răsplătească după merit că ne-ai ajutat”. El i-a eliberat din lanțuri pe Gandalin, care era ultimul întemnițat, apoi pe pitic și pe toți ceilalți ce se aflau prinși acolo, în număr de o sută cincisprezece, plus treizeci de cavaleri; toți îl urmau pe Amadis îndreptându-se spre ieșirea din hrubă, și spuneau: „Ah, binecuvântat cavaler! Să te răsplătească Domnul pentru binele pe care ni l-ai făcut”. Și au ajuns toți în curtea castelului unde, văzând soarele și cerul, au căzut în genunchi cu mâinile înălțate, aducând mulțumiri cerului că i-a dat putere acelui cavaler să-i elibereze dintr-un asemenea loc cumplit și fioros. Amadis îi privea cu multă milă, văzându-i atât de pieriți că păreau mai mult morți decât vii, și printre ei a zărit un bărbat înalt și bine legat, deși mizeria i se întipărise pe chip, care s-a îndreptat spre el și l-a întrebat: „Domnule cavaler, cine să spunem că ne-a eliberat din această cumplită temniță și din bezna înfricoșătoare?” „Domnule – a răspuns Amadis –, vă voi spune cu multă plăcere. Aflați că numele meu e Amadis de Gaula, fiul regelui Perion, și fac parte din casa regelui Lisuarte, pe a cărui soție, regina Brisena, o slujesc; 150

pornisem în căutarea unui cavaler, dar m-a adus aici un pitic, căruia îi făgăduisem să-i împlinesc o rugăminte”. „Eu – a spus cavalerul – sunt tot de la curtea regelui Lisuarte; regele și curtenii săi mă cunosc bine și mă bucuram de mai multă cinste acolo decât aici”. „Sunteți de la curtea lui?”, a întrebat Amadis. „Da – a spus cavalerul –, de bună seamă; de-acolo am plecat când m-a lovit nenorocirea din care m-ați salvat”. „Și care vă e numele?”, a întrebat Amadis. „Brandoibas”, a răspuns el. Auzindu-i numele, Amadis s-a bucurat nespus și, îmbrățișându-l, i-a spus: „Mulțumesc lui Dumnezeu că mia îngăduit să vă scap de această cruntă suferință, căci adesea i-am auzit pe regele Lisuarte și pe cei de la curte vorbind de dumneavoastră cât timp mam aflat acolo, lăudându-vă virtutea și faptele cavalerești și întristându-se că nu mai aveau vești despre domnia voastră”. În vremea asta, toți prizonierii s-au adunat în fața lui Amadis și au grăit așa: „Seniore, suntem la porunca voastră; spuneți-ne ce avem de făcut și vom face cu plăcere, căci așa este cu dreptate”. „Prieteni – a răspuns el –, fiecare dintre voi să-și îndrepte pașii încotro îi dă ghes inima și să vă meargă cât mai bine”. „Domnule – au spus ei –, deși domnia voastră nu ne cunoașteți și nu știți de pe ce meleaguri suntem, noi toți vă cunoaștem și vă vom sluji când veți avea nevoie de ajutor, și, fără să așteptăm poruncă, vom veni oriunde vă veți afla”. Și acestea fiind zise, au plecat fiecare în drumul lui, care cum a putut, căci tare dornici erau să părăsească acel loc. Amadis i-a luat cu sine pe Brandoibas și pe cei doi scutieri ce fuseseră întemnițați cu stăpânul lor și a pornit spre odaia unde se aflau soția lui Arcalaus și alte femei și, găsind-o acolo cu Grindalaya, i-a spus: „Doamnă, pentru domnia voastră și pentru aceste femei ce vă însoțesc, nu voi da foc castelului, deși ticăloșia soțului vostru m-ar îndreptăți s-o fac, dar țin seamă de respectul pe care cavalerii îl datorează doamnelor și domnițelor”. Doamna i-a răspuns plângând: „Dumnezeu mi-e martor, domnule cavaler, câtă durere și suferință e în sufletul meu datorită faptelor săvârșite de Arcalaus, stăpânul meu, dar, fiindu-mi soț, nu pot decât să mă supun lui, și să mă rog lui Dumnezeu pentru el, iar voi, domnule cavaler, aveți dreptul să faceți cu mine ce doriți”. „Nu voi face alta – a zis el – decât ceea ce am spus, dar vă rog mult să porunciți să i se aducă niște straie bogate acestei doamne care este de neam mare, și acestui cavaler niște arme, căci ale sale i-au fost luate aici, și un cal, iar de vă pare că vreau prea multe, nu vă voi cere decât să port armura și armele lui Arcalaus în locul alor mele și să-i iau calul în locul calului meu și credeți-mă că mai mult decât toate acestea prețuiesc spada pe care mi-a luat-o”. „Domnule – a spus doamna –, mi se pare îndreptățit ceea ce îmi cereți și chiar de n-ar fi așa, cunoscându-vă înțelepciunea, voi face totul cu plăcere”. Și a poruncit să se aducă chiar armele lui Brandoibas și să i se dea un cal, iar pe Grindalaya a 151

luat-o în odaia ei și a îmbrăcat-o cu vestminte de-ale sale, foarte frumoase; apoi, înfățișându-se împreună cu ea lui Amadis, l-a rugat să poftească a se ospăta cu ceva înainte de plecare. El a încuviințat, căci doamna îi pusese în față cele mai grozave bunătăți din toate câte avea. Grindalaya nu putea mânca și tot spunea că vrea să plece din castel, iar Amadis și Brandoibas râdeau cu mare poftă de ea, dar mai cu seamă, de pitic, care era atât de înfricoșat, că nu putea nici să mănânce, nici să scoată o vorbă și îi pieriseră culorile din obraji. Amadis i-a spus: „Piticule, vrei să-l așteptăm pe Arcalaus și să-ți împlinesc rugămintea de care m-ai iertat?” „Domnule – a răspuns el –, m-a costat atât de scump rugămintea mea. Încât nici vouă, nici altuia nu-i voi mai cere ceva în viața mea; și mai bine să plecăm de-aici până nu se întoarce diavolul, că nu-mi mai simt picioarele de când m-a spânzurat de ele și în nas am numai mirosul de pucioasă pe care mi-o pusese dedesubt, că de-atunci tot timpul strănut, ba fac și altele mai rele”. Tare au mai râs Amadis și Brandoibas, ba chiar și doamnele și domnișoarele, de vorbele astea; după c e s-a strâns masa, Amadis și-a luat rămas bun de la soția lui Arcalaus, iar ea l-a binecuvântat spunând: „Fie ca Domnul să aducă împăcarea între domnul meu și domnia voastră!” „Fiți sigură, doamnă – a răspuns Amadis –, că dacă împăcare nu va fi între mine și el, domniei voastre nu-i port supărare, căci nu aveți nicio vină”. Și vorbele acestea, rostite aici, i-au fost de mare folos acelei doamne după mai multă vreme, așa cum vi se va povesti în cea de-a patra carte a acestei istorii. Și au încălecat ei pe cai împreună cu Grindalaya și, ieșind din castel, au mers cale de o zi, iar când s-a lăsat noaptea, au mas în casa unui gentilom, aflată la cinci leghe de castel; aici au fost cinstiți și slujiți cum se cuvine și, a doua zi dimineața, după ce au ascultat sfânta liturghie, sau despărțit de gazda lor și au pornit la drum; și pe când mergeau ei așa, Amadis i-a spus lui Brandoibas: „Prea nobile domn, eu am pornit în căutarea unui cavaler, așa cum v-am spus, iar voi sunteți vlăguit de puteri; mai bine ar fi să ne despărțim”. „Domnule – a răspuns el –, eu doresc să ajung la curtea regelui Lisuarte și, dacă porunciți, vom face drumul împreună”. „Vă mulțumesc din inimă – a spus Amadis –, dar e mai bine să rămân singur și să o conduc pe această doamnă unde va voi să meargă”. „Domnule – a spus ea – , eu voi merge împreună cu acest cavaler, pentru că acolo unde merge el îl voi găsi pe cel pentru care am fost întemnițată și mult se va bucura văzândumă”. „Așa să vă ajute Dumnezeu – a spus Amadis – și să vă aibă în pază”. Și cei doi au plecat în drumul lor, cum ați auzit, iar Amadis i-a spus piticului: „Prietene, și tu ce vei face?” „Ceea ce îmi porunciți”, a răspuns el. „Eu poruncesc – a spus Amadis – să faci ceea ce-ți poftește sufletul”. „Domnule – a spus el atunci –, dacă îmi îngăduiți, aș vrea să mă socotesc vasalul vostru și să vă slujesc, pentru că nu știu pe nimeni altcineva cu care aș putea trăi mai 152

bine”. „Dacă asta e dorința ta – a răspuns Amadis –, e și a mea și primesc sămi fii vasal”. Piticul, atunci, i-a sărutat mâna. Amadis și-a văzut mai departe de drum, lăsându-se călăuzit de soartă și, nu după multă vreme, a întâlnit pe una dintre domnițele care îl lecuiseră, plângând de sărea cămașa pe dânsa, și a întrebat-o: „Nobilă domniță, de ce plângeți?” „Plâng – a răspuns ea – după sipetul pe care mi l-a furat cavalerul acela ce se îndepărtează, deși nu îi este de folos, pe când eu cu ajutorul sipetului am salvat de la moarte acum trei zile pe cel mai viteaz cavaler din lume; și mai plâng după prietena mea, pe care a răpit-o un alt cavaler, ca să o necinstească”. Domnișoara nu îl recunoscuse pe Amadis din pricina coifului pe care îl avea pe cap și pentru că se afla destul de departe; auzindu-i spusele, Amadis a lăsat-o în urmă și, ajungându-l pe cavaler, i-a spus: „Cavalere, nu este frumos să pleci lăsând o domnișoară plângând; vă sfătuiesc să încetați cu nerușinarea și să-i înapoiați sipetul”. Cavalerul a început să râdă și atunci Amadis l-a întrebat: „De ce râdeți?” „De voi – a răspuns cavalerul –, căci vă socotesc smintit pentru că dați sfaturi celui care nu vi le cere și nici nu va face nimic din ceea ce îi spuneți”. „S-ar putea – a spus Amadis – ca acest lucru să nu vă cadă bine, așa că înapoiați-i sipetul care oricum nu vă face trebuință”. „S-ar zice – a spus cavalerul – că mă amenințați”. „Amenințarea e trufia voastră nemăsurată – a spus Amadis –, care vă împinge să vă arătați puterea față de cine nu trebuie”. Cavalerul a așezat sipetul între ramurile unui copac și a spus: „Dacă vitejia vă este pe potriva vorbelor, veniți să-l luați și înapoiați-l stăpânei sale”. Și șia întors calul spre el. Amadis, care era deja mânios, s-a îndreptat spre el, iar acesta i-a ieșit în întâmpinare în cea mai mare grabă și l-a lovit în scut, îndoindu-l, dar lancea i s-a oprit în platoșă, care era rezistentă, și s-a frânt; Amadis, însă, l-a izbit atât de puternic, încât l-a trântit la pământ și calul s-a prăbușit peste el zdrobindu-l atât de tare, că nu s-a mai putut ridica. Amadis a luat sipetul și, dându-i-l domnișoarei, i-a spus: „Așteptați-mă aici până mă duc să o ajut pe cealaltă domniță”. Și a pornit spre locul unde văzuse că se îndreaptă cavalerul și, după scurtă vreme, l-a găsit în mijlocul unui pâlc de copaci, unde priponise armăsarul și calul domniței; cavalerul se lupta cu domnișoara, încercând să o necinstească și târând-o de păr spre niște tufișuri, în vreme ce ea striga din răsputeri, cu mare durere în glas: „Ah, trădătorule! Dușmanule! Deie Domnul să mori cât mai curând de moarte rea pentru ceea ce faci acum și pentru că vrei să mă pângărești, fără ca eu să-ți fi făcut vreun rău”. În vremea asta a sosit Amadis, strigându-i cavalerului să o lase în pace pe fată; acesta a pus de îndată mâna pe arme, a încălecat și a spus: „Nepotrivită clipă ați ales să mă împiedicați să-mi împlinesc poftele”. „Dumnezeu să pună stavilă unor astfel de pofte – a spus Amadis –, care îl fac pe un cavaler să-și piardă rușinea”. „Mă jur că dacă nu vă voi pedepsi – a 153

spus cavalerul –, în viața mea n-o să mai îmbrac armura”. „Mică pierdere ar fi pentru omenire – a spus Amadis –, dacă v-ați lepăda de arme, de vreme ce le folosiți atât de josnic, siluind femeile care trebuie apărate de cavaleri”. Și s-au năpustit unul spre celălalt în cea mai mare goană a cailor și s-au izbit atât de puternic, că te minunai nu alta; cavalerul și-a frânt lancea, iar Amadis l-a azvârlit din șa și cavalerul, căzând pe spate, s-a lovit cu coiful de pământ și și-a sucit gâtul, așa încât a rămas acolo mai mult mort decât viu; Amadis, văzându-l în starea aceasta, s-a îndreptat cu calul spre el și i-a spus: „Așa o să vă treacă poftele necinstite”; după care i s-a adresat domnișoarei astfel: „Prietenă, de acest om nu trebuie să vă mai temeți”. „Așa socotesc și eu, domnule – a răspuns ea –, dar mă tem pentru o altă domnișoară, prietena mea, căreia i s-a furat un sipet, să nu i se fi întâmplat vreun rău”. „Nu vă temeți – a spus Amadis –, căci am făcut astfel încât să-i fie înapoiat sipetul și priviți că vine încoace împreună cu scutierul meu”. După aceasta și-a scos coiful și domnița l-a recunoscut pe dată, dar și el pe ea, căci ea era cea care îl condusese la Urganda Necunoscuta pe când el venea din Gaula, ca să-l elibereze cu arma în mână pe prietenul acesteia din castelul lui Baldoid; descălecând, domnișoara l-a îmbrățișat și tot așa a făcut și cealaltă de cum a sosit, și amândouă i-au spus: „Domnule, dacă am fi știut că avem un astfel de apărător nu ne-am mai fi temut că suntem atacate; și puteți spune pe drept că dacă v-am ajutat pentru meritele voastre și domnia voastră ne-ați ajutat”. „Doamnelor – a spus Amadis –, eu mă aflam în primejdie mult mai mare și rogu-vă, spuneți-mi cum de-ați aflat de mine”. Domnișoara care îl ridicase de mână i-a spus: „Domnule, mătușa mea, Urganda, mi-a poruncit încă de acum zece zile să mă străduiesc să ajung acolo la ceasul potrivit ca să vă scap”. „Dumnezeu să o răsplătească – a spus el –, că eu o voi sluji cum îmi va porunci și în tot ce va dori, așa cum le voi sluji și pe domniile voastre care mați ajutat cu atâta pricepere; și, rogu-vă, spuneți-mi de vă mai pot fi de folos cu ceva.” „Domnule – au răspuns ele –, urmați-vă drumul de la care v-ați abătut din pricina noastră, iar noi ni-l vom urma pe al nostru”. „Mergeți cu Dumnezeu – a spus el –, transmiteți-i stăpânei voastre plecăciunile mele adânci și spuneți-i că, așa cum știe, mă socotesc cavalerul său”. Domnițele au pornit la drum, iar Amadis și-a văzut și el de drumul său; și acum, urmează să istorisim ce-a făcut Arcalaus.

154

• CAPITOLUL XX • Cum Arcalaus a dus vestea morții lui Amadis la curtea regelui Lisuarte și despre marea jale a întregii curți și, mai cu seamă, a Orianei din această pricină Arcalaus, după ce l-a părăsit pe Amadis în puterea farmecelor, călare pe calul acestuia și cu armura lui, a tot umblat cale de zece zile, până ce, într-o dimineață, pe când se ridica soarele pe cer, a sosit la curtea regelui Lisuarte, tocmai când acesta se plimba călare, însoțit de o suită numeroasă, mergând dinspre palat spre pădure; văzându-l pe Arcalaus că se îndreaptă spre el și recunoscând calul și armele, toți s-au gândit că e Amadis și regele s-a bucurat foarte, dar când s-a mai apropiat, cum avea chipul descoperit și era fără mănuși în mâini, și-au dat seama că nu este cel pe care îl credeau a fi și tare s-au mai mirat. Arcalaus s-a oprit în fața regelui și a spus: „Domnule, mam înfățișat domniei voastre pentru că am făcut legământ să vin aici și să istorisesc cum am ucis în luptă un cavaler, și cu toate că mă simt rușinat, fiindcă mi-ar plăcea să mă laude alții, nu eu însumi, nu pot face altfel, căci așa a fost înțelegerea între mine și el, cum că învingătorul să-i taie capul celuilalt și să se înfățișeze vouă; tare m-a întristat când mi-a spus că este cavaler al reginei; eu, la rândul meu, i-am spus că dacă mă ucide, îl ucide pe Arcalaus, căci acesta e numele meu, iar el mi-a spus că se numește Amadis de Gaula; deci, așa și-a găsit moartea, iar eu m-am ales cu gloria și cinstea învingătorului”. „Ah, Sfântă Fecioară Maria! – a spus regele. A murit cel mai bun și cel mai viteaz cavaler din lume. Ah, Doamne Dumnezeule! De ce ai vrut să-i dai unui asemenea cavaler doar un frumos început?” Și a început să plângă în hohote, fără să se stăpânească și toți ceilalți la fel ca el. Arcalaus sa întors de unde venise, supărat foarte, iar toți câți îl vedeau îl blestemau și îl rugau pe Dumnezeu să-i trimită grabnic moartea și l-ar fi ucis chiar ei, dar no făceau pentru că, în mintea lor, nu aveau niciun motiv să-l ucidă. Regele a pornit spre palat trist și îndurerat că nici nu se poate povesti, iar vestea s-a răspândit în tot locul, până ce a ajuns la odăile reginei, iar doamnele care au auzit că Amadis e mort s-au pornit pe plâns, căci de toate era tare îndrăgit și iubit. Oriana, care se afla în camera ei, a trimis-o pe domnișoara din Danemarca să afle pricina acelor jelanii. Domnișoara a ieșit din încăpere și, cum a aflat despre ce e vorba, s-a întors izbindu-se cu palmele peste față și plângând cu disperare; privind-o pe Oriana, i-a spus: „Ah, stăpână! Ce suferință și ce durere cumplită!” Oriana s-a cutremurat toată și a spus: „Ah, 155

Sfântă Fecioară! Nu cumva a murit Amadis?” Domnișoara i-a spus: „Ba da, nefericita de tine, e mort!”; pe Oriana a lăsat-o inima și s-a prăbușit, fără viață, pe jos. Domnișoara din Danemarca, văzând-o în această stare, a încetat cu plânsul și s-a dus după Mabilia, care se jeluia de moarte smulgându-și părul, și i-a spus: „Doamnă Mabilia, veniți repede, stăpâna mea stă să moară”. Mabilia și-a întors privirea și a văzut-o pe Oriana zăcând pe jos în cameră, ca moartă, și, cu toate că mare îi era durerea, mai mare nici că putea fi, s-a străduit să facă toate cele de cuviință; i-a poruncit domnișoarei să închidă ușa, ca să nu o vadă nimeni pe Oriana în starea aceea, apoi a luat-o în brațe și a stropit-o cu apă rece pe față până ce și-a venit cât de cât în fire; și, de cum a putut vorbi, a spus: „Ah, prietene, pentru Dumnezeu! Nu mă împiedicați să mor, dacă îmi doriți tihna, și nu faceți să fiu atât de necredincioasă încât să trăiesc chiar și numai un ceas fără de cel care n-ar putea să supraviețuiască nici măcar o oră, nu dacă ar afla de moartea mea, ci doar de dorința mea de a muri”. Și a mai adăugat: „Ah, floare și pildă a tuturor cavalerilor! Ce groaznică și înspăimântătoare este pentru mine moartea voastră, de care voi suferi nu numai eu, ci întreaga lume, ce și-a pierdut un mare conducător și căpitan, atât întru fapte de arme cât și întru toate celelalte virtuți, de la care toți în viață puteau lua exemplu; dar de există vreo mângâiere pentru inima mea întristată, aceasta este gândul că neputând suporta o asemenea lovitură cumplită și despărțindu-se de mine, pleacă spre cealaltă lume unde, deși sălașul îi va fi de țărână rece și rămășițele sale vor pieri, marea flacără a iubirii ce ne-a sprijinit pe lumea asta, deși eram despărțiți, va fi și mai mare când vom fi împreună, de va fi cu putință”. Și a căzut în nesimțire, încât toți și-au zis că a murit cu adevărat; părul ei atât de frumos zăcea răsfirat pe jos și mâinile și le ținea pe piept, acolo unde o lovise moartea sălbatică, suferind mai mult de acea cruntă durere decât de plăcerile și desfătările de care avusese parte până atunci în dragoste, așa cum se întâmplă întotdeauna în asemenea împrejurări. Mabilia, care credea cu adevărat că murise, a spus: „Ah, Doamne, Dumnezeule, nu mă lăsa în viață, când cele două ființe pe care le-am iubit cel mai mult pe lume au murit”. Domnișoara de onoare i-a spus: „Pentru Dumnezeu, doamnă, nu vă pierdeți cumpătul chiar acum, ci mai bine grăbițivă să-i veniți în ajutor”. Mabilia, adunându-și curajul, s-a ridicat de jos, și amândouă au așezat-o pe Oriana în pat. Oriana a prins să ofteze și să-și legene brațele dintr-o parte în alta de parcă cineva i-ar fi smuls sufletul. Văzând asta, Mabilia a prins s-o stropească iarăși cu apă pe față și pe piept, făcând-o să-și deschidă ochii și să-și mai vină în fire și, atunci, i-a spus: „Vai, doamnă! Ce puțină judecată aveți să vă lăsați pradă morții din pricina unor vești nesigure ca cea adusă de acest cavaler, fără să știți dacă acesta e 156

adevărul sau nu; cavalerul acela putea să-i ceară armele ori calul prietenului vostru, ori putea să pună mâna pe ele furându-i-le și nu neapărat așa cum a spus, căci nu i-a dat Dumnezeu atâta ghinion iubitului vostru încât să-l ia atât de repede de pe lumea asta; și dacă se va afla ceva despre marea voastră durere, nu veți face alta decât să fiți pierdută pentru totdeauna”. Oriana își mai revenise puțin și, cu ochii ațintiți la fereastra unde vorbise cu Amadis când acesta sosise acolo prima dată, a spus cu un glas stins, de om pe care l-au părăsit puterile: „Ah, fereastră! Cât mă dor acele frumoase vorbe ce s-au rostit pe pervazul tău! Știu că nu te îndoiești că nu au mai existat alți doi oameni care să-și spună pe pervazul tău vorbe atât de sincere și fără ascunzișuri!” Și apoi a adăugat: „Ah, iubitul meu, floarea tuturor cavalerilor! Câți oameni nu sunt lipsiți de ajutorul și apărarea voastră, acum că sunteți mort, și ce întristați și îndurerați vor fi cu toții! Dar eu voi fi încă mai mult și mai cuprinsă de amar, căci vă aparțineam mai mult decât mie însămi, și așa cum voi erați pentru mine toată bucuria și veselia, acum, lipsindu-mi, voi avea parte doar de chinuri nemăsurate și fără pereche; sufletul meu va fi nespus de frământat, până ce moartea, pe care o doresc atât de mult, mă vă lua cu ea, ceea ce, îngăduindu-mi să-mi unesc sufletul cu al vostru, va fi prilej de mult mai multă tihnă decât această viață chinuită”. Mabilia, cu chipul încruntat, a spus: „Cum, doamnă, vă închipuiți că dacă eu aș crede această veste aș mai avea putere să mai mângâi pe cineva? Iubirea pentru vărul meu nu-mi este atât de mică și de ușuratică, așa să mă ajute Dumnezeu, și pe bună dreptate, nu m-aș lăsa mai prejos nici în fața voastră, nici în fața altora care îl iubesc nespus de mult, de ar fi să fac ceva pentru moartea lui, dar ceea ce faceți domnia voastră nu folosește la nimic, ba dimpotrivă, ar putea să ne aducă multe rele, căci repede s-ar putea descoperi ceea ce ținem atât de tăinuit”. Oriana, auzind aceste vorbe, a spus: „De data asta nu mă mai îngrijesc prea mult, căci acum, mai târziu sau mai devreme, lucrurile nu vor întârzia să fie știute de toți, chiar dacă eu mă străduiesc să le ascund, căci cel ce nu dorește să trăiască, nu se mai poate teme de nicio primejdie, orice i sar întâmpla”. În felul acesta, cum ați auzit, au stat împreună toată ziua, iar domnișoara din Danemarca a spus tuturor că Oriana nu îndrăznea să o lase singură pe Mabilia, de teamă că aceasta să nu-și pună capăt zilelor din pricina marii dureri; când s-a lăsat noaptea, le-a fost încă și mai greu, căci Oriana leșina atât de des, încât și-au zis că n-o să apuce zorile, atât de mari erau frământările și durerile sufletului ei; a doua zi, pe când se întindea masa pentru rege, în încăpere a intrat Brandoibas, ținând-o de mână pe Grindalaya cu dragoste, și mult s-au bucurat cei ce îl cunoșteau, căci trecuse o lungă bucată de vreme fără să fi avut vreo veste despre el; cei doi s-au înfățișat regelui și au îngenuncheat. Regele, care îl prețuia mult pe cavaler, i157

a spus: „Brandoibas, fii binevenit! Cum de ai zăbovit atâta vreme? Am dorit foarte mult să te afli cu noi”. La aceste vorbe, el a răspuns: „Stăpâne, am zăcut într-o temniță groaznică, de unde n-aș fi putut scăpa cu niciun chip fără ajutorul prea viteazului cavaler Amadis de Gaula, care a avut bunăvoința să ne elibereze pe mine și pe această doamnă și încă pe mulți alții, săvârșind isprăvi de vitejie ca nimeni altul; Amadis ar fi fost ucis prin cea mai mare viclenie din câte s-au văzut de către josnicul Arcalaus, dacă nu i-ar fi venit în ajutor două domnițe ce trebuie că nu puțin îl iubesc”. Auzind aceste vorbe, regele s-a ridicat iute de la masă și a zis: „Prietene, în numele credinței pe care o datorați Domnului și mie, spuneți-mi dacă Amadis trăiește”. „În numele acestei credințe, seniore, vă spun că l-am lăsat viu și sănătos acum mai puțin de zece zile; dar de ce mă întrebați?” „Pentru că ieri ni s-a spus că a fost ucis de Arcalaus”, a răspuns regele, și i-a povestit cum aflase totul. „Ah, Sfântă Fecioară! – a spus Brandoibas. Ce trădător nemernic! Aflați că lucrurile i-au ieșit mult mai prost decât gândise el.” Și i-a istorisit regelui toate câte se întâmplaseră cu Arcalaus, fără să sară o iotă, așa cum ați auzit mai înainte. Regele și toți de la curte s-au bucurat atât de mult auzind aceasta, că bucurie mai mare nu poate exista, și a poruncit ca Grindalaya să fie condusă la regină, ca să-i dea vești despre cavalerul ei; Grindalaya a fost primită de regină și de toate celelalte doamne cu multă dragoste și bucurie pentru veștile bune pe care le adusese. Domnișoara din Danemarca, cum a auzit veștile, s-a dus în goană să i le spună stăpânei sale, care a înviat din morți și i-a poruncit să meargă la regină și s-o roage să i-o trimită pe acea doamnă, fiindcă Mabilia voia să-i vorbească; domnișoara a făcut întocmai și Grindalaya a sosit iute în odaia Orianei, istorisindu-le toate veștile bune pe care le aducea; ele au primit-o cu multă cinste și n-au îngăduit ca Grindalaya să mănânce în altă parte decât la masa lor, pentru ca astfel să afle mai pe larg lucrurile ce aduseseră atâta bucurie în inimile lor triste. Și când Grindalaya a prins să le povestească cum a intrat Amadis în temniță, cum i-a ucis pe paznici și cum a scos-o de acolo pe ea, care era atât de nenorocită, apoi cum s-a luptat cu Arcalaus și toate câte s-au mai întâmplat, le-a înmuiat sufletele de tot. Și-așa cum ați auzit, au prânzit în voie bună, căci tristețea li se preschimbase în mare veselie. Grindalaya s-a despărțit apoi de ele și s-a întors la regină, unde l-a găsit pe regele Arban de Norgales, cel care o iubea nespus și venise să o caute acolo, aflând de sosirea ei. Și nu se poate povesti ce fericiți erau amândoi. Și pe loc au hotărât ca ea să rămână împreună cu regina, căci n-ar fi putut găsi un alt loc unde să fie atât de cinstită; Arban de Norgales i-a spus reginei că Grindalaya este fiica regelui Ardroid de Serolis și că toate nenorocirile prin care trecuse fuseseră 158

din pricina lui, rugând-o să o păstreze pe lângă dânsa, căci Grindalaya vrea să facă parte dintre doamnele reginei. Regina, auzind acestea, s-a bucurat să o primească în suita ei, atât datorită veștilor bune pe care le adusese despre Amadis de Gaula, cât și pentru că era de neam atât de ales, fiică de rege, și luând-o de mână, a poftit-o să se așeze în fața ei și i-a cerut iertare că nu a primit-o cu cinstea cuvenită, neștiind cine este. Regina a mai aflat că Grindalaya are o soră, o prea frumoasă domniță, pe numele ei Aldeva, care fusese crescută în casa ducelui de Bristoya și a poruncit să fie adusă de îndată la curte, să locuiască aici, căci dorea foarte mult să o cunoască. Această Aldeva fusese iubita lui don Galaor, cea pentru care avusese multe necazuri cu acel pitic, cum m-ați auzit povestind. Și, așa cum v-am spus, regele Lisuarte și toată curtea sa erau tare veseli și dornici să-l revadă de Amadis, după ce fuseseră atât de speriați de veștile rele pe care le adusese Arcalaus despre el. Despre aceștia istoria noastră nu mai spune nimic acum și va povesti despre don Galaor, căci de multă vreme nu s-a mai spus și nu sa mai pomenit nimic despre el.

159

• CAPITOLUL XXI • Cum a ajuns don Galaor, greu rănit, la o mănăstire, unde a stat cincisprezece zile și s-a însănătoșit, – și ceea ce s-a mai întâmplat după aceea Don Galaor, greu rănit, a rămas cincisprezece zile la mănăstirea unde îl dusese domnișoara pe care o eliberase din temniță, la capătul cărora, simțindu-se în stare să-și îmbrace armura, a plecat de-acolo și a pornit la drum, lăsându-se mânat de voia sorții, căci nu voia să ajungă în vreun loc anume; pe la nămiezi a ajuns într-o vale unde curgea un izvor și lângă acesta se afla un cavaler în armură, dar nu avea cal și nici vreun alt animal, ceea ce l-a mirat pe Galaor, care l-a întrebat: „Domnule cavaler, ați venit pe jos până aici?” Cavalerul de la izvor i-a răspuns: „Domnule, străbăteam codrul acesta îndreptându-mă spre un castel al meu, dar am întâlnit niște oameni care miau omorât calul și am fost nevoit să vin până aici pe jos, frânt de oboseală; și tot așa va trebui să ajung la castel, căci acolo nu se știe ce mi s-a întâmplat”, „Veți ajunge la castel – a spus don Galaor – călare pe calul scutierului meu.” „Vă sunt adânc recunoscător – a spus el –, dar mai înainte de a pleca, vreau să aflați de marea virtute a acestui izvor: nu există pe lume nicio otravă, oricât de puternică ar fi, să reziste acestei ape; adesea se întâmplă ca animalele otrăvite să vină să bea apă de-aici și imediat se înviorează, așa că toți oamenii din acest ținut vin aici să-și vindece beteșugurile.” „Ceea ce ați spus pare într-adevăr o minune – a zis don Galaor – și vreau să beau și eu din apa aceasta.” „Și cine n-ar face la fel – a spus cavalerul de la izvor –, când, aflându-vă în alte locuri, ar trebui să umblați s-o căutați?” Galaor a descălecat și i-a spus scutierului său: „Coboară și să bem”; scutierul a făcut întocmai, lăsând armele sprijinite de un copac. Cavalerul de la izvor a spus: „Mergeți să beți că vă țin eu calul”, Galaor s-a dus la izvor să bea împreună cu scutierul și, în vremea asta, celălalt și-a pus coiful, a luat lancea și scutul lui don Galaor și, încălecându-i calul, a spus: „Domnule cavaler, eu plec acum: rămâneți aici până o să reușiți și voi să trageți pe sfoară pe cineva”. Galaor, care bea din izvor, și-a ridicat capul și, văzând cum se îndepărtează cavalerul, a spus: „Într-adevăr, cavalere, nu numai că m-ați tras pe sfoară, dar mi-ați adus o mare jignire și vă voi dovedi aceasta dacă mă așteptați”. „Să rămână pentru când o să găsiți alt cal și alte arme cu care să vă luptați”, a spus cavalerul și, dând pinteni armăsarului, și-a văzut de drum. Galaor, foarte mânios, a rămas o vreme pe gânduri și apoi a încălecat calul pe care își purta armele și a pornit pe urmele cavalerului; ajuns la o răscruce de 160

unde porneau două drumuri, s-a oprit puțin, neștiind încotro s-o apuce, când a văzut că pe unul dintre drumuri se apropia o domnișoară în mare grabă, călare pe un cal și, așteptând să ajungă în dreptul lui, i-a spus: „Domnișoară, n-ați văzut, din întâmplare, un cavaler călare pe un armăsar șarg, cu un scut alb pe care e zugrăvită o floare purpurie?” „Dar ce aveți cu el?”, l-a întrebat domnișoara. Galaor i-a răspuns: „Armele și calul acela sunt ale mele și aș vrea să le recapăt de-mi stă în putință, căci mi le-a luat în chip mârșav”. „Dar cum vi le-a luat?”, l-a întrebat domnișoara. Atunci el i-a povestit totul, așa cum se petrecuse. „Și ce veți face lipsit de arme – i-a spus ea –, căci gândesc că nu vi le-a luat ca să vi le înapoieze.” „Nu vreau – a spus Galaor – decât să-l întâlnesc.” „Dacă îmi veți îndeplini o rugăminte – a spus ea –, vă voi duce la el.” Galaor, care dorea foarte mult să stea de vorbă cu acel cavaler, a încuviințat. „Atunci, urmați-mă”, a spus ea și, întorcându-se dincotro venise, a pornit la drum urmată de Galaor. Domnișoara, însă, o luase înainte o bucată de drum, căci calul lui Galaor, care îl purta pe el și pe scutierul său, nu mergea prea repede și, după vreo trei leghe bune, Galaor n-a mai zărit-o; pe când străbăteau un crâng cu copaci bătrâni, Galaor a văzut-o pe domnișoară venind spre el, dar aceasta umblase cu viclenii, căci cavalerul cu pricina era prietenul ei și o luase înainte ca să-i spună că îl aduce pe Galaor la el, ca să-i ia și celelalte arme care îi mai rămăseseră; cavalerul, atunci, a intrat într-un cort, așa înarmat cum era, și i-a spus domnișoarei să-l aducă pe Galaor acolo, unde, fără nicio primejdie, l-ar fi putut ucide ori batjocori. Și mergând, deci, ei așa, împreună, cum ați auzit, au ajuns la cort și domnișoara a spus: „Aici se află cavalerul de care m-ați întrebat”. Galaor a descălecat și s-a îndreptat spre cort, dar celălalt, care stătea la intrare, i-a spus: „N-ați făcut bine venind aici, căci fie îmi veți da și celelalte arme pe care le mai aveți, fie vă voi ucide”. „De un cavaler atât de josnic ca voi – a spus Galaor –, jur că nu mă tem deloc.” Cavalerul a ridicat spada să-l lovească, dar Galaor s-a ferit și, cum era sprinten și foarte puternic, a făcut-o cu dibăcie, scăpând și de a doua lovitură, ce a nimerit în gol; Galaor, însă, l-a lovit atât de puternic în coif, încât l-a făcut să cadă în genunchi, l-a apucat de coif și a tras de el cu atâta forță, încât i l-a smuls din cap și l-a lăsat pe cavaler întins pe jos. Cavalerul a prins s-o strige pe prietena lui în ajutor și ea, auzindu-l, a sosit cât mai repede la cort țipând: „Potoliți-vă, cavalere, căci aceasta este rugămintea pe care v-am cerut să mi-o îndepliniți”. Galaor, însă, cum fusese furios, îl lovise atât de crunt, încât cavalerul își dăduse sufletul. Când l-a văzut fără viață, domnișoara a spus: „Ah, nefericita de mine! Am zăbovit prea mult și încercând să înșel pe altul, m-am înșelat pe mine însămi”. Și apoi i-a spus lui Galaor: „Ah, cavalere! Moartea cea mai grea să vă lovească fiindcă ați ucis ființa cea mai scumpă mie de pe lume; dar o să mori și tu pentru el, pentru 161

că îți voi cere să-ți ții făgăduiala acolo unde nu vei putea fugi de moarte, oricât de puternic ai fi, și de nu îți vei ține cuvântul, voi spune aceasta în cele patru zări”. Galaor i-a răspuns astfel: „Dacă aș fi știut că veți suferi atâta, nu l-aș fi ucis, deși o merita pe deplin; dar, oricum, trebuia să-i veniți în ajutor mai repede”. „Greșeala e a mea – a spus ea – și eu o voi îndrepta, făcându-te să plătești cu viața ta viața lui.” Galaor și-a încălecat calul, scutierul i-a luat armele și au plecat de-acolo; dar nu se îndepărtaseră mai mult de-o leghe când, întorcând capul spre dreapta, a văzut-o pe domnișoară venind în urma lui; când aceasta l-a ajuns din urmă, a întrebat-o: „Domniță, încotro vreți să mergeți?” „Vreau să vă însoțesc – a răspuns ea –, până îmi veți îndeplini făgăduiala și voi face astfel încât să muriți de moarte cruntă.” „Mai bine ar fi – a spus don Galaor – să-mi cereți altceva, ceva ce vă doriți cel mai mult, nu lucrul acesta pe care l-ați pomenit.” „Nu vă voi cere nimic altceva – a spus ea – decât să vă dați viața pentru viața lui, căci altminteri veți fi socotit trădător și perfid.” Deci Galaor și-a văzut mai departe de drum, însoțit de acea domnișoară, care nu făcea alta decât să-l ocărască. Și după trei zile de mers au ajuns într-o pădure, al cărei nume este Angaduza. Acum, autorul se oprește cu povestirea aici, pentru a o continua la locul potrivit, și se întoarce la Amadis care, după ce s-a despărțit de domnișoarele Urgandei, așa cum v-am istorisit, a tot umblat până la amiază când, ieșind dintr-un codru pe care îl străbătuse, a dat de o câmpie în mijlocul căreia se înălța o mândră fortăreață, iar pe un drum a văzut o caleașcă, mare și frumoasă cum nu mai văzuse vreodată, trasă de doisprezece cai și acoperită cu mătase purpurie țesută cu fir, așa încât nu se putea vedea deloc înăuntru. Caleașca era păzită pe cele patru laturi de opt cavaleri înarmați. Cum a văzut caleașca, Amadis s-a îndreptat spre ea, foarte dornic să afle ce înseamnă toate acestea, dar, când a ajuns în dreptul ei, un cavaler i-a ieșit în întâmpinare și i-a spus: „Dați-vă la o parte, cavalere, și nu îndrăzniți să vă apropiați”. „N-am venit cu gânduri rele”, a spus Amadis. „Oricum ar fi – a spus celălalt –, nu vă mai gândiți la asta, căci nu sunteți dintre cei ce au dreptul să vadă ce e în caleașcă și, dacă stăruiți, veți plăti cu viața, căci va trebui să luptați cu noi și e de-ajuns unul singur dintre acești cavaleri ca să ne scape de voi, darmite toți la un loc.” „Nu știu cât de viteji sunteți – a răspuns Amadis –, dar dacă îmi va sta în puteri, voi vedea ce e în caleașcă.” Și a pus mâna pe arme; cei doi cavaleri care mergeau în față s-au năpustit asupra lui, iar el asupra lor; unul dintre ei l-a lovit în scut și și-a frânt lancea, dar celălalt și-a greșit lovitura. Amadis l-a trântit la pământ pe cel cu care se înfruntase și, întorcându-se spre celălalt, care îl depășise, l-a izbit cu atâta forță, încât l-a doborât cu cal cu tot la pământ; dar când a dat să se apropie de caleașcă, s-au repezit alți doi cavaleri în cea mai mare goană a cailor și s162

au înfruntat cu el; pe unul, Amadis l-a pălit atât de tare, încât armura pe care o purta nu i-a slujit la nimic, iar celuilalt i-a dat o asemenea lovitură de spadă în coif, încât a căzut fără simțire îmbrățișând grumazul calului. Când ceilalți patru și-au văzut tovarășii învinși de un singur cavaler, tare s-au mai înspăimântat de asemenea faptă nemaiîntâlnită și au pornit cu toții, mânioși foarte, să-l lovească pe Amadis; mai înainte însă de a ajunge la el, Amadis izbutise să-l doboare la pământ și pe ultimul. Unii din cei patru l-au lovit pe Amadis în scut, ceilalți însă și-au greșit loviturile; Amadis s-a pregătit să-l lovească pe cel ce venea în frunte cu spada; celălalt însă se năpustise cu atâta forță, încât s-au izbit în scuturi și în coifuri așa de puternic, că bietul cavaler a căzut de pe cal atât de zdrobit, că nu mai știa pe ce lume se află; ceilalți trei s-au întors spre Amadis, lovindu-l năprasnic, dar Amadis, aruncând spada din mână, l-a apucat pe unul din ei de lance și a tras de ea atât de tare, încât i-a smuls-o din mână și l-a izbit cu ea pe altul în gâtlej așa de crunt, încât vârful și lemnul lăncii i-au ieșit prin ceafă, iar cavalerul s-a prăbușit mort; de îndată Amadis a pornit în goană spre ceilalți doi și l-a pălit pe unul din ei în coif, cu toată puterea, azvârlindu-i-l din cap; atunci Amadis a văzut că e un om bătrân și, făcându-i-se milă, i-a spus: „Domnule cavaler, ar trebui să renunțați la asemenea fapte, că dacă până acum nu ați dobândit cinste și glorie, de acum încolo, vârsta vă îngăduie să nu le mai dobândiți”. Cavalerul i-a răspuns: „Domnule și prietene, aș zice că dimpotrivă: cei tineri trebuie să câștige gloria, iar cei bătrâni să apere cinstea atât cât le stă în putință”. Auzind vorbele bătrânului, Amadis a răspuns: „Socotesc mai înțelepte vorbele voastre, cavalere, decât ceea ce am spus eu”. Pe când stăteau astfel de vorbă, Amadis și-a ridicat privirea și a văzut că celălalt cavaler fugea în cea mai mare goană a calului spre castel, iar ceilalți, câți se mai putuseră ridica de jos, îl urmau; atunci, ridicând mătasea de pe caleașcă, a văzut înăuntru un sicriu, iar pe capacul acestuia o statuie de marmură care înfățișa chipul unui rege cu coroană pe cap și în vestminte regești, cu coroana despicată până la creștetul capului, iar capul despicat până la gât; alături de sicriu, pe o canapea, se aflau o doamnă și o copilă atât de frumoasă cum nu mai văzuse vreodată în viața lui; Amadis i-a spus doamnei: „Doamnă, de ce are statuia aceasta chipul despicat?” Doamna, privindu-l și văzându-l că nu face parte din suita ei, i-a spus: „Ce înseamnă asta, cavalere, cine ți-a îngăduit să privești înăuntru?” „Eu însumi – a răspuns el –, pentru că doream să văd ce se află în caleașcă.” „Și cu cavalerii noștri ce s-a întâmplat?”, a întrebat ea. „Mi-au făcut mai mult rău decât bine”, a spus el. Atunci, doamna, ridicând acoperământul de mătase, i-a văzut pe unii dintre ei morți, pe alții târându-se în urma cailor, și foarte tulburată i-a spus lui Amadis: „Blestemat fie ceasul în care v-ați născut, de vreme ce ați săvârșit 163

asemenea fapte diavolești”. „Doamnă – a spus el –, cavalerii voștri sunt cei care m-au atacat, dar, rogu-vă, binevoiți să-mi răspundeți la întrebarea mea.” „Așa să mă ajute Dumnezeu – a spus doamna –, dacă veți afla ceva de la mine, căci tare am mai fost umilită de domnia voastră.” Amadis, văzând-o atât de supărată, a plecat de acolo și și-a văzut mai departe de drumul său. Cavalerii doamnei au urcat morții în caleașcă și, rușinați foarte, au încălecat și au pornit spre castel. Piticul l-a întrebat pe Amadis ce văzuse în caleașcă. Amadis i-a spus, adăugând că nu putuse afla nimic de la acea doamnă. „Dacă ar fi fost un cavaler gata de luptă – a zis piticul –, iute ne-ar fi spus despre ce e vorba.” Amadis și-a continuat drumul în tăcere. Dar după ce străbătuse o leghe, l-a văzut venind în urma sa pe cavalerul cel bătrân cu care se luptase, strigându-i să îl aștepte. Amadis a rămas pe loc și cavalerul a sosit fără arme, spunându-i: „Domnule cavaler, vin din partea doamnei pe care ați văzut-o în caleașcă, fiindcă regretă vorbele necuviincioase ce le-a rostit și vă roagă să rămâneți peste noapte la castel”. „Bunule domn – a răspuns Amadis –, am văzut-o atât de pornită datorită celor ce mi s-au întâmplat cu domniile voastre, încât cred că persoana mea mai mult ar înfuria-o decât i-ar face plăcere.” „Credeți-mă, domnule – a spus cavalerul –, că va fi foarte bucuroasă dacă veniți.” Amadis, socotind că un cavaler atât de în vârstă nu poate minți și văzând cu câtă dragoste îl roagă să vină, s-a întors din drum; și, vorbind ei despre una și alta, Amadis l-a întrebat dacă știe de ce statuia de marmură are chipul despicat, dar cavalerul n-a vrut să-i spună; când au ajuns în apropierea castelului, cavalerul a spus că vrea să o ia înainte, ca să-i anunțe doamnei sosirea. Amadis și-a urmat drumul încet și a ajuns la porțile castelului deasupra cărora se înălța un turn; la o fereastră, Amadis le-a văzut pe doamnă și pe copila frumoasă; doamna i-a spus: „Intrați, domnule cavaler, căci vă suntem adânc recunoscători pentru vizita voastră”. „Doamnă – a spus el –, sunt nespus de mulțumit că vă aduc mai degrabă bucurie decât supărare”; și a intrat în castel, mergând drept înainte, când, dintr-o sală a auzit larmă mare și, de îndată, au ieșit de-a-colo cavaleri înarmați, unii călări, alții pe jos, strigând cu toții: „Stați pe loc, cavalere, și dați-vă prins, că de nu vă ucidem”. „Fiți siguri – a spus el – că nu voi intra de bunăvoie în temnița unor oameni atât de vicleni.” Și și-a pus coiful pe cap, dar n-a apucat să-și ia scutul în marea grabă, că au și prins să-l lovească din toate părțile; el însă s-a apărat cu strășnicie, ajutat de armăsarul său, care îl ferea de lovituri, și a trântit la pământ pe toți câți putea izbi; simțindu-se, însă, copleșit de mulțime, s-a îndreptat spre un șopron ce se afla în curte și acolo, înăuntru, a făcut minuni de vitejie; văzând că piticul și Gandalin au fost prinși, Amadis sa înarmat cu mai mult curaj ca să se apere, dar cum ceilalți erau mulți și îl atacau din toate părțile, lovindu-l atât de tare încât adesea cădea în 164

genunchi, nu exista niciun chip să scape de moarte, căci nu l-ar mai fi închis în temniță după ce ucisese șase dintre dușmanii săi și rănise greu pe atâția alții; dar Dumnezeu și marea lui cinste l-au ajutat cum nu se poate mai bine și de astă dată și iată cum: copila cea frumoasă, care privea lupta, văzându-l făcând acele minuni de vitejie, s-a milostivit de el și, chemând-o la ea pe o domnișoară de onoare, i-a spus: „Prietenă, atât de mult m-a mișcat marea vitejie a acestui cavaler, încât mai degrabă aș vrea să moară toți oamenii noștri decât el; așa că vino cu mine”. „Doamnă – a spus domnișoara –, ce vreți să faceți?” „Dați drumul leilor mei – a spus domnița –, ca să-i omoare pe cei ce l-au încolțit atât de rău pe cel mai viteaz cavaler din lume; și cum îmi sunteți vasală, vă poruncesc să-i sloboziți, căci nimeni altcineva afară de domnia voastră nu poate face aceasta, fiindcă leii nu cunosc alt stăpân, iar eu voi face astfel încât să nu vi se aducă nicio vină”; după care copila s-a întors alături de doamnă. Domnișoara a dat drumul leilor, doi la număr și foarte fioroși, legați unul de altul cu un lanț; leii au intrat în curte, iar ea a prins să le strige celorlalți să se ferească, fiindcă leii au scăpat din cușcă. Dar mai înainte de-a apuca oamenii să fugă, pe câți i-au putut prinde, leii i-au făcut bucățele cu ghearele lor ascuțite și puternice. Amadis, văzând că lumea fuge spre ziduri și turn și că a scăpat de ei, în vreme ce leii se înverșunau cu cei ce le stăteau în cale, a alergat cât mai iute cu putință spre porțile castelului și, ieșind afară, le-a închis în urma lui, astfel încât leii au rămas înăuntru; el, ostenit tare, căci se războise strașnic, s-a așezat pe o piatră, cu spada în mână, din care i se frânsese o treime. Leii umblau prin curte dintr-o parte în alta, dând buzna spre poartă să iasă. Oamenii din castel nu îndrăzneau să coboare și nici domnișoara care îi păzea, fiindcă leii erau atât de îndârjiți și de furioși, că nu mai ascultau de nimeni; astfel că, cei dinăuntru nu știau ce să facă și au hotărât ca stăpâna castelului să-l roage pe cavaler să deschidă porțile, zicându-și că, mai curând, o va face pentru ea, care este femeie, decât pentru oricine altcineva; ea însă, socotind că îi făcuse prea mult și nemăsurat rău, n-a îndrăznit să îl roage asemenea lucru; cu toate acestea, văzând că nu există niciun alt mijloc de scăpare, a ieșit la fereastră și a spus: „Domnule Cavaler, cu toate că am greșit foarte tare, fără să ne dăm seama, fie ca bunătatea voastră să învingă vina noastră și, dacă binevoiți, deschideți porțile ca leii să iasă afară și noi să scăpăm de primejdie și de spaimă; și totodată vom îndrepta cum se cuvine greșeala pe care am săvârșit-o față de domnia voastră, cu toate că vreau să vă spun că gândul și vrerea mea n-au fost decât să vă pun în lanțuri”. El a răspuns cu glas foarte blând: „Doamnă, pentru asta nu trebuia să faceți ce ați făcut, căci cu plăcere v-aș fi fost slujitor, așa cum sunt slujitorul tuturor doamnelor și domnițelor ce au nevoie de ajutorul meu”. „Deci, domnule – a spus ea – nu veți deschide 165

porțile?” „Nu, așa să mă ajute Dumnezeu – a spus Amadis –, și nici nu veți avea parte de bunătatea mea.” Doamna s-a retras de la fereastră plângând, iar copila cea frumoasă i-a spus lui Amadis: „Domnule cavaler, aici se află și persoane care nu sunt vinovate de răul ce vi s-a făcut, ci mai degrabă merită să le mulțumiți pentru lucruri pe care nu le știți.” Amadis s-a simțit atras de ea și i-a spus: „Frumoasă prietenă, vreți să deschid poarta?” „Mult v-aș fi recunoscătoare”, a spus ea. Amadis a dat să deschidă porțile, dar copila i-a spus: „Domnule cavaler, așteptați puțin, să-i spun doamnei să le poruncească celor de-aici să vă dea pace”. Amadis a prețuit-o pentru vorbele acestea și a gândit că fata e înțeleaptă. Doamna a dat porunca întocmai și i-a făgăduit că îi va elibera îndată pe Gandalin și pe pitic, iar cavalerul cel bătrân, de care ați auzit, i-a spus lui Amadis să se înarmeze cu un scut și un buzdugan, ca să poată ucide leii când aceștia vor ieși din cetate. „Armele leaș vrea pentru altceva – a spus Amadis – și să n-am parte de ajutorul lui Dumnezeu dacă voi face vreun rău celor ce m-au ajutat atât de bine”. „Întradevăr domnule – a spus cavalerul –, de multă loialitate trebuie să dați dovadă față de oameni dacă vă purtați astfel cu fiarele sălbatice.” După care i-au aruncat buzduganul și scutul, iar Amadis și-a băgat în teacă ceea ce îi mai rămăsese din spadă, și-a petrecut scutul pe braț și, cu buzduganul în mână, s-a dus să deschidă poarta; leii, de cum au simțit că poarta se deschide, au năvălit și au pornit în goană peste câmp, iar Amadis a rămas lipit cu spatele de o parte a porții și apoi a intrat în castel; de îndată, castelana și toți ceilalți au coborât din turn și s-au îndreptat spre el, primindu-l cum nu se poate mai bine; apoi i-au adus pe Gandalin și pe pitic. Amadis i-a spus doamnei: „Doamnă, mi-am pierdut calul aici la voi și dacă nu porunciți să mi se dea altul în loc, voi fi nevoit să plec pe jos”. „Domnule – a spus castelana –, dați-vă jos armura și odihniți-vă aici în noaptea asta, căci este târziu; veți primi un cal, de bună seamă, că nemaivăzut lucru ar fi ca un cavaler ca domnia voastră să meargă pe jos.” Amadis a încuviințat și, pe dată, i s-a scos armura într-o încăpere și i s-a adus o pelerină în care să se înfășoare, după care a fost condus la fereastra unde îl așteptau doamna și copila. Acestea, când l-au văzut, mult s-au mai minunat de marea lui frumusețe și de faptul că, având o vârstă atât de fragedă, săvârșește asemenea fapte de arme nemaiîntâlnite. Amadis o privea pe copilă, care i se părea nespus de frumoasă, dar i-a spus doamnei: „Spuneți-mi, doamnă, dacă binevoiți, de ce statuia pe care am văzut-o în caleașcă are chipul despicat?” „Cavalere – a răspuns ea –, dacă vă învoiți să faceți ceea ce trebuie să faceți, vă voi spune, dacă nu, nu mă mai întrebați.” „Doamnă – a spus el –, nu e drept ca un om să se învoiască a face ceva ce nu știe, dar, dacă e un lucru potrivit cu un cavaler, nu contra dreptății, nu mă voi da în lături”. Doamna i166

a răspuns că a vorbit în chip înțelept și, poruncind ca toate doamnele și domnișoarele de onoare și toți ceilalți să părăsească încăperea, a luat-o pe copilă lângă ea și a spus: „Domnule cavaler, statuia aceea de marmură pe care ați văzut-o a fost cioplită în amintirea tatălui acestei frumoase copile, ce se află în sicriul din caleașcă, și a fost rege; în timpul unei serbări, pe când se afla așezat pe tron, a sosit un frate de-al său și, spunându-i că socotește că și el are dreptul să poarte acea coroană pe cap, fiind de-un sânge, a scos o spadă ascunsă sub pelerină și l-a lovit, despicându-i coroana și capul, așa cum ați văzut că îl înfățișează statuia. Și cum plănuise din vreme toată trădarea, adusese cu el mulți cavaleri, așa încât, o dată mort regele, cum nu avea alt fiu ori fiică în afară de această copilă, a pus mâna repede pe regat, care acum e în puterea lui; la vremea aceea cavalerul bătrân care v-a adus aici o avea în grijă pe această copilă, dar a fugit cu ea și mi-a adus-o aici, la castel, pentru că este nepoata mea; apoi am dobândit trupul tatălui ei și, în fiecare zi, pun sicriul în caleașcă și pornesc să străbat câmpia, dar am jurat că nu îl voi arăta decât celui care va reuși să-l vadă prin forța armelor și chiar de-l va vedea, nu îi voi spune istoria sa până nu se va învoi să răzbune această josnică trădare; iar dacă domnia voastră, viteazule cavaler, în numele dreptății și al virtuții care vă obligă, vreți să vă puneți în slujba acestei cauze drepte marea vitejie și tăria sufletească pe care vi le-a dat Dumnezeu, știind că pot conta pe domnia voastră, voi continua să port sicriul ca până acum, până voi mai găsi alți doi cavaleri ce îmi fac trebuință, pentru ca toți trei să luptați cu acel trădător și cu cei doi feciori ai săi, căci între ei există înțelegerea să nu se despartă unul de celălalt, iar dacă vor fi provocați la luptă, să se lupte toți împreună”. „Doamnă – a spus Amadis –, e drept să căutați să răzbunați cea mai mare trădare de care am auzit vreodată, și, de bună seamă, cel ce a săvârșit-o nu poate rămâne multă vreme nepedepsit, căci nici Dumnezeu n-ar îngădui asta, și dacă ați reuși să-i convingeți să se lupte unul câte unul cu mine, cu ajutorul lui Dumnezeu, maș prinde să lupt cu ei.” „Asta n-o vor face”, a spus doamna. „Și-atunci – a întrebat el –, ce-ați dori să fac eu?” „Să vă aflați aici – a spus ea – de azi întrun an, dacă veți mai fi în viață și stăpân pe voi înșivă, și, până atunci, eu îi voi găsi pe ceilalți doi cavaleri, iar domnia voastră veți fi al treilea.” „O voi face cu multă plăcere – a spus Amadis – și nu vă mai chinuiți să-i căutați pe ceilalți doi cavaleri, căci socot că îi voi aduce eu la sorocul stabilit și vor ști prea bine să apere dreptatea.” Amadis spunea aceasta pentru că se gândea că până atunci avea să-i găsească pe fratele său, don Galaor, și pe Agrajes, vărul său, și cu ei ar fi îndrăznit să purceadă la o faptă atât de anevoioasă. Mult i-au mulțumit doamna și copila, spunându-i să încerce să găsească cavaleri foarte curajoși, căci numai așa trebuie să fie, fiind lucru știut că acel 167

rege rău și feciorii săi erau dintre cei mai viteji și mai puternici cavaleri din câți sunt pe lume. Amadis le-a spus: „Chiar dacă va lipsi unul dintre cavalerii de care am nevoie, nu mă voi zbate prea mult să caut un al treilea, oricât ar fi ceilalți de puternici”. „Domnule – a spus castelana –, unde vă veți afla și unde să vă căutăm?” „Doamnă – a spus Amadis –, fac parte din curtea regelui Lisuarte și sunt cavaler al reginei Brisena, soția lui.” „Și-acum – a spus ea –, să ne ospătăm, căci bine ne vor cădea bucatele după această învoială.” Și îndată au intrat într-o încăpere foarte frumoasă, unde li s-au adus mâncăruri alese, iar când a venit vremea de culcare, Amadis a fost condus într-o odaie unde avea să doarmă și a rămas cu el numai domnișoara ce dăduse drumul leilor și care i-a spus: „Domnule cavaler, aici, în castel, se află cineva care v-a dat ajutor, fără să știți”. „Cum asta?”, a întrebat Amadis. „V-a scăpat de la moartea ce vă pândea foarte de-aproape – a răspuns ea – cu ajutorul leilor cărora le-am dat drumul eu, la porunca acelei copile frumoase, stăpâna mea, căreia i s-a făcut milă văzând cum vă încolțiseră ceilalți.” Amadis s-a minunat de înțelepciunea unei ființe de vârstă atât de fragedă, iar domnișoara a spus: „Eu cred cu siguranță că, dacă va trăi, va avea două însușiri cu totul deosebite de celelalte femei și anume: va fi foarte frumoasă și va avea multă minte”. Amadis a spus: „Așa se pare, într-adevăr, și spuneți-i că îi mulțumesc mult și că mă poate socoti cavalerul său”. „Domnule – a spus domnișoara –, mult mă bucură ceea ce îmi spuneți, iar ea va fi cu atât mai bucuroasă aflând aceasta de la mine”; domnișoara a ieșit din încăpere și Amadis a rămas în patul lui; Gandalin și piticul, care stăteau culcați în alt pat, la picioarele stăpânului lor, au auzit foarte bine ceea ce vorbiseră cei doi și piticul, cum nu știa de dragostea dintre stăpânul său și Oriana, și-a zis că acesta o iubește pe copila cea frumoasă și pentru că se legase de ea, vrea să îi fie cavaler, dar gândul acesta n-a mai apucat să i-l spună lui Amadis, căci îi sunase ceasul să se afle în pragul unei cumplite morți, cum se va istorisi mai departe. O dată trecută noaptea și sosită dimineața, Amadis s-a sculat și s-a dus să asculte liturghia împreună cu doamna, pe care a întrebat-o cum se numesc cei cu care avea să lupte. Doamna i-a spus: „Tatăl se numește Abiseos, fiul mai mare, Darasion, iar celălalt Dramis, toți trei sunt vestiți pentru faptele lor de arme”. „Și țara – a întrebat Amadis – ce nume are?” „Sobradisa – a spus ea –, care se învecinează cu Serolis, iar celălalt hotar îi este marea.” După aceasta, Amadis și-a îmbrăcat armura, a încălecat un cal dat de castelană și, pe când voia să-și ia rămas bun, a sosit copila cea frumoasă, ținând în mână o spadă frumos lucrată, ce fusese a tatălui ei, și i-a spus: „Domnule cavaler, de dragul meu purtați această spadă câtă vreme va fi întreagă și Dumnezeu să vă ajute cu ea”. Amadis i-a mulțumit, râzând, și i-a 168

spus: „Doamnă și prietenă, socotiți-mă cavalerul vostru, care va face totul întru cinstea și folosul vostru”. Ea s-a bucurat tare mult de aceste vorbe și bucuria i s-a citit limpede pe chip. Piticul, care privea totul cu atenție, a spus: „În mod sigur, doamnă, nu e mic câștigul de-a avea un asemenea cavaler în slujba voastră”.

169

• CAPITOLUL XXII • Cum a plecat Amadis de la castelul doamnei și ce i s-a întâmplat pe drum Amadis și-a luat rămas bun de la castelană și de la copilă și și-a urmat drumul fără nicio aventură, până a ajuns la pădurea ce se numește Angaduza. Piticul mergea înainte; pe același drum le-au apărut în cale un cavaler și o domnișoară și, ajungând foarte aproape de pitic, cavalerul a pus mâna pe spadă și s-a repezit după pitic să îi taie capul. Piticul, înfricoșat, s-a lăsat să cadă de pe cal, strigând: „Ajutor, stăpâne, că mă omoară!” Amadis, care l-a văzut, a alergat de îndată și a spus: „Ce înseamnă asta, domnule cavaler? De ce vreți să-mi omorâți piticul? Nu vă purtați cum se cuvine ridicând mâna asupra unei ființe nenorocite, cu atât mai mult cu cât îmi aparține și nu mi-ați cerut îngăduința, așa cum este drept; nu încercați să-i faceți vreun rău, căci îl voi ocroti”. „Îmi pare rău că îl ocrotiți – a spus cavalerul –, dar eu tot va trebui să-i retez capul.” „Mai înainte, însă, ne vom lupta”, a spus Amadis. Și luându-și armele, apărându-se cu scuturile, s-au năpustit unul contra celuilalt în cea mai mare goană a cailor și s-au izbit atât de tare în scuturi, încât le-au îndoit împreună cu platoșele; caii și ei înșiși sau lovit atât de zdravăn unul de altul, cu trupurile și cu coifurile, încât au căzut amândoi de pe cai, fiecare în câte o parte, dar s-au ridicat iute și au început să se bată în spade cu atâta înverșunare și forță, că oricine i-ar fi privit s-ar fi înfricoșat; și erau atât de îndârjiți și unul și celălalt, că niciodată nu s-a mai văzut om să-și riște astfel viața. Și s-au tot luptat ei așa, dându-și lovituri zdravene și nemiloase o bună bucată de zi, încât scuturile și armurile erau sparte în multe locuri și nu prea îi mai apărau, iar spadele aveau destul loc să răzbată până la trupuri și nu fără urmări; coifurile le erau și ele sparte și înfundate în toate părțile și, cum erau foarte obosiți, s-au tras deoparte și unul și celălalt și cavalerul i-a spus lui Amadis: „Cavalere, nu vă mai zbateți pentru acest pitic și lăsați-mă să fac ceea ce vreau cu el, și apoi îmi voi plăti datoria față de voi”. „Nu mai spuneți asemenea lucruri – a răspuns Amadis –, pentru că, oricum, îl voi apăra.” „Atunci – a spus cavalerul –, e sigur că fie voi muri eu, fie capul piticului va fi al acelei domnișoare, care mi l-a cerut.” „Iar eu vă spun – a zis Amadis – că mai degrabă va cădea unul din capetele noastre”; și, luându-și scutul și spada, a prins a-l lovi iarăși furios foarte pentru că, fără nicio pricină și plin de trufie, cavalerul voia să-l ucidă pe pitic, fără ca acesta să aibă vreo vină; dar dacă Amadis se dovedea curajos și puternic, nici celălalt nu era mai prejos; ba mai degrabă aș spune 170

că se năpustea asupra lui înfricoșător și își dădeau unul altuia lovituri puternice, străduindu-se fiecare să-l facă pe celălalt să-i cunoască forța și vitejia, așa că altă nădejde decât moartea nu aveau; cavalerul era foarte zdrobit, dar nu până într-atât încât să nu mai lupte cu destulă vlagă. Pe când se aflau ei în această încleștare, cum ați auzit, întâmplarea a făcut ca un cavaler îmbrăcat în armură să treacă prin locul unde se afla domnișoara și, văzând lupta, a început să se închine, zicând că de când s-a născut n-a mai văzut asemenea înfruntare între doi cavaleri, și a întrebat-o pe domnișoară dacă știe cine sunt cavalerii aceia. „Știu – a răspuns ea –, căci din pricina mea se luptă și nu pot fi decât bucuroasă, că mult mi-ar plăcea să moară unul din ei și încă și mai mult dac-ar pieri amândoi.” „Domnișoară – a spus cavalerul –, acestea nu sunt gânduri și dorințe frumoase; mai degrabă ar trebui să vă rugați lui Dumnezeu pentru asemenea bărbați viteji; dar spuneți-mi, de ce îi urâți atât de mult?”; „O să vă spun – a răspuns domnișoara. Cel cu scutul mai întreg este omul pe care îl urăște cel mai mult pe lumea asta unchiul meu, Arcalaus, și a cărui moarte o dorește mai mult decât a oricărui alt om, iar numele lui este Amadis; celălalt, cel cu care se luptă, se numește Galaor, și l-a ucis pe bărbatul pe care îl iubeam cel mai mult pe lumea asta; el mi-a făgăduit că îmi va îndeplini o rugăminte, iar eu voiam să-i cer ceva ce să-i aducă moartea; și cum l-am recunoscut pe primul cavaler și știu că e cel mai viteaz din lume, i-am cerut capul piticului. Și astfel, Galaor, care este un cavaler foarte curajos, luptă ca să-mi dea capul piticului, celălalt ca să îl apere, și vor ajunge să se ucidă, ceea ce îmi va aduce nemăsurată glorie și bucurie”. Cavalerul, auzind acestea, a spus: „Blestemată să fie femeia care a pus la cale o uneltire atât de mârșavă, ca să ducă la pieire pe cei mai viteji cavaleri din lume!”; și scoțându-și spada din teacă i-a retezat capul, care s-a rostogolit la picioarele calului, și a spus: „Primește această răsplată pentru unchiul tău Arcalaus, care m-a azvârlit în temnița lui cumplită, de unde m-a eliberat acel viteaz cavaler”; și în cea mai mare goană a calului s-a îndreptat spre ei, strigând: „Opriți-vă, cavalere Amadis, căci acest luptător e fratele vostru, don Galaor, cel pe care îl căutați!” Când Amadis a auzit aceste vorbe, a aruncat scutul și spada pe jos și, apropiinduse de rivalul său, i-a spus: „Ah, frate, binecuvântată fie soarta care ne-a făcut să aflăm cine suntem!” Galaor a spus: „Ah, nefericit fără noroc ce sunt, ce iam făcut fratelui și stăpânului meu!”; și îngenunchind în fața lui i-a cerut iertare, plângând. Amadis l-a ridicat de jos, l-a îmbrățișat și a spus: „Frate drag, socotesc că a fost cu folos primejdia în care m-am aflat datorită domniei voastre, căci avem dovada vitejiei și bărbăției voastre fără seamăn”. După aceste vorbe, și-au scos coifurile ca să se odihnească, fiindcă multă nevoie aveau. Cavalerul le-a povestit ce îi spusese domnișoara și cum o 171

ucisese. „Binecuvântat să fiți – a spus Galaor –, că astfel am scăpat de făgăduiala făcută.” „În mod sigur, domnule – a spus piticul –, îmi place mai mult că ați scăpat de făgăduială în felul acesta, decât așa cum aveați de gând, dar mult mă minunez de ce îmi voia răul acea domnișoară, pe care n-am văzut-o niciodată.” Galaor le-a istorisit toate câte i se întâmplaseră cu ea și cu prietenul ei, așa cum ați auzit mai înainte, iar celălalt cavaler a spus: „Domnilor, sunteți amândoi răniți greu, așa că încălecați, rogu-vă, și să mergem la un castel al meu, în apropiere, ca să vă oblojiți rănile”. „Dumnezeu să vă răsplătească – a spus Amadis – pentru ceea ce ați făcut pentru noi.” „Domnule, mă socotesc fericit că vă pot sluji, pentru că voi m-ați eliberat din cea mai cruntă și mai cumplită temniță în care a fost vreodată azvârlit un om.” „Unde s-a întâmplat asta?”, a întrebat Amadis. „La castelul lui Arcalaus Vrăjitorul – a spus el; eu sunt unul dintre cei mulți care au ieșit din temniță datorită domniei voastre”. „Și cum vă numiți?”, l-a întrebat Amadis. „Mă numesc Balais – a răspuns el – și, după castelul meu, al cărui nume este Carsante, mi se spune Balais de Carsante; și tare vă rog, domnule, să veniți cu mine la castel.” Don Galaor a spus: „Să mergem cu acest cavaler care vă iubește atât de mult”. „Să mergem, frate – a spus Amadis – dacă vă este pe plac.” Și au încălecat cum au putut mai bine și au sosit la castel, unde se aflau cavaleri și doamne și domnițe, ce i-au primit cu mare dragoste; acestora, Balais le-a grăit astfel: „Prieteni, aduc cu mine întreaga floare a cavalerilor din lume: unul este Amadis, cel ce m-a salvat din temnița înfricoșătoare, iar celălalt, fratele său, don Galaor; i-am întâlnit într-o asemenea clipă, încât dacă Dumnezeu, în marea lui bunătate, nu mi-ar fi purtat pașii într-acolo, unul din ei, sau poate amândoi, ar fi pierit. Slujiți-i și cinstiți-i așa cum se cuvine”. Cei din castel i-au coborât de pe cai și i-au condus într-o încăpere unde li s-au scos armurile și au fost culcați în paturi bogate și îngrijiți de două nepoate ale soției lui Balais, care erau tare pricepute la aceste treburi; doamna, soția cavalerului, i s-a înfățișat lui Amadis și, cu multă smerenie, i-a mulțumit pentru toate câte făcuse eliberându-l pe bărbatul ei din temnița lui Arcalaus. Aflându-se ei acolo, cum ați auzit, Amadis i-a povestit lui Galaor cum a plecat de la curtea regelui Lisuarte în căutarea lui și că făgăduise că îl va aduce și pe el acolo, rugându-l să îl însoțească, fiindcă nu se află în lume curte mai slăvită, unde să trăiască atâția bărbați viteji. „Domnule și frate – a spus don Galaor –, voi face întocmai, tot ceea ce vă este pe plac, deși mă legasem să nu fiu cunoscut la curte până ce faptele mele, asemănându-se în vreun fel cu ale voastre, nu-mi vor dovedi vitejia, ori de nu, să pier luptând.” „Frate – i-a spus Amadis –, fiți sigur că faima voastră este atât de mare acolo, încât, dacă eu mă bucur de oarecare renume, acesta pălește în fața voastră.” „Vai, domnule – a spus don 172

Galaor –, pentru Dumnezeu, nu spuneți asemenea nesăbuință, căci nu cu fapta, dar nici măcar cu gândul n-aș putea să ajung la măreția voastră.” „Să lăsăm asta – a spus Amadis –, căci dacă e să socotim vitejia tatălui nostru, între noi nu trebuie să existe nicio deosebire.” Și de îndată i-a poruncit piticului să plece la curtea regelui Lisuarte și, sărutându-i mâinile reginei în numele lui, să-i povestească felul cum îl întâlnise pe Galaor și să-i spună că, de cum li se vor vindeca rănile, vor porni într-acolo. Piticul, îndeplinind porunca stăpânului său, a pornit pe drumul spre Vindilisora unde, la vremea aceea, se afla regele însoțit de toți cavalerii săi.

173

• CAPITOLUL XXIII • Cum regele Lisuarte, plecând la vânătoare ca de obicei, a văzut venind pe drum trei cavaleri înarmați și ce i s-a întâmplat cu ei Cum regele Lisuarte era un mare vânător, când nu avea alte treburi mai potrivite cu îndatoririle lui, pleca deseori să vâneze într-o pădure ce se afla în apropierea cetății Vindilisora care, fiind foarte deasă, adăpostea multe animale și fiare sălbatice. Regele pornea întotdeauna în straie de vânătoare, îngrijindu-se ca fiecare lucru să fie făcut așa cum se cuvine. Într-o zi, pe când se afla împreună cu hăitașii în preajma unui drum larg, a văzut că se apropie pe drum trei cavaleri în armură și a trimis un scutier să-i poftească la el. Cavalerii s-au abătut din drum și au intrat în pădure, îndreptându-se spre locul unde îi călăuzea scutierul. Aflați, dară, că aceștia erau Galvanes fără de Țară, Agrajes, nepotul lui, și Olivas, cel ce venise cu ei să-l cheme la luptă pe ducele de Bristoya, și împreună cu ei se afla și domnița pe care o salvaseră de la moarte când urma să fie arsă de vie. Când s-au apropiat îndeajuns, regele, cunoscându-l bine pe don Galvanes, i-a spus: „Don Galvanes, prietene drag, fiți binevenit!”; și, îmbrățișându-l, a adăugat: „Tare mă bucur”; și cu aceeași bunăvoință i-a primit și pe ceilalți, căci era omul ce îi primea pe cavalerii ce soseau la curtea sa cu cea mai mare dragoste și cinste ce se pot afla pe lume. Don Galvanes i-a spus regelui: „Domnule, iată-l pe Agrajes, nepotul meu, pe care vi-l aduc ca pe unul dintre cei mai viteji cavaleri de pe pământ, căci dacă n-ar fi așa, nu l-aș înfățișa unui bărbat ca domnia voastră, slujit de atâția cavaleri viteji și prețuiți”. Regele, care auzise multe laude aduse lui Agrajes, s-a bucurat foarte și, îmbrățișându-l, i-a spus: „Prietene drag, trebuie să vă mulțumesc mult cu adevărat pentru că ați venit și mă socotesc vinovat că, aflând despre marea voastră vitejie, nu v-am poftit eu să veniți la curte”. Cum îl cunoștea foarte bine și pe Olivas, care făcea parte din nobilii săi, regele a spus, de asemenea: „Prietene Olivas, multă vreme a trecut de când nu v-am văzut și n-aș fi vrut, cu adevărat, ca un cavaler atât de curajos ca voi să plece de la curtea mea”. „Domnule – a răspuns el –, întâmplările ce s-au abătut peste mine, fără voia mea, m-au împiedicat să vă văd și să vă slujesc, iar acum sosesc destul de lovit de ele ca să nu fiu nevoit să pornesc la o luptă grea și anevoioasă.” Și a prins să-i povestească în ce chip ducele de Bristoya l-a ucis pe vărul său, ceea ce l-a întristat pe rege, căci acela fusese un cavaler viteaz, și i-a spus lui Olivas: „Prietene, am ascultat tot ce mi-ai spus și tot astfel să vorbești și în fața curții, ca să hotărâm un soroc 174

la care ducele să se înfățișeze și să răspundă chemării la luptă”; și, lăsând vânătoarea, i-a luat cu el și au pornit spre oraș; pe drum, regele a aflat cum o salvaseră de la moarte pe domnișoara ce venea cu ei și care urma să fie ucisă din pricina lui don Galaor. Regele le-a povestit cum a plecat Amadis să îl caute pe acesta și despre tulburarea stârnită de Arcalaus, când le-a spus că Amadis murise. Agrajes, foarte uimit de cele auzite, l-a întrebat pe rege: „Domnule, sunteți sigur că Amadis trăiește?” „Sunt sigur – a răspuns el și lea istorisit cum aflase aceasta de la Brandoibas și Grindalaya – și nu trebuie nici voi să vă îndoiți; și în sufletul meu sunt mulțumit, căci n-aș răsplăti pe nimeni care ar râvni la viața și gloria lui.” „Credem asta – a spus Agrajes –, căci pentru marea lui vitejie merită să fie iubit și prețuit cu dragostea cu care cei buni doresc binele.” După ce regele și cavalerii au ajuns la palat, vestea venirii lor a ajuns iute la încăperile reginei, și mult s-au bucurat doamnele, dar, mai cu osebire, frumoasa Olinda, prietena lui Agrajes, ce îl iubea mai mult decât pe ea însăși, și apoi Mabilia, sora lui care, de cum a aflat de sosirea sa, a ieșit din cămara reginei, dar în drum s-a întâlnit cu Olinda, care i-a spus: „Doamnă, nu vă bucurați nespus de sosirea fratelui vostru?” „Ba da – a răspuns Mabilia –, căci îl iubesc foarte mult.” „Atunci, rugați-o pe regină să-l cheme la ea ca să-l vedeți, pentru că astfel o parte din bucuria voastră se va răsfrânge și asupra celor care îl iubim nespus.” Mabilia s-a dus la regină și i-a spus: „Doamnă, ar fi bine să-l vedeți pe fratele meu, Agrajes, și pe unchiul meu, don Galvanes, ce vin să vă slujească, căci și eu, la rândul meu, tare doresc să-i văd”. „Prietenă – a spus regina –, o voi face cu plăcere, căci tare bucuroasă sunt să văd astfel de cavaleri la curtea regelui, stăpânul meu”; și, pe loc, a poruncit unei domnișoare să-l roage pe rege din partea ei să-i trimită acolo pe cavaleri. Domnișoara de onoare i-a dus regelui mesajul și acesta le-a spus cavalerilor: „Regina dorește să vă vadă; bine ar fi să vă duceți la ea”. Agrajes, auzind aceasta, tare s-a mai bucurat, pentru că astfel spera să o vadă pe doamna pe care o iubea atât de mult și spre care se îndreptau inima și dorințele lui. Don Galvanes s-a bucurat, de asemenea, că le va vedea pe regină, pe doamnele și pe domnișoarele ei, dar nu pentru că ar fi iubit pe vreuna din ele nespus de mult. Așa că s-au înfățișat de îndată reginei, care ia primit foarte bine, i-a poftit să se așeze în fața sa și au sporovăit despre felurite lucruri; cavalerii i-au arătat dragostea lor, căci la vremea aceea era nesmintit, una dintre doamnele ce știa să vorbească cu bărbații viteji cu foarte multă înțelepciune, din care pricină era tare prețuită și iubită nu numai de cei ce o cunoșteau ci și de cei care nu o văzuseră niciodată, căci așa îi prețuiește lumea pe cei mari, când nu fac nimic alta decât că se poartă așa cum le cere virtutea și noblețea, după cum celor ce se poartă cum nu se 175

cuvine, le stau împotrivă, în cele vremelnice, simțăminte ce trebuie socotite a fi cele mai rele, și anume, ura și disprețul celorlalți. Olinda s-a așezat lângă Mabilia, socotind că Agrajes va veni la ea, iar el, în vreme ce vorbea cu regina, nu-și putea dezlipi ochii de cea care îi înrobise inima. Regina, crezând că acesta o privește pe sora lui, dornic să-i vorbească, i-a spus: „Bunule prieten, mergeți la sora voastră, care v-a dorit atât de mult”. Agrajes s-a îndreptat spre ea și s-au îmbrățișat cu acea adevărată dragoste ce se naște între frații ce se iubesc mult și rareori își merită numele; Olinda l-a salutat pe Agrajes mai mult cu inima decât cu privirea, judecata învingând dorința, lucru foarte greu de făcut când nu ești înzestrat cu o mare înțelepciune, cum era această domniță. Agrajes a poftit-o pe sora lui să se așeze între el și prietena sa, pentru ca, atât timp cât avea să stea acolo, să o poată țintui cu privirea, căci mare mângâiere și tihnă găsea privind-o. A stat el o vreme așa, vorbind cu sora lui, dar cum gândul și ochii îi erau la doamna sa, mintea lui înțelegea foarte puțin din ceea ce îi spunea Mabilia și nu îi răspundea totdeauna la întrebări. Mabilia, care era deșteaptă, l-a simțit imediat, știind că fratele său o iubește mai mult pe Olinda decât pe ea și că Olinda îl iubește pe el, după cum îi spusese chiar ea mai înainte, când venise să se așeze lângă ea, ca el să îi poată vorbi; și cum îl iubea pe fratele ei ca pe sine însăși, și-a zis că, dacă tot vrea să-i fie pe plac în toate, nu l-ar putea bucura mai mult decât ajutându-l în dragostea lui, și i-a spus: „Domnule și frate, chemați-l aici pe unchiul meu, căci mi-ar face plăcere să îi vorbesc”. Agrajes s-a bucurat mult de gândul ei și i-a spus reginei: „Doamnă, aveți bunătatea de a ni-l trimite pe acest cavaler, căci nepoata lui vrea să-i vorbească”. Regina l-a trimis la ei și Mabilia a vrut să-i sărute mâinile, dar el nu a lăsat-o și, îmbrățișând-o, i-a spus: „Doamnă și nepoată, să ne așezăm și să-mi povestești cum te simți în această țară”. „Domnule – a spus ea –, să mergem la fereastra aceea, căci nu vreau ca fratele meu să-mi audă tainele”; iar Galvanes i-a răspuns râzând: „Bineînțeles, și tare mă bucur că nu îl socotești demn să afle tainele voastre și ale mele”; cei doi s-au dus la fereastră și Agrajes a rămas cu doamna inimii sale, așa cum dorea; văzânduse singur cu ea, i-a spus: „Doamnă, pentru a vă îndeplini porunca și pentru că în alt loc inima mea nu-și mai află tihnă, am venit aici să vă slujesc, căci veți fi răsplata pentru toate frământările și dorințele ucigașe ce mă chinuie în continuu”. „Vai prietene și stăpâne – a răspuns ea –, bucuria pe care o încearcă inima mea la sosirea voastră, numai Dumnezeu, cel a toate știutorul o cunoaște, căci pe când nu vă aflați aici, nimic nu era bun sau rău, chiar dacă toate lucrurile de pe lume erau după voia mea. Gândesc că ați venit aici doar pentru mine și, prin urmare, voi face totul pentru a vă da răsplata cuvenită”. „Ah, doamnă! – a spus Agrajes –, tot ceea ce veți face va fi pentru 176

voi înșivă, căci viața mea nu va înceta niciodată să fie în slujba voastră, chiar împotriva întregii omeniri și, atâta vreme cât îmi sunteți stăpână, toți ceilalți îmi vor fi străini”. „Domnule și prietene – a spus ea –, voi sunteți atât de viteaz, încât îi veți cuceri pe toți și o dată cu ei și pe mine, care nu vă voi greși niciodată, și așa să mă ajute Dumnezeu, dacă nu sunt bucuroasă când văd că sunteți lăudat de către toți cei ce au auzit de faptele voastre mărețe.” Agrajes și-a lăsat ochii în jos, rușinându-se de aceste laude, iar ea, atunci, schimbând vorba, a spus: „Prietene, și-acum, că sunteți aici, ce veți face?” „Ceea ce porunciți – a răspuns el –, căci am sosit în această țară numai ca să vă îndeplinesc poruncile”. „Dorința mea este să vă însoțiți cu vărul vostru, Amadis, că știu că vă iubește nespus de mult, și dacă el vă va sfătui să intrați în suita regelui, ascultați-l”. „Doamnă – a spus el –, îmi faceți o mare favoare, într-adevăr, căci în afară de dragostea pentru voi, nu e lucru să mă bucure mai mult decât să mă las călăuzit de sfaturile vărului meu”. Și pe când vorbeau ei despre toate acestea, cum ați auzit, i-a chemat regina și amândoi cavalerii s-au înfățișat înaintea ei; regina îl cunoștea bine pe don Galvanes, de pe timpul când era prințesă și locuia în regatul Danemarcei, de unde era de felul ei, pentru că atât acolo cât și în regatul Norvegiei don Galvanes săvârșise multe isprăvi cavalerești și își câștigase renumele de cavaler foarte viteaz. În vreme ce regina vorbea cu don Galvanes, Oriana vorbea cu Agrajes, pe care îl cunoștea foarte bine și îl iubea, pe de o parte fiindcă știa că Amadis îl îndrăgește și îl prețuiește, și pe de alta, pentru că mama și tatăl acestuia o crescuseră pe vremea când regele Lisuarte o lăsase în grija lor, așa cum vam povestit; și îi spunea astfel: „Bunul meu prieten, mare plăcere ne-ați făcut cu venirea voastră aici, mai ales surorii voastre, ce avea multă nevoie de voi și, dacă ați ști prin câte am trecut cu ea la vestea morții lui Amadis, vărul vostru, nu v-ar veni să credeți”, „Într-adevăr, doamnă – a spus el –, sora mea avea toate motivele să sufere; și nu numai ea, ci toți câți facem parte din neamul lui, căci dacă moare el, moare cel mai de seamă dintre noi și cel mai viteaz cavaler ce a purtat vreodată scutul și lancea în mână, și moartea lui va fi răzbunată, ori însoțită de multe alte morți.” „Lovească-l moartea cea rea – a spus Oriana – pe acel trădător de Arcalaus, ce tare s-a priceput să ne mâhnească adânc.” Pe când vorbeau ei așa, au fost chemați de rege și, înfățișându-se înaintea lui, au aflat că vrea să se ospăteze și s-a așezat la o masă unde se aflau alți cavaleri prea vestiți; când masa a fost întinsă, pe ușa sălii au intrat doi cavaleri, care au îngenuncheat în fața regelui; acesta i-a salutat și unul dintre ei a spus: „Stăpâne, Amadis de Gaula se află aici?” „Nu – a răspuns regele –, dar mult ne-ar bucura să fie.” „De bună seamă, domnule – a spus cavalerul –, și eu aș fi foarte bucuros să îl găsesc, căci prin el aștept să-mi regăsesc 177

bucuria de care acum sunt atât de departe.” „Și care vă e numele?”, a întrebat regele. „Angriote de Estravaus – a răspuns el –, iar acesta este fratele meu.” Regele Arban de Norgales, auzind că acela este Angriote, s-a sculat de la masă și s-a dus la el, l-a ridicat de jos, apucându-l de mână, căci mai era încă îngenuncheat în fața regelui, și a spus: „Domnule, îl cunoașteți pe Angriote?” „Nu – a răspuns regele –, nu l-am văzut niciodată.” „Așa trebuie să fie, domnule, căci cei ce îl cunosc îl socot drept unul dintre cei mai pricepuți cavaleri de pe tot pământul în mânuirea armelor.” Regele s-a ridicat în picioare și a spus: „Bunule prieten, iertați-mă că nu v-am cinstit după meritele voastre, dar a fost din pricină că nu v-am cunoscut; mă bucur mult că sunteți aici”. „Vă mulțumim din inimă – a spus Angriote – și mult miar plăcea să vă slujesc.” „Prietene – a spus regele –, unde l-ați cunoscut pe Amadis?” „Domnule, l-am cunoscut nu de multă vreme și asta m-a costat scump, căci am fost rănit de moarte, dar cel ce mi-a făcut acest rău m-a și lecuit, căci este cavalerul cel mai îndatoritor de pe lume.” Și le-a istorisit toate câte i se întâmplaseră, așa cum v-am spus în poveste mai înainte. Regele i-a spus lui Arban să-l ia la masă pe Angriote și el a făcut întocmai, așezându-l alături; și pe când terminaseră de mâncat și vorbeau despre felurite lucruri, a intrat în încăpere Ardian, piticul lui Amadis, iar Angriote, văzându-l, a strigat: „Ah, piticule! Bine ai venit! Unde l-ai lăsat pe stăpânul tău, Amadis, cu care te-am întâlnit?” „Domnule – a răspuns piticul –, oriunde îl las, vă iubește și vă prețuiește mult.” După care s-a îndreptat spre rege și toți au tăcut ca să audă ce spune; el a grăit astfel: „Seniore, Amadis vă trimite adânci plecăciuni și mi-a poruncit să-i salut pe toți prietenii săi”. Auzind veștile despre Amadis, toți s-au bucurat deosebit de mult. Regele a spus: „Piticule, să te ajute Dumnezeu, spune-ne unde l-ai lăsat pe Amadis”. „Domnule – a răspuns el –, acolo unde l-am lăsat e teafăr și sănătos, iar de doriți să aflați mai mult, duceți-mă la regină și îi voi povesti totul.” „Sunt sigur că va vrea să știe totul”, a spus regele și a poruncit să fie chemată regina, care a venit, de îndată, cu vreo cincisprezece dintre doamnele și domnișoarele ei, și mulți l-au binecuvântat pe pitic că și-au putut vedea iubitele. Piticul i s-a înfățișat și i-a spus: „Doamnă, cavalerul vostru, Amadis, m-a trimis să vă sărut mâinile și să vă spun că l-a găsit pe don Galaor în căutarea căruia pornise”. „E-adevărat”?, a întrebat regina. „E-adevărat, doamnă – a spus piticul –, fără îndoială că e adevărat, dar de o mare nenorocire ar fi avut parte, dacă Dumnezeu n-ar fi adus acolo la vreme pe un cavaler ce se numește Balais.” Și le-a povestit cum s-au petrecut lucrurile și cum Balais a ucis-o pe domnișoara care îi pusese să se lupte ca să se omoare între ei, faptă pentru care regele și toți ceilalți i-au adus multe laude. Regina i-a spus piticului: „Prietene, și unde i-ai lăsat?” „La un castel al acestui 178

Balais.” „Galaor cum ți s-a părut?”, a mai întrebat regina. „Doamnă – a răspuns el –, e unul dintre cei mai frumoși cavaleri din lume și, dacă îl vedeți împreună cu stăpânul meu, cu greu vă puteți da seama care e unul și care celălalt.” „Desigur – a spus regina – că mult mi-ar plăcea să fie acum aici.” „De îndată ce vor fi vindecați – a spus piticul –, vor veni aici, unde trebuie să îi aștept”; și, în răstimpul cât a rămas acolo, le-a povestit toate pățaniile prin care trecuse Amadis. Regele și regina și toți cavalerii s-au bucurat foarte de aceste vești bune, dar mai cu osebire se bucura Agrajes, care nu ostenea să-i tot pună întrebări piticului. Regele i-a rugat și le-a poruncit celor ce se aflau la curte să nu plece până ce nu vor sosi Amadis și Galaor, pentru că socotise să adune Sfatul cu mare cinste; supușii săi au încuviințat și i-au adus laude; de asemenea, i-a poruncit reginei să trimită după cele mai frumoase domnișoare și cu cele mai alese purtări, nu numai pentru ca ea să aibă o suită pe potrivă, ci și fiindcă, datorită acestora, aveau să sosească mulți cavaleri foarte viteji pe care el voia să-i primească la curte cu multă cinste și să le împartă daruri și favoruri.

179

• CAPITOLUL XXIV • Cum au hotărât Amadis, Galaor și Balais să plece spre curtea regelui Lisuarte și despre pățaniile prin care au trecut Amadis și Galaor au rămas în casa lui Balais de Carsante până ce li s-au vindecat rănile și apoi au hotărât să plece la curtea regelui Lisuarte, mai înainte de a apuca să fie atrași în alte aventuri; Balais, care dorea foarte mult să facă parte din curtea regelui, mai ales acum, după ce îi cunoscuse pe acești doi cavaleri, i-a rugat să-l ia cu dânșii, ceea ce ei au primit cu plăcere; așa că, după ce au ascultat slujba, și-au îmbrăcat toți trei armurile și au pornit de-a dreptul pe drumul spre Vindilisora, unde se afla regele; și au mers ei așa cale de cinci zile, când au ajuns la o răscruce unde se înălța un copac uriaș, la poalele căruia se afla un cavaler mort, întins pe un pat foarte bogat, cu o lumânare mare arzând la picioare și o alta la căpătâi, în așa fel meșteșugite că niciun vânt, oricât de tare ar fi suflat, nu le putea stinge. Cavalerul mort era în armură și cu toate armele, fără vreun lințoliu care să îl acopere și avea multe lovituri la cap, iar în gât înfiptă o bucată de lance cu vârful ieșindu-i prin ceafă, pe care o ținea cu amândouă mâinile de parcă ar fi vrut să o smulgă din rană. Cei trei s-au mirat foarte, văzându-l astfel pe cavaler, și tare ar fi vrut să afle ce se întâmplase cu el, dar n-au zărit țipenie de om în jur, nici vreun loc în apropiere unde să poată întreba de el. Amadis a spus: „Cavalerul acesta zace astfel aici dintr-o pricină însemnată și, dacă mai zăbovim, n-o să întârzie să se petreacă anumite lucruri”. Galaor a spus: „Jur pe credința mea în ordinul cavalerilor că nu voi pleca de aici până nu voi afla cine este acest cavaler și de ce a fost ucis și îl voi răzbuna, dacă înțelepciunea și dreptatea mi-o vor îngădui”. Amadis, care pornise la drum plin de dorința de a-și vedea cât mai curând iubita, căreia îi făgăduise să se întoarcă de cum îl va găsi pe don Galaor, s-a întristat de aceste vorbe și a spus: „Frate, tare mă doare legământul pe care l-ai făcut, căci ceva îmi spune că vom întârzia mult în acest loc”. „L-am făcut și nu mai pot da înapoi”, a spus Galaor. Și, descălecând, s-a așezat lângă pat, așa cum au făcut apoi și ceilalți, căci nu îl puteau lăsa singur. Să se fi întâmplat toate acestea către lăsatul serii; și, pe când Amadis îl privea pe cavalerul mort și spunea că ține mâinile așa pentru că încercase să-și scoată vârful de lance când mai trăia și, dându-și ultima suflare, rămăsese înțepenit, nu după multă vreme iată că văzură venind pe unul din drumuri un cavaler însoțit de doi scutieri, dintre care unul mergea în spatele unei domnișoare călare, iar altul purta scutul și 180

coiful stăpânului; domnița plângea amarnic, iar cavalerul o lovea în cap cu lancea pe care o ținea în mână. Așa au trecut pe lângă patul unde zăcea cavalerul mort dar când domnița i-a văzut acolo pe cei trei prieteni, a spus: „Ah, viteazule cavaler ce zaci fără suflare! Dacă ai fi fost în viață, n-ai fi îngăduit să fiu astfel batjocorită și nu te-ai fi ferit de primejdii, căci moartea acestor trei cavaleri laolaltă n-ar face cât moartea ta”. Cavalerul care o ducea cu el a lovit-o cu și mai multă furie cu mânerul lăncii, încât a început să-i curgă sânge pe față; și au trecut pe lângă ei atât de repede, că nu-ți puteai crede ochilor. „Aflați – a spus Amadis – că niciodată n-am văzut un cavaler atât de mârșav ca acesta, care lovește o domnișoară atât de crunt și, dacă Dumnezeu va voi, voi pune capăt acestei silnicii”; apoi i-a spus lui Galaor: „Frate, dacă voi întârzia, duceți-vă împreună cu Balais la Vindilisora și voi veni și eu, demi va sta în puteri”. Și, încălecându-și calul, și-a luat armele și i-a spus lui Gandalin: „Mergi în urma mea”; după care a pornit în goana calului pe urmele cavalerului, ce ajunsese departe deja. Galaor și Balais au rămas acolo până ce s-a făcut noapte neagră, când a sosit un cavaler, venind pe drumul pe care plecase Amadis; cavalerul venea șchiopătând, cu armură și cu toate armele asupra lui și, ajuns în dreptul lor, i-a întrebat pe Galaor și pe Balais: „Știți cumva cine e cavalerul ce gonea pe drumul pe care am venit?” „De ce întrebați?”, au spus ei. „Ca să-l blestem – a spus cavalerul –, că aleargă ca un nebun, de parcă ar avea toți dracii în el.” „Și ce v-a făcut?”, a întrebat Galaor. „Cum n-a vrut să-mi spună încotro aleargă – a răspuns acesta –, l-am apucat de dârlogi și i-am cerut fie să-mi spună încotro merge, fie să se lupte cu mine; el mi-a răspuns furios că dacă nu-i dau drumul, pierde mai mult timp spunându-mi unde merge decât scăpând de mine prin luptă și, îndepărtându-se, ne-am năpustit unul asupra celuilalt și el m-a izbit atât de tare, încât m-a trântit la pământ cu cal cu tot și mi-a zdrobit piciorul, după cum vedeți.” Cavalerii s-au pornit pe râs și don Galaor a spus: „Ar fi trebuit so pățiți mai rău ca să învățați că nu trebuie să aflați treburile altora împotriva voinței lor”. „Cum – a spus cavalerul –, râdeți de mine?” „Bineînțeles; eu v-aș fi scărmănat mai zdravăn.” Cavalerul s-a îndreptat spre caii celor doi și l-a lovit cu spada peste bot pe cel al lui Galaor, făcându-l să se cabreze, să-și rupă frâul și să o ia la fugă peste câmp; și a dat să îl lovească și pe cel al lui Balais, dar acesta și Galaor și-au luat lăncile și l-au încolțit. Cavalerul s-a îndepărtat, spunând: „Dacă am greșit față de celălalt cavaler și am plătit pentru asta, așa veți plăti și voi pentru că râdeți de mine”. „Așa să mă ajute Dumnezeu – a spus Balais –, dacă nu ne veți da calul vostru pentru cel care a fugit”; și a încălecat iute, spunându-i lui Galaor că se va întoarce a doua zi. Galaor a rămas singur cu cavalerul mort, căci îi poruncise 181

scutierului său să pornească în urma cavalerului străin; și a stat el așa, până ce au trecut vreo cinci ceasuri din noapte, în cele din urmă, doborât de somn, și-a pus coiful la căpătâi, s-a acoperit cu scutul și a adormit; după o bună bucată de vreme, când s-a trezit, n-a mai văzut lumina lumânărilor care mai înainte ardeau, iar cavalerul mort dispăruse, ceea ce l-a necăjit foarte, și și-a spus în sine: „Nu trebuia să mă apuc de treburi pe care le săvârșesc bărbații viteji, căci nu știu decât să dorm și din pricina asta nu miam îndeplinit făgăduiala, dar mă voi pedepsi pentru neglijența mea, umblând pe jos ca să aflu ceea ce aș fi putut afla fără nicio oboseală, stând aici tihnit”; și pe când cugeta el cum să dea de urma celor ce veniseră, a auzit nechezatul unui cal și a pornit în direcția aceea, dar, o dată ajuns în locul cu pricina, n-a găsit pe nimeni, dar iarăși a auzit, ceva măi departe, alți cai, și șia urmat drumul; după o bucată de vreme, pe când se crăpa de ziuă, a văzut în fața lui doi cavaleri în armură, dintre care unul, care descălecase, citea o inscripție săpată pe o piatră și îi spunea celuilalt: „În zadar mi s-a spus să vin aici, căci povestea nu mi se pare însemnată”; și, încălecându-și armăsarul, a pornit împreună cu celălalt; Galaor, însă, i-a strigat și i-a întrebat: „Domnilor cavaleri, știți cumva să-mi spuneți cine l-a luat pe cavalerul ucis care zăcea sub copacul de la răspântie?” „Nu știm – a spus unul din ei –, că era trecut de miezul nopții când am văzut trei domnițe și zece scutieri care purtau o targă.” „Și încotro s-au dus?”, a întrebat Galaor. Cavalerii i-au arătat drumul și s-au despărțit de el, iar Galaor a pornit într-acolo și, după scurtă vreme, a văzut o domnișoară venind spre el și a întrebat-o: „Domnișoară, nu cumva știți cine l-a luat pe cavalerul mort de sub copacul de la răspântie?” „Dacă îmi făgăduiți că îi veți răzbuna moartea, pricină de mare durere pentru mulți bărbați și multe femei, datorită marii sale bunătăți, vă voi spune.” „Vă făgăduiesc – a spus el –, căci din vorbele voastre înțeleg că răzbunarea este dreaptă.” „De asta puteți fi sigur – a spus ea –, așa că veniți cu mine; încălecați pe calul meu și eu voi călări la spatele vostru.” Ea voise ca el să se așeze în șa, dar Galaor nici n-a vrut să audă și a încălecat în spatele ei; și au pornit spre locul unde îi călăuzea domnița când, după ce străbătuseră două leghe, au văzut un prea frumos castel și domnișoara i-a spus: „Aici vom găsi ceea ce căutați”; ajungând la poarta castelului, domnișoara a zis: „Intrați, căci eu am drum în altă parte, dar spuneți-mi cum vă numiți și unde vă voi putea găsi”. „Numele meu – a spus el – este don Galaor și socotesc că mă veți găsi mai degrabă la curtea regelui Lisuarte decât în altă parte.” Domnișoara a plecat și Galaor a intrat în castel unde, în mijlocul curții, l-a văzut pe cavalerul mort înconjurat de lume care se jeluia amarnic; apropiindu-se de un cavaler bătrân aflat printre ceilalți, Galaor l-a întrebat cine este cavalerul mort. „Domnule – a răspuns acesta –, a fost un asemenea om, încât pe bună 182

dreptate toată lumea ar trebui să îl plângă.” „Cum se numea?”, a întrebat Galaor. „Antebon – a răspuns el – și era de fel din Gaula.” Galaor l-a compătimit încă mai mult decât înainte și a spus: „Rogu-vă, spuneți-mi din ce pricină a murit”. „Vă voi spune cu multă plăcere – a zis cavalerul cel bătrân. Cavalerul acesta a sosit pe meleagurile noastre și, cum era bun și viteaz, s-a însurat cu acea doamnă ce plânge deasupra lui, stăpâna acestui castel; au avut împreună o fată neasemuit de frumoasă, pe care o iubea un cavaler ce trăiește într-o fortăreață din apropiere, dar fata îl ura mai tare decât orice pe lume. Cavalerul acesta mort obișnuia să se ducă adesea la copacul de la răscruce, fiindcă acolo au loc multe isprăvi și înfruntări între cavalerii rătăcitori și din dorința de a îndrepta cele făptuite împotriva dreptății, săvârșind astfel multe fapte de arme pentru care mult mai era lăudat în ținut; și pe când se afla, într-o zi, acolo, din întâmplare, a trecut cavalerul ce o iubea pe fiica sa, l-a văzut și a pornit spre castel, unde rămăsese fata cu mama ei, desfătându-se cu alte doamne în curte; cavalerul a prins-o pe fată de braț, și mai înainte de-a apuca cineva să închidă porțile, a dus-o la castelul său. Domnișoara nu făcea alta decât să plângă și, atunci, cavalerul i-a spus: «Prietenă, de vreme ce sunt cavaler și vă iubesc atât de mult, de ce nu mă luați de bărbat și veți avea mai multe bogății decât tatăl vostru?» «Nu pot s-o fac de bunăvoie – a spus ea –, căci trebuie să-mi țin jurământul făcut mamei mele.» «Și care este acesta?» «Că nu mă voi căsători, nici nu mă voi iubi decât cu un cavaler la fel de vestit pentru faptele sale de arme ca acela cu care s-a măritat dânsa, adică tatăl meu.» «Asta să vă fie grija, căci eu nu sunt cu nimic mai prejos decât tatăl vostru și, de-acum în trei zile, veți afla că așa este.» Și, pe loc, a părăsit castelul călare și înarmat de luptă și s-a dus la copacul de la răspântie, unde l-a găsit pe cavalerul nostru, ce descălecase și își pusese armele alături și, apropiindu-se de el, fără să spună o vorbă, i-a străpuns gâtul cu lancea, așa cum vedeți, mai înainte ca acesta să poată pune mâna pe arme; și cavalerul nostru s-a prăbușit la pământ, căci lovitura era mortală; celălalt a coborât de pe cal și ia dat toate loviturile pe care le vedeți, până l-a ucis.” „Așa să mă ajute Dumnezeu – a spus Galaor –, dacă acest cavaler n-a fost ucis mișelește; și, într-adevăr, toți oamenii trebuie să-l plângă, dar spuneți-mi, de ce l-ați așezat la poalele copacului de la răscruce?” „Pentru că pe acolo trec mulți cavaleri rătăcitori și le istorisim ceea ce v-am spus și domniei voastre, cu nădejdea că cineva îl va răzbuna.” „Dar, atunci, de ce îl lăsați singur?”, a întrebat Galaor. „De obicei – a răspuns cavalerul – îl vegheau patru scutieri până la căderea nopții, dar au fugit de amenințările celuilalt cavaler și de aceea l-am adus acum la castel.” „Tare sunt necăjit – a spus Galaor – că nu vam văzut când ați venit.” „Cum – a spus celălalt –, voi sunteți cavalerul care 183

dormea cu capul pe coif?” „Da”, a răspuns el. „Și de ce stăteați acolo?”, a întrebat cavalerul bătrân. „Ca să-l răzbun pe mort, dacă răzbunarea ar fi fost dreaptă”, a răspuns Galaor. „Ah, cavalere – a spus celălalt –, fie ca Domnul, în mila lui, să vă ajute să duceți la bun sfârșit această ispravă întru gloria voastră”; și, luându-l de mână, s-a apropiat cu el de mort și, cerând tuturor celor ce boceau să facă liniște, i-a spus castelanei: „Doamnă, acest cavaler zice că îl va răzbuna pe soțul vostru”. Ea a căzut la picioarele lui Galaor, vrând să i le sărute, și a spus: „Ah, viteazule cavaler, Dumnezeu să te răsplătească, căci soțul meu n-are nici rude, nici prieteni aici care să facă asta, fiindcă e dintr-o țară străină, deși, pe când era în viață, toți îi arătau prietenie”. Galaor a spus: „Doamnă, voi fi cu atât mai bucuros să îl răzbun, pentru că sunt de fel din aceeași țară cu el”. „Domnule și prietene – a spus doamna –, sunteți cumva fiul regelui din Gaula, despre care domnul meu spunea că se află la curtea regelui Lisuarte?” „N-am fost niciodată la curtea sa – a răspuns el –, dar, mai bine spuneți-mi, unde îl pot găsi pe cel ce l-a ucis?” „Bunule domn – a zis ea –, vă voi spune și vă voi da o călăuză, dar tare mă tem că nu vă dați seama de primejdia ce vă paște dacă îl veți înfrunta, așa cum s-a întâmplat și cu alții pe care i-am trimis acolo.” „Doamnă – a spus el – , în felul acesta se deosebesc cei buni de cei răi.” Castelana a poruncit să fie călăuzit de două dintre domnișoarele sale. „Doamnă – i-a spus Galaor –, am venit pe jos, așa că, porunciți să mi se dea un cal”; și i-a istorisit cum își pierduse calul. „Cu multă plăcere – a spus ea –, dacă vă legați să-mi înapoiați calul, de nu veți învinge.” „Mă învoiesc”, a spus Galaor.

184

• CAPITOLUL XXV • Cum a răzbunat Galaor moartea cavalerului pe care îl zărise ucis mișelește sub copacul de la răspântie Lui Galaor i s-a dat un cal și a plecat împreună cu cele două domnișoare; au mers ei cât au mers, până ce au ajuns la o pădure și, în mijlocul ei, o fortăreață ce se înălța pe o stâncă foarte înaltă, și domnișoarele au spus: „Domnule, acolo va trebui să îl răzbunați pe cavalerul nostru”. „Să mergem – a zis el –, dar, spuneți-mi cum se numește cel ce l-a ucis.” „Palingues”, au răspuns ele. Între timp, ajunși la porțile castelului, le-au găsit ferecate. Galaor a bătut în poartă și deasupra ei s-a arătat un bărbat înarmat, care l-a întrebat: „Ce doriți?” „Să intru”, a spus Galaor. „Poarta aceasta – a spus celălalt – este doar pentru cei care ies din castel.” „Și-atunci, pe unde pot intra?”, a întrebat el. „O să vă arăt – a răspuns celălalt –, dar teamă mi-e că mă obosesc de pomană și n-o să îndrăzniți să intrați.” „Așa să mă ajute Dumnezeu – a spus Galaor –, dacă n-aș vrea să fiu deja înăuntru”. „Vom vedea de-ndată – a spus celălalt – dacă vitejia vă este pe potriva dorinței; descălecați și apropiați-vă pe jos de turnul acela.” Galaor le-a lăsat domnișoarelor calul și s-a dus unde i se spusese; nu după multă vreme, în vârful turnului au apărut cavalerul de la poartă și altul mai vânjos, înarmat până-n dinți, și au dat drumul unei frânghii pe un scripete, la capătul căreia era legat un coș cu alte funii groase, după care au spus: „Cavalere, dacă vreți să intrați aici, acesta este drumul”. „Dacă mă urc în coș – a întrebat Galaor –, o să mă ridicați teafăr și nevătămat până sus?” „Da, așa vom face – au răspuns ei –, dar după aceea nu vă mai făgăduim nimic.” Galaor s-a urcat în coș și le-a strigat: „Atunci, trageți, că mă încred în cuvântul vostru”. Ei au început să-l ridice, iar domnișoarele care îl priveau au spus: „Ah, viteazule cavaler, Dumnezeu să te apere de trădare, căci, într-adevăr, inima ți-e plină de vitejie”. Cavalerii l-au ridicat pe Galaor în vârful turnului și acesta, ajuns sus, a ieșit sprinten din coș, dar, în vreme ce intrau în turn, cei doi au spus: „Cavalere, trebuie să jurați că îl veți ajuta pe stăpânul castelului împotriva celor ce vor să răzbune moartea lui Antebon, căci, de nu, nu veți mai ieși deaici”. „L-a omorât vreunul din voi?”, a întrebat Galaor. „De ce întrebați?”, au zis ei. „Pentru că vreau să vă dovedesc ce mârșăvie ați săvârșit.” „Sunteți atât de smintit – au spus cavalerii – încât ne amenințați când sunteți în puterea noastră?”; și, punând mâna pe spade, s-au aruncat mânioși foarte asupra lui, dar Galaor și-a scos și el spada și s-au lovit năprasnic în coifuri și în scuturi, 185

căci cei doi cavaleri erau curajoși, iar Galaor, văzându-se în primejdie, lupta pe viață și pe moarte. Domnișoarele rămase jos auzeau loviturile pe care și le dădeau și spuneau întruna: „Vai, Doamne! Ce s-o fi întâmplând cu viteazul cavaler care a și început lupta?” Iar una din ele a spus: „Să nu plecăm de aici până nu vedem cum se sfârșește totul”. Galaor se lupta atât de fioros, încât îi înspăimântase tare pe cavaleri și, năpustindu-se deodată asupra unuia din ei, i-a dat o lovitură cu toată puterea peste coif, încât i l-a despicat și spada ia pătruns de două degete bune în țeastă, așa că celălalt a căzut în genunchi când Galaor și-a tras spada. După asta, Galaor a prins să-l pălească atât de năprasnic, fără ca celălalt să-l mai poată lovi, până l-a omorât; întorcându-se, apoi iute către celălalt, care, văzând că a rămas singur cu Galaor a vrut să fugă, l-a apucat de marginea scutului și l-a smucit spre el cu atâta putere, încât l-a trântit la pământ la picioarele sale și i-a dat câteva lovituri de spadă, luându-i viața. Apoi și-a vârât spada în teacă și i-a azvârlit pe cavaleri din turn, strigându-le domnișoarelor să-i spună dacă vreunul din ei este Palingues. Ele i-au răspuns: „Domnule, sunt destul de hăcuiți ca să ne dăm seama, dar credem că nu e niciunul din ei”. Atunci, Galaor a coborât din turn și, intrând într-o încăpere, a dat cu ochii de o domnișoară care spunea: „Palingues, dacă ești atât de viteaz și l-ai ucis pe tatăl meu în luptă, de ce te ascunzi? Întâmpină-l pe cavalerul care a sosit”. Galaor a privit în fața lui și a văzut un cavaler în armură și înarmat până-n dinți, care încerca să deschidă ușa către un alt turn și nu izbutea, și, din vorbele domnișoarei celei frumoase a priceput că acela este cel pe care îl caută, așa că i-a spus plin de bucurie: „Palingues, nu te mai gândi să fugi ori să-ți aduci ajutoare, căci oricum nu vei scăpa”. Și s-a repezit asupra lui; celălalt, nemaiavând ce face, a dat și el să-l izbească și, lovindu-l cu forță în marginea scutului, spada i-a intrat în mânerul acestuia și n-a mai putut-o scoate; Galaor l-a prins astfel descoperit și l-a lovit în brațul drept, spintecându-i mâneca armurii și retezându-i aproape de cot brațul, care s-a rostogolit pe jos; Palingues, văzându-se astfel ciuntit, a vrut să fugă într-o altă odaie, dar s-a prăbușit dea curmezișul ușii. Galaor l-a apucat de picioare, târându-l în încăpere și, scoțându-i coiful din cap, l-a lovit cu spada, spunând: „Asta, pentru felul mârșav în care l-ai ucis pe Antebon”; apoi i-a despicat capul până la dinți; după ce și-a băgat spada în teacă, domnișoara cea frumoasă, care auzise vorbele rostite de el, s-a apropiat și i-a spus: „Ah, viteazule cavaler, Dumnezeu să-ți dea o viață plină de cinstire pentru că l-ai răzbunat pe tatăl meu și silniciile la care am fost supusă”. Galaor a apucat-o de mână și i-a spus: „Prietenă frumoasă, cu adevărat ar trebui să se rușineze cel ce face să sufere o ființă atât de minunată și așa să mă ajute Dumnezeu, dacă nu sunteți făcută mai mult pentru a fi slujită, decât necăjită”. Și a adăugat: 186

„Doamnă și prietenă, mai e cineva în castel de care ar trebui să mă tem?” „Domnule – a răspuns ea –, n-au mai rămas decât slujitorii și toți vă vor da ascultare.” „Să mergem atunci, să le deschidem celor două domnișoare de onoare ale mamei voastre care, la porunca ei, m-au călăuzit până aici.” Și, luând-o de mână, s-au dus să deschidă porțile castelului, unde așteptau domnișoarele cu calul lui Galaor; după ce au intrat și au descălecat, și-au îmbrățișat stăpâna cu mare bucurie și au întrebat-o dacă a fost răzbunată pentru moartea tatălui ei. „Da – a răspuns ea –, mulțumită lui Dumnezeu și acestui cavaler viteaz care m-a răzbunat, așa cum nimeni altul n-ar fi putut-o face”; apoi s-au îndreptat toate spre locul unde se afla Galaor, care își lepădase scutul și coiful și, văzându-l atât de copil și atât de chipeș, mult s-au mai minunat, iar domnișoara căreia îi venise în ajutor a prins drag de el pe loc, mai mult decât de oricare alt bărbat pe care îl văzuse în viața ei și, îmbrățișându-l, i-a spus: „Domnule și prietene, sunt datoare să vă iubesc mai mult ca pe oricine altcineva, și tare aș dori să știu, dacă binevoiți a-mi spune, cine sunteți”. „Sunt de loc – a spus el – din țara tatălui vostru.” „Spuneți-mi și cum vă numiți.” „Mi se spune don Galaor”, a zis el. „Mulțumesc lui Dumnezeu – a spus ea – că tatăl meu a fost răzbunat de un cavaler ca domnia voastră, căci tata vă pomenea adesea, pe domnia voastră și pe alt cavaler viteaz, fratele vostru, pe nume Amadis; și mai spunea că sunteți fiul regelui din Gaula, al cărui vasal a fost.” În vremea asta, cele două domnișoare umblau prin castel împreună cu alte femei să pregătească masa, iar don Galaor și domnița, al cărei nume era Brandueta, rămăseseră singuri, stând de vorbă așa cum ați auzit; și cum ea era foarte frumoasă, iar el jinduia după asemenea fruct, mai înainte de a sosi bucatele și de a se așterne masa, au răvășit amândoi un pat ce se afla în încăperea aceea, devenind femeie cea care mai înainte nu era și potolindu-și împreună dorințele ce, în scurt răgaz de timp, admirându-și amândoi înfloritoarea și frumoasa tinerețe, deveniseră mult prea aprige. Când masa a fost pusă și totul pregătit, don Galaor și domnișoara au ieșit în curte, unde s-au ospătat la umbra unui copac; acolo, Brandueta le-a povestit cum Palingues, temându-se de Galaor și de fratele lui, Amadis, păzea castelul cu strășnicie, socotind că, de vreme ce Antebon, tatăl ei, era din aceeași țară cu ei, ei, mai curând decât oricine altcineva, aveau să-i răzbune moartea. După ce s-au odihnit în tihnă, cum Brandueta voia să plece de acolo și să o vadă pe maică-sa, Galaor, socotind înțelept să facă astfel, au hotărât să pornească la drum de îndată și, cu toate că se făcuse târziu, au încălecat pe cai și au purces la drum, ajungând la castelul doamnei, mama fetei, cam la două ceasuri după căderea nopții; aceasta aflase de-acum tot ce se petrecuse de la una din domnișoare, care o luase înainte, și, de asemenea, 187

aflaseră toți ceilalți din castel, bărbați și femei, care îi așteptau în curtea unde se afla Antebon, plini de veselie pentru că moartea cavalerului fusese răzbunată cum se cuvine și cu dreptate. Galaor a descălecat și castelana l-a îmbrățișat, spunându-i: „Domnule, castelul acesta vă aparține și toți suntem prea plecații domniei voastre”. Apoi a poruncit să i se scoată armura și a fost dus într-o încăpere frumoasă, unde se afla un pat cu așternuturi bogate. Acolo și-a petrecut noaptea după placul inimii, căci Brandueta, socotind că la lăsat destulă vreme singur, pentru a-i arăta marea cinste ce i se cuvine, când a chibzuit ea că e vremea potrivită, s-a dus în camera lui și așa au stat împreună, ba dormind, ba vorbind, ba drăgostindu-se, până aproape de ivirea zorilor, când s-a întors în odaia ei.

188

• CAPITOLUL XXVI • În care se povestește ce i s-a întâmplat lui Amadis când a plecat să o salveze pe domnișoara bătută de cavaler Amadis, care pornise pe urmele cavalerului ce o ducea cu el cu forța pe acea domnișoară, lovind-o cu lancea, se grăbea să îl ajungă din urmă, dar, mai înainte de a-l ajunge, s-a întâlnit în drum cu un alt cavaler în armură, călare pe calul său, care l-a întrebat: „Ce necaz atât de mare vă mână din urmă atât de grăbit?” „Dar ce vă pasă – a zis Amadis – dacă eu merg repede ori nu?” „Dacă fugiți de cineva, vă voi apăra eu.” „Nu, acum n-am nevoie de ajutorul vostru”, a spus Amadis. Cavalerul i-a apucat calul de dârlogi și i-a zis: „Trebuie să-mi răspundeți la întrebare, căci de nu ne vom lupta”. „Mai bine așa – a spus Amadis –, pentru că aș pierde mai mult timp răspunzânduvă, decât scăpând de voi în felul acesta, căci după cât de neobrăzat sunteți, nu v-aș putea spune îndeajuns de multe lucruri, fără ca voi să nu mai vreți să știți și altele.” Cavalerul s-a dat îndărăt și s-a repezit asupra lui în cea mai mare goană a calului, Amadis i-a venit în întâmpinare, și cavalerul l-a izbit atât de puternic în scut, încât și-a făcut lancea țăndări, iar Amadis l-a pălit atât de tare, încât l-a doborât la pământ și calul s-a prăbușit peste el, iar cavalerul s-a lovit atât de rău la un picior, încât de-abia s-a mai putut ridica; Amadis a trecut mai departe și și-a văzut de drum; acesta era cavalerul care slobozise calul lui don Galaor; Amadis s-a grăbit atât de tare în drumul său, încât l-a ajuns din urmă pe cavalerul care o ducea cu el pe domnișoară și i-a spus: „De multă vreme alergi, nelegiuitule, dar acum, rogu-te, poartă-te cum se cuvine”. „Dar ce nelegiuire am săvârșit?” a întrebat cavalerul. „Cea mai mare cu putință – a spus Amadis –, căci o duceți cu sila pe această domnișoară și pe deasupra o și loviți.” „S-ar zice – a spus cavalerul – că vreți să mă pedepsiți pentru asta.” „Nu vă pedepsesc – a răspuns el –, ci vă spun ce să faceți în folosul vostru.” „Eu cred că ar fi mai spre folosul vostru să vă întoarceți de unde ați venit.” Amadis s-a înfuriat și, îndreptându-se spre scutier, i-a spus: „Dă-i drumul domnișoarei, căci altfel ești un om mort”. Scutierul, înfricoșat, i-a dat drumul și a pus-o jos. Cavalerul a spus: „Domnule cavaler, mare prostie ai făcut”. „Vom vedea pe dată”, a spus Amadis; și, aplecându-și amândoi lăncile, s-au lovit unul pe altul și le-au frânt, iar cavalerul a căzut de pe cal, dar s-a ridicat de-ndată. Amadis s-a îndreptat spre el ca să-l izbească cu pieptul calului, dar celălalt i-a spus: „Opriți-vă, domnule, căci dacă eu am întrecut măsura, nu trebuie să o faceți și voi; fie-vă milă de mine”. „Atunci jurați că nu veți mai sili pe nicio doamnă 189

ori domnișoară să facă vreun lucru împotriva voinței ei.” „Cu multă plăcere”, a spus cavalerul. Amadis s-a apropiat de el ca să-i primească jurământul, dar celălalt, care avea spada în mână, i-a lovit calul în pântece, făcându-l să cadă cu stăpân cu tot. Amadis a sărit iute din șa și, punând mâna pe spadă, a alergat spre celălalt atât de mânios, de să te minunezi nu alta; cavalerul, însă, i-a spus: „Acum o să vă fac să vă blestemați ceasul când ați sosit aici”. Amadis, care era foarte furios, nu i-a răspuns, dar l-a lovit cu spada în coif, sub vizieră, și i l-a spintecat, astfel că ajungând cu spada la chipul lui, i-a retezat nasul și o jumătate de obraz, iar cavalerul s-a prăbușit la pământ; dar nemulțumindu-se cu asta, i-a tăiat capul și apoi, vârându-și spada în teacă, sa îndreptat spre domnișoară; între timp, se lăsase noaptea de-a binelea și luna lumina totul în jur; fata i-a spus: „Domnule cavaler, Dumnezeu să vă cinstească pentru ajutorul pe care mi l-ați dat și mai mult încă dacă îl veți duce până la capăt, și anume, dacă mă veți însoți până la un castel, unde vreau să ajung, căci nu mă încumet să pornesc la drum la acest ceas din noapte”. „Domnișoară – a spus el –, vă voi însoți din toată inima.” În vremea asta a sosit și Gandalin, căruia Amadis i-a spus: „Adu-mi calul cavalerului, căci pe al meu mi l-a ucis, și ia-o tu pe domnișoară pe calul tău, să mergem încotro ne va duce ea”. Așa că au părăsit drumul pe care se aflau și au pornit pe altul, cunoscut de acea domnișoară. Amadis a întrebat-o dacă știe cine este cavalerul aflat sub copacul de la răspântie; ea i-a răspuns că știe și i-a istorisit toată povestea și pricina morții sale, căci le cunoștea prea bine. Tot vorbind așa, au ajuns la un râu și, cum se făcuse miezul nopții și domnișoarei îi era tare somn, la rugămintea ei s-au hotărât să se oprească acolo și să doarmă câteva ceasuri; așa că au descălecat, au întins pelerina lui Gandalin pe jos ca să se culce pe ea domnișoara, Amadis s-a întins lângă dânsa, într-o parte, punându-și coiful la căpătâi, și Gandalin s-a culcat de cealaltă parte. Și pe când dormeau toți, cum ați auzit, a trecut pe-acolo un cavaler ce venea din susul râului și, văzându-i dormind, și-a mânat calul în dreptul lor și, atingând mâinile domnișoarei cu vârful lăncii, a trezit-o; aceasta, văzându-l pe cavalerul în armură deasupra ei, a crezut că este cel ce o păzea și, somnoroasă, s-a sculat și l-a întrebat: „Vreți să plecăm, domnule?” „Da”, a răspuns cavalerul. „Să ne-ajute Dumnezeu”, a spus ea. Cavalerul s-a aplecat și, apucând-o de braț, a săltat-o pe cal în fața lui și au pornit la drum. „Dar ce se întâmplă? – a întrebat ea. Mai bine mă duce scutierul pe calul lui.” „N-o să vă ducă – a răspuns el –, de vreme ce ați vrut să veniți cu mine.” Ea sa uitat în jur și, văzând că Amadis doarme adânc, a început să strige: „Vai, seniore! Ajutor! Nu știu cine m-a răpit!” Cavalerul a dat pinteni calului și a plecat cu ea cât de repede a putut. Amadis s-a trezit la strigătele domnișoarei și, văzând cum o duce cu el cavalerul străin, tare s-a mai 190

necăjit, așa că l-a trezit iute pe Gandalin, să-i aducă armăsarul, și, între timp, și-a pus coiful, și-a luat scutul și lancea și, încălecând, a pornit pe unde văzuse că o apucase celălalt; dar n-a umblat mult și s-a trezit în mijlocul unui pâlc foarte des de copaci, unde s-a rătăcit, nemaiștiind încotro să o ia; și cu toate că era cel mai blajin cavaler din lume, tare s-a mâniat pe sine însuși, spunând: „Acum, domnișoara poate spune pe bună dreptate că i-am făcut pe cât de bine, pe atât de rău, căci dacă am apărat-o de un siluitor, am lăsat-o să cadă în mâna altuia”; și-a umblat el așa o bucată de vreme, chinuindu-și calul mai mult decât merita, când, după o vreme, a auzit sunetul unui corn și a pornit în direcția aceea, socotind că acolo se află cavalerul cu pricina, și, nu după mult timp, a văzut în fața sa un frumos castel pe un colnic înalt, păzit cu strășnicie; apropiindu-se de el, a văzut că are ziduri înalte și turnuri vajnice, dar poarta era închisă. Străjerii, care îl văzuseră, l-au întrebat cine e și de ce umblă înarmat la acel ceas. „Sunt cavaler”, a spus el. „Și ce vreți?” lau întrebat ei. „Îl caut pe un cavaler care a răpit o domnișoară”, a răspuns el. „Nu l-am văzut”, au spus cei de sus. Amadis a făcut înconjurul castelului și în partea opusă intrării a văzut o portiță deschisă și pe cavalerul care o ducea cu el pe domnișoară, în vreme ce oamenii săi scoteau șaua de pe cal, căci altminteri nu putea trece prin portiță. Amadis a socotit că acela trebuie să fie cavalerul pe care îl caută și a spus: „Domnule cavaler, așteptați puțin, nu intrați înăuntru până nu îmi spuneți dacă ați răpit o domnișoară”. „Da, eu am răpit-o – a spus el –, pentru că n-ați păzit-o bine.” „Ați răpit-o prin viclenie – a spus Amadis –, căci altfel nu v-ar fi fost atât de ușor, și prin această faptă nu v-ați arătat cinstit și nici n-ați dobândit gloria unui cavaler.” Cavalerul a spus: „Prietene, eu susțin că această domnișoară a venit cu mine de bunăvoie și că n-am răpit-o cu forța.” „Domnule cavaler – a grăit Amadis –, aș vrea s-o văd și, dacă spune același lucru, nu voi mai zice nimic.” „O s-o vedeți mâine, aici, în castel, dacă vreți să intrați după obiceiul casei.” „Și care e acest obicei?” „Veți afla mâine și, dacă vă încumetați să-l respectați, o să-l prețuiți.” „Dar dacă aș vrea s-o văd acum, m-ați primi înăuntru?” „Nu – a spus cavalerul –, pentru că s-a făcut noapte, dar dacă așteptați până mâine, o să vedem cum o să vă descurcați”; și, închizând portița, a intrat în castel, în vreme ce Amadis s-a retras sub niște copaci, unde a descălecat și a rămas să sporovăiască despre multe și felurite lucruri cu Gandalin, până dimineața; când soarele s-a ridicat pe cer, a văzut că porțile castelului s-au deschis și, încălecându-și calul, s-a apropiat și a văzut un cavaler în armură, călare pe un armăsar vânjos și un om ce păzea intrarea, care i-a spus: „Domnule cavaler, vreți să intrați în castel?” „Da – a spus Amadis –, de-asta am venit.” „Mai înainte trebuie să vă spun obiceiul locului – a zis cel ce păzea porțile –, ca să nu vă plângeți după aceea, și acesta este că, mai înainte de a intra, 191

trebuie să vă luptați cu acest cavaler; dacă vă învinge, va trebui să jurați că veți îndeplini poruncile stăpânei acestui castel, căci altfel, veți fi aruncat într-o temniță îngrozitoare: iar dacă veți învinge, nu vă vom lăsa să plecați, ci va trebui să mergeți până veți da de o altă poartă, unde veți găsi alți doi cavaleri. Și mai departe, alți doi, și cu toți va trebui să vă luptați după același obicei; și dacă veți fi atât de viteaz încât să ieșiți victorios, pe lângă faptul că veți dobândi glorie pentru faptele voastre de arme, vi se va da tot ceea ce veți cere.” „Dacă spuneți adevărul – a zis Amadis –, scump va plăti cel ce o va lua de aici pe domnișoara pe care ați închis-o în castel, dar cu toate acestea, aș vrea să o văd, dacă îmi stă în puteri.” Și a intrat pe poarta castelului; celălalt cavaler i-a strigat să se apere și s-au repezit în goană unul spre celălalt, izbindu-se cu lăncile în scuturi; cavalerul din castel și-a frânt lancea și Amadis l-a trântit la pământ cu atâta forță, încât i-a rupt brațul drept; întorcându-se iute lângă el, i-a proptit lancea în piept și a spus: „Recunoașteți-vă învins, sau veți muri”. Cavalerul a spus: „Domnule, fie-vă milă”; și i-a arătat brațul rupt. Amadis l-a lăsat acolo și a trecut mai departe, unde a văzut o altă poartă și doi cavaleri înarmați, care i-au spus: „Intrați, cavalere, dacă doriți să luptați cu noi, căci de nu vă așteaptă temnița”. Amadis, acoperindu-se cu scutul și aplecându-și lancea, s-a năpustit asupra lor, iar ei i-au ieșit în întâmpinare; pe unul din ei nu l-a atins, dar pe celălalt l-a izbit în scut și i l-a înfundat, făcându-și lancea țăndări; ei l-au lovit în brațul stâng, dar Amadis l-a pălit atât de tare pe unul, încât l-a trântit la pământ cu cal cu tot și acela a rămas atât de năucit de căzătură, că nu mai știa pe ce lume se află. Amadis s-a îndreptat atunci spre celălalt, care rămăsese călare, și l-a lovit în coif cu un ciot de lance, căci vârful acesteia rămăsese în scutul celuilalt, smulgându-i coiful din cap, iar calul lui Amadis l-a izbit dintr-o parte în marginea scutului, împiedicându-l să atace, așa că lancea cavalerului a rămas întreagă; atunci au pus mâna pe spade și s-au lovit năprasnic; Amadis a spus: „Cavalere, e o adevărată nebunie să vă luptați cu capul descoperit”. „O să-mi apăr capul mai bine decât voi”, a spus el. „O să vedem acum”, a spus Amadis. Și i-a dat o asemenea lovitură în scut, încât i l-a străpuns cu spada, cavalerului i-au sărit picioarele din scări, gatagata să se prăbușească. Amadis, văzându-l în asemenea încurcătură, l-a lovit cu latul spadei în cap, zăpăcindu-l pe de-a-ntregul, și, punându-i mâna pe umăr, i-a spus: „Cavalere, rău v-ați apărat capul, pe care vi l-ați fi pierdut dacă loveam cum se cuvine”. Cavalerul și-a aruncat spada din mână și a spus: „Nu vreau să-mi pierd viața cu o nouă nebunie și, dacă mi-ați dăruit-o o dată, mergeți cu bine mai departe”. Amadis i-a cerut lancea care căzuse pe jos, celălalt i-a dat-o și, ajungând la următoarea poartă, a văzut înăuntrul castelului, sus pe ziduri, doamne și domnișoare care spuneau: „Dacă acest 192

cavaler trece podul, răzbindu-i pe acești din urmă cavaleri, înseamnă că a făptuit cea mai vitejească faptă de arme din lume”. Și chiar atunci în fața lui s-au ivit trei cavaleri strașnic înarmați și călărind niște cai vânjoși; și unul dintre ei i-a spus: „Cavalere, dați-vă prins, ori jurați că veți asculta de poruncile stăpânei acestui castel”. „Prins nu mă dau – a spus Amadis –, atâta vreme cât mă pot apăra și nu știu ce are de gând să-mi poruncească această doamnă.” „Atunci, apărați-vă”, au spus ei și s-au năpustit dimpreună să-l atace cu atâta forță, încât l-ar fi putut doborî la pământ cu cal cu tot. Amadis însă l-a lovit pe unul dintre ei atât de puternic, de i-a înfipt vârful lăncii în coaste și lancea i s-a frânt, după cum ceilalți doi și-au rupt lăncile atacându-l pe el; atunci, punând mâna pe spade, l-au lovit cu atâta înverșunare, încât cei ce priveau tare se mai minunau, pentru că cei trei cavaleri erau viteji și pricepuți în meșteșugul armelor, iar cel cu care luptau nu voia să se facă de rușine. Lupta a fost crâncenă. Dar n-a durat mult, fiindcă Amadis, arătânduși puterea, le dădea asemenea lovituri, încât spada lui trecea prin armuri și prin coifuri, astfel că, în puțină vreme, îi adusese în asemenea hal, încât, nemaiputând îndura, cei trei au rupt-o la fugă spre castel, urmăriți de Amadis; și cum îi încolțise, unul din ei a coborât de pe cal și Amadis i-a spus: „Nu descălecați, căci nu vă voi lăsa în pace dacă nu vă declarați învins”. „Domnule – a spus el –, voi face aceasta într-adevăr cu multă plăcere și așa ar trebui să se socoată toți cei ce luptă cu domnia voastră”; și i-a înmânat spada. Amadis i-a înapoiat-o și a pornit pe urmele celorlalți doi, pe care îi văzuse retrăgându-se într-o sală mare, la intrarea căreia se aflau peste douăzeci de doamne și domnișoare; și cea mai frumoasă dintre ele i-a spus: „Stați liniștit, domnule cavaler, că ați făptuit destule”. Amadis a rămas pe loc și a spus: „Doamnă, atunci să se declare învinși”. „Dar ce interes aveți?”, a întrebat doamna. „La intrare, mi s-a spus că trebuie să-mi ucid adversarii sau să îi înving, căci altminteri nu voi dobândi ceea ce mi se cuvine.” „Dar – a zis doamna – vi s-a mai spus că dacă reușiți să intrați aici învingându-i, vi se va da tot ceea ce cereți. Acum, spuneți ce doriți.” „O vreau pe domnișoara răpită de un cavaler pe malul unui râu, în timp ce dormeam – a spus el – și adusă în acest castel în pofida voinței sale.” „Stați jos acum – a grăit doamna –, și să vină cavalerul cu pricina să spună ce are de spus, iar domnia voastră, de asemenea, și fiecăruia i se va face dreptate; și până vine cavalerul, odihniți-vă puțin.” Amadis a descălecat și doamna, așezându-se lângă el, i-a spus: „Cunoașteți pe un cavaler ce se numește Amadis?” „De ce întrebați?”, a răspuns el. „Pentru că toată paza asta pe care ați văzut-o la castel pentru el a fost rânduită, și aflați de la mine că, dacă intră aici, nu va ieși cu niciun chip până nu va renunța la un lucru pe care l-a făgăduit.” „Și-anume, ce?” a întrebat el. „Am să vă spun – a zis doamna –, dacă vă legați să vă folosiți 193

întreaga putere ca să îl faceți fie cu ajutorul armelor, fie altminteri să nu își țină făgăduiala, căci nu s-a purtat cu dreptate.” Amadis a spus: „Doamnă, credeți-mă, că atâta vreme cât voi trăi, voi face astfel încât, punându-mi în joc toată puterea, să îl scap pe Amadis de orice lucru ar fi făgăduit”. Doamna, care nu înțelesese rostul acestor vorbe, a spus: „Aflați, atunci, domnule cavaler, că acest Amadis de care vă vorbesc, i-a făgăduit lui Angriote de Estravaus că i-o va aduce pe doamna pe care o iubește acela și de această făgăduială aș vrea să-l scăpați, pentru că asemenea lucruri, după vrerea Domnului și a rațiunii, se fac de bunăvoie și nu cu forța”. „Doamnă – a spus Amadis –, aveți dreptate, într-adevăr, și de voi putea, așa voi face.” Doamna i-a mulțumit din inimă, iar el era cât se poate de mulțumit, pentru că, ținându-și făgăduiala, scăpa de cealaltă, așa că, a întrebat-o: „Spuneți-mi, doamnă, voi sunteți cumva cea pe care o iubește Angriote?” Ea a răspuns: „Da, domnule, eu sunt”. „Doamnă – a spus el –, îl socotesc pe Angriote drept unul dintre cei mai viteji cavaleri din lume și, după mintea mea, nu se află doamnă, de stirpe oricât de aleasă, să nu se bucure că e slujită de un asemenea cavaler, și asta nu o spun ca să nu-mi țin făgăduiala, ci pentru că îl socotesc mai viteaz decât pe celălalt, care i-a făgăduit cele spuse de voi.”

194

• CAPITOLUL XXVII • Cum s-a luptat Amadis cu cavalerul care o răpise pe domnișoară în timp ce el dormea, și cum l-a învins În timp ce vorbeau astfel, s-a apropiat de ei un cavaler în armură, dar cu capul descoperit și fără mănuși. Era voinic și vânjos, bine legat și părea foarte puternic. Acesta i s-a adresat lui Amadis: „Domnule cavaler, mi s-a spus că o vreți pe domnișoara pe care am adus-o aici, dar n-am făcut-o cu sila, căci ea a vrut mai mult să vină cu mine decât să rămână cu domnia voastră, așa că socotesc că nu trebuie să v-o înapoiez”. „Aduceți-o aici”, a spus Amadis. „N-am de ce s-o aduc – a răspuns cavalerul –, dar dacă susțineți că nu mi se cuvine, vă voi dovedi prin luptă că dreptatea e de partea mea.” „Foarte bine – a zis Amadis –, căci eu voi dovedi tuturor că nu aveți dreptate să o țineți aici, atâta vreme cât domnișoara nu s-a învoit la asta.” „Atunci, pregătiți-vă de luptă!”, a spus cavalerul. „Cu multă plăcere”, a răspuns Amadis. Acum, trebuie să știți că acest cavaler se numea Gasinan și era unchiul iubitei lui Angriote, adică fratele tatălui ei, și era ruda pe care ea o iubea cel mai mult pe lume; și fiindcă era cel mai viteaz cavaler din neamul lor, ea îl lăsa pe unchiu-său să chibzuiască și să rânduiască totul; lui Gasinan i s-a adus un cal vânjos pe care a încălecat și apoi și-a luat armele; Amadis a încălecat, la rându-i, și și-a luat armele, dar castelana, pe numele ei Grovenesa, a spus: „Unchiule, tare aș vrea ca această luptă să nu aibă loc, căci mult m-ar durea ca vreunuia dintre voi să i se întâmple ceva rău; vouă, pentru că sunteți omul pe care îl iubesc cel mai mult pe lumea asta, și acestui cavaler pentru că îl va face pe Amadis să scape de făgăduiala față de Angriote”. „Nepoată – a spus Gasinan –, cum vă închipuiți că acest cavaler sau oricare altul l-ar putea împiedica pe cel mai viteaz cavaler din lume să facă ceea ce dorește?” Grovenesa i-a răspuns: „Așa să mă ajute Dumnezeu, dacă eu nu îl socotesc pe acesta cel mai viteaz cavaler din lume și, de n-ar fi așa, n-ar fi intrat aici prin forța armelor.” „Cum – a spus Gasinan –, îl prețuiți atât de mult pentru că i-a învins pe cei ce păzeau porțile? Desigur, s-a luptat bine, dar ăsta nu-i motiv să mă tem prea mult de el și, dacă e viteaz, o veți vedea de-ndată; și așa să mă ajute Dumnezeu, de-o voi lăsa pe domnișoara aceea fără apărare, atâta vreme cât îmi va sta în putere.” Grovenesa s-a îndepărtat, iar ei au pornit unul împotriva celuilalt în cea mai mare goană a cailor, cu lăncile aplecate; și s-au izbit atât de cumplit în scuturi, încât și leau spart pe loc și s-au încleștat coif lângă coif atât de crâncen, de mai mare minunea; Gasinan, mai puțin puternic, a fost aruncat din șa și a căzut pe jos, 195

dar s-a ridicat iute, ca un bărbat curajos ce era, și, punând mâna pe spadă, sa tras în spatele unei coloane înalte de piatră ce se afla în mijlocul curții, socotind că acolo Amadis nu-l va putea lovi cu armăsarul lui, iar dacă s-ar fi apropiat, el l-ar fi putut ucide. Amadis s-a apropiat de el ca să-l pălească, dar Gasinan i-a lovit calul peste bot cu spada, ceea ce l-a înfuriat pe Amadis, care a vrut să-l izbească din plin, cu toată forța; Gasinan, însă, s-a dat în lături și lovitura a nimerit în stâlpul de piatră, din care a smuls o bucată, dar și spada lui Amadis s-a rupt în trei bucăți. Când a văzut asta, tare s-a mai necăjit Amadis, căci se vedea în primejdie de moarte și nu avea cu ce să se apere, așa că a descălecat cât a putut de iute. Gasinan, văzându-l pe jos, i-a spus: „Cavalere, mărturisiți că domnișoara este a mea, altminteri veți muri”. „N-o voi face – a răspuns el – până ce ea nu va spune care îi este dorința.” Atunci, Gasinan s-a repezit asupra lui, dându-i lovituri peste tot, căci era puternic și voia s-o câștige pe domnișoară. Amadis, însă, se apăra cu scutul cu atâta dibăcie, încât mai toate loviturile le primea în scut, iar de restul se ferea și, uneori, își lovea și el adversarul cu mânerul spadei pe care îl păstrase în mână, atât de zdravăn, că îl făcea să se răsucească dintr-o parte în alta și deseori îi strâmba coiful pe cap. S-au luptat ei așa o bună bucată de vreme, că doamnele și domnișoarele se înspăimântaseră de cum poate Amadis să reziste atâta fără o armă cu care să atace; dar când a văzut că armura i se spărsese în multe locuri și scutul i se ciobise, Amadis a riscat totul și cu deosebită înverșunare s-a azvârlit asupra lui Gasinan atât de iute, încât celălalt n-a mai putut și nici n-a mai avut timp să-l lovească, și s-au prins în brațe, căutând fiecare să-l doboare pe celălalt; și s-au luptat ei așa o vreme, fără ca Amadis să îi dea drumul vreo clipă, până ce, apropiindu-se de un bolovan mare aflat în curte, Amadis și-a adunat toate puterile, și era mult mai puternic decât își poate închipui cineva, cu toate că nu era mare la stat, și l-a trântit atât de tare pe Gasinan de bolovanul acela, încât acesta și-a pierdut simțirea și nu-și mai mișca nici mâinile, nici picioarele. Amadis a ridicat iute spada ce-i căzuse celuilalt din mână și tăindu-i curelele coifului i l-a scos din cap; cavalerul și-a mai venit nițel în fire, dar nu atât cât să se poată ridica de jos, și Amadis i-a spus: „Domnule cavaler, multe necazuri miai făcut pe nedrept și acum îmi voi lua răzbunarea”; și a ridicat spada, ca și când ar fi vrut să-l lovească, dar Grovenesa, îndreptându-se spre el și plângând amarnic, a început să strige: „Ah, viteazule cavaler! Pentru Dumnezeu, fie-vă milă, nu vă purtați astfel!”; când Amadis a văzut cât de îndurerată este, mai abitir s-a prefăcut că vrea să-l ucidă și a spus: „Doamnă, nu mă rugați să-i cruț viața, căci mi-a pricinuit atâtea necazuri, încât oricum îi voi reteza capul”. „Vai, domnule cavaler – a spus ea –, pentru numele Domnului, cereți-mi tot ce vă dorește inima și toate voile vi se vor împlini, 196

numai lăsați-l în viață.” „Doamnă – a spus el —, nu sunt decât două lucruri pe lumea asta pentru care aș putea să-i cruț viața.” „Și care sunt acestea?”, a întrebat ea. „Să mi-o dați pe domnișoară – a spus el – și să jurați pe cinstea voastră de castelană că veți veni la primul Sfat pe care îl va aduna regele Lisuarte, și acolo veți îndeplini ceea ce vă voi cere.” Gasinan, care își venise în fire și văzuse în ce mare primejdie se află, a spus: „Ah, nepoată, pentru Dumnezeu, îndurare, nu lăsați să fiu ucis, fie-vă milă de mine, și faceți ceea ce vă cere”. Ea, atunci, s-a învoit să facă tot ce îi cerea Amadis. Acesta i-a dat drumul cavalerului și a spus: „Doamnă, eu îmi voi ține făgăduiala pe care vam făcut-o, iar voi, țineți-vă jurământul și nu vă temeți că nu vă voi cere nimic care să vă știrbească onoarea”. „Vă mulțumesc din inimă – a spus ea – și știu că veți face totul cu dreptate.” „Atunci să fie adusă domnișoara pe care vreau să o iau înapoi.” Doamna a poruncit să fie adusă, iar aceasta, când a sosit, a îngenuncheat în fața lui Amadis și a spus: „Domnule, mult v-ați zbătut pentru mine și, cu toate că Gasinan m-a răpit cu viclenie, știu că mă iubește pentru că mai curând s-a învoit să se lupte pentru mine decât să mă dea înapoi în alt chip”. „Doamnă și prietenă – a spus Gasinan –, dacă vi s-a părut că vă iubesc, să știți că e adevărat, așa să mă ajute Dumnezeu, și vă rog mult să rămâneți alături de mine.” „Așa voi face – a spus ea –, dacă nu-i pricinuiesc vreo supărare acestui cavaler.” „Domnișoară – a spus Amadis –, e neîndoielnic că ați ales pe unul dintre cei mai viteji cavaleri din câți se pot afla, dar dacă nu vă este pe plac, spuneți-mi de-ndată, ca să nu mă învinuiți de cele ce vi s-ar putea întâmpla mai târziu.” „Domnule – a spus ea –, vă sunt adânc recunoscătoare dacă mă lăsați aici.” „Să vă ajute Dumnezeu”, a spus Amadis. Apoi a cerut să-i fie adus calul; Grovenesa ar fi vrut să-l oprească acolo peste noapte, dar el nu a primit și, încălecând, i-a poruncit lui Gandalin să adune bucățile de spadă și a părăsit castelul, nu mai înainte însă ca Gasinan să nu-l fi rugat să primească spada lui; Amadis i-a mulțumit și a primit-o; Grovenesa, la rândul ei, i-a dăruit o lance; și înarmat astfel, Amadis a pornit drept spre copacul de la răspântie, unde gândea că îi va afla pe Galaor și Balais.

197

• CAPITOLUL XXVIII • Despre ce i s-a întâmplat lui Balais, care plecase pe urmele cavalerului ce slobozise calul lui don Galaor Balais de Carsante a pornit pe urmele cavalerului care slobozise calul lui don Galaor; acesta ajunsese deja departe și cu toate că Balais se grăbea tare să-l ajungă din urmă, l-a prins totuși noaptea pe drum; cu toate acestea a mai mers până la miezul nopții, când a auzit niște glasuri în fața lui, pe malul unui râu. Balais s-a îndreptat într-acolo și a dat peste cinci tâlhari care voiau să siluiască o domniță, tocmai când unul dintre ei, târând-o de plete, o ducea spre niște stânci. Tâlharii erau toți înarmați cu baltage și purtau platoșe; cum i-a văzut, Balais a început să strige: „Ticăloșilor, trădători netrebnici! Ce-aveți cu fata? Lăsați-o în pace, de nu, vă ucid pe toți”; și s-a năpustit asupra lor, dar nici ei n-au rămas mai prejos; pe unul l-a străpuns cu lancea în piept de i-a ieșit vârful prin spate și lancea s-a rupt, iar tâlharul s-a prăbușit mort. Dar ceilalți patru au tăbărât pe el și i-au doborât calul; el, însă, a sărit din șa cât a putut de iute, căci era voinic și viteaz și și-a scos spada; tâlharii s-au repezit asupra lui, lovindu-l din toate părțile, care cum putea, dar el, venindu-i unul mai la îndemână, l-a pălit cu spada și i-a crăpat capul până la grumaji, lăsându-l fără viață la pământ; și punându-și spada la cingătoare, a luat repede baltagul tâlharului ce căzuse și s-a aruncat asupra celorlalți care, văzând ce lovituri strașnice împarte, l-au tot împins spre o mlaștină unde se ajungea pe o cărare îngustă, dar, mai înainte, Balais a izbutit să-l lovească pe unul cu baltagul în spate, spintecându-l până la șale și, trecând peste el, s-a îndreptat spre ceilalți doi care îl înghesuiau spre mlaștină, unde era aprins un foc mare; tâlharii s-au așezat în fața lui, așa încât nu mai avea pe unde să fugă. Balais s-a acoperit cu scutul și s-a îndreptat spre ei, dar tâlharii l-au primit cu lovituri puternice în coif și l-au făcut să se sprijine cu o mână de pământ; cavalerul s-a ridicat însă iute, căci era plin de bărbăție, și i-a dat unuia dintre ei o asemenea lovitură că i-a retezat capul pe jumătate, și prăvălindu-l în foc. Ultimul, văzându-se rămas singur, și-a aruncat baltagul din mână și, căzându-i în genunchi, i-a spus: „Ah, seniore, îndurare în numele Domnului, nu mă omorâți, că după cât de mult am tâlhărit la viața mea, o dată cu trupul mi-aș pierde și sufletul!” „Te las să trăiești – a spus Balais –, pentru că te arăți destul de înțelept ca să știi că duceai o viață de pierzanie și că acum trebuie să duci o alta, cum se 198

cuvine.” Așa s-a făcut că tâlharul acela a devenit un om cumsecade, ducând mai apoi o viață cinstită, căci a devenit pustnic. După aceasta, Balais a ieșit din mlaștină și s-a îndreptat spre locul unde rămăsese domnișoara, care mult s-a bucurat văzându-l teafăr și nevătămat și i-a mulțumit pentru ceea ce făcuse pentru ea, salvând-o de acei netrebnici ce voiau s-o batjocorească; el a întrebat-o cum de ajunsese în mâinile acelor ticăloși. „Mai sus de pădurea aceasta – a spus ea – se află o trecătoare în munte; acolo pândeau și mi-au ucis scutierii care mă însoțeau, iar pe mine m-au adus aici ca să-și potolească poftele.” Balais, privind-o mai pe îndelete pe domnișoară, care era foarte frumoasă, a prins s-o îndrăgească și i-a spus: „Fiți sigură, doamnă, că dacă ei v-ar fi pus în lanțuri așa cum m-a înrobit pe mine frumusețea voastră, n-ați mai fi scăpat niciodată”. „Domnule cavaler – a spus ea –, dacă mi-aș fi pierdut fecioria așa cum au încercat să o facă tâlharii, marea lor samavolnicie m-ar fi spălat de păcat, dar, dăruindu-mă vouă de bunăvoie, ce s-ar întâmpla și cum aș putea să mă dezvinovățesc? Ceea ce ați făcut până acum dovedește că sunteți un cavaler adevărat; roguvă, faceți ca faptele voastre vitejești să fie însoțite de cumpătare și virtute, așa cum se cuvine să fie.” „Buna mea doamnă – a spus el –, nu țineți seama de vorbele mele, căci cavalerilor le place să le slujească pe domnițe, să râvnească la ele, să dorească să le fie stăpâne și iubite, iar ele trebuie să se ferească de a greși, așa cum faceți voi, pentru că, deși la început prețuim foarte mult faptul că am dobândit ceea ce dorim, mult mai mult le prețuim și le cinstim pe femei când, pline de înțelepciune și de tărie, se apără, rezistând poftelor noastre lumești și păstrează ceea ce, dacă ar pierde, n-ar mai avea nimic demn de a fi lăudat.” Domnișoara i-a sărutat smerită mâinile și a spus: „Cu atât mai mult trebuie să prețuiesc ajutorul pe care mi l-ați dat ca să-mi salvez onoarea așa cum mi-ați salvat viața, cu cât știu cât este de mare deosebirea între una și cealaltă”. „Și-acum – a spus Balais –, ce porunciți?” „Să ne îndepărtăm de acești morți – a spus ea – și să așteptăm dimineața.” „Cum o să facem? ― a spus el; căci mi-au omorât calul.” „O să călărim amândoi pe calul meu”, a spus ea. Balais a încălecat, a așezat-o pe domnișoară în spatele lui, și s-au îndepărtat o bucată bună, până au dat de o poieniță aflată cam la o aruncătură de săgeată de un drum și au poposit acolo, vorbind despre una și despre alta; Balais i-a istorisit de ce îl urmărea pe cavaler și, când s-a făcut dimineață, și-a îmbrăcat armura, au încălecat amândoi și au pornit la drum, dar n-a văzut vreo urmă cum că ar fi trecut pe acolo cavalerul și, atunci, i-a spus domnișoarei: „Prietenă, ce să fac cu domnia voastră? Căci nu pot în niciun chip să mă opresc din ceea ce am pornit să fac.” „Domnule – a spus ea –, să ne urmăm drumul, până ce vom 199

găsi un loc unde să pot rămâne, iar voi vă veți vedea mai departe de drum pe calul meu.” Și, pornind ei mai departe, cum ați auzit, după scurtă vreme, au văzut venind spre ei un cavaler, care călărea cu un picior pe greabănul calului, dar, apropiindu-se, și-a băgat piciorul în scară și, dând pinteni calului, s-a năpustit asupra lui Balais și i-a dat o asemenea lovitură de lance în scut, încât l-a prăvălit la pământ cu domnișoară cu tot, și apoi a spus: „Prietenă, de domnia voastră îmi pare rău că ați căzut, dar vă voi duce eu într-un loc unde vă veți simți bine și mă veți ierta, pentru că omul ăsta nu merită să vă însoțească”. Balais s-a ridicat iute de jos și, dându-și seama că are de-a face chiar cu cavalerul pe care îl căuta, s-a acoperit cu scutul, a pus mâna pe spadă și a spus: „Domnule cavaler, mi-ați luat-o mult înainte, pentru că eu mi-am pierdut calul, dar așa să mă ajute Dumnezeu, dacă n-o să vă fac să plătiți ticăloșia din noaptea trecută”. „Cum – a spus cavalerul –, voi sunteți unul din cei care au râs de mine?” „Da, și vă voi face din nou de râs”; și s-a azvârlit asupra lui cu lancea în mână și l-a lovit atât de tare în scut, încât i l-a îndoit și i-a rupt lancea aproape de mâner. Cavalerul a pus mâna pe spadă și i-a dat o lovitură în coif de i-a pătruns spada cam de vreo două degete, dar Balais s-a întors spre el și l-a apucat de scut atât de tare, încât șaua s-a sucit sub el și cavalerul a căzut jos înaintea lui Balais; acesta s-a aruncat asupra lui și, scoțându-i coiful, i-a dat câteva lovituri strașnice peste față și în cap cu mânerul spadei, năucindu-l și, când a văzut că nu se mai apără defel, i-a luat spada și a izbit-o de mai multe ori de-un bolovan, până a făcut-o bucăți; apoi și-a vârât spada în teacă, a luat armăsarul cavalerului, a așezat-o pe domnișoară pe calul ei și au pornit spre copacul de la răspântie; pe drum au dat peste două colibe ale unor femei ce trăiau în sihăstrie, ca niște sfinte, și s-au ospătat din sărăcia lor; femeile l-au binecuvântat pe Balais pentru că îi ucisese pe tâlharii care săvârșiseră multe fărădelegi prin ținutul acela. Apoi și-au urmat drumul până au ajuns la copacul de la răscruce, unde l-au găsit pe Amadis care tocmai sosise, și n-a trecut multă vreme că l-au zărit venind și pe don Galaor. Și toți împreună tare s-au mai bucurat că aventurile lor se sfârșiseră în aceeași vreme și au hotărât să mână în noaptea aceea într-un castel aflat în apropiere, al unui foarte cinstit cavaler, ce era tatăl domnișoarei adusă de Balais; și așa au și făcut; sosiți la castel, au fost foarte bine primiți și serviți cu tot ce le făcea trebuință, iar a doua zi dimineața, după ce au ascultat sfânta liturghie, și-au pus armurile, au încălecat și, lăsând-o pe domniță la castelul tatălui ei, au pornit pe drumul spre Vindilisora. Balais a vrut să-i dea calul său lui don Galaor, așa cum îi făgăduise, dar acesta n-a primit, atât pentru că Balais își pierduse calul lui ca 200

să îl redobândească pe al lui Galaor, cât și pentru că Galaor însuși câștigase alt cal.

201

• CAPITOLUL XXIX • Cum a adunat regele Lisuarte Sfatul țării și ce s-a întâmplat cu acest prilej Regele Lisuarte, foarte bucuros de veștile pe care piticul i le adusese despre Amadis și don Galaor, a hotărât ca, pentru când vor sosi aceștia, să adune Sfatul și acesta să fie cea mai strălucitoare adunare din câte Sfaturi sau ținut, și la el să ia parte cel mai mare număr de cavaleri. Într-o zi, regelui i s-a înfățișat Olivas, cu plângere împotriva ducelui de Bristoya, care îi ucisese un văr prin trădare. Regele, după ce s-a sfătuit cu cei mai pricepuți în astfel de treburi, a stabilit un soroc de o lună pentru duce ca să se înfățișeze și să răspundă învinuirilor prin luptă, iar dacă voiește, să mai aducă doi cavaleri să lupte alături de el, pentru că Olivas avea și el doi de partea lui, tot de neam ales și viteji, care puteau să îi apere cauza. O dată făcut acest lucru, regele a poruncit ca toți nobilii de seamă să fie înștiințați să se înfățișeze la curte de Sfânta Marie Mică pentru Sfatul țării; după cum le-a înștiințat și pe regină, cu toate doamnele și domnișoarele ei de neam mare. Astfel se adunaseră cu toții la palat, sporovăind veseli despre cele ce aveau să fie rânduite de Sfat, fără să știe și fără să gândească la soarta schimbătoare care, în asemenea momente, își întinde neîndurătoare capcanele, pentru a se face cunoscută în mintea oamenilor și a nu le îngădui tihna la care jinduiesc. Și așa s-a întâmplat că în palat a intrat o domniță străină, mândră foarte, însoțită de un cocon frumușel; de cum a descălecat, domnița a întrebat cine este regele, iar acesta i-a răspuns: „Eu sunt, domniță”. „Seniore – a spus ea –, după înfățișare păreți într-adevăr a fi rege, dar nu știu dacă și în inimă sunteți tot astfel”. „Domnișoară – a răspuns el –, înfățișarea mi-ați văzut-o acum, iar când mă veți pune la încercare în privința inimii, veți afla adevărul”. „Domnule – a spus domnișoara –, ați răspuns întocmai cum mi-am dorit și țineți minte ceea ce mi-ați spus în fața atâtor oameni de vază, pentru că vreau să vă pun la încercare, să văd cât de vitează vă e inima când va fi nevoie; am auzit că vreți să adunați Sfatul țării de Sfânta Marie Mică la Londra și acolo, unde se vor afla mulți bărbați viteji, vreau să văd dacă sunteți așa cum se cuvine să fie, pe bună dreptate, stăpânul unui regat atât de mare și al unor cavaleri atât de vestiți”. „Domnișoară – a spus regele –, dat fiind că faptele ce-mi stau în putere sunt mai grăitoare decât vorbele, voi fi cu atât mai bucuros cu cât vor fi de față mai mulți bărbați curajoși”. „Seniore – a spus domnișoara –, dacă faptele vă sunt pe potriva vorbelor, mă socotesc foarte mulțumită și Dumnezeu să vă ocrotească”. „Mergeți cu Dumnezeu, domnișoară!”, a spus regele; și toți 202

ceilalți cavaleri au salutat-o cu aceleași vorbe. Domnița a plecat de la palat, iar regele a rămas de vorbă cu unii dintre cavalerii săi, dar să știți că pe mulți îi apăsa făgăduiala făcută de rege, temându-se ca nu cumva tânăra aceea să-l vâre într-o mare primejdie, știut fiind că regele, era omul care n-ar fi șovăit, oricât de mare ar fi fost primejdia, ca să nu se facă de rușine; și cum era atât de iubit de supușii săi, aceștia ar fi vrut mai degrabă să treacă ei printr-o încercare grea și să pățească o rușine, decât să-l vadă suferind pe el; de aceea mulți n-au socotit că e bine ca un principe atât de mare să-și dea cuvântul atât de ușor unei femei străine, fără să cugete oleacă și fără să știe ce urmează să i se ceară, dar fiind obligat să-și țină promisiunea. După ce curtenii sporovăiseră despre tot soiul de lucruri, pe când regina voia să se retragă în odăile ei, au intrat pe poartă trei cavaleri, dintre care doi în armură, iar al treilea, fără armură și neînarmat, înalt și bine legat, cu părul aproape coliliu, dar ținându-se bine și arătând chipeș pentru anii lui. Acesta ducea un sipet și, cum a întrebat de rege, a fost condus la el. Cavalerul a descălecat de pe armăsarul său și, îngenunchind în fața regelui, cu sipetul în mâini, a spus: „Dumnezeu să vă ocrotească, seniore, de vă veți ține cuvântul, căci sunteți principele ce a făcut cea mai frumoasă făgăduială din lume”. Regele a întrebat: „Despre ce făgăduială e vorba, ori ce vreți să-mi spuneți cu asta?” „Mi s-a spus – a răspuns cavalerul – că vreți să păstrați în cea mai mare noblețe și cinste ordinul cavaleresc și, cum sunt puțini principii ce se ostenesc întru acest lucru, fapta voastră se cere lăudată mai mult decât ale altora”. „Într-adevăr, cavalere – a spus regele –, această făgăduială o voi respecta câte zile voi mai avea de trăit”. „Să vă ajute Dumnezeu – a zis cavalerul; și, cum am auzit spunându-se că vreți să adunați Sfatul la Londra, cu mulți bărbați de vază, iată, vă aduc un dar potrivit pentru un om ca voi și pentru o asemenea sărbătoare”. Și a deschis sipetul, scoțând dinăuntru o coroană de aur atât de meșteșugit lucrată, cu atâtea nestemate și mărgăritare, că toți s-au minunat când au văzut-o și, întradevăr, părea făcută să fie purtată doar de un mare senior. Regele a privit coroana îndelung, desfătându-se la gândul că va fi a lui, iar cavalerul a spus: „Credeți-mă, domnule, este o asemenea lucrătură, că nimeni dintre toți meșterii ce lucrează aurul și nestematele n-ar ști să spună ce preț are”. „Așa să mă ajute Dumnezeu – a spus regele –, dacă nu gândesc la fel”. „Dar oricât de deosebită ar fi lucrătura și frumusețea ei – a continuat cavalerul –, coroana aceasta are o taină mult mai de preț, și anume că regele ce și-o pune pe cap se va bucura întotdeauna de sporită cinste, așa cum s-a întâmplat cu cel pentru care a fost făcută, până în ziua morții sale. De atunci încoace niciun rege nu și-a mai pus-o pe cap, iar dacă domnia voastră o dorește, v-o dăruiesc în schimbul capului meu, pe care sunt pe cale să mi-l pierd”. Regina, 203

care se afla de față, a spus: „O asemenea podoabă, stăpâne, vi se potrivește cu adevărat, așa că dați-i în schimb cavalerului tot ce vă va cere”. „Iar domnia voastră, doamnă – a spus cavalerul –, ar trebui să cumpărați această frumoasă mantie pe care o am aici”. „Arătați-mi-o – a spus ea –, căci îmi va face mare plăcere să o văd.” Cavalerul a scos de îndată din sipet o pelerină, cea mai frumoasă și mai bogat lucrată din câte s-au văzut vreodată, care, în afară de nestemate și mărgăritare, avea înfățișate pe ea toate păsările și animalele de pe lume, de toți se uitau la ea ca la o minunăție. Regina a exclamat: „Pe Dumnezeul meu, prietene, se pare că acest vestmânt n-a fost făcut decât de mâna unui om ce poate orice”. „Doamnă – a spus cavalerul –, puteți fi convinsă, fără să greșiți, că această mantie a fost făcută de mâna și priceperea unui om, dar foarte greu s-ar putea găsi acum cineva care să facă alta asemănătoare”. Și a adăugat: „Și mai trebuie să vă spun că e mai potrivită pelerina aceasta pentru o femeie căsătorită decât pentru una fără bărbat, pentru că are darul ca, în ziua când este îmbrăcată, să alunge orice supărare între femeie și soțul ei”. „Dacă e adevărat – a spus regina –, nu poate fi cumpărată cu niciun preț”. „Nu puteți ști dacă e adevărat, câtă vreme nu aveți pelerina”, a spus cavalerul. Regina, care îl iubea mult pe rege, cum își dorea să aibă acea mantie, pentru ca între ei să nu mai existe nicio supărare, a zis: „Cavalere, vă voi da pentru pelerină ceea ce îmi veți cere”. Iar regele a spus, la rândul său: „Cereți ce vă e pe plac pentru pelerină și coroană”. „Seniore – a răspuns cavalerul –, eu acum sunt tare încolțit de sorocul judecății celui ce mă ține prizonier și nu am răgaz să zăbovesc aici; și nici nu știu cât prețuiesc aceste lucruri, dar voi veni la Sfatul de la Londra; între timp, vă las coroana vouă și pelerina reginei, dacă îmi făgăduiți că îmi veți da pentru ele ceea ce vă voi cere, ori mi le veți înapoia după ce le veți fi pus la încercare virtuțile, și sunt încredințat că atunci mi le veți plăti încă mai bine decât acum”. „Cavalere, fiți sigur că vi se va da ceea ce doriți, ori vă vom înapoia pelerina și coroana”. Cavalerul a spus: „Domnilor cavaleri și doamnelor, ați auzit ce mi-a făgăduit regele și regina, și anume că îmi vor da coroana și mantia, sau ceea ce le voi cere.” „Am auzit cu toții”, au spus ei. După aceasta, cavalerul, luându-și rămas bun, a spus: „Rămâneți cu Dumnezeu, că eu plec spre cea mai cumplită temniță în care a zăcut vreodată un om”; câtă vreme rămăseseră acolo, unul dintre cei doi cavaleri în armură își scosese coiful, arătându-se a fi un tânăr foarte chipeș, dar celălalt n-a vrut să și-l scoată și, cu toate că stătuse cu capul nițel aplecat, părea atât de uriaș că nu se afla cavaler la curtea regelui care să nu fie mai mic de stat decât el măcar cu un picior. În cele din urmă, au plecat toți trei, iar pelerina și coroana au rămas în mâinile regelui. 204

• CAPITOLUL XXX • Cum au sosit Amadis, Galaor și Balais la palatul regelui Lisuarte și ce li s-a mai întâmplat după aceea După ce Amadis și Galaor împreună cu Balais au părăsit castelul acelei domnițe, au mers o bucată de vreme și au ajuns fără niciun necaz la curtea regelui Lisuarte, unde au fost primiți cu atâta cinstire și bucurie de rege, de regină și de toți curtenii, cum nu mai fuseseră primiți niciodată alți cavaleri, în vremurile acelea, indiferent de unde ar fi sosit; pe Galaor, pentru că nu-l mai văzuseră niciodată până atunci, dar auziseră de mărețele fapte de arme pe care le săvârșise, iar pe Amadis, pentru că după vestea morții sale ce le ajunsese la urechi nu credeau să-l mai vadă în viață și toți îl iubeau nespus. Și era atâta lume care voia să-i vadă, încât de-abia puteau merge pe drumuri ori intra în palat. Regele i-a condus pe toți trei într-o odaie unde a pus să li se scoată armurile și când lumea i-a văzut cât sunt de frumoși, de chipeși și de tineri a început să-l blesteme pe Arcalaus, care voise să-i ucidă pe cei doi frați. Socotind că nu se vor mai despărți unul de altul, regele a trimis un fecior să-i spună reginei să-i primească bine pe cei doi cavaleri, Amadis și Galaor, care veneau să o vadă. După care Agrajes, luându-i pe fiecare de câte un braț, bucuros cum nu se mai poate, i-a condus în odaia reginei, unde se aflau și don Galvanes și regele Arban de Norgales; când au intrat pe ușă și Amadis a văzut-o pe Oriana, doamna sa, inima i s-a înfiorat de nespusă bucurie, dar și ea era atât de bucuroasă, că oricine ar fi privit-o și-ar fi dat seama de asta foarte limpede, căci cu toate că Oriana primise mai multe vești despre el, tot mai avea o bănuială că n-ar fi fost în viață, așa că, văzându-l teafăr și vesel, amintindu-și de chinurile și durerile îndurate pentru el, a început să plângă fără voia ei; atunci, lăsând-o pe regină să o ia înainte, Oriana s-a oprit o clipă să-și șteargă ochii, dar n-a văzut-o nimeni, căci toți erau cu ochii țintă la cavaleri. Amadis a îngenuncheat în fața reginei și, luându-l pe Galaor de mână, a spus: „Doamnă, iată-l pe cavalerul pe care m-ați trimis să îl caut”. „Mult mă bucur”, a spus ea și, ridicându-l de jos, l-a îmbrățișat pe Amadis și apoi pe Galaor. Regele i-a spus reginei: „Doamnă, vreau să împărțiți cu mine”. „Ce?”, a întrebat ea. „Dați-mi-l mie pe Galaor – a spus el –, de vreme ce Amadis e cavalerul vostru”. „Seniore – a spus ea –, ceea ce-mi cereți nu e puțin lucru, într-adevăr, căci niciodată nu s-au mai făcut asemenea daruri în Marea Britanie, dar așa e drept să fie, căci voi sunteți cel mai mare dintre toți regii câți au domnit aici”; apoi, adresându-ise lui Galaor: „Prietene, ce credeți că trebuie să răspund la cererea regelui?” 205

„Doamnă – a spus el –, eu socotesc că unui stăpân atât de mare trebuie să i se dea orice ar cere, dacă e cu putință, iar eu sunt gata să vă slujesc, orice îmi veți cere, numai să nu fie împotriva voinței fratelui și stăpânului meu Amadis, căci eu nu voi face niciodată decât ceea ce îmi va porunci el”. „Mult mă bucur – a spus regina – că ascultați de poruncile fratelui vostru, căci astfel mă voi bucura și de domnia voastră, așa cum mă bucur de dânsul, fiindcă este cavalerul meu”. Amadis a spus: „Domnule și frate, împliniți poruncile reginei; aceasta este rugămintea și dorința mea”. Atunci Galaor i-a spus reginei: „Doamnă, de vreme ce am primit îngăduința celui ce are atâta putere asupra mea, sunt la porunca voastră să faceți cu mine ceea ce doriți”. Ea l-a luat de mână și i-a spus regelui: „Seniore, iată, vi-l dau pe Galaor, așa cum mi-ați cerut, și vă rog să îl iubiți pe potriva marii lui bunătăți și vitejii și nu vă va părea rău”. „Așa să mă ajute Dumnezeu – a spus regele –, dar cred că greu ar fi să-l iubească cineva pe el sau pe cineva asemeni lui pe potriva vitejiei și bunătății sale”. La auzul acestor vorbe, Amadis a privit-o pe doamna sa și a oftat nesocotind ceea ce spune regele, căci gândea că iubirea lui pentru Oriana este mai mare decât vitejia lui și a tuturor bărbaților ce îmbracă armură. Și așa cum ați auzit, Galaor a rămas vasalul regelui și n-a încetat să fie, în ciuda celor ce aveau să se petreacă mai târziu între rege și Amadis, așa cum o să vă istorisesc mai departe. Regele s-a așezat lângă regină și l-au chemat pe Galaor în fața lor, ca să vorbească cu el. Amadis a rămas cu Agrajes, vărul lui; Oriana, Mabilia și Olinda stăteau împreună, mai departe de celelalte doamne, pentru că erau de rang mai înalt și mai însemnate. Mabilia i-a spus lui Agrajes: „Domnule și frate, aduceți-l aici pe acest cavaler pe care l-am dorit atât de mult”. Cavalerii s-au apropiat de ele și, cum ea știa prea bine ce leac le face trebuință inimilor lor pentru a se însănătoși, l-a așezat pe Amadis alături de Oriana, pe Agrajes lângă Olinda, iar ea, rămânând între cele două, a spus: „Acum mă aflu în mijlocul celor patru ființe pe care le iubesc cel mai mult pe lumea asta”. Când Amadis s-a văzut lângă doamna sa, inima a prins să-i zvâcnească nebună, călăuzindu-i ochii spre ființa pe care o iubea cel mai mult pe lume și s-a apropiat mai mult de ea cu multă smerenie; ea, întinzând mâinile prin faldurile pelerinei, i-a apucat mâinile, strângândule în semn de îmbrățișare, și i-a spus: „Prietene, ce chinuri și dureri m-a făcut să îndur acel trădător cu vestea morții voastre. Credeți-mă că nu s-a mai aflat vreodată o femeie în asemenea primejdie. Și, în mod sigur, domnule, aveam multă dreptate, căci nimeni n-ar fi suferit o pierdere mai mare decât mine pierzându-vă pe voi, pentru că, așa cum sunt mai iubită decât toate femeile, tot astfel soarta cea bună a vrut să fiu iubită de cel mai prețuit bărbat”. Auzindu-se lăudat de doamna sa, Amadis și-a lăsat ochii în 206

pământ și nici n-a mai îndrăznit să o privească; și i se părea atât de frumoasă, încât, cu simțurile tulburate, cuvintele i-au murit pe buze și n-a putut răspunde. Oriana, care avea ochii ațintiți asupra lui, și-a dat seama de starea în care se află și a spus: „Ah, prietene și seniore! Cum să nu vă iubesc mai mult decât orice pe lume, când toți cei ce vă cunosc vă iubesc și vă prețuiesc; e foarte firesc ca eu să vă iubesc și să vă prețuiesc, la rândul meu, mai mult decât o fac ei”. Amadis, căruia îi mai trecuse tulburarea, i-a spus: „Doamnă, moartea mea dureroasă din fiecare zi, pricinuită de voi, ar trebui să o plângeți, căci cealaltă, de care ați pomenit mai înainte, dacă m-ar lua, aș avea parte de o mare mângâiere și de tihnă și dacă inima mea întristată nu ar fi întărită de marea dorință de a vă sluji, împotrivindu-se cu nespusă tărie multelor și amarnicelor lacrimi ce țâșnesc din ea, de mult m-aș fi topit și aș fi dispărut în ele, nu pentru că nu aș ști că dorințele sale lumești îi sunt pe deplin satisfăcute doar prin faptul că vă amintiți de ele, ci pentru că marea suferință a acestei inimi are nevoie de mai multă bunăvoință decât merită pentru a putea rezista; și dacă această bunăvoință nu se va face simțită curând, în scurtă vreme inima mea își va da crudul sfârșit”. Pe când rostea aceste vorbe, lui Amadis îi curgeau șiroaie de lacrimi pe obraz, fără să și le poată stăpâni în vreun fel, pentru că era atât de chinuit în clipele acelea încât, dacă acea iubire adevărată, care îi aducea atâta suferință, nu avea să îl mângâie cu speranța ce se naște în asemenea împrejurări disperate în inimile celor înrobiți, n-ar fi fost de mirare ca, în prezența doamnei sale, sufletul să i se despartă de trup. „Ah, prietene! Pentru numele Domnului – a spus Oriana –, nu îmi vorbiți de moartea voastră, căci mi se oprește inima în loc, de vreme ce nu nădăjduiesc să mai trăiesc nici măcar un ceas în urma voastră și, dacă mă bucur de viață, o fac pentru că trăiți pe lumea asta. Cred, fără îndoială, tot ceea ce îmi spuneți, pentru că eu însămi sunt în aceeași stare ca domnia voastră și dacă suferința voastră pare mai mare decât a mea este pentru că, nutrind aceeași dragoste, dar neavând puterea ce vouă nu vă lipsește de a lupta pentru împlinirea dorințelor din inimile noastre, iubirea și suferința voastră vi se par mult mai mari decât ale mele. Dar, orice s-ar întâmpla, vă făgăduiesc că dacă soarta ori mintea mea nu ne va arăta drumul spre tihna noastră, slabele mele forțe îl vor găsi, căci mai mică mi se pare primejdia de a-mi pierde dragostea tatălui și a mamei mele și a altora, datorită nemăsuratei voastre iubiri, decât să trăim ca acum în veșnice chinuri și suferințe, născute din cruda dorință ce crește în noi zi de zi și ne copleșește”. Amadis, auzind acestea, a oftat din adâncul inimii și a vrut să spună ceva, dar n-a izbutit, iar ea, văzându-l parcă dus pe altă lume, l-a luat de mână și, lipindu-se de el, i-a spus: „Prietene și stăpâne, nu vă pierdeți cu firea, căci îmi voi ține făgăduiala; rămâneți la 207

Sfatul pe care vrea să îl adune regele, tatăl meu, așa cum vă vor ruga regele și regina, știind că prin voi va dobândi și mai multă faimă și măreție”. Tocmai atunci regina l-a chemat pe Amadis și l-a poftit să se așeze lângă don Galaor, iar doamnele și domnișoarele de onoare îi priveau pe amândoi, spunând: „La fel i-a plămădit Creatorul pe amândoi, făcându-i mai frumoși decât pe ceilalți cavaleri, mai buni și mai viteji”. Adevărul e că semănau așa de bine, încât cu greu îi puteai deosebi, doar că don Galaor era ceva mai alb la piele, pe când Amadis, cu părul blond și creț, era mai aprins la chip și nițel mai vânjos. Și au rămas ei de vorbă cu regina o vreme, până ce Oriana și Mabilia i-au făcut semn reginei să-l trimită pe don Galaor la ele; regina, luându-l de mână, i-a spus: „Domnițele acelea, pe care nu le cunoașteți, vă doresc; să știți că una este fiica mea, iar cealaltă vara voastră primară”. Galaor s-a îndreptat spre ele și, văzând marea frumusețe a Orianei, s-a minunat, căci nu-și putea închipui că ar putea cineva să atingă această perfecțiune și a bănuit că marea vitejie a lui Amadis, fratele lui, și dorința de a rămâne aici mai mult decât în oricare loc, i se trag de la faptul că lui și nimănui altcuiva îi fusese hărăzit să iubească o ființă atât de deosebită pe lumea asta. Domnițele l-au salutat și l-au primit foarte bine, spunându-i: „Don Galaor, fiți binevenit!” „Aflați doamnelor, că n-aș fi venit la curte în următorii cinci ani, dacă nu m-ar fi adus cel ce îi supune pe toți cei ce îmbracă armură, prin forța armelor sau prin vorbe bune, căci nu se află muritor mai priceput ca el nici în mânuirea armelor, nici în folosirea vorbelor”. Oriana și-a înălțat ochii și, privindu-l pe Amadis, a oftat, iar Galaor, care o privea, și-a dat seama că bănuiala lui e mai adevărată decât credea înainte, nu din alte pricini, ci doar fiindcă socotea că așa e drept, ca fratele lui și nu un altul să fie cel iubit de această domniță. Pe când stăteau astfel de vorbă, a sosit și regele și a sporovăit vesel cu ei, făcând glume și râzând, pentru ca toți să se bucure de bucuria lui; apoi, luându-i cu el, au pătruns în marea sală, unde se aflau mulți nobili de vază și cavaleri prea vestiți, și, cum masa fusese așternută, s-au așezat să mănânce. Regele a poruncit ca Amadis, Galaor, Galvanes fără de Țară și Agrajes să fie așezați la o masă, fără să mai stea cu ei vreun alt cavaler și, așa cum s-au aflat împreună la acel ospăț, s-au aflat mai apoi în multe locuri, trecând prin primejdii mari și isprăvi de arme, căci strânsele legături de rudenie și iubirea ce-și purtau unul altuia îi legaseră mult și, cu toate că don Galvanes nu era rudă decât cu Agrajes, Amadis și Galaor nu i-au spus niciodată altfel decât unchi, iar el le-a spus întotdeauna nepoți, motiv pentru care cinstea și faima sa au crescut mult, așa cum se va povesti mai departe.

208

• CAPITOLUL XXXI • Cum a adunat regele Lisuarte Sfatul țării în orașul Londra Așa cum Dumnezeu, în bunătatea lui, a făcut din Lisuarte prinț dezmoștenit, rege al Marii Britanii, prin moartea fratelui său, regele Falangris, tot astfel, prin voia sa (căci datorită lui ne sunt îngăduite și date toate), nenumărați cavaleri și domnițe fiice de regi, și mulți alții de pe meleaguri străine, nobili de viță veche și de stirpe aleasă, veneau să-l slujească, nesocotindu-se niciunul mulțumit dacă nu era vasalul său; și pentru că asemenea lucruri, datorită slăbiciunii noastre aduc cu sine multă trufie și încă și mai mult nemulțumirea și nerecunoștința față de cel ce ni le dăruie, tot el i-a îngăduit soartei ca, hărăzindu-i clipe menite să-i întunece gloria prea luminoasă și tihna în care trăia sufletul său moleșit, să-l facă să-l slujească mai degrabă pe împărțitorul de daruri decât pofta netrebnică stârnită de avuții și să-l ajute cât mai mult pe drumul acesta, pedepsindu-l, însă, cu o groaznică și cumplită prăbușire, dacă ar fi urmat calea opusă. Vrând, deci, regele Lisuarte ca măreția regatului său să fie cunoscută întregii lumi, sfătuindu-se cu Amadis, Galaor și Agrajes și cu alți cavaleri de seamă de la curte, a poruncit, așa cum se gândise și spusese mai înainte, ca peste cinci zile toți marii nobili din regatul său să vină pentru Sfat la Londra, care, în vremea aceea, veghea ca o acvilă deasupra întregii creștinătăți, pentru ca acolo să se ia hotărâri însemnate privind ordinul cavalerilor, și anume, ca acesta să fie apărat și cinstit mai mult decât la orice curte regească ori împărătească; dar chiar la acest Sfat, unde regele cugeta că toți i se vor închina, aici l-au lovit primele vicleșuguri ale sorții, căci însăși viața lui și soarta regatului s-au aflat în cumpănă, acesta urmând să fie împărțit, așa cum vă vom povesti mai departe. Regele Lisuarte a plecat de la Vindilisora însoțit de toți cavalerii săi, împreună cu regina, doamnele și domnișoarele ei, pentru Sfatul ce urma să se adune în orașul Londra. Era atât de multă lume, că nu puteai să-i numeri. Printre toți aceștia se aflau mulți cavaleri tineri cu armuri bogate și pline de găteli și nenumărate fete de regi și alte domnițe de neam mare, cărora primii le făceau curte necontenit, astfel că în timpul drumului s-au organizat multe turniruri și serbări. Regele poruncise să se ia corturi și toate cele trebuincioase pentru a nu intra în nicio așezare și să poată face popasuri în luncile de pe malul râurilor și pârâiașelor aflate la tot pasul în ținutul acela. Așa că întreg drumul toți s-au bucurat de cea mai veselă și mai plăcută viață de până atunci, pentru ca nenorocirea, atât de cruntă și cumplită, ce avea să 209

întunece această veselie, să fie simțită de sufletele lor cu mai mult zbucium și întristare. Și astfel au ajuns la acel mare oraș, pe numele său Londra, unde au găsit atât de mulți oameni, încât ai fi zis că tot pământul s-a adunat acolo. Regele și regina cu toată suita s-au îndreptat spre palatele lor, unde au poruncit să fie găzduiți, de asemenea, Amadis, Galaor, Agrajes și don Galvanes, precum și alți câțiva dintre cei mai prețuiți cavaleri; ceilalți veniți au fost găzduiți în case foarte bune pe care slujbașii regelui le aleseseră mai dinainte. În noaptea aceea s-au odihnit cu toții și în următoarele două zile s-au desfătat cu baluri și jocuri organizate la palat și în afara acestuia, în oraș, la care Amadis și Galaor erau admirați de toți; și atâta lume se strângea să-i vadă când apăreau undeva, că toate străzile erau pline și, din pricina asta, de multe ori nici nu mai ieșeau din încăperile lor. La Sfatul acesta de care ați auzit a venit și un mare senior, mare mai degrabă ca avere și putere decât ca demnitate și virtuți, pe numele lui Barsinan, senior de Sansueña; acesta venise nu pentru că ar fi fost vasalul regelui Lisuarte, nici prieten ori cunoscut, ci pentru o pricină pe care o veți afla pe dată. Căci trebuie să știți că, pe când Barsinan acesta se afla în ținutul lui, a sosit la el Arcalaus Vrăjitorul, care i-a spus: „Barsinan, seniore, dacă ai vrea, eu aș da poruncă să fii rege fără prea multă trudă și osteneală”. „Ba – a spus Barsinan –, m-aș osteni și aș trudi cu multă plăcere chiar, de ar fi nevoie, pentru a putea ajunge rege”. „Ai răspuns ca un om înțelept – a spus Arcalaus – și eu te voi face rege dacă îmi dai crezare și te legi să-mi dai slujba de mare majordom și să o păstrez cât timp vei fi tu în viață”. „Voi face acest legământ cu multă plăcere – a zis Barsinan. Dar, grăiți-mi, cum se poate împlini ceea ce mi-ați spus?” „O să vă spun – a zis Arcalaus. Mergeți la primul Sfat pe care îl va ține regele Lisuarte și luați cu voi cât mai mulți cavaleri, iar eu voi face astfel încât să pun mâna pe rege și să nu-i poată veni în ajutor niciunul dintre ai săi; tot în ziua aceea voi pune mâna pe fiica lui, Oriana, și o să v-o dau de nevastă; iar după cinci zile am să trimit la curte capul regelui. Atunci veți cere să luați voi coroana și, cum el va fi mort, iar fiica lui, moștenitoarea de drept a regatului, se va afla în puterea voastră, nimeni nu se va putea opune”. „Dacă veți împlini făgăduința asta – a spus Barsinan –, fiți sigur că voi face din voi omul cel mai bogat și mai puternic din câți se vor afla alături de mine”. „Voi face tot ce am spus”, a răspuns Arcalaus. Din pricina asta, cum ați auzit, venise la Sfat marele senior din Sansueña, Barsinan. Regele i-a ieșit în întâmpinare cu o suită numeroasă, crezând că venise cu gânduri bune și curate, și a poruncit să fie găzduit cu toată suita lui și să li se dea orice le-ar fi făcut trebuință; dar trebuie să vă spun că, văzând Barsinan atâția cavaleri și știind cât de mult și cu câtă credință îl iubeau 210

aceștia pe regele Lisuarte, tare s-a mai căit că pornise să săvârșească asemenea faptă, zicându-și că pe un asemenea om nu îl poate lovi nicio nenorocire. Dar acum, că tot intrase în horă, s-a hotărât să aștepte sfârșitul întâmplărilor, căci adesea ceea ce pare cu neputință, fără vreun sfat înțelept anume, devine mult mai repede cu putință decât ceea ce pare posibil. Așa că i-a spus regelui: „Maiestate, am auzit că adunați marele Sfat și am venit să vă aduc salutul meu, căci eu nu am pământuri de la domnia voastră ci de la Dumnezeu, care le-a dăruit strămoșilor mei și mie”. „Prietene – i-a răspuns regele –, vă mulțumesc mult și vă voi răsplăti așa cum se cuvine și cum îmi va sta în puteri, căci, într-adevăr, sunt foarte bucuros că întâlnesc un bărbat atât de nobil ca domnia voastră și, cu toate că în jurul meu se află mulți oameni de neam mare, sunt fericit să primesc salutul vostru, mai degrabă decât pe al celorlalți, fiind convins că dorința care v-a îndemnat să vă părăsiți țara ca să mă vizitați, vă va face să-mi dați sfaturi bune întru cinstea și folosul meu”. „De aceasta puteți fi sigur – a spus Barsinan –, căci atât cât mă voi pricepe vă voi sfătui, potrivit gândului și dorinței ce m-au făcut să vin aici”. Și spunea adevărul, dar regele Lisuarte, care se gândea la altceva, i-a mulțumit. După aceasta, a poruncit să se ridice corturi pentru el și pentru regină pe un câmp întins în afara orașului și l-a poftit pe Barsinan să locuiască în palatul său, sfătuindu-se cu el despre multe lucruri pe care se gândise să le hotărască cu prilejul Sfatului, mai cu seamă despre cele privitoare la ordinul cavaleresc, și i-a lăudat pe toți cavalerii săi pentru marile lor virtuți, dar, mai ales, îi proslăvea pe Amadis și pe don Galaor, fratele său, ca fiind amândoi cei mai viteji cavaleri din câți se aflau pe pământ la vremea aceea; apoi, lăsându-l pe Barsinan în palat, a plecat spre corturile sale, unde regina sosise deja; de asemenea, regele a mai poruncit să fie vestiți toți gentilomii săi să i se înfățișeze a doua zi, căci voia să le spună pentru ce îi adunase. Barsinan și oamenii lui au fost îndestulați cu toate câte le făceau trebuință, dar să știți că în noaptea aceea n-a dormit liniștit, gândindu-se la marea nebunie pe care o săvârșise, socotind că pe un bărbat atât de viteaz cum este regele, bucurându-se de atâta putere, nu-l pot doborî nici știința lui Arcalaus, nici puterile adunate din întreaga lume. A doua zi dimineața, regele și-a îmbrăcat straiele regești, așa cum se cuvenea într-o asemenea zi, și a poruncit să fie adusă coroana lăsată de cavaler, iar reginei să i se spună să îmbrace pelerina. Regina a deschis sipetul unde acele lucruri se aflau sub cheie, cheia fiind tot timpul la ea și, găsind sipetul gol, tare s-a mai minunat și a început să-și facă cruce și a trimis să fie înștiințat regele; acesta, aflând vestea, tare s-a mai necăjit, dar n-a lăsat să se vadă nimic, nici măcar să se bănuiască ceva, și, ducându-se la regină, a luat-o deoparte și i-a spus: „Doamnă, cum ați păzit atât de prost un lucru ce ne era atât de bine 211

venit acum?” „Domnule – a răspuns ea –, nu știu ce să mai spun, decât că sipetul era încuiat și cheia am avut-o eu, fără s-o încredințez nimănui; dar să știți că în noaptea trecută parcă se făcea că a venit la mine o domnișoară, rugându-mă să-i arăt sipetul, iar eu, în vis, i l-am arătat; ea mi-a cerut cheia, eu i-am dat-o, ea a descuiat sipetul și a scos din el pelerina și coroana; apoi, încuindu-l din nou, a pus cheia la locul unde se afla mai înainte și punându-și pelerina și coroana pe cap, părându-i-se că o privesc cu mare plăcere, mi-a spus: «Cei care vor avea pelerina și coroana vor domni, mai înainte de a trece cinci zile, în țara puternicului senior care acum se trudește să-și apere hotarele și se pregătește să cucerească pământuri străine»; iar eu am întrebat-o: «Cine este acesta?»; și ea mi-a răspuns: «Când va sosi vremea, veți afla, așa cum am spus»; și a dispărut din fața mea cu coroana și pelerina. Dar, credeți-mă, nu-mi pot da seama dacă totul s-a întâmplat în vis sau aievea.” Regele s-a minunat foarte și a spus: „Să nu ne mai gândim la asta și să nu mai povestiți nimănui întâmplarea”; și, ieșind amândoi din cortul reginei, au intrat în celălalt, însoțiți de atâția cavaleri, doamne și domnișoare, de era mai mare minunea nu alta pentru oricine privea; regele s-a așezat pe un tron foarte frumos și regina pe un altul, ceva mai scund, amândouă aflate pe o estradă acoperită cu pânză țesută din fir de aur; de partea regelui s-au rânduit cavalerii, iar de partea reginei, doamnele și domnișoarele sale; cel mai aproape de rege se aflau cei patru cavaleri pe care acesta îi prețuia cel mai mult: Amadis, Galaor, Agrajes și Galvanes fără de Țară, iar în spatele lor se aflau Arban, regele din Norgales, în armură și cu spada în mână, și două sute de cavaleri înarmați. Și cum stăteau ei toți așa tăcuți, că niciunul nu vorbea, s-a ridicat de jos o doamnă frumoasă și cu straie bogate și, o dată cu ea, o duzină de doamne și domnițe toate gătite la fel, căci doamnele de neam mare și nobilii au acest obicei de a-i îmbrăca pe cei ce îi însoțesc în asemenea împrejurări la fel de frumos ca pe ei înșiși. Frumoasa doamnă, deci, s-a înfățișat regelui și reginei cu însoțitoarele sale și a spus: „Seniori, ascultați-mă, vă rog, căci am venit să-mi țin făgăduiala față de cavalerul ce se află acolo”; și, arătând cu mâna spre Amadis, și-a început istoria: „Multă vreme am fost cerută de soție de Angriote de Estravaus, aici de față”; și povestit toate câte se petrecuseră cu ei și din ce pricină l-a pus să păzească Valea Pinilor; „Dar s-a întâmplat – a continuat ea – ca un cavaler, pe nume Amadis, să-l facă să părăsească această vale prin forța armelor și se spune că, legând ei apoi prietenie, Amadis i-a făgăduit că își va folosi toată puterea pentru ca eu să-i fiu soție lui Angriote; eu am pus cât mai multe străji la castel, gândind că astfel nu va putea intra aici un cavaler străin”; și a povestit felul cum rânduise paza, așa cum v-am spus mai înainte, și a adăugat: „Domnule, toate strădaniile mele, de care v-am vorbit, au fost însă 212

nimicite de acest cavaler ce se află la picioarele voastre (asta spunea despre Amadis, neștiind cine este) și care, de cum a pătruns în castel, mi-a făgăduit de bunăvoie că îl va scăpa pe Amadis de legământul pe care îl făcuse, cum că îl va ajuta pe Angriote, fie prin puterea armelor, fie prin alt mijloc. După ce a făgăduit acest lucru, acest cavaler s-a luptat cu un unchi al meu, aici de față”; și a istorisit pricina luptei și cum s-a petrecut totul și, atunci, mulți și-au îndreptat privirile spre Gasinan, pe care mai înainte nu îl luaseră în seamă, auzind că îndrăznise să se lupte cu Amadis; apoi, doamna a povestit sfârșitul înfruntării și cum unchiul ei, învins, era cât pe ce să-și piardă viața, și cum ea îl rugase pe cavaler să-i dăruiască viața unchiului ei, încheind astfel: „Domnilor, cavalerul nu l-a ucis în urma rugăminții mele, cu condiția ca eu să mă înfățișez la primul Sfat ce se va aduna și să-i îndeplinesc rugămintea pe care mi-o va face și iată-mă aici, la acest Sfat, cel dintâi ce are loc, ca să-mi țin făgăduiala, cerându-i, în fața voastră, să-și respecte făgăduiala, iar eu voi îndeplini ceea ce îmi va cere, dacă îmi stă în putere”. Atunci, Amadis s-a ridicat și a spus: „Seniore, doamna a spus adevărul cu privire la făgăduielile făcute, și lucrurile s-au petrecut într-adevăr așa; mă învoiesc în fața voastră să-l scap pe Amadis de făgăduiala făcută lui Angriote, iar ea să-mi îndeplinească rugămintea, așa cum s-a legat”. Doamna s-a arătat foarte mulțumită și a spus: „Cereți-mi, dară, ceea ce doriți”. Amadis a spus: „Ceea ce vă cer este să vă căsătoriți cu Angriote și să îl iubiți, așa cum vă iubește el ”. „Sfântă Fecioară! Apără-mă! – a spus ea. Ce vorbe sunt acestea?” „Buna mea doamnă – a spus Amadis –, vă cer să vă căsătoriți cu un bărbat ce trebuie săși ia de soție o doamnă frumoasă și de neam mare, cum sunteți domnia voastră”. „Vai, cavalere! – a spus ea. Așa vă țineți făgăduiala?” „V-am făgăduit că vă voi cere un lucru care să nu vă știrbească onoarea – a spus el; și dacă am promis că îl voi scăpa pe Amadis de făgăduiala făcută lui Angriote, asta fac acum, căci eu sunt Amadis și îmi respect făgăduiala atât față de voi cât și față de el”. Doamna a rămas tare uimită și l-a întrebat pe rege: „Seniore, e adevărat că acest viteaz cavaler este Amadis?” „Întru totul adevărat”, a răspuns regele. „Ah, nefericita de mine! – a exclamat ea. Cum m-am mai lăsat înșelată! Acum îmi dau seama că nici cu ajutorul minții, nici cu vicleșuguri, omul nu poate fugi de voința lui Dumnezeu; cât m-am zbătut eu să fiu departe de Angriote, nu pentru că nu mi-ar fi pe plac, ori pentru că n-aș fi știut că pentru marele lui curaj merită să-mi fie stăpân, ci pentru că socoteam să trăiesc în cinste și libertate, nelegată de nimeni; și, cu cât m-am trudit să fiu mai departe de el, cu atât mă văd acum mai aproape”. Regele, atunci, a spus: „Așa să mă ajute Dumnezeu, prietenă, dacă n-ar trebui să vă bucure această întâmplare, căci voi sunteți frumoasă și de neam mare, iar el este cavaler, tânăr și chipeș, și dacă domnia voastră sunteți bogată și aveți 213

averi multe, el e bogat în vitejie și virtute, în faptele lui de arme cât și în felul de a se purta, așa cum trebuie să fie un cavaler, și de aceea socotesc că e foarte potrivită căsătoria voastră cu el, după cum cred că toți câți se află aici la curte gândesc la fel”. Doamna a spus: „Dar voi, doamnă, regina mea, pe care Dumnezeu a făcut-o una dintre cele mai bune și înțelepte femei din lume, ce spuneți?” „Spun – a răspuns ea – că pe cât este de lăudat și prețuit Angriote de către alții la fel de buni, merită să fie seniorul unui ținut întins și să fie iubit de orice femeie pe care o iubește”. Amadis i-a spus: „Buna mea doamnă, să nu credeți că i-am făgăduit aceasta lui Angriote din întâmplare ori din prietenie, căci, de ar fi așa, ar trebui să fiu vestit mai mult ca nebun și ușuratic decât ca un om cu virtute; cunoscând însă marea lui vitejie în luptă, ce era să mă coste foarte scump, și marea prietenie și dragoste pe care le nutrește pentru voi, am socotit că e drept, și nu numai eu, ci toți cei cu judecata întreagă, să încercăm, lui să-i potolim patima, iar pe voi să vă facem să îl cunoașteți cu-adevărat”. „De bună seamă, domnule – a spus ea –, sunteți atât de cinstit, încât sunt convinsă că nu spuneți decât adevărul în fața atâtor nobili de vază și, de vreme ce voi îl socotiți un om atât de bun, iar regele și regina, stăpânii mei, de asemenea, prea nebună aș fi să nu îl îndrăgesc, deși făgăduisem să nu fac asta; dar cum nu pot să plec de aici, iată-mă, și facă-se voia voastră”. Amadis a luat-o de mână și, chemându-l pe Angriote, i-a spus de față cu cincisprezece cavaleri din neamul lui, care îl însoțiseră: „Prietene, v-am făgăduit că vă voi ajuta să vă dobândiți iubita; spuneți-mi dacă ea este”. „Ea este doamna mea – a spus Angriote – și eu îi aparțin”. „Atunci, luați-o – a spus Amadis –, cu legământ că vă veți căsători și o veți iubi mai mult decât pe toate celelalte femei de pe lumea asta”. „Desigur, domnule – a spus Angriote –, și de asta să fiți pe deplin încredințat”. Regele i-a poruncit episcopului de Salerno să îi conducă la capelă și să le dea binecuvântarea Sfintei biserici; și astfel, Angriote și doamna lui, împreună cu episcopul și cu toți cei din neamurile lor, au pornit spre oraș, unde a avut loc căsătoria lor cu mare ighemonicon; și putem spune că nu oamenii, ci Dumnezeu a făcut-o, văzând marea cumpătare de care a dat dovadă Angriote când doamna s-a aflat în puterea lui și totuși n-a făcut lucrul pe care îl dorea cel mai mult pe lume, împotriva dorinței ei; ba mai mult, primejduindu-și viața, la porunca ei, ar fi putut să-și piardă viața în lupta cu Amadis, căci a dorit ca acea rezistență pe care rațiunea o opunea unor dorințe neînfrânate să nu fie lipsită de acea comoară pe care o merita și pe care el o dorea atât de mult.

214

• CAPITOLUL XXXII • Cum regele Lisuarte, după ce s-a adunat Sfatul țării, a vrut să afle părerea cavalerilor despre ceea ce avea de hotărât Regele a rămas să stea de vorbă cu gentilomii săi și le-a spus: „Prieteni, așa cum Dumnezeu m-a făcut să fiu mai bogat și mai avut în pământuri și oameni decât toți vecinii mei, tot astfel se cuvine ca, întru slujirea lui, eu să înfăptuiesc lucruri mai bune și mai de laudă decât oricare dintre ei, și vreau să îmi spuneți tot ceea ce socotiți cu mințile voastre că ar putea să ne aducă vouă și mie mai multă cinstire; și vă făgăduiesc că așa voi face, cum îmi veți spune”. Barsinan, seniorul de Sansueña, care lua parte la sfat, a spus: „Ei bine, domnilor, ați auzit ce v-a cerut regele. Eu socotesc că ar fi bine, dacă binevoiește și domnia sa, să vă lase singuri, să cugetați asupra a ceea ce vă cere, căci astfel, gândurile vă vor fi călăuzite fără stânjenire, și apoi, el va alege, dintre toate sfaturile, pe cele ce i se vor părea mai potrivite”. Regele a spus că a grăit înțelept și, rugându-l pe el să rămână acolo, s-a retras în alt cort, iar cavalerii au rămas unde se aflau. Atunci Serolis Flamandul, care, pe atunci era conte de Clara, a spus: „Domnilor, este cunoscut și știut că regele face foarte mult în privința celor despre care ne-a poruncit să ne dăm părerea, întru păstrarea și slăvirea măreției și cinstei sale. Oamenii nu pot fi puternici în lumea aceasta decât dacă au în slujba lor oameni de vază ori dacă stăpânesc mari bogății, dar cum bogățiile slujesc pentru a-i găsi și a-i plăti pe oameni, căci acesta e, dintre toate cele trecătoare, cel mai bun mijloc în care trebuie cheltuiți, se dovedește că totul este legat de oamenii cu care ne înconjurăm, acesta fiind lucrul cel mai de seamă, căci, în felul acesta, regii și marii seniori nu numai că sunt ocrotiți și apărați, dar supun și stăpânesc și avuțiile celorlalți ca pe propriile lor bunuri și, de aceea, nobililor domni, eu gândesc să-i dăm stăpânului nostru următorul sfat și nu altul, și anume, să pună să fie căutați în tot locul cavalerii cei mai viteji, pe care să-i răsplătească cu dărnicie din averea sa, iubindu-i și cinstindu-i, și astfel, străinii de pe alte meleaguri vor veni să-l slujească în speranța că truda lor va fi răsplătită după merit; și vă veți aminti, de vă veți scormoni memoria, că niciun senior până astăzi nu a fost mare și puternic, dacă nu a căutat să se înconjoare de cavaleri vestiți cu care, cheltuindu-și bogățiile, a dobândit de la alții bogății încă mai mari”. N-a fost niciun cavaler în Sfat care să nu socotească înțelept ceea ce spusese contele și toți au fost de acord cu el. 215

Barsinan, seniorul de Sansueña, văzând că toți sunt de aceeași părere, și-a simțit inima grea, pentru că, în felul acesta, tare anevoie se puteau împlini gândurile lui, și a zis: „Credeți-mă, niciodată n-am văzut atâția nobili de vază să încuviințeze atât de nebunește niște vorbe; și am să vă spun de ce. Dacă stăpânul vostru va face ceea ce spune contele de Clara, mai înainte de a trece doi ani, în țara voastră se vor afla atâția cavaleri străini încât, nu numai că regele va trebui să le dea ceea ce vi se cuvine vouă, dar, vrând să le facă pe plac și să-i mulțumească, așa cum, în mod firesc, facem cu prietenii noi, voi veți fi uitați și prețuiți mult mai puțin, așa că gândiți-vă bine și judecați mai înțelept ceea ce trebuie să-l sfătuiți, căci pe mine nu mă interesează decât să fiu bine plătit și mulțumit; dar, de vreme ce mă aflu aici, aș vrea ca sfatul meu să vă fie de folos”. Câțiva dintre cei de față, pizmoși și lacomi, au găsit sfatul bun, așa că iute s-au ivit neînțelegerile și au hotărât să îl cheme pe rege, ca acesta, cu marea lui înțelepciune, să aleagă sfatul cel mai bun. O dată sosit regele, după ce a ascultat fiecare sfat și deosebirea dintre ele i-a fost limpede, și-a dat seama de pricină și a spus: „Regii nu sunt mari numai pentru multele lor bogății, ci și datorită celor mulți de care au grijă, căci, altminteri, cu un singur om, ce s-ar face? Din nefericire, fără una și fără alta, cum ar mai putea să-și cârmuiască țara? Și puteți înțelege ușor: bogățiile cele multe sunt destul de puternice ca să îi scape de griji? Bineînțeles că nu, dacă nu sunt cheltuite așa cum trebuie; așa că putem socoti că mintea și strădania oamenilor sunt adevărate comori. Vreți să știți de ce? Priviți ce au făcut marele Alexandru, puternicul Iuliu Cezar și trufașul Hanibal și mulți alții pe care i-aș putea aminti acum, ce, având o fire generoasă, bani mulți și prețuindu-și foarte cavalerii, au împărțit acestora lumea, după meritul fiecăruia, și dacă unii dintre acești mari stăpânitori au fost mai mult sau mai puțin merituoși, putem crede că cei mai mulți au fost foarte merituoși căci au fost slujiți și ascultați de către cei mai mulți dintre supușii lor cu multă credință; așa că, bunii mei prieteni, nu numai că socotesc un lucru bun să caut și să am cavaleri viteji, dar vă cer și vouă să mi-i aflați cu multă grijă și să-i aduceți aici, căci cu cât voi fi mai slăvit și mai temut de străini, mai slăviți și mai apărați veți fi și voi, iar dacă mai există vreo virtute în mine, niciodată nu îi voi uita pe cei vechi pentru cei noi; așa că, pe loc să mi-i numiți pe toți câți îi cunoașteți a fi cei mai curajoși dintre cei ce au sosit acum la curte, pentru a-i face să rămână în tovărășia noastră mai degrabă decât să ne părăsească.” Ceea ce s-a făcut de îndată și regele, după ce i-a însemnat pe o listă, a poruncit să fie poftiți în cortul lui, după ce va fi mâncat, și acolo i-a rugat să primească să facă parte din suita lui și să nu plece de la curte fără porunca lui, făgăduindu-le că îi va iubi și îi va acoperi cu multă glorie și cu daruri și, 216

astfel, ei îi vor păzi țara, iar el va avea grijă de ei în toate cele. Toți câți erau de față s-au învoit, în afară de Amadis care, fiind cavalerul reginei, a putut refuza. După aceasta, regina le-a cerut îngăduința de a le spune câteva vorbe. Toți cavalerii s-au apropiat și au făcut liniște ca să audă ce avea să spună. Ea s-a adresat regelui, zicând: „Seniore, pentru că i-ați slăvit și cinstit atât de mult pe cavalerii voștri, înțelept ar fi să fac la fel cu doamnele și domnișoarele mele și, în numele lor, pe toate doamnele, în general, de peste tot și oriunde s-ar afla, și de aceea vă cer vouă și acestor gentilomi să-mi făgăduiți ceva, așa cum se obișnuiește la asemenea serbări, să se ceară și să se făgăduiască lucruri frumoase”. Regele i-a privit pe cavaleri și a spus: „Prieteni, ce facem cu rugămintea reginei?” „Să i se dea tot ceea ce va cere”, au răspuns ei. „Cine ar face alta – a spus don Galaor –, decât să slujească pe o doamnă atât de bună?” „Dacă asta vă e dorința – a spus regele –, îi vom da ceea ce dorește, chiar de va fi greu să ne ținem făgăduiala”. „Așa să fie”, au încuviințat cu toții. Auzind aceasta, regina a spus: „Ceea ce vă cer în dar este ca întotdeauna să le păziți și să le apărați pe doamne și pe domnișoare de orice nedreptate ori ticăloșie. Și, de asemenea, dacă se întâmplă ca o doamnă sau domnișoară să îi fi făgăduit ceva unui bărbat, iar acesta, la rândul lui, să îi fi făgăduit ei ceva, femeia să vă poată obliga să vă țineți făgăduința, căci este mai slabă și are mai multă nevoie de ajutor; și astfel, doamnele și domnișoarele vor fi mai ocrotite și mai păzite când vor străbate drumurile, iar bărbații mârșavi și cruzi nu vor mai îndrăzni să le siluiască nici să le aducă jigniri, știind că au asemenea apărători de partea lor”. Auzind acestea, regele s-a arătat foarte mulțumit de darul cerut de regină, ca și toți cavalerii câți se aflau de față; regele a poruncit ca toți să îndeplinească dorința reginei, și astfel, multă, multă vreme, în Marea Britanie n-a fost cavaler, urmaș al celor de atunci, să încalce această dorință, iar cum a fost încălcată nu vă istorisim, pentru că aceasta nu își află locul aici.

217

• CAPITOLUL XXXIII • Cum, pe când regele Lisuarte era plin de veselie, i s-a înfățișat o domniță în straie cernite să îi ceară îndurare și cum regele i-a făgăduit că o va ocroti Pe când regele se afla în tovărășia cavalerilor, plin de veselie, cum ați auzit, soarta, vrând să-și înceapă lucrarea prin care să pună capăt acelor zile de sărbătoare, a făcut să-i pășească pragul o domniță foarte frumoasă, în straie cernite care, îngenunchind în fața regelui, i-a spus: „Stăpâne, toți sunt veseli, numai eu mă frământ și sunt mâhnită și numai voi mă puteți scăpa”. „Prietenă – a spus regele –, ce vă frământă?” „Seniore – a spus ea –, tatăl și unchiul meu se află în temnița unei doamne, care nu îi va elibera până ce nu îi voi aduce doi cavaleri la fel de viteji în luptă ca unul pe care ai mei l-au ucis”. „Dar de ce l-au ucis?”, a întrebat regele. „Pentru că se tot lăuda – a răspuns ea – că se va lupta el singur cu ei doi; și era atât de plin de el și de trufaș și atâta a stăruit, încât, împinși de la spate de prea multă rușine, au fost nevoiți să se lupte cu el și, cum ei au fost învingători, cavalerul a fost ucis: asta s-a întâmplat în fața castelului doamnei Galdenda. Aceasta, fiind stăpâna castelului, a poruncit pe loc ca tatăl și unchiul meu să fie întemnițați, jurând că nu le va da drumul, pentru că îl uciseseră pe acel cavaler ce urma să lupte pentru ea într-o înfruntare. Tatăl meu i-a spus: «Doamnă, nu ne azvârliți în temniță pe mine și pe fratele meu din această pricină, căci mă voi înfățișa eu să lupt pentru voi». «Mă îndoiesc – a răspuns ea – că domnia voastră sunteți bărbatul potrivit pentru a fi sigură că va învinge cauza mea și să știți că nu veți ieși de aici până nu îmi veți aduce doi cavaleri și fiecare din ei să fie la fel de viteaz și de încercat în luptă ca cel pe care l-ați ucis, pentru ca astfel să îndreptați răul pricinuit de moartea lui».” „Știți cumva – a întrebat regele – unde vrea castelana să aibă loc această luptă?” „Seniore – a răspuns ea –, asta nu știu, dar știu că tata și unchiul meu zac în temniță, împotriva oricărei dreptăți, și prietenii nu îi pot ajuta”; și a început să plângă vărsând lacrimi șiroaie, iar regele, cum era tare milos, s-a întristat foarte de durerea ei și a întrebat-o: „Spuneți-mi, departe de noi sunt întemnițați cavalerii aceia?” „Cale de cinci zile dus și-ntors”, a răspuns domnișoara. „Atunci, alegeți doi cavaleri de aici, care vă sunt pe plac, și vă vor însoți.” „Seniore – a spus ea –, eu sunt de pe meleaguri străine și nu cunosc pe niciunul și, dacă îmi îngăduiți, aș ruga-o pe regină, stăpâna mea, să mă sfătuiască”. „Dumnezeu să vă ajute”, a răspuns el. Domnișoara s-a dus la regină și i-a povestit necazul ei, așa cum i-l spusese și regelui și, la sfârșit, a 218

adăugat că regele îi dă doi cavaleri să o însoțească și că o roagă să binevoiască, în numele credinței datorate lui Dumnezeu și regelui, să-i aleagă ea pe cei ce ar putea cât mai bine s-o scape de această nenorocire. „Ah, domnișoară – a spus regina –, m-ați rugat atât de frumos, încât sunt nevoită s-o fac, dar tare mă doare că trebuie să-i îndepărtez de aici”. După care a poruncit să fie chemați Amadis și Galaor și, când aceștia i s-au înfățișat, regina i-a spus domnișoarei: „Acesta este cavalerul meu, iar celălalt al regelui, și sunt cei mai viteji din câți știu că se află nu numai aici, ci oriunde”. Domnișoara a întrebat cum se numesc și regina i-a răspuns: „Acesta se numește Amadis, iar celălalt, Galaor”. „Cum – a întrebat domnișoara –, voi sunteți prea viteazul cavaler fără pereche printre toți ceilalți? Mulțumesc lui Dumnezeu, că dorința îmi va fi împlinită de îndată ce veți sosi acolo împreună cu fratele vostru”. Și apoi, adresându-se reginei: „Doamnă, vă rog, în numele Domnului, să le cereți să plece cu mine”. Regina i-a rugat, încredințându-le-o pe acea domnișoară. Amadis a privit spre doamna sa, Oriana, să vadă dacă încuviințează acea plecare, iar ea, fiindu-i milă de acea domniță, a lăsat să-i cadă mănușa din mână, în semn de încuviințare, căci așa se înțeleseseră între ei; Amadis, văzând semnul Orianei, i-a spus reginei că îi îndeplinește porunca bucuros. Ea i-a rugat să se întoarcă pe cât de iute le va fi cu putință, poruncindu-le să nu zăbovească pe drumul de înapoiere pentru nicio altă pricină. Amadis s-a apropiat de Mabilia, care stătea de vorbă cu Oriana, ca și cum ar fi vrut să-și ia rămas bun, și Oriana i-a spus: „Prietene, pe Dumnezeu mă jur că tare mă apasă faptul că am încuviințat să plecați, căci inima mea e cuprinsă de o mare neliniște. Deie Domnul ca totul să fie bine”. „Doamnă – a spus Amadis –, fie ca cel ce v-a dat atâta frumusețe să vă dea întotdeauna numai bucurii, căci eu, oriunde m-aș afla, vă aparțin pentru a vă sluji”. „Prietene și seniore – a răspuns ea –, de vreme ce nu poate fi altfel, mergeți cu Dumnezeu și el să vă apere și să vă facă să-i învingeți pe toți cavalerii din lume.” După aceasta, cei doi au plecat să-și îmbrace armurile; apoi, luându-și rămas bun de la rege și de la prietenii lor, au pornit la drum împreună cu domnișoara în straie cernite. Și-au mers ei așa călăuziți de tânăra domniță, până ce a trecut de amiază, când au pătruns într-o pădure căreia i se spunea Pădurea Blestemată, pentru că niciodată nu intrase în ea vreun cavaler rătăcitor căruia să-i meargă bine ori să aibă noroc; și nici cei doi cavaleri ai noștri n-au trecut prin ea fără să li se întâmple un mare necaz; după ce s-au ospătat ei din merindele aduse de scutieri, și-au văzut mai departe de drum până la căderea nopții, când s-a ivit luna plină. Domnișoara se grăbea foarte și ar fi vrut să meargă tot timpul. Amadis i-a spus: „Domnișoară, nu vreți să 219

ne odihnim puțin?” „Ba da – a răspuns ea –, dar o vom face mai departe, unde vom găsi niște corturi cu oameni pe care vă veți bucura să-i cunoașteți; așa că, urmați-vă drumul, iar eu o voi lua înainte, ca să rânduiesc popasul nostru”. Domnișoara a plecat, dar dânșii au mers ceva mai încet pe urmele ei, dar n-au înaintat mult și au văzut două corturi alături de drum, unde domnișoara îi aștepta împreună cu mai multă lume, întâmpinându-i astfel: „Domnilor, descălecați și odihniți-vă în acest cort, căci astăzi ați avut o zi lungă”. Ei au făcut întocmai și, în cort, au găsit slujitori care le-au luat armele și le-au dus afară, împreună cu caii. Amadis i-a întrebat: „De ce ne luați armele?” „Pentru că – a spus domnișoara –, veți dormi în cortul celălalt, unde vi s-au dus și armele”; și pe când stăteau ei așa pe un covor, fără arme, așteptând cina, nu după multă vreme au năvălit peste ei cincisprezece oameni, cavaleri și slujitori bine înarmați care, intrând în cort, au strigat: „Dați-vă prinși, sau vă ucidem”! auzind aceasta, Amadis a spus: „Pe Sfânta Fecioară, frate! Am fost trădați și înșelați în chipul cel mai josnic din lume!” Și s-au strâns unul lângă altul, vrând să se apere, dar nu aveau cu ce. Ceilalți le-au proptit lăncile în piept, în spate și în dreptul capului; Amadis se mâniase atât de tare, că arunca flăcări pe nări și-i scăpărau ochii, și le strigă atunci cavalerilor: „Ah, trădătorilor! Știți prea bine că, dacă am avea arme, altfel ar sta lucrurile”. „Nu v-ar fi de niciun folos – a spus un cavaler –, așa că, dați-vă prinși.” Galaor i-a răspuns: „De vom ajunge prizonieri, asta se datorează unei groaznice trădări, căci pot dovedi faptul acesta luptând cu doi dintre voi, ba chiar cu trei, pe care îi socotiți cei mai viteji, numai să-mi dați arme”. „Nu e nevoie să dovediți nimic – a spus cavalerul –, și cu cât vorbiți mai mult, cu atât vă faceți mai mult rău.” „Ce vreți? – a întrebat Amadis. Mai bine murim decât să ne dăm prinși, mai cu seamă unor trădători”. Cavalerul s-a întors spre intrarea în cort și a spus: „Doamnă, nu vor să se dea prinși. Îi ucidem?” Ea răspunse: „Așteptați puțin și, dacă nu vor face ceea ce vreau eu, o să ie tăiați capetele”. Doamna, frumoasă tare și foarte mânioasă, a intrat în cort și le-a spus: „Cavaleri ai regelui Lisuarte, dați-vă prinșii mei, căci, de nu, veți muri”. Amadis n-a răspuns nimic, dar Galaor i-a spus fratelui său: „Acum nu mai avem nicio îndoială; asta e dorința doamnei”; apoi, agrăind-o pe aceasta: „Porunciți, doamnă, să ni se dea armele și caii și, dacă oamenii voștri nu vor reuși să ne învingă, ne vom da noi înșine prinși domniei voastre, căci acum, așa cum ne aflăm, nu putem face nimic pentru voi”. „Nu vă cred – a spus ea –, dar vă sfătuiesc încă o dată să vă dați prinși.” Văzând că nu e chip să scape, s-au învoit. Și astfel au ajuns prizonieri, fără să poată afla cine e acea doamnă, căci domnișoara n-a vrut să le spună, știind sigur că doamna vrea să-i ucidă, pricină pentru care se socotea cea mai nefericită femeie din lume, fiindcă datorită ei aveau să piară 220

asemenea cavaleri și mai degrabă și-ar fi dorit moartea decât să fi pornit la acel drum, dar nu mai putea face nimic alta decât să păstreze taina acelei doamne. Doamna le-a spus: „Cavaleri, acum, că sunteți prizonierii mei, vreau să vă cer să faceți un legământ și, dacă încuviințați, veți fi liberi, iar de nu, vă voi azvârli într-o temniță atât de cumplită, că vi se va părea mai grea decât moartea”. „Doamnă – a spus Amadis –, legământul îl vom face fără greutate, dacă nu este ceva de rușine pentru noi, căci altminteri, mai bine murim.” „Nu mă interesează rușinea voastră – a spus ea –, dar vreau să-mi făgăduiți că vă veți duce la regele Lisuarte, acolo unde se află, și îi veți spune că îl părăsiți din pricina doamnei Madasima, stăpâna din Gantasi, și asta pentru că regele îl ține la curtea sa pe cavalerul care l-a ucis pe viteazul Dardan.” Galaor i-a spus: „Dacă porunciți acest lucru pentru a-l mâhni pe rege, să știți că greșiți, fiindcă noi suntem doi cavaleri care, deocamdată, n-avem decât armele și caii noștri, pe când la curtea lui sunt mulți alții, foarte curajoși, care îl slujesc, și nu-i va păsa prea mult dacă rămânem ori plecăm de la el, iar pentru noi asta ar însemna o mare rușine, așa că nu o vom face cu niciun chip”. „Cum – a exclamat ea –, vreți mai bine să fiți azvârliți în temniță decât să-l părăsiți pe cel mai fățarnic rege din lume?” „Doamnă – a spus Galaor –, nu e adevărat ceea ce spuneți, fiindcă regele e viteaz și drept și nu se află pe lume cavaler căruia să nu-i fi dovedit că nu e fățarnic nici cât negru sub unghie.” „Văd, într-adevăr – a spus doamna –, că îl iubiți mult și asta o să vă coste”; și a poruncit să li se lege mâinile. „O să fac eu asta, cu multă plăcere – a spus un cavaler –, și, dacă porunciți, o să le retez și capetele”; și l-a apucat pe Amadis de un braț, dar el l-a tras spre sine și a dat să-i pocnească un pumn în față; cavalerul s-a ferit și pumnul l-a nimerit în piept, iar lovitura a fost atât de zdravănă, încât s-a prăbușit năuc la picioarele lui Amadis. De îndată s-a iscat mare zarvă în cort și doi cavaleri s-au repezit să-l ucidă, dar un altul, bătrân, ce se afla în față, a pus mâna pe spadă și a prins să-i amenințe pe cei ce voiau să-i lovească, dându-i afară din cort. Dușmanii apucaseră, însă, să-i dea o lovitură de lance lui Amadis în omoplatul drept, dar rana nu era gravă; cavalerul cel bătrân i-a spus doamnei: „Faceți cea mai mare mârșăvie luând prizonieri niște cavaleri de neam nobil și îngăduind să fie uciși”. „Cum să nu-l ucidă pe cel mai smintit cavaler din lume, care a săvârșit într-un ceas blestemat o asemenea faptă nebunească!” Galaor a spus: „Doamnă, nu vom îngădui să fim legați de mâini decât de voi, pentru că sunteți o femeie frumoasă și se cuvine să vă arătăm supunere”. „Atunci, așa să fie – a spus ea; o să vă leg chiar eu”; și le-a legat mâinile foarte strâns în curele, după care a poruncit să fie desfăcute corturile și, așezându-i așa, cu mâinile legate, pe fiecare pe câte un cal duși de dârlogi de slujitori, au pornit la drum; Gandalin și scutierul lui Galaor mergeau pe jos, legați amândoi cu o 221

funie; și au mers ei așa toată noaptea prin pădure. Și să știți că, în ceasurile acelea, Amadis își dorea moartea, nu datorită nenorocirii în care se afla, căci știa să îndure asemenea necazuri mai bine ca oricare altul, ci din pricina legământului cerut de doamnă, căci dacă nu îl împlinea, avea să fie azvârlit într-un loc unde nu mai putea s-o vadă pe doamna sa, Oriana, iar de îl împlinea, tot s-ar fi îndepărtat de ea, căci n-ar mai fi putut trăi la curtea tatălui ei; și aceste gânduri îl chinuiau atât de tare, că uitase de toate câte se mai aflau pe lume. Cavalerul bătrân care îi apărase gândea că este atât de zdrobit din pricina rănii și tare îl mai plângea, pentru că domnișoara care îi adusese acolo îi spusese că este cel mai viteaz și cel mai iscusit în luptă dintre toți cavalerii câți există pe pământ; această domnișoară era fiica acelui cavaler și îl rugase ca, în numele Domnului și de dragul ei, să facă totul ca să-i scape de moarte, căci pe ea o va învinovăți toată lumea și o va socoti trădătoare; și i-a mai spus că acela este Amadis de Gaula, iar celălalt, Galaor, fratele său, care îl ucisese pe uriaș. Cavalerul știa prea bine cu ce gând fuseseră aduși acolo cavalerii și tare se mai amăra pentru ei, văzând cum se poartă doamna cu niște cavaleri viteji și dorea peste poate să-i scape de la moarte, căci le vedea pieirea tare apropiată, așa că, venind spre Amadis, l-a întrebat: „Vă doare rana? Cum vă mai simțiți?” Amadis, auzind aceste vorbe ale cavalerului, a ridicat privirea și, văzând că este bătrânul cavaler ce îl apărase de ceilalți, care voiau să-l ucidă în cort, a spus: „Domnule și prietene, nu rana mă doare, ci mă doare faptul că o domnișoară ne-a adus aici cu mare viclenie și ne-a trădat atât de mârșav, când noi voiam să-i venim în ajutor”. „Ah, domnule – a spus cavalerul –, e adevărat că ați fost înșelați și, din întâmplare, vă cunosc povestea și știu ce gândiți și așa să mă ajute și să mă ferească de rele Cel de Sus, dacă n-aș îndrepta lucrurile, numai de-aș putea găsi un mijloc; și vreau să vă dau un sfat bun pe care, dacă îl ascultați, n-o să vă meargă rău: dacă se află cine sunteți, nu vă mai așteaptă decât moartea și nu e nimeni pe lume să vă scape de ea; dar faceți așa: domnia voastră sunteți nespus de chipeș și de arătos, iar eu îi voi spune doamnei că sunteți cel mai viteaz cavaler din lume și vă voi duce la ea; cereți-o de soție sau dobândiți-i în alt chip iubirea, căci e femeie și are inimă zburdalnică și socotesc că, fie pentru vitejia, fie pentru frumusețea voastră, căci amândouă sunt fără seamăn, veți izbuti într-un fel sau altul; și dacă vă învoiți, grăbiți-vă să o faceți cât mai iute, căci la locul de popas unde am dormit a trimis solie să afle numele voastre, pentru că domnișoara ce v-a adus aici n-a vrut să i le dezvăluie, zicând că nu le știe. Numai în felul acesta, și cu ajutorul meu, s-ar putea să scăpați.” Amadis, care se temea mai mult de doamna sa, Oriana, decât de moarte, i-a spus cavalerului: „Prietene, Dumnezeu poate face cu mine ce vrea, dar ce mi-ați propus nu se va 222

întâmpla nici dacă m-ar ruga ea și mi-aș recăpăta libertatea în felul acesta”. „Mi se pare uimitor, într-a- adevăr – a spus cavalerul –, să vă aflați în pragul morții și să nu luptați în vreun fel ca să găsiți o scăpare”. „O asemenea scăpare – a răspuns Amadis – nu pot alege, cu îngăduința Domnului, dar vorbiți cu acest cavaler, căruia mai cu dreptate i se cuvin laudele voastre”. Cavalerul s-a apropiat, atunci, de Galaor, și i-a spus tot ceea ce îi spusese fratelui său, iar acesta, înveselindu-se foarte la auzul acelor vorbe, a răspuns: „Cavalere, dacă mă ajutați să mă apropii de doamnă, vom fi întotdeauna la porunca voastră și vă vom cinsti”. „Atunci – a spus cavalerul – , lăsați-mă să vorbesc cu ea, să văd ce voi reuși”. Și, luând-o înainte, s-a apropiat de doamnă și i-a spus: „Doamnă, aveți niște prizonieri și nu știți cine sunt”. „Și de ce îmi spuneți asta?”, a zis ea. „Pentru că unul dintre ei este cel mai viteaz cavaler din câți știu eu acum, și cu cele mai alese însușiri”. „Nu cumva e Amadis – a întrebat doamna –, căruia visam atât de mult să-i iau viața?” „Nu, doamnă – a spus cavalerul –, vorbesc de cel de-acolo care, pe lângă marea lui vitejie, este și cel mai frumos tânăr cavaler din câți am văzut vreodată; domnia voastră sunteți crudă cu el și nu se cuvine, și săvârșiți o faptă netrebnică, fiindcă, deși este prizonierul vostru, nu v-a greșit cu nimic și asta se datorează dușmăniei voastre pentru un altul. Cinstiți-l și arătați-vă bună cu el și, poate, îl veți hotărî mai degrabă în felul acesta decât în altul, să facă ceea ce doriți”. „Vreau să-l văd – a spus ea –, să aflu ce fel de om este”. „îl veți vedea – a spus cavalerul – pe unul dintre cei mai frumoși cavaleri din câți ați văzut vreodată.” În vremea aceasta, Amadis se apropiase de Galaor, care i-a spus: „Frate, vă văd foarte mânios și în primejdie de moarte, așa că, rogu-vă, lăsați totul pe seama mea”. „Așa voi face – a răspuns el – și fie ca Dumnezeu să vă dea mai multă nerușinare decât teamă.” Doamna și-a oprit calul și, văzându-l mai bine acum decât în întunericul nopții, i s-a părut cel mai chipeș bărbat din lume, și i-a spus: „Cavalere, cum vă simțiți?” „Doamnă – a spus el – mă simt așa cum ne-am simți împreună dacă v-ați afla în puterea mea, așa cum mă aflu eu în puterea voastră, pentru că eu v-aș sluji și v-aș aduce numai bucurii și nu înțeleg de ce domnia voastră vă purtați întru totul altfel cu mine, fără ca eu să vă fi greșit cu ceva; mult mai bine v-ar fi dacă eu aș fi cavalerul vostru, care v-ar sluji și v-ar iubi ca pe o doamnă și stăpână, decât dacă mă veți azvârli în temniță fără niciun câștig.” Doamna, care se tot uita la el, s-a îndrăgostit de Galaor cum nu se mai îndrăgostise de niciun alt bărbat și i-a spus: „Cavalere, dacă eu m-aș învoi să-mi fiți prieten și să vă redau libertatea, l-ați părăsi pe regele Lisuarte spunându-i că o faceți pentru mine?” „Da – a spus Galaor –, și voi face legământul pe care mi-l cereți, după cum la fel va face și cavalerul acela, ce nu va ieși din cuvântul meu”. „Mult 223

mă bucur și vă rog să faceți legământul de care ați vorbit chiar acum, în fața acestor cavaleri, iar eu mă învoiesc să vă fac pe plac de îndată și vă voi elibera pe voi și pe tovarășul vostru”. „Sunt foarte mulțumit”, a spus Galaor. „Aș vrea, însă – a spus doamna –, ca totul să se petreacă în fața unei doamne la care vom poposi astăzi; iar, până atunci, făgăduiți-mi că nu mă veți părăsi și o să vi se dezlege mâinile, ca să călăriți liberi”. Galaor l-a chemat pe Amadis și i-a cerut să promită că nu o va părăsi pe doamnă, el a făgăduit și, pe loc, le-au fost scoase legăturile de la mâini; Galaor a spus: „Porunciți să fie dezlegați și scutierii noștri, căci nu se vor despărți de noi”; slujitorii i-au dezlegat pe scutieri și le-au dat un cal neînșeuat, pe care să meargă amândoi. Și au umblat ei așa toată ziua, Galaor sporovăind cu Madasima, și, pe la apusul soarelui, au ajuns la un castel ce avea numele Abies, a cărui stăpână ia primit foarte bine, căci cele două doamne se iubeau foarte mult. Madasima i-a spus lui Galaor: „Vreți să facem legământul nostru?” „Din toată inima – a spus el –, așa că țineți-vă făgăduiala”. „Așa să ne-ajute Dumnezeu”, a spus doamna. Și, de îndată, a chemat-o pe stăpâna castelului și pe doi cavaleri, feciorii acesteia, ce se aflau la castel cu ea, și le-a spus: „Vreau să fiți martorii unui legământ pe care îl fac cu acești cavaleri”; apoi, arătând spre don Galaor: „Acest cavaler este prinsul meu și vreau să devină prietenul meu; celălalt este tot prizonierul meu și m-am înțeles cu ei în felul următor: ca ei să-l părăsească pe regele Lisuarte, spunându-i că o fac pentru mine, iar eu să le redau libertatea; și aș vrea ca voi și fiii voștri să îi însoțiți la curtea regelui Lisuarte spre a vedea dacă își țin făgăduiala, iar de nu, să spuneți și să dați de știre tuturor despre cele întâmplate, pentru ca toată lumea să afle; pentru toate acestea vă dau zece zile”. „Buna mea prietenă – a spus castelana –, îmi face plăcere să împlinesc ceea ce ne cereți, dacă ei se învoiesc.” „Așa ne-am învoit – a spus Galaor –, iar acum, această doamnă să-și țină, la rândul ei, făgăduiala”. „De îndată – a spus ea – mă voi ține de promisiune”. Și așa s-au petrecut lucrurile, cum ați auzit. În noaptea aceea, Galaor s-a culcat cu Madasima, care era foarte frumoasă și nurlie, și de neam ales, dar nu de stirpe chiar atât de înaltă, iar ea l-a iubit cum nu i se mai întâmplase până atunci; a doua zi dimineață, a poruncit să li se dea caii și armele și, redândule libertatea, ea a pornit pe drumul spre Gantasi, căci așa se numea castelul, iar ei pe drumul spre Londra, unde se afla regele Lisuarte, bucuroși foarte că reușiseră să iasă teferi după asemenea trădare și pentru că socoteau să scape de legământ fără să-și păteze cinstea; în noaptea aceea au mas în casa unui pustnic, unde au cinat foarte sărăcăcios, și, a doua zi, și-au văzut mai departe de drum.

224

• CAPITOLUL XXXIV • Unde se vorbește despre pierzania regelui Lisuarte și despre toate întâmplările petrecute din pricina făgăduielilor lui făcute fără temei Pe când regele Lisuarte și regina Brisena, soția lui, se aflau în corturile lor, cu mulți cavaleri și domnișoare, în a patra zi de când plecaseră Amadis și don Galaor de acolo, a sosit cavalerul care le lăsase mantia și coroana, așa cum ați auzit mai înainte, și, îngenunchind în fața regelui, i-a spus: „Seniore, cum de nu purtați frumoasa coroană pe care v-am lăsat-o și voi, doamnă, mantia cea bogată?” Regele a tăcut, căci nu putea să-i dea niciun răspuns, iar cavalerul a continuat: „Mult mă bucur că nu m-ați plătit pentru ele, căci nu mai sunt în primejdie să-mi pierd capul, nici să mă plătesc cu ceea ce urma să îmi dați, dacă am coroana și mantia, așa că porunciți să-mi fie înapoiate, căci nu pot să zăbovesc cu niciun chip”. Auzind aceste vorbe, regele s-a întunecat la chip și a spus: „Cavalere, nu vă pot înapoia nici mantia, nici coroana, fiindcă le-am pierdut, și mă necăjesc mai mult pentru voi, care aveți atâta nevoie de ele, decât pentru mine, cu toate că prețuiau atât de mult”. „Ah, nefericitul de mine, sunt un om mort!”, a spus cavalerul și a prins să se jeluiască atât de amarnic, de să te minunezi nu alta, zicând: „Nefericitul de mine, om fără noroc, mor de cea mai rea moarte din câte au lovit un cavaler vreodată și nu merit asta!”; și lacrimile i se prelingeau în barba albă ca un caier de lână. Regelui i s-a făcut tare milă de el și i-a spus: „Cavalere, nu vă temeți pentru viața voastră, căci vă voi dărui tot ce am pentru a vă salva, fiindcă așa am făgăduit și îmi voi respecta făgăduiala”. Cavalerul s-a prăbușit la picioarele lui ca să i le sărute, dar regele l-a apucat de mână și l-a ridicat, spunând: „Acum, cereți-mi ce doriți”. „Domnule – a spus el –, e adevărat că urma să-mi înapoiați mantia și coroana ori ceea ce v-aș fi cerut în schimbul lor. Și Dumnezeu mi-e martor, domnule, că nu-mi era gândul să vă cer ceea ce vă voi cere acum, și, dacă ar exista alt mijloc în lumea asta să pot scăpa, nu v-aș necăji cu cererea mea; dar, vai, nu pot face altfel și, cu toate că știu prea bine ce greu vă va veni să-mi dați ceea ce cer, mai greu va fi pentru un om ca voi să vă călcați cuvântul și cinstea. Vouă vă va fi greu să dați, mie greu să primesc”. „Cereți, dară – a spus regele –, căci nu poate fi un lucru atât de scump pe care eu să îl am și voi nu”. „Multe mulțumiri – a spus cavalerul – , dar trebuie ca toți câți se află acum la curtea voastră să-mi fie chezași că nu mi se va face o nedreptate ori silnicie după ce veți fi auzit ce cer și voi înșivă chezășuiți că, dacă, pe de o parte mi se va da ce cer, iar pe de alta mi se va 225

lua înapoi, va însemna că nu v-ați ținut făgăduiala și că eu nu am primit ce mi se cuvine”. „E drept ceea ce îmi cereți – a spus regele –, mă învoiesc, și voi pune crainici să dea veste despre asta”. Atunci cavalerul a spus: „Seniore, nu pot scăpa de moarte decât în schimbul coroanei și mantiei, ori a fiicei voastre, Oriana; așa că, dați-mi ce doriți dintre acestea, căci eu mai mult aș vrea să-mi înapoiați lucrurile mele”. Toți s-au mâhnit atât de tare, că nu se poate povesti, dar regele, care era omul cel mai drept din lume, a spus: „Nu vă întristați, căci mai bine îmi pierd fiica, decât să îmi calc cuvântul; pentru că primul lucru dăunează câtorva, pe când cel de-al doilea, tuturor, ceea ce ar da naștere la primejdii mai mari, fiindcă oamenii, când nu sunt siguri de cuvântul stăpânilor lor, cu greu îi mai iubesc pe aceștia cu adevărat; și unde această dragoste lipsește nu poate fi lucru cu mult folos”. Și a poruncit să fie adusă pe dată fiica sa. Când regina, doamnele și domnișoarele au auzit aceste vorbe, au prins să se jeluiască cum nu s-a mai pomenit în lumea asta, dar regele le-a poruncit să se retragă în încăperile lor și le-a cerut tuturor curtenilor să nu plângă, sub pedeapsa că nu se vor mai bucura de dragostea lui, spunând: „Cu fata mea se va întâmpla ce-o vrea Dumnezeu, dar cuvântul dat nu mi-l voi călca cu bună știință”. În vremea asta, prea frumoasa Oriana i s-a înfățișat regelui ca scoasă din minți și aruncându-i-se la picioare, i-a spus: „Tată și stăpâne! Ce aveți de gând să faceți?” „Fac aceasta ca să nu îmi calc cuvântul”, a spus regele și apoi i s-a adresat cavalerului: „Iată darul pe care mi l-ați cerut; vreți să o însoțească cineva?” „Doamne – a spus cavalerul –, cu mine au venit doi cavaleri și doi scutieri, cei cu care am fost la Vindilisora, și nu pot lua altă suită, dar fiți sigur că nu are motive să se teamă până vom ajunge la cel căruia trebuie să i-o aduc”. „S-o însoțească o domnișoară de onoare – a spus regele –, dacă încuviințați, întru mai multă cinste și cinstire, și ca să nu fie singură cu domniile voastre”. Cavalerul a încuviințat. Când Oriana a auzit acestea, au lăsat-o picioarele, și cavalerul a luat-o în brațe așa leșinată și, plângând, de părea că face totul împotriva voinței lui, ia dat-o unui scutier care călărea un cal vânjos și foarte iute; acesta a așezat-o în șa, iar el a încălecat în spatele ei; cavalerul i-a spus: „Ține-o să nu cadă, că a leșinat; și numai Dumnezeu știe că în toată curtea aceasta nu e cavaler să sufere mai mult ca mine din această pricină”. Regele a poruncit să vină domnișoara din Danemarca și, cerând să i se aducă un cal, i-a spus: „Însoțițio pe stăpâna voastră și nu o părăsiți, orice vi s-ar întâmpla, atâta vreme cât veți fi lăsată împreună cu ea”. „Ah, nefericita de mine! – a spus ea. Niciodată nu m-am gândit că voi pleca în felul acesta de-aici”; și de-ndată s-au retras din fața regelui cu toții; cavalerul cel înalt și vânjos foarte, care la Vindilisora nu voise să-și scoată coiful, a apucat calul Orianei de dârlogi; și aflați că 226

acesta era chiar Arcalaus Vrăjitorul; când să iasă din curte, Oriana a oftat din adânc, de parcă i s-ar fi frânt inima, și a spus așa, ca prins vis: „Ah, bunule prieten, blestemat ceasul când a fost făcută acea făgăduială, căci din pricina asta suntem morți și voi și eu!” Aceste vorbe le spusese cu gândul la Amadis, căruia îi îngăduise să plece cu domnișoara cernită, dar ceilalți au socotit că le-a spus cu gândul la taică-su; însoțitorii ei au pătruns iute în pădure și au mers tare grăbiți, până au părăsit acel drum și au intrat într-o vale adâncă. Regele, călare pe un cal și cu un baston în mână, îi păzise tot timpul, pentru că se pusese chezaș că nu li se va întâmpla nimic. Mabilia, care plângea amarnic la una din ferestre, l-a văzut trecând foarte aproape de ziduri pe Ardian, piticul lui Amadis, călare pe un cal vânjos și ușor, și cu mare durere l-a strigat și i-a spus: „Ardian, prietene, dacă îți iubești stăpânul, umblă zi și noapte fără răgaz până îl găsești și povestește-i groaznica întâmplare petrecută aici; și dacă nu vei face așa, ești un trădător, pentru că e sigur că, acum, mai mult ar vrea să știe acest lucru, decât să fie toată cetatea acesta a sa”. „Pe Sfânta Fecioară! – a spus piticul. Va afla cât de iute va fi cu putință”; și, dând bice calului, a pornit în goana cea mai mare pe drumul pe unde îl văzuse plecând pe stăpânul său. Acum, însă, o să vă istorisesc ce s-a petrecut cu regele în vremea asta. Pe când regele stătea la marginea pădurii, cum ați auzit, însoțit de douăzeci de cavaleri, întorcându-i din drum pe cei ce porniseră după Oriana, a văzut-o venind pe domnișoara căreia îi făgăduise că se va lăsa pus la încercare pentru a-și dovedi vitejia, călărind pe un cal iute, având trecută pe după gât o spadă tare frumos lucrată și ținând în mână o lance cu vârful frumos meșteșugit și mânerul vopsit; apropiindu-se de rege, aceasta i-a spus: „Seniore, Dumnezeu să vă ocrotească și să vă dea bucurii și curaj, ca să vă țineți făgăduiala făcută în fața cavalerilor voștri la Vindilisora”. „Domnișoară – a spus regele –, acum am mai multe necazuri decât bucurii, dar oricum ar fi, îmi amintesc ceea ce am făgăduit și așa voi face”. „Domnule – a spus ea –, cu această nădejde am venit la voi, știind că sunteți cel mai drept rege din lume, ca să vă cer să mă răzbunați pe un cavaler ce se află în această pădure, care l-a ucis pe tatăl meu, iar pe mine m-a siluit; dar acest cavaler e vrăjit și nu poate fi ucis decât dacă cel mai cinstit bărbat din regatul Londrei îi va da o lovitură cu această lance și o alta cu această spadă; spada i-a dat-o chiar el în grijă unei prietene a lui, socotind că aceasta îl iubește foarte mult, dar nu e așa, ci dimpotrivă, aceasta îl urăște de moarte și mi-a dat mie spada și lancea, ca să mă răzbun; și știu că dacă nu va fi ucis de mâna voastră, care sunteți cel mai cinstit, altcineva nu îl poate ucide, iar de vă încumetați să mă răzbunați, trebuie să mergeți singur, fiindcă i-am făgăduit că astăzi va sosi un cavaler să se lupte cu el și asta-i pricina pentru 227

care se află în pădure, gândind că n-aveam cum să pun mâna pe spadă și pe lance; iar înțelegerea dintre noi este că, dacă el învinge, eu îl voi ierta, iar de va fi învins, voi face ce poftesc cu el.” „Pe Dumnezeul meu – a spus regele –, chiar acum vreau să vin cu voi.” Și a poruncit să i se aducă armele, și-a pus armura și a încălecat pe calul său de luptă, pe care tare mult îl iubea; domnișoara i-a spus să ia spada adusă de ea și el, lăsând-o deoparte pe-a lui, care era cea mai bună spadă din lume, s-a încins cu cealaltă și și-a petrecut scutul pe după gât; domnișoara îi ducea coiful și lancea vopsită, oprindu-i pe toți să-și arate curajul și să-l urmeze. Și au mers ei așa o vreme pe drum, dar domnișoara, părăsind drumul, l-a călăuzit în altă direcție, aproape de niște copaci ce se aflau cam în locul unde intraseră în pădure cei ce o luaseră pe Oriana; acolo, regele a zărit un cavaler înarmat din cap până-n picioare, călare pe un cal negru, având scutul și coiful verzi. Domnișoara a spus: „Seniore, puneți-vă coiful, căci, iată, acesta e cavalerul de care v-am vorbit”. El și-a pus pe dată coiful și, apucând lancea, a spus: „Cavalere trufaș și rău la suflet, apărați-vă”; și, aplecându-și amândoi lăncile, s-au năpustit unul contra altuia cât de iute îi purtau caii și s-au lovit cu lăncile în scuturi și le-au frânt pe loc, dar cea a regelui s-a rupt atât de ușor, că acesta s-a gândit că șia greșit lovitura; atunci, punând amândoi mâna pe spade, au prins să se izbească în coifuri; spada cavalerului a pătruns mai bine de jumătate în coiful regelui, dar cea a regelui s-a rupt pe dată de la mâner și lama a căzut pe jos și, atunci, regele a priceput că e vorba de o trădare; cavalerul a început să-l lovească în toate părțile, fără să-i cruțe nici calul. Văzând regele că celălalt vrea să-l omoare, s-a repezit și l-a strâns în brațe, dar cavalerul nu s-a lăsat mai prejos și s-au smucit atât de tare, încât s-au prăbușit la pământ, cavalerul dedesubt și regele deasupra; acesta a ridicat spada pe care celălalt o scăpase din mână și a început să-l lovească cât mai zdravăn cu putință. Domnișoara, văzând aceasta, a început să strige: „Vai, Arcalaus! Aleargă și nu mai zăbovi așa mult, că vărul tău își pierde viața!” Și tocmai pe când regele se pregătea să-l ucidă pe cavaler, a auzit zarvă mare și, întorcând capul, a văzut zece cavaleri care veneau în goană spre el, iar cel ce se afla în fața lor striga: „Rege Lisuarte, ești mort și nici măcar o zi nu vei mai domni și nu vei mai purta coroană pe cap!” Când a auzit aceste vorbe, regele s-a înspăimântat foarte și, temându-se să nu fie ucis, a spus cu stăpânirea de sine de care dăduse întotdeauna dovadă: „S-ar putea prea bine să mor, căci sunteți mulți la număr, dar și voi veți fi uciși de mine ca niște trădători și fățarnici ce vă aflați”. Cavalerul, apropiindu-se în cea mai mare goană a calului de rege, i-a dat o asemenea lovitură de lance în scut, încât acesta, fără să mai poată face nimic alta, s-a sprijinit cu mâinile de pământ. Dar s-a ridicat iute, căci voia să se apere până la moarte, și aceasta tare i se 228

apropiase, și a dat o lovitură atât de cumplită cu spada în piciorul calului celuilalt, încât i l-a retezat cu totul și cavalerul s-a prăbușit sub cal; dar, pe dată, toți ceilalți s-au azvârlit asupra lui, și cu toate că el se lupta vitejește, na mai avut ce face, că fusese încolțit între caii celorlalți și cei doi cavaleri care căzuseră de pe cal l-au prins în brațe, i-au smuls spada din mână, scutul de după gât și coiful din cap și i-au legat un lanț gros de gât, cu două capete; apoi l-au urcat pe un cal și, ținut de cele două capete ale lanțului de doi cavaleri ce mergeau lângă el, s-au îndreptat spre un pâlc de copaci dintr-o vale, unde i-au găsit pe Arcalaus împreună cu Oriana și cu domnișoara din Danemarca; cavalerul care mergea în fața regelui a spus: „Vere, îl vezi pe regele Lisuarte?” „De bună seamă – a răspuns el –, și mă bucură venirea sa; voi face astfel încât niciodată să nu se mai teamă cineva de el sau de cei din casa lui”. „Ah, trădătorule – a spus regele –, știu că îți vei duce mârșăvia până la capăt, dar te-aș învăța minte chiar așa, greu rănit cum sunt, dacă ai vrea să lupți acum cu mine”. „Nu aș dobândi prea multă faimă – a răspuns Arcalaus – , dacă aș învinge un cavaler ca voi”. Și au pornit cu toții mai departe pe drumul acela ce se despărțea în două direcții; Arcalaus a chemat un paj și i-a spus: „Pleacă la Londra cât mai iute și spune-i lui Barsinan să se încoroneze rege, căci eu mi-am ținut făgăduiala și totul este pregătit”. Pajul a plecat de îndată și Arcalaus le-a spus însoțitorilor săi: „Voi veți merge la Daganel cu zece dintre acești cavaleri și cu regele Lisuarte, pe care îl veți azvârli în temnița mea de-acolo, iar eu, împreună cu acești patru cavaleri, o voi duce pe Oriana la Monte Aldin, ca săi arăt cărțile și uneltele mele”. Acest Monte Aldin era unul dintre cele mai puternice castele din lume. Și astfel, cei zece cavaleri au plecat cu regele, iar cei cinci, printre care Arcalaus, ce voia să arate, în felul acesta, că el face cât cinci cavaleri, împreună cu Oriana. Ce să mai spunem, împărați, regi și stăpâni ce vă aflați pe treptele cele mai de sus? Acest rege Lisuarte gândea că va stăpâni întreaga lume cu măreția lui și, în aceeași zi, și-a pierdut fiica, moștenitoarea regatului, iar el a ajuns captiv, dezonorat, în lanțuri, în puterea unui vrăjitor rău și crud, fără să poată face nimic. Păziți-vă! Păziți-vă! Nu-l uitați pe Cel care, chiar dacă vă înalță pe culmile cele mai de sus, vrea ca dorințele și sufletul să vă fie umile și nu atât darurile sale să nu fie uitate, cât îndatoririle ce le aveți, pe care trebuie să le îndepliniți, căci marea trufie, nemăsurata lăcomie, tot ceea ce este potrivnic voinței sale, le veți pierde în chip la fel de rușinos; și, mai cu osebire, cugetați la tainele sale și la dreapta sa judecată, căci, deși acest rege Lisuarte a fost atât de drept, de sincer și de bun, soarta a îngăduit să i se întâmple toate aceste nenorociri; și-atunci, ce îi așteaptă pe cei ce au numai alte însușiri, potrivnice celor bune? Știți ce li se va întâmpla? Ascultați! Așa 229

cum voința lui este să îi scape ca prin minune de primejdii pe cei ce socotește că o merită pentru faptele lor bune, tot astfel, cei ce nu săvârșesc fapte bune și nu-și pun frâu răutăților în această lume a trupurilor și în cealaltă, a sufletelor, vor fi pierduți și pedepsiți. Astfel, atotputernicul stăpân, mulțumit că îl pedepsise atât de aspru pe acest rege, vrând să arate că prin forța sa poate coborî și înălța după voie, a pus capăt nenorocirilor sale, așa cum veți auzi mai departe.

230

• CAPITOLUL XXXV • Cum au aflat Amadis și Galaor de trădarea pusă la cale și au hotărât să încerce eliberarea regelui și a Orianei, de avea să le fie cu putință Pe când Amadis și Galaor se întorceau pe drumul spre Londra, după ce scăpaseră de o primejdie la fel de mare, căci îi păscuse moartea pe când erau prizonierii stăpânei castelului Gantasi, ajungând la două leghe de cetate, l-au văzut pe Ardian, piticul, care gonea pe cât de iute îl putea purta calul. Amadis, recunoscându-l, a spus: „Acela este piticul meu și n-o să mă credeți, dar pare îngrijorat și e sigur că cineva are nevoie de noi”. Piticul s-a întâlnit cu ei și le-a povestit toate veștile și cum fusese luată Oriana de la curte. „Ah, Sfântă Fecioară, ajută-mă! – a strigat Amadis. Încotro au apucat-o cei ce au dus-o cu ei?” „Drumul cel mai drept trece prin apropierea cetății”, a spus piticul. Amadis a dat pinteni calului și a pornit cât mai în grabă cu putință; și era atât de pierit, că nu putea vorbi nici cu fratele lui, care îl urma. Așa au trecut amândoi prin apropierea cetății Londrei, în cea mai mare goană a cailor, fără să ia seama la nimic în jur; doar că Amadis îi întreba pe cei întâlniți în cale pe unde o apucaseră cei ce o duseseră pe Oriana, iar oamenii îi arătau drumul; când Gandalin a trecut pe sub niște ferestre, unde se aflau regina și alte multe femei, regina l-a strigat și i-a aruncat spada regelui, una dintre cele mai bune spade purtată vreodată de un cavaler, zicându-i: „Dă-i această spadă stăpânului tău și Dumnezeu să-l ajute când va lupta cu ea; și spune-le lui și lui Galaor că regele a plecat astăzi dimineață de aici, împreună cu o domnișoară, și nu s-a mai întors; și nici nu știm încotro s-a dus”. Gandalin a luat spada și a plecat cât mai iute; Amadis, care nu se uita pe unde merge, din pricina nespusei lui îngrijorări și dureri, când să treacă un pârâu s-a înșelat, cugetând că armăsarul va sări de partea cealaltă, căci acesta, obosit fiind, n-a mai putut sări și a căzut în apa mâloasă. Amadis a descălecat și l-a scos din pârâu de dârlogi, și astfel, l-a ajuns din urmă Gandalin și i-a dat spada regelui, povestindu-i veștile despre acesta, așa cum i le spusese regina; Amadis a luat calul lui Gandalin și și-a urmat drumul; Galaor, care o luase înainte între timp, a dat de niște urme ce păreau că arată trecerea unor cavaleri, așa că l-a așteptat pe frate-său și, părăsind drumul, sau luat după urme și, nu după multă vreme, au dat de niște tăietori de lemne ce văzuseră tot ce se întâmplase cu regele și cu Oriana, dar nu știau cine sunt și nu îndrăzniseră să se apropie, ba, dimpotrivă, se ascunseseră în niște 231

hățișuri; unul dintre aceștia i-a întrebat: „Domnilor cavaleri, veniți de la Londra?” „Dar de ce întrebați?”, a spus Galaor. „Pentru că, de căutați cumva un cavaler ori o domniță – a răspuns el –, să știți că am văzut o întâmplare ciudată”. Și le-au istorisit tot ce văzuseră că s-a petrecut cu regele și cu Oriana, iar cavalerii și-au dat seama de-ndată că regele a fost făcut prizonier printr-o trădare; Amadis i-a întrebat: „Știți cumva cine era cel care l-a făcut prizonier pe rege?” „Nu – a răspuns primul –, dar am auzit-o pe domnișoara care îl adusese aici pe rege strigându-l pe unul Arcalaus.” „Ah, Doamne, Dumnezeule – a spus Amadis –, faceți astfel încât să dau de acest trădător”. Țăranii le-au arătat pe unde o luaseră cei zece cavaleri cu regele și cei cinci cu Oriana și unul dintre ei a mai spus: „Unul din cei cinci părea cel mai strașnic cavaler din câți am văzut vreodată”. „Ah – a spus Amadis –, ăsta e trădătorul de Arcalaus”; și apoi, adresându-se lui Galaor: „Frate, porniți voi după rege, și Dumnezeu să ne călăuzească pașii amândurora”; și, dând pinteni calului, a pornit în drumul lui, iar Galaor a apucat-o pe drumul pe unde o luaseră cei ce îl capturaseră pe rege, amândoi zorindu-se cât mai tare. După ce Amadis s-a despărțit de fratele său, zorit să meargă cât mai mult, cam pe la lăsatul serii calul i-a obosit atât de tare, încât nu mai putea merge decât la pas și Amadis era tare necăjit, când a văzut la dreapta lui, lângă un drumeag, un cavaler mort, vegheat de un scutier, ce ținea de căpăstru un cal voinic. Amadis s-a apropiat de el și l-a întrebat: „Prietene, cine l-a ucis pe acest cavaler?” „L-a ucis un trădător – a răspuns scutierul –, care a trecut pe aici și le ducea cu forța pe cele mai frumoase domnițe din lume, și l-a ucis nu din altă pricină, ci doar fiindcă stăpânul meu l-a întrebat cine e, iar eu, acum, nu găsesc pe nimeni să mă ajute să-l iau de-aici”. Amadis i-a spus: „Ți-l las pe scutierul meu să te ajute, dar dă-mi mie calul și îți făgăduiesc că îți voi da în schimb alți doi, mai buni”. Scutierul s-a învoit și Amadis a încălecat armăsarul, care era tare frumos, și i-a spus lui Gandalin: „Ajută-l pe scutierul acesta și, după ce îl duceți pe cavaler în vreo așezare, întoarce-te și vino după mine”. Și, plecând de-acolo, a pornit mai departe pe drum, cât de iute putea și, cam pe la crăpatul zorilor, a ajuns într-o vale unde a zărit un schit spre care s-a îndreptat să vadă dacă e locuit de cineva; găsind un sihastru, la întrebat dacă trecuseră pe-acolo cinci cavaleri cu două domnișoare. „Domnule – i-a răspuns bunul om –, nu i-am văzut trecând, dar zăriți acolo în depărtare un castel?” „Nu – a spus Amadis –, dar de ce întrebați?” „Pentru că nu de mult a plecat de-aici un paj, nepot de-al meu, care mi-a spus că acolo va poposi Arcalaus Vrăjitorul, care ține în stăpânirea lui, cu forța, două domnișoare”. „Slavă Domnului – a spus Amadis –, ăsta-i trădătorul pe care îl caut”. „Într-adevăr – a spus sihastrul –, acest om a făcut mult rău în ținutul 232

acesta și fie ca Domnul să ia un asemenea om rău de pe lume ori să-l îndrepte; dar nu mai aveți alte ajutoare?” „Nu – a răspuns Amadis –, în afară de Dumnezeu”. „Domnule – a zis sihastrul –, n-ați spus că ei sunt cinci și că Arcalaus e cel mai viteaz și mai neînfricat cavaler din lume?” „Oricât ar fi – a spus Amadis –, e trufaș și trădător și am credința că așa sunt și însoțitorii lui, și de aceea nu mă tem de ei”. Sihastrul l-a întrebat cine e domnița și Amadis i-a spus. Atunci pustnicul a exclamat: „Ah, să vă ajute Sfânta Fecioară Maria ca o doamnă atât de bună să nu rămână în mâinile unui asemenea ticălos!” „Aveți cumva niscai ovăz – l-a întrebat Amadis – pentru cal?” „Da – a răspuns el –, și vă aduc bucuros”. Și cât timp a mâncat calul, Amadis l-a întrebat al cui este castelul ce se vedea în zare. Bunul om i-a răspuns: „Al unui cavaler, pe numele său Grumen, văr primar al lui Dardan, cel ce a fost ucis la curtea regelui Lisuarte, și socotesc că de aceea îi primește bine pe cei care îl urăsc pe regele Lisuarte”. „Acum, rămâneți cu Dumnezeu – a spus Amadis –, și rogu-vă, pomeniți-mă în rugăciunile voastre și arătați-mi drumul spre castel”. Bunul om i-a arătat drumul, iar el a tot mers până a ajuns la castel și a văzut că e împrejmuit de ziduri înalte și turnuri strașnice; apropiindu-se, n-a auzit glasuri și s-a bucurat, cugetând că Arcalaus încă n-a plecat de-acolo; dând ocol castelului, a văzut că nu are decât o poartă. Așa că s-a îndepărtat de castel spre niște stânci, a descălecat și, ținându-și calul de căpăstru, a așteptat în liniște, cu ochii pironiți pe poartă, ca omul căruia nu-i e gândul la somn. Cam pe când se crăpa de ziuă, și-a încălecat armăsarul și a coborât într-o vale, de teamă să nu fie văzut de cei din castel și aceștia, devenind bănuitori, să nu mai iasă, crezând că afară îi așteaptă mulți cavaleri; apoi a urcat pe o măgură acoperită de tufișuri mari și dese și a văzut ieșind pe poartă un cavaler. Atunci s-a urcat pe un dâmb mai înalt și a scrutat împrejurimile cu atenție. După care, s-a întors spre castel și, nu după mult timp, l-a văzut ieșind pe Arcalaus cu cei patru tovarăși ai săi, toți înarmați cum se cuvine și, între ei, pe frumoasa Oriana; Amadis a spus: „Ah, Doamne! Acum și întotdeauna, călăuzește-mă și ajută-mă să o apăr!” În vremea asta, Arcalaus s-a apropiat și a trecut chiar pe lângă el, fără să-l vadă, iar Oriana tocmai spunea: „Prietene și stăpâne, nu vă voi mai vedea niciodată, căci mi se apropie ceasul morții”. Lui Amadis i s-au umplut ochii de lacrimi și, coborând cât mai repede cu putință dealul, a ajuns o dată cu ei pe un câmp și i-a strigat lui Arcalaus: „Ah, Arcalaus, trădătorule! N-ai dreptul să pui stăpânire pe o asemenea doamnă!” Oriana s-a înfiorat toată, recunoscând glasul iubitului ei; Arcalaus însă și ceilalți au pornit în goană spre el, dar Amadis le-a ieșit în întâmpinare și l-a izbit atât de tare pe Arcalaus, care venea în frunte, încât l-a azvârlit la pământ peste crupa calului, și ceilalți au 233

trecut peste dânsul; dar nici ceilalți vrăjmași nu l-au nimerit pe Amadis; atunci, trecând printre ei, Amadis și-a întors foarte iute calul și l-a lovit pe Grumen, stăpânul castelului, unul dintre cei patru, în așa fel încât vârful și lemnul lăncii l-au străpuns ieșindu-i prin spate, drept care s-a prăbușit mort pe loc și lancea s-a frânt. Apoi, Amadis a pus mâna pe spada regelui și, năpustindu-se asupra celorlalți cu nespusă vitejie și mânie, le-a împărțit asemenea lovituri, de nu-ți venea să-ți crezi ochilor, și simțea cum îi cresc puterile și îndrăzneala, arătându-se viteaz și sprinten și părându-i-se că dacă tot câmpul acela ar fi fost plin de cavaleri, tot nu l-ar fi putut dovedi și înfrânge și, cum ați auzit, săvârșea adevărate minuni cu spada. Domnișoara din Danemarca i-a spus Orianei: „Stăpână, sunteți salvată, căci iată-l pe cavalerul neînfricat și priviți ce minuni săvârșește”. Oriana, atunci, a spus: „Ah, prietene! Dumnezeu să vă ajute și să vă păzească, căci nu e altul pe lume care să ne salveze, și nici mai viteaz decât voi!” Scutierul care îi ducea calul a spus: „Fiți sigură că n-am de gând să aștept loviturile pe care coifurile și platoșele nu le pot opri”; și, coborând-o din șa, a rupt-o la fugă mâncând pământul. Amadis, care se înfrunta cu cavalerii, făcând din ei ce voia, l-a izbit pe unul în braț, cu atâta putere, încât l-a trântit la pământ. Acesta a luat-o la goană, strigând ca din gură de șarpe de spaima morții; Amadis s-a apropiat de un altul, căruia îi smulsese deja coiful din cap, despicându-i-l cu spada până la grumaz. Al treilea cavaler, văzând în ce stare jalnică au ajuns tovarășii săi, a luat-o la fugă ca mânat de aghiuță. Amadis, care pornise pe urmele lui, a auzit-o strigând pe doamna sa și, întorcându-și iute, l-a văzut pe Arcalaus care încălecase din nou și, săltând-o pe Oriana în șa, o așezase în fața lui și se îndepărta în cea mai mare goană. Amadis s-a luat după el fără o clipă de zăbavă și l-a ajuns pe când străbătea câmpia aceea întinsă; ridicând spada, a dat să-l pălească, dar s-a hotărât să nu-l lovească prea tare, de teamă să n-o ucidă și pe doamna sa, așa că l-a izbit în spate, dar nu cu toată forța, numai cât să-i smulgă o bucată din platoșă și o alta din pieptarul de piele. Atunci, Arcalaus a lăsat-o pe Oriana să cadă de pe cal, ca să se îndepărteze mai repede, căci se temea de moarte, iar Amadis i-a spus: „Ah, Arcalaus! Întoarce-te să vezi dacă sunt mort, așa cum ai spus!”; lui Arcalaus nu i-a venit să creadă că acela este Amadis, ba chiar și-a azvârlit și scutul de după gât; Amadis l-a ajuns și i-a dat o lovitură de sus peste cureaua de care îi atârna spada, spintecându-i platoșa până la șale, în vreme ce vârful spadei a ajuns până la crupa calului și l-a rănit, astfel că animalul, înspăimântat, a pornit într-o goană nebună și, în scurtă vreme, se îndepărtase nu glumă. Amadis, cu toate că îl ura foarte pe Arcalaus și dorea să-l ucidă, nu l-a mai urmărit, ca să aibă grijă de doamna sa, și s-a întors în locul unde se afla ea, a descălecat, a îngenuncheat dinainte-i și, sărutându-i 234

mâinile, i-a spus: „Acum, facă Domnul cu mine ce-o vrea, căci n-am gândit, doamnă, să vă mai văd vreodată”. Ea era atât de speriată, că nu putea vorbi și l-a strâns în brațe, înfricoșată de cavalerii morți aflați în jurul ei. Domnișoara din Danemarca s-a dus să aducă armăsarul lui Amadis și, văzând pe jos spada lui Arcalaus, a luat-o și a spus: „Domnule, priviți ce spadă frumoasă!” El s-a uitat la ea și a văzut că e spada cu care fusese aruncat pe mare, luată de Arcalaus când îl vrăjise; pe când stăteau ei așa, cum ați auzit, Amadis veghind-o pe doamna sa, ce nu avea încă putere să se ridice de jos, a sosit Gandalin, care umblase toată noaptea, după ce îl lăsase pe cavalerul ucis la un schit, și tare s-au mai bucurat de venirea lui. Dar și el s-a bucurat nespus văzând cum se sfârșise toată povestea. Amadis i-a poruncit s-o urce pe domnișoara din Danemarca pe unul din caii ce rămăseseră slobozi, el a urcat-o pe Oriana pe calul domnișoarei, și au plecat de-acolo cum nu se poate mai veseli. Amadis ducea de căpăstru calul stăpânei sale, în timp ce ea îi mărturisea că este atât de speriată de toți acei cavaleri morți, că nu-și poate veni în fire; el, însă, i-a spus: „Mult mai înspăimântătoare și cumplită este moartea mea din pricina voastră, așa că, doamnă, îndurați-vă de mine și amintiți-vă ce miați făgăduit, căci dacă am supraviețuit până acum a fost numai fiindcă am crezut că nu depinde de voi și nu vă stă în puteri să-mi dați ceea ce vă cer, dar dacă de acum înainte, văzându-vă, doamnă, atât de liberă, nu-mi veți veni în ajutor, nu-mi va mai trebui nimic ce-ar putea să mă mai țină în viață, ci mai degrabă voi pieri în cea mai groaznică deznădejde, cum n-a mai murit nimeni vreodată”. Oriana i-a răspuns: „Pe cinstea mea, prietene, dacă îmi stă în putință, nu veți fi niciodată în această primejdie, căci voi face ceea ce doriți, iar voi să faceți tot astfel, chiar de va părea o greșeală și un păcat, căci înaintea lui Dumnezeu nu va fi”. Și au mers ei așa cale de trei leghe, până au ajuns la un codru foarte des, ce se afla cam la o leghe depărtare de o cetate. Pe Oriana o apucase un somn teribil, căci nu dormise deloc noaptea trecută și a spus: „Prietene, mi-e atât de somn, că nu mai pot îndura”. „Doamnă – a răspuns el –, să mergem în valea aceea, unde vă veți putea odihni”; și, părăsind drumul, au pornit spre acea vale, unde curgea un pârâu și creștea iarbă verde și moale. Amadis a coborât-o pe doamna sa de pe cal și a spus: „Doamnă, după-amiaza e foarte călduroasă, așa că puteți dormi aici până se face răcoare. Și între timp, îl voi trimite pe Gandalin în cetate să ne aducă câte ceva de-ale gurii, ca să ne împrospătăm forțele”. „Să se ducă – a spus Oriana –, dar cine îi va da ceva?” Amadis a răspuns: „O să cumpere în schimbul calului și o să se întoarcă pe jos”. „Ba nu – a spus Oriana –, mai bine să ia acest inel, care acum va fi mai de folos ca niciodată”; și, scoțându-și inelul din deget, i l-a dat lui Gandalin. 235

Pe când pleca, Gandalin i-a spus în șoaptă lui Amadis: „Seniore, cine lasă să-i scape norocul din mână, greu mai dă peste el”; și spunând acestea a plecat, dar Amadis a priceput foarte bine ce voise să zică. Oriana s-a întins pe mantia domnișoarei din Danemarca, în vreme ce Amadis își scotea armura, căci mare nevoie avea și, de cum a terminat, domnișoara s-a tras să doarmă și ea sub niște tufe dese; Amadis s-a întors spre doamna sa și, văzând-o așa de frumoasă și în puterea lui, știind că își dăduse încuviințarea, s-a simțit atât de tulburat de dorință și de sfială, că nici n-a mai îndrăznit s-o privească, așa că putem spune, pe bună dreptate, că în iarba aceea verde, pe mantia întinsă, mai mult datorită farmecelor și felului de a se purta al Orianei decât curajului și îndrăznelii lui Amadis, a devenit femeie cea mai frumoasă fecioară din lume. Și crezând că astfel vor face să se stingă văpaia din ei, n-au făcut decât să o întețească și mai mult, să ardă cu și mai multă căldură și putere, așa cum se întâmplă, de obicei, cu iubirile curate și sănătoase. Și au petrecut ei o vreme, iubindu-se așa cum se pot iubi, bucurându-se și suferind, numai cei ale căror inimi au fost străpunse de săgeata dragostei, până ce sosirea lui Gandalin l-a făcut pe Amadis să se scoate și, trezind-o și pe domnișoară, s-au apucat să pregătească masa, căci multă nevoie aveau să mănânce ceva și, cu toate că le-au lipsit mulțimea servitorilor și vasele de aur și de argint, aceasta n-a răpit din farmecul și marea plăcere oferită de ospățul acela la iarbă verde. Și, așa cum ați auzit, cei doi iubiți se bucurau de viață în pădurea aceea și nu sar mai fi săturat niciodată de plăcerea pe care o găseau unul în celălalt, de ar fi putut trăi astfel, fără sfiiciune și fără de rușine. Unde îi vom lăsa să se desfete și să se odihnească, în vreme ce vom istorisi ce s-a întâmplat cu don Galaor, pornit în căutarea regelui.

236

• CAPITOLUL XXXVI • Cum l-a eliberat don Galaor pe regele Lisuarte din captivitatea în care căzuse prin trădare După ce don Galaor s-a despărțit de Amadis, fratele său, așa cum ați auzit, a apucat-o pe drumul pe unde fusese dus regele. Și s-a grăbit cât a putut, căci n-avea alt gând decât să-i ajungă din urmă, și nu era atent la nimic alta în jurul lui decât la urme; și a umblat el așa până în amurg, când a ajuns într-o vale, unde a văzut urme de cai ce poposiseră acolo. Și, pornind mai departe după acele urme, pe cât de repede îl putea purta calul, socotind că n-aveau cum să fi ajuns departe, nu după multă vreme a văzut că vine spre el un cavaler în armură din cap până-n picioare, călare pe un cal frumos care, tăindu-i calea, i-a spus: „Opriți-vă, domnule cavaler, și spuneți-mi ce grijă vă mână astfel din urmă”. „Pentru Dumnezeu – a spus Galaor –, nu-mi puneți întrebări, căci în răstimpul cât zăbovesc cu domnia voastră se pot întâmpla multe nenorociri”. „Pe Sfânta Fecioară – a spus cavalerul –, nu veți trece pe aici până nu-mi răspundeți la întrebare, ori, de nu, o să luptați cu mine”. Între timp, Galaor a pornit mai departe, dar cavalerul din vale i-a spus: „Sunt sigur, cavalere, că fugiți pentru că ați săvârșit o mișelie, așa că, apărați-vă, fiindcă vreau să știu despre ce e vorba”. Și s-a repezit spre el în cea mai mare goană a calului, cu lancea aplecată. Galaor s-a întors, dar avea scutul la spate, și când a văzut că se apropie, a ferit iute calul din drum și s-a îndepărtat, așa încât cavalerul nu l-a putut lovi, ba chiar a trecut mult dincolo de el, căci avea un cal strașnic și odihnit; după ce a străbătut o bucată de drum, s-a întors spre Galaor și, cu lancea sprijinită de braț, i-a spus: „Ah, cavalere rău și laș! N-ai să scapi cu niciun chip de mine și, dacă nu-mi răspunzi la întrebare, te voi ucide!” Și s-a năpustit cu multă forță asupra lui, dar Galaor, care avea un cal mai învățat, s-a dat în lături și și-a văzut mai departe de drum, cât de iute putea. Cavalerul, care nu-și putuse opri calul atât de repede, când a izbutit să se întoarcă, a văzut că Galaor se îndepărtase o bună bucată și a spus: „Dacă m-ajută Dumnezeu, n-o să scăpați așa!”; și, cum cunoștea bine locurile, a apucat-o pe o scurtătură și l-a pândit la o cotitură. Când a dat cu ochii de el, Galaor s-a necăjit foarte, dar cavalerul i-a spus: „Lașule, mișel fără inimă, alegeți acum, din trei lucruri, unul: sau vă luptați cu mine, sau vă întoarceți, sau îmi răspundeți la întrebare”. „Nici unul nu-mi este pe plac – a spus Galaor –, dar nu vă purtați cum se cuvine, căci din drum nu mă voi întoarce și, de mă voi lupta, n-o voi face cu plăcere, dar de vreți să aflați care mi-e zorul, urmați-vă și veți vedea, pentru că aș zăbovi prea mult 237

istorisindu-vă totul și, pe deasupra, nici nu m-ați crede, atât de încâlcită e toată pățania”. „Pe Dumnezeul meu – a spus cavalerul –, urmați-vă drumul, dar să știți că vreme de trei zile nu vă voi părăsi”. Galaor a pornit mai departe, cu cavalerul în urma lui, și, când au ajuns la o jumătate de leghe de locul acela, au văzut un cavaler în armură, mergând pe jos în urma calului său de pe care căzuse, și pe un alt cavaler ce se îndepărta în mare grabă de primul. Cavalerul ce îl însoțea pe don Galaor l-a recunoscut pe cavalerul căzut de pe cal, care era vărul lui primar, și s-a grăbit să-i prindă calul și să il aducă, spunându-i: „Ce s-a întâmplat, domnule și vere?” El a răspuns: „Mergeam cu gândul la ceea ce știți, fără să fiu atent la nimic altceva, cufundat în mine, și m-am trezit doar când cavalerul acela ce se îndepărtează m-a lovit atât de tare cu lancea în scut, încât calul a căzut în genunchi, iar eu m-am prăvălit la pământ și calul a luat-o la fugă. Eu am pus mâna pe spadă de îndată și l-am chemat la luptă, dar n-a vrut să vină și mi-a spus că mai bine să fiu mai atent când vorbește cineva cu mine; și pentru Dumnezeu – a mai spus –, să mergem după el și, dacă reușim să-l prindem din urmă, veți vedea cum o să mă răzbun”. „Asta nu pot face – a spus vărul lui –, fiindcă timp de trei zile trebuie să-l însoțesc pe cavalerul în urma căruia veneam”; și i-a povestit ce i se întâmplase. „În mod sigur – a spus cavalerul –, ori este cel mai laș cavaler din lume, ori a pornit să săvârșească o faptă deosebită, de se păzește astfel; și o să las deoparte răzbunarea pentru jignirea ce mi s-a adus, ca să văd ce se va petrece”. Între timp, Galaor ajunsese departe, că nu făcea alta decât să meargă, și cei doi veri au pornit pe urmele lui; asta se întâmpla cam pe la căderea nopții. Galaor a intrat într-un codru, dar din pricina întunericului a pierdut urmele și n-a mai știut încotro s-o ia. Atunci, a prins să se roage lui Dumnezeu să-l călăuzească în așa fel încât să fie primul care îi vine în ajutor regelui și, socotind că ceata cavalerilor s-o fi abătut din drum cu regele ca să doarmă undeva, a rătăcit prin niște văi, ascultând în toate părțile, dar n-a auzit nimic. Cei doi veri care veneau în urma lui socoteau că el își continuă drumul, dar după ce au mers ei o leghe și au ieșit din codru, nedând cu ochii de; el, și-au zis că s-a ascuns de dânșii și au tras peste noapte în casa unei femei, ce se afla în apropiere. Galaor a străbătut pădurea în lung și-n lat și s-a gândit să plece de-acolo de vreme ce nu auzea glas de om și, a doua zi, să se urce pe vreun colnic, să privească până în depărtare; așa că, întorcându-se pe drumul pe care îl bătuse mai înainte, a umblat el ce-a umblat, până a ieșit din codru și a zărit pe o vale în sus un foc mic; apropiindu-se, a văzut că acolo făcuseră popas niște căruțași care, văzându-l înarmat, s-au speriat și s-au îndreptat spre el cu suliți și topoare în mână; el însă, le-a spus să nu se teamă, că nu le vrea 238

răul, ci îi roagă doar să-i dea niște ovăz pentru cal. Căruțașii i-au dat bucuroși și Galaor s-a oprit acolo să-și hrănească armăsarul. Căruțașii l-au întrebat dacă vrea să mănânce, iar el le-a răspuns că nu, dar că ar vrea să doarmă puțin și i-a rugat să-l trezească înainte de ivirea zorilor. Două părți din noapte trecuseră deja. Galaor s-a întins lângă foc, fără să-și scoată armura și, când a început să se crape de ziuă, s-a sculat, că dormise cu grijă, ca omul ce se teme că nu găsește ceea ce caută și, încălecându-și calul, cum scutierul său nu era cu el (și atunci și-a zis că, dacă Dumnezeu îl ajută, îi va da acestuia cel mai strașnic cal), și-a luat rămas bun de la căruțași, aceștia iau urat drum bun, și s-a îndreptat spre un deal înalt de unde a scrutat locurile roată. Tocmai atunci ieșeau din casa femeii unde trăseseră cei doi veri; între timp se luminase bine și l-au văzut pe Galaor; recunoscându-l după blazonul de pe scut, au pornit spre el, dar în timp ce mergeau, Galaor a început să coboare dealul în goana cea mai mare și cavalerul ce fusese trântit de pe cal a spus: „Ne-a văzut și fuge; eu sunt sigur că a săvârșit o faptă rea și de asta fuge mereu și se ascunde; și să n-am parte de noroc, dacă n-o să aflu de la el cu orice preț despre ce-i vorba, numai să-l ajung; așa că, hai după el”. Don Galaor, însă, care era cu gândul la cu totul altceva, tocmai zărise zece cavaleri la ieșirea din pădure; cinci mergeau în față și cinci în urma lor, iar între ei, niște oameni neînarmați și Galaor și-a zis că aceștia sunt răpitorii regelui, așa că a pornit spre ei, ca un om care și-a oferit întotdeauna viața pentru salvarea vieții altora; când s-a apropiat de ei, l-a văzut pe rege în lanțuri și s-a mâhnit atât de tare încât, sfidând moartea, s-a năpustit în goană asupra primilor cinci, strigând: „Ah, trădătorilor! Rău veți fi pedepsiți pentru că v-ați atins de cel mai bun om din lume”; cei cinci s-au repezit asupra lui, dar el l-a lovit pe primul în piept, străpungându-l cu lancea, încât vârful și o bucată din lemn îi ieșiseră prin spate, și cavalerul a căzut mort la pământ; ceilalți l-au izbit însă atât de tare cu lăncile, încât calul lui Galaor a îngenunchiat, iar lancea unuia dintre ei a trecut printre scutul și platoșa lui; Galaor i-a smuls-o din mână și l-a izbit pe celălalt în picior, străpungându-i armura și piciorul, lancea înfigându-se în trupul calului, astfel că bietul cavaler a rămas țintuit, căci lancea s-a frânt; Galaor a pus mâna pe spadă, dar atunci i-a văzut venind pe toți asupra lui; el a intrat ca un iureș printre ei, cu atâta curaj, că nu e om care să nu se fi îngrozit văzându-l cum li se împotrivea și ce lovituri dădea. Fiind acum în mare încurcătură și primejdie, căci dușmanii erau mulți, Dumnezeu a vrut să-l ajute și i-a trimis pe cei doi veri care îl urmăreau; aceștia, văzându-l cum luptă, tare s-au mai minunat de marea lui vitejie, și unul din ei a spus: „E sigur că l-am învinuit fără temei că ar fi laș; să-i venim în ajutor cât mai grabnic”. „Cine ar face altceva – a răspuns celălalt –, decât 239

să-l ajute pe cel mai viteaz cavaler din lume? Și să aveți credința că dacă se luptă cu atâția o face pentru un motiv de seamă”. Și au pornit în cea mai mare goană a cailor, izbindu-i pe ceilalți cu lăncile, căci erau foarte puternici și pricepuți în meșteșugul armelor, fiindcă amândoi erau cavaleri rătăcitori de cel puțin zece ani; și aflați că aceștia erau Ladasin Spadasinul și viteazul cavaler Guilan Gânditorul. Era și timpul, căci Galaor mult mai avea nevoie de ajutor: coiful spart și înfundat în multe locuri, armura ruptă mai peste tot și calul rănit, de-abia mai ținându-se pe picioare; dar el tot mai săvârșea minuni de vitejie și dădea lovituri năprasnice celor ce-i cădeau sub mână, încât cu greu îndrăzneau să se apropie de dânsul; el se temea că, dacă îi moare calul, îl vor dovedi și nu îi va putea ucide; dar prin alăturarea celor doi veri, soarta înfruntării s-a schimbat în bine pentru el, fiindcă și aceștia luptau cu multă vitejie, uimindu-l cu adevărat pe Galaor; astfel că acum, mai eliberat din strânsoare, Galaor putea să lovească mai bine. Așa că s-a pornit să-i pălească după placul inimii și cu atâta sete, încât, cu ajutorul celor doi veri, în scurtă vreme toți fuseseră învinși sau uciși. Văzând asta, vărul lui Arcalaus s-a repezit spre rege să-l omoare, dar cum cei ce îl păzeau fugiseră toți, regele descălecase, așa, cu lanțul de gât, și luase un scut și spada cavalerului care murise primul; și când vărul lui Arcalaus a vrut să-l izbească în cap, regele s-a apărat, primind lovitura în scut, dar aceasta a fost atât de puternică, încât a trecut cu o palmă de marginea scutului și vârful i-a jupuit pielea capului până la os; regele și-a înfipt spada în botul calului celuilalt atât de adânc, că n-a mai putut-o scoate; calul s-a ridicat în două picioare și apoi s-a prăbușit peste cavaler. Galaor, care era și el pe jos, căci calul lui nu se mai putea mișca, și venise să-l ajute pe rege, s-a repezit să-i taie cavalerului capul, dar regele i-a strigat să nu-l omoare. Cei doi veri, care alergaseră după un cavaler ce fugea și reușiseră să-l omoare, tare s-au mai speriat când, întorcându-se, l-au văzut pe rege, căci nu știau nimic de captivitatea lui; așa că, au descălecat degrabă și, scoțându-și coifurile, au îngenuncheat în fața lui, iar el, recunoscându-i, i-a ridicat, întinzându-le mâna, și a spus: „Pe Dumnezeul meu, prieteni, mi-ați venit în ajutor în cel mai potrivit moment; și mult rău îmi face prietena lui don Guilan răpindumi-l, iar din cauza lui, v-am pierdut și pe voi, Ladasin”. Guilan s-a rușinat foarte și i s-au aprins obrajii, dar nu din pricina aceasta n-ar mai fi iubit-o pe ducesa de Bristoya, care îl iubea, de asemenea, astfel că, în cele din urmă, li se împliniseră dorințele, și din această pricină ducele bănuise tot timpul că în castel intrase don Guilan în noaptea când trecuse pe-acolo Galaor, cum vam istorisit mai înainte. Dar să lăsăm asta acum și să ne întoarcem la rege, să vedem ce-a făcut după ce a fost eliberat. Don Galaor l-a scos pe vărul lui Arcalaus de sub cal și, 240

desfăcând lanțul de la gâtul regelui, l-a legat pe acela; regele și Galaor au luat fiecare câte un cal dintre cei ai cavalerilor uciși, căci calul lui Galaor nu se mai putea mișca, și au pornit bucuroși la drum, îndreptându-se spre Londra. Ladasin i-a povestit regelui tot ce i se întâmplase lui Galaor și regele l-a prețuit mult pentru faptul că se ferise de luptă, ca să-și poată vedea de rostul lui; Guilan i-a povestit regelui cum, mergând atât de cufundat în sine, cu gândul numai la iubita lui, fără să fie atent la altceva, îl trântise de pe cal un cavaler, fără să-i spună nimic. Tare a mai râs regele de pățanie, spunând: „Cu toate că am auzit despre multe lucruri pe care le fac îndrăgostiții pentru iubitele lor, asta n-am mai pomenit și, după câte văd, nu degeaba vi se spune Guilan Gânditorul”. Și-au tot vorbit așa despre unele și altele, cu multă voie bună, până au ajuns la casa lui Ladasin, care locuia foarte aproape; aici i-au ajuns din urmă scutierul lui Galaor și Ardian, piticul lui Amadis, care îl căuta pe stăpânul său, gândind că o apucase pe acest drum. Galaor i-a istorisit regelui cum se despărțise de Amadis și i-a spus că ar fi bine să trimită un sol la Londra, pentru că tăietorii de lemne aveau să răspândească vestea și toată curtea o să se pună în mișcare. „De vreme ce Amadis a plecat în ajutorul fiicei mele – a spus regele –, socotesc că n-o voi pierde, numai dacă nu-i va face cine știe ce vrăji viclene trădătorul acela. Iar cât despre ceea ce ați spus acum, ar fi bine să știe regina ce mi s-a întâmplat”. Și i-a poruncit unui scutier al lui Ladasin, care cunoștea bine ținutul, să ducă o solie. Regele a rămas peste noapte acolo și a fost slujit nespus de bine, iar a doua zi au pornit iarăși la drum; vărul lui Arcalaus le-a povestit cum toate aceste întâmplări sunt din pricina lui Barsinan, seniorul de Sansueña, care voia să ajungă rege al Marii Britanii. Drept pentru care regele a hotărât să se grăbească pentru a-l prinde pe Barsinan acolo.

241

• CAPITOLUL XXXVII • Cum a aflat regina că regele Lisuarte este captiv și cum Barsinan își pregătea trădarea, vrând să devină rege dar, în cele din urmă, a fost învins, iar regele s-a întors în cetatea de scaun Tăietorii de lemne, care văzuseră ce i se întâmplase regelui, au sosit în oraș și au povestit totul. De cum s-a aflat, s-a stârnit o zarvă nemaipomenită și toți cavalerii și-au îmbrăcat armurile și au țâșnit din toate părțile în cea mai mare goană a cailor, de părea pământul plin de ei. Arban, regele din Norgales, stătea de vorbă cu regina când au sosit acolo scutierii lui cu arme și cai, iar un paj a intrat în încăperea unde se afla și i-a spus: „Stăpâne, ce faceți, nu vă puneți armura? Niciun cavaler din suita regelui n-a mai rămas în oraș, în afară de domnia voastră, și toți au pornit în cea mai mare grabă spre pădure”. „De ce?”, a întrebat Arban. „Umblă zvonul – a răspuns pajul – că regele a fost făcut prizonier de zece cavaleri”. „Ah, Sfântă Fecioară – a spus regina –, de asta mi-a fost întotdeauna frică!”; și s-a prăbușit leșinată. Arban a lăsat-o în grija doamnelor și domnișoarelor ei, care se jeluiau amarnic și, după ce și-a îmbrăcat armura, a încălecat să plece, când a auzit mai multe glasuri strigând că e luat cu asalt palatul regal. „Sfântă Maria! – a spus Arban; toți am fost vânduți!”; și a cugetat că ar face rău să o lase pe regină fără apărare. În vremea asta, în cetate era așa de mare zarva, de parcă s-ar fi adunat toți oamenii din lume acolo. Arban s-a oprit la intrarea în încăperile reginei cu două sute de oameni de-ai săi și a trimis pe doi dintre ei să afle ce e cu răscoala; ajunși la palatul regilor, cei doi au văzut că fusese ocupat de Barsinan cu oamenii săi, care descăpățâna și ucidea pe câți putea prinde, când nu îi arunca de pe ziduri, căci, de cum auzise de captivitatea regelui, pornise răscoala și nu i-a mai stat mintea la altceva; cavalerii regelui, care nu bănuiseră nimic, plecaseră fără teamă în ajutorul stăpânului lor, iar Barsinan avea cu el șase sute de cavaleri și slujitori bine înarmați. Aflând toate acestea de la cavalerii săi, Arban a spus: „Regele a fost făcut captiv la sfatul acestui trădător”. Barsinan, după ce a pus stăpânire pe palat, a lăsat o parte din oameni să-l păzească și, cu o altă parte, a plecat să o ia ostatecă pe regină și să pună mâna pe tron și coroană. Locuitorii cetății, aflând cum stau lucrurile, se îndreptau cu toții spre corturile reginei, înarmați care cu ce avea. Când Barsinan a ajuns aici, l-a găsit pe Arban cu toți cavalerii săi și 242

mulți târgoveți; atunci Barsinan a spus: „Arban, până acum ai fost cel mai înțelept dintre cavalerii tineri; încearcă să nu-ți pierzi mințile de azi înainte”. „Ce trebuie să înțeleg din aceste vorbe?”, a întrebat Arban, „Știu – a răspuns el – că regele Lisuarte se află în puterea cuiva care, de-acum în cinci zile, îmi va trimite capul regelui despărțit de trup și nimeni altul în țara asta în afară de mine nu poate și nu trebuie să fie rege și voi fi până la sfârșitul vieții mele; regatul tău, Norgales, pe care îl ai în stăpânire, ți-l las, pentru că ești un cavaler viteaz și înțelept, dar acum, dă-te în lături, ca să-mi iau în stăpânire tronul și coroana, iar de vrei să faci altminteri, te provoc la luptă și să știi că nu va fi nimeni care să se ridice împotrivă-mi și să vrea să-mi ia țara, să nu-i tai capul”. „Îmi spui niște lucruri – a zis Arban – care mă fac să-ți fiu potrivnic câte zile oi avea. În primul rând, mă sfătuiești să-mi trădez stăpânul când se află la mare ananghie; în al doilea, spui că știi că va fi ucis de cei ce l-au luat cu ei, ceea ce dovedește clar că și tu faci parte dintre trădători. Și cum eu am avut întotdeauna în minte că unul dintre cele mai prețuite lucruri din lume este loialitatea, iar tu o disprețuiești, ridicându-te împotriva ei, greu ne vom putea înțelege”. „Cum – a spus Barsinan –, tu gândești că o să mă poți împiedica să fiu regele Londrei?” „Rege al Londrei nu va fi niciodată un trădător – a spus Arban –, mai ales cât mai este în viață cel mai drept rege din lume.” Barsinan i-a spus: „Eu ți-am vrut binele, mai mult decât altora, crezând că ești mai deștept decât ceilalți, dar acum îmi pari mai puțin la minte și o să te fac să-ți dai seama de nebunia ta, să văd ce vei face, că eu vreau să pun stăpânire pe tron și pe coroană, fiindcă le merit datorită însușirilor mele”. „Voi face – a răspuns Arban – ceea ce aș face dacă stăpânul meu, regele, ar sta acum pe tron”. „O să vedem pe dată”, a spus Barsinan, și a poruncit oamenilor săi să atace; Arban i-a așteptat cu ai săi, căci era viteaz și drept în toate, dar acum era mânios foarte de cele auzite despre rege, stăpânul lui; cele două armate au prins să lupte cu înverșunare. Așa că au fost mulți morți și răniți și de o parte și de alta și atât unii cât și ceilalți se străduiau din răsputeri să învingă și să-și ucidă dușmanul; Arban se lupta ca un leu și a fost cel mai lăudat dintre toți pentru faptele sale în această bătălie, căci îi apăra pe toți ai săi și nu făcea altceva decât să treacă înainte, secerându-i pe dușmani și punându-și viața în primejdie. Așa s-au luptat până seara, fără să învingă cineva, și asta din pricină că străzile erau înguste, căci altfel, Arban s-ar fi văzut în primejdie și regina ar fi fost luată captivă; Barsinan s-a retras cu oamenii lui la palat și a văzut că a pierdut mulți oameni, morți și răniți, și că aveau toți mare nevoie de odihnă; Arban le-a spus oamenilor săi: „Domnilor, acum trebuie să vă arătați credința și curajul și să nu vă pierdeți cumpătul din pricina nenorocului nostru ce iute se va schimba în noroc”. Apoi și-a rânduit oamenii și străjile 243

pentru noapte. După toate acestea, regina, care era ca moartă, a trimis după Arban, iar el i s-a înfățișat așa cum era, în armură și rănit în multe locuri; intrând în odaia reginei, și-a scos coiful, care era spart, și doamnele au văzut că are cinci răni pe față și la gât și chipul, plin de sânge, îi arată groaznic, dar lor, care în afara lui Dumnezeu nu-l mai aveau decât pe el să le ocrotească, li s-a părut foarte frumos. Când regina l-a văzut cum arată, tare milă i s-a făcut de el și i-a spus plângând: „Ah, nepoate plin de curaj, Dumnezeu să vă țină și să vă ajute să vă duceți fapta până la capăt; pentru Dumnezeu, spuneți-mi ce-o să se întâmple cu regele și cu noi?” „Cu noi – a spus el – o să fie bine, deo vrea Domnul, iar despre rege vom auzi de bine și, doamnă, să nu vă temeți de trădătorii de-aici din oraș, căci vasalii voștri care au rămas cu mine vă sunt foarte credincioși și vă vor apăra cum se cuvine”. „Ah, nepoate – a spus regina –, așa cum vă văd, n-o să mai puteți lupta și nu știu ce vor face ceilalți fără voi”. Arban s-a despărțit de regină și s-a întors la oamenii lui. Așa a trecut noaptea. Barsinan, deși își găsise oamenii tare împuținați, se arăta foarte curajos și le-a spus: „Prieteni, nu vreau să ne mai luptăm pentru coroană și să mai avem alți morți, căci voi duce totul la bun sfârșit fără jertfe și fără lupte, așa cum o să vedeți în curând; drept care, acum, odihniți-vă fără teamă”. Oamenii s-au odihnit toată noaptea și, a doua zi dimineața, Barsinan și-a îmbrăcat armura, a încălecat și, luând cu el douăzeci de cavaleri, s-a îndreptat spre o ulicioară păzită de majordomul lui Arban; oamenii de pază, de cum l-au văzut, au pus mâna pe arme să se apere, dar Barsinan le-a spus că a venit doar să le ceară să nu înceapă lupta până la amiază; majordomul a plecat de-ndată să-i ducă vestea stăpânului său și acesta s-a bucurat foarte de răgaz, că oamenii săi erau tare zdrobiți și nu mai puteau lupta; apoi a plecat iute cu majordomul, ca să-l întâlnească pe Barsinan, care le-a spus: „Vreau să încetăm lupta pentru cinci zile, dacă vă învoiți”. „Mă învoiesc – a spus Arban –, dacă vă legați să nu jefuiți nimic din cetate și să faceți ce va porunci regele, dacă se va întoarce”. „Mă învoiesc la toate acestea – a spus Barsinan—, pentru că îmi prețuiesc oamenii și vă prețuiesc și pe voi, care îmi veți fi supuși mai curând decât credeți și, mai înainte de a se scurge acest răgaz, vă voi spune cum a murit regele și mă voi însura cu fiica lui, care se va afla în puterea mea”. „Să n-am parte de Dumnezeu – a spus Arban –, dacă voi încheia vreodată un pact cu cel care e părtaș la trădarea față de stăpânul meu, așa că plecați acum și descurcați-vă cum știți”; și aflați că până la căderea nopții, Barsinan i-a atacat de trei ori, retrăgându-se de fiecare dată.

244

• CAPITOLUL XXXVIII • Cum a venit Amadis în ajutorul cetății Londrei și ce fapte a săvârșit aici În vremea popasului făcut în pădure cu doamna sa, Oriana, așa cum v-am povestit, Amadis a întrebat-o ce i-a spus Arcalaus. Ea i-a răspuns: „Să nu mă plâng că, mai înainte de cincisprezece zile, mă va face regina Londrei și mi-l va da pe Barsinan de soț, pe care îl va face rege peste țara tatălui meu iar el, fiindcă îi va fi dat acestuia capul tatălui meu și pe mine, va fi marele lui majordom”. „Ah, Sfântă Fecioară – a spus Amadis –, ce trădător e Barsinan, el care se arăta atât de prieten cu regele; și teamă mi-e să nu îi facă vreun rău reginei”. „Ah, prietene – a spus ea –, ajutați-o cum socotiți mai bine”. „Așa trebuie să fac – a spus Amadis – și tare mă doare, căci mult mi-ar fi plăcut să petrec cu voi încă patru zile aici, în pădure, dacă ați fi dorit și domnia voastră”. „Numai Dumnezeu știe cât de mult aș fi dorit – a spus ea. Dar asta ar putea pricinui multe rele în țara care, cu voia Domnului, va fi a mea și a voastră. Apoi s-au culcat. Când s-au ivit zorile, Amadis s-a sculat, șia pus armura și, ducând de dârlogi calul doamnei sale, au pornit pe drumul spre Londra cât mai iute cu putință, întâlnind mereu grupuri de câte cinci ori zece cavaleri porniți din Londra, de să fi fost cu totul vreo mie de cavaleri; el le arăta încotro să meargă în căutarea regelui și le spunea că Galaor o luase înainte, ca să-i vină în ajutor; după ce s-au scurs toți acești cavaleri, la cinci leghe de Londra, l-a întâlnit pe don Grumedan, bunul bătrân care o crescuse pe regină, însoțit de douăzeci de cavaleri, toți din neamul lui, ce umblaseră toată noaptea prin codru în lung și-n lat, căutându-l pe rege; când bătrânul a recunoscut-o pe Oriana, s-a apropiat de ea plângând și i-a spus: „Doamnă! Ah, Dumnezeule, ce bucurie, în această zi, că ați apărut! Dar spuneți-mi, ce vești aveți, despre tatăl vostru?” „Prietene – a răspuns ea, plângând –, aproape de Londra încă, m-au despărțit de el și Dumnezeu a vrut ca Amadis să-i ajungă din urmă pe cei ce mă duceau cu ei și să mă smulgă din mâinile lor”. „De bună seamă – a spus don Grumedan – că dacă el n-ar fi izbutit, nimeni altul n-ar fi putut”; apoi agrăindu-l pe Amadis: „Prietene și domnule, dar cu fratele vostru ce s-a întâmplat?” „Acolo unde au fost despărțiți regele de fiica sa – a spus Amadis –, m-am despărțit și eu de el; Galaor a plecat pe urmele regelui, eu pe cele ale lui Arcalaus, care o ducea cu el pe această doamnă”. „Sunt mai liniștit acum – a spus Grumedan –, dacă în ajutorul regelui a plecat un cavaler atât de iscusit și viteaz ca don Galaor.” 245

Amadis i-a povestit lui don Grumedan despre josnica trădare a lui Arcalaus și Barsinan și, încheind, i-a spus: „Luați-o cu voi pe Oriana, iar eu mă voi duce la Londra singur, căci mi-e teamă ca nu cumva trădătorul acela să-i facă vreun rău; și spuneți-le cavalerilor pe care îi mai întâlniți să se întoarcă din drum, căci dacă regele are nevoie de oameni să-i vină în ajutor, sunt destui deja și chiar prisosesc”. Don Grumedan a luat-o cu el pe Oriana și au pornit-o pe drumul Londrei cât mai repede cu putință, spunându-le tuturor pe care îi întâlnea să se întoarcă. Amadis o luase înainte, în cea mai mare goană, și, la intrarea în cetate, l-a întâlnit pe scutierul trimis de rege să ducă vestea că e liber; acesta i-a povestit lui Amadis toate câte se petrecuseră și el i-a mulțumit Domnului din inimă pentru izbânda fratelui său. Înainte de a intra în Londra, Amadis a aflat de toate câte făcuse Barsinan, așa că s-a strecurat cât mai pe ascuns i-a stat în putință; când l-a văzut Arban și ai săi, tare s-au mai bucurat și inimile li s-au umplut de și mai mult curaj. Arban l-a îmbrățișat și l-a întrebat: „Bunul meu domn, ce vești ne aduceți?” „Numai vești plăcute – a spus Amadis –, dar să mergem iute la regină și le veți afla”. Așa că au intrat în încăperea unde se afla aceasta și Amadis, care îl ducea de mână pe scutier, când a văzut-o, a îngenuncheat în fața ei și i-a spus: „Doamnă, acest scutier a fost trimis de rege să vă spună că e liber și sănătos, iar eu am lăsat-o pe Oriana împreună cu don Grumedan, slujitorul vostru, și, în curând, vor fi aici. Până atunci, aș vrea să-l văd pe Barsinan, de voi putea”; și schimbându-și coiful și scutul cu altele, ca să nu fie recunoscut, a spus: „Arban, porunciți să se dărâme fortificațiile voastre și să-l lăsăm pe Barsinan să vină cu oamenii lui; și, cu voia Domnului, o să-l facem să-și plătească scump trădarea”; și le-a povestit ce aflase despre Barsinan și Arcalaus. Fortificațiile au fost dărâmate pe dată și Barsinan cu ai săi s-au năpustit în goană, în nădejdea că vor câștiga bătălia, fără să mai poată fi opriți; oamenii lui Arban i-au primit cum se cuvine și s-a încins o luptă crâncenă, cu mulți morți și răniți. Barsinan mergea în frunte și, cum avea oameni mulți, iar adversarii erau puțini la număr și nu li se puteau împotrivi, Barsinan făcea tot ce se putea ca să pună mâna pe regină. Amadis a văzut înfruntarea și a pornit spre ei, având atârnat de gât un scut cu vopseaua jupuită și un coif atât de ruginit, că nu făcea două parale, care, până la urmă, s-a dovedit că fusese foarte bun și, încins cu spada cea strașnică a regelui, zorea să ajungă cât mai iute; ajungând în fața lui Barsinan, i-a dat o asemenea lovitură cu lancea în scut, încât i-a găurit platoșa și vârful lăncii i-a pătruns cam jumătate în corp, iar lancea s-a frânt; punând mâna pe spadă, l-a lovit în coif, i l-a sfârtecat și i-a jupuit o parte din pielea capului, așa că Barsinan a rămas năucit; spada regelui era atât de ușoară, că Amadis parcă nici n-o 246

simțea în mână, așa că l-a mai pălit o dată peste mâna cu care ținea spada și i-a sfârtecat mâneca și brațul până aproape de palmă, apoi a coborât până la picior și i-a tăiat jumătate din el; Barsinan a dat să fugă, dar n-a putut și a căzut pe jos; Amadis s-a repezit, atunci, asupra celorlalți, cu atâta înfocare, încât pe cine reușea să-l lovească în plin, îl și trimitea pe lumea cealaltă, așa că toți, recunoscându-l după minunile pe care le săvârșea, îi lăsau calea liberă, îngrămădindu-se unii în alții ca să scape de moarte; Arban cu ai săi, care îl urmau, i-au încolțit atât de tare pe oamenii lui Barsinan, încât aceștia, lăsând mulți morți și răniți pe ulițe, unde se dădea lupta, s-au retras în palatul regilor. Amadis a ajuns până la porțile palatului și ar fi vrut să intre, dar ceilalți le închiseseră. Atunci, s-a întors în locul unde îl lăsase pe Barsinan păzit de mulți târgoveți și, văzând că mai răsuflă, a poruncit să fie dus la palat și păzit până la sosirea regelui; sfârșindu-se, deci, lupta, așa cum ați auzit, unii fiind morți și alți prizonieri, Amadis a privit spada însângerată din mâna lui și a spus: „Ah, spadă! În fericită zi s-a născut cavalerul care te-a stăpânit și nu încape îndoială că ești folosită cum se cuvine, căci, fiind cea mai strașnică din lume, aparții celui mai viteaz om din câți trăiesc pe pământ”. Apoi a poruncit să i se scoată armura și s-a înfățișat dinaintea reginei. Arban s-a dus să se culce în patul lui, că mare nevoie mai avea, pe cât de rău se simțea de pe urma rănilor. În acest răstimp, regele Lisuarte, ce venea în grabă mare pe drumul Londrei, ca să dea de Barsinan, a întâlnit o mulțime din cavalerii porniți în căutarea lui și tuturor le-a poruncit să se întoarcă, ba pe unii i-a mai și trimis pe alte drumuri, prin păduri și văi, să le spună tuturor pe care îi întâlneau să se întoarcă, căci mulți erau cei ce plecaseră; primii pe care i-a întâlnit au fost Agrajes și Galvanes, Solinan, Galdan, Dinadaus și Bervas. Toți șase mergeau împreună, mâhniți peste poate, și când au dat ochii cu regele, au vrut să-i sărute mâna, plini de bucurie, dar el i-a îmbrățișat și le-a spus: „Prieteni, era cât pe ce să mă pierdeți și, fără îndoială, așa s-ar fi întâmplat, dacă n-ar fi fost Galaor, don Guilan și Ladasin care s-au întâlnit printr-o întâmplare”. Dinadaus i-a spus: „Toată lumea din cetate a plecat să vă caute și cred că toți rătăcesc pe drumuri”. „Nepoate – a spus regele –, alegeți câțiva dintre cei mai buni cavaleri din cei de-aici, care să vă fie pe plac, luați și scutul meu, ca să fiți ascultat cu mai multă supunere, și porniți să-i întoarceți din drum.” Acest Dinadaus era unul dintre cei mai viteji cavaleri din neamul regelui, foarte prețuit printre viteji, atât pentru purtarea lui aleasă, cât și pentru isprăvile și faptele sale de arme; el a pornit de-ndată la drum, astfel că pe mulți i-a făcut să se întoarcă. Și, cum mergea regele, așa cum ați auzit, însoțit de mulți cavaleri și alți oameni, pe când intra pe drumul cel mare spre Londra, s-a întâlnit cu 247

prietenul lui atât de bun, don Grumedan, care venea cu Oriana; și aflați că bucuria le-a fost nespus de mare, pe atât de mare pe cât de mare le fusese deznădejdea că nu vor mai putea scăpa de nenorocirea ce îi lovise. Don Grumedan i-a povestit regelui cum a plecat Amadis în ajutorul reginei. Între timp, regele și suita lui, peste două mii de cavaleri, au sosit la Londra, dar mai înainte de a intra în cetate i s-a povestit tot ceea ce făcuse Barsinan și cum i se împotrivise regele Arban, iar apoi, o dată cu sosirea lui Amadis, cum se sfârșise totul, Barsinan fiind luat captiv. Așa că toate acele întâmplări foarte triste avuseseră un sfârșit fericit. O dată sosit regele la corturi, unde se afla regina, cine ar putea povesti veselia și bucuria reginei și a tuturor doamnelor și domnișoarelor ei când i-au văzut pe rege și pe Oriana? De bună seamă, nimeni, căci nemăsurată a fost. Regele a poruncit ca palatul să fie încercuit și să-i fie aduși Barsinan, ce își venise în simțiri, și vărul lui Arcalaus și i-a pus să istorisească în ce fel se urzise toată trădarea. Ei i-au povestit totul, fără să uite nimic, după care regele a poruncit să fie duși în fața palatului, ca să-i vadă oamenii lor, și să fie arși amândoi pe rug, ceea ce s-a și făcut. Cei din palat, cum nu mai aveau provizii, nici scăpare, după cinci zile s-au predat cu toții regelui și acesta i-a trimis la moarte pe unii, iar pe alții i-a lăsat slobozi. Despre aceasta nu vom mai spune decât că, multă vreme după aceste întâmplări, din pricina acestor morți, între Marea Britanie și Sansueña a fost mare dușmănie, și împotriva regelui Lisuarte a pornit război un fiu al lui Barsinan, cavaler viteaz, însoțit de mulți oșteni, cum se va istorisi mai la vale. Regele Lisuarte, liniștit după nenorocirile prin care trecuse, s-a întors la palat pentru Sfat, și toată lumea a petrecut pe cinste nopțile în cetate, iar în timpul zilei în afara zidurilor ei. Într-o bună zi, au venit la Londra doamna și cei doi fii ai săi în fața cărora Amadis și Galaor făgăduiseră Madasimei să-l părăsească pe regele Lisuarte, așa cum ați auzit mai înainte. Când au văzut-o, cei doi frați i-au ieșit în întâmpinare să i se închine, dar ea le-a spus: „Prieteni, am venit aici pentru ceea ce știți, așa că, spuneți-mi, ce aveți de gând?” „Să mergem chiar acum la rege”, au spus ei. „Să mergem”, a spus ea. Și i s-au înfățișat regelui, iar doamna i s-a închinat cu multă smerenie. Regele a primit-o foarte bine dispus. Doamna i-a spus: „Seniore, am venit să văd dacă acești cavaleri își vor ține o făgăduială făcută unei doamne”. Regele a întrebat despre ce făgăduială e vorba. „O făgăduială – a răspuns ea – care cred că vă va mâhni pe domnia voastră și pe cei ce îi iubesc aici la curte.” Și doamna a povestit toate câte se petrecuseră cu Madasima, stăpâna de la Gantasi. Când regele a auzit aceasta, a spus: „Ah, Galaor, m-ați ucis!” „Mai bine așa – a spus Galaor –, 248

decât să fi murit cu-adevărat, căci dacă s-ar fi aflat cine suntem, nimeni de pe lume nu ne-ar mai fi înviat și să nu vă mâhniți prea mult din pricina asta, stăpâne, căci toate se vor îndrepta mai repede decât gândiți.” Apoi, i s-a adresat lui Amadis, fratele său: „Mi-ați spus și voi că veți face la fel ca mine”. „Așa este”, a încuviințat el. Atunci, Galaor le-a istorisit regelui și cavalerilor ce se aflau de față prin ce viclenie fuseseră prinși. Regele s-a minunat foarte de asemenea trădare, dar Galaor a spus că el crede că doamna va fi cea înșelată și batjocorită în urma acelui legământ făcut de el, cum, de altfel, vor vedea de-ndată; și, în fața doamnei, i-a spus regelui, astfel ca toți să audă: „Maiestate și stăpâne, mă despart de voi și de curtea voastră, așa cum am făgăduit și vă părăsesc pe toți pentru Madasima, stăpâna castelului Gantasi, care a socotit că meritați să vă facă acest rău și câte altele va mai putea, pentru că tare mult vă urăște”. Amadis a rostit aceleași vorbe. Galaor, apoi, le-a spus doamnei și feciorilor săi: „Socotiți că ne-am împlinit făgăduiala?” „Da, negreșit – a spus ea –, și tot ceea ce v-ați legat să faceți ați făcut.” „Dumnezeu să v-ajute – a spus Galaor; acum, puteți merge când veți voi să-i spuneți Madasimei că nu mă las înșelat atât de ușor cum crede ea și veți vedea asta chiar acum.” Și, în- torcându-se spre rege, i-a spus: „Seniore, noi ne-am îndeplinit legământul făcut Madasimei, așa cum am făgăduit, dar cum ea nu ne-a spus pentru cât timp trebuie să ne despărțim de voi, ne putem întoarce fiecare când dorește și o facem chiar acum, pentru a fi iarăși ca înainte”. Când regele și curtea au auzit aceste vorbe, tare s-au mai înveselit, socotindu-i pe cei doi cavaleri cu judecată. Regele i-a spus doamnei care venise cu feciorii săi: „Adevărul, doamnă, este că după capcana întinsă acestor cavaleri în mod atât de perfid, nu mai sunt obligați să-și țină nicio făgăduială, nici măcar așa cum au făcut-o, și e drept ca cei ce vor să înșele să rămână înșelați; așa că spuneți-i Madasimei că dacă mă urăște atât de mult, i-a stat în putere să-mi facă cel mai mare rău și să-mi pricinuiască cea mai mare durere. Dar Dumnezeu, care i-a ferit pe acești viteji și în alte locuri de primejdii nemaipomenite, n-a vrut să-i lase să sufere în mâinile unei ființe ca ea”. „Seniore – a spus doamna –, spuneți-mi, rogu-vă, cine sunt acești cavaleri pe care îi prețuiți atât de mult?” „Sunt Amadis și don Galaor, fratele lui”, a spus regele. „Cum – a spus doamna –, acesta este Amadis și s-a aflat în mâinile ei?” „Da, neîndoielnic”, a spus regele. „Slavă Domnului – a spus doamna – că au scăpat. Căci, într-adevăr, mare nenorocire ar fi fost ca doi bărbați atât de viteji să moară așa cum gândesc eu că i-ar fi ucis această doamnă, dacă ar fi știut cine sunt; și acum, că i-a scăpat din mână, cred că își va lua viața singură, așa cum voia să le-o ia lor”. „Într-adevăr – a spus regele –, așa ar fi mai drept să se întâmple”. Doamna și-a luat rămas bun și a plecat spre casa ei. 249

250

• CAPITOLUL XXXIX • Cum a ținut sfat regele Lisuarte vreme de douăsprezece zile, în care răstimp mulți nobili sosiți acolo , atât doamne cât și cavaleri, dintre care unii au rămas mai multe zile, au poruncit mari serbări Regele Lisuarte a ținut Sfat timp de douăsprezece zile și multe s-au făcut întru sporirea slavei și faimei sale, iar apoi, încheindu-se Sfatul, mulți oameni veniți pentru aceasta s-au întors în ținuturile lor, dar, cu toate acestea, au rămas atât de mulți nobili în preajma regelui, de te minunai văzându-i; regina, de asemenea, le-a cerut multor doamne și domnițe de neam mare să rămână cu ea; regele i-a luat în suita sa pe Guilan Gânditorul și pe Ladasin, vărul său, amândoi cavaleri foarte viteji, dar Guilan era încă mai viteaz și nu era altul în regatul Londrei să-l întreacă în vitejie, fiind înzestrat și cu toate celelalte însușiri potrivite unui cavaler, doar că, fiind tot timpul dus pe gânduri, oamenii nu se puteau bucura nici de vorba, nici de tovărășia lui; asta i se trăgea de la faptul că era stăpânit de iubire și își iubea doamna cum nici pe sine, nici pe altcineva nu iubea; iubita lui era nespus de frumoasă și se numea Brandalisa, era soră cu soția regelui din Sobradisa și măritată cu ducele de Bristoya. Și așa cum ați auzit, regele Lisuarte se afla la Londra, înconjurat de cavaleri vestiți și faima sa o întrecuse pe cea a oricărui alt rege din lume. Soarta, fiind mulțumită pentru o bună bucată de vreme după marea primejdie în care se aflase și de care ați auzit, hotărâse să nu-l mai pună la încercare, socotind că cea dinainte ajunge pentru un om atât de înțelept și cinstit ca el, ceea ce nu înseamnă că își schimbase gândul, căci regii, când nu se feresc de lăcomie, de trufie și de multe alte lucruri, au de pătimit, și marea lor glorie este mai acoperită de rușine decât dacă n-ar fi avut parte de slavă nemăsurată și de fapte mărețe care să-i înalțe, pentru că nu trebuie să se socotească nefericit cel ce n-a avut niciodată parte de fericire, ci aceia care, având parte de ea din belșug, datorită minții lor proaste, a viciilor și a păcatelor, au făcut soarta să-i părăsească, spre marea durere și deznădejde a prietenilor lor. Și pe când se afla regele Lisuarte la Londra, cum ați auzit, a sosit acolo ducele de Bristoya, la sorocul hotărât de rege în urma jalbei lui Olivas; regele l-a primit foarte bine, iar ducele a spus: „Seniore, ați poruncit să mă înfățișez la curtea voastră, pentru vorbele ce vi s-au spus despre mine, 251

minciuni sfruntate, și mă voi spăla de rușine așa cum domnia voastră și curtea vor socoti că e drept”. Olivas s-a sculat în picioare și a venit în fața regelui și, o dată cu el, s-au sculat toți cavalerii rătăcitori ce se aflau de față. Regele i-a întrebat de ce s-au ridicat cu toții și don Grumedan i-a spus: „Stăpâne, ducele i-a amenințat pe toți cavalerii rătăcitori și suntem îndreptățiți să-i fim împotrivă”. „Dacă așa stau lucrurile – a spus regele –, într-adevăr, nebunească luptă ar porni ducele, căci eu socot că nu se află rege pe lumea asta atât de puternic ori de înțelept încât să poată duce la capăt un asemenea război; dar acum, retrageți-vă și nu-i căutați pricină, căci judecata va fi dreaptă și fără pic de părtinire, pe cât mă voi pricepe eu și sfetnicii mei”. Cavalerii s-au întors toți la locurile lor, în afară de Olivas care, rămas în fața regelui, a spus: „Stăpâne, ducele aici de față l-a ucis pe un văr primar al meu, care nu i-a făcut și nu i-a spus niciodată nimic, și de aceea afirm că este un trădător viclean și îl voi face să recunoască asta, ori, de nu, îl voi învinge pe câmpul de luptă sau îl voi ucide”. Ducele a răspuns că Olivas minte și că se va supune hotărârii regelui și curții sale. Regele a hotărât lupta pentru a doua zi; ducele voia bucuros să se lupte, dar îi aștepta pe nepoții săi, ce nu sosiseră încă, și dorea ca aceștia să ia parte la înfruntare alături de el, căci îi prețuia mult pentru iscusința lor întru ale armelor și nu își închipuia că Olivas va avea însoțitori pe potriva acestora, pe care să nu-i poată învinge cu ușurință. A trecut ziua întreagă și nepoții ducelui au sosit la căderea nopții, ceea ce l-a bucurat foarte pe acesta, iar a doua zi de dimineață s-au înfățișat regelui și Olivas și-a repetat învinuirea adusă ducelui; el a dezmințit-o și s-a hotărât lupta între ei, trei contra trei. Atunci, don Galvanes, care stătea la picioarele reginei, s-a ridicat, l-a chemat pe Agrajes, nepotul lui, și i-a spus lui Olivas: „Prietene, v-am făgăduit că dacă ducele de Bristoya, aici de față, va vrea să lupte împreună cu mai mulți cavaleri, vom fi alături de domnia voastră și vrem să o facem din toată inima, așa că, să începem lupta, fără să mai zăbovim”. Nepoții ducelui au spus și ei că vor să înceapă lupta de îndată. Ducele i-a privit pe Agrajes și Galvanes și și-a amintit că își râsese de ei la palatul său, iar apoi, tot ei o salvaseră pe domnișoara pe care el voia s-o omoare și, în sfârșit, îl înfrânseseră în pădure. Și, cu toate că îi prețuia mult pe nepoții săi, tare s-a căit, de data aceasta, că primise să se înfrunte în felul acela; mai degrabă ar fi voit ca unul din nepoți să lupte cu Olivas, căci se temea de cei doi cavaleri, dar acum nu mai putea schimba nimic. Așa că au plecat toți să-și îmbrace armurile și au intrat pe terenul de luptă care, pentru asemenea înfruntări, era împrejmuit, unii pe o poartă și ceilalți pe alta. Când Olinda, aflată la o fereastră de la încăperile reginei, de unde se zărea tot terenul, l-a văzut pe viteazul ei iubit că vrea să lupte, s-a speriat 252

atât de tare, de cât pe ce să-i stea inima în loc, căci îl iubea mai mult decât orice altceva pe lume; împreună cu ea se afla Mabilia, sora lui Agrajes, care era tare îngrijorată, știindu-i în primejdie pe fratele ei și pe unchiu-su, don Galvanes, și Oriana, ce, la rându-i, voia să-i știe teferi, datorită lui Amadis, care îi iubea mult, și în amintirea copilăriei ei la regele Languines și soția acestuia, părinții lui Agrajes. Regele, aflat cu mulți cavaleri chiar acolo, văzând că a sosit vremea să înceapă înfruntarea, s-a retras de pe câmpul de luptă și cavalerii s-au și năpustit unii împotriva celorlalți, în cea mai mare goană a cailor, fără ca vreunul să-și greșească lovitura. Agrajes și unchiul lui i-au izbit pe nepoții ducelui cu lăncile și i-au azvârlit din șa peste crupa calului, frângându-și lăncile, dar trecând mai departe fără să fi pățit nimic și ținându-se bine în șa. Olivas a fost rănit în piept de lancea ducelui, iar acestuia i-au ieșit picioarele din scări și ar fi căzut dacă n-ar fi îmbrățișat gâtul calului; Olivas a trecut dincolo de el așa, rănit greu, iar ducele s-a îndreptat din nou în șa; cavalerul pe care îl trântise Agrajes s-a ridicat cum a putut și a venit lângă duce; Agrajes s-a repezit asupra ducelui, pe care tare îl mai dușmănea, și a prins să-i dea lovituri zdravene cu spada în coif și ar fi reușit să-l atingă în cap, dar cavalerul aflat pe jos, lângă el, văzând că unchiul lui e în asemenea primejdie, s-a apropiat de Agrajes și și-a vârât spada în vintrele calului, până la gardă. Agrajes nu fusese atent la el, cu gândul doar să-i ia viața ducelui, și nu văzuse nimic, așa că, tocmai când se pregătea să-i reteze capul, calul s-a prăbușit cu el. Don Galvanes era așa de încleștat cu celălalt cavaler, că nu vedea nimic în jur. Agrajes se prăbușise o dată cu calul său și cel care îi ucisese calul, precum și ducele îi dădeau lovituri puternice și grele, fiecare cât mai înverșunat. În ceasul acela toți prietenii săi îl plângeau și, mai cu osebire, Amadis, care ar fi vrut să fie în locul vărului său, căci se temea foarte ca nu cumva acesta să moară, după cât de încolțit era; cele trei domnițe aflate la ferestre, cum ați auzit, erau atât de amărâte văzând în ce situație se află, că mai-mai să-și ia viața ele însele. Dar Olinda, doamna sa, era mai deznădăjduită decât toate, încât cine o privea prin ce chinuri groaznice trece era cuprins de durere. Agrajes, cum era sprinten, a ieșit repede din șa, căci nu era nimeni în lume cu inimă atât de vitează și atât de iute ca el, și se apăra strașnic împotriva celor doi cu spada minunată a lui Amadis, împărțind lovituri zdravene. Galaor, care îl privea îngrijorat, a spus încet, cu multă durere: „Ah, Doamne! Ce așteaptă Olivas de nu sare acolo unde e nevoie de ajutor? Mai bine n-ar fi îmbrăcat niciodată armura, decât să săvârșească asemenea greșeli”. Galaor spunea acestea fără să știe în ce stare se afla Olivas, rănit greu și pierzând atâta sânge, că era o minune cum de se mai poate ține în șa; când l-a văzut însă pe Agrajes la ananghie, Olivas 253

a oftat din greu și, ca omul pe care l-au părăsit puterile dar nu și curajul, a spus: „Ah, Doamne, Dumnezeule! Rogu-te, mai înainte ca sufletul să-mi părăsească trupul, fă să-i vin în ajutor acestui prieten de nădejde!” Și, întorcându-și calul spre ei, a pus mâna pe spadă, tare lipsit de vlagă, și l-a lovit pe duce; acesta nu s-a lăsat mai prejos și au început să-și trimită lovituri grele de spadă unul altuia; mânia l-a făcut, parcă, pe Olivas, să mai dobândească putere, astfel că, în ochii tuturor, nu lupta mai prost decât ducele. Agrajes a rămas să lupte doar cu celălalt cavaler, amândoi pe jos, dar se înfruntau atât de strașnic, că greu s-ar fi găsit altcineva să lupte mai bine; Agrajes se străduia din răsputeri să-și învingă adversarul, căci se știa privit de doamna sa și nu voia să facă nici cea mai mică greșeală, ba dimpotrivă, să se arate mai grozav decât era nevoie. Până într-atâta, încât prietenii săi se temeau ca nu cumva, în clipa cea mai grea, să-l părăsească forțele și suflul; dar peste tot pe unde a luptat, în acest chip o făcea, arătându-se întotdeauna mai năvalnic decât dușmanul și grăbit să sfârșească înfruntarea, și cum aceste însușiri, împreună cu forța și curajul te fac să fii unul dintre cei mai buni cavaleri din lume, așa era el, viteaz și prețuit. Agrajes i-a dat atâtea lovituri în coif celuilalt cavaler, încât spintecându-i-l în patru locuri, nu-i mai slujea la mare lucru, așa încât cavalerul nu mai făcea alta decât să-și păzească și să-și apere capul cu scutul, căci coiful nu-l mai apăra defel, iar platoșa nici atât, căci era sfârtecată peste tot și din trupul rănit în peste zece locuri i se scurgea sângele. Văzându-se cavalerul la mare strâmtoare, s-a îndreptat cât a putut de iute spre duce, în speranța că la el va găsi ajutor, dar Agrajes, care îl urmărea, l-a ajuns din urmă și i-a dat o asemenea lovitură în coiful zdrelit, încât spada i-a străpunsul coiful și capul, astfel că, atunci când și-a tras-o, cavalerul s-a întins la picioarele lui, dându-și ultima suflare. Agrajes a privit atunci spre duce și Olivas și, văzând că Olivas pierduse atâta sânge, s-a minunat cum de mai e în viață și a alergat să-l ajute, dar mai înainte de-a ajunge la el, acesta a leșinat și a căzut de pe cal; ducele, care nu văzuse că Agrajes îi ucisese nepotul, zărindu-l pe Galvanes încleștat cu celălalt, l-a lăsat pe Olivas întins pe jos și s-a năpustit cât mai iute asupra lui Galvanes, dându-i lovituri năprasnice. Agrajes a încălecat repede calul lui Olivas, socotind că acesta e mort, și a alergat să-și ajute unchiul, care era tare zdrobit; și cum a ajuns, i-a dat o asemenea lovitură nepotului ducelui, încât i-a retezat cureaua de la scut, i-a străpuns platoșa și spada i s-a înfipt în trup până la os. Cavalerul s-a răsucit ca să vadă cine l-a rănit și Agrajes i-a dat o nouă lovitură în vizieră; dar spada i-a rămas înțepenită și, când a tras de ea, curelele coifului s-au rupt și spada împreună cu coiful s-au rostogolit pe pământ. Galvanes, care era furios pe el, lăsându-l pe duce, s-a întors să-l 254

lovească în cap, căci nu mai avea coif, dar celălalt s-a acoperit cu scutul, cum făcuse de multe ori; dar vezi că, lipsindu-i scutului cureaua, nu s-a putut apăra într-atât încât don Galvanes să nu-și potolească mânia, căci capul i-a fost aproape zdrobit și stăpânul capului s-a prăbușit mort la pământ. În răstimpul acesta, Agrajes era într-o mare încleștare cu ducele, dându-i lovituri grele, dar sosind și unchiu-său, l-au strâns între ei și au prins să-l pălească din toate părțile, căci îl urau de moarte; ducele, văzându-se astfel prins între ei, a rupt-o la fugă cât îl putea duce de iute calul, dar ceilalți doi, cum îl dușmăneau foarte, l-au urmărit tot timpul, pe cât le stătea în putință. Văzând aceasta, toți cavalerii rătăcitori s-au bucurat mult, dar mai cu seamă don Guilan, socotind că dacă moare ducele se va putea desfăta mai în voie cu doamna sa, pe care o iubea mai presus de orice. Calul lui Galvanes era rănit greu și, după goana pentru a-l ajunge pe duce, n-a mai putut rezista și s-a prăbușit, trântindu-l la pământ și pe Galvanes, care s-a lovit rău. Agrajes l-a ajuns din urmă pe duce și l-a izbit în marginea scutului, spada alunecându-i spre gâtul acestuia mai bine de o palmă și, trăgând-o înapoi, Agrajes l-ar fi trântit din șa, dar ducele și-a scos iute scutul de după gât și l-a azvârlit cu spada înfiptă în el și și-a continuat fuga cât de repede era în stare. Agrajes șia smuls spada din scut și s-a luat după el; ducele, însă, se întorcea, îi dădea câte o lovitură-două și iarăși fugea. Agrajes îl ocăra și nu-l slăbea, până ce i-a dat o asemenea lovitură în umărul stâng, încât i-a spintecat armura, carnea și osul și spada a ajuns până aproape de coaste, așa că brațul ducelui a rămas spânzurat de trup. Ducele a scos un răcnet, dar Agrajes l-a apucat de coif și l-a tras spre el și, cum ducele era deja pierit, l-a smuls cu ușurință din șa, însă un picior i-a rămas în scară, că nu-l putuse scoate, iar calul și-a continuat goana târându-l de colo-colo pe terenul de luptă, până ce a ieșit din împrejmuire și a mai alergat cale de o săgeată; când au ajuns la el, l-au găsit mort, cu capul zdrobit de copitele calului. Agrajes s-a întors la locul unde rămăsese unchiul său și, descălecând, l-a întrebat: „Domnule, cum vă simțiți?” „Domnule și nepoate – a răspuns el –, mă simt bine, binecuvântat fie Dumnezeu, dar tare rău îmi pare de prietenul nostru, Olivas, căci înțeleg că a murit”. „Așa cred și eu – a spus Agrajes –, și sunt tare îndurerat”. Galvanes s-a dus apoi spre Olivas, iar Agrajes, după ce a scos de pe câmpul de luptă trupurile și armele nepoților ducelui, a venit și el acolo și a văzut că Olivas își venise în simțiri și, deschizând ochii cu mare greutate, cerea să fie spovedit; Galvanes i-a cercetat rana și i-a spus: „Bunule prieten, nu vă temeți de moarte, că rana nu e primejdioasă și, după ce vom opri sângele, vă veți vindeca”. „Ah, domnule – a spus Olivas –, simt cum mă lasă inima și nu mai am vlagă în mâini și picioare; am mai fost eu și altădată rănit greu, dar niciodată nu m-am simțit așa sleit”. „Asta e din pricină că ați pierdut mult 255

sânge – a spus Galvanes –, dar nu trebuie să vă temeți de altceva”. Și i-a scos armura, ca să aibă mai mult aer, iar el a mai prins oleacă de putere și sângele a încetat să-i mai curgă pe dată. Regele a trimis după o targă pentru Olivas, a poruncit să fie luat de-acolo și dus acasă la el, unde au venit mai mulți doftori să-l îngrijească; văzându-i rana, aceștia au spus că, deși e mare, se va vindeca cu ajutorul lui Dumnezeu, ceea ce mult l-a bucurat pe rege și pe mulți alții. Olivas a rămas în grija doftorilor, iar pe duce și pe nepoții săi i-au luat neamurile să-i ducă în ținutul lor; Agrajes, în urma acestei lupte, și-a câștigat o mare faimă de prea viteaz cavaler și curajul lui a devenit și mai renumit decât înainte. Regina a trimis după Brandalisa, soția ducelui, poftind-o să vină la curte, unde va fi primită cu toată cinstea și s-o aducă cu ea și pe Aldeva, nepoata sa. Asta l-a bucurat mult pe don Guilan; don Grumedan, preceptorul reginei, a fost trimis să le aducă și, mai înainte de o lună, s-a întors cu ele la curte, unde au fost foarte bine primite. Și așa, cum ați auzit, regele și regina se aflau la Londra, înconjurați de multă lume, cavaleri și doamne și domnițe și, mai înainte de a trece o jumătate de an, aflându-se pe alte meleaguri de marea cinste în care trăiau aici cavalerii, au venit atât de mulți la Londra, de să te minunezi nu alta; regele îi cinstea pe toți și le făcea multe daruri, nădăjduind, ca, ajutat de aceștia, să apere și să ocrotească marele său regat, Marea Britanie, și totodată să cucerească și alte regate care, în timpuri străvechi, erau supuse acestuia și îi plăteau tribut, dar, din vina regilor de dinainte, slabi și nevolnici, dedați desfrâului și desfătării, acum nu se mai supuneau regatului său.

• CAPITOLUL XL • Cum s-a desfășurat lupta pe care, la castelul Grovenesei, Amadis i-a făgăduit frumoasei copile Briolanja că o va da cu Abiseos și cei doi fii ai săi, pentru a răzbuna moartea tatălui ei, regele V-am povestit cum Amadis, pe când se afla la castelul Grovenesei, i-a făgăduit frumoasei copile Briolanja că va răzbuna moartea tatălui ei, regele, și că, până într-un an, se va întoarce acolo cu alți doi cavaleri, pentru a se lupta cu Abiseos și cei doi fii ai săi, și cum, la plecare, copila cea frumoasă i-a dăruit o spadă, s-o poarte de dragul ei, văzând că îi face trebuință, pentru că 256

a lui se rupsese pe când se apăra de cavalerii ce voiau să-l ucidă în chip mârșav acolo, în castel, și cum a scăpat de ei, prin voia Domnului, cu ajutorul leilor care au fost sloboziți tot din porunca frumoasei copile; și cum Amadis rupsese și această spadă într-un alt castel, cel al iubitei lui Angriote de Estravaus, pe când se înfrunta cu un cavaler, pe numele său Gasinan, și cum, din porunca lui, Gandalin, scutierul său, păstrase cele trei bucăți ale spadei. Iar acum, vă voi povesti cum s-a petrecut lupta făgăduită și în ce primejdie mare s-a aflat Amadis din pricina spadei rupte, nu din vina lui, ci a piticului Ardian care, în marea lui neștiință, a greșit, crezând că stăpânul său, Amadis, o iubește pe frumoasa copilă Briolanja cu dragoste curată, fiindcă, de față cu el, Amadis îi spusese acelei copile că îl poate socoti cavalerul ei și că se va lupta pentru ea. Acum, trebuie să știți că, aflându-se Amadis la curtea regelui Lisuarte și văzând-o adesea pe frumoasa Oriana, doamna și stăpâna sa, care era începutul și sfârșitul dorințelor sale pământești, și-a adus aminte de această luptă și că se apropie sorocul ei. Așa că, pentru a nu-și călca promisiunea, a fost nevoit să-i ceară doamnei sale, cu multă căldură, îngăduința să plece, cu toate că despărțirea de ea îi era atât de grea de parcă și-ar fi smuls inima din piept, istorisindu-i ce i se întâmplase la acel castel și despre făgăduiala făcută de a o răzbuna pe Briolanja și de a-i reda regatul ce îi fusese răpit prin acea josnică trădare. Ea, cu multe lacrimi și strângere de inimă, de parcă ar fi ghicit ce nenorocire avea să-i lovească pe amândoi din pricina ei, cugetând la greșeala de care s-ar fi făcut vinovat Amadis dacă ea l-ar fi oprit, a încuviințat să plece. Amadis, cerând, de asemenea, îngăduință și reginei, pentru a-i face pe ceilalți să creadă că pleacă din porunca ei, a doua zi dimineață, împreună cu fratele său, don Galaor și cu Agrajes, vărul său, toți cu armurile îmbrăcate, au încălecat și au pornit la drum; cam după vreo jumătate de leghe de mers, Amadis l-a întrebat pe Gandalin dacă luase cele trei bucăți ale spadei dăruite de copila cea frumoasă și, cum el a răspuns că nu, i-a poruncit să se întoarcă după ele. Piticul a spus că le va aduce el, căci n-are altă treabă care să-l împiedice s-o facă. Din această pricină, Amadis și doamna sa, Oriana, fără să aibă vreo vină, piticul făcând totul din neștiință, au fost cât pe ce să-și piardă viața, căci soarta cea crudă a vrut să le arate că nimeni nu scapă fără să bea licoarea amară ascunsă în dulceața marii iubiri ce-o purtau închisă în ei, așa cum veți auzi chiar acum. Piticul, ajungând acasă la Amadis, a luat bucățile de spadă și, punându-le în buzunarul mantiei, a pornit la drum; dar trecând pe lângă încăperile reginei, s-a auzit strigat de la o fereastră și, ridicând capul, le-a văzut pe Oriana și pe Mabilia, care l-au întrebat de ce nu plecase cu stăpânul lui. „Ba am plecat – a spus el – , dar m-am întors să iau ceva”. „Ce anume?”, a întrebat Oriana. El i-a arătat 257

bucățile de spadă. Ea l-a întrebat: „De ce vrea stăpânul tău o spadă ruptă?” „De ce? – a răspuns el. Fiindcă o prețuiește datorită celei care i-a dăruit-o mai mult decât dacă ar fi primit în dar două întregi”. „Și cine este aceasta?”, a întrebat Oriana. „Aceeași pentru care se va lupta – a spus piticul –, și, cu toate că domnia voastră sunteți fiica celui mai viteaz dintre regii lumii și vă bucurați de atâta frumusețe, tot ați vrea să dobândiți ceea ce a dobândit ea, avuție mai mare decât tot pământul stăpânit de tatăl vostru”. „Dar ce avuție să fie aceasta – a spus ea – de este atât de neprețuită? L-a cucerit cumva pe stăpânul tău?” „Da – a spus el –, inima lui îi aparține în întregime și el este cavalerul care o slujește”; și, dând bice calului, grăbindu-se cât de tare putea, l-a ajuns din urmă pe stăpânul său, ale cărui gânduri erau nevinovate și foarte departe de așa ceva. Oriana, auzind spusele piticului și amintindu-și cu câtă patimă îi ceruse Amadis îngăduința să plece, dând crezare deplină vorbelor piticului, cu fața palidă ca o moartă și inima clocotind de mânie, a prins să rostească vorbe tare grele împotriva celui ce nu avea alt gând decât s-o slujească pe ea, frângându-și mâinile; apoi inima i s-a împietrit și nicio lacrimă nu i-a mai curs din ochi, ci, adunându-le în ea, s-a supus unui chin mult mai crud și mai lung, încât, pe bună dreptate, ar fi putut fi comparată cu acea vajnică Medeea când l-a văzut pe soțul ei mult iubit părăsind-o și căsătorindu-se cu alta. Și nici sfaturile acelei foarte înțelepte Mabilia, în numele rațiunii și al adevărului, nici cele ale domnișoarei din Danemarca n-au slujit la nimic, căci ea a urmat drumul pe care îl urmează, de obicei, mintea înflăcărată a femeilor, și a căzut într-o greșeală atât de mare, încât pentru repararea ei multă nevoie a fost de milosârdia Celui din ceruri. Piticul și-a văzut de drum și a umblat până i-a ajuns, pe Amadis și pe tovarășii săi, care merseseră mai încet, ca să-i prindă din urmă piticul. După asta, au mai grăbit nițel pasul; Amadis nu l-a întrebat nimic pe pitic și nici acesta nu i-a spus nimic din cele întâmplate, ci doar i-a arătat bucățile de spadă. Și pe când mergeau ei așa, cum auziți, după puțină vreme au întâlnit o domnișoară care, după ce s-a salutat cu ei, le-a spus: „Domnilor cavaleri, încotro mergeți?” „Unde ne-o duce drumul acesta”, au răspuns ei. „Eu vă sfătuiesc – a spus ea – să-l părăsiți”. „De ce?”, a întrebat Amadis. „Pentru că de mai bine de cincisprezece zile – a răspuns ea – n-a fost cavaler rătăcitor să nu fie ucis ori rănit prin locurile astea”. „Și cine e făptașul?”, a întrebat Amadis. „Un cavaler – a răspuns ea – care este cel mai iscusit în meșteșugul armelor din câți știu eu”. „Domnișoară – a spus Agrajes –, trebuie să ni-l arătați pe acest cavaler”. „Vi se va arăta el însuși – a spus ea –, de cum veți intra în pădure”. 258

Ei și-au văzut mai departe de drum, urmați de domnișoară, privind în toate părțile, și, cum nu zăreau pe nimeni, au socotit vorbele acesteia fără temei, până când, la ieșirea din pădure, au văzut un cavaler voinic, în armură din cap până-n picioare, pe un frumos cal dereș, și lângă el un scutier care ținea patru lănci, iar el avea o alta în mână; cum i-a văzut, cavalerul i-a poruncit scutierului ceva, dar ei n-au auzit ce i-a spus; scutierul a sprijinit lăncile de un copac și, apropiindu-se de ei, le-a zis: „Domnilor, acel cavaler mă trimite să vă spun că el trebuie să păzească această pădure de toți cavalerii rătăcitori timp de cincisprezece zile și, în acest răstimp, a avut noroc și a fost întotdeauna învingător, așa încât, fiindu-i pe plac lupta, a mai rămas peste soroc, o zi și jumătate, iar acum, pe când voia să plece, v-a văzut venind și m-a trimis să vă întreb dacă doriți să vă întreceți cu el în luptă, dar înfruntarea să se încheie fără să vă bateți în spade, căci a făcut mult rău cu spada sa, fără să vrea asta, și n-ar dori să mai facă rău, dacă îi stă în putință”. În vreme ce scutierul spunea acestea, Agrajes și-a pus coiful și petrecându-și scutul pe după gât, a zis: „Spuneți-i să se apere, că dinspre mine nu va pierde prilejul unei asemenea întreceri”. Cavalerul, când l-a văzut pe Agrajes năpustindu-se spre el, a pornit și el împotrivă-i și, în cea mai mare goană a cailor, s-au izbit în scuturi cu lăncile, care li s-au frânt pe loc, și Agrajes a fost doborât la pământ atât de ușor, că a rămas uluit și tare rușinat, în vreme ce calul i-a luat-o razna. Galaor, văzând aceasta, și-a luat armele ca să-l răzbune, iar cavalerul din pădure a luat altă lance și s-a repezit spre el; niciunul nu și-a greșit lovitura, dar lăncile li s-au rupt și caii s-au ciocnit unul de altul, iar ei s-au izbit în scuturi și lovitura a fost atât de puternică, încât calul lui Galaor, mai slab și mai obosit decât al celuilalt, a căzut la pământ cu stăpân cu tot, și, cum Galaor a rămas pe jos, calul lui a luat-o la fugă peste câmp. Amadis, care privise totul, a început să se închine și, luându-și armele, a spus: „Acum, cavalerul acesta se poate făli că i-a învins pe cei doi cavaleri, cei mai viteji din lume”; și s-a îndreptat spre el dar, ajungând în dreptul lui don Galaor, l-a găsit în picioare, cu spada în mână, chemându-l la luptă pe cavaler, el pe jos și celălalt călare, dar cavalerul a râs de el; Amadis i-a zis: „Frate, nu te plânge, că ne-a spus mai înainte că nu va lupta cu spada”. Apoi, i-a strigat cavalerului să se apere. Și s-au aruncat unul asupra celuilalt și lăncile le-au zburat în aer făcute țăndări, dar s-au izbit în scuturi și în coifuri, de să te minunezi nu alta; Amadis și calul s-au prăbușit la pământ și calul și-a frânt grumazul; cavalerul din pădure a căzut și el, dar a rămas cu căpăstrul în mână și, pe dată, a încălecat din nou foarte sprinten. Amadis i-a spus: „Cavalere, trebuie să ne mai înfruntăm o dată, fiindcă am căzut amândoi și întrecerea nu s-a sfârșit”. „Nu mai am chef acum să mă întrec cu voi”, a spus cavalerul. „Nu vreți să-mi faceți dreptate?”, a întrebat 259

Amadis. „Faceți-vă singur – a răspuns el –, când veți putea, căci eu, așa cum am poruncit să vi se spună, m-am achitat de îndatorirea mea”. Și a plecat prin pădure cât de iute îl putea duce calul. Amadis și tovarășii săi, văzându-l cum pleacă, pe când ei rămăseseră pe jos, s-au simțit tare batjocoriți și nu-și puteau închipui cine e cavalerul care îi învinsese în chip atât de strălucit. Amadis a încălecat pe calul lui Gandalin și le-a spus celorlalți: „Încălecați și veniți după mine, că tare m-ar mâhni să nu aflu cine este acest cavaler”. „De bună seamă – a spus domnișoara – că sperați să-l găsiți dacă alergați după el, dar asta ar fi cea mai mare nebunie din lume, că și dacă l-ar căuta cavalerii regelui Lisuarte nu l-ar găsi, dacă nu vor avea pe cineva să-i călăuzească”. Când au auzit aceste vorbe, tare s-au mai mâhnit, iar Galaor, care era mai furios decât ceilalți, i-a spus domnișoarei: „Doamnă și prietenă, știți cumva, din întâmplare, cine este acest cavaler? Unde l-am putea găsi?” „Chiar dacă știu ceva din toate astea – a răspuns ea –, nu vă voi spune nimic, pentru că nu vreau să supăr un om atât de viteaz”. „Ah, domnișoară – a spus Galaor –, în numele credinței datorate lui Dumnezeu și a tot ce aveți mai scump pe lume, spuneți-ne ce știți despre el”. „Nu încercați să mă rugați – a spus ea –, că nu voi da în vileag nimic despre un cavaler atât de viteaz”. „Cereți-ne – a spus Amadis – orice doriți și ne stă în puteri să făptuim și noi ne prindem să îndeplinim, numai spuneți-ne ce știți”. „Vă voi spune – a zis ea –, dacă făgăduiți să-mi dezvăluiți cine sunteți și să-mi împliniți fiecare câte o rugăminte când vă voi cere”. Ei, care doreau tare mult să știe cine e cavalerul, s-au învoit. „Și-acum, spuneți-mi – a zis ea – cum vă numiți”; ei șiau spus fiecare numele. Când domnișoara a auzit că acela este Amadis, s-a bucurat foarte și a spus: „Oh, mulțumesc lui Dumnezeu, că pe voi vă căutam”. „Dar de ce?”, a întrebat el. „Domnule – a răspuns ea –, o să aflați la vremea potrivită, dar acum spuneți-mi dacă vă amintiți de lupta făgăduită fiicei regelui din Sobradisa când v-a venit în ajutor cu leii?” „Îmi amintesc – a spus el – și într-acolo pornisem”. „Și-atunci – a spus ea, – cum vreți să-l urmăriți pe acest cavaler care nu e atât de ușor de găsit, dacă se apropie sorocul luptei?” „Domnule și frate – a spus don Galaor –, domnișoara are dreptate; plecați voi și Agrajes, ca să ajungeți la vremea sorocită, iar eu voi porni împreună cu ea să-l caut pe cavaler, căci nu-mi voi găsi liniștea până nu-l voi afla, și, de va fi cu putință, mă voi întoarce la vreme pentru luptă”. „Dumnezeu să v-ajute – a spus Amadis; faceți așa cum doriți”; apoi i-au zis domnișoarei: „Acum, spuneți-ne numele cavalerului și unde îl poate găsi don Galaor”. „Numele nu vi-l pot spune – a răspuns ea –, fiindcă nu-l știu, cu toate că l-am așteptat o lună și l-am văzut săvârșind asemenea fapte de arme, că greu le-ar putea crede cineva care n-a fost de față, dar pe cel ce vrea să 260

meargă cu mine îl voi călăuzi spre locul unde s-a dus”. „Cu asta sunt mulțumit”, a spus don Galaor. „Atunci, urmați-mă”, a spus ea. Și și-au urat unii altora drum bun. Amadis și Agrajes și-au continuat drumul de mai înainte, iar don Galaor a pornit pe unde îl ducea domnișoara. După ce s-au despărțit de don Galaor, Amadis și Agrajes au umblat zile întregi, până au ajuns la castelul Torin, căci acesta-i era numele, unde se aflau copila cea frumoasă și Grovenesa, dar mai înainte de-a fi ajuns aici, pe drum au săvârșit multe și frumoase fapte cavalerești. Când castelana a aflat că sosește Amadis, s-a bucurat foarte și i-a ieșit în întâmpinare cu multe doamne și domnișoare, de mână cu copila cea frumoasă, iar când s-au întâlnit, s-au salutat cu multă cinste. Dar trebuie să vă spun că, în vremea aceea, copila se făcuse atât de frumoasă, că părea o stea strălucitoare. Așa că oaspeții se uitau la ea minunându-se tare, căci frumusețea ei părea neînsemnată atunci când Amadis o văzuse prima oară față de cum era acum; de aceea, acesta i-a și spus lui Agrajes: „Găsesc că dacă Dumnezeu a vrut s-o facă frumoasă, voința i-a fost împlinită cu prisosință”. Castelana a spus: „Domnule Amadis, Briolanja vă este adânc recunoscătoare pentru că ați venit și pentru ceea ce va urma, cu ajutorul lui Dumnezeu; acum, scoateți-vă armurile și odihniți-vă”. De îndată au fost conduși într-o încăpere unde și-au lăsat armurile și, fiecare cu câte o mantie pe umeri, s-au întors în salonul unde erau așteptați; pe când Amadis vorbea cu Grovenesa, Briolanja îl privea pe Amadis și i se părea că e cel mai frumos cavaler din câți văzuse vreodată, și, într-adevăr, așa era la vremea aceea, când nu trecuse de douăzeci de ani dar meșteșugul armelor își pusese pecetea pe chipul său; dar dacă te gândeai câte fapte de vitejie ascunde această pecete și cum, prin ea, faima și gloria sa, limpezi și strălucitoare, sporeau, parcă devenea mai chipeș și mai frumos; imaginea lui a tulburat-o atât de mult pe acea prea frumoasă domniță care îl privea, încât aceasta s-a îndrăgostit de el și l-a iubit nespus, multă și îndelungată vreme, fără să și-l poată smulge vreodată din inimă și din minte, astfel că, nemaiputându-se împotrivi acestei mistuitoare iubiri și nemaiputând răbda, după ce și-a dobândit regatul, cum vă vom istorisi mai departe, i-a spus lui Amadis că poate deveni stăpânul acelui regat și al ei înseși, fără nicio zăbavă; aflând aceasta, Amadis și-a dezvăluit pe de-a-ntregul chinurile și durerile îndurate de el cu multă credință și cu prețul multor lacrimi vărsate, pentru doamna sa, Oriana, chiar dacă domnul Infante don Alfonso de Portugal, din milă pentru această frumoasă domniță, a poruncit să se aștearnă pe hârtie altfel această istorie. Domnia sa a făcut cum i-a fost placul, dar nu acesta e adevărul despre dragostea lor. Cronica sa povestește altfel această dragoste și anume: se spune că după ce Briolanja își redobândise regatul și petrecea veselă cu 261

Amadis și Agrajes, care o însoțiseră, cum dragostea ei nu se stinsese și înțelesese că nu găsește nicio cale pentru a-și potoli dorințele lumești cu Amadis, s-a sfătuit în taină cu domnișoara căreia Amadis, Galaor și Agrajes îi făgăduiseră fiecare câte ceva pentru ca să-l călăuzească pe Galaor spre locul unde plecase cavalerul din pădure, domnișoară ce se întorsese deja din acea călătorie, și, dezvăluindu-i toată dragostea ei, i-a cerut cu multe lacrimi în ochi un leac pentru patima ei crescândă; domnișoara, făcându-i-se milă de stăpâna ei, i-a cerut lui Amadis să-i îndeplinească rugămintea așa cum făgăduise, și aceasta a fost să stea închis într-un turn până îi va face un băiat ori o fată Briolanjei. Amadis, ca să nu-și calce cuvântul, s-a lăsat închis în turn cum i se ceruse, dar nevrând să se împreuneze cu Briolanja, pierzânduși pofta de mâncare și somnul, s-a aflat în primejdie de moarte. Aflându-se la curtea regelui Lisuarte în ce încurcătură se află, doamna sa, Oriana, ca să nul piardă, i-a trimis vorbă să facă ceea ce îi cere domnișoara și Amadis, având încuviințarea ei și socotind că altfel nu va putea scăpa de-acolo, iar cuvântul său va fi pus la îndoială, s-a culcat cu frumoasa regină, care a născut doi gemeni, un băiat și o fată. Dar nimic din toate astea nu e adevărat; Briolanja, văzând că Amadis se prăpădește cu zile în turnul unde fusese închis, i-a poruncit domnișoarei să socotească că și-a împlinit făgăduiala, dacă se leagă că nu va pleca de-acolo până nu sosește don Galaor, vrând să-și bucure ochii cu cel pe care, nevăzându-l, s-ar fi simțit cufundată în beznă, adică să-l aibă în fața ochilor pe acel prea frumos și vestit cavaler. Asta pare mai demn de crezare, pentru că această frumoasă regină s-a căsătorit cu don Galaor, cum veți afla în cartea a patra. Deci, cum ați auzit, Amadis și Agrajes își petreceau vremea la castelul Grovenesei, așteptând să se termine pregătirile trebuincioase ca să pornească la drum pentru lupta cu Abiseos.

262

• CAPITOLUL XLI • Cum a umblat don Galaor împreună cu domnișoara în căutarea cavalerului care îi înfrânsese, până ce a ajuns să se lupte cu el Don Galaor a umblat patru zile călăuzit de domnișoara ce trebuia să-l ducă la cavalerul din pădure, timp în care adunase atâta mânie în suflet, că n-a fost cavaler cu care să nu lupte, arătându-și toată îndârjirea. Așa că cei mai mulți dintre ei au și murit de mâna lui, plătind pentru un necunoscut; și la capătul acestor zile, a ajuns la reședința unui cavaler ce locuia în susul unei văi, într-o frumoasă fortăreață. Domnișoara a spus că nu există alt loc unde să tragă peste noapte și l-a sfătuit să meargă acolo. „Să mergem, dacă doriți”, a spus don Galaor. Așa că s-au apropiat de castel, unde au găsit mai mulți bărbați, doamne și domnișoare, ca în orice casă cumsecade. Printre ei se afla un cavaler până în șaizeci de ani, cu o pelerină scurtă de piele stacojie, care i-a primit foarte bine, poftindu-i pe don Galaor să descalece și spunându-i că va fi primit cu multă cinste și plăcere. „Domnule – a răspuns don Galaor –, ne faceți o primire atât de frumoasă, încât și de-am găsi un alt loc de mas, n-am părăsi castelul vostru”; și, după ce slujitorii au luat calul lui don Galaor și pe cel al domnișoarei, au intrat cu toții în castel unde, într-o odaie, lui don Galaor și domnișoarei sale li s-a adus o cină foarte bogată; de cum s-a strâns masa, cavalerul din castel a venit la ei și l-a întrebat în șoaptă pe don Galaor dacă vrea să facă dragoste cu domnișoara, iar el i-a spus că nu. Atunci a poruncit să vină alte două domnișoare care au luat-o cu ele, iar Galaor a rămas singur să doarmă și să se lăfăiască într-un pat mare aflat în odaie; gazda i-a spus: „Fie să vă odihniți după placul inimii, că Dumnezeu știe ce multă plăcere mi-a făcut și îmi va face să vă găzduiesc pe domnia voastră și pe toți cavalerii rătăcitori, pentru că și eu am fost cavaler și am doi feciori răniți greu, acum, cărora le place să săvârșească tot soiul de isprăvi și, în multe dintre ele, și-au câștigat faimă în meșteșugul armelor, dar aseară a trecut pe-aici un cavaler care i-a doborât pe amândoi în câte o înfruntare cu lancea; ei, simțindu-se înjosiți foarte, și-au încălecat armăsarii, au pornit după el și l-au ajuns la trecerea peste un râu, când voia să se urce pe un bac, și i-au cerut ca, acum, după ce l-au văzut cum luptă cu lancea, să se bată cu ei în spade, dar cavalerul, fiind grăbit, n-a vrut, și feciorii mei l-au tot întărâtat, spunându-i că nu-l vor lăsa să urce pe bac; o doamnă ce se afla, de asemenea, pe bac, le-a spus: «Domnilor, întreceți măsura, oprindu-l din drum cu atâta trufie pe cavalerul nostru». Ei i-au răspuns că nu-l vor lăsa să 263

plece cu niciun chip, până nu se va lupta cu ei cu spada. «Dacă așa stau lucrurile – a spus doamna –, se va lupta chiar acum cu cel mai viteaz dintre voi și, dacă îl va învinge, nu se va mai lupta cu celălalt.» Ei au răspuns că, dacă îl învinge pe unul, trebuie să lupte și cu celălalt, și atunci cavalerul le-a spus furios foarte: «Atunci, haideți, amândoi, dacă altfel nu pot să scap de voi»; și, punând mâna pe spadă, s-a repezit spre ei; unul dintre fiii mei i-a ieșit în întâmpinare, dar nu i-a putut sta împotrivă, căci acest cavaler nu e un oarecare, și când celălalt fiu, fratele primului, l-a văzut în primejdie de moarte pe acesta, a vrut să-i vină în ajutor și a prins să-l lovească pe cavaler cât de strașnic era în stare, dar de puțin folos i-a fost ajutorul, căci cavalerul i-a potolit pe-amândoi și, în scurtă vreme, i-a zdrobit și i-a trântit de pe cai pe jos, iar el s-a urcat pe bac și și-a văzut de drum; eu m-am dus după feciorii mei, răniți tare greu și, ca să mă credeți, o să vă arăt cele mai puternice și mai nemiloase lovituri date vreodată de mâna unui cavaler”. Și a poruncit să se aducă armurile purtate de fiii lui în timpul luptei; Galaor, văzându-le atât de pline de sânge și sfârtecate de lovituri de spadă puternice, tare s-a mai minunat și l-a întrebat pe castelan cum arată cavalerul acesta și ce herb are. El i-a spus: „Are un scut roșu-aprins, cu doi lei cenușii pe el, pe coif același blazon, și un cal dereș”. Don Galaor și-a dat numaidecât seama că acesta e cavalerul pe care îl caută și l-a întrebat pe castelan: „Știți ceva despre acest cavaler?” „Nu”, a răspuns el. „Acum mergeți să vă culcați – a spus don Galaor –, că acesta e cavalerul pe care îl caut și eu și, dacă îl voi găsi, îmi voi face dreptate mie și fiilor voștri, ori voi muri”. „Domnule și prietene – a spus gazda –, v-aș aduce numai laude dacă, săvârșind altă faptă, ați renunța la aceasta, căci dacă feciorii mei au pățit-o atât de rău, asta li s-a întâmplat numai din pricina trufiei”; după aceste vorbe, castelanul a plecat să se culce. Don Galaor a dormit până dimineața și, după ce și-a pus pe el armura, a pornit iarăși la drum cu domnișoara, a trecut râul cu bacul de care ați auzit și, la cinci leghe de acel loc, au văzut o frumoasă fortăreață; domnișoara a spus: „Așteptați-mă aici, că mă voi întoarce curând”; și a pornit-o spre castel; nu după multă vreme, Galaor a văzut că se întoarce împreună cu altă domnișoară însoțită de zece cavaleri, frumoasă de s-o sorbi într-o lingură de apă, care i-a spus lui Galaor: „Cavalere, această domnișoară ce vă însoțește mi-a spus că îl căutați pe cavalerul cu lei cenușii pe un câmp roșu-aprins, ca să aflați cine e; eu am venit să vă spun că nici prin puterea armelor, nici în alt chip, nici voi, nici altcineva, nu veți putea afla cine este nici de-acum în trei ani, și va fi foarte anevoios să duceți la bun sfârșit ceea ce doriți, pentru că știu neîndoielnic că în toate insulele nu veți găsi un alt cavaler ca el”. „Domnișoară – a spus Galaor –, eu nu voi înceta să îl caut oricât s-ar ascunde, și, dacă îl aflu, mai 264

mult m-aș bucura să mă lupt cu el, decât să nu știu în niciun chip cine e”. „Dacă doriți asta atât de mult – a răspuns domnișoara –, înainte de-a trece trei zile o să vi-l arăt, de dragul acestei verișoare primare ce vă însoțește și care m-a rugat foarte mult să o fac”. „Vă sunt adânc recunoscător”, a spus Galaor; și, pornind la drum către ceasul înserării, au ajuns la un braț de mare ce înconjura o insulă, așa că aveau de mers pe apă mai bine de trei leghe până să dea de uscat; urcându-se într-o corabie ce se afla în port, mai întâi au jurat celui ce avea să-i treacă că pe corabie urcă un singur cavaler, și apoi au pornit pe mare. Don Galaor a întrebat-o pe domnișoară de ce fuseseră puși să jure. „Pentru că așa a poruncit stăpâna insulei unde mergem – a spus ea –, să nu se afle pe insulă niciodată decât un singur cavaler, până va reuși să se întoarcă ori va muri”. „Și cine îi ucide ori îi învinge?”, a întrebat Galaor. „Cavalerul pe care îl căutați – a spus ea –, căci doamna de care v-am vorbit îl iubește foarte mult și, de mai bine de jumătate de an, el stă împreună cu ea; și asta pentru că la un turnir hotărât pentru ea și pentru o altă doamnă foarte frumoasă, acest cavaler, sosit de pe meleaguri străine, a luptat în numele ei și i-a învins pe toți ceilalți cavaleri; ea s-a aprins atât de tare de dragul lui, încât n-a avut liniște până nu i-a devenit iubit și, acum, îl ține lângă ea și nu îl lasă să plece niciunde; dar cum el a vrut să mai plece, din când în când, în căutare de isprăvi cavalerești, doamna, ca să-l țină pe loc, îi aduce aici cavaleri care doresc să se lupte cu el; caii și armele celor învinși i le dă în dar iubitei sale, iar pe cavaleri, dacă mor, îi îngroapă, iar de nu, îi izgonește din insulă; și să știți că doamna cu pricina e foarte frumoasă și are numele Corisanda, iar insula se numește Gravisanda”. Don Galaor a întrebato: „Știți cumva de ce a stat acest cavaler într-o pădure, unde l-am întâlnit eu? Și a păzit-o de toți cavalerii rătăcitori ce treceau prin ea?” „Da – a răspuns domnișoara –, fiindcă făcuse un legământ față de o domnișoară înainte de a fi venit aici și aceasta i-a cerut să păzească pădurea aceea vreme de cincisprezece zile, așa cum ați spus, iar prietena sa, deși foarte în pofida voinței ei, i-a îngăduit să lipsească o lună, ca să se ducă, să se întoarcă și să păzească pădurea”. Și vorbind ei astfel, au ajuns pe insulă când trecuse deja o parte din noapte, dar luna strălucea pe cer; după ce au coborât de pe corabie, în noaptea aceea au făcut popas pe malul unui pârâu, unde domnișoara a poruncit să se ridice două corturi, în care s-au ospătat și s-au odihnit până dimineața. Galaor ar fi vrut, în noaptea aceea, să facă dragoste cu domnișoara de la castel, care era frumoasă coz, dar ea n-a vrut, cu toate că îi făcea mare plăcere să stea de vorbă cu el, socotindu-l cel mai frumos cavaler din câți văzuse. 265

Când s-a făcut dimineață, don Galaor și-a încălecat armăsarul, îmbrăcat în armură și pregătit de luptă, și, după ce-au încălecat și domnișoarele cu slujitorii lor, au pornit la drum. Galaor vorbea tot timpul cu domnișoara și a întrebat-o dacă știe cum se numește cavalerul. „Să știți – a răspuns ea – că nu e bărbat ori femeie în tot ținutul ăsta să-i cunoască numele, în afară de iubita lui”. El, atunci, a devenit mai curios decât înainte, vrând să știe de ce, fiind atât de lăudat pentru faptele sale de arme, acest cavaler se ascunde astfel; după ce-au mers ei o vreme, au ajuns la o câmpie unde, în vârful unui colnic, se înălța un frumos castel, iar în jurul lui, o prea frumoasă pășune ce se întindea pe câte o leghe bună de o parte și de alta; domnișoara i-a spus lui don Galaor: „În acest castel se află cavalerul pe care îl căutați”. El s-a bucurat foarte că, în sfârșit, dăduse de cel pe care îl căuta, și și-au văzut de drum mai departe, până au ajuns la un zid gros de piatră înălțat cu temeinicie, pe care se găsea un corn; domnișoara i-a spus veselă: „Sunați din corn și, de cum îl va auzi, cavalerul se va înfățișa”. Galaor a făcut întocmai și, pe dată, au văzut ieșind din castel mai mulți oameni care au înălțat un cort foarte frumos în pășune; apoi, din castel au ieșit vreo zece doamne și domnișoare, printre care, o doamnă bogat înveșmântată, stăpâna celorlalte, care au intrat în cort. Galaor, care privea totul, părându-i-se că se lasă așteptat cavalerul, i-a spus domnișoarei: „De ce nu apare cavalerul?” „Nu vine – a răspuns ea – până nu-i va porunci doamna”. „Atunci, rogu-vă, fiți bună – a spus el –, duceți-vă la ea și cereți-i să-i poruncească să vină, pentru că am multe treburi în alte locuri și nu pot zăbovi”. Domnișoara a făcut ce i s-a spus și, de cum a auzit ce i se cere, doamna a zis: „Cum, atât de puțin preț pune acest străin pe cavalerul nostru încât gândește că va pleca așa de ușor pentru a-și vedea de treburi în alte părți? Să știe că va pleca mai repede decât își închipuie și într-o stare mult mai jalnică decât își închipuie”. Apoi i-a spus pajului ei: „Du-te și spune-i cavalerului să vină”. Pajul s-a dus și i-a spus, iar cavalerul a ieșit de îndată din castel în armură, dar pe jos, iar slujitorii îi duceau calul, scutul, lancea și coiful; el s-a îndreptat spre cortul doamnei și aceasta i-a spus: „Îl vedeți acolo pe acel cavaler smintit, care socotește că va scăpa ușor de domnia voastră? Faceți să-și dea seama de nebunia lui”. Apoi l-a îmbrățișat și l-a sărutat. Toate astea nu făceau decât să sporească furia lui Galaor. Cavalerul a încălecat, și-a luat armele și a coborât încet dealul; și arăta atât de chipeș și falnic că nu-ți venea să-ți crezi ochilor. Galaor și-a pus coiful, și-a luat scutul și lancea și, de cum a văzut că a ajuns jos, i-a strigat să se apere, și amândoi s-au năpustit în goana cailor unul spre celălalt și s-au izbit cu lăncile în scuturi; scuturile s-au spart, platoșele li s-au sfârtecat, lăncile li s-au frânt și fiecare a fost greu rănit, dar și-au continuat goana, trecând unul de altul. 266

Don Galaor a pus mâna pe spadă și s-a întors spre celălalt, dar cavalerul nu și-a scos spada din teacă și a spus: „Cavalere, în numele credinței datorate lui Dumnezeu și a ceea ce iubiți mai mult, să ne mai întrecem o dată cu lancea”. „Mă rugați atât de frumos – a răspuns el –, că o voi face, dar mă necăjește că nu am un cal la fel de bun ca al vostru, căci, de-ar fi așa, n-aș înceta să lupt cu lancea, oricâte am frânge, până ce unul din noi ar fi trântit la pământ”. Cavalerul nu i-a răspuns, ci a trimis un scutier să-i aducă două lănci; una a luat-o el și pe cealaltă i-a trimis-o lui don Galaor; apoi au pornit iarăși în goană și s-au izbit atât de tare în scuturi, de mai mare minunea, iar calul lui Galaor a îngenuncheat și a fost cât pe ce să cadă; cavalerului străin iau alunecat picioarele din scări și a fost nevoit să se prindă de gâtul calului. Galaor și-a înfipt tare pintenii în burta armăsarului său și a pus mâna pe spadă; cavalerul s-a îndreptat în șa și, s-a rușinat foarte, dar apoi a pus și el mâna pe spadă și a spus: „Cavalere, doriți să ne luptăm cu spada și tocmai de asta mă temeam, mai mult pentru voi decât pentru mine, după cum o să vedeți pe dată”. „Faceți tot ce vă stă în putere – a spus Galaor –, căci eu voi face la fel până voi muri sau îi voi răzbuna pe cei pe care i-ați doborât atât de rușinos în pădure”. Atunci, cavalerul s-a uitat la el și văzând că e cavalerul care, fără cal, îl chema la luptă, a spus mânios foarte: „Răzbună-te, dacă poți, deși cred că vei avea parte de încă o înfrângere”. Și s-au repezit unul spre altul cu atâta înverșunare, că nu e om să-i fi văzut și să nu se fi înspăimântat. Doamnele și toți cei din castel, văzând cât de strașnică fusese înfruntarea cu lancea, socotiseră că se vor opri aici, împăcându-se, dar acum li s-a părut că lupta cu spada e încă mai cruntă și sălbatică și că vor să se omoare; își dădeau lovituri atât de dese și ucigătoare, încât capetele li se lăsau în piept, fără voia lor, și din coifuri le săreau inelele de oțel și le cădeau bucăți întregi, așa că spadele le ajungeau până la apărătoarea din zale și le simțeau deasupra capetelor, pentru că scuturile li se făcuseră țăndări, ca și armura și zalele, și zăceau împrăștiate peste tot în jurul lor. S-au luptat ei multă vreme așa, că fiecare se minuna cum de nu-l învinge pe celălalt. Calul lui don Galaor, însă, începuse să obosească și îl lăsau puterile, nemaiputând să alerge de colo-colo, ceea ce l-a înfuriat nespus pe Galaor, gândind că, din vina calului, nu va avea parte de victorie, după atâta luptă; cavalerul străin îi dădea lovituri puternice și se îndepărta de el cum și când voia; Galaor, la rândul lui, îl pălea năprasnic, când îl ajungea, făcându-l să simtă tăișul spadei în propriu-i trup, dar calul lui mergea ca un orb și sta să se prăbușească. Acum s-a temut Galaor de moarte mai mult decât în orice altă luptă din câte purtase, în afară de cea cu Amadis, fratele lui, când nu mai nădăjduise că rămâne în viață. Și după Amadis, pe acest cavaler îl prețuia mai mult decât pe oricare altul cu care se înfruntase, dar nu atât de mult 267

încât să nu vrea să-l învingă, dacă nu avea să-l împiedice calul; așa că, văzându-se la ananghie, a spus: „Cavalere, fie ne luptăm pe jos, fie îmi dați un cal cu care să mă ajut; de nu, o să-l ucid pe-al vostru și voi veți purta vina acestei ticăloșii”. „Faceți tot ce vă stă în putere – a răspuns cavalerul –, că lupta noastră n-o să se mai lungească; e o mare rușine să dureze atâta”. „Atunci, păziți-vă calul”, a spus Galaor. Cavalerul s-a repezit să-l atace și, de teamă să nu-i omoare calul, s-a apropiat foarte mult de el. Galaor, care îl izbise în scut, văzându-l atât de aproape, l-a prins în brațe strângându-l cât mai tare cu putință și, dând pinteni calului, l-a tras pe cavaler spre el cu atâta putere, încât l-a smuls din șa și amândoi au căzut la pământ încleștați, dar niciunul nu dăduse drumul spadei; și s-au rostogolit pe jos o bucată bună de timp până ce și-au dat drumul unul altuia și s-au ridicat în picioare, pornind, iarăși, la luptă, cu atâta curaj și înverșunare, de parcă atunci ar fi început; și dacă atunci când se luptaseră călare, înfruntarea li s-a părut tuturor cumplită și îndârjită, acum mai abitir li se părea, căci, putându-se apropia unul de altul și păli fără nicio piedică, nu-și trăgeau sufletul nicio clipă, luptând mereu; don Galaor, care din pricina slăbiciunii calului său nu-l atacase așa cum ar fi vrut, iar acum se putea apropia de el ori de câte ori voia, îi dădea asemenea lovituri, grele și nemiloase, că îl năucise, dar nu întratât încât să nu se mai apere cu mult curaj. Când Galaor a văzut că a mai câștigat teren și că adversarul său își pierde din puteri, s-a tras deoparte și ia spus: „Viteazule cavaler, să ne odihnim puțin”. Celălalt, care multă nevoie de odihnă avea, a stat locului și Galaor i-a spus: „Vedeți că sunt pe cale de a câștiga lupta, așa că dacă îmi spuneți numele vostru și de ce vă ascundeți, încheiem pace, dar altfel, nu vă las cu niciun chip”. Auzind aceste vorbe, cavalerul a răspuns: „Nu-mi place să sfârșesc astfel lupta, pentru că niciodată nu mi-a stat în fire așa ceva, niciodată n-am avut mai multă poftă de luptă ca acum, niciodată nu m-am simțit atât de puternic într-o luptă, și pentru că Dumnezeu nu vrea să fiu cunoscut, întru deosebita mea cinste, decât de un singur cavaler”. „Nu vă încăpățânați – a spus don Galaor, –, că eu mă jur pe credința mea în Dumnezeu că nu vă voi da pace până nu voi afla cine sunteți și de ce vă ascundeți”. „Să n-am parte de bunul Dumnezeu – a zis cavalerul –, dacă veți afla asta de la mine; mai curând mă las ucis în luptă decât să v-o spun, și oricât m-ar sili cineva prin puterea armelor, doar pe doi cavaleri, pe care nu-i cunosc, nu i-aș putea refuza dacă mi-ar cere-o, căci acestora nimeni n-ar putea și n-ar trebui să li se împotrivească cu arma în mână, fiindcă nici nu s-ar cuveni”. „Cine sunt aceștia doi pe care îi prețuiți atât de mult?”, a întrebat Galaor. „Nici asta și nici altceva ce-ați vrea să știți n-o să aflați de la mine.” „Fiți sigur – a spus don Galaor –, că sau voi afla ce vam întrebat, sau va muri unul din noi, sau vom muri amândoi”. „Nici eu nu 268

gândesc altfel”, a spus cavalerul. Și au prins iarăși să se lupte cu atâta furie, încât rănile dinainte păreau uitate și și-au redobândit forțele, dar, de oricâtă putere și de oricât curaj dădea dovadă cavalerul străin, nu i-au fost de folos, căci Galaor îl lovea atât de crunt, încât îi sfârteca bucăți de armură cu carne cu tot și sângele îi șiroia atât de tare, încât pământul se înroșise. Când stăpâna insulei a văzut că iubitul ei se află în primejdie de moarte, cum îl iubea mai mult decât orice pe lume, n-a mai putut îndura și a pornit pe jos spre ei ca nebună, cu toate doamnele și domnișoarele după dânsa. Când a ajuns aproape de don Galaor, i-a spus: „Opriți-vă, cavalere, blestemată fie corabia ce v-a adus aici, că multă suferință ați pricinuit”. „Doamnă – a spus Galaor –, dacă suferiți că mă răzbun și îl răzbun pe un alt cavaler mai presus decât mine pentru răul pe care ni l-a făcut acest domn, vina nu este a mea.” „Nu-i mai faceți rău cavalerului – a spus doamna –, căci pentru asta veți fi ucis de o mână ce nu va avea milă.” „Nu știu ce se va întâmpla – a răspuns el –, dar nu-i voi da pace cu niciun chip, până nu-mi răspunde la întrebări”. „Dar ce l-ați întrebat?”, a spus ea. „I-am cerut să-mi spună – a zis el – cum se numește, de ce se ascunde cu atâta grijă și cine sunt cei doi cavaleri pe care îi prețuiește cel mai mult pe lumea asta”. „Ah – a spus doamna –, blestemat fie cine v-a arătat cum să luptați și blestemat fiți voi, care ați învățat s-o faceți atât de bine. O să vă spun eu ceea ce doriți să știți. Aflați că numele acestui cavaler este Florestan și se ascunde de doi cavaleri ce se află în această țară, frații săi, atât de vestiți pentru faptele lor de arme încât, deși vitejia lui e atât de mare cum v-ați putut da seama, nu îndrăznește să li se arate până ce nu va fi săvârșit tot atâtea vitejii ca ei, ca astfel să nu se sfiască să li se alăture prin isprăvile sale; și are la fel de multă dreptate pe cât curaj; cei doi cavaleri se află la curtea regelui Lisuarte și se numesc unul Amadis și celălalt Galaor și toți trei sunt fiii regelui Perion al Gaulei”. „Ah, Sfântă Fecioară, apără-mă! – a strigat don Galaor. Ce-am făcut?” Apoi, înmânându-i celuilalt spada sa, a spus: „Frate bun, primiți această spadă și toată cinstea pentru această luptă”. „Cum – a spus el –, eu sunt fratele vostru?” „Da, de bună seamă – a răspuns el –, căci eu sunt fratele vostru, don Galaor”. Don Florestan a îngenuncheat în fața lui și a spus: „Domnule, vă cer iertare, căci dacă m-am luptat cu voi fără să știu cine sunteți, n-am făcut-o decât pentru a mă putea numi fratele vostru fără să mă rușinez și pentru a mă asemăna cât de cât cu voi întru marele vostru curaj și marea faimă în faptele de arme”. Galaor l-a luat de mână, l-a ridicat de jos și l-a îmbrățișat îndelung, plângând de bucurie că l-a cunoscut, și de milă, văzându-l atât de zdrobit și plin de răni, și la gândul că viața i-ar putea fi în primejdie. Doamna, văzând toate acestea, s-a înveselit foarte și i-a spus lui don Galaor: „Seniore, dacă mi-ați pricinuit o mare suferință, bucuria de-acum o 269

plătește îndoit”; și, luându-i cu ea pe amândoi, i-a dus la castel unde, într-o frumoasă încăpere, i-a culcat în două paturi cu așternuturi bogate, și, cum era tare pricepută în îngrijirea rănilor, i-a oblojit cu multă dăruire, socotind că viața fiecăruia dintre ei înseamnă viața amândurora, după câtă dragoste își arătaseră, și, fără îndoială, și viața ei, dacă mult iubitului ei prieten don Florestan i s-ar fi întâmplat ceva rău. Și, așa cum ați auzit, cei doi frați au rămas acolo, vegheați de frumoasa și bogata doamnă Corisanda, ce dorea să salveze viețile lor și pe a ei însăși.

270

• CAPITOLUL XLII • Care povestește că don Florestan este fiul regelui Perion, născut din legătura acestuia cu o prea frumoasă domniță, fata contelui de Selandia Vreau să vă povestesc cum și unde s-a născut și al cui fiu era acest viteaz și neîntrecut cavaler, don Florestan. Aflați că, pe când regele Perion era tânăr și inima lui vajnică și vitează îl îndemna să caute tot soiul de aventuri pe meleaguri străine, a rămas doi ani în Germania, unde a săvârșit atâtea fapte de arme, încât erau istorisite ca adevărate minuni de către toți germanii. Și, pe când se întorcea în țara sa acoperit de multă glorie și faimă, s-a întâmplat să poposească, într-o zi, în castelul contelui de Selandia, care s-a bucurat foarte mult de venirea sa. Pentru că regele Perion își petrecea vremea cu meșteșugul armelor și dobândise astfel multă cinste și slavă și cum, datorită încercărilor sale, îndurase atâtea munci și chinuri câte se cuvine să îndure cavalerii viteji pentru a umple măsura ce le-a fost menită, îl prețuia mult pe acest Perion, socotind că se află pe culmile faimei și gloriei în privința faptelor de arme, așa că l-a primit cu câtă cinste și ospitalitate iau stat în putință; după ce au cinat și au mai vorbit despre unele și altele, cum și de ce se petrecuseră, regele Perion a fost condus într-o odaie, unde sa culcat într-un pat frumos și, cum era ostenit de drum, a adormit de-ndată; dar n-a trecut mult și s-a trezit în brațele unei domnișoare, ce îi astupa gura cu gura ei; el a vrut să se tragă în lături, dar ea nu l-a lăsat și i-a spus: „Ce înseamnă asta, domnule? Nu vă simțiți mai bine cu mine decât singur în acest pat?” Regele a privit-o la lumina lumânării aflată în odaie, a văzut că e cea mai frumoasă femeie din câte cunoscuse, și a întrebat-o: „Spuneți-mi, cine sunteți?” „Oricine aș fi – a răspuns ea –, vă iubesc nespus și vreau să vă dăruiesc dragostea mea”. „Nu e cu putință până nu îmi spuneți cine sunteți”. „Vai – a spus ea –, cât mă întristează această dorință, pentru că n-aș vrea să mă socotiți mai rea decât sunt, dar numai Dumnezeu știe că nu pot face altminteri”. „Și totuși – a spus el – trebuie să știu, altfel nu e cu putință să ne iubim”. „Atunci o să vă spun, a zis a; aflați că sunt fata contelui”. Regele a spus: „O femeie de neam atât de mare ca voi nu se cuvine să facă o asemenea nebunie și să știți că nu voi face ceva ce i-ar pricinui o supărare așa de mare tatălui vostru”. Ea a răspuns: „Ah, blestemați să fie toți câți vă laudă bunătatea! Căci sunteți omul cel mai rău și mai nerușinat de pe lume. Unde 271

vă e bunătatea dacă respingeți o fată atât de frumoasă și de neam mare ca mine?” „Voi face doar ceea ce este spre cinstea mea și a voastră – a răspuns regele Perion –, nicidecum un lucru potrivnic acestora”. „Nu – a spus ea –, pentru că eu voi face astfel încât tatăl meu să fie mai supărat pe voi, decât dacă mi-ați îndeplini rugămintea”. Și, sculându-se, a luat spada regelui ce se afla lângă scutul acestuia, spadă ce i-a fost pusă lui Amadis în cufăraș când a fost aruncat în valurile mării, așa cum v-am povestit la începutul acestei cărți, și, scoțând-o din teacă, și-a proptit vârful în dreptul inimii și a spus: „Știu bine că tatăl meu va suferi mai mult de pe urma morții mele decât din orice altă pricină”. Văzând aceasta, regele tare s-a mai minunat și, sărind din pat lângă ea, a spus: „Opriți-vă; voi face tot ce doriți”; și, luându-i spada din mână, a îmbrățișat-o drăgăstos și i-a îndeplinit dorințele în noaptea aceea, lăsând-o grea; regele n-a mai văzut-o, căci dimineața și-a luat rămas bun de la conte și și-a văzut de drum; ea și-a ascuns starea în care se afla cât a putut mai mult, dar sosindu-i sorocul să nască, n-a mai avut cum să se ascundă și a aranjat ca, împreună cu o domnișoară de onoare, să plece să-și vadă o mătușă ce locuia în apropiere, unde obișnuia să se ducă uneori să-și petreacă timpul; și când străbăteau o pădure, au cuprins-o durerile facerii atât de pe neașteptate, încât a descălecat și îndată a și născut un băiat. Domnișoara, văzând-o în ce strâmtorare se află, i-a pus copilul la sân și i-a spus: „Doamnă, cât curaj ați avut ca să păcătuiți, să aveți și acum până mă voi întoarce”; și pe dată a încălecat și a pornit cât mai iute cu putință spre castelul mătușii, căreia i-a istorisit ce se petrecuse; aceasta, când a auzit povestea, tare s-a mai întristat, dar tot i-a venit în ajutor și, încălecându-și calul de îndată, a poruncit să i se aducă lectica cu care se ducea uneori în vizită la conte, ca să se ferească de soare; când a ajuns la nepoată-sa, a descălecat și au plâns împreună, apoi a pus-o să se urce în lectică împreună cu copilul și, la căderea nopții, s-au întors fără să-i vadă nimeni, în afară de cei ce fuseseră cu ele, dar stăpâna lor le-a poruncit să păstreze taina, căci altminteri vor fi pedepsiți. În cele din urmă, tânăra mamă s-a pus pe picioare și s-a întors la tatăl ei, fără să se afle nimic despre toată întâmplarea, iar copilul a fost crescut până la optsprezece ani și părea mai voinic și mai curajos decât toți cei din ținut. Doamna, văzându-l astfel, i-a dat un cal și arme și l-a luat cu ea la conte, bunicul său, să îi dea însemnele de cavaler, ceea ce acela a și făcut, fără să știe că e nepotul lui; apoi doamna s-a întors cu el la castelul ei și pe drum i-a spus că știe sigur că este fiul regelui Perion din Gaula și că trebuie să se ducă să-și cunoască tatăl, care este cel mai viteaz cavaler din lume. „E-adevărat, doamnă – a zis el –, că am auzit spunându-se asta de multe ori, dar niciodată nu m-am gândit că ar putea fi tatăl meu și, în numele credinței datorate lui Dumnezeu și vouă, care m-ați crescut, nu 272

vreau să-l cunosc nici pe el, nici pe altcineva, de voi putea, până ce lumea nu va spune că merit să fiu feciorul unui bărbat atât de viteaz”. Și, luându-și rămas bun de la ea, însoțit de doi scutieri, a pornit la drum spre Constantinopol, căci se zvonea că în imperiul acela izbucnise un război crunt. Acolo a rămas patru ani și a săvârșit atâtea fapte de arme, încât a fost socotit cel mai viteaz cavaler din câți poposiseră acolo vreodată; văzându-se acoperit de asemenea faimă și de înaltă cinste, s-a hotărât să plece în Gaula și să i se înfățișeze tatălui său, dar, ajuns în apropierea acelor meleaguri, a auzit de marea faimă a lui Amadis, ce începuse să facă adevărate minuni, precum și de cea a lui don Galaor, așa că și-a schimbat gândul, socotind că faptele sale erau o nimica toată pe lângă ale lor și, din pricina asta, s-a hotărât să săvârșească alte fapte cavalerești aici, în Marea Britanie, unde viețuiau cei mai prețuiți cavaleri din lume și să-și ascundă obârșia și neamul până ce faptele sale se vor arăta pe măsura dorințelor lui. Și așa a trecut o vreme, făptuind el multe întru gloria sa, până ce don Galaor, fratele lui, s-a luptat cu el, cum ați auzit, și s-au cunoscut cum am spus mai înainte. Amadis a rămas cinci zile la castelul Grovenesei, împreună cu Agrajes, și, fiind încheiate toate pregătirile, au plecat la drum cu Grovenesa și Briolanja, însoțite doar de două domnișoare de companie și cinci slujitori călare, cu încă trei cai de schimb cu harnașamente foarte bogate. Briolanja era îmbrăcată numai în straie negre și așa avea să se poarte până ce tatăl ei nu va fi fost răzbunat. Și după ce merseseră ei cam o leghe, Briolanja i-a cerut lui Amadis să-i făgăduiască ceva, iar Grovenesa lui Agrajes de asemenea, ceea ce ei au și făcut, fără să ia seama ori să se gândească ce li s-ar putea cere; ele le-au cerut ca, indiferent ce vor vedea, să nu se abată din drum fără încuviințarea lor, ca să nu mai poarte alte lupte decât cea care îi aștepta. Tare s-au mâhnit cei doi că apucaseră să făgăduiască și multă rușine le-a mai fost, pentru că, în unele locuri, mult ar fi fost nevoie de sprijinul lor și cu multă dreptate ar fi putut să-i ajute pe alții, dar n-au făcut-o; și cum mergeau ei așa rușinați, cum vă spun, după unsprezece zile, pe când se făcuse noapte neagră, au trecut hotarul Sobradisei. Atunci au lăsat drumul mare și, luând-o pe-un drum lăturalnic, au umblat vreo trei leghe când, după ce trecuse o bună parte din noapte, au ajuns la un mic castel, al unei doamne ce fusese în slujba tatălui Grovenesei, pe numele ei Galumba, foarte bătrână și foarte înțeleaptă; au bătut la porțile castelului și, după ce au spus cine sunt, li s-a deschis poarta și doamna Grovenesa și toți ai săi au fost primiți cu multă bucurie, au fost ospătați și li s-au dat odăi să doarmă și să se odihnească. A doua zi dimineața, Galumba a întrebat-o pe Grovenesa de ce face acea călătorie. Ea i-a spus că Amadis îi făgăduise Briolanjei să răzbune moartea tatălui ei și că poate fi sigură că acesta e cel mai viteaz cavaler din lume. Și i273

a istorisit cum, văzând caleașca în care se aflau ea și Briolanja, învinsese opt cavaleri foarte viteji ce păzeau caleașca, precum și ceea ce făcuse în castelul ei, când se luptase cu oamenii de acolo și fusese salvat de lei. Doamna s-a minunat de asemenea vitejie și a spus: „Dacă el este așa, înseamnă că și tovarășul său prețuiește mult și amândoi vor putea duce la capăt această faptă pe care, cu multă dreptate, s-au hotărât s-o săvârșească. Dar mi-e teamă ca acel trădător să nu-i omoare prin vreun vicleșug”. „De-asta am venit la voi – a spus Grovenesa –, să vă cer sfatul”. „Atunci – a răspuns ea –, lăsați totul pe mine”. Și, luând cerneală și pergament, a scris o carte, i-a pus pecetea Briolanjei și, după ce a șușotit o vreme în secret cu o domnișoară, i-a dat cartea și i-a spus ce are de făcut. Domnișoara a plecat de la castel călare și a umblat până a ajuns la o mare cetate ce se numește Sobradisa, de la care își luase numele întregul regat, unde se aflau Abiseos și fiii săi, Darasion și Dramis. Cu aceștia trebuia să lupte Amadis, căci Abiseos îl ucisese pe tatăl Briolanjei, fratele său mai mare, în marea-i lăcomie de a-i lua regatul și, de atunci, domnea cu mână de fier, mai mult prin forță decât cu voia supușilor acelei țări. Domnișoara, de cum a sosit în cetate, s-a dus la palatul regelui și a intrat pe poartă călare, înveșmântată cu straie foarte bogate; cavalerii de la palat sau apropiat să o ajute să descalece, dar ea le-a spus că nu va descăleca până nu îi va porunci regele să o facă, dacă aceasta îi va fi voia. Atunci, purtându-i calul de căpăstru, au condus-o într-o încăpere mare, unde se afla regele cu fiii săi și alți mulți cavaleri, și regele i-a poruncit să descalece, dacă are de spus ceva. Domnișoara a răspuns: „O voi face, dacă vă legați să mă apărați domnia voastră, să nu mi se facă vreun rău de voi spune ceva împotriva voastră ori a altcuiva”. El a răspuns că o ia sub regeasca sa ocrotire și că poate spune fără teamă pentru ce a venit. Ea a descălecat de-ndată și a spun: „Seniore, am o solie ce trebuie să v-o înmânez de față cu toți marii seniori ai regatului; porunciți să se adune și veți afla pe dată despre ce e vorba”. „Se află aici – a spus regele –, așa cum doriți, căci i-am chemat acum mai bine de șase zile pentru alte treburi”. „Mă bucur foarte mult – a spus domnișoara. Așa că, porunciți-le să vină aici”. Regele a dat poruncă să fie chemați și, când s-au adunat toți, domnișoara a spus: „Măria ta, Briolanja, pe care ai dezmoștenit-o, îți trimite carte. Poruncește să fie citită în fața acestor nobili și să-mi dai răspuns ce vei face”. Când regele a auzit pomenindu-se de nepoata lui, tare s-a mai rușinat, gândindu-se la nedreptatea pe care i-o făcuse, dar a poruncit să fie citite acele rânduri, ce nu grăiau alta decât să i se dea crezare domnișoarei în tot ce va spune în numele Briolanjei. Nobilii pământeni aflați acolo, când au văzut solia de la stăpâna lor, și-au simțit inimile cuprinse de milă nespusă, știind cât de nedrept fusese dezmoștenită 274

și, în sinea lor, se rugau lui Dumnezeu să îndrepte lucrurile și să nu mai îngăduie multă vreme o trădare atât de mare. Regele i-a zis domnișoarei: „Spuneți ce vi s-a poruncit și veți fi crezută”. Ea a spus: „Seniore, maiestate, este adevărat că l-ați ucis pe tatăl Briolanjei și ați dezmoștenit-o, lăsând-o fără țară, și că de multe ori ați spus că fapta voastră a fost dreaptă și o veți dovedi, împreună cu fiii voștri, cu arma în mână; Briolanja mă trimite să vă spun că dacă mai susțineți aceasta, va aduce aici doi cavaleri ce vor lupta în numele ei, pentru a vă dovedi trădarea și marea trufie a faptei voastre”. Când Darasion, fiul cel mare, a auzit aceste vorbe, foarte s-a mai mâniat, căci era tare sângios de firea lui, și, ridicându-se în picioare, a spus, spre supărarea tatălui său: „Domnișoară, dacă Briolanja îi aduce pe acești cavaleri să lupte pentru ea, eu făgăduiesc, în numele meu, al tatălui și al fratelui meu, că înfruntarea va avea loc pe dată și, de asemenea, făgăduiesc că dacă vom fi învinși, Briolanja poate porunci să mi se taie capul în schimbul capului tatălui ei”. „De bună seamă, Darasion – a urmat domnișoara –, ați răspuns ca un cavaler plin de curaj, dar nu știu dacă nu ați făcut-o la mânie, căci vă văd a fi tare aprins; dar dacă vă veți înțelege cu tatăl vostru în legătură cu ce voi mai spune acum, voi crede că ați rostit aceste vorbe cu vitejia și curajul de care dați dovadă întotdeauna”. „Domnișoară – a zis el –, ce mai aveți a ne spune?” „Cereți-i tatălui vostru să chezășuiască cum că niciun alt cavaler din această țară, în afară de voi, nu le va face vreun rău celor doi cavaleri ai Briolanjei, dacă în timpul luptei veți păți ceva; și dacă vă puneți chezași pentru asta, de-acum în trei zile, cavalerii vor fi aici”. Darasion a îngenuncheat în fața tatălui său și a grăit astfel: „Seniore, ați auzit ce ne-a cerut domnișoara și ce am făgăduit eu; și cum cinstea mea e și cinstea voastră, încuviințați cererea ei, căci altminteri vor fi învingători fără luptă, iar domnia voastră și noi vom rămâne de ocară, pentru că întotdeauna am spus sus și tare că de se aduce vreo învinuire faptelor noastre din trecut, o vom spăla toți trei prin luptă; și chiar de n-am fi spus asta, trebuie să ne socotim chemați la luptă oricum, fiindcă, din câte am auzit, acești cavaleri fac parte dintre nebunii de la curtea regelui Lisuarte, trufași foarte și cu minte puțină, ce prețuiesc peste măsură numai ce-i al lor și nesocotesc tot ce e străin”. Regele, care îl iubea pe acest fiu al său mai mult decât pe sine însuși, cu toate că se știa vinovat de uciderea fratelui său și tare se temea de această luptă, s-a pus chezaș pentru cavaleri, așa cum ceruse domnișoara. Căci sosise ceasul când atotputernicul îngăduise ca trădarea lui să fie pedepsită, cum veți auzi mai departe. Domnișoara, văzând că solia sa se încheiase cu bine, le-a spus regelui și feciorilor săi: „Pregătiți-vă, căci mâine vor fi aici cei cu care veți lupta”; și, 275

încălecându-și calul, a umblat cât a umblat, până a ajuns la castel; aici le-a povestit doamnelor și cavalerilor cum își dusese la bun sfârșit și pe de-antregul solia, dar când le-a spus cavalerilor că Darasion îi socotește nebuni pentru că fac parte din curtea regelui Lisuarte, Amadis s-a înfuriat cumplit și a zis: „La această curte sunt cavaleri cărora nu le-ar fi prea greu să le frângă trufia, ba chiar și gâtul”; dar, dându-și seama că se lăsase stăpânit de mânie, i-a părut rău pentru vorbele rostite; Briolanja, care nu-și dezlipea ochii de el, simțind aceasta, a spus: „Domnul meu, nu-i puteți dezice și nu le puteți face nimic mai mult acelor trădători decât ceea ce merită și, de vreme ce știți cum a murit tatăl meu și câtă vreme am fost dezmoștenită pe nedrept, fie-vă milă de mine, căci nu vă am decât pe Dumnezeu și pe voi”. Amadis, a cărui inimă era plină de virtute și numai blândețe, a fost cuprins de milă pentru acea frumoasă prințesă și i-a spus: „Buna mea doamnă, speranța pe care v-o puneți în Dumnezeu este speranța mea că mâine, cât mai curând, marea voastră tristețe se va fi preschimbat în luminoasă veselie”. Briolanja i-a mulțumit prea plecată și a vrut să-i sărute picioarele, dar el, rușinat foarte, s-a tras în lături, și Agrajes, apucând-o de mâini, a ridicat-o de jos; apoi au hotărât ca în zorii zilei să plece de la castel și să asculte liturghia la Schitul celor trei izvoare, ce se află la jumătate de leghe de Sobradisa. Așa că în noaptea aceea s-au odihnit pe săturate și după pofta inimii; Briolanja, care a vorbit mult cu Amadis, a fost ispitită de mai multe ori să-i ceară să o ia de soție, dar s-a temut că acele clipe când rămânea adâncit în gânduri și lacrimile ce i le vedea uneori pe obraji nu se datorau slăbiciunii inimii sale viteze, ci faptului că era frământat, subjugat și întristat din pricina altei femei, pentru care el nutrea aceeași patimă ca cea a ei pentru el și, supunându-și dorințele rațiunii, s-a înfrânat și s-a despărțit de el ca să-l lase să doarmă și să se odihnească, pentru a se putea trezi la ora hotărâtă. Când s-a făcut dimineață, Amadis și Agrajes, cu Grovenesa și Briolanja, împreună cu însoțitorii lor, au pornit la drum și la ora unu au ajuns la Schitul celor trei izvoare, unde au ascultat liturghia ținută de un sihastru foarte cumsecade; cavalerii s-au rugat cu multă cucernicie lui Dumnezeu să-i ajute, în bunăvoința lui, știind că ei vor lupta pentru o cauză dreaptă. Apoi și-au pus armurile, lăsându-și doar chipul și mâinile descoperite și, încălecând pe cai, cavalerii și doamnele și-au văzut mai departe de drum, până au ajuns la cetatea Sobradisa, unde, în afara zidurilor, i-au întâlnit pe regele Abiseos și fiii săi care, aflând de sosirea lor, veniseră să-i întâmpine împreună cu o numeroasă suită. Toți se îndreptau spre Briolanja, al cărui cal îl ducea de dârlogi Amadis, căci toți o îndrăgeau din suflet, socotind-o stăpâna lor de fapt și de drept; când Amadis a ajuns cu ea în mijlocul mulțimii, i-a ridicat 276

vălul, pentru ca toți să-i poată vedea frumosul chip; de cum au văzut-o așa, oamenilor au început să le curgă lacrimi pe obraji și, întorcându-se spre ea cu sufletele pline de iubire, o binecuvântau, rugându-l pe Dumnezeu să pună capăt stării sale de dezmoștenită. Abiseos, când a văzut-o pe nepoata sa, cu toată lăcomia și răutatea sa, tot a fost cuprins de o nemăsurată rușine, amintindu-și de trădarea făptuită împotriva regelui, tatăl ei; dar cum de multă vreme se întărise la gândul acesta, și-a zis că soarta încă nu e supărată că l-a ridicat pe asemenea culme; simțind, însă, ce simțea lumea privind-o pe Briolanja, a spus: „Oameni ticăloși și nenorociți, văd prea bine cât vă bucurați privind-o pe această domniță și asta vă face să vă pierdeți mințile, căci altminteri, pe mine, care sunt cavaler, și nu pe ea, o femeie slabă, ar trebui să mă vreți de stăpân și să mă cinstiți întru tihna și apărarea voastră; priviți câtă putere și ce bogăție are, dacă după atâta timp a reușit să-i găsească doar pe acești cavaleri care, aduși prin șiretlicuri să moară ori să fie dezonorați, îmi fac milă!” Auzind acestea, Amadis a fost cuprins de o furie groaznică, de părea că aruncă flăcări din priviri, și, înălțându-se în scări, astfel încât să audă toată lumea, i-a spus lui Abiseos: „Abiseos, văd că te mâhnește amarnic sosirea Briolanjei, datorită trădării făptuite când l-ai ucis pe tatăl ei, ce-ți era frate mai mare și senior de drept, și dacă ai avea atâta virtute și minte încât, lepădându-te de marea ta nemernicie, să îi lași ceea ce îi aparține, aș face în așa fel încât, scăpându-te de luptă, cerându-i Domnului îndurare, să te poți căi pentru păcatul tău, astfel ca, dacă pe lumea asta ți-ai pierdut cinstea, pe lumea cealaltă, unde vei ajunge, să ți se mântuiască sufletul”. Darasion, foc și pară, a ieșit înaintea lui și, mai înainte ca taică-său să-l poată opri, a spus: „Neîndoios, cavalere smintit de la curtea regelui Lisuarte, niciodată nu miam închipuit că o să pot răbda ca cineva să spună asemenea vorbe în fața mea, dar o fac, pentru că dacă veți îndrăzni să luptați cum s-a hotărât, mânia mea nu va întârzia să fie răzbunată, iar dacă vă veți simți inima cât un purice și veți vrea să fugiți, nu voi putea să vă opresc și voi porunci să fiți pedepsit în așa fel, încât să se milostivească de voi toți cei ce v-ar privi”. Agrajes a spus: „Dacă așa vrei să aperi trădarea tatălui tău, pune-ți armura și vino să ne luptăm, nu mai sta ca de piatră; să vedem dacă soarta va vrea ca moartea ce v-a secerat cinstea să o reînvie, ori veți avea parte de ea și voi, după cum merită faptele voastre ticăloase”. „Spune ce vrei – a zis Darasion –, că nu va trece multă vreme și limba ta, despărțită de trup, va fi trimisă la curtea regelui Lisuarte pentru ca, văzând cum ai fost pedepsit, să știe la ce să se aștepte cei ce se aseamănă cu tine în nebunie”; și de îndată a cerut să i se aducă armele, și, de asemenea, tatăl și fratele lui; și, după ce s-au înarmat, au încălecat pe cai și s-au îndreptat spre o piață pregătită din vremuri mai 277

vechi pentru asemenea înfruntări; Amadis și Agrajes, punându-și coifurile și luându-și scuturile și lăncile, au intrat și ei în piață. Dramis, fratele mai mic, cavaler viteaz, căruia nu-i puteau ține piept doi cavaleri din țara aceea, i-a spus tatălui său: „Domnule, știu că în fața voastră și a fratelui meu nu se cuvine să vorbesc, dar acum, când va trebui să lupt cu toate puterile dăruite de Dumnezeu și de voi, rogu-vă, lăsați-mi-l mie pe cavalerul ce v-a vorbit urât, și, dacă nu-l voi ucide de la prima lovitură de lance, niciodată nu voi mai îmbrăca armura, iar de va avea norocul să nu-l nimeresc, fac același legământ și pentru prima lovitură de spadă”. Mulți au auzit ceea ce a spus cavalerul și s-au gândit la vorbele lui fără să-i prețuiască nebunia, dar neîndoindu-se că nu ar putea face ceea ce spusese, cunoscute fiindu-i marile sale isprăvi. Pe când se aflau pe câmpul de luptă, Darasion și-a dat seama că adversarii nu sunt decât doi și a strigat tare: „Ce înseamnă asta? Trebuie să fiți trei; l-a părăsit cumva curajul pe vreunul? Chemați-l să vină de-ndată, să nu mai zăbovim”. „Nu vă faceți griji pentru al treilea – a spus Amadis –, că suntem destui să-i ținem și lui locul și am credința că nu va trece multă vreme și veți vrea să nu-l vedeți nici pe al doilea pe câmpul de luptă”. Apoi a spus: „Acum, apărați-vă”. Și pe dată s-au năpustit în goana cea mai mare a cailor împotriva lor, apărându-se cât mai bine cu scuturile; Dramis s-a înfruntat cu Amadis și s-au izbit atât de puternic, încât scuturile li s-au spart și lăncile le-au atins piepturile; Dramis și-a frânt lancea, dar Amadis l-a lovit cu atâta forță, încât, fără să-i spargă armura, inima i s-a oprit în loc și a căzut mort la pământ cu o asemenea bufnitură, de parcă s-ar fi prăbușit un turn. „Pe Dumnezeul meu – a spus Ardian, piticul –, stăpânul meu e liber acum și mi se pare mai sigură fapta lui decât amenințarea celuilalt”. Agrajes se năpustise spre ceilalți doi și s-a înfruntat cu Darasion; lăncile li s-au frânt, iar lui Darasion i-a sărit un picior din scară, dar niciunul din ei n-a căzut de pe cal. Abiseos și-a greșit lovitura și, când și-a întors calul, l-a văzut pe fiul său, Dramis, mort, zăcând fără suflare, și tare s-a mâhnit, dar nu și-a închipuit că e mort cu-adevărat și s-a repezit plin de furie spre Amadis, să-și răzbune fiul; strângând tare lancea sub braț, l-a izbit cu asemenea forță, încât i-a spart scutul și vârful lăncii s-a înfipt în brațul lui Amadis atât de adânc, încât s-a frânt și toți și-au zis că Amadis n-o să mai poată continua lupta. Nici nu vă închipuiți ce-a simțit Briolanja atunci, căci inima i s-a înmuiat, ochii i s-au închis și ar fi căzut de pe cal, dacă nu i-ar fi sărit oamenii în ajutor; dar Amadis, care nu se temea de asemenea lovituri, a strâns bine în mână spada pe care o luase de la Arcalaus de puțină vreme și i-a dat lui Abiseos o asemenea lovitură în coif, încât spada l-a izbit în cap și s-a înfipt în umărul acestuia, ajungându-i până la os; Abiseos a fost atât de zguduit și 278

amețit de lovitură, încât de-abia se mai putea ține în șa și, în cele din urmă, a căzut. Tare s-au mai speriat cei ce priveau, ca și Amadis de altfel, căci din două lovituri zdrobise doi cavaleri atât de puternici, încât se credea, pe bună dreptate, că nu există în toată lumea alții să-i întreacă. Amadis s-a repezit apoi spre Darasion, ce se lupta cu Agrajes cu atâta îndârjire, încât cu greu ai fi aflat alții s-o facă mai bine, și a spus: „Cred, Darasion, că acum v-ar plăcea mai mult să-l vedeți pe al doilea dintre noi afară din câmpul de luptă, decât să mai apară și al treilea”; Darasion nu i-a răspuns, dar s-a acoperit cât mai bine cu scutul; Agrajes s-a oprit în fața lui Amadis pe când acesta dădea să-l atace pe Darasion, și a spus: „Domnule și vere, ați făcut destule, lăsați-mi-i mie pe acesta, că mă amenință cu atâta trufie, de a făcut spume la gură”; Amadis, însă, cum, era tare mâniat, n-a înțeles bine ce i-a spus Agrajes și, trecând pe lângă el, i-a dat o asemenea lovitură lui Darasion, încât i-a aruncat scutul la pământ, spada i-a retezat partea din față a șeii și s-a oprit în grumazul calului; dar când a trecut pe lângă Darasion, acesta a izbutit săși înfigă spada în burta calului lui Amadis; simțindu-se lovit, calul a luat-o la goană fără ca Amadis să-l poată opri și, cum a tras tare de căpăstru, a rămas cu frâul în mână; văzând că armăsarul dă să-l scoată de pe câmpul de luptă, l-a pălit cu spada între urechi și i-a despicat capul în două; calul s-a prăbușit mort la pământ, trântindu-l zdravăn pe Amadis, dar acesta s-a ridicat iute, deși cu multă trudă și, cu spada în mână, a pornit spre Abiseos, care tocmai se ridicase și venise în sprijinul fiului său; în momentul acela, Agrajes l-a izbit atât de tare pe Darasion, încât spada i-a rămas înfiptă în coiful acestuia și n-a mai putut-o scoate, iar celălalt, așa cu spada în coif, a prins să-l pălească zdravăn; Agrajes, văzându-se fără spadă, nu s-a înfricoșat, ci s-a repezit atât de iute să și-o redobândească, încât celălalt n-a izbutit să-l atingă; Agrajes l-a prins în brațe cu mult curaj și Darasion și-a azvârlit spada și s-a încleștat cu el atât de tare încât, smucindu-se unul pe altul, s-au smuls din șei și s-au prăvălit pe jos; cum erau așa îmbrățișați, fără să slăbească niciunul strânsoarea, a sosit Abiseos, care i-a dat câteva lovituri puternice lui Agrajes și, dacă lucrurile ar mai fi durat, l-ar fi ucis; dar Amadis, văzând asta, a alergat cât a putut de iute; Abiseos tocmai ridica poalele loricii lui Agrajes ca să-și împlânte spada în el, dar, speriat de Amadis, s-a apărat cu scutul; Amadis l-a pălit atât de tare, încât i-a făcut scutul una cu coiful, năucindu-l, de era cât pe ce să cadă. Când Agrajes l-a văzut pe văru-său lângă el, și-a adunat toate puterile ca să se ridice, dar nici Darasion nu s-a lăsat mai prejos, așa că fiecare i-a dat drumul celuilalt; Agrajes s-a ridicat în picioare și, văzând spada celuilalt pe jos, a luat-o; Darasion a pus mâna pe spada înfiptă în coif și a tras de ea până 279

a smuls-o, repezindu-se apoi la tatăl său; Agrajes pierdea atâta sânge dintr-o rană la gât, încât toată armura îi era roșie. Văzând aceasta, Amadis s-a mâhnit foarte, socotind că rana este mortală, și a spus: „Bunule văr, odihnițivă și lăsați-mi-i mie pe acești trădători”. „Domnule – a răspuns el – nu sunt atât de rănit încât să nu vă ajut, așa cum o să vedeți chiar acum”. „Atunci, pe ei!”, a spus Amadis. Și au pornit să le dea lovituri strașnice, dar cum Amadis gândea că Agrajes e în primejdie din cauza rănii, o dată cu marea lui mâhnire i-a sporit furia și, o dată cu furia, forțele, astfel că, în scurtă vreme, îi pălise atât de zdravăn și pe unul și pe celălalt, încât le făcuse armurile ferfeniță și aproape la fel și trupurile. Și cum adversarii nu mai puteau îndura loviturile lui, alergau de colo-colo, mânați de marea spaimă a morții. Așa s-au chinuit Abiseos și Darasion, feciorul lui, până după nămiezi când, văzând că le-a sunat ceasul, Abiseos și-a apucat spada cu amândouă mâinile și, năpustindu-se cu turbare spre Amadis, l-a izbit atât de tare în coif, că n-ai fi zis că un om poate lovi astfel; și i-a smuls marginea coifului, iar spada a coborât mai jos până la umărul stâng, retezându-i o bucată din platoșă cu o parte din umăr. Amadis a simțit lovitura din plin și n-a întârziat cu plata, lovindu-l atât de cumplit în brațul blestemat cu care își ucisese fratele, regele și seniorul de drept, încât i l-a retezat de la umăr și brațul a căzut jos. Văzând asta, Amadis a spus: „Abiseos, vezi că trădarea care te-a înălțat și ți-a dăruit mari desfătări, te duce acum la pieire și în genunile iadului”. Abiseos s-a prăbușit la pământ înfricoșat de moarte, iar Amadis, uitându-se după celălalt, a văzut că Agrajes îl pusese jos și îi tăiase capul. În clipa aceea, toți nobilii pământeni, cu multă bucurie, s-au dus să sărute mâna Briolanjei, stăpâna lor.

Povață Luați exemplu, voi, lacomilor, cărora Dumnezeu v-a dat să cârmuiți pământuri întinse, ce nu numai că nu vă amintiți să-i aduceți mulțumiri pentru că v-a înălțat atât de sus, dar împotriva poruncilor sale, uitând de teamă, nemulțumiți cu ceea ce v-a dăruit și cu ce ați moștenit de la strămoșii voștri, prin moarte, foc și jaf, vreți să uzurpați și să puneți mâna pe bogățiile altora, ce urmează legea dreptății, dând uitării gândul de a vă îndrepta mânia și lăcomia spre cei necredincioși și, astfel, săvârșind o faptă bună, și nevrând să vă bucurați de acea nemăsurată slavă de care s-au bucurat și se vor bucura regii noștri catolici pe lumea asta și pe cealaltă, pe care și-au dobândit-o cu multă trudă, slujindu-l pe Domnul. Amintiți-vă că marile onoruri și bogății nu potolesc poftele lacome și vătămătoare, ci, dimpotrivă, le ațâță și mai tare; iar voi, cei mai mici, cărora soarta v-a dat atâta putere 280

încât să le fiți sfătuitori și călăuze, așa cum timona călăuzește și conduce corabia, sfătuiți-i cu credință și iubiți-i, căci astfel îl slujiți pe Domnul și întreaga omenire. Și chiar dacă pe lumea asta nu vi se vor împlini toate dorințele, vi se vor împlini pe cealaltă lume, care n-are sfârșit; iar dacă veți face altminteri, împinși de patimi și lăcomie, totul vă va fi potrivnic, întru mari dureri și chinuri pentru sufletele voastre, căci cu multă dreptate trebuie să credem că totul vi se datorează mai mult vouă, fiindcă cei ce cârmuiesc, fie datorită vârstei fragede, fie datorită dușmanilor, ar putea să nu judece limpede și să se arunce fără pic de minte în fața vârfurilor ascuțite ale spadelor, socotind că fac cel mai bun lucru; așa că vina lor ar putea să-i dezvinovățească, mai cu osebire, când au ascultat sfaturile voastre; dar voi, care sunteți liberi și vedeți greșeala în fața ochilor, prețuind mai mult răsplata muritorilor decât mânia cerului, nu numai că nu îi sfătuiți și nu încercați să-i scăpați de greșeală, ci, dimpotrivă, nădăjduind să fiți încă mai prețuiți și răsplătiți, uitând de cele sufletești, vă dedați la cele lumești, fără să vă amintiți că mulți sfetnici ai oamenilor mari au pierit de moarte crudă, chiar de mâna celor pe care i-au sfătuit, pentru că, deși, în ceasul făptuirii, greșelile săvârșite din dorințe vătămătoare oferă multă mulțumire, mai târziu, când negura se risipește și adevărata față a lucrurilor iese la lumină, și capetele încoronate sunt disprețuite împreună cu cei ce i-au sfătuit să le săvârșească. Luați aminte și unii și alții la acest rege, pe care nesăbuita-i lăcomie l-a condus spre o mârșavă trădare, căci și-a ucis fratele, regele și seniorul de drept, pe când stătea pe tronul regesc, despicându-i coroana și capul, pentru a rămâne el să stăpânească cu mână de fier și multă slavă, după părerea lui, acel regat, închipuindu-și că soarta schimbătoare se află la picioarele lui. Și ce rod au dat aceste flori? Bineînțeles că niciun alt rod decât acela că Stăpânul lumii, ce a îndurat nenumărate jigniri și, milostiv, le-a iertat cu cuvenită înțelepciune și pocăință, răzbunător nemilos, i-a îngăduit acelui aspru judecător Amadis de Gaula să sosească pentru a-l ucide pe Abiseos și pe feciorii săi și, astfel, să răzbune acea cumplită trădare față de un îndoit senior; și dacă sufletele trădătorilor au trecut prin multe chinuri în timpul luptei, văzându-și armurile sfârtecate și trupurile zdrobite, ajungând din această pricină să moară în suferințe crunte, să nu credeți că astfel și-au plătit și și-au ispășit greșeala, ci, dimpotrivă, sufletele lor, prea puțin recunoscătoare față de cel ce le-a dat viață, tovarăși cu ei în greșeli și păcate, se vor chinui veșnic în flăcările mistuitoare ale iadului necruțător, fără nicio salvare. Deci să lăsăm aceste lucruri vremelnice, ce au fost cu greu dobândite de mulți alții și părăsite cu mare durere, plătindu-și păcatul de a le fi avut, căci 281

și noi le vom părăsi la fel, și să încercăm să le dobândim pe cele ce ne făgăduiesc slava nemuritoare. Și-acum, să ne întoarcem cu povestea unde rămăsesem. După ce lupta s-a sfârșit cu victoria lui Amadis și Agrajes și moartea lui Abiseos și a fiilor săi, cum ați auzit, după ce trupurile le-au fost ridicate de pe câmpul de luptă, Amadis n-a vrut să-și scoată armura, deși era rănit, mai înainte de a ști dacă mai există vreo piedică pentru ca Briolanja să-și poată redobândi regatul; dar, la scurt timp, s-a înfățișat acolo un senior foarte însemnat al regatului, pe numele său Goman, însoțit de aproape o sută de oameni din neamul și casa lui, ce se aflau atunci împreună cu el, și i-a făcut cunoscut lui Amadis că regatul fusese subjugat de cel care, printr-o trădare mârșavă, își ucisese stăpânul de drept și că, de vreme ce Dumnezeu îndreptase lucrurile, nu are a se teme de nimic și nici a-și face gânduri, pentru că toți îi sunt credincioși și vasali, după lege, doamnei lor, Briolanja. După aceasta, Amadis și toți ceilalți s-au dus la palatul regal, unde, mai înainte de opt zile, toți locuitorii regatului s-au înfățișat cu multă bucurie și veselie în suflete, să-i jure credință reginei Briolanja. La palat, Amadis a fost culcat într-un pat, iar frumoasă regină nu s-a mișcat de lângă el decât ca să se ducă la culcare; iar Agrajes, care era grav rănit, a fost dat în grija unui bărbat foarte priceput în oblojirea rănilor, care l-a ținut numai în casă, să nu vorbească cu nimeni, fiindcă rana de la gât numai așa se putea lecui. Toate câte s-au mai scris în această primă carte despre iubirea dintre Amadis și frumoasa regină sunt scorneli, cum v-am mai spus, și, de aceea, nu le-am mai povestit, socotindu-le de prisos și fără rost, ba aș zice chiar că aceste neadevăruri ar contrazice și ar dăuna celor ce vi se vor istorisi mai departe, cu multă înțelepciune, în această însemnată carte.

282

• CAPITOLUL XLIII • Cum Galaor și Florestan, pe când mergeau spre regatul Sobradisa, au întâlnit trei domnișoare la Izvorul celor trei ulmi Don Galaor și Florestan au rămas la castelul Corisandei, cum v-am spus, până ce li s-au vindecat rănile, și atunci au hotărât să plece să-l caute pe Amadis, gândind să-l găsească în regatul Sobradisa, cu nădejdea că lupta nu va avea loc înainte de a fi ajuns și ei, ca să aibă parte de primejdii și de glorie, cu voia lui Dumnezeu. Când Florestan și-a luat rămas bun de la prietena lui, tristețea și durerea ei au fost atât de mari și a vărsat atâtea lacrimi, încât multă milă le-a făcut, dar Florestan a tot încurajat-o, făgăduindu-i că se va întoarce s-o vadă cât mai repede cu putință. După ce s-au despărțit de ea, cu armurile îmbrăcate și călare, însoțiți de scutierii lor, au pornit spre corabia cu care trebuiau să se întoarcă; pe drumul Sobradisei, Florestan i-a spus lui don Galaor: „Domnule, fiți atât de bun și făgăduiți-mi ceva”. „E ceva ce mă va necăji, domnule și bunule frate?”, a întrebat don Galaor. „Nu”, a răspuns el. „Atunci spuneți ce doriți și, dacă vă pot împlini dorința fără să mă acopăr de rușine, o voi face din toată inima”. „Vă cer ca pe drumul acesta – a spus don Florestan – să nu vă luptați cu nimeni, orice s-ar întâmpla, până nu veți vedea că nu sunt în stare s-o scot singur la capăt”. „Să știți – a spus don Galaor – că mă necăjește ceea ce îmi cereți”. „Nu vă necăjiți – a spus don Florestan –, căci dacă eu prețuiesc ceva cu adevărat, gloria voastră este și a mea”; în cele patru zile cât am umblat pe drumul acela, n-au avut nicio aventură demnă de a fi povestită, iar în ultima zi, au ajuns la un conac, cam pe la ceasul de popas pentru noapte; la intrarea în curte au întâlnit un cavaler foarte binevoitor, care i-a poftit înăuntru și lor le-a făcut plăcere să rămână acolo peste noapte, așa că au fost conduși să-și scoată armurile, caii le-au fost luați să fie hrăniți, iar lor li s-au dat mantii în care să se înfășoare; și așa au petrecut tăifăsuind și odihnindu-se, până ce au fost conduși în turn, unde au fost ospătați foarte bine. Cavalerul gazdă era înalt și frumos și cu mintea ascuțită, dar uneori îl vedeau devenind atât de trist și de îngrijorat, încât frații, observând acest lucru, se întrebau între ei care o fi pricina, așa că don Galaor i-a spus: „Domnule, ni se pare că nu sunteți atât de vesel pe cât ar trebui să fiți și, dacă tristețea voastră se datorește vreunei împrejurări în care vă putem fi de ajutor, spuneți-ne și vom face ce doriți”. „Vă sunt adânc recunoscător – a spus cavalerul – și cred că m-ați ajuta ca niște adevărați 283

cavaleri, dar pricina tristeții mele e dragostea și mai multe nu vă pot spune, căci m-aș rușina prea tare”; și tot sporovăind ei despre alte felurite lucruri, a venit vremea de culcare și gazda s-a dus în odaia lui, iar ei au rămas într-o încăpere foarte frumoasă, cu două paturi, unde au dormit și s-au odihnit în noaptea aceea; dimineața, slujitorii le-au adus armurile și caii și au pornit iarăși la drum, însoțiți de gazda lor, fără armură, călare pe un cal vânjos și sprinten, căci voia să-i petreacă și să vadă ce-o să li se mai întâmple pe drum. Așa că acesta i-a călăuzit nu pe drumul drept, ci pe un altul, știut de el, vrând să vadă dacă sunt atât de viteji în luptă pe cât îi arăta înfățișarea; și au mers ei cât au mers, până au ajuns la un izvor căruia, în partea locului, i se spunea Izvorul celor trei Ulmi, pentru că acolo creșteau trei ulmi mari și înalți. Ajunși aici, au văzut lângă izvor trei domnițe, tare frumoase și cu straie bogate, iar în vârful unui ulm un pitic. Florestan a luat-o înainte și, apropiindu-se de domnițe, le-a salutat cu multă cuviință, căci era cumpătat și bine crescut; una dintre ele i-a spus: „Dumnezeu să vă dea sănătate, domnule cavaler, și de sunteți la fel de viteaz pe cât de frumos, mult bine v-a făcut Domnul”. „Domnișoară – a spus el –, dacă îmi prețuiți astfel frumusețea, îmi veți prețui și mai mult vitejia, când vă va face trebuință.” „Bine ați grăit – a spus ea – și vreau să văd dacă sunteți destul de viteaz pentru a mă lua de-aici”. „Pentru asta – a spus Florestan – nu-i nevoie de prea multă vitejie, și dacă asta vă e dorința, vă voi lua cu mine”. Și îndată le-a poruncit scutierilor săi să o așeze pe un cal priponit de ramurile unuia dintre ulmi. Când piticul aflat în vârful ulmului a văzut asta, a început să strige cât îl ținea gura: „Veniți, cavaleri, veniți, că o răpesc pe prietena voastră”; la strigătele lui, dintr-o văiugă s-a ivit un cavaler înarmat, îmbrăcat în armură, călare pe un armăsar mare, care i-a spus lui Florestan: „Ce înseamnă asta, cavalere? Cine v-a îngăduit să puneți mâna pe domnișoara mea?” „Nu gândesc că e a voastră, de vreme ce dorința ei este să o iau cu mine”. Cavalerul a răspuns: „Chiar de e așa, eu nu vă îngădui și aflați că am apărat-o de cavaleri mai iscusiți decât domnia voastră”. „Nu știu ce se va întâmpla – a spus Florestan –, dar dacă nu faceți alta decât să vorbiți, o voi lua”. „Mai înainte veți afla – a spus el – ce fel de cavaleri trăiesc în această vale și cum își apără femeile pe care le iubesc”. „Atunci, apărați-vă”, a spus Florestan. Și s-au năpustit cu caii unul spre altul și s-au izbit cu lăncile în scuturi; cavalerul și-a frânt lancea, iar Florestan l-a făcut să se lovească în coif cu marginea scutului, astfel că i s-au rupt curelele și i-a căzut din cap; cavalerul nu s-a mai putut ține în șa și a căzut peste spadă, rupând-o în două. Florestan a trecut de el și, cu lancea în mână, s-a întors spre cavaler, dar, văzându-l ca mort, i-a proptit lancea în obraz și i-a spus: „Sunteți pe cale de a vă pierde viața!” „Ah, seniore, îndurare! – a spus cavalerul; doar vedeți că 284

sunt ca și mort”. „Asta nu e de-ajuns – a spus Florestan –, dacă nu încuviințați că domnișoara e a mea”. „Încuviințez – a spus cavalerul –, și blestemată fie și ea și ziua când am întâlnit-o, că m-a făcut să săvârșesc atâtea nebunii, încât am ajuns să-mi pierd și viața”. Florestan i-a dat drumul și, apropiindu-se de domnișoară, i-a spus: „Sunteți a mea”. „M-ați câștigat pe drept – a răspuns ea – și puteți face cu mine ce doriți”. „Deocamdată, să plecăm”, a spus el. Dar una dintre domnișoare, ce rămăsese lângă izvor, i-a spus: „Domnule cavaler, în felul acesta ați despărțit niște bune prietene, căci suntem, împreună de un an și ne pare rău că nu vom mai fi împreună”. Florestan a spus: „Dacă vreți să mă însoțiți vă iau cu mine și astfel nu vă veți despărți; alt chip nu e, fiindcă n-am de gând să las aici o domniță atât de frumoasă”. „Dacă ea e frumoasă – a spus ea –, nici eu nu mă socotesc atât de urâtă încât un cavaler să nu săvârșească o faptă vitejească pentru mine, dar nu cred că voi sunteți dintre cei ce ar îndrăzni s-o facă”. „Cum – a spus Florestan –, credeți că vă las aici de frică? Așa să mă ajute Dumnezeu, dacă n-am făcut-o numai pentru că nu știam care vă e dorința”. Și pe loc a poruncit să fie așezată pe un cal, piticul a început să strige ca prima dată și, nu după mult timp, din văiugă s-a ivit alt cavaler, ce părea foarte dichisit, cu o armură tare meșteșugită, călărind un cal bun, urmat de un scutier care ducea două lănci; cavalerul i-a spus lui Florestan: „Domnule cavaler, ați câștigat o domnișoară și, nemulțumit, mai vreți una; acum va trebui să le pierdeți pe amândouă și o dată cu ele și capul, pentru că nu se cade ca un cavaler de rangul vostru să slujească o femeie de neam atât de mare cum e această domniță”. „Mult vă mai lăudați – a răspuns Florestan –, dar în neamul meu sunt doi cavaleri pe care i-aș vrea în ajutor mai degrabă decât pe voi”. „Nu te prețuiesc mai mult fiindcă te fălești atâta cu cei din neamul tău și nu dau doi bani nici pe tine nici pe ei, dar fiindcă ai câștigat o domnișoară de la cel ce n-a știut să o apere, dacă te înving în luptă, domnișoara va fi a mea, iar de mă vei învinge, va fi a ta și ceastălaltă, aflată în paza mea”. „Îmi place învoiala”, a spus Florestan. „Atunci, apărați-vă, de puteți”, a spus cavalerul. Și s-au năpustit în cea mai mare goană a cailor; cavalerul l-a lovit pe Florestan în scut și i l-a spart, dar lancea i s-a oprit în platoșă, ce era solidă și cu zale groase, și s-a frânt; Florestan și-a greșit lovitura și a trecut pe lângă acesta. Cavalerul a luat a doua lance de la scutier, dar Florestan, rușinat și mânios foarte fiindcă greșise lovitura în fața fratelui său, s-a repezit spre el și l-a izbit cu atâta forță în scut, încât i l-a străpuns, lancea trecându-i și prin mână, dar oprindu-se în lorică; izbitura a fost, însă, atât de puternică, încât l-a smuls din șa și a căzut pe crupa calului care, de cum l-a simțit, a dat atât de năprasnic din picioare, că l-a trântit pe pământul tare; căzătura a fost așa de zdravănă, că bietul cavaler nu s-a mai 285

mișcat de-acolo. Florestan, văzându-l așa, i-a spus domnișoarei: „Sunteți a mea, căci prietenul acesta al vostru nu vă mai poate apăra și nu se mai poate apăra nici pe el însuși”. „Așa se pare”, a spus ea. Don Florestan s-a uitat la cealaltă domnișoară, ce rămăsese singură lângă izvor, și, văzând-o foarte tristă, i-a spus: „Domnișoară, dacă sunteți tristă că rămâneți singură, n-o să vă las aici”. Domnișoara l-a privit în ochi pe cavalerul care îi găzduise și i-a spus: „Vă sfătuiesc să plecați de-aici, căci știți bine că acești doi cavaleri nu vă vor putea apăra de cel ce va sosi acum”. „Și totuși— a spus cavalerul –, vreau să văd ce se va întâmpla; calul meu e iute, casa aproape, așa că nu e nicio primejdie”. „Ah, păziți-vă – a spus domnișoara –, că nu sunteți decât trei, iar voi, fără arme, și știți prea bine că pentru el asta nu înseamnă nimic”. Când a auzit asta, don Florestan a vrut mai abitir să o ia pe domniță, ca să vadă cine e cel despre care vorbea cu atâtea laude, așa că a poruncit să fie așezată pe un alt cal, ca și celelalte, iar piticul din vârful ulmului, a spus: „Domnule cavaler, scump veți plăti îndrăzneala asta, pentru că va veni chiar acum cel ce se va răzbuna pe sine și pe ceilalți”. Și a început să strige: „Săriți, domnule, nu mai zăboviți”; și, de îndată, s-a ivit din valea de unde apăruseră și ceilalți, un cavaler cu herbul împărțit de o dungă aurie, călare pe un cal șarg, atât de mare și de vânjos, că ar fi fost bun pentru un uriaș; și cavalerul era înalt și bine legat și se părea că e nespus de puternic și de curajos; era îmbrăcat în armură din cap până-n picioare, fără să-i lipsească nimic, iar în urma lui veneau doi scutieri cu platoșe și chivăre, purtând fiecare în mână câte un baltag mare și ascuțit, cu care cavalerul socotea că luptă foarte bine; cavalerul i-a spus lui don Florestan: „Stai pe loc, cavalere, nu fugi, că nu-ți va fi de folos, de vreme ce oricum vei muri; așa că, mori curajos, nu ca un laș, căci lașitatea nu se iartă”. Când Florestan a auzit că e amenințat cu moartea și făcut laș, s-a înfuriat peste măsură și a spus: „Vino, nemernicule, mizerabile, făptură fără minte! Așa să m-ajute Dumnezeu, dacă mi-e frică de tine mai mult decât de o fiară sălbatică, lipsită de curaj și de suflet”. „Ah, ce ciudă mi-e – a spus cavalerul – că nu mă pot răzbuna așa cum aș vrea și că Dumnezeu nu-mi trimite aici patru cavaleri din neamul tău, pe care îi prețuiești tu cel mai mult, ca să le tai capetele împreună cu al tău”. „Apără-te doar de mine – a spus Florestan – , că voi face în așa fel încât, cu ajutorul lui Dumnezeu, să nu fie nevoie de ei”. Și, cu lăncile aplecate, acoperiți bine de scuturi și furioși foarte unul pe celălalt, s-au năpustit și s-au izbit atât de tare în scuturi, încât le-au spart și și-au sfâșiat zalele; cavalerului i-au ieșit amândouă picioarele din scări și ar fi fost azvârlit din șa, dacă nu ar fi îmbrățișat grumazul calului, iar don Florestan, în trecere, a ajuns lângă unul din scutieri și l-a apucat atât de zdravăn de baltagul pe care îl ținea în mână, încât l-a trântit la pământ cu cal 286

cu tot; apoi s-a apropiat de cavaler care, îndreptându-se în șa, luase celălalt baltag de la scutierul ce se grăbise să i-l dea și amândoi au ridicat topoarele, ce erau din oțel fin, și s-au izbit, de tăișul acestora a intrat mai bine de trei degete în coiful fiecăruia; Florestan a fost atât de zguduit de lovitură că i-a căzut capul în piept, iar cavalerul atât de năucit, încât a scăpat baltagul din mână și acesta a rămas înfipt în coiful lui Florestan, iar el n-a mai avut putere să-și ridice capul de pe grumazul calului, Florestan s-a întors să-l lovească din nou și, văzându-l așa aplecat, l-a izbit între coif și gulerul platoșei, într-un loc descoperit, așa că fără greutate i-a rostogolit capul la picioarele calului. După asta s-a apropiat de domnișoare și prima i-a spus: „Viteazule cavaler, a fost o vreme când n-am crezut că zece ca voi ne-ar putea câștiga cum ne-ați câștigat singur domnia voastră și drept este să vă aparținem”. Atunci, a venit lângă el cavalerul care îi găzduise, ce era tânăr și frumos cum ați auzit, și i-a spus: „Domnule, eu o iubesc nespus de mult pe această domnișoară și ea mă iubește pe mine, dar, acum un an, cavalerul ucis de voi mi-a răpit-o cu forța și nu m-a mai lăsat s-o văd, dar acum, dacă mi-ați da-o înapoi, v-aș fi adânc recunoscător și să nu vă pară rău”. „Dacă e așa cum spuneți – a zis el –, vă voi da din inimă tot ajutorul meu, dar împotriva voinței ei n-o voi da nici domniei voastre, nici altcuiva”. „Ah, domnule – a spus domnișoara –, dorința lui e și a mea și vă rog mult să mă dați lui, căci îl iubesc nespus”. „Dumnezeu să vă ajute – a spus Florestan –, că dinspre mine sunteți liberă să faceți ce voiți”. Domnișoara a plecat veselă foarte cu gazda cavalerilor. Galaor a poruncit să i se aducă armăsarul cel mare și șarg, căci i se păruse cel mai frumos din câți văzuse, și i-a dat gazdei calul său; apoi au pornit la drum împreună cu domnișoarele; și să știți că erau tinere și frumoase; don Florestan a păstrato pe prima pentru el și i-a spus celeilalte: „Prietenă, faceți tot ce dorește acest cavaler, căci asta e porunca mea”. „Cum – a spus ea –, vreți să-i dați o femeie acestui cavaler care nu-i bun de nimic și n-a fost în stare să vă ajute când v-ați aflat la strâmtoare? Eu cred că armele pe care le poartă sunt mai degrabă pentru altul decât pentru el, dacă e să mă iau după ce inimă îi bate sub armură”. „Domnișoară – a spus don Florestan –, vă jur pe credința mea în Dumnezeu că vi-l dau pe cel mai viteaz cavaler din câți cunosc eu acum pe lume, în afară de seniorul meu, Amadis”. Domnișoara l-a privit pe Galaor și, văzându-l atât de frumos și de copil, s-a mirat de ceea ce aude despre el, dar i-a dăruit dragostea ei, așa cum cealaltă a făcut cu don Florestan; în noaptea aceea au mas în casa unei doamne, soră bună cu cavalerul ce îi găzduise, și ea i-a slujit pe cât i-a stat în putință, de cum a aflat tot ce li se întâmplase. 287

Aici s-au odihnit toată noaptea și dimineața au pornit din nou la drum, spunându-le iubitelor lor: „Noi avem de umblat prin multe meleaguri străine și este ostenitor să ne urmați; spuneți-ne unde v-ar plăcea mai mult să vă ducem”. „Dacă așa doriți – au răspuns ele –, la patru zile de aici, pe drumul acesta, se află un castel al unei doamne, mătușa noastră, și ne vom opri acolo”. Așa că și-au văzut mai departe de drum. Galaor a întrebat-o pe domnișoara lui: „Cum ați ajuns în puterea acelui cavaler?” „Am să vă povestesc – a spus domnița. Trebuie să știți că acest cavaler, ce a murit în luptă, o iubea foarte mult pe fata cu care a plecat cavalerul ce v-a găzduit, dar ea îl ura cu toată ființa ei și îl iubea pe celălalt mai mult decât orice pe lume. Cavalerul ucis, cum era cel mai viteaz de pe aceste meleaguri, a răpit-o cu forța, fără ca nimeni să i se opună, dar cum ea n-a vrut niciodată să-i dăruiască de bunăvoie dragostea și cum el o iubea atât de mult, s-a ferit s-o supere și, într-o zi, i-a spus: «Prietenă, pentru a putea fi pe bună dreptate iubit și dorit de voi, ca fiind cel mai viteaz cavaler din lume, iată ce voi face pentru iubirea voastră. Aflați că un cavaler pomenit peste tot cum că ar fi cel mai viteaz din câți au fost vreodată, pe numele lui Amadis de Gaula, l-a ucis, la curtea regelui Lisuarte, pe un văr primar de-al meu, al cărui nume era Dardan Trufașul; pe acest Amadis îl voi căuta și îi voi tăia capul, ca să mă acopăr de toată faima lui, și, până atunci, voi aduce două domnișoare să vă țină de urât, cele mai frumoase din acest ținut și le voi da doi cavaleri, cei mai viteji din neamul meu, să le fie prieteni; în fiecare zi o să vă ducem la Izvorul celor trei ulmi, pe unde trec mulți cavaleri rătăcitori și, dacă vreunul va vrea să vă ia cu el, veți vedea niște frumoase înfruntări și ce fapte voi săvârși eu și, în cele din urmă, mă veți iubi din inimă, așa cum vă iubesc eu.» Și a făcut întocmai; ne-a adus pe noi, ni i-a dat pe cei doi cavaleri care au fost învinși, și un an de zile am stat acolo, la izvor, unde au săvârșit multe și mărețe fapte cavalerești, până ce don Florestan le-a pus capăt”. „Gândul cavalerului – a spus Galaor – era, într-adevăr, măreț, așa cum a spus, dacă ar fi putut să și-l ducă până la capăt. Dar mai curând cred că ar fi trecut printr-o mare primejdie, dacă s-ar fi întâlnit cu acel Amadis pe care voia să-l caute”. „Așa mi se pare și mie – a spus ea –, de vreme ce recunoașteți că e mai viteaz decât voi”. „Cum se numea acest cavaler?”, a întrebat Galaor. „Alumas – a răspuns ea –, și credeți-mă că dacă nu l-ar fi stricat trufia, ar fi fost foarte iscusit în meșteșugul armelor”. Vorbind ei așa despre asta și alte lucruri, au tot mers până au ajuns la castelul mătușii, unde au fost foarte bine primiți, după ce doamna a aflat cum l-a ucis don Florestan pe Alumas și cum i-a învins pe tovarășii săi care îi răpiseră fără nicio pricină și pe nedrept nepoatele, acoperindu-le de o mare rușine. 288

Lăsându-le pe fete aici, cavalerii au mai mers o zi și au tot umblat până ce, după patru zile, au ajuns într-o cetate din regatul Sobradisa, unde au aflat că Amadis și Agrajes îi uciseseră în luptă pe Abiseos și pe fiii săi și Briolanja devenise regină fără vreo piedică, ceea ce mult i-a bucurat și i-a înveselit și au adus mulțumiri multe Domnului pentru cele întâmplate. Plecând deacolo, au ajuns în orașul Sobradisa și s-au dus drept la palat, fără să fie cunoscuți de cineva; după ce-au descălecat, au intrat în odaia unde stăteau Amadis și Agrajes, cărora li se vindecaseră rănile și se aflau împreună cu noua și frumoasa regină; când Amadis, recunoscându-i pe don Galaor și pe domnișoara care îl călăuzise, l-a văzut pe don Florestan atât de înalt și de frumos, cum avusese vești despre nemăsurata lui vitejie, s-a îndreptat spre el cu ochii scăldați în lacrimi de bucurie; don Florestan a îngenuncheat în fața lui, ca să-i sărute mâinile, dar Amadis l-a ridicat și l-a îmbrățișat, sărutându-l și rugându-l să-i povestească pe îndelete toate câte i se întâmplaseră. Apoi a stat de vorbă cu don Galaor, iar, după aceea, nou-veniții au tăifăsuit cu Agrajes, vărul lor primar, pe care mult îl iubeau. Când regina Briolanja i-a văzut în palatul său pe acești patru cavaleri, după ce atâta vreme fusese dezmoștenită și stătuse închisă, cu frica-n sân, într-un castel, unde era ținută aproape de milă, iar acum, redobândindu-și rangul în regatul său, după cum s-a învârtit marea roată a sorții, avea oameni nu numai pentru a-și apăra regatul ci și pentru a cuceri altele, după ce i-a primit cu multă dragoste pe cei doi frați, a îngenuncheat și a adus multe mulțumiri Domnului care, în acest chip și cu atâta milă, își amintise de ea, și le-a spus cavalerilor: „Credeți nesmintit, domnilor, că asemenea răsturnări, schimbări și minuni sunt opera atotputernicului, căci nouă ni se par foarte mari când le privim, dar în fața marii lui puteri, pe drept cuvânt trebuie socotite un fleac. Și toate aceste mari regate, aceste bogății, ce atâtea supărări, griji, dureri și chinuri ne pricinuiesc până le dobândim și, o dată dobândite, pentru a le păstra, ar fi oare mai bine să le părăsim și să ne lepădăm de ele, ca fiind de prisos și chinuindu-ne cumplit trupurile și încă mai mult sufletele, fără să fie sigure și trainice? De bună seamă că nu, ba chiar spun că dacă au fost dobândite și câștigate întru dreptate și nu prin viclenie, bucurându-ne de ele cu cumpătare, astfel ca Domnul care ni le-a dăruit să vadă că nu ne satisfacem poftele, ci urmăm calea înțelepciunii, vom putea avea parte de tihnă, plăceri și bucurii pe lumea asta, iar pe cealaltă, cea veșnică, ne vom bucura mereu de roadele lor, acoperiți de glorie”.

AICI SE SFÂRȘEȘTE PRIMA CARTE A NOBILULUI ȘI NEÎNFRICATULUI CAVALER 289

AMADIS DE GAULA.

290

ÎNCEPE CARTEA A DOUA A NEÎNFRICATULUI ADAMIS DE GAULA Pentru că însemnatele întâmplări ce vor fi istorisite în cartea a patra a viteazului Amadis au început pe Insula Ferecată, așa cum se spune chiar acolo, se cuvine să arătăm în această a doua carte istoria acestei Insule Ferecate și cine a făcut acele vrăji în care insula a rămas cufundată. Și fiindcă așa începe cartea aceasta, trebuie să istorisim totul la locul cuvenit. În Grecia a domnit un rege, căsătorit cu o soră a împăratului de la Constantinopol, cu care a avut doi feciori foarte frumoși, dar mai frumos era cel mare, Apolidon pe numele lui, și, în vremea lui, nimeni nu l-a întrecut nici în putere, nici în vitejie. Acesta, aplecat fiind spre toate științele, cu mintea lui ascuțită ce rareori se împacă bine cu vitejia, a ajuns să cunoască atâtea lucruri, încât strălucea printre toți învățații vremii, ca luna între stele, dar mai cu osebire se pricepea la necromanție, deși se pare că prin această știință se pot săvârși lucruri cu neputință. Regele acesta, tatăl celor doi feciori, având multe bogății, dar zile puține, căci era bătrân-bătrân, văzându-se în pragul morții, a hotărât ca fiului său Apolidon, fiind cel mai mare, să-i rămână regatul, iar celuilalt, toate comorile și cărțile sale, ce erau nenumărate și prețuiau mult. Acesta, însă, nemulțumit de împărțeală, cu ochii înotând în lacrimi, i-a spus tatălui său că în felul acesta se socotește dezmoștenit. Tatăl, frângându-și mâinile, că altceva nu mai putea face, era cu inima tare grea. Dar acel vestit Apolidon, al cărui suflet era pregătit atât pentru marile bătălii cât și pentru fapte pline de virtute, văzând suferința tatălui său și nimicnicia fratelui său, pentru a-l liniști pe bătrân, a spus că el se va mulțumi cu bogățiile și cu cărțile și îi va lăsa fratelui său regatul, iar tatăl său, regele, întru totul mângâiat, cu lacrimi de mulțumire în ochi, l-a binecuvântat. Așa că Apolidon, intrând în stăpânirea marilor comori și a cărților, a poruncit să i se pregătească mai multe corăbii încărcate cu merinde și arme și s-a îmbarcat împreună cu mai mulți cavaleri viteji aleși de el însuși, și a pornit pe mare, fără un țel anume, lăsându-se călăuzit de întâmplare și de soartă care, văzând că prințul se lasă în voia ei, a vrut ca marea lui supunere 291

față de bătrânu-i părinte, arătată cu multă măreție și multă glorie, să-i fie răsplătită; așa că i-a trimis un vânt prielnic, care i-a dus flota, fără necazuri, până în imperiul Romei, unde împăratul l-a primit foarte bine. Și, pe când era acolo, aflându-se de marile sale fapte de arme săvârșite mai înainte, pe alte meleaguri, pentru care era preaslăvit și prețuit nespus, și adăugându-se la acestea cele săvârșite în împărăția Romei, o soră a împăratului, pe numele ei Grimanesa, a cărei mare faimă și frumusețe erau mai presus de ale tuturor celorlalte femei din lume, s-a îndrăgostit peste poate de el. Și cum și el o iubea pe cât era iubit, neavând niciunul nici celălalt vreo speranță că iubirea lor s-ar putea împlini în vreun chip, au hotărât amândoi ca Grimanesa să plece din palatul împăratului, fratele ei, și să se îmbarce pe corabia lui Apolidon, prietenul ei; și au pornit pe mare și au ajuns la Insula Ferecată, care era stăpânită de un uriaș sălbatic. Cum Apolidon acostase fără să știe ce ținut e acela, a poruncit să se ridice un cort cu un baldachin bogat, unde doamna să se odihnească, simțindu-se ea tare rău după călătoria pe mare. Dar, după scurtă vreme, s-a înfățișat uriașul cel sălbatic înarmat, și tare s-au mai speriat; după obiceiul insulei, ca să-și salveze doamna, dar și pe sine și pe însoțitorii săi, Apolidon s-a luptat cu uriașul. Și, învingându-l datorită nemaipomenitei sale bărbății și vitejii, lăsându-l mort pe câmpul de luptă, Apolidon a devenit stăpânul insulei și, după ce a văzut puternica fortăreață ce se înălța aici, nu s-a mai temut nici de împăratul Romei, ce se supărase pentru că îi luase sora, nici de nimeni altcineva pe lume. Pe insulă, cum uriașul era tare trufaș, toată lumea îl ura de moarte, așa că, după ce Apolidon s-a făcut cunoscut, foarte iubit a fost de supușii săi. După ce Apolidon a cucerit Insula Ferecată, așa cum ați auzit, a rămas pe ea șaptesprezece ani cu iubita lui, Grimanesa, bucurându-se unul de altul și potolindu-și dorințele pământești ce le nutriseră în sufletele lor. În tot acest timp, a ridicat palate frumoase, nu numai cu ajutorul bogățiilor sale, ci și a nesfârșitei sale științe, pe care cu greu le-ar fi înălțat orice alt împărat sau rege, oricât de bogat ar fi fost. La capătul acestor ani, murind împăratul Greciei fără moștenitori, grecii, cunoscând alesele însușiri ale lui Apolidon, cum era din același sânge și din aceeași stirpe cu împărații lor și după mamă și după tată, l-au ales pe el împărat, toți într-o voință și un glas, și au trimis soli pe insulă, aducându-i la cunoștință că vor să le fie împărat; Apolidon, văzând că i se oferă un imperiu atât de mare, cu toate că pe insula aceea se putea bucura de toate plăcerile vieții și știa că marile regate aduc mai mult trudă și osteneli decât bucurii și plăceri, iar acestea, când vin, sunt însoțite și de câte o băutură amară, urmând calea firească a muritorilor, ce nu sunt niciodată mulțumiți și sătui, a hotărât cu iubita lui să 292

primească imperiul ce li se oferea; ea, însă, îngrijată foarte pentru acel ținut atât de însemnat, Insula Ferecată, unde rămâneau lucruri atât de mărețe, stăpânită de acel vestit iubit al ei, cel mai viteaz cavaler din câți se aflau pe lume, și de ea care, asemeni lui, era socotită cea mai frumoasă dintre femei, și, pe deasupra, iubindu-se amândoi cu cea mai desăvârșită dragoste la care se poate ajunge în iubire, l-a rugat pe Apolidon ca, înainte de plecare, să facă astfel încât, cu marea lui știință, locul acela să nu fie stăpânit în vremuri viitoare decât de cineva care să se asemuiască lor, atât în iscusința faptelor de arme, cât și în cea a nemăsuratei frumuseți și a iubirii lor nestrămutate. Apolidon i-a spus: „Doamna mea, dacă asta vă e dorința, voi face astfel încât niciun domn ori doamnă să nu poată fi stăpân aici, decât dacă vor avea cu prisosință însușirile cerute de voi”. Și a pus să se ridice o boltă la intrarea într-o livadă cu pomi de tot soiul, iar în livadă patru încăperi bogate, construite într-un fel ciudat și împrejmuite astfel încât să nu se poată ajunge la ele decât trecând pe sub acea boltă. Deasupra intrării a pus să se așeze o statuie de aramă, înfățișând un bărbat cu o trâmbiță la gură, de parcă ar fi vrut să cânte. Într-una din încăperi, a așezat alte două statui, având chipurile lui și al iubitei sale, atât de asemănătoare la față și la statură cu ei, că păreau vii; și lângă ele a pus o bucată de matostat foarte deschis la culoare; apoi, cam la jumătate de săgeată de arbaletă a pus să se ridice, pe un loc deschis, un stâlp de fier de cinci coți înălțime și a spus: „De aici mai departe nu va trece bărbat sau femeie ce vor fi păcătuit în dragoste, pentru că statuia pe care o vedeți va suna din trâmbiță și se vor stârni asemenea flăcări mistuitoare și fum înfricoșător, încât nu vor mai ști de ei și vor fi azvârliți departe fără simțire. Dar dacă un cavaler, o doamnă ori o domnișoară din cei ce vor veni aici, vor fi demni de a merge până la capăt, datorită marii lor credințe în dragoste, cum am spus, vor putea intra fără nicio opreliște, căci statuia va cânta un cântec dulce, plăcut la ureche, și vor vedea chipurile noastre și numele lor apărând pe bucata de matostat, fără să știe cine le-a scris”. Și, luând-o de mână pe iubita lui, au trecut pe sub boltă, iar statuia a prins să cânte un cântec dulce; chipurile lor le-au apărut în fața ochilor, iar numele lor, săpate pe bucata de matostat. Ieșind de-acolo, Grimanesa a vrut să mai facă o încercare și a poruncit să treacă pe sub boltă mai multe doamne și domnișoare din suita ei, dar statuia a scos sunete îngrozitoare, însoțite de fum și flăcări, și toate au rămas pe loc fără simțire și au fost azvârlite de sub boltă; tot așa s-au petrecut lucrurile cu mai mulți cavaleri, astfel că, Grimanesa fiind acum sigură că nu e niciun pericol, râdea în hohote de ei, mulțumindu-i din inimă iubitului ei drag, Apolidon, pentru ceea ce făcuse ca să-i satisfacă dorința; iar apoi a spus: „Domnul meu, și ce se va întâmpla cu 293

frumoasa încăpere unde am avut parte de atâtea plăceri și desfătări?” „O să mergem acum acolo – a spus el – și veți vedea”. Așa că au urcat în încăperea aceea și Apolidon a poruncit să i se aducă doi stâlpi, unul de piatră și altul de aramă; pe cel de piatră l-a pus la cinci pași de ușa odăii, iar pe cel de aramă cinci pași mai încolo și i-a spus iubitei lui: „Acum, să știți că în această încăpere nu va putea intra niciun bărbat și nicio femeie, cu niciun chip și niciodată, până nu va sosi cavalerul care să mă întreacă în vitejie, ori femeia care să fie mai frumoasă decât voi. Dacă vor veni, însă, asemenea oameni, care să ne întreacă pe mine în faptele de arme și pe voi în frumusețe, vor putea intra fără nicio piedică”. Și a pus o tăbliță pe stâlpul de aramă, care glăsuia așa: „De aici mai departe vor trece doar cavalerii foarte viteji în luptă și fiecare va ajunge atât de departe pe cât de mare îi e vitejia”. Iar pe stâlpul de piatră a pus altă tăbliță pe care scria: „De aici înainte nu va trece decât cavalerul care îl va întrece în vitejie pe Apolidon”. Deasupra intrării în încăpere, a pus să se scrie: „Cel ce mă va întrece în vitejie, va pătrunde în această încăpere bogată și va fi stăpânul insulei, iar dintre doamnele și domnițele ce vor sosi, niciuna nu va putea intra, dacă nu o va întrece în frumusețe pe doamna mea”; și a făcut asemenea farmece, încât nimeni nu se putea apropia de încăpere până la mai mult de doisprezece pași de jur împrejur, iar în odaie nu se putea intra decât trecând de stâlpii de care ați auzit; apoi a poruncit ca insula să fie cârmuită de un guvernator, care să împartă dreptatea și să strângă dările și acestea să fie păstrate pentru acel cavaler ce va avea norocul să intre în odaie și să devină stăpânul insulei; și a mai poruncit ca cei ce vor da greș trecând pe sub bolta îndrăgostiților să fie izgoniți de pe insulă fără cruțare, iar cei ce vor izbândi, să fie slujiți cum se cuvine; de asemenea, a mai spus că acei cavaleri ce vor încerca să intre în odaie și nu vor putea trece de stâlpul de aramă, să-și lase armele și armurile acolo; celor ce vor trece un pic de stâlp să li se ia doar spadele, iar celor ce vor ajunge la stâlpul de piatră, să li se ia doar scuturile; iar dacă vor fi cavaleri ce vor trece și de acest stâlp, dar nu vor putea intra, acestora să li se ia pintenii; cât despre doamnele și domnițele ce vor ajunge acolo, acestora să nu li se ia nimic, dar să-și spună numele și acestea să fie scrise pe poarta castelului, arătându-se, în dreptul fiecăreia, până unde ajunsese; apoi a încheiat așa: „Când această insulă va avea un stăpân, se va rupe vraja pentru cavaleri și liberi vor putea trece de stâlpi și intra în încăpere, dar vraja va mai avea putere asupra femeilor, până ce nu va veni cea care, prin marea ei frumusețe, va duce încercarea la bun sfârșit și va trăi în încăperea cea frumoasă cu acel cavaler ce va fi câștigat insula”. Săvârșite toate acestea, Apolidon și Grimanesa, lăsând Insula Ferecată legată cu această vrajă, cum ați auzit, s-au îmbarcat pe corăbii și au ajuns în 294

Grecia, unde au domnit ca împărați și au avut copii ce au stăpânit împărăția după moartea lor. Dar acum, fără să mai vorbim despre asta, vă voi povesti ce-au mai făcut Amadis cu frații săi și cu Agrajes, vărul lui, după ce au plecat de la palatul frumoasei regine Briolanja.

295

• CAPITOLUL XLIV • Cum Amadis cu frații săi și cu Agrajes, vărul lui, au plecat spre locul unde se afla regele Lisuarte și cum le-a fost dat să ajungă pe Insula Ferecată cufundată în vrăji, ca să treacă prin încercările știute, și ce li s-a mai întâmplat acolo Amadis cu frații săi și cu Agrajes, vărul lui, își petreceau vremea cu noua regină Briolanja, în regatul Sobradisa, unde ea îi cinstea cum mai mult nu se poate, și toți cei din regat îi preamăreau; dar Amadis era toată vremea cu gândul la doamna sa, Oriana, și la marea ei frumusețe, și sufletul îi era atât de chinuit de mari frământări și tristeți și vărsa atâtea lacrimi, fie de dormea, fie de veghea, încât oricât ar fi vrut să se ascundă, toată lumea văzuse ce e cu el. Dar neștiind pricina, fiecare gândea altceva, pentru că pe cât de însemnat era motivul, pe atât de bine, cu multă judecată, știa el să-și păstreze taina, căci în inima lui erau adunate toate virtuțile. Dar cum inima lui mâhnită nu mai putea îndura atâta suferință, i-a cerut îngăduință prea frumoasei regine să plece împreună cu tovarășii săi; și au pornit cu toții la drum spre locul unde se afla regele Lisuarte, nu fără multă durere și amărăciune în sufletul celei care îl iubea mai mult decât pe sine însăși. Și, după ce au mers ei vreo câteva zile, mânați de aprigă dorință, soarta, fiindcă așa i-a fost pe plac, a vrut să-i pună piedici în drum și să-l facă să zăbovească mai mult decât ar fi vrut ori și-ar fi închipuit el, și o să auziți îndată cum; în calea lor, au dat peste un schit și, când să intre înăuntru să se roage, au văzut o domniță frumoasă, care tocmai ieșea din schit, însoțită de alte două domnișoare și de patru scutieri ce o păzeau; ei se aflau în drum și când domnița s-a apropiat de ei, i-a întrebat încotro merg. Amadis i-a răspuns: „Domniță, mergem la curtea regelui Lisuarte și, dacă într-acolo doriți să mergeți, vă vom însoți cu plăcere”. „Vă mulțumesc mult – a răspuns ea –, dar eu merg în altă parte. Cum v-am văzut, însă, în armuri, socotind că sunteți cavaleri porniți în căutare de aventuri, m-am hotărât să vă aștept și să vă întreb dacă vreunul dintre domniile voastre nu merge pe Insula Ferecată, să vadă ciudățeniile și minunățiile de-acolo, căci eu într-acolo merg și sunt fiica guvernatorului ce cârmuiește acum insula”. „Ah, Maică Precistă – a spus Amadis –, de multe ori am auzit vorbindu-se despre minunile din această insulă și, pe Dumnezeul meu, mi-am tot zis să mă duc 296

să o văd, dar până acum nu am izbutit”. „Bunule domn – a spus ea –, să nu vă pară rău că n-ați ajuns până acum, că mulți alții au avut aceeași dorință ca voi și, când s-au hotărât să și-o îndeplinească, n-au mai plecat de-acolo atât de veseli pe cât sosiseră”. „E-adevărat ce spuneți – a zis el –, din câte am auzit și eu; dar, ne-am abate mult de la drumul nostru dacă am merge până acolo?” „Ar fi un ocol de două zile”, a spus ea. „În partea aceasta a mării celei mari se găsește, deci, Insula Ferecată – a spus el –, unde se află bolta vrăjită a iubiților credincioși, pe sub care nu poate trece niciun bărbat și nicio femeie dacă l-a trădat pe cel de care s-a îndrăgostit pentru prima dată”. „Așa e, întradevăr – a spus domnișoara –, și mai sunt pe insulă și alte minunății”. Agrajes le-a spus, atunci, tovarășilor săi: „Nu știu ce aveți voi de gând, dar eu vreau să merg cu această domniță, să văd minunile din această insulă”. Ea a spus: „Dacă sunteți un iubit atât de credincios încât să puteți trece pe sub bolta fermecată, o să vedeți frumoasele chipuri al lui Apolidon și al Grimanesei și numele vostru scris pe o piatră unde nu mai sunt decât alte două nume, deși au trecut o sută de ani de când dăinuie vraja”. „Pe Dumnezeul meu – a spus Agrajes –, dacă nu voi încerca să văd de pot fi al treilea”. Amadis, care nutrea, de asemenea, speranța să treacă cu bine prin acea încercare, după cum își simțea inima, le-a spus fraților săi: „Noi nu suntem îndrăgostiți, dar socotesc că ar fi bine să-l însoțim pe vărul nostru care iubește și își simte sufletul înflorind”. „Să dea Dumnezeu – au spus ei – să-i fie bine”. Și toți patru au pornit împreună cu domnișoara aceea spre Insula Ferecată. Don Florestan i-a spus lui Amadis: „Domnule, eu, cu toate că am cutreierat multe pământuri, n-am auzit niciodată nimic despre această insulă, pe când voi, se pare că știți de ea”. „Mi-a vorbit de ea – a spus Amadis – un cavaler tânăr, pe care îl iubesc foarte mult, Arban, regele din Norgales, ce a trecut prin multe aventuri și a stat și pe această insulă, străduindu-se să vadă minunățiile de acolo și să treacă prin acele încercări, dar n-a izbutit să le ducă până la capăt și a plecat de-acolo rușinat foarte; dar domnișoara aceasta vă poate istorisi totul, de vreme ce locuiește acolo și este fiica celui ce cârmuiește insula”. Don Florestan, atunci, i-a spus domnișoarei: „Prietenă și doamnă, rogu-vă, în numele credinței datorate lui Dumnezeu, spuneți-mi tot ce știți despre această insulă, căci drumul e lung și avem vreme”. Atunci, ea i-a povestit toată istoria pe care ați auzit-o, fără să uite nimic, iar ei nu numai că s-au minunat de asemenea lucruri ciudate, dar tare au mai vrut să treacă prin acele încercări, ca toți oamenii ale căror suflete tari nu sunt mulțumite decât atunci când încearcă acolo unde alții au dat greș, cu dorința de a le duce la bun sfârșit și fără să se teamă de nicio primejdie. 297

Și, așa cum vă spun, au umblat ei până când, pe la apusul soarelui, au intrat într-o vale unde, pe o pajiște, au văzut mai multe corturi cu oameni în jur, ce păreau a se odihni și, printre ei, un cavaler cu straie bogate, ce părea să fie mai marele celorlalți. Domnișoara le-a spus: „Priviți, domnilor, acela este tatăl meu și vreau să mergem la el pentru a vă arăta cinstea ce vi se cuvine”. Și, luând-o înainte, i-a spus cavalerului care e dorința celor patru tovarăși; acesta le-a venit în întâmpinare, pe jos, cu toți însoțitorii săi; după ce i-a salutat, i-a rugat să intre într-un cort și să-și scoată armurile, pentru ca, a doua zi, să meargă la castel și să se supună încercărilor. Ei au încuviințat și, după ce și-au scos armurile și au cinat, fiind slujiți cum nu se poate mai bine, s-au odihnit peste noapte și, a doua zi de dimineață, împreună cu guvernatorul și o parte din oamenii săi, au pornit spre castel pe singurul drum ce ducea spre insulă, o limbă de pământ nu mai lungă de o aruncătură de săgeată, restul ținutului fiind înconjurat de mare; insula avea șapte leghe lungime și cinci lățime și pentru că era înconjurată de ape, dar legată prin această mică fâșie de pământ i s-a spus Insula Ferecată. Ajunși la castel, de cum au intrat pe poartă, într-o încăpere mare, cu ușile deschise, au văzut multe scuturi așezate pe trei rânduri; mai bine de vreo sută erau așezate pe niște lavițe; deasupra lor, mai sus, se aflau alte zece și, pe o altă poliță, deasupra celor zece, se aflau alte două, dintre care unul era pus mai sus decât celălalt cu mai bine de o jumătate de scut. Amadis a întrebat de ce le așezaseră așa și i s-a răspuns că fuseseră puse așa după vitejia cavalerilor ce le purtaseră și voiseră să intre în încăperea vrăjită; astfel, scuturile celor ce nu ajunseseră la stâlpul de aramă se aflau jos, pe lavițe, iar cele zece aflate mai sus erau ale celor ce ajunseseră la stâlp; ultimele două erau, cel mai de jos, al unui cavaler ce trecuse de stâlpul de aramă, dar nu ajunsese la celălalt, și cel mai de sus, al unui cavaler ce ajunsese la stâlpul de piatră, dar nu putuse trece mai departe. Amadis s-a apropiat de scuturi să vadă de cunoaște pe vreunul din cavalerii ce trecuseră pe-acolo, căci pe fiecare era o tăbliță ce spunea al cui a fost; s-a uitat la cele zece și, printre ele, a văzut unul pus mai sus decât celelalte, având ca herb un câmp negru și un leu tot negru, dar cu ghearele și dinții albi și botul roșu și a recunoscut scutul lui Arcalaus; apoi a privit scuturile de deasupra și a văzut că cel mai de jos avea ca herb un câmp siniliu și un uriaș căruia un cavaler îi tăia capul și și-a dat seama că e scutul regelui Abies al Irlandei, care trecuse pe aici cu doi ani înainte de a se lupta cu Amadis; celălalt scut avea ca herb tot un câmp siniliu și trei flori de aur; pe acesta nu l-a recunoscut, dar a citit tăblița pusă pe el, ce spunea: „Acest scut aparține lui don Cuadragante, fratele regelui Abies al Irlandei”; acesta venise din ținuturile sale în Marea Britanie ca să se lupte cu Amadis și să răzbune moartea fratelui său, regele 298

Abies; și nu trecuseră nici douăsprezece zile de când se supusese acelei încercări și ajunsese la stâlpul de marmură, până unde nu ajunsese până atunci niciun cavaler. De cum a văzut scuturile, Amadis tare s-a temut de această încercare, de vreme ce asemenea cavaleri nu izbutiseră s-o ducă la capăt. Apoi au ieșit toți din încăpere și s-au dus la bolta iubiților credincioși și, ajungând în locul de unde nu se putea trece mai departe, Agrajes a descălecat și, după ce s-a rugat Domnului, a spus: „Iubire, dacă ți-am fost credincios, amintește-ți de mine”; apoi a pășit mai departe și, când a ajuns sub boltă, statuia de deasupra a început un cântec atât de dulce, încât Agrajes și toți câți îl auzeau încercau o mare desfătare; Agrajes a ajuns apoi în încăperea unde se aflau chipurile lui Apolidon și al Grimanesei, ce i-au părut într-adevăr vii, și, privind bucata de matostat, a văzut două nume și apoi numele său; pe piatră stătea scris mai întâi: „Prin această încercare a trecut cu bine Mandanil, fiul ducelui de Burgundia”, și apoi „Acesta este don Bruneo de Bonamar, fiul lui Vallados, marchiz de Troque”; și la sfârșit: „Acesta este Agrajes, fiul lui Languines, regele Scoției”; acest Mandanil a iubit-o pe Guinda Flamanda, doamnă de Flandra; iar don Bruneo, care trecuse prin această încercare cu opt zile în urmă, o iubea pe Melicia, fiica regelui Perion din Gaula, sora lui Amadis. După ce Agrajes a trecut pe sub bolta iubiților credincioși, Amadis i-a întrebat pe frații săi: „Vă supuneți și voi acestei încercări?” „Nu – au răspuns ei –, căci nu suntem atât de înrobiți iubirii, încât să merite”. „Atunci – a spus Amadis –, rămâneți voi doi împreună, iar eu o să-i țin de urât vărului meu, Agrajes, de voi putea”. Și, lăsându-și armele și calul în grija scutierului său, Gandalin, a pornit cât mai repede cu putință, fără nicio teamă, căci știa că nu greșise față de doamna sa nu numai cu fapta, dar nici măcar cu gândul, și, de cum a ajuns sub boltă, statuia a prins să cânte un cântec mult mai dulce decât cel cântat pentru alții și din trâmbița sa răsăreau flori frumoase ce răspândeau miresme îmbătătoare și apoi cădeau pe jos într-un covor gros, cum nu se mai întâmplase niciodată până atunci când trecuse un cavaler pe sub boltă; apoi a intrat în încăperea unde se aflau chipurile lui Apolidon și al Grimanesei, pe care le-a privit cu multă bucurie, părându-i-se foarte frumoase și pline de prospețime, de-a fi zis că sunt vii; Agrajes, care știa câte ceva despre iubirea lui, a venit spre el din livada unde se plimba, privind ciudățeniile de-acolo și, îmbrățișându-l, i-a spus: „Domnule și vere, de-acum înainte n-avem motiv să ne mai tăinuim iubirea”; Amadis, însă, nu i-a răspuns și, luându-l de mână, s-au dus împreună să privească acele locuri atât de încântătoare și pline de desfătare. Don Galaor și Florestan, care îi așteptau afară, văzând că întârzie, s-au hotărât să meargă să vadă încăperea fermecată și l-au rugat pe Ysanjo, 299

guvernatorul, să le-o arate. El le-a spus că o face cu multă plăcere și, luându-i cu el i-a dus să le arate odaia pe dinafară, precum și stâlpii de care ați auzit; don Florestan a spus: „Domnule și frate, ce aveți de gând să faceți?” „Nimic – a spus el –, fiindcă niciodată nu mi-a plăcut să am de-a face cu vrăjitorii”. „Atunci, odihniți-vă – a spus don Florestan –, că eu vreau să văd de ce sunt în stare”. Și, înălțând o rugă Domnului, cu scutul în față și cu spada în mână, a pornit înainte și, după ce a pășit în spațiul oprit, a simțit cum e lovit din toate părțile cu lănci și spade, atât de năprasnic și necontenit, că i se părea că niciun om n-ar putea îndura așa ceva, dar, cum era puternic și cu inimă vitează, a continuat să meargă înainte, împărțind lovituri de spadă în stânga și-n dreapta, părându-i-se că izbește în cavaleri în armură și că spada nu taie. Așa a trecut de stâlpul de aramă și a ajuns până la cel de marmură, unde s-a prăbușit și n-a mai putut înainta, atât de vlăguit se simțea și nu mai știa de el de parcă ar fi fost mort; și iute a fost azvârlit afară din locul acela, cum se întâmpla cu toți. Văzându-l în asemenea stare, lui don Galaor tare milă i s-a mai făcut de el și a spus: „Cu toate că nu voiam să mă supun acestei încercări, trebuie să am și eu partea mea de primejdie”; și, poruncindu-le scutierilor și piticului să nu se îndepărteze de el și să-l stropească cu apă rece pe față, și-a luat armele și, înălțând o rugăciune lui Dumnezeu, s-a îndreptat spre ușa încăperii; de îndată a simțit din toate părțile lovituri cumplite și grele și, cu mult chin, a ajuns la stâlpul de marmură, pe care l-a cuprins cu brațele și s-a oprit oleacă; dar când a făcut următorul pas, a fost atât de copleșit de lovituri încât, nemaiputând îndura, s-a prăbușit la pământ ca don Florestan, atât de năucit, că nu mai știa de e mort sau viu, și iute a fost azvârlit afară de-acolo, ca și ceilalți. Amadis și Agrajes, care umblaseră o bună bucată de vreme prin livadă, sau întors în odaia cu statuile și au văzut că pe matostat apăruse scris: „Acesta este Amadis de Gaula, îndrăgostitul credincios, fiul regelui Perion din Gaula”. Și pe când citeau cu mare plăcere, s-a apropiat de gard Ardian, piticul, strigând în gura mare: „Domnule Amadis, săriți că frații voștri sunt morți”. Cum a auzit asta, Amadis a ieșit iute de-acolo, urmat de Agrajes și, întrebându-l pe pitic ce vrea să spună, acesta i-a răspuns: „Domnule, frații voștri au încercat să intre în odaia vrăjită și n-au izbutit, iar acum, parc-ar fi morți”. Așa că, pe loc, au încălecat pe cai și s-au dus spre ei, găsindu-i tare pieriți, cum v-am spus, dar reveniți la viață, cât de cât. Agrajes, inimă mare, a descălecat de-ndată și cât mai iute cu putință a pornit spre încăpere cu spada în mână, pălind în dreapta și-n stânga, dar forțele nu i-au fost de-ajuns pentru a îndura loviturile primite și s-a prăbușit între stâlpul de aramă și cel de marmură, zdrobit ca și ceilalți și a fost scos afară. Amadis a început să 300

blesteme venirea lor acolo și i-a spus lui don Galaor, care își venise în fire aproape pe de-a-ntregul: „Frate, nu pot să-mi feresc trupul de primejdiile prin care ați trecut voi”. Galaor a vrut să-l oprească, dar el și-a luat repede armele și a pornit, rugându-se lui Dumnezeu să-l ajute; când a ajuns la hotarul locului fermecat, s-a oprit o clipă și a spus: „Oh, doamna mea Oriana! De la voi îmi vin întreaga putere și curajul; amintiți-vă de mine în acest ceas când am atâta nevoie de fermecătoarea voastră amintire”; și, de îndată, a pășit mai departe și s-a simțit lovit groaznic din toate părțile, dar a ajuns la stâlpul de marmură; când a trecut de el, i s-a părut că lumea întreagă îl atacă și a auzit mare larmă de glasuri, de parcă se scufunda pământul, și o voce care zicea: „Dacă îl întoarceți din drum pe acest cavaler, nu se află altul pe lume, în zilele noastre, să poată intra aici”; cu tot chinul, el continua să meargă înainte, căzând uneori în mâini, alteori în genunchi, iar spada, cu care dăduse multe lovituri, îi căzuse din mână și îi atârna de cureaua petrecută pe umăr, dar nu reușea să mai ajungă la ea. Așa a ajuns la ușa încăperii și a văzut o mână ce s-a întins și a apucat-o pe a lui, conducându-l înăuntru; apoi a auzit o voce care a spus: „Bun venit cavalerului care, întrecându-l în vitejie pe cel ce a făcut aceste vrăji și n-a avut pereche în vremea sa, va fi stăpânul acestui loc”. Mâna aceea i s-a părut mare și osoasă, ca de om bătrân, ieșind dintr-o mânecă de brocart verde, dar, de cum a intrat în odaie, i-a dat drumul și n-a mai văzut-o, iar el s-a simțit deodată odihnit și cu puterile redobândite, așa că, scoțându-și scutul de după gât și coiful din cap, și-a vârât spada în teacă și i-a mulțumit doamnei sale Oriana pentru acea victorie câștigată datorită ei. În vremea aceasta, toți cei din castel care auziseră glasul ce îi încredința lui Amadis stăpânirea insulei și îl văzuseră intrând în încăpere, au început să spună cu glas tare: „Doamne, să aducem laude lui Dumnezeu că s-a împlinit ceea ce doream atât de mult”. Cei doi frați, mai întremați, văzând că Amadis dusese la bun sfârșit ceea ce toți ceilalți nu izbutiseră, s-au bucurat nespus, căci îl iubeau mult, și au cerut să fie duși și ei în încăperea aceea, unde au venit și guvernatorul cu toți ai săi să-i sărute mâna lui Amadis, recunoscându-l ca stăpân. Când au văzut toate bogățiile și lucrurile nemaipomenite din acea odaie, au rămas uluiți, căci locul acesta unde locuiseră Apolidon și iubita lui nu semăna deloc cu încăperile de pe acolo, având o asemenea formă că nimeni n-ar fi izbutit să construiască așa ceva și nici să priceapă cum s-ar putea construi; odaia era astfel făcută, încât dinăuntru se putea vedea limpede ce se petrece afară, dar cei de afară nu puteau vedea cu niciun chip ce e înăuntru. Cavalerii au rămas cu toții acolo o bucată de vreme, tare bucuroși că în neamul lor au un bărbat ce îi întrecuse în vitejie pe toți ceilalți câți trăiau pe lume în zilele lor, și câți trăiseră în 301

ultima sută de ani, iar cei de pe insulă se bucurau că au un stăpân cu care nădăjduiau să trăiască fericiți și care să mai stăpânească, de-acum înainte, multe alte meleaguri. Ysanjo, guvernatorul, i-a spus lui Amadis: „Domnule, bine ar fi acum să vă ospătați și să vă odihniți, căci mâine vor veni toți gentilomii ținutului să vi se închine și să vă recunoască drept stăpân”. După care au plecat de-acolo și au intrat în altă odaie mare, unde au mâncat bucatele ce li se pregătiseră și apoi s-au odihnit; a doua zi, au sosit cu multă larmă, veselie și petreceri toți oamenii de seamă ai insulei să-l recunoască pe Amadis drept stăpân și să-i jure credință ca vasali, cu toate chezășiile ce se obișnuiau în partea locului la vremea aceea. Așa cum ați aflat din poveste, Insula Ferecată a fost câștigată de Amadis după un veac de când acel chipeș Apolidon o lăsase legată cu vrăji și toți au fost martori că în tot acest răstimp nu ajunsese acolo niciun cavaler care să-l întreacă în vitejie. Și de a dobândit glorie și faimă nemăsurate în urma acestui fapt, să judece cei ce au săvârșit mărețe fapte de arme, învingători și învinși, primii, încercând simțămintele încercate de cavalerul Amadis, iar ceilalți, ce speraseră să fie victorioși și s-au văzut înfrânți, plângându-și nenorocirea. Dar, dintre aceste două căi de urmat, care să fie cea mai bună? Eu spun, desigur, că prima, cum slăbiciunea omenească nu are măsură, poate duce, o dată cu trufia, la săvârșirea unor mari păcate, iar a doua, poate duce la mare deznădejde. Cine va alege calea de mijloc pentru a-i fi mai ușor, acea învățătură înțeleaptă de la Dumnezeul adevărat dată tuturor oamenilor în legătură cu viața, potrivit căreia, belșugul și sărăcia nu sunt veșnice, întărindu-și și instruindu-și sufletul, va fi stăpân și pe una și pe alta. Acela va putea ajunge să găsească fericirea; dar o va găsi Amadis de Gaula, acum, când soarta schimbătoare îi pregătește veninul și otrava ce le ascunsese în mijlocul atâtor bucurii și a acestei măreții? Eu cred că nu, ci, mai degrabă, așa cum, până aici fără măsură, a avut parte numai de lucruri bune, fără a-i sta vreo piedică în cale ori a avea a se înfrunta cu soarta, tot astfel, fără măsură, sufletul și mintea lui vor fi învinse de prea mult bine și nu-i vor fi de folos nici puterea armelor, nici amintirea doamnei sale, nici marea lui vitejie, ci doar nemăsurata milă a Domnului, lăsată pe lumea asta pentru a-i mângâia pe păcătoșii și pe cei mâhniți, așa cum vă voi povesti acum, mai întâi întâmplările triste și apoi cele vesele. Cum am spus și mai înainte, în prima parte a acestei însemnate istorii, Oriana era stăpânită de furie și înverșunare, din pricina celor spuse de pitic în legătură cu spada ruptă în bucăți și era atât de tulburată, încât prea puține roade au dat sfaturile înțelepte ale Mabiliei și ale domnișoarei din Danemarca; acum o să vă istorisesc ce s-a mai întâmplat cu ea; din ziua 302

aceea, stăpânită tot mai mult de patimă, și-a schimbat felul de a fi și nu mai stătea cu prietenele ei, îndepărtându-se ca o sălbatică de ele și mai tot timpul vrând să fie singură, frământându-se cum să se răzbune și să-l pedepsească pe cel ce o făcea să sufere și zicându-și că, de vreme ce el nu este de față, în absența lui se cuvine să-i dea de știre despre gândurile ei în scris; și, cum se afla singură în cămara ei, scoțând cerneală și pergament dintr-un sipet, i-a scris o carte lui Amadis ce glăsuia așa:

Cartea pe care doamna Oriana i-a trimis-o iubitului ei Amadis „Mâhnirea mea plină de furie, însoțită de multă cugetare, fac ca mâna mea slabă să spună împotriva voastră ceea ce inima mea tristă nu poate ascunde, fățarnic și necredincios cavaler Amadis de Gaula, căci îmi este cunoscută necredința și nestatornicia pe care mi-ați arătat-o mie, cea mai nefericită și nedreptățită de soartă dintre toate femeile de pe lume, lipsindu-mă de dragostea voastră pe mine, care vă iubeam mai mult decât orice pe lume, și dăruindu-i-o aceleia a cărei vârstă a fost de-ajuns ca să o îndrăgiți, fără să-i cunoașteți înțelepciunea; și cum inima mea înrobită nu are cum să se răzbune altfel, vreau să alung din mine toată nemăsurata și zadarnic risipita mea iubire pentru voi. Căci mare greșeală ar fi să iubesc pe cel ce, neiubindu-mă pe mine, n-ar mai iubi nimic din ceea ce doresc și iubesc. Oh, cât am greșit lăsându-mi inima înrobită, căci drept răsplată pentru suspinele și patima mea, sunt înșelată și nefericită! Și fiindcă înșelăciunea voastră este cunoscută, să nu mai apăreți în fața ochilor mei, oriunde m-aș afla. Pentru că știu foarte bine că iubirea mea înflăcărată pentru voi s-a preschimbat în mânie și cruntă înverșunare, din pricina voastră; așa că duceți-vă, cu credința voastră frântă și cu știutele vicleșuguri, să înșelați altă femeie nenorocită ca mine, căci și eu cucerită am fost de vorbele voastre înșelătoare, și nu voi asculta niciun fel de cuvinte de iertare ori făgăduieli, ci, mai curând, îmi voi plânge soarta nefericită își îmi voi pune capăt vieții, fără să vă văd, o dată cu trista mea jelanie.” Sfârșind scrisoarea, a închis-o, i-a pus pecetea prea bine cunoscută lui Amadis și apoi a scris deasupra: „Eu sunt domnița rănită de o spadă în inimă, iar voi sunteți cel ce m-a rănit”. Și, chemându-l în mare taină pe un paj, pe numele său Durin, frate cu domnișoara din Danemarca, i-a poruncit să nu-și afle odihnă până nu va ajunge în regatul Sobradisa, unde îl va găsi pe Amadis și să-i dea acea carte, luând seama cum se va schimba la față când 303

o va citi; și să nu primească niciun răspuns de la el, chiar de va vrea să-i dea, dar să stea în preajma lui toată ziua aceea.

304

• CAPITOLUL XLV • Cum a pornit la drum Durin cu cartea Orianei pentru Amadis și cum acesta, citind-o, a lăsat totul și plin de deznădejde a plecat pe ascuns într-un codru Durin, împlinind porunca Orianei, a plecat imediat, călare pe un cal foarte iute, așa că, la capătul a zece zile, a ajuns la Sobradisa, unde se afla frumoasa regină Briolanja care, după ce a văzut-o, i s-a părut cea mai frumoasă femeie din câte cunoscuse, după Oriana; de la ea a aflat că Amadis cu frații săi și cu vărul lui primar, Agrajes, plecaseră de-acolo cu două zile înainte de sosirea lui. El, mergând pe urmele lor, a tot umblat, până ce a ajuns la Insula Ferecată, la vremea când Amadis pășea pe sub bolta iubiților credincioși și a văzut cum statuia îl întâmpinase mai frumos decât pe toți ceilalți și cu toate că Amadis ieșise apoi de-acolo, în urma veștilor despre frații săi, și îl văzuse pe Durin cu Gandalin, pajul nu i-a dat scrisoarea, după cum nu i-a dat-o nici mai târziu, după ce a intrat în odaia vrăjită și a fost recunoscut de toți drept stăpân; asta o făcuse la sfatul lui Gandalin care, aflând că scrisoarea este de la Oriana, temându-se de ce ar putea scrie aceasta, fie vesel, fie trist, știind prea bine că între a primi ținutul acela și orice alt necaz ori încurcătură ar fi avut ea, stăpânul său ar fi abandonat totul, nu numai ținutul acela, ci întreaga lume de-ar fi fost a lui, pentru a împlini porunca ei. Dar după ce lucrurile s-au liniștit, Amadis a poruncit să fie chemat Durin, ca să afle vești de la curtea regelui Lisuarte; acesta i s-a înfățișat și amândoi au pornit să se plimbe printr-un parc foarte îmbietor; și cum era departe de frații săi și de toți ceilalți ce îl înconjurau, Amadis l-a întrebat dacă vine de la curtea regelui Lisuarte și ce noutăți mai sunt pe-acolo. Durin i-a răspuns: „Stăpâne, am lăsat curtea așa cum o știți de când ați plecat voi, dar am venit aici din porunca stăpânei mele, Oriana, și din această carte veți afla pricina”. Amadis a luat cartea și, deși inima îi era plină de bucurie că o primise, temându-se ca Durin să nu afle nimic din taina sa, și-a ascuns bucuria cât mai mult, dar nu același lucru a putut face cu tristețea ce l-a cuprins când a citit vorbele aspre și înfricoșătoare așternute pe hârtie; și nu i-au fost deajuns nici curajul, nici judecata pentru a nu arăta limpede că a fost lovit ca de o moarte cumplită, căci de atâtea lacrimi și suspine părea că inima i s-a frânt în bucăți, rămânând fără vlagă și fără simțire, de parcă sufletul i s-ar fi despărțit de trup. Durin, care habar nu avea ce e scris în carte, văzând ce se petrece, plângând amarnic, se blestema pe el și norocul lui, și blestema 305

moartea că nu venise să-l ia mai înainte. Amadis, nemaiputându-se ține pe picioare, s-a așezat jos pe iarbă și a luat cartea ce-i căzuse din mâini; și când a văzut că deasupra scrie: „Eu sunt domnița rănită de o spadă în inimă, iar voi sunteți cel ce m-a rănit”, mâhnirea lui a fost atât de cruntă, încât pentru o vreme și-a pierdut cunoștința; Durin s-a înspăimântat foarte și a vrut să-i cheme pe frații lui Amadis, dar dându-și seama că asemenea lucruri trebuie păstrate în taină, s-a temut să nu-l supere și mai tare; Amadis, după ce și-a mai venit în simțiri, a spus cu mare durere: „Doamne, Dumnezeule, de ce ai vrut să-mi iei viața fără să o merit?”; iar apoi a adăugat: „Ah, credință! Ce răsplată groaznică îi dai celui ce nu ți-a greșit niciodată, făcând-o pe doamna mea să nu mai creadă în mine, când știi că aș înfrunta moartea de mii de ori la porunca ei”; și, întorcând cartea, a mai spus: „Tu ești pricina sfârșitului meu dureros și pentru a-l grăbi te voi lua cu mine”; și, băgându-și cartea Orianei în sân, i-a spus lui Durin: „Ți s-a poruncit să mai îmi spui și altceva?” „Nu”, a grăit el. „Atunci, o să duci un răspuns”, a spus Amadis. „Nu pot, stăpâne – a răspuns el –, căci nu mi s-a îngăduit”. „Dar Mabilia și sora ta nu ți-au spus nimic pentru mine?” „N-au știut de plecarea mea – a răspuns Durin –, pentru că stăpâna mi-a poruncit să nu le spun nimic.” „Ah, Sfântă Fecioară, ajută-mă! – a spus Amadis. Acum înțeleg că nenorocirea mea n-are leac”. Apoi s-a dus la un pârâiaș ce izvora acolo și, spălându-și fața și ochii, i-a spus lui Durin să-l cheme pe Gandalin și să vină singuri. El a făcut întocmai și, când s-au întors, l-au găsit ca mort și așa a zăcut o bună bucată de vreme, iar când și-a venit în simțiri, a cerut să vină la el Ysanjo, guvernatorul; când acesta a sosit, i-a spus: „Vreau să-mi făgăduiți pe cinstea voastră de cavaler că până mâine, după ce frații mei vor fi ascultat liturghia, nu veți spune nimic din ceea ce veți vedea acum”. Guvernatorul a făgăduit, iar Amadis le-a cerut același lucru și celor doi scutieri. Apoi i-a poruncit lui Ysanjo să deschidă pe ascuns poarta castelului, iar lui Gandalin să-i scoată afară armele și calul, fără să-l vadă nimeni. Ei au plecat să-i îndeplinească poruncile, iar el a rămas cu gândul la visul pe care îl avusese în noaptea dinainte, când se făcea că se află pe culmea unui deal acoperit de copaci, călare și în armură, și în jurul lui mulțime de oameni ce se veseleau foarte; și printre oameni își făcea loc spre el un bărbat care îi spunea: „Seniore, luați și mâncați din acest cufăraș”; și îi dădea să mănânce ceva ce i se părea cel mai amar lucru ce se poate afla și simțindu-se, apoi, tare vlăguit și copleșit de mâhnire, lăsa din mână frâul calului și acesta o apuca încotro îi era voia, în vreme ce lumea din jur, veselă mai înainte, devenea atât de tristă, că i se făcea milă de ea. Dar calul se îndepărta cu el printre copaci, ajungea într-un loc unde erau niște pietre înconjurate de apă și, lăsându-și acolo calul și 306

armele, el intra în apă, de parcă nădăjduia să-și afle astfel odihnă; dar se apropia de el un om bătrân, îmbrăcat în rasă călugărească și, venind lângă el, îl lua de mână, arătându-i milă și îi spunea niște vorbe într-o limbă pe care nu o înțelegea; și aici se trezise, iar acum i se părea că, deși socotise visul fără rost, era foarte adevărat; și așa a stat o vreme pe gânduri și, apoi, luându-l pe Durin cu sine, vorbind cu el și ascunzându-și chipul de frații săi și de ceilalți, ca să nu îi citească frământarea, – s-a îndreptat spre poarta castelului, unde se aflau feciorii lui Ysanjo, ce țineau poarta deschisă, iar afară îl aștepta Ysanjo, căruia Amadis i-a spus: „Veniți cu mine și lăsați-i pe fiii voștri aici, dar faceți astfel încât să nu spună nimic din ce s-a întâmplat acum”. Și au pornit amândoi spre schitul ce se afla la poalele unei stânci, însoțiți de Gandalin și de Durin. Amadis mergea oftând și gemând cu atâta jale și durere, încât cei de lângă el erau, la rândul lor, cuprinși de durere văzându-l astfel; apoi și-a îmbrăcat armura și l-a întrebat pe Ysanjo ce hram are biserica. El i-a răspuns că e închinată Fecioarei Maria și că adesea se săvârșeau minuni în această biserică. Amadis a intrat înăuntru și, îngenunchind și plângând, a spus: „Fecioară Maria, făcătoare de bine și vindecătoare a celor îndurerați, ție, Sfântă Fecioară, mă rog, să-mi vii în ajutor cu slăvitul tău Fiu, care să aibă milă de mine; iar dacă voia lui este să nu-mi vindece trupul, să se milostivească de sufletul meu, în aceste din urmă zile, căci altceva decât moartea nu mai aștept”; apoi l-a chemat pe Ysanjo și i-a spus: „Vreau să-mi făgăduiți pe cinstea voastră de cavaler că veți face ceea ce vă voi cere”; și, întorcându-se spre Gandalin, l-a luat în brațe plângând în hohote și l-a ținut așa o vreme fără să poată vorbi, iar apoi i-a spus: „Bunul meu prieten Gandalin, tu și eu am supt același lapte și am crescut împreună; în viață am fost întotdeauna nedespărțiți, și niciodată când m-am aflat la greu sau în primejdie n-ai lipsit de lângă mine; tatăl tău m-a salvat din valurile mării când eram un boț de carne de-abia născut și părinții tăi m-au crescut cum își cresc fiul prea iubit un tată și o mamă. Iar tu, prietene credincios, niciodată nu te-ai gândit la altceva decât să mă slujești; am nădăjduit că Dumnezeu îmi va da destulă cinstire pentru a te putea răsplăti în vreun fel pentru meritele tale, dar, iată, m-a lovit această nenorocire, pe care o socotesc mai cumplită decât moartea, și e mai bine să ne despărțim; nu am altceva să-ți las decât această insulă și îi poruncesc lui Ysanjo și tuturor celorlalți ca, în numele recunoștinței pe care mi-o poartă, atâta vreme cât vor ști de soarta mea, să te socotească seniorul lor și cu toate că îți las acest ținut în stăpânire ție, poruncesc ca atâta vreme cât vor mai avea zile, să se bucure de el tatăl și mama ta și apoi să fie al tău cu totul. Asta pentru felul cum m-au crescut, căci soarta nu mi-a lăsat timp să-i răsplătesc așa cum merită și cum aș fi dorit”. Apoi i-a spus lui Ysanjo ca din 307

dările strânse pe care le păstra, să ridice acolo, lângă acel schit, o mănăstire cu hramul Sfintei Maria, unde să poată locui treizeci de călugări și să le asigure acestora un trai îndestulat. Gandalin a spus: „Stăpâne, niciodată nu v-a trecut prin minte să vă despărțiți de mine, dar eu n-o voi face pentru nimic în lume; și de muriți, nici eu nu mai vreau să trăiesc, căci după moartea voastră nu mai vreau să am parte de la Dumnezeu nici de cinste, nici de ținuturi pe care să le stăpânesc, iar acesta, pe care mi-l dați, dați-l mai bine unuia dintre frații voștri, căci eu nu-l voi primi și nici trebuință nu-mi face”. „Taci, pentru Dumnezeu – a zis Amadis –, nu mai spune asemenea prostii și nu mă mâhni, căci n-ai făcut-o niciodată; împlinește-mi dorința, că frații mei sunt norocoși și atât de iscusiți în meșteșugul armelor, încât ușor vor putea câștiga pământuri întinse și ținuturi întregi nu numai pentru ei, ci și pentru alții”. Apoi a mai spus: „Ah, Ysanjo, bunule prieten, tare rău îmi pare că nu mai am vreme să vă răsplătesc așa cum meritați, dar vă las cu niște oameni care o vor face pentru mine”. Ysanjo i-a răspuns plângând: „Seniore, rogu-vă, luați-mă cu voi și vă voi fi alături întotdeauna și asta să fie răsplata pe care vreți să mi-o dați”. „Prietene – a spus Amadis –, sunt sigur că așa ați face, dar în această nenorocire nu mă poate ajuta decât Dumnezeu și vreau să mă las călăuzit de mila lui, fără să mă însoțească nimeni”; apoi i-a spus lui Gandalin: „Prietene, dacă vrei să devii cavaler, poți deveni chiar acum, primind armele mele, căci pe bună dreptate ți se cuvin ție, după cât de bine mi le-ai păstrat, iar mie oricum nu îmi mai folosesc; ori, mai bine, să te facă fratele meu, don Galaor, cavaler; să-i spună Ysanjo din partea mea, și săl slujești și să-l aperi în locul meu, căci știu că pe el l-am iubit întotdeauna cel mai mult din tot neamul meu și de el mă despart cu mai multă durere în suflet decât de toți ceilalți; și e drept să fie așa, pentru că e mai presus de toți ceilalți și întotdeauna mi-a fost foarte supus, și de aceea tristețea mea e îndoită; mai spune-i că i-l las pe Ardian, să-l ia cu el și să-l ocrotească, iar piticului spune-i să rămână cu el și să-l slujească”. Auzind acestea, toți s-au îndurerat nespus și nu i-au răspuns nimic, ca să nu-l supere. Amadis i-a îmbrățișat, spunând: „Dumnezeu să vă ajute, că nu cred să vă mai revăd vreodată”; și, poruncindu-le să nu îl urmeze nicidecum, a dat pinteni calului, fără să-și mai ia coiful, scutul și lancea, și s-a pierdut foarte repede în codrul cel des lăsându-se în voia calului; și a mers el așa, până a trecut de miezul nopții, fără să știe pe ce lume se află, până ce calul a ajuns la un pârâiaș ce izvora din apropiere, și, fiindu-i sete, a mers de-a lungul lui să bea; și astfel s-a făcut că ramurile copacilor l-au izbit pe Amadis peste față și s-a trezit din starea în care se afla; Amadis s-a uitat de jur împrejur și, văzând numai desiș, tare s-a bucurat, crezând că ajunsese departe și într-un loc neștiut de nimeni; și în vreme ce calul se adăpa, a 308

descălecat, l-a priponit de un copac și s-a așezat în iarba verde să-și plângă durerea; dar plânsese atât de mult, încât nu-și mai simțea capul și a adormit pe dată.

309

• CAPITOLUL XLVI • Cum Gandalin și Durin au pornit pe urmele lui Amadis, să-i ducă armele pe care le lăsase la plecare, și cum l-au găsit, iar el s-a luptat cu un cavaler pe care l-a învins Gandalin, care rămăsese la schit cu ceilalți, așa cum ați auzit, văzându-l pe Amadis cum pleacă, a spus plângând amarnic: „Nu pot să-nu plec după el, deși m-a oprit și am să-i duc și armele”; Durin a spus și el: „Vreau să merg cu tine noaptea asta și mult m-aș bucura să-l găsim într-o stare mai bună”. Și, de îndată și-au încălecat caii, și-au luat rămas bun de la Ysanjo și au pornit pe drumul pe unde o apucase Amadis; Ysanjo s-a dus la castel și s-a culcat tare mâhnit; Gandalin și Durin, care pătrunseseră în codru, au umblat de colo-colo și norocul i-a călăuzit până în apropierea locului unde era Amadis; și cum calul acestuia a nechezat, simțindu-i pe ceilalți, și-au dat seama pe dată că el trebuie să fie și s-au apropiat foarte încet printre tufișuri, ca să nui audă, fiindcă nu îndrăzneau să apară în fața lui; Gandalin s-a apropiat și mai mult și, ajungând lângă izvor, văzând că Amadis doarme, i-a luat calul și s-a întors cu el unde rămăsese Durin; aici i-au scos căpăstrul și șaua și l-au lăsat să pască și să mănânce rămurele verzi din copaci, iar ei au stat liniștiți; dar n-a trecut mult, și Amadis s-a trezit, căci, din pricina marelui zbucium nu putuse dormi tihnit; ridicându-se în picioare, a văzut că luna sta să apună și că mai era o bucată bună de noapte până în zori, și cum pădurea era foarte deasă, a hotărât să rămână în locul acela; așa că, așezându-se, din nou, a spus: „Ah soartă, ce ușuratică și schimbătoare ești! De ce m-ai înălțat atât de sus printre ceilalți cavaleri, ca să mă azvârli jos cu atâta ușurință? Acum îmi dau seama că răul pe care îl faci într-o oră e mai mare decât binele de care ne bucurăm o mie de ani, pentru că, dacă, în vremurile dinainte, mi-ai dat desfătări și plăceri, furându-mi-le cu cruzime, m-ai lăsat cu mult mai amărât decât moartea și dacă, soartă, asta ți-a fost plăcerea, ar fi trebuit să pui în balanță pe cele bune și pe cele rele, căci știi prea bine că dacă, în trecut, miai dăruit odihnă și tihnă, întotdeauna au fost însoțite de mari chinuri și dureri. Și dacă mă chinui acum cu atâta cruzime, ar fi trebuit să-mi dai și o oarece speranță, un colțișor oarecare, unde sufletul meu suferind să se poată aduna, dar tu te-ai folosit de meșteșugul tău, potrivnic minții noastre muritoare, care socotind sigure și trainice onorurile, fala și slava deșartă și pieritoare ce de la tine ne vin, gândim că sunt neclintite și nu ne mai amintim că, pe lângă chinurile trupurilor noastre, sufletele sunt, în cele din 310

urmă, în mare primejdie de a nu se mai mântui. Dar dacă ochii limpezi ai minții dați de atotputernic ar privi suișurile și coborâșurile tale fără a fi acoperiți de vălul patimilor și dorințelor noastre, mult mai mult ar trebui să prețuim nenorocirea decât bunăstarea pe care ne-o dai, pentru că bunăstarea fiind pe măsura însușirilor și poftelor noastre, lăsându-ne în brațele desfătărilor ce ni se înfățișează, în cele din urmă, ne cufundăm fără scăpare într-o mare prăpastie a amărăciunii; nenorocirea, în schimb, ne pune la încercare mai mult voința decât mintea și dacă ne lepădăm de ceea ce ea jinduiește, vom urca de jos spre mai sus, într-o continuă slavă; dar eu, nefericitul de mine, ce mă fac? Căci nici judecata, nici slabele mele puteri nu sunt de-ajuns pentru a îndura o încercare atât de grea, căci și dacă toată lumea ar fi fost a mea și mi-ar fi fost luată, lăsându-mi-se numai iubirea doamnei mele, mi-ar ajunge să mă socotesc pe culmile fericirii, dar lipsindumi această iubire, cum fără ea nu pot trăi, spun, soartă, că cruzimea ta față de mine n-are pereche. Și te rog, ca răsplată că ți-am fost servitor credincios, care nu m-am ferit nicio clipă și niciun ceas, dacă ți-e îngăduit să iei viața prin chin, ia-mi-o, milostivindu-te de suferința mea cât sunt în viață”; și după aceste vorbe, a tăcut, rămânând o bună bucată de vreme fără simțire, de atât de mult plâns, că nu mai știa ce-i cu el; apoi a continuat: „Oh, doamnă Oriana! Mi-ați luat viața, oprindu-mă să vă văd, căci nu vreau să vă încalc porunca, dar neîncălcând-o, îmi pierd viața. Și mor pe nedrept și mă doare cumplit, dar nu pentru că mor, căci astfel se împlinește voia voastră, și eu naș putea trăi dacă n-aș schimba și de-o mie de ori cel mai mic lucru ce v-ar face plăcere, pentru moartea mea. Dacă mânia voastră este îndreptățită și merit să fiu pedepsit, doamna mea, și dacă astfel mânia voastră se va potoli și asta vă va face să trăiți o viață fericită, sufletul meu, oriunde s-ar afla, se va bucura de tihnă, datorită bucuriei voastre; dar dacă sunt nevinovat, și știți ce faptă crudă săvârșiți împotriva mea, mai mult cu patimă decât cu judecată, din această clipă, cât voi mai trăi pe lumea asta și apoi pe cealaltă, încep să plâng și voi plânge suferința și marea durere ce vă va copleși din pricina mea, și mai cu osebire, pentru că leac nu le veți afla, căci eu nu voi mai fi în viață;” și apoi a mai spus: „Oh, rege Perion al Gaulei, tată și senior al meu, cât de puțină dreptate veți avea să-mi plângeți moartea fără să-i știți pricina. Mai degrabă ar trebui să vă mângâiați cu marele vostru curaj și cu prețuiții voștri fii, căci fiind silit să urmez calea marilor voastre isprăvi de arme, urât, deznădăjduit ca un cavaler nefericit, neputând îndura loviturile grele ale sorții, mă mângâi singur, aflându-mi leacul în moarte, dar sunt sigur că, știind pricina, nu mă veți învinovăți, cu toate că aș vrea ca Domnul să dea să n-o aflați, pentru că durerea voastră n-ar potoli-o pe-a mea ci, dimpotrivă, nar face decât să o sporească mai mult”. După ce a spus toate acestea, scurtă 311

vreme a tăcut, dar de îndată a continuat, plângând în hohote și gemând: „Oh, viteazule și credinciosule cavaler! Părintele meu Gandales, sunt foarte mâhnit pentru voi, fiindcă soarta potrivnică nu mi-a îngăduit să vă răsplătesc pentru marele bine ce mi l-ați făcut; pentru că voi, bunul meu tutore, m-ați scos din valurile mării pe când eram de-abia născut, m-ați crescut ca pe propriul vostru fiu și așa cum primele mele zile de viață vi se datorează vouă, ar trebui ca și ultimele să le petrec cu voi și, atunci, sufletul meu ar părăsi această lume împăcat, dar cum asta nu se poate, veșnic mă voi gândi la voi”; și tot astfel i s-a adresat credinciosului său prieten Angriote de Estravaus, regelui Arban din Norgales, lui Guilan Gânditorul și celorlalți mari prieteni ai săi, iar, la sfârșit, a spus: „Oh, Mabilia, doamnă și verișoară, și voi, domnișoară din Danemarca! Cum de a întârziat atât de mult ajutorul și sprijinul vostru și mă lăsați astfel să mor, când știți prea bine, bunele mele prietene, că eu nu aș zăbovi de ați avea nevoie de sprijinul și ajutorul meu; acum îmi dau seama că, dacă și voi m-ați părăsit, toți m-au părăsit și toți iau parte la moartea mea”. După care a tăcut și n-a mai spus nimic, continuând doar să geamă din greu, iar Gandalin și Durin, care îl auzeau, amarnic îl mai jeleau, dar nu îndrăzneau să se arate în fața lui. Pe când stăteau ei așa, pe un drum din apropierea lor a trecut, cântând, un cavaler care, ajungând aproape de locul unde se afla Amadis, a prins a spune: „Amor, iubire, mult trebuie să-ți fiu recunoscător pentru binele ce mi l-ai făcut și pentru că m-ai înălțat deasupra tuturor celorlalți cavaleri, purtându-mă, din bine în mai bine întotdeauna, căci m-ai făcut să o iubesc pe prea frumoasa regină Sardamira, știind că, o dată cu cinstea dobândită în acea țară, i-am cucerit și inima, iar acum, m-ai copleșit cu mai mult noroc încă, făcându-mă să o iubesc pe fiica celui mai viteaz rege din lume, pe acea frumoasă Oriana, ce n-are seamăn pe pământ; iubire, dacă m-ai făcut să o iubesc, dă-mi putere și curaj să o slujesc”; și, de cum a spus aceste vorbe, s-a așezat sub un copac mare aflat la marginea drumului, unde voia să aștepte venirea dimineții; dar altfel a fost să i se întâmple, căci Gandalin i-a spus lui Durin: „Rămâneți aici, că eu mă duc să văd ce face Amadis”; și, ajungând unde se afla acesta, a văzut că se sculase și își căuta calul pe care nu-l găsea; de cum l-a zărit pe Gandalin, l-a întrebat: „Fii bun și spune-mi cine ești și încotro te duci?” „Stăpâne – a răspuns el –, sunt Gandalin și am venit să vă aduc calul.” El i-a spus: „Cine ți-a poruncit să vii după mine, când eu te-am oprit s-o faci? Să știi că m-ai necăjit foarte tare, așa că, dă-mi calul și vezi-ți de drum fără să mai zăbovești, căci altfel te voi ucide și mă voi omorî și eu”. „Stăpâne – a spus Gandalin –, pentru Dumnezeu, lăsați asta și spuneți-mi dacă ați auzit nebuniile rostite de un cavaler ce se află pe-aproape”. Asta o spusese ca să-l mânie și să-l facă să uite cealaltă supărare. Amadis a spus: 312

„Am auzit prea bine tot ce-a spus și de-asta vreau calul, ca să plec de-aici, că am zăbovit destul”. „Cum – a spus Gandalin –, nu-i veți face nimic cavalerului”? „Ce să-i fac”?, a întrebat Amadis. „Să vă luptați cu el – a spus Gandalin – și să-l faceți să-și recunoască nebunia”. Amadis i-a răspuns: „Ce vorbe smintite ai rostit! Află că nu am nici minte, nici inimă, nici putere, toate au pierit când am pierdut bunăvoința doamnei mele, căci de la ea îmi veneau toate și ea mi le-a luat, și mai află că acum sunt la fel de bun de luptă ca un cavaler mort și nu se găsește în toată Marea Britanie cavaler, oricât de nenorocit și de fără vlagă, care să nu mă ucidă cu ușurință dacă mă lupt cu el, pentru că sunt cel mai înfrânt și mai deznădăjduit dintre toți cavalerii din lume”. Gandalin a spus: „Stăpâne, tare mă mâhnește că tocmai acum vi s-a muiat inima și v-a părăsit marea voastră vitejie; și, pentru Dumnezeu, vorbiți încet, că prin apropiere e și Durin, care a auzit jelania voastră și tot ce a spus cavalerul”. „Cum – a spus Amadis –, e și Durin aici”? „Da – a răspuns el –, că am venit amândoi și socot că m-a însoțit ca să vadă ce faceți și să poată povesti celei ce l-a trimis aici”. Amadis a zis: „Mă mâhnesc cele ce mi-ai spus”; dar, știind că Durin e acolo, i-au crescut curajul și puterile și a spus: „Acum, dă-mi calul și du-mă la cavaler”. Gandalin i-a adus calul și armele, el a încălecat, și-a luat armele, și Gandalin a pornit cu el să i-l arate pe cavaler; n-au mers mult și l-au văzut sub copac, ținându-și calul de dârlogi; Amadis s-a apropiat de el și i-a spus: „Cavalere, voi care stați și vă odihniți, sculați-vă, să vedem cum știți să apărați iubirea celei pe care o lăudați atâta!” Cavalerul s-a ridicat și a spus: „Cine ești de-mi vorbești așa? O să vezi de-ndată cum îmi apăr iubirea, dacă îndrăznești să te înfrunți cu mine, și o să bag frica-n tine și în toți câți n-au parte de iubire”. „O să vedem chiar acum – a spus Amadis –, că eu sunt dintre cei ce n-au parte de iubire și nu mă voi mai încrede niciodată în ea, pentru că m-a răsplătit prost pentru marile servicii pe care i le-am făcut, fără să merit asta, iar vouă, domnule cavaler îndrăgostit, o să vă mai spun și că întotdeauna am găsit în iubire de șapte ori mai multă minciună decât adevăr. Și acum, veniți, apărați-vă cauza, să vedem dacă iubirea a câștigat mai mult prin voi decât a pierdut prin mine”; și, pe când rostea aceste vorbe, iarăși s-a mâniat că fusese părăsit pe nedrept; de doamna lui. Cavalerul a încălecat, și-a luat armele și a spus: „Voi, cavalere, deznădăjduit în iubire și disprețuindu-i binele de care n-ar trebui să vorbiți, dacă iubirea nu v-a mai ocrotit, a făcut-o pe bună dreptate, că nu sunteți potrivit să o însoțiți și să o slujiți. De aceea, iubirea văzând că nu o meritați, v-a îndepărtat de ea, așa că plecați de-ndată și nu mai zăboviți aici, căci numai vederea voastră e de ajuns să mă înfurie peste măsură și orice armă cu care v-aș atinge mi-ar face silă”; și a vrut să plece. Amadis, însă, i-a spus: 313

„Cavalere, ori nu vreți să apărați iubirea decât cu vorbe, ori plecați fiindcă sunteți laș”. „Cum, cavalere – a spus el –, eu nu vreau să lupt cu tine pentru că nu te prețuiesc în niciun fel, iar tu gândești că o fac de teamă? Tare îți mai vrei răul. Acum, apără-te!” Și s-au năpustit în cea mai mare goană a cailor unul împotriva celuilalt, cu toată puterea, și s-au izbit cu lăncile în scuturi, încât și le-au spart și lăncile li s-au oprit în platoșe, care erau solide; cavalerul îndrăgostit s-a prăbușit pe loc la pământ, dar, în cădere, a rămas cu frâul în mână și iute a încălecat din nou, căci era viteaz și sprinten; Amadis ia spus: „Dacă nu veți apăra iubirea mai bine cu spada decât cu lancea, rău a greșit aceasta dându-vă frumoasa răsplată pe care v-a dat-o”. Cavalerul n-a răspuns nimic, dar a pus mâna pe spadă furios foarte și s-a repezit spre Amadis care, cu spada în mână, s-a îndreptat spre el, și s-au pălit amândoi; cavalerul l-a lovit în marginea scutului, așa că spada a alunecat pieziș și o intrat de-o palmă în scut și, când a vrut s-o scoată, n-a izbutit; Amadis și-a strâns bine spada în mână, s-a ridicat în scări și i-a dat o lovitură zdravănă în coif și, retezându-i o bucată din gulerul platoșei, i-a luat pielea capului, apoi spada a coborât până la gâtul calului și i l-a tăiat pe jumătate, astfel că au căzut la pământ și cal și călăreț, iar calul a murit pe loc. Cavalerul era atât de amețit, că nu mai știa ce-i cu el. Amadis, văzându-l nemișcat, a așteptat puțin să-și dea seama ce-i cu el, căci îl credea mort și, când a văzut că și-a venit în fire, i-a spus: „Ce a câștigat iubirea prin voi și voi prin ea, să fie al vostru și al său, că eu vreau să plec acum”. Și, îndepărtându-se de el, i-a chemat pe Gandalin și pe Durin, care văzuseră totul, și i-a spus acestuia din urmă: „Prietene Durin, suferința mea nu are seamăn și nici durerea și singurătatea mea nu se pot îndura, așa că e mai bine să mor și deie Domnul ca asta să se întâmple grabnic, căci moartea va fi tihna mea, după această cumplită și groaznică durere ce mă chinuie. Acum, pleacă sănătos și du-i adâncile mele plecăciuni, bunei mele verișoare Mabilia și bunei domnișoare din Danemarca, sora ta, și spune-le să mă jelească, fiindcă mor în cel mai nedrept chip în care a murit vreodată un cavaler; și mai spune-le că inima mi-e tare îndurerată din pricina lor, căci m-au iubit atât de mult și au făcut atâtea pentru mine, fără ca eu să le răsplătesc în vreun fel”. Toate acestea le spunea plângând de ți se rupea inima și nu-ți venea să crezi, iar Durin, în fața lui, plângea și el și nu era în stare să-i răspundă; Amadis l-a îmbrățișat și l-a binecuvântat, iar el i-a sărutat poalele armurii și și-a luat rămas bun. Cam pe atunci s-au ivit și zorile, și Amadis i-a spus lui Gandalin: „Dacă dorești să vii cu mine, nu mă împiedica să fac ceea ce vreau și nu spune nimic; de nu, pleacă”. El i-a răspuns că așa va face; în timp ce îi dădea armele să i le ducă, Amadis i-a poruncit să-i scoată spada din scut și să i-o înapoieze cavalerului, iar apoi să pornească în urma lui. 314

315

• CAPITOLUL XLVII • Care povestește cine era cavalerul învins de Amadis și despre întâmplările prin care trecuse înainte de a fi fost înfrânt de acesta Cavalerul învins, de care v-am povestit mai înainte, se numea Patin și era frate cu don Sidon, la vremea aceea, împăratul Romei, și era cel mai viteaz cavaler din toate acele ținuturi, așa încât toți din împărăție se temeau de el; împăratul era tare bătrân și cum nu avea moștenitori, toți gândeau că Patin îi va urma la tron. Acesta o iubea pe regina Sardiniei, pe numele ei Sardamira, domniță foarte frumoasă și arătoasă care, fiind nepoata împărătesei, crescuse la palat, iar Patin o slujise cu atâta dăruire, încât a trebuit să-i promită că, atunci când va fi să se mărite, o va face mai curând cu el decât cu altul. Patin, auzindu-i făgăduiala, aprins de mai multă trufie decât înainte, când se fălea doar că e vărul ei, i-a spus: „Prietenă, am auzit că regele Lisuarte are o fată a cărei mare frumusețe e lăudată în toată lumea și vreau să merg la curtea lui, să spun că nu este la fel de frumoasă ca voi și să mă lupt cu cei doi cavaleri ce vor spune că nu este așa, fiindcă se zice că sunt acolo doi cavaleri viteji, foarte prețuiți pentru faptele lor de arme; și de nu-i voi învinge într-o zi, vreau ca regele să poruncească să mi se taie capul”. „Nu faceți asta – a spus regina –, că dacă acea domniță e foarte frumoasă, nu vreau să-mi răpească ceea ce mi-a dat Dumnezeu mie, dacă într-adevăr mi-a dat, iar vitejia v-o puteți dovedi prin alte isprăvi, mai înțelepte și mai puțin trufașe, căci fapta pe care vreți s-o săvârșiți, nu numai că nu se potrivește cu rangul vostru atât de înalt, dar este atât de fără judecată și trufașă, încât nu trebuie să vă așteptați la un sfârșit bun”. „Orice s-o întâmpla – a răspuns el –, voi face ceea ce am spus, în numele vostru, ca semn că sunteți cea mai frumoasă din lume și sunteți iubită de cel mai viteaz cavaler din câți se pot afla pe pământ.” Și luându-și rămas bun de la ea, cu zece scutieri purtându-i bogatele arme, a plecat spre Marea Britanie și s-a dus unde i se spusese că se află regele Lisuarte care, văzându-l cu o asemenea suită, zicându-și că este o persoană de rang, l-a primit foarte bine; și, după ce și-a scos armura, toți sau minunat cât de voinic este, zicându-și că, pe bună dreptate, trebuie să fie foarte viteaz. Regele l-a întrebat cine este. El a răspuns: „Maiestate, vă voi spune imediat, căci n-am venit la curtea voastră ca să mă ascund, ci ca să mă fac cunoscut; aflați că sunt Patin, fratele împăratului Romei, și, de îndată ce le voi vedea pe regină și pe fiica voastră, Oriana, veți afla de ce am venit”. 316

Regele, auzind că este de neam atât de mare, l-a îmbrățișat și i-a spus: „Bunule prieten, mult mă bucură sosirea voastră și, când veți dori, le veți vedea pe regină, pe fiica noastră și pe toți ceilalți de la curte”. Apoi l-a poftit să stea cu el la masă și s-au ospătat cum se cuvine să facă astfel de oameni. Patin privea totul în jur și se minuna văzând atâția cavaleri, spunându-și că nicio altă curte din câte văzuse, nici cea a fratelui său, împăratul, nu se poate compara cu aceasta. Don Grumedan l-a condus apoi, din porunca regelui, la încăperile sale și l-a cinstit cum se cuvine. A doua zi, după ce au ascultat liturghia, regele i-a luat cu el pe Patin și pe don Grumedan și s-au dus la regină, care aflase de la rege cine e cavalerul. Aceasta l-a primit și l-a poftit să se așeze în fața ei, lângă fiica sa, ce pierduse mult din frumusețea-i obișnuită, datorită supărării de care ați auzit. Cu toate acestea, când a văzut-o Patin s-a înspăimântat de cât e de frumoasă și și-a zis în sine că cei ce o laudă nu spun nici pe jumătate adevărul, așa că inima lui și-a schimbat țelul pentru care venise și, hotărât s-o cucerească cu orice preț, zicându-și că, fiind de neam atât de mare și atât de viteaz și moștenind tronul împărăției, nu va fi refuzat dacă îi va cere mâna, retrăgându-se cu regele și regina, le-a spus: „Am venit să o cer în căsătorie pe fiica voastră, datorită marii voastre faime și a frumuseții ei, și nădăjduiesc că vă veți învoi, căci de-aș vrea, fiind cine sunt, aș găsi și altă soție de neam la fel de mare”. Regele i-a spus: „Vă mulțumim foarte mult pentru vorbele voastre, dar eu și regina am făgăduit să nu ne căsătorim fiica împotriva voinței ei și, mai înainte de a vă da un răspuns, va trebui să vorbim cu ea”. Regele spusese aceasta pentru a nu-l supăra, dar în inima lui nu voia să-și dea fata nici după el nici după altul care să o ia din țara unde avea să fie stăpână. Patin a fost foarte mulțumit cu acest răspuns și a rămas la curte cinci zile, gândind să plece cu cea pe care o dorea atât de mult, dar nici regele, nici regina nu-i spuseseră nimic fetei lor, socotind că e fără rost, până când, într-o zi, Patin l-a întrebat pe rege ce-au hotărât în privința căsătoriei. El i-a răspuns: „Eu fac ce pot, dar trebuie să vorbiți cu fiica mea și s-o rugați să-mi împlinească poruncile”. Patin s-a dus la Oriana și i-a spus: „Doamnă Oriana, vreau să vă rog un lucru ce vă va aduce multă cinstire și bunăstare”. „Ce anume?”, a întrebat ea. „Să îndepliniți poruncile tatălui vostru”, a răspuns el. Ea, care nu știa pricina pentru care Patin îi cere acest lucru, a spus: „Voi face asta cu multă bucurie, pentru că știu sigur că numai astfel se dobândesc cele două lucruri pe care le-ați pomenit: cinstirea și bunăstarea”. Patin a fost foarte bucuros de acest răspuns, socotind că o câștigase pe fată, și a spus: „Vreau să cutreier țara în căutare de aventuri și, nu peste multă vreme, veți auzi vorbindu-se despre mine în așa fel încât veți fi și mai îndreptățită să faceți ceea ce doresc”; și i-a 317

spus și regelui, cam același lucru, și anume că vrea să plece de-ndată, să vadă frumusețile și minunile țării sale. Regele i-a răspuns: „Asta vă e dorința, dar dacă mi-ați asculta sfatul, ați renunța, căci veți avea parte de aventuri primejdioase și veți întâlni cavaleri puternici și vajnici, iscusiți în luptă”. „Toate astea îmi plac foarte mult – a spus el –, căci dacă adversarii îmi sunt puternici și pricepuți, nici eu nu sunt mai prejos, și asta o vor dovedi faptele mele”. Și, luându-și rămas bun, a pornit la drum foarte vesel datorită răspunsului Orianei, și de aceea umbla cântând, cum ați auzit, când soarta potrivnică i-a călăuzit pașii spre locul unde jelea Amadis. Aceasta a fost istoria sosirii acestui cavaler dintr-o țară așa îndepărtată. Dar, acum, să ne întoarcem la povestea noastră. După ce Durin s-a despărțit de Amadis, când se făcuse ziuă de-a binelea, a trecut pe unde zăcea Patin rănit; acesta își scoase de pe cap ceea ce îi mai rămăsese din coif și avea fața și gâtul pline de sânge; de cum l-a văzut pe Durin, i-a spus: „Bunule paj, Dumnezeu să vă dea vitejii, spuneți-mi de știți pe-aici prin apropiere un loc unde să-mi oblojesc rana”. „Știu – a răspuns el –, dar oamenii de acolo sunt atât de mâhniți, încât nu le e gândul la nimic alta decât la durerea lor”. „Dar de ce?”, a întrebat cavalerul. „Pentru că un cavaler – i-a răspuns Durin –, ce dobândise acel ținut și izbutise să vadă statuile și lucrurile tainice și vrăjite ale lui Apolidon și ale iubitei sale, ceea ce nu putuse face nimeni până la el, a plecat de-acolo tare îndurerat și nimeni nu mai nădăjduiește că nu se va prăpădi”. „Mi se pare – a spus cavalerul – că vorbiți de Insula Ferecată”. „Așa e”, a spus Durin. „Cum – a întrebat cavalerul – insula are acum un senior? Sunt tare necăjit, fiindcă într-acolo pornisem, să trec prin încercări și să dobândesc acest ținut”. Durin a zâmbit și a spus: „Cavalere, dacă nu cumva vă țineți ascunsă o parte din vitejie, câtă ați arătat acum nu v-ar fi fost de mult folos și mai curând cred că v-ați fi făcut de rușine”. Cavalerul s-a ridicat cum a putut și a vrut să-i apuce calul de dârlogi dar Durin s-a ferit și nu l-a putut ajunge; cavalerul a spus: „Pajule, spuneți-mi cine e cavalerul care a pus stăpânire pe Insula Ferecată?” „Spuneți-mi, voi, mai întâi, cine sunteți”, a zis Durin. „Ăsta nu-i un secret – a răspuns el. Aflați că sunt Patin, frate cu împăratul Romei”. „Slavă Domnului – a spus Durin – că neamul vă e mai mare decât vitejia și înțelepciunea; și-acum, aflați că acel cavaler de care întrebați e cel ce v-a învins și, după câte ați văzut vă puteți da seama că a meritat să câștige ceea ce a câștigat”; și s-a despărțit de el, pornind de-a dreptul pe drumul către Londra, dornic foarte să-i povestească Orianei tot ce se întâmplase cu Amadis.

318

• CAPITOLUL XLVIII • Cum don Galaor, Florestan și Agrajes au pornit în căutarea lui Amadis și cum acesta, aruncându-și armele și schimbându-și numele, s-a retras într-un schit, cu un bătrân, ca să trăiască în singurătate V-am povestit cum a plecat îndurerat Amadis din Insula Ferecată în mare taină, astfel încât don Galaor și don Florestan, frații lui, și vărul său, Agrajes, n-au aflat nimic, și cum i-a cerut lui Ysanjo să nu le spună până a doua zi după liturghie. Ysanjo a făcut întocmai și când ei, după ce ascultaseră sl ujba, l-au întrebat de Amadis, acesta le-a spus: „Îmbrăcați-vă armurile și vă voi spune care îi e porunca”; și, de cum și-au pus armurile, Ysanjo a început să plângă amarnic și a spus: „Oh, domnilor! Ce suferință și ce durere pe capul nostru să-l avem pe stăpânul nostru pentru atât de puțină vreme”. Și le-a povestit cum a plecat Amadis de la castel, ce suferință și durere îl cuprinseseră și toate câte îi poruncise să le spună lor și să facă el, cum îi roagă să nu plece să-l caute, căci nu puteau cu niciun chip să-l ajute și să-l întovărășească și, în numele Domnului, să nu se întristeze de moartea lui. „Oh, Sfântă Fecioară – au spus ei –, moare cel mai viteaz cavaler din lume; trebuie să-i nesocotim porunca și să mergem să-l căutăm, și, dacă nu-l putem mângâia cu viața noastră, vom muri alături de el”. Ysanjo i-a spus lui don Galaor că îl rugase să-l facă pe Gandalin cavaler, iar pe Ardian, piticul, să-l ia sub ocrotirea lui. Și toate astea, Ysanjo le spunea plângând în hohote, iar ei, de asemenea. Galaor l-a luat în brațe pe pitic, care, copleșit de durere, se izbea cu capul de un zid, și i-a spus: „Ardian, rămâi cu mine, cum a poruncit stăpânul tău, și ce se va alege de mine, se va alege și de tine”. Piticul a răspuns: „Domnule, voi rămâne cu voi, dar nu vă voi socoti stăpânul meu până nu voi ști sigur ce s-a întâmplat cu Amadis”. Apoi și-au încălecat caii și Ysanjo le-a arătat drumul pe unde o luase Amadis; și au mers ei așa toată ziua, fără să întâlnească pe nimeni care să-i îndrume, și au ajuns în locul unde Patin zăcea rănit și calul său, mort; între timp, sosiseră și scutierii săi și tăiau crengi să facă o targă pe care să-l poarte, că era tare pierit și, din pricină că pierduse mult sânge nu le-a putut spune nimic, ci doar le-a făcut semn să îl lase în pace; atunci i-au întrebat pe scutieri cine îl rănise pe cavaler, iar ei au răspuns că nu știu decât că atunci când au sosit, cavalerul le-a spus că se înfruntase cu un altul, ce venea din Insula Ferecată, și că îl doborâse de la prima ciocnire cu multă ușurință, iar 319

când s-a urcat din nou pe cal, dintr-o singură lovitură de spadă îl rănise și îi omorâse calul; iar după ce acesta plecase, a aflat de la un paj că acel cavaler este cel ce devenise stăpânul Insulei Ferecate. Don Galaor i-a întrebat: „Bravilor scutieri, văzut-ați cumva în ce parte a pornit acel cavaler?” „Nu – au răspuns ei, dar înainte de a ajunge aici, am văzut în pădure un cavaler în armură, călare pe un cal vânjos, plângând și blestemându-și soarta, urmat de un scutier ce, de asemenea, plângea de ți se rupea sufletul, și care îi purta armele; iar herbul de pe scut înfățișa doi lei vineții pe un câmp de aur”. Ei au spus: „El e”. Așa că au pornit prin codru cât mai iute, dar la ieșirea din el se întindea un câmp cu drumuri ce duceau în toate părțile, pline de urme, așa că n-au avut cum să dea de urma lui Amadis. Și au hotărât să se despartă, iar ca să afle ce izbutise fiecare în căutările sale și ce meleaguri străbătuseră, au hotărât să se întâlnească de Sfântul Ion la curtea regelui Lisuarte și, dacă până atunci soarta le va fi fost atât de potrivnică încât să nu fi aflat nimic de el, să hotărască iarăși ce aveau să mai facă; apoi, s-au îmbrățișat plângând și au plecat, fiecare purtând în inimă hotărârea neclintită de a nu osteni, oricâte greutăți ar avea de întâmpinat, până nu va duce la capăt această treabă; dar totul a fost în zadar, pentru că, deși au străbătut multe meleaguri și au trecut prin multe și primejdioase încercări, căci aveau suflete tari și viteze și știau să îndure multe greutăți, ceea ce nu vom mai istorisi aici, n-au avut norocul să afle nimic și n-au reușit să-și ducă la bun sfârșit hotărârea; asta, din pricină că Amadis, plecând de unde îl lăsase rănit pe Patin, a umblat cât a umblat prin pădurea aceea și, la ieșire, dând peste o câmpie cu multe drumuri, ca să i se piardă urma, nu a luat-o pe-acolo, ci a apucat-o de-a lungul unei văi, ajungând în munți; el era atât de cufundat în gânduri, încât calul mergea în voia lui, până ce, pe la amiază, ajungând la un pâlc de copaci aflați pe malul unui râu ce cobora din munte, din pricina căldurii și ostenit de cât umblase toată noaptea, s-a oprit acolo; Amadis s-a trezit din starea lui, a privit de jur împrejur și, nevăzând nicio așezare omenească, tare s-a bucurat. Așa că a descălecat și s-a dus să-și potolească setea; Gandalin, ce venea în urma lui, a luat caii și i-a priponit să pască, și apoi s-a întors la stăpânu-său, dar, cu toate că l-a găsit atât de pierit că părea mai mult mort decât viu, n-a îndrăznit să-l tulbure în durerea lui și s-a trântit pe jos alături de el. Amadis și-a venit în fire cam pe când soarele stătea să apună și, ridicându-se, s-a lovit cu piciorul de Gandalin și l-a întrebat: „Dormi, ori ce faci?” „Nu dorm – a spus el –, ci cuget la două lucruri care vă privesc și, dacă vreți să mă ascultați, o să vi le spun, iar de nu, n-o să mă mai gândesc la ele.” Amadis i-a spus: „Hai, pune șeile pe cai și să plecăm, că nu vreau să mă 320

găsească cei ce mă caută”. „Stăpâne – a spus Gandalin –, ne aflăm într-un loc îndepărtat, iar calul vostru e atât de obosit și vlăguit, că dacă nu-l lăsați să se odihnească un pic, n-o să vă mai poată duce.” Amadis i-a răspuns plângând: „Fă cum socotești mai bine că, ori de mă odihnesc, ori de umblu tihna tot nu mi-o aflu”. Gandalin a îngrijit de cai și, când s-a întors, l-a rugat să mănânce dintr-o bucată de plăcintă pe care o avea la el, dar Amadis n-a vrut și, atunci, el l-a întrebat: „Stăpâne, vreți să vă spun la ce cugetam?” „Spune ce vrei – a răspuns el –, că eu nu mai dau doi bani nici pe fapte darămite pe vorbe, și nu mai vreau să trăiesc decât ca să mai ajung să mă spovedesc.” Gandalin a spus: „Și totuși, stăpâne, vă rog să mă ascultați”. Și a grăit așa: „Am chibzuit mult la cartea aceea pe care v-a trimis-o Oriana și la vorbele rostite de cavalerul cu care v-ați luptat, și, cum statornicia multor femei e îndoielnică și schimbătoare în iubire, trecând ele ușor de la unul la altul, s-ar putea ca Oriana să vă fi trădat și să fi vrut să vă dea de înțeles asta, prefăcându-se supărată pe voi. Pe de altă parte, eu o socotesc atât de bună și de credincioasă, că n-ar fi făcut asta, dacă nu i s-ar fi spus niscaiva vorbe mincinoase despre voi, pe care ea le-a luat drept bune, simțind în inima ei ce vă iubește neclintit că tot așa trebuie s-o iubiți și voi; și cum domnia voastră știți că nu i-ați greșit niciodată, de i s-au spus unele lucruri, adevărul se poate afla și se va dovedi că sunteți nevinovat și astfel, nu numai că Oriana se va căi pentru ceea ce a făcut, dar vă va cere smerită iertare și veți avea iarăși parte de dulci desfătări împreună, așa cum vă dorește inima; și-atunci, nu e mai bine ca, așteptând această rezolvare să mâncați și să vă mângâiați cu gândul că numai așa puteți trăi, în loc să pieriți fără pic de nădejde și cu inima zdrobită, pierzând-o și pe ea și cinstirea pe lumea asta, și chiar pe lumea cealaltă?” „Taci, pentru Dumnezeu – a spus Amadis –, căci asemenea nebunii și minciuni ca cele rostite de tine ar mânia lumea întreagă, iar tu mi le spui ca să-mi alini durerea și nu știi ce vorbești. Doamna mea, Oriana, n-a greșit cu nimic niciodată și dacă eu mor, așa e drept, nu pentru că aș merita, ci pentru că astfel îi îndeplinesc dorința și porunca, și dacă n-aș ști că ai spus totul ca să mă mângâi, ți-aș tăia capul; și să mai știi că m-ai mâniat foarte tare și de acum înainte să nu mai ai neobrăzarea să rostești asemenea vorbe”; și, îndepărtându-se de el, s-a dus să se plimbe de-a lungul râului în jos, atât de cufundat în gânduri, că nu mai știa ce-i cu el. Gandalin a adormit ca omul ce nu dormise două zile și-o noapte; Amadis, când s-a întors acolo, scuturându-se de gânduri și văzându-l cât de adânc doarme, și-a înșeuat calul, a ascuns șaua și frâul lui Gandalin în niște tufișuri dese, ca să nu-l mai poată urmări și, luându-și armele, a apucat-o prin locul unde pădurea era mai deasă, mânios foarte pe Gandalin pentru cele spuse. Și 321

a umblat el așa toată noaptea și toată ziua următoare, până pe înserat. Și, cam la ceasul acela, a ajuns într-o luncă mare, aflată la poalele unui munte, unde se înălțau doi copaci deasupra unui izvor; aici s-a oprit să-și adape calul, căci mersese toată ziua fără să dea de vreo apă; când a ajuns la izvor, a văzut un călugăr cu părul și barba albe, purtând o rasă foarte sărăcăcioasă țesută din păr de capră, ce adăpa un măgar. Amadis i-a dat binețe și l-a întrebat dacă e călugăr; bunul bătrân i-a răspuns că de patruzeci de ani poartă rasa. „Slavă Domnului! – a spus Amadis. Și pentru numele lui Dumnezeu, v-aș ruga să rămâneți aici în noaptea asta și să mă ascultați, că multă nevoie am să mă spovedesc”. „Dumnezeu să v-ajute”, a spus bunul om. Amadis a descălecat, și-a pus armele pe jos, a scos șaua de pe cal, lăsându-l să pască, iar el și-a scos armura și, îngenunchind în fața bunului om, i-a sărutat picioarele. Acesta l-a luat de mână, l-a ridicat de jos și l-a poftit să se așeze lângă el; apoi, uitându-se la el, și-a dat seama că e cel mai frumos cavaler din câți văzuse în viața lui, dar că e palid, iar pe obraji și pe piept îi curg șiroaie de lacrimi; și, făcându-i-se tare milă de el, a spus: „Cavalere, mi se pare că tare vă frământă ceva și dacă e din pricina unui păcat pe care l-ați săvârșit, iar lacrimile sunt de pocăință, sunteți un om fericit; dacă, însă, pricina sunt trecătoare întâmplări de care, pe bună dreptate, nu trebuie că ați fost ferit, dacă e să judec după vârsta și frumusețea voastră, amintiți-vă de Domnul”; apoi, ridicând mâna și binecuvântându-l, a mai spus: „Acum, mărturisiți-mi toate păcatele de care vă amintiți”. Amadis a făcut întocmai, istorisindu-i toată viața sa, fără să uite nimic. Bunul om a spus: „Cu judecata voastră și stirpea aleasă din care vă trageți, n-ar trebui să vă pierdeți și să vă luați viața pentru nimic în lume și cu atât mai mult din pricina femeilor, ce iute se câștigă și se pierd, iar eu vă sfătuiesc să nu vă mai gândiți la așa ceva și să alungați asemenea nebunie din minte, în numele Domnului, căruia nu-i sunt pe plac asemenea lucruri, dar și în numele înțelepciunii omenești, căci omul nu poate și nici nu trebuie să iubească pe cel ce nu îl iubește”. „Bunule domn – a spus Amadis –, am ajuns la ceasul când nu mai am mult de trăit și vă rog, în numele atotputernicului stăpân a cărui credință o slujiți, să binevoiți a mă îngădui lângă voi puținul timp cât îl mai am de trăit, să fiți sfetnic sufletului meu; și cum armele și calul nu-mi mai fac trebuință, le voi lăsa aici și vă voi însoți pe jos, pocăindu-mă așa cum veți porunci, iar de nu veți face așa, veți greși față de Dumnezeu, căci voi rătăci prin munții aceștia fără să găsesc vreun ajutor din partea cuiva.” Bunul om, văzându-l atât de chipeș și vrând din toată inima să-i facă bine, a spus: „De bună seamă, domnule, că nu se cuvine ca un cavaler ca domnia voastră să-și piardă astfel curajul, de parcă toată omenirea s-ar prăpădi și, cu atât mai puțin, din pricina femeilor, căci iubirea lor nu trece dincolo de 322

ceea ce văd cu ochii și de vorbele ce li se spun, iar după aceea, uită de îndată, mai cu osebire când e vorba de prefăcute iubiri, potrivnice voinței Domnului, când însăși păcatul ce le naște, făcându-le dulci și îmbătătoare la început, face să iasă la lumină întreaga lor cruzime și amăreală, așa cum vi sa întâmplat vouă; voi, însă, sunteți atât de viteaz, stăpân peste ținuturi și oameni mulți, apărător și păzitor credincios al tuturor acestora și al celor ce nu vă merită, luptător pentru dreptate, și ar fi o mare nenorocire, un mare rău și o pagubă pentru toată lumea dacă vă veți pierde astfel cu firea; nu știu cine este cea care v-a adus în starea aceasta, dar socotesc că dacă o singură femeie ar aduna în ea toată bunătatea și frumusețea celorlalte, un bărbat ca voi tot n-ar trebui să se piardă pentru ea”. „Bunule domn – a spus Amadis –, nu asemenea sfaturi vreau de la voi, căci nu îmi sunt de folos, ci vă cer sfaturi pentru suflet, căci orice ați face, eu o să pier aici în munți”. Bunul om a început să plângă, fiindu-i tare milă de el, și, în vreme ce lacrimile i se prelingeau în barba lungă și colilie, i-a spus: „Fiul meu, domnule, eu locuiesc într-un loc foarte sălbatic, unde se trăiește anevoios, într-un schit ridicat pe o stâncă înaltă, în mijlocul mării, la șapte leghe de țărm; stânca e atât de îngustă, încât nicio corabie nu poate acosta acolo decât vara; locuiesc acolo de treizeci de ani și cine vrea să trăiască așa, trebuie să renunțe la patimile și plăcerile lumești; și să mai știi că trăiesc din pomenile date de oamenii de pe țărm”. „Toate acestea – a spus Amadis – sunt pe placul meu și voi fi bucuros să duc cu voi puțina viață ce îmi mai rămâne, așa că, rogu-vă, pentru Dumnezeu, îndepliniți-mi rugămintea”. Bunul om s-a învoit împotriva voinței lui, și Amadis i-a spus: „Acum, părinte, porunciți ce am de făcut și mă voi supune în toate”. Bunul om l-a binecuvântat, apoi a rostit slujba de seară și, scoțând dintr-o desagă niște pâine și niște pește, l-a poftit pe Amadis să mănânce, dar el n-a vrut, deși trecuseră deja trei zile de când nu pusese nimic în gură. Călugărul a spus: „Mi-ați făgăduit supunere și eu vă poruncesc să mâncați, căci altminteri sufletul vostru se va afla în mare primejdie și așa veți muri”. Atunci, Amadis a mâncat, dar foarte puțin, pentru că nu putea scăpa de marea durere în care se afla; când s-a făcut ora de culcare, bunul călugăr s-a întins pe mantia sa, iar Amadis la picioarele sale; dar toată noaptea, din cauza marii lui suferințe, n-a făcut decât să se zvârcolească și să ofteze din greu, până ce, ostenit și învins de oboseală, a adormit și a visat că se făcea că se află închis într-o cămară întunecoasă, fără nicio deschizătură, și, cum nu găsea pe unde să iasă, inima i se jeluia și i se părea că verișoara lui Mabilia, și domnișoara din Danemarca veneau spre el, iar înaintea lor se mișca o rază de soare ce risipea întunericul și lumina odaia; iar ele îl luau de mână și spuneau: „Domnule, ieșiți din această încăpere; și i se părea că aude 323

multă veselie și, ieșind, o vedea pe doamna sa, Oriana, înconjurată de vâlvătăi mari de foc, iar el striga în gura mare: „Sfântă Maria, ajut-o!”; apoi trecea prin flăcări fără să simtă nimic și, luând-o în brațe, o ducea într-o grădină, cea mai verde și mai frumoasă din câte văzuse vreodată; însă la strigătele sale, bunul călugăr s-a trezit și, apucându-l de mână, l-a întrebat ce are. El a răspuns: „Domnul meu, în timp ce dormeam, am suferit așa de tare, de era cât pe-aci să mor”. „Așa se părea după strigăte – a spus el –, dar acum e vremea să plecăm”; și a încălecat pe măgar și au pornit la drum. Amadis mergea pe jos pe lângă el, dar bunul om i-a cerut să-și încalece calul, datorită grabei mari ce-o aveau, și așa au plecat împreună, cum ați auzit. Amadis l-a rugat să-i făgăduiască ceva ce nu-i va dăuna nicicum. El s-a învoit cu plăcere și Amadis l-a rugat ca, atâta vreme cât va locui la el, să nu spună nimănui cine este, nici care e istoria lui și să nu-l cheme pe numele lui, ci să-i dea el alt nume, care i-o plăcea lui, iar când va muri, să-i înștiințeze pe frații săi, ca să-l ducă acasă. „Moartea și viața sunt în mâna Domnului – a spus călugărul –, așa că nu mai vorbiți despre asta, căci el vă va arăta calea de urmat, dacă îl recunoașteți și îl iubiți și îl slujiți cum se cuvine; mai bine, spuneți-mi, ce nume v-ar plăcea?” „Cel pe care îl veți alege voi”, a spus el. Bunul călugăr s-a uitat la el cât e de frumos și bine făcut și cât de tare suferă, și i-a spus: „O să vă dau un nume potrivit cu voi și cu suferința prin care treceți; sunteți tânăr și foarte frumos, iar viața voastră e plină de o mare amărăciune și de întunecime, așa că vă botez Frumosul Întunecat”. Lui Amadis i-a plăcut acest nume și a gândit că bunul călugăr a dat dovadă de înțelepciune, botezându-l astfel cu multă dreptate; și așa s-a numit câtă vreme a trăit cu acel călugăr și încă mult timp după aceea, și a fost slăvit nu mai puțin cu acest nume decât cu cel de Amadis, pentru marile isprăvi pe care le-a săvârșit, așa cum vă vom istorisi mai departe. Vorbind ei așa despre unele și altele, au ajuns la malul mării când noaptea se lăsase de-a binelea; aici au găsit o barcă care îl aștepta pe bunul călugăr să îl ducă la schitul său; Frumosul Întunecat le-a dat calul său vâslașilor, iar aceștia i-au dat în schimb un veșmânt din păr de capră și o mantie de lână groasă, cenușie; apoi s-au suit în barcă și au pornit spre stâncă; Frumosul Întunecat l-a întrebat pe bunul călugăr care îi e numele și cum se numește locul acela. „Locul – a răspuns el – se numește Stânca Săracului, fiindcă aici nu poate trăi cineva decât în mare sărăcie, iar numele meu este Andalod; am fost un preot destul de învățat și mi-am petrecut tinerețea în multă deșertăciune, dar Dumnezeu, în marea lui milă, m-a făcut să cuget că cei ce îl slujesc au multe de pătimit și oamenii le pun multe piedici în cale, căci, cu slăbiciunea noastră, suntem înclinați mai curând spre rău decât spre bine, și de aceea am hotărât să mă retrag în acest loc singuratic, de unde n-am plecat 324

de mai bine de treizeci de ani, până acum, când m-am dus la înmormântarea unei surori de-a mele”. Tare îi plăcea Frumosului Întunecat singurătatea și sălbăticia acelui loc și la gândul că va muri acolo se simțea împăcat. Și au mers ei așa cu barca, până au ajuns la stâncă. Eremitul le-a spus vâslașilor să se întoarcă și aceștia au plecat cu barca spre țărm, iar Frumosul Întunecat, cugetând la viața simplă și sfântă a acelui om bun, cu multe lacrimi și gemete, nu din cucernicie, ci de deznădejde, gândea că va fi alături de el în toate câte se vor mai întâmpla, care, în mintea lui, foarte puține aveau să fie. Și așa cum ați auzit, Amadis, luându-și numele de Frumosul Întunecat, s-a retras pe Stânca Săracului, în mijlocul mării, la șapte leghe de țărm, despărțindu-se de lume și de glorie, și de armele sale cu care se înălțase atât de sus, petrecându-și zilele în lacrimi și neîntrerupt bocet, fără să-și mai amintească de acel viteaz Galpano și de puternicul rege Abies al Irlandei, nici de trufașul Dardan și nici chiar de acel vestit Apolidon care, în vremea sa, și încă o sută de ani după aceea, n-a fost întrecut în vitejie de niciun alt cavaler, toți înfrânți sau uciși de brațul lui puternic, pe lângă mulți alții despre care v-am istorisit. Și dacă ar fi fost întrebat care e pricina acestei prăbușiri, ce alta ar fi putut răspunde decât că supărarea și mânia unei femei slabe, chemându-i în sprijinul său pe puternicul Hercule, viteazul Samson, înțeleptul Vergiliu, fără să-l uite pe regele Solomon, toți chinuiți și subjugați de patima iubirii, ca și mulți alții ce ar mai putea fi amintiți. Să fie, deci, nevinovat? Bineînțeles că nu, pentru că greșelile altora trebuie să ne fie pildă pentru a fugi și a ne feri de ele, nu pentru a le urma; și ar exista motiv ca, din milă pentru un cavaler atât de înfrânt, de zdrobit, dintr-o pricină atât de ușuratică, să îl redai oamenilor dăruindu-l cu victorii de două ori mai mari decât cele din trecut? Eu aș spune că nu, dacă faptele săvârșite de el cu prețul unor mari primejdii pentru viața sa, n-ar fi adus atâtea foloase celor ce, după Dumnezeu, își vedeau salvarea doar în el, așa încât, milostivindu-se de aceștia mai mult decât cel ce, învingându-i pe toți, n-a putut să se învingă și să se supună pe sine, vom istorisi cum, pe când era mai deznădăjduit ca niciodată și ajunsese în pragul morții, stăpânul lumii i-a trimis, ca prin minune, lecuirea. Dar pentru a nu încurca firul poveștii, mai întâi vă vom istorisi câte ceva din cele petrecute în acest răstimp. Gandalin, care rămăsese dormind în pădure, când stăpânul său, Amadis, la părăsit, după o bucată bună de vreme, când, trezindu-se și privind împrejur, a văzut doar calul său, s-a sculat iute și a prins să strige, plângând și căutându-l pe Amadis prin desișuri; dar negăsindu-i nici pe el, nici calul, a fost pe dată sigur că acesta plecase, și a dat să încalece, să pornească pe 325

urmele lui, clar nu și-a găsit nici șaua, nici frâul. Atunci a început să-și blesteme norocul și pe el însuși și ziua când se născuse; dar tot umblând așa de colo-colo, a dat peste șa și frâu într-un tufiș des și, punând șaua pe cal, a călărit cinci zile în șir, făcând popasuri sub cerul liber sau în așezări omenești și tot întrebând de stăpânul său; dar își pierduse orice nădejde când, în a șasea zi, soarele l-a călăuzit spre izvorul unde Amadis își părăsise armele; lângă izvor era înălțat un cort, în care se aflau două domnișoare; Gandalin a descălecat și le-a întrebat dacă n-au zărit un cavaler având pe scut doi lei vineții pe un câmp de aur. Ele i-au răspuns: „Nu l-am văzut pe acest cavaler, dar scutul și celelalte arme ale unui cavaler, toate foarte frumoase, le-am găsit lângă izvor, nepăzite de nimeni”. Când a auzit aceasta, Gandalin a exclamat, smulgându-și părul: „Oh, Maică Precistă, ajută-mă! A murit, s-a prăpădit stăpânul meu și cel mai viteaz cavaler din lume!”; și a prins să se jeluiască atât de amarnic, încât domnișoarelor li se făcuse tare milă de el; Gandalin a mai spus: „Oh, stăpâne, ce rău v-am păzit; toți oamenii ar trebui să mă urască și să nu mă mai rabde pământul, că v-am părăsit în aceste clipe. Voi, stăpâne, îi ocroteați pe toți și, acum, toți v-au părăsit, că toată lumea și oamenii ce trăiesc în ea v-au ucis o dată cu mine, mai nefericit și mai nemernic decât toți câți s-au născut până azi, căci n-am vegheat cum se cuvine și nu v-am ferit la vreme de dureroasa moarte”; și s-a prăbușit cu fața la pământ, ca mort. Domnișoarele au început să strige: „Sfântă Fecioară, a murit scutierul!”; și au alergat spre el să-l ajute, dar nu izbuteau defel, căci de mai multe ori la rând și-a pierdut cunoștința; ele, însă, au rămas multă vreme cu el, tot stropindu-i cu apă pe față, până au reușit să-l readucă la viață și, atunci, i-au spus: „Bunule scutier, nu deznădăjduiți pentru un lucru pe care nu-l știți, căci nu astfel îi sunteți de ajutor stăpânului vostru; mai bine căutați-l, să vedeți dacă e într-adevăr mort ori trăiește, căci cei viteji trebuie să învingă marile dureri, nu să moară în deznădejde”. Gandalin, simțindu-se încurajat de vorbele domnișoarelor, s-a hotărât să îl caute pretutindeni, până la moarte, și le-a spus acestora: „Doamnelor, unde ați găsit armele?” „O să vă spunem cu plăcere – au răspuns ele. Aflați că noi îl însoțim pe don Guilan Gânditorul, care ne-a eliberat pe noi și pe alții, mai bine de douăzeci de domnișoare și cavaleri, din temnițele lui Gandinos cel Îngâmfat; Guilan a săvârșit atâtea isprăvi, încât trecând prin toate încercările în castelul acestuia și învingându-l, în cele din urmă, și pe el, ne-a eliberat pe toți din temniță, iar pe el l-a pus să jure că se va lepăda pentru totdeauna de apucăturile sale; cavalerii și domnișoarele au plecat fiecare încotro i-a fost voia și noi am venit cu el încoace și am sosit la acest izvor acum mai bine de patru zile. Când Guilan a văzut scutul celui pe care îl 326

căutați, tare s-a mai întristat și, descălecând, a spus că nu se cuvine să zacă acolo scutul celui mai viteaz cavaler din lume; așa că l-a ridicat de jos, plângând amarnic, l-a agățat de o creangă în copacul acela și ne-a spus să-l păzim, în vreme ce el îl va căuta pe cavaler. Noi am poruncit să ni se aducă acest cort, iar don Guilan a bătut ținutul trei zile și n-a dat de urma lui, iar astă noapte, foarte târziu, s-a întors aici; dimineața le-a dat celelalte arme scutierilor, iar el s-a încins cu spada, a luat scutul celuilalt cavaler și a spus: «Pe Dumnezeul meu, urâtă treabă să-ți părăsești stăpânul ca să vii cu mine!»; apoi a adăugat că se duce la curtea regelui Lisuarte, să-i înmâneze acele arme reginei Brisena, ca aceasta să le păstreze, iar noi tot într-acolo ne îndreptăm, așa cum vor face toți câți au fost întemnițați cu noi, ca domnișoarele să-i ceară reginei, iar cavalerii regelui, să-l răsplătească pe don Guilan pentru ceea ce a făcut pentru noi”. „Atunci, rămâneți cu bine – a spus Gandalin –, că eu, încurajat de voi, plec să-l caut pe cel ce înseamnă viața și moartea pentru mine, fiindcă sunt cel mai nenorocit și nefericit om ce s-a născut vreodată”.

327

• CAPITOLUL XLIX • Cum s-a întors Durin la stăpâna sa aducând răspuns la cartea trimisă lui Amadis, și cum a bocit aceasta, aflând veștile aduse După ce Durin s-a despărțit de Amadis în codrul unde rămăsese rănit Patin, așa cum v-am povestit, a pornit pe drumul spre Londra, unde se afla regele Lisuarte; și a mers cu mare grabă, ca să-i ducă Orianei nefericitele vești despre Amadis și astfel, de va fi fost cu putință, să îndrepte o parte din răul pe care îl pricinuise scrisoarea ei; și a tot umblat până ce, după zece zile, a ajuns la Londra unde, după ce a descălecat, a trecut întâi pe-acasă pe la el și apoi a pornit spre încăperile reginei; cum l-a văzut, Orianei a prins să-i bată inima de să-i sară din piept și nu o putea potoli, așa că s-a dus pe dată în odăile ei și, după ce s-a întins pe pat, i-a poruncit domnișoarei din Danemarca să-l cheme pe Durin, fratele ei, iar ea să stea de pază, să nu-l vadă cineva. Domnișoara din Danemarca l-a chemat pe Durin și a plecat să stea cu Mabilia. Oriana i-a spus lui Durin: „Prietene, acum, povestește-mi pe unde ai umblat și unde l-ai găsit pe Amadis și ce-a făcut când i-ai dat scrisoarea de la mine; și spune-mi, pe regina Briolanja ai văzut-o? Povestește-mi totul și să nu uiți nimic”. „Doamnă – a zis Durin –, vă voi spune totul, deși nu e puțin de povestit, căci multe minunății și ciudățenii am văzut; aflați că am ajuns la Sobradisa și am văzut pe Briolanja, care este atât de frumoasă, atât de chipeșă și are atâta farmec încât, lăsându-vă deoparte pe domnia voastră, nu cred să se mai afle pe lume o femeie atât de frumoasă ca ea; aici am aflat vești despre Amadis și despre frații săi ce plecaseră și, mergând pe urmele lor, am aflat că s-au abătut din drum și s-au dus cu o domnișoară pe Insula Ferecată, să se supună ciudatelor încercări de-acolo; și tocmai când am ajuns eu acolo, Amadis pășea pe sub bolta iubiților credincioși, pe sub care nimeni nu poate trece dacă a trădat-o pe femeia pe care a îndrăgit-o prima dată”. „Cum – a spus Oriana –, a îndrăznit să treacă prin această încercare, știind că nu o poate duce la capăt?” „Se pare că nu e așa – a spus Durin –, pentru că a trecut pe sub boltă și a dus la capăt această încercare, dovedind mai multă credință în dragoste decât oricare altul, fiindcă a fost primit cu semne ce până atunci nu se mai văzuseră”. Când a auzit aceasta, Oriana a simțit că i se umple inima de o mare bucurie, căci ceea ce aflase ca fiind sigur și adevărat era pe de-a-ntregul opus gândurilor sale; Durin i-a mai povestit cum don Galaor, Florestan și Agrajes, încercând să ajungă la camera vrăjită, n-au putut merge până la 328

capăt și au fost atât de pieriți, de parcă i-ar fi lovit moartea; și cum a încercat apoi și Amadis și a ajuns în încăpere, devenind astfel stăpânul Insulei Ferecate, cu cea mai frumoasă și mai puternică fortăreață din lume; și, în sfârșit, au intrat toți în acea odaie, cea mai ciudată și mai bogată din câte se pot afla. Auzind aceasta, Oriana a spus: „Taci puțin”; și înălțând brațele spre cer a început să se roage Domnului să facă astfel ca, în marea lui milă, să ajungă și ea cât mai iute în încăperea aceea, alături de cel ce o câștigase prin marea lui vitejie. Apoi a zis: „Și-acum, spune-mi ce-a făcut Amadis când i-ai dat cartea de la mine”. Lui Durin i s-au înecat ochii în lacrimi și a spus: „Doamnă, v-aș sfătui să nu vreți să aflați, pentru că ați săvârșit cel mai mare și mai cumplit rău pe care l-a făcut vreodată o domnișoară în lumea asta”. „Apără și păzește, Maică Precistă! – a zis Oriana. Ce vrei să spui?” „Spun – a răspuns Durin – că l-ați ucis cu mânia voastră, în chipul cel mai nedrept cu putință, pe cel mai viteaz și mai credincios cavaler de care a avut parte vreodată o femeie și nu va mai exista altul ca el niciodată până la sfârșitul lumii. Blestemat ceasul în care s-a izvodit aceasta și blestemată moartea că nu m-a luat mai înainte, pentru că de-aș fi știut ce solie duc, nu i-aș fi dus-o niciodată, și, mai degrabă, m-aș fi pierdut în lume decât să mă înfățișez lui, pentru că voi, trimițând-o, și eu, ducând-o, i-am pricinuit moartea”. Și i-a povestit ce a făcut și ce a spus Amadis când i-a dat scrisoarea, cum a plecat din Insula Ferecată, ce a spus la schit și cum s-a despărțit acolo de ei și a pornit singur prin codru; cum, urmărindu-l împreună cu Gandalin, călcândui porunca, l-au găsit lângă fântână și n-au îndrăznit să se arate, cum i-au ascultat bocetele îndurerate și cum a trecut, pe-acolo, Patin cântând, ce a spus acesta și cum s-a luptat Amadis cu el și apoi a plecat, poruncindu-i lui Gandalin să nu stea în calea morții sale și să nu vină cu el; astfel că n-a rămas nimic să nu-i fi spus din câte văzuse. Când Oriana a auzit totul, a cuprins-o o milă mai mare decât furia și mânia ei, acum potolite, și inima i s-a frânt, datorită marii puteri pe care adevărul o are asupra minciunii. Și, în mintea ei, a luat asupră-și vina celui ce suferea fără ea, ceea ce a făcut-o să cadă ca moartă, fără simțire și fără să mai poată scoate o vorbă. Durin, văzând-o așa, a fost cuprins de milă, deși știa că își merită pedeapsa, și, ducându-se la Mabilia și la domnișoara din Danemarca, le-a spus: „Dați-i ajutor Orianei, că are mare nevoie, și îmi pare că, dacă a greșit, acum își plătește greșeala”; și a plecat acasă la el, iar ele au alergat la Oriana și, văzând-o fără suflare, au închis ușa odăii și, stropind-o cu apă pe față, au făcut-o să-și vină în fire; de cum a putut vorbi, Oriana a spus: „Ah, nefericită fără noroc! Am ucis ființa ce-mi era cea mai scumpă pe lume! Ah, stăpânul 329

meu! Eu v-am ucis în chipul cel mai nedrept și merit să mor pentru voi, deși moartea voastră nu va fi îndeajuns răzbunată prin moartea mea, căci voi, domnul meu, fiind credincios, nu puteți fi mulțumit cu moartea nefericitei ce nu v-a păstrat credință”. Și spunea toate acestea cu atâta durere și suferință, de parcă i s-ar fi frânt inima în bucăți; dar slujitoarele și prietenele sale, trimițând după Durin, aflaseră tot ce se întâmplase și au sărit să o ajute cu leacul de care amândoi aveau nevoie ca să se lecuiască, și după ce au alinat-o în fel și chip, au pus-o să-i scrie o carte lui Amadis, cu vorbe pline de umilință și rugăminți fierbinți, cum vă vom povesti mai departe, cerându-i să lase totul și să vină să se întâlnească cu ea la castelul Miraflores, unde îl va aștepta ca să-și îndrepte greșeala; cartea i-a fost încredințată domnișoarei din Danemarca, ce ar fi întâmpinat cu plăcere orice greutăți pentru a le ajuta pe cele două ființe pe care le iubea cel mai mult pe lume, fiindcă ea putea pleca de la curte și călători fără să dea nimic de bănuit. Cum Durin spusese că Amadis, în jeluiala sa, îl pomenise mult pe tutorele său, Gandales, crezând ele că mai curând l-ar găsi la acesta decât în altă parte, au hotărât ca domnișoara din Danemarca să plece cu daruri la regina Scoției, ca să-i aducă vești despre Mabilia, fiica ei, iar regina să-i trimită vești despre ea. Oriana a vorbit cu regina, mama ei, înștiințând-o că vor s-o trimită pe această domnișoară cu o solie, regina a încuviințat și i-a trimis și ea daruri reginei Scoției. După ce toate au fost astfel pregătite, domnișoara din Danemarca, luându-l cu ea pe Durin, fratele ei, și pe un nepot al lui Gandales, pe numele său, Enil, ce sosise de curând să-și caute stăpânul, au mers ei până la portul ce se cheamă Vegil, de unde se ajunge din Marea Britanie în Scoția; aici s-au îmbarcat pe o corabie și, după șapte zile de călătorie pe mare, au ajuns la o cetate ce se numește Poligez, de unde s-au dus direct la castelul lui Gandales; acesta tocmai pleca la vânătoare însoțit de scutierii săi; domnișoara din Danemarca s-a îndreptat spre el, iar el i-a ieșit în întâmpinare și, după ce și-au dat binețe, don Gandales, cunoscând-o după vorbă că e străină, a întrebat-o de unde e; ea i-a răspuns: „Vă aduc o solie din partea unor domnițe ce vă iubesc mult și, de asemenea, duc daruri din partea lor reginei Scoției”. „Bună domnișoară – a zis el –, spuneți-mi, de binevoiți, cine sunt aceste domnițe”. „Oriana, fiica regelui Lisuarte, și Mabilia, pe care le cunoașteți”. „Doamnă – a spus el –, fiți binevenită; să mergem la mine acasă să vă odihniți și apoi vă voi conduce la regină”. Ea a încuviințat și au pornit împreună, vorbind despre una, despre alta; Gandales a întrebat-o de Amadis, pupilul său, ceea ce pe ea a întristat-o foarte, socotind că asta înseamnă că nu e acolo, dar, pentru a nu-l mâhni, nu i-a 330

spus că dispăruse, ci doar că, după ce plecase de la curte ca să o răzbune pe Briolanja, nu se întorsese acolo. „Iar când am plecat eu – a zis –, la curte se credea că poate a venit pe-aici împreună cu vărul lui, Agrajes, ca să vă vadă pe domnia voastră, care l-ați crescut, și pe mătușa sa, regina. Îi adusesem chiar niște înscrisuri de la regina Brisena și de la niște prietene ale lui, care i-ar fi făcut plăcere”. Asta spusese pentru ca Amadis, de era cumva ascuns, auzindu-i vorbele, să vrea să o vadă și să îi vorbească. Gandales, însă, nu știa nimic de el; domnița din Danemarca a fost cinstită cum se cuvine și slujită de toți, ba chiar de soția lui Gandales, ce era o doamnă foarte nobilă, și apoi a plecat spre palatul reginei și i-a înmânat scrisorile și darurile aduse.

331

• CAPITOLUL L • Cum Guilan Gânditorul a luat scutul și armele lui Amadis, găsite la izvorul din luncă nepăzite de nimeni, și le-a adus la curtea regelui Lisuarte După ce don Guilan Gânditorul a plecat de la izvorul unde găsise armele lui Amadis, așa cum v-am povestit, a umblat șapte zile pe drum spre curtea regelui Lisuarte și tot timpul a avut petrecut pe după gât scutul lui Amadis, pe care nu l-a dat jos decât de două ori, când a fost silit să se lupte, și atunci l-a dat scutierilor să-l țină și s-a luptat cu al lui; prima oară s-a întâmplat asta când s-a întâlnit cu doi cavaleri, nepoți ai lui Arcalaus, care, recunoscând scutul, au vrut să-l ia, zicând că vor duce unchiului lor fie scutul, fie capul celui ce îl poartă; don Guilan, știind că cei doi sunt din neamul acelui ticălos, a spus: „Nu pun niciun preț pe voi”; apoi s-au năpustit unii spre alții cu mult curaj, pentru că cei doi cavaleri erau tineri și aprigi. Și, cu toate că lupta a durat o vreme, în cele din urmă, pe unul din ei l-a ucis, iar celălalt a fugit în pădure; don Guilan a fost rănit ușor, dar și-a continuat drumul; în noaptea aceea, a poposit în casa unui cavaler pe care îl cunoștea, ce l-a primit cu multă cinste și, a doua zi, i-a dăruit o lance, căci a sa se frânsese în înfruntarea pe care o avusese; și-a umblat el ce-a umblat pe drumul său, până a ajuns la un râu mare, pe numele lui, Guiñon; peste râu se afla un pod atât de îngust, încât nu puteau trece decât doi cavaleri, dacă veneau fiecare de pe un mal, și la unul din capetele podului a văzut un cavaler cu un scut verde și o dungă albă, ce voia să treacă, și pe care Guilan la recunoscut, căci era Ladasin, vărul lui; de partea cealaltă a podului se afla un cavaler care nu îngăduia să se treacă pe pod și striga cât îl ținea gura: „Cavalere, nu pășiți pe pod, dacă nu vreți să vă luptați”. „Nu înfruntarea cu voi mă împiedică să trec”, a spus Ladasin. Și, petrecându-și scutul pe braț, a pășit pe pod. Celălalt cavaler, ce păzea podul, călărea un cal șarg vânjos, iar de gât îi atârna un scut având drept blazon un leu cenușiu pe un câmp alb; pe coif avea aceleași însemne; cavalerul era înalt și voinic și călărea foarte mândru; și, de cum l-a văzut pe Ladasin intrând pe pod, a pornit în cea mai mare goană și s-au înfruntat chiar la capul podului; așa s-a întâmplat că Ladasin a căzut în apă, cu cal cu tot, dar, agățându-se de ramurile unor sălcii, a ajuns cu multă trudă la mal, căci căzuse de sus și armura era grea; celălalt, care îl trântise, s-a întors pe pod și s-a așezat unde stătea mai înainte; don Guilan s-a apropiat de vărul lui și, împreună cu scutierii săi, l-au scos din apă, i-au luat scutul și coiful, și don Guilan a spus: „Cu siguranță, vere, că 332

acum ați fi fost mort, dacă inima voastră vitează nu v-ar fi îndemnat să vă agățați de ramuri; toți cavalerii ar trebui să se teamă de înfruntările de pe poduri, pentru că cei ce le păzesc au cai învățați, obișnuiți cu așa ceva, și câștigă victorii mai mult datorită cailor decât vitejiei lor. Dacă ar fi pe placul meu, mai curând aș lua-o prin altă parte, dar dacă așa s-a întâmplat, o să vă răzbun, de-mi va fi cu putință”; în răstimpul acesta, calul lui Ladasin trecuse pe celălalt mal și cavalerul a poruncit oamenilor săi să-l prindă și să-l închidă într-un turn aflat în mijlocul râului, o fortăreață pe cinste la care se ajungea pe un pod de piatră. Don Guilan și-a scos scutul lui Amadis și l-a dat scutierilor săi, și-a luat scutul și lancea lui și s-a îndreptat spre pod, dar cavalerul care îl păzea a venit îndată spre el și s-au repezit unul împotriva celuilalt în cea mai mare goană a cailor și s-au izbit atât de tare, încât cavalerul a fost azvârlit din șa și a căzut în râu, iar Guilan a căzut pe pod și cât pe ce să alunece în apă, dacă nu s-ar fi ținut de grinzi; cavalerul ce căzuse în apă a apucat de dârlogi calul lui Guilan, ce se afla lângă el, și l-a scos afară, iar scutierii lui Guilan l-au prins pe cel al cavalerului. Guilan a văzut că acesta ajunsese la piciorul podului, cu calul lui de căpăstru, și se scutura de apă; atunci, Guilan i-a spus: „Porunciți să mi se aducă armăsarul și vom pleca”. „Cum – a spus cavalerul –, credeți că veți pleca atât de ușor?” „Da, de vreme ce ne-am înfruntat pentru a trece podul”, a spus Guilan. „Nu e cu putință – a răspuns celălalt –, căci am căzut amândoi de pe cai, așa că lupta nu e încheiată, până ce nu ne vom bate în spade”. „Vreți – a spus don Guilan – să mă siliți să lupt cu voi? Nu vă e deajuns câtă supărare ne-ați pricinuit, că doar podurile sunt făcute ca toți să treacă pe ele”! „Nu-mi pasă de asta – a spus cavalerul – și va trebui să simțiți tăișul spadei mele, de vreți ori de nu vreți”. Și a sărit pe cal, fără să pună piciorul în scară, atât de sprinten, de mai mare minunea, și, potrivindu-și iute coiful, s-a așezat în calea lui don Guilan, spunându-i: „Domnule cavaler, mai înainte de-a începe lupta, spuneți-mi dacă sunteți, de loc, din țara regelui Lisuarte, ori de faceți parte din curtea lui”. „De ce mă întrebați”?, a spus Guilan. „Pentru că, de-ar vrea Dumnezeu să îl am în fața mea pe regele Lisuarte așa cum vă am pe voi – a răspuns cavalerul –, jur pe capul meu că n-ar mai domni vreodată”. Don Guilan s-a mâniat foarte auzind aceste vorbe, și a spus: „Sunt sigur că dacă stăpânul meu, regele Lisuarte, ar fi aici, în locul meu, pe dată v-ar pedepsi pentru această nebunie; și aflați că sunt de fel din țara lui, locuiesc la curtea sa și, pentru vorbele voastre, mă voi lupta cu voi, deși nu aveam de gând, iar dacă îmi va sta în puteri, voi face astfel încât să nu-i pricinuiți vreo supărare și nici să nu vă bucurați de bunăvoința acestui rege”. 333

Cavalerul a râs disprețuitor și a spus: „Îți făgăduiesc că mai înainte de amiază vei fi în așa hal, încât, acoperit de rușine, îi vei duce solia mea; și vreau să știi cine sunt și ce daruri va trebui să-i duci din partea mea”. Don Guilan, care era mânios foarte și voia să-l atace, s-a stăpânit ca să afle cine e. „Află, deci – a spus cavalerul –, că numele meu este Gandalod și sunt fiul lui Barsinan, seniorul de Sansueña, cel pe care regele Lisuarte i-a ucis la Londra, iar darurile pe care i le vei duce sunt capetele a patru cavaleri de la curtea sa întemnițați în turnul acela, dintre care unul este Giontes, nepotul lui, precum și mâna ta dreaptă, pe care ți-o voi reteza și agăța de gât”. Don Guilan a pus mâna pe spadă și a spus: „Destul cu amenințările, că nu mă înspăimântați”; și s-au năpustit unul spre altul, cu atâta furie, încât lupta a început așa de sălbatică și de cruntă, că era mai mare minunea să-i vezi; își dădeau lovituri peste tot, atât de grele și de cumplite, fără o clipă de răgaz, încât Ladasin și scutierii, care îi priveau, erau uluiți și își ziceau că niciunul din ei, chiar de ar fi învins, nu va mai scăpa cu viață; dar cum erau amândoi foarte pricepuți în meșteșugul armelor, știau să se apere de lovituri și, cu toate că spadele le erau ascuțite, armurile nu avuseseră de suferit; și, pe când luptau ei așa, gândindu-se doar cum să se ucidă unul pe altul, au auzit sunând un corn în vârful turnului; Gandalod s-a minunat foarte, și s-a grăbit să termine lupta, ca să vadă ce se întâmplă, așa că, încleștat fiind cu don Guilan, l-a prins în brațe și s-au strâns unul pe altul atât de îndârjit, încât, smulgându-se din șei, s-au prăbușit amândoi la pământ și o vreme s-au rostogolit pe jos, așa îmbrățișați, ținându-și bine fiecare spada în mână; don Guilan a izbutit să se desprindă din strânsoare și, ridicându-se primul, i-a dat două lovituri, dar și celălalt s-a ridicat de jos și iar au început lupta, mai înverșunată și primejdioasă decât înainte, pentru că, fiind fără cai, ajungeau mult mai bine unul la altul, și amândoi se zbăteau să-i pună capăt; don Guilan gândea că în turn se sunase din corn pentru a vesti că Gandalod va primi ajutoare, iar Gandalod socotea că cei din fortăreață îl trădaseră, așa că fiecare, fără răgaz și fără odihnă, își încerca puterile împotriva celuilalt, dar acum, don Guilan lovea cu mai multă tărie, ceea ce i-a bucurat pe Ladasin și pe scutierii care îi priveau, pentru că Gandalod nu se mai putea apăra bine cu ceea ce îi mai rămăsese din scut, și nici nu mai dădea lovituri de spadă periculoase, așa că Guilan l-a tot pândit și, prinzându-l descoperit, l-a izbit în braț și i l-a retezat, iar brațul i-a căzut pe jos cu spada pe care o ținea în mână; Gandalod a scos un urlet și a vrut să fugă spre turn, dar Guilan l-a ajuns și, apucându-l zdravăn de coif, i l-a smuls din cap și i l-a azvârlit la picioare; apoi, ținând vârful spadei în dreptul chipului celuilalt, a spus: „Acum va trebui să vă înfățișați regelui Lisuarte cu darurile acelea de care vorbeați, dar va fi altfel decât gândise-ți voi; și dacă nu veți face așa, unde să 334

stau picioarele vă va sta și capul”. „Voi face ce porunciți – a spus Gandalod –, căci mai bine aștept îndurarea regelui decât să mor acum”. Atunci, punândul să jure că așa va face, și-a încălecat calul și împreună cu Ladasin s-au îndreptat spre turn, de unde se auzea mare zarvă; aici, cavalerii întemnițați izbutiseră să se elibereze și, ieșind din beciuri, urcaseră în turn și puseseră mâna pe câte arme găsiseră acolo și sunaseră din corn; unul dintre ei rămăsese acolo, de pază iar ceilalți coborâseră și-i ucideau pe câți îi prindeau înăuntru. Când Guilan și Ladasin au ajuns acolo, i-au văzut pe cavaleri deasupra porții, în timp ce un altul, însoțit de șapte slujitori, ieșea în goană din fortăreață ca să se ascundă în pădure; cei de sus le-au strigat să-i omoare, mai cu seamă, pe cavaler. Ei s-au repezit după fugari și, în scurtă vreme, au ucis patru din ei, dar trei au reușit să scape; pe cavaler, însă, l-au prins și l-au dat pe mâna celor din fortăreață. Don Guilan le-a spus acestora: „Domnilor, nu mă pot opri aici, pentru că trebuie să ajung la regină, dar vărul meu Ladasin va rămâne cu voi, ca să-i duceți pe acești cavaleri regelui Lisuarte și să li se hotărască soarta; și faceți în așa fel încât fortăreața aceasta să rămână sub comanda mea”. „Vom face întocmai”, au răspuns ei. Don Guilan și-a aruncat scutul, care nu-i mai era de folos, căci era sfârtecat în multe locuri și, plângând, l-a luat pe cel al lui Amadis. Cavalerii, care cunoșteau scutul, văzându-l plângând, s-au mirat și l-au întrebat cum a ajuns scutul la el. El le-a istorisit cum l-a găsit împreună cu toate celelalte arme la izvorul din luncă și cum îl căutase pe Amadis prin tot acel ținut, fără să poată afla ceva despre el. Cavalerii s-au mâhnit foarte, socotind că pe Amadis îl lovise cu siguranță o mare nenorocire. După aceasta, s-a despărțit de ei și, fără alte necazuri, a ajuns la curtea regelui, care aflase deja cum trecuse Amadis prin toate încercările din Insula Ferecată și ajunsese stăpânul acelui ținut și cum plecase de-acolo în taină și tare îndurerat, dar nimeni nu știa pricina, în afară de aceia pe care i-am pomenit mai înainte. Când a sosit don Guilan, toți au venit să vadă scutul lui Amadis și să afle vești despre el, iar regele i-a spus: „În numele Domnului, don Guilan, povestiți-ne ce știți despre Amadis”. „Seniore – a spus el –, nu știu nimic și nam auzit nimic despre el, dar i-am găsit scutul și, dacă nu vă e cu supărare, voi povesti toată întâmplarea în fața reginei”. Regele l-a poftit atunci cu el și, ajuns în fața reginei, don Guilan a îngenuncheat și, plângând, i-a spus: „Doamnă, într-un loc ce i se spune Izvorul din luncă, am găsit toate armele și scutul lui Amadis părăsite, ceea ce m-a mâhnit foarte, așa că le-am agățat într-un copac, lăsându-le în paza unor domnișoare ce mă însoțeau, și am cutreierat tot ținutul în căutarea lui Amadis, dar n-am avut norocul să-l găsesc ori să aflu vești despre el; și, cunoscând curajul acestui cavaler și dorința lui de a și-l pune în slujba voastră până la moarte, cum pe el nu l-am 335

putut aduce, am hotărât să vă aduc armele sale ca dovadă a credinței ce vă datorez vouă și lui; porunciți să fie puse undeva unde să poată fi privite de toți, iar cei ce sosesc la curte din toate colțurile lumii să afle câte ceva despre cel ce le-a purtat; și, de asemenea, să le amintească acelora ce vor să fie viteji, să năzuiască spre acea înaltă faimă pe care stăpânul lor, pe vremea când le-a purtat, a dobândit-o cu prisosință între atâția cavaleri”. „Tare mă întristează – a spus regina – pierderea unui asemenea om, ce va lipsi atât de mult întregii lumi; vouă, don Guilan, vă mulțumesc mult pentru ceea ce ați făcut și voi fi recunoscătoare tuturor celor ce îmbracă armură, dacă își vor da silința să-l caute pe cel ce a prețuit atât de mult și a apărat ordinul cavalerilor, pe doamne și pe domnițe”. Mult s-a mai întristat regele și toată curtea din pricina acestor vești, socotind că Amadis a murit, dar, mai cu seamă, Oriana care, nemaiputând sta lângă mamă-sa, s-a retras în odaia ei unde, plângând amarnic, și-a blestemat soarta, pentru că fusese pricina unei astfel de nenorociri, și nu mai aștepta altceva decât moartea. Doar mângâierile Mabiliei și speranța întoarcerii domnișoarei sale de onoare cu vești bune o mai alinau puțin. După cinci zile, la curte au sosit domnișoarele și cavalerii pe care don Guilan îi eliberase din temniță, ca să îi roage pe rege și pe regină să-l răsplătească pe acesta pentru ceea ce făcuse; printre ei se aflau și cele două domnișoare ce păziseră scutul lui Amadis, care au povestit despre marea jale a lui Gandalin, fără să-i știe numele, ci spunând doar că e vorba de scutierul care îl căuta pe stăpânul scutului și al armelor. Apoi au sosit cavalerii ce îl aduceau pe Gandalod, care i-au povestit regelui lupta dintre acesta și don Guilan și din ce pricină s-au luptat și toate vorbele câte le-au spus, precum și despre întemnițarea lor și cum izbutiseră să scape. Regele a spus: „În acest loc l-am ucis pe tatăl tău pentru mârșava lui trădare și aici vei muri și tu pentru cele ce voiai să faci”. Și a poruncit să fie azvârlit din vârful unui turn, la picioarele căruia fusese ars de viu Barsinan, tatăl lui, așa cum se povestește în prima parte.

336

• CAPITOLUL LI • Care povestește cum, pe când Frumosul Întunecat se afla pe Stânca Săracului, a sosit acolo o corabie cu care călătorea Corisanda, plecată să-l caute pe iubitul ei, don Florestan, și despre cele ce s-au mai întâmplat, precum și despre ce a povestit ea la curtea regelui Lisuarte Într-o zi, aflându-se Frumosul Întunecat pe Stânca Săracului, așa cum vam povestit, pustnicul l-a poftit să stea lângă el pe o bancă la intrarea în schit și i-a spus: „Fiule, rogu-vă, spuneți-mi ce v-a făcut să strigați așa de tare în somn, când ne aflam la Izvorul din luncă”? „Bunule domn, o să vă spun cu plăcere și vă rog, în numele Domnului, să-mi tălmăciți ce veți înțelege din visul meu, fie de bine, fie de rău pentru mine”. Și i-a povestit visul, așa cum vi l-am istorisit, doar că nu i-a spus numele domnișoarelor. Bunul om, după ce a ascultat, a stat o vreme adâncit în gânduri și apoi, întorcându-se spre el vesel și râzând, i-a spus: „Frumosule Întunecat, fiule, tare m-ați mai înveselit și mare bucurie mi-ați făcut cu cele spuse și tot vesel și bucuros să fiți și voi, că sunteți îndreptățit să fiți, căci iată cum tălmăcesc eu visul acesta. Cămara aceea întunecoasă unde se făcea că vă aflați, fără să puteți ieși de-acolo, este această mare durere ce v-a copleșit; domnișoarele ce deschideau ușa sunt niște prietene de-ale voastre ce vorbesc cu cea pe care o iubiți, spre binele vostru, și vor face astfel încât să vă scoată de-aici și să vă smulgă din marea voastră durere; raza de soare ce se mișca înaintea lor este o solie pe care o veți primi, cu vești aducătoare de bucurie, ce vă vor face să plecați de-aici, iar focul în care o vedeați pe iubita voastră înseamnă mari suferințe din dragoste pentru voi, așa cum voi suferiți pentru ea, iar din focul acela, ce înseamnă iubire, o veți scoate voi, adică din marea ei suferință, când vă va vedea; și frumoasa grădină unde o duceați înseamnă marea bucurie pe care o va încerca la vederea voastră. Știu prea bine că, purtând această rasă, n-ar trebui să vorbesc despre asemenea lucruri, dar gândesc că îl slujesc mai bine pe Domnul spunându-vă adevărul ce vă va alina, decât tăcând și lăsându-vă pradă morții datorită disperării”. Frumosul Întunecat a îngenuncheat în fața lui și i-a sărutat mâinile, mulțumindu-i lui Dumnezeu că în această mare suferință și durere i-a trimis un om care știe să-l sfătuiască atât de bine, și, rugându-l cu lacrimi în ochi, ca în marea lui milă, să facă să se împlinească vorbele acelui om sfânt, slujitorul său. Apoi l-a rugat să-i tălmăcească visul avut în noaptea dinainte de a-i da Durin scrisoarea, pe când se afla în Insula 337

Ferecată. Bunul om i-a spus: „Acesta se arată foarte limpede, căci ați trecut prin toate: acel deal acoperit de copaci pe care vă aflați și mulțimea veselă din jurul vostru înseamnă Insula Ferecată, pe care ați dobândit-o chiar atunci, aducând multă bucurie tuturor locuitorilor de acolo, iar bărbatul ce vă dădea să înghițiți ceva amar este solul iubitei voastre, ce v-a adus cartea; căci voi, care ați încercat-o, știți ce mare amăreală se află în vorbele din acea carte; tristețea ce punea stăpânire pe oamenii veseli mai înainte este cea a locuitorilor din Insula Ferecată care, din pricina voastră, sunt mâhniți foarte și părăsiți; hainele pe care le lepădați sunt armele de care v-ați lepădat, iar locul acela stâncos unde v-ați ascuns în mijlocul apei este această stâncă; cât despre bărbatul în rasă ce vă vorbea într-o limbă neînțeleasă, eu sunt, căci vam vorbit în graiul sfânt al lui Dumnezeu, pe care nu îl știați înainte și nici nu vă gândeați la el”. „Ați tălmăcit totul – a spus Frumosul Întunecat – cum nu se poate mai bine, căci toate din vis mi s-au întâmplat cu adevărat”; și asta i-a dat multă speranță pentru viitor, dar nu atât de multă încât să scape de chinurile datorate deznădejdii la care îl adusese doamna sa; așa că, deseori, privea spre pământ, amintindu-și de plăcerile și cinstirea de care avusese parte, dar, mai apoi, văzând totul în negru, se întorcea cu spatele și, de multe ori, ajungea în asemenea hal, că dacă n-ar fi fost sfaturile acelui om bun, viața i-ar fi fost în mare primejdie; bunul călugăr, ca să-i mai alunge gândurile negre și tristețea îl lua, adesea, la pescuit împreună cu doi băieței, nepoți de-ai lui, pe malul unui râu din apropiere, unde aruncau undițele și scoteau pește din belșug. Frumosul Întunecat își ispășea pedeapsa, așa cum ați auzit, cufundat tot timpul într-o mare durere și în gânduri negre, socotind că dacă Dumnezeu, în mila lui nu îl va ajuta, redându-i bunăvoința doamnei sale, moartea i se apropie curând; și în fiecare noapte se culca sub niște copaci frunzoși din livada aflată în apropierea schitului, ca să plângă fără să fie auzit de sihastru și de băieți. Și, amintindu-și de credința pe care i-o purtase tot timpul Orianei, de toate faptele mărețe săvârșite în numele ei și de cum îl răsplătise pentru toate astea, fără niciun motiv și fără să merite așa ceva, în marea lui supărare, a compus un cântec ce glăsuia așa:

De nu-mi recunoști victoria ce pe drept mi se cuvine, și pierdut-am chiar și gloria, să-mi iau viața e mai bine. Și cu moartea mea o dată de durere voi scăpa și de dragoste-nșelată, 338

de nădejdi, de luptă grea; dar în minte-mi va rămâne gândul trist, de neuitat, că gloria-mi spre-a o răpune m-ai ucis nevinovat. Și după ce a compus acest cântec, cum v-am spus, s-a întâmplat că, pe când, într-o noapte, stătea la poalele unui copac, cum obișnuia, jeluindu-se amarnic și plângând de ți se rupea sufletul, după ce trecuse o bună parte din noapte, a auzit foarte aproape o muzică nespus de dulce cântată la lăută, spre marea lui desfătare; și, minunându-se foarte, căci credea că în locul acela nu se află decât sihastrul și nepoții lui, s-a sculat de jos și s-a dus pe furiș, să vadă despre ce-i vorba și, în apropiere de izvor, a dat peste două domnișoare cu niște lăute în mână, ce cântau din gură și se acompaniau foarte frumos; după ce le-a ascultat o vreme, le-a spus: „Bune domnișoare, rămâneți cu Domnul că m-ați făcut să pierd utrenia cu dulcele vostru cânt”; ele s-au întrebat cine-o fi omul acela și au spus: „Prietene, fiți bun și spuneține ce loc e acesta unde am acostat și voi, cine sunteți”? „Doamnelor – a spus el –, acestui loc i se spune Stânca Sihastrului, datorită unui schit ce se află aici și a unui sihastru ce trăiește în acest loc, iar eu sunt un om sărac ce locuiesc aici, cu el, ispășindu-mi fărădelegile și păcatele”. Atunci, ele au spus: „Prietene, am putea găsi pe-aici o casă unde să se adăpostească și să se odihnească pentru două-trei zile o doamnă foarte suferindă, de neam mare și foarte bogată, ce se chinuie groaznic de prea multă dragoste?” Când Frumosul Întunecat a auzit aceasta, a spus: „Există aici o casă foarte mică unde locuiesc eu, și dacă sihastrul vrea să v-o dea, ca să vă fiu pe plac, eu o să dorm sub cerul liber, cum mi se întâmplă în multe nopți”. Domnișoarele i-au mulțumit pentru vorbele lui și l-au prețuit foarte mult. În acest răstimp, s-au ivit zorii și Frumosul Întunecat a zărit, sub frunzișul unor copaci, un frumos și bogat pat în care stătea doamna despre care i se vorbise și patru cavaleri în armură, care dormeau pe malul mării alături de alți cinci bărbați neînarmați, iar în apropiere, o corabie foarte mândră și împodobită, ce aruncase ancora acolo; doamna i s-a părut foarte tânără și foarte frumoasă și i-a făcut plăcere să o privească. Apoi s-a dus la sihastru, care tocmai se îmbrăca pentru liturghie, și i-a spus: „Părinte, avem oaspeți străini, ar fi bine să-i poftim la slujbă”. „Așa o să facem”, a spus bunul om. Și au ieșit amândoi din schit, iar Frumosul Întunecat i-a arătat corabia și au văzut că slujitorii și cavalerii o poartă pe doamna suferindă, însoțită de domnișoarele sale, spre locul unde se aflau ei. Cavalerii l-au întrebat pe sihastru dacă se află pe-acolo vreo casă unde să o 339

ducă. El a răspuns: „Aici sunt două case: în una locuiesc eu și, cu voia mea, aici nu va intra niciodată o femeie; în cealaltă doarme acest sărman om de treabă ce își ispășește pedeapsa aici și nu i-aș lua-o împotriva voinței lui”. Frumosul Întunecat a spus: „Părinte, i-o puteți da prea bine, pentru că eu o să mă culc sub frunzișul copacilor, cum fac adesea”. După aceste vorbe, au intrat toți în schit să asculte liturghia, iar Frumosul Întunecat, privindu-le pe domnișoare și pe cavaleri, și-a amintit de el și de doamna lui, de viața dusă înainte, și a început să plângă nestăpânit; apoi, îngenunchind în fața altarului, s-a rugat Sfintei Fecioare să-l ajute în marea lui suferință; domnișoarele și cavalerii, văzându-l plângând atât de amarnic, și-au zis că trebuie să fie un om bun și s-au mirat că fiind atât de tânăr și frumos își irosește viața în acel loc, oricât de greu păcat ar fi săvârșit, căci mila Domnului ne ajunge oriunde, dacă ne căim cu adevărat. După ce s-a terminat liturghia, doamna a fost dusă de îndată în casă, unde i s-a pregătit un pat frumos și moale, în care a fost culcată; ea plângea și își frângea mâinile de durere. Frumosul Întunecat, văzând-o astfel, le-a întrebat pe domnișoarele care tocmai își luaseră lăutele ca să o mai înveselească, ce are și de ce este atât de întristată. Ele i-au răspuns: „Prietene, această doamnă este foarte bogată, de neam mare și frumoasă, dar toate acestea sunt știrbite de ghinionul ei; și, cu toate că nu vrea ca alții să-i știe durerea, vă vom spune, căci știm că veți păstra, taina. Aflați că e chinuită de o mare iubire și a plecat să-l caute pe iubitul ei la curtea regelui Lisuarte; și deie Domnul să-l găsească, pentru ca astfel să i se mai potolească focul”. Când Frumosul Întunecat a auzit de curtea regelui Lisuarte și că doamna aceea moare de dragoste ca și el, ochii i s-au umplut de lacrimi și a spus: „Rogu-vă, spuneți-mi cum se numește cel pe care îl iubește”. „Cavalerul acesta pe care îl iubește – au spus ele – nu e de pe aici și este unul dintre cei mai viteji cavaleri din lume; doar doi, care sunt foarte prețuiți, îl întrec în vitejie”. „Atunci, vă rog cu atât mai mult – a zis el – să-mi spuneți numele lui și a celor doi de care ați pomenit”. „O să vă spunem, de vă legați să ne mărturisiți dacă sunteți cavaler, după cum păreți, și care vă e numele”. „O voi face – a spus el –, ca să primesc răspuns la întrebarea mea”. „Dumnezeu să vă ajute! – au spus ele și au continuat: Aflați că acel cavaler pe care îl iubește doamna noastră se numește Florestan, frate cu viteazul cavaler Amadis de Gaula și fiu al contesei de Selandia.” „Mulțumesc lui Dumnezeu că acum știu că spuneți adevărul și cred că îmi veți povesti numai lucruri minunate despre el.” „Cum – au întrebat ele –, îl cunoașteți”? „L-am întâlnit, nu de mult, la curtea Briolanjei, unde am văzut și lupta dată de Amadis și vărul său, Agrajes, cu Abiseos și feciorii săi, și sfârșitul acestora; și am stat acolo până la sosirea lui Florestan, ce mi-a părut foarte așezat la minte, iar despre 340

marea lui vitejie în luptă l-am auzit vorbind pe don Galaor, fratele lui, ce se înfruntase cu el, după cum-zicea”. „Din pricina acestei înfruntări – au spus domnișoarele – a plecat Florestan de lângă doamna noastră, căci așa au aflat că sunt frați”. „Cum – a întrebat el –, aceasta e doamna și stăpâna insulei unde s-au luptat ei doi?” „Da”, au răspuns ele. „Se numește Corisanda, din câte știu”, a spus el. „Adevărat”, au răspuns ele. „Acum nu mai sunt atât de îndurerat de suferința ei – a spus el –, căci știu prea bine că el e atât de înțelept și cu suflet atât de bun, că va face întotdeauna ce îi va porunci ea”. „Acum, spuneți-ne, voi cine sunteți?”, au întrebat ele. „Bune doamne – a spus el –, sunt cavaler și mi-a mers mai bine decât acum în viața plină de deșertăciuni, pe care o plătesc acum; iar numele meu este Frumosul Întunecat”. „Mulțumim – au spus ele –, și Dumnezeu să vă ajute, că noi ne ducem să ne înveselim stăpâna cu lăutele”. Și au făcut întocmai; după ce au intrat în odaia unde se afla doamna și i-au cântat o vreme, i-au povestit tot ce le spusese Frumosul Întunecat despre don Florestan. „Ah, chemați-l iute – a spus ea –, că nu poate fi decât om bun, de vreme ce l-a văzut și l-a cunoscut pe don Florestan”. Una dintre domnișoare l-a adus acolo și doamna i-a grăit astfel: „Domnișoarele mele mi-au spus că l-ați văzut pe don Florestan și că îl iubiți; rogu-vă, în numele credinței datorate Domnului, să-mi spuneți ce știți despre el”. El i-a povestit tot ce le spusese domnișoarelor, dar și că, din câte știa, don Florestan împreună cu frații săi și cu vărul lui, Agrajes, plecase spre Insula Ferecată, iar apoi nu-l mai văzuse. „Spuneți-mi, acum – a zis Corisanda –, de binevoiți, dacă îi sunteți dator în vreun fel, căci se pare că îl iubiți”. „Doamnă – a spus el –, îl iubesc pentru curajul lui și pentru că tatăl său m-a făcut cavaler și, deci, îi sunt îndatorat regelui și fiilor săi, și sunt foarte mâhnit din pricina unor vești despre Amadis, pe care le-am auzit înainte de a veni aici”. „Ce vești?”, a întrebat ea. „Când am venit încoace – a răspuns el –, am întâlnit într-o pădure o domnișoară ce stătea aproape de drumul pe care mergeam și cânta un cântec foarte frumos; am întrebat-o cine l-a compus și ea mi-a răspuns: «Un cavaler căruia îi doresc să-i dea Dumnezeu mai multă bucurie decât până acum». Căci, după cum spunea ea, iubirea lui fusese groaznic batjocorită și tare își mai plângea soarta în acel cântec. Am rămas împreună cu domnișoara aceea două zile, până am învățat cântecul, iar ea mi-a spus că Amadis i-l cântase, plângând și jeluindu-se amarnic”. „Vă rog mult – a spus doamna – să le învățați acest cântec pe domnișoarele mele, ca să mi-l cânte la lăută”. „O voi face cu plăcere – a spus el – pentru dragostea voastră și a celui pe care îl iubiți, cu toate că acum numi arde să cânt ori să fac ceva care să mă înveselească și să mă bucure”. Apoi, a plecat cu domnișoarele spre schit și le-a învățat cântecul; și cântat de vocea lui deosebită, cu marea-i tristețe și suferință, cântecul era mai 341

dulce și mai armonios. Domnișoarele l-au învățat bine și l-au cântat mereu stăpânei lor, și era o mare plăcere să le asculți. Corisanda a rămas acolo patru zile și, în a cincea, și-a luat rămas bun de la eremit și de la Frumosul Întunecat, întrebându-l dacă va mai rămâne multă vreme acolo. „Până la moarte, doamnă”, a răspuns el. Oaspeții s-au urcat pe corabie și au pornit spre Londra, unde se afla regele Lisuarte, căci doamna nădăjduia că acolo, mai curând decât în alte locuri, va afla vești despre don Florestan. Regele și regina au primit-o foarte bine, știind că e de neam ales, și au poftit-o să locuiască în palatul lor. Regina a întrebat-o pentru ce venise și i-a spus că, de are vreo nevoie, ea împreună cu regele o vor ajuta. „Vă sunt recunoscătoare, doamnă – a spus Corisanda –, dar eu îl caut pe don Florestan și pentru că la curtea voastră sosesc vești din cele patru vânturi, aș vrea să rămân o vreme aici, până aflu ceva despre el”. Regina i-a spus: „Bună prietenă, puteți rămâne cât vă va fi voia, dar până acum nu știm decât că a plecat în căutarea lui Amadis, fratele său, care, nu se știe din ce pricină, a dispărut”. Și i-a povestit cum a adus don Guilan armele lui Amadis, fără să poată afla nimic despre el. Auzind acestea, Corisanda a izbucnit în hohote de plâns, spunând: „Oh, Doamne, Dumnezeule, ce s-o fi întâmplat cu iubitul și stăpânul meu, don Florestan? Căci, așa cum mi-a spus îl iubește pe acest frate și, dacă nu-l va găsi, va dispărea și el și nu-l voi mai vedea niciodată”. Regina a mângâiat-o, întristată că o mâhnise mai tare cu veștile pe care i le dăduse. Oriana, ce se afla împreună cu maică-sa, auzind că acea doamnă îl iubește pe don Florestan, fratele lui Amadis, a fost foarte bucuroasă să-i arate prețuirea ei și să-i țină tovărășie, așa că a poftit-o în odăile ei, unde a aflat întreaga sa istorie. Și vorbind despre felurite lucruri, Corisanda le-a povestit ei și Mabiliei cum ajunsese pe Stânca Săracului și cum întâlnise acolo un cavaler ce își ispășea păcatele, care le-a învățat pe domnișoarele ei de onoare un cântec compus de Amadis în vreme ce era copleșit de suferință și așa trebuie că era, după cuvintele acelui cântec. Mabilia i-a spus: „Bună prietenă și doamnă, vă rog să fiți atât de bună și să le porunciți domnișoarelor voastre să ni-l cânte, căci tare bucuroasă aș fi să aud cântecul compus de cavalerul a cărui verișoară sunt”. „O voi face cu plăcere –, căci și inima mea se bucură când îl ascult, datorită strânsei legături dintre acest cavaler și domnul meu, don Florestan”. Și au fost chemate domnișoarele, care au cântat acompaniindu-se la lăută, cu multă dulceață în glas, de era mai mare plăcerea să le asculți cât de frumos cântau; dar și durerea celor ce le ascultau era mare. Oriana, atentă la cuvinte, și-a dat seama că Amadis avea toată dreptatea să se plângă de greșeala ei și, simțind o mare durere în suflet, nemaiputând rămâne acolo, rușinată foarte că ochii i se umpluseră de lacrimi, s-a retras în 342

odaia ei. Mabilia i-a spus Corisandei: „Prietenă, ați văzut cât de îndurerată e Oriana, dar a stat cu voi chiar mai mult decât trebuia, pentru a vă cinsti și a vă face plăcere; acum, însă, mă duc să-i fiu de ajutor, dar, rogu-vă, spunețimi ce fel de om este acesta de pe Stânca Săracului, care le-a învățat cântecul pe domnișoarele voastre, și ce știe despre Amadis”. Ea i-a povestit cum se întâlnise cu el și tot ce îi spusese acesta, și că niciodată nu mai văzuse un bărbat atât de frumos, îndurerat și zdrobit, atât de chipeș în sărăcia lui, atât de tânăr și de înțelept. Mabilia și-a zis pe dată că acesta e Amadis care, în deznădejdea lui, alesese acest loc îndepărtat și ferit, fugind de toată lumea, și, ducându-se la Oriana, ce se afla în odaia ei, cufundată în gânduri și plângând în hohote, i-a spus veselă la chip și râzând: „Doamnă, omul dacă întreabă, află ce nici nu gândește; din câte mi-a spus Corisanda, cavalerul acela îndurerat, pe numele lui Frumosul Întunecat, de pe Stânca Săracului, trebuie să fie Amadis, care a fugit acolo de toată lumea, voind să vă împlinească porunca de a nu se mai arăta în fața voastră nici a nimănui altcuiva; așa că, înveseliți-vă și alinați-vă durerea, că mie îmi spune inima că el e, fără nicio îndoială”. Oriana a înălțat mâinile și a spus: „Oh, stăpâne al lumii! Faceți să fie așa, iar voi, buna mea prietenă, sfătuiți-mă ce să fac, că mă aflu în asemenea stare, că nu pot să gândesc, așa că, pentru Dumnezeu, fie-vă milă de mine, ca de o nefericită fără de noroc care, din pricina nebuniei și mâniei ei, și-a pierdut toată avuția și bucuria”. Mabiliei i s-a făcut milă de ea și ochii i s-au umplut de lacrimi, așa că, întorcându-se într-o parte, ca să nu o vadă Oriana, i-a spus: „Doamnă, eu vă sfătuiesc să o așteptăm pe domnișoara din Danemarca și, dacă ea nu îl găsește, lăsați-mă pe mine să încerc, că voi afla eu un chip de-a da de el; și eu tot cred că, de fapt, este cel ce își spune Frumosul Întunecat”.

343

• CAPITOLUL LII • Cum a plecat domnișoara din Danemarca în căutarea lui Amadis și, din întâmplare, după multe peripeții, a ajuns la Stânca Săracului, unde se ascundea Amadis sub numele de Frumosul Întunecat Domnișoara din Danemarca a stat cu regina Scoției zece zile, nu atât de plăcere, ci pentru că marea era furioasă și rea, și, mai ales, pentru că nu izbutea să afle vești despre Amadis în această țară, unde venise nutrind mari speranțe, și gândind că neizbânda ei o să pricinuiască moartea stăpânei sale; în cele din urmă, luându-și rămas bun de la regină, ducând cu ea daruri pentru regina Brisena, pentru Oriana și pentru fiica reginei, Mabilia, neștiind ce să mai facă și ca să nu se întoarcă fără răspuns la solia ei, s-a îmbarcat din nou. Dar stăpânul lumii, care, atunci când oamenii deznădăjduiți socotesc că nu mai au nicio scăpare, vrea să-și arate o fărâmă din puterea sa, dându-le, astfel, de înțeles tuturor că nimeni, oricât de învățat sau înțelept ar fi, nu poate fi ajutat fără ajutorul lui, i-a schimbat drumul, spre marea spaimă și mâhnire a ei și a tuturora de pe corabie, dăruindu-le, în cele din urmă, bucuria și norocul pe care îl căutau; așa că, făcând marea să se înfurie, le-a trimis o furtună fără seamăn și, rătăcind pe ape, fără putința de a cârmui corabia, fără să o stăpânească, cu marinarii ce își pierduseră cumpătul fără să mai aibă vreo licărire de speranță că vor scăpa cu viață, până la urmă, într-o dimineață, pe când se crăpa de ziuă, i-a purtat până la poalele Stâncii Săracului, unde se afla Frumosul Întunecat; aici au acostat, căci unii marinari cunoșteau locul și știau că în vârful stâncii, într-un schit, își duce viața Andalod, sfântul sihastru. Spunându-i toate acestea domnișoarei din Danemarca, ea, cum de-abia scăpase de primejdie și se întorsese de la moarte la viață, a poruncit să fie condusă sus, ca să asculte liturghia rostită de acel om bun și să-i poată mulțumi Fecioarei pentru bunăvoința pe care leo arătase slăvitul ei fiu. Cam pe la ceasul acela Frumosul Întunecat se afla la izvor, sub frunzișul copacilor unde dormise în noaptea aceea, și sănătatea îi era atât de șubrezită, încât nu spera să trăiască mai mult de cincisprezece zile; de atâta plâns și din pricina marii lui slăbiciuni avea chipul supt și pământiu, arătând mult mai rău decât atunci când îl lovise durerea, așa că nimeni nu l-ar fi putut recunoaște; după ce o vreme a privit corabia și a văzut că domnișoara și doi cavaleri urcă spre schit, cum gândul nu-i mai era la altceva decât la moartea așteptată și tot ceea ce până atunci îi făcuse plăcere, ca, de pildă, să 344

întâlnească oameni străini, atât pentru a-i cunoaște cât și pentru a le veni în ajutor, precum și altele asemenea, acum disprețuia, a plecat de-acolo și i-a spus sihastrului: „Mi s-a părut că am zărit niște oameni coborând de pe o corabie și venind încoace”. Și apoi a îngenunchiat în fața altarului, rugându-l pe Dumnezeu să aibă grijă de sufletul lui ce, în curând, va fi în ceruri. Sihastrul s-a îmbrăcat pentru liturghie și, tocmai atunci, a intrat domnișoara, cu Durin și Enil, și și-a ridicat vălul de pe față ca să-și spună rugăciunile. Frumosul Întunecat, după ce s-a rugat o vreme, s-a ridicat și, întorcându-se spre ei, a recunoscut-o de îndată pe domnișoară și pe Durin și, atât de mare i-a fost tulburarea, încât i s-au muiat picioarele și s-a întins pe jos ca mort. Sihastrul, văzând asta, a gândit că i-a sunat ceasul și a spus: „Oh, stăpâne atotputernic, de ce n-ai avut milă de acest om ce ar fi putut înfăptui atâtea în slujba ta?”; și, în vreme ce lacrimile îi curgeau șiroaie în barba albă, a adăugat: „Bună domnișoară, rugați-i pe oamenii aceștia să mă ajute să-l duc în odaia lui, căci socotesc că acesta e ultimul bine pe care i-l pot face”. Atunci, Enil și Durin, împreună cu sihastrul, l-au dus în casa unde locuia și lau așezat într-un pat foarte sărac, fără ca vreunul din cei doi să-l recunoască. Domnișoara, după ce a ascultat liturghia, vrând să mănânce pe uscat, poate fiindcă era prea sătulă de mare, l-a întrebat pe sihastru cine e acel bărbat atât de lovit de boală. Bunul om i-a răspuns: „Un cavaler care își ispășește păcatele”. „Tare vinovat trebuie să fie, de și-a ales un loc atât de sălbatic”. „Așa e cum spuneți – a zis sihastrul –, căci o face mai mult pentru deșertăciunile trecătoare ale acestei lumi decât pentru a-l sluji pe Dumnezeu”. „Vreau să-l văd – a zis domnișoara – și, fiindcă mi-ați spus că e cavaler, am să-i las niște leacuri din cele de pe corabie, poate se va înzdrăveni”. „Așa să faceți – a spus bunul om –, dar socotesc că moartea, care îi e atât de aproape, vă va scăpa de această grijă”. Domnișoara a intrat singură în odaia unde se afla Frumosul Întunecat, care se frământa neștiind ce să facă: dacă i-ar fi spus cine e, ar fi încălcat porunca doamnei sale, iar dacă nu i-ar fi spus, și cea care îi era toată nădejdea în viață ar fi plecat, nu i-ar mai fi rămas nicio speranță. În cele din urmă, zicându-și că mult mai groaznic ar fi pentru el să o supere pe doamna sa decât să moară, a hotărât să nu arate cu niciun chip cine este. Domnișoara, apropiindu-se de pat, a spus: „Bunule om, am aflat de la sihastru că sunteți cavaler și, pentru că noi, domnișoarele, suntem foarte îndatorate tuturor cavalerilor pentru marile primejdii prin care trec ca să ne apere, am hotărât să vă văd și să vă las tot ce voi găsi pe corabie și v-ar putea fi de folos ca să vă însănătoșiți”. El n-a răspuns nimic, ci doar plângea, oftând și gemând din adâncuri. Astfel că domnișoara a crezut că sufletul îi părăsește trupul și tare s-a mai înduioșat; cum în odaie era lumină puțină, a 345

deschis o ferestruică și a venit lângă pat, să vadă dacă murise; domnișoara sa uitat la el, iar el o privea plângând și suspinând, și o vreme au rămas așa, fără ca domnișoara să-l recunoască, pentru că nici prin gând nu-i trecea că lar fi putut afla acolo pe cel pe care îl căuta; dar, văzând pe chipul lui urma unei lovituri pe care i-o dăduse Arcalaus Vrăjitorul cu vârful lăncii, când o scăpase pe Oriana din mâinile lui, așa cum v-am povestit în cartea întâi, de unde până atunci nici cu mintea nu gândise la asta, și-a dat seama limpede că acela este Amadis și a spus: „Ah, Sfântă Fecioară, apără-mă! Ce-mi văd ochii? Oh, Doamne! Voi sunteți cel pentru care am îndurat atâtea!” Și, căzând în genunchi cu fața pe pat, i-a sărutat mâinile de mai multe ori și a spus: „Domnule, trebuie să o iertați și să aveți milă de cea care v-a greșit, căci dacă prin bănuiala ei neîntemeiată v-a adus pe nedrept în starea aceasta groaznică, la rândul ei, pe bună dreptate, își duce viața în mai multă amărăciune decât dacă ar fi moartă”. Frumosul Întunecat a îmbrățișat-o și a ținut-o lângă el, fără să poată scoate o vorbă. Ea i-a dat cartea și i-a spus: „E de la doamna voastră și, prin mine, vă înștiințează că, dacă sunteți acel Amadis dintotdeauna, pe care îl iubește atât de mult, să uitați trecutul și să vă întâlniți grabnic cu ea la castelul de la Miraflores, unde, cu multă dragoste veți fi răsplătit pentru durerea și suferința pricinuite de prea marea ei iubire pentru voi”. El a luat scrisoarea și, după ce a sărutat-o de mai multe ori, a dus-o în dreptul inimii și a spus: „Oh, inimă zdrobită, care atâta vreme, în ciuda atâtor mari suferințe și vărsând atâtea lacrimi, ai reușit să bați până în ceasul crudei morți, primește acest leac, căci, pentru însănătoșirea ta, nimic altceva nu există; risipește negura și întunecimea adâncă în care te aflai; prinde puteri, ca să o poți sluji pe stăpâna ta, a cărei bunăvoință te scapă de moarte”. Apoi, a deschis cartea ca să o citească și aceasta glăsuia astfel:

Carte de la Oriana pentru Amadis „Dacă marile greșeli făcute cu dușmănie pot fi iertate când se preschimbă în umilință, ce se întâmplă cu cele săvârșite din prea multă dragoste? Nu vreau să spun, prietene adevărat, că nu îmi merit pedeapsa, pentru că ar fi trebuit să știu că în spatele bunăstării și bucuriei se află capcanele sorții, menite să le amărască; și, pe bună dreptate, trebuie să vă recunosc înțelepciunea și credința, căci până acum nu mi-ați greșit în niciun fel și, mai cu seamă, față de trista mea inimă, înrobită de jugul în care e înlănțuită propria voastră inimă, a cărei flacără mistuitoare de s-ar stinge, a mea, simțind aceasta, și-ar înfrâna dorințele sale pământești; eu, însă, am greșit asemeni femeilor ce, fiind foarte norocoase și foarte sigure de credința celor 346

ce le iubesc, neputând îndura atâta fericire, din pricina unor bănuieli, mai mult năzărite decât întemeiate, născute din vorbele unor oameni nevinovați ori răuvoitori, mincinoși și lipsiți de virtute, vor să-și întunece bucuria cu pâcla suferinței; așa că, prietene prea credincios, primiți-o pe această domnișoară ca pe mesagera unei ființe ce își recunoaște greșeala, căci, mai mult decât rândurile acestea, ea vă va spune cum am ajuns să-mi duc viața, de care trebuie să aveți milă, nu pentru că aș merita eu aceasta, ci pentru salvarea vieții voastre”. După ce a citit acestea, bucuria Frumosului Întunecat a fost atât de mare, încât, întocmai ca din pricina trecutei suferințe, cu obrajii scăldați în lacrimi, s-a prăbușit fără simțire. Apoi, au hotărât împreună să spună tuturor celor ce veniseră cu domnișoara cum că, din milă creștinească, îl ia de acolo, unde nu avea niciun mijloc de a-l lecui, și că îl duce cu corabia pe țărm, ceea ce s-a și întâmplat. Mai înainte, însă, Frumosul Întunecat și-a luat rămas bun de la sihastru, spunându-i că domnișoara aceea îi fusese trimisă de mila lui Dumnezeu, printr-o mare întâmplare, pentru a-l salva, și rugându-l să păstorească el mănăstirea pe care se jurase să o ridice pe Insula Ferecată; și, după ce sihastrul s-a învoit, s-a urcat pe corabie, fără să fie cunoscut de nimeni altcineva decât de domnișoara din Danemarca. După ce au ajuns pe țărm și corăbierii și-au luat rămas bun de la domnișoară, iar aceasta a rămas numai cu însoțitorii săi, au pornit la drum spre Miraflores, unde se afla stăpâna sa, dar găsind un loc frumos, cu copaci falnici, pe malul unui râu cu apă limpede, la rugămintea domnișoarei din Danemarca, s-au oprit acolo să se odihnească și, astfel, Frumosul Întunecat să se mai întremeze, căci tare era slăbit. Aici, unde nu-l mai chinuia atât de tare nici depărtarea de doamna sa, a găsit locul cel mai potrivit din lume pentru a-și redobândi sănătatea, petrecându-și zilele la umbra acelor copaci de la poalele cărora țâșneau izvoare, unde, la prânz și seara i se întindea masa, iar nopțile se adăpostea într-un cort înălțat acolo. Și tăifăsuiau domnișoara și el despre tot soiul de întâmplări trecute. Domnișoara i-a povestit despre durerea și jalea stăpânei sale, Oriana, când Durin îi adusese veștile despre Amadis, și că nici ea nici Mabilia n-au știut nimic despre cartea pe care i-o trimisese Oriana; Frumosul Întunecat, la rândul lui, i-a istorisit prin câte trecuse și de ce și cum trăise pe Stânca Săracului, despre toate gândurile ce îl năpădeau în fiecare zi, despre sosirea pe insulă a Corisandei, iubita lui don Florestan, fratele său, și marea ei suferință din dragoste pentru el, ceea ce l-a făcut să-și simtă moartea și mai aproape, văzând cum Corisanda se prăpădește pentru iubitul ei, iar el e atât 347

de pe nedrept părăsit și disprețuit de iubita lui; despre cum le-a învățat pe domnișoarele de onoare ale acesteia cântecul pe care îl compusese și multe alte lucruri, ce mult ne-ar lua să le povestim și care, acum, când scăpase de moartea crudă, îl acopereau de slavă; așa că, după zece zile cât au rămas acolo, era așa de înzdrăvenit, încât inima îi dădea ghes să pună din nou mâna pe arme; tot acolo i-a spus lui Durin cine e și l-a luat ca scutier pe Enil, nepotul lui don Gandales, tutorele său, fără ca acesta să știe cine îi e stăpân și pe cine slujește, dar fiind cucerit de vorbele lui frumoase; și, plecând deacolo, după patru zile de mers, au ajuns la o mănăstire de călugărițe, aflată în apropierea unei cetăți frumoase; aici au hotărât ca domnișoara din Danemarca și Durin să intre în cetate, iar el să rămână acolo cu Enil și să aștepte porunca stăpânei sale; și au făcut întocmai; domnișoara i-a lăsat Frumosului Întunecat bani ca să-și poată cumpăra arme, un cal și câte straie îi făceau trebuință, precum și o parte din daruri, făcându-le înadins uitate, ca astfel Durin să aibă motiv să se întoarcă pentru a aduce răspunsul Orianei; după care, a pornit spre Miraflores unde spera că o va găsi pe Oriana, după cum o auzise spunând că va face, înainte de plecarea ei.

348

• CAPITOLUL LIII • Cum Galaor, Florestan și Agrajes au plecat din Insula Ferecată în căutarea lui Amadis și cum au umblat multă vreme fără să-i dea de urmă și, tare nemângâiați, au sosit la curtea regelui Lisuarte V-am povestit cum au plecat don Galaor, don Florestan și Agrajes din Insula Ferecată în căutarea lui Amadis și cum au străbătut multe meleaguri, pornind fiecare pe alt drum, săvârșind fapte de arme mărețe, atât în așezări, cât și prin păduri și munți, pe care istoria nu le mai povestește, pentru că nau izbutit în încercarea lor de a-l găsi pe Amadis. Și, la capătul unui an în care nu putuseră afla nimic, s-au întors la locul hotărât, ce era un schit, la jumătate de leghe de Londra, unde se afla regele Lisuarte și curtea lui, socotind că acolo, mai curând decât în alte locuri, cum treceau tot soiul de oameni, din cele mai felurite ținuturi, ar putea afla ceva despre Amadis; primul care a ajuns la schit a fost don Galaor, apoi a sosit Agrajes și, la puțină vreme, don Florestan împreună cu Gandalin. Când s-au văzut iarăși împreună, s-au îmbrățișat cu multă bucurie, dar aflând unul de la altul de neizbânda lor, au început să plângă amarnic, socotind că dacă ei, atât de norocoși în a duce lucrurile la bun sfârșit, de astă dată dăduseră greș, slabe speranțe le mai rămâneau pentru viitor; Gandalin, însă, deși nu mai puțin mâhnit, îi încuraja, spunându-le să lase plânsul, ce nu le era de niciun folos în ceea ce porniseră să facă, și să continue să-l caute, amintindu-le ce făcuse stăpânul său pentru fiecare din ei când se aflaseră la ananghie și că, pierzându-l, pierd un frate și pe cel mai viteaz cavaler din lume. Așa că, socotind că acesta are dreptate, au hotărât să se ducă mai întâi la curte și, dacă acolo nu vor afla nicio veste, să pornească să-l caute prin toate colțurile lumii, pe mare și pe uscat, până vor ști de e mort ori de trăiește. Și astfel, după ce au ascultat slujba ținută de sihastrul de-acolo, au încălecat și au pornit spre Londra. Asta se întâmpla în ziua de Sfântul Ion și, când au ajuns aproape de oraș, chiar în direcția spre care mergeau ei, l-au văzut pe rege călare, însoțit de mulți cavaleri, ce ieșise să sărbătorească această zi, atât pentru a-l cinsti pe sfânt, cât și fiindcă în această zi fusese uns rege. Regele, de cum a văzut că se apropie trei cavaleri, a gândit că sunt cavaleri rătăcitori și s-a îndreptat spre ei să îi cinstească, așa cum îi cinstea și îi prețuia pe toți; ei, văzându-l că vine, și-au scos coifurile și i l-au arătat pe rege lui don Florestan, care nu-l mai văzuse până atunci, iar când s-au mai 349

apropiat, mulți i-au recunoscut pe don Galaor și pe Agrajes, dar nu și pe don Florestan, care era tare frumos și unii, mai înainte, îl luaseră drept Amadis; și regele tot așa crezuse, pentru că acesta semăna la chip cu Amadis mai mult decât ceilalți frați; când au ajuns în fața regelui, don Florestan a trecut în frunte ca să i se închine, iar regele i-a spus lui don Galaor: „Bănuiesc că acesta e fratele vostru, Florestan”. „Da, maiestate”, a spus el. Și cum Florestan a vrut să-i sărute mâinile, regele nu l-a lăsat, ci l-a îmbrățișat cu multă dragoste, după care i-a îmbrățișat și pe ceilalți și, cu multă bucurie, au călărit împreună spre oraș. Gandalin și piticul, văzând primirea acestora și amintindu-și cu câtă cinstire era întâmpinat stăpânul lor de toată lumea, acum, că îl pierduseră, au început să jelească atât de tare, încât regelui și tuturor ceilalți li s-a făcut tare milă de ei și încă mai tare de stăpânul lor, pe care mult îl iubeau; regele i-a întrebat pe cei trei dacă au vreo veste despre Amadis, fratele lor, iar ei, cu lacrimi în ochi, i-au răspuns că nu, deși cutreieraseră nesfârșite meleaguri. Regele i-a mângâiat, spunându-le că așa e viața și îi lovește chiar și pe cei ce fug de luptă și de primejdii, socotind că astfel se păzesc cu mare grijă, darămite pe cei al căror fel de a fi și meserie este să caute primejdia și să-și pună viața în joc de mii de ori; și deci, să aibă încredere în Dumnezeu, căci nu îl dăruise pe Amadis cu atâta noroc ca acum să-l părăsească. Vestea sosirii cavalerilor a ajuns și la încăperile reginei și toate s-au bucurat foarte, dar, mai ales, Olinda cea cumpătată, prietena lui Agrajes, ce aflase deja cum trecuse acesta prin încercarea bolții iubiților credincioși, și Corisanda, iubita lui don Florestan, care îl aștepta acolo, așa cum v-am povestit mai înainte. Mabilia, foarte veselă că se întorsese fratele ei, Agrajes, s-a dus la Oriana, care stătea la una din ferestrele încăperii sale, foarte tristă, citind o carte, și i-a spus: „Doamnă, mergeți la mama voastră, că vor veni acolo de îndată don Galaor, Agrajes și Florestan”. Ea i-a răspuns plângând și suspinând, de parcă i s-ar fi sfâșiat inima: „Prietenă, unde vreți să mă duc? Parcă mi-am ieșit din minți, sunt mai mult moartă decât vie și uitați-vă cum arată ochii și fața mea de atâta plâns. Și, pe lângă asta, cum m-aș uita la acești cavaleri în tovărășia cărora îl vedeam de obicei pe stăpânul meu, Amadis? Pentru numele Domnului! Vreți să mă ucideți? Căci mai greu îmi va fi să mor după asta. Ah, Amadis, bunul meu prieten, ce va face nefericita fără noroc când nu vă va vedea printre frații și prietenii voștri pe care îi iubiți atât de mult și cu care eram obișnuită să vă văd? Pe Dumnezeul meu, domnul meu, lipsa voastră va însemna moartea mea și așa e drept, căci din pricina mea murim împreună”; și nemaiținând-o picioarele, s-a prăbușit într-un jilț. 350

Mabilia o încuraja pe cât putea, dându-i speranțe că domnișoara din Danemarca îi va aduce vești bune și îmbucurătoare. Oriana a spus: „Când acești cavaleri, ce se descurcă atât de bine în tot ceea ce fac, n-au izbutit să afle nimic despre el, după ce l-au căutat atâta timp și cu atâta dragoste, cum va putea să-l găsească această domnișoară, ce îl caută într-un singur loc?” „Nu gândiți astfel – a spus Mabilia –, că după starea în care se află, va fugi de toată lumea, iar când va apărea ea, va ieși de unde stă ascuns, căci ea cunoaște taina voastră și a lui și poate să îi aducă salvarea”. Oriana, ceva mai mângâiată și cu nițel mai mult curaj, s-a sculat cum a putut mai bine, s-a clătit pe față și a poruncit să vină Olinda, să o însoțească la mama sa, regina. Cei trei cavaleri s-au bucurat mult când au văzut-o și sau îndreptat spre ea să i se închine, iar ea le-a răspuns cu prietenie. Regele ia spus atunci lui don Galaor: „Vedeți ce zdrobită și suferindă e prietena voastră Oriana?” „Domnule – a spus el –, sunt tare mâhnit din pricina asta și o vom sluji cu toții astfel încât să o ajutăm să se însănătoșească”. Oriana a răspuns râzând: „Bunul meu prieten Galaor, Dumnezeu, cel ce ne dă sănătate și fericire, ne va ajuta, de va voi, și pe mine și pe voi, care ați suferit o asemenea pierdere, pierzându-vă fratele, și așa să mă ajute Dumnezeu, dacă nu mi-ar fi plăcut ca muncile și primejdiile prin care ni s-a spus că ați trecut căutându-l, să fi dat roadele ce le doreați, atât pentru voi, cât și pentru că regele, stăpânul meu, a fost întotdeauna bine slujit de Amadis”. „Doamnă – a spus don Galaor –, eu mă încred în Dumnezeu că, în curând, vom avea vești bune despre el, căci nu e el omul să se piardă cu firea când se lovește de greutăți și nu se află pe lume cavaler atât de iscusit în a învinge primejdiile”. Oriana s-a simțit mult mai alinată auzind cele spuse de don Galaor și, luându-i cu sine pe acesta și pe don Florestan, s-a așezat într-un jilț, privindu-l cu mare plăcere pe don Florestan, ce semăna mult cu Amadis, dar asta o făcea să simtă și mai tare singurătatea și i se rupea inima de durere. Mabilia l-a chemat la ea pe Agrajes, fratele ei, și l-a poftit să șadă lângă ea și Olinda, iubita lui, ce era foarte veselă și bucuroasă după ce aflase că, de dragul ei, trecuse pe sub bolta vrăjită a îndrăgostiților; și îi dăduse de înțeles acest lucru prin felul drăgăstos în care îl primise, arătându-se foarte binevoitoare cu el; Agrajes, ce o iubea mai mult ca pe sine însuși, i-a mulțumit cu multă smerenie, neputându-i săruta mâinile, ca nu cumva astfel, să se afle taina iubirii lor. Și, pe când vorbeau ei așa, au auzit niște glasuri și zarvă în palat și, când regele a întrebat ce se întâmplă, i s-a spus că Gandalin și piticul văzuseră scutul lui Amadis și se porniseră pe jelit amarnic, iar mai mulți cavaleri îi mângâiau, „Cum – a întrebat regele –, Gandalin e aici?” „Da, domnule – a răspuns Florestan –, l-am întâlnit acum mai bine de două luni la poalele 351

muntelui Sanguin, pe unde umbla să afle câte ceva despre stăpânul lui, și iam spus că eu cutreierasem tot muntele, în lung și-n lat, fără să aflu nimic, așa că a încuviințat, la rugămintea mea, să mă însoțească”. Regele a spus: „Îl socotesc pe Gandalin drept unul dintre cei mai viteji scutieri din lume și bine ar fi să-i alinăm durerea”. Și, ridicându-se, a pornit într-acolo; Oriana, când a auzit vorbindu-se de Gandalin și de durerea lui, s-a făcut albă la față și nu se mai putea ține pe picioare, dar don Galaor și don Florestan au sprijinit-o și au ridicat-o din jilț, ca să îl poată însoți pe rege; Mabilia, știind pricina acelei slăbiciuni, s-a apropiat de ea și și-a petrecut brațul pe după umerii ei; Oriana le-a spus lui Galaor și lui Florestan: „Bunii mei prieteni, dacă nu o să vă mai văd ca să vă cinstesc cum se cuvine, nu o puneți pe seama relei mele voințe, ci, mai degrabă, pe seama marii mele dureri”. „Doamnă – au spus ei –, e foarte firesc să fie așa și, pe cât e de mare dorința noastră de a vă sluji în toate, nu ați avea motiv să nu ne răsplătiți cu bunătatea și marea voastră virtute”. Și, lăsând-o cu Mabilia, s-au dus la rege; Oriana s-a dus în odaia ei, unde s-a întins în pat și a început să se zvârcolească, gemând și plângând, chinuită de dorința de a ști și a afla ce se întâmplă cu cel pe care, mai mult dintr-o toană decât cu temei, l-a îndepărtat și l-a izgonit fără rost de lângă ea. Apoi, Oriana i-a spus Mabiliei: „Prietenă adevărată, de când am sosit în această cetate a Londrei, o clipă nu m-au ocolit durerea și frământările, așa că, mi-ar plăcea, dacă sunteți și voi de aceeași părere, să ne ducem pentru câteva zile la castelul meu de la Miraflores, care este un loc fermecător, și, cu toate că știu precis că trista mea inimă nu-și va afla odihnă niciunde, simt că acolo aș găsi mai multă liniște decât în oricare alt loc”. „Doamnă – a spus Mabilia –, trebuie să plecați acolo, atât din pricina arătată de voi, cât și pentru ca, dacă domnișoara din Danemarca va veni cu veștile dorite, să puteți nu numai să vă bucurați de ele în voie, dar să îl bucurați și pe cel ce, după tristețea în care s-a aflat, are tot dreptul să se bucure; iar stând aici, nu vă veți putea bucura nici de una, nici de alta”. „Ah, pentru Dumnezeu, prietenă – a spus Oriana –, să plecăm de-ndată, fără să mai zăbovim”. „Trebuie să le spuneți tatălui și mamei voastre, dar, cum doresc atât de mult să vă însănătoșiți, vor face tot ce vă e pe plac”. Castelul acesta de la Miraflores era la două leghe de Londra și, deși mic, era cel mai încântător loc din tot acel ținut, căci se afla într-o pădure, la poalele unui munte, înconjurat de o livadă cu fructe de tot felul și pâlcuri de copaci falnici, ce creșteau pe un covor de iarbă smălțată cu flori de tot soiul; castelul era frumos construit, cu săli și odăi bogat împodobite, curți cu fântâni cu apă de cleștar, umbrite de pomi ce tot anul erau în floare ori încărcați de roade; într-o zi, pe când regele se dusese la vânătoare, luându-le 352

cu el pe regină și pe fiica sa, văzând că acesteia îi place foarte mult castelul, pentru că era atât de frumos, i l-a dăruit ei. În fața castelului, cam la o aruncătură de săgeată, se ridica o mănăstire de călugărițe, construită din porunca Orianei după ce primise castelul, unde trăiau multe femei pioase. Chiar în seara aceea, Oriana le-a cerut îngăduință regelui și reginei să petreacă acolo câteva zile, ceea ce ei au încuviințat cu bucurie. Pe când regele stătea la masă, avându-i alături pe don Galaor, Agrajes și Florestan, le-a spus: „Bunii mei prieteni, eu mă încred în Dumnezeu că, în curând, vom avea vești bune despre Amadis, pentru că am trimis să-l caute treizeci dintre cei mai viteji cavaleri de la curtea mea, iar dacă aceștia nu îl vor găsi, alegeți voi alții, câți voiți; și porniți să-l căutați unde credeți, căci treaba aceasta trebuie făcută cu chibzuială. Dar vă rog să faceți asta după ce voi da o luptă pe care am hotărât-o de mult timp, cu regele Cildadan al Irlandei, rege foarte vestit pentru faptele sale de arme, căsătorit cu o fiică a regelui Abies, cel pe care l-a ucis Amadis; lupta se va da între o sută de cavaleri de o parte și o sută de alta, iar pricina e un tribut pe care acest rege trebuie să-l plătească regilor din Marea Britanie; s-a hotărât că, dacă învingem, tributul va fi dublat, iar regele Cildadan va rămâne vasal; dacă vom fi învinși, Cildadan nu va mai plăti niciodată tributul; și, după câte am aflat de la oameni, Cildadan se pregătește să învingă, așa că vom avea nevoie de toți ai noștri și de prietenii lor”. Auzind acestea, cei trei prieteni au rămas la curte, deși împotriva voinței lor, căci mai mult doreau să pornească în căutarea lui Amadis, fiindcă, pe bună dreptate, erau tare doritori să știe ce e cu el, dar le-a fost rușine să nu-l slujească și să nu-l ajute pe rege într-o bătălie atât de însemnată și de mare. După ce s-a strâns masa, don Florestan l-a rugat pe Gandalin să o caute pe Mabilia, și când aceștia s-au văzut, nu și-au putut stăpâni plânsul; Gandalin ia spus: „Oh, doamnă, ce mare nedreptate a săvârșit Oriana împotriva voastră și a stirpei voastre, răpindu-vi-l pe cel mai viteaz cavaler din lume. Ah, ce rău ați făcut că ați slujit-o, căci iată în ce fel v-a răsplătit pe voi, și, mai cu osebire, pe cel ce niciodată nu i-a greșit nici cu vorba, nici cu fapta! Rău a făcut Dumnezeu că i-a dat asemenea frumusețe și toate celelalte însușiri, dacă în ea se ascunde trădarea; dar prin răul pe care l-a făcut atât de bine, știu că nimeni n-a pierdut mai mult decât ea”. „Ah, Gandalin, rogu-te nu spune asta – a zis ea –, și nici n-o crede, că greșești; a făcut totul cu mare durere și amărăciune în suflet din pricina unor vorbe auzite și, pe bună dreptate, putea intra la bănuieli că, uitată fiind de stăpânul tău, acesta s-a îndrăgostit de alta; și, cu toate că scrisoarea a fost scrisă cu multă mânie, când a trimis-o, nu s-a gândit că va face atâta rău; și poți să mă crezi că greșeala ei s-a datorat nemăsuratei și nespusei sale iubiri pentru el”. 353

„Dumnezeule mare – a spus Gandalin –, cum v-a lipsit judecata înțeleaptă Orianei și vouă și domnișoarei din Danemarca și ați putut gândi că stăpânul meu o va trăda pe aceea pentru care, de ar fi rostit o vorbă mânioasă, de teamă să nu o supere, s-ar fi îngropat de viu în pământ. Și ce vorbe vor fi putut fi acelea încât să vă tulbure judecata înțeleaptă și virtutea și să îl trimiteți la moarte pe cel mai viteaz cavaler din câți s-au născut?” „Ardian, piticul, a fost de vină – a spus Mabilia –, crezând că astfel va spori faima stăpânului său”. Și i-a povestit cum se petrecuse totul cu spada frântă în trei bucăți, așa cum v-am spus în cartea întâi, adăugând: „Și să nu îți închipui, Gandalin, că eu sau domnișoara din Danemarca am mai putut face ceva, căci mânia Orianei a fost atât de mare la gândul că bărbatul pe care îl iubește așa de mult o părăsește pentru alta, că sufletul ei nu și-a aflat odihnă până nu a scris acea carte, fără știrea noastră; căci toți avem câte o clipă de rătăcire, dar după ce a aflat de la Durin ce s-a întâmplat cu Amadis, ea trăiește într-o asemenea suferință și durere, încât asta ne mai mângâie în durerea noastră pentru Amadis”. Oriana, care stătea într-un colț al odăii sale, auzise tot ce vorbiseră Mabilia și Gandalin, iar când au încetat, a ieșit din încăpere ca și cum nu ar fi auzit nimic și, de cum l-a văzut pe Gandalin, a simțit un fior în inimă, i s-au muiat picioarele și s-a lăsat să cadă într-un jilț, plângând peste poate și, deabia putând vorbi, a spus: „Oh, Gandalin! Dumnezeu să te ajute și să-ți dea fericire, fă-ți datoria și te vei plăti, astfel, de obligațiile pe care le ai”. „Doamnă – a spus el plângând –, porunciți ce trebuie să fac”. „Să mă omori – a spus ea –, pentru că eu l-am ucis pe stăpânul tău, săvârșind o mare nedreptate, iar tu trebuie să-i răzbuni moartea, așa cum și el ar răzbuna-o pe a ta, dacă te-ar ucide cineva”. Și apoi și-a pierdut cunoștința, de parcă sufletul i-ar fi părăsit trupul. Gandalin era tare mâhnit și ar fi vrut să nu fi venit acolo pentru nimic în lume. Mabilia a stropit-o cu apă pe față pe Oriana și, când și-a venit în fire, aceasta a oftat și, frângându-și mâinile cu deznădejde, a spus: „Oh, Gandalin, de ce zăbovești să faci ceea ce trebuie? Pentru Dumnezeu, fă-o, căci tatăl tău n-ar zăbovi atât să-și facă datoria”. „Doamnă – a spus Gandalin –, fereascămă Dumnezeu să săvârșesc asemenea trădare, căci de-aș gândi-o numai, ar fi cea mai mare mârșăvie din lume, și nu una, ci două, pentru că voi îmi sunteți stăpână și Amadis îmi e stăpân; și știu sigur că, după moartea voastră, el nar mai trăi niciun ceas măcar; și niciodată n-am gândit, doamnă, că îmi veți da tocmai voi asemenea sfaturi. Cu atât mai mult cu cât stăpânul meu Amadis nu e mort, pentru, că, deși a vrut să-și ia viața datorită tristeții și suferinței pricinuite de mânia voastră, moartea ne e dată numai de la Dumnezeu și dacă El ar fi vrut ca Amadis să sfârșească așa, nu i-ar fi dat atât 354

noroc la început, iar domnia voastră așa să socotiți că Dumnezeu nu îngăduie să moară atât de nedrept un om așa de însemnat ca el”. Și i-a mai spus și multe altele, ca să o încurajeze; și vorbele lui i-au fost de folos, căci, mai înseninată, i-a zis: „Bunule prieten Gandalin, eu plec mâine la Miraflores, unde îmi aștept viața sau moartea, după veștile pe care le voi primi; vino să ne vezi acolo; Mabilia va trimite după tine; căci îmi alungi tristețea din inimă”. „Doamnă – a spus Gandalin –, voi face tot ce porunciți”. După care s-a despărțit de ele și, cum trecea prin sala unde se afla regina, aceasta l-a chemat la ea și, poftindu-l să se așeze în fața ei, au vorbit mult despre istoria lui Amadis și despre marea durere ce i-o pricinuise; și, cum ochii i s-au umplut de lacrimi, Gandalin i-a spus: „Doamnă, e drept să vă pară atât de rău de el, căci v-a fost un slujitor de nădejde”. „Mai mult un bun prieten – a spus regina – și un apărător, deie Domnul să aflăm vești bune despre el ca să ne alinăm durerea”. Stând acolo, Gandalin i-a văzut într-un colț al încăperii pe don Galaor, Florestan și Corisanda, aceasta foarte veselă; părându-i-se foarte frumoasă, căci până atunci nu o văzuse și nu știa cine e, a întrebat-o pe regină cine e frumoasa doamnă ce vorbește cu atâta plăcere cu cei doi frați. Regina i-a spus cine este și de ce venise la curte, că îl iubea pe don Florestan și de dragul lui stătuse acolo și îl așteptase o vreme. Auzind aceasta, Gandalin a spus: „Dacă îl iubește, se poate într-adevăr mândri că iubește un om foarte viteaz și înțelept și puțini pot spune, chiar de-ai cutreiera toată lumea, că îi stau alături întru faptele de arme și, doamnă, dacă l-ați cunoaște bine pe don Florestan, n-ați prețui mai mult pe niciun alt cavaler, căci este tare iscusit în meșteșugul armelor și înzestrat cu toate celelalte însușiri”. „Așa se pare – a spus regina –, și mare nedreptate ar fi ca un bărbat înrudit cu cavaleri atât de nobili și atât de vestiți în meșteșugul armelor să nu se asemene cu ei”. Și așa stăteau la taifas regina cu Gandalin și don Florestan cu iubita lui, dându-i dovezi de multă dragoste, pentru că, pe lângă faptul că era frumoasă coz și bogată, trăgându-se din neamul celor mai nobili și mai de neam conți din câți se aflau în Marea Britanie, până atunci nu-și mai dăruise iubirea nimănui altcuiva; și, fiind de față și don Galaor, hotărâseră ca ea să se întoarcă în ținutul ei și el, cu don Galaor și Agrajes să o însoțească două zile de drum, să vadă dacă nu vor mai afla vești despre Amadis, iar după bătălia pe care o hotărâse regele Lisuarte, de va rămâne în viață, don Florestan să plece în ținutul ei și să rămână cu ea o vreme cât mai îndelungată. „Deie Domnul – a spus ea –, să binevoiască a vă apăra și a vă aduce vești bune despre Amadis, ca să vă puteți ține făgăduiala, căci asta mă mângâie nespus”. Apoi, s-au dus la rege împreună cu Gandalin. Cum știți, Oriana le ceruse îngăduința regelui și reginei, chiar în seara aceea, să plece a doua zi la 355

Miraflores și aceștia încuviințaseră și îi porunciseră lui don Grumedan ca, în zori, să plece cu ea, Mabilia și celelalte doamne și domnișoare și să le instaleze la castel, iar apoi să se întoarcă, lăsând acolo slujitori trebuincioși și străji la porțile castelului. Don Grumedan a pregătit totul, așa cum poruncise regele și, mai înainte de răsăritul soarelui, a venit să o ia pe Oriana și pe toate celelalte doamne și, încă de dimineață devreme, au ajuns la Miraflores; Oriana, văzând acel loc fermecător și îmbietor, cu flori și trandafiri, cu izvoare și fântâni, a simțit că inima ei chinuită și mâhnită își află odihnă, încrezându-se că Dumnezeu, în marea lui milă, îl va aduce aici pe cel ce îi va salva viața, căci fără el nu putea scăpa de moartea cea crudă. O dată ajunși aici, Oriana a trimis poruncă Adanastei, stareța mănăstirii, să îi aducă cheile castelului și ale porților unei frumoase grădini aflate alături și, după ce le-a încredințat străjilor trimise acolo de tatăl ei, le-a poruncit să încuie în fiecare seară porțile castelului și ale grădinii și să-i dea cheile stareței, ca aceasta să le păstreze peste noapte. Apoi, văzându-se în locul acela minunat, Oriana a înălțat brațele spre cer și a spus pentru sine: „Ah, Amadis, iubitule, acesta este locul unde îmi doresc să fiți veșnic lângă mine și nu voi pleca de aici până nu vă voi vedea. Și dacă acest lucru nu se va întâmpla, aici voi muri de dorul vostru. Așa că, iubitule, mă încred în înțelepciunea voastră pentru a mă salva de la moarte; și dacă în alte timpuri mi-ați fost supus și nu mi-ați încălcat niciodată porunca, acum, când am mai multă nevoie de voi, vă rog și vă poruncesc să-mi veniți în ajutor și să mă scăpați de moarte și, prietene bun, nu zăboviți, vă poruncesc ca stăpână a voastră ce mă aflu”. Și a rămas așa o vreme, cufundată în gânduri și vorbind cu Amadis de parcă l-ar fi avut în fața ochilor; Mabilia, însă, a luat-o de mână și a așezat-o într-un jilț ce poruncise să-i fie adus lângă o frumoasă fântână; de acolo, Oriana a plecat apoi în încăperile ei, nespus de frumoase, în fața cărora se afla o curte cu trei copaci ce umbreau tot locul, fără să lase să treacă vreo rază de soare. Oriana i-a spus Mabiliei: „Să știți că am poruncit să ni se aducă cheile în timpul zilei, pentru că vreau să i le dau lui Gandalin să ne mai facă un rând, că de-oi avea norocul să vină Amadis, să-l putem primi în castel prin grădină”. „E o hotărâre înțeleaptă”, a spus Mabilia. În ziua aceea și în noaptea ce-a urmat s-au odihnit, deși o așteptau cu multă nerăbdare pe domnișoara din Danemarca. A doua zi, a sosit Gandalin și straja de la poartă i-a spus Mabiliei că un scutier vrea să-i vorbească. Oriana i-a spus: „Deschideți-i poarta lui Gandalin, că este un scutier viteaz și a copilărit împreună cu noi, iar, pe deasupra, e frate de lapte cu Amadis, Dumnezeu să-l apere de rele”. „Să dea Domnul – a spus străjerul –, că mare pierdere ar fi și mare pagubă pentru toată lumea, dacă ar pieri un cavaler 356

atât de viteaz, de drept și de iscusit în luptă”. „Adevăr grăit-ai – a spus Oriana –, dar acum du-te și deschide-i lui Gandalin”; apoi, întorcându-se spre Mabilia, i-a spus: „Vedeți, prietenă, cât este de iubit și prețuit Amadis de toată lumea, chiar și de oamenii simpli, ce nu înțeleg prea multe?” „Văd prea bine”, a răspuns Mabilia. „Ce-mi mai rămâne atunci de făcut – a spus ea – decât să mor, dacă eu am fost pricina morții unui om atât de iubit și de prețuit de toți, care mă iubea și mă prețuia pe mine mai mult decât pe sine însuși, blestemat fie ceasul când m-am născut, căci cu nebunia și bănuielile mele răuvoitoare am săvârșit asemenea nedreptate”. „Lăsați aceste gânduri – a spus Mabilia – și nu vă pierdeți speranța, căci ceea ce faceți nu vă e de niciun folos în îndreptarea lucrurilor”. În timpul acesta, a intrat Gandalin, primit cu bucurie de ele și, după ce Oriana l-a poftit să stea lângă ea, i-a povestit cum a trimis-o pe domnișoara din Danemarca cu o carte pentru Amadis și ce trebuia să-i spună prin viu grai, iar apoi a adăugat: „Gandalin, crezi că mă va ierta?” „Doamnă, ce vorbe sunt astea? – a spus el. Se pare că nu știți ce-i în sufletul lui, că, pe Dumnezeul meu, la cea mai mică vorbă a voastră din acea carte ar fi în stare să se lase îngropat de viu, dacă i-o porunciți, darmite să vină când îl chemați, și, cu atât mai mult când solia i-o aduce domnișoara din Danemarca; și, doamnă, să știți că mult mă bucur de cele auzite, pentru că, și de l-ar căuta o lume întreagă, n-ar izbuti mai mult decât o domnișoară singură, și dacă s-a ascuns el de mine, nu cred că va vrea să se arate altcuiva. Iar domnia voastră, cu nădejdea veștilor bune pe care le veți primi, străduiți-vă să vă simțiți mai bine, pentru că de va veni și va vedea cum vi s-a ofilit frumusețea, va fugi de voi”. Orianei i-au plăcut mult vorbele lui Gandalin și, râzând, a spus: „Așa de urâtă îți par?” Iar el i-a răspuns: „Atât de urâtă, încât ar trebui să vă ascundeți undeva unde să nu vă vadă nimeni”. „De-asta am venit aici, la castel – a spus ea –, că dacă Amadis sosește cumva și vrea să fugă de mine, să nu poată”. „Măcar de l-aș vedea în temnița asta – a spus Gandalin – și scăpat din cealaltă, unde îl ține înlănțuit iubirea pentru voi”. Apoi, domnițele i-au dat cheile și i-au spus să mai facă un rând pentru ca, atunci când va veni stăpânul său, așa cum nădăjduiau, Oriana să poată împlini fără zăbavă ceea ce îi va spune el și să poată fi împreună. Gandalin le-a luat și a plecat la Londra, unde a mai făcut un rând la fel, de nu se deosebeau decât prin aceea că primele erau vechi, iar celelalte noi. Mabilia ia arătat Orianei cheile și a spus: „Doamnă, cu ajutorul lor veți fi împreună cu acela ce nu poate trăi fără voi și, de vreme ce am sfârșit cina și toată lumea din castel s-a culcat, haideți să le încercăm”. „Haide – a spus Oriana –, și să dea Domnul, în marea lui milă, ca aceste chei să îndrepte ceea ce a stricat puțina mea judecată”. Și, luându-se de mână, au pornit singure, pe întuneric, 357

spre porțile castelului dinspre grădină, cum ați auzit, și, ajungând în dreptul primei, Oriana a spus: „Doamne, prietenă, sunt moartă de frică și nu mai am putere să merg cu voi”. Mabilia a luat-o de mână și i-a spus: „Nu vă temeți de nimic când sunteți cu mine, că vă va ocroti verișoara celui mai viteaz cavaler din lume și acum mă aflu în slujba lui; urmați-mă fără teamă”. Oriana nu și-a putut stăpâni râsul și a spus: „Ei, atunci, dacă sunt ocrotită de voi, nu trebuie să mă tem, căci am încredere în marea voastră vitejie în luptă”. „Dacă recunoașteți asta – a spus Mabilia –, să mergem înainte și veți vedea cum voi duce la capăt această încercare, iar de nu izbutesc, jur ca tot anul acesta să nu mai port scut și să nu mai încing spada”. Și, ținându-se de mână și râzând, au ajuns la prima portiță, pe care au deschis-o fără nicio greutate, și la fel și pe a doua, așa că în față li s-a întins întreaga grădină. Oriana a spus: „Ce facem dacă Amadis n-o să poată trece zidul grădinii, că e destul de înalt?” „Nu vă faceți griji – a spus Mabilia –, că l-am cercetat și eu și în colțul unde zidul se împreună cu castelul, dacă proptește o bucată de lemn din afară, iar noi îi întindem mâna, se poate cățăra fără mare greutate; dar asta vă privește, căci voi veți fi răsplătită”. Oriana a apucat-o de păr și s-au tăvălit amândouă pe jos, râzând în hohote și jucându-se vesele foarte, o bucată de vreme, apoi, au încuiat porțile la loc și s-au dus să se culce; pe când se băga în pat, Mabilia i-a spus Orianei: „Să dea Dumnezeu, doamnă, să vă întâlniți cu acel deznădăjduit nefericit, căci mult bine i-ar face”. Oriana a răspuns: „Binevoiască Domnul, în bunătatea lui, să se milostivească de noi și de el”. „Dinspre Dumnezeu nu vă faceți griji – a zis Mabilia –, căci El va face totul întru slava sa; voi, însă, mâncați și dormiți, pentru ca frumusețea voastră să recâștige tot ce a pierdut, cum v-a spus Gandalin”. Astfel au adormit în noaptea aceea, mai liniștite decât în cele trecute și, dimineața, după ce au ascultat liturghia, au ieșit în curtea cu fântâni frumoase, tocmai când sosea Gandalin care, la porunca lor, venea în fiecare zi de la Londra să le vadă și, luându-l cu ele, s-au dus în curtea cu cei trei copaci falnici, unde i-au povestit că încercaseră cheile și ce spusese Mabilia, și au râs cu toții; el le-a povestit câte i se întâmplaseră lui Amadis, spunându-le cum, vrând el să-i potolească durerea, i-a vorbit urât despre Oriana și cum Amadis, furios din pricina asta, a vrut să-l ucidă, iar apoi, din aceeași pricină, văzându-l dormind, i-a ascuns șaua și frâul și l-a lăsat în mijlocul pădurii, unde nu mai putea afla nimic despre el, și a adăugat: „Doamnă, pe cât de mare a fost minciuna pe care am spus-o despre voi, pe atât de mare mi-a fost pedeapsa bine meritată, căci, trezindu-mă, am văzut că a plecat fără mine, și, dacă aș fi avut o armă, neîndoielnic mi-aș fi luat viața”. Oriana a zis: „Ah, pentru Dumnezeu, Gandalin, nu mai spune nimic, căci sunt sigură că mă iubește fără prefăcătorie și mi se sfâșie inima, căci 358

viața sau moartea ce le voi primi o dată cu veștile bune sau rele despre el, aș vrea să vină împreună și să nu mai trec prin chinurile și durerile din trecut”.

359

• CAPITOLUL LIV • Cum, pe când regele Lisuarte stătea la masă, a intrat un cavaler străin, în armură, și l-a chemat la luptă pe rege și toată curtea sa, și despre ce s-a petrecut între el și Florestan; cum a fost alinată durerea Orianei și regăsit Amadis Pe cânt regele Lisuarte sfârșise masa, după ce se strânsese totul și don Galaor, don Florestan și Agrajes voiau să-și ia rămas bun de la el ca să plece cu Corisanda, pe ușă a intrat un cavaler străin, în armură, având doar capul și mâinile descoperite, cu doi scutieri în urma lui. În mână ținea un înscris cu cinci peceți, pe care, îngenunchind, l-a înmânat regelui și a zis: „Citiți această carte și apoi vă voi spune pentru ce am venit”. Regele a citit-o și, văzând că înscrisul îl împuternicește pe, cavaler să vorbească, a zis: „Acum, puteți spune ce doriți”. „Maiestate – a spus cavalerul –, te chem la luptă pe tine și pe toți vasalii și prietenii tăi, în numele lui Famongomadan, uriașul de la Lacul care fierbe, al lui Cartadaque, nepotul său, uriașul de pe Muntele Vrăjit, al lui Madanfabul, cumnatul său, uriașul de la Turnul Roșu, în numele lui don Cuadragante, fratele regelui Abies al Irlandei, și al lui Arcalaus Vrăjitorul. Aceștia îți trimit vorbă că vor să te ucidă atât pe tine, cât și pe toți cei ce-ți sunt vasali, și îți fac cunoscut că, împreună cu toți marii lor prieteni, vor lupta împotriva ta și alături de regele Cildadan, în bătălia pe care ai hotărât-o, dar că, de te învoiești ca fiica ta, Oriana, să-i fie domnișoară de onoare și să o slujească pe Madasima, prea frumoasa fată a lui Famongomadan, nu te mai cheamă la luptă și nu-ți vor fi dușmani, ci, dimpotrivă, i-o vor da de soție pe Oriana lui Basagante, fiul său, când va veni vremea, căci acesta este de neam mare și va ști să cârmuiască țara ta și țara lui. Și-acum, maiestate, alege: ori pacea, așa cum o doresc ei, ori cel mai cumplit război cu niște bărbați așa puternici”. Regele i-a răspuns râzând, nepunând mare preț pe această chemare la război: „Cavalere, mai bine o bătălie primejdioasă decât o pace rușinoasă, căci greu mi-ar fi să dau socoteală Celui de Sus, care m-a înălțat la acest rang, dacă, lipsindu-mi curajul, mi-aș terfeli numele fără rușine și l-aș cufunda în mocirlă; iar acum, puteți pleca; și spuneți-le că mai degrabă vreau să mă războiesc cu ei în fiecare zi și, în cele din urmă, să mor în luptă, decât să fac o pace așa cum vor ei; și spuneți-mi unde vor putea fi găsiți, pentru ca unul din cavalerii mei să le ducă răspunsul pe care l-ați auzit”. „Oricine îi va căuta 360

– a spus cavalerul –, îi va găsi la Lacul care fierbe, ce se află pe insula numită Mongaza; și tot acolo vor fi și cei ce vor lua parte la luptă”. „Nu știu – a spus regele – dacă acest cavaler se va afla în siguranță venind acolo, cunoscând eu felul de a fi și firea uriașilor”. „De asta să nu vă îndoiți – a spus el –, că acolo unde se află Cuadragante nu se săvârșesc mârșăvii, și de asta răspund eu”. „Așa să dea Dumnezeu – a spus regele –, dar rogu-vă, spuneți-mi care vă e numele”. „Domnule – a spus el –, mă numesc Landin și sunt nepotul lui don Cuadragante, fiul sorei lui; am venit aici ca să răzbunăm moartea regelui Abies al Irlandei și ne pare rău că nu îl putem găsi pe cel care l-a ucis, și nici nu știm dacă e mort ori trăiește”. „Așa este – a spus regele –, dar deie Domnul să aflați că e teafăr și nevătămat, că după aceea, toate vor fi spre bine”. „Știu de ce spuneți asta – a zis Landin –, pentru că socotiți că acesta este cel mai viteaz cavaler din câți ați văzut; dar oricine ar fi el, mă veți întâlni în bătălia voastră cu regele Cildadan și acolo veți vedea faptele mele vitejești, – întru cât mai greaua voastră înfrângere, de îmi va sta în puteri”. „Rău îmi pare de ceea ce spuneți – a zis regele –, căci mai curând v-aș fi vrut în slujba mea, dar sunt sigur că nu vă vor lipsi cavalerii cu care să luptați”. „Nici lor – a spus cavalerul –, un adversar care să le stea împotrivă până la moarte”. Auzind aceasta, don Florestan s-a înfuriat, cu atât mai mult cu cât cavalerul îndrăznea să îl caute pe fratele său, Amadis, așa că i-a spus: „Cavalere, eu nu sunt din această țară și nici vasal al regelui, așa că pe noi doi nu ne privește nimic din toate câte i le-ați spus lui și, tot de aceea, nu am cuvânt aici, pentru că la curtea sa se află mulți alții care pot să vorbească și să făptuiască mai bine decât mine; dar fiindcă ați spus că îl căutați pe Amadis și nu l-ați găsit, ceea ce eu cred că nu e spre răul vostru, dacă doriți, luptați-vă cu mine, căci sunt fratele lui și mă numesc don Florestan; și de veți fi învins, nu-l veți mai căuta pe Amadis, iar dacă mă veți omorî, vă veți ostoi în parte mânia și veți spăla oarecum rușinea; vreau să mă lupt cu voi pentru că durerea pe care o simțiți pentru regele Abies, întocmai, ba chiar mult sporită, o va simți Amadis pentru moartea mea”. „Don Florestan – a răspuns Landin –, văd bine că doriți să luptați, dar eu mă feresc pe cât pot de așa ceva, pentru că trebuie să mă întorc cu răspunsul la această solie în ziua sorocită și fiindcă cei ce m-au trimis m-au pus să jur că mă voi feri de orice înfruntare; dar, dacă scap cu viață, mă voi bate cu voi în ziua pe care o vom hotărî”. „Landin – a spus don Florestan –, ați vorbit ca un cavaler viteaz și cinstit, căci mesagerii ce duc astfel de solii trebuie să-și înfrângă propria voință pentru a se supune celor a căror solie o duc, căci, altminteri, chiar de ați putea să vă apărați onoarea, a celorlalți ar putea fi știrbită din pricina întârzierii voastre, și voi ați purta toată vina; de aceea mă 361

învoiesc să facem cum ați spus”. Și, scoțându-și mănușile, i le-a dat regelui ca gaj, iar Landin i-a dat poala loricii, hotărând amândoi să se lupte după treizeci de zile de la sfârșitul bătăliei dintre regi. Regele i-a poruncit, apoi, unui cavaler, slujitor de-al său, pe numele lui Filispinel, să îl însoțească pe Landin, ca să îi cheme la luptă pe cei ce îi trimiseseră provocarea. După plecarea celor doi cavaleri, cum ați auzit, regele a rămas de vorbă cu don Galaor, Florestan și Agrajes și cu alți mulți cavaleri ce se aflau la palat și le-a spus: „Vreau să vă arăt ceva ce o să vă facă plăcere”. Și a poruncit să fie chemată fiica sa, Leonoreta, cu toate micile ei domnișoare, să vină să danseze, cum făceau adesea, ceea ce nu le mai poruncise de când primise vestea dispariției lui Amadis; regele i-a spus fetei: „Fiica mea, cântați-ne cântecul compus de Amadis pentru a vă arăta iubirea lui, pe când era cavalerul vostru”. Fetița împreună cu celelalte copile au început să cânte și cântecul glăsuia așa:

Leonoreta, făr’ de roze, mai dalbă ca orice floare făr’ de roze-n obrăjori, iubirea o să mă omoare. Ghinionul mă urmărește căci, smintit, m-am avântat și vă iubesc nebunește; iubirea-mi nu contenește și-acum nu mai pot scăpa de voi prea frumoasa mea; și când dor simt, când lungoare, făr’ de roze-n obrăjori, iubirea o să mă omoare. Când pe toate le privesc eu doresc doar pe voi să vă slujesc , deși văd că e-n zadar să aștept al vostru dar. Nu fug, nu plec, căci aștept ca doamna-mi cu dor în piept spre mine ochii să-și coboare; și făr’ de roze-n obrăjori, iubirea o să mă omoare. 362

Deși bocetul meu pare că e, doamnă, pentru voi, alta e învingătoare, alta-i mai ucigătoare, și-mi ia viața înapoi. Ea are toată puterea și, de asta îi e vrerea, fără să am nicio vină, de viu poate să mă-ngroape în pământ, fără lumină, acolo să-mi plâng durerea. Vreau să vă spun de ce a compus Amadis acest cântecel pentru infanta Leonoreta. Într-o zi, pe când Amadis stătea de vorbă cu regina Brisena, Oriana, Mabilia și Olinda i-au spus Leonoretei să-i ceară lui Amadis să fie cavalerul ei și s-o slujească plin de credință, fără să se mai uite la altă femeie. Ea s-a dus la el și i-a spus ce o învățaseră. Auzind-o, Amadis și regina au râs cu poftă, și Amadis, luând-o în brațe și așezând-o într-un jilț, i-a spus: „Dacă doriți să fiu cavalerul vostru, dați-mi un giuvaier de-al vostru, ca lumea să știe că vă sunt slujitor”. Ea și-a scos din păr o agrafă de aur cu nestemate deosebit de frumoase și i-a dat-o. Toți au început să râdă văzând că fetița luase atât de în serios ceea ce i se spusese în glumă și, cum Amadis a rămas să-i fie cavaler, a compus cântecelul pe care l-ați auzit. Când au venit să cânte, ea și micile ei domnișoare aveau toate ghirlande de flori pe cap și erau îmbrăcate în straie bogate, toate la fel ca Leonoreta; aceasta era foarte frumoasă, dar nu ca Oriana, căci ea nu avea pereche în lume, și, după o vreme, așa cum o să aflați mai departe, a ajuns împărăteasă a Romei; micile ei domnișoare de onoare, douăsprezece la număr, erau toate fiice de duci și conți și ale altor mari seniori, și cântau atât de frumos și bine acel cântec, încât regele și cavalerii l-au ascultat cu multă plăcere. După ce au cântat o vreme, au îngenuncheat în fața regelui și apoi s-au dus la regină. Don Galaor, don Florestan și Agrajes i-au cerut încuviințarea regelui să plece cu Corisanda; regele i-a luat deoparte, într-un colț al încăperii, și le-a spus: „Prieteni, nu se află alți trei pe lume în care să-mi pun atâta nădejde ca în voi și sorocul bătăliei se apropie, căci va fi în prima săptămână a lui august, și ați auzit deja cine va lupta împotriva mea; iar aceștia vor aduce cu ei și pe alții, foarte viteji și puternici în luptă, așa cum sunt uriașii de felul și firea lor; de aceea, vă rog mult ca până la acest soroc să nu vă îngăduiți alte lupte ori isprăvi cavalerești ce ar putea să vă împiedice să fiți alături de mine în bătălia aceasta, căci dușmanii mei sunt 363

puternici și îmi doresc moartea, și mare rușine mi-ați face pe nedrept, fiindcă eu îmi pun nădejdea în Dumnezeu că, datorită marii voastre vitejii, și a tuturor celorlalți ce mă slujesc, curajul și forța dușmanilor noștri nu vor fi atât de mari încât, până la urmă, să nu-i învingem, să nu-i zdrobim și să nu-i facem de rușine”. „Seniore – au spus ei –, pentru un lucru atât de însemnat și de toată lumea știut, ca această bătălie, nu e nevoie să fim rugați, căci, și dacă ne-ar lipsi dorința și bunăvoința de a vă sluji, nu ne-ar lipsi marea dorință de a lua parte la o asemenea bătălie, în care inimile noastre viteze și voințele noastre vor găsi ceea ce caută pe multe și străine meleaguri, și anume, să înfrunte mari primejdii, pentru ca, învingându-le, să cucerească gloria spre care năzuiesc, iar dacă ar fi învinse, să-și împlinească țelul pentru care s-au născut; așa că ne vom întoarce iute, iar în acest răstimp, încurajați-i și întăriți-i pe cavalerii voștri, căci la cei ce fac un lucru cu mare dragoste și din suflet, slabele puteri se preschimbă în forță nemăsurată. Și au plecat de la palat, cu armurile pe ei, călare, au luat-o pe Corisanda și au părăsit Londra. Gandalin, care fusese de față și văzuse totul, a plecat de îndată la Miraflores, să le povestească Orianei și Mabiliei noutățile și să le spună că cei trei cavaleri le trimit adânci plecăciuni. Oriana a spus: „Acum, Corisanda e copleșită de bucurie, pentru că îl are alături pe don Florestan, pe care îl iubește atât de mult, și Dumnezeu să-l țină alături de ea întotdeauna, că e femeie tare bună”; și a început să ofteze, ochii i s-au umplut de lacrimi și a continuat: „Oh, Doamne! De ce nu te învoiești să-l văd și eu, o zi măcar, pe Amadis? Oh, Doamne! Fie-ți milă și ia-mă de pe lume, nu mă mai lăsa să trăiesc în această suferință și durere!” Lui Gandalin i s-a făcut foarte milă de ea, dar s-a prefăcut supărat și a spus: „Doamnă, o să mă faceți să nu mai vreau să vă văd, pentru că noi așteptăm vești bune, trimise de Dumnezeu, iar voi ne îndemnați la deznădejde”. Oriana și-a șters ochii de lacrimi și i-a spus: „Ah, Gandalin, nu te plânge, că dacă aș putea face ceva, cu drag aș face, dar și de mă arăt veselă, inima nu încetează să-mi plângă, și de n-ar fi nădejdea, așa cum ai spus și tu, crezi că aș mai avea putere chiar și să mă scol de jos? Dar ia spune-mi, acum ce va face regele, tatăl meu, neavându-l pe Amadis în această bătălie?” „Doamnă – a răspuns el –, stăpânul meu nu poate fi ascuns într-o văgăună atât de îndepărtată încât să nu-i ajungă la urechi vestea despre un lucru așa de însemnat; și cine se îndoiește că, știind ce vi s-ar întâmpla dacă tatăl vostru ar fi învins, nu va veni să-și pună brațul în slujba voastră? Căci chiar dacă, din pricina poruncii voastre, n-ar îndrăzni să vi se arate, s-ar arăta acolo unde ar ști că vă poate sluji și dobândi iertarea pentru greșeala pe care n-a săvârșit-o și nici n-a gândit să o săvârșească”. „Să dea Dumnezeu – a spus Oriana – să fie așa cum gândești tu”. Și pe când vorbeau 364

ei așa, a intrat în fugă o copilă, spunând: „Stăpână, iată, a venit domnișoara din Danemarca și aduce daruri bogate”. Pe Oriana a trecut-o un fior prin inimă și i-a pierit glasul, fiind atât de tulburată, de parcă ar fi așteptat să i se spună că i se aduce viața ori moartea; Mabilia, văzând-o astfel, i-a spus fetei: „Du-te și spune-i domnișoarei să vină aici, singură, că am vrea să o vedem doar pe ea”. Asta pentru că nu voia să vadă nimeni marea suferință ori marea bucurie a Orianei, după cum ar fi fost veștile aduse; copila a plecat săi spună domnișoarei ce i se poruncise; Mabilia și Gandalin erau pieriți cu totul, neștiind și nebănuind ce vești aduce domnișoara; ea, însă, a intrat veselă și plină de voie bună și, îngenunchind în fața Orianei, i-a dat o carte și i-a spus: „Stăpână, iată vești ce vă vor face mare plăcere și să știți că am îndeplinit toate poruncile voastre, așa cum ați dorit; dar, mai bine citiți această carte să vedeți de e scrisă de mâna lui Amadis”. Ea a luat-o, dar îi tremurau așa de tare mâinile de prea multă bucurie, încât a scăpat-o pe jos; după ce s-a mai liniștit puțin, a deschis-o și a găsit inelul pe care dânsa i-l trimisese lui Amadis prin Gandalin, când se luptase cu Dardan la Vindilisora, și, recunoscându-l, l-a sărutat de mai multe ori și a spus: „Binecuvântat ceasul în care ai fost făcut, căci ai adus atâta bucurie și mulțumire trecând de pe o mână pe alta”. Apoi și l-a pus în deget și, citind acele rânduri pline de umilință și adâncă recunoștință pentru că își amintise de el, preschimbândui astfel moartea în viață, inima i s-a umplut de fericire și, înălțând brațele, a spus: „Oh, stăpâne al lumii, care îndrepți toate lucrurile, fii binecuvântat pentru că m-ai ajutat și m-ai salvat de la moartea ce era atât de aproape!”; apoi, poftind-o pe domnișoara din Danemarca să șadă în fața ei, i-a spus: „Prietenă, acum povestiți-mi cum l-ați găsit, ce ați făcut cât ați stat cu el și unde l-ați lăsat”. Ea a povestit cum l-a căutat în Scoția și cum, pe când se întorcea tare amărâtă, furtuna cumplită de pe mare a silit-o să se adăpostească pe Stânca Săracului, unde l-a găsit pe Amadis; și a mai povestit tot ce se întâmplase cu el acolo și ce mult s-a bucurat primind cartea de la ea, precum și unde l-a lăsat, în așteptarea poruncilor ei. Dar când a ajuns cu istorisirea la apropiata lui moarte, spunându-le că arăta atât de groaznic că nu l-a putut recunoaște decât după cicatricea de pe față, că își schimbase numele și că Durin stătuse împreună cu el trei zile fără să-l recunoască, Orianei i s-a făcut milă nespusă. Și după ce și-a încheiat povestea, Oriana a zis: „Pentru Dumnezeu, prietenă, de îndată trebuie să-i dați de veste să vină, dar, spuneți-mi cum să facem”. „Vă spun – a răspuns ea. Am lăsat înadins două giuvaeruri dintre darurile pe care le aduc, ca să-l putem trimite pe Durin, chipurile, după ele, și astfel să îi ducă vești de la voi.” „Ați făcut foarte bine – a spus ea –, iar, acum, o să-mi înmânați darurile aduse, de față cu toți cei de aici, și-o să spuneți că le-ați uitat pe cele pentru Mabilia, așa cum am 365

hotărât”. Apoi, i-au povestit domnișoarei din Danemarca despre Corisanda, care le vorbise de Amadis, spunându-le că se numește Frumosul Întunecat, fără să știe cine e. „E adevărat că așa își spune – a răspuns domnișoara – și a zis că nu-și va schimba acest nume până nu vă va vedea și nu îi veți porunci ce trebuie să facă”. I-au mai spus că au un rând de chei de la porțile dinspre grădină, și apoi l-au chemat pe Durin, să-i arate în ce loc să îl aducă pe Frumosul Întunecat când va veni, și i-au poruncit să plece pe dată după dânsul. Dar n-a fost nevoie să-i spună de două ori, pentru că, fiind încă mâhnit că el îi adusese lui Amadis scrisoarea nefericită, din pricina căreia ajunsese în pragul morții, sperând că acum totul se va îndrepta și va fi bine, a primit să plece cu multă bucurie în inimă, sărutându-i mâinile Orianei pentru că îl trimite pe el; totodată, au hotărât ca Mabilia, de față cu toată lumea, să-l roage să se ducă după acele daruri, iar el să se arate fără chef, ca și cum i-ar fi greu să o facă, pentru ca nimeni să nu bănuiască ceva. Și au făcut întocmai; când Mabilia l-a rugat de față cu toată lumea să-i aducă darurile, el s-a arătat furios foarte și, fără chef, i-a spus: „Să știți doamnă, că o să mă duc fiindcă darurile sunt pentru voi, că de-ar fi fost de la regină pentru Oriana, n-aș fi făcut-o, fiindcă am îndurat destule chinuri pe drumul ăsta”. „Prietene Durin, oricât de bine ne-ați sluji, nu se cade să vorbiți despre serviciile pe care ni le-ați adus, făcându-ne, astfel, să nu vă mai fim recunoscătoare”. „Ba așa voi face – a spus Durin – ori de câte ori îmi veți porunci să vă slujesc, căci dorințele voastre prețuiesc la fel de mult ca serviciile mele”. Toți au râs cu poftă de furia lui Durin și de răspunsul său, iar acesta i-a spus Mabiliei: „Doamnă, fiindcă dorința voastră este să merg eu, voi pleca chiar mâine”. Și, luându-și rămas bun de la toți, a plecat cu Gandalin să doarmă în cetate; Gandalin l-a rugat să îi transmită multe salutări vărului său, Enil, și să îl roage, din partea lui, să vină să-l vadă, dacă poate, că vrea să vorbească anumite lucruri cu el; și, de asemenea, să îl roage, cât timp îl va mai însoți pe acel cavaler, să mai întrebe de Amadis. Toate acestea i le spusese ca, dacă Amadis voia să rămână mai departe necunoscut și să scape cumva de Enil, să o poată face sub motiv că îl trimite să îl vadă pe vărul său. Vorbind așa, au ajuns la Londra și, a doua zi de dimineață, Durin și-a încălecat calul și a pornit la drum spre locul unde îl lăsase pe Frumosul Întunecat; dar, mai înainte, a umblat să afle toate veștile de la curte, ca să i le poată povesti.

366

• CAPITOLUL LV • Cum și-a comandat Frumosul Întunecat arme și s-a pregătit de drum, ca să se ducă să o vadă pe doamna sa, Oriana, și despre peripețiile prin care a trecut în timpul acestei călătorii Întorcându-ne la Frumosul Întunecat, care rămăsese la mănăstirea de maici așteptând vești de la doamna sa, povestea spune că, bucuros acum, înzdrăvenit bine și cu puterile redobândite, l-a trimis pe Enil în cetatea ce se afla în apropiere să îi comande arme al căror herb să fie un câmp verde și pe el mulți lei mici de aur, câți aveau să încapă, iar deasupra deviza sa, și să îi cumpere un cal, o spadă și cea mai bună armură pe care o va găsi. Enil s-a dus în cetate și a făcut toate câte i s-au poruncit, așa că, în douăzeci de zile, totul a fost gata așa cum voise. Cam tot atunci a sosit și Durin cu veștile ce lau bucurat nespus pe Frumosul Întunecat; și întrebându-l pe Durin, de față cu Enil, cum îi merge bunei domnișoare din Danemarca, sora sa, și cum călătorise, acesta i-a răspuns că domnișoara îi transmite multe salutări și că el venise după două giuvaeruri pe care le uitase sora lui în locul unde poposiseră; apoi i-a spus lui Enil că vărul lui îl salută cu drag și toate câte mai trebuia să îi spună. Frumosul Întunecat l-a întrebat pe Enil cine e acel Gandalin. „Un scutier, văr cu mine – a răspuns el –, care multă vreme l-a slujit pe un cavaler, pe numele lui Amadis de Gaula”. Apoi, Frumosul Întunecat, luându-l cu el pe Durin la o plimbare prin curte, l-a întrebat felurite lucruri despre sora sa, dar, de cum s-au mai depărtat, Durin i-a încredințat veștile de la doamna sa, și anume că îl așteaptă la Miraflores și că a pregătit totul ca el să poată sta acolo cu ea pe ascuns; apoi i-a povestit că frații săi și Agrajes se află la curte și vor lua parte la bătălia hotărâtă de regele Lisuarte cu regele Cildadan al Irlandei, precum și despre chemarea la luptă făcută de Famongomadan și ceilalți uriași și cavaleri și cum aceștia iau cerut-o regelui pe Oriana, să-i fie domnișoară de onoare Madasimei și să se mărite cu Basagante, feciorul lui Famongomadan. Când a auzit asta Frumosul Întunecat, tot trupul a început să-i tremure de mânie, iar sângele îi clocotea de furie și, în sinea lui, și-a zis că, după ce o va vedea pe doamna sa, nu se va mai înfrunta cu nimeni și nu va mai porni în nicio aventură, până nu îl va găsi pe Famongomadan și nu se va lupta cu el pe viață și pe moarte pentru ceea ce spusese despre Oriana.

367

După ce Durin i-a istorisit toate câte le-ați auzit, a luat darurile și, despărțindu-se de Amadis, a plecat înapoi vesel foarte că se sfârșise totul așa cum dorise. Frumosul Întunecat a rămas să îi mulțumească lui Dumnezeu pentru că îi venise în ajutor, dăruindu-i din nou bunăvoința doamnei sale, căci, atunci când o pierduse, viața lui ajunsese să atârne de un fir de păr, așa cum v-am povestit; apoi, în noaptea aceea, luându-și rămas bun de la măicuțe, cam cu un ceas înainte de ivirea zorilor, cu armura nouă cu blazon verde, călare pe un cal frumos și vânjos, însoțit de Enil, care îi ducea scutul, coiful și lancea, a pornit la drum pentru a se întâlni cu doamna sa, atât de iubită de el; și tot umblând el așa, când s-a luminat bine de ziuă, și-a împuns zdravăn calul cu pintenii și l-a jucat în frâu în așa fel încât Enil, care îl privea, a rămas uluit și a spus: „Domnule, nu știu cât de vitează vă e inima, dar n-am văzut în viața mea un cavaler atât de chipeș și iscusit ca domnia voastră”. „Inimile oamenilor – a spus Frumosul Întunecat – săvârșesc faptele bune, nu înfățișarea lor frumoasă, dar cui i le dă Dumnezeu pe amândouă, frumos dar îi face; și dacă acum ai judecat înfățișarea, judecă inima după cele ce vei vedea, căci o meriți”. Așa mergea, vorbind și glumind cu Enil, căci se risipise marea negură în care se aflase și se bucura iarăși, că fără bucurie n-ar fi putut trăi. Și-a umblat el așa până la lăsarea nopții, când a mas în casa unui cavaler bătrân, unde a fost primit cu multă cinstire, iar a doua zi a plecat mai departe, punându-și coiful pe cap ca să nu fie recunoscut; și a mers șapte zile, fără să i se întâmple nimic deosebit; dar într-a opta zi, pe când trecea pe la poalele unor munți, a văzut venind pe un drum lăturalnic un cavaler atât de înalt și voinic, că părea un uriaș, călare pe un cal mare, șarg, urmat de doi scutieri ce îi purtau armele; și când s-a apropiat de Frumosul Întunecat, cavalerul uriaș i-a spus, vorbind tare: „Domnule cavaler, opriți-vă și nu mai faceți un pas înainte până nu-mi veți spune ce doresc să știu”. Frumosul Întunecat s-a oprit în loc, în mijlocul unei câmpii întinse prin care trecea și, privind scutul cavalerului, a văzut că are pe el trei flori aurii pe un câmp siniliu și a știut că este don Cuadragante, pentru că mai văzuse un scut la fel pe Insula Ferecată, cel așezat cel mai sus deasupra celorlalte, ca semn că acela fusese cel mai brav în încercarea încăperii vrăjite; și s-a mâhnit foarte, socotind că nu va putea scăpa de luptă; și cum dorința lui era să se înfrunte cu Famongomadan, pentru asta ar fi vrut să lase la o parte orice altă luptă; în același timp, cum voia să ajungă la doamna sa la vremea hotărâtă de aceasta, se temea ca marea vitejie a acestui cavaler să nu îl țină în loc prea mult; așa că s-a oprit și, chemându-l pe Enil, i-a spus: „Vino lângă mine să-mi dai armele de va fi nevoie”. „Dumnezeu să vă apere – a spus Enil –, că ăsta pare 368

mai curând diavol decât cavaler.” „Nu e diavol – a spus Frumosul Întunecat – , ci un cavaler foarte viteaz de care am mai auzit vorbindu-se.” În răstimpul acesta, don Cuadragante a venit lângă el și i-a zis: „Cavalere, trebuie să-mi spuneți dacă sunteți supus al regelui Lisuarte”. „De ce mă întrebați?”, a spus Frumosul Întunecat. „Pentru că l-am chemat la luptă pe rege și pe toți vasalii și prietenii săi și îi voi ucide pe toți pe care îi voi întâlni”. Pe Frumosul Întunecat l-a cuprins o furie cumplită și a întrebat: „Domnia voastră sunteți unul dintre cei ce l-au chemat la luptă?” „Da – a răspuns el –, și îi voi face lui și alor săi tot răul de care voi fi în stare”. „Și care vă e numele?”, a întrebat Frumosul Întunecat. „Mă numesc Cuadragante”, a spus el. „Cuadragante, cu toate că sunteți de neam mare și vestit pentru marile voastre fapte de arme, mare nebunie faceți chemându-l la luptă pe cel mai viteaz rege din lume, pentru că noi, cavalerii, trebuie să facem ceea ce se cuvine, iar dacă sărim peste cal, faptele noastre sunt socotite mai mult sminteală decât curaj. Eu nu sunt vasal al acestui rege de care vorbiți și nic i nu sunt de fel din această țară, dar pentru meritele sale inima m-a îndemnat să îl slujesc, așa că mă socotesc, pe drept cuvânt, chemat la luptă de voi, și dacă vreți să ne luptăm, ne vom lupta, iar de nu, vedeți-vă de drum”. Don Cuadragante a spus: „Cavalere, cred că doar pentru că nu ați auzit de mine vorbiți cu atâta îndrăzneală și sminteală, dar spuneți-mi, rogu-vă, numele vostru”. „Mi se spune Frumosul Întunecat – a răspuns el –, și numele meu, precum și faptul că nu sunt prea vestit, fac să nu mă cunoașteți, dar, cu toate că vin de pe meleaguri străine și îndepărtate, am auzit că îl căutați pe Amadis de Gaula și, după faima pe care o are, gândesc că ar fi spre binele vostru să nu îl găsiți”. „Cum – a zis don Cuadragante –, îl prețuiți așa mult pe acest cavaler pe care eu îl urăsc atâta? Află dar cavalere, că ți-a sunat ceasul, așa că ia-ți armele, de îndrăznești să te aperi”. „Chiar de m-aș teme să o fac cu alții – a spus Frumosul Întunecat –, nu mă tem să lupt cu voi, căci mă amenințați cu prea multă trufie”. Și punând mâna pe arme, s-au năpustit unul spre celălalt în goana cailor cu mare furie și s-au izbit atât de tare, încât calul Frumosului Întunecat a fost cât pe ce să cadă, iar don Cuadragante a fost smuls din șa; și fiecare din ei a avut de suferit de pe urma înfruntării, căci pieptul platoșei Frumosului Întunecat a fost despicat de vârful lăncii lui Cuadragante, care a fost rănit în coastă, dar ușor, așa că s-a ridicat de îndată de jos, căci era tare curajos și sprinten și, punând mâna pe spadă, s-a îndreptat spre Frumosul Întunecat, care își potrivea coiful pe cap și nu l-a văzut; Cuadragante i-a rănit calul, împlântându-și spada până la jumătate în crupă; calul, de durere, a pornit-o peste câmp, azvârlind din picioare și gata să se prăbușească; Frumosul Întunecat a descălecat și, petrecându-și brațul prin mânerul scutului, cu 369

spada în cealaltă mână, s-a îndreptat spre Cuadragante, mânios foarte și îndârjit fiindcă îi omorâse calul, și i-a spus: „Cavalere, n-ați dat dovadă de mult curaj cu fapta voastră, dar e tocmai cât trebuie ca să câștig lupta”. Și au prins să se lovească atât de sălbatic, că te înspăimântai privindu-i, iar zăngănitul spadelor când se izbeau de armuri era atât de mare, de parcă s-ar fi luptat zece cavaleri. Și, din timp în timp, se prindeau de brațe ca să se doboare și fiecare își încerca toată puterea și vitejia împotriva celuilalt. Scutierii, care îi priveau, înspăimântați foarte de atâta înverșunare la doi cavaleri, nu nădăjduiau ca vreunul să scape cu viață. Și s-au luptat ei așa, cam de la amiază până seara, fără să-și tragă sufletul și fără să scoată vreo vorbă, când Cuadragante, copleșit de oboseală și zdrobit de o lovitură pe care Frumosul Întunecat i-o dăduse în coif, s-a prăbușit fără vlagă și fără simțire la pământ, ca mort; Frumosul Întunecat i-a scos coiful ca să vadă dacă a murit, dar aerul l-a făcut să-și vină în simțiri aproape de tot, și, atunci, Frumosul Întunecat i-a pus vârful spadei pe obraz și i-a spus: „Cuadragante, fă-ți rugăciunea de pe urmă, că vei muri”. El, cum mai prinsese viață, a spus: „Ah, Frumosule Întunecat, rogu-vă, în numele Domnului, cruțați-mi viața întru salvarea sufletului meu!” Acesta i-a răspuns: „Dacă vrei să rămâi în viață, socotește-te învins și făgăduiește că vei face ceea ce îți voi porunci”. „Voi face ce voiți – a spus el – ca să-mi salvez viața –, dar nu e drept să mă socotesc învins, căci nu e învins cel care, pentru apărarea sa, fără lașitate, face tot ce poate până ce îl părăsesc puterile și răsuflarea și cade la picioarele dușmanului său; învins este cel ce nu mai luptă, deși ar putea să o facă, pentru că îi lipsește curajul”. „Într-adevăr, așa e – a spus Frumosul Întunecat; aveți dreptate și îmi place ceea ce am învățat acum de la voi; dațimi mâna și jurați-mi că veți face ce vă voi porunci”. El i-a dat mâna cum a putut și a făcut jurământ. Apoi i-a chemat pe scutieri să îl vadă și i-a spus: „Vă poruncesc ca, așa cum v-ați legat, să vă înfățișați cât mai iute la curtea regelui Lisuarte și să nu plecați de acolo până nu va sosi Amadis, cel pe care îl căutați, iar când va sosi, să vă supuneți lui și să iertați moartea fratelui vostru Abies al Irlandei pentru că, din câte am aflat, ei s-au luptat din proprie voință și s-au înfruntat singuri, unul împotriva celuilalt, și o astfel de moarte nu se cade a fi răzbunată nici de oamenii cei mai de jos, darmite de cei ca voi, ce ați săvârșit mărețe fapte de arme, fiind mereu triumfător; și vă mai poruncesc să vă luați vorba înapoi și să nu-l mai chemați la luptă pe rege și pe ai săi, nici să întoarceți armele împotriva sa”. Don Cuadragante s-a învoit la toate acestea, deși împotriva voinței sale, dar a făcut-o fiindcă tare se mai temea de moartea ce și-o simțea foarte aproape; apoi le-a poruncit scutierilor să facă 370

o targă pe care să-l ducă unde poruncise Frumosul Întunecat și acolo să-și îndeplinească făgăduielile. Frumosul Întunecat s-a uitat apoi după Enil, scutierul său, care ținea calul lui don Cuadragante, vesel foarte și tare bucuros de norocul dat de Dumnezeu stăpânului său. Frumosul Întunecat a încălecat calul, i-a dat armele lui Enil și a pornit iarăși la drum, dar n-a mers mult și a întâlnit o domniță ce vâna cu șoimi, însoțită de alte trei, care priviseră lupta și auziseră cea mai mare parte din vorbele schimbate de cei doi; văzându-l pe Frumosul Întunecat atât de zdrobit și având mare nevoie de odihnă, acestea l-au rugat cu multă căldură să vină cu ele la un castel al lor, unde va fi slujit în toate, pentru că știau că voiește să-l ajute pe stăpânul lor, regele. El a încuviințat, pentru că era tare ostenit de încercarea prin care trecuse și, de cum au ajuns acolo, l-au cercetat să vadă dacă e rănit, dar nu avea altă rană decât cea de la piept care, deși mică, sângerase mult; așa că, după trei zile, a plecat de-acolo și a umblat toată ziua fără peripeții. Noaptea a mas în casa unui om de treabă ce locuia aproape de drum și, a doua zi, a umblat și a umblat până ce, la amiază, urcându-se în vârful unui deal, a zărit cetatea Londrei și, la dreapta, castelul Miraflores, unde se afla doamna sa, Oriana; și văzându-l, sufletul i s-a umplut de o mare bucurie. Și, a rămas o vreme acolo, cugetând cum să-l îndepărteze pe Enil, și i-a spus: „Cunoști ținutul acesta unde ne aflăm?” „Da, îl cunosc – a răspuns el; în valea aceea se află Londra, unde e regele Lisuarte”. „Atât de aproape suntem de Londra? – a întrebat el. Uite ce e: deocamdată, nu vreau să mă înfățișez regelui, nici să mă fac cunoscut altora, până ce nu voi merita pentru faptele mele, căci după cum vezi, sunt tânăr și nu am făptuit așa multe lucruri încât să fiu prețuit; și cum suntem aproape de Londra, du-te să-l vezi pe scutierul acela, Gandalin, ce ți-a trimis salutări prin Durin și află ce se spune la curte despre mine și când va fi bătălia cu regele Cildadan”, „Cum, să vă las singur?”, a spus Enil. „Nu-ți face griji – a răspuns el –, că deseori obișnuiesc să umblu singur, neînsoțit de nimeni, dar mai înainte, să căutăm un loc unde să ne întâlnim”. Și au pornit mai departe pe drum și, după puțină vreme, pe malul unui râu au văzut înălțat un cort tare frumos între alte două, și cavaleri și domnițe ce se hârjoneau pe lângă ele; la intrarea unuia dintre corturi erau cinci scutieri înarmați, iar la intrarea altuia, alți cinci, plus zece cavaleri, și, cum Amadis nu voia să se măsoare cu ei, s-a abătut din drum. Cavalerii de la intrarea în cort l-au chemat să se înfrunte cu ei în lănci. „Nu vreau să mă lupt acum cu voi – a răspuns el –, pentru că voi sunteți mulți și odihniți, iar eu sunt singur și ostenit”. „Eu cred că, mai degrabă, vă e teamă să nu vă pierdeți calul”, a spus unul dintre ei. „Și de ce l-aș pierde?”, a întrebat Frumosul Întunecat. „Pentru că va fi al celui care vă va înfrânge – a 371

spus cavalerul –, și e mai sigur că așa se va întâmpla decât că ați putea câștiga domnia voastră vreun cal de la noi”. „Dacă așa stau lucrurile – a spus Frumosul Întunecat –, mai curând vreau să călăresc pe calul meu, decât să risc să-l pierd”. Și a mers mai departe, ocolindu-i, ca mai înainte. Cavalerii iau strigat: „Se pare, cavalere, că vă apărați herbul mai mult cu vorbe frumoase decât cu vitejie, așa că sigur scutul vostru va rămâne întreg, să vă poată fi pus pe mormânt, chiar de veți trăi o sută de ani”. „Gândiți ce vreți despre mine – a răspuns el –, că ceea ce spuneți nu-mi scade cu nimic din vitejie, dacă sunt cu adevărat viteaz”. „De-ar da Dumnezeu să vă vină cheful să ne luptăm acum – a spus unul dintre ei –, n-ați mai ajunge astăzi călare pe acest cal să vă căutați loc de popas, blestemat să fiu, ori să n-am parte un an de-acum încolo de alt cal”. Frumosul Întunecat i-a spus: „Bunule domn, tocmai de asta mă temeam și de aceea m-am abătut din drum”. Toți ceilalți au început să spună: „Oh, Sfântă Fecioară! Ce cavaler fricos!” El, însă, n-a dat doi bani pe vorbele lor și și-a văzut de drum; când a ajuns la un vad pe unde voia să treacă râul, a auzit pe cineva strigându-i: „Așteptați, cavalere!” Și, uitându-se într-acolo, a văzut o domnișoară foarte chipeșă, pe un cal frumos, care, apropiindu-se de el, i-a spus: „Domnule cavaler, acolo, lângă corturi, se află Leonoreta, fiica regelui Lisuarte, care vă roagă, împreună cu toate domnișoarele ei, să vă măsurați în lănci cu cavalerii, de dragul și la rugămintea ei, și nu datorită vorbelor cavalerilor”. „Cum – a întrebat el –, fiica regelui e acolo?” „Da, domnule, a răspuns ea. „Îmi pare rău să-mi fac dușmani din cavalerii săi – a spus el –, căci mai degrabă aș vrea să o slujesc, dar, de asta îi e dorința, o voi face, dacă acești cavaleri făgăduiesc că ne vom măsura puterile doar în lupta cu lancea”. Domnișoara a plecat să ducă acest răspuns, iar Frumosul Întunecat și-a luat armele și a pornit înapoi spre corturi, și, ajungând la un loc deschis, a așteptat; nu după multă vreme, l-a văzut venind pe cavalerul ce îi spusese că nu-l va lăsa să plece călare dacă se va înfrunta cu el, pe care îl ținuse bine minte și s-a bucurat că acesta e primul; când s-au mai apropiat, și-au îndemnat caii să gonească unul spre celălalt cât de iute puteau și cavalerul și-a frânt lancea, iar Frumosul Întunecat l-a izbit atât de puternic, încât l-a azvârlit din șa și cavalerul s-a rostogolit pe jos; cavalerul a fost atât de zdrobit de căzătură, că nu mai știa pe ce lume se află, dar, venindu-și în simțiri, a prins să geamă și să se zvârcolească pe jos, căci avea trei coaste și șoldul rupte; Frumosul Întunecat l-a trimis pe Enil să îi ia calul și a spus: „Domnule cavaler, dacă vă țineți vorba, un an de-aici încolo n-o să mai aveți alt cal, de vreme ce pe-al meu nu l-ați câștigat, că așa v-ați jurat”. În răstimpul acesta, a văzut venind spre el alt cavaler, strigându-i să se apere, dar Frumosul Întunecat l-a lăsat să se năpustească spre el și l-a trântit 372

ca și pe primul, după cum, la fel s-a întâmplat și cu al treilea și al patrulea, dar, de data aceasta, și-a frânt lancea; al patrulea cavaler însă, a fost rănit greu, pentru că lancea i-a spart scutul și-a trecut prin braț; Frumosul Întunecat le-a luat tuturor caii și i-a priponit de crengile copacilor, și, o dată învinși cei patru, a dat să plece, când a văzut venind un alt cavaler însoțit de un scutier ce purta patru lănci, care i-a zis: „Domnule cavaler, Leonoreta vă dăruiește aceste patru lănci și mă trimite să vă spun să le folosiți cum se cuvine împotriva cavalerilor rămași, de vreme ce i-ați înfrânt pe tovarășii lor”. Frumosul Întunecat a spus: „De dragul Leonoretei, fiica unui rege atât de viteaz, voi face ce mi se poruncește, dar să știți că nu o fac defel pentru acești cavaleri, pe care îi socotesc neobrăzați foarte, fiindcă îi silesc pe cavalerii ce trec pe drum să se lupte împotriva voinței lor”. Și, luând o lance, a pornit spre cavaler și l-a doborât, cum a făcut cu toți ceilalți; numai cu ultimul s-a înfruntat de două ori și a rupt două lănci și doar a doua oară a izbutit să îl azvârle din șa ca și pe ceilalți, iar de vrea să știe careva cine era acest cavaler, vă spun că se numea Nicoran de la Puntea Temătoare, care, în vremea aceea, era unul dintre cei mai buni luptători cu lancea din regatul Marii Britanii. Sfârșite aceste înfruntări așa cum ați auzit, Frumosul Întunecat i-a trimis Leonoretei toți caii câștigați de la cavaleri și a rugat-o să le poruncească acelor cavaleri ai săi să fie mai bine crescuți cu cei ce trec pe drum, ori să lupte mai bine, căci s-ar putea să dea peste un cavaler care să-i silească să meargă pe jos. Cavalerii erau atât de rușinați de cele întâmplate, că nu i-au răspuns nimic și se minunau că fuseseră doborâți așa, de un singur cavaler, ce purta asemenea însemne pe scut. Nicoran a spus: „Daca Amadis ar fi teafăr și nevătămat, aș jura că el este, căci nu se află alt cavaler care să ne înfrângă în felul acesta”. „Nu poate fi el – a spus Galiceo –, căci l-ar fi recunoscut unul dintre noi; mai ales că el nu ar fi vrut să lupte, știind că toți îi suntem prieteni”. Giontes, nepotul regelui, aflat și el acolo, a spus: „Deie Domnul să fi fost Amadis, căci astfel rușinea nu ar fi atât de mare; dar oricine ar fi, să-i dea Dumnezeu noroc oriunde s-o duce, căci cu vitejie ne-a câștigat caii și cu bunătate ni i-a înapoiat”. „Ba să fie blestemat – a spus Lasamor –, că rău o duc cu coastele și șoldul rupte, deși vina e a mea, că singur mi-am făcut-o, mai mult ca oricare altul”. Căci el fusese primul ce pornise lupta. Frumosul Întunecat s-a despărțit de ei foarte bucuros că îi mersese bine și își vedea de drum tăifăsuind cu Enil și privind lancea care îi rămăsese, părându-i a fi foarte bună; din pricina căldurii și a luptei, era tare însetat, dar, cam la un sfert de leghe de locul unde se afla, a văzut un schit înconjurat de copaci și a pornit într-acolo, atât ca să se roage, cât și ca să bea apă; la 373

poarta schitului a văzut trei cai înșeuați pentru femei și doi cai de scutieri. El a descălecat și a intrat înăuntru, dar n-a văzut pe nimeni, așa că s-a închinat Domnului și Fecioarei Maria din toată inima și, ieșind apoi din schit, a văzut trei domnișoare stând la umbra unor copaci lângă o fântână, cu cei doi scutieri; atunci s-a apropiat să bea apă și a văzut că nu le cunoaște pe niciuna, dar ele l-au întrebat: „Cavalere, sunteți de la curtea regelui Lisuarte?” „Bunele mele domnișoare – a răspuns el –, mi-ar plăcea să fiu un astfel de cavaler, încât regele să mă vrea lângă el; dar domniile voastre unde mergeți?” „La Miraflores, la o mătușă a noastră care e stareța mănăstirii și ca să o vedem pe Oriana, fiica regelui Lisuarte; dar am hotărât să facem un popas aici până mai trece căldura”. „Pe Dumnezeul meu – a spus el –, vă voi întovărăși cât mai aveți de mers”. Apoi le-a întrebat cum se numește fântâna aceea. „Nu știm – au răspuns ele – ce nume are nici aceasta, nici cea din pădurea de-aici, dar știm că cea din vale, acolo lângă copacii cei înalți, se numește Fântâna celor trei izvoare”. Și i-au arătat valea ce se afla în apropiere, pe care el o cunoștea mult mai bine, căci adesea fusese acolo la vânătoare și cugetase ca acea fântână să-i fie locul de întâlnire cu Enil, de care voia să se despartă cât timp va sta cu doamna sa. Și, pe când vorbeau ei așa, cum v-am spus, n-a trecut multă vreme și au văzut apropiindu-se, pe drumul pe care venise Frumosul Întunecat, o căruță trasă de doisprezece cai, cu doi pitici pe capră ce mânau caii, iar în căruță mai mulți cavaleri în armură, puși în lanțuri, cu scuturile agățate de loitre, împreună cu domnișoare și copile frumoase ce strigau ca din gură de șarpe; în fața căruței mergea un uriaș atât de mare, că te înspăimântai văzându-l, călare pe un cal negru și îmbrăcat în zale groase, cu un coif foarte strălucitor, iar în mână ținea o suliță care în vârf avea o flamură mare; în spatele căruței venea un alt uriaș cu mult mai înspăimântător și mai mare decât primul. Domnișoarele au rămas mute de spaimă și s-au ascuns printre copaci, înfricoșate foarte, în vreme ce uriașul care mergea în față s-a întors spre pitici și le-a spus: „O să vă fac fărâme dacă nu aveți grijă de copilele astea să nu-și ia viața, pentru că îmi fac trebuință pentru jertfa pe care vreau să o aduc Zeului la care mă închin”. Auzind acestea, Frumosul Întunecat a știut că uriașul e Famongomadan, căci el avea acest obicei, de care n-a voit să se lepede niciodată, și anume, să taie capul mai multor fete în fața unui idol pe malul Lacului care fierbe și să asculte sfatul acestuia în tot ceea ce avea de făcut; cu asemenea jertfe îl mulțumea pe idol, căci acesta, fiind întruchiparea răului, numai prin asemenea fapte crunte putea fi mulțumit. Și, cu toate că voia să se lupte cu el pentru cele spuse în legătură cu Oriana, nu ar fi vrut să se înfrunte cu el 374

acum, mai înainte de a fi petrecut noaptea cu doamna sa, Oriana, fiind și foarte ostenit după încercarea cu cei zece cavaleri. Dar, recunoscându-i pe cavalerii din căruță, pe Leonoreta și pe domnișoarele ei s-a întristat foarte văzându-i, dar și mai tare la gândul durerii pe care ar încerca-o doamna sa de i s-ar întâmpla o asemenea nenorocire sorei ei; căci, se pare că după ce el s-a despărțit de ei în ziua luptei cu lăncile, cum ați auzit, lăsându-i pe cavaleri zdrobiți, după puțin timp, au sosit cei doi uriași, tată și fiu, care îl chemaseră la luptă pe regele Lisuarte. Și, capturându-i pe toți și pe toate, i-au urcat în căruța aceea, cum v-am spus, cu care umblau uriașii ca să-i ducă în ea pe toți câți ar fi putut prinde pe drum; așa că, încălecându-și calul, i-a cerut lui Enil să îi dea armele. El, însă, a spus: „Pentru ce vă trebuie? Așteptați să treacă mai întâi diavolii ăștia care se apropie”. „Dă-mi-le – a spus Frumosul Întunecat –, că, mai înainte de a trece, vreau să văd dacă atotputernicul, în marea-i milosârdie, nu va voi să îndrept nemăsurata ticăloșie săvârșită de acești dușmani”. „Oh, stăpâne – a spus el –, de ce vreți să vă sfârșiți astfel tinerețea, că și de s-ar afla aici douăzeci de cavaleri ai regelui Lisuarte, cei mai viteji, nar îndrăzni să pornească la o astfel de faptă”. „Nu-ți face griji – a răspuns el – , că dacă aș lăsa să se petreacă o asemenea faptă sub ochii mei fără să fac tot ce îmi stă în putință, n-aș mai putea apărea în fața unor bărbați viteji; și ai să vezi că voi izbuti”. Enil i-a dat armele, plângând amarnic. Frumosul Întunecat a coborât povârnișul spre uriaș și, înainte de a ajunge la el, a privit spre Miraflores și a spus: „Oh, stăpâna mea, Oriana! Niciodată n-am pornit la o faptă de arme măreață, oriunde m-aș fi aflat, fără sprijinul vostru, așa că, buna mea doamnă, ajutați-mă și acum, când am atâta nevoie!” Și, pe loc, s-a simțit atât de puternic, că i-a pierit orice spaimă, și le-a strigat piticilor să oprească. Când a auzit asta, uriașul s-a întors spre el furios foarte, de îi țâșneau flăcări prin vizieră, și a strâns sulița în mână de mai s-o rupă, spunând: „Nemernic nenorocit! Cine ți-a dat îndrăzneala de a mi te arăta în față?” „Acel Dumnezeu – a spus Frumosul Întunecat – pe care tu îl jignești și care, azi, îmi va da puteri să-ți înfrâng marea trufie”. „Atunci, hai, apropie-te – a spus uriașul – și ai să vezi dacă ai destulă putere ca să te aperi de mine”. Frumosul Întunecat a strâns lancea sub braț și s-a năpustit asupra lui în cea mai mare goană a calului, încât i-a sfârtecat poalele și lancea i s-a înfipt în pântece și a ieșit pe partea cealaltă; și a fost atât de groaznică lovitura, încât vârful lăncii, izbindu-se, apoi, de șa, a rupt chinga și șaua a alunecat cu uriaș cu tot sub burta calului, unde acesta a rămas cu o bucată de lance înfiptă în trup; dar mai înainte de a cădea, a apucat să azvârle sulița în pieptul calului Frumosului Întunecat, de i-a ieșit printre 375

picioare; Frumosul Întunecat a descălecat cât de iute a putut și a pus mâna pe spadă, dar uriașul era rănit de moarte și calul îl târa sub el, făcându-i și mai rău; cum era, însă, nespus de puternic, a izbutit să iasă de sub cal și smulgându-și bucata de lance din trup a aruncat-o asupra Frumosului Întunecat și l-a lovit atât de zdravăn în coif, pe deasupra scutului, de mai să-l trântească la pământ; dar, o dată cu această lovitură, mațele i s-au revărsat prin rană și s-a prăbușit pe jos, strigând: „Ajutor, fiul meu, Basagante, vino iute că mor”. La strigătul lui, Basagante a venit în goană, cu un baltag de oțel tare greu în mână și s-a repezit spre Frumosul Întunecat, socotind să-l despice în două; acesta, însă, cu marea lui iscusință, s-a ferit de lovitură și, în trecere, a dat să-i rănească armăsarul, dar n-a izbutit decât să reteze oblâncul șeii și piciorul uriașului pe jumătate; acesta, turbat de furie, n-a simțit, deși nu mai avea piciorul în scară și s-a răsucit spre el; și cum Frumosul Întunecat își scosese scutul de după gât și îl ținea pe braț, l-a izbit atât de năprasnic în scut, că l-a trântit jos; Frumosul Întunecat, însă, l-a lovit cu spada în braț, i-a sfârtecat armura și trupul și, cum spada a alunecat până jos pe zalele fine de oțel, s-a rupt, de a rămas numai cu mânerul în mână; dar nu și-a pierdut cumpătul și nici nu l-a părăsit curajul său deosebit, ba dimpotrivă, văzând că uriașul se trudește să-și smulgă baltagul din scutul lui, a apucat și el bine baltagul și buna lui soartă a vrut să se afle pe partea unde uriașul nu mai avea piciorul în scară și, cum smuceau și unul și celălalt, uriașul s-a răsucit într-o parte, iar calul a făcut o săritură pe neașteptate și a dat cu el de pământ, iar Frumosul Întunecat a rămas cu baltagul în mână. Uriașul s-a ridicat anevoie și, scoțându-și spada, grozav de mare, a vrut să se repeadă asupra Frumosului Întunecat dar n-a putut din pricina piciorului, așa că a pus un genunchi în pământ; Frumosul Întunecat l-a pălit cu baltagul în coif atât de tare, încât din izbitură toate curelele s-au rupt și i-a alunecat coiful de pe cap; Basagante, văzându-l atât de aproape, a vrut să-i taie capul, dar l-a atins în vârful coifului, așa că i-a retezat partea de sus și părul din creștet, fără să ajungă la piele; Frumosul Întunecat s-a tras înapoi și, cum coiful lui nu mai avea în ce să se țină, i-a căzut pe umeri; spada lui Basagante a nimerit într-o piatră și s-a rupt în două. Cei ce priveau lupta au crezut că uriașul îi retezase jumătate din cap și tare mai jeleau, mai cu seamă Leonoreta cu domnișoarele și copilele ei care, în genunchi în căruță, cu mâinile îndreptate spre cer, rugându-se lui Dumnezeu să le scape de acea primejdie, au prins să-și smulgă părul și să strige în gura mare, chemând-o în ajutor pe Fecioară; Frumosul Întunecat însă, aruncându-și coiful și pipăindu-și capul cu mâna să vadă de e rănit de moarte, nesimțind nimic, s-a îndreptat spre uriaș cu baltagul în mână și, cu toate că acesta era foarte puternic, văzându-l venind așa, i s-a muiat inima și n-a mai fost în stare să se 376

apere, așa că Frumosul Întunecat l-a pălit în cap atât de zdravăn, că i-a retezat o ureche și falca întreagă, care au căzut pe jos. Uriașul l-a lovit cu ciotul de spadă și l-a tăiat puțin la un picior, dar apoi a căzut într-o parte, zvârcolindu-se pe jos, în ghearele morții. În vremea asta, Famongomadan își scosese coiful și își ținea rănile cu mâinile ca să oprească sângele, dar când și-a văzut feciorul mort, a început să blesteme de Dumnezeu și de Fecioară, zicând că îi pare rău că moare numai pentru că nu le dărâmase bisericile și mănăstirile, dacă tot au îngăduit ca el și fiul lui să fie învinși și uciși de un singur cavaler, când nu credea a fi în stare să facă așa ceva nicio sută. Frumosul Întunecat a îngenuncheat, mulțumindu-i Domnului pentru marea bunăvoință pe care i-o arătase, și i-a spus lui Famongomadan: „Lipsit de speranța în Dumnezeu și în binecuvântata Maică a Domnului, acum suferi pentru cruzimea ta”; și, luându-i mâinile de pe răni, a adăugat: „Roagă-ți idolul să te ajute pentru cât sânge nevinovat i-ai dat să bea și să-ți oprească sângele cu care ți se scurge viața”. Uriașul nu făcea decât să-l blesteme pe Dumnezeu și pe toți sfinții săi și, atunci, Frumosul Întunecat a smuls sulița din trupul calului și i-a vârât-o în gură, de i-a ieșit prin ceafă mai bine de o palmă și s-a înfipt în pământ; apoi a luat coiful lui Basagante, și l-a pus pe cap ca să nu fie recunoscut, a încălecat pe calul lui Famongomadan, adus de Enil, și s-a apropiat de căruță, unde cavalerii, domnișoarele și fetițele i s-au închinat, mulțumindu-i adânc pentru ajutor. El i-a eliberat din lanțuri și i-a rugat să-și încalece caii ce erau legați de căruță, să le urce pe Leonoreta și pe domnișoarele ei pe caii purtați de scutieri, luați captivi și aceștia, iar în căruță să îi așeze pe cei doi uriași și să îi ducă regelui Lisuarte din partea unui cavaler străin, pe numele său Frumosul Întunecat, care dorește să îl slujească; și să îi povestească regelui de ce îi ucisese; de asemenea, i-a rugat să-i ducă regelui calul lui Basagante, tare mândru și foarte vânjos, ca să îl călărească în timpul bătăliei cu regele Cildadan. Cavalerii i-au îndeplinit poruncile cu multă bucurie și i-au urcat pe uriași în căruță și, cu toate că aceasta era mare, tot le atârnau picioarele de la genunchi în jos; Leonoreta cu fetele și domnișoarele ei și-au făcut coronițe din flori culese din pădure și, cu ele pe cap, voioase foarte, râzând și cântând, au plecat spre Londra, unde toți au rămas uluiți văzând cum intră în cetate cu uriașii aceia nemaivăzuți. Când regele a aflat prin ce primejdie a trecut fata lui și cum a salvat-o Frumosul Întunecat, dând o luptă atât de primejdioasă și, cum la curte sosise deja don Cuadragante, înfățișându-se ca învins de Frumosul Întunecat, tare s-a tot întrebat cine ar putea fi acel cavaler care se ivise, din nou, în țara lui, săvârșind fapte de arme ciudate, mai presus decât ale tuturor celorlalți, și l-a lăudat o bună bucată de vreme, întrebându-i pe toți dacă îl cunoaște careva; dar n-a știut nimeni să spună despre el nimic alta decât că iubita lui don 377

Florestan, Corisanda, povestise că a întâlnit pe Stânca Săracului un cavaler bolnav care se numea Frumosul Întunecat. „Deie Domnul – a spus regele – să-l avem printre noi, că nu l-aș mai lăsa să plece orice mi-ar cere în schimb, dacă aș putea să-i împlinesc dorințele”.

378

• CAPITOLUL LVI • Cum Frumosul Întunecat, o dată sfârșite toate peripețiile, s-a dus la Fântâna celor trei izvoare, de unde a hotărât să plece la Miraflores, unde se afla doamna sa, Oriana, și cum un cavaler străin a adus niște scule de preț la curtea regelui, menite a pune la încercare credința îndrăgostiților, iar Amadis și doamna sa, Oriana, s-au hotărât să se ducă amândoi să-și pună la încercare dragostea, fără să fie cunoscuți de nimeni Frumosul Întunecat, cu multă bucurie în suflet pentru că sfârșise cu bine lupta, luându-și rămas bun de la cavaleri și domnișoare, s-a întors la cele trei domnișoare pe care le întâlnise la fântână; acestea tocmai ieșiseră din ascunzătoare și veneau spre el; el l-a trimis pe Enil la Londra să îl vadă pe vărul său, Gandalin, și să îi comande altă armură, la fel cu cea avută în lupta cu uriașii, care era ferfeniță și nu îl mai apăra defel, să îi cumpere o spadă bună și, după opt zile, să vină la Fântâna celor trei izvoare, unde se va afla și el. Frumosul Întunecat s-a despărțit de cele trei domnișoare și s-a cufundat în desișul pădurii, Enil a pornit să-i împlinească poruncile, iar domnișoarele s-au dus la Miraflores, unde le-au povestit Orianei și Mabiliei tot ce văzuseră și ce minuni săvârșise un cavaler numit Frumosul Întunecat. Bucuria și veselia le-a fost fără seamăn, aflând că Frumosul Întunecat e atât de aproape, acoperindu-se de glorie și faimă cum nimeni altul n-ar fi putut-o face. Frumosul Întunecat, după ce a intrat în pădure, cum ați auzit, s-a apropiat pieziș de Miraflores, unde a dat de un râu ce curgea pe sub copaci falnici și, cum era încă devreme, a descălecat și și-a lăsat calul să pască iarba verde, iar el, scoțându-și coiful, s-a spălat pe față și pe mâini și a băut apă, iar apoi s-a așezat pe jos, cugetând la cele schimbătoare ale lumii și aducându-și aminte de deznădejdea în care s-a zbătut, dorindu-și de atâtea ori să moară, nemaiașteptând vreun leac pentru marea lui suferință și durere și cum Dumnezeu, mai mult din milosârdie decât pentru meritele sale, îndreptase totul, făcând nu numai ca el să fie iarăși ca înainte, ci acoperit de mai multă glorie și faimă decât fusese până atunci, dar, mai ales, atât de aproape de a o 379

vedea și a se bucura de prea iubita doamnă Oriana, pentru care inima lui suferea de atâta dor și tristețe; și toate acestea l-au făcut să-și dea seama cât de puțin preț ar trebui să pună oamenii pe lumea asta, pe lucrurile pentru care trudesc și mor, dăruindu-se cu ardoare și dragoste, fără să aibă în minte cât de iute se câștigă și se pierd, uitând să-l slujească pe atotputernicul stăpân care ni le dă și le poate face veșnice. Și când în mintea lor le socotesc mai sigure, atunci le sunt luate, spre marea suferință a sufletului, dar, cu toate acestea, nu arareori sufletele se despart de viața pământească sigure foarte în mântuire. Deseori, însă, sufletele pierdute, fără nicio nădejde de a fi salvate sunt mântuite de stăpânul lumii, așa cum se întâmplase cu el, Domnul dând astfel de înțeles muritorilor că nimeni nu trebuie să se încreadă nici în una nici în alta, ci făcând doar ceea ce trebuie, să se lase pe seama celui care le poruncește fără sminteală și îi stăpânește, căci fără să întindă el mâna, nimic nu se poate face. Oh, voi cei care dobândiți prin tot soiul de viclenii averi, cât și cu câtă sârguință ar trebui să învățați că averile câștigate înseamnă pierzania sufletului pentru totdeauna și cât de puțin vă ajută aceste averi să scăpați de pedeapsa veșnică pregătită pentru cei ca voi! Acestea și alte asemenea lucruri le sucea și le răsucea în cap, frământându-și mintea în chip sublim, Frumosul Întunecat. Așa a stat el pe gânduri pe malul acelui râu, cugetând la gloria și mândria pe care le simțea în suflet pentru că, într-o singură zi, săvârșise asemenea isprăvi, după cum, tot într-un răgaz scurt de timp, soarta poate preschimba bucuria în plâns, așa cum s-a întâmplat cu mulți alții ce dobândiseră multe și frumoase lucruri pe lumea asta; iar când s-a lăsat noaptea, a încălecat pe cal și s-a dus la castelul Miraflores, în acea parte a grădinii unde îl aștepta Gandalin și Durin, care i-au luat calul. Oriana, Mabilia și domnișoara din Danemarca erau sus pe zid și, cu ajutorul scutierilor și al lor, căci i-au întins mâinile, s-a cățărat și el sus, unde erau ele, și a strâns-o în brațe pe doamna sa. Dar cine ar fi în stare să povestească îmbrățișările drăgăstoase, dulcile sărutări, lacrimile ce s-au amestecat deasupra gurilor împreunate. Desigur, numai cel înrobit de aceeași patimă, mistuit de aceleași flăcări, cu inima chinuită de aceleași răni ale iubirii ar putea-o face, căci cei cu sufletele înghețate și prospețimea tinereții ofilită nu vor izbuti. Așa că, lăsând aceasta pe seama altora, nu voi mai intra în amănunte. Și, cum stăteau ei îmbrățișați, uitând de ei și de ce e în jurul lor, Mabilia, de parcă i-ar fi trezit dintr-un somn greu, i-a adus la castel. Aici, Frumosul Întunecat a fost găzduit în odaia Orianei, unde, după cele petrecute și de care v-am vorbit, vă puteți închipui că se simțea mai bine chiar decât în rai. Aici a stat cu doamna lui opt zile pe care, în afara nopților, le-au petrecut în 380

curtea aceea cu copaci falnici, ce am pomenit-o mai înainte, unde, în marea lor desfătare, nu luau seama la nimic din toate câte se puteau spune ori întâmpla în lume. Aici venea adesea și Gandalin, care le aducea toate veștile de la curte; la el locuia și vărul lui, Enil, așteptând să fie gata armura comandată de Frumosul Întunecat. Regele Lisuarte se temea foarte tare de bătălia ce avea să o dea cu regele Cildadan, știind ce viteji și sălbatici sunt uriașii, și se străduia din răsputeri să se pregătească astfel încât să se termine întru cinstea sa; cu el la Londra se aflau don Florestan, Agrajes și Galvanes fără de Țară, ce tocmai sosise, precum și alți mulți cavaleri de seamă. Toți vorbeau mult despre marile isprăvi ale Frumosului Întunecat și mulți spuneau că, în bună parte, se aseamănă cu cele ale lui Amadis, și asta îi mâhnea atât de mult pe don Galaor și don Florestan, frații săi, încât, de nu i-ar fi făgăduit regelui că nu vor da nicio luptă până după bătălia cu Cildadan, de mult l-ar fi căutat și s-ar fi înfruntat cu el, cu atâta mânie și dușmănie, că n-ar fi scăpat nici el, nici ei cu viață; și hotărâseră între ei ca, după ce se va sfârși bătălia regelui, dacă vor ieși teferi din ea, să nu mai facă niciun alt legământ, decât acela de a-l afla pe acest cavaler; dar asta o hotărâseră fără știrea nimănui. Într-o zi, pe când regele stătea de vorbă în palat cu cavalerii săi, a intrat un scutier bătrân, însoțit de alți doi scutieri, toți trei îmbrăcați la fel; scutierul bătrân avea părul alb, retezat și, de aceea, urechile sale păreau mari. Acesta s-a apropiat de rege și, îngenunchind în fața lui, l-a salutat în grecește, căci era de felul lui din Grecia și apoi i-a spus: „Seniore, marea faimă ce a străbătut toată lumea a cavalerilor, doamnelor și domnițelor de la curtea voastră m-a făcut să vin aici, să văd dacă printre ei voi găsi ceea ce caut de șaizeci de ani în toate colțurile pământului, fără ca truda mea să fi dat roade. Și dacă tu, nobile rege, socotești că aș putea face, aici la curte, o încercare ce nu-ți va pricinui pagubă, nici rușine, îți voi spune despre ce e vorba”. Cavalerii, curioși să afle ce încercare poate fi aceea, l-au rugat din suflet pe rege să o încuviințeze și, cum și el era la fel de curios, s-a învoit. Atunci, scutierul a luat un sipet de matostat, lung cam de trei coți și lat de o palmă, îmbrăcat în foiță de aur, l-a deschis și a scos dinăuntru o spadă, cea mai ciudată din câte se văzuseră vreodată, căci teaca era din două foi de os verzi ca smaragdul, atât de transparente că se zărea lama spadei înăuntru; dar nici aceasta nu era ca toate celelalte, căci jumătate era sclipitoare și curată cum nu se mai află, iar cealaltă jumătate, roșie și aruncând văpăi ca focul. Mânerul și cingătoarea de care era agățată erau tot din os, ca și teaca, făcute din multe bucățele prinse între ele cu șuruburi de aur, astfel că aceasta din urmă se putea purta ca orice altă cingătoare. Scutierul și-a petrecut-o pe după gât și a mai scos din sipet o tocă împodobită cu niște flori 381

frumoase, jumătate proaspete, verzi și în culori atât de vii, de parcă atunci, de-abia înflorite, ar fi fost tăiate dintr-o grădină, iar cealaltă jumătate, atât de uscate, de-ai fi zis că numai apropiindu-te de ele se vor scutura. Regele l-a întrebat din ce pricină florile acelea, crescute toate pe un ram erau atât de felurite, unele așa proaspete și celelalte așa de uscate, și de ce arată spada atât de ciudat. „Maiestate – a răspuns cavalerul –, această spadă nu poate fi scoasă din teacă decât de cavalerul care o iubește mai mult ca oricine pe lume pe iubita lui, și, când va fi în mâna aceluia, jumătatea care acum arde se va face la fel de sclipitoare și albă ca cealaltă jumătate, și toată lama spadei va fi la fel, iar dacă toca împodobită cu flori va fi pusă pe capul doamnei ori domnișoarei ce își iubește soțul sau iubitul tot atât de mult cât cavalerul cu spada soția ori iubita, atunci, pe loc, florile vor fi toate verzi și frumoase, fără deosebire între unele și altele; și mai aflați că eu nu pot fi făcut cavaler decât de acel iubit credincios ce va scoate spada din teacă și nu pot primi spada decât din mâna celei ce va preschimba florile de pe tocă. Și asta-i pricina venirii la curtea voastră, viteazule rege, după șaizeci de ani de căutări, socotind că, așa cum, în toți acești ani n-am întâlnit curte de rege ori împărat care să stea alături de a voastră întru cinste și faimă, aș putea afla aici ceea ce nu am izbutit să găsesc la celelalte, deși le-am vizitat pe toate.” „Acum, spuneți-mi – a zis regele –, cum de acest foc viu ce arde jumătate de spadă nu mistuie teaca.” „O să vă spun cu multă plăcere – a răspuns scutierul. Aflați, maiestate, că între Țara Tătărească și India se află o mare atât de caldă că apele ei fierb de parcă ar fi puse pe foc; e verde toată și în ea cresc niște șerpi mai mari decât crocodilii și au aripi și zboară, dar sunt atât de veninoși, că oamenii se feresc de ei înspăimântați; uneori, însă, când îi găsesc morți, îi prețuiesc foarte tare pentru că sunt buni la pregătirea unor leacuri; șerpii aceștia au un os de la cap până la coadă atât de gros, că tot trupul se sprijină pe el, și sunt verzi, cum e teaca și mânerul spadei; și fiindcă trăiesc în marea aceea clocotitoare, nu îi poate arde niciun foc. Acum o să vă spun ce e cu florile de pe tocă; sunt ale unor copaci ce cresc în Țara Tătărească, pe o insulă aflată în largul mării, la cincisprezece mile de țărm; sunt numai doi copaci și nu știu să se mai afle alții pe undeva; în marea aceea se stârnește un vârtej atât de puternic și de primejdios, că oamenii se tem să se ducă pe insulă să le culeagă, dar mai sunt unii care se aventurează până acolo și le culeg, iar apoi le vând cu ce preț voiesc, fiindcă dacă sunt îngrijite, florile aceste rămân veșnic verzi și proaspete; și acum, că v-am istorisit ce e cu fiecare dintre ele, aș vrea să vă spun cine sunt și de ce umblu așa cu aceste scule de preț. Aflați că sunt nepotul celui mai viteaz bărbat din câți au fost în vremea sa, care se numea Apolidon și, o vreme, a locuit în țara voastră, pe Insula Ferecată, unde multe a lăsat legate cu vrăji și minunății 382

nemaivăzute, cum e bine știut de către toată lumea; tatăl meu a fost regele Ganor, fratele lui, căruia Apolidon i-a lăsat regatul, și eu sunt fiul acestui Ganor și al unei fete a regelui Canoniei; când mi-a venit vremea să fiu făcut cavaler, cum maică-mea mă iubea foarte mult, mi-a cerut să-i făgăduiesc un lucru, și anume, că nu voi fi făcut cavaler decât de cel mai credincios îndrăgostit ce se află pe lume și că nu voi primi spada decât de la doamna ori domnița ce îl iubește la fel pe acela, pentru că, spunea ea, eu m-am născut dintr-o mare dragoste între ea și tatăl meu; eu am încuviințat, socotind că nu voi întârzia să-mi împlinesc făgăduiala de cum mă voi afla împreună cu Apolidon, unchiul meu și Grimanesa, iubita lui, dar lucrurile s-au petrecut altfel, pentru că, atunci când l-am văzut pe Apolidon, Grimanesa murise și, aflând el cauza sosirii mele la el, tare s-a întristat pentru mine, fiindcă obiceiul pământului la noi spune că nu pot domni în această țară, ce pe drept mi se cuvine, dacă nu sunt cavaler. Dar, neputându-mă ajuta, mi-a cerut să mă întorc la el peste un an și mi-a dat spada și toca pe care le vedeți, spunându-mi să îndrept prostia de-a fi făgăduit așa ceva cu osteneala de a afla cavalerul și doamna ce, trecând cu bine aceste încercări, mi-ar îngădui să-mi țin și eu făgăduiala. Arătați-vă bunăvoința, maiestate, cum o arătați tuturor, încercând domnia voastră și toți cavalerii să scoateți spada din teacă, iar regina cu doamnele și domnișoarele ei să-și pună toca și, de se vor găsi cei ce să treacă prin această încercare cu bine, ale lor vor fi aceste scule, al meu folosul și odihna, iar voi vă veți bucura de mai multă cinstire decât orice alt cap încoronat, căci la curtea voastră se va fi aflat ceea ce nu se află la curțile altora.” Când scutierul cel bătrân și-a sfârșit istoria, toți cavalerii aflați împreună cu regele l-au rugat stăruitor pe rege să încuviințeze încercarea și, cum și el dorea aceasta, s-a învoit, dar i-a spus scutierului să aștepte încă cinci zile, până la Sfântul Iacob, căci atunci vor veni mulți cavaleri la curte, după care trimisese să fie chemați, și, cu cât va fi mai multă lume, cu atât mai ușor va putea afla ceea ce caută. Scutierul a răspuns că se învoiește. Gandalin, care în vremea asta se afla la curte și a auzit tot ce spusese scutierul și ce îi răspunsese regele, a încălecat pe cal și a plecat la Miraflores și, spunând că ar vrea să o vadă pe Mabilia, a intrat în curtea cu copaci falnici, unde i-a găsit pe Frumosul Întunecat și pe Oriana jucând șah, și le-a spus: „Bunii mei stăpâni, vă aduc vești ciudate, aflate chiar azi la curte”. Și lea istorisit povestea cu spada și toca împodobită cu flori, de ce le adusese scutierul și că regele încuviințase încercarea, așa cum v-am spus mai înainte. Auzind aceasta, Frumosul Întunecat și-a lăsat ochii în jos și a căzut pe gânduri atât de adânc, că nu mai vedea nimic în jur, iar Oriana, Mabilia și Gandalin și-au zis că parcă e pe altă lume. Și a rămas o vreme așa, până ce 383

Mabilia și Gandalin au plecat. Atunci, văzându-l că își vine în fire, Oriana l-a întrebat din ce pricină a rămas așa cufundat în gânduri; el i-a răspuns: „Doamna mea, dacă acest gând al meu s-ar putea împlini cu ajutorul lui Dumnezeu și al vostru, m-ați face să fiu fericit pentru veșnicie”. „Bunul meu prieten – a spus ea – cui a primit să îi fiți stăpân, îi este ușor să facă tot ce îi cereți.” El i-a luat mâinile și i le-a sărutat de mai multe ori, spunând: „Doamnă, gândul meu este că dacă spada și toca ar fi câștigate de noi doi, sufletele noastre ar trăi pentru totdeauna într-o mare tihnă, căci vor fi îndepărtate toate temerile ce ne-au chinuit”. „Cum am putea face asta – a întrebat Oriana – fără ca eu să nu fiu acoperită de rușine și să mă pască o primejdie încă mai mare decât rușinea și nu numai pe mine, ci și pe aceste domnișoare care știu de dragostea noastră?” „Foarte bine am putea-o face – a răspuns Frumosul Întunecat –, căci vă voi duce la curte în așa fel încât nimeni, nici regele, tatăl vostru, să nu ne cunoască, ca și cum ne-am înfățișa unor oameni cu totul străini, ce nu știu nimic despre noi.” „Dacă e așa – a spus ea –, facă-se voia voastră și să dea Dumnezeu să fie bine, că eu nu mă tem să port acea tocă împodobită cu flori, dacă poate fi câștigată prin prea multă iubire.” Frumosul Întunecat a spus: „Eu îl voi ruga pe tatăl vostru să se pună chezaș că nu îmi va cere nimic împotriva voinței mele și mă voi înfățișa în armură din cap până în picioare, iar voi, doamnă, veți purta o pelerină încheiată până sus și văluri pe față, astfel încât să-i puteți vedea pe toți, dar ei să nu vă vadă chipul. Așa ne vom putea duce și întoarce, fără ca nimeni să poată afla cine suntem”. „Bunul meu prieten – a spus Oriana –, cred că e bine cum gândiți, dar s-o chemăm și pe Mabilia, căci fără sfatul ei nu îndrăznesc să mă hotărăsc la asemenea faptă”. Așa că au fost chemați Mabilia, domnișoara din Danemarca și Gandalin, care rămăsese cu ele, și le-au spus ce plănuiseră, iar aceștia, cu toate că primejdia li se părea foarte mare, știind că aceasta e voința Frumosului Întunecat, nu l-au contrazis, ba dimpotrivă, Mabilia a spus: „Mama mea, regina, mi-a trimis, printre alte daruri aduse de domnișoara din Danemarca, și o pelerină foarte frumoasă și bine cusută, cum nu s-a mai văzut pe meleagurile acestea, nepurtată defel, și v-o dau să vă îmbrăcați cu ea, doamnă”. Și au și poruncit să se aducă pelerina și au intrat într-o odaie cu Oriana, unde au îmbrăcat-o așa cum avea să meargă la curte, cu mănuși în mână și văluri pe față; apoi au adus-o să o vadă Frumosul Întunecat și, oricât de mult au cercetat-o cu toții, n-au văzut niciun semn după care să poată fi recunoscută în vreun fel, nici de ei, nici de altcineva; atunci, Frumosul Întunecat a spus: „Niciodată n-am crezut, doamnă, că voi fi atât de vesel nerecunoscându-vă”. Apoi i-a poruncit lui Gandalin să cutreiere ținutul și să cumpere cel mai frumos cal pe care îl va găsi și să îl aducă, în ziua încercării, lângă zidul grădinii, îndată după miezul 384

nopții. De asemenea, i-a poruncit lui Durin ca, de cum se va înnopta, să îl aștepte la locul pe unde intrase în grădină cu calul său, pentru că voia, chiar în noaptea aceea, să se ducă la Fântâna celor trei izvoare și să îl trimită pe Enil, scutierul său, să-i ceară regelui chezășia hotărâtă și să îi aducă armura. Când a venit vremea, Frumosul Întunecat a ieșit din grădină și, încălecând, a pornit singur prin pădurea pe care o cunoștea foarte bine, căci o străbătuse adesea când mergea la vânătoare; pe când se lumina de ziuă, a ajuns la fântână și, nu după mult timp, l-a văzut venind pe Enil cu armura și armele, toate frumoase și meșteșugit lucrate, ceea ce l-a bucurat foarte; întrebându-l ce vești mai sunt pe la curte, Enil i-a spus că regele și toți supușii lui vorbesc întruna despre marea sa vitejie și a vrut să-i istorisească povestea cu spada și toca, dar Frumosul Întunecat l-a oprit, zicând: „Am aflat de asta acum trei zile de la o domnișoară, față de care m-am legat să o duc să treacă prin această încercare fără să fie cunoscută de nimeni; și vreau să fac asta pentru că voi merge și eu cu ea, tot fără să se știe cine sunt, să trec prin încercarea cu spada și, cum știi că dorința mea este să nu afle nici regele nici altcineva cine sunt, până ce faptele mele vor merita să fiu știut, te vei întoarce de îndată la curte și îi vei cere regelui să chezășuiască pentru mine și o domnișoară ce mă va însoți că nu ni se va cere nimic împotriva voinței noastre, dacă ne vom înfățișa pentru aceste încercări; apoi îi vei spune reginei, doamnelor și domnișoarelor sale că acea domnișoară mi-a cerut să vin la curte împotriva voinței mele și că n-am putut face altminteri, pentru că îi făgăduisem. Iar în ziua când va avea loc încercarea, să fii în locul acesta la ivitul zorilor, pentru ca domnișoara să știe dacă ai ori nu chezășia regelui; în răstimpul acesta, eu o să mă întorc să o aduc aici, căci locuiește departe”. Enil a spus că va face întocmai și, dându-i armele, a plecat să-i împlinească poruncile. Frumosul Întunecat s-a îndreptat spre râul de care ați auzit și a rămas acolo, pe mal, până la căderea nopții; apoi a plecat spre Miraflores unde, când a ajuns, îl aștepta Durin, care i-a luat calul, iar el a pornit spre intrarea în grădină; aici doamna sa, Oriana, și celelalte domnișoare, care îl așteptau, l-au primit cu multă bucurie; el le-a dat armura și armele și a urcat pe zid. Mabilia l-a întrebat: „Ce înseamnă asta, domnule și vere, vă întoarceți mai bogat decât ați plecat?” „N-ați înțeles? – a spus Oriana. A plecat să facă rost de arme ca să scape din această temniță”. „Într-adevăr – a spus Mabilia –, și trebuie să ținem sfat pentru că va trebui să luptați cu el”. Apoi au plecat veseli și glumind spre castel, unde l-au așezat la masă, pentru că Frumosul Întunecat nu mâncase nimic toată ziua, ca să nu fie văzut de nimeni.

385

• CAPITOLUL LVII • Cum Frumosul Întunecat și Oriana au trimis-o la curte pe domnișoara din Danemarca, să afle ce e cu chezășia pe care i-o ceruseră regelui, și cum au plecat să treacă prin acele încercări A doua zi, domnișoara din Danemarca a plecat la Londra cu poruncă să afle ce răspuns îi dăduse regele lui Enil; mai înainte, însă, s-a dus să-i spună reginei și tuturor doamnelor și domnișoarelor că Oriana e bolnavă și stă în pat. Apoi domnișoara din Danemarca a plecat să împlinească porunca și nu s-a întors decât foarte târziu, și asta din pricină că regele plecase să o întâmpine pe regina Briolanja, ce venise însoțită de o sută de cavaleri hotărâți să pornească în căutarea lui Amadis când și cum aveau să hotărască frații săi. Cu ea mai veneau și douăzeci de domnișoare îmbrăcate în straie cernite ca și ea și toate se legaseră că nu le vor lepăda până nu vor afla vești despre Amadis, pentru că așa fusese îmbrăcată când el i-a redobândit tronul; Briolanja voia să rămână acolo, împreună cu regina, până aveau să se întoarcă acei cavaleri ai săi cu vești despre Amadis. Oriana, auzind toate acestea de la domnișoara sa, a întrebat: „Vi s-a părut, într-adevăr, atât de frumoasă pe cât se spune?” „Așa să mă ajute Dumnezeu, doamnă – a răspuns ea –, dacă după voi nu e cea mai frumoasă și mai chipeșă femeie din câte am văzut. Și a fost tare mâhnită când a aflat că sunteți bolnavă și vă trimite vorbă, prin mine, că va veni să vă vadă când veți dori”. „Mă voi bucura foarte mult când va veni – a spus Oriana –, pentru că este ființa de pe lume pe care doresc cel mai mult să o cunosc”. „Cinstiți-o cum se cuvine – a spus Frumosul Întunecat –, fiindcă o merită cu prisosință, chiar dacă voi, doamnă, ați gândit alte lucruri”. „Bunule prieten – a spus ea –, să nu mai vorbim despre asta, pentru că, acum, sunt sigură că m-am înșelat”. „Și socotesc – a spus el – că acum, prin această încercare, toate acele gânduri vă vor fi spulberate, iar eu voi fi și mai înrobit”. „Dacă trecutul – a spus Oriana – m-a copleșit cu prea multă dragoste pentru voi, mă încred în Dumnezeu că toca împodobită cu flori vă va da dovada”. Domnișoara din Danemarca le-a mai spus, de asemenea, că regele se pusese chezaș că va respecta întocmai cele cerute de Enil. Ziua aceea și celelalte, până la sorocul pentru încercări, le-au petrecut tăifăsuind și distrându-se în fel și chip. În noaptea dinaintea acestei zile, s-au sculat la miezul nopții; Oriana a fost îmbrăcată cu pelerina de care ați auzit și și-a pus văluri pe față, iar Frumosul Întunecat și-a îmbrăcat armura cea 386

nouă și solidă adusă de Enil, și trecând zidul, au încălecat, ea pe un cal adus de Gandalin, iar el pe armăsarul său, și au pornit singuri prin pădure, spre Fântâna cu trei șipote, nu fără ca Mabilia și domnișoara din Danemarca să nu moară de spaimă că vor fi recunoscuți și că, astfel, acea bucurie strălucitoare se va preschimba în neagră amărăciune; Oriana, văzându-se singură cu iubitul ei în pădure în plină noapte, a fost cuprinsă de o asemenea spaimă, că începuse să tremure și nu mai putea scoate o vorbă; apoi a încercat-o teama că nu va putea duce la capăt încercarea și că iubitul ei, până acum sigur de dragostea ei, ar putea avea cine știe ce bănuială, așa că tare rău îi părea că pornise la acel drum. Frumosul Întunecat, văzând-o atât de tulburată, i-a spus: „Așa să mă ajute Dumnezeu, doamnă, dacă n-aș fi vrut mai curând să mor, decât să știu că drumul acesta vă va înfricoșa până întratât; așa că poate ar fi mai bine să ne întoarcem”. Și a întors armăsarul și calul Orianei din drum; Oriana, văzând că din pricina ei nu se va mai făptui un lucru atât de însemnat, și-a schimbat starea sufletească și a spus: „Bunul meu prieten, nu țineți seama de frica mea, firească la o femeie, văzându-mă într-un loc, atât de străin pentru mine, ci de ceea ce trebuie să faceți voi ca un viteaz cavaler ce vă aflați”. „Buna mea doamnă – a spus el –, cum înțelepciunea voastră învinge nebunia mea, iertați-mă, căci n-ar fi trebuit să îndrăznesc să fac ori să zic altceva decât ceea ce mi-ar fi poruncit dorința voastră”. Așa că și-au văzut de drum ca mai înainte și au ajuns la Fântâna celor trei izvoare cu un ceas înainte de ivirea zorilor; când s-a luminat de ziuă a sosit și Enil, ceea ce i-a bucurat mult, și Frumosul Întunecat a zis: „Domnișoară, acesta este scutierul pe care l-am trimis la rege, așa cum vă spusesem; să vedem ce vești ne aduce”. Enil le-a spus că regele s-a învoit să facă totul așa cum i se ceruse și că, după liturghie, vor urma încercările. Frumosul Întunecat i-a dat scutierului să îi ducă scutul și, fără să își scoată coiful, au pornit spre Londra și au mers până au ajuns la porțile cetății. Toată lumea spunea, văzându-i: „Acesta e acel viteaz cavaler, Frumosul Întunecat, care i-a trimis aici pe don Cuadragante și pe uriași; e, de bună seamă, unul dintre cei mai iscusiți cavaleri. Fericită trebuie să se socotească această domnișoară aflată sub ocrotirea lui”. Oriana, auzind toate acestea, se simțea tare mândră știindu-se doamna și stăpâna celui care, prin marele său curaj, învinsese atâția dușmani. Și astfel au ajuns la palatul regelui, unde acesta se afla într-o sală, împreună cu toți cavalerii, cu regina și doamnele și domnișoarele ei, pentru a lua parte la încercări; aflând de venirea lor, regele le-a ieșit de îndată în întâmpinare la intrarea în sală, iar ei, când s-au apropiat, au îngenuncheat să îi sărute mâinile. Regele nu i-a lăsat să o facă și a spus: „Bunul meu prieten, să știți că 387

voi face cu plăcere tot ceea ce îmi veți cere, căci într-un scurt răstimp m-ați slujit mai bine decât a făcut-o vreodată un cavaler pentru regele său”. Frumosul Întunecat i-a mulțumit prea plecat, dar n-a vrut să vorbească și s-a îndreptat cu domnișoara sa spre regină. Oriana tremura toată văzându-se în fața tatălui și mamei ei, de teamă să nu fie recunoscută, dar iubitul ei o ținea tot timpul de mână și așa au îngenuncheat în fața reginei, iar aceasta, luându-i de mâini și ridicându-i de jos, le-a spus: „Domnișoară, nu știu cine sunteți, căci nu v-am văzut niciodată, dar, pentru marile servicii aduse de acest cavaler care vă însoțește și pentru voi înșivă, veți fi cinstiți și răsplătiți cum se cuvine”. Frumosul Întunecat i-a mulțumit, dar Oriana n-a răspuns nimic, stând tot timpul cu capul în pământ, în semn de smerenie. Regele s-a așezat la un capăt al sălii cu toți cavalerii săi și regina cu doamnele și domnișoarele, în celălalt capăt. Frumosul Întunecat i-a spus regelui că ar vrea să stea deoparte cu domnișoara sa, și să fie ultimii care vor face încercarea; regele a încuviințat. Apoi, regele s-a dus repede să ia spada de pe o masă și a scos-o din teacă de o palmă, dar nu mai mult. Macandon, căci așa se numea scutierul care adusese spada, i-a spus: „Măria ta, dacă la curtea voastră nu se află cineva mai îndrăgostit decât voi, înseamnă că nu voi pleca de-aici așa cum mi-am dorit”. Și a pus spada la loc, căci așa trebuia să facă după fiecare încercare; apoi a încercat Galaor și nu a scos spada din teacă mai mult de trei degete, iar, după el, au încercat Florestan, Galvanes, Grumedan, Brandoibas și Ladasin, dar niciunul nu a scos spada cât don Florestan, care izbutise să o scoată de o palmă. Apoi a venit rândul lui Guilan Gânditorul, care a scos spada pe jumătate. Macandon i-a spus: „Dacă ați iubi încă o dată pe-atât, ați câștiga spada, iar eu, ceea ce caut de atâta vreme”. După el au mai trecut prin această încercare peste o sută de cavaleri foarte vestiți, dar niciunul n-a putut scoate spada din teacă, ba au fost chiar unii care n-au putut-o scoate defel, nici mult, nici puțin, și despre aceștia Macandon spunea că sunt ereticii dragostei. Apoi a venit Agrajes să încerce și, mai înainte de a pune mâna pe spadă, a privit spre locul unde se afla doamna inimii sale, Olinda, gândind că datorită iubirii lui pline de credință și adevărate, spada va fi a lui; și a scos-o din teacă aproape toată, dar tot a mai rămas o palmă și s-a trudit atât de mult să o scoată pe toată, încât partea spadei care ardea i-a pârlit hainele și atunci, bucuros totuși că îi întrecuse pe toți ceilalți, a lăsat spada din mână și s-a întors la locul lui; dar mai înainte de asta, Macandon i-a spus: „Domnule cavaler, puțin a lipsit să fiți fericit, iar eu mulțumit”. Au mai încercat apoi Palomir și Dragonis, ce sosiseră cu o zi înainte la curte, și au scos spada tot atât cât Galaor; și Macandon le-a spus: „Domnilor cavaleri, dacă ar fi să luptați cu bucata de spadă pe care ați scos-o, nu v-ar fi ușor”. „Adevăr grăiți – i-a răspuns Dragonis –, dar și voi când veți 388

deveni cavaler la capătul acestor încercări nu veți mai fi atât de june încât să nu mai țineți minte când s-a întâmplat”. Toți au râs de vorbele lui Dragonis și, cum nu mai rămăsese nimeni din toată curtea să nu fi trecut prin această încercare, Frumosul Întunecat s-a ridicat și, luându-și doamna de mână, s-a îndreptat spre masa cu spada; Macandon i-a spus: „Domnule cavaler străin, veți vedea că această spadă e mai bună decât cea pe care o purtați, dar bine ar fi să nu vă lepădați de ea bizuindu-vă că o veți câștiga pe aceasta, pentru că ea se câștigă mai degrabă prin credința dragostei, decât prin forța armelor”. El, însă, a apucat spada și a scos-o pe toată din teacă; pe loc, jumătatea arzândă s-a curățat ca cealaltă jumătate și nu le mai deosebeai. Văzând aceasta, Macandon a îngenuncheat în fața lui și a spus: „Oh, viteazule cavaler, Dumnezeu să te cinstească așa cum ai cinstit domnia ta această curte; multă dreptate are să te iubească cea pe care o iubești, dacă nu e cea mai fățarnică și neobrăzată femeie din lume; pentru că numai de mâna ta pot fi făcut cavaler și de nimeni altul, îți cer să mă faci cavaler, și astfel, să devin stăpân peste pământuri întinse și mulți supuși”. „Bunule prieten – a spus Frumosul Întunecat –, să facem și încercarea cu toca, iar apoi voi împlini tot ceea ce se cuvine”. Apoi, făcând o cruce deasupra spadei, și-a petrecut-o pe după gât, după ce a lăsat-o pe a sa cui voia să o ia, și, apucândo de mână pe doamna sa, s-au întors la locul lor; dar laudele pe care i le-au adus toți de la curte pentru faptele sale de arme și pentru dragostea sa erau atât de nemăsurate, încât don Galaor și Florestan s-au mâniat foarte, socotind aceasta drept o mare dezonoare pentru ei, căci nu îngăduiau să le ia înainte nimeni pe lume în afară de fratele lor, Amadis; și iar și-au zis că după bătălia dintre regele Lisuarte și regele Cildadan, de vor mai rămâne în viață, se vor lupta cu el și fie vor muri, fie vor arăta tuturor deosebirea dintre acesta și fratele lor, Amadis. După ce Frumosul Întunecat a dus la bun sfârșit încercarea cu spada, așa cum ați auzit, regele le-a poruncit reginei și tuturor celorlalte femei de la palat să încerce toca împodobită cu flori, fără să se teamă, căci de va fi câștigată de o doamnă, aceasta va fi mai iubită și mai dorită de soțul ei, iar de o va câștiga o domnișoară, se va acoperi de gloria de a fi cea mai credincioasă dintre toate. Regina și-a pus prima toca pe cap, dar florile au rămas neschimbate, ca mai înainte, și Macandon i-a spus: „Doamnă, măria ta, dacă soțul vostru n-a izbândit prea mult în încercarea cu spada, se pare că acum și-a primit răsplata de la voi”. Ea s-a întors la locul ei tare rușinată, fără să spună nimic, și de îndată a făcut aceeași încercare Briolanja, regina din Sobradisa, dar n-a izbutit mai mult decât regina; Macandon i-a spus: „Frumoasă domnișoară, după cum ne-ați arătat acum, cred că mai mult sunteți iubită decât iubiți voi înșivă”. Apoi au urmat patru prințese, fiice de 389

regi, Eluida, Estrelleta, sora ei, nespus de mândră și de frumoasă, Aldeva și Olinda cea cumpătată, pe capul căreia florile veștede au început să prindă viață, și toți și-au zis că ea va câștiga toca, dar, cu toate că a ținut-o multă vreme, n-au înviat până la capăt; ba, mai mult chiar, când și-a scos-o de pe cap, s-au uscat ca mai înainte; după Olinda au mai făcut aceeași încercare peste o sută de doamne și domnișoare, dar niciuna n-a izbutit ceea ce izbutise Olinda, și tuturor, Macandon le spunea vorbe hâtre și zeflemitoare; Oriana, care privise totul, se temuse foarte să nu câștige regina Briolanja, ca nu cumva iubitul ei să-și închipuie că e vorba de iubirea aceleia pentru el, și tare s-a bucurat când a văzut că dăduse greș; fiindcă, deși i se părea că e nespus de frumoasă, mai frumoasă decât orice femeie din câte văzuse în viața ei, nu voia să-și piardă iubitul pentru ea; așa că, văzând că nu mai rămăsese nimeni să încerce toca, i-a făcut semn Frumosului Întunecat să o conducă și, de cum și-a pus toca pe cap, florile uscate au înverzit și s-au făcut atât de frumoase, că nu-ți mai puteai da seama care fuseseră unele și care celelalte. Macandon a spus: „Oh, bună domnișoară, voi sunteți cea pe care am căutat-o timp de patruzeci de ani înainte de a vă naște”. Și i-a cerut, din nou, Frumosului Întunecat să îl facă iute cavaler și să o roage pe acea domnișoară să îi înmâneze spada. „O voi face chiar acum – a spus el –, fiindcă nu pot zăbovi”. Macandon a îmbrăcat niște straie albe, aduse cu el, și o armură albă, căci era cavaler neofit, iar Frumosul Întunecat l-a făcut cavaler după rânduială, legându-i pintenul drept, iar Oriana i-a înmânat o spadă de preț, pe care o adusese cu el. Văzând aceasta, doamnele și domnișoarele au început să râdă, iar Aldeva a spus tare, astfel că toți au auzit: „Ah, Doamne, ce minunat cocon și ce înfățișare mai plăcută decât toți ceilalți are acest cavaler neofit; să ne bucurăm foarte, căci neofit va rămâne toată viața!” „De unde știți?”, a întrebat Estrelleta. „După straiele sale – a răspuns ea –, care nu pot avea o viață mai lungă decât el”. „Să dea Dumnezeu – au spus celelalte – să rămână mereu la fel de frumos ca acum.” „Bunele mele doamne – a spus el –, n-aș da bucuria mea pe înțelepciunea voastră, căci socot a avea mai multă înțelepciune și tinerețe, decât voi înțelepciune și rușine”. Regelui i-a plăcut acest răspuns, căci nu socotise cuviincioase spusele lor. Sfârșindu-se toate acestea, Frumosul Întunecat împreună cu doamna sa și-au luat rămas bun de la regină, iar aceasta i-a spus fiicei sale, fără să o fi recunoscut: „Bună domnișoară, de vreme ce voința voastră a fost să nu ne cunoaștem, rogu-vă ca, de acolo de pe unde vă veți afla, să-mi dați de știre despre voi și să-mi cereți ce doriți, căci vă voi împlini dorințele cu multă plăcere”. „Doamnă – a spus Frumosul Întunecat – și eu o cunosc tot atât cât o cunoașteți și voi, deși umblăm împreună de șapte zile; dar din câte am văzut, 390

pot să vă spun că e frumoasă și are un asemenea păr, că nu știu de ce și-l ascunde”. Briolanja a spus: „Domnișoară, nu știu cine sunteți, dar, după cum ne-ați arătat aici dragostea voastră, dacă prietenul vostru vă iubește cum îl iubiți voi pe el, sunteți cea mai frumoasă pereche creată de iubire, și dacă el e înțelept, veți rămâne împreună”. Orianei i-au făcut mare plăcere vorbele Briolanjei. După care s-au despărțit de regină și au pornit călare, așa cum veniseră; regele și don Galaor i-au însoțit, și Frumosul Întunecat i-a spus regelui: „Domnule, arătați-i cinste acestei domnișoare, după cum pe deplin merită, căci a adus glorie curții voastre”. Regele a luat calul Orianei de dârlogi, ca să o conducă el însuși, iar Frumosul Întunecat a pornit alături de don Galaor, care nu voia să audă nicio vorbă prietenească, fiindcă își jurase că se va lupta cu el; după ce au mers ei așa o bucată de vreme, Frumosul Întunecat a luat calul Orianei de căpăstru și i-a spus regelui: „Domnule, deaici, rămâneți cu Dumnezeu, iar de vă învoiți să fiu unul dintre cei o sută de cavaleri ce vor lupta pentru voi, vă voi sluji din inimă”. Regele s-a bucurat și, îmbrățișându-l, i-a mulțumit, spunându-i că, știindu-l alături de el i s-a risipit în mare parte spaima. Apoi regele și don Galaor au făcut cale întoarsă, iar Frumosul Întunecat a intrat în pădure cu iubita lui și cu Enil, care îi ducea armele, foarte bucuros că sfârșiseră cu bine acele încercări, el încins cu spada cea verde, iar ea, purtând pe cap toca împodobită cu flori. Așa au ajuns ei la Fântâna celor trei izvoare, când, au văzut coborând spre ei dinspre munte un scutier călare care, apropiindu-se, a spus: „Cavalere, Arcalaus vă poruncește să i-o aduceți pe această domnișoară, iar de nu vreți și îl veți sili să pornească el după voi, vă va tăia capetele amândurora”. „Unde se află Arcalaus Vrăjitorul?”, a întrebat Frumosul Întunecat. Omul i l-a arătat mai la vale, la umbra unor copaci, împreună cu un alt bărbat, amândoi în armură, cu armăsarii lângă ei. Când a auzit aceasta, Oriana s-a înspăimântat atât de tare, încât de-abia sa mai putut ține pe cal. Frumosul Întunecat a venit lângă ea și i-a spus: „Domnișoară, nu vă temeți, că dacă această spadă nu mă va trăda, vă voi apăra”. Apoi, luându-și armele, i-a zis scutierului: „Spuneți-i lui Arcalaus că eu sunt un cavaler străin care nu îl cunosc și nu am de ce să-i împlinesc porunca”. Când a auzit aceste vorbe, Arcalaus s-a înfuriat foarte și i-a spus cavalerului ce se afla cu el: „Nepoate Lindoraque, luați-i domnișoarei toca aceea pe care o portă, ca să i-o dăruiți iubitei voastre Madasima, iar dacă acel cavaler vi se împotrivește, tăiați-i capul, iar pe ea, spânzurați-o de plete de un copac”. Lindoraque a încălecat pe dată, ca să facă ce i se spusese, dar Frumosul Întunecat, care auzise totul, i-a ieșit în întâmpinare și, cu toate că l-a văzut foarte mare, căci era feciorul lui Cartadaque, uriașul de pe Muntele Vrăjit și a unei surori a lui Arcalaus, nu s-a speriat de trufia lui și i-a spus: 391

„Cavalere, opriți-vă și nu vă mai apropiați!” „Nu din pricina voastră nu voi face ceea ce mi-a poruncit unchiul meu, Arcalaus”. „Atunci – a spus Frumosul Întunecat – vom vedea ce sunteți în stare, voi cu trufia voastră și el cu ticăloșia lui”. Așa că s-au năpustit unul spre altul și s-au izbit cu putere, frângându-și lăncile, iar Lindoraque a fost azvârlit din șa cu o bucată de lance înfiptă în trup; dar viteaz cum era, s-a ridicat iute de jos și, văzându-l pe Frumosul Întunecat că se pregătește să îl lovească, a vrut să se ferească și, împiedicându-se, a căzut în vârful lăncii ce i-a ieșit prin spate și a murit pe loc. Arcalaus, văzând ce se petrece, a alergat călare să-i vină în ajutor, dar Frumosul Întunecat s-a repezit spre el, s-a ferit de lancea sa și, în trecere, i-a dat o asemenea lovitură de spadă, încât lancea și jumătate din braț s-au rostogolit pe pământ și lui Arcalaus i-a rămas doar un ciot în locul mâinii. Văzându-se lovit astfel, Arcalaus a luat-o la goană, urmărit de Frumosul Întunecat; Arcalaus, însă, și-a aruncat scutul de după gât și, datorită iuțelii calului său, s-a depărtat atât de mult, că nu l-a mai putut ajunge. Așa că s-a întors la doamna sa și i-a poruncit lui Enil să ia capul lui Lindoraque și brațul și scutul lui Arcalaus și să i le ducă regelui Lisuarte, povestindu-i, totodată, pricina pentru care îl atacaseră. După asta, împreună cu doamna sa, au pornit mai departe la drum și după un scurt popas, lângă un izvor, au ajuns, la căderea nopții, la Miraflores, unde îi așteptau Gandalin și Durin, care le-au luat caii, și Mabilia și domnișoara din Danemarca, ce i-au întâmpinat la zidul ce înconjoară grădina cu sufletele pline de bucurie, căci dacă li s-ar fi întâmplat vreun necaz, altceva decât moartea n-ar mai fi avut de așteptat. Mabilia le-a spus: „Frumoase scule ați adus, dar să știți că le-am cumpărat cu mari frământări și multe lacrimi în inimile noastre; mulțumesc lui Dumnezeu că totul s-a încheiat cu bine”. Apoi au intrat în castel, unde au cinat cu multă bucurie și veselie și s-au odihnit. Regele Lisuarte și don Galaor, după ce s-au despărțit de Frumosul Întunecat, pe când făceau cale întoarsă spre cetate, au fost ajunși de o domnișoară, care i-a dat regelui o carte, spunându-i că e de la Urganda Necunoscuta, și alta lui don Galaor, și, fără să mai zică nimic alta, s-a întors pe unde venise. Regele a deschis cartea și a citit; și iată ce spunea: „Către tine, Lisuarte, rege al Marii Britanii, de la Urganda Necunoscuta. Îți trimit salutări și te înștiințez că în timpul cruntei și primejdioasei bătălii cu regele Cildadan, acel Frumos Întunecat, pe care te bizui atât de mult, își va pierde numele și mult din faima sa și, datorită unei lovituri pe care o va da, numele său va fi uitat, iar în ceasul acela te vei afla în cea mai mare 392

strâmtoare și primejdie din viața ta, și când spada cea ascuțită a Frumosului Întunecat îți va risipi sângele, vei fi cu adevărat în primejdie de moarte. Va fi o bătălie crudă și dureroasă, în care mulți cavaleri puternici și viteji își vor pierde viața; va fi îndârjită și cumplită, fără pic de milă; dar, în cele din urmă, prin trei lovituri pe care le va da acel Frumos Întunecat, vor învinge cei ce sunt de partea lui. Deci, ai grijă, maiestate, ce vei face, căci tot ce ți-am spus în carte se va petrece neîndoielnic”. După ce regele citi, cu toate că era foarte viteaz și cu inima dârză în fața tuturor primejdiilor, știind că Urganda este atoateștiutoare și că, în cea mai mare parte, profețiile ei se adevereau, a fost destul de înspăimântat, crezând că Frumosul Întunecat, pe care el îl iubea foarte, își va pierde viața în timpul bătăliei și, fără el, era și viața lui în mare primejdie, dar, prefăcându-se vesel, s-a apropiat de don Galaor, care citise cartea sa și rămăsese pe gânduri, și i-a spus: „Bunul meu prieten, vreau să mă sfătuiesc cu voi, fără să ne mai audă altcineva, despre ceea ce îmi scrie Urganda”. Apoi i-a arătat cele scrise și don Galaor i-a spus: „Domnule, după cele din cartea mea, mai potrivit ar fi să primesc decât să dau sfaturi; dar, oricum, dacă am găsi un mijloc de a nu da această bătălie și de a ne păstra capul sus, cred că ar fi foarte bine; iar dacă așa ceva nu e cu putință, cel puțin domnia voastră să nu luați parte la luptă, pentru că eu am înțeles două lucruri foarte grave: primul, că brațul și spada Frumosului Întunecat vor face să curgă sângele vostru, și al doilea că, în urma a trei lovituri date de el, cei aflați de partea lui vor fi învingători. Asta nu știu cum s-o deslușesc, pentru că, acum, el e de partea voastră și, după cum spune cartea aceasta, va fi de partea dușmanilor”. Regele a spus: „Bunul meu prieten, marea dragoste ce-mi purtați vă face să nu-mi dați sfaturi bune, căci, dacă eu mi-aș pierde nădejdea în acel stăpân ce m-a înălțat atât de sus, socotind că voinței sale nu i se poate împotrivi știința nici unui muritor, aș putea cu multă dreptate să fiu coborât de pe acele înălțimi, dacă el îngăduie, căci sufletul și înțelepciunea regilor trebuie să fie pe potriva măreției lor, iar ei să-și facă datoria față de supușii lor și întru apărarea acestora; și îndreptarea lucrurilor ce stârnesc frica și spaima să o lase în seama acelui Domn ce are în mână întreaga putere. Așa că, bunule prieten, voi lua parte la bătălie, și vreau ca Dumnezeu să-mi hărăzească aceeași soartă ca și supușilor mei”. Don Galaor, schimbându-și gândul și văzând marele curaj al regelui, a spus: „Nu degeaba sunteți lăudat ca fiind cel mai mare și mai cinstit principe din lume și dacă toți regii s-ar feri la fel de sfaturile proaste ale supușilor, niciunul n-ar mai îndrăzni să dea alte sfaturi stăpânului său decât cele cu adevărat folositoare”. Apoi i-a arătat regelui cartea sa, care grăia astfel: 393

„Către tine, don Galaor de Gaula, cel puternic și curajos. Eu, Urganda, îți trimit salutări ca semn că te prețuiesc și te iubesc, și vreau să afli de la mine ce ți se va întâmpla în acea dureroasă bătălie, de vei lua parte la ea; după multă cruzime și moarte văzute de tine, în ultima încrâncenare, viteazul tău trup și brațele tale vânjoase vor trăda dârza și curajoasa ta inimă și, la sfârșitul bătăliei, capul tău se va afla în mâinile celui ce va da cele trei lovituri, și astfel se va sfârșit totul”. Regele, după ce a citit, i-a spus: „Prietene, dacă ceea ce scrie aici se adeverește, înseamnă că, dacă luați parte la bătălie, veți muri. Și, după câte fapte de arme ați săvârșit, prea mică ar fi vina de a nu lupta de astă dată. Așa că eu voi porunci să-mi faceți voia și întru slujirea mea și neștirbirea cinstei voastre, să nu luați parte la bătălie”. Don Galaor i-a spus: „Se vede bine, seniore, că v-ați supărat pe mine pentru sfatul pe care vi l-am dat, de vreme ce, teafăr și liber fiind, îmi porunciți să cad în asemenea greșeală și să-mi terfelesc cinstea. Deie Domnul să nu fie nevoie să mă supun unei asemenea porunci”. Regele a spus: „Don Galaor, ați grăit mai bine ca mine, dar acum să nu mai vorbim despre asta și să avem încredere în Dumnezeu, căci de el trebuie să ne temem, iar scrisorile să le păstrăm, pentru că, dacă aceste lucruri înfricoșătoare ar fi cunoscute, ar putea să-i sperie tare pe ceilalți”. Cu aceste vorbe au pornit spre cetate, dar înainte de a apuca să intre pe porți, au zărit doi cavaleri în armură, călare pe cai, vlăguiți și obosiți, cu armurile sfârtecate pe ici pe colo, încât se vedea bine că avuseseră de dat o luptă grea; cei doi se numeau Bruneo de Bonamar și Branfil, fratele său, și veneau să ia parte la bătălie, dacă regele voia să-i primească; don Bruneo aflase de încercarea cu spada verde și tare se grăbise să ajungă la timp, căci trecuse și pe sub bolta iubiților credincioși, cum ați auzit mai înainte, și după cât o iubea de mult și cu credință pe Melicia, sora lui Amadis, își spusese că orice s-ar întâmpla, va câștiga spada datorită marii lui iubiri și va sfârși cu bine încercarea; cei doi, văzându-l pe rege, s-au apropiat de el prea plecați. Regele i-a primit cu multă voie bună, iar don Bruneo i-a spus: „Domnule, am aflat că urmează să purtați o bătălie, la care numărul cavalerilor va fi mic și, prin urmare, aceștia vor trebui să fie bine aleși; și, dacă ați aflat de noi și socotiți că merităm, datorită curajului nostru, să luptăm alături de voi, vă vom sluji cu bucurie”. Regele, care aflase deja de la don Galaor despre vitejia acestor doi frați, mai ales de curajul lui don Bruneo ce era, deși tânăr, unul dintre cei mai vestiți cavaleri din câți se puteau afla străbătând multe meleaguri, s-a bucurat foarte că au venit să îl slujească și le-a mulțumit. Apoi, don Galaor i394

a spus lui don Bruneo cine este el și l-a rugat stăruitor să vină să locuiască la el și să rămână împreună până se va da bătălia, vorbindu-i de don Florestan, fratele său, de Agrajes și de don Galvanes, ce erau veșnic împreună. Don Bruneo i-a mulțumit mult, spunându-i că don Galaor este cavalerul pe care îl iubește cel mai mult pe lume, după Amadis, fratele său, în căutarea căruia mult trudise, după ce aflase cum a plecat din Insula Ferecată, și nu se oprise din căutare decât din pricina acestei bătălii; și a încheiat, primind poftirea lui don Galaor. Așa au rămas don Bruneo și fratele lui, Branfil, în tovărășia lui don Galaor și în slujba regelui Lisuarte, cum ați auzit. După ce regele a sosit la palat, s-a ivit și Enil, scutierul Frumosului Întunecat, cu capul lui Lindoraque, scutul și jumătate din brațul lui Arcalaus Vrăjitorul atârnate de pieptarul calului său, urmat până la porțile palatului de o mulțime de oameni din cetate veniți să vadă ce minune e aceea. Când l-a văzut pe rege, Enil i-a spus ceea ce îi poruncise Frumosul Întunecat; regele s-a veselit foarte și s-a minunat de faptele acestui viteaz și puternic cavaler și l-a lăudat mult, cum făceau toți de altfel, ceea ce sporea mânia lui don Galaor și a lui don Florestan, care nu mai aveau răbdare să se lupte cu el și fie să moară, fie să dovedească tuturor că faptele sale nu pot sta alături de cele ale lui Amadis, fratele lor. Cam tot în vremea asta s-a întors Filispinel, cavalerul trimis de regele Lisuarte pentru a-i chema la luptă pe uriași în numele său, așa cum v-am istorisit, și le-a povestit cine avea să ia parte la bătălie, printre potrivnici numărându-se și mulți uriași și alți cavaleri vestiți foarte, ce sosiseră deja din Irlanda să se alăture regelui Cildadan, precum și că, mai înainte de a trece patru zile, vor debarca în locul unde avea să se desfășoare bătălia. Și a mai povestit cum i-a găsit la Lacul care fierbe, de la Insula Mongaza, pe regele Arban de Norgales și pe Angriote de Estravaus, captivi ai Gromadazei, o urieșiță afurisită, nevasta lui Famongomadan, care îi ținea într-o temniță groaznică, biciuindu-i crunt în fiecare zi și supunându-i și altor chinuri groaznice, astfel că din trupurile lor, numai o rană, se scurgea întruna sângele; Filispinel adusese cu el și o carte pentru rege, care glăsuia așa: „Către marele senior Lisuarte, rege al Marii Britanii, și către toți prietenii noștri din regatul său. Eu, Arban, nefericitul, care am fost rege în Norgales, și Angriote de Estravaus, azvârliți într-o groaznică temniță, vă înștiințăm că, spre marele nostru nenoroc mult mai crud decât însăși soarta, am căzut în puterea sălbaticei Gromadaza, nevasta lui Famongomadan, care, ca să răzbune moartea soțului și a fiului ei, ne supune unor asemenea chinuri și pedepse crude cum nu-și poate nimeni închipui, încât deseori o rugăm să ne omoare, căci ne-am afla tihna; ea însă, vrând să ne ia viața în fiecare zi, nu ne 395

lasă să murim, căci noi de mult timp ne-am fi dat duhul dacă nu ne-ar fi împiedicat teama că ne vom pierde sufletele o dată cu trupurile; dar cum am ajuns la capătul puterilor, am vrut să vă trimitem această carte, scrisă cu sângele nostru, prin care să ne luăm rămas bun, rugându-l pe Domnul Dumnezeul nostru să vă aducă victoria în bătălia cu acești trădători care neau făcut atâta rău”. Tare s-a mai mâhnit regele de pierderea acelor doi cavaleri și o mare durere i-a cuprins inima, dar știind că asta nu ajută, nu și-a arătat supărarea, încurajându-și supușii, dându-le drept pildă alte întâmplări primejdioase prin care trecuseră cei ce au vrut să dobândească glorie și faimă și îndemnându-i să fie pregătiți pentru această bătălie, căci, numai astfel, învingând, vor putea cu adevărat să-i scape din temniță pe acei cavaleri. Apoi a poruncit ca toți cei ce aveau să fie alături de el în bătălie să se pregătească pentru a doua zi, căci voia să pornească împotriva dușmanilor săi; și așa au făcut, căci el, cu acel curaj de care a dat dovadă în toate luptele, izbutise să-i îmbărbăteze pe cavaleri.

396

• CAPITOLUL LVIII • Cum a sosit Frumosul Întunecat la Miraflores și a rămas cu doamna sa, Oriana, după ce au câștigat încercările cu spada și cu toca, și cum, de aici a plecat să lupte în bătălia cu regele Cildadan și ce s-a petrecut în timpul acesteia Frumosul Întunecat a rămas cu doamna sa trei zile, după ce câștigaseră spada și toca împodobită cu flori, iar în a patra zi, la miezul nopții, a plecat de acolo singur, călare, îmbrăcat în zale, după ce îl trimisese pe scutierul său, Enil, la un castel aflat la poalele unui munte, în apropiere de locul unde avea să se dea bătălia, castel al unui cavaler bătrân, pe numele său Abradan, ce îi ajuta mult pe toți cavalerii rătăcitori; în noaptea aceea, Frumosul Întunecat a trecut pe lângă oastea regelui Lisuarte și a tot mers el până ce, în a cincea zi, a ajuns la castel, unde l-a găsit pe Enil, ce sosise în aceeași zi, și s-a bucurat mult de întâlnire; cavalerul l-a primit foarte bine și, pe când stăteau ei împreună, au ajuns acolo doi scutieri, nepoți de-ai gazdei, ce veneau de la locul unde urma să se desfășoare bătălia, și le-au spus că regele Cildadan sosise deja cu cavalerii săi și se odihneau în corturile înălțate pe malul mării și își pregăteau armele și caii; au mai spus, de asemenea, că îl văzuseră sosind acolo pe don Grumedan și pe Giontes, nepotul regelui Lisuarte, și că se hotărâse ca părțile să stea liniștite până în ziua bătăliei și niciunul dintre regi să nu arunce în luptă mai mult de o sută de cavaleri, așa cum hotărâseră dinainte. Gazda a spus: „Dar, dragii mei nepoți, ce părere aveți despre oamenii aceia, trăsni-i-ar Dumnezeu!” „Bunule unchi – au răspuns ei –, nu e vorba numai că sunt puternici și înspăimântători, dar, dacă Dumnezeu nu îl ajută printr-o minune, pe seniorul nostru, regele, puterea sa împotriva lor nu înseamnă nimic”. Cavalerului i s-au umplut ochii de lacrimi și a spus: „Oh, Doamne atotputernice, nu îl părăsi pe cel mai bun și mai viteaz rege din lume!” „Bunule cavaler – a spus Frumosul Întunecat –, nu vă pierdeți curajul din pricina celor răi, căci adesea bunătatea și cinstea înfrâng trufia și puterea; și vă rog mult să vă înfățișați regelui și să îi povestiți că în casa voastră se află un cavaler ce se numește Frumosul Întunecat, și vreau să știu când va avea loc lupta, căci voi fi acolo de îndată”. Când a auzit aceasta, cavalerul s-a înveselit foarte și a spus: „Cum, domnule, voi sunteți cel care l-a trimis la curtea regelui, stăpânul meu, pe don Cuadragante, și cel care l-a ucis pe acel uriaș fioros, Famongomadan, și pe feciorul lui când au făcut-o captivă pe Leonoreta cu cavalerii săi? Acum 397

pot să spun că, de am făcut vreun bine cavalerilor rătăcitori, cu această răsplată mă socotesc plătit de toți și voi face cu plăcere ceea ce mi-ați cerut”. Și, împreună cu cei doi nepoți ai săi, a plecat călăuzit de ei și a ajuns la regele Lisuarte și oastea sa, care se aflau la o leghe și jumătate de dușmanii lor, căci a doua zi urma să aibă loc bătălia; cavalerul i-a spus regelui solia sa, ceea ce i-a bucurat foarte mult pe rege și pe toți ceilalți, iar regele a zis: „Acum, nu ne mai lipsește decât un cavaler ca să fim o sută”. Don Grumedan a spus: „Mai curând, domnule, aș zice că acum ne prisosesc, pentru că Frumosul Întunecat face cel puțin cât cinci”. Aceste vorbe tare i-au mai necăjit pe don Galaor, Florestan și Agrajes, cărora nu le era pe plac nicio laudă adusă Frumosului Întunecat, mai mult din pizmă pentru mărețele sale fapte decât din dușmănie, dar n-au spus nimic. Aflând Abradan toate pentru câte venise, și-a luat rămas bun de la rege și s-a întors la oaspetele său, căruia i-a povestit ce bucurie și mare veselie i-a cuprins pe rege și pe toți ai săi la auzul soliei și că nu mai lipsește decât un cavaler pentru a fi o sută în oastea regelui. Auzind aceasta, Enil l-a poftit afară din odaie pe Frumosul Întunecat și, îngenunchind în fața lui, i-a spus: „Cu toate că eu, stăpâne, nu v-am slujit prea mult, cu încredere în marea voastră bunătate, vă rog, pentru numele lui Dumnezeu, să-mi împliniți o rugăminte”. Frumosul Întunecat l-a ridicat de jos și i-a spus: „Cere-mi ce vrei, dacă e în puterea mea”. Enil a vrut să-i sărute mâinile, dar el nu l-a lăsat și Enil i-a spus, atunci: „Stăpâne, vă rog să mă faceți cavaler și să-l înduplecați pe rege să mă socotească și pe mine printre cei o sută, de vreme ce îi lipsește unul”. Frumosul Întunecat i-a răspuns: „Prietene Enil, nu-ți pune în minte să pornești la o faptă atât de măreață și de primejdioasă cum va fi aceasta. Și asta nu o spun ca să nu te fac cavaler, ci pentru că e mai bine pentru tine să începi cu alte isprăvi, mai ușoare”. „Bunul meu stăpân – a spus Enil, –, merită să înfrunt o asemenea primejdie, chiar de îmi voi pierde viața, pentru că, de nu voi muri, întotdeauna mă voi bucura de cinstea și faima de a mă fi numărat printre cei o sută și voi fi socotit ca atare, iar de voi muri, moartea va fi binevenită, pentru că amintirea mea va sta alături cu cea a celorlalți cavaleri prețuiți ce vor pieri acolo”. Frumosul Întunecat a simțit o căldură duioasă în suflet și a spus în sinea lui: „Se vede bine că faci parte din neamul acelui prețuit și credincios don Gandales, cel care m-a crescut”; și i-a răspuns: „Dacă asta îți este dorința, fie”. Apoi s-a dus la cavalerul cel bătrân și l-a rugat să-i dea niște arme pentru scutierul său, că vrea să-i dea însemnele de cavaler. Cavalerul i-a dat cu plăcere armele, pe care Enil le-a vegheat în noaptea aceea în capelă și, în zori, după ce s-a rostit liturghia, Frumosul Întunecat l-a făcut cavaler și, apoi, au pornit spre locul bătăliei, însoțiți de gazdă și de cei doi nepoți ai săi, care 398

le purtau armele; ajungând la locul hotărât, l-au găsit aici pe viteazul rege Lisuarte, rânduindu-și cavalerii ca să pornească spre dușmani, care îi așteptau într-o câmpie ca-n palmă; când regele și ai săi l-au văzut pe Frumosul Întunecat, s-au simțit mult mai îmbărbătați; Frumosul Întunecat ia spus regelui: „Seniore, am venit să-mi țin făgăduiala și aduc cu mine un cavaler în locul celui care vă lipsește”. Regele l-a primit cu multă bucurie și proaspătul cavaler a ajuns, astfel, printre cei o sută. Și au pornit spre dușmani, într-un singur pâlc de oameni, căci nu erau destui pentru mai multe. Regele mergea în mijlocul pâlcului, iar în fața lui pășeau Frumosul Întunecat și tovarășul său, don Galaor, Florestan și Agrajes, Gandalac, cel ce îl crescuse pe don Galaor, și fiii lui, Bramandil și Gavus, pe care don Galaor îi făcuse cavaleri, și Nicoran de la Puntea Temătoare, Dragonis, Palomir și Pinorante și Giontes, nepotul regelui, precum și prețuitul Bruneo de Bonamar cu fratele său, Branfil, și don Guilan Gânditorul. Toți aceștia mergeau în fața regelui, la un loc, cum auziți, iar în fruntea lor călărea prea cinstitul și prețuitul bătrân don Grumedan, tutorele reginei Brisena, cu însemnele regelui. Regele Cildadan își rânduise oamenii foarte bine: în fața lui se aflau uriașii, firi sălbatice foarte, și împreună cu ei douăzeci de cavaleri din stirpea lor, toți foarte viteji, iar lui Madanfabul, uriașul de pe Insula Turnului Roșu, i-a poruncit să stea pe un colnic, cu zece cavaleri, cei mai viteji din câți avea, și să nu se miște de-acolo până nu se va schimba mersul luptei și nu vor fi cu toții obosiți; atunci, abia, să atace fără milă și să încerce să-l ucidă pe regele Lisuarte, ori să-l prindă și să-l ducă la corăbii. Și, așa cum auziți, au pornit unii spre alții în ordine și foarte încet. Dar când au ajuns aproape unii de alții, cei din față s-au izbit atât de cumplit, încât mulți dintre ei s-au prăbușit la pământ, dar apoi s-au încleștat amândouă cetele, cu atâta furie și înverșunare, încât, din pricina învolburării vitejești, mulți cai fugeau pe câmp fără stăpânii lor, care, unii muriseră, alții erau greu răniți. Așa că se poate spune, pe bună dreptate, că ziua aceea a fost cruntă și dureroasă pentru cei aflați acolo. Lovindu-se și ucigându-se unii pe alții, a trecut o treime din zi, fără strop de răgaz, spre marea osteneală și trudă a tuturor, căci din pricina marii încleștări și a căldurii de miez de vară, și oameni și cai erau atât de sleiți și osteniți de mai mare minunea, iar cei răniți pierdeau mult sânge și, nemaiputând să scape, rămâneau morți pe câmp, mai cu seamă cei răniți de puternicii uriași. La vremea aceea, Frumosul Întunecat făcea adevărate minuni de vitejie cu brava lui spadă în mână, trântindu-i la pământ și ucigându-i pe câți îi stăteau înainte, deși îl stingherea mult faptul că trebuia să aibă grijă de rege când acesta era la mare strâmtoare, căci de-ar fi fost 399

învins, toată rușinea l-ar fi acoperit pe el, după cum s-ar fi acoperit de glorie dacă ar fi fost învingător și, din pricina asta, îi îndemna pe cei ce îl păzeau pe rege să lupte cât mai năprasnic; don Galaor, Florestan și Agrajes, văzând minunile săvârșite de Frumosul Întunecat, stăteau în preajma lui și împărțeau nenumărate lovituri, îndurând tot atâtea; și invidia lor a făcut ca cei din tabăra regelui să câștige teren; don Bruneo li se alăturase și el și lupta cot la cot cu don Galaor care, asemeni unui leu furios, pentru a fi pe potriva Frumosului Întunecat, fără teamă de strașnicele lovituri ale uriașilor, nici de moartea celorlalți, ce se prăbușeau sub ochii lui, își croia drum cu spada printre dușmani, rănindu-i și ucigându-i; și, pe când făcea roată în jur, cum ați auzit, spumegând de furie, l-a văzut în fața sa pe uriașul Cartadaque de pe Muntele Vrăjit, care, cu un baltag greu îi lovea năprasnic pe câți îi putea ajunge, astfel că trântise deja în jurul lui șase cavaleri, dar era rănit la umăr în urma unei lovituri date de don Florestan și pierdea mult sânge; don Galaor și-a strâns bine spada în mână și, repezindu-se spre el, i-a dat o asemenea lovitură piezișă în coif, încât i-a retezat o bună parte din acesta cu ureche cu tot și, cum spada a alunecat mai jos, i-a tăiat și mânerul baltagului, aproape de mână. Când uriașul l-a văzut atât de aproape de el, cum nu mai avea cu ce să-l lovească, l-a prins în brațe cu atâta forță, încât a rupt chinga și l-a smuls de pe cal cu șa cu tot; don Galaor a căzut la pământ, fără ca uriașul să slăbească strânsoarea, așa că nu putea cu niciun chip să scape, ba, mai curând, simțea că toate oasele i se sfărâmă; dar mai înainte de a-și pierde simțirea, don Galaor a izbutit să pună mâna pe spada ce îi rămăsese atârnată pe după gât și, înfigând-o în chipul uriașului, acesta a slăbit strânsoarea de clește a brațelor și, după scurtă vreme, și-a dat duhul. Don Galaor s-a ridicat atât de obosit după efortul făcut și din pricină că pierdea mult sânge din răni, încât n-a mai fost în stare să-și scoată spada din capul uriașului; mai mulți cavaleri din cele două tabere s-au strâns lângă ei să-i ajute și lupta s-a încins și mai cruntă și nemiloasă decât fusese toată ziua; printre cei veniți se aflau și regele Cildadan de o parte și Frumosul Întunecat de alta; acesta din urmă i-a dat regelui Cildadan două lovituri de spadă în cap, atât de năprasnice, încât regele, fără vlagă, a căzut de pe cal la picioarele lui don Galaor, care i-a luat spada ce îi căzuse din mână și a prins să-l pălească fără milă peste tot, până ce l-au părăsit puterile și simțirea și sa prăbușit peste regele Cildadan ca mort. În acest răstimp, se încleștaseră în luptă și uriașii Gandalac și Albadanzor și s-au lovit amândoi atât de puternic cu buzduganele, că și ei și caii s-au prăbușit pe jos, Albadanzor cu un braț rupt și Gandalac cu un picior, dar, până la urmă, acesta și feciorii săi l-au omorât pe Albadanzor. Trecuse de amiază și din ambele tabere muriseră mai bine de o sută douăzeci de cavaleri; Madanfabul, uriașul de pe Insula 400

Turnului Roșu, care aștepta pe colnic, cum ați auzit, privind, la vremea asta, cum se desfășoară lupta și văzând atâția morți, precum și pe ceilalți osteniți, cu armurile sfârtecate în multe locuri și caii răniți, a socotit că împreună cu tovarășii săi îi va putea învinge ușor și pe unii și pe alții și a pornit să coboare dealul atât de iute și de îndârjit de să te minunezi, nu alta, strigându-le din răsputeri oamenilor săi: „Să nu scape nimeni viu, iar eu îl voi prinde ori îl voi ucide pe regele Lisuarte. Frumosul Întunecat, văzându-l cum vine, a încălecat un cal odihnit al unuia dintre nepoții lui Abradan, gazda sa, și s-a așezat în fața regelui, chemându-i și pe Florestan și Agrajes, pe care îi văzuse în preajmă; lor li s-au mai alăturat don Bruneo de Bonamar și Branfil, precum și Guilan Gânditorul și Enil, care săvârșise multe vitejii în această bătălie, câștigându-și o mare faimă pentru toată viața. Toți câți au auzit, deși cu multe răni și ei și caii lor, s-au așezat în fața regelui; în fruntea cetei lui Madanfabul venea un cavaler numit Sarmandan Leul, cel mai puternic și mai viteaz în luptă din tot neamul regelui Cildadan, al cărui unchi era. Frumosul Întunecat a ieșit dintre ai săi și a pornit împotriva lui; Sarmandan l-a izbit cu lancea în scut și cu toate că i s-a frânt, tot a izbutit să-i străpungă scutul și să-l rănească, dar nu grav; Frumosul Întunecat, trecând pe lângă el, l-a lovit cu spada chiar de-a curmezișul vizierei, atât de puternic, încât i-a crăpat amândoi ochii și l-a doborât la pământ fără simțire; dar Madanfabul și ai săi atacaseră atât de năprasnic încât cei mai mulți din preajma regelui Lisuarte erau la pământ; Madanfabul s-a îndreptat atunci spre rege cu atâta sălbăticie, încât cei ce îl apărau n-au fost în stare să-l oprească, cu toate că îl copleșeau cu lovituri, și petrecându-i un braț pe după gât, l-a strâns atât de tare, încât regele și-a pierdut toată forța și Madanfabul l-a smuls din șa și a pornit cu el spre corăbii. Frumosul Întunecat, văzând cum e dus regele, a spus: „Oh, Doamne, nu trimite asemenea nenorocire Orianei”; și, dând pinteni calului, cu spada în mână, l-a ajuns din urmă pe uriaș și l-a izbit cu toată puterea în mâna dreaptă, cu care îl ținea pe rege, și i-a retezat-o de la cot; dar i-a sfârtecat și regelui platoșa, făcându-i o rană din care curgea mult sânge; regele a rămas pe jos, iar uriașul a rupt-o la fugă căci era pe moarte. Când Frumosul Întunecat a văzut că în urma loviturii îl ucisese pe acel groaznic uriaș și îl scăpase pe rege dintr-o mare primejdie, a început să strige în gura mare: „Gaula! Gaula! Eu sunt Amadis!” Și, între timp, îi pălea pe dușmani, doborând și omorând mulți dintre ei, ceea ce foarte bun lucru era pentru cavalerii din tabăra sa, tare zdrobiți, unii răniți, alții fără cai și alții morți, în vreme ce dușmanii lor sosiseră odihniți, plini de forță și cu o mare dorință de a ucide pe câți mai mulți; așa că, de aceea Amadis se grăbea să-i spulbere. 401

Și astfel, se poate spune cu dreptate că vitejia lui a însemnat salvarea și apărarea tuturor alor săi; iar ceea ce îl făcea să fie și mai nemilos era că îl văzuse pe don Galaor, fratele său, fără cal, ostenit foarte și apoi nu îl mai zărise defel, cu toate că îl căutase mult cu privirea, așa că, socotind că murise, nu lăsa cavaler dușman să scape cu viață. Când cavalerii regelui Cildadan au văzut ce pierderi mari au și ce fapte nemaipomenite săvârșește Amadis, și-au ales drept conducător pe un cavaler din stirpea uriașilor, foarte viteaz, pe numele său Gadancuriel, ce făcea asemenea măcel în rândul potrivnicilor săi, încât toți îi știau de frică, socotind că astfel vor câștiga bătălia. Dar în vremea aceasta, Amadis, cum era turbat de furie și voia să ucidă pe oricine i-ar fi ieșit în cale, se azvârlise în mijlocul dușmanilor de mai-mai să fie doborât de aceștia. Regele Lisuarte, între timp, încălecase din nou și, împreună cu don Bruneo de Bonamar, don Florestan, don Guilan Gânditorul, Ladasin, Galvanes fără de Țară, Olivas și Grumedan, căruia dușmanii îi retezaseră flamura cu însemnele regești, văzând că Amadis e în primejdie, pornise în ajutorul acestuia, ca un rege viteaz, deși era rănit, spre marea bucurie a tuturor celorlalți, după ce aflaseră că acel Frumos Întunecat este Amadis; și toți împreună s-au năpustit asupra dușmanilor, rănindu-i și ucigându-i, așa încât, aceștia n-au mai îndrăznit să le țină piept. Astfel, Amadis putea alerga oriunde voia și așa s-a făcut ca soarta l-a călăuzit spre locul unde Agrajes, vărul lui, cu Palomir, Branfil și Dragonis, pe jos, căci caii le fuseseră uciși, se luptau cu multă vitejie, împreună, cu mai mulți cavaleri ce voiau să-i omoare; de cum i-a văzut, Amadis i-a strigat pe don Florestan, fratele său, și pe Guilan Gânditorul și împreună le-au sărit în ajutor; dar în întâmpinarea lui Amadis a venit un cavaler foarte vestit, pe numele lui Vadamigar, căruia îi căzuse coiful de pe cap, și care a străpuns cu lancea gâtul calului lui Amadis dintr-o parte în alta, dar Amadis l-a pălit cu spada și i-a despicat capul până la urechi; și, de cum a căzut acesta de pe cal, Amadis a spus: „Vere Agrajes, încălecați acest cal”. Don Florestan a trântit de pe cal alt cavaler viteaz, ce se numea Danel, lăsându-l greu rănit, și i-a dat calul acestuia lui Ladin; Palomir i-a adus un cal lui Dragonis și astfel au scăpat cu toții și au pornit în urma lui Amadis, care făcea minuni de vitejie și striga cine este, ca să-l cunoască dușmanii și să fie și mai înspăimântați; și atâtea isprăvi au făcut el, Agrajes, don Florestan și cavalerii ce se aflau cu ei, încât toate acestea, alăturându-se marii vitejii a regelui, stăpânul lor, care în ziua aceea și-a dovedit marele curaj, săvârșind minuni, au făcut să termine bătălia învingători și mai toți dușmanii lor să rămână pe câmpul de luptă morți sau răniți; Amadis, însă, mânios foarte la gândul că fratele său, don Galaor murise, continua să-i lovească și să-i ucidă pe cei rămași, până i-a împins la malul mării, unde se 402

afla flota lor; dar acel viteaz și brav Gadancuriel, conducătorul dușmanilor, văzând că ai săi sunt învinși și că îi vor lăsa pe ceilalți să urce pe corăbii, a strâns în jurul lui câți oameni a mai găsit și, cu spada ridicată, s-a întors și a dat să-l lovească pe rege, ce se afla cel mai aproape de el; don Florestan, care văzuse ce lovituri năprasnice și sălbatice dăduse în ziua aceea, temându-se pentru rege, s-a așezat în fața acestuia ca să primească el loviturile, deși din spadă nu-i mai rămăsese decât mânerul; Gadancuriel l-a lovit atât de tare în coif, încât i l-a despicat până la pielea capului, dar Florestan l-a izbit cu ciotul de spadă atât de zdravăn, încât i-a azvârlit coiful din cap; regele a venit și el pe dată și l-a pălit cu spada, despicându-i capul în două; o dată mort Gadancuriel, n-a mai rămas picior de dușman să le țină piept și, cum unii au pierit în valuri îndreptându-se spre corăbii, iar ceilalți pe câmpul de luptă, toți vrăjmașii au fost nimiciți. Atunci Amadis i-a chemat pe don Florestan, Agrajes, Dragonis și Palomir și le-a spus plângând: „Ah, vitejii mei veri, tare mi-e teamă că l-am pierdut pe don Galaor. Să mergem să-l căutăm!” Și au pornit spre locul unde îl văzuse Amadis pe jos, fără cal, după ce îl doborâse pe regele Cildadan, dar acolo era un asemenea morman de cadavre, că nu izbuteau să-l vadă și, numai după ce au scormonit peste tot, Florestan a dat peste el recunoscându-l după mâneca tunicii, care era sinilie cu flori argintii, și au început să-l jelească amarnic. Când l-a văzut Amadis, s-a lăsat să cadă de pe cal și, din izbitură, sângele care i se închegase pe răni a început iar să-i curgă cu putere, dar el, scoțându-și coiful și scutul, amândouă sparte, s-a apropiat de don Galaor plângând și i-a dat jos coiful și i-a sprijinit capul pe genunchii săi; Galaor, cum a dat de aer curat, a prins să mai respire puțin. Atunci s-au apropiat toți de el, plângând foarte îndurerați de starea lui; și, după o vreme, cât au stat ei acolo, au sosit douăsprezece domnișoare, toate foarte mândre, însoțite de scutieri, purtând un pat cu așternuturi bogate și care, îngenunchind în fața lui Amadis, i-au spus: „Domnule, noi am venit pentru don Galaor; dacă vreți să trăiască, dați-ni-l, căci, de nu, toți doftorii din Marea Britanie nu-l vor putea lecui”. Amadis, care nu le cunoștea pe acele domnișoare, dar își dăduse seama în ce primejdie mare se află Galaor, nu știa ce să facă; cavalerii, însă, l-au sfătuit că e mai bine să-l dea acelor domnișoare, la noroc, decât să îl vadă murind sub ochii lor, fără să îl poată ajuta. Atunci Amadis le-a spus: „Bune domnișoare, am putea ști unde îl duceți?” „Deocamdată nu – au răspuns ele –, și dacă îl vreți viu, dați-ni-l dendată, de nu, o să plecăm chiar acum”. Amadis le-a rugat să îl ia și pe el, dar ele n-au vrut și, după multe rugăminți, l-au luat cu ele pe Ardian, piticul, și pe scutierul lui don Galaor. Pe don Galaor l-au așezat pe pat așa cum era, cu armura pe el, dar cu capul și mâinile descoperite, mai mult mort decât viu, 403

dar Amadis și cavalerii l-au însoțit până la malul mării, jelindu-l amarnic; aici au văzut o corabie pe care domnișoarele au urcat patul cu rănitul și apoi l-au rugat pe regele Lisuarte să binevoiască a-l încredința lor pe regele Cildadan, aflat printre morți, amintindu-i că a fost un rege viteaz și că, făcând ceea ce fusese obligat să facă, soarta îl lovise atât de dureros, așa încât să aibă milă de el, căci făcând acest bine, bine va găsi și el la alții. Regele a poruncit să le fie dat Cildadan, mai mult mort decât viu, iar domnișoarele l-au așezat pe dată în pat și l-au dus pe corabie; apoi, ridicând pânzele, corabia s-a îndepărtat iute de țărm. În acest răstimp, s-a întors și regele, care se trudise să distrugă toată flota vrăjmașilor și să nu mai rămână nimic din ea, precum și să-i ia captivi pe câți nu muriseră în bătălie; regele, văzându-i pe Amadis, don Florestan, Agrajes și toți ceilalți ce se aflau cu ei și aflând că sunt mâhniți că îl pierduseră pe don Galaor, și-a simțit inima cuprinsă de o mare tristețe și durere, căci îl iubea pe acesta din tot sufletul și era tare legat de el. Și asta pe bună dreptate, căci din ziua când rămăsese la curtea lui, don Galaor nu avusese niciodată alt gând decât să îl slujească; așa că a descălecat, deși era plin de răni și toată armura i se înroșise de sângele scurs, și, îmbrățișându-l pe Amadis cu marea dragoste ce i-o purta, l-a încurajat, spunându-i că, dacă puternicele simțăminte nutrite pentru don Galaor îl pot lecui pe acesta, în mod sigur, ale sale sunt de ajuns, judecând după durerea ce îi sfâșie inima, dar că, nădăjduind că Dumnezeu cel atotputernic nu va voi să-l părăsească cu totul pe un asemenea bărbat, se simte mângâiat și tot astfel, cu sufletul plin de curaj, trebuie să se simtă și ceilalți; apoi, luându-i cu el, s-au dus la cortul regelui Cildadan, deosebit și bogat foarte, și acolo a poruncit să se aducă de mâncare pentru toți; după asta, le-a cerut să aibă grijă ca toți cavalerii morți din tabăra sa să fie îngropați într-o mănăstire ce se afla la poalele muntelui din apropiere, a poruncit să se facă slujbă pentru odihna sufletelor lor și a împărțit daruri bogate atât pentru sufletele morților cât și pentru a se ridica acolo o capelă frumoasă, unde să fie mormintele, cu lespezi cioplite măiestrit și cu numele răposaților săpate în piatră; apoi a trimis soli reginei Brisena ca să-i dea de veste că Dumnezeu îl ajutase să termine cu bine acea încercare. După aceasta, regele și cavalerii greu răniți au plecat spre o cetate, la patru leghe de acolo, pe numele ei Ganota, unde au rămas până li s-au lecuit rănile; în vremea cât s-a dat lupta, frumoasa regină Briolanja, care rămăsese cu regina Brisena, a hotărât să se ducă la Miraflores ca să o vadă pe Oriana, căci și una și cealaltă doreau să se cunoască datorită faimei frumuseții lor. Aflând de aceasta, Oriana a poruncit ca încăperile să fie împodobite cu frumoase tapiserii; și când a sosit regina și s-au văzut, tare s-au minunat 404

amândouă și, în pofida bolții fermecate și a încercării cu spada, toată siguranța Orianei s-a spulberat dintr-o dată cu mare spaimă, căci și-a zis că nu se află pe lume inimă oricât de înrobită și legată prin iubire care, o dată ce a văzut frumusețea Briolanjei, să nu-și rupă lanțurile pentru a o câștiga pe această femeie; Briolanja, la rândul ei, care văzuse, uneori, chinurile și lacrimile lui Amadis, precum și acele grele încercări de care v-am povestit, și-a spus pe loc, după ce a privit-o pe Oriana, că nu merită să sufere în sufletul ei, pentru că în fața Orianei toate femeile ce se socotesc frumoase ar trebui să fugă, ca nu cumva strălucirea ei nespusă să le întunece, și nu l-a mai învinuit pe Amadis pentru că disprețuise ceea ce îi oferise ea. Și au rămas amândouă să vorbească despre câte le poftea inima, cu multă plăcere, iar Briolanja, printre alte lucruri, i-a povestit Orianei, în primul rând, ce făcuse Amadis pentru ea și de ce îl iubește din toată inima. Oriana, vrând să afle mai multe, i-a spus: „Maiestate, de vreme ce este atât de viteaz și de neam așa mare, căci coboară din cei mai de seamă împărați ai lumii, din câte am auzit, și va fi regele Gaulei, de ce nu îl luați de soț și stăpân peste acel regat pe care l-ați dobândit datorită lui, căci întru totul vă este pe potrivă?” Briolanja i-a răspuns: „Doamnă și prietenă, cred că deși l-ați văzut de multe ori pe Amadis, îl cunoașteți prea puțin. Gândiți că nu m-aș socoti cea mai fericită femeie din lume dacă aș izbuti să fac ceea ce ați spus? Vreau, însă, să aflați ce mi s-a întâmplat și păstrați, rogu-vă, taina, așa cum se cuvine să o păstreze o doamnă ca voi: i-am oferit regatul meu și pe mine, cum ați spus, și am încercat să mă căsătoresc cu el, și de fiecare dată când îmi amintesc asta, mă rușinez, dar el mi-a dat să înțeleg că nu se gândește la mine și nici la vreo altă femeie, și cred asta, pentru că în toată vremea cât a locuit la mine nu l-am auzit niciodată vorbind de vreo femeie, cum fac toți cavalerii; și cu toate acestea, să știți că este bărbatul pentru care mi-aș pierde regatul și mi-aș da viața”. Oriana a fost foarte bucuroasă de aceste vorbe și încă mai sigură de credința iubitului ei, plăcându-i cele spuse de Briolanja mai mult decât toate încercările dinainte, și a spus: „Sunt uimită de ceea ce îmi spuneți, căci dacă Amadis nu iubește nicio femeie, n-ar fi putut trece pe sub bolta iubiților credincioși, unde se zice că a fost primit cu semne cum nu se mai arătaseră nici unui alt îndrăgostit credincios”. „Poate foarte bine să iubească pe cineva – a spus regina –, dar este mai ascuns decât a fost vreodată un cavaler”. Despre acestea și multe alte lucruri au stat ele de vorbă timp de zece zile, la capătul cărora au plecat amândouă cu suita lor în cetatea Fenusa, unde regina Brisena îl aștepta pe regele Lisuarte, soțul ei, și mult s-a bucurat de venirea lor, mai cu seamă văzându-și fata sănătoasă și frumoasă ca mai înainte. Aici au primit și vestea cea bună a victoriei care le-a bucurat foarte, 405

iar regina Brisena a făcut multe danii bisericilor, mănăstirilor și oamenilor nevoiași. Și cine v-ar putea descrie bucuria pe care a încercat-o regina Briolanja când a auzit că cel ce își spunea Frumosul Întunecat este Amadis? Și tot la fel s-au bucurat regina Brisena și toate doamnele și domnișoarele ei ce mult îl mai iubeau, și împreună cu ele Oriana și Mabilia, care s-au prefăcut că atunci aflaseră vestea, ca și celelalte. Briolanja, atunci, i-a spus Orianei: „Ei, ce mai ziceți, prietenă, de acel viteaz cavaler ce era lăudat până acum într-atât, încât faima lui Amadis rămăsese în umbră și aproape că nu își mai amintea lumea de el? Și cu toate că îl iubeam mult și știam câte fapte vitejești săvârșise, după marile isprăvi ale Frumosului Întunecat nu mai știam către cine ar fi trebuit să-mi îndrept dragostea”. „Maiestate – a spus Oriana –, socotesc că asta s-a întâmplat cu noi toate și, dacă va veni aici cu tatăl meu, să-l întrebăm de ce și-a schimbat numele și cine este domnișoara care a câștigat toca împodobită cu flori”. „Așa să facem”, a spus Briolanja.

406

• CAPITOLUL LIX • Cum au fost luați regele Cildadan și don Galaor pentru a fi lecuiți și așezați unul, într-un turn de piatră în apropierea, mării, iar celălalt, într-o grădină împrejmuită de un zid înalt și un grilaj de fier cu lucrături, unde, fiecare dintre ei, după ce și-a venit în simțiri, a socotit că e prizonier, fără să știe ce se întâmplase cu el, și ce alte lucruri s-au mai petrecut cu ei Acum o să vă povestim ce s-a întâmplat cu regele Cildadan și cu don Galaor. Aflați că domnișoarele care îi luaseră, i-au îngrijit bine și după trei zile își veniseră cu totul în simțiri. Don Galaor s-a trezit în mijlocul unei grădini, într-un foișor frumos construit, a cărui cupolă se sprijinea pe patru coloane de marmură legate între ele printr-un grilaj gros de fier. Din patul unde era culcat, putea vedea grădina și din cât cuprindea el cu vederea i s-a părut că e împrejmuită cu un zid înalt, în care se deschidea o portiță ferecată cu plăci de fier; și l-a cuprins spaima văzându-se în acel loc, gândind că a fost aruncat într-o închisoare; și cum îl chinuia foarte durerea pricinuită de rănile sale, nu mai aștepta decât să moară; și pe când stătea așa culcat, și-a adus aminte de bătălie, fără să știe, însă, cine l-a salvat, nici cum ajunsese aici. Când regele Cildadan și-a venit cu totul în simțiri, s-a văzut sub bolta unui turn mare, culcat într-un pat bogat, lângă o fereastră. Privind în jurul lui, n-a văzut pe nimeni, dar de deasupra a auzit voci; apoi, cum nu dăduse cu ochii de nicio ușă ori altă intrare în odaia aceea, a scos capul pe fereastră și a văzut marea, dându-și seama, totodată, că se află într-un turn foarte înalt, pe o stâncă abruptă, ce parcă era înconjurată de mare din trei părți; apoi și-a amintit de bătălie, fără să știe cine îl salvase, dar a chibzuit că, dacă el e întro asemenea stare și captiv pe deasupra, ai lui nu aveau cum să fie liberi și, gândind că nu e nimic de făcut, s-a potolit și a rămas în pat, gemând și văitându-se din pricina rănilor și așteptând să vadă ce o să i se mai întâmple. Don Galaor, care stătea în foișorul din grădină, cum v-am mai spus, a auzit deschizându-se portița și, înălțând capul cu multă trudă, a văzut intrând o domnișoară foarte frumoasă și cu straie arătoase, însoțită de un bărbat atât de bătrân și fără vlagă că te minunai cum de mai poate merge, care, apropiindu-se de grilajul de fier al foișorului, i-au spus: „Don Galaor, gândiți407

vă la sufletul vostru, căci altfel nu e sigur că vă vom putea salva”. Apoi, domnișoara a scos două șipuri, unul de fier și altul de argint și, arătându-i-le lui don Galaor, a spus: „Cine v-a adus aici nu vrea să se facă văzut, până nu știe dacă îi veți împlini voia, dar până atunci, vreau să vă oblojesc rănile și să vă aduc de mâncare”. „Bună domnișoară – a spus el –, dacă voia celui despre care vorbiți este ca eu să fac ceva ce nu se cuvine, ar fi mai groaznic pentru mine decât moartea, dar altminteri voi face ce mi se cere pentru a-mi salva viața”. „Domnia voastră – a răspuns ea – veți face cum socotiți mai bine, că nu asta ne e grija, și de voi depinde dacă veți muri ori veți trăi”. După aceasta, bătrânul a deschis poarta grilajului și au intrat amândoi înăuntru; ea a luat șipul de fier și i-a spus bătrânului să iasă afară, iar după ce acesta a plecat, i-a vorbit lui don Galaor astfel: „Domnul meu, mi-e atât de milă de voi, încât pentru a vă salva viața, risc să o pierd pe-a mea, căci iată, mi s-a poruncit să umplu acest șip cu otravă, iar celălalt cu o alifie ce te face să dormi vreme îndelungată și să vă ung rănile cu otravă, lăsându-vă să cădeți într-un somn greu, ca astfel, în scurtă vreme, să muriți; dar, părându-mi rău de moartea unui cavaler ca voi, am făcut altfel și am umplut șipul acesta cu un leac pe care, dacă îl veți lua în fiecare zi, după șapte zile vă veți simți atât de bine, încât veți putea încăleca, fără greutate, pe un cal”. Apoi i-a uns rănile cu o alifie atât de plăcută, încât, pe loc, umflăturile i sau micșorat și durerea i s-a mai potolit și, simțindu-se tare ușurat, don Galaor i-a spus: „Bună domnișoară, mult vă mulțumesc pentru ceea ce faceți pentru mine și, de va fi să ies de aici cu ajutorul vostru, niciodată viața unui cavaler n-a fost răsplătită așa cum veți fi voi răsplătită de mine; și de cumva puterile voastre nu vor fi de ajuns pentru asta și vreți să mai faceți ceva pentru mine, găsiți mijlocul de a o înștiința pe cea care se numește Urganda Necunoscuta că zac în această închisoare primejdioasă, căci mari speranțe îmi pun în ea”. Domnișoara a prins să râdă cu poftă și a spus: „Cum, așa mare nădejde vă puneți în Urganda, căreia puțin îi pasă de vă merge bine ori rău?” „Da – a răspuns el –, căci ea, cum cunoaște gândurile celorlalți, știe că gândul meu este să o slujesc”. „Nu vă mai gândiți la nicio Urganda – a spus ea –, ci doar la mine, numai să aveți marele curaj, don Galaor, ca, așa cum v-ați pus viața în primejdie, să credeți că vă veți lecui, fiindcă inimile mari și viteze trebuie să se dovedească astfel nu numai în luptă, ci și în multe alte încercări; iar pentru primejdiile prin care trec, atât ca să vă lecuiesc cât și ca să vă scot de-aici, vreau să-mi făgăduiți ceva, ce nu va fi spre rușinea ori răul vostru”. „Va făgăduiesc ce doriți – a spus el –, dacă pot să fac cu dreptate ceea ce-mi veți cere”. „Atunci, eu plec acum, până va veni vremea să vă văd iarăși, iar domnia voastră prefaceți-vă că dormiți somn greu”. El a făcut întocmai și domnișoara, chemându-l pe bătrân, i-a spus: „Ia priviți cum mai 408

doarme cavalerul nostru; acum va lucra otrava asupra lui”. „Așa și trebuie – a spus bătrânul –, pentru ca astfel să fie răzbunat cel ce l-a adus aici; și pentru că ați împlinit poruncile fără sminteală, de acum încolo veți veni nepăzită; aveți grijă să rămână așa, nici mort, nici viu, chinuit de mari dureri, cincisprezece zile, pentru că, în răstimpul acesta vor veni cei ce îi vor da plata pe potriva necazurilor pe care le-a pricinuit”. Galaor auzea toate acestea și chibzuia, pe drept, că bătrânul îi e dușman de moarte. Dar își pusese nădejdea în spusele domnișoarei, cum că va fi lecuit de tot în șapte zile, căci dacă soarta ar fi vrut să fie sănătos, ar fi putut scăpa de primejdie, și gândea să se străduiască pentru asta, așa cum îl sfătuise domnișoara. Domnișoara și bătrânul au plecat, dar n-a trecut mult timp și a văzut-o întorcându-se împreună cu două mici domnișoare frumoase și cu straie bogate, care îi aduceau de mâncare; deschizând poarta, au intrat înăuntru, și domnișoara l-a hrănit pe don Galaor, după care le-a lăsat acolo pe micile domnișoare să-i țină de urât, să-i citească din niște cărți cu felurite istorii și să nu-l lase să doarmă peste zi. Galaor s-a simțit foarte îmbărbătat, căci văzuse prea bine că domnișoara voia să-și țină făgăduiala, și i-a mulțumit mult. Apoi, ea a plecat încuind poarta, iar copilele au rămas să-i țină tovărășie. Tot așa s-au petrecut lucrurile și cu regele Cildadan care, cum ați auzit, era închis în turnul acela mare și înalt deasupra mării, când, la puțină vreme după ce începuseră să-l frământe gândurile negre, a văzut deschizându-se o ușă de piatră, ascunsă în zidul turnului, ce se îmbuca atât de bine cu lespezile, de ai fi zis că e una cu zidul, și intrând o doamnă de vârstă mijlocie și doi cavaleri în armură, care s-au apropiat de patul lui dar, cu toate că el lea dat binețe, vorbindu-le cu căldură, ei nu l-au salutat și nu i-au răspuns nimic. Doamna a dat deoparte cuvertura de pe el și, cercetându-i rănile, i lea uns cu leacuri și, după ce i-a dat să mănânce, s-au întors cu toții pe unde veniseră fără să scoată nicio vorbă, și au închis ușa ca mai înainte. Văzând toate acestea, regele a crezut, într-adevăr, că se află într-o temniță, în mâinile cuiva care, probabil, îi vrea moartea, dar cum nu prea avea nicio scăpare, și-a făcut curaj cum a putut. Domnișoara care îl îngrijea pe Galaor s-a întors când a văzut că sosise vremea și l-a întrebat cum îi merge, iar el a răspuns că îi merge bine și de îi va merge tot așa și pe mai departe, crede că va fi teafăr și în putere la timpul hotărât. „Asta mă bucură – a răspuns ea –, iar cât despre ce v-am spus, să naveți nicio îndoială că așa va fi. Dar vreau să-mi făgăduiți pe cinstea voastră de cavaler că nu veți încerca să ieșiți de-aici decât cu ajutorul meu, căci de veți face altminteri, va fi spre răul vostru, v-ați pune viața în primejdie și, 409

până la urmă, tot n-ați izbuti”. Galaor i-a făgăduit că așa va face și a rugat-o mult să-i spună cum o cheamă; ea i-a răspuns: „Cum, don Galaor, nu-mi știți numele? Acum văd ca m-am înșelat în privința domniei voastre, pentru că mai demult v-am făcut un serviciu de care văd că nu prea vă mai amintiți: și dacă, spunându-vă numele meu, o să vă aduceți aminte, aflați că mi se spune Sabencia”. Apoi a plecat iute, iar el a rămas pe gânduri și și-a amintit de spada aceea frumoasă pe care i-o dăruise Urganda când Amadis, fratele său, îl făcuse cavaler, și a avut așa ca o bănuială că ar putea fi chiar ea, dar se îndoia, fiindcă atunci o văzuse tare bătrână, iar acum era tânără și de-asta nu avusese cum să o recunoască; apoi s-a uitat după copile, dar nu le-a mai zărit; în locul lor, însă, l-a văzut pe Gasaval, scutierul lui, și pe Ardian, piticul lui Amadis, ceea ce l-a mirat și l-a bucurat; așa că i-a strigat până i-a trezit din somn, căci dormeau, iar ei, când l-au văzut, au venit să-i sărute mâinile, plângând de bucurie, și i-au spus: „Oh, bunule stăpân, binecuvântat fie Domnul care ne-a adus lângă domnia voastră, ca să vă putem sluji!” El i-a întrebat cum intraseră acolo, dar ei i-au răspuns că nu știu nimic altceva decât că Amadis, Agrajes și Florestan îi trimiseseră să îl însoțească. Și i-au povestit cum era gata să-și piardă viața și cum, pe când Amadis îi ținea capul pe genunchi, au sosit niște domnișoare care l-au cerut, cum s-au înțeles cu ele prietenii săi și cum îl dăduseră în grija lor, văzând că viața îi atârnă de un fir de păr și cum a fost dus pe corabie împreună cu regele Cildadan. Don Galaor i-a întrebat: „Dar cum de a apărut Amadis tocmai atunci?” „Stăpâne – au răspuns ei –, aflați că cel ce își spunea Frumosul Întunecat e fratele vostru Amadis, și datorită marelui său curaj a fost câștigată bătălia de către regele Lisuarte”. Și i-au istorisit cum i-a sărit în ajutor regelui când îl purta uriașul sub braț și cum a început atunci să strige că el este Amadis. „Minunate lucruri mi-ați spus – a zis don Galaor – și multă bucurie mi-au făcut veștile despre fratele meu, deși, dacă nu are o pricină temeinică, tare supărat voi fi pe el că s-a ascuns atâta vreme de mine”. Și, așa cum v-am spus, regele Cildadan și don Galaor au stat unul în turn, celălalt în foișorul din grădină, unde le-au fost îngrijite rănile până ce fiecare a ajuns să poată merge fără primejdie oriunde ar fi vrut. Atunci, li s-a înfățișat Urganda, în puterea căreia se aflau, pe insula aceea necunoscută a ei, spunându-le cine este și că îi înspăimântase astfel ca să se însănătoșească mai grabnic, căci acesta era leacul cel mai potrivit pentru a le salva viețile aflate în mare primejdie; apoi le-a poruncit celor două nepoate ale sale, prea frumoase domnițe, fiicele regelui Falangris, care fusese frate cu regele Lisuarte și le avusese cu o soră a Urgandei, pe numele ei Grimota, când era tânăr, să îi slujească, să îi îmbrace și să-i ajute să se înzdrăvenească. Una din ele se numea Juliana, iar cealaltă Solisa; de pe urma șederii lor în preajma 410

cavalerilor, acestea au rămas însărcinate și au născut doi băieți: unul, al lui don Galaor, pe numele său Talenque, celălalt, al regelui Cildadan, numit Maneli Cumpătatul, care au ajuns amândoi cavaleri puternici și viteji, cum se va povesti mai departe; don Galaor și regele Cildadan au petrecut cu mare plăcere și desfătare cu domnițele, până ce Urganda a vrut să îi scoată deacolo, cum veți auzi mai departe. Regele Lisuarte, ceva mai înzdrăvenit, precum și Amadis și toți ceilalți cavaleri ai săi, însănătoșiți de pe urma rănilor, au plecat la Fenusa, unde se afla soția lui, regina Brisena; aici, regele a fost primit de regină, de Briolanja, Oriana și toate celelalte doamne și domnișoare de neam mare, cu atâta bucurie, cum n-a mai fost vreodată primit cineva; după rege, la fel a fost primit Amadis, căci regina și toate acele doamne aflaseră deja nu numai că îl salvase pe rege, seniorul său, de la moarte, ci și că bătălia fusese câștigată datorită marelui său curaj. Toți ceilalți cavaleri câți mai rămăseseră în viață, au fost tot astfel primiți, dar felul cum l-a primit regina Briolanja pe Amadis nu se poate descrie cu niciun chip; căci l-a luat de mână și, poftindu-l să șadă între ea și Oriana, i-a spus: „Domnul meu, n-aș putea să vă povestesc tristețea și durerea mea când mi s-a spus că ați dispărut; pe loc, împreună cu o sută de cavaleri de-ai mei, am venit aici la curte, unde aflasem că sunt frații voștri, pentru ca ei să-i trimită pe cavalerii mei în căutarea voastră, dar cum asta nu s-a putut face din pricina bătăliei ce s-a sfârșit acum, am hotărât să rămân aici până se va încheia lupta; acum însă, de vreme ce, mulțumită lui Dumnezeu, totul s-a terminat așa cum doream, spuneți-mi ce doriți să fac pentru voi și vi se va împlini voia”. „Buna mea doamnă – a răspuns el –, ați avut toată dreptatea să fiți îngrijorată din pricina mea, pentru că puteți crede nesmintit că nu se află om pe lume care să dorească mai mult decât mine să vă împlinească poruncile, și de mă lăsați pe mine să hotărăsc, socot că ar fi bine să mai rămâneți aici zece zile și să duceți la bun sfârșit cele treburi pe care le aveți cu regele, iar, între timp, poate vom afla ceva vești despre don Galaor, fratele meu, iar don Florestan se va lupta cu Landin, cum au hotărât; apoi, vă voi conduce în regatul vostru și, de acolo, voi pleca în Insula Ferecată, unde am multe de făcut”. „Așa vom face – a spus regina Briolanja –, dar rogu-vă, domnul meu, povestiți-ne despre nemaivăzutele minunății din acea insulă”. Și cum el se cam codea, Oriana l-a luat de mână și i-a spus: „Nu vă lăsăm până nu ne povestiți câte ceva”. Atunci, Amadis a spus: „Credeți-mă, bunele mele doamne, că oricât m-aș trudi, ar fi cu neputință să vă zugrăvesc totul, dar aflați că acea încăpere vrăjită este cea mai frumoasă și mai bogată din câte se pot afla în lume, și, dacă una dintre voi nu va izbuti să intre acolo, nu cred că mai e alta pe lume să reușească”. Briolanja, care o vreme tăcuse, a spus: „Eu nu mă socotesc în stare să duc la 411

capăt o asemenea încercare, dar oricum, dacă nu mă veți socoti smintită, tot aș încerca”. „Doamna mea – a spus Amadis –, nu socotesc că ar fi o nebunie să încercați acolo unde toate celelalte au dat greș, fiind vorba de frumusețe, cu care Dumnezeu v-a înzestrat, din plin, ci dimpotrivă, socot că e o cinste să vreți să câștigați o faimă ce ar putea dăinui multă și îndelungată vreme, fără ca, altminteri, onoarea să vă fie cât de cât știrbită”. Oriana s-a mâhnit foarte tare de vorbele rostite de Amadis și s-a posomorât, astfel că Amadis, care nu își dezlipise ochii de pe ea, a priceput de-ndată și i-a părut rău de cele spuse, cu toate că, în mintea lui, voise să o preaslăvească și să o laude pe ea, căci, după ce văzuse chipul Grimanesei, știa că frumusețea Briolanjei nu era atât de mare încât să poată câștiga încercarea, pe când despre doamna sa nu avea nicio îndoială. Dar Oriana, care era foarte îndrăgostită, se temea ca nu cumva Briolanja să i-o ia înainte în orice încercare pe lumea asta, ce s-ar fi putut câștiga prin frumusețe. După ce a mai stat acolo o vreme și a rugat-o pe Briolanja ca, de va intra cumva în încăperea vrăjită să-i dea și ei de știre cum a fost, Oriana s-a îndreptat spre Mabilia și, retrăgându-se cu ea, i-a istorisit tot ce își spuseseră Amadis și Briolanja de față cu ea, zicând: „Așa mi se întâmplă întotdeauna cu vărul vostru, căci inima mea nu are alt gând decât să-i fie pe plac și să-i facă voile, fără să țină seama nici de Dumnezeu, nici de mânia tatălui meu, iar el, știind că îmi este stăpân deplin, nu mă prețuiește”. Și ochii i s-au umplut de lacrimi, ce au început să i se prelingă pe frumosul său chip. Mabilia i-a răspuns: „Sunt uimită, doamnă, și nu știu ce fel de suflet aveți, că, de-abia scăpată de un necaz, vreți să vă băgați în altul. Ce greșeală atât de mare este cea pe care spuneți că a săvârșit-o vărul meu, încât să vă tulburați atâta? Mai cu seamă când știți că nu v-a greșit niciodată, nici cu gândul, nici cu fapta, și ați văzut cu ochii voștri încercările prin care a trecut pentru a vă dovedi credința lui. Mai bine, doamnă, spuneți-mi că îmi dați de înțeles că nu mai vreți să trăiască, fiindcă, după câte a pătimit, cea mai mică supărare pe care ar simți-o la voi, l-ar duce la moarte; și nu știu de ce vă supărați pe el când nu are nicio vină, că dacă Apolidon a făcut acele vrăji pentru ca toți, bărbați și femei, să încerce să le dezlege, cum ar putea el să stea împotrivă altora, chiar de-ar ști că Briolanja, trecând cu bine încercarea, v-ar lua ceea ce ar putea fi al vostru. Dar eu cred, deși asta n-o să vă fie pe plac, că nici frumusețea ei, nici a voastră nu sunt de-ajuns pentru a duce la bun sfârșit încercarea pe care de o sută de ani încoace nicio femeie n-a izbutit să o ducă la capăt. Și asta numai din pricină că soarta a vrut ca el, înrobit și supus vouă să izbândească, el, care și-a părăsit și și-a nesocotit întreaga stirpe, ca pe niște străini, pentru voi, doamnă, ca să vă slujească așa cum porunciți, și acum, cu atâta cruzime, vreți să îi luați această bucurie. Ah, ce nedreaptă 412

răsplată pentru cât v-a slujit el cu neamul și frații săi, căci fără să merite îl aruncați în ghearele morții, iar pe mine, doamnă, pentru felul cum v-am slujit și v-am fost alături mă răsplătiți tot așa, lăsându-vă să văd cu propriimi ochi cum moare floarea neamului meu, cel ce mă iubește atât de mult! Dar dacă Domnul va binevoi, nu voi vedea această suferință și această moarte, căci fratele meu, Agrajes, și unchiul meu, Galvanes, mă vor duce acasă, în țara mea, fiindcă ar fi o mare greșeală să slujesc pe cineva care prețuiește și răsplătește atât de puțin pe cei ce îl slujesc – și începând să plângă, a adăugat: Deie Domnul ca cei din neamul lui Amadis să se poarte la fel de crud cu voi, cum faceți voi cu el, deși sunt sigură că pieirea lui, oricât de groaznică ar fi, n-ar fi mai cumplită decât a voastră, pentru că el, uitând de ai lui, vă iubește pe voi mai mult decât tot ce poate fi iubit pe lume”. Auzind vorbele Mabiliei, Oriana s-a speriat atât de tare, încât a simțit o gheară în inimă și o bucată de vreme n-a putut scoate o vorbă, dar apoi s-a mai liniștit și, plângând din adâncul sufletului, a spus: „Oh, nefericită fără de noroc, mai nefericită decât toate femeile câte s-au născut pe lume! Ce-o să se întâmple cu mine după câte mi-ați spus? Am venit la voi să găsesc leac pentru marea mea frământare, neavând alt sfetnic, iar voi îmi amărâți sufletul și mai mult, bănuind lucruri la care nici nu m-am gândit și numai soarta mea nemiloasă vă face să luați în nume de rău ceea ce am spus spre bine, și așa să mă ajute și să mă mântuiască Domnul, dacă în sufletul meu am gândit vreodată ceva din câte ați spus; și nu mă îndoiesc că locul pe care îl am în inima vărului vostru nu ar fi întru totul pe măsura dorințelor mele, dar mi-ar părea rău ca, după ce a câștigat dreptul de a stăpâni acea insulă, o altă femeie să ducă la bun sfârșit încercarea înaintea mea, căci asta ar fi pentru mine mai groaznic decât însăși moartea, și, la acest gând m-am mâniat și i-am luat în nume de rău ceea ce el, probabil, a spus cu intenții bune; dar oricum s-ar fi întâmplat lucrurile, vă cer iertare pentru că nu v-am meritat niciodată cu adevărat și vă rog ca, în numele marii iubiri pe care o nutriți pentru vărul vostru, să mă iertați și să mă sfătuiți ce e mai bine să fac pentru el și pentru mine”. Apoi, zâmbindu-i cu bucurie, a îmbrățișat-o și i-a spus: „Prietenă adevărată, vă jur pe toate câte se află pe lume că nu-i voi spune niciodată nimic din toate astea vărului vostru și nici nu-i voi da de înțeles că m-am gândit la așa ceva, iar voi sfătuiți-vă cu el ce ar fi mai bine să fac, și eu așa voi face”. Mabilia i-a spus: „Doamnă, vă iert, datorită jurământului făcut, și chiar dacă sunteți supărată pe el, nu i-o arătați mai înainte de a nu fi vorbit cu el, ca nu cumva să greșiți ca data trecută”. Și astfel, au rămas la fel de prietene ca mai înainte, căci nu exista nici un fel de ură între ele; Mabilia, însă, fără să uite ce spusese Amadis, s-a arătat mânioasă dar și râzând din inimă de el, dojenindu-l pentru ceea ce îi spusese 413

Briolanjei de față cu stăpâna sa, aducându-i aminte în ce primejdie de moarte s-a aflat datorită acestei femei, sfătuindu-l să aibă multă grijă când vorbește cu ea, căci socotea că e greu lucru să înlături gelozia din inima unei femei statornice, povestindu-i câtă patimă pusese Oriana în cele întâmplate și cum a izbutit s-o îmblânzească. Amadis, după ce i-a mulțumit cu multă recunoștință, prețuind nespus tot ceea ce făcuse pentru el și făgăduindu-i, că de va trăi, o va face regină, i-a spus: „Doamnă și bună verișoară, foarte departe sunt gândurile mele de bănuielile doamnei Oriana, pentru că în această poveste, cel mai bun lucru pe care îi pot face este nu numai să o sfătuiesc pe Briolanja să treacă prin acea încercare, ci să o aduc eu, de oriunde s-ar afla, pentru a o pune să treacă prin această probă și iată de ce: pentru voi toți, Briolanja este una dintre cele mai frumoase femei din lume, atât de frumoasă încât nu vă îndoiți că, fără nicio greutate, va intra în acea încăpere. Eu, însă, spun că nu e așa, fiindcă am văzut-o pe Grimanesa și e departe de a-i sta alături în frumusețe. Sunt sigur că Briolanja va câștiga cinstea pe care au câștigat-o toate celelalte, dar de Oriana nu mă îndoiesc că va izbuti până la capăt, dacă va trece prin această încercare; dacă va face asta înaintea Briolanjei, toți vor spune că și ea ar fi izbutit, dacă ar fi încercat. Pe când, dacă Briolanja va fi prima și va da greș, cum sunt sigur că se va întâmpla, întreaga glorie îi va reveni doamnei mele. Asta a fost pricina îndrăznelii mele”. Mabilia a fost tare mulțumită de cele spuse de Amadis și Oriana încă și mai mult după ce le-a aflat de la Mabilia, căindu-se foarte pentru patima ei necugetată și aducându-și aminte cum, data trecută, dintr-o întâmplare asemănătoare, se aflaseră în mare primejdie și ea și iubitul ei, și pentru a-și îndrepta greșeala, au hotărât ca Amadis să pătrundă în încăperile Orianei și Briolanjei printr-o galerie veche, ca să vorbească și să petreacă în voie cu doamna sa. O dată hotărârea aceasta luată, după ce Amadis s-a despărțit de Mabilia, a fost chemat de Briolanja și Oriana ce se aflau împreună și care i-au spus că vor să îl întrebe ceva și îl roagă să le răspundă cinstit; el le-a făgăduit că așa va face. Oriana la întrebat: „Atunci, spuneți-ne cine a fost domnișoara care a câștigat toca împodobită cu flori când domnia voastră ați câștigat spada?” Lui Amadis nu i-a căzut bine întrebarea, căci trebuia să spună adevărul, dar întorcându-se spre Oriana, i-a spus: „Să mă bată Dumnezeu, doamnă, dacă știu mai multe decât voi; nici numele, nici cine e, cu toate că am umblat cu ea timp de șapte zile; dar pot să vă spun că are un păr frumos și din câte am văzut e destul de frumoasă; am înțeles că domnia voastră n-ați văzut-o niciodată, dar mai mult decât voi, doamnă, nu știu despre ea”. Oriana a spus: „S-a acoperit de multă glorie izbândind în această încercare, dar scump era să plătească, fiindcă, din câte am auzit, Arcalaus Vrăjitorul și Lindoraque, nepotul lui, au 414

vrut să-i ia toca și să o spânzure de plete, dacă n-ați fi apărat-o domnia voastră”. „Eu cred că nu el a apărat-o – a spus Briolanja –, dacă el este Amadis, ci acel neînfricat cavaler, Frumosul Întunecat, ce nu trebuie prețuit mai puțin decât Amadis, și cu toate că îi datorez foarte mult, nu pot, din pricina asta, să nu spun adevărul din toată inima, și zic că Amadis, întrecându-l cu mult în vitejie pe acel viteaz Apolidon și dobândind Insula Ferecată, și-a câștigat multă glorie; iar Frumosul Întunecat, doborând într-o singură zi zece dintre cavalerii cei mai viteji de la curtea tatălui vostru și ucigându-i în luptă pe cumplitul uriaș Famongomadan și pe fiul său, Basagante, n-a câștigat mai puțină. Știm că Amadis, când a trecut pe sub bolta iubiților credincioși a fost primit de statuia cu trâmbița cu semne deosebite, altfel decât toți ceilalți cavaleri, făcând astfel cunoscută credința iubirii sale. Dar socotesc că nu trebuie pus mai prejos Frumosul Întunecat, când a scos din teacă acea spadă arzândă, pe care, vreme de peste șaizeci de ani, nu s-a aflat nimeni să o poată scoate. Așa că, buna mea prietenă, nu se cade ca cinstea datorată Frumosului Întunecat să îi fie atribuită, în chip fals, lui Amadis, căci și unul și celălalt trebuie socotiți la fel, după părerea mea”. Și, așa cum auziți, cele două doamne ce adunau întreaga frumusețe și tot farmecul de pe lume, făceau haz și râdeau cu multă voie bună împreună cu acel cavaler atât de iubit de ele, iar el își simțea sufletul cu atât mai vesel cu cât își amintea de acea mare nenorocire, de acea tristețe înfiorătoare ce îl cuprinseseră când se aflase pe Stânca Săracului, fără vreo nădejde în mai bine și la un pas de moarte. Și pe când se aflau ei acolo, cum v-am spus, o domnișoară a venit să-i spună lui Amadis, din partea regelui, că don Cuadragante și nepotul lui, Landin, vor să-și îndeplinească făgăduielile, așa că a fost nevoit să renunțe la acea plăcere și să se ducă să-i întâlnească pe aceștia; o dată cu el au sosit și don Bruneo de Bonamar și Branfil. Când au ajuns în sala unde se afla regele împreună cu mai mulți cavaleri viteji, don Cuadragante s-a ridicat și a spus: „Seniore, l-am așteptat aici pe Amadis de Gaula, așa cum știți, și de vreme ce se află aici, vreau ca, de față cu domeniile voastre, să-mi țin făgăduiala făcută”. Și a istorisit tot ce i se întâmplase, cum se luptase și cum, fiind învins, deși foarte împotriva voinței sale, venise la curte pentru a se pune sub ordinele lui Amadis și a-i ierta moartea regelui Abies, fratele său; căci, înlăturând patima ce îi tulburase mintea până atunci, neîngăduind judecății să aleagă adevărul, socotea că, mai curând îndemnat de o nemăsurată trufie decât de dreptate, voise și încercase să răzbune acea moarte, deși știa că lupta se dusese între cei doi cavaleri fără niciun fel de șiretlicuri; așa că Amadis îl poate socoti prieten, dacă asta îi va fi voia. Regele i-a spus: „Don Cuadragante, dacă până acum, spre marea voastră laudă, isprăvile și 415

mărețele voastre fapte de arme v-au adus multă faimă, nu trebuie mai puțin prețuită fapta voastră de azi, căci puterea și vitejia ce nu se supun judecății și înțelepciunii nu trebuie cinstite prea mult”, După aceste vorbe, l-a îmbrățișat, iar Amadis i-a mulțumit mult pentru fapta lui și prietenia oferită care, deși, atunci, a fost socotită o vorbă în vânt, a dăinuit și s-a păstrat multă, multă vreme, așa cum vă vom istorisi mai departe. Și cum lupta hotărâtă între Florestan și Landin avea aceeași pricină, s-a socotit că, drept este ca, dacă cel mai însemnat din neam, don Cuadragante, iertase totul, pe bună dreptate trebuie să facă la fel și Landin. Ceea ce s-a făcut întocmai și lupta n-a mai avut loc; și nu mică a fost bucuria lui Landin, care văzuse vitejia lui Florestan în bătălia dintre regi. Sfârșindu-se toate acestea, cum ați auzit, după ce regele Lisuarte s-a odihnit câteva zile după grelele munci prin care trecuse în timpul bătăliei cu regele Cildadan, aducându-și aminte de îngrozitoarea captivitate a lui Arban, regele din Norgales și a lui Angroite de Estravaus, a hotărât să se ducă în Insula Mongaza, unde se aflau aceștia și le-a spus lui Amadis și cavalerilor săi că a luat această hotărâre; Amadis i-a spus: „Maiestate, știți ce pierdere înseamnă pentru voi lipsa lui don Galaor, și, dacă îngăduiți aș vrea să plec să îl caut cu fratele și verii mei; și deie Domnul ca în răstimpul cât veți face voi călătoria în Insula Mongaza, să ne întoarcem și noi cu el”. Regele i-a răspuns: „Dumnezeu mi-e martor, prietene, că dacă n-aș avea atâtea lucruri de făcut, cu multă plăcere aș porni chiar eu să-l caut, dar cum nu pot, socotesc că e bine să faceți așa cum ați spus”. La aceste vorbe s-au ridicat din jilțuri mai bine de o sută de cavaleri, toți foarte prețuiți și vestiți pentru faptele lor de arme, care au spus că vor să pornească și ei în căutarea lui don Galaor, căci dacă au de înfruntat mari primejdii, niciuna nu poate fi mai mare decât căutarea unui asemenea cavaler. Regelui i-au plăcut aceste vorbe și l-a rugat pe Amadis să mai rămână, că vrea să-i vorbească.

416

• CAPITOLUL LX • Cum a văzut regele niște focuri ciudate plutind pe mare și ce i s-a mai întâmplat după asta După ce a cinat, pe când se afla într-o galerie a palatului pe la ceasul de culcare, regele, privind spre mare, a văzut niște focuri ce pluteau pe apă înspre cetate; toți s-au înspăimântat, căci li se părea ciudat ca focul să-și dea mâna cu apa, dar când focurile s-au mai apropiat, printre ele au zărit o galeră, pe catargul căreia ardeau niște lumânări mari, de părea că întreaga galeră e în flăcări. Zarva era mare, căci toți locuitorii cetății ieșiseră pe ziduri să vadă minunea, gândind că dacă apa nu are putere să stingă acel foc, nimic altceva nu l-ar putea învinge, iar cetatea va fi făcută cenușă; oamenii erau înspăimântați, pentru că focurile și galera se apropiau. Regina cu toate doamnele și domnișoarele ei s-au retras înfricoșate în capelă. Regele a încălecat pe un cal și a pornit însoțit de cincizeci de cavaleri, ce erau tot timpul în preajma lui, spre țărmul mării; aici i-a aflat pe mai toți cavalerii săi și i-a văzut în fruntea lor pe Amadis, Guilan Gânditorul și Enil, atât de aproape de focuri, că s-a minunat cum de pot răbda dogoarea, dar și-a îndemnat calul cu pintenii, căci acesta era speriat de zgomot, și a venit lângă ei; nu după multă vreme, au văzut că pe puntea galerei se ivește o doamnă îmbrăcată în straie albe, ținând în mână un sipet de aur, pe care l-a deschis în fața tuturor, a scos dinăuntru o lumânare aprinsă și a azvârlit-o în mare; de cum a murit flacăra acesteia în valuri, focurile acelea mari s-au stins pe dată și n-a mai rămas urmă de ele; și toată lumea s-a înveselit, o dată spaima dinainte risipită; tot țărmul era luminat de lumânările ce ardeau pe catargul galerei și, când s-au coborât pânzele ce o acopereau, oamenii au văzut că e toată împodobită și acoperită cu trandafiri și alte flori, iar dinăuntru se auzea sunetul unor lăute ce cântau atât de dulce, de te minunai nu alta; apoi, când acest cânt a încetat, s-au ivit zece domnișoare cu straie bogate, cu cununi de flori pe cap și nuiele de aur în mână care, în frunte cu doamna ce aruncase în mare lumânarea, au venit pe puntea galerei până în dreptul regelui și i s-au închinat adânc; regele le-a răspuns la plecăciune și a spus: „Doamnă, ne-ați înspăimântat foarte cu focurile voastre, așa că, rogu-vă, binevoiți a ne spune cine sunteți, deși socotesc că am putea ghici fără prea mare osteneală”. „Seniore – a răspuns ea –, în zadar s-ar osteni cel ce socotește că ar putea să strecoare spaima în inima voastră vitează și în toți cavalerii aici de față; focurile pe care le-ați văzut sunt pentru a le păzi pe domnișoarele mele, și dacă domnia voastră credeți că sunt Urganda 417

Necunoscuta, așa este; și să știți că am venit la voi, cel mai viteaz rege din lume, și la regină, ce nu-și află pereche întru bunătate și virtute”. Apoi, i-a zis lui Amadis: „Domnule, veniți aici, în față, să aflați că, pentru a vă scuti pe voi și pe prietenii voștri de osteneala de a-l căuta pe don Galaor, fratele vostru, cum aveați de gând să faceți, am venit aici, fiindcă ar fi o trudă zadarnică, chiar de l-ar căuta toți oamenii de pe lume; dar aflați că rănile i s-au lecuit și duce o viață atât de bună și plăcută, cum n-a mai dus niciodată până acum”. „Doamna mea – a spus Amadis –, întotdeauna am gândit că, după Dumnezeu, numai în puterea voastră stă sănătatea lui don Galaor și tihna mea, căci după felul în care mi-a fost cerut și a fost luat, de n-aș fi bănuit că e vorba de domnia voastră, mai degrabă aș fi primit moartea o dată cu el decât să las să fim despărțiți. Și nu vă pot mulțumi pentru asta decât, așa cum știți mai bine decât mine, slujindu-vă întru gloria voastră, fără teamă de a înfrunta orice primejdie, fie ea și moartea”. „Atunci, bucurați-vă – a spus ea –, că în curând îl veți vedea pe fratele vostru și mare vă va fi plăcerea”. Regele a spus: „Doamnă, ar fi vremea să coborâți de pe galeră și să poftiți la palat”. „Mulțumesc din inimă – a răspuns ea –, dar în noaptea aceasta voi rămâne aici, și de mâine voi face cum doriți, așa că, să vină să mă ia Amadis, Agrajes, Bruneo de Bonamar și don Guilan Gânditorul, pentru că sunt îndrăgostiți și au inima prea- plină, ca și mine”. „Așa vom face – a spus regele –, și toate dorințele vă vor fi împlinite”. Și poruncind tuturor să se întoarcă în cetate, sa despărțit de Urganda și, întorcându-se la palat, a poruncit ca douăzeci de arbaletieri să stea de strajă, ca nimeni să nu se apropie de țărmul mării. A doua zi de dimineață, regina a trimis doisprezece cai cu valtrapuri bogate pe care să călărească Urganda și domnișoarele ei, iar Amadis cu cei trei cavaleri numiți de ea, îmbrăcați în straie domnești deosebit de bogate și frumoase, au pornit să le aducă; când au ajuns pe țărm, au văzut că Urganda și domnișoarele sale coborâseră de pe corabie și stăteau într-un cort ce fusese ridicat peste noapte; cavalerii au descălecat, s-au apropiat de ea și i sau închinat cu smerenie, iar ea i-a primit foarte bine. Apoi, cavalerii le-au urcat pe cai, mergând toți în jurul Urgandei; văzând aceasta, ea le-a spus: „Acum inima mi se bucură și își află tihna deplină, căci se vede înconjurată de cei ce îi sunt deopotrivă”. Și spusese aceste vorbe, pentru că, întocmai ca ei, și ea era îndrăgostită de acel frumos cavaler, iubitul ei. Ajunși la palat, au intrat în încăperea unde se afla regele, care a primit-o foarte bine, iar ea i-a sărutat mâna; apoi, privind în jurul său și văzând mulți cavaleri în sala aceea, l-a privit pe rege și i-a spus: „Domnule, aveți o suită de nădejde și asta nu o spun atât pentru vitejia acestor cavaleri, cât pentru marea dragoste pe care v-o poartă, căci puterea principilor depinde de cât de iubiți sunt de supușii lor. Așa că, străduiți-vă să-i păstrați și să nu dați 418

dovadă că înțelepciunea voastră n-ar fi pe potriva norocului pe care îl merită. Feriți-vă de sfaturile rele și de sfetnicii răi, căci aceștia sunt adevărata otravă ce îi distruge pe principi; și-acum, dacă îmi îngăduiți, aș vrea să o văd pe regină și, apoi, înainte de a pleca, aș vrea să stăm de vorbă, domnule, despre unele lucruri”. Regele i-a răspuns: „Prietenă, vă mulțumesc mult pentru sfatul dat și îl voi urma întocmai, din toate puterile mele; acum, mergeți s-o vedeți pe regină, ce vă iubește mult și fiți sigură că vă va îndeplini cu plăcere toate dorințele”. Ea s-a dus cu cei patru cavaleri ce o însoțeau la regină, unde au primit-o regina, Oriana, Briolanja și toate celelalte doamne și domnișoare de neam mare, cu mari dovezi de dragoste. Ea a privit-o îndelung pe Briolanja și și-a dat seama că e departe de a sta alături de Oriana în privința frumuseții, dar mare plăcere îi făcea să se uite la amândouă; apoi i-a spus reginei: „Doamnă, am venit la curtea voastră pentru a vedea nemăsurata măreție a regelui și a voastră, maiestate, măreția vitejilor voștri cavaleri și floarea frumuseții lumii, căci eu socotesc că la nicio curte de împărat sau rege nu se pot afla toate acestea așa ca aici și mărturie că spusele mele sunt adevărate stau câștigarea Insulei Ferecate de cel care l-a întrecut în vitejie pe Apolidon, uciderea uriașilor sălbatici și crunta și dureroasa bătălie în care și-au arătat curajul și bărbăția soțul vostru, regele și toți ai săi. Apoi, cine ar fi atât de îndrăzneț și de rea-credință încât să vrea să spună că pe lume se mai află frumusețe care să fie pe potriva acestor două doamne? Nimeni, și pe drept cuvânt. Așa că, văzând acestea, sufletul meu își află tihnă și desfătare deplină; și asta și pentru că aici, la curtea voastră, dragostea e păstrată cu mai multă credință decât a fost vreodată, cum au dovedit-o încercarea spadei arzânde și cea a tocii cu flori, ce au străbătut aproape toată lumea, mai bine de șaizeci de ani, fără ca nimeni să le poată câștiga; iar cea care a făcut florile să reînvie a arătat lumii că este mai presus de toate celelalte femei din lume în privința credinței purtate iubitului ei”. Când Oriana a auzit aceste vorbe, s-a făcut albă ca varul și inima i s-a oprit în loc, gândind că Urganda descoperise dragostea ei și că atât ea, cât și iubitul ei se vor afla în mare primejdie și vor fi făcuți de rușine, dar mai înspăimântate au fost Mabilia și domnișoara din Danemarca, socotind că ele se află în cea mai mare primejdie. Oriana s-a uitat la Amadis, care era aproape de ea și, cum el i-a înțeles teama, a venit, chiar lângă ea și i-a spus: „Doamnă, nu vă temeți, că nu se va spune nimic din ceea ce gândiți”. Și apoi i-a spus reginei: „Doamnă, întrebați-o pe Urganda cine este cea care a câștigat toca împodobită cu flori”. Regina a întrebat-o pe dată: „Prietenă, binevoiți a ne spune ce vrea să știe Amadis?” Ea a răspuns râzând: „El ar trebui să știe mai bine, pentru că a stat împreună cu ea șapte zile și cu multă 419

trudă a scăpat-o din mâinile lui Arcalaus Vrăjitorul și ale lui Lindoraque”. „Eu, doamnă? – a spus Amadis. Știți prea bine că n-am avut cum s-o cunosc cu niciun chip, pentru că s-a ascuns tot timpul de mine, dar cu voi ar fi zadarnic să o facă”. „Ei, atunci – a spus ea –, o să vă spun ce știu despre ea”. Și a continuat cu glas tare, ca să fie auzită de toți: „Deși Amadis a adus-o aici pentru acea încercare în chip de domnișoară, e sigur femeie; și a fost făcută femeie de cel pentru care a câștigat toca împodobită cu flori, pentru că îl iubește cu nestinsă dragoste; și mai aflați că această doamnă e de fel din țara aceasta, a regelui și a voastră, dar nu și dinspre mamă; trăiește pe aceste meleaguri și se bucură de bogății mari, iar dacă îi lipsește ceva, este că nu se încrede pe cât ar voi în dorințele ei și în cel pe care îl iubește atât de mult; dar mai mult nu vă mai spun despre ea, și deie Domnul ca nu din pricina mea să se afle lucruri ce pentru alții e mai bine să rămână neștiute; iar cine vrea să o cunoască, să o caute în acest regat, unde, oricum, osteneala îi va fi zadarnică”. Oriana și prietenele ei s-au liniștit auzind acestea. Regina, însă, a spus: „Cred ce ați spus, dar știu tot atât cât știam și înainte, în afară de faptul că noi o socoteam domnișoară, iar voi ziceți că e doamnă”. „Atât ajunge, nu trebuie să știți mai mult – a spus Urganda –, căci arătându-și credința aici, a adus cinste curții voastre”. La aceste vorbe, Orianei și prietenelor ei le-a pierit orice urmă de tulburare. Apoi au plecat cu toții să mănânce, masa fiind pregătită, ca într-o casă unde erau mereu oaspeți. Urganda i-a cerut reginei să îi îngăduie să locuiască împreună cu Oriana și cu regina Briolanja. „Fie – a spus regina –, dar mi-e teamă că nebuniile lor vă vor supăra”. „Mai mare supărare va pricinui frumusețea lor – a spus Urganda – cavalerilor ce nu se vor feri de ele, căci împotriva lor nu va fi de-ajuns nici puterea, nici vitejia, nici înțelepciunea ca să îi ferească de o primejdie mai mare decât moartea”. Regina a răspuns râzând: „Trebuie să înțeleg că vor fi iertate cu ușurință pentru cavalerii pe care i-au chinuit și i-au ucis până acum”. Urgandei i-au plăcut vorbele reginei și, după ce s-a despărțit de ea, a plecat cu Oriana spre încăperea acesteia, unde se aflau patru paturi, unul pentru regina Briolanja, unul pentru Oriana, unul pentru Mabilia și unul pentru Urganda. Și au stat ele acolo tăifăsuind despre lucruri plăcute și petrecându-și timpul, până s-a făcut vremea să se culce. După ce toate celelalte au adormit, Urganda, văzând că Oriana e trează, i-a spus: „Doamnă și prietenă, dacă nu dormiți, drept este să fiți trează din pricina celui ce n-a avut somn și odihnă nicio clipă când nu v-a putut vedea, căci așa se plătesc și bucuriile unele cu altele”. Oriana s-a rușinat de vorbele Urgandei, care pricepând aceasta, i-a spus: „Doamna mea, nu vă temeți că vă cunosc taina fiindcă o voi păstra la fel ca 420

voi, și chiar de-ar fi să spun ceva, o voi face atât de pe ocolite, încât atunci când se va afla adevărul, primejdia nu vă va mai atinge”. Oriana i-a răspuns: „Doamnă, vorbiți încet, să nu ne audă aceste doamne”. Urganda a spus: „Nu vă fie teamă de asta”. Și a scos o cărticică atât de mică, încât încăpea în pumn și, cerându-i să pună mâna pe ea, a prins să citească, iar apoi a spus: „Să știți că acum, orice le-ați face nu se vor trezi, iar de va intra altcineva aici, va cădea jos, lovit de un somn greu”. Oriana s-a dus la regina Briolanja ca s-o trezească și i-a clătinat capul, a zgâlțâit-o de mâini, a tras-o din pat, dar n-a izbutit să o trezească; și tot așa s-au petrecut lucrurile și cu Mabilia; atunci, a chemat-o pe domnișoara din Danemarca, ce dormea la intrare și aceasta, cum a pășit înăuntru, cum a căzut trăsnită de somn. Atunci bucuroasă foarte, s-a culcat în pat lângă Urganda și i-a spus: „Doamnă, vă rog mult, fiindcă marea voastră înțelepciune și știință știu să ghicească viitorul, spuneți-mi câte ceva din cele ce mă așteaptă, mai înainte de a se întâmpla”. Urganda s-a uitat la ea, râzând parcă zeflemitor, și i-a spus: „Fata mea iubită, socotiți că dacă știți ce vă așteaptă și v-ar paște ceva rău, ați putea scăpa? Să nu credeți asta, căci ceea ce îngăduie și rânduiește Domnul cel atotputernic, fie de bine, fie de rău, nimeni nu are puterea să împiedice, dacă el nu îngăduie; dar fiindcă doriți atât de mult să vă spun ceva, fie, o voi face; dar aveți grijă să faceți astfel încât, știind ce vă așteaptă, să trageți foloase”. Și i-a spus: „La vremea când te vei afla la mare restriște și multă lume va fi chinuită de tristețe pentru tine, se va ivi leul cel puternic cu fiarele lui, iar apărătorii tăi se vor înspăimânta de răgetele lui groaznice, și tu vei cădea în ghearele lui ascuțite; și acest leu vestit îți va arunca de pe cap coroana, ce nu va mai fi a ta, și înfometat te va purta în peștera lui și va pune stăpânire pe trupul tău, potolindu-și, astfel, foamea lui turbată. Și acum, buna mea fată, ai grijă ce faci, căci așa se vor petrece lucrurile”. „Doamnă – a spus Oriana –, tare mulțumită aș fi fost să nu vă fi întrebat nimic, fiindcă m-ați înspăimântat nepus cu acest chip ciudat și crud în care voi sfârși”. „Doamnă și frumoasă fată – a spus ea –, niciodată să nu vreți să aflați lucruri pe care judecata și puterea voastră nu le pot împiedica, dar, adesea, oamenii se tem, când ar trebui să se bucure, de ceea ce nu știu, așa că fiți cât mai bucuroasă, pentru că, prin voia Domnului sunteți fiica celui mai viteaz rege și a celei mai bune regine din lume, atât de frumoasă, încât toată lumea vă socotește peste tot o minune și sunteți iubită de cel ce strălucește între toți bărbații vestiți și slăviți precum ziua în întuneric; și, după câte s-au întâmplat și ați văzut, puteți fi sigură, fără nicio îndoială, că acesta vă iubește mai mult decât pe sine însuși; pentru asta, doamna mea, trebuie să fiți slăvită ca doamnă și stăpână a celui ce, prin meritele sale, ar avea dreptul să fie stăpânul întregii lumi; dar, acum, e vremea să le trezim pe aceste doamne”. 421

Și, scoțând cărticica din încăpere, toate celelalte s-au trezit. Așa cum ați auzit, Urganda a petrecut acolo câteva zile, împlinindu-i-se cu prisosință toate dorințele, după care l-a rugat pe rege să poruncească să se adune toți cavalerii săi, iar pe regină să le cheme pe toate doamnele și domnișoarele sale, pentru că voia să le vorbească înainte de plecare. Rugămintea i-a fost ascultată pe loc, și toți s-au adunat într-o sală mare și frumoasă, bogat împodobită, unde Urganda s-a așezat astfel încât să poată fi auzită de toți. Apoi i-a spus regelui: „Seniore, fiindcă ați păstrat scrisorile pe care vi le-am trimis domniei voastre și lui don Galaor, pe când Frumosul Întunecat pleca de aici după ce a câștigat spada, iar domnișoara cu care venise toca împodobită cu flori, vă rog frumos să porunciți să fie aduse, pentru a se afla în chip lămurit că am știut dinainte toate câte aveau să se petreacă”. Regele a poruncit să fie aduse acele cărți și citite tuturor și toți și-au dat seama că cele ce se spuneau acolo se împliniseră întru totul; și mult s-au minunat de asta, dar și mai mult de marele curaj al regelui de a îndrăzni să pornească la luptă, în pofida unor vorbe atât de înspăimântătoare; și, tot acum, au înțeles cum fusese câștigată bătălia datorită celor trei lovituri date de Frumosul Întunecat: prima, când l-a doborât pe regele Cildadan la picioarele lui don Galaor; a doua, când l-a ucis pe acel prea puternic Sarmadan Leul; a treia, când i-a sărit regelui în ajutor împotriva lui Madanfabul, uriașul cel rău de la Turnul Roșu, ce îl purta pe rege sub braț spre corăbii, tăindu-i brațul din apropierea cotului și astfel, ucigându-l, și salvându-l pe rege. De asemenea, se împliniseră și cele spuse lui don Galaor, și anume că în mâinile celui ce avea să dea cele trei lovituri se va afla capul său. Asta se întâmplase când Amadis i-a ținut capul pe genunchi, crezându-l mort, pe când sosiseră domnișoarele ce îl luaseră cu ele. „Acum, însă – a zis Urganda –, vreau să vă spun câteva lucruri ce urmează să se întâmple în viitor, căci așa este rânduiala vremurilor”. Și a grăit astfel: „Se va da o bătălie între marele șarpe și puternicul leu, la care vor lua parte multe fiare sălbatice. Cu multă mânie și înverșunare se vor înfrunta și multe dintre ele își vor afla o moarte crudă. Va fi rănită marea vulpe romană de gheara puternicului leu și cumplit va fi jupuită de blană, ceea ce mare îngrijorare și mâhnire va pricinui marelui șarpe. Și atunci se va ivi între ei oaia cea blândă cu lână neagră care, cu marea ei supunere și dezmierdări drăgăstoase va îmblânzi crunta îndârjire din inimile lor neînduplecate și îi va despărți pe unii de ceilalți. Dar, pe dată vor coborî lupii înfometați din munții sălbatici împotriva marelui șarpe și, învins de aceștia, va fi întemnițat cu toate animalele sale într-o peșteră. Iar blândul inorog își va apropia botul de urechea puternicului leu și cu mugetele sale îl va face să se trezească din somnul adânc și, însoțit de câteva din fiarele sale sălbatice, să pornească în grabă mare în ajutorul marelui 422

șarpe; și îl va afla mușcat și sfâșiat de colții lupilor înfometați, așa că mult sânge îi va curge, scăldându-i solzii tari; leul îl va smulge din gurile lor turbate și toți lupii vor fi sfârtecați și zdrobiți, iar marele șarpe, după ce va reveni la viață, își va vărsa toată otrava din măruntaie și va îngădui ca blândul mosc, ce se va fi retras în codrul înfricoșător, înălțând mugete cucernice spre cer, să moaie ghearele ascuțite ale leului în otravă. Acum, viteazule rege, pune ca totul să se aștearnă pe hârtie, căci întocmai se vor petrece toate”. Regele a spus că așa va face, dar că, deocamdată, nu înțelege nimic din toate astea. „Dar va veni o vreme – a spus – când pentru toți vor fi limpezi”. Urganda s-a uitat la Amadis și, văzându-l gânditor, i-a spus: „Amadis, de ce te gândești la lucruri ce nu-ți sunt de niciun folos? Lasă asta și gândește-te la un târg pe care îl vei face, căci vei ajunge în pragul morții pentru viața altuia și îți vei da sângele pentru sângele altuia, iar de pe urma acestui târg tu vei fi cel ce suferă, iar altul va avea de câștigat; tu nu te vei alege decât cu supărarea și neputința de a-ți împlini dorințele, în vreme ce această frumoasă și nemiloasă spadă îți va sfârteca mădularele și trupul și vei fi atât de golit de sânge și în asemenea stare, încât, dacă jumătate din lume ar fi a ta, ai dărui-o pentru ca spada aceasta să se frângă ori să fie azvârlită pe fundul unui lac de unde nimeni să n-o mai scoată; și-acum, ai grijă ce vei face, că totul se va întâmpla întocmai”. Amadis, văzând că toți se uită la el, a spus, cu chipul zâmbitor, cum obișnuia: „Doamnă, datorită lucrurilor petrecute și anunțate de voi dinainte, putem crede că și acestea se vor împlini întocmai, dar cum eu sunt convins că sunt muritor și nu pot trăi mai mult decât e voia Domnului, mai mare mieste grija să duc la bun sfârșit așa cum se cuvine încercările mari și grele de pe urma cărora se dobândește faimă și glorie, decât să-mi apăr viața, așa că de ar fi să mă tem de lucruri înspăimântătoare, mai curând mă înfricoșează cele de acum, ce mi se pot întâmpla în fiecare zi, decât cele ascunse ce vor să vină”. Urganda a spus: „La fel de mare ar fi osteneala să golești marea de apă ori să alungi nemăsuratul curaj din inima voastră”. Apoi, i-a vorbit regelui: „Domnule, acum vreau să plec, dar amintiți-vă de câte v-am spus mai înainte, pentru că vreau să vă slujesc și vă doresc binele. Astupați-vă urechile la vorbele tuturor, dar mai cu seamă a acelora de la care veți auzi lucruri rele”. Apoi și-a luat rămas bun de la toți și, cu cei patru cavaleri, însoțitorii săi, s-a întors pe galeră, fără a dori să mai fie condusă și de alții; și de cum a ajuns în largul mării, corabia a fost înghițită de o negură de nepătruns.

423

• CAPITOLUL LXI • Cum, pe când regele Lisuarte se sfătuia cu cavalerii săi să pornească împotriva insulei din Lacul care fierbe, ca să-i elibereze din temniță pe regele Arban de Norgales și pe Angriote de Estravaus, a sosit pe mare o tânără urieșiță, care i-a spus regelui, de față cu regina și întreaga curte, că dacă Amadis se luptă cu Ardan Canileul și îl învinge pe acesta, insula va fi a regelui și i se vor da și captivii pe care dorește atât de mult să-i elibereze; dar dacă Amadis va fi învins, nu le va mai rămâne alta decât să îngăduie să fie dus Madasimei capul acestuia La câteva zile după plecarea Urgandei, cum ați auzit, pe când regele se plimba în afara cetății vorbind cu cavalerii săi despre călătoria pe care voia s-o facă spre Insula Mongaza, din Lacul care fierbe, ca să-i scape din temniță pe regele Arban de Norgales și pe Angriote de Estravaus, au văzut pe mare o corabie ce se apropia de portul orașului, cu gândul să acosteze; așa că a pornit de-ndată într-acolo, să vadă cine sosește. Când a ajuns regele, o barcă în care se aflau o domnișoară și doi scutieri se apropia deja de țărm și, cum a atins uscatul, domnișoara s-a ridicat de jos și a întrebat dacă regele Lisuarte se află pe-acolo. I s-a răspuns că regele este acolo, dar toți s-au minunat foarte de cât de înaltă e, că nu se afla cavaler în toată curtea să nu fie mai mic decât ea cu o palmă bună; și totul la ea, chipul, mâinile, picioarele erau pe potriva înălțimii, dar era destul de frumoasă și bogat înveșmântată; aceasta i-a spus regelui: „Seniore, aduc o solie pe care aș vrea, dacă binevoiți, să o rostesc de față cu regina”. „Așa să fie”, a spus regele. Și a pornit spre palat urmat de domnișoară. Ajunsă în fața reginei și a tuturor cavalerilor și doamnelor de la curte, domnișoara a întrebat dacă se află acolo Amadis de Gaula, cel ce mai înainte se numise Frumosul Întunecat. El i-a răspuns: „Bună domnișoară, eu sunt acela”. Ea l-a privit cu o căutătură rea și a spus: „Se prea poate, dar acum se va vedea dacă sunteți atât de viteaz pe cât sunteți lăudat”. Și a scos două înscrisuri cu peceți de aur pe care le-a dat una regelui și alta reginei, unde se spunea a cui solie o aduce. 424

Regele a grăit astfel: „Domnișoară, spuneți ce doriți, căci vă ascultăm”. Domnișoara a spus: „Seniore, Gromadaza, urieșița de la Lacul care fierbe, cu preafrumoasa Madasima și Ardan Canileul cel temut, ce se află cu ele pentru a le ocroti, au aflat că vreți să porniți spre ținutul lor pentru a-i cuceri; și fiindcă aceasta nu se va putea face fără mari pierderi de vieți omenești, vă trimit vorbă că pun acest ținut drept preț al unei lupte și anume, între Ardan Canileul și Amadis de Gaula; dacă Ardan îl va învinge ori îl va ucide, pământul va rămâne în puterea vechilor stăpâni și îl veți lăsa să ducă la Lacul care fierbe capul lui Amadis; dacă va fi învins sau omorât, tot ținutul va fi al vostru, seniore, iar regele Arban de Norgales și Angriote de Estravaus, ce se află în temniță, vor fi eliberați și aduși pe dată aici; iar dacă Amadis ține la ei atât de mult pe cât socotesc ei și vrea să li se împlinească speranța pe care și-au pus-o în el, să primească lupta pentru a-i salva pe cei doi prieteni ai săi; de va fi învins ori ucis, prietenii săi vor rămâne în puterea lui Ardan Canileul, iar de nu primește lupta, li se vor tăia capetele în fața lui”. „Bună domnișoară – a spus Amadis –, dacă primesc lupta, cum poate fi regele sigur că ceilalți vor face tot ce făgăduiesc?” „Vă spun pe dată – a răspuns ea. Frumoasa Madasima împreună cu douăsprezece domnișoare se vor înfățișa reginei ca ostatice și, de va fi călcată învoiala, le veți tăia capetele; iar vouă nu vă cer nicio chezășie, ci doar să-mi făgăduiți că, dacă veți fi ucis, ne veți lăsa să ducem capul vostru la Lacul care fierbe și nimeni nu se va împotrivi. Ba mai mult chiar, se vor înfățișa ca ostateci ai regelui Lisuarte regele Andanguel, bătrânul uriaș, cu cei doi fii ai săi și nouă cavaleri, care sunt stăpâni peste cetățile, castelele și captivii din insulă”. Amadis a spus: „Dacă toți aceștia pe care i-ați numit vor fi ostatecii regelui și ai reginei, mi se pare bună chezășia. Dar răspunsul meu nu-l veți primi, dacă nu îmi promiteți că veți sta la masă cu mine și cu acești doi scutieri ce au venit cu domnia voastră”. „Dar de ce mă poftiți? – a întrebat ea. Nu încercați să mă îmblânziți, că toată osteneala ar fi zadarnică, fiindcă eu vă urăsc de moarte”. „Bună domnișoară – a răspuns Amadis –, asta mă mâhnește, pentru că eu țin la voi și vreau să vă cinstesc pe cât îmi stă în puteri, dar dacă vreți un răspuns, făgăduiți-mi ceea ce v-am cerut”. Domnișoara a spus: „Vă făgăduiesc, mai mult ca să înlăturăm orice piedică decât fiindcă așa doresc, și ca să îmi dați răspunsul așteptat”. Amadis a spus: „Bună domnișoară, socotesc că e un lucru bun să-mi primejduiesc viața pentru acești doi prieteni și pentru a spori pământurile stăpânite de rege, așa că primesc lupta, în numele Domnului; deci să vină cei ce vor fi ostateci”. „Într-adevăr – a spus domnișoara –, acum ați răspuns așa cum doream, dar aș vrea ca regele să promită că nu vă va ajuta niciodată împotriva rudelor lui Famongomadan, dacă vă veți călca vorba”. „E de prisos asemenea făgăduială 425

– a spus Amadis –, fiindcă regele n-ar ține în preajma sa pe cineva care nu spune adevărul; iar acum, să mergem să mâncăm, că s-a făcut timpul de masă”. „Vin – a răspuns ea – mai bucuroasă decât gândeam; și dacă regele e așa de drept cum spuneți, mă socotesc mulțumită”; apoi le-a spus regelui și reginei: „Mâine vor fi aici Madasima cu domnișoarele ei și cavalerii, pentru a rămâne ostatecii voștri. Ardan Canileul ar vrea ca lupta să aibă loc de-ndată, dar trebuie să chezășuiți voi pentru toți de la curte, în afară de Amadis, al cărui cap îl va lua cu el”. Don Bruneo de Bonamar, care se afla acolo la ceasul acela, a spus: „Domniță, uneori socotești să iei capul cuiva și îl pierzi pe al tău; și foarte curând s-ar putea să i se întâmple asta lui Ardan Canileul”. Amadis l-a rugat să tacă, dar domnișoara l-a întrebat pe Bruneo: „Cine sunteți voi de răspundeți în numele lui Amadis?” „Sunt un cavaler care ar lua parte la luptă cu mare plăcere, dacă Ardan Canileul ar vrea să-și mai aducă un tovarăș”. Ea a răspuns: „La această înfruntare nu puteți lua parte, dar dacă doriți atât de mult să vă bateți, o să vă înștiințez când veți putea lupta cu fratele meu, care îi este dușman de moarte lui Amadis, pe cât îi sunteți voi prieten și, așa cum îl cunosc, cred că vă va învăța minte să mai vorbiți în numele lui Amadis”. „Bună domnișoară – a spus don Bruneo –, dacă fratele vostru e așa cum spuneți, va fi într-adevăr nevoit să împlinească ceea ce, inimoasă și înverșunată, ați promis că va face; așa că iată gajul meu că primesc lupta”; și i-a întins regelui pelerina sa; domnișoara și-a scos de pe cap o împletitură de argint și i-a spus regelui: „Domnule, iată gajul meu, ca semn că ceea ce am spus se va adeveri”. Regele a luat gajurile, fără nicio plăcere, căci era destul de îngrijorat de lupta dintre Amadis și Ardan Canileul, ce era atât de viteaz și de temut de toți în întreaga lume, că de patru ani nu mai întâlnise un cavaler care, cunoscându-l, să îndrăznească să se lupte cu el. După aceasta, Amadis s-a dus acasă la el împreună cu domnișoara aceea, lucru pe care n-ar fi trebuit să-l facă nici pentru cel mai frumos castel al tatălui său, și, ca să-i arate cât mai multă cinste, a poftit-o împreună cu cei doi scutieri într-o încăpere unde Gandalin îi păstra toate armele și cele trebuincioase luptei. Domnișoara, privind în jur, a văzut spada lui Amadis, care i s-a părut foarte ciudată, și le-a spus scutierilor săi și celorlalți ce se mai aflau acolo să iasă afară și să o lase nițel singură; aceștia, crezând că vrea să facă unul din acele lucruri firești de care nimeni nu e scutit, au lăsato singură; ea a închis ușa și a scos spada, aranjând teaca și cingătoarea în așa fel, încât să nu se vadă că lipsește, și a vârât-o sub o pelerină largă și mare; apoi, deschizând ușa, i-a chemat pe scutieri și, ascunzând spada sub pelerina unuia, i-a poruncit să o ducă pe furiș la barcă și a spus: „Du-te să-mi aduci pocalul meu”. Toți au crezut că scutierul a plecat după pocal, iar acesta i-a 426

împlinit porunca. Tocmai atunci au intrat în încăpere Amadis și Branfil și, după ce au poftit-o să se așeze într-un jilț, Amadis i-a spus: „Domnișoară, spuneți-ne, de binevoiți, când va veni mâine Madasima?” „Înainte de ceasul prânzului – a răspuns ea. Dar de ce întrebați?” „Pentru că am vrea, bună domnișoară – a spus el –, să-i ieșim în întâmpinare, să-i împlinim toate dorințele și să o slujim, căci dacă am supărat-o, voi căuta să-mi îndrept greșeala în toate câte va porunci”. „Dacă domnia voastră nu vă luați vorba înapoi – a spus ea – și Ardan Canileul a rămas la fel cum a fost de când a îmbrăcat prima oară armura, ca să vă îndreptați greșeala va trebui să-i dați capul vostru, căci altceva din partea voastră nu poate prețui prea mult pentru ea”. „De asta mă voi feri pe cât voi putea, dar de va voi altceva de la mine, o voi face din inimă, pentru a-i dobândi iertarea; ar trebui să mă străduiesc, însă, și pentru iertare din partea domniei voastre, pe care o doresc încă mai mult”. Apoi Amadis a plecat și l-a lăsat pe Enil cu un slujitor să-i aducă bucatele; ea, însă, era atât de grăbită să plece, că tare o mai necăjeau multele mâncăruri, așa că, de cum s-a strâns masa, s-a ridicat și i-a zis lui Enil: „Cavalere, spuneți-i lui Amadis că plec și să știe că tot ce a făcut pentru mine a fost în van”. „Așa să mă ajute Dumnezeu – a spus Enil –, dacă nu cred și eu că, după cum vă e firea, tot ce face omul pentru plăcerea voastră e zadarnic”. „Oricine ar fi omul acela – a răspuns ea –, nu-mi plăceți defel și el cu atât mai puțin”. „Iar eu socot – a spus Enil – că nici el, nici eu, nici altcineva nu poate fi încântat de o domnișoară atât de necuviincioasă ca domnia voastră”. Cu aceste vorbe, urieșița a plecat și s-a dus pe corabie veselă foarte pentru că avea spada și le-a povestit lui Ardan Canileul și Madasimei cum dusese mesajul și că lupta fusese hotărâtă, regele chezășuind că vor putea pleca în voie după aceea. Ardan Canileul i-a mulțumit mult pentru tot ce făcuse și, apoi, i-a spus Madasimei: „Doamna mea, să nu mă socotiți adevărat cavaler dacă nu veți pleca de-aici cu toată cinstea cuvenită, stăpână pe ținutul vostru, iar dacă nu vă voi da capul lui Amadis mai repede ca un om, oricât de iute ar fi, să străbată o jumătate de leghe, să nu-mi dăruiți dragostea voastră”. Ea a tăcut și n-a spus nicio vorbă, fiindcă, deși dorea să se răzbune pe cel ce îi ucisese tatăl și fratele, pentru nimic în lume nu se vedea alături de Ardan Canileul, fiindcă ea era frumoasă și de stirpe aleasă, pe când el era slut, pocit și afurisit cum nu se mai văzuse, și nu venise cu el fiindcă așa voise ea, ci trimisă de mama ei care, pentru că Ardan Canileul îi apăra ținutul și ca acesta să răzbune moartea soțului ei, i-o făgăduise pe Madasima de soție, o dată cu tot ținutul. Și fiindcă Ardan Canileul a fost un cavaler vestit în toată lumea, acoperit de glorie pentru faptele șale de arme, 427

povestitorul vrea să vă istorisească de unde era de felul lui, cum arăta la chip și la trup și altele despre el. Aflați că acest Ardan era de felul lui din ținutul ce se numește Canileu, din stirpe de uriași, căci în ținutul acesta sunt mai mulți uriași decât oriunde în alt loc; dar nu era deosebit de mare la trup, ci doar mai înalt decât toți ceilalți oameni ce nu sunt uriași; avea brațele groase, spatele lat și gâtul vânjos, pieptul umflat și de formă pătrată, iar picioarele și mâinile pe potriva înălțimii; chipul îi era lătăreț și turtit ca botul unui câine și i se spunea Canileul și din pricina acestei asemănări; avea nasul teșit și lat și peste tot avea niște negi negri și mari, presărați pe față, pe mâini și pe gât; avea o căutătură fioroasă, ca privirea unui leu, buzele groase și răsfrânte, iar părul și barba atât de crețe, că de-abia le putea pieptăna; avea treizeci și cinci de ani și de la douăzeci și cinci nu mai întâlnise cavaler ori uriaș, oricât de puternic ar fi fost, care să-l poată înfrânge în luptă dreaptă ori în alte întreceri vitejești; era îndrăzneț foarte și cântărea atât de mult, încât cu greu găsea un cal care să-l poarte. Aceasta era înfățișarea cavalerului; când Ardan Canileul i-a făgăduit frumoasei Madasima, așa cum ați auzit, capul lui Amadis, urieșița cea tânără i-a spus: „Domnule, pe bună dreptate trebuie să ne punem mari speranțe în această luptă, de vreme ce soarta se arată a fi de partea voastră și potrivnică dușmanului vostru, căci iată, vă aduc prețuita lui spadă, pe care am pus mâna fără greutate, spre norocul vostru și ghinionul lui”. Și, înmânându-i spada, i-a istorisit cum o luase. Ardan a primit-o și a spus: „Vă sunt adânc recunoscător pentru acest dar, mai mult pentru chipul în care l-ați obținut decât pentru că m-aș teme să înfrunt un cavaler”. Apoi a poruncit să se aducă de pe corabie mai multe corturi și să fie înălțate într-o luncă ce se afla în apropierea cetății, unde s-au dus cu toții, cu caii și armele lui Ardan Canileul, urmând ca, a doua zi, să se înfățișeze regelui Lisuarte și reginei Brisena, soția sa. Ardan era tare bucuros că fusese hotărâtă lupta, din două pricini: pe de o parte, fiindcă socotea că îi va lua capul lui Amadis, atât de vestit în lumea întreagă și că astfel toată gloria lui se va revărsa asupra sa; pe de alta, fiindcă prin moartea lui Amadis o câștiga pe frumoasa Madasima, pe care o iubea foarte și asta îl făcea să fie tare mândru și înfoiat, fără să se teamă de nicio primejdie. Și așa stăteau ei în corturi, așteptând solia regelui, în vreme ce Amadis se afla în încăperile sale împreună cu mulți cavaleri de neam mare ce locuiau împreună cu el, care, cu toții, se temeau tare de acea luptă, căci o socoteau foarte primejdioasă și erau îngrijorați să nu-l piardă; în timpul acesta, au sosit Agrajes, don Florestan, Galvanes fără de Țară și Guilan Gânditorul, ce nu știau nimic despre toate acestea, fiindcă fusese plecați la vânătoare în 428

pădure; și când au auzit că fusese hotărâtă lupta, tare s-au mâhnit că nu se dădea între mai mulți cavaleri, căci ar fi putut lua parte și ei; dar cel mai supărat era Guilan, care auzise spunându-se de mai multe ori că acest Ardan Canileul este mai puternic și mai curajos în luptă decât oricine pe lume și suferea cumplit, gândind că Amadis nu-l va putea înfrânge cu niciun chip într-o luptă unul contra celuilalt și tare ar fi dorit să fie alături de Amadis, dacă Ardan ar fi vrut să lupte alături de încă un cavaler; don Florestan, care era roșu de furie, a spus: „Așa să mă ajute Dumnezeu, domnule și frate al meu, dacă voi mă prețuiți ca pe un cavaler și mă iubiți, de vreme ce nu v-ați amintit de mine, făcându-mă să cred că nu merit să fiu alături de voi, căci în asemenea primejdii mă socotiți un străin”. Tot supărați erau și Agrajes și don Galvanes. „Domnilor – a spus Amadis –, nu vă plângeți, nu vă supărați și nu mă învinuiți pe mine pentru toate astea, fiindcă mi s-a cerut doar mie singur să lupt, iar pricina sunt tot eu, așa că nu puteam și nici nu s-ar fi cuvenit să răspund altfel decât mi se ceruse, fără să dau dovadă de slăbiciune, căci de ar fi fost altminteri, cu cine m-aș fi ajutat dacă nu cu domniile voastre? Căci curajul vostru îmi dă putere când sunt în primejdie”. Cu aceste vorbe Amadis s-a dezvinovățit în fața cavalerilor și, apoi, le-a spus: „Ar fi bine ca mâine să pornim călări, mai înainte de a ieși regele, și să o întâmpinăm pe Madasima, care este atât de prețuită de toți cei ce o cunosc”. Și-așa și-au petrecut toată seara, tăifăsuind despre lucruri plăcute, iar când s-a făcut dimineață, îmbrăcați în straie strălucitoare, după ce au ascultat liturghia, au încălecat pe cai și au pornit în întâmpinarea Madasimei; împreună cu Amadis au mai venit Bruneo de Bonamar și fratele lui, Branfil, precum și Enil, care era un cavaler chipeș și arătos, cu inima veselă, foarte iubit și prețuit de toată lumea pentru purtarea aleasă și curajul său; astfel că erau opt cu toții când au ajuns aproape de corturi și i-au văzut venind pe Madasima, Ardan și suita lor; Madasima, al cărei cal îl ducea de dârlogi Ardan, purta straie cernite, în semn de doliu după tatăl și fratele ei, dar era atât de frumoasă, încât, chiar și așa, toți se minunau de nespusa ei frumusețe; domnișoarele ce o însoțeau purtau, de asemenea, vestminte negre; împreună cu ei mai veneau uriașul cel bătrân cu fiii săi și cei nouă cavaleri ce aveau să fie ostateci; cei opt cavaleri au salutat cu adânci plecăciuni, iar Madasima le-a răspuns tot așa și, după câte se părea, cu multă bunăvoință. Amadis s-a apropiat de ea și i-a spus: „Doamnă, după cum vă arată înfățișarea, laudele ce vi se aduc sunt cu totul îndreptățite și oricine vă cunoaște și vă poate cinsti și sluji trebuie să se socoată fericit; cât despre mine, eu așa aș face în tot ce mi-ați porunci”. Lui Ardan, care îl privise și văzuse că e atât de frumos cum nu mai întâlnise pe nimeni până atunci, nu i429

a plăcut că Amadis stă de vorbă cu ea. Așa că i-a spus: „Cavalere, dați-vă la o parte și nu aveți neobrăzarea de-a vorbi celor pe care nu îi cunoașteți”. „Domnule – a răspuns Amadis –, de-asta am venit aici, ca să o cunoaștem pe această doamnă și să o slujim”. Ardan i-a zis disprețuitor: „Atunci, spunețimi cine sunteți și voi vedea de sunteți demn să slujiți o domniță de neam atât de mare”. „Oricine aș fi – a răspuns Amadis –, o voi sluji din inimă și, chiar de nu prețuiesc pe cât ar fi nevoie, tot nutresc această dorință; dar cum vreți să știți cine sunt, spuneți-mi domnia voastră cine sunteți, pentru a nu-l îndepărta de ea pe nedrept pe cel ce vrea din tot sufletul să-i împlinească poruncile”. Ardan Canileul l-a privit foarte mânios și i-a răspuns: „Eu sunt Ardan Canileul și, într-o singură zi, o pot sluji mai bine decât voi o viață întreagă, chiar de-ați prețui de două ori pe cât prețuiți”. „Se prea poate să fie așa – a spus Amadis –, dar eu știu foarte bine că nu o faceți din toată inima, așa cum o fac eu, după cum vă arată lipsa de măsură și privirea voastră rea; și fiindcă vreți să mă cunoașteți, aflați că eu sunt Amadis de Gaula, cel pe care l-ați chemat la luptă, și dacă i-am pricinuit supărare și mâhnire acestei doamne, săvârșind ceea ce n-aș fi putut să nu săvârșesc fără să mă acopăr de rușine, din toată inima îmi voi îndrepta greșeala, slujind-o cum dorește”. Ardan Canileul a spus: „Dacă veți avea îndrăzneala să vă țineți făgăduiala aceasta, supărarea ei va fi plătită de capul vostru, pe care i-l voi dărui”. „O astfel de plată nu e pe placul meu – a spus Amadis –, dar va primi o alta mai mare, ce o va bucura mai mult și anume, voi împiedica căsătoria voastră cu ea, căci nefiind atât de fără minte, nu pot îngădui unirea sluțeniei voastre cu frumusețea ei”. Madasima nu s-a supărat pentru vorbele astea, ba chiar a râs împreună cu domnișoarele sale, dar Ardan s-a mâniat atât de tare, încât tremura de furie și avea o căutătură atât de sălbatică și de înfricoșătoare, încât cei ce îl priveau, știind că nu îi pot sta alături în privința iscusinței și vitejiei, nu prea mai puneau mare preț pe forța și vitejia lui Amadis în comparație cu ale acestuia și credeau, neîndoios, că aceasta avea să fie ultima luptă a lui Amadis și ultima zi din viața lui. Și, așa cum ați auzit, s-au înfățișat cu toții regelui, și Ardan Canileul a spus: „Maiestate, iată cavalerii ce vor fi ostatecii voștri, pentru a chezășui făgăduiala domnișoarei trimisă de mine cu solie, dacă Amadis îndrăznește să-și țină, la rându-i, făgăduiala”. Amadis a făcut câțiva pași în față și a spus: „Seniore, iată-mă gata de luptă, chiar acum, fără zăbavă și vreau să se știe că, deși nu am avut acest gând, primesc lupta doar pentru a o împiedica pe Madasima de la o căsătorie atât de nepotrivită; dar vreau să fie aduși regele Arban de Norgales și Angriote de Estravaus și să li se facă dreptate, dacă voi învinge”. Ardan Canileul a 430

spus: „Voi porunci să fie aduși la locul unde se va desfășura lupta, și de vă voi tăia capul, voi pleca de aici cu ostatecii, cu Madasima și cu domnișoarele ei aflate în paza reginei; dar doresc ca Madasima să poată privi lupta și felul cum va fi răzbunată”. Și, așa cum ați auzit, frumoasa Madasima și domnișoarele ei au rămas ostatecele reginei, iar uriașul cel bătrân cu feciorii săi și cei nouă cavaleri, ostatecii regelui; Madasima, însă, i s-a înfățișat reginei cu atâta smerenie și cumințenie încât, cu toate că venirea ei însemna o mare primejdie pentru Amadis și toate doamnele erau mâhnite din pricina asta, multe dintre ele au fost încântate văzând-o și au primit-o cu multă cinste. Oriana și Mabilia, însă, văzând chipul sălbatic al lui Ardan Canileul, erau tare înfricoșate, cuprinse de o mare îngrijorare și durere și, retrase în odăile lor, au vărsat multe lacrimi, socotind că marea putere a lui Amadis nu e îndeajuns împotriva acelui diavol, și singura lor nădejde era în steaua lui norocoasă, care îl salvase adesea din mari primejdii și din împrejurări la fel de grele; căci, altminteri, slabe speranțe erau ca Amadis ori altcineva să-l învingă, deși Mabilia o îmbărbăta tot timpul pe Oriana și o mângâia. Cum lupta fusese hotărâtă pentru a doua zi, regele le-a poruncit arcașilor și arbaletierilor săi să împrejmuiască cu pari și lanțuri un loc ce se afla în fața palatului, ca nu cumva, din vina cailor, onoarea cavalerilor să fie știrbită în vreun fel; Oriana, văzând aceasta de la o fereastră și gândindu-se la primejdia ce se pregătea acolo pentru iubitul ei, s-a prăbușit aproape fără simțire în brațele Mabiliei. Regele s-a dus acasă la Amadis, unde se aflau mai mulți cavaleri, și le-a spus că regina, fiica lui, regina Briolanja și toate doamnele și domnișoarele urmau să meargă în seara aceea la capela palatului ca să se roage Domnului pentru cavalerul lor, și că de aceea voiește să-l ia cu el la palat, împreună cu Florestan, Agrajes, don Galvanes, Guilan și Enil, iar ceilalți să rămână acolo să se odihnească; apoi i-a spus lui Amadis să poruncească să i se ducă armele la capelă pentru că dorește ca, a doua zi, să-și îmbrace armura în fața Fecioarei Maria, care, împreună cu slăvitul ei fiu, să-l ocrotească. Așa că au plecat cu regele, iar Amadis i-a cerut lui Gandalin să-i ducă armele la capelă, după voia regelui; Gandalin a strâns toate armele ca să-i împlinească porunca și, negăsind spada în teacă, a fost așa de înspăimântat și de întristat, că mai curând și-ar fi dorit moartea, atât pentru că faptul se petrecea la vreme de mare primejdie, cât și fiindcă se gândea că asta ar putea fi un semn că pe stăpânul lui îl pândește moartea; așa că a pornit să caute spada peste tot, întrebându-i de ea pe toți ce ar fi putut ști ceva; dar cum nu i-a dat cu niciun chip de urmă, a vrut să se arunce de pe fereastră în mare și ar fi făcut-o, dacă nu i-ar fi venit în minte că astfel sufletul său va 431

ajunge în iad, așa că a pornit spre palatul regelui cu inima strânsă de îngrijorare și, chemându-l deoparte pe Amadis, i-a spus: „Stăpâne, tăiați-mi capul, fiindcă v-am trădat și, dacă nu o faceți voi, o să-mi iau singur viața”. Amadis i-a răspuns; „Ce nebunie mai e și asta, ori ce nenorocire te-a lovit?” „Stăpâne, – a spus el –, mai bine să fi fost nebun, ori să fi murit, decât să ne lovească asemenea nenorocire tocmai acum, căci, aflați că s-a pierdut spada, v-a fost furată din teacă”. Amadis i-a spus: „Și de-asta te vaieți? Credeam că ți s-a întâmplat ceva mai rău. Lasă, nu te mai frământa, că se va găsi o altă spadă cu care să mă ajute Dumnezeu, dacă asta îi e voia”. Și, cu toate că spusese aceste vorbe ca să-l încurajeze pe Gandalin, tare l-a mâhnit pierderea spadei, atât pentru că era una dintre cele mai bune din lume și multă trebuință îi făcea la vremea aceea, cât și pentru că o câștigase prin puterea dragostei pentru doamna lui, căci, privind-o și amintindu-și de doamna lui, mare ușurare găsea pentru dorințele sale pământești când se afla departe de ea; apoi i-a spus lui Gandalin să nu vorbească nimănui despre asta, să-i aducă teaca și să afle de la regină dacă poate să-i dea vechea lui spadă pe care don Guilan o adusese la palat împreună cu celelalte arme ale sale; în sfârșit, să încerce să o vadă pe doamna sa, Oriana, și să o roage din partea lui ca, atunci când el și Ardan vor intra pe câmpul de luptă, ea săși găsească un asemenea loc, încât să o poată vedea, căci chipul ei îl va face să fie învingător în această înfruntare și în orice altă încercare, oricât de grele ar fi. Gandalin a plecat să îndeplinească poruncile stăpânului său; regina a poruncit să i se dea spada, dar regina Briolanja și Olinda, văzându-l, l-au întrebat: „Ah, Gandalin! Ce gândești că va face stăpânul tău cu diavolul acela?” El le-a răspuns râzând: „Doamnelor, aceasta nu e prima primejdie pe care o înfruntă stăpânul meu și așa cum Dumnezeu l-a apărat până acum, așa îl va apăra și de data asta; și așa cum i-a învins pe alții, mai înfricoșători și nespus de primejdioși, întru slava lui, așa se va întâmpla și acum”. „Așa să dea Dumnezeu”, au spus ele. Apoi, Gandalin s-a dus la Mabilia și i-a spus să-i transmită Orianei rugămintea stăpânului său, după care s-a întors la capelă, unde lăsase armele, și i-a spus stăpânului său că împlinise totul după voia lui, ceea ce tare l-a bucurat pe Amadis și s-a simțit plin de curaj știind că doamna sa se va afla într-un loc unde o va putea vedea. Apoi, îndepărtânduse cu regele de ceilalți cavaleri, i-a zis: „Seniore, vreau să vă spun că mi-am pierdut spada și am aflat de-abia acum; nu mi-a mai rămas decât teaca”. Regele s-a mâhnit foarte din pricina asta și a grăit astfel: „Cu toate că făgăduisem și spusesem că nu-mi voi da niciodată spada vreunui cavaler pentru o înfruntare cu alt cavaler, la curtea mea, o să v-o dau domniei voastre, în amintirea luptelor în care v-ați pus spada în slujba mea”. „Seniore 432

– a spus Amadis –, fie ca Domnul să nu vrea ca eu, care trebuie să duc mai departe și să întăresc vorba voastră, să fiu pricina călcării ei, după ce v-ați legat în fața atâtor nobili bărbați”. Regelui i s-au umplut ochii de lacrimi și a spus: „Întotdeauna ați fost apărătorul dreptății și al cinstei, dar ce veți face fără acea spadă atât de bună?” „O am aici – a spus el – pe cea cu care am fost aruncat în mare, adusă de Guilan și păstrată la palat din porunca reginei. Cu ea și cu rugăciunile voastre înălțate cerului, prețuite de întreaga lume, mă voi putea ajuta”. Și a băgat spada în teaca celeilalte și spada a intrat bine, deși era ceva mai mică. Regelui i-a plăcut ce a făcut Amadis, pentru că teaca aceasta, datorită însușirilor acelor oase de șarpe din care era făcută, avea să îl apere de căldură și de frig, dar cât despre spadă, aceasta era tare departe de strășnicia celeilalte. Și așa le-a trecut ziua aceea, până s-a făcut vremea de culcare, când toți cavalerii de care ați auzit s-au strâns înarmați în jurul palatului; Ardan, însă, să știți că toată noaptea i-a pus pe oamenii săi să scoată chiote, să joace și să danseze în corturi, să cânte la tot soiul de instrumente, și, după fiecare cântec, toți rosteau cu glas tare: „Veniți, zori, veniți, zori, și aduceți ziua cea luminoasă pentru ca Ardan să-și împlinească făgăduiala făcută Madasimei”. Dar soarta le-a fost potrivnică și lucrurile s-au petrecut altfel decât gândiseră ei. Amadis a dormit în noaptea aceea în odaia regelui, dar somnul nu i-a fost odihnitor, căci îndată după miezul nopții s-a trezit și, fără să spună nimic, s-a dus la paraclis și, trezindu-l pe capelan, s-a spovedit acestuia, mărturisinduși toate păcatele; și au rămas amândoi să înalțe rugi în fața altarului Fecioarei Maria, rugând-o să îl ocrotească pe Amadis în acea luptă; când s-au ivit zorile, regele și cavalerii de care v-am vorbit s-au sculat și au ascultat liturghia; apoi, cavaleri foarte iscusiți în asemenea treburi i-au pus armura lui Amadis; dar mai înainte de a-i așeza platoșa, a sosit Mabilia și i-a petrecut pe după gât niște moaște ferecate în aur, spunându-i că mama ei, regina, i le trimisese prin domnișoara din Danemarca, dar nu acesta era adevărul, căci moaștele i le dăruise regina Elisena lui Amadis când aflase că e fiul ei, iar el i le dăduse Orianei când o salvase din mâinile lui Arcalaus și a celor ce o răpiseră. După ce a fost îmbrăcat în armură, lui Amadis i s-a adus un frumos armăsar, pe care Corisanda i-l trimisese, împreună cu alte daruri, iubitului ei, don Florestan; acesta îi purta lancea, don Guilan scutul, iar don Bruneo coiful; regele mergea pe un cal vânjos, cu un baston în mână, și toată lumea de la curte și din cetate se adunase în jurul acelui loc să vadă lupta; doamnele și domnișoarele stăteau la ferestre, frumoasa Oriana și Mabilia la 433

o fereastră a odăii lor, iar Briolanja, Madasima și alte prințese o însoțeau pe regină. Când Amadis s-a apropiat de câmpul de luptă, slujitorii au dat la o parte lanțul și el a intrat înăuntru; apoi și-a luat armele și, mai înainte de a-și pune coiful, a privit-o pe doamna sa, Oriana, și s-a simțit atât de plin de curaj, încât i se părea că nu e pe lume nimic mai puternic, care să îl poată apăra. Apoi au intrat pe câmpul de luptă judecătorii ce trebuiau să hotărască de partea cui e victoria; unul era bunul bătrân don Grumedan, care era tare priceput la aceste treburi, altul, don Cuadragante, acum vasal al regelui, și al treilea, Brandoibas. După ei a sosit Ardan Canileul, cu o armură frumoasă și călare pe un cal mare, cu lorica din zale foarte groase, iar scutul și coiful dintr-un oțel atât de alb și de curat, de părea oglindă; era încins cu neprețuita spadă a lui Amadis, furată de urieșiță, și își legăna atât de tare o lance groasă, de părea că vrea să o frângă; așa cum ați auzit și-a făcut intrarea pe câmpul de luptă. Oriana, văzându-l astfel, a spus îngrijorată foarte: „Ah, prietene, cât de năprasnică și înfricoșătoare îmi văd moartea, dacă nu mă ajută Dumnezeu în marea lui milă”. „Doamnă – a spus Mabilia –, lăsați gândurile acestea și arătați-vă veselă, căci astfel îi dați curaj prietenului vostru.” Don Grumedan l-a condus pe Amadis la un capăt al terenului, iar Brandoibas pe Ardan Canileul la celălalt capăt, față în față; don Cuadragante se afla la mijloc și avea în mână o trâmbiță la sunetul căreia urma să înceapă lupta. Amadis, care o privea pe doamna sa, a spus cu glas tare: „Ce face Cuadragante, de ce nu sună trâmbița?” Cuadragante a sunat chiar atunci din trâmbiță și cavalerii s-au năpustit, în goana mare a cailor, unul spre celălalt, și s-au izbit cu lăncile în scuturi atât de sălbatic, încât acestea s-au frânt de îndată, iar cavalerii s-au ciocnit unul de altul, astfel că armăsarul lui Ardan Canileul a căzut, frângându-și grumazul, și a murit pe loc, iar cel al lui Amadis și-a rupt șira spinării și nu s-a mai putut scula de jos; Amadis, cu inima lui nespus de vitează, s-a ridicat iute, deși cu multă greutate, pentru că o bucată de lance îi pătrunsese prin scut și prin mâneca loricei, dar fără să-l rănească, și, smulgând-o, a pus mâna pe spadă și a pornit asupra lui Ardan Canileul, ce se ridicase cu multă trudă și își îndrepta coiful; văzându-l pe Amadis, a pus și el mâna pe spadă și au prins să se pălească atât de năprasnic, că nu era om să-i vadă și să nu se înspăimânte; și loviturile lor erau atât de puternice și iuți, că ieșeau scântei când spadele se izbeau de coifuri și părea că acestea le-au luat foc; dar asta se întâmpla mai cu seamă cu scutul lui Ardan Canileul, care era de oțel și, cum loviturile date de Amadis erau grele, părea că scutul și brațul celuilalt se mistuie în flăcări; dar armura lui solidă îi apăra trupul de lovituri, ceea ce era tare rău pentru Amadis, fiindcă armura lui nu era atât de groasă și Ardan avea una din cele 434

mai bune spade din lume și, astfel, nu era lovitură care să-l atingă și să nu-i sfârtece armura în bucăți; cu toate că spada lui Amadis nu reușea să sfârtece defel armura lui Ardan Canileul, care era foarte solidă, lorica din zale groase și rezistente tot i se rupsese în mai bine de zece locuri și de peste tot îi țâșnea mult sânge; la ceasul acesta, lui Amadis cel mai de folos îi era marea ușurință cu care se mișca și astfel izbutea să se ferească de mai toate loviturile, deși Ardan cunoștea bine meșteșugul armelor și era tare priceput în lupta cu spada. Și s-au luptat ei cu înverșunare, după cum ați auzit, dându-și năprasnice și sălbatice lovituri unul altuia și strângându-se în brațe cu dușmănie, până către ceasurile după-amiezii; Ardan Canileul era tare înspăimântat, pentru că niciodată până atunci nu întâlnise un cavaler atât de puternic și nici vreun uriaș atât de neînfricat care să țină piept vitejiei sale vreme așa de îndelungată; și ceea ce îl făcea să se teamă cel mai mult era faptul că adversarul lui părea mai sprinten și mai plin de forță decât la început, pe când el era ostenit, vlăguit și plin de sânge. Atunci Madasima și-a dat seama că Ardan Canileul nu își va ține făgăduiala cum că îl va învinge pe Amadis în mai puțin timp decât străbați jumătate de leghe, ceea ce nu o întrista și n-ar fi întristat-o nici dacă Ardan Canileul și-ar fi pierdut capul, pentru că era atât de mândră, încât mai bine și-ar fi pierdut toate pământurile, decât să se vadă unită prin căsătorie cu un asemenea bărbat. Cavalerii își dădeau lovituri puternice și grele, alegându-și locurile unde izbitura pricinuia cât mai mult rău, și fiecare se străduia să grăbească moartea celuilalt, iar dacă Amadis ar fi avut o armură la fel de solidă pe cât era de iute și de neostenit, celălalt nu i-ar mai fi putut ține piept, dar așa, trebuia să se zbată și să trudească, fiindcă avea de-a face cu un cavaler foarte puternic și nemilos în luptă. Amadis avea toată armura ruptă, scutul ferfeniță și multe răni din care îi curgea sânge din belșug. Când Oriana l-a văzut astfel, nemaiputând îndura chinul în suflet, a plecat de la fereastră tare îngrijorată și, așezându-se pe jos, a prins să se zgârie pe față cu mâinile, socotind că iubitul ei Amadis e în pragul morții. Mabilia, văzând-o ce face, adânc s-a mai mâhnit și a pus-o să se întoarcă la fereastră, arătându-se supărată foarte și spunându-i că, în asemenea clipe de primejdie, nu trebuie să-l părăsească pe iubitul ei, așa că, neputându-l vedea atât de zdrobit, s-a așezat cu spatele la fereastră, pentru ca el, privindu-i prea frumoasele plete să prindă și mai multă putere și curaj. Cam pe la vremea aceasta, Brandoibas, care era unul dintre judecători, a spus: „Tare rău îmi pare de Amadis când văd în ce stare îi e armura și scutul”. „Și mie îmi pare tare rău – a spus Grumedan –, când văd în ce stare 435

este.” „Domnilor – a spus Cuadragante –, eu îl cunosc pe Amadis de când mam luptat cu el și e atât de viteaz și înfocat, că parcă întotdeauna i se îndoiesc puterile și socot că e cel mai curajos cavaler din câți am văzut, pentru că știe să se înfrunte și nu-și pierde forțele, iar acum îl văd în deplină putere, ceea ce nu se întâmplă cu Ardan Canileul care, mai curând, s-a muiat; și dacă e să-i dăuneze ceva lui Amadis, e doar îndârjirea cu care luptă, că de s-ar mai înfrâna, l-ar purta după sine pe adversarul lui și, cum acesta e foarte greoi, l-ar obosi. Dar înflăcărarea lui prea mare nu îi îngăduie să stea locului.” Oriana și Mabilia, auzind aceste vorbe, s-au simțit foarte îmbărbătate. Amadis, care o văzuse pe doamna lui plecând de la fereastră și nu mai privise într-acolo, și-a zis că plecase îndurerată de soarta lui, și s-a năpustit plin de furie asupra lui Ardan Canileul, strângând bine spada în mână, și i-a dat o asemenea lovitură în coif, încât i l-a înfundat și l-a pus cu un genunchi în pământ, dar cum lovitura fusese zdravănă și coiful era tare, spada i s-a rupt în trei bucăți și el a rămas în mână cu partea cea mai scurtă. Atunci l-a cuprins o spaimă de moarte, așa cum i-a cuprins pe toți câți îl priveau. Ardan Canileul, văzând aceasta, s-a îndepărtat de el, și-a trecut scutul pe braț și, înălțând spada, a scos un chiot pe care l-au auzit toți și i-a strigat lui Amadis: „Privește minunata spadă pe care ai câștigat-o întru pieirea ta. Uită-te bine la ea, căci aceasta este, și de tăișul ei vei muri”; apoi a strigat în gura mare: „Veniți, ieșiți la fereastră, doamnă Madasima, și veți vedea ce frumos vă răzbun, și cum, datorită vitejiei mele, v-am câștigat așa cum nimeni dintre prietenii voștri n-o vor mai putea face”. Auzind aceasta, Madasima s-a întristat foarte și, aruncându-se la picioarele reginei, i-a cerut să aibă milă și să o apere de el, ceea ce se putea face cu multă dreptate, fiindcă Ardan îi făgăduise să-l învingă și să-l ucidă pe Amadis în mai puțină vreme decât străbate un om jumătate de leghe și, de își calcă cuvântul, să nu îi dăruiască niciodată dragostea ei, ori, după cum putea vedea și ea, trecuseră mai bine de patru ceasuri peste timpul hotărât; regina i-a răspuns: „Am ascultat ce mi-ați spus și voi face așa cum e drept”. Amadis, văzându-se cu armura făcută bucăți și fără spadă, și-a amintit ce îi spusese Urganda, și anume că ar da jumătate din lume, de ar fi a sa, pentru ca spada lui să fie azvârlită într-un lac; apoi a privit spre fereastra unde se afla Oriana și văzând-o cu spatele a înțeles că pricina e soarta lui vitregă. Și a prins atât de mult curaj, încât nu și-a mai precupețit viața, vrând mai curând să moară decât să nu încerce totul, și s-a îndreptat spre Ardan Canileul ca și cum ar fi vrut să-l atace; Ardan și-a ridicat spada și l-a așteptat să se apropie ca să-l izbească, dar Amadis s-a ferit și celălalt a lovit în gol; Amadis s-a lipit repede de el, încât celălalt n-a mai putut folosi spada și apucându-i scutul de margine, a tras atât de tare că i l-a smuls de pe braț și cât pe ce să-l doboare 436

la pământ; apoi s-a dat înapoi, și-a pus scutul pe braț și a luat o bucată de lance care avea și vârf, ce se afla în fața lui, pornind iarăși contra lui Ardan, bine apărat de scut; Ardan, foarte mânios că își pierduse scutul, a pornit spre el cu gândul să-l izbească în coif. Amadis a ridicat scutul și a oprit lovitura, dar, cu toate că scutul era foarte puternic și din oțel fin, spada celuilalt s-a înfipt în marginea sa mai bine de trei degete; Amadis l-a rănit cu bucata de lance în brațul drept, în apropierea mâinii, și i-a înfipt jumătate din vârful de fier între oase, așa că acesta și-a pierdut puterea și n-a mai putut să smulgă spada, iar Amadis a plecat cu ea împlântată în scut, ceea ce cât l-a bucurat și l-a mulțumit nu mai trebuie să întrebați ori să vă spun; așa că, a aruncat cât mai departe bucata de lance și și-a scos spada din scut, mulțumindu-i adânc lui Dumnezeu pentru mila ce i-o arătase. Mabilia, care îl privea, i-a întins mâinile Orianei i a făcut-o să se întoarcă pentru a-l vedea pe iubitul ei scăpând atât de triumfător din marea primejdie în care se aflase cu puțin înainte. Amadis s-a îndreptat spre Ardan Canileul, care și-a pierdut pe dată curajul, văzându-și moartea cu ochii și, chibzuind că n-are unde să se ascundă, nici cum să scape, a vrut să-i ia scutul lui Amadis, așa cum i-l luase acesta lui, dar Amadis, văzându-l aproape de el, i-a dat o lovitură în umărul stâng în așa fel, încât i-a retezat armura și o parte din carne și din os; celălalt, văzând că nu mai are forță în braț, a luat-o la fugă pe câmpul de luptă, înspăimântat foarte de spadă, dar Amadis nu-l slăbea defel și, când l-a văzut ostenit și fără suflare, l-a apucat de coif atât de zdravăn, încât Ardan s-a prăbușit la picioarele lui și el a rămas cu coiful în mână; apoi a îngenuncheat pe trupul lui și i-a tăiat capul, spre marea bucurie a tuturor, dar mai cu osebire a regelui Arban de Norgales și-a lui Angriote de Estravaus, ce multe chinuri și dureri înduraseră când îl văzuseră pe Amadis în primejdia de care ați auzit. După aceasta, Amadis a luat capul și l-a azvârlit afară de pe câmpul de luptă, iar trupul l-a târât până la o stâncă de unde l-a aruncat în mare; apoi și-a curățat spada de sânge și a vârât-o în teacă; regele a poruncit de îndată să i se dea un cal, pe care, plin de răni și pierzând mult sânge, Amadis s-a îndreptat spre casa sa, însoțit de mulți cavaleri; dar mai înainte a pus să fie eliberați din cumplita captivitate regele Arban din Norgales și Angriote de Estravaus, pe care i-a luat cu el; pe regele Arban de Norgales l-a condus la regina Brisena, mătușa sa, ce trimisese după el, iar pe credinciosul său prieten, Angriote, l-a oprit în cămara sa, unde au fost oblojiți amândoi, Amadis de rănile sale, ce multe erau, iar Angriote de urmele bicelor și de celelalte răni din vremea temniței. Acolo au fost vizitați cu multă dragoste de cavalerii, doamnele și domnișoarele de la curte, iar Amadis și de verișoara sa Mabilia, ce îi aducea 437

acel adevărat leac cu care inima sa să poată alunga celelalte suferințe mai mici și, prinzând puteri, să-i dăruiască sănătatea atât de trebuincioasă liniștei sale.

438

• CAPITOLUL LXII • Cum s-a desfășurat lupta între don Bruneo de Bonamar și Madaman Pizmașul, fratele urieșiței celei tinere, și despre cum s-au ridicat împotriva lui Amadis, împinși de invidie, cavalerii prieteni cu el, pricină pentru care Amadis a plecat de la curtea regelui Lisuarte După ce s-a sfârșit lupta dintre Amadis și Ardan Canileul, cum ați auzit, chiar a doua zi, don Bruneo de Bonamar i s-a înfățișat regelui împreună cu mai mulți cavaleri viteji ce îl iubeau și îl prețuiau foarte mult, unde a găsit-o pe tânăra urieșiță spunându-i regelui că fratele ei este gata de luptă și așteaptă ca regele să-l cheme pe cel cu care avea să se înfrunte; și chiar dacă răzbunarea sa nu va fi pe potriva morții viteazului Ardan Canileul și nu poate face mai mult decât acest neînsemnat lucru pentru el, tot vor fi, întrun fel, mângâiați. Don Bruneo, fără să răspundă acestor vorbe smintite, a spus doar că vrea ca lupta să aibă loc de-ndată. Așa că, pe loc au fost îmbrăcați și unul și celălalt în armuri și au intrat pe câmpul de luptă, însoțiți fiecare de prietenii lor, măcar că deosebirea era mare, căci împreună cu don Bruneo au venit mulți cavaleri vestiți, pe când cu Madaman Pizmașul, căci acesta îi era numele, au venit doar trei cavaleri din suita lui, ce îi purtau armele; și de cum i-au așezat judecătorii la locul hotărât pentru fiecare, și-au îndemnat caii și au pornit unul contra celuilalt în cea mai mare goană, așa că de la prima înfruntare și-au făcut lăncile țăndări. Madaman a fost aruncat din șa, iar scutul lui don Bruneo a fost străpuns de o bucată de lance ce îi făcuse o mică rană în piept; dar când și-a întors calul, l-a văzut pe celălalt cu spada în mână, gata să se apere, și l-a auzit spunându-i: „Don Bruneo, dacă nu vrei să-ți pierzi calul, descalecă, ori lasă-mă să-l încalec pe-al meu”. „Voi face nu numai asta – a răspuns don Bruneo –, ci tot ce poftești.” Madaman, gândind că va putea lupta mai bine pe jos decât călare, pentru că el era uriaș, iar celălalt mititel, a spus: „Dacă mă lași să hotărăsc eu, descalecă și ne vom lupta așa”. Don Bruneo s-a tras într-o parte și a descălecat, după care au prins să se lupte sălbatic, astfel că, în scurtă vreme, armurile li se rupseseră în multe locuri, trupurile li se umpluseră de răni din care curgea sânge din belșug, iar scuturile le atârnau ferfenițite pe brațe și țăndări din ele erau presărate pe jos; și pe când se aflau în această strașnică încleștare, cum ați auzit, s-a petrecut un lucru ciudat, de unde se vede că animalele știu 439

rosturile stăpânilor, căci armăsarii lor, ce rămăseseră singuri pe câmpul de luptă, apropiindu-se unul de celălalt, au încins o luptă între ei, mușcându-se și lovindu-se cu copitele cu atâta înverșunare și dușmănie, că toată lumea se minuna nespus; și lupta a durat atât de mult, încât calul lui Madaman, nemaiputând îndura, a dat bir cu fugiții din fața celuilalt și, speriat foarte, a sărit peste lanțurile ce împrejmuiau câmpul de luptă, ceea ce a fost socotit un semn bun pentru cei ce doreau să învingă don Bruneo; aceștia, fiind iarăși atenți la înfruntarea cavalerilor, au văzut cum don Bruneo își copleșește adversarul cu lovituri puternice și crunte, până ce acesta s-a dat înapoi și a spus: „Don Bruneo, de ce te grăbești? Oare nu e ziua destul de lungă? Mai stai oleacă și să ne tragem sufletul, că de te uiți la armură și la sângele ce îți curge din răni vei vedea câtă nevoie ai”. „Madaman – i-a răspuns don Bruneo –, dacă lupta dintre noi ar fi alta, purtată nu cu dușmănie atât de mare, aș fi plin de bună cuviință și de răbdare, dar după câtă trufie ai arătat până acum, ceea ce îmi ceri ar fi pricină de știrbire a faimei și vitejiei tale, așa că, nu pentru a-ți face un bine ci pentru ca, învingându-te să dobândesc și mai multă glorie, nu vreau să-ți dau prilejul de a-ți arăta slăbiciunea; deci ferește-te, că nu te voi lăsa să te odihnești.” Și s-au năpustit unul asupra celuilalt ca mai înainte, dar n-a trecut mult timp și don Bruneo, arătându-și marea putere și vitejia ce îi umplea inima, îl încolțise atât de tare pe Madaman, încât acesta nu mai făcea alta decât să se apere și să se ferească de lovituri, dar cum nu mai putea face față, s-a tot dat înapoi cât mai mult, spre mare, socotind că acolo, printre stânci, s-ar putea apăra, dar văzând hăul adânc și înspăimântător, s-a oprit și, don Bruneo, care îl urmărea, l-a ajuns din urmă și s-a apropiat atât de mult de el, încât acesta nu se mai putea apăra; atunci l-a lovit cu scutul și l-a împins cu mâinile cu atâta forță, încât l-a prăvălit de sus și s-a făcut fărâme mai înainte de a ajunge în apă. După care don Bruneo a îngenuncheat și i-a mulțumit Domnului pentru marele său ajutor. Când Matalesa, domnișoara din neamul urieșesc, a văzut aceasta, a intrat pe câmpul de luptă în cea mai mare goană și a urcat cu trudă pe stânca aceea, de unde a văzut cum valurile mării purtau de colo până colo sângele și rămășițele fratelui ei; atunci, luând spada fratelui ei ce căzuse pe jos, a spus: „Aici, unde s-a vărsat sângele unchiului meu Ardan Canileul și cel al fratelui meu, vreau să se verse și al meu, pentru ca sufletul meu să fie alături de ale lor, unde se vor fi aflând”. Și, împlântându-și spada în trup, s-a lăsat să se prăvălească de pe stâncă și s-a zdrobit de țancuri. Sfârșindu-se totul în felul acesta, don Bruneo și-a încălecat calul și, lăudat îndelung de rege și de toți câți se aflau acolo, însoțit de mulți dintre ei, a pornit spre casa lui Amadis unde, într-un pat bogat așezat lângă patul 440

acestuia și al lui Angriote a fost lecuit de răni împreună cu ei. Acolo veneau să îi vadă foarte adesea, atât cavalerii cât și doamnele și domnișoarele de la curte, ca să le treacă timpul mai ușor și mai plăcut; regina Briolanja, însă; văzând că rănile lui Amadis nu se lecuiesc degrabă, cu încuviințarea sa, a plecat spre regatul ei; dar mai înainte a vrut să vadă minunile de pe Insula Ferecată și să treacă prin încercarea încăperii vrăjite, și l-a luat pe Enil cu ea ca să-i arate totul, făgăduindu-i Orianei să-i dea vești despre toate câte va afla acolo și i se vor întâmpla, așa cum vă vom povesti mai departe. Și-acum, din cele ce vă vom istorisi, veți putea vedea cât de puțin folositoare este puterea minții omenești, când înaltul stăpân, dându-ne frâu liber, luându-și mâna de pe noi, îndepărtându-și harul de la noi, îngăduie ca judecata oamenilor să rămână în deplina lor putere și, astfel, vă veți da seama dacă marile state, mărețele regate pot fi câștigate și cârmuite cu înțelepciune și sârguința muritorilor, ori dacă, lipsite de harul divin, sunt de ajuns pentru a le apăra nemăsurata trufie, marea lăcomie și mulțimile înarmate. Ați auzit cum regele Lisuarte, pe când era un tânăr prinț, neavând alte bogății decât armele, calul și puțini servitori, umblând în căutarea aventurilor, ca orice cavaler rătăcitor, a ajuns în regatul Danemarcei; soarta a vrut ca domnița Brisena, fiica regelui de acolo, ce era prețuită și cerută de soție de multe capete încoronate și oameni de vază, pentru marea ei frumusețe și nemăsurata-i virtute, dar care îi respinsese pe toți, să se îndrăgostească nespus de acest prinț și, dintre toți, pe el să-l aleagă de bărbat. Aceasta a fost prima întâmplare norocoasă din viața lui și, între cele pământești, trebuie socotită una dintre cele mai minunate. Dar soarta, nemulțumită doar cu asta, cu voia atotputernicului, a făcut ca Falangris, fratele său, Regele Marii Britanii să părăsească această viață fără a lăsa vreun moștenitor, așa că prințul lipsit de avere a ajuns, fără nicio piedică, rege, și nu ca toți regii din vremea sa, ce se mulțumeau doar cu regatele și supușii lor, ci a cucerit și a stăpânit și alte regate, astfel că la curtea lui veneau feciori de regi, de principi de seamă și de duci, printre care și cei trei frați, Amadis, don Galaor și don Florestan, împreună cu mulți alții de mare vază, iar strălucirea lui era socotită mai presus decât a tuturor celorlalți împărați și regi ai lumii; și dacă fusese nițel întunecată de făgăduiala făcută viclenei domnișoare, pricină pentru care fusese luat captiv de Arcalaus, fapta sa trebuie pusă, mai curând, pe seama inimii sale viteze decât a lipsei de înțelepciune, pentru că, în vremea aceea, curajul nemăsurat și faima în luptă erau în floare mai cu osebire la regi, principi și mari seniori decât la oamenii mai de jos. Ca la greci și la troieni, cum aflăm din istoriile străvechi. Ce-am mai putea spune despre măreția acestui puternic rege? La curtea sa s441

au petrecut aventuri ciudate, ce s-au sfârșit întru marea sa glorie, după ce în întreaga lume, multă vreme, nu se găsise nimeni să le ducă la bun sfârșit; și nu avem motiv să dăm uitării nici sfârșitul acelei dureroase și înspăimântătoare bătălii cu regele Cildadan, în care atâția uriași nespus de puternici și cumpliți, atâția cavaleri viteji din neamul lui și alții de neam foarte mare, vestiți în toată lumea pentru curajul și virtutea lor și a lui, au pierit; apoi, la scurtă vreme, acel Ardan Canileul, curajos și faimos, ce străbătuse tot pământul fără a afla vreodată măcar patru cavaleri să-i țină piept, a fost învins și ucis de un singur cavaler, tot la curtea acestui rege. Și-atunci, să spunem că aceste întâmplări norocoase au făcut ca acest rege să fie așa cum era, foarte darnic, foarte omenos, foarte deschis și curajos? Desigur, așa s-ar putea spune, dacă ar fi știut să-și cârmuiască viața și n-ar fi stricat și prăpădit totul dintr-o pricină neînsemnată, așa cum veți auzi dendată; prin urmare, ar fi să credem că atunci când cineva are parte numai de noroc, dar judecata și înțelepciunea nu-i sunt de ajuns pentru a-l păstra, nu lui i se datorează totul, ci acelui atotputernic domn din ceruri, care trimite norocul cui îi place, în chip atât de tainic, că ar fi o nemăsurată nebunie din partea noastră să încercăm să aflăm. Aflați acum că, la curtea acestui rege Lisuarte, trăiau doi cavaleri bătrâni, care îl slujiseră multă vreme pe regele Falangris, fratele lui, astfel că, mai mult în amintirea acelor vremuri de demult când îl slujiseră, decât pentru însușirile și priceperea lor, bucurânduse și de vârsta lor înaintată, făceau parte din sfatul regelui Lisuarte; unul se numea Brocadan și celălalt Gandandel. Acest Gandandel avea doi feciori, ce erau socotiți cavaleri iscusiți înaintea venirii lui Amadis, a fraților lui și a celor din neamul lor, dar nespusa vitejie și putere a acestora din urmă făcuseră să fie uitată faima acelor doi cavaleri, fapt pentru care Gandandel, tatăl lor, cu inima tare mâhnită, atât a chibzuit în fel și chip încât, fără frică de Dumnezeu și nesocotind credința datorată regelui, stăpânul său, și nici cinstirea și faptele bune de care se bucurase din partea lui Amadis și a celor din neamul său, a vrut, pentru binele și folosul lui, să jertfească binele tuturor, deși dator era să se gândească mai întâi la acesta, urzind și punând la cale în sufletul lui negru o trădare josnică, după cum vă vom povesti. Într-o zi, stând de vorbă cu regele, Gandandel i-a spus: „Seniore, trebuie neapărat pentru binele vostru și al meu, să mă ascultați între patru ochi, căci de multe zile mă stăpânesc să nu vă vorbesc, gândind că lucrurile se vor îndrepta în alt chip; și recunosc că m-am făcut vinovat pentru asta, dar acum, fiindcă răul e tot mai mare pe zi ce trece, trebuie să mă ascultați”. Auzind aceasta, regele a vrut să afle despre ce e vorba și, luându-l cu el, au intrat în odaia sa, unde nu se mai afla nimeni altcineva, și i-a zis: „Acum, spuneți-mi ce doriți”. Gandandel a spus: „Stăpâne, întotdeauna am avut 442

curajul să-mi păstrez sufletul și cinstea curate și să nu fac rău nimănui, deși aș fi putut, slavă Domnului; așa că mă simt cu cugetul foarte împăcat și judecata mea nu e întunecată de patimă, pentru a vă putea sfătui fără nicio piedică, întru binele domniei voastre; iar voi, seniore, faceți ceea ce veți crede că e mai bine, și fiindcă socot că aș greși față de Dumnezeu și de voi dacă aș tăcea, am hotărât să vă spun următoarele: știți prea bine, domnule, că, de multă vreme încoace, mereu au avut loc mari neînțelegeri între regatul Gaulei și cel al Marii Britanii și că, de fapt, acel regat trebuia să ni se supună nouă, recunoscându-vă drept suzeran, așa cum fac toți vecinii noștri; și aceasta este o dorință ce nu se va împlini până ce totul nu se va sfârși așa cum trebuie. Acum, însă, văd că Amadis, care nu e doar de fel din Gaula, ci și nobil de seamă al stirpei sale, a pătruns în regatul vostru și se bucură de atâta putere și dragoste în rândul supușilor voștri, încât nimic nu pare mai firesc decât să-i stea în putință să pună mâna pe țară, ca un moștenitor de drept. E adevărat că eu n-am avut parte niciodată decât de cinstire și de bucurii din partea acestui cavaler, a fraților și rudelor sale, pentru care le rămân îndatorat cu propria-mi persoană, cu fiii și averea mea; dar cum voi sunteți stăpânul meu și rege de drept, așa să mă ajute Dumnezeu dacă nu trebuie să pun cel mai mic interes al vostru înaintea intereselor lui și alor mele, căci, altminteri, în grea vină aș cădea pe lumea asta, iar pe lumea cealaltă sufletul mi s-ar zvârcoli în iad. Așa că, domnule, acum că v-am spus ceea ce eram dator să vă spun, descărcându-mă față de voi cum se cuvine, porunciți din vreme îndreptarea acestor lucruri, mai înainte ca întârzierea să facă și mai mare primejdia, căci potrivit măreției voastre puteți trăi în cea mai mare cinstire și tihnă cu supușii voștri în loc să vă primejduiți regatul datorită unor străini, dușmani ai locuitorilor acestei țări, chiar dacă, acum, lucrurile par a se înfățișa altfel”. Regele i-a răspuns fără să se fi tulburat defel de vorbele lui: „Acești cavaleri m-au slujit atât de bine, întru cinstea și folosul meu, încât nu pot gândi despre ei decât de bine”. „Seniore – a spus Gandandel –, acesta e cel de pe urmă semn după care trebuie să vă conduceți, pentru că dacă nu v -ar fi slujit cu credință, v-ați fi păzit de ei ca de niște dușmani, dar slujitorii credincioși își ascund și își tăinuiesc viclenia până când, în cele din urmă, adevărul iese la iveală, cum v-am spus.” Și așa cum auziți s-a sfârșit sfatul celor doi, fiindcă regele n-a mai răspuns nimic. Dar Gandandel acesta s-a dus de îndată să vorbească și cu celălalt, ce se numea Brocadan și era cumnatul lui, tot atât de negru la suflet ca el; și, istorisindu-i toate câte vorbise cu regele, l-a pus să îi spună același lucru; astfel că, datorită vorbelor unuia și celuilalt, totul întru binele regatului, regele s-a simțit cuprins de o mare supărare pe cei ce nu gândeau decât la a443

l sluji, uitând marea primejdie din care îl salvase don Galaor când se afla captiv, în puterea celor zece cavaleri ai lui Arcalaus, și cealaltă, din care a fost scăpat de Amadis, pe vremea când se numea Frumosul Întunecat, atunci când Madanfabul, uriașul cel cumplit de la Turnul Roșu, îl smulsese din șa și îl purta sub braț, căci cu multă dreptate se poate spune că, de fiecare dată, iau fost redate viața și toate regatele sale. Oh, regi, oh, mari seniori ce cârmuiți lumea, cât de bine vi se potrivește această pildă pentru ca, amintindu-vă de ea, să vă împărtășiți tainele unor oameni cu cugetul curat, de bună credință, care să vă sfătuiască fără viclenie și răutate nu numai întru slujirea voastră, ci și întru mântuirea voastră, îndepărtându-i de lângă voi pe cei asemeni lui Brocadan și Gandandel și pe alții ca ei, care trăiesc la curțile voastre chibzuind și trudind ca, prin nenumărate lingușeli și vorbe tăinuite și înșelătoare, să vă îndepărteze de la dreapta slujire a Domnului, ai cărui servitori sunteți, numai pentru ca ei și fiii lor să dobândească glorie și câștiguri, așa cum au făcut acești nemernici. Priviți-vă pe voi înșivă și aveți grijă că cei ce stăpânesc mari regate au de dat o lungă și dreaptă socoteală acelui Dumnezeu care le-a dat stăpânirea și dacă nu veți face astfel, pentru toată slava, cârmuirea și multele plăceri pe care le-ați avut în această lume, pe lumea cealaltă, unde veți trăi veșnic, sufletele voastre vor fi sfâșiate și chinuite de multe frământări și dureri și nu veți suferi doar atunci, ci chiar în veacul acesta, când gloria și faima sunt atât de prețuite de voi și sufletele voastre trudesc atât de mult pentru a le apăra, veți fi vestejiți precum a fost acest rege Lisuarte care a dat mai multă crezare vorbelor celor ce știu să urzească mârșăvii decât celor văzute cu propriii lui ochi, spre marea daună și rușine a curții sale, fără să mai poată îndrepta ceva câte zile a mai avut. Și chiar dacă de aici încolo soarta i-a mai dăruit câteva victorii, a fost pentru ca, prăbușindu-l cât mai de sus, sufletul să-i fie chinuit de frământări și dureri și mai mari. Și, întorcându-ne la istoria noastră, aflați că vorbele acelea au avut atâta înrâurire asupra regelui, încât marea și nemăsurata lui dragoste, întemeiată și cât se poate de îndreptățită, pentru Amadis și rudele sale, cu multă nedreptate nu numai că s-a răcit, dar s-a preschimbat în asemenea ură, încât fără să mai chibzuiască ori să asculte vreun sfat, nu știa cum să-i vadă mai repede plecați de la el, așa că, pe dată a încetat să mai vină să-l vadă și să stea de vorbă cu Amadis, rănit în patul lui, așa cum obișnuia, trecând, uneori, prin dreptul casei sale fără să-și amintească de starea sa și fără să-i mai caute pe cavalerii ce îi țineau tovărășie; aceștia, văzând purtarea atât de nouă și de ciudată a regelui, tare s-au mai minunat și, de câteva ori, au vorbit despre asta de față cu Amadis. El însă, socotind că regele are gânduri la fel de curate ca ale lui, și-a zis că pricina sunt nenumăratele treburi ale 444

regatului și asta o spunea celor ce bănuiau altceva, și, mai cu seamă, marelui și credinciosului său prieten Angriote de Estravaus, ce se arăta mai mâhnit decât toți de această schimbare. Stând lucrurile așa cum ați auzit, regele Lisuarte a poruncit să fie chemați Madasima și domnișoarele sale, uriașul cel bătrân cu feciorii lui și cei nouă cavaleri ținuți ca ostateci, și le-a spus că dacă nu îi dau pe dată Insula Mongaza, așa cum le fusese învoiala, le va tăia capetele. Auzind aceasta, Madasima, speriată foarte, a început să plângă și lacrimile îi curgeau șiroaie din ochi, și mare îi era spaima, căci socotea că, de îi va da regelui acel ținut, va rămâne o dezmoștenită, iar de nu, o așteaptă o moarte cumplită, așa că, neștiind ce să răspundă, tremura din tot trupul. Dar Andaguel, uriașul cel bătrân, i-a spus regelui că dacă îi îngăduie să plece cu câțiva oameni, îi făgăduiește să îi predea insula ori să vină înapoi ca ostatic. Regele s-a învoit și i-a dat câțiva oameni, iar uriașul a plecat de îndată, în vreme ce Madasima s-a întors în captivitate însoțită de mulți cavaleri, printre care și don Galvanes fără de Țară care, văzând cum Madasimei i se preling lacrimile pe prea-frumosu-i chip, nu numai că și-a simțit inima copleșită de milă, ci, renunțând la libertatea lui de până atunci, căci nicio femeie din câte întâlnise nu îl înrobise, pe loc, fără să-și dea seama cum și în ce chip, a fost atât de fermecat și subjugat de dânsa, încât fără să mai stea pe gânduri și să zăbovească, a stat de vorbă cu Madasima între patru ochi și, deschizându-și inima, i-a spus că dacă vrea să se mărite cu el, ar găsi un mijloc de a-i salva viața și de a rămâne stăpână pe ținutul ei. Madasima, care aflase de vitejia acestui cavaler și despre obârșia sa aleasă, a încuviințat tot ce îi ceruse și, îngenunchind în fața lui, a vrut să-i sărute mâinile drept mulțumire. Don Galvanes, sigur acum de iubirea lui, simțea cum flăcările aprinse în inima sa sunt tot mai puternice; și chinul era cu atât mai mare, cu cât atâta vreme scăpase de o asemenea bătălie, și, după puține zile, ca să ducă la împlinire ce făgăduise, a intrat în odaia lui Amadis și le-a spus lui și lui Agrajes, nepotul său, toată taina inimii sale, încunoștințându-i că dacă nu îl vor ajuta, avea să-și piardă viața. Ei, uimiți de o asemenea întâmplare neașteptată la un om atât de departe cu mintea de asemenea lucruri și atât de potrivnice celor ale căror griji și gânduri depindeau de ele, i-au răspuns că datorită vitejiei sale și a marilor servicii aduse regelui Lisuarte, socotesc că totul va fi foarte ușor și că acesta i-o va da de soție pe Madasima cu tot ținutul ei, mai cu seamă dacă regele îi va fi suzeran și Galvanes va rămâne vasalul său; și că, de cum se va înzdrăveni, Amadis se va duce să vorbească despre acestea cu regele. În răstimpul acesta, acel zavistuitor de Gandandel venea adesea la Amadis, arătându-se plin de dragoste și, de câte ori vorbeau despre rege, 445

mereu îi spunea că i se pare că dragostea regelui pentru el se răcise tare și să aibă grijă să nu i se întâmple vreun necaz din pricina asta, căci asta l-ar mâhni nespus, fiindcă el și fiii lui îi sunt adânc îndatorați pentru tot binele cât îl făcuse pentru ei; dar oricât de multe și de viclene lucruri îi spunea, niciodată n-a reușit să trezească în Amadis vreo urmă de supărare ori de bănuială; el, însă, stăruia atât de mult, încât, în cele din urmă, Amadis i-a spus cam furios să nu mai vorbească despre asta, că și de-ar grăi toată lumea altminteri, nu poate crede că un om atât de înțelept și de drept ca regele ar putea avea ceva împotriva lui, care, ziua și noaptea, nu s-a gândit decât cum să-l slujească. La câteva zile după ce Amadis, Angriote de Estravaus și don Bruneo de Bonamar au putut să părăsească patul pentru că li se vindecaseră rănile, într-o dimineață, îmbrăcați în straie bogate, au pornit călare și, după ce au ascultat liturghia, s-au dus la palatul regelui, unde au fost primiți bine de toți, în afară de rege care, nici nu i-a privit, nici nu i-a întâmpinat așa cum obișnuia, lucru la care mulți au luat seama; dar Amadis n-a luat aminte la așa ceva, socotind că regele nu o făcuse cu rea-voință; însă zavistnicul de Gandandel, care era de față, l-a îmbrățișat pe Amadis râzând și a spus: „De câte ori îi zici omului adevărul, nu vrea să te creadă”. Amadis nu i-a răspuns nimic, dar celălalt, despărțindu-se de el și văzând că Angriote și don Bruneo erau tare necăjiți că fuseseră atât de rău primiți, s-a apropiat de rege și i-a spus încet, încât nimeni nu l-a auzit: „Vedeți, maiestate, ce urât vă privesc cavalerii aceia?” Regele a tăcut căci nu voia să-i răspundă nimic, iar Amadis, cu gânduri curate și fără să bănuiască nimic despre acea uneltire atât de mârșav ticluită, s-a apropiat de rege cu multă smerenie, împreună cu Galvanes și Agrajes, și i-a spus: „Seniore, dacă ne îngăduiți, am vrea să stăm de vorbă cu domnia voastră de față cu cine porunciți”. Regele i-a spus că îi vrea pe Gandandel și Brocadan. Asta l-a bucurat pe Amadis, pentru că, în sufletul lui, îi socotea prieteni de nădejde. Așa că au ieșit cu toții în grădină, unde regele s-a așezat la umbra unor copaci și ceilalți în jurul lui, iar Amadis i-a spus: „Maiestate, n-am avut norocul să vă slujesc atât de mult pe cât dorește inima mea, și cu toate că știu că nu merit, îndrăznesc să vă cer un lucru ce vă va aduce folos și pe care, făcându-l, veți da dovadă de chibzuință și dreptate”. „Într-adevăr – a spus Gandandel –, dacă e așa, înseamnă că cereți un lucru frumos și e bine ca regele să știe ce doriți”. „Domnule – a spus Amadis –, ceea ce vrem să vă cerem eu, Agrajes și don Galvanes, care, de asemenea, v-au slujit, este să i-o dați de soție pe Madasima lui don Galvanes, cu Insula Mongaza cu tot, iar ei să rămână vasalii voștri, și, în felul acesta îl răsplătiți pe Galvanes, care este de neam ales, dar nu stăpânește niciun ținut, 446

iar el vă va sluji cum se poate mai bine, dând dovadă, totodată, de milostenie față de Madasima, care a fost dezmoștenită de noi”. Auzind aceste vorbe, Brocadan și Gandandel se uitau la rege și îi făceau semne să nu încuviințeze, dar regele n-a răspuns o vreme, gândindu-se la marele curaj al lui Galvanes și cât de bine îl slujise și cum câștigase Amadis acel ținut, primejduindu-și viața atât de tare, și și-a dat seama că ceea ce îi ceruseră e drept și cinstit, dar cum mintea îi era întunecată, a răspuns ca un om care nu vrea să facă ce i se cere, zicând: „Nu e om cu judecată cel ce vrea un lucru pe care nu îl poate avea; asta o spun pentru voi, fiindcă ceea ce miați cerut i-am dăruit acum mai bine de cinci zile reginei, pentru fiica sa, Leonoreta”. Regele se gândise să răspundă astfel mai mult ca să găsească o scuză, căci nu acesta era adevărul. Gandandel și Brocadan au fost tare veseli auzind acest răspuns și îi făceau semne că răspunsese foarte bine; Agrajes, care avea o inimă nestăpânită, auzind acest răspuns atât de supărător și văzând cu câtă lipsă de curtenie se scuză în fața lor, n-a putut tăcea ci, dimpotrivă, a spus cu mare mânie: „Ne dați prea bine să înțelegem, seniore, că nu valorăm foarte mult prin noi înșine și, după cum ne sunt răsplătite serviciile, de puțin folos ne sunt; și, de-ar fi să mi se dea ascultare, ar trebui să ne schimbăm viața cu o alta”. „Nepoate – a spus don Galvanes –, serviciile în sine nu au prea multă putere când le faci pentru cei ce nu știu să-ți mulțumească; și de aceea oamenii trebuie să-și caute locul cel mai potrivit”. „Domnilor – a spus Amadis –, nu vă plângeți că regele nu ne dă ceea ce i-am cerut, pentru că a dăruit acest ținut altcuiva. Eu, însă, îl voi ruga să v-o dea pe Madasima și să păstreze ținutul ei, eu, dăruindu-vă Insula Ferecată, unde veți trăi cu ea până ce regele vă va dărui alt ținut”. Regele a spus: „Pe Madasima o țin ca ostatică până îmi va da ținutul, iar de nu, îi voi reteza capul”. Amadis a zis: „Domnule, socot că ar fi trebuit să ne răspundeți cu mai multă curtenie, dacă nu vă e cu supărare, și n-ați fi greșit dacă ne-ați fi recunoscut meritele mai cu dreptate”. „Dacă eu nu vă recunosc meritele îndeajuns – a răspuns regele –, e destul de mare lumea; porniți la drum și găsiți cine să vi le recunoască”. Oh, ce vorbe de neuitat! Căci până mai ieri puteam spune că acest cavaler, Amadis de Gaula, era atât de iubit de regele Lisuarte, atât de prețuit și de cinstit, încât acesta chibzuia că, avându-l pe el și pe frații săi, ar fi putut încerca să ajungă stăpânul lumii; și fusese atât de înduioșat la gândul primejdiei în care își pune viața când s-a hotărât lupta dintre el și Ardan Canileul, încât i se umpluseră ochii de lacrimi și, știind că buna spadă a lui Amadis se pierduse, în pofida jurământului sfânt făcut în fața întregii curții cum că nu-și va da spada nici unui cavaler, îl rugase și îl îndemnase să o primească! Ceea ce, de bună seamă, nu s-ar fi putut întâmpla, dacă nu l-ar fi iubit nespus, amintindu-și că datora marilor servicii 447

pe care i le adusese își salvase viața și regatul. Și acum, această mare dragoste, judecată și nemăsurata lui înțelepciune, adânca sa cunoaștere a vieții, în fața unor vorbe neîntemeiate, rostite de oameni nemernici și răufăcători, fără nicio dovadă pentru a fi date crezării, n-au fost de ajuns să împiedice ca toate acestea să fie ursite uitării și să se piardă în întuneric; și, după părerea mea, mare și însemnat lucru e faptul că nici armele dușmanilor, nici otrava neiertătoare nu pricinuiesc atâtea pagube și atâtea primejdii regilor și mai marilor lumii ca urechile, căci vorbele bune ori rele ce ajung la ele tulbură sufletele și călăuzesc gândurile cel mai mult să urmeze calea dreptății sau a necinstei, așa că, mari stăpânitori, cărora vă este dată atâta putere pe lumea aceasta încât să vă ajungă pentru a vă împlini poftele și dorințele, feriți-vă de cei răi, căci, de vreme ce se îngrijesc atât de puțin de ei înșiși și de sufletele lor, e de crezut, pe bună dreptate, că și mai puțin se vor îngriji de voi! Și, întorcându-ne la povestea noastră, când Amadis a auzit acest răspuns atât de nedrept și de jignitor din partea regelui, i-a spus acestuia: „Domnule, în mintea mea nu credeam, până acum, că se află pe lume alt rege ori mare senior care să recunoască mai cu dreptate decât domnia voastră toate cele bune dar, de vreme ce v-ați arătat atât de osebit și altminteri decât gândeam eu, după vorbele și poruncile voastre trebuie să ne căutăm alt rost de-acum”. „Faceți cum vă este voia – a spus regele –, că eu o împlinesc pe a mea”. Și s-a ridicat mânios, ducându-se să o întâlnească pe regină, însoțit de Brocadan și Gandandel, care îl lăuda că scăpase și se eliberase, astfel, de cei din partea cărora îl puteau aștepta mari primejdii; regele i-a spus reginei toate câte i se întâmplaseră cu Amadis și că, din pricina asta, e foarte vesel, dar ea i-a răspuns că veselia aceasta îi va aduce tristețe, pentru că, de când venise Amadis cu frații și rudele sale la curte, toate treburile îi merseseră din plin și averea îi sporise, fără ca din pricina vreunuia din ei să aibă un necaz; și că dacă motivul acestei plecări este doar judecata sa, înseamnă că tare împuținată îi e recunoștința ce le-o datorează, iar dacă se datorează sfatului altora stârnit de pizma nemăsurată, pricinuită de ei și de faptele lor bune, va fi păgubit nu numai acum, ci și în viitor, căci ceilalți, văzând cum este nesocotită și nerecunoscută măreția acelor cavaleri, ce meritau atâta cinstire și răsplată pentru marile lor servicii, punându-și slabe speranțe în faptele lor, ce nici pe departe nu le pot sta alături, vor pleca de la curtea lui pe bună dreptate, pentru a căuta un alt senior care să le cinstească mai mult meritele; dar regele i-a răspuns: „Să nu mai vorbim despre asta, că știu eu ce am de făcut, și să spuneți, așa cum am spus eu, că mi-ați cerut ținutul acela pentru Leonoreta și că vi l-am dat”. „Voi spune așa cum porunciți – a zis regina –, și deie Domnul să fie bine”, 448

Amadis s-a dus acasă la el mai supărat și mai mâhnit decât îl arăta chipul; aici a găsit mai mulți cavaleri viteji care locuiau întotdeauna sub acoperișul lui, dar n-a vrut să le spună nimic din câte se petrecuseră cu regele, până ce nu avea să-i vorbească doamnei sale, Oriana; așa că, luându-l deoparte pe Durin, i-a poruncit să-i apună din partea lui, Mabiliei, verișoara sa, că în noaptea aceea voiește neapărat să stea de vorbă cu Oriana, și să îl aștepte la vechea galerie din grădină, pe unde mai intrase din când în când. După aceasta, s-a întors la cavalerii săi, cu care a mâncat și a petrecut, așa cum făcuse și în celelalte zile, grăindu-le astfel: „Domnilor, vă rog mult ca mâine să fiți cu toții aici pentru că vreau să vă vorbesc despre un lucru foarte important”. „Așa vom face”, au răspuns ei. După ce s-a scurs toată ziua și s-a lăsat noaptea, după ce au cinat și lumea s-a dus la culcare, Amadis, luându-l cu sine pe Gandalin, s-a îndreptat spre grădină, unde a intrat prin acea galerie, cum mai făcuse și alte ori, și a pătruns în odaia Orianei, doamna sa, care îl aștepta cu tot atâta dragoste adevărată și credincioasă ca și dragostea lui, așa că s-au sărutat și s-au îmbrățișat îndelung, fără a pizmui pe nimeni din câți se iubesc cu adevărat, fiindcă socoteau că dragostea lor nu-și are pereche; apoi, întinși în pat, Oriana l-a întrebat de ce îi trimisese vorbă că trebuie să-i vorbească negreșit. El i-a răspuns: „Datorită unei întâmplări foarte ciudate, după mintea mea, petrecută între tatăl vostru și mine, Agrajes, vărul meu, și don Galvanes”. Și i-a povestit cum se petrecuse totul și cum, la sfârșit, regele i-a spus că lumea e destul de mare ca s-o străbată și să caute pe cineva care să le recunoască mai mult meritele. „Doamna mea – a continuat Amadis –, dacă aceasta e dorința lui, noi trebuie să ne supunem, căci, altminteri, întreaga glorie și faimă pe care le-am câștigat în numele minunatei voastre ființe, s-ar duce de râpă, astfel că nu s-ar mai afla cavaler la fel de disprețuit și rușinat ca mine, și, de aceea, doamnă, vă rog să nu îmi cereți să fac altfel, pentru că, așa cum vă aparțin vouă mai mult decât mie însumi, jignirea vă va atinge mai mult pe voi decât pe toți ceilalți, chiar dacă nu se știe că eu sunt cavalerul vostru, doamna mea, fiindcă sufletele noastre vor fi veșnic copleșite de o mare durere”. Auzind aceasta, Oriana, cu toate că i se rupea inima, și-a făcut cât mai mult curaj și i-a răspuns: „Iubitul meu adevărat, prea puțină dreptate aveți a vă plânge de tatăl meu, pentru că nu pe el, ci pe mine m-ați slujit, ascultându-mi porunca de a veni la curtea lui, și eu sunt cea care v-am răsplătit și vă voi răsplăti câte zile voi avea; și dacă i se poate aduce o vină tatălui meu, aceasta e doar că, neștiind că faceți totul la rugăciunea mea și crezând că îl slujiți pe el, v-a dat un răspuns atât de nesocotit; și cu toate că plecarea voastră va fi la fel de cumplită pentru mine ca atunci când inima ți se sfarmă în bucăți, punând mai sus judecata decât dorința și iubirea 449

nestăvilită pe care v-o port, mă învoiesc să faceți ceea ce îmi cereți, fiindcă, după câtă stăpânire am asupra voastră, îmi va sta în putere să îndrept lucrurile cum voi crede mai bine de cuviință, și pentru ca tatăl meu, pierzându-vă, să-și dea seama că tot ce îi rămâne va fi pentru el doar pricină de mari necazuri și de singurătate”. Amadis, când a auzit aceste vorbe, i-a sărutat îndelung mâinile și i-a spus: „Stăpâna și iubita mea adevărată, deși, până acum, am fost răsplătit de multe ori și cu prisosință de voi, căci trista mea inimă a scăpat de moarte și s-a întors la viață, aceasta trebuie socotită cea mai frumoasă răsplată, pentru că mare e deosebirea între cele legate de onoare și cele ale desfătărilor și plăcerilor”. Vorbind astfel despre aceste lucruri și despre altele, și-au petrecut noaptea, amestecând marea bucurie cu nenumărate lacrimi la gândul singurătății ce îi aștepta în viitor; când s-au apropiat zorii, Amadis s-a sculat și a plecat însoțit de mult iubita lui verișoară Mabilia și de domnișoara din Danemarca, pe care le-a rugat din tot sufletul să o îmbărbăteze pe Oriana, ele făgăduindu-i, cu lacrimi în ochi, că așa vor face; ajuns acasă la el, tot ce mai rămăsese din noapte și o parte din zi și-a petrecut-o dormind, dar când a venit timpul, s-a sculat din pat, căci toți cavalerii săi se strânseseră acolo; și după ce au ascultat liturghia dimpreună undeva afară din cetate, pe un câmp, călare pe cai, Amadis le-a grăit astfel: „Vă este bine cunoscut, bunii mei domni și cinstiți cavaleri că, după venirea mea din regatul Gaula în Marea Britanie și, apoi, a fraților și a prietenilor mei, curtea regelui Lisuarte a dobândit mai multă cinste și strălucire, ceea ce nu mai e nevoie să vă amintesc; cred doar că e drept să vă spun că atât domniile voastre cât și eu eram îndreptățiți să așteptăm o mare răsplată, dar, fie din pricina sorții schimbătoare, fie datorită unor răi sfetnici, ori poate fiindcă felul de a fi al regelui se va fi schimbat cu vârsta, l-am găsit cu totul altfel decât gândeam noi, căci, cerându-i regelui, Agrajes, don Galvanes și eu, drept răsplată pentru faptele noastre, pe Madasima pentru a se căsători cu don Galvanes, și ținutul ei, urmând ca ei să-i rămână vasali și regele să le fie stăpân, maiestatea sa, fără să țină seama de marele curaj al acestui cavaler, de obârșia sa foarte aleasă și de serviciile, pe care i le-a adus, nu numai că nu s-a învoit, dar ne-a dat un răspuns atât de jignitor și atât de nedrept, încât mi-e foarte greu că îl aflați de la mine, rostit fiind de gura unui om atât de drept și de înțelept la minte; dar cum n-am altă cale, căci lucrurile au ajuns unde au ajuns, aflați, domnilor, că la sfârșitul întâlnirii noastre, când noi i-am spus că nu ne recunoaște cum se cuvine serviciile aduse, ne-a răspuns că lumea e mare și n-avem decât s-o străbatem, să căutăm pe altcineva care să ne recunoască meritele mai mult decât dânsul. Așa că, după cum, în vreme de înțelegere și prietenie, i-am fost supuși și ascultători, tot astfel vrem, să fim în vreme de neînțelegeri și dușmănie, 450

îndeplinind ceea ce el socoate că e bine să se facă. Și am chibzuit că e bine să o știți, pentru că nu ne privește doar pe noi singuri, ci pe voi toți”. Când cavalerii aceia au auzit cele spuse de Amadis, tare s-au mai minunat și, vorbind între ei, își ziceau că foarte prost vor fi răsplătite micile lor servicii, dacă cele mari aduse regelui de Amadis și frații săi fuseseră astfel date uitării și, pe dată, s-au simțit îndemnați, în sufletul lor, să nu-l mai slujească pe rege, ba dimpotrivă, pe cât le stătea în puteri, să i se pună de-a curmezișul. Angriote de Estravaus, care înțelegea să împartă cu Amadis binele și răul, a spus: „Domnii mei, eu îl cunosc pe rege de multă vreme și întotdeauna l-am știut cumpătat în toate cele și hotărând cu dreptate și cu mult temei, așa că nu pot crede și nici nu mă poate duce gândul că ceea ce a făcut cu Amadis și cu acești cavaleri se datorează firii și voinței lui, ci, mai degrabă, mă tem că niscaiva zavistioși l-au abătut de la dreapta judecată. Cu toate acestea, nu spun că regele nu a săvârșit o mare greșeală în bunătatea și marea lui virtute, dar ceea ce chibzuiesc eu cu adevărat este că, văzându-l în aceste zile vorbind cu Gandandel și Brocadan mai mult decât de obicei și știindu-i pe aceștia fățarnici și vicleni, dând uitării pe Dumnezeu și pe oameni și gândind numai cum să dobândească ei și fiii lor ceea ce faptele lor nemernice nu merită, dânșii l-au îndemnat pe rege să facă asta; și ca să vedeți cât este de dreaptă judecata lui Dumnezeu, îmi voi pune armura chiar acum și le voi spune că sunt răi și pizmași, că i-au trădat în chip josnic și fățarnic pe rege și pe Amadis și că vreau să mă lupt cu amândoi, iar dacă vârsta nu le-o îngăduie să-și trimită fiecare feciorii să lupte cu mine singur, ca să apere mârșăviile părinților lor”. Și, cum voia să plece, Amadis l-a oprit și i-a spus: „Bunul meu prieten Angriote, fie ca Domnul să nu vrea să vă primejduiți viața curajoasă și credincioasă pentru ceva ce nu știm cu siguranță”. El i-a răspuns: „Eu sunt sigur că e așa, pe cât îi cunosc de multă vreme, și dacă regele va voi să spună adevărul, știu că mie mi-l va spune”. Amadis a zis: „Dacă mă iubiți, nu vă mai îngrijiți de asta acum, pentru ca regele să nu se necăjească; și dacă cei de care vorbiți, arătându-se atât de prieteni cu mine, mi-au fost dușmani, pe lângă faptul că nu se vor putea ascunde mereu, își vor primi pedeapsa meritată de fățarnici și, când adevărul va ieși la lumină și va fi cunoscut, veți putea porni împotriva lor cu mai multă dreptate și temei; și credeți-mă că, atunci, nu vă voi sta în cale”. Angriote a răspuns: „Deși o fac împotriva voinței mele, vă ascult, fiindcă asta vă e dorința; dar mă voi înfrunta cu ei altă dată”. Atunci Amadis, întorcându-se spre cavaleri, le-a spus: „Domnilor, eu vreau să-mi iau rămas bun de la rege și de la regină, dacă vor încuviința să mă primească, și să plec în Insula Ferecată, iar cei ce doresc să vină cu mine, să trăim acolo împreună, pe lângă plăcere, ne vor face și o deosebită 451

cinste. Pentru că ținutul acela este plin de desfătări, îmbelșugat în toate, cu vânat mult și femei frumoase care, oriunde s-ar afla, sunt temei pentru cavaleri să fie voioși și mai mândri. Iar acolo am și multe averi neprețuite, de mare valoare, ce vor fi de ajuns pentru nevoile noastre; și vor veni să ne viziteze mulți oameni care ne cunosc și alții străini, bărbați și femei, ce vor avea nevoie de ajutorul nostru; și tot acolo ne vom întoarce ori de câte ori vom dori, să ne odihnim și să ne întremăm după muncile noastre. Și pe lângă asta, atât cât va trăi regele Perion, tatăl meu, cât și după aceea, ne vom putea bucura și de regatul Gaulei. Mica Bretanie, de la care am primit chiar acum carte de închinăciune, ca și în trecut, puteți s-o socotiți fără sminteală ca fiind, de asemenea, a voastră. Și vă mai amintesc de regatul Scoției, ce va fi al vărului meu primar, Agrajes, și de cel al reginei Briolanja, ce nu ne poate fi împotrivă nici la bine, nici la rău”. „Aveți toată dreptatea să spuneți asta, domnule Amadis – a zis un cavaler, pe numele lui Tantiles, majordom și guvernator al acelui regat al Sobradisei. Căci regatul nostru va fi întotdeauna la porunca voastră, împreună cu preafrumoasa lui regină, pe care ați urcat-o pe tron”. Don Cuadragante a spus: „Acum, domnule, luați-vă rămas bun de la rege și veți vedea cine sunt cei ce vă iubesc și vor să fie în preajma voastră”. „Așa voi face – a răspuns Amadis –, și îi voi prețui în chip deosebit pe cei ce vor dori să mă cinstească în aceste clipe, cu persoana lor, iar celor ce nu o vor face pentru a rămâne alături de rege, le spun că, după părerea mea, cu greu afli în altă parte un stăpân atât de bun”. În vremea aceasta, regele a trecut pe acolo călare, însoțit de Gandandel și de alți mulți cavaleri, pornit la o vânătoare cu șoimi, și o bucată de drum a mers alături de ei, dar s-a întors la palat fără să le vorbească ori să le arunce măcar vreo privire.

452

• CAPITOLUL LXIII • Cum a plecat Amadis de la regele Lisuarte și împreună cu el alți zece cavaleri, rude și prieteni ai lui Amadis, cei mai viteji și mai neînfricați din toată curtea, și cum și-au urmat drumul spre Insula Ferecată, unde Briolanja trecea prin încercarea iubiților credincioși și cea a încăperii vrăjite, și cum au hotărât toți să le elibereze pe Madasima și pe domnișoarele ei din mâinile regelui Văzând Amadis că regele îi arată atâta dușmănie, s-a dus împreună cu toți cavalerii să-și ia rămas bun de la el și, de cum a intrat în palat și cei de-acolo au văzut că are altă privire decât de obicei, cum venise vremea la care se pusese masa, toți s-au apropiat să audă ce va spune; el, ajungând în fața regelui, a zis: „Seniore, de greșiți în vreun fel față de mine o știți numai voi și bunul Dumnezeu și mai mult de atât n-am ce să vă spun deocamdată, fiindcă deși serviciile ce vi le-am adus au fost mari, mult mai mare a fost dorința mea de a plăti onorurile primite de la domnia voastră. Ieri mi-ați spus să plec în lume și să caut pe cineva care să-mi recunoască meritele mai mult decât voi, dându-mi de înțeles că cel mai mult v-ar plăcea să părăsesc curtea; și pentru că asta vă e dorința, eu trebuie să mă supun, dar nu mă pot despărți de voi ca vasal, fiindcă nu am fost niciodată vasalul vostru, nici al nimănui altcuiva, ci doar al lui Dumnezeu. Dar mă despart de acea mare dorință pe care mi-ați arătat-o de a mă cinsti și răsplăti și de marea mea dragoste de a vă sluji și de a mă plăti față de voi”. Apoi, și-au luat rămas bun de la el don Galvanes, Agrajes, Florestan, Dragonis și Palomir, verii lui Amadis, don Bruneo de Bonamar și Branfil, fratele lui, Angriote de Estravaus cu Grondonan, fratele său, și Pinores, nepotul său; don Cuadragante i s-a înfățișat regelui și i-a spus: „Domnule, eu am rămas alături de voi la rugămintea lui Amadis, vrând și dorind să-i fiu prieten, pentru că, prin adevărata dreptate a găsit calea de a îndepărta de mine, spre cinstea mea, simțămintele urâte ce le nutream pentru el; și fiindcă datorită lui m-am supus domniei voastre, din aceeași pricină nu mă mai socotesc supusul vostru de aici înainte, căci slabă speranță îmi pun în răsplata micilor mele servicii, când marile servicii ce vi le-au adus ceilalți nu sunt prețuite; ați uitat când v-a scos din mâinile lui Madanfabul, de care nimeni nu v-ar fi putut scăpa și că lui îi datorați victoria în bătălia cu regele Cildadan, unde și 453

el și frații și rudele lui au vărsat atâta sânge; ați uitat cum v-a scăpat de mine și de Famongomadan și Basagante, fiul său, care erau cei mai puternici uriași din lume, precum și de Lindoraque, fiul uriașului de la Muntele Vrăjit, unul dintre cei mai viteji cavaleri din câți am cunoscut, și de Arcalaus Vrăjitorul; toate acestea v-au pierit din minte și au fost prost răsplătite de domnia voastră, dar, dacă toți pe câți i-am pomenit ar fi luptat împotriva voastră și nu l-ați fi avut pe Amadis alături, gândiți-vă numai ce vi s-ar fi putut întâmpla”. Regele a răspuns: „Don Cuadragante, înțeleg prea bine din vorbele voastre că nu mă iubiți și spusele voastre nu sunt în folosul meu, dar nici față de Amadis nu aveți o datorie atât de mare încât să îi vreți binele; dar spuneți lucruri pe care nu le gândiți cu atâta tărie pe cât vă arată vorba”. Don Cuadragante a răspuns: „Domnia voastră puteți spune ce vă place, pentru că sunteți un mare rege, dar eu sunt sigur că nu îl veți putea asmuți pe Amadis cu vorbe zavistice, așa cum se întâmplă cu alții, care, până la urmă, își recunosc greșeala; cât despre mine, dacă îi sunt prieten bun ori rău lui Amadis, cu greu se poate dovedi”; și s-a retras din fața regelui. Apoi i s-a înfățișat Landin, care i-a spus: „Seniore, în casa voastră n-am aflat vreun ajutor și nici lecuire pentru rănile mele, cum am aflat la Amadis, așa că nu mă mai socotesc supusul vostru și vreau să plec cu unchiul meu, don Cuadragante”. Regele i-a răspuns: „Sunt sigur că domnia voastră nu ne-ați fi un prieten bun”. „Domnule – a spus el –, așa cum v-au fost ceilalți, vă sunt și eu, căci nimeni nu-mi poruncește să plec”. În vremea aceasta, într-un alt capăt al încăperii, se aflau don Brian de Monjaste, cavaler foarte prețuit, fiul regelui Ladasan al Spaniei și al unei surori a regelui Perion din Gaula, Gandiel Orlandin, fiul contelui de Irlanda, Grandores, Madancil de la Puntea de Argint, Listoran de la Turnul Alb, Ledaderin de Fajarque, Trandiles Orgoliosul și don Gavarte de la Valea Temătoare care, văzând că toți acei cavaleri îl părăsesc pe rege din dragoste pentru Amadis, au venit cu toți în fața lui și i-au spus: „Domnule, am venit la curtea voastră ca să-i cunoaștem pe Amadis și pe frații săi și să le câștigăm prietenia și, cum acesta a fost motivul cel mai însemnat al venirii noastre, tot acesta este și cel pentru care vă părăsim”. După ce acești cavaleri s-au despărțit de rege, așa cum ați auzit, și n-a mai rămas niciunul, Amadis a vrut să-și ia rămas bun de la regină, dar regele n-a încuviințat, pentru că ea se arătase foarte potrivnică acestei sfade, așa că i-a transmis plecăciuni prin don Grumedan. Și, plecând de la palat, s-a dus acasă la el împreună cu toți cavalerii aceia; aici au găsit mesele întinse și s-au ospătat din belșug cu mâncăruri gustoase; apoi, au pornit călare, înarmați din cap până-n picioare; și să tot fi fost vreo cinci sute de cavaleri, printre care feciori de regi și de conți și alții mult vestiți, atât pentru stirpea lor, cât 454

și pentru marea lor vitejie și iscusință în luptă, ale căror isprăvi fără seamăn erau cunoscute în toată lumea; cu toții s-au îndreptat spre Insula Ferecată, ca să poată înnopta pe malul mării, la trei leghe depărtare de acolo, unde, din porunca lui Amadis, fuseseră înălțate deja corturile. Mabilia, care îi privea de la o fereastră a încăperilor reginei, văzându-i atât de chipeși, cu armurile curate și frumoase, ce străluceau de-ți luau ochii când razele soarelui se răsfrângea în ele, de nu era suflet de om să nu se minuneze și să nu-l căineze pe regele care dorise ca un asemenea cavaler să plece de la curtea lui împreună cu toți cei ce-l urmau, s-a dus la Oriana și i-a spus: „Doamnă, dați deoparte tristețea și priviți-i pe vasalii voștri, lăsânduvă inima să se desfete că aveți un asemenea iubit, căci, dacă până acum, slujindu-l pe tatăl vostru, a dus o viață de cavaler rătăcitor, acum, când nu mai e în slujba lui, se va purta ca un mare prinț, ceea ce, doamnă, va spori măreția voastră”. Oriana, mângâiată foarte de aceste vorbe, îi privea, potolindu-și, cu marea ei înțelepciune și judecată, patima și dragostea ațâțată de dorințele și poftele ei. În semn de deosebită cinstire, l-au însoțit pe Amadis regele Arban de Norgales, Grumedan, preceptorul reginei, Brandoibas, Quinorante, Giontes, nepotul regelui și Listoran, viteazul luptător cu lancea. Toți aceștia mergeau într-un grup separat, foarte mâhniți de despărțirea dintre Amadis și rege. Amadis i-a rugat să-i rămână prieteni pe cât puteau, fără să-și păteze cinstea în felul acesta, pentru că el îi va iubi și îi va prețui mereu la fel ca și până acum, și, cu toate că regele îl dușmănea fără o pricină dreaptă, să nu facă și ei tot așa, dar să continue să-l cinstească și să-l slujească pe rege, ca pe un rege bun, pentru că merită. Ei i-au răspuns că niciodată nu îl vor dușmăni pentru nimic în lume și că, deși îl vor sluji pe rege cu credință, așa cum sunt datori să o facă, niciodată nu vor înceta să-l iubească în sufletele lor. Amadis le-a zis: „Rogu-vă, domnilor, să-i spuneți regelui că acum sunt limpezi vorbele Urgandei rostite în fața lui, cum că nu voi primi drept răsplată pentru ținutul pe care îl voi câștiga pentru altul decât supărări și neputința de a-mi împlini dorințele, căci așa s-a întâmplat când, după ce am dobândit Insula Mongaza pentru regatul său, simțămintele lui s-au întors împotriva mea fără cel mai mic temei, așa cum vedeți; dar, de multe ori, asemenea lucruri le îndreaptă acel drept judecător, dându-i fiecăruia ce i se cuvine după merit”. Don Grumedan i-a răspuns că îi va transmite totul regelui, așa cum le ceruse, și a blestemat-o pe Urganda pentru că vorbele ei se dovediseră atât de adevărate. După aceasta, cei ce veniseră să-l conducă s-au întors în cetate, și de îndată s-a apropiat de el don Guilan Gânditorul care, plângând, i-a spus: „Domnule, voi îmi cunoașteți bine istoria și știți că nu sunt stăpân pe mine și 455

pe inima mea, că trebuie să urmez voința altei ființe, a celei pentru care îndur chinuri și suferințe și care nu-mi îngăduie să vă urmez, ceea ce mă face să mă simt foarte rușinat, pentru că acum aș fi vrut să mă plătesc de acele mari servicii pe care mi le-ați adus voi și frații voștri mereu; dar nu pot”. Amadis, care cunoștea marea și nemăsurata iubire a acestui cavaler și, la rându-i, o iubea pe doamna sa, Oriana, și nu îi ieșea din vorbă, l-a îmbrățișat, râzând, și i-a spus: „Don Guilan, marele meu prieten, deie Domnul ca un bărbat atât de viteaz și chibzuit ca voi să nu greșească doamnei sale și să nui încalce porunca, așa că, mai bine slujiți-o și faceți voia sa și pe cea a regelui, stăpânul vostru, căci eu sunt cât se poate de sigur că, oriunde vă veți afla, îmi veți rămâne prieten ca întotdeauna, păstrându-vă credința față de el”. „Acum, domnule – a spus don Guilan –, mergeți cu bine, căci eu mă încred în Dumnezeu că întotdeauna vă voi sluji”. Și și-a luat rămas bun de la el, iar Amadis și însoțitorii săi au ajuns în seara aceea la malul mării, unde aveau pregătite corturile; toți erau veseli și se încurajau unii pe alții, spunând că Dumnezeu îi va ajuta pentru că plecaseră de la un rege ce îi prețuia atât de puțin și că e mai bine că au aflat din timp acest lucru și nu și-au mai pierdut vremea rămânându-i în preajmă. Amadis, însă, deși era plin de curaj în privința tuturor lucrurilor, în sufletul lui se simțea tare zdrobit de această despărțire de doamna sa, căci nu știa și nici nu-și putea închipui când avea să o vadă. Și așa au petrecut noaptea aceea, bucurându-se foarte de toate câte le-au fost pe plac, și, a doua zi dimineața, au încălecat și și-au urmat drumul spre Insula Ferecată. A doua zi după plecarea lui Amadis și a tovarășilor săi, regele, după ce a ascultat liturghia, s-a așezat în jilțul său din palat, cum îi era obiceiul, și, uitându-se în jurul său și văzându-se atât de lipsit de acei cavaleri ce obișnuiau să fie în preajma sa, și-a amintit de furia lui nestăvilită contra lui Amadis și l-au cuprins asemenea gânduri negre, încât nu mai era atent la nimic alta; Gandandel și Brocadan, care aflaseră ce spusese despre ei Angriote, văzându-l pe rege astfel, s-au înspăimântat foarte, gândind că regele e supărat pe ei pentru sfatul pe care i-l dăduseră împotriva lui Amadis. Dar, socotind că e prea târziu, acum, să mai dea înapoi, au hotărât să meargă mai departe cu gândurile lor rele, căci aceasta este boala grea a tuturor greșelilor mari, și s-au vorbit să facă astfel încât cavalerii plecați să nu se mai întoarcă la curtea regelui decât trecând peste trupurile lor; după care s-au înfățișat împreună regelui, și Gandandel i-a spus: „Stăpâne, de azi înainte puteți să petreceți și să vă odihniți mai în voie, căci i-ați îndepărtat din slujba voastră pe cei ce ar fi putut să vă pricinuiască răul; și trebuie să-i aduceți multe mulțumiri Domnului pentru asta; iar de regatul și curtea voastră ne vom îngriji noi la fel ca de bunurile noastre. Căci, domnule, dacă 456

socotiți că toate averile pe care le cheltuiți cu acei cavaleri vă vor rămâne vouă, multă bucurie veți simți în suflet”. Regele s-a uitat la ei posomorât și le-a zis: „Mult mă mai minunez că îmi spuneți să-mi las regatul și curtea în grija voastră, când eu socotesc că toți supușii mei nu pot face asta; iar voi, pe care nu vă văd atât de înțelepți, gândiți că ați fi în stare; dar chiar de-ar fi așa, vasalii și supușii mei n-ar fi mulțumiți să se știe cârmuiți de voi; cât despre marile averi pe care le dădeam acelor cavaleri și acum îmi rămân mie, aș vrea să știu cum le-aș fi putut folosi mai bine întru gloria și folosul meu, pentru că nicio avere nu e mai cu folos cheltuită decât cea care dă putere și măreție oamenilor, căci dacă, prin voia și cu mâna mea îi răsplăteam pe acei cavaleri, în felul acesta, cinstea îmi era păzită, regatul își mărea hotarele și, în cele din urmă, totul se întorcea la mine; așa că averile folosite cum trebuie sunt o adevărată comoară ce nu se risipește niciodată; și nu vreau să mai aud nimic, pentru că n-am să vă urmez sfatul”. Și, plecând de lângă ei, a poruncit să fie chemați hăitașii și a pornit la vânătoare, iar cei doi au rămas foarte înspăimântați de acest răspuns, văzând că regele nu privește cu ochi buni sfatul pe care i-l dăduseră. Cam în vremea aceasta a sosit o domnișoară de onoare a reginei Briolanja, ce îi aducea solie Orianei despre ceea ce i se întâmplase în Insula Ferecată, ceea ce le-a bucurat pe toate doamnele, căci regina Briolanja era foarte iubită de ele. Domnișoara i-a spus Orianei: „Am venit din partea Briolanjei, ca să vă povestesc despre minunile găsite de ea în Insula Ferecată și pe care vrea să le aflați de la mine, căci le-am văzut pe toate”. „Dumnezeu să-i dea viață îndelungată – a spus Oriana –, iar domniei voastre mult noroc, pentru osteneala voastră”. Și atunci s-au apropiat toți ca să audă ce va povesti domnișoara. Aceasta a prins să istorisească astfel: „Doamnă, aflați că, îndată ce a plecat de-aici, Briolanja a ajuns cu toată suita ei în insulă, unde a rămas cinci zile; de îndată a fost întrebată dacă vrea să treacă prin încercarea bolții iubirii și cea a încăperii vrăjite, iar ea a spus că aceste două încercări dorește să le lase la urmă; așa că a fost condusă la o foarte frumoasă casă, la o leghe de castel, așezată într-un loc plin de desfătare și încântare, unul dintre cele mai vestite și mai însemnate sălașuri ale lui Apolidon. Și, de cum s-a făcut ora de masă, am fost duse într-o sală mare și foarte frumoasă, împodobită toată o minune, unde, la unul din capete se afla o peșteră mare, tare adâncă și întunecoasă, atât de înspăimântătoare la vedere, că nimeni nu îndrăznea să se apropie; iar la celălalt capăt al sălii se afla un foarte frumos foișor de la ale cărui ferestre se putea vedea tot ce se află și se petrece în acea sală; pe noi ne-au dus pe toate acolo sus unde, lângă ferestre, am găsit masa pusă și jilțuri; aici, regina și noi am fost ospătate foarte bine cu felurite bucate și slujite cum se cuvine de mai multe doamne 457

și domnișoare; jos, în sala de care v-am vorbit, se ospătau cavalerii și ceilalți oameni ai noștri, slujiți de cavalerii din partea locului, dar când li s-a adus al doilea fel de bucate, din peșteră s-au auzit șuierături foarte puternice și a prins să iasă un fum fierbinte, și, nu după multă vreme, s-a ivit un balaur uriaș, ce s-a așezat în mijlocul încăperii și era atât de îngrozitor și înspăimântător, că nimeni nu îndrăznea să-l privească; balaurul arunca fum pe gură și pe nări și izbea atât de tare cu coada, că toată sala se cutremura; apoi, au ieșit din peșteră doi lei foarte mari care au început o luptă cu balaurul, atât de cumplită și de sălbatică, că nu era suflet de om să nu se înspăimânte. Văzând aceasta, cavalerii și ceilalți au părăsit încăperea în cea mai mare grabă și, cu toate că ferestrele de la care priveam Briolanja și noi erau foarte înalte, tot eram cuprinse de o mare teamă. Lupta a durat jumătate de ceas, la capătul căreia leii erau atât de osteniți, încât s-au întins pe jos ca morți, iar balaurul, atât de obosit și de sleit, încât de-abia își mai putea trage sufletul; dar după ce s-a odihnit o vreme, l-a luat în gură pe unul din lei și l-a dus la peșteră, apoi s-a întors după celălalt, i-a azvârlit pe amândoi înăuntru și a intrat și el după ei. Balaurul și leii apăreau în fiecare zi, iar locuitorii insulei tare mai râdeau de spaima noastră; dar apoi, zicându-ne că nu se vor mai ivi în ziua aceea, ne-am întors la mese și am sfârșit de mâncat. Așa ne-am petrecut ziua aceea, iar noaptea ne-am odihnit în paturi bune; a doua zi, am fost conduse într-un alt loc, mai fermecător decât primul, unde ne-am petrecut tot timpul până la ceasul culcării, când am fost duse într-o odaie împodobită și frumoasă de neînchipuit, unde se afla un pat cu așternuturi bogate și de preț pentru Briolanja și altele foarte bune pentru noi; după ce ne-am băgat în paturi și am adormit adânc și liniștit, cam după miezul nopții, s-au deschis ușile cu un asemenea zgomot, încât ne-am trezit tare înspăimântate și am văzut intrând pe ușă un cerb cu lumânări aprinse între coarne, ce luminau odaia de parcă ar fi fost plină zi; o jumătate din trupul lui era albă ca neaua, iar grumazul și capul le avea negre ca smoala; un corn părea aurit, iar celălalt era roșu aprins; în urma lui veneau patru câini asemănători cu el la trup și fiecare îl hăituia fără milă, așa că îl încolțiseră bine; după ei venea un corn de vânătoare din fildeș ferecat în aur ce suna singur, plutind în aer de parcă l-ar fi ținut cineva în mână și dând semnale de vânătoare ce îi ațâțau pe câini, astfel că nu îi lăsau o clipă de răgaz cerbului ce fugea dintr-o parte în alta prin odaie, sărind peste paturile noastre și făcându-le să se zgâlțâie, iar uneori se împiedica de ele și cădea; noi, în cămăși și cu părul despletit, fugeam din fața cerbului, iar unele dintre noi ne ascundeam sub paturi; câinii nu încetau să hăituiască cerbul și, când acesta a văzut că nu găsește niciun adăpost în odaie, a ieșit pe o fereastră, alergând cât de tare putea, având câinii în urma lui; noi ne-am 458

bucurat foarte și, luându-ne straiele împrăștiate peste tot, ca să punem ceva pe noi, i-am dat Briolanjei, ce era tare speriată, o pelerină cu care s-a îmbrăcat și, după ce ne-a trecut spaima, ne-am pornit să râdem în hohote, văzând în ce hal suntem; și pe când ne aranjam paturile, pe ușă a intrat o doamnă cu două domnișoare și o fetiță, care le lumina drumul cu lumânări; doamna i-a spus Briolanjei: «Doamnă, ce vi s-a întâmplat de sunteți trează la ora asta?» Ea a răspuns: «Prietenă, am trecut printr-o asemenea întâmplare, că n-ar fi ușor de povestit». Doamna a râs cu poftă și a spus: «Doamnă, acum culcați-vă și dormiți, pentru că în noaptea asta nu mai aveți de ce vă teme». Liniștite de aceste vorbe, ne-am aranjat paturile și am dormit restul nopții; a doua zi, am plecat de-acolo și ne-am dus într-o pădure, unde se aflau pâlcuri mari de pini și frumoase vâlcele și ne-am adăpostit în niște corturi ridicate pe malul unei ape; acolo am dat peste o casă rotundă cu un acoperiș ciudat înălțat pe doisprezece stâlpi de marmură legați între ei cu multă finețe prin pereți de sticlă, astfel încât cel ce se află înăuntru poate vedea tot ce se întâmplă afară; ușile, de neprețuită valoare, erau lucrate în foi de aur și argint, o adevărată minunăție, și lângă fiecare stâlp, înăuntrul casei, se afla o statuie de aramă înfățișând un uriaș, cu un arc mare în mână și o săgeată cu vârful arzând, atât de încins și aprins de parcă atunci ar fi fost scos din foc; și se spune că nu e suflet să intre acolo să nu fie preschimbat pe dată în cenușă datorită focului acelor săgeți, pentru că statuile trag pe loc cu arcurile și nu greșesc nicio lovitură; gazdele noastre au adus doi căpriori și un cerb și i-au băgat în casă în fața Briolanjei și a noastră și de-ndată au fost străpunși de săgețile care s-au întors în arcuri, iar animalele au rămas prefăcute în scrum; la intrarea în această casă era scris: «Niciun bărbat și nicio femeie să nu îndrăznească să intre în această casă, dacă nu se iubesc la fel de mult și cu aceeași credință ca Grimanesa și Apolidon, căci el a făcut această vrajă; cei doi trebuie să intre pentru prima dată împreună, căci de o va face fiecare singur, va pieri de cea mai cumplită moarte ce s-a văzut vreodată; vraja aceasta ca și toate celelalte vor dăinui până ce vor veni bărbatul și femeia care, datorită marii lor credințe în dragoste și a marii vitejii în luptă a cavalerului, vor pătrunde în încăperea vrăjită și se vor desfăta acolo împreună; iar când vor fi terminat să se iubească amândoi, atunci se vor dezlega toate farmecele din această Insulă Ferecată». Toată ziua aceea am rămas acolo, și apoi Briolanja a poruncit să fie chemați Ysanjo și Enil și le-a spus că nu mai vrea să vadă altceva decât bolta iubirii și încăperea vrăjită, întrebându-l, totodată, pe Ysanjo, ce înseamnă povestea aceea cu balaurul și cu leii și cea cu cerbul și câinii. «Doamnă – a răspuns el –, nu știm decât că se ivesc în fiecare zi la aceeași oră și se încaieră cum ați văzut, cât despre cerb și câini, să știți că în fiecare noapte vin la ceasul la care i-ați văzut și dispar 459

pe fereastră și cerbul și câinii și se cufundă într-un lac aflat pe-aici, prin apropiere, ce credem că își trage apa din mare; și altceva nu știu ce să vă mai spun decât că nici într-un an nu veți putea vedea toate minunățiile ce se află în această Insulă.» A doua zi dimineață, ne-am încălecat caii și ne-am întors la castel; Briolanja s-a dus pe dată la bolta iubiților credincioși și a trecut pe sub ea fără nicio piedică, fiindcă niciodată nu greșise în dragoste; statuia a susurat din trâmbiță atât de dulce, încât ne-a vrăjit pe toți, iar când Briolanja a intrat în încăperea unde erau statuia lui Apolidon și cea a Grimanesei, cântul a început cu niște sunete atât de frumoase că era o minunăție să le auzi; Briolanja a văzut acele statui atât de frumoase și pline de viață de parcă ar fi fost vii. Rămasă singură, doar ea cu statuile, de îndată a văzut apărând pe bucata de matostat niște slove noi ce glăsuiau așa: «Acesta este numele Briolanjei, fiica lui Tagadan, regele Sobradisei, și este cea de a treia domniță ce a intrat aici». După asta, s-a hotărât să iasă de-acolo, înfricoșându-se de singurătatea ei și știind că nimeni din suită nu putea intra acolo; după ce a plecat de-acolo, s-a întors în casa unde trăsese și, în a cincea zi, a pornit să treacă prin încercarea încăperii vrăjite; purta straie bogate, minune nu alta, iar în mândrele-i cosițe avea prinsă doar o agrafă foarte frumoasă de aur cu pietre nestemate; toți care au văzut-o astfel și-au zis că dacă nu va intra în încăpere, nu se află pe lume altă femeie să ducă la bun sfârșit această încercare, și că acum se vor dezlega toate farmecele acelea; ea a înălțat o rugă lui Dumnezeu și a intrat în locul vrăjit, a trecut de stâlpul de aramă, a ajuns la cel de marmură și a citit slovele săpate pe el și a mers mai departe, astfel că toți ziceau că încercarea e ca și sfârșită, dar, când a ajuns la trei pași de ușa încăperii, trei mâini au apucat-o de frumoasele-i și mândrele-i cosițe și au scos-o de-acolo fără milă, cum se întâmplase și cu altele, și au azvârlit-o afară din locul vrăjit, atât de zdrobită că nu mai izbuteam s-o aducem în simțiri”. Oriana, al cărei suflet se întristase și se pierduse de cele auzite mai înainte, s-a înveselit foarte și s-a uitat la Mabilia și la domnișoara din Danemarca, iar ele i-au întors privirea bucuroase foarte; domnișoara a continuat: „În ziua aceea am rămas acolo, iar, în ziua următoare, Briolanja a plecat spre regatul ei”. Și după ce le-a povestit toate acestea, domnișoara a plecat înapoi la stăpâna sa, ducându-i solii din partea reginei Brisena, a Orianei și a celorlalte doamne și domnișoare. Amadis și tovarășii săi, care plecaseră de la curtea regelui Lisuarte, cum ați auzit, au ajuns în Insula Ferecată, unde au fost primiți cu multă bucurie și veselie de toți locuitorii acesteia, căci, după cum cu mare tristețe își pierduseră noul stăpân, îndoită bucurie au simțit în suflete, redobândindu-l. 460

Și când acei cavaleri ce veniseră cu el au văzut ce semeț este castelul și că nu se poate intra pe insulă decât pe acolo, când au văzut cât de mare e insula, cu pământ îmbelșugat și plină de desfătări, așa cum li se spusese, locuită de atâția oameni, toți viteji, și-au spus că, stăpâni aici, se pot război cu toată lumea. Pe dată cavalerii au fost găzduiți în cea mai mare cetate ce se afla la poalele castelului. Și să știți că insula aceasta avea nouă leghe în lungime și șapte în lățime și peste tot se aflau așezări și case bogate ale cavalerilor pământeni. Apolidon ridicase în cele mai încântătoare locuri din insulă patru case pentru el, cele mai ciudate și mai minunate din câte s-au văzut vreodată. Una era cea a Balaurului și a Leilor, alta a Cerbului și a câinilor, a treia se numea Palatul Rotitor, căci era o casă care se rotea de trei ori pe zi și de trei ori pe noapte atât de neașteptat, că cei ce erau înăuntru gândeau că se scufundă; a patra se numea Casa Taurului, pentru că, în fiecare zi, un taur foarte fioros ieșea dintr-o galerie veche și se repezea asupra oamenilor ca și cum ar fi vrut să-i omoare; toți fugeau din fața lui, iar el spărgea cu coarnelei puternice poarta de fier a unui turn și intra înăuntru, dar, după puțină vreme, ieșea de-acolo foarte blând, cu o maimuță în spate, atât de zbârcită încât îi atârnau pieile de-o parte și de alta, care îl plesnea cu un bici și îl mâna să intre în galeria de unde ieșise. Multă plăcere și desfătare încercau cavalerii privind aceste farmece și multe altele, pe care le făcuse Apolidon de dragul Grimanesei, iubita lui, ca să o veselească, așa că întotdeauna aveau cum să-și petreacă timpul și toți erau neclintiți în dragostea lor pentru Amadis și gata să-l urmeze oriunde ar fi voit. Și, în vremea asta, de care v-am vorbit, a sosit în locurile acestea și pustnicul Andalod, cel ce locuia pe Stânca Săracului pe când se afla Amadis acolo, pentru a sfinți mănăstirea de care ați auzit; și când l-a văzut pe Amadis, i-a adus multe mulțumiri lui Dumnezeu pentru că îi redase viața unui om atât de bun; și îl privea și îl îmbrățișa de parcă nu l-ar fi văzut niciodată, iar Amadis îi săruta mâinile, mulțumindu-i prea plecat pentru sănătatea și viața ce le dobândise mulțumită Domnului și lui; și, pe dată, a fost sfințită mănăstirea de la poalele stâncii, lângă schitul Fecioarei Maria unde Amadis, cuprins de deznădejde și cu sufletul sfâșiat de durere, datorită cărții trimise de doamna sa, Oriana, și-a spus rugăciunile și a dispărut, cum v-am istorisit mai înainte; la mănăstirea aceasta au rămas un om sfânt, numit Sisian, adus de Andalod, și treizeci de călugări; Amadis a poruncit ca acestora să li se facă danii bogate, ca să poată trăi în belșug; după care, Andalod s-a întors la Stânca Săracului ca mai înainte. Tot pe-atunci a sosit acolo Balais de Carsante, cel pe care Amadis îl scăpase din temnița lui Arcalaus, ce îl părăsise pe regele Lisuarte când a aflat că Amadis a plecat de la acesta supărat; împreună cu el a venit și Olivas, cel pe care Agrajes și don 461

Galvanes îl ajutaseră în lupta cu ducele de Bristoya; cavalerii i-au cerut lui Balais să le spună noutăți de la curtea regelui Lisuarte, iar el a grăit așa: „Destule sunt de povestit de-acolo”. Și a continuat: „Aflați, domnilor, că regele Lisuarte a trimis poruncă să se adune toți supușii săi, căci contele Latine și cei trimiși să ia în stăpânire Insula Mongaza îi dăduseră de veste că uriașul cel bătrân le lasă toate castelele aflate în stăpânirea lui și a feciorilor săi, dar că Gromadaza nu vrea să le dea Lacul care fierbe, cel mai puternic castel din toată insula și încă alte trei fortărețe; și mai aflați că Gromadaza a spus că niciodată, câte zile va avea, nu va părăsi locul unde a trăit cu soțul ei, Famongomadan, și cu Basagante, feciorul ei, și că mai curând moare decât să le dea castelele; că regele poate să facă ce-o vrea cu fiica sa, Madasima, și cu domnișoarele ei, că nu pune mare preț pe ele și pe viața lor și că ea, oricum, o să-i pricinuiască multe necazuri mereu, ori de câte ori îi va putea face vreun rău, drept pentru care zic că poate fi dată pildă de cât e de neînduplecat și de tare sufletul unei femei mâniate, când vrea să fie mai presus de lucrurile pentru care a fost zămislită; și cum, din fire, nu poate izbuti, e firesc ca puțina ei cunoaștere puțin să poată izbândi în ceea ce își propune; iar de se află vreuna să fie altfel, aceasta se datorează marii mile a atotputernicului, ce poate cârmui lucrurile după cum îi e voia, fără nicio piedică, siluind și răsturnând toate cele ale firii”. După ce Balais le-a istorisit toate acestea, i-au cerut să le spună ce gândește regele să facă, iar el le-a răspuns: „Își adună toți oamenii, așa cum v-am spus, și s-a jurat că, dacă întro lună nu va fi stăpân pe castelele Gromadazei, îi va reteza capul Madasimei și domnișoarelor ei de onoare și apoi va porni spre Lacul care fierbe și nu va pleca de-acolo până nu îl va cuceri, iar de va pune mâna pe bătrâna urieșiță, o va azvârli leilor săi”. Auzind aceste vești, tare s-au mai mâniat toți; apoi i-au găzduit pe cavaleri și au rămas multă vreme să vorbească despre toate acestea; dar don Galvanes, ce nu uitase de făgăduiala făcută Madasimei, cu inima chinuită de mari frământări și dureri din pricina iubirii sale, le-a spus: „Domnilor, știți cu toții foarte bine că principala pricină pentru care Amadis și noi l-am părăsit pe rege a fost Madasima și eu, și vă rog mult pe toți să-mi veniți în ajutor ca să-mi pot ține cuvântul dat Madasimei, și anume, să o apăr prin dreaptă judecată, iar de aceasta nu-mi va fi de folos, să o apăr cu arma în mână, ceea ce gândesc foarte serios să fac, cu sprijinul lui Dumnezeu și al vostru”. Don Florestan s-a ridicat în picioare și a spus: „Seniore don Galvanes, sunt aici de față oameni mai cu minte și mai înțelepți decât mine care să o apere pe Madasima și, de va putea fi apărată prin dreaptă judecată, ar fi mai bine, dar de va trebui să luptăm, eu sunt gata să lupt, în numele Domnului, pentru apărarea ei și pentru a întări făgăduiala voastră”. „Bunule 462

prieten – a spus don Galvanes –, vă mulțumesc din toată inima, pentru că înțeleg că îmi sunteți prieten credincios, dar de va fi nevoie să o salvez cu ajutorul armelor, eu trebuie să port lupta, pentru că eu mi-am dat cuvântul și trebuie să mi-l țin”. „Bunilor domni – a spus don Brian de Monjaste –, amândoi ați vorbit foarte bine, dar toți suntem părtași la această întâmplare, pentru că cele ce s-au petrecut între Amadis și rege ne-au făcut să înțelegem ce preț se pune pe noi și ceea ce i s-a întâmplat lui și vouă, don Galvanes, ar fi putut să ni se întâmple fiecăruia dintre cei ce ne aflam acolo; și dacă nu vom stărui asupra acestui fapt, toți vom fi acoperiți de o mare rușine, chiar dacă pricina este a lui Amadis; și, de vreme ce am plecat cu toții și ne aflăm aici împreună, este pricina fiecăruia dintre noi și a noastră a tuturor, așa că aici nu e nimic de împărțit; și, lăsând deoparte treburile noastre, Madasima este una dintre domnițele de neam din lume și e pe cale să-și piardă viața împreună cu domnișoarele ei de onoare; și cum regula cea mai de seamă a ordinului cavaleresc este să venim în apărarea semenelor noastre, să știți că eu mă voi strădui să le apăr prin judecată dreaptă, iar de nu se va putea, o voi face cu armele, atât cât mă vor ține puterile”. Don Cuadragante a spus: „Aveți dreptate, don Brian; ați vorbit ca un bărbat de stirpe aleasă și socot și eu că va fi foarte bine să faceți așa, pentru că această afacere ne privește pe toți și trebuie să o ducem astfel la capăt, încât să fim socotiți oameni de cuvânt, și fără să mai zăbovim, fiindcă adesea se întâmplă ca, din pricina amânării, gândul bun să se irosească, căci nu mai poate fi dus la îndeplinire astfel încât să fie de folos la vremea potrivită; și amintiți-vă, domnilor, că acele domnișoare sunt nefericite, lipsite de apărare și nu se află acolo ca ostatice din vrerea lor, ci ca urmare a supunerii datorate de Madasima mamei sale, așa că, dacă regele are ceva împotriva lor pe pământ, în împărăția Domnului nu poate avea nimic, căci mai mult silite decât din voia lor au fost condamnate”. Amadis a spus: „Mult mă bucur, domnilor, auzind ceea ce spuneți, pentru că lucrurile gândite cu dragoste și bună înțelegere nu pot avea decât un sfârșit bun; și dacă inimile voastre vor fi la fel de tari și curajoase și în viitor ca acum, socot că vom izbuti nu numai să le salvăm pe acele domnișoare, dar și să făptuim alte lucruri atât de mărețe, încât nimeni în lume să nu ne poată sta alături; și de vreme ce toți vreți să le ajutați pe acele domnișoare, dacă îmi îngăduiți, vă voi spune cum chibzuiesc eu că trebuie făcute lucrurile”. Toți l-au rugat să vorbească. „Domnișoarele sunt douăsprezece, și eu socot că ar fi bine să fie apărate de doisprezece cavaleri dintre domniile voastre, în judecată ori cu arma în mână, fiecare de un cavaler; și de va fi cu putință, să rămâneți toți împreună, iar de nu, vă veți despărți după cum va fi nevoie; sunt sigur că toți câți vă aflați aici, cunoscându-vă marele curaj, veți 463

socoti această înfruntare o joacă și o plăcere, dar nu se poate să plecați mai mult de doisprezece; pe aceștia îi voi numi eu, acum, iar ceilalți vor rămâne cu mine aici, căci ni se pot întâmpla și alte lucruri mai primejdioase”. Apoi, a continuat: „Voi, senior don Galvanes, veți fi primul, pentru că pricina este a voastră în primul rând; apoi, Agrajes, nepotul vostru, și fratele meu, don Florestan, verii mei, Palomir și Dragonis, don Brian de Monjaste, Nicoran de la Turnul Alb, Orlandin, fiul contelui de Irlanda, Gavarte de la Valea Temătoare, Ymosil, fratele ducelui de Burgundia, Madancil de la Puntea de Argint și Ledaderin de Farjaque; acești doisprezece cavaleri socotesc că e bine să plece, fiindcă printre ei se numără feciori de regi și de regine, de duci și de conți de stirpe atât de aleasă, încât nu vor găsi pe nimeni acolo să le fie pe potrivă”. Tuturor le-a plăcut mult cum a vorbit Amadis, iar cei numiți de el au pornit de-ndată spre casele lor ca să-și pregătească cele trebuincioase plecării ce avea să fie a doua zi chiar, la primele ceasuri; în noaptea aceea sau odihnit toți în casa lui Agrajes, iar la miezul nopții, cu armurile pe ei, au pornit la drum spre Tasilana, cetatea unde se afla regele Lisuarte.

464

• CAPITOLUL LXIV • Cum era Oriana tare mâhnită de plecarea lui Amadis și a celorlalți cavaleri, pe lângă faptul că rămăsese grea, și cum doisprezece dintre cavalerii ce se aflau cu Amadis pe Insula Ferecată au sosit să le apere pe Madasima și pe celelalte domnișoare ce o însoțeau, condamnate la moarte fără pricină temeinică V-am povestit cum a petrecut Amadis cu doamna sa Oriana la castelul Miraflores vreme de opt zile, după cât se pare, în urma cărora Oriana a rămas grea, fără să-și dea seama nicio clipă, pentru că nu era deloc pricepută la treburile femeiești, până ce nu s-a ivit o mare schimbare în sănătatea ei și nu s-a simțit fără putere; și, atunci, pricepând despre ce-i vorba, le-a luat deoparte pe Mabilia și pe domnișoara din Danemarca și le-a spus plângând: „Ah, prietenele mele bune! Ce se va întâmpla cu mine, că, din câte văd, moartea mă paște, așa cum m-am temut întotdeauna!” Ele, socotind să spune aceasta din pricina faptului că își pierduse iubitul și că rămăsese singură, au mângâiat-o mai abitir decât o făcuseră altădată, dar ea le-a spus: „Altă nenorocire m-a lovit pe lângă asta, care ne pune la o și mai grea încercare și într-o primejdie și mai mare, căci fără nicio îndoială am rămas grea”. Apoi, le-a spus după ce semne să se ia ca să o creadă și astfel și-au dat seama și ele că bănuiala ei e adevărată, ceea ce le-a înspăimântat foarte, deși n-au lăsat să se vadă; Mabilia i-a spus: „Doamnă, nu vă speriați, că se va găsi leacul pentru toate și întotdeauna mi-am zis că acesta va fi câștigul de pe urmă acelor jocuri”. Oriana, deși era tare îngrijorată, nu s-a putut abține să nu râdă și a spus: „Prietene, trebuie să ne sfătuim încă de pe acum ce vom face și bine ar fi ca de îndată să mă prefac mai bolnavă și fără vlagă și să mă feresc cât mai mult cu putință de tovărășia doamnelor mele, în afară de voi; și astfel, când o veni ceasul, să sfârșim totul cu cât mai puține bănuieli”. „Așa vom face – au răspuns ele –, și Dumnezeu va îndrepta lucrurile, dar trebuie să știm de pe acum ce vom face cu pruncul când s-o naște.” „O să vă spun eu – a zis Oriana –, dacă domnișoara din Danemarca va binevoi să fie tămăduitoarea suferințelor și durerilor mele și să-și păteze cinstea, pentru ca cinstea mea neștirbită să-mi salveze viața.” „Stăpână – a răspuns ea –, eu nu am altă viață și altă cinste decât cele aflate la porunca voastră, așa că porunciți-mi și vă voi da ascultare cât timp sunt în viață”. „Buna mea prietenă – a spus ea –, aceasta era și speranța mea și cinstea pe care v-o puneți, acum, în joc pentru mine, dacă voi trăi, o veți redobândi cu 465

prisosință”. Domnișoara a îngenuncheat și i-a sărutat mâinile. Oriana i-a spus: „Buna mea prietenă, iată cum veți face: mergeți s-o vedeți din când în când pe Adanasta, stareța mănăstirii mele de la Miraflores, ca și cum ați trece pe-acolo cu alte treburi, iar când va veni sorocul să nasc, o să vă duceți iarăși la ea să-i spuneți că sunteți însărcinată și s-o rugați să păstreze taina și să aibă grijă de copilul pe care i-l veți lăsa la ușa bisericii și să poruncească să fie crescut ca un prunc primit în dar de la Domnul; și sunt sigură că așa va face, pentru că vă iubește mult; și, în felul acesta, povestea mea nu se va afla, iar domnia voastră nu riscați prea mult, pentru că taina o va ști doar această cinstită femeie, care o va păstra”. „Așa voi face – a răspuns domnișoara –, și ați luat o hotărâre foarte bună”. O să vă povestesc la vremea potrivită ce s-a mai întâmplat cu Oriana, căci acum vreau să știți ce a făcut regele Lisuarte când a aflat că urieșița Gromadaza nu vrea să-i dea Lacul care fierbe și celelalte castele de care vam vorbit. La sfatul lui Gandandel și Brocadan, a poruncit să fie chemate Madasima și domnișoarele ei și, când acestea i s-au înfățișat, le-a spus: „Madasima, știți că ați rămas ostaticele mele cu învoiala să vi se reteze capul vouă și domnișoarelor de onoare venite cu voi, dacă mama voastră nu îmi predă Insula Mongaza cu Lacul care fierbe și celelalte fortărețe. Acum am aflat de la oamenii mei de-acolo că nu și-a ținut cuvântul așa cum a făgăduit și vreau ca moartea voastră și a acestor domnișoare să fie pildă și pedeapsă pentru ca cei ce vor mai face învoieli cu mine să nu mai îndrăznească să mă mintă”. Auzind aceste vorbe, marea frumusețe și bujorii Madasimei au pălit, și ea, îngenunchind în fața regelui, a spus: „Seniore, teama de moarte face ca inima să-mi fie mai slabă decât este, în mod firesc, inima unei tinere domnișoare, așa că mă simt întru totul pierdută și nu știu ce să vă răspund, dar dacă la această curte se află vreun cavaler care să vrea să-mi apere drepturile și să vorbească în numele meu, știind că am fost trimisă ostatică împotriva voinței mele, va face ceea ce trebuie să facă potrivit rânduielilor ordinului cavaleresc ce îi cer să le apere pe cele aflate în asemenea situații; și dacă acela nu veți fi voi, seniore, care nu ați greșit niciodată față de o doamnă ori domnișoară, porunciți să mi se dea ascultare cu dreptate și să nu triumfe mânia și ura asupra dreptății de care trebuie să țineți seama, ca rege”. Gandandel, care îi dorea foarte mult moartea, gândind că, în felul acesta, va aprinde și mai mult dușmănia dintre regele Lisuarte și Amadis, a spus: „Stăpâne, cu niciun chip nu trebuie să li se dea ascultare acestor domnișoare, fiindcă au fost condamnate la moarte fără nicio condiție și pot rămâne în viață doar în schimbul acelui ținut; așa că trebuie făcută dreptate pe dată, fără să mai zăbovim”. Don Grumedan, preceptorul reginei, care era un cavaler foarte cinstit și mare cunoscător al treburilor privind rânduielile 466

cavalerilor, căci le învățase din proprie experiență, cu spada în mână, și citise despre asemenea lucruri cu mintea lui ascuțită, a spus: „Dacă Domnul va binevoi, regele nu va face așa ceva și nici nu va da dovadă de atâta cruzime și lipsă de judecată, fiindcă această domnișoară a ajuns în această situație mai mult silită de supunerea datorată mamei sale decât din propriai voință și așa cum, în taină, va fi răsplătită de Dumnezeu pentru umilința ei, tot astfel, în fața tuturor, trebuie să o facă regele, ca slujitor al Domnului, ce îi urmează învățăturile; și asta cu atât mai mult, cu cât am aflat că peste trei zile vor sosi aici câțiva cavaleri din Insula Ferecată, care vin să le apere, iar domnia voastră, Gandandel, ori fiii voștri, de vreți să susțineți în fața lor cele spuse acum, veți afla printre ei pe careva să vă răspundă”. Gandandel i-a spus: „Don Grumedan, n-am meritat niciodată să mă dușmăniți; și chiar dacă i-ați jignit în felul acesta pe feciorii mei, știți prea bine că sunt în stare să apere cele spuse de mine ca niște adevărați cavaleri”. „Vom vedea în curând – a spus don Grumedan –, iar pe domnia voastră nici nu vă iubesc, nici nu vă urăsc decât după felul cum îl povățuiți pe rege”. Regele, cu toate că greșise față de Amadis împotriva oricărei dreptăți și își pusese în minte să îi pricinuiască supărări ori de câte ori avea să poată, nu și-a lăsat vechea virtute învinsă de această nouă patimă și, plăcându-i toate câte spusese don Grumedan, l-a întrebat cine sunt cavalerii care vin să le apere pe domnișoare, și acesta i-a înșirat pe toți pe numele lor. „Sunt, așadar – a spus regele –, destui cavaleri viteji și pricepuți”. Când Gandandel le-a auzit numele, tare s-a mai înspăimântat și s-a căit pentru cele spuse despre fiii săi, căci își dădea prea bine seama că vitejia lor nu se compara nici pe departe cu cea a lui don Florestan, Agrajes, Brian de Monjaste și Gavarte de la Valea Temătoare; și, în vreme ce regele a poruncit ca Madasima și domnișoarele să se întoarcă în închisoare, el s-a dus la Brocadan, cumnatul lui, cu sufletul foarte frământat, pentru că lucrurile mergeau pe dos decât gândise el la început, primindu-și acum răsplata ce se cuvine pentru răutățile sale. Și acum s-a petrecut ce scrie în Evanghelie, și anume că nu există lucru tăinuit să nu se afle. Gandandel a plecat cu Brocadan acasă la el, ca să se sfătuiască, în loc ferit, despre sosirea cavalerilor din Insula Ferecată și cum să-l facă pe rege s-o omoare pe Madasima și pe domnișoarele ei înainte de venirea lor. Și Brocadan l-a învinuit foarte pe Gandandel pentru faptul că îl învrăjbise pe Amadis cu regele, fără nicio vină, și pentru toate celelalte ce urmaseră acestei proaste afaceri, arătându-se amândoi foarte îngrijorați de hotărârile greșite pe care le luaseră și temându-se că, în curând, se va abate asupra lor mânia lui Dumnezeu și a regelui și își vor pierde cinstea și feciorii pentru care făcuseră toate acestea. 467

Întâmplarea face că o nepoată a acestui Brocadan, fiind îndrăgostită de un tânăr cavaler, pe numele lui Sarquiles, nepotul lui Angriote de Estravaus, îl ascunsese pe acesta într-o cămăruță lângă încăperea unde cei doi se retrăseseră ca să stea singuri la sfat, și Sarquiles a auzit tot ce vorbiseră și le-a aflat toate tainele lor nemernice, minunându-se foarte; și, de cum au plecat cei doi și s-a lăsat noaptea, a ieșit de-acolo și, luându-și armura și toate armele din casa unde le lăsase în cetate, a încălecat și, dimineața, prefăcându-se că vine din altă parte, s-a dus la palatul regelui și, înfățișândui-se acestuia, i-a spus: „Domnule, eu vă sunt supus, am fost crescut în casa voastră și aș vrea să vă feresc de orice rău și înșelăciune, ca să nu săvârșiți nicio greșeală urmând voința altora; căci, iată, n-au trecut trei zile de când, aflându-mă într-un anume loc, am auzit pe niște cavaleri că vor să vă povățuiască de rău, împotriva cinstei și faimei voastre, așa că să nu dați crezare celor ce vă vor spune Gandandel și Brocadan despre Madasima și domnișoarele ei, pentru că la curtea voastră sunt oameni mai puțin vicleni care să vă sfătuiască de bine; pricina pentru care v-am spus toate astea o veți afla domnia voastră și toți câți sunt la curte mai înainte de a trece douăsprezece zile; și dacă veți lua seama la ceea ce vă vor spune cei despre care v-am vorbit, veți înțelege, pe dată, că știu și eu câte ceva din toate astea; și-acum, domnule, rămâneți cu Dumnezeu, că eu mă duc să mă întâlnesc cu unchiul meu, Angriote”. „Mergeți cu Domnul”, a răspuns regele, rămânând cu gândul la ceea ce îi spusese acesta. Sarquiles și-a încălecat calul și, apucând pe-o scurtătură știută de el, a pornit cât mai iute cu putință spre Insula Ferecată, astfel că, din pricina ostenelii drumului, calul își pierduse toată puterea și nu îl mai putea duce, când a dat peste Amadis, Angriote și don Bruneo de Bonamar, ce mergeau călare pe malul mării și supravegheau pregătirea corăbiilor cu care Amadis voia să treacă în Gaula ca să-și vadă tatăl și mama; aceștia l-au primit foarte bine, iar Angriote i-a spus: „Nepoate, ce lucru așa de însemnat te-a făcut să scoți sufletul din bietul cal?” „Un lucru foarte însemnat – a răspuns el – și am venit să vă văd și să vi-l aduc la cunoștință”. Și le-a istorisit cum îl ascunsese domnișoara aceea, Gadanza pe numele ei, în casa lui Brocadan și tot ce îi auzise vorbind pe acesta cu Gandandel despre mârșăvia pe care o săvârșiseră față de rege, ca să-i facă rău lui Amadis. Angriote i-a spus atunci lui Amadis: „Domnule, mai credeți și acum că bănuiala mea era departe de adevăr, deși nu m-ați lăsat să merg până la capăt? Acum, însă, cu voia lui Dumnezeu, nici voi, nici altcineva nu mă va împiedica să dau la iveală toată nemernicia acestor ticăloși care l-au trădat pe rege și pe voi în chip josnic”. Amadis i-a spus: „Acum, bunul meu prieten, o puteți face cu mai multă temeinicie și dreptate decât atunci, și Dumnezeu vă va ajuta”. „Atunci – a spus Angriote –, mâine în zorii zilei voi 468

pleca de-aici împreună cu Sarquiles, cu cai odihniți, și, curând, veți afla ce răsplată vor primi acei nemernici pentru ticăloșia lor”. Și-au pornit pe dată spre casa lui Amadis, căci Angriote stătea tot timpul cu el, ca să pregătească toate cele trebuincioase pentru drum, iar a doua zi au pornit călare spre locul unde știau că se află regele Lisuarte, ce era cu gândul numai la vorbele spuse de Sarquiles și aștepta să vadă ce o să mai urmeze. Și, într-o zi, i s-au înfățișat Gandandel și Brocadan și iau spus: „Stăpâne, tare ne doare că nu aveți grijă de treburile domniei voastre”. „Se prea poate – a răspuns regele –, dar de ce îmi spuneți asta?” „Din pricina acelor cavaleri ce sosesc din Insula Ferecată, care vă sunt dușmani și vor să vină la curte fără nicio teamă, să le salveze pe acele domnișoare datorită cărora veți dobândi alte pământuri; așa că, dacă vreți să ne ascultați sfatul, tăiați-le capetele mai înainte de sosirea lor, iar cavalerilor trimiteți-le poruncă să nu intre în regatul vostru și astfel veți fi temut de toți, fiindcă nici Amadis, nici ei nu vor îndrăzni să vă mânie, căci, după cum stau lucrurile acum, dacă nu se potolesc de frică, n-o vor face din virtute; așa că, seniore, dați poruncă pe dată să se facă așa, fără să mai chibzuiți și să zăboviți, căci lucrurile de felul acestuia înspăimântă mai tare când sunt făcute în grabă”. Regele, care își amintea de vorbele lui Sarquiles, și-a dat seama de îndată că acesta spusese adevărul, văzându-i cât se trudesc să fie omorâte ostaticele, dar n-a vrut să-și iasă din fire, așa că le-a spus: „Voi îmi spuneți să fac două lucruri foarte însemnate împotriva oricărei dreptăți: primul, să le ucid pe acele domnișoare fără nicio judecată; dar cum voi da eu socoteală în fața acelui Domn al cărui slujitor sunt, dacă aș face asta? Pentru că m-a așezat în locul lui ca să fac totul cu dreptate, asemeni lui și în numele lui; iar dacă, prin nedreptăți și jigniri aș băga spaima în oameni așa cum spuneți voi, pe bună dreptate toate acestea s-ar întoarce împotriva mea, fiindcă regii care mai curând dintr-un hatâr decât cu dreptate săvârșesc asemenea cruzimi, se încred mai mult în mintea lor decât în înțelepciunea lui Dumnezeu, ceea ce este cea mai mare greșeală pe care o pot face. Așa că cel mai bun și mai sigur lucru pentru orice principe ce vrea să trăiască liniștit pe lumea asta și pe cealaltă, este să facă totul cu încuviințarea și la sfatul oamenilor cu intenții bune și să cugete că, și de va da peste unele greutăți la început, cum are drept călăuză un judecător drept, sfârșitul nu poate fi decât bun. Celălalt lucru pe care mi-l cereți este să le trimit vorbă cavalerilor să nu vină la curtea mea și foarte necinstit ar fi din parte-mi să împiedic pe cineva să-mi ceară să fac dreptate, cu atât mai mult cu cât, dacă dușmanii mei sunt mulți, cu atât mai mare e cinstea pentru mine să fac ceea ce mă roagă și să-i văd nevoiți să vină la judecata mea; așa că nu voi face nimic din cele ce m-ați sfătuit și nu socotesc bun sfatul vostru, și cu atât mai puțin ceea ce m-ați 469

îndemnat să fac împotriva lui Amadis, faptă pentru care merit să fiu aspru pedepsit, pentru că niciodată n-am avut decât de câștigat din partea lui și a neamului său; și de ar fi avut ceva împotriva mea, ar mai fi aflat ori ar mai fi bănuit și alții, dar se pare că nu există nicio dovadă în afara mărturiei voastre; și m-ați sfătuit foarte rău, pricinuind neajunsuri unor oameni ce nu o meritau. Eu, care am greșit, îmi primesc pedeapsa, și așa cred că se va întâmpla, în cele din urmă, și cu voi, dacă mi-ați ascuns adevărul”; și, ridicându-se, i-a părăsit, ducându-se să-i întâlnească pe cavalerii săi. Gandandel a rămas foarte înspăimântat de purtarea regelui și pentru că nu știa cu niciun chip cum să-și întărească spusele; Brocadan i-a zis: „Gandandel, nu mai avem cum să dăm înapoi, căci așa cum stau lucrurile, nu ne-ar fi de mare folos; mai degrabă trebuie să susținem în continuare tot ce i-am spus regelui”. „Nu știu cum vom putea face asta – a răspuns Gandandel –, că nu vom găsi pe nimeni să nu afirme contrariul”. Și, uite-așa se frământau în sinea lor, pentru ca răul săvârșit să fie încă mai mare, așa cum e în firea ticăloșilor. A doua zi, după ce a ascultat slujba, regele a ieșit din cetate călare, însoțit de o suită numeroasă. Nu după multă vreme s-au ivit și cavalerii din Insula Ferecată, ce veneau pentru judecata Madasimei și a domnișoarelor sale; regele, de cum i-a văzut venind, a pornit în întâmpinarea lor, pentru că așa se cuvenea datorită marii lor faime și fiindcă îi plăcea să-i cinstească pe toți cavalerii; ei i s-au închinat cu smerenie și slujitorii au pornit să ridice corturi unde să se adăpostească; regele a mai rămas o vreme cu ei, iar când s-a hotărât să plece, don Galvanes i-a spus: „Maiestate, cu încredere în virtutea și în purtarea voastră bună și dreaptă, am venit să vă cerem ca, în marea voastră bunăvoință, să încuviințați să fie ascultate Madasima și domnișoarele ei și să fie supuse judecății; iar noi suntem gata să le apărăm cu spusa noastră; și de nu vom izbândi astfel, seniore, nu vă fie cu supărare, dar le vom apăra cauza cu arma în mână, căci nu există pricină pentru care să fie ucise”. Regele a răspuns: „Din clipa aceasta, puteți merge să vă odihniți în cortul vostru, căci eu voi face tot ceea ce se cuvine în numele dreptății”. Don Brian de Monjaste a spus, la rândul lui: „Asta așteptăm de la domnia voastră, seniore, să faceți ceea ce e potrivit persoanei voastre regești și conștiinței voastre, iar dacă lucrurile nu se vor petrece întru totul așa, va fi, de bună seamă, din vina vreunor sfetnici răi ce nu vă apără cinstea și faima, ceea ce, dacă nu vă e cu supărare, domnule, o voi dovedi oricui susține contrariul”. „Don Brian – a spus regele –, dacă i-ați fi dat ascultare tatălui vostru, sunt convins că nu m-ați fi părăsit pentru altcineva și nici n-ați veni, acum, să vă sfădiți cu mine”. „Domnule – a răspuns Brian –, sfada mea cu voi este doar din pricină că vreau să faceți lucrurile cu dreptate, să nu dați 470

niciun prilej de a nu fi slujit la fel de bine cum am făcut-o eu și să nu vă fie știrbită slava; cât despre faptul că nu v-aș fi părăsit dacă i-aș fi dat ascultare tatălui meu, eu nu v-am părăsit, pentru că niciodată nu am fost vasalul vostru, deși fac parte din neamul vostru; și am venit la această curte pentru a-l căuta pe vărul meu, Amadis, iar când n-ați mai voit să rămână lângă voi, am plecat cu el, fără să-mi încalc în niciun chip datoria”. Așa a grăit Brian de Monjaste, cum ați auzit. Regele s-a întors în cetate, iar cavalerii au rămas în corturile lor, unde au fost vizitați de mulți prieteni deai lor. Despre Oriana, aflați că nu s-a dezlipit o clipă de la fereastră, privindui pe cei ce îl iubeau atât de mult pe prietenul ei și rugându-se lui Dumnezeu să iasă victorioși în acea înfruntare. În noaptea aceea, Gandandel și Brocadan au fost foarte neliniștiți în sufletele lor, pentru că nu găseau temeiuri potrivite ca să ducă mai departe ceea ce începuseră, dar socoteau că primejdia e mai mare dacă renunță, așa că au hotărât să meargă pe drumul pe care porniseră. A doua zi dimineața, cei doisprezece cavaleri s-au dus împreună cu regele să asculte liturghia și, o dată sfârșită aceasta, regele s-a îndreptat, însoțit de sfetnicii săi și alți numeroși nobili, spre o sală, unde a poruncit să fie chemați Gandandel și Brocadan, cărora le-a spus: „Temeiurile pe care mi le-ați înfățișat mie cu privire la Madasima și domnișoarele ei trebuie să le arătați aici, în fața tuturor, și să îi faceți să înțeleagă pe nobilii noștri că ostaticelor nu trebuie să li se dea ascultare”; și le-a poruncit să treacă într-un loc de unde să poată fi auziți. Ymosil de Burgundia și Ledaderin de Fajarque au venit în fața regelui și i-au spus: „Noi și acești cavaleri care am venit aici vă rugăm să aveți bunăvoința de a porunci să fie ascultate Madasima și domnișoarele ei de onoare, fiindcă socotim că așa este drept”. Gandandel a spus: „Mulți vorbesc despre dreptate și puțini știu ce înseamnă. Voi spuneți că e drept să fie ascultate aceste domnișoare, ceea ce nu este drept, pentru că ele au primit să moară fără nicio condiție și au rămas ostaticele regelui, urmând ca, dacă Ardan Canileul va fi învins și ucis, să i se dea regelui de bunăvoie Insula Mongaza în întregime, iar de nu, să fie ucise împreună cu ceilalți ostatici, cavaleri, după moartea lui Ardan Canileul; ceilalți i-au dat regelui castelele pe care le stăpâneau, dar cum Gromadaza nu vrea să-i dea posesiunile ei, nu există și nu poate exista motiv să scape de moarte”. Ymosil a răspuns: „Gandandel, ar fi trebuit să vă feriți să vorbiți astfel în fața unui rege atât de drept și a unor asemenea cavaleri, căci spusele voastre atât de potrivnice dreptății sunt pornite mai mult din rea-voință decât dintr-o pricină întemeiată, și este limpede pentru toți cei ce știu unele lucruri că, la orice învoială în care un bărbat ori o femeie sunt chezași, trebuie să fie ascultați, dacă nu e vorba de trădare, și judecați dacă li se ia viața ori nu, după vina 471

fiecăruia; așa se face în țările unde există dreptate, căci altminteri n-ar fi decât cruzime, și noi asta îi cerem regelui, să chibzuiască asupra acestei pricini cu nobilii aflați de față și să hotărască cum este drept”. Gandandel a spus că dreptatea e limpede și nu mai e nimic de adăugat, și că, acum, când părțile au fost ascultate, regele poate să judece pricina; și lucrurile s-au oprit aici; regele a rămas acolo cu câțiva cavaleri, iar ceilalți toți au plecat. Regele ar fi vrut foarte mult ca Argamon, unchiul său, un conte foarte cinstit și cu multă judecată, să-și spună părerea, dar acesta l-a lăsat pe rege să hotărască singur, zicând că nimeni nu cunoaște legile mai bine ca el, și la fel au făcut și toți ceilalți. Văzând aceasta, regele a spus: „Dacă mă lăsați pe mine să hotărăsc, eu socotesc că Ymosil de Burgundia are dreptate și că trebuie să le ascultăm pe aceste domnișoare”. „Într-adevăr, domnule – au spus contele și toți ceilalți –, ați luat o hotărâre dreaptă și așa trebuie să facem.” După aceasta, i-au chemat pe cavaleri și le-au spus ce hotărâseră, iar Ymosil și Ledaderin au sărutat mâinile regelui în semn de mulțumire și au spus: „Seniore, dacă binevoiți, porunciți dară, să vină Madasima și domnișoarele ei și le vom salva prin dreaptă judecată, ori prin luptă, de va fi nevoie”. „Socotesc că e bine așa – a spus regele; să vină domnișoarele și să vedem dacă vă îngăduie să le apărați”. Și au trimis de îndată după ele, iar ele i s-au înfățișat regelui atât de înfricoșate și atât de chipeșe, că nu era om să nu simtă o mare milă pentru ele. Cei doisprezece cavaleri din Insula Ferecată le-au luat de mână pe domnișoare, iar Agrajes și Florestan au luat-o de braț pe Madasima. Ymosil și Ledaderin au spus: „Doamnă Madasima, acești cavaleri au venit să vă salveze de la moarte pe voi și pe domnișoarele voastre, și regele ar dori să știe dacă ne încredințați cauza voastră”. Ea a răspuns: „Domnule, dacă niște domnișoare captive și fără noroc își pot încredința cauza cuiva, v-o încredințăm și ne lăsăm în mâna Domnului și a voastră”. „Atunci, să vină cine dorește și să spună ce are de spus împotriva voastră – a zis Ymosil – și de va fi un singur om, eu vă voi apăra cu vorba ori cu armele, iar de vor fi mai mulți, să vină chiar și doisprezece, căci vor avea cu cine să se înfrunte”. Regele s-a uitat la Gandandel și la Brocadan și a văzut că își lăsaseră ochii în pământ și, pieriți foarte, nu scoteau o vorbă. Atunci lea spus cavalerilor din Insula Ferecată: „Întoarceți-vă domniile voastre la corturi, unde ați poposit, până mâine și, între timp, se vor hotărî cei ce vor să vă înfrunte”. După aceasta, cavalerii au însoțit-o pe Madasima până la temniță și apoi au plecat spre corturi; regele i-a luat deoparte pe Gandandel și Brocadan și le-a zis: „De mai multe ori mi-ați spus și m-ați sfătuit că e drept să le ucid pe aceste domnișoare și că vă veți apăra spusa în judecată dreaptă, iar de va fi nevoie, că o vor face fiii voștri cu arma în mână. Acum a venit vremea s-o 472

faceți, pentru că eu, fiindcă mi se pare frumos și drept ceea ce a spus Ymosil, nu voi porunci nimănui de la curte să se lupte cu acești cavaleri, așa că, vedeți cum vă descurcați, căci altminteri, domnișoarele vor fi eliberate, iar eu voi socoti că nu m-ați povățuit de bine”. Ei au răspuns că a doua zi se vor înfățișa la judecată, și au plecat foarte abătuți la casele lor. Și au hotărât să continue ceea ce începuseră, prin judecată, fără să-și pună feciorii să lupte, pentru că dreptatea nu era de partea lor și aceștia nu erau atât de viteji ca acei cavaleri; dar chiar în noaptea aceea, regelui i s-a adus vestea că Gromadaza, urieșița, murise și lăsase cu limbă de moarte să i se dea regelui castelele, pentru a fi eliberată fiica sa și domnișoarele ei, și că toate castelele erau deja în puterea contelui Latine, ceea ce mult l-a mai bucurat; a doua zi, după liturghie, regele s-a așezat în încăperea unde urma să aibă loc judecata și, când s-au înfățișat cei doisprezece cavaleri, le-a spus: „De azi înainte numi mai vorbiți despre acele domnișoare, pentru că domniile voastre nu mai aveți nicio datorie față de ele, iar Madasima și domnișoarele ei de onoare au scăpat de moarte și de temniță, fiindcă am dobândit castelele pentru care le țineam ostatice”. Aceasta i-a bucurat nespus pe Gandandel și Brocadan, care nu se mai așteptau decât să fie acoperiți de rușine; apoi, regele a poruncit să vină Madasima și domnișoarele ei și le-a spus: „Sunteți libere și socotesc că nu mai aveți nicio datorie față de mine; acum faceți ce vă poftește inima, fiindcă eu am dobândit castelele pentru care vă țineam ostatice”. Dar n-a vrut să le spună că mama Madasimei murise. Madasima a vrut să-i sărute mâinile, dar regele nu a lăsat-o, căci niciodată nu lăsa vreo doamnă ori domnișoară să i le sărute, altfel decât atunci când le răsplătea în vreun fel; Madasima i-a spus: „Seniore, dacă îmi lăsați mie puterea de a hotărî, vreau să fiu a lui don Galvanes, ce s-a ostenit pentru mine atât de mult împreună cu prietenii săi”. Agrajes a luat-o de mână și a spus: „Buna mea doamnă, ați făcut ceea ce trebuia și, cu toate că acum v-ați pierdut pământurile, știți că există un alt ținut dat de Dumnezeu în locul acelora, unde veți fi la fel de slăvită”. Ymosil i-a spus regelui: „Domnule, dacă Madasimei e să i se facă dreptate, nu trebuie să fie dezmoștenită, fiindcă știut este că fiii ce se află în puterea părinților trebuie să le îndeplinească poruncile chiar împotriva vrerii lor, dar din pricina asta nu pot fi dezmoșteniți, pentru că mai mult supunerea decât propria voință îi obligă să facă ce vor părinții lor; și cum domnia voastră, domnule, sunteți pus să faceți fiecăruia dreptate, sunteți dator să-i faceți chiar împotriva voastră, pentru a da o pildă celorlalți”. Regele i-a răspuns lui Ymosil: „Domnișoarele sunt libere, așa că să nu mai vorbim despre altele, pentru că ținutul acela mi-a pricinuit multe necazuri și acum, când e în stăpânirea mea, trebuie să îl apăr și nu i-l pot lua fiicei mele, 473

Leonoreta”. Don Galvanes a vorbit la rândul lui și a spus: „Seniore, dreptul Madasimei la acel ținut, care a fost al strămoșilor ei, mă privește și pe mine, și vă rog să vă amintiți de serviciile pe care vi le-am adus și să nu mă nedreptățiți, pentru că eu vreau să vă fiu vasal împreună cu ea și să mă bucur de bunăvoința voastră, slujindu-vă cu cât mai multă credință și cât mai bine”. „Don Galvanes – a spus regele –, să nu mai vorbim despre asta, căci ceea ce s-a făcut, nu se mai poate desface”. „Dacă așa stau lucrurile – a spus el – și nu-mi sunt de folos dreptatea și măsura, voi face tot ce voi putea ca să cuceresc acest ținut și să nu ajungă în stăpânirea voastră”. „Faceți ce puteți – a răspuns regele –, căci acest pământ s-a aflat în stăpânirea altora, mai bravi ca voi, și mai ușor îl voi apăra de voi decât l-am cucerit de la ei”. „Ați dobândit acest ținut datorită celui pe care nu l-ați răsplătit cum se cuvine – a spun don Galvanes – și care mă va ajuta să-l cuceresc”. Regele i-a răspuns: „Dacă el vă va ajuta pe voi, mulți alții mă vor sluji pe mine, care nu l-au slujit din dragoste, ci pentru că se afla la curtea mea și îl apăram de ei”. Agrajes, care se înfuriase, a spus: „Într-adevăr, toți câți se află aici și alți mulți știu prea bine dacă Amadis a fost apărat de voi, ori voi de el, deși voi sunteți rege, iar el a fost întotdeauna doar un cavaler rătăcitor”. Don Florestan, văzându-l pe Agrajes atât de mâniat, i-a pus mâna pe umăr și, trăgându-l înapoi, a făcut el un pas înainte și i-a spus regelui: „Se pare, domnule, că prețuiți mai mult serviciile altora decât pe cele aduse vouă de Amadis și suntem gata să dovedim care e adevărul”. Don Brian de Monjaste a venit alături de Florestan și a spus: „Cu toate că nu prețuiți îndeajuns serviciile lui Amadis și ale prietenilor săi, cei ce le pot da uitării trebuie să se arate foarte viteji”. Regele a răspuns: „Înțeleg, don Brian, din privirea voastră, că sunteți unul dintre prietenii săi”. „Sigur că sunt – a spus el –, pentru că îmi e văr și sunt dator să-i urmez întru totul dorința”. „Vom găsi cu siguranță pe cineva să vă înlocuiască” – a spus regele. „Multe vor trebui făcute – a spuse el –, pentru a-l putea înfrunta pe Amadis”. Atunci, dintr-un capăt și din celălalt al încăperii s-au apropiat toți cavalerii pentru a răspunde provocării la luptă, dar regele a întins sceptrul pe care îl ținea în mână și le-a poruncit să nu mai vorbească despre asta, așa că toți s-au așezat din nou. În clipa aceea, au sosit Angriote de Estravaus și nepotul lui, Sarquiles, îmbrăcați în armuri și înarmați, și s-au apropiat de rege să-i sărute mâna. Cei doisprezece cavaleri s-au mirat de sosirea lor, căci nu știau pricina, dar Gandandel și Brocadan au fost cuprinși de spaimă și se priveau unul pe celălalt, fiindcă știau ce spusese mai înainte Angriote despre ei și credeau că de-asta venise; astfel că, deși îl socoteau cel mai viteaz cavaler din regat, și-au luat inima-n dinți să-i țină piept și și-au chemat feciorii lângă ei, poruncindu-le să nu scoată o vorbă și să spună doar ce-i vor 474

învăța ei. Angriote a venit în fața regelui și i-a spus: „Seniore, porunciți să vi se înfățișeze Gandandel și Brocadan, căci am a le spune unele lucruri în urma cărora domnia voastră și toți câți se află aici îi vor cunoaște mai bine decât până acum”. Regele le-a poruncit să vină în fața lui și toți s-au apropiat să vadă ce va urma; Angriote a spus: „Domnule aflați că acești Gandandel și Brocadan au dat dovadă de necredință și fățărnicie față de voi, v-au sfătuit rău și cu viclenie, fără să țină seama de Dumnezeu, de voi și de Amadis, care i-a copleșit cu favoruri și nu le-a greșit niciodată; ei, ca niște ticăloși, v-au spus că Amadis umblă să pună mâna pe regat, ceea ce nici prin gând nu i-a trecut vreodată, dorința lui fiind doar de a vă sluji, și ne-au făcut, astfel, să-l pierdem pe cel mai viteaz bărbat aflat vreodată în slujba unui rege, și o dată cu el, pe alți mulți cavaleri viteji, fără nicio vină, așa că eu, domnule, în fața voastră, spun că sunt ticăloși și fățarnici și vinovați de mârșavă trădare față de voi și regatul vostru; iar de nu vor recunoaște aceasta, mă voi lupta cu amândoi; și dacă vârsta îi împiedică, să lupte câte un fecior de-al fiecăruia pentru ei și, cu ajutorul lui Dumnezeu, le voi dovedi și lor și vouă, slăvită maiestate, necredința lor”. „Domnule – a spus Gandandel –, vedeți cum vine Angriote și jignește întreaga voastră curte din pricină că le-ați îngăduit să intre în regat celor ce nu vor să vă slujească; și dacă nu s-ar fi întâmplat aceasta, n-am fi ajuns aici, așa că, să nu vă mirați, seniore, dacă mâinepoimâine o să vină Amadis să vă provoace la luptă chiar pe domnia voastră; iar dacă Angriote m-ar fi cunoscut pe vremea când, cu arma în mână, am adus multe servicii și glorie regatului și fratelui vostru, regele Falangris, n-ar îndrăzni să spună ceea ce spune; dar acum, fiindcă mă vede bătrân și fără putere, mă privește ca pe o zdreanță și această ocară vă atinge mai mult pe voi decât pe mine”. „Nu, domnule ticălos – a spus Angriote –, pentru că sforăriile voastre perfide, o dată descoperite, nu mai pot face rău și e deajuns cât a suferit regele din pricina lor; iar eu nu am vrut să tulbur curtea ori să-i aduc jigniri, ci întru cinstea ei, să stârpesc sămânța cea rea care a îndepărtat-o pe cea bună de aici!” Sarquiles a spus: „Seniore, știți prea bine ce v-am spus despre toate acestea acum câteva zile și vorbele mele vă vor dovedi că stăpânul și unchiul meu, Angriote, spune adevărul, fiindcă am auzit cu urechile mele toată mârșăvia pusă la cale de acești doi ticăloși, făcându-vă să-l bănuiți pe Amadis și pe cei din neamul lui; iar de vor spune că nu e adevărat și că sunt prea bătrâni ca să lupte, să vină fiii lor, care sunt tineri și puternici, și să lupte ei trei cu noi doi și Dumnezeu va arăta de partea cui e adevărul, iar noi vom vedea dacă sunt în stare să-i ia locul lui Amadis și rudelor sale în slujba voastră, așa cum susțin tații lor”. Când feciorii lui Gandandel au înțeles cum este făcut de ocară tatăl lor și cum râd de el toți cei de față văzându-l în asemenea încurcătură, și-au făcut loc, 475

mânioși foarte, printre ceilalți, îmbrâncindu-i și dându-i în lături cu forță, și, ajunși în fața regelui, au spus: „Domnul Angriote minte; nimic din ceea ce a spus despre tatăl nostru și Brocadan nu e adevărat și pentru că vom lupta cu el, iată zălogurile noastre”. Și fiecare i-a dat regelui câte o mănușă; Angriote i-a înmânat poala cămășii sale de zale și a spus: „Domnule, iată zălogul meu; să-și îmbrace pe dată armurile, iar domnia voastră veniți să priviți lupta”. Regele a răspuns: „A trecut deja o bună parte din zi și nu mai aveți vreme să vă luptați; mâine, după liturghie, să fiți pregătiți și vom veni cu toții pe câmpul de luptă”. Tocmai atunci a soit un cavaler, pe numele lui Adamas, fiul lui Brocadan și al unei surori a lui Gandandel, bine legat la trup și foarte viteaz, dar tare mojic de felul lui, așa că toată lumea îl ocolea, și, înfățișânduse regelui i-a spus: „Domnule, tot ce a spus Sarquiles e minciună și de va avea curajul să vină pe câmpul de luptă cu unchiul său, mâine mă voi lupta cu el”. Sarquiles s-a bucurat foarte că va lupta alături de unchiul său și pe dată i-a lăsat regelui zălogul său, ca semn că primește lupta. Regele o poruncit apoi tuturor să plece la casele lor și aceștia au făcut întocmai; Angriote și Sarquiles au plecat cu cei doisprezece cavaleri și cu Madasima și domnișoarele ei, ce își luaseră deja rămas bun de la regină și de la Oriana; regina a poruncit să li se dea un cort foarte frumos, unde să se adăpostească. Regele, rămas cu don Grumedan și don Giontes, nepotul lui, a poruncit să fie chemați Gandandel și Brocadan și le-a zis: „Tare mirat sunt de voi că mi-ați spus de atâtea ori că Amadis vrea să mă trădeze și să pună stăpânire pe coroană și, acum, când era atât de trebuincioasă o dovadă, ați lăsat totul baltă și i-ați pus pe fiii voștri, ce nu știu de partea cui e dreptatea, să ia parte la această înfruntare; tare ați mai păcătuit în fața Domnului, iar mie mult rău mi-ați pricinuit, făcându-mă să pierd un asemenea bărbat și astfel de cavaleri; dar nu veți rămâne nepedepsiți, pentru că acel drept judecător îi dă fiecăruia ceea ce merită”. „Stăpâne – a răspuns Gandandel –, fiii mei s-au grăbit, socotind că dovada va întârzia să apară”. „Au socotit bine, într-adevăr – a spus don Grumedan –, pentru că nu există și nu va exista nicio dovadă împotriva lui Amadis, nici despre cele spuse, nici despre altele, așa cum l-ați înșelat pe rege; și dacă l-ați bănuit, ați fost atât de nedrepți cum nici diavolii din iad nu și-ar putea închipui; și de-ați avea o mie de capete și maiestatea sa vi le-ar reteza pe toate, tot n-ar fi răzbunat îndeajuns pentru răul ce i l-ați făcut, dar voi veți rămâne în viață, deie Domnul nu pentru a face alte ticăloșii, pe când feciorii voștri vor suferi pentru vina voastră.” „Don Grumedan – au răspuns ei –, deși domnia voastră gândiți și voiți asta, noi tragem nădejde că fiii noștri vor izbuti să ne apere cinstea noastră și pe a lor.” „Să mă bată Dumnezeu – a spus Grumedan –, dacă doresc altceva decât ca totul să se petreacă după cum l-ați sfătuit de bine ori de rău pe rege”. 476

Regele le-a poruncit să nu mai vorbească despre asta și a plecat să cineze, iar ceilalți s-au dus pe la casele lor. În noaptea aceea, și unii și ceilalți și-au pregătit armele și caii, iar Angriote și Sarquiles s-au rugat jumătate din noapte sus, într-un schit al Fecioarei Maria, aflat în apropierea corturilor lor; în zorii zilei, toți cei doisprezece cavaleri s-au înarmat, temându-se de rege, fiindcă îl văzuseră foarte pornit contra lor, și așa au intrat în cetate și au sosit pe câmpul unde avea să se desfășoare lupta; regele cu toți cavalerii săi și mulți alții sosiseră deja, precum și cei trei judecători, care erau, unul, regele Arban de Norgales, celălalt, Giontes, nepotul regelui, iar al treilea, Quinorante, viteazul luptător cu lancea; aceștia i-au condus pe Angriote și pe Sarquiles la un capăt al terenului; apoi au sosit Tarin și Corian, cei doi frați, și Adamas, vărul lor, care au intrat pe câmpul de luptă înarmați cum se cuvine, călare pe niște frumoși armăsari și hotărâți să ducă totul la bun sfârșit, de nu avea să-i împiedice ticăloșia părinților lor; o dată aflați față în față, Giontes a sunat dintr-o trâmbiță, și cavalerii s-au năpustit în cea mai mare goană a cailor; Corian și Tarin s-au repezit asupra lor Angriote, iar Adamas s-a înfruntat cu Sarquiles; Tarin l-a izbit atât de puternic pe Angriote, încât lancea i-a zburat făcută țăndări, dar Angriote îl lovise atât de tare pe Corian în scut, încât l-a azvârlit din șa, peste crupa calului; apoi, întorcându-se spre Tarin, l-a văzut că îl aștepta cu spada în mână, iar când fratele lui s-a prăbușit la pământ, s-a repezit cu furie spre Angriote, voind să-l izbească în coif, dar nu și-a cumpănit bine lovitura, pălindu-i calul în cap și retezându-i o parte din el cu căpăstru cu tot, astfel că i-a căzut frâul pe piept, iar Tarin și-a pierdut echilibrul; cum Angriote venea spre el, s-au izbit în scuturi cu atâta forță, încât Tarin s-a prăvălit la pământ fără simțire; Angriote, știindu-și calul rănit, a sărit din șa cât mai iute cu putință, fiindcă era sprinten și viteaz și trecuse de nenumărate ori prin asemenea primejdii, apoi și-a petrecut scutul pe braț și a pus mâna pe spada cu care multe și năprasnice lovituri mai dăduse, îndreptându-se spre cei doi frați, ce se aflau unul lângă altul; a apucat să vadă că nepotul lui, Sarquiles, se luptă voinicește cu Adamas în spade, amândoi călare, mai înainte ca cei doi să-l prindă între ei dându-i lovituri grele, căci erau viteji și foarte vânjoși. Angriote, însă, se apăra de unul cu scutul, de celălalt cu spada, astfel că îi făcea să se tot învârtă și nu izbuteau defel să-l izbească în plin și toate loviturile lor sfârtecau pământul, căci, așa cum v-am mai spus, acest cavaler era cel mai bun luptător cu spada dintre toți cavalerii regatului. Astfel că, în scurtă vreme, erau în asemenea hal, încât scuturile li se făcuseră țăndări, iar armurile le erau sfâșiate în multe locuri, de unde le țâșnea sânge; dar nici Angriote nu o ducea prea bine, căci avea multe răni și pierdea mult sânge. Sarquiles, văzându-l astfel pe unchiul său și că nu izbutește să-l învingă pe 477

Adamas, s-a hotărât să riște totul și, înfigându-și adânc pintenii în burta calului, l-a strâns în brațe pe celălalt și, o vreme, au rămas așa, încleștați, ostenindu-se să se trântească unul pe celălalt; Angriote, cum i-a văzut, s-a apropiat cât mai iute cu putință de ei, ca să-i vină în ajutor lui Sarquiles dacă ar fi căzut; cei doi frați l-au urmat cât puteau de repede, să-i fie de ajutor vărului lor. În răstimpul acesta, cavalerii s-au prăbușit la pământ încleștați și să fi văzut atunci ce luptă s-a încins: Angriote ca să-l ajute pe nepotu-su, iar ceilalți pe vărul lor; dar Angriote, la ceasul acela, săvârșea minuni de vitejie, dând lovituri atât de tari, cumplite și nemiloase, încât, cu toate strădaniile lor, cei doi frați nu i-au putut ține piept atâta timp încât Adamas să izbutească să scape din mâinile lui Sarquiles. Când Gandandel și Brocadan au văzut aceasta, după ce, până atunci, nutriseră speranța că puterea feciorilor lor va apăra ceea ce urziseră cu atâta ticăloșie, au plecat de la fereastra unde se aflau, cu inima plină de durere și mâhnire, așa cum a făcut și regele, căruia nu-i era pe plac nicio victorie a prietenilor lui Amadis și nu voia să vadă triumful lui Angriote și înfrângerea și moartea celorlalți; dar toți ceilalți aflați acolo tare se mai bucurau pentru că ticăloșii de Gandandel și Brocadan plăteau și pe lumea asta pentru o parte din vina lor; cei patru cavaleri aflați pe câmpul de luptă nu făceau alta decât să-și dea lovituri grele peste tot, dar asta n-a mai durat mult, fiindcă Angriote și Sarquiles i-au copleșit cu atâtea lovituri pe cei doi frați, încât aceștia nu se mai puteau apăra și nu făceau decât să dea înapoi, căutând un adăpost, dar cum n-aveau unde să se ascundă, dădeau câteva lovituri și o luau iarăși la goană, socotind să scape astfel cu viață; în cele din urmă, însă, s-au prăbușit la pământ, nemaiputând îndura loviturile adversarilor și au murit de mâna acestora, spre marea bucurie a frumoasei Madasima și a cavalerilor din Insula Ferecată și mai marea bucurie a Orianei și a Mabiliei, ce nu încetaseră să se roage lui Dumnezeu să le dea victoria pe care o dobândiseră. Angriote i-a întrebat, atunci, pe judecători, ce mai trebuie să facă; ei i-au răspuns că făcuseră destul pentru a-și apăra onoarea, așa că, după ce au părăsit câmpul de luptă, tovarășii lor împreună cu Madasima i-au însoțit la corturile lor, unde le-au oblojit rănile. AICI SE SFÂRȘEȘTE A DOUA CARTE A NOBILULUI ȘI NEÎNFRICATULUI CAVALER AMADIS DE GAULA

478

virtual-project.eu

479

480

Garci Rodríguez de Montalvo

NEMAIPOMENITELE PERIPEȚII ALE NEÎNFRICATULUI CAVALER

AMADÍS DE GAULA Volumul 2 Povestite în limba română de: DAN MUNTEANU

virtual-project.eu

Editura UNIVERS București, 1988

481

ÎNCEPE A TREIA CARTE A NEÎNFRICATULUI CAVALER AMADIS DE GAULA

În care se povestește despre marile neînțelegeri și zâzanii stârnite în casa și la curtea regelui Lisuarte de sfaturile rele date regelui de Gandandel, menite să lovească în Amadis și neamurile și prietenii săi, al căror început a fost porunca regelui ca Angriote și nepotul său să plece de la curtea sa și din toate ținuturile stăpânite de el și să fie chemați la luptă, așa cum aceștia au și primit, după cum vă vom istorisi mai departe. Istoria spune că după uciderea feciorilor lui Gandandel și Brocadan de către Angriote de Estravaus și nepotul lui, Sarquiles, cum ați auzit, cei doisprezece cavaleri și Madasima i-au condus pe aceștia din urmă cu multă veselie la corturile lor, în vreme ce regele Lisuarte a plecat de la fereastră ca să nu-i vadă pierind pe cei trei, nu pentru că ținea la ei, socotindu-i la fel de răi ca părinții lor, ci fiindcă, astfel, Amadis dobândea și mai multă glorie, întru știrbirea faimei curții sale. Trecând câteva zile și aflând regele că Angriote și nepotul lui s-au mai întremat de pe urma rănilor primite și pot călări, le-a trimis vorbă să părăsească regatele sale și să nu mai calce prin ținuturile lui până nu le va porunci el, ceea ce i-a întristat foarte pe acești cavaleri și amarnic i s-au plâns lui don Grumedan și altor cavaleri de la curte ce veniseră să-i viziteze ca să-și arate prețuirea, dar mai cu seamă lui Brian de Monjaste și Gavarte de la Valea Temătoare, spunând că, de vreme ce regele, uitând marile servicii ce i le-au adus, se purta astfel cu ei și îi izgonea, să nu se mire dacă, devenindu-i dușmani, se va căi mai mult pentru viitor decât pentru trecut; și, strângându-și corturile, însoțiți de toți oamenii lor, au pornit spre Insula Ferecată; după trei zile de mers, într-un schit, au întâlnit-o pe Gandeza, nepoata lui Brocadan și iubita lui Sarquiles, cea care îl ascunsese în cămara de unde auzise toată mârșăvia urzită de Gandandel împotriva lui Amadis, cum v-am povestit mai înainte. Aceasta fugise de frică 482

și mult s-au bucurat cavalerii că au întâlnit-o, mai ales Sarquiles, care o iubea nespus, așa că, luând-o cu ei, și-au continuat drumul. Regele Lisuarte, ce se depărtase de la fereastră ca să nu vadă victoria lui Angriote și a nepotului său, cum v-am mai spus, tocmai intra în odaia sa mânios foarte fiindcă lucrurile se sfârșiseră întru cinstea și faima lui Amadis și a prietenilor săi, când s-au întors don Grumedan și ceilalți cavaleri, ce se despărțiseră de cei ce porneau spre Insula Ferecată și care i-au transmis tot ce li se spusese, precum și plângerea celor doi cavaleri împotriva sa, ceea ce l-a mâniat și l-a tulburat și mai abitir pe rege, care a spus: „Deși suferința este semn de mare înțelepciune și, de cele mai multe ori, folositoare, uneori este pricină de mari greșeli, cum mi s-a întâmplat cu acești cavaleri, căci, dacă așa cum ei s-au îndepărtat de mine, eu nu le-aș mai fi arătat bunăvoință și dragoste, ei n-ar fi îndrăznit să spună câte au spus, dar mai cu seamă să vină la curte și să-mi calce pământurile. Dar cum eu am făcut ceea ce îmi cerea rațiunea, Dumnezeu va ști, în cele din urmă, să mă acopere de glorie, iar pe ei să-i facă să-și plătească sminteala; așa că vreau ca, pe dată, să fie chemați la luptă împreună cu Amadis, căruia i se supun toți, și vom vedea cât de mare le este trufia”. Arban, regele din Norgales, care dorea să-l slujească pe rege, i-a spus: „Seniore, chibzuiți bine ceea ce spuneți, mai înainte de-a trece la fapte, atât datorită marii vitejii a acestor cavaleri ce sunt în stare de multe, cât și fiindcă Dumnezeu ne-a arătat limpede că dreptatea este de partea lor, că de-ar fi fost altfel, deși Angriote este un cavaler viteaz, nu i-ar fi învins, așa cum a făcut-o, pe feciorii lui Gandandel, socotiți atât de curajoși și puternici, și nici Sarquiles nu l-ar fi înfrânt pe Adamas, de unde se vede că marea dreptate pe care au apărat-o le-a dat și le-a adus victoria; de aceea, stăpâne, socotesc că ar fi bine să se întoarcă în slujba voastră, căci nu e spre folosul nici unui rege să poarte război cu supușii săi, când îl poate înlătura, pentru că toate pierderile de o parte și de alta, în oameni și bogății, sunt o pierdere pentru rege, fără să dobândească nicio cinste învingându-și și supunându-și vasalii; și, adesea, asemenea neînțelegeri pricinuiesc mari pagube și îi fac pe regi și pe marii seniori ai ținuturilor învecinate să cugete că dând dovadă de oarece bunăvoință pot înlătura un asemenea război și dobândi mai mult decât pierduseră în trecut; și lucrul cel mai de temut e ca vasalii să nu mai știe de frica și rușinea seniorilor care, cârmuindu-i cu blândă înțelepciune, supunându-i mai mult prin dragoste decât prin frică, îi pot stăpâni și conduce asemeni bunului păstor ce-și mână turma; dar dacă îi înrobesc mai mult decât pot îndura, se întâmplă, deseori, să o ia razna toți, după primul, și când greșeala a ajuns să fie cunoscută, e foarte greu să mai fie îndreptată. Așa că, seniore, acum e vremea să o îndreptăm, mai înainte ca mânia să se aprindă și mai tare, fiindcă Amadis vă este atât de supus, încât 483

cu puțină bunăvoință îl puteți câștiga și, o dată cu el, pe toți cei ce v-au părăsit pentru el”. Regele a răspuns: „Ați grăit bine, dar nu voi da ținutul pe care i l-am dăruit fiicei mele, Leonoreta, și pe care mi l-au cerut ei, iar puterea lor, deși e mare, nu înseamnă nimic pe lângă a mea; așa că nu-mi mai vorbiți despre asta și pregătiți-vă armele și caii ca să mă slujiți, căci mâine, Cendil de Ganota va pleca spre Insula Ferecată să-i cheme la luptă”. „Facă-se voia Domnului – au răspuns cavalerii –, și fie ca el să facă așa cum socoate mai bine, iar noi vă vom sluji precum doriți”. După aceasta, toți au plecat la casele lor, iar regele a rămas la palat. Gandandel și Brocadan, văzându-și feciorii morți, și știindu-se ei înșiși pierduți pentru această lume și pentru cealaltă, căci își primiseră pedeapsa pe care, în vremurile noastre, mulți semeni n-o primesc, ferindu-i Dumnezeu de asta fie în marea lui milă, ca să se îndrepte, fie în numele dreptății, ca să plătească o dată pentru toate faptele lor, căci oamenii nu se îndreaptă fără nădejdea mântuirii, au hotărât să plece pe o insuliță cu puțini locuitori stăpânită de Gandandel, și, luându-și fiii morți, nevestele și slujitorii, s-au urcat pe două corăbii, cu gândul să ajungă în insula Mongaza, dacă urieșița Gromadaza nu i-ar fi predat castelele sale regelui; așa că, plângând de mama focului cu toții și blestemați de cei ce îi priveau, au părăsit portul și au ajuns undeva unde nu se mai pomenește de ei, dar putem crede cu îndreptățire că cei ce săvârșesc fapte rele până la bătrânețe tot așa își sfârșesc zilele, dacă nu se pogoară asupra lor harul prea înaltului stăpân, mai curând din milosârdie decât pentru meritele lor, pentru ca, o dată cu trecerea vremii, să se îndrepte. Regele Lisuarte a poruncit, după asta, să se adune la palat toți marii nobili de la curtea sa și cavalerii de rang mai mic și, plângându-se că a fost jignit de vorbele trufașe ale lui Amadis și ale prietenilor acestuia, i-a rugat să fie alături de el în această durere, așa cum făcea și el în toate câte îi privea pe ei. Toți i-au răspuns că îl vor sluji ca pe stăpânul lor, în tot ce va porunci. Atunci, regele l-a chemat pe Cendil de Ganota și i-a spus: „Încălecați pe dată și porniți spre Insula Ferecată cu carte de împuternicire din partemi și, chemați-l la luptă pe Amadis și pe toți cei ce vor să apere cauza lui don Galvanes; și spuneți-le să se păzească de mine, că le voi nimici viețile și averile, de voi putea, oriunde îi voi afla, și la fel vor face toți supușii mei”. Don Cendil, după ce a primit mesajul regelui, s-a înarmat și, încălecând, a pornit pe dată la drum, căci dorea să împlinească porunca stăpânului său. Regele a mai rămas acolo câteva zile, și apoi a plecat spre o cetate de-a sa, ce se numea Gracedonia, fiindcă în toate cele era plină de farmec și grație, ceea ce mult le-a bucurat pe Oriana și Mabilia, mai ales fiindcă cetatea era aproape de Miraflores și Orianei i se apropia sorocul să nască, iar ele socoteau că cel mai bine vor aranja totul la Miraflores. Cei doisprezece 484

cavaleri ce o însoțeau pe Madasima au tot umblat, fără popas, până au ajuns la două leghe de Insula Ferecată unde, pe malul unui râu, îi aștepta Amadis cu două mii trei sute de cavaleri bine înarmați, toți călare, care i-a primit cu multă bucurie, arătându-și marea dragoste și prietenia față de Madasima și îmbrățișându-l de mai multe ori pe Angriote, căci aflase printr-un sol trimis de fratele său, Florestan, cum se desfășurase lupta. Și, pe când stăteau împreună plini de voie bună, l-au văzut coborând pe un drumeag din vârful unui munte pe don Cendil de Ganota, cavaler al regelui Lisuarte, care venea să-i cheme la luptă. Acesta, de cum a văzut atâția cavaleri și atât de bine înarmați, a simțit că i se umplu ochii de lacrimi la gândul că toți aceștia îi părăsiseră pe rege, stăpânul său, ai cărui slujitor preacredincios era, lipsindu-l de multă cinste și bogăție; dar, ștergându-și ochii, s-a arătat cât mai senin cu putință la chip, căci era un cavaler foarte chipeș, tare înțelept și foarte curajos, și s-a apropiat de ceilalți, întrebând de Amadis; aceștia i l-au arătat cum stă de vorbă cu Madasima și cavalerii ce tocmai sosiseră de la drum. El s-a îndreptat spre ei și, cum aceștia l-au recunoscut, l-au primit foarte bine, iar el i-a salutat cu multă curtenie și le-a spus: „Domnilor, am venit la Amadis și la voi toți cu solie din partea regelui și, cum vă aflați toți împreună, ar fi bine să mă ascultați”. Toți s-au apropiat ca să audă ce va spune, și Cendil i s-a adresat lui Amadis, rostind aceste vorbe: „Domnule, citiți această carte”. De cum a citito, Amadis i-a zis: „Aceasta e o carte de împuternicire; acum spuneți-ne care-i solia”. „Seniore Amadis, regele, stăpânul meu vă cheamă la luptă pe domnia voastră, pe toți cei de-un neam cu voi, pe toți câți se află aici și pe cei ce vor să cucerească Insula Mongaza; și vă mai spune că, de azi înainte, să vă străduiți să vă apărați pământurile și averile și viețile, căci are de gând să vă nimicească de tot, de-i va sta în putere; și să nu vă mai calce piciorul în regatul său, că, pe cine va prinde, nu va scăpa cu viață”. Don Cuadragante a vorbit: „Don Cendil, domnia voastră ne-ați spus ce vi s-a poruncit și bine ați făcut, dar cum stăpânul vostru ne amenință că ne va lua viețile și averile, fără a ține seamă de ce vor spune acești cavaleri, răspunde-ți-i maiestății sale, din partea mea, că, deși e rege și stăpân pe întinse ținuturi, eu îmi iubesc viața și sărăcia tot atât pe cât își iubește el viața și bogățiile și că nu e cu nimic mai presus întru stirpe, căci nu e coborâtor din regi dinspre mamă și dinspre tată mai mult decât mine; iar de trebuie să mă feresc de el, să se ferească și el de mine cu întregul lui regat”. Lui Amadis i-ar fi plăcut ca răspunsul să fie dat cu mai multă chibzuință, și i-a spus: „Seniore don Cuadragante, așteptați ca acest cavaler să primească răspunsul tuturor celor de aici și al vostru și acum, că am ascultat solia, să hotărâm împreună ce răspuns să dăm, căci așa e potrivit cu rangul 485

și faima noastră; iar voi, don Cendil de Ganota, îi puteți spune regelui că tare greu îi va fi să facă ceea ce gândește; și-acum, veniți cu noi în Insula Ferecată, să treceți pe sub bolta iubiților credincioși, că, de veți sfârși încercarea cu bine, veți fi mai iubit și mai prețuit de prietena voastră și o veți simți lângă voi încă mai drăgăstoasă”. „Dacă asta vă e dorința – a răspuns don Cendil –, așa voi face, dar în ceea ce privește iubirea nu vreau să dau în vileag nimic mai mult decât știe inima mea”. Și, pe dată, au pornit cu toții spre Insula Ferecată; când Cendil a văzut stânca aceea nespus de înaltă și marea fortăreață, tare s-a mai minunat, iar când au pătruns în ținut a fost încă și mai uimit văzând pământurile atât de îmbelșugate și și-a dat seama că nimeni pe lume nu putea lovi acest meleag. Amadis l-a poftit acasă la el și l-a primit cu multă cinstire, pentru că don Cendil era de neam foarte înalt. A doua zi, s-au adunat toți cavalerii și au hotărât să-l cheme la luptă pe regele Lisuarte și chemarea să i-o ducă un cavaler ce venise cu oamenii lui Dragonis și Palomir, pe numele său Sadamon; acești doi frați, Dragonis și Palomir, erau feciorii lui Grasujis, regele întunecatei Germanii, ce era căsătorit cu Saduva, sora regelui Perion din Gaula; aceștia, ca și toți ceilalți, de stirpe foarte aleasă, fii de regi, duci și conți aduseseră mulți oameni de-ai părinților lor și multe corăbii, pentru ca don Galvanes să poată ajunge pe Insula Mongaza; cavalerii i-au dat lui Sadamon carte de împuternicire semnată de toți cu numele lor și i-au zis: „Spuneți-i regelui Lisuarte că, de vreme ce ne cheamă la luptă și ne amenință, să se păzească de noi, căci îl vom lovi necontenit, și să știe că, la vremea potrivită, vom debarca pe Insula Mongaza și că, de este un mare senior, nu e departe ceasul când se va vedea vitejia lui și a noastră; iar de vă va spune ceva, răspundeți-i ca un cavaler, că noi suntem gata de orice, fără șovăire, după cum va fi voia Domnului, numai să nu ne ceară pace, pentru că la așa ceva nu ne învoim până ce lui don Galvanes nu i se va da Insula Mongaza”. Sadamon a răspuns că va face totul așa cum i s-a poruncit. Amadis i-a spus, atunci, tutorelui său, don Gandales: „Ar fi bine să vă duceți la regele Lisuarte și să-i spuneți din partea mea, fără nicio teamă de el, că nu pun preț pe chemarea la luptă și amenințările sale, ba chiar mai puțin decât își închipuie el; și că dacă aș fi știut că îmi va fi atât de nerecunoscător pentru toate serviciile pe care i le-am făcut, nu mi-aș fi pus viața în asemenea primejdii ca să-l slujesc; și că marea lui glorie și putere cu care ne amenință pe mine, prietenii și neamurile mele, le-am apărat cu sângele meu și mă încred în Dumnezeu atoateștiutorul că această nerecunoștință va fi plătită mai curând prin propriile mele forțe decât cu voia lui; și mai spuneți-i că, dat fiind că a dobândit Insula Mongaza mulțumită mie, nu prin mine o va pierde și nici nu-i voi pricinui necazuri acolo unde se află regina, întru 486

cinstirea ei, căci o merită pe deplin; și să-i spuneți asta și ei de o veți vedea; iar de regele vrea să-i fiu dușman, îl voi dușmăni câte zile voi avea și în asemenea chip, încât nu-și va mai aminti de dușmanii din trecut”. Agrajes i-a spus: „Don Gandales, faceți totul ca să o vedeți pe regină, sărutați-i mâinile din parte-mi și spuneți-i să poruncească să fie trimisă aici sora mea, Mabilia, căci, dacă am ajuns în această stare, nu mai trebuie să stea la curtea regelui”. Pe Amadis tare l-au mai mâhnit vorbele lui Agrajes, pentru că în această domniță își pusese toată nădejdea ca s-o mai vadă pe doamna sa, și n-ar fi vrut s-o știe departe de ea așa cum n-ar fi vrut să-și vadă sufletul departe de trup, dar n-a îndrăznit să rostească nicio vorbă pentru a nu dezvălui taina iubirii lor. După toate acestea, solii au plecat cu mare bucurie în tovărășia lui don Cendil de Ganota, poposind în felurite așezări. Și, după zece zile, au ajuns în cetatea unde se afla regele Lisuarte, în palatul lui, cu mulți cavaleri și alți gentilomi, care i-a primit cu voie bună, deși aflase, printr-un sol trimis de Cendil de Ganota, că este chemat la luptă. Solii i-au dat cartea, iar regele le-a poruncit să îi spună tot ce li se poruncise. Don Gandales a zis: „Domnule, Sadamon vă va spune ceea ce vă transmit nobilii de vază și cavalerii aflați în Insula Ferecată, iar apoi vă voi spune eu pentru ce m-a trimis Amadis, pentru că eu am venit cu o solie pentru voi și cu un mesaj pentru regină din partea lui Agrajes, dacă îmi veți îngădui să o văd”. „Cu multă plăcere – a răspuns regele –, căci și ea se va bucura să vă vadă, pentru că ați slujit-o foarte bine pe fiica noastră, Oriana, când a locuit pe meleagurile voastre, lucru pentru care vă aduc mulțumiri”. „Vă sunt adânc recunoscător – a spus Gandales –, și numai Dumnezeu știe cât mi-ar plăcea să vă pot sluji și cât mă doare că nu pot s-o fac”. „Așa gândesc și eu – a răspuns regele; și nu fiți mâhnit că faceți ceea ce trebuie pentru cel pe care l-ați crescut, căci altfel nați fi privit cu ochi buni”. Apoi Sadamon i-a transmis regelui solia sa, așa cum v-am înfățișat-o, și, la sfârșit, l-a chemat la luptă pe el, întreg regatul cu toți supușii săi, așa cum i se poruncise să facă; dar când i-a spus să nu spere într-o pace cu ei până nu-i va înapoia lui don Galvanes și Madasimei Insula Mongaza, regele a răspuns: „Târziu ne vom împăca, dacă asta așteaptă. Și așa să mă ajute Dumnezeu de mă voi mai socoti rege, dacă nu îi voi lecui de această nebunie”. „Seniore – a zis Sadamon –, v-am spus ce mi s-a poruncit și de voi mai spune ceva deacum înainte, asta nu va mai face parte din solia mea; așa că vă răspund la ceea ce ați zis, domnule, și anume că mult trebuie să prețuiască și mare putere trebuie să aibă cel ce va frânge mândria acelor cavaleri și vă va fi mult mai greu decât se poate închipui”. „Se prea poate să fie așa – a răspuns regele –, dar acum vom vedea la ce slujește puterea mea și a supușilor mei și puterea lor”. 487

Don Gandales i-a transmis regelui din partea lui Amadis tot ce ați auzit, fără să uite nimic, căci era un bărbat tare înțelept, iar când i-a spus că Amadis nu va pleca pe Insula Mongaza, fiindcă prin el a dobândit-o și nici nu se va afla acolo unde va fi regina pentru a nu-i pricinui necazuri, toți, vorbind între ei, au prețuit aceasta ca pe un semn de mare cinste și credință, așa cum a gândit și regele. Apoi, regele le-a poruncit solilor să-și scoată armurile și să se ospăteze, căci sosise vremea mesei, și s-a făcut întocmai; solii au fost poftiți în sala unde mânca el și așezați la o masă în fața lui, unde mâncau nepotul său, Giontes, don Guilan Gânditorul și alți cavaleri prețuiți, cărora li se făcea, între toți, această mare cinste pentru nemăsurata lor vitejie, ca astfel, să le sporească curajul și lor și altora și aceștia din urmă să se străduiască să fie asemeni lor, pentru a fi la fel de prețuiți de stăpânul lor, regele; și dacă domnitorii, ar face toți astfel, slujitorii lor ar fi virtuoși, curajoși, cinstiți și i-ar sluji cu dragoste, prețuindu-i mult mai mult decât bogățiile vremelnice, amintindu-și de vorbele vestitului Fabricius 8, consulul roman, adresate solilor Samniților, pe care avea să-i cucerească, după ce aceștia îi aduseseră daruri de aur și argint și alte scule neprețuite, văzându-l că mănâncă în străchini de lut și gândind că astfel îl vor îmbuna și îl vor abate de la ceea ce îi poruncise să facă Senatul Romei; el însă, cu marea lui virtute, a disprețuit ceea ce mulți, ca să dobândească, își pun în mare primejdie viețile și sufletele. În timpul mesei, regele era foarte vesel, spunând tuturor cavalerilor ce se aflau de față să se pregătească cât mai iute cu putință pentru plecarea spre Insula Mongaza și că, de va fi nevoie, va merge el însuși cu ei. Și, de cum s-a strâns masa, don Grumedan l-a condus pe Gandales la regină, care dorea să îl vadă; ceea ce mult le-a bucurat pe Oriana și Mabilia, fiindcă astfel aveau să afle vești despre Amadis, căci mult doreau să știe ce e cu el; don Gandales a intrat în odaia unde se afla regina, care l-a primit foarte bine și cu multă dragoste și l-a poftit să ia loc în fața ei, lângă Oriana, spunându-i: „Don Gandales, prietene, o cunoașteți pe această domniță de lângă voi, pe care ați slujit-o multă vreme?” „Doamnă – a răspuns el –, dacă am slujit-o bine în vreun fel, mă socotesc fericit, și așa mă voi socoti ori de câte ori vă voi putea sluji pe voi, stăpână, ori pe domnia ei; și tot astfel pe rege, dacă nu ar fi împotriva lui Amadis, pupilul și stăpânul meu”. Regina a zis: „Așa să faceți cum ați spus, de dragul meu”. Gandales i-a spus: „Doamnă, eu am venit cu solie de la Amadis pentru rege; și mi-a mai poruncit ca, de voi putea să vă văd, să vă sărut mâinile din partea lui, căci tare mâhnit este că nu vă mai slujește; același lucru mi-a spus și Agrajes, 8

Caius Fabricius Luscinus, consul roman între 282-278 î.e.n., simbol al simplicității și al dezinteresului. 488

care vă roagă să porunciți, în bunătatea voastră, să i-o trimiteți pe sora lui, Mabilia, căci dacă el și don Galvanes nu mai sunt iubiți de rege, nici ea nu mai are ce căuta în palatul lui”. Când Oriana a auzit acestea, tare s-a mai întristat și ochii i s-au umplut de lacrimi fără să se poată stăpâni, atât pentru că ținea din toată inima la Mabilia, cât și pentru că fără ea nu știa cum avea să se descurce cu nașterea, căci i se apropiase sorocul. Mabilia, văzând-o astfel, a simțit o mare milă pentru ea și i-a spus: „Ah, stăpână! Ce mare nedreptate mi-ar face tatăl și mama voastră dacă m-ar despărți de voi!” „Nu plângeți – a spus Gandales –, că totul este pregătit prea bine și, când veți pleca de-aici, veți fi condusă la mătușa voastră, regina Elisena de Gaula, ce este, după cea în fața căreia ne aflăm, cea mai slăvită dintre toate, și vă veți petrece timpul cu verișoara voastră primară, Melicia, care vă dorește foarte mult”. „Don Gandales – a spus regina –, mă întristează foarte dorința lui Agrajes și voi vorbi cu regele; iar de-mi va asculta sfatul, această domniță nu va pleca de aici decât căsătorită cum se cuvine înaltului ei rang”. „Atunci, vorbiți cu regele cât mai repede, doamnă – a răspuns el –, fiindcă nu mai pot zăbovi”. Regina a poruncit să fie chemat, iar Oriana, văzându-l venind și știind că salvarea ei depinde de voința lui, s-a apropiat de el și, îngenunchind, i-a spus: „Domnule, știți câtă cinstire mi s-a arătat la curtea regelui Scoției și cum, atunci când ați trimis după mine, acesta mi-a dat-o pe fiica sa, Mabilia, să mă însoțească; urât ar fi să nu o răsplătim la fel, și, pe deasupra, ea este leacul și bucuria durerilor și suferințelor mele; dar acum, Agrajes a trimis după ea, și dacă îngăduiți să plece de lângă mine fără să-și fi primit răsplata pentru felul cum m-a cinstit tatăl ei, săvârșiți cea mai crudă și mai nedreaptă faptă din câte s-au săvârșit împotriva unui muritor”. Mabilia stătea și ea în genunchi lângă Oriana și îl ținea de mâini pe rege, plângând și implorându-l să nu o lase să plece, că altfel, în marea-i deznădejde, își va lua viața; apoi a îmbrățișat-o pe Oriana. Regele, care era tare cumpănit și cu multă judecată, a spus: „Să nu credeți, Mabilia, fiica mea, că datorită neînțelegerilor dintre mine și cei din familia voastră pot să uit cum m-ați slujit și nu îi voi mai primi în slujba mea și răsplăti pe cei din neamul vostru care vor dori să mă slujească; și nu-i voi urî pe unii din pricina altora și cu atât mai puțin pe domnia voastră, căreia îi datorăm atât de mult; și până nu vă veți primi răsplata pe potriva meritelor voastre, nu veți pleca de la curtea mea”. Ea a vrut să-i sărute mâinile, dar regele n-a lăsat-o și, ridicându-le de jos, le-a așezat în jilțuri și el a luat loc alături de ele. Don Gandales, care văzuse totul, a spus: „Doamnă, de vreme ce vă iubiți atât de mult și vă înțelegeți atât de bine, nepotrivit ar fi să fiți despărțite și, după mintea și voia mea, doamnă Oriana, Mabilia nu va pleca de lângă voi decât așa cum ați spus domnia voastră și maiestatea sa; eu le-am transmis 489

regelui și reginei solia mea și voi duce răspunsul unchiului vostru, don Galvanes, și fratelui vostru, Agrajes, și oricum ar fi, de le va fi pe plac ori dimpotrivă, toți vor încuviința ce face regele și ce doriți voi”. Regele i-a răspuns: „Mergeți cu Dumnezeu și spuneți-i lui Amadis că vorbele pe care mi le-a trimis solie, cum că nu se va duce pe Insula Mongaza, fiindcă datorită lui am dobândit-o, socotesc că o face mai mult spre folosul lui decât întru cinstirea mea, și, fiindcă asta e părerea mea, îi mulțumesc, dar de azi înainte fiecare dintre noi va face cum va crede mai bine”. Și a ieșit din odaie. Regina a spus: „Don Gandales, prietene, nu luați aminte la vorbele mânioase ale regelui, nici la cele ale lui Amadis, ci, mai curând, rogu-vă, încercați să faceți pace între ei, cum voi încerca și eu; salutați-l cu plecăciune pe Amadis și spuneți-i că îi mulțumesc pentru frumoasele vorbe pe care mi le-a trimis, cum că nu-mi va pricinui necazuri oriunde m-aș afla, și că îl rog mult să-mi prețuiască solia”. „Doamnă – a răspuns el –, voi face tot ce îmi stă în puteri, așa cum ați poruncit”. Și și-a luat rămas bun, iar ea s-a rugat lui Dumnezeu să îl păzească și să îi dea harul de a reînnoda prietenia dintre rege și Amadis, ce dăinuise mereu. Oriana și Mabilia l-au chemat și ele și Oriana i-a spus: „Seniore don Gandales, prietene credincios, sunt tare mâhnită că nu vă pot răsplăti pentru toate câte ați făcut pentru mine, căci nu e vremea potrivită și nici n-aș avea bogății pe potriva meritelor voastre; dar cu bunăvoința Domnului, o voi face, așa cum sunt datoare și doresc să o fac. Dar acum, tare mă mâhnește această dușmănie, pentru că, știind firea unuia și a celuilalt, nu aștept decât multe necazuri și rele, văzând cum crește ura lor de la zi la zi, dacă Dumnezeu, în mila lui, nu va îndrepta lucrurile; și doar în el mi-e speranța că va pune capăt răului; îi trimit multe salutări lui Amadis și spuneți-i că îl rog ca, în amintirea tuturor celor petrecute în casa tatălui meu, să-și domolească pornirile de-acum și să urmeze sfaturile tatălui meu, ce mult îl prețuiește și îl iubește”. Mabilia a spus, la rândul ei: „Gandales, vă rog din suflet să duceți cu voi multe plecăciuni vărului și stăpânului meu, Amadis, și domnului frate al meu, Agrajes, precum și virtuosului senior don Galvanes, unchiul meu, și să le spuneți să nu se îngrijeze din pricina mea și nici să nu se muncească să mă despartă de stăpână mea, Oriana, pentru că sar osteni în zadar; că mai degrabă mi-aș pierde viața decât să plec de lângă ea, știind că dorește să rămân; dați-i această carte lui Amadis și spuneți-i că din ea va afla tot ce trebuie să știe despre mine; și cred că mare mângâiere îi va aduce”. După ce-a ascultat aceste vorbe, Gandales și-a luat rămas bun și sa despărțit îndată de ele; apoi, luându-l cu el pe Sadamon, ce se afla la rege, și-au îmbrăcat armurile și au pornit la drum; la ieșirea din cetate, au întâlnit o mulțime de cavaleri de-ai regelui, bine înarmați, ce se făleau că pornesc spre Insula Mongaza; regele poruncise aceasta pentru ca solii lui Amadis să 490

vadă mulțimea de oșteni viteji și să povestească celor ce îi trimiseseră, ca să bage spaima în ei. Solii i-au văzut, printre căpetenii, pe regele Arban de Norgales, prea viteaz cavaler și pe Gasquilan Șiretul, fiul lui Madarque, uriașul cel sălbatic de pe Insula Tristă, și al unei surori a lui Lancino, regele Suediei. Acest Gasquilan Șiretul se arătase atât de puternic și de viteaz în luptă, încât, atunci când unchiul său, Lancino, a murit fără să lase moștenitori, toți supușii din regat au socotit că e bine să le fie el rege și stăpân; când Gasquilan a auzit despre războiul dintre regele Lisuarte și Amadis, a plecat din regatul său, atât pentru a lua parte la război, cât și pentru a-și măsura puterile cu Amadis, la porunca unei doamne pe care mult o mai iubea. Dar toate acestea, pe îndelete și în întregime, vor fi povestite în cartea a patra, unde vă vom spune mai multe despre acest cavaler și despre lupta lui cu Amadis. Don Gandales și Sadamon, după ce i-au privit pe acei cavaleri, și-au urmat drumul, cugetând și spunându-și că oamenii regelui sunt foarte viteji, dar că n-au de ce să se sperie de ei; și au umblat ei cât au umblat până au ajuns la Insula Ferecată, unde cei ce îi așteptau mult s-au bucurat de sosirea lor; și după ce și-au scos armurile, au intrat într-o frumoasă grădină, unde Amadis și toți domnii săi își treceau ziua, și le-au istorisit cum se petrecuse solia la rege, cum văzuseră oastea pregătindu-se să plece spre Insula Mongaza, având drept căpetenii pe regele Arban de Norgales și pe Gasquilan, regele Suediei, motivul pentru care acesta sosise de pe meleaguri atât de îndepărtate, pricina cea mai de seamă fiind dorința lui de a se lupta cu Amadis și cu toți ceilalți cavaleri, precum și cât de viteaz și iscusit este și de câtă faimă se bucură printre toți cei ce îl cunosc. Gavarte de la Valea Temătoare a spus: „Pentru a-și potoli această mare dorință și suferință, va găsi aici doftori foarte buni și pricepuți: pe don Florestan și pe don Cuadragante. Iar dacă ei vor fi ocupați, sunt și eu aici și îi voi sta la poruncă, pentru că n-ar fi drept să fi bătut cale atât de lungă de pomană”. Don Cuadragante i-a spus lui Amadis: „Aflați de la mine că dacă eu aș fi suferind ca el, aș lăsa deoparte toată știința și, mai degrabă, mi-aș pune nădejdea în Dumnezeu, decât să încerc leacurile și fierturile domniei voastre”. Brian de Monjaste a spus: „Seniore, cum grija nu vă e atât de mare ca a celui ce ne caută, ar fi bine să-i venim în ajutor, ca să poată spune în țara sa ce doftori învățați a aflat aici pentru asemenea boli”. Și așa au rămas acolo o vreme sporovăind și râzând, până ce Amadis, vesel foarte, a întrebat dacă vreunul dintre ei îl cunoaște pe Gasquilan. Listoran de la Turnul Alb a răspuns: „Eu îl cunosc foarte bine și știu totul despre el”. „Povestiți-ne și nouă”, a spus Amadis. Atunci a prins să le istorisească cine sunt tatăl și mama lui, cum a ajuns rege datorită marii sale vitejii, că se luptă cu mult curaj, că de opt ani 491

îmbrăcase armura și săvârșise atâtea isprăvi de arme, că nu avea pereche în toată țara lui, nici în ținuturile învecinate. „Dar nu s-a înfruntat cu cei pe care îi caută acum; eu m-am luptat cu el într-un turnir la Valtierra și, de la prima ciocnire, ne-am prăbușit cu cai cu tot la pământ, și graba a fost atât de mare, că nu ne-am mai putut înfrunta a doua oară, iar grupul din care făceam parte a fost învins atât din vina unor cavaleri ce nu și-au făcut datoria cât și mulțumită marii vitejii a lui Gasquilan, ce ne-a fost dușman de moarte și s-a acoperit de glorie și-ntr-un câmp și-n celălalt, fără să cadă de pe cal în ziua aceea decât prima dată când ne-am întâlnit”. „Ne-ați descris un mare bărbat, într-adevăr – a spus Amadis –, care sosește aici ca un rege foarte vestit, ca să-și arate vitejia”. „Aveți dreptate – a spus don Cuadragante –, dar a greșit, pentru că ar fi trebuit să fie alături de noi, care suntem mai puțini, arătând astfel și mai mult curaj; și ar fi putut s-o facă fără să-și știrbească onoarea”. „Ba n-a greșit defel – a spus don Galvanes –, pentru că deși s-a alăturat celor mai mulți, aceștia sunt mai slabi, și nu și-ar fi putut dovedi curajul dacă nu sar înfrunta cu cei mai viteji și mai puternici cavaleri”. Pe când tăifăsuiau ei așa, au sosit căpitanii corăbiilor și le-au spus: „Domnilor, puneți-vă armurile, pregătiți toate câte vă fac trebuință și urcați pe punte, că avem vânt prielnic pentru călătoria ce doriți s-o faceți”. Așa că au plecat toți din grădină cu multă veselie și în grabă, larma făcută de oameni și de velele ce se înălțau fiind atât de mare, că de-abia se puteau înțelege; în scurtă vreme s-au înarmat și au dus caii pe corăbii, împreună cu toate celelalte lucruri de care aveau nevoie și, cu multă bucurie, au pornit și dânșii spre corăbii; Amadis și don Bruneo de Bonamar, aflați împreună întro barcă, au ajuns la una din corăbii, pe care se îmbarcaseră laolaltă don Florestan, Brian de Monjaste, don Cuadragante și Angriote de Estravaus; urcând pe punte, Amadis i-a îmbrățișat de parcă nu îi văzuse vreme îndelungată și, cu ochii plini de lacrimi datorită dragostei ce le-o purta și despărțirii de ei, le-a spus: „Vitejii mei domni, mult mă bucur că vă văd împreună”. Don Cuadragante a răspuns: „Domnul meu, așa împreună vom călători pe mare și pe uscat, dacă nu ne va despărți cine știe ce întâmplare și așa am hotărât între noi să ne apărăm unul pe altul în această călătorie”. Și i-au arătat o flamură ce o luaseră cu ei, o minune de frumusețe, pe care erau înfățișate douăsprezece domnițe cu flori albe în mâini. Amadis s-a bucurat nespus că i-au arătat această flamură și le-a spus să aibă multă grijă de ei. Apoi i-a sfătuit cum să se poarte și și-a luat rămas bun de la ei; după care, însoțit de don Bruneo de Bonamar și de Gandales, tutorele său, a trecut cu barca pe la toate corăbiile, stând de vorbă cu toți cavalerii săi; după asta, s-a întors pe uscat, iar flota a pornit în urma corăbiei pe care se aflau don Galvanes și Madasima, ce deschidea drumul, în mare larmă de surle și 492

trâmbițe, de te minunai privind; și, așa cum ați auzit, a plecat această mare flotă din portul Insulei Ferecate spre castelul Lacul care fierbe, de pe Insula Mongaza; și au plutit ei pe mare mai multă vreme, astfel că, după șapte zile, în toiul nopții, înainte de a se crăpa de ziuă, au ajuns la castelul Lacul care fierbe, aflat chiar lângă port, pe țărmul mării; pe dată și-au pus toți armurile, au pregătit bărcile ca să ajungă pe uscat, și au întins punți de scânduri și din împletituri de trestie pe care să treacă armăsarii, totul în mare liniște, ca să nu fie auziți de contele Latine și de Galdar de Rascuil, ce se aflau în cetate cu cei trei sute de cavaleri; dar, nu după multă vreme, au fost simțiți de străjeri, care i-au înștiințat pe stăpânii lor că se apropie oameni de castel, dar nu șiau dat seama câți, fiindcă noaptea era tare neagră; pe dată, contele și Galdar s-au îmbrăcat și au urcat în castel, de unde au auzit zgomotul făcut de ceilalți și li s-a părut că trebuie să fie mulți, iar când s-au ivit zorile, zărind mulțimea corăbiilor, Galdar a spus: „Acesta este don Galvanes cu tovarășii și prietenii săi porniți împotriva noastră; dar să n-am parte de Dumnezeu dacă vor lua portul din mâna mea pe cât de ușor își închipuie”. Și, poruncind ca toată lumea să-și ia armele, după ce și-au pus și ei armurile, au ieșit din cetate împotriva cavalerilor; Galdar s-a îndreptat spre portul cetății, iar contele Latine spre celălalt port, dinspre castel, unde se aflau don Galvanes, Agrajes și toți câți îi însoțeau; în fruntea lor era Gavarte de la Valea Temătoare, Orlandin, Osinan de Burgundia și Madancil de la Puntea de Argint; aici a sosit contele Latine, cu mulți cavaleri și pedestrași, în vreme ce Galdar, cu mulți alții ajungea în celălalt port, unde se aflau don Florestan, Cuadragante, Brian de Monjaste, Angriote și ceilalți tovarăși ai lor. Și a început o bătălie cumplită și cruntă, cu lănci, săgeți și pietre, așa că au fost mulți răniți și morți; cei de pe insulă au apărat porturile până dupăamiază; don Florestan, Brian de Monjaste, don Cuadragante și Angriote se aflau pe aceeași corabie. Cu don Florestan veniseră Enil, viteazul cavaler de care ați auzit în cartea a doua, și Amorantes de Salvatierra, vărul lui; cu Brian, Coman și Nicoran; cu don Cuadragante, Landin și Orian Viteazul, iar cu Angriote, fratele său, Gradovo și nepotul său, Sarquiles. Don Florestan a început să strige că ar trebui să arunce puntea și să iasă cu caii de pe corabie, dar Angriote i-a răspuns: „De ce vreți să faceți o asemenea nebunie, căci de sărim de pe punte, apa este atât de adâncă până la țărm, încât caii ar trebui să înoate!” La fel a spus și don Cuadragante, dar Brian de Monjaste a fost de părerea lui Florestan și, o dată aruncată puntea, au pășit amândoi pe ea și, când au ajuns la capătul ei, și-au îndemnat caii să sară în apa ce era atât de adâncă, încât le ajungea până la capul șeii; în jurul lor s-au strâns mulți dușmani ce au început să le dea lovituri grele și ucigașe; atunci au sosit și don Cuadragante cu Angriote, care li s-au alăturat cu tovarășii lor; 493

dar țărmul era atât de înalt și atât de mulți cei ce apărau portul, încât nu izbuteau s-o scoată la capăt. Și era o asemenea zarvă și atâtea strigăte de luptă într-o tabără și în cealaltă, încât ai fi zis că toată lumea se strânsese acolo. Dragonis și Palomir au rămas în apa ce le ajungea până la gât, cu cai cu tot, agățându-se de scândurile galerelor sfărâmate și, ajutându-se unul pe altul, au izbutit cu multă trudă să înainteze până ce apa le-a ajuns la brâu; și, cu toate că cei de pe țărm erau mulți, bine înarmați și rezistau plini de curaj, nu i-au putut împiedica pe don Florestan și tovarășii săi și îndată după ei pe Dragonis și Palomir cu toți oamenii lor să nu atingă uscatul. Când Galdar a văzut că oamenii săi pierd teren și nu mai pot ține piept dușmanilor, ce se întăriseră pe poziții plini de vitejie, n-a avut altceva mai bun de făcut decât să-și retragă oștenii, ca să nu-i piardă pe toți, căci și el era greu rănit la mână de don Florestan și de Brian de Monjaste, care îl doborâse de pe cal, și era atât de zdrobit de pe urma căzăturii, că de-abia se mai putea ține în șa pe alt cal adus de ai săi; și pe când se îndrepta spre cetate, l-a văzut pe contele Latine alergând cu toți oamenii săi spre cetate, căci don Galvanes, Agrajes și tovarășii lor cuceriseră portul, ca niște bărbați ce luptă pentru cauza lor; acum, trebuie să știți că Latine, contele, îl întemnițase pe Dandasido, unul din feciorii uriașului cel bătrân, împreună cu alți douăzeci de bărbați din cetate, sub învinuirea că ar putea să le fie potrivnici în luptă; și îi ținea la castel, într-o temniță ce se afla în turnul cel mai înalt, bine păziți; în timpul bătăliei dintre cavaleri, temnicerii au ieșit pe terasa turnului să privească lupta. Când Dandasido a văzut că paznicii plecaseră și că ar avea timp să scape, le-a spus celor ce se aflau cu el: „Ajutați-mă să ieșim de-aici!” „Cum?”, au întrebat ei. „O să spargem lacătul cu care e ferecat lanțul ce ne leagă pe toți”. Așa că au luat o funie groasă de cânepă cu care li se legau mâinile și picioarele în timpul nopții, au trecut-o prin urechea lacătului cât mai iute cu putință și, datorită marii forțe a lui Dandasido și a celorlalți, au rupt urechea, deși era destul de groasă, și au ieșit cu toții din temniță foarte repede; punând mâna pe spadele temnicerilor ce se aflau în vârful turnului, cum ați auzit, au pornit spre aceștia, care nu aveau altă grijă decât să privească lupta din porturi, și i-au omorât pe toți, pornind să strige din răsputeri: „La luptă! La luptă, pentru stăpâna noastră, Madasima!” Când cei din cetate au înțeles ce se întâmplă, au pus stăpânire pe turnurile cele mai puternice și au prins să-i ucidă pe câți îi prindeau. Contele Latine, văzând asta, a intrat pe o poartă a cetății și s-a oprit în dreptul unei case aflate în apropiere, împreună cu Galdar de Rascuil, neîndrăznind să meargă mai departe și așteptând, mai curând, să fie uciși, decât să rămână în viață. Cei din cetate ocupaseră străzile și se străduiau să le dea cât mai mult ajutor celor de afară, strigându-le să intre cu stăpână lor, Madasima, că le 494

vor preda cetatea. Cuadragante și Angriote s-au apropiat de o poartă, ca să vadă ce se petrece cu adevărat și aflând de la Dandasido cum stau lucrurile, s-au dus să-i spună lui don Galvanes; după care, au încălecat cu toții și au purtat-o pe Madasima, cu frumosu-i chip descoperit, călare pe un cal alb, îmbrăcată într-o pelerină din fir de aur, până în apropierea cetății; atunci sau deschis porțile și au ieșit o sută de bărbați, dintre cei mai de vază, care iau sărutat mâinile, iar ea le-a spus: „Sărutați-i mâinile stăpânului și soțului meu, don Galvanes, căci, după Dumnezeu, datorită lui am scăpat de moarte și v-am redobândit pe voi, supușii mei de drept, pe care vă pierdusem împotriva oricărei dreptăți; așa că, pe el să îl socotiți stăpânul vostru, dacă mă iubiți”. Atunci, toți s-au apropiat de don Galvanes și îngenunchind în fața lui, cu vorbe foarte smerite, i-au sărutat mâinile, iar el i-a primit pe toți cu bunăvoință și multă bucurie, mulțumindu-le și lăudându-i îndelung pentru marea lor credință și dragostea nesmintită față de Madasima, buna lor stăpână; apoi, au intrat în cetate, unde s-au întâlnit cu Dandasido, căruia multă cinstire i-au arătat Madasima și toți acei seniori. După toate acestea, Ymosil de Burgundia a spus: „Ar fi foarte bine, acum, să scăpăm de toți dușmanii ce au mai rămas în cetate”. Agrajes, care era cuprins de mânie, a spus: „Am poruncit să fie curățate ulițele de dușmani și să nu rămână unul în viață”. „Domnule – a spus Florestan –, nu lăsați ura și mânia să pună astfel stăpânire pe voi și să vă împingă să faceți lucruri pentru care, o dată săvârșite, ați dori cât mai iute să fiți mort”. „Are dreptate – a spus don Cuadragante; e de-ajuns să îi aruncăm pe toți în temnița lui don Galvanes, unchiul vostru, dacă izbutim, pentru că mai mare e victoria când învinșii sunt în viață decât când sunt morți, dacă ținem seama de mersul schimbătoarei și nesigurei sorți ce, în scurt timp, îi poate aduce pe cei fericiți în starea învinșilor”. S-a hotărât, deci, ca Angriote de Estravaus și Gavarte de la Valea Temătoare să pună capăt luptei; ajunși aceștia în locul unde se aflau contele Latine și Galdar de Rascuil, i-au găsit pe oamenii acestora tare zdrobiți, iar pe ei greu răniți și cu inimile îndurerate, pentru că lucrurile se întorseseră, astfel, împotriva lor; și după ce s-au sfătuit între ei, au socotit înțelept să se încreadă în voința și marea cumpătare a lui don Galvanes. Sfârșindu-se totul, după ce Madasima și cavalerii ei au pus deplină stăpânire pe oraș și pe castel, spre marea bucurie a tuturor, a doua zi au primit vestea că regele Arban de Norgales și Gasquilan, regele Suediei, acostaseră în portul insulei cu trei mii de cavaleri și, acum, coborau, în mare grabă, pe țărm, ca să trimită flota înapoi după provizii. Această veste i-a tulburat foarte, știind cât de numeroși sunt dușmanii și cât de zdrobiți oamenii lor, dar fiind cavaleri de 495

onoare, nu s-au înfricoșat și și-au amintit că Amadis le spusese să facă lucrurile cu chibzuință, așa că, deși părerea unora era să iasă din cetate și să se lupte, au hotărât să nu o facă până ce nu li se vor vindeca rănile, nu li se vor întrema caii și nu își vor repara armele. Așa că, lăsându-i pe unii și pe alții acolo, istoria noastră vă va povesti, acum, ce s-a mai întâmplat cu Amadis și cu don Bruneo de Bonamar, rămași în Insula Ferecată.

• CAPITOLUL LXV • Cum l-a întrebat Amadis pe tutorele său, don Gandales, ce se mai petrecuse la curte, și cum a plecat împreună cu tovarășii săi spre Gaula, precum și prin ce aventuri au trecut pe o insulă unde acostaseră, apărându-i de primejdia morții pe don Galaor, fratele lui Amadis, și pe regele Cildadan, aflați în puterea uriașului Madarque. După ce flota a plecat din Insula Ferecată spre Insula Mongaza, așa cum ați auzit, Amadis a rămas în Insula Ferecată cu don Bruneo de Bonamar, dar cu zorul pregătirilor nu avusese timp să afle de la tutorele său, don Gandales, ce se petrecuse la curtea regelui Lisuarte, așa că, luându-l la o plimbare prin grădina casei sale, l-a întrebat cum îi mersese. Don Gandales ia spus că a văzut-o pe regină, care a primit cu dragoste și prețuire solia lui și că aceasta îl roagă să facă pace cu regele; de asemenea, i-a istorisit ce vorbise cu Oriana și Mabilia, ce îi spuseseră acestea, și i-a dat acea carte de la Mabilia, din care a aflat că neamul avea să le sporească, pricepând că Oriana rămăsese grea. Amadis a ascultat totul cu multă plăcere, deși tare îi mai ducea dorul doamnei sale și inima lui nu-și găsea cu niciun chip tihnă și odihnă; și a rămas el așa, singur, în foișorul din grădină, cufundat adânc în gânduri și cu lacrimile șiroindu-i pe obraji, de parcă își pierduse simțirea; dar, luându-și seama, s-a dus la don Bruneo și i-a poruncit să încarce pe o corabie armele sale și pe cele ale lui don Bruneo, precum și alte lucruri trebuincioase, pentru că, oricum, a doua zi voia să plece spre Gaula. Totul s-a făcut pe dată, cum poruncise, și a doua zi dimineață, au pornit pe mare; vremea a fost ba prielnică, ba dușmănoasă, și, după cinci zile, au ajuns în apropierea unei insule ce părea a fi un meleag frumos, plin de păduri. Don Bruneo a spus: „Priviți, domnule, ce ținut frumos! „Așa mi se pare și mie”, a 496

spus Amadis. „Atunci, să poposim aici câteva zile, domnule – a spus don Bruneo –, și cine știe ce lucruri ciudate vom mai vedea”. „Așa să facem”, a spus Amadis. Și i-au poruncit căpitanului să acosteze, fiindcă vor să viziteze insula aceea ce le pare foarte frumoasă, precum și cu gândul că vor avea parte de vreo aventură deosebită. „Dumnezeu să vă apere de așa ceva!”, a răspuns căpitanul corăbiei. „De ce?”, a întrebat Amadis. „Ca să scăpați de moarte – a răspuns el –, ori de o prea cumplită temniță, căci trebuie să știți că aceasta e Insula Tristă, unde stăpânește acel sălbatic uriaș Madarque, cel mai crud și mai nemilos din câți se află pe lume; și mai aflați că de mai bine de cincisprezece ani n-a călcat picior de cavaler pe insulă, nici vreo doamnă ori domniță, să nu fie uciși ori întemnițați”. Când au auzit asta, tare s-au mai minunat cavalerii noștri și nu mică le-a fost spaima la gândul de a se aventura pe insulă, dar cum aveau inimi viteze și rostul lor adevărat era să stârpească de pe lume asemenea rele și năravuri fără să se teamă că își pun viața în primejdie mai mult decât că s-ar acoperi de o mare rușine dacă nu ar face-o, i-au spus căpitanului să tragă, oricum, corabia la țărm, ceea ce, cu multă greutate și aproape cu forța au izbutit și, luându-și cu ei doar armele și caii, au pornit spre interiorul insulei cu Gandalin și Lasindo, scutierul lui don Bruneo, cărora le-au poruncit să le vină în ajutor pe cât le va sta în puteri, dacă vor fi atacați de oameni ce nu sunt cavaleri. Ei au răspuns că așa vor face. Și au mers ei așa o bucată de vreme, până au ajuns în vârful unui munte unde au văzut, nu departe de ei, un castel, ce li s-a părut foarte puternic și frumos, și s-au îndreptat într-acolo, ca să afle vești despre uriaș; Când au ajuns la castel, au auzit, în cel mai înalt turn, un corn ce suna atât de tare de se cutremurau toate văile din jur. „Domnule – a spus don Bruneo –, cornul acesta sună, după zisele căpitanului de pe corabie, când pornește uriașul la luptă; și asta se întâmplă când oamenii lui nu pot învinge ori ucide cavalerii cu care se înfruntă; și-atunci, uriașul este atât de furios, încât ucide pe oricine întâlnește, uneori, chiar dintre ai săi”. „Atunci, să mergem mai departe”, a răspuns Amadis. Și n-a trecut multă vreme, că au auzit zarvă mare, stârnită de mulți oameni și zăngănit strașnic de lănci și spade foarte ascuțite și cu tăiș de brici. Și luându-și toate armele, au pornit într-acolo și au văzut o grămadă de oameni ce încercuiseră doi cavaleri și doi scutieri, toți pedeștri, căci le muriseră caii, pe care voiau să-i ucidă; dar cei patru se apărau cu spadele atât de vitejește că te minunai, nu alta, privindu-i; Amadis l-a văzut venind spre el pe Ardian, piticul care, de cum a zărit herbul lui Amadis, l-a recunoscut pe dată și a prins să strige din răsputeri: „Oh, domnule Amadis, săriți în ajutorul fratelui vostru, don Galaor, și a prietenului său, regele Cildadan, că oamenii aceia îi omoară”. Când au auzit asta, amândoi cavalerii au pornit împreună, unul lângă altul, în cea mai mare 497

goană a cailor, că don Bruneo nu lăsa pe nimeni să-l întreacă în asemenea împrejurări. Și pe când goneau ei așa, l-au văzut sosind pe Madarque, uriașul cel sălbatic, stăpânul insulei, călare pe un cal mare, îmbrăcat într-o armură grea din oțel tare și o lorică din zale foarte groase, iar în loc de coif purtând o chivără groasă, curată și strălucitoare ca o oglindă; în mână ținea o suliță foarte mare și atât de grea, încât orice alt cavaler sau bărbat oarecare cu multă trudă ar fi putut-o ridica, și un scut mare și greu; pe când se apropia, striga în gura mare: „Dați-vă la o parte, nemernici și nevolnici ce sunteți, neputincioși să omorâți doi cavaleri osteniți și lipsiți de forța voastră! Dațivă la o parte și lăsați-i în seama suliței mele, să se bucure de sângele lor!” Oh, cum se răzbună Dumnezeu pe cei nedrepți și se mânie pe cei ce urmează calea trufiei și cât de iute sunt înfrânte orgoliul și trufia; iar tu, cititorule, privește pilda dată acelui Nemrod, care a înălțat turnul Babel și a altora despre care s-ar mai putea pomeni, dar nu o fac spre a nu mă întinde prea mult! La fel s-a întâmplat și în această luptă. Amadis, care auzise tot ce spunea uriașul, tare s-a înspăimântat, văzându-l atât de mare și fără pereche, dar, rugându-se Domnului, a spus: „Acum e momentul să-mi veniți în ajutor, buna mea doamnă Oriana!” Și l-a rugat pe don Bruneo să-i atace pe ceilalți cavaleri, că el vrea să se înfrunte cu uriașul. Și, strângând bine lancea sub braț, și-a îmboldit armăsarul să pornească spre Madarque în goana cea mai mare și l-a izbit atât de tare în piept, încât l-a făcut să se aplece pe spate pe crupa calului; uriașul, cum ținea căpăstrul strâns în mână, a smucit tare frâul și calul s-a cabrat și s-a prăbușit prinzându-l sub el; uriașul și-a rupt un picior, iar calului i s-a sucit spata din încheietură, așa că niciunul, nici celălalt nu s-au mai putut ridica de jos. Amadis, văzând asta, a pus mâna pe spadă și a prins să strige: „Pe ei, frate Galaor, eu sunt Amadis și v-am venit în ajutor!” Și s-a îndreptat spre ceilalți, văzând că don Bruneo ucisese cu o singură lovitură de lance în gâtlej pe un nepot al uriașului și făcea minuni de vitejie cu spada, pentru care mult l-a admirat; Amadis i-a dat o lovitură în coif altui cavaler, despicându-i-l până la creștet, astfel că l-a doborât la pământ. Galaor a sărit pe calul acestuia, dar nu s-a îndepărtat de regele Cildadan; dar a sosit Gandalin și a descălecat, dându-i calul său regelui, iar el s-a alăturat celorlalți scutieri. Când toți cei patru cavaleri au fost pe cai, atunci să fi văzut ce minuni făceau, cum trânteau și omorau pe câți le ieșeau în cale, iar scutierii, la rândul lor, grele pierderi le pricinuiau pedestrașilor. Așa că, în scurtă vreme, mai toți erau morți sau răniți, iar ceilalți au fugit spre castel de teama loviturilor cumplite pe care le primiseră, urmăriți de cei patru cavaleri ce voiau să-i ucidă; așa au ajuns la poarta castelului ce era închisă și nu putea fi deschisă decât când venea uriașul, căci așa era porunca; fugarii, văzând că n-au scăpare, cei ce erau călări, au descălecat și 498

azvârlind spadele cu toții s-au îndreptat spre Amadis, care venea în frunte, și, îngenunchind la picioarele armăsarului său, i-au cerut îndurare, rugândul să nu-i ucidă, și i s-au agățat de poalele loricii, ca să scape de ceilalți ce se repeziseră spre ei. Amadis i-a apărat de regele Cildadan și de don Galaor, care, datorită celor suferite din partea lor, nu i-ar fi lăsat pe niciunul în viață de bunăvoie; apoi i-a pus să jure că vor face tot ce le va porunci el. Apoi s-au dus la locul unde zăcea uriașul, tare vlăguit de puteri, fiindcă armăsarul zăcea peste piciorul lui rupt și îl apăsa așa de tare, că mai-mai să-și dea duhul. Regele Cildadan a descălecat și le-a poruncit scutierilor să-l ajute să răstoarne calul pe-o parte, astfel că uriașul a putut resfira mai în voie și și-a tras sufletul; și, cu toate că din pricina lui se aflaseră în pragul morții și el și don Galaor, așa cum ați auzit, nu avea inimă să-l ucidă, nu pentru că aceasta ar fi fost o faptă rea și trufașă, ci din dragoste pentru feciorul său, Gasquilan, regele Suediei, ce era un cavaler foarte viteaz, la care ținea mult; așa că l-a rugat și pe Amadis să nu îi facă niciun rău. Amadis s-a învoit și i-a spus uriașului, care își mai venise în simțiri: „Madarque, vedeți bine în ce stare sunteți, așa că dacă îmi veți da ascultare, veți trăi, de nu, vă așteaptă moartea”. Uriașul i-a răspuns: „Viteazule cavaler, dacă de mine depinde de mor ori trăiesc, voi face ce-mi ceri ca să rămân în viață și mă încred în tine”. Amadis i-a spus: „Îți cer să te botezi creștinește și să respectați această credință tu și toți ai tăi, să ridici în acest ținut biserici și mănăstiri, să-i eliberezi pe toți captivii și, de azi înainte, să te lepezi de acest nărav”. Uriașul, căruia i se cuibărise frica în inimă, a răspuns, cu spaima morții: „Voi face totul așa cum porunciți, căci îmi dau seama, după puterea mea și a oamenilor mei, pe de o parte, și puterea voastră, pe de alta, că n-am fost învins decât din pricina păcatelor mele, mai cu seamă dintr-o singură lovitură, cum s-a întâmplat, așa că, dacă vă e pe plac, duceți-mă la castel, unde mă voi întrema și voi face ceea ce ați poruncit”. „Așa să fie”, a răspuns Amadis. Așa că a poruncit să fie chemați oamenii uriașului, ce îi juraseră supunere lui Amadis, care l-au purtat până la castel, unde au intrat el, Amadis și tovarășii săi; de cum și-au scos armurile, Amadis și don Galaor s-au îmbrățișat de mai multe ori, plângând de bucurie că se regăsiseră, și au rămas toți patru împreună, plini de voie bună, până ce uriașul le-a trimis vorbă că masa e pregătită, căci era vremea să mănânce. Amadis a spus că nu se așază la masă până nu vor fi aduși acolo toți captivii, să mănânce cu ei. „Asta se va întâmpla pe dată – au răspuns oamenii uriașului –, căci a poruncit deja să fie eliberați”. După asta, i-au adus pe captivi, o sută la număr, printre care treizeci de cavaleri și peste patruzeci de doamne și domnițe. Toți s-au apropiat plini de 499

umilință să-i sărute mâinile lui Amadis, întrebându-l ce le poruncește. El le-a răspuns: „Prieteni, cel mai mult mi-ar plăcea să vă duceți la regina Brisena și să-i spuneți că v-a trimis cavalerul ei de pe Insula Ferecată, și că l-am găsit pe don Galaor, fratele meu; și să-i sărutați mâinile din partea mea”. Captivii au răspuns că vor face tot ce poruncește, atât aceasta, cât și orice altceva ce le stă în puteri, pentru a-l sluji. Apoi s-au așezat la masă și s-au ospătat pe cinste cu numeroase bucate. Amadis a poruncit să li se dea captivilor corăbiile uriașului, ca să poată pleca, și s-a făcut întocmai; cu toții au pornit spre regina Brisena, ca să îndeplinească ce li se poruncise. Amadis și tovarășii săi, după ce au mâncat, au venit în cămara uriașului ca să îl vadă și l-au găsit împreună cu o urieșiță, sora lui, care îl îngrijea, pe numele ei Andandona, cea mai sălbatică și mai nemiloasă din câte se aflau pe lume. Urieșița se născuse cu cincisprezece ani înaintea lui Madarque și ea îl crescuse. Avea părul alb și atât de creț, că nu îl putea pieptăna. Și era atât de slută, că părea dracul gol. Urieșița era nespus de mare, dar atât de sprintenă, că nu era cal, oricât de sălbatic, ori alt animal, pe care să nu încalece și să nu le îmblânzească. Trăgea cu arcul și arunca sulița cu atâta putere și așa de bine, că vâna o mulțime de urși, lei și mistreți, în blănurile cărora umbla îmbrăcată mai tot timpul. Sălășluia în munți, ca să poată vâna fiare sălbatice, îi dușmănea groaznic pe creștini și mult rău le făcea și avea s-o facă mai abitir de acum înainte, împingându-l din spate și pe fratele ei, Madarque, să se poarte la fel, până ce, în timpul bătăliei purtate de regele Lisuarte cu regele Arabigo și ceilalți șase regi, a fost ucis de regele Perion, cum o să vă istorisim mai departe. După ce au stat cavalerii o bucată de vreme cu uriașul și acesta le-a făgăduit că se va boteza, au pornit spre încăperile lor, unde s-au odihnit în noaptea aceea și, a doua zi, urcându-se pe corăbii, și-au urmat drumul spre Gaula, pornind pe un braț de mare ce hotărnicea un capăt al insulei, unde se afla un codru des; aici afurisita aceea de Andandona îi pândea să le facă un rău; și, de cum i-a văzut pe mare, a coborât coasta muntelui până a ajuns pe o stâncă chiar deasupra lor și, alegând cea mai bună suliță din câte adusese cu ea, când corabia a ajuns aproape, fără să fie văzută de cavaleri, a cumpănit sulița și a azvârlit-o cu putere, astfel că sulița a trecut prin piciorul lui don Bruneo și s-a înfipt în puntea corăbiei, frângându-se; dar datorită avântului pe care și-l luase și a dorinței de a-i nimici cu orice preț, urieșiței ia alunecat piciorul de pe stâncă și a căzut în apă cu un asemenea zgomot, de parcă s-ar fi prăbușit un turn; cei ce-o priveau, văzând-o atât de mare și înfășurată în blănuri negre de urs, și-au zis că e chiar ucigă-l toaca și au prins să se închine și să se roage lui Dumnezeu; apoi, când au văzut-o că a început să înoate atât de voinicește de să te minunezi nu alta, au tras cu 500

arcurile în ea, dar urieșița se tot cufunda în apă, până a ajuns cu bine la țărm; când a pășit, însă, pe uscat, Amadis și regele Cildadan au nimerit-o fiecare cu câte o săgeată în spate. Cu toate acestea, ea a rupt-o la fugă prin hățișul pădurii, iar regele Cildadan, văzând-o astfel, cu săgețile în spate, nu și-a putut stăpâni râsul; apoi i-au venit în ajutor lui don Bruneo, i-au oprit sângele și l-au culcat în pat; dar, după puțină vreme, urieșița s-a ivit pe un colnic și a început să strige cât o țineau puterile: „Să nu credeți că sunt necuratul; sunt Andandona și o să vă fac rău pe cât îmi va sta în putință, oricâtă trudă și osteneală m-ar costa”. Și a plecat alergând pe țancuri, atât de iute, că nimic n-ar fi putut-o ajunge din urmă, ceea ce mult i-a uimit pe toți, căci o credeau moartă din pricina rănilor. Atunci au aflat întreaga ei istorie de la doi captivi pe care Gandalin îi luase pe galeră ca să îi ducă în Gaula, de unde erau de fel, și tare s-au mai minunat; și de n-ar fi fost don Bruneo, care îi rugase din suflet să fie dus cât mai curând cu putință undeva unde să-și oblojească rana, s-ar fi întors și ar fi căutat-o în toată insula pe afurisita de urieșiță ca să o ardă de vie. Așa că și-au văzut de drum, cum ați auzit, pe brațul acela de mare, până au ajuns în larg, tăifăsuind despre multe lucruri, fără să se ferească, ca niște prieteni ce se iubesc din suflet. Amadis le-a povestit cum se iscase vrajba între regele Lisuarte și el și toți prietenii și neamurile sale ce se aflau la curte, precum și din ce pricină; despre căsătoria lui don Galvanes cu prea frumoasa Madasina, și cum pornise acela cu o flotă puternică spre Insula Mongaza ca să o cucerească fiindcă i se cuvenea ca moștenire; toți cavalerii aflați cu el i-au spus că doresc din toată inima să îl ajute. Când a auzit toate acestea, don Galaor tare s-a mai mâhnit și o mare durere i-a cuprins inima, căci își dădea seama ce multe și mari nenorociri se puteau ivi din pricina asta; și mult s-a îngrijorat, pentru că, deși îl iubea așa de tare pe fratele său, Amadis, și îi datora atât de mult respect, nu putea, totuși, în inima lui, să primească a nu-l mai sluji pe regele Lisuarte, la curtea căruia avea să trăiască mai departe, cum veți auzi mai încolo. Așa s-a făcut că, pe când cugeta la toate acestea, și-a amintit cum l-a părăsit Amadis pe Insula Ferecată și, luându-l deoparte, într-un capăt al punții, l-a întrebat: „Domnule și frate, ce lucru atât de însemnat și de grav încât să fie mai presus decât legătura de sânge și dragostea dintre noi, vi s-a putut întâmpla, de vați ascuns de mine?” „Bunul meu frate – a răspuns Amadis –, de vreme ce acel lucru a avut puterea să rupă trainicele legături de sânge și de iubire de care pomeneați, puteți să mă credeți prea bine că a fost mai primejdios decât însăși moartea, așa că, vă rog mult, nu-mi cereți, de astă dată, să vă spun despre ce e vorba”. Galaor, mai îmbunându-se un pic, că era cam mânios, văzându-l că vrea să mai păstreze taina, n-a mai stăruit și au schimbat vorba. 501

Au călătorit ei așa pe mare vreme de patru zile, la capătul cărora au ajuns la o cetate din Gaula ce se numea Mostrol, unde, chiar în vremea aceea, se aflau regele Perion și regina, fiindcă portul era față în față cu Marea Britanie și aici puteau primi mai ușor vești despre fiii lor; de cum au zărit corabia, regele și regina au trimis să vadă cine sunt cei ce sosesc; și când solul a ajuns la nave, Amadis a poruncit să i se spună că cei ce sosesc sunt regele Cildadan și don Bruneo de Bonamar, căci, pentru moment, nu voia să se știe nimic de el și de fratele său. Când regele Perion a auzit asta, tare s-a mai bucurat, la gândul că regele Cildadan îi va da vești despre don Galaor, fiindcă Amadis îl înștiințase că amândoi se află în casa Urgandei; așa că a poruncit întregii sale suite să încalece și a plecat să-i întâmpine pe oaspeți, mai ales că îl iubea mult pe don Bruneo, ce venise de mai multe ori la curtea sa, și știa că are grijă de feciorii lui. Amadis și don Galaor și-au încălecat armăsarii și, îmbrăcați în straie bogate, au plecat pe alt drum spre încăperile reginei și, o dată ajunși, i-au zis străjerului: „Spuneți-i reginei că au sosit doi cavaleri din familia sa, care vor să-i vorbească”. Regina le-a poruncit să intre și, de cum ia văzut, l-a recunoscut pe Amadis și, datorită lui, și pe don Galaor, căci semănau tare mult, deși pe acesta din urmă nu-l mai văzuse de când îl răpise uriașul; așa că a strigat: „Ah, Sfântă Fecioară Maria! Ce minune, să-mi văd la chip feciorii!” Și, oprindu-i-se vorbele în gât, s-a prăbușit ca moartă; ei au îngenuncheat în fața ei și i-au sărutat mâinile cu multă smerenie, iar regina s-a ridicat și i-a luat în brațe, i-a strâns la piept și i-a sărutat pe rând de multe ori, fără să-i lase să vorbească, până ce a intrat în odaie sora lor, Melicia, și regina le-a dat drumul ca să-i poată vorbi; iar ei tare s-au minunat de frumusețea fetei. Cine ar putea povesti bucuria acelei nobile regine, văzându-i în fața ochilor pe acei doi cavaleri, feciorii săi, atât de frumoși, când sufletul ei fusese veșnic chinuit de o mare neliniște și durere, știind prin ce primejdii trece Amadis, așteptându-și viața sau moartea după cum avea să se întâmple cu el, și socotindu-l pierdut, datorită soartei, pe don Galaor după ce îl răpise uriașul; iar acum, toate sfârșindu-se cu bine, cu multă cinste și glorie; de bună seamă că nimeni nu poate povesti o asemenea bucurie în afară de ea însăși sau cineva care a trecut prin ceva asemănător. Amadis i-a spus reginei: „Doamnă, l-am adus cu noi pe don Bruneo de Bonamar; porunciți să fie cinstit ca unul dintre cei mai viteji cavaleri din lume”. „Așa voi face, fiul meu – a spus ea –, pentru că asta vă e voia și pentru că ne-a adus multe servicii; iar atunci când nu voi putea trece eu să-l văd, va sta cu el sora voastră, Melicia”. „Așa să faceți, doamnă și soră – a spus don Galaor –, pentru că sunteți domnișoară și toate cele ca voi trebuie să îl cinstească nespus pe cel ce le slujește și le respectă mai mult decât oricare altul; iar cea pe care o iubește trebuie să se socotească fericită, căci a trecut 502

fără nicio piedică pe sub bolta vrăjită a iubiților credincioși, semn sigur că nu i-a greșit niciodată”. Când Melicia a auzit aceste vorbe, a simțit un fior în inimă, fiindcă știa prea bine că acea încercare fusese dusă la capăt pentru ea, dar a răspuns, foarte cumpătată cum era, spunând: „Domnule, voi face tot ce voi putea cât mai bine și facă-se voia Domnului; asta pentru că așa porunciți și pentru că acel cavaler vă iubește mult”. Pe când regina se afla împreună cu fiii ei, cum ați auzit, au sosit regele Perion și regele Cildadan; Amadis și Galaor, de cum l-au văzut pe regele Perion au venit să îngenuncheze în fața lui și fiecare i-a sărutat câte o mână; el i-a sărutat, la rândul său, și ochii i s-au umplut de lacrimi de bucurie. Regele Cildadan le-a spus: „Bunii mei prieteni, nu uitați de don Bruneo”. Atunci, cum regele Cildadan vorbise deja cu regina și cu fiica ei, s-au dus cu toții la don Bruneo, ce fusese adus de pe galeră pe brațe de mai mulți cavaleri, la porunca regelui Perion, și întins într-un pat foarte bogat, într-una din încăperile regelui cu o fereastră ce dădea spre o grădină plină de trandafiri și de alte flori. Aici au venit regina și fiica ei să îl vadă, regina arătându-se foarte îndurerată de suferința lui, iar el dându-i dovezi de adâncă recunoștință; după ce a rămas acolo o bucată de vreme, regina i-a spus: „Don Bruneo, voi trece să vă văd cât mai des cu putință, iar când alte treburi mă vor împiedica să o fac, va sta cu domnia voastră Melicia, ce vă este prietenă și vă va îngriji rana”. El i-a sărutat mâna drept mulțumire și regina a plecat; Melicia și domnișoarele ei de onoare au rămas acolo și ea s-a așezat în fața patului, de unde el putea să-i vadă foarte bine frumosul chip, ceea ce îl făcea să fie atât de bucuros, că de ar fi putut sta tot timpul așa, n-ar mai fi vrut să se însănătoșească, pentru că vederea ei îi oblojea și îi lecuia altă rană mai dureroasă și mai primejdioasă pentru viața lui. Melicia i-a scos fașa de pe rană și a văzut că e mare, dar deschisă de o parte și alta, așa că, nutrind speranța că se va vindeca repede, i-a spus: „Don Bruneo, o să am grijă să vi se vindece rana, dar trebuie să nu-mi ieșiți din vorbă cu niciun chip, căci altminteri s-ar putea ca primejdia să devină mai mare”. „Doamnă – a răspuns don Bruneo –, deie Domnul ca niciodată să nu vă încalc poruncile, căci sunt sigur că de s-ar întâmpla așa ceva, nimeni n-ar putea să-mi mai poruncească”. Aceste vorbe din urmă Melicia le-a înțeles mai bine decât oricare dintre domnișoarele aflate acolo. Apoi i-a uns piciorul și rana cu un asemenea ir, că, pe dată, s-a dezumflat aproape de tot și i-a trecut durerea; după asta, i-a dat să mănânce chiar cu preafrumoasele ei mâini și i-a spus: „Acum, odihniți-vă, și, la vremea potrivită, voi veni să vă văd”. Ieșind din odaie, Melicia s-a întâlnit cu Lasindo, scutierul lui don Bruneo, care știa povestea lor și că se iubesc, și i-a spus: „Lasindo, voi sunteți cunoscut aici; să cereți tot ce dorește stăpânul vostru”. „Doamnă – a răspuns 503

el –, să dea Dumnezeu să vină vremea să vă poată răsplăti pentru ceea ce faceți pentru el”. Și, apropiindu-se mai mult de ea, ca să nu fie auzit de alții, a adăugat: „Doamnă, cine dorește să lecuiască un om, trebuie să-i oblojească rana cea mai grea care îl chinuie cel mai tare. Așa că, pentru Dumnezeu, doamnă, aveți milă de el, că are atâta nevoie, și vindecați-l nu de durerile de pe urma rănii, ci de celelalte, atât de cumplite, pe care le îndură din pricina voastră”. Când a auzit aceste vorbe, Melicia a spus: „Prietene, eu îi voi lecui rana pe care o văd, dacă voi putea, căci despre celelalte dureri nu știu nimic”. „Doamnă – a răspuns el –, ați aflat, totuși, că suferințele și durerile ucigătoare pe care le îndură din pricina voastră au avut puterea să îl ducă în fața statuilor lui Apolidon și a Grimanesei”. „Lasindo – a spus ea –, deseori se întâmplă ca oamenii să se vindece de astfel de boli ca cea de care spui că suferă stăpânul tău, doar cu trecerea timpului, fără niciun alt leac, și s-ar putea ca așa să se fi petrecut lucrurile și cu stăpânul tău, așa că nu trebuie să ceri leacuri pentru el de la cine nu ți le poate da”. Și, părăsindu-l, s-a îndreptat spre odăile mamei sale; acum, cu toate că Lasindo i-a spus lui don Bruneo ce vorbise cu ea, acesta nu s-a tulburat câtuși de puțin, căci el credea că Melicia gândește cu totul altfel și o binecuvânta adesea pe urieșița Andandona că îl ajutase, fiindcă în prezența Meliciei se bucura de acele plăceri fără de care orice altceva pe lume îl făcea să se simtă singur și tare nefericit. Și, așa cum ați auzit, în Gaula se aflau regele Cildadan, Amadis și Galaor, cu regele Perion al Gaulei, întru marea desfătare și plăcere a tuturor acestora, în vreme ce don Bruneo era îngrijit de doamna pe care o iubea atât de mult; și așa s-a întâmplat că, într-o zi, don Galaor, luându-i deoparte pe rege, tatăl său, pe regele Cildadan și pe fratele său, Amadis, le-a spus: „Am credința, domnii mei, că oricât m-aș strădui, n-aș putea găsi alți trei oameni care să mă iubească și să țină la cinstea mea ca domniile voastre, și de aceea vă rog să-mi dați un sfat într-o chestiune ce, după suflet, trebuie socotită cea mai de preț, și iată despre ce anume e vorba: voi, domnule și frate Amadis, m-ați adus la curtea regelui Lisuarte, cerându-mi cu multă dragoste să fiu cavalerul său; acum, văzând ruptura dintre voi și el, sunt foarte frământat, pentru că eu nu m-am despărțit de curtea lui și dacă voi veni în tabăra voastră, onoarea mea va fi știrbită foarte, iar dacă voi rămâne alături de regele Lisuarte, mă va ucide gândul că vă stau în cale. Așa că, bunii mei domni, găsiți un leac pentru această frământare, care nu e numai a mea ci și a domniilor voastre și puneți mai mult preț pe onoarea mea decât pe împlinirea propriilor voastre dorințe”. Regele Perion a spus: „Fiule, nu poate fi o greșeală să vă aflați alături de fratele vostru împotriva unui rege atât de nerecunoscător și nechibzuit, alături de care ați rămas fiindcă asta a fost 504

voia lui Amadis, și pe bună dreptate îl puteți părăsi, pentru că vă e dușman și încearcă să vă distrugă neamul, care l-a slujit atât de mult”. Don Galaor a răspuns: „Domnule, trag nădejde în Dumnezeu și în maiestatea voastră, în mâinile căruia se află, acum, onoarea mea, că nu mă va învinui niciodată cineva că l-am părăsit pe acest rege în vreme de izbeliște, când are atâta nevoie de mine, și n-am făcut-o mai înainte”. „Bunul meu frate – a spus Amadis –, cu toate că suntem foarte datori să ne supunem poruncilor tatălui și stăpânului nostru, știind că înțelepciunea lui e mult mai mare decât a noastră, în orice ne-ar porunci, îndrăznesc a spune acum, în aceste clipe, să nu îl părăsești și să nu te desparți de rege decât dacă aceasta s-ar putea face fără să aibă nimeni de suferit; pentru că, dacă e vorba de neînțelegerea dintre el și mine, nu se poate afla niciun cavaler atât de puternic, oricât de puternic ar fi, în tabăra sa, încât să nu fie învins de atotputernicul stăpân, care știe ce mari servicii i-am adus regelui și ce proastă răsplată am primit de la el, fără s-o fi meritat; și dacă el este judecătorul, sunt sigur că fiecare va primi ceea ce merită”. Înțeleaptă judecată cu două gânduri: unul, că totul se află în puterea sorții, celălalt, că deși Amadis nu punea mult preț pe regele Lisuarte, știa că fratele său ținea foarte să rămână în slujba aceluia. Așa că, hotărând cu toții, ca Galaor să plece la curtea regelui Lisuarte, regele Cildadan le-a spus lui Amadis și don Galaor: „Bunii mei prieteni, știți istoria bătăliei purtate de mine cu regele Lisuarte, în care am fost învins datorită vitejiei voastre și am pierdut măreața glorie pe care am fi dobândito eu și oamenii mei; după cum, de asemenea, știți, domnilor, care a fost învoiala și cum ne-am legat că cel ce va fi învins să-l slujească pe învingător într-un chip sau altul; și dacă soarta a vrut să fiu învins de domniile voastre, trebuie să-mi țin făgăduielile, chiar dacă voi suferi toată viața mea și dacă, din pricina acestei dureri și amărăciuni, inima îmi va fi întotdeauna zdrobită; dar cum înaintea tuturor celorlalte se află onoarea și onoarea înseamnă să-ți înăbuși propria voință și să faci ceea ce ești obligat să faci, sunt nevoit să mă înfățișez regelui Lisuarte cu numărul de cavaleri făgăduit și să rămân cu el cât va voi Dumnezeu; așa că aș vrea să plec cu don Galaor, pentru că, azi, pe când ieșeam de la liturghie, am primit carte de la regele Lisuarte, în care îmi cere să vin acolo, așa cum sunt dator”. Cu aceasta, sfatul s-a încheiat și, a doua zi, luându-și rămas bun de la regină și de la Melicia, fiica ei, s-au îmbarcat pe o corabie pentru Marea Britanie, unde au ajuns fără necazuri; de cum au coborât pe uscat, au pornit de-a dreptul spre cetatea unde au aflat că e regele Lisuarte, care, mânios foarte din pricina celor petrecute cu oamenii săi pe Insula Mongaza și a marilor pierderi suferite, se hotărâse să nu mai aștepte să se adune toți cei cărora le poruncise să vină, ci, mai curând, să plece cu cavalerii ce vor fi cât 505

mai iute gata; așa că, înainte cu trei zile de a se îmbarca pe corăbii, i-a spus reginei să le vestească pe fiica lor, Oriana, și pe doamnele și domnișoarele din suită, că vor merge împreună la o vânătoare în pădure ca să petreacă acolo cu toții; regina a făcut întocmai și, a doua zi, luând cu ei corturi și toate cele trebuincioase, au pornit cu multă voie bună și au poposit într-o luncă plină de copaci, aflată în mijlocul pădurii, unde regele a petrecut în acea zi; și s-au vânat mulți cerbi și alte sălbăticiuni și toți câți s-au aflat acolo s-au ospătat și au petrecut pe cinste. Și, cu toate că regele era acolo cu inima și cu mintea, mai mult îl frământa înfrângerea suferită de oamenii săi pe insulă, așa că, după ce s-a sfârșit vânătoarea și petrecerea, a poruncit să se pregătească toate cele de trebuință pentru călătorie.

• CAPITOLUL LXVI • Cum regele Cildadan și don Galaor, în drumul lor spre curtea regelui Lisuarte, au întâlnit o doamnă cu fratele ei, un tânăr paj, însoțiți de doisprezece cavaleri, și doamna i-a rugat să îl implore pe rege să îl facă pe fratele ei cavaler; ceea ce s-a întâmplat întocmai și, apoi, regele și-a dat seama că acela e propriul lui fecior Văzându-și de drumul lor spre locul unde se afla regele Lisuarte, regele Cildadan și don Galaor au aflat că acesta se pregătește să plece spre Insula Mongaza, așa că s-au grăbit să ajungă la timp ca să plece cu el, dar s-a întâmplat că, pe când poposiseră pentru noapte într-o pădure, în zorii zilei au auzit un clopot bătând pentru utrenie și s-au îndreptat spre un schit să asculte slujba; când au intrat înăuntru, au văzut douăsprezece scuturi foarte frumoase în jurul altarului, pictate cu grijă, cu un câmp violet și castele aurii, iar în mijlocul lor un scut alb, nespus de frumos, tivit cu aur și nestemate; după ce și-au spus rugăciunile, i-au întrebat pe niște scutieri ce se aflau acolo ale cui sunt scuturile, iar ei le-au răspuns că nu le pot spune cu niciun chip, dar că vor afla în curând dacă se duc la curtea regelui Lisuarte; pe când stăteau ei așa de vorbă, au văzut intrând în curte pe cavalerii stăpâni ai scuturilor, fiecare cu câte o domnișoară de mână, iar în urma lor, cavalerul neofit ce vorbea cu o doamnă nu foarte tânără; cavalerul era foarte bine făcut, chipeș și cu straie bogate, încât cu greu ai fi găsit pe cineva să-i stea alături. Tare s-au mai minunat regele Cildadan și don Galaor văzându-l pe 506

acest străin și și-au zis că vine fără tăgadă de pe meleaguri îndepărtate, căci, până atunci, pe acolo nu se auzise de el. Apoi s-au așezat toți în fața altarului și au ascultat liturghia și, de cum s-a sfârșit, doamna i-a întrebat dacă sunt de la curtea regelui Lisuarte. „De ce ne întrebați?”, au zis ei. „Pentru că, dacă nu vă e cu supărare, am vrea să rămânem împreună cu domniile voastre; am aflat că regele se află în pădurea aceasta din apropiere, cu regina și multe doamne din suita ei, unde au ridicat corturi, petrec și vânează”. „Dar ce putem face noi – au întrebat ei – ca să vă fim pe plac?” „Vă rugăm să aveți bunătatea – a răspuns doamna – de a-i ruga pe rege, pe regină și pe fiica lor, Oriana, să vină până aici și să îi dea însemnele de cavaler acestui scutier, pentru că merită toată cinstirea ce i s-ar aduce”. „Doamnă – au răspuns ei –, vom face cu plăcere ceea ce ne cereți și credem că regele vă va îndeplini rugămintea, după cât este de înțelept și cumpătat în toate faptele sale”. Așa că, pe dată, au încălecat cu toții, doamna, domnișoarele și ei, și s-au dus pe un colnic ce se afla alături de drumul pe unde trebuia să vină regele; și n-a trecut multă vreme că l-au văzut venind împreună cu regina și suita; regele mergea în frunte și, văzându-le pe acele domnișoare și pe cei doi cavaleri în armură, a socotit că aceștia vor să lupte, așa că l-a trimis pe don Grumedan, ce îl însoțea împreună cu treizeci de cavaleri în chip de gardă, să le spună să nu stăruie în dorința lor de a lupta și să i se înfățișeze lui. Don Grumedan a pornit spre ei, iar regele s-a oprit din drum; văzând aceasta, regele Cildadan și don Galaor au coborât colnicul cu cele douăsprezece domnișoare și au pornit către rege. După ce-au mers o bucată, don Galaor l-a recunoscut pe Grumedan și i-a spus regelui Cildadan: „Seniore, priviți acolo pe unul dintre bărbații viteji ai lumii”. „Cine e?”, a întrebat regele. „Don Grumedan – a răspuns Galaor –, cel care a purtat însemnele regelui Lisuarte în bătălia împotriva voastră”. „Ați spus un mare adevăr – a zis regele –, fiindcă eu însumi am încercat să-i smulg flamura din mână și n-am izbutit până nu s-a rupt bățul; și l-am văzut săvârșind atâtea vitejii împotriva mea și a oamenilor mei, că n-aș mai fi vrut cu niciun chip să i se fi rupt flamura și să-l văd luptând”. De cum și-au scos coifurile, ca să fie recunoscuți, don Grumedan, ce se afla mai aproape, l-a recunoscut pe don Galaor și a spus tare, cum avea obiceiul să vorbească: „Ah, prietenul meu, don Galaor! Sunteți la fel de binevenit ca îngerii din rai”; și a venit cât mai repede lângă el; când a ajuns, Galaor i-a spus: „Senior don Grumedan, iată-l pe regele Cildadan”. Grumedan s-a dus să-i sărute mâinile și regele l-a primit foarte bine; apoi, s-a întors spre don Galaor și s-au îmbrățișat de mai multe ori, ca doi oameni ce se iubeau din inimă; don Grumedan le-a spus: „Domnilor, veniți în urma mea, iar eu îl voi înștiința pe rege de venirea voastră”. Și, despărțindu-se de ei, s-a apropiat de 507

rege și i-a spus: „Stăpâne, vă aduc vești care o să vă înveselească foarte, căci, iată, sosește vasalul și prietenul vostru, don Galaor, ce niciodată nu v-a părăsit la vreme de izbeliște; iar celălalt cavaler este regele Cildadan”. „Mult mă bucur de sosirea lui și știam prea bine că dacă e sănătos și liber, nu va zăbovi să vină la curtea mea, așa cum eu aș face orice întru cinstirea sa”. În vremea asta au sosit cavalerii. Regele i-a primit cu multă dragoste. Don Galaor a vrut să-i sărute mâinile, dar el n-a îngăduit, ci l-a îmbrățișat cu atâta căldură, încât le-a dat să înțeleagă tuturor celor ce priveau că îl iubește din inimă. Cavalerii i-au spus ce îi rugase doamna, cum îl întâlniseră pe acel tânăr ce voia să primească însemnele de cavaler și că era foarte frumos și bine făcut; regele a rămas o vreme pe gânduri, pentru că nu obișnuia să dea însemnele de cavaler decât unui bărbat foarte viteaz, și a întrebat al cui fiu este. Doamna i-a răspuns: „Asta nu veți putea afla acum, dar vă jur pe credința datorată lui Dumnezeu, că dinspre amândoi părinții se trage din neam regesc”. Regele l-a întrebat pe don Galaor: „Ce credeți că trebuie să fac?” „Domnule, socotesc că trebuie să îl faceți cavaler și să nu vă feriți, pentru că tânărul e foarte deosebit ca înfățișare și frumusețe și nu se poate să nu fie un cavaler viteaz”. „Dacă așa gândiți – a spus regele –, așa să facem”. Și i-a poruncit lui don Grumedan să-i conducă pe regele Cildadan și pe don Galaor la regină și să îi spună să vină cu ei la schitul unde se duce el. Cavalerii au plecat de-ndată și nu mai e nevoie să vă povestesc cum au fost primiți de regină, de Oriana și de toate celelalte, că niciodată n-au fost primiți undeva mai bine și cu mai multă dragoste; regina, aflând porunca regelui, a plecat cu toată suita în urma lui, iar când au ajuns la schit și au văzut scuturile, dar, mai cu osebire, pe cel alb între ele, atât de frumos și de bogat, tare s-au mai minunat, dar mult mai mult le-a uimit marea frumusețe a pajului fără să-și poată închipui cine este, pentru că, până atunci, nu auziseră niciodată vorbindu-se de el. Pajul a sărutat mâinile regelui, dar regina și Oriana nu i-au îngăduit s-o facă fiindcă era de neam mare. Regele la făcut cavaler și i-a spus: „Primiți-vă spada de la cine doriți mai mult”. „Dacă maiestatea voastră îngăduie – a răspuns el –, o voi primi din mâinile Orianei, căci astfel vrerea și dorința mea vor fi împlinite”. „Să fie așa cum spuneți – a zis regele –, dacă asta vă e dorința”. Și chemând-o pe Oriana, i-a spus: „Iubita mea fiică, dacă binevoiți, înmânați-i spada acestui cavaler, de vreme ce dorește să o primească mai degrabă din mâna voastră decât din mâna altcuiva”. Oriana, foarte sfioasă, căci îl socotea cu totul străin, a luat spada și i-a înmânat-o și, astfel, tânărul a devenit cavaler pe de-a-ntregul. Săvârșite toate acestea cum ați auzit, doamna i-a spus regelui: „Seniore, eu trebuie să plec pe dată cu aceste domnișoare, fiindcă așa mi s-a poruncit și nu pot face altminteri, cu toate că, dacă ar fi după voia mea, aș vrea să mai rămân aici 508

câteva zile, dar va rămâne să vă slujească, de porunciți, Norandel, pe care lați făcut cavaler, împreună cu cei doisprezece cavaleri ce l-au însoțit”. Auzind aceasta, tare s-a mai bucurat regele, căci prinsese mult drag de cavalerul neofit, și i-a spus: „Doamnă, mergeți cu Dumnezeu”. Ea și-a luat rămas bun de la regină și de la fiica acesteia, preafrumoasa Oriana. Dar când a fost să-și ia rămas bun de la rege, i-a strecurat în mână o scrisoare, fără să o vadă nimeni, și i-a spus cât mai în șoaptă cu putință: „Citiți această carte fără să vă vadă cineva și apoi faceți ce veți socoti de cuviință”. După aceasta a plecat spre corabia sa, iar regele a rămas cu gândul la vorbele doamnei; apoi, i-a spus reginei să se întoarcă la corturi cu regele Cildadan și don Galaor, iar dacă el va întârzia la vânătoare, să mănânce și să se odihnească. Regina a făcut întocmai și, când a rămas singur, regele a deschis scrisoarea.

Carte de la prințesa Celinda către regele Lisuarte „Prealuminate Lisuarte, rege al Marii Britanii, Eu, prințesa Celinda, fiica regelui Hegido, vă sărut dreapta. Vă amintiți, de bună seamă, domnul meu, că, pe vremea când erați cavaler rătăcitor, umblând în căutarea unor mari isprăvi și ducând la bun sfârșit multe, întru marea voastră cinste, soarta și norocul v-au purtat pașii în regatul tatălui meu, care, la vremea aceea, părăsise această lume, iar pe mine m-ați aflat în castelul meu, pe numele său Castelul Marelui Trandafir, asediat de Antifon cel Cumplit, ce voia să pună stăpânire pe toată țara mea pentru că nu voisem să mă mărit cu el, fiindcă nu era de stirpe la fel de aleasă ca mine; și ați hotărât să vă luptați unul cu celălalt, el încrezându-se în marea lui vitejie, și domnia voastră socotind că sunt o domniță lipsită de apărare; și v-ați luptat, punându-vă viața în primejdie, iar, în cele din urmă, l-ați învins și l-ați ucis. Astfel că, voi ați cucerit gloria în urma unei lupte nemiloase, iar mie mi-ați redat libertatea și fericirea; și, după ce ați intrat în castel, fie datorită frumuseții mele, fie pentru că așa a vrut soarta, cum eu mă îndrăgostisem nespus de voi, sub acea tufă mare de trandafiri, având deasupra noastră acoperiș de roze și flori și pierzându-mi eu propria-mi floare pe care o avusesem până atunci, a fost zămislit acest cocon; și datorită marii lui frumuseți, se poate spune că acel păcat a dat rod frumos și, astfel, va fi iertat de Atotputernicul stăpân; și vă trimit prin el acest inel ce mi-a fost dăruit de voi cu atâta dragoste și păstrat de mine la fel, ca martor al tuturor celor petrecute. Cinstiți-l și iubiți-l, bunul meu stăpân, și, făcându-l cavaler, cum se 509

trage din neam de regi, moștenind de la voi marele curaj și de la mine dragostea prea pătimașă pe care am nutrit-o pentru domnia voastră, trebuie să ne punem mari speranțe în el că se va folosi bine de aceste însușiri ”. După ce a citit cartea, regele și-a amintit pe dată de vremurile când cutreierase regatul Danemarcei în chip de cavaler rătăcitor și când, datorită marilor sale fapte de arme, preafrumoasa Brisena, fiica regelui acestei țări se îndrăgostise de el, și a luat-o de soție, cum v-am mai povestit, cum ajunsese la infanta Celinda, asediată în castelul ei, și cum se petrecuseră toate câte i le scrisese în carte; și văzând inelul a fost mai sigur că totul e adevărat, dar, cu toate că marea frumusețe a tânărului cavaler îl făcea să nutrească mari speranțe că este și viteaz, a hotărât să păstreze taina până ce faptele nu vor sta mărturie a virtuții sale. Și astfel a plecat la vânătoare și, cu tolba plină, sa întors la corturi, unde îl aștepta regina, vesel foarte; aici, în semn de prețuire, s-a dus la cortul unde i se spusese că stau regele Cildadan și don Galaor, însoțiți de cei mai vestiți cavaleri de la curtea sa, toți în veștminte bogate și, în fața tuturor, le-a adus multe laude pentru marile lor fapte, așa cum meritau, și pentru marele ajutor pe care îl aștepta de la ei în războiul pe care avea să îl poarte cu cei mai viteji cavaleri din lume; apoi le-a povestit cu multă voie bună cât a vânat, spunându-le că nu le va da nimic din tot ce prinsese, râzând și glumind ca să le facă plăcere; după aceea, a poruncit să fie chemate Oriana, fiica sa, și celelalte domnițe, cerându-le să le țină tovărășie regelui Cildadan și lui don Galaor, iar el a rămas să mănânce acolo, cu ei, cu mare bucurie; de cum s-a strâns masa, regele l-a luat pe don Galaor cu el și s-a tras la umbra unor copaci unde, punându-i mâna pe umăr, i-a spus: „Bunul meu prieten, don Galaor, Dumnezeu mi-e martor cât vă iubesc și vă prețuiesc, pentru că mult bine datorez curajului și sfaturilor voastre și sunt atât de sigur de credința voastră, încât ceea ce nu vă dezvălui vouă, n-aș spune nici propriului meu suflet; dar lăsând deoparte lucrurile cele mai însemnate, pe care întotdeauna vi le voi aduce la cunoștință, vreau să aflați ce mi s-a întâmplat acum”. Și i-a dat cartea să o citească; când don Galaor a aflat că Norandel este feciorul regelui, tare s-a mai bucurat și i-a spus: „Stăpâne, dacă ați trecut prin grele încercări și primejdii venind în ajutorul acelei prințese, ați fost răsplătit pe deplin cu un fecior așa frumos și așa să mă ajute Dumnezeu, dacă nu cred că va fi atât de viteaz încât vă va fi mai mare teama de a da în vileag taina decât de a o ascunde ca acum; iar dacă domnia voastră, seniore, vă învoiți, aș vrea să-mi fie tovarăș tot anul acesta, pentru ca o parte din dorința mea de a vă sluji să se răsfrângă asupra celui ce e sânge din sângele vostru”. „Vă mulțumesc mult pentru vorbele voastre – 510

a spus regele –, pentru că nu va mai fi nicio taină și toată cinstirea ce i se va aduce lui, mi se aduce mie. Dar, cum să vă dau drept tovarăș un copil despre care încă nu știm cum îl vor arăta faptele? Eu m-aș socoti, de bună seamă, foarte mulțumit și onorat și, dacă așa doriți, așa vom face”. Și s-au întors în cort, unde se afla regele Cildadan, Norandel și alți mulți cavaleri de neam mare. Când toți au făcut liniște, Galaor s-a ridicat și i-a spus regelui: „Stăpâne, cunoașteți foarte bine obiceiul casei voastre și al întregului regat al Londrei. Și anume, că prima favoare pe care un cavaler ori o domnișoară o cere unui cavaler neofit, trebuie să îi fie acordată nesmintit”. „E-adevărat – a răspuns regele –, dar, de ce îmi spuneți asta?” „Pentru că sunt cavaler – a zis Galaor – și îi cer lui Norandel să-mi împlinească rugămintea ce i-o voi face, și anume, să fie tovarăși vreme de un an încheiat, în care să ne fim credincioși unul altuia și să nu ne despartă decât moartea sau temnița, când nu vom mai avea nimic de făcut”. Când Norandel a auzit aceste vorbe, tare s-a mai minunat de spusele lui Galaor și mult s-a bucurat, pentru că știa cât este de vestit și văzuse cinstea deosebită pe care i-o arăta regele printre atâția cavaleri viteji, după cum, mai știa că, după fratele său, Amadis, nu se afla altul pe lume care să-l întreacă în vitejie, așa că a spus: „Domnul meu, don Galaor, pe cât vă sunt de mari vitejia și meritele și pe cât de mici sunt ale mele, se pare că îmi cereți acest lucru mai mult îndemnat de bunătatea voastră decât de însușirile mele, dar oricum ar fi, vă îndeplinesc rugămintea și vă mulțumesc ca pentru lucrul care, în afară de acela de a-l sluji pe stăpânul meu, regele, mă poate face cel mai fericit”. Văzând regele Cildadan cum stau lucrurile, a spus: „Ținând seama de vârsta și de frumusețea voastră, a amândurora, cu multă dreptate vi s-a cerut și ați îndeplinit acest lucru, și deie Domnul să fie spre bine; și așa va fi, ca toate cele ce se cer și se săvârșesc mai mult cu judecată decât dintr-un hatâr”. Hotărâtă tovărășia dintre don Galaor și Norandel, așa cum ați auzit, regele Lisuarte le-a spus că hotărâse ca a treia zi să se îmbarce pe corăbii, pentru că, după veștile primite din Insula Mongaza, sosirea lui acolo era foarte necesară. „Dumnezeu să ne-ajute – a spus regele Cildadan –, iar noi vă vom sluji în toate câte se vor săvârși întru cinstea voastră”. Iar don Galaor ia spus: „Seniore, de vreme ce inimile oamenilor voștri sunt alături de voi, nu mai trebuie să vă temeți decât de Dumnezeu”. „Așa gândesc și eu – a răspuns regele –, fiindcă deși curajul vostru e mare, mă simt mult mai sigur cunoscând dragostea ce-mi purtați”. În ziua aceea au petrecut, acolo, cu multă veselie, iar a doua zi, după ce au ascultat liturghia, au încălecat cu toții ca să se întoarcă în cetate. Regele le-a cerut lui don Galaor și don Grumedan să o însoțească pe regină și, luându-l deoparte pe don Galaor, i-a dat îngăduința să-i spună Orianei că Norandel 511

este fratele ei, dar să păstreze taina. Apoi a plecat cu vânătorii săi, iar ceilalți doi s-au dus la regină, ce pornise deja călare; don Galaor s-a apropiat de Oriana și, apucându-i calul de dârlogi, au prins să stea de vorbă, ceea ce multă plăcere i-a făcut Orianei, atât datorită marii dragoste pe care don Galaor o nutrea pentru tatăl ei, cât și fiindcă i se părea că, fiind fratele iubitului ei, Amadis, prezența sa o liniștește. Și, tăifăsuind ei așa despre multe lucruri, au ajuns să vorbească de Norandel și Oriana a întrebat: „Știți ceva despre istoria acestui cavaler cu care ați venit și acum vă este tovarăș? Pe cât vă e de mare vitejia, n-ar fi trebuit să o faceți dacă n-ați avea nicio știre despre el, căci toți cei ce vă cunosc nu știu să aveți pereche, în afară de fratele vostru, Amadis”. „Doamna mea – a răspuns don Galaor –, e atât de mare depărtarea între mine și Amadis în privința curajului, ca de la pământ la cer, și ar fi o mare nebunie din partea cuiva să socotească că îi sunt egal, pentru că Dumnezeu l-a făcut să fie mai presus decât toți muritorii, atât ca putere cât și în toate celelalte însușiri pe care trebuie să le aibă un cavaler”. Auzind aceasta, Oriana a început să cugete în sinea ei, zicându-și: „Ah, Oriana! Ce se va întâmpla dacă într-o bună zi te-ai vedea lipsită de iubirea unui om ca Amadis? Fără să mai dobândească pentru tine o asemenea faimă datorită faptelor de arme și frumuseții?” Dar ca să nu se vadă ce gândește, sa prefăcut foarte veselă și bucuroasă că are un prieten ce nu-și află pereche în lume. „Iar cât despre tovărășia mea cu Norandel – a continuat don Galaor –, eu cred, doamnă, după cum se arată și cât de cinstit se poartă, că va fi un bărbat viteaz; dar eu am aflat altceva despre el și, când se va ști, tuturor li se va părea un lucru foarte ciudat, și asta m-a îndemnat să-i cer să fim tovarăși”. „Așa am socotit și eu – a spus Oriana –, că n-ați fi făcut acest lucru, cunoscându-vă felul de a fi și nu l-ați fi vrut ca tovarăș, fără o pricină însemnată; și dacă puteți să mi-o spuneți fără să aduceți vătămare cinstei voastre, m-aș bucura să o aflu”. „Prea scump ar trebui să fie lucrul care să vă facă plăcere să-l aflați de la mine, doamnă, și eu să nu vi-l spun – a răspuns el. O să vă spun tot ce știu despre povestea lui Norandel, dar, cu niciun chip, nu trebuie să mai afle cineva”. „Cât despre asta puteți fi sigur și fără grijă – a spus ea –, că așa va fi”. „Aflați, atunci, doamnă – a spus Galaor –, că Norandel e fiul tatălui vostru”. Și i-a istorisit cum citise scrisoarea domniței Celinda și văzuse inelul și tot ce vorbise cu tatăl ei, regele. „Galaor – a zis Oriana –, tare mă bucură ceea ce mi-ați spus și vă sunt recunoscătoare, atât pentru că n-aș fi putut afla povestea de la altcineva, cât și pentru marea cinste pe care i-ați arătat-o acestui cavaler, ce-mi este rudă atât de apropiată, căci, în mod sigur, dacă va fi să fie viteaz, va fi cu mult mai mult în tovărășia voastră, iar de nu, marea voastră vitejie îl va face și pe el să devină viteaz”. „Vă sunt adânc îndatorat, doamnă, pentru prețuirea ce îmi arătați – a spus el –, chiar dacă 512

nu e meritată, dar, oricum ar fi, întotdeauna voi fi gata să vă slujesc pe voi, pe rege, tatăl vostru, și pe mama voastră”. „Așa gândesc și eu, don Galaor – a răspuns ea –, și deie Domnul, în marea sa bunătate, să vă putem răsplăti și ei și eu”. Astfel au ajuns în cetate, unde Oriana a rămas cu mama sa, regina, iar Galaor s-a dus acasă la el împreună cu noul său tovarăș, Norandel; și, chiar a doua zi, după ce regele a ascultat liturghia, a poruncit să i se servească masa pe corabie, căci toți cei ce urmau să plece cu el se îmbarcaseră cu arme și cai; așa că el, însoțit de regele Cildadan, Galaor și Norandel, și-a luat rămas bun de la regină, de la fiica sa și de la doamnele și domnișoarele ce s-au pornit toate pe plâns, și s-a îndreptat spre portul Jafoque, unde se afla întreaga lui flotă; aici s-a urcat pe corabia sa și au pornit către Insula Mongaza unde, după cinci zile de vreme când bună, când potrivnică, au acostat chiar în portul cetății de la care își luase numele insula; aici regele l-a găsit pe Arban de Norgales într-o tabără bine întărită și a aflat că se dăduse o luptă crâncenă între ai săi și cavalerii ce cuceriseră cetatea, că ai săi fuseseră respinși și ar fi pierit toți, dacă regele Arban de Norgales n-ar fi cucerit o poziție pe niște stânci abrupte, unde au fost lăsați în pace de dușmani; și a mai aflat că prea viteazul Gasquilan, regele Suediei, fusese grav rănit de don Florestan, și oamenii săi îl duseseră pe o corabie pe mare să îl oblojească, că îl luase captiv pe Brian de Monjaste, ce îl atacase cu ceilalți dușmani pe regele Arban de Norgales, și că, după această luptă, nu mai îndrăzniseră să părăsească acele poziții din munți, unde îi găsise regele Lisuarte, fiindcă, deși cavalerii de pe Insula Ferecată îi asaltaseră de mai multe ori, nu le putuseră face niciun rău, pentru că locul era bine întărit. Aflând acestea regele Lisuarte, tare s-a mai înfuriat pe cavalerii de pe Insula Ferecată și a poruncit să coboare toată lumea de pe corăbii, cu corturi și toate cele trebuincioase, și și-a așezat tabăra, așteptând inamicul. Oriana s-a bucurat mult de plecarea regelui, tatăl său, pentru că i se apropiase sorocul să nască, așa că a chemat-o pe Mabilia și i-a spus că după leșinuri și celelalte semne, nu poate fi vorba de altceva decât că are să nască și, poruncindu-le celorlalte domnișoare să o lase singură, s-a dus în cămara ei cu domnișoara din Danemarca și Mabilia, care pregătiseră din vreme toate cele trebuincioase pentru naștere. Aici, Oriana a stat o vreme cu dureri, începând să se simtă nițel istovită, dar spre noapte durerile au devenit tot mai dese, așa că tare era speriată și se muncea, ca cea care nu știuse nimic până atunci despre asemenea lucruri; dar marea teamă de a nu fi descoperită rușinea i-a dat asemenea curaj, că suferea fără să se plângă, și, la miezul nopții, preaînaltul stăpân, lecuitorul tuturor, a vrut să nască un fecior tare chipeș și să o scape de chinuri; pruncul a fost, pe dată, învelit în 513

scutece bogate și Oriana a cerut să-i fie adus la pat, l-a luat în brațe și l-a sărutat de mai multe ori. Domnișoara din Danemarca a întrebat-o pe Mabilia: „Ai văzut ce are pruncul pe trup?” „Nu – a răspuns ea –, am avut atâtea de făcut ca să-i ajut pe el și pe maică-sa să îl nască, încât n-am mai văzut nimic altceva”. „Atunci află – a spus domnișoara – că are pe piept ceva ce n-au ceilalți prunci”. Și au aprins o lumânare, i-au desfăcut scutecele și au văzut sub sânul drept niște slove albe ca neaua, iar sub cel stâng, șapte litere, atât de roșii, ca jăratecul aprins, dar n-au fost în stare să le citească și să afle ce scrie, deoarece cuvântul cu litere albe era într-o latină foarte veche, iar cel cu litere roșii în limba greacă; de cum au văzut slovele, l-au înfășat din nou și l-au așezat pe pat, lângă maică-sa, hotărând să fie dus de îndată acolo unde avea să fie crescut, așa cum hotărniciseră; așa că, domnișoara din Danemarca a ieșit din palat pe ascuns și i-a dat ocol pe afară până în dreptul ferestrei de la odaia Orianei, unde se afla frate-său, Durin, cu doi cai; în vremea asta, Mabilia a pus copilul într-un coș, legat cu o panglică pe deasupra, și, agățându-l de o frânghie, l-a coborât până a ajuns în mâinile domnișoarei din Danemarca; aceasta a dezlegat coșul și a pornit spre Miraflores, unde urma să fie crescut în taină, ca și cum ar fi fost copilul ei; după scurtă vreme, lăsând drumul mare, au apucat-o pe o cărare știută de Durin, ce trecea printr-o pădure foarte deasă, ca să meargă mai feriți; Durin deschidea drumul și domnișoara îl urma. Și așa au ajuns la un izvor, aflat într-un luminiș fără copaci, după care urma o vale cu copaci atât de deși și așa de neprimitoare, că nimeni nu o putea străbate, atât de sălbatic și des era codrul de-acolo; aici trăiau lei și alte fiare sălbatice; pe muchia văii se afla un mic schit vechi, unde sălășluia un pustnic numit Nasciano, socotit de toți drept un bărbat sfânt și credincios, atât de respectat de toată lumea, încât oamenii din ținuturile învecinate gândeau chiar că, uneori, se hrănește cu mană cerească; când n-avea ce mânca, pornea să caute de-ale gurii prin pădure, fără ca leii ori alte fiare să-i facă vreun rău, cu toate că, pe când umbla pe asinul lui, multe îi ieșeau în cale; mai curând ai fi zis că i se închină, căci lângă schit se afla o peșteră printre niște stânci, unde o leoaică își creștea puii și, deseori, bunul om venea să îi vadă și, când avea, le aducea de mâncare, fără să se teamă de leoaică; ba mai mult chiar, când își vedea puii cu el, ea se îndepărta până ce pleca de-acolo, iar el, după ce își făcea rugăciunile, își petrecea timpul privindu-i pe puii de leu cum se joacă prin peșteră. Când domnișoara din Danemarca și fratele ei au ajuns la acel izvor, cum ei îi era foarte sete după oboseala nopții și a drumului, i-a spus fratelui ei: „Să descălecăm că vreau să beau niște apă: țineți voi pruncul”. El a luat copilul, așa înfășat în scutecele scumpe, și l-a așezat pe un trunchi de copac aflat în apropiere, dar când s-o ajute pe soră-sa să descalece, au auzit niște 514

răgete groaznice de leu, ce răsunau din valea întunecoasă, și caii s-au înspăimântat așa de tare, că au rupt-o la fugă mâncând pământul, fără ca domnișoara să-l poată stăpâni pe al său; ba chiar își zicea că se va zdrobi printre copaci și se ruga lui Dumnezeu să îi vină în ajutor; Durin gonea în urma ei, cu gândul să apuce frâul calului și să o oprească, dar soră-sa era atât de zdrobită și pierită, că de-abia putea vorbi; așa că a ajutat-o să descalece și i-a spus: „Surioară, rămâneți aici, iar eu o să plec pe calul vostru să îl caut pe-al meu”. „Duceți-vă să aduceți copilul – a spus ea –, să nu i se întâmple ceva”. „Așa voi face – a spus el –, dar atunci, țineți voi calul de frâu să nu fugă, căci teamă mi-e că nu voi putea ajunge cu el până la izvor”. Și a plecat pe jos. Mai înainte, însă, s-a petrecut un lucru foarte ciudat, și anume: leoaica aceea, ce își creștea puii și scosese acele răgete, venea în fiecare zi la izvor ca să ia urma cerbilor ce se adăpau acolo și astfel, umblând ea prin jurul izvorului și adulmecând peste tot, a auzit plângând copilul pus pe trunchi; leoaica s-a dus spre el, l-a apucat cu colții ei ascuțiți de scutece și l-a purtat în gură, fără să-l străpungă cu dinții, pentru că asta a fost voia Domnului, cu gândul să-l ducă drept hrană puilor ei; asta se întâmpla cam pe la răsăritul soarelui, dar marele stăpânitor al lumii, milostiv cu cei ce îi cer îndurare și cu nevinovații ce n-au încă anii și mintea s-o facă, i-a venit în ajutor, și iată cum: acel sfânt Nasciano, după ce rostise liturghia în zorii zilei, pe când se îndrepta spre izvor să se răcorească, fiindcă noaptea fusese foarte călduroasă, a văzut-o pe leoaică ducând pruncul în gură; acesta scâncea de-abia auzit, căci se născuse chiar în noaptea aceea, și pustnicul a înțeles că e vorba de un copil, ceea ce l-a speriat foarte, căci nu știa de unde îl luase leoaica; așa că, a înălțat mâna, a făcut semnul crucii asupra ei și i-a spus: „Pleacă fiară rea și lasă în pace pruncul, că nu i s-a dat viață întru folosul tău”. Leoaica, cu urechile pleoștite, de parcă ar fi alintat-o cineva, s-a apropiat de el foarte blândă, i-a lăsat pruncul la picioare și a plecat de îndată. Nasciano a făcut semnul crucii deasupra copilului și, apoi, l-a luat în brațe și a pornit spre schit; trecând pe lângă peștera leoaicei și văzând că aceasta își alăptează puii, i-a spus: „Îți poruncesc, în numele Domnului, să nu-ți mai alăptezi puii, să-i dai țâță acestui prunc și să-l aperi, ca pe ei, de orice rele”. Leoaica s-a întins la picioarele lui și bunul om i-a pus copilul la țâțe, i-a dat puțin lapte și l-a făcut să ia țâța în gură; copilul s-a săturat, iar, de-atunci, leoaica a venit, cât se poate de blândă, să-i dea țâță ori de câte ori era nevoie. Pustnicul, însă, l-a trimis în grabă pe un băietan ce îl ajuta la slujbă și-i era nepot, să îi cheme pe maică-sa și pe taică-său și să îi aducă la schit, fără nimeni altcineva, căci avea mare nevoie de ei. Băiatul a plecat pe dată spre casa acestora, ce se afla la ieșirea din codru; dar cum taică-său era dus de-acasă, n-au putut veni la schit decât după zece zile, vreme în care 515

pruncul a fost foarte bine hrănit cu laptele leoaicei, al unei capre și al unei oi ce fătase un miel; capra și oaia îl hrăneau pe copil câtă vreme leoaica era la vânătoare pentru puii ei. Când Durin s-a despărțit de soră-sa, cum ați auzit, a pornit pe jos cât mai iute cu putință spre izvorul unde lăsase copilul, dar negăsindu-l, tare s-a mai speriat și l-a căutat peste tot, dar n-a dat decât de urmele leoaicei, astfel că a fost convins că aceasta îl mâncase, și cu multă mâhnire și tristețe s-a întors la sora lui; de cum i-a spus ce se întâmplase, ea a prins să se bată cu palmele peste față și să se jeluiască amarnic, blestemându-și soarta și ceasul când se născuse, căci, din pricina acestei întâmplări, își pierde toată fericirea, neputând să i se mai înfățișeze stăpânei sale. Durin o mângâia plângând și el, dar nu de mângâieri era nevoie, fiindcă suferința și tristețea i-au fost atât de mari, încât a zăcut fără simțire mai bine de două ore. Durin i-a spus: „Buna mea doamnă și soră, ceea ce faceți nu vă e de niciun folos, ba chiar s-ar putea s-o puneți în primejdie pe stăpâna voastră și pe iubitul ei, dacă se află despre povestea lor”. Ea și-a dat seama că are dreptate și a întrebat: „Dar ce să facem, că eu nu sunt în stare să judec?” „Am impresia că eu mi-am pierdut calul – a spus el –, dar trebuie să ajungem la Miraflores, să rămânem acolo trei-patru zile, ca să se creadă că ați venit cu o treabă și, la întoarcere, să nu-i spunem Orianei decât că pruncul e la loc sigur, până s-o înzdrăveni după lehuzie; apoi o să vă sfătuiți cu Mabilia ce e de făcut”. Ea a răspuns că i se pare bun sfatul și, călare amândoi pe un singur cal, s-au dus la Miraflores, iar după trei zile s-au întors la Oriana, căreia, domnișoara din Danemarca, arătându-se veselă, i-a spus că totul se petrecuse așa cum fusese plănuit. Acum, întorcându-ne la pustnicul care creștea copilul, aflați că, după zece zile, au sosit le el soră-sa și soțul ei, iar el le-a povestit cum, printr-un mare noroc, a găsit acel prunc, iubit de Dumnezeu, de vreme ce a vrut să-l salveze astfel, și i-a rugat să îl crească în casa lor până ce va fi să vorbească, și, atunci, să i-l aducă înapoi, ca să îl învețe carte. Ei i-au răspuns că vor face întocmai ceea ce le ceruse. „Aș vrea, însă, să-l botez”, a spus bunul om. Și așa a făcut; dar când femeia l-a desfășat lângă cristelniță, a văzut slovele albe și roșii și i le-a arătat bunului om, ce tare s-a mai înspăimântat, și citindu-le, a văzut că cele latinești formau cuvântul Esplandian, și și-a zis că acela trebuie să fie numele copilului, așa că l-a botezat cu acest nume; dar pe cele roșii, cu toată truda lui, nu le-a deslușit și nu le-a înțeles; așa că pruncul a fost botezat Esplandian, nume cu care s-a făcut cunoscut pe multe meleaguri străine, datorită unor însemnate fapte săvârșite de el, așa cum vă vom istorisi mai departe. După asta, femeia l-a luat acasă la ea, cu multă plăcere și cu nădejdea că va fi răsplătită cu dărnicie nu numai ea, ci tot neamul ei, și l-a crescut cu multă grijă, pe potriva speranțelor pe care și le pusese în el. 516

Și la vremea poruncită de sihastru, i l-au adus acestuia; și era, copilul, atât de frumos și de voinic, că toți cei ce îl vedeau, mult se mai desfătau privindul.

• CAPITOLUL LXVII • În care se povestește crâncena bătălie dintre regele Lisuarte cu oamenii săi și don Galvanes cu tovarășii săi, și despre generoasa și măreața faptă săvârșită de rege după înfrângere (…), dându-le ținutul lui don Galvanes și Madasimei, rămânând (…) vasalii săi câtă vreme vor locui acolo Cum ați auzit, regele Lisuarte a debarcat în portul Insulei Mongaza, unde l-a găsit pe regele Arban de Norgales cu oamenii săi, retras într-o tabără în munte, căruia i-a poruncit să coboare, pe dată, și să se unească, jos, cu armata sa; aici a aflat că don Galvanes și tovarășii săi, ce se aflau la Lacul care fierbe, trecuseră muntele, pregătiți să îl înfrunte, așa că a pornit și el cu toată armata împotriva lor, încurajându-și oamenii pe cât putea, așa cum se cuvenea pentru o bătălie cu cei mai viteji cavaleri din lume; și au umblat ei până au ajuns la depărtare de o leghe de ceilalți, pe malul unui râu, unde au poposit în noaptea aceea, iar când s-au ivit zorile, au ascultat cu toții liturghia, s-au înarmat, și regele i-a împărțit în trei grupuri. Primul, de cinci sute de cavaleri, era comandat de don Galaor, însoțit de tovarășul lui, Norandel, Guilan Gânditorul și vărul său, Ladasin, Grimeo Viteazul, Cendil de Ganota și Nicoran de la Puntea Temătoare, prea încercatul luptător cu lancea; al doilea grup, de șapte sute de cavaleri, i-a fost încredințat regelui Cildadan, însoțit de Ganides de Ganota, Acedis, nepotul regelui, Guadasonel Fallistre, Brandoibas, Tasian și Filispinel, toți cavaleri foarte iscusiți, iar, în mijlocul grupului, se aflau don Grumedan de Norvegia și alți cavaleri veniți cu regele Arban de Norgales, ce aveau însărcinarea să îl apere pe rege și să nu se ocupe de nimic altceva. Așa înaintau pe câmp, arătându-se nespus de chipeși și bine înarmați, în sunetul atâtor surle și trâmbițe, că de-abia se mai puteau auzi, până au ajuns într-un loc întins, unde s-au oprit; regele era apărat din spate de Baladan și Leonis cu încă treizeci de cavaleri. Don Galvanes și marii nobili aflați cu el, aflând despre înaintarea regelui Lisuarte și câți oameni are, cu toate că aveau de luptat unul contra cinci și tare mult simțeau lipsa lui Brian de Monjaste, luat în captivitate, și a lui Agrajes, plecat 517

să aducă merinde, căci le făceau trebuință, nu s-au pierdut cu firea, ci dimpotrivă, cu mult curaj își îmbărbătau oamenii, puțini la număr pentru asemenea bătălie, căci erau vestiți pentru faptele lor de arme, așa cum ați aflat din această istorie; așa că au hotărât să se împartă în două pâlcuri: unul de o sută șase și celălalt de o sută nouă cavaleri. În primul se aflau don Florestan, don Cuadragante, Angriote de Estravaus și fratele său, Grovadan, nepotu-su, Sarquiles și cumnatu-su, Gasinan, ce purta flamura domnișoarelor, iar alături de acesta, Branfil și viteazul Gavarte de la Valea Temătoare, Olivas, Balais de Carsante și Enil, curajosul cavaler pe care Frumosul Întunecat îl adusese să lupte împotriva regelui Cildadan. În al doilea pâlc se aflau don Galvanes, însoțit de vitejii frați Palomir și Dragonis, Listoran de la Turnul Alb, Dandales de Sadoca și Tantalis Trufașul; pe lângă aceste pâlcuri mai veneau câțiva arbaletieri și arcași. Cu această ceată, atât de mică în comparație cu numeroasa armată a regelui, au intrat pe câmpul unde îi așteptau ceilalți; don Florestan și don Cuadragante l-au chemat pe Elian cel Chipeș, unul dintre cei mai mândri cavaleri și cu cea mai frumoasă armură din câți se aflau și i-au cerut să se ducă la regele Lisuarte, împreună cu alți doi cavaleri, verii săi, și să îi spună acestuia că dacă poruncește să fie retrași arbaletierii și arcașii, va vedea una dintre cele mai frumoase lupte cavalerești. Cei trei, ieșind din rânduri, au plecat pe dată să îndeplinească porunca și mulți îi priveau plini de admirație; aflați, acum, că acest Elian cel Chipeș era nepotul lui don Cuadragante, fiul sorei lui, și al contelui Liquedo, văr primar cu regele Perion al Gaulei; ajunși în fața primului grup, condus de don Galaor, cavalerii au cerut chezășie că nu li se va întâmpla nimic, căci vin cu solie la rege; don Galaor le-a făgăduit libertatea și l-a trimis pe Cendil de Ganota să îi însoțească, pentru a trece nestingheriți de ceilalți; când au ajuns în fața regelui, cei trei i-au spus: „Domnule, don Florestan, don Cuadragante și ceilalți cavaleri veniți să apere ținutul Madasimei, ne trimit să vă spunem că, dacă doriți să fie retrași arbaletierii și arcașii dintre noi, veți vedea o frumoasă bătălie”. „Așa să fie, cu voia Domnului – a răspuns regele; retrageți-i pe ai voștri, iar Cendil de Ganota îi va retrage pe ai mei”. Ceea ce s-a făcut pe dată; cei trei cavaleri s-au întors la ai lor, iar Cendil s-a dus să-i spună lui don Galaor pentru ce veniseră solii la rege; apoi, armatele s-au apropiat una de alta atât de mult că nu erau între ele trei aruncături de săgeată, și don Galaor i-a recunoscut pe fratele său, don Florestan, după tunica pusă peste platoșă, și pe don Cuadragante și Gavarte de la Valea Temătoare, ce veneau în fruntea oamenilor lor, așa că i-a spus lui Norandel: „Bunul meu prieten, priviți-i pe cei trei cavaleri de colo; sunt cei mai viteji bărbați dintre câți se pot afla; cel cu scutul roșu cu lei albi este don Florestan, cel cu blazon cu flori aurii și lei vineții pe câmp siniliu este 518

Angriote de Estravaus, și cel cu herbul cu flori argintii pe un câmp albastru este don Cuadragante; iar cel din fruntea tuturor, cu blazonul verde, este Gavarte de la Valea Temătoare, prea viteazul cavaler ce a omorât balaurul din acea vale, de unde și-a luat și numele. Și-acum, la atac”. Și, pe dată, au pornit cu lăncile aplecate, apărați de scuturi, iar cei trei cavaleri le-au ieșit în întâmpinare; Norandel a dat pinteni armăsarului său și l-a înfruntat pe Gavarte de la Valea Temătoare, izbindu-l cu atâta forță, încât l-a azvârlit de pe cal și șaua s-a prăvălit peste el. Aceasta a fost prima lovitură dată de Norandel, socotită de toți drept un început foarte bun; don Galaor s-a înfruntat cu don Cuadragante și s-au izbit atât de sălbatic că amândoi s-au prăbușit la pământ cu cai cu tot; Cendil s-a înfruntat cu Elian cel Chipeș și, cu toate că amândoi și-au frânt lăncile și au fost răniți, au rămas în șa. La vremea aceasta, cele trei grupuri se strânseseră laolaltă și larma glasurilor și a loviturilor era atât de mare, încât surlele și trâmbițele nu se mai auzeau. Mulți cavaleri au fost uciși și răniți, iar alții trântiți de pe cai. Mare mânie și ură creșteau în inimi de o parte și de cealaltă, dar lupta cea mare s-a dat pentru apărarea lui don Galaor și a lui don Cuadragante, ce se înfruntau fără milă, strângându-se în brațe și dându-și lovituri de spadă atât de cumplite, că cei ce îi priveau erau înspăimântați, și, mai bine de o sută de cavaleri descălecaseră dintr-o tabără și din alta, ca să îi ajute și să le dea caii lor, dar ei erau atât de încleștați și se încrâncenau atât de tare, că nu îi puteau despărți; și ce minuni săvârșeau Norandel și Guilan Gânditorul de partea lui don Galaor, și don Florestan și Angriote, de partea lui don Cuadragante, nu se poate povesti, căci fiecare era copleșit de numărul mare al dușmanilor ce tăbărau asupra lor; și totuși, împărțeau asemenea lovituri, încât făceau roată în jurul lor și nu îndrăznea nimeni să se apropie de ei; în cele din urmă, don Galaor și don Cuadragante au găsit o clipă de răgaz să-și încalece caii și, ca niște lei furioși, s-au repezit în mijlocul celorlalți, doborând și izbindu-i pe cei ce le stăteau în cale, ajutându-și fiecare oamenii. La ceasul acela, regele Cildadan a atacat cu grupul său atât de năprasnic, că mulți cavaleri au fost trântiți la pământ de amândouă părțile, dar don Galvanes s-a aruncat, pe dată, în luptă izbindu-i cu putere pe vrăjmași, ca să se vadă limpede că el e cel ce dă bătălia și pentru el se pornise, fără să se teamă de moarte ori de primejdie și pricinuindu-le ca nimeni altul pierderi dușmanilor, pe care îi ura nespus pentru că veniseră să îi răpească pământurile; iar cei din pâlcul lui veneau alături de el și, cum toți erau cavaleri foarte curajoși și aleși pe sprânceană, mari daune le-au adus dușmanilor. Don Florestan era foarte mânios, socotind că pricina dintâi a acestei bătălii este fratele său, Amadis, deși el nu se afla acolo; și dacă ceilalți cavaleri din tabăra sa săvârșeau isprăvi nemaipomenite, el trebuia să fie mai presus, și umbla ca un câine 519

turbat, să vadă unde putea pricinui cele mai mari pierderi; așa că, văzându-l pe regele Cildadan ce se lupta vitejește, lovind năprasnic în dușmani, astfel că ai săi, la ceasul acela, aveau o poziție foarte bună, a pornit spre el prin vălmășagul de cavaleri ce, în ciuda multelor lovituri pe care i le dădeau, nu au izbutit să îl oprească, și a ajuns la rege atât de vijelios și atât de dornic să se înfrunte cu el, încât n-a mai putut face alta decât să-l cuprindă în brațe cu putere, iar regele să se încleșteze cu el, și, pe dată, au fost înconjurați de mulți cavaleri ce îi păzeau; dar, cum armăsarii lor s-au îndepărtat unul de altul, ei au căzut pe jos în picioare și, punând mâna pe spade, au prins să-și dea lovituri grele și ucigătoare; Enil, viteazul cavaler, și Angriote de Estravaus, ce îl apărau pe don Florestan, au făcut, însă, în așa fel, încât i-au adus calul și, când don Florestan s-a văzut călare, s-a îndârjit și mai mult, săvârșind minuni, având în minte ceea ce ar fi putut face fratele său, Amadis, dacă ar fi fost acolo; Norandel, care avea armura sfârtecată, cu sângele șiroindu-i din multe răni și spada ruptă de la mâner de câte lovituri dăduse, văzându-l pe regele Cildadan fără cal, l-a strigat pe don Galaor și i-a spus: „Domnule, don Galaor, priviți ce se întâmplă cu prietenul vostru, regele Cildadan; să-i venim în ajutor, căci altfel va fi ucis. Bunul meu prieten, don Galaor, arătați-vă, acum, marea vitejie; să-i dăm un cal și să rămânem alături de el”. Și au dat iama prin oameni, pălind și doborând pe câți îi nimereau, și cu mare trudă l-au urcat pe rege pe un cal; acesta era greu rănit de o lovitură de spadă pe care i-o dăduse Dragonis în cap, și era plin de sânge până la ochi; la ceasul acela, oamenii regelui Lisuarte n-au mai putut face alta în fața marii forțe a adversarilor, decât să dea bir cu fugiții și să întoarcă spatele, fără să mai aștepte alte lovituri, rămânând doar don Galaor și alți câțiva vestiți cavaleri să îi acopere și să îi apere până ce au ajuns în locul unde se afla regele Lisuarte. Acesta, văzându-i venind învinși, a strigat: „Acum, vitejii mei prieteni, arătați-vă curajul și să apărăm onoarea regatului Londrei”; și, înfigându-și pintenii în burta calului și strigând „Clarence, Clarence!”, căci acesta era numele casei sale, s-a năpustit asupra vrăjmașilor, unde încleștarea era mai aprigă; și zărindu-l pe don Galvanes, ce se lupta îndârjit, i-a dat o asemenea lovitură, încât lancea i s-a făcut țăndări, iar celălalt și-a pierdut scările și s-a agățat de grumazul calului; regele a pus mâna pe spadă și a prins să pălească roată în jur, arătându-și mare parte din curaj și vitejie; ai săi, plini de însuflețire veneau în urma lui curajoși, dar totul a fost în zadar, pentru că don Florestan, don Cuadragante, Angriote și Gavarte, aflați toți la un loc, săvârșeau asemenea minuni de vitejie, încât se părea că numai ei vor izbuti să-i învingă pe dușmani, și toți și-au zis că, de-acum înainte, nu vor mai putea fi înfrânți. Regele Lisuarte, văzându-și oamenii retrăgându-se zdrobiți, cuprins de marea teamă că va fi învins, l-a strigat pe don Guilan 520

Gânditorul, ce era grav rănit, și apropiindu-se de regele Arban din Norgales și de Grumedan de Norvegia, le-a spus: „Văd că oamenii noștri nu o duc bine și mă tem că Dumnezeu, pe care niciodată nu l-am slujit pe cât se cuvine, numi va da cinstea de a câștiga această bătălie. Așa că, mai bine un rege învins, dar mort pentru onoarea lui, decât în viață și dezonorat”. Și, dând pinteni calului, s-a aruncat în vârtejul luptei, fără nicio teamă de moarte, și, zărindul pe don Cuadragante că se îndreaptă spre el, și-a întors calul spre acesta și s-au lovit cu spadele în coifuri atât de năprasnic, încât amândoi s-au încovoiat peste grumajii armăsarilor; dar cum spada regelui era mult mai bună, a pătruns atât de adânc, încât l-a rănit la cap pe adversar; pe dată, însă, în ajutorul regelui au sărit don Galaor, Norandel și câțiva dintre cavalerii ce îl apărau, iar în ajutorul lui don Cuadragante, don Florestan și Angriote de Estravaus; regele, văzând ce minuni săvârșește don Florestan, s-a apropiat de el și i-a pălit calul atât de zdravăn cu spada în cap, încât l-a doborât printre ceilalți cavaleri; dar n-a trecut mult și și-a primit răsplata, căci don Florestan, ieșind de sub cal iute, s-a îndreptat spre rege, cu toate că acesta era apărat de mulți cavaleri, dar n-a izbutit decât să-i reteze un picior calului și regele s-a prăvălit la pământ; regele a ieșit atât de sprinten de sub cal, că don Florestan s-a minunat, și i-a dat acestuia două lovituri cu vajnica lui spadă, încât armura nu i-a mai slujit la nimic și spada i-a sfâșiat carnea; Florestan, însă, amintindu-și că fusese cavalerul regelui și că se bucurase de multă cinstire din partea, sa, s-a ferit să-l lovească, apărându-se doar cu restul de scut ce-i mai rămăsese; regele, cum era foarte mânios, îl izbea de câte ori putea, dar Florestan tot nu voia să-l lovească, așa că, l-a strâns în brațe și nu l-a mai lăsat nici să încalece, nici să scape din încleștare. Și s-a încins o luptă aprigă între o tabără și alta, ca să le vină în ajutor; regele striga cine este, ca să fie recunoscut de ai săi și, la glasul lui, s-a apropiat don Galaor și i-a spus: „Domnule, luați calul meu”; împreună cu don Galaor veniseră Filispinel și Brandoibas, pe jos, să-i ofere regelui caii lor; Galaor a repetat: „Domnule, luați calul meu”. Dar regele, făcându-i semn să nu descalece, a luat calul lui Filispinel, lăsându-l pe don Florestan rănit de buna lui spadă ce întotdeauna când dădea vreo lovitură, sfârteca orice armură și pătrundea în carne; cum v-am spus, don Florestan nu voise să ridice spada contra regelui și acum, fusese urcat pe un cal adus de don Cuadragante. Regele, punându-și viața în primejdie cu nesocotință, chemându-i la el pe don Galaor, Norandel, regele Cildadan și pe alții care îl urmau, s-a vârât în cel mai mare vârtej al luptei, pălind și nimicind tot ce întâlnea în cale, astfel că, în acele clipe, datorită lui, toți ai săi își redobândiseră curajul, iar don Florestan, don Cuadragante, Gavarte și alți cavaleri vestiți țineau piept regelui și oamenilor săi pe cât le stătea în puteri, făcând minuni de vitejie. 521

Dar cum erau puțini și mulți dintre ei zdrobiți și răniți, iar vrăjmașii erau o mare mulțime ce prinsese curaj văzând vitejia regelui lor, aceștia din urmă au tăbărât cu atâta putere asupra lor, încât, atât din pricina multelor răni primite, cât și din pricina cailor ce nu mai aveau vlagă, i-au împins de pe câmpul de luptă până la poalele muntelui, unde don Florestan, don Cuadragante, Angriote și Gavarte de la Valea Temătoare, cu armurile ferfeniță, primind lovituri nenumărate, nu numai pentru a-i apăra pe cei din tabăra lor, dar și pentru a recâștiga terenul pierdut, cu caii uciși și ei aproape morți, au rămas în puterea regelui și a oamenilor săi; și împreună cu ei au mai fost făcuți captivi Palomir, Elian cel Chipeș, Branfil, Enil, Sarquiles și Maratros de Lisando, văr primar cu Florestan; și mulți morți și răniți au fost de o parte și de alta. Și don Galvanes ar fi pierit de mai multe ori, dacă nu i-ar fi venit în ajutor Dragonis cu ai săi, care, în cele din urmă, l-a scos din vălmășagul luptei atât de greu rănit, că nu se mai putea ține pe picioare și își pierduse simțurile, și a poruncit să fie dus la Lacul care fierbe, iar el a rămas cu o ceată mică de oameni ce a scăpat, apărându-se de vrăjmași, la adăpostul muntelui; așa că se poate spune pe bună dreptate că bătălia aceasta s-a sfârșit așa cum ați auzit, datorită bărbăției regelui și marii bunătăți a lui don Florestan care, avându-l în puterea sa, n-a vrut să îl rănească și să îl încolțească; și, de aceea, poate fi comparat cu puternicul Hector, care, în prima luptă purtată cu grecii, când aceștia au vrut să debarce la Troia și, după ce fuseseră aproape învinși și cei mai mulți se refugiaseră în grabă pe corăbii, unde nu mai opuneau rezistență, s-a întâlnit, din întâmplare, în toiul acelei mari bătălii cu vărul său Aiax, fiul lui Telamon și al Ansionei, mătușa lui. Recunoscându-se și îmbrățișându-se, la rugămintea acestuia, Hector i-a retras pe troieni de pe câmpul de luptă, răpindu-le victoria aproape dobândită, și i-a adus înapoi în cetate; din această pricină, grecii au izbutit să debarce, și-au întărit tabăra și, astfel, după multă moarte, mari pârjoluri și pustiiri, acel popor puternic, acea vestită cetate cunoscută în toată lumea a fost distrusă și ștearsă de pe fața pământului în așa fel, încât niciodată nu va pieri din amintirea oamenilor câtă vreme va exista lumea aceasta; de unde se vede că în asemenea bătălii, îndurarea și purtările alese nu-și au locul nici față de prieteni, nici față de rude, până ce nu s-a ajuns la victoria finală, pentru că, de multe ori, se întâmplă ca, din asemenea motive, fericirea și norocul pregătite pentru tine, dacă nu știi să le vezi și să te folosești de ele cum se cuvine, să se întoarcă în favoarea celor ce le-au pierdut și tu să rămâi lipsit de ele, în vreme ce le dobândesc ceilalți. Dar, revenind la ale noastre, când regele Lisuarte și-a văzut vrăjmașii părăsind câmpul de luptă și adăpostindu-se în munte, cum soarele stătea să apună, a poruncit ca niciunul dintre oamenii săi să nu mai înainteze, pentru moment, 522

și a pus peste tot străji, ca să fie în siguranță; și cum Dragonis și oamenii săi se refugiaseră în munți și stăpâneau cele mai importante trecători, a poruncit să se strângă corturile de pe locul unde fuseseră ridicate mai înainte și să fie așezate pe malul unei ape ce cobora la poalele muntelui; apoi a poruncit să fie chemați regele Cildadan și don Galaor, dar i s-a răspuns că aceștia îi boceau amarnic pe don Florestan și don Cuadragante, ce se aflau în pragul morții; cum regele descălecase, a cerut să i se aducă armăsarul, mai mult ca să-i mângâie decât din dorința de a porunci să fie ajutați acei cavaleri ce îi erau dușmani, cu toate că se simțea oarecum înclinat spre milă, amintindu-și cum, în timpul bătăliei cu regele Cildadan, don Florestan stătuse în fața lui fără coif pe cap și primise o cumplită lovitură de la viteazul Gandacuriel, ca să îl apere pe rege, și cum, chiar în acea zi, nu îl atacase datorită generozității sale; așa că s-a dus la ei și i-a mângâiat cu vorbe drăgăstoase, făgăduindu-le că vor fi îngrijiți, și a plecat, lăsându-i mulțumiți; dar toate acestea n-au avut atâta forță încât să-l împiedice pe don Galaor să nu leșine de câteva ori alături de fratele său, don Florestan; regele a poruncit ca răniții să fie duși într-un cort frumos și să fie îngrijiți de doctorii săi; apoi, luându-l cu el pe regele Cildadan, i-a îngăduit lui don Galaor să rămână cu ei, acolo, în noaptea aceea, și i-a adus în același cort și pe ceilalți șapte cavaleri captivi de care v-am povestit, poruncind să fie îngrijiți împreună cu ceilalți. Și, așa cum ați auzit, au rămas în paza lui don Galaor cei doi cavaleri răniți, fără cunoștință, și cei ce fuseseră prinși; și aici, cu ajutorul lui Dumnezeu, în primul rând, și al doftorilor, ce erau tare învățați, răniții și au venit în simțiri mai înainte de ivirea zorilor, iar doctorii l-au asigurat pe don Galaor că, după cum arată rănile, vor fi iarăși pe picioare, teferi și nevătămați. A doua zi, pe când don Galaor se afla cu prietenul lui, Norandel și cu don Guilan Gânditorul, ce îi țineau de urât în marea lui tristețe ce o încerca pentru fratele său și alții din neamul lor, au auzit răsunând trâmbițe și surle în cortul regelui, semn că oamenii trebuie să se pregătească de luptă; cei trei și-au oblojit bine rănile, ca să nu sângereze, și-au pus armurile și, încălecând, au pornit pe dată într-acolo; aici l-au văzut pe rege într-o armură nouă, călare pe un cal odihnit, sfătuindu-se cu regele Arban de Norgales, regele Cildadan și don Grumedan ce să facă împotriva cavalerilor din munți; părerile erau felurite, căci unii ziceau că, fiind oamenii atât de sleiți și răniți, nu are rost să-i atace pe dușmani până nu se mai întremează; alții ziceau că, fiind acum cu toții îndârjiți de luptă, să nu mai amâne înfruntarea, căci apoi va fi greu să fie porniți din nou, mai cu seamă dacă sosea și Agrajes între timp, care plecase în Mica Britanie după provizii și oameni, ceea ce însemna un mare ajutor pentru ceilalți; regele l-a întrebat pe don Galaor ce socotește 523

că e mai bine să facă, și acesta a răspuns: „Domnule, dacă oamenii voștri sunt osteniți și vlăguiți, tot astfel sunt și dușmanii noștri, dar cum ei sunt puțini și noi mulți, ar fi bine să îi atacăm chiar acum”. „Așa vom face”, a spus regele. Și, rânduindu-și oamenii, au luat cu asalt muntele, avându-l în frunte pe don Galaor, urmat de Norandel, tovarășul său, și apoi de toți ceilalți. Și, cu toate că Dragonis cu oamenii pe care îi avea a apărat o bucată de vreme trecătorile și potecile spre creastă, i-au atacat atât de mulți arbaletieri și arcași încât, rănind mulți dintre ei, i-au silit, împotriva voinței lor, să-și părăsească pozițiile; când au ajuns sus și cavalerii, s-a încins o luptă destul de primejdioasă, dar, până la urmă, neputând rezista numărului mare al vrăjmașilor, Dragonis a fost nevoit să se retragă în cetate și în fortăreață; regele a sosit curând după asta și, poruncind să se aducă mașini de război și corturi, și-a instalat tabăra și i-a încercuit, poruncind și flotei să încercuiască fortăreața dinspre mare; dar cum nu e prea important pentru povestea noastră ceea ce s-a petrecut acolo, pentru că aceasta este istoria lui Amadis și el n-a luat parte la acel război, ne vom opri aici. Aflați doar că regele i-a asediat treisprezece luni pe uscat și pe mare și n-au primit ajutor de nici unde, că Agrajes se îmbolnăvise și oricum nu avea atâtea corăbii încât să poată zdrobi marea flotă a regelui și, cum cei din cetate nu mai aveau de-ale gurii, au început negocierile, urmând ca regele să-i elibereze pe toți prinșii, iar don Galvanes, de asemenea, să-i elibereze pe cei aflați în puterea lui, să-i predea regelui cetatea și castelul Lacul care fierbe și să înceteze luptele timp de doi ani; dar, cu toate că această înțelegere era în avantajul regelui, acesta, în marea lui asprime, n-a vrut să se învoiască, până ce nu a primit carte de la contele Argamonte, unchiul său, ce rămăsese în țară, prin care îl înștiința că toți regii din insule se ridicaseră împotriva lui, văzându-l prins în acest război, și îl aleseseră drept căpetenie și conducător pe regele Arabigo, stăpân al insulelor Landelor, care era cel mai puternic dintre toți; și că toate acestea le urzise Arcalaus Vrăjitorul, ce umbla personal prin toate insulele, ridicându-i, strângându-i laolaltă și dându-le asigurări că nu le va sta nimic în cale și își vor putea împărți între ei regatul Marii Britanii; drept pentru care, contele Argamonte îl sfătuia pe rege să lase toate celelalte treburi și să se întoarcă în regatul său. Aceste vești l-au făcut pe rege să cadă la învoială, căci vrerea lui ar fi fost să îi prindă pe toți și să îi ucidă. Așa că, o dată înțelegerea încheiată, regele, însoțit de mulți gentilomi, a pornit spre cetate, unde a găsit porțile deschise, și, de aici, la castel; don Galvanes, cu cavalerii ce se aflau cu el și Madasima, cu lacrimile curgându-i șiroaie pe frumoșii-i obraji, s-au apropiat de rege și înmânându-i cheile cetății, i-au, spus: „Seniore, faceți cu ele ce vă poftește inima”. Regele le-a luat și i le-a dat lui Brandoibas. Galaor s-a apropiat de rege și i-a spus: 524

„Stăpâne, fiți cumpătat și milostiv, căci așa se cuvine; și dacă socotiți că v-am slujit, amintiți-vă, acum, de asta”. „Don Galaor – a răspuns regele –, dacă aș socoti serviciile ce mi le-ați adus, n-aș găsi răsplată pentru ele, chiar de aș prețui de o mie de ori mai mult decât prețuiesc, și orice aș face acum, aici, tot n-aș putea să-mi plătesc datoriile față de domnia voastră”. Apoi i-a spus lui don Galvanes: „Acest ținut pe care mi l-ați luat cu forța, împotriva voinței mele și, cu forța l-am redobândit, vreau, de bună voie, pentru meritele voastre, pentru bunătatea Madasimei și la rugămintea fierbinte a lui don Galaor, să fie al vostru, iar eu să vă rămân suzeran și domnia voastră în slujba mea, iar urmașii voștri să fie stăpâni peste aceste pământuri”. „Seniore – a spus don Galvanes –, de vreme ce soarta nu mi-a îngăduit să am parte de ceea ce îmi doream pe calea voită de inima mea, căci socoteam că am făcut tot ce trebuia să fac, fără să greșesc defel, îmi primesc, acum, răsplata cu condiția ca atâta vreme cât voi stăpâni acest ținut, să fiu vasalul vostru, iar dacă inima mea va dori altminteri, vă cer ca, înapoindu-vă ținutul, să fiu liber să fac ceea ce voiesc”. Cavalerii regelui ce se aflau de față i-au sărutat acestuia mâna pentru bunătatea sa, iar don Galvanes și Madasima i s-au închinat ca vasali. Încheindu-se, deci, acest război, regele Lisuarte a hotărât să se întoarcă de-ndată în regatul său, și așa a și făcut, căci, după ce s-a odihnit acolo cincisprezece zile, în care atât el cât și ceilalți, ce erau răniți, s-au întremat, luându-l cu sine pe don Galaor și pe cei ce voiseră să vină cu el, a pornit pe mare cu flota sa și a ajuns în regatul său, unde a aflat vești despre cei șapte regi ce se ridicaseră împotriva lui și, cu toate că asta îl îngrijora foarte, n-a lăsat să se vadă nimic, ba dimpotrivă, dădea de înțeles că socotește acest lucru un fleac; coborând de pe corabie s-a dus în cetatea unde îl aștepta regina, ce l-a primit cu acea adevărată dragoste pe care i-o purta; aici, aflând că veștile sunt sigure și că regii aceia porniseră împotriva lui, în vreme ce se odihnea și se bucura că se află cu regina, cu fiica sa și cu toți cavalerii săi, pregătea toate câte făceau trebuință în așteptarea acestei înfruntări.

• CAPITOLUL LXVIII • Care povestește cum au rămas în Gaula Amadis și don Bruneo, și don Bruneo era foarte bucuros, iar Amadis trist, și cum don Bruneo s-a hotărât să se despartă de Amadis și să pornească în căutare de aventuri, iar Amadis, tatăl său, regele Perion, 525

și Florestan au hotărât să-i vină în ajutor regelui Lisuarte După ce regele Cildadan și don Galaor au plecat din Gaula, aici au rămas Amadis și don Bruneo de Bonamar; dar cu toate că se iubeau din inimă, își duceau traiul foarte deosebit unul de celălalt, pentru că don Bruneo, aflându-se împreună cu doamna sa, Melicia, și putând sta de vorbă cu ea, alungase și îndepărtase din mintea sa toate celelalte lucruri de pe lume; în schimb, Amadis, fiind departe de doamna sa, Oriana, fără vreo speranță de-a o putea vedea, fiece lucru pentru el nu era decât prilej de mare întristare și dor; și așa s-a făcut că, într-o zi, călărind pe țărmul mării însoțit doar de Gandalin, s-a cățărat pe niște stânci să vadă de nu se zărește vreo corabie sosind dinspre Marea Britanie și, astfel, să afle vești din țara unde se afla stăpână sa; și după ce stătuse o vreme acolo, numai ce a zărit apropiindu-se o corabie din direcția dorită; și de cum a intrat corabia în port, Amadis i-a spus lui Gandalin: „Du-te să afli vești de la noii veniți și ține-le bine minte, ca să mi le poți povesti”; asta o făcuse mai mult ca să se poată gândi în voie la doamna lui, decât din altă pricină, căci Gandalin întotdeauna îl tulbura; și de cum a plecat acesta, a descălecat, și-a priponit calul de crengile unui copac și s-a așezat pe o stâncă, să privească mai bine spre Marea Britanie; și, pe când stătea așa, amintindu-și de bucuriile și desfătările de care avusese parte în acea țară împreună cu doamna și stăpâna sa, făcând tot ceea ce îi poruncea aceasta, la gândul că toate acestea sunt așa de îndepărtate și speranța de-a le redobândi atât de mică, a fost cuprins de o mare mâhnire și nu mai privea decât în pământ, iar din ochi lacrimile îi curgeau șiroaie. Gandalin s-a dus în port și, privindu-i pe cei ce sosiseră, l-a văzut printre ei pe Durin, fratele domnișoarei din Danemarca; acesta a coborât repede și trăgându-se deoparte, s-au îmbrățișat îndelung amândoi, pentru că țineau unul la altul, și Gandalin, luându-l cu el, l-a dus la Amadis; dar, ajunși în apropiere de locul unde se afla acesta, au văzut o arătare ca un diavol uriaș, stând cu spatele spre ei, care, cumpănind în mână o suliță, a aruncat-o cu forță asupra lui Amadis; sulița i-a trecut pe deasupra capului și lovitura a dat greș datorită strigătelor lui Gandalin; Amadis, trezindu-se din gândurile lui, a văzut că diavolul azvârle altă suliță; el, însă, făcând un salt, s-a ferit de lovitură și, punând mâna pe spadă, a pornit spre el să-l pălească, dar diavolul fugea atât de repede că nu se afla nimeni să-l ajungă din urmă. Și, apropiindu-se de calul lui Amadis, l-a încălecat și a strigat ascuțit: „Ah, Amadis, dușmane! Eu sunt Andandona, urieșița de pe Insula Tristă, și dacă, acum, n-am sfârșit ceea ce doream, va veni ea vremea răzbunării mele”. Amadis, care voia să o urmărească pe calul lui Gandalin, văzând că e femeie, 526

a renunțat și i-a spus lui Gandalin: „Încalecă-ți calul și dacă poți să-i retezi capul diavolului aceluia, mare bine ai face”. Gandalin a încălecat și a pornit în cea mai mare goană în urma ei, iar Amadis, văzându-l pe Durin, l-a îmbrățișat cu multă bucurie, căci era sigur că îi aduce vești de la doamna sa. Conducându-l spre stânca unde stătuse mai înainte, l-a întrebat pentru ce a venit. Durin i-a dat o scrisoare de la Oriana, ce îl împuternicea ca sol al ei, și Amadis i-a zis: „Acum, spune-mi ce trebuie să-mi spui”. El a spus: „Stăpâne, prietena voastră este sănătoasă, vă trimite multe salutări și vă roagă să nu fiți trist, ci să vă mângâiați ca și ea cu gândul că Dumnezeu va aduce vremuri mai bune; și vă înștiințează că a născut un fecior, pe care, sora mea și eu, i lam dus Adalasei, stareța de la Miraflores, să îl crească, ea știind că e copilul sorei mele (dar nu i-a spus cum îl pierduseră). Și vă mai roagă ca, în numele marii iubiri pe care v-o poartă, să nu plecați de aici fără încuviințarea ei”. Amadis s-a bucurat de veștile despre doamna sa și copil, dar nu i-a fost pe plac porunca de a nu pleca de-acolo, pentru că, în felul acesta, oamenii aveau să-l bârfească și cinstea lui să fie știrbită; dar, cu toate acestea, nu voia să-i încalce porunca. Și stând el acolo o vreme, cât i-a povestit Durin noutățile, la văzut venind pe Gandalin, ce pornise în urma diavolului și, acum, se înapoia cu armăsarul lui Amadis și capul Andandonei spânzurat de pieptarul calului, de pletele ei lungi și cărunte, ceea ce mare plăcere le-a făcut lui Amadis și lui Durin; Amadis l-a întrebat cum o ucisese, iar el i-a răspuns că, pe când o urmărea să o prindă, cum ea a vrut să descalece de pe cal ca să se urce pe o corabie cu pânzele ridicate, din pricina grabei, calul s-a cabrat și a prins-o sub el, frângându-i oasele, iar el a sosit și a lovit-o, până ce urieșița a rămas lată la pământ și, atunci, i-a tăiat capul. Amadis a încălecat de-ndată și a pornit spre cetate, poruncind să-i fie dus lui don Bruneo capul Andandonei, ca să-l vadă, și apoi i-a spus lui Durin: „Prietene, întoarce-te la stăpâna mea și spune-i că îi sărut mâinile pentru scrisoarea trimisă și pentru solia adusă de tine, că o rog să fie bună și să aibă milă de cinstea mea, să nu mă lase multă vreme să lâncezesc aici, căci, cum nu pot să-i încalc porunca, cei ce mă vor vedea lenevind atât de mult, neștiind cauza, o vor pune pe seama lașității și lipsei de curaj, și cum faima se dobândește foarte anevoios, și cum printr-o scurtă uitare și un neînsemnat necaz, marea glorie și faima pe care m-am străduit să le dobândesc până acum, în numele ei, pot fi știrbite, dacă vor fi întunecate multă vreme; și fiind toți oamenii, de felul lor, mai înclinați să lovească în faptele bune decât să le fie avocați, cu limbile lor ascuțite, foarte curând, această glorie și acest renume vor fi atât de știrbite și acoperite de dezonoare, încât și moartea ar fi mai bine venită”. După aceasta, Durin s-a întors de unde venise; don Bruneo de Bonamar, fiind mult mai înzdrăvenit 527

de pe urma rănii sale trupești, dar mai greu bolnav sufletește, căci o vedea pe doamna și stăpâna sa, Melicia, foarte des, și din pricina asta dureri și mai mari îi sfâșiau inima, chibzuind că nu putea să-și împlinească dorințele fără multă trudă și mari primejdii, săvârșind astfel de fapte încât, datorită deosebitului său curaj, să fie dorit și iubit de o doamnă de neam așa de mare, a hotărât să se lipsească de marea lui plăcere de a se afla acolo, pentru a urma calea prin care ar fi putut dobândi ceea ce își dorea cel mai mult; și, fiind, acum, în stare să îmbrace armura, pe când se afla în codru cu Amadis, care nu făcea nimic alta decât să vâneze, i-a spus: „Domnule, puținii mei ani și puțina glorie ce am dobândit-o, îmi cer să renunț la această viață tihnită pentru o alta, în care să mă bucur de mai multă cinstire și slavă, și, dacă domnia voastră vă simțiți chemat să porniți în căutarea unor aventuri, vă voi însoți, iar de nu, vă cer îngăduința ca mâine să pornesc la drum”. Auzind aceasta, Amadis a fost cuprins de o mare mâhnire, căci dorea din toată inima să plece, dar nu o putea face fiindcă îl oprise doamna sa, așa că a spus: „Don Bruneo, aș dori să vă țin tovărășie, pentru că, în felul acesta, aș putea dobândi multă cinste, dar mă oprește porunca tatălui meu, care mi-a spus că are nevoie de mine pentru ocrotirea unor ținuturi ale sale, așa că, deocamdată, nu pot face alta decât să mă rog lui Dumnezeu să vă apere”. Seara, când s-au întors în cetate, don Bruneo a stat de vorbă cu Melicia și ea i-a spus că ar vrea să se mărite cu el, cu îngăduința regelui, tatăl ei, și a reginei. Don Bruneo și-a luat rămas bun de la ea, precum și de la rege și regină, arătându-și adânca recunoștință pentru binele pe care i-l făcuseră și spunându-le că va fi întotdeauna în slujba lor; apoi, s-a dus să se culce și, în zorii zilei următoare, după ce a ascultat liturghia, în armură, călare, însoțit de rege și de Amadis, luându-și rămas bun cu multă smerenie de la el, a pornit la drum, lăsându-se călăuzit de soartă; și multe și neobișnuite fapte de arme a săvârșit, ce mult timp ne-ar lua să le povestim, așa că, acum, nu vom vorbi despre el până la vremea potrivită. Amadis a rămas în Gaula, cum ați auzit, timp de treisprezece luni și jumătate, vreme în care regele Lisuarte asedia castelul Lacul care fierbe, mergând la vânătoare în pădure, căci era înclinat spre asta mai mult decât spre altele, și, în acest răstimp, marea lui faimă și vitejie erau date uitării și făcute de ocară de toată lumea care, binecuvântându-i pe alți cavaleri ce săvârșeau fapte de arme, îl blestema pe el, spunând că renunțase, la cea mai potrivită vârstă, la ceea ce îi dăruise Dumnezeu cu prisosință, mai presus decât tuturor celorlalți; și mai cu osebire făceau asta doamnele și domnișoarele care, venind la el să-i ceară ajutorul împotriva celor ce le nedreptățiseră și le făcuseră rău, găsindu-l, altfel decât de obicei, trâmbițau în cele patru vânturi, mânioase foarte, jignirea ce le fusese adusă; și, în ciuda faptului că toate aceste vorbe sau cea 528

mai mare parte îi ajungeau la urechi și socotea asta o mare nenorocire pentru el, nici pentru alte lucruri mai grave n-ar fi îndrăznit să nesocotească ori să încalce porunca stăpânei sale. Și toată vremea asta, cum ați auzit, a fost defăimat și ocărât de toți, așteptând porunca doamnei și stăpânei sale, până când regele Arabigo și ceilalți șase regi, cu toți oamenii lor, s-au strâns în peninsula Leonida, ca să treacă în Marea Britanie, iar Arcalaus Vrăjitorul îi îmboldea cu multă sârguință, dându-le asigurări că, de cum vor ajunge acolo, vor fi stăpâni pe regat, și spunându-le mulțime de alte povești, ca să nu se răzgândească; regele Lisuarte strângea câți mai mulți oameni cu putință ca să îi înfrunte; și cu toate că, datorită inimii viteze și marii sale înțelepciuni, el nu se arăta îngrijorat de această bătălie, nu același lucru îl făcea regina, ba dimpotrivă, foarte neliniștită, le spunea tuturor ce mare pierdere e pentru rege plecarea lui Amadis și a celor din neamul lui, căci dacă aceștia ar fi fost acolo, nu le-ar fi păsat de ceea ce ar fi putut face vrăjmașii. Cavalerii din Insula Mongaza ce fuseseră înfrânți de rege, deși nu îi voiau binele, văzând că don Galaor este de partea lui și că don Brian de Monjaste sosea în ajutorul lui, la porunca regelui Ladasan al Spaniei cu două mii de cavaleri, a căror căpetenie urma să fie regele, și cum don Galvanes, fiindu-i vasal, trebuia să îl urmeze, au hotărât să îi vină în ajutor în această bătălie, unde mari primejdii îi așteptau; printre aceștia se numărau don Cuadragante, Listoran de la Turnul Alb, Ymosil de Burgundia și Madancil de la Puntea de Argint, precum și alți tovarăși de-ai lor, care au rămas din prietenie pentru ei. Toți își dădeau silința să-și pregătească armele, caii și toate cele de trebuință, așteptând ca regii răzvrătiți să părăsească peninsula și regele Lisuarte să pornească împotriva lor. Mabilia a stat de vorbă, într-o zi, cu Oriana, spunându-i că nu e bine să nu ia o hotărâre în legătură cu ceea ce ar trebui să facă Amadis, căci, dacă întâmplarea ar face să fie împotriva tatălui ei, primejdia va fi mai mare pentru ei fiindcă, de va fi învins tatăl ei, pe lângă marea pagubă pe care o va suferi prin pierderea regatului ce ar urma să fie al ei, după cât de viteaz este regele, cu siguranță că ar pieri în luptă, după cum, la fel s-ar întâmpla cu Amadis, dacă ar fi învinsă tabăra lui. Oriana, dându-și seama de adevărul spuselor Mabiliei, a hotărât să îi scrie lui Amadis să nu lupte împotriva tatălui ei în acea bătălie, dar că îi îngăduie să plece în altă parte, unde dorește, ori să rămână în Gaula dacă îi face plăcere. Această scrisoare a fost ascunsă în alta, scrisă de Mabilia, și încredințată unei domnișoare ce venise la curte cu daruri din partea reginei Elisena pentru Oriana și Mabilia; aceasta, după ce a plecat de acolo, s-a oprit în Gaula și i-a dat scrisoarea lui Amadis care, după ce a citit-o a fost atât de bucuros, cum nu se mai poate, ca un om ce iese din întuneric la lumină. Dar a fost pus în grea cumpănă, neștiind ce hotărâre să ia și cum să facă, pentru că, 529

după voia lui, nu îi venea să lupte alături de regele Lisuarte, iar împotriva lui nu putea lupta, pentru că îl oprise stăpâna sa, așa că era tare nehotărât, neștiind ce să facă; apoi s-a dus la tatăl său, regele cu cel mai vesel chip pe care îl avusese vreodată, și, tăifăsuind, amândoi, s-au așezat la umbra unor ulmi, într-o piațetă aflată aproape de țărmul mării; aici au vorbit despre una și alta, dar mai cu seamă despre veștile sosite din Marea Britanie despre răzvrătirea regilor porniți cu armată numeroasă împotriva regelui Lisuarte. Și pe când stăteau ei acolo, cum ați auzit, regele Perion și Amadis au văzut venind un cavaler vlăguit și ostenit, cu scutul purtat de un scutier atât de sfârtecat în multe locuri, că herbul și deviza nu se mai vedeau, iar armura cavalerului era ruptă și atât de stricată că puțin îl mai putea apăra. Cavalerul era înalt și părea bine legat; cei doi s-au ridicat de unde stăteau și i-au ieșit în întâmpinare, pentru a-l cinsti cum se cuvine, ca pe un cavaler în căutarea aventurilor; și când s-a apropiat mai mult, Amadis și-a dat seama că e fratele lui, don Florestan, și i-a spus regelui: „Domnule, iată-l pe cel mai viteaz cavaler din câți cunosc, după don Galaor, și aflați că e don Florestan, fiul vostru”. Regele s-a bucurat foarte, pentru că nu îl văzuse niciodată, dar auzise de marea lui faimă și s-a grăbit spre el, dar don Florestan a ajuns în fața lui, a descălecat și îngenunchind, a vrut să-i sărute picioarele, dar regele l-a ridicat de jos, i-a întins mâna și l-a sărutat pe gură. Apoi, l-au condus la palat și au poruncit să i se scoată armura și să fie spălat pe față și pe mâini, iar Amadis i-a dat să îmbrace niște straie de-ale sale foarte bogate și frumos cusute, pe care nu le pusese până atunci, și cum don Florestan era înalt și bine făcut, frumos la chip, arăta atât de bine că puțini erau cei ce-i puteau sta deopotrivă. Așa l-au înfățișat reginei, care, împreună cu fiica ei, Melicia, l-au primit cu aceeași dragoste cu care l-ar fi primit pe oricare dintre frații săi, căci nu-l socoteau cu nimic mai prejos după faptele de arme săvârșite de el și de care auziseră; și vorbind cu el despre unele dintre acestea, don Florestan le-a răspuns ca un cavaler înțelept și bine educat. Apoi, cum sosea din Marea Britanie, l-au întrebat ce e cu regii din peninsulă care se răzvrătiseră și ridicaseră armata. Don Florestan le-a răspuns: „Acest lucru îl știu foarte bine și, credeți-mă, domnilor, că forța acelor regi este atât de mare și au oameni atât de deosebiți și de puternici, încât cred că regele Lisuarte nu-și va putea apăra regatul și viața, lucru ce nu trebuie să ne mâhnească prea tare, după cele ce s-au întâmplat”. „Fiule, don Florestan – a spus regele –, eu socotesc că regele Lisuarte, din câte mi s-a spus despre el în această împrejurare, atât în privința curajului său, cât și al celorlalte purtări alese ce se cuvine să le aibă un rege, va sfârși această bătălie acoperit de mai multă glorie decât în celelalte, și chiar de s-ar întâmpla altminteri, nu trebuie să ne bucurăm de asta, pentru că niciun rege nu trebuie să se bucure 530

de nimicirea altui rege, dacă nu îl nimicește el însuși, datorită unor cauze drepte ce l-au silit să o facă”. Și au mai stat o vreme împreună, până ce regele s-a retras în odaia sa, iar Amadis cu Florestan în încăperea primului; când au rămas singuri, Florestan a spus: „Domnule, v-am căutat ca să vă spun un lucru pe care l-am auzit peste tot pe unde am umblat, ce tare mi-a îndurerat sufletul, dar să nu vă mâhniți când îl veți auzi”. „Frate – a răspuns Amadis –, orice lucru spus de domnia voastră îl ascult cu plăcere, iar de este ceva ce se cuvine pedepsit, voi face așa cum mă sfătuiți”. Don Florestan a spus: „Să știți, domnule, că toată lumea vă bârfește și vă batjocorește onoarea, zicând că din răutate ați lepădat armura și ați renunțat la viața pentru care ați fost înzestrat în mod deosebit de la naștere, mai presus decât toți ceilalți”. Amadis i-a răspuns râzând: „Lumea gândește ce nu trebuie despre mine, dar de acum înainte va fi altfel și altfel va vorbi”. Ziua aceea a trecut cu multă veselie, datorită sosirii cavalerului, pe care mulți au venit să îl vadă și să i se închine. Când s-a făcut noapte, s-au culcat în paturi bogate, dar Amadis nu putea să doarmă, gândindu-se la două lucruri. Primul, ca în acel an să săvârșească asemenea fapte de arme, încât acestea să spele tot ceea ce se spusese despre el. Al doilea, ce să facă în legătură cu bătălia așteptată, căci pe cât de însemnată avea să fie, nu putea să nu ia parte la ea fără să nu se acopere de o mare rușine; dar nu putea lupta împotriva regelui Lisuarte pentru că îl oprea doamna sa, iar să lupte alături de acesta, îl oprea rațiunea, pentru că fusese nerecunoscător cu el și le făcuse rău celor din neamul său; în cele din urmă, însă, s-a hotărât să lupte alături de regele Lisuarte, din două motive: unul, pentru că oamenii regelui erau mult mai puțini decât vrăjmașii, și celălalt, pentru că, dacă ar fi fost învins, ar fi pierdut regatul ce urma să fie al stăpânei sale, Oriana. A doua zi de dimineață, Amadis l-a luat pe Florestan și s-au dus în odaia tatălui lor, regele; și poruncindu-le tuturor să iasă, a spus: „Domnule, în noaptea asta am vegheat, cu gândul la bătălia ce se pregătește între regii din insule și regele Lisuarte; și cum va fi o bătălie de seamă, toți cei ce poartă arme trebuie să ia parte la o faptă atât de mare, fie într-o tabără, fie în alta; iar eu, fiindcă am stat atâta vreme fără să fac nimic, și astfel mi-am câștigat un renume foarte prost, cum bine știți, frate, ca să pun capăt frământărilor mele, am hotărât să iau parte la bătălie, alături de regele Lisuarte, nu pentru că țin la el, ci din alte două pricini pe care le veți auzi chiar acum. Prima, pentru că are oameni mai puțini și, deci, orice bărbat viteaz trebuie să îl ajute, și a doua, pentru că am de gând să-mi las viața acolo ori să săvârșesc fapte mai mari decât tot ceea ce am făptuit până acum; iar de aș lupta împotriva regelui Lisuarte, alături de care se află Galaor, don Cuadragante și Brian de Monjaste, și fiecare dintre ei, după cât de mare le este vitejia, va 531

avea același gând ca mine, neputând să nu se înfrunte cu mine, din toate acestea n-ar ieși altceva decât moartea lor, ori a mea; dar voi pleca acolo pe ascuns și voi face totul să nu se știe că iau parte la luptă”. Regele i-a răspuns: „Fiule, eu sunt prietenul celor viteji și, știu că regele de care vorbiți este unul dintre ei, iar dorința mea a fost întotdeauna să îl cinstesc și să îl ajut când îmi va sta în putință, și dacă, acum, n-am făcut-o, a fost din pricina neînțelegerilor avute de voi și prietenii voștri cu el; dar, dacă aceasta e intenția voastră, vreau să-i vin și eu în ajutor și să văd ce se va petrece acolo. Îmi pare rău că timpul e scurt și nu voi putea strânge câți oameni aș fi voit, dar vom pleca cu câți oameni vom avea”. Auzind aceste vorbe, don Florestan a rămas o vreme gânditor și, apoi, a spus: „Domnule, amintindu-mi de cruzimea acestui rege, ce ne-ar fi lăsat să murim pe câmpul de luptă, dacă nar fi fost don Galaor, și de dușmănia pe care ne-o poartă fără nicio pricină, nimic pe lume nu m-ar fi îndemnat, în sufletul meu, să îl ajut; dar două lucruri care îmi vin în minte acum, m-au făcut să-mi schimb gândul. Unul este că domniile voastre, pe care trebuie să vă slujesc, doriți să-i veniți în ajutor, iar celălalt este că, atunci când don Galvanes a negociat cu regele predarea Insulei Mongaza, s-a hotărât să nu ne mai luptăm cu el vreme de doi ani, așa că, de vreme ce nu îl pot sluji pe don Galvanes, îl voi sluji pe rege, în pofida voinței mele. Așa că vreau să merg împreună cu domniile voastre, căci sufletul meu ar fi cuprins de o veșnică amărăciune dacă această bătălie ar avea loc fără ca eu să iau parte la ea, într-o tabără ori alta”. Amadis a fost foarte bucuros că toate se petreceau după voia lui și i-a spus regelui: „Seniore, persoana voastră valorează cât foarte mulți oameni, iar noi vă vom sluji, așa că nu ne mai rămâne decât să hotărâm cum să pornim într-acolo pe ascuns, cu arme însemnate și cunoscute de noi după care să ne recunoaștem și să ne putem ajuta, căci dacă luați mai mulți oameni ar fi cu neputință să păstrăm taina plecării noastre”. „Dacă așa credeți – a răspuns regele –, să mergem în sala de arme și să le luăm pe cele mai vechi și mai vestite pe care le vom găsi”. Și, ieșind din încăpere, au trecut printr-o curte interioară unde creșteau câțiva copaci; când au ajuns la umbra acestora, au văzut apropiindu-se o domnișoară îmbrăcată în straie bogate, pe un cal foarte mândru, urmată de trei scutieri și un cal de povară cu un balot pe spinare. După ce scutierii au ajutat-o să descalece, domnișoara s-a apropiat de rege și i-a salutat pe toți; regele a primit-o foarte bine și a întrebat-o: „Domnișoară, vreți s-o vedeți pe regină?” „Nu – a răspuns ea –, pe domnia voastră și pe acești doi cavaleri; vin din partea stăpânei Insulei Neaflate și vă aduc niște daruri, așa că, porunciți să plece toată lumea și vi le voi arăta”. Regele a dat poruncă tuturor celor aflați acolo să plece. 532

Domnișoara i-a pus pe scutieri să dezlege balotul de pe spatele calului și a scos din el trei scuturi, cu câmpul de argint și balauri aurii, atât de ciudat zugrăviți, că păreau vii; marginile scuturilor erau din aur fin, bătute cu nestemate. Apoi a scos trei flamuri, lucrate la fel ca scuturile, și trei coifuri diferite unul de celălalt: unul alb, unul vinețiu și unul auriu. Pe cel alb, cu un scut și o flamură i l-a dat regelui Perion, pe cel vinețiu lui don Florestan, și pe cel auriu lui Amadis, căruia i-a spus: „Seniore Amadis, stăpâna mea vă trimite aceste arme și vă sfătuiește să luptați cu ele mai bine decât ați făcuto de când ați pășit pe acest pământ”. Amadis s-a temut că domnișoara va dezvălui și pricina purtării sale și a răspuns: „Domnișoară, spuneți-i stăpânei voastre că prețuiesc mai mult acest sfat decât armele, deși sunt frumoase și de preț, și că mă voi strădui din răsputeri să-i împlinesc porunca”. Domnișoara le-a spus: „Domnilor, stăpâna mea vă trimite aceste arme ca, în timpul luptei să vă recunoașteți și să vă ajutați la nevoie”. „Cum de a știut stăpâna voastră – a întrebat regele – că vom lua parte la luptă când încă nu știam nici noi?” „Nu știu – a răspuns domnișoara –, dar mi-a spus că la ceasul acesta vă voi găsi laolaltă în acest loc și că aici trebuie să vă înmânez armele.” Regele a poruncit ca domnișoara să fie ospătată cu toată cinstirea. După ce a mâncat, domnișoara a plecat pe dată spre Marea Britanie, căci așa avea poruncă. Amadis, văzându-se cu asemenea arme, tare mai zorea plecarea, temându-se să nu aibă loc bătălia, fără ca el să ia parte la ea; tatăl său, regele, știind aceasta, a poruncit în taină să se pregătească o corabie pe care, sub pretext că pleacă la vânătoare, într-o noapte, s-au îmbarcat pe la miezul nopții și au ajuns cu bine în Marea Britanie, în partea unde aflaseră mai dinainte că se află cei șapte regi; aici, au intrat într-o pădure deasă, unde slujitorii le-au ridicat un cort, iar ei au trimis un scutier să afle ce fac cei șapte regi, unde se află exact și când avea să fie bătălia; tot de-aici au trimis și carte din partea regelui pentru regele Lisuarte și don Galaor, ca și cum ar fi trimis-o din Gaula, urmând ca solul lor să le spună cu vorbe că toți trei vor rămâne în Gaula și că îi roagă mult ca după bătălie să le dea vești despre sănătatea sa; asta o făcuseră ca să se poată ascunde mai bine. Scutierul s-a întors a doua zi după masă și le-a spus că oamenii regilor erau fără număr, că printre ei se aflau unii foarte ciudați, și vorbeau limbi de neînțeles și că asediaseră un castel al unor domnițe care, cu toate că acel castel era puternic, se aflau la mare ananghie; le-a mai spus că, umblând prin tabăra vrăjmașă, l-a văzut pe Arcalaus Vrăjitorul stând de vorbă cu doi regi și zicând că ar trebui ca bătălia să aibă loc peste șase zile, pentru că era greu de procurat merinde pentru atâta lume. Și au stat ei în locul acela de 533

popas, cu multă plăcere și desfătare, vânând cu arcul păsări, ce veneau să bea apă la un izvor din apropiere, și chiar câte un căprior, până în a patra zi, când a venit celălalt sol și le-a spus: „Domnilor, don Galaor este sănătos foarte și plin de curaj, astfel încât, toți se simt mai viteji alături de el, iar când i-am spus solia mea, cum că toți trei rămâneți împreună în Gaula, ochii i s-au umplut de lacrimi și, suspinând, a zis: «Oh, Doamne, dacă ați vrea să-i aduceți aici pe toți trei, să lupte de partea regelui, așa cum știu ei, mi s-ar risipi orice teamă»; și, apoi, mi-a zis: «Dacă rămân în viață după această luptă, de îndată le voi trimite vorbă despre mine și toate cele ce s-au petrecut»”. „Dumnezeu să-l păzească – au spus ei; și-acum, povestește-ne despre armata regelui Lisuarte”. „Domnilor – a răspuns el –, regele are oameni foarte buni și cavaleri foarte vestiți și cunoscuți, dar în comparație cu armata vrăjmașă, se spune că sunt foarte puțini, iar regele va da ochi cu dușmanul chiar în aceste două zile, pentru că vrea să le vină în ajutor domnișoarelor asediate”. Și astfel, regele Lisuarte a sosit acolo cu oamenii săi și și-a așezat tabăra pe un munte, la jumătate de leghe de lunca unde se aflau dușmanii săi, așa că se vedeau unii pe alții; și, cu toate că armata celor șapte regi era cam de două ori mai numeroasă, au rămas acolo peste noapte, pregătindu-și armele și caii pentru a porni la luptă a doua zi. Acum, trebuie să știți că cei șase regi și alți mari seniori i-au jurat credință, în noaptea aceea, regelui Arabigo, socotindu-l căpetenia lor în acea bătălie și urmând să-i asculte poruncile; el le-a jurat că nu va lua o parte mai mare decât ei din regat, dar voia ca ceilalți să îi fie vasali; apoi, au trecut cu toată armata un râu ce se afla între ei și regele Lisuarte, ajungând astfel foarte aproape de el. A doua zi de dimineață s-au înarmat cu toții și s-au adunat în fața regelui Arabigo în număr atât de mare și atât de bine înarmați că nu puneau niciun preț pe dușmanii lor și toți spuneau că dacă regele Lisuarte îndrăznește să se lupte cu ei, Marea Britanie va fi a lor. Regele Arabigo și-a împărțit oamenii în nouă grupuri, fiecare de câte o mie de cavaleri pe care le-a încredințat regilor și altor cavaleri și le-a rânduit foarte apropiate unele de altele; numai ceata sa număra o mie cinci sute de cavaleri. Regele Lisuarte le-a poruncit lui don Grumedan, don Galaor, don Cuadragante și lui Angriote de Estravaus să împartă oamenii și să îi rânduiască după cum aveau să lupte, pentru că aceștia erau tare pricepuți în treburile războiului; apoi au coborât povârnișul muntelui spre câmpul de luptă și, cum la ora aceea răsărea soarele, se răsfrângea în armuri și armata părea atât de puternică și de chipeșă, că vrăjmașii lor, care până atunci nu puseseră mare preț pe ei, acum gândeau cu totul altfel. Cavalerii de care v-am pomenit și-au împărțit oamenii în cinci grupuri, primul, comandat de don Brian de Monjaste, cu o mie de cavaleri din Spania, pe care tatăl său îi trimisese regelui Lisuarte. Al 534

doilea grup îl formau regele Cildadan cu oamenii săi și alți cavaleri ce îi fuseseră încredințați. Al treilea era condus de don Galvanes și de Gavarte, nepotul lui, ce venise mai mult de dragul unchiului său și al prietenilor aflați acolo decât ca să-l slujească pe rege. Al patrulea grup îl comanda Giontes, nepotul regelui, și era alcătuit din cavaleri viteji. Al cincilea, cu două mii de cavaleri, era condus de regele Lisuarte, care i-a rugat și le-a poruncit lui don Galaor, don Cuadragante, Angriote de Estravaus, Gavarte de la Valea Temătoare și Agrimon cel Viteaz să aibă grijă de el și să îl apere, motiv pentru care nu le dăduse comanda unor grupuri. Și așa cum ați auzit, în această ordine, au pornit să înainteze pe câmpul de luptă, foarte încet, unii împotriva celorlalți. La ceasul acesta, în luncă sosiseră regele Perion și feciorii săi, Amadis și Florestan, călare pe niște armăsari mândri, purtând scuturile cu balauri, ce străluceau în soare de-ți luau ochii, și porniseră să ajungă exact între unii și alții, cumpănindu-și lăncile ale căror vârfuri erau atât de lustruite, că scânteiau ca niște stele; tatăl mergea între cei doi feciori. Mult i-au mai privit și unii și ceilalți și bucuroși i-ar fi vrut fiecare de partea lor, dar nimeni nu știa pe cine vor să ajute, și nici nu îi cunoșteau; ei, văzând că grupul lui Brian de Monjaste urma să se înfrunte cu dușmanul, au dat pinteni cailor, s-au apropiat de flamura lui Brian de Monjaste și, pe dată, s-au întors împotriva regelui Targadan, ce pornise împotriva aceluia. Don Brian s-a bucurat de ajutorul primit, deși nu îi cunoștea; ei, când au văzut că a sosit momentul, s-au năpustit toți trei în grupul regelui Targadan cu atâta forță că au băgat spaima în toți; în acest iureș, regele Perion l-a izbit pe regele Pedis, dar nu l-a doborât la pământ și vârful lăncii i-a pătruns în piept. Amadis l-a lovit pe Abdasian cel Brav și, cum armura acestuia n-a rezistat, l-a străpuns cu lancea dintr-o parte în alta și acesta a căzut mort la pământ. Don Florestan l-a prăvălit pe Carduel la picioarele calului, cu șaua peste el; cei trei, cum erau cei mai vestiți din grup, porniseră în frunte să le țină piept cavalerilor cu balauri; aceștia au pus mâna iute pe spade și au dat iama prin acel prim grup, doborând pe câți întâlneau în cale, și au ajuns la al doilea; și când s-au trezit în mijlocul celor două grupuri, atunci să fi văzut ce minuni de neînchipuit făptuiau cu spadele, că nu puteau ajunge la ei nici unii, nici alții, iar la picioarele cailor lor erau peste zece cavaleri doborâți; în cele din urmă, însă, vrăjmașii văzând că nu sunt decât trei, s-au aruncat asupra lor din toate părțile, dându-le lovituri grele, așa că se simțea nevoia să fie ajutați de don Brian de Monjaste, care a sosit de-ndată cu spaniolii săi, oameni puternici și bine înfipți în șei, ce au năvălit ca o vijelie, doborând și ucigând vrăjmașii, dar murind și căzând la pământ și dintre ai lor; și, astfel, cavalerii cu balauri au fost salvați, iar vrăjmașii atât de risipiți, încât au trecut de cele două grupuri 535

și au ajuns la al treilea; aici încleștarea a fost crâncenă și primejdia mare pentru toți și mulți cavaleri au murit din amândouă taberele; dar isprăvile regelui Perion și ale feciorilor săi nici nu se pot povesti. Vălmășeala era atât de mare, încât regele Arabigo se temea că însăși oamenii lui, care se retrăgeau, îi vor face și pe ceilalți să o ia la fugă; așa că l-a strigat din răsputeri pe Arcalaus să poruncească tuturor grupurilor să atace deodată; și astfel, toți au pornit la atac deodată, împreună cu regele Arabigo; dar aproape pe dată a făcut același lucru și regele Lisuarte. Așa că toți s-au luptat de-a valma, iar loviturile erau atât de multe, strigătele și tropotul cailor atât de puternice că se cutremura pământul și răsunau văile. La vremea aceasta, regele Perion care, plin de curaj, se afla printre cei din frunte, a dat un iureș atât de neașteptat printre dușmani, de mai-mai să-și piardă viața; dar, pe loc, i-au venit în ajutor fiii săi, și mulți dintre cei ce îl atacaseră și-au pierdut viața, iar domnișoarele, aflate în turnul castelului, strigau: „Curaj, cavaleri, că cel cu coiful alb e cel mai viteaz!”; dar în această încleștare, calul lui Amadis a fost ucis și s-a prăbușit cu el în cea mai mare învălmășeală, iar cei ai tatălui și fratelui său, răniți grav; astfel că, văzându-l pe Amadis pe jos, în mare primejdie, au descălecat și ei și s-au strâns lângă el. Și ș-au adunat o grămadă de cavaleri în jurul lor, unii ca să-i omoare, alții ca să le vină în ajutor, dar primejdia era mare pentru ei, și de n-ar fi fost loviturile puternice și nemiloase pe care le dădeau, astfel că nimeni nu îndrăznea să se apropie de ei, ar fi fost uciși; cum regele Lisuarte colinda câmpul de luptă de la un capăt la altul, cu cei șapte însoțitori ai săi, de care vam vorbit, i-a văzut pe cavalerii cu balauri în încleștarea aceea năprasnică și le-a spus lui don Galaor și celorlalți: „Acum, bunii mei prieteni, arătați-vă vitejia și să-i ajutăm pe cei ce ne ajută atât de bine”. „Atunci, pe ei!”, a strigat don Galaor. Și dând pinteni cailor, au pătruns în mijlocul acelei nemaipomenite învălmășeli, până au ajuns la flamura regelui Arabigo, ce striga îmbărbătându-și oamenii; regele Lisuarte înainta atât de curajos cu minunata lui spadă în mână și împărțea atât de multe lovituri ucigătoare, că toți se speriau văzându-l, iar apărătorii săi de-abia îl puteau urma; și în ciuda nenumăratelor lovituri pe care i le dădeau dușmanii, n-au putut să-l împiedice să nu ajungă la flamură și să n-o smulgă cu forța din mâinile celui ce o purta; apoi, azvârlind-o la picioarele cailor, a prins să strige din răsputeri: „Clarence! Clarence! Eu sunt, regele Lisuarte!”, căci, așa cum v-am spus, Clarence era numele casei sale; și atâta s-a luptat și a rămas în mijlocul dușmanilor, încât aceștia i-au ucis calul și el a căzut pe jos, lovindu-se foarte rău; apărătorii săi nu au izbutit să-l urce pe alt cal, dar, în scurt timp, au sosit Angriote, Agrimon cel Viteaz și Landin de Fajarque; Angriote a descălecat și regele a fost urcat de cei ce îl apărau pe calul acestuia, în ciuda dușmanilor; 536

și cu toate că era grav rănit și tare zdrobit de căzătură, regele nu s-a mișcat de acolo până ce Agrimon și Landin de Fajarque nu i-au adus lui Angriote un cal dintre cei aflați pe câmpul de luptă la porunca regelui, ca să le fie de ajutor. La vremea când se întâmplau acestea, tot greul bătăliei și al înfruntării îl purtau don Galaor și don Cuadragante, ce și-au arătat, aici, cu prisosință vitejia, dând și primind lovituri de moarte; și să știți că de n-ar fi fost ei să-i nimicească pe dușmani, regele Lisuarte și cei ce se aflau cu el, pe jos, ar fi fost în mare primejdie; astfel că domnișoarele din turn strigau că cei doi cavaleri cu flori pe blazon se luptă cel mai bine; dar, cu toate acestea, la vremea aceea, oamenii regelui Arabigo înaintau și câștigaseră teren nu glumă, și cauza principală a fost că le-au venit ca întăriri doi cavaleri atât de iscusiți în fapte de arme și atât de viteji, încât socoteau că îi vor învinge pe ceilalți cu ajutorul lor, gândind că în tabăra regelui Lisuarte nu se află cavaler să le țină piept; unul se numea Brontajar Danfania, iar celălalt Argomades din Insula Fugară. Acesta avea ca herb un câmp verde semănat cu porumbei albi, iar Brontajar, avea pe scut clopoței aurii și roșii; în mijlocul mulțimii păreau atât de înalți, că li se vedeau coifurile și umerii pe deasupra tuturor celorlalți; iar când au izbit cu lăncile, n-a mai rămas cavaler potrivnic în șa, și după ce și le-au frânt, au pus mâna pe niște spade uriașe și nemaivăzute. Ce să vă mai spun? Asemenea lovituri dădeau cu ele, că aproape nu mai aveau pe cine să pălească, atât de cumplit îi nimiceau pe toți câți li se împotriveau; și înaintau tot așa, eliberând câmpul de luptă, iar domnișoarele din turn strigau: „Cavaleri, nu fugiți, că sunt oameni, nu diavoli!” Dar cei din tabăra celor doi au prins să răcnească: „Regele Lisuarte e învins!” Când regele a auzit aceasta, a prins să-și îmbărbăteze oamenii, spunând: „Voi rămâne neclintit, mort sau învingător, pentru ca regatul Marii Britanii să nu piară”. Aproape toți s-au strâns în jurul lui, căci multă nevoie avea. Amadis își luase alt cal, foarte zdravăn și odihnit, și aștepta să încalece și taică-su; și când a auzit acele strigăte, cum că regele Lisuarte e învins, i-a spus lui don Florestan, care era călare: „Ce-nseamnă asta? De ce urlă mizerabilii aceia?” El i-a răspuns: „Nu-i vedeți pe acei doi cavaleri, cei mai puternici și mai viteji din câți s-au întâlnit vreodată, ce nimicesc și distrug tot ce întâlnesc în cale și care, deși nu s-au arătat până acum, prin isprăvile lor, îi duc spre victorie pe cei din tabăra cealaltă?” Amadis și-a ridicat privirea și l-a văzut venind spre locul unde se afla el pe Brontajar Danfania, lovindu-i și doborându-i cu spada pe cavalerii potrivnici; uneori, își lăsa spada să atârne de un lanț de care o avea agățată, și îi cuprindea în brațe pe cavalerii pe care îi întâlnea, nelăsând pe niciunul în șa, astfel că toți se îndepărtau de el în goană. „Apără-mă și păzește-mă, Sfântă Fecioară Maria! – a spus Amadis; cine să fie acești cavaleri?” Și a luat o lance pe care i-a dat-o 537

scutierul ce îi ținea calul, și, cu gândul la marea nenorocire ce ar lovi-o pe Oriana dacă tatăl ei ar pierde bătălia, s-a îndreptat în șa, spunându-i lui don Florestan: „Aveți grijă de tatăl nostru”. În vremea aceasta, Brontajar se apropiase mai mult și l-a văzut pe Amadis țeapăn în șa, cu coiful lui aurit, pornind spre el; și cum, datorită celor auzite despre marile isprăvi înfăptuite de Amadis înainte de a intra el în luptă, umbla ca turbat să-l înfrunte, a apucat, pe dată, o lance foarte groasă și a strigat: „Acum veți putea vedea o lovitură pe cinste, dacă acel cavaler cu coiful de aur îndrăznește să-mi țină piept”; și, înfigându-și pintenii în burta calului, strângând lancea sub braț, sa năpustit spre Amadis, iar acesta spre el, și s-au izbit cu lăncile în scuturi, care s-au și turtit, iar lăncile li s-au frânt, și caii s-au ciocnit unul de celălalt cu atâta putere, că fiecăruia dintre cavaleri i s-a părut că se izbise de o stâncă neclintită. Brontajar și-a simțit capul zguduindu-se atât de tare, că nu s-a mai putut ține în șa, s-a prăvălit la pământ și, spre marea lui supărare șia prins un picior sub el, și l-a rupt, și a rămas mort, cu o bucată de lance înfiptă în scut, deși acesta era gros. Calul lui Amadis s-a dat înapoi încă vreo două lungimi bune de braț și era cât pe ce să cadă, iar Amadis era atât de năucit, că n-a fost în stare să-i dea pinteni și nici să apuce spada și să se apere de cei ce îl loveau; regele Perion, care încălecase de-acum, văzându-l pe cavalerul cel înalt cât de tare s-a ciocnit de Amadis, s-a înspăimântat și a spus: „Doamne, Dumnezeule, apără-l!” „Să-i venim în ajutor!”, a spus don Florestan. Și au pornit atât de curajoși, că era mai mare minunea să-i privești, năpustindu-se printre vrăjmași, izbindu-i și doborându-i, până au ajuns la Amadis; atunci, regele i-a spus: „Ce înseamnă asta, cavalere? Curaj! Curaj! Că sunt și eu aici”. Amadis a recunoscut glasul tatălui său, deși nu-și venise în fire pe de-a-ntregul, și a pus mâna pe spadă; văzând că tatăl și fratele său sunt asaltați de mulți dușmani, a prins să lovească și el în dreapta și-n stânga, dar nu cu multă forță, și mare primejdie îi pândea pe toți trei, pentru că vrăjmașii erau tare puternici, iar oamenii regelui Lisuarte pierduseră mult teren, astfel că mulți tăbărâseră pe ei să-i ucidă și puțini îi apărau; dar tocmai atunci a sosit Agrajes, don Galvanes și Brian de Monjaste, ce veniseră în goană să se înfrunte cu Brontajar Danfania, care făcuse mari ravagii, cum ați auzit; și, văzându-i pe cei trei cavaleri cu balauri în asemenea încleștare, le-au sărit în ajutor, căci erau din cei ce nu-și pierd curajul în fața nici unei primejdii; cu sosirea lor, mulți potrivnici au fost uciși sau trântiți de pe cai, astfel că vitejii cavaleri cu balauri au putut să-și atace dușmanii cu șanse mai mari de a se salva. Amadis, care își venise în fire, a privit spre dreapta și l-a văzut pe regele Lisuarte cu o ceată de cavaleri, așteptându-l pe regele Arabigo, ce venea spre el cu mulți oameni, în fruntea cărora se aflau Argomades și doi nepoți ai 538

regelui Arabigo, cavaleri viteji; regele Arabigo însuși striga și își îmbărbăta oamenii, pentru că auzise strigându-se din turn: „Cavalerul cu coiful de aur la ucis pe diavolul cel înalt”. Atunci, Amadis a spus: „Cavaleri, să-l ajutăm pe rege, căci are nevoie!” Și, pe dată, au pornit toți ca unul, pătrunzând în vălmășag, până au ajuns la regele Lisuarte; acesta, zărindu-i lângă el pe cei trei cavaleri cu balauri pe scut, a prins și mai mult curaj, pentru că văzuse că cel cu coiful auriu îl ucisese pe acel viteaz Brontajar Danfania dintr-o lovitură; și, de îndată, a pornit contra regelui Arabigo, ce se apropia, în vreme ce Argomades, care venea rotindu-și spada ca să-l lovească pe regele Lisuarte, a fost oprit de cavalerul cu coiful auriu și lupta s-a hotărât de la prima lovitură. Cavalerul cu coiful auriu, văzând spada aceea grea abătânduse asupra lui, și-a ridicat scutul și spada a izbit în el, i-a spintecat marginea mai bine de o palmă și i-a pătruns în coif de trei degete, astfel că puțin a lipsit să nu fie omorât. Amadis l-a pălit în umărul stâng, atât de puternic, că i-a sfâșiat cămașa de zale, ce era foarte groasă, și i-a sfârtecat carnea și osul până la coaste, încât umărul și brațul celuilalt au rămas spânzurate de trup. Aceasta a fost cea mai puternică lovitură de spadă din toată bătălia aceea. Argomades a rupt-o la fugă ca lovit de dambla, nemaiștiind de el, și calul l-a adus înapoi de unde venise, iar cei din turn strigau în gura mare: „Cavalerul cu coiful auriu a speriat porumbeii!” Unul dintre nepoții regelui Arabigo, ce se numea Ancidel, s-a repezit spre Amadis și a dat o lovitură de spadă în botul calului, spintecându-l de-a curmezișul, astfel că armăsarul s-a prăbușit la pământ mort. Don Florestan, văzând aceasta și cum se laudă cu fapta lui, s-a năpustit asupra lui și i-a dat o asemenea lovitură în coif, încât la făcut să se încovoaie peste gâtul calului, și, apucându-l zdravăn de coif, i l-a smuls din cap și l-a aruncat la picioarele lui Amadis; însă și don Florestan a fost rănit în coaste de vârful spadei lui Ancidel. La vremea aceasta, regele Lisuarte a prins să se înfrunte cu regele Arabigo, fiecare cu oamenii săi, așa că a avut loc o luptă cruntă și nemiloasă și toți osteneau din greu ca să se apere unii de alții și să-i ajute pe cei ce cădeau morți sau doborâți la pământ. Durin, pajul Orianei, care venise acolo să afle vești despre bătălie, călărea unul din caii aduși pe câmpul de luptă din porunca regelui Lisuarte pentru cavalerii cărora le-ar fi făcut trebuință, și, când l-a văzut pe cavalerul cu coiful auriu pe jos, fără cal, le-a spus altor doi paji ce erau călare: „Vreau să-l ajut pe cavalerul acela și să-i dau calul meu, căci e cel mai mare serviciu pe care i-l pot face regelui”. Și, pe dată, a pornit pe unde era mai puțină lume, punându-și viața în mare primejdie, și ajungând la Amadis, i-a spus: „Nu știu cine sunteți, dar văzându-vă cum luptați, v-am adus acest cal”. El l-a luat, a încălecat și i-a spus în șoaptă: „Ah, prietene Durin, nu e prima dată că îmi vii în ajutor”. Durin l-a apucat de braț și a zis: „Nu vă dau drumul, până nu-mi 539

spuneți cine sunteți”. El s-a aplecat cât a putut mai mult și i-a spus: „Sunt Amadis, dar să nu afle nimeni în afară de persoana pe care o știi”. Și, pe loc, s-a vârât unde era încleștarea mai crâncenă, săvârșind fapte nemaipomenite și de toată minunea, cum ar fi făcut dacă ar fi fost de față doamna sa, căci el așa socotea că este, de vreme ce se afla acolo cineva care va ști să i le istorisească prea bine acesteia. Regele Lisuarte, care se lupta cu regele Arabigo, i-a dat trei lovituri atât de strașnice cu buna lui spadă, încât acesta n-a mai îndrăznit să-i țină piept, și, cum regele Lisuarte știa că el e căpetenia și conducătorul dușmanilor săi, le-a poruncit tuturora să-l atace; regele Arabigo s-a retras în spatele alor săi, blestemându-l pe Arcalaus Vrăjitorul, care îl făcuse să calce pe acest pământ, spunându-i că îl va cuceri. Don Galaor se lupta cu Salmadan, un cavaler viteaz, dar cum brațul îi obosise de câte lovituri dăduse, iar spada nu-i mai tăia, l-a prins în brațele sale foarte puternice și, smulgându-l din șa, a dat cu el de pământ; și cum și-a frânt gâtul, a murit pe loc. Și mai aflați că Amadis, amintindu-și în clipele acelea de timpul pierdut în Gaula, cum fusese batjocorită și știrbită onoarea sa, și cum acest lucru nu putea fi uitat decât făcând contrariul, săvârșea asemenea fapte că nu mai îndrăznea nimeni să-i stea împotrivă, și alături de el luptau tatăl lui, don Florestan, Agrajes, don Galvanes, Brian de Monjaste, Norandel, Guilan Gânditorul și regele Lisuarte, ce se dovedea tare curajos în acele ceasuri. Așa că au doborât așa de mulți dușmani, i-au încolțit atât de tare și i-au înspăimântat, încât aceștia, nemaiputând rezista și văzându-l pe regele Arabigo că fuge rănit, părăsind câmpul de luptă, au dat bir cu fugiții, încercând să se adăpostească, unii pe corăbii, alții în munții din apropiere. Dar regele Lisuarte și oamenii săi continuau să-i lovească și să-i ucidă fără milă, avându-i în fruntea tuturor pe cavalerii cu balauri pe scut, care nu îi slăbeau defel, astfel că mai toți se retrăgeau spre corabia regelui Arabigo și spre celelalte la care puteau ajunge, dar mulți au pierit în valuri ori au fost luați captivi. Când bătălia s-a sfârșit era noapte neagră și regele Lisuarte a mas în corturile dușmanilor, veselindu-se foarte de acea victorie dăruită de Dumnezeu. Cavalerii cu balauri pe scut, de cum au văzut câmpul de luptă gol și fără picior de vrăjmaș, s-au îndepărtat toți trei de drumul pe unde socoteau că va veni regele și s-au tras sub un pâlc de copaci unde au dat de un izvor; aici și-au potolit setea și ei și caii, căci multă nevoie aveau să bea niște apă, după cât trudiseră în ziua aceea și, pe când dădeau să încalece ca să plece, au zărit venind un scutier călare, așa că, punându-și coifurile, ca să nu fie recunoscuți, l-au chemat la ei încetișor. Scutierul se temea, gândind că sunt dușmani, dar văzându-le herbul cu balauri, s-a apropiat fără nicio frică de ei. Amadis i-a spus: „Viteazule scutier, dacă binevoiți, vă rugăm să-i duceți o 540

solie regelui”. „Spuneți-mi despre ce e vorba – a răspuns el – și vă voi duce solia”. „Spuneți-i, atunci – a zis el –, că noi, cavalerii cu balauri pe scut, care au luptat alături de el, îl rugăm să aibă bunătatea și să ne ierte că nu ne înfățișăm lui, pentru că suntem nevoiți să plecăm foarte departe de-aici, pe meleaguri străinești, să primim judecata și mila celui ce credem că nu va avea milă de noi, rugându-l ca partea din pradă pe care ar fi vrut să ne-o dea, să o dăruiască domnișoarelor din turn, pentru cât au avut de suferit; și duceți-i acest cal pe care l-am luat de la un paj de-al său în timpul luptei, fiindcă nu vrem de la el altă răsplată în afară de ceea ce am spus”. Scutierul a luat calul și s-a despărțit de ei, pornind spre rege cu solia. Iar ei au încălecat și au tot umblat, până au ajuns la locul lor de popas din codru unde, după ce și-au dezbrăcat armurile, s-au spălat pe față și pe mâini de sânge și de colb și și-au oblojit rănile cum s-au priceput mai bine, au cinat, căci li se pregătiseră bucate gustoase, și s-au culcat în paturile lor, dormind un somn adânc în noaptea aceea. Regele Lisuarte, de cum a ajuns la corturile vrăjmașilor săi, după ce aceștia fuseseră nimiciți toți, a întrebat de cei trei cavaleri cu balauri pe scut, dar nimeni n-a știut să-i spună mai mult că fuseseră văzuți zorind spre pădure. Regele i-a spus lui don Galaor: „S-ar putea ca acel cavaler cu scutul auriu să fie fratele vostru, Amadis, pentru că după isprăvile săvârșite nu putea fi altul decât el”. „Fiți sigur, seniore – a răspuns Galaor –, că nu e el, pentru că n-au trecut nici patru zile de când am primit vești despre el, cum că este în Gaula, cu tatăl său și cu don Florestan, fratele lui”. „Sfântă Fecioară! – a zis regele. Cine să fie oare?” „Nu știu – a răspuns don Galaor –, dar oricine-ar fi, să-i dea Dumnezeu noroc, căci cu multă osteneală și primejdie și-a dobândit gloria și faima mai mult decât toți ceilalți”. Pe când vorbeau ei așa, a sosit scutierul și i-a spus regelui tot ce i se poruncise și acesta tare s-a mai amărât aflând că pe cei trei cavaleri îi așteaptă o asemenea primejdie, cum ați auzit, dar dacă Amadis spusese acele vorbe în glumă, tare adevărate s-au arătat a fi, cum vă vom povesti mai departe, și de aceea oamenii ar trebui întotdeauna să creadă în semne și în ursită; de altfel, calul adus de scutier s-a și prăbușit mort, în fața regelui, datorită numeroaselor sale răni. În noaptea aceea, don Galaor, Agrajes și mulți alți prieteni de-ai lor au dormit în cortul lui Arcalaus, care era foarte frumos și bogat, și unde au văzut pictată pe mătase lupta ce o purtase cu Amadis, cum îl vrăjise și toate câte se mai petrecuseră. Chiar a doua zi, regele a împărțit prada între toți oamenii săi și le-a dat o mare parte din ea domnișoarelor din turn; apoi, îngăduindu-le să plece celor ce voiau să se întoarcă pe meleagurile lor, a pornit cu cei rămași spre o cetate ce purta numele Gandapa, unde se aflau regina și fiica lui. Și nu 541

trebuie să mai povestim bucuria lor când s-au întâlnit, căci fiecare își poate închipui cum a fost dacă a trecut prin așa ceva.

• CAPITOLUL LXIX • Cum s-au îmbarcat pe o corabie cavalerii cu balauri pe scut pornind spre regatul lor, Gaula, dar soarta i-a azvârlit într-un loc unde, prin viclenie, au ajuns în puterea lui Arcalaus Vrăjitorul și în primejdie de moarte, și cum, scăpând de aici, s-au îmbarcat și și-au urmat călătoria, în vreme ce don Galaor și Norandel porniseră, din întâmplare, pe același drum, în căutare de aventuri, și despre ce li s-a mai întâmplat. Regele Perion și feciorii săi s-au odihnit câteva zile în codrul acela, dar văzând că vremea e frumoasă, s-au îmbarcat pe galera lor și au pornit dendată pe mare, cugetând că, în scurtă vreme, vor fi în Gaula, dar altfel s-au petrecut lucrurile, căci vântul prielnic s-a schimbat iute și marea s-a înfuriat, așa că au fost nevoiți să întoarcă galera spre Marea Britanie, dar nu spre locul de unde plecaseră, ci mai într-o parte, astfel că, la capătul a cinci zile de furtună, au acostat la poalele unui munte ce se termina în mare și au debarcat caii și armele, ca să rămână pe uscat, acolo, până avea să se liniștească marea și vântul să le fie prielnic, iar slujitorii lor să facă provizii de apă dulce la bord, căci aceasta le lipsea; și, de cum au mâncat ceva, și-au pus armurile și, încălecând, au pornit să vadă unde acostaseră, poruncindule celor de pe galeră să îi aștepte. Au luat cu ei și trei scutieri, dar nu și pe Gandalin, pentru că era prea cunoscut. Și, cum ați auzit, au urcat ei în susul unei văi, la capătul căreia au dat peste o câmpie; și n-au mers prea mult când au întâlnit în cale o domnișoară ce își adăpa calul la un izvor, îmbrăcată în straie bogate și cu o pelerină de culoare stacojie cu cheutori și catarame de aur, însoțită de doi scutieri și două domnișoare, ce îi duceau șoimii și câinii cu care vâna; de cum i-a văzut, domnișoara i-a recunoscut după herburile cu balauri și s-a îndreptat spre ei cu mare bucurie, iar când s-a apropiat de ei, i-a salutat cu multă smerenie, făcându-le semn că e mută; ei i-au răspuns la salut și văzând-o cât e de frumoasă, s-au întristat că e mută. Ea s-a apropiat de cavalerul cu coiful 542

auriu, l-a îmbrățișat și a vrut să-i sărute mâinile; apoi, după ce a mai stat o vreme cu ei, i-a poftit, prin semne, să-i fie oaspeți la castelul ei în noaptea aceea, dar ei n-au înțeles ce vrea; atunci, le-a făcut semn scutierilor să le spună și ei au făcut întocmai. Cavalerii, văzând asemenea bunăvoință și cum se făcuse târziu, au plecat cu ea, ca să-i fie pe plac; și n-au mers mult, că au și ajuns la un castel frumos, socotind ei că acea domnișoară e foarte bogată, de vreme ce este stăpâna unui asemenea castel; când au intrat, au fost întâmpinați cu plecăciuni adânci de slujitori și de alte doamne și domnișoare ce o tratau pe mută ca pe stăpâna lor. Apoi, au fost conduși, pe dată, într-o încăpere frumoasă, aflată la vreo douăzeci de coți înălțime, unde li s-au scos armurile și li s-au adus niște pelerine bogate în care să se înfășoare; după ce au stat oleacă de vorbă cu muta și celelalte domnișoare, li s-a adus o cină îmbelșugată, iar domnișoarele s-au retras în încăperile lor; dar n-a trecut mult timp și s-au întors cu multe lumânări și cu lăute bine strunite ca să-i înveselească, și, când s-a făcut vremea de culcare, au plecat și i-au lăsat singuri. În încăperea aceea se aflau trei paturi foarte frumoase, ce fuseseră pregătite la porunca domnișoarei mute, și lângă ele se aflau armurile și armele fiecăruia. Cavalerii s-au culcat și au dormit neîntorși, ca niște oameni osteniți și trudiți ce se aflau; și cu toate că sufletele lor își găsiseră tihna, nu tot astfel se întâmpla cu viețile lor, căci în primejdioasă capcană căzuseră, ce, pe bună dreptate, se poate compara cu toate cele pământești; căci încăperea aceea era construită cu foarte iscusită viclenie, și toată se sprijinea pe un stâlp de fier făcut ca un șurub de teasc ce se rotea într-o talpă de lemn în mijlocul încăperii; și astfel, încăperea putea fi coborâtă și urcată de jos, cu ajutorul unei pârghii, fără să se atingă de vreun alt perete. Așa că, dimineața s-au trezit într-o gaură neagră, cu douăzeci de coți mai jos decât atunci când intraseră acolo. Pe această domnișoară mută, chipeșă, o putem compara cu lumea în care trăim ce, părându-ni-se frumoasă, fără grai, fără limbă, măgulindu-se și lingușindu-se, ne îmbie cu nenumărate plăceri și desfătări, cărora ne dăruim fără teamă, urmând-o și alungând din minte grijile, și necazurile ce ne așteaptă după ce am urmat-o și am petrecut cu ea, astfel că, ne culcăm și dormim un somn odihnitor pentru ca, atunci când ne trezim, petrecuți de pe tărâmul vieții în cel al morții, deși mai drept ar fi să spunem de pe cel al morții în cel al vieții, căci aceasta este veșnică, să ne aflăm într-o asemenea negură încât să nu mai avem parte de izbăvire, o dată lipsiți de acea mare milosârdie a atotputernicului; și dacă acești cavaleri au avut parte de ea, este pentru că în această viață pământească nimeni, oricât de rău și de păcătos ar fi, nu trebuie să-și piardă speranța mântuirii și, renunțând la 543

faptele ticăloase, să săvârșească numai fapte întru slujirea acelui Domn ce le poate aduce izbăvirea. Întorcându-ne, deci, la cei trei cavaleri, când s-au trezit și n-au văzut nicio rază de lumină, auzindu-i pe cei din castel umblând deasupra lor, tare s-au mai minunat și, sculându-se din paturi, au căutat pe pipăite ușile și ferestrele, dar, după ce le-au găsit și le-au deschis, s-au lovit cu mâinile de zidurile castelului. Astfel că, au priceput, pe dată, că fuseseră înșelați. Pe când stăteau ei așa tare amărâți că se află în asemenea primejdie, sus, deasupra unei ferestre a încăperii, s-a ivit un cavaler înalt și voinic, cu chipul înfricoșător, părul și barba mai mult albe decât negre, îmbrăcat în vestminte de doliu; mâna dreaptă o avea prinsă într-o eșarfă albă ce îi ajungea până la cot; acesta le-a strigat: „Cine sunteți, voi ce zăceți acolo? Chinuiți-vă cât mai mult, căci după necazul pe care mi l-ați pricinuit, vă veți primi răsplata și vă va aștepta o moarte cumplită și amarnică foarte; și nici în felul acesta nu voi fi răzbunat pentru ce mi-ați făcut în bătălia cu fățarnicul rege Lisuarte. Aflați că eu sunt Arcalaus Vrăjitorul și, dacă nu m-ați mai văzut niciodată, privițimă bine, acum, că n-a existat om să-mi facă un rău și să nu mă răzbun pe el, în afară de unul singur, pe care mai nădăjduiesc să-l închid acolo unde vă aflați voi și să-i retez mâinile pentru mâna asta ce mi-a tăiat-o, dacă nu mor înainte”. Domnișoara ce se afla lângă el a spus: „Unchiule dragă, tânărul acela de-acolo purta coiful auriu”; și l-a arătat cu mâna pe Amadis. Cavalerii, aflând că acela este Arcalaus Vrăjitorul, s-au înspăimântat de moarte și ciudat lucru li s-a părut că domnișoara mută ce îi adusese acolo vorbește; și aflați că această domnișoară se numea Dinarda și era fata lui Ardan Canileul, tare pricepută în vicleșuguri, ce venise pe acele meleaguri să-l ucidă prin vreun șiretlic pe Amadis și de aceea făcea pe muta. Arcalaus le-a mai spus: „Cavalerilor, voi porunci să vi se reteze capetele în fața mea și le voi trimite regelui Arabigo, pentru a îndrepta, în parte, răul pe care i l-ați făcut”. Și a plecat de la fereastră, poruncind să fie închisă, astfel că încăperea a rămas atât de întunecată că nu se mai vedeau unii pe alții. Regele Perion le-a spus: „Vitejii mei feciori, ceea ce ni se întâmplă ne dovedește cât de schimbătoare este soarta. Cine s-ar fi gândit că, scăpând dintr-o bătălie unde au pierit atâția cavaleri și în care am trecut prin atâtea primejdii dobândind atâta glorie și faimă, vom fi înșelați astfel de o domnișoară fără putere, fără limbă și fără grai? De bună seamă, acest lucru le pare uimitor celor ce își pun speranțele în cele pământești și vremelnice, fără să-și amintească cât de puțin valorează acestea și cât de puțin trebuie prețuite. Dar nouă, care deseori am trecut prin asemenea întâmplări, nu trebuie să ni se pară nici ciudat, nici grav, pentru că, fiind rostul cel mai însemnat al vieții noastre căutarea aventurilor, atât fericite cât și nefericite, 544

trebuie să luăm lucrurile așa cum vin, folosindu-ne puterile întru îndreptarea lor, lăsând restul, ce nu ne stă în putință, în grija înaltului stăpân, ce este atotputernic; așa că, fiii mei, lăsând deoparte marea durere ce omenește o simțiți voi pentru mine și, mai cu seamă, eu pentru voi, să-l lăsăm pe Domnul să ne aducă salvarea, căci numai el o poate face”. Feciorii, ce erau mai îngrijorați din pricina tatălui lor, decât a primejdiei în care se aflau, văzându-l pe acesta plin de curaj, tare s-au mai bucurat și, îngenunchind, i-au sărutat mâinile, iar el i-a binecuvântat. Și, așa cum ați auzit, a trecut ziua aceea, fără să mănânce ori să bea. După ce a cinat și se înnoptase bine, Arcalaus s-a arătat la fereastra încăperii unde se aflau cavalerii, însoțit de Dinarda și de doi bătrâni, cu două torțe aprinse și, poruncind să se deschidă fereastra, a zis: „Hei, voi, cavalerii dinăuntru, socotesc că ați mânca ceva, dacă ați avea ce”. „Cu plăcere – a răspuns don Florestan –, dacă porunciți să ni se dea”. „Și de-aș avea această dorință, deie Domnul să n-o am, dar ca să nu rămâneți pe de-a-ntregul nemângâiați, în loc de mâncare vreau să vă dau niște vești. Aflați că acum, după ce s-a lăsat noaptea, au bătut la poarta castelului doi scutieri și un pitic, ce întrebau de cavalerii cu balauri pe scut; eu am poruncit să fie prinși și să fie aruncați într-o temniță aflată sub voi, și mâine voi afla de la ei cine sunteți, ori le voi tăia mâinile și picioarele pe rând”. Și să știți că cele spuse de Arcalaus erau adevărate, căci cei de pe galeră, văzând că se face târziu și vântul era prielnic pentru a porni, au hotărât să-i trimită în căutarea cavalerilor pe Gandalin, pe pitic și pe Orfeo, chelarul regelui, care, acum, zăceau în temniță, cum v-am spus. Tare s-au mai amărât regele și feciorii săi din pricina acestei vești, fiindcă primejdia devenea și mai mare pentru ei. Amadis i-a răspuns lui Arcalaus astfel: „Sunt sigur că după ce veți afla cine suntem, nu ne veți mai face atâta rău, pentru că, fiind și domnia voastră cavaler trecut prin multe, nu veți socoti un lucru rău faptul că i-am ajutat pe prietenii noștri, fără a săvârși vreo ticăloșie, cum, am fi făcut și dacă am fi luptat alături de voi; și dacă am dat dovadă de oarece vitejie, pentru asta ar trebui să fim încă mai prețuiți și cinstiți. Dacă nu am fi fost viteji în luptă, desigur, ne-am fi meritat soarta, dar ținându-ne întemnițați și purtându-vă astfel cu noi, nu dați dovadă de purtări alese”. „Dar cine spune că nu aveți dreptate? – a zis Arcalaus. Vă voi cinsti așa cum l-aș cinsti pe Amadis de Gaula, dacă ar fi întemnițat aici, pentru că este omul pe care îl urăsc cel mai mult pe lume și pe care aș vrea cel mai tare să mă răzbun”. Dinarda a spus: „Unchiule, dacă oricum îi veți trimite regelui Arabigo capetele acestor trei cavaleri, până atunci nu-i lăsați să moară de foame; țineți-i în viață, ca să le fie suferința mai mare”. „Dacă asta e părerea voastră, nepoată – a zis el –, așa voi face”. Și i-a întrebat: 545

„Cavalerilor, pe cinstea voastră, ce vă chinuie mai mult, foamea ori setea?” „Dacă e să spunem adevărul – au răspuns ei –, deși ar fi mai bine să mâncăm, mai mult ne chinuie setea”. „Atunci – i-a spus Arcalaus domnișoarei –, aruncați-le, nepoată, o bucată de plăcintă cu slănină, să nu spună că nu-i ajut pe oameni la nevoie”. Și a plecat de-acolo împreună cu toți ceilalți. Domnișoara, văzându-l pe Amadis atât de chipeș și știind ce mari isprăvi săvârșise în timpul bătăliei, încerca o mare milă pentru el și pentru ceilalți, așa că, a pus într-un coș un urcior de apă și altul de vin, precum și plăcinta și, coborându-l cu o sfoară, le-a spus: „Luați-le și păstrați taina, că dacă voi putea, n-o s-o duceți rău”. Amadis i-a mulțumit mult și ea a plecat. Cavalerii au cinat și s-au întins în paturile lor, poruncindu-le scutierilor ce se aflau împreună cu ei acolo, să le țină armele la îndemână, căci dacă nu vor muri de foame, își vor vinde scump pielea. Gandalin, Orfeo și piticul au fost azvârliți într-o temniță ce se afla sub încăperea unde erau închiși stăpânii lor; aici au găsit o doamnă și doi cavaleri care erau, unul soțul ei, în vârstă, și celălalt, fiul ei, destul de tânăr, ce zăceau acolo de un an; intrând ei în vorbă, unii cu alții, Gandalin le-a povestit cum porniseră în căutarea celor trei cavaleri cu balauri pe scuturi și cum fuseseră întemnițați. „Maică Precistă! – a spus cavalerul; dar cei despre care vorbiți au fost primiți aici, la castel, cu toată cinstea, și, pe când dormeau, au intrat în temniță la noi patru bărbați și, răsucind pârghia asta, au coborât încăperea unde se aflau cei trei; așa că au fost trădați în chip josnic”. Gandalin, care era foarte isteț, a priceput pe dată că stăpânul lui și ceilalți sunt acolo și în mare primejdie de moarte, așa că a spus: „Dacă așa stau lucrurile, să ne căznim s-o ridicăm, căci altfel nici ei, nici noi nu vom mai ieși de-aici, și, credeți-mă, dacă ei scapă, vom fi și noi liberi”. Atunci, cavalerul și feciorul lui de o parte și Gandalin cu Orfeo, de cealaltă, au început să răsucească pârghia și încăperea a prins să se ridice; regele Perion care nu dormea adânc, îngrijorat mai mult pentru fiii săi decât pentru el, a simțit pe dată ce se întâmplă și, trezindu-i, le-a spus: „Încăperea noastră se ridică nu știu din ce pricină”. Amadis a spus: „Oricare ar fi pricina, e mare deosebirea dacă murim ca niște tâlhari sau ca niște cavaleri”; și, de îndată, au sărit din paturi, i-au pus pe scutieri să-i îmbrace în armuri, și au așteptat să vadă ce se mai întâmplă; încăperea a fost ridicată, cu multă osteneală, de cei ce răsuceau pârghia, atât cât era nevoie, și regele Perion cu feciorii săi, ce stăteau în ușă, au văzut strecurându-se lumina de-afară printre crăpături și și-au dat seama că pe aici intraseră, așa că s-au repezit în ea toți trei cu atâta forță că au dărâmat-o și au ieșit pe ziduri, unde se aflau străjerii, cu atâta vitejie și furie, că era o minune să-i vezi; și s-au pornit să arunce de pe ziduri 546

și să ucidă pe câți întâlneau în cale, strigând: „Gaula! Gaula! Al nostru e castelul!” Arcalaus, auzindu-i, tare s-a mai speriat și, gândind că fusese trădat de unul din oamenii săi ce îi adusese pe dușmani acolo, a fugit așa dezbrăcat într-un turn, trăgând scara după el, fără să se teamă de captivii săi care, după socoteala lui erau în loc sigur; dar apropiindu-se de o fereastră ia văzut pe cavalerii cu balauri umblând prin castel cu zor mare și, cu toate că i-a recunoscut, n-a îndrăznit să se arate, nici să coboare la ei, dar le striga oamenilor săi să nu se sperie că au de-a face doar cu trei cavaleri. Câțiva dintre oamenii săi, ce locuiau în încăperile de jos, au început să se înarmeze, dar cei trei cavaleri, care curățiseră zidurile de străjeri, au coborât de cum iau auzit mișcându-se și, în scurtă vreme, i-au căsăpit pe toți. Cei din temniță, auzind zarva, au prins să strige după ajutor. Amadis a recunoscut glasul piticului său, căci el și doamna aceea erau cei mai înfricoșați, așa că au pornit, pe dată, să-i elibereze, spărgând lacătele și deschizând ușa, pe unde au ieșit cei dinăuntru; aceștia, căutând prin acareturile aflate jos, în curte, au găsit caii lor, pe cei ai stăpânilor lor precum și alții, ai lui Arcalaus, pe care iau dat cavalerului și fiului său, și un cal al Dinardei pentru doamnă și au ieșit cu toții afară din castel; după ce au încălecat toți, regele a poruncit să se dea foc clădirilor dinăuntru ce au prins să ardă atât de strașnic, că totul părea o pălălaie; focul era atât de mare, că ajungea până la turn, iar piticul striga cât îl ținea gura: „Domnule Arcalaus, înghițiți cu răbdare fumul, cum am făcut și eu când m-ați spânzurat de picioare, pe vremea când ați săvârșit marea ticăloșie împotriva lui Amadis”. Tare i-a mai plăcut regelui cum îl batjocorea piticul pe Arcalaus și grozav mai râdeau toți văzând că acesta e la capătul puterilor. După aceasta, au pornit spre galeră pe drumul pe unde veniseră și, ajungând în vârful muntelui, au văzut vâlvătăile ce cuprinseseră castelul și au auzit strigătele celor dinăuntru, ceea ce mult i-a bucurat. Și au tot umblat până au trecut muntele și, cum se lumina de ziuă, au văzut jos, pe țărm galera lor, unde, de cum au ajuns, și-au scos armurile ca să se odihnească. După ce regele și-a lepădat armele, doamna a îngenuncheat în fața lui, iar el, recunoscând-o, a ridicat-o de mână, îmbrățișând-o cu voie bună, căci o iubea foarte; doamna a întrebat: „Seniore, care dintre ei e Amadis?” El a răspuns: „Cel cu pieptarul verde”. Atunci doamna s-a apropiat de el și, îngenunchind, a vrut să-i sărute picioarele, dar el a ridicat-o de jos, rușinat. Doamna i-a spus că ea este cea care îl aruncase în valurile mării pe când se născuse, ca să salveze viața mamei lui și că, acum, îi cere iertare. Amadis i-a zis: „Acum am aflat ceea ce nu știusem până acum, fiindcă, deși tutorele meu, Gandales, îmi spusese cum m-a găsit pe mare, n-am știut niciodată cauza; și vă iert, pentru că nu mi-ați 547

greșit, de vreme ce fapta voastră a fost în folosul celei pe care trebuie să o slujesc cu prețul vieții mele”. Regele s-a desfățat nespus amintindu-și despre acele vremuri și a rămas cu ceilalți tăifăsuind și râzând o bună bucată de vreme; și au tot călătorit așa pe mare, bucuroși foarte de aventurile lor, până au ajuns în regatul Gaulei. Arcalaus, cum ați auzit, rămăsese dezbrăcat în turnul unde se ascunsese, și, cum flăcările ajunseseră la ușă, nu mai putea coborî defel. Fumul și căldura erau atât de mari, că nu era chip să scape de ele, cu toate că se trăsese într-o încăpere boltită, dar aici fumul era atât de gros, că tare se mai chinuia; și a stat acolo două zile, fără să poată intra în turn nimeni din castel, atât de mare era focul; dar în a treia zi, oamenii săi au pătruns în turn fără nicio primejdie și l-au găsit pe Arcalaus atât de pierit, că puțin mai lipsea să-și dea duhul; i-au turnat, însă, apă pe gât și cu multă trudă l-au făcut să-și vină în fire și, apoi, l-au purtat pe brațe până în cetate; Arcalaus, văzând castelul pârjolit și totul distrus, a spus oftând, cu mare durere în suflet: „Ah, Amadis de Gaula! Câte necazuri mi-ai pricinuit! Dacă vreodată voi pune mâna pe tine, te voi chinui cu cruzime, până ce îmi voi săra inima de câte necazuri miai făcut; și din pricina ta fac jurământ să nu las în viață niciun cavaler pe care îl voi prinde, pentru ca, dacă îmi vei mai cădea în mâini, să nu mai scapi ca acum”. Arcalaus a rămas în cetate patru zile, ca să se mai întremeze și apoi, purtat pe o targă, însoțit de șapte cavaleri, să îl apere, de prea frumoasa Dinarda și de încă o domnișoară, a pornit spre castelul său de la Monte Aldin; în noaptea aceea au mas în casa unui prieten de-al său, iar a doua zi și-a văzut de drum urmând să sosească la castelul său; și să fi trecut o bună parte din zi de când tot umblau, că au zărit mergând de-a lungul unei păduri doi cavaleri ce se odihniseră lângă un izvor; cei doi aveau armuri foarte bogate și călăreau spre ei să afle cine sunt; în răstimpul acesta, Dinarda s-a apropiat de Arcalaus și i-a spus: „Unchiule dragă, îi vedeți pe acei doi cavaleri străini?” El și-a ridicat capul și, de cum i-a văzut, și-a chemat oamenii și le-a spus: „Luați-vă armele și aduceți-i aici pe acei cavaleri, fără să le spuneți cine sunt; iar dacă nu vor, aduceți-mi capetele lor”. Acum, trebuie să știți că cei doi cavaleri erau don Galaor și tovarășul său, Norandel; cavalerii lui Arcalaus s-au apropiat de ei și le-au cerut să arunce armele și să i se înfățișeze cavalerului de pe targă. „Pentru numele lui Dumnezeu – a spus Galaor –, dar cine este cel ce ne poruncește asta și ce îi pasă dacă venim cu arme ori fără arme?” „Nu știm – au răspuns ceilalți –, dar trebuie să vă supuneți sau vă tăiem capetele”. „Încă n-am ajuns atât de rău – a zis Norandel – încât să o puteți face”. „Veți vedea pe dată”, au răspuns ei. Și s-au repezit să-i atace, dar de la prima ciocnire, doi dintre ei s-au prăvălit la pământ loviți de moarte; ceilalți și-au frânt lăncile în scuturile lor, fără să-i 548

clintească din șa; apoi, au pus mâna pe spade și s-a încins între ei o luptă atât de crudă și de nemiloasă, încât, în cele din urmă, căzând la pământ trei dintre ei, greu răniți, ultimii doi n-au mai îndrăznit să aștepte loviturile ucigătoare și au rupt-o la fugă prin pădure în cea mai mare goană a cailor. Cei doi tovarăși nu i-au urmărit, ci s-au dus să vadă cine era pe targă; dar când s-au apropiat, toți cei care îl mai însoțeau pe Arcalaus au luat-o la fugă, în afară de doi bărbați călare; cavalerii noștri au ridicat cuvertura de pe targă și au spus: „Blestemat să fiți cavalere! Așa vă purtați cu niște cavaleri care merg pe drum în pace? Dacă ați fi înarmat, am dovedi în fața lui Dumnezeu și a lumii că sunteți ticălos și perfid, dar pentru că sunteți suferind, o să vă trimitem la don Grumedan să hotărască el ce pedeapsă meritați”. Arcalaus, auzind acestea, tare s-a înfricoșat, căci își dădea prea bine seama că, dacă îl vede don Grumedan, îl așteaptă moartea, și, cum era viclean în toate cele, a răspuns cu chipul zâmbitor: „În mod sigur, domnilor, dacă mă trimiteți la don Grumedan, vărul și stăpânul meu, îmi veți face un mare bine, pentru că el cunoaște foarte bine răutatea și bunătatea mea, dar m-aș socoti nefericit să știu că vă plângeți de mine pe nedrept, căci gândul meu nu e altul decât să îi slujesc pe toți cavalerii rătăcitori, așa că, rogu-vă, domnilor, fiți buni și ascultați-mi nenorocirea, și, apoi, faceți cu mine ce veți voi”. Cavalerii, auzind că e vărul lui don Grumedan, pe care îl iubeau foarte mult, s-au căit pentru vorbele rele pe care i le adresaseră și au zis: „Povestiți-ne, dară, căci vă vom asculta cu plăcere”. El a spus: „Aflați, domnilor, că, într-o zi, mergeam călare, îmbrăcat în armură, prin codrii Lagunei Negre, unde am întâlnit o doamnă care mi s-a plâns de o nedreptate ce i se făcuse, iar eu am plecat cu ea și am ajutat-o să-și apere drepturile în fața contelui Guncestre, dar, pe când mă întorceam spre castelul meu, n-am apucat să merg prea mult și m-am întâlnit cu acel cavaler pe care l-ați ucis, blestemat să fie, că tare ticălos mai era, însoțit de alți doi cavaleri; acesta ma atacat ca să-mi ia castelul, iar eu, văzând asta, am pus mâna pe lance și mam repezit spre el, luptând și apărându-mă din toate puterile, dar am fost învins și luat captiv; m-a ținut în castelul lui un an și singurul fel în care m-a cinstit a fost că mi-a îngrijit rănile acestea (și și-a arătat rănile, ce erau multe, fiindcă Arcalaus era un cavaler viteaz și dăduse și primise multe lovituri în luptă). Și, cum eram disperat, m-am învoit să îi dau castelul dacă îmi redă libertatea, dar eram atât de slăbit, că nu m-a putut purta decât pe targă, cum vedeți; gândul meu era ca, după aceea, cât mai iute, să mă duc la don Grumedan, vărul meu, și la regele Lisuarte, stăpânul meu, să le cer dreptate împotriva acelui trădător ce mă jefuise, ceea ce, îmi pare, domnilor, că, fără să v-o fi cerut, ați făcut domniile voastre mai bine decât chibzuisem 549

eu; iar dacă acolo, la curte, n-aș fi aflat îndreptare, voiam să-l caut pe Amadis de Gaula și pe fratele lui, don Galaor, și să-i rog să aibă milă de mine și să mă ajute, așa cum fac toți nedreptățiții; iar pricina pentru care v-au atacat acei trădători era să nu aflați de la mine toată această poveste”. Cei doi auzind acestea, au crezut că totul, de la un cap la altul, este adevărat și, cerându-i iertare pentru vorbele rele pe care i le adresaseră, l-au întrebat cum se numește și el le-a răspuns: „Numele meu este Granfiles; nu știu dacă ați auzit de mine”. „Am auzit – a spus don Galaor – și știu că îi cinstiți cum se cuvine pe toți cavalerii rătăcitori, după cum mi-a spus vărul vostru”. „Mulțumesc lui Dumnezeu – a zis celălalt – că ați auzit asta despre mine și, acum, că îmi știți numele, mult vă rog să aveți bunătatea să vă scoateți coifurile și să-mi spuneți numele voastre”. Galaor a spus: „Aflați că acest cavaler se numește Norandel și este fiul regelui Lisuarte, iar numele meu este don Galaor, fratele lui Amadis”; și și-au scos coifurile. „Mulțumesc lui Dumnezeu – a spus Arcalaus – că mi-a trimis în ajutor asemenea cavaleri”; și privindu-l îndelung pe don Galaor ca să-l recunoască și să-i poată face rău, dacă soarta ar fi făcut să-i cadă în mâini, a adăugat: „Mă încred în Dumnezeu, domnilor, că va veni o vreme când soarta va face astfel încât să-mi pot împlini gândurile ce le nutresc pentru voi; și, acum, spunețimi ce porunciți să fac”. „Ceea ce doriți”, au răspuns ei. Și astfel, Arcalaus a plecat pe dată, căci se lăsase noaptea de-a binelea. Dar era lună plină și, cum a trecut de un deal, a părăsit drumul pe care mergea și a apucat-o pe un altul, mai ascuns, știut de el. Cei doi cavaleri au hotărât să poposească lângă izvor, pentru că armăsarii le erau obosiți, iar noaptea înaintată. „Dacă așa vreți, fie – a spus scutierul lui don Galaor –, deși vă așteaptă un cuibușor mult mai bun decât vă închipuiți”. „Cum asta?”, a întrebat Norandel. „Aflați – a spus scutierul –, că în casa aceea veche din hățișuri s-au ascuns două domnișoare ce îl însoțeau pe cavalerul de pe targă”. Atunci, au descălecat de pe cai lângă izvor, s-au spălat pe față și pe mâini și au pornit spre locul unde se aflau domnișoarele; pătrunzând prin niște cotloane strâmte, don Galaor a strigat tare: „Cine se ascunde acolo? Dă-mi torța, că-i fac eu să iasă!” Dinarda, auzindu-l, s-a speriat și a spus: „Ah, domnule cavaler, fie-vă milă că ies afară!” „Ieșiți – a răspuns el –, să văd cine sunteți”. „Ajutați-mă – a zis ea – , că altfel n-o să pot ieși”. Galaor s-a apropiat și ea a întins brațele, care se vedeau bine la lumina lunii, astfel că el a prins-o de mâini și a scos-o de unde se ascunsese; și tare i-a mai plăcut fata, de parcă nu mai văzuse alta la fel de frumoasă; Dinarda avea o fustă stacojie și o pelerină de brocart alb; Norandel a ajutat-o să iasă pe cealaltă domnișoară și le-au dus pe amândouă la izvor, unde s-au ospătat cu multă voie bună din merindele aduse de scutieri și din ceea ce găsiseră în spinarea unui cal de povară al lui Arcalaus. 550

Dinarda se temea că Galaor știe că ea îi aruncase în închisoare pe tatăl și frații lui și dorea ca acesta să se îndrăgostească de ea și să vrea să se iubească împreună, ceea ce nu mai făcuse până atunci cu niciun bărbat, și de aceea îl privea tot timpul drăgăstoasă și îi făcea semne celeilalte domnișoare, lăudându-i marea frumusețe; toate astea, socotind că dacă se vor iubi împreună, nu o va mai dușmăni pentru faptele ei; don Galaor, care după cum îi era felul, nu se gândea decât să o convingă să se iubească cu el de bunăvoie, n-a întârziat să priceapă că asta dorea și ea foarte mult, așa că, după cină, lăsându-l pe Norandel cu cealaltă domnișoară, a plecat cu Dinarda prin tufișuri, tăifăsuind și îmbrățișând-o; ea i se aruncase de gât și îi arăta multă dragoste, deși îl dușmănea, așa cum fac multe femei, de teamă ori din interes mai de grabă decât din plăcere; și astfel s-a întâmplat că cea care până atunci, dorită de mulți, îi respinsese, ca să-și păstreze cinstea, deși îi voia ca prieteni, socotind că acesta este darul pe care îl poate face o domnișoară unui bărbat, a fost făcută femeie de dușmanul ei, pentru că așa a vrut soarta potrivnică. Norandel, care rămăsese cu cealaltă domnișoară, a rugat-o fierbinte să-i dăruiască iubirea, pentru că tare o plăcea, dar ea i-a spus: „Puteți să vă faceți cheful cu sila, dar nu cu voia mea, dacă nu îmi poruncește stăpână mea, Dinarda”. Norandel a întrebat: „Aceasta e Dinarda, fiica lui Ardan Canileul, despre care se spune că a venit pe aceste meleaguri să o povățuiască Arcalaus Vrăjitorul cum să răzbune moartea tatălui ei?” „Nu știu pricina venirii ei aici – a zis ea –, dar ea este cea de care vorbiți și credeți-mă că acel cavaler care i-a dobândit iubirea este un fericit, pentru că este dorită și râvnită de toți mai mult decât orice altă femeie. Dar până azi nu a fost a nici unui bărbat”. Pe când vorbeau ei așa, s-au apropiat Galaor și Dinarda, ce mult se desfătaseră, dar nu amândoi, că tristețea ei, aș spune, era mai mare decât plăcerea lui; Norandel l-a luat deoparte pe don Galaor și i-a spus: „Știți cine este această domnișoară?” „Nu mai mult decât domnia voastră”, a răspuns el. „Atunci, aflați că e Dinarda, fiica lui Ardan Canileul, cea despre care verișoara voastră, Mabilia, v-a spus că a venit aici ca să-l ucidă printr-un șiretlic ori vrajbă pe Amadis”. Don Galaor a rămas pe gânduri și, apoi, a spus: „Nu știu deloc ce-i în sufletul ei, dar după cum se arată, mă iubește mult și pentru nimic în lume nu i-aș face rău, pentru că, din câte femei am întâlnit, ea m-a făcut cel mai fericit și nu vreau să mă despart acum de ea; și, cum mergem în Gaula, voi face astfel încât Amadis să o răsplătească în vreun fel și ea să îl ierte”. Pe când vorbeau ei așa, Dinarda a aflat de la cealaltă domnișoară că nu îndeplinise rugămintea lui Norandel și cum aceasta o dăduse în vileag, ceea ce tare a mâhnit-o, așa că a spus: „Prietenă, acum e nevoie de înțelepciune ca să ne ascundem voile, căci, altminteri, în mare primejdie ne vom afla; deci, 551

rogu-vă, îndepliniți dorința acelui cavaler, și să le arătăm dragostea noastră până va veni vremea să scăpăm de ei”. Ea a răspuns că așa va face. Don Galaor și Norandel, după ce-au mai vorbit o vreme, s-au întors la domnișoare și au petrecut o bună parte din noapte tăifăsuind și zbenguinduse cu ele, în chicote și veselie. Apoi, luându-și fiecare perechea, s-au culcat în paturile din ierburi pregătite de scutieri și au dormit și s-au iubit toată noaptea. Don Galaor a întrebat-o pe Dinarda cum se numește cavalerul rău care voia să îi omoare; el vorbea de cel pe care îl ucisese, dar ea a înțeles că e vorba de cel de pe targă, și i-a spus: „Cum, când v-ați apropiat de targă, nu vați dat seama că e Arcalaus? Și că acei cavaleri pe care i-ați înfrânt erau oamenii lui?” „E-adevărat – a zis don Galaor – că acela era Arcalaus?” „Da, eadevărat,”, a spus ea. „Oh, Sfântă Fecioară! – a spus don Galaor. Cum a mai scăpat de moarte cu vicleșugurile lui!” Când Dinarda a auzit că nu îl ucisese a fost cum nu se poate mai veselă; dar nu și-a dat pe față veselia, și a spus: „Până astăzi mi-aș fi dat viața pentru el, dar acum, când sunt iubită, prețuită și respectată de voi, aș vrea să-l văd mort de moarte rea, fiindcă știu că vă urăște nespus și ceea ce vă dorește vouă și neamului vostru, deie Domnul să se abată cât mai curând asupra lui”; și îmbrățișându-l, îi arăta toată dragostea de care era în stare. Și, așa cum auziți, au petrecut ei noaptea aceea, iar când s-a făcut ziuă, și-au îmbrăcat armurile, și, împreună cu iubitele și cu scutierii ce le purtau armele, au pornit spre mare ca să ia drumul spre Gaula. Arcalaus a ajuns la miezul nopții la castelul lui, tare înspăimântat de cele întâmplate, și a poruncit să se zăvorască porțile și să nu intre nimeni fără voia lui; apoi și-a îngrijit rănile, cu gândul să se facă mai rău decât fusese și să săvârșească ticăloșii și mai mari decât înainte, așa cum fac toți oamenii răi ce, cu toate că Dumnezeu își pune speranța în ei, nu vor, nici nu doresc să fie dezlegați de acele lanțuri groase cu care i-a încătușat dușmanul cel rău, ba dimpotrivă, ajung cu ele în iad, cum trebuie să credem că s-a întâmplat cu acest nemernic. Don Galaor, Norandel și iubitele lor au umblat două zile spre un port de unde să se îmbarce pentru Gaula, și, în a treia zi, au ajuns la un castel, unde au hotărât să mâne, așa că, văzând porțile deschise, au intrat înăuntru, fără să întâlnească suflet de om; dar, curând, dintr-o încăpere a ieșit un cavaler, care era stăpânul castelului și, când i-a văzut înăuntru, s-a înfuriat pe slujitorii săi, că lăsaseră porțile deschise, dar pe cavaleri i-a primit cu bunăvoință și vesel, cu deosebită cinste, dar împotriva voinței sale; pentru că acest cavaler, pe numele lui Ambades, era văr cu Arcalaus Vrăjitorul și o recunoscuse pe Dinarda, ce-i era nepoată; de la ea a aflat că îi însoțește pe 552

cavaleri împotriva voinței sale, și mama acestui Ambades a bocit împreună cu ea pe ascuns și ar fi vrut să-i omoare pe cavaleri, dar Dinarda i-a spus: „Nu cumva să faceți asemenea nebunie, nici voi, nici unchiul meu”. Și le-a povestit cum îi înfrânseseră pe cei șapte cavaleri ai lui Arcalaus și ce se întâmplase cu acesta, și a încheiat: „Doamnă, arătați-le toată cinstirea, pentru că sunt cavaleri foarte viteji, iar mâine, eu și domnișoara mea vom rămâne în urma lor și, de cum vor ieși, lăsați să cadă poarta suspendată și, atunci, vom fi la adăpost”. După ce domnișoarele s-au înțeles astfel cu Ambades și mama sa, i-au ospătat pe don Galaor și Norandel și pe scutierii lor și le-au oferit paturi moi unde să se culce; Ambades n-a dormit toată noaptea, atât de înfricoșat era că în castelul său se află asemenea oameni; și, de cum s-a făcut dimineață, s-a sculat, și-a îmbrăcat armura și, înfățișânduse oaspeților săi, le-a spus: „Domnilor, vreau să vă însoțesc și să vă arăt drumul, căci asta îmi e menirea: să port armură și să umblu în căutare de aventuri”. „Domnule – a răspuns don Galaor –, vă suntem recunoscători”. Apoi, și-au pus și ei armurile, le-au urcat pe prietenele lor în șa și au ieșit din castel; gazda și domnișoarele au rămas în urmă și când ei cu scutierii au ajuns afară, au coborât poarta suspendată și vicleșugul a dat rezultat. Ambades a descălecat vesel foarte și, urcându-se pe ziduri, i-a văzut pe cavaleri, care așteptau să se ivească cineva cui să le ceară pe domnișoare, și le-a strigat: „Plecați de-aici, oaspeți ticăloși și fățarnici, bată-vă Dumnezeu și să nu vă lase să dormiți noaptea, cum nu m-ați lăsat voi pe mine, căci doamnele cu care chibzuiați să petreceți rămân la mine”. Don Galaor i-a spus: „Domnule, ce vorbe sunt astea? Nu se poate ca, după ce ne-ați primit în casa voastră, slujindu-ne și cinstindu-ne, la sfârșit să faceți o asemenea mârșăvie și să ne răpiți doamnele cu forța”. „Dacă ar fi așa – a spus el –, mai mare mi-ar fi bucuria, pentru că supărarea voastră ar fi mai mare; dar au rămas de bună voie, pentru că au fost silite să-și urmeze dușmanii”. „Atunci, rugați-le să se arate ele – a răspuns don Galaor – și vom vedea dacă e așa cum spuneți”. „Așa voi face – a spus celălalt –, nu ca să vă fac pe plac, ci ca să vedeți cât de mult vă urăsc ele însele”. Dinarda s-a urcat pe ziduri și don Galaor a întrebat-o: „Dinarda, stăpâna mea, acest cavaler spune că rămâneți la castel de bună voie, și nu pot crede asta, ținând seama de marea noastră iubire”. Dinarda a răspuns: „Dacă v-am arătat dragoste, am făcut-o fiindcă mi-era foarte frică; dar după ce ați aflat că eu sunt fata lui Ardan Canileul, voi care sunteți fratele lui Amadis, cum credeți că aș putea să vă iubesc? Mai ales, când voiați să mă duceți în Gaula, în puterea dușmanilor mei; plecați, don Galaor, iar de am făcut ceva pentru voi, nu-mi mulțumiți și nu vă mai amintiți de mine decât ca de o dușmancă”. „Rămâneți, atunci – a spus don 553

Galaor –, și deie Domnul să aveți parte numai de nenorociri, că dintr-o sămânță ca cea a lui Arcalaus, nu poate răsări decât asemenea vlăstar”. Norandel, care era foarte furios, i-a spus prietenei sale: „Și domnia voastră ce veți face?” „Ce va dori stăpâna mea”, a răspuns ea. „Dumnezeu s-o bată cu dorința ei – a spus el – și a acestui ticălos, care ne-a înșelat”. „Dacă sunt ticălos – a zis Ambades – nici voi nu meritați să mă mândresc învingând în luptă doi ca domniile voastre”. „Dacă ești cu adevărat cavaler, cum te lauzi – a spus Norandel –, ieși afară și luptă-te cu mine. Eu pe jos și tu călare; și dacă mă ucizi, cred că îl scapi pe Arcalaus de un dușman de moarte, dar dacă te înving eu, ne vei da înapoi domnișoarele”. „Ce prost ești – a răspuns Ambades; nu dau doi bani pe voi amândoi și te-aș face fărâme, tu pe jos și eu călare; iar cât despre Arcalaus, stăpânul meu, el n-ar da nicio ceapă degerată pe unul ca tine ori ca tovarășul tău și nici pe douăzeci ca voi”. Și punând mâna pe un arc turcesc a început să arunce cu săgeți în ei. Cavalerii s-au îndepărtat și au pornit-o pe drumul pe unde veniseră, vorbind despre ticăloșia lui Arcalaus, moștenită de toată stirpea lui, râzând în hohote de răspunsul Dinardei și al gazdei lor, de mânia cumplită a lui Norandel și de gazda care, știindu-se la adăpost, nu punea preț pe ei. Și-au umblat ei așa trei zile, poposind în așezări omenești oriunde aveau chef, iar, în a patra zi, au ajuns într-o cetate, port la mare, pe numele ei Alfial și, aici, au găsit două corăbii ce mergeau spre Gaula; așa că, s-au îmbarcat și au acostat, fără vreun necaz, chiar unde se aflau regele Perion, Amadis și Florestan. Așa s-a întâmplat că, pe când Amadis se afla în Gaula, pregătindu-se să plece în căutare de aventuri, pentru a recâștiga timpul cât stătuse acolo și tare îi fusese știrbită gloria, călărind, în fiecare zi, pe țărmul mării, cu privirea spre Marea Britanie, unde îi erau dorințele și întreaga lui fericire, plimbându-se într-o zi cu don Florestan, au zărit apropiindu-se corăbiile și s-au dus să afle vești; dar, când au ajuns pe țărm, don Galaor și Norandel se aflau deja într-o barcă, îndreptându-se spre uscat. Amadis l-a recunoscut pe fratele lui și a spus: „Sfântă Fecioară! Dar acesta e fratele nostru, don Galaor! Bine venit fie!”; și apoi l-a agrăit pe don Florestan: „Îl cunoașteți pe celălalt cavaler, care îl însoțește?” „Da – a răspuns el; este Norandel, fiul regelui Lisuarte, tovarășul lui don Galaor; și să știți că e un cavaler foarte viteaz și așa s-a dovedit a fi în bătălia pe care am purtat-o cu tatăl lui pe Insula Mongaza; dar atunci nu se știa că e feciorul regelui și asta până acum, când cu războiul cu cei șapte regi, când regele a vrut să se știe cine este, datorită vitejiei sale”. Tare s-a mai bucurat Amadis, pentru că era fratele doamnei sale și știa că ea îl iubește, din câte îi spusese Durin. În acest răstimp, cavalerii au ajuns la mal și au coborât pe pământ, unde îi așteptau Amadis și Florestan, care i-au îmbrățișat de multe ori și apoi, dându-le fiecăruia câte 554

un cal, au pornit spre regele Perion, ce tocmai voia să le iasă în întâmpinare. Când i s-au înfățișat, cavalerii au vrut să-i sărute mâinile, dar regele nu i-a îngăduit asta lui Norandel, ci l-a îmbrățișat și l-a cinstit în chip deosebit, după care, i-a condus la regină, unde nu s-au bucurat de mai puțină cinste. Amadis, cum v-am mai spus, se pregătise să fie gata de plecare peste patru zile și, cu o zi înainte, a stat de vorbă cu tatăl și frații săi, spunându-le că trebuie să se despartă de ei și că, a doua zi, pleacă la drum. Regele i-a spus: „Fiul meu, Dumnezeu știe cât de mult vă voi duce dorul, dar nu vă stau în cale, pentru că plecați să câștigați glorie și faimă, așa cum ați făcut întotdeauna”. Don Galaor i-a spus: „Domnule și frate, de n-am fi legați de o făgăduială pe care nu e drept să o călcăm, Norandel și cu mine v-am fi ținut tovărășie; dar trebuie să o ducem la capăt, ori să așteptăm să se împlinească un an și o zi, cum e obiceiul în Marea Britanie”. Regele a zis: „Fiule, despre ce făgăduială e vorba? Se poate ști?” „Da, domnule – a răspuns el; în timpul bătăliei cu cei șapte regi din insule, de partea regelui Lisuarte au luptat trei cavaleri având toți niște balauri la fel drept herb, dar coifurile se deosebeau între ele, că unul era alb, altul vinețiu și altul auriu; cei trei au săvârșit minuni de vitejie, mai cu osebire, cel cu coiful auriu, și toți au rămas uimiți, că nu cred să-și afle pereche de viteaz ce e. În mod sigur, toată lumea crede că dacă n-ar fi fost ei, regele Lisuarte n-ar fi cucerit victoria; dar, de cum s-a sfârșit lupta, cei trei au părăsit câmpul de bătaie pe ascuns și nimeni nu îi cunoaște; și cum se vorbește așa mult despre ei, am făgăduit să îi căutăm și să îi cunoaștem”. Regele a spus: „Ni s-a povestit și aici despre acești cavaleri și deie Domnul să aflați vești bune despre ei”. Și așa a trecut ziua aceea, până s-a înserat. Atunci, Amadis i-a luat deoparte pe tatăl său și pe don Florestan și le-a spus: „Seniore, eu vreau să plec în zori și chibzuiesc că, după plecarea mea, trebuie să-i spuneți lui don Galaor adevărul, pentru că truda lui va fi zadarnică și dacă nu află adevărul de la noi, nu-l va afla de la nimeni; și arătați-i scuturile, că sigur le va recunoaște”. „Ați vorbit cu înțelepciune – a spus regele – și așa vom face”. În noaptea aceea au rămas toți cu regina și fiica ei și cu multe dintre doamnele și domnișoarele lor, trecându-și vremea în chip deosebit de plăcut, deși toate simțeau o mare întristare pentru că Amadis voia să plece cine știe unde. Apoi, luându-și rămas bun de la toate, au plecat să se culce și, a doua zi, după ce au ascultat liturghia cu toții, l-au însoțit pe Amadis, care pornea la drum călare pe armăsarul său și îmbrăcat în armură, urmat de Gandalin și de pitic, fără altă suită; regina îi dăduse lui Gandalin galbeni mulți, să-i ajungă stăpânului său pentru un an. Don Florestan l-a rugat fierbinte să îl ia cu el, dar n-a izbutit să-l convingă din două pricini: una, pentru că voia să se poată gândi nestânjenit la doamna și stăpână lui; cealaltă, fiindcă dacă avea să treacă de unul singur prin mari 555

înfruntări și lupte, așa cum nădăjduia, tot singur avea să se aleagă cu moartea ori cu gloria. După ce-au umblat împreună o leghe, Amadis și-a luat rămas bun de la ceilalți și a pornit în drumul său, iar regele și feciorii săi s-au întors în cetate, unde regele i-a chemat deoparte pe don Galaor, fiul său, și pe Norandel, și le-a spus: „Domniile voastre v-ați legat să faceți un lucru pe care dacă nu veți izbuti să-l împliniți aici, în niciun colț al lumii nu veți izbuti, și de aceea îi mulțumesc Domnului că v-a călăuzit pașii aici și v-a scutit de o trudă zadarnică; aflați că cei trei cavaleri având drept herb niște balauri, pe care îi căutați, sunt eu, Amadis și don Florestan; eu purtam coiful alb, don Florestan pe cel vinețiu și Amadis pe cel auriu, cu care a săvârșit marile minuni ce le-ați văzut. Și le-a istorisit cum s-au sfătuit să plece la luptă și cum le-a trimis Urganda acele arme. „Și ca să credeți ce vă spun și să socotiți că v-ați împlinit făgăduiala, veniți cu mine”. Și, ducându-i în sala armelor, lea arătat scuturile cu balauri, găurite în multe locuri de lovituri, pe care ei leau recunoscut de îndată, pentru că mult le priviseră în timpul bătăliei, uneori bucurându-se de ajutorul primit, alteori încercând o mare invidie pentru faptele săvârșite de stăpânii lor. Don Galaor a spus: „Seniore, mare bine ne-a făcut Dumnezeu și domnia voastră scutindu-ne de truda aceasta, pentru că noi aveam de gând să nu ne precupețim puterile ca să-i găsim pe acești cavaleri și dacă nu ar fi vrut să priceapă că nu putem înghiți marea rușine pe care ne-au pricinuit-o, să ne luptăm cu ei pe viață și pe moarte și să facem, astfel, cunoscut tuturor că, deși, în general, au săvârșit mai multe fapte vitejești decât oricare altul, în particular, altfel stau lucrurile”. „Dumnezeu a potrivit lucrurile mai bine – a spus regele –, în marea lui bunătate”. Norandel l-a rugat pe rege din tot sufletul să îi dea lui acele arme iar regele i le-a dăruit, dar cu multă greutate. Apoi regele le-a povestit cum au ajuns să fie captivii lui Arcalaus și prin ce întâmplare au scăpat. Lui Galaor i s-au umplut ochii de lacrimi la gândul marii primejdii prin care trecuseră, și le-a istorisit ce pățiseră el și Norandel cu Arcalaus, care le scăpase spunând că se numește Granfiles, și tot ce li se întâmplase cu Dinarda, cum a rămas la castel și ce le-a făcut gazda lor, Ambades. Și au rămas la curte să petreacă paisprezece zile, după care, luându-și rămas bun de la rege și regină, s-au urcat pe o corabie, luând cu ei armele cu balauri. Pe mare au avut vreme bună și au ajuns cu bine în Marea Britanie; aici, o dată sosiți în cetatea unde se aflau regele Lisuarte și regina, s-au dus acasă la ei să-și lepede armele și au pornit spre palat să dea seamă de cum își îndepliniseră legământul, luând cu ei și armele cu balauri; regele și toți cei de la curte i-au primit foarte bine. Galaor a spus: „Seniore, dacă nu vă e cu supărare, porunciți să fim ascultați înaintea reginei”. „Așa să fie”, a spus el. Și au plecat pe dată spre încăperile reginei, urmați de toți ceilalți, dornici să 556

vadă ce vești aduc. Regina s-a bucurat de venirea lor, iar ei i-au sărutat mâinile. Galaor a spus: „Domnilor, știți că Norandel și eu am plecat de-aici, legându-ne să îi căutăm pe cei trei cavaleri cu balauri pe scuturi ce au luptat alături de domniile voastre în bătălie, și slavă Domnului, ne-am îndeplinit legământul fără trudă, așa cum vă va arăta Norandel”. Atunci, Norandel a luat în mâini coiful alb și a spus: „Seniore, cunoașteți prea bine acest coif”. „Da – a răspuns regele –, căci deseori l-am văzut acolo unde doream să-l văd”. „Acest coif i-a purtat pe cap regele Perion, care vă iubește nespus de mult”; apoi, l-a luat pe cel vinețiu și a spus: „Priviți, pe acesta l-a purtat don Florestan”; și luându-l apoi pe cel auriu, a spus: „Priviți, seniore, acesta l-a purtat Amadis, cel ce a săvârșit atâtea fapte în slujba voastră, cum nimeni altul n-ar fi fost în stare, și dacă nu e adevărat ceea ce spun, voi sunteți cel mai bun martor, căci ați fost alături de ei de multe ori, bucurându-vă, domnia voastră de victorie, iar ei de glorie”. Și le-a povestit cum au venit pe ascuns regele Perion și feciorii săi să ia parte la bătălie și din ce pricină au plecat fără să spună cine sunt, cum au fost aruncați în temnița lui Arcalaus, cum scăpaseră de-acolo și puseseră foc castelului, cum îl întâlniseră el și don Galaor pe Arcalaus pe o targă și cum le scăpase, spunând că e Granfiles, vărul lui don Grumedan; și la asta toți au izbucnit în hohote de râs, împreună cu don Grumedan, ce se afla și el acolo, zicând că e foarte vesel că și-a găsit o asemenea rudă de care nu știa. Regele l-a întrebat mai multe despre regele Perion, și Norandel i-a spus: „Să știți, domnule, că nu se află pe lume rege cu o țară atât de întinsă încât să-i stea alături”. „Și nu se va pierde nimic din acel regat – a zis don Grumedan –, mulțumită feciorilor săi”. Regele a tăcut, ca să nu îi aducă laude lui Galaor, ce era de față, și nici celorlalți, pe care tare puțin îi iubea la vremea aceea; dar a poruncit ca armele celor trei să fie așezate sub bolta de cristal din palatul lui, unde se aflau și alte arme ale unor bărbați vestiți. Don Galaor și Norandel au stat de vorbă cu Oriana și Mabilia, le-au transmis salutările și binecuvântările reginei Elisena și ale fiicei sale, și au fost primiți de acestea cu multă dragoste, căci îi iubeau mult; dar tare s-au întristat aflând că Amadis plecase singur pe pământuri străinești, unde oamenii vorbesc felurite graiuri, ca să caute cele mai mari și mai primejdioase aventuri. Apoi, cei doi au plecat la casele lor, iar regele a rămas cu cavalerii săi, vorbind despre diferite lucruri.

• CAPITOLUL LXX • În care se povestește iarăși despre 557

Esplandian, ce trăia cu Nasciano, pustnicul, și cum tatăl său, Amadis, schimbându-și numele și zicându-și Cavalerul Spadei Verzi, a pornit în căutarea aventurilor și prin ce întâmplări nemaipomenite a trecut Când s-au împlinit patru ani de când se născuse Esplandian, Nasciano, pustnicul, a trimis după el și copilul i-a fost adus, mare și frumos pentru vârsta lui, că sihastrul s-a minunat și, făcându-și cruce, l-a strâns la piept, iar copilul l-a îmbrățișat de parcă l-ar fi cunoscut dintotdeauna. Apoi a trimis-o înapoi pe doica ce îl alăptase pe Esplandian, rămânând acolo numai copilul ei; și amândoi copilașii își petreceau vremea jucându-se lângă schit și bărbatul cel sfânt era tare bucuros și îi mulțumea cerului că voise să păstreze în viață pruncul. Și așa s-a făcut că, într-o zi, Esplandian, ostenit de cât zburdase, s-a culcat să doarmă sub un copac; leoaica, de care v-am spus că, uneori, venea la pustnic, iar el îi dădea de mâncare când avea ce, l-a văzut pe copil și s-a apropiat de el; apoi, dându-i târcoale nițel, l-a adulmecat și s-a culcat lângă el. Celălalt copil s-a dus plângând la pustnic, spunându-i că un câine mare vrea să îl mănânce pe Esplandian. Bunul om a ieșit și, văzând leoaica, s-a dus spre ea, dar ea a prins să se gudure pe lângă el; schimnicul a luat în brațe copilul ce se deșteptase, și acesta, cum a văzut leoaica, a spus: „Tată, ce frumos câine! E al nostru?” „Nu – a răspuns bunul om –, ci al lui Dumnezeu, căci ale lui sunt toate”. „Tare mult aș vrea, tată, să fie al nostru”. Pustnicul s-a bucurat de aceste vorbe și i-a spus: „Fiule, nu vrei să-i dai să mănânce?” „Ba da”, a răspunse el. Atunci, a adus o pulpă de cerb, pe care i-o dăruiseră niște arbaletieri, și copilul i-a dat-o leoaicei, apropiindu-se de ea și mângâind-o pe urechi și pe bot. Și să știți că de atunci leoaica a venit în fiecare zi și îl păzea tot timpul cât umbla în jurul schitului. Când Esplandian s-a făcut mai mărișor, pustnicul i-a dat un arc pe măsura lui și altul nepotului său, cu care învățau să tragă, după ce citeau, iar leoaica îi însoțea, și dacă răneau vreun căprior, leoaica alerga și îl aducea; uneori, veneau peacolo niște arbaletieri, prieteni de-ai schimnicului, care plecau la vânătoare cu Esplandian de dragul leoaicei ce le aducea vânatul; și, de atunci, a învățat Esplandian să vâneze. Și așa își trecea vremea sub îndrumarea acelui sfânt bărbat. Amadis plecase din Gaula, cum v-am povestit, cu gândul să săvârșească asemenea isprăvi, încât să-i dea de minciună pe cei ce îi batjocoriseră și îi știrbiseră cinstea, datorită lungii sale șederi în Gaula din porunca doamnei sale; și, cu acest gând, a ajuns și pe meleagurile Germaniei, unde, în scurtă vreme, s-a 558

făcut atât de cunoscut, că mulți și multe veneau la el să-i înfățișeze nedreptățile ce li se făcuseră, iar el le aducea dreptatea trecând prin grele și primejdioase înfruntări pentru viața lui, luptându-se în multe locuri cu cavaleri viteji, uneori cu câte unul, alteori cu câte doi și trei, după împrejurare; așa că, ce să vă mai spun? A săvârșit atâtea isprăvi, încât în toată Germania era cunoscut ca cel mai viteaz cavaler din câți pășiseră în țara aceea, dar nu-l știau pe alt nume decât cel de Cavalerul Spadei Verzi, ori Cavalerul cu Piticul, datorită faptului că îl lua pe acesta peste tot cu el. De la plecarea lui trecuseră patru ani, fără să se fi întors vreodată în Gaula, nici pe Insula Ferecată, și fără să fi avut vreo veste de la doamna sa, Oriana; și asta îl chinuia cel mai mult și îi rănea inima atât de tare, încât toate celelalte primejdii și munci le socotea o desfătare în comparație cu aceasta; și dacă încerca vreo mângâiere, era doar faptul că doamna lui, neclintită în simțămintele ei, suferea de același dor. Și a străbătut el, astfel, țara aceea toată vara, iar când s-a apropiat iarna, de teama frigului, s-a hotărât să plece în regatul Boemiei și să rămână acolo peste iarnă, în tovărășia bunului rege Tafinor, ce domnea acolo la vremea aceea, despre care auzise numai de bine și frumos; acesta era în război cu Patin, împăratul Romei, pe care Amadis tare îl mai ura, din pricina celor petrecute cu doamna sa, Oriana, cum ați auzit mai înainte; așa că a pornit într-acolo și s-a întâmplat că, ajungând la un râu, a văzut lume multă pe malul celălalt, care slobozise un șoim după un bâtlan; șoimul a doborât bâtlanul pe malul unde se afla Cavalerul Spadei Verzi, iar el a descălecat, așa, în armură, cum era, și i-a strigat îndelung pe cei de pe celălalt mal, întrebându-i dacă să-i dea șoimului prada, ori nu. Aceia i-au răspuns că da. Atunci, el i-a dat șoimului să mănânce, văzând că acestuia îi era foame, căci era priceput în asemenea treburi. În locul acela râul era foarte adânc și nu putea fi trecut. Și aflați că, pe malul celălalt se afla regele Tafinor al Boemiei care, văzându-i pe cavaler și pe pitic cu el, a întrebat dacă îi cunoaște cineva, dar nimeni nu îi știa. „Te pomenești – a spus regele – că o fi acel cavaler care a străbătut meleagurile Germaniei și a făcut minuni de vitejie, de vorbesc toți despre el ca despre un miracol și i se spune Cavalerul Spadei Verzi și Cavalerul cu Piticul, din pricina piticului pe care îl poartă cu el”. Un cavaler, pe numele lui Sandian, căpetenia celor ce îl păzeau pe rege, a spus: „Acesta e, în mod sigur, că poartă o spadă verde”. Regele s-a grăbit să ajungă la un vad al râului, pentru că îl văzuse apropiindu-se pe Cavalerul Spadei Verzi cu șoimul pe mână. Și cum a ajuns lângă el, i-a spus: „Bunul meu prieten, fiți binevenit în această țară a mea”. „Domnia voastră sunteți regele?” „Da, eu sunt – a zis el – atâta vreme cât va vrea Dumnezeu”. Atunci, Amadis s-a apropiat, cu mult respect, ca să-i sărute 559

mâinile, și i-a spus: „Seniore, iertați-mă, deși nu v-am greșit cu nimic, pentru că nu v-am recunoscut; vin la voi să vă cunosc și să vă slujesc, fiindcă mi s-a spus că purtați război cu un bărbat atât de puternic, încât aveți mare nevoie să fiți slujit de supușii voștri, dar și de străini, și, cu toate că fac parte dintre aceștia, atâta vreme cât voi fi alături de voi, mă puteți socoti vasalul vostru de drept”. „Cavalere al Spadei Verzi! Prietene! Cât de mult vă mulțumesc pentru că ați venit și pentru vorbele voastre, doar inima mea o știe, al cărei curaj s-a dublat; și, acum, să mergem în cetate”. Și regele a plecat cu el tăifăsuind, iar toți ceilalți îl lăudau pentru cât e de frumos și de bine făcut, mai mult decât oricine altcineva din câți văzuseră. Ajunși la palat, regele a poruncit ca Amadis să fie găzduit acolo; după ce și-a scos armura, Amadis s-a îmbrăcat în niște straie bogate și frumoase, pe care i le adusese piticul, și i s-a înfățișat regelui atât de mândru, că era o dovadă vie că trebuie crezute marile isprăvi ce se povesteau despre el; apoi a mâncat cu regele, slujit cum se cuvine la masa unui om atât de însemnat. După ce s-a strâns masa și toți s-au retras, regele a spus: „Cavalere al Spadei Verzi, prietene al meu, marile voastre fapte de arme de care am auzit, precum și prea cinstita voastră prezență aici mă îndeamnă să vă cer ajutorul, chiar dacă până acum nu am făcut nimic ca să mă ajutați, dar cu voia Domnului, va veni o vreme când veți fi răsplătit. Aflați, bunul meu prieten, că port război, împotriva voinței mele, cu cel mai puternic bărbat al creștinătății, și anume, cu Patin, împăratul Romei, care cu marea lui putere și trufie, vrea ca acest regat, dat mie liber de Dumnezeu, să i se supună și să-i plătească tribut; dar, până acum, l-am apărat din răsputeri, cu ajutorul credinței și forței vasalilor mei, și îl voi apăra cât timp voi trăi; dar cum este foarte greu și primejdios ca cei puțini să se apere vreme îndelungată de cei mulți, mă frământ mereu în sufletul meu să găsesc o ieșire. Și cum aceasta, în afară de vrerea Domnului, nu este alta decât vitejia și curajul pe care anumiți oameni le insuflă celorlalți, cum Dumnezeu v-a făcut să fiți deasupra tuturor în vitejie și putere, îmi pun mari nădejdi în marele vostru curaj și că, acoperindu-vă, ca întotdeauna, de glorie și cinste, vom câștiga războiul cei mai puțini la număr. Așa că, bunule prieten, ajutați-mă să apăr acest regat, ce vă va îndeplini întotdeauna voia”. Cavalerul Spadei Verzi a spus: „Seniore, vă voi sluji și domnia voastră îmi va judeca vitejia după fapte”. Și așa cum ați auzit, Cavalerul Spadei Verzi a rămas la curtea lui Tafinor de Boemia, unde era foarte cinstit și primise ca însoțitori, întru mai multă prețuire și onoare, din porunca regelui, pe un fiu al acestuia, pe numele lui Grasandor, și pe un văr al regelui, un conte numit Galtines. 560

Și așa s-a întâmplat că, într-o zi, pe când regele călărea pe câmp însoțit de mulți gentilomi, vorbind cu fiul său Grasandor și cu Cavalerul Spadei Verzi despre război, căci peste cinci zile se sfârșea răgazul hotărât între ei și dușmani, au văzut venind pe câmp doisprezece cavaleri ale căror armuri erau purtate de cai, iar coifurile, scuturile și lăncile, de scutieri. Regele a recunoscut printre scutieri herbul lui don Garadan, văr primar al împăratului Patin și cel mai prețuit cavaler din toată împărăția Romei, care purta războiul cu regele Boemiei; și Tafinor i-a spus oftând Cavalerului Spadei Verzi: „Ah, câte supărări mi-a adus cavalerul cu scutul acela”; și i-a arătat scutul, care avea câmpul vinețiu și două acvile aurii, mari cât scutul. Cavalerul Spadei Verzi i-a spus: „Seniore, cu cât ați îndurat mai multe jigniri și ticăloșii din partea dușmanului vostru, cu atât mai multă încredere să aveți în răzbunarea ce vă va fi dată de Dumnezeu, dar dacă acum vin în țara voastră ca să vi se închine, cinstiți-i și vorbiți-le frumos și nu purtați negocieri cu ei decât dacă e întru cinstea și folosul vostru”. Regele l-a îmbrățișat și a spus: „Deie Domnul, în marea lui bunătate să fiți întotdeauna lângă mine și să faceți ce doriți cu tot ce îmi aparține”. Și s-au apropiat de cavaleri; Garadan și tovarășii lui i s-au înfățișat regelui, iar acesta i-a primit mai frumos cu vorba decât cu sufletul și le-a spus să intre în cetate unde vor fi primiți cu toată cinstea. Don Garadan a spus: „Am venit să vă spun două lucruri cât mai degrabă și nu aveți nevoie de alt sfetnic decât de sufletul vostru; și vrem să ne răspundeți pe dată, fiindcă nu putem zăbovi, de vreme ce peste scurt timp, începem lupta”. Apoi i-a dat o scrisoare de împuternicire din partea împăratului, în care se spunea că încuviințează nesmintit tot ceea ce va hotărî regele cu don Garadan. „Se pare – a spus regele după ce-a citit – că vi se arată nu puțină încredere; acum, spuneți ce vi s-a poruncit”. „Maiestate – a spus don Garadan –, cu toate că împăratul este de neam mai nobil și mai puternic decât domnia voastră, pentru că are nenumărate alte treburi, vrea să pună capăt războiului cu voi în două feluri, după cum vă va fi pe plac: primul, să vă luptați, dacă voiți, cu vărul lui, Salustanquidio, principele Calabriei și să vă înfruntați o sută de cavaleri contra o sută, ori până la o mie; al doilea, să lupte cu mine și cu acești cavaleri ce mă însoțesc alți doisprezece; împăratul va face așa cum doriți, iar condiția este următoarea: dacă învingeți, nu veți mai avea nicio datorie față de el, iar dacă veți fi învins, îi veți rămâne vasal, așa cum scrie în hronicile Romei, cum că acest regat a făcut parte din împărăția noastră în vremurile trecute; acum, hotărâți cum doriți, iar de nu vă învoiți în niciun fel, împăratul vă înștiințează că va lăsa deoparte toate 561

celelalte treburi ale sale și va veni el însuși asupra voastră și nu va pleca de aici până nu vă va nimici”. „Don Garadan – a zis Cavalerul Spadei Verzi – ați rostit destule vorbe trufașe, atât din partea împăratului, cât și din partea voastră și, deseori, Dumnezeu înfrânge trufia, arătându-se puțin milostiv, iar regele vă va da răspunsul ce îi va plăcea, dar vreau să vă întreb, dacă va hotărî ce luptă să aleagă, cum va fi sigur că vă veți ține făgăduielile?” Don Garadan l-a privit și s-a mirat că îi răspunsese fără să țină seama de ce va spune regele; și i-a spus: „Domnule cavaler, nu știu cine sunteți, dar după vorbă păreți din țară străină, și să știți că vă socotesc lipsit de judecată că mi-ați răspuns fără să vă poruncească regele; dar dacă domnia sa încuviințează ce ați spus și se învoiește cu ceea ce i-am cerut, vă voi răspunde la întrebare”. „Don Garadan – a zis regele –, încuviințez și mă învoiesc cu tot ce va spune Cavalerul Spadei Verzi”. Când Garadan a auzit pomenindu-se de acest bărbat atât de prețuit pentru faptele sale de arme, a simțit două lucruri în suflet: pe de o parte, părerea de rău că un asemenea cavaler e în tabăra regelui, și, pe de altă parte, bucuria de a se lupta cu el, căci în mintea lui cugeta că îl va învinge ori îl va ucide și va dobândi, astfel, toată faima și gloria cu care acesta se acoperise în Germania și în ținuturile unde nu se mai vorbea decât de vitejia lui; așa că a spus: „Dacă regele v-a împuternicit, spuneți-mi, atunci, dacă alegeți una din cele două înfruntări”. Cavalerul Spadei Verzi a răspuns: „Acest lucru îl va hotărî regele, cum va socoti mai bine, dar oricare înfruntare o va alege, să știți că, dacă va voi, îl voi sluji în acest război cât timp voi rămâne la curtea sa”. Regele și-a petrecut brațul pe după gâtul lui și a spus: „Bunul meu prieten, vorbele voastre mi-au dat atât de mult curaj, că nu voi șovăi să primesc oricare din înfruntările propuse, așa că, vă rog mult să o alegeți voi pe cea care vi se pare mai potrivită”. „Seniore, nu voi face aceasta – a spus el –, ci mai bine sfătuiți-vă cu nobilii voștri și luați ce hotărâre vi se pare mai bună, iar mie porunciți-mi cum să vă slujesc; căci altminteri, pe bună dreptate ar fi nemulțumiți de mine că iau asupra mea ceea ce nu-mi îngăduie judecata; dar, vă aduc aminte, domnule, să cercetați ce chezășii vă aduce don Garadan pentru a fi siguri de făgăduielile sale”. Când don Garadan a auzit acestea, a spus: „Domnule cavaler, cu toate că voi, cu vorbele voastre, vreți să întârziați lupta, o să vă arăt ceea ce îmi cereți, ca să pun capăt acestor amânări”. Cavalerul cu Piticul i-a răspuns: „Nu vă mirați de asta, don Garadan, că e mai plăcut lucru pacea, decât bătăliile primejdioase; dar răzbunarea tocmai pe acestea le aduce cu sine, și dacă acum mă disprețuiți fiindcă nu mă cunoașteți, când regele vă va da răspunsul, mă încred în Dumnezeu că mă veți judeca altfel”. 562

Atunci, don Garadan l-a chemat pe un scutier ce ducea un sipet și a scos din el o scrisoare cu treizeci de peceți atârnate de fire de mătase, toate din argint fin, iar cea din mijloc, de aur; aceasta era a împăratului, iar celelalte ale marilor seniori din împărăție; apoi i-a înmânat regelui scrisoarea și acesta s-a îndepărtat cu nobilii săi și citind-o, a văzut că e adevărat ce spusese Garadan și că putea, într-adevăr, să aleagă în ce fel va lupta, așa că le-a cerut gentilomilor săi să-l sfătuiască. Unii au fost de părere că e mai bine să aleagă înfruntarea între o sută și o sută de cavaleri, alții cea de doisprezece contra doisprezece, spunând că fiind un număr mai mic, regele îi va putea alege mai ușor dintre cavalerii săi, iar alții spuneau că cel mai bine ar fi să poarte războiul ca până acum și să nu-și lege regatul de soarta unei lupte. Așa că părerile erau foarte împărțite. Atunci, contele Galtines a spus: „Seniore, ascultați părerea cavalerului Spadei Verzi, care va fi văzut multe și dorința lui de a vă sluji e mare”. Regele și toți ceilalți s-au învoit să facă așa și au trimis să fie chemat, pentru că el și Grasandor rămăseseră de vorbă cu don Garadan; Cavalerul Spadei Verzi îl tot privea pe acesta și, văzându-l atât de vânjos la trup, socotind, pe bună dreptate, că e și foarte puternic, gândea că e cam greu de înfruntat, dar, pe de altă parte, auzindu-l rostind atâtea vorbe goale și trufașe, trăgea nădejdea că Dumnezeu îi va da prilejul să-i înfrângă trufia; de cum a auzit, însă, că îl cheamă regele, s-a dus la el. Și regele i-a spus: „Cavalere cu Piticul, marele meu prieten, mult vă rog să nu vă feriți să ne sfătuiți și domnia voastră în legătură cu ceea ce am vorbit”. Și i-au istorisit feluritele păreri. După ce a ascultat totul, Amadis a spus: „Seniore, este foarte însemnat lucru o asemenea hotărâre, pentru că sfârșitul se află în mâinile Domnului și nu în judecata oamenilor, dar cu toate acestea, dacă eu aș fi în situația aceasta și ar fi să hotărăsc, vă spun, domnule, că dacă eu aș avea doar un castel și o sută de cavaleri, iar dușmanul meu, cu zece castele și o mie de cavaleri, ar vrea să mi-l ia și Dumnezeu ar găsi o cale ca acest lucru să se hotărască printr-o luptă între două părți egale ca număr de oameni, aș socoti că îmi face o mare favoare; dar nu din pricina asta, domniile voastre, domnilor cavaleri să nu-l sfătuiți pe rege cum socotiți că e mai bine, pentru că oricare va fi hotărârea ce o luați, eu voi fi gata de luptă”; și a vrut să plece; dar regele l-a apucat de poala mantiei și, poftindu-l să se așeze lângă el, i-a spus: „Bunul meu prieten, cu toții ne înclinăm în fața părerii voastre și aleg lupta celor doisprezece cavaleri, iar Dumnezeu, care știe nedreptatea ce ni se face, mă va ajuta. Așa cum a făcut și regele Perion al Gaulei, nu de multă vreme, când cotropindu-i țara regele Abies al Irlandei cu oaste numeroasă și fiind cât pe ce să-și piardă regatul, toate s-au sfârșit cu bine printr-o luptă purtată de un singur cavaler cu însuși regele Abies, care, 563

la vremea aceea, era unul dintre cei mai viteji și mai vajnici cavaleri din lume, iar celălalt era un flăcăiandru, ce nu împlinise optsprezece ani; și regele Irlandei a fost ucis în luptă, iar regele Perion și-a redobândit întregul regat. Și, la puține zile după, printr-o întâmplare miraculoasă, a aflat că flăcăul este feciorul lui, vestit în toată lumea drept cel mai puternic și mai viteaz din câți se află acum pe pământ; nu știu dacă îl cunoașteți”. „Nu l-am văzut niciodată – a spus Cavalerul Spadei Verzi –, dar am stat o vreme pe meleagurile acelea și am auzit vorbindu-se mult de acest Amadis de Gaula, ba i-am cunoscut și pe cei doi frați ai săi, care nu sunt mai prejos decât el în isprăvi cavalerești”. Regele i-a spus: „Având deci încredere în Dumnezeu, așa cum a avut acel rege Perion, aleg lupta celor doisprezece cavaleri”, „Dumnezeu să v-ajute – a spus Cavalerul Spadei Verzi –, că mie mi se pare cea mai bună hotărâre, pentru că deși împăratul este mai mare decât domnia voastră și are mai mulți oșteni, la curtea voastră se vor găsi doisprezece cavaleri la fel de viteji ca ai săi; iar dacă puteți hotărî cu Garadan ca lupta să fie între mai puțini, bine ar fi, ba chiar să fie numai între doi cavaleri, și dacă ar vrea să fie el unul, aș fi eu celălalt, căci mă încred în Dumnezeu că datorită marii voastre dreptăți și a nemăsuratei lui trufii, vă voi răzbuna împotriva lui și voi pune capăt războiului pe care îl purtați cu stăpânul său”. Regele i-a mulțumit mult și s-au îndreptat spre locul unde se afla Garadan, ce se plângea că ceilalți întârzie atât de mult cu răspunsul. Și, de cum s-au apropiat de el, regele i-a spus: „Don Garadan, nu știu dacă vă veți bucura, dar am ales lupta, celor doisprezece cavaleri și aș vrea să fie chiar mâine”. „Așa să mă ajute Dumnezeu – a zis Garadan –, dacă nu mi-ați dat tocmai răspunsul dorit, care mult mă bucură”. Cavalerul Spadei Verzi a spus: „De multe ori oamenii se bucură la început, iar sfârșitul li se arată cu totul altfel”. Garadan i-a aruncat o cătătură urâtă și i-a spus: „Voi, domnule cavaler, vă băgați mereu în vorbă și, într-adevăr, păreți străin, căci tare străină și puțină vă e mintea; și de-aș ști că veți fi printre cei doisprezece, v-aș arunca mănușa”. Cavalerul Spadei Verzi a luat-o și a spus: „Vă asigur că voi fi printre cei ce vor lupta și așa cum am luat, acum și aici, mănușa voastră, așa am de gând să vă iau și capul, pe care mi-l oferă prea marea voastră trufie și neobrăzare”. Auzind acestea, Garadan s-a mâniat atât de tare, de parcă își ieșise din minți, și i-a strigat în gura mare: „Ah, nefericitul de mine! De ce nu e deja mâine ca să luptăm și să vadă toți, Cavalere cu Piticul, cum va fi pedepsită sminteala voastră”. Cavalerul Spadei Verzi i-a răspuns: „Dacă vi se pare că de-acum până mâine e prea lung răstimpul, ziua este încă lungă ca cel mai norocos să-l poată omorî pe celălalt și, dacă doriți, să ne punem armurile și să începem lupta cu învoiala ca cel ce rămâne în viață să-și ajute mâine tovarășii”. Don Garadan i564

a spus: „De bună seamă, domnule cavaler, și dacă îndrăzniți cu fapta ceea ce ați îndrăznit cu vorba vă iert, acum, pentru cele spuse împotriva mea”; și a cerut să i se aducă armele în mare grabă. Cavalerul Spadei Verzi i-a cerut lui Gandalin să i le aducă pe ale sale și acesta a făcut întocmai. Lui don Garadan i-au pus armura tovarășii săi, iar Cavalerului Spadei Verzi, regele și fiul său; apoi s-au dat deoparte, lăsându-i doar pe ei doi pe câmpul unde aveau să se înfrunte. Don Garadan a încălecat un armăsar mândru și vânjos, l-a repezit năvalnic pe câmp și, întorcându-se spre însoțitorii săi, le-a spus: „Puteți nădăjdui fără teamă că, de data aceasta, regele se va supune împăratului, iar domniile voastre vă veți acoperi de multă cinste fără să dați o lovitură; și vă spun asta pentru că dușmanii voștri și-au pus întreaga speranță în acest cavaler care, dacă îndrăznește să-mi țină piept, va fi pe loc înfrânt; și o dată mort el, ceilalți nu vor mai îndrăzni să ni se împotrivească mie și vouă, mâine”. Cavalerul Spadei Verzi i-a spus: „Ce faci, Garadan, de ce nu ești mai cu băgare de seamă și lași să treacă ziua cu lăudăroșenia, căci, în curând, se va vedea ce poate fiecare, iar laudele nu înseamnă fapte”. Și, dând pinteni calului, s-a repezit asupra lui, iar celălalt a pornit spre el și s-au izbit cu lăncile în scuturi care, deși erau foarte tari, tot s-au îndoit, atât de puternice fuseseră loviturile; lăncile li s-au frânt, iar ei s-au ciocnit în scuturi și în coifuri cu atâta forță, încât calul Cavalerului Spadei Verzi s-a dat înapoi amețit, dar n-a căzut; Garadan a fost aruncat din șa și lovitura a fost atât de zdravănă, încât aproape că și-a pierdut simțirea; Cavalerul Spadei Verzi, văzându-l că se zvârcolește pe jos ca să se ridice, dar nu izbutește, a vrut să se repeadă spre el, dar calul nu s-a putut mișca de ostenit ce era; și Amadis era rănit la brațul stâng, căci lancea celuilalt îi străpunsese scutul; dar a descălecat pe dată, căci tare furios era, și, punând mâna pe spada lui arzândă, s-a îndreptat spre Garadan, ce era destul de zdrobit, dar își mai venise în fire, căci își rotea spada în mână, bine apărat de scut, dar nu mai era atât de brav ca înainte; și s-au pălit atât de sălbatic și cu asemenea lovituri nemaivăzute, că tare se mai minunau cei ce îi priveau; Cavalerul Spadei Verzi, văzându-l tare slăbit de pe urma căzăturii, cum era și foarte mânios, l-a copleșit cu atâtea lovituri grele, încât celălalt, nemaiputând îndura, s-a tras deoparte și a zis: „Acum, într-adevăr, Cavalere al Spadei Verzi, vă cunosc mai bine ca înainte și vă urăsc mai mult ca înainte, și, cu toate că ați dat dovadă de multă vitejie, nici a mea nu a pierit într-atât încât să se poată hotărî cine dintre noi va fi învingător; iar de socotiți că trebuie, să ne odihnim o bucată de vreme; de nu, veniți să ne luptăm”. Cavalerul Spadei Verzi i-a răspuns: „De bună seamă, don Garadan, că oleacă de odihnă ar fi mai bine venită pentru mine decât lupta, ceea ce pentru voi, pe cât 565

sunteți de viteaz și vestit pentru faptele voastre de arme, ar fi dimpotrivă, după vorbele pe care le-ați rostit azi; și pentru ca un bărbat atât de viteaz ca voi să nu rămână de rușine, nu vreau să oprim lupta, până nu se sfârșește”. Don Garadan tare s-a mai mâhnit, pentru că se vedea foarte zdrobit, cu armura și trupul sfârtecat în multe locuri, cu sângele șiroind și era lovit rău de pe urma căzăturii. Atunci și-a amintit de trufia lui, mai cu seamă, în fața celui aflat înaintea sa, dar dovedind mult curaj, s-a străduit să iasă la liman din acel necaz, adunându-și toată puterea; așa că s-au înfruntat iarăși, ca mai înainte, dar n-a trecut mult și Cavalerul cu Piticul a izbutit să facă ce voia din el, astfel că toți cei aflați acolo și-au dat seama că, deși erau amândoi la fel de viteji, tot curajul lui don Garadan n-o să-i fie de niciun folos; și pe când se zbăteau amândoi, Garadan a căzut la pământ fără simțire, izbit de o lovitură pe care i-o dăduse Cavalerul cu Piticul în coif, atât de năprasnică, că de-abia și-a mai putut scoate spada; apoi s-a repezit asupra lui cu curaj și, scoțându-i coiful din cap, a văzut că i-l crăpase așa de tare că i se risipiseră creierii; și mult s-a bucurat pentru supărarea împăratului și veselia regelui pe care dorea să-l slujească; apoi, și-a șters spada, a vârât-o în teacă și, îngenunchind, i-a adus mulțumiri Domnului pentru cinstea și bunăvoința cu care îl dăruise. Regele, văzându-l, a descălecat și a îngenuncheat împreună cu alți doi cavaleri lângă Cavalerul Spadei Verzi, dar zărindu-i mâinile roșii de sângele lui și al potrivnicului său, i-a spus: „Bunul meu prieten, cum vă simțiți?” „Foarte bine – a răspuns el –, mulțumesc lui Dumnezeu, și mâine voi lupta împreună cu tovarășii mei”. Apoi l-au urcat pe cal și l-au dus în oraș cu multă și mare cinste, unde, în odaia sa i s-a scos armura, și i s-au oblojit rănile. Cavalerii romani au dus cadavrul lui Garadan la corturi și tare l-au mai jelit, căci mult îl iubeau și se gândeau că le va lipsi în înfruntarea de a doua zi, temându-se foarte că fără el nu vor fi nici cum în stare să-i stea împotrivă Cavalerului Spadei Verzi; așa că sfătuindu-se ce urmează să facă, s-au oprit la două lucruri foarte însemnate. Primul, de care ați auzit, și anume că murise acel viteaz tovarăș al lor, pe când potrivnicul lui putea să lupte. Al doilea, că dacă renunță la luptă, împăratul lor va fi făcut de rușine, iar ei amenințați cu moartea; dar au hotărât, totuși, să nu lupte și să se scuze în fața împăratului, punând totul pe seama trufiei lui Garadan, ce vrusese să se lupte împotriva voinței lor și murise. Mai toți au fost de această părere, iar restul n-au spus nimic. Printre ei se afla un cavaler tânăr de neam mare, Arquisil numit, coborâtor direct din neamul împărătesc, atât de apropiat ca rudă, încât dacă Patin ar fi murit fără urmași, acesta ar fi moștenit întreaga împărăție; din această pricină, Patin îl ura și îl ținea departe de el; acesta, văzând hotărârea 566

greșită a tovarășilor săi, cu toate că, până atunci, având o vârstă fragedă, că nu trecuse de douăzeci de ani, nu îndrăznise să vorbească, le-a spus: „Domnilor, sunt, într-adevăr, uimit că niște bărbați atât de viteji ca domniile voastre cad într-o greșeală atât de mare, încât, dacă cineva v-ar sfătui să o faceți, ar trebui să-l socotiți dușman; pe când voi hotărâți de bunăvoie asemenea lucru; dacă vă temeți de moarte, mai mare este teama stârnită de slăbiciunea și nimicnicia voastră; vă temeți și șovăiți pentru că vă pare mare diferența între zece și unsprezece? Dacă o faceți din pricina morții lui Garadan, mai curând ar trebui să vă bucurați că un om atât de trufaș și necumpătat nu mai face parte dintre noi, pentru că, din vina lui, s-ar putea să avem mai mult de suferit. Dacă o faceți din pricina acelui cavaler de care vă temeți, de acela voi avea grijă eu și vă făgăduiesc că nu mă voi dezlipi de el până mor. Și dacă acesta va fi prins o bucată de vreme, vedeți că nu mai e nicio diferență între voi și dușmani. Așa că, domnii mei, nu dați motiv sufletelor voastre să se înfricoșeze atât de tare, căci gândul vostru vă va atrage moartea acoperită de rușine în veșnicie”. Aceste cuvinte ale lui Arquisil au avut atâta putere, încât tovarășii săi și-au schimbat gândul și, mulțumindu-i adânc și lăudându-i sfatul, s-au hotărât cu mult curaj să primească lupta. Cavalerul Spadei Verzi, după ce i s-au oblojit rănile și i s-a adus de mâncare, i-a spus regelui: „Domnule, ar fi bine să-i înștiințați pe cavalerii ce vor lua parte mâine la luptă să se pregătească și să fie aici în zorii zilei, ca să ascultăm liturghia în paraclisul vostru și să ieșim pe câmp laolaltă”. „Așa voi face – a spus regele; fiul meu, Grasandor, este unul dintre ei, iar ceilalți vor fi astfel aleși încât, cu ajutorul lui Dumnezeu și al vostru, să câștigăm victoria”. „Deie Domnul ca atâta timp cât pot îmbrăca armura – a zis el – să nu o puneți nici voi, nici fiul vostru, pentru că ceilalți sunt atât de viteji că nu îl vor ierta nici pe el nici pe mine chiar”. Grasandor i-a răspuns: „Domnule Cavaler al Spadei Verzi, nu pot să lipsesc acolo unde va lupta domnia voastră, atât de la această înfruntare cât și de la toate câte vor mai avea loc de față cu mine; și dacă mă socotiți destul de demn pentru ca un cavaler ca voi să-mi îndeplinească o rugăminte, vă cer încă de pe-acum să-mi îngăduiți să vă însoțesc. Așa că, în niciun chip nu voi lipsi mâine de la această luptă, măcar pentru a învăța ceva din marile minuni ce le săvârșiți”. Cavalerul Spadei Verzi i-a mulțumit cu adânc respect, cum i se cuvenea, pentru cinstea pe care i-o face și i-a spus: „Domnul meu, dacă asta vă e dorința, așa să fie, cu ajutorul lui Dumnezeu”. Regele i-a zis: „Bunul meu prieten, armura voastră e atât de distrusă, că nu vă mai este de niciun folos și vreau să vă dăruiesc alta, care n-a fost purtată niciodată și sper că vă va plăcea; și un armăsar cum n-ați aflat altul mai bun, deși știu că ați văzut 567

mulți”; și pe dată a poruncit să fie adus calul, înșeuat și cu un harnașament nespus de bogat. Când Amadis l-a văzut atât de mândru și de arătos, a oftat, cugetând că dacă i l-ar putea trimite credinciosului său prieten, Angriote de Estravaus, ar face-o, căci acela l-ar folosi cum se cuvine; armura era foarte frumoasă, având drept herb pe scut și flamură un câmp de aur și doi lei vineții; dar spada era cea mai grozavă din câte văzuse, în afară de cea a regelui Lisuarte și a lui însuși, și, după ce a privit-o, i-a dat-o lui Grasandor ca să lupte cu ea. A doua zi dis-de-dimineață au ascultat liturghia împreună cu regele și, după ce și-au îmbrăcat cu toții armurile, i-au sărutat mâna și au încălecat pe cai, însoțiți de mulți alți cavaleri, îndreptându-se spre locul unde avea să fie lupta; aici i-au văzut sosind pe romani, în armuri, călare, însoțiți de slujitorii lor ce sunau din multe trâmbițe cu veselie, ca să lea dea curaj. Arquisil, aflat printre ei, pe un cal alb și în armură verde, le-a spus tovarășilor săi: „Nu uitați ceea ce v-am spus, căci eu îmi voi ține făgăduiala”. Și au pornit unii împotriva celorlalți; Arquisil l-a văzut în față pe Cavalerul Spadei Verzi și s-a năpustit spre el; s-au izbit în lănci și acestea s-au frânt pe dată, iar Arquisil a fost săltat din șa pe crupa calului, dar a izbutit să se prindă de șa și, cum era sprinten și viteaz, s-a proptit din nou în ea. Cavalerul Spadei Verzi trecuse de el și cu bucata de lance care îi rămăsese în mână l-a lovit în coif pe primul ce-i ieșise în cale, smulgându-i-l din cap și l-ar fi doborât de pe cal, dar l-au atacat alți doi cavaleri, unul lovindu-l în scut, iar celălalt în picior și vârful lăncii i-a trecut prin poalele loricii, făcându-i o rană tare adâncă, ceea ce l-a înfuriat mai mult decât înainte, așa că, punând mâna pe spadă, l-a pălit pe un cavaler pieziș, astfel că spada s-a abătut spre gâtul calului și i l-a retezat de tot, iar calul a căzut la pământ prinzând sub el piciorul stăpânului și rupându-i-l. Arquisil, care, acum, se îndrepta în șa, a strâns tare spada în mână și l-a pălit în coif pe Cavalerul cu Piticul cu toată forță, de-au ieșit scântei din coif și din spadă, făcându-l să-și aplece nițel capul; dar n-a trecut mult și și-a primit răsplata, căci celălalt l-a lovit în umăr și i-a sfârtecat armura și carnea, încât Arquisil și-a zis că își pierduse brațul. Cavalerul Spadei Verzi, văzându-l astfel, a trecut mai departe și s-a repezit asupra celorlalți, pe care Grasandor și ai săi îi încolțiseră, Arquisil, însă, l-a urmărit și îl lovea unde nimerea, dar nu cu aceeași putere ca la început. Cavalerul Spadei Verzi se întorcea spre el, și, apoi, pornea iute să lovească în ceilalți, pentru că nu voia să-l rănească pe Arquisil, prețuindu-l mai mult decât pe toți ai săi, fiindcă îl văzuse în fruntea lor, venind să se înfrunte eu el; Arquisil nu se sinchisea de loviturile primite, ci se vâra în vălmășagul 568

celorlalți ca să-l izbească pe Cavalerul Spadei Verzi cum putea mai bine. La vremea aceasta, cei din tabăra lui erau nimiciți; unii morți, alții răniți și alții, sleiți, nu se mai apărau. Cavalerul Spadei Verzi, văzând că Arquisil îl urmărește fără să-i pese de loviturile sale, a strigat: „Nu-i nimeni să mă scape de acest cavaler?” Grasandor, care îl auzise, a pornit cu alți doi cavaleri și l-au atacat împreună și, cum acela era vlăguit și ostenit, l-au azvârlit din șa și l-au trântit la pământ, repezindu-se apoi spre el să îl ucidă; dar Cavalerul cu Piticul i-a sărit în ajutor și a spus: „Domnilor, dat fiind că acest cavaler mi-a făcut mai mult rău decât toți ceilalți, lăsați-mi-l mie să-mi iau răsplata”. Pe dată toți s-au dat deoparte și el s-a apropiat de Arquisil și ia zis: „Cavalere, dați-vă prins și nu doriți să muriți de mâna celui care mult vă dorește moartea”. Arquisil, care nu mai aștepta altceva decât moartea, tare s-a mai bucurat și a spus: „Domnule, de vreme ce soarta a vrut să nu pot mai mult, mă dau prinsul vostru și vă mulțumesc că îmi lăsați viața”. Celălalt i-a luat spada și, apoi, înmânându-i-o iarăși, l-a pus să jure că va face ce îi va porunci el; după asta a descălecat și a rămas cu el până i s-a adus un cal, l-a așezat în șa și, fiecare pe calul său, au plecat spre rege, care îi aștepta bucuros foarte că se sfârșise primejdiosul său război; apoi i-a luat cu el la palat și l-a condus în încăperea sa pe Cavalerul Spadei Verzi, care l-a poftit pe prinsul său să rămână cu el acolo, ca să-i arate că îl cinstește după cum merită fiindcă era un cavaler viteaz și de neam mare, cum ați auzit; acesta i-a spus: „Domnule Cavaler al Spadei Verzi, rogu-vă în numele cinstei voastre, deși prinsul vostru, gata să mă înfățișez vouă când mă chemați și să rămân în temnița ce mi-o veți alege, să-mi îngăduiți, acum, să plec ca să-mi ajut tovarășii care au mai rămas în viață și să-mi petrec morții”. Cavalerul Spadei Verzi a răspuns: „Vă îngădui, dar amintiți-vă de jurământul vostru”. Celălalt, strângându-l la piept, și-a luat rămas bun de la el și a plecat la tovarășii săi, pe care vă puteți închipui cum i-a găsit; pe dată a poruncit să fie ridicați Garadan și ceilalți morți și au pornit la drum. Așa că, acum, nu vom mai povesti despre acest cavaler până la vremea potrivită, când vom istorisi spre ce fapte l-a călăuzit marea sa vitejie. Cavalerul Spadei Verzi a rămas la curtea regelui Tafinor până i s-au lecuit rănile. Și, știind încheiat războiul regelui, a chibzuit că dorințele lui sfâșietoare și chinurile din pricina doamnei sale Oriana, ce, la vremea aceea, tare îl copleșiseră, le va îndura mai ușor ostenit de drumuri, decât în acea viață plină de plăceri și trândăvie de la curte. Așa că a stat de vorbă cu regele, spunându-i: „Seniore, cum războiul vostru a luat sfârșit și a venit vremea în care soarta nu mă mai lasă să stau tihnit, trebuie să-i urmez voința, înfrângând-o pe-a mea, așa că, mâine vreau să plec, și deie Domnul, 569

în bunătatea lui, să ajung întotdeauna la vreme ca să vă slujesc măcar în parte pentru cinstirea și bunăvoința ce mi-ați arătat”. „Ah, Cavalere al Spadei Verzi! Prietenul meu adevărat, primiți o parte din regatul meu, care vă e pe plac, împărțind cârmuirea și bogățiile sale cu mine, dar nu mă părăsiți”. „Domnule – a răspuns el –, fiind convins că îmi cunoașteți dorința de a vă sluji, știu că mi-ați arătat toată prețuirea și dărnicia voastră; dar nu depinde de mine și sufletul meu nu-și va afla răgaz până nu va fi acolo unde mi-e veșnic gândul”. Regele, văzând că hotărârea lui e neclintită și știindu-l atât de chibzuit și sigur în ceea ce face, că nu și-ar fi schimbat gândul, i-a spus cu o figură tristă: „Prietene credincios, dacă așa stau lucrurile, vă rog două lucruri: unul, ori de câte ori nevoile vă vor ajunge, amintiți-vă mereu de mine și de acest regat al meu; și celălalt, să veniți mâine să ascultăm utrenia împreună, căci vreau să vă vorbesc”. „Seniore – a răspuns el –, primesc ceea ce îmi spuneți și voi ține minte vorbele voastre de mă voi afla la ananghie, iar mâine, gata de drum, voi fi împreună cu domnia voastră la liturghie”. În seara aceea, Cavalerul Spadei Verzi i-a poruncit lui Gandalin să îi pregătească toate cele de trebuință, căci a doua zi vrea să plece, și acesta i-a îndeplinit porunca întocmai. În noaptea aceea n-a putut dormi, căci dacă oboseala trupului îi dispăruse, cea a sufletului își croise drum mai larg cu mari frământări și arzătoare dorinți de doamna sa, istovindu-l și mai tare. Când s-a făcut dimineață, după ce plânsese îndelung, s-a sculat, și-a îmbrăcat armura și, încălecându-și armăsarul, cu Gandalin și piticul pe caii lor, purtând toate cele trebuincioase drumului, s-a dus la capela regelui, ce îl aștepta; și după ce au ascultat slujba, regele le-a poruncit tuturor să iasă și, rămânând singuri, i-a spus: „Marele meu prieten, vă cer să-mi îndepliniți o rugăminte, ce nu va fi o piedică în drumul vostru și nu vă va știrbi cu nimic onoarea”. „Așa gândesc și eu – a spus el –, pentru că voi, seniore, nu puteți cere decât ceva pe potriva marii voastre virtuți, și vă voi îndeplini rugămintea”. „Atunci, bunul meu prieten – a zis regele –, vă cer să îmi spuneți care e numele vostru și al cui fiu sunteți; și credeți-mă că voi păstra taina până o veți da la iveală domnia voastră”. Cavalerul Spadei Verzi a rămas o vreme tăcut, părându-i rău de făgăduiala făcută, și apoi a spus: „Seniore, dacă măria voastră binevoiește, nu-mi puneți această întrebare, căci nu vă e de folos”. „Bunul meu prieten – a zis el –, nu vă temeți să-mi răspundeți, pentru că voi păstra taina la fel ca voi înșivă”. Atunci, el a răspuns: „Dacă asta vă e dorința, deși e împotriva voinței mele, aflați că eu sunt acel Amadis de Gaula, fiul regelui Perion, de care ați pomenit deunăzi când s-a hotărât lupta”. Regele a spus: „Ah, preafericitule cavaler de neam atât de mare, binecuvântat fie ceasul când ați 570

fost zămislit, căci multă cinste și folos au avut de pe urma voastră tatăl, mama și întregul vostru neam, precum și cei ce nu vă suntem rude; m-ați făcut foarte fericit cu ceea ce mi-ați spus și mă încred în Dumnezeu că va fi spre binele vostru și că, astfel, îmi voi putea plăti o parte din marile datorii față de domnia voastră”. Și, cu toate că regele spusese aceasta mai mult din bunătate decât fiindcă ar fi știut de vreo nevoie a cavalerului, și-a ținut făgăduiala în două chipuri. În primul rând, a pus să fie așternute pe hârtie toate faptele de arme săvârșite de Amadis în țara sa. Și, în al doilea rând, i-a fost de foarte mare ajutor cu feciorul și cavalerii din regatul său, într-o împrejurare când multă trebuință avea de ajutor, așa cum vă vom istorisi mai la vale, în cartea a patra. După asta, Amadis și-a încălecat armăsarul și și-a luat rămas bun de la rege, lăsându-l la palat, deși acesta voia să-l conducă; dar l-au petrecut Grasandor, contele Galtines și mulți alți gentilomi, iar el a pornit la drum cu gândul să ajungă în insulele din Romania și să se încerce în aventurile ce îi vor ieși în cale pe acolo; la o jumătate de leghe de cetate, cavalerii s-au întors și l-au binecuvântat, iar el și-a văzut mai departe de drum.

• CAPITOLUL LXXI • Cum regele Lisuarte, plecând la vânătoare cu regina și fiicele sale, însoțit de numeroși cavaleri, a ajuns în codrul unde își avea schitul acel sfânt bărbat Nasciano, și a întâlnit un prea chipeș flăcăiaș, a cărui istorie era foarte ciudată; și acesta era fiul Orianei și al lui Amadis, cu care regele s-a purtat foarte frumos, deși nu îl cunoștea. Regele Lisuarte, pentru a se mai odihni și a le face plăcere cavalerilor săi, a hotărât să plece la vânătoare în pădure și să le ia cu el pe regină și pe fiicele sale, cu toate doamnele și domnișoarele; așa că a poruncit să se ridice corturile la Izvorul celor șapte fagi, ce era un loc tare îmbietor. Și aflați că acesta era codrul unde sălășluia schimnicul Nasciano și unde îl creștea, în preajma lui, pe Esplandian. Ajungând acolo regele și regina cu suita lor, regina a rămas la corturi, iar regele cu vânătorii săi au pătruns în inima codrului și, cum locul fusese înconjurat, au vânat din belșug; așa s-a făcut că, pe când regele era în mijlocul cetei sale, a zărit țâșnind un cerb foarte obosit 571

și, cu gândul să-l ucidă, a alergat călare după el, până a ajuns în vale; și aici sa petrecut un lucru ciudat: pe costișa din fața lui a văzut coborând un fecioraș de vreo cinci ori șase ani, cel mai frumos din câți văzuse vreodată, cu o leoaică în lesă; acesta, de cum a văzut cerbul, a slobozit leoaica, strigându-i să-l prindă. Leoaica s-a repezit în goana cea mai mare și, ajungându-l, l-a doborât și a început să-i sugă sângele. Atunci s-a apropiat și flăcăiașul, vesel foarte, și apoi un alt băiat, nițel mai mărișor, ce venea în urma lui, și, ajunși lângă cerb, s-au veselit foarte și, scoțându-și cuțitele, au tăiat hălci din el, ca să mănânce leoaica. Regele a rămas în niște tufișuri, mirat de ceea ce vede, dar cum calul lui era speriat de leoaică, nu se putea apropia de ei; flăcăiașul cel frumos a sunat dintr-un corn mic ce-l avea agățat de gât și au sosit în goană doi copoi, unul năutiu și altul negru, ce au prins să sfâșie cerbul. După ce leoaica a mâncat, i-au legat zgarda și băiatul mai măricel a plecat cu ea prin pădure, împreună cu celălalt. Regele, care acum descălecase și își priponise calul de un copac, le-a ieșit în cale și i-a strigat băiatului cel chipeș, ce rămăsese mai în urmă, să îl aștepte. Băiatul a rămas pe loc și regele s-a apropiat de el și, văzându-l atât de frumos, tare s-a mai minunat și a zis: „Bunule fecior, Dumnezeu să vă binecuvânteze și să-l slujiți mereu, spuneți-mi unde v-ați născut și al cui fiu sunteți”. Feciorașul i-a răspuns astfel: „Domnule, un om sfânt, pustnicul Nasciano, m-a crescut și pe el îl socotesc a fi tatăl meu”. Regele s-a gândit o bună bucată de vreme cum de un bărbat atât de sfânt și de bătrân poate avea un băiat atât de mic și de chipeș și, în cele din urmă, nu l-a crezut; băiatul a vrut să plece, dar regele l-a întrebat unde se află casa pustnicului. „Acolo sus – a răspuns el – e casa unde locuim”; și arătându-i o cărare îngustă, nu prea bătută, i-a spus: „Pe aici ajungeți și Dumnezeu să vă aibă-n pază, fiindcă vreau să-l ajung pe flăcăul ce duce leoaica la un izvor unde vânăm noi”. Și așa a și făcut. Regele s-a întors unde-și lăsase calul și, încălecând, a apucat-o pe cărare, dar n-a mers mult că a și văzut schitul, printre niște fagi și tufișuri dese. Ajungând acolo, n-a văzut pe nimeni cu cine să vorbească, așa că a descălecat, și-a priponit calul sub poartă și a intrat în casă; aici a văzut un bărbat în genunchi, citind rugăciuni dintr-o carte, îmbrăcat în rasă călugărească și cu părul coliliu, și a rostit și el o rugăciune. Bunul om, sfârșind de citit, s-a apropiat de rege, care a îngenuncheat în fața lui, rugându-l să-i dea binecuvântarea. Bunul om l-a binecuvântat, întrebându-l ce dorește. Regele i-a spus: „Bunule prieten, am întâlnit în pădure un fecioraș foarte frumos ce vâna cu o leoaică și mi-a spus că domnia voastră l-ați crescut; și 572

cum mi s-a părut deosebit de frumos și de chipeș și m-am mirat că umblă cu leoaica aceea, am venit să vă rog să-mi povestiți istoria lui și vă făgăduiesc ca rege ce mă aflu, că nu vi se va întâmpla nici vouă, nici lui, niciun rău”. Bunul om, auzind aceste vorbe, l-a privit mai bine decât înainte și, recunoscându-l, căci îl mai văzuse și în alte dăți, a îngenuncheat să-i sărute mâinile; regele, însă, l-a ridicat de jos, l-a îmbrățișat și i-a spus: „Prietene Nasciano, doresc foarte mult să-mi răspundeți la întrebare și nu vă temeți să-mi vorbiți”. Bunul om l-a condus afară, până la poartă unde era priponit calul și, după ce s-au așezat pe o bancă, i-a zis: „Seniore, cred nesmintit tot ce mi-ați spus și că îl veți apăra pe acest copil cu puterea voastră regească, fiindcă Dumnezeu însuși a vrut să îl apere; și pentru că doriți atât de mult să-i cunoașteți istoria, să știți că l-am găsit și l-am crescut în împrejurări foarte ciudate”. Și i-a povestit cum îl scosese din botul leoaicei, înfășat în scutece bogate, cum îl hrănise cu laptele leoaicei și al unei oi, până ce îi găsise o doică adevărată, soția unui frate al său, pe numele lui Sargil, așa cum se numește și celălalt fecior ce se afla cu Esplandian. Apoi a spus: „Eu sunt sigur, stăpâne, că acest copil e de neam mare și vreau să știți că are ceva cu totul ciudat, cum nu s-a mai pomenit vreodată. Și anume, când l-am botezat, în partea dreaptă a pieptului avea niște slove albe, în latină veche, ce glăsuiau «Esplandian», și cu acest nume l-am botezat. Iar în partea stângă, în dreptul inimii, are șapte litere ca de foc, roșii ca un rubin șlefuit, dar pe acestea nu le-am putut desluși, că nu sunt în latină, nici în graiul nostru”. Regele i-a răspuns: „Mari minuni îmi povestiți, părinte, de care n-am mai auzit niciodată, și cred că dacă leoaica l-a adus așa de mic cum spuneți, nu putea să-l fi găsit decât pe aici, prin apropiere”. „Asta nu mai știu – a spus pustnicul – și nici nu trebuie să vrem să știm mai multe decât ceea ce ne-a îngăduit Domnul”. „Atunci – a spus regele –, vă rog să veniți mâine la masa mea, aici, în pădurea asta, la Izvorul celor șapte fagi, și acolo o să le întâlniți pe regină, pe fiicele sale și pe mulți alții de la curtea noastră, dar luați-i cu voi și pe Esplandian cu leoaica, așa cum l-ați găsit, și pe celălalt băiat, nepotul vostru, căci drept este să îl răsplătesc pentru tatăl său, Sargil, ce a fost un cavaler viteaz și l-a slujit cu credință pe fratele meu, regele”. Auzind acestea, sfântul bărbat Nasciano a spus: „Voi face așa cum ați poruncit, stăpâne, și deie Domnul, în bunăvoința lui, să fie totul întru slujirea sa”. Regele, încălecându-și calul, s-a întors pe cărăruia pe unde venise, și a tot mers până a ajuns la corturi la ceasurile două după amiază; aici, i-a găsit pe don Galaor, Norandel și Guilan Gânditorul, ce tocmai sosiseră cu doi cerbi pe care îi omorâseră, și a petrecut și s-a veselit mult, dar nu le-a povestit nimic de aventura lui; pe când poruncea să se aștearnă masa, a sosit don Grumedan și i-a spus: „Domnule, regina nu a mâncat și vă roagă ca, înainte 573

de-a vă așeza la masă, să binevoiți să stați de vorbă cu ea, căci trebuie neapărat să vă vorbească”. El s-a ridicat de-ndată și s-a dus la ea, iar regina ia arătat o scrisoare pecetluită cu un smarald foarte frumos, prin care treceau două șnururi de aur, având săpate în jur niște slove ce grăiau astfel: „Aceasta este pecetea Urgandei Necunoscuta”; regina i-a spus: „Aflați, domnule, că pe când veneam încoace, s-a ivit o domnișoară în straie bogate foarte, călare pe un cal, însoțită de un pitic călărind un șarg mândru; și, cu toate că cei ce mergeau în fața mea s-au apropiat de ea, n-a vrut să le spună cine este nici lor, nici Orianei și domnițelor ce o însoțeau, dar de cum am sosit eu, mi-a ieșit înainte și mi-a zis: «Măria ta, luați această carte și citiți-o împreună cu regele astăzi, înainte de a vă așeza la masă»; și a plecat pe dată cu piticul în urma ei, îmboldindu-și calul și îndepărtându-se atât de iute, că n-am apucat s-o mai întreb nimic”. Regele a luat cartea, a deschis-o, și iată cum grăia: „Preaînaltului și preacinstitului rege Lisuarte, Eu, Urganda Necunoscuta, care mult vă iubesc, vă sfătuiesc spre binele vostru ca, de cum vi se va înfățișa frumosul flăcăiaș crescut de trei doici felurite, să îl iubiți și să îl păziți cu grijă, căci multe bucurii vă va aduce și vă va scăpa de cea mai mare primejdie prin care ați trecut vreodată. Este de neam mare și să știți, maiestate, că de pe urma laptelui supt de la prima sa doică va fi atât de puternic și cu inima atât de vitează, încât îi va pune în umbră, prin faptele sale de arme, pe toți vitejii din vremea sa; de pe urma celei de a doua doici, va fi blând, cumpătat și respectuos, plin de voie bună și puțind să îndure mai multe decât orice om din lume. Iar de pe urma celei de a treia, va fi peste poate de mintos, cu multă înțelepciune, un foarte bun creștin, cu vorbă aleasă și în tot ceea ce va face va fi mai presus de toți, iubit și prețuit de cei buni atât de mult, că niciun cavaler nu-i va sta alături; iar marile sale fapte de arme le va săvârși întru slujirea preaputernicului Dumnezeu, disprețuind ceea ce fac, în zilele noastre, cavalerii mai mult pentru a se făli cu gloria decât mânați de gânduri bune și veșnic va purta numele său în partea dreaptă, iar pe cel al doamnei sale în partea stângă; și îți mai spun ceva, viteazule rege, că prin acest copil se va încheia pacea între tine și Amadis și neamul său, câte zile vei avea, ceea ce nimeni altul nu va izbândi”. Regele, sfârșind de citit, și-a făcut cruce, văzând câte îi scrie și a zis: „Înțelepciunea acestei femei e de neînchipuit și de nepovestit”; apoi i-a spus reginei: „Aflați că l-am întâlnit chiar azi pe băiatul de care vorbește Urganda”. Și i-a povestit cum îl zărise cu leoaica, cum s-a dus la schimnic și ce-a aflat de la el, cum o să vină acesta a doua zi să ia masa cu ei și că o să-l 574

aducă și -pe băiat. Tare bucuroasă a fost regina auzind că îl va avea pe acel copil ciudat și că va putea vorbi cu acel bărbat sfânt treburi de-ale sufletului; regele, despărțindu-se de ea și cerându-i să nu spună nimic despre toate acestea, s-a dus în cortul său să mănânce, unde a aflat mulți cavaleri care îl așteptau; și a rămas la taclale cu ei despre vânătoare, spunându-le să nu plece niciunul a doua zi să vâneze, fiindcă vrea să le citească o scrisoare primită de la Urganda Necunoscuta; apoi le-a poruncit vânătorilor să ducă toate animalele într-o vale îndepărtată și să le țină ascunse acolo toată ziua. Asta, ca să nu se sperie de leoaică. Și, așa cum ați auzit, și-au petrecut acea zi în odihnă, pe pajiștea aceea smălțuită de flori și acoperită de iarbă proaspătă și verde. A doua zi, toată lumea s-a strâns la cortul regelui, au ascultat liturghia și, apoi, regele i-a luat pe toți cu el și s-au dus la cortul reginei, ce se afla într-o poieniță lângă un izvor; și cum vremea era frumoasă, că era luna mai, pereții cortului erau ridicați și astfel, toate doamnele, domnițele și celelalte domnișoare puteau fi văzute stând pe jilțurile lor. Iar cavalerii cei mai de seamă se apropiau de ele să le vorbească. După ce s-au adunat toți, regele a poruncit să fie citită scrisoarea Urgandei, de care am pomenit, și auzind-o, mult s-au întrebat toți cine o fi acel fecioraș plin de noroc. Oriana, ce era mai atentă decât toți ceilalți, suspinând după fiul ei pe care îl pierduse, s-a gândit că acel băiat ar putea fi chiar el. Regele a întrebat: „Ce părere aveți de această scrisoare?” „Seniore – a spus don Galaor –, eu nu mă îndoiesc defel că lucrurile se vor petrece întocmai cum spune ea, datorită multor preziceri ale Urgandei ce s-au adeverit întru totul, și chiar dacă mulți se bucură, probabil, de sosirea acestui flăcăiaș, când Dumnezeu va binevoi să ni-l arate, pe bună dreptate, trebuie să mă bucur mai mult decât toți ceilalți, pentru că, astfel, se va împlini cea mai mare dorință a mea și anume, să văd că îi arătați dragoste lui Amadis, fratele meu și întregului meu neam și să vă slujim ca înainte”. Regele i-a răspuns: „Toate sunt în puterea Domnului, facă-se voia sa și toți vom fi mulțumiți”. Și, pe când vorbeau ei despre aceste lucruri, cum ați auzit, l-au zărit venind pe pustnic cu băieții lui. Esplandian mergea în față, iar Sargil, fratele său de lapte, în urma lui, ducând leoaica de o zgardă destul de subțire; în spatele lor, veneau cei doi arcași, ce îl ajutaseră pe pustnic să-l crească pe Esplandian, acolo, pe munte, purtând pe un cal de povară cerbul pe care regele îl văzuse ucis de leoaică, și pe alt cal, două căprioare și iepuri v ânați de Esplandian și de ei cu arcurile; Esplandian îi ducea în lesă pe cei doi copoi, iar în urma tuturor, venea sfântul bărbat Nasciano. Când cei din corturi au văzut această ceată, cu leoaica așa de mare și înfricoșătoare, s-au sculat de-a valma și au dat să se așeze în fața regelui, dar el a întins 575

schiptrul, făcându-i să se așeze la locurile lor, și a spus: „Cel ce are puterea să aducă leoaica aici, vă va apăra de ea”. Don Galaor a răspuns: „Așa o fi, dar mie îmi pare că slabă nădejde putem avea în acel vânător care o aduce, dacă fiara se înfurie și e o adevărată minune ce ne văd ochii”. Copiii și arcașii au așteptat ca bunul om să treacă în față și, când a ajuns aproape de rege, acesta a spus: „Prieteni, aflați că acesta este sfântul bărbat Nasciano, ce sălășluiește pe acest munte. Să îi cerem să ne binecuvânteze”. Toți au îngenuncheat în fața lui și regele i-a spus: „Preafericite slujitor al lui Dumnezeu, dați-ne binecuvântarea”. El și-a ridicat mâna și a rostit: „Fiți binecuvântați în numele Domnului, de mâna unui păcătos”. Apoi, regele s-a dus cu el la regină, dar când femeile au văzut leoaica atât de fioroasă, rostogolindu-și ochii dintr-o parte în alta în timp ce le privea, lingându-și botul cu limba ei roșie și arătându-și colții puternici și ascuțiți, au fost cuprinse de o mare spaimă. Regina, fiicele ei și toate celelalte l-au primit foarte bine pe Nasciano și toate erau tare uimite de nespusa frumusețe a băiatului; el a venit în fața reginei și a spus: „Stăpână, v-am adus în dar acest vânat”. Regele s-a apropiat de el și i-a spus: „Bunule flăcău, împărțiți-l voi cum socotiți de cuviință”. Spusese asta ca să vadă ce va face copilul. Acesta a răspuns: „Vânatul este al vostru, așa că dăruiți-l domnia voastră cui doriți”. „Și totuși – a spus regele –, aș vrea să-l împărțiți voi”. Flăcăiașul s-a rușinat și obrajii i s-au îmbujorat ca niște trandafiri, făcându-l mai frumos, și a spus: „Seniore, luați cerbul pentru voi și tovarășii voștri”; apoi s-a dus la regină, care vorbea cu tutorele său, Nasciano, și, punând genunchii în pământ, i-a sărutat mâinile și i-a dat căpriorii; și privind în dreapta lui, i s-a părut că, în afară de regină, pe gustul lui, nu mai era altă doamnă demnă de a fi cinstită, decât mama lui, Oriana, care nu îl cunoștea; așa că s-a apropiat de ea, a îngenuncheat și i-a dat potârnichile și iepurii, spunându-i: „Doamnă, noi nu vânăm cu arcurile noastre decât asemenea vânat”. Oriana i-a răspuns: „Frumosule flăcău, deie Domnul să vă meargă bine la vânătoare și în toate celelalte”. Regele l-a chemat la el, iar Galaor și Norandel, ce se aflau mai aproape de Esplandian l-au îmbrățișat de multe ori, căci îi atrăgea legătura de sânge dintre ei. Atunci, regele le-a poruncit tuturor să tacă și i-a spus bunului om: „Părinte, prieten al Domnului, istorisiți, acum, în fața tuturor, povestea acestui copil, așa cum mi-ați spus-o mie”. Bunul om le-a povestit cum, ieșind din schit, o văzuse pe Leoaica cea fioroasă purtând pruncul în bot, înfășat în scutece bogate, ca pradă pentru puii ei. Și cum, prin mila Domnului, îl lăsase la picioarele lui. Și cum l-a alăptat cu laptele leoaicei și al unei oi ce îi fătase, până l-a dat unei doici să îl 576

crească; și le-a povestit toate câte i se întâmplaseră copilului în acești ani, fără să uite nimic, așa cum v-am istorisit în carte până acum. Când Oriana, Mabilia și domnișoara din Danemarca au auzit acestea, s-au privit una pe alta și s-au înfiorat de bucurie, dându-și seama că acel copil este, întradevăr, fiul lui Amadis și al Orianei, pe care îl pierduse domnișoara din Danemarca, așa cum v-am mai spus. Iar când schimnicul le-a vorbit despre slovele albe și roșii ce le avea copilul pe piept, arătându-le tuturora, toate îndoielile li s-au spulberat și sufletele li s-au umplut de asemenea veselie, că nu se poate povesti. Și mai cu osebire se bucura preafrumoasa Oriana, când a înțeles cu adevărat că acela este fiul ei, pe care îl socotea pierdut. Regele i-a cerut cu multă stăruință sfântului bărbat Nasciano să-i lase lui pe cei doi flăcăiași, să-i crească la curte, iar acesta, văzând că sunt făcuți mai mult pentru acea viață decât pentru viața pe care le-o oferea el, deși simțea că va rămâne foarte singur, s-a învoit, cu mare durere în inimă, pentru că tare îl iubea pe Esplandian. Aflați la porunca regelui, acesta i l-a dat pe Esplandian reginei, să o slujească, iar ea, după scurtă vreme, i l-a dat Orianei, ce s-a bucurat tare mult, ca cea care îl născuse. Și, așa cum ați auzit, copilul a ajuns în grija mamei sale ce îl socotea pierdut, după ce se ascunsese cu el de teamă și scăpase din colții leoaicei sălbatice, ce îl alăptase. Acestea sunt minunile atotputernicului nostru Domn, apărătorul nostru al tuturor când aceasta îi este voința. Așa după cum alți feciori de regi și mari seniori, crescuți în mătăsuri bogate, în scutece nespus de albe și fine, cu deosebită dragoste din partea celor ce îi îngrijesc, cu alintări și nopți fără somn, fără pic de tihnă, printr-o mică întâmplare și un rău neînsemnat, părăsesc această lume, pentru că așa vrea Dumnezeu, drept în toate cele, iar mamele și tații trebuie să primească totul ca pentru un lucru drept, aducându-i mulțumiri pentru că s-a împlinit voia lui, fiindcă El nu poate greși, cum facem noi, muritorii. Regina i s-a spovedit acelui sfânt părinte și Oriana de asemenea, trebuind să-i dezvăluie toată taina ei și a lui Amadis și că acel copil este fiul lor, precum și în ce împrejurări îl pierduse, ceea ce nu spusese până atunci nimănui pe lume, în afară de cei ce știau povestea; apoi l-a rugat să îl pomenească în rugăciunile sale. Bunul om a rămas tare uimit de o asemenea iubire la o persoană de rang atât de înalt, ce era cu atât mai mult obligată să fie pildă, și a dojenit-o aspru, spunându-i să nu mai săvârșească o greșeală atât de gravă, că altfel nu îi va da iertare, iar sufletul îi va fi în primejdie. Dar ea i-a răspuns plângând că, pe vremea când Amadis o scăpase de Arcalaus Vrăjitorul, când pentru prima oară s-au iubit, el i-a făgăduit că îi va fi soț de cum va fi cu putință și așa cum se cuvine. Pustnicul s-a bucurat mult auzind 577

asta și datorită acestui lucru mult bine li s-a tras multor oameni ce au scăpat de moartea cruntă care îi aștepta, așa cum se va povesti mai pe îndelete în cartea a patra. Apoi, i-a dat iertarea și podvigul de cuviință, și s-a dus pe dată la rege unde, luându-l în brațe pe Esplandian și plângând, i-a spus: „Odraslă a Domnului, ce mi-ai fost încredințat de el să te cresc, Dumnezeu să te păzească și să te facă viteaz, întru sfânta lui slujire”. Și, sărutându-l, l-a binecuvântat și i l-a lăsat regelui; apoi, luându-și rămas bun de la acesta, de la regină și de la toți ceilalți, împreună cu leoaica și arcașii, s-au întors la schitul lui, unde adesea îl vom mai întâlni în istoria noastră de-acum înainte. Iar regele s-a întors cu suita lui în cetate.

• CAPITOLUL LXXII • Cum Cavalerul Spadei Verzi, după ce a plecat de la curtea regelui Tafinor al Boemiei spre insulele din Romania, a văzut apropiindu-se o ceată numeroasă însoțind-o pe Grasinda și un cavaler al ei, pe numele său Brandasidel, care a vrut să-l silească pe Cavalerul Spadei Verzi să i se înfățișeze stăpânei sale, Grasinda, și cum acesta s-a luptat cu el și l-a învins V-am povestit cum Cavalerul Spadei Verzi, când s-a despărțit de regele Tafinor al Boemiei avea de gând să pornească spre insulele din Romania, pentru că auzise că acolo trăiesc oameni viteji; și așa a și făcut, dar n-a apucat pe drumul drept, ci umblând de colo-colo, îndreptând multe fărădelegi și nedreptăți săvârșite împotriva unor oameni slabi, atât bărbați cât și femei, de cavaleri trufași, astfel că de multe ori fusese rănit ori suferind și, împotriva voinței lui, trebuia să se odihnească. Dar când a ajuns pe pământul României, a trecut prin primejdii de moarte, înfruntându-se cu cavaleri puternici și uriași cumpliți; dar cu toate că și-a pus viața în pericol, Dumnezeu a vrut să-i dăruiască numai victorii împotriva tuturor, făcându-l să cucerească atâta faimă și cinste, încât toți îl socoteau o adevărată minune. Dar nici aceste nemaipomenite înfruntări și munci n-au avut destulă forță să alunge din inima lui acea vâlvătaie pârjolitoare și chinurile și dorința ucigătoare pricinuite de doamna sa, Oriana. Și puteți fi siguri că de n-ar fi fost sfaturile lui Gandalin, care îl îmbărbăta tot timpul, n-ar fi avut atâta 578

putere să reziste și inima lui tristă și mâhnită să nu i se sfâșie în lacrimi. Și străbătând el acele meleaguri și trăind așa cum ați auzit, ocolind peste tot unde era nevoie de el, fără să-și dea odihnă trupului și sufletului, a ajuns într-o cetate, port la mare aflat în fața Greciei, la capătul uscatului, într-un loc frumos, având multe turnuri înalte și grădini, ce se numea Sadiana; și cum mai avea o bună parte din zi înainte, n-a vrut să intre în cetate, ci se preumbla privind-o cât e de frumoasă și bucurându-se de priveliștea mării, pe care n-o mai văzuse de când plecase din Gaula, să fi trecut mai bine de doi ani de-atunci; și cum mergea el așa, a văzut apropiindu-se de cetate, pe țărmul mării, o ceată mare de cavaleri, doamne și domnișoare, iar printre ei, o doamnă înveșmântată în straie foarte bogate, sub un baldachin din pânză frumoasă sprijinit pe patru bețe, ca să se apere de soare. Cavalerul Spadei Verzi, care nu voia să vadă pe nimeni, ci să umble de unul singur, cu gândul la doamna sa, s-a abătut din drum, ca să nu-i întâlnească. Dar n-a apucat să se îndepărteze mult de ei, că a văzut venind spre el un cavaler pe un cal vânjos, cu o armură strașnică, legănându-și lancea în mână de părea că vrea s-o frângă. Cavalerul era bine legat, vânjos și bun călăreț, părând să fie foarte puternic, și era însoțit de o domnișoară din suita doamnei, îmbrăcată în straie bogate; văzându-i că vin spre el, a rămas pe loc. Domnișoara s-a oprit în fața lui și i-a spus: „Domnule cavaler, acea doamnă, stăpâna mea, pe care o vedeți acolo, vă poruncește să vă înfățișați pe dată, spre binele vostru”. Cavalerul cu Piticul, deși domnișoara îi vorbise în nemțește, a înțeles-o pe loc foarte bine, pentru că se străduia întotdeauna să învețe limbile țărilor pe unde umbla, și i-a răspuns: „Domnișoară, Dumnezeu să vă dea multă cinste stăpânei voastre și vouă, dar, spuneți-mi, ce dorește acest cavaler?” „Nu vă e de folos să știți asta – a zis ea –, ci să faceți ceea ce v-am cerut”. „Nu voi merge cu domnia voastră în niciun chip, dacă nu îmi spuneți”. Atunci, ea i-a răspuns astfel: „Dacă e așa, o voi face, deși împotriva voinței mele; aflați, domnule cavaler, că stăpâna mea v-a văzut că umblați însoțit de acest pitic și, cum i se vorbise de un cavaler străin ce colindă aceste meleaguri săvârșind minuni de vitejie, cum nu s-a mai văzut vreodată, gândind că sunteți voi acela, dorește să vă arate toată prețuirea ei și să vă dezvăluie o taină a inimii sale, pe care, până acum, nimeni n-a aflat-o vreodată de la ea. Și cum acest cavaler i-a auzit dorința, a spus că vă va face să-i ascultați porunca, chiar de nu veți voi, ceea ce, într-adevăr poate face, căci este cel mai puternic în luptă dintre toți cavalerii de pe aici; de aceea vă sfătuiesc săl lăsați în pace și să veniți cu mine”. „Domnișoară – a zis el –, mă simt foarte rușinat față de voi că nu îndeplinesc porunca stăpânei voastre, dar vreau să văd dacă acest cavaler va face ce a spus”. „Îmi pare rău – a răspuns ea –, fiindcă îmi plac foarte mult vorbele și purtarea voastră frumoasă”. Și s-a 579

despărțit de el, iar Cavalerul Spadei Verzi și-a văzut mai departe de drum, ca mai înainte. Văzând aceasta, celălalt cavaler i-a strigat tare: „Hei, domnule cavaler ticălos care nu vreți să mergeți cu această domnișoară, descălecați pe dată de pe cal și încălecați pe dos, ținându-l de coadă în chip de frâu și cu scutul cu susu-n jos, și așa vă veți înfățișa acelei doamne; de nu vă învoiți, vă veți pierde capul; alegeți ce doriți”. „Să știți, cavalere – a răspuns el –, că nam chef să aleg niciuna din acele două propuneri, ci mai degrabă vi le las domniei voastre”. „Veți vedea pe dată – a spus celălalt –, ce vi se va întâmpla”. Și, dând pinteni calului, cu speranța că de la prima ciocnire îl va azvârli din șa, cum făcuse cu mulți alții, pentru că era cel mai bun luptător cu lancea din câți se aflau pe o mare întindere în jur. Cavalerul cu Piticul, care pusese mâna pe arme, bine apărat de scut, a pornit spre el și înfruntarea s-a încheiat de la primele ciocniri, pentru că lăncile s-au frânt, cavalerul gâlcevitor a fost aruncat din șa, iar Cavalerul Spadei Verzi a rămas cu scutul turtit și vârful lăncii potrivnice i-a trecut prin lorică și l-a rănit la gât, lovitură de pe urma căreia se simțea foarte rău; dar, trecând de celălalt, și-a smuls frântura de lance ce îi rămăsese înfiptă în scut, și s-a întors spre Brandasidel, căci așa se numea cavalerul acela, dar văzându-l zăcând pe jos, ca mort, i-a spus lui Gandalin: „Descalecă și scoate-i scutul și coiful acestui cavaler, să vezi dacă e mort”. Gandalin a făcut întocmai și cavalerul a mai prins oleacă de putere și de viață, dar fără să-și vină în simțiri. Cavalerul Spadei Verzi i-a proptit vârful spadei în obraz, sângerându-l puțin, și i-a spus: „Domnule cavaler gâlcevitor, care îi disprețuiți pe oameni fără să-i cunoașteți, sau vă veți pierde capul, sau veți face ceea ce mi-ați poruncit mie”. El, înfricoșat de moarte, și-a mai venit în fire și și-a înclinat capul, iar Cavalerul Spadei Verzi i-a spus: „Dacă nu vreți să vorbiți, o să vă retez capul”. Atunci, celălalt a spus: „Ah, cavalere! Îndurare, pentru Dumnezeu, că mai degrabă vă voi împlini porunca decât să-mi pierd sufletul murind în starea în care mă aflu. Așa că voi face totul, fără zăbavă”. Brandasidel și-a chemat scutierii și, la porunca lui, aceștia l-au așezat călare pe dos, dându-i să țină în mână coada calului, i-au agățat scutul de gât cu susu-n jos și așa lau purtat prin fața frumoasei doamne și prin toată cetatea, ca să îl vadă toată lumea și să fie pildă pentru cei care, cu marea lor trufie îi înjosesc și îi disprețuiesc pe cei ce nu-i cunosc și chiar pe Dumnezeu, de ar izbuti, fără să cugete la nenorocirile ce îi așteaptă pe lumea asta și, mai apoi, pe cealaltă. Și cu cât se minunau mai mult doamna, suita ei și târgoveții din cetate de nenorocirea celui pe care îl socoteau atât de puternic, cu atât mai mult lăudau și slăveau forța celui ce îl învinsese, spunând că sunt adevărate mărețele sale isprăvi despre care auziseră. 580

După aceasta Cavalerul Spadei Verzi, văzând-o pe domnișoara ce îl chemase să vină cu ea, care privise lupta și auzise ce-și spuseseră cei doi mai înainte, s-a îndreptat spre ea și i-a zis: „Domnișoară, dacă binevoiți, acum voi împlini porunca stăpânei voastre”. „Mă bucur foarte – a răspuns ea – și așa va face și Grasinda, stăpâna mea”, că acesta era numele doamnei. Și au pornit împreună; și de cum au ajuns, Cavalerul Spadei Verzi a văzut că doamna este atât de frumoasă și de chipeșă că nu mai întâlnise altă femeie ca ea de când se despărțise de sora sa, Melicia; și tot astfel i s-a părut și el doamnei, ca fiind cel mai mândru, mai frumos și mai bine făcut din câți cavaleri văzuse în viața ei; doamna i-a spus: „Domnule, am auzit vorbindu-se despre multe fapte de arme nemaipomenite, săvârșite de voi de când ați sosit pe aceste meleaguri, și, după cum v-ați înfățișat, înțeleg că acele vorbe sunt întru totul adevărate; mi s-a mai spus și că ați fost la curtea regelui Tafinor al Boemiei, ce a dobândit multă cinste și foloase datorită domniei voastre; mai știu că vi se spune Cavalerul Spadei Verzi ori Cavalerul cu Piticul, pentru că acesta vă însoțește mereu, și așa vă voi numi și eu, dar, acum, rogu-vă mult, spre binele vostru, fiindcă sunteți rănit, primiți să fiți oaspetele acestei cetăți și să vi se oblojească rănile, căci nu veți afla loc mai potrivit în tot ținutul”. El i-a răspuns: „Doamna mea, ascultându-vă dorința și rugămintea, vi le-aș îndeplini și de-ar fi să-mi pun viața în primejdie ca să vă slujesc; așa că o voi face cu atât mai mult cu cât îmi veniți în ajutor”. Doamna l-a luat cu ea și au pornit spre oraș; un cavaler bătrân ce ținea calul doamnei de dârlogi, i-a dat hățurile Cavalerului Spadei Verzi, iar el, care era majordomul doamnei, a plecat înainte în cetate, să facă pregătirile trebuincioase pentru adăpostirea cavalerului. Cavalerul cu Piticul a tot mers în tovărășia doamnei vorbind cu ea despre diferite lucruri. Și dacă mai înainte doamna îl prețuia mult pentru faima sa, acum îl prețuia și mai mult pentru marea lui înțelepciune și vorba-i frumoasă; și tot astfel i s-a întâmplat și lui, căci era tare frumoasă și foarte plăcută la vorbă. Când au intrat în cetate, toată lumea a ieșit la porți și la ferestre să-și vadă stăpâna, căci toți o iubeau nespus, și pe cavalerul pe care îl prețuiau foarte pentru marile sale isprăvi, găsindu-l cel mai frumos și mai chipeș din câți văzuseră vreodată și cugetând că cea mai măreață faptă de arme a sa este că îl învinsese pe Brandasidel, care era foarte temut de toți. Astfel, au ajuns la palatul doamnei, unde stăpâna l-a găzduit într-o încăpere foarte bogat împodobită, cum se cuvenea să fie casa unei asemenea doamne; aici i s-a scos armura, și-a spălat fața și mâinile de colb și slujitorii i-au adus o pelerină de stofă roșie în care să se înfășoare. Când l-a văzut astfel, Grasinda s-a minunat foarte de marea lui frumusețe, căci nu-și închipuia că o ființă omenească poate arăta astfel, și a poruncit, pe 581

dată, să vină un doftor de-al ei, meșter în lecuirea rănilor, cel mai bun și mai învățat la o mare depărtare în jur; acesta i-a cercetat rana de la gât și i-a spus: „Cavalere, sunteți rănit într-un loc primejdios și aveți nevoie de odihnă; altminteri veți avea mult de suferit”. „Meștere – a zis el –, rogu-vă, în numele credinței ce i-o datorați lui Dumnezeu și stăpânei voastre, aici de față, să-mi spuneți de îndată ce voi putea încăleca, pentru că eu nu trebuie să-mi aflu răgaz și odihnă de vreun fel, până ce Dumnezeu, în bunătatea lui, nu mă va călăuzi acolo unde dorește inima mea”. Și, spunând aceasta, l-a cuprins o asemenea tristețe, că n-a putut să-și stăpânească lacrimile ce i-au umplut ochii, așa că, rușinându-se foarte, și le-a șters iute și s-a prefăcut vesel. Doctorul i-a oblojit rana și i-a dat să mănânce lucruri potrivite; Grasinda i-a spus: „Domnule, odihniți-vă și dormiți cât timp vom merge și noi să mâncăm, și ne vom revedea la vremea potrivită; și spuneți-i scutierului vostru să ceară fără sfială tot ce vă face trebuință”. Cu aceste vorbe, l-a lăsat singur, iar el a rămas în pat, gândindu-se cu înflăcărare la doamna sa, Oriana, căci ea era toată bucuria și veselia lui împletite cu chinuri și patimi ce se înfruntă veșnic în sufletul omului, până când, ostenit, a adormit. Grasinda, de cum a mâncat, să știți că s-a retras în încăperea ei și, întinzându-se în pat, a prins să se gândească la frumusețea Cavalerului Spadei Verzi și la marile sale isprăvi de care i se vorbise; și, cu toate că era atât de frumoasă și bogată, de neam mare, căci era nepoata regelui Tafinor al Boemiei, căsătorită cu un cavaler de stirpe aleasă, cu care nu trăise decât un an fără să aibă copii, s-a hotărât să-l ia de bărbat pe Amadis, deși nu știa despre el nimic alta decât că e cavaler rătăcitor; dar chibzuind cum să-i spună asta, și-a amintit că îl văzuse plângând și și-a zis că nu poate fi decât din pricina vreunei femei pe care o iubește și nu o poate cuceri. Asta a făcuto să mai aștepte, până avea să știe mai multe despre el; apoi, aflând că oaspetele ei s-a trezit, s-a dus în odaia lui însoțită de doamnele și domnișoarele sale de onoare, ca să îl vadă și să îi arate prețuirea ei, dar și pentru marea plăcere și desfătare ce o simțea când îl vedea și îi vorbea; aceeași plăcere o încerca și el, dar foarte departe cu gândul de ceea ce plănuise ea. Și așa, doamna îi ținea de urât, făcându-i toate gusturile și plăcerile cu putință. Într-o zi, însă, nemaiputând răbda, l-a luat deoparte pe Gandalin și i-a spus: „Bunule scutier, Dumnezeu să vă ajute și să vă dea fericire. Spuneți-mi, dacă știți, un lucru pe care vreau să îl aflu și vă făgăduiesc că nu voi dezvălui niciodată ce-mi veți spune, și anume, după știința voastră, există vreo femeie pe care stăpânul vostru să o iubească nespus de mult, cu dragoste pătimașă?” „Doamnă – a răspuns Gandalin –, eu și acest pitic suntem de puțină vreme cu el și ne-am învoit să îl slujim 582

datorită marilor isprăvi pe care am auzit că le-a săvârșit, dar el ne-a cerut să nu-l întrebăm nici cum îl cheamă, nici ce e cu el, ci să ne încredem în soartă; și de când suntem cu el am văzut atâtea fapte mărețe și vitejești săvârșite de el, că ne-am înspăimântat foarte; și puteți crede, doamnă, că este, neîndoios, cel mai viteaz cavaler de pe lume; dar altceva despre el nu știu”. Doamna și-a lăsat capul și ochii în jos și a rămas pe gânduri. Gandalin, văzând-o așa, a cugetat că s-a îndrăgostit de stăpânul lui și a vrut să o scape de acel gând pe care nu și l-ar fi putut duce cu niciun chip la îndeplinire, așa că i-a spus: „Doamnă, îl văd deseori plângând, cu atâta zbucium în suflet, că mă minunez cum de mai e în viață și, după mintea mea, cunoscându-i marele curaj și faptul că nu pune preț pe nicio primejdie și încercare grea, pricina nu poate fi decât o prea mare și pătimașă iubire pentru o femeie, căci aceasta este o suferință ce nu se lecuiește nici cu înțelepciune, nici cu curaj. „Să n-am parte de Dumnezeu – a zis ea –, dacă nu cred ceea ce îmi spuneți și mult vă sunt recunoscătoare; mergeți la el și Domnul să-l lecuiască de chinurile lui”. Și a plecat la doamnele sale hotărâtă să nu se mai ostenească să-și ducă gândurile la îndeplinire, căci, văzându-l atât de cumpătat în vorbe și fapte, era sigură că nu-și va schimba intențiile. Și, așa cum ați auzit, Cavalerul Spadei Verzi a rămas în casa acelei doamne de neam mare, frumoasa și bogata Grasinda, să i se vindece rănile, bucurându-se de asemenea cinstire și îngrijire de parcă doamna ar fi știut că nu este un biet cavaler rătăcitor, ci fiul unui rege atât de nobil cum era regele Perion al Gaulei, tatăl său. Iar când a fost în stare să-și îmbrace armura, Amadis i-a poruncit lui Gandalin să-i pregătească toate cele trebuincioase pentru drum. Acesta i-a spus că totul este pregătit. Și pe când vorbeau ei așa, a intrat în odaie Grasinda, cu patru dintre domnișoarele ei, iar el, venindu-i în întâmpinare, a luat-o de mână și a poftit-o să șadă pe un jilț acoperit cu brocart cu fir de aur, spunându-i: „Doamna mea, sunt în putere să pot pleca la drum și cinstirea ce mi-ați arătat-o mă face să chibzuiesc adânc cum v-aș putea sluji; așa că, doamna mea, dacă în vreun fel pot face ceva pe placul vostru, o voi face din toată inima”. Ea i-a răspuns: „Cavalere al Spadei Verzi, cred întru totul ceea ce îmi spuneți și de va fi să vă plătiți vreodată pentru felul cum ați fost omenit și slujit aici, când vă voi cere ceva, o să vă dezvălui fără rușine și teamă ceea ce n-a aflat nimeni până acum despre mine; dar, până atunci, rogu-vă, spuneți-mi spre ce locuri vă mână mai tare dorința?” „Spre Grecia – a spus el –, cu voia lui Dumnezeu, pentru a vedea cum trăiesc grecii și a-l cunoaște pe împăratul lor, de care am auzit lucruri frumoase”. „Atunci – a zis ea –, vreau să vă ajut în această călătorie și vă voi da o corabie solidă, cu marinari la ordinele voastre și merinde pentru un an; și vi-l dau și pe doctorul ce v-a îngrijit, pe numele său 583

Helisabad, căci cu greu se află cineva mai priceput în meșteșugul său, cu condiția ca, de vă va fi cu putință, peste un an, să vă întoarceți la mine, aici în această cetate”. Cavalerul s-a bucurat foarte de acest ajutor, că multă nevoie avea și mult se frământase chibzuind cum să se descurce, așa că i-a spus: „Doamna mea, dacă nu vă voi sluji pentru tot binele făcut, mă puteți socoti cel mai nenorocit cavaler din lume, și tot așa mă voi socoti și eu dacă aș afla că, din sfială ori rușine, nu-mi veți mai cere să vă slujesc”. „Domnul meu – i-a răspuns ea –, când Dumnezeu vă va aduce înapoi din această călătorie, vă voi cere ceea ce inima mea dorește de multă vreme, și va fi întru sporirea gloriei voastre, chiar de se vor ivi oarece primejdii”. „Așa va fi – a spus el –, pentru că eu mă încred că, în marea voastră înțelepciune, nu îmi veți cere decât ceea ce pot făptui cu dreptate”. „Atunci – a spus Grasinda –, mai odihniți-vă aici cinci zile, până vor fi gata toate pregătirile pentru călătorie”. El s-a învoit, cu toate că avusese de gând să plece de-acolo a doua zi. În acest răstimp, corabia a fost încărcată cu toate câte făceau trebuință. Cavalerul Spadei Verzi s-a urcat la bord cu maestrul Helisabad, în care, după Dumnezeu, avea cea mai mare încredere că se va îngriji de sănătatea lui, și, luându-și rămas bun de la frumoasa doamnă, au înălțat pânzele și, ajutânduse cu vâslele, au pornit la drum, nu direct spre Constantinopol, unde se afla împăratul, ci spre insulele României, pe care nu le cutreierase încă, și altele din împărăția Greciei, unde Cavalerul Spadei Verzi a rămas destulă vreme, făptuind mari vitejii și luptându-se cu străini, cu unii din pricini grele, ce îl îndemnau să îndrepte fărădelegile lor trufașe, cu alții, fiindcă, auzind aceia de faima sa, veneau să-și măsoare puterile cu el. Așa că a trecut prin multe înfruntări și primejdii și a fost de multe ori rănit, întru gloria sa, căci întotdeauna a ieșit învingător și a dobândit faimă; dar doctorul său îl lecuia de fiecare dată. Și în această zbuciumare, navigând de la o insulă la alta, marinarii, simțindu-se tare osteniți, i s-au plâns doctorului, iar acesta i-a spus Cavalerului cu Piticul; acesta a hotărât că, de vreme ce dorința lui este să vadă toate acele meleaguri și marinarii sunt obosiți, să îndrepte corabia direct spre Constantinopol, astfel ca, făcând acea călătorie dus și întors, să ajungă înapoi, dacă nu îi împiedica Domnul, la capătul unui an, așa cum îi făgăduise Grasindei. Această hotărâre i-a bucurat pe toți cei de pe navă și au pornit la drum spre Constantinopol cu vânt prielnic din pupa. În cartea a doua v-am povestit cum Patin, pe când era un simplu cavaler fără stare, nădăjduind doar ca după moartea lui Siudan, fratele său, ce era împăratul Romei și nu avea urmași, să moștenească tronul acestuia, auzind de marea faimă a cavalerilor ce se aflau, în vremea aceea, în Marea Britanie, în slujba regelui Lisuarte, se hotărâse să plece acolo să-și măsoare puterile 584

cu ei; și, cu toate că, pe atunci, era foarte îndrăgostit de regina Sardamira a Sardiniei și pornise în călătoria aceea pentru a o sluji pe ea, ajuns la curtea regelui Lisuarte, unde fusese primit cu deosebită cinstire potrivit rangului său înalt, văzând-o pe preafrumoasa Oriana, fiica regelui, ce nu avea pereche în lume de frumoasă ce era, s-a îndrăgostit de ea atât de tare, încât uitând de vechea iubire și urmând acel nou simțământ, a cerut-o în căsătorie; și, cu toate că răspunsul fusese cinstit și îi dădea doar o oarece speranță, căci voința regelui era foarte departe de o astfel de unire, el, socotind că dobândise ceea ce dorea, voind să-și arate puterea și crezând că în felul acesta va fi mai iubit de acea doamnă, a pornit să cutreiere acele ținuturi în căutarea cavalerilor rătăcitori, pentru a se lupta cu aceștia; dar l-a păscut ghinionul și pașii l-au purtat în pădurea unde se afla Amadis, ce-și plângea amarnic deznădejdea, la vremea aceea, din pricina doamnei sale; și aici, după ce, mai întâi, și-au vorbit, Patin lăudându-se cu dragostea lui și Amadis plângându-se de a sa, a avut loc lupta în care Patin a fost trântit la pământ după înfruntarea în lănci și apoi, după ce a încălecat iarăși, a fost rănit la cap atât de rău de o lovitură de spadă, încât mult timp a zăcut între viață și moarte, pricină ce l-a făcut să amâne căsătoria cu Oriana și să se întoarcă la Roma unde, după puțin timp, murind împăratul, fratele său, a fost el uns împărat; dar neuitând de acea patimă pentru Oriana ce i se cuibărise în inimă, crezând că, datorită rangului și mai înalt la care ajunsese o va dobândi mai ușor, a hotărât să o ceară, din nou, în căsătorie regelui Lisuarte, trimițându-l ca sol pe un văr de-al său, numit Salustanquidio, principe al Calabriei, cavaler vestit în luptă, însoțit de Brondajel de Roca, mai marele majordomilor, și de arhiepiscopul de Talancia, împreună cu trei sute de cavaleri și cu frumoasa regină Sardamira și o numeroasă suită de doamne și domnișoare, pentru a-i ține companie Orianei când avea să fie adusă. Aceștia, văzând că voința regelui e neclintită, au început să pregătească toate cele trebuincioase pentru drum, ceea ce vă vom istorisi pe îndelete mai la vale.

• CAPITOLUL LXXIII • Cum nobilul Cavaler al Spadei Verzi, după ce s-a despărțit de Grasinda luând drumul Constantinopolului, a fost prins de o furtună și a acostat pe Insula Diavolului, unde a întâlnit un monstru sălbatic numit Endriago 585

Cavalerul Spadei Verzi, călătorind pe mare cu tovarășii săi în drum spre Constantinopol, așa cum ați auzit, a fost prins de o furtună, cum adesea se întâmplă, cu mare furioasă și vânt potrivnic ce a prins să bată din senin din direcție opusă, încât nici corabia, care era mare, nici iscusința marinarilor nu i-au putut ține piept fără a nu fi de mai multe ori în primejdie de a se scufunda. Ploaia era atât de deasă, vânturile atât de puternice și cerul atât de negru că toți își pierduseră nădejdea că vor mai scăpa cu viață în vreun fel; și nici Amadis, nici maestrul Helisabad, nici toți ceilalți nu puteau crede alta, de n-ar fi fost marea milosârdie a Domnului, căci deseori corabia se umplea de apă, ziua și noaptea, și nu puteau să-și tragă sufletul, să mănânce ori să doarmă fără să fie cuprinși de spaimă, căci singura rânduială era bunul plac al sorții. Și-au plutit așa vreme de opt zile fără să știe, nici să bănuiască în ce parte a mării se află și fără ca furtuna să slăbească vreo clipă; la capătul acestor zile, datorită tăriei vânturilor, într-o noapte, înainte de a se lumina de zi, corabia a fost azvârlită cu atâta forță pe un țărm, că n-au mai izbutit în niciun chip să o miște de-acolo. Asta le-a fost marea mângâiere tuturor, de parcă s-ar fi întors de la moarte la viață, dar, când a venit dimineața și marinarii au recunoscut locurile, știind că aceea este Insula Diavolului, unde totul fusese pustiit de un monstru sălbatic, sufletele le-au fost cuprinse de îndoite frământări și chinuri, socotind că aici primejdia este mult mai mare decât pe ape și, lovindu-se cu palmele peste fețe și plângând în hohote, i s-au înfățișat Cavalerului Spadei Verzi fără să scoată o vorbă. El, foarte uimit că veselia li se preschimbase în tristețe, fără să cunoască pricina, i-a întrebat, oarecum încurcat, ce lucru atât de neașteptat le-a transformat așa de iute bucuria în plânset amarnic. „Oh, cavalere! Amărăciunea ne este atât de mare – au răspuns ei –, că nu avem putere să vorbim. Dar să vă spună maestrul Helisabad, care știe prea bine de ce se numește locul acesta Insula Diavolului”. Doctorul, care nu era mai puțin tulburat decât ceilalți, tremurând tot, deși îmbărbătat de Cavalerul cu Piticul, cu glasul schimbat, foarte posomorât și înfricoșat i-a povestit cavalerului ceea ce voia să afle, glăsuind astfel: „Domnule Cavaler cu Piticul, aflați că stăpânul acestei insule, unde ne-a azvârlit marea, a fost un uriaș, numit Bandaguido, care, cu marea lui vitejie și cruzime, i-a supus pe mai toți uriașii ce se învecinau cu el. Acesta s-a însurat cu o urieșiță blândă, cu o fire bună și pe cât rău le făcea soțul ei creștinilor, cu ură și cruzime, ucigându-i și nimicindu-i, pe atât îndrepta ea răul, plină de milă, ori de câte ori putea. Bandaguido a avut cu femeia aceasta o fată care, când a ajuns o tânără fecioară, a fost dăruită de natură cu asemenea nuri și frumusețe, că pe o mare întindere de pământ nu puteai afla o alta din aceeași stirpe urieșească și același sânge să-i stea alături; dar cum marea frumusețe e repede însoțită de deșertăciune și 586

deșertăciunea de păcat, văzându-se această duducă atât de nurlie și chipeșă și bine făcută, deși putea să se iubească în voie cu oricine, a ales drept ultimă cale să facă dragoste cu tatăl ei, iubire ticăloasă și păcătoasă foarte. La început, taică-său socotea aceasta ca o dovadă de dragoste datorată de o fiică părintelui ei, dar tot continuând așa, cum fata era nespus de frumoasă, iar tatăl lipsit de multă conștiință și virtute, s-a întâmplat că, simțind el care sunt gândurile fiicei sale, dorința ei mârșavă și urâtă s-a împlinit. De unde trebuie să tragem învățătură că niciun bărbat pe lumea asta nu trebuie să aibă atâta încredere în sine însuși încât să nu se ferească și să nu ocolească vorbele și legăturile, nu numai cu femeile ce-i sunt rude ori surori, dar chiar și cu propriile fiice, pentru că această patimă ticăloasă, ajunsă la capătul mistuirii ei firești, nu poate fi înfrânată și întoarsă din drum decât rareori de judecată, conștiință și teamă. Și de pe urma acestui păcat josnic și a acestei mari greșeli s-a născut, pe dată, altul și mai mare. Așa cum se întâmplă cu cei care, uitând de mila Domnului și urmând voința dușmanului cel rău, vor să îndrepte printr-o ticăloșie o alta, neștiind că adevăratul leac al păcătosului este căința adevărată și ispășirea, căci astfel sunt iertați de Domnul. Astfel că, împătimindu-se tatăl în dragoste cu fiică-sa și ea cu el de asemenea, pentru a se bucura mai în voie de dorințele lor ticăloase, au chibzuit s-o omoare într-o noapte pe nevasta lui și mama ei, uriașul fiind înștiințat de idolii fățarnici cărora li se închina, că, de se va căsători cu fiica sa, aceasta va zămisli o creatură, cea mai puternică și mai sălbatică din câte se vor afla pe lume; așa că, schimbând gândul în faptă, nenorocita de fiică, pe care maicăsa o iubea mai mult decât pe sine înseși, pe când se plimbau împreună printr-o grădină, s-a prefăcut că vede ceva ciudat într-o fântână și, chemândo și pe maică-sa să se uite, a îmbrâncit-a în fundul puțului și, în scurt timp, aceasta s-a înecat. Fata a prins să strige, zicând că maică-sa a căzut în fântână, și au venit toți de pe-acolo împreună cu uriașul, care știa șiretlicul, și văzând-o moartă pe stăpâna lor iubită de toți, au prins s-o jelească foarte, dar uriașul le-a spus «Nu mai jeliți, căci aceasta a fost dorința zeilor, și-mi voi lua femeia ce va zămisli o ființă datorită căreia vom fi temuți de toți și îi vom supune pe cei ce ne dușmănesc». Toți au tăcut de frica uriașului și n-au mai îndrăznit să facă nimic alta. Și chiar în aceeași zi, de față cu toată lumea, Bandaguido a luat-o de nevastă pe fiică-sa, și în acea noapte nefericită, a fost zămislit un monstru, din porunca diavolilor, în care ea și tatăl-soț al ei credeau nesmintit așa cum veți auzi. Monstrul avea trupul și chipul acoperite de păr, iar deasupra avea niște solzi așezați unii peste alții, atât de tari, că nicio armă nu-i putea străpunge; picioarele le avea foarte puternice și groase, iar din umeri îi creșteau niște aripi atât de mari că îi ajungeau până la călcâie; și nu erau din pene, ci dintr-o piele neagră ca smoala 587

lucitoare, păroasă, și atât de tare că nicio armă nu le putea veni de hac, cu care se acoperea cum fac oamenii cu scutul; de sub aripi îi ieșeau niște brațe foarte vânjoase, ca niște labe de leu, acoperite cu niște solzi mai mici decât cei de pe trup; mâinile erau ca ghearele unui vultur, cu cinci degete și unghii atât de tari și de lungi că nu se afla lucru pe lume să nu-l sfâșie pe loc de cum îi pica în gheare. Avea câte doi colți pe fiecare falcă, atât de puternici și de mari, că îi ieșeau din gură de un cot. Ochii erau mari și rotunzi, foarte roșii, ca de jăratec, astfel că, noaptea, se vedeau de la mare depărtare și toată lumea fugea de el. Sărea și alerga atât de repede că nu era vietate nezburătoare să-i scape; mânca și bea rareori și chiar deloc, din vreme în vreme, fără să sufere defel; singura lui plăcere era să ucidă oameni și animale vii și, când întâlnea lei și urși, care i se mai împotriveau, se înfuria foarte și arunca pe nări un fum atât de înspăimântător, că părea o vâlvătaie, și scotea răgete răgușite ce-ți băgau groaza în oase, așa că orice vietate fugea din fața lui ca de moarte. Puțea atât de urât că otrăvea totul în jur și era așa de înfricoșător când își scutura solzii unii de alții și scrâșnea din dinți fluturându-și aripile, de părea că se cutremură pământul. Așa arată acest monstru, pe numele lui Endriago; și să mai știți – a spus maestrul Helisabad – că datorită marelui păcat al uriașului și al fiicei sale, în el sălășluiește necuratul, ce îi sporește mult forțele și cruzimea. Tare s-a mai minunat Cavalerul Spadei Verzi de cele povestite de doftor despre acel diavol numit Endriago, născut dintr-un bărbat și o femeie, iar ceilalți erau foarte înspăimântați, dar cavalerul a spus: „Maestre, dar cum s-a putut naște dintr-un trup de femeie un asemenea monstru?” „Am să vă spun – a răspuns maestrul –, așa cum se află scris într-o carte a împăratului de la Constantinopol, ce a fost stăpânul acestei insule, dar a pierdut-o, pentru că nu are putere destulă ca să-l învingă pe acel diavol; și aflați – a zis maestrul – că urieșița, simțind că a rămas grea cu Bandaguido, i-a spus uriașului, iar el tare s-a bucurat, văzând că se adeverește ceea ce îi prevestiseră zeii și așa credea că se va adeveri și restul, așa că a zis că va fi nevoie de trei ori patru doici să-i dea să sugă, de vreme ce avea să fie cea mai puternică creatură de pe lume; monstrul cel rău, crescând în pântecele mamei sale, o făcea adesea să sufere, căci era făcătura și opera necuratului. Și culoarea feței și a ochilor ei era galben deschis, cum arată otrava, dar ea nu se temea de nimic, crezând că, așa cum spuseseră zeii, copilul ei va fi cel mai puternic și mai viteaz din câți se văzuseră vreodată, și că de va fi așa, o să caute un mijloc de a-și ucide tatăl și de a se căsători cu feciorul ei; căci aceasta este cea mai mare primejdie pentru ticăloși, să se cufunde și să se desfete în păcate atât de mult, încât deși harul Domnului se pogoară asupra lor, nu numai că nu îl simt și nu își dau seama de asta, dar îl disprețuiesc și îl urăsc, socotindu-l o 588

povară grea și străină, cu gândul și fapta doar să-și sporească ticăloșiile, subjugați și învinși de acestea. Când i-a venit, deci, sorocul, a născut un fecior, fără multe chinuri, pentru că, până la urmă, cele rele se dovedesc întotdeauna plăcute. Când doicile ce așteptau să se nască au văzut o ființă atât de groaznică, tare s-au mai speriat, dar fiindu-le foarte frică de uriaș, au tăcut, l-au înfășat în scutecele pregătite pentru prunc și, una dintre ele, mai curajoasă decât celelalte, i-a dat să sugă; el a luat țâța în gură cu atâta putere încât a făcut-o să țipe de durere și, când i-au luat creatura de la piept, doica a căzut moartă, căci îi pătrunsese multă otravă în trup. Pe dată a fost înștiințat uriașul și el, văzându-și feciorul, s-a minunat de acea arătare și s-a hotărât să-și întrebe zeii de ce îi dăruiseră un asemenea fiu; așa că s-a dus la templul unde se aflau idolii, care erau trei la număr: unul, cu înfățișare de om, celălalt de leu, și al treilea, de grifon; și, după ce le-a adus jertfele cuvenite, ia întrebat de ce îi dăruiseră un asemenea fiu. Idolul cu înfățișare de om i-a spus: „Astfel se cuvine să fie, pentru că, așa cum faptele sale vor fi nemaipomenite și miraculoase, mai cu osebire atunci când îi va nimici pe creștini, ce încearcă să ne distrugă, tot așa trebuie să arate și el, și de aceea iam dat din înfățișarea mea și din judecata oamenilor, de care sunt lipsite toate fiarele”. Celălalt Idol i-a răspuns: „Eu am vrut să-l înzestrez cu curajul și forța noastră, a leilor”. Al treilea a zis: „Eu i-am dat aripi și gheare și mai multă sprinteneală decât toate fiarele de pe pământ”. Auzind acestea, uriașul i-a întrebat: „Cum o să-l cresc, că doica a murit când i-a dat să sugă?” Ei i-au răspuns: „Pune-le pe încă două doici să-i dea să sugă și vor muri și acestea; dar cea care va mai rămâne în viață să îl hrănească doar cu lapte de la vitele tale vreme de un an; și, în acest răstimp, se va face mare și frumos ca noi, căci noi am fost pricina zămislirii sale; dar ai grijă, îți poruncim ca, în niciun chip, nici tu, nici femeia ta, nici vreo altă persoană, să nu îl vedeți în tot acest an, în afară de femeia care îl va îngriji, așa cum ți-am spus”. Uriașul a poruncit să se facă totul așa cum spuseseră idolii și, așa cum ați auzit, a fost crescut acest monstru sălbatic. La capătul unui an, aflând uriașul de la doica fiului său că acesta crescuse bine și auzindu-l scoțând niște strigăte răgușite și îngrozitoare, a hotărât să meargă cu fiică-sa, ce-i era nevastă, să îl vadă; și, cum au intrat în odaia unde se afla, l-au văzut țopăind și alergând. Endriago, de îndată ce a zărit-o pe maică-sa, s-a repezit la ea și, făcând un salt, a zgâriat-o pe față cu ghearele, i-a sfârtecat nasul și i-a crăpat ochii; și mai înainte de a scăpa din mâinile lui, maică-sa și-a dat duhul. Când a văzut asta, uriașul a pus mâna pe spadă ca să-l ucidă, dar s-a izbit cu ea în 589

picior, și l-a retezat cu totul și s-a prăbușit la pământ; iar după scurtă vreme a murit și el. Endriago a sărit peste trupul lui, a ieșit pe ușa odăii și, otrăvind toată lumea din castel, a fugit în munți; și nu după mult timp, cum unii locuitori fuseseră uciși de el, iar cei ce avuseseră corăbii și galere fugiseră pe mare, insula a rămas pustie și așa este de mai bine de patruzeci de ani. Asta este tot ce știu despre acest monstru ticălos și diavolesc”, a spus maestrul. Cavalerul Spadei Verzi a spus: „Doctore, mari minuni mi-ați povestit și multe îndură Domnul de la cei ce nu îl slujesc, dar, în cele din urmă, dacă nu se îndreaptă, le trimite pedeapsa pe potriva răutății lor; iar acum, maestre, vă rog ca mâine să ne citiți liturghia, fiindcă vreau să văd această insulă și, dacă Domnul mă călăuzește, să o aduc pe calea dreaptă, întru slujirea sa”. Noaptea aceea au petrecut-o în mare spaimă, atât datorită mării, ce era tare furioasă, cât și de teama lui Endriago, gândind că va ieși dintr-un castel pe care îl avea în apropiere, unde poposea adesea; când s-au ivit zorile, maestrul a citit liturghia, iar Cavalerul Spadei Verzi a ascultat-o cu multă pioșenie, rugându-se Domnului să-i ajute în acea încercare primejdioasă întru slujirea sa, și că de voiește să moară acolo, să aibă grijă, în marea lui milă, de sufletul său. Apoi și-a pus armura, a pus să-i fie coborât armăsarul pe uscat și, luându-l pe Gandalin cu el, le-a spus celor de pe corabie: „Prieteni, vreau să intru în castelul acela și, dacă îl aflu acolo pe Endriago, să mă lupt cu el; iar de nu-l găsesc, am să văd dacă vă puteți adăposti în castel până se va îmbuna marea, și, în răstimpul acesta, voi căuta monstrul prin munți; dacă scap, mă voi întoarce aici; de nu, faceți ce veți socoti mai bine”. Când au auzit aceste vorbe, cei de pe corabie s-au înfricoșat și mai mult decât înainte, pentru că, deși se aflau acolo, pe mare, curajul lor la un loc tot nu era de-ajuns ca să nu se teamă de Endriago, socotindu-l mai primejdios decât însăși marea înfuriată; pe când acel cavaler avea curaj să plece nesilit de nimeni, să îl caute pe monstru și să se lupte cu el; și își ziceau că toate mărețele lui fapte de arme de care auziseră și cele pe care le văzuseră săvârșite de el, nu sunt nimic față de asta; maestrul Helisabad, ca om învățat și slujitor al bisericii, s-a mirat foarte de hotărârea lui, aducându-i aminte că asemenea lucruri, fiind mai presus de natura omenească, nu trebuie făcute, pentru a nu cădea în păcatul sinuciderii, dar Cavalerul Spadei Verzi i-a răspuns că, dacă ar fi ținut seama de asta, n-ar mai fi plecat din țara sa în căutarea celor mai primejdioase aventuri, și că, dacă trecuse prin unele, știind că aceasta le lasă în urmă pe celelalte, e ca și cum n-ar fi trecut prin niciuna, așa că trebuie să ucidă acel monstru crud și nemaiîntâlnit, ori să moară, așa cum trebuie să facă cei ce, primejduindu-și viața pentru cea a altora, vor să câștige faimă și cinste. 590

Apoi, s-a întors spre Gandalin, care, în vreme ce el vorbise cu maestrul și cu cei de pe corabie, se înarmase cu armele găsite la bord, ca să îl ajute, și l-a văzut călare pe calul său, plângând în hohote; atunci, i-a spus: „Cine ți-a spus să faci asta? Leapădă-ți armele, căci dacă vrei să mă slujești și să mă ajuți, știi că nu așa trebuie s-o faci, pierzându-ți viața, ci păstrându-ți-o, ca să poți povesti norocul morții mele celei ce este pricina cea dintâi, în numele căreia înfrunt moartea”. Și silindu-l să-și lepede armele, a plecat cu el spre cetatea unde se afla castelul; când au intrat în castel, au văzut că e părăsit și doar păsările se adăpostesc în el, dar înăuntru arăta bine, deși unele lucruri erau distruse; porțile principale erau foarte puternice și aveau zăvoare zdravene cu care puteau fi încuiate, ceea ce l-a bucurat mult pe Amadis și l-a trimis pe Gandalin să-i cheme pe toți de pe corabie, spunându-le că se pot adăposti foarte bine în castel; el a făcut întocmai. Așa că, pe dată, au coborât toți de pe corabie, deși temându-se foarte de Endriago; dar cum puternica furtună de pe mare nu se potolea, au intrat în castel, și Cavalerul Spadei Verzi le-a spus: „Bunii mei prieteni, eu vreau să plec să-l caut pe insulă pe Endriago și, dacă totul îmi va merge bine, Gandalin va suna din corn și atunci veți ști că monstrul a murit și eu trăiesc; dacă mi se va întâmpla o nenorocire, nu va mai fi nevoie să vă dau vreun semn; dar până atunci, zăvorâți porțile și aduceți merinde de pe corabie, căci puteți rămâne aici până se va îndrepta vremea ca să puteți naviga”. Apoi Cavalerul Spadei Verzi s-a despărțit de ei, lăsându-i pe toți plângând, iar jalea și durerea lui Ardian, piticul, erau atât de mari, că nu se pot povesti; își smulgea părul din cap și se lovea cu palmele peste față, se izbea cu capul de pereți, spunând că e un nenorocit pentru că soarta lui crudă îl făcuse să slujească un asemenea om, datorită căruia simțea cum își pierde viața de mii de ori privind faptele nemaivăzute pe care le săvârșește, ca acum să făptuiască o ispravă ce nici împăratul Constantinopolului, cu toată marea sa putere nu îndrăznește și nu poate s-o ducă la capăt; și văzând că stăpânul său se îndepărta deja peste câmp, s-a urcat pe o scară de piatră deasupra zidului, aproape nebun de durere pentru stăpânul său; maestrul Helisabad a poruncit să se ridice un altar cu sfinte moaște, pe care îl luase cu el pentru liturghie și, punându-i pe toți să țină în mâini lumânări aprinse, în genunchi, s-a rugat lui Dumnezeu să-l apere pe acest cavaler ce se îndrepta spre moarte de bunăvoie, întru slujirea sa și pentru a le salva lor viețile. Cavalerul Spadei Verzi mergea, așa cum ați auzit, plin de curaj și neînfricat pe cât îi era de vitează inima, urmat de Gandalin, ce plângea amarnic, fiind sigur că, în ziua aceea, se vor sfârși zilele stăpânului său. Cavalerul s-a întors spre el și ia spus râzând: „Bunul meu frate, nu arăta atât de puțină speranță în mila lui Dumnezeu, nici în imaginea doamnei mele, Oriana, și nu mai fi atât de 591

deznădăjduit, căci n-am în fața ochilor doar minunata ei amintire, ci însăși ființa ei; iar ochii mei îmi spun că trebuie să o apăr de această bestie ticăloasă. Și ce crezi tu, adevăratul meu prieten, că trebuie să fac? Nu știi că viața și moartea mea depind de viața și moartea ei? Mă sfătuiești să las să fie ucisă, să piară în fața ochilor mei, vreie Domnul să nu gândească astfel; și dacă tu nu o vezi, eu o văd în fața mea. Și dacă. Doar amintirea ei m-a făcut să săvârșesc, întru marea mea cinste, faptele pe care le cunoști, cu atât mai multă putere va avea prezența sa”. Și spunând aceste vorbe, s-a simțit cuprins de un asemenea curaj, că ardea de nerăbdare să îl întâlnească pe Endriago. Și, pe când pătrundea într-o vale străjuită de munți sălbatici și înalți, a spus: „Strigă, Gandalin, că poate ne va auzi Endriago și ne va ieși în cale, iar de o fi să mor pe aici, rogu-te mult, să încerci să-i duci doamnei mele, Oriana, ceea ce îi aparține în întregime, și anume, inima mea, și să-i spui că i-o trimit ca să nu dau socoteală în fața Domnului că plec cu ceea ce nu este al meu”. Auzind aceasta, Gandalin nu numai că a prins să strige, dar, smulgându-și părul și plângând, a început să urle în gura mare, dorind, mai curând, să moară, decât să-l vadă mort pe stăpânul său, pe care îl iubea atât de mult; și n-a trecut mult, că l-au văzut ivindu-se dintre stânci pe Endriago, cu mult mai înfricoșător și mai puternic decât fusese vreodată, din pricină că dracii, văzând că acest cavaler își pune mai multă nădejde în iubita lui Oriana decât în Dumnezeu, izbutiseră să pătrundă mai tare în trupul lui Endriago, mâniindu-l mai mult, și spunându-și între ei: „Dacă îl scăpăm de ăsta, nu se mai află altul pe lume mai îndrăzneț și mai puternic, care să se încumete să-l înfrunte”. Endriago venea atât de furios, scuipând fum amestecat cu flăcări, clănțănind din colți și curgându-i balele din belșug, scrâșnind din solzii săi și din aripi așa de groaznic, că te înspăimântai de moarte văzându-l. Așa s-a înspăimântat Cavalerul Spadei Verzi, mai cu seamă, auzind șuierăturile și răgetele înfricoșătoare pe care le scotea și, cu toate că îi fusese zugrăvit în vorbe, în comparație cu vederea lui, descrierea nu era nimic. Când i-a văzut, Endriago a prins să facă salturi mari și să urle, căci de multă vreme nu mai văzuse om, și, pe loc, s-a repezit spre ei. Când caii celor doi au văzut monstrul, au luat-o la goană atât de înspăimântați, gâfâind din greu, încât de-abia mai puteau fi struniți. Când Cavalerul Spadei Verzi a văzut că nu se poate apropia de monstru călare, a descălecat iute și i-a spus lui Gandalin: „Frate, ține-te departe cu armăsarii, să nu pierim amândoi și privește cum mă va ajuta Dumnezeu împotriva acestui împielițat înfricoșător și roagă-te ca, în marea lui milă să mă învețe cum să-l îndepărtez de-aici și acest ținut să fie iarăși în slujba Domnului; iar de-o fi să mor aici, să se milostivească de sufletul meu și tu să faci tot ce ți-am spus”. Gandalin nu i-a putut răspunde, 592

atât de amarnic plângea, pentru că era sigur că va muri, dacă Dumnezeu nu avea să-l scape printr-o minune. Cavalerul Spadei Verzi și-a luat lancea și s-a acoperit cu scutul, ca omul ce își vedea moartea cu ochii și, nemaisimțind nicio teamă, s-a îndreptat spre Endriago pe jos, adunându-și tot curajul. Diavolul, cum l-a văzut, a venit spre el și a aruncat pe gură o pală de foc cu un fum atât de negru, că de-abia se mai puteau vedea unul pe celălalt. Cavalerul Spadei Verzi a pășit înainte prin fum și, ajungând aproape de monstru l-a lovit cu lancea și, din fericire, l-a nimerit în ochi și i l-a crăpat; Endriago a apucat lancea cu ghearele și, băgând-o în gură, a rupt-o în bucăți dar vârful și o bucată din lemn i s-a înfipt în limbă și în mandule, căci se repezise năprasnic, făcând un salt, s-o prindă, dar nimerise prost din pricina ochiului crăpat; la rândul său, cavalerul se ferise cu mult curaj și, cu inima vitează, căci își vedea moartea aproape, a pus mâna pe spada lui minunată și s-a aruncat asupra monstrului, ce era parcă orbit, atât din cauza ochiului, cât și a sângelui ce îi țâșnea din gură; iar din pricina gâfâiturilor și a răgetelor pe care le scotea, aproape toată bucata de lance îi intrase în gât, încât mai că își pierduse răsuflarea și nu mai putea nici să închidă gura, nici să muște; cavalerul s-a apropiat de el dintr-o parte și i-a dat o lovitură cumplită în acei solzi, de parcă ar fi izbit într-o stâncă tare, fără să-l zgârie măcar. Endriago, văzându-l atât de aproape, s-a gândit să-l prindă în gheare, dar n-a izbutit să apuce decât scutul, pe care i l-a smuls cu asemenea forță, că l-a făcut pe cavaler să cadă pe jos în mâini; și câtă vreme diavolul a făcut fărâme scutul cu ghearele lui puternice, Cavalerul Spadei Verzi a avut răgaz să se ridice, dar, văzându-se fără scut și știind că spada nu străbate prin solzii monstrului, a priceput că n-are nicio scăpare dacă Dumnezeu nu îndreaptă astfel lucrurile încât să-i poată scoate și celălalt ochi, căci în alt loc s-ar fi ostenit de pomană să-l rănească; așa că, plin de furie, scuturându-se de orice teamă, a pornit spre Endriago, ce era tare vlăguit și ostenit, atât datorită sângelui mult pe care îl pierduse, cât și din pricina ochiului scos; și cum cele rele se prăbușesc și pier datorită propriei lor răutăți, Domnul, supărat că dușmanul cel rău, atât de puternic, le făcuse așa de mult rău celor ce, deși păcătoși, cred în sfânta religie catolică, a binevoit să-i dea cavalerului deosebit curaj și har, fără de care nimeni n-ar fi avut puterea să înfrunte și nici măcar să îndrăznească a înfrunta o primejdie așa de mare, pentru ca, împotriva oricărei legi a firii, să-i ia viața celui ce le-o luase multora, printre care nefericiții săi părinți; și cum cavalerul gândea să-l nimerească în celălalt ochi, soarta a vrut să-i călăuzească spada într-una din nările monstrului, ce erau foarte mari; și datorită forței loviturii, precum și greutății lui Endriago ce se năpustise asupra cavalerului, spada i-a pătruns 593

până la creier. Endriago, însă, văzându-l pe cavaler atât de aproape, l-a strâns în brațe și, cu ghearele lui foarte puternice și ascuțite, i-a sfâșiat toată armura în spate, pătrunzându-l prin carne și oase până la măruntaie; dar, cum îl îneca sângele pe care îl înghițea, datorită loviturii de spadă ce îi străpunsese creierii, dar, mai cu osebire, datorită hotărârii Domnului, ce nu mai putea fi schimbată, lipsit de putere, și-a desfăcut brațele și s-a prăbușit într-o parte ca mort și fără urmă de viață. Cavalerul, văzându-l astfel, și-a tras spada și i-a înfipt-o de mai multe ori în gură, până la ucis cu adevărat; dar vreau să vă spun că, mai înainte de a-și da sufletul, din gura lui a ieșit ucigă-l toaca și a țâșnit prin aer cu o bubuitură cumplită, de au auzit-o cei din castel de parcă ar fi tunat lângă ei, speriindu-se foarte și înțelegând astfel că se pornise lupta între cavaler și monstru; și, cu toate că erau închiși într-un loc atât de apărat, cu zăvoare și lacăte, n-au fost prea siguri de viețile lor, și numai pentru că marea era încă foarte furioasă, au avut curajul să aștepte acolo și să nu fugă pe corabie; dar au prins, iarăși, să înalțe multe rugăciuni Domnului, să-i scape din acea primejdie și să-l apere pe cavalerul care pornise la o asemenea faptă nemaivăzută întru slujirea sa. De îndată ce a murit Endriago, cavalerul s-a dat deoparte și, pe când se îndrepta spre Gandalin, ce pornise spre el, nu s-a mai putut ține pe picioare și s-a prăbușit fără simțire lângă un pârâuaș ce curgea prin apropiere. Gandalin, când s-a apropiat și a văzut ce răni groaznice are, și-a zis că e mort și, lăsându-se să cadă de pe cal, a prins să țipe ca din gură de șarpe, smulgându-și părul. Atunci, cavalerul și-a mai revenit nițel și i-a spus: „Ah, bunul meu frate și prieten adevărat! Vezi că sunt un om mort, așa că, te rog, în numele tatălui și mamei tale care m-au crescut și al marii dragoste ce țiam purtat întotdeauna, fii bun cu mine în ceasul morții, cum ai fost pe când trăiam, și, de îndată ce voi muri, du-i inima mea doamnei mele, Oriana, și spune-i că, de vreme ce întotdeauna i-a aparținut și s-a aflat în puterea ei din prima zi când am văzut-o, deși a fost închisă în acest trup chinuit și nicio clipă n-a obosit să o slujească, să-i rămână ei ca amintire a celui în al cărui piept a bătut, deși îi era străină, pentru că, în felul acesta, sufletul meu își va găsi odihna, acolo unde se va afla”; și n-a mai putut scoate nicio vorbă. Gandalin, văzându-l astfel, n-a mai stat să-i răspundă, ci a încălecat cât mai iute și, urcându-se pe un deal, a sunat din corn cât mai tare cu putință în semn că Endriago fusese ucis. Piticul Ardian, ce se afla în turn, l-a auzit și i-a strigat din răsputeri maestrului Helisabad să-i vină în ajutor stăpânului său, că Endriago este mort; acesta, cum era pregătit, a încălecat cu toate câte îi făceau trebuință și a pornit cât mai iute în direcția arătată de pitic; și a umblat el mult, până ce l-a văzut pe Gandalin în vârful dealului; acesta, de cum l-a zărit pe maestru, i-a ieșit în întâmpinare în goană și i-a spus: „Vai, 594

domnule! Pentru Dumnezeu și mila sa, veniți-i în ajutor stăpânului meu, căci multă nevoie are; iar Endriago este mort”. Auzind aceasta, maestrul s-a bucurat tare mult de spusele lui Gandalin, neștiind în ce primejdie e cavalerul și s-a grăbit cât mai mult; Gandalin l-a călăuzit la locul unde se afla Cavalerul Spadei Verzi, pe care l-au găsit fără simțire și tare zdrobit, gemând din greu; maestrul s-a apropiat de el și i-a spus: „Ce se întâmplă, domnule cavaler? Unde vă este marele vostru curaj, acum, când aveți mai multă nevoie de el? Nu vă temeți de moarte, căci aici se află bunul vostru prieten și credincios servitor, maestrul Helisabad. Ce vă vine în ajutor”. Când Cavalerul Spadei Verzi l-a auzit pe maestrul Helisabad, cu toate că era foarte zdrobit, l-a recunoscut, a deschis ochii și a vrut să-și ridice capul, dar n-a putut și și-a înălțat brațele, ca și cum ar fi dorit să-l îmbrățișeze. Maestrul Helisabad și-a scos de-ndată pelerina, a întins-o pe jos și, împreună cu Gandalin, l-au așezat pe ea pe cavaler și i-au scos armura cât mai cu grijă; când maestrul i-a văzut rănile, deși era unul dintre cei mai buni doftori din lume și văzuse multe și urâte răni, tare s-a mai înspăimântat și sa temut pentru viața lui; dar, cum îl iubea și îl socotea cel mai viteaz cavaler din lume, s-a hotărât să-și dea toată osteneala ca să-l lecuiască, așa că, cercetându-i rănile, a văzut că doar carnea și oasele îi sunt vătămate, fără săi fie atinse măruntaiele și i-au sporit speranțele că îl va pune pe picioare; apoi, i-a așezat oasele și coastele la locul lor, i-a cusut carnea sfârtecată, i-a pus leacuri și i-a înfășat atât de bine trupul peste tot, că i-a oprit sângele și viața ce i se scurgea prin răni. Pe dată, cavalerul și-a mai venit în fire și în putere și, putând vorbi, a deschis ochii și a spus: „Oh, Dumnezeule atotputernic! Tu care, în marea ta milă, ai binevoit să cobori pe lumea aceasta și ai luat înfățișare omenească în pântecele Fecioarei Maria și, ca să ne deschizi porțile raiului ce erau închise, ai vrut să înduri nenumărate ocări, și, în cele din urmă să mori, ucis de acei oameni nemernici și nenorociți, te rog, Doamne, ca unul dintre cei mai păcătoși, să ai milă de sufletul meu, căci trupul mi-a fost hărăzit țărânei”. Și a tăcut, fără să mai spună nimic. Maestrul i-a spus: „Domnule cavaler, mult mă bucur că vă aud vorbind astfel, căci cel căruia îi cereți milă, vă va da adevăratul leac și apoi eu, slujitorul său, îmi voi pune viața în joc pentru viața voastră și, cu ajutorul său, vă voi aduce vindecarea; așa că, nu vă temeți de moarte de astă dată și fiți curajos, iar inima voastră să nutrească speranța că va trăi, așa cum crede că va muri”. Apoi a luat un burete îmbibat cu leacuri contra otrăvii și i l-a pus la nas, făcându-l să se simtă mult mai bine. Gandalin, în genunchi în fața maestrului, îi săruta acestuia mâinile, rugându-l să aibă milă de stăpânul lui. Maestrul i-a poruncit să încalece, să alerge la castel și să aducă vreo câțiva oameni să-l ia de-acolo pe cavaler cu o targă, înainte de căderea nopții. 595

Gandalin a făcut întocmai și, când au sosit oamenii, au făcut cum s-au priceput mai bine un pat din crengile copacilor din pădure, l-au așezat pe Cavalerul Spadei Verzi pe ea și, purtându-l pe umeri, l-au dus la castel; aici, au pregătit cea mai bună odaie, aducând așternuturi bogate de pe corabie, pe care le poruncise Grasinda, și l-au așezat în pat, atât de pierit că nu știa ce-i cu el; și cavalerul a rămas așa toată noaptea, fără să vorbească, gemând din greu, ca omul rănit foarte, vrând să vorbească fără să poată. Maestrul a poruncit să i se pregătească și lui patul tot acolo și a rămas cu el să-l îngrijească, dându-i asemenea leacuri bune și potrivite pentru a scoate din el otrava ucigașă primită de la Endriago, încât în zorii zilei, rănitul a căzut într-un somn foarte liniștit; apoi, le-a poruncit tuturor să iasă afară, ca să nu-l trezească, fiindcă știa că somnul acela îi va face foarte bine; după o bucată de vreme, trezindu-se din somn, cavalerul a prins să strige foarte zbuciumat: „Gandalin, Gandalin, ai grijă să nu te ucidă diavolul ăsta crud și nemernic!” Maestrul, auzindu-l a venit lângă el râzând și foarte vesel la chip, mai vesel decât era în sufletul său, pentru că încă se mai temea pentru viața lui, i-a spus: „Dacă domnia voastră s-ar feri așa ca el, faima voastră n-ar fi atât de cunoscută în toată lumea”. El a ridicat capul și, văzându-l pe maestru, l-a întrebat: „Maestre, unde ne aflăm?” Helisabad s-a apropiat de el, i-a luat mâinile și, văzând că e încă slăbit, a poruncit să se aducă de mâncare și i-a dat să mănânce ceea ce îi făcea trebuință ca să prindă puteri, iar el a mâncat fără să știe pe ce lume se află. Maestrul a rămas cu el și i-a dat tot soiul de leacuri, căci era cel mai iscusit în meseria sa din câți se pot afla pe lume, și, mai înainte de lăsatul serii, cavalerul își venise pe de-a-ntregul în fire, îi recunoștea pe toți și vorbea; maestrul nu s-a dezlipit deloc de el, îngrijindu-l și dându-i toate leacurile trebuincioase bolii sale, astfel că, datorită acestora, dar, în primul rând, prin voința Domnului, și-a dat seama limpede, cercetându-i rănile, că se va înzdrăveni și le-a spus, pe dată, tuturor celor ce se aflau acolo, întru marea lor bucurie; toți i-au adus mulțumiri Atotputernicului Stăpân, pentru că îi salvase de furtuna de pe mare și de primejdia acelui necurat. Dar mai mult decât toți se bucurau Gandalin, credinciosul său scutier, și piticul, căci îl iubeau din adâncul inimii lor, și parcă renăscuseră la viață; apoi, s-au așezat toți, cu mare bucurie, în jurul patului Cavalerului Spadei Verzi, îmbărbătându-l și spunându-i să nu pună nici un preț pe boala sa, de vreme ce Dumnezeu îi dăduse în asemenea măsură cinstea și fericirea de care nu mai avusese parte până atunci niciun muritor în privința faptelor de arme și de vitejie; și l-au rugat din suflet pe Gandalin să le povestească totul așa cum se petrecuse, căci văzuse totul cu ochii lui, ca să poată și ei, la rândul lor, istorisi această măreață ispravă cavalerească. El le-a răspuns că o va face 596

cu foarte multă plăcere, cu condiția ca maestrul să-l pună să jure pe Sfânta Evanghelie, ca ei să îl creadă și să aștearnă totul pe hârtie întocmai, pentru ca o astfel de faptă însemnată să nu fie dată uitării de oameni. Maestrul Helisabad a făcut întocmai, întru mai adânca adeverire a acestei fapte mărețe. Iar Gandalin le-a povestit totul de-a fir a păr, așa cum ați aflat din istoria noastră; și toți, pe când îl ascultau, se înspăimântau de cele auzite, ca de o faptă nemaipomenită vreodată, cu toate că niciunul dintre ei încă nu-l văzuse pe Endriago, ce zăcea în niște tufișuri, fiindcă se grăbiseră să-i vină în ajutor cavalerului. Dar acum, toți au spus că vor să-l vadă pe Endriago. Maestrul le-a îngăduit să se ducă și le-a dat multe leacuri contra otrăvii. Și când au văzut acea ființă atât de înfricoșătoare și deosebită de toate făpturile vii pe care le întâlniseră până atunci, tare s-au mai minunat și nu le venea să creadă că există pe lume o inimă atât de vitează încât să îndrăznească a înfrunta asemenea diavol cumplit și, cu toate că știau în mod sigur că fusese ucis de Cavalerul Spadei Verzi, li se părea tuturor că visează; după ce l-au privit o lungă bucată de vreme, s-au întors la castel, vorbind între ei despre cum izbutise Cavalerul Spadei Verzi să-l răpună. Ce să vă mai spun? Să știți că au rămas acolo mai bine de douăzeci de zile, deoarece Cavalerul Spadei Verzi nu se înzdrăvenea deloc într-atât încât ceilalți să îndrăznească să-l scoale din patul lui, dar cum Dumnezeu îngăduise lecuirea lui și marea iscusință a maestrului Helisabad îl ajuta din plin, în răstimpul acesta s-a întremat astfel încât să poată porni pe mare; maestrul, văzându-l în această stare, a stat de vorbă cu el, într-o zi, spunându-i: „Domnul meu, datorită bunătății Domnului care a vrut așa, căci altminteri nu s-ar fi putut, acum vă arătați astfel încât mă încumet, bizuindu-mă pe tăria voastră deosebită, să vă las să porniți pe mare unde vă e voia; dar pentru că ne lipsesc unele lucruri ce ne sunt foarte trebuincioase, atât pentru sănătatea voastră, cât și pentru traiul celorlalți, trebuie să dați poruncă pentru aflarea lor, căci, cu cât vom mai rămâne aici, cu atât mai multe lucruri ne vor lipsi”. Cavalerul cu Piticul a răspuns: „Domnule și adevărate prieten, aduc multe mulțumiri și prinos de recunoștință lui Dumnezeu pentru că m-a scăpat de primejdie, mai mult datorită milostiveniei sale decât datorită meritelor mele, căci nimic nu se poate compara cu marea lui putere, de vreme ce totul este îngăduit și călăuzit de voința sa și pe seama lui trebuie să punem toate lucrurile bune ce se petrec pe lumea asta; și, de asemenea, domnule, vă mulțumesc vouă pentru că mi-ați salvat viața, căci cred nesmintit că nimeni altul din câți trăiesc pe lume în ziua de azi, nu ar fi putut să mă lecuiască precum domnia voastră. Dar cum soarta îmi e foarte potrivnică, deși Dumnezeu a binevoit să-mi dea o răsplată atât de mare, nu vă pot plăti 597

pentru ceea ce ați făcut decât ca un cavaler sărac, ce nu are altceva decât un cal și o armură, și aceasta ruptă, după cum vedeți”. Maestrul i-a spus: „Domnule, eu nu am nevoie de altă răsplată decât gloria ce am dobândit-o pentru că, după Dumnezeu, i-am salvat viața celui mai viteaz cavaler ce a purtat vreodată armură, și îndrăznesc să vă spun asta ca răspuns la vorbele voastre dinainte; iar plata pe care o aștept de la domnia voastră este mult mai mare decât cea pe care mi-ar putea-o da vreun rege ori mare senior, și anume, ajutorul ce îl vor afla de la voi multe femei și mulți bărbați nefericiți ce vor avea nevoie de voi, și domnia voastră le veți întinde mâna; și acesta va fi pentru mine un câștig mai mare decât oricare altul, căci, după Dumnezeu, datorită mie vor fi ajutați”. Cavalerul Spadei Verzi s-a rușinat auzind ce laude i se aduc și a zis: „Domnul meu, lăsând deoparte cele vorbite până acum, vreau să știți care este dorința mea cea mai însemnată. Voiam să străbat toate insulele României, dar fiindcă mi-ați spus că marinarii sunt obosiți, mi-am schimbat gândul și am pornit spre Constantinopol, unde n-am ajuns datorită timpului atât de potrivnic, cum ați văzut, dar acum, fiindcă s-a mai îndreptat, doresc să-l văd pe acest mare împărat, pentru ca, dacă Dumnezeu va voi să mă întorc unde-mi dorește inima, să pot povesti despre lucruri deosebite, ce rareori pot fi văzute altfel decât în asemenea călătorii. Și, domnule maestru, în numele dragostei ce-mi purtați, rogu-vă să nu vă fie asta cu supărare, căci, într-o bună zi, vă voi răsplăti pentru aceasta; iar de la Constantinopol, cu voia Domnului, doresc să ne întoarcem la vremea hotărâtă de acea prea nobilă doamnă Grasinda, căci trebuie să-mi țin făgăduiala, cum bine știți, pentru ca, de-mi va sta în putință, după cum îmi e dorința, să o pot sluji pentru o parte din marea bunătate ce mi-a arătat fără s-o merit”.

• CAPITOLUL LXXIV • Cum i-a scris Cavalerul Spadei Verzi împăratului de la Constantinopol, stăpânul acelei insule, că ucisese monstrul fioros și că duc lipsă de merinde; și cum împăratul i-a îndestulat cu de toate, iar pe cavaler l-a răsplătit cu multă cinstire și dragoste pentru ajutorul său și pentru gloria pe care i-o adusese eliberând aceea insulă ce o socotea pierdută de atâta vreme 598

„Dacă asta vă e dorința, domnule – i-a răspuns maestrul Helisabad –, trebuie să scrieți împăratului despre cele petrecute, ca să ne trimită unele lucruri ce ne fac trebuință pentru drum.” „Maestre – a zis el –, eu nu l-am văzut niciodată și nu-l cunosc pe împărat și, de aceea, las totul în seama voastră, să faceți cum credeți mai bine, și voi socoti că astfel mi-ați adus un însemnat serviciu.” Maestrul Helisabad, pentru a-i face pe plac cavalerului, i-a scris pe dată carte împăratului, istorisindu-i tot ce i se întâmplase cavalerului străin, numit Cavalerul Spadei Verzi, după ce plecase de la stăpâna sa, Grasinda, și cum, după ce făptuise foarte mari isprăvi de arme în insulele României, cum niciun alt cavaler n-ar fi fost în stare s-o facă, porniseră spre Constantinopol, dar o furtună cumplită îi azvârlise pe Insula Diavolului, unde sălășluia Endriago; și cum Cavalerul Spadei Verzi, de bunăvoie, în pofida voinței tuturor celorlalți, a pornit în căutarea monstrului, s-a luptat cu el și l-a ucis; și i-a scris pe larg cum se dusese lupta și cu ce răni se alesese Cavalerul Spadei Verzi. Astfel că nu mai rămăsese nimic să nu-i fi adus la cunoștință; iar în încheiere, i-a scris că, de vreme ce, acum, insula fusese eliberată de acel diavol, cum se afla sub stăpânirea lui, să poruncească să fie iarăși locuită și să fie numită, la rugămintea Cavalerului Spadei Verzi, Insula Sfânta Maria. Cartea, așa cum ați auzit că a scris-o, i-a dat-o unui scutier, rudă de-a sa ce se afla acolo, cu el, poruncindu-i să plece cu corabia lor și cu câți marinari are nevoie spre Constantinopol, să-i înmâneze împăratului scrisoarea și să aducă de acolo merindele ce le lipseau. Scutierul a pornit pe dată cu însoțitorii săi, căci vremea se îndreptase bine, și, după trei zile, corabia a acostat în port; aici a coborât de pe punte și s-a dus la palatul împăratului, pe care l-a găsit cu mulți gentilomi, așa cum se cuvine unui mare senior, și, îngenunchind, i-a spus: „Servitorul vostru, maestrul Helisabad mi-a poruncit să vă sărut tălpile în numele său și vă trimite această scrisoare ce vă va face multă plăcere”. Împăratul a luat-o și, văzând ce spune, s-a mirat foarte și a glăsuit tare, astfel că toți l-au auzit: „Cavaleri, am primit vești atât de neobișnuite, cum nu s-au mai auzit până acum”. Atunci, s-au apropiat mai mult de el Gastiles, nepotul său, fiul sorii sale, ducesa de Gajaste, tânăr cavaler viteaz, și contele Saluder, fratele Grasindei, cea care îi arătase atâta cinstire Cavalerului Spadei Verzi, și încă mulți alții. Împăratul le-a spus: „Aflați că acel Cavaler al Spadei Verzi, despre care ni s-a spus că a săvârșit mari fapte de arme în insulele României, s-a luptat de bună voie cu Endriago și l-a ucis; și dacă nu se va minuna toată lumea de această faptă, ce altceva ar mai putea să ne uimească?” Și le-a 599

arătat scrisoarea de la Helisabad. Apoi i-a poruncit solului să le povestească prin viu grai cum se petrecuseră lucrurile, iar acesta le-a istorisit totul ca și cum ar fi fost de față; atunci, Gastiles a spus: „Într-adevăr, seniore, este o mare minune, căci niciodată n-am mai auzit ca un muritor să se lupte cu diavolul, în afară de acei sfinți, cu armele spiritului, pentru că doar aceștia ar putea-o face, cu sfințenia lor; și dacă un astfel de om a sosit în țara voastră cu marea dorință de a vă sluji, ar fi o lipsă de judecată să nu îl primiți cu mare cinste”. „Nepoate – a zis regele –, ați grăit înțelepțește, așa că, pregătiți câteva corăbii și plecați domnia voastră și contele Saluder ca să-l aduceți aici, căci trebuie să-l privim ca pe cineva nemaivăzut vreodată; și luați cu voi și niște meșteri să mi-l zugrăvească pe Endriago așa cum arată, că vreau să poruncesc să fie turnat în metal; și tot astfel, pe cavalerul ce s-a luptat cu el, în mărime naturală și întocmai ca înfățișare, iar cele două statui voi porunci să fie așezate chiar în locul unde s-a dat lupta și voi pune să se sape pe o placă mare de aramă cum s-a petrecut totul și numele cavalerului; de asemenea, voi porunci să se înalțe acolo o mănăstire de călugări care să aducă această insulă în slujba Domnului, căci mult au fost loviți oamenii de pe acele meleaguri de chipul diavolesc al acelui dușman al nostru.” Tare s-au mai bucurat toți de vorbele împăratului, dar mai mult decât toți, Gastiles și contele, fiindcă li se poruncise să facă acea călătorie, putând astfel să-l vadă pe Endriago și pe cavalerul care l-a ucis; așa că, pregătind corăbiile, au pornit la drum pe mare și au ajuns pe Insula Sfânta Maria, cum poruncise împăratul să fie numită de-acum înainte; de îndată ce Cavalerul Spadei Verzi a aflat de sosirea lor, a poruncit ca încăperea unde locuia să fie împodobită cât mai frumos și cu cele mai bogate lucruri pe care Grasinda le încărcase pe corabie, căci, acum, se simțea atât de bine, încât putea face câțiva pași prin odaie; trimișii împăratului au sosit la castel îmbrăcați în straie bogate, însoțiți de nobili, iar Cavalerul Spadei Verzi a ieșit din odaia sa să-i primească și acolo au schimbat câteva vorbe cu multă curtenie; apoi gazda ia poftit să stea în jilțurile pe care le poruncise pentru ei, și, cum aflase de la maestrul Helisabad că acest conte este fratele doamnei Grasinda, i-a mulțumit acestuia pentru ceea ce făcuse sora lui pentru el, pentru cinstirea și ajutorul dat, precum și pentru că, după Dumnezeu, îi salvase viața, încredințându-l acelui doctor ce îl lecuise și îl scăpase de moarte. Grecii sosiți la castel îl tot priveau pe Cavalerul Spadei Verzi și, cu toate că slăbiciunea săpase urme pe chipul lui, își ziceau că niciodată nu văzuseră cavaler mai frumos și mai plăcut la vorbă; și, pe când stăteau ei așa, simțindu-se foarte bine, Gastiles i-a spus: „Viteazule domn, unchiul meu, împăratul, dorește să vă vadă și vă roagă, prin noi, să veniți la curtea sa ca să vă arate cinstea ce vi se cuvine pentru felul cum l-ați slujit, redobândind 600

această insulă, pe care o socotea pierdută”. „Domnul meu – a răspuns Cavalerul cu Piticul – voi face ceea ce a poruncit împăratul, pentru că dorința mea este să-l cunosc și să-l slujesc atât cât poate un biet cavaler străin ca mine”. „Să-l vedem, acum, pe Endriago – a spus Gastiles – și să vină să-l vadă și meșterii trimiși de împărat, ca să-l zugrăvească întru totul așa cum arată”. Doctorul i-a spus: „Seniore, trebuie să fiți bine apărat împotriva otrăvii, căci altfel v-ar putea fi rău vătămată viața”. El i-a răspuns: „Bunule prieten, de asta o să aveți grijă domnia voastră”. „Așa voi face”, a zis celălalt. Și le-a dat niște șipuri să le miroase câtă vreme se vor uita la monstru; apoi au, pornit călare, călăuziți de Gandalin, ce le-a istorisit, pe drum, ce li se întâmplase stăpânului său și lui în acele locuri pe care le străbăteau și cum se desfășurase lupta și cum se pornise el să strige, smulgându-și părul, când l-a văzut pe stăpânul său plecând să întâmpine moartea, cum s-a ivit acel diavol îndreptându-se spre ei și tot ce s-a mai petrecut după aceea, așa cum ați auzit. În acest răstimp, au ajuns la pârâul unde se prăbușise leșinat stăpânul său, și, acolo, i-a condus prin hățișuri până la stânci, unde l-au găsit pe Endriago mort și tare s-au mai înfricoșat, neputând să creadă că există pe lume și în iad un monstru atât de groaznic și de înspăimântător; și dacă până atunci prețuiseră mult faptele acelui cavaler, acum le-au prețuit cu mult mai mult văzând acel diavol, de care nu îndrăzneau să se apropie și să-l atingă, deși îl știau mort; iar Gastiles a spus că acest curaj de a îndrăzni să înfrunți o asemenea fiară, nu trebuie prețuit prea mult deoarece, fiind atât de mare, nu trebuie atribuit nici unui muritor, ci lui Dumnezeu, că doar lui și nimănui altcuiva i se datorează. Meșterii au privit monstrul și l-au măsurat ca să-l facă întocmai cum era și au izbutit, pentru că erau neîntrecuți în meșteșugul lor. Apoi s-au întors la castel, unde Cavalerul cu Piticul îi aștepta la masă și au fost serviți după datina locului, cu multă plăcere și veselie. Toți oaspeții s-au odihnit la castel trei zile, admirând acel ținut foarte frumos și grădina cu puțul în care nefericita fiică o azvârlise pe maică-sa, iar în ziua a patra au pornit cu toții pe mare, astfel că, în scurtă vreme, au intrat în port la Constantinopol, la poalele palatului împărătesc. Lumea a ieșit la ferestre să-l privească pe Cavalerul Spadei Verzi, căci tare mai doreau să îl vadă. Împăratul a poruncit să li se aducă niște cai pe care să vină la palat. Acum, Cavalerul Spadei Verzi își redobândise mult din sănătate și frumusețe și îmbrăcase niște straie frumoase și bogate, pe care i le dăruise regele Boemiei când plecase de la el. Pe după gât îi atârna acea ciudată și frumoasă spadă verde pe care o câștigase datorită nemăsuratei sale iubiri pentru doamna sa și, privind-o și amintindu-și de vremea când o câștigase, precum și de viața plină de desfătări dusă la Miraflores cu cea care îl iubea atât de 601

mult și era așa de departe, îi șiroiau lacrimile, atât de durere cât și de bucurie, așa cum se întâmplă cu toți cei ce sunt înrobiți și chinuiți de o astfel de patimă. După ce au coborât de pe corabie, călare pe caii cei mândri și împodobiți ce li se aduseseră, în straie foarte bogate, au pornit spre împărat, care le ieșise în întâmpinare. Atunci, toți s-au dat în lături și Cavalerul Spadei Verzi, după ce s-a apropiat de el, a vrut să descalece și să-i sărute mâinile, dar împăratul, văzând asta, nu i-a îngăduit, ci s-a apropiat mai mult, îmbrățișându-l și dându-i dovezi de mare dragoste; și, în vreme ce îl ținea lângă el, i-a spus: „Doamne, Dumnezeule! Cavalere al Spadei Verzi, bunul meu prieten, cu toate că atotputernicul mi-a dat atâta putere și sunt coborâtor din neamul celor ce au stăpânit această mare împărăție, mai multă cinste vi se cuvine domniei voastre decât mie, căci voi ați câștigat-o prin marele vostru curaj, trecând prin primejdii nemăsurate ca nimeni altul, pe când eu mă bucur de cea moștenită, dormind și fără niciun merit.” Cavalerul cu Piticul i-a răspuns: „Seniore, omul poate face doar ceea ce are măsură, dar cinstea pe care mi-o arătați lăudându-mă atât de mult e prea mare, și, de aceea, domnule, persoana mea vă va sta la dispoziție până la moarte, pentru a vă sluji după cum porunciți”. Și vorbind așa, împăratul s-a întors cu el la palat; Cavalerul Spadei Verzi privea acel oraș mare și lucrurile nemaivăzute și minunate de-acolo, și mulțimea ce ieșea pe străzi să îl vadă, și, în sufletul lui, îi mulțumea cu adâncă smerenie Domnului că îi purtase pașii aici, unde era atât de cinstit de către cel mai de seamă bărbat al creștinătății și unde tot ceea ce vedea i se părea mult mai presus decât cele văzute în alte locuri. Dar cu mult mai uimit a fost când a intrat în marele palat, căci i se părea că aici se adunaseră toate bogățiile lumii. Aici se afla o aripă unde împăratul poruncea să fie găzduiți marii seniori ce veneau să-l vadă, cu cele mai frumoase și mai fermecătoare încăperi din câte se pot afla în lume, cu lucruri de preț, fântâni și copaci nemaiîntâlniți. Și aici a poruncit să fie găzduiți Cavalerul Spadei Verzi și maestrul Helisabad, ca să îl îngrijească, precum și Gastiles și contele Saluder, ca să îi țină tovărășie; și lăsându-l să se odihnească, împăratul a plecat cu nobilii din suită spre încăperile sale. Toată lumea din oraș care îl văzuse pe Cavalerul Spadei Verzi vorbea despre marea lui frumusețe, dar mai mult despre marele său curaj ce îl întrecea pe al oricărui alt cavaler și muritor; și dacă el se minunase văzând un oraș ca acesta, cu atât de mulți locuitori, mai mult se minunau aceștia văzându-l pe el, așa că toți îl slăveau și îl cinsteau mai mult decât o făcuseră vreodată cu orice rege ori mare cavaler sosit aici de pe meleaguri străine. Împăratul i-a spus soaței sale, împărăteasa: „Doamnă, Cavalerul Spadei Verzi, cel despre care am auzit atâtea lucruri vestite, se află aici. Și atât pentru marea sa vitejie, cât și pentru serviciul ce ne-a făcut, dobândind 602

pentru noi acea insulă, aflată atâta vreme în puterea acelui blestemat dușman, deci pentru această faptă săvârșită de el, se cuvine să îl cinstim în mod deosebit; așa că, porunciți ca palatul să fie gătit foarte frumos, ca să ne poată lăuda cu dreptate pe oriunde va umbla și să povestească despre noi, așa cum vă povesteam și eu despre palatele pe care le-am văzut în anumite locuri; și vreau să le vadă pe doamnele și domnișoarele voastre cu straiele și podoabele pe care trebuie să le poarte persoanele ce slujesc o doamnă atât de mare ca voi”. După ce a ascultat tot ce i-a spus, ea a răspuns: „Pe Sfântul Dumnezeu, totul va fi așa cum porunciți”. A doua zi de dimineață, Cavalerul Spadei Verzi s-a sculat, și-a îmbrăcat niște straie mândre și frumoase, cum obișnuia, și împreună cu Gastiles, contele și maestrul Helisabad s-au dus, toți să asculte liturghia cu împăratul, care îi aștepta în capela sa, iar apoi s-au dus să o vadă pe împărăteasă. Dar mai înainte de-a ajunge la ea, în cale le-au ieșit multe doamne și domnișoare în straie nespus de bogate, care se dădeau în lături ca să-i lase să treacă și îi primeau cu multă curtenie. Palatul era atât de frumos și de împodobit, că de n-ar fi fost bogata încăpere vrăjită de pe Insula Ferecată, ceva mai frumos nu se putea să mai fi văzut vreodată Cavalerul Spadei Verzi; și ochii îi obosiseră privind atât de multe femei frumoase, precum și toate câte vedea; ajungând la împărăteasă, ce stătea pe tronul ei, a îngenuncheat în fața ei cu multă smerenie și a spus: „Doamnă, mult îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-a purtat aici ca să vă văd pe domnia voastră și nespusa voastră măreție și bogăție, mai presus de a celorlalte doamne din lume, precum și curtea voastră plină și împodobită de atâtea doamne și domnișoare de neam mare; și vă mulțumesc prea plecat, doamnă, că ați primit să mă vedeți. Deie Domnul, în marea lui bunătate, să vină vremea să vă pot sluji măcar în parte, pentru toată această cinste; și dacă, doamnă, nu izbutesc să spun cu vorbe ceea ce vor să grăiască gândul și inima mea, căci îmi e străină limba voastră, binevoiți a mă ierta, căci e puțină vreme de când am învățat-o de la maestrul Helisabad”. Împărăteasa l-a apucat de mâini și i-a spus să nu mai stea în genunchi, poftindu-l să se așeze lângă ea și a rămas de vorbă cu el vreme mai lungă, despre lucruri pe care o doamnă de neam atât de mare le poate vorbi cu un cavaler străin, pe care nu îl cunoaște. El i-a răspuns cu atâta iscusință și farmec, încât împărăteasa, care era foarte înțeleaptă, îl tot privea și își spunea în sinea ei că nu e cu putință ca vitejia sa să fie atât de mare încât să-i poată întrece înțelepciunea și istețimea. În vremea aceasta, împăratul stătea pe tronul său, sporovăind și râzând cu doamnele și domnișoarele, căci era foarte iubit de toate, pentru că le făcea multe daruri și le căsătorea cu nobili de vază. Și numai ce le spune cu glas tare, că toate l-au auzit: „Preacinstite doamne și domnișoare, iată-l pe 603

Cavalerul Spadei Verzi, slujitorul vostru credincios; cinstiți-l și iubiți-l, căci așa face și el cu toate femeile de pe lume, punându-și viața în mari primejdii pentru a vă face dreptate. Și de multe ori s-a aflat în pragul morții, din câte am auzit de la cei ce îi cunosc marile isprăvi”. Ducesa, mama lui Gastiles, a spus: „Seniore, Dumnezeu să-l cinstească, să-l iubească și să-l răsplătească pentru că ne ocrotește”. Împăratul le-a rugat pe două prințese, fiicele lui Barandel, care, pe atunci, era regele Ungariei, să se ridice și le-a spus: „Mergeți s-o aduceți pe fiica mea, Leonorina și întoarceți-vă doar voi două cu ea”. Ele au făcut întocmai și, după scurt timp, s-au întors cu ea, ducând-o de braț, între ele; și, cu toate că fata era foarte împodobită, totul părea nimic în fața frumuseții ei din naștere, că nu era om pe lume să o vadă fără să se minuneze și să se bucure privind-o, deși era o copilă, că n-avea mai mult de nouă ani; fata a venit lângă maică-sa, împărăteasa, i-a sărutat mâinile cu o plecăciune smerită și s-a așezat pe un jilț mai jos decât cel al împărătesei. Cavalerul Spadei Verzi o privea cu multă plăcere, minunându-se foarte de marea ei frumusețe, părându-i-se cea mai frumoasă ființă din câte văzuse prin locurile pe unde umblase și, în clipa aceea, și-a amintit de preafrumoasa Oriana, doamna și stăpâna sa, pe care o iubea mai mult decât pe sine, și de vremea când începuse să o iubească și ea avea cam aceeași vârstă. Și cum, dragostea ce înflorise atunci între ei crescuse tot mai mult și nu scăzuse defel, amintindu-și de vremurile fericite când avusese parte de mari desfătări cu ea, și de cele potrivnice, când, din pricina ei simțise atâta tristețe și durere în suflet. Astfel că a rămas multă vreme pe gânduri. Și cum nu nădăjduia să o vadă înainte de a se scurge multă vreme, această amintire l-a copleșit și, pierzându-și parcă simțirea, ochii i s-au umplut de lacrimi. Așa că toți l-au văzut plângând, pentru că, datorită marii lui vitejii, toți aveau privirile ațintite asupra lui; el, venindu-și în fire și rușinându-se foarte, și-a șters ochii și s-a arătat bine dispus. Împăratul, însă, care era mai aproape de el și îl văzuse plângând, a așteptat să-și dea seama din ce pricină o făcuse, dar nemaivăzând alte semne la el, tare a mai dorit să știe de ce un cavaler atât de curajos și de înțelept a dat dovadă, în fața sa, a împărătesei și a atâtor alți oameni, de asemenea slăbiciune, ce n-ar fi fost privită cu ochi buni nici chiar din partea unei femei, în asemenea loc, și în mijlocul unei astfel de bucurii, dacă la mijloc, zic eu, nu se află vreo mare taină. Gastiles, ce se afla lângă împărat a spus: „Oare de ce plânge un bărbat ca acesta în asemenea loc?” „Eu nu l-aș întreba – a răspuns împăratul –, dar cred că puterea dragostei l-a silit să o facă”. „Seniore, dacă doriți să aflați cauza, nu e altul s-o știe decât maestrul Helisabad, în care are multă încredere și, adesea, vorbește cu el între patru ochi”. Atunci, împăratul l-a chemat la el, l-a poftit să se așeze în fața lui și, poruncind tuturor să se retragă, i-a spus: „Maestre, 604

vreau să-mi spuneți un lucru, dacă îl știți, și vă făgăduiesc pe cinstea mea de împărat că nici vouă, nici altcuiva nu vi se va întâmpla nimic rău”. Maestrul a zis: „Stăpâne, am atât de multă încredere că, în marea voastră noblețe și virtute, veți face precum ați spus și întotdeauna îmi veți arăta bunăvoință, chiar de nu o merit, încât dacă pot să vă spun ce doriți, o voi face din toată inima”. „De ce a plâns, mai adineauri – a întrebat împăratul –, Cavalerul Spadei Verzi? Spuneți-mi, pentru că sunt îngrijorat și de are vreo supărare și îl pot ajuta, îi voi da tot sprijinul meu, astfel încât să fie cât se poate de mulțumit”. Auzind acestea, maestrul a răspuns: „Seniore, n-aș putea să vă răspund la această întrebare, pentru că este omul care se pricepe cel mai bine din lume să ascundă ceea ce nu vrea să se știe, pentru că este cel mai cu judecată cavaler din câți s-au văzut vreodată; dar îl văd adesea plângând și frământându-se atât de cumplit, de parcă și-ar pierde mințile, și oftând cu atâta năduf, de parcă i s-ar rupe inima în piept. Și eu socotesc, stăpâne, că numai puterea dragostei îl chinuie și dorul de cea pe care o iubește, că de ar fi vorba de altă suferință, mai curând mi s-ar destăinui mie decât oricui altcuiva”. „Într-adevăr – a spus regele –, așa gândesc și eu cum spuneți voi; și dacă iubește vreo femeie, deie Domnul să fie din împărăția mea, căci i-aș dărui atâtea averi și ranguri, că nu s-ar afla rege ori principe să nu-mi dea mâna fiicei sale pentru el. Și aș face asta din toată inima, ca să-l păstrez lângă mine și să-mi fie vasal, că nimic n-ar fi mai bine decât să mă slujească prin marea lui vitejie; și, de aceea, maestre, rogu-vă mult să-l convingeți să rămână la curtea mea și tot ce va cere i se va împlini”; apoi, după ce o vreme a rămas pe gânduri, fără să vorbească, a zis: „Maestre, mergeți la împărăteasă și spuneți-i în taină să îl roage pe cavaler să rămână aici, și, de dragul meu, sfătuiți-l tot așa; iar între timp o să pun la cale ceva ce mi-a venit, acum, în minte”. Maestrul s-a dus la împărăteasă și la Cavalerul cu Piticul, iar împăratul le-a chemat pe frumoasa Leonorina, fiica sa, și pe cele două domnițe ce o însoțeau și a vorbit cu ele vreme îndelungată, cu multă înflăcărare, dar fără ca cineva să fi auzit ce le spune. Când au sfârșit de vorbit, Leonorina i-a sărutat mâinile și a plecat cu prințesele în odaia ei. Iar el a rămas la taifas cu nobilii săi. Împărăteasa i-a spus Cavalerului Spadei Verzi să rămână la curtea împăratului, iar maestrul l-a rugat și l-a sfătuit același lucru, și, cu toate că aceasta era cea mai bună și mai înaltă situație de care se putea bucura câtă vreme mai trăia regele Perion, tatăl său, n-a izbutit să-și înfrângă inima, ce nu-și afla alean și odihnă decât la gândul că se va întoarce pe meleagurile unde se afla prea iubita lui Oriana. Așa că nici rugămințile, nici sfaturile nu l-au putut atrage, nici abate de la dorința sa. Atunci, împărăteasa i-a făcut semn împăratului că oaspetele nu i-a ascultat rugămintea. Împăratul s-a sculat și, apropiindu-se de ei, a spus: „Cavalere al 605

Spadei Verzi, există oare vreun mijloc de a vă hotărî să rămâneți aici? Nu e lucru care să-mi stea în putință și să nu-l îndeplinesc, dacă mi se cere în schimbul acestei hotărâri”. „Seniore – a răspuns el – virtutea și măreția voastră sunt atât de nemăsurate, încât n-aș îndrăzni și nici n-aș ști să cer atâta bunăvoință câtă mi-ați arăta; dar nu am atâta putere încât să-mi înfrâng inima și, vă rog, seniore, nu-mi faceți vină că nu vă împlinesc porunca, căci de aș face-o, moartea nu m-ar lăsa să vă slujesc vreme îndelungată”. Împăratul a crezut într-adevăr că înfocarea sa nu se datorează decât unei mari iubiri, și tot astfel au gândit cu toții; în vremea aceasta, în sală a intrat frumoasa Leonorina cu frumusețea ei strălucitoare ce o întrecea pe oricare alta, împreună cu cele două prințese. Pe cap purta o coroană foarte bogată și în mâini ținea alta și mai frumoasă; domnița s-a dus drept spre Cavalerul Spadei Verzi și i-a spus: „Domnule Cavaler al Spadei Verzi, până acum nu mi-a venit vremea să cer altcuiva decât tatălui meu să-mi împlinească vreo rugăminte; dar, acum, v-o cer vouă și vreau să știu ce-mi răspundeți”. El a îngenuncheat în fața ei și i-a spus: „Buna mea stăpână, cine ar fi atât de lipsit de judecată încât să nu vă îndeplinească porunca, dacă poate s-o facă; și eu aș fi cu atât mai mult, dacă nu v-aș face voia, așa că, cereți-mi, doamnă, ce vă poftește inima și vi se va împlini, cât timp sunt în viață”. „Mult m-ați bucurat – a răspuns ea – și mult vă mulțumesc pentru asta; vreau să vă cer trei lucruri”; și scoțându-și frumoasa coroană de pe cap, a adăugat: „Primul, să dați această coroană celei mai frumoase domnițe pe care o cunoașteți și, salutând-o din partea mea, să-i spuneți să-mi trimită veste prin carte ori printr-un sol și că eu, deși nu o cunosc, îi trimit coroana ce reprezintă bogățiile acestei țări”; apoi, a luat cealaltă coroană, bătută în multe perle și nestemate de mare preț, printre care trei, ce ar fi luminat o încăpere întreagă, oricât de întunecoasă ar fi fost, și, dându-i-o cavalerului, ia spus: „Pe aceasta, s-o dați celei mai frumoase doamne pe care o cunoașteți, spunându-i că i-o trimit ca să o cunosc și că o rog mult să-mi îngăduie s-o cunosc prin solia ce-mi va trimite; aceasta e a doua rugăminte. Dar mai înainte de a vă spune care este a treia, vreau să știu ce veți face cu aceste coroane”. „Iată ce voi face – a răspuns cavalerul; vă voi îndeplini prima rugăminte”. Și luând prima coroană, a așezat-o pe capul ei, spunând: „Pun această coroană pe capul celei mai frumoase domnițe din câte cunosc eu acum, și de se va afla cineva să susțină contrariul, îmi voi dovedi spusele cu arma în mână”. Tuturor le-a plăcut foarte mult fapta lui, iar Leonorinei nu mai puțin, deși se simțea rușinată din pricina laudelor, și toți au zis că oaspetele i-a îndeplinit rugămintea cum nu se poate mai bine; împărăteasa a zis: „Cavalere al Spadei Verzi, credeți-mă că eu, mai curând, aș vrea pentru mine victoriile voastre în luptă, decât victoria câștigată de fiica mea prin 606

frumusețe”. El s-a rușinat că este astfel lăudat de o doamnă de rang atât de mare și, fără să răspundă nimic, s-a întors spre Leonorina și i-a spus: „Stăpâna mea, vreți să-mi spuneți care e cealaltă rugăminte?” „Da – a răspuns ea –, și vă cer să-mi spuneți de ce ați plâns și cine este cea care are o atât de mare putere asupra domniei voastre și a inimii voastre”. Cavalerul a pălit și s-a schimbat la față, astfel că toți și-au dat seama că l-a tulburat întrebarea, și a spus: „Stăpână, fiți bună și nu-mi puneți această întrebare; cereți-mi altceva, mai spre folosul vostru”. Ea a spus: „Asta vă cer, și nu vreau altceva”. El și-a lăsat capul în jos și o vreme a rămas pe gânduri, astfel că toți au înțeles că ceea ce avea să spună e foarte însemnat, dar nu după mult timp, și-a ridicat privirea și, cu chipul vesel, a privit-o pe Leonorina, ce se afla în fața lui, și a spus: „Doamna mea, fiindcă în alt chip nu îmi pot ține făgăduiala, aflați că, atunci când ați intrat aici prima oară și v-am privit, miam amintit de vârsta și de vremea când eram ca domnia voastră și în inimă mi s-au trezit amintirile altor timpuri la fel de frumoase și plăcute care, știindu-le trecute, m-au făcut să plâng, așa cum ați văzut”. Ea i-a răspuns: „Acum, spuneți-mi cine este cea de care ascultă inima voastră”. „Deosebita voastră înțelepciune – a răspuns el –, ce n-a dat greș niciodată, îmi este potrivnică, spre marea mea nefericire, și fiindcă nu-mi rămâne altceva de făcut, vă voi spune, deși nu îmi face plăcere. Aflați, doamnă, că cea pe care o iubesc cel mai mult, este chiar doamna căreia îi trimiteți coroana și, după mintea mea, este cea mai frumoasă doamnă din câte am cunoscut, ba cred chiar că din câte se află în lume; și-acum, pentru Dumnezeu, doamnă, nu-mi cereți să vă mai spun nimic, pentru că mi-am ținut făgăduiala”. „V-ați ținut făgăduiala, într-adevăr – a spus împăratul –, dar în așa fel, încât nu știm mai mult ca înainte”. „Iar mie mi se pare – a zis cavalerul – că am spus mai mult decât a rostit vreodată gura mea, și aceasta, din dorința de a o sluji pe această frumoasă domniță”. „Pe Dumnezeul meu – a spus împăratul –, mult vă mai feriți și vă mai tăinuiți iubirea, de vreme ce socotiți că acum ați dezvăluit-o; și fiindcă pricina a fost fiica mea, se cuvine să vă ceară iertare”. „Această greșeală – a răspuns el – au făcut-o mulți alții și niciodată n-au aflat atâtea de la mine, așa că, deși pe aceia m-am supărat, pentru ceea ce a făcut această atât de frumoasă domniță îi sunt recunoscător, căci fiind de neam așa de înalt și atât de vestită în lume, a vrut, totuși, cu multă înțelepciune, să afle câte ceva despre un cavaler rătăcitor ca mine, dar pe domnia voastră, seniore, nu vă voi ierta la fel de ușor, căci după lunga și tăinuita vorbă ce ați avut-o cu ea mai înainte, se pare că a făcut-o nu după mintea ei, ci după voia voastră”. Împăratul a râs îndelung și a zis: „În toate Dumnezeu v-a făcut desăvârșit; aflați că așa e cum spuneți și, prin urmare, vreau să îndrept greșeala ei și a 607

mea”. Cavalerul Spadei Verzi a îngenuncheat să-i sărute mâinile, dar el nu i-a îngăduit; atunci cavalerul a spus: „Seniore, primesc să vă reparați greșeala, pentru a vă cere să o faceți când nici nu vă veți mai gândi la ea”. „Asta nu se va putea – a spus împăratul –, pentru că niciodată nu veți pieri din amintirea mea și nici îndreptarea greșelii mele, oricând veți voi”. Vorbele acestea fuseseră schimbate între acel împărat și Cavalerul Spadei Verzi aproape în glumă, dar a venit o vreme când au dat roade însemnate, cum se va povesti în cartea a patra a acestei istorii. Frumoasa Leonorina a spus: „Domnule Cavaler al Spadei Verzi, cu toate că nu ați ridicat nicio plângere contra mea, nu mă simt spălată de vina de a vă fi încolțit cu întrebări împotriva voinței voastre și, ca să mă iertați, vreau să primiți acest inel”. El a spus: „Domniță, mâna ce îl poartă ar trebui să mi-o dați s-o sărut, ca unui slujitor ce vă sunt, căci acest inel nu poate sta pe altă mână fără să se mânie pe mine”. „Și totuși – a spus ea – vreau să fie al vostru, ca să vă amintiți de capcana ascunsă pe care v-am întins-o și din care ați scăpat cu atâta iscusință”. Și scoțându-și inelul, l-a aruncat la picioarele cavalerului, spunând: „Așa cum mie îmi va fi amintire această coroană, ce nu știu dacă mi-ați dat-o pe drept”. „Martori drepți și adevărați – a spus el – sunt acești ochi frumoși și plete minunate, precum și toate celelalte cu care Dumnezeu, în deosebita lui bunătate, v-a dăruit”. El a luat inelul și a văzut că este cel mai frumos și mai ciudat din câte văzuse vreodată, și nu-i stătea alături în lume decât cealaltă jumătate de nestemată, rămasă în coroană. Pe când Cavalerul Spadei Verzi privea acea piatră, împăratul a spus: „Vreau să știți de unde vine această nestemată, căci vedeți, jumătate din ea e cel mai prețios și mai strălucitor rubin din câte s-au văzut vreodată, iar cealaltă jumătate e un rubin alb, piatră pe care, poate, nu ați văzut-o niciodată, mult mai frumos și mai de preț decât cel roșu; iar inelul e făcut dintr-un smarald cum greu se mai află altul pe undeva. Și-acum, aflați că Apolidon, cel atât de pomenit în lume, a fost bunicul meu, nu știu de ați auzit de asta”. „Știu foarte bine istoria lui – a spus Cavalerul Spadei Verzi –, pentru că, trăind multă vreme în Marea Britanie, am văzut Insula Ferecată, cum i se spune, unde mari minunății a lăsat Apolidon; și, după cum se povestește, a câștigat acest ținut spre marea sa cinste, când, răpind-o pe sora împăratului Romei, o mare furtună l-a azvârlit pe această insulă unde, potrivit obiceiului pământului, a fost nevoit să se lupte cu un uriaș, ce domnea acolo la acea vreme; și cum l-a ucis pe uriaș cu mare curaj, a rămas el stăpânul ținutului și a locuit acolo vreme îndelungată cu iubita lui, Grimanesa, lăsând multe lucruri legate cu vrăji. Dar au trecut o sută de ani fără ca vreun alt cavaler să-l întreacă în vitejie; eu am fost pe-acolo și să știți, seniore, că păreți, într-adevăr din stirpea lui, dacă vă privesc pe voi și statuile lor de sub Bolta iubiților 608

credincioși, ce parcă au viață”. „Multă bucurie mi-ați făcut – a spus împăratul –, amintindu-mi de faptele celui care n-a avut pereche în vitejie, în vremea lui; dar, rogu-vă, spuneți-mi numele cavalerului ce s-a dovedit mai viteaz și mai iscusit în faptele de arme decât cel ce a câștigat Insula Ferecată”. Cavalerul i-a răspuns: „Se numește Amadis de Gaula, fiul regelui Perion, despre care se povestesc multe fapte mărețe și neobișnuite în întreaga lume, cel ce, când s-a născut, a fost aruncat în mare și găsit pe valuri într-un cufăraș, și care, pe când se numea Feciorul Mării l-a ucis în luptă dreaptă pe puternicul rege Abies al Irlandei și, apoi, a fost recunoscut de tatăl său și de mama sa”. „Acum sunt încă mai bucuros ca înainte – a spus împăratul –, căci după marile sale isprăvi, nu socotesc o rușine că l-a întrecut în vitejie pe bunicul meu, fiindcă îi întrece pe toți cei născuți în vremurile noastre; și deaș putea crede că, fiind feciorul unui asemenea rege și senior atât de mare, se încumetă să plece atât de departe de meleagurile sale, aș zice, fără tăgadă, că voi sunteți acela; dar chiar aceste vorbe mă fac să șovăi, fiindcă de ar fi așa, nu mi-ați aduce jignirea de-a nu mi-o spune”. Tare l-au mai durut pe Cavalerul Spadei Verzi aceste vorbe, dar tot n-a vrut să-și dezvăluie taina și, fără să răspundă nimic la asta, a spus: „Seniore, dacă nu vă e cu supărare, istorisiți-mi povestea nestematei”. „O voi face – a zis el –, cu multă plăcere, căci iată, acest Apolidon, bunicu-meu, de care v-am vorbit, pe când era stăpânul acestei împărății, a primit de la Felipanos, ce, în vremea aceea, era regele Iudeei, douăsprezece coroane foarte frumoase și de mare preț și, cu toate că fiecare era bătută în perle mari și nestemate, cea pe care i-ați dat-o fiicei mele avea această piatră, care era întreagă; Apolidon, văzând că această coroană e cea mai frumoasă, datorită nestematei, i-a dăruit-o Grimanesei, bunica mea; ea, vrând ca și Apolidon să aibă o parte din piatră, i-a poruncit unui meșter să o taie în două și din jumătate să facă acest inel pe care i l-a dat lui Apolidon, în vreme ce a doua jumătate a rămas în coroană, cum vedeți, așa că această piatră a fost împărțită din dragoste și din dragoste dăruită, și cred că și fiica mea vi l-a dăruit cu dragoste curată și, cine știe, poate și domnia voastră îl veți dărui, dintr-o și mai mare dragoste”. Și s-a întâmplat întocmai cum a spus împăratul, până s-a întors pe mâna celei de la care plecase dăruit de acela care, vreme de trei ani, a făptuit multe isprăvi vitejești, suferind mari chinuri și frământări din dragoste, fără să o revadă pe domniță, așa cum se povestește într-o continuare, vlăstar al acestei istorii, numită Isprăvile lui Esplandian, sau, cu alte cuvinte, faptele vitejești ale lui Esplandian. Și, așa cum ați auzit, Cavalerul Spadei Verzi a petrecut șase zile la curtea împăratului, fiind atât de cinstit de acesta, de împărăteasă și de acea frumoasă Leonorina, cum mai mult nu se poate, dar, amintindu-și că îi 609

făgăduise Grasindei să se întoarcă la ea peste un an, cum sorocul se apropia, i-a spus împăratului că e nevoit să plece curând și că îl roagă să binevoiască a-l chema să-l slujească oriunde s-ar afla, că niciunde nu se va bucura de atâta cinste și plăcere și nici nu va fi atâta nevoie de el, încât să nu lase totul pentru a-l sluji; și că de-i va ajunge la urechi că are nevoie de serviciile sale, nu-i va mai aștepta solia, ci va veni oricum. Împăratul i-a spus: „Bunul meu prieten, amânați-vă această plecare grabnică, dacă vreți să-mi faceți o bucurie și puteți fără să vă călcați cuvântul”. „Seniore – a răspuns el – nu pot fără ca cinstea și cuvântul meu să nu sufere o grea știrbire, după cum știe și maestrul Helisabad că trebuie să fiu la vremea hotărâtă, acolo unde am făgăduit”. „Dacă așa stau lucrurile – a zis el –, rogu-vă, mai rămâneți doar trei zile”. El a răspuns că așa va face, dacă aceasta e porunca împăratului; cum, în clipa aceea, de față era și frumoasa Leonorina, aceasta l-a apucat de pelerină și i-a spus: „Bunul meu prieten, dacă la rugămintea tatălui meu rămâneți trei zile, vreau să mai rămâneți două la rugămintea mea, în care să fiți oaspetele meu și al domnișoarelor mele, în încăperile noastre, căci vreau să stăm de vorbă cu domnia voastră fără să ne stea nimeni în cale, în afară de doi cavaleri pe care îi veți alege voi, să vă fie tovarăși de masă și de somn; și vă cer să-mi îndepliniți această rugăminte de bună voie, căci altminteri voi porunci să fiți prins de domnișoarele mele și nu va mai trebui să vă mulțumesc”. Și, pe dată, l-au înconjurat peste douăzeci de domnișoare foarte frumoase și bogat înveșmântate; iar Leonorina, cu multă voioșie și râzând, a spus: „Lăsați-l până vedem ce răspunde”. El a fost foarte încântat de gestul acelei frumoase domnițe, socotindu-l drept cea mai mare cinstire ce i se adusese acolo, și i-a spus: „Preafericită și frumoasă domniță, cine ar îndrăzni să nu vă împlinească voia, sperând, că de n-o va face, va fi azvârlit într-o temniță atât de groaznică; așa că voi face ceea ce mi-ați poruncit, precum și tot ceea ce pot face întru slujirea tatălui, mamei și domniei voastre, și deie Domnul, în marea lui bunătate, blânda mea domniță, să vină vremea ca cinstea și bunăvoința ce mi-ați arătat să vă poată fi răsplătite de mine și de neamul meu”. Ceea ce s-a întâmplat întru totul, dar n-a făcut-o acest Cavaler al Spadei Verzi, ci fiul său, Esplandian, care i-a venit în ajutor acelui împărat, la vremea și la ceasul când mare nevoie avea, așa cum avea să profețească Urganda Necunoscuta și cum vă voi istorisi mai la vale, la timpul potrivit, în cartea a patra. Domnișoarele au spus: „Înțeleaptă hotărâre ați luat, căci altminteri n-ați fi putut scăpa de o primejdie mai mare decât cea prin care ați trecut în lupta cu Endriago”. „Așa socotesc și eu, domniță – a spus el –, că mai mare năpastă m-ar fi lovit mâniindu-i pe îngeri decât pe ucigă-l toaca”. Mare plăcere le-au făcut aceste vorbe împăratului, împărătesei și tuturor 610

gentilomilor aflați acolo și foarte înțelepte li se păreau răspunsurile pline de haz pe care Cavalerul Spadei Verzi le dădea de fiecare dată. Ceea ce îi făcea să creadă și mai mult că, pe lângă marele său curaj, era de obârșie aleasă, pentru că, deseori, curajul și vitejia se află la oamenii de jos, cu puțină judecată și puțini sunt cei înzestrați cu înțelepciune și purtări alese, pentru că aceste însușiri le găsim la cei cu sânge curat și nobil; nu spun că toți sunt astfel, dar afirm că așa ar trebui să fie, căci așa se cuvine și trebuie să fie, întocmai ca acest Cavaler al Spadei Verzi care, îngrădindu-și curajul vitezei sale inimi cu suferințe și tristețe din dragoste, făcea astfel, încât trufia și mânia să nu poată dăuna înaltei sale virtuți. Și a petrecut, acolo, Cavalerul Spadei Verzi trei zile, împreună cu împăratul, care i-a pus pe nepotul său, Gastiles, și pe contele Saluder să îl plimbe prin oraș și să îi arate lucrurile cele mai deosebite, căci era cetatea cea mai însemnată a creștinătății; restul timpului, cât l-a petrecut la palat a stat cel mai mult în încăperile împărătesei, tăifăsuind cu aceasta și cu alte doamne de neam mare, ce o însoțeau cu multă grijă și atenție; apoi, s-a mutat în încăperile frumoasei Leonorina, unde se aflau multe fiice de regi și duci, de conți și alți nobili de rang înalt, cu care a petrecut cele mai curate și plăcute clipe trăite vreodată undeva, în afară de cele scurse împreună cu Oriana, doamna sa; domnițele l-au rugat fierbinte să le vorbească despre minunățiile de pe Insula Ferecată, căci fusese acolo, și, mai cu osebire, despre Bolta iubiților credincioși, despre încăperea fermecată și cine și câți sunt cei ce au izbutit să vadă chipurile lui Apolidon și Grimanesei, precum și despre felul de a fi al doamnelor și domnișoarelor de la curtea regelui Lisuarte și cum se numesc cele mai frumoase dintre ele. El le-a răspuns tuturor cu multă înțelepciune și smerenie ceea ce știa despre toate acestea, căci le văzuse și avusese de-a face cu ele de atâtea ori, așa cum v-am istorisit în poveste, și, așa s-a făcut că, privind grația și nemăsurata frumusețe a acelei domnițe și a domnișoarelor ei, a prins să se gândească la doamna sa, Oriana, zicându-și că, dacă ea s-ar afla acolo, s-ar aduna la un loc toată frumsețea din lume; și amintindu-și că se află atât de departe, peste mări și țări, de el, fără nicio speranță de a o putea vedea, l-a cuprins o mare sfârșeală și aproape că și-a pierdut cunoștința. Doamnele și-au dat seama de asta, fiindcă nu mai auzea nimic din ceea ce îi spuneau; și a zăcut așa o lungă bucată de vreme, până ce regina Menoresa, ce stăpânea marea insulă Gadabasta și era cea mai frumoasă femeie din Grecia, după Leonorina, l-a luat de mână și l-a tras spre ea, făcându-l să se trezească din acele gânduri adânci, de care s-a despărțit gemând și oftând ca un om încercat de o mare durere; dar de cum și-a venit în fire, s-a simțit rușinat foarte, căci și-a dat seama prea bine că toate îl văzuseră, și a spus: „Doamnelor, să nu vi se pară 611

ciudat și să nu vă mire ce mi s-a întâmplat, căci cine vede marea voastră frumusețe cu care v-a dăruit Dumnezeu, în bunătatea sa, își amintește numai de lucruri bune și, după ce a privit-o și a petrecut, bucurându-se de cinstea și bunăvoința voastră, fără să merite, gândul de-a le pierde fără să știe când le va putea redobândi oricât s-ar strădui și s-ar osteni, îl tulbură nespus”. Rostea aceste vorbe cu tristețea întipărită pe chip de inima-i chinuită, astfel că doamnele au încercat o adâncă milă pentru el, dar el, stăpânindu-și cu multă greutate lacrimile ce i se urcau dinspre inimă spre ochi, a izbutit să fie iarăși vesel și să readucă printre ele pierduta veselie. Cam în acest fel și-a petrecut, acolo, Cavalerul Spadei Verzi timpul făgăduit, iar când a fost să plece, toate acele doamne au vrut să-i dăruiască giuvaieruri și scule de mare preț, dar el n-a voit să primească nimic, în afară de șase spade, pe care i le-a dat regina Menoresa, printre cele mai frumoase și împodobite din câte se pot afla pe lume, spunându-i că i le dăruiește pentru ca, atunci când, la rându-i, le va da prietenilor săi, să-și amintească de ea și de acele doamne ce îl iubesc atât de mult. Frumoasa Leonorina i-a spus: „Domnule Cavaler cu Piticul, rogu-vă să aveți bunătatea, de vă va fi cu putință, să veniți cât mai curând să ne vedeți și să stați la curtea tatălui meu, care vă iubește mult, căci știu că îi veți face o mare bucurie lui și tuturor nobililor de la curtea sa, și mai mare bucurie nouă, căci vom fi ocrotite și apărate de domnia voastră, dacă cineva ne va supăra; iar de nu vă va fi cu putință, rogu-vă, împreună cu toate aceste doamne, să ne trimiteți un cavaler din neamul vostru, pe care îl veți socoti mai potrivit, ca să ne slujească la nevoie și cu care să vorbim despre voi, ca astfel să mai alungăm aleanul după plecarea voastră, căci suntem sigure, cunoscându-vă pe domnia voastră, că aveți în neam cavaleri ce vor putea să vă țină locul fără să vă facă de rușine”. „Domniță – a răspuns el – ați rostit un mare adevăr, căci în neamul meu există cavaleri în fața vitejiei cărora vitejia mea nu prețuiește mai nimic, și, printre ei, se află unul în care mă încred că, de va putea veni să vă slujească, cu voia lui Dumnezeu, va răsplăti toată marea cinste și bunăvoință ce mi-ați arătat tatăl vostru și voi, fără să le merit, cu asemenea servicii, încât oriunde mă voi afla, să mă pot socoti scăpat de această mare datorie”. Asta o spusese cu gândul la don Galaor, chibzuind să-l trimită aici, unde i s-ar fi arătat multă cinstire și marea sa vitejie ar fi fost prețuită cum se cuvine. Dar acest gând al Cavalerului Spadei Verzi n-a fost să se împlinească. Căci în locul lui don Galaor, fratele său, avea să vină alt cavaler din neamul său, ce, la vremea aceea, a făcut-o pe această frumoasă domniță să îndure atâtea chinuri și dorinți, că ar fi tare greu de povestit; acesta a săvârșit isprăvi ciudate și pline de primejdii, atât pe mare cât și pe uscat, ca nimeni altul în zilele sale și încă mult timp după aceea nu 612

s-a aflat cineva să-i stea alături, așa cum se va vedea într-o continuare a acestor cărți, numită Isprăvile lui Esplandian, pe care vi le vom istorisi mai departe, cum v-am spus. Deci, după ce domnița Leonorina l-a rugat cu multă căldură să se întoarcă, ori să-l trimită pe acel cavaler de care pomenise și el i-a făgăduit că așa va face, i-au îngăduit să plece și toate domnișoarele au ieșit la ferestrele palatului, petrecându-l cu privirea și n-au plecat de-acolo până nu s-a pierdut cu corabia sa în zare. V-am povestit, mai înainte, că Patin îl trimisese pe Salustanquidio, vărul său, cu o numeroasă suită de cavaleri, precum și pe regina Sardamira, cu multe doamne și domnișoare, să-i ceară regelui Lisuarte mâna fiicei sale, Oriana. Acum, trebuie să știți că acești soli, peste tot pe unde ajungeau, împărțeau principilor și marilor seniori întâlniți în cale scrisori din partea împăratului, în care erau rugați să o prea-cinstească și să o slujească pe împărăteasa Oriana, fiica regelui Lisuarte, căci o socotea ca și soția lui. Și, cu toate că aceștia, cu vorba, se arătau gata să facă tot ce li se cerea, în sinea lor se rugau lui Dumnezeu ca o doamnă atât de bună să nu se lege de un bărbat atât de disprețuit și de urât de toți cei ce îl cunoșteau; și asta, pe bună dreptate, fiindcă neobrăzarea și trufia lui erau atât de mari, că nu prețuia pe nimeni, oricât de nobil ar fi fost, din împărăția sa și din celelalte țări pe care le putea supune, ci, mai degrabă, îi disprețuia și îi batjocorea, crezându-se astfel mai însemnat și mai stăpân. Oh, gând nebunesc! Niciun principe nu trebuie să creadă că, nefiind iubit de supușii săi, poate fi iubit de Dumnezeu! Iar dacă nu este iubit de Dumnezeu, ce mai poate nădăjdui în lumea aceasta și în cea veșnică? De bună seamă, nimic altceva, decât că va fi dezonorat și nimicit, iar sufletul îi va zace în iad pentru veșnicie. Și acești soli au ajuns într-un port aflat în fața țărmurilor Marii Britanii, pe numele său Zamando, unde au așteptat să găsească niște corăbii; apoi, de cum au ajuns în Marea Britanie, i-au trimis veste regelui Lisuarte că vin la el, la porunca stăpânului lor, împăratul, și că mult se va bucura de veștile ce i le aduc.

• CAPITOLUL LXXV • Cum a plecat Cavalerul Spadei Verzi de la Constantinopol pentru a-și ține făgăduiala făcută prea-frumoasei Grasinda, și cum, după ce hotărâse să plece cu această doamnă în Marea Britanie ca să-i îndeplinească porunca, pe când se aflau la vânătoare, l-au întâlnit pe don Bruneo de Bonamar, greu rănit. 613

Și se mai povestește prin ce întâmplare Angriote de Estravaus s-a întâlnit cu ei și cum au venit cu toții acasă la frumoasa Grasinda După ce Cavalerul Spadei Verzi a plecat din portul Constantinopol, vremea a fost frumoasă și prielnică pentru călătoria sa, pornită cu gândul de a ajunge pe meleagurile unde se afla doamna sa, Oriana. Din pricina asta era foarte vesel, deși, la vremea aceea, era tare mâhnit și frământat din cauza ei, cum nu mai fusese niciodată, pentru că stătuse trei ani în Germania și doi în Romania și Grecia, și, în acest răstimp, nu numai că nu primise vreo solie de la ea, dar nici măcar nu aflase vești despre ea. Și, după douăzeci de zile de călătorie, a ajuns în cetatea unde se afla Grasinda. Aflând de sosirea lui, aceasta s-a bucurat foarte, căci știa, de-acum, că îl ucisese pe Endriago și că îi învinsese și omorâse pe puternicii uriași din insulele României, așa că s-a gătit cât mai frumos, ca o doamnă bogată și de neam ce era, ca să îl primească, și a poruncit să li se trimită cai lui și maestrului Helisabad, cu care să vină de la corabie în cetate; Cavalerul Spadei Verzi s-a îmbrăcat în straie bogate și, călare pe un cal mândru, însoțit de maestru, tot călare, a intrat în cetate unde, cum se aflase de faptele sale nemaipomenite și vestite, toți îl priveau ca pe o minune și îl proslăveau și, o dată cu el și pe maestru, ce avea multe neamuri în acel ținut și era foarte bogat. Grasinda le-a ieșit în întâmpinare la intrarea în palat, cu toate doamnele și domnișoarele ei, iar el, descălecând, i s-a închinat preaplecat și ea l-a salutat cu aceeași curtenie, căci se iubeau prietenește; Grasinda i-a spus: „Domnule Cavaler al Spadei Verzi, Dumnezeu v-a făcut desăvârșit în toate, căci, trecând prin atâtea primejdii și peripeții atât de neobișnuite, soarta voastră bună a vrut să vă aducă aici ca să vă țineți făgăduiala făcută, căci, iată, de azi în cinci zile, se împlinește anul, așa cum mi-ați promis și deie Domnul să aveți inima de a-mi îndeplini la fel și cealaltă rugăminte, ce nu vam făcut-o încă”. „Doamnă – a răspuns el –, cu voia Domnului, niciodată nu îmi voi călca făgăduielile, mai cu seamă pe cele făcute unei doamne atât de bună ca voi, care mi-a făcut atâta bine; și chiar de-ar fi să-mi dau viața slujindu-vă, nu trebuie să-mi aduceți mulțumiri, căci datorită domniei voastre, ce mi l-ați dat pe maestrul Helisabad, trăiesc acum”. „Bună faptă am făcut – a zis ea –, de vreme ce îmi este atât de bine răsplătită; dar, acum, mergeți să vă ospătați, că, oricum, nu vă pot cere un lucru atât de greu încât marele vostru curaj să nu-l ducă lă bun sfârșit”. Și cavalerul a fost condus în curtea cu copaci falnici, unde i se oblojiseră rănile, așa cum v-am povestit, și, acolo, au fost ospătați el și maestrul Helisabad, cum se cuvenea în casa unei doamne ce îi iubea atât de mult; 614

Cavalerul Spadei Verzi a fost găzduit, în noaptea aceea, într-o încăpere ce dădea spre acea curte, și, înainte de a adormi, a stat de vorbă multă vreme cu Gandalin, spunându-i ce bucurie simte în inimă pentru că se îndreaptă spre locurile unde se află doamna sa, dacă nu îl va împiedica rugămintea acelei doamne; Gandalin i-a spus: „Domnule, bucurați-vă când aveți motiv so faceți și lăsați restul în seama Domnului Dumnezeul nostru, că s-ar putea ca rugămintea aceasta să vă ajute și să vă sporească bucuria”. Astfel că, în noaptea aceea, a dormit ceva mai liniștit și, a doua zi dimineața, s-a sculat și s-a dus să asculte slujba cu Grasinda, în capela ei; aceasta îl aștepta aici cu toate doamnele și domnișoarele ei și, de cum s-a sfârșit liturghia, poruncindu-le tuturor să se îndepărteze, luându-l de mână, s-a așezat cu el pe o bancă aflată acolo și i-a spus: „Cavalere al Spadei Verzi, vreau să știți că înainte cu un an de venirea voastră aici, toate doamnele cele mai frumoase dintre frumoase s-au adunat laolaltă la nunta ducelui de Basel, unde am fost poftită și eu, însoțită de contele Saluder, fratele meu, pe care lați cunoscut. Și, pe când eram toate împreună, au intrat în sală toți marii nobili poftiți la sărbătoare; contele, fratele meu, nu știu dacă din dragoste ori sminteală, a spus cu glas tare, astfel că toți l-au auzit, că frumusețea mea o întrece pe a tuturor celorlalte doamne de față și că dacă cineva se împotrivește vorbelor sale, i-o va dovedi cu arma în mână; și nu știu dacă din cauza curajului său, ori pentru că și ceilalți gândeau ca el, nimeni n-a spus nimic și eu am rămas să fiu cea mai frumoasă femeie din Romania, ținut foarte mare, după cum știți. Din această pricină simt o mare bucurie în inimă și sunt tare veselă, dar aș fi și mai mult și m-aș socoti și mai presus, dacă, ajutată de domnia voastră, aș dobândi ceea ce îmi doresc cel mai mult; și nu mă voi teme de nicio încercare și de nicio cheltuială din averea mea, oricât de mare ar fi”. „Doamna mea – a spus el –, cereți-mi ce doriți și dacă îmi stă în puteri, neîndoielnic, voi face pe dată ceea ce voiți”. „Domnul meu – a răspuns ea –, iată, ce vă cer: știind fără sminteală că la curtea regelui Lisuarte, regele Marii Britanii, se află cele mai frumoase femei din lume, vă rog să aveți bunătatea de a mă duce acolo și să mă ajutați luptând cu arma în mână, dacă altfel nu se va putea, să dobândesc gloria frumuseții în fața tuturor domnișoarelor de acolo, de vreme ce, aici, am dobândit-o în fața doamnelor, cum v-am povestit; și veți spune că, acolo, la curte, nu se află nicio domniță atât de frumoasă ca doamna pe care o însoțiți și că, dacă cineva vă contrazice, i-o veți dovedi prin puterea armelor; eu voi lua cu mine o coroană de preț, pe care o veți așeza în dreptul meu și tot astfel va trebui să facă și cavalerul ce se va lupta cu voi, pentru ca învingătorul să le primească pe amândouă, ca semn că a luptat pentru cea mai frumoasă; și dacă Dumnezeu va voi să plecăm de-acolo acoperiți de cinste, vreau să mă 615

duceți într-un loc căruia i se spune Insula Ferecată, unde mi s-a spus că se află o încăpere fermecată, în care nu poate intra nicio doamnă ori domnișoară, dacă frumusețea ei n-o întrece pe cea a preafrumoasei Grimanesa, ce n-a avut pereche în vremea ei; aceasta este rugămintea mea”. Când a auzit aceasta, Cavalerul Spadei Verzi s-a schimbat la față și a spus cu un chip foarte trist: „Vai, doamnă! M-ați ucis! Și dacă mai înainte mult bine mi-ați făcut, acum îmi faceți un rău mult mai mare!”; și și-a pierdut cunoștința pe de-a-ntregul. Asta fiindcă se gândise că dacă se va înfățișa cu această pricină la curtea regelui Lisuarte, o va pierde pe doamna sa, Oriana, de care se temea mai tare ca de moarte, și știa prea bine că la curte se află mulți cavaleri viteji ce ar fi primit să lupte cu el și că, având întru totul dreptatea de partea lor, după cât de mare era deosebirea dintre frumusețea Orianei și cea a tuturor femeilor din lume, nu putea ieși din această înfruntare decât dezonorat sau mort. Pe de altă parte, însă, cugeta că dacă nu-și va ține cuvântul față de acea doamnă, ce îi arătase atâta prețuire și bunăvoință fără să-l cunoască, faima și gloria sa vor fi foarte pătate. Astfel că trecea, acum, prin cea mai grea încercare din câte înfruntase de când plecase din Gaula și își blestema soarta, pe sine, ceasul în care se născuse și călătoria prin acele meleaguri ale României, dar, mai apoi, și-a amintit dintr-o dată că există o ieșire, pentru că Oriana nu mai era domnișoară și cel ce s-ar lupta pentru ea, ar face-o fără dreptate. Și când, după aceea, o va putea vedea pe Oriana, îi va explica motivul purtării sale. Și, găsind această scăpare, a dat deoparte gândurile negre ce îl chinuiseră nespus și îl azvârliseră în cea mai mare încurcătură ce nici prin minte nu-i trecuse vreodată, și, pe dată a devenit foarte vesel, înseninându-se la chip de parcă nu i s-ar fi întâmplat nimic, și i-a spus Grasindei: „Buna mea doamnă, vă cer iertare pentru supărarea ce v-am pricinuit-o, căci vreau să îndeplinesc tot ceea ce îmi cereți, dacă asta e și voința Domnului; iar dacă am șovăit puțin, nu a fost din vina mea, ci din cea a inimii mele, căreia nu mă pot împotrivi, ce se pregătise să călătorească în altă parte; și tot din cauza ei am rostit acele vorbe, căci îi sunt rob în toate; dar marea cinstire pe care mi-ați arătat-o a avut atâta forță, încât, înfrângând forța inimii mele, mă lasă liber să pot împlini fără nicio piedică ceea ce vă doriți atât de mult”. Grasinda i-a răspuns: „Bunul meu domn, cred întru totul ceea ce îmi spuneți, dar să știți că am fost foarte tulburată văzându-vă în starea aceea”; și întinzându-și frumoasele-i brațe și punându-i-le pe umeri, l-a iertat pentru cele întâmplate, spunând: „Domnul meu, când voi vedea ziua în care marea voastră faimă în faptele de arme îmi va așeza pe cap coroana câștigată de voi de la cele mai frumoase domnișoare ale Marii Britanii și mă voi întoarce în țara mea acoperită de acea mare glorie, după ce am plecat din Romania triumfând asupra tuturor doamnelor 616

sale!” El i-a spus: „Doamna mea, cine pleacă la un asemenea drum, nu trebuie să piardă din vedere că vom trece prin ținuturi foarte ciudate, cu limbi și oameni feluriți, unde vă pasc mari primejdii și peripeții; și de nu v-aș fi făgăduit și mi s-ar cere sfatul, n-aș spune altceva decât că o persoană de rang atât de mare și atât de avută cum sunteți domnia voastră, n-ar trebui să treacă prin asemenea înfruntări, pentru a câștiga un lucru de care se poate lipsi prea bine, fără să-și întunece întru nimic faima, de vreme ce se bucură de atâta frumusețe”. „Domnul meu – a răspuns ea –, îmi place mai mult bravul vostru curaj de a porni la drum, decât sfatul ce mi-l dați, căci având un astfel de ajutor ca domnia voastră, nădăjduiesc, fără nicio teamă, să-mi îndeplinesc dorința din pricina căreia am suferit atâta vreme, iar pământurile ciudate și oamenii pomeniți de voi se pot ocoli foarte bine, căci am putea călători mai bine pe mare decât pe uscat, după cum mi-au spus mulți oameni care știu asta”. „Doamna mea – a zis el –, eu vă voi păzi și vă voi sluji; porunciți ce vă e pe plac și așa voi face”. „Vă mulțumesc din inimă – a răspuns ea –, și să știți că voi lua cu mine și scule și o suită, toate după cum i se cuvine unui mare senior ca domnia voastră”. „Așa să v-ajute Dumnezeu, cum doriți!”, a zis el și au încheiat sfatul pentru moment; și după ce Cavalerul Spadei Verzi s-a odihnit două zile, a avut chef să plece la vânătoare, căci neavând de luptat, nu-și petrecea timpul decât cu această îndeletnicire; așa că, luând cu el câțiva cavaleri și vânători iscusiți în acest meșteșug, a plecat spre un codru des aflat la două leghe de cetate, unde era vânat din belșug; el s-a așezat cu doi copoi frumoși în mijlocul unei cete de hăitași, între codrul cel des și un crâng, unde vânatul obișnuia să vină adesea, și, n-a trecut mult timp, că a și ucis doi cerbi foarte mari, iar ceilalți vânători încă unul; și, cum se înserase, vânătorii au sunat din corn de plecare, dar, pe când pornise spre ei, Cavalerul Spadei Verzi a zărit țâșnind dintr-un tufiș o minunăție de cerb și a slobozit câinii asupra lui; cerbul, văzându-se încolțit tare, a intrat într-o baltă, socotind că astfel va scăpa, dar copoii au intrat după el ațâțați foarte de vânat și l-au înșfăcat, iar Cavalerul Spadei Verzi, ajungând la locul cu pricina, l-a ucis. Gandalin, ce se afla cu el și mare bucurie îi făcuse, căci, astfel, îi putuse vorbi pe îndelete despre plecarea lor, spunându-i că nădăjduiește ca, în curând, să pornească spre meleagurile unde se află doamna sa, simțindu-se, de aceea, cuprins de o mare liniște, căci de multă vreme n-o mai văzuse, cum ați auzit, a descălecat și, priceput cum era în asemenea treburi, le-a dat câinilor, ce erau tare iscusiți la vânătoare, câte o halcă de carne. În acest răstimp, noaptea se lăsase de-a binelea, că aproape nu se mai vedea nimic, așa că, ascunzând cerbul într-un tufiș și acoperindu-l cu ramuri verzi, au pornit călare în grabă, dar au greșit drumul din pricina hățișurilor și nu mai știau pe unde s-o 617

apuce; așa că, fără să știe încotro se îndreaptă, au mers prin pădure o vreme, gândind că vor da de vreun drum, ori de cineva din ceata lor, dar n-au întâlnit pe nimeni și au ajuns, din întâmplare, la un izvor, unde și-au adăpat caii; pierzând orice speranță de-a mai găsi un adăpost, au descălecat, le-au scos cailor șeile și frâiele și i-au lăsat să pască iarba verde din preajmă; Cavalerul Spadei Verzi, poruncindu-i lui Gandalin să aibă grijă de cai, s-a îndreptat spre un pâlc de copaci falnici, ca să fie singur și să chibzuiască mai în voie la ale sale și la doamna sa; dar, apropiindu-se de copacii aceia, a văzut lângă ei un cavaler alb la față ca un mort, cu multe răni grele, și a auzit printre copaci un geamăt dureros, dar nu și-a dat seama cine e cavalerul, pentru că noaptea era neagră și copacii foarte deși; așa că, așezându-se la poalele unui pom, a stat să asculte cam ce poate fi și, nu după multă vreme, a auzit un glas ce rostea cu multă mâhnire și durere: „Ah, nenorocit și nefericit muritor fără de noroc, Bruneo de Bonamar, astăzi trebuie să moară și să piară o dată cu tine și dorințele tale pământești ce te-au chinuit pururea; nul vei mai vedea pe marele tău prieten Amadis de Gaula, pentru care ai trudit și ai trecut prin atâtea munci pe meleaguri străine, cel pe care l-ai prețuit și l-ai iubit mai mult decât pe oricine pe lume, căci fără el și fără vreo rudă ori prieten care să te jelească, îți este dat să treci din lumea asta spre moartea ce sosește”; apoi a mai spus: „Oh, Melicia, doamna și stăpâna mea, floare și oglindă a tuturor femeilor din lume! Nu vă va mai vedea și nu vă va mai sluji credinciosul vostru vasal Bruneo de Bonamar, cel ce, cu fapta și vorba, niciodată nu v-a greșit în iubirea ce v-o poartă, decât acum. Căci, doamna mea, pierdeți acum ceea ce nu veți putea dobândi niciodată, fiindcă niciodată nu se va mai afla cineva să vă iubească la fel de plin de credință ca mine. Datorită vouă și fermecătoarei voastre amintiri am rămas în viață și am fost vesel; datorită vouă am dat dovadă de curaj și vitejie, fără să vă pot sluji, și, acum, când pornisem în căutarea fratelui vostru, pe care îl iubiți atât de mult, faptă la care nu aș fi renunțat niciodată și, dacă ar fi fost să nu îl găsesc, n-aș fi îndrăznit să apar în fața voastră, soarta nu mi-a îngăduit să vă slujesc și m-a dus la moartea de care întotdeauna m-am temut că mi se va trage din pricina voastră”; apoi a spus iarăși: „Ah, bunul meu prieten, Angriote de Estravaus, unde sunteți, acum, voi, care mi-ați fost atâta vreme alături în această încercare, iar, acum, când îmi dau ultima suflare n-am parte de niciun sprijin și ajutor; crudă a fost soarta cu mine, când a vrut să ne despartă aseară, grea și dureroasă a fost această despărțire, căci cât va mai dăinui lumea, nu ne vom mai vedea; dar, primească-mi Dumnezeu sufletul, iar pe voi să vă apere, după cum meritați pentru marea voastră credință”. După asta, a tăcut și a prins să geamă și să ofteze cu multă durere. 618

Cavalerul Spadei Verzi, ce auzise totul, plângea în hohote, dar, de-ndată ce a văzut că celălalt s-a liniștit, s-a dus la el și i-a spus: „Ah, domnule și bunul meu prieten, don Bruneo de Bonamar, nu vă mai plângeți și puneți-vă speranța în preamilostivul Dumnezeu, ce a vrut să vă găsesc la ceasul acesta, ca să vă vin în ajutor cu ceea ce aveți nevoie cel mai mult, cu leacul împotriva răului de care suferiți, și credeți-mă, don Bruneo, că dacă un om poate fi lecuit și înzdrăvenit prin știința unui muritor, voi veți fi acela, cu ajutorul Domnului nostru”. Don Bruneo, văzându-l plângând atât de amarnic, și-a zis că Lasindo, scutierul său, trimisese după vreun călugăr să-l spovedească, și a spus: „Prietene Lasindo, mult ai mai zăbovit, că uite, moartea mi se apropie, și te rog, ca de-ndată ce mă vei lua de-aici, să te duci direct în Gaula, să-i săruți mâinile domniței pentru mine și să-i dai această bucată dintr-o mânecă a cămășii mele, pe care am scris șapte slove, cu un bețișor muiat în sângele meu, că nu mi-au ajuns puterile să-i scriu mai mult; mă încred în mintea ei atât de înțeleaptă, că așa cum s-a milostivit de mine să rămână în viață, văzându-le, o va încerca durerea pentru moartea mea, înțelegând că m-a lovit slujind-o pe ea, pe când îl căutăm, trecând prin atâtea încercări și munci, pe fratele ei atât de iubit”. Cavalerul Spadei Verzi i-a spus: „Prietene don Bruneo, eu nu sunt Lasindo, ci acela pentru care ați suferit atâtea necazuri, sunt prietenul vostru, Amadis de Gaula, îndurerat ca și voi din pricina primejdiei prin care treceți; dar nu vă temeți, că Domnul vă va ajuta și eu, de asemenea, cu un maestru doctor ce vă va reda sănătatea câtă vreme sufletul nu v-a părăsit trupul”. Don Bruneo, cu toate că era aproape fără simțire și slăbit, căci pierduse mult sânge, l-a recunoscut după glas și, întinzând brațele l-a strâns la piept, în vreme ce lacrimile îi curgeau șiroaie pe obraz. Cavalerul Spadei Verzi, ținându-l, de asemenea, în brațe și plângând, l-a strigat pe Gandalin să vină într-acolo și, când acesta s-a apropiat, i-a spus: „Vai, Gandalin, uite-l pe domnul și prietenul meu credincios, don Bruneo, ce a trecut prin mari încercări în căutarea mea și, acum, se află în pragul morții; ajută-mă să-i scot armura”. Așa că l-au apucat amândoi și l-au așezat pe o pelerină a lui Gandalin, i-au scos încetișor armura și l-au acoperit cu o mantie a Cavalerului Spadei Verzi; acesta i-a poruncit lui Gandalin să se urce pe-un deal cât mai iute și să aștepte acolo să se lumineze, să vadă drumul și să se ducă în cetate la maestrul Helisabad, rugându-l ca, în numele încrederii pe care o are în el, să-și ia toate cele trebuincioase și să vină de-ndată acolo, ca să-l îngrijească pe un cavaler foarte greu rănit, unul dintre prietenii săi cei mai buni. Iar Grasindei să îi spună că o roagă mult să aibă bunătatea și să-i 619

trimită ajutoare ca să-l aducă în cetate, așa cum i se cuvine unui cavaler de stirpe atât de aleasă și atât de viteaz în luptă ca acesta; el a rămas acolo cu don Bruneo, ținându-i capul pe genunchi și îmbărbătându-l, iar Gandalin a plecat, pe dată, cu acel mesaj și, din vârful unui deal înalt din pădure, de cum s-au ivit zorile, a zărit cetatea și, dând pinteni calului, a pornit într-acolo; și era atât de zorit, că nu răspundea nimic celor ce îl întrebau ce i s-a întâmplat, ca să nu zăbovească, așa că toți socoteau că se petrecuse ceva cu stăpânul său; ajuns acasă la maestrul Helisabad, acesta, auzind mesajul Cavalerului Spadei Verzi și văzând graba lui Gandalin, socotind că treaba e într-adevăr serioasă, și-a luat toate cele trebuincioase meșteșugului său și și-a încălecat calul, așteptând să-l călăuzească Gandalin, ce îi povestea Grasindei pățania stăpânului său și ce o roagă acesta; apoi, despărțindu-se de ea, au apucat-o pe drumul spre codru, și, în scurtă vreme, au ajuns la locul unde se aflau cavalerii. Când maestrul Helisabad l-a văzut pe Cavalerul Spadei Verzi, credinciosul său prieten, ținând în poală capul celuilalt cavaler și plângând amarnic, a gândit că, într-adevăr, își iubește mult prietenul și, apropiindu-se râzând, a spus: „Domnii mei, nu vă temeți, că Dumnezeu vă va da curând prilej să vă veseliți”. Apoi s-a apropiat de don Bruneo și i-a cercetat rănile, găsindu-le întărite și obrintite de frigul de peste noapte, dar i-a pus asemenea leacuri pe ele, că, pe dată, i-a pierit durerea și l-a cuprins somnul, ce i-a fost spre mult bine și odihnă. Cavalerul Spadei Verzi, văzând asta și dându-și seama că maestrul socotește că don Bruneo nu e în mare primejdie, s-a bucurat foarte și, îmbrățișându-l i-a spus: „Ah, maestre Helisabad, bunule domn și prieten al meu, binecuvântată fie ziua când v-am întâlnit, căci numai de bine și de foloase am avut parte. Și îl rog pe Dumnezeu, în bunătatea lui, să mă lase să vă răsplătesc, într-o bună zi, căci, deși acum mă vedeți a fi un cavaler sărac, s-ar putea ca, mai înainte de-a trece prea multă vreme, să mă judecați altfel”. „Așa să m-ajute Dumnezeu, Cavalere a Spadei Verzi – a răspuns el –, dacă eu nu sunt mai mulțumit și numi place mai mult să vă slujesc și să vă ajut, decât ați fi domnia voastră răsplătindu-mă, căci sunt foarte sigur că niciodată nu veți da dovadă de nerecunoștință; și-acum, să nu mai vorbim despre asta și să mâncăm, că e vremea mesei”. Și asta au și făcut, căci Grasinda le trimisese bucate foarte alese, fiindcă, pe lângă faptul că era o mare doamnă, avea multă grijă să-i fie pe plac Cavalerului Spadei Verzi în tot ceea ce dorea. Și, după ce au mâncat, pe când vorbeau despre frumusețea acelor fagi, ce, după părerea lor, erau cei mai înalți copaci din câți văzuseră și îi admirau, au văzut venind un călăreț care ducea agățate pe pieptarul hamului două capete de cavaleri, iar în mână ținea un baltag roșu de sânge; văzând grupul de lângă pâlcul de copaci, s-a oprit locului și a vrut să se retragă, dar Cavalerul Spadei Verzi și 620

Gandalin și-au dat seama că e Lasindo, scutierul lui don Bruneo și atunci, Cavalerul Spadei Verzi, temându-se că, dacă se apropie, va dezvălui, fără voie, cine este, a spus: „Stați toți aici și eu o să văd cine e cel ce se teme de noi și de ce poartă acele capete cu el”. Și, încălecând pe un cal și luând o lance cu el, i-a spus lui Gandalin: „Vino după mine și, dacă omul acela vrea să fugă, pornește tu pe urmele lui”. Scutierul, văzând că vin spre el, a dat să se piardă prin pădure, dar Cavalerul Spadei Verzi s-a ținut pe urmele lui și, când a ajuns într-o văiugă, unde ceilalți nu mai puteau să-i vadă și să-i audă, a început să-l strige, spunând: „Așteaptă-mă, Lasindo, nu te teme de mine!” Auzindu-l, Lasindo a întors capul și l-a recunoscut pe Amadis, așa că, foarte bucuros, a venit spre el și, sărutându-i mâinile, i-a spus: „Ah, domnule, nu știți nenorocirile și tristele întâmplări prin care a trecut don Bruneo, stăpânul meu, ce a înfruntat atâtea primejdii căutându-vă pe meleaguri străine”; și a început să plângă amarnic, zicând mai departe: „Domnule, acești doi cavaleri i-au spus lui Angriote că l-au lăsat pe don Bruneo mort, aici, în pădure, drept care, el le-a retezat capetele și mi-a poruncit ca, de e mort într-adevăr, să le așez alături de el, iar de este în viață să i le aduc din partea lui”. „Ah, Dumnezeule! – a spus Cavalerul Spadei Verzi: ce-nseamnă toate astea? Am dat de don Bruneo, dar era în asemenea stare că nu mi-a putut istorisi nimic; acum, însă, rămâi, aici, nițel, cu Gandalin, să pară că el te-a ajuns din urmă și ți-a dat vești despre stăpânul tău; iar când voi fi și eu de față, să nu-mi spui altfel decât Cavalerul Spadei Verzi și să ne povestești toate noutățile”. „Știam că nu trebuie să vă spun altfel”, a răspuns Lasindo; apoi, Amadis s-a întors la prietenii săi, spunând că Gandalin e pe urmele scutierului, și, după puțină vreme, i-au zărit apropiindu-se pe amândoi; Lasindo, de cum a ajuns lângă ei și l-a văzut pe Cavalerul Spadei Verzi, a descălecat iute și, îngenunchind în fața lui, a spus: „Binecuvântat fie Domnul ce ne-a adus în acest loc, ca să-l ajutați pe stăpânul meu, don Bruneo, pe care îl iubiți atât de mult”. El l-a ridicat de mână și i-a răspuns: „Prietene Lasindo, fii bine venit și află că stăpânul tău e bine acum. Dar, povestește-ne de ce porți acele două capete atârnate de ham?” „Seniore – a spus el –, duceți-mă la don Bruneo și vă voi povesti totul, căci așa am primit poruncă”. Și s-au dus îndată la don Bruneo, ce se afla într-un cort, pe care îl trimisese Grasinda cu celelalte lucruri; Lasindo, îngenunchind în fața lui, a spus: „Stăpâne, iată capetele cavalerilor ce v-au făcut atâta rău, pe care vi le trimite prietenul vostru credincios Angriote de Estravaus; el a aflat de mișelia lor și s-a luptat cu amândoi și i-a ucis, iar peste puțin timp va veni și el aici, fiindcă, acum, se află la o mănăstire de călugărițe, la capătul acestei păduri, unde își oblojește o rană la picior și, de cum i se oprește sângele, pornește încoace”. „Doamne ajută! – 621

a spus don Bruneo; dar cum va nimeri aici?” „El mi-a spus să mă duc la pâlcul cu cei mai înalți copaci din pădure, că aici vă voi găsi mort, după mintea lui și după câte aflase de la unul din acei trădători înainte de a-l ucide; și nu se poate povesti și spune cât de tare vă jelește”. „Doamne apără-l de rele și de primejdii!”, a spus Cavalerul Spadei Verzi și, apoi, l-a întrebat pe Lasindo: „Spune-mi, ai ști să mă duci până la mănăstirea aceea?” „Aș ști”, a răspuns el. Atunci i-a spus maestrului Helisabad să-l ducă pe don Bruneo în cetate pe o targă, iar el, punându-și armura lui don Bruneo și luând calul acestuia, a pornit prin pădure cu Lasindo, care îi ducea scutul, lancea și coiful; și când au ajuns la tufișul unde ascunsese cerbul în seara dinainte, lau văzut venind pe Angriote pe calul său, cu capul plecat, ca un om îndurerat; Cavalerul Spadei Verzi s-a bucurat foarte văzându-l, dar, după scurtă vreme, a văzut în urma lui patru cavaleri cu armuri foarte frumoase, care strigau din răsputeri: „Așteptați, domnule cavaler fățarnic, căci trebuie să vă luăm capul fiindcă le-ați tăiat pe ale unor oameni mult mai de preț ca voi”. Angriote și-a întors calul spre ei și și-a trecut scutul pe braț, vrând să se apere, fără să-l fi văzut pe Cavalerul Spadei Verzi. Acesta își și luase armele și, în cea mai mare goană a calului, a ajuns lângă Angriote, mai înainte ca acesta să-i întâlnească pe ceilalți, și i-a spus: „Bunule prieten, nu vă temeți, că Dumnezeu e de partea voastră”. Angriote a gândit că e don Bruneo, după armură și s-a bucurat cum nu se poate mai tare; Cavalerul Spadei Verzi l-a izbit pe primul dintre cavaleri, ce venea mai în față, și acesta era chiar Brandasidel, cu care se mai înfruntase și îl pusese să călărească de-andoaselea, cu coada calului în mână, cum ați auzit, deși era unul dintre cei mai viteji în luptă din câți se aflau în tot acel ținut; și l-a lovit pe lângă scut, sub partea de jos a coifului, chiar în piept, atât de puternic, încât l-a azvârlit din șa și a rămas lat pe jos fără să mai miște defel; ceilalți l-au atacat pe Angriote, și el pe ei, căci tare curajos era, dar Cavalerul Spadei Verzi, apucând spada s-a repezit în ei cu atâta furie, dându-le lovituri atât de grele, că, pălindu-l pe unul dintre ei în umăr, i-a sfârtecat armura împreună cu carnea și osul, prăbușindu-l la picioarele lui Angriote, ce mult se minuna de aceste lovituri, neputând să creadă că don Bruneo e atât de viteaz încât să doboare doi cavaleri aproape deodată. Cel ce rămăsese singur, văzându-l venind spre el pe Cavalerul Spadei Verzi, n-a mai îndrăznit să-l aștepte și a rupt-o la fugă în cea mai mare goană a calului, cu Cavalerul Spadei Verzi pe urmele lui, gata să-l lovească; primul, din cauza spaimei mari, a greșit vadul unui râu și a intrat în apa adâncă, așa că, deși calul a ieșit din apă, cavalerul s-a înecat, din pricina armurii grele; atunci, dându-i scutul și coiful lui Lasindo, s-a întors spre Angriote, ce era uluit de vitejia sa, gândind, cum v622

am mai spus, că e don Bruneo, dar, apropiindu-se de el, a văzut că e Amadis și a venit spre el cu brațele întinse, mulțumindu-i Domnului că îl găsise, iar Cavalerul Spadei Verzi s-a dus, de asemenea, să-l îmbrățișeze, amândoi cu ochii înotând în lacrimi, căci mult se iubeau; și Cavalerul Spadei Verzi a spus: „Acum, domnul meu, s-a dovedit dragostea adevărată și credincioasă pe care mi-o purtați, căutându-mă atâta vreme și cu prețul atâtor primejdii, pe meleaguri străine”. „Domnul meu – a răspuns celălalt –, nu voi putea face niciodată atât de mult, oricât m-aș strădui, întru cinstea și slujirea voastră, încât să nu vă mai rămân dator, pentru că, datorită vouă, am dobândit-o pe aceea fără de care n-aș fi putut trăi; dar să lăsăm asta, fiindcă datoria mea este atât de mare, încât cu greu aș putea-o plăti; spuneți-mi, mai bine, dacă ați aflat nefericitele vești despre marele vostru prieten, don Bruneo de Bonamar”. „Le-am aflat – a răspuns Cavalerul Spadei Verzi – și sunt îmbucurătoare, pentru că Dumnezeu, în marea-i milă, a vrut să-l găsesc la ceasul potrivit”. Și i-a povestit cum îl găsise și îl lăsase în grija celui mai bun doctor din câți se află în lume, fără primejdie de a-și pierde viața. Angriote a înălțat brațele spre cer, mulțumindu-i Domnului că îndreptase lucrurile în felul acesta. Apoi au dat să plece, dar, trecând pe lângă cavalerii învinși, au văzut că unul dintre ei trăiește și Cavalerul Spadei Verzi s-a oprit lângă el și i-a zis: „Cavalere ticălos, lovească-vă Domnul, spuneți-mi de ce vreți să-i ucideți, fără pricină, pe cavalerii rătăcitori; răspundeți-mi, pe dată, că altminteri vă tai capul! Și mai spuneți-mi dacă și voi l-ați atacat pe cavalerul ale cărei arme le port”. „Asta n-o poate nega – a zis Angriote –, pentru că lam lăsat împreună cu alți doi în tovărășia lui don Bruneo și, apoi, i-am întâlnit pe cei doi, ce se lăudau că l-au ucis pe don Bruneo, care plecase cu ei să-i ajute, fiindcă îi spuseseră că o soră de-a lor urmează să fie arsă de vie. Așa că toți sunt trădători, pentru că don Bruneo plecase cu ei de bună credință să o salveze pe domnișoară de la moarte, iar eu l-am însoțit pe un cavaler bătrân, ce ne găzduise în noaptea trecută, pentru a-l elibera pe un fecior de-al său, aflat captiv într-un cort, aici, în susul râului; și am izbutit săl eliberez și să-l pun în lanțuri pe cel ce îl ținea captiv; în felul acesta ne-am despărțit unul de altul. Și-acum să ne spună, de ce au pus la cale această trădare mârșavă”. Cavalerul Spadei Verzi i-a spus lui Lasindo: „Descalecă și retează-i capul, că e un trădător”. Cavalerul s-a înspăimântat foarte și a zis: „Domnule, fie-vă milă, pentru Dumnezeu, că vă voi spune adevărul despre cele petrecute. Să știți, domnule cavaler, că aflând că aceștia doi îl caută pe Cavalerul Spadei Verzi, pe care noi îl urâm de moarte, și că sunt prietenii lui, am hotărât să-i ucidem, dar, cugetând că nu-i vom putea omorî dacă sunt împreună, am născocit povestea pomenită de acest cavaler; și, pe când ne urmam drumul, chipurile, ca s-o salvăm pe acea domnișoară, fără coifuri în 623

cap și mănuși în mâini, am ajuns la izvorul fagilor înalți și, în vreme ce cavalerul își adăpa calul, am pus mâna pe lănci, iar eu, care eram lângă el, iam smuls spada din teacă, și, mai înainte ca el să se poată apăra, l-am doborât de pe cal și i-am dat atâtea lovituri, că l-am lăsat ca mort și cred că așa și este acum”. Cavalerul Spadei Verzi l-a întrebat: „De ce mă urâți într-atât încât să săvârșiți o asemenea trădare?” „Cum – a răspuns el –, voi sunteți Cavalerul Spadei Verzi?” „Da, eu sunt – a zis el – și iată spada mea”. „Atunci o să vă răspund la întrebare: vă amintiți, probabil, că acum vreun an, când ați trecut prin aceste locuri, s-a luptat cu voi un cavaler ce zace mort acolo – și a întins mâna spre Brandasidel –, care era cel mai neînfricat și mai puternic, cavaler din tot acest ținut; lupta s-a dat în fața frumoasei Grasinda și Brandasidel, cu multă trufie, a hotărât ce urma să facă învinsul, și anume, să călărească de-andoaselea, cu scutul la spate și cu coada calului în mână, în chip de frâu, și astfel să treacă prin fața frumoasei Grasinda și printr-o cetate a sa, ceea ce Brandasidel, fiind învins, a fost nevoit să facă, spre marea sa dezonoare și batjocură. Și pentru că l-ați dezonorat astfel, vă ura de moarte, ca și noi toți, ce-i suntem rude și prieteni, și de-asta am căzut în această greșeală. Acum, porunciți să fiu ucis, ori lăsați-mi viața, pentru că v-am spus ceea ce doreați să știți”. „Nu o să vă ucid, pentru că ticăloșii mor de mai multe ori trăind și plătind după merit pentru faptele lor rele și, după cum vă purtați cu alții, întocmai se vor purta și alții cu voi”. Apoi i-a poruncit lui Lasindo să prindă unul din caii rămași liberi, ca să care cerbul vânat și, slobozind ceilalți cai, iau mânat spre pădure și au pornit spre cetate, unde sperau să-l găsească pe don Bruneo, în frunte cu calul purtând cerbul. Cavalerul Spadei Verzi îl întreba cu mare plăcere pe Angriote noutăți despre Marea Britanie, iar el îi povestea tot ce știa, cu toate că trecuse un an și jumătate de când el și don Bruneo plecaseră de-acolo în căutarea lui; și printre alte lucruri i-a spus: „Aflați, domnul meu, că la curtea regelui Lisuarte trăiește un paj, cel mai deosebit și mai frumos din câți s-au văzut vreodată, despre care Urganda Necunoscuta i-a înștiințat, printr-o scrisoare, pe rege și pe regină, că va săvârși fapte mărețe dacă are zile”; și i-a povestit cum fusese crescut acesta de schimnic, după ce îl salvase din gura leoaicei, și cum îl găsise regele Lisuarte, pomenindu-i de slovele albe și roșii de pe pieptul lui, că regele îl crește în mare cinste datorită prezicerilor Urgandei, și că, pe lângă faptul că este atât de frumos și plin de grație, e și învățat și priceput în toate. „Doamne, ajută-mă! – a zis Cavalerul Spadei Verzi. Despre ce om deosebit îmi vorbiți! Spuneți-mi, cam ce vârstă are?” „În jur de doisprezece ani – a răspuns Angriote – și, împreună cu feciorul meu, Ambor de Gadel, o slujește pe Oriana, ce îi prețuiește foarte pentru buna lor purtare, astfel că, nu se află 624

la curtea regatului alții mai cinstiți și mai răsfățați ca ei. Dar sunt foarte diferiți, fiindcă unul e frumos de n-are pereche și mult mai iscusit, pe când Ambor îmi seamănă mie și e foarte leneș”. „Vai, Angriote! – a spus Cavalerul Spadei Verzi. Nu vă judecați copilul la vârsta la care încă nu poate ști ce e bine și ce e rău și, să știți, bunul meu prieten, că, de ar fi mai măricel și Oriana ar vrea să mi-l dea, l-aș lua cu mine și l-aș face cavaler pe Gandalin, care mă slujește de atâta vreme”. „Așa să m-ajute Dumnezeu – a spus Angriote –, dacă n-o merită cu prisosință, și cred că ordinul cavaleresc va fi slujit foarte bine de el, căci este unul dintre cei mai viteji scutieri din lume, și, dacă va deveni cavaler și fiul meu vă va sluji în locul lui, n-aș mai avea îndoielile pe care le am și aș nutri mari speranțe că, în tovărășia voastră, va ajunge să dobândească multă cinste pentru întregul său neam; dar să lăsăm asta pentru când o veni vremea, că Dumnezeu le rânduiește pe toate”. Apoi, a adăugat: „Să știți, domnule, că don Bruneo și eu am străbătut în lung și-n lat toate aceste insule ale României, unde am aflat despre marile fapte de arme săvârșite de domnia voastră, atât împotriva cavalerilor prea trufași, cât și a acelor puternici și nemiloși uriași, și toată lumea care vă cunoaște isprăvile e uluită că un singur trup omenesc a putut îndura asemenea încercări și primejdii; și, tot acolo, am aflat de moartea înfricoșătorului și puternicului Endriago și mult ne-am mai minunat că ați îndrăznit să-l înfruntați chiar pe necuratul, că așa ni s-a spus că arată și că diavolii l-au zămislit și l-au crescut, cu toate că era feciorul acelui uriaș și al fiicei sale; așa că, vă rog, seniore, să-mi povestiți cum v-ați luptat cu el, ca să aud cea mai neobișnuită și vitejească ispravă săvârșită vreodată de un muritor”. Cavalerul Spadei Verzi i-a răspuns: „Această rugăminte, mai bine v-o pot împlini Gandalin și maestrul ce-l îngrijește pe don Bruneo, căci au fost de față la întâmplare. Așa că vă vor povesti ei”. Și, tăifăsuind ei, așa cum auziți, au ajuns în cetate, unde au fost primiți cu multă bucurie de Grasinda, după ce Angriote fusese prevenit să nu-i spună lui Amadis altfel decât Cavalerul Spadei Verzi; aici au găsit mai mulți cavaleri înarmați ce, la porunca Grasindei, voiau să plece în căutarea lor; Grasinda i-a condus în încăperea Cavalerului Spadei Verzi, unde, într-un pat, se afla don Bruneo de Bonamar. Și, când au intrat înăuntru și l-au văzut mai întremat, cine ar putea povesti ce bucurie le-a cuprins sufletele, văzându-se toți trei laolaltă; și la fel se bucura și acea preafrumoasă doamnă, socotindu-se foarte cinstită că îi găzduiește în casa ei și e însoțită de asemenea cavaleri, ce își aflaseră acolo adăpost și tihnă cum greu ar fi putut găsi în alt loc; pe dată lui Angriote i s-a oblojit rana de la picior, ce i se umflase foarte din pricina drumului și a efortului făcut în lupta cu acei cavaleri, și a fost culcat într-un pat alături de don Bruneo; și după ce răniții au mâncat ce le dăduse voie maestrul, toți au 625

ieșit din încăpere, ca să îi lase să doarmă și să se odihnească; Cavalerului cu Piticul i s-a așternut masa în altă odaie și, aici, i-a vorbit Grasindei despre vitejia și marele curaj al acelor foarte credincioși prieteni ai săi; după ce a mâncat, Grasinda s-a dus la doamnele și domnișoarele sale, iar Cavalerul Spadei Verzi, la tovarășii săi, pe care mult îi iubea, și i-a găsit treji și sporovăind. Așa că a poruncit să i se pună patul lângă ale lor și au petrecut, vorbind cu multă plăcere despre multele lucruri ce li se întâmplaseră; Cavalerul Spadei Verzi le-a povestit despre făgăduiala făcută doamnei și ce îi ceruse aceasta, precum și că se pregătea să pornească pe ape spre Marea Britanie, ceea ce mult i-a bucurat pe don Bruneo și pe Angriote, pentru că, acum, găsindu-l pe cel pe care îl căutau, doreau să se întoarcă pe acele meleaguri. Deci, așa cum spune povestea, Cavalerul Spadei Verzi, don Bruneo de Bonamar și Angriote de Estravaus au rămas în casa acelei frumoase doamne Grasinda, simțindu-se foarte bine, până ce n-a mai fost nicio primejdie pentru viețile lor acea călătorie pe mare, timp în care corăbiile fuseseră încărcate cu merinde pe un an și la bord se urcaseră marinarii și soldații de care aveau trebuință. Și, într-o duminică dimineața, în luna lui Florar, s-au urcat pe corăbii și, cum vremea era prielnică, și-au început călătoria spre Marea Britanie.

• CAPITOLUL LXXVI • Cum au sosit în Marea Britanie regina Sardamira și ceilalți soli pe care împăratul Romei îi trimisese să o aducă pe Oriana, fiica regelui Lisuarte, și ce li s-a întâmplat într-o pădure, unde ieșiseră să-și treacă vremea, cu un cavaler rătăcitor pe care solii l-au batjocorit cu vorba și cum le-a plătit acesta obrăzniciile ce i le-au spus Solii împăratului Patin, după ce au ajuns în Lombardia, au găsit corăbii și au plecat spre Marea Britanie, aruncând ancora la Fenusa, unde se afla regele Lisuarte, care i-a primit foarte bine și cu multă cinste, poruncind să fie bine găzduiți și să li se dea tot ce le face trebuință. În vremea aceasta, la curte se aflau mulți gentilomi și regele mai aștepta și alții, după care trimisese, ca să țină sfat cu ei despre căsătoria Orianei, așa că le-a spus solilor că vor primi răspunsul peste o lună, dându-le mari speranțe că va fi îmbucurător. Și a hotărât ca regina Sardamira, trimisă de împărat cu douăzeci de doamne și domnișoare să-i țină de urât Orianei și s-o slujească 626

în timpul călătoriei pe mare, să plece la Miraflores, unde se afla Oriana, ca să-i vorbească despre mărețiile Romei și înaltul rang dobândit prin acea căsătorie, când va deveni stăpâna atâtor regi, prinți și alți mari seniori. Regele Lisuarte hotărâse asta, fiindcă știa că fiica lui era foarte pornită împotriva acestei căsătorii și spera că regina, ce era foarte înțeleaptă, o va convinge; dar, la vremea aceea, Oriana era atât de necăjită și de frământată, că nu mai judeca și nu mai vorbea, la gândul că, împotriva voinței ei, taică-su o va da romanilor, ceea ce avea să le aducă moartea ei și iubitului ei, Amadis. Deci, regina Sardamira a pornit spre Miraflores cu don Grumedan, din porunca regelui, ca să o slujească, însoțită de cavaleri romani și de cavaleri din Sardinia, unde era regină. Și așa s-a întâmplat că, aflându-se pe malul unui râu, cu iarbă și flori, așteptând să se mai potolească vipia, cavalerii reginei, prețuiți pentru faptele lor de arme și-au pus scuturile, cinci la număr, în fața corturilor; atunci, don Grumedan le-a spus: „Domnilor, puneți-vă scuturile în cort, căci altminteri trebuie să vă supuneți obiceiului pământului, potrivit căruia orice cavaler ce își pune scutul în fața cortului, a casei, ori a sălașului unde locuiește, trebuie să primească să lupte cu toți cavalerii ce i-o cer”. „Am înțeles foarte bine acest obicei – au spus ei – și deasta le vom lăsa afară. Și deie Domnul ca, mai înainte de-a pleca de-aici, să ne ceară vreun cavaler să luptăm cu el”. „Dumnezeu să v-ajute – a zis don Grumedan –, căci sunt cavaleri ce obișnuiesc să treacă pe-aici și, de vor veni, vom privi cum vă veți înfrunta”. Și, pe când stăteau ei acolo, cum auziți, nu după multă vreme, a trecut acel prețuit și viteaz don Florestan, ce cutreiera multe meleaguri în căutarea fratelui său, Amadis, fără să afle nicio veste despre el. Și mergea tare amărât și întristat și, pentru că auzise că la curtea regelui Lisuarte sosiseră oaspeți din Roma și din alte părți, veniți de peste mări, se îndrepta într-acolo ca să afle vești despre fratele său; iar când a văzut corturile în apropierea drumului pe unde trecea, s-a dus să vadă cine sunt drumeții aceia; ajuns la cortul reginei Sardamira, ce era una dintre cele mai frumoase femei din lume, a văzut-o stând pe un jilț și, cum cortul avea pereții laterali dați deoparte, le-a văzut și pe toate doamnele și domnișoarele ei; ca s-o vadă mai bine pe regină, ce i se arăta atât de frumoasă și de gătită, a intrat călare până între corzile cortului și a rămas s-o privească o bucată de vreme, până ce a venit la el o domnișoară și i-a spus: „Domnule cavaler, nu e foarte cuviincios să stați călare în apropierea unei regine atât de nobile și a altor doamne de neam ales ce se află aici; mai bine ați privi acele scuturi și pe stăpânii lor, ce vă cheamă la luptă”. „Așa este, buna mea doamnă – a spus don Florestan. Ați grăit un mare adevăr, dar ochii mei, ce doreau să o vadă pe preafrumoasa regină, m-au silit să cad întro greșeală atât de mare, și, cerându-i iertare bunei doamne și domniilor 627

voastre, tuturora, îmi voi îndrepta greșeala, cum mi-a poruncit”. „Ați vorbit înțelept – a spus domnișoara –, dar mai înainte de a primi iertarea, îndreptați-vă greșeala”. „Bună domnișoară – a răspuns don Florestan –, asta o voi face după aceea, dacă aveți încredere în mine și, ca să nu mi se ceară să nu fac ceea ce trebuie împotriva acelor scuturi, voi porunci să fie puse înăuntru în cort”. „Domnule cavaler – a spus ea –, să nu credeți că scuturile au fost puse acolo cu atâta ușurință și, mai înainte de-a fi mutate de-acolo, datorită curajului stăpânilor lor, aceștia îi vor înfrânge pe toți cei ce vor trece pe-aici și vor vrea să se înfrunte cu ei, căci vor să ia scuturile cu ei la Roma; pe marginea lor stau scrise numele cavalerilor învinși, pentru a se vedea vitejia romanilor în luptele cu feluriți cavaleri de pe alte meleaguri; așa că, dacă vreți să scăpați de rușinea de a fi înfrânt, întoarceți-vă pe unde ați venit și nu vă veți pierde scutul iar numele vostru nu va fi batjocorit întru știrbirea cinstei voastre”. „Domnișoară – a zis el –, dacă Domnul va voi, nu mă voi păzi de această rușine de care îmi vorbiți și nici nu mă încred atât de mult în dragostea voastră, încât să țin seama de vreunul din sfaturile ce miați dat, ci, mai curând, am de gând să duc aceste scuturi în Insula Ferecată”. Apoi i s-a adresat reginei: „Doamnă, Dumnezeu să vă aibă în pază și să vă dea multă bucurie și voie bună, după cum v-a făcut atât de frumoasă”. Don Grumedan, care auzise bine tot ce vorbise cu domnișoara, l-a prețuit mult, mai cu seamă după ce a pomenit de Insula Ferecată și, pe dată, și-a zis că trebuie să fie din neamul acelui foarte curajos Amadis și că singur avea să facă întocmai ceea ce îi spusese domnișoarei, și anume, să ducă scuturile în Insula Ferecată; așa că s-a bucurat că va vedea înfruntarea dintre cavalerii romani, ce erau vestiți pentru faptele lor de arme, și don Florestan, pe care nu-l recunoscuse, dar i se părea că e o minune de bărbat, bine legat și chipeș călăreț, cum era de fapt, socotind că trebuie să fie foarte curajos de pornește la o asemenea faptă strașnică și dorindu-i numai bine; și ar fi făcut-o mai abitir încă, de-ar fi știut că e don Florestan, pe care tare îl mai iubea și îl mai prețuia; don Florestan, ce se vedea înaintea celui ce nu avea pereche în toată curtea în știința și meșteșugul luptelor cavalerești, simțea cum îi crește inima și curajul, fără să-l mai încerce urmă de teamă. Și apropiindu-se de scuturi, le-a atins cu mânerul lăncii, în ordine, pe primul, al doilea, al treilea, al patrulea și al cincilea, pentru că așa urma să se înfrunte cu acei cavaleri, pe rând, după cum le atinsese scuturile. Apoi s-a îndepărtat cam la o aruncătură de săgeată, și-a petrecut scutul pe după gât, a luat o lance groasă și zdravănă și, proptindu-se bine în șa, a rămas în așteptare; don Florestan avea întotdeauna cu el doi sau trei scutieri, ca să fie mai bine slujit, să-i aducă lăncile și baltagele, cu care se ajuta foarte bine, și pe multe meleaguri nu se afla cavaler să se înfrunte cu lancea atât de bine ca el; și pe când stătea 628

el așa, așteptând, romanii, care își puseseră armurile într-un cort, s-au bulucit toți călare spre el și, atunci, don Florestan, le-a strigat: „Ce înseamnă asta, domnilor? Tăbărâți toți pe unul? Să știți că încălcați obiceiul pământului acestuia”. Gradamor, un cavaler roman, ce era căpetenia celorlalți, l-a rugat pe don Grumedan să le spună cum trebuie să procedeze, pentru că știe aceste lucruri cel mai bine. Don Grumedan i-a răspuns: „În ordinea în care au fost atinse scuturile, unul după altul, trebuie să se înfățișeze stăpânii lor, cavalerii, pentru a se înfrunta; și dacă vreți sfatul meu, nu vă avântați nebunește, căci, după cum se pare, acel cavaler nu vrea să se facă de rușine”. „Don Grumedan – a spus Gradamor –, romanii nu sunt ca voi, care vă lăudați înainte de a face un lucru. Noi și după ce îl săvârșim, uităm și, de aceea, nu ne stă nimeni alături; și-acum, cu voia Domnului, după aceste vorbe, să începem lupta cu acel cavaler, deși cred că nu va fi nevoie ca tovarășii mei să se străduiască prea mult”. Don Grumedan i-a spus: „Domnule, înfruntați-vă, acum, cu acel cavaler, după cum va fi voia Domnului, și de va ieși teafăr din aceste încercări, îi voi cere să se lupte cu voi, pentru aceste vorbe pe care le-ați rostit; iar de n-o va putea face din cine știe ce pricină, mă voi înfrunta eu cu domnia voastră, în numele Domnului; și-acum, porniți la luptă și, de veți scăpa cu bine, ne vom întâlni în fața acestei nobile regine, căci nu mai putem da înapoi”. Gradamor a râs disprețuitor și a spus: „Ce bine-ar fi ca această luptă să fie la fel de curând ca înfruntarea la care îndrăznește să ne aștepte acel cavaler nătâng”; apoi l-a agrăit pe cavalerul al cărui scut fusese atins primul: „Porniți pe dată și faceți astfel încât să ne scăpați de puțina glorie ce am dobândi învingându-l”. „Domnia voastră odihniți-vă – i-a răspuns cavalerul –, că voi face așa cum voiți, iar cu scutul și numele lui faceți așa cum v-a poruncit împăratul, dar calul, ce mi se pare bun, îl vreau pentru mine”. Apoi a trecut apa călare și și-a îndreptat lancea spre don Florestan; acesta, văzându-l că a trecut râul și vine spre el, a dat pinteni calului, romanul a făcut așijderea, și s-au izbit în cai și în scuturi, astfel că lăncile și-au greșit țintele, dar romanul, care era călăreț mai prost, a căzut la pământ pe dată și bușitura a fost atât de puternică, încât și-a rupt brațul drept și a rămas tare zdruncinat, astfel că cei ce priveau, au socotit că murise, văzându-l așa; don Florestan i-a poruncit unuia din scutierii săi să descalece, să-i ia scutul și să-l agațe într-un copac și, de asemenea, să îi ia calul, iar el s-a întors la locul unde stătuse mai înainte, făcând niște gesturi de parcă s-ar fi dojenit pe sine însuși că lancea îi dăduse greș, și a proptit-o cu mânerul în pământ; dar, de-ndată, a văzut venind spre el alt cavaler și a pornit în întâmpinarea acestuia în cea mai mare goană a calului, fără să-și greșească ținta de astă dată, căci l-a izbit atât de tare în scut, încât l-a azvârlit de pe cal cu șaua peste el, în mijlocul câmpului, și 629

lancea i-a străpuns scutul și trupul, ieșindu-i prin spate; don Florestan a trecut mai departe, tare falnic și călărind frumos, dar s-a întors pe dată lângă el și i-a spus: „Domnule cavaler roman, șaua pe care ați luat-o cu voi să vă rămână vouă, dar calul va fi al meu; și dacă vreți să povestiți această pățanie la Roma, vă îngădui”. Și spusese aceste vorbe cu glas tare, astfel încât a fost bine auzit de regină, cu doamnele și domnișoarele ei. Și trebuie să vă spun ca don Grumedan tare s-a mai înveselit, auzind ce spune și văzând ce face cavalerul din Marea Britanie cu cel din Roma, și i-a spus lui Gradamor: „Domnule, dacă domnia voastră și tovarășii voștri nu vă veți arăta mai viteji, cu dreptate se vor prăbuși zidurile Romei asupra voastră, când le veți trece la întoarcere”. Gradamor i-a răspuns: „Puneți mare preț pe cele petrecute, dar după ce tovarășii mei vor sfârși înfruntarea, voi face astfel încât să-i spuneți acelui cavaler aceste vorbe și nu cu atâta trufie ca acum”. „Vom vedea asta peste puțină vreme – a spus don Grumedan –, căci, după cât se pare, acest cavaler din Insula Ferecată își apără bine pielea și am atâta încredere în el, încât sunt convins că nu va mai trebui să lupt cu domnia voastră”. Gradamor a prins să râdă galben și a spus: „Când mi-o veni rândul, voi face tot ce v-am făgăduit”. „Să v-ajute Dumnezeu! – a zis don Grumedan; iar eu îmi voi ține calul și armele pregătite, ca să-mi îndeplinesc vorba, căci, după socoteala voastră, acel cavaler nu vă va ține piept multă vreme, deși eu cred că el gândește cu totul altfel decât voi”. Regina era tare mâhnită, auzind vorbele smintite ale lui Gradamor și ale celorlalți romani. Don Florestan a poruncit să i se ia scutul și calul cavalerului doborât, ce zăcea fără simțire, ca mort, pe pământ; și când i-au scos din trup frântura de lance, cavalerul a scos un țipăt dureros, cerând un duhovnic. Don Florestan, luând o lance, s-a întors în același loc unde stătuse mai înainte, și, nu peste mult timp, a văzut venind spre el un alt cavaler, pe un cal vânjos și mândru, dar cu mai puțin curaj ca primul; acesta s-a năpustit cât mai în goană spre don Florestan, dar pieziș, așa că lancea i s-a dus într-o parte și nu și-a nimerit ținta; don Florestan l-a lovit, însă, în coif și, rupându-i legăturile, i l-a smuls din cap și coiful s-a rostogolit pe jos, iar cavalerul a căzut peste grumazul calului, dar nu s-a prăbușit. Don Florestan a strâns lancea sub braț și a pornit spre el furios foarte, dar cavalerul, văzându-l, și-a ridicat scutul și don Florestan i-a dat o asemenea lovitură în el, încât i l-a lipit de față, astfel că, năucit fiind de izbitură, cavalerul a scăpat frâul din mână; don Florestan, văzându-l atât de zdruncinat, a aruncat lancea și l-a apucat de scut, trăgând tare până ce i l-a scos de după gât și i-a dat cu el două lovituri atât de puternice, că l-a doborât de pe cal, lăsându-l atât de zdrobit, că nu mai făcea alta decât să se zvârcolească pe jos; don Florestan a poruncit să i se ia calul, iar el, cerând să i se dea lancea, s-a dus la roman și i-a spus: „De azi înainte, de veți mai fi în 630

stare, puteți să mergeți la Roma și să-i lăudați pe cavalerii din Marea Britanie”. Și, îndreptându-se în șa, a pornit spre cel de-al patrulea cavaler ce venea spre el, dar înfruntarea s-a sfârșit de la prima ciocnire, fiindcă don Florestan l-a izbit atât de tare, încât cal și călăreț s-au prăbușit, cavalerul și-a rupt piciorul aproape de gleznă și, cum calul s-a ridicat, el a rămas pe jos, fără să se poată mișca; don Florestan a poruncit să i se ia scutul și calul, ca și celorlalți, iar el a luat o lance solidă de la scutierii săi, tocmai când a văzut că pornește spre el Gradamor, într-o armură foarte frumoasă și nouă, pe un armăsar vânjos, mare și frumos, scuturându-și lancea de mai-mai s-o rupă; don Florestan s-a înfuriat foarte, pentru că îl amenința, strigându-i lui don Grumedan: „Don Grumedan, pregătiți-vă armura, că mai înainte de-a apuca să încălecați, cavalerul acesta ce mă așteaptă o să aibă nevoie de ajutorul vostru”. „O să vedem pe dată – a răspuns don Grumedan –, dar pentru lăudăroșenia asta nu vreau să mă ostenesc până nu sfârșiți înfruntarea”. Gradamor, care trecuse apa, l-a văzut venind spre el pe don Florestan în cea mai mare goană a calului, bine apărat de scut și cu lancea aplecată, gata să-l izbească. Atunci, a pornit și el în goana mare spre celălalt și, cum amândoi cavalerii erau puternici și viteji, s-au lovit cu lăncile; Gradamor l-a lovit în scut și lancea a pătruns prin el mai bine de o palmă și s-a frânt; don Florestan i-a străpuns scutul în partea stângă, i-a spart armura datorită forței mari cu care îl izbise și l-a azvârlit din șa într-o groapă aflată în apropiere, plină cu apă și noroi, și a trecut mai departe, poruncindu-le scutierilor săi să ia calul celuilalt; don Grumedan, văzând aceasta, i-a spus reginei: „Doamnă, îmi pare că mă voi putea odihni încă o bucată de vreme, până ce Gradamor își usucă armura și găsește alt cal pe care să lupte”. Regina i-a răspuns: „Blestemate fie-le nebunia și trufia, căci pe toți îi stârnesc împotriva lor și apoi se fac de rușine”. Gradamor s-a bălăcit o vreme în apă și în noroi și, când a izbutit să iasă, tare supărat de ce i se întâmplase, și-a scos coiful din cap, s-a curățat cu palmele pe față și pe ochi de apă și de noroi, s-a șters cum a putut mai bine și și-a pus coiful la loc; don Florestan, văzându-l, s-a apropiat de el și i-a spus: „Domnule cavaler care umblați cu amenințări, să știți că dacă nu mânuiți mai bine spada decât lancea, n-o să-mi duceți scutul și nici numele meu înscris pe al vostru la Roma”. Gradamor i-a răspuns: „Îmi pare rău că am dat greș cu lancea, dar spada aceasta o port ca să mă răzbun și veți vedea asta pe dată, de îndrăzniți să respectați obiceiul acestei țări”. Don Florestan, care cunoștea acest obicei mult mai bine ca el, l-a întrebat: „Despre ce obicei vorbiți?” „Să-mi înapoiați calul – i-a răspuns el –, ori să descălecați și voi și să ne întrecem în spade pe jos, ca jocul să fie la fel pentru amândoi; și cine l-o juca mai prost, să n-aibă parte de respectul și mila celuilalt”. Don Florestan i-a spus: „Nu cred că voi 631

ați fi respectat acest obicei, dacă ați fi învins, dar eu o să descalec, pentru că nu e drept ca un cavaler roman atât de chipeș ca domnia voastră să se urce pe un cal doborât de altul”. Și, descălecând, le-a dat calul scutierilor săi, a pus mâna pe spadă și, apărat bine de scut, a pornit cu pași mari spre el, furios foarte; și au prins să-și încrucișeze spadele cu multă vitejie, astfel că lupta era destul de crâncenă și tuturor li se părea tare primejdioasă, datorită dușmăniei ce-și purtau unul altuia, dar n-a durat, fiindcă don Florestan, ce era mai necruțător și mai puternic în luptă, văzând că e privit de regină, de femei și de don Grumedan, care se pricepea la asemenea lucruri mult mai bine ca ele, și-a adunat toate forțele și i-a dat asemenea lovituri grele și năprasnice, încât Gradamor, deși era viteaz foarte, n-a mai putut rezista și sa dat înapoi, retrăgându-se spre cortul reginei, chibzuind că don Florestan îl va lăsa în pace din respect pentru regină. Dar don Florestan, spre supărarea lui, i-a luat-o înainte și l-a silit să se întoarcă de unde venise, obosindu-l atât de tare, încât Gradamor a căzut lat la pământ, sleit cu totul de puteri și a scăpat spada din mână; don Florestan i-a luat scutul și l-a dat scutierilor și, apucându-l de coif, a tras atât de tare, că l-a târât după el o bucată, până i l-a smuls și l-a aruncat în groapa cu noroi de care v-am spus; apoi, întorcânduse la Gradamor, l-a apucat de un picior și a vrut să-l arunce și pe el în groapă, dar Gradamor a prins să strige în gura mare să aibă milă de el, în numele Domnului; regina, care vedea totul, a spus: „Proastă învoială a făcut acel nefericit când a spus că învingătorul nu-l va respecta și nu-l va cruța pe învins”. Don Florestan i-a spus lui Gradamor: „Învoiala hotărâtă de un cavaler atât de vestit ca voi nu trebuie călcată și veți avea parte de ea așa cum se cuvine și cum veți vedea pe dată”. Celălalt, când a auzit asta, a spus: „Ah, nenorocitul de mine, sunt mort”! „Așa e – a spus don Florestan –, dacă nu îmi îndepliniți două porunci”. „Spuneți care sunt – a zis el – și le voi îndeplini”. „Prima – a spus don Florestan – este să vă scrieți numele pe scuturi cu mâna și cu sângele vostru și al tovarășilor voștri și, după ce veți face asta, vă voi spune care este a doua poruncă”. Și pe când spunea asta, ținea spada ridicată deasupra lui, iar acesta, înspăimântat foarte, la pământ, a chemat un copist de-al său și i-a poruncit să-și golească de cerneală călimara, s-o umple cu sângele său și să-i scrie numele pe scut, că el nu poate; și să scrie, de asemenea, numele tovarășilor săi pe celelalte scuturi, cât mai iute, ca să nu-și piardă capul. Porunca a fost împlinită pe dată și don Florestan și-a curățat spada, a vârât-o în teacă și, încălecându-și calul, a poruncit foarte sprinten, de parcă n-ar fi făcut nimic în ziua aceea; scutul i la dat scutierului său, dar nu și-a scos coiful, ca să nu îl recunoască don Grumedan; armăsarul lui era vânjos și mândru și avea o culoare ciudată, iar cavalerul era atât de înalt și de bine făcut, că puțini s-ar fi găsit să-i stea 632

alături ca înfățișare; apoi, luând în mână o lance cu o flamură bogată și frumoasă și oprindu-se în dreptul lui Gradamor, care se ridica de jos, aplecându-și lancea, i-a spus: „Veți rămâne în viață numai dacă don Grumedan îmi cere să nu vă ucid în fața lui”. Gradamor a început să-l strige din răsputeri pe don Grumedan să-i vină în ajutor, în numele Domnului, că de el depinde viața sau moartea lui. Don Grumedan a venit la el pe jos, cum era, și i-a spus: „Gradamor, e foarte drept să nu aveți parte de milă și îndurare, pentru că așa i-ați cerut acestui domn, în marea voastră trufie, dar eu îl rog să vă lase viața și pentru asta îi voi mulțumi și îl voi sluji din inimă”. „Iar eu voi face asta cu plăcere – a spus don Florestan –, pentru domnia voastră, precum și orice altceva întru cinstirea și placul vostru”. Apoi a spus: „Voi, domnule cavaler roman, puteți povesti în sfatul de la Roma, de veți ajunge acolo, ce vorbe trufașe și ce amenințări ați rostit împotriva cavalerilor din Marea Britanie. Și cum v-ați înfruntat cu ei, și câtă glorie și cinste ați dobândit într-un scurt răstimp de o zi; și același lucru să-l istorisiți împăratului vostru și marilor seniori, ca să le faceți o bucurie. Iar ei voi face cunoscut în Insula Ferecată că toți cavalerii Romei sunt atât de darnici și prietenoși, încât își dăruiesc cu ușurință și caii și armele unor necunoscuți. Eu, însă, nu trebuie să vă mulțumesc pentru acest dar pe care mi l-ați făcut, fără voia voastră, ci îi aduc mulțumiri Domnului”. Gradamor, ce era tare prăbușit, mai-mai să-și dea duhul auzind aceste vorbe, ce îl dureau mai tare decât rănile; don Florestan a adăugat: „Domnule cavaler, să duceți la Roma toată trufia cu care ați venit de-acolo, pentru că vă place și o prețuiți, căci, în această țară, cavalerii nu doresc și nu cunosc decât ceea ce voi urâți, și anume, buna cuviință și purtările alese; și dacă domnia voastră sunteți la fel de îndrăgostit pe cât de viteaz și vreți să vă duc în Insula Ferecată, veți trece prin încercarea Bolții iubiților credincioși ce vin acolo să-și arate credința față de iubitele lor și, cu gloria și cinstea dobândite în Marea Britanie, veți fi și mai prețuit de iubita voastră ce, dacă are o minte înțeleaptă, vă va schimba cu altul”. Trebuie să vă spun că don Grumedan se bucura grozav auzind aceste vorbe și râdea din toată inima, văzând înfrântă trufia romanilor. Dar nu același lucru se întâmpla cu Gradamor, ce asculta totul cu mare durere în suflet, spunându-i lui don Grumedan: „Bunule domn, pentru Dumnezeu, porunciți să fiu dus la corturi, că mă simt foarte rău”. „Se vede după cum arătați și după armura voastră – a răspuns el – și voi purtați vina”. Apoi a poruncit scutierilor săi să îl ducă și i-a zis lui don Florestan: „Domnule, spuneți-ne, dacă vă e pe plac, care vă e numele, că un bărbat atât de viteaz ca voi nu trebuie să și-l ascundă”. Iar el a răspuns: „Domnul meu, don Grumedan, rogu-vă să nu vă supărați că nu vi-l spun, căci datorită felului 633

necuviincios în care m-am purtat cu acea frumoasă regină, cu niciun chip naș vrea să se știe cine sunt, simțindu-mă foarte vinovat, deși mai mare e vina ei și a domnișoarelor sale, căci nespusa lor frumusețe m-a scos din minți și m-a făcut să greșesc, așa că, vă rog, don Grumedan, să vorbiți cu ele să-mi spună cum să îndrept greșeala ca să fiu iertat și să-mi trimiteți răspunsul la schitul rotund de aici, din apropiere, unde voi poposi astăzi”. Don Grumedan i-a spus: „Voi face ceea ce doriți pe cât îmi stă în puteri și voi trimite un scutier cu răspunsul ce mi se va da, care, după voia mea, nădăjduiesc să fie bun, după cum meritați”. Cavalerul din Insula Ferecată i-a spus: „Rogu-vă, don Grumedan, dacă aveți vești despre Amadis, spuneți-mile”. Lui don Grumedan, ce îl iubea atât de mult pe cel despre care întrebase, i s-au umplut ochii de lacrimi din pricina dorului de el și a spus: „Așa să mă ajute Dumnezeu, viteazule cavaler, dacă din vremea când a plecat din Gaula, de la curtea tatălui său, regele Perion, am mai avut vești despre el; și mult m-aș bucura să am și să vi le pot spune domniei voastre și tuturor prietenilor săi”. „Vă cred întru totul – a răspuns don Florestan –, după purtarea voastră aleasă și marea credință ce sălășluiește în voi: și de-ar fi toți astfel, neobrăzarea și reaua-credință n-ar mai găsi niciun colț unde să se adăpostească și ar dispărea din lume; și-acum, Domnul să vă aibă-n pază, că eu mă duc la schitul de care v-am spus, să-l aștept pe scutierul vostru”. „Mergeți cu Dumnezeu”, a spus don Grumedan. Și s-a îndreptat spre corturi; don Florestan s-a dus la scutierii săi și le-a poruncit să ducă armăsarii pe care îi câștigase în luptă la corturi și să i-l dea pe cel gras lui don Grumedan din partea sa, căci i se părea un cal bun, iar pe ceilalți patru, domnișoarei cu care stătuse de vorbă, spunându-i că îi trimite don Florestan, să facă ce va voi cu ei. Mult s-a mai bucurat don Grumedan de cal, pentru că fusese al romanilor, și mai mult încă, aflând că acel cavaler e don Florestan, pe care tare îl mai iubea și îl prețuia; scutierii i-au dat și domnișoarei ceilalți cai și i-au spus: „Domnișoară, cavalerul pe care l-ați disprețuit astăzi când ați vorbit cu el, lăudându-i pe romanii voștri, vă trimite acești cai, să-i dăruiți cui doriți, și vă roagă să-i primiți ca semn că vorbele sale au fost adevărate”. „Îi mulțumesc mult – a răspuns ea – și, într-adevăr, i-a câștigat cu mare cinste și deosebită vitejie, dar mai mult mi-ar fi plăcut să-și fi lăsat el calul aici, decât să îi primesc pe aceștia patru”. „Se prea poate – a zis unul dintre scutieri –, dar cine vrea să-i câștige armăsarul, va avea nevoie de cavaleri mai viteji decât cei ce îl voiau”. Domnișoara i-a răspuns: „Nu vă mirați că doresc mai mult gloria pentru aceștia, decât pentru cineva pe care nu îl cunosc și nu știu cine este. Dar, oricum ar fi, mi-a trimis un dar frumos și îmi pare rău că i-am spus 634

unui bărbat atât de viteaz vorbe ce i-au pricinuit supărarea și îmi voi îndrepta greșeala cum va porunci”. Scutierii s-au întors la stăpânul lor, care îi aștepta, și i-au povestit ce făcuseră și vorbiseră, și el tare s-a bucurat. Apoi, poruncind scutierilor să ia scuturile romanilor, s-a dus la schitul rotund, să aștepte solia lui don Grumedan, dar și pentru că acesta era drumul cel mai drept spre Insula Ferecată, căci nu voia să treacă pe la curtea regelui Lisuarte, și, totuși, să stea de vorbă cu don Gandales, ce cârmuia Insula, să-l întrebe dacă are niscaiva vești despre fratele său și să lase acolo scuturile învinșilor. Acum, să știți că don Grumedan s-a înfățișat pe dată reginei Sardamira și i-a spus prea plecat ceea ce îl rugase don Florestan, dezvăluindu-i și numele acestuia; regina l-a ascultat cu atenție și a spus: „Acesta trebuie să fie acel don Florestan, fiul regelui Perion și al contesei de Selandia”. „Este chiar cel despre care vorbiți, doamnă, și credeți-mă că este unul dintre cavalerii viteji și înțelepți”. „Nu știu ce fapte a săvârșit aici – a spus ea –, dar să știți, don Grumedan, că feciorii marchizului de Ancona vorbesc deosebit de frumos despre el, despre marea lui vitejie în luptă, despre isprăvile sale nemaipomenite și cât e de iscusit și înțelept; și trebuie să fie crezuți, fiindcă i-au fost tovarăși în marile războaie purtate la Roma, unde a viețuit trei ani, pe când era tânăr cavaler; dar nu îndrăznesc să vorbească despre vitejia lui în fața împăratului, care nu îl iubește și nu vrea să audă vorbe frumoase despre el”. „Știți de ce nu îl iubește împăratul?”, a întrebat-o don Grumedan. „Da – a răspuns regina. Din pricina fratelui său Amadis, pe care împăratul e foarte mânios că a dobândit Insula Ferecată, ce o voia pentru el, și că acesta a ajuns acolo înaintea lui; și mult îl urăște fiindcă l-a lipsit de gloria și cinstea ce le-ar fi dobândit, punând stăpânire pe Insula Ferecată”. Don Grumedan a zâmbit și a spus: „Aflați, doamnă, că mânia lui e neîntemeiată, ba, mai curând, socotesc că numai pentru asta și ar trebui să-l iubească, fiindcă l-a salvat de cea mai mare rușine ce ar fi pățit-o vreodată, așa cum li s-a întâmplat multor cavaleri ce au încercat același lucru, foarte viteji în luptă, dar n-a izbutit să dobândească acel ținut decât bărbatul pe care Dumnezeu la făcut să fie deasupra tuturor în privința curajului și în toate celelalte însușiri ce trebuie să le aibă un bun cavaler, și, credeți-mă, doamnă, alta e pățania pentru care îl urăște împăratul”. Regina a zis: „În numele credinței ce i-o datorați lui Dumnezeu, don Grumedan, spuneți-mi despre ce e vorba”. „Doamnă – a răspuns el –, eu vă spun, dar să nu vă supărați din asta”. Ea, râzând, i-a spus: „Vreau s-o aud, orice-ar fi”. „Facă-se voia Domnului!”, a răspuns el. Și i-a istorisit tot ce se petrecuse cu împăratul și Amadis în noaptea aceea, în pădure, când el se lăuda cu iubirea sa, iar Amadis se plângea de a lui, ce vorbe au schimbat și cum s-a desfășurat lupta dintre ei, 635

întocmai cum ați auzit în cartea a doua. Tare i-a mai plăcut reginei povestea și l-a pus pe don Grumedan să i-o istorisească de trei ori, spunând: „Așa să m-ajute Dumnezeu, don Grumedan, dar din câte mi-ați spus, înțeleg că acest cavaler poate sluji iubirea, când e mulțumit de ea, și îi poate face rău, când și iubirea îl prigonește, dar după părerea mea, nu e mică pricina urii pe care șio poartă împăratul și Amadis”.

• CAPITOLUL LXXVII • Cum regina Sardamira i-a trimis solie lui don Florestan, rugându-l ca, de vreme ce i-a înfrânt pe cavaleri, aducându-i în stare de neputință, să se învoiască a-i fi însoțitor până la castelul Miraflores, unde se ducea să o întâlnească pe Oriana, și ce s-a petrecut acolo Regina Sardamira și don Grumedan stăteau de vorbă, așa cum ați auzit, și ea îl asculta bucuroasă, pentru că știa că acea călătorie în care pornise împăratul atunci, pe când se numea Patin, o făcuse din dragoste pentru ea, căci o iubea foarte mult, și venise în Marea Britanie cu gândul s-o cucerească, încercându-și puterile cu vitejii cavaleri de aici; dar despre cele întâmplate cu Amadis nu-i spusese niciodată nimic, așa că regina râdea în sinea ei că îi tăinuise acest lucru; don Grumedan i-a spus: „Doamnă, spunețimi ce solie doriți să-i trimit lui don Florestan”. Ea a rămas o vreme gânditoare și apoi a răspuns: „Don Grumedan, vedeți în ce stare sunt cavalerii mei, că nu pot avea grijă nici de mine, nici de ei, și trebuie să rămână aici să se însănătoșească; și de vreme ce cavalerii din această țară sunt atât de viteji, aș vrea ca don Florestan să mă însoțească la drum împreună cu voi”. El a spus: „Să știți, doamnă, că don Florestan este atât de cuviincios, că nu e rugăminte pe care să i-o facă o doamnă ori domnișoară și să n-o îndeplinească, cu atât mai mult fiind vorba de voi, ce sunteți de neam așa de mare și față de care trebuie să-și îndrepte greșeala”. „Mă bucură spusele voastre – a zis ea –, așa că dați-mi pe cineva să o călăuzească pe domnișoara mea și o să-i trimit o solie”. El i-a dat patru scutieri și regina a trimis-o pe domnișoara ce îi lăudase pe cavalerii romani cu o scrisoare de împuternicire, spunându-i, în taină, ce să îi transmită; aceasta, încălecânduși calul, însoțită de scutieri, a pornit la drum cât mai pe ascuns, și, de cum a ajuns la schitul rotund, l-a aflat pe don Florestan, ce tăifăsuia cu sihastrul; ea a descălecat de pe cal și, cum avea fața descoperită, don Florestan a recunoscut-o pe dată și a primit-o foarte bine. Ea i-a spus: „Domnule, astăzi 636

nu gândeam că o să vin să vă caut, pentru că socoteam că înfruntarea dintre domnia voastră și cavalerii noștri avea să se sfârșească altfel”. „Bună doamnă – a răspuns el –, eu sunt de vină că mi-au cerut ceea ce nu puteam refuza fără să mă acopăr de rușine; dar, spuneți-mi, mai bine, dacă regina, stăpâna voastră, va petrece noaptea acolo, unde am lăsat-o”. „Domnul meu, regina vă trimite salutări și această scrisoare adusă de mine”. El a citit-o și a zis: „Doamnă, spuneți-mi care e solia și eu îi voi împlini porunca”. „Drept este să faceți așa – a spus ea –, întru cinstea și aleasa voastră purtare de cavaler viteaz; și aflați că mi-a poruncit să vă transmit că, deoarece cavalerii ce o însoțeau sunt atât de zdrobiți din pricina voastră încât nu o mai pot sluji, și cum pricina acestui necaz sunteți voi, dorește să îi fiți însoțitor până la Miraflores, unde se duce să o întâlnească pe Oriana”. „Vă mulțumesc mult vouă și stăpânei voastre pentru această solie și socotesc că e o mare cinste și favoare să o slujesc; deci, să plecăm de-aici, în așa fel, încât să fim la corturile sale când s-o lumina de zi”. „Așa să dea Dumnezeu – a răspuns domnișoara –, și aflați că don Grumedan vă cunoaște foarte bine și i-a spus reginei că răspunsul vostru va fi întocmai acesta”. Tare i-au mai plăcut domnișoarei vorba și marea înțelepciune ale lui don Florestan, precum și frumusețea și grația sa, căci în toate părea un om de neam mare, cum era, de fapt. Și au cinat, acolo, la schit, rămânând să tăifăsuiască o mare parte a serii, și când a fost vremea de culcare, i-au pregătit un pat domnișoarei în schit, iar don Florestan și scutierii s-au culcat la poalele unor copaci; el a dormit neîntors după osteneala de peste zi, dar, la vremea hotărâtă, l-au trezit scutierii și, îmbrăcându-și armura, cu domnișoara și ceilalți însoțitori, a pornit spre corturile reginei, unde au ajuns dis-de-dimineață. Domnișoara s-a dus la regină, iar don Florestan a intrat în cortul lui don Grumedan, care se trezise și vorbea cu gentilomii săi, în așteptarea liturghiei; și când l-a văzut pe don Florestan, mult s-a mai bucurat, și s-au îmbrățișat amândoi cu multă dragoste; apoi, s-au dus pe dată, la cortul reginei, în vreme ce don Grumedan îi spunea: „Domnule, regina vrea să îi fiți însoțitor și bine este să primiți, fiindcă e o doamnă de neam mare și chibzuiesc că nu face o afacere proastă câștigându-vă pe voi și pierzându-și cavalerii”. Asta o spusese râzând. „Așa să m-ajute Dumnezeu – a răspuns don Florestan –, dacă nu vreau s-o slujesc și să-i fac pe plac, mai cu seamă aflându-mă în tovărășia voastră, căci de multă vreme nu v-am văzut”. „Domnule – a zis celălalt –, cât de mult mă bucur că v-am întâlnit, numai Dumnezeu o știe, dar, spuneți-mi ce-ați făcut cu scuturile pe care le-ați luat de-aici”. „Le-am trimis chiar în noaptea asta cu un scutier de-al meu în Insula Ferecată, prietenului vostru, don Gandales, să le pună undeva să fie văzute de toți cei ce vin acolo și să știe de ele cei din Roma, de vor vrea să vină să le ceară”. „Dacă vor face asta – a spus don 637

Grumedan –, ținutul va avea belșug de scuturi și arme romane”. Vorbind ei așa, au ajuns la cortul reginei, ce aflase de venirea lor; don Florestan i s-a înfățișat și a vrut să-i sărute mâna, dar ea nu i-a îngăduit și punându-i mâna pe mâneca loricii sale, în semn de prietenească primire, i-a spus: „Don Florestan, vă mulțumesc mult că ați venit și că vă osteniți să mă slujiți; și pentru că, în felul acesta, ați îndreptat răul făcut cavalerilor mei, drept este să fiți iertat”. „Buna mea doamnă – a spus el –, nu simt nicio osteneală ori trudă, slujindu-vă; dimpotrivă, mult mai rău mi-ar părea să vă știu supărată, iar pentru mine aceasta este o cinste și o mare favoare și vă rog, doamnă, să mă socotiți, în toate, cavalerul și slujitorul vostru, și eu vă voi îndeplini poruncile cu toată dragostea”. Regina l-a întrebat pe don Grumedan dacă totul este pregătit pentru drum. La această întrebare, el i-a răspuns: „Doamnă, când doriți putem pleca, iar pe acești cavaleri răniți îi voi trimite într-o cetate aflată, aici, în apropiere, unde vor fi îngrijiți până se vor înzdrăveni, pentru că așa, răniți, nu vor putea merge cu noi până nu li se lecuiesc rănile”. „Faceți, atunci, așa”, a spus ea. Apoi reginei i s-a adus un cal alb ca neaua, cu o șa împodobită cu aur, o minune de lucrătură, la fel cu frâul; ea era îmbrăcată în straie foarte bogate și la gât avea perle și nestemate de mare preț ce sporeau marea ei frumusețe; pe dată, au încălecat și doamnele și domnișoarele ei, în veșminte bogate; don Florestan a apucat calul reginei de dârlogi și au pornit pe drumul spre Miraflores. Acum, trebuie să vă spun că Oriana aflase de venirea lor și era tare mâhnită, că nu era lucru pe lume mai groaznic pentru ea decât să audă de împăratul Romei și știa că regina nu venea decât pentru asta; dar s-a înveselit tare aflând de sosirea lui don Florestan, căci voia să-l întrebe ce vești are despre Amadis și să i se plângă de tatăl ei. Dar cu toate că era foarte tulburată, a socotit că e bine să poruncească să fie aduse mobile bogate și frumoase pentru primirea oaspeților, iar ea s-a îmbrăcat cu cele mai mândre straie pe care le avea; și la fel au făcut Mabilia și celelalte domnișoare ale sale; regina Sardamira a intrat în sala unde o aștepta Oriana purtată la braț de don Florestan și don Grumedan, și, când a văzut-o, Oriana a plăcut-o foarte mult și și-a zis că, dacă n-ar veni cu asemenea cerere, tare bine s-ar mai simți cu ea; apropiindu-se, regina i-a făcut o plecăciune Orianei și a vrut să-i sărute mâinile, dar Oriana n-a lăsat-o, spunându-i că ea este doamnă și regină, pe când biata Oriana o domnișoară năpăstuită de păcate. Apoi, regina a fost salutată de Mabilia și de celelalte domnișoare, acestea arătându-se foarte bucuroase ca să o bucure pe regină, dar nu același lucru îl făcea Oriana, ce nu mai avusese parte de bucurii de când romanii veniseră la curtea tatălui ei. Dar trebuie să știți că multă plăcere încerca văzându-i pe don Florestan și don Grumedan, de parcă inima ei și-ar fi găsit tihna cu venirea lor. Toți s-au 638

așezat în jilțuri și Oriana i-a poftit pe don Florestan și pe don Grumedan să stea în fața ei; iar după ce i-a spus câteva vorbe reginei, s-a întors spre don Florestan și i-a zis: „Bunul meu prieten, e multă vreme de când nu v-am văzut și mult m-a mâhnit acest lucru, fiindcă țin mult la domnia voastră, ca toți cei ce vă cunosc; mare pierdere este pentru Marea Britanie că voi, Amadis și prietenii voștri ați plecat de-aici, căci multe nedreptăți și jigniri ați îndreptat și cadă blestemul asupra celor ce v-au făcut să vă îndepărtați de tatăl meu, că de ați fi acum laolaltă, cum obișnuiați, o nefericită ce își așteaptă nenorocirea de a fi dezmoștenită și de a-și pierde viața ar mai putea nutri vreo speranță, căci ați vorbi în numele ei și ați apăra-o, cum ați făcut întotdeauna, nelipsindu-i de sprijin pe cei necăjiți ce au nevoie de voi; dar aceasta a fost soarta celei despre care vorbesc, să nu îi reușească nimic alta decât moartea”. Și pe când spunea asta, plângea amarnic, din două pricini: prima, pentru că dacă tatăl ei o dădea romanilor, avea de gând să se arunce în mare, și, a doua, fiindcă avându-l în fața ochilor pe don Florestan, ce semăna foarte mult cu fratele său, o copleșise dorul de Amadis. Don Florestan, care era tare isteț, a înțeles prea bine că Oriana vorbește despre ea însăși, și a spus: „Buna mea doamnă, în marile nenorociri, Dumnezeu ne vine în ajutor cu mila lui, așa că, puneți-vă nădejdea în El, doamnă, că va rândui lucrurile; iar cât despre Amadis, domnul și fratele meu, pe care doresc mult să îl văd, așa după cum, în unele locuri, lipsește ajutorul său, în altele, au parte de el cei cărora multă trebuință le face; și credeți-mă, buna mea doamnă, că Amadis este sănătos și liber și cutreieră meleagurile străine săvârșind minuni de vitejie și ajutându-i pe cei nedreptățiți, căci Dumnezeu l-a făcut să fie mai presus decât toți câți s-au născut pe pământ”. Regina Sardamira, care stătea aproape de ei și auzise tot ce vorbiseră, a spus: „Ah! Dumnezeu să-l păzească pe Amadis să nu cadă în mâinile împăratului, care îl urăște de moarte, iar eu aș fi tare mâhnită de i s-ar întâmpla ceva, pentru el, că este atât de prețuit, și pentru domnia voastră, don Florestan, fiindcă vă este frate”. „Doamnă – a răspuns el –, sunt mulți alții, care îl iubesc și îi doresc binele și slava”. „Eu vă spun – a zis regina – că, din câte am auzit, nu e om pe care împăratul să-l urască mai mult decât pe el și pe un cavaler ce a trăit o vreme la curtea regelui Tafinor al Boemiei, pe vremea când oamenii împăratului se războiau cu acesta; cavalerul acela de care vă vorbesc l-a ucis în luptă pe don Garadan, cel mai viteaz cavaler din toată stirpea împăratului și din toată împărăția Romei, după Salustanquidio, acel principe prea slăvit ce a venit cu solie de la împărat la tatăl vostru ca să vă ceară în căsătorie; și cavalerul de care vă spun, a doua zi după ce l-a ucis pe don Garadan, l-a învins, prin marea sa vitejie în luptă, pe încă un cavaler al împăratului, unul dintre cei mai viteji din câți se aflau la Roma, și, în urma acestor două lupte, 639

cavalerul cu pricina a pus capăt războiului dus de regele Boemiei cu împăratul, când regele nu mai avea altă speranță decât să-și piardă tot regatul. Așa că, binecuvântat a fost ceasul când acel cavaler i-a intrat în casă ca să îl scape de necazuri”. Și, atunci, regina Sardamira le-a istorisit cu multe amănunte pricina și rostul celor două lupte și cum s-a încheiat războiul întru marea cinste și spre folosul regelui Tafinor, așa cum v-am povestit în această carte; când regina a tăcut, don Florestan a spus: „Buna mea doamnă, știți cum se numește cavalerul ce a săvârșit toate aceste isprăvi întru cinstea lui?” „Da – a răspuns regina; i se spune Cavalerul Spadei Verzi, ori Cavalerul cu Piticul și răspunde la oricare dintre aceste nume când e chemat, dar toată lumea e convinsă că nu acestea sunt adevăratele lui nume, ci i se spune așa fiindcă poartă o spadă mare cu o teacă verde și e însoțit de un pitic. Și, cu toate că are și un scutier, piticul nu se desparte niciodată de el”. Când don Florestan a auzit asta, tare s-a mai bucurat și a fost sigur că e vorba de fratele lui, Amadis, după descrierea făcută, și tot așa au fost sigure Oriana și Mabilia; don Florestan a rămas o vreme pe gânduri, chibzuind că, de cum se va sfârși sfatul ținut de regele Lisuarte, o să pornească în căutarea lui. Oriana, care murea să-i vorbească Mabiliei, i-a spus reginei: „Buna mea doamnă, veniți de departe și aveți nevoie să vă odihniți, așa că bine ar fi să o faceți în încăperile frumoase ce vi s-au pregătit”. „Așa voi face – a răspuns ea –, dacă asta vă e porunca, doamnă”. Și au plecat toate spre casa pregătită pentru regină, nespus de plăcută, cu copaci și fântâni și odăi foarte bogate, și au lăsat-o acolo pe regină cu doamnele și domnișoarele ei de onoare și cu don Grumedan, care le slujea. Oriana s-a întors în odaia ei și, luându-le deoparte pe Mabilia și pe domnișoara din Danemarca, le-a spus că e sigură că acel cavaler de care vorbise regina Sardamira este Amadis, iar ele i-au răspuns că tot așa gândesc și cred și ele; și Mabilia a spus: „Stăpână, acum s-a dezlegat visul ce l-am avut azi noapte, că se făcea că ne aflam într-o încăpere închisă și auzeam de-afară larmă mare și eram foarte înspăimântate; iar cavalerul vostru spărgea ușa și întreba cu glas tare de voi; eu îi arătam că stați într-un jilț și el, luându-vă de mână, ne scotea pe toate de-acolo și ne ducea într-un turn atât de înalt de să te minunezi, nu alta, spunându-ne: «Rămâneți aici în turn și nu vă temeți de nimeni»; și-atunci m-am trezit; de-asta, doamnă, inima mi-e plină de curaj, că el vă va veni în ajutor”. Oriana, auzind aceste vorbe, tare s-a înveselit și a îmbrățișat-o plângând, cu lacrimile curgându-i șiroaie pe frumoșii săi obraji, și spunând: „Ah, Mabilia, buna mea doamnă și adevărată prietenă, cât mă îmbărbătați cu vorbele voastre bune și curajul vostru, și deie Domnul, în marea-i bunătate, să se întâmple totul cum ați spus că a fost în vis, iar dacă nu voiește asta, să facă astfel încât să mi-l aducă 640

pe Amadis și să murim amândoi, să nu mai rămână niciunul în viață”. „Nu vă mai gândiți la asta – a spus Mabilia – că așa cum Dumnezeu i-a dat noroc pentru alții, nu-l va lipsi de sprijin fiind vorba de el însuși; mai bine vorbiți cu don Florestan, arătându-i multă dragoste, și rugați-l ca el și prietenii săi să se zbată cât mai mult ca să nu fiți dusă din țară, și să-i spună același lucru lui don Galaor, din partea voastră și a sa”. Dar trebuie să vă spun că don Galaor, fără să fi vorbit cu nimeni, tot la asta se gândise, hotărât să-l sfătuiască tot astfel pe rege și o să vă povestesc în ce chip a făcut-o. Aflați că regele Lisuarte plecase la vânătoare împreună cu don Galaor și, după ce s-a sfârșit vânătoarea, pe când regele străbătea o vale, și-a îmboldit calul și, luând-o înaintea tuturor, l-a chemat la el pe don Galaor și i-a spus: „Bunul meu prieten și credincios slujitor, niciodată nu mi-ați dat vreun sfat de pe urma căruia să nu am de câștigat. Ați aflat, desigur, că împăratul Romei, a cărui mare putere și noblețe o cunoașteți a cerut-o pe fiica mea de soție și eu gândesc că din asta voi avea două câștiguri. Unul, că o voi mărita pe fiica mea cu mare cinste, căci va fi stăpâna unui mare imperiu și acel împărat îmi va veni în ajutor ori de câte ori voi avea nevoie. Celălalt, că, în felul acesta, fata mea mai mică, Leonoreta, va rămâne stăpâna și moștenitoarea Marii Britanii; despre aceste lucruri vreau să mă sfătuiesc cu gentilomii mei după care am trimis, să văd ce părere au și ei despre această căsătorie; dar, până atunci, acum că suntem singuri, spuneți-mi, dacă doriți, care e părerea voastră, fiindcă știu prea bine că mă veți sfătui numai spre marea mea cinste”. Don Galaor, auzind acestea, a rămas un timp gânditor, apoi a spus: „Seniore, eu n-am un cap atât de luminat și n-am trecut prin multe împrejurări ca aceasta, ca să pot alege calea cea mai bună de urmat într-o chestiune atât de însemnată, așa că, seniore, nu-mi cereți sfatul, de binevoiți, fiindcă cei cu care vă veți sfătui, cum ați zis, vă vor spune mult mai bine ce trebuie făcut întru folosul și cinstea voastră, pentru că se pricep mult mai bine ca mine la asemenea treburi”. „Don Galaor – a zis regele –, aș vrea, totuși, să vă aud părerea; altminteri mi-ați pricinui cea mai mare supărare din lume, mai cu seamă că, până azi, de la domnia voastră n-am avut parte decât de bucurii și foloase”. „Ferească-mă Dumnezeu să vă supăr – a spus don Galaor – și, dacă totuși vreți să-mi puneți la încercare mintea proastă, o voi face: să știți că e o mare greșeală să spuneți că vă veți mărita fata cu mare cinste și că va fi stăpâna unei mari împărății, căci fiind ea urmașa voastră, moștenitoarea acestor regate după ce nu veți mai fi în viață, nu îi faceți decât un mare rău lăsând-o fără ele și supusă unui bărbat străin, într-o țară unde nu va avea putere și nu va putea porunci; iar de va fi să ajungă, așa cum se întâmplă tuturor acestor doamne, să aibă feciori și să îi vadă însurați, pe dată se va vedea încă mai înrobită și mai săracă decât înainte, căci o altă 641

împărăteasă va fi cea care poruncește. Cât despre aceea că vă veți ajuta cu împăratul, în mod sigur, seniore, ținând seama de valoarea domniei voastre, a cavalerilor și a prietenilor voștri cu ajutorul cărora v-ați lărgit hotarele regatului și ați dobândit o mare faimă în lume, mai curând veți avea de pierdut de socotiți și credeți că acela vă va ajuta la nevoie, căci după purtările lui pline de trufie, cum spun toți, va face tocmai pe dos și veșnic veți avea ciocniri și cheltuieli fără rost din pricina lor; și cel mai rău lucru din toate ar fi că, de cum i-ați face un serviciu, i-ați deveni supus și așa ați rămâne în vecii vecilor în hrisoavele și cronicile sale, așa că, seniore, ceea ce voi socotiți o mare cinste, eu gândesc că e cea mai mare dezonoare ce v-ar putea acoperi; în ceea ce privește faptul că fata voastră, Leonoreta, va rămâne moștenitoarea Marii Britanii, faceți o foarte mare greșeală, căci așa se întâmplă, o greșeală dă naștere mai multora, dacă înțelepciunea nu le pune frâu. Căci a lua unei fiice atât de cunoscută în lume un regat ce îi revine de drept, pentru a-l da cuiva căruia nu i se cuvine, de-ar fi vrut Domnul să nu vă dau niciodată sfatul acesta, și nu vorbesc de fiica voastră, ci de cea mai săracă femeie din lume, nu e drept și nimeni nu s-ar învoi să i se ia ceea ce este al său. Spun asta datorită credinței ce o port Domnului, vouă, sufletului meu și fiicei voastre căci fiind vasalul vostru, eu o socotesc stăpână mea; eu plec mâine, cu voia lui Dumnezeu, spre Gaula, căci nu știu din ce pricină regele, tatăl meu, m-a chemat acolo, și, dacă doriți, voi lăsa scris cu mâna mea tot ce v-am spus, să le arătați gentilomilor voștri; și dacă vreun cavaler va susține contrariul, socotind părerea sa mai bună, eu mă voi lupta cu el și îi voi dovedi că tot ceea ce am spus este adevărat”. Regele, auzind aceste vorbe, tare s-a mai necăjit, dar nu și-a arătat supărarea, și a spus: „Don Galaor, prietene, dacă vreți să plecați, lăsați-mi această scrisoare”. Dar nu i-o ceruse ca să o arate nobililor săi decât dacă ar fi fost mare nevoie. Și, așa cum ați auzit, regele s-a întors la palat cu don Galaor; în noaptea aceea au petrecut cu multă voie bună, vorbind toți despre căsătorie și, mai cu osebire regele, ce tare dorea să se facă. A doua zi dimineața, don Galaor i-a lăsat scrisoarea, și-a luat rămas bun de la el și de la nobilii săi și a plecat spre Gaula. Și să știți că intenția lui don Galaor era să împiedice această căsătorie pentru că simțea că nu e în folosul regelui și fiindcă bănuia că Amadis și Oriana, fiica regelui Lisuarte, se iubesc, deși niciunul din ei nu-i spusese nimic; așa că voia să plece de-acolo, să nu mai vorbească despre asta, dânduși seama că regele e hotărât definitiv să încheie căsătoria. Oriana nu știa nimic despre toate acestea și, de aceea, îl rugase pe don Florestan, cum ați auzit, să vorbească în numele ei cu don Galaor. Și așa au petrecut ziua aceea la Miraflores, cum ați auzit, regina Sardamira fiind foarte uimită de marea frumusețe a Orianei, neputând crede că o muritoare poate fi atât de 642

frumoasă, cu toate că marile frământări și dureri din inima Orianei, ce le simțea foarte tare, îi răpiseră mult din obișnuita-i frumusețe; asta fiindcă se temea de căsătoria cu acel împărat și fiindcă nu avea nicio veste despre iubitul ei, Amadis de Gaula; în ziua aceea, regina n-a vrut să-i vorbească despre împărat, ci doar despre alte lucruri plăcute. Dar, a doua zi, când i-a vorbit despre asta, a primit un asemenea răspuns din partea Orianei, încât, cu toate că fusese sincer și cuviincios, n-a mai îndrăznit niciodată să-i vorbească ori să-i spună ceva despre căsătorie; Oriana, aflând că don Florestan vrea să plece, l-a luat cu ea și, conducându-l la umbra unor copaci din curte, unde se aflau jilțuri bogate, l-a poftit să se așeze în fața ei și i-a spus deschis tot ce gândește și ce mare nedreptate îi face tatăl ei vrând să o dezmoștenească și să o trimită pe meleaguri străine, rugându-l să aibă milă de ea, că nu mai așteaptă altceva decât moartea; și i-a mai spus că vrea să se plângă nu numai lui, pe care îl iubește atât de mult și în care își pune atâtea speranțe, plină de încredere, ci tuturor marilor seniori ai regatului și tuturor cavalerilor rătăcitori, ca să se milostivească și să se îndure de ea și toți să îl roage pe tatăl ei să-și schimbe gândul. „Iar voi, don Florestan, bunule domn și prieten – a spus ea –, rugați-l și sfătuiți-l tot așa, făcându-l să înțeleagă ce mare păcat săvârșește prin această crudă nedreptate ce vrea să mi-o facă”. Don Florestan i-a răspuns: „Buna mea doamnă, să nu aveți nicio îndoială că vreau să vă slujesc în tot ceea ce îmi porunciți, cu aceeași plăcere și smerenie cu care l-aș sluji pe stăpânul și tatăl meu, regele Perion, dar nu pot, cu niciun chip, să îl rog pe tatăl vostru ceea ce îmi cereți, pentru că nu îi sunt vasal și nici el nu-mi va cere sfatul, știind că nu îl iubesc pentru răul ce mi l-a făcut mie și neamului meu; iar dacă l-am slujit în vreun fel, nu trebuie să-mi fie recunoscător, fiindcă am făcut-o din porunca fratelui și domnului meu, Amadis, pe care nu puteam și nu se cuvenea să nu îl ascult; iar el, nu de dragul tatălui vostru, ci pentru că dacă sar fi pierdut această țară, domnia voastră ați fi pierdut-o, a hotărât să ia parte la bătălia contra celor șapte regi și ne-a luat cu el pe regele Perion și pe mine, așa cum știți, căci el vă socotește una dintre cele mai bune domnițe din lume și, de ar ști, acum, ce nedreptate vi se face și cum sunteți dezmoștenită împotriva voinței voastre, credeți-mă, doamnă, că ar porni cu toată puterea lui și cu toți prietenii săi să vă facă dreptate; și ar face asta nu numai pentru voi, care sunteți o doamnă de neam atât de ales, ci și pentru cea mai săracă femeie de pe lume; așa că, buna mea doamnă, nu vă pierdeți nădejdea, că mai este încă vreme să vă vină în ajutor, dacă vrea Domnul, iar eu nu mă voi opri din drum până nu ajung în Insula Ferecată, unde se află cavalerul Agrajes, ce mult dorește să vă slujească din toată inima, fiindcă ați fost crescută de tatăl și mama lui și pentru marea dragoste ce i-o purtați 643

sorei sale, Mabilia; și acolo vom ține sfat despre ceea ce putem face”. „Știți sigur – a întrebat Oriana – că Agrajes e acolo?” „Da – a răspuns el –, de la don Grumedan, ce a aflat asta de la un scutier al său pe care i l-a trimis cu solie”. „Mulțumescu-ți ție, Doamne – a spus ea –, și călăuzește-i faptele; salutați-l, rogu-vă, și spuneți-i că în el îmi pun adevărata speranță, cum, pe bună dreptate trebuie să o fac, și, dacă în acest răstimp, primiți vreo veste despre fratele vostru Amadis, înștiințați-mă, ca să afle și Mabilia, vara sa, care moare de dorul lui; acum, Dumnezeu să vă călăuzească pe voi și pe Agrajes să luați o hotărâre înțeleaptă în legătură cu mine”. Don Florestan și-a luat rămas bun de la Oriana, sărutându-i mâinile, și, apoi, luându-l cu el pe don Grumedan, s-a dus la regina Sardamira și i-a spus: „Doamnă, vreau să plec, dar pe oriunde aș umbla, rămân cavalerul și slujitorul vostru și vă rog să mă socotiți astfel și să-mi porunciți cum să vă slujesc”. Regina i-a răspuns: „Foarte nerecunoscătoare ar fi femeia ce nu și-ar dori serviciile și gloria unui bărbat atât de viteaz cum sunteți domnia voastră, don Florestan, și Dumnezeu a vrut să nu cad în asemenea greșeală, ci dimpotrivă, primesc curtenitoarea voastră rugăminte și vă mulțumesc cât mai călduros cu putință, fără să uit vreodată să vă rog ceea ce ați putea face pentru mine”. Don Florestan, care o privise îndelung, a spus: „Dumnezeu, ce v-a făcut atât de frumoasă, să vă mulțumească în numele meu pentru acest răspuns, căci eu, deocamdată, nu pot să o fac decât cu gândul și cu vorba”. Apoi, și-a luat rămas bun de la ea, de la Mabilia și de la toate celelalte doamne aflate acolo, rugându-l pe don Grumedan ca, dacă primește vești despre Amadis, să le dea de știre cavalerilor, în Insula Ferecată; după asta, s-a dus în odaia sa, și-a îmbrăcat armura și, călare pe armăsarul său, însoțit de scutieri, a pornit pe drumul cel mai drept spre Insula Ferecată, unde voia să ajungă pentru a se sfătui cu Agrajes, ca acesta să le poruncească prietenilor lor să vină în ajutorul Orianei, dacă tatăl ei o va da romanilor.

• CAPITOLUL LXXVIII • Cum Cavalerul Spadei Verzi, căruia, mai apoi, i s-a spus Cavalerul Grec, don Bruneo de Bonamar și Angriote de Estravaus au călătorit împreună pe mare, însoțind-o pe preafrumoasa Grasinda, ce pornise spre curtea regelui Lisuarte, care ținea sfat ca să i-o dea de soție pe fiica sa, Oriana, împăratului Romei și despre cele petrecute după ce Grasinda a spus ce dorește

644

Cavalerul Spadei Verzi, don Bruneo de Bonamar și Angriote de Estravaus au călătorit pe mare cu Grasinda, având parte de vreme când bună, când potrivnică, după cum voia Domnul, până au ajuns la Marea Ocean, ce se întinde în dreptul coastei Spaniei; când Cavalerul Spadei Verzi s-a văzut atât de aproape de Marea Britanie, i-a adus multe mulțumiri Domnului pentru că, scăpându-l de atâtea primejdii și furtuni prin câte trecuse pe mare, îl purtase aici, de unde putea vedea pământul unde se afla doamna și stăpâna sa. Așa că o mare bucurie i-a cuprins inima. Apoi, vesel foarte, a poruncit să se adune laolaltă toate corăbiile și i-a rugat pe toți cei aflați pe ele să nu îl numească altfel decât Cavalerul Grec, și să se zorească să ajungă în Marea Britanie. Apoi s-a așezat lângă Grasinda și i-a spus: „Frumoasă doamnă, se apropie clipa atât de dorită de voi, când, cu voia Domnului, se va împlini ceea ce inima voastră a dorit și dorește; și, credeți-mă, doamnă, că oricare ar fi încercările și primejdiile ce mă așteaptă, nu voi lăsa neplătită o parte din bunăvoința ce mi-ați arătat”. „Cavalere Grec, prietene al meu – i-a răspuns ea – am mare încredere în Dumnezeu că așa vă va călăuzi, căci, dacă voința lui ar fi fost alta, nu mi-ar fi dat drept apărător un cavaler atât de viteaz ca voi; și vă mulțumesc mult pentru vorbele voastre, căci, cu cât se apropie înfruntarea, cu atât se pare că inima vă este de două ori mai vitează”. Cavalerul Grec i-a poruncit lui Gandalin să aducă cele șase spade pe care i le dăruise regina Menoresa la Constantinopol; Gandalin i le-a adus și le-a așezat în fața lui, iar el a dăruit două dintre ele lui don Bruneo și lui Angriote, care au fost uimiți văzând bogăția lucrăturii lor; Cavalerul Grec a luat una pentru el și i-a poruncit lui Gandalin să păstreze spada sa verde într-un loc unde să nu fie văzută, iar pe cealaltă să o pună împreună cu armele sale; asta, pentru ca la curtea regelui Lisuarte, unde mergeau, voia să rămână necunoscut și să nu se dea de gol datorită spadei verzi; și, pe când se petreceau toate acestea, cum ați auzit, fiind cam pe înserat, Grasinda, ce se simțea tare rău din pricina călătoriei, i-a rugat pe Cavalerul Grec, pe don Bruneo și pe Angriote să o scoată pe punte cu gândul că, privind uscatul, se va simți mai bine. Și, pe când stăteau așa toți patru, tăifăsuind despre felurite lucruri plăcute și urmându-și călătoria, la ceasul când soarele stătea să apună, au zărit o corabie pe mare; Cavalerul Grec le-a poruncit marinarilor să se îndrepte spre ea și, apropiindu-se atât cât să se poată auzi bine, Cavalerul Grec i-a spus lui Angriote să-i întrebe pe cei de pe cealaltă corabie cine sunt; Angriote i-a salutat cu multă curtenie și i-a întrebat: „A cui este corabia aceasta și cine călătorește cu ea?” Ceilalți, auzind întrebarea, au răspuns: „Corabia este a Insulei Ferecate și cu ea călătoresc doi cavaleri ce vă vor spune tot ce doriți să știți”. Când Cavalerul Grec a auzit pomenindu-se de Insula Ferecată, inima i s-a înveselit ca și tovarășilor săi, căci tocmai 645

despre aceasta voiau să afle vești, așa că Angriote a zis; „Prieteni, rogu-vă să aveți bunătatea să le spuneți acelor cavaleri să se arate, căci vrem să aflăm de la ei mai multe, și, dacă doriți, spuneți-ne cine sunt”. „Asta n-o putem face, dar le vom transmite mesajul vostru”. Și, cum i-au chemat, cei doi cavaleri sau arătat alături de oamenii lor. Atunci, Angriote a spus: „Domnilor, vrem să aflăm de la voi unde este, acum, regele Lisuarte, dacă știți cumva”. „Vă vom spune tot ce știm – au răspuns ei –, dar, mai înainte, am vrea să aflăm un lucru pentru care mult am mai trudit, să-l aflăm”. „Și vom mai trudi încă, până îl vom afla”. „Spuneți ce doriți – a zis Angriote – și, dacă știm despre ce e vorba, veți ști și domniile voastre”. Ei au spus: „Prietene, ceea ce dorim este să aflăm vești despre un cavaler ce se numește Amadis de Gaula, în căutarea căruia toți prietenii săi cutreieră meleaguri străine, pierind și sângerând”. Când Cavalerul Grec a auzit aceste vorbe, ochii i s-au umplut de lacrimi pe dată, căci o mare bucurie îl încerca văzând că toate neamurile și toți prietenii îi sunt credincioși, dar a rămas tăcut, și Angriote a grăit astfel: „Acum, spuneți-mi cine sunteți, iar eu vă voi spune tot ce știu despre acel cavaler”. Unul dintre ei a spus: „Aflați că numele meu este Dragonis și acesta este tovarășul meu, Enil, și vrem să cutreierăm Marea Mediterană și fiecare port al ei, peste tot, sperând să auzim ceva despre cavalerul de care am întrebat”. „Domnilor – a răspuns Angriote – Dumnezeu să vă dea vești bune despre el; pe aceste corăbii ale noastre călătoresc oameni din multe locuri și îi voi întreba de el, iar dacă aflu ceva, vă voi spune cu mare plăcere”. Spusese asta fiindcă așa îi poruncise Cavalerul Grec; apoi a adăugat: „Acum, însă, vă rog să-mi spuneți unde se află regele Lisuarte și ce vești aveți despre el, despre regina Brisena, soția lui, și despre curte”. „O să vă răspund eu – a zis Dragonis. Aflați că regele este la Tagades, cetate și port însemnat la mare, în fața coastelor Normandiei, și a adunat sfatul cu toți gentilomii săi, ca să hotărască împreună dacă să i-o dea pe Oriana, fiica sa, împăratului Romei, care a cerut-o de soție; tot acolo se află mulți romani veniți să o ia, printre care, cel mai de seamă, este Salustanquidio, principele Calabriei și mulți alții sub porunca sa, toți cavaleri vestiți; cu ei a sosit și o regină, ce i se spune Sardamira, ca să îi țină tovărășie Orianei, pe care împăratul o și numește împărăteasa Romei. Când a auzit acestea, Cavalerului Grec i-a trecut un fier prin inimă și, o vreme, a rămas fără simțire. Dar când Dragonis a prins să povestească despre marea amărăciune și jale a Orianei și cum aceasta trimisese jalbe tuturor seniorilor de vază din Marea Britanie, inima i s-a potolit și i s-a umplut de curaj, la gândul că dacă e amărâtă din pricina acestei căsătorii, romanii nu vor fi fiind nici atât de mulți, nici atât de puternici, încât el să nu o poată lua de-acolo; căci asta ar fi făcut și pentru cea mai sărmană fată din lume, darămite pentru aceea fără a cărei speranță 646

în suflet n-ar mai fi putut trăi nicio clipă; și îi aducea multe mulțumiri Domnului că îl călăuzise, la vremea potrivită, spre acele locuri, ca să o poată sluji pe doamna sa, plătind astfel o parte din marea bunăvoință pe care i-o arătase, și ca să o poată răpi, păstrând-o pentru el așa cum își dorea, fără ca ea să aibă vreo vină; și la gândul acesta devenise atât de vesel și voios, de parcă totul se și împlinise; apoi i-a spus încet lui Angriote să îl întrebe pe Dragonis de unde are aceste noutăți și, după ce a auzit întrebarea, Dragonis a răspuns: „Astăzi se împlinesc patru zile de când au sosit în Insula Ferecată, de unde am plecat noi, don Cuadragante și nepotul lui, Landin, Gavarte de la Valea Temătoare, Madancil de la Puntea de Argint și Elian cel Chipeș. Aceștia cinci au venit să țină sfat cu Florestan și Agrajes, ce se află acolo, să hotărască dacă n-ar trebui să pornească și ei în căutarea lui Amadis, cel pe care îl căutăm și noi, iar don Cuadragante voiește să trimită pe cineva la curtea regelui Lisuarte, ca să afle de la străinii de-acolo câte ceva despre viteazul Amadis. Dar don Florestan i-a spus să nu facă asta, că el de-acolo vine și străinii nu știu nimic despre Amadis; iar scutierii lui don Florestan ne-au povestit că acesta s-a luptat cu romanii și că marea glorie ce a dobândit-o în această luptă va fi proslăvită până la sfârșitul lumii”. Auzind aceste vorbe, Angriote a zis: „Domnule cavaler, spuneți-ne cine este acest bărbat și ce isprăvi a săvârșit de este atât de lăudat?” „Este – a răspuns Dragonis – fiul regelui Perion al Gaulei și seamănă în marea-i vitejie cu frații săi”. Și le-a istorisit toată întâmplarea petrecută sub ochii reginei Sardamira cu acei cavaleri romani și cum adusese în Insula Ferecată scuturile acelor seniori cu numele lor scrise cu sânge. „Și chiar don Florestan ne-a povestit ceea ce v-am spus; fiindcă acei cavaleri ai reginei Sardamira fiind foarte zdrobiți, la rugămintea ei, don Florestan a însoțit-o tot drumul până la Miraflores, unde se ducea să o vadă pe Oriana, fiica regelui Lisuarte”, a încheiat el. Tare s-a mai bucurat Cavalerul Grec și tovarășii săi de acea ispravă strălucită a lui don Florestan. Iar când Cavalerul Grec a auzit pomenindu-se de Miraflores, inima a prins să-i bată de să-i spargă pieptul, amintindu-și de minunatele clipe petrecute acolo cu cea care îi era doamnă și stăpână; și, îndepărtându-se cu Gandalin de Grasinda și de ceilalți cavaleri, i-a spus acestuia: „Prietene adevărat, ai auzit veștile despre Oriana și, dacă se va întâmpla asta, știi că și ea și eu vom muri. Așa că te rog mult să ai multă grijă și să faci ceea ce îți poruncesc acum; și anume, să vă luați rămas bun de la mine și de la Grasinda tu și Ardian, piticul, spunând că vreți să plecați cu cei de pe corabie în căutarea lui Amadis, și să le istorisești lui Dragonis, vărul meu, și lui Enil toate câte mi s-au întâmplat și ce e cu mine, cerându-le să se întoarcă de îndată în Insula Ferecată; iar când veți ajunge acolo, să-i spuneți 647

lui don Cuadragante și lui Agrajes că mult îi rog să nu plece niciunde, că, până în cincisprezece zile, voi fi și eu acolo; totodată, să-i oprească cu ei pe toți cavalerii ce ne sunt prieteni și se află acolo și să trimită și după alții dacă știu pe unde sunt; lui don Florestan și tatălui tău, don Gandales, spune-le să pregătească toate corăbiile pe care le au cu merinde și arme, pentru că trebuie să plec cu ei într-un loc, cum am făgăduit, și vor afla de la mine unde, când ne vom vedea; și să ai multă grijă cum vei îndeplini toate acestea, căci știi ce-nseamnă pentru mine”. Apoi l-a chemat la el pe pitic și i-a spus: „Ardian, pleacă cu Gandalin și fă ceea ce îți va porunci”. Gandalin, care dorea din inimă să îndeplinească porunca stăpânului său, s-a dus la Grasinda și i-a spus: „Doamnă, noi, Ardian și cu mine, vrem să ne despărțim de Cavalerul Grec, pentru a pleca împreună cu acești cavaleri de pe corabie în căutarea lui Amadis; Dumnezeu să vă răsplătească, doamnă, pentru tot binele ce ne-ați făcut”. Tot la fel și-au luat rămas bun de la Cavalerul Grec, don Bruneo și Angriote; aceștia i-au binecuvântat și, când s-au urcat pe cealaltă corabie, Angriote le-a spus: „Domnilor, iată un scutier și un pitic dornici să facă ceea ce vreți să faceți domniile voastre”. Ceilalți, văzându-i pe Gandalin și pe pitic, tare s-au mai bucurat și, de cum au aflat veștile de la ei, s-au despărțit de flota Grasindei și au pornit spre Insula Ferecată, în vreme ce Cavalerul Grec cu Grasinda și însoțitorii săi s-au îndreptat pe mare spre Tagades, unde se afla regele Lisuarte. Regele Lisuarte se afla la Tagades, una din cetățile sale, înconjurat de mulți seniori de vază și alți gentilomi ai regatului pe care îi chemase să țină sfat cu ei despre căsătoria Orianei, fiica sa, a cărei mână o cerea cu multă stăruință împăratul Romei; toți îi spuseseră să nu încheie această căsătorie, căci mare greșeală ar săvârși împotriva lui Dumnezeu, luându-i fiicei sale acel regat al cărei moștenitoare trebuia să fie și lăsând-o în voia unui străin, ușuratic și foarte schimbător, ce, așa cum dorea acum această căsătorie atât de mult, peste puțină vreme ar putea să aibă chef de altceva, căci e lucru știut că acesta e felul de a fi al oamenilor ușuratici. Regele însă, deși îl mâhnise acest sfat, rămăsese neclintit în gândul lui, Dumnezeu îngăduind ca acel Amadis ce, de atâtea ori îi apărase regatul și viața, făcându-i multe și însemnate servicii, încununându-l cu cea mai mare faimă, dobândind pentru el cea mai mare glorie de care se bucurase cineva în vremea sa, și fusese atât de prost răsplătit de rege pentru toate acestea, fără să o fi meritat, să-i vestejească măreția și slăvita sa glorie, așa cum vă vom povesti mai pe larg în cartea a patra. Dar, cu toate că regele Lisuarte nu părea să-și schimbe gândul, ca să arate tuturor cât mai limpede cât este de neînduplecat și de aspru, a socotit că e bine să-l cheme la acest sfat și pe contele Argamon, unchiul său, ce era tare bătrân și bolnav de gută. Acesta nu voia să iasă din 648

casă cu bună știință, căci cunoscând hotărârea greșită în care regele stăruia cu privire la acea căsătorie, i-ar fi fost cu totul potrivnic; totuși, de cum a aflat porunca regelui, a plecat de-acasă și, când a ajuns la porțile palatului, a fost întâmpinat de rege, care, luându-l de braț, l-a condus spre tronul său și, poftindu-l să stea alături, i-a spus: „Bunul meu unchi, am trimis să fiți chemat împreună cu acești gentilomi aici de față, ca să ne sfătuim ce trebuie să fac în legătură cu căsătoria fiicei mele cu împăratul Romei, și vă rog mult, pe domnia voastră și pe ceilalți, să-mi spuneți care vă e părerea”. „Seniore – a răspuns el – greu mi se pare să vă sfătuim așa cum ne cereți, și asta pentru că, pe de o parte ar fi să vă urmăm voința, iar pe de altă parte, să ne împotrivim ei. Dacă ne împotrivim voiei voastre, vă veți mânia, așa cum fac cele mai multe capete încoronate, care, datorită marii lor puteri, vor să-și împlinească și să-și urmeze gândurile, fără să fie dojeniți ori stânjeniți de cei cărora le pot porunci. Dacă ne învoim cu ceea ce doriți să faceți, toți vom fi foarte vinovați în fața lui Dumnezeu și a judecății sale și socotiți de lume cei mai necredincioși și mai trădători slujitori, căci datorită nouă s-ar hotărî ca fiica voastră, moștenitoarea acestui regat, după ce nu veți mai fi în viață, să îl piardă, or ea are același drept la acest regat, ba chiar mai mult decât voi, ce lați primit de la regele fratele vostru. Așa că, seniore, gândiți-vă bine ce-ați fi simțit atunci când a murit fratele vostru, dacă înstrăinând ceea ce cu dreptate ar fi trebuit să fie al vostru, l-ar fi dat altuia, căruia nu i se cuvenea; și dacă ați chibzuit cumva că, ajungând Oriana împărăteasă și Leonoreta stăpână regatelor voastre, amândouă vor avea un rang înalt și vor fi foarte cinstite, de stați să judecați drept, s-ar putea ca totul să iasă pe dos, căci nu puteți, cu dreptate, să schimbați rânduiala hotărâtă de strămoșii voștri, care au fost stăpânitorii acestor regate fără să le împuțineze ori să le înmulțească. Împăratul, luând-o de soție pe fiica voastră, Oriana, va avea dreptul de la sine să le moștenească împreună cu ea; și cum este puternic, dacă domnia voastră va pieri, va putea pune stăpânire pe ele fără multă trudă, astfel că, rămânând amândouă fetele voastre dezmoștenite, această țară atât de slăvită și vestită în lume va fi supusă de împăratul Romei, fără ca Oriana să mai aibă putere asupra ei decât atât cât îi va îngădui împăratul, de vreme ce i-ați dat-o de soție. Și, de aceea, seniore, cu voia Domnului, eu mă feresc să-i dau vreun sfat celui ce știe mult mai bine decât mine ce are de făcut”. „Unchiule – a răspuns regele –, înțeleg prea bine ce spuneți, dar mai mult miar plăcea ca voi și ceilalți, aici de față, să mă lăudați pentru ceea ce am spus și am făgăduit romanilor, căci nu mai pot, în niciun chip, să dau înapoi”. „Făgăduiala făcută nu trebuie să vă împiedice – a zis contele –, pentru că totul este să știi cum trebuie făcut și întărit un lucru, așa că, păstrându-vă nepătată cinstea și respectându-vă cuvântul, puteți hotărî ceea ce vă convine 649

mai bine”. „Ați grăit înțelepțește – a spus regele –, dar, deocamdată, să nu mai vorbim despre asta”. Și astfel s-a încheiat sfatul acela și toți s-au dus pe la casele lor. Marinarii de pe corăbiile frumoasei Grasinda, ce, însoțită de Cavalerul Grec, don Bruneo de Bonamar și Angriote de Estravaus, își urma călătoria pe mare, cum ați auzit, au zărit, într-o dimineață, muntele numit Tagades, de unde se trage și numele cetății unde se afla regele Lisuarte, căci se întindea la poalele lui, și, ducându-se la stăpâna lor, care stătea de vorbă cu acel Cavaler Grec și cu tovarășii săi, i-au spus: „Domnilor, urați-ne vreme bună, că, dacă nu se schimbă vântul, în mai puțin de o oră vom arunca ancora în portul Tagades, unde voiți să ajungeți”. Grasinda s-a bucurat foarte și, de asemenea, Cavalerul Grec, și s-au dus cu toții la marginea corăbiei ca să privească plini de încântare acel pământ pe care doreau atât de mult să îl vadă; iar Grasinda îi aducea multe mulțumiri Domnului că o călăuzise până aici și, cu multă smerenie, îl ruga să rânduiască astfel lucrurile, încât să plece de aici cu gloria dorită. Dar trebuie să vă spun despre Cavalerul Grec, că ochii i se desfătau privind acel meleag unde se afla doamna sa, de care fusese departe atâta timp, și ochii i s-au umplut de lacrimi, fără să se poată stăpâni; așa că și-a întors capul ca să nu îl vadă Grasinda, și și-a șters ochii mai pe ascuns; apoi, arătându-se vesel, a privit spre ea și i-a spus: „Doamna mea, păstrați-vă speranța că veți pleca din această țară cu gloria dorită, căci eu mă simt plin de curaj văzând marea voastră frumusețe și, astfel, sunt sigur că dreptatea este de partea mea; și cum judecător este Dumnezeu, va voi să fie și gloria tot de partea mea”. Grasinda, care se temea, căci se apropiase marea încercare, i-a spus mult îmbărbătată: „Cavalere Grec, domnul meu, mult mai multă încredere am în soarta și norocul vostru decât în frumusețea de care vorbiți și, de veți avea în minte acest lucru, gloria voastră va fi mai presus decât a celorlalți, ca în toate marile isprăvi ce ați săvârșit, iar eu voi fi cea mai bucuroasă dintre toate femeile de pe lume”. „Să lăsăm asta în grija lui Dumnezeu – a spus el – și să hotărâm ce avem de făcut acum”. Atunci, au chemat-o pe Grinfesa, o tânără domnișoară, fiica majordomului, care știa franceza, limbă pe care o vorbea și regele Lisuarte, și i-au dat o carte în latină, scrisă mai dinainte, ca să le-o înmâneze regelui Lisuarte și reginei Brisena, poruncindu-i să nu vorbească și să nu răspundă decât în limba franceză cât timp va sta cu ei, și, după ce va primi răspunsul, să se întoarcă la corăbii. Domnișoara, luând scrisoarea, s-a dus în odaia stăpânei sale, s-a îmbrăcat în straie foarte bogate și frumoase și, cum era în floare ca ani și destul de frumoasă, cei ce o priveau o găseau foarte nurlie și chipeșă. Tatăl ei, majordomul, a poruncit să fie coborâți de pe o corabie mai 650

mulți cai și armăsari cu harnașamente frumoase, iar marinarii, coborând o barcă la apă, i-au urcat în ea pe domnișoară și doi frați ai săi, cavaleri viteji, cu doi scutieri ce le purtau armele, și i-au dus iute pe țărm, în fața cetății; Cavalerul Grec a poruncit să fie dus la țărm, într-o altă barcă, și Lasindo, scutierul lui don Bruneo, spunându-i să intre în cetate pe alt drum și să întrebe dacă se știe ceva despre stăpânul său, zicând că el rămăsese bolnav în ținutul său în vreme ce don Bruneo plecase în căutarea lui Amadis; și, cu acest pretext, să încerce să afle cât mai multe despre doamna sa și, oricum, să se întoarcă a doua zi dimineața, că el va porunci să fie așteptat de o barcă la mal. Lasindo s-a despărțit de el și a plecat să-i împlinească porunca. Acum, aflați despre domnișoară că, de cum a intrat în cetate, însoțită de acei doi cavaleri, toți au început să se uite la ea cu plăcere, zicând că e foarte chipeșă și arătoasă, iar ea mergea, întrebând unde este palatul regelui. Și, așa s-a făcut că frumosul fecior Esplandian și Ambor de Gadel, fiul lui Angriote, ce se aflau acolo din porunca reginei, ca să o slujească pe timpul cât aveau să rămână în cetate oaspeții străini, tocmai plecau amândoi la o vânătoare cu șoimi când au întâlnit-o pe domnișoară; și auzind-o că întreabă de palatul regelui, Esplandian i-a dat șoimul său lui Sargil și s-a apropiat de ea, vorbindu-i în limba franceză, căci o văzuse în veșminte străinești: „Buna mea doamnă, vă voi conduce eu, dacă îngăduiți, și vă voi arăta cine este regele, de nu îl cunoașteți”. Domnișoara l-a privit și a rămas tare uimită de marea lui frumusețe și grație părându-i-se că, în viața ei, nu mai văzuse bărbat ori femeie atât de frumoși; apoi i-a spus: „Curtenitorule paj, Dumnezeu să vă dea tot atâta noroc pe câtă frumusețe v-a dăruit; vă mulțumesc mult pentru vorbele voastre și îi mulțumesc Domnului că m-a ajutat să găsesc un asemenea însoțitor”. Atunci, unul din frații domnișoarei i-a dat pajului frâul, iar el, purtând calul domnișoarei de dârlogi, a mers cu ei până la palat. La ceasul acela, regele se afla în curte, sub o colonadă cu frumoase cioplituri, însoțit de mulți gentilomi și de toți solii de la Roma, și tocmai le făgăduise acestora că le-o va da pe fiica sa, Oriana, să o ducă împăratului, iar ei o recunoscuseră drept stăpână. Domnișoara, după ce a descălecat, a intrat pe poartă dusă de mână de Esplandian, împreună cu frații săi. Ajungând în fața regelui, a îngenuncheat și a vrut să-i sărute mâinile, dar el n-a lăsat-o pentru că nu obișnuia să îngăduie asemenea gest decât atunci când îi făcea vreun dar deosebit unei domnișoare; domnișoara i-a înmânat scrisoarea și i-a spus: „Seniore, trebuie să audă ce scrie în această carte regina și toate domnișoarele ei de onoare, iar de cumva domnișoarele se vor supăra auzind ce e scris, să-și găsească un cavaler viteaz, așa cum are stăpâna mea, din a cărei poruncă m-am înfățișat vouă”. 651

Regele le-a poruncit regelui Arban de Norgales și unchiului său, contele Argamon, să se ducă după regină și să le cheme pe toate domnițele și domnișoarele aflate la palat. Ceea ce s-a și întâmplat, căci regina a sosit cu o suită numeroasă de domnișoare, pe cât de frumoase, pe atât de bogat împodobite, cum cu greu s-ar fi putut afla în întreaga lume, și s-a așezat în apropierea regelui și a domnițelor ei, cu toate celelalte domnișoare în juru-i. Domnișoara ce adusese solia i-a sărutat mâinile reginei și a spus: „Doamnă, dacă solia mea vi se va părea ciudată, să nu vă mirați, căci pentru asta a făcut Dumnezeu curtea voastră mai presus decât toate celelalte din lume și din această pricină regele și voi, doamnă, vă bucurați de o mare faimă; și fiindcă aici se află ceea ce nu se găsește în alte părți, ascultați ce glăsuiește această carte și încuviințați ce vi se cere în ea; și se vor înfățișa, atunci, la curtea voastră o frumoasă doamnă și Cavalerul Grec care o ocrotește”. Regele a poruncit să se citească scrisoarea, care glăsuia astfel: „Preaînaltului și cinstitului Lisuarte, rege al Marii Britanii, Eu, Grasinda, aleasă cea mai frumoasă doamnă dintre toate femeile României, vă sărut mâinile și vă aduc la cunoștință, domnul meu, că am sosit în țara voastră sub ocrotirea Cavalerului Grec și motivul este următorul: deoarece am fost aleasă cea mai frumoasă femeie din Romania, dorind să-mi sporesc gloria ce mi-a bucurat atât de mult inima, vreau să fiu socotită mai frumoasă decât toate domnișoarele de la curtea voastră, pentru ca astfel, învingându-le pe primele și pe acestea din urmă, să dobândesc acea fericire pe care mi-o doresc atât de mult; și, de se află vreun cavaler ce, în numele vreuneia din domnișoarele de la curte, se împotrivește vrerii mele, să se pregătească pentru două lucruri : primul, să lupte cu acel Cavaler Grec; și al doilea, să depună pe câmpul de luptă o coroană bogată, cum și eu voi aduce, pentru ca învingătorul, ca semn că a câștigat victoria, să i-o poată dărui celei pentru care a luptat. Și, mărite rege, dacă vă învoiți la toate acestea, chezășuiți că nu ni se va întâmpla niciun rău mie și tuturor oamenilor mei, precum și Cavalerului Grec, în afară de luptele ce le va purta, bineînțeles; iar dacă primul cavaler ce va lupta pentru o domnișoară va fi înfrânt, să se înfățișeze al doilea și, apoi, al treilea, căci ocrotitorul meu, cu deosebita-i vitejie, le va ține piept tuturor”. După ce a citit scrisoarea, regele a spus: „Așa să m-ajute Dumnezeu, de nu cred că doamna este foarte frumoasă și cavalerul nu e mai prejos în vitejie, 652

dar, cu toate acestea, au pornit într-o mare aventură, din care nu vor ieși nepăgubiți; dar, dorințele oamenilor sunt dintre cele mai felurite, își riscă viața pentru ele și nu se tem de nenorocirile ce s-ar putea abate asupra lor; voi, domnișoară, puteți pleca, iar eu voi vesti ce chezășuiesc pentru stăpâna voastră, așa cum îmi cere, și, deci, va putea veni aici când dorește; iar de nu se va găsi nimeni să se împotrivească spuselor ei, își va împlini dorința”. „Domnul meu – a spus ea –, ne-ați dat răspunsul pe care îl așteptam, și de la curtea voastră, pe bună dreptate, nimeni nu poate pleca supărat; dar, cum Cavalerul Grec e însoțit de doi tovarăși dornici să-și încerce lăncile, ar trebui să chezășuiți și pentru aceștia”. „Așa să fie”, a spus regele. „Dumnezeu să vajute – a zis domnișoara –, și mâine îi veți vedea la curte. Iar voi, doamnă – ia spus reginei –, porunciți domnișoarelor voastre să fie de față când gloria lor va crește ori va scădea mulțumită cavalerilor lor, cum va face și stăpâna mea. Și-acum, Dumnezeu să vă aibă-n pază”. Apoi, s-a despărțit de ei și s-a întors la corăbii, unde, primită cu plăcere, le-a istorisit cum și-a îndeplinit solia; pe dată, s-a dat poruncă să fie coborâți de pe corăbii caii și descărcate armele, și să se înalțe un cort bogat și alte două mai mici chiar pe țărmul mării; în noaptea aceea, însă, n-au coborât pe uscat decât majordomul cu câțiva servitori, ca să păzească lucrurile. Aflați acum că, în vreme ce domnișoara purtând solia Grasindei pleca de la regele Lisuarte și de la regină cu răspunsul pe care l-ați auzit, Salustanquidio, vărul împăratului Romei, ce era de față, s-a ridicat în picioare și, o dată cu el, încă o sută de cavaleri romani, și i-a spus regelui cu glas tare, astfel că toți l-au auzit: „Maiestate, eu și acești nobili din Roma, ce ne aflăm în fața voastră, vrem să vă facem o rugăminte, întru folosul vostru și cinstea noastră”. „Cu multă plăcere vă îndeplinesc orice rugăminte mi-ați face – a răspuns regele – , și, mai cu osebire dacă e așa cum spuneți”. „Îngăduiți-ne, atunci – a zis Salustanquidio –, să fim noi apărătorii domnișoarelor, căci le vom fi mult mai de folos decât cavalerii din țara voastră, fiindcă îi cunoaștem bine pe greci și se vor teme mai mult de numele nostru de romani, decât de faptele și isprăvile celor de aici”. Don Grumedan, care era de față, s-a ridicat în picioare și, venind în fața regelui, i-a spus: „Stăpâne, cu toate că este o mare cinste pentru principi ca la curțile lor să se săvârșească isprăvi neobișnuite, ce fac să le sporească mult faima și regeștile avuții, iute acestea se pot preschimba în rușine și pagubă, dacă nu sunt făcute și rânduite cu mare înțelepciune. Și spun asta, seniore, pentru acest Cavaler Grec, ce a venit aici pentru prima oară, căci dacă marea lui trufie îl va face să-i înfrângă pe cei de la curtea voastră ce vor să-i stea împotrivă, deși primejdia și greul vor fi ale lui, rușinea și pierderea vor fi ale voastre, așa că, domnule, socot că ar fi bine ca, mai înainte de a 653

hotărî ceva, să îi așteptați pe don Galaor și pe Norandel, fiul vostru, ce, după câte știu, vor fi aici peste cinci zile, și în acest răstimp se va întrema și don Guilan Gânditorul, putând să îmbrace armura, iar aceștia trei vor putea face astfel încât onoarea voastră și a lor să fie la adăpost”. „Nu se poate – a răspuns regele –, pentru că am făgăduit romanilor să le îndeplinesc rugămintea și sunt destul de viteji ca să ducă la capăt cu bine fapte mai mari ca acestea”. „Așa o fi – a spus don Grumedan –, dar eu aș face astfel încât domnișoarele în cauză să nu primească”. „Lăsați – a spus regele –, că tot ceea ce fac pentru domnișoarele de la curtea mea e bun făcut și, cu atât mai mult, ce mi s-a cerut acum”. Salustanquidio s-a dus să sărute mâna regelui și i-a spus lui don Grumedan: „Voi purta această luptă întru cinstea mea și a acestor domnișoare, dar fiindcă domnia voastră, don Grumedan, îi prețuiți atât de mult pe cavalerii amintiți, socotind că ar putea lupta mai bine decât noi, dacă înfruntarea se va încheia astfel încât să mai pot îmbrăca armura, mă voi lupta, împreună cu doi tovarăși de-ai mei, cu ei și cu voi; și de n-o voi putea face, va lupta altcineva în numele meu, care mă va putea înlocui cu ușurință”. „În numele lui Dumnezeu – a răspuns don Grumedan –, primesc lupta, eu și cei ce vor să-mi stea alături”; și scoțându-și un inel din deget, i l-a dat regelui, spunând: „Seniore, iată aici gajul meu pentru mine și cei ce vor lupta de partea mea, și fiindcă lupta a fost cerută de romani, nu îl puteți refuza, decât dacă se declară învinși”. Salustanquidio a spus: „Mai curând seacă marea, decât Roma să-și ia vorba înapoi altfel decât întru gloria sa; și dacă, acum, la bătrânețe, v-ați pierdut mințile, veți plăti cu trupul, dacă veți lua parte la luptă”. „Într-adevăr – a răspuns don Grumedan –, nu sunt atât de tânăr încât să nu fi trăit destule zile, dar tocmai ceea ce gândiți că-mi va fi dăunător, socotesc eu drept cel mai mare bine, căci multe am învățat și, printre altele, știu că trufia niciodată n-a sfârșit bine; și așa nădăjduiesc că se va întâmplă și cu voi, căci după cât vă lăudați, sunteți căpetenia și mai marele trufașilor”. Regele Arban din Norgales s-a ridicat să răspundă romanilor; și încă vreo treizeci de cavaleri ce voiau să-și împartă soarta cu a lui; și încă alți o sută; dar regele, văzând asta, a întins sceptrul și le-a poruncit să nu mai vorbească despre asta; și tot astfel i-a poruncit lui don Grumedan. Contele Argamon i-a spus regelui: „Seniore, porunciți-le și unora și celorlalți să plece la casele lor, căci nu se cuvine să se rostească asemenea vorbe în fața voastră”. Regele a făcut întocmai, și contele l-a întrebat: „Ce părere aveți, maiestate, de sminteala acestor romani ce îi jignesc astfel pe cavalerii de la curtea voastră? Dacă acum nu vă arată niciun respect, ce vor face în țara lor, unde se va afla fiica voastră? Căci mi s-a spus, seniore, că așa 654

le-ați făgăduit. Nu știu cum v-ați lăsat înșelat, voi un bărbat atât de înțelept, ce a săvârșit atâtea isprăvi vitejești datorită credinței în Dumnezeu și a minții voastre sănătoase, ca, acum, în loc să-i aduceți mulțumiri, să-l ațâțați și să-l mâniați. Aveți grijă, că foarte repede ar putea face ca soarta să-și învârtă roata și, când se înfurie pe cei cărora le-a făcut mult bine, îi pedepsește nu cu unul, ci cu multe și nemiloase bice. Și cum cele de pe lumea asta sunt vremelnice și pieritoare, gloria și faima lor nu dăinuie decât atât cât le avem în fața ochilor și fiecare este judecat așa cum e văzut în viață; așa că toate acele fapte vitejești și măreția voastră nemăsurată de care vă bucurați acum, vor fi date uitării și îngropate sub pământ, dacă soarta vă e potrivnică; iar dacă se va mai pomeni de ele, va fi numai pentru ea, învinovățindu-vă pentru trecut, să vă terfelească în prezent. Amintiți-vă, seniore, de marea greșeală pe care ați săvârșit-o, îndepărtând, fără motiv, de la curtea voastră, niște cavaleri atât de vestiți ca Amadis de Gaula, frații și toți cei din neamul său, precum și pe mulți alții, ce v-au părăsit pentru el, datorită cărora erați atât de slăvit și de temut în toată lumea; și când nici nați reparat încă această greșeală, vreți să cădeți în alta mai mare; și asta, în bună parte din pricina trufiei, că de n-ar fi așa, v-ați teme de Dumnezeu și ați asculta sfatul celor ce vă slujesc cu credință; iar eu, domnule, socot, de aceea, că nu vă mai datorez credința și supunerea ce vi se cuvin și vreau să plec în comitatul meu, să nu văd, cu voia Domnului, lacrimile și jalea fiicei voastre Oriana când o veți da romanilor, căci mi s-a spus că ați poruncit să vină de la Miraflores pentru asta”. „Unchiule – a spus regele –, nu îmi mai vorbiți despre asta, căci ce e făcut nu se poate desface, dar vă rog să mai rămâneți trei zile, să vedem cum se vor sfârși aceste înfruntări hotărâte aici și să fiți judecător pe câmpul de luptă împreună cu ce cavaleri veți alege. Faceți asta, rogu-vă, pentru că știți mai bine decât oricare altul din țara asta limba grecească, după cât ați viețuit în Grecia”. Argamon i-a răspuns: „Dacă asta vă e voia, mă supun; dar când se vor sfârși luptele, nu voi mai zăbovi, că n-aș putea suporta”. Și, încheindu-și sfatul astfel, contele a plecat acasă la el, iar regele a rămas în palat. Lasindo, scutierul lui don Bruneo, ce venise acolo trimis de Cavalerul Grec, a ascultat cu atenție tot ce se petrecuse în fața regelui după plecarea domnișoarei și s-a întors de îndată la corăbii, povestind că romanii ceruseră să lupte ei cu Amadis și că regele încuviințase, ce vorbe își spuseseră don Grumedan cu Salustanquidio și cum hotărâseră să se lupte amândoi și toate câte ați auzit că s-au petrecut. Și le-a mai spus, de asemenea, că regele trimisese după fiica sa, Oriana, ca să o dea romanilor, după ce vor sfârși lupta. 655

Auzind Cavalerul Grec că romanii aveau să lupte pentru domnișoarele de la curte, tare s-a mai veselit, căci cel mai mult se temea în înfruntarea aceea, ca nu cumva fratele său, don Galaor, să vrea să lupte pentru domnișoare, și o astfel de luptă ar fi fost mai grea decât oricare alta, fiindcă don Galaor fusese cavalerul ce îl pusese în cea mai mare primejdie dintre toți cu câți luptase, chiar și uriași, așa cum v-am povestit în prima carte a acestei istorii. Și credea, pe bună dreptate, că, dacă se află la curte, fiind cel mai prețuit pentru faptele sale de arme dintre toți câți erau acolo, va vrea să primească el lupta, ce nu se putea sfârși decât în două feluri: ori să moară el, ori să-l ucidă pe fratele său, don Galaor, ce, mai curând, ar fi îndurat moartea decât să încuviințeze un lucru ce l-ar fi acoperit de rușine; de aceea a fost foarte vesel că nu se află la curte și, pe deasupra, că nu era nevoit să lupte cu niciunul dintre prietenii săi ce trăiau acolo. Și i-a spus Grasindei: „Doamnă, mâine să ascultăm slujba în cort, să vă gătiți cât mai frumos, să luați cu voi ce domnișoare vă sunt mai pe plac, în straie frumoase, și să mergem să sfârșim ceea ce am început, căci mă încred în Dumnezeu că veți dobândi gloria atât de dorită de voi, pentru care am venit pe aceste meleaguri”. Apoi, Grasinda s-a retras în cămara ei, iar Cavalerul Grec și tovarășii săi pe corabia lor.

• CAPITOLUL LXXIX • Cum Cavalerul Grec și tovarășii săi au coborât pe uscat cu Grasinda și au condus-o, cu suita ei, pe câmpul de luptă, unde cavalerul ei avea să îi apere numele, împlinindu-i astfel rugămintea Grasinda a coborât pe uscat cu patru domnișoare de onoare și s-au dus să asculte liturghia în cort, iar cei trei cavaleri, cu armura pusă, și-au încălecat caii; Grasinda se acoperise cu giuvaieruri, iar calul avea valtrapuri de mătase și fir de aur, cu perle și pietre atât de prețioase, cum nici cea mai mare împărăteasă a lumii n-ar fi putut avea, pentru că, așteptând ea mereu această zi, se îngrijise cu mult timp înainte să aibă cele mai frumoase și mai bogate lucruri ce le putea găsi, ca o doamnă de neam mare ce se afla, căci, neavând nici soț, nici copii, și bucurându-se de întinse pământuri și averi, nu se gândea să le cheltuiască decât pentru aceste lucruri, de care ați auzit; domnișoarele ei de onoare erau, de asemenea, îmbrăcate în straie de preț și, cum Grasinda era de felul ei frumoasă, acele scule făcute de mâna omului îi sporeau atât de mult mândrețea, încât toți câți o priveau o socoteau o minune și înfățișarea ei îl umplu de curaj pe cel ce avea să lupte pentru ea; 656

pe cap purta doar coroana ce o câștigase ca semn că e cea mai frumoasă dintre femeile României, cum ați auzit; Cavalerul Grec îi ducea calul de dârlogi și avea o armură lucrată la porunca Grasindei, cu lorica albă ca neaua, iar flamura avea aceleași culori și desene ca veșmântul Grasindei; platoșa îi era strânsă de-o parte și de alta cu șnururi aurite, iar scutul și coiful erau zugrăvite cu aceleași însemne ca viziera; don Bruneo avea o armură verde, iar pe scut era înfățișată o domniță și în fața ei un cavaler în armură, ce parcă îi cerea îndurare, pe un câmp cu valuri aurii și vineții; Angriote de Estravaus călărea un armăsar puternic și sprinten, purta o armură argintie împestrițată cu auriu și ducea de dârlogi calul domnișoarei de care ați auzit că fusese la rege cu solia; don Bruneo ținea calul altei domnișoare, sora primei, și toți trei aveau coifurile puse; majordomul și feciorii săi îi însoțeau, de asemenea; și, astfel, au ajuns pe un câmp, la capătul cetății, unde aveau loc, de obicei, asemenea lupte, în mijlocul acestuia se afla o coloană de marmură, înaltă cât un stat de om, și cei ce veneau să lupte acolo sau să se întreacă în lănci, își puneau acolo scutul, ori coiful, ori un buchet de flori, ori o mănușă ca semn că vor lupta. Ajunși aici, Cavalerul Grec și însoțitorii săi l-au văzut pe rege la un capăt al câmpului, iar la celălalt capăt, pe romani și, printre ei, pe Salustanquidio, într-o armură neagră cu șerpi de aur și argint; și era atât de voinic, că părea un uriaș, călare pe un cal atât de mare, de să te minunezi. Regina stătea la ferestrele încăperilor ei, cu domnițele alături și cu frumoasa Olinda care, pe lângă bogatele-i giuvaieruri, purta pe pletele ei mândre o coroană de preț. Când Cavalerul Grec a ajuns pe câmpul de luptă și le-a văzut pe regină, pe domnițe și pe alte doamne și domnișoare de neam mare, fără să o zărească pe doamna sa, Oriana, a simțit un fior în inimă de dorul ei; apoi, văzându-l pe Salustanquidio atât de puternic și viteaz, s-a întors spre Grasinda și, dânduși seama că e pe jumătate moartă, i-a spus: „Doamna mea, nu vă înspăimântați văzând un cavaler atât de voinic la trup, căci Dumnezeu va fi cu voi și, prin mine, veți dobândi ceea ce vă va aduce bucuria în suflet”. „Așa să dea Dumnezeu, în mila sa”, a răspuns ea. Atunci, el i-a luat de pe cap coroana cea de preț și, călare, s-a dus și a așezat-o pe coloana de marmură, apoi s-a întors la scutierii săi, care țineau în mână trei lănci foarte puternice, cu flamuri de diferite culori și, luând-o pe cea care i s-a părut cea mai bună, petrecându-și scutul pe după gât, s-a îndreptat spre locul unde se afla regele și i s-a închinat prea plecat, spunând pe grecește: „Dumnezeu să te mântuiască, măria ta! Eu sunt un cavaler străin, venit din împărăția Greciei cu gândul să-mi încerc puterile cu acești cavaleri ai tăi, ce sunt atât de viteji, nu pentru că asta mi-e voia, ci supunându-mă celei ce, de astă dată, îmi poate porunci; dar, norocul mi-a surâs și văd că lupta se va da între mine și 657

romani; deci, porunciți-le să pună pe coloana de marmură coroana domnișoarelor voastre, așa cum am pus-o pe cea a doamnei mele”. Și, aplecându-și lancea dintr-o dată, s-a năpustit în cea mai mare goană a calului spre un capăt al câmpului și s-a oprit acolo; regele nu înțelesese ce ia spus, că nu știa limba grecească, dar i-a zis lui Argamon, aflat lângă el: „Îmi pare, unchiule, că acest cavaler nu vrea să se facă de rușine”. „Așa e, seniore – a spus contele; și, chiar dacă ați suferi o oarece rușine, pentru că acești cavaleri din Roma sunt oaspeții curții voastre, tare bucuros aș fi să li se mai reteze din nas”. „Nu știu cum va fi – a spus regele –, dar cred că se pregătește o frumoasă înfruntare”. Cavalerii și ceilalți de la curtea regelui, văzându-l pe Cavalerul Grec ce face, s-au minunat foarte, zicând că niciodată nu mai văzuseră un alt cavaler în armură atât de mândru și frumos, în afară de Amadis. Salustanquidio, ce se afla în apropiere și văzuse că toată lumea avea ochii ațintiți asupra Cavalerului Grec și îl lăuda, a spus cu multă furie: „Ce înseamnă asta, locuitori ai Marii Britanii? De ce vă minunați privind un cavaler grec nebun, care nu știe face alta decât să se zbenguie pe câmpul de luptă? Se vede bine că nu îi cunoașteți ca noi, că se sperie de bărbații romani ca de foc; ăsta e semn că n-ați văzut și n-ați săvârșit voi înșivă fapte de arme mărețe, de vreme ce vă minunați de un fleac; veți vedea, pe dată, cât de țeapăn și copleșit de rușine vă va părea zăcând pe pământ cel ce, acum, vi se pare un cavaler atât de frumos, în armură și călare”. Apoi, s-a dus spre locul unde se afla regina și i-a spus Olindei: „Doamna mea, dați-mi coroana voastră, căci pe voi vă iubesc și vă prețuiesc mai mult decât pe toate celelalte; dați-mi-o, doamna mea, și nu vă temeți, că mă voi întoarce iute și cu cealaltă, de pe coloană, ca să intrați în Roma cu ea pe cap; iar regele și regina vor fi mulțumiți să vă iau împreună cu Oriana și să vă fac stăpâna mea și a țării mele”. Olinda, auzind aceste vorbe, n-a pus niciun preț pe nebuniile lui, dar a simțit un fior în inimă și în trup, și obrajii i s-au îmbujorat tare, dar nu i-a dat coroana. Salustanquidio, văzând asta, a spus: „Nu vă temeți, doamna mea, că voi face astfel încât voi să vă acoperiți de glorie, iar femeia asta smintită, ce și-a dat cinstea pe mâna acelui grec laș, să plece de aici rușinată”. Olinda n-a vrut să i-o dea defel, până ce nu i-a luat-o de pe cap regina și i-a trimis-o romanului; acesta, luând-o în mână, a pus-o alături de cealaltă pe coloană și a cerut să i se dea armele degrabă; trei cavaleri din Roma i le-au adus iute, iar el și-a luat scutul, și l-a petrecut pe după gât, și-a așezat coiful în cap și a ales o lance, cea mai groasă dintre toate, cu un vârf lung și ascuțit; apoi s-a așezat bine în șa și, văzându-se atât de voinic și bine înarmat, că toți se uitau la el, s-a simțit mai plin de curaj și de trufie, și i-a spus regelui: „Acum vreau să vadă cavalerii voștri deosebirea dintre ei și romani, căci îl voi învinge pe 658

grec și, dacă el a zis că, după ce mă va învinge pe mine se va lupta cu alți doi cavaleri, eu mă voi înfrunta tot cu doi, cei mai viteji din câți vin cu el, și dacă le va lipsi curajul, chiar și cu trei”. Don Grumedan, care fierbea de mânie auzind aceste vorbe și văzând răbdarea regelui, i-a spus: „Salustanquidio, ați uitat de lupta pe care o aveți de purtat cu mine, dacă veți scăpa teafăr din asta, de mai vreți o altă înfruntare?” „E lesne de înțeles”, a spus Salustanquidio. Cavalerul Grec a strigat, atunci, tare: „Fiară netrebnică și scârbavnică, ce tot stai de vorbă și lași să se scurgă ziua? Fă ceea ce ai de făcut!” Când Salustanquidio a auzit asta, și-a îmboldit calul spre el și s-au năpustit unul contra celuilalt, în goană mare, cu lăncile aplecate și apărându-se cu scuturile; caii erau sprinteni și iuți, iar cavalerii puternici și furioși; și s-au întâlnit în mijlocul câmpului, dar niciunul nu și-a greșit lovitura; Cavalerul Grec și-a lovit potrivnicul sub marginea scutului și i l-a străpuns, dar lancea i s-a oprit în foile groase ale armurii; lovitura a fost, însă, atât de puternică, încât l-a azvârlit din șa și toți s-au minunat, iar el a trecut mai departe, foarte mândru, cu lancea lui Salustanquidio înfiptă în scut și în mâneca loricii, astfel că toți au crezut că e rănit; dar nu era așa și, smulgând lancea din scut, a strâns-o sub braț și s-a îndreptat spre Salustanquidio; acesta nu mai mișca și zăcea ca mort, și nu era de mirare, fiind el mare și greu, calul înalt, armura grea și pământul tare, ca din căzătură să-și piardă aproape viața, cum se întâmplase; dar, mai cu seamă, avea brațul stâng, pe care căzuse, rupt și mai multe coaste frânte. Cavalerul Grec, gândind că nu e chiar așa de zdrobit, s-a oprit lângă el călare, i-a proptit vârful lăncii în obraz, căci coiful îi zburase din cap din pricina căzăturii, și i-a spus: „Cavalere, nu vă purtați necuviincios și înmânați coroana domnișoarelor acelei frumoase doamne, căci o merită”. Salustanquidio n-a răspuns și, atunci, Cavalerul Grec s-a apropiat de rege și i-a spus în limba sa: „Bunule rege, cavalerul acela, deși și-a pierdut trufia, nu vrea să înmâneze coroanele doamnei care le așteaptă și nici nu vrea să mai lupte pentru ele ori să-mi răspundă; înmânați-le domnia voastră, prin dreaptă judecată, iar de nu, îi voi reteza capul și le voi înmâna eu”. Apoi s-a întors unde zăcea cavalerul, iar regele l-a întrebat pe conte ce a spus și acesta i-a explicat și i-a zis: „Vina va fi a voastră dacă lăsați să piară acel cavaler sub ochii voștri, căci nu se mai poate apăra; și, cu dreptate, îi puteți da Cavalerului Grec coroanele”. „Seniore – a spus don Grumedan – lăsați-l pe Cavalerul Grec să facă ce voiește, că romanii sunt mai șireți decât vulpea și de va rămâne în viață, o să spună că mai era în stare să lupte, dacă nu v-ați fi grăbit cu judecata”. Toți au râs de vorbele lui don Grumedan, iar romanilor le plesnea fierea în ei. Regele, văzându-l pe Cavalerul Grec că descalecă și vrea să-i taie capul 659

lui Salustanquidio, i-a spus lui Argamon: „Unchiule, alergați iute și spuneți-i să nu îl ucidă și să ia coroanele pe care i le înmânez, să le dea cui i se cuvin”. Argamon a pornit spre Cavalerul Grec, strigându-i să asculte porunca regelui. Cavalerul Grec s-a dat înapoi, sprijinindu-și spada pe umăr; în acest timp, a sosit contele și i-a spus: „Cavalere, regele vă roagă ca, de dragul lui, să nu-l ucideți pe acest cavaler și vă poruncește să luați coroanele”. „Mă învoiesc – a răspuns el – și să știți că, dacă m-aș lupta cu un vasal al regelui, nu l-aș ucide, de aș putea sfârși în alt chip ceea ce am început; dar pe romani i-aș ucide și i-aș dezonora, pentru că sunt ticăloși și urmează purtările fățarnice ale acelui împărat trufaș, stăpânul lor, de la care învață toți să fie trufași și, în cele din urmă, lași”. Contele s-a întors la rege și i-a transmis tot ce îi spusese cavalerul. Cavalerul Grec și-a încălecat calul și, luând de pe coloană cele două coroane, i le-a dus Grasindei, așezându-i-o pe cap pe cea a domnișoarelor și dându-i-o pe cealaltă unei domnișoare de onoare a Grasindei, să o păstreze; apoi i-a spus Grasindei: „Doamna mea, lucrurile sau petrecut întocmai cum doreați, iar eu, mulțumită lui Dumnezeu, mi-am împlinit făgăduiala; mergeți, de doriți, la corturi să vă odihniți, că eu îi voi aștepta pe romani, să văd dacă vor mai vrea să lupte după necazul pe care lau avut”. „Domnul meu – a răspuns ea –, nu mă voi despărți de voi cu niciun chip, că nu-mi pot afla odihnă și mai mare plăcere decât rămânând să privesc isprăvile voastre cavalerești”. „Fie cum doriți”, a spus el. Apoi și-a îmboldit calul și, simțindu-l în putere și odihnit, că trudise puțin în acea zi, și-a petrecut scutul pe după gât și, luând o lance cu o flamură frumoasă, a chemat-o pe domnișoara ce îi adusese regelui solia și i-a zis: „Prietenă, mergeți la rege și spuneți-i că, de vreme ce știe ce am hotărât, cum că, dacă după prima înfruntare voi mai fi în stare să lupt, vor veni să se înfrunte, alături de mine, încă doi cavaleri, acum trebuie să-mi țin această smintită vorbă, dar îl rog să aibă bunăvoința de a nu porunci să se lupte cu mine niciunul dintre cavalerii săi, pentru că sunt atât de viteji, încât n-ar dobândi nicio cinste învingându-mă, ci să mă lase să mă înfrunt cu romanii, care au început lupta, și va vedea dacă mă tem de ei fiind eu grec”. Domnișoara s-a dus la rege și i-a spus în limba franceză ceea ce îi ceruse să spună Cavalerul Grec. „Domnișoară – a răspuns regele –, nu vreau să se lupte cu el nimeni de la curte și din regatul meu; astăzi a sfârșit lupta spre cinstea lui și îl prețuiesc mult; iar de vrea să rămână la curtea mea, îi voi face mult bine; supușilor mei de la curte și din regat le poruncesc să nu îi facă niciun rău, căci am alte gânduri cu el, dar romanii, ce au pornit lupta împotriva lui, facă ce-or vrea”. Regele spusese asta pentru că avea multe treburi de împlinit pentru plecarea fiicei sale, Oriana, și pentru că, la vremea aceea, la curte nu se afla niciunul din cavalerii săi viteji, ce plecaseră ca să nu fie de față la 660

nedreptatea crudă ce o săvârșea împotriva fiicei sale, în afară de don Guilan Gânditorul, ce era bolnav, și Cendil de Ganota, cu piciorul străpuns de o săgeată, rănit de Brondajel de Roca, romanul, pe când străbăteau o pădure, pe urmele unui cerb, însoțindu-l pe rege la vânătoare. Domnișoara, auzind răspunsul regelui, i-a spus: „Seniore, cerul să vă răsplătească pentru binele și favorurile pe care vreți să i le faceți Cavalerului Grec, dar fiți sigur că, de ar fi vrut să rămână în Grecia, la curtea împăratului, acesta i-ar fi îndeplinit orice dorință; dar singura lui dorință este să cutreiere lumea slobod, venind în ajutorul doamnelor și domnișoarelor nedreptățite și al tuturor celorlalți ce îi cer sprijinul cu dreptate, și a săvârșit atâtea fapte de felul acesta și altele, de fiecare dată când îi ies în cale, încât nu vor zăbovi să vă ajungă la urechi și îl veți prețui cu mult mai mult, seniore, iar cei ce nu îl cunosc, îl vor ține în mare cinste și îl vor prețui”. „Dumnezeu să vă ajute, domnișoară! Dar, spuneți-mi, în numele cui săvârșește toate aceste isprăvi?” „Asta, seniore, într-adevăr, nu știu, dar cred că nu poate fi decât o doamnă pe care o iubește nespus și sub a cărei putere se află; și-acum, rămâneți cu Dumnezeu, că trebuie să mă întorc la el cu răspunsul vostru; și cine va voi, îl va găsi, aici, în mijlocul câmpului de luptă, până la amiază”. După ce a auzit răspunsul regelui, Cavalerul Grec s-a îndreptat spre locul unde se afla Grasinda și le-a dat feciorilor majordomului, unuia, scutul și celuilalt, lancea, dar nu și-a scos coiful, ca să nu fie recunoscut; celui căruia îi dăduse scutul i-a cerut să se ducă să-l pună pe coloana de marmură și să spună că el, Cavalerul Grec, îi poruncise astfel, ca semn că îi așteaptă pe cavalerii romani, așa cum făgăduise; apoi a rămas să stea de vorbă cu Grasinda. Printre romani, se afla un cavaler care, după Salustanquidio era socotit cel mai viteaz în faptele de arme, pe numele său, Maganil, și toți gândeau că acestuia nu îi pot ține piept nici doi cavaleri de aici; cu el veniseră și doi frați de-ai săi, cavaleri la fel de viteji; când scutul a fost așezat pe coloană, romanii s-au uitat spre acest Maganil, ca și cum ar fi așteptat de la el gloria și răzbunarea; el, însă, le-a spus: „Prieteni, nu mă priviți așa, fiindcă nu pot face nimic, deoarece i-am făgăduit principelui Salustanquidio că, de înfruntarea sa se va sfârși astfel încât să nu mai poată lupta, voi lua asupra mea lupta cu don Grumedan, împreună cu cei doi frați ai mei; așa că, numai dacă acesta și tovarășii ce-i vor fi alături nu vor îndrăzni să lupte cu noi, vă voi putea răzbuna împotriva acelui cavaler”. Și, pe când vorbeau ei așa, s-au înfățișat doi cavaleri dintre romani, îmbrăcați în armuri bogate și pe cai frumoși, unul numit Gradamor, și celălalt, Lasanor, frați și nepoți ai lui Brondajel de Roca, fiii sorei lui, ce era curajoasă și trufașă, cum erau și soțul și feciorii ei, pricină pentru care erau foarte temuți de ai lor, dar și fiindcă erau nepoții lui Brondajel, mai marele peste majordomii împăratului; 661

aceștia, cum au ajuns pe câmpul de luptă, fără să spună o vorbă ori să i se închine regelui, s-au dus la coloana de marmură și unul a luat scutul Cavalerului Grec și, trântindu-l cu putere de pământ încât l-a spart în bucăți, a spus cu glas tare: „Blestemat să fie cine îngăduie ca în fața romanilor să fie așezat un scut grecesc care îi cheamă la luptă!” Cavalerul Grec, văzându-și scutul spart, s-a mâniat atât de tare, încât îi clocotea inima de furie și, lăsând-o pe Grasinda s-a dus să-și ia lancea de la scutierul său, fără să-i mai pese de scut, deși Angriote i-a spus să-l ia pe al lui, și s-a repezit spre cavalerii din Roma; aceștia au pornit, de asemenea, spre el, iar el l-a izbit cu lancea pe cel ce îi spărsese scutul atât de zdravăn, încât l-a azvârlit din șa și, cum în cădere își pierduse coiful, a rămas fără simțire și fără să se mai poată ridica, încât toți și-au zis că murise; din această lovitură, Cavalerul Grec și-a pierdut lancea, dar, punând mâna pe spadă, s-a întors spre Lasanor ca să îi dea lovituri grele, și l-a pălit în umăr, sfârtecându-i armura și carnea până la os și făcându-l să dea drumul lăncii din mână; apoi i-a mai dat o lovitură în coif, încât acesta, pierzându-și scările, a îmbrățișat grumazul calului. Văzându-l astfel, Cavalerul Grec și-a trecut iute spada în mâna stângă și, apucându-l de scut, i l-a smuls de după gât, iar cavalerul a căzut pe jos; dar s-a ridicat pe dată, de teama morții, și, văzându-l pe fratele său, care se sculase de jos, cu spada în mână, i s-a alăturat acestuia; Cavalerul Grec, temându-se să nu îi omoare armăsarul, a descălecat, și-a trecut pe braț scutul pe care îl luase de la celălalt și, cu spada în mână, s-a apropiat de ei și a prins să-i pălească atât de năprasnic, încât cei doi frați n-au putut îndura și nu i-au mai ținut piept, astfel că, cei ce îi priveau erau înfricoșați de vitejia lui și de cât de puțin se temea de ei. Acum le arăta Cavalerul Grec romanilor vitejia sa și nimicnicia lor; și, pe dată, l-a lovit pe Lasanor în piciorul stâng, de nu s-a mai putut ține drept și i-a cerut îndurare, dar el, făcându-se că nu înțelege, l-a împins cu piciorul în piept și la lăsat lat pe câmpul de luptă; apoi s-a întors spre celălalt, cel ce îi spărsese scutul, dar acesta n-a mai îndrăznit să-l aștepte, căci tare se temea de moartea ce i se apropia, și alergând spre locul unde stătea regele, i-a cerut, strigând, să aibă milă și să nu îngăduie să fie omorât. Cavalerul Grec, care îl urmărea, i-a tăiat, însă, calea și cu lovituri grele de spadă l-a făcut să se întoarcă la coloană, unde a început să-i dea ocol ca să se ferească de lovituri. Cavalerul Grec, care era tare mâniat, voia să îl rănească și, uneori, loviturile sale nimereau în coloana ce era din piatră foarte tare și spada îi scotea scântei; dar când a văzut că a ostenit și nu se mai mișcă din loc, l-a apucat în brațe și l-a strâns așa de tare, că a stors toată vlaga din el, lăsându-l că cadă pe câmp. Apoi i-a luat scutul și i-a dat cu el o asemenea lovitură în cap, că s-a făcut bucăți, iar romanul a rămas ca mort; și i-a proptit vârful spadei în 662

obraz, apăsând puțin, încât Gradamor s-a cutremurat și și-a ascuns fața, înfricoșat foarte, apărându-și capul cu mâinile de teama spadei și spunând: „Ah, viteazule grec, domnule, nu mă ucideți și porunciți ce trebuie să fac!” Cavalerul Grec, însă, se făcea că nu înțelege și, văzând că și-a venit în simțiri, l-a apucat de mână și, lovindu-l cu latul spadei în cap, l-a făcut să se scoale în picioare, împotriva voinței lui; apoi, i-a cerut prin semne, să se urce pe coloană, dar era atât de vlăguit că nu era în stare, așa că l-a ajutat grecul; și, cum stătea așa în picioare, neclintit pe columnă, celălalt i-a dat un brânci zdravăn și l-a prăbușit pe spate; și cum era voinic și greu și căzuse de sus, a fost atât de zdrobit, că n-a mai mișcat; grecul i-a așezat bucățile de scut pe piept, și, ducându-se la Lasanor, l-a apucat de picioare și l-a târât lângă fratesu; toți gândeau că vrea să-l descăpățâneze, și don Grumedan, care privea totul bucuros, a spus: „Am impresia că grecul și-a răzbunat bine scutul”. Pajul Esplandian, care privea lupta, socotind că acel Cavaler Grec vrea să-i ucidă pe cavalerii învinși și fiindu-i milă de aceștia, a dat pinteni calului, strigându-le celor doi că le este prieten, și a sosit în locul unde zăceau cavalerii. Cavalerul Grec, zărindu-l venind, l-a așteptat să vadă ce dorește; și, când s-a apropiat, i s-a părut că este cel mai frumos cocon din câți văzuse în viața lui; Esplandian a ajuns lângă el și i-a spus: „Domnule, dat fiind că acești cavaleri nu se mai pot apăra și vitejia voastră este binecunoscută, îndurațivă și dați-mi-i mie, căci vouă vă rămâne întreaga glorie”. Cavalerul, însă, se făcea că nu înțelege. Esplandian l-a strigat pe contele Argamon, chemându-l acolo, deoarece Cavalerul Grec nu înțelegea ce spune. Contele s-a apropiat și grecul l-a întrebat ce vrea pajul, iar acesta i-a spus: „Domnule, vă cere să îi dați lui cavalerii”. „Multă plăcere mi-ar fi făcut să-i ucid – a răspuns el –, dar i-i dau”; apoi l-a întrebat pe conte: „Domnule, cine este acest frumos cocon și al cui fecior este?” Contele i-a spus: „Asta, domnule, într-adevăr, nu vă pot spune, pentru că nu știu, și nimeni din țara asta nu o știe”; și i-a povestit felul cum crescuse. „Am auzit vorbindu-se despre acest cocon în Romania – a spus el – și îmi pare că se numește Esplandian și că pe piept are niște slove”. „Eadevărat – a spus contele – și, de vreți, le puteți vedea”. „V-aș fi foarte recunoscător și vouă și lui, dacă mi le arată, căci deosebit lucru este ceea ce am auzit și încă mai deosebit dacă o voi vedea cu ochii mei”. Contele l-a rugat pe Esplandian să-i arate slovele și acesta s-a apropiat mai mult; Esplandian purta zale și pălărie franțuzești, împodobite cu lei de aur, un brâu îngust de aur îi încingea mijlocul, iar pieptarul și pălăria aveau bumbi de aur; pajul s-a desfăcut de unul din bumbi și i-a arătat Cavalerului Grec slovele, iar acesta tare s-a minunat, socotindu-l cel mai ciudat lucru din 663

câte văzuse vreodată; slovele albe formau cuvântul „Esplandian”, dar pe cele purpurii nu le-a putut înțelege, deși erau bine și limpede desenate; și-atunci i-a spus: „Frumosule paj, Dumnezeu să vă dea noroc!” Apoi, s-a despărțit de conte și, încălecându-și armăsarul ținut de scutierul său, s-a dus la Grasinda și i-a spus: „Doamnă, trebuie că v-am supărat făcându-vă să așteptați nebuniile mele, dar de vină este trufia romanilor”. „Doamne ferește – a spus ea –, dimpotrivă, isprăvile voastre vitejești m-au înveselit foarte mult”. Apoi au plecat de-acolo spre corăbiile lor, Grasinda, acoperită de glorie și cu sufletul plin de bucurie, iar Cavalerul Grec nu mai puțin, pentru că îi înfrânsese atât de strașnic pe romani, lucru pentru care multe mulțumiri îi aducea Domnului. Ajunși, deci, la corăbii, au poruncit să fie desfăcute corturile și urcate la bord și au pornit, pe dată, spre Insula Ferecată. Dar, trebuie să vă spunem că Angriote de Estravaus și don Bruneo au rămas pe altă corabie, cum le poruncise Cavalerul Grec ca să-l ajute, pe ascuns, pe don Grumedan în lupta hotărâtă cu romanii; totodată, Amadis îi rugase ca, după ce se va sfârși lupta cum va vrea Domnul, să încerce să afle vești despre Oriana și, apoi, să se întoarcă în Insula Ferecată. Iar bunului paj Esplandian i-a fost foarte recunoscător pentru că îi salvase de la moarte pe cavalerii romani, ce se aflau la un pas de ea.

• CAPITOLUL LXXX • Cum regele Lisuarte a trimis după Oriana, ca să le-o dea romanilor, și despre ce s-a întâmplat cu un cavaler din Insula Ferecată, precum și despre lupta dintre don Grumedan și tovarășii Cavalerului Grec împotriva a trei romani ce îi chemaseră să se înfrunte cu ei, și cum, după ce romanii au fost învinși, tovarășii Cavalerului Grec au plecat spre Insula Ferecată și ce au mai făcut acolo Ați auzit că Oriana se afla la Miraflores împreună cu regina Sardamira, care, la porunca regelui Lisuarte, se dusese acolo ca să îi povestească despre mărețiile Romei și ce înalt rang va avea în urma acelei căsătorii cu împăratul, ce se pregătea. Acum, aflați că regele, cum o făgăduise pe Oriana romanilor, a hotărât să trimită după ea, ca să îi pregătească plecarea, și i-a poruncit lui Giontes, nepotul său, să ia cu el doi cavaleri și câțiva slujitori și să o aducă, fără să îngăduie nici unui cavaler să stea de vorbă cu ea. 664

Giontes i-a luat cu el pe Gansel de Sadoca și pe Lasamor, precum și câțiva servitori și a plecat după Oriana; aceasta a fost urcată într-o lectică, că altfel nu putea merge, atât de sleită era de câte lacrimi vărsase, și împreună cu domnișoarele ei și cu regina Sardamira cu suita sa au plecat de la Miraflores, pornind pe drumul spre Tagades, unde se afla regele; și în a doua zi de drum, s-a întâmplat ceea ce veți auzi acum, și anume: în apropiere de drum, sub niște copaci, lângă o fântână, stătea un cavaler călare pe un cal sur, foarte bine făcut, purtând peste cămașa de zale un pieptar verde, ce se încheia pe părți cu șnururi verzi și butoniere de aur, cavaler ce li s-a părut tuturor nespus de frumos; cavalerul și-a petrecut un scut pe după gât, a luat o lance cu o flamură verde și, cântărind-o puțin în mână, i-a spus scutierului său: „Du-te și spune-le acelor însoțitori ai Orianei, să-mi îngăduie să-i vorbesc, că nu va fi spre răul ei ori al lor, și că de se învoiesc, le voi fi recunoscător, iar de nu, deși îmi pare rău, voi fi silit să-mi măsor puterile cu ei”. Scutierul s-a apropiat de ceilalți și le-a transmis mesajul, dar când le-a spus că stăpânul său își va măsura puterile cu ei ca să-i vorbească Orianei, ceilalți au început să râdă și i-au răspuns: „Spuneți-i stăpânului vostru că nu îi îngăduim să-i vorbească și, chiar de-și va arăta puterea, tot nimic nu va izbândi”. Oriana, însă, care auzise tot, a spus: „Ce vă pasă domniilor voastre dacă îmi vorbește acel cavaler? Poate îmi aduce vești plăcute”. „Doamnă – i-a spus Giontes –, regele, tatăl vostru, ne-a poruncit să nu îngăduim nimănui să se apropie de voi și să vă vorbească”. Scutierul a plecat cu acest răspuns, iar Giontes s-a pregătit pentru luptă; Cavalerul cu Armura Verde, de cum a auzit răspunsul, s-a năpustit spre el și s-au izbit cu putere în scuturi, încât lăncile li s-au făcut bucăți, iar calul lui Giontes, din pricina ciocnirii atât de năprasnice, și-a scrântit un picior și a căzut cu stăpân cu tot, prinzându-i acestuia piciorul cu scara sub el, astfel că Giontes nu s-a mai putut ridica. Cavalerul cu Armură Verde a trecut mai departe de frumosul călăreț prăbușit și, întorcându-se, pe dată, i-a spus: „Cavalere, rogu-vă, lăsați-mă să vorbesc cu Oriana”. Acesta i-a răspuns: „Eu nu vă mai pot împiedica, acum, deși vina o poartă calul meu”. Atunci, Gansel de Sadoca i-a strigat să se apere și să nu se atingă de cavaler, că altminteri va muri pentru asta. „În curând, veți fi și domnia voastră la fel”, a răspuns celălalt și s-a repezit spre el cât mai iute îl putea purta calul, cu altă lance, pe care i-o dăduse scutierul, dar și-a greșit lovitura, pe când Gangei de Sadoca l-a izbit în scut și și-a frânt lancea, dar nu i-a făcut niciun alt rău; cavalerul s-a întors și, văzându-l că vine spre el cu spada în mână, l-a lovit atât de tare, că lancea i-a zburat în bucăți, iar Gangei a fost aruncat din șa și a căzut rău; pe dată, a intrat în 665

luptă Lasamor. Dar celălalt era foarte iscusit în acest meșteșug, și s-a ferit atât de bine, încât potrivnicul nu l-a nimerit și Lasamor a scăpat lancea din mână; cei doi s-au ciocnit atât de năprasnic unul de celălalt, încât scuturile li s-au sfărâmat, iar Lasamor și-a rupt brațul pe care ținea scutul; Cavalerul cu Armură Verde, ce se întorsese spre el cu spada în mână, l-a văzut fără vlagă și n-a vrut să-l rănească, dar i-a scos calului căpăstrul și lovindu-l cu latul spadei în cap, l-a gonit peste câmp, cu stăpân cu tot; văzându-l cum aleargă așa, nu s-a putut stăpâni să nu râdă. Apoi a scos o scrisoare și s-a apropiat de lectica unde stătea Oriana; ea, văzând cum îi învinsese pe cei trei cavaleri atât de viteji în luptă, a gândit că e Amadis și un fior i-a săgetat inima; dar cavalerul a venit lângă ea cu multă smerenie și, întinzându-i scrisoarea, i-a spus: „Doamnă, Agrajes și don Florestan vă trimit această scrisoare, din care veți afla vești ce vă vor bucura; și-acum, rămâneți cu Dumnezeu, doamnă, că eu mă întorc la cei ce m-au trimis, știind sigur că vor avea nevoie de mine, deși nu prețuiesc mult”. „Dimpotrivă, aș zice, după câte am văzut – a răspuns Oriana –, și vă rog să-mi spuneți cum vă numiți, acum că v-ați muncit atâta ca să îmi faceți plăcere”. „Doamnă – a răspuns el –, eu sunt Gavarte de la Valea Temătoare, care este foarte mâhnit de ceea ce săvârșește regele, tatăl vostru, împotriva voastră, dar mă încred în Dumnezeu că greu îi va fi să ducă această faptă la bun sfârșit, căci, mai curând vor muri mulțime dintre supușii voștri și alții, căci toată lumea va afla ce s-a întâmplat”. „Ah, don Gavarte, bunul meu prieten, deie Domnul, în marea-i bunătate, să vină vremea să vă pot răsplăti pentru marea voastră credință!” „Doamnă – a spus el –, întotdeauna dorința mea a fost să vă slujesc în toate ca pe stăpână mea de drept, și, acum, mai mult ca niciodată, știind ce mare nedreptate vi se face; și vă voi veni în ajutor împreună cu cei ce vor să vă slujească”. „Prietene – a răspuns ea – mult vă rog să le cereți asta, oriunde îi aflați”. „Așa voi face – a spus el –, căci îmi e cu putință fără să-mi calc credința”. Apoi, și-a luat rămas bun de la ea, și Oriana s-a dus la Mabilia, ce stătea cu regina Sardamira; regina i-a spus: „Mi se pare, doamnă, că am pățit același lucru cu însoțitorii noștri, și nu știu dacă e din pricina neputinței lor ori e blestemat drumul acesta, căci, aici, au fost înfrânți și zdrobiți și păzitorii mei”. Toate au râs mult de aceste vorbe ale reginei, doar cavalerii erau rușinați și umiliți și nu îndrăzneau să se arate în fața lor. Oriana a rămas acolo o vreme, cât să-și vină în fire cavalerii și să izbutească Lasamor să se întoarcă cu armăsarul său, după o bucată bună de timp, și, retrăgându-se cu Mabilia, au citit scrisoarea, în care Agrajes, don Florestan și don Gandales le înștiințau că în Insula Ferecată sosiseră Gandalin și Ardian Piticul și că, peste opt zile, va fi împreună cu ei și Amadis care, prin cei doi le trimisese vorbă să pregătească o flotă puternică, fiindcă aveau a merge într-un loc 666

foarte însemnat; că ei făcuseră întocmai și o îndeamnă să fie veselă și să nuși piardă speranța, că Dumnezeu nu o va părăsi. Tare s-au mai bucurat de aceste vești nemaipomenite, de parcă le-ar fi dat speranțe că vor trăi după ce gândiseră că vor muri, dacă avea să se încheie acea căsătorie; și Mabilia o încuraja pe Oriana și o îndemna să mănânce, dar așa cum nu putuse s-o facă din pricina marii amărăciuni, nu putea nici de prea multă bucurie. Apoi și-a urmat drumul până la cetatea unde se afla regele, dar, mai înainte de-a ajunge acolo, regele și romanii, cu multă lume, le-au ieșit în întâmpinare. Când Oriana i-a văzut, a început să plângă amarnic și a cerut să fie coborâtă din lectică, iar toate domnișoarele au descălecat și, văzând că plânge atât de îndurerată, plângeau și ele și își smulgeau părul din cap, sărutându-i mâinile și veșmintele de parcă ar fi fost moartă în fața lor, făcându-i pe toți să fie copleșiți de o mare durere. Regele, văzându-le astfel, tare s-a mai mâhnit și i-a zis regelui Arban de Norgales: „Duceți-vă la Oriana și spuneți-i că ceea ce face îmi aduce cea mai mare mâhnire de pe lume și că îi poruncesc să urce în lectică și să-și cheme domnișoarele, să se arate mai veselă și să se ducă la maică-sa, că îi va da vești ce o vor bucura”. Regele Arban i-a spus ceea ce i se poruncise, dar Oriana i-a răspuns: „Oh, rege din Norgales, bunul meu văr, dacă marea mea nenorocire este atât de cumplită, iar domnia voastră și cei ce ați trecut prin multe primejdii ca să le ajutați pe domnișoarele întristate și îndurerate nu-mi puteți fi de ajutor cu arma în mână, ajutați-mă măcar cu vorba, sfătuindu-l pe tatăl meu să nu îmi facă un rău atât de mare și să nu-l ațâțe pe Dumnezeu, ce i-a dat numai fericire până acum, să-i fie potrivnic; și spuneți-i să vină la mine cu contele Argamon și don Grumedan, că altminteri, cu niciun chip nu voi pleca de aici”. În toată vremea asta, regele Arban nu făcea alta decât să plângă în hohote și, neputându-i răspunde, s-a întors la rege și i-a spus ce îl roagă Oriana; dar lui îi venea greu să se întâlnească acolo cu ea, deoarece cu cât erau mai cunoscute tuturora durerea și chinul ei, cu atât sporea vina lui. Contele Argamon, văzându-l că șovăie, l-a rugat mult să facă voia Orianei și a stăruit atât de tare că, după ce a venit și don Grumedan, regele s-a dus cu toți trei la fiica sa; văzându-l venind, ea a pornit spre el în genunchi, cum stătuse, cu toate domnișoarele ei, dar regele a descălecat iute și, luând-o de mână, a ridicat-o de jos și a îmbrățișat-o; ea i-a spus: „Tată și domn al meu, aveți milă de această fiică a voastră, ce în trist ceas a fost zămislită, și ascultați-mă în fața acestor gentilomi”. „Fata mea – a zis regele –, spuneți ce doriți, căci cu dragostea cuvenită de părinte vă voi asculta”. Ea s-a întins pe jos ca să-i sărute picioarele, dar el s-a tras înapoi și a ridicat-o. Oriana a spus: „Domnul 667

meu, voința voastră este să mă trimiteți împăratului Romei și să mă despart de voi, de mama mea, regina, și de această țară unde Dumnezeu a vrut să mă nasc; de pe urma acestei plecări eu nu aștept decât moartea, fie că va veni să mă ia, fie că îmi voi lua eu însămi viața, așa că, oricum ar fi, voia voastră nu se poate împlini și de mare păcat vă faceți vinovat, de două ori. Întâi, fiindcă nu vă voi da ascultare. Și în al doilea rând, fiindcă voi muri din cauza voastră; și pentru a scăpa de toate acestea și a-l sluji pe Dumnezeu, vreau să mă călugăresc și să trăiesc la o mănăstire, lăsându-vă liber să dispuneți după voia voastră de regatele și pământurile voastre, căci eu voi renunța la toate drepturile date de Cel de Sus, în favoarea sorei mele, Leonoreta, pe care o iubiți, și a voastră, după cum veți voi; și seniore, astfel veți fi mai bine slujit decât prin căsătoria mea, căci romanii, avându-mă în puterea lor, iute vă vor deveni dușmani. Astfel că, tocmai datorită acestei vieți a mele, prin care socotiți să-i câștigați de partea voastră, nu numai că îi veți pierde, dar, cum se spune, vă vor deveni dușmani de moarte, căci niciodată nu le va sta gândul la alta decât cum să pună stăpânire pe acest pământ”. „Fiica mea – a răspuns regele –, am înțeles prea bine ce mi-ați spus și vă voi răspunde în fața mamei voastre. Urcați-vă în lectică și mergeți la ea”. Atunci, gentilomii aceia au urcat-o în lectică și au dus-o la mama sa, regina, care a primit-o cu multă dragoste, dar plângând, căci acea căsătorie se făcea cu totul împotriva voinței sale. Dar nici ea, nici marii seniori ai regatului și nici alții mai mici n-au izbutit cu niciun chip să-l facă pe rege săși schimbe gândul; și, din pricina asta, soarta, supărată și obosită să îi dea veșnic atâta măreție și zile fericite, datorită cărora începuse să se lase înrobit de trufie și de mânie mult mai mult decât obișnuia, a vrut, mai mult pentru a-i lecui sufletul decât cinstea, să-i întoarcă spatele, așa cum se va povesti în cartea a patra a acestei mari istorii, pentru că acolo i se va arăta mai pe larg potrivnică. Regina, însă, fiind foarte miloasă, o mângâia pe fiicăsa, iar aceasta, cu multe lacrimi și multă smerenie, în genunchi, îi cerșea mila, spunând că, dacă ea, ce fusese aleasă dintre toate în lume să le mângâie pe femeile întristate și să le alunge aleanul celor îndurerate, cine alta e mai întristată și mai îndurerată decât ea în toată lumea asta? Așa au stat îmbrățișate mama și fiica vorbind despre aceste lucruri și despre altele, spre marea durere a celor ce le vedeau, întrețesând nespusele plăceri trecute cu frământările și marile dureri ce, adesea, îi lovea pe oameni, fără ca nimeni, oricât de mare, ori de înțelept ar fi, să poată fugi de ele. Contele Argamon, regele Arban de Norgales și don Grumedan l-au luat pe rege deoparte, la umbra unor copaci, și contele i-a spus: „Seniore, mă hotărâsem să nu vă mai vorbesc despre acest lucru, căci fiind înțelepciunea voastră mai presus decât a tuturora și știind mai bine decât toți ce e bine și 668

ce e rău, puteam s-o fac prea bine și în mod cinstit, dar cum sunt din neamul vostru și vă sunt vasal, nu sunt mulțumit și satisfăcut de ceea ce s-a spus, pentru că văd, seniore, că, așa cum înțelepții de multe ori nimeresc bine, când greșesc o dată, greșeala lor e mai mare decât a oricărui nebun, deoarece se încred în știința lor, nu cer sfatul nimănui și, orbiți de dragoste, ură, lăcomie ori trufie cad astfel, încât cu greu se mai pot scula. Aveți grijă, seniore, că săvârșiți o mare nedreptate și un mare păcat și, foarte curând, sar putea ca biciul Celui de Sus să se abată asupra voastră și marea voastră strălucire și glorie să se cufunde în întuneric; ascultați de sfaturi, de astă dată, gândindu-vă câți înțelepți, renunțând și înfrângându-și voința, au urmat vrerea și sfaturile voastre, pentru că, dacă vi se va întâmpla vreun rău din pricina asta, vă veți putea plânge mai degrabă de sfetnici decât de voi înșivă și acest lucru este bun leac și liniștire pentru cei ce greșesc”. „Bunule unchi – a răspuns regele –, îmi amintesc foarte bine tot ce mi-ați spus mai înainte, dar nu pot face alta decât să-mi țin făgăduiala făcută romanilor”. „Atunci, seniore – a spus contele –, vă cer îngăduința să plec în ținuturile mele”. „Mergeți cu Dumnezeu”, a spus regele. Astfel s-a încheiat sfatul acesta și regele s-a dus să mănânce; după ce s-a strâns masa, a poruncit să fie chemat Brondajel de Roca și i-a spus: „Prietene, vedeți bine că această căsătorie se face întru totul împotriva voinței fiicei mele și a tuturor vasalilor mei, care o iubesc foarte; eu, însă, știind că o încredințez unui bărbat atât de cinstit și că va trăi printre voi, numi voi călca făgăduiala; așa că, pregătiți corăbiile, căci, de acum în trei zile, Oriana, cu toate doamnele și domnișoarele ei, va fi a voastră; și aveți grijă să nu iasă din cămara ei, ca nu cumva să se întâmple vreo nenorocire”. Brondajel i-a spus: „Totul se va face cum ați poruncit, seniore; și chiar dacă împărătesei, stăpâna mea, îi e greu să plece din țara unde îi cunoaște pe toți, când va vedea mărețiile Romei și marea ei împărăție, regii și principii ce i se vor închina ca să o slujească, nu va trece multă vreme și se va simți foarte mulțumită și, nu peste mult timp, veți primi carte de la ea cu vești îmbucurătoare”. Regele l-a îmbrățișat râzând și i-a spus: „Așa să mă ajute Dumnezeu, Brondajel, prietene, dacă nu cred că sunteți dintre cei ce vor ști foarte bine să îi redați veselia”. Salustanquidio, care se pusese pe picioare, la rugat pe rege ca, în marea-i bunătate, să-i poruncească Olindei să plece cu fiica sa, că el îi făgăduiește că, de-ndată ce va fi încoronat rege, când se va întoarce cu Oriana, așa cum îi promisese împăratul, o va lua de soție. Regelui i-a plăcut gândul acesta și i-a lăudat-o mult pe Olinda, spunând că, dată fiind înțelepciunea, cinstea și marea ei frumusețe, merită cu prisosință să fie stăpâna unei țări însemnate. 669

Și, așa cum ați auzit, au petrecut noaptea aceea, și, a doua zi, au încărcat pe corăbii tot ce aveau de dus; Maganil și frații săi i s-au înfățișat regelui și, cu multă înfumurare, i-au spus lui don Grumedan: „Aveți grijă că se apropie ziua rușinii voastre, căci mâine se împlinește sorocul când se va da lupta pe care ați vrut-o atât de nebunește. Să nu vă închipuiți că plecarea ori altceva ne va împiedica să luptăm, căci, de nu vă declarați învins, trebuie să plătiți pentru prostiile ce le-ați spus, ca un moșneag fără minte și judecată”. Don Grumedan, aproape pierzându-și simțirea, auzind acele vorbe, s-a ridicat să-i răspundă. Dar regele, știindu-l cât este de simțitor în chestiunile legate de onoare, s-a temut de el și i-a spus: „Don Grumedan, rogu-vă, de dragul meu, nu luați seama la vorbe și pregătiți-vă de luptă, căci domnia voastră știți mai bine ca oricine că în asemenea împrejurări au mai multă importanță faptele decât vorbele”. „Domnule – a spus el –, de dragul vostru voi face ceea ce porunciți și mâine voi fi pe câmpul de luptă cu tovarășii mei și se va vedea, atunci, bunătatea și răutatea fiecăruia”. Romanii au plecat la casele lor, iar regele l-a luat deoparte pe don Grumedan și i-a spus: „Cine vă va ajuta împotriva acestor cavaleri ce îmi par puternici și viteji?” „Seniore – a răspuns el –, eu și Dumnezeu, și trupul acesta, cu inima și mâinile pe care mi le-a dat; și de sosește mâine don Galaor până după amiază, mă va ajuta și el, căci sunt sigur că va fi de partea mea și nu se va plânge că ceilalți sunt trei; iar de nu sosește, mă voi lupta singur cu ei, dacă rânduielile o îngăduie”. „Dar știți bine – a zis regele – că s-a hotărât ca lupta să fie purtată de trei contra trei, așa cum v-ați învoit și domnia voastră, și romanii nu vor voi să schimbe nimic, pentru că așa i-au făgăduit și i-au jurat lui Salustanquidio. Don Grumedan, așa să m-ajute Dumnezeu dacă nu simt o mare mâhnire în inimă auzindu-vă lipsit de niște tovarăși pe potriva unei asemenea înfruntări și tare mă tem de felul cum se va sfârși povestea aceasta”. „Domnule – a răspuns el –, nu vă temeți, căci Dumnezeu, în câteva clipe, își revarsă bunăvoința și îi ajută pe cei ce îi sunt pe plac, iar eu lupt împotriva trufiei cu cumpătare și voie bună, cum îi place Domnului, și aceea mă va ajuta; și dacă n-o să vină don Galaor, nici vreun alt cavaler viteaz de la curtea voastră, voi alege doi dintre cavalerii mei, care îmi vor părea mai potriviți, să lupte alături de mine”. „Nu e bine – a spus regele –, căci aveți de-a face cu bărbați puternici și pricepuți în meșteșugul armelor și nu vi se potrivesc asemenea tovarăși; dar, don Grumedan, vă dau o idee mai bună: vreau să lupt eu însumi alături de voi, pe ascuns, căci, de multe ori ați făcut-o și voi pentru mine și în slujba mea; așa că, prietene credincios, tare aș fi nerecunoscător, dacă, în această împrejurare, nu mi-aș pune în joc viața și onoarea, ca răsplată pentru nenumăratele dăți când v-ați pus domnia voastră viața în primejdie pentru a mă sluji”; și în tot acest timp, 670

regele îl ținea îmbrățișat, curgându-i lacrimi din ochi. Don Grumedan i-a sărutat mâinile și i-a spus: „Deie Domnul ca un rege atât de drept ca voi să nu cadă în asemenea greșeală pentru cel ce întotdeauna va face totul întru sporirea faimei și cinstei voastre; oricum, seniore, socotesc spusele voastre drept una dintre cele mai însemnate dovezi de bunăvoință primite din partea voastră, căci ceea ce fac eu nu este îndeajuns pentru a vă sluji, dar nu pot primi, pentru că sunteți rege și stăpân și judecător, și, tocmai în asemenea împrejurări, trebuie să judecați cu dreptate atât pe străini, cât și pe supușii voștri”. Fericiți vasalii cărora Dumnezeu le dă asemenea regi ce, prețuind mai mult dragostea ce le-o datorează decât serviciile pe care aceștia le aduc, neținând seama de viețile și măreția lor, vor să-și riște viața pentru ei, așa cum voia acest rege pentru un cavaler sărac, dar bogat în virtute. „Dacă asta vă e voia – a spus regele –, nu-mi rămâne alta decât să mă rog lui Dumnezeu pentru voi”. Don Grumedan a plecat la el acasă și a poruncit ca doi dintre cavalerii săi să se pregătească să lupte alături de el, a doua zi, dar să știți că, deși era tare curajos, puternic și trecut prin multe fapte de arme, era îndoit în inima lui, pentru că aceia care aveau să lupte lângă el nu erau pe potriva unei înfruntări atât de grele, iar el era atât de nobil și cu inima atât de vitează, încât ar fi preferat moartea decât să facă ori să spună ceva spre rușinea sa, dar nu-și arăta simțămintele, ci dimpotrivă, și le ascundea. Noaptea aceea a petrecut-o în capela Sfintei Maria, iar dimineața au ascultat liturghia cu multă cuvioșie, don Grumedan rugându-se Domnului să-i îngăduie să sfârșească lupta întru cinstea sa, iar de voia sa va fi să-și sfârșească zilele, să se milostivească de sufletul lui. Apoi, cu mult curaj, a cerut să i se aducă armele, și-a îmbrăcat lorica de zale groase și albe și deasupra un pieptar cu însemnele sale, lebede albe pe fond vinețiu; și nu sfârșise încă să se îmbrace, când pe ușă a intrat frumoasa domnișoară ce venise la curte cu solia Grasindei și a Cavalerului Grec, însoțită de alte două domnișoare și de doi scutieri, ducând în mână o foarte frumoasă spadă, bogat împodobită, și a întrebat de don Grumedan. Când a fost condusă la el, i-a spus în limba franceză: „Domnule, don Grumedan, Cavalerul Grec, care vă iubește mult pentru cele auzite de la voi după ce a sosit pe aceste meleaguri, știind că ați hotărât să vă înfruntați cu romanii, v-a trimis doi cavaleri foarte viteji, pe care i-ați văzut cu el, și vă transmite să nu mai căutați alții pentru această luptă, căci puteți conta pe ei cu toată încrederea; și vă trimite și această frumoasă spadă, ce s-a dovedit a fi foarte bună, după cum ați văzut pe când izbea cu ea în columna de marmură, urmărindu-l pe cavalerul ce fugea de el”. 671

Tare s-a mai bucurat don Grumedan auzind acestea, dată fiind nevoia în care se afla și socotind că tovarășii unui bărbat ca acel Cavaler Grec nu pot fi decât oameni de mare preț, așa că a răspuns: „Domnișoară, aibă parte de noroc viteazul Cavaler Grec ce se arată atât de îndatoritor cu un om pe care nu îl cunoaște și asta mulțumită marii sale înțelepciuni; deie Domnul să vină vremea când voi putea să-l slujesc, la rândul meu”. „Domnule – a spus ea –, mult l-ați prețui dacă l-ați cunoaște, și tot astfel îi veți prețui pe tovarășii săi, după ce îi veți fi pus la încercare; dar, acum, încălecați-vă calul, căci ei vă așteaptă la intrarea pe câmpul de luptă”. Don Grumedan a scos spada din teacă și a văzut că e foarte curată și fără nicio urmă de la loviturile date în coloană, și, făcând o cruce asupra ei, și-a încins-o și a încălecat pe calul dăruit de don Florestan, pe care îl câștigase de la romani, cum ați auzit; și călare, arătând ca un bătrân chipeș și viteaz, s-a dus la cavalerii ce îl așteptau și toți trei s-au bucurat de această întâlnire; don Grumedan, însă, nu i-a putut recunoaște defel; și așa au intrat pe câmpul de luptă, atât de arătoși, că cei ce îl iubeau pe don Grumedan mare plăcere au încercat. Regele, care deja sosise, a fost mirat că acei cavaleri, ce nu îl cunoșteau pe don Grumedan, fără niciun motiv, voiau să înfrunte o primejdie atât de mare, și, văzând-o pe domnișoara aceea, a poruncit să fie chemată la el; ea i s-a înfățișat și regele a întrebat-o: „Domnișoară, care e pricina pentru care acești doi cavaleri din suita voastră vor să ia parte la o luptă atât de primejdioasă, fără să-l cunoască pe cel pentru care o fac?” „Seniore – a răspuns ea –, cei buni, ca și cei răi se fac cunoscuți prin faptele lor. Și Cavalerul Grec, auzind despre bunătatea lui don Grumedan și despre această luptă, știind că, la vremea aceasta aici se află puțini dintre vitejii voștri cavaleri, a socotit că e bine să-i lase pe acești doi tovarăși ai săi să îl ajute, căci sunt atât de viteji și vestiți pentru faptele lor de arme, că, mai înainte de amiază, marea trufie a romanilor va fi încă mai zdrobită, iar vitejia cavalerilor voștri mai vestită; dar Cavalerul Grec n-a vrut ca don Grumedan să afle acest lucru, până nu îi întâlnește pe câmpul de luptă, cum ați văzut și domnia voastră, seniore”. Tare s-a mai înveselit regele cu acest ajutor, căci îl durea inima la gândul că lui don Grumedan i s-ar putea întâmplă o nenorocire, fiindcă n-avea niciun ajutor în lupta aceea, și mult i-a fost recunoscător Cavalerului Grec, deși nu se arăta atât pe cât gândea. Cei trei cavaleri, don Grumedan fiind la mijloc, s-au oprit la un capăt al câmpului, așteptându-și potrivnicii, ce au intrat curând pe câmp, cu regele Arban de Norgales și contele de Clara drept judecători din partea primilor, și Salustanquidio și Brondajel de Roca, din partea romanilor, așa cum poruncise regele; romanii ce aveau să lupte s-au arătat pe cai mândri, cu armuri noi și bogate și, cum erau vânjoși și înalți, păreau plini de putere și 672

de vitejie; erau însoțiți de slujitori ce sunau din trâmbițe și cimpoaie și alte instrumente ce făceau larmă mare, precum și de toți cavalerii din Roma aflați la curte; așa s-au apropiat de rege și i-au spus: „Domnule, vrem să ducem la Roma capetele cavalerilor greci și, cu toată părerea noastră de rău, așa vom face și cu capul lui don Grumedan, deși ne mâhnește că vă întristăm; dar, de voiți, porunciți-i să se dezică de vorbele sale și să recunoască faptul că noi, cavalerii romani, suntem cei mai viteji de pe tot pământul”. Regele nu le-a răspuns nimic la asta, dar a spus: „Plecați la luptă și cei ce vor câștiga capetele celorlalți să facă ce vor socoti de cuviință cu ele”. Cavalerii au intrat pe câmpul de luptă și Salustanquidio cu Brondajel i-au condus la un capăt al câmpului, iar regele Arban și contele de Clara, pe don Grumedan și tovarășii săi la celălalt capăt. Atunci s-a arătat la ferestre regina, cu doamnele și domnișoarele ei, ca să privească lupta, și a poruncit să stea cu ele și don Guilan Gânditorul, slăbit de boala sa, și Cendil de Ganota, căruia încă nu i se lecuise rana; regina i-a spus lui don Guilan: „Bunul meu prieten, ce credeți că se va întâmpla cu tatăl meu, don Grumedan – căci regina îl numea întotdeauna tatăl ei, fiindcă el o crescuse –, căci diavolii aceia par atât de voinici și de viteji că tare mă înspăimântă?” „Doamna mea – a răspuns el –, soarta oricărei lupte o hotărăște Dumnezeu, așa cum El voiește, și cauza pentru care oamenii poartă lupta, nu marea vitejie a celor ce se înfruntă; și, știindu-l eu pe don Grumedan drept un cavaler foarte înțelept, cu frica lui Dumnezeu și apărător al dreptății, iar pe romani, atât de neobrăzați și de trufași, vrând ca totul să fie după voia lor, vă spun că, dacă aș fi în locul lui don Grumedan, cu acei doi tovarăși ai săi, nu m-aș teme de trei romani și nici dacă ar veni și un patrulea”. Vorbele lui don Guilan au mângâiat-o și au încurajat-o mult pe regină, care se ruga din inimă lui Dumnezeu să îl ajute pe tutorele ei și să îl scape din acea primejdie acoperit de glorie. Cavalerii aflați pe câmp și-au îmboldit caii și s-au repezit unii spre ceilalți, în cea mai mare goană; și cum erau foarte iscusiți în luptă și se țineau tare țepeni în șei și unii și alții, s-au izbit năprasnic în scuturi și niciunul nu și-a greșit lovitura, așa că și-au frânt lăncile și s-a petrecut un lucru nemaivăzut până atunci în vreo luptă dată la curtea regelui între mai mulți cavaleri, căci toți trei romanii au fost azvârliți din șei pe jos, iar don Grumedan și tovarășii săi au trecut pe lângă ei foarte țanțoși și fără să se fi clintit din șa; și, pe dată, și-au întors iar caii spre ei și i-au văzut că se trudesc să se scoale și să se înfrunte cu ei. Don Bruneo fusese, însă, rănit, nu prea grav, în partea stângă a pieptului, de lancea celui cu care se înfruntase. 673

Mare a fost supărarea romanilor și mare bucuria celorlalți, care îi dușmăneau și îl iubeau pe don Grumedan. Cavalerul cu Armura Verde i-a spus lui don Grumedan: „Acum, că le-ați arătat cum știu să se înfrunte cu lancea, n-are rost să îi atacăm călare, dacă ei sunt pe jos”. Don Grumedan și celălalt cavaler i-au răspuns că are dreptate, și toți trei au descălecat și au pornit împotriva romanilor, care nu mai erau așa de viteji ca înainte; Cavalerul cu Armura Verde a spus: „Domnilor cavaleri din Roma, văd că ați descălecat de pe caii voștri și asta, probabil, pentru că nu puneți mare preț pe noi; dar, deși nu suntem atât de vestiți ca voi, nu vrem să ne răpiți și această cinste și de aceea am descălecat și noi”. Romanii, care, mai înainte, erau tare înfumurați, acum se înspăimântaseră foarte, văzându-se doborâți la pământ cu atâta ușurință, și n-au răspuns nimic, așteptând cu spadele în mână și apărându-se cu scuturile; și, pe dată, au pornit să se înfrunte cu mare înverșunare, dându-și lovituri foarte grele, astfel că toți cei ce îi priveau se minunau; și, în scurtă vreme, vitejia și furia lor s-a făcut văzută, căci armurile le erau sfârtecate în multe locuri, pe unde țâșnea sângele, iar coifurile și scuturile li se îndoiseră; don Grumedan, cu multă dușmănie și furie, se îndârjea tare și o luase înaintea tovarășilor săi, astfel că, primind mai multe lovituri, era rănit greu; tovarășii lui, cei pe carei știți, ce se temeau mai mult de rușine decât de moarte, văzând că romanii se apără, și-au arătat toată puterea și au prins să-i pălească, dându-le lovituri grele, căci, până atunci se înfrânaseră, așa că romanii s-au speriat, părându-li-se că celorlalți li s-au dublat puterile, și s-au văzut atât de copleșiți și încolțiți, că nu se mai gândeau decât să se apere, retrăgându-se atât de năuciți, că nu izbuteau să se adune laolaltă; ceilalți, văzându-i aproape învinși, nu i-au lăsat, însă, să-și tragă sufletul și făceau minuni de vitejie, de parcă n-ar fi dat nicio lovitură de spadă în ziua aceea. Maganil, cel mai mare dintre frați și cel mai viteaz, ce se arătase toată ziua mai presus decât ceilalți, văzându-se cu scutul făcut bucăți, cu coiful sfârtecat și înfundat în multe locuri și că armura nu îl mai apără, s-a tras cât a putut mai mult spre ferestrele reginei, dar cavalerul cu armura de aur și argint l-a urmărit și nu l-a slăbit o clipă, așa că celălalt a început să strige: „Doamnă, pentru numele lui Dumnezeu, nu mă lăsați să mor, că recunosc că tot ce a spus don Grumedan este adevărat”. „Fiți blestemat – a spus cel cu armura de aur și argint –, căci acestea sunt adevăruri cunoscute”. Și apucându-l de coif, i l-a smuls din cap și s-a făcut că vrea să-l descăpățâneze, iar regina, văzându-l, s-a tras de la fereastră. Don Guilan, ce stătea la fereastră, cum ați auzit, a spus: „Domnule cavaler din Grecia, nu jinduiți să duceți în țara voastră o căpățână atât de trufașă ca 674

aceasta; lăsați-o, de binevoiți, să se întoarcă la Roma, unde purtarea sa e prețuită, pe când în țara voastră ar fi urâtă”. „Așa voi face – a spus celălalt –, pentru că i-a cerut îndurare reginei și pentru că asta e voia voastră, deși nu vă cunosc; vi-l las vouă; porunciți să-i fie oblojite rănile, că de scrânteală s-a vindecat”. Și, întorcându-se spre tovarășii săi, l-a văzut pe don Grumedan în genunchi pe pieptul unui roman întins pe jos, dându-i lovituri strașnice în obraz cu mânerul spadei, în vreme ce romanul striga în gura mare: „Ah, domnule Grumedan, nu mă ucideți, că recunosc a fi întru totul adevărate laudele ce le-ați adus cavalerilor din Marea Britanie și că vorbele mele sunt mincinoase”. Cavalerul cu armura de aur și argint, care tare se mai bucura de ceea ce făcea don Grumedan, i-a chemat pe judecători, să audă ce spune cavalerul și să vadă cum Cavalerul cu Armură Verde îl scosese de pe câmpul de luptă pe potrivnicul său, ce o rupsese la fugă; dar Salustanquidio și Brondajel de Roca erau atât de întristați și îndurerați de această înfrângere așa de rușinoasă, încât, fără să mai stea de vorbă cu regele, au părăsit câmpul de luptă și, ducându-se la casele lor, au poruncit să fie aduși acei cavaleri ce-și luaseră vorbele înapoi fiindcă soarta le fusese atât de potrivnică; don Grumedan, văzând că nu mai are nimic de făcut, cu îngăduința judecătorilor, a încălecat împreună cu tovarășii săi și s-au dus toți să sărute mâna regelui; și Cavalerul cu Armură Verde i-a spus: „Seniore, Dumnezeu să vă aibă-n pază, căci noi ne ducem la Cavalerul Grec, în a cărui tovărășie suntem slăviți și ajutați de soartă”. „Domnul să vă călăuzească – a răspuns regele –, căci ne-ați dovedit, într-adevăr, și el și domniile voastre că sunteți nespus de viteji în luptă”. Astfel și-au luat rămas bun de la rege; domnișoara ce venise cu ei s-a apropiat de rege și i-a zis: „Maiestate, binevoiți a mă asculta înainte de a pleca, pentru că vreau să vă spun ceva în taină”. Regele le-a cerut tuturor să se retragă și a grăit așa: „Spuneți, acum, ce doriți”. „Seniore – a spus ea –, până acum ați fost cel mai prețuit rege al creștinătății și faima voastră a sporit mereu; și printre faptele voastre bune, întotdeauna ați avut grijă de domnișoare, făcându-le favoruri și împărțindu-le dreptatea, arătându-vă nemilos cu cei ce le nedreptățeau; acum, însă, pierzându-și marea nădejde pe care și-o puneau în voi, toate se socotesc lipsite de ocrotirea domniei voastre, văzând ceea ce faceți împotriva fiicei voastre, Oriana, și cum vreți să o dezmoșteniți pe nedrept, luându-i ceea ce Dumnezeu i-a lăsat moștenire; și sunt tare înfricoșate și înspăimântate văzând că nobila voastră purtare, de data aceasta, s-a schimbat cu totul și mică le este încrederea în soarta lor, văzând de câtă cruzime dați dovadă împotriva lui Dumnezeu, a fiicei voastre și a tuturor supușilor voștri, când sunteți obligat, nu ca rege, care trebuie să păzească dreptatea tuturor, ci ca părinte, chiar de ar fi ca Oriana să nu fie 675

ocrotită de nimeni, ca voi să îi arătați toată dragostea și să o mângâiați; fapta voastră nu e o pildă proastă dată doar lumii, căci lacrimile și plânsetele ei vă vor învinovăți în fața lui Dumnezeu. Chibzuiți bine, maiestate, și faceți ca sfârșitul vieții voastre să fie pe potriva începutului ei, când ați dobândit mai multă glorie și faimă decât oricare muritor; și-acum, rămâneți cu Dumnezeu, seniore, căci eu mă duc la acei cavaleri ce mă așteaptă”. „Mergeți cu Dumnezeu – a răspuns regele – și să n-am parte de mântuirea lui dacă nu gândesc că sunteți bună și cu minte înțeleaptă”. Ea s-a dus la însoțitorii săi și au plecat împreună spre corabie, căci timpul le era prielnic și, pe dată, au ieșit din port; și cum știau în ce zi regele Lisuarte avea să o dea pe Oriana romanilor, s-au zorit la drum, ca să îl înștiințeze pe Cavalerul Grec. Așa că, după două zile și două nopți l-au ajuns din urmă, fiindcă el rămăsese pe loc să-i aștepte. Cu multă bucurie și plăcere s-au reîntâlnit, pentru că sfârșiseră acele isprăvi întru marea lor cinste. Domnișoara le-a povestit tuturor cum se desfășurase lupta, cum fusese ajutat don Grumedan, căruia mare trebuință îi făcea acest ajutor, căci nu avea tovarăși de luptă, bucuria sa aflând de acel sprijin și că îi trimite mulțumiri Cavalerului Grec pentru fapta sa, fără să lase deoparte nimic. Grasinda a întrebat: „Ați aflat ce a poruncit regele în legătură cu fiica sa?” „Da, doamnă – a răspuns domnișoara; la patru zile după plecarea voastră urmează să pornească și ea pe mare, în tovărășia romanilor; dar de-ați fi văzut, doamnă, cum mai jelesc ea și domnișoarele ei și toți din regat, că nu se poate povesti”. Grasindei i s-au umplut ochii de lacrimi și l-a rugat pe Dumnezeu să-și arate marea-i milosârdie față de această nespusă nedreptate și să o salveze în vreun fel. Cavalerul Grec, însă, era foarte bucuros de aceste vești, căci, în sufletul lui, se hotărâse să o răpească pe Oriana și nu mai avea răbdare să dea ochi cu romanii; și, în felul acesta, avea să se bucure de doamna sa și să-și afle tihnă pentru inima lui, căci altminteri n-avea cum; iar cât despre regele Lisuarte și împărat nu îi prea păsa, chibzuind că o să le dea destul de furcă; și ceea ce îi bucura cel mai tare sufletul era gândul că toate acestea aveau să se săvârșească fără ca doamna sa să aibă vreo vină. Și, tăifăsuind și petrecând ei așa cum auziți, într-o zi, către prânz, au sosit în marele port al Insulei Ferecate; cei din insulă, ce aflaseră de la Gandalin cam când aveau să sosească, au zărit de departe corăbiile și le-au recunoscut după descrierea lui; așa că mare a fost veselia tuturor, fiindcă toți îl iubeau nespus, și s-au grăbit să vină pe țărm, împreună cu toți marii seniori din neamul lui Amadis și cu prietenii săi, ce îl așteptau; când Grasinda a văzut în port atâta lume și veselia ce îi cuprinsese pe toți, mult s-a mai minunat, dar 676

și mai mult încă, auzindu-i pe toți spunând: „Bun venit stăpânului nostru, ce a fost atâta vreme departe de noi!” Și i-a spus Cavalerului Grec: „Domnule, de ce vă arată acești oameni atâta dragoste și cinstire, spunând «bun venit stăpânului nostru»?” El i-a răspuns: „Doamnă, vă cer iertare pentru că m-am ascuns de voi vreme atât de îndelungată, dar nu puteam face altfel fără primejdia de a mă face de rușine și la fel am făcut în toate ținuturile străinești pe unde am umblat, fără ca nimeni să-mi poată afla numele; dar, acum, vreau să știți că eu sunt stăpânul acestei insule și sunt acel Amadis de Gaula, de care, uneori, ați auzit vorbindu-se; iar cavalerii pe care îi vedeți sunt din familia mea, ori îmi sunt prieteni, și ceilalți îmi sunt vasali și cu greu s-ar putea afla pe lume alți cavaleri ca ei, care să le stea alături în vitejia lor nemăsurată”. „Domnule – a spus Grasinda –, dacă mă bucur că v-am aflat numele, tot pe-atât mă întristez în inima mea că nu v-am cinstit așa cum i se cuvine unui bărbat atât de nobil și de neam așa de mare, și mă simt tare nefericită că v-am tratat ca pe un sărman cavaler rătăcitor; iar de mă mângâie ceva e doar faptul că cinstirea de care v-ați bucurat în ținutul meu, dacă se poate numi cinstire, v-a fost pe plac și s-a datorat numai vitejiei voastre, fără să țin seama defel de marile voastre avuții, de stirpea voastră aleasă și nici de acești cavaleri pe care mi-i lăudați atât de mult”. Amadis i-a spus: „Doamnă, să nu mai vorbim despre asta, fiindcă cinstirea și bunăvoința ce mi-ați arătat au fost atât de mari și la vreme atât de potrivită, încât nici eu, nici toți acești cavaleri pe care-i vedeți aici, mai prețuiți decât mine, nu le-am putea răsplăti”. Și au intrat în port, unde îi aștepta toată lumea, iar don Gandales adusese douăzeci de cai, pe care doamnele să urce până la castel; pentru Grasinda, însă, a fost coborât de pe corabie un cal mândru, cu harnașament bătut în aur și argint emailat, iar ea s-a îmbrăcat cu veșminte minunat de bogate; între barca în care veneau ea și Amadis, și plajă au fost aruncate scânduri groase, ca să poată coborî; pe mal îi așteptau Agrajes, don Cuadragante, don Florestan și Gavarte de la Valea Temătoare, cu bunul Dragonis, Orlandin, Ganjes de Sadoca, Argamon Viteazul, Sardanan, fratele lui Angriote de Estravaus, și nepoții săi, Pinores și Sarquiles, Madancil de la Puntea de Argint și mulți alți bărbați viteji, dornici de luptă, peste treizeci; Enil, bunul și înțeleptul, trecuse în barcă și vorbea cu Amadis, iar Ardian Piticul și Gandalin stăteau de vorbă cu domnișoarele de onoare ale Grasindei. Apoi Amadis a luat-o de braț pe Grasinda și a condus-o de la barcă până la mal, unde a fost primită cu multă dragoste și curtenie de toți acei seniori, iar Agrajes și Florestan au urcat-o pe cal. Tare le-a mai plăcut tuturor marea ei frumusețe și straiele-i bogate, și au condus-o, așa cum auziți, cu doamnele și domnișoarele ei, prin insulă, la frumoasele palate unde locuiseră Amadis și 677

frații săi, când acesta cucerise insula; și acolo, pentru a le sărbători cu ighemonicon, au rămas să se ospăteze cu ea cei mai mulți dintre cavaleri, la masa pregătită cu mare grijă de don Gandales; mai mare peste cei ce slujeau la masă a fost Ardian Piticul, care nu-și mai încăpea în piele de bucurie, spunând multe bazaconii ce stârneau râsul; Amadis, însă, tot timpul petrecerii nu s-a despărțit de maestrul Helisabad și, ținându-l de mână, le spunea tuturor că mulțumită lui Dumnezeu și lui e acum în viață; iar la masă, l-a așezat între el și Gavarte de la Valea Temătoare; dar, toate aceste plăceri și vederea acelor cavaleri atât de iubiți de Amadis nu-i puteau îndepărta acestuia marea frământare din suflet, la gândul că romanii ar putea trece cu Oriana mai înainte de a le ieși el în cale, și nu se putea liniști și nu-și afla odihnă cu niciun chip, pentru că, în comparație cu marea lui iubire, toate celelalte erau pentru el pricină de mare întristare. După ce au mâncat cu toții cu mare plăcere și s-a strâns masa, Amadis i-a rugat să nu plece niciunul, căci voiește să le vorbească, iar ei au făcut întocmai. Văzând, deci, Amadis că toți acei cavaleri s-au liniștit și așteaptă la mese să audă ce le va spune, le-a grăit astfel: „De când nu m-ați văzut, vitejii mei domni, am străbătut multe meleaguri străine și prin multe aventuri am trecut, ce lung ar fi să le povestesc; dar cele mai multe și cele mai primejdioase pentru mine au fost acelea când le-am venit în ajutor doamnelor și domnițelor ce deseori erau nedreptățite și batjocorite, pentru că, așa cum acestea s-au născut să se supună cu sufletele lor slabe, și cele mai puternice arme ale lor sunt lacrimile și suspinele, cei cu inimile viteze, mai cu osebire între celelalte, trebuie să aibă grijă de ele, să le ocrotească și să le apere împotriva celor care, lipsiți de virtute, le chinuie și le dezonorează, cum făceau, în vremuri străvechi, grecii și romanii, trecând mările, distrugând pământurile, purtând bătălii, ucigând regii și azvârlindu-i din regatele lor, doar pentru a răzbuna silniciile și jignirile săvârșite contra femeilor; și de aceea marea lor faimă și slavă dăinuie în istorie și va dăinui cât lumea; și cine știe mai bine decât voi, bunii mei domni, ce se întâmplă și în zilele noastre? Căci stați mărturie acelor ce trec, în fiecare zi, prin multe încercări și primejdii din această cauză, așa că nu vă voi spune mai multe; vam dat această pildă adevărată a celor din vechime, socotind că astfel vă voi îmbărbăta inimile, fiindcă aceia au fost atât de viteji, încât, dacă s-ar putea împărți în lume ceea ce le-a prisosit lor, n-ar mai exista niciun laș. Și fiindcă isprăvile din trecut, de care ne aducem aminte, ne fac să le căutăm și să le dorim pe cele de azi cu mai multă ardoare. Și, întorcându-mă la ceea ce ne interesează, de când am sosit în această țară, am aflat despre marea nedreptate și jignire pe care regele Lisuarte vrea să le săvârșească împotriva 678

fiicei sale, Oriana, căci fiind ea urmașă de drept la coroana regatului, el, împotriva dreptății, vrea să o lipsească de moștenire și o trimite să-i fie soție împăratului Romei; și din câte mi s-a spus, cu totul împotriva voinței ei și a tuturor supușilor săi, dar, mai cu seamă a ei, căci se jeluiește amarnic și se plânge Domnului și omenirii împotriva acestei mari silnicii. Și dacă e adevărat că regele Lisuarte, fără teamă de Dumnezeu și de oameni, săvârșește această cruzime, vă spun că în blestemat ceas ne-am născut, dacă nu vom îndrepta noi această fărădelege; căci îngăduind să fie săvârșită, se pierd și se dau uitării marile primejdii și încercări prin care am trecut până acum, ca să dobândim cinste și slavă. Acum să-și spună fiecare părerea, dacă binevoiți, căci pe-a mea o cunoașteți”. Agrajes a răspuns, pe dată, la rugămintea tuturor acelor cavaleri, și a spus: „Deși prezența voastră, domnule și bunule văr, ne-a dublat forțele și ceea ce mai înainte ne speria foarte, acum ni se pare ușor și neînsemnat, noi, fără să sperăm în sosirea voastră, aflând ce vrea să facă regele Lisuarte, eram, oricum, hotărâți să îndreptăm lucrurile și să-i venim în ajutor Orianei, neîngăduind o silnicie atât de mare, și mai degrabă să ne sfârșim zilele ori să-i ucidem pe ceilalți; și de vreme ce gândim ca unul, ca unul să pornim la treabă cât mai iute și să dobândim acea glorie pe care o dorim, fără să mai stăm în cumpănă”. Auzind cavalerii răspunsul lui Agrajes, au spus toți într-un glas că a grăit bine și că trebuie să îi vină în ajutor Orianei fără zăbavă, căci, dacă e adevărat că își riscă viața pentru multe lucruri ușuratice, cu atât mai mult trebuie să o facă pentru această atât de însemnată pricină, ce îi va acoperi de glorie pentru veșnicie. Grasinda, văzând ce hotărâre au luat, l-a îmbrățișat pe Amadis și i-a spus: „Ah, Amadis, stăpânul meu! Cât de bine se vede, acum, marea voastră vitejie și cea a prietenilor și rudelor voastre, căci săvârșiți ceea ce niciodată n-a fost săvârșit de vreun cavaler, nu numai pentru această preabună doamnă, ci pentru toate doamnele și domnișoarele din lume, fiindcă vitejii și curajoșii cavaleri de pe alte meleaguri, urmându-vă pilda, vor face cu mai multă hotărâre și îndrăzneală ceea ce, cu dreptate, trebuie să facă pentru noi, femeile, iar ticăloșii lipsiți de virtute, temându-se că vor fi aspru pedepsiți, se vor stăpâni de a mai săvârși nedreptăți și silnicii; așa că, domnul meu, mergeți cu Dumnezeu și El să vă călăuzească și să vă lumineze, iar eu voi rămâne aici să văd cum se sfârșește totul și, apoi, voi face ceea ce îmi porunciți”. Amadis i-a mulțumit mult și a lăsat-o în grija lui Ysanjo, guvernatorul insulei, ca acesta să o slujească și să îi arate toate lucrurile minunate de pe insulă; totodată, i-a cerut lui Ysanjo să îi arate multă prețuire și cinstire marelui său prieten, maestrul Helisabad; dar maestrul i-a spus: „Bunule domn, dacă vă pot fi de folos cu ceva, e numai în treburi de 679

felul celei pe care o veți săvârși acolo unde plecați acum, căci sunt obișnuit cu luptele, așa că nu voi rămâne, cu niciun chip, aici, ci, mai curând aș vrea să vă fiu de ajutor cu darul pe care mi l-a dat Dumnezeu, dacă îmi îngăduiți, seniore, căci știu prea bine, cunoscând marea nebunie a romanilor și mânia voastră, că vă pot sluji și ajuta mult”. Amadis l-a îmbrățișat și i-a spus: „Ah, maestre, adevărate prieten! Deie Domnul, în marea-i bunătate, să vă pot răsplăti pentru ceea ce ați făcut și faceți pentru mise; și dacă vreți să mergeți cu noi, să pornim pe dată, pe mare, cu ajutorul lui Dumnezeu!” Cum flota era pregătită cu toate cele de trebuință pentru călătorie și oamenii înștiințați, după ce Amadis a poruncit să fie păzite toate drumurile, ca să nu se afle nimic despre ei, în prima noapte, s-au urcat toți pe corăbii și, fără zarvă și vânzoleală, au pornit la drum spre locul unde aveau să ajungă romanii, urmând calea potrivită ca să le-o poată lua înainte.

• CAPITOLUL LXXXI • Cum regele Lisuarte a dat-o pe fiica sa romanilor, cu totul împotriva voinței ei, și despre felul cum Amadis cu toți ceilalți cavaleri de pe Insula Ferecată i-au venit în ajutor preafrumoasei Oriana Cum regele Lisuarte era hotărât să o dea pe fiica sa, Oriana, romanilor și gândul acesta era atât de neclintit, încât nimic din toate câte ați auzit nu i l-a putut schimba, când a sosit sorocul după făgăduială, a stat de vorbă cu ea, încercând în fel și chip să o hotărască să plece de bună voie la acel drum ce lui îi aducea atâta bucurie; dar n-a izbutit în niciun fel să-i potolească plânsul și durerea. Astfel că, furios foarte, a plecat de la ea și s-a dus la regină, cerându-i s-o liniștească pe fiică-sa, că nu-i folosește la nimic ceea ce face, fiindcă nu-și poate călca făgăduiala. Regina, care vorbise adesea cu el despre aceasta cu gândul că l-ar putea împiedica, dar veșnic îl găsise neînduplecat în hotărârea lui, fără să-l poată abate în vreun fel, n-a vrut să mai spună nimic, ci doar să-i îndeplinească porunca, deși simțea o frământare în suflet cum nu se poate mai mare, și le-a cerut tuturor prințeselor și celorlalte domnișoare ce urmau să plece cu Oriana să se urce pe corăbii, nelăsându-le să rămână cu fiica ei decât pe Mabilia, Olinda și domnița din Danemarca; apoi, a poruncit să fie duse la corăbii toate straiele și bogatele scule pe care i le dăruia. Oriana, văzând-o pe maică-sa și pe sorăsa, s-a apropiat de ele și, jelindu-se amarnic, a apucat mâna mamei sale și a prins s-o sărute; regina i-a spus: „Fata mea, rogu-vă să fiți veselă, acum, când îndepliniți porunca regelui, căci eu mă încred în mila Domnului că totul va fi 680

spre binele vostru și că nu va voi să-și ia mâna de pe voi și de pe mine”. Oriana i-a spus: „Doamnă, eu cred că despărțirea mea de voi va fi pentru totdeauna, fiindcă îmi simt moartea foarte aproape”. Și, spunând asta, a căzut leșinată și tot așa și regina, nemaiștiind de ele. Regele, care sosise tocmai atunci, a poruncit ca Oriana să fie dusă pe corabie așa, leșinată, împreună cu Olinda, care, în genunchi, îi cerea cu multe lacrimi să aibă milă de ea și să o lase să plece acasă la tatăl ei, să n-o trimită la Roma; el, însă, era atât de mâniat, că n-a vrut s-o asculte și a poruncit să fie condusă la corabie în urma Orianei, cerându-le Mabiliei și domnișoarei din Danemarca să urce și ele pe corabie cât mai iute. După ce toate s-au strâns pe corăbii, împreună cu romanii, cum ați auzit, regele a încălecat și s-a dus în locul unde se afla ancorată flota. Aici a mângâiat-o pe fiica sa cu dragoste de părinte, dar nu astfel încât să-i dea speranțe că și-ar schimba hotărârea. Dar văzând că Oriana nu are putere săși stăpânească suferința, l-a cuprins, oarecum, mila și i s-au umplut ochii de lacrimi; așa că a plecat de lângă ea și s-a dus să stea de vorbă cu Salustanquidio, Brondajel de Roca și arhiepiscopul de Talancia, rugându-i să aibă grijă de ea, să o păzească și să o slujească, căci el le-o încredințează, așa cum făgăduise; apoi s-a întors la palat, lăsându-le pe doamne și domnișoare pe corăbii, plângând de le săreau cămășile în spate și atât de îndurerate văzându-l că pleacă, de nu se poate povesti ori descrie. După ce regele a plecat, Salustanquidio și Brondajel de Roca, acum că Oriana și toate domnișoarele erau în puterea lor, pe corăbii, au hotărât să o instaleze pe Oriana într-o cămară bogat împodobită pentru ea, împreună cu Mabilia, căci știau că aceasta e domnișoara pe care Oriana o iubește cel mai mult pe lume; apoi au încuiat ușa cămării cu lacăte grele și au lăsat-o pe corăbii pe regina Sardamira cu suita ei și multe doamne și domnișoare din suita Orianei. Salustanquidio, care murea de dragul Olindei, a dus-o pe aceasta, cu o parte din domnișoare, pe corabia lui, nu fără multe plânsete din pricină că erau astfel despărțite de stăpâna lor, Oriana, care, auzind ce se întâmplă din cămara ei și cum domnișoarele se apropiau și îmbrățișau ușa ei, strigând-o de mai multe ori să le vină în ajutor, a căzut leșinată în brațele Mabiliei. Făcute, deci, toate acestea, au ridicat pânzele și au pornit la drum, bucuroși foarte că sfârșiseră ceea ce își dorise atât de mult împăratul, stăpânul lor; apoi au înălțat o flamură mare cu însemnele împăratului pe catargul corăbiei unde se afla Oriana și toate celelalte corăbii navigau în jurul ei, păzind-o. Și, pe când mergeau ei așa voioși foarte și veseli, s-au uitat în dreapta și au zărit flota lui Amadis, care se apropia iute de ei venind din față și tăindu-le calea spre țărm, unde voiau să ajungă ei; Agrajes, don 681

Cuadragante, Dragonis și Listoran de la Turnul Alb hotărâseră între ei ca, mai înainte de a-i ajunge Amadis pe romani, să se hărțuiască ei cu aceștia și să încerce să-i vină în ajutor Orianei, și de aceea își conduseseră corăbiile între flota romană și uscat. Dar și don Florestan cu viteazul don Gavarte de la Valea Temătoare, Orlandin și Imosil de Burgundia, împreună cu prietenii și vasalii lor, hotărâseră să fie primii care să-i vină în ajutor Orianei și înaintau cât mai iute cu putință între flota romanilor și corabia lui Agrajes; Amadis, la rândul lui, cu corăbiile sale, însoțit de oameni mulți, prieteni și alții din Insula Ferecată, zorea, de asemenea, ca să-i vină el primul în ajutor Orianei. Acum, să știți că romanii, când au văzut flota de departe, au gândit că trebuie să fie niște oameni pașnici ce călătoreau pe mare dintr-un loc în altul; dar, văzând că flota se împarte în trei și că două grupuri de corăbii le taie calea înspre pământ și al treilea grup îi urmărește, tare s-au mai înspăimântat și, pe dată, s-a iscat mare zarvă între ei, toți strigând din răsputeri: „La arme, la arme, că ne atacă străinii!” Și, pe dată, s-au și înarmat. Arbaletierii, ce erau foarte viteji, au fost puși să-și ocupe posturile, iar ceilalți oameni, cu Brondajel de Roca și mulți cavaleri viteji de la curtea împăratului au rămas pe nava unde se afla Oriana, cea cu flamura cu însemnele împăratului, cum ați auzit. În acest răstimp, corăbiile au ajuns unele lângă altele; Agrajes și don Cuadragante și-au lipit corabia de cea a lui Salustanquidio, unde se afla frumoasa Olinda, și au început să lupte cu mare înverșunare; don Florestan și Gavarte de la Valea Temătoare, ce pătrunseseră în mijlocul flotei, au atacat navele ducelui de Ancona și ale arhiepiscopului de Talancia, ce aveau oameni mulți de-ai vasalilor lor, bine înarmați și puternici, așa că bătălia a fost grea. Amadis și-a condus navele spre corabia cu însemnele împăratului, poruncindu-le alor săi să n-o scape din ochi; apoi, punându-i mâna pe umăr lui Angriote, i-a spus: „Domnule Angriote, bunul meu prieten, amintiți-vă de marea voastră credință pe care întotdeauna ați arătat-o și o arătați prietenilor voștri; străduiți-vă să mă ajutați cât mai mult de astă dată, căci de vrea Domnul să sfârșesc cu bine această faptă, aceasta va fi încununarea gloriei și fericirii mele, așa cum se cuvine; și nu vă depărtați de mine, pe cât vă stă în puteri”. El i-a răspuns: „Stăpâne, nu pot face mai mult decât să-mi dau viața pentru voi și în ajutorul vostru, pentru a vă apăra cinstea; așa că Dumnezeu cu voi”. Apoi au ieșit împreună pe punte și aici lupta era în toi, cu săgeți, lănci și pietre azvârlite dintr-o parte în alta, atât de multe, de parcă ploua, nu alta; Amadis și oamenii săi nu voiau decât să-și lipească nava de cea a dușmanilor, dar nu izbuteau, pentru că aceștia, deși erau mulți, nu îndrăzneau să se apropie, văzând cu câtă furie sunt atacați, și se apărau cu căngi lungi de fier și mulțime de alte arme felurite. Atunci, Tantales de Sobradisa, majordomul 682

reginei Briolanja, ce se afla pe teugă, văzând că Amadis nu-și poate pune în aplicare planul, a poruncit să se aducă o ancoră foarte mare și grea, legată de un lanț gros, pe care au aruncat-o de pe teugă pe corabia vrăjmașă; apoi, el și mulți alții ce îl ajutau, au tras de lanț cu putere și, sforțându-se zdravăn, au izbutit să alipească navele una de alta, încât nu se mai puteau desprinde decât dacă se rupea lanțul. Amadis, văzând asta, și-a făcut loc cu mare trudă printre oameni, ce tare îngrămădiți erau, urmat pe drumul deschis de el, de Angriote și don Bruneo; și când a ajuns în față, a pus un picior pe marginea corăbiei sale și a sărit pe cealaltă, fără ca vrăjmașii să îi poată împiedica ori opri cumva; cum săritura fusese mare și el era furios foc, a căzut în genunchi și a primit multe lovituri, dar în ciuda celor ce îl atacau mișelește, s-a ridicat și și-a apucat spada vitează și arzătoare, pe când Angriote și don Bruneo sosiseră și ei pe corabie, rănindu-și dușmanii cu lovituri puternice și necruțătoare și strigând în gura mare „Gaula, Gaula! Aici! Amadis!”, cum îi rugase el să facă dacă izbuteau să ajungă pe nava potrivnică. Mabilia, care era încuiată în cămară cu Oriana, auzind zarva și strigătele și apoi acel nume, a strâns-o de mâini pe Oriana, ce era mai mult moartă decât vie, și i-a spus: „Curaj, stăpână, căci v-a venit în ajutor acel binecuvântat cavaler, vasalul și iubitul vostru credincios”. Ea s-a ridicat în picioare, întrebând ce se întâmplă, căci, de atâta plâns își pierduse simțirile și nu auzea nimic, iar ochii ei priveau în gol aproape fără să vadă. După ce Amadis s-a ridicat de jos și a văzut ce minuni săvârșise Angriote și don Bruneo și cum ceilalți de pe corabia lor se năpustiseră dând iureș în dușmani, s-a îndreptat cu spada în mână spre Brondajel de Roca, ce era în fața lui, și i-a dat o asemenea lovitură în coif, încât l-a culcat la picioarele lui și, de n-ar fi fost coiful zdravăn, i-ar fi crăpat capul în două; dar nu l-a mai lovit, pentru că dușmanii se predaseră și cereau îndurare; văzând, însă, armura foarte bogată a lui Brondajel, a chibzuit că acesta e căpetenia celorlalți și, scoțându-i coiful din cap, a prins să-l izbească în obraz cu mânerul spadei, întrebându-l unde este Oriana; Brondajel i-a arătat încăperea cu lacăte, spunând că acolo o va găsi. Amadis s-a dus iute acolo, chemându-i pe Angriote și pe don Bruneo, și unindu-și toți trei forțele, au spart ușa și au intrat înăuntru, dând cu ochii de Oriana și Mabilia; Amadis a îngenuncheat în fața Orianei ca să-i sărute mâinile, dar ea l-a îmbrățișat și l-a luat de braț, deși toată lorica lui era roșie de sângele vrăjmașilor. „Ah, Amadis! – a spus ea. Lumina tuturor gândurilor negre! Acum v-ați arătat marea voastră vitejie, venind în ajutorul meu și al acestor domnițe, copleșite de amărăciune și de tristețe, și în toate colțurile lumii va fi cunoscută și slăvită faima voastră”. Mabilia stătea în genunchi în fața lui și îl ținea de poala loricii, dar el, cum avea ochii ațintiți asupra doamnei sale, n-o văzuse; 683

însă, de cum a zărit-o, a ridicat-o de jos și, îmbrățișând-o cu multă dragoste, i-a spus: „Doamnă și vară a mea, ce dor mi-a fost de voi!” Și a dat să plece, să vadă ce se mai întâmplă, dar Oriana l-a luat de mână și a spus: „În numele Domnului, seniore, nu mă părăsiți!” „Doamnă – a răspuns el –, nu vă temeți, căci pe corabie se află Angriote de Estravaus, don Bruneo și Gandales cu treizeci de cavaleri care vă vor apăra; eu alerg la ai noștri, ce au de dus o luptă aprigă”. Apoi Amadis a ieșit din încăpere și, văzându-l pe Landin de Fajarque, ce se luptase cu cei de pe teugă și aceștia i se predaseră, a poruncit să nu fie uciși niciunul, de vreme ce se dăduseră prinși; de aici a trecut la bordul unei frumoase galere, unde se aflau Enil și Gandalin cu aproape patruzeci de cavaleri din Insula Ferecată, și le-a poruncit să se îndrepte spre locul unde se auzea numele lui Agrajes, care se lupta cu cei de pe corabia lui Salustanquidio; când s-au apropiat, a văzut că oamenii lui Agrajes trecuseră pe cealaltă navă, așa că au lipit galera de bordul corăbiei vrăjmașe, ca să sară pe punte; don Cuadragante, aflat deja acolo, l-a ajutat pe Amadis să treacă și el; încleștarea și larma erau foarte mari, căci Agrajes și tovarășii săi îi asaltau și îi ucideau pe dușmani fără milă; și în clipa când romanii l-au văzut pe Amadis, au sărit, unii în bărci, alții în apă, înecându-se unii dintre ei, iar alții au fugit pe celelalte corăbii, ce nu fuseseră cucerite. Amadis continua să înainteze printre oameni, întrebând de Agrajes, vărul lui, până l-a găsit, cu Salustanquidio la picioarele sale, având o rană mare la un braț și cerându-i îndurare; Agrajes, însă, care aflase mai dinainte că Salustanquidio o iubește pe Olinda, nu înceta să-l lovească și să-i grăbească moartea, căci mult îl mai dușmănea. Don Cuadragante i-a spus să nu îl omoare, că e un prizonier valoros, dar Amadis a zis, râzând: „Don Cuadragante, lăsați-l pe Agrajes să-și facă voia, căci acesta ar fi omorât pe toți câți ar fi aflat și n-ar fi lăsat pe nimeni în viață”. Și cu aceste vorbe, Salustanquidio a fost scurtat de cap, corabia curățată de dușmani și flamurile lui Agrajes și don Cuadragante înălțate pe teugă, amândouă păzite de cavaleri foarte viteji și puternici. După aceasta, Agrajes s-a dus de-ndată spre cămara unde i se spusese că se află Olinda, doamna sa, care întreba de el, iar Amadis, don Cuadragante, Landin și Listoran de la Turnul Alb au plecat împreună să vadă cum se descurcă don Florestan și tovarășii lui; așa că s-au urcat pe galera cu care venise Amadis, dar, în scurt timp, au întâlnit o altă galeră, a lui don Florestan, cu un cavaler, rudă a sa dinspre mamă, pe numele lui, Ysanes, care le-a spus: „Domnilor, don Florestan și Gavarte de la Valea Temătoare vă trimit vorbă că i-au ucis ori i-au luat captivi pe toți de pe corăbii și că, printre prinși, se află ducele de Ancona și arhiepiscopul de Talancia”. Amadis, care mult s-a bucurat de această veste, le-a trimis vorbă să se 684

apropie cu corabia de nava cucerită de el, unde se află Oriana, ca să țină sfat ce să facă mai departe. Apoi, au aruncat o privire în jur și au văzut că flota romanilor e nimicită și că niciunul nu scăpase, deși unii încercaseră să fugă în niște bărci. Fuseseră, însă, iute ajunși din urmă și prinși, astfel că nu era nimeni să poată da de știre despre cele petrecute; așa că s-au dus, pe dată, cu toții, pe corabia Orianei, unde se afla prins Brondajel de Roca. Au intrat în corabie, și-au scos coifurile și mănușile și, după ce s-au spălat de sânge și sudoare, Amadis a întrebat unde e don Florestan, că nu îl vede acolo. Landin de Fajarque i-a răspuns: „E în cămara reginei Sardamira, care a întrebat de el, strigând din răsputeri să fie chemat iute, căci el este ocrotitorul ei; iar regina se află, acum, la picioarele Orianei, rugând-o să se milostivească și să nu lase să fie ucisă ori dezonorată”. Amadis s-a dus acolo și a întrebat de regina Sardamira, iar Mabilia i-a arătat-o, căci o ținea îmbrățișată, în vreme ce don Florestan îi luase mâna; Amadis i s-a înfățișat cu multă smerenie și a vrut să-i sărute mâinile, dar ea nu i-a îngăduit și, atunci, el i-a spus: „Bună doamnă, nu vă temeți de nimic, căci, avându-l în slujba și la porunca voastră pe don Florestan, pe care toți îl ascultăm și îl urmăm, totul se va face după voia voastră, lăsând deoparte dorința noastră de a le sluji și cinsti pe toate femeile, după meritele fiecăreia; și cum voi, bună doamnă, printre toate sunteți foarte însemnată și mai presus decât celelalte, tot astfel, cu deosebită dreptate trebuie să avem grijă să fiți mulțumită”. Regina l-a întrebat pe don Florestan: „Spuneți-mi, viteazule domn, cine este acest cavaler atât de cuviincios și atât de prieten cu voi?” „Doamnă – a răspuns el –, este stăpânul și fratele meu, Amadis, cu care am venit toți în ajutorul Orianei”. Auzind aceasta, regina s-a ridicat cu multă bucurie și a spus: „Viteazule domn Amadis, să nu mă învinovățiți că nu v-am primit cum se cuvine, pricina fiind că n-am știut cine sunteți; și îi mulțumesc mult lui Dumnezeu că în această mare durere am avut parte de curtenia voastră și de grija și ocrotirea lui don Florestan”. Amadis a luat-o de cealaltă mână și au condus-o amândoi în fața Orianei, unde au așezat-o pe un jilț, iar el s-a așezat alături de verișoara lui, Mabilia, căci mult dorea să stea de vorbă cu ea; în toată această vreme, regina Sardamira, deși aflase că flota romanilor fusese învinsă și nimicită și mulți romani muriseră ori fuseseră luați prizonieri, încă nu aflase și mult timp n-a știut de moartea prințului Salustanquidio, pe care îl iubea mult cu dragoste curată și plină de credință, socotindu-l cel mai de seamă și cel mai mare dintre toți bărbații împărăției Romei. Și pe când stăteau ei așa, cum auziți, Oriana i-a spus reginei Sardamira: „Maiestate, până acum am fost eu supărată, din pricina celor ce mi-ați spus la început despre un lucru ce îmi era tare nesuferit; dar văzându-vă înțelepciunea și curtenia în toate câte faceți precum și pentru că ați renunțat să-mi mai vorbiți despre acel lucru, 685

să știți că vă voi iubi, vă voi cinsti și vă voi respecta din toată inima, fiindcă ați fost silită să faceți ceea ce pe mine mă mâhnea, fără să aveți altă cale de urmat, pe când ceea ce mă bucura, izvorăște și pornește din ființa voastră nobilă și virtutea domniei voastre”. „Doamnă – a răspuns ea –, dacă acestea vă sunt gândurile, nu va mai fi nevoie să mă rog pentru salvarea mea”. Pe când vorbeau ele așa, a sosit Agrajes cu Olinda și domnișoarele ce fuseseră duse cu ea. Văzând-o, Oriana s-a sculat în picioare și a îmbrățișat-o, de parcă ar fi trecut multă vreme fără să o fi văzut, iar Olinda îi săruta mâinile; apoi, întorcându-se spre Agrajes, Oriana l-a îmbrățișat cu multă dragoste și tot astfel i-a primit pe toți cavalerii ce îl însoțeau, spunându-i lui Gavarte de la Valea Temătoare: „Prietene Gavarte, bine v-ați ținut făgăduiala pe care miați făcut-o și numai Dumnezeu știe cât de recunoscătoare vă sunt pentru asta și cât de mult doresc să vă răsplătesc”. „Doamnă – a răspuns el –, am făcut ceea ce se cuvenea să fac, căci vă sunt vasal, iar voi, doamnă, îmi sunteți stăpână de drept; și când veți avea trebuință, amintiți-vă de mine, că întotdeauna voi fi gata să vă slujesc”. La vremea aceasta, se adunaseră acolo toți cavalerii cei mai de seamă dintre cei aflați pe corăbii, care s-au strâns laolaltă la un capăt al navei, să se sfătuiască ce urmează să facă; Oriana l-a chemat pe Amadis într-un colț și i-a spus foarte încet: „Prietenul meu adevărat, vă rog și vă poruncesc, în numele acelei iubiri adevărate dintre noi, să păstrați taina dragostei noastre, acum mai mult ca niciodată; să nu stați de vorbă cu mine în taină, ci doar de față cu toți, iar ceea ce veți voi să-mi spuneți pe ascuns, spuneți-i Mabiliei; și încercați să ne duceți în Insula Ferecată unde, fiind la adăpost sigur, Dumnezeu va avea grijă de mine, căci El știe că dreptatea e de partea mea”. „Doamnă – a spus Amadis –, eu nu trăiesc decât cu speranța de a vă sluji și dacă aceasta m-ar părăsi, mi-aș pierde viața; așa că voi face ceea ce porunciți; cât despre plecarea spre insulă, bine ar fi să o trimiteți pe Mabilia să le spună cavalerilor acest lucru, ca să pară că se datorează, mai degrabă, gândului și dorinței voastre decât mie”. „Așa voi face – a spus ea – și mi se pare bine. Și-acum, duceți-vă la cavalerii voștri”. Amadis a făcut întocmai și cu toții au stat de vorbă despre ce aveau de făcut de acum înainte; dar, cum erau mulți, părerile erau împărțite, căci unii ziceau că trebuie să o ducă pe Oriana în Insula Ferecată, alții în Gaula și alții în Scoția, în țara lui Agrajes, așa că nu cădeau la înțelegere. În acest răstimp a venit la ei domnița Mabilia însoțită de patru domnișoare. Toți au primit-o foarte bine și au așezat-o în mijlocul lor, iar ea le-a spus: „Domnilor, Oriana vă roagă ca, în bunătatea voastră și în numele dragostei ce i-ați arătat ajutând-o, să o duceți pe Insula Ferecată, căci vrea să rămână acolo până va recâștiga iubirea tatălui și mamei sale; și vă roagă, domnilor, să sfârșiți ceea ce ați început atât de bine 686

împotriva nedreptății și silniciei săvârșite contra ei, făcând pentru ea ceea ce obișnuiți să faceți pentru celelalte domnițe, ce nu sunt de neam atât de mare ca ea”. „Buna mea doamnă – a spus don Cuadragante –, viteazul și prea curajosul Amadis și noi, toți cavalerii care i-am venit în ajutor, suntem gata să o slujim până la moarte, cu viețile noastre și ale rudelor și prietenilor noștri, ce pot face multe și sunt numeroși; și toți împreună o vom apăra împotriva tatălui ei și a împăratului Romei, dacă nu se vor împăca în numele dreptății și la vremea potrivită; și spuneți-i Orianei că, de va vrea Domnul, totul se va împlini fără sminteală, așa cum am zis, căci gândul meu este neclintit, și, dacă ne va ajuta Dumnezeu, noi nu o vom părăsi, căci, o dată hotărâți să o slujim cu curaj, cu mai multă hotărâre și mai mult curaj o vom ajuta, până va fi la adăpost de orice primejdie, iar onoarea noastră va fi satisfăcută”. Toți cavalerii au găsit bun răspunsul lui don Cuadragante și sau învoit cu mult curaj să nu o părăsească defel, până ce Oriana nu-și va redobândi libertatea și regatul, fiind sigură că va moșteni coroana, dacă va trăi după moartea tatălui și mamei ei. Domnița Mabilia s-a despărțit de cavaleri și s-a dus la Oriana care, aflând răspunsul cavalerilor și mesajul acestora, s-a simțit foarte încurajată, zicându-și că, prin voia dreptului judecător, lucrurile se vor sfârși după dorința ei. După ce au luat această hotărâre, cavalerii au plecat la corăbiile lor, unde au poruncit să fie oblojiți prinșii și să li se ia prada de război, căci mulți erau, lăsând-o pe Oriana cu toate domnișoarele ei, cu regina Sardamira, don Bruneo de Bonamar, Landin de Fajarque, don Gardan, fratele lui Angriote de Estravaus, Sarquiles, nepotul lui, Orlandin, fiul contelui de Irlanda și Enil, ce avea trei răni pe care și le ascundea, ca un bărbat curajos ce era, în stare să îndure orice încercări. Acești domni au fost însărcinați cu paza Orianei și a acelor doamne de neam mare ce o însoțeau, și să nu le părăsească o clipă, până nu vor fi ajuns pe Insula Ferecată, unde hotărâseră să le ducă.

SE SFÂRȘEȘTE A TREIA CARTE A NOBILULUI ȘI NEÎNFRICATULUI CAVALER AMADIS DE GAULA.

687

AICI ÎNCEPE A PATRA CARTE A NOBILULUI ȘI NEÎNFRICATULUI CAVALER AMADIS DE GAULA, FIUL REGELUI PERION ȘI AL REGINEI ELISENA

În care se povestesc isprăvile și mărețele fapte de arme săvârșite de el și de alți cavaleri din neamul său

688

• CAPITOLUL LXXXII • Despre marea jale a reginei Sardamira, când a aflat de moartea principelui Salustanquidio Partea a treia a acestei mari istorii v-a povestit de la început până la sfârșit cum regele Lisuarte, împotriva vrerii tuturor, mari și mici din regatele sale și a multor altora ce doreau să îl slujească, le-a dat-o romanilor pe fiica sa, Oriana, să-i fie soață lui Patin, împăratul Romei, și cum a fost răpită pe mare de Amadis și tovarășii săi, ce se aflau laolaltă pe Insula Ferecată, după ce l-au ucis pe principele Salustanquidio și i-au luat captivi pe Brondajel de Roca, mai marele majordomilor împăratului, pe ducele de Ancona și arhiepiscopul de Talancia, și au omorât și prins pe mulți alții dintre ai lor, nimicindu-le întreaga flotă ce o însoțea pe Oriana; acum, o să vă istorisim ce s-a întâmplat mai departe. Aflați că, după ce s-a sfârșit lupta, Amadis cu mai mulți cavaleri, lăsându-le pe Oriana și pe regina Sardamira cu toate doamnele și domnișoarele ce se aflau cu ele pe corabia lui, în paza mai multor cavaleri, s-au urcat pe altă corabie și s-au ocupat de flota romană, de prada de război, ce era foarte mare, și de captivi, care, pe lângă faptul că erau mulți, în cea mai mare parte erau de neam mare, căci așa se cuvenea să fie o asemenea solie; și când au ajuns la corabia unde zăcea mort prințul Salustanquidio, au auzit vaiete și plânsete, căci supușii săi, atât cavalerii cât și ceilalți îl înconjuraseră pe mort și îl jeleau cu cea mai mare durere din lume, amintind vitejia și măreția lui, astfel că oamenii lui Agrajes, care ocupaseră corabia, nu îi puteau izgoni ori îndepărta de acolo. Amadis a poruncit să fie duși pe altă corabie, ca să înceteze cu bocetul, și trupul lui Salustanquidio să fie pus într-un cosciug și să fie îngropat cum se cuvine unui nobil ca el, cu toate că îi fusese dușman, fiindcă murise ca un viteaz, slujindu-și stăpânul. Din pricina aceasta s-a arătat milos cu el și cu cei ce nu muriseră, poruncind cu strășnicie să fie lăsați în viață. Așa cum trebuie să facă toți cavalerii virtuoși și, îndepărtând ura și mânia, judecata lor să rămână limpede și să urmeze calea virtuții. Bocetul fusese însă atât de mare, încât vestea că supușii săi jelesc moartea prințului a ajuns până la corabia Orianei și la urechile reginei Sardamira, care, cu toate că aflase și văzuse cu ochii ei că întreaga lor flotă fusese distrusă și mulți romani erau morți ori captivi, până atunci nu știuse de moartea acelui cavaler; și cum a auzit vestea, și-a ieșit din minți de durere și, uitând de frică și de marea spaimă ce o stăpâniseră, dorindu-și mai mult moartea decât viața, copleșită de suferință și tulburată foarte, 689

frângându-și mâinile și plângând în hohote, s-a lăsat să cadă pe jos, spunând aceste vorbe: „Oh, prinț mărinimos de stirpe prea aleasă, lumină și pildă a întregii împărății romane, ce durere și mâhnire va fi moartea ta pentru mulți bărbați și multe femei care te iubeau și te slujeau, așteptând daruri și favoruri mari; oh, ce veste dureroasă pentru ei, pierderea ta nefericită și groaznică! Oh, mare împărat al Romei, cât de chinuit și îndurerat vei fi aflând de moartea acestui principe, vărul tău, pe care îl iubeai atât de mult și îl socoteai o pavăză neclintită a împărăției tale, precum și de nimicirea flotei tale și moartea rușinoasă a nobililor tăi cavaleri! Și, mai ales, când vei afla că, prin puterea armelor, spre marea ta dezonoare, ți-a fost răpită cea pe care o iubeai și o doreai cel mai mult pe lume. Ai dreptate să spui că dacă soarta tea înălțat pe culmi atât de înalte, făcând din tine, dintr-un cavaler rătăcitor sărac, în căutarea aventurilor, stăpânul tronului, sceptrului și coroanei împărătești, cu o nemiloasă lovitură te-a prăbușit, prăvălindu-ți gloria în genuni și în fundul pământului, încât să nu ai de ales decât două căi: ori să te prefaci că nu știi nimic și să rămâi cel mai dezonorat stăpânitor din lume, ori să te răzbuni, punându-ți viața și averile la mari încercări, trecând prin multe chinuri sufletești, sfârșitul fiind foarte îndoielnic, căci, din câte am văzut după ce soarta mea nenorocită m-a adus în Marea Britanie, nu se află pe lume împărat ori rege, oricât de mare, cu care acești cavaleri și cei din neamurile lor, mulți și puternici, să nu se poată război și lupta; și sunt convinsă, cu toate că mi-au pricinuit atâta rău și durere, că sunt floarea cavalerilor din lumea întreagă. Și inima mea îndurerată îi plânge mai mult pe cei vii și nenorocirile ce sunt de așteptat de-acum înainte, decât pe cei morți, ce și-au plătit datoriile”. Văzând-o așa, Orianei i s-a făcut milă de ea, pentru că o socotea foarte înțeleaptă și bună din fire; și, în afară de clipa când îi vorbise prima dată despre împărat, când ea se supărase foarte și o rugase să nu-i mai pomenească despre asta, întotdeauna o văzuse foarte măsurată și dând dovadă de multă înțelepciune, căci nu o mai supărase niciodată, ci, dimpotrivă, îi spusese numai lucruri ce îi făceau plăcere; așa că a chemat-o pe Mabilia și i-a zis: „Prietenă, rugați-o pe regină să nu mai plângă și mângâiați-o așa cum bine știți s-o faceți, fără să țineți seama de ce va spune ori va face, căci, după cum vedeți, aproape și-a ieșit din minți; și mai multă dreptate are să plângă pentru ceea ce am fost eu obligată să fac și pentru ceea ce trebuie să facă învingătorul cu învinsul, când se află în puterea lui”. Mabilia, care era plină de drăgălășenie, s-a apropiat de regină și, îngenunchind în fața ei, i-a apucat mâinile și i-a spus: „Nobilă regină și doamnă, nu se cade ca o ființă de stirpe atât de aleasă să se lase învinsă și doborâtă de soartă, deși toate femeile suntem, prin natura noastră, slabe de 690

virtute și de inimă, așa cum bine ne arată vechile pilde ale acelor femei ce, cu suflete curajoase, au vrut să plătească datoriile strămoșilor, dovedindu-și, în nenorocire, noblețea stirpei și a sângelui lor. Și, cu toate că acum ați fost lovită de soarta potrivnică, amintiți-vă că tot ea v-a dat multă cinste și slavă, ca să vă bucurați de ele atâta vreme cât vă va îngădui vrerea ei schimbătoare; și e mai mare vina ei decât o voastră, pentru că întotdeauna ia plăcut și îi place să răstoarne lucrurile și să se joace; de aceea, trebuie să țineți seama că vă aflați în puterea acestei nobile prințese, care, purtându-vă multă dragoste, e îndurerată de suferința voastră și dorește să vă fie alături și să se poarte cu voi așa cum cere virtutea și regeasca voastră persoană”. Regina i-a răspuns: „Oh, nobilă și blândă domniță, deși înțelepciunea vorbelor voastre e atât de mare încât ar putea mângâia orice durere, oricât de mare ar fi ea, soarta mea este atât de nenorocită, încât mintea mea slabă și tulburată nu mai poate îndura; și dacă în această atât de mare deznădejde, în mintea mea licărește vreo speranță, e doar, așa cum spuneți, faptul că mă știu în puterea acestei înalte și nobile doamne, care, în marea-i virtute, nu va îngădui ca cinstea și faima mea să fie știrbite, pentru că acestea sunt cea mai mare comoară ce trebuie păzită de orice femeie, cu teama de a nu o pierde”. Atunci domnița Mabilia i-a făgăduit că poate fi sigură și fără teamă că Oriana va porunci să se facă totul așa cum va voi ea; apoi, regina a ridicat-o de jos și a poftit-o să stea într-un jilț și mai multe doamne aflate acolo au venit să le țină tovărășie.

• CAPITOLUL LXXXIII • Cum, cu voia și din porunca prințesei Oriana, cavalerii au dus-o în Insula Ferecată După ce Amadis și ceilalți cavaleri au plecat de pe corabia lui Salustanquidio și au văzut că toată flota romanilor se află în mâinile lor, fără nicio împotrivire, s-au strâns toți pe nava lui don Florestan și au hotărât că, de vreme ce dorința Orianei și părerea lor este să se ducă în Insula Ferecată, ar fi bine să facă pe dată aceasta, așa că au poruncit ca toți captivii să fie urcați într-o corabie, în grija și sub paza lui Gavarte de la Valea Temătoare și a lui Landin, nepotul lui don Cuadragante, iar pe altă corabie să fie încărcată prada de război, ce era multă, sub paza lui don Gandales, tutorele lui Amadis, și a lui Saramon, doi dintre cei mai înțelepți și credincioși cavaleri; apoi au împărțit soldații și marinarii pe celelalte corăbii, iar ei au rămas fiecare pe nava lui, așa cum plecaseră din Insula Ferecată. 691

Încheiate aceste pregătiri, i-au rugat pe don Bruneo de Bonamar și pe Angriote de Estravaus să o înștiințeze de toate pe Oriana și să afle care îi este porunca, pentru a o duce la îndeplinire. Cei doi cavaleri au coborât într-o barcă și s-au dus la corabia unde era Oriana; aici, au intrat în odaia ei și, îngenunchind în fața ei, i-au spus: „Bună doamnă, toți cavalerii ce s-au adunat aici în ajutorul vostru, pentru a vă sluji, vă înștiințează că flota este pregătită și gata de a porni la drum, și vor să știe care este voia voastră, pentru a v-o împlini cu toată dragostea”. Oriana le-a răspuns: „Marii mei prieteni, dacă aș ști că nu voi putea să răsplătesc vreodată această dragoste pe care mi-o arătați toți și ceea ce ați făcut pentru mine, aș fi toată viața deznădăjduită, dar am încredere în Domnul nostru Dumnezeu că, în bunătatea lui, va vrea să pot împlini ceea ce gândesc; spuneți-le cavalerilor să facă așa cum s-a hotărât, și anume, să pornim spre Insula Ferecată și, o dată ajunși acolo, ne vom sfătui ce avem de făcut, căci eu îmi pun nădejdea în Dumnezeu, ce, ca un drept judecător, atoatecunoscător, va cârmui astfel lucrurile încât ceea ce acum este o mare nenorocire se va preschimba în glorie și bucurie, pentru că faptele drepte și curate ca aceasta, deși își au începutul anevoios și trudnic, așa ca acum, până la urmă dau roade bune, pe când faptele rele, rodesc ceea ce zămislesc fățărnicia și lipsa de credință”. Cavalerii s-au întors cu acest răspuns: după ce l-au auzit cei ce îl așteptau, au poruncit să sune trâmbițașii, în număr mare pe corăbii, și, cu multă veselie, în uralele oamenilor simpli, au pornit la drum. Toți acei mari seniori și cavaleri erau foarte veseli și plini de curaj, hotărâți să nu se despartă unii de alții și de acea prințesă, până nu vor duce cu bine la capăt ceea ce începuseră și, cum toți erau de neam mare și vestiți foarte pentru faptele lor de arme, le creșteau inimile și curajul știind că toată dreptatea e de partea lor și că se împotrivesc unor capete încoronate atât de însemnate, ceea ce nu avea să le aducă decât multă glorie, indiferent de le va merge bine ori rău, hotărâți ca, de va fi să se războiască, să săvârșească isprăvi mărețe, încât să fie slăviți veșnic și amintirea lor să nu se șteargă din mințile oamenilor în vecii vecilor. Și cum toți erau îmbrăcați în armuri bogate și erau mulți, chiar și celor ce nu auziseră despre măreția și glorioasele lor isprăvi, le apăreau ca niște cavaleri ai unui mare împărat și, într-adevăr, cu greu s-ar fi putut afla la curtea vreunui cap încoronat, oricât de mare ar fi fost, atâția cavaleri de neam așa ales și atât de viteji, strânși laolaltă. Deci, ce ar fi de spus alta, decât că tu, rege Lisuarte, ar fi trebuit să cugeți că soarta a făcut din tine un prinț, dezmoștenit, stăpân pe regate și pământuri întinse, dăruindu-ți judecată, curaj, virtute, cumpătare și 692

prețioasa dărnicie mai mult decât oricărui alt muritor din vremea ta, și pentru a te încununa cu o prețioasă diademă, te-a făcut stăpânul unor cavaleri datorită cărora ai fost prețuit și ținut la mare cinste în toate colțurile pământului; și nu se știe dacă pentru că aceeași soartă ți-a întors spatele, ori datorită nerecunoștinței tale le-ai pierdut pe toate, marea ta glorie și slava ta preacinstită primind o cumplită lovitură, căci în mâna lui Dumnezeu este să dea ori să ia, dar după mintea mea, ai avut parte de toate acestea ca să înveți să trăiești cu credință în Dumnezeu, lovit și vătămat în măreția ta, suferind cu atât mai mult cu cât ai trăit multă vreme fericit, fără nicio supărare prea mare care să te amărască. Și dacă te vei plânge de ceea ce ți s-a întâmplat, plânge-te de tine însuți, căci ți-ai plecat urechea la vorbele unor oameni necinstiți și mincinoși, crezând mai degrabă ce-ți spuneau ei decât ce vedeai cu proprii-ți ochi și, pe lângă asta, fără milă și recunoștință, ai dat frâu liber propriei tale voințe și, fără ca inima-ți să asculte dojenile pe care mulți ți le-au făcut, nici bocetele îndurerate ale fiicei tale, ai vrut să o izgonești din țară și să o cufunzi în amărăciune, deși Dumnezeu a dăruit-o cu frumusețe, noblețe și virtute mai mult decât pe toate femeile din vremea ei; căci, dacă se poate spune ceva rău despre cinstea ei și despre urmările faptelor sale, ținând seama de bunătatea și mintea ei sănătoasă, acestea trebuie puse, mai curând, pe seama Celui de Sus și a voinței sale, decât pe seama greșelilor și păcatelor ei. Așa că dacă soarta, învârtindu-și roata, ți-a devenit potrivnică, tu ai scos piedica ce o ținea în loc. Deci, întorcându-ne la povestea noastră, flota a plutit pe mare, cum auziți, și după șapte zile, în zori, au ajuns în portul Insulei Ferecate, unde, în semn de bucurie, s-au tras multe salve de bombardă. Când cei din Insula Ferecată au văzut sosind atâtea corăbii, s-au minunat foarte și toți au pus mâna pe arme și au venit în port, dar, aici, au recunoscut corăbiile stăpânului lor, Amadis, după flamurile și însemnele fluturând pe gabii, aceleași cu care plecaseră; cei de pe corăbii au coborât, pe dată, bărcile cu mai mulți oameni în frunte cu don Gandales, ca să pregătească primirea celorlalți și să facă un pod de bărci de la corăbii până la țărm, pe care să poată coborî Oriana și toți seniorii.

• CAPITOLUL LXXXIV • Cum domnița Grasinda, aflând de victoria lui Amadis, s-a gătit cu straie frumoase și a ieșit să o întâmpine pe Oriana, însoțită de multe doamne și cavaleri 693

Preafrumoasa Grasinda, ce rămăsese pe insulă, a aflat de toate câte v-am povestit, adică de sosirea corăbiilor și câte se petrecuseră, așa că, de-ndată, s-a pregătit cu mult sârg să o întâmpine pe Oriana, căci datorită faimei sale nemăsurate, ce i se dusese în tot locul, dorea s-o vadă mai mult decât pe oricine altcineva pe lume. Și a vrut să i se înfățișeze ca o doamnă de neam mare și foarte bogată, cum era; așa că s-a îmbrăcat într-o fustă și o tunică presărate cu trandafiri de aur, lucrați cu deosebit meșteșug, tiviți cu perle și nestemate de mare preț, veșmânt pe care nu-l mai îmbrăcase până atunci și nici nu-l arătase cuiva, pentru că îl păstrase pentru încercarea camerei vrăjite, prin care a și trecut, după asta, iar pe cap n-a vrut să-și pună altceva decât prețioasa coroană ce o câștigase datorită frumuseții ei și marii vitejii a Cavalerului Grec de la toate domnișoarele aflate, la vremea aceea, la curtea regelui Lisuarte, spre marea glorie a amândurora; și a încălecat pe un cal alb cu șaua, frâul și restul harnașamentului bătute toate în aur emailat, într-o lucrătură făcută cu mare artă, pe care le păstra pentru ca, dacă soarta avea să-i îngăduie să sfârșească bine încercarea încăperii vrăjite, să se întoarcă la curtea regelui Lisuarte cu toate aceste scule de preț și, după ce le va fi cunoscut pe regina Brisena, pe Oriana, fiica ei, și pe celelalte domnițe, doamne și domnișoare, să plece în țara sa acoperită de nemăsurată glorie; dar lucrurile aveau să fie foarte diferite de gândul ei, deoarece, deși, după părerea multora, și, mai cu seamă, după părerea ei înseși, era foarte frumoasă și bogat înveșmântată, nu-i stătea alături, nici pe departe, preafrumoasei regine Briolanja, ce trecuse prin acea încercare fără să o ducă la capăt. Deci, cu tot acest ighemonicon, cum ați auzit, doamna Grasinda a plecat de la ea de-acasă, cu doamnele și domnișoarele ei, în straie bogate, și zece cavaleri de-ai săi, pe jos, ce îi duceau calul de căpăstru, nelăsând pe nimeni să se apropie de ea, și așa au ajuns pe țărmul mării, unde, cu mare grabă, tocmai se terminase de făcut podul de care ați auzit, până la corabia unde era Oriana; ajunsă aici, Grasinda s-a oprit la capătul podului, așteptând să apară Oriana, care era gata să coboare, îmbrăcată pe potriva stării ei deatunci și cumințeniei sale, cu straie ce îi sporeau frumusețea; toți cavalerii veniseră pe corabia ei ca să o însoțească și, cum Oriana a văzut-o pe Grasinda, l-a întrebat pe don Bruneo dacă ea este doamna ce se înfățișase la curtea tatălui ei, regele, și câștigase coroana domnișoarelor. Don Bruneo i-a răspuns că ea este și a rugat-o să o cinstească și să-i arate prietenie, căci este una dintre cele mai bune femei din lume, povestindu-i multe despre ea și despre marea bunăvoință ce le-a arătat-o Grasinda lui Amadis, Angriote și lui. Oriana i-a spus: „Aveți toată dreptatea ca voi și prietenii voștri să o cinstiți și să o iubiți mult, și așa voi face și eu”. Apoi, don Cuadragante și Agrajes au luat-o de braț pe Oriana, don Florestan și 694

Angriote, pe regina Sardamira, Amadis, pe Mabilia, don Bruneo și Dragonis, pe Olinda, iar ceilalți cavaleri, restul domnițelor și doamnelor; toți își îmbrăcaseră armurile și erau foarte voioși, râzând și glumind, ca să le dea curaj și să le distreze. De cum s-a apropiat Oriana de țărm, Grasinda a descălecat, și a îngenuncheat la capătul podului și i-a apucat mâinile să i le sărute; dar Oriana nu i-a îngăduit s-o facă, ci dimpotrivă, a îmbrățișat-o cu multă dragoste, căci obișnuia să fie foarte smerită și blândă cu cine se cuvenea să fie astfel. Grasinda, văzând-o atât de aproape, a privit marea ei frumusețe și s-a înfricoșat foarte, căci deși îi fusese foarte lăudată, ceea ce vedea era mult mai presus de vorbe, și nu putea crede că o ființă muritoare poate atinge o asemenea frumusețe; și, așa cum era, în genunchi, fiindcă Oriana nu izbutise s-o facă să se ridice, i-a spus: „Acum, buna mea doamnă, cu multă dreptate trebuie să-i mulțumesc Domnului și să-l slujesc pentru bunătatea ce mi-a arătat făcând să nu fiți la curtea regelui, tatăl vostru, când am sosit eu acolo, pentru că, în mod sigur, deși mă însoțea și mă ocrotea cel mai viteaz cavaler din lume, cum pricina era frumusețea, sunt convinsă că s-ar fi putut vedea în mare primejdie, dacă Dumnezeu îi ajută în luptă pe cei ce au dreptatea cu ei, cum se zice, iar eu am avut noroc că am dobândit acea cinste, căci pe cât e de nemăsurată frumusețea voastră, cu mult mai presus de a mea, n-aș fi fost prea sigură că încercarea mea s-ar fi sfârșit așa cum s-a sfârșit, chiar dacă pentru domnia voastră s-ar fi luptat cel mai bicisnic cavaler”. Apoi, privind spre Amadis, a spus: „Domnule, iertați-mă de v-am jignit cu aceste vorbe, dar ochii mei n-au văzut niciodată ceva asemănător cu ce se află în fața lor”. Amadis, care era foarte fericit că doamna sa este astfel lăudată, i-a răspuns: „Doamna mea, mare nedreptate ar fi să iau în nume de rău ceea ce i-ați spus acestei nobile doamne, căci, de m-aș plânge de asta, ar fi să o fac împotriva celui mai mare adevăr ce s-a rostit vreodată”. Oriana, nițel rușinată auzindu-se lăudată astfel, și cu gândul mai mult la soarta ei de atunci decât la frumusețe, i-a răspuns: „Doamna mea, nu vreau să răspund vorbelor voastre, pentru că, de v-aș contrazice, aș greși împotriva unei persoane atât de înțelepte ca domnia voastră, iar de v-aș da dreptate, mare rușine și ocară ar fi pentru mine; vreau doar să știți că, așa cum sunt, voi fi foarte mulțumită să mă bucur cât mai mult de prețuirea voastră, atât cât poate o domniță dezmoștenită ca mine”. Apoi, l-a rugat pe Agrajes să o ia pe Grasinda și să o însoțească împreună cu Olinda, iar ea a rămas cu don Cuadragante; Agrajes a făcut întocmai. După ce toată lumea a trecut podul, Oriana a fost urcată pe un cal, cel mai bogat împodobit din câți s-au văzut vreodată, dăruit de mama ei, regina Brisena, pentru când avea să intre în Roma, regina Sardamira și celelalte 695

doamne și domnișoare au încălecat, de asemenea, iar Grasinda s-a urcat pe calul său; și cu toate stăruințele Orianei, n-a izbutit să-i facă pe acei seniori și cavaleri să nu meargă pe jos lângă ea, ceea ce a făcut-o pe Oriana să se simtă tare stingherită; ei, însă, socoteau că orice curtenie și cinste arătate Orianei sunt întru gloria lor; și, așa cum auziți, au intrat în insulă trecând prin fortăreață, și doamnele, împreună cu Oriana, au fost conduse la turnul din grădină, unde don Gandales le pregătise încăperile; aceasta era cea mai însemnată clădire din toată insula, căci, deși în multe locuri erau case bogate și meșteșugit construite, acest turn, unde Apolidon făcuse vrăjile ce vi le-am povestit mai pe îndelete în cartea a doua, fusese locul unde viețuise cel mai mult și casa lui cea mai însemnată; de aceea, făcuse aici atâtea minunății și adunase atâtea bogății, cum nici cel mai mare împărat al lumii n-ar cuteza și n-ar purcede să facă ceva asemănător. În turn se aflau nouă încăperi, trei câte trei, unele deasupra celorlalte, fiecare diferită de celelalte, și, cu toate că unele dintre ele fuseseră născocite de oameni cu multă minte, toate celelalte se datorau artei și marii științe ale lui Apolidon, cu atât de ciudate lucrături, că nu se află om pe lume să poată ști face așa ceva, prețui și nici măcar pricepe marea lor finețe. Și pentru că grea muncă ar fi să povestim totul cu de-amănuntul, o să vă spunem doar că turnul acesta se afla în mijlocul unei grădini și era înconjurat de un zid înalt din lespezi frumoase de piatră legate cu mortar, iar grădina, dintre cele mai frumoase, avea copaci, tot soiul de plante de toate felurile și fântâni cu apă atât de dulce, cum nu s-a mai pomenit vreodată. Mulți copaci făceau fructe tot anul, iar alții aveau flori foarte frumoase; înăuntrul grădinii, lângă zid, se aflau un soi de porticuri bogate cu gratii aurite, în spatele cărora creștea toată această verdeață, întinzându-se de jur împrejur, fără să poată trece de gratii decât din loc în loc, unde se deschideau niște porți. Pe jos erau dale de piatră albe ca cristalul, purpurii și limpezi ca rubinul și altele de felurite feluri, pe care Apolidon le poruncise din niște insule de prin părțile Răsăritului, unde se găsesc pietre prețioase, aur mult și multe alte lucruri ciudate și diferite, din cele ce se află și pe alte meleaguri; toate acestea se nasc datorită marii călduri a soarelui ce face pământul să clocotească veșnic, dar pe insulele acestea nu viețuiau decât fiare sălbatice; astfel că, din vremea marelui înțelept Apolidon, care, cu mintea lui a născocit felurite vicleșuguri pentru ca oamenii săi să poată pătrunde în insule fără primejdie, învățate și de vecinii din jur, căci, mai înainte, nimeni nu pusese piciorul acolo, s-a umplut lumea de multe lucruri ce nu se mai văzuseră până atunci; și de aici dobândise Apolidon mari bogății. În cele patru laturi ale turnului se vărsau patru izvoare ce coborau din vârful unui munte înalt, ale căror ape erau aduse prin țevi de metal și apoi țâșneau din niște columne de aramă 696

aurite și niște bărci pline cu animale, în jeturi atât de înalte încât de la ferestrele primului cat puteai lua din apa ce se strângea în niște bazine rotunde și aurite, încastrate chiar în coloane. Și toate aceste patru fântâni udau toată grădina. În acest turn, de care ați auzit, a fost găzduită prințesa Oriana și doamnele amintite, fiecare în câte o încăpere, așa cum se cuvenea, și împărțirea a făcut-o domnița Mabilia. Aici erau slujite de doamne și domnișoare cu toate cele trebuincioase din belșug, după cum poruncise Amadis, și nici unui cavaler nu îi era îngăduit să intre în grădină, ori în încăperile lor, căci așa voise Oriana și așa îi rugase pe toți acei seniori să facă, fără supărare, fiindcă dorea să ducă o viață de călugăriță până va găsi o cale de înțelegere și pace cu tatăl ei, regele. Toți au socotit aceasta drept semn de mare virtute și i-au lăudat gândul cel bun, trimițându-i vorbă că atât în această privință, cât și în toate celelalte întru slujirea ei, nu vor face altminteri decât e voia ei. Amadis, cu toate că inima lui întristată nu-și găsea tihnă și leac niciunde, decât atunci când se afla în prezența doamnei sale, pentru că aceasta era singura lui odihnă, fără de care marile sale dureri și dorințele-i ucigătoare îl chinuiau veșnic, așa cum ați auzit de multe ori în această lungă istorie, dorind mai mult să fie mulțumită Oriana și temându-se mai tare de-o sută de mii de ori de știrbirea cinstei ei decât de moartea lui, s-a arătat mai mulțumit și mai bucuros decât oricare altul de ceea ce doamna sa socotea a fi bine și cinstit, lecuindu-și patima și suferința cu gândul că se află în puterea lui, într-un loc unde nu se teme de restul lumii și unde, mai curând decât s-o piardă pe ea, și-ar fi pierdut viața și, astfel, s-ar fi stins și ar fi înghețat acele vâlvătăi uriașe ce îi pârjoleau inima neîncetat. Toți seniorii și cavalerii sosiți, precum și oamenii mai de jos au fost găzduiți în acele locuri de pe insulă ce erau cât mai pe potriva rangului și felului fiecăruia, unde primeau din belșug toate cele trebuincioase unui trai îndestulat și plăcut, pentru că, deși Amadis trăise mereu ca un cavaler sărac, găsise pe această insulă mari bogății și primise multe giuvaieruri de mare preț de la mama sa, regina și de la alte mari doamne, ce le trimiseseră aici fiindcă nu le făceau trebuință; și, pe lângă toate acestea, toți vecinii și locuitorii insulei, oameni foarte bogați și foarte cinstiți, cu multă plăcere îi dăruiau mari provizii de pâine, carne, vinuri și altele multe, ce i le puteau da. Și, așa cum ați auzit, a fost adusă prințesa Oriana în Insula Ferecată și găzduită aici cu acele doamne, avându-i pe toți cavalerii în slujba și în sprijinul ei.

697

• CAPITOLUL LXXXV • Cum i-a adunat Amadis pe toți acei domni, despre ce le-a vorbit și ce hotărâre au luat aceia Amadis, cu toate că se arăta foarte curajos, așa cum era, de fapt, mult se mai gândea la cele ce se puteau întâmpla de pe urma acestei însemnate întâmplări, căci el purta toată răspunderea, deși cu el se aflau mulți prinți și mari seniori și cavaleri de rang mare; și era hotărât fie să-și dea viața, fie să pună capăt cu bine acestei mari fapte, ce îi amenința cinstea și îl îngrijora foarte, încât, atunci când toți dormeau, el veghea, chibzuind la calea de urmat; și frământat de aceste griji, cu încuviințarea și la sfatul lui don Cuadragante și a vărului său, Agrajes, i-a chemat pe toți acei domni acasă la don Cuadragante să țină sfat într-o sală mare din acel palat, unul dintre cele mai mândre din insulă. Și după ce s-au strâns toți, fără să lipsească niciunul, Amadis s-a ridicat în picioare și, ținându-l de mână pe maestrul Helisabad, căruia îi arăta întotdeauna multă cinstire, le-a vorbit în acest fel: „Nobili prinți și cavaleri, v-am adunat aici pentru a vă aduce aminte că în toate colțurile lumii vi s-a dus vestea, sunt cunoscute familiile voastre de stirpe aleasă și averile ce le aveți în țările voastre, și fiecare dintre voi ar putea trăi pe pământul său în desfătări și plăceri nenumărate, cu mulți slujitori și alte multe și felurite lucruri pe care, de obicei, le căutăm și le dobândim pentru a duce un trai plin de plăceri, tihnă și distracții, sporindu-vă, totodată, avuția cu alte avuții. Domniile voastre, însă, socotind că deosebirea între calea armelor și cea a plăcerilor și a dobândirii unor bunuri vremelnice e la fel de mare ca cea dintre judecata omenească și mintea fiarelor sălbatice, ați renunțat la ceea ce mulți râvnesc și pentru care mulți își pierd sufletul, voind să treceți prin mari încercări pentru a dobândi faimă și slavă, urmând meseria armelor, ce, de la începutul lumii până în zilele noastre, nu a putut și nu poate fi egalată în biruință și glorie de nicio altă fericită soartă pământească; până azi, n-ați câștigat nici averi, nici regate de pe urma ei, ci doar v-ați pus trupurile acoperite de multe răni la mari și primejdioase încercări, aflându-vă de mii de ori în pragul și în ghearele morții, așteptând și dorind mai mult gloria și faima decât orice alt câștig ce l-ați fi putut dobândi; și răsplata pentru toate acestea, de vreți să o aflați, este faptul că soarta noastră, înfloritoare și favorabilă, a vrut să ne dea o mare victorie ca cea de acum. Și nu mă gândesc la înfrângerea romanilor, ce trebuie prețuită cum se cuvine, ținând seama de virtutea voastră și a lor, ci la faptul că i-ați venit în ajutor și ați găsit calea ca o prințesă de rang atât de înalt și plină de 698

bunătate să nu sufere cea mai mare înjosire și nedreptate, cum de mult nu i s-a mai întâmplat unei persoane de neam așa mare; și, astfel, pe lângă faptul că faima voastră a sporit nespus, i-ați adus un mare serviciu Domnului, făcând ceea ce v-a fost dat de la naștere să faceți, și anume, să-i ajutați pe cei nedreptățiți, înlăturând jignirile și silniciile la care sunt supuși; dar ceea ce trebuie să socotim cel mai însemnat lucru, care trebuie să ne bucure cel mai mult este că am nemulțumit și supărat două înalte și puternice capete încoronate, cum sunt împăratul Romei și regele Lisuarte, cu care va trebui să purtăm mari bătălii și războaie, de nu vor vrea să aleagă calea dreptății și a judecății. Și, din toate acestea, ce ne așteaptă? Desigur, nimic alta decât că luptând împotriva celor ce, întru rușinea și ocara lor, desconsideră și disprețuiesc dreptatea și adevărul, vom câștiga mari victorii, ce se vor afla în toată lumea; iar dacă e vorba de măreția lor, nici noi nu suntem lipsiți de mulți și mari seniori, neamuri și prieteni, astfel că, ușor putem să umplem aceste câmpuri cu războinici și cavaleri, atât de mulți la număr, încât niciun dușman, oricâtă oaste ar avea, nu va putea cuceri, prin luptă, Insula Ferecată. Și-acum, vitejii mei domni, fiecare să-și spună părerea despre aceste lucruri, nu ceea ce vrea, căci domniile voastre, mult mai mult decât mine sunteți plini de virtute și vreți să faceți ce vă obligă aceasta, ci ceea ce trebuie făcut pentru a duce totul la capăt cu curaj și înțelepciune”. Aceste vorbe frumoase și curajoase rostite de Amadis, au fost ascultate cu multă plăcere de toți acei domni, care, chibzuind că printre ei sunt destui ce pot răspunde, datorită marii înțelepciuni și curajului lor, o bucată de vreme au rămas tăcuți, poftindu-se unii pe alții să vorbească. Atunci, don Cuadragante a spus: „Domnii mei, dacă nu aveți nimic împotrivă și tăceți cu toții, voi spune eu ce răspuns a aflat mintea mea”. Agrajes a spus: „Domnule, don Cuadragante, vă rugăm cu toții să vorbiți, pentru că fiind cine sunteți și trecând prin mari isprăvi sfârșite întru marea voastră cinste, vouă, mai mult decât oricui altcuiva i se cuvine să răspundă”. Don Cuadragante i-a mulțumit pentru această cinste și i s-a adresat lui Amadis: „Nobile cavaler, marea voastră înțelepciune și cumpătare ne-au mulțumit sufletele și ați vorbit atât de bine despre datoria noastră, încât a răspunde la toate ar fi prea lung și plictisitor pentru cei ce ascultă; așa că voi spune doar ceea ce trebuie să facem acum, și anume: de vreme ce gândul vostru, în trecut, nu a fost să urmați calea urii și a dușmăniei, ci doar să-l slujiți pe Dumnezeu și să vă respectați jurământul de cavaler, de a lupta contra silniciilor, mai cu seamă a celor săvârșite împotriva doamnelor și domnișoarelor ce nu au putere și alți apărători decât pe Dumnezeu și pe domnia voastră, să-l înștiințați de toate acestea pe regele Lisuarte, trimițându-i o solie și cerându-i, totodată, să-și recunoască greșeala și să-i facă dreptate fiicei sale, prințesa, îndreptând 699

fărădelegea săvârșită de el însuși împotriva ei și dându-i astfel de chezășii, încât să putem și să fim obligați să i-o înapoiem, având convingerea și siguranța că onoarea noastră nu va fi știrbită; și să nu îi pomeniți nimic despre purtarea lui față de noi, căci, o dată sfârșită această poveste, de se va putea sfârși, am încredere în Cel de Sus că el însuși, cunoscându-vă virtutea și marele curaj, ne va cere să facem pace și va fi foarte mulțumit dacă vă veți învoi la asta; și cât timp va dura această solie, cum nu știm ce va fi să se mai întâmple, iar cine va fi să aibă nevoie de noi să ne găsească nu ca pe niște cavaleri rătăcitori, ci ca pe niște principi și mari seniori, ar fi bine să ne înștiințăm prietenii și rudele, care mulți sunt, astfel ca, atunci când vom avea nevoie de ei, să poată sosi la vreme și strădania lor să fie cu folos”.

• CAPITOLUL LXXXVI • Cum toți cavalerii au fost foarte mulțumiți de tot ce a spus don Cuadragante Cavalerii au fost foarte mulțumiți de răspunsul lui don Cuadragante, fiindcă, după părerea lor, nu mai rămânea nimic altceva de spus. Și, pe dată, au hotărât ca Amadis să îi trimită veste regelui Perion, tatăl său, cerându-i tot ajutorul și sprijinul, atât din partea lui și a vasalilor săi, precum și a altora, ce îi sunt prieteni și slujitori, pentru când va fi să aibă nevoie. De asemenea, să trimită solii tuturor celorlalți despre care știe că pot și vor să îl ajute, mulți la număr, întru a căror glorie și folos săvârșise multe fapte mărețe, punându-și viața în mare primejdie. Iar Agrajes să trimită o solie asemănătoare regelui Scoției, tatăl lui, ori să se ducă în persoană la el, don Bruneo să-i trimită solie marchizului, tatăl său, și lui Branfil, fratele său, să strângă în mare grabă câți mai mulți oameni cu putință și să nu se miște de acolo până nu le va da el de știre; și tot așa să facă și ceilalți cavaleri aflați acolo, ce au prieteni și stăpânesc ținuturi. Don Cuadragante a spus că îi va trimite solie lui Landin, nepotul său, și reginei Irlandei, și că el crede că, dacă regele Cildadan, soțul acesteia, îl va ajuta pe regele Lisuarte cu numărul de oameni ce i-l datorează, regina va face astfel încât toți cei din regatul ei ce vor vrea, să vină și să îi ajute pe ei, și aceștia, cu vasalii și prietenii lor vor fi în număr destul de mare. Hotărâte toate acestea, cavalerii i-au rugat pe Agrajes și pe don Florestan să o înștiințeze pe prințesa Oriana, pentru ca ea să poruncească ce crede că e mai bine pentru ea și, după aceea, adunarea s-a risipit și toți au plecat plini de curaj, mai cu seamă cei de rang mai mic ce socoteau această poveste, într-un 700

fel, foarte gravă, temându-se mai mult decât o arătau de felul cum avea să se sfârșească; dar, acum, văzând marea grijă și pregătirile făcute de cei mari, de pe urma cărora era de așteptat un ajutor însemnat, simțeau cum le crește curajul și le piere orice urmă de teamă. Și, când au ajuns la poarta cea mare a castelului, pe unde se pătrundea în insulă, au văzut urcând costișa un cavaler în armură, călare pe calul său, cu cinci scutieri ce îi duceau armele și alte straie și podoabe de-ale lui. Toți au rămas pe loc să vadă cine o fi și, când s-a apropiat mai mult, l-au recunoscut pe don Brian de Monjaste, ceea ce mare bucurie le-a făcut, pentru că toți îl iubeau și îl socoteau un cavaler viteaz, cum într-adevăr era, căci, lăsând deoparte faptul că era de stirpe foarte aleasă, fecior al lui Ladasan, regele Spaniei, se bucura de mare faimă peste tot pe unde era cunoscut, datorită înțelepciunii și curajului său; și, pe lângă asta, era cavalerul ce-și iubea cel mai mult din lume prietenii și întotdeauna glumea și râdea cu ei, căci era tare isteț și cu creștere aleasă, astfel că tuturor le era pe plac și se simțeau bine cu el; așa că toți cavalerii au coborât costișa pe jos, așa cum se aflau, iar don Brian, văzându-i, tare s-a mai minunat, neizbutind să înțeleagă ce întâmplare îi adunase laolaltă, deși auzise câte ceva de când coborâse de pe corabie și pășise pe acel pământ; așa că a descălecat și s-a îndreptat spre ei cu brațele întinse, spunând: „Vreau să vă îmbrățișez pe toți, căci pe toți vă socotesc unul singur”. Atunci au ajuns lângă el cei ce mergeau în frunte, urmați de Amadis. Bucuria lui don Brian a fost atât de mare când l-a văzut pe Amadis, că nu se poate povesti, pentru că, pe lângă faptul că erau rude, veri de frați, căci mama acestui don Brian, soția regelui Spaniei, era soră cu regele Perion, Amadis era cavalerul pe care don Brian îl iubea cel mai mult pe lume; așa că i-a spus, râzând: „Aici sunteți? Și eu care umblu în căutarea voastră, de parcă ne-ar lipsi toate celelalte primejdii și n-am avea alta de făcut decât să vă tot căutăm pe unde vă ascundeți”. Amadis l-a îmbrățișat și i-a răspuns: „Spuneți ce vreți, că ați sosit într-un loc unde îmi voi lua iute revanșa, căci, iată, acești seniori vă poruncesc să încălecați pe cal și să intrați pe insulă, unde avem pregătită o temniță pentru cei ca voi”. Apoi au venit toți să-l îmbrățișeze și, împotriva voinței lui, l-au urcat pe cal, iar ei l-au însoțit pe jos și au pornit împreună în susul costișei, până au ajuns la palatul lui Amadis, unde a descălecat, iar Agrajes și don Florestan i-au scos armura și au poruncit să i se aducă o mantie stacojie în care să se înfășoare; după ce și-a scos armura, văzându-se înconjurat de cavaleri atât de nobili, ale căror vitejii și isprăvi le cunoștea, le-a spus: „Atâția viteji nu se puteau aduna laolaltă fără o pricină însemnată și de mare taină; spuneți-mi, domnilor, despre ce e vorba, căci tare vreau să știu și eu, mai ales că am auzit anumite lucruri de când am ajuns în această țară”. 701

Toți l-au rugat pe Agrajes să-i înfățișeze toată istoria, ca unul ce fusese de față la toate întâmplările trecute și dorea din toată inima să ia parte și mai abitir, dând tot ajutorul, la cele viitoare; acesta i-a povestit totul, așa cum vam istorisit mai înainte, învinovățindu-l pe regele Lisuarte și lăudând cu multă căldură ceea ce făcuseră acei cavaleri și ce voiau să facă mai departe. Când Brian de Monjaste a auzit aceasta, a socotit a fi o treabă foarte serioasă, ca un om înțelept ce se gândește mai întâi cum se sfârșește decât cum începe un lucru, când e să te apuci de el și, neștiind de iubirea lui Amadis, părerea lui ar fi putut fi diferită de a celorlalți, sau, ar fi înclinat, cel puțin, pentru o altă cale de a potoli lucrurile, fără să se ajungă la încordarea de acum, fiindcă îl cunoștea pe regele Lisuarte că este neîncrezător și că ține foarte mult la cinstea lui, și cum jignirea era foarte mare, don Brian chibzuia că va căuta o răzbunare pe potrivă; dar, văzând că lucrurile ajunseseră aici, când era mai mult nevoie de ajutor decât de sfaturi, și, mai cu osebire, răspunzător de toate fiind Amadis, a încuviințat cu multă căldură faptele cavalerilor, lăudându-le marea virtute dovedită Orianei și asigurându-i că este alături de ei cu cât mai mulți dintre oamenii tatălui său ca să îi ajute; apoi le-a spus că vrea să o vadă pe domnița Oriana, pentru a ști în amănunt în ce fel să o slujească. Amadis i-a spus: „Domnule și vere, voi ați venit de pe drum, iar acești domni încă nu au mâncat, așa că până le vom înștiința pe doamne de sosirea voastră, odihniți-vă și ospătați-vă, și după-masă va fi mai potrivit să facem restul”. Don Brian a încuviințat și, atunci, toți acei domni l-au salutat și au plecat la casele lor; după-masă, Agrajes și don Florestan, aleși de cavaleri să stea de vorbă cu Oriana, cum v-am spus, l-au luat cu ei pe don Brian și, toți trei, îmbrăcați în straie bogate, s-au dus să o vadă pe Oriana; aceasta îi aștepta în încăperea reginei Sardamira, în tovărășia tuturor doamnelor de care ați auzit, cum v-am mai povestit. Când au ajuns aici, don Brian s-a apropiat și, îngenunchind, a vrut să-i sărute mâinile, dar ea nu l-a lăsat și l-a îmbrățișat, primindu-l cu multă curtenie, căci întreaga noblețe a lumii era întruchipată în această doamnă; apoi, i-a spus: „Domnul meu, don Brian, fiți bine venit, căci, meritați să fiți bine primit în orice clipă, pentru noblețea și virtutea voastră, dar mai cu seamă acum; și pentru că bănuiesc că acești nobili cavaleri, prietenii voștri v-au povestit toate cele întâmplate, mă încred în ei, nemaifiind nevoie să vă mai spun nimic, nici să vă amintesc ce aveți de făcut, căci după cum v-a fost întotdeauna obiceiul și puterea, mai mult dând, decât primind sfaturi, înțelepciunea voastră vă este de ajuns pentru a lua o hotărâre”. Don Brian i-a răspuns: „Doamna mea, cauza sosirii mele aici este că, trecând multă vreme de când, după bătălia purtată de regele tatăl vostru cu cei șapte regi din insule, am plecat în Spania, unde tatăl meu avea o 702

neînțelegere cu africanii, am aflat, acolo, că vărul și seniorul meu, Amadis, pornise pe meleaguri străine și nu se mai știa nimic despre el; și cum el este floarea și oglinda întregului meu neam, cel pe care îl prețuiesc și îl iubesc cel mai mult, am fost atât de întristat în sufletul meu de această plecare, încât m-am frământat să găsesc o cale de a mă liniști și de a porni în căutarea lui. Și, chibzuind că în această insulă a lui voi putea afla vești despre vărul meu mai degrabă decât în alte locuri, am venit aici, unde m-au călăuzit soarta mea bună și norocul, pentru că l-am găsit și am sosit la timp pentru a-mi dovedi prin fapte dorința dintotdeauna de a vă sluji; și, așa cum spuneați, doamnă, știu ce s-a întâmplat și chiar cuget la ce-ar putea să mai urmeze, știind cât de neînduplecat e regele, tatăl vostru; dar orice s-ar întâmpla și oricum va voi soarta, vă ofer din tot sufletul viața mea spre a vă fi de ajutor în îndreptarea lucrurilor”. Oriana i-a mulțumit din inimă pentru aceste vorbe.

• CAPITOLUL LXXXVII • Cum toți cavalerii voiau foarte mult să o slujească și să o cinstească pe domnița Oriana Ni se pare foarte drept să se știe și să nu se uite din ce cauză acești cavaleri și mulți alții, pe care îi vom pomeni mai la vale, doreau, cu atâta dragoste și ardoare, să o slujească pe această doamnă, hotărâți să lupte cu stăpânitori de țară atât de însemnați. Să fie o întâmplare? Să fie datorită bunăvoinței pe care le-o arătase ea? Ori pentru că știau taina și începutul iubirii dintre ea și Amadis și erau gata de orice pentru el? Eu vă spun în mod sigur că niciunul din aceste motive nu i-a îndemnat să o facă, pentru că, deși Oriana era de rang atât de înalt, nu avusese vreme să-și arate bunăvoința și să împartă favoruri nici unuia dintre ei, căci nu era mai bogată decât orice altă domnișoară; cât despre iubirea ei cu Amadis, dacă ați citit această mare istorie, aveți dovada că era învăluită în taină. Și, totuși, o cauză există. Și știți care? Să vă spun: această domniță a fost întotdeauna foarte blândă, cu cele mai alese purtări și plină de curtenie, dar, mai ales, a dat dovadă de modestie și smerenie când era la curte, având grijă să cinstească și să se poarte frumos cu fiecare, după meritele sale; și această purtare e un laț și un năvod cu care cei mari, ce așa fac, prind pe mulți ce nu au vreun interes deosebit să-i slujească, așa cum vedem în fiecare zi că, fără vreun interes, oamenii aduc laude cuiva, își arată dragostea pentru el și se simt obligați să îl slujească, așa cum făceau și acești domni cu acea nobilă prințesă. 703

Ce să spunem, dară, despre marile doamne ce se arată neîndurătoare și pline de trufie cu cei față de care n-ar trebui să se poarte așa? Aflați că, răspunzându-le celor mai mici în rang cu plictis și chipuri încruntate, disprețuindu-le curtenia și vorbele, nu fac decât să fie puțin prețuite, mai puțin respectate și bârfite de aceștia, care doresc să se abată o nenorocire peste ele, ca să aibă parte de necazuri și supărări. Oh, ce mare greșeală! Și ce puțină minte să nu vrei să fii iubit, prețuit și slujit de cei cărora nu le-ai făcut niciodată vreun alt bine și nici nu i-ai răsplătit în alt fel decât cu un lucru atât de mărunt ca un cuvânt bun ori un gest drăgăstos, care nu costă nimic. Vreți să știți ce li se întâmplă, adesea, acestor oameni trufași și disprețuitori? O să vă spun: așa cum cei ce își irosesc și își cheltuiesc averile, fără să țină seama de loc și de timp, când n-ar trebui să o facă, sunt socotiți prostănaci și fără minte în loc să fie considerați inimi deschise și darnice, tot astfel, cei ce, nearătând cinstirea cuvenită celor ce le-ar răspunde cu virtute, se umilesc și se pleacă înaintea altor mai mari, ori poate deopotrivă cu ei, săvârșesc o faptă socotită mai degrabă lipsită de curaj și slugărnicie, decât virtute. Și, întorcându-ne la povestea noastră, după ce Brian de Monjaste și-a sfârșit vorba și i s-a închinat reginei Sardamira, celorlalte domnițe și Grasindei, Agrajes și don Florestan s-au apropiat de Oriana și, cu mult respect, i-au transmis tot ce îi însărcinase ceilalți cavaleri; ea a încuviințat totul pe deplin și a lăsat pe seama lor să facă tot ce trebuie, căci acestea erau treburi mai mult de cavaleri decât de domnișoare, trimițându-le vorbă că îi roagă mult să aibă mereu în minte că voia ei este ca, fără să aducă vreo știrbire cinstei lor, să se împace cu tatăl ei, regele, întru binele și strălucirea faimei ei. După aceasta, lăsându-i pe don Florestan și pe Brian de Monjaste cu regina Sardamira și celelalte doamne, Oriana l-a luat de mână pe Agrajes și, ducându-l spre un capăt al încăperii, s-a așezat și i-a spus: „Bunul meu domn și adevărat frate, Agrajes, deși încrederea și speranța pe care le am în vărul vostru Amadis și în acei nobili cavaleri sunt mari și știu că vor face totul pentru mine, cu multă grijă și sârguință, ținând seama și de onoarea lor, am mai multă încredere în domnia voastră, pentru că am trăit multă vreme la curtea regelui tatăl vostru, unde atât el cât și regina, mama voastră, mi-au arătat multă cinstire și mi-au făcut multe bucurii, printre care, cea mai mare este că mi-au dat-o pe domnița Mabilia, sora voastră; și pot spune că dacă Dumnezeu mi-a dat viață pentru prima oară, după El, ea mi-a redat-o deseori, căci marea ei înțelepciune și mângâierile ei au fost pe potriva suferințelor mele, mai cu seamă când soarta potrivnică m-a chinuit, după sosirea romanilor la curtea tatălui meu. Dacă mi-ar fi lipsit ajutorul ei, mi-ar fi fost cu neputință să-mi mai duc viața, așa că din această pricină și multe altele pentru care îi sunt îndatorată foarte, ce vi le-aș putea spune, dacă 704

Dumnezeu îmi va da prilejul să o răsplătesc, iubind-o și voi așa cum o iubesc eu cu toată ființa mea, știți că voi face ceea ce am spus când va veni vremea; și tot această pricină mă îndeamnă să vă dezvălui tainele inimii mele chinuite, vouă mai curând decât oricui altcuiva, și așa voi face, spunându-vă vouă tot ceea ce ascund celorlalți; pentru moment, însă, vă rog cu toată dragostea de care mă simt în stare ca, lăsând deoparte mânia și dușmănia împotriva tatălui meu, să aduceți pacea deplină, înțelegerea și învoiala între el și vărul vostru, Amadis, pentru că știindu-i inima atât de vitează și dușmănia tot mai mare dintre ei de o vreme încoace, mă tem că nicio vorbă de dragoste ce i s-ar adresa nu îl va putea mulțumi; dar dacă voi, adevărat frate și prieten, ați putea găsi o cale de împăcare, nu numai că am fi scutiți de multe și cumplite morți, dar și cinstea și faima mea, pentru care, din nefericire, se luptă atâția, ar fi spălate în felul cel mai potrivit cu cinstea lui”. După ce a ascultat aceste vorbe, Agrajes, plin de curtenie și de respect, a răspuns astfel: „Pe bună dreptate poate și trebuie să fie încuviințat tot ce ați spus, doamnă, și, după cât îi cunoașteți pe tatăl meu, regele, și pe mama mea, știți că dorința lor este să facă tot ce le stă în putință întru sporirea gloriei și a înaltului vostru rang, așa cum se va vedea din faptele lor; iar cât despre mine și sora mea, Mabilia, nu e nevoie să mai spun nimic, pentru că faptele noastre stau mărturie că dorim și vrem să vă slujim din toată inima; acum, însă, în legătură cu ce mi-ați cerut, adevărul, doamnă, este că eu sunt mai nemulțumit decât oricine altcineva de tatăl vostru, regele, căci, așa cum am fost martorul marilor și însemnatelor servicii pe care i l-au adus Amadis, vărul meu, și tot neamul lui, cum știe prea bine toată lumea, tot astfel sunt martorul marii sale nerecunoștințe, pentru că noi nu i-am cerut niciodată nicio răsplată, în afară de Insula Mongaza pentru unchiul meu, don Galvanes, pe care am cucerit-o spre cea mai mare cinste a curții sale și spre cea mai mare primejdie pentru viața celui ce a câștigat-o, cum nici nu se poate închipui ori povesti, așa cum ați văzut cu propriii voștri ochi, buna mea doamnă; și n-am fost de ajuns nici noi, nici marea vitejie și marile merite ale unchiului meu pentru a dobândi un lucru atât de neînsemnat, rămânându-i vasal și supus, ci, dimpotrivă, s-a lepădat de noi fără să țină seama de rugămintea noastră cu atâta lipsă de curtenie, de parcă nu i-am fi fost slujitori, ci dușmani. Și de aceea nu pot nega că, în ceea ce mă privește, numi face mare plăcere să îl ajut, acum, când se află la mare ananghie și nevoie, să se căiască de faptele lui și să facă întregii lumi cunoscută marea pierdere pe care a suferit-o pierzându-ne pe noi, știut fiind câtă cinste i-au adus faptele noastre; dar cum oamenii, înfrângându-și și stăpânindu-și voința, dobândesc mai multe merite în ceruri, săvârșind aceasta întru slujirea lui Dumnezeu, eu, doamnă, împlinind voința voastră, vreau să-mi înfrâng și să705

mi stăpânesc ura, pentru ca, știind cât îmi e de greu să o fac, să vă puteți da seama cât de obligat mă simt să vă slujesc în toate celelalte împrejurări; dar o voi face cu multă grijă, pentru că, fiind socotit printre acești seniori unul dintre cei mai de seamă apărători al cinstei voastre, dacă aș da semne de slăbiciune, cu mulți dintre ei se va întâmpla la fel”. „Asta vă cer și eu, bunul meu prieten – a spus Oriana –, căci din întâmplările trecute și știind cu cine veți avea de dus această mare luptă, îmi dau seama prea bine că nu e nevoie doar ca cel curajos și puternic să se arate mai slab, ci și cel foarte slab să se arate, cu multă grijă, puternic; și domnia voastră veți ști mult mai bine ca mine cum să faceți asta, ce trebuie și când e bine ori rău să se facă; de aceea las totul în grija voastră, cu acea dragoste adevărată ce există între noi”. Așa și-au sfârșit sfatul și s-au întors unde se aflau doamnele și cavalerii. Agrajes nu-și putea dezlipi ochii de la doamna sa, Olinda, căci mult o mai iubea din tot sufletul, ceea ce e de crezut de vreme ce pentru ea trecuse pe sub Bolta iubiților credincioși, așa cum v-am istorisit în cartea a doua a acestei istorii, dar cum era de sânge nobil și creștere aleasă, și cei ca el sunt nevoiți să fie cumpătați, renunțând la patimă și iubire pentru a urma calea virtuții, și știind că Oriana vrea să trăiască în cinste, era hotărât să-și înfrângă dorințele, deși îi era tare greu, până va vedea cum se vor aranja lucrurile. Și-au stat ei așa o vreme, sporovăind despre felurite lucruri, acei cavaleri foarte viteji îmbărbătându-le pe doamne și risipindu-le teama pe care femeile o încearcă, de obicei, în împrejurări deosebite; apoi, luându-și rămas bun de la ele și având răspunsul Orianei pentru cei ce îi trimiseseră la ea, au pornit, cu multă sârguință, să ducă la îndeplinire cele hotărâte și să trimită solie regelui Lisuarte, pentru care au fost aleși don Cuadragante și don Brian de Monjaste, căci erau cei mai potriviți pentru asemenea solie.

• CAPITOLUL LXXXVIII • Cum a stat de vorbă Amadis cu Grasinda și ce i-a răspuns aceasta Amadis s-a dus acasă la Grasinda, pe care o iubea și o prețuia mult, atât pentru ea însăși, cât și pentru multa cinstire ce i-o arătase aceasta, ce nu socotea că a plătit-o, deși făcuse pentru ea ceea ce v-a povestit istoria noastră, considerând că e o mare deosebire între cei ce fac o faptă bună din virtute, fără să-i cunoască prea bine pe aceia care se bucură de această faptă, și cei ce mulțumesc și răsplătesc faptele bune după ce au fost săvârșite, pentru că primii o fac fiindcă au o inimă mărinimoasă, iar ceilalți, deși o fac în semn de mulțumire și recunoștință, își plătesc, de fapt, o datorie; și, stând 706

amândoi în jilțuri, Amadis i-a spus: „Doamna mea, dacă nu sunteți slujită și nu vi se îndeplinesc plăcerile după cum o meritați, așa cum doresc eu și aș vrea să se întâmple, vă rog să mă iertați, dar vremurile pe care vedeți că le trăim sunt de vină; și pentru că nobila voastră fire va judeca, desigur, lucrurile așa cum sunt, lăsând deoparte acestea, m-am hotărât să vă vorbesc și să vă întreb care vă este dorința și voia până la urmă, fiindcă ați plecat de mult timp din țara voastră și nu știu dacă din această pricină simțiți vreo mâhnire în suflet; dar, aflându-vă porunca, vreau să vă fie îndeplinită”. Grasinda i-a răspuns: „Domnul meu, dacă n-aș crede că tovărășia și prietenia voastră nu-mi aduc cea mai mare cinstire de care m-aș putea bucura și n-ar fi răsplătit, astfel, toată bunăvoința și cinstea ce vi s-au arătat în casa mea, dacă, într-adevăr, acestea v-au mulțumit în vreun fel, aș putea fi judecată drept cea mai nerecunoscătoare persoană din lume; și pentru că acesta este un adevăr știut de toți, vreau, domnule, să vă dezvălui toate gândurile mele. Eu văd, viteazul meu domn, că, deși aici sunt adunați atâția principi și cavaleri foarte viteji în ajutorul acestei prințese, voi sunteți cel de care toți ascultă. Și în mintea și curajul vostru își pun întreaga speranță și norocul lor, iar voi, datorită inimii voastre mari și a rangului vostru, nu puteți face altfel decât să luați asupră-vă toată această greutate, pentru că nimănui nu i se cuvine mai pe drept; de aceea, prietenii și apărătorii voștri vor trebui să vă vină în ajutor și să lupte pentru gloria și numele vostru, și cum eu mă socotesc, în gândul meu, în primul rând, unul dintre acești prieteni, vreau ca acest gând să se vadă în faptele mele. Așa că am hotărât ca maestrul Helisabad să plece în țara mea și, cu multă grijă, să pregătească o flotă însemnată, cu toți vasalii și prietenii mei, care să fie gata să sosească aici, domnule, când vă va fi de trebuință, și să vă slujească după cum veți porunci; iar, până atunci, eu voi rămâne în suita și în slujba acestei doamne și a nevoilor ei, și nu mă voi despărți nici de ea, nici de domnia voastră până ce nu-mi veți spune ce am de făcut, când se vor sfârși toate acestea”. Când Amadis a auzit acestea, a îmbrățișat-o râzând și a spus: „Cred că dacă toată virtutea și noblețea de pe lume s-ar pierde, prin voi, buna mea doamnă, s-ar putea redobândi; și dacă asta vă este dorința, așa vom face; dar, în slujba voastră și la rugămintea mea, maestrul Helisabad trebuie să se ducă la împăratul de la Constantinopol cu o solie a mea, căci, după binevoitoarea lui făgăduială și marea sa nemulțumire împotriva împăratului Romei, cum mi-au spus mulți când am fost acolo, aflând că sfada cea mare cu el o vom avea, sunt convins că, dovedindu-și obișnuita-i mare virtute, îmi va trimite ajutoare, ca și cum i-aș fi slujit vreme îndelungată”. Grasinda a spus că i se pare o hotărâre foarte bună și că, după cât de mult ține la el maestrul, nu e nevoie să-i poruncească ea nimic dacă e vorba să-i facă lui Amadis un 707

serviciu, și că maestrul Helisabad va socoti o asemenea călătorie, ca sol al unui bărbat ca el, mai degrabă o cinste și odihnă decât o oboseală în plus. Amadis a spus: „Doamna mea, dacă dorința voastră este să rămâneți cu această prințesă, drept ar fi ca, așa cum celelalte domnițe și mari doamne ca voi locuiesc în încăperile și în preajma ei, să vă aflați și voi acolo, ca să vă bucurați de cinstea și curtenia meritate de marea voastră virtute”. Și, pe dată, a poruncit să fie chemat tutorele său, don Gandales, și l-a rugat să se ducă la Oriana și s-o înștiințeze de marea dorință a acelei doamne de a o sluji și cum voiește să-și împlinească această dorință, și să o roage din partea lui să o primească lângă ea, cinstind-o așa cum face cu cele mai de seamă dintre doamnele ei; ceea ce așa s-a și întâmplat, căci Oriana a primit-o cu obișnuita-i dragoste și bunăvoință cu care primea persoanele atât de nobile, dar nu atât pentru serviciile prezente, cât pentru cele din trecut, când îi dăruise lui Amadis cele trebuincioase pentru călătoria în Grecia, și, mai cu seamă, pe maestrul Helisabad care, după Dumnezeu, le-a redat viața și lui și ei, cum v-am povestit în a treia parte a acestei istorii, căci ea n-ar fi trăit nicio zi după moartea lui Amadis, și maestrul Helisabad îi lecuise rănile grele primite atunci când îl ucisese pe Endriago. Săvârșite toate acestea, după ce Grasinda i-a spus toate câte trebuie maestrului Helisabad pentru a face cele hotărâte mai înainte, l-a rugat și i-a poruncit, știind ce dorește Amadis să facă pentru el, să nu precupețească nimic pentru a duce la bun sfârșit o faptă atât de însemnată. Maestrul i-a răspuns că și de-ar fi să treacă prin cele mai mari primejdii și munci tot le va îndeplini porunca. Amadis i-a mulțumit mult și apoi s-a hotărât să-i scrie o carte împăratului, care glăsuia așa:

Carte de la Amadis către împăratul de la Constantinopol „Preaînălțate împărate, acel Cavaler al Spaniei Verzi, pe numele

său adevărat Amadis de Gaula, vă sărută mâinile și vă amintește acea făgăduială ce ați binevoit a-mi face mai mult datorită marii virtuți și nobleței voastre, decât datorită meritelor mele, și pentru că acum a sosit vremea când am nevoie mai cu osebire de marea voastră putere și de toți prietenii și ocrotitorii ce vor să urmeze calea dreptății și a înțelepciunii, așa cum vă va istorisi mai pe larg maestrul Helisabad, vă rog din suflet să îi dați crezare și să răspundeți soliei mele așa cum eu însumi și toți cei ce mă păzesc și mă urmează am face-o întru slujirea domniei voastre”. 708

După ce cartea a fost scrisă și maestrului i s-au dat toate împuternicirile, așa cum se va vedea mai la vale, luându-și acesta rămas bun de la Amadis și de la stăpâna sa, Grasinda, a pornit la drum pe mare, sfârșindu-și călătoria cu bine, așa cum vă vom povesti la vremea cuvenită.

• CAPITOLUL LXXXIX • Cum a trimis Amadis alt sol reginei Briolanja Istoria ne spune că, după ce Amadis l-a trimis la drum pe maestrul Helisabad și a instalat-o pe Grasinda în încăperile domniței Oriana, a poruncit să fie chemat Tantiles, majordomul frumoasei regine Briolanja, și ia spus: „Bunul meu prieten, aș vrea să faceți pentru mine un lucru anevoios și obositor, așa cum aș face și eu pentru voi, și iată anume ce: ținând seama, în această împrejurare, de numele și cinstea mea, ce poate spori dacă mă îngrijesc și mă pregătesc cum se cuvine, dar poate fi știrbită de nu fac aceasta, mergeți la stăpâna voastră și, cum ați fost martor la toate, spuneți-i ce se cuvine, străduindu-vă din răsputeri să o convingeți să poruncească tuturor supușilor și prietenilor ei să fie gata de luptă pentru când va fi nevoie; și mai spuneți-i că, în ceea ce mă privește, totul îi aparține, deci ceea ce pierd eu va fi întru pierderea ei”. Tantiles i-a răspuns: „Domnule, voi face de îndată tot ce porunciți, și puteți fi sigur că nu există lucru care să o bucure mai mult pe regină, stăpâna mea, decât că a venit vremea când veți vedea marea ei dragoste și dorința de a face tot ceea ce îi porunciți ei și întregului său regat; și în privința aceasta, nu duceți nicio grijă, căci eu voi sosi, atunci când va fi nevoie, cu solia și toate câte o doamnă de neam atât de mare ca ea le datorează celui ce, după Dumnezeu, i-a dăruit regatul”. Amadis i-a mulțumit și i-a dat o carte de împuternicire ce era de ajuns pentru o persoană ca el, ce cârmuia întreg acel regat. Tantiles a pornit pe dată pe mare cu o corabie ce sosise în insulă și a făcut ceea ce vă vom povesti mai departe. O dată împlinite toate acestea, Amadis s-a retras cu Gandalin și i-a spus: „Prietene Gandalin, vezi bine că am nevoie de prieteni și neamuri în această împrejurare anevoioasă în care mă aflu fără să fi putut face altminteri, și, cu toate că mă apasă greu să te știu departe de mine, judecata mă silește să o fac; ai văzut că toți acești cavaleri au hotărât să îi chemăm pe toți prietenii noștri și să le cerem să fie pregătiți, pentru a putea veni din vreme să ne apere cinstea; și, cu toate că îmi pun mari speranțe că mulți, pentru care, așa cum știi, am făcut și eu multe, vor vrea să-și plătească datoriile față de mine, 709

am mult mai mare speranță că regele Perion, tatăl meu, cu sau fără dreptate, îmi va veni în ajutor; și pentru că tu poți să-i spui cel mai bine și fără ocolișuri cât de însemnat este acest lucru pentru mine și că în sufletul și în mintea tuturor, deși aici se află mulți cavaleri vestiți și de stirpe aleasă, aceasta mă privește numai pe mine, pentru că sunt cel mai mare peste toți, ar fi bine să pornești pe dată spre el și să spui ce ai văzut și știi că e potrivit cu împrejurarea în care mă lași; și printre alte lucruri, să-i spui că nu mă tem că aș avea de suferit de pe urma întregii lumi, oricare ar fi suferințele, dar pentru el ar fi nespusă suferința dacă eu, fiul lui cel mai mare, n-aș putea ține piept acestor doi principi, de se vor ridica împotriva mea, în felul și modul cum vor cere ei; și pentru că înțeleg că ai priceput totul, nu mai e nevoie să-ți spun nimic alta decât că, înainte de plecare, să treci să vorbești cu verișoara mea, Mabilia, să vezi dacă are ceva pentru mătușa ei și pentru sora mea, Melicia; de asemenea, să treci să o vezi pe doamna și stăpâna mea, Oriana, să afli cum se simte, pentru că, deși se ascunde de toți, ție îți va spune ce dorește și ce gândește; și după ce vei face toate astea, să pleci dendată cu această scrisoare de împuternicire, ce glăsuiește astfel: «Îi vei spune regelui, stăpânul meu, că înălțimea sa știe că după ce voința Domnului a fost să fiu făcut cavaler de mâna sa, niciodată n-am avut alt gând decât acela de a fi cavaler rătăcitor și să îndrept, cu toate puterile mele, nedreptățile și silniciile îndurate de mulți, mai cu osebire, de doamne și domnișoare, care trebuie ajutate mai înaintea celorlalți; pentru asta am trecut prin multe munci și primejdii, fără să doresc altă răsplată decât să îl slujesc pe Dumnezeu și să dobândesc glorie și faimă în rândul lumii; și cu această dorință, am vrut să plec din regatul său, ca să cutreier meleaguri străine, căutându-i pe cei ce aveau nevoie de ajutorul și sprijinul meu, și să văd câte nu văzusem încă; și am trecut prin multe aventuri, pe care i le poți povesti prea bine, de va dori să le afle, pentru ca, după multă vreme, ajungând în această insulă, să aflu că regele Lisuarte, fără să țină seamă de Dumnezeu, nici de sfatul supușilor săi și al altora ce nu îi sunt supuși, care doreau să îl slujească întru cinstea sa, dând dovadă de mare cruzime și știrbindu-și greu marea slavă, a vrut să o dezmoștenească pe fiica sa, Oriana, ce, după ce regele se va petrece din această viață, trebuie să-i stăpânească regatele, dând-o de soție împăratului Romei și făcând-o moștenitoare pe fiica lui mai mică, ce nu are niciun drept la coroană. Domnița s-a plâns tuturor celor pe care i-a întâlnit, precum și altora, prin solii săi, rugându-i cu multă jale și durere să aibă milă de ea și să nu încuviințeze să fie dezmoștenită în chip atât de nedrept. Și acel drept judecător și ocrotitor al tuturor i-a auzit ruga și, cu voia și îngăduința lui, s-au adunat pe această insulă mulți principi și cavaleri de seamă întru ajutorarea ei, pe care i-am 710

găsit aici la sosirea mea și de la ei am aflat această mare silnicie ce i se face; astfel, cu încuviințarea și la sfatul ei, socotind că la îndreptarea unor asemenea lucruri sunt obligați cavalerii mai mult decât la oricare altele, s-a hotărât să o ajutăm în această atât de însemnată împrejurare, pentru a nu pierde printr-o singură faptă necugetată ceea ce am dobândit cu prețul multor primejdii și osteneli, căci o asemenea faptă, nefiind poruncită de judecată, trebuie pusă mai curând pe seama lașității și a lipsei de curaj, decât pe seama altor pricini; și am făcut întocmai, spulberând flota romanilor, ucigând și luând prinși pe mulți dintre ei și venindu-i în ajutor și eliberând-o pe această prințesă cu toate doamnele și domnișoarele ei; apoi, am hotărât să îi trimitem cu solie pe don Cuadragante de Irlanda și pe vărul meu, don Brian de Monjaste, la regele Lisuarte, pentru a-i cere, în numele nostru, să se poarte cu dreptate; iar de nu va vrea, în fața primejdiei vom avea nevoie, în primul rând, de ajutorul său și apoi de cel al tuturor acelora ce ne sunt prieteni; așa că îl implor să fie pregătit cu cât mai mulți oameni cu putință pentru când îi voi cere ajutorul; iar reginei, stăpâna mea, să-i săruți mâinile pentru mine și să o rogi fierbinte să poruncească să vină aici sora mea, Melicia, ca să îi țină tovărășie Orianei și ca noblețea și marea ei frumusețe să fie cunoscute de cât mai mulți cu propriii lor ochi nu numai din vorbele ce iau adus marea faimă»”. După aceasta, Amadis i-a spus lui Gandalin: „Ai grijă de pleci cu una dintre galerele cele mai bune, ia pe cineva să te călăuzească și vorbește, mai înainte, cu verișoara mea, Mabilia, așa cum ți-am spus”. Gandalin i-a răspuns că va face totul întocmai. Agrajes s-a sfătuit cu don Gandales, tutorele lui Amadis, ca acesta să plece în Scoția la tatăl lui Agrajes, regele, și n-a mai fost nevoie să scrie nicio scrisoare, pentru că don Gandales îi era atât de credincios regelui, de atâta vreme vasalul său și regele avea o asemenea încredere în el în toate cele, încât îl socotea mai mult rudă și sfetnic decât supus, așa că e de crezut că acest cavaler avea să pună toată dragostea și strădania pentru ca această călătorie să dea roade, căci era vorba de Amadis, pe care îl crescuse și îl iubea ca pe nimeni altul pe lumea asta; și mai departe vă vom povesti cum și-a îndeplinit solia.

• CAPITOLUL XC • Cum s-a sfătuit don Cuadragante cu nepotul lui, Landin, și i-a spus să plece în Irlanda și să îi ceară reginei, nepoata lui, să îngăduie ca o parte dintre vasalii ei să îi vină în ajutor 711

Don Cuadragante a stat de vorbă cu Landin, nepotu-su, ce era un cavaler foarte viteaz, și i-a spus: „Dragă nepoate, e nevoie să vă străduiți și să plecați pe dată în Irlanda, ca să vorbiți cu nepoata mea, regina, fără știrea regelui Cildadan, pentru că datorită jurământului și făgăduielii făcute de el regelui Lisuarte, n-avem niciun motiv să-i spunem nimic din toate astea; reginei să-i povestiți în ce situație mă aflu și să-i spuneți că, deși aici se găsesc mulți cavaleri de neam ales, toți își pun mari speranțe și contează foarte pe mine, datorită rangului și obârșiei mele, așa cum ați văzut și domnia voastră, nepoate, așa că o rog stăruitor ca, în bunătatea ei, să îngăduie acelora dintre vasalii săi ce vor vrea să mă ajute, să vină să mă slujească; și să fie convinsă că cele ce se petrec acum sunt foarte însemnate și de multe ori, de pe urma unor asemenea întâmplări se răstoarnă state și regate în așa chip și fel, că stăpânii ajung vasali și vasalii stăpâni; de aceea, să nu șovăie să poruncească tot ce am rugat-o, și cu toți câți îi vei putea strânge dintre aceștia și cu vasalii și prietenii mei, pregătiți o flotă, cât mai mare cu putință, pentru a fi gata la chemarea mea”. Landin i-a răspuns că, ajutat de Dumnezeu, își va îndeplini misiunea astfel ca don Cuadragante să fie mulțumit și să-și dovedească măreția și curajul. Cu aceste vorbe s-a despărțit de el și a pornit pe mare cu o corabie din cele capturate de la romani, iar ceea ce a săvârșit în urma acestei călătorii vă vom povesti mai departe. Don Bruneo de Bonamar a stat de vorbă cu Lasindo, scutierul său, cerându-i să plece pe dată la tatăl lui, marchizul, și la Branfil, fratele lui, cu o scrisoare, să îi povestească totul și să îl roage stăruitor din partea sa să lase orice altceva deoparte și să se ostenească să adune cât mai mulți oameni va putea și corăbii pentru aceștia și să nu plece de-acolo până nu îi va da el de veste; apoi a adăugat: „Lasindo, bunul meu prieten, cu toate că, așa cum vezi, aici s-au strâns mulți cavaleri foarte însemnați, trebuie să fii convins că, în cea mai mare parte, această înfruntare îl privește pe Amadis și am toate motivele să îl ajut, căci, lăsând la o parte marea dragoste pe care mi-o poartă, ceea ce mult mă îndatorează, știi bine că el e fratele doamnei și stăpânei mele, Melicia; pe el îl iubește și îl prețuiește mai mult decât pe oricine altcineva din neamul lor și chiar de mi-ar fi dușman, n-aș putea face altceva decât să îndeplinesc voia și poruncile lui și ale ei; așa că, mai cu osebire când lucrurile stau altfel, căci este omul pe care îl iubesc cel mai mult pe lume, cu mai multă dragoste și dorință trebuie să mă pregătesc să-i apăr cinstea și avuția, mai ales în această împrejurare în care nimeni nu e atât de legat de el ca mine și pe nimeni nu privește asta atât de direct; toate acestea, bunule prieten, în afară de povestea cu doamna mea, le poți povesti 712

tatălui și fratelui meu, pentru că îi vor îndemna să facă pe bună dreptate ceea ce trebuie pentru cinstea mea, cu toate că sunt sigur că Branfil mai curând ar vrea să fie aici și să fi fost și mai înainte decât să cucerească un mare regat, fiindcă de felul lui e mai înclinat să dobândească faimă și glorie cavalerească decât alte lucruri pe care și le doresc alții, ce prețuiesc mai mult plăcerile decât virtutea”. Lasindo i-a răspuns: „Stăpâne, nu e nevoie sămi spuneți mai multe decât știu că sunt de trebuință și mă încred în Dumnezeu că vom aduce asemenea ajutoare, încât doamna voastră să fie slujită cum se cuvine, iar numele vostru să fie încă mai slăvit”. Și cu aceste vorbe s-a urcat pe o corabie și istoria noastră vă va povesti la vremea potrivită ce a făcut, căci acest Lasindo era un scutier foarte viteaz, de neam mare, și pornise la drum cu toată dragostea și hotărârea de a face această călătorie pentru a-l sluji pe stăpânul său care, spre marea sa cinste, a adus un ajutor de preț în această împrejurare.

• CAPITOLUL XCI • Cum i-a trimis Amadis solie regelui Boemiei Amadis, cum pe umerii săi purta o mare răspundere, mai cu seamă în privința doamnei sale, era tot timpul cu gândul la ce trebuie să mai facă și a hotărât să îl trimită cu o solie pe Ysanjo, cavaler foarte cinstit și cu multă înțelepciune, cel pe care îl găsise ca guvernator al Insulei Ferecate pe vremea când dobândise acest ținut, slujbă moștenită de la strămoșii săi, cum v-am istorisit mai pe larg în cartea a doua a acestei istorii; așa că, luându-l deoparte, i-a spus: „Bunul meu domn și mare prieten, cunoscându-vă virtutea și mintea voastră înțeleaptă, precum și dorința dintotdeauna, de când m-ați cunoscut, de a-mi apăra cinstea, lucru pentru care vă voi răsplăti la vremea potrivită, am hotărât să nu vă scutesc de o oarecare osteneală, pentru că acolo unde vă trimit nu poate pleca decât un sol ca voi; și anume, vreau să plecați pe dată la regele Tafinor al Boemiei cu carte de la mine și o scrisoare de împuternicire pe care o veți primi, și să îi spuneți de-a fir a păr toată povestea noastră, precum și că am mare încredere și speranțe în mărinimia lui; și am credința că solia domniei voastre ne va fi de mare folos, pentru că acesta este un rege foarte nobil și mi-a oferit cu multă dragoste și prietenie ajutorul său, când am plecat de la curtea lui”. Ysanjo i-a răspuns astfel: „Seniore, sunt gata să fac mult mai mult întru slujirea voastră și această călătorie o socotesc mai curând o cinste decât o trudă ori o osteneală; și pe cât stă în puterile mele, domnule, puteți fi sigur că atât acum 713

cât și în toate celelalte menite să vă sporească gloria, voi face totul, chiar cu prețul vieții mele; așa că, domnule, trebuie doar să porunciți și voi pleca când veți hotărî domnia voastră”. Amadis i-a mulțumit cu multă dragoste, dându-și seama după felul cum îi răspunsese că bunăvoința nu trebuie mai puțin prețuită decât fapta bună, pentru că aceasta se naște din prima și aceea îi este temelie. Hotărâte astfel lucrurile, Amadis i-a scris o carte regelui, ce glăsuia astfel: „Nobile rege Tafinor al Boemiei, dacă în vremea cât m-am aflat

la curtea voastră, pe când eram cavaler rătăcitor, v-am slujit în vreun fel, mă socotesc pe deplin răsplătit cu cinstirea și faptele bune de care m-am bucurat din partea domniei voastre și a tuturor supușilor voștri, și dacă acum mă adresez mărinimiei voastre, cerându-vă ajutor când mă aflu în nevoie, o fac având în minte doar nobila voastră dorință și marea virtute ce, în acea scurtă vreme cât m-am aflat la curtea voastră, am văzut că le arătați în a săvârși numai lucruri drepte și potrivite cu virtutea și conștiința curată; și pentru că acest cavaler vă va povesti totul mai pe larg, vă rog ca, după ce îl veți fi ascultat, să răspundeți soliei sale așa cum aș face eu primind o solie asemănătoare din partea voastră”. După ce scrisoarea a fost scrisă și i s-a înmânat cartea de împuternicire, Ysanjo a poruncit să se pregătească o corabie și a plecat pe dată; și putem spune că această călătorie a fost cu mult folos, după câți oameni i-a trimis lui Amadis acel viteaz rege, cum vă vom istorisi mai la vale.

• CAPITOLUL XCII • Cum a stat de vorbă Gandalin cu Mabilia și Oriana, și ce i-au poruncit acestea să îi spună lui Amadis Istoria ne povestește că după plecarea acestor soli, cum ați auzit, Gandalin se zorea tare să plece unde îi poruncise stăpânul său, dar pentru că acesta îi spusese să nu plece fără să o vadă pe verișoara sa, Mabilia, Gandalin s-a dus la încăperile Orianei, unde nu putea intra niciun bărbat fără încuviințarea ei specială, ce se aflau în turnul acela de care ați auzit, ce nu era păzit decât de doamne și domnișoare și nu era încuiat; și când a ajuns la 714

poarta grădinii, a cerut să i se spună Mabiliei că o caută Gandalin, care pleacă în Gaula și vrea să o vadă mai înainte de plecare. Aflând aceasta, Mabilia i-a spus Orianei, iar ea tare s-a bucurat și a poruncit să fie lăsat să intre Gandalin; acesta, ajungând în fața Orianei, a îngenuncheat și i-a sărutat mâinile și apoi s-a dus la Mabilia și i-a spus ce îi poruncise stăpânul său. Mabilia i-a spus Orianei cu glas tare, astfel încât toți au auzit-o: „Stăpână, Gandalin pleacă în Gaula; poate îi porunciți să ducă vreun mesaj reginei și verișoarei mele, Melicia”. Oriana a răspuns că îi face plăcere să le trimită vești prin el și, apropiindu-se de ei, căci se trăseseră departe de toți ceilalți, a spus: „Ah, prietene Gandalin! Ce părere ai de soarta mea potrivnică? Căci ceea ce doream cel mai mult pe lume era să trăiesc într-un loc unde niciodată să nu-mi pot dezlipi ochii de pe stăpânul tău și acum, când spre fericirea mea mă aflu în stăpânirea lui, din pricina împrejurărilor, nu îndrăznesc să îl văd de teamă ca cinstea lui și a mea să nu fie pângărite; și să știi că inima mea îndurerată este atât de chinuită din această pricină, că dacă ai putea simți ce simt eu, mare milă ți-ar fi de mine; și ca să își dea seama de asta, precum și întru mângâierea și dezvinovățirea mea, spune-i să afle calea de a veni să mă vadă el și toți cavalerii și vom găsi mijlocul ca, de față cu toți, dar fără ca nimeni să ne audă, să îi pot vorbi; și pretextul să fie plecarea ta”. Gandalin a răspuns: „Oh, doamnă, câtă dreptate aveți să vă amintiți de leacul care îi trebuie acestui cavaler, căci multe am fost nevoit să fac în timpul călătoriei noastre ca să îl țin în viață! Și dacă vi leaș povesti, sufletul vostru ar fi cuprins de dureri și chinuri încă și mai mari decât cele ce îl încearcă; căci, doamnă, e sigur că marile fapte de arme și aventurile prin care a trecut pe acele meleaguri străine, ce au fost atât de mărețe și de multe că nu numai că n-ar fi putut fi săvârșite, dar nici gândite, de un altul, nu l-au pus de mii de ori în primejdie de moarte cum au făcut-o amintirea voastră și depărtarea de voi; și pentru că e cât se poate de prisos să vorbesc despre asta, fiindcă n-aș mai sfârși, nu vă rămâne, doamnă, decât să aveți milă de el și să îl mângâiați; că, așa după cum văd și cred eu, cu adevărat viața voastră depinde de a lui”. Oriana i-a spus: „Bunul meu prieten, ai rostit un mare adevăr, căci fără el n-aș putea trăi și nici n-aș vrea, fiindcă viața mi-ar fi mai amară decât moartea; dar să nu mai vorbim despre asta, ci du-te de-ndată la el și spune-i ce ți-am poruncit”. „Așa voi face, doamnă, și totul se va împlini.” Apoi s-a despărți de ele și a plecat la stăpânul său; dar, mai înainte, Oriana i-a poruncit în fața tuturor să nu pornească la drum până nu îi va da o scrisoare pentru regina Elisena și o alta pentru fiica acesteia, Melicia; el a răspuns că așa va face și că o roagă să i le dea iute, pentru că toți ceilalți soli plecaseră și nu mai rămăsese decât el să pornească. Și cu aceste vorbe a ieșit și s-a dus la Amadis, căruia i-a spus tot 715

ce vorbise cu Oriana, ce îi răspunsese el, și că Oriana îi trimite poruncă să vină să o vadă cu toți acei domni cavaleri sub vreun pretext oarecare, pentru că vrea să îi vorbească. Amadis, auzind acestea, a rămas o vreme pe gânduri și apoi a spus: „Știi cum am putea face cel mai bine? Vorbește cu văru-meu Agrajes și spune-i că, ducându-te la Mabilia să vezi dacă îți dă vreun mesaj pentru Gaula, ți-a spus că ar fi bine să găsească el un mijloc ca toți cavalerii ce se află aici să vină să o vadă și să o îmbărbăteze pe Oriana, căci îi va face bine această vizită și i-ar da curaj, dată fiind gravitatea situației în care se află, atât de neobișnuită pentru ea; și mai spune-i tot ce mai crezi că e nevoie, căci în felul acesta îi vom îndeplini mult mai bine porunca”; apoi a adăugat: „Spune-mi, cum ți s-a părut doamna mea? E tristă?” Gandalin i-a răspuns: „Stăpâne, știți cât de înțeleaptă e și că din această pricină nu-și arată decât virtutea nobilului ei suflet, dar, drept să spun, chipul ei mi s-a părut mai mult trist decât vesel”. Amadis a înălțat mâinile spre cer și a exclamat: „Oh, Stăpâne atotputernic! Binevoiește a-mi îngădui să o pot sluji pe această doamnă întru cinstea ei, așa cum se cuvine, și dă-mi viața ori moartea, așa cum o vrea soarta”. Gandalin i-a spus: „Stăpâne, nu vă amărâți, că așa cum în celelalte Dumnezeu v-a ajutat întotdeauna și a făcut ca gloria voastră să fie mai presus decât a tuturor celorlalți cavaleri, tot astfel va face și de astă dată, când luptați pentru o cauză atât de dreaptă”. Gandalin s-a despărțit, apoi, de Amadis și s-a dus la Agrajes, căruia i-a spus tot ce îi poruncise stăpânul său și ce a mai crezut el de cuviință. Agrajes i-a răspuns: „Prietene Gandalin, e foarte bine să facem cum a spus sora mea și vom îndeplini totul de-ndată, căci dacă n-am făcut-o până acum, a fost doar din pricină că acești cavaleri știau că voia Orianei este să ducă o viață cât mai curată cu putință; și bine ar fi să-i spunem toate acestea și vărului meu, Amadis”. Și, luându-l cu el pe Gandalin, s-a dus acasă la Amadis și i-a spus tot ce îi transmisese sora sa prin acesta. Amadis a răspuns, ca și cum nar fi știut nimic, că îl lasă pe el să hotărască. Atunci Agrajes a stat de vorbă cu cavalerii și, fără ca ei să știe că Oriana voia să vină la ea să o vadă și să o îmbărbăteze, le-a spus că în asemenea împrejurări chiar și oamenii cei mai curajoși simt nevoia să fie îmbărbătați, și cu atât mai mult trebuie să o facă fiind vorba de femei, mai slabe de înger. Toți au fost de acord și s-au bucurat tare de aceste vorbe, hotărând să se ducă să o vadă a doua zi după-masă; și așa au și făcut, sosind la încăperile Orianei îmbrăcați în straie bogate de luptă, călare pe caii frumos împodobiți, cu spade toate lucrate în aur; și cum erau toți tineri și frumoși, era o minune să-i privești; Agrajes îi trimisese vorbă Orianei că vor veni să o vadă, iar ea poruncise să vină regina Sardamira, Grasinda și toate prințesele, doamnele 716

și domnișoarele de neam mare ce o însoțeau, să fie alături de ea când îi va primi pe cavaleri.

• CAPITOLUL XCIII • Cum s-au dus Amadis, Agrajes și toți acei cavaleri de neam mare ce se aflau cu el să le vadă și să le încurajeze pe Oriana și pe doamnele ce o însoțeau Când acei cavaleri au ajuns în încăperea unde se afla Oriana, au salutat-o cu multă smerenie și respect pe ea și pe toate celelalte doamne, iar ea i-a primit cu foarte multă bunăvoință, căci era de viță foarte nobilă și avea purtări alese. Amadis le-a spus lui don Cuadragante și lui Brian de Monjaste să se ducă la Oriana; el s-a dus la Mabilia, Agrajes, la Olinda și celelalte doamne, don Florestan la regina Sardamira, don Bruneo și Angriote, la Grasinda, căci o iubeau și o prețuiau mult, iar ceilalți cavaleri la celelalte doamne și domnișoare, fiecare la cea pe care o plăcea mai mult și de la care aștepta mai multă cinstire și bunăvoință. Și așa au tăifăsuit cu toții cu multă bucurie despre lucrurile ce le erau mai pe plac. Atunci, Mabilia l-a luat de mână pe vărul ei, Amadis, și s-a retras cu el într-un capăt al sălii, spunându-i, astfel încât să audă toți: „Domnule, porunciți să fie chemat Gandalin, ca să îi spun de față cu domnia voastră ce să îi transmită reginei, mătușa mea, și Meliciei, verișoara mea, căci din porunca și cu solia voastră se duce la regele Perion al Gaulei”. Oriana, când a auzit aceasta, a spus: „Vreau și eu să-i ducă un mesaj din partea mea reginei și fiicei sale, o dată cu al vostru”. Amadis a poruncit să fie chemat Gandalin, ce se afla în grădină cu alți scutieri, fiindcă el știa foarte bine că avea să fie chemat; și, de cum a intrat, sa dus spre capătul sălii unde se aflau Amadis cu Mabilia și au stat de vorbă împreună o bucată de vreme; apoi Mabilia i-a spus Orianei: „Doamnă, eu am terminat cu Gandalin; spuneți-i ce doriți domnia voastră”. Oriana s-a întors spre regina Sardamira și i-a spus: „Doamnă, rămâneți cu don Cuadragante până voi vorbi cu acest scutier”. Și, luându-l de mână pe don Brian de Monjaste, s-a îndreptat spre Mabilia, iar când a ajuns lângă ea, don Brian de Monjaste, cum era foarte delicat și cumpănit în toate câte trebuie să le știe un cavaler, i-a spus Orianei: „Cum am fost ales să fiu ambasador pe lângă tatăl vostru, nu vreau să fiu de față la solia unor domnițe, căci mă tem că, plină de farmec și de încântare cum sunteți în toate cele, o să doriți să mă faceți să fiu mai curtenitor decât se potrivește cu ceea ce mi-au poruncit 717

acești cavaleri să spun”. Oriana i-a răspuns, râzând cu mult farmec: „Domnul meu, don Brian, de-asta v-am luat cu mine, ca, văzându-ne pe noi, să vă mai potoliți mânia contra tatălui meu; dar teamă mi-e că inima voastră nu este atât de subjugată și aplecată spre cele femeiești încât să puteți fi clintit ori împiedicat în vreun fel din hotărârile voastre”. Preafrumoasa prințesă spusese asta în zeflemea, cu atâta farmec, de era o minune, fiindcă don Brian, cu toate că era tânăr și frumos, era mai înclinat spre cariera armelor și treburile cavalerești de la palat decât spre supunere și dragoste pentru vreo femeie, deși, când acestea aveau nevoie de apărarea și ocrotirea lui, trecea prin orice încercare și primejdie pentru a le ajuta să-și dobândească dreptatea și le iubea pe toate, după cum toate îl iubeau foarte, dar nu era îndrăgostit în mod deosebit de niciuna. Don Brian i-a răspuns: „Doamna mea, tocmai de aceea vreau să mă îndepărtez de voi și de măgulelile voastre, pentru a nu pierde în scurt timp ceea ce am câștigat în vreme așa de îndelungată”; și astfel, pe când toți se porniseră pe râs, s-a despărțit de Oriana și s-a întors lângă Grasinda, ce tare mult dorea să știe ce i se spusese despre ea. Când Amadis s-a găsit în fața doamnei sale, pe care o iubea atât de mult și n-o văzuse de atâta vreme, căci întâlnirea de pe mare nu conta, fiindcă avusese loc în zarva aceea nespusă și de față cu atâta lume, așa cum v-am istorisit în cartea a treia, tot trupul și inima i-au fost cuprinse de un fior de plăcere privind marea-i frumusețe și, după cât i se părea, bucuria de a-l revedea era mai mare decât se așteptase el; și era așa de pierdut, că nu putea să vorbească și să scoată nicio vorbă, astfel că Oriana, care nu-și lua ochii de la el, și-a dat seama pe dată ce se întâmplă și, apropiindu-se de el, ia apucat mâinile pe sub pelerină și i le-a strâns ca semn că îi arată multă iubire, ca și cum l-ar fi îmbrățișat, spunându-i: „Adevăratul meu prieten, mai iubit decât toți ceilalți din lumea asta, deși soarta mi-a împlinit ceea ce doream cel mai mult pe lume, căci mă aflu în stăpânirea voastră, într-un loc unde să nu-mi pot dezlipi ochii și nici inima o clipă de voi, marele meu nenoroc a vrut să se întâmple astfel încât acum mai mult ca altădată să fiu nevoită să mă lipsesc de a sta de vorbă cu domnia voastră, pentru ca această faptă ce va fi atât de vestită și de cunoscută în toată lumea, să se înfățișeze tuturor cu acea slavă ce se cuvine măreției numelui meu și virtuții la care aceasta mă obligă și să se creadă că domnia voastră, iubitul meu prieten, ați pornit în această mare și însemnată aventură împins mai mult de acea noblețe de care ați dat întotdeauna dovadă, străduindu-vă să îi ajutați pe cei amărâți și nevoiași ce au nevoie de sprijin, apărând întotdeauna dreptatea și justiția, decât de altă pricină; pentru că dacă s-ar cunoaște cauza principală, iubirea noastră, atât prietenii cât și dușmanii v-ar judeca în fel și chip. De 718

aceea e nevoie ca ceea ce am ținut ascuns până acum cu multă durere și mari chinuri să rămână astfel pe mai departe, cu aceleași chinuri, ba chiar mai mari; și leacul să ne fie că avem libertatea de a ne alege calea cea mai pe potrivă cu împlinirea dorințelor noastre în orice clipă ne va plăcea, atâta vreme cât nu vom găsi alt mijloc; și să ne ducem astfel viața până ce Dumnezeu va binevoi să pună capăt acestor nenorociri așa cum dorim”. Amadis i-a răspuns: „Ah, doamnă, pentru Dumnezeu! Să nu mi se ceară să dau seamă ori să mă dezvinovățesc pentru cele făcute întru slujirea voastră, căci eu nu m-am născut pe lumea asta decât pentru a fi al vostru și a vă sluji atâta vreme cât îmi va bate inima în piept; și în mine nu există altă dorință și n-am altă soartă decât să împlinesc vrerea voastră, iar drept răsplată, doamnă, pentru suferințele și dorințele mele pământești nu cer decât ca nicicând să nu uitați să-mi porunciți cum să vă slujesc, căci aceasta va fi, în mare parte, leacul și tihna potrivite pentru inima mea chinuită”. Și în timp ce spunea aceste vorbe și Oriana îl privea, lui Amadis îi curgeau lacrimi din ochi, scăldându-i toată fața; ea i-a răspuns: „Bunul meu prieten, eu gândesc întocmai cum ați spus și nu e o noutate pentru mine să știu că îmi veți îndeplini întru totul voința; și Dumnezeu, căruia nu i se poate nimic tăinui, știe că și eu aș vrea să vă îndeplinesc și să vă satisfac voile voastre; dar, așa cum am spus, acum trebuie să răbdăm și până ce El va îndrepta lucrurile; și dacă îmi doriți dragostea cu aceeași ardoare dintotdeauna, vă cer să îndepărtați din sufletul domniei voastre frământările și chinurile, căci nu poate să mai treacă multă vreme fără ca, într-un fel sau altul, să nu se afle taina iubirii noastre și, prin pace ori prin luptă, să nu fim împreună în chipul pe care ni l-am dorit atât de mult; și acum, fiindcă am stat de vorbă mult, vreau să mă întorc la acești domni cavaleri, ca să nu le trezesc bănuielile; iar voi, domnule, ștergeți-vă lacrimile cât mai pe ascuns puteți și rămâneți cu Mabilia, căci vă va spune unele lucruri pe care domnia voastră, stăpânul meu, nu le știți și nu am avut cum să vi de spun, ce vă vor aduce multă veselie și bucurie în suflet”. Apoi a poruncit să fie chemați don Cuadragante și don Brian de Monjaste și s-a întors cu ei la locul de mai înainte. Amadis a rămas cu Mabilia și aceasta i-a povestit întreaga istorie a lui Esplandian, fiul lui și al Orianei, și toate câte se petrecuseră cu el de când se născuse, cum domnișoara din Danemarca și Durin, fratele ei, pe când îl duceau să fie crescut la Miraflores, îl pierduseră și fusese găsit de leoaică și cum fusese crescut de sihastru; și ia istorisit totul pe îndelete, fără să uite nimic, așa cum v-am povestit în partea a treia a acestei însemnate istorii. Când a auzit totul, Amadis a fost atât de bucuros, cum nu se mai poate, și o vreme a rămas fără să scoată o vorbă; apoi, după ce i-a trecut tulburarea 719

din suflet pricinuită de bucurie, a spus: „Doamnă și bună verișoară, aflați că, pe când eram aici cu acea prea nobilă Grasinda, în timpul când au sosit în insulă cavalerii Angriote de Estravaus și don Bruneo, Angriote mi-a istorisit, între altele, toată povestea lui Esplandian, dar n-a știut să-mi spună al cui fiu este; și atunci mi-am amintit pe dată de scrisoarea ce mi-ați trimis-o aici, în insulă, prin tutorele meu, Gandales, prin care mă înștiințați că neamul meu se înmulțise și mi-am zis, după vremea când fusese scrisă scrisoarea și cea când am aflat povestea acelui cocon despre care nu se știa al cui fiu este, că ar putea fi fiul meu și al Orianei, dar asta a fost doar o bănuială, fără să am nicio siguranță; acum, însă, când știu sigur că e așa, credeți-mă, doamnă și iubită verișoară, că sunt mai bucuros decât dacă mi s-ar da jumătate din lume ca împărăție; și nu spun asta pentru că băiatul este așa cum este și pentru că e fiul unei mame pe care Dumnezeu a însemnat-o și a ridicat-o deasupra tuturor celor născute pe lumea asta, atât întru frumusețe cât și întru toate celelalte însușiri ce se cuvine a le avea o bună doamnă, după cum a vrut ca toate câte ne vin de la ea, dulci ori amare, să fie deosebite de cele ale celorlalte femei; și asta pot s-o spun foarte bine, căci o știu din proprie experiență. Oh, doamnă și verișoară a mea, dacă aș putea să vă povestesc frământările și marile dureri prin care a trecut nenorocita mea inimă în tot acest timp cât nu m-ați văzut, ați fi convinsă, fără îndoială, că, în comparație cu acestea, toate primejdiile și încercările prin care am trecut pe acele meleaguri străine nu trebuie socotite decât ca spaimele și groaza din vise față de cele prin care trecem cu adevărat; dar Dumnezeu s-a milostivit de mine și m-a adus la vreme să pot purta această însemnată luptă pentru ea și să scap de cea mai dureroasă moarte ce l-a lovit vreodată pe un cavaler, căci acum, sufletul meu, ce nu-și găsea cu niciun chip tihnă și pace, e sigur că o voi dobândi cu adevărat pe doamna și stăpână mea, întru împlinirea dorințelor ei și a dorințelor mele, ori îmi voi pierde viața și o dată cu ea toate cele trecătoare. Și fiindcă buna mea soartă a vrut să-mi vină în ajutor și sămi lecuiască suferința, drept este ca toți să le lecuim pe ale ei căci, așa cum nimeni nu s-a mai aflat vreodată în asemenea necaz, nici ei nu îi este dat să știe ce o așteaptă, dar socotesc că are parte de multe suferințe; iar voi, doamnă, care în vremuri trecute i-ați fost cel mai mare sprijin în viață, sfătuiți-o și îmbărbătați-o și acum, arătându-i că nici în fața lui Dumnezeu, nici în fața tatălui ei nu este vinovată de cele întâmplate și nicio ființă de pe lume nu o poate învinovăți pe drept; și dacă se teme de marea putere a tatălui ei și a împăratului Romei, puteți să-i spuneți, doamna mea, că suntem în slujba ei atât de mulți viteji încât, dacă nu m-aș teme că o supăr, aș porni să-i caut chiar în țările lor și va vedea asta prea bine de îndată ce don Cuadragante și don Brian de Monjaste se vor întoarce din călătoria la tatăl 720

ei, când vom ști dacă acesta dorește pacea sau vom avea război; iar până atunci, înștiințați-mă de tot ceea ce pot face întru plăcerea și slujirea ei, pentru a-i împlini dorințele”. Mabilia i-a spus: „Domnul meu, de ar fi să vă povestesc toate prin câte am trecut eu după ce ați plecat de la ea, pentru a o mângâia și a-i alina durerile și chinurile, mai cu seamă după sosirea romanilor la curtea tatălui ei, n-aș mai sfârși niciodată; de aceea, și pentru că știți foarte bine cât de mult vă iubește, n-o să vă mai vorbesc despre asta; iar ceea ce mi-ați poruncit, seniore, fac tot timpul, deși înțelepciunea ei este așa de mare încât, atât în cele cu care a fost obișnuită, potrivite cu firea și slăbiciunea femeilor, cât și în toate celelalte, noi și neobișnuite pentru noi, dă dovadă de înțelegere și simțire în suflet așa cum se cuvine persoanei sale de sânge regesc; și în afară de cele privitoare la domnia voastră, ce o fac să se piardă cu firea cu totul, în toate celelalte ea singură poate îmbărbăta pe toată lumea; iar cât despre lucrurile ce îi fac plăcere, vă voi înștiința întotdeauna”. Cu aceste vorbe și-au încheiat sfatul și s-au întors la Oriana. Gandalin și-a luat rămas bun de la ei și a pornit pe mare spre Gaula; despre el vă vom povesti la vremea potrivită. După ce acei cavaleri au rămas cu prințesa Oriana și cu doamnele ei o lungă bucată de vreme, vorbind despre lucruri plăcute foarte și încurajândule cât mai mult, s-au despărțit de ele și s-au întors la casele lor, unde își duceau toți traiul cu multă plăcere și bucurie, având tot ce le trebuie din belșug și admirând minunile din acea insulă, cum altele asemănătoare n-ar fi putut vedea în nicio altă parte a lumii, meșteșugite și poruncite de acel mare înțelept Apolidon, pe vremea când fusese stăpân aici. Acum însă, povestea nu va mai vorbi despre ei, pentru a vă istorisi despre regele Lisuarte, ce nu știa nimic din cele petrecute.

• CAPITOLUL XCIV • Cum a ajuns la regele Lisuarte vestea nimicirii romanilor și a eliberării Orianei și ce a făcut acesta când a aflat totul În ziua când regele le-a dat-o pe fiica sa romanilor, a însoțit-o o bucată de drum afară din cetate, mângâind-o uneori plin de milă, căci tată îi era, iar alteori, dojenind-o cu multă asprime, pentru a-i răpi orice speranță că și-ar putea schimba gândul cumva, dar niciuna nici alta nu-i erau de mare folos și mângâiere Orianei, iar plânsul și jalea ei erau așa de mari, că nu era om pe lume să nu fie cuprins de milă; și cu toate că regele, tatăl ei, fusese foarte aspru și neînduplecat în această împrejurare, nu s-a putut lepăda de 721

dragostea de tată datorată unei fiice atât de desăvârșite și ochii i s-au umplut de lacrimi fără voia lui; așa că, fără să-i mai spună nimic, s-a întors în cetate plin de tristețe, după cum îl arăta chipul; dar, mai înainte, a stat de vorbă cu Salustanquidio și Brondajel de Roca, cerându-le stăruitor să aibă grijă de ea; apoi s-a întors la palat, unde bărbați și femei jeleau amarnic plecarea Orianei și porunca lui foarte aspră de a înceta cu bocetele n-a fost de ajuns, fiindcă această domniță era cea mai iubită și mai prețuită de toți, așa cum nimeni nu mai fusese vreodată în Marea Britanie. Regele a privit în jurul său prin palat și n-a văzut niciun cavaler, cum vedea de obicei, în afară de Brandoibas, care i-a spus că regina se află în cămara ei și plânge foarte îndurerată. Regele s-a dus la ea și n-a găsit în încăperi pe niciuna dintre doamnele, prințesele și domnișoarele celelalte ce o însoțeau tot timpul, și, văzând totul atât de pustiu și altfel decât de obicei, palatul fără cavaleri și doamne, iar cei aflați acolo așa de triști, a fost cuprins de o asemenea amărăciune, încât pe suflet i s-a așezat un nor negru și o vreme a rămas ca mut; apoi a intrat în odaia unde se afla regina care, văzându-l, s-a prăbușit într-un jilț, leșinată și fără simțire. Regele a ridicat-o și a ținut-o în brațe până și-a venit în fire și, când a văzut că se simte mai bine și s-a mai liniștit, i-a spus: „Doamnă, nu e potrivit cu înțelepciunea și virtutea voastră să arătați atâta slăbiciune în fața nici unei nenorociri, darmite în această împrejurare ce ne aduce atâta cinste și folos; și dacă vreți să-mi păstrați dragostea și prietenia, încetați, și asta să fie ultima dată când vă purtați astfel, că fiica voastră nu a fost jefuită astfel încât să nu se mai poată socoti cea mai mare prințesă din câte au existat vreodată în neamul ei”. Regina n-a fost în stare să răspundă nimic și, așa cum se afla, s-a lăsat să cadă pe un pat cu fața-n jos, suspinând cu mare durere în inimă. Regele a lăsat-o singură și s-a întors în odăile sale, unde n-a găsit cu cine să stea de vorbă, așa că s-a dus la regele Arban din Norgales și la don Grumedan, ce își arătau prin gesturi și pe chipuri tristețea din suflete; și, cu toate că regele era foarte cumpătat și răbdător și știa să ascundă tot ce simte mai bine ca oricine altcineva, nu s-a putut stăpâni să nu-și arate pe chip și prin vorbă durerea ce și-o tăinuia; și, pe dată, și-a zis că ar fi bine să plece să cutreiere codrii cu vânătorii lui; și i-a poruncit regelui Arban să îi pregătească corturi și toate cele trebuincioase pentru o vânătoare în codru, că vrea să plece să vâneze chiar a doua zi de dimineață, ceea ce s-a făcut întocmai; în noaptea aceea n-a vrut să doarmă în odaia reginei, pentru a nu-i spori amărăciunea, și a doua zi, după ce a ascultat liturghia, a plecat la vânătoare, unde, cum era singur, tristețea și gândurile l-au năpădit și mai tare, așa încât nu-și afla tihna niciunde; și cum fusese un rege atât de nobil, de mărinimos și de dornic să se înconjoare de cei mai mari viteji cavaleri dintre câți există, cum 722

și făcuse de altfel, și cu ajutorul lor dobândise toată gloria, fericirea și bogăția pe măsura dorințelor sale, acum, văzând schimbându-se totul în timp așa de scurt și atât de mult față de felul în care fusese obișnuit și dorea să trăiască, n-a avut atâta putere în înțelepciunea și inima sa tare, încât să nu fie cuprins de multe ori de mari suferințe. Dar, așa cum se întâmplă adesea când soarta începe să-și facă mendrele și nu se mulțumește numai cu necazurile pe care și le fac oamenii cu mâna lor, ci, cu multă cruzime dorește să le sporească, urmând ordinea felului ei de a fi, care este acela de a nu fi în nimic ordonată, a vrut să dovedească acest lucru și regelui Lisuarte, făcându-l să uite de acest necaz ce, după mintea ei, îl lovise dintr-o pricină măruntă și cu voia lui, pentru a-l lovi cu un gârbaci mai necruțător, de care încă nu știa; căci, sosind câțiva romani ce fugiseră din Insula Ferecată și aflând că regele e la vânătoare, i s-au înfățișat și i-au istorisit tot ce se petrecuse, așa cum v-a spus și povestea noastră, fără să uite nimic, căci fuseseră de față la toate întâmplările. Când regele a auzit aceasta, cu toate că mare i-a fost durerea și tare se simțea lovit, fără să arate urmă de supărare, cu chipul vesel, de parcă era vorba de ceva ce nu-l privește, cum obișnuise să facă regii, le-a spus: „Prieteni, mă întristează mult moartea lui Salustanquidio și pierderea voastră, dar în ceea ce mă privește, sunt obișnuit să fiu lovit și să-i lovesc pe alții; nu plecați de la curtea mea, căci voi porunci să vi se dea tot ce vă face trebuință”. Ei i-au sărutat mâinile și l-au rugat să binevoiască a nu-i uita pe ceilalți tovarăși ai lor și pe domnii ce fuseseră făcuți captivi o dată cu ei. Regele le-a răspuns: „Prieteni, de asta nu duceți grijă, că totul se va face pe potriva cinstei stăpânului vostru ba încă și mai și”. Și le-a poruncit să se întoarcă în cetate, unde se afla regina, și să nu spună nimic până nu va veni și el, iar ei au făcut întocmai. Regele a rămas trei zile la vânătoare, copleșit de gânduri, cum vă puteți închipui, și apoi s-a întors în cetate, unde era regina, vesel la chip, după părerea tuturor, deși în inimă simțea ceea ce trebuie să simți în asemenea împrejurări; după ce a descălecat, s-a dus în odaia reginei care, cum era una dintre cele mai nobile și mai cuminți femei din lume, pentru a nu-l necăji mai tare, dându-și seama că astfel avea puține șanse să-și vadă dorința împlinită, s-a arătat mult mai împăcată cu soarta. Regele, cum a sosit, le-a poruncit tuturor să iasă din încăpere și, așezându-se lângă ea într-un jilț, i-a grăit astfel: „Când e vorba de lucruri însemnate, ce se petrec din întâmplare, oamenii au o oarecare putință și libertate de a-și arăta supărarea ori tristețea, pentru că fiind vorba de cauze mărunte, ușor putem scăpa de ele, cu mici eforturi; dar în cazul lucrurilor foarte grave, care dor mult, mai ales când e vorba de onoare, e cu totul altfel, căci nu trebuie să arătăm că ar fi prea însemnate, dar răzbunarea și 723

neîndurarea trebuie să fie mari; și ca să ne întoarcem la ale noastre, maiestate, domnia voastră ați plâns mult plecarea fiicei voastre, cum obișnuiesc toate mamele, și v-ați arătat tare întristată din această pricină, așa cum fac mulți oameni, de obicei, când e vorba de astfel de căsătorii, dar îmi spusesem că în scurt timp veți da totul uitării; însă ceea ce s-a întâmplat după asta este așa de important, încât pentru a căuta calea de a îndrepta lucrurile nu trebuie să ne arătăm prea necăjiți și să dovedim multă străduință și inimi viteze. Aflați că romanii ce au plecat cu fiica voastră au fost nimiciți cu toată flota lor, făcuți prizonieri sau uciși mulți dintre ei, printre care principele Salustanquidio, iar Oriana cu toate doamnele și domnișoarele ei au fost luate de Amadis și cavalerii din Insula Ferecată, unde le țin mândri și bucuroși foarte de victoria lor; așa că se poate spune pe bună dreptate că de o întâmplare atât de însemnată nimeni nu-și amintește să se fi petrecut în lume și de aceea trebuie ca domnia voastră, cu multă înțelepciune, ca femeie, și eu, cu deosebit curaj, ca rege și cavaler, să punem capăt acestei întâmplări, mai mult prin fapte decât arătându-ne prea loviți, voi în cinstea voastră și eu în onoarea mea”. Când a auzit aceasta, regina a rămas o vreme tăcută, și, cum era una dintre femeile puține din lume ce își iubea cel mai mult soțul, a cugetat că într-o asemenea împrejurare și fiind vorba de astfel de bărbați, e mai multă nevoie să îi împace decât să pună paie pe foc, așa că a spus: „Domnule, deși dați mare importanță celor întâmplate fiicei voastre, dacă judecați lucrurile gândinduvă la vremea când erați cavaler rătăcitor și la plânsetele și jelaniile Orianei și ale tuturor domnișoarelor ei, ce multă vreme s-au făcut auzite, toți socotind că săvârșiți o foarte mare nedreptate împotriva ei, chiar de nu era așa, nu trebuie nimeni să se mire că acești cavaleri, al căror fel de a fi nu e altul decât să vină în ajutorul doamnelor și domnișoarelor când sunt nedreptățite și umilite, au îndrăznit să facă ceea ce au făcut; și, cu toate că e vorba de fiica voastră, seniore, cum se afla în grija celor ce veniseră să o ia din partea împăratului, lovitura ori jignirea îl privesc mai mult pe el decât pe domnia voastră, și acum, la început, trebuie să primim totul cu calm și cumpătare, să nu pară că domnia voastră este ținta acestei jigniri, căci făcând altminteri, foarte greu vom putea să ascundem aceasta”. Regele i-a răspuns: „Acum, doamnă, gândiți-vă doar la cinstea voastră, cum am spus, că în ceea ce mă privește, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom îndrepta lucrurile potrivit cu rangul vostru și al meu”. Și cu aceste vorbe s-a despărțit de ea și s-a dus în încăperile lui, poruncind să fie chemați regele Arban de Norgales, don Grumedan și Guilan Gânditorul, căci suferința i se mai potolise; și, retrăgându-se cu aceștia trei, le-a povestit toată istoria cu fiica sa precum și ce vorbise cu regina, fiindcă din tot regatul lui în acești trei cavaleri avea cea 724

mai mare încredere, rugându-i și poruncindu-le să chibzuiască adânc la toate acestea și să-și spună părerea, ca să aleagă calea cea mai potrivită cu onoarea sa, iar deocamdată, până nu cugetă la toate, să nu-i răspundă nimic. Așa a petrecut regele câteva zile, chibzuind la ce are de făcut. Regina a rămas foarte mâhnită și îndurerată văzând neînduplecarea regelui, soțul ei, față de cei despre care știa că mai degrabă și-ar fi pierdut viața decât o fărâmă din onoarea lor, așa cum se aștepta să facă și regele, ce socotea că nicio jignire, din câte i se aduseseră, oricât de mare ar fi fost, așa cum v-am povestit în această istorie însemnată, nu se compară cu aceasta. Și pe când stătea în cămara ei frământându-și mintea în fel și chip pentru a găsi o cale de a repara această ruptură, a intrat o domnișoară, care i-a spus că Durin, fratele domnișoarei din Danemarca, sosise din Insula Ferecată și voia să îi vorbească. Regina a poruncit să intre, iar el a îngenuncheat în fața ei și, sărutându-i mâinile, i-a înmânat o carte din partea Orianei; se pare că aceasta, văzând hotărârea cavalerilor din Insula Ferecată de a-i trimite la tatăl ei, regele, pe don Cuadragante și pe Brian de Monjaste cu solia de care ați auzit, s-a gândit că, pentru a le ușura misiunea, ar fi bine ca mai înainte de a ajunge ei la curtea regelui, tatăl ei, să îi scrie cartea reginei, mamei sale, și să i-o trimită prin Durin, și a făcut întocmai. Când a primit cartea, reginei i s-au umplut ochii de lacrimi de dorul fiicei sale și pentru că știa că nu va putea să o aibă iarăși lângă ea, dacă Dumnezeu, în marea-i milosârdie, nu avea să îndrepte lucrurile, fără mari primejdii și încercări pentru stăpânul ei, regele; și a rămas o vreme tăcută, fără să-i poată spune o vorbă lui Durin, și mai înainte de a-l mai întreba alte lucruri, a deschis cartea s-o citească; aceasta glăsuia după cum urmează.

• CAPITOLUL XCV • Scrisoarea pe care domnița Oriana i-a trimis-o reginei Brisena, mama sa, din Insula Ferecată, unde se afla „Preaputernică regină Brisena, doamnă și mamă a mea, eu,

trista și nefericita Oriana, fiica voastră, cu multă umilință vă sărut mâinile și picioarele. Buna mea doamnă, știți că soarta mea nefericită, vrând să-mi fie foarte potrivnică și dușmănoasă, cum nu s-a arătat cu nicio femeie din câte au trăit și vor trăi, fără ca eu să o merit, a făcut ca eu să fiu izgonită de lângă domnia voastră și din regat, cu toată cruzimea, de către rege, stăpânul și tatăl meu, cu atâta durere și 725

chin în trista mea inimă, încât eu însămi mă minunez cum de am mai putut trăi măcar o zi. Dar nemulțumită de această primă mare nenorocire a mea, căci preferând mai curând moartea crudă decât nesupunerea față de rege, tatăl meu, căruia îi datorez ascultare fie că are ori nu dreptate, mă hotărâsem să îi împlinesc porunca, soarta a vrut să-mi dea un leac mult mai cumplit decât amărăciunea și viața tristă ce gândeam că mă așteaptă, pentru că de aș fi pierit eu singură, ar fi pierit o biată domniță căreia, date fiind marile ei nenorociri, i-ar fi fost mult mai binevenită și mai liniștitoare moartea decât viața. Dar de pe urma celor ce se așteaptă acum, dacă după Dumnezeu, voi, doamnă, milostivinduvă de mine, nu veți găsi o cale de salvare, nu numai eu, ci mulți alți oameni ce n-au nicio vină își vor pierde viața loviți de o moarte nespus de crudă și dureroasă. Și pricina este că, fie cu îngăduința Domnului, care știe ce mare nedreptate mi se face și cum am fost jignită, fie pentru că așa a vrut soarta mea, cum am spus, cavalerii din Insula Ferecată au nimicit flota romanilor, ucigând și luând captivi pe mulți ce voiseră să se apere, iar pe mine m-au luat cu toate doamnele și domnișoarele mele și m-au dus în această insulă, unde se poartă cu mine cu atâta respect și credință de parcă m-aș afla la regeasca voastră curte. Și pentru că au trimis la rege, stăpânul și tatăl meu, câțiva cavaleri cu gânduri de pace, de se va găsi o cale în ceea ce mă privește, am hotărât ca, mai înainte ca ei să ajungă la curtea voastră, să scriu această scrisoare prin care, o dată cu multele lacrimi ce le-am vărsat scriind-o și le vărs și acum, după ce v-am trimis-o, vă implor să-l rugați pe rege, tatăl meu, cu marea voastră noblețe și virtute, să aibă milă și îndurare, slujindu-l mai mult pe Dumnezeu decât gloria și cinstea trecătoare în această lume, și să nu-și pună în primejdie marele său regat pe care i l-a dăruit, până acum, cu multă bunăvoință, schimbătoarea soartă. Căci el știe mai bine ca oricare altul marea silnicie și nedreptate ce mi-a făcut, fără să o merit ”. După ce-a citit cartea, regina i-a poruncit lui Durin să nu plece fără răspuns de la ea, fiindcă mai înainte trebuie să vorbească cu regele; el i-a spus că va face așa cum i-a poruncit și i-a mai spus că toate prințesele, doamnele și domnișoarele ce se află cu stăpâna lui îi sărută mâinile. Regina i-a trimis vorbă regelui, rugându-l să vină în odaia ei neînsoțit de nimeni, pentru că vrea să-i vorbească; el a făcut întocmai și, când au rămas singuri în cameră, regina a îngenuncheat în fața lui plângând și i-a spus: 726

„Seniore, citiți această scrisoare pe care mi-a trimis-o fiica voastră, Oriana, și fie-vă milă de ea și de mine”. Regele a luat-o de mână, a ridicat-o de jos, a citit scrisoarea și, ca să îi facă oarecum pe plac, a spus: „Maiestate, dacă Oriana scrie că acei cavaleri îmi trimit emisari, s-ar putea ca solia lor să șteargă jignirea adusă, iar de nu va fi așa, fiți sigură că e mai bine să-mi apăr onoarea cu prețul primejdiei, decât să-mi fie știrbită faima fără primejdie”. Și a rugat-o stăruitor să lase totul pe seama Domnului, de a cărui putere și voie depind toate, și să nu se mai chinuie atâta; apoi s-a despărțit de ea și a plecat în încăperile sale. Regina a poruncit să fie chemat Durin și i-a zis: „Prietene Durin, du-te și spune-i fiicei mele că până nu vor sosi cavalerii, cum îmi scrie, și nu vom ști ce solie aduc, nu am ce să-i răspund, fiindcă nici regele, tatăl ei, nu știe ce hotărâre să ia; și, o dată primită solia, de se va putea găsi o cale de împăcare, mă voi strădui cu toate puterile mele să cădem la o învoială; și să-i transmiți multe salutări ei și tuturor doamnelor și domnișoarelor ei. Mai spune-i, de asemenea, că acum e momentul să arate cine este cu adevărat, mai cu seamă să-și dovedească faima câștigată, căci fără asta nu-i rămâne nimic ce poate fi prețuit și respectat, și să îndure chinurile și necazurile ca o doamnă de neam prea-ales, pentru că așa cum Dumnezeu le dă unor oameni regate și întinse ținuturi în stăpânire, tot astfel suferințele și grijile acestora sunt mult diferite și mai mari decât cele ale oamenilor de rând; eu o binecuvântez și Dumnezeu să o apere și să o aducă lângă mine cu multă cinste”. Durin i-a sărutat mâinile și a pornit pe drumul de întoarcere, despre care nu vom mai vorbi, pentru că această călătorie a sa n-a dus la nicio înțelegere, nici Oriana n-a primit de la mama sa, regina, răspunsul care să-i aducă speranța împlinirii dorințelor ei. Povestea spune că, într-o zi, pe când regele se afla în încăperile sale cu gentilomii lui, după ce ascultase slujba, tocmai când voia să se așeze la masă, a intrat pe ușă un scutier și i-a înmânat regelui o scrisoare, ce era de împuternicire; regele a luat-o și, după ce a citit-o, a spus: „Prietene, ce doriți și din partea cui veniți?” „Seniore – a răspuns el –, sunt slujitor al lui don Cuadragante de Irlanda și m-am înfățișat vouă cu un mesaj din partea sa”. „Atunci, spuneți ce doriți – a zis regele – și vă voi asculta cu plăcere”. Scutierul a spus: „Seniore, don Cuadragante și Brian de Monjaste au sosit din Insula Ferecată în regatul vostru cu solie de la Amadis de Gaula și de la principii și cavalerii ce se află cu el și, mai înainte de a veni la curte, au vrut să vă anunțe, pentru că, dacă se pot înfățișa aici nestingheriți, vă vor transmite solia lor, iar de nu, o vor face cunoscută în mai multe locuri și se vor întoarce de unde au venit. Așa că, seniore, răspundeți-mi care vă e voia, să nu zăbovească”. Auzind aceasta, regele a tăcut un moment, cum trebuie să facă orice mare senior, ca să aibă timp să chibzuiască, socotind că de pe 727

urma soliei dușmanilor întotdeauna ai mai mult foloase decât neplăceri, fiindcă dacă ceea ce spun e întru binele tău, primești, iar dacă e invers, oricum afli multe lucruri. Dar și fiindcă pare o lipsă de bunăvoință să refuzi să-ți asculți semenii. Și i-a spus scutierului: „Prietene, transmiteți-le acestor cavaleri că atâta vreme cât se află în regatul meu, pot veni la curte nestânjeniți de nimeni și în deplină siguranță și că voi asculta tot ce doresc să-mi spună”. Mesagerul s-a întors și, de cum au aflat răspunsul regelui, don Cuadragante și Brian de Monjaste au coborât de pe corabie, îmbrăcați în armuri foarte bogate, și după trei zile au sosit în cetate, la ceasul când regele își sfârșise masa. Și pe când treceau pe străzi toți îi priveau îndelung căci îi cunoșteau foarte bine și își spuneau unii altora: „Blestemați să fie trădătorii care cu sforăriile lor fățarnice l-au făcut pe rege, stăpânul nostru, să piardă asemenea cavaleri și pe mulți alții foarte viteji”. Dar alții, care știau mai bine cum fusese toată tărășenia, îl învinovățeau pe rege că se lăsase înșelat, cu toată înțelepciunea lui, de oameni zavistnici și pizmași. Și au trecut ei așa prin cetate, până au ajuns la palat unde, după ce au intrat în curte, au descălecat și s-au dus în sala unde se afla regele, pe care l-au salutat cu multă bună cuviință, iar el i-a primit cu bunăvoință. Don Cuadragante i-a spus: „Marii principi trebuie să-i asculte pe mesagerii ce vin la ei, îndepărtând și alungând orice patimă, pentru că dacă solia ce o aduc îi mulțumește mult, trebuie să fie bucuroși că i-au primit cu respect, iar dacă nu se întâmplă așa; mai degrabă trebuie să găsească o cale de a îndrepta lucrurile cu sufletul tare și inima vitează decât cu răspunsuri necuviincioase: iar solii trebuie să spună deschis ce li s-a poruncit, fără cea mai mică teamă că li s-ar putea întâmplă vreun rău din pricina aceasta. Motivul pentru care am venit la domnia voastră, rege Lisuarte, este porunca și rugămintea lui Amadis de Gaula, și a altor mulți cavaleri însemnați aflați în Insula Ferecată, ce vă aduc la cunoștință că umblând pe meleaguri străine în căutarea aventurilor primejdioase, apărând cauzele drepte și pedepsindu-le pe cele strâmbe, așa cum cer măreția virtuții și vitejia inimilor lor, au aflat de la multă lume că domnia voastră, urmând mai mult vrerea voastră decât judecata și dreptatea, nesocotind asprele dojeni ale marilor nobili din regatul vostru și multele lacrimi ale oamenilor mai de jos, fără să țineți seama de buna purtare datorată Domnului, ați vrut să o dezmoșteniți pe fiica voastră, Oriana, urmașa la tron după moartea voastră, pentru a o lăsa moștenitoare pe fiica voastră mai mică, și, în ciuda bocetelor și marii ei dureri, fără nicio milă, le-ați dat-o pe Oriana romanilor, drept soție împăratului din Roma, împotriva oricărei dreptăți și a voinței ei și a tuturor supușilor voștri. Și cum toate aceste fapte sunt foarte însemnate în fața lui Dumnezeu, El, care este lecuitorul tuturor, a îngăduit ca, aflând noi acestea, 728

să punem capăt unei asemenea mari lovituri împotriva slujirii sale și astfel, am săvârșit totul nu cu dorința ori intenția de a jigni, ci de a îndrepta o silnicie atât de mare și o astfel de strâmbătate, peste care nu puteam trece fără a ne acoperi de o mare rușine; și, o dată învinși romanii, ce o duceau cu ei pe Oriana, am luat-o cu noi și am adus-o cu mult respect și venerație (așa cum se cuvine nobleței și regeștii sale obârșii) în Insula Ferecată, unde am lăsat-o în tovărășia multor doamne nobile și a unor vestiți cavaleri. Și fiindcă intenția noastră a fost doar să îl slujim pe Dumnezeu și să apărăm dreptatea, acei seniori și însemnați cavaleri au hotărât să vă ceară să binevoiți a găsi o cale de a îndrepta cele săvârșite cu acea nobilă prințesă, punând capăt marii jigniri și binecunoscutei nedreptăți și dăruindu-i iarăși dragostea voastră cu acea neclintire datorată adevărului și conștiinței curate; și dacă voi, maiestate, aveți ceva împotriva noastră, lăsați asta pentru când va veni vremea potrivită, pentru că nu ar fi drept ca lucrurile limpezi ce o privesc pe domniță să se amestece cu cele tulburi legate de noi”. După ce don Cuadragante și-a sfârșit vorba, regele a răspuns după cum urmează: „Domnilor cavaleri, fiindcă vorbele multe și răspunsurile aspre nu nasc virtute și nu preschimbă inimile slabe în viteze, răspunsul meu va fi scurt și mai plin de răbdare decât merită cererea voastră. Domniile voastre ați făptuit ceea ce, după mintea voastră, se potrivește cel mai bine cu onoarea voastră mai curând cu nemăsurată trufie decât cu mult curaj, pentru că faptul de a ataca și a înfrânge pe cei ce călătoresc fără nicio bănuială și în deplină siguranță, nu trebuie socotit o mare glorie, fără să țineți seama că eu, fiind cel ce îi țin locul lui Dumnezeu, lui și nimănui altcuiva sunt obligat să dau seamă de faptele mele; și doar când va fi îndreptată această greșeală vom putea vorbi despre cererea voastră; așa că, restul fiind fără niciun folos, nu mai e nevoie de alt răspuns”. Don Brian de Mojaste i-a spus: „Nici noi nu dorim decât ca acum, după ce am aflat care vă e voia și cunoscând că trebuie să dăm socoteală în fața lui Dumnezeu de cele petrecute, fiecare dintre noi să facă ceea ce chibzuiește a fi mai potrivit cu cinstea sa”. Și luându-și rămas bun de la rege, și-au încălecat caii și au ieșit din palat însoțiți de don Grumedan, căruia regele îi poruncise să le țină tovărășie până la ieșirea din cetate. Când don Grumedan s-a văzut împreună cu ei fără ca regele Lisuarte să fie de față, le-a spus: „Bunii mei domni, tare mă întristează ceea ce văd, fiindcă eu, cunoscând marea înțelepciune a regelui și noblețea lui Amadis și a tuturor domniilor voastre, precum și pe marii voștri prieteni de aici, nutream mari speranțe că acest necaz se va sfârși cu bine și mi se pare că lucrurile stând cu totul altfel, acum e și mai rău ca înainte, până ce Domnul nostru nu va binevoi să ne trimită împăcarea de care atâta nevoie este; dar, 729

până atunci, vă rog să-mi spuneți cum de s-a găsit Amadis la vremea potrivită în Insula Ferecată, pentru că de multă vreme n-am mai aflat nicio veste despre el, deși mulți dintre prietenii lui l-au căutat cu multă osteneală pe meleaguri străine”. Don Brian de Mojaste i-a răspuns: „Domnul meu, don Grumedan, în legătură cu ce-ați spus despre rege și noi, vouă nu trebuie să vă mai povestim totul cu amănunte, fiindcă știți povestea foarte bine, ci doar atât că, fiind cunoscută marea nedreptate pe care regele a făcut-o fiicei sale și motivele ce ne obligă pe noi să o ajutăm, și, de bună seamă, lăsând deoparte supărarea lui și plăcerea noastră, am fi vrut să găsim o cale de împăcare între el și domnița Oriana, dar cum dorește să se arate neîndurător cu noi fără o pricină dreaptă, va vedea că sfârșitul va fi mult mai anevoios decât începutul. Iar cât despre ceea ce ați întrebat în legătură cu Amadis, bunul meu domn, aflați că, până a venit la această curte, spunându-și Cavalerul Grec, și a adus-o cu el pe acea doamnă pentru care au fost înfrânți romanii și câștigată coroana domnișoarelor, niciunul dintre noi n-a știut nimic despre el”. „Apără-mă, Maică Precistă! – a exclamat don Grumedan. Ce-mi spuneți? E-adevărat că acel Cavaler Grec care a venit aici era Amadis?” „Adevărat, adevărat, fără nicio îndoială”, a spus don Brian. „Acum să știți – a spus don Grumedan –, că mă socotesc un nepriceput, pentru că ar fi trebuit să-mi închipui că un cavaler ce săvârșește asemenea fapte de arme nemaipomenite la alții nu putea fi decât el. Dar vă întreb: cei doi cavaleri pe care i-a lăsat aici să mă ajute în înfruntarea hotărâtă cu romanii cine erau?” Don Brian i-a răspuns, râzând: „Prietenii voștri Angriote și Estravaus și don Bruneo de Bonamar”. „Mulțumesc lui Dumnezeu – a zis el –, dar dacă i-aș fi recunoscut, nu m-aș fi temut atât de tare de acea luptă cum m-am temut, și acum îmi dau seama că am dobândit puțină glorie, pentru că, având asemenea ajutoare, nu era mare lucru să înving de două ori atâția potrivnici”. „Ba așa să mă ajute Dumnezeu – a zis don Cuadragante –, dacă nu cred, judecând după ce inimă vă bate în piept, că ați fi fost de-ajuns voi singur pentru a-i învinge”. „Domnule – a spus don Grumedan –, oricum aș fi, vă iubesc mult pe toți și tare m-aș bucura dacă Cel de Sus va binevoi să sfârșiți cu bine treaba pentru care ați venit”. Și au stat ei așa de vorbă până au ieșit din cetate și încă o bucată de drum; și pe când don Grumedan voia să-și ia rămas bun de la ei, l-au văzut întorcându-se de la vânătoare pe Esplandian, coconul cel frumos, însoțit de Ambor, feciorul lui Angriote de Estravaus; pe mână purta un șoim, călărea un cal foarte mândru și cu harnașament bogat, dăruit de regina Brisena, și era îmbrăcat în straie strălucitoare, pentru că, atât datorită deosebitei sale frumuseți, cât și celor scrise despre el regelui Lisuarte de către Urganda Necunoscuta, așa cum vam povestit mai pe îndelete în partea a treia a acestei istorii, regele și regina 730

îl dăruiau din belșug cu tot ce îi făcea trebuință; când Esplandian a ajuns în dreptul lor, le-a dat binețe, iar ei i-au răspuns. Brian de Monjaste l-a întrebat pe don Grumedan cine este acel frumos cocon, și el i-a răspuns: „Domnul meu, se numește Esplandian și a crescut printr-un noroc nemaipomenit și pentru a făptui lucruri însemnate; despre el și ce va făptui i-a scris Urganda regelui”. „Doamne – a spus don Cuadragante –, mult am auzit vorbindu-se despre acest flăcău în Insula Ferecată și bine ar fi să-l chemați să stăm de vorbă cu el”. Atunci don Grumedan l-a strigat, că trecuse deja de ei, și i-a spus: „Bunule paj, întorceți-vă și trimiteți-i salutări Cavalerului Grec, ce s-a purtat atât de frumos cu voi, dăruindu-vi-i pe romanii pe care trebuia să-i ucidă”. Atunci Esplandian s-a întors și a spus: „Domnul meu, tare bucuros aș fi să aflu unde aș putea să-i trimit salutări acestui cavaler atât de nobil, așa cum mi-ați cerut și cum merită”. „Acești cavaleri pleacă spre el”, a spus don Grumedan. „V-a spus adevărul – a zis don Cuadragante – și vom duce mesajul vostru celui ce se numea Cavalerul Grec și acum se numește Amadis”. Când Esplandian a auzit aceasta, a întrebat: „Cum, domnilor, acela este Amadis, pe care toți îl proslăvesc pentru mărețele sale isprăvi cavalerești și care este atât de deosebit între toți?” „Da, el este – a spus don Cuadragante –, fără îndoială”. „Să știți – a zis Esplandian – că într-adevăr marea sa vitejie trebuie prețuită mult, pentru că este nespus de vestit între atâția viteji, și pentru că invidia ce o încearcă mulți le dă îndrăzneala de a vrea să-i stea alături; dar nu mai puțin trebuie lăudat pentru marea sa cumpătare și bună cuviință, fiindcă, deși eu i-am arătat multă furie și dușmănie, nu din pricina asta nu mi-a arătat deosebită cinste, dăruindu-mi-i pe cavalerii învinși, ce mult necaz îi pricinuiseră, faptă pentru care îi mulțumesc mult; și deie Domnul să vină vremea să-i pot plăti cinstea ce mi-a făcut-o cu tot atâta cinste”. Tare mulțumiți au fost acei cavaleri auzindu-l spunând aceste vorbe și ciudat lucru li se părea marea lui frumusețe și ce le istorisise don Grumedan despre el, dar mai cu osebire îi mira înțelepciunea și istețimea cu care vorbea cu ei și don Brian de Monjaste i-a spus: „Bunule paj, Dumnezeu să vă facă un bărbat viteaz, pe cât v-a făcut de frumos”. „Vă mulțumesc din inimă – a răspuns el – pentru vorbele voastre, dar dacă Cel de Sus păstrează vreun dar pentru mine, l-aș dori acum, ca să îl pot sluji pe stăpânul meu, regele, ce are atâta nevoie de ajutorul supușilor săi; și-acum, domnilor, rămâneți cu Dumnezeu, că am plecat de multă vreme din cetate”. Don Grumedan și-a luat rămas bun de la ei și a plecat cu Esplandian, iar cavalerii s-au îndreptat spre corabia lor, ca să se întoarcă în Insula Ferecată. Dar acum istoria nu vă mai povestește despre ei și se întoarce la regele Lisuarte. 731

• CAPITOLUL XCVI • Cum regele Lisuarte le-a cerut sfatul regelui Arban de Norgales, lui don Grumedan și lui Guilan Gânditorul și ce i-au spus aceștia După plecarea cavalerilor, regele Lisuarte a poruncit să fie chemați regele Arban de Norgales, don Grumedan și Guilan Gânditorul și le-a spus: „Prieteni, știți în ce situație mă aflu datorită acestor cavaleri din Insula Ferecată și marea jignire pe care mi-au adus-o; și dacă nu voi găsi calea de a îndrepta lucrurile, frângându-le marea trufie, nu mă voi mai socoti rege și nici n-aș gândi ca altcineva s-o facă; dar pentru a mă purta așa cum trebuie să se poarte oamenii cu minte, adică să înfăptuiască un lucru după ce se sfătuiesc și chibzuiesc îndelung, vreau să-mi spuneți părerile voastre, așa cum v-am cerut, pentru ca eu să aleg ce mi se pare mai de folos din cele auzite”. Regele Arban, care era un cavaler viteaz și mintos și ținea mult la cinstea regelui, i-a spus: „Domnule, acești cavaleri și cu mine am cugetat mult și am stat de vorbă cum ne-ați poruncit, ca să vă dăm cel mai bun sfat de care sunt în stare mințile noastre, și socotim că, de vreme ce voința voastră este să nu cădeți la nicio înțelegere cu acei cavaleri, trebuie să căutăm cu multă sârguință și judecată mijloacele de a-i încolți și de a pune frâu smintelii lor, pentru că, seniore, pe de o parte, cavalerii aflați în Insula Ferecată sunt mulți și puternici în luptă, cum bine știți, căci, prin bunăvoința lui Dumnezeu, toți s-au aflat multă vreme în slujba voastră și, pe lângă ceea ce pot ei făptui cu vitejia lor, știm sigur că au trimis soli în multe locuri cerând mari ajutoare, pe care credem că le vor primi, pentru că toți acei cavaleri sunt de obârșie aleasă, fii și frați ai unor regi și a altor bărbați însemnați, și pentru că și-au făcut mulți prieteni; și când sosesc oameni din multe colțuri, iute se strânge o oaste mare; pe de altă parte, seniore, casa și curtea voastră e tare lipsită de cavaleri, mai mult decât oricând, din câte ne amintim noi, și măreția coroanei voastre a făcut să aveți mulți dușmani, care, acum, își vor arăta ura ce o nutresc împotriva voastră, că multe necazuri ca acesta dau la iveală nevoi uitate și trecute sub tăcere în vremurile bune; așa că, din aceste pricini, precum și din multe altele ce s-ar mai putea înșira, ar fi bine să-i înștiințați pe vasalii și prietenii domniei voastre, să afle ce așteptați de la ei, mai cu seamă împăratul Romei, pe care îl privește mai mult decât pe voi toată această poveste, cum v-a spus regina, și după ce veți ști pe ce forțe puteți conta îi veți putea pedepsi sau lua hotărârea cea mai potrivită”. 732

Regele a socotit că sfatul e bun și a răspuns că așa va face, poruncindu-i lui don Guilan să-și ia însărcinarea de a fi mesagerul său la împăratul Romei, pentru că o astfel de solie e potrivită pentru un cavaler ca el. Acesta a răspuns: „Domnule, voința mea este să vă slujesc nu numai astfel, ci în toate câte îmi cereți, și deie Domnul, în bunătatea lui, să se împlinească toate așa cum doresc eu, întru sporirea slavei și a marelui vostru regat; așa că de cum va fi gata cartea, porunca vă va fi îndeplinită pe loc”. Regele i-a zis: „Pentru domnia voastră nu va fi nevoie decât de o împuternicire și îi veți spune împăratului cum, prin voia sa, i-a trimis aici pe Salustanquidio și Brondajel de Roca, majordomul său, cu încă alți numeroși cavaleri ce îi însoțeau, ca să o ceară de soție pe fiica mea, Oriana, pentru domnia sa; iar eu, pentru a-i fi pe plac și a mă înrudi cu el, împotriva vrerii tuturor supușilor mei, ce o socoteau pe Oriana stăpâna lor, după trecerea mea din viața aceasta, m-am hotărât să i-o dau, cu multă înduioșare din parte-mi și mari dureri și chinuri ale mamei sale, știind-o departe de noi, pe meleaguri străine; și, după ce a fost luată de oamenii săi cu doamnele și domnișoarele ei și au pornit pe mare, în afara hotarelor regatelor mele, Amadis de Gaula, împreună cu alți cavaleri, prieteni de-ai săi, ce porniseră cu o altă flotă din Insula Ferecată, iau nimicit pe toți oamenii săi, l-au ucis pe Salustanquidio și au dus-o pe fiica mea și pe câți mai rămăseseră în viață chiar pe insulă, unde se află și acum; mai spuneți-i că Amadis mi-a trimis solie, cu felurite propuneri, dar eu, știind că această afacere îl privește mai mult pe el decât pe mine, nu am vrut să duc niciun fel de negocieri cu solii, până nu îl înștiințez; și să știe că ceea ce mi-ar plăcea cel mai mult ar fi să asediem chiar cetatea unde o țin pe Oriana, astfel încât să facem cunoscut lumii întregi că ei s-au purtat ca niște hoți și tâlhari de drumul mare, și că noi, ca niște mari principi, i-am pedepsit pentru această mare jignire ce ne lovește atât de adânc. Și pe lângă asta, mai spuneți-i tot ce mai socotiți de cuviință; și de este de acord cu dorința mea, să trecem pe dată la fapte, pentru că jignirile devin întotdeauna mai mari când răzbunarea lor zăbovește”. Don Guilan i-a răspuns: „Seniore, totul se va îndeplini așa cum porunciți și deie Domnul ca această călătorie să dea roade după cum doresc eu a vă sluji”. Și luând cu el o scrisoare de împuternicire, a plecat să se îmbrace, iar ceea ce a mai făcut, vă va povesti istoria noastră mai departe. După aceasta, regele l-a chemat la el pe Brandoibas și i-a poruncit să plece în Insula Mongaza, la don Galvanes, și să-i ceară să vină la el pe dată cu toți oamenii din insulă; de acolo i-a poruncit să plece în Irlanda la regele Cildadan și să-i spună același lucru, să pregătească o armată cât mai mare cu putință și să pornească spre locul unde știe că se află el; de asemenea, i-a poruncit lui Filispinel să plece la Gasquilan, regele Suediei, și să-l înștiințeze 733

despre toate acestea, spunându-i că, fiind el un cavaler atât de vestit și dornic foarte de a trece prin isprăvi felurite, acum are prilejul să-și arate virtutea și vitejia inimii sale; și tot așa a trimis solii multor altor prieteni, aliați și vasali în tot regatul său, să fie gata de luptă pentru când se vor întoarce solii săi; și a poruncit să se caute cai și armuri peste tot, pentru a avea cât mai mulți oameni călare. Acum însă, ne oprim cu această poveste aici și nu vom mai vorbi despre asta până la vremea potrivită, pentru a vă spune ce a mai făcut Arcalaus Vrăjitorul. Istoria spune că, aflându-se Arcalaus Vrăjitorul în castelele sale, așteptând tot timpul să făptuiască un rău, așa cum obișnuiesc el și toți răufăcătorii, a aflat vestea cea mare a neînțelegerilor și a marii rupturi dintre regele Lisuarte și Amadis și nu se poate povesti cât s-a bucurat, pentru că aceștia erau cei doi oameni pe care îi dușmănea cel mai tare din lume și nicio clipă nu încetase să gândească, în mintea lui, cum să îi distrugă; așa că a chibzuit că în această împrejurare le-ar putea face rău amândurora, că în sufletul lui nu se putea hotărî să-i vină în ajutor vreunuia dintre ei; și cum în toate fărădelegile sale era foarte viclean și iscusit, a hotărât să adune o a treia oaste, formată din dușmanii regelui Lisuarte și cei ai lui Amadis, pe care să o țină la îndemână, astfel încât, dacă avea să fie război, oamenii săi să îi poată învinge și nimici cu ușurință pe cei ce aveau să rămână în viață; și cu gândul și dorința aceasta, și-a încălecat armăsarul, luându-și cu el slujitorii ce îi făceau trebuință, și a pornit într-o călătorie pe mare și pe uscat la regele Arabigo, ce fusese atât de zdrobit în lupta pe care o dusese împreună cu ceilalți șase regi, tovarășii săi, împotriva regelui Lisuarte, cum v-am povestit în partea a treia a acestei istorii, și care suferise mari pierderi și mare rușine în această bătălie din partea lui Amadis și a celor din neamul său; și de cum a ajuns la el, i-a spus: „Oh, rege Arabigo! Dacă ai curajul și inima vitează cerute de măreția regeștii tale persoane, și înțelepciunea cu care să le cârmuiești, soarta ce ți-a fost potrivnică și dușmancă în trecut, cu multă căință pentru fapta sa, vrea să-și îndrepte greșeala astfel ca, printr-o îndoită victorie să ștergi marea rușine adusă onoarei tale; și dacă ești înțelept, îți vei da seama că acest lucru îți stă în putere. Află, măria ta, că eu, pe când stăteam în castelul meu, cugetând cu multă îngrijorare la înfrângerea ta și căutând calea de a îndrepta lucrurile, pentru că de pe urma sporirii regeștilor tale avuții, eu, ca slujitor al tău, mă bucur de foarte mari foloase, am primit veste neîndoioasă cum că marii tăi dușmani și ai mei, regele Lisuarte și Amadis de Gaula, au ajuns să se sfădească dintr-o asemenea pricină, încât nu se mai așteaptă nicio cale de împăcare și sfârșitul nu poate fi decât o mare bătălie cu nimicirea unuia dintre ei, ori poate a amândurora; și dacă vrei să-mi asculți sfatul, sunt sigur nu numai că vei recâștiga ceea ce 734

ai pierdut în trecut, ci și că regatul tău va spori cu mult mai multe ținuturi, și vom avea de câștigat toți cei ce dorim să te slujim”. Regele Arabigo, auzind aceste vorbe și văzând că Arcalaus a sosit de pe meleaguri atât de îndepărtate cu mare grabă, a răspuns: „Prietene Arcalaus, lunga călătorie pe care ați făcut-o și osteneala voastră mă îndeamnă să prețuiesc mult venirea voastră aici și să cred tot ce mi-ați spus; și vreau să-mi arătați mai pe larg cum stau lucrurile, pentru că, nicicând, chiar și în vremuri de izbeliște, voia mea nu va înceta să urmeze calea cerută de măreția persoanei mele”. Atunci Arcalaus i-a spus: „Află, măria ta, că împăratul Romei, vrând să se căsătorească, a trimis solie regelui Lisuarte să i-o dea de nevastă pe fiica sa, Oriana; acesta, cunoscându-i măreția, deși această prințesă este moștenitoarea sa de drept la coroana Marii Britanii, s-a hotărât să i-o dea de soție și i-a încredințat-o unui văr primar al împăratului, pe numele lui Salustanquidio, principe foarte puternic, care a plecat cu ea pe mare, cu o numeroasă suită de romani; dar le-a ieșit în drum Amadis de Gaula cu mulți cavaleri și prieteni și, după ce acest principe a fost ucis, toată flota lui nimicită și luați prizonieri sau omorâți mulți alții ce îl însoțeau, cavalerii au răpit-o pe Oriana și au dus-o pe Insula Ferecată, unde se află și acum. Îți poți da seama ce jignire înseamnă asta pentru regele Lisuarte și împărat. Și vreau să mai știi că acest Amadis de care îți vorbesc este unul dintre cavalerii cu herbul cu balauri ce au luptat împotriva ta și a celorlalți șase regi ce te-au însoțit în marea bătălie pe care ai purtat-o cu regele Lisuarte; el era cel cu coiful aurit și datorită marii sale vitejii și a nemăsuratului său curaj ți-a fost răpită victoria. Așa că, din pricina ce ți-am arătat-o, regele Lisuarte, pe de o parte, și Amadis, pe de alta, adună cât mai mulți oameni cu putință, și, pe bună dreptate trebuie și putem să ne închipuim că însuși împăratul în persoană va veni să-și răzbune marea rană din suflet și știrbirea onoarei sale, așa că poți socoti ce pierderi vor suferi dacă se vor război; și dacă măria ta vrei să-ți strângi oastea, eu ți-l voi da ca ajutor pe Barsinan, seniorul de Sansueña, fiul celuilalt Barsinan, pe care l-a ucis regele Lisuarte la Londra, precum și întregul mare neam al viteazului cavaler Dardan Trufașul, omorât de Amadis la Vindilisora, ce vor alcătui o numeroasă ceată de viteji cavaleri; de asemenea, îl voi aduce pe regele Insulei Adânci, ce a scăpat cu tine din bătălie, și cu toți aceștia ne vom găsi un loc unde vă voi călăuzi eu, astfel ca, după ce se va sfârși bătălia dintre ei, oamenii tăi să poată pune mâna atât pe învinși cât și pe învingători fără nicio primejdie; și urmarea va fi că, pe lângă faptul că vei câștiga o victorie atât de însemnată, ți se va supune toată Marea Britanie, iar persoana ta regească va ajunge pe cele mai înalte culmi atinse vreodată de un împărat al lumii. Și-acum cugetă, rege prea puternic, dacă pentru atât de puțină osteneală și primejdie vrei să pierzi o glorie și un regat 735

atât de mare”. Când regele Arabigo a auzit aceasta, tare s-a mai bucurat și i-a răspuns: „Prietene Arcalaus, mi-ați spus un lucru însemnat și, cu toate că aveam de gând să nu-mi mai pun norocul la încercare, ar fi o mare nebunie să dau cu piciorul unei împrejurări ce îmi oferă, cu multă dreptate, o mare cinste și deosebit câștig, pentru că dacă lucrurile ies așa cum sperăm și le călăuzește însăși rațiunea, oamenii culeg roadele meritate pentru osteneala lor, iar dacă ies pe dos, fac ceea ce îi obligă virtutea, dând seamă cum se cuvine de cinstea lor și, neținând cont prea mult de nenorocirile trecute, ci mai curând de posibilitatea de a le îndrepta, nu încetează să-și încerce norocul fără să se lase înfrânți, doborâți și dezonorați până la sfârșitul zilelor lor. Și fiindcă așa stau lucrurile, nu vă faceți griji pentru mine, oamenii și prietenii mei și ocupați-vă de celelalte cu înflăcărarea și sârguința ce se cuvin pentru o asemenea faptă”. Arcalaus, după ce s-a asigurat astfel de cuvântul regelui, a plecat la Sansueña și a stat de vorbă cu Barsinan, aducându-i aminte de moartea tatălui său și a fratelui său, Gandalot, cel învins de Guilan Gânditorul, pe care acesta i-l dusese prins regelui Lisuarte, ce poruncise să fie azvârlit dintr-un turn, la picioarele căruia fusese ars de viu tatăl lui; de asemenea, i-a mai spus cum rânduise totul, la vremea aceea, pentru ca tatăl lui să devină rege al Marii Britanii, căci îi luase captivi pe regele Lisuarte și pe fiica lui, dar cum totul se năruise din pricina trădătorului de Amadis; și că acum venise vremea nu numai să se răzbune pe dușmanii săi după voie, dar și să dobândească acel mare regat unde dăduse greș tatăl său, și să fie curajos, căci fără curaj rareori poți câștiga lucruri de seamă, iar soarta, căindu-se că îi fusese potrivnică tatălui său, va vrea să-l răsplătească pentru pierderea suferită. Și i-a mai spus, de asemenea, că regele Arabigo își pregătește întreaga sa oaste, fiindcă socotește lucrurile atât de ușoare că nu pot da greș cu niciun chip, vorbindu-i și despre toate celelalte ajutoare ce le vor primi în mod sigur, precum și despre multe altele, căci era tare priceput în meșteșugul acesta și era foarte mare meșter în viclenii. Cum Barsinan era un tânăr foarte orgolios și semăna cu taică-su în răutate, Arcalaus l-a convins, în scurtă vreme și fără multă osteneală, să facă tot ceea ce voia, așa că Barsinan i-a răspuns cu inima foarte vitează și cu nemăsurată trufie că va porni la drum cu toată dragostea și din toată inima, aducând cu el cât mai mulți oameni din ținutul lui și pe toți câți vor vrea să-l urmeze din afara hotarelor sale. Auzind aceste vorbe, Arcalaus tare s-a mai veselit, căci vedea cum totul se pregătește întru împlinirea dorințelor sale, și i-a spus să fie pregătit cu toate cele trebuincioase pentru când îl va înștiința, pentru că treaba trebuie făcută cu grijă. 736

De aici a plecat pe dată, cu inima cântând de veselie, la regele Insulei Adânci și a stat de vorbă cu el o foarte lungă bucată de vreme; și atâtea i-a spus, aducându-i atâtea argumente, încât l-a convins ca și pe ceilalți doi să-și pregătească cât mai bine toată oastea, căci pentru asemenea nevoi o are. După aceasta, s-a întors în ținutul său și s-a sfătuit cu neamurile lui Dardan Trufașul, socotind că toți aveau să se aleagă cu mari foloase de pe urma uneltirilor sale și s-a înțeles cu ei în cea mai mare taină, dezvăluindu-le marile pregătiri rânduite de el. Și apoi a început să aștepte momentul de a-și duce la îndeplinire planurile de care v-am povestit. Acum însă, istoria nu ne mai vorbește despre el până la vremea cuvenită și ne întoarcem să aflăm ce s-a întâmplat cu don Cuadragante și don Brian de Monjaste după ce au plecat de la curtea regelui Lisuarte.

• CAPITOLUL XCVII • Cum întâmplarea a făcut ca don Cuadragante și Brian de Monjaste să se rătăcească pe mare, și cum a vrut soarta să se întâlnească cu regina Briolanja, precum și ce li s-a întâmplat cu ea După ce s-au despărțit de don Grumedan, cum povestește istoria noastră, don Cuadragante și don Brian de Monjaste și-au văzut de drumul lor, până au ajuns în portul unde se afla corabia lor, pe care s-au îmbarcat ca să plece spre Insula Ferecată cu răspunsul regelui Lisuarte; toată ziua aceea marea a fost blândă, cu vânt prielnic călătoriei lor; dar când s-a lăsat noaptea, marea a început să se înfurie cu atâta sălbăticie, că toți și-au zis că se vor îneca și vor pieri; furtuna a fost atât de puternică, încât marinarii și-au pierdut cumpătul și n-au mai putut stăpâni corabia, care plutea pe mare fără cârmaci; și au rătăcit așa pe ape toată noaptea, cuprinși de mare spaimă, pentru că în asemenea împrejurări nu folosesc armele și vitejia. Când s-au ivit zorii zilei, marinarii au putut să-și dea seama mai bine unde sunt și au văzut că se apropiaseră mult de regatul Sobradisei, unde domnea preafrumoasa Briolanja; și chiar atunci marea a prins să se potolească și, cum voiau să îndrepte corabia spre drumul lor, deși aveau de străbătut o distanță mare, au zărit apropiindu-se din dreapta lor o corabie nemaipomenit de mare, dar cum nava lor era foarte iute, astfel că cealaltă nu le-ar fi putut face niciun rău, chiar de ar fi fost a unor dușmani, au hotărât să o aștepte; și când s-a apropiat mai mult și au privit-o mai bine, li s-a părut cea mai frumoasă corabie din câte văzuseră vreodată, atât ca dimensiuni, cât și ca bogăție, căci avea pânzele și parâmele toate de mătase și toată, cât 737

puteai vedea cu ochii, era împodobită cu covoare bogate foarte; iar la bordul ei au văzut cavaleri și domnișoare îmbrăcați foarte frumos, ce stăteau de vorbă. Tare s-au mai minunat don Cuadragante și Brian de Monjaste văzând toate acestea și nu-și puteai închipui cine călătorea cu ea; așa că au poruncit pe dată unui scutier de-al lor să plece cu o barcă și să afle a cui este corabia și cine se află la bordul ei. Scutierul a îndeplinit porunca și, rugându-i pe acei cavaleri să aibă bunăvoința de a-i spune cine sunt, aceștia i-au răspuns că pe corabie se află regina Briolanja, ce se îndreaptă spre Insula Ferecată. „Mulțumesc lui Dumnezeu pentru această veste atât de bună – a spus scutierul –, că mare plăcere le va face celor ce m-au trimis.” „Bunule scutier – au zis domnișoarele –, spuneți-ne, dacă voiți, cine sunt cei despre care vorbiți?” „Doamnelor – a răspuns el –, sunt doi cavaleri ce fac aceeași călătorie ca domniile voastre, dar furtuna i-a azvârlit în aceste locuri, unde află mare bucurie după truda lor întâlnindu-vă pe voi, și pentru că vi se vor înfățișa după ce mă voi întoarce, nu e nevoie să vă mai spun nimic”. Și, așa cum ați auzit, s-a întors și a spus: „Domnilor, mare bucurie vă va face vestea ce v-o aduc și trebuie să socotim că ne-a prins bine furtuna și ocolul făcut, pentru că aveți o companie aleasă în călătoria voastră. Aflați că pe corabie se află regina Briolanja, care se îndreaptă spre Insula Ferecată”. Tare s-au mai bucurat cei doi cavaleri de spusele scutierului și, pe dată, au poruncit să fie îndreptată corabia lor spre cealaltă; și când s-au apropiat mai mult, domnișoarele i-au recunoscut pe cavaleri, căci îi mai văzuseră la curtea regelui Lisuarte, când stătuse acolo o vreme regina, stăpâna lor, și sau dus foarte vesele să o vestească pe aceasta că sosesc doi cavaleri, prieteni buni ai lui Amadis, unul don Cuadragante, și celălalt, don Brian de Monjaste. Regina, auzind aceasta, s-a bucurat foarte și a ieșit din încăperea ei cu doamnele ce o însoțeau, ca să-i primească, fiindcă Tantiles, majordomul ei, îi spusese că îi lăsase în Insula Ferecată pregătindu-se pentru călătoria la regele Lisuarte. Când a ieșit regina, ei urcaseră deja de corabie și au venit săi sărute mâinile; dar ea nu i-a lăsat, ci i-a cuprins în brațe pe amândoi, rămânând o clipă îmbrățișați așa, tare bucuroși; iar când s-au ridicat din genunchi, i-a îmbrățișat din nou și le-a spus: „Vitejii mei domni și prieteni, adânc îi mulțumesc Domnului că v-am întâlnit și nimic n-ar putea să mă bucure mai mult decât întâlnirea cu Amadis de Gaula, pe care cu atâta dreptate și temei trebuie să îl iubesc, așa cum bine știți”. „Buna mea doamnă – a răspuns Cuadragante –, mare nedreptate ar fi să nu fie așa cum spuneți și Dumnezeu să vă răsplătească pentru bucuria ce o arătați văzându-ne, căci noi vă vom sluji așa cum ne porunciți”. „Vă mulțumesc mult – a spus ea. Dar, 738

acum, povestiți-mi cum ați ajuns în aceste locuri”. Ei i-au istorisit cum plecaseră din Insula Ferecată cu solia seniorilor de acolo pentru regele Lisuarte, tot ce vorbiseră cu el, cum nu ajunseseră la nicio înțelegere, ci la o ruptură totală, fără să uite nimic, și cum, pe când voiau să se întoarcă, puternica furtună de peste noapte îi azvârlise în locul acela, socotind că au fost cu folos încercările și truda prin care trecuseră, de vreme ce pot să o slujească și să o ocrotească până va ajunge unde dorește. Regina le-a spus: „Nici eu n-am fost foarte liniștită și am trecut printr-o mare spaimă din pricina furtunii de care vorbiți și n-am crezut o clipă că vom scăpa teferi, dar cum corabia aceasta a mea e foarte mare și solidă, cu ancore și parâme rezistente, Domnul a binevoit ca furtuna să nu le poată smulge ori rupe; iar cât despre povestea cu regele Lisuarte, am aflat de la majordomul meu, Tantiles, că aveați să vă duceți cu solie la el și pe dată mi-am zis că fiind el un rege atât de neînduplecat, pe care soarta l-a ajutat așa de mult în toate și l-a ridicat în slăvi, socotind foarte însemnată întâmplarea cu Oriana, mai curând va voi să-și încerce și să-și arate puterea decât să caute o cale de împăcare; și, de aceea, am hotărât să-mi adun toți supușii din regat și toți prietenii din afară și să-i rog cu toată căldura și să le poruncesc să fie gata pregătiți de luptă când vor primi carte de la mine; și i-am lăsat acolo pe toți, dornici foarte să mă slujească, împreună cu majordomul meu, care să le fie călăuză și să-i aducă, chibzuind că între timp ar fi bine să mă duc eu însămi în Insula Ferecată și să rămân lângă prințesa Oriana, împărtășind cu ea soarta ce ne-o va da Domnul; aceasta e pricina pentru care m-ați întâlnit aici și sunt foarte bucuroasă că vom călători împreună”. „Doamna mea – a spus don Brian de Monjaste –, de la o persoană de neam și atât de frumoasă ca voi nu sunt de așteptat decât fapte nobile și pline de virtute, cum o dovediți”. Regina i-a rugat să poruncească navei lor să navigheze alături de a ei, iar ei să vină cu ea, ceea ce s-a făcut întocmai; cavalerii au fost găzduiți într-o odaie foarte bogată și tot timpul îl petreceau cu ea, mâncau la masă cu ea și vorbeau despre tot ce le era pe plac. Și așa cum vă spun, și-au continuat călătoria pe mare spre Insula Ferecată. Acum, trebuie să știți că atunci când Abiseos, unchiul acestei regine, fusese ucis împreună cu cei doi fii ai săi de către Amadis și Agrajes, ca răzbunare că îl ucisese pe fratele lui, regele, tatăl Briolanjei, așa cum v-am povestit mai pe larg în prima carte a acestei istorii, a rămas în urma lui un fecior mezin, pe care îl crescuse un cavaler ce îi fusese foarte credincios lui Abiseos. Copilul ajunsese acum un cavaler foarte puternic și curajos, după câte se arătase în marile înfruntări la care luase parte, și, cum la început, fiind foarte tânăr și cu minte puțină, nu se gândise decât să urmeze calea faptelor de arme, fără să caute vreun câștig pentru sine, când a mai crescut 739

în ani, unii dintre slujitorii tatălui său aflați în pribegie i-au amintit de moartea tatălui și fraților săi, spunându-i că regatul Sobradisa îi aparține de drept și că regina de-acolo îl dobândise cu forța; și dacă el este destul de viteaz pentru a repara această nedreptate, cum era dator, precum și pentru a săvârși fapte menite să-l răsplătească fără multă trudă pentru marea pierdere suferită și astfel să devină un mare senior, acum trebuie să se întoarcă în regat și să tragă foloasele, căci o poate face cu multă cinste, fiind feciorul tatălui său. Și acest cavaler, pe numele lui, Trion, cum era dornic să cârmuiască, mereu cugeta la vorbele spuse de acei slujitori ai tatălui său și, pândind timpul prielnic pentru a-și potoli dorințele, aflând acum de marea discordie dintre regele Lisuarte și Amadis de Gaula, și-a zis că Amadis va fi atât de prins cu războiul, că nu-și va mai aminti de altele, și chiar de și-ar aduce aminte, marea lui putere nu va fi de ajuns să vină în ajutor tuturor, având de luptat cu bărbați atât de însemnați, pentru că el era cea mai mare piedică ce-i stătea în cale lui Trion. Și aflând despre plecarea Briolanjei, ce nu avea pe corabie nici douăzeci de cavaleri și niciunul din ei prea vestiți în luptă, a plecat de-ndată din castelul său foarte puternic ce, datorită unor prieteni, îi rămăsese moștenire de la tatăl lui, Abiseos, singurul lucru pe care acesta îl stăpânea când l-a ucis pe rege, fratele său; și fără să spună nimănui ce are de gând, a ales cam cincizeci de oameni bine înarmați și mai mulți arbaletieri și arcași și, pregătind două corăbii, a pornit cu ei pe mare, cu gândul s-o ia captivă pe regină și astfel să tragă mari foloase, iar cu vremea să îi ia întreg regatul. Și știind pe ce drum pornise regina, într-o după-masă le-a apărut în față, fără ca nimeni să bănuiască ceva în legătură cu el; și când cei de pe corabia reginei au zărit în depărtare cele două nave, au înștiințat-o pe regină și don Cuadragante și Brian de Monjaste au urcat de-ndată pe punte și-au văzut că navele se îndreaptă chiar spre ei și se pregătesc de luptă; ei s-au înarmat, de asemenea, dar și-au văzut mai departe de drum, încât ceilalți s-au apropiat atât de mult că se putea auzi foarte bine ce spun. Atunci Trion le-a strigat: „Cavaleri ce vă aflați pe corabie, vestiți-o pe regina Briolanja că eu sunt Trion, vărul ei, care vrea să îi vorbească; și să poruncească oamenilor ei să nu îmi stea împotrivă, căci altminteri niciunul nu va scăpa cu viață”. Când regina a auzit aceste vorbe, tare s-a speriat și s-a înfricoșat și a spus „Domnilor, acesta e cel mai mare dușman al meu și dacă a îndrăznit acum să facă asta, nu e fără pricină însemnată și fără a fi însoțit de mulți slujitori”. Don Cuadragante i-a răspuns: „Buna mea doamnă, nu vă temeți de nimic, căci, cu voia Domnului, foarte curând va fi pedepsit pentru sminteala lui”. Și i-a poruncit unui slujitor să-i spună lui Trion că dacă vrea să vină singur la regină, va fi primit cu multă plăcere. Trion a răspuns: „Dacă așa stau lucrurile, o voi vedea pe regină împotriva voinței ei și a voastră a 740

tuturor”. Și i-a poruncit unui cavaler, slujitor al tatălui său, să atace corabia reginei din partea opusă și să încerce să o abordeze, ceea ce acela a și făcut. Don Brian de Monjaste, văzându-i că se depărtează, i-a spus lui don Cuadragante să ia o parte din oameni, câți voiește, și să păzească un bord, iar el cu restul oamenilor îl va păzi pe celălalt; și chiar așa au și făcut: don Cuadragante a rămas în partea unde voia să atace Trion, iar Brian de Monjaste, pe partea de unde venea celălalt cavaler. Don Cuadragante le-a poruncit oamenilor săi să i se așeze în față, iar el a rămas cât mai ascuns în spatele lor, spunându-le că dacă Trion vrea să treacă pe corabia lor, să nu îl împiedice. Așa stând lucrurile, corabia a fost asaltată din ambele părți cu multă forță, pentru că cei ce atacau știau că nu are cine să o apere și n-au de întâmpinat nicio primejdie, căci nu aveau habar de cavalerii din Insula Ferecată; și de cum s-au apropiat, Trion, cu marea lui trufie și dorința de a sfârși ce își propusese, a sărit pe punte fără teamă, iar oamenii reginei au prins să se retragă, cum li se poruncise. Don Cuadragante, când l-a văzut pe corabie, a trecut în fața oamenilor săi și, cum era tare voinic, așa cum v-am povestit în a doua parte a acestei istorii, și a dat ochi cu Trion, acesta a priceput pe dată că nu este dintre cei pe care îi cunoaște, dar nu și-a pierdut curajul, ci s-a îndreptat spre el cu multă cutezanță și au prins să-și dea lovituri grele în coifuri, de săreau scântei din ele și din spadele lor; dar cum don Cuadragante era mai puternic și îl lovea fără milă, Trion a fost atât de copleșit de lovituri, încât spada i-a căzut din mână, iar el s-a prăbușit în genunchi; don Cuadragante a privit în jur și, văzând că ceilalți dușmani năvăleau în mare grabă pe punte, le-a spus oamenilor săi: „Aveți grijă de acest cavaler”; și s-a îndreptat spre ceilalți, dându-i o asemenea lovitură în cap primului ce i-a ieșit în cale, încât n-a mai avut nevoie de duhovnic. Ceilalți, văzându-și stăpânul captiv, pe cavalerul acela ucis și pe don Cuadragante ce împărțea lovituri năprasnice în dreapta și-n stânga, s-au zorit cât mai tare să se întoarcă pe corabia lor și; încolțiți de don Cuadragante și ai săi, unii s-au salvat, alții au pierit în valuri și astfel, în scurtă vreme, toți au fost învinși și izgoniți de pe corabia pe care o socoteau ca și a lor; atunci, don Cuadragante a privit în cealaltă parte, unde se lupta don Brian, și a văzut că era încleștat cu dușmanii pe punte și că aceștia îi pricinuiseră pierderi mari; așa că a trimis o parte din oamenii săi să îl apere, iar el a rămas cu restul așteptând să vadă dacă dușmanii vor mai ataca; cu ajutorul primit și cu oamenii săi, don Brian i-a învins foarte repede pe toți, iar cavalerul ce îi conducea a fost ucis; corabia lui Trion se îndepărta învinsă și, atunci, cei ce rămăseseră în viață au cerut îndurare; don Brian a poruncit 741

să nu fie omorât nimeni, fiindcă se predaseră, așa că au fost luați prizonieri toți și cavalerii au pus stăpânire pe corabia vrăjmașă. Cât a durat lupta, regina Briolanja a rămas în odaia ei cu toate doamnele și domnișoarele, rugându-se în genunchi să le apere de această primejdie pe ele și pe cavalerii care le ajută și le apără. Și pe când stăteau ele așa, a sosit unul dintre slujitorii ei și a spus: „Doamnă, ieșiți afară să vedeți că Trion e prizonier și toți oamenii săi zdrobiți și nimiciți, căci acei cavaleri din Insula Ferecată au săvârșit mari minuni de vitejie, cum nimeni n-ar fi putut”. Când regina a auzit aceasta, tare s-a mai bucurat, cum vă puteți închipui și, înălțând brațele, a spus: „Doamne Dumnezeule atotputernic, fii binecuvântat că i-ai adus la vremea potrivită și la asemenea necaz pe acești cavaleri, căci de pe urma lui Amadis și a prietenilor săi nu pot avea decât noroc”. Și, ieșind din odaia ei, a văzut că oamenii săi îl păzeau pe Trion, că don Cuadragante stătea de strajă ca vrăjmașii să nu reînceapă lupta și că oamenii lui don Brian de Monjaste puseseră stăpânire pe corabia cucerită de acesta; și apropiindu-se de don Cuadragante, i-a spus: „Domnul meu, mult îi mulțumesc lui Dumnezeu și domniei voastre pentru ceea ce ați făcut pentru mine, căci, într-adevăr, viața și regatul meu erau în mare primejdie”. El i-a răspuns: „Buna mea doamnă, iată-l aici pe dușmanul vostru; porunciți să fie judecat”. Când Trion a auzit aceste vorbe, n-a mai fost sigur pe viața lui și, îngenunchind în fața reginei, a spus: „Doamnă, fie-vă milă și nu-mi luați viața; țineți seamă de marea voastră cumpătare și de faptul că sunt din neamul vostru; și dacă acum v-am supărat, va veni o vreme când vă voi putea sluji”. Cum regina era foarte nobilă, s-a milostivit de el și a spus: „Trion, nu pentru meritele voastre, ci pentru că am motivele mele, vă las în viață până vă voi hotărî soarta împreună cu acești cavaleri”. Și a poruncit să fie dus în odaia ei și păzit. După aceasta, don Brian de Monjaste s-a apropiat de regină și ea l-a îmbrățișat și l-a întrebat: „Viteazul meu domn, cum vă simțiți?” El a răspuns: „Doamnă, foarte bine și foarte bucuros că am avut fericirea să vă slujesc cât de cât; am o rană, dar, slavă Domnului, nu e gravă”. Și le-a arătat scutul și au văzut că o săgeată îl străpunsese, pătrunzându-i prin braț. Regina, cu frumoasele ei mâini, i-a scos-o cât de încet a putut și l-a ajutat să-și lepede armura; apoi i-au oblojit rana așa cum făcuseră de multe ori cu răni mai grave, căci scutierii săi, ca și ceilalți scutieri, ai tuturor cavalerilor rătăcitori, aveau întotdeauna la îndemână cele numaidecât trebuincioase pentru îngrijirea rănilor. Toți s-au veselit foarte de norocul ce-l avuseseră și când au vrut să pornească în urmărirea corăbiei lui Trion, au văzut că se îndepărtase mult și s-au lăsat păgubași. Și, înălțând pânzele, au pornit iarăși la drum, drept spre 742

Insula Ferecată, fără să mai întâlnească vreo piedică în cale. Și întâmplarea a făcut că la ceasul când ei intrau în port, Amadis și toți ceilalți seniori din insulă se plimbau călare printr-o luncă întinsă ce se afla sub costișa fortăreței, cum făceau adesea; și de cum au văzut corăbiile intrând în port, au pornit într-acolo să afle ale cui sunt; iar când au ajuns la țărm, s-au întâlnit cu scutierii lui don Cuadragante și don Brian de Monjaste, ce tocmai coborâseră dintr-o barcă și veneau să le vestească sosirea lor și a reginei Briolanja, pentru ca acei cavaleri să îi iasă în întâmpinare; și, de cum l-au văzut pe Amadis și pe cavalerii săi, i-au spus mesajul stăpânilor lor, ce tare mult i-a bucurat; și s-au apropiat toți de malul mării, salutându-se cu cei de pe corăbii, cu râsete și multă veselie; don Brian de Monjaste le-a spus: „Ce ziceți că ne-am întors mai bogați decât am plecat? Voi n-ați fost în stare de așa ceva și ați stat închiși aici ca niște oameni de nimic”. Toți au început să râdă și i-au spus că, de vreme ce se împăunează atâta, să le arate ce bogății câștigase; atunci, cei de pe corabie au coborât o barcă destul de mare, în care s-au urcat regina, cei doi cavaleri și mai mulți oameni, ce i-au dus pe uscat; toți cavalerii au descălecat de pe cai și au venit să-i sărute mâinile reginei, dar ea nu le-a îngăduit și i-a îmbrățișat cu multă dragoste. Amadis a venit la ea și a vrut să-i sărute mâinile, dar ea, când l-a văzut, l-a cuprins cu preafrumoasele ei brațe și l-a ținut așa o vreme, fără să-i dea drumul, și ochii i s-au umplut de lacrimi ce îi curgeau șiroaie pe frumoșii ei obraji, de bucurie că îl vede, pentru că de la bătălia purtată de regele Lisuarte cu regele Cildadan, când îl întâlnise la Fenusa, cetatea unde trăsese regele, nu îl mai văzuse, cu toate că își luase gândul că s-ar mai putea mărita cu el și nu mai avea nicio speranță în privința asta. Dar acesta era cavalerul pe care ea îl iubea cel mai mult pe lume, și pentru el și-ar fi pus viața și regatul în primejdie și ar fi fost gata să le piardă; și când i-a dat drumul din îmbrățișare, nu i-a putut vorbi, atât de tulburată era de prea multă fericire. Amadis i-a spus: „Doamnă, multe mulțumiri aduc Domnului că mă aflu aici, unde vă pot vedea, căci tare o mai doream, acum mai mult ca altă dată, pentru că venirea voastră îi va bucura mult pe acești cavaleri și mai mult încă pe prietena voastră, domnița Oriana, căci cred că nimeni nu i-ar putea pricinui bucurie mai mare decât cea pe care i-o faceți voi, buna mea doamnă”. Ea i-a răspuns astfel: „Bunul meu domn, de aceea am plecat din regatul meu: în primul rând pentru a vă vedea, căci acesta era lucrul ce mi-l doream cel mai mult pe lume și numai Dumnezeu știe cât am suferit până acum, văzând că trece atâta vreme fără să pot afla nicio veste despre voi, domnul meu, deși am încercat în fel și chip; și acum, când majordomul meu mi-a povestit necazul vostru și mi-a dat scrisoarea de la voi, m-am gândit pe dată să las pregătit cum se cuvine tot ce mi-ați cerut și să vin aici, la doamna 743

de care ați vorbit, pentru că acum e timpul ca prietenii și slujitorii ei să-i arate dragostea ce i-o poartă și dorința de a o sluji; dar fără ajutorul Domnului și al acestor cavaleri pe care mi i-a adus o mare întâmplare, mari necazuri și primejdii aș fi îndurat în această călătorie, cum vă vor istorisi ei, căci ei m-au ajutat cu marele lor curaj; însă despre asta o să vorbim mai pe îndelete”. După ce regina a ajuns pe uscat, au coborât din corabie toate doamnele, domnișoarele și cavalerii și au fost aduse la mal animalele ce le aveau cu ei și un cal pentru regină, împodobit pe potriva unei doamne atât de mari; apoi, doamne și cavaleri au încălecat cu toții și au pornit spre castelul unde locuia Oriana, care s-a bucurat deosebit de tare aflând de sosirea Briolanjei și le-a rugat pe Mabilia, Grasinda și celelalte prințese să îi iasă în întâmpinare la intrarea în grădină, în vreme ce ea a rămas în turn cu regina Sardamira. Când regina Sardamira a văzut ce bucuroase sunt toate de veștile aduse, a întrebat-o pe Oriana: „Doamna mea, cine este cea care vine, de pricinuiește tuturor asemenea bucurie?” Oriana i-a răspuns: „O regină, cea mai frumoasă din câte cunosc eu în lume, atât la chip cât și la suflet, așa cum veți vedea dendată”. Când regina Briolanja a ajuns la intrarea în grădină și a văzut atâtea doamne așa de frumos gătite, tare s-a mai minunat și a încercat cea mai mare bucurie cu putință că venise acolo; și, întorcându-se spre cavaleri, le-a spus: „Vitejii mei seniori, rămâneți cu Domnul, că aceste doamne mă fac să nu vă mai doresc tovărășia”; și râzând plină de farmec, a poruncit să fie coborâtă de pe cal și a intrat cu ele în grădină, iar poarta s-a închis pe dată în urma lor. Toate i s-au înfățișat și au salutat-o cu multă curtenie, iar Grasinda s-a minunat foarte de frumusețea și înfățișarea ei deosebit de plăcută; și dacă nar fi văzut-o pe Oriana, ce nu avea pereche, ar fi crezut că nu se află femeie pe lume să arate atât de bine ca aceasta. Apoi, doamnele au condus-o pe regină la turnul unde locuia Oriana și când cele două prietene s-au văzut, sau îndreptat una spre cealaltă cu brațele întinse și s-au îmbrățișat cu multă dragoste; Oriana a luat-o de mână pe Briolanja și, ducând-o la regina Sardamira, a spus: „Maiestate și stăpână, iată, stați de vorbă cu regina Sardamira și arătați-i multă cinstire, căci mult o merită”. Ea a făcut întocmai și s-au salutat cu multă curtenie, fiecare dintre ele după ighemoniconul regeștilor lor persoane; apoi, luând-o pe Oriana între ele, s-au așezat pe o canapea, cu toate celelalte doamne în jur. Oriana i-a spus reginei Briolanja: „Buna mea doamnă, multă curtenie dovediți venind de pe meleaguri atât de îndepărtate ca să mă vedeți și mult vă sunt recunoscătoare, pentru că o astfel de călătorie nu se poate face decât din prea multă dragoste”. „Doamna mea – a răspuns regina –, de multă nerecunoștință și de foarte urâtă purtare 744

aș fi dat dovadă, dacă în aceste vremuri de restriște în care vă aflați n-aș fi arătat întregii lumi dorința mea de a vă cinsti și de a vă spori slava, mai cu osebire când aceasta apasă în primul rând pe umerii lui Amadis de Gaula, pe care îl iubesc și căruia îi datorez atât de mult, așa cum știți, doamna mea. Și când am aflat totul de la Tantiles, ce a fost aici, am poruncit pe dată tuturor celor din regatul meu să fie pregătiți să facă ceea ce le va porunci el și am socotit că, până atunci, trebuie să pornesc la drum ca să fiu alături de voi, să îl văd pe cel ce doream să-l văd mai mult decât pe oricine altcineva pe lume și să rămân cu voi, doamna mea, până se va încheia toată povestea voastră, al cărei sfârșit deie Domnul să fie așa cum doriți”. „Așa să dea Dumnezeu – a spus Oriana – și sper că, în sfânta lui milosârdie, va face ca don Cuadragante și don Brian de Monjaste să ajungă la o înțelegere cu tatăl meu”. Briolanja, care știa că cei doi nu aduseseră nicio veste bună, n-a vrut să-i spună adevărul. Și-au stat ele de vorbă vreme îndelungată despre lucrurile ce le erau mai pe plac, până s-a făcut ora cinei, când domnișoara din Danemarca ia spus Orianei: „Amintiți-vă, doamnă, că regina vine de pe drum și va fi vrând să mănânce și să se odihnească; și e vremea să mergeți în odaia voastră și să o luați cu voi și domnișoarele voastre, căci vă e oaspete”. Oriana a întrebat-o dacă este totul pregătit și ea i-a răspuns că da. Atunci a luat-o de mână pe regina Briolanja și, despărțindu-se de regina Sardamira și de Grasinda, ce s-au retras în odăile lor, s-a dus cu ea în odaia ei, arătându-i multă dragoste. Cum au ajuns acolo, Briolanja a întrebat cine este acea mândră și frumoasă doamnă ce stătea lângă regina Sardamira. Mabilia i-a spus că se numește Grasinda și că este o doamnă foarte nobilă și bogată, povestindu-i de ce venise la curtea regelui Lisuarte și marea glorie ce o dobândise acolo datorită lui Amadis, precum și cinstirea pe care ea i-o arătase lui Amadis, fără să știe cine e; și i-a mai istorisit cu multe amănunte tot ce se petrecuse cu ea și Amadis, pe care această doamnă îl iubise foarte pe când se numea Cavalerul Spadei Verzi și cum, aflat în pragul morții, când l-a ucis pe Endriago, l-a vindecat un doctor pe care această doamnă i-l dăduse lui Amadis să îl însoțească, cel mai bun din câți se pot afla într-o bună parte a pământului. Și i-a povestit totul, fără să uite nimic. Când regina a auzit această istorie, a spus: „Ce nefericită sunt că n-am știut asta înainte, căci a venit să vorbească cu mine și nu i-am dat multă atenție, dar va fi existând un mijloc de a-mi îndrepta greșeala, căci și de n-ar avea atâtea merite, doar pentru faptul că l-a cinstit atât de mult pe Amadis și i-a fost de folos, sunt obligată să-i arăt cinstire și să-i fac pe plac câte zile voi trăi, fiindcă după Dumnezeu, nu am alt ocrotitor în necazurile mele, nici altă mulțumire în suflet, decât pe acest cavaler; așa că, după ce vom cina, porunciți să fie 745

chemată, pentru că vreau să mă cunoască”. Oriana a spus: „Maiestate, prietena mea, nu numai voi trebuie să o cinstiți pentru asta, ci și eu, căci dacă nu ar fi fost acest cavaler de care vorbiți, acum aș fi cea mai nefericită și nenorocită femeie din câte s-au născut vreodată, fiindcă m-aș afla pe pământ străin, atât de doborâtă de dor că n-aș aștepta decât moartea, și dezmoștenită de ce mi-a lăsat Domnul în stăpânire; și așa cum bine știți, acest nobil cavaler ocrotitor și păzitor al celor făcuți de ocară fără a-l îndemna la aceasta decât nobila sa virtute, a ajuns în situația pe care o știți doar pentru a-mi apăra dreptatea”. „Doamnă și prietenă – a spus regina –, să nu mai vorbim despre Amadis, căci el s-a născut pentru asemenea fapte și așa cum Dumnezeu l-a înălțat și l-a pus mai presus de toți oamenii din lume prin marele său curaj, tot astfel a vrut să îl dăruiască și cu celelalte virtuți și lucruri bune”. După ce s-au așezat la masă, li s-au adus multe și felurite bucate, așa cum se cuvine unor prințese de rang atât de înalt, în vreme ce tăifăsuiau despre tot soiul de lucruri plăcute; și după ce au sfârșit masa, au trimis-o pe domnișoara din Danemarca să o aducă pe Grasinda și să-i spună că regina vrea să îi vorbească. Domnișoara a îndeplinit porunca și Grasinda a venit pe dată cu ea, iar când a intrat în încăpere, regina Briolanja s-a dus so îmbrățișeze și i-a spus: „Buna mea prietenă, iertați-mă, dar nu am știut cine sunteți când am venit, căci de-aș fi știut, v-aș fi primit cu mai multă dragoste și căldură, pentru virtutea voastră, iar pentru marea cinste arătată și faptele bune pe care le-ați făcut pentru Amadis, noi prietenii lui vă suntem foarte obligați și recunoscători; și în ceea ce mă privește, să știți că niciodată nu se va întâmpla să vă pot răsplăti pentru asta și să n-o fac, pentru că deși aș plăti din averile mele, pentru el aș da tot ce am”. „Buna mea doamnă – a răspuns Grasinda –, dacă i-am arătat în vreun fel cinstire acestui cavaler de care vorbiți, mă simt atât de răsplătită și mulțumită, cum n-a mai fost răsplătit niciodată cineva de o ființă căreia i-a făcut pe plac; vă sunt recunoscătoare pentru vorbele voastre și mai mult pentru virtutea voastră decât pentru datoria ce ar avea-o față de mine, să deie Domnul ca felul în care m-a răsplătit pentru ce am făcut pentru el să îi fie de folos”. Atunci Mabilia a spus: „Buna mea doamnă, povestiți-ne dacă vă e pe plac, cum ați făcut cunoștință cu Amadis și de ce l-ați primit atât de bine, necunoscându-l și neștiindu-i nici numele”. Ea le-a povestit totul, cum v-am istorisit mai pe larg în a treia parte a acestei istorii. Și tare au mai râs doamnele de Brandasidel, pe care Amadis îl pusese să călărească de-a-ndoaselea, cu coada calului în mână; apoi le-a spus cum l-a ținut acasă la ea greu rănit câteva zile și cum, mai înainte de a ajunge în acel ținut, auzise povestindu-se despre nemaipomenitele isprăvi cavalerești făptuite de el în toate insulele României și în Germania, unde toți cei ce le știau se minunau că un singur 746

cavaler poate duce la capăt atâtea isprăvi așa de primejdioase, și despre nedreptățile și marile silnicii de care le scăpase pe multe doamne și domnișoare și pe alții ce aveau nevoie de ajutorul și ocrotirea lui; de asemenea le-a povestit cum îl recunoscuse după pitic și spada verde ce o purta și de la care își luase numele, cum fusese lupta cu don Garadan și apoi cealaltă, cu cei unsprezece cavaleri pe care i-a învins, scăpându-l astfel pe regele Boemiei de un foarte crunt război cu împăratul Romei, și multe alte întâmplări ce le aflase despre Amadis în acele locuri, prea lungi de pus pe hârtie, după care le-a spus: „Datorită acestor lucruri auzite despre el, precum și a celor văzute de mine, vreau să aflați, doamnelor, ce am pățit eu însămi. M-am îndrăgostit atât de tare de el și de mărețele sale isprăvi încât, cu toate că eu eram în ținutul meu o doamnă destul de bogată și de neam mare, iar el se înfățișa ca un biet cavaler rătăcitor, fără să știu nimic alta despre el decât ceea ce v-am spus, m-am gândit să mă căsătoresc cu el, zicându-mi că avându-l pe el, nicio regină din lume nu-mi va sta alături. Dar văzându-l atât de rezervat, frământat de mari suferințe și griji și cunoscându-i inima vitează, am bănuit că se chinuie așa din pricina unei femei pe care o iubește; și ca să fiu mai sigură, am vorbit cu Gandalin, ce mi s-a părut un scutier foarte isteț, și l-am întrebat, iar el, dându-și seama unde băteau gândurile mele, pe de o parte mi-a spus că nu iubește pe nimeni, iar pe de alta, mi-a dat de înțeles că suferința lui se datorează unei femei pe care o iubește. Și îmi dau seama prea bine că mi-a răspuns așa ca să-mi îndepărteze acele gânduri și să nu merg mai departe, pentru că n-aș fi avut niciun câștig; i-am mulțumit mult și de-atunci încolo nu m-am mai gândit la asta”. Auzind această istorie, Briolanja s-a uitat la Oriana și i-a spus râzând: „Doamna mea, se pare că acest cavaler seamănă boala asta în urma lui prin mai multe locuri decât îmi închipuiam; amintiți-vă de ce v-am povestit eu la castelul Miraflores”. „Mi-aduc aminte foarte bine”, a răspuns Oriana. Și anume își amintea că atunci când regina Briolanja venise să o vadă pe Oriana la castelul Miraflores, cum povestește cartea a doua, i-a spus Orianei că i se întâmplase aproape același lucru cu Amadis. Și așa au tăifăsuit ele despre asta și alte lucruri, până s-a făcut ceasul de culcare și Grasinda s-a despărțit de ele și s-a întors în odaia ei, iar ele au rămas unde se aflau; reginei Briolanja i s-a pregătit un pat în odaia Orianei, lângă patul acesteia, fiindcă ea și Mabilia dormeau împreună; și așa s-au culcat în noaptea aceea și s-au odihnit în tihnă.

• CAPITOLUL XCVIII • Despre răspunsul adus de don Cuadragante 747

și Brian de Monjaste de la regele Lisuarte și ce au hotărât în legătură cu aceasta toți cavalerii și seniorii aflați acolo A doua zi dimineață, toți acei seniori și cavaleri s-au adunat să asculte liturghia și răspunsul regelui Lisuarte adus de don Cuadragante și don Brian de Monjaste. După ce s-a sfârșit slujba, fiind cu toții strânși laolaltă, don Cuadragante a grăit așa: „Viteji seniori, mesajul nostru și răspunsul regelui au fost atât de scurte, încât nu vă putem spune decât că trebuie să aduceți multe mulțumiri Domnului pentru că, pe drept și foarte cu temei, dobândind glorie și faimă, vă veți putea încerca virtutea nobilelor voastre inimi, căci regele Lisuarte nu vrea să urmeze decât calea războiului”. Și apoi le-a povestit cum se petrecuse totul și că, știau în mod neîndoios că avea să trimită solii împăratului Romei și altor prieteni ai săi. Agrajes, pe care nimic din toate acestea nu îl mâhnea, deși până atunci, la cererea și la rugămintea Orianei se înfrânase foarte, a spus: „Viteji domni, eu cred că așa cum stau lucrurile acum, mult mai greu ar fi să căutăm în ce fel să o apărăm pe această prințesă și faima onoarei noastre, decât să purtăm acest război. Până acum, fiindcă ea m-a rugat cu multă căldură și mi-a cerut ca, pe cât pot, să potolesc mânia voastră și pe a mea, m-am ferit să vorbesc așa cum îmi spunea inima. Dar acum, când știm că nu mai are nicio speranță, căci ea gândea că se va găsi o cale de împăcare cu tatăl ei, regele, dar n-am aflat-o, sunt liber să numi mai țin făgăduiala pe care i-am făcut-o, mai mult ca să îi fiu pe plac decât fiindcă așa voiam, și vă declar, domnilor, că în ceea ce privește vrerea și dorința mea, sunt mult mai bucuros de răspunsul adus, decât dacă regele Lisuarte ar fi încuviințat ce i-ați cerut, pentru ca sub pretextul păcii și înțelegerii să fi început cu noi negocieri viclene, de pe urma cărora am fi putut pierde, fiindcă regele Lisuarte și împăratul, fiind puternici, și-ar fi putut strânge foarte iute și cu mică osteneală oamenii, ceea ce noi n-am fi putut face, fiindcă ai noștri sosesc din multe locuri și din ținuturi foarte îndepărtate; și chiar dacă viețile noastre nu sunt în primejdie și nu avem nimic de suferit aflându-ne în această fortăreață mai puternică chiar decât ne face trebuință, nu același lucru s-ar întâmpla cu onoarea noastră. De aceea, domnilor, socotesc că e mai bun un război pe față, decât negocieri și înțelegeri prefăcute, fiindcă, așa cum am mai spus, de pe urma acestora noi nu avem mai mult de pierdut decât ceilalți”. Toți au spus că grăise un mare adevăr și că trebuie să se îngrijească pe dată de sosirea oamenilor, pentru a purta războiul pe pământul vrăjmașilor. Amadis era tare îndoit și se temea foarte că s-ar putea ajunge în vreun fel la o înțelegere și că ar trebui să o lase să plece pe doamna sa, chiar dacă 748

cinstea ei și a lor, a tuturora, ar fi fost păstrată neștirbită, iar dorințele inimii lui chinuite erau atât de înecate de tristețe, încât gândul că ar trebui să o ducă undeva unde n-ar mai putea-o vedea, îl făcea să moară cu zile. Și când a auzit răspunsul solilor și vorbelor vărului său, Agrajes, nici dacă ar fi devenit stăpânul întregii lumi nu s-ar fi bucurat mai mult, pentru că nicio înfruntare, război ori trudă nu contau, dacă putea să o aibă aproape pe doamna sa, așa cum o avea; și a spus: „Domnule și vere, întotdeauna faptele voastre au fost cele ale unui cavaler și așa le socotesc toți cei ce vă cunosc, iar noi, cei din neamul nostru și din același sânge cu noi, trebuie să-i fim adânc recunoscători Domnului că a lăsat printre noi cavaleri ce își apără cu atâta grijă cinstea în înfruntări și o sporesc cu multă înțelepciune când iau parte la sfaturi; și fiindcă atât domnia voastră cât și acești seniori ați hotărât cum e mai bine, eu nu pot face alta decât voia voastră și a lor”. Angriote de Estravaus, cum era un cavaler isteț și foarte curajos, ce mult îl iubea pe Amadis, și-a dat seama că, deși acesta nu se aventurează să-și spună părerea și se supune voinței tuturor, e bucuros de neînțelegere, dar punea asta mai mult pe seama marelui său curaj, ce avea nevoie de asemenea înfruntări ca aceasta, decât pe seama altor lucruri pe care le-ar fi știut despre el; și a spus: „Domnilor, toți ar trebui să fim bucuroși de răspunsul adus de solii noștri și de vorbele lui Agrajes, pentru că acestea sunt un lucru sigur, dar lăsând deoparte și una și alta, să știți, domnilor, că războiul nu e cu mult mai aducător de cinste decât pacea. Dar fiindcă despre asta ar fi atâtea de spus, încât dacă le-aș înșira v-aș supăra foarte, vreau doar să vă amintesc că de când sunteți cavaleri și până acum, dorința voastră dintotdeauna a fost să căutați primejdia și cele mai mari înfruntări, pentru ca vitejia voastră să fie pusă la cele mai grele încercări și astfel să dobândiți acea glorie dorită de atât de mulți și atinsă de foarte puțini; și dacă inimile voastre au căutat aceste lucruri cu multă patimă și osteneală, când, în trecut, ați izbutit să le atingeți în chip atât de desăvârșit ca acum? Pentru că, deși ați venit în ajutorul multor doamne și domnițe, nimeni nu-și amintește ca domniile voastre ori străbunii voștri să fi trecut printr-o asemenea întâmplare și să fi apărat o prințesă de neam atât de mare; și va mai trece multă vreme până să se mai întâmple așa ceva. Și pentru că soarta ne-a îndeplinit atât de bine dorința, făcând ca așa cum sufletele noastre sunt nemuritoare pe lumea cealaltă, faima noastră să fie tot astfel în lumea aceasta în care trăim, să avem multă grijă să nu pierdem din vina și neatenția noastră ceea ce ea ne oferă spre câștig”. Socotindu-se că tot ce au spus acești cavaleri este bine și că trebuie să treacă de la vorbe la fapte, s-a hotărât să se trimită de îndată soli care să îi cheme pe toți ai lor, și apoi s-au dus cu toții să se ospăteze. 749

Și, acum, istoria noastră nu mai povestește despre ei și se întoarce la mesagerii trimiși de cavaleri cum am spus și cum v-am povestit în istoria noastră.

• CAPITOLUL XCIX • Cum a sosit maestrul Helisabad în ținutul Grasindei și de aici s-a dus la împăratul de la Constantinopol cu solia lui Amadis și ce a hotărât cu acesta Zice istoria că maestrul Helisabad a tot călătorit pe mare, până a ajuns în ținutul Grasindei, stăpână sa; aici a poruncit să fie chemați toți nobilii mai de seamă ai pământului și, arătându-le însemnele puterii primite de la Grasinda, i-a rugat stăruitor să-i împlinească pe dată voia; ei au răspuns din toată inima că sunt gata să-i împlinească porunca chiar mai bine decât dacă ar fi fost ea de față, și, pe loc, au dat porunci să se adune călărașii, arbaletierii și arcașii, precum și alți soldați, să fie pregătite multe corăbii și să se mai construiască altele noi. Maestrul, văzând că pregătirile merg bine, le-a lăsat în grija unui cavaler tânăr, nepotul lui, ce se numea Libeo și, rugându-l să se ocupe de toate cu multă sârguință, a pornit pe mare spre împăratul de la Constantinopol. Și de cum a ajuns acolo, s-a dus la palatul acestuia, unde i s-a spus că împăratul stă de vorbă cu gentilomii săi. Maestrul a intrat în sală și s-a dus la el să-i sărute mâinile, căzând în genunchi; împăratul l-a primit cu bunăvoință, fiindcă îl cunoștea de mai înainte și îl socotea un om de treabă. Maestrul i-a dat cartea de la Amadis și când împăratul a citit-o, tare s-a mai mirat că acel Cavaler al Spadei Verzi este Amadis de Gaula, pe care multă vreme tare a dorit să-l cunoască, datorită isprăvilor nemaipomenite povestite de mulți oameni ce îl văzuseră, și i-a spus: „Maestre, sunt foarte supărat pe domnia voastră, că ați știut numele acestui cavaler și nu mi l-ați spus, căci mă simt rușinat că un bărbat de neam atât de ales și rang așa de mare, vestit foarte în toată lumea, mi-a pășit pragul și nu a fost cinstit așa cum merita, ci primit doar ca un cavaler rătăcitor”. Maestrul i-a răspuns: „Stăpâne, vă jur pe credința mea că până a încetat a-și zice Cavalerul Grec și i-a spus stăpânei mele și nouă tuturor cine este, n-am avut habar că e Amadis”. „Cum – a întrebat împăratul –, după ce a plecat de-aici și-a zis Cavalerul Grec?” Maestrul i-a răspuns: „Înseamnă, domnule, că la curtea voastră nu ați auzit vești despre isprăvile sale când își spunea Cavalerul Grec”. „De bună seamă că n-am auzit nimic – a zis împăratul –, dacă nu le voi auzi acum”. „Atunci, veți afla lucruri deosebite – a 750

spus maestrul –, dacă înălțimea voastră dorește să vi le povestesc.” „Mă bucur mult – a spus împăratul – să vă ascult”. Atunci, maestrul i-a povestit cum, după ce plecaseră de acolo, au sosit în ținutul unde se afla stăpâna sa, Grasinda, și cum, datorită făgăduielii pe care Cavalerul Spadei Verzi i-o făcuse acesteia, au călătorit pe apă până în Marea Britanie, care a fost pricina acestei călătorii și cum, mai înainte de a ajunge acolo, Amadis poruncise să nu i se spună altfel decât Cavalerul Grec; apoi a povestit despre lupta de la curtea regelui Lisuarte dintre el și Salustanquidio cu alți doi cavaleri romani ce hotărâseră să se înfrunte cu el în numele domnișoarelor de la curte, și cât de ușor îi învinsese, precum și despre vorbele nespus de trufașe rostite de romani înainte de luptă, cum i-au cerut regelui Lisuarte să le îngăduie lor să lupte contra Cavalerului Grec, căci aflând aceasta, acel cavaler nici nu va mai îndrăzni să le țină piept, fiindcă grecii se tem de romani ca de foc; de asemenea, i-a vorbit despre lupta lui don Grumedan, căruia Cavalerul Grec îi lăsase în ajutor doi cavaleri, prieteni de-ai săi, și cum îi învinseseră pe cei trei romani. Și i-a povestit totul, fără să lipsească nimic, ca unul ce fusese de față la toate aceste întâmplări. Toți câți se aflau acolo s-au minunat foarte de o asemenea vitejie și mult s-au mai bucurat că frânsese marea trufie a romanilor, făcându-i de râs așa de tare. Împăratul i-a adus multe laude lui Amadis și a spus: „Maestre, acum, spuneți ce solie îmi aduceți și vă voi asculta”. Maestrul i-a povestit toată istoria cu regele Lisuarte și fiica acestuia, din ce pricină o răpise Amadis și cavalerii în timpul călătoriei pe mare, ce se petrecuse între regele Lisuarte și supușii acestuia și cum trimisese Oriana vorbă peste tot, plângându-se de marea nedreptate săvârșită de rege, tatăl ei, împotriva sa, căci o dezmoștenea fără nicio pricină, luându-i un regat atât de mare și de vestit, al cărei moștenitoare era prin voia Domnului, și, neținând seama de dreptate, fără nicio milă, vrând să o lase moștenitoare a regatelor sale pe o altă fată a lui, mai mică, o dăduse pe Oriana romanilor, spre marea jale și durere a ei și a tuturor celor ce o cunoșteau; cum, în urma acestor jelanii și sfâșietoare tânguiri ale acelei prințese, s-au adunat laolaltă mulți cavaleri rătăcitori de stirpe aleasă și foarte vestiți pentru faptele lor de arme, înșirând numele celor mai nobili dintre ei, și cum i-a găsit acolo, în Insula Ferecată, Amadis, care nu știa nimic de toate acestea. Și acolo Amadis a ținut sfat cu cavalerii și au hotărât să îi vină în ajutor domniței Oriana și să nu îngăduie o silnicie atât de mare, căci dacă e adevărat că ei sunt obligați să îndrepte faptele strâmbe săvârșite împotriva doamnelor și domnișoarelor și pentru asta au trecut prin multe munci și primejdii, această nedreptate atât de mare și de cunoscută în întreaga lume îi obligă și mai mult, fiindcă de nu i-ar veni în ajutor Orianei, nu numai că s-ar șterge din mintea oamenilor sprijinul și 751

ocrotirea date altora, dar ar rămâne cu cinstea pătată pentru veșnicie și nu ar mai putea apărea în fața unor nobili. Și le-a istorisit cum au plecat cu corăbiile pe mare, marea bătălie purtată cu romanii, la capătul căreia fusese învins și ucis Salustanquidio, vărul împăratului, și luați captivi Brondajel de Roca, ducele de Ancona și arhiepiscopul de Talancia, iar ceilalți făcuți prizonieri ori omorâți, cum au dus-o pe prințesă cu toate doamnele și domnișoarele ei și cu regina Sardamira în Insula Ferecată și cum, de aici, trimiseseră solie regelui Lisuarte, cerându-i să nu se mai arate atât de crud și nedrept cu fiica lui, să-i înapoieze regatul fără să o pedepsească defel și că, după ce va chezășui pentru asta așa cum se cuvine în asemenea împrejurări, în fața altor regi, i-o vor trimite pe dată, cu toată prada de război și toți prinșii. Și l-a rugat pe împărat, din partea lui Amadis, că de se va întâmplă ca regele Lisuarte să nu vrea să facă dreptate, stăruind și încăpățânându-se în hotărârea lui greșită, iar împăratul Romei îi va veni în ajutor cu oaste mare împotriva cavalerilor, înălțimea sa, ca unul dintre cei mai de seamă slujitori lăsați de Dumnezeu pe pământ pentru a apăra dreptatea, fiind cunoscută această mare ocară ce i se face unei prințese atât de virtuoase, să îi vină în ajutor, căci cu multă dreptate ar face-o, și, pe lângă asta, îl va ajuta și pe acest nobil cavaler Amadis să îi pedepsească pe cei ce nu iubesc dreptatea și să nu le îngăduie să săvârșească o silnicie atât de mare și o strâmbătate ca aceasta, fiindcă astfel îl slujește pe Dumnezeu și face ceea ce se cuvine să facă, iar Amadis cu tot neamul lui și toți prietenii lor îi vor rămâne îndatorați și îl vor sluji câte zile vor mai avea de trăit. Auzind toate acestea, împăratul și-a dat seama lesne că povestea e serioasă și de mare însemnătate, atât prin faptele înseși, cât și fiindcă îi era cunoscută marea vitejie a regelui Lisuarte, cinstea și faima de care se bucurase întotdeauna, și știa cât de trufaș e împăratul Romei, ce mai curând asculta de pornirile sale decât de dreapta judecată; așa că era convins că singura cale va fi o mare bătălie, socotind că aceasta va fi foarte grea; dar chibzuind că acei cavaleri au multă dreptate și că Amadis venise din ținuturi atât de îndepărtate să i se închine, iar el își dăduse cuvântul că îl va ajuta, deși cu ușurință și fără să-și închipuie că celălalt îl va lua în serios, amintindu-și și de unele fapte neobrăzate săvârșite împotriva lui de împăratul Romei în trecut, i-a răspuns maestrului Helisabad, spunând: „Maestre, mi-ați istorisit lucruri foarte însemnate și venind din partea unui om atât de cumsecade ca voi, totul poate și trebuie să fie crezut. Și fiindcă neînfricatul Amadis are nevoie de ajutorul meu, i-l voi da după cum se cuvine, căci, deși poate părea că mi-am dat cuvântul cu ușurință în fața lui, socotesc că am făcut ceea ce trebuie și mi-l voi respecta, căci este cuvântul unui om atât de mare ca mine dat unui cavaler atât de cinstit și vestit ca el, 752

pentru că niciodată n-am făgăduit ceva fără-mi duc la bun sfârșit promisiunea”. Toți câți se aflau acolo s-au bucurat foarte de răspunsul împăratului, și mai cu osebire Gastiles, nepotu-su, de care ați auzit, cel ce se dusese după Amadis, când acesta își spunea Cavalerul Spadei Verzi și l-a ucis pe Endriago; și pe loc a îngenuncheat în fața împăratului, unchiul lui, și i-a spus: „Dacă înălțimea voastră binevoiește și faptele mele o merită, faceți-mi deosebita favoare de a mă trimite pe mine în ajutorul acestui nobil și virtuos cavaler, ce a adus atâta cinste coroanei împărăției voastre”. Împăratul, auzind aceasta, i-a răspuns: „Viteze nepoate, vă îngădui și așa doresc să faceți; și chiar din clipa asta vă poruncesc domniei voastre și marchizului Saluder să vă îngrijiți să pregătiți o flotă pe potriva măreției rangului meu, căci altminteri nu m-aș bucura de cinste, și de va fi nevoie, voi și marchizul veți pleca cu această flotă și vă veți putea război cu împăratul Romei, așa cum se cuvine”. Gastiles i-a sărutat mâinile și și-a arătat adânca recunoștință, și împreună cu marchizul au făcut ce li se poruncise. Vă puteți închipui ce bucurie l-a încercat pe maestrul Helisabad văzând toate acestea; și i-a spus împăratului: „Înălțimea voastră, pentru vorbele ce le-ați rostit vă sărut mâinile în numele acelui cavaler ce m-a trimis aici și fiindcă eu sunt solul lui, vă sărut tălpile; iar acum, pentru că mai am multe de făcut, binevoiți a-mi îngădui să plec; iar dacă împăratul Romei își va aduna oastea, căci e dintre cei ce se înfurie nespus în asemenea împrejurări și va porni spre noi, porunciți să se adune și oastea voastră ca să ajungă amândouă în același timp la cei ce le așteaptă”. Împăratul i-a răspuns: „Mergeți cu Dumnezeu, maestre, și lăsați asta în seama mea, căci de va fi nevoie, veți vedea cine sunt și cât îl prețuiesc pe Amadis”. Și astfel, maestrul și-a luat rămas bun de la împărat și s-a întors în ținutul stăpânei sale, Grasinda.

• CAPITOLUL C • Cum a sosit Gandalin în Gaula și i-a spus regelui Perion ce îi poruncise stăpânul său, și ce răspuns a primit Gandalin a sosit în Gaula, unde a fost primit cu multă bucurie datorită veștilor bune ce le aducea despre Amadis, căci multă vreme nu se știuse nimic de el; și de îndată l-a chemat deoparte pe rege și i-a spus tot ce îi poruncise stăpânul lui, așa cum ați auzit. Și cum acest rege era foarte curajos și nu se temea de nicio înfruntare, oricât de primejdioasă ar fi fost, mai ales fiind vorba de acest fecior al său, ce era o pildă strălucitoare în toată lumea 753

și pe care îl iubea atât de mult, a spus: „Gandalin, tot ce mi-ai transmis din partea stăpânului tău se va face pe dată și dacă îl vei vedea înaintea mea, spune-i că nu l-aș socoti cavaler dacă ar lăsa nereparată această nedreptate, pentru că numai cei cu suflete mari pot săvârși asemenea fapte; și să știi de la mine că dacă regele Lisuarte nu va vrea să-și îndrepte greșeala, va avea de pierdut; dar fii atent, că îți poruncesc să nu îi spui nimic despre asta fiului meu, Galaor, ce se află aici suferind, încât de multe ori l-am crezut mai mult mort decât viu, și încă se mai află în mare primejdie, nici tovarășului său, Norandel, ce a venit aici ca să-l vadă, fiindcă acestuia îi voi istorisi eu totul”. Gandalin a răspuns: „Stăpâne, voi face cum porunciți și mă bucur că mi-ați atras atenția, fiindcă nu m-aș fi gândit la asta și aș fi putut greși”. „Atunci, dute să îl vezi – a spus regele – și dă-i vești despre fratele lui, dar ai grijă să nu simtă pentru ce-ai venit”. Gandalin s-a dus în cămara unde zăcea Galaor, atât de slăbit și de suferind, că s-a minunat când a văzut cum arată; și de cum a intrat, a îngenuncheat ca să-i sărute mâinile; Galaor s-a uitat la el și l-a recunoscut; și-atunci ochii i s-au umplut de lacrimi de bucurie și a spus: „Prietene Gandalin, fii bine venit! Ce vești îmi aduci despre stăpânul și fratele meu, Amadis?” Gandalin i-a răspuns: „Domnule, Amadis e în Insula Ferecată, bine și sănătos, și dorește mult să vă vadă, dar nu știe de suferința voastră, domnule, și nici eu n-am știut până nu mi-a spus stăpânul meu, regele, că eu am venit aici cu solie de la Amadis, să îi înștiințez pe rege și pe regină de sosirea lui; dar când va afla că stați prost cu sănătatea, tare se va mâhni, pentru că vă iubește și vă prețuiește mai mult decât pe oricine din neamul lui”. Norandel, care era de față, l-a îmbrățișat și l-a întrebat cum îi merge lui Amadis, iar el i-a răspuns la fel ca lui don Galaor și i-a povestit câteva din întâmplările prin care trecuseră în insulele din Romania și pe acele meleaguri străine. Norandel i-a spus lui Galaor: „Domnule, cu asemenea vești aveți toate motivele să vă întremați și să lepădați suferința, ca să mergem să-l vedem pe acest cavaler; și așa să mă ajute Dumnezeu de n-ar trebui, dacă nu din alte pricini, măcar pentru a-l vedea, ca toți cei viteji să nu se gândească la osteneala acestui drum, oricât de lung ar fi”. Și pe când stăteau ei așa de vorbă și Galaor îl întreba o mulțime de lucruri pe Gandalin, a intrat regele și luându-l de braț pe Norandel și vorbind cu el despre una și alta, l-a scos din încăpere, iar când au ajuns într-un loc de unde nu puteau fi auziți de don Galaor, regele i-a spus: „Bunul meu prieten, trebuie să plecați de-ndată la tatăl vostru, regele, pentru că, din câte am aflat, va avea nevoie de domnia voastră și de toți ai săi; dar nu-mi mai puneți alte întrebări, fiindcă știu sigur că sosirea voastră îi va fi de mare folos, și nu-i spuneți nimic despre asta prietenului vostru, don Galaor, deoarece ar însemna să-l 754

tulburați foarte și, pe cât e de slab, asta i-ar putea face foarte rău”. Norandel i-a răspuns: „Domnul meu, de la un om atât de bun ca voi nu trebuie decât să primești sfatul, fără să întrebi de ce ți-l dă; și fiindcă sunt sigur că lucrurile stau așa cum spuneți, în seara asta îmi voi lua rămas bun de la don Galaor și mâine voi porni spre mare, căci corabia mea mă așteaptă acolo în fiecare zi”. Regele făcuse aceasta pentru ca Norandel să-și împlinească datoria față de tatăl său, dar și ca să nu vadă că poruncește oamenilor și prietenilor săi să se pregătească de luptă. Și-așa au petrecut ziua aceea împreună cu don Galaor, ceva mai bine dispuși, pentru că și el era ceva mai vesel datorită veștilor de la fratele său. Gandalin i-a spus reginei ce o roagă din suflet Amadis, iar ea a răspuns că va face totul așa cum îi trimisese vorbă. „Dar sunt foarte tulburată din pricina acestor vești, Gandalin – a spus regina –, pentru că înțeleg că fiul meu va avea multe supărări și apoi se va afla în mare primejdie”. „Doamnă – a răspuns Gandalin –, nu vă temeți, fiindcă va avea de partea lui atâția oameni, încât nici regele Lisuarte, nici împăratul Romei nu vor îndrăzni să-l atace”. „Așa să dea Dumnezeu”, a zis regina. Când s-a făcut seară, Norandel i-a spus lui don Galaor: „Domnul meu, eu m-am hotărât să plec, fiindcă văd că boala voastră durează și cum nu vă pot fi de folos, cred că ar fi mai bine să fac alte lucruri, căci, așa cum știți, sunt cavaler de puțin timp și nu am dobândit atâta cinste încât să fiu socotit printre cei viteji de oamenii curajoși; când am aflat de suferința voastră, mam abătut de la un drum la care pornisem când am plecat de la curtea tatălui meu, dar acum trebuie să plec în altă parte unde e nevoie de mine și numai Dumnezeu știe ce mâhnire simt în inimă că nu pot rămâne să vă țin tovărășie. Dar, cu voia Domnului, în acest răstimp cât eu voi săvârși ceea ce nu pot să nu împlinesc, veți fi mai înzdrăvenit și eu voi veni să vă întâlnesc și vom pleca împreună în căutarea aventurilor”. Auzind aceste vorbe, don Galaor a suspinat plin de tristețe și a spus: „Durerea pe care o simt eu, viteazul meu domn, că nu pot să vă însoțesc, nu știu s-o descriu, dar, dacă aceasta e voia Domnului, nu putem face alta și trebuie să-i împlinim vrerea; așa că mergeți cu Dumnezeu. Și de ajungeți cumva la tatăl vostru și stăpânul meu, sărutați-i mâinile din parte-mi și spuneți-i că rămân în continuare slujitorul său, deși sunt mai mult mort decât viu, cum bine vedeți, domnule”. Norandel s-a dus în odaia sa, foarte trist din pricina suferinței lui don Galaor, prietenul său credincios, și, a doua zi de dimineață, a ascultat liturghia cu regele Perion și apoi și-a luat rămas bun de la regină, de la fiica sa și de la toate doamnele și domnișoarele de la curte, iar regina cu fiica sa și toate celelalte doamne și domnișoare i-au urat să meargă cu Dumnezeu, căci mult îl iubeau; și astfel, în scurtă vreme, a pornit la drum pe mare. 755

Povestea nu ne spune ce i s-a întâmplat pe drum, ci doar că a ajuns în Marea Britanie având vreme foarte bună, și s-a dus în cetatea unde se afla tatăl său, regele, fiind primit foarte bine de acesta și de toți ceilalți, ca un cavaler viteaz ce se afla.

• CAPITOLUL CI • Cum Lasindo, scutierul lui don Bruneo de Bonamar, a ajuns cu solia stăpânului său la marchiz și la Branfil și ce au făcut aceștia Lasindo, scutierul lui don Bruneo de Bonamar, a ajuns în locul unde se afla marchizul și le-a transmis acestuia și lui Branfil mesajul stăpânului său. Branfil s-a necăjit foarte și se dădea de ceasul morții că nu se aflase cu ceilalți cavaleri și nu luase parte la salvarea Orianei; și a îngenuncheat în fața tatălui său, cerându-i cu multă stăruință să binevoiască a face ceea ce îi cere fratele lui. Marchizul, cum era un cavaler viteaz și știa ce mare prietenie îi leagă pe feciorii săi de Amadis și de întregul său neam, ceea ce multă cinste și prețuire le aducea, a spus: „Fiule, nu te amărî, fiindcă voi face totul cum se cuvine și, de va fi nevoie, te voi trimite cu o oaste bună, ce nu va fi socotită mai prejos decât ale celorlalți”. Branfil i-a sărutat mâinile drept mulțumire și, pe dată, s-a dat poruncă să se pregătească o flotă și oameni de trebuință pentru corăbii, fiindcă acest marchiz era un foarte mare senior și foarte bogat, iar în ținutul său întins avea cavaleri foarte viteji și multă oaste bine înarmată.

• CAPITOLUL CII • Cum a ajuns Ysanjo cu solia lui Amadis la viteazul rege al Boemiei și cât de îndatoritor s-a arătat acesta Ysanjo, guvernatorul Insulei Ferecate, a ajuns în regatul Boemiei și i-a înmânat regelui Tafinor scrisoarea lui Amadis și scrisoarea de împuternicire. Și nu e om să poată povesti cât s-a bucurat regele văzându-l; și i-a spus: „Cavalere, fiți bine venit și mult îi sunt recunoscător lui Dumnezeu pentru acest mesaj ce mi-l aduceți și vă puteți da seama după bucuria cu care este primit și după ce voi face, dacă a fost cu folos călătoria voastră”; și, chemându-l pe fiul său, Grasandor, i-a spus: „Fiule Grasandor, știi foarte bine cât sunt de obligat să îi fiu recunoscător Cavalerului Spadei 756

Verzi pentru ajutorul și binele ce mi l-a făcut pe când se afla în regatul meu, căci pe lângă faptul că a apărat și a sporit cinstea regeștii mele coroane, m-a scăpat de cel mai cumplit și mai primejdios război purtat vreodată de un rege, atât fiindcă îl duceam cu un bărbat atât de puternic cum e împăratul Romei, cât și fiindcă acesta este atât de trufaș și smintit, încât sfârșitul nu putea fi altul decât pierderea și nimicirea ta și a mea și, în cele din urmă, moartea noastră; dar acel nobil cavaler adus de Dumnezeu la curtea mea, spre binele meu, a îndreptat totul spre cinstea mea și a regatului, cum ai văzut. Și ca martor al tuturor acestor întâmplări, îți poruncesc să citeșt i această carte trimisă de el, să asculți ce mi-a spus acest cavaler din partea lui, și să te pregătești cu toată silința ca să ne plătim de marele bine pe care ni l-a făcut acest cavaler; și află că se numește Amadis de Gaula, cel despre care se povestesc lucruri atât de nemaipomenite în toată lumea, dar și-a spus Cavalerul Spadei Verzi, ca să nu fie recunoscut”. Grasandor a citit scrisoarea, l-a ascultat pe Ysanjo și i-a răspuns astfel tatălui său: „Oh, seniore! Ce mare bucurie îmi cuprinde inima știind că acest nobil cavaler are nevoie de bunăvoința și ajutorul regeștii voastre persoane și văzând recunoștința și simțămintele ce i le păstrați pentru faptele săvârșite de el, în trecut, în folosul domniei voastre. Mai rămâne doar, pentru a-mi îndeplini dorința, ca maiestatea voastră să îngăduiți să rămână aici contele Galtines să conducă armata, de va fi nevoie, iar eu să plec de-ndată spre Insula Ferecată cu douăzeci de cavaleri, căci deși trebuie să ne zorim oricum, pentru mine ar fi o mare cinste să mă aflu în tovărășia unor asemenea cavaleri ca cei adunați acolo”. Regele i-a răspuns: „Fiule, eu gândeam că e bine să aștepți să vezi cum se vor desfășura lucrurile și să pleci cu o oaste pe potriva rangului meu și al tău, dar dacă asta îți e dorința, să fie așa cum dorești și alege-ți cavalerii ce-ți sunt mai pe plac, iar eu voi porunci să se pregătească pe dată o corabie cu care să pleci; deie Domnul să ai o călătorie bună și întru marea slavă a acestui nobil cavaler, plătindu-ne cu toată avuția noastră datoria la care ne-a obligat cu viața sa”. Așa s-a și făcut pe dată și Grasandor, prințul moștenitor al regelui Tafinor al Boemiei, a luat cu el douăzeci de cavaleri, cei care i-au fost mai pe plac, și a pornit pe mare spre Insula Ferecată.

• CAPITOLUL CIII • Cum Landin, nepotul lui don Cuadragante, a sosit în Irlanda și ce a vorbit cu regina Landin, nepotul lui don Cuadragante, a sosit în Irlanda la porunca stăpânului său, și a stat de vorbă în taină cu regina, spunându-i mesajul 757

stăpânului său; când regina a auzit despre o încăierare atât de mare și de primejdioasă, cu toate că știa că tatăl ei, regele Abies de Irlanda murise de mâna lui Amadis, cum v-am povestit în prima carte a acestei istorii, și păstra în suflet supărare și dușmănie împotriva lui Amadis, cum se întâmplă în astfel de situații, a socotit că e mult mai bine să îi vină în ajutor și să îndrepte relele de-acum decât cele din trecut, aproape uitate, așa că a vorbit cu câțiva cavaleri în care avea încredere și a hotărât cu ei prin ce mijloace să îl ajute cât mai mult pe unchiul ei, fără știrea regelui, soțul ei, cu gândul că dacă oastea lui Amadis va fi mai puternică, regele Lisuarte va fi nimicit, iar regele Cildadan și regatul lui nu-i vor mai fi vasali și nu-i vor mai plăti tribut. Și așa cum v-am povestit, toată lumea se pregătea de luptă cu acea voință și dorință ce trebuie să le aibă învingătorii. Dar acum istoria noastră nu vă mai povestește despre aceasta, pentru a vă spune ce au făcut solii regelui Lisuarte.

• CAPITOLUL CIV • Cum a ajuns don Guilan Gânditorul la Roma cu mesajul regelui Lisuarte, stăpânul său, și cum s-a desfășurat solia lui la împăratul Patin Don Guilan Gânditorul a tot umblat pe drumul său, până ce, după douăzeci de zile de la plecarea din Marea Britanie, a ajuns la Roma, la împăratul Patin, pe care l-a aflat înconjurat de lume multă și în mari pregătiri pentru primirea Orianei, ce era așteptată de la o zi la alta, fiindcă Salustanquidio, vărul lui, și Brondajel de Roca îi scriseseră că totul se încheiase cu bine și că, în curând, vor sosi la curtea lui, cu tot ighemoniconul, iar împăratul era foarte mirat de întârziere; don Guilan a intrat în palat în armură, așa cum venise de pe drum, dar cu capul și mâinile descoperite, și, înfățișându-se împăratului, a îngenuncheat înaintea sa, i-a sărutat mâinile și i-a înmânat scrisoarea pe care o adusese; împăratul l-a recunoscut prea bine, căci îl văzuse adesea la curtea regelui Lisuarte, pe vremea când stătuse acolo, după ce se întorsese foarte greu rănit de lovitura primită în noaptea aceea de la Amadis, cum v-am povestit în cartea a doua acestei istorii, și i-a spus: „Don Guilan, fiți binevenit; presupun că ați sosit cu Oriana, stăpâna voastră, așa că spuneți-mi unde a rămas, ca să fie adusă de supușii mei”. „Seniore – a răspuns el –, Oriana și oamenii voștri se află într-un loc ce nici vouă nici lor nu le este pe plac.” „Cum adică?”, a întrebat împăratul. El i-a spus: „Seniore, citiți această scrisoare și, când binevoiți, vă voi spune pricina 758

sosirii mele, căci e mai presus decât se poate închipui”. Împăratul a citit scrisoarea și, văzând că este de împuternicire, cum în tot ce făcea era foarte ușuratic și fără minte, fără să mai asculte sfatul cuiva, a zis: „Acum, spuneți ce ați fost împuternicit să-mi transmiteți, aici, de față cu toți cei prezenți, că nu mai am răbdare”. Don Guilan a spus: „Maiestate, dacă asta vă e voia, așa voi face. Regele Lisuarte, stăpânul meu, vă înștiințează că Salustanquidio și Brondajel de Roca, cu alți mulți cavaleri, au sosit în regatul său și i-au ceruto de soție pe Oriana pentru domnia voastră; el, cunoscându-vă virtutea și măreția, deși această prințesă este moștenitoarea lui de drept și o iubesc cel mai mult pe lume atât el cât și regina, pentru a vă avea drept fiu și a vă câștiga dragostea, le-a dat-o supușilor voștri pe Oriana, cu suita și bogățiile ce se cuvin rangului vostru și al lui, împotriva voinței întregului său regat. Și după ce au pornit pe mare și au trecut hotarele regatului său, Amadis de Gaula cu mulți alți cavaleri le-au ieșit în întâmpinare cu o flotă și i-au nimicit pe oamenii voștri, au ucis mulți, printre care și pe prințul Salustanquidio, și i-au luat captivi pe Brondajel de Roca, arhiepiscopul de Talancia, ducele de Ancona și pe mulți alții, iar pe Oriana cu toate doamnele și domnișoarele ei și pe regina Sardamira cu toți captivii și toate bogățiile i-au dus în Insula Ferecată, unde se află acum. De aici, acești cavaleri i-au trimis soli regelui Lisuarte cu propuneri de înțelegere, dar el nu a vrut să-i asculte, seniore, mai înainte de a vă înștiința pe voi, căci fapta vă privește îndeaproape, și de a afla ce aveți de gând, și dacă socotiți la fel ca el că trebuie pedepsiți, vrea să știe dacă chibzuiți s-o faceți cât mai curând, pentru ca trecerea timpului să nu sporească jignirea”. Când împăratul a auzit toate acestea, tare s-a mai îngrozit și a spus cu multă durere în suflet: „Oh, nefericite împărate al Romei! Dacă nu vei pedepsi această faptă, să nu mai trăiești nici măcar un ceas pe lumea asta”; apoi a întrebat: „E sigur că Oriana e în mâinile lor și vărul meu, mort?” „Fără urmă de îndoială – a răspuns don Guilan –, totul s-a petrecut cum v-am spus.” „Atunci, cavalere – a zis împăratul –, întorceți-vă acasă și spuneți-i regelui, stăpânul vostru, că această jignire și răzbunarea ei le iau în seama mea, iar el să nu facă alta decât să privească ce voi face eu, căci dacă vreau să mă înrudesc cu el, nu doresc asta pentru a-i pricinui griji și munci, ci pentru a-l răzbuna împotriva celor ce îl supără.” „Maiestate – a spus don Guilan – ați răspuns ca un mare senior și un cavaler foarte curajos, așa cum sunteți, dar cuget că veți avea de-a face cu asemenea viteji, încât va fi nevoie și de ai noștri și de ai voștri. Iar regele, stăpânul meu, i-a pedepsit cum se cuvine, până acum, pe cei ce l-au supărat și așa va face și de acum înainte. Și cum vă văd atât de îndatoritor, seniore, eu plec acum, iar domnia voastră porunciți să se facă pregătirile de trebuință cât mai iute, așa cum se cuvine, pentru a vă răzbuna fără ca dușmanul să vi se împotrivească.” După 759

aceasta, don Guilan și-a luat rămas bun de la împărat, nu prea mulțumit, căci, fiind el un foarte nobil cavaler, foarte înțelept și curajos, și auzindu-l pe împărat vorbind cu atâta lipsă de seriozitate și ușurință, tare necăjit era în sufletul lui văzând că regele, stăpânul lui, se va afla în tovărășia unui om atât de fără minte, ceea ce, fără un mare noroc, nu-i putea aduce decât pagubă și dezonoare. Și astfel a făcut cale întoarsă, plângând adesea marea pierdere suferită de stăpânul său, regele, din propria-i vină, prin izgonirea lui Amadis și a întregului său neam, precum și a multor alți cavaleri viteji ce se aflaseră în slujba lui datorită lui Amadis, iar acum îi erau vrăjmași de temut. Și a ajuns tare frământat în Marea Britanie, unde a fost bine primit de rege și de toți cei de la curte. De îndată a stat de vorbă cu regele și i-a spus tot ce făcuse la curtea împăratului și că acesta se pregătește să sosească în mare grabă; și apoi a zis: „Deie Domnul, stăpâne, ca rudenia cu acest om să vă aducă cinste, că așa să mă ajute Dumnezeu dacă sunt mulțumit de seriozitatea lui; și nu pot crede că cei ce au o asemenea căpetenie pot face un lucru bun”. Regele i-a spus: „Don Guilan, mă bucur mult că v-ați întors și că sunteți bine și sănătos, căci avându-vă pe domnia voastră și pe alții ca voi care să mă slujească, nu ne face trebuință decât oastea împăratului, căci, chiar de nu o va conduce și călăuzi el, voi sunteți de ajuns ca să cârmuiți totul, pe el și pe mine; și pentru că el vede lucrurile cum mi-ați spus, trebuie să ne găsească bine pregătiți, ca să-și dea seama că nu stă totul în puterea lui, cum socotește acum”. Și regele a pregătit totul cum se cuvine, cu multă grijă, fiindcă știa că potrivnicii lui nu încetau să cheme în ajutor cât mai multă lume cu putință și aflase că împăratul de la Constantinopol, regele Boemiei, regele Perion și mulți alții își strângeau oamenii ca să-i trimită în Insula Ferecată; și mai știa sigur, cunoscând vitejia lui Amadis și a tuturor cavalerilor din jurul lui, că, văzându-se aceștia cu o oaste atât de puternică, nu se vor stăpâni să nu-i calce hotarele. Și din această pricină nu înceta o clipă să caute ajutoare, dându-și seama că are nevoie de ele; regele Lisuarte mai aflase, de asemenea, că regele Arabigo și Barsinan, seniorul de Sansueña și mulți alții pregătesc o mare armată și nu-și putea imagina cu ce scop. În vremea asta, a sosit Brandoibas și i-a spus că regele Cildadan se pregătește să-i împlinească porunca și că don Galvanes îl imploră să nu îi poruncească să lupte împotriva lui Amadis și Agrajes, nepotul lui, și că dacă asta îl nemulțumește, îi înapoiază Insula Mongaza fără nicio obligație, așa cum se înțeleseseră când o primise și anume, că atâta timp cât o va stăpâni, îi va fi vasal, iar când nu va mai vrea să-i fie și îl va părăsi, îi va da înapoi insula. Regele, cum era foarte înțelept, deși era la mare ananghie, și-a dat seama foarte bine că don Galvanes are dreptate și i-a trimis vorbă să rămână în insulă, căci, chiar dacă 760

nu îl slujea de data aceasta, va veni o vreme când o va putea face. După puține zile s-a întors și Filispinel de la regele Gasquilan al Suediei și i-a spus regelui că acela l-a primit foarte bine și că va veni foarte bucuros să îl ajute și să lupte cu Amadis, ca să făptuiască ceea ce dorește atât de mult. Văzând regele că se bizuie pe o oaste numeroasă, a hotărât să nu mai zăbovească și a poruncit să fie chemat nepotul său, Giontes, căruia i-a zis: „Nepoate, trebuie să plecați cât mai iute cu putință la Patin, împăratul Romei, și să-i spuneți că sunt foarte mulțumit de mesajul adus din partea sa de don Guilan, și că plec la cetatea mea Vindilisora, pentru că aceasta e aproape de portul unde va debarca el, și că aici se vor aduna toate oștile mele, iar eu îi voi aștepta sosirea în tabără; și îl rog stăruitor să fie gata cât mai repede cu putință, fiindcă, dată fiind marea lui putere și a mea, dacă de la început îi copleșim pe vrăjmași cu oastea noastră, vor fi lipsiți de multe ajutoare ce le-ar mai putea sosi dacă zăbovim; iar voi, nepoate, să nu plecați de la curtea lui decât o dată cu el, căci astfel se va zori și-și va da mai multă silință să pornească la drum”. Giontes i-a răspuns: „Seniore, dinspre mine voi face tot ce mi-ați poruncit”. Regele a plecat pe dată spre Vindilisora și a poruncit să se adune acolo toți oamenii săi. Iar Giontes a pornit pe mare cu o corabie pregătită și înzestrată așa cum se cuvine pentru asemenea călătorie, cu marinari și merinde, pentru a ajunge la Roma.

• CAPITOLUL CV • Cum Grasandor, fiul regelui Boemiei, s-a întâlnit cu Giontes și ce i s-a întâmplat cu acesta V-am povestit că Grasandor a plecat de la curtea tatălui său, regele Boemiei, cu o corabie cu douăzeci de cavaleri, ca să se ducă în Insula Ferecată. Și, pe când naviga el pe mare, soarta l-a călăuzit astfel, încât, într-o noapte, s-a întâlnit cu Giontes, nepotul regelui Lisuarte, ce se ducea cu solie de la acesta la împăratul Romei, cum ați auzit; și văzându-se aproape unii de alții, Grasandor le-a poruncit marinarilor săi să îndrepte corabia spre cealaltă, ca să o captureze; Giontes, cum nu avea alți oameni decât cei trebuincioși pentru corabie și câțiva servitori și călătorea cu o misiune foarte însemnată pentru stăpânul său, regele, nu s-a gândit decât să se ferească de orice înfruntare și să-și sfârșească acea călătorie, cum i se poruncise; dar nu s-a putut retrage îndeajuns și corabia sa a fost capturată, iar el adus în fața lui Grasandor, în armură, așa cum se afla; Grasandor l-a întrebat cine este și el i-a răspuns că e un cavaler al regelui Lisuarte și că îi duce o solie împăratului Romei; și că dacă va avea bunăvoința să 761

poruncească a i se da drumul, ca să-și poată continua călătoria, i-ar fi foarte recunoscător, pentru că nu are, de fapt, niciun motiv să îl oprească. Grasandor i-a răspuns așa: „Cavalere, cu toate că nădăjduiesc ca, foarte curând, să lupt împotriva acestui rege de care vorbiți, alături de Amadis de Gaula, și de aceea nu sunt obligat să mă port bine cu nimeni dintre oamenii săi, vă voi arăta tot respectul meu și vă voi lăsa să plecați, cu condiția să-mi spuneți cum vă numiți și ce solie îi duceți împăratului”. Giontes a zis: „Dacă ascunzându-vă numele și țelul călătoriei mele aș dobândi mai multă cinste și l-aș sluji mai bine pe stăpânul meu, întrebarea ar fi de prisos și zadarnică; dar cum solia mea este cunoscută și spunându-vă cine sunt îmi fac și mai bine datoria, primesc ceea ce îmi cereți, așa că aflați că mă numesc Giontes și sunt nepotul regelui Lisuarte; iar solia este ca împăratul să vină cât mai iute cu toată oastea lui, ca să se alăture regelui, unchiul meu, și să pornească împotriva celor ce au răpit-o pe mare pe domnita Oriana, cum înțeleg că ați aflat, pentru că o faptă atât de însemnată e cu neputință să nu se facă auzită în multe locuri. Acum, că v-am spus ce doreați să știți, lăsați-mă să plec în drumul meu, dacă binevoiți”. Grasandor i-a răspuns: „Mi-ați spus, întradevăr, totul ca un cavaler, iar eu vă las slobod să plecați unde vreți; și întorceți-vă iute cu cel de care vorbeați, căci îi veți găsi așteptându-vă pe cei ce îi căutați”. Și astfel, Giontes și-a văzut mai departe de drum, iar Grasandor i-a poruncit unuia dintre cavalerii ce îl însoțeau să se întoarcă la tatăl lui într-o barcă aflată pe corabie, să îi ducă aceste vești și să îi spună că, stând astfel lucrurile, îi cere să fie bun și să afle când va porni împăratul sau oastea lui spre regele Lisuarte și, fără să mai aștepte alt semn, să-și trimită toată armata sub comanda contelui Galtines în Insula Ferecată, pentru că fiind primii sosiți, vor fi prețuiți mai mult. Și așa s-au și petrecut lucrurile, căci regele Boemiei, aflând aceste vești, a poruncit pe dată să pornească la drum flota sa cu multă oaste bine înarmată, fiindcă era dintre cei ce doreau cu multă prietenie și dragoste sporirea faimei și avuției lui Amadis. Grasandor a călătorit mai departe pe mare și fără niciun necaz a intrat în portul Insulei Ferecate; și văzându-l câțiva locuitori din Insula Ferecată, l-au înștiințat pe Amadis, iar acesta a poruncit, să afle cine se află pe corabie; porunca i-a fost îndeplinită și, când i s-a spus că e Grasandor, fiul regelui Boemiei, mult s-a mai bucurat; apoi și-a încălecat calul, s-a dus acasă la don Cuadragante și, luându-l cu ei și pe Agrajes, au pornit în întâmpinarea lui Grasandor; când au ajuns în port, Grasandor și cavalerii săi coborâseră deja de pe corabie și erau toți călări; iar când Grasandor l-a văzut venind pe Amadis, le-a luat-o înainte cavalerilor săi și l-a îmbrățișat, după cum la fel a făcut și Amadis, care i-a spus: „Domnul meu, Grasandor, fii bine venit, și mult mă bucur de sosirea voastră”. „Bunul meu senior – a răspuns el –, deie Domnul, în marea762

i bunătate, ca întotdeauna să vă bucurați când mă vedeți și bucuria voastră să fie la fel de mare ca cea pe care o încerc eu știind că tatăl meu, regele, și eu putem plăti o parte din marea datorie ce o avem față de voi; dar bine ar fi să vă spun niște noutăți pe care le-am aflat în drum spre voi, ca să aveți timp să faceți cele de cuviință”. Și i-a povestit tot ce aflase de la Giontes, așa cum ați auzit că îi spusese acesta, și cum i-a trimis un sol tatălui său, ca acesta, când va afla că oastea împăratului pornește la drum, să-și trimită pe dată toți oamenii, fără să aștepte alt semn, și să nu șovăie, ca aceștia să sosească înaintea armatei dușmane, fără să mai țină seama de vreo chemare; atunci don Cuadragante a spus: „Dacă toți prietenii noștri ne vor ajuta cu aceeași bunăvoință ca acest domn, n-avem a ne teme prea mult de această bătălie”. Și au plecat cu toții spre castel, iar Amadis l-a condus acasă la el pe Grasandor și a poruncit să fie găzduiți cavalerii săi și să li se dea tot ce le face trebuință; apoi a trimis vorbă tuturor cavalerilor săi să vină să îl vadă pe acest prinț atât de slăvit ce sosise în ținutul lor, ceea ce ei au făcut întocmai și au sosit pe dată acasă la Amadis, îmbrăcați în foarte frumoase straie de războinici, așa cum se obișnuiseră să poarte ori de câte ori se aflau într-un loc unde se bucurau de odihnă; și când i-a văzut Grasandor pe toți acei cavaleri, a căror faimă era trâmbițată în toate colțurile lumii, tare s-a mai minunat și s-a simțit mândru foarte că se află în tovărășia unor asemenea bărbați. Toți au venit să-l îmbrățișeze cu multă curtenie, arătându-i deosebită dragoste, iar el i-a îmbrățișat pe ei. Amadis le-a spus: „Vitejii mei domni, e bine să știți ce ne-a povestit acest cavaler că a aflat despre regele Lisuarte”. Și le-a istorisit totul, așa cum ați auzit, și toți au fost de părere că trebuie trimiși alți soli, ca să-i vestească să vină pe cei ce așteptau pregătiți de luptă; și s-a făcut întocmai, dar cum ar fi prea lung să povestim amănunțit ce s-a petrecut în timpul acestor călătorii ale solilor, vă vom spune doar că, de cum a sosit fiecare sol unde trebuia, ostile au fost chemate de conducătorii lor și urcate pe corăbii, și cu toții s-au îndreptat spre Insula Ferecată, aducând mulți războinici, după cum veți vedea mai departe. Viteazul rege Perion a venit cu trei mii de cavaleri, ai lui și ai prietenilor săi. Regele Tafinor al Boemiei a trimis o mie cinci sute cu contele Galtines. Tantiles, majordomul reginei Briolanja, a adus o mie două sute de cavaleri. Granfil, fratele lui don Bruneo, șase sute. Landin, nepotul lui don Cuadragante, a adus din Irlanda șase sute de cavaleri. Regele Ladasan al Spaniei i-a trimis fiului său, don Brian de Monjaste, două mii de cavaleri. Don Gandales a sosit cu o mie cinci sute de cavaleri ai regelui Languines al Scoției, tatăl lui Agrajes. Iar cavalerii împăratului de la Constantinopol, aduși de Gastiles, nepotul acestuia, erau opt mii la număr. 763

Toți acești cavaleri de care vorbește istoria noastră au sosit în Insula Ferecată, dar primul a ajuns regele Perion al Gaulei, atât fiindcă se zorise, cât și fiindcă țara sa era mai aproape decât celelalte, și nu mai trebuie să vă spunem cât de bine a fost primit de fiii săi și de toți acei cavaleri, și nici cât de bucuros a fost el întâlnindu-i; regele a hotărât ca toți cei sosiți în Insula Ferecată să-și ridice corturile și să se instaleze într-o luncă aflată sub coasta fortăreței, întinsă și foarte frumoasă, înconjurată de păduri și cu multe izvoare; și așa au și făcut și toți s-au strâns în această tabără, în câmp, iar pe măsură ce soseau alții, erau pe dată instalați și ei tot acolo. Și când s-au strâns laolaltă, cine ar putea povesti ce cavaleri, ce cai și ce armuri se aflau acolo. Puteți să mă credeți fără sminteală că nimeni nu-și amintea să fi văzut vreodată atât de mulți cavaleri de stirpe aleasă adunați la un loc pentru a-l ajuta pe un principe. Oriana, care era tare mâhnită din pricina acestei învrăjbiri, nu făcea decât să plângă și să își blesteme soarta ce o adusese în acea stare, încât din pricina ei aveau să piardă mulți oameni (dacă Dumnezeu nu avea să îndrepte lucrurile), dar doamnele ce o însoțeau o mângâiau cu multă milă și dragoste, spunându-i că nici ea nici cei ce o slujesc nu au nicio vină în fața lui Dumnezeu și a lumii; și cu toate că ea nu voia, au dus-o în vârful turnului, de unde se vedea toată lunca și oamenii de-acolo; și când a văzut Oriana tot acel câmp acoperit de corturi și negru de oameni strălucind în armuri, și-a zis că întreaga lume se adunase acolo; și pe când stăteau toate acolo și priveau în jos, căci altă treabă nu aveau, Mabilia s-a apropiat de Oriana și i-a șoptit: „Ce ziceți, doamnă? Mai există pe lume cineva să aibă un asemenea slujitor și iubit ca voi?” Oriana i-a răspuns: „Ah, doamnă și prietenă adevărată! Ce mă fac, că inima mea nu poate îndura cu niciun chip ce văd, fiindcă din toată povestea asta n-or să mi se tragă decât nenorociri, căci de o parte se află cel de care vorbiți, lumina ochilor mei și mângâierea tristei mele inimi, și fără el mi-ar fi cu neputință să trăiesc, dar de cealaltă parte se află tatăl meu, căruia, deși s-a purtat foarte crud, nu îi pot refuza dragostea adevărată ce i-o datorez ca fiică; și-atunci, sărmana de mine, ce să mă fac? Fiindcă dacă piere oricare dintre ei voi fi veșnic cea mai tristă și mai nenorocită femeie din câte s-au aflat vreodată toate zilele vieții mele”. Și a prins să plângă, frângându-și mâinile. Mabilia a strâns-o de mâini și i-a spus: „Doamnă, pentru Dumnezeu, lăsați deoparte amărăciunea și puneți-vă speranța în Cel de Sus, care, adesea, pentru a-și arăta marea-i putere face să se întâmple lucruri îngrozitoare, fără speranță de îndreptare, și apoi le pune capăt cu multă înțelepciune, cu totul altfel decât cugetă oamenii; și tot așa se poate întâmpla și acum. Doamnă, dacă El va voi asta; dar, dat fiind că această vrajbă s-a născut cu îngăduința sa, trebuie să vă dați seama că o nedreptate 764

atât de mare ca aceasta ce vi s-a făcut vouă nu se putea repara decât printr-o faptă și mai mare. Așa că mulțumiți-i Domnului că nu aveți nicio vină în asta, așa cum v-au spus și acei seniori”. Oriana, cum era foarte înțeleaptă, a priceput prea bine că Mabilia are dreptate și s-a simțit ceva mai mângâiată. Așa au stat ele vreme îndelungată privind tabăra, și apoi s-au retras în încăperile lor. Regele Perion, după ce i-a văzut pe toți instalați, i-a luat cu el pe Grasandor, fiul regelui Boemiei, și pe Agrajes, și a spus că vrea să o vadă pe Oriana, așa că a plecat cu ei spre castel, lăsându-i pe Amadis și pe don Florestan să se ocupe de oameni. Oriana s-a bucurat foarte când a aflat de venirea regelui, pentru că, de când îl făcuse cavaler pe Amadis de Gaula, pe vremea când se numea Feciorul Mării și se afla la curtea regelui Languines al Scoției, tatăl lui Agrajes, așa cum v-am povestit în prima carte a acestei istorii, nu-l mai văzuse defel; așa că le-a chemat pe toate doamnele sale pentru a-l primi pe rege. Ajunși regele și acei cavaleri la încăperile Orianei, au intrat, și regele a salutat-o cu multă curtenie, iar ea i-a răspuns cu multă smerenie; apoi, regele le-a salutat pe regina Briolanja, regina Sardamira și pe toate celelalte domnițe și doamne; Mabilia s-a apropiat de el și a îngenuncheat în fața lui, vrând să-i sărute mâinile, dar el nu i-a îngăduit, ci, îmbrățișând-o cu multă dragoste, i-a spus: „Buna mea nepoată, vă aduc multe binecuvântări de la regină, mătușa voastră, și de la verișoara voastră, Melicia, căci tare vă iubesc și vă prețuiesc; Gandalin vă va aduce solia lor, căci a rămas să vină cu Melicia, ce va sosi aici să fie împreună cu voi și să-i țină tovărășie acestei doamne, după cum merită”. Mabilia i-a răspuns: „Dumnezeu să vă răsplătească în numele meu, domnule, pentru cele ce mi-ați spus, iar eu vă voi sluji cu ceea ce îmi stă în putință; sunt foarte bucuroasă de sosirea verișoarei mele și tot astfel va fi și această prințesă, ce de mult timp dorește s-o cunoască, datorită frumoaselor lucruri auzite despre ea”. Regele s-a întors spre Oriana și a spus: „Buna mea doamnă, aceeași pricină pentru care m-am întristat și m-am mâhnit aflând necazurile voastre, mă îndeamnă să încerc din toată inima să îndrept lucrurile; de aceea am venit aici, unde mă rog Celui de Sus să îmi îngăduie ca cinstea și cele ce se săvârșesc întru slujirea voastră să sporească așa cum doresc eu și doriți și voi, buna mea doamnă; și mă mir foarte de tatăl vostru, regele, ce, fiind atât de înțelept și de desăvârșit în toate purtările frumoase de care trebuie să dea dovadă un rege, de astă dată, când e vorba de cinstea și toată slava sa, s-a purtat atât de crud și mărginit la minte; și dacă prima dată a greșit atât de tare, ar fi trebuit să-și îndrepte greșeala a doua oară, căci, așa cum mi-au spus acești domni, 765

cu multă curtenie i-au dat putința s-o facă, dar nici n-a vrut să-i asculte, și dacă are vreo scuză întru dezvinovățirea sa, aceasta nu e alta decât că cei ce săvârșesc mari greșeli suferă de această boală, și anume, nu știu să întoarcă spatele și să se îndrepte spre calea cea bună, ci dimpotrivă, stăruind cu asprime în încăpățânarea lor, socotesc că prin alte greșeli și jigniri mai mari le pot îndrepta pe primele; iar folosul și cinstea ce ar dobândi-o, Cel de Sus doar le știe, fiind adevăratul cunoscător și judecător al marii nedreptăți ce vi se face; și în această împrejurare atât de însemnată, El își va arăta puterea și mai abitir, iar voi, doamnă, trebuie să nutriți speranța că vă va ajuta și vă va reda acea măreție pe care o merită dreptatea și marea voastră virtute”. Oriana, cum era foarte deșteaptă și mai pricepută în toate decât orice altă femeie, îl privea pe rege stăruitor și i s-a părut atât de deosebit la înfățișare și la vorbă, cum nu mai văzuse vreodată pe cineva la fel, și și-a zis că acest rege merită să aibă asemenea feciori, că pe bună dreptate e atât de lăudat și i se dusese vestea în toate colțurile lumii că este unul dintre cei mai viteji cavaleri de pe pământ; și s-a simțit atât de mângâiată, încât, dacă n-ar fi fost marea dragostea pentru tatăl ei, ce o făcea să sufere și să se chinuie nespus, n-ar fi avut nimic împotrivă să-i fie toată lumea vrăjmașă, știind că are de partea ei o asemenea căpetenie și oastea pe care acesta urma să o conducă; așa că a răspuns: „Domnul meu, cum vă poate mulțumi pentru vorbele voastre o biată nefericită domniță dezmoștenită ca mine? Desigur, în niciun alt chip decât așa cum au făcut-o toate doamnele pe care le-ați ajutat până acum, cu prețul multor primejdii, adică dându-vă prilejul să îl slujiți astfel pe Dumnezeu și să dobândiți acea mare faimă și glorie de care vă bucurați printre oameni. Un singur lucru vă cer să mai faceți pentru mine, pe lângă multa bunăvoință ce îmi arătați, bunule domn, și anume, să încercați tot ce se poate încerca pentru a ajunge la împăcare cu tatăl meu, regele, pentru că astfel îl vom sluji pe Domnul nostru, scăpând de la moarte nenumărați oameni, iar eu m-aș socoti cea mai fericită femeie din lume, dacă lucrurile sar sfârși așa”. Regele i-a spus: „Lucrurile au mers atât de departe, încât cu greu s-ar putea ajunge la împăcare. Dar deseori se întâmplă ca cea mai mare vrajbă să se încheie printr-o împăcare, la care, cu oricât de multă osteneală, nu s-a putut ajunge până atunci, așa cum se poate întâmplă și acum; și de se va ajunge aici, puteți fi sigură, buna mea doamnă, că atât pentru a-l sluji pe Dumnezeu cât și pe voi, voi încuviința împăcarea cu toată dragostea, fiindcă doresc din inimă să vă fiu de folos”. Oriana i-a mulțumit cu multă smerenie, căci în ea domnea virtutea mai mult decât în orice altă femeie. În vreme ce regele Perion vorbea cu Oriana, Agrajes și Grasandor stăteau de vorbă cu regina Briolanja, regina Sardamira, Olinda și celelalte doamne; când Grasandor le-a văzut pe Oriana și pe acele doamne întrecând în 766

frumusețe și gingășie toate femeile văzute de el ori de care auzise, a rămas atât de uluit că nu știa ce să mai spună și nu-și putea închipui decât că fuseseră plămădite chiar de mâna Domnului; și cu toate că nimeni nu le putea sta alături în frumusețe Orianei, reginei Briolanja și Olindei, decât poate doar Melicia, ce urma să sosească, i-au plăcut înfățișarea, gingășia și drăgălășenia domniței Mabilia, și în marea lui curățenie sufletească, din ceasul acela, inima i-a fost înrobită și n-a mai dorit să slujească și să iubească o altă femeie, aprinzându-se tot mai mult pe măsură ce o privea, așa cum se întâmplă de obicei în asemenea momente și împrejurări. Și stând așa, aproape pierdut, căci era cavaler tânăr și niciodată până atunci nu părăsise regatul tatălui său, l-a rugat pe Agrajes să aibă bunătatea să-i spună numele doamnelor ce o însoțeau pe Oriana. Agrajes i-a spus cine este fiecare și ce rang și titlu poartă; și cum Mabilia stătea încă de vorbă cu regele Perion și cu Oriana, l-a întrebat și despre ea, iar Agrajes i-a răspuns că e sora lui și să fie convins că nu se află pe lume femeie mai plăcută la chip și mai iubită de toți câți o cunosc. Grasandor a tăcut și n-a scos o vorbă, dar a gândit că, după cum îi spune și lui inima, Agrajes are dreptate; și așa era, căci toți câți o cunoșteau pe domnița Mabilia o iubeau pentru marea ei modestie și istețime. Și pe când stăteau ei acolo plini de voie bună pentru a o înveseli pe Oriana, ce nu-și putea alunga tristețea, regina Briolanja i-a spus lui Agrajes: „Viteazul meu domn și mare prieten, trebuie să stau de vorbă cu don Cuadragante și Brian de Monjaste despre un anume lucru, de față cu domnia voastră, așa că, rogu-vă mult, mai înainte de a pleca, spuneți-le să vină aici”. Agrajes i-a răspuns: „Doamnă, o voi face pe dată”. Și a poruncit unui slujitor al său să îi cheme, iar ei au venit pe dată; regina i-a luat deoparte împreună cu Agrajes și le-a spus: „Domnii mei, știți din ce primejdie am scăpat datorită bunului Dumnezeu și vitejiei voastre și cum, datorită vouă, în puterea mea se află captiv vărul meu, Trion; gândindu-mă eu mult ce să hotărăsc în legătură cu el, mi-am zis că, pe de o parte, este feciorul lui Abiseos, unchiul meu, ce mi-a ucis tatăl, săvârșind o mare nedreptate și trădare, și că sămânța unui om atât de rău ar trebui să piară, fiindcă semănată în alte locuri, ar putea da naștere unor trădări asemănătoare; pe de altă parte, silită de strânsa legătură de rudenie cu el și de faptul că, deseori, se întâmplă ca fiii să fie foarte deosebiți de părinți și că doar tinerețea sa și niște sfătuitori răuvoitori l-au îndemnat să mă atace, nu știu ce hotărâre să iau și de aceea v-am chemat, căci, fiind domniile voastre foarte înțelepți și știind ce se cuvine a face în această chestiune și în toate, vreau să vă cunosc părerea”. Don Brian de Monjaste i-a răspuns astfel: „Buna mea doamnă, mintea voastră înțeleaptă a ajuns singură la ceea ce s-ar putea spune despre această 767

chestiune, așa că nu mai avem ce sfat să vă dăm, ci doar să vă amintim că unul dintre motivele pentru care sunt lăudați principii și mai marii lumii, iar rangul și viața lor sunt ferite de primejdii, este îndurarea, fiindcă astfel urmează învățătura celui ce îi sunt slujitori, de care depind toate celelalte atunci când oamenii fac ceea ce sunt datori să facă; și bine ar fi, pentru a vă risipi și mai mult îndoiala și a hotărî ce cale să alegeți dintre cele două amintite de voi, doamnă, să porunciți să fie adus Trion aici, căci, stând de vorbă cu el am putea judeca mai bine decât în lipsa lui ce s-ar putea face”. Toți au zis că sfatul e bun și s-a făcut întocmai; regina l-a rugat pe regele Perion să mai rămână o vreme, până ce acei cavaleri vor lua o hotărâre în legătură cu o chestiune însemnată pentru ea. Când a sosit, Trion i s-a înfățișat reginei cu multă umilință, dar cu o înfățișare ce lăsa să se vadă bine neamul ales din care se trage. Regina i-a spus: „Trion, voi știți mai bine dacă am motive să vă iert, ori să poruncesc să fiu răzbunată pentru marea voastră greșeală față de mine, pentru că vă este cunoscută și greșeala tatălui vostru față de al meu. Dar cum aceste lucruri au trecut și știind că cea mai apropiată rudă a mea pe lumea asta sunteți voi, mă simt îndemnată nu numai la milă pentru tinerețea voastră, știind că îmi veți arăta recunoștință pe drept datorată, ci și să vă arăt bunăvoință și cinstire așa cum aș face dacă în loc de a-mi fi dușman, mi-ați fi prieten și slujitor. Și vreau ca, de față cu acești cavaleri, să-mi spuneți, fără ascunzișuri, ce gânduri aveți, bune ori dimpotrivă, dar gura voastră să nu rostească decât adevărul, așa cum trebuie să facă o persoană de neam atât de mare”. Trion, care aștepta vești mai proaste, a răspuns: „Doamnă, despre tatăl meu nu știu ce să vă spun, pentru că eram la o vârstă fragedă; despre mine, e adevărat că vrerea și gândul meu, precum și ale multor altora ce m-au sfătuit, au fost să vă văd la mare ananghie, iar pe mine liber să dobândească rangul cerut de măreția obârșiei mele, dar cum soarta a vrut să ne fie potrivnică, atât prima oară, tatălui și fraților mei, cât și acum, a doua oară, mie însumi, nu-mi rămâne decât ca, recunoscând că domnia voastră sunteți urmașă de drept a acelui regat moștenit de la bunicii noștri și marea îndurare și bunăvoință ce îmi arătați, să dobândesc prin faptele mele și voia voastră ceea ce inima mea a dorit să stăpânească prin forță”. „Dacă domnia voastră, Trion – a spus regina –, veți face asta și îmi veți fi un vasal credincios, eu vă voi fi nu numai verișoară, ci adevărată soră, și vă veți bucura de daruri și favoruri pe potriva cinstei și rangului vostru”. Trion a îngenuncheat și i-a sărutat mâinile și, de atunci, acest Trion i-a rămas atât de credincios reginei în toate, încât a ajuns să poruncească asemeni ei în întreg regatul. De unde cei mari trebuie să ia exemplu și să se aplece spre iertare și milă în multe împrejurări și față de toți și mai cu osebire față de rude, mulțumindu-i lui Dumnezeu că, deși le 768

curge același sânge în vine și sunt din aceeași stirpe, i-a făcut pe ei stăpâni și pe ceilalți vasalii lor; și chiar dacă aceștia greșesc uneori, să-și înfrâneze mânia, ținând seama de marea putere ce o au asupra lor. Regina i-a spus: „Dând deoparte orice supărare și lăsându-vă liber, vreau să luați asupra voastră conducerea armatei mele și să faceți ce vă va porunci Amadis”. Mult au lăudat-o acei cavaleri pe această preafrumoasă și chipeșă regină pentru fapta sa. Și de atunci înainte acest cavaler a fost foarte iubit și cinstit de ei, cum vă vom povesti mai pe-ndelete ceva mai la vale, precum și de toți ceilalți ce i-au cunoscut vitejia și marele curaj. Regele Perion s-a despărțit de Oriana și de celelalte doamne și s-a întors cu cavalerii în tabără. Regina Briolanja l-a rugat mult pe Agrajes să i-l prezinte pe Trion, vărul ei, lui Amadis și să-i spună tot ce se întâmplase cu el, ceea ce acesta a făcut întocmai, povestindu-i totul, cu multe amănunte. Când regele Perion a ajuns în tabără, a văzut că tocmai atunci sosise și Balais de Carsante cu douăzeci de cavaleri din neamul său, foarte viteji și bine înarmați și gata să-l ajute pe Amadis; și vreau să știți că acest cavaler era unul dintre cei pe care îi eliberase Amadis din cumplita temniță a lui Arcalaus Vrăjitorul împreună cu mulți alții și că el îi tăiase capul acelei domnișoare ce îi ațâțase pe Amadis și pe fratele său, don Galaor, să se ucidă, și e sigur că dacă n-ar fi fost el, unul dintre frați ori chiar amândoi ar fi trebuit să moară, așa cum povestește prima carte a acestei istorii. Acest Balais i-a spus regelui și cavalerilor că regele Lisuarte își instalase tabăra în apropiere de Vindilisora și că, din câte auzise, nu avea mai mult de șase mii de oameni călări și alți luptători pedestrași, iar că împăratul Romei intrase în portul din apropiere cu o flotă mare și oamenii săi coborâseră de pe corăbii și își ridicaseră tabăra lângă cea a regelui Lisuarte; le-a mai spus, de asemenea, că sosise și regele Gasquilan al Suediei, cu opt sute de cavaleri foarte viteji și regele Cildadan cu două sute de cavaleri, și că, după părerea lui, nu se vor mișca de-acolo în următoarele cincisprezece zile, pentru că oamenii erau tare obosiți după călătoria pe mare. Toate acestea Balais de Carsante le aflase cu ușurință, fiindcă avea un castel pe pământurile regelui Lisuarte, într-un ținut de unde putea auzi, fără multă trudă, vești despre armata regelui. Ziua aceea au petrecut-o în tabără, odihnindu-se și pregătindu-și armele și caii pentru bătălie, deși toate armele și armurile erau noi, foarte frumoase și strălucitoare, cum vă voi povesti mai departe. A doua zi, foarte de dimineață, a intrat în port maestrul Helisabad cu oastea Grasindei, alcătuită din cinci sute de cavaleri și arcași. Amadis, aflând aceasta, i-a luat cu el pe Angriote și don Bruneo și s-a dus să-i întâmpine cu bunăvoința și dragostea datorate pe bună dreptate acelor oameni; apoi au 769

poruncit ca toți să coboare de pe corăbii și i-au instalat în tabără, alături de ceilalți, în frunte cu Libeo, nepotul maestrului, care îi conducea. Iar ei l-au luat pe maestru și s-au dus împreună, bucuroși foarte, la regele Perion, căruia Amadis i-a istorisit cine este și ce făcuse pentru el când îl ucisese pe Endriago, așa cum se povestește în a treia parte a acestei istorii, spunându-i că nu se putea să sosească om mai de folos ca acesta în acele clipe. Regele l-a primit pe maestru foarte bine și cu bucurie, spunându-i: „Bunul meu prieten, să rămână pentru după bătălie, de vom mai fi în viață, să ne sfădim cui trebuie să-i mulțumească mai mult Amadis, fiul meu, mie, care, după Dumnezeu, l-am făcut din nimic, sau vouă care, dintr-un om mort l-ați adus la viață”. Maestrul i-a sărutat mâinile cu multă bucurie și i-a răspuns: „Seniore, facă-se voia voastră, căci până vom mai vedea cum stau lucrurile, nu vreau să vă acord avantajul de a vă fi vouă mai îndatorat”. Toți s-au veselit la vorbele regelui și la răspunsul maestrului Helisabad, iar maestrul a adăugat: „Domnul meu, aduc două vești ce trebuie să le aflați, și anume, că împăratul Romei a pornit la drum cu flota sa, având, din câte mi-a spus trimisul meu acolo, zece mii de cavaleri, și că am primit solie de la Gastiles, nepotul împăratului de la Constantinopol că se află pe mare cu opt mii de cavaleri trimiși de unchiul său în ajutorul lui Amadis și, după cum crede, va intra în port peste trei zile”. Toți câți au auzit aceasta s-au bucurat foarte și s-au simțit plini de curaj, mai ales oamenii mai de rând, căci, așa cum ați auzit, regele Perion se afla acolo cu toată oastea, având grijă de cei ce soseau și pregătind toate cele de trebuință pentru bătălie.

• CAPITOLUL CVI • Cum a sosit împăratul de la Roma cu flota sa în Marea Britanie, și ce au făcut acesta și regele Lisuarte Istoria povestește că Giontes, nepotul regelui Lisuarte, după ce s-a despărțit de Grasandor, cum ați auzit, a ajuns direct la Roma și datorită grabei sale, precum și a zorului împăratului, a fost foarte iute pregătită de drum o mare flotă cu zece mii de cavaleri de care v-am povestit, și împăratul a pornit pe dată pe mare, așa că, fără să întâmpine nicio piedică pe drum, a sosit în Marea Britanie, în portul ținutului Vindilisora, unde știa că se află regele Lisuarte; acesta, de cum a aflat, a pornit călare împreună cu cei doi regi, Gasquilan și Cildadan, și mulți gentilomi, ca să îi iasă în întâmpinare; când a ajuns acolo, mai toată oastea coborâse de pe corăbii împreună cu 770

împăratul; și, de cum s-au văzut, s-au îmbrățișat și s-au salutat cu mare bucurie. Împăratul i-a spus: „Dacă din pricina mea, maiestate, ați avut de suferit vreo pagubă ori vreun necaz, iată-mă aici, pentru ca, printr-o îndoită victorie, onoarea voastră să fie spălată; și așa cum singur eu am fost pricina acestui necaz, tot astfel aș vrea să mi se îngăduie ca eu singur, cu oamenii mei, să răzbun această faptă, pentru a fi tuturor pildă și pedeapsă și nimeni să nu mai cuteze să mânie pe un om atât de însemnat ca mine”. Regele i-a răspuns: „Bunul meu prieten și domn, voi și oamenii voștri sunteți osteniți după lunga călătorie pe mare; porunciți să-și rânduiască tabăra și să-și împrospăteze forțele după această oboseală și, între timp, vom primi vești despre vrăjmașii noștri și așa veți putea hotărî cum socotiți că e mai bine să facem”. Împăratul ar fi vrut ca plecarea să fie pe dată, dar regele, care știa mai bine decât el ce trebuie să facă și cu cine aveau de-a face, l-a oprit până avea să vină vremea potrivită, căci își dădea seama foarte bine că de această bătălie depinde pe de-a-ntregul soarta sa. Așa au rămas în tabără opt zile pline, primindu-i pe cei ce soseau în fiecare zi în ajutorul regelui. Și, s-a întâmplat că, într-o zi, pe când împăratul, regii și mulți alți cavaleri călăreau prin luncile și pajiștile din jurul taberei, cei din tabără au zărit apropiindu-se un cavaler în armură, călare pe calul său, cu un scutier ce îi purta armele, și dacă cineva mă va întreba cine era acest cavaler, îi voi spune că era Enil, viteazul cavaler, nepotul lui don Gandales; și cum a ajuns în tabără, Enil a întrebat dacă se află acolo Arquisil, o rudă a împăratului Patin, și i s-a răspuns că Arquisil îl însoțește într-o plimbare călare pe împărat; auzind aceasta, Enil s-a înveselit foarte și a pornit spre locul unde văzuse mai mulți cavaleri călare, chibzuind că acolo trebuie să se afle și Arquisil; și când s-a apropiat de ei, a văzut că împăratul și regii stăteau de vorbă pe o pajiște, la malul unui râu, unde se aflau felurite lucruri trebuincioase unei bătălii; Enil și-a dat seama că printre ei se află și Arquisil și, ducându-se la ei, i-a salutat cu mult respect, iar ei i-au urat bun venit și l-au întrebat ce dorește; atunci Enil a spus: „Domnilor, vin din Insula Ferecată cu solie din partea nobilului cavaler Amadis de Gaula, stăpânul meu, fiul regelui Perion, pentru un cavaler ce se numește Arquisil”. Arquisil, auzind că pe el îl caută, a zis: „Cavalere, eu sunt cel pe care îl căutați; spuneți-mi ce doriți, că vă vom asculta”. Enil a spus: „Arquisil, Amadis de Gaula vă înștiințează că, pe când se numea Cavalerul Spadei Verzi și se afla la curtea regelui Tafinor al Boemiei, a sosit acolo un cavaler, pe numele său Garadan, însoțit de alți unsprezece cavaleri, printre care vă numărați și voi, și că el s-a înfruntat cu acel don Garadan, ce a fost învins și ucis în luptă, cum ați văzut. Apoi, a doua zi, s-a 771

luptat cu domnia voastră și tovarășii voștri, însoțit de unsprezece cavaleri, așa cum se hotărâse, și învingându-vă, v-a luat captivi pe voi și pe tovarășii voștri. Dar, la rugămintea voastră, v-a redat libertatea și i-ați făgăduit, ca un cavaler credincios ce vă aflați, că oricând vă va cere, veți veni la porunca lui, iar acum vă trimite vorbă să vă țineți făgăduiala așa cum trebuie să facă un om de stirpe atât de aleasă și un cavaler așa de viteaz ca voi”. Arquisil a răspuns: „Într-adevăr, cavalere, tot ce ați spus este adevărul adevărat, căci așa s-au petrecut lucrurile; rămâne de știut doar dacă acel cavaler ce își zicea al Spadei Verzi este Amadis de Gaula”. Câțiva cavaleri ce se aflau în preajmă i-au spus că așa este, fără nicio îndoială. Atunci Arquisil i-a spus împăratului: „Ați auzit, seniore, ce îmi cere acest cavaler, și nu pot să dau înapoi, ci doar să-mi îndeplinesc datoria, pentru că mă puteți crede că el mia redat viața și m-a salvat să nu fiu ucis de cei ce tare mai doreau asta; de aceea, domnule, vă rog să nu vă mâhnească plecarea mea, căci de n-aș face asta, n-ar fi drept ca un bărbat atât de puternic și de neam atât de ales ca voi să mă socotească rudă cu el și să mă țină în tovărășia sa”. Împăratul, cum era foarte repezit și de cele mai multe ori dădea mai mare însemnătate satisfacerii simțămintelor sale decât cinstirii măreției rangului său, a răspuns: „Cavalere, voi care ați venit din partea lui Amadis, spuneți-i să se potolească și să nu-mi mai pricinuiască supărări așa cum obișnuiesc să facă cei mici cu cei mari, iar de nu, să se țină cât mai departe de mine, că a sosit vremea să afle cine sunt și ce sunt în stare, și nu-mi va scăpa niciunde, nici chiar în bârlogul acela de tâlhari unde se ascunde, fără să-mi plătească înșeptit câte mi-a făcut, așa cum îmi este voia; iar voi, Arquisil, faceți ce vi se cere, că nu va trece multă vreme și îl voi lăsa în puterea voastră pe cel al cărui prizonier sunteți, ca să faceți cu el ce veți voi”. Enil, auzind aceste vorbe, tare s-a mâniat și, învingându-și orice teamă, a spus: „Seniore, cred că Amadis vă cunoaște, fiindcă v-a mai întâlnit o dată, în chip de cavaler rătăcitor, nu de mare stăpân, și socotesc că și domnia voastră îl cunoașteți, căci nu v-ați despărțit de el prea ușor. Iar acum, așa cum voi ați venit sub altă înfățișare, tot astfel vine și el să vă caute; și trecutul să îl judece cine îl cunoaște, iar viitorul, Dumnezeu, căci numai lui și nimănui altcuiva îi e dat so facă”. Când regele Lisuarte a auzit aceasta, s-a temut să nu i se facă vreun rău acelui cavaler din porunca împăratului, ceea ce mult l-ar fi întristat, așa cum îl mâhnise tot ce spusese împăratul, pentru că tare nu se potrivea cu felul de a fi al unui rege, cinstit în vorbă și neînduplecat în fapte; și mai înainte ca împăratul să răspundă ceva, l-a luat de braț și a spus: „Să mergem la corturi, că e vremea cinei, iar acest cavaler să se bucure de libertatea ce se obișnuiește și trebuie să li se lase solilor”. 772

Împăratul a plecat atât de furios, de parcă s-ar fi sfădit cu altcineva, la fel de însemnat ca el. Arquisil l-a condus pe Enil în cortul său și i-a arătat multă cinstire; apoi și-a îmbrăcat armura și, încălecându-și calul, a plecat cu el. Istoria nu povestește cum că li s-ar fi întâmplat ceva pe drum, ci doar că au ajuns în Insula Ferecată în pace și bună înțelegere și, când s-au apropiat de tabără și Arquisil a văzut atâta oaste, căci sosiseră și oamenii împăratului de la Constantinopol, tare s-a mai minunat. Dar a tăcut și n-a spus nimic, ba chiar s-a prefăcut că nu-l interesează. Enil l-a dus în cortul lui Amadis, unde acesta și alți mulți cavaleri nobili l-au primit foarte bine. Și a petrecut Arquisil așa patru zile, în care Amadis îl lua peste tot cu el, îi arăta pe toți luptătorii și pe cei mai de seamă cavaleri, spunându-i numele lor, ce erau cunoscute foarte în cele patru vânturi datorită vitejiei și marilor fapte de arme săvârșite de ei. Mult se mai minuna Arquisil văzând atâta oaste și mai cu seamă pe acei chipeși cavaleri, socotind că dacă împăratul avea să sufere vreo înfrângere, numai acestora li se va datora, căci de restul armatei nu se temea mult și nu îl îngrijora, de n-ar fi avut asemenea căpetenii ce le dădeau curaj oamenilor lor; și a înțeles că stăpânul său, împăratul, are nevoie de o armată serioasă ca să se poată război cu ei, socotindu-se nefericit că este captiv tocmai acum, că și de s-ar fi aflat la mari depărtări și ar fi auzit vorbindu-se de o bătălie atât de mare și însemnată ca aceasta, tot ar fi venit să ia parte la ea, pe când acum, aflându-se de față, nu putea lupta, gândind, din pricina asta, că e cel mai fără de noroc cavaler din lume; și l-au copleșit asemenea gânduri, încât, fără să simtă și să vrea, lacrimile au început să i se prelingă pe obraji; și cuprins de această tristețe, a hotărât să pună la încercare virtutea și noblețea lui Amadis. Și așa s-a făcut că, aflându-se neînfricatul Amadis cu alți mulți seniori de rang mare și cavaleri curajoși în cortul regelui Perion, fiind și Arquisil de față, căci încă nu se hotărâse unde își va petrece captivitatea, acesta s-a ridicat de pe locul său și i-a spus regelui: „Seniore, aveți bunătatea de a mă asculta în fața acestor cavaleri și a lui Amadis de Gaula”. Regele i-a răspuns că va asculta cu plăcere tot ce dorește să îi spună. Atunci Arquisil a povestit tot ce i se întâmplase în timpul luptei purtate de don Garadan, de el și de ceilalți tovarăși ai lor cu Amadis și cavalerii regelui Boemiei și cum fuseseră învinși și zdrobiți și ucis don Garadan; cum Amadis, cu marea lui cumpătare, îl salvase din mâinile celor care cu multă plăcere aveau de gând să-l ucidă, și cum, la rugămintea lui, Amadis l-a eliberat și l-a lăsat să plece, ca să-și ajute cumva tovarășii, ce erau răniți, cerându-i chezășie credința și cuvântul lui că se socotește prinsul lui Amadis și va veni la porunca sa ori de câte ori îl va chema, așa cum se povestește mai pe larg în partea a treia a acestei istorii; acum, fiindcă Amadis îl chemase, sosise aici, după cum văd cu toții, pentru a-și ține 773

cuvântul și a fi acolo unde i se va porunci și i se va arăta; dar dacă Amadis, arătându-i acea generozitate cu care marea-i cumpătare și virtute îi obișnuiseră pe toți cei ce aveau nevoie de bunătatea și ajutorul său, îi îngăduie să îl poată sluji pe stăpânul său, împăratul, în această bătălie atât de însemnată în toată lumea, ce urmează să se dea, el făgăduiește, ca un cavaler cinstit și viteaz, în fața lui Amadis și a tuturor celor de față, că de va rămâne în viață, va veni să fie întemnițat, unde i se va porunci. Amadis, care în timpul acesta stătea în picioare pentru a-i arăta cinstire, i-a răspuns: „Arquisil, viteazul meu domn, dacă aș ține seama de trufia și cuvintele neobrăzate ale stăpânului vostru, împăratul, m-aș purta cu multă asprime și mare cruzime în toate cele legate de el, fără să mă tem că aș întrece cumva măsura: dar cum voi nu aveți nicio vină și vremurile sunt astfel încât fiecare dintre noi trebuie să-și arate virtutea, socotesc că e bine să fac ce îmi cereți și vă îngădui să luați parte la bătălie, pentru ca, de veți scăpa teafăr, în răstimp de zece zile, să vă întoarceți aici, în insulă și să faceți ce vă vom porunci eu și oamenii mei”. Arquisil i-a mulțumit mult și a făgăduit că așa va face. Unii s-ar putea întreba din ce motive îl pomenim atât de mult pe un cavaler ca acesta, atât de puțin amintit în această măreață istorie. Să știți că pricina este că, arătând el mai înainte mult curaj în toate înfruntările prin care a trecut, așa cum veți auzi mai departe, datorită obârșiei sale și rangului de mare nobil, a ajuns împăratul Romei și întotdeauna l-a socotit pe Amadis, care l-a ajutat cel mai mult să dobândească această mare împărăție, un adevărat frate, așa cum vă voi povesti mai pe îndelete la vremea și locul cuvenite. După ce acei domni au plecat de-acolo și s-au dus la corturile și adăposturile lor, Arquisil și-a pus armura și, încălecându-și calul, și-a luat rămas bun de la Amadis și de la toți ce se aflau cu el și a pornit pe drumul pe unde venise; istoria nu povestește cum că i s-ar fi întâmplat ceva, ci doar că a ajuns la oastea împăratului, unde toți s-au bucurat foarte de venirea sa; și cu toate că i s-au pus multe întrebări, n-a vrut să vorbească decât despre marea curtenie pe care i-o arătase acel nobil cavaler Amadis și puteți să mă credeți că purtarea sa era atât de aleasă încât cu greu puteai afla la vremea aceea un alt cavaler ca el. Acum vreau să știți că pricina pentru care toți acești cavaleri străbăteau drumuri atât de lungi fără să aibă nicio aventură, cum se întâmplă mai înainte, este că toți nu se gândeau decât să se pregătească și să-și rânduiască lucrurile de trebuință pentru bătălie, socotind că, dată fiind însemnătatea acelei înfruntări, e prea puțin important să se încurce în alte lupte, ce ar fi putut-o zădărnici pe aceasta. 774

Când Arquisil a ajuns în tabără, a stat de vorbă cu împăratul între patru ochi și i-a spus tot adevărul, atât despre marea armată a vrăjmașilor, cât și despre vestiții cavaleri ce se aflau acolo, numindu-i pe mai toți dintre ei; i-a mai spus, de asemenea, că Amadis îi îngăduise să ia partea la bătălie fără mari păreri de rău, că aflase cum că Amadis, când va ști că împăratul a pornit cu oaste spre el, pe dată va porni și el în întâmpinarea sa, fără nicio teamă, și că i-a adus la cunoștință toate aceste lucruri, pentru ca împăratul să facă ce socotește mai bine pentru folosul său. Aflând toate acestea, împăratul, deși era foarte trufaș și fără minte, cum ați auzit, și într-adevăr așa era în tot ce făcea, cunoscând vitejia lui Arquisil, pentru care îl iubea foarte mult, și că acest cavaler nu îi spunea decât adevărul, și-a pierdut simțirea, așa cum se întâmplă cu toți cei ce sunt mai curajoși în vorbe decât în fapte, și tare n-ar fi vrut să aibă de purtat această bătălie, fiindcă și-a dat seama de deosebirea dintre o oaste și cealaltă și, ținând seama de purtarea lui unită cu cea a regelui Lisuarte, niciodată nu-și închipuise că Amadis va avea posibilitatea și mijloacele de a părăsi Insula Ferecată, gândind că îl vor asedia acolo dinspre uscat și dinspre mare în așa fel încât, prin înfometare ori prin altă pedeapsă, să o poată dobândi pe Oriana și să-și spele pata ce îi știrbea onoarea; așa că de-acum înainte, arătând mai multă încredere și curaj decât avea cu adevărat, s-a străduit să asculte voia regelui Lisuarte și a gentilomilor săi. Așa au rămas în tabăra aceea cincisprezece zile, cercetând oastea și primindu-i pe cavalerii ce soseau în fiecare zi, până s-au strâns toți, după cum urmează: împăratul cu zece mii de cavaleri, regele Lisuarte cu o mie cinci sute, Gasquilan, regele Suediei, cu opt sute și regele Cildadan cu două sute de cavaleri. Când toate pregătirile au fost încheiate, împăratul și regii au dat poruncă să fie ridicată tabăra și oastea să se oprească în lunca aceea mare, de unde aveau să poruncească; și s-a făcut întocmai, iar după ce oamenii s-au rânduit pentru luptă, împăratul și-a împărțit armata în trei grupuri. Primul sub comanda lui Floyan, fratele prințului Salustanquidio, alcătuit din două mii cinci sute de cavaleri. Al doilea, tot atâția, i l-a încredințat lui Arquisil, iar el a rămas cu cinci mii, în spatele lor, rugându-l pe regele Lisuarte să se învoiască să meargă oastea sa în frunte, ceea ce s-a și făcut, deși regele ar fi vrut să deschidă el drumul, pentru că nu punea mare preț pe oamenii aceia și se temea că din pricina smintelii lor ar putea suferi o înfrângere. Ceea ce nu e privit cu ochi buni în asemenea împrejurări, când, lăsând deoparte orice simțăminte, trebuie să urmezi calea rațiunii. Regele Lisuarte și-a împărțit oamenii în două grupuri: unul, de trei mii de cavaleri, sub comanda lui Arban, regele din Norgales, din care făceau parte, 775

printre alții, Norandel, fiul său, don Guilan Gânditorul, don Candil de Ganota și Brandoibas; tot din oamenii lui le-a dat o mie regelui Cildadan și regelui Gasquilan, pentru a alcătui împreună cu cei trei mii de cavaleri ai lor un alt grup; iar el a rămas cu restul oastei, încredințându-i stindardul viteazului don Grumedan, ce privea cu multă mâhnire și îngrijorare în suflet acel schimb atât de păgubos făcut de regele Lisuarte, care îi lăsase să plece pe cei ce îi erau vrăjmași, pentru oamenii pe care îi avea acum. După ce s-au rânduit astfel și s-au alcătuit grupurile, au pornit la drum, în urma convoiului cu bagaje și al slujitorilor însărcinați cu ridicarea taberei. Cine ar putea zugrăvi acea mulțime de cai și de armuri, atât de strălucitoare și de felurite, ce se afla acolo? De bună seamă că ar fi tare greu de istorisit, așa că nu vă vom povesti decât despre armurile purtate de împărat, regi și alți câțiva cavaleri mai de seamă; dar asta, în ziua când se va desfășura bătălia și se vor îmbrăca în ele, pentru a lua parte la luptă. Acum, însă, n-o să mai vorbim despre asta până la vremea cuvenită, și vă vom povesti ce au mai făcut regele Perion și acei seniori aflați cu el în tabăra din Insula Ferecată.

• CAPITOLUL CVII • Cum regele Perion a ridicat tabăra pentru a porni împotriva dușmanilor și cum a împărțit oastea pentru bătălie Istoria spune că acest rege Perion, cum era un cavaler foarte înțelept și cu mult curaj, pe care, până atunci, soarta îl acoperise de slavă, păzindu-i și apărându-i cinstea, văzându-se în fața unei bătălii atât de însemnate, fiind în joc viața lui, a fiilor săi și a mai tuturor celor din neamul său și știind că regele Lisuarte era tare curajos și răzbunător când era jignit, căci pe împărat și oamenii săi nu punea prea mare preț, cunoscându-le felul de a fi, chibzuia tot timpul ce are de făcut, zicându-și, pe bună dreptate, că dacă soarta îi va fi potrivnică, regele Lisuarte, ca un câine turbat, nu se va mulțumi doar cu o primă victorie, ci, fără să țină seamă de greutăți, va porni să-i caute cu perseverență și înverșunare oriunde se vor afla, așa cum chibzuia el însuși să facă, dacă avea să învingă; și, de aceea, pe lângă celelalte lucruri de care se îngrijise, trimisese tot timpul oameni de-ai săi peste tot, care să-l înștiințeze ce face dușmanul; și aceștia i-au dat de știre pe dată că oastea inamică pornise spre ei, precum și în ce fel e rânduită. Aflând aceste lucruri, a doua zi de dimineață, regele Perion s-a sculat și a poruncit să fie chemați toți căpitanii și cavalerii de stirpe aleasă și le-a spus 776

că, după părerea lui, ar trebui să ridice tabăra și să adune oamenii pe câmp, pentru a-i împărți în cete, astfel ca fiecare să știe cine îi este căpitan și sub ce stindard luptă; și după aceasta să pornească în întâmpinarea dușmanilor cu mult curaj și cu speranța că îi vor învinge, căci cauza lor este dreaptă. Toți au încuviințat vorbele lui și l-au rugat cu multă stăruință ca, datorită rangului său regesc, marii sale înțelepciuni și deosebitului său curaj, să rânduiască și să cârmuiască el toate acestea, căci toți i se vor supune; el a încuviințat, fiindcă știa prea bine că cererea lor este dreaptă și nu există motiv temeinic să nu primească. Așa că a poruncit să se făptuiască ce hotărâseră, tabăra a fost ridicată și toată oastea înarmată și călare s-a adunat în acea luncă întinsă. Viteazul rege s-a așezat în mijlocul tuturor, călare pe un armăsar foarte mândru și voinic, cu o armură foarte bogată, însoțit de trei scutieri ce îi purtau armele și de zece paji, toți călare și cu tunici la fel, meniți să cutreiere câmpul de luptă și să le vină în ajutor cavalerilor aflați în nevoie; și cum regele era destul de în vârstă și aproape tot părul și barba îi erau cărunte, aprins la față, căci se încălzise din pricina armurii și a inimii sale înfocate, cum toți îl știau cât este de curajos, li se înfățișa oamenilor săi atât de chipeș, încât aceștia s-au simțit plini de curaj și orice urmă de teamă le dispăruse, socotind că, după Dumnezeu, datorită acestei căpetenii vor dobândi gloria în luptă; și pe când stătea regele așa, s-a uitat spre don Cuadragante și i-a spus: „Curajosule cavaler, vouă vă încredințez avangarda, iar tu, fiul meu Amadis, cu Angriote de Estravaus, don Gavarte de la Valea Temătoare, Enil, Balais de Carsante și Landin, să îl întovărășiți cu cinci sute de cavaleri din Irlanda și o mie cinci sute din cei aduși de mine. Voi, viteazule nepot Agrajes, veți fi căpetenia celui de-al doilea grup, și vă vor însoți don Bruneo de Bonamar și Branfil, fratele său, cu oamenii lor; și astfel, împreună cu ai voștri, veți fi o mie șase sute de cavaleri. Domnia voastră, cinstite cavaler Grasandor, veți comanda al treilea grup. Iar tu, fiul meu Florestan, însoțit de Dragonis, Landin de Fajarque și Elian cel Chipeș, cu oamenii tatălui tău, regele, și cu Trion și oștea reginei Briolanja, veți merge împreună cu ei”. Apoi i-a spus lui Brian de Monjaste: „Voi, cinstite cavaler, nepotul meu, veți fi căpetenia celui de-al patrulea grup, alcătuit din oamenii voștri și trei mii dintre cavalerii împăratului de la Constantinopol, și astfel veți avea cinci mii de cavaleri; și să vă însoțească Madancil de la Puntea de Argint, Sadamon și Orlandin, fiul contelui de Orlandia”. Lui don Gandales i-a poruncit să ia o mie de cavaleri dintre ai săi, ca să le fie de ajutor acolo unde va fi încleștarea mai mare. Regele l-a luat cu sine pe Gastiles cu restul cavalerilor trimiși de împăratul de la Constantinopol, urmând să lupte el însuși sub stindardul acestuia, și i-a 777

rugat pe toți să privească însemnele împărătești ca și cum s-ar fi aflat acolo împăratul în persoană. Rânduite grupurile, cum ați auzit, au pornit toți la drum, sunând din trâmbițe și din alte multe instrumente de luptă. Oriana și reginele, cu prințesele, doamnele și domnișoarele îi priveau și se rugau lui Dumnezeu din toată inima să îi ajute și să facă astfel încât să se ajungă la împăcare. Acum, însă, istoria nu vă mai povestește despre ei, lăsându-i să se îndrepte spre vrăjmașii lor, cum ați auzit, și se întoarce la Arcalaus Vrăjitorul.

• CAPITOLUL CVIII • Cum, aflând Arcalaus Vrăjitorul că toți acești cavaleri se pregătesc pentru bătălie, a trimis, în cea mai mare grabă, să fie chemat regele Arabigo și oastea sa Arcalaus Vrăjitorul, așa cum ați auzit, le spusese să fie pregătiți regelui Arabigo, lui Barsinan, seniorul de Sansueña, regelui din Insula Adâncă, ce scăpase cu viață din bătălia celor șapte regi, și tuturor rudelor lui Dardan Trufașul; și de cum a aflat că se strânseseră oștile chemate de regele Lisuarte și de Amadis, l-a trimis la aceștia în graba mare pe un cavaler, rudă de-a sa, pe numele său Garin, feciorul lui Grumen, cel ucis de Amadis când a eliberat-o pe Oriana din mâinile lui Arcalaus Vrăjitorul, ale sale și ale celorlalți trei cavaleri, așa cum se povestește în cartea întâi a acestei istorii, poruncindu-i să nu-și afle odihnă nici ziua nici noaptea, până nu îi va înștiința pe toți acești regi și cavaleri, zorindu-i să pornească la drum; Arcalaus a rămas în castelul său și a trimis după prietenii săi și după cei din neamul lui Dardan, strângând și el cât mai mulți oameni cu putință. Și Garin acesta a ajuns la regele Arabigo, pe care l-a aflat în marea sa cetate Arabiga, cea mai însemnată din tot regatul, după numele căreia toți regii de acolo se numeau Arabigo, dar și fiindcă stăpâneau o mare parte din pământul Arabiei; Garin le-a adus la cunoștință lui și tuturor celorlalți ce își pregătiseră armatele tot ce îi spusese Arcalaus; și de cum au aflat veștile, pe dată, fără să mai zăbovească, și-au chemat oamenii și s-au strâns cu toții laolaltă în apropierea unei cetăți foarte mândre din ținutul Sansueñei, pe numele ei, Califan; aici și-au ridicat corturile pe un câmp, și să fi fost până la vreo douăsprezece mii de cavaleri; apoi și-au strâns întreaga flotă, ce era destul de mare și cu marinari destoinici, au încărcat cât mai multe merinde cu putință, ca cei ce pleacă într-o țară străină, și, cu multă voie bună, având 778

vreme prielnică, au pornit la drum pe mare și, după opt zile, au ajuns în Marea Britanie, într-un loc unde Arcalaus avea o fortăreață foarte puternică, port la mare; Arcalaus strânsese acolo însă șase sute de cavaleri foarte viteji, care, mai toți îi urau pe regele Lisuarte și pe Amadis, fiindcă aceștia îi urmăriseră tot timpul, ca pe niște răufăcători ce erau, ucigându-le multe neamuri, și mai toți erau niște fugari. Când corăbiile au intrat în port, nu vă pot spune ce bucurie a fost pe unii și pe alții, dar cum Arcalaus aflase de la iscoadele sale că oștile regelui Lisuarte și cele ale lui Amadis porniseră unele în întâmpinarea celorlalte, precum și ce drum urmau, au plecat și ei pe dată, cu toții. În fruntea lor mergea Barsinan, cavaler tânăr și neîndurător, foarte dornic să răzbune moartea tatălui și fratelui său, Gandalod, și să-și arate curajul și vitejia inimii sale, cu două mii de cavaleri și câțiva arcași și arbaletieri. Arcalaus conducea al doilea grup, și puteți să mă credeți că nu era cu nimic mai prejos decât primul în privința curajului și a vitejiei fără margini, căci, deși își pierduse jumătate din mâna dreaptă, la mare depărtare în jur n-ai fi aflat cavaler mai iscusit decât el în mânuirea armelor, nici mai viteaz; dar mârșăviile și vicleniile lui îi întunecau toată gloria pe care o dobândea prin curaj; Arcalaus îi avea sub ordinele sale pe cei șase sute de cavaleri, iar regele Arabigo i-a mai dat două mii patru sute dintre ai săi. Regele Arabigo împreună cu celălalt rege, al Insulei Adânci, conduceau al treilea grup, alcătuit din restul oamenilor, și erau însoțiți de șase cavaleri, rude ale lui Brontajar Danfania, cel ucis de Amadis în timpul bătăliei cu cei șapte regi, când purta coiful auriu, așa cum se povestește în cartea a treia a acestei istorii; acest Brontajar Danfania era atât de vânjos la trup și de puternic, încât cei din tabăra sa speraseră să învingă cu ajutorul lui, și cu siguranță că așa s-ar fi întâmplat, dacă Amadis, văzând ce mult rău le pricinuiește oamenilor regelui Lisuarte și chibzuind că dacă va fi continuat să lupte ar fi ajuns el singur pentru ca cei din tabăra sa să câștige bătălia, nu s-ar fi îndreptat spre el și nu i-ar fi dat acea lovitură ce l-a amețit, făcându-l să se prăbușească la pământ și să-și dea sufletul. Acești șase cavaleri de care am pomenit sosiseră din Insula Săgetătorilor, unde se spune că își aveau sălașul dintru început săgetătorii, oameni foarte mari la trup și foarte puternici, coborâtori în linie dreaptă din cei mai mari și mai viteji uriași din câți trăiseră în lume. Aflând aceștia, deci, de această mare bătălie ce se pregătește, și-au pus în minte să ia parte la ea, atât pentru a răzbuna moartea lui Brontajar, ce fusese cel mai de seamă bărbat din neamul lor, dar și pentru a-și încerca puterile cu acei cavaleri a căror mare faimă le ajunsese la urechi; din această pricină se alăturaseră regelui Arabigo, ce tare s-a bucurat de venirea lor și i-a rugat să rămână lângă el, ceea ce ei au primit, 779

dar împotriva voinței lor, căci ar fi vrut mai mult să se afle printre cei din frunte. În acest răstimp a sosit acolo și ducele de Bristoya, care deși fusese chemat de Arcalaus, nu cutezase să vină, socotind vorbele acestuia ușuratice și rostite ca să se afle în treabă; dar văzând ce oaste mare adunase acesta, a chibzuit că e bine să i se alăture, ca să răzbune, de avea să poată, moartea tatălui său, ucis de don Galvanes, Agrajes și Olivas, cum se povestește în prima carte a acestei istorii, și să-și redobândească pământurile pe care i le luase regele Lisuarte spunând că tatăl său murise ca un trădător; ducele cugeta că dacă îi va merge rău regelui Lisuarte, și-ar putea recâștiga drepturile, iar dacă va fi învins Amadis, ar putea să se răzbune pe cei ce îi făcuseră atât rău; și de cum a sosit și l-au văzut regele Arabigo și ceilalți domni și au aflat cine este, tare s-au mai bucurat și s-au simțit încurajați foarte de venirea sa acolo, căci îl prețuiau mai mult pe un senior pământean al acelei țări, ce stăpânea acolo câteva castele și cetăți și li se alătură cu oamenii săi, decât pe un altul străin. Acest duce a luat comanda oamenilor săi și a încă cinci sute de cavaleri dintre cei ai regelui Arabigo; și cu toată această oaste, cum ați auzit, rânduiți cum v-am spus, au pornit la drum, ferindu-se cât mai mult cu putință, hotărâți să se așeze într-un loc unde să fie în siguranță și să se arate în clipa când vor trebui să-și lovească dușmanii.

• CAPITOLUL CIX • Cum împăratul Romei și regele Lisuarte se îndreptau cu toată oastea spre Insula Ferecată, în căutarea dușmanilor lor Istoria povestește că împăratul Romei și regele Lisuarte au părăsit tabăra ce o ridicaseră în apropiere de Vindilisora, cu toate oștile de care v-am vorbit, și au hotărât să facă acel drum foarte încet, pentru ca oamenii și caii să nu fie obosiți; așa că, în ziua aceea n-au umblat mai mult de trei leghe și și-au instalat tabăra în apropierea unei păduri, pe o câmpie întinsă, unde sau odihnit în noaptea aceea; a doua zi în zori, au pornit iarăși, în ac eeași ordine, cum v-am istorisit, și și-au văzut mai departe de drum, până au aflat de la niște localnici că regele Perion și oastea sa se îndreaptă spre ei și că se află la două zile de drum. Pe dată regele Lisuarte i-a poruncit lui Ladasin Spadasinul, cum i se zicea, vărul primar al lui don Guilan, să meargă cu cincizeci de cavaleri în recunoaștere, la trei leghe înaintea oastei; în a treia zi, aceștia s-au întâlnit cu avangarda rânduită de regele Perion cu același țel, alcătuită din patruzeci de cavaleri conduși de Enil; și pe dată au trimis și unii și alții curieri să ducă vestea. Dar n-au cutezat să se înfrunte, fiindcă așa era 780

porunca; oștile au sosit dintr-o parte și din cealaltă și s-au oprit la o leghe depărtare una de alta, pe o câmpie întinsă și netedă. În fiecare tabără se aflau mulți cavaleri foarte iscusiți în purtarea războaielor, și cu greu se puteau întrece unii pe alții în pricepere, așa că amândouă oștirile au hotărât să-și întărească taberele cu multe șanțuri și alte mijloace de apărare, pentru a se putea retrage acolo, dacă lucrurile ar fi mers prost. Și pe când oștile se aflau așa cum ați auzit, a sosit Gandalin, scutierul lui Amadis, ce venise cu Melicia din Gaula în Insula Ferecată și se grăbise tare să ajungă înainte de a se da bătălia; și iată din ce pricină: știți că Gandalin era feciorul acelui viteaz cavaler don Gandales, care îl crescuse pe Amadis. Și era frate de lapte cu acesta; și în ziua când Amadis a devenit cavaler, pe când se numea Feciorul Mării, a aflat că nu sunt frați adevărați cum crezuseră până atunci, iar Gandalin a rămas tot timpul scutierul său. Și cu toate că de multe ori îl bătuse la cap să îl facă și pe el cavaler, Amadis nu s-a încumetat să o facă, fiindcă acesta era cel mai bun lecuitor al suferințelor lui de îndrăgostit, cel ce de multe ori îi salvase viața, căci dacă atunci când își simțea inima chinuită și sfâșiată veșnic de dorul și dorințele sale pământești pentru doamna sa Oriana, n-ar fi găsit la el mângâiere, așa cum a găsit întotdeauna, de o mie de ori ar fi fost mort; și cum el îi cunoștea taina și nu putea cu nimeni altul sta de vorbă, dacă l-ar fi îndepărtat în vreun fel, ar fi însemnat să-și îndepărteze propria viață de sine; așa că, știind că dacă îl face cavaler nu mai puteau rămâne împreună, fiindcă Gandalin ar fi trebuit să pornească în căutarea unor aventuri ca să se acopere de slavă, deși judecata îl obliga să o facă, așa cum v-a istorisit această măreață istorie, atât pentru tatăl lui, ce îl salvase din valurile mării și îl crescuse, cât și pentru Gandalin însuși, care l-a slujit cum n-a mai fost slujit vreodată un cavaler de un scutier, nu îndrăznea să-l îndepărteze de lângă el; Gandalin știind aceasta, căci era tare înțelept la minte și îl iubea mult, cu toate că dorea foarte să devină cavaler, pentru a arăta că este feciorul viteazului cavaler Gandales, crescut de acest bărbat, nu cuteza să stăruie prea mult în rugămintea lui, văzându-l pe Amadis atât de chinuit; acum însă, știind că doamna sa Oriana este în puterea lui și că, de voie ori de nevoie, nu o va lăsa să plece de lângă el decât o dată cu propria lui viață, a socotit că poate să îi ceară, pe bună dreptate, să fie făcut cavaler, mai cu seamă cu un prilej atât de însemnat și vestit ca această bătălie; și, cu gândul acesta, după ce i-a transmis binecuvântările reginei, mama sa, și i-a povestit despre sosirea sorei sale, Melicia, bucuria Orianei, Mabiliei și a tuturor acelor doamne la vederea ei, și că cel mai minunat lucru de pe lume este să le privești pe Oriana, regina Briolanja și Melicia, toate laolaltă, căci ele la un loc închipuie întreaga frumusețe a lumii, că don Galaor, fratele său, e nițel mai întremat și îi trimite salutări, într-o zi, l-a luat deoparte pe 781

câmpul acela, să nu-i poată auzi nimeni, și i-a spus: „Domnule, cunoașteți pricina pentru care am încetat să vă cer cu aceeași stăruință și dorință ce se cuveneau să mă faceți cavaler, ca să-mi pot plăti cu cinste marea datorie față de tatăl și stirpea mea; dorința mea veșnică de a vă sluji și nevoia pe care ați avut-o întotdeauna de mine și de serviciile mele au făcut ca, în ciuda faptului că onoarea mea s-a aflat știrbită până acum, să vă vin în ajutor mai curând vouă decât mie, deși viața mea are o mare însemnătate pentru mine; acum, când pot fi scutit de aceasta, pentru că o știu în puterea voastră pe cea care vă făcea să suferiți atât de mult, n-aș mai putea găsi nici față de mine însumi și cu-atât mai puțin față de alții o scuză cinstită de a nu intra în ordinul cavalerilor. Și de aceea vă implor, seniore, să-mi arătați dragostea voastră și să aveți bunăvoința de a mă face cavaler, fiindcă știți ce dezonoare mă va acoperi de acum înainte dacă nu se va întâmplă asta, căci oricum și oriunde m-aș afla, voi rămâne supusul vostru, pentru a vă sluji cu dragostea și dorința ce le-ați cunoscut întotdeauna din parte-mi”. Când Amadis a auzit aceste vorbe, a fost atât de tulburat, încât o vreme n-a putut vorbi, iar apoi ia spus: „Oh, adevăratul meu prieten și frate, ce greu îmi e să îndeplinesc ce îmi cereți! Credeți-mă că nu simt durere mai mică decât dacă inima mi-ar părăsi trupul și de aș găsi o cale dreaptă de a nu vă împlini voia, aș face-o din toate puterile mele; dar cererea voastră e atât de îndreptățită, încât nu poate fi respinsă cu niciun chip, și urmând mai mult datoria față de voi decât voia și dorința mea, m-am hotărât să fac ce îmi cereți; mă mâhnește doar că nu mi-ați spus-o mai din vreme, pentru a vă face cinstea ce o doriți, dăruinduvă, o dată cu numele de cavaler, armele și calul pe care le meritați”. Gandalin a îngenuncheat vrând să-i sărute mâinile, dar Amadis l-a ridicat de jos și l-a îmbrățișat, cu ochii înotând în lacrimi datorită marii iubiri pentru el, căci se și vedea cuprins de o mare singurătate și tristețe când acesta nu va mai fi lângă el; Gandalin i-a spus: „Seniore, nu duceți grija asta, pentru că don Galaor, când a aflat de mine că vreau să devin cavaler, în marea lui bunătate și chibzuință, a poruncit să mi se dea calul și toate armele lui, căci lui, cu boala aceea, nu prea îi mai erau de folos; eu i-am mulțumit și i-am spus că voi lua calul, fiindcă e foarte bun, precum și lorica și coiful, dar că restul armurii trebuie să fie albe așa cum se cere unui cavaler neofit; a vrut să-mi dăruiască și spada lui, dar eu, domnule, i-am spus că îmi veți da domnia voastră o spadă dintre cele primite în dar de la regina Menoresa, în Grecia, și cât am stat acolo am pus să mi se facă toate celelalte arme cuvenite, armura și tunica, așa că am totul la mine”. „Dacă așa stau lucrurile – a răspuns Amadis –, ar fi bine ca în noaptea dinaintea bătăliei pe care o vom purta, să veghezi înarmat în paraclisul din cortul regelui, tatăl meu, și a doua zi să umbli îmbrăcat în armură, iar când va fi să pornim împotriva vrăjmașilor, 782

regele te va face cavaler, căci știi prea bine că nu s-ar putea găsi în toată lumea bărbat mai viteaz, nici care să-ți facă mai multă cinste într-o asemenea împrejurare”. Gandalin a zis: „Stăpâne, tot ce ați spus e adevărat și anevoie ar găsi cineva un alt cavaler așa cum e regele; dar eu nu voi primi însemnele de cavaler decât din mâna voastră”. „Dacă asta ți-e voia – a răspuns Amadis –, așa să fie și să faci ce ți-am spus”. „Totul se va face cum ați poruncit – a zis el –, căci Lasindo, scutierul lui don Bruneo, mi-a spus chiar acum, când am venit, că stăpânul lui a încuviințat să îl facă și pe el cavaler, și vom veghea împreună armele; iar Dumnezeu, în mila lui, îmi va arăta cum voi putea să-mi îndeplinesc datoriile întru slujirea sa și a cinstei mele, așa cum poruncește ordinul cavaleresc, astfel încât să se vadă ce am învățat de la domnia voastră”. Amadis nu i-a mai spus nimic, căci simțea o mare tristețe auzind acele vorbe și mai mare încă la gândul că ele se vor împlini. Apoi, Amadis s-a dus la rege, tatăl său, care se îngrijea de fortificațiile taberei și de pregătirea celor trebuincioase pentru bătălie, cum făceau și dușmanii săi; așa au petrecut oștile două zile, fără să facă alta decât să-și pregătească fiecare căpetenie oamenii aflați sub comandă, ca să fie gata de luptă. A doua zi pe înserat au ajuns și iscoadele regelui Arabigo în vârful unui munte ce se afla prin apropiere, dar n-au vrut să se arate, căci așa li se poruncise; iscoadele au privit taberele, foarte apropiate una de alta, cum vam spus, și l-au înștiințat pe dată pe regele Arabigo; acesta, cu toți acei cavaleri, au hotărât ca iscoadele să se întoarcă acolo de unde pot vedea ce se întâmplă, iar ei să rămână ascunși cât mai mult cu putință și într-un asemenea loc, încât, chiar dacă ceilalți vor afla de ei și vor porni împotriva lor, să nu îi pască primejdia și să se poată retrage prin munți spre corăbii, de se vor afla la mare strâmtoare și se vor vedea siliți să o facă; iar de va începe bătălia între ei, să poată ieși din ascunzătoare fără să bănuiască nimeni nimic și să-i lovească pe ceilalți, după cum le va fi voia. Și așa au și făcut: s-au așezat într-un loc sălbatic și greu de atins, au pus stăpânire pe toate trecătorile și povârnișurile muntelui și au ridicat întărituri, astfel încât erau apărați ca de o fortăreață; și aici au așteptat veștile de la iscoade; însă, n-au izbutit să se ascundă atât de bine încât regele Lisuarte să nu afle că debarcaseră în regatul lui și câtă oaste au; așa că a poruncit să fie strânse și aduse acolo, în ținut, toate bucatele, vitele și toate celelalte provizii, iar oamenii de prin sate și alte locuri mai puțin apărate să se refugieze în cetăți și orașe, care să fie păzite și apărate, și să nu le părăsească până nu se va sfârși bătălia; și a lăsat în fiecare dintre ele câțiva cavaleri, ce mare trebuință îi făceau în acele clipe. Dar n-a putut afla ce mai făcuseră ceilalți și unde se ascunseseră. 783

Regele Perion a aflat și el de sosirea acestora și se temea de ei, dar nu știa unde sunt. Așa că amândouă taberele erau înfricoșate de ei. Și stând lucrurile așa cum ați auzit, după trei zile de când se instalaseră taberele, împăratul Patin a prins să se zorească să dea bătălia, căci învins sau învingător, de-abia aștepta să se întoarcă în țara lui, fiindcă așa se întâmplă adesea cu oamenii flușturatici, care fac lucrurile în grabă și tot atât de iute se plictisesc de ele, cum făcea și acesta cu felul său ușuratic de a fi. Amadis, Agrajes, don Cuadragante și toți ceilalți cavaleri tare îl zoreau, de asemenea, pe regele Perion să pornească bătălia, pentru ca Dumnezeu să fie judecătorul adevărului. Regele nu dorea mai puțin decât ceilalți acest lucru, dar zăbovise pentru a pregăti totul așa cum se cuvine, așa că au poruncit să se dea de veste ca a doua zi toți să asculte liturghia, să se înarmeze și fiecare să se înfățișeze căpeteniei sale, pentru că bătălia avea să se dea îndată după aceea; potrivnicii lor, de cum au aflat aceasta, au făcut la fel. Și când s-au ivit zorii și au bătut clopotele, s-au auzit atât de bine dintr-o parte și alta, de parcă ar fi fost la un loc. Oamenii au prins să se înarmeze și să-și înșeueze caii, apoi au ascultat slujba și au pornit călare spre steagurile lor. Cine ar fi în stare și ar avea atâta ținere de minte încât, privind totul și fiind foarte atent, să poată povesti ori zugrăvi armurile și armăsarii, cu însemnele lor și pe cavalerii adunați acolo? De bună seamă că ar fi nebun de legat și lipsit cu totul de minte omul ce și-ar pune așa ceva în gând; de aceea, lăsând deoparte tabloul general, vă vom spune câte ceva despre unii dintre ei; și vom începe cu împăratul Romei, care era vânjos la trup, puternic și cavaler destul de viteaz, dacă nu l-ar fi stricat marea lui trufie și puțina-i minte. Acesta îmbrăcase o armură neagră, cu coiful, scutul și tunica negre, dar pe scut era înfățișat chipul unei domnițe ce semăna cu Oriana, făcut din aur, foarte frumos lucrat și bătut cu multe nestemate și perle de mare preț, prins de scut în ținte de aur; pe viziera neagră a coifului avea niște fireturi frumos împletite, ca niște lanțuri, pe care le purta ca însemne, căci jurase să nu le lepede până ce nu-i va pune în lanțuri pe Amadis și pe toți cei ce o răpiseră pe Oriana. Călărea un armăsar chipeș și voinic și, cu lancea în mână, a ieșit din tabără și s-a dus la locul unde se hotărâse să se adune oamenii săi. În urma lui a ieșit de-ndată Floyan, fratele prințului Salustanquidio, în armură și având drept herb un desen în romburi galbene și negre, fără nimic altceva, dar părea foarte chipeș și deosebit printre oamenii săi. După el a ieșit Arquisil. Acesta avea un blazon albastru cu alb, cu o linie argintie la mijloc și tot câmpul semănat cu trandafiri de aur, așa că era foarte ușor de recunoscut. Regele Lisuarte avea un blazon negru cu acvile albe și o acvilă pe scut, fără nicio altă podoabă. Dar, în cele din urmă, herbul său s-a dovedit de mare preț, după faptele săvârșite de stăpân în acea bătălie. Regele 784

Cildadan purta o armură neagră toată, căci după ce fusese învins în lupta celor o sută de cavaleri cu regele Lisuarte și rămăsese vasalul acestuia, nu mai purtase alt herb; despre regele Gasquilan al Suediei nu vă voi spune ce blazon avea, până la vremea potrivită, așa cum veți auzi mai departe. Regele Arban de Norgales, don Guilan Gânditorul și don Grumedan au vrut să îmbrace armuri mai mult folositoare decât arătoase, arătându-și astfel mâhnirea că îl văd pe stăpânul lor, regele, înfruntându-se cu cei ce trăiseră la curtea lui și îl slujiseră, aducându-i atâta cinste. Acum o să povestesc cum erau îmbrăcați regele Perion, Amadis și câțiva dintre acei mari seniori din tabăra lor. Regele Perion și-a pus o armură cu coiful și scutul strălucitoare și foarte deschise la culoare, din oțel foarte bun, iar tunica era de mătase, în culori foarte aprinse; călărea un cal vânjos, dăruit de nepotul său, don Brian de Monjaste, căci tatăl acestuia îi trimisese douăzeci de armăsari mândri foc, pe care el îi dăruise mai multor cavaleri; așa a ieșit din tabără regele Perion, purtând însemnele împăratului de la Constantinopol. Amadis purta o armură verde, cea avută când îi ucisese pe Famongomadan și Basagante, fiul lui, cei doi uriași cei mai puternici din lume; câmpul scutului era semănat cu mulți lei de aur și Amadis ținea mult la această armură, fiindcă o îmbrăcase când a plecat de pe Stâncă Săracului și se dusese să o întâlnească pe doamna sa la castelul Miraflores, așa cum se povestește în cartea a doua a acestei istorii. Don Cuadragante și-a luat blazonul său cânepiu cu flori de argint și călărea unul din armăsarii din Spania. Don Bruneo de Bonamar n-a vrut să-și schimbe herbul, ce înfățișa o domniță și un cavaler în genunchi, în fața ei, părând că îi cere îndurare. Don Florestan, viteazul și marele luptător cu lancea, avea drept blazon un câmp roșu presărat cu flori de aur și călărea un cal vânjos din cei primiți din Spania. Armura lui Agrajes era de culoare trandafirie pală, iar pe scut avea zugrăvită o mână de domnișoară ce ține strâns o inimă. Viteazul Angriote na vrut să-și schimbe blazonul, cu clopoței azurii și argintii; toți ceilalți, pe care nu îi mai pomenesc, ca să nu plictisesc cititorii, aveau armuri foarte bogate, fiecare pe gustul său; și așa au ieșit toți pe câmpul de luptă, în bună rânduială. După ce s-au strâns toți oștenii, fiecare cu căpetenia sa, așa cum ați auzit, au pornit foarte încet pe câmp, la ceasul când se ivise soarele, ce își răsfrângea razele în armele lor; și cum toate erau noi, curate și strălucitoare, scânteiau de era o adevărată minune. La vremea asta au sosit și Gandalin și Lasindo, scutierul lui don Bruneo, cu armuri albe, așa cum trebuie să aibă cavalerii neofiți. Gandalin s-a dus la stăpânul său, Amadis, iar Lasindo, la don Bruneo. Când i-a văzut venind, Amadis a ieșit din rânduri și l-a rugat pe don Cuadragante să oprească oamenii, până îl va face cavaler pe scutierul său; și 785

luându-l cu sine pe Gandalin, au pornit spre locul unde se afla regele Perion; pe drum, Amadis i-a spus lui Gandalin: „Adevăratul meu prieten, te rog mult ca astăzi, în această bătălie, să fii cu multă grijă și să nu te desparți de mine, ca să te pot ajuta la nevoie, fiindcă deși ai văzut multe bătălii și înfruntări însemnate și, după mintea ta, gândești că știi ce trebuie să faci și că trebuie doar să nu-ți lipsească curajul, să nu crezi că e așa, că e mare deosebirea între a privi și a făptui; și să știi că fiecare când privește lucrurile, socotește că le-ar face mult mai bine decât celălalt, dacă ar fi în locul lui, dar când se vede într-o asemenea situație, i se ridică multe piedici în cale, și nefiind învățat cu ele, greșește și vede că totul e altfel decât gândise înainte; și asta pentru că totul este să făptuiești, chiar dacă poți învăța privind; și cum tu îți începi viața de cavaler cu o luptă atât de însemnată ca cea de acum și trebuie să te păzești de foarte mulți dușmani, e nevoie, pentru a-ți apăra atât viața cât și cinstea, care este mai prețuită și trebuie socotită mai de preț, să te porți cu multă înțelepciune și judecată, neîngăduindu-i curajului să-ți tulbure mintea, când te vei înfrunta cu vrăjmașii noștri; iar eu voi avea grijă să te urmăresc cât mai mult cu putință, și tot așa să faci și tu oricând vei vedea că e nevoie”. Gandalin, auzind aceste vorbe, i-a răspuns: „Domnul meu, voi face întocmai cum porunciți, pe cât îmi va sta în putință și mă voi pricepe, și deie Domnul așa să fie, căci greu mi-ar cădea să mă aflu acolo unde aș avea nevoie de ajutorul vostru”. Așa au ajuns la regele Perion și Amadis i-a spus: „Seniore, Gandalin vrea să devină cavaler și mult mi-ar fi plăcut să fie făcut de domnia voastră; dar cum el dorește să fac eu aceasta, am venit să vă rog să îi înmânați voi spada, pentru ca, atunci când se va afla la nevoie, să-și amintească de această mare cinste și de cel ce i-a arătat-o”. Regele l-a primit pe Gandalin și a recunoscut calul lui don Galaor, fiul său, și, cu ochii plini de lacrimi, i-a spus: „Gandalin, prietene, cum se simțea don Galaor când te-ai despărțit de el?” Gandalin i-a răspuns: „Cu sănătatea mult mai bine, stăpâne, dar cu inima îndurerată și mâhnită, fiindcă, deși i s-a ascuns cât mai mult plecarea voastră, tot a aflat, fără să știe însă și pricina, și m-a implorat să-i spun adevărul, dacă îl știu; eu i-am răspuns, stăpâne, că ceea ce aflasem e că porniserăți în ajutorul regelui Scoției, tatăl lui Agrajes, ce avea o sfadă cu niște vecini de-ai săi; și n-am vrut să îi spun adevărul, chibzuind că așa e mai bine pentru starea lui și bătălia aceasta”. Regele a oftat din greu, căci îl iubea pe Galaor din adâncul ființei sale și socotea că, după Amadis, nu se află pe lume cavaler mai desăvârșit ca el, atât în privința curajului, cât și a tuturor celorlalte însușiri ce se cuvine a le avea un cavaler; și a spus: „Oh, bunul meu fiu! Deie Domnul să nu-ți văd moartea și să scapi cu cinste de această mare dragoste ce i-o porți regelui Lisuarte, pentru ca, liber fiind, să-ți poți ajuta frații și neamul”. 786

După aceasta, Amadis a luat o spadă adusă de Durin, fratele domnișoarei din Danemarca, căruia îi poruncise să-i fie de ajutor, i-a dat-o regelui și l-a făcut cavaler pe Gandalin, sărutându-l și legându-i pintenul drept; regele l-a încins cu spada, și astfel a primit însemnele de cavaler din mâna celor mai viteji cavaleri ce au purtat vreodată armură; Amadis l-a luat cu el pe Gandalin și s-au întors la don Cuadragante; acesta i-a ieșit înainte lui Gandalin și l-a îmbrățișat în semn de cinstire, spunându-i: „Prietene, deie Domnul să slujiți la fel de bine ordinul cavaleresc, cum au fost slujite virtutea și însușirile alese ce trebuie să le aibă un bun scutier; și cred că așa va fi, pentru că, de cele mai multe ori, un început bun are un sfârșit bun”. Gandalin i-a mulțumit preaplecat pentru cinstea arătată. Lasindo a fost făcut cavaler de stăpânul său, iar Agrajes i-a încins spada. Și puteți să mă credeți că acești doi cavaleri neofiți au săvârșit atâtea fapte de arme în această primă bătălie la care luau parte, trecând prin atâtea primejdii și munci, încât și-au câștigat cinste și multă slavă pentru tot restul zilelor lor, așa cum vă va spune mai pe îndelete istoria noastră, ceva mai departe. Și înaintând oastea cum v-am spus, n-au mers mult și i-au văzut pe vrăjmași îndreptându-se spre ei, rânduiți așa cum v-am povestit mai înainte; și când au fost aproape unii de alții, Amadis și-a dat seama după însemne că împăratul Romei e în frunte și tare s-a bucurat că prima ciocnire va fi cu acesta, pentru că, deși nu îl iubea pe regele Lisuarte, tot timpul își amintea că trăise la curtea sa și că acesta îi arătase multă cinstire, dar cel mai tare îl speria faptul că este tatăl doamnei sale, căci mult se temea să nu o supere, și își pusese în minte, de avea să poată fără prea mari primejdii, să stea cât mai departe de regele Lisuarte, ca să nu se întâlnească cu el să nu-i dea motiv de supărare. Cu toate că știa foarte bine, din cele petrecute mai înainte, că regele nu îi va arăta aceeași bunăvoință, ci va căuta să-l ucidă ca pe un dușman de moarte. Gândurile lui Agrajes, însă, trebuie să vă spun că erau tare deosebite de ale lui Amadis, căci nu-l ruga pe Dumnezeu decât să îl călăuzească astfel încât să îl lovească de moarte pe rege și să-i spulbere pe toți ai săi, căci veșnic îi răsuna în urechi neobrăzarea acestuia și nerecunoștința ce le-o arătase atunci, cu Insula Mongaza, precum și ce îi făcuse lui don Galvanes, unchiul său, și celor de lângă el, care deși primise acea insulă, îi rămăsese vasal mai mult întru rușinea decât întru cinstea sa. Și dacă atunci ar fi fost după el, nu l-ar fi lăsat pe unchiu-su să primească insula, ci mai degrabă i-ar fi dăruit el un alt ținut în regatul tatălui său; și stăpânit fiind de o furie atât de mare, de mai multe ori a fost cât pe ce să piară în timpul bătăliei, pentru că se arunca în cele mai mari încleștări, ca săl ucidă ori să-l ia captiv pe regele Lisuarte; dar cum acesta era curajos și tare 787

priceput în meșteșugul războaielor, nu se temea prea mult de Agrajes și nu înceta să fie peste tot unde trebuia să lupte, așa cum o să vă spun mai la vale. Pe când oștile erau gata să se năpustească una împotriva alteia, așteptând doar sunetul trâmbițelor și surlelor, Amadis, care se afla în frunte, a văzut venind dinspre vrăjmași un scutier în goana calului, întrebând cu glas tare dacă se află acolo Amadis de Gaula. Amadis i-a făcut semn cu mâna să se apropie de el. Scutierul a făcut întocmai și când a ajuns lângă el, Amadis l-a întrebat: „Scutiere, ce doriți? Eu sunt cel de care întrebați”. Scutierul s-a uitat la el și i s-a părut că în toată viața lui nu mai văzuse un cavaler atât de bine făcut și mândru în șa, și i-a spus: „Viteazule domn, cred că voi sunteți, pentru că înfățișarea voastră adeverește marea voastră faimă”. „Atunci, spuneți ce doriți”, a zis Amadis. Scutierul i-a spus: „Domnule, Gasquilan, regele Suediei, stăpânul meu, vă trimite vorbă că mai de demult, pe când regele Lisuarte purta război cu voi, cu don Galvanes și cu mulți alți cavaleri aflați de partea voastră, însoțit și el, la rându-i, de mulți cavaleri, pentru cucerirea Insulei Mongaza, el a sosit aici cu gândul și dorința de a se lupta cu voi, nu pentru că v-ar fi purtat dușmănie, ci datorită marii voastre faime și a marilor voastre isprăvi cavalerești; stăpânul meu a luat parte la acel război până ce, greu rănit, s-a întors în țara sa, aflând că domnia voastră nu erați acolo și nu-și putea împlini dorința; acum, când regele Lisuarte l-a înștiințat de această bătălie la care luați parte, ce, datorită pricinilor însemnate ce au dus la ea nu va putea fi împiedicată, a sosit aici cu aceeași dorință și vă cere, domnule, ca mai înainte de a se ciocni oștile, să frângeți cu el vreo două-trei lănci, ceea ce el cu plăcere ar face; căci după ce oștile se vor încleșta, nu se va putea întâlni cu domnia voastră în voie, fiind împiedicat de mulți alți cavaleri”. Amadis a răspuns: „Bunule scutier, spuneți-i regelui, stăpânul vostru, că tot ce mi-a transmis prin voi, am aflat încă din timpul acelui război la care n-am luat parte; și că socotesc dorința lui mai curând o dovadă de mare curaj decât semn de dușmănie ori de ură, simțindu-mă foarte măgulit, deși faptele mele nu sunt pe măsura faimei lor, că un bărbat atât de ales și atât de vestit mă prețuiește așa de mult; dar fiindcă ceea ce îmi cere e mai mult o toană decât o nevoie, aș vrea, dacă îi este pe plac, să-mi pună la încercare vitejia într-o încercare mai spre cinstea și folosul său; dacă, însă, îi face mai multă plăcere ce mi-ați spus din partea sa, voi îndeplini ce îmi cere”. Scutierul i-a spus: „Domnule, regele, stăpânul meu, știe foarte bine cum v-ați luptat cu Madarque, uriașul din Insula Tristă, tatăl lui, și cum l-ați învins, ca să-i salvați pe regele Cildadan și pe don Galaor, fratele vostru, și, cu toate că acest lucru îl privește direct, căci are o datorie față de tatăl său, știind cu câtă curtenie v-ați purtat cu el, socotește că meritați mai degrabă mulțumiri decât o pedeapsă; și dorința lui de a-și măsura puterile cu domnia 788

voastră se datorează doar faptului că vă pizmuiește vitejia, cugetând că, de vă va învinge, va fi cel mai slăvit și mai vestit dintre toți cavalerii din lume, iar de va fi învins, nu va fi o mare rușine să fie înfrânt de mâna celui ce a doborât atâția cavaleri, uriași și alte ființe și monștri ce n-au nimic comun cu natura omenească”. „Dacă așa stau lucrurile – a răspuns Amadis –, transmiteți-i ce v-am spus, cum că sunt gata să fac ceea ce îmi cere, dacă asta e plăcerea sa”.

• CAPITOLUL CX • Care arată din ce pricină acest Gasquilan, regele Suediei, l-a trimis pe scutierul său la Amadis, să-i ceară ce ați auzit mai înainte Istoria povestește pricina pentru care acest cavaler a venit de două ori ca să îl caute pe Amadis și să se lupte cu el, căci ar fi o sminteală ca atunci când un domnitor atât de mare ca acesta vine de pe meleaguri așa de îndepărtate ca regatul său, cu asemenea gânduri, să nu-i fie cunoscute și știute bunele dorințe. În cartea a treia v-am povestit că acest Gasquilan era fiul lui Madarque, uriașul de pe Insula Tristă și al unei surori a lui Lancino, regele Suediei, și astfel a ajuns rege, căci unchiul său a murit fără urmași; și cum era voinic foarte, ca orice fecior de uriaș, și foarte puternic, multe isprăvi de arme a săvârșit întru cinstea sa, în chip atât de desăvârșit, încât peste tot în ținuturile acelea nu se vorbea atât de mult de vitejia vreunui cavaler, cum se vorbea despre el, deși era tânăr. Acest Gasquilan s-a îndrăgostit nespus de o prințesă frumoasă coz, numită Frumoasa Pinela, care, după moartea tatălui ei, regele, a rămas stăpânitoarea Insulei Întărite, ce se învecinează cu regatul Suediei; și de dragul ei a săvârșit mărețe isprăvi și a trecut prin multe încercări și primejdii pentru a o face pe prințesă să-l iubească; ea, însă, știind că Gasquilan se trage din stirpea urieșească și că e tare șiret și trufaș, nu i-a dat nicio clipă vreo speranță că îi va împlini dorințele, dar câțiva dintre marii nobili ai regatului ei, temându-se de puterea și trufia acestui Gasquilan, care, văzând că nu izbândește în iubirea lui, ar fi putut să-și schimbe marea dragoste în ură și dușmănie, așa cum se întâmplă uneori, și vecinătatea lor pașnică să se sfârșească printr-un crud război, s-au gândit să o sfătuiască să nu-i mai respingă cu atâta neîndurare soliile și să-l amâne la nesfârșit, cât mai mult cu putință, dându-i o oarecare speranță; și o dată această hotărâre luată, când doamna s-a văzut foarte asaltată de regele Gasquilan, i-a trimis vorbă că, deoarece Dumnezeu o făcuse stăpână unui 789

ținut atât de întins, gândul ei este, și așa îi făgăduise și tatălui ei când acesta își dăduse ultima suflare, să se mărite doar cu cel mai viteaz cavaler din câți se pot afla în lume, chiar de nu va fi de rang prea mare; prin urmare, ea se străduise în fel și chip să afle cine ar fi acesta și trimisese soli pe multe meleaguri străine, care i-au adus vești despre un cavaler, pe numele său Amadis de Gaula, mai presus decât toți ceilalți cavaleri din lume în privința curajului și vitejiei, căci săvârșise și dusese la bun sfârșit isprăvi pe care alții nici cu gândul nu îndrăzneau să le făptuiască; iar dacă el, regele, este atât de viteaz și de curajos, să se înfrunte cu acest Amadis și să îl învingă, și-atunci ea va împlini dorințele sale și făgăduiala făcută tatălui ei, îi va dărui iubirea și îl va face stăpânul ei și al regatului ei, convinsă fiind că după A madis nu se mai afla altul să-i stea alături în vitejie. Acesta a fost răspunsul dat de frumoasa prințesă, ca să scape de stăruințele lui Gasquilan și pentru că din spusele supușilor săi, care îl cunoscuseră pe Amadis și auziseră despre marile sale isprăvi, aflase că Gasquilan nu îi stătea nici pe departe alături în vitejie. De cum a auzit aceasta, Gasquilan, atât datorită marii lui iubiri pentru această prințesă, cât și îngâmfării și trufiei sale, a prins să caute calea de a îndeplini ce i se ceruse și din pricina asta, cum ați auzit, a plecat de două ori din regatul său, în căutarea lui Amadis. Prima dată, când cu războiul pentru Insula Mongaza, de unde s-a întors rănit în urma unei lovituri grele date de don Florestan în bătălia purtată de acesta cu regele Arban de Norgales și cu el; și a doua oară, acum, chemat de regele Lisuarte, fiindcă până atunci nu mai aflase defel vești despre Amadis, deoarece acesta cutreierase pe ascuns, sub numele de Cavalerul Spadei Verzi, Insulele României, Germania și împărăția Constantinopolului, unde săvârșise nemaipomenite isprăvi cavalerești povestite în partea a treia a acestei istorii. Scutierul s-a întors la Gasquilan cu răspunsul lui Amadis, așa cum l-ați auzit și, de cum l-a aflat, Gasquilan i-a spus: „Prietene, mi-ai adus răspunsul mult dorit și totul e acum pe voia mea, căci vreau să câștig dragostea doamnei mele, dacă sunt acel Gasquilan pe care îl cunoști”. Și a cerut să i se aducă armura, care era după cum urmează: tunica și năframa legată de vizieră erau cenușii cu grifoni aurii, coiful și scutul erau strălucitoare ca o oglindă, iar în mijlocul scutului, era prins în ținte de aur un grifon bătut cu multe pietre prețioase și perle de mare valoare. Grifonul străpungea cu ghearele sale o inimă, vrând să întruchipeze, cu marea lui sălbăticie, neîndurarea și marea cruzime a doamnei sale, căci așa cum inima aceea era străpunsă de ghearele grifonului, așa era inima lui Gasquilan chinuită de mari suferințe și dorințe din pricina ei; și regele avea de gând să poarte acest herb până o va cuceri pe doamna sa, dar și pentru că purtându-le în amintirea ei, se simțea îmbărbătat și alinat foarte în suferința lui. 790

Și îmbrăcat așa cum ați auzit, a pus mâna pe o lance groasă, cu vârful mare și lucitor și i s-a înfățișat împăratului, cerându-i să binevoiască a porunci oamenilor săi să nu pornească la atac până nu se va înfrunta în lănci cu Amadis, cum se înțeleseseră, și să nu-l mai socotească adevărat cavaler, dacă de la prima înfruntare nu îl va înlătura din calea sa. Împăratul, care îl cunoștea pe Amadis mai bine decât celălalt, și încă pe pielea lui, deși nu și-a arătat gândul, a fost convins că-i va fi mai greu decât își închipuie să ducă la bun sfârșit înfruntarea. Astfel, Gasquilan, a ieșit din mijlocul oastei și toți au rămas pe loc să privească lupta dintre acești doi cavaleri atât de vestiți și de însemnați. Gasquilan a ajuns în partea unde se afla Amadis pregătit să-l întâmpine; și cu toate că Amadis știa că are de-a face cu un cavaler neînfricat, îl socotea atât de îngâmfat și de trufaș, că nu punea mult preț pe forța lui, pentru că celor ca el, atunci când cugetă că vor făptui lucruri deosebite și au mai multă nevoie de ajutor, Dumnezeu le frângea marea trufie, pentru a le da o pildă celorlalți; așa că, văzându-l venind, și-a îndreptat calul spre el, s-a acoperit cât mai bine cu putință cu scutul și, dând pinteni calului, a pornit cât mai vijelios împotriva lui; Gasquilan a pornit și el cât mai năprasnic îl putea purta armăsarul său, și s-au izbit în scuturi atât de tare, că lăncile le-au zburat în aer făcute țăndări și când s-au ciocnit unul de celălalt, lovitura a fost atât de puternică de toți și-au zis că amândoi s-au făcut fărâme; Gasquilan a fost azvârlit din șa și cum era voinic și izbitura zdravănă, a căzut atât de rău pe pământul tare, că și-a pierdut simțirea și nu s-a mai putut ridica, rămânând întins ca mort pe câmpul de luptă, cu mâna dreaptă pe care căzuse, ruptă; calul lui Amadis și-a frânt spata și nu s-a mai putut ține pe picioare, iar Amadis a fost și el cam năucit de izbitură, dar nu atât de tare încât să nu sară din șa iute, mai înainte de a se prăbuși calul, și sa dus pe jos spre locul unde zăcea Gasquilan, să vadă dacă a murit. Împăratul Romei, care privea înfruntarea, văzându-l mort pe Gasquilan, căci așa au crezut și el și toți ceilalți, și pe Amadis pe jos, i-a strigat lui Floyan, ce se afla în frunte, să pornească lupta cu oamenii săi; don Cuadragante, văzând asta, a dat pinteni calului și le-a strigat alor săi: „Loviții, domnilor, și nu lăsați pe nimeni în viață”. Și s-au năpustit unii contra celorlalți; Gandalin, văzând că stăpânul său Amadis a rămas fără cal și că oștile au pornit lupta, s-a temut foarte pentru viața lui și a luat-o înaintea tuturor, să-i vină în ajutor; și cum l-a văzut pe Floyan în fața oamenilor săi, a pornit spre el și s-au lovit atât de strașnic amândoi, încât Floyan a căzut de pe cal, iar lui Gandalin i-au scăpat picioarele din scări, dar nu s-a prăbușit. Atunci au sosit mulți romani să-l ajute pe Floyan, și don Cuadragante pe Amadis și fiecare l-a urcat pe calul său pe cel aflat pe jos, că altceva nu aveau ce face; dar romanii sosiseră în număr mare și l-au ridicat iute pe Gasquilan, 791

ce își mai venise în simțiri, scoțându-l cu multă trudă din vâltoare. Don Cuadragante, în iureșul său, mai înainte de a-și pierde lancea, doborâse la pământ patru cavaleri și Angriote de Estravaus a luat calul primului doborât și i l-a adus lui Amadis; Gavarte de la Valea Temătoare și Landin l-au urmat pe don Cuadragante și multă pagubă le-au făcut dușmanilor, căci erau pricepuți în acest meșteșug. Aceștia de care vă zic au ajuns în fruntea cetei lor, dar când oștile s-au împreunat, larma și strigătele erau atât de mari, că nu se mai auzeau unii pe alții; și să fi văzut atunci cai fără stăpâni și stăpânii lor morți ori răniți, peste care treceau cei ce izbuteau să înainteze; Floyan, cum era puternic și dornic să câștige glorie și să răzbune moartea lui Salustanquidio, fratele său, de cum s-a văzut iarăși călare, a luat o lance și sa năpustit asupra lui Angriote, căci îl văzuse săvârșind fapte de arme deosebite; și l-a izbit pieziș atât de puternic, de cât pe ce să-l doboare de pe cal; apoi, cum își frânsese lancea, a pus mâna pe spadă, și l-a pălit pe Enil, ce se afla în fața lui, dându-i o lovitură atât de zdravănă în coif, de au scăpărat scântei din el, trecând atât de vijelios printre amândoi și croindu-și drum prin mulțime, că niciunul dintre ei nu l-a putut lovi și tare s-au mai minunat de vitejia și marele său curaj; iar înainte de a ajunge la ai săi, i-a ieșit în cale un cavaler din Irlanda, supus al lui don Cuadragante, căruia i-a dat o asemenea lovitură în umăr, că i l-a retezat până la os și cavalerul a fost atât de zdrobit, că a fost nevoit să iasă din luptă. În acest timp, Amadis i-a luat cu el pe Balais de Carsante și pe Gandalin și, cu multă înverșunare, văzând că romanii nu se lasă, a intrat în grosul oștirii dintr-o coastă, cât mai năprasnic, împreună cu cei ce îl urmau, împărțind asemenea lovituri de spadă, că nu era om să-l vadă și să nu se înfricoșeze foarte; și mai abitir s-au înfricoșat cei ce îi stăteau împotrivă, căci cuprinși de groază n-au mai cutezat să-i țină piept și s-au vârât unii în alții, cum fac vitele când le încolțesc lupii; și pe când Amadis înainta astfel, fără să i se mai împotrivească nimeni, i-a ieșit în întâmpinare un frate bastard al reginei Sardamira, pe numele său Flamineo, cavaler iscusit în fapte de arme, care, văzând că Amadis face adevărate minuni și nimeni nu cutează să i se împotrivească, a pornit spre el și l-a izbit cu lancea în scut, înfundându-l, dar lancea i s-a făcut țăndări; trecând pe lângă. El, Amadis a vrut să-l pălească în coif, dar din goana calului n-a izbutit și a lovit calul în spinare, în partea din spate a șeii, spintecându-i o bună bucată din trup, astfel că s-a prăbușit greu la pământ, încât Amadis și-a zis că îi spintecase spatele. Don Cuadragante și ceilalți cavaleri, ce luptau de partea cealaltă, îi încolțiseră atât de tare pe vrăjmași, încât dacă nu le-ar fi venit în ajutor Arquisil cu al doilea grup, ar fi fost zdrobiți și învinși toți; dar o dată cu sosirea acestuia, și-au adunat puterile și s-au simțit plini de curaj, astfel că, de o parte și de alta au fost doborâți la pământ peste o mie de 792

cavaleri. Arquisil s-a înfruntat cu Landin, nepotul lui don Cuadragante, și sau izbit atât de puternic în lănci și în cai, încât amândoi au căzut pe jos. Floyan, care alerga în toate părțile, i-a venit în ajutor cu cincizeci de cavaleri lui Flamineo, rămas pe jos, și i-a adus un cal, căci Amadis, după ce îl doborâse, nu s-a mai îngrijit de el, ci, văzând că sosește al doilea grup al oștirii, ca să fie primul în calea lui, l-a lăsat în mâinile lui Gandalin și Balais, ce și-au zis că murise, așa că au pornit să atace oastea lui Arquisil, ca să îi apere pe oamenii lor fiindcă noii veniți erau odihniți foarte și plini de forță; Floyan, văzând că Arquisil se luptă cu Landin pe jos, a strigat din răsputeri, spunând: „Oh, cavaleri ai Romei, ajutați-vă căpetenia!” Și s-a năpustit plin de curaj urmat de peste cinci sute de cavaleri, iar dacă n-ar fi fost Angriote, Enil și Gavarte de la Valea Temătoare, care l-au zărit și l-au strigat pe don Cuadragante, și împreună i-au sărit în ajutor cu mai mulți cavaleri de-ai lor, Landin ar fi fost la ceasul acela mort ori captiv, dar de cum au sosit i-au atacat pe vrăjmași cu atâta forță, că era o minune să-i privești. Flamineo, care, așa cum v-am spus, încălecase de-acum, a strâns lângă el cât mai mulți oameni cu putință și, ca un cavaler viteaz ce se afla, le-a sărit în ajutor alor săi. Ce să vă mai povestesc? Încleștarea a fost atât de mare și atâția cavaleri au pierit ori au fost doborâți de pe cai, încât tot acel câmp unde se dădea bătălia, era acoperit de morți și de răniți; romanii, însă, cum erau mai mulți, l-au salvat pe Arquisil, în pofida dușmanilor, iar Cuadragante și tovarășii săi, pe Landin; și astfel, fiecare l-a salvat pe cavalerul său și le-au adus cai, căci mulți rămăseseră fără stăpânii lor. Amadis se afla în altă parte, săvârșind minuni de vitejie, și fiindcă acum îl cunoșteau toți, cei mai mulți îi lăsau calea liberă încotro voia să se ducă. Dar tot avea nevoie de ajutor, căci romanii erau mult mai mulți la număr, și dacă n-ar fi fost cavalerii din cealaltă latură, l-ar fi încolțit în voie. Pe dată, însă, Agrajes și don Bruneo de Bonamar i-au sărit în ajutor cu oastea lor și au lovit atât de puternic și în rânduri strânse, încât romanii, cum erau împrăștiați, au fost iute despărțiți în două și n-ar mai fi avut nicio scăpare, dacă împăratul, cu oastea lui de cinci mii de cavaleri nu le-ar fi venit în ajutor. Aceștia, mulți fiind, au adus întăriri însemnate taberei lor, astfel că, foarte curând, romanii au recâștigat tot terenul pierdut. Împăratul a venit pe calul lui vânjos, în armura de care v-am vorbit, și cum era un zdrahon și se afla în fruntea alor săi, li se înfățișa atât de chipeș tuturor celor ce îl priveau, că părea o minune și tare mai era admirat; primul care i-a ieșit în cale a fost Balais de Carsante, pe care l-a izbit în scut atât de puternic, încât și-a frânt lancea și s-a ciocnit de el cu calul, care era foarte odihnit; și cum armăsarul lui Balais era foarte ostenit, n-a putut ține piept acestei lovituri zdravene și s-a prăbușit cu stăpânul său, zdrobindu-l rău pe 793

acesta. Împăratul, după această lovitură, s-a simțit tare mândru și, punând mâna pe spadă, a prins să strige: „Roma! Roma! Pe ei, vitejii mei, și să nu vă scape niciunul!” Și s-a vârât iute în învălmășeală, împărțind lovituri grele și puternice tuturor celor ce îi stăteau în cale, ca un cavaler viteaz; și înaintând astfel, cu multe pierderi pentru potrivnici, s-a întâlnit față în față cu don Cuadragante, care era, de asemenea, cu spada în mână, rănind și doborând pe câți prindea. Și, de cum s-a văzut, s-au repezit în goană unul contra altuia, cu spadele deasupra capului, și s-au pălit atât de tare în coifuri, încât au sărit scântei din coifuri și din spade; dar cum don Cuadragante era mai puternic, împăratul a fost atât de zguduit de lovitură, că și-a pierdut scările și a fost nevoit să se agațe de grumazul calului, rămânând o clipă năucit. Întâmplarea face că în clipa aceea se afla acolo Constancio, fratele lui Brondajel de Roca, un cavaler tânăr și viteaz, care, văzându-l astfel pe împărat, stăpânul său, și-a înfipt pintenii în burta calului, a pornit spre don Cuadragante, cu lancea sprijinită de braț și i-a dat o lovitură zdravănă în scut, i l-a spart și l-a rănit ușor la braț; și până ce don Cuadragante l-a lovit cu spada, împăratul a avut timp să se întoarcă la ai săi. Constancio, văzând că e la adăpost, nu s-a mai oprit, ci, cum erau odihniți și el și calul, s-a îndreptat în goana mare spre locul unde se afla Amadis; și când a văzut ce isprăvi nemaipomenite săvârșește acesta și câți cavaleri cădeau doborâți la pământ pe unde trecea, s-a înspăimântat foarte și și-a zis că acela nu poate fi decât un diavol venit acolo ca să-i nimicească. Și cum privea el așa, a văzut cum se năpustește asupra lui Amadis un cavaler, ce fusese numit de Salustanquidio guvernatorul principatului Calabriei, și îi lovește calul în grumaz; Amadis i-a dat o asemenea lovitură în coif, încât i-a despicat și coiful și capul în două și acesta a căzut la pământ mort pe loc, ceea ce mult l-a îndurerat pe Constancio, fiindcă era un cavaler viteaz; și, pe dată, i-a strigat din răsputeri lui Floyan: „Pe ăsta, pe ăsta răniți-l ori omorâți-l, că ăsta e cel ce ne spulberă fără nicio milă!” Și au venit amândoi lângă el, dându-i lovituri grele cu spadele. Dar Amadis l-a izbit atât de tare pe Constancio, ce se afla în fața lui, în marginea scutului, că i l-a spart în două și spada, fără să se oprească în el, l-a lovit în coif; lovitura a fost atât de puternică, încât Constancio a rămas năucit și s-a prăbușit de pe cal. Romanii care îl ocroteau pe Floyan, văzându-l cu Amadis, și pe Constancio la pământ, s-au strâns peste douăzeci și s-au năpustit asupra lui, dar nu au izbutit să-l doboare de pe cal și n-au mai îndrăznit să-i stea în cale, căci pe care îl ajungea cu spada, nu mai avea nevoie de o a doua lovitură. Pe când lupta se desfășura în felul acesta și romanii, care erau peste poate de numeroși, câștigaseră nițel teren, au sosit Grasandor și curajosul don Florestan; și au venit la timp, fiindcă romanii îi încercuiseră pe Agrajes, don 794

Bruneo și Angriote, cărora le uciseseră caii; Lasindo, Gandalin, Gavarte de la Valea Temătoare și Branfil, ce se găseau, din întâmplare, laolaltă, le-au sărit în ajutor, dar vrăjmașii erau atât de mulți, încât cavalerii aceștia de care am pomenit, deși au doborât și au ucis mulți dintre ei, înfruntând mari primejdii, n-au putut ajunge până la ceilalți; don Florestan, de cum a ajuns acolo și a văzut o asemenea încleștare, a socotit că pricina e de seamă și, apropiindu-se, i-a recunoscut pe cavalerii veniți să-l ajute pe Agrajes și pe tovarășii săi, iar Lasindo, văzându-l, i-a spus: „Oh, don Florestan, veniți să ne ajutați, căci altminteri prietenii voștri sunt pierduți!” Când a auzit asta, el a răspuns: „Atunci, țineți-vă lângă mine și să-i zdrobim pe cei ce cutează să ni se împotrivească”. Și și-a croit drum prin vălmășag, doborând și ucigând pe câți nimerea, până i s-a frânt lancea; atunci și-a luat spada și a prins să dea asemenea lovituri grele, că băgase spaima în toți de-acolo; cavalerii de care v-am spus s-au ținut după el, până au ajuns la locul unde se aflau Agrajes și tovarășii săi, fără cai, cum ați auzit. Cine ar putea povesti prin câte au trecut ca să le vină în ajutor și ce s-a întâmplat cu cei încercuiți? Nimeni, de bună seamă, nu poate povesti cum atât de puțini s-au luptat cu atâția, care voiau să-i ucidă; dar, chiar și așa, viețile lor erau în mare primejdie, dacă întâmplarea nu l-ar fi adus acolo pe Amadis, pe care Floyan și ai săi îl lăsaseră în pace, pentru că din cei douăzeci de cavaleri ce-i veniseră în ajutor lui Constancio, cum v-am zis, doborâse ori ucisese șase-, văzând că ceilalți îl lasă și se îndepărtează și auzind strigătele ce răzbăteau din acea încleștare, Amadis a pornit într-acolo și, recunoscându-și pe dată prietenii după blazoane, a prins să-i strige pe ai săi; așa că s-au adunat lângă el peste patru sute de cavaleri; și cum aceasta era cea mai înverșunată înfruntare din toată ziua aceea, au sosit și din tabăra romanilor Floyan, Arquisil și Flamineo, cu cât mai mulți oameni; și s-a încins cea mai cruntă și mai primejdioasă luptă văzută de ochi omenești. Să fi văzut minunile făcute de Amadis ucigând ori doborându-și dușmanii de pe cai, cum nu se mai văzuse ori auzise că poate săvârși vreun cavaler, încât atât vrăjmașii cât și ai săi rămăseseră uluiți. Cum strigătele erau nenumărate și zarva foarte mare, atât împăratul cât și toți ceilalți ce luau parte la bătălie s-au adunat acolo. Un arbaletier călare i-a spus lui don Cuadragante, care se afla în altă parte, ce se petrece acolo și acesta, pe dată, a strâns în mare grabă peste o mie de cavaleri din cei aflați sub ordinele sale și le-a spus: „Acum, domnilor, arătați-vă vitejia și urmațimă, căci e mare nevoie de ajutorul nostru”. Toți au pornit cu el în frunte și, când au ajuns acolo, era atâta omenire de o parte și de alta, că de-abia se puteau apropia de dușmani; văzând asta, don Cuadragante cu oamenii săi, cum erau toți adunați laolaltă și erau bravi și viteji cavaleri, au izbit 795

vrăjmașul dintr-o coastă, cu atâta forță, că de la prima ciocnire au doborât de pe cai peste două sute de cavaleri, și credeți-mă că pe cine lovea el, nu mai avea nevoie de duhovnic. Amadis, văzând ce face don Cuadragante și ai săi, s-a minunat și a dat iama atât de înverșunat în dușmani, împărțind lovituri atât de grele, că nu mai rămânea om în șa. La ceasul acesta, Arquisil, Floyan și Flamineo, cu alți mulți cavaleri se luptau atât de curajos, cum puțini sunt în stare să o facă mai bine, și se străduiau din răsputeri să-i ucidă pe Agrajes și pe tovarășii săi, ce erau fără cai, precum și pe don Florestan și ceilalți, de care v-am spus că luptau alături de ei ca să-i apere. Căci după ce trecuseră de vălmășag și ajunseseră la ei, cu niciun chip, oricâte lovituri le dăduseră, vrăjmașii nu izbutiseră să-i îndepărteze de-acolo; ceilalți, văzând cât de brav se apără și în ce primejdie se află, i-au încolțit așa de zdravăn pe romani, atât dinspre don Cuadragante, cât și dinspre Amadis și don Gandales, ce se ivise cu vreo opt sute de cavaleri aflați sub comanda sa, încât, în pofida voinței lor, deși împăratul striga din răsputeri (că după lovitura de spadă primită de la don Cuadragante, mai mult se îngrijea să conducă oastea decât să lupte), romanii s-au dat îndărăt și Agrajes, Angriote și don Bruneo, ce trecuseră prin grele încercări și primejdii, au putut încăleca niște cai și, pe dată, au intrat în luptă contra romanilor, ce se retrăgeau învinși, urmărindu-i până ce aceștia au ajuns la oastea regelui Arban de Norgales, la ceasul când soarele asfințise, din care pricină regele Arban i-a primit pe romani, dar n-a vrut să atace, căci așa îi trimisese poruncă regele Lisuarte, pe de o parte fiindcă se înserase, și pe de alta, fiindcă potrivnicii săi mai aveau multă oaste de aruncat în luptă și se temea să nu sufere o înfrângere, cugetând că pentru primul val al atacatorilor e îndeajuns oastea împăratului; așa că din această pricină, dar mai cu seamă pentru că se lăsase noaptea, Arban de Norgades, i-a luat cu el pe romanii fugăriți, iar potrivnicii lor nu i-au mai urmărit și s-au oprit în loc, astfel că bătălia s-a încheiat cu multe pierderi de ambele părți, dar mai multe în rândurile romanilor. Amadis și cei din tabăra sa, cum rămăseseră stăpâni pe câmpul de luptă, au poruncit să se ridice toți răniții lor și să se ia prada de la dușmani, lăsând pe câmp morții și răniții romanilor, pe care n-au vrut să-i ucidă, așa că mulți dintre ei au pierit neprimind ajutor. După ce oștenii s-au întors fiecare în taberele lor, câțiva cavaleri însărcinați să păzească ordinea și să-i îmbărbăteze pe cei ce aveau nevoie, văzând acel dezastru și auzind țipetele răniților care cereau milă și îndurare, au hotărât, atât într-o tabără cât și în cealaltă, să se străduiască, întru slujirea Domnului, pentru un răgaz de pace, să-și poată obloji răniții și îngropa morții; și așa s-a și făcut, că au stat de vorbă, unii cu regele Lisuarte 796

și cu împăratul, ceilalți cu regele Perion, și toți au socotit că e bine ca ziua următoare să nu lupte. Noaptea aceea au petrecut-o păziți cu strășnicie de străji, îngrijindu-i pe răniți, iar cei teferi s-au odihnit după multa trudă. Când s-a făcut dimineață, mulți s-au dus pe câmp să-și caute neamurile, unii, stăpânii, alții, și să fi văzut bocete de o parte și de alta, că numai auzindu-le te cuprindea o mare durere, darămite văzând scena aceea; toți câți mai erau în viață dintre romani au fost duși în tabăra împăratului, iar morții au fost îngropați și astfel câmpul a rămas liber. Ziua și-au petrecut-o îngrijindu-și armele și caii; lui don Cuadragante i-a fost oblojită rana de la braț, ce era o nimica toată, dar alt cavaler de-ar fi fost în locul lui, n-ar mai fi îmbrăcat armura și n-ar mai fi luptat. El, însă, n-a vrut, din pricina asta, să nu-și mai ajute tovarășii în bătălia următoare. Când s-a înnoptat, toți s-au tras în corturile lor și, în zorii zilei, s-au sculat la sunetul trâmbițelor, au ascultat liturghia și, apoi, toată lumea s-a înarmat și a încălecat și fiecare căpetenie și-a adunat oamenii; și, atât într-o tabără cât și în cealaltă, s-a hotărât ca primii să intre în luptă cei ce nu se înfruntaseră până atunci, cum s-a și făcut.

• CAPITOLUL CXI • Ce s-a întâmplat în a doua bătălie cu fiecare tabără și din ce pricină s-a sfârșit lupta Regele Lisuarte i-a pus în fruntea oștii sale pe regele Arban de Norgales, Norandel și Guilan Gânditorul, iar ceilalți cavaleri de care ați auzit, cu el și oastea sa și cu regele Cildadan veneau în spatele lor, urmați de împărat cu toți ai săi, fiecare cu trupele și căpeteniile lor, după cum fuseseră rânduiți. Regele Perion l-a lăsat în frunte pe nepotul său, don Brian de Monjaste, iar el și Gastiles, cu însemnele împăratului de la Constantinopol, în spatele său, urmați de toate celelalte trupe rânduite astfel încât cele care fuseseră mai departe de luptă în prima zi, acum erau mai aproape de cei din față. Rânduiți astfel, au pornit unii spre alții și, când s-au apropiat, au răsunat trâmbițele celor două armii și pilcurile lui Brian de Monjaste și regelui Arban de Norgales s-au ciocnit cu asemenea îndârjire, că din prima înfruntare au căzut la pământ mai bine de cinci sute de cavaleri și caii le-au rămas slobozi pe câmp. Don Brian s-a înfruntat cu regele Arban și s-au izbit cu multă putere, astfel că și-au frânt lăncile, fără să-și facă, însă, vreun alt rău; așa că au pus 797

mâna pe spade și au prins să se pălească peste tot unde se puteau răni mai greu, căci deseori făcuseră asta și erau tare iscusiți în luptă. Norandel și don Guilan au năvălit împreună asupra potrivnicilor și, cum erau foarte puternici și curajoși, le-au pricinuit pierderi mari și încă mai multe, dacă n-ar fi fost un cavaler, rudă cu don Brian, ce venise cu cei din Spania, pe numele său Fileno, care, luând cu el mulți dintre spanioli, bărbați strașnici la război, s-a năpustit cu asemenea forță spre locul unde luptau don Guilan și Norandel, încât i-au împins îndărăt o bună bucată pe câmpul de luptă atât pe aceștia cât și pe toți câți le-au stat în cale; dar Norandel și don Guilan săvârșeau adevărate minuni ca să-i ajute pe ai lor; regele Arban și don Brian, văzând că de cealaltă parte lupta e mai îndârjită, au încetat să se mai înfrunte și fiecare a prins să-i îndemne pe ai săi, rănindu-și și doborându-și potrivnicii; dar cum oștenii din Spania erau mai mulți și aveau cai mai buni, câștigaseră asemenea victorii, încât dacă n-ar fi sosit regele Lisuarte și regele Cildadan cu oștile lor, ceilalți nu le-ar fi ținut piept și ar fi fost cu toții nimiciți; dar sosirea regilor a îndreptat lucrurile. Regele Perion, văzând însemnele regelui Lisuarte, i-a spus lui Gastiles: „Să pornim acum, viteazul meu domn, și urmăriți acele însemne, că eu tot așa voi face”. Și au pornit ca un iureș împotriva dușmanilor. Regele Lisuarte i-a întâmpinat ca cel căruia niciodată nu-i lipsise vitejia și curajul, căci puteți să mă credeți fără să vă îndoiți, că în vremea lui nu s-a mai aflat vreodată alt rege care să-și primejduiască viața cu mai multă vitejie și îndrăzneală atunci când era vorba de onoarea lui, și puteți vedea că a făcut-o în toate bătăliile și înfruntările la care a luat parte, cum se poate afla din această măreață istorie. Și o dată încleștate aceste oști, în număr atât de mare, cine ar mai putea povesti faptele cavalerești săvârșite acolo? Ar fi cu neputință pentru cel ce ar vrea să respecte adevărul, pentru că au fost uciși și răniți atât de mulți cavaleri viteji, că armăsarii aproape nu mai puteau umbla decât călcând peste trupurile lor. Despre acest rege Lisuarte, să știți că, fără să pună niciun preț pe viața sa, ca tot omul îndurerat, dădea iama printre dușmani cu atâta curaj, că puțini erau cei ce îndrăzneau să-i țină piept. Regele Perion, aflându-se în alt loc, unde făcea minuni, s-a încrucișat din întâmplare cu regele Cildadan și, recunoscându-se, n-au vrut să lupte unul cu celălalt, ci au trecut mai departe, năpustindu-se asupra celor din calea lor și lăsând în urma lor mulți cavaleri morți ori răniți zăcând pe jos. Împăratul, văzând că încleștarea e mare și părându-i-se că cei din tabăra sa sunt în grea primejdie, le-a poruncit căpitanilor săi să atace cu toate oștile lor cât mai vitejește cu putință, că așa va face și el; și așa s-a și făcut: toată armia strânsă în jurul împăratului a dat năvală în vrăjmași, dar mai înainte de a ajunge la ei, cei din tabăra vrăjmașă, văzându-i venind, au pornit de 798

asemenea, toți laolaltă pe câmp înaintea lor, așa că s-au amestecat unii cu alții în așa fel, că nu se mai puteau rândui nicicum și nimeni nu se mai ținea de căpetenia sa. Dar erau atât de îngrămădiți și înghesuiți, că nu se puteau izbi nici măcar cu spadele, și se prindeau în brațe doborându-se de pe cai, astfel că mai mulți au murit călcați în picioare de cai decât de pe urma loviturilor de spadă. Zarva și lărmălaia erau atât de mari, cu țipete și zăngănit de arme, că toate acele văi din munți răsunau și părea că lumea întreagă se strânsese acolo; și puteți să mă credeți nesmintit că nu lumea întreagă, dar mai toată creștinătatea și floarea ei se aflau acolo, unde a suferit atâtea pierderi, în ziua aceea, încât multă și îndelungată vreme n-a izbutit să-și lecuiască rănile. Așa că aceasta poate fi pildă pentru regi și marii seniori, ca mai înainte de a face un lucru, să privească și să cugete cu mintea limpede, chibzuind adânc la neplăcerile ce se pot ivi, ca să nu sufere ori să moară din vina lor, datorită greșelilor ori patimilor lor, cei ce sunt nevinovați, cum se întâmplă adesea, căci e cu putință ca nevinovăția unor astfel de oameni să le poarte sufletele spre un loc de tihnă. De aceea putem socoti că asemenea fapte sunt ca o moarte mai cumplită și mai primejdioasă, chiar dacă cei ce pricinuiesc asemenea mari dezastre rămân, deocamdată în viață, cum s-a întâmplat cu acest rege Lisuarte care, deși era foarte înțelept și atoateștiutor, așa cum ați auzit, n-a vrut să asculte de sfatul nimănui altcuiva, ci doar de propria-i judecată. Dar lăsând toate acestea deoparte, căci marea trufie și furia, când pun stăpânire pe noi, dau naștere la multe patimi și mari necazuri, iar dojenile cred că sunt de prisos, să ne întoarcem la povestea noastră; aflați dară că lupta se desfășura așa cum v-am spus, muriseră mulți oameni și încleștarea era atât de înverșunată, că nu se puteau birui unii pe alții și fiecare găsea în față-i un potrivnic cu care să se înfrunte. Agrajes avea tot timpul în gând să îl urmărească pe regele Lisuarte dar, din pricina învălmășelii și a mulțimii, nul mai zărise; și cum umbla el printre războinicii săi, numai ce l-a văzut pe rege că îl doborâse pe Dragonis de pe cal și, cum își frânsese lancea, pusese mâna pe spadă să-l lovească; Agrajes s-a îndreptat spre el cu spada în mână și i-a spus: „La mine, rege Lisuarte, că eu sunt cel ce te urăște mai tare!” Regele, auzindu-l, și-a întors capul și a pornit spre el, iar Agrajes i-a ieșit în întâmpinare și s-au apropiat unul de altul atât de vijelios, că nu s-au putut atinge; Agrajes a lăsat spada să-i atârne de lanțul cu care o purta, și l-a prins în brațe pe rege; și cum v-am mai spus în alte locuri de-a lungul acestei istorii, acest Agrajes era cel mai abraș și mai neînfricat cavaler din vremea sa, și de l-ar fi ajutat puterea pe potriva curajului său, nu s-ar fi aflat cavaler mai strașnic decât el pe lume; dar chiar și-așa, era unul dintre cavalerii cei 799

mai viteji din câți se puteau afla pe multe leghe în jur. Și pe când se strângeau ei în brațe, fiecare opintindu-se să-l doboare pe celălalt, Agrajes ar fi fost în mare primejdie, fiindcă regele era mai vânjos și mai puternic, dacă nu s-ar fi ivit viteazul rege Perion, însoțit de don Florestan, Landin, Enil și mulți alți cavaleri, care, văzându-l pe Agrajes, a dat să-i vină în ajutor; de partea cealaltă au sosit don Guilan Gânditorul, Norandel, Brandoibas și Giontes, nepotul regelui, care deși luptau și săvârșeau mari isprăvi prin alte locuri, aveau tot timpul grijă să fie cu ochii după rege, cum fuseseră însărcinați. Și de cum au sosit, au prins să se lupte cu spadele, că lăncile și le frânseseră toți, cu atâta vitejie, că era mai mare minunea să-i privești; și cavalerii din amândouă taberele s-au apropiat să-i ajute fiecare pe ai săi; însă regele și Agrajes erau atât de încleștați, că nu puteau fi despărțiți și nici nu izbuteau să se doboare unul pe celălalt, pentru că se aflau în mijlocul celorlalți, care îi susțineau să nu cadă de pe cai! Cum aici se dădea cea mai îndârjită luptă și se auzeau cele mai mari strigăte, s-au strâns mulți cavaleri din fiecare tabără, printre care și don Cuadragante; acesta, cum s-a apropiat și a văzut învălmășeala aceea, cu regele și Agrajes strângându-se în brațe, șia croit drum printre toți ca o vijelie și l-a smuls pe rege cu atâta forță, că mai-mai să-i trântească la pământ pe amândoi, dar n-a vrut să-l pălească pe rege cu spada, ca să nu-l nimerească și pe Agrajes; și cu toate că apărătorii regelui i-au dat multe lovituri, don Cuadragante nu i-a dat drumul defel. Regele Arban de Norgales, care îl însoțea pe împăratul Romei și de o bună bucată de vreme nu-l mai zărise pe regele Lisuarte, văzându-l pe acesta în asemenea primejdie, a fost cuprins de o mare furie și l-a încolăcit strâns cu brațele pe don Cuadragante; și acum erau toți patru încleștați, înconjurați, de o parte, de regele Perion și oamenii săi, și de cealaltă, de Norandel, don Guilan și ai lor, care nu încetau o clipă să lupte. Și stând lucrurile așa, viitoarea fiind mare și primejdia asemenea, în ajutorul regelui Lisuarte au sosit împăratul și regele Cildadan cu peste trei mii de cavaleri, iar în sprijinul celorlalți, Gastiles și Grasandor cu alte multe trupe; și s-au apropiat și unii și ceilalți atât de năvalnic și cu asemenea larmă de locul încleștării, încât cei ce luptau au fost nevoiți să se împrăștie, iar cei patru ce se strângeau în brațe și-au dat drumul din strânsoare, dar au rămas călare, atât de osteniți, că de-abia se mai puteau ține în șei; oastea de partea regelui Lisuarte era atât de numeroasă, că în scurtă vreme bătălia s-ar fi sfârșit fără marea vitejie a regelui Perion, a lui don Cuadragante, don Florestan și a altor prieteni de-ai lor, care, ca niște cavaleri curajoși, le-au ținut piept atât de bărbătește, de părea o adevărată minune fapta lor. Pe când lupta se dădea așa cum auziți, a sosit acel neînfricat cavaler Amadis, care se aflase în partea dreaptă a câmpului, unde îl omorâse dintr-o 800

singură lovitură pe Constancio și îi nimicise pe aproape toți vrăjmașii, cu viteaza lui spadă înroșită de sânge până la mâner, însoțit de contele Galtines, Gandalin și Trion; și a văzut acea mulțime asaltându-i pe tatăl său și pe oamenii lui, iar pe împărat în fruntea lor, luptându-se ca și cum victoria ar fi fost a lui; atunci și-a îmboldit calul cu pintenii, căci încălecase un armăsar odihnit adus de un paj al tatălui său, și a intrat ca un iureș, plin de îndrăzneală, în grămada de războinici, de era o minune să-l privești. Floyan, care l-a cunoscut după tunică, s-a temut că dacă ajunge la împărat, nu vor avea destulă forță toți la un loc să îl apere și să îl ocrotească, și cât mai iute cu putință i s-a așezat în cale, riscându-și viața ca să o salveze pe cea a împăratului. Don Florestan, care se afla tot în partea aceea și pornise la atac cu Amadis, văzându-l pe Floyan, s-a năpustit spre el în cea mai mare grabă cu putință și au prins amândoi să-și dea lovituri grele de spadă în coifuri; Floyan și-a pierdut cunoștința, nu s-a mai putut ține în șa și s-a prăbușit la pământ, dându-și ultima suflare, atât de pe urma loviturii puternice, cât și a mulțimii ce l-a călcat în picioare. Amadis nu s-a îngrijit de soarta lui, căci având ochii ațintiți asupra împăratului, cu dorința lăuntrică de a-l ucide de avea să poată, cum ajunsese de-acum între oamenii acestuia, a dat iama prin ei plin de turbare și, cu toate că din toate părțile ploua cu lovituri asupra lui, întru apărarea împăratului, potrivnicii săi n-au izbutit să-l oprească să ajungă la el; și cum a fost lângă împărat, a ridicat spada și l-a izbit cu toată forța lui, dându-i o lovitură atât de grea în coif, de l-a lăsat fără vlagă și împăratului i-a căzut spada din mână; Amadis, văzând că e gata să cadă de pe cal, i-a dat pe dată încă o lovitură în umăr, sfârtecându-i armura și carnea până la os, astfel că toată partea aceea a trupului și brațul i-au rămas spânzurate și s-a prăbușit de pe cal, iar în scurtă vreme a și murit. Când romanii care erau în preajma lui au văzut asta, au prins să strige din răsputeri, astfel că s-au strâns mulți cavaleri acolo și lupta iar s-a întețit; Arquisil, Flamineo și alți mulți cavaleri au pornit iute spre Amadis și don Florestan și, de cum au ajuns lângă ei, i-au copleșit cu lovituri grele și puternice; dar contele Galtines, Gandalin și Trion i-au strigat pe don Bruneo și pe Angriote să li se alăture, ca să le vină în ajutor, și, în pofida tuturor, toți cinci au izbutit să ajungă la ei, pricinuindu-le mari pierderi dușmanilor. Regele Perion se afla cu don Cuadragante, Agrajes și mulți alți cavaleri în partea unde luptau regele Lisuarte, regele Cildadan și alți mulți cavaleri ce îi însoțeau, și lupta era tare îndârjită, așa că acolo se dădea cea mai cruntă bătălie din toată acea zi și au pierit cei mai mulți oameni; dar cam la vremea asta, au sosit don Brian de Monjaste și don Gandales, ce strânseseră până la vreo șase sute de cavaleri de-ai lor, și au lovit dușmanul atât de năprasnic în partea unde se aflau Amadis și tovarășii săi, încât, în ciuda voinței lor, 801

vrăjmașii s-au dat înapoi o bucată bună; la strigătele lor, Arban, regele din Norgales, a întors capul și văzând cum pierd teren romanii, i-a spus regelui Lisuarte: „Seniore, retrageți-vă, căci altfel veți pieri”. Regele, auzindu-l, a privit în jur și și-a dat seama că spune adevărul. Atunci i-a cerut regelui Cildadan să îl ajute să-și adune oamenii, ca să nu fie zdrobiți, și așa au și făcut, dându-se îndărăt în fața vrăjmașilor, dar continuând să le dea lovituri grele acestora, până au ajuns în rând cu romanii; aici s-au oprit cu toții și Norandel, don Guilan, Cendil de Ganota, Ladasin și mulți alții au trecut alături de romani, căci aceștia erau mai slabi, ca să le întărească rândurile, dar totul era în zadar, fiindcă bătălia era încheiată. Pe când lupta se desfășura așa cum auziți, Amadis a văzut că oastea regelui Lisuarte e învinsă, fără chip de scăpare, și că dacă lucrurile merg mai departe nu-i va mai sta în putere nici lui, nici marilor săi prieteni aflați cu el să-l salveze, și atunci i-a venit în minte în primul rând că regele Lisuarte e tatăl doamnei sale, Oriana, cea pe care o iubea și de care se temea mai mult decât de orice pe lume, marea cinste arătată de acest rege lui și celor din neamul lui în timpuri trecute, ce trebuia pusă înaintea necazurilor, și că orice va face în asemenea împrejurare pentru a-l salva va fi o mare cinste pentru el, fapta sa fiind socotită mai degrabă o dovadă de nemăsurată virtute decât lipsă de curaj. Apoi a văzut că mai mulți romani îl purtau cu mare jale pe stăpânul lor și că dușmanii se împrăștie. Și pentru că se lăsa noaptea, deși onoarea sa ar fi putut suferi, a hotărât să o ajute, de va putea, pe doamna și stăpână sa, fiind vorba de un lucru atât de însemnat și, luândul cu el pe contele Galtines, aflat lângă el, a pornit cât mai iute printre cele două armii, cu multă trudă, fiindcă oamenii erau mulți și lupta cruntă, ai săi, știindu-se învingători, îi încolțeau pe dușmani cu mult curaj, iar ceilalți aproape nu se mai apărau, în afară de regele Lisuarte, regele Cildadan și alți câțiva cavaleri de seamă; el și contele s-au apropiat de regele Perion, tatăl lui, și Amadis i-a spus: „Domnule, s-a înserat și în scurtă vreme n-o să ne mai recunoaștem unii pe alții, așa că dacă bătălia va mai dura, primejdia va fi mare, căci fiind atâta omenire aici, am putea la fel de bine să ne ucidem prietenii ca și dușmanii și ei, de asemenea, pe noi. Cuget că ar fi bine să ne retragem oștile, căci după câte pierderi au suferit dușmanii, sunt convins că mâine nu se vor încumeta să ne mai țină piept”. Regele, care simțea o mare mâhnire văzând murind atâta lume fără nicio vină, i-a răspuns: „Fiule, să facem cum crezi mai bine, atât datorită celor spuse de tine, cât și ca să nu mai moară alți oameni, căci acel Domn ce le știe pe toate, își va da seama prea bine că o facem întru slujirea lui și nu din altă pricină, căci pe cât sunt de zdrobiți dușmanii noștri, în puterea noastră stă nimicirea lor”. Agrajes se afla în apropierea regelui, deși Amadis nu îl observase și, cum auzise tot ce 802

vorbiseră, a venit foarte furios la Amadis și i-a spus: „Cum, domnule și vere, acum când dușmanii sunt la cheremul nostru și i-ați învins și nimicit, când puteți deveni cel mai slăvit prinț din lume, vreți să îi salvați?” „Domnule și vere – a răspuns Amadis –, pe ai noștri voiam să-i salvez, să nu se omoare unii pe alții în întunericul nopții, căci pe dușmanii noștri îi socotesc învinși și fără putința de-a se mai apăra”. Agrajes, fiind mintos foarte, a priceput foarte bine gândul lui Amadis și a spus: „Dacă nu vreți să învingeți, nu trebuie să domniți și veți rămâne veșnic un cavaler rătăcitor, de vreme ce în asemenea împrejurări mila vă înfrânge; dar faceți așa cum credeți mai bine”. Atunci regele Perion și don Cuadragante, căruia i-au fost pe plac vorbele lui Amadis, datorită rudeniei sale cu regele Cildadan, pe care îl iubea mult, au prins să strângă oamenii dintr-o parte a câmpului de luptă, iar Amadis și Gastiles, din partea cealaltă, și nici nu le-a fost prea greu, căci noaptea prinsese să-i despartă deja. Regele Lisuarte, care nu mai avea nicio speranță să recâștige ceea ce pierduse și hotărâse mai curând să moară decât să se dea învins, văzându-i pe acei cavaleri că își adună oamenii, tare s-a mai minunat și a fost convins că acest lucru ascunde o mare taină; dar a rămas liniștit, să vadă ce avea să mai urmeze. Regele Cildadan, văzând ce fac potrivnicii lor, i-a spus regelui Lisuarte: „Mi se pare că vrăjmașii nu ne mai urmăresc și se arată mărinimoși cu noi; și dacă e așa, să ne strângem și noi oamenii și să mergem să ne odihnim, că a sosit vremea”. Și au făcut întocmai; regele Arban de Norgales, don Guilan Gânditorul, Arquisil și Flamineo și-au strâns oamenii și s-au retras cu toții. Așa s-a încheiat această bătălie, cum ați auzit, și datorită faptului că întreaga această mare istorie își află începutul în dragostea dintre regele Perion și regina Elisena, al cărei fruct a fost acest cavaler Amadis, fiul lor, ce a fost și este cauza, el și dragostea lui pentru doamna sa Oriana, atâtor și atâtor pagini înnegrite, deși ar putea părea că nu-și află rostul aici, ni se pare că trebuie, atât întru dezvinovățirea lor, care au iubit cu atâta patimă, cât și pentru ceilalți ce iubesc ca ei, să spunem cât de mare este puterea dragostei asupra celorlalte simțăminte, într-o întâmplare atât de însemnată ca aceasta și cunoscută în toată lumea, când se adunaseră atât de mulți cavaleri de rang mare și pieriseră așa de mulți, mai presus decât nemăsurata glorie a învingătorilor, lăsând deoparte toate celelalte, furie, ură, mare trufie și veche dușmănie, cel mai neînsemnat dintre aceste simțăminte fiind de-ajuns pentru a orbi și a lua mințile oricui, oricât de chibzuit ori de curajos ar fi. Căci dragostea dintre acest cavaler și doamna sa a fost atât de puternică, încât el, uitând de cea mai mare glorie ce se putea dobândi pe lumea asta, și anume victoria în luptă, a făcut astfel încât dușmanii săi să se bucure de bunăvoință, cum ați auzit, căci puteți crede fără nicio îndoială, că era în 803

puterea și în voia lui Amadis și ale celor din tabăra sa nimicirea totală a regelui Lisuarte și a oamenilor săi, fără putință de scăpare. Dar nu trebuie să punem asta decât pe seama acelui Domn ce îndreaptă toate lucrurile, căci puteți fi convinși că așa a îngăduit El să se întâmple totul, dacă ne gândim la marea pace și la înțelegerea născute din această mare dușmănie, cum vă vom istorisi mai departe. După ce oștile s-au retras și s-au înapoiat în taberele lor, s-a hotărât un răgaz de două zile fără luptă, pentru că morții erau foarte mulți. Și s-a mai hotărât că fiecare din tabere își poate ridica morții în deplină siguranță; nu mai e nevoie să vă povestesc cum s-au trudit să-i îngroape și cât i-au mai bocit, pentru că înmormântarea împăratului, cu felul cum s-a desfășurat, le-a pus în umbră pe celelalte. Dar nu vă vom povesti nici despre aceasta, nici despre celelalte, atât pentru că ar fi prea lung și plictisitor, cât și pentru a nu ne îndepărta de firul istoriei noastre.

• CAPITOLUL CXII • Cum a poruncit regele Lisuarte să fie dus trupul împăratului Romei la o mănăstire și cum a stat de vorbă cu romanii despre situația în care se află, precum și răspunsul dat de aceștia Regele Lisuarte a ajuns în cortul său și l-a rugat pe regele Cildadan să descalece și el și să-și scoată armura, pentru ca, mai înainte de a se odihni, să dea poruncă să fie dus trupul împăratului într-un loc potrivit. Și de cum șiau scos armurile, deși erau tare zdrobiți și osteniți, s-au dus amândoi la cortul împăratului, unde fusese depus trupul său, și i-au aflat acolo pe toți cavalerii săi cei mai de seamă în jurul lui, jeluindu-l foarte, pentru că, deși acest împărat era din firea lui trufaș și aspru, pricini pentru care cei ce sunt așa, pe bună dreptate, nu trebuie să fie iubiți, era foarte deschis la suflet și mărinimos, făcând supușilor săi mult bine și multe daruri, și plătindu-și astfel, multe din păcatele sale. Fiindcă deși, prin firea lucrurilor, toți sunt foarte mulțumiți de cei ce se poartă cu multă bunăvoință și curtenie, mult mai mulțumiți sunt de cei ce, deși se poartă mai aspru, le îndeplinesc rugămințile, pentru că adevăratul rost în viață este să-ți dovedești virtutea, nu să vorbești despre ea. Când au sosit cei doi regi, cavalerii au încetat cu bocetele și regii i-au rugat să se ducă la corturile lor, să-și scoată armurile și să-și oblojească rănile, căci ei nu se vor mișca de-acolo până ce trupul împăratului nu va fi 804

dus într-un loc pe potriva unui domnitor atât de mare. Și după ce-au plecat toți și au rămas doar slujitorii casei, regele Lisuarte a poruncit să fie pregătit mortul pentru a putea porni pe dată la drum ca să fie dus la o mănăstire aflată la o zi de mers, lângă o cetate de-a sa, pe numele ei, Luvaina, ca deacolo să fie dus cu toată liniștea la Roma și îngropat în capela împăraților de-acolo. După asta, regii s-au întors la cortul de unde plecaseră. Aici îi aștepta pregătită cina și au mâncat cu voie bună, după spusa celor ce erau de față. Dar unul dintre ei, nu era vesel deloc în adâncul sufletului său, ci mai curând era foarte mâhnit și îngrijorat, și acesta era regele Lisuarte, fiindcă, după încheierea răgazului, nu mai vedea licărind nicio speranță pentru el, date fiind victoriile vrăjmașilor săi în cele două bătălii dinainte și marea slăbiciune a oastei sale, mai cu osebire a romanilor, care erau cei mai mulți; și fiindcă știa cât de curajoși sunt potrivnicii săi, era convins că nu va putea purta o a treia bătălie, că se va acoperi de rușine și va fi învins, cu toate că mai bine ar fi vrut să fie omorât. Pentru că nu mai dorea să trăiască, dacă ar fi fost să-și piardă onoarea. După ce au sfârșit cina, regele Cildadan s-a dus la cortul lui, iar regele Lisuarte a rămas în cortul său. Așa au petrecut noaptea aceea, punând străji strașnice în tabără, și când s-a făcut dimineață, regele s-a sculat și, după ce a ascultat liturghia, l-a luat cu el pe regele Cildadan și s-au dus la cortul împăratului, al cărui trup fusese deja petrecut de Floyan la mănăstirea amintită; regele Lisuarte a poruncit să fie chemați Arquisil, Flamineo și toți ceilalți mari seniori ce se aflau acolo, iar când i s-au înfățișat, le-a grăit astfel: „Vitejii mei prieteni, îndoita durere ce mă încearcă pentru această pierdere și înfrângere, și dorința și vrerea mea de a le răzbuna, singur Dumnezeu le cunoaște; dar cum acestea sunt întâmplări obișnuite în viața noastră, de care nu ne putem feri, așa cum fiecare dintre domniile voastre va fi văzut și auzit, nu ne rămâne altceva de făcut decât ca, lăsând morții cu morții, cei vii să-și spele astfel onoarea, încât să nu se creadă că moartea firească a primilor pricinuiește o altă moarte nefirească a celor ce trăiesc. Trecutul nu mai poate fi schimbat, iar pentru prezent și viitor, am rămas atât de mulți, prin mila lui Dumnezeu, încât dacă ne vom bizui pe acea dragoste și voință pe care sunt datori să o arate vitejii, mă încred în Cel de Sus că întru gloria și câștigul nostru vom redobândi tot ce am pierdut până acum; iar cât despre mine, vreau să aflați că și de mi-ar sta toată lumea împotrivă și m-ar părăsi toți cei ce-mi stau alături acum, nu voi pleca din acest loc decât învingător sau mort. Așa că, vitejii mei prieteni, cugetați cine sunteți și din ce neamuri vă trageți și faceți astfel încât toată lumea să înțeleagă că moartea seniorului nu înseamnă moartea tuturor supușilor săi”. 805

După ce regele Lisuarte și-a sfârșit vorba, Arquisil, care era cel mai însemnat dintre toți, atât datorită curajului cât și stirpei sale, căci, așa cum v-am spus de mai multe ori, el era moștenitorul de drept la tronul împărăției, s-a ridicat de pe locul unde stătea și i-a răspuns regelui astfel: „De când a fost ctitorită Roma, toată lumea cunoaște marile isprăvi de arme și bătăliile duse la bun sfârșit de romani în vremuri trecute, întru marea lor glorie, cu care sunt pline istoriile ce preaslăvesc faptele lor, mai vestite decât ale tuturor celorlalți pământeni, așa cum luceafărul strălucește printre stele; și coborâtori fiind din asemenea neam, să fiți convinși, maiestate, viteze rege Lisuarte, domnia voastră și toți ceilalți, că acum, mai abitir decât înainte, cu mai mult curaj și mai multă judecată, întorcând spatele oricărei primejdii ori spaime ce ne-ar putea paște, vom urma calea vestiților noștri strămoși, ce au lăsat spre veșnică amintire în lume faima lor preaslăvită. Și cum cei virtuoși trebuie să urmeze această cale, domnia voastră să nu vă lăsați doborât și să nu vă lăsați inima cuprinsă de slăbiciune, fiindcă făgăduiesc în numele tuturor acestor domni și a celorlalți, pe care avem datoria să îi cârmuim și să îi conducem, că, de cum se va sfârși răgazul de luptă, vom porni în fruntea oștirii și vom ține piept dușmanului cu mai mult curaj, lovindu-l ca și cum ne-ar conduce stăpânul nostru, împăratul”. Mult le-a fost pe plac tuturor celor ce se aflau acolo ce a spus acest cavaler și mai ales regelui Lisuarte; și cu vorbele sale a arătat cu prisosință că merită cu multă dreptate cinstea și marea împărăție pe care i-a dăruit-o Dumnezeu, cum vă vom spune mai la vale. Regele Lisuarte a fost foarte bucuros de acest răspuns și i-a spus regelui Cildadan: „Viteazul meu domn, de vreme ce romanii sunt atât de hotărâți și ne ajută cu atâta bunăvoință, după cum nu credeam, având drept căpetenie un cavaler așa de viteaz și de curajos ca Arquisil, cu multă dreptate și bine pregătiți, fără să mai ținem seama de primejdii, trebuie să ne purtăm așa cum ne obligă dreapta judecată; iar cât despre mine, să știți că la sfârșitul răgazului, nu voi face alta decât să intru în luptă pe dată și dacă Domnul nu îmi va da victoria, nu vreau să-mi mai dea nici viață, fiindcă moartea îmi va aduce mai multă cinste”. Regele Cildadan, cum era un cavaler viteaz și cu mult curaj, deși în inima lui plângea tot timpul marea sa nenorocire de a fi vasalul acelui rege, ținând seama mai mult de făgăduiala și jurământul făcute decât de mulțumirea sa proprie și de vrerea sa, i-a răspuns: „Seniore, sunt foarte bucuros de felul cum s-au purtat romanii și mai mult că am descoperit ce inimă curajoasă aveți, fiindcă în asemenea împrejurări ca cele trecute și cele ce urmează e cel mai potrivit ca omul să-și arate virtutea. Iar în ceea ce mă privește, fiți sigur că, viu sau mort, acolo unde vă veți afla voi, se va afla și persoana mea”. Regele i-a mulțumit mult pentru aceste vorbe și 806

l-a prețuit atât de tare încât, din clipa aceea, după cum a aflat mai târziu regele Cildadan, și-a pus în gând să îi redea libertatea și acesta să nu-i mai fie vasal, indiferent dacă soarta îl va ajuta ori îi va fi potrivnică, după cum a și făcut și veți auzi mai departe. Acesta este un lucru foarte însemnat, pe care trebuie să îl țină minte cititorul, și anume că regele Lisuarte auzind doar cu câtă căldură acest rege i-a mărturisit că e gata să moară în slujba lui, deși asta nu s-a întâmplat, a socotit că se cuvine să-l scape de vasalitate față de el, de unde se vede că adevărata și buna intenție, atât în cele sufletești cât și în cele pământești, merită aceeași răsplată ca însăși faptele omului, pentru că ea dă naștere binelui, iar intenția potrivnică, răului. Când cei doi regi au ajuns la corturile lor, s-au ospătat și s-au odihnit, poruncind să se pregătească toate cele trebuincioase pentru a sfârși acea bătălie atât de grea și însemnată de care depindea viețile și onoarea lor. Acum, însă, îi vom lăsa și pe unii și pe alții în taberele lor, cum ați auzit, așteptând ca a treia bătălie să le aducă gloria și victoria unora dintre ei, deși una din tabere era foarte sigură și fără umbră de îndoială de acest lucru, și o să vă povestim ce s-a mai petrecut în acest răstimp, ca să înțelegeți că trufia, marea dușmănie și primejdia atât de apropiată de care se temeau toți acești oameni, de o parte și de alta, n-au putut împiedica să nu se împlinească ceea ce hotărâse Dumnezeul atotputernic în toate câte se întâmplă.

• CAPITOLUL CXIII • Cum aflând sfântul pustnic Nasciano, care îl crescuse pe Esplandian, de marea sfadă dintre acești regi, s-a hotărât să îi împace și ce a făcut pentru aceasta Povestește istoria cum că acel bărbat sfânt Nasciano, ce îl crescuse pe Esplandian, cum se spune în a treia parte a acestei istorii, trăind în schitul său din pădurea de care ați auzit de mai bine de patruzeci de ani, în acel loc tare sălbatic și izolat, unde rareori ajungea cineva, căci el avea întotdeauna strânse provizii pentru vreme îndelungată, nu se știe dacă prin har dumnezeiesc ori fiindcă îi ajunseseră ceva vești la ureche, a aflat că toți acei regi și mari seniori, precum și toți cei ce erau în slujba lor, porniseră mare și primejdioasă bătălie, ceea ce mult i-a îndurerat și i-a mâhnit inima, și, fiindcă în timpul acela era bolnav și nu putea să umble și să se ridice din pat, se ruga mereu Domnului să îi dea sănătate și putere să izbutească să aducă pacea între slujitorii credinței sale, pentru că el, cum o spovedise pe Oriana și aflase de la ea taina lui Amadis și că Esplandian este feciorul acestuia, și-a 807

dat seama ce mare primejdie ar însemna căsătoria ei cu alt bărbat și și-a zis că, de vreme ce Oriana se află într-un loc unde n-are a se teme de mânia tatălui ei, ar fi bine ca el, deși e bătrân și tare vlăguit, să pornească la drum către Insula Ferecată și, după ce primește îngăduința ei, căci altfel nu era cu putință, să îi aducă la cunoștință regelui Lisuarte ceea ce nu știa și să găsească o cale de înțelegere și pace, pentru ca Amadis să se însoare cu Oriana. Cu acest gând și dorință, cum s-a simțit ceva mai înzdrăvenit, a luat cu el doi oameni din locul unde trăia sora sa, mama lui Sargil, cel ce îl însoțea pe Esplandian, și încălecându-și catârul s-a așternut la drum, deși era tare slăbit; și, făcând multe popasuri, a umblat el cu multă trudă și a ajuns în Insula Ferecată când regele Perion și toată lumea plecase de-acum la luptă, ceea ce tare l-a întristat. Când a ajuns aici, i-a dat de știre Orianei de venirea sa, iar ea, aflând, s-a bucurat foarte, din două pricini: prima, fiindcă acest sfânt sihastru îl crescuse pe Esplandian și îi dăruise viața, după Dumnezeu, și a doua, pentru că voia să se sfătuiască cu el despre frământările din sufletul și conștiința ei curată; așa că i-a poruncit pe dată domnișoarei din Danemarca să se ducă după el și să-l aducă, ceea ce s-a petrecut întocmai. Când Oriana l-a văzut intrând pe ușă, s-a îndreptat spre el, a îngenuncheat în fața lui și, plângând în hohote, i-a spus: „Oh, sfinte părinte, dați-i binecuvântarea voastră acestei femei nefericite și tare păcătoase, ce a fost adusă pe lumea asta spre nenorocirea sa și a multor altora!” Pustnicului i s-au umplut ochii de lacrimi de mila ei și, înălțând mâna, a binecuvântat-o și i-a spus: „Acel domn, împăratul și stăpânitorul tuturor, vă binecuvântează întru paza și îndreptarea tuturor necazurilor voastre”. Apoi a apucat-o de mâini și, ridicând-o de jos, a adăugat: „Buna mea doamnă și iubită fiică, cu multă osteneală și mare trudă am venit să vă vorbesc și porunciți-mi când doriți să mă ascultați, pentru că nu pot zăbovi prea mult, căci nici felul meu de viață, nici rasa nu îmi îngăduie să o fac”. Oriana, plângând în continuare, l-a luat de braț fără să-i răspundă nimic din cauza hohotelor de plâns, și a intrat cu el în odaia ei, poruncind să fie lăsați singuri, ceea ce s-a și îndeplinit. Când schimnicul a văzut că poate spune fără teamă ce dorește, a grăit așa: „Buna mea doamnă, pe când eram în schitul meu, unde de atâta vreme l-am rugat pe Dumnezeu să aibă milă de sufletul meu, uitând de toate cele lumești, pentru ca nimic să nu stea în cale gândului meu, am aflat că regele, tatăl vostru, și împăratul Romei au pornit cu oaste multă contra lui Amadis de Gaula, iar el, la rându-i, cu tatăl său și alți principi și cavaleri de neam mare, se va lupta cu ei. Urmarea o poate întrevedea oricine, căci, de bună seamă, după mulțimea armiilor și marea înverșunare cu care se caută și vor să se înfrunte, mulți dintre ei vor pieri, întru marea jignire a Domnului; și fiindcă pricina este, din câte mi s-a spus, că tatăl vostru vrea să 808

vă unească prin căsătorie pe domnia voastră cu împăratul Romei, eu, doamnă, m-am hotărât să fac această călătorie, după cum vedeți, ca omul ce cunoaște taina din sufletul vostru și marea primejdie ce vă paște pe voi și cinstea voastră, dacă se va împlini dorința regelui, tatăl vostru; dar pentru că am aflat aceste lucruri de la voi, fiica mea, la spovedanie, nu mi-a fost îngăduit să aduc leacul potrivit pentru o nenorocire atât de mare ca cea care se pregătește. Acum, văzând până unde au ajuns lucrurile, păcatul ar fi mai mare să tac decât să vorbesc. Și-acum vin la voi, fiica mea iubită, să vă cer să faceți astfel încât tatăl vostru să afle ce s-a petrecut și că nu vă poate da alt soț decât cel pe care îl aveți, căci neștiind aceste lucruri, chibzuind că dorința lui se poate îndeplini cu dreptate, se va încăpățâna să-și urmeze gândul, spre marea nimicire a unora și a altora, pentru ca, în cele din urmă, totul să se afle, că nimic nu poate fi tăinuit fără să se afle”. Oriana, ale cărei gânduri se mai liniștiseră nițel, i-a luat mâinile și i le-a sărutat de multe ori, împotriva voinței lui, spunând: „Oh, preasfinte slujitor al Domnului! Las în voia și după mintea voastră toate chinurile și frământările mele, să faceți ce e mai bine pentru sufletul meu, iar acel Domn pe care îl slujiți, atât de jignit de mine, binevoiască, în sfânta-i milă, să vă călăuzească, nu după cum merit eu, prea-păcătoasa, ci așa cum obișnuiește el să facă în nemărginita-i bunătate, cu cei ce i-au greșit foarte, când îi cer iertare din toată inima, așa cum fac eu acum”. Bunul om i-a răspuns cu multă bucurie: „Atunci, fiică iubită, aveți încredere în acest domn de care vorbiți, ce n-a părăsit pe nimeni la mare nevoie, când a fost chemat cu adevărat din inimă și cu pocăință; iar eu, fiindcă sunt cel ce poate și are datoria să facă acest lucru cât mai cinstit, trebuie să aduc acea îndreptare întru slujirea sa și păstrarea onoarei voastre în acea siguranță cerută de sufletul vostru curat; și pentru că zăbava poate aduce multe nenorociri și rele, trebuie să-mi dați pe dată încuviințarea voastră, buna mea doamnă, pentru ca truda mea, de va fi cu putință, să dea oarece roade din cele dorite de mine”. Oriana i-a răspuns: „Domnule Nasciano, vă cer să vă rugați Domnului pentru acel fecior căruia, după el, voi i-ați dat viața; și dacă vă mai întoarceți pe-aici, faceți totul să îl aduceți cu voi; Dumnezeu să vă ajute și să vă călăuzească astfel încât bunul vostru gând să se împlinească întru sfânta sa slujire”. Sfântul sihastru și-a luat rămas bun și cu mare frământare în suflet și nădejdea că i se va împlini gândul cel bun, a pornit la drum pe unde aflase că plecase oastea, dar fiindcă era bătrân foarte, cum povestește istoria, și nu putea merge decât călare pe catârul său, a umblat atât de încet, încât n-a putut ajunge mai înainte de a se fi dat cele două bătălii, de care v-am spus; așa că, pe când oștile încetaseră lupta ca să-și îngroape morții și să-și îngrijească răniții, acest sfânt bărbat a ajuns la tabăra regelui Lisuarte și, 809

văzând atâția oameni morți și mulți alții răniți, ce se jeleau de mama focului în tot locul din pricina feluritelor răni, tare s-a mai înspăimântat și, înălțând mâinile spre cer și plângând cu multă pioșenie, a spus: „Oh, stăpâne al lumii, binevoiește ca, fără să ții seamă de marile noastre greșeli, să-mi dai harul de a putea îndepărta acest mare rău și această nenorocire ce i-au lovit pe slujitorii tăi”. Și intrând în tabără, a întrebat de cortul regelui Lisuarte, spre care s-a îndreptat fără să se abată în alte locuri, ca să se odihnească acolo. Și de cum a ajuns acolo, a descălecat de pe catâr și a intrat unde se afla regele. Regele, cum l-a văzut l-a și recunoscut și tare s-a minunat de venirea lui, căci după câți ani avea, era convins că nu mai poate ieși afară din schitul său și, pe dată, a bănuit că un om ca acesta, atât de bătrân și ducând o viață de sfânt, nu pornise la drum fără o pricină deosebită; așa că i-a venit în întâmpinare și, ajungând în fața lui, a îngenuncheat și i-a spus: „Părinte Nasciano, prieten și slujitor al lui Dumnezeu, dați-mi binecuvântarea voastră”. Pustnicul a ridicat mâna și a spus: „Acel Dumnezeu pe care îl slujesc și lumea toată este datoare să îl slujească să vă păzească și să vă lumineze mintea astfel încât, nepunând mare preț pe cele pieritoare, ba chiar disprețuindu-le, să săvârșiți fapte prin care sufletul vostru să afle și să dobândească acea slavă și tihnă ce i-au fost hărăzite, dacă nu le va pierde din vina voastră”. Apoi i-a dat binecuvântarea și, apucându-l de mâini, l-a ridicat de jos și a îngenuncheat el să-i sărute mâinile, dar regele nu l-a lăsat, ci l-a îmbrățișat și, ducându-l de braț, l-a poftit să se așeze lângă el, poruncind să li se aducă pe dată de mâncare, ceea ce s-a făcut întocmai; și după ce s-au ospătat, regele s-a tras cu el într-un colț mai ferit al cortului și l-a întrebat care e pricina venirii sale, spunându-i că tare se miră că la o vârstă așa înaintată și ducând o viață atât de retrasă, a putut veni până aici, la asemenea depărtare de sălașul său. Pustnicul i-a răspuns așa: „Seniore, multă dreptate aveți în tot ce spuneți, fiindcă, într-adevăr, pe cât sunt de bătrân atât la trup cât și la minte și purtare, nu mai sunt bun decât să ies din chilie până la altar, dar cei ce vor să îl slujească pe Domnul nu trebuie nicio clipă, la nicio vârstă și indiferent de muncile și osteneala ce îi așteaptă, să se lase doborâți. Învingându-mi teama și primejdia de a-mi pierde puținele zile, socotind că aici pot să-l slujesc mai bine pe Domnul decât acolo unde mă aflam, m-am hotărât cu multă trudă pentru trupul meu și foarte mare dorință în suflet să fac această călătorie în care fie ca el să-mi fie călăuză, iar voi, domnul meu, să mă ascultați fără urmă de dușmănie și patimă, dar mai ales, fără ticăloasă trufie, dușmanca virtuții și a judecății, pentru ca, întru slujirea Domnului, să uitați acele lucruri ce, după părerea multora prețuiesc nespus pe lumea asta, dar sunt disprețuite pe lumea cealaltă, care este cea adevărată. Și, venind la ale noastre, seniore, aflați că trăind eu în schitul 810

acela unde v-a călăuzit soarta, ascuns în acea pădure deasă din creier de munte, când ați vorbit cu mine toate acele lucruri legate de preafrumosul și cumintele fecior Esplandian, trăind deci, eu acolo, am aflat de acest deosebit de însemnat și crud război în care vă găsesc, precum și pricina pentru care lați pornit; și fiindcă eu știu foarte bine că ce doriți domnia voastră, bunul meu senior, și anume să o căsătoriți pe fiica voastră cu împăratul Romei, de la care vi s-au tras atâtea rele și nenorociri, nu se poate făptui, nu numai datorită celor spuse adesea de mulți dintre marii și mai micii nobili din regatul vostru, cum că această domniță este moștenitoarea voastră de drept și urmașă la tron la sfârșitul vieții voastre, ceea ce a fost și este un motiv foarte întemeiat pentru a nu încheia această căsătorie, ci și datorită altei pricini, ascunsă vouă și altora dar cunoscută mie, ce, urmând legile divine și cele omenești, mai abitir împiedică această unire, care nu poate avea loc cu niciun chip și asta pentru că fiica voastră este unită prin căsătorie cu bărbatul pe care i l-a hărăzit Domnul să-i fie soț, întru slujirea sa”. Când a auzit aceste vorbe, regele și-a zis că bunul om, cum e foarte bătrân, ori nu mai judecă bine și i se tulbură mintea, ori că cineva îi spusese foarte exact toate aceste lucruri, așa că i-a răspuns astfel: „Nasciano, bunul meu prieten, Oriana n-a avut și nu are nici acum alt soț în afara acelui împărat pe care am vrut să i-l dau eu ca bărbat, pentru că, prin el, deși ar fi fost departe de regatul meu, ar fi dobândit mult mai multă glorie și un rang mai înalt și Dumnezeu mi-e martor că voia mea n-a fost niciodată să o dezmoștenesc pentru a o lăsa moștenitoare pe cealaltă fată, cum spun unii, ci pentru că miam făcut socoteala că prin unirea acestui regat cu împărăția Romei printr-o mare iubire, sfânta credință catolică ar fi putut fi mult mai slăvită; căci dacă aș fi știut și mi-aș fi închipuit marile întâmplări ce s-au petrecut din această pricină, cu mare grabă mi-aș fi schimbat vrerea și gândul și aș fi luat altă hotărâre; dar cum intenția mea a fost bună și dreaptă, socotesc că nu se poate și nu trebuie să mi se aducă vreo vină nici pentru trecut, nici pentru viitor”. Bunul om a grăit așa: „Domnul meu, de aceea v-am spus că ceea ce vi s-a ascuns vouă, mie mi-a fost dezvăluit, și lăsând la o parte ce ați spus despre sănătoasa și nobila voastră dorință, ce, ținând seama de marea voastră înțelepciune și de nespusa slavă în care v-a înălțat Dumnezeu, poate și trebuie crezută, vreau să aflați de la mine ceea ce cu mare greutate ați putea afla de la altcineva. Amintiți-vă de ziua când, la porunca voastră, am venit la corturile din pădure, unde se aflau regina cu fiica sa. Oriana, și multe doamne și domnișoare, și erați și domnia voastră cu mulți cavaleri; atunci lam adus cu mine pe acel preafericit cocon Esplandian, ce purta leoaica în lesă, și căruia Domnul i-a făgăduit atâta noroc, așa cum ați auzit și voi, seniore; atunci, regina și Oriana mi-au mărturisit toate tainele sufletelor lor 811

pentru ca cel ce le-a dat viață și le va mântui, să le dea pedepsele potrivite pentru lecuirea sufletelor lor; și fiica voastră, Oriana, mi-a spus că, din ziua când Amadis a salvat-o din mâinile lui Arcalaus Vrăjitorul și ale celor patru cavaleri ce o luaseră captivă, iar domnia voastră erați vrăjit de domnișoara ce vă scosese din Londra pentru a vă îndeplini făgăduiala față de ea și ați fost luat prizonier, fiind în mare primejdie să vă pierdeți viața și întregul vostru regat, și apoi ați fost salvat de don Galaor, fratele lui Amadis, punându-și viața în mare primejdie, pentru acel mare serviciu pe care i l-a făcut, dar încă mai mult pentru cel făcut vouă de fratele lui, Oriana a făgăduit, drept răsplată pentru faptele sale, că îl va lua de soț pe acel nobil cavaler, lecuitor a multe suferințe, floare și oglindă a tuturor cavalerilor din lume, atât ca stirpe și curaj, cât și a tuturor celorlalte frumoase purtări de care trebuie să dea dovadă un cavaler; și astfel, prin harul și voința lui Dumnezeu a fost zămislit acel Esplandian, pe care El l-a făcut să fie mai presus și mai însemnat decât toți câți trăiesc pe lume, așa încât să putem spune cuadevărat că atât în glorioasele vremuri de demult trecute, cât și în cele ce vor veni, oamenii n-au mai aflat vreun muritor care să fi crescut în chip atât de miraculos. Și ce a vestit acea mare înțeleaptă, Urganda Necunoscuta, că va săvârși Esplandian, domnia voastră, seniore, știți mai bine decât mine, așa că putem spune că, deși ceea ce s-a petrecut poate părea o întâmplare, n-a fost alta decât o minune a Domnului nostru, care a vrut să fie așa, și, de vreme ce el, bunul meu stăpân, vă iubește atât de mult, nu trebuie să fiți mâhnit, ci dimpotrivă, ținând seama de această vrere a lui și de noblețea și vitejia acestui cavaler, să binevoiți a-l socoti fiu și slujitor, împreună cu tot neamul său ales, făcând astfel încât, păstrându-vă neștirbită cinstea, să îndepărtați primejdia de-acum, iar pentru viitor să vă purtați astfel, încât oamenii de bine din jurul vostru să hotărască în ce fel poate fi slujit Domnul, întru a cărui slujire ne naștem și murim pe lumea aceasta, precum și domnia voastră, ce îi sunteți servitor în cele trecătoare; și acum, mărite rege Lisuarte, vreau să văd dacă știți să vă folosiți de acea mare înțelepciune cu care v-a dăruit Dumnezeu, o dată cu întinsul regat și rangul înalt la care v-a ridicat, mai curând prin nesfârșita lui bunătate, decât datorită meritelor voastre; și pentru că El a făcut pentru voi mai mult decât meritați, nu socotiți a fi prea mult să îi urmați învățăturile și să îl slujiți”. Când regele a auzit toate acestea, tare s-a mai minunat și a spus: „Oh, părinte Nasciano, e adevărat că fiica mea e căsătorită cu Amadis?” „Cât se poate de adevărat; el este soțul fetei voastre, iar coconul Esplandian vă este nepot”. „Oh, Sfântă Fecioară, apără-mă! – a spus regele. Ce rău ați făcut că ați păstrat taina atâta vreme, căci de-aș fi știut ori mi-aș fi închipuit asta, n-ar fi murit și pierit atâția nefericiți fără nicio vină, cum s-a întâmplat, și tare aș fi 812

vrut, bunul meu prieten, să-mi fi spus totul din vreme, ca să pot îndrepta lucrurile!” „N-am putut-o face – a răspuns bunul om –, pentru că ce se spune la spovedanie nu poate fi dezvăluit. Și dacă am făcut-o acum, a fost cu îngăduința prințesei, de la care vin acum, căci ea a vrut să vă spun totul; și mă încred în Mântuitorul omenirii că, dacă acum se vor îndrepta toate întru slujirea sa, cu puțină căință va ierta trecutul, căci se pare că faptele au fost mai rele decât intențiile”. Regele a rămas vreme îndelungată pe gânduri, fără să spună nimic, și în minte i-au venit marea vitejie a lui Amadis și faptul că merită să stăpânească ținuturi întinse, așa cum stăpânea, și să fie soțul unei femei care stăpânește lumea, precum și marea lui dragoste pentru fiica sa, Oriana, chibzuind cum, folosindu-se de virtutea și de mintea sa înțeleaptă o va lăsa moștenitoare, cum de drept i se cuvenea; de asemenea, și-a amintit de dragostea lui dintotdeauna pentru don Galaor, de serviciile pe care el și tot neamul său i le aduseseră, de multele dăți când aceștia i-au venit în ajutor, după Domnul, în timpuri când nu mai aștepta decât moartea și nimicirea întregului său regat, și, mai cu osebire, că nepotul său este acel preafrumos cocon Esplandian, în care își punea atâtea speranțe că, dacă Dumnezeu îl va păzi și va ajunge cavaler, după cum îi scrisese Urganda, nu va avea pereche de viteaz în lume, precum și că acest cocon, cum îi scrisese în aceeași carte, va aduce pacea între el și Amadis; de asemenea, i-a venit în minte că împăratul murise și că, dacă prin el și înrudirea lor, dobândea slavă, mult mai multă va dobândi prin înrudirea cu Amadis, așa cum văzuse adesea din cele trăite până atunci; și că astfel, nu numai că își va afla tihna, dar gloria regatului său va spori atât de mult, că nu va avea pereche în lume; și, scuturându-se de aceste gânduri, a spus: „Părinte Nasciano, prieten al Domnului, cu toate că inima și mintea mea au fost înrobite de trufie și nu doream altceva decât să mor ori să ucid pe mulți pentru a-mi spăla onoarea, cuvintele voastre sfinte au avut atâta putere, încât m-am hotărât să-mi schimb vrerea astfel ca, dacă nu se va ajunge la pace și înțelegere, domnia voastră să fiți martor în fața lui Dumnezeu, că nu port eu vina și răspunderea; prin urmare, mergeți să vorbiți cu Amadis și, fără să-i spuneți nimic despre gândul meu, aflați care este părerea lui și ce dorește și înștiințați-mă; și dacă gândul lui e același cu al meu, vom putea rândui astfel lucrurile, încât prezentul și viitorul să aducă folos și cinste ambelor părți”. Nasciano a îngenuncheat în fața regelui și plângând de prea multă bucurie, i-a spus: „Oh, preafericit rege, acel domn care ne-a mântuit să vă răsplătească pentru aceste vorbe, că eu nu mă simt în stare!” Regele l-a ridicat de jos și a zis: „Părinte, sunt hotărât să fac ce vam spus și nicidecum altminteri”. „Atunci – a răspuns bunul om –, trebuie să 813

plec pe dată și mai înainte de-a se încheia răgazul, să mă străduiesc ca această faptă, atât de plăcută Domnului nostru, să fie dusă la bun sfârșit”. Apoi, regele și el s-au dus în cortul cel mare, unde se aflau mulți cavaleri și alți oameni. Și, pe când sihastrul dădea să-și ia rămas bun, a intrat în cort acel frumos cocon, pupilul său, Esplandian, însoțit de Sargil, trimis de regina Brisena să afle vești despre rege, stăpânul său. Când bunul om a văzut ce mare se făcuse, că părea aproape bărbat, cine ar putea spune ce bucurie l-a cuprins; de bună seamă că ar fi cu neputință s-o facă cineva. Și, părăsindu-l pe rege, a pornit spre el cât mai iute cu putință, să-l îmbrățișeze. Coconul, deși nu-l mai văzuse de multă vreme, l-a recunoscut pe dată și, îngenunchind în fața lui, a prins să-i sărute mâinile; sfântul bărbat l-a îmbrățișat și l-a sărutat de mai multe ori, cuprins de o bucurie atât de mare, de părea că nu mai e în fire; și l-a ținut așa o bucată bună de vreme, neputând să se despartă de el și grăindu-i astfel: „Oh, bunul meu fiu! Binecuvântat fie ceasul când te-ai născut și binecuvântat și lăudat fie Domnul care, printr-o minune, a vrut să-ți dea viață și să ajungi așa cum te văd acum ochii mei!” Și în vremea aceasta, toți priveau ce face și ce spune bunul bătrân și cât se bucură de vederea acelui flăcău crescut de el. Și inimile li s-au umplut de duioșie în fața acestei iubiri. Dar cel mai mult se bucura regele Lisuarte, deși nu o arăta, căci, deși îl prețuia și îl iubea de mult timp, pentru cele ce le aștepta de la el și pentru marea-i frumusețe, asta nu era nimic față de ce simțea acum, când știa sigur că e nepotul lui; și nu-și mai putea dezlipi ochii de el, simțindu-se deodată copleșit de o asemenea dragoste, încât toată înverșunarea și supărarea de până atunci pentru cele întâmplate în trecut i-au dispărut și s-au preschimbat în dragoste, ca în vremurile când îl iubise cel mai mult pe Amadis. Și, pe dată, și-a dat seama că e adevărat ce îi scrisese Urganda Necunoscuta, cum că Esplandian va aduce pacea între el și Amadis, și a fost convins cu adevărat că și celelalte preziceri se vor împlini. După această îmbrățișare plină de dragoste, bunul bătrân i-a dat drumul și coconul, îngenunchind în fața regelui, i-a înmânat o scrisoare de la regină, în care aceasta îl implora să ajungă la înțelegere și pace, de va putea s-o facă fără să-și știrbească onoarea și alte multe lucruri ce nu e nevoie să le înșirăm aici. Bunul om i-a spus regelui: „Stăpâne, mult bine mi-ați face și mare mângâiere ar fi pentru sufletul meu să îi îngăduiți lui Esplandian să-mi țină tovărășie cât îmi voi purta pașii pe aici, ca să am vreme să-l privesc și să vorbesc cu el”. „Așa să fie – a răspuns regele – și îi poruncesc să nu se despartă de voi decât atunci când i-o veți cere”. Bunul om i-a mulțumit mult și i-a spus: „Bunul meu fiu prea-norocos, veniți cu mine, de vreme ce vă poruncește măria sa”. Flăcăul i-a răspuns: „Bunul meu 814

domn și adevărat tată, sunt foarte mulțumit de această poruncă, fiindcă de multă vreme doream să vă revăd”. Și pustnicul a ieșit din cort împreună cu cei doi feciori, Esplandian și Sargil, nepotul lui, și încălecându-și, el, catârul, iar ei, caii, au pornit la drum spre tabăra lui Amadis, tăifăsuind despre multe lucruri pe care sihastrul dorea să le afle și rugându-se acesta Domnului să îl ajute să ducă la bun sfârșit ce începuse, întru sfânta sa slujire. Însoțit de cei doi, cum ați auzit, acest sfânt pustnic a ajuns în tabără și s-a dus de-a dreptul la cortul lui Amadis, unde a găsit atât de mulți cavaleri chipeși foarte, că tare s-a mai minunat. Amadis nu l-a recunoscut, că nu-l văzuse niciodată, și nu și-a putut închipui ce dorește un om așa de bătrân și suferind; apoi, privindu-l pe Esplandian și văzându-l atât de frumos, nu i-a venit să creadă că un muritor poate fi astfel, dar nici pe el nu l-a recunoscut, căci, deși vorbise cu el când acesta îi ceruse pe cavalerii romani învinși și el se învoise, așa cum v-am povestit în această istorie, întâlnirea lor fusese atât de scurtă, că îl uitase. Don Cuadragante, însă, care era de față, l-a recunoscut de-ndată și, apropiindu-se de el, i-a spus: „Bunul meu prieten, aș vrea să vă îmbrățișez; dar, vă amintiți când v-am întâlnit, don Brian de Monjaste și eu, și ne-ați cerut să-i transmitem urări de bine Cavalerului Grec? Să știți că i le-am transmis”. Apoi i-a sus lui Amadis: „Domnul meu, iată-l în fața voastră pe frumosul paj Esplandian, de la care v-am adus salutări și urări don Brian de Monjaste și eu”. Când Amadis a auzit rostindu-se numele de Esplandian, l-a recunoscut pe dată și dacă s-a bucurat că îl vede, nu trebuie să vă mai povestesc, că de bucurie s-a pierdut de tot cu firea și de-abia mai putea răspunde, nemaiștiind pe ce lume se află; iar dacă cineva ar fi fost mai atent, ar fi văzut limpede cât e de tulburat, dar nimeni nu se gândea la așa ceva, căci toți erau convinși că nimeni, în afară, poate, de Urganda, nu știe cine e tatăl acestui fecior. Cum don Cuadragante îl ținea de braț, Amadis a venit să îl îmbrățișeze, dar Esplandian i-a spus: „Bunule domn, mai înainte arătați-i cinstea cuvenită acestui sfânt bărbat Nasciano, care vă caută”. Când cei de față au auzit că acela este Nasciano, a cărui faimă pentru sfințenia și viața ce o ducea era cunoscută în tot locul, s-au apropiat toți de el cu multă smerenie și punând genunchii în pământ, l-au rugat să le dea binecuvântarea sa. Sihastrul a grăit astfel: „Îl rog pe Domnul meu, Iisus Hristos, ca, dacă binecuvântarea unui păcătos ca mine poate fi de folos, atunci să facă astfel încât binecuvântarea mea să îndepărteze marea mânie și trufia din inimile voastre și să vă învețe pe deplin cum să îl slujiți, astfel ca, uitând deșertăciunile acestei lumi să urmați adevărata cale a lumii adevărate de dincolo”. Apoi a înălțat mâna și le-a dat binecuvântarea; Amadis s-a întors spre Esplandian și l-a îmbrățișat, iar Esplandian l-a salutat cu plecăciune și 815

respect, nu ca pe un tată, căci nu știa că îi este tată, ci ca pe cel mai viteaz cavaler de care auzise vorbindu-se vreodată; și din această pricină îl prețuia atât de mult pe Amadis și se bucura de vederea lui, că nu-și mai putea lua ochii de la el. Și din ziua când îl văzuse învingându-i pe romani, dorința lui a fost mereu să se afle în tovărășia lui și să îl slujească, pentru a vedea marile sale isprăvi cavalerești și a învăța de la el; iar acum, știindu-se mai măricel ca ani și nu departe de a deveni cavaler, dorea asta și mai mult, și de n-ar fi fost marea sfadă dintre rege, stăpânul său, și Amadis, de mult i-ar fi cerut regelui încuviințarea să plece la el, dar până acum îl împiedicaseră neînțelegerile dintre ei. Amadis, care cu greu își putea dezlipi ochii de el, a văzut că flăcăul îl privește în chip ciudat și a bănuit că știe ceva, dar bunul sihastru, ce știa adevărul, se uita la tată și la fiu și, văzându-i împreună și atât de frumoși, era atât de vesel, de parcă s-ar fi aflat în rai, și în sufletul lui se ruga lui Dumnezeu pentru ei și pentru a-l ajuta pe el să aducă, întru slujirea sa, multă dragoste și înțelegere între toți acești cavaleri, floarea întregii omeniri. Și pe când toți îl înconjuraseră pe sfântul bărbat, acesta i-a spus lui don Cuadragante: „Domnul meu, am de vorbit unele lucruri cu Amadis, așa că, rogu-vă luați-l cu voi pe acest cocon, căci îl cunoașteți și i-ați vorbit mai mult decât toți acești domni”. Apoi l-a luat de braț pe Amadis și sa îndepărtat cu el, iar când au ajuns destul de departe de ceilalți, i-a spus: „Fiul meu, mai înainte de a vă dezvălui principala cauză a venirii mele aici, vreau să vă amintesc acum, când Domnul Dumnezeul nostru v-a înălțat mai sus decât orice muritor din ziua de azi, că, în ceasul când v-ați născut, ați fost aruncat în mare într-un cufăraș, fără nicio ocrotire, și Domnul, printr-un miracol, a făcut să fiți zărit de cel ce v-a crescut atât de frumos. Soarta de care vă vorbesc v-a făcut cel mai puternic, mai iubit și mai slăvit din câți oameni se cunosc pe pământ. Căci domnia voastră ați învins mulți cavaleri viteji, uriași și alte fiare și monștri, ce mult rău au făcut pe lumea asta. Voi sunteți astăzi mai presus decât toți oamenii din lume. Și de vreme ce Domnul a făcut atâtea pentru voi, nu e drept să faceți și domnia voastră ceva pentru dânsul? De bună seamă că dacă nu vă veți lăsa înșelat de dușmanul cel viclean, va trebui să îl slujiți cu multă răbdare și umilință decât oricine altcineva, iar de nu veți face asta, toate darurile și bogățiile ce le-ați primit vi se vor întoarce împotrivă și întru știrbirea onoarei voastre, pentru că, așa cum sfânta sa milostenie este mare cu cei ce i se supun și îi arată recunoștință, tot astfel, pedeapsa sa este mai mare când îi lovește pe cei ce au fost înzestrați cu mari daruri, fără să îi arate Domnului recunoștință și mulțumire. Și acum, bunul meu fiu, aflați că, punându-mi în primejdie acest trup ostenit și bătrân, vrând să-mi urmez acel gând ce m-a îndemnat să părăsesc locurile acestei lumi vremelnice, am venit cu multă trudă și 816

zbucium în suflet, să aduc pacea și dragostea unde e atâta vrajbă și nenorocire acum, din câte se vede. Și, pentru că am stat de vorbă cu regele Lisuarte și am aflat la el acea înțelegere de care trebuie să dea dovadă orice rege, vreau să știu dacă voi, bunul meu domn, țineți seama mai mult de acel stăpân ce v-a dat viață, ori de deșertăciunea acestei lumi. Și cum puteți vorbi cu mine fără nicio teamă ori neîncredere, vă aduc la cunoștință că mai înainte de a veni aici am fost în Insula Ferecată și cu încuviințarea domniței Oriana, de la care am aflat prin spovedanie toate tainele sufletului său, am pornit să fac ceea ce vedeți”. Amadis, auzindu-l vorbind astfel, a fost convins că spune adevărul, fiindcă Nasciano era un om sfânt și pentru nimic în lume n-ar fi rostit o minciună, așa că i-a răspuns astfel: „Prietene al Domnului și sfinte sihastru, de aș putea să-mi arăt recunoștința pentru darurile și binele primite de la stăpânul meu, Iisus Hristos, slujindu-l după cum îi sunt dator, aș fi cel mai fericit cavaler din câți s-au născut vreodată; dar, primind totul mult mai mult decât ați amintit voi și urmând să-mi arăt recunoștința și să mă plătesc pentru asta, dimpotrivă, l-aș jigni în multe în fiecare zi, m-aș socoti un mare păcătos și dușman al poruncilor sale; și dacă acum, prin venirea voastră, pot îndrepta câte ceva din greșelile trecute, mult m-aș bucura și m-aș veseli să o fac, așa că, spuneți-mi ce depinde de mine și voi îndeplini ce mi se cere cu toată dragostea”. „Oh, preafericitul meu fiu! – a răspuns bunul om –, cât mi-ați bucurat acest foarte păcătos suflet al meu și m-ați mângâiat în tristețea pricinuită de răul văzut; fie ca acel Domn ce vă va mântui, să vă răsplătească pentru mine; și-acum, fără teamă, vreau să aflați tot ce am făcut de când am sosit pe aceste meleaguri”. Și i-a istorisit tot ce vorbise cu Oriana și cum, din porunca ei, se dusese la tatăl ei, regele, toate câte le vorbise cu acesta și cum îi spusese limpede că Oriana e căsătorită cu Amadis și că acel cocon, Esplandian, e fiul lor; i-a mai spus că regele ascultase totul cu multă răbdare și era foarte înclinat să încheie pace și că, după ce el îl făcuse să ajungă la această stare sufletească, acum, voia să rânduiască astfel lucrurile încât, rămânând Amadis căsătorit cu prințesa Oriana, să se facă pace între ei. Când Amadis a auzit asta, a simțit fiori de bucurie în inimă și în suflet, la gândul că prin voința doamnei sale fusese dezvăluită taina iubirii lor, când se afla în puterea lui și nu o amenința nicio primejdie, și i-a spus schimnicului: „Bunul meu domn, dacă regele Lisuarte are aceste gânduri și mă vrea ca fiu, eu primesc să-mi fie stăpân și tată, pentru a-l sluji în toate câte sunt spre cinstea sa”. „Dacă așa stau lucrurile – a răspuns bunul om –, cum credeți că se pot uni în totul aceste două dorințe, fără să se mai întâmple alte nenorociri?” Amadis i-a spus: „Părinte, cred că ar trebui să vorbiți cu regele Perion, tatăl meu, și să-i spuneți pricina venirii voastre și dorința ce v-a mânat și să vedeți dacă îi pare bine că regele 817

Lisuarte primește să facă tot ce i-au cerut în numele nostru don Cuadragante și don Brian de Monjaste în legătură cu Oriana și că astfel se poate ajunge la pace; căci eu mă încred în virtutea lui și sunt sigur că veți găsi înțelegerea pe care o doriți; spuneți-i că mi-ați vorbit și mie despre asta, dar că îl las pe el să hotărască totul”. Bunul om i-a răspuns că a vorbit cu înțelepciune și a făcut întocmai; a plecat pe dată din cortul lui Amadis și, împreună cu feciorii ce-l însoțeau, s-a dus la cortul regelui Perion, care, aflând cine este, l-a primit cu multă dragoste și bunăvoință. Regele s-a uitat la Esplandian, pe care nu-l văzuse niciodată, și mult s-a minunat văzând o ființă omenească atât de frumoasă și de chipeșă și l-a întrebat pe sfântul sihastru cine este. Sfântul bărbat i-a răspuns că e pupilul lui și că îi fusese dăruit de Dumnezeu printr-o mare minune. Regele Perion ia spus: „Mare minune, părinte, dacă acesta e feciorașul care vâna cu o leoaică și a fost crescut de domnia voastră în pădure, unde vă este sălașul, despre care marea înțeleaptă Urganda Necunoscuta a prezis într-o scrisoare că i se vor întâmpla multe și ciudate lucruri dacă Dumnezeu îi va da zile; și mi se pare, din câte mi s-a spus, că l-a înștiințat pe regele Lisuarte, în acea carte, că acest cocon va aduce multă pace și înțelegere între el și fiul meu, Amadis. Și dacă e așa, toți trebuie să-l iubim nespus și să-l cinstim, de vreme ce, datorită lui, se pot întâmplă atâtea lucruri bune, cum știți, părinte, și domnia voastră”. Sfântul și bunul om Nasciano i-a spus: „Într-adevăr, stăpâne, el este cel de care vorbiți. Și dacă acum aveți dreptate să-l iubiți, veți avea și mai multă mai târziu, când veți ști mai multe despre el”. Apoi i-a spus lui Esplandian: „Fiule, sărutați-i mâinile regelui, căci o merită cu prisosință”. Coconul a îngenuncheat să-i sărute mâinile, dar regele l-a îmbrățișat și i-a spus: „Tinere, mult trebuie să-i mulțumiți Domnului Dumnezeul nostru pentru că v-a dăruit cu atâta frumusețe și gingășie, căci, îi faceți pe toți, atât pe cei ce nu vă cunosc, cât și pe cei ce vă știu, să vă iubească și să vă prețuiască; și de vreme ce Domnul a binevoit să vă înzestreze cu asemenea înfățișare și frumusețe, multe vă va mai dărui dacă îi veți arăta supunere”. Coconul nu a răspuns nimic, ci foarte rușinat auzinduse lăudat de un asemenea domnitor, s-a înroșit în obraji, ceea ce tuturor li sa părut un lucru foarte bun, căci era semn de mare cinste, așa cum se cuvine vârstei sale. Și tare se mai minunau că unei ființe atât de însemnate nu i se cunoaște nici tatăl, nici mama. Regele l-a întrebat pe sfântul bărbat Nasciano dacă știe al cui fecior este; bunul om i-a răspuns: „Al lui Dumnezeu deși a fost zămislit și s-a născut dintr-un bărbat și o femeie, muritori; dar după cum a venit pe lume și după grija cu care l-a păzit și l-a crescut, se pare că îl iubește ca pe fiul său. Și tot El va binevoi, în sfânta-i milă și îndurare, ca mai înainte de a se scurge vreme prea îndelungată, să aflați mai multe despre 818

acest flăcău”. Apoi, luându-l de braț și îndepărtându-se cu el, i-a spus: „Maiestate preafericită în toate pe lumea asta, și în cealaltă, de vă veți teme de Dumnezeu și veți face totul întru slujirea sa, eu am venit pe aceste meleaguri, cu acest trup vlăguit și ostenit de prea mulții mei ani, cu gândul că Dumnezeu, stăpânul meu, îmi va da harul să-l pot sluji și să îndepărtez toată această nenorocire, dar bolile și marile mele suferințe nu mi-au îngăduit să ajung mai devreme; mai înainte am stat de vorbă cu regele Lisuarte care, ca slujitor al Domnului, ar dori să încheie pace, dacă asta este cu putință să se facă spre cinstea celor două părți; de la el m-am dus la fiul vostru, Amadis, care m-a trimis la voi, fără să-mi dea un răspuns, spunând că ascultă de porunca voastră, astfel că, de voi, domnul meu, depinde de va fi pace ori război, căci sunteți dator să îndepărtați cele potrivnice slujirii Celui de Sus, așa cum toți știu, după cum v-a dăruit El cu bogățiile acestei lumi, soție, copii și regate; și acum este momentul ca El să vadă cum îi mulțumiți pentru toate și doriți să îl slujiți”. Regele, cum întotdeauna fusese înclinat spre pace și înțelegere, atât datorită nenorocirilor pe care le poate aduce războiul, cât și pentru că era vorba de Amadis, lumina ochilor săi, de don Florestan, Agrajes și mulți alți cavaleri din neamul său, i-a răspuns astfel: „Părinte Nasciano, Dumnezeu îmi e martor că n-am dorit această mare învrăjbire și cât aș fi vrut să nu se ajungă aici, de s-ar fi putut găsi o altă cale, dar din pricina regelui Lisuarte nu s-a putut găsi niciun mijloc de înțelegere, pentru că, întru totul potrivnic Domnului și judecății sale, a vrut să o dezmoștenească pe fiica sa, Oriana, cum știe toată lumea, care, așa cum ați aflat, a fost salvată. După aceea, a fost dojenit și rugat să facă ceea ce este drept, făgăduindu-se să i se îndeplinească toate poruncile; dar el, ca un rege puternic, și, de astă dată, mai mult trufaș decât înțelept, socotind că dacă îl are alături pe împăratul Romei toată lumea i se va supune, n-a vrut nicio clipă să facă dreptate și nici s-audă de așa ceva; și ce a urmat și a câștigat din toate astea, știe Dumnezeu și vede toată lumea. Dar dacă acum vrea să arate înțelepciunea pe care n-a avut-o până azi, eu sunt încredințat că acești cavaleri ce se află de partea mea mă vor urma și-mi vor îndeplini gândul, care nu e altul decât să se pună capăt acestor nenorociri. Și pentru ca să vă dați seama, părinte, cât de neînsemnată a fost pricina încăpățânării sale, să știți că numai de s-ar fi purtat altfel cu Oriana, fiica sa, toate s-ar fi îndreptat”. Bunul om i-a sus: „Bunul meu domn, Dumnezeu va îndrepta totul și eu în numele său; așa că vorbiți cu cavalerii voștri și numiți câțiva oameni de bine, căci tot așa va face și regele Lisuarte, iar eu mă voi afla de față, ca slujitor al Dumnezeului adevărat Iisus Hristos, pentru a repara și a îndrepta ce s-ar putea strica”. Regele Perion a încuviințat totul și i-a spus: „Voi face asta pe dată și voi găsi doi cavaleri care, cu toată dragostea și bunăvoința, să 819

ajungă la o înțelegere dreaptă”. După aceasta, bunul om s-a întors foarte mulțumit și bucuros la tabăra regelui Lisuarte. Regele Perion a poruncit să fie chemați în cortul său toți cavalerii cei mai de seamă și după ce aceștia s-au adunat, le-a vorbit astfel: „Nobili principi și cavaleri, așa cum toți suntem foarte datori să ne apărăm cinstea și avuția și să înfruntăm orice primejdie pentru a apăra dreptatea, tot așa suntem datori, fără mânie și trufie, să urmăm calea dreptății când ne este arătată. Pentru că, deși la început pornim la o faptă cu dreptate, fără să aducem vreo jignire Domnului, dacă, apoi, ne purtăm cum ne taie capul și fără să chibzuim și nu ajungem să facem ceea ce este drept, dreptatea de la început va fi tot una cu nedreptatea de la sfârșit; așa că e bine ca cinstea și respectul să fie ferite cât mai mult când se găsește o cale de înțelegere, cum pare că ni se arată acum, și, dând uitării trecutul, să socotim că îl slujim pe Cel de Sus, care ne prețuiește atât de mult, și că ne mântuim sufletele. Și-acum, aflați că a venit la mine un sfânt pustnic și slujitor al Domnului, care mi-a spus că dușmanii noștri doresc pacea ținând seama mai mult de dreapta judecată decât de onoare, dacă și noi dorim la fel; pentru acest lucru e nevoie doar ca ambele părți să numească câțiva cavaleri care să hotărască felul cum se va încheia pacea, cu bunăvoință și fără patimă. Și am socotit că drept este să știți asta și să spuneți ce credeți că e mai bine să facem”. Toți au tăcut o bună bucată de vreme și apoi Angriote de Estravaus s-a ridicat în picioare și a zis: „De vreme ce toți tăceți, o să-mi spun eu părerea”; și i s-a adresat regelui: „Seniore, acești principi și cavaleri au socotit că e bine, datorită rangului vostru regesc, marii voastre vitejii și mai cu seamă nemăsuratei dragoste ce vă poartă, să le fiți căpetenie în această bătălie și să îi călăuziți atât în treburile războiului, cât și în cele ale păcii, știind că nu vă veți lăsa înrobit nici de frică, nici de patimi; și eu sunt încredințat, cunoscându-le virtutea, că niciunul dintre ei nu se va împotrivi hotărârilor voastre, așa că pentru una ori alta, puterea voastră este îndeajuns; dar fiindcă înălțimea voastră doriți să ascultați ce va spune fiecare, vreau să-mi aflați părerea și zic că, de vreme ce prințesa Oriana este în puterea noastră cu tot ce a avut cu ea, ar fi o mare nedreptate, dacă vrăjmașii noștri doresc pacea, iar gloria noastră e atât de mare, să ne împotrivim cererii lor, de pe urma căreia nu pierdem mai nimic; și cum la început au fost numiți soli don Cuadragante și don Brian de Monjaste, tot ei trebuie să fie numiți și acum, căci înțelepciunea și virtutea lor sunt atât de mari, încât vor ști dacă să primească ori nu ce li se oferă și să hotărască de vom avea pace ori război”. Și așa cum a spus acest cavaler au hotărât regele și acei seniori, rămânând ca acești doi cavaleri, cu încuviințarea și sfatul regelui, să statornicească ce vor avea de făcut în viitor. 820

• CAPITOLUL CXIV • Cum s-a întors sfântul bărbat Nasciano cu răspunsul regelui Perion la regele Lisuarte și ce s-a hotărât Bunul om Nasciano s-a întors la regele Lisuarte, cum ați auzit, și i-a spus tot ce vorbise cu regele Perion, cum toți ceilalți îi dau acestuia ascultare și el socotește, după frumoasele vorbe ce le rostise regele, că lucrurile își vor urma drumul și se vor sfârși cu bine. Cum regele era hotărât și dornic foarte de a nu mai da ascultare dușmanului cel viclean, cum făcuse până atunci, și avusese, din această pricină, atâtea necazuri, i-a spus: „Părinte, dinspre mine nu e nicio piedică, după cum vedeți; rămâneți aici în cortul meu, iar eu mă voi duce să vorbesc cu acești domnitori ce au îndurat atâtea nenorociri și primejdii ca să-mi apere cinstea”. Și s-a dus la cortul lui Gasquilan, regele Suediei, care mai stătea încă în pat de pe urma luptei cu Amadis, cum ați auzit; aici a poruncit să fie chemați regele Cildadan și toți cavalerii cei mai de seamă, atât ai săi cât și ai romanilor, și le-a adus la cunoștință tot ce îi spusese bunul pustnic, atât la început, când venise prima oară, cât și acum, când adusese răspunsul regelui Perion, dar păstrând taina în legătură cu Amadis și fiica sa, căci nu voia să se afle încă. Și-a rugat stăruitor să-și spună părerea, dacă cred că această cale de înțelegere e bună, ori dimpotrivă, căci îi privește pe toți. Și voia să știe mai ales părerea romanilor, căci datorită marii pierderi suferită de ei prin moartea împăratului îl îndatorau foarte, obligându-l să-și calce în picioare propria-i voință pentru a se supune voinței lor. Regele Cildadan i-a răspuns: „Domnul meu, foarte drept este ca acești cavaleri din Roma să-și spună cuvântul cum ați zis și socotiți că se cuvine, dar aleasa voastră purtare îi obligă, în cele din urmă, să se supună vrerii voastre, așa cum eu și toți câți vă suntem supuși o vom face, împreună cu acest nobil rege al Suediei, căci voia sa nu cred să fie alta decât a noastră; și acum, să spună romanii ce doresc”. Atunci, acel viteaz cavaler Arquisil s-a ridicat în picioare și a grăit așa: „Dacă împăratul, stăpânul meu, ar fi fost în viață, atât datorită măreției sale, cât și fiindcă acest război se poartă pentru cauza sa, s-ar fi cuvenit ca el să hotărască, după voia sa, asupra păcii ori războiului, dar fiindcă noi, cei de același sânge cu el și toți vasalii săi aflați acum sub cârmuirea și porunca voastră, nu mai suntem părtași egali cu domnia voastră, viteazule rege Lisuarte, la acest război, așa cum vi s-a spus, vă mai spunem și acum că atâta vreme cât unul dintre noi va mai fi în viață, niciodată nu vom înceta să ne supunem dorinței și vrerii voastre, indiferent care va fi aceasta și vă lăsăm 821

să hotărâți ce e mai bine, căci sunteți cel mai însemnat conducător dintre noi toți și acum această vrajbă vă privește mai mult decât pe toți ceilalți”. Mult le-a fost pe plac regelui și tuturor celor aflați acolo acest cavaler, pentru că răspunsul lui foarte înțelept era pe potriva marelui său curaj, potrivire cum rar se întâmplă la un om; și regele a spus: „De vreme ce lăsați totul în seama mea, primesc: iar dacă voi greși cumva, a mea va fi cea mai mare vină, după cum va fi și cea mai mare cinste, de voi duce totul Ia bun sfârșit”. Apoi a plecat la cortul său și le-a poruncit regelui Arban de Norgales și lui don Guilan Gânditorul să ducă ei negocierile cu trimișii regelui Perion și să hotărască ce trebuie făcut, după ce se vor sfătui cu el; apoi i-a spus sihastrului: „Părinte, gândesc că dacă lucrurile au ajuns aici, ar fi bine să vă întoarceți la regele Perion și să-i spuneți că i-am însărcinat pe acești doi cavaleri să negocieze cu trimișii săi; și că bine ar fi, dat fiind că asemenea treburi se lungesc întotdeauna, iar aici în tabere nu putem să-i îngrijim pe răniți și nici nu avem destule provizii pentru oameni și animale, să ridicăm taberele în același timp și el să se retragă cu oastea sa cale de o zi, iar eu tot așa, până la cetatea mea Luvaina, pentru a rândui îngrijirea răniților și trimiterea trupului împăratului în țara sa; și, în răstimpul acesta, trimișii noștri să stea de vorbă, iar el și eu vom vedea cum e mai bine să facem; și să le comunice solilor săi ce a hotărât, eu, de asemenea, trimișilor mei, iar domnia voastră să fiți de față la negocieri pentru a vedea cine nu are dreptate; și, de va fi nevoie, ne vom întâlni el și eu cu oamenii noștri, unde veți socoti voi de cuviință”. Sihastrului i-au fost foarte pe plac aceste vorbe, căci și-a dat seama că deși nu se încheiase pacea, primejdia se îndepărta dacă se îndepărtau oștile, căci, cu toate că acest sfânt bărbat îmbrăcase rasa și ducea o viață de pustnic într-un loc atât de sălbatic, înainte fusese cavaler și încă din cei foarte iscusiți în fapte de arme, la curtea regelui, tatăl regelui Lisuarte, și apoi la cea a fratelui său, regele Falangris, așa că, pe cât era de desăvârșit în cele dumnezeiești, pricepea foarte bine lucrurile pământești, căci trecuse prin multe; așa că i-a răspuns regelui: „Bunul meu domn, vorbele voastre mi se par înțelepte, dar rămâne ca trimișii fiecăruia să sosească într-o anume zi aici, în acest loc, la mijlocul drumului dintre oști, și poate, cu ajutorul acelui Dumnezeu, fără al cărui ajutor nimeni nu se poate ajuta, vor ajunge să se înțeleagă să vă întâlniți domnia voastră și regele Perion, cum ați spus, și să puneți capăt amânărilor ce se ivesc de obicei datorită terțelor persoane; iar eu mă voi întoarce iute la ceilalți și vă voi trimite vorbă când și la ce oră puteți porunci să se ridice tabăra, ca tot atunci să se ridice și cealaltă”. Și bunul om s-a întors la regele Perion și i-a spus tot ce se rânduise, fără să uite nimic. Regelui i-a fost pe plac faptul că taberele se ridică acum când 822

victoria e de partea lui, și după ce s-a sfătuit cu don Cuadragante și don Brian de Monjaste, a poruncit crainicilor să dea de veste ca a doua zi în zori să fie toți gata să-și strângă corturile și toate celelalte, pentru a pleca deacolo. Bunul om i-a trimis veste despre asta regelui Lisuarte, înștiințându-l că se va întoarce la el cât mai grabnic cu putință. Și când a sosit dimineața, au răsunat trâmbițele în tabere, s-au strâns corturile și, cu multă veselie, au pornit și unii și alții, fiecare în drumul său. Dar acum îi vom lăsa să-și vadă de drum și o să vă povestim despre regele Arabigo, ce se afla sus în munți, cum ați auzit.

• CAPITOLUL CXV • Cum, aflând regele Arabigo de plecarea oștilor, a hotărât să pornească război contra regelui Lisuarte V-am povestit mai înainte că regele Arabigo, Barsinan, seniorul de Sansueña, și Arcalaus Vrăjitorul cu ostilelor se ascunseseră în creierul munților, într-un loc sălbatic, așteptând vești de la iscoadele lor, ce țineau tot timpul ochii ațintiți asupra taberelor și văzuseră foarte bine bătăliile date, precum și felul cum erau întărite taberele, așa încât niciuna să nu poată fi lovită peste noapte; și cum până atunci niciuna din părți nu fusese înfrântă, ba dimpotrivă, se părea că taberele sunt neatinse, regele Arabigo nu s-a încumetat să iasă din acea vizuină, căci felul cum stăteau lucrurile nui era pe plac; și tot timpul s-a gândit să aștepte ultima luptă, cugetând că, chiar dacă vor mai zăbovi luptând unii contra celorlalți, până la urmă, unii aveau să fie învinși, și tare se bucura văzând că după prima luptă nu se întrevede victoria, căci cu cât dura mai mult înfruntarea, cu atât pierderile aveau să fie mai mari, și la sfârșit aveau să rămână atât de puțini, încât cu osteneală puțină și mai puțină primejdie gândea că îi va spulbera pe cei rămași și va deveni el stăpânul întregii țări, fără să mai fie cine să i se împotrivească; și, tare bucuros, îl tot îmbrățișa pe Arcalaus, lăudându-l și mulțumindu-i pentru gândul lui și făgăduindu-i mari favoruri, zicându-i că nu mai poate da greș de astă dată și că își va lua o răsplată mult sporită pentru pagubele și pierderile din trecut. Și pe când se veseleau ei așa plini de voie bună, au sosit iscoadele și le-au spus că se ridicaseră taberele, că oștenii, înarmați, fac cale întoarsă, fiecare de unde venise, și că nu-și pot da seama ce înseamnă asta. Auzind aceasta, regele Arabigo a gândit pe dată că plecaseră în urma unei învoieli și a hotărât să-l atace mai curând pe regele Lisuarte decât pe Amadis, căci dacă regele avea să fie ucis ori luat captiv, lui 823

Amadis puțin avea să-i pese de binele ori răul regelui, și astfel putea câștiga totul, dar și-a zis că nu e bine să pornească atacul înainte de căderea nopții, ca să-i prindă mai pe nepregătite și descoperiți; așa că i-a poruncit unui nepot de-al său, pe numele lui, Esclavor, bărbat foarte priceput în treburile războiului, să meargă cât mai pe ascuns pe urmele lor cu zece oameni călare și să vadă unde vor poposi; acesta a făcut întocmai și de pe cele mai tainice poteci ale muntelui iscodea oastea ce se mișca jos, pe câmpie. Regele Lisuarte, care își urma drumul, se temea tot timpul de acești oameni, căci nu știa prea bine unde se află, ci doar ce îi spuseseră câțiva vecini de prin partea locului, cum că mereu văzuseră oameni sus în munți, în partea dinspre mare, dar niciunul nu îndrăznise să se apropie de ei; și nici el nu avusese vreme să se pregătească cum ar fi trebuit, căci tare multe îl mai așteptau de făcut. Și cum mergea el pe drumul său. Așa cum v-am spus, câțiva oameni din ținut i-au înștiințat că zăriseră niște călăreți furișându-se pe crestele muntelui. Regele, cum era trecut prin multe și isteț, și-a închipuit pe dată ce se va întâmplă, că nu va putea scăpa de oamenii aceia, dacă vor porni contra lui, fără o bătălie grea; și tocmai de asta se temea atunci, văzându-și oamenii atât de zdrobiți în urma bătăliilor dinainte; dar, cu inima lui vitează, n-a pregetat să facă ce se cuvine și, chemându-i pe regele Cildadan și pe toți căpitanii săi, le-a spus ce aflase despre acei oameni, rugându-i să aibă grijă ca oștenii să fie înarmați și pregătiți de luptă, pentru ca, de va fi cazul, dușmanul să-i găsească așa cum se cuvine să se arate niște cavaleri ca ei. Toți i-au răspuns că îi vor împlini întocmai poruncile și l-au asigurat că mai degrabă își vor pierde viețile decât să se lase înfrânți. Câțiva i-au spus în taină că ar trebui să îl înștiințeze pe regele Perion, pentru că oamenii aceia sunt mulți și odihniți, pe când ai săi dimpotrivă, și nu va putea scăpa de ei fără mare primejdie, căci toți îi sunt vrăjmași și, dacă soarta îi va fi potrivnică, aceia nu vor avea milă și vor face tot răul de care vor fi în stare. Aceștia au fost don Grumedan și Brandoibas, care chibzuiau că dacă face asta regele, stăpânul lor, n-ar mai avea a se teme și în felul acesta, pacea s-ar încheia între cei doi regi mai grabnic și mai trainic. Dar regele, care, așa cum v-am spus de multe ori, întotdeauna se temea mai mult să nu-și piardă cinstea decât viața, le-a răspuns că lucrurile nu stau chiar așa de rău încât să le ceară ajutor potrivnicilor săi, și că s-ar putea ca ceea ce își închipuie ei acum că va fi o mare înfruntare, până la urmă să fie cu totul altceva, și să nu se gândească la nimic alta decât să-i lovească pe dușmani cu sete, de o fi să vină, așa cum făcuseră întotdeauna în înfruntări mai de seamă decât aceasta. Apoi i-a poruncit lui Filispinel să se apropie de munte cu douăzeci de cavaleri, cu cât mai multă grijă cu putință, astfel ca, fără să-și piardă viețile, să afle câte ceva; acesta a făcut ce i s-a poruncit. Între timp, regele a poruncit 824

ca oamenii să se odihnească, căci străbătuseră patru leghe, și animalele să fie adăpate, pentru a încerca să ajungă la Luvaina fără a mai face popas, căci el se temea mai mult de un atac noaptea decât ziua, și dacă aveau să facă un popas, nu i-ar fi stat în putere să-i împiedice pe oameni să nu-și scoată armurile și să nu doarmă, la cât erau de obosiți, și astfel, ar fi putut fi nimiciți de o mână de oameni; și după ce s-au odihnit o vreme, a poruncit oștii să pornească mai departe, așezând în frunte toate bagajele și răniții, deși, în acele zile de răgaz, îi trimisese mai pe toți în cetatea din apropiere. Filispinel a pornit spre munte și cercetând cu mare grijă a simțit pe dată iscoadele și oamenii lui Esclavor, iar când a ajuns împreună cu cei mai mulți dintre ai săi să îi vadă pe potrivnici, i-a trimis vorbă regelui, înștiințându-l că dăduse de acei câțiva cavaleri ce îi tot urmăreau și că bănuiește că restul oastei nu e prea departe. Regele nu făcea alta decât să-și vadă de drum, cu grabă mare, pentru ca, dacă ar fi fost să dea o luptă, să fie cât mai aproape de acea cetate a sa, făcându-și socoteala că, deși nu este foarte întărită, tot se poate odihni mai în siguranță acolo decât în mijlocul câmpului. Așa că, în scurtă vreme, s-a îndepărtat bine de munte. Esclavor, nepotul regelui Arabigo, văzând că fusese descoperit, i-a dat de știre unchiului său, spunându-i că părerea lui este că trebuie să coboare de pe coastă fără zăbavă în câmpie, căci, descoperiți fiind, regele Lisuarte nu va vrea să se oprească decât acolo unde îi va conveni mai bine. Când acest mesager a ajuns la regele Arabigo, toată oastea sa se odihnea în voie, pregătindu-se pentru noapte și fără gândul de a-și ataca dușmanii pe lumina zilei, și n-au izbutit să se înarmeze și să încalece foarte iute, ci au zăbovit o bună bucată de vreme, căci erau mulți la număr; și ce i-a încurcat cel mai tare au fost trecătorile înguste ale muntelui, căci pe cât de sălbatic și de nepătruns era locul ales ca să se apere, pe atât îi împiedica să pornească la atac. Și așa cum ați auzit, oastea a pornit pe urmele regelui Lisuarte; dar mai înainte de-a apuca să coboare ei muntele, regele străbătuse atâta drum, încât când au ajuns la câmpie, oricât s-au străduit să îl prindă din urmă, n-au izbutit până aproape de cetate; Arcalaus, însă, cum știa ținutul, l-a sfătuit pe regele Arabigo să nu se zorească, pentru a nu-și obosi oamenii, spunându-i că, de vreme ce îl au pe rege sub ochi, nu e cu putință să le scape și să nu-și facă griji dacă se va adăposti în cetate, că el o știe foarte bine și, pe cât e de slab apărată, va fi în mai mare primejdie decât în mijlocul câmpului. În acest răstimp, prin voia lui Dumnezeu, pentru ca acei oameni ticăloși să nu-și împlinească mârșava dorință, s-a întâmplat că bunul om și sfânt pustnic i-a trimis la regele Lisuarte pe Esplandian, pupilul său, și pe Sargil, nepotul său, să-l înștiințeze că lucrurile sunt pe calea cea bună și că el va ajunge cât mai curând cu putință la Luvaina pentru a rândui întâlnirea celor 825

patru cavaleri din cele două tabere. Când acești flăcăi au ajuns la tabăra regelui, acesta plecase de-o bucată bună de vreme, și ei au mers pe urmele oștii până au ajuns în locul unde regele hotărâse scurtul popas și astfel au înțeles că regele se teme și se grăbește, așa că au zorit și ei să-l ajungă, dar mai înainte de a zări oastea regelui, au văzut cum coboară muntele în grabă mare mulțime de oameni, și, pe dată, și-au zis că aceștia sunt oștenii regelui Arabigo, căci, pe când se aflau la curte cu regina Brisena, auziseră vorbindu se despre ei. Și văzuseră că regina tot trimite oameni în felurite locuri, unde se spunea că se află aceștia; și de cum i-au zărit pe oșteni, și-au dat seama că regele, stăpânul lor, e în mare primejdie, ceea ce mult l-a îndurerat și l-a mâhnit pe Esplandian. Și i-a spus lui Sargil: „Frate, urmează-mă și să nu ne oprim din drum până nu încercăm să-l ajutăm pe stăpânul meu, regele, să nu-i facă vreun rău ticăloșii aceștia”. Și întorcându-i caii au luat-o înapoi pe unde veniseră, cât mai grabnic cu putință, tot restul zilei și toată noaptea, fără să se odihnească, și, a doua zi în zori, au ajuns la tabăra regelui Perion, căci acesta nu străbătuse mai mult de patru leghe în ziua dinainte și își instalase tabăra pe malul unui râu cu mulți copaci și pășune întinsă, punând de strajă mai mulți cavaleri în partea dinspre munte, fiindcă și el aflase de la niște păstori despre oastea aceea că se pusese în mișcare, părăsind locul unde stătuse până atunci; așa că, temându-se, a poruncit să se întărească straja; și de cum au ajuns aici cei doi flăcăi, Esplandian s-a dus drept la cortul lui Amadis și l-a întâlnit pe bunul pustnic ce se ridicase și voia să plece, dar văzându-l pe acel cocon atât de zorit, l-a întrebat: „Bunul meu fiu, ce-i cu graba asta?” El i-a răspuns: „Domnule și tată, graba mi-e atât de mare, încât până nu vorbesc cu Amadis, n-am vreme să vă povestesc”. Apoi, descălecând de pe cal, a intrat în cort, unde Amadis stătea întins în pat îmbrăcat în armură, căci fusese de strajă toată noaptea și în zori venise să se odihnească și să doarmă; Amadis s-a trezit și atunci Esplandian i-a spus: „Oh, viteazule domn, dacă vreodată inima voastră nobilă a dorit să săvârșească isprăvi mărețe, a sosit ceasul să-și arate vitejia, căci, deși a trecut prin mari și foarte primejdioase înfruntări până acum, niciuna nu-i poate sta alături celei ce se pregătește. Aflați, bunule domn, că oastea despre care s-a spus că se ascunde în munți cu regele Arabigo a pornit în cea mai mare grabă împotriva regelui Lisuarte, stăpânul meu, și cred că pe acesta îl paște o mare primejdie, după cât de numeroși sunt vrăjmașii și cât de puțini și de sleiți oștenii regelui. Așa că, după Dumnezeu, singura lui salvare sunteți domnia voastră”. Amadis, auzind aceasta, s-a sculat foarte iute și a spus: „Bunele paj, așteptați-mă aici, căci de-mi va sta în puteri, osteneala voastră nu va fi zadarnică”. 826

Apoi a plecat pe dată la cortul regelui Perion, tatăl său, i-a povestit toate acele vești și l-a rugat stăruitor să îi îngăduie să îi vină în ajutor regelui Lisuarte, faptă ce i-ar putea aduce multă cinste și slavă, precum și numeroase laude din partea tuturor celor ce o vor afla; Amadis i-a făcut această rugăminte în genunchi și n-a vrut să se ridice până ce regele, ce era o pildă de virtute și își petrecuse viața săvârșind numai isprăvi ce îi aduseseră mare faimă, nu i-a spus: „Fiule, fă așa cum dorești și pornește în frunte cu oamenii ce îți sunt pe plac, iar eu te voi urma, căci de va fi să încheiem pace cu regele Lisuarte, astfel va fi mai trainică. Iar de va fi să purtăm război cu el, mai bine să fie nimicit de noi decât de ceilalți, ce s-ar putea să ne fie mai dușmani decât ne este el”. Și pe dată a poruncit să sune trâmbițele și surlele și, cum oamenii erau toți înarmați și pregătiți de luptă, au încălecat pe dată și s-au adunat în jurul căpitanilor lor. Regele Perion și Amadis i-au cerut lui Gasquiles, nepotul împăratului din Constantinopol, să încalece și el și cu însemnele împărătești au ieșit din tabără cu toate celelalte steaguri în urma lor; și de cum a ajuns toată armia în câmp deschis, regele le-a spus tot ce aflase și i-a rugat mult să-și dovedească virtutea, fără să țină seama de trecut, și să-l ajute pe regele Lisuarte, aflat la mare nevoie și cu puțină oaste. Toți au încuviințat și au răspuns că vor face așa cum le poruncește. Atunci, Amadis i-a luat cu sine pe don Cuadragante, don Florestan, fratele său, Angriote de Estravaus, Gavarte de la Valea Temătoare, pe Gandalin și Enil cu încă patru mii de cavaleri, și pe maestrul Helisabad care, în această împrejurare, ca și în bătăliile trecute, a făcut minuni cu știința sa, salvând viața multora, ce n-ar mai fi avut zile fără Dumnezeu și fără el. Însoțit de toți aceștia, Amadis a pornit la drum, iar regele, tatăl său și toți ceilalți, rânduiți pentru luptă, l-au urmat. Dar acum nu o să mai vorbim despre ei, care mergeau zorindu-se foarte, și ne întoarcem să vă povestim ce s-a mai întâmplat cu regii în acest răstimp.

• CAPITOLUL CXVI • Despre bătălia purtată de regele Lisuarte cu regele Arabigo și oastea sa, și cum regele Lisuarte a fost învins și i-a venit în ajutor Amadis de Gaula, cel ce niciodată n-a pregetat să-i ajute pe cei aflați în nevoie V-am povestit mai înainte că regele Lisuarte fusese înștiințat de cavalerii trimiși de el spre munte că zăriseră iscoadele regelui Arabigo, și că acum regele Lisuarte se zorea să ajungă la cetatea sa Luvaina, pentru a se adăposti 827

acolo dacă ar fi fost să se dea o luptă, căci după cât de zdrobită îi era oastea în urma bătăliilor dinainte, cum ați auzit, era sigur că nu poate ține piept forței copleșitoare a vrăjmașilor. Și astfel, pe când el își urma drumul, oștile regelui Arabigo l-au urmărit până la căderea nopții, mereu în frunte cu Esclavor și cei zece cavaleri, însoțiți de încă patruzeci trimiși de rege, unchiul său; și după ce oastea a coborât din munți și a pornit la drum pe câmp, ar fi izbutit iute să-l ajungă din urmă, dar noaptea era atât de neagră, că nu se mai vedeau unii pe alții și, din pricina asta, dar și a spuselor lui Arcalaus, cum că cetatea în care ceilalți își puseseră mari speranțe, e slab apărată, nu s-au ostenit să pornească la luptă, ci au continuat să-i urmărească, aproape învăluindu-i pe oștenii regelui Lisuarte. Și au mers ei așa până la ivirea zorilor, când au văzut cât de aproape sunt unii de alții și la un pas de cetate. Atunci, regele Lisuarte, ca un domnitor curajos, a făcut popas cu toți oamenii săi și a împărțit oastea în două grupuri; primul, sub conducerea regelui Cildadan, însoțit de Norandel, feciorul său, regele Arban de Norgales, don Guilan Gânditorul și Cendil de Ganota, alcătuit din aproape două mii de cavaleri. Al doilea grup era alcătuit din romanii Arquisil și Flamineo, Giontes, nepotul său, Brandoibas și alți mulți cavaleri de-ai săi și încă aproape șase mii de oșteni călări; aceste două oști, dacă ar fi fost înarmate cum se cuvine și ar fi avut cai odihniți, n-ar fi trebuit să se teamă prea mult de dușman, dar lucrurile stăteau cu totul pe dos, căci armurile le erau toate sfârtecate în multe locuri din bătăliile trecute, iar caii slăbiți și osteniți, atât din pricina efortului mare dinainte, cât și al celui de-acum, fiindcă toată ziua aceea și toată noaptea nu se odihniseră decât foarte puțin, ceea ce mult le-a dăunat, cum veți auzi mai departe. Regele Arabigo îl avea în frunte pe Barsinan, seniorul de Sansueña, care, cum am spus, era un tânăr cavaler curajos, dornic să dobândească slavă și să răzbune moartea tatălui său, și a lui Gandalod, fratele său, cel învins de don Guilan și trimis captiv regelui Lisuarte la Londra, care poruncise să fie azvârlit din vârful turnului la picioarele căruia fusese ars tatăl lui, cum se povestește în prima carte a acestei istorii, cu două mii de cavaleri; restul oștirii venea în urma lui, cum am spus. Și cum se luminase de ziuă și au văzut cât de aproape se află unii de alții, au început lupta cu strășnicie, astfel că de la prima ciocnire mulți cai au rămas fără stăpâni; Barsinan și-a frânt lancea și, punând mâna pe spadă, a prins să împartă lovituri grele, căci era viteaz și stăpânit de o mare turbare. Norandel, aflat în fruntea oamenilor săi, s-a înfruntat cu un unchi al acestui Barsinan, frate cu maică-sa, ce fusese guvernatorul ținutului după moartea tatălui lui Barsinan, până ce acest nepot al lui a ajuns la vârsta de a putea cârmui; Norandel l-a izbit pe acesta atât de tare, că i-a spart scutul și lorica și 828

lancea i-a ieșit prin spate prăbușindu-se mort pe loc la pământ. Regele Cildadan a doborât alt cavaler ce îl însoțea pe acesta, unul dintre cavalerii viteji din oastea lui Barsinan. Lovituri grele au dat și don Guilan, regele Arban de Norgales și ceilalți ce îi însoțeau, toți cavaleri de seamă și aleși, așa încât, grupul lui Barsinan ar fi fost spulberat, dacă nu i-ar fi sărit în ajutor Arcalaus; acesta, deși nu mai avea jumătate din mâna dreaptă, că i-o retezase Amadis pe când se numea Frumosul Întunecat și îl ucisese pe nepotul lui Arcalaus, Lindoraque, fiind priceput foarte în mânuirea armelor, se slujea de mâna stângă ca de cealaltă, și cu sosirea sa, cei din tabăra lui au primit un mare sprijin și inimile li s-au umplut iarăși de vitejie, astfel că mulți din oamenii regelui Lisuarte au pierit ori au fost doborâți de pe cai, răniți greu. Arcalaus și-a croit drum printre ei și săvârșea fapte de arme mărețe, căci era viteaz și curajos, dar să fi văzut ce minuni făceau, la ceasul acela, regele Cildadan, Norandel, don Guilan și Cendil de Ganota, căci erau scut și pavăză pentru toți ai lor; dar n-ar fi izbutit s-o scoată la capăt dacă nu le-ar fi venit în ajutor regele Lisuarte, căci vrăjmașii, mai numeroși și mai odihniți, dădeau să-i învingă de-acum; dar regele Lisuarte, care niciodată nu s-a abătut cu un pas de la datorie în marile bătălii purtate de el, a pornit în fruntea oamenilor săi mai dornic să moară decât să nu-și facă datoria și primul vrăjmaș ce i-a ieșit în cale a fost un frate al lui Alumas, cel ucis de don Florestan din pricina domnișoarelor păzite de pitic la Izvorul ulmilor, care era văr primar cu Dardan Trufașul; și l-a izbit cu lancea, sfărâmându-i toată armura, și l-a doborât mort la pământ; iar ai săi s-au năpustit atât de năprasnic asupra dușmanilor, că i-au făcut să dea înapoi o bună bucată. Regele a pus mâna pe spadă și a prins să dea asemenea lovituri grele, că pe cine nimerea în plin, nu mai avea nevoie de duhovnic; și la ceasul acela era atât de furios, că uitând de orice primejdie, s-a aruncat în mijlocul vrăjmașilor, făcând mare prăpăd printre ei. Arcalaus, care aflase dinainte ce herb are regele, ca să îl recunoască și să pună la cale o ticăloșie, cum avea să poată mai bine, căci așa-i stătea în fire, văzându-l pe rege atât de departe de ai săi, s-a dus la Barsinan și i-a spus: „Barsinan, îl vezi în față pe dușmanul tău? Dacă moare, totul se sfârșește. Privește, nu vezi ce face regele Lisuarte?” Barsinan a luat zece cavaleri de-ai săi care îl ocroteau și i-a răspuns lui Arcalaus: „Acum, pe el! Și fie moare, fie murim cu toții!” Și s-au năpustit spre rege, atacându-l din toate părțile, așa că l-au trântit de pe cal. Filispinel lupta tot timpul însoțit de cei douăzeci de cavaleri de care ați auzit, ce fuseseră să cerceteze muntele, și își făgăduiseră să rămână împreună în lupta aceasta. Și văzând că regele este doborât, le-a spus: „Oh, domnilor, acum e vremea să pierim o dată cu regele!” Și au pornit cu toții și au ajuns lângă rege, dar acesta era ținut de doi cavaleri ce se prăvăliseră peste el 829

înainte de a se scula de jos și îi luaseră spada; atunci au prins să-i pălească pe Arcalaus, Barsinan și pe oamenii lor, încât, în pofida voinței lor, i-au îndepărtat de-acolo, dar la strigătele lui Arcalaus începuseră să se strângă atâția potrivnici, încât, dacă soarta nu i-ar fi adus acolo pe regele Cildadan, Arquisil, Norandel și Brandoibas, cu un pâlc de cavaleri, să le sară în ajutor, regele ar fi fost pierdut; aceștia, însă, au ucis atâția dușmani, că l-au salvat pe rege prin forța armelor, iar Norandel, de cum a ajuns acolo, a sărit de pe cal și, împărțind lovituri strașnice celor ce îl țineau pe rege, le-a luat spada acestuia și punând-o în mâna regelui, i-a spus: „Luați calul meu”. Regele a făcut întocmai, dar nu s-a îndepărtat până ce Brandoibas nu i-a dat alt cal lui Norandel și acesta n-a fost călare; apoi au pornit în ajutorul oamenilor lor, ce se luptau atât de îndârjit, că vrăjmașii nu cutezau să le mai stea în cale. Arcalaus i-a spus atunci unuia dintre cavalerii săi: „Întreabă-l pe regele Arabigo de ce mă lasă să fiu ucis?” Cavalerul s-a dus să-i transmită mesajul regelui Arabigo și acesta a răspuns: „Am văzut eu bine că trebuia să le vin în ajutor mai de mult, dar am așteptat ca dușmanii să se mai îndepărteze de cetate; însă, dacă dorește să-l ajut, așa voi face”. Și a poruncit să sune trâmbițele și a pornit cu toată oastea sa, însoțit de cei șase cavaleri din Insula Săgetătorului; cum ceilalți erau împrăștiați și trudiți, i-a atacat în voie și a făcut mare prăpăd în rândul lor. Cei șase cavaleri de care v-am vorbit săvârșeau fapte nemaipomenite, doborând și omorând pe câți întâlneau, așa că datorită lor și oastei numeroase a regelui Arabigo, oamenii regelui Lisuarte nu le-au mai putut ține piept și au început să se retragă, ca orice oștire învinsă. Regele Lisuarte, văzând că lupta e pierdută și că nu e chip să mai schimbe ceva, adunându-i în jurul său pe regele Cildadan, Norandel, don Guilan, Arquisil și pe ceilalți cavaleri mai de seamă, s-a așezat în fruntea oamenilor săi și le-a poruncit celorlalți să se retragă în cetate, căci erau aproape de ea. Ce să vă mai povestesc? Regele a făcut atâtea în timpul acestei retrageri și înfrângeri pentru a-și apăra oamenii, încât s-a arătat mai viteaz și mai curajos ca niciodată de când devenise cavaler, și la fel s-au purtat și toți cavalerii din preajma lui, dar, în cele din urmă, cu multe pierderi în rândul oamenilor săi, morți și mulți prinși și răniți, au fost împinși spre porțile cetății și cum oamenii au început să se îmbulzească, iar vrăjmașii s-au năpustit asupra lor, socotindu-i învinși, mult mai mulți au pierit aici, și aici au fost doborâți de pe cai regele Arban de Norgales și don Grumedan, cu însemnele regelui Lisuarte, și luați captivi de vrăjmași, și așa ar fi pățit și regele, dacă nu l-ar fi tras în cetate cu forța câțiva dintre ai săi; și îndată după asta, porțile au fost închise, astfel că puțini au izbutit să intre. 830

Dușmanii s-au retras, pentru că se trăgea asupra lor cu arcuri și arbalete, dar i-au luat cu ei pe regele Arban de Norgales și pe don Grumedan cu însemnele regești. Arcalaus ar fi vrut să-i ucidă pe loc, dar regele Arabigo n-a îngăduit, spunându-i să mai aștepte, că, în curând, va fi în mâinile lor și regele Lisuarte cu ceilalți, și atunci, vor fi judecați toți de el și de ceilalți mari seniori veniți cu ei, și a poruncit să fie păziți cu strășnicie de niște oameni de-ai săi. Și-așa cum v-am spus, regele Lisuarte a fost învins și nimicit, și mai toată oastea lui spulberată, unii morți, alții captivi, iar el cu alți câțiva, închiși în acea cetate slab apărată, unde nu îi aștepta alta decât moartea. Și să spunem că e mâna lui Dumnezeu și a sorții? De bună seamă că nu; el și-a făcut-o singur, pentru că și-a plecat urechea la vorbe păgubitoare, crezând mai mult ce i-au spus acei ticăloși de Brocadan și Gandandel despre Amadis, decât în bunătatea lui Amadis și a neamului său, de pe urma cărora ajunsese pe culmi de glorie mai sus decât orice alt domnitor din lume; și în afară de Domnul Dumnezeul nostru, cine să-l ajute? Cumva Brocadan și Gandandel cu neamul lor îl vor scăpa de primejdie și vor îndrepta răul suferit? Ori cei ca ei, lipsiți de conștiință, a căror meserie a fost și este să-i pizmuiască pe cei virtuoși și curajoși (care, pentru a urma calea virtuții, nu a invidiei, își pun viața în primejdie) și să dorească să le calce pe urme doar pentru a le distruge și a le tăvăli în noroi faptele cu toată puterea lor? Cred că dacă i-ar fi așteptat pe aceștia, iute ar fi fost răzbunată moartea lui Barsinan, seniorul de Sansueña, marile pierderi suferite de regele Arabigo în războiul celor șapte regi și mânia lui Arcalaus. Și-atunci, cine să-i vină în ajutor? Bineînțeles că vestitul și neînfricatul cavaler Amadis de Gaula, care l-a mai ajutat de multe ori, așa cum v-am povestit în această măreață istorie. Dar, lăsând deoparte slujirea doamnei sale, avea motive întemeiate să o facă? Eu zic că dimpotrivă, căci după marile servicii făcute, ce i-au adus regelui numai foloase, și nerecunoștința arătată de acesta, mai curând ar fi avut temeiuri să-i dorească distrugerea totală. Iar cum acest cavaler venise pe lumea asta pentru a dobândi faimă și glorie, nu se gândea decât la fapte nobile și pline de virtute, așa cum veți auzi că a făcut cu acest rege învins, închis în cetate, așteptând să fie ucis și să-și piardă regatul. Și, întorcându-ne la povestea noastră, aflați că după ce regele Lisuarte s-a închis în acea cetate a sa, regele Arabigo s-a retras de pe câmpul de luptă cu marii seniori ce îl însoțeau și i-a întrebat cum chibzuiesc să pună capăt acestei afaceri. Părerile au fost multe, unele opuse altora, așa cum se întâmplă de obicei cu cei cărora soarta le este favorabilă, căci au parte de atâta bine, încât nu știu să aleagă ce e mai bine din prea mult bine. Unii spuneau că ar fi bine să se odihnească oleacă și să facă pregătiri pentru 831

luptă, și, între timp, să pună străji numeroase, ca regele să nu fugă. Alții spuneau că ar fi bine să continue lupta chiar atunci, ca să nu le dea timp dușmanilor să se pregătească pentru apărare, și că, fiind aceștia vlăguiți și înspăimântați, vor intra grabnic în cetate și îi vor lua captivi. După ce regele Arabigo a ascultat toate părerile, cum toți așteptau hotărârea lui, căci era cel mai mare dintre toți și căpetenia lor, acesta a spus: „Vitejilor domni și preacinstiți cavaleri, întotdeauna am auzit spunându-se că omul nu trebuie să scape norocul din mână și să nu caute pricini ori motive de a-i da drumul, ci dimpotrivă, să se pună pe treabă cu mai mult sârg și dăruire, pentru ca norocul să fie însoțit de bucurii; și de aceea hotărăsc ca Barsinan și ducele de Bristoya, cu oamenii pe care îi doresc, să plece pe dată spre celălalt capăt al cetății, iar eu, Arcalaus, regele Insulei Adânci și acești șase cavaleri să rămânem de partea aceasta, și cu armele ce le avem, acestea cu care am luptat, să-i asaltăm de-ndată pe dușmanii noștri, mai înainte de a se înnopta, că nu mai sunt decât două ceasuri până la asfințit. Și dacă nu izbutim să intrăm în cetate, o să ne retragem și oastea se va putea odihni nițel, până în zori, când vom ataca din nou; iar cât despre mine, vă spun și le voi spune tuturor alor mei și celor ce vor voi să mă urmeze că nu-mi voi afla răgaz și nu voi mânca și bea, până nu îi voi învinge sau voi muri; și vă făgăduiesc pe coroana mea de rege că mâine vom fi morți, fie eu, fie ei”. Mult i-a îmbărbătat și i-a bucurat regele Arabigo pe acei seniori și toți au încuviințat ce a spus și a făgăduit; apoi au poruncit să se aducă merinde, căci aveau din belșug, și au împărțit mâncare și băutură întregii oști, încurajându-i pe oameni pentru viitoarea luptă și spunându-le că vor fi bogați și fericiți când se va sfârși, dacă nu vor pierde totul arătându-se lipsiți de vitejie. După asta, Barsinan, seniorul de Sansueña, și ducele de Bristoya, cu jumătate din oaste s-au dus în celălalt capăt al cetății, iar regele Arabigo cu restul au rămas unde se aflau; și de cum au auzit sunetul trâmbițelor, au descălecat de pe cai și s-au pregătit cu toții de luptă. Regele Lisuarte, când a intrat în cetate, n-a vrut să se odihnească, văzându-și aproape pieirea, și cu toate că știa că se află într-un loc unde nu se poate apăra multă vreme, a hotărât să nu-și precupețească forțele până la capătul acestei nenorociri și mai degrabă să moară ca un cavaler decât să fie prins de viu de acei înverșunați dușmani de moarte; și îndată după ce a mâncat ceva împreună cu oamenii săi din cele aduse de locuitorii cetății, a împărțit cavalerii pe lângă bărbații din cetate în locurile mai slab apărate, atrăgându-le atenția și spunându-le că salvarea și viața lor se află în mâinile și inimile lor, după ale Domnului, dar toți erau atât de viteji că nu aveau nevoie să-i îmbărbăteze cineva și fiecare nădăjduia să moară asemeni stăpânului lor, regele. Și stând lucrurile așa cum ați auzit, vrăjmașii au atacat 832

pe neașteptate, cu acel curaj pe care îl au de obicei învingătorii, fără nicio teamă, și apărați de scuturi și cu lăncile, câte mai erau întregi, ori cu spadele în mână, urmați de arbaletieri și arcași au ajuns la ziduri; și cum acestea erau foarte joase și în unele locuri sparte, s-au încleștat unii cu alții ca pe câmpul de bătaie; cei dinăuntru, profitând de neînsemnatul adăpost, dar mai cu, seamă dând dovadă de mare curaj, s-au apărat cu atâta vitejie, încât potrivnicii, pierzându-și avântul și înflăcărarea cu care porniseră, în mare parte au început să se înmoaie și să se risipească, în vreme ce alții se luptau cu îndârjire, astfel că, de amândouă părțile au fost mulți morți și răniți. Regele Arabigo și toate celelalte căpetenii, care erau călare, îi tot împingeau pe oșteni înainte, iar ei se apropiaseră de ziduri fără nicio teamă, să fie pildă pentru ceilalți, și de pe cai îi loveau cu lăncile pe cei de pe ziduri, așa că puțin a lipsit ca regele Lisuarte să nu fie învins; dar Dumnezeu a vrut să-l apere, că noaptea s-a lăsat tare neagră. Așa că oastea vrăjmașă s-a retras, fiindcă așa fusese porunca, și în vreme ce unii își îngrijeau răniții, ceilalți s-au împrăștiat în jurul cetății, punând strajă multă și zicându-și că, a doua zi, la primul atac, totul se va încheia, cum s-a și întâmplat. Dar acum o să vă povestim ce au făcut Amadis și tovarășii săi după ce s-au despărțit de regele Perion ca să-i vină în ajutor regelui Lisuarte.

• CAPITOLUL CXVII • Cum pornise Amadis în ajutorul regelui Lisuarte și ce i s-a întâmplat pe drum înainte de-a ajunge la el V-am povestit mai înainte că acel preafrumos Esplandian a sosit în mare grabă în tabăra regelui Perion și l-a înștiințat pe Amadis de Gaula despre marea luptă și primejdie ce îl așteaptă pe regele Lisuarte, stăpânul său, și că regele Perion a pornit pe dată, cu toată oastea sa, în ajutorul lui, avându-l în frunte pe Amadis cu acei cavaleri de care ați auzit; acum, o să vă spunem ceau mai făcut. Amadis, după ce s-a despărțit de tatăl său, s-a grăbit foarte să ajungă la timp și să-i fie de ajutor regelui, iar doamna și stăpâna sa să vadă că, pe drept ori pe nedrept, ea se află întotdeauna în fața ochilor săi, ca să o slujească. Dar cu toată graba, cum drumul era lung, că de unde plecase el până unde fusese tabăra regelui Lisuarte erau cinci leghe și de acolo până la cetatea Luvaina încă opt, așa că în total erau treisprezece leghe, nu l-a putut străbate pe tot înainte de căderea nopții, care l-a prins la trei leghe de cetate; și cum noaptea era tare întunecoasă și Amadis le poruncise 833

călăuzelor sale să țină drumul pe la poalele muntelui, ca să-i taie calea regelui Arabigo de ar fi vrut să se retragă în vreun loc întărit, călăuzele au greșit drumul și s-au rătăcit, și nu mai știau încotro s-o ia, nici dacă ajunseseră la cetate ori o lăsaseră în urmă; și când i-au spus asta lui Amadis, acesta s-a necăjit atât de tare, că ar fi vrut să moară de supărare. Și cu toate că era omul cel mai răbdător din lume, care știa să-și înfrâneze mânia în orice împrejurare, atunci nu s-a putut stăpâni să se blesteme de mai multe ori o dată cu soarta lui ce îi era atât de potrivnică, așa că nimeni nu mai îndrăznea să-i vorbească. Don Cuadragante, căruia îi părea foarte rău pentru regele Cildadan, căci îl iubea mult și îi era rudă apropiată, s-a apropiat de el și i-a spus: „Bunule domn, nu mai fiți așa supărat, că Dumnezeu știe cum e mai bine să se întâmple totul și dacă El socotește a fi întru slujirea sa să îi ajutăm pe acei regi și cavaleri, prieteni dragi, El ne va călăuzi; iar dacă voia nu îi este asta, nimeni nu poate face altminteri”. Și, într-adevăr, de n-ar fi greșit atunci drumul, nu s-ar fi încheiat lucrurile întru asemenea cinste pentru ei cum s-au încheiat, așa cum veți auzi mai la vale. Pe când stăteau ei așa și nu știau ce să facă, Amadis a întrebat călăuzele dacă muntele e aproape și acestea i-au răspuns că așa cred, căci merseseră tot timpul ținându-se aproape, așa cum li se poruncise; atunci Amadis i-a spus lui Gandalin: „Ia una dintre călăuze și încearcă să găsești vreo stâncă, urcă-te în vârf și cercetează bine locul, căci dacă oastea a făcut tabără, au aprins și focuri și poate vezi ceva”. Gandalin a făcut întocmai și cum muntele se afla în stânga lor, au tot mers spre stânga și după o vreme au ajuns la poalele muntelui; Gandalin s-a cățărat cât mai sus a putut și a privit în jos, bucurându-se foarte că îi zărește pe ceilalți; apoi a chemat călăuza și, arătându-i ce se vede, l-a întrebat dacă știe să nimerească locul. El a răspuns că da. Și și-au întors privirea spre câmpie, unde au văzut focurile, și au pornit în cea mi mare grabă spre locul unde rămăsese Amadis, căruia i-au povestit ce văzuseră. Acesta s-a bucurat foarte și a spus: „Dacă e așa, călăuziți-ne și să mergem cât mai iute cu putință că a trecut deja o bună parte din noapte”. Și au pornit în urma călăuzei, în cea mai mare rânduială cu putință, căci vrăjmașii nu știau nimic de regele Perion și nici acesta de ei; dar au mers pe urmele lor și au tot umblat până s-au apropiat de cetate și au văzut focurile din tabără, multe la număr, și nu se poate povesti cât s-au bucurat, mai cu osebire acel curajos Amadis, ce niciodată nu dorise ceva atât de mult ca acum, pentru ca regele Lisuarte să-și dea seama că el a fost întotdeauna, cel ce l-a scos din toate necazurile și că, după Dumnezeu, datorită lui își salvează viața și întregul regat, chibzuind că altfel nu-l așteaptă decât înfrângerea ori moartea, căci avea oaste puțină, iar dușmanii erau mulți, și 834

că astfel, fără să-l vadă ori să-i vorbească, regele își va schimba purtarea față de el; la ceasul acela începea să se crape de ziuă, iar ei se aflau cam la o leghe de cetate. Când s-a făcut ziuă, regele Arabigo și toți acei cavaleri s-au pregătit de luptă, cu mult curaj și veselie, și, de cum și-au îmbrăcat armurile, s-au apropiat toți de ziduri și de spărturile palisadei, dar regele Lisuarte și ai săi se apărau cu vitejie; în cele din urmă, însă, cum vrăjmașii erau mulți și încurajați de soarta prielnică, iar oamenii regelui puțini și cei mai mulți dintre ei răniți și sleiți, n-au putut să le țină piept și dușmanii au intrat în cetate cu chiote asurzitoare; zgomotul era nespus pe străzi, unde regele și ai săi se apărau cu înverșunare, iar de la ferestre îi ajutau femeile, copiii și ceilalți, ce nu erau în stare să lupte altfel. Și era o asemenea ploaie de lovituri de spadă, de lance, de pietre și atâtea strigăte, că nu era om să privească și să nu se înspăimânte foarte. Când regele Lisuarte și acei cavaleri, slujitorii săi, s-au văzut pierduți, socotind că mai bine mor decât să cadă în captivitate, nu se poate povesti ce minuni săvârșeau și ce lovituri grele împărțeau dușmanilor, că aceștia nu cutezau să se apropie de ei și nu izbuteau să-i facă să dea înapoi decât cu ajutorul lăncilor și al pietrelor. Regele Cildadan, Arquisil, Flamineo și Norandel, ce se aflau în partea unde atacase regele Arabigo, puteți să mă credeți că nu stăteau degeaba și lupta cu ei a fost crâncenă; regele Arabigo a intrat în cetate cu Arcalaus și cei șase cavaleri din Insula Săgetătorului, de care ați auzit, căci pe aceștia regele îi ținea tot timpul lângă el să-l ocrotească; și văzând cum stau lucrurile, a trimis pe doi dintre ei pe o străduță lăturalnică spre locul unde luptau Barsinan și ducele de Bristoya, iar cu ceilalți patru a pornit spre regele Cildadan, spunându-le: „Acum, prieteni, a sosit vremea să vă răzbunați pentru jigniri și pentru moartea acelui nobil cavaler Brontajar Danfania, căci iată-i acolo pe cei ce l-au ucis. Năpustiți-vă asupra lor, că sunt lipsiți de apărare”. Atunci, acești patru cavaleri, aflând că regele îi lasă în voia lor, au pus mâna pe hangerele lor mari și ascuțite și aprinși de furie au trecut printre toți ai lor, dându-i la o parte și doborându-i la pământ, până ce au ajuns la regele Cildadan și tovarășii săi; acesta, văzându-i așa de mari și nemăsurați, nu s-a simțit atât de viteaz și curajos, încât să nu fie cuprins de o mare spaimă, și le-a spus alor săi: „Ei, domnilor, bine va mai fi slujită Cea cu coasa, dar să facem astfel încât, de-om putea, să-i lăsăm să ne-o ia ei înainte”. Și s-au repezit unii spre alții cu atâta sălbăticie și cruzime, ca cei ce nu doresc alta decât să ucidă ori să fie uciși. Unul dintre cavaleri s-a apropiat de regele Cildadan și a ridicat hangerul ca să-l lovească în coif, gândind că-i va despica în două capul; regele, văzând lovitura venind, a ridicat scutul și s-a apărat, dar lovitura a fost atât de puternică, încât hangerul a intrat în el până 835

la jumătate și i-a sfârtecat armătura de oțel, dar când celălalt a vrut să și-l scoată, n-a izbutit și a smuls și scutul cu el. Regele Cildadan, cum era foarte curajos și de multe ori se văzuse în asemenea strâmtoare, nu și-a pierdut vitejia și firea în clipele acelea și l-a pălit cu spada în braț, iar celălalt, datorită greutății scutului nu și l-a putut trage la vreme, astfel că regele Cildadan i-a retezat mâneca zalelor cu braț cu tot, acesta rămânâdu-i spânzurat într-o bucățică de carne, iar hangerul i-a căzut la picioare împlântat în scut. Cavalerul s-a dat înapoi ca un om zdrobit, iar regele le-a venit în ajutor tovarășilor săi, ce se înfruntau vitejește cu ceilalți trei, astfel, că, după lovitura dată de el, cum ceilalți cu ajutorul său i-au mai respins pe vrăjmași, în partea aceea strada era foarte bine apărată, fără mari pierderi, deși regele Arabigo îi îndemna din urmă, strigându-le să nu lase pe nimeni în viață. Ceilalți doi cavaleri ce porniseră spre celălalt capăt al cetății au ajuns la locul înfruntării tocmai când regele Lisuarte și ai săi se retrăgeau pe o stradă laterală unde se afla o parte din oștenii săi ce nu luptau, fiindcă nu aveau loc pe stradă; aici regele s-a oprit, dar nu mai avea ce face pentru că năvălise atâta oaste peste ei din toate părțile, atacându-i și din spate, încât dacă Dumnezeu, în milostenia lui, nu l-ar fi ajutat prin sosirea lui Amadis, nar fi trecut jumătate de oră și ar fi fost toți morți ori captivi, după câte răni aveau și cât de ferfenițite le erau armurile; dar și de-ar fi fost teferi și nevătămați, tot n-ar fi contat, căci ei înșiși se socoteau învinși și morți; dar la ceasul acesta a sosit Amadis și tovarășii săi cu oastea de care ați auzit, căci după ce s-a luminat de ziuă, zorise cât mai mult, ca să poată lovi dușmanul mai înainte ca acesta să prindă de veste; și de cum a ajuns la cetate și a văzut că vrăjmașii intraseră înăuntru iar alții rămăseseră în afara zidurilor, iute a dat ocol cetății, rănind și omorând pe câți îi ieșeau în cale, și au intrat, el pe o poartă și don Cuadragante pe alta ca oștenii lor, strigând în gura mare: „Gaula! Gaula! Irlanda! Irlanda!”; și cum vrăjmașii erau împrăștiați și nu bănuiau nimic, au ucis mulți, iar mulți s-au baricadat în case. Cei din față, ce luptau, au auzit strigătele și zarva mare făcută de ai lor, precum și numele țărilor, și au priceput pe dată că regele Lisuarte primește ajutoare, așa că lea pierit mult din curaj și nu mai știau ce să facă: să lupte cu cei din fața lor, ori să le vină în ajutor celorlalți. Regele Lisuarte, auzind larma și văzând că potrivnicii slăbiseră atacul, a prins curaj și a început să-și îmbărbăteze oamenii și aceștia s-au năpustit asupra celorlalți atât de vitejește, că i-au împins înapoi până s-au ciocnit de cei ce fugeau de Amadis și ai săi, așa că nau mai avut încotro și așezându-se spate în spate au prins să se apere. Regele Arabigo și Arcalaus, văzând că bătălia e pierdută, s-au ascuns întro casă, că n-au avut curaj să moară în stradă, dar au fost iute prinși și luați captivi. Amadis împărțea lovituri atât de grele, că nu mai era nimeni să-i țină 836

piept, în afară de cei doi cavaleri din Insula Săgetătorului, de care ați auzit, ce luptau în partea aceea și au pornit spre el; Amadis, deși a văzut cât sunt de viteji, cum v-am povestit mai înainte, nu s-a înfricoșat, ci și-a ridicat brava lui spadă, dându-i unuia dintre ei o asemenea lovitură în coif, încât, deși era foarte puternic, acesta tot a căzut cu amândoi genunchii în pământ; Amadis, văzându-l așa, s-a repezit la el și l-a împins cu mâinile atât de puternic, că l-a făcut să cadă pe spate, și apoi a trecut mai departe; atunci a văzut că don Florestan, fratele său, și Angriote de Estravaus îl doborâseră pe celălalt cavaler și îl lăsaseră în mâinile celor ce veneau în urma lor; și s-au îndreptat toți trei spre Barsinan și ducele de Bristoya, care s-au predat pe dată, căci Barsinan s-a încleștat cu Amadis și ducele de Bristoya cu don Florestan, dar cum regele Lisuarte îi încolțea și el astfel că nu-i mai aștepta decât moartea, au cerut îndurare. Amadis s-a uitat în fața lui și l-a recunoscut pe regele Lisuarte și, văzând că nu mai are cu cine lupta, s-a întors cât mai iute pe unde venise, luându-i cu el pe Barsinan și pe duce; și pe când voia să pornească spre poarta pe unde intrase don Cuadragante, i sa spus că acesta sfârșise lupta și îi luase prinși pe regele Arabigo și pe Arcalaus. Când a auzit această veste, i-a zis lui Gandalin: „Du-te și spune-i lui don Cuadragante că eu părăsesc cetatea și că de vreme ce totul s-a sfârșit, ar fi bine să plecăm fără să ne întâlnim cu regele Lisuarte”. Și a apucat-o pe dată pe o stradă până a ajuns la poarta cetății pe unde intrase, poruncindule oamenilor ce îl însoțeau să îl urmeze, el călărind în fruntea lor. Regele Lisuarte, văzând cât de iute îi fusese salvată viața și că dușmanii săi sunt morți și nimiciți, nu mai știa ce să spună, așa că l-a chemat pe don Guilan, ce se afla lângă el și l-a întrebat: „Don Guilan, ce-o fi fost asta ori cine sunt acești oameni ce ne-au făcut atâta bine?” „Seniore – a răspuns el –, cine poate fi decât cel dintotdeauna? Nu e altul decât Amadis de Gaula, că doar ați auzit bine cum i se striga numele; și bine ar fi, domnule, să îi mulțumiți după cum merită.” Atunci regele a zis: „Atunci, luați-o domnia voastră înainte și dacă e el, opriți-l din drum, căci pentru voi o va face, iar eu voi sosi pe dată”. Don Guilan a pornit pe stradă și când a ajuns la poarta cetății a văzut că întradevăr este Amadis, dar plecase călare cu toată oastea sa, fără să-l aștepte pe don Cuadragante, ca să nu fie oprit; don Guilan i-a strigat să se întoarcă, fiindcă regele îl așteaptă. Amadis, când l-a auzit, s-a simțit foarte stânjenit, căci îl cunoștea prea bine pe cel ce îl strigă și îl prețuia și iubea mult și, văzându-l pe rege lângă el, s-a întors; și când s-a mai apropiat și l-a privit pe rege, a văzut că toată armura îi e sfârtecată și plină de sângele scurs din răni, și tare milă i s-a făcut de el, căci, deși vrajba dintre ei fusese atât de mare, întotdeauna avea în minte că acesta este cel mai înțelept, mai cinstit și mai curajos rege din câți se află pe lume; și când a ajuns lângă el, a descălecat de 837

pe cal și a îngenuncheat în fața lui, vrând să-i sărute mâinile, dar regele nu ia îngăduit, ci l-a îmbrățișat cu multă bucurie și l-a ridicat de jos. Atunci au sosit don Cuadragante, ce plecase după Amadis, și regele Cildadan cu alți mulți cavaleri ce porniseră să-l împiedice pe Amadis să plece înainte de a-l vedea pe rege; don Florestan și Angriote de Estravaus s-au dus la rege să-i sărute mâinile, iar Amadis s-a îmbrățișat de mai multe ori cu regele Cildadan. Și cine ar putea povesti bucuria tuturor, văzându-se împreună, după ce dușmanul fusese zdrobit? Regele Cildadan i-a spus lui Amadis: „Domnule, duceți-vă la rege și lăsați-mă pe mine cu don Cuadragante, unchiul meu”. Iar el a făcut întocmai. În vremea asta a sosit Brandoibas cu multă trudă, căci avea multe răni, și i-a spus regelui: „Măria ta, oamenii noștri și cei din cetate îi ucid pe toți vrăjmașii ce s-au închis în case, de curg pâraie de sânge pe toate străzile, și chiar dacă asta merită stăpânii lor, ei nu o merită, așa că porunciți să se pună capăt acestui crud măcel”. Iar Amadis a spus: „Seniore, porunciți să se facă ceva, că în asemenea bătălii victorioase se arată și-și dovedesc oamenii măreția sufletească”. Regele i-a trimis pe Norandel, fiul său, și pe don Guilan să se ducă acolo și să nu lase să fie omorâți cei ce mai sunt în viață, dar să fie azvârliți în temniță sub pază bună, cum s-a și făcut. Amadis le-a poruncit lui Gandalin și Enil ca împreună cu Gandales, tutorele său, să îi țină sub pază strașnică pe regele Arabigo, Arcalaus, Barsinan și ducele de Bristoya și să nu se dezlipească de lângă ei, și s-a făcut întocmai. Regele Lisuarte l-a luat de mână pe Amadis și a spus: „Domnule, bine ar fi, dacă vă e pe plac, să dăm poruncă să se odihnească oamenii, că multă nevoie avem cu toții, să intrăm în cetate și să ridicăm morții”. Amadis a răspuns: „Seniore, binevoiți a ne îngădui mie și acestor cavaleri să plecăm, să ajungem la vreme la regele Perion, stăpânul meu, ce vine încoace cu toată oastea”. „Fiți sigur că nu voi îngădui acest lucru, căci deși nimeni nu vă poate întrece în virtute și curaj, acum va fi să fiți învins de mine, și îl vom aștepta aici pe tatăl vostru, regele, fiindcă nu e drept să ne despărțim atât de grabnic, după o întâmplare atât de însemnată ca cea petrecută acum.” Și i-a spus, apoi, regelui Cildadan: „Oprițil pe acest cavaler aici, dacă eu nu izbutesc”. Regele Cildadan i-a spus lui Amadis: „Domnule, îndepliniți rugămintea regelui și nu săvârșiți o asemenea mojicie, voi ce sunteți atât de bine crescut”. Amadis s-a întors spre Florestan, fratele său, don Cuadragante și ceilalți cavaleri și i-a întrebat: „Domnilor, ce facem cu porunca regelui?” Ei i-au răspuns să hotărască el cum e mai bine; don Cuadragante a spus că de vreme ce veniseră acolo ca să-l ajute și să-l slujească pe rege și făcuseră ce fusese mai important, să facă și restul. „Dacă asta e părerea voastră, domnule, fie cum doriți”, a spus Amadis. Și au 838

poruncit oamenilor să descalece, să-și priponească animalele pe câmpul acela și să caute de-ale gurii. Pe când se întâmplau toate acestea, i-au zărit venind pe regele Arban și pe don Grumedan, cu mâinile legate, căci străjile ce îi păzeau îi lăsaseră să plece, și toți s-au minunat că nu i-au omorât. Când i-a văzut, tare s-a mai bucurat regele, căci îi socotea morți, și așa ar fi fost, dacă n-ar fi primit ajutor. Cei doi s-au apropiat și i-au sărutat mâinile; apoi s-au dus la Amadis cu acea bucurie pe care vă puteți închipui că o încercau cei mai buni prieteni ai săi din câți se pot afla. Toți i-au spus regelui să îi ia cu el pe acei cavaleri și să se adăpostească în mănăstire, până când cetatea va fi curățată de cadavre. În acest răstimp a sosit Arquisil, ce îl îngrijise pe Flamineo, greu rănit, și de cum l-a văzut pe Amadis, a venit să-l îmbrățișeze, spunând: „Domnule, ne-ați venit în ajutor la timpul potrivit și dacă ați ucis pe vreunul dintre noi, în schimb, pe mult mai mulți ne-ați salvat”. Amadis i-a răspuns: „Domnule, vam ajutat cu multă plăcere, și puteți crede și fi sigur că vă iubesc din tot sufletul, fără viclenie”. Pe când regele Lisuarte voia să plece la mănăstire, au văzut venind oastea regelui Perion, ce se zorea foarte, și don Grumedan i-a spus regelui: „Domnule, bun ajutor sosește, dar dacă primul ar fi zăbovit, salvarea noastră ar fi zăbovit pentru totdeauna”. Regele i-a răspuns râzând și vesel la chip: „Cine se pune cu domnia voastră, don Grumedan, când e vorba de faptele lui Amadis, de sunt bune ori nu, la lungă treabă pornește și mare primejdie îl poate paște”. Amadis a spus: „Domnule, cu multă dreptate trebuie să-l iubim și să-l cinstim pe don Grumedan noi toți cavalerii, pentru că el e pildă și călăuză onoarei noastre; iar pe mine mă iubește fiindcă știe cu câtă supunere aș face ce mi-ar porunci, nu pentru că s-ar fi ales cu ceva bun de pe urma mea, în afară de bunăvoință”. Așa se veseleau cu mare plăcere, deși unii dintre ei aveau multe răni, dar nimic nu mai conta acum, când scăpaseră de acea moarte crudă ce o văzuseră cu ochii. Regele Lisuarte a cerut un cal și i-a spus regelui Cildadan să ceară și el unul și să meargă împreună să-l întâmpine pe regele Perion. Amadis i-a spus: „Seniore, mai bine ar fi, dacă vă învoiți, să vă odihniți și să vă îngrijiți rănile, căci regele, stăpânul meu, nu se va opri din drum până nu vă va vedea”. Regele i-a răspuns că oricum vrea să-i iasă în întâmpinare. • Și a încălecat un cal, regele Cildadan și Amadis au încălecat pe caii lor, și au pornit în întâmpinarea regelui Perion. Amadis a poruncit tuturor oștenilor săi să stea liniștiți până se întoarce și Durin să o ia înainte și să-l vestească pe regele Perion de venirea regelui Lisuarte. Și așa cum ați auzit, au pornit la drum însoțiți de mulți dintre cavalerii aceia, iar Durin a plecat în 839

grabă și s-a întâlnit cu oastea; cei din avangardă i-au spus că regele se află în urmă cu Gastiles. Atunci, Durin a trecut de cei din frunte și, ajuns la rege, i-a transmis mesajul lui Amadis; regele i-a luat cu sine pe Gastiles, Grasandor, don Brian de Monjaste și Trion și l-a rugat pe Agrajes să rămână el cu oastea; regele făcuse asta fiindcă știa cât îl urăște acesta pe regele Lisuarte și pentru a nu-i pune față-n față. Agrajes s-a bucurat și, când regele Perion a luat-o înainte, el s-a oprit cu oastea, ca să nu fie nevoit să-i vorbească regelui Lisuarte. Regele Perion cu cei ce îl însoțeau, cum v-am spus, s-a întâlnit cu regele Lisuarte și, de cum s-au văzut, amândoi au ieșit unul în întâmpinarea celuilalt și s-au îmbrățișat cu multă voie bună; regele Perion, văzându-l pe celălalt atât de rănit, zdrobit și cu armura făcută bucăți, i-a spus: „Seniore, mi se pare că atunci când ați ridicat tabăra nu arătați chiar așa cum vă văd acum, deși spada nu v-a stat în teacă și nici domnia voastră nu v-ați odihnit la umbra cortului”. „Domnul meu – a răspuns regele Lisuarte –, am socotit că e bine să mă vedeți astfel, ca să știți că așa arătam când mi-au venit în ajutor Amadis și cavalerii săi.” Și i-a povestit aproape toată acea mare bătălie pe care o purtase. Regele Perion s-a bucurat mult aflând despre faptele feciorilor săi, datorită cinstei și faimei dobândite de ei în felul acesta, și a spus: „Îi aduc multe mulțumiri Domnului că vrajba dintre noi s-a sfârșit astfel și că domnia voastră, seniore, ați fost slujit și ajutat de fiii mei și de cei din familia mea, căci, cu toate cele întâmplate între noi, fiți sigur că întotdeauna dorința mea a fost și este să vă arate respect și supunere ca unui stăpân și tată”. Regele Lisuarte a răspuns: „Să lăsăm asta acum, pentru când om avea mai multă vreme, căci eu mă încred în Dumnezeu că nu ne vom despărți unul de altul, ci dimpotrivă, vom rămâne împreună, legați prin strânse legături de rudenie și multă dragoste pentru lungă vreme”. Apoi a privit în jur și nevăzându-l pe Agrajes, la care ținea mult, atât pentru vitejia sa, cât și pentru că era strâns înrudit cu acei seniori, cum în sinea lui era hotărât să facă ce veți auzi mai departe, n-a vrut să mai dăinuie nicio urmă de învrăjbire între ei, căci știa foarte bine că Agrajes se simțea mai jignit decât toți ceilalți și spunea tuturor că îl dușmănește, a întrebat de el; regele Perion i-a răspuns că, la rugămintea sa, acesta rămăsese cu oastea, ca să nu se iște dezordine, așa cum se întâmplă de obicei cu oștenii când nu e nimeni cu ei să-i comande și căruia să-i știe de frică. „Atunci, porunciți să fie chemat – a spus regele –, că nu voi pleca de aici până nu îl văd.” Amadis i-a spus tatălui său: „Seniore, o să mă duc eu după el”; și a făcut asta pentru că și-a zis că dacă nu vine la rugămintea lui, nu-l poate aduce nimeni. Și a făcut cum a spus: s-a dus pe dată la locul de popas al oștirii și a vorbit cu Agrajes, spunându-i tot ce făcuseră, cum spulberaseră și nimiciseră toată oastea 840

vrăjmașă și luaseră mulți captivi, cum, pe când dădeau să se întoarcă fără să fi vorbit cu regele Lisuarte, acesta ieșise în urma lui, și tot ce s-a mai petrecut, rugându-l mult, de vreme ce, acum, dușmănia dintre ei pare a se sfârși pentru a se preschimba în prietenie, să vină cu el, fiindcă regele Lisuarte nu vrea să plece de-acolo fără să-l vadă. Agrajes a răspuns: „Seniore și vere, știți bine că nici dușmănia nici bucuria nu pot dăinui în mine mai mult decât vă este voia, și deie Domnul ca ajutorul dat regelui de data aceasta să fie mai bine răsplătit decât în alte dăți, ce nu puține au fost; dar socotesc că înfrângerile și pierderile ce s-au abătut asupra lui au fost din voia lui Dumnezeu, ca răsplată pentru nerecunoștința sa, după cum va păți și în viitor, dacă nu își schimbă purtarea; și fiindcă dorința voastră e să îl întâlnesc, așa voi face”. Și a poruncit oștirilor să rămână pe loc până le va da de știre. Și astfel au plecat de-acolo amândoi; când au ajuns lângă rege, Agrajes a vrut să-i sărute mâinile, dar el nu i-a îngăduit, ci l-a îmbrățișat, ținându-l așa o vreme, și apoi a spus: „Care a fost cea mai grea înfruntare a voastră cu mine? Acum, când sunteți în brațele mele, ori când eram pe câmpul de luptă? Cred că aceasta o socotiți mai grea”. Toți au râs de vorbele regelui, și Agrajes i-a răspuns cu multă cumpătare: „Domnule, va fi nevoie de mai multă vreme ca să vă pot răspunde la această întrebare și să vă spun adevărul adevărat”. „Bine va fi și mai târziu, căci acum o să mergem să ne odihnim; iar voi, bunul meu domn – i-a spus regelui Perion –, primiți să-mi fiți oaspe cu acești cavaleri ce vă însoțesc, iar oastea să intre în cetate, câtă va încăpea, și restul să poposească aici pe câmpia aceasta; noi o să tragem la mănăstire și o să poruncesc ca toate proviziile ce sosesc din regatul meu pentru tabără să fie trimise aici, ca să nu ne lipsească nimic din ce ne face trebuință”. Regele Perion i-a mulțumit mult și l-a rugat să le îngăduie să plece, că nu mai are nevoie de ei, dar regele Lisuarte nu s-a învoit și a stăruit atât de mult să rămână, sprijinit fiind și de regele Cildadan, încât a trebuit să primească; și astfel au ajuns împreună la mănăstire, unde au fost găzduiți bine. Aici, regelui Lisuarte i-au fost oblojite rănile de către doctorii pe care îi adusese cu el, dar niciunul nu era atât de iscusit ca maestrul Helisabad; acesta i-a îngrijit și i-a pus pe picioare pe rege și pe toți ceilalți, ca prin minune, precum și pe Amadis și unii dintre cavalerii săi, ce aveau mai multe răni, dar nu grave. Regele Lisuarte, însă, nu s-a ridicat din pat mai bine de zece zile, și, în fiecare zi, veneau să stea cu el regele Perion și toți acei seniori și sporovăiau despre lucruri cât mai plăcute, fără să amintească vreo clipă despre ceva legat de pace ori de război, ci pomenindu-l doar pe Arcalaus, râzând de el și minunându-se că, fiind un cavaler oarecare, nu de stirpe aleasă, izbutise cu vicleșugurile lui să învrăjbească atâta lume, cum ați auzit; 841

și așa și-au adus aminte cum l-a vrăjit pe Amadis și l-a luat captiv pe regele Lisuarte, cum a luat-o pe Oriana, fiica regelui, prin înșelătorie și din cauza lui a murit Barsinan, seniorul de Sansueña, cum i-a îndemnat pe cei șapte regi să poarte război cu regele Lisuarte și i-a ținut întemnițați pe regele Perion, Amadis și don Florestan, amăgiți de nepoata lui, Dinarda, cum scăpase de don Galaor și de Norandel, zicând că îl cheamă Branfiles și că e văr primar cu don Grumedan, cum îi stârnise acum, din nou, pe regele Arabigo și pe toți acei cavaleri și ar fi izbutit să-și ducă planurile la îndeplinire, de nu i-ar fi fost zădărnicite, printr-un mare noroc, de ajutorul primit la vreme de regele Lisuarte, precum și multe alte lucruri pe care le povesteau despre el râzând pe săturate, dar care nu fuseseră departe de a se împlini. Atunci, don Grumedan care, așa cum v-am arătat în această mare istorie, era un cavaler foarte priceput în toate, a spus: „Iată, bunii mei domni, de ce cutează mulți oameni să fie ticăloși: fiindcă, având în minte unele bucurii cu care îi dăruiește diavolul pentru faptele lor mârșave, datorită dulceții gustate de pe urma lor, nu se preocupă și nu se gândesc la prăbușirea rușinoasă și primejdioasă ce îi așteaptă în cele din urmă; căci iată, numai ce am spus despre Arcalaus și poate fi socotit în favoarea lui, acum captiv, bătrân, ciung și în puterea dușmanilor săi, e de-ajuns de pilduitor pentru ca nimeni să nu se abată de la calea virtuții pentru a o urma pe cea care aduce atâtea pagube și nenorociri; dar cum virtutea e greu de îndurat și cărările ei sunt anevoioase de urcat, cu multe fapte rele ce i se împotrivesc, și cum noi, din firea noastră, suntem aplecați mai mult spre rău decât spre bine, urmăm din toată inima ceea ce ne place și ne mulțumește mai mult în clipa de față, uitând de ceea ce, deși la început e anevoios, la sfârșit ne aduce fericirea; și urmând mai mult poftele gândurilor noastre rele decât calea dreptei judecăți, stăpână și mamă a virtuților, ne prăbușim când ne aflăm pe cele mai înalte culmi acolo unde nici trupul, nici sufletul nu-și mai află mântuire. Cum a pățit acest răufăcător de Arcalaus Vrăjitorul”. Tare i-au plăcut regelui Perion vorbele acestui cavaler și l-a socotit un om înțelept, întrebând deseori după aceea despre el, căci își dăduse seama că un astfel de cavaler este demn și merită să se afle în preajma regilor. În această vreme a sosit și bunul sfânt Nasciano, ceea ce mult i-a bucurat pe toți, căci așa cum până atunci, datorită neînțelegerilor, atât unii cât și ceilalți își simțiseră sufletele tare zbuciumate și încercate în toate împrejurările, acum, când totul se schimbase o dată cu pacea, sufletele lor își aflau odihnă și tihnă, cu mare plăcere; când bunul om i-a văzut împreună, arătându-și toată dragostea, după ce, cu nici trei zile înainte se ucideau între ei cu atâta cruzime, a înălțat mâinile spre cer și a glăsuit: „Oh, împărat al lumii, cât de mare este sfânta ta milă și cum ți-o reverși asupra celor ce-ți 842

cunosc harul sfânt, căci iată, acești regi și cavaleri, cărora încă nu li s-a uscat sângele din rănile ce și le-au făcut datorită dușmanului viclean, pentru că eu, în numele tău și cu harul tău, i-am îndemnat spre calea cea dreaptă, iar ei au recunoscut că se află în mare greșeală, au ajuns, prin tine, Doamne, la atâta dragoste și bună înțelegere, cum nimeni nu și-ar fi putut închipui vreodată. Tot astfel, Doamne, binevoiește ca, îngăduindu-le, până la urmă, să încheie pacea, eu, slujitorul tău păcătos să le aduc, mai înainte de a mă despărți de ei, atâta liniște sufletească, încât, lăsând deoparte tot ce este împotriva slujirii tale, să dorească mărirea sfintei tale credințe catolice”. Acest sfânt pustnic nu făcea alta decât să meargă de la unii la alții, dându-le multe pilde și învățături, pentru a urma și a duce la bun sfârșit ceea ce începuse el, umplând. Sufletele lor neclintite de blândețe și dreptate. Într-o zi, pe când se aflau toți în încăperea sa, regele Lisuarte l-a întrebat pe regele Perion cine îi dăduse de știre că a fost atacat. Regele Perion i-a răspuns că vestea o aflase Amadis de la pajul Esplandian și că nu știe mai mult. Atunci a poruncit să vină Esplandian și l-a întrebat cum știuse de oastea vrăjmașă. El i-a răspuns că pornise, din porunca tutorelui său, spre tabăra regelui și, văzând că oastea ridicase tabăra, a mers mai departe pe urma ei, și astfel a zărit cum coboară muntele toată acea oștire și se îndreaptă spre locul unde mergea el; și îndată și-a zis că după cât sunt vrăjmașii de numeroși și cât de puțini oameni are regele, și aceia zdrobiți, acesta nu va putea scăpa de ei fără mare primejdie; și pe dată au pornit el și Sargil, în cea mai mare goană a cailor, și umblând toată noaptea, fără odihnă, i-au dat de veste lui Amadis. Regele Lisuarte i-a spus: „Esplandian, mi-ați făcut un mare serviciu și am încredere în Dumnezeu că voi putea să vă răsplătesc bine”. Bunul bătrân a spus: „Fiule, sărutați mâinile regelui, stăpânul vostru, pentru aceste vorbe”. Coconul s-a apropiat și, îngenunchind, i-a sărutat mâinile. Regele i-a pus mâna pe cap și, trăgându-l spre sine, l-a sărutat pe obraji, de față cu Amadis; și cum Amadis avea ochii ațintiți asupra coconului, văzând ce face regele și că în acest timp se uită la el, s-a îmbujorat la față, căci și-a dat seama că regele știe toată istoria lui și a Orianei și că pajul e fiul lor; și a fost atât de mulțumit că regele îi arată asemenea dragoste lui Esplandian, – simțindu-și inima plină, încât dorința lui de a-l sluji a crescut și mai mult; și tot așa s-a întâmplat și cu regele, căci chipul și grația acelui fecior îl făceau așa de mulțumit, că atâta vreme cât se afla cu ei nimic nu îi putea împiedica să se iubească și să țină unul la altul. Gasquilan, regele Suediei, rămăsese în tabără, zdrobit în urma înfruntării cu Amadis, împreună cu oamenii săi, câți mai scăpaseră cu viață din bătălie; când regele Lisuarte s-a despărțit de el, îl rugase stăruitor să plece purtat pe targă, pe un alt drum, spre mâna dreaptă, cât mai departe cu putință de 843

munte, lăsându-i câțiva oameni să-l călăuzească; el a făcut întocmai și a pornit printr-o luncă în josul unui râu ce îl despărțea de munte; în noaptea aceea a mas sub un pâlc de copaci și a doua zi și-a văzut mai departe de drum, dar cum mergea foarte încet și făcuse și ocolul acela, n-a putut ajunge la Luvaina în aceste cinci zile și s-a oprit la mănăstirea unde locuiau regii fără să știe nimic din cele petrecute, iar când i s-a povestit totul, a fost foarte trist că, zăcând la pat, n-a putut lua parte la o faptă atât de însemnată, și, cum era tare mândru și trufaș, spunea tot felul de lucruri, plângându-se plin de îngâmfare, astfel că cei ce îl ascultau nu prea îl țineau de bine. Când regele Perion, regele Cildadan și acei domni au aflat de sosirea lui, i-au ieșit în întâmpinare la porțile mănăstirii, unde stătea întins pe targă, l-au ajutat să se dea jos și câțiva cavaleri l-au purtat pe brațe în odaia unde zăcea regele Lisuarte, căci așa îi rugase acesta, și aici, în încăperea unde stătea regele, iau pregătit un pat și l-au culcat. Gasquilan s-a uitat în jur și i-a văzut pe toți cavalerii din Insula Ferecată, atât de frumoși și mândri, în straie de luptă bogată, că, după mintea lui, niciodată nu mai văzuse oameni atât de chipeși; și a întrebat cine este Amadis; ceilalți i l-au arătat, iar Amadis, auzind că întreabă de el, s-a apropiat de pat, ținându-l de braț pe regele Arban de Norgales, și a spus: „Bunul meu domn, fiți bine venit, și mult mi-ar fi plăcut să vă aflu sănătos, nu așa cum sunteți, că e păcat ca un bărbat așa viteaz ca voi să nu fie teafăr; dar Dumnezeu va binevoi să vă însănătoșiți curând și dușmănia ce a existat între domnia voastră și mine va fi înlăturată prin fapte bune”. Gasquilan, văzându-l așa de frumos, de potolit și de cuviincios, dacă n-ar fi știut cât este de viteaz, atât din auzite, cât și pentru că o simțise pe pielea lui, n-ar fi pus mare preț pe el, căci, după părerea lui, era mai potrivit să stea printre doamne și domnișoare decât printre cavaleri și nu părea făcut pentru fapte războinice; și cum avea o inimă vitează și era puternic, socotea că așa e și la vorbă, gândind, în mintea lui, că cine este puternic și curajos foarte, în toate trebuie să fie astfel și de nu e așa, pierde mult din valoare; de aceea nu consideră că trufia e un cusur, ci dimpotrivă, era tare mândru de el că este așa și dacă se înșela, să judece cine-o vrea; Gasquilan ia răspuns lui Amadis, spunându-i: „Bunul meu domn Amadis, voi sunteți cavalerul pe care doream cel mai mult să-l întâlnesc pe lumea asta, nu spre binele vostru ori al meu, ci ca să mă lupt cu domnia voastră pe viață și pe moarte, și dacă ce mi s-a întâmplat mie, acum, vi s-ar fi întâmplat vouă, și ați fi fost înfrânt de mine, cum am fost eu de voi, pe lângă faptul că m-aș fi socotit cel mai vestit cavaler din lume, aș fi dobândit și dragostea unei doamne pe care mult o iubesc, o prețuiesc și o doresc, din a cărei poruncă vam chemat la luptă, dar lucrurile s-au petrecut în așa fel, că nu știu cum voi mai putea să apar în fața ei, așa că suferința mea ce nu se vede e mult mai 844

mare decât ce știe și vede toată lumea”. Amadis, auzind aceasta, i-a spus: „Porunca prietenei voastre mă face și pe mine să sufăr, dar n-ar trebui să vă pese prea mult de ce ați dobândi învingându-mă în luptă pe mine, căci după cât de mărețe, cunoscute și vestite sunt faptele voastre de arme în toată lumea, n-ați câștiga prea mult întrecându-l pe un cavaler atât de puțin faimos ca mine”. Atunci, regele Cildadan i-a spus râzând regelui Lisuarte: „Ar fi timpul să aruncați sceptrul între acești doi cavaleri, ca să înceteze lupta”. Și toți au făcut haz și s-au pornit pe alte glume. Regii și cavalerii au stat acolo la mănăstire, fiind slujiți cu tot ce le făcea trebuință, căci regele Lisuarte, aflându-se în regatul său, poruncise să se aducă provizii din belșug și toți erau mulțumiți foarte. Regele Perion l-a rugat de mai multe ori să-i îngăduie să plece cu oastea sa în Insula Ferecată, ca apoi, să-i trimită pe cei doi cavaleri să poarte tratativele, așa cum hotărâseră, dar regele Lisuarte nici nu voia să audă de asta, spunând că, de vreme ce Dumnezeu îl adusese acolo, nu-l va lăsa să plece până nu se încheie totul; așa că regele Perion s-a sfiit săl mai roage și a așteptat să vadă care va fi sfârșitul acestei bunăvoințe arătată de regele Lisuarte. Arquisil a stat de vorbă cu Amadis și l-a întrebat ce are de gând cu el, căci e gata oricând să-și țină făgăduiala făcută. Amadis ia răspuns că vor vorbi despre asta și despre alte lucruri la care chibzuise, și că, a doua zi dimineața, după liturghie, să-și ia calul, că vrea să stea de vorbă cu el afară în câmp, ceea ce Arquisil a și făcut și, a doua zi, și-au încălecat caii și au pornit să se plimbe în apropierea cetății; când au ajuns destul de departe, Amadis i-a spus: „Bunul meu domn, în tot acest timp petrecut aici am vrut să vă vorbesc, dar datorită treburilor multe, n-am izbutit; acum, însă, fiindcă avem vreme, vreau să vă spun ce am cugetat cu privire la domnia voastră. Știu că acum, când împăratul a murit, în toată împărăția nu mai rămâne niciun urmaș de drept la coroană, în afară de voi, ce sunteți coborâtor în linie dreaptă din neamul lui; și mai știu că sunteți foarte iubit de toți supușii împărăției, și dacă a fost cineva să nu vă iubească, acela n-a fost altul decât ruda voastră, împăratul, ce vă pizmuia pentru frumoasa voastră purtare și, negru la suflet din fire, vă purta pică; acum, când lucrurile au ajuns aici, cu multă dreptate ar trebui să chibzuim la toate acestea, ce foarte însemnate sunt. Domnia voastră îi aveți aici pe cei mai mulți și pe cei mai viteji cavaleri din împărăția Romei, iar în Insula Ferecată se află Brondajel de Roca, ducele de Ancona, arhiepiscopul de Talancia și mulți alții ce au fost luați captivi pe mare. Eu o să trimit pe dată după ei ca să stăm de vorbă despre asta și, mai înainte de a pleca de aici, să facem astfel încât să vă jure credință ca împărat, iar dacă unii se vor împotrivi, o să vă ajut să vă faceți dreptate, așa că, bunul meu prieten, cugetați și munciți pentru asta, profitați de această vreme prielnică dată de Domnul și nu pierdeți acest 845

prilej din vina voastră”. Vă puteți da seama ce bucurie l-a cuprins pe Arquisil auzind aceste vorbe, căci nu aștepta alta decât că Amadis îl va trimite undeva în captivitate, de unde să nu poată scăpa o lungă bucată de vreme, așa că i-a spus: „Bunul meu domn, nu știu de ce toți oamenii din lume nu se străduiesc să vă iubească, să vă cunoască și să vă sporească cinstea și rangul; și să știți că eu, fie de se va împlini ce spuneți, fie de nu, după cum va fi voia sorții, niciodată nu voi înceta să vă răsplătesc pentru această bunăvoință și mare cinste ce îmi arătați, până la sfârșitul vieții mele, și dacă mulțumirile și darurile ar fi de ajuns pentru a răsplăti o asemenea binefacere, vi le-aș da pe loc, dar care pot fi acestea? De bună seamă că niciunul, în afară de propriami persoană, cum am spus, cu tot ce mi-ar putea dărui Dumnezeu și soarta mea, și pentru că așa ați chibzuit și voi, treceți la fapte, căci vouă vi se datorează mai mult decât mie, ceea ce va fi să dobândesc”. „Atunci, să rămână totul în seama mea – a spus Amadis – și, cu ajutorul lui Dumnezeu, fie veți pleca de aici împărat, fie nu mă voi mai socoti cavaler”. Așa s-a sfârșit sfatul lor, iar Amadis a spus: „Mai înainte de a ne întoarce la mănăstire, să intrăm în cetate și o să vi-l arăt pe omul care mă dușmănește cel mai mult din lume”. Și au intrat în Luvaina și s-au dus la casa unde don Gandales îi ținea închiși pe regele Arabigo, Arcalaus Vrăjitorul și ceilalți cavaleri de care ați auzit; de cum au ajuns aici, s-au dus pe dată în încăperea unde se aflau regele Arabigo și Arcalaus și i-au găsit îmbrăcați și așezați pe un pat, că de când fuseseră prinși nu voiseră să se dezbrace cu niciun chip; Amadis l-a recunoscut pe loc pe Arcalaus și l-a întrebat: „Ce faci, Arcalaus?” El a spus: „Cine ești tu, care întrebi?” „Sunt Amadis de Gaula, pe care doreai atât de mult să-l întâlnești”. Atunci Arcalaus s-a uitat la el mai bine ca înainte și a spus: „Așa este, e-adevărat ce spui, că deși a trecut multă vreme de când nu te-am văzut, amintirile mele te recunosc; tu ești acel Amadis pe care l-am avut în puterea mea la castelul Valderin, și datorită faptului că m-am îndurat, atunci, de anii tăi fragezi și de frumusețea ta, lungă vreme am avut parte de multe și mari amărăciuni, ca până la urmă să sfârșesc atât de rău, încât să fiu nevoit să-ți cer milă”. Amadis i-a răspuns: „Dacă ți-aș arăta această milă, ai înceta să mai săvârșești acele mari ticăloșii și cruzimi pe care le-ai făcut până acum?” „Nu – a răspuns el –, căci la vârsta mea e foarte greu, după ce m-am obișnuit în felul acesta, să mă lepăd de ceea ce au fost plăcerile mele atâta vreme, dar nevoia, care e necruțătoare și dureroasă zăbală ce poate schimba orice obicei prost, din bun în rău și din rău în bun, după cum e omul și pricina, m-ar sili, poate, să fac la bătrânețe ceea ce tinerețea și libertatea n-au vrut și n-au putut”. „Care ar fi această nevoie – a răspuns Amadis –, dacă eu te-aș lăsa slobod?” Arcalaus a spus: „Un lucru pentru a cărui apărare și sporire mult rău au avut de suferit conștiința și 846

faima mea, și anume, castelele și fortărețele mele, ce aș porunci să-ți fie date ție cu toate pământurile mele, iar eu n-aș rămâne decât cu ce ai binevoi sămi lași, fiindcă, acum, nu pot face altfel și poate că această mare nevoie și marea ta bunătate vor săvârși în mine acea schimbare pe care judecata nu au izbutit-o în niciun chip până acum”. Amadis i-a răspuns: „Arcalaus, dacă am vreo speranță că purtarea ta rea s-ar putea îndrepta, nu e alta decât că îți dai seama că ești ticălos și păcătos; prin urmare, nu-ți pierde curajul și mângâie-te cu gândul că această temniță în care zace trupul tău acum și te înfricoșează atât de mult, va fi cheia ce îți va desfereca sufletul aflat atâta vreme înlănțuit și captiv”. Și pe când Amadis a dat să plece, Arcalaus i-a spus: „Amadis, ia seama la acest rege fără noroc, ce, până nu demult era cât pe ce să devină unul dintre cei mai mari domnitori ai lumii și, într-o clipită, aceeași soartă ce i-a fost prielnică, l-a prăvălit și l-a azvârlit într-o cumplită temniță. Să-ți fie pildă ție și tuturor celor ce se bucură de cinste și ranguri înalte ori le doresc; și vreau să-ți amintesc că tăria sufletelor și inimilor stă în a învinge și a ierta”. Amadis n-a vrut să-i răspundă, căci era captiv și ce spusese i se potrivea prea bine chiar lui, fiindcă deși învinsese pe mulți cu arma în mână ori prin vrăjile sale, niciodată nu iertase pe cineva; dar asta nu l-a împiedicat să recunoască dreptatea vorbelor sale. Amadis și Arquisil au părăsit încăperea și, încălecându-și caii, s-au întors la mănăstire; aici, Amadis a poruncit de-ndată să fie chemat Ardian, piticul lui, și i-a cerut să plece în Insula Ferecată și să povestească Orianei și doamnelor de-acolo tot ce se petrecuse; de asemenea, i-a dat carte pentru Ysanjo să-i trimită iute, sub pază bună, pe Brondajel de Roca, ducele de Ancona, arhiepiscopul de Talancia și pe toți ceilalți romani aflați prizonieri acolo, astfel ca să ajungă cât mai grabnic se va putea. Piticul a fost bucuros foarte că este purtătorul acestor vești, căci nădăjduia ca aceasta să-i aducă o mare cinste și daruri multe, așa că și-a încălecat repede căluțul și a umblat zi și noapte, fără multe popasuri, până ce a ajuns în Insula Ferecată, unde nu se știa nimic despre ultimele întâmplări, căci Oriana nu primise vești decât despre cele două bătălii, răgazul hotărât datorită sfântului sihastru Nasciano și moartea împăratului Romei, pentru care nu mică i-a fost bucuria; despre cele petrecute după aceea, nu știa nimic și era tot timpul tare îngrijorată la gândul că bunul bătrân Nasciano nu va izbuti să aducă pacea într-o vrajbă atât de mare, nefăcând alta decât să se roage, să facă multe daruri și pelerinaje la bisericile din insulă și să înalțe rugăciuni Domnului pentru pacea și înțelegerea dintre ei; piticul, de cum a ajuns, s-a dus de-a dreptul în parcul unde se afla locuința Orianei și i-a spus unei doamne ce păzea intrarea să o anunțe pe Oriana că sosise cu vești. Doamna a făcut întocmai și Oriana i-a poruncit să-l poftească înăuntru, dar în așteptarea veștilor nu-și 847

afla pace în suflet, ci era, dimpotrivă, tare frământată, pentru ceilalți; și cum de o parte se afla Amadis, iar de cealaltă, regele, tatăl ei, deși se temea cum mai mult nu se poate pentru Amadis, mult o durea ceea ce i s-ar putea întâmplă tatălui ei; piticul, de cum a intrat, i-a spus Orianei: „Doamnă, răsplătiți-mă cu dărnicie, nu pentru că sunt cine sunt, ci pentru că voi sunteți cine sunteți și pentru bunele vești ce vă aduc”. Oriana i-a răspuns: „Ardian, prietene, după chipul tău, stăpânul ți-e sănătos, dar spune-mi dacă tatăl meu trăiește”. Piticul a spus: „Cum, doamnă, dacă trăiește? E teafăr și nevătămat și mai vesel ca niciodată”. „Ah, Maică Precistă! – a zis Oriana. Spune-mi tot ce știi, că dacă Domnul îmi dăruiește binele, te voi face fericit pe lumea asta”. Atunci, piticul i-a povestit tot ce se petrecuse: cum, pe când regele, tatăl ei, era cât pe ce să-și piardă viața, înfrânt și încercuit de dușmani, fără nicio scăpare, preafrumosul cocon Esplandian îl înștiințase pe Amadis de toate astea și acesta plecase, pe dată, cu oastea sa; apoi i-a istorisit toate câte i se întâmplaseră pe drum, căci fusese de față, cum ajunsese Amadis în cetate, ce făcea tatăl ei regele, între timp, cum, după sosirea lui Amadis, fuseseră nimiciți toți vrăjmașii, uciși ori luați captivi, și cum regele Arabigo, Arcalaus Vrăjitorul, Barsinan, seniorul de Sansueña și ducele de Bristoya fuseseră făcuți prizonieri; apoi, cum a pornit regele, tatăl ei, după Amadis, care voia să se întoarcă fără să îl întâlnească și cum sosise regele Perion. În sfârșit, i-a povestit tot ce se întâmplase, ca unul ce văzuse totul, și că toți se află, veseli foarte, la acea mănăstire. Oriana, care, ascultându-l parcă își pierduse mințile de prea multă bucurie, a îngenuncheat și, ridicând mâinile spre cer, a spus: „Oh, Doamne atotputernic, cel ce le îndrepți pe toate, binecuvântat fie numele tău sfânt și cum tu, stăpâne ești dreptul judecător și știi marea nedreptate ce mi s-a făcut, întotdeauna am nutrit speranța că, în mila ta, vei face ca totul să se sfârșească întru marea mea cinste și a celor aflați de partea mea. Și binecuvântat fie acel preafrumos cocon, făcător al unui asemenea bine ce a îndeplinit astfel profeția Urgandei Necunoscuta din acea scrisoare, așa încât toate celelalte spuse de ea pot și trebuie să fie crezute; iar eu sunt datoare să îl iubesc și să țin la el mai mult decât poate gândi cineva și să îl răsplătesc pentru fericirea ce mi-a adus-o”. Toți cugetau că Oriana spune asta fiindcă datorită lui regele primise acel ajutor, dar ieșea din adâncuri tăinuita dragoste dintre mamă și fiu. Apoi Oriana s-a ridicat și l-a întrebat pe pitic dacă se întoarce grabnic. El a răspuns că da, că Amadis îi poruncise ca, după ce îi va aduce ei și doamnelor aflate cu ea aceste vești, să îi înmâneze o scrisoare lui Ysanjo, în care îi cere să îi trimită pe romanii prinși. „Ardian, prietene – a zis Oriana –, ia spune-mi ce crezi că au de gând să facă?” „Doamnă – a răspuns el –, nu prea știu decât 848

că regele, tatăl vostru, îi ține acolo pe regele Perion, pe stăpânul meu și pe toți seniorii și cavalerii ce au plecat de-aici și spune că nu vrea să-i vadă departe de el până nu se va sfârși totul cu o pace trainică între ei”. „Așa să dea Dumnezeu!”, a spus Oriana. Atunci, regina Briolanja și Melicia, ce se aflau acolo împreună, i-au cerut piticului să le povestească despre preafrumosul cocon Esplandian și cum prețuise regele Lisuarte acest mare serviciu pe care i-l făcuse; el le-a spus: „Bune doamne, pe când eram cu Amadis în cămara regelui, l-am văzut pe Esplandian vrând să-i sărute regelui mâinile pentru câte îi făgăduise, iar el i-a pus mâinile pe obraji și i-a sărutat ochii; iar cât despre frumusețea lui, să știți că deși el e bărbat și domniile voastre vă țineți de foarte frumoase, dacă v-ați afla în fața lui, ați căuta o ascunzătoare și nu ați mai ieși la iveală”. „De-asta e bine – au răspuns ele – că stăm ferecate aici, unde n-o să ne vadă”. „Nu vă bizuiți pe asta – a zis piticul –, că Esplandian e așa de chipeș, că oricât ați sta de ferecate și voi și toate celelalte frumoase o să ieșiți în căutarea lui”. Tare s-au mai veselit toate de bunele vești auzite și de răspunsul piticului. Oriana s-a uitat la regina Sardamira și i-a spus: „Doamnă, măria ta, bucurațivă, că acel Dumnezeu ce ne-a salvat pe cele ce ne aflăm aici nu va vrea să fiți uitată”. Regina a răspuns: „Doamna mea, speranța asta mi-o pun și eu în El și în voi, că veți avea grijă de mine, chiar dacă nu o merit”. Apoi l-a întrebat pe pitic ce fac acei nefericiți romani fără noroc ce rămăseseră împreună cu regele Lisuarte; el i-a spus: „Doamnă, mulți dintre ei, ca și dintre ceilalți, au pierit, iar cei în viață sunt greu răniți; dar, după moartea împăratului, a lui Floyan și a lui Constancio, n-a mai pierit niciunul dintre cavalerii lor de seamă; pe Arquisil l-am văzut teafăr, stând mult de vorbă cu stăpânul meu, Amadis, iar Flamineo, fratele vostru, deși e rănit, nu e grav, din câte se zice”. Regina a spus: „Deie Domnul ca celor vii să le meargă bine, căci pentru morți nu mai e nimic de făcut; și să-și pogoare harul asupra lor, făcându-i să uite trecutul și să rămână prieteni, arătându-și dragoste multă acum și în viitor”. Piticul a întrebat-o pe Oriana dacă are să-i spună ceva, că vrea să plece să facă ce îi mai poruncise stăpânul său. Ea i-a răspuns că, de vreme ce nu îi adusese carte, să transmită multe urări de bine regelui Perion, lui Agrajes și tuturor acelor cavaleri. După asta, Ardian s-a dus la Ysanjo și i-a înmânat cartea de la Amadis; când a văzut ce-i poruncea, Ysanjo i-a scos pe dată dintr-un turn pe acei seniori din Roma, le-a dat animale și, punând să fie însoțiți de un fecior al său și de alți oameni, care să-i păzească, să-i călăuzească și să aibă grijă de hrana lor și de celelalte câte le făceau trebuință, i-a eliberat și toți ceilalți prizonieri, până la vreo două sute la număr, și i-a trimis lui Amadis. 849

Și au umblat ei pe drumul lor, până au ajuns la mănăstirea unde se afla regele Lisuarte; romanii au sărutat mâinile regelui, iar el i-a primit arătându-se foarte bucuros, ascunzându-și simțămintele, ca să nu le sporească amărăciunea. Dar când aceștia au dat cu ochii de Arquisil, nu s-au mai putut stăpâni și ochii li s-au umplut de lacrimi și lor și lui. Amadis le-a vorbit cu multă curtenie și i-a înveselit, poftindu-i în încăperile sale, unde le-a arătat multă cinstire și i-a îmbărbătat. Și, după ce sau odihnit nițel după drum, Amadis s-a retras cu ei, fără Arquisil, și le-a spus: „Vitejilor domni, v-am adus aici, socotind că, după cum lucrurile se îndreaptă spre un bun sfârșit, e un lucru foarte înțelept să fiți de față la toate câte se vor petrece, căci drept este să se țină seama de niște bărbați atât de cinstiți ca domniile voastre, și ca să vedeți cum își va îndeplini Arquisil făgăduiala față de mine, cum cred că ați auzit, și anume că va sta într-o temniță, unde îi voi cere eu; și cunoscând obârșia aleasă și noblețea lui, datorită cărora multă prețuire i se cuvine, am hotărât să vă vorbesc și să vă cer ca, ținând seama că în împărăția Romei nu este nimeni să aibă mai multe drepturi decât acest cavaler, să faceți astfel încât atât voi, cât și toți cei aflați aici să îi jurați credință ca împărat și stăpân, și pentru asta să îndepliniți două lucruri: primul, să vă faceți datoria ce o aveți față de el, arătându-i supunere, și mult veți fi răsplătiți; al doilea, fiind vorba de întemnițarea lui și a voastră, cum eu am hotărât să vă dăruiesc libertatea, să plecați pe dată, fără nicio piedică, dacă doriți spre ținuturile voastre, iar eu vă voi fi întotdeauna prieten bun, atâta vreme cât veți dori, căci îl prețuiesc foarte pe Arquisil și țin mult la el, ca la un frate adevărat și așa îl voi socoti, dacă nu va pierde, din vina lui, toate câte vi le-am spus și celelalte ce îl privesc”. Auzind aceste vorbe, acei seniori romani l-au rugat pe Brondajel de Roca, care era nobil de vază și cel mai bun vorbitor dintre ei, să îi răspundă lui Amadis, iar el a grăit astfel: „Seniore Amadis, prețuim mult frumoasele voastre vorbe și mult trebuie să vă mulțumim pentru ele, dar cum acest lucru este deosebit de însemnat și pentru împlinirea lui e nevoie de încuviințarea multor capete, n-am putea să vă dăm un răspuns pe loc, până nu ne vom sfătui cu cei mai de seamă cavaleri, căci deși mulți dintre cei veniți cu noi, aici nu sunt însemnați, au mare importanță în țara noastră, domnule, fiindcă stăpânesc multe castele, cetăți și orașe în împărăție, și alte așezări omenești, și vorba lor atârnă greu în alegerea împăratului; de aceea, binevoiți a îngădui să îl vedem pe Flamineo, cavaler foarte cinstit, ce ni s-a spus că este rănit, și, de față cu el îi vom chema pe toți și astfel vom putea să chibzuim și să vă dăm un răspuns”. Amadis a încuviințat și le-a spus că au răspuns ca niște cavaleri cu judecată, dar că îi roagă, dat fiind că, după credința lui vor pleca curând de-aici, să nu se lungească mult. Ei i-au răspuns că așa vor face, fiindcă 850

zăbava pentru ei ar fi încă mai rea. Apoi au încălecat cu toții și au intrat în cetate, ce fusese curățată de morți, fiindcă regele Lisuarte poruncise multor locuitori din satele vecine să vină să-i îngroape. Și de cum au ajuns la locuința lui Flamineo, au descălecat și au intrat în odaia sa; când s-au văzut, tare s-au bucurat în sufletele lor, deși chipurile le erau triste datorită marii nenorociri ce se abătuse asupra lor; apoi, i-au spus de-ndată că trebuie să fie chemate toate căpeteniile și persoanele de seamă ce mai sunt în viață din câți se află acolo, ca să li se aducă la cunoștință ce le spusese Amadis și că de asta depinde salvarea lor sau temnița pe veci. Flamineo a dat poruncă să fie chemați și, când s-au adunat laolaltă câți au putut veni, Brondajel de Roca le-a spus: „Cinstite cavaler Flamineo și voi, viteji prieteni, știți cu toții ce mari necazuri și nenorociri s-au abătut asupra tuturor celor din Roma de când, din porunca împăratului nostru, Dumnezeu să-l ierte, am venit în această insulă a Marii Britanii, și pentru că vă sunt bine cunoscute, nu mai e nevoie să le repet. Pe când ne aflam captivi în Insula Ferecată, Amadis de Gaula a hotărât să ne aducă aici, unde ne vedeți, și ne-a arătat multă dragoste, bunăvoință și cinstire, stând de vorbă cu noi vreme îndelungată și spunându-ne că, de vreme ce împărăția noastră romană a rămas fără domnitor și de drept coroana i se cuvine mai mult decât oricui altcuiva lui Arquisil, lui i-ar fi pe plac ca acesta să fie recunoscut de voi și de noi drept senior și împărat; iar el, nu numai că ne-ar elibera din captivitatea în care ne aflăm în puterea lui, dar ne va fi și prieten credincios și ne va ajuta oricând vom avea nevoie; nouă ni s-a părut că, după stăruința pe care a arătat-o în cele spuse, are de gând să ne răsplătească așa cum ați auzit, dacă totul se va face cu voia noastră, iar dacă nu, să-și împlinească vrerea pe altă cale, cu forța armelor. Așa că, bunule domn și voi viteji prieteni, pentru asta ați fost chemați aici, pentru a lua o hotărâre, după ce, întru multa dreptate vă vom dezvălui gândurile noastre; noi ne-am sfătuit îndelung între noi și socotim că ce ne cere și ne roagă acest cavaler Amadis este ceea ce l-am fi rugat și i-am fi cerut noi lui cu multă stăruință, pentru că, așa cum știți, această mare împărăție a Romei nu poate rămâne fără domnitor și cine merită să fie mai pe drept împărat, datorită curajului și virtuților sale, decât acest Arquisil? După părerea mea, cu-adevărat nimeni altul. Pentru că este de-al nostru, crescut printre noi și îi cunoaștem bunele obiceiuri și purtări. Lui putem să-i cerem prin lege, fără teamă, ceea ce, chiar cu dreptate fiind, un altul, străin din întâmplare, ne-ar putea refuza. Pe lângă asta, câștigăm prietenia acestui vestit cavaler Amadis ce, așa cum vrăjmaș fiindu-ne a avut atâta putere să ne facă rău, ca prieten, cu aceeași putere ne poate aduce mult bine și cinstire și îndrepta toate cele petrecute. Acum, spuneți care vă e voia, fără să țineți seama de captivitatea și suferința noastră, ci doar de judecată 851

și de dreptate”. Cum lucrurile drepte și cinstite au atâta forță încât nici chiar cei răi nu li se pot împotrivi fără mare greutate, acești cavaleri, fiind oameni înțelepți și cu judecată, văzând că este foarte drept și că e datoria lor să facă așa cum grăise cavalerul Brondajel de Roca, nu i s-au putut împotrivi și, cu toate că, așa cum se întâmplă întotdeauna unde sunt mai multe capete, au fost și păreri felurite, cei ce au ținut seama de calea dreptății și au urmat-o au fost atât de mulți, încât cei ce voiau altceva și-au înfrânat dorințele și toți laolaltă au hotărât să facă așa cum ceruse Amadis și să se întoarcă la casele lor cu noul împărat, fără să mai zăbovească pe acele meleaguri unde le mersese atât de rău, lăsând în grija celor mai de seamă dintre ei ceea ce urma să făgăduiască și să jure Arquisil; o dată luată această hotărâre, s-au dus la Amadis, la mănăstire, și i-au spus cum se înțeleseseră, ceea ce mult l-a bucurat. Apoi, toți cavalerii și marii seniori romani, precum și ceilalți oșteni ai imperiului mai puțini nobili, s-au adunat în biserică și i-au jurat credință și supunere lui Arquisil ca împărat, iar el a jurat că va respecta toate legile și rânduielile și a împărțit tuturor favorurile cerute cu dreptate. Astfel că putem spune că uneori e mai bine să fim înrobiți și lipsiți de libertate de către cei buni, decât, bucurându-ne de ea, să îi slujim și să îi ascultăm pe cei răi, pentru că binele, până la urmă nu ne aduce decât bine, pe când răul, chiar dacă o vreme face să răsară flori, în cele din urmă acestea se usucă o dată cu rădăcinile lor; așa cum s-a întâmplat cu acest Arquisil, ce l-a slujit pe un bărbat din neamul lui, împăratul Patin, căruia multe și însemnate servicii i-a făcut întru gloria coroanei sale împărătești și, în loc de recunoștință, s-a văzut îndepărtat, aproape surghiunit de acesta, de teamă ca nu cumva virtutea și, frumoasele purtări ale acestui cavaler, ce îl făceau să fie prețuit și iubit și ar fi trebuit să îi aducă multe favoruri, să-l facă să-și piardă împărăția; și, căzând în mâinile dușmanului, când nu aștepta nici îndurare, nici cinste, ci dimpotrivă, tocmai datorită acestui dușman, atât de diferit și desăvârșit întru virtute pe cât nu era celălalt, a dobândit cinste și un rang foarte mare ca împărat al Romei; aceasta trebuie să le fie tuturor pildă și să se apropie de cei virtuoși și înțelepți pentru a avea și ei o parte din bunătatea acestora și să se îndepărteze de cei răi, zavistnici, pizmași, lipsiți de virtute și plini de năravuri, pentru a nu fi și ei vătămați de cele rele.

• CAPITOLUL CXVIII • Cum i-a strâns regele Lisuarte pe regii, marii nobili și alți mulți cavaleri ce se aflau cu el la mănăstirea din Luvaina și le-a vorbit despre însemnatele servicii și marea cinste 852

datorate lui Amadis de Gaula și cum l-a răsplătit pentru ele Așa cum ați auzit, acel virtuos și curajos cavaler Arquisil a fost ales împărat al Romei, datorită bunului său prieten Amadis de Gaula. Acum, istoria povestește că toți acei regi, principi și cavaleri au petrecut după pofta inimii în acea mănăstire și în cetatea Luvainei, până ce regele Lisuarte s-a mai înzdrăvenit și s-a sculat din pat, ca și mulți dintre cavalerii săi ce fuseseră răniți, îngrijiți și el și ei de acel mare maestru Helisabad; regele, văzându-se în putere, într-o zi a poruncit să fie chemați la biserica mănăstirii regii și marii nobili din amândouă taberele și când s-au strâns toți, le-a spus: „Cinstiți regi și vestiți cavaleri, mi se pare cu totul de prisos să vă amintesc cele ce s-au petrecut, căci le-ați trăit ca și mine și dacă nu s-ar fi încheiat, cei ce am rămas în viață am fi fost, acum, alături de cei morți; deci, lăsând deoparte trecutul, recunoscând cât rău am făcut slujirii Domnului, nouă înșine și regatelor noastre, purtându-ne astfel, l-am ținut aici pe nobilul rege Perion al Gaulei și pe toți principalii și cavalerii din tabăra sa, pentru ca în fața lui și a domniilor voastre să vă spun cele ce veți auzi”. Apoi, întorcându-se spre Amadis, i-a spus: „Neînfricate cavaler Amadis de Gaula, intenția și țelul meu mă fac să vorbesc cum nu-mi este felul și anume, să nu laud pe nimeni când e de față, și împotriva voinței voastre, ce întotdeauna vați simțit stingherit din această pricină, dar sunt dator, în fața acestor regi și cavaleri, să amintesc unele întâmplări petrecute cu domnia voastră și cu mine în trecut, din ziua când ați rămas la curtea mea în chip de cavaler al reginei Brisena, soția mea. Și chiar dacă aceste întâmplări sunt bine cunoscute tuturor, văzând că recunosc totul, așa cum a fost, vor încuviința și vor socoti că e dreaptă răsplata pe care vreau să v-o dau, după cum meritați; pe când vă aflați la curtea mea, după ce l-ați învins pe Dardan Trufașul și lați adus în slujba mea pe fratele vostru, don Galaor, cel mai mare, dar ce i s-a făcut vreodată unui rege, atât eu, cât și fiica mea, Oriana am fost luați captivi de ticălosul de Arcalaus Vrăjitorul, fără să ne poată apăra ori veni în ajutor niciunul dintre cavalerii mei, siliți să nu-mi calce cuvântul, așa cum le cerusem. Astfel că atât ea cât și eu ne aflam în primejdie de moarte și ne aștepta o groaznică temniță, iar regatele mele aveau să se piardă; și tocmai atunci, întorcându-vă voi și don Galaor de unde vă trimisese regina, aflând cele întâmplate, punându-vă amândoi viețile în primejdie de moarte pentru a le salva pe ale noastre, ne-ați venit în ajutor și ne-ați salvat, iar dușmanii noștri ce ne luaseră captivi au fost uciși și nimiciți; apoi i-ați venit în ajutor soției mele, regina, și a fost ucis Barsinan, tatăl acestui senior de Sansueña, ce o încercuise în cetatea Londrei, astfel că, după cum a fost făcut captiv cu 853

multă viclenie și mare primejdie pentru mine, datorită vouă am scăpat cu multă cinste pentru mine și în deplină siguranță și mi-am redobândit regatele. Când toate acestea au trecut, după o bucată de vreme, s-a hotărât să dăm o bătălie eu și regele Cildadan, aici de față, între o sută de cavaleri de o parte și o sută de cealaltă și, mai înainte de a începe lupta, domnia voastră m-ați scăpat de vestitul cavaler don Cuadragante și de Famongomadan și Basagante, feciorul lui, cei mai fioroși și mai puternici uriași din câți se află în toate insulele mării și ați salvat-o din mâinile lor pe fiica mea, Leonoreta, cu doamnele și domnișoarele ei și zece cavaleri viteji de la curtea mea, purtați de uriași în căruțe și ferecați în lanțuri, pe care nu i-aș fi putut salva cu toată puterea mea; și după cum se înfățișau oștenii regelui Cildadan în acea bătălie, atât uriașii puternici, cât și ceilalți cavaleri viteji, dacă n-ați fi fost domnia voastră, care l-ați ucis dintr-o lovitură pe Sarmadan Leul și printr-o lovitură m-ați salvat din mâinile lui Madanfabul, uriașul de la Turnul Roșu, când sleit de puteri, m-a smuls din șa și mă purta sub brațul său ca să mă ducă pe corabie, săvârșind și alte multe fapte de ispravă în acea bătălie, este bine știut că n-aș fi cucerit victoria și marea glorie ce le-am dobândit atunci. De asemenea, l-ați învins pe acel foarte viteaz cavaler, faimos în toată lumea, Ardan Canileul cel Temut, ceea ce a adus multă cinste curții mele, căci niciunde pe unde umblase acest cavaler, în niciun colț al pământului nu putuse afla unul, doi, trei, ori patru cavaleri care să izbutească ori să cuteze să-l înfrunte. Dacă am vrea să spunem că ați fost obligat să faceți toate acestea, pentru că vă aflați în slujba mea și nevoile vau silit să vă faceți datoria și să ne apărați cinstea, atunci să vedem ce-ați făcut pentru mine, după ce, mai curând din vina mea, ce am dat ascultare unor sfetnici răi, decât din a voastră, ați plecat de la curtea mea, mai mult ca potrivnic și dușman decât ca prieten și slujitor; căci iată, pe vremea când ne dușmăneam foarte, aflând voi de marea bătălie ce aveam s-o port cu regele Arabigo și alți șase regi, precum și cu multe oști și nații străine, venite cu gândul și speranța de a-mi subjuga regatele, ați găsit mijlocul de a-mi veni în ajutor cu tatăl vostru, regele și cu don Florestan, fratele vostru, când, ținând seama de ura și asprimea mea, mai drept și mai întemeiat ar fi fost să-mi fiți potrivnic. Și aproape numai datorită vitejiei voastre, a celor trei, deși alături de mine au luptat cavaleri foarte viteji și prețuiți, am câștigat o mare victorie, nimicindu-i pe toți dușmanii mei și întărindu-mi puterea regească și hotarele, cu mai multă cinste și măreție decât înainte. Acum, apropiindumă de sfârșit, știu că cea de-a doua bătălie pe care am purtat-o între noi a șters și îndreptat marea jignire ce v-o adusesem eu și toți cei din tabăra mea, cum știu și ei, fiindcă îmi dau seama că fiecare a simțit în suflet ce am simțit și eu, și nu mai e nevoie să vorbesc despre ultimul ajutor pe care ni l-ați dat, 854

căci sângele mai curge încă din rănile noastre, iar sufletele n-au avut încă vreme să se întoarcă în sălașurile lor pe cât de departe erau duse. Și-acum, vitejii mei domni, spuneți-mi: ce răsplată poate fi pe potriva unor servicii și fapte atât de mărețe? De bună seamă, o singură răsplată păstrându-mi pentru mine doar cinstea și respectul câte zile voi mai avea, îi dăruiesc aceste regate și pământuri ale mele, ce au fost ocrotite și apărate, ca și persoana mea, de atâtea ori de spada și vitejia acestui cavaler, o dată cu mâna fiicei mele, Oriana, căci așa cum, prin vrerea lor s-au căsătorit fără ca eu să știu, acum știu acest lucru, voiesc să rămână copiii mei și moștenitorii regatelor mele”. Amadis, când a auzit că regele își dă consimțământul la căsătoria cu doamna sa, de față cu toată lumea, cum, în comparație cu Oriana, toate celelalte lucruri istorisite și spuse de rege nu prețuiau aproape nimic pentru el, a îngenuncheat în fața lui și i-a sărutat mâinile, în ciuda voinței lui, spunând: „Seniore, cu voia voastră, nu era nevoie să spuneți tot ce ați spus spre a mă lăuda, pentru că dacă e să ținem seama de bunătatea și cinstea ce ați arătat-o mie și neamului meu, eram datori să vă slujim încă mai mult; de aceea, seniore, nu vreau să vă mulțumesc în niciun fel, dar pentru vorbele rostite de voi la sfârșit, nu mă refer la marile voastre regate lăsate drept moștenire, ci la faptul că mi-o dați de soție pe prințesa Oriana, vă voi sluji câte zile voi avea cu cea mai mare supunere și cel mai adânc respect, așa cum niciodată un fiu nu i-a arătat tatălui, ori un slujitor, stăpânului”. Regele Lisuarte l-a îmbrățișat cu multă dragoste și i-a spus: „Veți găsi la mine aceeași dragoste pornită din inimă ca cea pe care v-o poartă acest rege ce va zămislit”. Toți au fost foarte uimiți de felul cum regele, cu cuvintele sale, stinsese toate acele mari focuri ale dușmăniei ce duraseră atâta vreme, fără să mai rămână nimic de limpezit, și e de prisos să mai spunem dacă s-au bucurat ori nu, pentru că, deși la început și unii și ceilalți se provocaseră plini de trufie, în numele morții celor dragi și a lor proprii, văzută cu ochii, acum erau tare veseli că e pace și se întrebau unii pe alții de ce spusese regele că Amadis și Oriana erau uniți prin căsătorie; pentru că după ce o salvaseră pe mare și o duseseră pe Oriana în Insula Ferecată, o clipă nu-și dăduseră seama de așa ceva, iar înainte de asta, nici atâta. Regele, dându-și seama de mirarea lor, l-a rugat pe sfântul bărbat Nasciano să le istorisească acelor domni ce îi spusese lui, ca să știe cât de puțin vinovat fusese Amadis salvând-o pe Oriana pe mare, precum și că el nu avea nicio vină când i-o dăduse de soție împăratului, căci dacă fiica sa făcuse ce făcuse fără încuviințarea și știrea lui, el o silise pe bună dreptate și cu temei să se mărite cu împăratul. 855

Atunci, bunul om a povestit totul, așa cum ați auzit, și cum îi spusese regelui Lisuarte în cortul său, în tabără. Când pajul Esplandian, pe care bunul bătrân îl ținea de mână lângă el, a auzit că acei doi regi sunt bunicii lui și că Amadis îi e tată, nu trebuie să mă mai întrebați dacă s-a bucurat; pustnicul a îngenuncheat pe dată cu el în fața celor doi regi și a tatălui său și l-a pus să le sărute mâinile, iar lor le-a cerut să îl binecuvânteze. Amadis i-a spus regelui Lisuarte: „Seniore, după cum mă bucur și se cuvine să vă slujesc de acum înainte, tot astfel voi fi nevoit să vă cer să-mi îndepliniți rugămințile, și prima este aceasta: cum împăratul Romei nu are soție și ar vrea să se însoare, binevoiți să-i dați mâna domniței Leonoreta, fiica voastră; iar eu îl voi ruga să primească, pentru ca nunțile noastre să se facă împreună și împreună să rămânem fiii voștri”. Regele a încuviințat înrudirea cu Arquisil și i-a dat-o pe Leonoreta de soție, iar împăratul a primit cu multă mulțumire. Regele Lisuarte l-a întrebat pe regele Perion dacă mai primise vești despre don Galaor, feciorul său. Acesta i-a răspuns că, după plecarea lui, sosise aici Gandalin, care îl lăsase ceva mai bine, dar că este tare îngrijorat de boala lui și se teme foarte de o primejdie mai mare. „Să știți – a spus regele –, că deși e fiul vostru, nu-i duc mai puțin dorul și dacă n-ar fi fost neînțelegerile ce s-au ivit, aș fi venit eu însumi să-l văd, așa că rogu-vă mult, trimiteți după el, de poate să călătorească, fiindcă eu o să plec curând la Vindilisora, unde i-am trimis vorbă reginei să vină și ea și vreau, întru cinstirea lui Amadis, ca împreună cu ea și cu Leonoreta, fiica mea, să mă întorc grabnic la voi, în Insula Ferecată, unde se vor face nunta lui Amadis și cea a împăratului, și vom vedea minunățiile lăsate acolo de Apolidon; și dacă îl voi afla și pe don Galaor acolo, tare mă voi bucura, că de multă vreme îi duc dorul”. Regele Perion i-a răspuns că se va face totul după cum dorește. Amadis i-a sărutat mâinile regelui Lisuarte pentru favoarea și cinstea arătate, iar Agrajes i-a cerut cu multă căldură să trimită după unchiul său, don Galvanes, și Madasima și să îi ia cu el. Regele Lisuarte a răspuns că îi e pe plac acest lucru, că negreșit așa va face și că mâine dis-de-dimineață vrea să și plece, ca să se înapoieze grabnic, căci era timpul ca acei cavaleri și oștenii lor să se întoarcă la casele lor și să se odihnească, fiindcă mare nevoie aveau după încercările prin care trecuseră; apoi a poruncit tuturor să-și aducă navele în portul Insulei Ferecate ca de aici să se îmbrace toți și să-și vadă fiecare de drumul său. Împăratul l-a rugat mult pe regele Lisuarte să trimită și flota sa în Insula Ferecată și de vreme ce el și regina urmau să se întoarcă acolo, să îi îngăduie să plece împreună cu Amadis, că are multe lucruri de vorbit cu el despre treburile domniei. Regele e încuviințat să facă aceasta. 856

• CAPITOLUL CXIX • Cum a sosit regele Lisuarte în cetatea Vindilisora, unde se afla regina Brisena, soția lui, și cum a hotărât, împreună cu ea și cu fiica sa, să se înapoieze în Insula Ferecată Regele Lisuarte i-a luat cu el pe regele Cildadan, pe Gasquilan, regele Suediei, și toată oastea sa, și s-a întors în cetatea Vindilisora, unde poruncise să vină și regina Brisena, soția lui, și să îl aștepte. Istoria nu ne spune ce i s-a mai întâmplat, ci doar că, după cinci zile, a intrat în cetate arătându-se mai vesel la chip decât în inima lui, căci știa că, deși Amadis îi este acum fiu și fiica sa se bucură de mare cinste alături de el, că, deși Amadis, împăratul Romei, regele Perion și toți ceilalți mari seniori îl recunosc drept mai marele lor și îi dau ascultare, în sinea lui nu era mulțumit, pentru că toată această cinste și acest câștig le dobândise după ce fusese înfrânt și se aflase la mare ananghie, cum v-am povestit, și pentru că Amadis, împotriva căruia pornise socotindu-l dușman de moarte, dobândise el singur întreaga glorie; și o asemenea tristețe pusese stăpânire pe inima lui, că nu se mai putea înveseli cu niciun chip; dar cum era înaintat în vârstă și tare ostenit și supărat de atâtea morți și nenorociri, toate între creștini, din pricini pământești și trecătoare, pe care el, ca domnitor preaputernic ar fi trebuit să le înlăture, chiar dacă și-ar fi știrbit puțin onoarea, dar urmase o cale cu totul opusă, punând atât de mult preț pe gloria pământească, încât uitase cu desăvârșire de mântuirea sufletului său și, pe bună dreptate, Dumnezeu îi trimisese asemenea pedepse, mai cu seamă aceasta din urmă, de care ați auzit, se mângâia singur și se prefăcea, căci era un om cu multă judecată, pentru ca nimeni să nu simtă că ar avea alt gând decât că se socotește stăpân, mai marele tuturor și că dobândise această glorie cu multă cinste. Și cu această veselie prefăcută și mișcări foarte domoale a intrat în încăperea unde se afla regina cu doamnele și domnișoarele ei bogat înveșmântate, ce îl ținea de mână pe coconul Esplandian, căci aflase toate cele întâmplate, de rău și de bine, de la Brandoibas, care plecase înainte de la mănăstire, trimis de rege, să o bucure pe regină cu veștile bune. Cum a intrat regele în odaie, regina a venit la el, a îngenuncheat și a vrut să-i sărute mâna, dar el nu a lăsat-o și, ridicând-o, a îmbrățișat-o cu multă dragoste, căci o iubea din toată inima, și în vreme ce doamnele și domnișoarele s-au apropiat să sărute mâna regelui, regina l-a strâns în brațe pe Esplandian, ce stătea în genunchi în fața ei, și sărutându-l de mai multe ori, a spus: „Oh, frumosul meu fiu preanorocos! 857

Binecuvântat fie ceasul când te-ai născut! Și primește binecuvântarea Domnului și pe a mea, căci îți datorez atâta bine, iar El binevoiască, în sfânta-i milă, să-mi îngăduie să pot răsplăti acest serviciu atât de mare pe care i l-ai adus regelui, stăpânul meu, dându-i viață, după Dumnezeu”. Apoi regele Cildadan și Gasquilan, regele Suediei, s-au apropiat de regină să-i vorbească, iar ea i-a primit cu multă curtenie, căci era una dintre doamnele cele mai cumpătate și mai bine crescute din lume, cum i-a primit, după aceea, și pe toți ceilalți cavaleri ce au venit să-i sărute mâinile. Cum se făcuse vremea cinei, cei doi regi și alți mulți cavaleri au rămas cu regele Lisuarte și au fost ospătați cu multe și felurite bucate, cum se cuvine la masa unui asemenea om, ce dăduse atâtea ospețe și avea obiceiul s-o facă. După cină, regele i-a oprit pe cei doi domnitori în palatul său, în încăperi foarte bogate, iar el a rămas să doarmă în camera reginei; și pe când era în pat, i-a zis: „Doamnă, de v-ați mirat cumva de ceea ce vi s-a spus despre Oriana, fiica voastră, și Amadis de Gaula, și eu sunt la fel de mirat, căci sunt convins că asemenea gând era departe de voi și de mine și n-am bănuit niciunul nimic; rău îmi pare doar că n-am știut dinainte, căci multe morți și pagube ar fi putut fi înlăturate după cum n-au fost, din pricina neștiinței noastre. Acum, că am aflat și nu s-ar mai putea căuta și afla nicio altă rezolvare fără a ne acoperi de-o rușine mai mare, să ne mulțumim cu gândul că Oriana are soțul pe care și l-a dorit, căci, lăsând deoparte orice ură și patimă și recunoscând ce e adevărat și drept, nu se află în lume, în ziua de azi, vreun împărat ori principe să îi stea alături și nu numai atât, dar, prin nespusa lui înțelepciune și marele curaj, îi întrece pe toți, fiindcă soarta i-a fost mai favorabilă decât oricărui muritor, căci iată, dintr-un biet cavaler rătăcitor a ajuns, azi, să poruncească întregii flori a celor mari și mici ce trăiesc în lume, iar Leonoreta va ajunge, datorită lui, împărăteasă a Romei, așa cum am încuviințat. De aceea suntem datori, fiindcă mi-am dat cuvântul de bunăvoie, pentru a-l cinsti pe Amadis, să plecăm domnia voastră, eu și Leonoreta în Insula Ferecată, unde suntem așteptați ca să sfârșim toate cele începute; așa că să vă gătiți cum se cuvine și să vă arătați cât mai veselă, fără să pomeniți de cele întâmplate mai înainte, cum e potrivit și trebuie să se facă în asemenea împrejurări”. Regina i-a sărutat mâinile fiindcă își înfrânsese mânia și inima lui neînduplecată, întorcându-se la calea dreptății și, fără să mai răspundă altceva, i-a spus că va face așa cum poruncește și că, de vreme ce acum au doi fii atât de însemnați și toți ceilalți se află în slujba lui, datorită lor, să fie împăcat și să aducă multe mulțumiri Domnului ce a rânduit astfel lucrurile după voia sa, chiar dacă soarta nu i-a fost foarte prielnică. În noaptea aceea s-au odihnit și, a doua zi când s-a sculat, regele ia poruncit lui Arban, regele din Norgales, majordomul său, să pregătească 858

degrabă toate cele trebuincioase pentru acea călătorie, iar regina a făcut același lucru, pentru ca fiica sa să se înfățișeze cum îi șade bine împărătesei unei țări atât de însemnate.

• CAPITOLUL CXX • Cum s-au întors regele Perion și însoțitorii săi în Insula Ferecată și ce au făcut acolo înaintea sosirii regelui Lisuarte Acum, istoria spune că după ce regele Lisuarte a plecat unde se afla Brisena, soția lui, regele Perion și toți însoțitorii săi cu oștile lor s-au strâns pe dată în mare rânduială, așa cum sosiseră, și cu multă bucurie și veselie în suflete au pornit la drum spre Insula Ferecată. Împăratul Romei a rămas tot timpul în cortul lui Amadis și amândoi dormeau într-un pat, fără să se despartă unul de altul nici măcar un ceas, iar oastea lui, cu corturile și bagajele se aflau în grija lui Brondajel de Roca, mai marele majordomilor, cum fusese și pe timpul împăratului Patin, înaintașul său. Străbăteau distanțe foarte mici și poposeau mereu în locuri foarte plăcute și tihnite, petrecând câte puțină vreme în tovărășia regelui Perion, în cortul acestuia, după care se adunau cu toții în corturile lui Amadis, iar alteori, în cele ale împăratului. Și cum mai toți erau tineri, de neam nobil și cu purtări alese, nu făceau alta decât să petreacă și să glumească după plac, așa că duceau aceeași viață minunată din vremurile de demult. Și astfel au ajuns în Insula Ferecată, unde au aflat-o pe Oriana și pe toate marile doamne stând în parc, atât de frumoase și de bogat înveșmântate, de mai mare minunea, și să nu credeți că arătau a fi ființe pământești ori muritoare, ci că fuseseră plăsmuite de Dumnezeu în ceruri și trimise pe pământ. Marea bucurie încercată și de unii și de alții văzându-se împreună, teferi, acoperiți de cinste și în bună pace nu s-ar putea povesti în niciun chip. Regele Perion se afla în frunte și toți i-au arătat mult respect și l-au salutat cu smerite închinăciuni, unele, după cum cerea tipicul, iar altele i-au sărutat mâinile. Amadis îl ducea de braț pe împărat și, când a ajuns lângă Oriana, i-a spus: „Doamnă, stați de vorbă cu acest cavaler și mare domnitor, ce nu v-a văzut niciodată, dar ține foarte mult la voi”. Ea, cum aflase că ajunsese împărat și că avea să fie soțul surorii ei, s-a apropiat de el și a dat să îngenuncheze și să-i sărute mâinile, dar el s-a înclinat plin de respect și, ridicând-o, i-a spus: „Doamnă, eu sunt cel ce trebuie să se închine în fața voastră și a soțului vostru, pentru că el este seniorul țării și ființei mele, și puteți crede nesmintit, doamnă, că și eu și țara nu vom face decât ce voiește 859

el și domnia voastră”. Oriana i-a răspuns: „Domnul meu, vă încuviințez vorbele în privința recunoștinței voastre, dar în ce privește respectul cuvenit virtuții și măreției voastre, eu sunt cea care trebuie să vă arăt multă supunere”. El i-a mulțumit mult pentru aceste vorbe. Agrajes, don Florestan, don Cuadragante și don Brian de Monjaste s-au apropiat de regina Sardamira, Olinda și Grasinda, ce stăteau împreună, iar don Bruneo de Bonamar, de preaiubita lui doamnă și stăpână Melicia; ceilalți cavaleri s-au dus la celelalte domnițe și domnișoare, foarte frumoase și de stirpe foarte aleasă, ce se aflau acolo, și au prins să stea de vorbă cu ele cu multă desfătare despre cele mai plăcute lucruri. Amadis i-a luat cu el pe Gastiles, nepotul împăratului de la Constantinopol, și pe Grasandor, feciorul regelui Boemiei, și, apropiindu-se cu ei de prințesa Mabilia, verișoara lui, i-a spus: „Buna mea doamnă, aveți grijă de acești principi și cinstiți-i”. Ea i-a luat de braț și s-a așezat între ei. Lui Grasandor tare i-a fost pe plac acest lucru, fiindcă, așa cum v-am povestit, din prima zi când o văzuse, inima i se aprinsese de dragoste pentru ea și, aflând cine este, cât de mare e bunătatea și gingășia ei, precum și cât de mult o iubește Amadis, socotind-o o rudă foarte apropiată, era hotărât să o ceară de nevastă și tare mult dorea să o vadă, să-i vorbească și să-i spună ce gânduri are, și de-aceea s-a bucurat mult văzându-se atât de aproape de ea. Și cum această domniță era o tânără deosebită în privința bunătății, cinstei și gingășiei, și era și frumoasă, Grasandor s-a aprins atât de tare, încât s-a îndrăgostit de ea mai abitir ca înainte. Și așa cum auziți, toți acei mari seniori tăifăsuiau despre cele mai plăcute lucruri, în afară de Amadis, care ardea de dorința de a vorbi cu doamna sa, Oriana, dar nu putea din pricina împăratului; și văzând-o pe regina Briolanja ce stătea împreună cu don Bruneo și sora lui, Melicia, s-a dus la ea și, luând-o de braț, a adus-o lângă împărat, spunându-i acestuia: „Seniore, stați de vorbă cu această doamnă și țineți-i tovărășie”. Împăratul a întors capul, căci până atunci nu-și dezlipise ochii de la Oriana și era uluit de marea ei frumusețe, și văzând-o pe regină atât de chipeșă și de frumoasă și pe celelalte doamne ce stăteau de vorbă cu acei cavaleri de seamă, tare s-a mai minunat de atâta frumusețe cum nu mai văzuse vreodată, și i-a spus lui Amadis: „Bunul meu domn, eu cred că aceste doamne nu s-au născut ca celelalte femei, ci că au fost plămădite de acel mare învățat Apolidon, cu adânca lui știință, și lăsate aici, în această insulă unde le-ați găsit și nu pot să-mi închipui decât că și ele și eu suntem vrăjiți, fiindcă pot spune, și e adevărul curat, că de-am căuta în toată lumea asemenea suită, ar fi cu neputință de aflat”. Amadis l-a îmbrățișat râzând și la întrebat dacă mai văzuse la vreo curte, oricât de mare ar fi fost, o suită la fel. El i-a răspuns: „În mod sigur nici eu, nici altcineva n-a putut vedea așa 860

ceva decât în ceruri”. Pe când stăteau ei așa cum auziți, s-a apropiat regele Perion, ce stătuse de vorbă o bună bucată de vreme cu preafrumoasa Grasinda; și, luând-o de mână pe regina Briolanja, i-a spus împăratului: „Bunule domn, să rămânem, de vă e pe plac, domnia voastră și eu cu această frumoasă regină, ca Amadis să poată vorbi cu Oriana, căci sunt convins că mare bucurie le va face”. Și astfel au rămas amândoi cu regina Briolanja, iar Amadis s-a apropiat cu mare bucurie de doamna sa, Oriana, și, cu multă umilință, așezându-se alături de ea, i-a spus: „Oh, doamnă! Cum vă pot răsplăti pentru binele ce mi l-ați făcut, dezvăluind, prin vrerea voastră, iubirea dintre noi?” Oriana i-a răspuns: „Domnule, acum nu mai trebuie sămi spuneți vorbe atât de curtenitoare și nici eu să le ascult, căci eu sunt cea care trebuie să vă slujesc și să urmez voința voastră cu acea supunere datorată de femeie soțului ei; și de aici înainte vreau să-mi dovediți marea voastră dragoste, purtându-vă cu mine, stăpâne, după socotință și nu în alt chip; și să nu mai vorbim despre asta, căci vreau să știu cum se simte tatăl meu și cum a primit vestea despre noi”. Amadis a spus: „Tatăl vostru e foarte înțelept și, chiar dacă în adâncul sufletului simte altceva, tuturor li s-a părut a fi foarte mulțumit și așa s-a despărțit de noi. Și ați aflat, probabil, doamnă, că va veni aici împreună cu regina și sora voastră”. „Am aflat – a zis ea – și nu pot spune ce bucurie îmi umple inima; deie Domnul, stăpânul nostru, să se întâmple toate așa cum s-a hotărât, fără vreo schimbare, căci, puteți să mă credeți, domnule, că, după voi, nu se află ființă pe lume pe care s-o iubesc atât de mult ca pe el, cu toate că marea lui cruzime ar fi trebuit să-mi trezească, pe bună dreptate, simțăminte potrivnice. Și-acum, povestiți-mi despre Esplandian, ce-i cu el și ce părere aveți despre el”. „Esplandian – a spus Amadis – este fiul vostru la înfățișare și fel de a fi, și mai mult nu se poate spune; tare aș fi vrut să-l fi adus aici sfântul bărbat Nasciano, ce va veni curând, că n-a vrut să meargă cu oastea; dar regele, tatăl vostru, l-a rugat să îl lase să vină cu el, ca să îl vadă regina, și va sosi împreună cu ei”. Așa au stat de vorbă despre aceste lucruri și altele, până la vremea cinei, când regele Perion s-a sculat și, luându-l pe împărat, s-au dus împreună la Oriana și i-au spus: „Doamnă, e vremea să ne ducem la casele noastre”. Ea lea răspuns să facă așa cum le e voia. Și astfel au plecat toți, iar ele au rămas atât de vesele și mulțumite, că era o minune să le vezi. În seara aceea toți au cinat în casa regelui Perion, căci acolo poruncise Amadis să fie pregătită masa, și au fost foarte bine serviți și ospătați din belșug cu toate câte făceau trebuință la un asemenea ospăț cu atât de mulți și de mari seniori. După ce au sfârșit cina au sosit saltimbancii, ce au făcut tot soiul de giumbușlucuri, întru marea lor desfătare, până s-a făcut vremea de culcare și toți s-au dus acasă, în afară de Amadis, căruia tatăl său, regele, 861

îi poruncise să rămână, fiindcă voia să vorbească anumite lucruri cu el. Deci, când au plecat toți, regele s-a retras cu Amadis în odaia sa și, o dată rămași singuri, i-a spus: „Fiule, Amadis, Domnul Dumnezeul nostru a vrut să treci prin aceste înfruntări și mari bătălii întru marea ta slavă, căci, deși au luat parte la ele și și-au primejduit viețile și țările mulți domnitori curajoși foarte și însemnați cavaleri, prin bunăvoința Domnului, ție îți revin cea mai mare glorie și faimă, așa cum, de s-ar fi întâmplat altfel, gloria și marea ta faimă ar fi fost în grea primejdie, după cum bine știi. Acum nu mai ai altceva de făcut decât să dai dovadă de mai multă grijă și sârguință decât la începutul acestei nemaipomenite înfruntări, când, împins de nevoie, i-ai chemat și i-ai încurajat pe toți acești cinstiți cavaleri, pentru a le arăta, o dată sfârșită înfruntarea, că le ești foarte recunoscător, lăsându-i pe ei să hotărască ce au de făcut, atât cu privire la captivii voștri, ce sunt principi de seamă și stăpâni ai unor pământuri întinse, cât și cu privire la altele, căci tu, având acum soție, poate vor vrea să se căsătorească și ei o dată cu tine, și așa cum ți-au fost tovarăși și ajutor la rău și primejdii, să-ți fie tovarăși la bine și la bucurii; și de aceea, o las în grija ta pe fiica mea, Melicia, să o dai celui ce îi merită virtutea și marea frumusețe; și la fel poți face și cu verișoara ta primară Mabilia; și fiindcă știu că regina Briolanja nu-ți va ieși din voie și se va supune hotărârii tale, amintește-ți, o dată cu ele, și de prietena ta Grasinda și chiar de regina Sardamira, fiind aici împăratul, ce îi poate porunci, căci dacă ele doresc să se mărite pe pământurile acestea, nu vor lipsi cavaleri pe potriva rangului și stirpei lor; și amintește-ți de frații tăi, ce au ajuns la vârsta când trebuie să aibă neveste, ca să lase urmași care să le fie sprijin în viață și întru aducere aminte; și asta să o faci degrabă, căci faptele bune ce se săvârșesc anevoie și cu zăbavă își pierd mare parte din valoare”. Amadis a îngenuncheat în fața lui și i-a sărutat mâinile pentru aceste vorbe, spunându-i că va face așa cum poruncește. Cu această hotărâre, Amadis a plecat acasă la el și a doua zi dimineața s-a sculat, i-a chemat pe toți acei domni acasă la vărul lui, Agrajes, și, când s-au strâns toți, le-a spus: „Vitejii mei domni, marile încercări prin care ați trecut și cinstea și gloria câștigată de voi în urma lor vă îngăduie, cu multă dreptate și temei, să vă lăsați sufletele trudite să se odihnească în tihnă; și fiindcă Dumnezeu a vrut ca, datorită legăturilor noastre de sânge și a dragostei voastre, să dobândesc ce doream cel mai mult pe lume, aș vrea să vă dau, la rându-mi ce doriți, dacă îmi stă în puteri; așa că, domnii mei, nu vă sfiiți să-mi dezvăluiți vrerea voastră, atât în privința iubirilor și dorințelor voastre, de iubiți pe vreuna din aceste doamne și o vreți de soție, cât și în privința captivilor, învinși de marea voastră virtute și de curajul vostru, căci e foarte drept ca așa cum ați primit multe răni și ați suferit din greu din pricina lor, acum, când suferă ei, 862

să vă desfătați și să vă odihniți în marile regate pe care le-au stăpânit”. Mult au mulțumit toți acei domni pentru vorbele rostite de Amadis și au fost foarte mulțumiți de el și de ce spusese în legătură cu căsătoriile lor; și pe dată, Agrajes, primul, s-a arătat dornic să o ia de soție pe Olinda, doamna sa. Don Bruneo de Bonamar i-a spus că e convins că știe că toată speranța lui în fericire este Melicia, doamna sa. Grasandor a zis că niciodată nu-și dăruise inima vreunei femei din câte întâlnise, în afară de domnița Mabilia și că pe ea o iubește și o prețuiește și o vrea de soție. Don Cuadragante i-a spus: „Domnul meu, până acum timpul și tinerețea au fost foarte potrivnice oricărei tihne pentru mine, și n-am avut alte griji decât calul și armele mele, dar acum, judecata și anii mă poftesc să-mi schimb felul de-a trăi, și dacă Grasinda va voi să se căsătorească pe aceste meleaguri, o voi lua de soție”. Don Florestan i-a spus: „Seniore, cu toate că dorința mea era ca, de cum se vor sfârși toate aceste întâmplări, să plec pe dată în Germania, de unde sunt de fel dinspre mamă, pentru a o vedea pe ea și restul neamului meu, căci de câtă vreme am plecat de-acolo nu știu de îi voi mai recunoaște, dacă aici aș putea câștiga bunăvoința reginei Sardamira, e cu putință să-mi schimb gândul”. Ceilalți cavaleri au spus că îi mulțumesc mult pentru bunăvoință, dar atât fiindcă, deocamdată, inimile lor sunt libere și neînrobite de niciuna dintre acele doamne ori de altele, cât și fiindcă sunt tineri și mai puțin vestiți, căci vârstă nu le îngăduise să dobândească prea multă glorie, gândul lor este să nu caute câștiguri și odihnă, ci aventuri, care să le pună trupurile la încercare; și că atât în legătură cu acele doamne cerute de soții de ceilalți cavaleri, cât și în legătură cu prizonierii, ei nu au nimic de spus și el să împartă totul în numele lor celor ce vor să ducă o viață mai tihnită și mai îmbelșugată, iar pe ei să-i trimită să lupte și să săvârșească isprăvi de arme unde socotește el că ar putea dobândi mai multă faimă și slavă. Amadis le-a răspuns astfel: „Vitejii mei domni, mă încred în Dumnezeu că ceea ce îmi cereți este întru slujirea sa, și se va înfăptui cu ajutorul său; și cum acești tineri cavaleri lasă totul în seama noastră, vreau să fac împărțeala pe dată, după cum am hotărât cu mintea mea, și anume așa: voi, seniore don Cuadragante, ce sunteți fiu și frate de rege, iar averea voastră nu e nici pe departe pe potriva obârșiei și a marilor voastre merite, primiți ținutul Sansueña, căci îl puteți avea fără multă trudă, de vreme ce seniorul său se află în puterea voastră; voi, viteze senior don Bruneo de Bonamar, pe lângă mâna sorei mele Melicia, pe care v-o dau de pe acum, veți primi, o dată cu ea, regatul regelui Arabigo, iar ținutul ce urmează să-l primiți de la tatăl vostru, marchizul, i-l veți da fratelui vostru, Braruil. Don Florestan, fratele meu, o va primi pe regină, așa cum dorește, și pe lângă ținutul stăpânit de ea, insula Sardinia, la rugămintea mea, împăratul îi va dărui tot principatul Calabriei, 863

ce i-a aparținut lui Salustanquidio. Voi, domnii mei, Agrajes și Grasandor, mulțumiți-vă deocamdată cu marile regate și ținuturi pe care le veți moșteni la moartea părinților voștri, iar eu voi rămâne cu acest colțișor de pământ ce se numește Insula Purecată, până când Domnul ne va da prilejul să avem mai mult”. Toți au încuviințat și au lăudat mult judecata lui Amadis și l-au rugat stăruitor să facă așa cum hotărâse, dar pentru că, dacă ar fi să povestim tot ce s-a mai întâmplat în legătură cu aceste căsătorii și acele doamne, precum și felul în care împăratul a rânduit căsătoria reginei Sardamira, istoria noastră s-ar lungi prea mult, aflați doar că Amadis a împlinit tot ce i-au cerut acei cavaleri, iar împăratul a făcut ce i-a cerut Amadis pentru Florestan și încă multe altele, cum vă vom istorisi mai departe, și toți au fost uniți prin căsătorie de acel sfânt bărbat Nasciano, urmând ca nunțile să aibă loc în ziua când aveau să facă nuntă Amadis și împăratul.

• CAPITOLUL CXXI • Cum au plecat în Gaula don Bruneo de Bonamar, Angriote de Estravaus și Branfil, ca să-i aducă pe regina Elisena și pe don Galaor, și ce li s-a întâmplat pe drumul de întoarcere Amadis i-a spus regelui, tatăl său: „Domnule, ar fi bine să trimiteți după regină, stăpâna mea, și după don Galaor, fratele meu, căruia i-am hărăzit-o pe frumoasa regină Briolanja, ce îl va face veșnic fericit, ca să fie aici când va sosi regele Lisuarte, cum s-a hotărât”. „Așa vom face – a răspuns regele –, și îi voi scrie carte reginei, iar tu trimite ca soli pe cine dorești”. Don Bruneo sa ridicat și a spus: „Dacă înălțimea voastră nu aveți nimic împotrivă, aș face eu această călătorie, împreună cu fratele meu, Branfil”. „Dar nu veți pleca la drum fără mine”, a spus Angriote de Estravaus. Regele Perion a zis: „Vouă, Angriote, vă îngădui să plecați, și, de asemenea, lui Branfil, dar don Bruneo nu vorbește serios când spune că vrea să-și părăsească iubita, și nu i-aș fi prieten dacă aș face asta; așa că, deoarece i-am fost prieten întotdeauna, pentru a nu și-o pierde, nu-i voi îngădui să plece”. Don Bruneo a răspuns râzând: „Seniore, deși aceasta e cea mai mare favoare din câte mi-ați făcut, totuși aș vrea să o slujesc pe regină, stăpâna mea, fiindcă astfel mulțumirea mea va fi deplină în toate celelalte”. „Așa să fie – a spus regele –, și deie Domnul, bunul meu prieten, să-l aflați pe don Galaor sănătos, să poată veni aici”. Ysanjo, ce era de față, a spus: „Seniore, s-a însănătoșit, după cum am aflat de la niște neguțători care plecaseră din Gaula spre Marea Britanie și 864

au trecut pe-aici ca să fie mai siguri, fiindcă se temeau de război; i-am întrebat de don Galaor și mi-au spus că se ridicase din pat și umblă prin oraș, dar că e foarte slăbit”. Toți s-au bucurat mult de această veste și regele mai mult ca oricine, că tare își simțea inima grea și îndurerată din pricina suferinței acestui fecior al lui și după cât se lungise boala, se temea foarte să nu-l piardă. Chiar a doua zi, cavalerii de care ați auzit au poruncit să fie pregătită o corabie cu toate cele de trebuință pentru acea călătorie, au încărcat-o cu armele și caii lor, s-au îmbarcat cu scutierii lor și marinari care să conducă nava și au pornit pe mare; și, cum vremea era bună și vântul prielnic, au ajuns în scurt timp în Gaula, unde au fost foarte bine primiți de regină; iar despre don Galaor, aflați că bucuria i-a fost atât de mare când i-a văzut, încât, așa slăbit cum era, a alergat să-i îmbrățișeze pe toți trei și ținându-i așa o vreme, ochii i s-au umplut de lacrimi și le-a spus: „Oh, domnii și marii mei prieteni! Când va vrea Domnul să fiu iarăși în tovărășia voastră și să îmbrac, armura pe care am lepădat-o de atâta timp?” Angriote i-a răspuns: „Domnule, nu vă întristați, că Dumnezeu vă va îndeplini dorințele și nu vă mai gândiți la nimic alta decât la veștile deosebite și la marea bucurie pe care vi le aducem”. Și le-au povestit reginei și lui toate câte ați auzit că s-au întâmplat, de la început până la sfârșitul fericit ce l-au avut. Când Galaor a auzit acele vești, s-a tulburat foarte și a spus: „Ah, Sfântă Fecioară! E adevărat că toate acestea i s-au întâmplat regelui Lisuarte, stăpânul meu, fără ca eu să fiu alături de el? Acum pot spune că Dumnezeu mi-a făcut un mare bine, dându-mi în vremea asta o boală atât de grea, căci, cu toate că în cealaltă tabără se aflau regele, tatăl meu, și frații mei, n-aș fi putut să nu-mi pun în slujba sa acest trup până la moarte și e sigur că de-aș fi știut mai înainte, pe cât sunt de slab, aș fi murit de tristețe”. Don Bruneo i-a spus: „Domnule, mai bine că s-a întâmplat așa, căci spre cinstea tuturor și a voastră, deoarece ați primit de soție din partea fratelui vostru, Amadis, pe frumoasa regină Briolanja, s-a încheiat pacea, așa cum veți vedea când veți ajunge acolo”. Și i-au dat reginei scrisoarea, spunându-i că veniseră să o ia ca să fie de față la nunțile tuturor fiilor ei și să le vadă pe regina Brisena, pe Oriana și pe toate acele doamne de neam mare ce se aflau acolo. Cum această regină era foarte nobilă și își iubea mult soțul și copiii, aflând că după marea înfruntare și primejdie, acum e pace și liniște, a adus multe mulțumiri lui Dumnezeu și a spus: „Fiul meu Galaor, privește această scrisoare, prinde puteri și du-te să-i întâlnești pe tatăl tău, regele, și pe frații tăi, căci, pe cât se pare, acolo îl vei afla și pe regele Lisuarte, mai cinstit de neamul tău, așa cum își dorea”. Angriote i-a spus reginei: „Doamnă, aveți toată dreptatea să spuneți asta, pentru că fiul vostru Amadis întruchipează 865

astăzi toată floarea și faima lumii și de voința și dorința lui depinde soarta tuturor mai marilor ce trăiesc pe pământ și a celor mai prețuiți, ceea ce, bună doamnă, veți vedea cu proprii voștri ochi, căci în casa și la porunca sa s-au adunat împărați și regi, și alți principi și cavaleri de seamă, ce îl iubesc și îl prețuiesc după cum merită; de aceea trebuie să pornim într-acolo cât mai iute cu putință, că, după câte socotim, regele Lisuarte cu regina Brisena și fiica lor, Leonoreta, au și sosit, ca regele să i-o dea de nevastă pe Leonoreta împăratului Romei, căruia i-a dat în stăpânire acea mare împărăție fiul vostru, Amadis”. Ea i-a răspuns cu multă bucurie: „Bunii mei prieteni, vom face degrabă ce ați spus și voi porunci să se pregătească niște corăbii pentru drum”. Cavalerii au rămas cu regina opt zile, la capătul cărora corăbiile au fost înzestrate cu toate cele de trebuință pentru acea călătorie, și, pe dată, s-au îmbarcat întru marea bucurie a prietenilor lor și au pornit să navigheze spre Insula Ferecată. Și pe când călătoreau pe mare, cum vă spun, având vreme foarte bună, în a treia zi, au zărit la mâna dreaptă o corabie cu pânze și vâsle și au hotărât să o aștepte, ca să afle cine călătorește cu ea și de ce se îndreaptă tocmai în direcția spre care navigau ei; și când corabia s-a apropiat, un scutier al lui don Galaor a coborât într-o barcă și a întrebat cine călătorește cu acea corabie; cineva dintre cei de pe navă i-a răspuns cu multă curtenie că e vorba de o doamnă ce se duce în mare grabă în Insula Ferecată. Când scutierul a auzit asta, le-a zis: „Atunci spuneți-i acestei doamne de care vorbiți că flota ce-o vedeți se îndreaptă tot într-acolo și să se apropie fără teamă, căci pe corăbii se află lume în a căror tovărășie îi va face mare plăcere să se afle”. Când celălalt a auzit aceste vorbe, s-a dus iute și i-a spus totul stăpânei sale, bucuros foarte, iar ea a poruncit să fie lăsată o barcă la apă și un cavaler să se ducă să vadă dacă acesta e adevărul. Cavalerul a urcat pe corabia unde se afla regina și le-a spus acelor cavaleri: „Domnilor, în numele credinței datorate lui Dumnezeu, spuneți-mi dacă acea corabie, pe care se află o doamnă de neam mare, ce se îndreaptă spre Insula Ferecată, se poate apropia fără primejdie, căci acel scutier a zis că și domniile voastre mergeți tot acolo”. Angriote i-a răspuns: „Prietene, scutierul a grăit adevărat și doamna de care vorbiți poate veni fără primejdie, că aici nu e nimeni să-i facă vreun rău, ci dimpotrivă, va primi tot ajutorul ce cu dreptate i se poate da, împotriva celor ce îi vor răul”. „Mulțumesc lui Dumnezeu – a zis cavalerul –, și vă rog să aveți bunăvoința să o așteptați, căci o voi aduce pe dată; și fiindcă sunteți cavaleri, mare durere vă va cuprinde când îi veți afla povestea”. Apoi s-a întors pe corabia sa și, după ce a spus tot ce văzuse, au pornit de-a dreptul spre nava reginei, căci aceea li se păruse cea mai arătoasă; și când au ajuns aici, pe punte s-a urcat o doamnă cu capul și 866

chipul acoperite cu totul de un văl negru, care i-a întrebat cine călătorește pe acea corabie. Angriote i-a răspuns: „Doamnă, regina din Gaula, ce merge în Insula Ferecată”. „Domnule cavaler – a zis doamna –, atunci, vă rog mult, în numele celor datorate virtuții, să mă ajutați să stau de vorbă cu ea”. Angriote a răspuns: „Asta se va face pe dată; poftiți înăuntru, căci regina, doamnă, se va bucura să vă vadă, cum se întâmplă întotdeauna când cineva are nevoie de ea”. Doamna a intrat și Angriote, luând-o de braț, a condus-o în odaia reginei și i-a spus: „Stăpână, această doamnă dorește să vă vadă”. „Să fie bine venită – a răspuns regina –, dar, spuneți-mi, Angriote, cine este”. Atunci doamna s-a apropiat de regină, a salutat-o și i-a spus: „Doamnă, acest viteaz cavaler nu vă poate răspunde, fiindcă nu știe cine sunt, dar veți afla de la mine și povestea mea nu e scurtă, căci cumplită nenorocire și mare suferință m-au lovit fără să merit. Dar aș vrea, buna mea doamnă, să fiți chezașă că nu mă paște nicio primejdie pe mine și toată suita mea, dacă ce vă voi spune vă va trezi, cumva, mai curând mânia decât îndurarea”. Regina i-a răspuns că poate spune fără teamă ce dorește. Atunci doamna a început să plângă amarnic și a spus: „Buna mea doamnă, deși aici nu mă aleg cu nimic alta decât că îmi aflu oleacă de tihnă povestind nenorocirile mele unei doamne de neam atât de mare ca voi, îndurerata mea inimă se va simți ușurată. Aflați că am fost căsătorită cu regele Daciei și am fost o regină preafericită împreună cu el și am avut doi băieți și o fată; pe această fată, zămislită de mine, nefericita, regele, tatăl ei, și eu am căsătorit-o cu ducele ce stăpânește provincia Suecia, un ținut întins, învecinat cu regatul nostru; nunta lor, făcută cu multă bucurie și veselie și mari serbări, ne-a adus apoi mare jale și durere, căci acest duce, cum era tânăr și dornic să domnească, deși ar fi putut-o face, fiindcă soțul meu, regele, era înaintat în vârstă, și-a făcut socoteala că, ucigându-l și luându-mi cei doi băieți, care sunt mici, că cel mare n-are mai mult de paisprezece ani, prin soția lui ar putea ajunge iute la tronul regatului nostru; și așa cum a gândit a și făcut: prefăcându-se că vine să petreacă în regatul nostru și zicând că întru cinstirea noastră vine cu o suită numeroasă, când regele, soțul meu, i-a ieșit în întâmpinare bucuros foarte și cu gânduri curate, mârșavul trădător l-a ucis cu mâna lui; copiii, pe care a vrut să-i păzească Dumnezeu, cum veneau în spate, călare pe caii lor, s-au adăpostit în cetatea de unde ieșiseră împreună cu cei mai mulți dintre cavalerii noștri și alți oameni ce s-au retras acolo după multe lupte și primejdii, fiindcă trădătorul i-a încercuit pe dată și n-a mai ridicat asediul; în vremea asta eu eram plecată într-un pelerinaj, cum făgăduisem, la o biserică foarte veche cu hramul Sfintei Fecioare, aflată pe o stâncă la o jumătate de leghe în largul mării; aici am fost înștiințată de nenorocirea ce mă lovise fără să știu și, văzându-mă singură, n-am avut altă cale de ales decât să mă urc pe 867

această corabie, ce mă dusese acolo și să plec, doamnă, cu gândul de a ajunge în Insula Ferecată, la un cavaler ce se numește Amadis și la alți mulți foarte însemnați, despre care mi s-a spus că se află acolo cu el, să le povestesc despre această josnică trădare ce mi-a pricinuit atâta rău, și să îi rog să se milostivească de acei prințișori, să nu lase să fie uciși atât de nedrept, că doar câțiva cavaleri de-ai săi de i-ar îmbărbăta și i-ar conduce pe-ai mei, ticălosul acela n-ar cuteza să rămână multă vreme acolo”. Regina Elisena și acei cavaleri au fost uimiți de asemenea ticăloasă trădare și tare milă le-a fost de acea regină; așa că regina Elisena a luat-o de mână și, poftind-o să se așeze lângă ea, i-a spus: „Buna mea doamnă, dacă nu v-am arătat respectul cuvenit regescului vostru rang, iertați-mă, că nu știam nici cine sunteți, nici istoria voastră, așa cum le știu acum; și fiți convinsă că nenorocirea și suferința voastră mă umplu de multă milă și durere, văzând că soarta potrivnică nu iartă pe nimeni, oricât de mare ar fi, și că cel ce e mai mulțumit și mai slăvit trebuie să se teamă cel mai tare de toanele ei. Pentru că atunci când ni se pare că suntem mai siguri pe noi, atunci ni se întâmplă ce vi s-a întâmplat vouă, buna mea doamnă; și pentru că Dumnezeu v-a adus aici, gândesc că e bine să călătoriți cu mine până în Insula Ferecată și acolo veți găsi înțelegerea dorită de voi, cum o găsesc toți cei aflați în nevoie”. „Știu, buna mea doamnă – a zis regina Daciei –, că regelui, stăpânul meu, i-au povestit niște cavaleri ce se duceau în Grecia câte s-au întâmplat și cum Amadis a salvat-o pe fiica regelui Lisuarte, ce o dezmoștenise pentru o altă fiică, mai mică, și i-o dăduse de soție împăratului Romei; și asta m-a făcut săl caut pe acest preafericit cavaler, ocrotitor al nevoiașilor cărora li s-au făcut nedreptăți”. Când Angriote și tovarășii săi au auzit vorbele reginei Elisena, au îngenuncheat toți trei în fața ei și au implorat-o să le îngăduie să o ajute și să o răzbune ei pentru acea mare trădare pe regină, dacă așa va fi și voia Domnului, ceea ce puteau face foarte bine, fiindcă ajunseseră foarte aproape de Insula Ferecată și nu era de așteptat să se mai ivească vreo primejdie. Regina voia ca mai întâi să ajungă la rege, soțul ei, dar cavalerii au stăruit atât de mult, că a fost nevoită să le dea încuviințarea sa. Așa că s-au urcat îndată pe corabia lor, cu arme, cai și slujitori, i-au cerut reginei din Dacia să le dea o călăuză iar ea să rămână cu regina Elisena și să se ducă împreună în Insula Ferecată. Ea a răspuns că nu vrea să rămână și că mai degrabă ar vrea să meargă cu ei, deoarece sosirea ei ar putea ajuta mult la îndreptarea lucrurilor. Și așa au plecat toți, căci au văzut că asta e voia ei, iar regina Elisena și don Galaor și-au văzut mai departe de drum și, fără să li se mai întâmple nimic, într-o dimineață, au intrat în portul Insulei Ferecate; când sa aflat de venirea lor, regele, soțul și feciorii ei, împăratul și toți ceilalți cavaleri au sosit călare să o întâmpine. Oriana ar fi vrut să o întâmpine și ea 868

cu doamnele ei, dar regele i-a trimis vorbă că o roagă să nu se obosească, fiindcă o va aduce îndată pe regină la ea, și așa s-a și făcut. Regina și don Galaor au coborât de pe corabie pe uscat, unde au fost primiți cu multă bucurie. Amadis, după ce a sărutat mâinile mamei sale, s-a dus să-l îmbrățișeze pe don Galaor; acesta a vrut să-i sărute mâinile, dar Amadis nu i-a îngăduit, ci a rămas o vreme cu el, întrebându-l de sănătate; don Galaor i-a răspuns că se simte mult mai bine și că se va simți și mai bine de acum înainte, când se sfârșiseră supărarea și dușmănia dintre el și regele Lisuarte. După ce împăratul și toți ceilalți seniori au salutat-o pe regină, au urcat-o pe un cal și au condus-o la castel, la locuința Orianei, unde aceasta, reginele și marile doamne, cu veșminte bogate foarte, îi ieșiseră în întâmpinare la poarta grădinii. Împăratul îi ducea calul de căpăstru și n-a vrut s-o lase pe regină să descalece decât în brațele lui. Când regina a intrat în grădină, Oriana, ținându-le de mână pe reginele Sardamira și Briolanja, s-a apropiat de regina Elisena și toate trei au îngenuncheat în fața ei, cu acea supunere datorată unei adevărate mame. Apoi s-au apropiat Mabilia, Melicia, Grasinda și toate celelalte doamne, i-au sărutat mâinile și, înconjurând-o, au plecat împreună spre încăperile lor. În acest răstimp a sosit și don Galaor și nu vă pot povesti câtă dragoste i-a arătat Oriana, pentru că, după Amadis, nu se afla cavaler în lume pe care să-l iubească mai mult, atât datorită domnului ei, căci știa cât de mult îl iubește acesta, cât și datorită marii dragoste sincere pe care i-o purta regele Lisuarte, tatăl ei, și a dorinței lui don Galaor de a-l sluji împotriva întregii lumi, așa cum o dovedise adesea prin faptele sale. Toate celelalte doamne l-au primit, de asemenea, foarte bine. Amadis a luato de mână pe regina Briolanja și a spus: „Domnule și frate, v-o încredințez pe această frumoasă regină, pe care ați mai văzut-o și ați cunoscut-o”. Don Galaor a luat-o de mână, fără urmă de sfială, căci era dintre cei ce nu se sperie ori se tulbură când văd o femeie, și a spus: „Seniore, vă sunt adânc recunoscător, vouă, că mi-o încredințați, iar ei, că primește și mă vrea ca soț”. Regina n-a spus nimic, dar s-a îmbujorat la chip și s-a făcut mai frumoasă încă. Galaor o privea, căci, de când plecase din Sobradisa, după ce îl adusese acolo pe don Florestan, fratele lui, n-o mai văzuse decât pentru puțin timp, la curtea regelui Lisuarte, când venise să-l caute pe Amadis, și pe atunci era foarte tânără, iar acum era perfecțiunea întruchipată ca vârstă și frumusețe; și s-a îndrăgostit atât de tare de ea și a plăcut-o atât de mult, încât, deși cunoscuse și avusese de-a face cu multe femei, cum povestește această istorie când vorbește despre el, și niciodată nu-și dăruise cuiva inima cu dragoste adevărată, s-a aprins pentru această frumoasă regină, iar ea s-a îndrăgostit de asemenea de el, căci, știind cât e de viteaz în luptă și de 869

înzestrat cu toate însușirile pe care trebuie să le aibă cel mai prețuit cavaler din lume, toată marea dragoste ce i-o purtase fratelui său, Amadis, și-a revărsat-o asupra acestui cavaler, ce îi devenise soț; și așa cum inimile lor sau unit atunci întru totul, așa au rămas mereu și, după ce au plecat în regatul lor, au dus cea mai plăcută și mai cinstită viață, iubindu-se așa de tare, cum nu se poate spune pe de-a-ntregul; și au avut doi feciori, foarte chipeși și vestiți cavaleri, ce au săvârșit fapte de arme primejdioase și au dobândit întinse ținuturi și regate. Așa cum vă vom povesti într-o altă parte a acestei istorii, ce se numește Isprăvile lui Esplandian, unde vă vom spune totul pe îndelete, căci au fost prieteni buni cu Esplandian înainte de a ajunge acesta împărat la Constantinopol și după aceea. După această primire făcută nobilei regine Elisena, aceasta a fost găzduită în încăperile acelor doamne, unde nu intra nimeni în afară de regele Perion, căci așa se hotărâse, până la sosirea regelui Lisuarte, a reginei Brisena și a fiicei lor, când Oriana și celelalte doamne aveau să li se închine. Toți s-au dus apoi la casele lor, să petreacă în felurite chipuri la îndemână în această insulă, mai cu seamă cei îndrăgostiți de vânătoare, pentru că în afara hotarelor insulei, în partea uscatului, cam la o leghe, erau păduri frumoase cu hățișuri dese și cum locul era strașnic păzit, era plin de cerbi, mistreți, iepuri și alte sălbăticiuni, pe care cavalerii le vânau în număr mare, atât cu câini și capcane, cât și hăituindu-le călare până în vizuinile lor. Se mai găseau din belșug mulți iepuri, potârnichi și felurite păsări de baltă, pentru vânătoarea cu șoimi; astfel că, în acel colțișor atât de mic se strânseseră toată floarea cavalerilor din lume și cei ce aduseseră cea mai mare slavă ordinului cavaleresc, toată frumusețea pământească și marile plăceri și desfătări de care v-am povestit, precum și nenumărate altele ce nu se pot povesti, atât naturale, cât și plăsmuite prin farmece de acel mare învățat Apolidon, ce le lăsase aici. Dar povestea nu mai vorbește acum despre acești domni și doamne ce îl așteptau pe regele Lisuarte și suita lui, pentru a vă istorisi ce li s-a întâmplat lui don Bruneo, Angriote și Branfil, care plecaseră cu regina, cum ați auzit.

• CAPITOLUL CXXII • Ce li s-a întâmplat lui don Bruneo de Bonamar, Angriote de Estravaus și Branfil, pe când porniseră să îi vină în ajutor reginei Elisena Istoria spune că Angriote de Estravaus, don Bruneo de Bonamar și Branfil, fratele său, după ce s-au despărțit de regina Elisena, au pornit mai 870

departe pe mare, călăuziți de cei ce cunoșteau drumul. Regina, cum era foarte tulburată și, în același timp, bucuroasă că aflase ajutoare în nenorocirea ei, nu i-a întrebat niciodată cine și de unde sunt. Și pe când călătoreau ei așa cum vă zic, într-o zi, le-a spus: „Viteji domni și prieteni, deși călătorim împreună, nu știu despre domniile voastre mai mult decât știam înainte de a vă întâlni și a vă cunoaște, așa că, rogu-vă mult, dacă vă e pe plac, să-mi spuneți, ca să mă pot purta cu voi pe potriva rangului vostru și al meu”. „Bună doamnă – a răspuns Angriote –, cu toate că, aflând cum ne numim, dar cunoscându-ne foarte puțin, liniștea voastră nu va fi mai mare ori mai mică, de vreme ce doriți să știți cine suntem, vă vom spune. Aflați că acești doi cavaleri sunt frați și unul se numește don Bruneo de Bonamar, iar celălalt Branfil; don Bruneo este rudă, prin soția lui, cu Amadis de Gaula, fratele ei, în căutarea căruia porniserăți; iar numele meu este Angriote de Estravaus”. Când regina a auzit cine sunt, a spus: „Oh, vitejii mei domni! Multe mulțumiri aduc lui Dumnezeu că v-am întâlnit în aceste clipe și vouă, pentru tihna și bucuria ce mi-a umplut chinuitul meu suflet aflând cine sunteți, pentru că, deși nu vă cunosc și nu v-am mai văzut vreodată, veștile despre marile voastre isprăvi sunt cunoscute în tot locul, căci acei cavaleri despre care i-am pomenit reginei Elisena că trecuseră prin țara mea în drum spre Grecia, i-au vorbit și i-au istorisit regelui, soțul meu, despre marile bătălii dintre regele Lisuarte și Amadis și, pe când îi povesteați cele văzute, iau spus și numele tuturor cavalerilor mai însemnați ce au luat parte la luptă și multe dintre marile isprăvi cavalerești săvârșite de ei; și îmi amintesc că ați fost pomeniți printre cei mai viteji, așa că îi mulțumesc adânc Stăpânului nostru, căci, într-adevăr eram tare îngrijorată văzându-vă atât de puțini și neștiind ce ajutor îmi veți da în această mare nenorocire; dar acum am mari speranțe că fiii mei vor fi salvați și apărați de acel trădător”. Angriote a spus: „Doamnă, de vreme ce acest lucru ne privește acum pe noi, ne vom strădui din toate puterile și suntem gata să ne dăm viețile”. „Dumnezeu să vă răsplătească – a spus ea – și să îngăduie ca eu și fiii mei să ne plătim pentru această faptă întru înălțarea rangului vostru”. Și au călătorit așa pe mare, fără vreun necaz, până au ajuns în regatul Daciei. Sosiți aici, au hotărât ca regina să rămână pe corabie, în largul mării, până va ști cum merg lucrurile, iar ei și-au coborât pe uscat caii, și-au îmbrăcat armurile și au pornit la drum însoțiți de scutierii lor și de doi cavaleri neînarmați care îi călăuzeau și o însoțiseră pe regină pe mare; și s-au îndreptat direct spre cetatea unde se aflau prințișorii, cam la o zi de mers, poruncindu-le scutierilor să ia cu ei merinde și ovăz pentru cai, că nu voiau să intre în nicio așezare. Și așa cum vă spun, cei trei cavaleri au pornit la drum și au umblat toată ziua până pe înserat și au poposit la marginea unei 871

păduri cu tufișuri dese; aici au mâncat și ei și caii și apoi iar au încălecat și au umblat toată noaptea, astfel că au ajuns la tabăra vrăjmașă cu o oră înainte de răsăritul soarelui; și s-au apropiat cât mai pe furiș, să vadă unde sunt cei mai mulți oșteni, ca să-i ocolească și să treacă printr-un loc mai puțin păzit, pentru a intra în cetate, cum au și făcut; scutierilor și cavalerilor ce îi însoțeau le-au poruncit să încerce să intre în cetate în vreme ce ei vor ataca străjile. Și toți trei laolaltă s-au năpustit peste vreo zece cavaleri aflați în fața lor și, de la prima ciocnire, fiecare și-a doborât potrivnicul și și-a frânt lancea; atunci au pus mâna pe spade și au prins să le rotească așa de năprasnic, încât vrăjmașii, atât datorită loviturilor grele ce le primeau, cât și fiindcă și-au zis că sunt mai mulți, au rupt-o la fugă, strigând după ajutor. Angriote a spus: „Ar fi bine să-i lăsăm și să mergem să-i încurajăm pe cei asediați”. Ceea ce au și făcut, căci s-au apropiat cu toată ceata lor de ziduri, unde, la zgomotul luptei, se iviseră câțiva oameni dinăuntru. Cei doi cavaleri ce îi călăuziseră au chemat straja și au fost recunoscuți pe dată, așa că li s-a deschis o portiță mică, pe unde ieșeau, uneori, cei din cetate să-i atace pe dușmani, și pe-acolo au intrat Angriote și tovarășii lui. Prințișorii, care se treziseră de larmă, au venit și ei și au aflat că acei cavaleri sosiseră să îi ajute și că regina, mama lor, e sănătoasă și la adăpost, căci până atunci nu știuseră dacă e captivă ori moartă; și tare mult s-au bucurat, iar toți pământenii deacolo s-au simțit plini de curaj când au aflat cine sunt, și i-au găzduit cu prinții la palat, unde și-au scos armurile și s-au odihnit o bucată bună de vreme. În tabăra ducelui s-a făcut multă zarvă la strigătele cavalerilor ce fugeau și în mare grabă au ieșit toți din corturi, unii pe jos, alții călare, neștiind ce se petrecuse; și până să se liniștească, s-a făcut ziuă. Ducele a aflat de la cavaleri ce li se întâmplase, că nu zăriseră mai mult de opt ori zece călăreți, dar crezuseră că sunt mai mulți, și că aceia intraseră în cetate. Ducele a spus: „Nu poate fi decât careva de pe-aici, care a îndrăznit să intre în cetate; am să încerc să aflu și când voi ști cine sunt, vor pierde tot ce-au lăsat aici, în afara zidurilor”. Apoi a poruncit tuturor să-și lepede armele și să intre în corturi, și a făcut și el la fel. Angriote și tovarășii săi, după ce au dormit și s-au odihnit, s-au sculat și au ascultat liturghia cu coconii ce îi însoțeau, iar apoi le-au spus să poruncească să se strângă cei mai de seamă dintre curtenii lor, ceea ce s-a și făcut; pe aceștia i-au întrebat ce oaste au, ca să-și dea seama dacă e chip să iasă din cetate și să se războiască, rugându-i mult să poruncească oamenilor să se înarmeze și să se adune într-o piață, ca să-i vadă pe toți; și s-a făcut întocmai. Prin urmare, după ce s-au strâns toți și au aflat ce oaste are ducele, și-au dat seama că nu pot ține piept dușmanului decât dacă vor afla vreo altă cale de a purta lupta, așa cum se obișnuiește, 872

așa că s-au sfătuit toți trei și au hotărât ca, în noaptea aceea, să iasă să-i atace pe dușmani vreme mai îndelungată, iar don Bruneo cu prințul mezin, ce nu împlinise doisprezece ani, să încerce să iasă din cetate prin alt loc și să nu se gândească la nimic alta, decât să treacă de vrăjmași și să ajungă la niște așezări din apropiere aflate în ținutul acela, ai căror locuitori, văzânduși regele mort, stăpânii asediați și regina băjenită, nu cutezau să se arate, dar, împotriva voinței lor, îi trimiteau ducelui merinde pentru tabără; gândul lor era că, o dată ajunși acolo, aceștia, văzându-l pe prinț și îmbărbătați de don Bruneo, vor strânge ceva oameni ca să-i poată ajuta pe cei încercuiți, și dacă vor izbuti asta, să le dea de veste celor din cetate prin niște semnale, în timpul nopții; și atunci ei vor ieși să atace tabăra, iar don Bruneo cu oamenii lui îi va lovi pe dușmani din altă parte, unde nici cu gândul să nu gândească, și astfel le vor putea pricinui mari pagube potrivnicilor. Acest plan li s-a părut bun și s-au sfătuit asupra lui cu câțiva dintre cavalerii cei mai de seamă de-acolo, în care aveau mai multă încredere că îi vor sluji pe prinți în acea mare înfruntare și primejdie ce îi păștea; toți au încuviințat planul. Așa că, după ce s-a lăsat noaptea și a trecut o parte bună din ea, Angriote și Branfil, cu toți oștenii din cetate, au pornit să-i atace pe vrăjmași, iar don Bruneo a ieșit prin alt loc cu prințul, cum v-am spus. Angriote și Branfil, ce mergeau în fruntea tuturor, au apucat pe o uliță printre niște grădini, pe care o văzuse în timpul zilei că se sfârșea în dreptul taberei, pe un câmp întins, unde ziua nu era nicio pază, iar noaptea făceau de strajă vreo douăzeci de oameni; și s-au năpustit asupra acestora, ei și oastea lor, atât de năprasnic, că i-au spulberat pe loc și au trecut mai departe, lăsând în urmă câțiva morți și răniți, căci fiind aceia oșteni de rând, iar ceilalți cavaleri atât de iscusiți, foarte iute au fost zdrobiți și nimiciți toți; iar strigătele și zăngănitul armelor era asurzitor; dar Angriote și Branfil nu făceau alta decât să înainteze și să-i pălească pe cei ce soseau din tabără și din celelalte posturi de pază, lăsându-i pe mulți în puterea oamenilor lor, ce nu făceau decât să-i prindă și să-i ucidă, până au ajuns pe câmpia unde se afla tabăra. La ceasul acela ducele era călare și, când a văzut că oastea sa e nimicită de așa puțini vrăjmași, tare s-a mai înfuriat și, dând pinteni calului, s-a repezit cu toată oastea lui, câtă i se afla în preajmă, împotriva celorlalți, atât de năvalnic că, în bezna nopții, părea că tot câmpul se scufundă, așa că cei din cetate s-au înspăimântat foarte și s-au tras spre străduța pe unde veniseră, astfel că în afara cetății n-au rămas decât cei doi cavaleri, Angriote și Branfil, să țină piept furiei ducelui; dar s-a prăvălit atâta lume peste ei, încât, cu toate faptele lor vitejești, cu toate că dăduseră grele lovituri celor din față și îl doborâseră pe duce de pe cal, au fost siliți să se retragă pe străduța unde se adăpostiseră oamenii lor și acolo s-au oprit, că locul era 873

strâmt. Ducele n-a fost rănit, deși căzuse, și ai săi i-au sărit foarte iute în ajutor și l-au urcat pe cal; și văzând el că dușmanii se retrăseseră pe străzi, s-a apropiat și tare s-a mâniat că numai doi cavaleri cutează să apere trecerea aceea și să țină piept unei mulțimi ca a lui; așa că a strigat tare, să audă toți: „Oh, nefericiților cavaleri cărora vă dau avuțiile mele, ce rușine să nu fiți în stare să învingeți doi cavaleri, că nu aveți de-a face cu mai mulți!” Și a dat năvală cu mulți alții alături și au venit atâția, într-un vârtej așa mare, încât, în ciuda lui Angriote și Branfil, i-au împins pe ai lor o bună bucată înapoi pe străduță. Ducele a socotit că sunt ca și învinși și că acolo, în încleștarea aceea, va putea ucide mulți; și au intrat în cetate pe urmele celorlalți, iar el, ca un învingător, a luat-o înaintea oștii sale și s-a apropiat de Angriote, ce se afla în fața lui, cu spada în mână, dându-i o lovitură grea în coif; dar n-a întârziat să-și primească plata, căci Angriote, care era tot timpul cu ochii pe el, de când îl auzise încurajându-și oamenii, a ridicat spada și l-a izbit cu toată forța în coif, dându-i o asemenea lovitură, că l-a sleit de toate puterile și l-a trântit la picioarele calului; și când l-a văzut la pământ, le-a strigat alor săi să se ocupe de el că e ducele, iar el și Branfil au ieșit în față, atacându-i pe ceilalți și împărțind lovituri grele și nemiloase, încât vrăjmașii nu cutezau să le țină piept, căci locul unde se luptau era îngust și nu îi puteau lovi decât din față. În acest răstimp, ducele a fost făcut captiv de cei din cetate, dar era atât de vlăguit și fără simțire, că nu știa dacă e dus de ai săi ori de potrivnici. Când ai săi l-au văzut astfel, au socotit că murise și s-au retras până au ieșit din strâmtoarea aceea. Angriote și Branfil, văzând asta și știind că ducele e mort ori captiv, precum și că dușmanii sunt numeroși și nu e înțelept să fie atacați în câmp deschis, au hotărât să se întoarcă și să se mulțumească doar cu ce izbutiseră să facă în acest prim atac, și așa au și făcut, întorcându-se foarte încet la ai lor, mulțumiți de felul cum se petrecuseră lucrurile, deși aveau câteva răni, nu prea mari, și armurile distruse; dar caii li s-au prăpădit în scurt timp, în urma rănilor primite; și, după ce și-au adunat oamenii, s-au întors în cetate, unde la porți l-au aflat pe prințul Garinto, căci acesta îi era numele, care, vă puteți închipui ce bucuros a fost văzându-i întorcându-se teferi și aducându-l prins pe dușmanul său, ducele. Apoi s-au adăpostit toți în oraș cu mare veselie, pentru că îl aveau în puterea lor pe acel dușman de moarte, cum v-am spus, care încă nu-și venise în simțiri și a zăcut așa tot restul nopții și a doua zi până la amiază. Don Bruneo, care ieșise din cetate prin alt loc, n-a aflat nimic despre toate astea, dar auzise strigătele și zăngănitul armelor; și cum mai toată oastea din afara zidurilor se strânsese acolo, aici, unde se afla el, nu rămăseseră decât puțini oșteni, pedeștri și fără căpetenie, dar i-a lăsat în pace, ca să nu 874

pățească vreun rău prințișorul aflat în grija lui, și a trecut printre ei fără nicio piedică; apoi au umblat cât mai rămăsese din noapte călăuziți de un om călare și, când s-a făcut dimineața, au văzut în fața ochilor o cetate spre care îi ducea călăuza, ce părea destul de puternică și se numea Alimenta; din cetate ieșeau doi cavaleri în armură, trimiși de duce să afle cine pătrunsese în orașul asediat, care umblaseră și prin alte locuri să afle asta, dar cum nu dăduseră de nicio urmă și nu aflaseră nimic, se întorceau în tabără, după ce porunciseră, în numele ducelui, ca cei din cetate să trimită cât mai multe merinde cu putință în tabără, că altminteri îi așteaptă pedepse grele; zărindu-i, don Bruneo l-a întrebat pe călăuză dacă știe cine și de ce parte sunt cei doi cavaleri. „Sunt oamenii ducelui, domnule – a răspuns călăuza –, că i-am văzut de multe ori umblând în jurul cetății cu alți tovarăși de-ai lor și îi recunosc după herburi”. Atunci, don Bruneo a spus: „Aveți grijă de acest cocon și nu vă depărtați de el, că vreau să văd cum sunt cavalerii ce îl apără pe un senior atât de rău”. Și, luând-o oleacă înainte, a pornit în întâmpinarea acestora, care nu-și făceau nicio grijă, cugetând că e din tabără; când a ajuns aproape de ei, don Bruneo le-a spus: „Cavaleri ticăloși ce îl slujiți pe acel duce trădător și sunteți iubiți de el, apărați-vă, căci vă chem la luptă pe viață și pe moarte”. Ei i-au răspuns: „Marea ta trufie te va face să plătești pentru sminteala ta, căci, socotind că ești de-ai noștri, voiam să te lăsăm să treci; dar acum vei plăti cu moartea de care vorbești pentru că ai cutezat să ne înfrunți, ca un om fără judecată”. Și, pe dată, s-au năpustit unii contra altora în cea mai mare goană a cailor și s-au izbit cu tărie în scuturi, făcându-și lăncile țăndări; unul dintre cavaleri, lovit de don Bruneo, a căzut la pământ pe loc și bușitura a fost atât de zdravănă, iar pământul așa de tare, că n-a mai mișcat defel și a rămas întins ca un om mort; don Bruneo a pus mâna pe spadă cu inima plină de vitejie și a pornit spre celălalt care îl aștepta, de asemenea, cu spada în mână, apărându-se bine cu scutul, și și-au dat lovituri strașnice și grele; dar cum don Bruneo era mai puternic și mai priceput în mânuirea spadei, l-a copleșit cu asemenea lovituri, că l-a făcut să scape spada din mână, să-și piardă scările, și, apucându-se cu brațele de grumazul calului, cavalerul a spus: „Oh, domnule cavaler, pentru Dumnezeu, nu mă omorâți!” Don Bruneo a încetat să-l mai atace și i-a răspuns: „Dați-vă învins!” „Mă predau – a zis el –, ca să nu mor și să nu-mi pierd sufletul”. „Atunci, descălecați – a spus don Bruneo – și așteptați porunca mea”. El a făcut ce i s-a spus, dar era atât de zdrobit, că nu s-a putut ține pe picioare și s-a prăbușit la pământ; don Bruneo l-a pus să se ridice împotriva voinței lui și i-a spus: „Duceți-vă să vedeți dacă tovarășul vostru e mort ori nu”. El a făcut întocmai și cu chiu cu vai s-a apropiat de celălalt și i-a scos coiful din cap; acela, când a simțit aerul, și-a mai revenit în fire. Între timp, don Bruneo 875

l-a căutat din ochi pe cocon și l-a zărit ceva mai departe, fiindcă omul ce îi călăuzea, neavând atâta încredere în vitejia lui, se îndepărtase cu prințul de locul luptei; don Bruneo le-a făcut semn cu spada să se apropie și ei așa au făcut; coconul, când s-a apropiat, tare s-a mai minunat de fapta lui don Bruneo și, cum era copil și nu mai văzuse asemenea lucruri, s-a schimbat la față; don Bruneo i-a spus: „Bunule domnișor, porunciți să fie uciși acești dușmani ai voștri, deși mică va fi răzbunarea pentru josnica lor trădare față de tatăl vostru”. Coconul a răspuns: „Domnule cavaler, întâmplarea face că aceștia n-au nicio vină și ar fi mai bine, dacă vă e pe plac, să-i lăsăm în viață decât să-i omorâm”. Don Bruneo a încuviințat, fiindu-i pe plac prințul pentru aceste vorbe și gândind că va fi un om bun, dacă va trăi. Apoi i-a poruncit omului ce venea cu ei să îl ajute pe celălalt cavaler să încalece și să-l așeze pe al doilea, ce nu-și venise în fire cu totul, de-a curmezișul pe șaua calului, ca să pornească spre cetate, cum au și făcut; și când au ajuns acolo, au ieșit mulți la porți ca să-i vadă și se minunau că îi aduc în felul acela pe cei doi cavaleri ce plecaseră de-acolo în zori. Și au mers pe o stradă până în piața cetății, unde s-a strâns multă lume, care a venit să-i sărute mâinile; și plângând i-au spus lui don Bruneo: „Domnule, dacă inimile noastre ar cuteza să făptuiască lucrurile pe care le dorim și am ști cum s-o facem, v-am sluji cu toții până la moarte; dar nu știm ce să facem, că nu avem printre noi nicio căpetenie și pe nimeni mai de seamă să ne cârmuiască”. Don Bruneo le-a răspuns: „Oh, oameni lipsiți de curaj! Cu toate că până acum ați fost cinstiți, nu vă mai amintiți că sunteți vasalii regelui, tatăl acestui cocon și al prințului, fratele său, ce va fi rege? Cum vă plătiți datoria ce o aveți față de el ca supuși și pământeni, văzând că stăpânul vostru a fost ucis printr-o josnică trădare și feciorii lui închiși în cetate și asediați de acel duce trădător, dușmanul lui?” „Domnule cavaler – a zis unul dintre locuitorii de vază ai cetății –, ați rostit un mare adevăr; dar cum nu avem cine să ne poruncească și să ne conducă și suntem toți oameni ce trăim mai mult pașnic decât cu arma în mână, nu știm să ne purtăm pe potriva credinței noastre; acum însă, când se află aici acest stăpân al nostru și domnia voastră să îl apărați, spuneți ce avem de făcut și pe dată vom trece la fapte cu toate puterile noastre”. „Ați vorbit ca un viteaz – a spus don Bruneo – și e drept ca regele să vă răsplătească pe voi și pe toți ce gândesc așa; eu am venit să vă fiu căpetenie și să mor ori să trăiesc alături de voi”. Apoi le-a spus cum au fost rânduite lucrurile în cetate cu celălalt cocon, cum veniseră cu regina, stăpână lor, și unde o lăsaseră și cum o întâlniseră pe mare, pe când se îndrepta spre Insula Ferecată; și le-a mai spus să n-aibă teamă că, foarte curând, cu un pic de ajutor din partea lor, dușmanii vor fi nimiciți și uciși. Când mulțimea a auzit asta, s-a simțit tare îmbărbătată și 876

fremătând toți i-au răspuns: „Domnule cavaler din Insula Ferecată, unde nu s-au aflat decât cavaleri preafericiți de când a fost câștigată de acel vestit Amadis de Gaula, porunciți-ne și spuneți-ne ce trebuie să facem și vom face totul pe dată”. Don Bruneo le-a mulțumit mult, punându-l și pe prințișor s-o facă, și a zis: „Atunci, porunciți de-ndată să se închidă porțile și puneți străji, ca nimeni de-aici să nu-i înștiințeze pe vrăjmașii noștri, iar eu vă voi spune ce trebuie să facem”. Ceea ce s-a și făcut și el le-a spus: „Acum mergeți la casele voastre, mâncați și pregătiți-vă armele, fiecare ce aveți, și fiți gata să vă apărați orașul, fără să vă temeți de nemernicii aceia ce au destul de furcă dincolo, după cum am rânduit lucrurile cu prințul; iar după ce vom mânca și ni se vor odihni caii, prințul și cu mine ne vom duce în cetatea vecină, ce se află la trei leghe de aici, după cum îmi spune călăuza ce ne-a adus aici, și ne vom întoarce cu toți cei de-acolo; apoi vă voi conduce la luptă și, dacă ne vor ține piept, dușmanii voștri vor fi pierduți și zdrobiți, în mâinile voastre”. Oamenii i-au răspuns că așa vor face și au plecat pe dată cu toții, cu multă înflăcărare, să-i împlinească poruncile; pe prinț și pe don Bruneo i-au ospătat foarte bine într-un palat al regelui și, după ce-au mâncat, tocmai când dădeau să încalece ca să plece, că trecuse de nămiezi, au sosit doi țărani la poarta cetății, ce veniseră într-un suflet, cerându-le străjilor să le deschidă, că aduc vești ce îi vor bucura; străjile i-au dus la prinț și la don Bruneo și aceștia i-au întrebat ce au a spune. Ei au răspuns: „Domnilor, noi am venit la cei din cetate, fără să știm de sosirea prințului și de voi, pe care nu v-am văzut niciodată, dar veștile ce le aducem vă vor bucura foarte, atât pe voi, cât și pe ei, când le veți auzi. Acum, aflați că în noaptea trecută, au ieșit mulți oameni din cetate, au atacat străjile și au ucis și au luat captivi mulți oșteni de-ai ducelui; ducele, când a aflat, a venit și el acolo și a dat de doi cavaleri ce se zice că făceau minuni, care îi ucideau pe ai săi; el le-a sărit în ajutor și s-a înfruntat cu unul din cavaleri, care, dintr-o lovitură, l-a doborât de pe cal și ducele a căzut în mâna celor din cetate, fără să se știe de e mort ori viu. Cei din tabără nu știu ce să facă și s-au adunat în cete să se sfătuiască, dar se pare că se pregătesc să plece, căci se tem foarte de acei străini, de care v-am zis; noi suntem dintr-un sat de-aici, de-aproape, și adusesem merinde în tabără; și cum am văzut cele întâmplate, am hotărât să venim să-i înștiințăm pe domnii de-aici din cetate, să se păzească, să nu le facă vreun rău ori să-i jefuiască vrăjmașii în fuga lor”. Don Bruneo, cum a auzit asta, a plecat călare împreună cu prințul spre piață și aici i-a pus pe țărani să povestească noutățile tuturor celor ce se adunaseră, pentru a le da curaj și încredere; apoi le-a spus: „Bunii mei prieteni, socotesc că nu mai e nevoie să plec dincolo, căci după aceste vești, suntem de ajuns voi și eu pentru ce am hotărât; prin urmare, trebuie ca pe 877

înserat să fiți cu toții înarmați și să plecăm de-aici, că tare nedrept ar fi să aibă parte de toată gloria acestei victorii doar cei din cetate, iar noi să nu nealegem cu nimic”. „Totul se va face pe dată cum porunciți, domnule”, au răspuns ei. Și astfel, toată ziua și-au pregătit armele, arzând de nerăbdare să se înfrunte cu dușmanii, căci îi socoteau ca și înfrânți și voiau să se răzbune pentru nenorocirile și pagubele suferite din pricina lor. Când s-a înnoptat, don Bruneo și-a îmbrăcat armura, a încălecat și a condus toată oastea afară pe câmp, rugându-l pe cocon să rămână acolo, dar el a vrut să-l însoțească. Și uite-așa cum auziți, au pornit cu toții spre tabăra vrăjmașilor; după ce-a trecut o parte din noapte, don Bruneo i-a spus călăuzei ce îl însoțise, să le facă semne celor din cetate dintr-un loc de unde să fie văzute, așa cum se înțeleseseră și acesta a făcut întocmai; când ceilalți au zărit semnalele, au priceput că don Bruneo rânduise totul bine și s-au pregătit pe dată să iasă și să atace tabăra, înainte de-a se lumina; dar cei din tabără, știind că ducele, stăpânul lor, e în mâinile dușmanilor, văzând semnele acelea luminoase în noapte, pierzând orice speranță să-l mai elibereze, au chibzuit că dacă mai rămân acolo, vor fi în mare primejdie. Așa că, după ce s-a scurs o parte din noapte, au adunat toți oamenii, bagajele și răniții și, în mare taină, fără să-i simtă cineva, au ridicat tabăra și au pornit spre ținutul lor, astfel că, mai înainte de-a prinde cineva de veste că plecaseră, străbătuseră o bună bucată de drum; și când s-a făcut vremea să iasă cei din cetate și don Bruneo să atace din partea opusă, n-au mai găsit pe nimeni și, cum era noapte, nu s-au recunoscut și cât pe ce să se încingă o luptă pe cinste între ei, fiecare chibzuind că ceilalți sunt vrăjmașii, căci între ei nu se mai afla nimeni; după ce s-au recunoscut, tare supărați au fost de cele întâmplate și au pornit pe dată pe urmele dușmanilor, dar cu multă trudă, fiindcă era beznă și au umblat pe dibuite până la ivirea zorilor; atunci i-au zărit limpede și cei ce erau călare s-au zorit tare și au ajuns din urmă căruțele cu bagaje și răniți și pe pedestrași, căci restul, văzându-se învinși, de cum s-a făcut ziuă, n-au mai vrut să-i aștepte, pentru că se mai aflau încă în ținuturile dușmane. Pe aceștia i-au ucis în număr mare ori i-au luat captivi și s-au ales cu multă pradă, așa că s-au întors cu multă bucurie și victorioși în cetate și au trimis pe dată mai mulți cavaleri să o aducă pe regină; și când a sosit regina și și-a văzut băieții teferi și nevătămați, iar pe dușmanul ei captiv, cine poate spune ce mare bucurie a încercat-o. Angriote și tovarășii săi, cum știau că sunt așteptați în Insula Ferecată de acei mari seniori, i-au cerut îngăduință reginei să pornească la drum, dat fiind că nu mai are nevoie de ei, spunându-i că trebuie să ajungă într-o anume zi în Insula Ferecată. Regina i-a rugat ca, de dragul ei, să mai rămână două zile, fiindcă voia să îl încoroneze rege pe fiul ei, Garinto, și să îl judece 878

pe acel trădător de duce atât de crud, de față cu ei; ei i-au răspuns că vor rămâne cu plăcere la încoronare, dar nu și la judecata ducelui și că, fiind acesta în puterea ei, să-i hotărască soarta după plecarea lor. Regina a poruncit pe dată să se înalțe în piață o estradă mare de lemn, acoperită cu bogate și frumoase brocarturi și mătăsuri, și să se adune acolo cei mai de seamă nobili ai regatului aflați mai aproape; pe estradă s-au urcat prințul Garinto și cei trei cavaleri, iar ducele a fost adus și el, așa zdrobit cum era, pe un cal prăpădit și fără șa; și, de față cu el, au sunat trâmbițele și prințul a fost proclamat rege al Daciei și Angriote cu don Bruneo i-au așezat pe cap o bogată coroană de aur cu multe perle și nestemate. Și au petrecut în serbări o mare parte din zi, spre marea durere și frământare a ducelui, ce privea totul și căruia oamenii îi aruncau multe vorbe grele și mojicii; dar cavalerii au rugat-o pe regină să poruncească a fi luat de-acolo, ori de nu, să le îngăduie să plece ei, pentru că nu vor să vadă pe nimeni învins și prizonier batjocorit în fața lor. Regina a poruncit să fie dus în temniță, căci a văzut că îi supără prezența lui acolo, și apoi i-a rugat pe cavaleri să primească niște giuvaieruri scumpe, ce fuseseră aduse pentru a le fi dăruite; ei, însă, cu toate rugămințile, n-au vrut să primească nimic; dar au rugat-o, fiindcă știau că prin locurile acelea se află ogari și copoi foarte frumoși, să binevoiască a le dărui câțiva pentru când vor vâna în Insula Ferecată. Pe dată le-au fost aduși peste patruzeci de câini, din care săi aleagă pe cei mai frumoși și mai pe placul lor. Când regina a văzut că vor să plece, le-a spus: „Prieteni și vitejii mei domni, deși nu vreți să primiți giuvaierurile mele, trebuie să luați totuși unul, cel la care țin cel mai mult pe lumea asta, și anume, pe fiul meu, regele, și să i-l duceți din partea mea lui Amadis, pentru ca, în tovărășia lui și a prietenilor săi, să crească și să dobândească însușirile potrivite unui cavaler, căci bogății trecătoare are destule; și dacă Dumnezeu va vrea să ajungă la vârsta cuvenită, Amadis, mai bine ca oricine altcineva, îl va putea face cavaler; și spuneți-i că atât datorită faimei sale, cât și vitejiei voastre, prin care mi-am redobândit regatul, l-am redobândit, de asemenea, pentru el și domniile voastre”. Ei i-au îndeplinit rugămintea, fiindcă au văzut că dorea foarte mult asta și era o mare cinste să aibă alături un rege ca acela ce, deși stăpânea o țară atât de întinsă, le dorea tovărășia pentru a dobândi mai multă glorie. Regina a pus să se pregătească o corabie foarte frumoasă, cum se cuvine unui rege, încărcată cu straie de preț și giuvaieruri foarte scumpe și neprețuite, să le dăruiască unor cavaleri și altor persoane, după cum îi va fi voia, și i-a dat ca însoțitori pe preceptorul său și mai mulți slujitori; apoi i-a petrecut până la țărmul mării, și de acolo sa întors în oraș, unde a poruncit ca ducele să fie spânzurat, spre marea sa rușine, pentru ca toți să vadă ce roade dau florile trădării. 879

Cavalerii și ceilalți s-au îmbarcat pe corăbii și au plutit până au ajuns în marele port al Insulei Ferecate, unde erau așteptați cu mult dor. Cum au intrat în port, i-au trimis vorbă lui Amadis că îl aduc cu ei pe regele Daciei, precum și de ce venise acesta, ca să pregătească totul pentru sosirea unui asemenea domnitor. Amadis a pornit călare însoțit doar de Agrajes, și la jumătatea costișei pe care se înălța castelul, s-au întâlnit cu cavalerii și regele, care venea îmbrăcat în straie foarte bogate și călare pe un cal cu o minunăție de harnașament. Amadis s-a dus la el și l-a salutat, iar copilul i-a răspuns cu multă curtenie, fiindcă i se spusese cine este. Apoi s-au îmbrățișat toți, cu multe râsete și bucurie că se revăd, și toți împreună s-au dus la castel, unde regele a fost găzduit la don Bruneo, până aveau să sosească ceilalți coconi care erau așteptați. Și acum îi lăsăm pe acești domni în Insula Ferecată să îl aștepte pe regele Lisuarte, pentru a povesti despre acesta, și nu vom mai vorbi despre ei până la vremea potrivită.

• CAPITOLUL CXXIII • Cum au sosit regele Lisuarte, regina Brisena, soția lui, și fiica lor, Leonoreta, în Insula Ferecată, și cum le-au ieșit în întâmpinare acei domni și doamne Cum v-am spus, după ce a ajuns la Vindilisora, regele Lisuarte i-a poruncit reginei să pregătească cele de trebuință ei și fiicei sale, Leonoreta, iar regelui Arban de Norgales, mai marele majordomilor săi, cele trebuincioase lui, și când totul a fost gata, după cum cerea rangul său, a plecat cu suita sa, dar n-a vrut să-i ia cu el decât pe regele Cildadan, don Galvanes și Madasima, soția sa, ce veniseră acolo din Insula Mongaza la porunca lui, și alți câțiva cavaleri, toți bogat înveșmântați, căci Gasquilan, regele Suediei, s-a întors în regatul său. Și-au umblat ei cu multă voie bună până au ajuns să facă popas pentru noapte la patru leghe de insulă, ceea ce Amadis și toți ceilalți principi și cavaleri de-acolo au aflat pe dată și au hotărât ca toți, împreună cu doamnele, să îi iasă în întâmpinare la două leghe de insulă, după cum s-a și făcut, și a doua zi au pornit toți la drum, cu toate reginele, în frunte cu regina Elisena. Și nimeni n-are atâta ținere de minte să poată povesti, darămite așterne pe hârtie, ce straie purtau și câte podoabe aveau ei și caii lor, dar pot să vă spun că nici înainte, nici după un s-a mai auzit să se fi aflat pe lume vreo suită alcătuită din atâția cavaleri de stirpe aleasă și așa de curajoși, atâtea regine, domnițe și alte doamne de neam mare, așa de frumoase și de 880

gătite. Și toți laolaltă au mers prin lunca aceea până au ajuns să-l zărească pe regele Lisuarte; acesta, văzând atâta lume venind spre el, și-a dat seama pe dată despre ce e vorba și a pornit cu toată suita lui, până s-a întâlnit cu regele Perion, împăratul și toți ceilalți cavaleri ce mergeau în frunte, când sa oprit să se îmbrățișeze. Amadis venea mai în spate, sporovăind cu fratele său, don Galaor, ce era încă foarte slăbit și de-abia putea călări; când a ajuns aproape de rege, Amadis a descălecat de pe cal și, cu toate că regele i-a strigat să nu facă asta, s-a apropiat pe jos și, în pofida voinței regelui, i-a sărutat mâinile; apoi s-a dus la regină, al cărei cal era purtat de dârlogi de frumosul cocon Esplandian, și regina a descălecat ca să-l îmbrățișeze, dar Amadis i-a luat mâinile și i le-a sărutat. Don Galaor s-a apropiat de regele Lisuarte și, când acesta l-a văzut atât de slăbit, l-a îmbrățișat și l-a ținut o vreme așa, având amândoi lacrimi în ochi și neputându-și vorbi defel, așa că unii au zis că e din pricina bucuriei revederii; alții, însă, au socotit că amintirea întâmplărilor trecute și neputința de a fi fost alături, cum doreau inimile lor, au fost pricina acelor lacrimi. Credeți cum dorinți, dar oricum ar fi fost, aveau ochii plini de lacrimi pentru că se iubeau mult. Oriana s-a apropiat de regină, mama sa, după ce aceasta fusese salutată de regina Elisena, și când a văzut-o maică-sa, care o iubea ca pe lumina ochilor, a luato în brațe și amândouă ar fi căzut leșinate la pământ, dacă nu le-ar fi sprijinit cavalerii din jur; apoi a început să-i sărute ochii și chipul, spunând: „Oh, fata mea, deie Domnul, în sfânta lui bunătate, ca frumusețea ta, ce ne-a adus atâtea munci și chinuri să fie pricină de îndreptare a acestora și de multă pace și veselie de acum înainte!” Oriana nu făcea alta decât să plângă de bucurie și n-a răspuns nimic; în acest răstimp au venit reginele Briolanja și Sardamira, au luat-o pe Oriana din brațele reginei și au stat de vorbă cu aceasta; după ele s-au apropiat toate celelalte doamne să o salute pe regină cu multă curtenie, căci o socoteau drept una dintre cele mai bune și mai slăvite regine din lume. Leonoreta s-a apropiat și i-a sărutat mâinile Orianei, iar ea a îmbrățișat-o și a sărutat-o de mai multe ori; apoi au făcut același lucru toate doamnele și domnișoarele reginei, mama sa, care o iubeau din toată inima, mai mult ca pe sine înseși, căci, așa cum am mai spus, această prințesă a fost cea mai nobilă și cumpătată din vremea ei, și îi cinstea pe toți, și de aceea era iubită de toți câți o cunoșteau, bărbați și femei. După primire, și n-am povestit pe de-a-ntregul cum a fost, ci doar cât se poate spune într-o carte, toți laolaltă au pornit spre insulă. Când regina Brisena a văzut atâția cavaleri, doamne și domnișoare de neam așa mare, pe care îi cunoștea foarte bine și știa cât de mult prețuiește fiecare, și că toți ascultă și i se supun lui Amadis, a fost atât de uluită, că nu știa ce să mai spună, și, dacă până atunci fusese convinsă că nu se află pe lume casă ori 881

curte domnească să stea alături de cea a regelui, soțul său, văzând toate câte vi le-am spus, socotea că nu e mai presus de un conte oarecare; și privea de jur-împrejur și vedea că toți merg în urma lui Amadis și îl respectă ca pe un stăpân, că cine se află mai aproape de el se simte foarte onorat și că oriunde merge el, merg toți. Și se minuna cum de putuse ajunge la o asemenea măreție un cavaler ce nu avusese niciodată altceva decât o armură și un armăsar, și, cu toate că era soțul fiicei sale și întru totul în slujba ei, tot a fost cuprinsă de o mare pizmă, pentru că ar fi vrut această măreție pentru soțul ei și de la el să o moștenească Amadis și fiică-sa; și cum vedea că e pe dos, nu se putea bucura defel; dar cum era foarte înțeleaptă, s-a făcut că nu vede și nu pricepe și, cu chipul vesel și inima neagră, sporovăia și râdea cu toți acei cavaleri și seniori ce mergeau în jurul ei; fiindcă regele, după ce s-a întâlnit cu don Galaor nu s-a mai despărțit de el tot drumul, până au ajuns în insulă. Pe când mergeau ei așa, Oriana nu-și lua ochii de la Esplandian, căci tare îl mai iubea, cum poruncește dreptatea, iar regina, mama ei, văzând-o, i-a spus: „Fata mea, vi-l dau pe coconul acesta să vă poarte calul”. Oriana s-a oprit și coconul s-a apropiat și i-a sărutat mâinile cu multă smerenie. Oriana tare ar fi vrut să-l sărute, dar, simțindu-se foarte stânjenită, s-a înfrânat. Mabilia s-a apropiat de el și i-a spus: „Bunul meu prieten, vreau să am și eu parte de sărutările voastre”. El și-a întors capul, cu o înfățișare atât de gingașă, că era o minune să-l privești, și, recunoscând-o, i-a vorbit cu multă curtenie. Așa au mers împreună, Esplandian între cele două, care tăifăsuiau cu el despre ce le era mai pe plac și erau foarte mulțumite de răspunsurile lui, căci felul de-a vorbi și înfățișarea chipeșă ale lui Esplandian le bucura; și se uitau Oriana și Mabilia una la alta, și se uitau la fecior, până ce Mabilia a spus: „Ați fi zis, doamnă, că acesta a fost prețioasa pradă a leoaicei pentru fiii ei?” „Ah, doamnă și prietenă – a spus Oriana –, pentru Dumnezeu, nu-mi mai amintiți, că și acum mă doare inima când mă gândesc la asta!” „Înțeleg – a spus Mabilia –, că taică-su a fost în primejdie mai mică pe mare, când era la fel de mic, dar Dumnezeu l-a păzit ca să ajungă așa cum vedeți, și dacă asta îi e voia, așa îl va păzi și pe acesta, care îl va întrece în vitejie pe taică-su și pe toți oamenii din lume”. Oriana a râs din toată inima și a spus: „Adevărata mea soră, s-ar zice că vreți să mă puneți la încercare, să vedeți la care țin mai mult, dar eu vreau să dea Domnul ca amândoi să fie astfel, încât să nu-și afle pereche în lume, așa cum nu și-au aflat nici până acum, fiecare la vârsta lui”. Vorbind așa despre asta și alte lucruri foarte plăcute, au ajuns cu toții la castelul din Insula Ferecată, unde regele Lisuarte și regina, soția lui, au fost găzduiți bine în încăperile Orianei, iar regele Perion și soția lui, în cele ale reginei Sardamira. 882

Oriana și toate viitoarele mirese s-au mutat în încăperile din vârful turnului. Amadis a poruncit să se întindă mese sub frumoasele porticuri din grădină și acolo i-a ospătat pe toți cu mare ighemonicon, pe fiecare după rangul său, cu asemenea belșug de bucate, vinuri și fructe, că era o minune să privești cât de frumos erau toate rânduite. Don Cuadragante l-a găzduit la el pe regele Cildadan, pe care mult îl iubea, și tot așa au făcut toți ceilalți cavaleri, fiecare poftindu-și prietenii mai dragi dintre cavalerii regelui. Amadis i-a luat la el pe regele Arban de Norgales, don Grumedan și don Guilan Gânditorul. Norandel a rămas la marele său prieten, don Galaor. Și așa au petrecut ziua aceea, cu multă bucurie, cum lesne vă puteți închipui. Dar cum s-a purtat Agrajes cu unchiusu și cu Madasima nu se poate povesti cu niciun chip și nici cu mintea închipui, căci acestuia îi purta la fel de mult respect și venerație ca regelui, tatăl său, și a poftit-o pe Madasima să rămână cu Oriana și acele regine și mari doamne ce se aflau cu ea, iar pe don Galvanes l-a luat acasă la el. Esplandian s-a apropiat pe dată de regele Daciei, ce era de vârstă lui, și l-a plăcut foarte; și din clipa când s-au cunoscut între ei s-a statornicit o dragoste ce a durat toată viața lor, astfel că multă vreme au umblat împreună, după ce au devenit cavaleri și au trecut prin multe isprăvi și primejdii de moarte ca niște cavaleri foarte curajoși. Acest rege a fost păstrătorul întregii taine a iubirii lui Esplandian și datorită bunelor sale sfaturi acesta a scăpat adesea de mari frământări și chinuri de moarte. Acest rege de care vă spun s-a trudit foarte să stea de vorbă cu acea doamnă ca săi spună cât suferă acel cavaler din iubire pentru ea și s-o roage să aibă milă de felul dureros cum piere. Acești doi principi de care vă vorbesc, din iubire pentru această doamnă, i-au luat cu ei pe Talanque, feciorul lui don Galaor, pe Maneli, cumpătatul fiu al regelui Cildadan, născuți din unirea celor doi cu nepoatele Urgandei, pe când se aflau captivi, așa cum povestește mai pe îndelete cartea a doua a acestei istorii, și pe Ambor, fiul lui Angriote de Estravaus, toți trei cavaleri neofiți, și au trecut pe mare dinspre Constantinopol spre meleagurile păgânilor, unde au purtat lupte însemnate, atât cu uriași puternici, cât și cu multe neamuri străine și felurite fo arte, sfârșite întru nespusa lor cinste, astfel că marile vitejii și mărețele lor isprăvi cavalerești au fost cunoscute în toată lumea, așa cum o să vă povestim mai pe larg în partea închinată lui Esplandian din această istorie, ce vorbește despre marile sale fapte de arme și iubirea dintre el și floarea frumuseții întregului pământ, acea stea strălucitoare în fața căreia pălea orice frumusețe, Leonorina, fiica împăratului de la Constantinopol, cea pe care tatăl lui, Amadis, o cunoscuse, copilă fiind, în Grecia, când trecuse pe-acolo și îl ucisese pe puternicul Endriago, cum v-am povestit. 883

Dar să lăsăm acum aceste întâmplări pentru când le-o veni vremea și să ne întoarcem la povestea noastră. După ce a trecut ziua aceea când sosiseră și încă una, în care s-au odihnit după călătorie, regii s-au strâns ca să rânduiască acele căsătorii și să se întoarcă în țările lor, că multe mai aveau de făcut: unii, să pornească la cucerirea pământurilor dușmanilor, alții, să le dea ajutor; și pe când stăteau laolaltă la umbra unor copaci, lângă fântânile de care v-am povestit, au auzit strigăte puternice în afara grădinii și un murmur crescând; ei au întrebat ce se întâmplă și li s-a spus că pe mare sosește cel mai înspăimântător și mai ciudat lucru din câte se văzuseră vreodată. Atunci regii au cerut să le fie aduși caii, au încălecat și împreună cu toți ceilalți cavaleri s-au îndreptat spre port; reginele și toate doamnele s-au urcat în vârful turnului, de unde se vedea o mare parte de uscat și de apă și au zărit un nor de fum mai negru și mai înspăimântător decât văzuseră vreodată în viața lor. Toți au rămas nemișcați până și-au dat seama despre ce e vorba și, după scurtă vreme, când fumul a început să se împrăștie, au văzut în mijlocul lui un balaur mult mai mare decât cea mai mare galeră ori corabie din lume, cu niște aripi uriașe, mai lungi decât o aruncătură de săgeată, și coada îmbârligată în sus, mult mai înaltă decât un turn; capul, gura și dinții îi erau atât de mari, iar ochii așa de înfricoșători, că nu era om să îndrăznească să se uite la el; și, din timp în timp, arunca pe nări fumul acela foarte negru, ce se înălța până la cer, și, când se învăluia cu totul în fum, scotea niște răgete și șuierături atât de asurzitoare și îngrozitoare, de parcă marea ar fi stat să se scufunde; iar pe gură azvârlea niște jeturi de apă atât de puternice și la o asemenea depărtare, că nicio corabie, oricât de mare ar fi fost, nu s-ar fi putut apropia de el fără să fie scufundată. Regii și cavalerii, cu toate că erau curajoși foarte, se uitau unii la alții și nu știau ce să spună, căci, văzând un monstru așa înspăimântător și înfricoșător, nu știau și nici nu-și închipuiau cum ar putea să-i stea împotrivă; dar au rămas locului. Balaurul uriaș a făcut vreo trei-patru ocoluri prin apă când a ajuns mai aproape, arătându-și sălbăticia și scuturându-și aripile cu atâta forță, că scârțâitul solzilor săi a răsunat la o jumătate de leghe depărtare. Când caii au zărit monstrul, niciunul dintre acei domni călare n-a mai fost în stare să-și stăpânească bidiviul, căci toți au apucat-o la fugă care încotro, până ce au fost nevoiți să descalece; unii spuneau că ar fi bine să aștepte înarmați; alții ziceau că fiind acel balaur un monstru al apelor, nu va cuteza să iasă pe uscat și că, dacă ar ieși, ar avea timp să se retragă în insulă, că balaurul, dând de pământ, se va opri. Și, pe când stăteau toți așa, uluiți, căci nu mai văzuseră și nici nu auziseră vreodată de ceva asemănător, au văzut cum din coasta balaurului iese o barcă acoperită toată cu o pânză bogată țesută cu aur, în 884

care se afla o doamnă între doi paji foarte frumos îmbrăcați, de umerii cărora se sprijinea, iar vâslași erau doi pitici urâți de mama focului, ce îndreptau barca spre țărm. Tare s-au mai minunat acei domni, văzând asemenea ciudățenie, dar regele Lisuarte i-a spus lui Amadis: „N-o să mă credeți, dar această doamnă e Urganda Necunoscuta, că nu se poate să nu vă amintiți cum ne-a speriat când eram în cetatea mea, Fenusa, și a sosit pe mare înconjurată de flăcări”. „Așa am gândit și eu – a răspuns Amadis –, după ce-am văzut barca, fiindcă până atunci cugetam a fi vreun împielițat ce ne-ar fi dat de furcă pe săturate”. În acest timp barca a ajuns la țărm și, de aproape, au recunoscut-o pe Urganda Necunoscuta, ce socotise să li se arate sub adevărata ei înfățișare, ceea ce făcea rareori, căci, cel mai adesea se ivea în chip ciudat, când bătrână-bătrână, când copilă, așa cum v-am povestit în multe locuri în această istorie. Și așa a sosit cu cei doi paji, foarte chipeși și gătiți, cu straie împodobite și lucrate din cap până-n picioare cu pietre prețioase foarte scumpe. Regii și marii seniori s-au îndreptat, așa cum erau, pe jos, spre locul unde trăsese barca, iar ea, de cum a ajuns, a coborât din barcă, ținându-i de mână pe frumoșii feciori, și s-a dus pe dată la regele Lisuarte să-i sărute mâinile, dar el nu i-a îngăduit și a îmbrățișat-o, cum au făcut și regele Perion și regele Cildadan. Apoi, ea s-a întors spre împărat și i-a spus: „Viteze senior, deși nu mă cunoașteți și nici eu nu v-am mai văzut, știu multe despre domnia voastră, atât cine sunteți și ce curajoasă e nobila voastră persoană, cât și cât de mare vă e rangul, și de aceea, precum și pentru un bine pe care o să vi-l fac, nu pește multă vreme, vouă și împărătesei, vreau să mă bucur de dragostea și recunoștința voastră și să vă amintiți de mine când veți fi în împărăția voastră, cerându-mi să vă slujesc în vreun fel, căci, deși pare că meleagurile unde sălășluiesc eu sunt foarte depărtate de ale voastre, nu-mi va fi prea greu să străbat acest drum într-o singură zi”. Împăratul i-a răspuns: „Buna mea doamnă și prietenă, mă socotesc mai mulțumit să vă câștig dragostea și bunăvoința decât o mare parte din împărăția mea, și pentru că virtutea voastră m-a îndemnat s-o fac, rogu-vă, nu uitați ce mi-ați făgăduit, căci voi știți mai bine decât mine dacă inima și voința mea sunt în măsură să vă răsplătească pentru asta”. Urganda i-a spus: „Domnul meu, vă voi întâlni când, datorită mie, veți redobândi primul rod al împreunării voastre”. Apoi s-a uitat la Amadis, cu care nu avusese timp să stea de vorbă, și i-a spus: „Nobile cavaler, nu mă pot lipsi de îmbrățișarea voastră, chiar dacă acum, când soarta prielnică v-a înălțat pe culmile măreției, nu veți mai prețui serviciile și bucuriile celor ce putem prea puțin; pentru că lucrurile lumești, urmând ordinea firii, se pot schimba dintr-o pricină neînsemnată 885

sau chiar fără pricină. Acum, când socotiți că vă veți putea trăi viața fără alte griji, mai cu osebire când vă bucurați de ce ați dorit cel mai mult pe lume, fără de care toate celelalte ar fi fost pricină de dureroasă singurătate, acum trebuie să apărați ce aveți cu îndoită trudă, căci soarta nu e mulțumită când ajungem atât de sus și își arată puterea; și mult mai mare ar fi paguba și rușinea pentru marea voastră cinste să pierdeți ce ați dobândit, decât mai înainte când nu dobândiserăți încă acest bun”. Amadis i-a răspuns: „După cât bine mi-ați făcut, buna mea doamnă, și după marea dragoste ce mi-ați arătat întotdeauna, chiar dacă aș fi atât de puternic încât să-mi împlinesc orice voință, tot m-aș simți sărac dacă ar trebui să-mi pun puterea întru slujirea cinstei voastre, de ar fi să mi-o porunciți, și nimic nu mi-ar sta împotrivă, nici chiar lumea întreagă, dar mai bine să nu fie nevoie să se adeverească vorbele mele”. Urganda i-a spus: „Marea dragoste pe care v-o port mă face să spun prostii și să dau sfaturi cui nu trebuie”. Atunci s-au apropiat toți acei cavaleri și au salutat-o, iar ea i s-a adresat lui don Galaor: „Nici vouă, viteazul meu domn, nici regelui Cildadan nu vă spun nimic acum, pentru că voi rămâne câteva zile aici, cu domniile voastre, și vom avea vreme să vorbim”. Și întorcându-se spre pitici, le-a poruncit să vâslească spre balaur și să aducă, într-o barcă, un cal pentru ea și alții doi pentru pajii ei. Regii și seniorii aveau caii departe, căci teama de acea fiară îi împiedica să se apropie de ea, așa că au lăsat acolo slujitori să o ajute pe Urganda să încalece, iar ei s-au dus pe jos să-și ia caii; ea i-a rugat să îngăduie să nu o conducă nimeni altcineva decât acei doi iubiți paji, și așa au făcut; toți au luat-o înainte spre castel, iar ea a pornit în urma lor cu suita ei; și au mers până au ajuns la grădina unde locuiau reginele și marile doamne, că Urganda n-a vrut să fie găzduită în altă parte; dar înainte de-a se retrage cu acestea, ia spus lui Esplandian: „Vouă, preafrumosule cocon, vă încredințez această comoară, s-o păziți bine, că anevoie se află alta la fel de neprețuită”. Și, punând mâinile celor doi feciori în mâinile lui, a intrat în grădină, unde a fost atât de bine primită de toate, cum nu mai fusese vreodată o femeie undeva. Când Urganda a văzut atâtea regine, prințese și nenumărate ale persoane de mare preț și însemnate, le-a privit pe toate cu multă plăcere și a spus: „Oh, inima mea! Ai grijă să nu suferi de-acum încolo de prea mare singurătate, căci într-o singură zi i-ai întâlnit pe cei mai viteji, mai virtuoși și mai curajoși cavaleri din câți s-au aflat pe lume, și pe cele mai cinstite și mai frumoase regine și doamne ce s-au născut vreodată; și pot spune că atât unii cât și alții sunt întruchiparea perfecțiunii, și mai spun că așa cum aici e adunată toată floarea celor mai viteji luptători și a frumuseții lumii, tot așa este păzită iubirea cu cea mai mare credință, cum n-a mai fost niciodată”. Apoi a intrat 886

în turn cu doamnele și le-a cerut îngăduință reginelor să rămână în încăperile Orianei și ale celor ce o însoțeau; așa că au urcat acolo și, o dată ajunse în odaie, Urganda nu-și mai putea dezlipi ochii de la Oriana, regina Briolanja, Melicia și Olinda, căci acestora nimeni nu le stătea alături în frumusețe, și nu făcea alta decât să le îmbrățișeze, când pe una, când pe alta. Așa a stat cu ele, parcă dusă pe altă lume de plăcere, iar ele îi arătau cinstire ca și cum ar fi fost stăpâna lor.

• CAPITOLUL CXXIV • Cum a rânduit Amadis căsătoria vărului său Dragonis cu domnița Estrelleta și plecarea sa spre Insula Adâncă, spre a o cuceri și a deveni regele acesteia Istoria spune acum că Dragonis, vărul lui Amadis și al lui Galaor, era un tânăr cavaler foarte cinstit și cu mult curaj, cum s-a arătat în împrejurări trecute, mai cu seamă în bătălia purtată de regele Lisuarte cu Galvanes și tovarășii săi pentru Insula Mongaza, când acest, cavaler, după ce don Florestan și don Cuadragante și alți mulți cavaleri au fost zdrobiți și luați captivi de don Galaor, regele Cildadan, Norandel și toată oastea lor numeroasă ce a năvălit peste ei, iar don Galvanes i-a dus pe cei greu răniți în cetatea amintită, a rămas cu puținii oameni ce-i mai avea de partea lui și cu cavalerii trimiși de tatăl său, să fie scut și apărător al tuturor celorlalți, astfel că, datorită iscusinței și curajului său s-au salvat, așa cum se povestește mai pe îndelete în cartea a treia a acestei istorii. Acest Dragonis nu se afla în Insula Ferecată când Amadis a rânduit căsătoriile fraților săi și ale altor cavaleri, cum ați auzit, fiindcă plecase de la mănăstirea Luvaina cu o domnișoară, ca să se lupte, așa cum îi făgăduise acesteia, cu Angrifo, seniorul Văii de pe Fundul Mării, care îl ținea captiv pe tatăl domnișoarei și pusese stăpânire pe o fortăreață a acestuia, aflată la gura văii; Dragonis a purtat cu el o luptă cruntă și grea, pentru că acest Angrifo era cel mai viteaz cavaler din câți se puteau afla în acei munți unde sălășluia, dar, în cele din urmă, a fost învins de Dragonis, care lupta pentru dreptate; tatăl fetei a fost eliberat și Dragonis i-a poruncit lui Angrifo ca, în douăzeci de zile, să fie în Insula Ferecată ca să-i hotărască soarta prințesa Oriana; apoi, cum era aproape de Insula Mongaza, Dragonis a trecut să-i vadă pe don Galvanes și Madasima, și, pe când se afla cu ei, a sosit solul regelui Lisuarte, ce îi chema să meargă cu el în Insula Ferecată, cum îi făgăduise lui Agrajes; și a plecat cu ei la Vindilisora, unde au fost primiți cu 887

multă dragoste și cinste, iar de-acolo, mai departe, în Insula Ferecată, cu regele și regina, cum ați auzit; aici, Dragonis a aflat de căsătoriile rânduite și de împărțirea regatelor, cum v-am povestit, ceea ce mult l-a bucurat și tare la lăudat pe Amadis, vărul său, pentru aceasta; iar acum se pregătea de zor pentru a lua parte la cucerirea acelor pământuri, convins fiind că lucrurile nu se vor sfârși fără mari fapte de armă. Amadis, însă, cum îl iubea din toată inima, a socotit că e o mare nedreptate și rușine pentru el ca un asemenea cavaler să nu primească o parte însemnată din bunurile la dobândirea cărora îl ajutase cu multă trudă, și, într-o zi, luându-l deoparte în grădină, i-a grăit așa: „Domnul meu și viteze văr, deși anii tineri și marele vostru curaj, în dorința de a vă spori faima în mari înfruntări, au izgonit dorința de a duce o viață mai tihnită și de-a avea mai multe avuții decât până acum, dreptatea, căreia îi suntem datori toți să ne supunem, căci din ea, în primul rând, izvorăște virtutea, și vremurile ce se arată prielnice vor să vă schimbați gândul și să ascultați de sfatul meu puțin înțelept și de dorința mea, căci vă iubesc ca pe propriu-mi suflet. Am aflat că în timp ce îi dădeam ajutor regelui Lisuarte la Luvaina, printre vrăjmașii care au fugit primii a fost și regele Insulei Adinei, greu rănit. Acum mi-a spus un scutier al regelui Arabigo, ce a venit aici, că a murit când a pornit pe mare. Această insulă, al cărei stăpân a fost el, doresc să fie a voastră și să fiți rege acolo, iar Palomir, fratele vostru, să rămână stăpân pe ținutul tatălui vostru; și vreau să vă căsătoriți cu domnița Estrelleta, care, așa cum știți, e coborâtoare din regi dinspre tată și mamă, și e iubită foarte de Oriana; așa socotesc că e bine și așa doresc să se facă, fiindcă mai degrabă vreau să înfrâng voința voastră, în numele dreptății, decât să mă rușinez că voi, bunul meu văr, nu aveți parte de bogățiile ce mi le-a dăruit Dumnezeu, căci le meritați mai mult decât alții ce nu știu să le prețuiască”. Dragonis, cu toate că dorea să plece cu don Bruneo și don Cuadragante, să-i ajute să intre în stăpânirea acelor ținuturi, și, de avea să scape cu viață, să plece apoi în părțile Romei în căutare de aventuri și să rămână o vreme la curtea regelui Sardiniei, don Florestan, pentru a vedea și a-și da seama dacă nu are nevoie de el în vreun fel, ca orice străin într-o țară, iar apoi să se întoarcă la Amadis în Insula Ferecată ori unde se va fi aflat, și cugeta că în aceste călătorii ar putea dobândi multă cinste și glorie sau muri ca un cavaler, văzând marea dragoste cu care îi vorbise Amadis, s-a rușinat să-i răspundă altfel decât că va face cum îi e voia și că se supune acum și întotdeauna poruncilor sale. Așa că s-a căsătorit pe dată cu acea domniță și i-a fost dăruită acea Insulă Adâncă de care ați auzit, luându-și numele de rege, cum a și fost cu foarte mare cinste, și vă vom spune mai la vale. 888

După ce s-a săvârșit acest lucru, cum auziți, Amadis. I-a cerut regelui Lisuarte ducatul Bristoya pentru don Guilan Gânditorul, pe care mult îl mai iubea, ca astfel să se însoare cu ducesa, marea lui iubire, dându-i-l în schimb regelui pe duce, ce se afla captiv în insulă. Regele, atât din dragoste pentru Amadis, cât și fiindcă avea multe și mari datorii față de don Guilan, iar ducele îl trădase, s-a învoit cu bucurie. Amadis i-a sărutat mâinile drept mulțumire, iar don Guilan a vrut să i le sărute lui, dar Amadis nu l-a lăsat, ci l-a îmbrățișat cu multă dragoste, căci în vremea lui a fost cavalerul cel mai măsurat, mai blând și mai omenos din lume.

• CAPITOLUL CXXV • Cum s-au adunat regii ca să rânduiască nunțile acelor mari seniori și nobile doamne și cum s-au petrecut lucrurile Regii s-au adunat din nou, ca mai înainte, și au hotărât ca nunțile să se țină peste patru zile și petrecerea să dureze cincisprezece zile, la capătul cărora totul să se sfârșească și să se întoarcă în țările lor. Când a sosit ziua hotărâtă, toți mirii s-au strâns acasă la Amadis și s-au îmbrăcat în straie bogate, pe potriva rangului lor înalt și a împrejurării deosebite; și tot așa au făcut miresele, iar regii și marii seniori au venit să-i ia pe miri, și, călare pe cai frumos împodobiți, s-au îndreptat spre grădină, unde se aflau reginele și miresele, de asemenea călare; de aici au plecat toți împreună la biserică, unde sfântul bărbat Nasciano îi aștepta pentru slujbă. După ce s-au încheiat logodnele și cununiile, după rânduielile cerute de sfânta Biserică, Amadis s-a apropiat de regele Lisuarte și i-a spus: „Domnule, vreau să vă rog să-mi făgăduiți ceva ce nu vă va fi greu să împliniți”. „Făgăduiesc”, a răspuns regele. „Atunci, seniore, mai înainte de a ne așeza la masă, cereți-i Orianei să treacă prin încercarea Boltei îndrăgostiților credincioși și cea a camerei vrăjite, căci până acum, datorită marii ei supărări, n-a vrut cu niciun chip s-o facă, oricât de mult am rugat-o și am implorat-o, pentru că eu mă încred atât de tare în credința și marea ei frumusețe, încât sunt sigur că va intra fără nicio piedică acolo unde, de mai bine de-un veac, nicio femeie, oricât de mult le-ar fi întrecut pe celelalte, n-a izbutit să intre, deoarece eu am văzut-o pe Grimanesa, cioplită în piatră atât de desăvârșit și cu mare meșteșug, de parcă ar fi vie, alături de soțul ei, Apolidon, și frumusețea sa nu stă alături de cea a Orianei; așa că în acea încăpere neîngăduită tuturor femeilor vom sărbători nunta noastră”. Regele i-a spus: „Bunule fiu și domn, ușor îmi e să împlinesc ce îmi cereți, dar mi-e 889

teamă să nu stricăm astfel petrecerea, pentru că, deseori se întâmplă, ba chiar aproape întotdeauna, ca prea marea dragoste să înșele ochii, ce judecă lucrurile altfel decât sunt și tot astfel s-ar putea să vi se întâmple și vouă cu fiica mea, Oriana”. „Nu vă îngrijiți de asta – a răspuns Amadis –, că inima îmi zice că se va întâmplă așa cum am spus”. „Dacă asta vă e dorința, așa să fie”, a spus regele. Apoi s-a dus la fiica sa, ce se afla împreună cu reginele și celelalte mirese, și i-a spus: „Fiica mea, soțul vostru mi-a făcut o rugăminte ce nu o pot îndeplini decât cu ajutorul vostru și vreau să-mi țin făgăduiala că o voi împlini”. Ea a îngenuncheat în fața lui, i-a sărutat mâinile și a spus: „Seniore, deie Domnul să vă pot sluji în vreun fel și porunciți ce vă e pe plac, iar eu așa voi face, de-mi stă în putință”. Regele a ridicat-o de jos și, după ce a sărutat-o pe obraji, a spus: „Fata mea, trebuie ca, înainte de a ne așeza la masă, să treceți prin încercarea îndrăgostiților credincioși și cea a încăperii vrăjite, căci asta îmi cere soțul vostru”. Când cei de față au auzit aceste vorbe, mulți s-au bucurat că va avea loc încercarea, dar alții au fost foarte tulburați, căci fiind vorba de un lucru atât de anevoios de îndeplinit, unde atâtea doamne dăduseră greș, chibzuiau că, după cum s-ar acoperi de glorie izbândind, tot astfel ar putea suferi o rușine, neizbutind; dar văzând că asta-i porunca regelui și dorința lui Amadis, n-au vrut să spună altceva și, așa cum se aflau acolo, au ieșit din biserică și au călătorit până la zidul unde niciun bărbat și nicio femeie nu erau îngăduiți a trece de nu erau demni de asta. Când au ajuns aici, Melicia și Olinda le-au spus soților lor că vor să treacă și ele prin acea încercare, ceea ce multă bucurie le-a turnat în inimi, căci și-au dat seama de marea lor credință, pe care și-o puneau la încercare, dar i-a încercat și teama că ar putea da greș și le-au răspuns că ei sunt foarte mulțumiți și bucuroși și că nu trebuie să se ostenească pentru ei cu acea încercare; ele, însă, au spus că vor trece pe sub boltă, căci de-ar fi fost vorba de altceva, s-ar mai fi găsit un motiv să nu o facă, dar în fața acestei încercări nu e îndeajuns niciun motiv și nu vor să se creadă că s-au lăsat păgubașe fiindcă așa le-a spus inima că e mai bine. „Dacă e așa – au zis ei –, putem spune că aceasta este cea mai mare cinste ce ni se face și de o alta mai mare nu putem avea parte”. Aceste vorbe le-au spus regelui Lisuarte și celorlalți seniori. „Dumnezeu să ne-ajute – au răspuns ei – și să facă astfel încât petrecerea noastră să fie mai mare și mai veselă”. Așa că au descălecat cu toții și au hotărât să treacă pe sub boltă mai întâi Melicia și Olinda, ceea ce acestea au și făcut și au trecut una după alta, fără nicio piedică, iar apoi au intrat în încăperea unde se aflau Apolidon și Grimanesa; și trâmbița statuii de pe boltă a sunat deosebit de dulce, fermecându-i pe toți, căci asemenea cântec nu mai auziseră decât cei ce mai văzuseră ori trecuseră încercarea 890

bolții. Oriana s-a apropiat de zid, a întors capul spre Amadis și s-a oprit foarte îmbujorată, apoi a pornit mai departe și, când a ajuns la jumătatea drumului, statuia și-a început cântecul dulce, iar când a trecut pe sub boltă, din trâmbiță a prins să cadă atâta belșug de flori și trandafiri, că s-a acoperit tot câmpul acela; iar cântecul era atât de dulce și de diferit de cel ce răsunase pentru celelalte, încât, toți s-au simțit cuprinși de o mare desfătare și cât a durat melodia, nu s-au mișcat de-acolo; și, de cum a trecut de boltă, cântecul a încetat. Oriana le-a găsit pe Olinda și Melicia privind statuile, în vreme ce numele lor apăruseră săpate în matostat; acestea, de-ndată ce au văzut-o, s-au apropiat vesele foarte de ea, și, ducând-o de mână între ele, sau întors la statui; Oriana o privea stăruitor pe Grimanesa, dându-și seama limpede că niciuna dintre cele două și nici dintre doamnele de-afară nu este atât de frumoasă ca ea, așa că tare s-a temut de încercarea încăperii vrăjite, căci pentru a putea intra acolo, trebuia s-o întreacă în frumusețe; și de-ar fi fost după ea, n-ar mai fi făcut și această încercare, deși în privința trecerii pe sub boltă nu avusese nicio îndoială, fiindcă știa prea bine și pe de-a-ntregul taina inimii ei, care niciodată nu-și dăruise dragoste decât iubitului ei Amadis. Așa au rămas o vreme acolo și ar mai fi stat încă, dar cum în ziua aceea erau așteptate de toți, au hotărât să iasă împreună toate trei; și cum erau foarte bucuroase și chipeșe, celor ce le așteptau și le priveau li s-a părut să frumusețea lor sporise, spunându-și că oricare dintre ele va putea duce la bun sfârșit încercarea încăperii vrăjite, ceea ce, cum vă zic, le făcea să se simtă tare vesele, căci așa cum frumusețea sporește când ești vesel, tot astfel, când ești trist, se ofilește și se împuținează. Cei trei soți, Amadis, Agrajes și don Bruneo, ce trecuseră prin această încercare, cum v-am povestit în cea de-a doua carte a acestei istorii, s-au dus spre ele, ceea ce nar fi putut face nimeni dintre cei aflați acolo, și când s-au întâlnit, trâmbița și-a început cântecul și a prins să reverse flori peste capetele lor, iar ei le-au îmbrățișat pe doamne și le-au sărutat, și apoi au ieșit împreună, toți șase. După aceasta, au hotărât să se ducă la încăperea vrăjită, deși unele doamne se temeau foarte că nu vor putea sfârși încercarea. Când au ajuns în locul cu pricina, într-o sală a castelului, Grasinda s-a apropiat de Amadis și ia spus: „Domnul meu, cu toate că frumusețea nu mă ajută într-atât încât dorința inimii mele să se împlinească, nu-mi pot înfrâna nebunia de a nu face încercarea, chiar dacă nu mă va mai părăsi niciodată mâhnirea înfrângerii, dar orice s-ar întâmplă, tot vreau să încerc”. Amadis, al cărui gând era doar ca toate celelalte să treacă prin încercare înaintea doamnei sale, pentru ca ea să se acopere de toată gloria în fața celorlalte, fiindcă navea nicio îndoială că Oriana va sfârși încercarea, așa cum se îndoia de celelalte, i-a răspuns astfel: „Buna mea doamnă, ceea ce spuneți, și-anume că 891

doriți să duceți la bun sfârșit ce nu au izbutit atâtea doamne frumoase, socotesc a fi dovada măreției sufletului vostru, și așa se va face”. Apoi, luândo de mână, a pășit cu ea în fața celorlalți și a spus: „Domnilor, această preafrumoasă doamnă vrea să treacă prin încercarea încăperii vrăjite și tot așa trebuie să faceți și voi, doamnă Olinda și doamnă Melicia, căci ar fi dovadă de mare teamă, când Dumnezeu v-a dăruit cu deosebită frumusețe, să nu o folosiți fără nicio frică într-o împrejurare atât de însemnată și cine știe, poate vreuna dintre voi va duce încercarea la bun sfârșit și o veți scăpa pe Oriana de marea spaimă ce o încearcă”. Asta spunea pentru ceilalți, dar erau vorbe prefăcute, fiindcă el știa prea bine, cum am mai spus, că niciuna în afară de doamna sa nu va putea sfârși încercarea, pentru că niciodată Grimanesa, în vremea ei, nici vreo altă femeie, după aceea, nu putuse ajunge nici pe departe la frumusețea Orianei. Toți au spus că așa trebuie să se facă și, îndată; Grasinda s-a închinat Domnului și a intrat în locul oprit, ajungând fără multă greutate la stâlpul de aramă; apoi a trecut de el și când a ajuns aproape de stâlpul de marmură a fost oprită, dar ea, cu multă trudă și dând dovadă de mai multă vitejie decât e de așteptat din partea unei femei, a ajuns totuși la stâlp; aici, însă, a fost apucată fără nicio milă de frumoasele ei plete și azvârlită afară, atât de zdrobită, că-și pierduse simțirea. Don Cuadragante a luat-o de-acolo și, cu toate că știa că nu e nicio primejdie, nu se putea împiedica să nu fie tare necăjit și să nu-i fie foarte milă de ea, fiindcă acest cavaler, cum era un om în toată firea, nu un tinerel, și inima nui fusese înrobită până atunci de nicio femeie, o iubea și o plăcea pe Grasinda atât de mult, încât își închipuia că nimeni nu poate fi mai îndrăgostit ca el, căci trecutul dat uitării și prezentul îl copleșiseră așa de mult că nu s-ar fi dat pe niciunul dintre cei de față în privința iubirii și dragostei pentru doamna sa. Apoi s-a apropiat Olinda cumpătata, condusă de mână de Agrajes, care o tot încuraja, deși nu avea mari speranțe, pentru că marea lui dragoste și iubire pentru ea nu îl împiedica să-și dea seama că nu îi stă alături Grimanesei în frumusețe, dar socotea că oricum va fi printre cele din frunte; când au ajuns la locul oprit, i-a dat drumul de mână, iar ea a pășit înăuntru și s-a îndreptat direct spre stâlpul de aramă, a trecut de el spre cel de marmură, fără să simtă nimic, dar când a dat să treacă și de acesta, s-a izbit de o asemenea împotrivire, încât oricât s-a înverșunat, n-a izbutit să mai facă decât un singur pas și pe dată a fost azvârlită afară, ca cealaltă. Melicia a pășit înăuntru cu grațioasă stăpânire de sine și inima mândră, căci era foarte chipeșă și frumoasă, și a trecut de amândoi stâlpii, așa încât toți au crezut că va intra în încăpere, iar Oriana, care gândea tot așa, s-a schimbat la față de supărare; dar după ce-a ajuns la un pas mai departe 892

decât Olinda, a fost, pe dată, doborâtă și aruncată afară fără nicio milă, ca celelalte, atât de pierită, de parcă era moartă, căci pedeapsa era cu atât mai mare pentru fiecare, cu cât ajungea mai departe, și tot așa li se întâmplase și cavalerilor, mai înainte ca Amadis să ducă încercarea la bun sfârșit. Jalea lui don Bruneo pentru Melicia a stârnit mila multora, dar cei ce știau că primejdia acelui rău e foarte mică, făceau mult haz privindu-l. După aceasta, Amadis a condus-o spre locul oprit pe Oriana, în care era întruchipată întreaga frumusețe a lumii, iar ea, apropiindu-se cu pași mici și chipul foarte senin, și-a făcut cruce și, înălțând o rugă lui Dumnezeu, a pășit înăuntru; și fără să simtă nimic, a trecut de stâlpi, dar când a ajuns la un pas de încăpere, a simțit mai multe mâini care o împingeau și o trăgeau înapoi, așa încât, de trei ori s-a văzut, din nou, în apropierea stâlpului de marmură, dar ea, cu frumoasele ei mâini, nu făcea alta decât să le îndepărteze într-o parte și-n alta și i se părea că atinge brațe și mâini, și tot așa, cu multă stăruință și inimă vitează, dar mai cu osebire cu frumusețea ei, ce o întrecea mult pe cea a Grimanesei, cum v-am mai spus, a ajuns la ușa încăperii și s-a sprijinit de unul din usciori. Atunci s-a ivit acel braț de care v-am vorbit și un glas i-a poruncit lui Amadis să o ia de mână, și s-au auzit mai bine de douăzeci de voci ce glăsuiau cântând: „Bine venită fie nobila doamnă ce, cu marea ei frumusețe, a învins frumusețea Grimanesei și îi va fi tovarășă cavalerului ce, dovedindu-se mai viteaz și mai curajos în lupte decât acel Apolidon, care nu și-a aflat pereche în vremurile sale, a câștigat acest ținut; și urmașii lor îl vor stăpâni vreme îndelungată, împreună cu alte mari regate pe care le vor cuceri”. Apoi mâna a tras-o spre ea și Oriana a intrat în încăpere, unde s-a simțit așa de bucuroasă, de parcă ar fi fost stăpâna lumii, și nu atât din pricina frumuseții sale, cât pentru că, fiind Amadis stăpânul insulei, va putea rămâne cu el fără nicio rușine în acea încăpere, fără speranță pentru nicio altă femeie, oricât de frumoasă ar fi fost, de a mai trece prin această încercare de aici înainte. Ysanjo, cavalerul guvernator al acelei insule, a spus: „Domnilor, din această clipă, toate vrăjile din această insulă au fost desfăcute și nu mai rămâne niciuna, căci așa a hotărât cel ce le-a făcut, dorința lui fiind să dăinuie până se vor afla un domn și o doamnă care să ducă la bun sfârșit aceste încercări, așa cum au făcut aceștia și acum pot intra aici toate femeile, așa cum intră bărbații, după ce Amadis a trecut prin încercare”. Atunci au intrat în încăpere regii și reginele și toți ceilalți, cavaleri, doamne și domnișoare, câți se aflau acolo, și au privit cea mai bogată și mai fermecătoare locuință din câte se văzuseră vreodată, și toate au îmbrățișat-o pe Oriana de parcă n-ar fi văzut-o de multă vreme. Bucuria și veselia tuturor erau atât de mari, că uitaseră de ospăț și de orice altceva și nu făceau decât 893

să privească odaia aceea așa de ciudată. Amadis a poruncit să fie aduse pe dată mesele în această încăpere mare, ceea ce s-a și făcut, și, în cele din urmă, mirii, miresele, regii și câți au mai încăput au petrecut și s-au ospătat acolo cu multe și felurite bucate, fructe de tot soiul și vinuri, și au fost foarte bine serviți. Și când s-a înnoptat, după cină, au fost pregătite paturile pentru Amadis și Oriana într-un frumos alcov, de care v-am povestit în cartea a doua, mai bogat decât restul locuinței și despărțit de aceasta prin peretele de cristal; ei s-au culcat aici, împăratul și ceilalți cavaleri cu soțiile lor în alte odăi, căci erau multe și frumoase foarte și aici, potolindu-și dorințele arzătoare pentru care trecuseră prin multe înfruntări și primejdii, le-au făcut femei pe cele ce nu erau, iar cele ce erau au avut parte de tot atâtea bucurii cu preaiubiții lor soți.

• CAPITOLUL CXXVI • Cum i-a adunat Urganda Necunoscuta pe toți acei regi și cavaleri câți se aflau în Insula Ferecată și însemnatele lucruri pe care le-a spus, trecute, prezente și viitoare și cum, după aceea, a plecat Istoria povestește că după ce s-au încheiat aceste mari serbări cu prilejul nunților din Insula Ferecată, Urganda Necunoscuta i-a rugat pe regi să poruncească să se adune toți cavalerii, doamnele și domnișoarele, pentru că voiește să le spună tuturor pricina și temeiul sosirii sale, iar ei au poruncit să se facă întocmai. Și când au fost toți adunați într-o sală mare a castelului, Urganda s-a așezat într-un capăt al sălii, ținându-i de mână pe cei doi paji ai săi, și când au tăcut cu toții, în așteptarea spuselor sale, a grăit astfel: „Domnii mei, am aflat, fără să mi se spună, de aceste mari serbări după atâta moarte și nenorocire prin care ați trecut și Dumnezeu mi-e martor că dacă aș fi putut îndrepta o parte sau tot acest rău, n-aș fi pregetat să o fac din toate puterile mele, oricât de mare ar fi fost truda; dar cum acel atotputernic Stăpân a îngăduit să se întâmple aceasta, prin marea lui bunăvoință, mi-a fost dat să aflu dar nu să și îndrept lucrurile, pentru că ceea ce rânduiește El, nimeni n-are puterea să schimbe fără ajutorul lui; și de vreme ce n-am putut înlătura răul, am hotărât să sporesc binele așa cum gândesc eu, dată fiind marea dragoste ce o port multora dintre domniile voastre, cum și voi îmi purtați mie, dar și pentru a vă dezvălui niște lucruri ce vi le-am spus mai înainte în chip tăinuit, așa cum obișnuiesc să o fac, și credeți-mă că v-am 894

spus adevărul, așa cum ați mai auzit și altele de la mine”. Apoi s-a uitat la Oriana și a spus: „Buna mea doamnă și frumoasă mireasă, de bună seamă că vă amintiți cum, pe când mă aflam cu regele, tatăl vostru, și regina, mama voastră, în cetatea Fenusei și am dormit în patul vostru, m-ați rugat să vă spun ce avea să se petreacă și eu v-am rugat să nu-mi cereți asta; dar, cunoscându-vă dorința, v-am spus că leul din Insula Temută avea să iasă din vizuina sa și păzitorii voștri se vor speria de răgetele lui înfricoșătoare, iar el va pune stăpânire pe trupul vostru și își va potoli marea foame cu voi. Dezlegarea acestor vorbe este că soțul vostru, mai puternic și mai curajos decât orice leu, a pornit din această insulă, ce, pe bună dreptate, se poate numi Temută, cu multele-i peșteri și ascunzișuri, și cu puterea și strigătele sale de luptă, a nimicit și spulberat flota romanilor ce vă păzeau, care v-au lăsat în brațele lui puternice, iar el a pus stăpânire pe trupul vostru, cum au văzut toți, fără de care foamea lui turbată nu s-ar fi putut potoli și astâmpăra; acum veți recunoaște că v-am spus numai adevărul”. Apoi i-a zis lui Amadis: „Iar voi, viteze domn, vă veți da seama limpede că e adevărat tot ce v-am spus atunci, cum că vă veți vărsa sângele pentru alții, când, în lupta cu Ardan Canileul cel Temut, vi l-ați vărsat pentru prietenii voștri regele Arban de Norgales și Angriote de Estravaus ce erau captivi, și că atunci când veți vedea spada voastră în mâna dușmanului, sfârtecându-vă carnea și oasele, tare veți dori s-o știți în fundul unui lac, unde să zacă pentru totdeauna; și care a fost răsplata pentru toate acestea? Bineînțeles că nu alta decât supărare și mare dușmănie, ce au dus la războiul pentru Insula Mongaza, purtat între voi și regele Lisuarte, insulă dobândită pe atunci de voi pentru el; și cum au văzut toți foarte limpede, acesta v-a fost câștigul, așa cum vă spusesem. Și ce v-am scris vouă, rege Lisuarte, mult virtuos, pe vremea când l-ați aflat pe preafrumosul cocon Esplandian, nepotul vostru, vânând cu leoaica, sunt sigură că vă amintiți; și din câte s-au întâmplat până acum vă veți da seama că am știut adevărul, și-anume, că va fi crescut de trei doici foarte diferite, cum au fost leoaica, oaia și femeia, ce i-au dat toate laptele lor, și că acest fecior va aduce pacea între voi și Amadis; și vă las pe domnia voastră și pe el să judecați câtă mânie, înverșunare și dușmănie a înlăturat din sufletele voastre gingășia și marea frumusețe și cum, datorită lui și a marii lui înțelepciuni, ați fost ajutat de Amadis la ceasul când nu mai așteptați alta decât moartea. Și dacă asemenea faptă a fost în stare să spulbere dușmănia și să aducă cu sine iubirea, îi las pe acești domni să judece, iar celelalte câte se vor mai întâmplă la vremea lor, așa cum v-am scris în carte, rămâne ca cei ce vor veni după noi să judece, după lucrurile trecute, dacă le-am știut dinainte pe cele viitoare. O altă profeție ce v-am făcut, mai însemnată decât toate celelalte, în care arătam tot ce se va 895

întâmplă dacă o veți da pe fiica voastră romanilor, și toate nenorocirile și morțile cumplite ce vor urma, ce nu trebuie amintită în aceste zile când trebuie doar să ne bucurăm, căci v-ar întrista și v-ar amărî, o las deoparte, iar cei ce doresc, pot să vadă foarte limpede, în cartea a doua a acestei istorii că s-au petrecut toate câte le-am spus mai înainte”. Apoi i-a luat de mână pe frumoșii domnișori Talanque și Maneli cel Cumpătat, căci așa se numeau, și le-a vorbit lui don Galaor și regelui Cildadan: „Vitejii mei domni, dacă v-am făcut unele servicii și v-am ajutat să scăpați cu viață, sunt mulțumită de răsplata primită, căci, de vreme ce eu nu pot să zămislesc și să am urmași, îmi e de-ajuns gloria de a fi pricina zămislirii de către alte femei a acestor frumoși coconi pe care îi vedeți aici, și socot că nu trebuie să aveți vreo îndoială că, dacă Dumnezeu le va îngădui să ajungă la vârstă de a fi cavaleri și vor izbuti să devină, vor săvârși atâtea isprăvi întru slujirea sa și apărarea adevărului și virtuții, încât, nu numai că vor fi iertate cele ce i-au adus pe lume împotriva poruncilor Sfintei Biserici, și eu, care am fost pricina, dar meritele și vrednicia lor vor fi atât de mari, că atât în lumea aceasta cât și, după aceea, în cealaltă, trupurile și sufletele lor vor avea parte de multă tihnă; dar cum faptele săvârșite de acești feciori oricât de multe aș înșira, nu s-ar mai sfârși, le las pentru vremea potrivită, când nu va fi prea târziu să le spun, dată fiind vârstă lor de-acum”. Apoi i-a spus lui Esplandian: „Tu, preafrumos și fericit cocon Esplandian, ce ai fost zămislit în marea vâlvătaie a iubirii celor de la care ai moștenit totul, fără să-ți lipsească nimic, deși vârsta ta fragedă ascunde încă mare parte din aceste virtuți, ia-i pe acest cocon Talanque, fiul lui don Galaor, și pe Maneli cel Cumpătat, fiul regelui Cildadan, și iubește-i atât pe unul cât și pe celălalt, fiindcă, deși datorită lor vei avea de purtat lupte primejdioase, în altele, când nimeni altul n-ar putea-o face, ei îți vor veni în ajutor; și îți las acest uriaș balaur ce m-a adus aici, căci înăuntrul lui vei afla închise și ascunse calul și armura cu care vei fi făcut cavaler chiar în pântecele lui, precum și alte lucruri nemaivăzute ce vor fi date la iveală când vei ajunge cavaler. Acest balaur îți va fi călăuză în prima ispravă când preacurajoasa-ți inimă va da dovada înaltei tale virtuți; el te va purta pe mare, prin grele furtuni și încercări, fără nicio primejdie, pe tine și pe mulți alții din slăvitu-ți neam, spre locurile unde, cu grele lupte și munci îi veți plăti Stăpânului lumii o parte din marile daruri primite de la El, și în multe locuri nu vei fi cunoscut decât sub numele de Cavalerul Marelui Balaur; și așa vei cutreiera multe zile, fără pic de odihnă, căci, pe lângă încercările primejdioase ce vor trece peste tine, sufletul tău va fi stăpânit și chinuit nespus de cea vestită prin cele șapte litere purpurii de pe partea stângă a pieptului tău, de îndată ce vor fi citite și tâlcul lor dezlegat; și acea flacără și arșiță a lor îi vor cuprinde ființa 896

într-o vâlvătaie ce nu se va stinge până când marile stoluri de corbi ai mării nu vor trece dinspre răsărit peste valurile furioase, încolțindu-l atât de rău pe marele vultur, încât nu va cuteza să se ascundă nici măcar în cuibul lui de neatins, iar mândrul șoim, mai prețuit și mai frumos decât toate păsările de vânătoare nu va strânge pe mulți din neamul lui și alte păsări, din alte neamuri, și nu-i va veni în ajutor, semănând atâta moarte printre corbii mării, că tot acel câmp se va acoperi de penele lor și mulți dintre ei vor fi sfârtecați de ghearele-i ascuțite, iar alții se vor îneca în apă, urmăriți de puternicul șoim și ai săi. Atunci, marele vultur îți va smulge bună parte din măruntaiele sale și le va lăsa în ghearele ascuțite ale apărătorului său, făcând să se potolească și să înceteze acea foame turbată ce îl chinuia de multă vreme, și, lăsându-l stăpân pe toți codrii și munții săi înalți, se va retrage în copacul din grădina sfântă. La acea vreme, acest mare balaur, venind sorocul hotărât de marea mea înțelepciune, se va scufunda în valurile mării, în fața tuturor, ca semn că de-atunci încolo pentru tine va fi mai bine să trăiești pe uscat decât pe mișcătoarele ape”. După aceste vorbe, le-a spus regilor și cavalerilor: „Viteji domni, eu trebuie să plec acum în altă parte, de unde nu pot lipsi, dar când va veni vremea ca Esplandian să devină cavaler și vor fi făcuți cavaleri o dată cu el toți acești coconi, știu sigur că datorită unei întâmplări ascunsă vouă, se vor găsi adunați aici mulți dintre cei ce vă aflați acum și atunci voi sosi și eu și va avea loc marea serbare a cavalerilor neofiți; cu acel prilej vă voi spune lucruri uimitoare din cele ce se vor petrece în viitor. Și luați toți aminte ca niciunul dintre voi să nu aibă îndrăzneala de a se apropia de balaur până la întoarcerea mea, căci altminteri nici chiar lumea toată nu va izbuti să-l scape de la moarte; iar pentru că domnia voastră, seniore Amadis, îl aveți întemnițat aici pe acel răufăcător și pricinuitor de rele Arcalaus, ce își spune Vrăjitorul, care, cu știința lui ticăloasă n-a făcut niciodată decât rău, și v-ar putea pricinui necazuri, – luați aceste două inele, unul pentru voi și unul pentru Oriana, și atâta vreme cât le veți purta în deget, nu vă va putea face niciun rău nici vouă, nici celor din preajma voastră și nicio vrajă de-a lui nu va avea putere asupra voastră cât timp va fi captiv; și vă mai spun să nu-l ucideți, fiindcă prin moarte nu și-ar plăti fărădelegile săvârșite, ci să-l închideți într-o cușcă de fier, să fie văzut de toți și astfel să se stingă cu încetul de nenumărate ori, căci mult mai dureroasă este moartea ce lasă omul în viață, decât cea care îl ucide cu totul”. Apoi le-a înmânat lui Amadis și Orianei inelele, care erau cele mai frumoase și mai ciudate ce s-au văzut vreodată. Amadis a spus: „Doamna mea, ce pot să fac pentru a răsplăti atâta cinste și bunăvoință din partea voastră?” „Nimic – a răspuns ea –, fiindcă tot ce am făcut și voi mai face de aici înainte mi-ați plătit în vremea când știința mea nu mi-a fost de 897

folos și mi l-ați înapoiat pe acel preafrumos cavaler, ființa pe care o iubesc cel mai mult pe lume, deși el îmi stă împotrivă, când i-ați învins prin puterea armelor pe cei patru cavaleri de la castelul de pe drumul pietruit și, apoi, pe stăpânul castelului, și l-ați făcut cavaler pe don Galaor, fratele vostru; și cum, prin această faptă mi-am redobândit viața, căci fără el n-aș fi putut trăi, câte zile îmi va mai hărăzi pe lumea asta Domnul atotputernic, voi munci întru sporirea gloriei voastre”. Apoi a poruncit să-i fie adus calul și toți acei domni au petrecut-o până la țărmul mării unde o așteptau piticii cu barca. Și, luându-și rămas bun de la toți, s-a urcat în barcă și s-a întors la balaur; și s-a înălțat un fum atât de negru, că timp de patru zile cei din insulă n-au putut vedea ce se află în mijlocul acelei pâcle; dar după aceea, fumul s-a risipit și au zărit balaurul ca mai înainte, dar n-au aflat ce s-a întâmplat cu Urganda. După aceasta, toți s-au întors în insulă și au continuat jocurile și marea petrecere prilejuite de acele nunți. Când totul s-a sfârșit, împăratul i-a cerut lui Amadis îngăduința să plece, căci, cu voia lui, dorea să se întoarcă în țară cu soția lui și să pună noi rânduieli în acea mare împărăție primită, după Dumnezeu, de la Amadis; și să-l însoțească și don Florestan, regele Sardiniei, ca să îi dea în stăpânire ținutul Calabriei, cum îi ceruse, spunându-i lui Amadis că va împărți totul cu el, ca un frate adevărat. Și așa a și făcut, că, după ce a ajuns acest Arquisil împărat al Romei, în împărăția sa, a fost primit de toți cu multă dragoste, și întotdeauna l-a avut alături pe acel curajos și viteaz cavaler don Florestan, rege al Sardiniei și principe al Calabriei, datorită căruia atât el cât și împărăția au prosperat și s-au acoperit de cinste, așa cum vă vom povesti mai departe. După ce și-a luat rămas bun de la Amadis, spunându-i că el și împărăția lui se supun vrerii și poruncilor sale, împăratul a plecat, luându-i cu el pe soția sa, pe care o iubea mai mult ca pe sine însuși, pe acel nobil și curajos don Florestan, pe care îl socotea, de asemenea, frate și pe preafrumoasa regină Sardamira, poruncind să fie luate trupurile împăratului Patin și al foarte viteazului cavaler Floyan, aflate la mănăstirea Luvaina, unde fuseseră duse din porunca regelui Lisuarte, și cel al prințului Salustanquidio, ce fusese așezat cu toată cinstea într-o capelă, din porunca lui Amadis, după ce acesta și tovarășii săi o aduseseră pe Oriana în Insula Ferecată, pentru a fi îngropați pe potriva rangului lor; la plecare, i-a luat cu el, de asemenea, și pe toți romanii ce fuseseră ținuți prizonieri în Insula Ferecată. Și, urcându-se pe corăbiile marii flote lăsată de împăratul Patin în portul Vindilisora și sosită aici din porunca sa, s-au întors cu toții în împărăția lui. Toți ceilalți regi și seniori au început pregătirile pentru a se întoarce în ținuturile lor. Dar, mai înainte de a pleca, au hotărât să rânduiască totul pentru ca acei cavaleri ce aveau să pornească la cucerirea ținuturilor 898

Sansueñei, ale regelui Arabigo și a Insulei Adânci, să ducă această ispravă la capăt fără vreo piedică. Amadis a stat de vorbă cu regele Lisuarte, spunându-i că se teme că e necăjit datorită faptului că lipsește de atâta vreme din țara sa și, dacă e așa, îl roagă să nu mai zăbovească pentru el. Regele i-a răspuns că s-a odihnit cu mare plăcere acolo și nici vorbă să fie necăjit, dar că înțelept e să facă așa cum spune Amadis; și că de va fi nevoie de ajutorul lui la cucerirea acelor ținuturi, îi va ajuta din toată inima pe acei cavaleri. Amadis i-a mulțumit mult și i-a spus: „Cum seniorii acestor ținuturi sunt captivi, nu va fi nevoie de mai multă oaste decât cea rămasă aici cu regele Perion, stăpânul meu, dar de ne va face trebuință ajutorul vostru, îl vom primi ca din partea unui stăpân pe care toți suntem datori să îl slujim și în numele căruia vom cuceri acele pământuri”. Regele i-a răspuns că dacă asta e părerea lui, va pleca cât mai grabnic, dar, mai înainte, a poruncit să se strângă toți cei aflați acolo, domni și doamne, în marea sală a castelului, fiindcă vrea să le vorbească. Când s-au adunat toți, regele Lisuarte i-a spus regelui Cildadan: „Marea voastră credință, care m-a salvat de multe primejdii și necazuri până acum, mă chinuie și mă amărăște, pentru că nu știu cum aș putea izbuti să o răsplătesc; și de-ar fi să vă dau o răsplată pe potriva marilor voastre merite, în zadar aș căuta-o, căci nu e cu putință de aflat, dar mărginindu-mă la ce îmi stă în puteri și este posibil, vă spun că așa cum nobila voastră persoană a trecut prin grele încercări întru slujirea mea, tot astfel, eu, cu tot ce se află sub stăpânirea mea sunt gata, din toată inima, să împlinesc ceea ce poate fi întru, cinstirea voastră, nemaisocotindu-vă, de azi înainte, vasal și supus puterii mele, cum ați fost datorită soartei voastre potrivnice, astfel ca tot ce ați făcut până acum din datorie, de acum înainte să faceți nesilit și din plăcere, cum se întâmplă între frați buni”. Regele Cildadan a răspuns: „Dacă pentru aceste vorbe trebuie să vă mulțumesc ori nu, îi las să judece pe cei ce, datorită vreunei împrejurări potrivnice au fost nevoiți să se supună mai mult voinței altuia decât propriei lor voințe, pricină pentru care întotdeauna au avut parte de mâhnire și suspine; și puteți fi sigur, domnule, că voința pe care ați stăpânit-o până acum prin forță și fără dragoste, de aici înainte vă va sluji în tot ce vă va fi pe plac cu dragoste, oaste mai numeroasă și mai multă supunere și respect; și să așteptăm vremea când faptele vor putea dovedi aceasta”. Toți acei mari seniori au prețuit foarte cele spuse de regele Lisuarte și i-au adus multe laude; dar cel mai bucuros a fost don Cuadragante, care nu se gândea la nimic altceva decât la acea supărare și nenorocire atât de mare ce loviseră regatul de unde era de fel și cum ar putea acesta, atât de slăvit și stăpân pe alte regate, în vremuri trecute, să scape de această cumplită și rușinoasă înrobire. Regele Lisuarte la întrebat pe regele Cildadan ce are de gând să facă, fiindcă el se hotărâse să 899

se întoarcă în țara sa. Regele Cildadan i-a răspuns că dacă n-are nimic împotrivă, ar rămâne acolo pentru a rândui plecarea unchiului său, don Cuadragante, spre ținutul Sansueña pentru a-l cuceri, și că de va fi nevoie, va merge și el cu don Cuadragante. Regele i-a spus că a grăit înțelepțește, că îi e pe plac aceasta și că dacă va avea nevoie de oastea sa, îi va trimite pe dată ajutoare. Regele Cildadan i-a mulțumit mult și i-a răspuns că socotește a fi de ajuns oastea ce va pleca de-acolo, de vreme ce Barsinan este captiv. După aceasta, regele Lisuarte a plecat cu oamenii săi. Amadis și Oriana lau însoțit cale de o zi, deși el nu voise, după care s-au întors să rânduiască cele ce ați auzit, după cum urmează: dat fiind că regatul lui Arabigo se învecina cu ținutul Sansueñei, s-a hotărât ca don Cuadragante și don Bruneo să plece împreună și să înceapă prin a cuceri ținuturile mai lesne de încins și mai puțin apărate, căci apoi, restul va fi mai ușor de dobândit. Don Galaor a spus că vrea să plece împreună cu vărul său, Dragonis, că, în curând, va putea îmbrăca armura, și dorește să-l ajute cu cât mai mulți oameni din regatul său să cucerească acea Insulă Adâncă; don Galvanes a spus că vrea să plece și el cu ei, căci ar putea aduce un număr bun de luptători din Insula Mongaza. O dată această hotărâre luată, don Galaor a plecat spre țara sa cu acea preafrumoasă regină Briolanja, soția sa, însoțiți de Dragonis, don Galvanes și Madasima, pentru a pregăti cât mai grabnic cu putință acea călătorie. Agrajes, deși a fost rugat stăruitor să rămână cu Amadis în Insula Ferecată, nu s-a lăsat înduplecat și a spus că îl însoțește cu oastea tatălui său, regele, pe don Bruneo și că nu îl va părăsi până nu îl va vedea înscăunat rege și în pace; și așa a făcut. Don Brian de Monjaste, don Cuadragante și toți ceilalți cavaleri câți se aflau acolo, dar mai cu osebire acel viteaz și curajos Angriote de Estravaus, pe care Amadis, cu toate rugămințile de a se duce să se odihnească în ținutul său, nu l-a putut face să nu plece cu don Bruneo de Bonamar, toți acești cavaleri deci, cu armuri noi și inimi curajoase, însoțiți de oștenii din Spania, Scoția, Irlanda, cei ai marchizului de Troque, tatăl lui don Bruneo, cei din Gaula și cei ai regelui Boemiei, precum și de alte oști ce le-au sosit în ajutor din alte locuri, au plecat cu o flotă mare, rugându-l mult cu toții pe Grasandor să rămână acolo să-i țină tovărășie lui Amadis; acesta, deși voia să facă și el acea călătorie, a rămas împotriva voinței lui, și nici el, nici Amadis n-au stat de pomană, că deseori au pornit la drum de-ndată ce li se cerea și au săvârșit mărețe fapte de arme, îndreptând multe silnicii și jigniri suferite de doamne, domnișoare și alți oameni ce nu se puteau apăra cu propriile lor forțe, așa cum vă va povesti istoria noastră mai la vale. 900

Regele Cildadan, cum îl iubea mult pe don Cuadragante, a stăruit cât a putut să plece cu acesta, dar el nu s-a învoit cu niciun chip, ci l-a rugat ca, în numele dragostei ce-i poartă, să se întoarcă pe dată în regatul său, pentru a o bucura și mângâia pe regină, soția sa, și pe toți supușii săi cu veștile cele bune, căci putea spune, pe bună dreptate că, dacă făcându-și pe deplin datoria, își pierduse libertatea, împlinind cu cinste ce era dator să facă, așa cum făgăduise și jurase, acum o redobândise. Gastiles, nepotul împăratului de la Constantinopol, își trimisese toată oastea acasă cu marchizul Saluder, iar el rămăsese să vadă cum se va sfârși totul, ca să-i poată istorisi împăratului, stăpânul său, întreaga poveste de-a fir a păr; și văzând aceste pregătiri, a stat de vorbă cu Amadis și i-a spus că îi pare tare rău că nu mai are oșteni să-i poată ajuta pe acei cavaleri în călătoria lor, dar că dacă Amadis socotește că e bine, ar pleca el însuși cu ei, împreună cu cei câțiva cavaleri ce îl însoțeau. Amadis i-a răspuns: „Domnul meu, e de-ajuns câte ați făcut, că datorită unchiului vostru și vouă am dobândit atâta cinste cum vedeți; și deie Domnul, în bunătatea sa, să am putința să vă slujesc și eu la rândul meu, așa că, domnule, plecați și sărutați-i mâinile din partea mea unchiului vostru și spuneți-i că tot ce am câștigat în aceste bătălii, el a câștigat și întotdeauna îi va aparține lui ori celui căruia va porunci să-i fie dat; de asemenea, vă mai rog să sărutați pentru mine mâinile preafrumoasei Leonorina și ale reginei Menoresa și să le spuneți că îmi voi ține făgăduiala și le voi trimite un cavaler din neamul meu, să le slujească așa cum se cuvine”. „De asta sunt sigur – a zis Gastiles –, căci sunteți atâția, încât ați putea sluji întreaga omenire”. Cu aceste vorbe și-a luat rămas bun și s-a urcat pe corabia sa, iar noi nu vom mai pomeni de el până la vremea cuvenită. După ce s-a rânduit și pregătit totul cum ați auzit, marea flotă a ieșit din port și a pornit pe mare cu toți acei cavaleri, plini de curaj, așa cum îi arătaseră de obicei inimile lor neclintite în toate înfruntările. Amadis a rămas în Insula Ferecată cu Grasandor să-i țină tovărășie, cum am mai spus, iar alături de Oriana au rămas Mabilia, Melicia și Grasinda, rugându-se lui Dumnezeu să-i ajute pe soții lor. Regele Perion și regina Elisena, soția lui, sau întors în Gaula, iar Esplandian și ceilalți coconi au rămas cu Amadis, așteptând vremea să devină cavaleri și pe Urganda Necunoscuta, ce avea să rânduiască asta, așa cum făgăduise și spusese; dar acum istoria nu mai vorbește despre cavalerii care porniseră să cucerească acele ținuturi și despre toate celelalte, pentru a povesti ce i s-a întâmplat lui Amadis după o vreme petrecută în Insula Ferecată.

901

• CAPITOLUL CXXVII • Cum a plecat Amadis singur la drum cu doamna ce sosise pe mare ca să răzbune moartea cavalerului ucis pe care îl ducea pe corabie, și ce s-a întâmplat în acea călătorie Așa cum ați auzit, Amadis a rămas în Insula Ferecată cu doamna sa, Oriana, în cea mai mare desfătare și plăcere de care s-a bucurat vreodată un cavaler, și n-ar fi vrut să părăsească această viață nici de ar fi fost făcut stăpânul lumii, căci așa cum pe vremea când era departe de doamna și stăpâna sa, suferințele, durerile și tristețile inimii sale împătimite îl chinuiau cum nu se poate și nu afla niciunde leac ori odihnă, tot astfel se schimbau pe de-a-ntregul lucrurile când era lângă ea și privea marea ei frumusețe ce navea pereche; astfel că uitase de toate câte se petrecuseră înainte și nu se mai gândea decât la fericirea în care trăia acum. Dar cum în cele trecătoare ale acestei lumi nu există și nu se poate afla nimic desăvârșit, fiindcă Dumnezeu a voit să le rânduiască astfel încât atunci când socotim că ne-am împlinit toate dorințele, pe dată suntem chinuiți de altele la fel ori chiar mai mari poate, după o vreme petrecută astfel, Amadis a devenit iarăși cei dinainte și, dându-și seama că își atinsese țelul și nu mai are nicio piedică în cale, a început să-și amintească de viața lui din trecut când dobândise atâta cinste și glorie prin faptele sale de arme și să cugete că, ducând multă vreme această viață, faima lui s-ar putea întuneca și împuțina, astfel că se frământa foarte, neștiind ce să facă; în câteva rânduri i-a vorbit cu multă smerenie Orianei, doamna sa, rugând-o foarte fierbinte să-i îngăduie să plece de-acolo undeva unde gândea că ar fi nevoie de ajutorul lui, dar ea, știindu-se în insula acea departe de tatăl și mama ei și de tot ce îi era cunoscut, fără altă mângâiere și tovărășie decât el pentru a-i potoli dorul, nu voia cu niciun preț să îl lase, ba dimpotrivă, mereu îl ruga cu lacrimi fierbinți să-i îngăduie trupului său să se odihnească după muncile prin care trecuse până atunci și să-și amintească de prietenii săi ce plecaseră și îi amenință primejdii atât de mari pe ei și oamenii lor în luptele pentru cucerirea acelor pământuri și că, de vor păți vreun necaz, de aici, le va putea veni în ajutor mult mai bine decât din alte locuri; cu asemenea vorbe și alte multe dovezi de mare iubire se străduia Oriana să îl țină pe ioc. Dar așa cum v-am spus de multe ori de-a lungul acestei mari istorii că sufletul acestui cavaler se aprinsese din copilărie la acel mare foc al iubirii, cum se îndrăgostise de ea din prima zi când o văzuse, fiind totodată cuprins de o mare teamă de a nu o supăra în niciun chip, nici de a-i călca porunca, 902

orice i s-ar fi întâmplat, deși dorința lui de-a pleca era mare, rămăsese acolo fără prea multă greutate. Și hotărât fiind să facă ce îi poruncește doamna sa, Amadis cu Grasandor au chibzuit ca, până o fi să primească vești de la cei porniți în călătorie, să plece la vânătoare în pădure, ca să mai facă puțină mișcare; așa că au pregătit totul pe dată și, însoțiți de hăitași și copoi au părăsit insula, căci așa cum v-am mai spus în cartea aceasta, în vecinătate se aflau codrii și luncile cele mai bogate în urși, mistreți, cerbi și alte multe fiare, precum și păsări de apă din câte se puteau afla; așa că vânau din belșug, iar noaptea veneau să se culce în insulă, spre marea plăcere a lor și a soațelor lor; așa și-au dus traiul o bucată de vreme. Și așa s-a întâmplat că, într-o zi, pe când Amadis stătea la pândă la poalele muntelui, aproape de țărmul mării, așteptând să se ivească vreun mistreț ori o altă sălbăticiune, ținând în lesă un foarte frumos câine pe care îl iubea mult, a privit spre mare și a zărit în depărtare o barcă ce venea spre el; și când barca s-a mai apropiat, a văzut o femeie și un bărbat ce vâslea; și fiindcă i s-a părut ceva ciudat, a părăsit locul de pândă unde stătea și a pornit-o cu câinele pe coastă în jos, strecurându-se printre tufișuri dese, fără să fie zărit de niciunul dintre însoțitorii săi; și când a ajuns la țărm, a văzut că doamna și bărbatul ce venea cu ea scoteau din barcă târâș trupul unui cavaler mort, îmbrăcat în armură din cap până-n picioare, pe care l-au întins pe pământ cu scutul lângă el. Amadis s-a apropiat de ei și a întrebat: „Doamnă, cine e acest cavaler și cine l-a ucis?” Doamna a întors capul și, cu toate că Amadis era în straie de vânătoare, cum umblă de obicei cavalerii în asemenea împrejurări, și-a dat seama pe dată că e el și a început să-și smulgă straiele și vălurile în semn de mare jale și a spus: „Oh, senioare Amadis, ajutați-o pe această nefericită și întristată femeie în numele datoriei voastre de cavaler și pentru mâinile acestea ce v-au scos din pântecele mamei voastre și au construit cufărașul în care ați fost aruncat în mare pentru ca viața celei ce v-a născut să fie salvată; ajutați-mă, domnule, în această mare amărăciune ce m-a lovit, de vreme ce ați venit pe lumea asta pentru a-i ajuta pe cei nefericiți și nedreptățiți!” Amadis s-a înduioșat foarte de femeie și, când a auzit aceste vorbe, s-a uitat mai bine la ea și a recunoscut-o pe dată pe Darioleta, cea care stătuse cu mama lui, regina, pe vremea când era grea și născuse, ceea ce a făcut să-i sporească mila pentru ea; și, apropiindu-se de ea și luându-i mâinile din părul în mare parte alb, a întrebat-o de ce plânge așa și își smulge astfel părul, rugând-o să-i spună pe dată, că el nu va pregeta să-și pună viața în primejdie de moarte pentru a o ajuta în marea-i nenorocire. Doamna, când, a auzit aceasta, a îngenunchiat în fața lui și a vrut să-i sărute mâinile, dar el nu i-a îngăduit și, atunci, ea i-a spus: „Atunci, domnule, trebuie ca, fără să vă mai duceți undeva unde vi s-ar 903

putea ridica o piedică în cale, să vă urcați pe dată cu mine în barcă și eu o să vă călăuzesc spre locul unde suferința mea poate fi lecuită, iar pe drum o să vă povestesc nenorocirea mea”. Amadis, văzând-o atât de întristată și nefericită, a fost convins că doamna trecuse printr-o grea încercare și cum era lipsit de arme, având doar viteaza lui spadă și se temea că, dacă va trimite după ele, Oriana îl va împiedica să plece cu acea doamnă, a hotărât să îmbrace armura cavalerului mort, ceea ce a și făcut pe dată, căci i-a poruncit vâslașului să scoată armura mortului și a îmbrăcat-o el; apoi a urcat iute în barcă împreună cu Darioleta și, pe când dădeau să se îndepărteze de țărm, sa ivit, din întâmplare unul din vânătorii din ceata lui, ce urmărea un cerb rănit, care se ascunsese în locurile acelea, unde tufișurile erau mai dese; Amadis, văzându-l, l-a strigat și i-a zis: „Spune-i lui Grasandor că plec cu această doamnă ce a sosit acum aici și că îi cer iertare, dar marea nenorocire și graba ei nu îmi îngăduie să mă văd cu el și să-i vorbesc; mai spune-i că îl rog să îl îngroape pe acest cavaler și, să dobândească iertarea Orianei, doamna mea, fiindcă plec în această călătorie fără voia ei; și să creadă că nam putut face alta fără să mă acopăr de mare rușine”. Și după ce i-a spus asta, barca s-a îndepărtat de țărm în cea mai mare grabă cu putință și au mers ei așa toată ziua și toată noaptea pe drumul pe care venise doamna. În acest răstimp, Amadis a rugat-o pe doamnă să-i spună care îi este necazul și nenorocirea, de are atâta nevoie de ajutorul lui, iar ea, plângând amarnic, i-a răspuns astfel: „Domnul meu, aflați că pe când regina, mama voastră, a plecat din Gaula spre insula voastră, pentru nunțile voastre și ale fraților voștri, a trimis solie soțului meu și mie în Mica Bretanie, unde suntem guvernatori din porunca ei, cerându-ne ca, de îndată ce primim cartea ei, să pornim pe urmele lor în Insula Ferecată, fiindcă nu e temei să nu luăm parte la asemenea serbări; și asta mai mult datorită marii dragoste pe care ne-o poartă, decât meritelor noastre. Și primind această poruncă, soțul meu, acel nefericit fiu al meu, lăsat de noi mort, acolo pe țărm, a cărui armură o purtați, și eu am pornit pe dată la drum, cu numeroși slujitori, pe o corabie destul de mare; și am călătorit cu vânt prielnic, dar soarta noastră potrivnică a făcut să se schimbe vremea, astfel că ne-am abătut mult de la drumul nostru și, la capătul a două luni și a multor primejdii datorate acelei furtuni, tăria vântului ne-a azvârlit, într-o noapte, pe Insula Turnului Roșu, al cărei senior este un uriaș numit Balan, mai viteaz și mai puternic decât toți uriașii din insule; și de cum am ajuns în port, fără să știm unde acostasem, cât timp ne-am oprit acolo să ne adăpostim, pe dată am fost înconjurați de corăbii ale locuitorilor din insulă, astfel că, am fost luați toți prizonieri și ținuți acolo până dimineața, când ne-au dus în fața uriașului; acesta, când ne-a văzut, a întrebat dacă printre noi se află vreun cavaler. Soțul meu i-a răspuns că el e 904

cavaler, ca și fiul lui, ce se află alături de el. «Atunci – a zis uriașul –, trebuie să aflați obiceiul insulei.» «Care este?», a întrebat soțul meu. «Trebuie să vă luptați cu mine pe rând și dacă unul dintre voi îmi va ține piept o oră, veți fi liberi voi și toată suita voastră, iar de veți fi învinși în această oră, veți rămâne captivii mei; așa că aveți o speranță de a scăpa, dacă vă veți încerca puterile ca niște viteji, dar dacă, din întâmplare, lașitatea voastră e atât de mare încât nu vă îngăduie să primiți riscul acestei lupte, veți fi azvârliți întro temniță cruntă, unde veți îndura mari chinuri, drept pedeapsă că faceți parte din ordinul cavaleresc, dar prețuiți mai mult viața decât cinstea și jurământul vostru de cavaler. Acum că ați aflat, alegeți ce vă e mai mult pe plac.» Soțul meu i-a răspuns: «Primim lupta, căci în zadar am purta arme, dacă de frica unei primejdii nu le-am folosi în scopul pentru care au fost hărăzite; dar de vom fi învingători ce siguranță avem că va fi respectată legea de care vorbiți?» «Niciuna – a zis uriașul – în afară de cuvântul meu pe care, nici la bine, nici la rău, nu-l voi călca niciodată de bună voie și m-aș lăsa mai curând călcat eu în picioare; și la fel l-am pus să jure pe fiul meu, ce se află aici, și pe toți slujitorii și vasalii mei.» «Așa să ne-ajute Dumnezeu! – a spus soțul meu. Porunciți să ni se dea caii și armele mie și feciorului meu și pregătiți-vă de luptă.» «Așa vom face îndată», a spus uriașul. Și și-au îmbrăcat armurile și ei și uriașul și au încălecat într-un loc întins, înconjurat de stânci, aflat la intrarea în castel, care e foarte puternic. Atunci, fiul meu cel fără de noroc s-a rugat atât de mult de taică-su, încât acesta, deși cu inima strânsă, l-a lăsat pe el să se înfrunte primul cu uriașul; acesta l-a lovit atât de tare, încât și el și calul s-au prăbușit groaznic la pământ și și-au pierdut viața în aceeași clipă și om și animal. Soțul meu s-a năpustit spre uriaș și l-a izbit în scut, dar parcă ar fi lovit cu lancea într-un turn; uriașul s-a apropiat de el și l-a apucat atât de zdravăn de un braț, încât cu toate că e înzestrat cu destulă forță, pe potriva trupului voinic și a anilor săi, l-a smuls din șa de parcă ar fi fost un copil. După asta, a poruncit ca fiul meu să fie lăsat acolo pe câmp, iar pe soțul meu, pe mine și pe o fată a noastră, pe care o luasem să o slujească pe Melicia, sora voastră, ne-a dus sus la castel, în vreme ce pe slujitorii noștri i-a azvârlit într-o temniță. Când am văzut toate acestea, am început să urlu ca o femeie ieșită din minți, cum eram în clipele acelea, și să spun; «Oh, rege Perion al Gaulei, de ce nu ești aici tu ori vreunul dintre feciorii tăi, căci cu tine sau cu oricare dintre ei n-aș mai duce grijă că nu scap de această mare nenorocire!» Când uriașul a auzit asta, a spus: «De unde îl cunoști tu pe acest rege? Nu cumva e tatăl unui cavaler ce se numește Amadis de Gaula?» «Ba da – am răspuns eu –, și de s-ar afla unul dintre ei aici, n-ați mai fi în stare să îmi faceți niciun rău, fiindcă ei m-ar ocroti, căci mi-am petrecut toată viața slujindu-i.» «Dacă ai atâta încredere în ei – a zis 905

el –, am să-ți îngădui să-l chemi pe care din ei dorești, dar mai mult m-aș bucura să fie Amadis, cel atât de vestit în toată lumea, pentru că acesta l-a ucis pe tatăl meu, Madanfabul, în bătălia dintre regele Cildadan și regele Lisuarte, când îl smulsese din șa chiar pe regele Lisuarte și îl purta sub braț spre corăbii; atunci, acest Amadis, care pe vremea aceea își spunea Frumosul întunecat, l-a urmărit și, cu toate că a izbutit să-l pălească pe tatăl meu, fără ca el să-l vadă și să se ferească, pentru a-și apăra seniorul și pe cei din tabăra lui, nu trebuie să socotim această faptă o dovadă de mare curaj și vitejie și nicio mare rușine pentru tatăl meu; așa că dacă vrei să te apere acest cavaler atât de vestit, pe care l-ai slujit așa de mult, ia barca aceea, eu îți voi da un vâslaș, și pleacă în căutarea lui; și pentru a-i ațâța mai tare mânia și dorința de răzbunare, îl vei lua cu tine și pe fiul tău mort, așa îmbrăcat în armură; iar dacă te iubește așa cum gândești și este atât de curajos pe cât spune toată lumea, văzându-ți marea durere, nu va șovăi să vină aici.» Când am auzit asta, i-am zis: «Dacă fac ce spui și îl aduc aici în insula ta pe acest cavaler, de unde știu că îți vei ține cuvântul?» «De asta – a spus el – să n-ai grijă și nici el să n-aibă, că deși am eu alte cusururi, că sunt rău și trufaș, cuvântul mi l-am respectat și mi-l voi respecta toată viața și mai degrabă aș muri decât să nu-mi țin făgăduielile; și îți promit că voi face la fel indiferent ce cavaler va veni cu tine, dar mai cu seamă dacă e vorba de Amadis de Gaula, ce nu va avea a se teme decât de persoana mea.» Și-atunci, domnule, auzind vorbele uriașului și văzându-i pe fiul meu mort, iar pe soțul și stăpânul meu și pe fiica mea captivi, cu toți slujitorii noștri, m-am încumetat să vin cum ați văzut, punându-mi nădejdea în Domnul Dumnezeul nostru și în soarta voastră bună că voi fi răzbunată împotriva cruzimii diavolului ce săvârșește atâtea împotriva Celui de Sus și a acelui trădător, întru marea voastră slavă”. Amadis, după ce a ascultat toată povestea tare sa mai amărât din pricina nenorocirii acelei doamne, care era foarte iubită de tatăl lui, regele Perion, și de mama lui, regina, precum și de toți ceilalți și era socotită printre doamnele ca ea una dintre cele mai bune din lume, cugetând, de asemenea, că încercarea va fi grea, nu atât datorită luptei primejdioase, dată fiind faima acelui Balan, cât pentru că trebuia să ajungă pe insulă, printre oameni unde se cerea să fie foarte măsurat; dar, încredințându-și întreaga soartă acelui Stăpân atotputernic peste toți și înduioșându-se foarte de soțul acelei doamne și de ea, care nu înceta cu plânsul, izgonind orice teamă, a îmbărbătat-o cu mult curaj, spunându-i că, foarte curând, va fi răzbunată pentru pierderea ei, dacă Domnul va vrea să ducă el la bun sfârșit această ispravă. Și așa cum auziți, au mers ei două zile și două nopți și, în zorii celei de-a treia, au zărit în stânga lor o insulă mică, având un castel ce părea foarte 906

înalt. Amadis l-a întrebat pe marinar dacă știe a cui este acea insulă. El i-a răspuns că e a regelui Cildadan și se numește Insula Prințului. „Atunci, du-ne acolo – a spus Amadis –, să luăm ceva merinde cu noi, că nu se știe ce s-o mai întâmpla”. Atunci, marinarul a cârmit barca și, în scurt timp, au ajuns la insulă; iar când au atins poalele stâncii, au văzut un cavaler ce cobora la vale și care, când s-a apropiat de ei, le-a dat binețe și l-a întrebat pe Amadis cine este. Ei i-au răspuns la salut și Amadis i-a spus: „Eu sunt un cavaler din Insula Ferecată și am venit să-i fac dreptate acestei doamne, cu voia lui Dumnezeu, căci mare silnicie a suferit și nu departe de-aici, în altă insulă”, „În ce insulă”, a întrebat cavalerul. „În Insula Turnului Roșu”, a răspuns Amadis. „Și cine i-a făcut această nedreptate?”, a întrebat cavalerul. Amadis a răspuns: „Balan, uriașul, ce mi s-a spus că e stăpânul acelei insule”. „Și cum îi veți face dreptate domnia voastră, singur?” „O să mă lupt cu el – a zis Amadis – și o să-i frâng trufia prin care a jignit-o pe această doamnă și pe mulți alții ce nu meritau așa ceva”. Cavalerul a început să râdă oarecum disprețuitor și a spus: „Domnule cavaler din Insula Ferecată, nu vă lăsați stăpânit de marea nebunie de a vrea de bună voie să-l întâlniți pe cel de care fuge toată lumea, căci și de-ar sosi stăpânul insulei de unde veniți, Amadis de Gaula, și cei doi frați ai săi, don Galaor și don Florestan, ce astăzi sunt floarea și fruntea tuturor cavalerilor de pe pământ, și s-ar lupta toți trei cu acest Balan, cei ce îl cunosc ar socoti că săvârșesc o mare nebunie. De aceea vă sfătuiesc să nu porniți într-acolo, fiindcă mi-ar părea rău să vă văd învins și vătămat, știindu-vă cavaler și prieten al celor atât de iubiți și prețuiți de regele Cildadan, stăpânul meu, căci mi s-a spus că el și regele Lisuarte s-au împăcat de-acum cu Amadis, dar nu știu în ce fel, ci doar că între ei domnește o mare dragoste și înțelegere; și dacă urmați calea pe care ați pornit, nu înseamnă altceva decât a vă îndrepta cu bună știință spre moarte”. Amadis i-a răspuns: „Moartea și viața sunt în mâna Celui de Sus, iar aceia dintre noi ce vor să fie slăviți trebuie să înfrunte primejdii și să săvârșească fapte pe care ceilalți nu se încumetă a le face; și nu spun asta fiindcă mă socotesc dintre aceia, ci pentru că doresc să ajung așa, și de aceea vă rog, domnule cavaler, să nu mă înfricoșați mai mult decât sunt și nu sunt puțin. Și vă mai rog, de binevoiți, să ne ajutați cu niscaiva merinde, să ne putem ține de-o fi să avem vreun necaz”. „O voi face cu mare plăcere – a spus cavalerul din insulă –, ba mai mult, ca să văd o faptă atât de deosebită, vreau să vă întovărășesc până ce soarta voastră, bună ori rea, va pune capăt luptei cu acel uriaș”.

• CAPITOLUL CXXVIII • Cum se îndrepta Amadis cu acea doamnă 907

spre insula uriașului numit Balan, însoțit de cavalerul guvernator al Insulei Prințului Cavalerul de care vorbește istoria noastră a poruncit să se aducă merinde, câte a socotit el de cuviință și, așa, fără armură, cum era, s-a urcat într-o barcă având mai mulți vâslași, și au plecat împreună din portul acela spre insula lui Balan. Și pe când pluteau pe mare, cavalerul l-a întrebat pe Amadis dacă îl cunoaște pe regele Cildadan. Amadis i-a răspuns că îl cunoaște, că îl întâlnise de multe ori și îi văzuse marile isprăvi cavalerești în bătăliile purtate de regele Lisuarte cu Amadis și că poate spune fără greș că este unul dintre cei mai curajoși și mai viteji regi din lume. „Așa este, într-adevăr – a spus cavalerul din Insula Prințului –, dar soarta-i potrivnică s-a arătat mai dușmănoasă cu el decât a fost vreodată cu orice alt om de pe lume care prețuiește cât el, căci l-a făcut supus și vasal al regelui Lisuarte, deși un asemenea rege e făcut mai mult să poruncească și să fie stăpân, decât să fie supus și vasal”. „A scăpat de acest jug – a zis Amadis –, căci marele curaj al inimii sale și vitejia sa au îndepărtat această povară de care nu era vinovat de pe umerii măreției sale”. „Cum ați aflat asta, cavalere?” „Domnule – a spus el –, am aflat-o, fiind de față”. Și i-a povestit ce făcuse regele Lisuarte pentru a-l răsplăti pe regele Cildadan, așa cum v-am istorisit în această carte. Când a auzit asta, cavalerul a îngenuncheat în barcă și a spus: „Doamne Dumnezeule, binecuvântat să fii de-a pururea, fiindcă ai binevoit să-i dai acestui rege ceea ce merită marea lui virtute și noblețe”. Amadis l-a întrebat: „Dar spuneți-mi, domnule, îl cunoașteți pe Balan?” „Foarte bine”, a răspuns celălalt. „Mult vă rog, dacă vă e pe plac, de vreme ce nu avem a vorbi despre altele, să-mi spuneți ce știți despre el, mai cu seamă ce se cuvine să știu despre persoana lui”. „Așa voi face – a zis cavalerul – și întâmplarea face că nu veți găsi un altul să vă poată spune atâtea despre el. Aflați că acest Balan este feciorul acelui brav Madanfabul, uriașul ucis de Amadis de Gaula, pe când se numea Frumosul Întunecat, în bătălia celor o sută de cavaleri ai regelui Cildadan cu cei o sută ai regelui Lisuarte, în care au pierit și alți mulți uriași și cavaleri voinici din neamul lor, ce stăpâneau prin părțile astea multe insule foarte bogate; aceștia, din mare dragoste și prietenie pentru regele Cildadan, stăpânul meu, au vrut să-l slujească în luptă și aproape toți au pierit; iar acest Balan de care mă întrebați era foarte tânăr când a murit taică-su și a moștenit această insulă, cea mai îmbelșugată dintre toate, cu fructe de tot soiul și toate mirodeniile cele mai prețuite și mai scumpe din lume; din această pricină, mulți neguțători trăiesc acolo și o mulțime vin fără teamă din alte locuri, ceea ce îi aduce uriașului foarte mari câștiguri; și să știți că după ce a devenit cavaler, acest Balan s-a dovedit mai presus decât 908

taică-su întru curaj și vitejie, iar firea și purtările lui, de care voiați să aflați, sunt foarte diferite și cu totul altfel de cele ale altor uriași, ce, de felul lor sunt trufași și vicleni; acesta nu e așa, ci dimpotrivă, e foarte potolit și foarte drept în tot ceea ce face, încât e de mirare că un om ce se trage din asemenea stirpe poate fi atât de diferit ca fire de ceilalți; și toți socotesc că asta e din pricina maică-sii, sora Gromadazei, țiganca cea afurisită, femeia lui Famongomadan de la Lacul care fierbe, nu știu dacă ați auzit de ea; căci așa cum a întrecut-o cu mult în frumusețe pe soră-sa, Gromadaza, și pe multe alte femei frumoase din vremea ei, tot astfel a fost foarte deosebită prin felul ei bun de a se purta, una fiind foarte crudă și prea iute la mânie, iar cealaltă blândă și supusă virtuții și smereniei; și așa cum femeile ce sunt urâte și au trăsături mai mult bărbătești decât femeiești se dovedesc mai trufașe și mai necruțătoare decât bărbații, ce trebuie să fie așa prin natura lor, cele frumoase, ce sunt înzestrate cu însușirile proprii femeilor sunt opuse primelor, firea fiindu-le pe potriva glasului gingaș, al pielii albe și mătăsoase, al marii frumuseți a chipului, făcându-le să fie cumpătate și lipsite în mare parte de cruzime, așa cum este această urieșiță, soția lui Madanfabul și mama lui Balan, de la care fiul său a moștenit firea aceasta blândă și potolită. Numele ei este Madasima și datorită ei i s-a dat același nume și unei frumoase fete a lui Famongomadan, care s-a căsătorit cu un cavaler ce se numește don Galvanes, bărbat de stirpe foarte aleasă; și toți câți o cunosc zic că și ea are o fire foarte nobilă și se poartă cu toată lumea cu multă blândețe. Acum vreau să aflați cum de știu tot ce v-am spus și încă multe altele despre neamul urieșesc. Să știți că eu sunt guvernatorul Insulei Prințului, unde mați întâlnit, de când regele Cildadan era prinț și stăpânea insula, fără să aibă alte avuții; și mai mult datorită marelui său curaj și purtărilor sale alese, decât rangului său, a trimis soli în regatul Irlandei să o ia de soție pe fiica regelui Abies, care moștenise regatul după ce Abies a fost omorât de Amadis de Gaula; pe mine m-a lăsat în continuare guvernator al insulei și, cum trăiesc printre acești uriași, care îi poartă toți o mare dragoste regelui, stăpânul meu, am deseori de-a face cu ei și știu că fiii uriașilor ce au muri în bătălia de care v-am pomenit, acum bărbați în toată firea, nutresc marea dorință de a răzbuna moartea taților și rudelor lor, dacă ar avea un temei pentru asta”. Amadis, după ce a ascultat aceste vorbe, a spus: „Bunule domn, mi-a făcut mare plăcere ce mi-ați povestit; îmi pare rău doar că cel pe care am pornit să-l caut este un om atât de bun, căci mai mult mi-ar fi plăcut să fie cu totul altfel, foarte nemilos și trufaș, pentru că pe aceștia mânia și pedeapsa Domnului nu întârzie mult până să-i lovească; și nu vă ascund că mi-e mai teamă de el decât până acum. Dar oricum ar fi, tot îi voi face dreptate acestei 909

doamne, de-mi va sta în putință, pentru răul și silnicia îndurate fără să le merite, dar până atunci aș vrea să aflu de la domnia voastră dacă acest Balan este însurat”. Cavalerul din insulă i-a spus că e însurat cu fata unui uriaș ce se numește Gandalac, stăpânul Stâncii Galtares, și au un băiat de vreo cincisprezece ani, care, dacă va avea zile, va moșteni insula. Când Amadis a auzit aceasta, s-a tulburat nițel și tare i-a părut rău că nu aflase mai înainte acest lucru, pentru că îi purta o mare dragoste lui Gandalac și feciorilor săi, deoarece acesta îl crescuse pe fratele său, don Galaor, și îi păzea toate bunurile ca și cum ar fi fost ale lui însuși. Și i-a zis cavalerului: „Mi-ați spus lucruri ce mă fac să mă tem mai mult ca-nainte”. Și asta o spusese în legătură cu cele aflate despre Gandalac. Cavalerul a bănuit, însă, că se teme de luptă, dar nu era așa, că și de-ar fi fost să lupte cu fratele său, don Galaor, de care se temea mai mult decât de uriaș, n-ar fi dat înapoi cu niciun chip, fără să-i facă dreptate acestei doamne, ori să-și piardă viața, fiindcă obiceiul lui a fost întotdeauna să-i ajute pe cei ce îi cereau sprijinul cu dreptate. Și sporovăind ei așa despre ce ați auzit și despre multe alte lucruri, au călătorit toată ziua aceea și toată noaptea, iar în ziua următoare, cam pe la nămiezi, au zărit Insula Turnului Roșu, ceea ce mult i-a bucurat, și au înaintat pe mare până au ajuns aproape de ea. Amadis privea insula și i se părea tare frumoasă, atât pământul cu munți ce păreau de nepătruns, cât și așezarea castelului cu foarte mândre și solide turnuri, mai cu seamă cel numit Turnul Roșu, cel mai mare, construit din cea mai ciudată piatră din câte se pot afla în lume. În unele istorii se poate citi că în vechime, când insula a început să fie locuită, cel care a ridicat acest turn și cea mai mare parte a acelei fortărețe a fost Iosif, fiul lui Iosif din Arimatia, cel ce a adus Sfântul Graal în Marea Britanie; și fiindcă în vremea aceea mai toate acele ținuturi erau păgânești, văzând acea frumoasă insulă, a adus acolo creștini și a înălțat acel vajnic turn, unde se adăposteau el și toți ai săi când se vedeau în vreo primejdie mai mare; dar, cu timpul, insula a fost stăpânită de uriași, până a ajuns în puterea acestui Balan; locuitorii ei au rămas, însă, întotdeauna creștini, cum erau și acum, și trăiau foarte asupriți de obidiți de stăpânii lor, pentru că mai toți aceștia erau păgâni; dar îndurau și răbdau totul datorită marii bogății a pământului; și dacă au avut parte de o viață mai bună a fost tocmai sub domnia acestui Balan, datorită purtării sale blânde față de ei și fiindcă, din dragoste pentru maică-sa, se apropiase mai mult decât toți ceilalți de învățătura lui Hristos și avea să se apropie și mai mult de-atunci încolo, așa cum vă vom povesti. Când au ajuns acolo, Amadis i-a spus cavalerului din Insula Prințului: „Bunul meu domn, dat fiind că îl cunoașteți pe acest Balan, dacă nu vă e cu supărare, fiți atât de bun și duceți-vă la el să-i spuneți că doamna cu fiul ucis 910

și soțul și fiica întemnițați de el a sosit cu un cavaler din Insula Ferecată ca să o despăgubească pentru răul ce i l-a pricinuit și dacă nu voiește, cavalerul se va lupta cu el și îl va sili să o facă împotriva voinței sale; și cereți-i să chezășuiască pentru acest cavaler, cum că nimeni în afară de el nu îi va face vreun rău, oricum se vor petrece lucrurile”. Cavalerul i-a răspuns: „Sunt bucuros să fac aceasta și puteți fi sigur că nu își va călca făgăduiala”. Apoi cavalerul s-a urcat cu oamenii săi în barcă și a pornit spre port, iar Amadis a rămas cu doamna în cealaltă barcă la oarece depărtare. Cum a ajuns, cavalerul a fost recunoscut pe dată de slujitorii uriașului și condus în fața acestuia; el l-a primit cu bunăvoință, căci se întâlniseră de mai multe ori, și la întrebat: „Domnule guvernator, cu ce treburi în țara mea? Spune-mi fără înconjur, că doar știi că te socotesc prieten”. Cavalerul i-a răspuns: „Așa gândesc și eu și îți mulțumesc mult pentru asta, dar n-am venit pentru mine, ci dintr-o pricină ciudată, și anume, pentru că am întâlnit un cavaler din Insula Ferecată care vine de bună voie să se lupte cu tine și mult m-am mirat că se încumetă să facă asta”. Când a auzit aceste vorbe, uriașul a spus: „Cavalerul acesta de care vorbești e însoțit de o doamnă?” „Da”, a răspuns cavalerul. „Trebuie să fie fără nicio îndoială acel Amadis de Gaula – a spus uriașul –, ce se bucură de atâta slavă și faimă în lume, ori unul din frații lui, căci doamna aceea a plecat de-aici ca să-l aducă pe unul dintre ei și pentru asta i-am îngăduit să plece”. Atunci cavalerul a spus: „Nu știu cine-o fi, dar află că e un cavaler foarte frumos și bine făcut la trup și cumpătat la vorbă; și nu-mi dau seama dacă prostia sau inima sa foarte vitează l-a împins la această nebunie. Și am venit să-ți cer chezășie că nimeni în afară de tine nu-i va face vreun rău”. Uriașul a zis: „Știi bine că nu-mi voi călca niciodată cuvântul de bună voie; adu-l aici fără teamă și astfel vei vedea cu propriii-ți ochi ce l-a împins să facă asta”. Cavalerul s-a întors la barcă și i-a adus lui Amadis răspunsul, iar acesta, de cum l-a auzit, a intrat fără teamă în port și pe dată au coborât pe uscat; Amadis l-a luat deoparte pe omul ce o adusese pe doamnă cu barca în Insula Ferecată și i-a spus: „Prietene, te rog să nu spui nimănui cum mă numesc, că de-o fi să mor aici, se va afla; iar de-o fi să ies învingător, mult bine îți voi face”. Marinarul s-a învoit. Apoi au urcat la castel și l-au aflat pe uriaș în marea piață din fața porților, fără armură; cum au ajuns, uriașul l-a privit îndelung pe Amadis și i-a spus doamnei: „Acesta e vreunul din fiii regelui Perion, așa cum ne-am înțeles?” Doamna a răspuns: „Acesta este un cavaler ce îți cere să plătești pentru răul pe care mi l-ai făcut”. Atunci Amadis a spus: „Balan, nu e nevoie să știi cine sunt; e de-ajuns că vin să-ți cer să îndrepți răul pe care i l-ai făcut acestei doamne, fără să merite aceasta, ucigându-i fiul și întemnițându-i soțul și fiica; dacă o vei face, mă scutești de a mă înfrunta cu tine, iar de nu, 911

pregătește-te de luptă”. Uriașul i-a răspuns râzând: „Cel mai bun lucru pe care pot să-l fac pentru ea, este să te scutesc de făgăduiala ce i-ai făcut-o și de moarte, fiindcă dacă ai venit plin de bunăvoință să îndrepți răul ei, viața ta trebuie prețuită la fel ca a ei și, cu toate că nu obișnuiesc să fac asta cu nimeni mai înainte de a-mi fi cunoscut tăișul spadei, o voi face pentru tine, deoarece ai venit prostește să-ți cauți pierzania”. „Dacă m-aș teme de amenințările tale atât pre cât gândești – a zis Amadis –, n-aș veni să te caut de pe meleaguri așa de îndepărtate. Să nu crezi, Bălan, că te chem la luptă din prostie, fiindcă știu că ești unul dintre cei mai vestiți uriași din lume, dar cum obiceiul statornicit de tine aici este atât de potrivnic slujirii Atotputernicului, iar motivele mele sunt întru totul încuviințate de sfintele sale legi, nu pun mare preț pe vitejia ta, pentru că El va împlini ceea ce eu nu voi fi în stare; dar fiindcă te prețuiesc și țin la tine datorită altora care te iubesc, te rog să-i faci dreptate acestei doamne, așa cum se cuvine”. Când uriașul a auzit aceasta, a spus: „Ai vorbit atât de bine, încât, de n-ar fi să mă acopăr de rușine, aș face tot ce pot pentru a o mulțumi pe această doamnă, dar mai înainte, vreau să-i văd și să-i pun la încercare pe cavalerii din Insula Ferecată. Și fiindcă s-a făcut târziu, îți voi trimite bucate să te ospătezi, doi cai foarte buni, să-ți alegi unul după plac, și două lănci; și adună-ți tot curajul, că multă trebuință îți va face pentru lupta ce o vom da de acum în trei ceasuri; și ca să-ți fiu pe plac, dacă dorești alte arme, o să ți le dau pe cele mai bune, căci, crede-mă, am destule, de la cavalerii pe care i-am învins”. „Te porți ca un cavaler adevărat, și cu cât te văd mai curtenitor, cu atât mă doare că nu-ți dai seama deloc care ți-e datoria; primesc un cal și o lance, dar nu și alte arme, pentru că sângele celui ucis așa de nedrept de tine, care le pătează, îmi va da mai multă putere să-l răzbun”. Uriașul a intrat în castel fără să-i răspundă, iar Amadis cu însoțitorii săi și cavalerul din Insula Prințului, ce n-a vrut să se despartă de el, cu toate rugămințile uriașului de a veni la castel, au rămas sub portalul unui templu aflat la capătul acelei piețe, unde, în scurtă vreme, li s-a adus de mâncare. Acolo s-au odihnit, tăifăsuind despre lucruri plăcute și așteptând ceasul să iasă uriașul. Cavalerul se uita deseori la chipul lui Amadis, să vadă dacă se schimbase în așteptarea grelei înfruntări, și după cum i se părea, se arăta tot mai curajos, ceea ce mult îl minuna. Când a sosit ceasul hotărât de uriaș, lui Amadis i s-au adus doi cai foarte voinici și frumoși, cu bogate harnașamente de luptă, iar el l-a ales pe cel care i s-a părut cei mai bun; și după ce s-a uitat cum e înșeuat, a încălecat, și-a pus coiful, și-a petrecut scutul pe după gât și a rămas pe câmpul acela, poruncindu-i slugii ce adusese caii să-l ducă înapoi pe celălalt și să-i spună uriașului că îl așteaptă, să nu lase să treacă ziua de pomană. Cei mai mulți 912

dintre locuitorii insulei ce putuseră veni, se adunaseră în jurul pieței, să vadă lupta, iar meterezele și ferestrele castelului erau înțesate de doamne și domnișoare; și pe când Amadis stătea așa cum auziți, a văzut în marele turn roșu trei trâmbițași sunând din trâmbițe nespus de frumos; acesta era semnalul că uriașul pornește la luptă și așa obișnuia să facă de fiecare dată. Amadis i-a întrebat pe cei din jur ce înseamnă asta, iar ei i-au spus de ce sună trâmbițele; lui Amadis i s-a părut un lucru foarte frumos și pe potriva unui mare senior, zicându-și că, dacă atunci când se va afla în Insula Ferecată cu doamna sa va avea prilejul să se înfrunte cu cineva care îl va chema la luptă, va porunci, de asemenea, să sune trâmbițele, fiindcă i se părea că acel cânt îi dă mai mult curaj cavalerului a cărui sosire o vestește. Când trâmbițele au tăcut, porțile castelului s-au deschis și uriașul a ieșit călare pe celălalt cal trimis lui Amadis, cu lancea în mână și îmbrăcat într-o armură din oțel strălucitor ca oglinda, ca și scutul și coiful, și niște zale ce îi acopereau aproape tot trupul; și de cum l-a văzut pe Amadis, i-a spus: „Acum, că mă vezi înarmat, mai cutezi să-mi ții piept?” „Vreau să îndrepți răul făcut acestei doamne chiar acum – a spus el –, ori de nu, ferește-te de mine”. Atunci uriașul s-a năpustit spre el cât de iute îl putea duce calul, și era atât de mare, că nu se afla cavaler pe lume, oricât de curajos ar fi fost, să nu se înfricoșeze; dar cum venea foarte tare și dorind grozav să-l izbească pe celălalt, și-a aplecat mult lancea, ca să nu greșească lovitura, încât a nimerit calul lui Amadis în mijlocul frunții și lancea a trecut prin capul animalului și s-a înfipt o bună bucată în gâtul acestuia; Amadis, pe care mărimea și vitejia uriașului nu-l tulburau, căci știa cum sunt cei asemeni lui, l-a lovit în scutul mare și solid atât de puternic, încât, din izbitură, l-a azvârlit pe uriaș din șa și l-a prăvălit pe pământul foarte tare, astfel că din bușitura asta zdravănă, uriașul a rămas foarte zdrobit; calul lui Amadis s-a prăbușit mort la pământ cu el cu tot, dar Amadis a ieșit de sub cal cât mai iute cu putință, deși cu multă trudă, fiindcă îi prinsese un picior sub el; dar s-a ridicat de jos și a văzut că și uriașul se sculase și era nițel năucit, dar nu într-atât încât să nu pună mâna pe spada sa dintr-un oțel foarte tare, căci, înarmat cu ea, socotea că nu se află pe lume cavaler atât de voinic să cuteze a-i ține piept la două lovituri fără să rămână schilodit ori mort. Amadis a apucat prea-brava lui spadă și, acoperindu-se cu scutul, a pornit spre el, iar uriașul, de asemenea, spre Amadis, cu brațul ridicat să-l pălească, dar foarte îngrijorat atât în marea-i trufie, cât și pentru că lancea lui Amadis îl izbise drept în inimă și cu atâta forță, că i se lipise scutul de piept cu putere, zdrobindu-i carnea și frângându-i coastele, astfel că îl săgeta o durere ascuțită și respirația îi devenise greoaie. Amadis, văzându-l astfel, și-a dat seama că e pierdut, și a ridicat scutul cât mai sus ca să se apere de lovitură; uriașul l-a pălit așa de 913

năprasnic, iar spada tăia așa de ușor, că i-a retezat o treime din scut de sus până jos, și noroc că nu l-a nimerit mai la mijloc, că altfel, o dată cu bucata de scut ar fi zăcut pe pământ și brațul lui Amadis. Amadis, cum era tare priceput în meșteșugul luptei și știa să scape din astfel de primejdii, fără să piardă din vedere și să uite nimic din ce trebuia să facă, mai înainte de-a apuca uriașul să-și tragă brațul, i-a dat o asemenea lovitură aproape de cot, încât, cu toate că mâneca loricii era foarte solidă și din zale foarte groase, nu i-a fost de folos și nu a putut împiedica brava lui spadă să nu-i reteze o bună bucată din mușchiul brațului și unul din oase. Uriașul a simțit tare lovitura și s-a tras oleacă îndărăt, dar Amadis s-a repezit pe dată asupra lui și i-a dat o nouă lovitură în coif cu toată forța, că au scăpărat scântei de parcă i-ar fi dat foc, sucindu-i coiful în cap astfel că i-a acoperit ochii. Când cavalerul guvernator al Insulei Prințului care îl însoțise pe Amadis a văzut loviturile date de acesta, atât cu lancea, când azvârlise din șa un bărbat așa de viteaz și voinic ca uriașul, cât și cu spada, a prins să se închine de mai multe ori și i-a spus doamnei aflată lângă el: „Doamnă, unde l-ați găsit pe împielițatul ăsta ce săvârșește asemenea isprăvi cum n-a mai făcut niciun alt cavaler dintre muritori?” Doamna i-a răspuns: „Dacă ar umbla prin lume mulți diavoli ca acesta, nu ar mai fi atâția oameni oropsiți și batjocoriți de cei trufași și ticăloși, câți sunt”. Uriașul și-a dus foarte iute mâinile la coif ca să-l îndrepte și a simțit că în brațul drept nu mai are multă putere și deabia mai poate ține spada în mână, așa că s-a tras și mai îndărăt, dar Amadis l-a ajuns pe dată, ca la început, și i-a mai dat o lovitură zdravănă în marginea scutului, cu gândul să-l izbească în cap, dar n-a izbutit, fiindcă uriașul, văzând cum vine lovitura aceea năprasnică, și-a ridicat scutul să se apere și spada s-a înfipt așa de adânc în el, încât, Amadis n-a putut s-o scoată când a dat s-o facă, iar uriașul a vrut să-l lovească, dar n-a putut înălța brațul decât puțin, așa că lovitura a fost slabă. Amadis trăgea cu toate puterile lui de spadă, iar uriașul de scut, și, datorită marii forțe a amândurora, cureaua cu care era petrecut pe după gât s-a rupt și Amadis a rămas cu scutul înfipt în spadă, ceea ce putea fi foarte primejdios, căci nu se mai putea folosi de spadă în niciun fel. Uriașul, văzându-l așa, iar el fiind fără scut, și-a trecut spada în mâna stângă și a prins să-l pălească pe Amadis; el se ferea cu multă sprinteneală, apărându-se cu scutul lui, dar nu într-atât încât loviturile uriașului să nu-i sfârtece lorica în câteva locuri și să nu-i atingă trupul; și de bună seamă, că, dacă uriașul l-ar fi putut păli cu mâna dreaptă, ar fi fost în mare primejdie de moarte, dar cu stânga, deși loviturile erau grele și date cu multă forță, erau tare nesigure și cele mai multe își greșeau ținta și nimereau în gol. Amadis, cu toate că ridica spada, o dată cu ea ridica și scutul, așa că nu putea face alta decât să se apere; dar văzându-se la 914

ananghie și în mare primejdie, s-a hotărât să îndrepte lucrurile cât mai repede și, dându-se nițel înapoi, și-a scos de după gât scutul lui și l-a aruncat pe jos între el și uriaș, apoi a pus piciorul pe scutul uriașului și a tras de spadă cu amândouă mâinile atât de tare, că a izbutit s-o scoată. În acest răstimp, uriașul a apucat scutul lui Amadis cu mâna dreaptă, dar cu toate că era destul de ușor, de-abia l-a putut ridica și ține pe braț, fiindcă rana era mare, aproape de cot și cum pierduse mult sânge, avea mâna aproape moartă și cu greu o putea înălța, iar de apucat, de-abia izbutea; și ce îl împiedica și îl chinuia mai mult era carnea zdrobită și oasele rupte în dreptul inimii, de pe urma loviturii de lance de care ați auzit, luându-i aerul, că de-abia mai putea respira; dar cum era foarte voinic și cu sufletul viteaz și se vedea în primejdie de moarte, se stăpânise din răsputeri câtă vreme, după lovitura grea dată de Amadis, acestuia îi rămăsese spada înfiptă în scut și nu mai izbutise defel să-l pălească ori să-l atace; dar de cum și-a scos spada și sa văzut liber în mișcări, Amadis a apucat de mâner scutul uriașului, pe care de-abia îl putea ridica, atât de greu era, și a pornit să-i dea nenumărate lovituri grele, arătându-și toată puterea, astfel că uriașul a fost atât de copleșit de năvala lui Amadis, trudindu-se să se apere și să lovească și el, încât a simțit o gheară în inimă și s-a prăbușit ca mort pe jos. Când cei din castel, atât bărbații, cât și doamnele și domnișoarele care priveau lupta, au văzut asta, au început să strige și să țipe: „A murit stăpânul nostru! Să piară trădătorul care l-a ucis”. Amadis, de cum s-a prăbușit uriașul s-a repezit la el, i-a scos coiful din cap și proptindu-și vârful spadei în obraz, i-a spus: „Balan, te ucid, dacă nu îndrepți răul pe care l-ai făcut doamnei”. El însă nu i-a răspuns și nici n-a înțeles ce i se spusese, fiindcă era ca mort. Atunci s-a apropiat de ei cavalerul din Insula Prințului, ce venise acolo cu Amadis, și a întrebat: „Domnule cavaler, a murit uriașul?” „Socotesc că nu, dar n-a mai avut aer și de-asta zace așa, că nu văd să aibă vreo rană mortală”. Și spunea adevărul, căci Amadis nu văzuse și nu simțise când îi dăduse lovitura aceea în piept, care îi tăiase răsuflarea. Cavalerul i-a spus: „Domnule, vă rog să fiți atât de bun și să nu-l ucideți până nu-și vine în fire și va fi cu mintea limpede, să poată îndrepta silnicia suferită de această doamnă, dar și fiindcă dacă moare, nimeni nu va fi atât de puternic să vă apere viața”. „Nu din pricina asta n-aș face cum mi-e voia, dar din dragoste pentru voi și datorită legăturii sale de rudenie cu Gandalac, nu-l voi ucide până nu voi ști din gura lui dacă va vrea să facă ce îi cer”. Pe când vorbeau ei așa, l-au zărit ieșind din castel pe feciorul uriașului cu vreo treizeci de bărbați înarmați, ce se apropiau strigând: „Moarte, moarte trădătorului!” Când a auzit Amadis aceste vorbe, vă puteți închipui cât preț a mai pus pe viața lui, căci toți veneau buluc să-l omoare; dar s-a hotărât să nu-i lase să-și 915

facă mendrele și să moară după ce va fi făcut tot ce-i stă în puteri, fără să lase deoparte nimic din ce trebuie să facă; și privind de jur împrejurul său, a văzut o deschizătură printre stâncile ce înconjurau piața, căci locul acela fusese făcut de mâna omului, îndepărtându-se toți bolovanii și stâncile, ce fuseseră îngrămădite pe margine; Amadis s-a îndreptat într-acolo, luând cu el scutul uriașului, ce era foarte mare, și s-a așezat în dreptul acelei deschizături, în așa fel încât nu putea fi atacat din nicio altă parte decât din față, și nici chiar de sus, că deasupra piatra era ca o streașină. Oamenii s-au apropiat, unii de uriaș să vadă dacă e mort, și ceilalți de Amadis; trei dintre ei, ce erau în frunte, și-au aruncat lăncile, dar nu i-au făcut niciun rău, căci scutul era foarte mare și solid, cum v-am spus, și îi acoperea aproape tot corpul și parte din picioare, ceea ce, după Dumnezeu, i-a salvat viața; unul din cei trei s-a apropiat cu spada în mână să-l pălească, iar Amadis, văzându-l atât de aproape, s-a năpustit spre el și i-a dat o asemenea lovitură în cap, că i l-a despicat până la gât și l-a lăsat mort la picioarele sale. Când ceilalți au văzut că ieșise din vizuina aceea, au năvălit toți să-l ucidă, dar el a intrat pe dată în adăpost și pe cel mai apropiat de el la izbit în umăr de nu i-a mai fost de folos armura și brațul i-a căzut pe jos într-o parte, iar stăpânul brațului s-a prăbușit mort în cealaltă parte. Aceste două lovituri i-au speriat atât de tare pe ceilalți că niciunul nu s-a mai încumetat să-l atace, dar l-au înconjurat din părți și din față, că de altundeva nu puteau, și azvârleau în el cu ploaie de suliți, săgeți și pietre, atât de mult că mormanul îi ajunsese până la brâu, dar nu-l puteau lovi, căci îl apăra scutul. În acest timp, uriașul a fost dus la castel cu multă jale și întins în patul lui ca un mort, fără simțire; apoi cei ce îl aduseseră s-au întors pe dată să-și ajute tovarășii; când au ajuns acolo, au văzut cele două cadavre și că nimeni nu se apropie de Amadis; și cum erau odihniți, tare mânioși, și nu aflaseră și nici nu văzuseră loviturile sale nemiloase, s-au apropiat să-l atace cu lăncile, dar Amadis a rămas pe loc bine apărat de scut și, cum s-a apropiat unul dintre ei mai mult și l-a izbit cu lancea în scut cu toată forța, i-a dat o asemenea lovitură în cap, încât i l-a rostogolit hăt-departe; atunci s-au dat îndărăt și aceștia, la fel ca primii, și niciunul nu mai cuteza să se apropie, așa că stăteau acolo și nu făceau alta decât să arunce cu o mulțime de pietre și săgeți; cavalerului din Insula Prințului i s-a făcut foarte milă văzându-l pe Amadis în această situație și cugeta că dacă va fi ucis, va muri cel mai viteaz cavaler din câți au îmbrăcat armura vreodată, așa că s-a dus pe dată la fiul uriașului, ce nu lupta, datorită vârstei sale fragede, și i-a spus: „Bravor, de ce faci asta împotriva cuvântului și făgăduielii tatălui tău, ce până azi n-au fost niciodată încălcate? Nu uita că ești fiul lui și trebuie să-i semeni în alesele-i 916

purtări; tatăl tău a chezășuit că acest cavaler nu trebuie să se teamă de nimeni în afară de el și, dacă tu treci peste cuvântul lui și îngădui să fie omorât, niciodată nu vei mai putea apărea în fața unor nobili și întotdeauna vei fi înjosit și disprețuit foarte”. Bărbatul i-a răspuns: „Dar cum să rabd sămi văd tatăl mort și să nu mă răzbun pe cel care l-a ucis?” „Tatăl tău – a zis celălalt – nu e mort și nici nu are vreo rană mortală, că l-am cercetat chiar eu când zăcea pe jos, iar cavalerul acela nu l-a ucis, deși îi stătea în putere s-o facă, la rugămintea mea și pentru că, din câte mi-a spus, îl prețuiește mult fiindcă e rudă cu Gandalac”. „Și-atunci, ce să fac?”, a întrebat băiatul, „Îți spun eu – a răspuns cavalerul. Ține-l pe cavaler încercuit așa toată noaptea, fără să i se facă niciun rău, și până mâine vom vedea cum se va simți tatăl tău și, după cum îi va fi, vei lua o hotărâre, căci viața ori moartea cavalerului sunt în mâna și în vrerea ta, și nu poate pleca de-aici fără porunca ta”. Băiatul a spus: „Îți mulțumesc mult pentru sfat, căci dacă moare cavalerul și tatăl meu rămâne în viață, sunt sigur că n-aș putea afla văgăună în lumea asta unde să mă ascund și să nu mă caute ca să mă ucidă”. „Dacă știi asta – a zis celălalt –, fă cum te-am sfătuit”. „Lasă-mă să vorbesc mai întâi cu mama și cu bunica și să le cer și lor încuviințarea”. „Foarte bine – a spus cavalerul –, dar între timp poruncește oamenilor tăi să nu facă mai mult decât până acum”. Băiatul a spus: „Porunca va fi de prisos, căci, după câte mi se pare, cavalerul acela își apără atât de bine pielea, că altfel decât prin înfometare nu văd cum l-am putea omorî, dar pentru că așa m-ai sfătuit, așa voi face”. Apoi le-a poruncit oamenilor săi să rămână acolo și să îl păzească bine, să nu iasă de unde se află, dar să nu-i facă niciun rău, câtă vreme se duce el până la castel. Toți câți se aflau acolo i-au împlinit porunca, iar el s-a dus să stea de vorbă cu acele doamne; și cu toate că ura și durerea lor erau mari, socotind că acel cavaler n-are cum să plece și văzând că uriașul începe să-și mai vină în fire și în simțiri, temându-se să-i calce cuvântul, l-au sfătuit să facă așa cum spusese cavalerul din Insula Prințului; aici avusese un cuvânt greu de spus mama băiatului, când a aflat că acel cavaler ține la tatăl ei, Gandalac, temându-se să nu fie don Galaor, cel crescut de tatăl ei, căruia Galaor îi redase stăpânirea asupra Stâncii Galtares, ucigându-l pe Albadan, uriașul cel rău ce i-o luase cu sila, cum v-am povestit mai pe îndelete în prima carte a acestei istorii; pe Galaor ea îl cunoștea foarte bine și îl iubea din inimă, căci copilăriseră împreună, și dacă soțul ei n-ar fi fost în acea stare, încât fapta ei să fie socotită un act de mare necredință, s-ar fi dus ea însăși să afle dacă acel cavaler e don Galaor ori vreunul din frații săi, că îi cunoscuse pe toți la curtea regelui Lisuarte, unde stătuse o vreme, când se dăduse lupta dintre regele Lisuarte și regele Cildadan, la care luaseră parte și făcuseră minuni de vitejie, în slujba regelui Lisuarte, tatăl și frații ei, din 917

dragoste pentru don Galaor, cum povestește mai pe larg cartea a doua a acestei istorii. O dată luată această hotărâre, băiatul s-a întors în piață, dar se făcuse noapte neagră, așa că a poruncit să se aprindă un foc mare în fața adăpostului lui Amadis, care nu știa nimic de hotărârea lui, punându-și oamenii să stea de pază înarmați și cu ochii-n patru, pentru ca nu cumva să iasă cavalerul din adăpost și să-i spulbere, căci acum se temeau de el ca de moarte. Amadis a rămas în același loc dinainte, cu scutul sprijinit în pământ și o mână pe marginea lui și cu spada în cealaltă mână, nădăjduind că mai curând va muri decât se va lăsa prins, cugetând cu dreptate că dacă acei oameni îl atacaseră cu gândul să-l omoare, trecând peste cuvântul lui Balan, acesta nu-și va ține nicio altă făgăduială făcută și n-avea de gând să ceară îndurare, chiar de-ar fi știut că moare de-o mie de ori, decât lui Dumnezeu, căruia i s-a încredințat cu inima deschisă întotdeauna și în toate faptele sale, și mai cu seamă acum, când nu aștepta altă salvare decât din partea sa.

• CAPITOLUL CXXIX • Cum se jeluia Darioleta datorită marii primejdii în care se afla Amadis Darioleta, doamna care îl adusese acolo pe Amadis, văzându-l încercuit astfel de toți dușmanii săi, fără vreun ajutor ori vreo speranță de ajutor de la cineva, a prins să se jeluiască amarnic și să-și blesteme soarta care o lovise cu o asemenea nenorocire și durere, spunând: „Oh, soartă nefericită! Ce-o să se-ntâmple cu mine? Datorită mie moare cel mai viteaz cavaler ce s-a născut vreodată. Cum o să mai cutez să apar în fața tatălui, mamei și fraților săi, știind că eu am fost pricina morții sale? Că dacă atunci când s-a născut m-am străduit să-i salvez viața, trudindu-mă cu priceperea mea să fac acel cufăr în care să poată scăpa, și m-am acoperit de multă glorie pentru asta, dacă atunci, zic, ar fi pierit, ar fi murit o ființă fără însemnătate. Acum, însă, nu numai că am pierdut tot ce am făcut în trecut, dar merit să mor în cele mai mari suferințe și chinuri îndurate de cineva, pentru că am dus ia moarte floarea și faima întregii lumi. Oh, nefericita de mine! De ce nu i-am lăsat vreme, atunci când a venit la mine pe țărmul mării, să se întoarcă în Insula Ferecată și să aducă niște cavaleri să-l ajute ori, cel puțin, să moară cu dreptate alături de el? Dar ce mai pot spune decât că ușurința și izbucnirea mea date sunt femeii?” Așa cum auziți, Darioleta jelea sub portalul acelui templu cu inima foarte zbuciumată și fără nicio nădejde că nu-l va vedea foarte, curând mort pe Amadis, iar ea, soțul și fiica ei nu vor fi zvârliți într-o 918

temniță de unde nu vor mai ieși niciodată. Amadis stătea la gura acelei scobituri între stânci, cum v-am povestit, și a văzut-o pe Darioleta jelind, căci focul cel mare din fața lui lumina toată piața, deși aceasta era destul de întinsă; și tare s-a mai necăjit văzând-o cum plânge înălțând mâinile spre cer și cerând îndurare; așa că mânia i-a sporit atât de mult, încât și-a ieșit din fire și a socotit că primejdia pentru el va fi mai mare când se va lumina de ziuă decât acum, noaptea, când mai toți locuitorii insulei se odihnesc și nu trebuie să se păzească decât de cei din fața lui; dar o dată cu dimineața ar fi putut fi atacat de mult mai mulți și n-ar mai fi avut cum să scape de moarte, căci, presupunând că acolo unde stătea nu îi puteau face nimic, somnul și foamea avea să-l doboare și să-l silească să se predea; și, cuprins de mânie, a hotărât să riște totul, așa că, petrecându-și scutul pe braț și cu spada în mână, a privit spre dușmanii săi; dar cavalerul din Insula Prințului ce era foarte amărât de cele întâmplate, căci se făcuse chezaș pentru uriaș și făgăduiala acestuia fusese astfel călcată, stătea în mijlocul lor, având multă grijă să nu se apropie de Amadis, până nu vor vedea în ce stare este uriașul, convins fiind că atunci când acesta își va vei în fire va îndrepta lucrurile și îi va pedepsi, pentru a-și ține cuvântul dat; așa că, văzându-l pe Amadis că pornește spre dușmani, s-a îndreptat cât mai iute spre el și i-a spus: „Domnule cavaler, rogu-vă, aveți bunătatea de a mă asculta puțin înainte dea ieși de-acolo”. Amadis a rămas pe loc și cavalerul i-a povestit tot ce vorbise cu Bravor, feciorul uriașului, și cum izbutise deocamdată să potolească lucrurile până la venirea dimineții, răstimp în care uriașul se va simți mult mai bine, și își va veni în simțiri; și i-a mai spus că poate fi sigur că atunci își va îndeplini toate îndatoririle față de el, chiar de-ar fi să se vadă în primejdie de moarte; așa că să binevoiască a se stăpâni atâta vreme cât el se încrede în Dumnezeu că va repara totul și să lase asta în seama lui. Amadis, auzindu-i vorbele, a socotit că spune adevărul, pentru că, atât cât avusese de-a face cu el, i se păruse un om cumsecade, și i-a spus: „De dragul vostru mă voi stăpâni de data asta, dar să știți, cavalere, că toată osteneala voastră va fi zadarnică, dacă, în primul rând, nu i se va face dreptate doamnei”. Cavalerul i-a răspuns: „I se va face cu prisosință, căci altminteri nu m-aș mai socoti cavaler și nu l-aș mai prețui pe uriaș cum am făcut-o întotdeauna, fiindcă îl cred cinstit și plin de virtute”. Amadis a rămas, atunci, în adăpostul lui, ca mai înainte. Și așa cum auziți, era înconjurat de dușmani, pitit între stâncile acelea sălbatice, așteptând și el și ceilalți dimineața. Acum istoria ne spune că după ce uriașul a fost dus la castel de oamenii săi, atât de pierit de parcă ar fi fost mort, și culcat în patul său, a zăcut așa cea mai mare parte din noapte fără să poată vorbi și nu făcea alta decât să-și ducă mâna în dreptul inimii, arătând că de-acolo i se trage răul; maică-sa și 919

nevastă-sa, văzând asta, au pus doftorii să-l cerceteze și aflând aceștia pe dată pricina răului, atâta l-au oblojit și i-au dat tot soiul de leacuri și altele ce au lucrat asupra lui, că mai înainte de ivirea zorilor și-a venit în simțiri pe de-a-ntregul și, de cum a izbutit să vorbească, a întrebat unde se află. Doctorii i-au răspuns că e în patul lui. „Și lupta pe care am dus-o cu cavalerul – a zis el – cum s-a sfârșit?” Ei i-au spus tot adevărul, neîndrăznind să-l mintă cu nimic, așa cum se cuvine să li se spună oamenilor cinstiți, povestindu-i cum se petrecuse totul și cum, pe când era la pământ la picioarele cavalerului din Insula Ferecată, feciorul său, Bravor, socotind că murise, a ieșit cu oamenii săi din castel și l-au încolțit pe cavaler între stâncile ce înconjoară piața unde se dăduse lupta, așteptând porunca sa. Când uriașul a auzit asta, a întrebat: „Cavalerul trăiește?” „Da”, au răspuns ei. „Atunci – a zis –, chemați-l aici pe fiul meu și pe toți câți îl însoțesc și spuneți-le să-l lase în libertate pe cavaler”. Ceea ce s-a făcut pe dată, iar uriașul, când a dat cu ochii de fiul său, i-a spus: „Trădătorule, de ce mi-ai călcat cuvântul? Ce cinste ori ce câștig ai fi avut de pe urma acestei fapte? Căci dacă aș fi fost mort, nu mi-ai fi putut reda viața în niciun chip, și ți-ai ucis mai abitir cinstea, călcându-mi vorba și făcând ceea ce ai făcut întru mai mare pierdere pentru neamul meu, decât dacă ai fi murit, ca un cavaler ce nu-și calcă îndatoririle, căci știi bine că dacă aveam să scap cu viață, n-ai fi putut scăpa în niciun colțișor fără să fii ucis de mine, fiindcă tu și toți cei ce nu-și respectă cuvântul merg prea departe în intențiile lor și socotind că răzbună o jignire, cad ei înșiși în păcatul de a jigni, cu mai multă rușine și ocară decât înainte; așa că te voi pedepsi ca pe un ticălos”. Și a poruncit să i se lege mâinile și picioarele, să fie dus în fața cavalerului din Insula Ferecată și să i se spună acestuia că acel ticălos de fiu al său îi călcase cuvântul, așa că poate cere să fie pedepsit cum îi e pe plac. Așa l-au dus legat și l-au lăsat la picioarele lui Amadis. Mama băiatului, văzând asta și temându-se ca acel cavaler, ca tot omul în suferință, să nu-i facă vreun rău, a ieșit fără știrea uriașului și s-a dus cât mai iute cu putință în piață, unde se afla Amadis; la vremea aceea, Amadis își ținea coiful în mână, că până atunci, câtă vreme fusese împresurat nu și-l scosese o clipă din cap, și își vârâse spada în teacă, ca să-l dezlege pe fiul uriașului și să-i dea drumul; doamna, cum s-a apropiat și i-a văzut chipul, l-a recunoscut pe dată pe Amadis și îndreptându-se spre el neînsoțită de nimeni, i-a spus plângând: „Domnule, mă cunoașteți?” Amadis, deși a văzut de îndată că e fiica lui Gandalac, tutorele lui don Galaor, fratele lui, i-a răspuns: „Doamnă, nu vă cunosc”. „Cu toate acestea – a spus ea – seniore Amadis, eu știu prea bine că sunteți fratele stăpânului meu, don Galaor, dar dacă doriți să nu vi se afle numele, așa voi face; dacă vreți, însă, să vi-l spuneți, nu vă temeți de uriaș, mă pun eu chezașă pentru el și vedeți 920

bine, acum, că își ține cuvântul dat, căci iată, vi-l trimite pe fiul meu, ce i-a călcat cuvântul, pentru a vă lua răzbunarea dorită asupra lui și pentru care eu vă cer îndurare”. „Buna mea doamnă – a spus Amadis –, știți bine cât de îndatorați suntem toți frații și prietenii lui don Galaor tatălui vostru și fiilor acestuia și mi-ar plăcea să vă dovedesc asta în alt chip, iar de data asta nici nu trebuie să-mi mulțumiți, fiindcă tocmai îi dădeam drumul fără să mă fi rugat domnia voastră, căci eu nu mă răzbun decât pe cei ce vor să-și apere fărădelegile cu arma în mână. Cât despre ce ați spus în legătură cu numele meu, de vreau să mi-l spun ori să-l tăinuiesc, cred că mai curând mi-ar plăcea ca uriașul să știe cine sunt; și spuneți-i că nu voi pleca de-aici cu niciun chip până ce nu va repara nedreptatea făcută doamnei ce m-a adus aici, așa cum îi voi porunci; și dacă e atât de drept cum spun toți, să vină aici, în piață, așa cum se află, învins, pentru a-i hotărî soarta cum mi-e voia, căci dacă atunci când a fost dus de-aici își pierduse simțirea, poate afla oarece iertare, dar acum, când și-a venit în fire, nu se poate dezvinovăți cinstit în niciun chip”. Doamna i-a mulțumit cu multă umilință și i-a spus: „Domnul meu, nu vă îndoiți de soțul meu, căci va face așa cum spuneți sau ce veți porunci și veniți cu mine la el fără nicio teamă”. „Buna mea doamnă și prietenă – a răspuns el –, vouă mi-aș încredința viața fără teamă, dar n-am încredere în firea uriașilor, care arareori sunt călăuziți de judecată și se supun acesteia, fiindcă în mai tot ce fac sunt stăpâniți de o mare furie și înverșunare”. „E-adevărat – a spus doamna –, dar cunoscându-l pe acesta, vă rog să veniți cu mine fără teamă”. „Dacă asta vă e dorința – a zis Amadis – așa voi face”. Așa că și-a pus coiful în cap, și-a luat scutul și spada și a plecat cu ea, cugetând că așa ar putea fi mai în siguranță decât așteptându-și moartea, fără speranță în vreun ajutor, căci chiar de i-ar fi omorât pe toți acei oameni care îl încercuiseră, tot n-ar fi putut scăpa, deoarece mai înainte de a putea găsi o corabie să plece, toate aflându-se în puterea oamenilor uriașului, l-ar fi ucis chiar locuitorii insulei, pentru că, deși în alte locuri unde stăpâneau uriașii aceștia erau urâți datorită trufiei și marii lor cruzimi, nu la fel se petreceau lucrurile cu Balan, care își ocrotea și apăra toți supușii, fără să le ia nimic din ce le aparține. Deci, era cu neputință să-și închipuie că se va putea descurca de unul singur și de aceea s-a hotărât să riște și să intre în castel, fără altă chezășie decât prima făgăduială făcută de uriaș și cea a doamnei, așa înarmat cum era, cu gândul că dacă i se întinde o cursă și va fi atacat, mai înainte de-a fi ucis, va săvârși minuni de vitejie. Și așa cum povestește istoria, Amadis a plecat cu urieșița, nevasta lui Balan, spre castel și cum a ajuns înăuntru, uriașul a fost înștiințat că a sosit cavalerul ce se luptase cu el și vrea să-i vorbească. El a poruncit să fie adus în odaia unde se afla în patul lui și s-a făcut întocmai. Când a intrat în odaie, 921

Amadis i-a spus: „Balan, am a mă plânge foarte de tine, pentru că am crezut în cuvântul tău și în chezășia dată doamnei ce a venit după mine și, apoi, cavalerului din Insula Prințului, după ce am sosit aici să te caut și să mă lupt cu tine, aflându-mă în puterea ta, iar oamenii tăi, călcându-ți făgăduiala, au vrut să mă ucidă mișelește. Și sunt convins că asta nu ți-e pe plac și nu ai poruncit-o tu, fiindcă nu erai în stare să dai porunci, dar asta nu m-a scutit de primejdie, căci am fost la un pas de moarte; dar cu toate acestea, mă socotesc mulțumit cu ce i-ai făcut fiului tău și te rog, Balan, să-i faci dreptate acelei doamne ce m-a adus aici, că altminteri nu te pot ierta de luptă până nu vom ajunge la capăt, deși lupta s-a încheiat, căci în puterea mea a fost să te omor sau să-ți las viața. Eu țin la tine și te prețuiesc mai mult decât gândești, datorită înrudirii tale cu Gandalac, uriașul de la Stâncă Galtares, căci am aflat că ești căsătorit cu fiica lui; dar cu toate acestea nu pot să nu-i fac dreptate acestei doamne”. Uriașul i-a răspuns: „Cavalere, deși durerea și mâhnirea de a mă vedea învins de un singur cavaler sunt mai mari decât însăși moartea și sunt atât de uimit cum n-am mai fost niciodată până azi, mi-e mică suferința pe lângă cea încercată datorită faptei feciorului și oamenilor mei; și dacă forțele mi-ar fi îngăduit să-i pedepsesc eu însumi, ai fi văzut ce putere are cuvântul meu. Dar n-am putut face alta decât să ți-l dau pe vinovat, cu toate că numai el este oglinda în care ne privim maică-sa și eu; dar dacă mai dorești ceva, cere și vrerea-ți va fi împlinită”. Amadis i-a zis: „Sunt mulțumit cu ce ai făcut. Dar acum, spune-mi ce vei face pentru acea doamnă”. „Ce crezi tu că pot face – a răspuns uriașul –, căci fiul nu i-l mai pot înapoia, fiindcă e mort. Așa că, rogu-te mult, cere-mi ce este cu putință”. „Așa voi face – a spus Amadis –, că altminteri ar fi o sminteală”. „Spune, atunci, ce dorești”, a zis el. „Vreau – a spus Amadis – să-i scoți din temniță pe dată pe soțul și fiica acelei doamne, cu toți însoțitorii lor, să le înapoiezi tot ce e al lor, precum și corabia, iar în locul feciorului ucis de tine să îl dai pe al tău drept soț fetei, căci, deși ești un mare senior, să știi de la mine că ei nu-ți sunt cu nimic mai prejos ca stirpe și rang, fiindcă, pe lângă faptul că nu sunt lipsiți de avuții și măreție, pământuri întinse și venituri, sunt guvernatori ai unuia dintre regatele tatălui meu”. Atunci, uriașul, auzind aceste vorbe, s-a uitat la el mai bine ca-nainte și a zis: „Rogu-te, fii bun și spune-mi cine ești, tu care îmi ceri toate acestea, și cine este tatăl tău”. „Află – a răspuns Amadis – că tatăl meu este regele Perion al Gaulei, iar eu sunt fiul lui, Amadis”. Când uriașul a auzit asta, a ridicat pe dată capul cum a putut și a spus: „Cum? E-adevărat că tu ești acel Amadis care l-a omorât pe tatăl meu?” „Eu sunt cel care pentru a-i veni în ajutor regelui Lisuarte – a zis el –, ce se afla în pragul morții, am omorât un uriaș ce se spune că a fost tatăl tău”. „Află, Amadis – a spus uriașul –, că nu știu pe seama a ce să pun această mare îndrăzneală a ta de-a 922

veni în țara mea: a marelui tău curaj ori a faimei că nu îmi calc cuvântul. Dar pricina trebuie să fie inima ta vitează, ce nu s-a temut niciodată și nu s-a dat înapoi în fața primejdiilor, învingându-le pe toate; și pentru că soarta îți este atât de favorabilă, n-are rost să încerc de-acum încolo a sta împotriva puterii tale, căci tot ea mi-a dovedit că am destulă putere și eu pentru a-ți face rău; iar cât despre fiul meu, ți-l dau să faci cu el ce vrei, nu pentru că este bun, cum nădăjduiam, ci pentru că e rău, fiindcă acela care nu-și respectă cuvântul, nu poate avea nimic de laudă; de asemenea, îi eliberez pe cavaler și pe fiica lui cu toată suita lor, așa cum poruncești și vreau să-ți rămân prieten și să-ți împlinesc poruncile întotdeauna când vei avea nevoie de mine”. Amadis i-a mulțumit și i-a spus: „Prieten te socotesc și eu, fiindcă ești prieten cu Gandalac, și ca prieten te rog ca, de azi înainte, să te lepezi de acest obicei rău statornicit în insulă, căci dacă nu te pui în slujba Domnului, urmându-i sfintele învățături, toate celelalte lucruri, chiar de îți aduc o oarecare speranță de cinstire și folos, până la urmă nu te vor scăpa să nu fii lovit de mari nenorociri, după cum ai putut vedea acum, căci El a vrut să mă poarte aici, cum nici nu gândeam, și să-mi dea puterea să te înfrunt și să te înving, fiindcă pe cât ești de voinic la trup, de curajos și cu inimă vitează, naș fi putut să-ți fac niciun rău fără harul său. Dar să lăsăm asta acum, căci socotesc că vei face ce îți cer; iartă-l pe fiul tău, atât pentru vârsta lui fragedă ce l-a împins să greșească, cât și pentru dragostea mamei sale, pe care o socotesc o soră, și cheamă-i aici pe el și pe domnișoară, să se căsătorească pe dată”. „Fiindcă m-am hotărât să-ți fiu prieten – a spus uriașul – voi face tot ce socotești că e bine”. Apoi a poruncit să fie aduși acolo cavalerul, soțul doamnei, și fiica lor, cu toți însoțitorii, iar Darioleta s-a bucurat atât de mult că e iarăși împreună cu ei și că lucrurile se rânduiseră astfel, de parcă ar fi ajuns stăpână lumii; și în fața lor, precum și a mamei și bunicii băiatului, tinerii s-au logodit și Amadis le-a cerut să facă pe dată nunta. Acum istoria vă spune rostul acestei căsătorii, în primul rând, pentru a vă aduce la cunoștință cum a sfârșit Amadis această măreață aventură întru, cinstea și mulțumirea acelei doamne ce îl adusese acolo, învingându-l pe puternicul Balan și încumetându-se, deși îi era dușman datorită faptului că îi ucisese tatăl, să pășească pe insula lui, unde a trecut printr-o mare primejdie, cum ați auzit. În al doilea rând, ca să aflați că din căsătoria acelui Bravor, feciorul lui Balan, și acea fată a Darioletei, s-a născut un băiat, pe nume Galeote, că așa i-a spus maică-sa, care n-a fost atât de voinic și de înalt ca uriașii. Acest Galeote a fost stăpânul acelei insule după moartea lui Bravor, tatăl său, și s-a căsătorit cu o fiică a lui don Galvanes și a Madasimei, soția lui, și au avut un băiat căruia iau pus numele Balan, ca străbunicul lui; și așa au urmat unii după alții, 923

stăpânind mereu acea insulă vreme îndelungată, până s-a născut din stirpea lor acel viteaz și curajos don Segurades, văr primar cu cavalerul bătrân ce a sosit la curtea regelui Arthur la vârsta de o sută douăzeci de ani și în ultimii patruzeci, când din pricina vârstei nu mai îmbrăcase armura, îi doborâse fără lance pe toți cavalerii foarte vestiți ce se aflau la curte în vremea aceea. Acest Segurades a trăit în vremea regelui Uter Padragon, tatăl regelui Arthur și senior al Marii Britanii, și a avut un fecior ce a stăpânit insula, pe numele lui Bravor cel Brun, căruia i se spunea așa fiindcă era peste măsură de brav și în limba de-atunci, „brav” se spunea „brun”. Pe acest Bravor l-a ucis Tristan de Leonis în luptă chiar pe acea insulă, unde o furtună îl azvârlise pe el și pe Isolda, fiica regelui Languines al Irlandei, cu toată suita ei, pe când Tristan o aducea să-i fie soție regelui Mark din Cornwall, unchiul său; pe acest Bravor cel Brun l-a moștenit acel mare principe prea-curajos Galeote cel Brun, seniorul Insulelor Lungi, mare prieten al lui Lancelot din lac. Așa că acum, dacă ați citit ori veți citi cărțile despre Tristan și Lancelot, unde sunt pomeniți acești Bruni, veți ști cum s-a născut stirpea lor; și fiindcă sunt urmașii acelui uriaș, fecior al lui Balan, întotdeauna li s-a spus uriași, deși nu erau pe potriva acestora la trup, dinspre partea mamei, așa cum v-am povestit, dar toți din neamul lor au fost foarte puternici și viteji în luptă și au moștenit mult din trufia și viclenia urieșească. Dar acum îl vom lăsa pe Amadis în insula aceea, unde s-a odihnit câteva zile ca să-și oblojească rănile pe care i le făcuse Balan în timpul luptei, dar și pentru că uriașul și soția lui îl rugaseră să rămână și a fost slujit cum nu se poate mai bine, iar istoria vă va povesti ce-a făcut Grasandor după ce vânătorul i-a transmis solia lui Amadis și a aflat că acesta plecase cu o doamnă într-o barcă pe mare. V-am povestit cum mai înainte de a pleca pe mare cu doamna într-o barcă și de a-și îmbrăca armura cavalerului mort, Amadis a trimis pe unul din oamenii săi la Grasandor să-i spună că pleacă, să-l îngroape pe acel cavaler și să dobândească pentru el iertarea doamnei sale, Oriana. Acest om s-a dus pe dată spre locul unde vâna Grasandor, ce nu știa nimic de plecarea lui Amadis, gândind ca și toți ceilalți, că stă la pândă cu câinele său acolo unde îl lăsaseră, și i-a transmis mesajul lui Amadis. Când l-a auzit, Grasandor s-a minunat foarte, întrebându-se ce pricină atât de însemnată l-a împins pe Amadis să se despartă de el și mai cu seamă de doamna sa, Oriana, fără să îi vadă; așa că a lăsat pe dată vânătoarea și i-a poruncit mesagerului să-l călăuzească la locul unde se află cavalerul mort; ajuns aici, a văzut cavalerul pe pământ, dar pe mare nu se zărea nimic, că barca în care se afla Amadis dispăruse deja; atunci, a pus să fie urcat pe un cal cavalerul mort și, strângându-și toți însoțitorii, s-a întors în Insula Ferecată, cugetând adânc la 924

ce are de făcut; când au ajuns la poalele stâncii, le-a poruncit celor ce îl însoțeau să-l îngroape pe cavaler în mănăstirea de-acolo, ridicată de Amadis când se înapoiase de pe Stânca Săracului în cinstea Fecioarei Măriei, cum povestește cartea a doua a acestei istorii, iar el s-a dus la Oriana și la Mabilia, soția lui; aceste doamne, văzându-l singur, l-au întrebat unde a rămas Amadis; el le-a povestit tot ce i se întâmplase lui Amadis și știa de la el, fără să uite nimic, prefăcându-se vesel, ca să nu le sperie. Când Oriana a auzit povestea, o vreme a rămas tăcută, fără să poată vorbi datorită unei mari tulburări, iar când și-a revenit, a spus: „Sunt convinsă că dacă Amadis a plecat fără domnia voastră și fără știrea mea, n-a făcut-o fără o pricină însemnată”. Grasandor i-a spus: „Doamna mea, așa gândesc și eu, dar vă cer iertare pentru el, căci așa mi-a trimis vorbă prin vânătorul care l-a văzut plecând”. „Bunul meu domn – a spus Oriana –, mai multă nevoie e să ne rugăm Domnului să-l apere cu marea-i bunătate, decât să mă rugați pe mine să îl iert, căci știu prea bine că nu mi-a greșit niciodată până acum și n-o va face nici de-acum înainte și am toată încrederea în marea dragoste pe care mi-o poartă. Dar ce socotiți că ar fi de făcut?” Grasandor i-a răspuns: „Doamnă, eu chibzuiesc că ar fi bine să plec în căutarea lui, și de izbutesc să-l găsesc, să împart cu el binele ori răul, căci nu-mi voi afla odihnă ziua și noaptea până nu voi da de el”. Toate doamnele au încuviințat ca Grasandor să plece de îndată; doar Mabilia n-a încetat să plângă toată noaptea din pricina asta, socotind că o asemenea călătorie nu poate fi fără mari primejdii și încercări; în cele din urmă, însă, ținând seama mai mult de cinstea soțului ei decât de satisfacerea propriilor dorințe, a încuviințat și ea să plece. Când s-a făcut dimineață, deci, Grasandor s-a sculat, a ascultat liturghia și, luându-și rămas bun de la Oriana, Mabilia și celelalte doamne, s-a urcat pe o corabie, luându-și cu el armele, calul, doi scutieri cu merindele de trebuință și un cârmaci, și a pornit pe mare în aceeași direcție în care plecase Amadis. Grasandor a plutit pe mare drept înainte, fără să știe încotro să se îndrepte și lăsându-se în voia sorții, că nu avea nicio siguranță cu privire la drum, decât că într-acolo pornise și Amadis. Și călătorind el așa cum auziți toată ziua aceea, noaptea următoare și a doua zi, fără să întâlnească pe nimeni de la care să poată afla vești, spre nenorocirea lui, când s-a înnoptat, a trecut foarte aproape de Insula Prințului, dar n-a zărit-o din pricina beznei, căci dear fi acostat acolo, nu s-ar fi putut să nu dea de urma lui Amadis, fiindcă ar fi aflat că și el ajunsese acolo și plecase însoțit de cavalerul guvernator al insulei și, în cele din urmă, s-ar fi îndreptat spre Insula Turnului Roșu; dar a fost să fie altfel, că în noaptea aceea n-a mers prea departe și-a mai plutit toată ziua următoare, iar la căderea nopții a ajuns la o plajă pe țărmul mării, unde Grasandor a poruncit să se arunce ancora până dimineața, ca să afle ce 925

ținut e acela. Și au rămas acolo până s-a luminat de ziuă și au putut zări uscatul, părându-li-se că trebuie să fie un ținut întins și foarte frumos, cu păduri dese. Grasandor a poruncit să i se scoată calul, și-a îmbrăcat armura și i-a spus cârmaciului să nu se miște din locul acela până nu se întoarce, pentru că el vrea să afle unde acostaseră și să încerce să dea de urma celui căutat. Și a pornit călare, urmat de scutieri pe jos, fiindcă nu luaseră cai și pentru ei, ca să fie corabia mai ușoară. Și-a umblat el așa o bună parte din zi, fără să întâlnească suflet de om, și tare se mai minuna că pământul acela e nelocuit; așa că a descălecat la marginea unei păduri pe unde mergea, lângă un izvor, și scutierii i-au dat să mănânce și i-au hrănit calul; și după ce-a sfârșit de mâncat i-au spus: „Stăpâne, întoarceți-vă la corabie, că pământul acesta e pustiu”. Grasandor le-a răspuns: „Rămâneți voi aici, că n-o să vă puteți ține după mine, iar eu o să mai umblu până aflu ceva, iar de nu, mă întorc aici; iar de vedeți că zăbovesc, întoarceți-vă la corabie că voi veni și eu de-mi va sta în putință”. Scutierii, care nu mai puteau merge de obosiți ce erau, l-au binecuvântat și iau spus că vor face așa cum a poruncit. Și Grasandor a pornit prin pădurea aceea, când, după o vreme, a ajuns într-o vale foarte adâncă, acoperită de un codru des, iar la capătul ei a zărit o mănăstire mică, ascunsă în cel mai de nepătruns desiș al pădurii; și a pornit pe dată într-acolo, iar când a ajuns, a găsit poarta deschisă și, descălecând, și-a priponit calul de un belciug și a intrat; aici s-a dus de-a dreptul la biserică și s-a rugat Domnului, așa cum s-a priceput mai bine, să îl călăuzească în călătoria aceea pentru a-l sluji întru cinstea lui și să-l îndrepte astfel încât să îl poată afla pe Amadis. Pe când stătea el așa în genunchi, a văzut intrând în biserică un călugăr în rasă albă și, strigându-l, l-a întrebat: „Părinte, ce ținut e acesta și din ce regat face parte?” Călugărul i-a răspuns: „Ținutul acesta aparține regatului Irlandei, dar acum nu se mai află sub porunca regelui, pentru că nu departe de-aici trăiește un cavaler ce se numește Galifon, împreună cu doi frați de-ai săi, cavaleri foarte puternici, ca și el, într-un castel foarte întărit, care a pus stăpânire pe toți acești munți, cu pământuri îmbelșugate și locuri destul de bogate, și îi atacă pe cavalerii rătăcitori ce trec pe aici; aceștia trei umblă mereu împreună și când întâlnesc un cavaler, cei doi frați se ascund, iar Galifon îl înfruntă singur și, dacă cel de la castel învinge, ceilalți doi rămân pe loc, dar dacă văd că nu îi merge bine în timpul luptei, ies din ascunzătoare și îl înving ori îl ucid cu ușurință pe cel ce e singur. Chiar ieri s-a întâmplat ca doi călugări de la mănăstirea aceasta, ce plecaseră să ceară de pomană prin aceste locuri, să-i vadă pe cei trei frați cum au învins un cavaler și l-au rănit foarte greu; cei doi călugări l-au cerut pe rănit, rugându-i, ca în numele 926

iubirii de Dumnezeu să nu-l ucidă, fiindcă oricum nu se mai poate apăra; și atâta au stăruit, că până la urmă au izbutit și l-au adus pe un catâr aici, unde se află și acum; la scurtă vreme după asta a sosit un tovarăș de-al lui și, cum a aflat ce s-a întâmplat, a plecat cu puțin înainte de venirea domniei tale, cu gândul de-a muri ori de a-l răzbuna pe cel rănit și e sigur că viața sa e în mare primejdie”. Când Grasandor a auzit aceasta, i-a cerut călugărului să i-l arate pe cavalerul rănit, iar acesta a făcut întocmai și l-a condus într-o chilie, unde pe un pat zăcea cavalerul rănit; Grasandor, de cum l-a văzut, l-a recunoscut pe Eliseo, fratele lui Landin, nepotul lui don Cuadragante, iar cavalerul l-a recunoscut pe Grasandor, căci se întâlniseră de multe ori și stătuseră de vorbă în timpul războiului dintre regele Lisuarte și Amadis; când l-a văzut, Eliseo i-a spus: „Oh, viteazul meu domn Grasandor, rogu-vă, în numele curteniei, să-i veniți în ajutor lui Landin, vărul meu, care se află în mare primejdie, și apoi vă voi povesti ce nenorocire mi s-a întâmplat, că dacă zăboviți acum să vă istorisesc, ajutorul vostru nu-i va mai fi de folos”. Grasandor a întrebat: „Unde îl pot găsi?” „Trecând valea aceasta – a răspuns Eliseo –, o să dați de un câmp întins și un castel întărit acolo îl veți afla, căci a plecat să-l cheme la luptă pe cavalerul ce stăpânește castelul, și care mi-a făcut răul acesta”. Grasandor și-a dat seama pe dată că acel călugăr spusese adevărul și, încredințându-se Domnului, și-a încălecat calul și a plecat cât mai grabnic cu putință pe drumul arătat de călugăr, de unde putea zări mai bine castelul; și de cum a trecut valea, l-a zărit pe dată, pe un colnic mai înalt decât câmpia din jur, și a pornit într-acolo; iar când a ajuns la marginea unei păduri pe care o străbătuse, l-a văzut pe Landin că strigă ceva la poarta castelului, dar nu înțelegea ce spune, că era cam departe; așa că și-a oprit calul în niște tufișuri dese, fiindcă nu voia să se arate mai înainte de-a vedea dacă Landin are nevoie de ajutor. Și pe când stătea el așa, nu după multă vreme, a văzut că pe poarta castelului în fața căreia se afla Landin a ieșit un cavaler destul de voinic și bine legat ce a schimbat câteva vorbe cu Landin și apoi s-au depărtat unul de altul și s-au năpustit unul împotriva celuilalt în cea mai mare goană a cailor, așa că, izbindu-se în lănci, s-au prăbușit amândoi la pământ; dar cavalerul din castel a căzut mult mai rău, fiind foarte zdruncinat; totuși s-a ridicat cât mai iute cu putință și a pus mâna pe spadă să se apere. Landin s-a sculat, că era foarte sprinten și viteaz și, văzând că potrivnicul lui e pregătit să-i țină piept, și-a apucat spada, s-a acoperit cu scutul și a pornit spre el; celălalt a pornit și el și au prins să-și dea lovituri grele de spadă în coifuri, de ieșeau scântei din ele, scrijelindu-și scuturile și sfârtecându-și armurile în multe locuri, încât spadele tăiau acum în carne vie; și s-au luptat ei așa o bucată bună de vreme, pălindu-se cât mai rău cu putință; dar nu după mult timp, Landin a început să câștige teren și 927

făcea ce voia cu cavalerul din castel, care nu mai izbutea alta decât să se ferească de lovituri, fără să dea niciuna; și văzând asta, a prins să le facă semne cu spada celor din castel, să-i vină în ajutor, că zăbovesc prea mult. Atunci au ieșit doi cavaleri în cea mai mare goană a cailor, cu lăncile în mână, strigând: „Trădătorule ticălos, nu-l ucide!” Când Landin i-a văzut venind așa, s-a pregătit să-i întâmpine ca un cavaler viteaz, fără să se tulbure câtuși de puțin, pentru că i se spusese că, dacă primului îi va merge rău în luptă, va fi ajutat de ceilalți doi; așa că le-a răspuns astfel: „Voi sunteți trădători și ticăloși, că îi ucideți prin minciună și trădare pe cavalerii viteji și cinstiți”. Grasandor, care privea totul, văzându-i venind pe cei doi, și-a înfipt cât mai zdravăn pintenii în burta calului și s-a îndreptat spre ei spunând: „Lăsați-l în pace pe cavaler, ticăloșilor și trădătorilor!”; și l-a izbit pe unul din ei cu lancea în scut atât de puternic, încât într-o clipită l-a azvârlit peste crupa calului și l-a trântit pe jos; și cum pământul era tare, iar căzătura grea, acela și-a frânt brațul drept, pe care căzuse, și a rămas atât de zdrobit, că nu s-a mai putut scula. Celălalt cavaler a vrut să-i dea o lovitură de lance lui Landin ori să-l calce în picioarele calului, dar n-a izbutit, fiindcă s-a ferit cu atâta sprinteneală și pricepere, că celălalt nu l-a putut atinge, dar a trecut atât de iute pe lângă el, că nici Landin nu l-a putut lovi, cu toate că se gândise să-i reteze picioarele calului. Grasandor i-a spus: „Luați-l pe ăsta, care e pe jos și lăsați-mi-l mie pe cel călare”. Când Landin a văzut ce se întâmplă, tare s-a mai bucurat, dar nu pricepea cine e cavalerul ce îi sărise în ajutor în ceasul acela; și s-a întors pe dată spre cavalerul cu care se luptase mai înainte și a început să-i dea lovituri de spadă zdravene și grele, încât, cu toate că acesta se trudea din răsputeri să se apere, nu i-a fost de niciun folos, că Landin făcea ce voia cu el. Grasandor se înfrunta cu cel călare și își dădeau lovituri grele cu spada, că Grasandor îi tăiase lancea și îl rănise la mână; și astfel, toți patru se străduiau să-și facă unul altuia cât mai mult rău cu putință. Dar după scurtă vreme, Landin și-a culcat vrăjmașul la picioarele sale și când celălalt, călare, a văzut asta, a rupt-o la fugă spre castel mâncând pământul, urmat de Grasandor, ce nu îl slăbea un pas; și cum alerga în neștire, cavalerul n-a nimerit pe podul mobil și a căzut cu cal cu tot în șanțul care era foarte adânc și plin cu apă, așa că, în scurtă vreme, datorită greutății armurii s-a înecat, fiindcă cei din castel nu i-au putut veni în ajutor, deoarece Grasandor s-a așezat la capătul podului împreună cu Landin ce a sosit îndată după el, pe unul din caii rămași pe câmp; și văzând că lupta se încheiase și nu mai au ce face acolo, s-au întors amândoi spre locul unde îi lăsaseră pe cei doi cavaleri, să vadă dacă muriseră; Landin a întrebat: „Domnule cavaler, cine sunteți domnia voastră ce ați venit să-mi dați ajutor tocmai la ceasul 928

acesta când aveam atâta nevoie?” Grasandor i-a, răspuns: „Domnul meu, sunt Grasandor, prietenul vostru, și îi aduc multe mulțumiri lui Dumnezeu că v-am găsit când aveați nevoie de mine”. Când Landin a auzit aceste vorbe, tare s-a mai minunat cum de l-a purtat soarta pe acele tărâmuri, căci știa foarte bine că rămăsese în Insula Ferecată cu Amadis, când plecase de-acolo flota lor spre ținutul Sansueñei și țara regelui Arabigo, și l-a întrebat: „Bunule domn, ce v-a adus aici pe acest meleag atât de îndepărtat de locul unde ați rămas cu Amadis?” Grasandor i-a istorisit tot ce ați auzit mai înainte și că din pricina asta pornise în căutarea lui Amadis, întrebându-l dacă știe ceva de el. Landin i-a răspuns: „Aflați, domnule, că Eliseo, vărul meu, și eu venim din locurile unde l-am lăsat pe don Cuadragante, unchiul meu, și pe don Bruneo de Bonamar, cu acei cavaleri ce i-ați văzut plecând din Insula Ferecată, cu solie de la unchiul meu pentru regele Cildadan, să ne dea niște oșteni, că am purtat o bătălie cu un nepot de-al regelui Arabigo, ce a pus stăpânire pe țară și când a aflat că unchiu-su e învins și captiv. Și cu toate că am învins noi și le-am făcut mari pagube dușmanilor, am avut de suferit și am pierdut mulți oameni, așa că am pornit la drum să mai aducem; acum vreo trei zile am poposit în Insula Prințului și am aflat că un cavaler ce însoțea o doamnă sosise acolo într-o barcă, doar cu un vâslaș, spunând că se duce în Insula Turnului Roșu să se lupte cu Balan Uriașul, dar oamenii deacolo n-au știut să-mi spună pricina, ci doar că guvernatorul insulei a plecat cu acel cavaler să vadă lupta, pentru că din cât se zice, acel uriaș este cel mai viteaz din câți se află în toate insulele; și după cum spuneți că Amadis a plecat pe mare cu o doamnă, socotesc că el trebuie să fie acest cavaler, că asemenea faptă e pe potriva lui”. „Mult m-ați bucurat cu aceste vești – a spus Grasandor –, dar nu mă pot împiedica să nu fiu mâhnit foarte că nu mă aflu lângă el în această înfruntare”. „Nu fiți mâhnit – a zis Landin – că pe el Dumnezeu l-a adus pe lume pentru a-l dărui doar pe el singur cu cinstea și marea glorie pe care toți ceilalți pământeni la un loc n-ar putea-o dobândi”. „Acum povestiți-mi – a spus Grasandor – ce vi s-a întâmplat, că mai înainte lam întâlnit într-o mănăstire, acolo jos într-o vale adâncă, pe vărul vostru Eliseo rănit greu, de la care n-am putut afla ce s-a întâmplat, că mi-a spus doar că ați plecat să vă luptați cu acest cavaler, iar călugării de la mănăstire mi-au istorisit prin ce viclenie el și frații săi îi învingeau și îi batjocoreau pe cavalerii ce se luptau cu ei; și n-am mai aflat nimic alta, ca să nu mai zăbovesc”. Landin i-a spus: „Aflați că ieri am părăsit corabia, ca să ne îndreptăm pe uscat spre regele Cildadan, fiindcă ne simțeam tare rău din pricina călătoriei pe mare; și când am ajuns în apropierea mănăstirii pe care ați văzut-o, am întâlnit o domniță ce venea plângând și care ne-a cerut ajutor. Eu am întrebat-o de ce plânge, spunându-i că dacă o pot ajuta cu 929

dreptate, o voi face. Ea mi-a răspuns că un cavaler l-a întemnițat pe nedrept pe soțul ei, pentru a-i lua o moșie bogată moștenită de el în ținutul său, și îl ține într-un turn, legat în lanțuri, la vreo două leghe în dreapta mănăstirii; eu am pus-o pe domnișoară să jure că îmi spune adevărul, ceea ce ea a făcut pe dată, și i-am spus vărului meu Eliseo să rămână la acea mănăstire, fiindcă îi era mai rău decât mie de pe urma drumului pe mare, în vreme ce eu voi pleca cu acea domniță, și că dacă Dumnezeu mă va ajuta, mă voi întoarce curând la el. Dar el a stăruit atât de mult, că n-am putut să nu-l iau cu mine; și pe când mergeam prin valea aceea, printre tufișuri dese, călăuziți de domniță, am zărit un cavaler în armură, călare, ce ajunsese tocmai la gura văii. Atunci Eliseo mi-a spus: „Vere, mergeți mai departe cu domnița, că eu mă duc să văd ce-i cu cavalerul acela”. Și s-a despărțit de mine, iar eu am ajuns la turnul unde era întemnițat soțul domniței și l-am chemat pe cavalerul ce îl făcuse captiv; acesta a ieșit să stea de vorbă cu mine neînarmat și când m-a văzut, m-a recunoscut pe dată și m-a întrebat ce doresc; eu i-am spus tot ce îmi istorisise domnița, rugându-l să-i dea drumul de-ndată soțului ei și să nu mai săvârșească fărădelegi de aici înainte, iar el a făcut întocmai din dragoste pentru mine, fiindcă nu voia cu niciun chip să ne luptăm, și mi-a făgăduit că va face tot ce îi cer; eu l-am dojenit aspru, spunându-i că un om atât de avut ca el nu se cuvine să facă asemenea lucruri; și mi-am îngăduit asta pentru că îmi e prieten și pe când eram cavaleri neofiți am umblat o vreme împreună în căutarea aventurilor. O dată această poveste încheiată, m-am înapoiat la mănăstire cum fusese înțelegerea și, aflându-l pe Eliseo rănit greu, l-am întrebat ce i s-a întâmplat; el mi-a spus că pe când mergea pe urmele acelui cavaler, după ce s-a despărțit de mine, strigându-i să se întoarcă, după o bucată de drum, acela sa întors și au purtat o luptă strașnică, în care, după părerea lui, se dovedise mai puternic și aproape îl învinsese pe cavaler, când au ieșit din pădure alți doi cavaleri și l-au izbit atât de tare cu lăncile, că l-au doborât cu cal cu tot și l-au rănit foarte rău, și dacă Dumnezeu n-ar fi adus la ceasul acela doi călugări de la mănăstire, ce i-au rugat mult pe cei trei să-i lase viața, ar fi sfârșit prin a-l ucide, dar de dragul lor l-au lăsat în pace și călugării l-au luat cu ei”. „Povestea cu vărul vostru o știam – a spus Grasandor –, că mi-au istorisit totul călugării, dar despre domnia voastră nu știam decât că ați plecat de la mănăstire să vă luptați cu acești ticăloși și fățarnici cavaleri; dar ce hotărâți să facem cu ei dacă n-au murit?” Landin i-a răspuns: „Să vedem în ce stare se află și apoi vom hotărî”. Și s-au apropiat de locul unde zăcea întins pe pământ Galifon, stăpânul castelului, ce nu se mai putuse ridica defel, dar răsufla ceva mai ușor decât înainte și își mai venise în fire; de asemenea l-au găsit și pe fratele lui în viață, dar foarte zdrobit; Landin a 930

chemat doi scutieri, unul al său și celălalt al vărului său, care îi însoțiseră, lea poruncit să descalece și i-au așezat pe cavaleri de-a curmezișul pe șeile cailor, iar scutierii au încălecat în spatele lor și au pornit spre mănăstire, cu gândul că dacă Eliseo e mort sau în primejdie să-și piardă viața, să-i omoare, iar dacă se simte mai bine, să ia altă hotărâre. Și așa cum auziți, au ajuns la mănăstire și l-au aflat pe Eliseo în afara oricărei primejdii, căci unul dintre călugări, priceput în cele doftoricești, îl oblojise și îl lecuise mult. La vremea aceasta, acel Galifon, seniorul castelului, își venise în simțire pe de-a-ntregul și de cum l-a văzut pe Landin fără armură l-a recunoscut, căci atât el cât și frații lui erau vasalii regelui Cildadan. Dar când au aflat că regele pleacă să-l ajute pe regele Lisuarte în războiul contra lui Amadis, acești trei frați au rămas în țară, că nu i-a putut lua cu el; și câtă vreme a zăbovit el cu acele treburi, ei au făcut multe rele în ținut, disprețuindu-l pe regele Cildadan că a ajuns sub stăpânirea regelui Lisuarte, fiindcă atunci când soarta se schimbă din bună în rea, nu e potrivnică și dușmănoasă doar în cele însemnate, ci în multe altele ce se trag de pe urma unei prăbușiri, cum se întâmplă cu micile păcate născute din păcatul de moarte; Galifon a spus: „Domnule Landin, aș putea spera în bunăvoința voastră? Și dacă socotiți că faptele mele rele nu o merită, faceți-o în numele faptelor voastre bune și nu țineți seama de greșelile mele, ci de ceea ce, domnia voastră, prin rangul și stirpea din care vă trageți, sunteți dator a face”. Landin i-a răspuns: „Galifon, nu mă așteptam la asemenea fărădelegi din partea voastră, căci un cavaler ce a fost crescut la curtea unui rege așa de bun și în tovărășia atâtor viteji e dator să urmeze doar calea virtuții și sunt mirat să văd că ați călcat în picioare buna voastră creștere, ducând această viață mișelească și necinstită”. „Pofta de a stăpâni – a zis Galifon – m-a abătut de la calea virtuții, așa cum s-a întâmplat cu mulți alții, mai de preț și mai înțelepți decât mine, dar leacul se află în mâna și vrerea voastră”. „Ce-mi cereți să fac?”, a întrebat Landin. „Să dobândiți pentru mine iertarea regelui, stăpânul meu – a răspuns el –, iar eu pentru bunăvoința arătată, îl voi sluji de îndată ce voi putea încăleca.” „Va fi așa cum doriți – a spus Landin –, dacă de azi înainte vă veți purta așa cum cere ordinul cavaleresc”. „Așa va fi, fără nicio îndoială”, a spus Galifon. „Atunci sunteți liber – a spus Landin –, împreună cu fratele vostru, numai să vă înfățișați de azi în douăzeci de zile regelui Cildadan, stăpânul meu, și să faceți ce vă va porunci, iar în acest răstimp eu vă voi dobândi iertarea”. Galifon i-a mulțumit mult și i-a făgăduit că va face ce i s-a poruncit. După aceasta, în noaptea aceea au rămas acolo cu toții împreună și, a doua zi de dimineață, Grasandor a ascultat liturghia și și-a luat rămas bun de 931

la Landin și vărul lui, ca să se întoarcă la corabia sa ce îl aștepta la țărmul mării, cu multă bucurie în inimă, datorită veștilor aflate de la Landin, fiind sigur că acel cavaler ce acostase în Insula Prințului cu o doamnă și plecase să se lupte cu uriașul Balan este Amadis. Și s-a întors pe drumul pe care venise, astfel că a ajuns înainte de a se înnopta la corabie, unde i-a aflat pe scutierii săi și mult s-au bucurat și el și ei de revedere. Grasandor l-a întrebat pe marinar dacă știe drumul spre insula numită a Prințului. El i-a răspuns că-l știe, că după ce ancoraseră aici izbutise să-și dea seama unde se află, deși mai înainte de-a ajunge nu știa, șt că îl va duce în Insula Prințului. „Atunci, să pornim într-acolo”, a spus Grasandor. Și au ridicat ancora și au mers toată noaptea aceea, iar a doua zi pe la ceasul înserării au ajuns la insulă; Grasandor a coborât pe uscat și a urcat sus, în cetate, unde i s-a istorisit tot ce i se întâmplase lui Amadis cu uriașul, căci oamenii aflaseră de la guvernator, care se întorsese; Grasandor a stat de vorbă și cu el, ca să fie mai sigur, și acesta i-a povestit tot ce văzuse, așa cum v-a spus și istoria noastră. Grasandor i-a spus: „Bunule domn, mi-ați dat niște vești ce m-au umplut de bucurie și asta nu pentru că pun mare preț pe faptul că Amadis a dus la capăt această ispravă întru marea sa cinste, căci noi, cei ce cunoaștem marile încercări și primejdii prin care a trecut nu ne putem mira de altele, oricât de însemnate ar fi, ci pentru că am dat de urma lui, fiindcă nu-mi puteam afla tihnă și pace niciunde, câtă vreme nu aveam vești despre el”. Cavalerul i-a spus: „Sunt sigur că cei ce s-au aflat o vreme în preajma acestui cavaler au văzut multe dintre isprăvile sale ce sunt vestite în toate colțurile lumii; dar să știți că dacă toți ar fi putut vedea isprava aceasta, pe care am văzut-o eu, ar fi socotită, de bună seamă, printre cele mai primejdioase”. Apoi au schimbat vorba și Grasandor i-a spus: „Rogu-vă cavalere, să aveți bunătatea de a-mi da pe cineva să mă călăuzească spre insula unde se află Amadis”. „Cu plăcere o voi face – a răspuns el – și de aveți trebuință și de niscai merinde la drum, vă voi da pe dată”. „Vă mulțumesc mult – a spus Grasandor –, dar am tot ce îmi trebuie”. Cavalerul din insulă a spus: „Iată omul ce vă va călăuzi, că ieri s-a întors de-acolo”. Grasandor i-a mulțumit și s-a urcat pe corabie cu călăuza, după care au pornit la drum și au tot mers, până au ajuns fără niciun necaz în portul Insulei Turnului Roșu, unde se afla Amadis. Oamenii uriașului l-au înconjurat pe dată pe Grasandor și l-au întrebat ce vrea. El le-a răspuns că venise să îl caute pe un cavaler ce se numește Amadis de Gaula, căci i se spusese că se află în acea insulă. „Eadevărat ce spuneți – au zis ei. Urcați cu noi la castel, că acolo îl veți găsi”. Atunci Grasandor a coborât de pe corabie îmbrăcat în armură, cum se afla, și a urcat sus la castel împreună cu oamenii uriașului, iar când a ajuns la poartă, Amadis a fost înștiințat că a sosit un cavaler care îl caută. Amadis și-a 932

zis pe dată că trebuie să fie unul din prietenii săi și a ieșit la poartă. Și când a văzut că e Grasandor, a fost cel mai bucuros om din lume și l-a îmbrățișat cu multă veselie, iar Grasandor de asemenea pe Amadis, ca și cum ar fi trecut vreme îndelungată de când nu se văzuseră. Amadis l-a întrebat ce face doamna sa, Oriana, și dacă plecarea lui i-a supărat foarte tare. Grasandor i-a răspuns: „Viteazul meu domn, Oriana și toate celelalte doamne sunt foarte bine și sănătoase; Oriana, să știți că a fost foarte jignită și tulburată când a aflat de la mine de plecarea voastră, dar cum este plină de înțelepciune, a socotit că doar o pricină însemnată v-a făcut să porniți la drum și fiți sigur că singura durere și supărare ce i-a mai rămas e că nu vă va putea vedea atât de curând pe cât dorește; dar cu toate că am venit să vă aduc înapoi, m-aș bucura să mai zăbovim aici vreo patru-cinci zile, că mi-a făcut tare rău călătoria pe mare”. „Socotesc că e bine să facem așa – a spus Amadis –, că și eu am nevoie de odihnă și mă simt slăbit de pe urma rănilor primite, ce nu sau lecuit încă; și sunt tare bucuros de cele ce mi-ați spus despre doamna și stăpâna mea, căci pe lângă supărarea ei, toate celelalte câte mi s-ar putea întâmplă, lupte grele ori chiar moartea, nu înseamnă nimic pentru mine”.

• CAPITOLUL CXXX • Cum, pe când Amadis se afla în Insula Turnului Roșu, stând pe o stâncă la malul mării și tăifăsuind cu Grasandor despre doamna sa, Oriana, a zărit apropiindu-se o corabie ce aducea vești despre flota plecată spre Sansueña și Insulele Landelor Și așa cum auziți, Amadis și Grasandor își treceau vremea cu multă plăcere în acea Insulă a Turnului Roșu și Amadis îl tot întreba despre doamna sa, Oriana, căci spre ea se îndreptau toate dorințele și gândurile lui, deoarece, deși acum îi aparținea, iubirea lui pentru ea nu scăzuse niciun pic, ba mai mult chiar, inima îi era mai înrobită ca niciodată și era hotărât să-i urmeze vrerea cu mai multă supunere; și pricina era că această mare iubire dintre ei doi n-a fost o întâmplare, cum pățesc mulți, ce cu cât se îndrăgostesc mai iute, cu atât mai iute ajung să urască, ci a fost profundă, crescând cu gânduri foarte curate și pe potriva cinstei, așa cum se întâmplă cu toate cele clădite și înălțate pe temelia virtuții; dar, în general, toți urmăm o altă cale, dorințele noastre fiind înclinate mai mult spre potolirea și satisfacerea voilor și poftelor ticăloase, decât spre bunătatea și dreptatea pe care suntem datori să le avem în minte și în fața ochilor, necugetând că dacă 933

am pune în gură toate lucrurile dulci și delicioase, iar la sfârșit am simți un gust amar, nu numai că gustul dulce ar dispărea, dar mintea ni s-ar tulbura într-atât, încât ultima înghițitură ar face ca primele să ne pricinuiască o mare supărare, așa că putem spune pe drept cuvânt că sfârșitul ne aduce cea mai mare glorie și desăvârșire. Și dacă e așa, de ce nu recunoaștem că deși lucrurile necinstite, atât iubirea cât și cele de alt soi, ne-au adus la început dulceață și la sfârșit amărăciune și căință, cele virtuoase și curate care la început par neplăcute și amare, la sfârșit ne aduc mulțumire și bucurie; dar în privința poveștii acestui cavaler și a doamnei sale, nu putem despărți răul de bine, nici tristețea de bucurie, pentru că de la început, de când gândul lor veșnic a fost să ajungă la sfârșitul cinstit de acum, și au îndurat frământări și chinuri unul pentru altul, și nu puține, cum povestește această măreață istorie, să nu credeți că datorită lor au suferit și pătimit, ci dimpotrivă, au aflat în ele multă tihnă și bucurii, fiindcă de fiecare dată când își aminteau de marea lor iubire, se vedeau unul pe altul în fața ochilor, de parcă ar fi fost aievea, ceea ce le aducea mare mângâiere și era leac pentru dulcile lor suferințe, astfel că pentru nimic în lume n-ar fi vrut să îndepărteze acea desfătătoare amintire. Dar să nu mai vorbim despre această iubire plină de credință, atât pentru că n-am sfârși niciodată, cât și pentru că s-a scurs și se va mai scurge multă vreme până când se va ivi alta la fel, care să rămână întru aducere aminte într-o scriere atât de însemnată. Și așa stătea de vorbă Amadis cu Grasandor despre acele lucruri foarte plăcute, când s-a întâmplat că, aflându-se amândoi așezați pe o stâncă înaltă la țărmul mării, au zărit îndreptându-se spre port o corabie mică și n-au vrut să plece de-acolo mai înainte de a afla cine sosește cu acea corabie. Când corabia a intrat în port, l-au trimis pe unul din scutierii lui Grasandor să afle cine sunt noii veniți; acesta s-a dus pe dată și, când s-a întors, le-a spus: „Domnilor, pe corabie se află un majordom al Madasimei, soția lui don Galvanes, în drum spre Insula Mongaza”. „Și de unde vine?” a întrebat Amadis. „Domnule – a răspuns scutierul –, mi-a spus că din locurile unde se află don Galvanes și don Galaor, dar n-am mai aflat nimic altceva”. Când Amadis a auzit asta, a coborât de pe stâncă împreună cu Grasandor și s-a dus în port, unde se afla corabia; și de cum a ajuns, l-a recunoscut pe Nolfon, căci acesta era numele majordomului, și i-a spus: „Nolfon, prietene, tare mă bucur că vă văd, căci îmi veți da vești despre fratele meu, don Galaor, și despre don Galvanes, că de când au plecat din Insula Ferecată nu mai știu nimic de ei”. Când majordomul l-a văzut și l-a recunoscut pe Amadis, mult sa minunat că îl găsește în acel loc, căci știa foarte bine că insula este a uriașului Balan, cel mai mare dușman al lui Amadis, fiindcă acesta îi ucisese 934

tatăl; și pe dată a coborât pe uscat și a îngenuncheat în fața lui, vrând să-i sărute mâinile, dar Amadis nu i-a îngăduit și l-a îmbrățișat. Majordomul a spus: „Domnule, ce întâmplare v-a adus pe aceste meleaguri, atât de depărtate de locul unde v-am lăsat?” Amadis i-a răspuns: „Bunul meu prieten, Dumnezeu m-a adus aici, pentru un lucru pe care-l veți afla mai târziu; acum spuneți-mi tot ce știți despre fratele meu, don Galvanes și Dragonis”. „Domnule – a zis el –, Dumnezeu fie lăudat, vă pot spune lucruri ce o să vă bucure. Aflați că don Galaor și Dragonis au plecat din Sobradisa cu oaste multă și bine înarmată, iar don Galvanes, stăpânul meu, cu cât mai multă oștire a putut strânge în Insula Mongaza, s-a întâlnit cu ei în largul mării, în dreptul unei stânci hotărâtă ca loc de întâlnire, ce se cheamă Stânca Domniței Vrăjitoare, nu știu dacă ați auzit de ea”. Amadis a spus: „În numele credinței datorate Domnului, dacă știți câte ceva despre această stâncă, domnule majordom, povestiți-mi, fiindcă don Gavarte de la Valea Temătoare mi-a spus că, într-o călătorie pe mare, a trecut pe la poalele acestei stânci de care ați pomenit, dar cum era foarte bolnav, n-a putut urca pe ea să vadă o sumedenie de lucruri, dar a aflat de la cei ce fuseseră acolo să trebuie să treci printr-o încercare grea, pe care cavalerii nu izbutesc să o ducă la capăt”. Majordomul i-a spus: „Am să vă povestesc cu plăcere tot ce-am aflat și a rămas în amintirea oamenilor. Aflați că stânca poartă acest nume, fiindcă în urmă cu mult timp a trăit acolo o domniță ce stăpânea acel ținut, ce s-a trudit din greu să învețe magia și necromanția; și le-a învățat atât de bine, încât izbutea să facă tot ce-și punea în gând; câtă vreme a viețuit acolo, și-a ridicat o casă, cea mai frumoasă și mai bogată din câte s-au văzut vreodată; și deseori s-a întâmplat ca în jurul stâncii să se adune multe corăbii ce treceau pe mare dinspre Irlanda, Norvegia și Sobradisa, spre Insulele Landelor ori Insula Adâncă, și cu niciun chip nu mai puteau pleca de-acolo dacă domnița nu dezlega vraja prin care le ținea legate cu sila, luându-le în schimb tot ce îi era pe plac; iar dacă pe corăbii se aflau cavaleri îi ținea acolo cât îi era voia și îi punea să se lupte între ei până se învingeau ori chiar se ucideau unii pe alții, căci nu le stătea în puteri să facă altminteri, și asta o bucura foarte. Și a mai făcut ea și altele, dar ar fi prea mult de povestit; dar cum e lucru sigur că cei ce înșală sunt înșelați și pedepsiți pe lumea asta și pe cealaltă, căzând chiar în capcanele întinse de ei, după o vreme pe care această domniță rea și-a petrecut-o în mare bogăție și plăceri, crezând că pătrunde cu știința ei adâncile taine ale Domnului, El a îngăduit să fie înșelată de cineva cu totul neștiutor în ale vrăjitoriei și iată cum: printre acei cavaleri aduși de ea pe stâncă era unul de fel din Creta, bărbat frumos și destul de viteaz în luptă, în vârstă de douăzeci și patru de ani, de care domnița s-a îndrăgostit atât de pătimaș, încât își ieșise din minți și nici 935

marea-i știință, nici împotrivirea, nici frâul ce-l punea voinței sale tulburate și învinse nu au putut-o împiedica să nu-l facă stăpân pe ceea ce nimeni până atunci nu avusese, și anume, pe propria-i ființă; cu acesta a petrecut o vreme întru mare desfătare a sufletului ei și el de asemenea cu ea, dar mai mult din interes decât datorită frumuseții ei, căci natura o dăruise cu foarte puțină. Și pe când trăiau astfel acea domniță și iubitul ei, cavalerul, cugetând el că în acel loc atât de singuratic și ciudat puțin folos ar avea și de-ar fi stăpânul lumii, a început să chibzuiască în ce fel ar putea scăpa din acea temniță și a socotit că vorba dulce și chipul drăgăstos împreună cu plăcute dovezi de iubire, chiar prefăcute, au marea putere de a tulbura și a suci mințile oricărei ființe îndrăgostite; și a prins să se arate mult mai mult ca înainte subjugat și pătimaș în iubirea lui, atât de față cu lumea, cât și în taină, rugând-o cu multă căldură să facă astfel încât el să nu-și închipuie că aceasta se datorează puterii vrăjilor ei, ci doar pentru că așa gândește și simte. Și a stăruit așa de mult, încât ea, crezând că îi aparține cu totul și socotind, cu inima ei înrobită și înlănțuită, că el o iubește fără vicleșug, așa cum îl iubea ea, i-a dat libertatea să facă ce dorește. Când cavalerul s-a văzut astfel, dorind mai mult ca înainte să scape de acea viață, pe când stătea de vorbă într-o zi cu domnița, privind marea, îmbrățișând-o și arătându-i multă dragoste, cum făcuse adesea, a azvârlit-o de sus de pe stâncă și în marea cădere domnița a ajuns jos fărâme. Îndată după asta, cavalerul a luat toate bogățiile de-acolo și pe toți locuitorii, bărbați și femei și, lăsând stânca pustie, a plecat în insula Creta; dar într-una din odăile celui mai mare palat al domniței a lăsat o mare comoară, din câte se spune, pe care n-a putut-o lua nici el, nici nimeni altcineva până în ziua de azi, fiindcă e vrăjită; și cei ce, la vremea marilor înghețuri, când se ascund șerpii, au cutezat să urce stânca, zic că au ajuns la ușa încăperii, dar n-au izbutit să intre, și că pe o ușă sunt scrise niște slove roșii ca de sânge, iar pe alta, alte slove ce îl numesc pe cavalerul care va intra înăuntru și va dobândi comoara, după ce va scoate o spadă împlântată în ușă până la mâner, și atunci acestea se vor deschide; asta-i tot ce pot să vă răspund la întrebarea voastră, domnule”. Amadis, după ce l-a ascultat, s-a gândit o vreme cum ar putea să ducă el la capăt acea încercare, unde dăduseră greș atâția, dar a tăcut și n-a spus nimic despre asta, întrebându-l însă, pe Nolfon despre frații și prietenii săi; el i-a spus: „Domnule, după ce flotele s-au împreunat acolo la poalele stâncii de care ați auzit, au pornit spre Insula Adâncă, dar n-au putut ajunge acolo neștiuți, fiindcă s-a aflat de venirea lor de la alți călători pe mare, și toată insula s-a ridicat la luptă în frunte cu un văr primar al regelui mort; așa că, de cum am intrat în port, ne-a întâmpinat toată suflarea și am purtat cu ei o bătălie mare și primejdioasă, ei de pe uscat și noi de pe nave; dar în cele din 936

urmă, don Galaor, Dragonis și don Galvanes au sărit pe pământ, în pofida dușmanilor, și au secerat atâta moarte în rândurile lor împreună cu mulți alții de-ai noștri care i-au ajutat, că i-au îndepărtat din partea aceea a țărmului și am putut coborî de pe corăbii; și apoi, toți laolaltă ne-am năpustit asupra lor, că nu ne-au putut ține piept și au dat dosul; dar isprăvile săvârșite de don Galaor nu le-ar putea nimeni povesti, că acolo și-a luat plata pentru tot ce pierduse în timpul lungii sale boli; și printre cei uciși de el a fost și acea căpetenie, vărul regelui, ceea ce ne-a ajutat să-i împingem mai iute pe toți vrăjmașii în cetate și să-i încercuim din toate părțile; dar cum erau slabi de înger și nu aveau nicio căpetenie, căci mai marii insulei au murit o dată cu regele, stăpânul lor, în lupta de la Luvaina, iar mulți alții au fost făcuți captivi, văzând că suntem stăpâni pe câmpul de luptă, iar ei n-au cum fi ajutați, au început pe dată negocierile, cerând chezășie că le vom lăsa avuțiile și le vom îngădui să trăiască ca până acum dacă se predau; și așa am și făcut și, în opt zile de la sosire, toată insula a fost a noastră, iar Dragonis uns rege; și fiindcă don Galvanes, stăpânul meu, și don Galaor au fost răniți, dar nu prea greu, au hotărât să mă trimită pe mine cu vești la stăpână mea, Madasima, și la regina Briolanja, iar eu, domnule, am trecut pe-aici ca s-o văd pe Madasima, mătușa stăpânei mele, pe care ea o iubește și o prețuiește foarte, pentru că e o doamnă foarte nobilă și plină de bunătate, și nu cu gândul de a vă afla în aceste locuri”. Amadis s-a bucurat de aceste vești și i-a adus multe mulțumiri Domnului pentru că le dăduse o asemenea victorie fratelui său și acelor cavaleri pe care mult îi mai iubea, și l-a întrebat dacă știe ce făcuseră don Cuadragante, don Bruneo de Bonamar și cavalerii ce plecaseră cu ei. „Domnule – a răspuns el –, după ce am cucerit insula, am dat peste câțiva oameni ce fugiseră din Insulele Landelor și din orașul Arabia, cu gândul că acolo vor fi mai în siguranță și neștiind nimic de sosirea noastră; aceștia ne-au spus că, mai înainte de a pleca de-acolo, ai noștri avuseseră o mare bătălie cu un nepot al regelui Arabigo și cu oastea din oraș și din insulă, dar, în cele din urmă, cei din insulă au fost nimiciți și zdrobiți; cât despre ceilalți nu mai știau nimic alta”. Cu aceste vești, toți au urcat la castel cu mare veselie și Amadis a vorbit cu Balan Uriașul, ce încă nu se ridicase din pat, spunându-i că va trebui să plece și rugându-l să poruncească să i se înapoieze Darioletei și soțului ei tot ce le luase și corabia ca să plece în Insula Ferecată; și că i-ar face plăcere, de asemenea, să-i trimită cu ei și pe fiul său, Bravor, cu soția lui, ca să-i cunoască Oriana și să rămână acolo împreună cu alți coconi de neam mare până va fi vremea să devină cavaler, când i-l va trimite înapoi cu multă cinste, cum i se cuvine unui bărbat de rang atât de înalt. Uriașul i-a spus: „Domnule Amadis, așa cum până acum gândul meu a fost stăpânit de dorința 937

de a-ți face tot răul cu putință, tot astfel acest gând s-a schimbat pe de-antregul și te iubesc cu dragoste curată, socotind o cinste să te slujesc; iar ceea ce poruncești se va face pe dată și eu însumi, când mă voi ridica și voi fi în toate puterile, vreau să vin să-ți văd curtea și insula și să rămân alături de tine câtă vreme îți va face plăcere”. Amadis i-a răspuns: „Se va face totul precum zici și crede-mă că întotdeauna vei avea în mine un frate, pentru cât prețuiești și cine ești, precum și pentru rudenia ta cu Gandalac, pe care eu și frații mei îl socotim ca un tată; și-acum, îngăduie să te părăsim, că mâine devreme voim să plecăm, și nu da uitării ce mi-ai făgăduit”. Dar aș vrea să știți că Balan n-a făcut călătoria aceea atât de grabnic cum gândea, căci, aflând că don Cuadragante și don Bruneo asediau orașul Arabia și aveau nevoie de oșteni, a strâns cât mai mulți oameni a izbutit din insula lui și din altele ale prietenilor săi și a pornit în ajutorul lor cu asemenea oaste, încât ceea ce a început cu multă cinste s-a încheiat tot astfel; și nu s-a mai despărțit de ei până nu au fost cucerite cele două ținuturi, cel al Sansueñei și cel al regelui Arabigo, așa cum vă va spune istoria mai departe. Acum istoria povestește că Amadis și Grasandor au plecat într-o luni dimineață din marea insulă numită a Turnului Roșu, unde era senior acel puternic uriaș numit Balan, și Amadis l-a rugat pe Nolfon, majordomul Madasimei, să-i dea un om de-al său ca să-l călăuzească la Stâncă Domniței Vrăjitoare. Nolfon i-a răspuns că îi dă cu plăcere și că de vrea să urce stânca, acum e vremea cea mai bună, fiindcă e miezul iernii și gerul cel mai mare; și că dacă îi cere să-l însoțească, o va face din toată inima. Amadis i-a mulțumit și i-a spus că nu e nevoie să-și amâne drumul la care pornise, fiindcă lui îi e de ajuns o călăuză. „Facă-se voia Domnului – a spus majordomul – și El să vă călăuzească și să vă ajute în tot ce veți face cum a făcut până acum”. Apoi și-au luat rămas bun unii de la alții și majordomul a pornit la drum spre Anteina, iar Amadis și Grasandor au plecat pe mare cu acea călăuză și au călătorit cinci zile bune fără să zărească stânca, deși vremea era frumoasă; dar în dimineața celei de-a șasea au zărit-o, și era atât de înaltă de părea că atinge norii. Și au plutit până la poalele ei, unde au văzut o barcă trasă la țărm, nepăzită de nimeni, ceea ce i-a mirat, dar și-au zis că a lăsat-o acolo cineva care urcase stânca. Amadis i-a spus lui Grasandor: „Bunul meu domn, eu vreau să urc pe stâncă și să văd dacă e adevărat tot ce ne-a povestit majordomul și mult vă rog, chiar dacă asta vă mâhnește, să mă așteptați aici până mâine seară, când o să mă întorc, ori o să vă fac semn de sus, să știți ce-i cu mine; iar dacă nu mă întorc în acest răstimp ori în a treia zi, puteți fi sigur că mi s-a întâmplat ceva și veți lua ce hotărâri credeți de cuviință”. Grasandor i-a răspuns: „Mult mă doare, domnule, că nu mă socotiți îndeajuns de curajos pentru a trece prin orice încercare, până la moarte, mai 938

cu osebire aflându-mă în tovărășia voastră, când curajul ce vă prisosește l-ar putea cumpăni pe cel ce mi-ar lipsi mie, și de-o fi să ne meargă bine ori rău, vreau să urc și eu pe stâncă”. Amadis l-a îmbrățișat râzând și a spus: „Domnul meu, nu înțelegeți greșit vorbele mele, căci știți prea bine că pot aduce mărturie pentru curajul vostru și dacă asta vă e dorința, vom face precum ați spus”. Așa că au poruncit să li se aducă de mâncare și porunca lea fost îndeplinită, iar după ce au mâncat cât le făcea trebuință pentru urcușul acela greu cu piciorul, căci era cu neputință să meargă călare, și-au luat toate armele, în afară de lănci, și au pornit pe drumul tăiat în stâncă, foarte anevoios de urcat; și au mers ei o bună parte din zi, făcând popasuri dese și iar mergând, căci greutatea armelor făcea urcușul foarte trudnic; și pe la jumătatea drumului au dat de o căsuță, ca un schit, cioplită în piatră, înăuntrul căreia se afla o statuie, ca un idol de metal, cu o coroană înaltă pe cap, din același metal, iar pe piept cu o placă mare pătrată de metal, aurită, pe care statuia o ținea cu amândouă mâinile, de parcă o strângea la piept, cu niște slove mari, foarte bine desenate, în grecește, ce se puteau citi cu ușurință, deși fuseseră scrise pe timpul Domniței Vrăjitoare și trecuseră deatunci peste două sute de ani; că domnița asta era fiica unui mare învățat din orașul Argos, din Grecia, priceput în toate științele pământești și mai abitir în cele ale magiei și necromanției, ce se numea Finetor, iar fata lui se născuse cu o minte atât de ascuțită, că se apucase să învețe toate acestea și ajunsese să le stăpânească mult mai bine decât taică-su și decât oricine altcineva din vremea ei, și apoi venise să locuiască pe stânca aceea, dar pentru a nu ne întinde prea mult și a nu ne abate de la povestea noastră, istoria nu vă mai spune și în ce fel a ajuns acolo. După ce au intrat în acea capelă, Amadis și Grasandor s-au așezat pe o bancă de piatră aflată înăuntru, ca să se odihnească, și, după o vreme, s-au sculat și s-au dus să privească statuia, ce li s-a părut foarte frumoasă; și au privit-o ei vreme îndelungată, iar Amadis a prins să citească inscripția, că pe când fusese în Grecia învățase oleacă limba și buchile grecești, iar pe când călătorea pe mare, maestrul Helisabad îl învățase bine limba, cum îl învățase și limba vorbită în Germania și pe cele din alte țări, pe care le cunoștea foarte bine, pentru că era un mare învățat în toate și cutreierase multe meleaguri; și slovele grăiau așa: „La vremea când marea insulă va înflori și va fi stăpânită de puternicul rege și, la rându-i, va fi stăpână peste multe regate și cavaleri vestiți în lume, se vor uni culmea vitejiei în luptă cu floarea frumuseții, ce nu-și vor afla pereche în zilele lor, și vor da naștere celui ce va scoate spada, împlinindu-și astfel menirea de cavaler, iar grelele uși de piatră se vor deschide, dând la iveală marea comoară”. 939

După ce a citit inscripția, Amadis l-a întrebat pe Grasandor: „Domnule, ați deslușit slovele?” „Nu – a răspuns el –, că nu le înțeleg. În ce limbă sunt?” Amadis i-a spus tot ce scrie, și că, după părerea lui, profeția e veche și nici unul din ei nu va duce la bun sfârșit încercarea, cu toate că, după mintea lui, cei doi ce aveau să-l zămislească pe cavalerul care o va duce la capăt ar fi putut fi prea bine el și doamna sa, Oriana, dar despre asta n-a mai zis nimic; Grasandor i-a spus: „Dacă domnia voastră nu o duceți la bun sfârșit, care sunteți fiul celui mai viteaz cavaler din lume, ce a dat dovadă toată viața de cea mai mare vitejie în luptă, și al reginei care, din câte am aflat, a fost una dintre cele mai frumoase femei din vremea sa, mult timp va mai trece până să o ducă cineva la capăt; așa că să urcăm în vârf și să nu lăsăm nimic nevăzut ori neîncercat, că dacă pentru alții o asemenea încercare grea e un lucru deosebit, cu atât mai deosebit va fi pentru voi să o duceți la bun sfârșit, și de se va întâmplă asta, voi vedea ceea ce nimeni până azi n-a izbutit să vadă în vremurile noastre”. Amadis a râs cu poftă și n-a răspuns nimic, dar și-a dat prea bine seama că vorbele lui n-au mare temei, fiindcă nici vitejia în luptă a tatălui său, nici frumusețea mamei sale nu ajungeau nici pe departe la vitejia lui și frumusețea Orianei; și a spus: „Să urcăm și dac-om putea, să ajungem sus înainte de căderea nopții”. Așa că au ieșit din capelă și au început să urce cu multă trudă, fiindcă stâncă era foarte înaltă și sălbatică, astfel că, mai înainte de-a ajunge în vârf i-a prins noaptea și au fost nevoiți să se adăpostească sub un țanc de piatră, și au petrecut toată noaptea vorbind despre întâmplări trecute și cel mai mult despre iubitele și soțiile lor, la care le erau inimile, și despre celelalte doamne ce se aflau cu ele. Și Amadis i-a spus lui Grasandor că dacă nu s-ar teme de mânia și pedeapsa doamnei sale, după ce vor coborî de pe stâncă, sar duce să-i ajute pe don Cuadragante, don Bruneo, Agrajes și ceilalți prieteni. Grasandor i-a spus: „Așa mi-ar plăcea și mie, dar nu e bine, pentru că, după graba cu care ați plecat din Insula Ferecată, iar eu am pornit în căutarea voastră la cererea Orianei, dacă zăbovim pe-aici, mare durere și tristețe i-ați pricinui iubitei voastre, mai cu seamă că nu știe cum să vă găsească, așa că socotesc că mai înainte de a porni în orice altă călătorie, ce mai suferă amânare, trebuie să mergeți s-o vedeți pe ea, și între timp vom mai afla vești de la cavalerii pe care i-ați pomenit și vom lua cea mai bună hotărâre, iar de vor avea nevoie de ajutorul nostru, să-i ajutăm cu mai mulți oameni decât ne însoțesc acum”. „Așa vom face – a spus Amadis – și vom porni spre Insula Prințului, de unde unul din scutierii voștri va pleca pe mare cu carte din partea mea către Balan Uriașul, în care îl voi ruga să trimită o solie acolo unde se află prietenii noștri, ca să putem fi iute vestiți despre soarta lor în Insula Ferecată, unde vom aștepta”. „Așa e foarte bine”, 940

a spus Grasandor. Și au stat ei sub steiul acela, tăifăsuind și mai picotind, până s-a făcut ziuă și au pornit să urce cât le mai rămăsese; iar când au ajuns în vârf, au privit în jurul lor și au văzut un plai foarte mare cu multe clădiri în ruină, iar în mijlocul acelei întinderi, niște palate foarte mari, în bună parte prăbușite, pe care s-au dus pe dată să le vadă; și au trecut pe sub un arc de piatră foarte frumos, deasupra căruia se afla o statuie de piatră a unei domnișoare, cioplită cu mare artă, ce avea în mâna dreaptă o peană din aceeași piatră și o ținea de parcă ar fi vrut să scrie, iar în mâna stângă o tăbliță cu niște slove grecești, ce grăiau așa: „Adevărata înțelepciune este cea care folosește mai mult în fața zeilor decât a oamenilor, iar cealaltă este deșertăciune”. Amadis a citit inscripția și i-a spus lui Grasandor ce scrie. Și apoi a adăugat: „Dacă înțelepții și-ar da seama de darul ce îl primesc de la Dumnezeu când le dă o asemenea parte din harul lui încât să îi conducă, sfătuiască și călăuzească pe mulți alții, dacă ar vrea să-și folosească știința pentru a se strădui să îndepărteze din sufletul lor cele ce pot fi îndepărtate pentru a rămâne curat și limpede cum l-a adus pe lume acel preaînalt Domn, oh, cât de fericiți ar fi și cât de rodnică și folositoare știința lor! Dar datorită aplecării și firii noastre rele, cum se întâmplă de cele mai multe ori, ne folosim știința ce ne-a fost dată spre mântuirea noastră pentru acele lucruri ce, făgăduindu-ne glorie, desfătare și bunuri vremelnice pe lumea asta, ne fac să pierdem lumea cealaltă, cea veșnică și nesfârșită. Așa cum a făcut această nefericită domniță ce, în aceste puține vorbe, dovedește o așa de mare înțelepciune și știință și o minte atât de înzestrată și desăvârșită cu cele mai profunde învățături, dar care și-ă dat atât de puțin seama de marea ei știință și n-a știut să o folosească cum ar fi trebuit. Dar să lăsăm asta acum și, ținând seama de greșelile înaintașilor, să nu urmăm aceeași cale, și să mergem mai departe, să vedem ce ne mai așteaptă”. Așa că au trecut pe sub arcul acela și au intrat într-o curte mare, unde erau mai multe izvoare, alături de care părea să se fi înălțat niște mari clădiri, acum prăbușite, astfel că, din casele ce se aflaseră acolo în alte vremuri nu se mai vedeau decât pereții de piatră ce rămăseseră în picioare și nu putuseră fi măcinați de apă; printre ruinele acelea au dat și peste multe cuiburi de șerpi, ce-și făcuseră lăcaș acolo, și au gândit că nu vor putea vedea ceea ce caută fără a trece prin mari primejdii, dar nu s-a întâmplat așa, că n-au văzut nici șerpi, nici altceva să le stea în cale. Așa că au înaintat printre casele acelea, cu scuturile pe braț, coifurile în cap și spadele goale în mână și, după ce au străbătut curtea, au intrat într-o mare sală boltită, unde datorită rezistenței mortarului și pietrei se mai putea vedea mare parte din bogăția lucrăturii; și la capătul acestei săli au zărit niște uși de piatră închise, atât de lipite că nu părea să poată trece ceva printre ele, dar în împreunarea lor se afla înfiptă o spadă 941

până la mâner, și au înțeles pe dată că acolo este încăperea vrăjită unde e ascunsă comoara. Mult au privit lucrătura, dar nu și-au putut da seama din ce e făcut minerul spadei, atât era de ciudat, mai cu seamă garda, căci atunci când au strâns mânerul în pumn, li s-a părut că e dintr-un os străveziu ca un cristal, și scânteietor și roșu ca un rubin din cele fine; de asemenea, în partea dreaptă a uneia dintre uși, au văzut șapte slove, săpate foarte frumos în piatră, roșii ca sângele, iar în partea cealaltă, alte slove, mult mai albe ca piatra, scrise în latinește, ce glăsuiau așa: „În zadar se va trudi cavalerul ce va voi să scoată această spadă de aici, oricât de puternic și de viteaz ar fi, dacă nu este cel de care vorbește inscripția de pe placa ținută în mâini de statuie și nu are pe pieptul său șapte slove roșii ca focul asemeni celor deaici; căci pentru el a păstrat comoara cea care, prin marea ei știință, a izbutit să afle că nici în vremea lui, nici mulți ani după aceea nu se va mai naște altul să-i stea alături”. Amadis, de cum a citit asta și a privit slovele purpurii, și-a adus aminte pe dată că sunt la fel cu cele pe care le are fiul său Esplandian pe partea stângă a pieptului și și-a zis că pentru el, cel mai viteaz dintre toți, care îl va întrece și pe el în vitejie, a fost păstrată această încercare; și i-a spus lui Grasandor: „Ce părere aveți de aceste slove?” „Înțeleg foarte bine ce spun cele albe – a răspuns el –, dar pe cele purpurii nu izbutesc să le deslușesc”. „Nici eu, deși după mintea mea, am mai văzut altundeva unele la fel și socotesc că le-ați văzut și domnia voastră”. Atunci Grasandor a privit slovele mai atent ca înainte și a zis: „Apără-mă, Sfântă Fecioară! Sunt aceleași cu cele de pe pieptul fiului vostru și lui îi este hărăzită această încercare; acum vă pot spune că veți pleca de aici fără să o duceți la capăt și n-aveți a vă plânge decât de voi înșivă că aveți un fecior care vă întrece”. Amadis i-a răspuns: „Credeți-mă, bunule prieten, că atunci când am citit inscripția de pe placa pe care o ține în mâini statuia din capela pe unde am trecut, m-am gândit la ce spuneți, dar fiindcă nu mă socotesc atât de viteaz cum se zice acolo că va fi cel ce îl va zămisli pe acel cavaler, n-am îndrăznit să vă spun; însă aceste slove mă fac să cred că e așa cum spuneți”. Grasandor i-a spus râzând și vesel la chip: „Să coborâm și să ne întoarcem la cei ce ne-așteaptă, că după cum se pare și glăsuiește inscripția, vom rămâne doar cu gloria și amintirea acestei călătorii; și să lăsăm încercarea pentru acel tânăr ce începe să urce spre locul de unde domnia voastră coborâți”. Așa că au ieșit de-acolo amândoi, glumind unul cu altul, iar când au ajuns dincolo de palatele cele mari, Amadis a spus: „Să ne uităm dacă nu se poate intra prin alt loc, cu vreun șiretlic, în încăperea vrăjită”. Și au dat ocol palatelor în partea unde se afla încăperea și au văzut că e toată tăiată dintr-o singură bucată de piatră, fără nicio îmbinare. „E bine păzită camera – a spus 942

Grasandor – și bine ar fi s-o lăsăm stăpânului ei, iar domnia voastră să nu vă lepădați spada ce ați dobândit-o cu atâtea suspine și mult zbucium al sufletului vostru, în nădejdea acesteia pe care ați venit s-o câștigați”. Grasandor spusese asta fiindcă Amadis dobândise spada aceea pentru că a fost cel mai mare și mai credincios îndrăgostit din vremea sa, și nu putuse ajunge la ea fără ca sufletul lui să nu treacă prin multe și mari suferințe, așa cum se povestește în partea a doua a acestei istorii. Apoi și-au continuat drumul pe câmpul acela, părându-li-se că așezarea se întinde mai departe, și au dat peste niște bazine foarte mari în apropierea unor izvoare, niște băi în ruină, niște chioșcuri mici, foarte frumos făcute, cu statui din metal și altele de piatră, precum și de alte lucruri vechi. Și pe când umblau ei așa cum auziți, au văzut venind spre ei un cavaler cu armură și toate armele albe, cu spada în mână, urcând pe unde veniseră și ei, că nu era alt drum și când s-a apropiat de ei, le-a dat binețe, ei i-au răspuns, și cavalerul i-a întrebat: „Domnilor cavaleri, sunteți din Insula Ferecată?” „Da – au răspuns ei –, dar de ce întrebați?” „Pentru că am întâlnit jos, la picioarele stâncii, niște oameni cu o corabie, care mi-au spus că aici, sus, se află doi cavaleri din Insula Ferecată, dar nu mi-au spus și cum se numesc; și cum eu însumi sunt tot de-acolo, nu vreau să am cu cei de-acolo nicio întâlnire altfel decât pașnică, fiindcă am pornit în căutarea unui cavaler mârșav, ce am aflat că s-a ascuns aici cu o domnișoară pe care a răpit-o cu sila”. Amadis, când a auzit asta, a zis: „Cavalere, în numele curteniei, vă cer să-mi spuneți numele vostru, ori să vă scoateți coiful”. „Dacă domniile voastre îmi spuneți și vă jurați pe credința voastră că sunteți din Insula Ferecată – a răspuns el –, o să vă spun cum mă numesc; altminteri, e de prisos să mă întrebați asta”. „Vă jur pe credința noastră – a zis Grasandor – că suntem de-acolo de unde vi s-a spus”. Atunci cavalerul și-a scos coiful de pe cap și a zis: „Acum veți putea vedea dacă am spus adevărul”. Și de cum l-au văzut, l-au recunoscut pe Gandalin. Amadis s-a dus spre el cu brațele deschise și i-a spus: „Oh, bunul meu prieten și frate, ce fericire pentru mine să te întâlnesc!” Gandalin a rămas foarte mirat, că încă nu îl recunoscuse, și Grasandor i-a spus: „Gandalin, te îmbrățișează Amadis”. Când a auzit aceasta, Gandalin a îngenuncheat, i-a luat mâinile și i le-a sărutat de mai multe ori, dar Amadis la ridicat și l-a îmbrățișat din nou, căci îl iubea din toată inima. Apoi Amadis și Grasandor și-au scos coifurile și l-au întrebat ce soartă îl mânase acolo. „Vitejilor seniori, asta v-aș putea întreba și eu, cugetând unde v-am lăsat și în ce loc sălbatic și singuratic vă aflu acum, dar vreau să vă răspund la întrebare. Aflați că, pe când eram cu Agrajes și cu ceilalți cavaleri ce îl însoțeau pentru a cuceri meleagurile pe care le știți, după ce învinsesem într-o mare bătălie purtată cu un nepot al regelui Arabigo, când mulți 943

oameni au suferit din greu și i-am împresurat pe vrăjmași în orașul Arabia, într-o zi, a intrat în cortul lui Agrajes o doamnă din regatul Norvegiei, înveșmântată toată în negru, care s-a aruncat la picioarele lui Agrajes, cerându-i cu multă stăruință să binevoiască a o ajuta într-o mare nenorocire ce o lovise. Agrajes a ridicat-o de jos, a poftit-o să stea lângă el și i-a cerut săi spună care îi e necazul, că o va ajuta dacă e cu putință s-o facă întru dreptate. Doamna i-a spus: «Senior Agrajes, eu sunt din regatul Norvegiei, de unde e și stăpână mea, Olinda, soția voastră, și fiindcă sunt supusă și vasală a regelui, tatăl ei, am venit la domnia voastră datorită rudeniei voastre cu acest senior și dragostei ce-i purtați, să vă cer să-mi dați de ajutor un cavaler viteaz care să mi-o înapoieze pe fiica mea, răpită cu forța de un cavaler mârșav, stăpânul turnului cel mare de la țărm, pentru că n-am vrut să i-o dau de nevastă deoarece nu e de neam și rang înalt ca ea, căci soțul meu a fost văr primar cu don Grumedan, tutorele reginei Brisena a Marii Britanii, ci de obârșie mai joasă, dar a ajuns să fie stăpânul acelui turn și astfel a subjugat multă lume ce trăiește în părțile acelea; și n-a vrut să mi-o mai înapoieze cu niciun chip, zicând că altfel decât prin forța armelor să nu nădăjduiesc că o voi mai vedea lângă mine». Agrajes i-a răspuns: «Doamnă, de ce nu vă face dreptate regele, stăpânul vostru?» «Domnule – a răspuns ea –, regele e foarte bătrân și suferind, așa că nu mai poate cârmui pe alții și nici pe sine.» «Și e departe de-aici – a întrebat Agrajes – locul unde se află acel cavaler?» «Nu – a răspuns ea –, că pe mare se poate ajunge acolo într-o zi și-o noapte, dacă vremea e bună.» Când am auzit eu acestea, l-am rugat mult pe Agrajes să-mi îngăduie să plec cu acea doamnă, spunându-i că mă voi întoarce curând, dacă mă va ajuta Dumnezeu să înving. Agrajes mi-a dat încuviințarea sa, dar mi-a poruncit să nu mă încurc în altă aventură în afară de asta și i-am făgăduit că așa voi face. Așa că mi-am luat calul și armele și am urcat cu doamna pe corabia cu care venise; și am plutit noi tot restul acelei zile și noaptea următoare și, a doua zi la amiază, am coborât pe uscat împreună cu doamna; aceasta m-a dus spre turnul cavalerului și când am ajuns acolo, am bătut în poartă și mi-a răspuns un slujitor, de la o fereastră, întrebându-mă ce doresc. Eu i-am răspuns că vreau să-i cer cavalerului, stăpânul acelui turn, să o înapoieze pe dată pe domnișoara pe care i-o răpise doamnei ce mă însoțește, ori să dovedească pe ce temei poate și are dreptul s-o păstreze, căci de nu, poate fi sigur că nu va mai ieși suflet de om din turn fără să fie ucis ori luat captiv de mine. Slujitorul mi-a răspuns astfel: «Nu punem mare preț aici pe ce poți face tu, dar așteaptă, că în curând vei avea ce ceri». Atunci m-am îndepărtat de turn și, după o vreme, porțile s-au deschis și s-a ivit un cavaler destul de voinic, într-o armură de culoare galbenă, pe un cal mare, care mi-a spus: «Cavalere ce ameninți fără minte, ce 944

vrei și ce dorești?» Eu i-am răspuns: «Nu te ameninț și nu te chem la luptă până nu-mi vei spune ce temei ai să o ții aici cu forța pe o domnișoară, fiica acestei doamne, care zice că i-ai răpit-o». «Și chiar dacă doamna spune adevărul – a zis el –, ce poți face tu?» «Să te pun să plătești pentru asta – am zis eu –, dacă așa va vrea Domnul.» Cavalerul mi-a spus: «O să-ți plătesc cu vârful acestei lănci». Și a pornit într-un iureș spre mine, eu m-am năpustit contra lui și ne-am luptat o bucată bună din zi; dar, în cele din urmă, cum eu luptam pentru adevăr, iar el nu, Dumnezeu a vrut să-mi dăruiască victoria și să-l văd pe cavaler întins la picioarele mele, dar când am vrut să-i tai capul, mi-a cerut îndurare și să nu-l ucid, că va face tot ce voiesc; eu i-am poruncit să i-o înapoieze mamei pe domnișoară și să se jure că nu va mai răpi niciodată vreo femeie cu sila, iar el a încuviințat. Atunci i-am dat drumul și el mi-a cerut îngăduința să intre în turn și să o aducă el însuși pe domnișoară; eu i-am cerut un zălog și l-am lăsat să plece, dar, la scurt timp după ce a intrat în turn, a ieșit pe o altă poartă, spre mare, și după ce s-a urcat cu domnișoara într-o barcă, așa înarmat cum era, mi-a strigat: «Cavalere, nu fii mirat că nu îmi țin cuvântul; pricina e marea putere a dragostei, că fără această domnișoară n-aș mai putea trăi nicio oră măcar; și pentru că nu mă pot stăpâni și conduce pe mine însumi, rogu-te, nu mă învinovăți pentru ceea ce vezi; și ca să-ți pierzi nădejdea că o vei salva și va fi din nou a mamei sale, privește cum plecăm împreună pe mare într-un loc unde va trece multă vreme până să afle cineva de mine și de ea»; și cum a spus asta, s-a îndepărtat cât mai iute de țărm cu ajutorul unei vâsle pe care o ținea cu amândouă mâinile și a plecat drept înainte pe mare, cu domnișoara ce plângea amarnic. Când am văzut asta, am simțit o asemenea durere și mâhnire, că mai bine aș fi murit decât să mai rămân în viață, fiindcă doamna ce mă adusese acolo și-a sfâșiat vălurile și straiele în fața mea, cu cea mai mare jale din lume, de te înfiorai de durere, zicând că eu îi făcusem mai mult rău decât cavalerul, căci, atâta vreme cât fiică-sa se afla în turnul acela, tot mai avea o speranță să o recapete, dar acum totul se sfârșise, pentru că s-a dus unde n-o va mai putea vedea niciodată și pricina sunt eu, care, cu toate că am izbutit să-l înfrâng pe cavaler, n-am fost destul de înțelept ca să-i fac dreptate cum se aștepta, și nu numai că nu-mi mulțumește pentru ceea ce făcusem, dar se va plânge de mine lumii întregi. Eu am mângâiat-o cum mam priceput mai bine și i-am spus: «Doamnă, mă socotesc foarte vinovat că n-am știut să duc la capăt fapta pentru care m-ați adus aici. Ar fi trebuit sămi închipui că un cavaler ce v-a luat fiica în chip silnic și atât de necinstit este în toate cele la fel de lipsit de virtute; și pentru că lucrurile stau așa, vă făgăduiesc că nu-mi voi afla tihnă și liniște nicio clipă, până nu voi da de el, pe mare ori pe uscat, și sau vă voi înapoia fiica, sau îmi voi pierde viața; vă 945

rog doar să rămâneți în ținutul vostru și să mă ajutați dându-mi corabia cu care am venit și pe unul din slujitorii voștri drept cârmaci». Doamna s-a mai liniștit, mi-a spus să iau corabia și a poruncit unuia dintre slujitorii săi să meargă cu mine și să fie atent la ce făgăduisem și ce voi face; apoi mi-am luat rămas bun de la ea și m-am întors pe drumul pe care venisem, dar când am ajuns la corabie, era noapte neagră, așa că am fost nevoit să aștept dimineața; când s-a luminat, am pornit în direcția spre care se îndreptase cavalerul cu domnișoara și am mers toată ziua aceea fără să aflu ceva despre el; și am plutit așa cinci zile, lăsându-mă dus peste tot unde mă mâna soarta, până în dimineața asta, când am întâlnit niște oameni care pescuiau și mi-au spus că zăriseră un cavaler în armură și o domnișoară într-o barcă, ce se îndreptau spre stânca aceasta, de i se spune a Domniței Vrăjitoare. Cum am aflat asta, i-am poruncit cârmaciului să mă ducă aici și când am ajuns la poalele stâncii am dat de oamenii voștri și de o barcă goală ceva mai departe; și i-am întrebat de cavaler și domnișoară. Ei mi-au spus că nu văzuseră decât barca aceea goală de pe țărm și din pricina asta am urcat aici sus, fiind sigur că aici s-a adăpostit acel cavaler necinstit, dar și pentru a vedea de pot duce la capăt o încercare, că pescarii aceia mi-au povestit că aici se află o încăpere vrăjită, iar de nu voi putea, măcar să pot istorisi despre ea celor ce nu au auzit de asta”. Grasandor i-a spus râzând: „Bunul meu prieten Gandalin, în privința cavalerului cu domnișoara, nedreptatea trebuie reparată, dar cu încercarea de cate ați pomenit, lăsați-o mai moale, că nu e atât de ușor de dus la bun sfârșit”. Și i-au povestit toate câte le văzuseră, iar Gandalin tare s-a mai minunat. Amadis i-a spus: „Noi am străbătut o bună bucată din plaiul acesta și am cercetat casele, dar n-am văzut țipenie de om; însă dacă zici că-i pe-aici, să-l căutăm toți, ca să-ți împlinești voia”; și au început toți trei să caute prin casele acelea prăbușite și, după scurtă vreme, l-au aflat pe cavalerul cu domnișoara între zidurile unor băi; acesta, de cum i-a văzut, a ieșit afară cu ea, ducând-o de mână, și a spus: „Domnilor cavaleri, pe cine căutați?” „Pe voi, domnule ticălos – a răspuns Gandalin –, că acum nu veți mai scăpa cu șiretlicuri și minciuni să nu-mi plătiți pentru felul cum m-ați batjocorit și osteneala de a vă găsi”. Cavalerul și-a dat seama pe dată, după armura albă, că este cel ce îl învinsese și a zis: „Cavalere, ți-am mai spus că marea dragoste pentru această domnișoară mă face să nu mai fiu stăpân pe mine, și dacă tu sau vreunul din acești cavaleri știți ce înseamnă iubirea adevărată nu-mi veți afla vină pentru fapta mea. Poți avea de la mine tot ce-ți poftește inima, dar de această femeie nu mă va despărți decât moartea”. Amadis, când a auzit aceste vorbe, și-a dat seama, datorită propriei sale inimi și marii iubiri dintotdeauna pentru doamna sa, că acel cavaler e nevinovat și că n-are 946

destulă putere să se împotrivească iubirii, și a grăit așa: „Cavalere, cu toate că pentru ceea ce spuneți sunteți iertat în parte de marea voastră vină, totuși, cel ce vă caută nu poate să nu-i facă dreptate mamei acestei domnișoare, căci de ar face așa, pe bună dreptate ar fi învinuit de toți gentilomii”. Cavalerul a răspuns: „Bunule domn, recunosc că e așa și dacă binevoiește, să mă ducă la doamna aceea la a cărei cerere s-a luptat cu mine, ca ea să facă ce vrea cu mine, și să-mi fie și sprijin, căci de vreme ce fiica e mulțumită, va fi și mama, și mi-o va da de soție”. Amadis a întrebat-o pe domnișoară dacă e adevărat ce spune cavalerul. Ea a răspuns că e adevărat, că deși până atunci se aflase în puterea lui împotriva voinței ei, văzând cât de mult o iubește și prin câte trece pentru ea, inima ei s-a învoit să îl iubească și să îl vrea și s-a hotărât să îl ia de soț. Amadis i-a spus lui Gandalin: „Du-i pe amândoi în fața acelei doamne și de poți, fă astfel încât cavalerul să o ia de soție, dacă asta e dorința ei”. Cu aceste vorbe au pornit toți să coboare stâncă și în noaptea aceea au dormit în capela cu statuia de metal, unde au și cinat din merindele luate de cavaler și domnișoară pentru ei. A doua zi au coborât la locul unde îi așteptau bărcile și Gandalin s-a despărțit de ei și a plecat cu domnișoara și cavalerul, dar, mai înainte, Amadis și Grasandor au stat de vorbă cu el și i-au spus să-i transmită multe salutări lui Agrajes și prietenilor lor, iar dacă vor avea nevoie de oaste, să le dea de știre în Insula Ferecată, că vor veni ori le vor trimite pe dată ajutoare. Așa s-au despărțit unii de alții, și Gandalin, ajuns acasă la doamnă, i-a adus în fața acesteia pe cavaler și pe fiica ei, și așa cum acea domnișoară își schimbase gândul datorită dragostei ce i-o arătase cavalerul, cum obișnuiesc să facă femeile, tot așa, din fericire, maică-sa, fiind din aceeași plămadă ca fiica, și-a schimbat gândul datorită vorbelor lui Gandalin și ale altora ce au vrut să rânduiască lucrurile, astfel că, spre plăcerea și mulțumirea tuturor cei doi s-au căsătorit. După aceasta, Gandalin s-a întors la Agrajes, ce mult s-a bucurat de venirea lui și de veștile despre Amadis; aici toți erau foarte veseli, pentru că le mersese bine în timpul asediului, căci după ce îi încercuiseră pe vrăjmași în oraș, așa cum ați auzit, dăduseră mari bătălii în care cei mai mulți și mai viteji dintre cavalerii din oraș fuseseră uciși ori răniți greu, mai cu seamă după sosirea lui don Galaor și don Galvanes ce, după ce l-au lăsat pe Dragonis rege în Insula Adâncă, s-au urcat iute pe corăbii și fără să le mai stea nimic în cale, veniseră să-i ajute; și așa cum se întâmplă cu bolnavii care, sculându-se după o boală grea și recăpătându-și sănătatea, nu se gândesc decât la lucrurile ce le sunt mai pe plac și potrivite lor, crezând astfel că îndepărtează ultimele rămășițe ale bolii, acest rege al Sobradisei, don Galaor, văzându-se scăpat de acea boală grea în timpul căreia crezuse 947

de multe ori că își va da duhul, nu socotea să-și mulțumească sufletul și să-și recapete pe deplin sănătatea decât făcând ceea ce îi cerea brava și curajoasa sa inimă, căci acestea erau cele mai mari bucurii și desfătări pentru el, cel ce, din ziua când fratele său Amadis îl făcuse cavaler în fața castelului de la marginea drumului, sub ochii Urgandei Necunoscuta, avusese în minte tot timpul dorința de a ști toate câte privesc ordinul cavaleresc și de a le duce la îndeplinire, căci în tot locul unde este pomenit de această măreață istorie, isprăvile sale sunt povestite fără să se țină seama că acum devenise un rege puternic, alături de preafrumoasa regină Briolanja; și după câte isprăvi săvârșise în trecut, ar fi putut cu multă dreptate și temei să se odihnească o lungă bucată de vreme și sufletul său să-și afle tihna, dar socotind el că gloria nu are sfârșit și că este atât de plăpândă încât puțină uitare o poate întuneca, mai cu seamă când e vorba de cei pe care soarta i-a înălțat pe culmile ei, lăsând totul deoparte, acest rege curajos a vrut să-i vină în ajutor lui Dragonis, vărul său, cum ați auzit, dar nefiind mulțumit doar cu acea bătălie și trudă, a pornit pe dată, în cea mai mare grabă cu putință, să-i ajute și pe acești cavaleri, mari prieteni ai săi. Oh, cum ar mai trebui să cugete la aceasta cei ce s-au născut pe lumea asta pentru a urma drumul faptelor cavalerești și cum ar mai trebui să gândească că, deși o vreme își păstrează neștirbită onoarea, dacă își dau uitării marile îndatoriri, nu numai armele se acoperă de rugină ci și faima lor, astfel că timp foarte îndelungat nu o mai pot îndepărta, căci așa cum meșterii în orice meserie, dacă sunt harnici, trăiesc după rangul lor, în cinste și fără nevoi, iar dacă se lenevesc și nu muncesc cu grijă pierd ce-au câștigat și trăiesc în mizerie și sărăcie, tot așa și cavalerii, dacă uită ce sunt datori să facă, după cum le cere cinstea, faima și virtutea lor sunt pătate și azvârlite cu multă pagubă în mizerie. Și acest nobil rege, don Galaor, pentru a nu cădea în această greșeală, avându-i tot timpul în fața ochilor pe regele Perion, tatăl său, și pe frații săi, care erau așa cum ați auzit, de cum s-a sfârșit cucerirea Insulei Adânci, a plecat, cum v-am spus, împreună cu don Galvanes, să-i ajute pe ceilalți să-și dobândească pământurile; și sosirea sa i-a îmbărbătat atât de mult pe prietenii săi, cavalerii, înspăimântându-i atât de tare pe potrivnici, că din ziua când a sosit, aceștia n-au mai cutezat să iasă dintre zidurile cetății, astfel că acei cavaleri nădăjduiau ca, în scurtă vreme, să cucerească întreg regatul. Dar acum să-i lăsăm în tabăra lor luând hotărârea să-și atace dușmanii, de vreme ce aceștia nu mai îndrăzneau să iasă să lupte, și vă vom povesti despre Amadis și Grasandor care s-au despărțit de Gandalin la Stânca Domniței Vrăjitoare și au plecat spre Insula Ferecată. Istoria spune că după ce Amadis și Grasandor s-au despărțit de Gandalin la picioarele Stâncii Domniței Vrăjitoare, au tot plutit pe mare și, într-o 948

dimineață, au ajuns fără vreo piedică ori vreun necaz în marele port al Insulei Ferecate, unde au coborât de pe corabie, și-au încălecat caii și îmbrăcați în armuri, cum se aflau, mai înainte de-a urca la castel, au intrat să se roage în mănăstirea de la piciorul stâncii, care fusese înălțată după cum poruncise Amadis la vremea când plecase de-acolo, așa cum făgăduise în fața icoanei Maicii Domnului aflată în schitul de-atunci; și când au ajuns la poartă, au văzut o doamnă înveșmântată în straie cernite, însoțită de doi scutieri, și caii lor priponiți în apropiere. Ei i-au dat binețe și ea le-a răspuns; dar în timpul cât Amadis și Grasandor au stat îngenuncheați în fața altarului, doamna a aflat de la cineva din mănăstire că acela este Amadis și l-a așteptat la ușa bisericii; și când l-a văzut venind, s-a îndreptat spre el plângând, a îngenuncheat pe pământ și i-a spus: „Seniore Amadis, nu sunteți voi cavalerul care îi ajută pe cei mâhniți și nefericiți și mai cu osebire pe doamne și domnișoare? Desigur, căci de n-ar fi așa, nu v-ați bucura de atâta faimă în toate colțurile pământului. Așa că eu, una dintre cele mai triste și mai nenorocite femei, vă cer îndurare”. Și l-a apucat de poalele loricii cu amândouă mâinile, ținându-l atât de tare, că nu mai putea face un pas. Amadis a vrut s-o ridice de jos, dar n-a putut, și i-a zis: „Bună prietenă, spuneți-mi cine sunteți și cum vreți să vă ajut, căci după cât sunteți de îndurerată, chiar de-ar fi să greșesc față de toate celelalte doamne, pentru voi aș trece prin orice primejdii și încercări”. Doamna i-a răspuns: „Cine sunt nu veți afla până nu voi avea siguranța că îmi veți îndeplini rugămintea; iar cât despre ajutorul cerut, ascultați: sunt căsătorită cu un cavaler pe care îl iubesc mult, dar spre marea lui nenorocire, și a mea, a ajuns să zacă în temnița celui mai mare dușman al său de pe lumea asta și nu poate scăpa deacolo; și nu mi-l puteți da înapoi decât domnia voastră; și credeți-mă că genunchii mei nu se vor ridica de pe pământ și nici mâinile mele nu se vor desprinde de lorica voastră, dacă nu mă veți izgoni cu multă asprime și necuviință, până nu îmi veți făgădui ceea ce vă cer”. Amadis, când a văzut-o astfel și a auzit ce spune, n-a știut ce să-i răspundă, căci îi era teamă să-și dea cuvântul pentru ceva ce, mai apoi, ar fi putut fi o mare rușine pentru el, dar văzând-o cât de amarnic bocește, agățată cu înverșunare de zalele sale și în genunchi pe pământ, l-a cuprins o asemenea milă, încât uitând să-i ceară chezășie că pricina ei e dreaptă, a zis: „Doamnă, spuneți-mi cine sunteți și vă făgăduiesc că îl voi scoate din temnița unde se află pe soțul vostru și vi-l aduc înapoi, dacă stă în puterile mele”. Atunci doamna l-a apucat de mâini și i le-a sărutat cu forța, spunându-i apoi lui Grasandor: „Domnule cavaler, ați auzit ce-mi făgăduiește Amadis”; și a adăugat: „Aflați, seniore Amadis, că eu sunt nevasta lui Arcalaus Vrăjitorul, întemnițat de voi; vă cer să mi-l dați și să-l lăsați să plece undeva unde să nu mă tem că îl pierd iarăși, căci voi 949

sunteți cel mai temut dușman al lui și vi-l cer ca unui dușman de moarte, pentru a vi-l face prieten, de voi putea”. Când Amadis a auzit asta, tare s-a mai neliniștit văzând că a fost înșelat cu atâta iscusință de acea doamnă, și de ar fi găsit un mijloc cinstit de a-și lua vorba înapoi, cu mare plăcere ar fi făcut-o, fiindcă se temea mai mult de primejdiile și relele cu care acel cavaler ticălos i-ar fi putut lovi pe mulți oameni nevinovați, decât de ce ar fi putut să i se întâmple lui. Dar, dându-și seama de însemnătatea pricinii acelei doamne și că nu i se poate aduce nicio vină, căci era datoare să-și salveze soțul, dar mai ales, dorind ca vorba și făgăduielile sale să nu fie puse cu niciun chip la îndoială, a hotărât să facă așa cum îi ceruse doamna, și i-a spus: „Doamnă, greu lucru mi-ați cerut, căci puteți fi convinsă că socotesc mai mare încercarea de a-mi înfrânge voința și a mă învoi cu ce îmi cereți, decât de a-mi lua curajul de a-l scoate pe soțul vostru de oriunde s-ar fi aflat prin puterea armelor, orice primejdie aș fi avut de înfruntat, și pot spune că din clipa când am devenit cavaler e prima dată când slujesc și ajut o doamnă ori o domnișoară împotriva voinței mele”. Apoi el și Grasandor au încălecat și Amadis i-a spus doamnei să-i urmeze, și au urcat la castel. Când Oriana și Mabilia au aflat de sosirea lor, nu se poate povesti ce mare le-a fost bucuria și plăcerea; și, pe dată, împreună cu toate doamnele ce se aflau acolo, le-au ieșit în întâmpinare la poarta grădinii unde erau încăperile lor. Gesturile și vorbele din clipele revederii lui Amadis cu doamna sa e de prisos să le mai povestim, pentru că, deși câtă vreme au fost iubiți le-am amintit, acum, căsătoriți fiind, trebuie date uitării, cu toate că erau pline de aceeași dragoste adevărată dintotdeauna. Olinda cea cumpătată și Grasinda i-au îmbrățișat pe Amadis și Grasandor, și toți împreună au intrat în încăperile lor din marele turn ce se afla în grădină, cum ați mai auzit, unde au petrecut cu multă plăcere, ca cei ce se iubesc din toată inima. Amadis a poruncit ca doamna să fie găzduită și să i se dea tot ce îi face trebuință, și, a doua zi dimineața, au ascultat toți liturghia în odaia Grasindei, iar după ce slujba s-a sfârșit, soția lui Arcalaus i-a cerut lui Amadis să-și îndeplinească făgăduiala. El a încuviințat și au plecat cu toți laolaltă spre fortăreață, unde se afla închis Arcalaus în cușca de fier, căci de când vorbise cu el în cetatea Luvaina, când fusese prins, Amadis nu mai voise să-l vadă și nici acele doamne nu-l văzuseră, nici când ieșiseră în întâmpinarea regelui Lisuarte, nici cu prilejul nunților, iar în rest nu părăsiseră niciodată grădina; când au ajuns, l-au aflat pe Arcalaus îmbrăcat într-o giubea căptușită cu blănuri ale unor sălbăticiuni din insulă, foarte prețuite, pe care i-o dăduse don Gandales, tutorele lui Amadis, fiindcă era iarnă, citind o carte trimisă tot de acesta cu foarte frumoase pilde și 950

învățături împotriva nenorocirilor date de soartă; barba o avea foarte lungă și căruntă și, cum era foarte mare la trup și urât la față și tot timpul stătea încruntat, dar mai cu seamă atunci, văzându-i venind spre el, doamnele s-au înspăimântat foarte privindu-l, mai ales Oriana, ce și-a amintit cum o luase cu forța Arcalaus și o scăpase Amadis din mâinile lui și ale celorlalți patru cavaleri, cum se povestește în prima carte a acestei istorii. Când au ajuns lângă el, Arcalaus a lăsat cartea și s-a ridicat în picioare, astfel că a văzut-o pe nevastă-sa, dar n-a spus nimic. Amadis l-a întrebat: „Arcalaus, o cunoști pe această doamnă”? „Da, o cunosc”. „Te bucuri de venirea ei”? „Dacă e spre binele meu – a răspuns el –, numai tu poți judeca; dar dacă roadele venirii ei sunt doar cele ce se văd, e spre răul meu, căci fiind eu hotărât în sinea mea să îndur toate suferințele ce s-ar putea abate asupra mea și împăcat cu aceasta în sufletul meu, dacă vederea ei nu-mi aduce speranța în mai bine, e pricină de mai mare durere pentru mine”. Amadis i-a spus: „Dacă prin sosirea ei scapi de temniță, ai să-mi mulțumești și ai să recunoști aceasta de-acum înainte”. „Dacă ai trimis după ea din propria-ți voință ca să faci ceea ce spui – a răspuns el –, întotdeauna voi prețui nespus fapta ta. Dar dacă a venit ea, fără voia și știința ta, și ai apucat să-i făgăduiești ceva, nu-ți pot mulțumi, pentru că faptele bune săvârșite când ești împins de nevoie, nu de milă, nu sunt demne de a fi prețuite prea mult. De aceea, te rog mult să-mi spui, dacă binevoiești, ce pricină v-a îndemnat pe ea și pe tine, împreună cu aceste doamne, să veniți să mă vedeți?” Amadis i-a răspuns astfel: „Am să-ți spun adevărul, totul așa cum s-a întâmplat și rogu-te mult să-mi răspunzi tot astfel”. Și i-a povestit cum soția lui, printr-un șiretlic, l-a rugat să-i făgăduiască ceva, apoi cum i-a cerut să-l elibereze și tot ce i-a spus el, fără să uite nimic; Arcalaus i-a spus lui Amadis: „Orice-ar fi să mi se întâmple, o să-ți mărturisesc adevărat tot ce gândesc în sinea mea, de vreme ce vrei să știi asta. Când la Luvaina ți-am cerut să ai milă și îndurare de mine, redându-mi libertatea, am crezut, întradevăr, că tot restul vieții mele îți voi rămâne îndatorat și că prin faptele mele îți voi fi veșnic un prieten adevărat; dar dându-mi libertatea acum, fără să dorești s-o faci și neavând încotro, așa cum această faptă bună vine din partea unui dușman, tot așa o primesc și eu și o prețuiesc după cum merită, căci tu însuți m-ai disprețui și m-ai socoti un laș, dacă ți-aș mulțumi atunci când ar trebui să te urăsc”. „Mi-a făcut mare plăcere ce mi-ai spus – a zis Amadis – și e adevărat că nu trebuie să-mi fii recunoscător că îți dau drumul, fiindcă eram, într-adevăr, hotărât să te țin multă vreme aici, socotind că e mai bine să te pedepsesc eu pe drept, decât să-i pedepsești tu pe alții pe nedrept; dar datorită făgăduielii făcute acestei doamne, voi porunci să fii scos din temniță și apărat de primejdii. Un singur lucru te rog, și anume, să îi 951

ierți pe cei ce nu ți-au făcut rău niciodată, chiar dacă nu mă vei ierta pe mine și faptele mele și te vei purta cu mine cu aceeași dușmănie pe care mi-ai purtat-o întotdeauna; fă asta pentru acel Dumnezeu care, atunci când nu mai aveai nicio speranță din partea mea, a hotărât să pună capăt nenorocirilor tale, așa cum face, în nemăsurata-i milosârdie, cu cei răi după ce i-a pus la încercare, pentru ca, după asemenea pedepse și munci, să pună capăt faptelor ce le săvârșesc împotriva slujirii sale, și, când își dau seama că așa trebuie să se poarte, le dăruiește un frumos sfârșit pe lumea aceasta, iar pe lumea cealaltă, cea a fericirii, bucurii fără de număr; iar dacă nu se poartă astfel, cu dreptate își primesc pedeapsa pe care o merită, fără nicio speranță în mântuirea sufletelor ce s-au despărțit de nefericitele lor trupuri”. Arcalaus i-a răspuns: „În ceea ce te privește, e lucru știut că nu te voi putea iubi cu niciun chip și nici nu-ți făgăduiesc că nu le voi face rău altora, de voi putea. Nu știu ce voi face, pentru că după cum am îmbătrânit în acest nărav al meu, făptuind atâtea rele, slabă speranță îmi pun în Cel de Sus că îmi va da iertarea fără s-o merit, iar dacă mă dezbar de nărav, firea mea tot n-ar putea rezista și nu s-ar putea împotrivi unor fapte rele defel pe placul Domnului; dar chiar și de-aș izbuti, n-aș face-o, pentru că m-ai sfătuit tu, și nu vreau să dobândești prin mine gloria, așa cum ai dobândit-o prin alții; și dacă Dumnezeu îmi dăruiește ceva e doar faptul de a nu-ți mulțumi și a nu-ți purta recunoștință în inima mea, fiindcă, deși ți-am cerut cu atâta umilință să mă eliberezi, a vrut să faci asta împotriva voinței tale și cu părere de rău, astfel încât să nu fiu nevoit să-ți rămân în vreun fel dator”. Tare s-au mai înspăimântat acele doamne auzind vorbele lui Arcalaus și mult s-au rugat de Amadis să nu îl slobozească, căci mai mare greșeală ar fi față de Dumnezeu să lase în libertate un asemenea om rău, ca să-și ducă la îndeplinire liber dorințele-i ticăloase, decât să îl țină întemnițat și să-și calce făgăduiala. Amadis le-a spus: „Doamnele mele, așa cum adesea se întâmplă ca, în urma unor mari nenorociri, oamenii să se schimbe și să se îndrepte, sufletele lor crezând cu tărie și nestrămutare în iertarea și milosârdia Domnului, tot astfel, cei cărora le lipsește această credință ajung, tocmai din pricina asta, la deznădejde și se îndreaptă fără nicio scăpare spre pierzanie; și așa s-ar putea întâmplă și cu acest Arcalaus dacă l-aș ține aici, știind că nu se poate îndrepta și schimba în acest fel; așa că îmi voi ține cuvântul și făgăduiala și restul las în seama Atotputernicului ce, într-o clipă, îl poate aduce pe calea sfintei sale slujiri, cum a făcut cu alții mai păcătoși ca el”. Cu asta, vorba lor s-a sfârșit și, la porunca lui Amadis, doamna a fost băgată în cușca de fier să-i țină tovărășie în noaptea aceea soțului ei, iar el cu celelalte doamne s-au întors la turnul din grădină; a doua zi de dimineață, Amadis a poruncit să fie chemat Ysanjo, guvernatorul insulei, și l-a rugat să 952

îi scoată pe Arcalaus și pe soția lui din temniță, să îi dea un cal și arme și să le poruncească fiilor săi să îl ducă împreună cu zece cavaleri într-un loc unde să fie la adăpost de primejdii, împlinind astfel făgăduiala făcută soției sale; ceea ce s-a făcut întocmai, căci feciorii lui Ysanjo au mers cu el până la castelul Valderin, unde l-au lăsat; dar când au dat să-și ia rămas bun de la el, Arcalaus le-a zis: „Domnilor cavaleri, spuneți-i lui Amadis că în cuști sunt vârâte de obicei fiarele sălbatice și animalele din codru, nu cavalerii ca mine, și să se păzească bine de mine, că nădăjduiesc să mă răzbun în curând pe el, chiar dacă o are în ajutor pe târfa aia ticăloasă de Urganda Necunoscuta”. Ei i-au răspuns: „Dacă porniți pe drumul ăsta, iute vă veți întoarce de unde ați ieșit”; și au făcut cale întoarsă. Acum putem crede că soția lui Arcalaus a fost o femeie foarte pioasă și cu frica lui Dumnezeu, și mare mâhnire și durere simțea în inimă pentru toate omorurile și faptele crude săvârșite de soțul ei, abătându-l de la toate câte putea, și pentru meritele sale a primit răsplata de a-l elibera pe soțul ei de acolo de unde toată omenirea n-ar fi putut-o face. Așa că femeia bună și soția credincioasă trebuie să fie foarte prețuită și respectată, pentru că deseori, prin ea, Domnul îngăduie ca fiii și soțul să fie feriți de mari primejdii. Și așa cum auziți, Amadis și Grasandor petreceau cu soțiile lor întru marea desfătare a inimilor în Insula Ferecată, unde, după scurtă vreme, a sosit și Darioleta cu soțul și fiica ei și cu bărbatul acesteia, Bravor, ceea ce leau sporit și mai mult bucuria. Dar acum istoria nu va mai vorbi despre ei și va povesti ce a mai făcut Balan Uriașul, seniorul Insulei Turnului Roșu. Zice istoria că la cincisprezece zile de la plecarea lui Amadis și Grasandor din Insula Turnului Roșu, unde îl lăsaseră zdrobit pe uriașul Balan, acesta a părăsit patul și a poruncit să li se dăruiască Darioletei, soțului și fiicei ei multe giuvaieruri de preț și o corabie foarte bună cu care să plece, și l-a trimis cu ei și pe Bravor, fiul lui, așa cum îi făgăduise lui Amadis; și de îndată ce aceștia au plecat, Balan a pregătit o flotă destul de mare, alcătuită atât din corăbiile sale, cât și din cele luate de la cei aflați în trecere pe-acolo, a încărcat-o cu arme, merinde și oameni, cât a putut aduna, și a pornit la drum pe o mare liniștită, cu vânt prielnic, astfel că a plutit fără vreo supărare și, după zece zile, a ajuns în portul unei mici cetăți, pe numele ei Licrea, din regatul regelui Arabigo, unde a aflat că marele oraș Arabia este încercuit de cavalerii din Insula Ferecată și că asediul e foarte strașnic, mai cu seamă după sosirea regelui din Sobradisa, don Galaor, și a lui don Galvanes; așa că a poruncit pe dată ca toată oastea să coboare pe uscat cu cai și arme, cu arbaletieri și arcași, precum și toate celelalte trebuincioase unei oștiri, și, lăsând pe corăbii un număr suficient de oameni ca să fie bine păzită, a pornit de-a dreptul spre locul unde i se 953

spusese că își au tabăra regele don Galaor și don Galvanes; aceștia, aflând de sosirea lui de la solii trimiși de uriaș, au ieșit să-l întâmpine călare, cu o suită numeroasă. Uriașul a sosit cu oastea lui foarte bună, îmbrăcat într-o armură bogată, călare pe un cal foarte chipeș și voinic, așa încât putini îi puteau sta alături ca înfățișare, ținută și măreție; ceilalți aflaseră ce i se întâmplase cu Amadis, căci le povestise totul Gandalin; don Galaor l-a lăsat pe don Galvanes în frunte fiindcă, deși nu era de rang la fel de înalt, era mult mai în vârstă decât el, și din această pricină, precum și datorită stirpei alese din care cobora și frumoaselor sale purtări, Amadis, frații săi și Agrajes întotdeauna îi arătaseră mult respect. Uriașul nu îl cunoștea, că nu îl văzuse niciodată, deși îi știa povestea amănunțit de la Madasima, mama acestui Balan, cum v-am mai istorisit, și, când a ajuns în fața lui, uriașul a întrebat: „Viteazul meu domn, voi sunteți don Galaor?” „Nu – a răspuns el –, ci don Galvanes, care mult v-a dorit Atunci uriașul l-a îmbrățișat și i-a spus: „Seniore don Galvanes, rude fiind, n-ar fi trebuit să treacă atâta vreme fără să ne cunoaștem, dar dușmănia mea pentru cel ce vă este așa de prieten a fost pricina acestei întârzieri, ce acum a fost înlăturată de mâna celui ce nuși află pereche în înțelepciune și curaj”. Regele don Galaor s-a apropiat să-l îmbrățișeze râzând vesel la chip; și i-a spus: „Bunul meu domn și prieten, eu sunt cel de care ați întrebat”. Balan l-a privit și a spus: „Într-adevăr, bun martor al vorbelor voastre vă este chipul, după cât de mult seamănă cu cel datorită căruia doream să vă cunosc”. Uriașul spusese asta pentru că Amadis și don Galaor semănau atât de tare, încât în multe locuri erau luați unul drept celălalt; doar că don Galaor era ceva mai înalt, iar Amadis mai îndesat. Apoi, cu regele Galaor între ei, s-au îndreptat spre tabără, unde don Galvanes l-a poftit pe don Balan în cortul său, până avea să fie înălțat al lui, și aici au fost serviți și unul și celălalt după rangul fiecăruia.

• CAPITOLUL CXXXI • Cum Agrajes, don Cuadragante și don Bruneo de Bonamar cu mulți alți cavaleri au venit să-l cunoască pe uriașul Balan și ce au făcut împreună Agrajes, don Cuadragante și don Bruneo de Bonamar, când au aflat de sosirea acelui uriaș, i-au luat cu ei pe Angriote de Estravaus, don Gavarte de la Valea Temătoare, Palomir, don Brian de Monjaste și mulți alți cavaleri vestiți foarte, ce veniseră să-i ajute să cucerească acele regate de care ați auzit, și s-au dus toți în tabăra regelui don Galaor și a lui don Galvanes, unde 954

trăsese uriașul, pe care l-au aflat în cortul lui don Galvanes, ce era mai bogat și mai frumos lucrat decât oricare cort ce l-ar fi putut avea vreun împărat ori rege, și îl primise de la Madasima, nevasta lui; ea îl moștenise de la Famongomadan, tatăl ei, care, în fiecare an, punea să fie înălțat într-o luncă din fața castelului Lacul care fierbe și înăuntru îl așeza pe un jilț bogat pe fiul său Basagante, căruia veneau să-i sărute mâinile toate neamurile sale, multe la număr, ce îi arătau supunere datorită marii sale puteri și bogății, precum și vasalii și mulți alții, pe care îi supusese prin puterea armelor, numindu-l rege al Marii Britanii; și cu gândul acesta trimisese solie regelui Lisuarte, cerând-o pe Oriana în căsătorie pentru acest fecior al lui, Basagante, și fiindcă regele nu voise să i-o dea își pusese în minte să poarte crunt război cu acesta, în vremea când Amadis i-a ucis pe amândoi și i-a eliberat din mâinile lor pe Leonoreta, sora Orianei, și pe cei zece cavaleri luați captivi o dată cu ea, cum povestește mai pe îndelete cartea a doua a acestei istorii. Când au sosit acei cavaleri, uriașul era fără armură, înfășurat într-o pelerină de mătase galbenă presărată cu niște trandafiri de aur, și, cum era voinic, frumos și în floarea vârstei, tuturor le-a fost pe plac, dar mai mult încă, după ce au stat de vorbă cu el, căci știind ei că uriașii de felul lor sunt puternici, dar răi și trufași din fire, nesupunându-se judecății drepte, nu-și închipuiau că vreunul ar putea fi cu totul altfel, cum era acest Balan, și pentru asta l-au prețuit mai mult decât pentru marea-i vitejie, deși mulți dintre ei îi cunoșteau marile fapte de arme, pentru că marele curaj este deseori urât când nu e însoțit de bună purtare și înțelepciune. Și pe când stăteau ei așa toți laolaltă în cortul acela mare și uriașul îi privea și îi admira, neputând crede că se pot afla în vreun loc atât de mulți cavaleri viteji, după ce a văzut că s-au liniștit, le-a spus: „Dacă am venit cu inima deschisă în ajutorul vostru, să nu vă mirați, deși nu sperați și nu vă gândeați la asta; am făcut-o, însă, pentru că nu mi-aș fi putut închipui că vreo pricină ar fi în stare să mă împiedice a vă fi dușman de moarte până la sfârșitul zilelor mele. Dar cum îndeplinirea gândurilor se află mai mult în mâna Domnului decât a acelora ce vor să le ducă la capăt cu multă strășnicie, printre multe lupte grele și crâncene pe care le-am purtat întru cinstea mea, am avut una, în urma căreia, silit la început, la sfârșit mi-am schimbat de bună voie gândul și am socotit drept cinste ceea ce toată viața mea am gândit a fi o rușine, până nu voi fi fost răzbunat; și când ceea ce doream cel mai mult pe lumea asta mi s-a împlinit după voie, a luat sfârșit marea mea furie și înverșunare, dar nu în felul cum credeam eu, ci așa cum i-a plăcut mai mult sorții mele potrivnice. Veți fi aflat că eu sunt fiul acelui viteaz și curajos Madanfabul, stăpânul Insulei Turnului Roșu, ucis de Amadis de Gaula, pe când se numea Frumosul întunecat, în bătălia ce a avut loc între 955

regele Lisuarte și regele Cildadan, și fiind fiul unui tată atât de cinstit, atât de dator să răzbun această moarte, nicio clipă nu mi-a ieșit din minte cum sămi duc la îndeplinire această mare dorință, luându-i viața celui ce i-a luat-o tatălui meu; și când îmi pierdusem aproape orice speranță, soarta și marele curaj al acelui cavaler au făcut să-mi cadă în mână, pe pământul meu, singur, fără nimeni care să-l ajute; am fost învins însă de marea lui forță, dar s-a purtat cu mine cu multă curtenie, căci are parte și de una și de alta mai mult decât oricare dintre muritori, astfel că marea dușmănie de moarte pe care io purtam, s-a preschimbat într-o mai mare prietenie și adevărată dragoste, ce m-au îndemnat să vin aici, după cum vedeți, știind că aveți oarece nevoie de ajutoare și socotind că gloria și câștigul vostru se revarsă în cea mai mare parte asupra lui”. Apoi le-a istorisit tot ce pățise cu Amadis, de la începutul începutului, cum s-au luptat unul cu celălalt și toate câte s-au mai întâmplat, fără să uite nimic, așa cum v-a povestit istoria noastră, iar la sfârșit le-a spus că, până nu se va termina acel război, el nu se va despărți de ei și că, după aceea, dorește să se ducă în Insula Ferecată, cum îi promisese lui Amadis. Toți acei seniori s-au bucurat foarte de cele auzite, pentru că, deși aflaseră de la Gandalin că Amadis se luptase cu uriașul și îl învinsese, nu știau pricina luptei până nu le-a povestit totul uriașul, și le-a făcut multă plăcere sosirea lui, atât pentru că era un cavaler viteaz, cât și pentru că adusese cu el o oaste numeroasă și bună, de care aveau multă trebuință în urma pierderilor din bătăliile trecute, și i-au mulțumit mult pentru bunăvoința arătată și ajutorul dat în numele dragostei pentru Amadis.

• CAPITOLUL CXXXII • Care vorbește despre răspunsul dat de Agrajes uriașului Balan, după cele spuse de acesta Agrajes i-a răspuns astfel: „Viteazul meu senior Balan, vreau să vă răspund eu în legătură cu cele spuse despre dușmănia voastră pentru seniorul și vărul meu, Amadis. Acum, după ce eu și acești domni v-am mulțumit pentru ce ne-ați făgăduit; și dacă răspunsul meu nu va fi pe potriva vrerii voastre, socotiți că vine din partea unui cavaler, căci, chiar dacă nu vă stau alături în privința faptelor de arme, datorită vârstei și faptului că am trecut prin mai multe asemenea împrejurări, știu mai bine decât domnia voastră ce trebuie făcut pentru a săvârși astfel de fapte. Și spun că acei cavaleri ce pornesc la luptă pentru pricini drepte și își fac datoria fără să aducă vreo vătămare temeiurilor drepte ce îi obligă să lupte, chiar atunci când își îndeplinesc un jurământ, sunt demni de toată lauda, căci nu rămân 956

datori în cuget și în faptă. Dar cei ce vor să treacă hotarul dreptății cu sminteală, aceștia, cu cât ajung mai sus pe culmile gloriei, cu atât sunt judecați ca fiind mai trufași și mai nebuni. Tuturor le este foarte cunoscut și vouă, domnule, nu trebuie să vi se ascundă, felul cum a murit tatăl vostru, pentru că așa cum, dacă soarta i-ar fi îngăduit să-și ducă la capăt cutezanța de a-l răpi pe regele Lisuarte, cum a făcut-o, i s-ar fi adus multe laude și s-ar fi acoperit de slavă până la ceruri, tot astfel, un hău de rușine și dispreț i-ar fi înghițit pe cei ce îl slujeau și ajutau pe acest rege; de aceea, nu e de mirare că Amadis, plin de invidie pe gloria ce nădăjduia s-o dobândească tatăl vostru, a dorit-o pentru el, cum se întâmplă ori ar trebui să se întâmple cu toți vitejii. Și socotind că fiecare dorește să-și ucidă potrivnicul, cugetând că astfel se dobândește multă cinste, o asemenea moarte nu ar trebui răzbunată ca cele săvârșite cu mișelie, a căror iertare înseamnă a-ți primejdui cinstea în bună măsură. Așa că, domnul meu, în privința tatălui vostru și a celor ce vi s-a întâmplat cu Amadis nu se poate afla pricină dreaptă de plângere, fiindcă atât domnia voastră cât și el ați îndeplinit în chipul cel mai desăvârșit tot ce sunt datori să facă niște cavaleri, și dacă se poate aduce vreo vină cuiva, este doar sorții, ce a vrut să-l ajute și să i se arate binevoitoare lui, cu mai multă căldură decât domniei voastre. Așa că, viteazul meu prieten, socotiți-vă mulțumit că, păstrându-vă neștirbită și nepătată defel cinstea, ați dobândit prietenia acestui atât de nobil cavaler și a tuturor seniorilor și curajoșilor cavaleri ce se află aici, precum și a multor altora pe care îi veți cunoaște, de veți avea vreodată nevoie de ei”. Când a auzit aceste vorbe, Balan a spus: „Domnule Agrajes, deși nu era nevoie să mi se atragă atenția în vreun fel pentru a mă socoti împăcat în sinea mea, vă mulțumesc mult pentru tot ce mi-ați spus, fiindcă dacă de astă dată vorbele voastre ar putea fi de prisos, nu înseamnă că nu-și au rostul pentru viitor; dar să nu mai vorbim despre aceasta, căci e un lucru trecut, și să ne străduim să sfârșim acest război cu curajul și grija de care trebuie să dea dovadă cei ce, lăsându-și în pază bună pământurile lor, vor să cucerească altele”. Don Galvanes i-a spus: „Domnul meu, să plece acești cavaleri la corturile lor, căci e vremea să cinăm și apoi să vă odihniți în noaptea asta și mâine, iar între timp vor fi ridicate corturile voastre și găzduită oastea; și după aceea, ne vom sfătui cu domnia voastră pentru a rândui ce trebuie să facem”. Așa că acei seniori s-au întors în taberele lor și cu uriașul au rămas don Galvanes și regele don Galaor, cu care acesta a cinat în seara aceea în cortul acela mare și bogat, cum v-am spus, cu multă plăcere; după ce au sfârșit cina, regele a plecat la corturile sale, iar ei au rămas să doarmă acolo, în niște paturi bogate; și, când s-a făcut dimineață, uriașul i-a spus lui don 957

Galvanes că vrea să încalece și să dea o raită în jurul cetății, să vadă cum e apărată și pe unde poate fi mai bine atacată. Don Galvanes l-a înștiințat pe regele don Galaor și au plecat amândoi cu el să dea ocol acelui mare oraș, ce era întărit cu turnuri și ziduri puternice, căci fiind cetatea de scaun a întregului acel mare regat și al Insulelor Landelor, ce țineau de el, și cel mai de seamă sălaș al regilor, toți aceștia, după cum își urmau unul altuia la tron, se străduiau cât mai mult să îi sporească numărul de locuitori și puterea, astfel că orașul ajunsese foarte însemnat ca măreție și forță. După ce au privit întăriturile, Balan a spus: „Domnii mei, ce socotiți că am putea face împotriva unei cetăți atât de mari?” Don Galaor a răspuns: „Nu se află pe lume ceva mai puternic și mai mare ca inima omenească și dacă cei dinăuntru sunt curajoși, tare mă tem că nu îi vom putea cuceri prin forță; dar cum sunt neînțelegeri între mulți dintre ei și, mai cu osebire, cum soarta le este potrivnică și de-aici li se trage slăbiciunea, nu mă îndoiesc că o vom putea cuceri, căci multe lucruri de necucerit au fost date pierzării de astfel de pricini”. Și stând ei de vorbă despre asta și alte lucruri, s-au îndreptat toți trei spre taberele lui don Cuadragante, don Bruneo și ceilalți tovarăși ai lor, ce se aflau în partea unde ajunseseră ei, privind în ce loc ar putea da mai bine atacul, iar când au ajuns în apropierea corturilor lui Agrajes, a venit la ei viteazul și curajosul Enil și a spus: „Seniore Balan, Agrajes vă roagă să veniți să-l vedeți pe regele Arabigo,. Ce se află captiv în cortul meu, căci voiește să vă vorbească și, de cum i s-a spus că ați sosit, l-a rugat cu multă căldură și dragoste fierbinte pe Agrajes să îi îngăduie să vă întâlnească și să vă roage să vă învoiți”. Uriașul i-a răspuns: „Viteazule cavaler, sunt bucuros să fac asta și s-ar putea ca această întrevedere să dea mai multe roade decât marile bătălii de la care se așteaptă mai mare folos”. Și s-au dus toți la cortul lui Enil, de unde regele don Galaor și don Galvanes au plecat la don Bruneo, iar uriașul a descălecat și a intrat într-o încăpere despărțită de celelalte, împodobită cu covoare și tapiserii bogate, unde se afla regele Arabigo, slujit, din porunca lui Agrajes, ca un rege; el era îmbrăcat în straie frumoase, dar târa după el niște lanțuri atât de grele și groase, că de-abia putea face un pas; uriașul, când l-a văzut, a îngenuncheat în fața lui și a vrut să-i sărute mâinile, dar regele nu i-a îngăduit și, îmbrățișându-l, i-a spus plângând: „Prietene Balan, ce părere ai, mai sunt eu acel rege pe care l-ați văzut adesea tatăl tău și tu, la curtea mea, înconjurat de prinți de seamă și cavaleri și alți regi, prieteni de-ai mei, așa cum m-ai întâlnit de multe ori, sperând să cuceresc și să stăpânesc o mare parte a lumii; nu, de bună seamă, și mai curând cred că mă socotești un om de nimic, captiv, nefericit și rușinat, aflat în puterea dușmanilor mei, după cum bine vezi, și cea mai mare durere a 958

sufletului meu este că pe cei de la care așteptam mai mult ajutor îi văd venind să pună capăt nimicirii mele totale”. După ce-a spus asta, n-a mai putut vorbi, fiindcă l-a înecat plânsul. Balan i-a răspuns: „Țin bine minte, căci te-am văzut cu ochii mei, și e adevărat ce-ai spus, viteze rege Arabigo, cum că aveai o suită aleasă și ți se arăta mare cinste, că nutreai speranța de-a cuceri regate întinse, și, dacă acum te văd atât de schimbat, să nu crezi că nu simt o mare mâhnire în suflet, pentru că, deși rangul meu e departe de a-l atinge în măreție pe al tău, m-au încercat și pe mine loviturile grele și crude ale sorții, căci știi, viteazule rege, că acel prea-curajos Amadis de Gaula l-a ucis pe tatăl meu, Madanfabul, și, când nădăjduiam mai tare să pot răzbuna această moarte, soarta mea potrivnică și dușmănoasă a vrut să fiu învins și supus prin puterea armelor chiar de acest Amadis, fiind în puterea lui să-mi ia viața ori să mi-o lase, dar pentru că mâhnirea și marea ta tristețe te copleșesc și nu ți-ar îngădui să asculți o poveste atât de lungă ca cea pe care ți-aș putea-o spune despre asta, află doar că învins de cel pe care doream așa de mult să-l înving și să-l ucid cu mâinile mele, de mi-ar fi fost cu putință, am venit aici, unde, cu dreaptă cauză aș putea vărsa tot atâtea sau și mai multe lacrimi decât ai vărsat din pricina sosirii mele. Așa că și eu aș avea nevoie nu mai puțin decât tine să fiu mângâiat, dar cunoscând cât de mari și felurite sunt cărările de urmat în această lume și că trebuie să pășim pe drumul judecății înțelepte, am hotărât să devin prietenul acelui dușman de moarte cum nu se mai află altul, de vreme ce, datorită slabelor mele forțe, nu mi-a mai rămas nimic de făcut din ceea ce eram dator să fac. Iar tu, nobile rege, dacă îmi asculți sfatul, la fel vei face, pentru că știu prea bine că va fi spre folosul tău, iar eu, care acum, în vreme de izbeliște și de vrăjmășie te socotesc dușman, ți-aș putea deveni prieten credincios în vreme de pace”. Când a auzit aceste vorbe, regele a spus: „Ce pace pot încheia când îmi pierd regatul?” „Mulțumește-te – a răspuns uriașul – cu ce vei putea dobândi prin bună înțelegere”. „E mai bine să mor – a zis el –, decât să mă văd sărac și fără de onoare”. „Cum moartea spulberă orice speranță – a spus Balan –, pe când viața și trecerea timpului aduc adesea împlinirea dorințelor și repararea marilor pierderi, decât să le dorești moartea, mult mai bine e să-i ajuți să trăiască pe cei care pot face asta pierzându-și mai mult avuțiile decât cinstea”. „Balan, prietene – a spus regele –, vreau să mă călăuzesc după sfatul tău și las pe seama ta tot ce crezi că trebuie să fac, dar mult te rog ca, dacă acolo, afară, când nu sunt de față, te vei arăta dușmanul meu, când vei fi aici, cu mine, în această închisoare, să mă sfătuiești prietenește”. „Așa voi face negreșit”, a spus uriașul. Și luându-și rămas bun de la el, s-a dus împreună cu Enil la cortul lui don Bruneo de Bonamar, unde i-a aflat pe regele don Galaor, Agrajes, don Galvanes și încă alți mulți cavaleri de seamă, 959

care l-au primit în mijlocul lor cu mare bucurie; el le-a spus că trebuie să le aducă la cunoștință unele lucruri pe care le vorbise cu regele Arabigo și i-a întrebat dacă socotesc că mai trebuie să fie și alții de față. Agrajes a răspuns că ar fi bine să fie chemați și don Cuadragante, don Brian de Monjaste și Angriote de Estravaus, și s-a făcut întocmai, iar aceștia au sosit însoțiți de alți cavaleri foarte vestiți. Atunci uriașul le-a spus tot ce vorbise cu regele Arabigo, fără să uite nimic și că, lăsând deoparte faptul că el e alături de ei oricum, la viață și la moarte, părerea lui este că, dacă regele Arabigo s-ar mulțumi cu una din acele Insule ale Landelor, cea mai depărtată, și ar porunci ca restul regatului său să se predea, fără alte pierderi de vieți omenești, înțelegerea și pacea ar fi bune, mai cu seamă că mai au de cucerit și ținutul Sansueñei, unde au de înfruntat cetăți și oșteni vajnici. Mult i-au mulțumit acei seniori uriașului pentru vorbele sale și l-au prețuit ca pe un om foarte înțelept, neputându-și închipui și crede că cineva din neamul urieșesc dă dovadă de atâta judecată, și era drept să gândească astfel, fiindcă marea și nemăsurata lor trufie nu îngăduia cu niciun chip judecății să-și facă sălaș în mintea lor, dar deosebirea dintre acest Balan și ceilalți uriași se datora faptului că Madasima, mama sa, fiind de felul ei foarte bună, cum v-a povestit această istorie, și neavând cu Madanfabul decât acest fecior, s-a străduit foarte mult, chiar în pofida soțului ei, ce era rău și trufaș, să îl crească sub îndrumarea unui mare învățat adus din Grecia, și cu cele învățate de la acesta, pe de o parte, și de la maică-sa, ce era de o mare noblețe în toate, pe de altă parte, Balan a ajuns să fie atât de bun și de înțelept, încât puțini bărbați aflai cu atâta judecată și așa de cinstiți ca el. Și după ce acei domni s-au sfătuit între ei, au chibzuit că, dacă se poate înfăptui ce le spusese uriașul, s-ar alege cu un câștig frumos și multă tihnă, chiar dacă o parte din regat i-ar rămâne regelui Arabigo, așa că i-au răspuns lui Balan că, fiindu-le cunoscute dragostea și gândul bun cu care venise și le vorbise despre ceea ce au de făcut, prin el mai curând decât prin altcineva, vor izbuti să ajungă la înțelegerea hotărâtă cu acel rege. De unde se vede că dacă în marile neînțelegeri lipsesc oamenii bine intenționați care să caute îndreptarea lucrurilor, se ivesc și sporesc morții, captivii, jafurile și alte nesfârșite rele. Auzind aceasta, uriașul a stat de vorbă cu regele Arabigo și după multe negocieri și sfaturi, ce e de prisos să le înșirăm aici, atât pentru a nu încărca povestea, cât și pentru a nu ne abate de la subiect, s-a hotărât ca regele Arabigo să predea acel mare oraș și ținuturile din jur aflate sub stăpânirea sa, iar una dintre cele trei Insule ale Landelor, cea mai îndepărtată, pe numele ei Liconia, aflată la miazănoapte, să-i rămână lui și să fie rege acolo, iar celelalte două să le dea cavalerilor cu restul regatului său, 960

și don Bruneo să fie regele Arabiei. O dată hotărât acest lucru și încuviințat de nepotul regelui Arabigo, ce îl apăra pe unchiu-su, cum ați auzit, și de cei mai de vază locuitori ai orașului, regatul a fost predat, așa cum fusese înțelegerea, iar regele Arabigo a fost eliberat și a plecat spre Insula Liconia cu nemăsurată suferință și zbucium în suflet, în vreme ce don Bruneo a fost uns rege spre marea bucurie și veselie a celor din tabăra sa, dar și a potrivnicilor, căci, cunoscându-i vitejia și marele-i curaj, nădăjduiau că datorită lui vor fi apărați și foarte slăviți. Sfârșindu-se toate acestea, cum vam povestit, după ce cavalerii s-au odihnit și au petrecut scurtă vreme cu regele don Bruneo, și-au rânduit oastea și toate cele trebuincioase pentru drum și au plecat de-acolo, luând calea cetății Califan, cea mai apropiată de locul unde avuseseră tabăra; dar locuitorii din Sansueña, aflând că orașul Arabia fusese cucerit și că regele Arabigo căzuse la înțelegere cu dușmanii, temându-se de ce va urma, s-au strâns cu toții, cavaleri și pedeștri, în număr foarte mare, căci ținutul era întins și oștenii mulți, bine înarmați și pricepuți la războaie, fiindcă întotdeauna avuseseră seniori foarte trufași și gâlcevitori ce îi târau în multe bătălii; și când s-au văzut laolaltă în număr atât de mare, le-au crescut inimile și, cu multă trufie și îndrăzneală, și-au rânduit pâlcurile și, alegând căpitani dintre cei mai de vază nobili ai ținutului, au pornit în întâmpinarea vrăjmașilor lor; și mai înainte ca aceștia să ajungă la cetatea Califan, s-au întâlnit unii cu alții și au dat o bătălie cruntă și sălbatică, mulți fiind răniți în ambele tabere; în timpul luptei acesteia s-au săvârșit minuni de vitejie și mulți cavaleri și alți oșteni au pierit; dar ce au făptuit acolo cavalerii noștri și acel brav și viteaz uriaș nu s-ar mai sfârși de povestit cu niciun chip, așa că vom spune doar că, datorită marilor isprăvi și inimilor lor pline de curaj, cei din Sansueña au fost învinși și nimiciți, astfel că cea mai mare parte din ei au rămas morți și răniți pe câmpul de luptă, iar restul atât de zdrobiți, încât nu s-au mai încumetat să se apere nici în locurile întărite. Așa că don Cuadragante cu toți acei seniori și oștenii rămași în viață după bătălie, deși având mulți morți și răniți, s-au văzut stăpâni pe câmpul de luptă, fără să mai întâmpine nicio rezistență. Și dacă istoria nu vă povestește mai pe îndelete marile isprăvi cavalerești și vitejeștile fapte de arme săvârșite în timpul tuturor acelor lupte și bătălii pentru cucerirea acelor regate, este din pricină că această poveste este despre Amadis și marile lui fapte și nu se cuvine să istorisim decât pe scurt faptele celorlalți, pentru că altminteri, nu numai că această carte prea lungă și întortocheată i-ar plictisi și supăra pe cititori, dar nici mintea nu le-ar fi de-ajuns să urmărească și una și alta, așa că potrivit este să ne ocupăm mai mult de țelul nostru principal și anume de acel curajos și viteaz cavaler Amadis, decât de celelalte, amintite de istoria noastră în legătură cu el; de aceea nu vom mai spune nimic, decât 961

că, după ce s-a sfârșit această mare și primejdioasă bătălie, în scurtă vreme acel întins ținut al Sansueñei a fost cucerit în întregime, cetățile mai slab apărate, fără nădejde să se schimbe ceva, recunoscându-l de bună voie drept senior pe don Cuadragante, iar cele puternice, de nevoie, silite de luptele aprige. Dar acum îi vom lăsa foarte mulțumiți și răsplătiți pentru victoriile lor, și vă vom istorisi ce s-a mai întâmplat cu regele Lisuarte, căci de multă vreme n-am mai amintit de el.

• CAPITOLUL CXXXIII • Cum, după ce regele Lisuarte s-a întors în țara sa din Insula Ferecată, a fost făcut captiv prin farmece și ce s-a mai petrecut după aceea Istoria povestește că după ce regele Lisuarte a plecat din Insula Ferecată cu regina Brisena, soția lui, când se căsătoriseră fiicele sale și celelalte doamne ce făcuseră nunta odată cu ele, cum ați auzit, a pornit de-a dreptul spre cetatea sa, Fenusa, pentru că era port la mare, înconjurată de păduri întinse, unde se afla mult vânat și era un loc sănătos și vesel, unde mult îi plăcea să petreacă; și când a ajuns aici, pentru a-și odihni și liniști sufletul după frământările prin care trecuse, la început s-a ocupat de vânătoare și lucruri ce îi puteau oferi numai plăceri, și așa a petrecut o bucată de vreme; dar cum această viață îl plictisea, ca toate lucrurile de pe lume pe care omul le face mereu, a început să se gândească la vremurile trecute și la cavalerii vestiți ce se aflau la curtea sa, la isprăvile săvârșite de aceștia, ce îi aduceau multă cinste și mare faimă, încât faptele sale erau vestite și slăvite până la ceruri în toate colțurile pământului, astfel că, deși vârstă înaintată îi cerea odihnă și tihnă, voința, crescută și obișnuită cu totul altfel timp de atâția ani, se împotrivea; și așa s-a făcut că, având în minte dulceața gloriei trecute și amărăciunea de a nu o mai avea și nici de o mai dobândi acum, regele Lisuarte s-a văzut copleșit de asemenea gânduri negre, că deseori parcă își ieșea cu totul din minți și nimic din ce vedea nu-l mai putea bucura ori mângâia; dar ceea ce îi chinuia cel mai tare sufletul era amintirea faptului că în bătăliile purtate cu Amadis și în cele întâmplate cu el în trecut, onoarea lui a fost știrbită și că, după părerea tuturor, pusese capăt sfadei dintre ei mai mult silit de împrejurări decât de bunăvoie. Și datorită unor asemenea gânduri, tristețea a pus stăpânire pe el astfel că el, care era un rege atât de puternic, omenos și temut de toți, devenise trist și gânditor, retras, nevrând să vadă pe nimeni, cum se întâmplă de cele mai multe ori cu cei ce își petrec viața având parte doar de noroc, fără să fie 962

loviți de necazuri ori supărări care să îi doară tare, și, slăbindu-le forțele, nu mai pot îndura și nici nu știu să facă față loviturilor grele și crunte ale soartei potrivnice. Obiceiul acestui rege era ca, în fiecare dimineață, după liturghie, să-și încalece calul, luând cu el doar viteaza și prețuita lui spadă și un arbaletier, și să plece la plimbare prin pădure, lăsându-se în voia gândurilor și uneori mai trăgând cu arbaleta; și astfel i se părea că-și află tihna. Și într-o zi s-a întâmplat că, aflându-se el departe de cetate, afundat în desimea codrului, a zărit o domnișoară călare venind în cea mai mare goană a calului, ce striga, cerându-i ajutor Domnului; regele, de cum a văzut-o, s-a apropiat de ea și a întrebat-o: „Domnișoară, ce vi s-a întâmplat?” „Ah, domnule – a spus ea –, în numele lui Dumnezeu, binevoiți a-i veni în ajutor sorii mele, ce e-aici în apropiere, unde un bărbat vrea s-o siluiască”. Regelui i s-a făcut milă de ea și i-a spus: „Domnișoară, luați-o înainte și eu vă voi urma”. Ea s-a întors și a pornit pe drumul pe care venise, îmboldindu-și cât mai tare calul, și au mers o vreme, până ce regele a zărit printre niște tufe dese un bărbat fără armură ce o apucase de plete pe o domnișoară și o smucea s-o trântească la pământ, în vreme ce domnișoara striga ca din gură de șarpe. Regele s-a apropiat și i-a strigat să-i dea drumul domnișoarei, iar bărbatul, când l-a văzut aproape de el, a lăsat-o și a fugit printre tufișurile dese. Regele l-a urmărit călare, dar n-a putut înainta prea mult, că îl împiedica hățișul, așa că a descălecat cât mai iute, dorind foarte să-l prindă pe acela și să-l pedepsească după cum merita fapta sa, fiind sigur că e un supus al său; și alergând după el să-l ajungă și tot strigându-l, a trecut de desișul pădurii și s-a trezit pe o pășune netedă ca-n palmă, unde se înălța o șură, în care intrase în mare grabă bărbatul urmărit de el. Regele s-a apropiat de poarta șurii și a văzut o femeie și în spatele ei, pe bărbatul care fugise, cu gândul să se ascundă acolo. Regele a întrebat: „Doamnă, ce-i cu bărbatul acesta?” „De ce mă întrebați?”, a zis ea. „Pentru că vreau să mi-l dați să-l judec, căci de n-aș fi fost eu, ar fi siluit o domnișoară în locul unde l-am întâlnit”. Doamna a zis: „Domnule cavaler, intrați și vă voi asculta, că de e așa cum spuneți, vi-l voi da, fiindcă și eu am fost tânără și am pus mare preț pe cinstea mea, și nu voi îngădui să fie necinstită nicio domnișoară”. Regele s-a îndreptat spre doamnă și, cum a făcut primul pas, a căzut pe jos fără simțire, de parcă ar fi murit. Atunci au sosit și domnișoarele ce veneau în urma lui și, împreună cu doamna și bărbatul, l-au luat pe brațe pe rege, așa fără cunoștință cum se afla; apoi doi bărbați s-au ivit din pădure și au dărâmat șura și toți s-au îndreptat spre țărmul mării, aflat foarte aproape, unde aveau ascunsă o corabie acoperită toată cu crengi că de-abia se vedea ce este, s-au urcat pe corabie, l-au întins pe rege într-un pat și au pornit la 963

drum pe mare. Toate acestea s-a petrecut atât de repede și pe ascuns, și întrun asemenea loc, că nimeni n-a văzut ori auzit ce s-a întâmplat. Arbaletierul regelui, cum mergea pe jos, nu l-a putut urma, fiindcă acesta se zorise tare să-i vină în ajutor domnișoarei, iar când a ajuns în locul unde își lăsase calul, tare s-a mai minunat văzându-l singur și a intrat cât mai adânc cu putință în hățișul de tufe, căutându-l peste tot, fără să dea de el și, în scurt timp, a ajuns la pășunea unde se aflase șura; de aici s-a întors unde era priponit calul, a încălecat și a umblat o vreme de colo-colo, căutându-l prin codru și pe țărmul mării, dar cum n-a găsit nicio urmă, a hotărât să se întoarcă în cetate; când a ajuns în apropierea acesteia, câțiva drumeți ce l-au întâlnit și-au zis că îl trimisese regele să-i aducă ceva, iar el n-a spus nimic până n-a ajuns la palat, unde a descălecat în mare grabă și i s-a înfățișat reginei, spunându-i tot ce se întâmplase cu regele și cum îl căutase cu mult sârg, fără să-l poată găsi. Când regina a auzit asta, s-a tulburat foarte și a spus: „Ah, Sfântă Marie! Ce s-o fi întâmplat cu regele, stăpânul meu, că doar nu l-o fi lovit vreo nenorocire”! apoi a poruncit să fie chemați regele Arban, nepotul ei, și Cendil de Ganota și le-a spus vestea. Ei nu și-au arătat îngrijorarea, spunându-i să nu se teamă, că regele nu poate fi în nicio primejdie, dar se putuse rătăci în codru, în dorința lui de a o răzbuna cât mai iute pe domnișoară; însă, cum știa locurile, căci vânase acolo adesea, n-o să întârzie să se întoarcă, și, dacă și-a lăsat calul, a făcut-o doar fiindcă nu-i era de folos în hățișul codrului; temându-se, însă, mai mult decât arătau, cei doi cavaleri s-au înarmat pe dată, au încălecat și, poruncind să fie urmați de toți cei din cetate, au intrat cât mai iute cu putință în pădure, călăuziți de arbaletier; ceilalți s-au răspândit peste tot prin codru, dar nici ei, nici acei cavaleri, cu toată osteneala ce și-au dat-o căutându-l, n-au aflat nimic despre rege. Regina a așteptat toată ziua vești, cu sufletul foarte tulburat și zbuciumat, dar nimeni nu s-a încumetat să se întoarcă fără niciun răspuns, iar cei ce plecaseră din cetate, cât și cei din împrejurimi, ce aflaseră vestea, au continuat să-l caute fără răgaz, cu multă sârguință. Când s-a făcut noapte, regina a hotărât să trimită soli în cea mai mare grabă și scrisori în cât mai multe locuri cu putință, și cu asta și-a petrecut toată noaptea, fără să închidă ochii. În zorii zilei au sosit don Grumedan și Giontes, și regina, când i-a văzut, ia întrebat dacă știu ceva de rege, stăpânul lor. Don Grumedan a răspuns: „Nu știm mai mult decât ni s-a spus lui Giontes și mie în casa unde ne aflam, fiind la vânătoare, cum că e căutat de multă lume, și cu gândul să aflăm vreo veste despre el, am hotărât să trecem mai întâi pe-aici, dar de vreme ce nu știți nimic, pornim pe dată în căutarea lui”. „Don Grumedan – a spus regina –, eu nu mă pot liniști, nu-mi aflu tihnă și pace și nu-mi pot închipui ce s-a întâmplat; și dacă rămân aici, o să mor de durere, așa că am hotărât să vă 964

însoțesc, că de-o fi să avem vești bune, mai curând le voi afla acolo decât aici, iar de nu, până la moarte n-o să încetez să fac ceea ce, cu dreptate, se cuvine să fac”. Și a poruncit îndată să i se aducă un cal și, însoțită de don Grumedan, Giontes și una din doamnele ei, soția lui Brandoibas, a pornit Spre pădure cât mai grabnic cu putință; și a cutreierat codrul trei zile, poposind mereu sub cerul liber și, de n-ar fi fost don Grumedan, n-ar fi pus nimic în gură, dar el, cu mare greutate, o mai făcea să mănânce câte ceva. În fiecare noapte a dormit sub frunzișul copacilor, căci deși mai întâlneau câte un cătun în drum, nu voia să intre în el, zicând că marea-i suferință nu îi îngăduie. Și la capătul acestor trei zile, s-a întâmplat ca, printre mulți alții cu care se întâlniseră în pădure, să dea peste regele Arban de Norgales, ce era tare trist și ostenit, cu calul atât de obosit, că de-abia îl mai putea purta. Când l-a văzut, regina l-a întrebat: „Viteazule nepot, ce vești îmi aduceți despre rege, stăpânul meu?” Lui i s-au umplut ochii de lacrimi și a răspuns: „Doamnă, nicio veste în plus față de ce știam când m-am despărțit de voi și, credeți-mă, doamnă, că suntem atâția cei ce îl căutăm, cu atâta osteneală și stăruință, că ar fi fost cu neputință să nu-l aflăm, dacă mai e de partea aceasta a mării; dar eu cuget că de a fost înșelat în vreun fel, nu a fost lăsat în regatul lui, și să știți, doamnă, că niciodată nu mi-a plăcut că se îndepărta așa în locuri pustii, având atât de puțină grijă de viața lui, pentru că principii și marii seniori, ce trebuie să poruncească și să-i cârmuiască pe mulți, nu o pot face cu dreptate și bunătate, dacă nu sunt temuți de supușii lor, căci atunci când această teamă dispare, dragostea e înlocuită pe dată cu ura, și de aceea trebuie să aibă grijă de viețile lor, pentru ca cei mici să nu râvnească la măreția lor, căci deseori aceștia dau prilej altora să facă lucruri ce nici nu le gândiseră; și deie Domnul, în bunătatea lui, să îl întâlnesc pe rege și să îi spun toate acestea și multe altele, cu speranța că-mi va asculta sfatul, așa cum trebuie să faceți și voi, doamnă”. Când regina a auzit aceste vorbe, și-a pierdut cunoștința și a căzut leșinată de pe cal. Don Grumedan a descălecat cât mai iute cu putință și a luat-o în brațe, ținând-o așa o bună bucată de vreme, căci îi părea mai mult moartă decât vie; și când și-a venit în fire, a spus cu multă durere și cu fața scăldată în lacrimi: „Înșelătoare și înfricoșătoare soartă, speranță a nenorociților, vrăjmașă crudă a fericiților, tu cea care răstorni toate cele pământești, ce laude pot eu să-ți aduc? Căci dacă în trecut m-ai făcut stăpână pe multe regate, ascultată și respectată de multă lume, dar mai cu osebire mai unit prin căsătorie cu un rege atât de virtuos și puternic, într-o singură clipă, răpindu-mi-l pe el, mi-ai luat și mi-ai furat totul, căci pierzându-l pe el și lăsându-mi avuțiile pământești, acestea nu vor fi prilej ori speranță să-mi redobândesc liniștea și bucuria, ci îmi vor pricinui mai mare durere și amărăciune, pentru că le prețuiam și mă bucurau doar datorită celui ce le 965

stăpânea și apăra. Sunt sigură că mai mult ți-aș mulțumi dacă m-ai lăsa ca pe oricare femeie simplă, fără glorie și slavă, pentru ca, uitând micile și neînsemnatele mele necazuri, întocmai ca ea, să-mi vărs lacrimile pentru cele crunte și cumplite ale altora. Dar de ce mă plâng de tine, de vreme ce înșelătoarele și nemiloasele tale schimbări, ce îi prăbușesc pe aceia înălțați tot de tine, sunt atât de cunoscute tuturor, încât nu de tine, ci de ei înșiși trebuie să se plângă, dacă se încred în tine”. Așa se jeluia această nobilă regină, așezată pe pământ, iar don Grumedan, tutorele ei, stătea în genunchi în fața ei, ținându-i mâinile și îmbărbătând-o cu vorbe foarte blânde, căci era întruchiparea întregii virtuți și înțelepciuni, cu aceeași pioșenie și dragoste cu care-o legănase în copilărie; dar nu de mângâieri avea nevoie regina, căci leșina atât de des, pierzându-și simțirea și rămânând ca moartă, că tare îi îndurera pe cei ce o priveau; și când și-a mai venit oleacă în puteri, i-a spus lui don Grumedan: „Oh, credinciosul și adevăratul meu prieten, rogu-te, fă ca în aceste brațe, ce m-au legănat în primele zile de viață, acum, în cele din urmă, să-mi primesc sfârșitul”. Don Grumedan, văzând că răspunsul e de prisos, a tăcut și n-a spus nimic, dar a chibzuit că ar fi bine să o ducă în vreo așezare unde să-i caute ceva leacuri. Și așa au și făcut: don Grumedan și acei cavaleri aflați cu el au așezat-o pe cal, cu don Grumedan în spatele ei să o țină, și au dus-o la casa unor vânători ai regelui ce locuiau chiar în pădure, să-i păzească hotarul; apoi au trimis după paturi și alte lucruri trebuincioase ca să aibă unde se odihni, dar regina n-a vrut cu niciun chip să stea decât în patul cel mai sărăcăcios ce se afla în casă. Și a zăcut așa câteva zile, fără să știe încotro să se îndrepte și ce să facă, până când don Grumedan, văzând că și-a mai revenit, i-a spus: „Nobilă și puternică regină, unde v-a fugit marea voastră înțelepciune, acum când vă face mai multă trebuință? Și fără minte vă doriți moartea și vă lăsați pradă ei, neținând seama că o dată cu ea pier și toate cele lumești și că nu știm ce s-ar întâmplă cu iubitul vostru soț dacă sufletul v-ar părăsi trupul. Credeți cumva că astfel îi cumpărați sănătatea ori puneți capăt nenorocirilor lui? Dimpotrivă, sunt sigur că fapta voastră e cu totul potrivnică celor ce trebuie să facă oamenii cu judecată, căci inima și înțelepciunea pentru astfel de încercări au fost lăsate și dăruite omului de acel atotputernic Domn, și trebuie să le vină în ajutor prietenilor mai curând cu mult curaj și sârguință decât cu belșug de lacrimi. Și dacă ascultându-mi vorbele vă vine în minte un mijloc de a îndrepta lucrurile, vreau să aflați la ce mă gândesc eu. Știți bine, doamnă, că în afară de cavalerii și numeroșii vasali ce trăiesc în regatele voastre, care vă vor asculta poruncile cu mare dragoste și supunere, astăzi sângele regeștii voastre case curge în vinele celor ce stăpânesc aproape întreaga creștinătate, atât prin curaj cât și prin marile lor împărății și regate, 966

precum cerul stăpânește pământul; și-atunci, cine se îndoiește că, aflând de această mare nenorocire, nu vor voi, asemeni vouă înșivă, să vă ajute întru repararea ei? Așa că, dacă regele, soțul vostru, se află prin părțile acestea, îl vom găsi noi, supușii săi, iar dacă cumva vrăjmașii săi l-au trecut marea, pe ce meleag atât de îndepărtat și cu oameni așa de sălbatici ar putea trăi fără să se afle cine este? Așa că, buna mea doamnă, să dăm deoparte gândurile ce aduc mai multă pagubă decât folos, și prinzând din nou curaj, să chibzuim și să facem ce putem întru îndreptarea lucrurilor”. Ascultând vorbele rostite de domn Grumedan, regina parcă a revenit de la moarte la viață și, dându-și seama că are dreptate în tot ceea ce spune, punând capăt lacrimilor și bocetelor amarnice, a hotărât să trimită un sol la Amadis, căci se afla mai aproape, încredințându-se stelei lui bune cum că va îndrepta lucrurile și de astă dată, cum mai făcuse, așa că i-a poruncit pe dată lui Brandoibas să-l caute cât mai grabnic cu putință pe Amadis și să-i dea o carte din partea ei, ce grăia astfel:

Carte către Amadis de la regina Brisena „Dacă în vremuri trecute, preafericite cavaler, această casă regală a fost păzită și apărată datorită marelui vostru curaj, în aceste clipe când se află în cea mai mare nevoie de până acum, vă cheamă cu multă stăruință și tristețe; iar dacă marile daruri pe care le-ați primit nu le-ați socotit pe potriva marii voastre virtuți, v-a mulțumit acel drept judecător atotputernic ce a vrut să ne plătească greșeala, ridicându-vă pe voi în slăvi până la cer, iar pe noi îngropându-ne în pământ, căci să știți preaiubitul meu fiu și adevărat prieten, că așa cum fulgerul în noaptea întunecată îți sporește vederea când scânteiază în fața ochilor și apoi, dispărând pe neașteptate, te lasă în întuneric și mai mare beznă, tot așa, având eu în fața ochilor regeasca persoană a regelui Lisuarte, soțul și stăpânul meu, ce era lumina și strălucirea lor și ale tuturor simțurilor mele, după ce mi-a fost răpit într-o clipită, i-a lăsat atât de îndurerați și scăldați în lacrimi, încât nădăjduiesc să se închidă curând, o dată cu moartea; dar fiindcă întâmplarea e atât de dureroasă încât nici puterile, nici judecata nu mi-ar ajunge ca s-o aștern pe hârtie, las solul să vă istorisească totul și pun capăt scrisorii acesteia și tristei mele vieți, dacă nu întrezăresc o lumină cât mai curând”. 967

După ce a sfârșit de citit, regina i-a poruncit lui Brandoibas să-i povestească în amănunt veștile nefericite, iar el a plecat pe dată cu acea supunere de care trebuia să dea dovadă un slujitor preacredincios ca el. După aceasta, regina însoțită de acei cavaleri, a pornit fără zăbavă la drum spre Londra, pentru că orașul acesta era cetatea de scaun a întregului regat și acolo, mai degrabă decât oriunde, ar fi aflat dacă i s-a dat de urmă; dar n-a fost așa și, răspândindu-se vestea peste tot, oamenii au fost atât de tulburați, încât cu mic cu mare, bărbați și femei, își părăseau casele de parcă și-ar fi ieșit din minți și cutreierau coclaurii strigând, bocind și chemându-l pe rege, stăpânul lor, în număr atât de mare, că înțesaseră toți codrii și munții; și multe dintre doamnele și domnișoarele de neam mare, despletite, îl jeleau amarnic pe cel ce le venise întotdeauna în ajutor și le apărase. Oh, cât de fericiți ar trebui să se simtă regii când vasalii lor îi iubesc așa mult și sunt atât de îndurerați de necazurile și chinurile lor, dar mai cu seamă când tot astfel se arată supușii lor, ce pe bună dreptate pot și trebuie să se poarte astfel, dacă regii lor sunt așa cum fusese acest nobil rege pentru supușii săi! Dar din păcate, vremurile de azi sunt foarte deosebite de cele din trecut, când oamenii arată puțină dragoste și mai puțină credință regilor; și asta probabil din pricină că aștrii ce guvernează lumea au mai îmbătrânit și, pierzându-și cea mai mare parte din virtute, nu mai pot da roadele cuvenite, așa cum pământul ostenit nu poate fi ferit nici prin arătura adâncă, nici prin sămânța bună, de scaieții, spinii și celelalte buruieni de puțin folos ce răsar pe el. Deci să-l rugăm pe acel Stăpân să schimbe această stare și, dacă nu îi e pe plac să ne asculte pe noi, ce suntem nedemni, să îi asculte pe cei ce se află încă în făurării și nu au ieșit de acolo, făcându-i să se nască cu aceeași flacără a milosteniei și iubirii ca cei din trecut, iar regii, îndepărtând de la ei mânia și patima, să îi cârmuiască și să îi apere cu dreptate și îndurare. Și întorcându-ne la povestea noastră, istoria spune că vestea a zburat foarte iute în toate părțile, datorită celor ce aveau negoț însemnat cu Marea Britanie și mai tot timpul călătoreau pe mare, astfel că, în curând, a ajuns și pe meleagurile unde se aflau don Cuadragante, seniorul Sansueñei, don Bruneo, regele Arabiei și ceilalți seniori, prietenii lor, care, chibzuind că în mare parte Amadis trebuie să repare dispariția regelui ori pierderea regatului, de se va isca vreo sfadă pentru coroană, au hotărât, dat fiind că acolo nu mai aveau nimic de făcut și puseseră stăpânire pe toate ținuturile, să plece toți laolaltă, cum se aflau acolo, în Insula Ferecată, pentru a fi alături de Amadis și a-i urma poruncile; și după ce au luat această hotărâre, lăsându-l don Bruneo pe Branfil, fratele său, să cârmuiască regatul, iar don Cuadragante pe Landin, nepotul său, ce sosise cu puțin timp înainte în ținutul Sansueñei cu oaste de-a regelui Cildadan, adunând cât mai mulți 968

oșteni au putut, și lăsând acolo câțiva oameni erau de trebuință pentru apărarea acelor pământuri, s-au urcat pe corăbii și au pornit pe mare împreună cu uriașul Balan, pe care toți îl iubeau și îl prețuiau. Și au mers ei cu vânt prielnic astfel că, după douăsprezece zile de când plecaseră, au sosit în port, și lăsând acolo câți oameni erau de trebuință, văzând corabia în formă de balaur, lăsat acolo de Urganda, cum v-a povestit istoria noastră, mult s-a mai minunat de asemenea ciudățenie și s-ar fi minunat încă mai mult, dacă cei ce veneau cu el nu i-ar fi povestit de ce fusese lăsat acolo. În vremea când cavalerii soseau acolo, Amadis se afla alături de doamna sa, Oriana, și nu cuteza să o lase singură, căci, după ce sosise Brandoibas cu cartea de la regina Brisena, cum ați auzit, și Oriana a aflat ce se întâmplase cu tatăl ei, durerea și tristețea ce au cuprins-o au fost atât de mari, că puțin a lipsit să nu-și piardă viața; și când i s-a vestit sosirea flotei acelor seniori, l-a rugat pe Grasandor să-i primească și să le spună din ce pricină nu poate să le iasă în întâmpinare. Grasandor i-a împlinit porunca și a plecat călare spre port, unde, când a ajuns, corăbiile tocmai se apropiau de țărm, cu regele Sobradisei, don Galaor, regele Arabiei, don Bruneo, don Cuadragante, seniorul de Sansueña, uriașul Balan, don Galvanes și Angriote de Estravaus, Gavarte de la Valea Temătoare, Agrajes și Palomir, precum și mulți alți cavaleri de mare preț, ce ar fi plictisitor să-i înșirăm. Grasandor le-a spus ce e cu Amadis și că acesta îi roagă să se odihnească în noaptea asta, iar mâine se va întâlni cu ei și vor hotărî ce au de făcut în legătură cu întâmplarea ce le era cunoscută. Toți au încuviințat și au urcat pe dată la castel, unde au tras fiecare în încăperile sale, iar Agrajes și unchiul său don Galvanes l-au luat la ei pe Balan, pentru a-i arăta toată cinstirea. După ce-a trecut, deci, noaptea și au ascultat liturghia, cavalerii aceia s-au strâns toți în grădina unde locuia Amadis; acesta, cum a aflat, a lăsat-o pe doamna sa, ceva mai liniștită, în tovărășia verișoarei sale, Mabilia, a sorei sale, Melicia, și a Grasindei, și a ieșit din turn, îndreptându-se spre ei. Când ia văzut laolaltă, ajunși acum regi și mari seniori, scăpați din atâtea lupte și primejdii prin care trecuseră încununați de victorii, deși avea chipul trist din pricina necazului cu regele Lisuarte, în inimă a simțit o mare bucurie, mult mai mare decât dacă toate acele avuții ar fi fost dobândite pentru el singur, și s-a dus să-i îmbrățișeze, după cum toți l-au îmbrățișat pe el, dar cele mai mari dovezi de dragoste i le-a dat lui Balan Uriașul, pe care l-a îmbrățișat de mai multe ori, arătându-i cinstirea sa cu multă curtenie. Și stând ei acolo cu toții, regele don Galaor, ce suferea datorită dispariției regelui Lisuarte ca și când ar fi fost vorba de regele Perion, tatăl său, le-a spus că trebuie să hotărască fără niciun bob zăbavă ce e de făcut în legătură cu regele Lisuarte, fiindcă el, dacă îi îngăduie Amadis, ar porni de-ndată în 969

căutarea lui, fără să-și afle odihnă zi și noapte, până își va pierde viața ori o va salva pe cea a regelui, dacă mai trăiește. Amadis i-a răspuns: „Viteazule domn și frate, nedrept ar fi ca un rege atât de viteaz, de slăvit și gata întotdeauna să-i ajute pe cei drepți, să nu fie ajutat de viteji când se află la mare ananghie, căci lăsând la o parte legătura mea de rudenie cu el, toți suntem datori să facem așa cum ați spus, după cum datorită virtuții și marii sale nobleți a meritat să fie slujit și ajutat în bătăliile sale de toți cei cu virtute și judecată”. Apoi a poruncit să se înfățișeze Brandoibas, ca să afle ce se făcuse pentru căutarea regelui și să le spună cum ar putea-o sluji și mulțumi mai bine pe regină. El le-a spus tot ce știa, cum îndată după ce regele a dispărut, multă lume a pornit să-l caute, și că trebuie să fie convinși că, de se află captiv în codrul acela, ori întemnițat undeva în regatul său, asemenea lucru nu se poate tăinui; de aceea gândul reginei și al tuturor celorlalți este că fusese răpit și dus pe o corabie pe mare, ori înecat în valuri, căci după cât de iute s-a pornit în ajutorul lui, vrăjmașii n-ar fi avut timp nici să-l îngroape; și le-a mai spus că, după părerea lui, cum întreg regatul se arătase foarte îndurerat, toți supușii o vor sluji mai departe pe regină cu multă dragoste și ascultare, neașteptându-se nimeni să i se împotrivească cineva; așa că ei, având acea flotă numeroasă, ar trebui să plece în cele patru zări, căci, după cum soarta le-a fost prielnică foarte în toate câte le-au început a face, n-avea să se schimbe acum, când pornesc la această faptă plini de însuflețire și de dragoste. Tuturor acelor domni li s-a părut înțelept sfatul lui Brandoibas și au hotărât să facă întocmai, așa că l-au rugat pe Amadis să chibzuiască în ce locuri să înceapă căutările, pe mare și pe uscat, ca să nu rămână necercetat niciun colțișor, dar mai întâi, să îi conducă pe dată înaintea Orianei, pentru că voiesc să jure și să făgăduiască în fața ei că nu vor înceta căutările până nu vor ști dacă tatăl ei, regele, e mort ori e viu, socotind că astfel îi vor mai alina tristețea. Și pe când se îndreptau cu toții spre intrarea în turn, a sosit un om și le-a spus: „Domnilor, o femeie a ieșit din pântecele balaurului cel mare și credem a fi Urganda Necunoscuta, că alta n-ar fi avut puterea să intre acolo”. Când Amadis a auzit asta, a spus: „Dacă e ea, să fie bine venită, căci în aceste clipe trebuie să ne bucurăm de sosirea ei mai mult decât de a oricui altcineva”. Și pe loc au trimis după cai, să îi iasă în întâmpinare, dar n-au putut ajunge atât de repede, așa că Urganda apucase să coboare pe uscat și, călare, însoțită de cei doi pitici ai săi ce îi duceau calul de dârlogi, ajunsese la intrarea în grădină. De cum au văzut-o, acei seniori s-au îndreptat spre ea și primul a ajuns regele don Galaor, care a luat-o în brațe și a coborât-o de pe cal. Toți au salutat-o și i sau închinat cu multă curtenie, iar ea le-a spus: „Cred că sunteți convinși, vitejii mei domni, că nu mi se pare ciudat să vă aflu aici laolaltă, pentru că 970

atunci când am plecat de-aici am prevestit că așa se va întâmplă, dintr-o pricină neștiută vouă. Dar să nu mai vorbim acum despre asta, căci mai înainte de a vă spune alte lucruri, vreau să o văd și să o mângâi pe Oriana, fiindcă suferința și durerea ei mă chinuie mai mult ca ale mele proprii”. Așa că au plecat toți cu ea spre încăperile Orianei. Când Oriana a văzut-o intrând pe ușă, a podidit-o amarnic plânsul și a spus: „Oh, buna mea doamnă și prietenă, cum de n-ați făcut nimic pentru a împiedica această mare nenorocire care l-a lovit pe regele ce vă iubește atât de mult, voi ce știți dinainte toate câte urmează să se întâmple? Acum îmi dau seama că dacă domnia voastră nu ați izbutit să-l ajutați, nimeni nu va izbuti”; și, lovindu-se cu palmele peste față, s-a lăsat să cadă într-un jilț. Urganda s-a apropiat de ea și, îngenunchind, a luat-o de mână și i-a spus: „Iubită doamnă și fiică, nu vă mâhniți și nu vă întristați atâta, căci împărățiile și marile ranguri cu care ați fost dăruită din belșug întotdeauna pricinuiesc asemenea necazuri și fără de ele nu le poți avea, fiindcă de s-ar întâmplă altfel, cu multă dreptate neam putea plânge, cei ce avem puține bogății, de atotputernicul Stăpânitor, de vreme ce, fiind toți dintr-o plămadă și de același fel, stăpâniți de plăceri și patimi, și, în cele din urmă, de-o seamă în fața morții, ne-a făcut atât de feluriți în privința bunurilor acestei lumi: pe unii seniori, pe alții vasali, atât de supuși și smeriți, încât pe drept ori pe nedrept, suntem siliți să îndurăm temnița, moartea, surghiunul și alte nenumărate pedepse, după cum e vrerea, dorința și porunca celor mai mari; și dacă cei astfel înrobiți și asupriți află vreo mângâiere în marea lor suferință, aceasta nu e alta decât jocul sorții ce pricinuiește aceste primejdioase prăbușiri, dar așa e rânduit și îngăduit de regeasca sa maiestate, cum sunt toate celelalte câte ne înconjoară pe lumea asta, și nimănui nu îi e dată puterea, oricât de înțelept sau învățat ar fi, să poată schimba ceva. Așa că, preaiubită doamnă, cumpănind răul cu binele și tristețea cu veselia, veți afla multă alinare pentru suferința voastră; cât despre cele spuse despre tatăl vostru, e adevărat că știam dinainte ce se va întâmpla, cum am vestit cu vorbe învăluite atunci când am plecat de-aici, dar nu am puterea de a putea schimba ceea ce e rânduit; voi face însă tot ce îmi este îngăduit să fac venind aici, și, cu ajutorul Celui de Sus, vom afla astfel leac pentru marea tristețe ce v-a copleșit”. Apoi a lăsat-o și s-a întors la cavalerii ce, laolaltă, rânduiau unde să plece fiecare, și le-a spus: „Vitejii mei domni, vă amintiți, de bună seamă, că atunci când am plecat din această insulă, lăsându-vă pe toți împreună, v-am vestit că la vremea când coconul Esplandian va fi făcut cavaler, dintr-o pricină neștiută de domniile voastre, cei mai mulți vă veți fi întors aici, și că s-a întâmplat astfel, stă mărturie prezența voastră. Eu am sosit așa cum v-am făgăduit, atât pentru acest eveniment, cât și pentru a vă 971

scuti de luptele și grelele munci ce vă pot aștepta pe toți în aceste căutări ale voastre, fără să izbutiți cu niciun chip ceea ce doriți să împliniți, căci și de-ar încerca să-l găsească pe regele Lisuarte, dându-și toată silința, toți câți s-au născut pe lume și ar mai fi în viață, precum și cei ce stau să se nască, aflânduse unde este, ar fi cu neputință să izbândească; și de aceea, domnii mei, nu vă lăsați inimile stăpânite de o mare nebunie, vrând să aflați cu puțină judecată și după ce ați fost preveniți de mine, ceea ce vrerea celui mai puternic Domn nu îngăduie să fie știut, și lăsând asta pe seama celui căruia, prin marele-i har, îi este îngăduit să o facă, ținând seama că zăbava putea pricinui mult rău, duceți la bun sfârșit ce se cuvine și, așa cum vă aflați aici, împreună cu frumosul cocon Esplandian, Talanque și Maneli cel Cumpătat și Ambor, fiul lui Angriote de Estravaus, veniți să-mi fiți oaspeți noaptea asta și o parte a zilei de mâine, pe acea mare corabie ce seamănă cu un balaur”. După ce acei domni au ascultat cele spuse de Urganda, au tăcut cu toții, că niciunul nu știa ce să răspundă, fiindcă, după cum cele vestite de ea în trecut se dovediseră atât de adevărate, au fost siguri că și cele spuse acum se vor adeveri, așa că, fără să-i mai răspundă ceva, au hotărât să-i împlinească porunca, socotind că așa e cel mai bine, și, pe dată, încălecându-și caii, cu ea, cu Esplandian și cu ceilalți coconi, au pornit spre țărmul mării, cum le zisese Urganda, ca să ajungă cu o corabie până la marele balaur, ceea ce s-a făcut întocmai. După ce au ajuns și au urcat pe acea mare corabie, Urganda a intrat cu ei într-o sală mare și bogată, unde le-a așezat mese să cineze, iar ea și coconii au intrat într-un paraclis aflat la capătul sălii, împodobit cu aur și nestemate de foarte mare preț, și a cinat acolo cu ei, în sunetul mai multor lăute la care cântau cu multă dulceață niște domnișoare. Când s-a sfârșit cina, Urganda, lăsându-i pe coconi acolo, a intrat în sala cea mare unde se aflau cavalerii și i-a rugat să se ducă în capelă și să le țină tovărășie neofiților. După o vreme, Urganda s-a întors și ea în paraclis, ținând în mână o armură, urmată de nepoata ei, Solisa, cu un coif, și de Julianda, sora acestei Solisa, cu un scut; toate aceste arme nu erau albe așa cum obișnuiesc să poarte alți neofiți la începutul vieții lor de cavaleri, ci mai negre decât ar fi putut fi orice altceva. Urganda s-a dus la Esplandian și i-a spus: „Preafericit cocon, mai fericit decât oricare altul din vremea ta, îmbracă această armură pe potriva negurii din inima ta vitează și tare, datorată nenorocirii regelui, bunicul tău, căci, așa cum strămoșii ce au înființat ordinul cavaleresc au socotit că e potrivit ca într-o asemenea împrejurare nouă și veselă cavalerii să primească arme noi și albe, eu socotesc că la această mare tristețe potrivit este să primești arme negre și triste, pentru ca, privindu-le, să-ți amintești să înlături pricina tristei lor culori”. 972

Atunci, Esplandian și-a îmbrăcat armura, ce era foarte solidă și frumos lucrată. Solisa i-a așezat coiful pe cap, iar Julianda i-a petrecut scutul pe după gât. Urganda s-a uitat la Amadis și i-a spus: „Pe bună dreptate acești cavaleri ar putea să se întrebe de ce acestei armuri îi lipsește spada, dar voi, viteazul meu domn, știți unde se află și că a fost păstrată pentru el de atâta amar de vreme de aceea care, în vremea ei, nu și-a aflat pereche în stăpânirea tuturor științelor, în afară de cea a înșelătoarei iubiri a celui pe care îl iubea mai mult decât pe sine însăși, ce a fost pricina nefericitului și durerosului ei sfârșit. Cu acea spadă fermecată, care are puterea să dezlege și să spulbere toate celelalte vrăji, și cu brațul lui puternic, Esplandian va săvârși asemenea fapte, încât cele ce până acum orbeau cu strălucirea lor, vor păli mult și se vor întuneca”. După ce Esplandian a fost îmbrăcat în armură, cum ați auzit, în capelă au intrat patru domnișoare, fiecare cu câte o armură de cavaler, toate atât de albe și strălucitoare ca luna, tivite și împodobite cu multe pietre prețioase și cu niște cruci negre; și fiecare dintre domnișoare l-a îmbrăcat în armură pe unul din coconi; apoi, îngenunchind toți, cu Esplandian în mijloc, în fața altarului Fecioarei Maria, cu capetele și mâinile descoperite, au vegheat armele, așa cum era datina în vremurile acelea; și Esplandian era atât de frumos, că îi strălucea chipul ca razele soarelui, făcându-i să se minuneze foarte pe toți câți îl priveau îngenuncheat cu multă pioșenie și adâncă umilință, rugând-o pe Maica Domnului să-i ceară slăvitului ei Fiu să îl ajute și să îl călăuzească astfel, încât să nu păteze marea cinste ce i se făcuse și să îi mulțumească, pentru ca în nesfârșita lui bunătate să îi îngăduie, lui mai curând decât altcuiva, dacă regele Lisuarte mai este în viață, să îi redea cinstea și regatul. Așa a petrecut toată noaptea, fără să vorbească, ci doar făcându-și aceste rugăciuni și altele multe, socotind că nici forța nici vitejia, oricât de mari ar fi, nu au mai multă putere decât cea pe care avea să o primească astfel. Așa a trecut noaptea aceea, stând toți de veghe cu acei cavaleri neofiți, cum ați auzit, iar când a venit dimineața, pe spinarea balaurului s-a ivit un pitic foarte urât și pipernicit cu o trâmbiță mare în mână, din care a sunat atât de tare, că s-a auzit mai în toată insula și toată lumea s-a neliniștit și a ieșit pe turnurile și meterezele castelului, pe când mulți alții s-au cățărat pe stânci și pe înălțimi ca să poată vedea mai bine, iar doamnele și domnișoarele din marele turn din grădină s-au urcat sus în vârf în cea mai mare grabă cu putință, ca să afle ce se întâmplă de sună așa de tare acea trâmbiță. Când Urganda a văzut asta, le-a cerut cavalerilor să urce sus, unde se afla piticul, iar ea, avându-i în față pe cei patru cavaleri neofiți și ținându-l de mână pe Esplandian, a urcat în urma lor; după ei veneau șase domnișoare îmbrăcate în negru cu șase trâmbițe aurite; și când au ajuns sus, 973

Urganda i-a spus uriașului Balan: „Prietene Balan, așa cum natura a vrut să fii mai presus de toți cei din stirpea ta, făcându-te atât de deosebit de felul lor de-a fi și învățându-te ce este dreptatea și virtutea, cum nu s-a întâmplat până acum cu niciunul din strămoșii tăi, astfel că putem spune că acest dar ori har l-ai primit prin vrere dumnezeiască, tot așa, datorită dragostei nețărmurite pe care știu că i-o porți lui Amadis, vreau să fii alesul meu printre acești atât de însemnați cavaleri, ceea ce nimănui înaintea voastră, nici acum, nici în viitor nu i-a fost și nu-i va fi dat să izbutească, și cu mâna ta să-l faci cavaler pe acest cocon, fiindcă marile sale isprăvi vor sta mărturie că vorbele mele sunt adevărate și vor statornici gloria ce o dobândești dându-i însemnele cavalerești celui ce va fi atât de vestit și mai presus decât toți vitejii”. Uriașul, când a auzit asta, s-a uitat la Amadis fără să răspundă nimic, șovăind parcă să facă ce spusese acea doamnă. Amadis, văzându-l nehotărât, și-a dat seama că așteaptă încuviințarea lui și a spus: „Viteazul meu domn, faceți ce vă spune Urganda, căci toți trebuie să ascultăm de poruncile ei și să nu-i stăm cu nimic împotrivă”. Atunci uriașul l-a luat de mână pe Esplandian și l-a întrebat: „Frumosule cocon, vrei să fii cavaler?” „Vreau”, a răspuns el. Uriașul l-a sărutat pe dată, i-a legat pintenul drept și a spus: „Acel atotputernic Dumnezeu ce ți-a dat din înfățișarea și harul său mai mult decât oricărui muritor, să te facă un cavaler atât de viteaz, încât cu multă dreptate să-mi pot ține de pe acum cea de-a patra făgăduială a mea, și anume, să nu mai fac pe nimeni altul cavaler”. După aceasta, Urganda a spus: „Amadis, domnul meu, dacă cumva aveți în gând să-i dați vreo poruncă acestui cavaler neofit, faceți-o pe dată, căci trebuie să se despartă grabnic de domnia voastră”. Amadis, cunoscând felul de-a fi al Urgandei și știind că nu-i atrăsese astfel atenția fără să fi avut o pricină însemnată, a spus: „Esplandian, fiule, în vremea când am trecut prin Insulele României și am ajuns în Grecia, acel mare împărat mi-a arătat multă cinstire și mi-a făcut multe daruri, și încă mai mult m-a îndatorat după plecarea mea, cum au văzut acești domni, când ne-am aflat și eu și ei la ananghie, așa că sunt dator să îl slujesc tot restul vieții mele; și între alte dovezi de mare cinste ce mi sau adus acolo, cea pe care trebuie să o prețuiesc deosebit este că preafrumoasa Leonorina, fiica acelui împărat, mai gingașă și mai frumoasă decât oricare domniță din câte s-ar putea afla pe lume, și regina Menoresa cu alte doamne și domnișoare de neam ales m-au primit în încăperile lor cu nespusă plăcere și bucurie, arătându-mi atâta grijă, de parcă aș fi fost fecior al împăratului lumii, fără să știe pe atunci nimic alta despre mine decât că sunt un cavaler sărac; la plecarea mea, aceste doamne mi-au cerut să le îndeplinesc o rugăminte și de-mi va fi cu putință să mă întorc acolo să o îndeplinesc, iar de nu, să le trimit un cavaler din neamul meu, care să le 974

poată sluji; eu le-am făgăduit că așa voi face și pentru că eu nu pot să le îndeplinesc rugămintea, îți cer ție să o faci, și, dacă Dumnezeu, în mila lui, te va lăsa să duci la bun sfârșit ceea ce dorim cu toții, să nu uiți că mi-am dat cuvântul unei doamne de neam foarte mare; și ca să creadă că tu ești cel ce vii din partea mea, ia acest frumos inel ce și l-a scos însăși Leonorina din deget pentru a-l pune în al meu”. Și i-a dat inelul dăruit de acea prințesă, cel cu nestemata pereche cu cel din bogata coroană, cum se povestește în cartea a treia a acestei istorii. Esplandian a îngenuncheat în fața lui și i-a sărutat mâinile, spunând că va face cum i-a poruncit, dacă așa va vrea Dumnezeu. Dar asta nu s-a întâmplat așa de curând cum socotiseră și unul și celălalt, căci mai înainte acest cavaler a trecut prin multe încercări primejdioase de dragul acestei frumoase domnițe, de care se îndrăgostise doar auzind de marea-i frumusețe, cum vă vom povesti în altă istorie. După aceasta, Urganda i-a spus lui Esplandian: „Frumosule fecior, faceți-i cavaleri domnia voastră pe acești coconi, căci foarte curând vă vor răsplăti pentru această cinste primită din mâna voastră”. Esplandian a făcut așa cum i s-a poruncit, astfel că toți o dată au intrat în ordinul cavalerilor. Atunci, cele șase domnișoare de care ați auzit au sunat din trâmbițe atât de dulce și de plăcut la ureche, încât toți acei domni câți se aflau acolo și cei cinci cavaleri neofiți au căzut într-un somn adânc, ca duși pe altă lume, iar marele balaur a prins să arunce pe nări un fum așa de negru și de gros, că nimeni dintre cei ce priveau n-a mai putut vedea altceva decât pâcla aceea neagră; dar în scurtă vreme, nu se știe în ce fel și chip, toți acei domni s-au trezit în grădină, sub copacii unde îi aflase Urganda când sosise acolo, iar când s-a risipit fumul cel gros, balaurul cel mare nu s-a mai zărit și n-au știut ce s-a întâmplat cu Esplandian și ceilalți tineri cavaleri, astfel că toți s-au înspăimântat foarte. Când cavalerii s-au privit unii pe alții, li s-a părut că totul s-a petrecut în vis, dar Amadis a văzut că are în mâna dreaptă o carte ce grăia astfel: „Voi, regi și cavaleri ce vă aflați aici, întoarceți-vă în țările voastre, lăsați sufletele voastre să se odihnească și să-și afle tihnă, lăsați slava, gloria și faima faptelor de arme celor ce încep să urce cu marea roată a schimbătoarei sorți, mulțumiți-vă cu ce ați dobândit până acum, fiindcă i-a fost pe plac să-și țină pe loc și nemișcată primejdioasa roată mai mult timp pentru voi decât pentru alții din vremea voastră; iar tu, Amadis de Gaula, ce din ziua când regele Perion, tatăl tău, te-a făcut cavaler la rugămintea doamnei tale, Oriana, ai învins mulți cavaleri și puternici și viteji uriași, trecând peste tot timpul prin mari primejdii pentru viața ta 975

până în ziua de azi, făcând să tremure fioroase și înfricoșătoare sălbăticiuni, înfiorate de mare spaimă în fața inimii tale viteze, de aici înainte odihnește-ți ostenitul trup, căci acea soartă prielnică ție își întoarce roata pentru celălalt, și, lăsându-i pe toți dedesubt, dorește ca el să ajungă sus. Începe să guști din licoarea amară ce însoțește coroanele și domniile, căci în curând îți va fi dat să o bei, și așa cum, pe când erai singur și trăind ca un biet cavaler, având doar un cal și o armură, i-ai ajutat pe mulți și mulți au avut nevoie de tine, acum, când te bucuri de avuții ce făgăduiesc mincinoasă tihnă, va trebui să fii de mulți ajutat, ocrotit și apărat ; și tu, care până acum n-ai făcut alta decât să-ți câștigi faima prin propria-ți putere, socotind că astfel îți faci datoria, acum va trebui să-ți împarți gândurile și grijile în atâtea și felurite feluri, încât deseori vei vrea să te întorci la viața ta dinainte și să nu-l ai decât pe piticul tău căruia să-i poruncești. Începe o viață nouă, cu gândul mai mult să cârmuiești decât să lupți, cum ai făcut până acum, lasă faptele de arme celui ce i-au fost hărăzite marile victorii de către acel înalt judecător deasupra căruia nu se află nimeni să-i poată schimba sentința, căci marile tale fapte de arme, vestite în toată lumea, vor pieri în fața faptelor lui, așa că mulți neștiutori vor spune că fiul și-a ucis tatăl, dar să știi că nu e vorba de acea firească moarte căreia toți îi suntem datori, ci de o alta, care învingând toate celelalte primejdii și mari zbuciumări, dobândește atâta glorie, încât cea a înaintașilor este uitată, iar dacă mai rămâne totuși în amintirea cuiva, nu se poate numi glorie ori faimă, ci umbra acestora”. După ce au sfârșit de citit acea carte, s-au sfătuit multă vreme între ei ce trebuie ori ce pot face. Așa că părerile erau foarte deosebite, deși țelul tuturora era același, și atunci Amadis a spus: „Viteji domni, cu toate că nu e îngăduit să se dea crezare vrăjitorilor și celor pricepuți la farmece și vrăji, cele făptuite de această doamnă și văzute de noi înșine, trebuie să ne dea speranța că și cele povestite de ea se vor adeveri, cu atât mai mult cu cât este în puterea Domnului, atoateștiutor și atotputernic, să îngăduie ca mai curând Urganda să repare această nenorocire și să afle ceea ce pe alte căi cu multă osteneală am putea afla, așa cum s-a dovedit până acum, și de aceea, vitejii mei domni, socotesc că e bine să facem cum ne sfătuiește și ne poruncește; întoarceți-vă în regatele voastre de-abia dobândite, iar fratele meu, regele don Galaor, și don Galvanes, unchiul meu, împreună cu Brandoibas, să se ducă la regina Brisena să o înștiințeze despre felul cum am 976

vrut să-i împlinim poruncile și pricina ce ne-a oprit, și să afle totodată ce îi este mai pe plac să facem mai departe; eu voi rămâne aici cu vărul meu Agrajes, până vom primi vești de la ea, și de va fi nevoie de sprijinul și ajutorul nostru, mult mai iute vom ști risipiți fiind, decât laolaltă, rămânând ca cei ce află ceva să îi vestească și pe ceilalți să vină în ajutor”. Tuturor acelor seniori și cavaleri li s-a părut înțeleaptă această hotărâre a lui Amadis și au făcut întocmai: regele don Bruneo și don Cuadragante, seniorul de Sansueña, s-au întors în regatele lor, luându-le cu ei pe preafrumoasele lor soții, Melicia și Grasinda, iar regele don Galaor, don Galvanes și Brandoibas au plecat la Londra, unde se afla regina Brisena; Amadis, Agrajes și Grasandor au rămas în Insula Ferecată împreună cu acel puternic uriaș Balan, seniorul Insulei Turnului Roșu, hotărât să nu se despartă de Amadis câtă vreme nu avea să primească vești despre regele Lisuarte, iar de ar fi fost să aibă nevoie de ajutor, să treacă prin orice încercări și primejdii, după cum îi va cere acesta. AICI SE SFÂRȘESC CELE PATRU CĂRȚI ALE NEÎNFRICATULUI ȘI PREAVIRTUOSULUI CAVALER AMADIS DE GAULA, FIUL REGELUI PERION ȘI AL REGINEI ELISENA, ÎN CARE SE POVESTESC FOARTE PE LARG MARILE AVENTURI ȘI TERIBILELE LUPTE CE LE-AU DUS LA CAPĂT ȘI LE-AU PURTAT ÎN VREMEA LUI EL ȘI MULȚI ALȚI CAVALERI, ATÂT DIN NEAMUL SĂU, CÂT ȘI PRIETENI DE-AI SĂI

virtual-project.eu

977