Fosta satanistă Doreen Irvine – De la magie neagră la Hristos

sat anism.ro http://www.satanism.ro/2011/12/10/doreen-irvine-–-de-la-magie-neagra-la-hristos-povestea-unui-fostesataniste-vrajitoare/

Fosta satanistă Doreen Irvine – De la magie neagră la Hristos Povest ea unui f ost e sat anist e vrăjit oare Doreen Irvine s-a născut în 1939 într-un cartier sărac din Londra. A fost crescută într-un mediu sărac. Când nu împlinise nici 15 ani a fost determinată să se prostitueze, apoi să se drogheze, acestea fiind exact calificativele necesare pentru a intra în satanism. Şi. întradevăr, răul nu a întârziat să apară. Curând a fost iniţiată. Cum s-au întâmplat toate acestea, ne spune chiar ea în cartea De la magie negră la Cristos. „Născută în anii dinainte de al Doilea Război Mondial într-o mahala a Londrei, cu un tată alcoolic şi violent, fiind părăsită de mamă, adolescenta Doreen şi-a luat lumea în cap. Dornică să scape de mizerie, a ajuns să accepte servicii în localuri de noapte, ca stripteuză, luându-şi pseudonimul Diana. Ĩn câţiva ani, a ajuns dependentă de alcool şi droguri. Într-o ocazie, Diana le-a surprins pe colegele ei vorbind despre satanism. Însetată de o schimbare, a cerut să ia parte la şedinţele secrete, unde a fost remarcată de regele şi marelepreot satanist. Acesta şi-a făcut-o amantă. Între timp, Diana a dobândit puteri supranaturale: hipnoză, telepatie, magie, clairvoyance. În decursul unui an, a ajuns să exceleze în abilităţi paranormale. Era în stare să omoare o pasăre în zbor, să leviteze, să vorbească instantaneu în limbi necunoscute… Distingându-se, Diana a fost proclamată „Regina vrăjitoarelor”. Nu după mult timp, viaţa ei cunoaşte un curs descendent. Diavolul dă generos, ca să ceară incomensurabil mai mult. Diana şi-a pierdut liniştea sufletească, libertatea, dreptul de stăpânire asupra propriei persoane. Hăituită de demoni, se scufundă treptat în cea mai de jos condiţie: prostituţie, droguri, dezechilibru psihic. Internată în spital în mod repetat, este declarată nebună fără speranţă. Într-o împrejurare, cineva i-a dat un Nou Testament. Un licăr de speranţă i-a răsărit în minte. Oare va putea ieşi din prăpastie? Timp de şapte luni, Diana se zbate între dorul de eliberare şi recăderi dezastruoase. Ajunsă la capătul puterilor, Îl vede pe Dumnezeu cum intervine. În urma mai multor sesiuni de rugăciune, ocazii când demonii îşi revendicau cu furie trupul ei, Diana este în sfârşit eliberată. Convalescenţa ei lentă duce la deplină vindecare. Medicii rămân perplecşi, fără explicaţie pentru însănătoşirea ei, pentru că ştiinţa care exclude supranaturalul – n-are diagnoză şi nici tratament pentru demoni. De reţinut este că, de îndată ce demonii au părăsit trupul ei, Diana şi-a pierdut subit toate capacităţile paranormale. E limpede?

Din fost agent al Diavolului, Diana ajunge un misionar credibil şi autoritar pentru drogaţi, prostituate, demonizaţi, pentru cei robiţi fără speranţă. Ea şi-a publicat experienţa de viaţă în volumul autobiographic „De la magie neagră la Cristos.” Sursa: http://faptesicredinta.blogspot.com/2011/05/fata-in-fata.html Primul pas Din vremea când încă era tânără. Doreen frecventa un club de streap-tease. Două fete ciudate erau cliente regulate. Acestea au abordat-o. S-a dovedit că erau sataniste. Doreen şi-a exprimat dorinţa să afle mai multe despre satanism, astfel că cele trei fete s-au hotărât să viziteze un templu. Întâlnirea a fost fixată pentru a doua zi in zori, la ora şase, undeva lângă club. O maşină neagră a venit şi a luat-o pe Doreen. Şoferul i-a spus că va trebui să o lege la ochi, deoarece nimeni nu avea voie să ştie unde se află templul satanist. A fost de acord. După vreo jumătate de oră au sosit la destinaţie. Au urcat nişte scări. după care i-au descoperit ochii. Se găsea în faţa unui templu satanist de mari proporţii. Deja se adunaseră cinci sute de oameni. În faţă se afla un postament ce susţinea o pânză neagră decorată cu şerpi, dragoni şi flăcări. Pe postament se afla liderul sataniştilor, îmbrăcat într-un costum special şi cu o glugă pe cap. În jurul lui se aflau treisprezece preotese, dispuse în semicerc, îmbrăcate în negru şi cântând. Liderul a coborât de pe postament. Preotesele i-au luat gluga neagră de pe cap. Toţi, împreună cu ceilalţi 500, au căzut la pământ şi s-au închinat în faţa şefului lor. Întreaga „comunitate” a cântat „imnuri” întru lauda lui. Preotesele i-au înmânat vasele şi emblema sataniştilor – cuţitul, pe care l-a sărutat şi l-a consacrat lui Satan. Au stins luminile şi au aprins lumânările. Au adus un cocoşel. pe care l-au ucis prin frângerea gâtului. Apoi au stropit templul cu sângele lui. Au cântat „imnuri” şi au rostit „rugăciuni.” În final, au oferit cocoşelul ca jertfă „dumnezeului” lor, adică lui Satan. Doreen a subliniat că toate ritualurile lor au îngrozit-o teribil. Şi totul s-a făcut în numele lui Satan. Întreaga ceremonie a durat aproape două ore. Hot ărârea f at ală Liderul a fost informat că, printre cei 500 de oameni din templu, era şi o tânără care se afla acolo pentru prima dată şi care venise cel puţin din curiozitate. De îndată ce ceremonia a luat sfârşit, el s-a grăbit să o întâmpine. Au încins o discuţie; el se arăta fermecător şi măgulitor. I-a spus fetei că acolo nu există nici tânăr, nici bătrân, căci toţi sunt egali. Doreen a înghiţit momeala. Era agăţată, A consimţit la ceea ce i se propunea şi a devenit satanistă, Dar înainte să devină o iniţiată, trebuia să primească instrucţie. Trebuia să înveţe şi să aplice anumite lucruri: • Sunt îngăduite minciuna, înşelarea, blasfemia, depravarea şi chiar crima.

• Liderul este reprezentantul lui Lucifer. Lui trebuie să i se acorde supunere totală şi respect. • Orice idee care i-ar trece cuiva prin cap şi orice eveniment care se întâmplă trebuie raportat în detaliu liderului, la templu. • Rugăciunile către Lucifer trebuie făcute zilnic. • Participarea la templu trebuie să fie periodică. Se cere punctualitate. Cel care soseşte mai târziu este biciuit de lider şi de toată comunitatea. • Participarea la adunările creştine este interzisă. • Studierea Scripturii este interzisă. • Scripturile trebuie batjocorite şi arse în templul sataniştilor. Iniţ ierea Pentru tânăra Doreen a venit momentul să devină membru oficial al sataniştilor şi copil al lui Lucifer. „Taina” a avut loc noaptea, într-un spaţios templu satanist din Anglia. Au fost prezenţi aproape 800 de satanişti, care veniseră din toată ţara pentru a fi prezenţi la marele eveniment. Doreen Irvine purta o pelerină neagră, lungă până jos, în cinstea Satanei. Ea descrie cum liderul şedea pe tron. La un moment dat, s-a sculat de pe scaun şi şi-a ridicat mâinile. Deodată, toţi cei 800 de oameni, incluzând-o şi pe Doreen, şi-au plecat capetele şi s-au închinat înaintea lui. Atunci, doi „preoţi” au adus un cocoşel alb. I-au sucit gâtul, iar sângele a curs într-un vas de argint. Liderul s-a apropiat de ea cu un cuţit si i-a făcut o mică tăietură pe braţul stâng. Sângele ei a curs şi el în vasul de argint, unde s-a amestecat cu cel al cocoşelului. Doreen a băut puţin din amestec şi i-a jurat credinţă lui Satana. Apoi şi-a muiat degetul în sânge şi a făcut o semnătură pe pergament. Acum îşi vânduse sufletul lui Satana şi devenise o adeptă a lui Lucifer. Privitorii erau încântaţi că acum Satana are încă un copil. Dar aceasta n-a fost tot; aceştia au manifestat şi alte semne ciudate de nebunie. În acea seară au fost săvârşite o mulţime de acte dezgustătoare, de nespus în cuvinte. „Tat ăl” ei Lucifer era acum dumnezeul ei, domnul şi tatăl ei. Ea îi auzea vocea. Îl vedea înaintea ei. Adesea apărea în persoană în templul său. Toată lumea era sigură că acesta era Satana. Îl auzeau spunând: „Eu sunt Lucifer, stăpânul vostru. Copiii mei, eu vorbesc. Ascultaţi-mă:

• Faceţi cât de mult rău puteţi. • Săturaţi-vă cu plăceri şi căutaţi să vă împliniţi fiecare dorinţă. • Mă simt foarte satisfăcut atunci când faceţi aşa. • Nu vă temeţi niciodată. • Voi fi întotdeauna acolo, ca să vă protejez.” Rit ualurile Doreen Irvine s-a ridicat la cea mai înaltă „slujire”. A fost iniţiată în magia neagră. Ea însăşi este cea care ne-a spus ce se întâmplă la aceste ritualuri respingătoare: • Acestea au loc noaptea. • Se desfăşoară în locuri liniştite, îndepărtate, ciudate, în case abandonate, în păduri sau pe plaje părăsite etc. • În „cultul” lor, sataniştii se întrec între ei: cine va săvârşi cele mai teribile păcate? • Atât bărbaţii cât şi femeile iau parte la venerarea lui Satan. • Sexul joacă cel mai important rol, în special sexul depravat (cele mai multe preotese sunt lesbiene). • Atât femeile cât şi bărbaţii care iau parte la ritualuri se dezbracă de toate hainele pentru a-l venera pe Satan • Sado-masochismul este un aspect al venerării. Doreen Irvine a văzut cu ochii ei preotese careşi sfâşiau carnea de pe ele sau se tăiau cu cuţitele. • O altă formă de venerare. mult mai obişnuită, este jertfa cadavrelor. Ei deschid morminte, iau cadavrele şi le oferă ca jertfă lui Satan. Ocazional, se mai întâmplă să jertfească oameni vii, în special bebeluşi. Magia Din propria experienţă, Doreen Irvine ne spune că nimeni nu trebuie să subevalueze vrăjitoarele ce se ocupă cu magia neagră. Au puteri uriaşe. Pot invoca puterile întunericului. Pot blestema pe cineva, iar blestemul să se prindă. În acest caz viaţa acelei persoane va fi întoarsă pe dos, mergând din rău spre mai rău. Blestemul poate fi şi cauza morţii! Doreen Irvine spune că este binecunoscut faptul că unii oameni mor din pricină că poartă un astfel de blestem. Spre deosebire de blestem, magia neagră poate provoca ură de moarte între prieteni sau poate

face pe cineva să-şi piardă minţile (să înnebunească, să-şi piardă vocea sau să se îmbolnăvească.) Dacă, de exemplu, vor să facă pe cineva „mut”, ei pun un ac sau un cui în gura unei păpuşi, în timp ce fac „rugăciune” către draci. Dacă, pe de altă parte, vor să-i pricinuiască cuiva dureri de picioare ori să-i paralizeze complet picioarele, ei fac o gaură în picioarele păpuşii. Demonizat – nebun – împiet rit Doreen lrvine ne spune că: • Practicanţii magiet negre îşi pierd limpezimea minţii. Raţiunea nu mai face deosebire între bine şi rău. Sunt complet împietriţi. • Înspăimântători cum sunt, ajung în cele din urmă la nebunie. De la magie neagră la Hrist os În final, satanista şi preoteasa magiei negre, Doreen Irvlne, după o experienţă dramatică, s-a întors la Hristos. Cum s-au întâmplat toate acestea, ne spune chiar ea în cartea sa De la magie neagră la Hristos. Semne şi minuni În cadrul iniţierii în magie, zeul şi părintele ei, diavolul, i-a dat acesteia puteri supranaturale. De exemplu, era capabilă să facă mesele, scaunele şi alte obiecte să dispară şi apoi să le aducă înapoi. Putea pluti în aer în camera ei. Putea ucide păsări numai cu gândul. Mai erau şi alte lucruri ciudate. Probe pent ru promovare A venit vremea când trebuia aleasă o regină a magiei negre. Erau şapte candidate, printre care şi Doreen. Toate trebuiau să treacă printr-un foc de aproape doi metri înălţime. Cea care suferea cea mai mică pagubă devenea regină. Momentul probei venise. Deja se adunaseră peste o mie de vrăjitoare, aşteptând să o vadă pe noua lor regină. Venise rândul lui Doreen. Ea l-a implorat pe diavol, tatăl ei, să o ajute, iar el i-a apărut în persoană! Doreen i-a luat mâna şi au trecut împreună prin foc. Au trecut amândoi prin dogoarea flăcărilor. Minunea s-a întâmplat. Doreen a trecut prin foc nevătămată. Părul ei cel lung n-a suferit nicio arsură! Niciun fir de păr n-a fost ars. Cele o mie şi ceva de vrăjitoare care se adunaseră au început să sărbătorească în faţa noii lor regine. Tot atunci. au căzut la pământ înaintea ei şi i s-au închinat.

Încoronarea Venise şi vremea să fie încoronată. I-au pus pe cap o coroană din aur masiv, i-au pus pe umeri veşmântul regal împodobit cu aur. I-au dat un sceptru şi au ridicat-o pe tron. Apoi a început sărbătoarea. Femei şi bărbaţi, goi puşcă, au dansat dansuri drăceşti, au consumat băuturi amestecate cu narcotice şi au început orgii care nu pot fi descrise în cuvinte. Acum, diavolul. tatăl ei, i-a devenit şi mai apropiat. La fiecare primejdie pe care o întâmpina, intervenea el însuşi şi o salva. Doreen zice că proverbul: „Diavolul are grijă de ale sale” se aplică aici din plin. A văzut şi a trăit pe pielea ei. Cu noua sa funcţie, darurile ei au sporit. De exemplu. putea vorbi limbi străine fără a le învăţa şi multe alte lucruri uimitoare. Lumina în înt uneric Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască (1 Timotei 2:4), cu deosebire cei care au fost înghiţiţi de gura nesăturată a diavolului. Nu vreau moartea păcătosului, ci mai degrabă să se întoarcă de la căile sale şi să fie viu (Ezechiel 18:23), zice Domnul. Dumnezeu n-a încetat niciodată să se îngrijească de mântuirea Doreenei. I-a sădit în suflet seminţele pocăinţei. Iar ele au dat rod. Acum că Doreern se ridicase la cea mai mare slujire a magiei negre, o luminiţă abia pâlpâind a fost aprinsă în sufletul ei. A început să se gândească la vremea de dinainte (şi după). Era îngrijorată; era departe de a fi conştientă de starea în care intrase. I-a venit ideea să se ducă la o adunare a creştinilor şi să audă ceva despre Hristos. Dar făcuse jurământ să nu participe niciodată la astfel de întâlniri. Se afla în dilemă. Ce să facă, să se ducă sau să nu se ducă? A luat o hotărâre, s-a lepădat de jurământul făcut diavolului, iar în mai 1964 se găsea la o adunare creştină. A auzit o predică despre Hristos, care a pus-o pe gânduri. O lună mai târziu, s-a întors la adunare, Din nou a auzit oameni vorbind despre Hristos. Acum era tulburată într-o măsură şi mai mare, A luat pe dată o hotărâre fermă; „Gata cu magia, s-a terminat! Pentru totdeauna!” Izbucnirea războiului Când urâtorul de oameni diavol a văzut că Doreen luase o hotărâre curajoasă pentru a se întoarce la duşmanul său, Hristos, a scrâşnit din dinţi. Într-o noapte. în timp ce se afla în pat. i-a apărut în persoană. Braţele îi erau acoperite cu un păr lung şi negru. iar vocea era respingătoare. Era un spectacol hidos. A luat-o pe Doreen de gât. aproape sugrumând-o. şi ur1ând i-a zis: „Nu! Nu! Să nu te duci la Hristos! Eşti a mea!” Doreen s-a înfricoşat, dar nu s-a descurajat. A rămas fermă în hotărârea ei. Nu cu mult timp în urmă fusese din nou la o adunare creştină. Lucifer a urmărit-o.

La această întâlnire Doreen a făcut o seamă de lucruri fără voia ei. A rupt Scripturile, i-a atacat pe slujitori, a urlat, a căzut la pământ târându-se prin jur ca un şarpe. După o vreme s-a întors înapoi la adunare, şi iarăşi, de fiecare dată făcea aceleaşi lucruri necontrolate sub influenţa lui Satana. Când s-a dus a treia oară. diavolul a strigat către ea: „Cel mai bun lucru pe care poţi să-l faci acum este să te sinucizi! Să mori! Să mori! Să mori!” Vocea plină de cruzime a străpuns-o ca un cuţit. A fugit pe străzi de parcă ar fi fost urmărită. A ajuns la un pod peste un râu, a sărit peste îngrăditură şi se pregătea să sară în apă şi să se înece. Un trecător a oprit-o în ultimul moment. Drumul spre vict orie Prin harul lui Dumnezeu, ea l-a întâlnit pe Arthur, un misionar creştin. La întâlnirea cu pricina, demonii strigau şi o ameninţau: • Unul zicea că este dracul desfrânării, care se afla în ea încă de când ea avea cincisprezece ani, când începuse să iasă în oraş cu „prietenii” . • Un altul pretindea că este dracul îndoielii şi al necredinţei. Îi spunea să-l părăsească pe misionar, deoarece el, dracul, nu avea nicio intenţie s-o lase în pace. • „Nici eu, nici eu” – strigau ceilalţi draci. Arthur şi Doreen au postit şi s-au rugat. Mulţi dintre draci s-au îndepărtat, deşi unii au „prins rădăcini” în ea, refuzând să plece. Dracul chinuirii a rămas, chinuind-o zi şi noapte. Noaptea avea vise îngrozitoare. Animale sălbatice şi turbate o urmăreau cu scopul de a o sfâşia. Îşi înfigeau unghiile în gâtul ei. Ea sărea în sus de spaimă, trupul îi era acoperit cu zgârieturi. Dimineaţa părăsea casa, plecând spre locuri pustii. Dar nu-i folosea la nimic. Seara se întorcea epuizată. Se întindea să se culce, iar coşmarurile începeau din nou. Cu Arthur, misionarul, se întâlnea adesea. „Chinuitorul” nu putea suporta. Îi spunea să ia un cuţit şi să-l ucidă! Fără să-şi dea seama ce face, a luat un cuţit şi l-a pus în geantă. Dracul insista să-l ucidă pe Arthur. Era gata-gata să-l ucidă, dar el a oprit-o la timp. După rugăciune stăruitoare şi post, în final a fost izbăvită de „chinuitor”. Dar era necesar ca lupta să continue, deoarece trebuia să scape de ceilalţi draci. Arthur vorbea despre Golgota, iar dracii se tulburau teribil. Strigau către el să înceteze a mai

vorbi despre aceasta. În acest moment, Doreen a luat nechibzuita decizie să se întoarcă în cercurile magice şi să-şi anunţe marea sa hotărâre în privinţa salvării ei. Făcând aşa, foştii ei prieteni au început să o bată până ce şi-a pierdut cunoştinţa. După aceasta, au legat-o, au pus-o într-o maşină, au duso într-un loc pustiu şi au părăsit-o. Dar Dumnezeu a lucrat din nou. Curând după aceea, o persoană binevoitoare a trecut pe acolo, a văzut-o şi a dus-o la spital. Ult ima ispit ă Când Lucifer a văzut că dracii lui o părăseau unul câte unul, el şi-a jucat ultima carte. Sub influenţa dracilor, Doreen a început să se comporte ca o nebună. A fost închisă într-un spital de psihiatrie. Diagnosticul a fost „manie religioasă”, doctorii făcând eforturi să o vindece cu medicamente. Dar comportamentul ei de la clinică nu era constant. Atunci când era calmă şi inţelegătoare, ea le spunea doctorilor că îi puseseră un diagnostic greşit. Le spunea că nu este bolnavă mintal, ci este posedată de draci. În mod surprinzător, doctorii i-au permis să iasă din clinică pentru un weekend. Ea s-a grăbit să-l întâlnească pe destoinicul misionar şi pe bunii lui prieteni, implorăndu-I să se roage pentru eliberarea de acest ultim atac al dracilor. Iar milostivul Dumnezeu a făcut minunea Sa. Fosta regină a magiei negre scăpase de dracii care o chinuiau. În lunea ce a urmat, ea s-a întors la clinica de psihiatrie. Doctorii şi personalul au fost uimiţi să vadă o persoană complet diferită, căreia i-au dat drumul imediat. Misionarul De atunci înainte, ea s-a consacrat slujirii lui Hristos, Mântuitorul sufletelor noastre. Pe posturile de televiziune din Marea Britanie. în discursuri, prelegeri, interviuri, peste tot ea propovăduia mila lui Iisus Hristos, prin harul Căruia ea s-a, putut ridica din cele mai de jos părţi ale iadului. Celor care, în această lume, sunt singuri şi fără nădejde, ea le trimite un mesaj de nădejde, inspirată din propria experienţă. Există, zicea ea, Unul Care-i iartă şi-i iubeşte, Iisus Hristos. Nici mângâietoarele Sale cuvinte nu le-a trecut cu vederea: Veniţi toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Sursa: http://orthomihail.wordpress.com/2011/02/19/partea-2/ De la sărăcie la prostituţie, de la Doreen la „Daring Diana”, de la dependenţa de droguri la închisoare, de la satanism la titlul de regină a vrăjitoarelor… Autobiografia lui Doreen Irvine relatează implicarea tot mai adâncă a unei femei în bezna ocultismului şi dramatica ei eliberare. O experienţă extremă, care oferă speranţă… mai ales celor ce consideră că au mers prea departe pentru a mai putea fi iertaţi.

Extras din carte: Primul pas spre libert at e Era o seară minunată de vară din iunie 1964. Trecuseră trei săptămâni de când smulsesem posterele care anunţau sosirea Iui Eric Hutchings. Uitasem cu desăvârşire de el. Era sâmbăta şi aveam alte preocupări, legate de meseria mea de prostituată. Daring Diana, îmbrăcată după cum îi cerea profesia, aştepta un client. Din ce în ce mai nervoasă, mi-am dat seama că nu va mai veni. Luasem multe droguri şi băusem. Eram pe punctul de a renunţa, când am văzut o mulţime de oameni care se îndreptau toţi în aceeaşi direcţie. Curioasă ca totdeauna, m-am întrebat ce căuta tot puhoiul acela de lume, seara, în centrul Bristolului. Apoi am văzul că unii dintre ei aveau Biblii în mâini. „Ăştia sunt ipocriţii care se duc să-l asculte pe Eric Hutchings”, m-am gândit. Am păşit şi eu în spatele unui grup mic ce se îndrepta spre Sala Colston. Acolo m-am oprit puţin, dar nu pentru multă vreme. „O să-i arăt eu ce cred despre el şi despre toată întâlnirea asta.” Nu eram prea bine dispusă. Dorind să fi avut cu mine câteva prietene care să mă susţină, mi-am croit drum prin mulţime spre poarta de la intrare. Aveam un scop bine definit în minte: să-i dau peste nas lui Eric Hutchings. Nu-mi dau seama cum a reuşit să mă calmeze unul dintre uşieri, pentru că eram nespus de nervoasă. Apoi m-a condus spre un loc liber ce se afla la capătul celălalt al rândului. Intrarea mea a stârnit rumoare, căci întreg rândul a trebuit să se ridice ca să-mi facă ioc să trec. Eram îmbrăcată într-o rochie neagră de satin, care avea o crăpătură lungă, eram foarte fardată şi purtam o grămadă de bijuterii zângănitoare. Simţeam privirile curioase ale celor din jur aţintite asupra mea. Mi-am îndreptat privirea spre platformă. Acolo am văzut un şir de pastori în spatele cărora se afla un uriaş cor mixt, în haine albe. Începeam să mă simt stânjenită. Oamenii din faţa mea se întorceau s-o vadă pe înzorzonata Doreen. „Lasă-i să se uite, că nu le strică”, m-am gândit eu. La rându-mi, le aruncam câte-o privire lungă şi grea. Programul a început cu un imn emoţionant, dar eu n-am cântat. Mă gândeam cum aş putea scăpa de acolo fără sa atrag prea mult atenţia. Fusese şi aşa destul de rău când intrasem. Când, în cele din urmă, imnul s-a sfârşit, toţi au luat loc. Numai eu am rămas în picioare, gândindu-mă că am găsit momentul s-o şterg în grabă. Chiar în clipa aceea, peste întreaga sală s-a aşternut liniştea, în timp ce vocea dulce a unei femei început să cânte, umplând aerul cu sunete încântătoare. M-a făcut şi pe mine să mă opresc şi s-o ascult: O, aş vrea să-ţi spun acum cine e Isus:

El e Prietenul cel bun şi-adevărat, El e cel ce viaţa mi-a schimbat-o Şi-a lucrat în chip atât de minunat. Eram murdar şi trist şi-atât de-mpovărat, Când m-a cuprins în braţu-I iubitor, Am fost pierdut în noapte şi păcat, Azi El mi-e Călăuză şi-Ajutor. Nimeni nu m-a mai iubit aşa ca Isus, Nu există prieten ca şi El, El îmi poate lua păcatul greu şi bezna, Lui Îi pasă de sufletul meu. Ceva pe cât de minunat, pe atât de inexplicabil se întâmpla în adâncul sufletului meu, ceva ce nu mai trăisem niciodată. Mi-am văzut întreaga viaţă desfăşurând-se înaintea ochilor, ca şi cum ar fi fost proiectată pe un ecran. Mintea îmi era foarte clară şi ieşisem brusc de sub influenţa drogurilor şi a alcoolului. M-am revăzut copii la şcoala duminicală şi am auzit-o pe învăţătoare spunând: „N-ai vrea să-L primeşti pe Isus în inima ta?” Am revăzut-o pe fata de la Armata Salvării care a cântat pe străzile Paddingtonului. Am revăzut şi scene în care mă prostituam şi apoi m-am văzut în mijlocul unui sabat vrăjitoresc. Cuvintele minunatului cântec erau acompaniamentul acestor scene. Inima mea întunecată şi păcătoasă a înţeles atunci că nimeni nu m-a iubit cu adevărat – nici bărbaţii de pe străzi, nici cei din cluburi, nici sataniştii, nici vrăjitoarele. Totuşi cântăreaţa spunea că lui Isus Ii pasă de mine şi că EI poate să mă scoată din păcat şi din îngrozitoarea beznă în care mă aflam. O, poate fi adevărat? Este oare adevărat că Isus trăieşte şi că Lui Îi pasă de mine? Îi poate păsa Lui de mine – o prostituată ordinară, dependentă de droguri, o vrăjitoare? O, dacă ar fi adevărat, cât de mult L-aş putea iubi la rândul meu! Cum de-am ratat astfel de binecuvântări în toţi anii aceştia îndelungaţi? După atâţia ani de profundă mizerie, cineva dorea să se apropie de mine – Isus, Salvatorul blând care murise în locul meu. Pentru prima oară în viaţă m-am simţit murdară si cu adevărat ruşinată de trecutul pe care-I dusesem. Am uitat cu desăvârşire că stăteam încă în picioare. Mi-a părut rău că s-a sfârşit solo-ul. Aş fi vrut să aibă cincizeci de versuri. Faţa cântăreţei Betty Lou Mills era luminată de o strălucire care

venea dinăuntru, o frumuseţe pe care n-ar fi reuşit s-o producă nici cel mai vestit salon de cosmetică. Nu ştiu dacă neobişnuita privelişte a unei femei de moravuri uşoare, stând în picioare şi ascultând cântecul cu atâta intensitate, a avut vreun impact asupra celor prezenţi. Nu vedeam pe nimeni şi nimic în afara cântăreţei şi a minunatului mesaj al speranţei. M-am aşezat subjugată şi zguduită. Eric Hutchings şi-a început predica astfel: „Dacă nu-L cunoşti pe Domnul Isus Hristos ca Salvatorul tău personal, eşti pierdut. Eşti mort în nelegiuiri şi păcate. Biblia spune că eşti LEGAT.” A accentuat atât de puternic cuvântul „legat”, încât aproape că am căzut de pe scaun, speriată. Avea perfectă dreptate, iar eu ştiam lucrul acesta. Am sărit în picioare, strigând: „Are dreptate! Eu sunt legată!” O tăcere deplină s-a lăsat peste întreaga sală, ca să nu mai vorbim de evanghelist care, câteva momente, n-a mai reuşit să scoată o vorbă. Când şi-a reluat predica, a continuat cu şi mai multă fervoare: „Dacă mergi ia biserică duminică de duminică, şi nu-L cunoşti pe Domnul Isus Hristos, eşti pierdut şi tu.” Mi-am ciulit urechile mai tare când am auzit această propoziţie şi am vrut să strig cu putere: „Aţi auzit?! Aţi auzit??” Dar eram conştientă că oamenii din jur sunt cu ochii pe mine şi m-am abţinut. „Le-a zis câteva şi ăstora care merg la biserică”, m-am gândit eu, deci nu-i chiar aşa de rău.” Eric Hutchings şi-a continuat mesajul spunând că Isus a murit pentru absolut orice om, şi dacă ne întoarcem la El, ne va dezlega de lanţurile în care ne ţine sclavi Satan. Inima mea bătea foarte tare. Oare mă poate elibera şi pe mine? Aceasta e tot ce-mi amintesc din acea predică plină de putere, în finalul ei, evanghelistul a făcut un apel: „Vino la Isus în seara asta! Vino de la locul tău aici în faţă!” Oamenii au început să iasă în faţă, în timp ce corul cânta: Aşa cum sunt la Tine vin, Putere n-am, Tu-mi fii sprijin. Mă spală-n sângele-Ţi divin, O, Mielule, eu vin, eu vin.

Aveam impresia că sunt ţintuită în lanţuri de scaunul meu şi am auzit realmente vocea diavolului spunând: „Eşti a MEA. Nu poţi să ieşi. E prea târziu. Eşti a MEA.” Tot corpul îmi tremura. În mine se ducea o bătălie, o bătălie cu puterile întunericului şi ale Iui Satan. Stăpânul meu cel rău lupta să nu mă piardă. Corul cânta a doua strofă: De îndoieli sunt apăsat, De ispitiri împresurat, Slăbit, de valuri mult purtat, O, Mielule, eu vin, eu vin. Printr-un miracol extraordinar, m-am sculat în picioare şi am pornit-o spre platforma din faţa, luptând mereu cu puterile întunericului. Mi-am dat seama că cineva mai mare decât Satan îmi venise în ajutor. Satan era pe cale să piardă bătălia. Satan era pe cale să-şi piardă sclava. Isus, căruia Îi păsa de mine, cu tot păcatul şi ruşinea mea, îmi convingea şi îmi câştiga inima întunecată şi murdară. Am ajuns în faţa platformei. Pe faţa mea vopsită curgea un şuvoi de lacrimi, ,,Vin, Isuse!” am spus încet, „Te rog îndepărtează bezna din viaţa mea!” Nu ştiam cum să mă rog. Dar oare trebuie să ştim cum s-o facem? Salvatorul mi-a auzit strigătul inimii şi m-a acceptat aşa cum eram. Ce bucurie trebuie să fi fost în cer în seara aceea! Mai târziu, în sala de consiliere, a fost altfel. Nu eram uşor de consiliat, îndoielile şi temerile inundau încă noua atmosferă din mine. Am auzit din nou vocea lui Satan însuşi spunând: „Tu nu te poţi schimba. Tu eşti a MEA.” O luptă grea se ducea în mine. Ce va fi cu viaţa mea? Cum voi putea trăi fără droguri? Cum voi putea renunţa la tot? Câteva persoane au stat de vorbă cu mine, mi-au arătat versete din Scriptură, dar n-am reuşit să înţeleg nimic. Mi-au prezentat ABC-ui Evangheliei, dar simţeam că-mi lipseşte ceva, deşi n-aş fi putut spune ce anume. Acele versete din Biblie erau pentru toţi cei care-L căutau pe Hristos, deci şi pentru mine, dar eu aveam nevoie de mai mult. Îmi era teamă să spun tot adevărul despre mine, îmi era teamă că mă vor scoate afară dacă vor afla că sunt vrăjitoare, prostituată şi artistă de striptease. Tot ce-am spus a fost: „Sunt dependentă de droguri.”

De unde să ştiu că nici nu s-ar fi gândit să mă scoată afară? Nu ştiau ce să mai facă pentru mine şi ziceau doar: „Dacă-L laşi pe Hristos să domnească în viaţa ta, toate celelalte vor dispărea.” Nu credeam că va fi atât de uşor. Totuşi, am acceptat să mă rog, străduindu-mă să cred că oamenii aceia aveau dreptate. „Poate că au dreptate”, mă gândeam, ,poate că mâine dimineaţă când mă voi trezi, totul va fi altfel.” Dar undeva, ceva totuşi lipsea. Apoi a venit o femeie şi a stat puţin de vorbă cu mine. Era doamna Mary Hutchings, dar pe vremea aceea n-o cunoşteam. „Mă voi ruga pentru tine, draga mea”, a spus ea, Era bună şi blândă. Mi-a plăcut. În cele din urmă am plecat ţinând strâns în mâini Evanghelia după Ioan şi o cărticică numită Primii paşi cu Hristos. Era foarte târziu, trecuse de miezul nopţii. Toţi ceilalţi plecaseră demult. Câteva prostituate stăteau la un colţ, lângă Sa!a Colston. „Bună, Diana!” mi-au spus toate în cor. „Unde ai fost? Te-am căutat.” „Tocmai am fost salvată la Sala Colston”, le-am răspuns eu simplu. Au crezut că-mi bat joc de ele. S-au prăpădit de râs. „Nu glumesc, I-am dat inima lui Isus, la Sala Colston.” S-au holbat la mine neîncrezătoare. „Ia mai lasă-te, Diana. Doar eşti prietena noastră.” „Sunt perfect conştientă de asta. Ce am spus e adevărat. Acum mă duc acasă să citesc din Biblie.” Le-am arătat Evanghelia după Ioan. „Noapte bună, fetelor!” le-am zis, îndreptându-mă spre casă. Deşi nu-mi dădeam seama de asta, tocmai făcusem un lucru formidabil: depusesem mărturie cu gura mea pentru Domnul Isus. Nimeni nu-mi spusese să fac asta! Deşi pe atunci încă nu ştiam, Dumnezeu mă pregătea să devin evanghelistă. Nu ştiam nici de lupta înverşunată care avea să urmeze. Dar fusesem adusă pe calea cea dreaptă. Isus urma să facă restul, păzindu-mă, protejându-mă, până când, în cele din urmă, aveam să primesc eliberarea cea mare. Paşii mei o luaseră pe calea îngustă.

Era primul pas spre libertate. În căut area eliberării Când m-am trezit a doua zi dimineaţa, evenimentele serii precedente mi-au revenit încet în minte. Nu dormisem bine. „Poate totul a fost un vis”, m-am gândit. Dar nu fusese doar un vis, pentru că, chiar acolo, pe noptiera mea, era Evanghelia după loan şi cărticica Primii paşi cu Hristos. Îmi ţinusem promisiunea făcută consilierei şi fetelor de pe stradă de a citi broşurile, înainte de a mă culca, am citit de la cap la coadă Evanghelia după Ioan. Nu am înţeles nimic din ea şi nu-mi mai aminteam niciun cuvânt, dar important era că-mi ţinusem promisiunea. „Va fi viaţa mea altfel acum? Se vor schimba lucrurile?” mă întrebam. Odată cu trecerea zilelor, mintea îmi era bântuită de tot mai multe îndoieli. Cum aş putea spera vreodată să duc o viaţă creştină? Cum să pot renunţa la droguri, la băutură, la ţigări şi la modul meu de viaţă? Ar fi mult prea greu. Şi cu vrăjitoria ce să fac? De asta cum să mai scap? Vocea lui Lucifer, pe care am auzit-o iar foarte clar, mi-a spus: „Nu poţi să scapi, eşti a mea! E prea târziu pentru tine.” „Are dreptate”, mă gândeam, „mai bine-ar fi să uit totul cât pot de repede.” Am împins Evanghelia după Ioan într-un sertar şi am ieşit sa beau ceva la un bar din apropiere. În timp ce-mi consumam băutura, am auzit iar în minte vocea dulce a solistei: El îmi poate lua păcatul greu şi bezna, Lui Îi pasă de sufletul meu. „Ce prostie!” m-am gândit. „De ce-mi revine cântecul ăsta mereu în minte, hărţuindu-mă chiar şi aici?” „Uită-l!” a spus Lucifer cu voce tare. „Mai ia un pahar. În curând are să-ţi dea pace.” Dar nu-mi dădea pace, nici după ce-am mai băut câteva pahare. Cum as fi putut să-l uit? Oriunde mă duceam, auzeam: Lui Isus Îi pasă de mine, Isus mă iubeşte. Când umblam pe străzi în căutare de bărbaţi, când beam şi chiar atunci când îmi injectam doza de heroină, fragmente din acel solo minunai îmi tot reveneau în minte, spunându-mi din nou şi din nou ea lui Isus Îi pasă de mine. „Nu te gândi la asta!” persista Lucifer. „Nu-i de tine.” „Am înnebunit de tot?” mă întrebam. Erau în mine două voci care spuneau lucruri complet opuse. Ce se întâmpla cu mine? Eram câmpul de luptă pe care se înfrunta binele cu răul, forţele întunericului cu Isus Hristos, Atotputernicul Fiu al lui Dumnezeu. Am fost foarte surprinsă când am primit o scrisoare de la una dintre femeile care s-au rugat

pentru mine la Sala Colston. Nu-mi mai scrisese nimeni vreo scrisoare până atunci. Am citit: „Mă rog pentru tine. Poţi să vii la o nouă întâlnire?” Deşi am fost foarte mişcată de scrisoare, nu eram sigură că mă voi mai duce acolo. „Nu te du!” mi-a spus Lucifer. „Eşti a mea!” Vocea lui era şi mai înspăimântătoare de data aceasta. În mintea mea era o confuzie totală. Şi totuşi, două seri mai târziu, m-am dus iar la sala aceea. O putere plăcută m-a atras din nou acolo. Speram că voi auzi din nou cântecul care-mi tot răsuna în urechi. Dar solista a cântat cu totul alt cântec. Faţa ei era portretul bucuriei depline şi mi-am dat seama că-mi doream şi eu ce avea ea: să-L servesc pe Isus Hristos şi numai pe EI, să fiu eliberată de droguri, prostituţie şi vrăjitorie. În noaptea următoare, Lucifer a apărut lângă patul meu. Nu aveam cum să-l confund; deseori îl văzusem şi-i auzisem vocea. Nu era ceva de domeniul imaginaţiei, ci purul adevăr. „Eşti a MEA”, a spus el. „Trebuie să mă asculţi. Nu te mai apropia de creştini, că altfel vei muri!” Corpul şi faţa îi erau negre şi crispate. Vocea sa lugubră exprima ură şi ameninţare. I-am simţit mâinile mari şi păroase întinzându-se şi apucându-mi grumazul. Am încercat să strig, am încercat să mă rog. A fost zadarnic. Forţa răului era prea mare ca s-o pot înfrunta singură. Era îngrozitor şi totuşi real. „Ce rost are?” m-am gândit atunci. „Sunt în puterea lui Satan de ani de zile. Niciodată n-aş putea fi o creştină cu inima curată.” Oricât de mult aş fi dorit să fiu eliberată, eram în menghina înspăimântătoare a mâinilor lui Lucifer. Atunci am vrut iar să renunţ la orice gând de a-L iubi şi a-L servi pe Domnul Isus. Dar cuvintele cântecului îmi răsunau din nou în urechi: El îmi poate lua păcatul greu şi bezna, Lui Îi pasă de sufletul meu. Aceste cuvinte m-au făcut să mă hotărăsc definitiv: „Voi lupta până când voi fi liberă. Voi căuta până când voi găsi libertatea pe care o doresc şi de care am nevoie.” Cât de minunat şi cât de adevărat este că, odată ce Isus Hristos a început să lucreze în inima cuiva, nu-l mai abandonează niciodată. El n-avea de gând să mă părăsească. Eram copilul Lui de-acum. Deşi bătălia era doar la început, El mă făcea conştientă de prezenţa Sa şi-mi mărea dorinţa de a fi eliberată din sclavie. Femeia care mi-a trimis scrisoarea a venit în vizită la mine. „Dacă vrei cu adevărat să-L iubeşti şi să-L urmezi pe Isus”, mi-a spus ea, „trebuie să te întâlneşti periodic cu alţi creştini. Alătură-te unei biserici evanghelice.”

„Bine”, am spus eu. „Unde-i Biserica Evanghelică? Unde să mă duc?” „Nu vreau să te influenţez spre una anume, n-ar fi cinstit. Du-te la oricare biserică evanghelică vrei. Sunt multe pe aici.” Nu i-am spus niciodată că sunt vrăjitoare, prostituată şi artistă de striptease. M-a reţinut teama că aş putea fi respinsă dacă ar fi aflat şi alţii de modul meu de viaţă. Ea şi alţi câţiva creştini ştiau doar că am o mare nevoie spirituală. Cât despre a-mi găsi o biserică pe care s-o frecventez cu regularitate, vă închipuiţi cât de multe ştiam despre diferitele biserici şi denominaţiuni… În escapadele mele obişnuite pe străzi am trecut pe lângă multe biserici, dar n-am văzut nicăieri numele „Biserică Evanghelică”, deşi m-am uitat cu atenţie. Am văzut că există biserica metodistă, biserica baptistă, biserica anglicană, dar nicăieri, nici urmă de biserică evanghelică. Femeia spusese că sunt multe în jur, şi totuşi eu nu găseam niciuna, deoarece căutam etichete. Ce credeţi că înseamnă termenul „evanghelic” pentru cineva care n-are nici o legătură cu bisericile? NIMIC! Dar eu voiam să ştiu mai multe despre Isus. Căutarea mea era sinceră, în ciuda faptului că nu-mi schimbasem modul de viaţă. Nu mă schimbam pentru că nu puteam s-o fac şi eram conştientă de acest fapt. Trebuia să găsesc pe cineva care să mă ajute, chiar dacă trebuia să intru într-o biserică pentru a găsi eliberarea. Dacă i-aţi cere unei prostituate să meargă la biserică v-ar râde în nas, aşa că eram într-o situaţie destul de neobişnuită. „Cine, eu?” ar spune ea. „Ce să caute una ca mine în biserică? Ăia de acolo nu m-ar vrea în biserica lor.” Vă puteţi imagina cum mă simţeam? A fost o minune că eram atât de decisă să merg la biserică. Renunţând la orice încercare de a mai găsi biserica evanghelică, într-o duminică seara am intrat disperată în prima biserică pe care am văzut-o. Era mare şi plină de oameni. Am privit puţin neliniştită la mulţimea aceea de oameni respectabili. Primul gând a fost s-o iau la fugă. Nu era niciun loc liber în spate. Singurele locuri libere erau chiar în faţă. Primele două rânduri erau complet libere. Nu m-a îndrumat nimeni, aşa că am păşit singură prin sala mare până la locurile libere din faţă. Eram stânjenită şi simţeam iar că toate privirile sunt aţintite asupra mea. Eram îmbrăcată cam tot aşa cum fusesem când am mers prima oară la Sala Colston. „De ce se holbează toţi la mine?”, m-am gândit. Programul a început cu un imn sec, deloc asemănător cu cântecul entuziast pe care l-am auzit dincolo. Apoi pastorul a spus o rugăciune lungă şi foarte elaborată. S-a mai cântat un imn, chiar mai sec şi mai greoi decât primul. Apoi a urmat citirea Bibliei, îmi adusesem cu mine Evanghelia după loan. Pastorul a citit din altă parte a Scripturii, iar eu nu înţelegeam de ce nu găseam în mica mea

Biblie ceea ce citea ei. În cele din urmă a început predica, dar eu nu înţelegeam nimic din lucrurile complicate pe care le explica pastorul. Folosea fraze lungi, încărcate de termeni teologici care n-aveau niciun înţeles pentru mine. Nimic nu era simplu şi direct. Aş fi vrut să aud ceva de genul: „Isus te poate elibera. Isus te iubeşte.” Dar n-am auzit nimic inteligibil pentru mine. Eram plictisită şi nu mai puteam sta locului, începeam să tânjesc după o ţigară. N-am mai putut rămâne acolo nicio clipă şi, sărind de pe scaun, am pornit-o spre ieşire. M-am liniştit imediat ceam trecut de oamenii aceia respectabili şi am ieşit pe uşă. Afară mi-am aprins o ţigară. Fumând, mă gândeam: „Poate că nu le-am dat nicio şansă. Poate că sunt eu de vină. Mai bine sa mai încerc o dată.” Aşa că am intrat iar, spre marea surprindere a celor din sală, care crezuseră că am plecat definitiv. M-am aşezat iar pe locul meu din faţă şi am stat până la încheierea programului. Am fost foarte bucuroasă când s-a ajuns la rugăciunea finală. M-am rugat şi eu, sperând că Isus mă înţelege. Înainte de a ieşi, oamenii stăteau de vorbă în mici grupuleţe. Pastorul stătea la uşă, dându-le mâna şi spunându-le cuvinte politicoase. Am încercat să trec de el neobservată, dar n-am reuşit. Era foarte calm şi politicos. „Bună seara!” mi-a spus el zâmbind. Mi s-a părut simpatic. „N-aţi mai fost pe la noi, nu-i aşa?” „Nu, bineînţeles că n-am mai fost pe aici.” Parcă încremenise şi aerul. Pastorul a fost uluit de replica mea. După câteva momente, a continuat: „Ce v-a făcut să veniţi în seara asta?” „Păi, am fost la campania de evanghelizare de Ia Sala Colston şi mi-am dat inima lui Isus.” „Minunat!” a spus el cu faţa radiind de bucurie. Mi-am dat seama că-L iubea pe Isus. „Pot să vă ajut cu ceva, în noua viaţă cu Hristos?” M-am gândit repede: „Poate asta-i şansa mea. Încercarea moarte n-are.” „Păi”, i-am spus pastorului, „nu ştiu dacă puteţi. Vedeţi dumneavoastră, eu sunt prostituată şi narcomană.”

Pastorul a pălit, şi chipul lui a luat o expresie ciudată. Mi s-a părut că e pe cale să leşine. Oamenii din jur au amuţit, aruncându-mi priviri curioase. După ce si-a revenit, pastorul mi-a spus: „Mai veniţi pe la noi. Noapte bună!” „Să mai vin?!” m-am gândit. „Pentru ce? Ce-or fi având oamenii ăştia? Nu mă poate ajuta nimeni? Unde o fi Isus de care tot vorbesc atât?” Privind în urmă, îmi vine să zâmbesc, dar şi să mă întristez în acelaşi timp. Oamenii aceia mergeau la biserică duminică de duminică şi niciodată nu s-a întâmplat nimic care să deranjeze întrunirile lor atât de bine organizate. Au fost şocaţi de vizita uneia ca mine, o persoană din afara lumii lor, atât de diferită de ei. Unul dintre predicatorii de demult a spus: „Fiţi pregătiţi să primiţi orice om.” Cu siguranţă că ei nu se aşteptaseră la una ca mine. Prin urmare am ieşit din biserică tot aşa cum intrasem. Poate doar ceva mai dezorientată. „Şi acum unde să mă mai duc? Ce să mai fac? Unde să găsesc adevărul în acest oraş al bisericilor?” Au trecut aşa câteva săptămâni. Mai căutam încă. Bătălia era din ce în ce mai înfricoşătoare. Lucifer îşi înteţea eforturile de a mă ţine legală în lanţurile sale. Odată cu înăsprirea luptei se întâmplau şi alte lucruri stranii. Am hoinărit printr-o mulţime de biserici de toate felurile şi în câteva am auzit vorbindu-se despre sângele lui Isus. La auzul acestor cuvinte se declanşa în mine o forţă a întunericului şi se întâmplau lucruri abominabile. Aveam un comportament straniu, diabolic. Smulgeam uneori Bibliile şi le sfâşiam. Aruncam cărţile de cântări prin biserică. Înşfăcam tăvile folosite !a Cină din mâinile celor care le purtau şi Ie aruncam pe jos. Cădeam la pământ urlând, şuierând şi târându-mă ca un şarpe. Apoi, dintr-o dată îmi reveneam, fără să-mi amintesc nimic din ceea ce făcusem. Deseori fugeam din biserică, podidită de lacrimi şi suspine. Oamenii nu înţelegeau ce nu era în regulă cu mine şi de ce provocam astfel de tulburări. Unii credeau că sunt bolnavă psihic. Dar eu ştiam că nu eram eu cea care tăcea acele lucruri, ci o putere a întunericului care mă stăpânea. În afara bisericilor simţeam cum o mână nevăzută mă împinge să fac tocmai lucrurile la care voiam să renunţ, înainte de a-mi încredinţa viaţa lui Isus, luam droguri, practicam magia şi prostituţia fără ezitare, dar acum, când încercam să trăiesc o viaţă creştină, făceam aceste lucruri împotriva voinţei mele. Mă simţeam obligată să le fac, stăpânită de o putere întunecată din adâncul fiinţei mele. Când, în hoinărelile mele prin biserici, auzeam predicată Evanghelia cea adevărată, forţele rele din mine deveneau active. Aşa că ieşeam tot înlănţuită. Am vizitat multe biserici. Manifestările diabolice au continuat. Vedeam privirile uluite şi îngrijorate

ale oamenilor din jur, iar eu eram dezorientată, mai dezorientată chiar decât pastorii. Mă întrebam de ce nu puteau face ceva pentru mine. Fiindcă lupta aceasta nu se mai sfârşea, am hotărât că era mai bine să mă ţin departe de biserici. Poate că eram într-adevăr nebună şi nu era nicio şansă pentru mine nici în biserici, nici în altă parte. Eram pe punctul de a renunţa la căutarea eliberării din ghearele răului. „Căutaţi şi veţi găsi!” spune Biblia. „Bateţi şi vi se va deschide.” Lui Isus Îi pasă! Lui Isus Îi pasă! În deprimarea mea, cuvintele acestea îmi răsunau în urechi mai clare ca niciodată. „Trebuie să găsesc eliberarea. Vreau să trăiesc pentru Cel care mă iubeşte atât de mult!” Domnul Isus îmi vorbea în mijlocul întunericului şi al confuziei. Duhul Sfânt pătrundea în sufletul meu, încurajându-mă să caut, să caut – până când voi găsi. Într-o duminică dimineaţa m-am decis să încerc din nou. Am vrut să merg la biserică să mă rog. În momentul când am intrat, forţele celui rău au pus iar stăpânire pe mine. Când mi-am revenit, am văzut cu groază paharele de la Cina Domnului sparte, vinul vărsat şi privirile năucite ale oamenilor. Am ţâşnit afară, plângând cu sughiţuri şi gonind pe stradă de parcă aş fi fost urmărită de toţi demonii din iad. Acum eram cu adevărat disperată. Da, mă scufundasem până peste cap în groapa fără fund a disperării. „Mai bine ai sfârşi-o cu toate, mai bine mori. MORI, MORI, MORI!” spunea Lucifer. Vocea lui mă batjocorea în timp ce alergam pe stradă, asemenea unui animal turbat şi hăituit. Am ajuns la un pod, am păşit peste balustradă şi eram gata să mă arunc. Deodată am simţit mâna unui bărbat trăgându-mă înapoi. „Ce vrei să faci, nebuno?!” M-am smuls din mâinile lui şi am luat-o iar la goană, neştiind încotro să mai fug sau ce să mai fac. Orbită, m-am năpustit într-o cabină telefonică unde am stat mai multă vreme, tremurând şi suspinând. După ce m-am mai liniştit, am văzut pe un perete al cabinei numărul de telefon al unui pastor, Stanley Jebb. L-am citit încă o dată. Înainte de a mă dezmetici, m-am trezit vorbind cu el la telefon. Nu ştiu ce i-am spus, dar ştiu că eram într-o stare îngrozitoare. „Te rog, vino la biserică!” mi-a spus pastorul. Mi-a dat numele şi adresa. Vocea lui era calmă şi blândă. Aşa că în scurt timp am fost Ia biserica de pe strada Queen. Acolo mă aşteptau doi bărbaţi: unul era pastorul, celălalt, un evanghelist, Dennis Clark. Au fost amabili şi au ascultat plini de înţelegere o bună parte din povestea mea, spusă printre suspine şi sughiţuri. Au ascultat fără să clipească şi m-au înţeles cu adevărat. Nu-mi venea să cred.

M-au ajutat să mă mai liniştesc puţin şi s-au rugat pentru mine. În timpul rugăciunii, forţele rele din mine au reacţionat iar, lovindu-i când încercau să-şi pună mâinile pe mine. Cei doi s-au oprit din rugăciune, dar n-au părut deloc îngrijoraţi de reacţia mea. Apoi mi-au vorbit cu bunătate şi blândeţe: „Cunoaştem un om care te poate ajuta, dacă vrei. E pastorul bisericii din Burnham-on-Sea. Numele lui e Arthur Neil. Ştim că el te poate ajuta. Vom lua legătura cu el şi te vom anunţa când îl poţi întâlni.” După cum au promis, mi-au aranjat o întâlnire. În sfârşit, eram pe drumul cel bun spre deplină libertate. Vă reamintesc că aceasta e relatarea adevărată a unei lungi călătorii pe care am făcut-o în căutarea eliberării. Deget ul lui Dumnezeu Pastorul Arthur Neil a sosit în după-amiaza următoare împreună cu pastorul Stanley Jebb. I-am urmărit intrând pe poarta curţii şi îndreptându-se spre uşa mea. Deodată am auzit o voce: „Nu Ie deschide uşa! Să n-ai nimic de-a face cu ei!” Deşi mi-era teamă, eram conştientă că spiritelor din mine le era şi mai mare frică. Ştiam că domnul Neil era omul care mă putea ajuta, aşa că în ciuda tuturor temerilor mele le-am deschis uşa. Domnul Neil îmi era complet străin şi totuşi am simţit instinctiv că este un om curat şi sfânt al lui Dumnezeu. În prezenţa lui mă simţeam neagră ca noaptea şi rea ca diavolul însuşi. Din clipa în care a intrat a încercat să mă facă să mă simt în largul meu. Era bun şi blând, ochii îi erau plini de dragoste, dar eu nu-l puteam privi în faţă. Ceva din mine se răscula împotriva lui. „Vocile pe care le auzi au nume?” m-a întrebat. „Nu.” „Sunt printre ele şi duhuri de necurăţenie?” Dintr-o dată am devenit conştientă că în mine locuiau duhuri rele. De fapt corpul meu era în posesia lor. Unul dintre duhuri a vorbit din nou, de data aceasta auzit doar de mine: „Nu-i spune nimic, nimic!” Nu eram străină de lumea demonilor. Nu-i chemasem eu de atâtea ori în ajutor, în timpul ritualurilor vrăjitoreşti şi sataniste? Dar acum, pentru prima oară, înţelegeam că aceşti demoni erau înăuntrul meu, nu în afara mea. Era o descoperire şocantă.

N-am spus absolut nimic despre satanism şi vrăjitorie. Nici nu era nevoie. Deşi domnul Neil nu ştia prea multe despre mine, ştia cu siguranţă că eram posedată de demoni. Şi-a îndreptat degetul spre mine, adresându-se demonilor într-o limbă ciudată pe care ei o înţelegeau, poruncindu-le în Numele lui Isus Hristos să iasă din mine. M-am aşezat pe scaun, înspăimântată. Demonii din mine erau şi mai speriaţi. Domnul Neil şi-a pus mâinile pe mine, aşa cum făcuse şi Dennis Clark cu o zi înainte. N-am făcut nicio încercare de a-l lovi pe domnul Neil şi eram absolut conştientă de tot ce se întâmpla. Ştiam, fără umbră de îndoială, că marea împărăţie a întunericului e zgâlţâită din temelii. Mai târziu, domnul Neil mi-a explicat că folosise o limbă autoritară pe care i-o dăduse Domnul pentru a lupta cu demonii. Într-un fel, mă simţeam uşurată. Ştiam că totul va fi bine. Cei doi pastori au plecat după mai bine de o oră. Domnul Neil ştia că lucrarea lungă şi profundă din mine abia începuse. Şi avea atâta dreptate! Dacă m-am simţit uşurată după prima întâlnire cu acest om al lui Dumnezeu, sentimentul respectiv n-a avut viaţă lungă. Dimpotrivă, i-a urmat cea mai înspăimântătoare noapte. Puţin după miezul nopţii, m-am trezit copleşită de temeri îngrozitoare, asediată de forţele răului. Am auzit iarăşi înfricoşătoarele voci ale demonilor, dar de data aceasta şi-au spus numele. Eram atât de sfâşiată pe dinăuntru, de parcă cineva m-ar fi făcut bucăţi. Răsucindu-mă dintr-o parte în alta, în timp ce demonii mă chinuiau şi mă sfâşiau, am auzit: „Să n-ai nimic de-a face cu Neil! Sunt îndoiala şi Necredinţa. Eu nu voi ieşi din tine!” Apoi o mulţime de voci au strigat în cor: „Nici eu! Nici eu! Nici eu!” Gloata de demoni era ca un cor uriaş a cărui voce devenea din ce în ce mai puternică. Eram scăldată de transpiraţie, aşternuturile erau leoarcă, iar corpul îmi era chinuit de demoni. Am auzit o altă voce: „Sunt Pofta, un duh de necurăţenie. Eu nu plec, sunt aici de ani de zile.” „Sunt Minciuna”, a spus un altul. „Nici eu nu plec.” „Iar eu sunt Vrăjitoria”, a spus alt demon foarte puternic. „Eu sunt Mândria”, a spus altul. „Nu plec nici eu.” „Nu, nici eu!” „Nici eu!” „Nici eu!” Demonii vorbeau pe rând. Credeam că voi înnebuni. Nu eram încă nebună, dar ştiam ca dacă aceşti demoni nu vor fi scoşi din mine, voi înnebuni negreşit. Mă întrebam unde e Isus, unde era lumina? Ochii mei nu vedeau nicio licărire. Din contră, mi se părea că peste mine coboară

întunericul iadului. Când, în cele din urmă, m-am ridicat din pat, am auzit o voce care-mi spunea: „Telefonează-i pastorului! Spune-i să nu vină azi!” Trebuia să sune pastorul Jebb să mă întrebe cum mă simt. I-am telefonat, aşa cum mi-a poruncit vocea, dar mi-a răspuns soţia lui şi mi-a spus că el era deja pe drum. Am aşteptat, fumând ţigară după ţigară. Neliniştea care clocotea în mine nu mă lăsa nici măcar să stau pe scaun. La ora unsprezece am auzit o bătaie în uşă. Era pastorul, amabil ca totdeauna. I-am povestit despre numele pe care le-am auzit. „Nu dispera!” mi-a spus. „Voi lua legătura imediat cu domnul Neil.” Mi s-a făcut frică. Dar nici de această dată nu eram singura care tremura. Ştiam că şi demonilor din mine le era teamă. Pastorul Jebb mi-a explicat că domnul Neil nu locuieşte în Bristol, ci în Burnham-on-Sea, aşa că nu putea veni imediat. „Te voi anunţa când îl poţi întâlni iar pe domnul Neil. Până atunci, stai liniştită! Mă voi ruga pentru tine.” Au trecut câteva zile până când domnul Neil a putut veni din nou. Era foarte ocupat, implicânduse mult în activitatea lui de pastor. Acele câteva zile mi s-au părut ani întregi. Între timp am vizitat vechile mele obiective de interes: baruri, cinematografe şi sabate vrăjitoreşti. Simţeam mereu că sunt împinsă acolo de forţele întunericului din mine. Eram la cheremul lor. În acelaşi timp vizitam şi diferite biserici. Am fost şi la biserica spiritistă, dar am plecat repede de acolo. Am ajuns să beau şi să fumez mai mult ca niciodată. Uneori nici nu-mi mai puteam aminti ce făcusem sau pe unde umblasem. Mă simţeam constrânsă sa mă plimb pe străzi întunecate – pe cele mai întunecate – purtând numai haine negre. În scurtele momente de luciditate, când eram eu însămi, tânjeam din toată inima să fiu curată, liberă, să-L iubesc şi să-L servesc pe Isus Hristos, numai pe El. Era ca şi cum aş fi avut o personalitate dublă: pe de-o parte eram vrăjitoarea, prostituata, femeia care nu putea trăi fără droguri, iar pe de altă parte, o persoană care voia să fie schimbată cu totul şi să găsească bucurie şi fericire. Ştiam că nu sunt nebună. Eram posedată de duhuri rele şi executam aproape totdeauna ordinele lor. Într-o vineri dimineaţă am primit vestea că domnul Neil mă poate întâlni chiar în seara aceea. Urma să fiu condusă la biserica din strada Queen, biserica pastorului Jebb, de către femeia care mă ajutase la Sala Colston şi soţul ei. La această veste, toate duhurile din mine au început să tremure. Literalmente, tremuram din cap până în picioare. „Ţine-te departe de Neil!” mi-au cerut demonii. „El e sfânt, e prea sfânt pentru noi. Ţine-te

departe! Nu te duce la biserică!” O mie de voci, ca nişte ciocane lăuntrice, tunau acelaşi mesaj. Peste ziua aceea zbuciumată s-a lăsat seara. De îndată ce l-am văzut pe domnul Neil, am avut din nou sentimentul, chiar mai puternic decât prima oară, că era un om curat şi sfânt al lui Dumnezeu. Eram nervoasă. Aş fi vrut s-o iau la goană, dar n-am putut s-o fac. Domnul Neil mi-a zâmbit şi pentru câteva clipe am fost în largul meu. Apoi am simţit că nu-l pot privi în ochi. Mi se părea că privirea lui pătrunde până în adâncul sufletului meu. Îi simţeam calmul şi puterea. Aceasta mă tulbura cel mai mult. „Omul ăsta ştie mai multe despre mine decât aş putea eu să-i spun”, m-am gândit. Domnul Neil ştia foarte bine ce nu era în regulă. Mi-a cerut să-i spun numele pe care le auzisem. M-am străduit să mi le amintesc pe toate. În timp ce vorbeam, simţeam cum mi se risipesc gândurile. Eram oprită de demoni. Domnul Neil înţelegea perfect ce se întâmplă. Apoi a început să vorbească în altă limbă, îndreptând degetul spre mine cu un gest foarte autoritar. Din acel moment nu-mi mai amintesc nimic, căci demonii m-au luat complet sub controlul lor. Abia mai târziu, după ce am fost eliberată de duhurile rele, domnul Neil mi-a relatat tot ce s-a întâmplat în seara aceea: În urma unui interogatoriu dur pe care l-a făcut, şase demoni şi-au revelat identitatea, Fiecare dintre ei s-a folosit de buzele mele pentru a se exprima conform naturii sale. Demonul cel mai puternic era Îndoiala şi Necredinţa. A fost foarte încăpăţînat şi violent. A trebuit să fiu ţinută de alţi doi creştini, în timp ce domnul Neil îl exorciza. El şi-a îndreptat degetul spre mine, după cum a procedat Isus în Evanghelia după Luca 11:20, şi a adaptat acest text: „Dacă eu scot demoni cu degetul lui Dumnezeu, atunci împărăţia lui Dumnezeu a ajuns până la Doreen.” A poruncit demonului în Numele lui Isus să iasă din mine şi să plece în iad, atât în engleză, cât şi în limba pe care i-o dăduse Domnul în scopul exorcizării. Evenimentele care au urmat au fost o întruchipare perfectă a „luptei” la care se referă apostolul Pavel [Paul] în Epistola către Efeseni (6:12). Demonul nu voia nicidecum să iasă din trupul meu şi nu era deloc încântat să plece în iad, înainte de vreme. În cele din urmă a plecat cu un urlet puternic. Când a ieşit din mine am avut senzaţia că mi-a sfâşiat tot corpul. Exorcizarea a durat trei sau patru ore. În acest timp şi alţi demoni au fost alungaţi din mine. Demonul Amăgirii şi duhurile necurate ale Poftei, Minciunii, Mândriei şi Vrăjitoriei au fost trimise în iad. Domnul Neil mi-a spus că demonul Vrăjitoriei a fost foarte gălăgios. Avea o natură stranie; la un moment dat a început să bocească:

„Ai auzit de vrăjitoarea din Endor?” a întrebat bocind pe un ton ciudat, de vrajă. „A încercat să mă vrăjească”, mi-a spus domnul Neil, „dar m-am împotrivit cu autoritatea Numelui lui Isus Hristos, poruncindu-i să meargă în iad.” „Nu acolo, nu acolo!” s-a jelit duhul Vrăjitoriei. „Trebuie să rămân în corpul ei. Niciodată n-am să plec. Îmi trebuie un corp. Nu acolo, nu acolo! Nu în iad!” „Nu vei mai poseda corpul ei sau vreun alt corp!” a spus domnul Neil „Îţi poruncesc să ieşi din corpul ei şi să mergi chiar acum în iad, în Numele lui Isus Hristos!” Dar duhul Vrăjitoriei a fost foarte încăpăţînat. După alte câteva replici, domnul Neil a deschis uşa şi i-a poruncit duhului să meargă direct în iad. A plecat cu urlete şi gemete groaznice, repetând: „Bine. Mă duc. Mă duc.” Eu am căzut la podea ca moartă. Când mi-am revenit, n-am ştiut nimic din tot ce se întâmplase. Ştiam doar că fusesem eliberată de aceşti demoni. Fuseseră scoşi din mine şi plecaseră pentru totdeauna. M-am rugat, mulţumind Domnului Isus pentru eliberarea primită. Eram epuizată. Gâtul şi braţele îmi erau pline de răni. Cei şase demoni mă părăsiseră definitiv. Domnul Neil s-a rugat pentru mine şi a plecat. Mă simţeam fericită şi liberă. Era minunat. În noaptea aceea am dormit ca un prunc nou-născut. A fost cea mai liniştită noapte din ultimii ani. Dar în scurt timp alţi demoni mi-au dat de veste că nu eram încă total eliberată. Unii şi-au spus numele, alţii nu. Am ajuns din nou în cea mai adâncă groapă a disperării. Crezusem că au plecat toţi demonii şi am fost foarte dezorientată. Dar domnul Neil n-a părut surprins. Ştia că scosese doar câţiva dintre demonii care-mi posedau corpul. Acesta fusese doar începutul, continuarea urma să aibă loc în acelaşi fel. Nu se putea face totul deodată, cel puţin nu în cazul meu. Exorcizarea este o lucrare puternică, profundă şi epuizantă. Din nefericire şi una neglijată. Viaţa mea fusese o permanentă poartă deschisă pentru posesiunea demonică. Urma să mai treacă un timp până când aveam să fiu cu desăvârşire liberă, până când ultimul demon avea să fie scos. Aceasta nu înseamnă că Domnul Isus n-ar fi putut să facă totul deodată. Ar fi putut. Dar, aşa cum am mai spus, căile Lui sunt nepătrunse. Fără îndoială, El a avut un scop special cu mine. Pastori şi alţi lucrători creştini au fost confruntaţi cu realitatea posesiunii demonice. Cred că domnul Neil i-a învăţat şi pe alţii cum să facă exorcizări. Şi eu, la rândul meu, am învăţat multe lucruri. Ceva special s-a petrecut în inima mea. Isus est e învingăt orul Timpul! Iată un element din care eu aveam prea mult, iar domnul Neil prea puţin. Vechiul proverb:

„Dracul dă de lucru la cine n-are” este adevărat. Mie mi-a dat multă bătaie de cap. Şase demoni plecaseră din mine, şi nu peste multă vreme aveau să fie scoşi şi alţii. Cei care rămăseseră, speriaţi că-şi vor pierde ascunzătoarea în care se aciuiseră de atâţia ani, erau foarte activi. Ştiau că şederea lor se apropie de sfârşit. Scoaterea celorlalţi demoni a fost o acţiune îndelungată, epuizantă, care trebuia făcută treptat, în şedinţe speciale. Domnul Neil postea şi se ruga înaintea fiecărei şedinţe. Ştia că vine în contact cu veritabile forţe ale întunericului. De aceea, postul şi rugăciunea erau esenţiale. Următorul demon care a fost exorcizat se numea Chinuitorul. S-a manifestat Ia fel ca şi ceilalţi. Îşi merita numele, căci eram chinuită de el zi şi noapte, cu foarte puţine răgazuri. EI mi-a produs cele mai terifiante visuri, foarte clare, foarte reale şi tot atât de oribile. Animale urâte şi păroase mă fugăreau până pe marginea unei fântâni întunecate şi fără fund. Ghearele lor îmi sfâşiau corpul şi gâtul. Când mă trezeam, îmi vedeam corpul presărat de semnele acestor încleştări. Eram chinuită şi în timpul zilei, simţindu-mă constrânsă să hoinăresc ore întregi, căutând zadarnic pacea şi liniştea. După multe ceasuri de rătăcire mă întorceam acasă şi mă trânteam în pat epuizată. Apoi aveam vise şi mai oribile decât înainte. În cele din urmă mi s-a fixat o altă întâlnire cu domnul Neil. Acum era rândul demonilor să fie chinuiţi, „Ia un cuţit şi omoară-l pe Neil!” mi-a poruncit un demon. Ascultătoare, mi-am pus un cuţit în geantă. „Ucide-I! Ucide-I! Ucide-l!” îmi cerea demonul. În momentul în care am intrat în biserică, duhul rău era complet înnebunit. Cu această ocazie am învăţat ceva important despre demoni: ei nu-l puteau vedea pe domnul Neil până când nu-I vedeam eu. Puteau vedea numai prin ochii mei. Faptul că depindeau de mine e o dovadă a limitării lor. „Ucide! Ucide! Ucide!” mi-a poruncit iar Chinuitorul. Nu-mi amintesc ce s-a mai întâmplat decât din clipa în care demonul fusese deja scos. Ulterior, domnul Neil mi-a povestit că aveam în mână un cuţit uriaş şi voiam să-i scot ochii. Din fericire, a reuşit să mi-l smulgă din mână la timp. Acest demon era extraordinar de puternic, căci mai mulţi creştini voinici m-au ţinut cu greu în timp ce domnul Neil a exorcizat demonul. Din nou avusese loc un lung schimb de replici între duhul rău şi domnul Neil. Demonul nu voia sa plece, opunându-se din răsputeri. După o luptă lungă de aproape o oră, Chinuitorul a plecat spre iad scoţând ţipete puternice. „Isus este învingătorul!” a exclamat domnul Neil.

Şapte duhuri rele mă părăsiseră pentru totdeauna. A urmat un strop de odihnă pentru mine până când aveau să fie scoase şi celelalte. Domnul Neil exorciza demonii pe măsură ce le afla numele, rolul şi perioada cât stătuseră în mine, totdeauna după o luptă lungă şi crâncenă. Toţi demonii îl urau pe domnul Neil şi iadul, locul unde erau trimişi. Ştiau că dacă vor fi aruncaţi acolo, nu vor mai ieşi niciodată. „Nu vrem acolo înainte de vreme!” implorau ei. Dar domnul Neil insista ca toţi să ajungă în iad, pentru a nu mai chinui alţi oameni sau animale. Mulţi demoni foloseau citate din Scriptură, mulţi îl contraziceau pe domnul Neil cu privire la adevărurile biblice, iar unii vorbeau în alte limbi. În timpul conflictului a ieşit la iveală faptul că unii îmi posedau corpul de cincisprezece ani, iar alţii de şi mai multă vreme. „Eu nu plec din corpul ei!” a spus unul. „Stau aici de ani de zile. Nu vreau să plec acum!” Acostatorul era un alt duh rău. Domnul Neil mi-a explicat că intrase în corpul meu la vârsta de cincisprezece ani, când am devenit prostituată pe străzile Paddingtonului. Folosindu-mi corpul, a încercat să-i ispitească chiar şi pe creştinii prezenţi la exorcizare. După un schimb de replici a plecat şl el spre iad cu urlete puternice, împreună cu Ispititorul Nopţii. Acesta din urmă era un demon foarte inteligent, având un nume pe măsura caracterului său. El a etalat o pleiadă de strategii pentru a crea diversiune şi a încercat să-i ademenească pe pastorii prezenţi. Dar nici el nu a putut rezista în faţa puternicului Nume al lui Isus. Seducătorul, Corupătorul şi Lesbianul au fost alte duhuri necurate scoase din mine şi trimise în iad. Demonul lesbianismului a fost cel mai îndrăzneţ. Domnul Neil mi-a spus că era uluitor în timpul dialogului. A vorbit cu o voce rafinată, din înalta societate, o voce foarte diferită de a mea. Când domnul Mei! i-a vorbit de Maria Magdalena, din care Isus a scos şapte demoni, el a răspuns imediat: „Nu-mi mai vorbi de Maria Magdalena. Trădătoarea! Trădătoarea! Nu-mi vorbi de ea!” Domnul Neil a mai vorbit despre Golgota, locul unde Satan şi toţi demonii au fost învinşi de Hristos. „Nu-mi vorbi de Golgota. Am fost acolo, am fost acolo. Am văzut totul. Am fost acolo cu sute de ani în urmă, cu mult înainte de a intra în acest corp. Am fost acolo. Mie să nu-mi mai vorbeşti de Golgota!” În ciuda tuturor protestelor sale, demonul a fost obligat să plece în iad, înainte de vreme. „Isus este ÎNVINGĂTORUL!” spunea mereu domnul Neil. „Isus este ÎNVINGĂTORUL!” De fiecare şedinţă de exorcizare mă rugam, mulţumindu-I Domnului Isus pentru tot ce făcuse pentru mine, Îi mulţumeam din toată inima pentru eliberarea primită. Domnul Neil spunea adesea

următoarele cuvinte, pe care nu le voi uita niciodată, pentru că m-au încurajat foarte mult: „Isus este mai puternic decât Satan şi decât păcatul. Satan trebuie să se plece în faţa lui Isus.” Cu o asemenea ocazie L-am văzut pe Domnul Isus însuşi, stând în picioare lângă domnul Neil. Era minunat, îmbrăcat în vesminte strălucitoare şi scăldat în scânteieri de lumină care umpleau întreaga încăpere. Faţa Lui era blândă şi binevoitoare. Ochii Lui plini de iubire priveau direct spre mine. Ştiam că mă iubeşte, ştiam că sunt copilul Lui. El mă elibera. Nu voi uita momentul acesta toată viaţa mea. Să-i apară Domnul Isus uneia ca mine! O, minunea minunilor! Avusesem nevoie de viziunea aceea, căci bătălia nu se sfârşise încă, nici vorbă de aşa ceva. Dar ştiam că atâta vreme cât eu doream eliberarea, Isus îşi va desăvârşi marea lucrare pe care o începuse în mine. Bineînţeles că nici Satan nu dorea să renunţe la mine şi încerca din greu să oprească exorcizarea. „Întoarce-te la magie!” mi-a spus Lucifer. „Renunţă la prostiile astea!” N-aveam de gând să fac aşa ceva. Demonul Vrăjitoriei fusese scos, şi o dată cu el m-a părăsit şi puterea magiei. Nu mai aveam puteri supranaturale de la cel rău şi mă bucuram de lucrul acesta. „Nu!” i-am răspuns diavolului. „Nu mă voi întoarce niciodată în sabatele vrăjitoreşti.” „Doar dacă”, m-am gândit, doar dacă o voi face pentru a Ie spune că am sfârşit-o pentru totdeauna cu vrăjitoria. Le-aş spune să-şi găsească pe altcineva sa le conducă sabatele spurcate.” Cu cât cochetam mai mult cu gândul acesta, cu atât mi se părea mai bun şi mai potrivit. Aşa că i-am urmat cursul. Ceea ce am făcut a fost o nebunie, pentru că răspunsul vrăjitoarelor la gestul meu a fost o bătaie zdravănă. Mai mult moartă decât vie, am fost târâtă într-o maşină şi apoi abandonată într-un loc singuratic. Cu siguranţă mă credeau moartă sau că trăgeam să mor. Dar cineva m-a găsit şi m-a dus la un spital. Patru zile am stat acolo, atât de rău fusesem bătută. A fost un miracol că am scăpat cu viaţă, şi planurile lui Satan au fost din nou dejucate. Chiar dacă făcusem o prostie, mâna Domnului a fost cu mine. Am învăţat totuşi o lecţie. Niciodată nu mă voi mai apropia de sabatele vrăjitoreşti. Urma să mai am de-a face cu lumea lor, dar aceasta ceva mai târziu. Trecuseră deja cinci luni de la începerea exorcizării. Mulţi demoni fuseseră scoşi din mine, dar încă nu eram complet liberă. Mă simţeam descurajată. Uneori temerile şi chinurile erau insuportabile. Când voi fi complet eliberată? Cinci luni era o bună bucată de vreme. Când va fi scos din mine şi ultimul demon? Când se va sfârşi odată toată lupta asta? Da, eram copleşită de descurajare. Câţiva dintre creştinii din jur şi-au pierdut şi ei speranţa de a mă vedea total eliberată. Nevăzând niciun efect durabil al exorcizării, s-au retras. Domnul Neil

era si el descurajat, dar în ciuda tuturor aparenţelor şi-a continuat acţiunea. Sunt foarte bucuroasă că a făcut-o, pentru că dacă ar fi renunţat şi el, sunt sigură că astăzi n-aş mai fi în viaţă şi această carte n-ar fi fost niciodată scrisă. În această perioadă de descurajare, între şedinţele de exorcizare, Satan şi-a încercat ultima şansă de a mă distruge pentru totdeauna. Într-o seară, starea mea atinsese apogeul groazei. Demonii rămaşi în mine erau foarte puternici şi activi, batjocorindu-mă şi insultându-mă în fel şi chip. L-am căutat pe furnizorul de droguri, dar nu l-am găsit. Vedeţi, eram încă dependentă de droguri. Nimeni nu ştia lucrul acesta, nici chiar domnul Neil, deşi bănuia ceva. Ceea ce nu ştia era că luam heroină, un drog foarte puternic. Plângând, gemând şi zbătându-mă în starea mea de confuzie, provocată şi de faptul că efectul drogurilor se sfârşise, m-am internat într-un spital de psihiatrie. Acolo mi s-a aplicat terapia prin somn, aşa că am dormit mai bine de-o săptămână. Când intrasem în spital, am încercat să Ie explic că aveam cu totul alt gen de probleme, dar nimeni nu m-a băgat în seamă. Credeau că sunt foarte bolnavă. Aveau dreptate, fără îndoială că eram bolnavă, dar cine şi ce îmi provocase boala? Cu siguranţă că nu doar heroina. „Demoni! Nu vorbi prostii!” mi-a spus doctorul. „Nu există astfel de lucruri. Totul e doar în mintea ta. Ai nevoie de tratament şi te vei face bine.” Am dormit vreo zece zile cu medicaţia primită, şi aceasta a fost tot. După ce m-am trezit, m-am întrebat dacă nu cumva totul a fost un vis. M-am gândit că n-are rost să vorbesc despre Isus în acel loc. Dacă le-aş fi vorbit despre Isus mi-ar fi pus diagnosticul de manie religioasă. Nu mai luam heroină, ceea ce era un mare avantaj. Terapia prin somn avusese un efect pozitiv. Dar medicii au început să-mi prescrie mormane de pastile. Mi s-a părut o prostie din partea lor, dar ştiam că n-are rost să le spun nimic. Nimeni nu lua în seamă spusele mele. „Vezi”, îmi spunea Satan, „eşti nebună. Niciodată n-ai să mai ieşi de aici. Şi chiar dacă ieşi, tot nebună ai fi!” Începeam să-i dau dreptate. „Ha! Ha! Ha!” râdea el. „Eşti cât pe ce să dai ortul popii!” Toţi bolnavii de acolo aveau un comportament clasic, eu însă nu. Ştiam că nu sunt bolnavă psihic şi le-am spus-o şi medicilor. Deşi mândria nu e un lucru bun, mă simţeam cumva superioară celorlalţi bolnavi. Eram convinsă că sunt diferită de ei. Nimeni nu credea că posesiunea demonică e reală. Nimeni. „Nu există diavol, ca să nu mai vorbim de demoni”, mi se spunea mereu. „Ce-o să mă fac acum? Voi rămâne toată viaţa închisă în spitalul ăsta de nebuni?” Situaţia părea foarte sumbră.

„Unde-i Isus al tău acum?” mă batjocorea Lucifer. „Da”, îmi spuneam şi eu, „unde-o fi Isus? Ce-o să se întâmple cu mine?” A urmat terapia prin şocuri electrice. Ştiam dinainte că nu mă poate ajuta. Demonii nu pot fi scuturaţi din oameni precum poamele din pomi. Într-o zi, pălăvrăgind cu o asistentă, i-am mărturisit: „Ştii, înainte de a veni aici am fost prostituată, toxicomană şi vrăjitoare. Dar într-o seară am fost la o întâlnire la care am auzit despre cineva numit Isus şi mi s-a spus că mă iubeşte foarte mult. Aşa că I-am încredinţat inima mea lui Isus în seara aceea. Ce zici de asta?” „Eşti foarte bolnavă, draga mea”, mi-a răspuns ea. „Nu există Isus. Astea sunt poveşti de adormit copiii.” „Vezi”, i-am răspuns eu, „dacă eşti prostituată, depinzi de droguri şi aşa mai departe, oamenii zic că-i rău, dar dacă vrei să duci o altfel de viaţă şi devii creştină, spun c-ai înnebunit şi că astea-s basme de adormit copiii. Atunci ce este bine în lumea asta?” Asistenta a plecat de lângă mine, uimită şi dezorientată. Mai târziu însă, s-a întors. „Să ştii că ai dreptate”, mi-a spus. „Tu eşti altfel decât ceilalţi pacienţi.” După o vreme au observat şi alţii că eram diferită, aşa că erau toţi cu ochii pe mine. Pastilele pe care trebuia să le iau mă îngrijorau. Încetul cu încetul, simţeam că devin dependentă de ele. În timpul nopţilor nu puteam dormi. Mi s-au prescris somnifere, în fiecare seară luam trei pastile, iar dacă nu adormeam înainte de miezul nopţii mi se mai administra una. Deşi înghiţeam doze care-ar fi făcut pe oricine să doarmă zile în şir, eu nu puteam adormi deloc. Mă simţeam bine după ce luam pastilele, dar aceasta era tot. Dormeam în medie trei ore pe noapte. N-a trecut mult şi am fost prima la coadă pentru tablete, mai ales somnifere. Devenisem dependentă de aceste medicamente. Într-o zi am întrebat pentru ce este fiecare. „Uite, asta-i ca să te calmezi şi asta-i ca să te-nviorezi.” „Hotărâţi-vă odată ce vreţi de !a mine”, am spus eu. Era fără rost şi absolut zadarnic. Ştiam care era problema mea. Trebuiau exorcizaţi şi ceilalţi demoni şi atunci voi fi complet sănătoasă. Dar n-avea rost să le spun lucrul acesta. Nimeni nu mă lua în seamă. „Manie religioasă” mi-au numit cazul. La un moment dat era cât pe ce să-i cred, gata să-mi abandonez credinţa numai ca să ies de acolo. M-am plâns de dureri de cap şi mi s-a examinat creierul cu raze X. Medicii au observat unele leziuni, datorate, ziceau ei, „consumului excesiv de droguri”. Ştirea aceasta a fost o lovitură grea pentru mine. Urma să mor? Se părea că Satan vrea să-şi încheie definitiv socotelile cu mine.

Eram bombardată din toate părţile numai pentru că voiam să fiu creştină. De ce? Oare merită atâta efort? „Isus este învingător, nu-i aşa?” mă batjocorea Satan. „Unde-i învingătorul tău acum?” Dar iarăşi, chiar când aveam cea mai mare nevoie de el, cântecul acela îndrăgit îmi răsuna în urechi, El îmi poate lua păcatul greu şi bezna, Lui Ii pasă de sufletul meu. Un lucru îmi era foarte clar; Isus era singura mea soluţie. Doctorii nu mai puteau face nimic pentru mine. Am încercat să revăd în minte acea minunată imagine a lui Isus. Fusese oare doar în imaginaţia mea? Bineînţeles că nu. Isus este real, şi Lui Îi pasă de mine. „Trebuie să cred în EI! Ani să cred!” îmi spuneam mereu. M-am agăţat de promisiunea că Isus va rămâne totdeauna cu mine şi că mă va scoate din beznă la lumina Sa minunată. Trebuia să mă agăţ de El, altfel aş fi înnebunit cu totul. Spre marea mea surprindere mi s-a permis să ies din spital pe perioada unui sfârşit de săptămână. N-am mai putut de bucurie Ia gândul că pot pleca din atmosfera aceea deprimantă. Chiar în acel sfârşit de săptămână domnul Neil avea să predice în Bristol. Dumnezeu acţiona spre binele meu, ştiam lucrul acesta. Am mers la biserică pentru a-l întâlni pe domnul Neil. „Vă rog să mă ajutaţi, domnule Neil!” I-am rugat. „Trebuie să-i scoateţi şi pe ceilalţi demoni din mine. ASTĂZI.” A fost de acord. Câţiva creştini au rămas în biserică după serviciul de seara pentru a fi alături de el şi a-l sprijini prin rugăciune, începea o nouă încleştare dramatică. Acum sau niciodată, întunericul sau lumina. Satan sau Isus. Nebunia sau bucuria. Am stat la biserică până după miezul nopţii. Domnul Neil mi-a spus că exact atunci când orologiul a bătut miezul nopţii ultimul demon mi-a părăsit corpul, cu strigăte puternice şi ascuţite. Fusese o bătălie lungă şi grea cu puterile întunericului. Şaisprezece demoni au fost scoşi din mine. Numele ultimului era Demenţa. Acţiunea lui? Distrugerea creierului. „Isus este învingătorul!” a exclamat domnul Neil. O, ce bucuroasă am fost în noaptea aceea! Eram liberă. Isus mă eliberase. Am simţit cu toţii în mod minunat puterea Lui extraordinară. Faţa domnului Neil strălucea de gloria lui Dumnezeu. La fel şi faţa mea. S-au rostit în seara aceea rugăciuni de preamărire a lui Dumnezeu cum nu se mai auziseră. A fost într-adevăr o noapte memorabilă. Trecuseră şapte luni de la prima întâlnire cu domnul Neil. A meritat să aştept atât. Domnul Neil şi cu mine ştiam că totul se sfârşise. Isus îmi dăduse eliberare deplină. După ce m-am rugat, am plecat de Ia biserică. Eram liberă.

La spital mi s-a făcut o nouă examinare cu raze X a creierului. Nu s-a mai văzut nicio leziune. Creierul meu era absolut normal. Medicii au recunoscut că era un miracol. Aveau dreptate; era un miracol al vindecării săvârşit de Isus Hristos, Domnul meu. Este Isus o poveste de adormit copiii? E diavolul un mit? Sunt demonii doar figuri legendare, transmise nouă din vremuri întunecate? Nu, de o mie de ori nu. Posesiunea demonică este reală, foarte reală şi cunoaşte o creştere alarmantă în zilele noastre. Dar Isus, care este mai puternic decât Satan şi decât păcatul, care i-a învins pe demoni şi pe diavol la Golgota, e viu şi azi şi mai face încă minuni pe pământ. Mai scoate încă demoni, îi mai vindecă încă pe cei cu corpul şi cu mintea bolnavă. Da, Isus trăieşte. Lui Isus Îi pasă. Isus este minunat. Isus e ÎNVINGĂTORUL. Doreen Irvine, De la magie neagră la Cristos, Editura Agape, Făgăraş, 2004, pag. 78-101. Pentru comenzi: http://www.librariamaranatha.ro/product/214/de-la-magie-neagra-la-cristos.html. Doreen Irvine, From Witchcraft to Christ. Part 1 of 2 Doreen Irvine, From Witchcraft to Christ. Part 2 of 2