Fobia Sociala

TEMA : FOBIE SOCIALĂ Introducere: Capitolul I. Aspecte teoretice şi sociale ale fobiei sociale. 1.

Definiţie

a

anxietăţii.

Abordări

din

mai

multe

perspective. 1.2. Anxietatea ca stare şi ca trăsătură de personalitate. 1.3. Nevroza anxioasă. 1.3.1. Tabloul manifest şi dinamica afectivă. 1.3.2.Factorii

ce

stau

la

baza

comportamentului

apariţiei

anxios.

1.3.3. Atitudinile şi conflictele centrale. 1.3.4. Mecanismele de apărare. 1.3.5. Anxietatea – factor provocator de inhibiţii. Influenţa ei asupra activităţii şi stilului de comunicare. 1.4 Anxietatea la copii 2. Definirea şi abordarea fobiei sociale din mai multe perspective. 2.1 Modelul biologic 2.2 Modelul psihofiziologic (comportamental) 2.3 Modelul terapiei cogniti-vo-comportamentale 2.4 Abordarea psihanalitică

Capitolul

II.

Teorii

etiologice

şi

terapeutice

asupra

fenomenului de tulburare anxioasă. 1. Terapia gestalistă. 2. Psihoterapia existenţială. 3.Analiza bioenergetică. 4.Psihoterapia rogersariană orientată pe client. 1

5.Hipnoterapia. 6.Psihoterapia tranzacţională 7. Din perspectiva terapiei realitate 8.Terapia cognitivă Capitolul III. Diagnosticul fobiei sociale. 1. Tablou simptomatologic. 2. Forme şi manifestări clinice ale anxietăţii. 3. Descriere generală a instrumentelor şi procedeelor de diagnosticare a fobiei sociale. Capitolul 4. Obiectivele şi metodica cercetării 4.1. Scopul şi obiectivele cercetării. 4.2. Metodologie. 4.2.1. Subiecţi şi procedura. 4.3. Studii de caz. Concluzii finale Bibliografie

2

INTRODUCERE În

lucrarea

care

urmează

m-am

referit

asupra

cunoştinţelor recente în ceea ce priveşte tratarea fobiei sociale. Mai precis, m-am întrebat care sunt intervenţiile ce şi-au dovedit eficienţa acestei tulburări. Am început cu o descriere a tulburării. M-am oprit apoi asupra unor probleme importante pentru evaluarea personabilităţii pacientului cu fobie socială. Am făcut o încercare de prezentare scurtă a terapiilor celor

mai

cunoscute

incluzănd

teoriile

etiologice

şi

teraerapeutice.privind problema ce mă interesează. Prin alte cuvinte, m-am condus de ideea “Cum este abordată fobia socială din punctul de vedere a mai multor şcoli” şi care sunt strategiile, metodele cele mai eficiente în aceste cazuri. Am precizat, de asemenea, un rezumat conţinând indicaţii în

ceea

ce

priveşte

eficienţa

terapiei

eclectice

asupra

tulburărilor de anxietate, ca apoi să propun un model propriu de psihoterapie ecletică, verificănd eficienţa ei prin aplicarea în practică.

3

Rolul anxietăţii Omul de rând din societatea noastră este prea puţin conştient de importanţa pe care anxietatea. o are în viaţa noastră. Ea poate fi un factor determinant în viaţa noastră fără a şti lucrul acesta. Gradul de conştientizare al acestui efect nu indică nicidecum vigoarea şi importanţa ei. Unii nevrotici sunt pe deplin conştienţi că sunt hăituiţi de anxietate. Manifestările acesteia variază extrem de mult : aceasta poate să apară daca anxietate difuză, sau dimpotrivă, sub forma unor atacuri de anxietate, poate fi asociată unor situaţii sau activităţi bine definite, cum ar fi convorbiri importante cu o personă influentă; poate cu un conţinut bine determinat, cum ar fi teama de a înebuni. Alţii sesizează că au o anxietate pe moment cunoscând sau nu condiţiile care le provacă, dar fără a-i atribui vreo importanţă. În sfârşit există persoane nevrotice conştiente doar de faptul că au stări depresive, stări de imperfecţiune, tulburări ale vieţii sexuale şi altele de felul acesta, dar care nu sunt deloc conştiente că au sau au avut vreodată stări de anxietate. De obicei primele declaraţii în cabinetul terapeutului sunt inexacte. Terapia acestor persoane duce la descoperirea, în pofida aparenţelor, a unei anxietăţi la fel de intense, dacă nu cumva mai intense. 4

Un anxios ar da orice spre a scăpa de anxietatea sa spre a evita senzaţia aceasta. Sunt şi multe inactive, principalul fiind faptul

că

anxietatea

intensă

este

unul

dintre

cele

mai

chinuitoare afecte pe care le putem trăi. Anumite elemente ale afectului sunt insuportabile pentru individ. Unul dintre acestea este senzaţia de neputinţă. În faţa unui pericol anxiosul se simte disperat, ceea ce este insuportabil

pntru

acele

superioritatea, ideea

persoane

pentru

care

puterea,

de a săpâni pe situaţie este un ideal

prevalent. Această reacţie ei o resimt ca pe o demonstraţie de slăbiciune sau laşitate. Un

alt

aliment

al

anxietăţii

este

aparenţa

ei

iraţionalitate. Este de neîndurat pentru că se simt în pericol fiind înghiţiţi de forţe iraţionale contrastante, ei care s-au antrenat

pentru

a

exercita

asupra

lor

un

strict

control

intelectual. Ultimul element al anxietăţii este avertismentul că ceva în noi este dereglat. Cu cât mai disperată este persoana, cu atât mai mult că se simte prinsă în plasa încâlcită a fricii sale şi a mecanismului de apărare şi cu atât mai mult se agaţă de iluzia sa că are dreptate şi că este perfectă în toate, respingând instinctiv orice insinuare că ceva este în neregulă cu sine şi că este nevoie de o schimbare. A te teme de privirea celorlalţi, a te simţi inferior şi a evita situaţiile care intimidează sunt care-şi au originea tot concepţiile perfecţioniste asupra existenţei. Fobiile sociale stânjenesc viaţa a milioane de indivizi care trăiesc cu spaima de a se trezi expuşi privirii celorlalţi, îşi programează existenţa în aşa fel încăt să evite o asemenea eventualitate şi sfârşesc foarte frecvent prin a 5

rămâne izolaţi şi în depresiune. După statisticile O.M.S., 24Î. din populaţia lumii ar fi în cauză. Persoanele având acest tip de anxietate se tem tot atât de mult de părerea negativă a celorlalţi, cât şi de criticile pe care aceştia le pot exprima cu voce tare. Ele au foarte adesea un sentiment de inferioritate şi de umilinţă. Izolarea corelaţională care rezultă din disperarea lor, îi demoralizează şi poate împinge spre extremităţi că alcoolul, drogul, sinuciderea.

6

Capitolul 1. Aspecte teoretice şi sociale ale fobiei sociale: 1.1 Definţii şi puncte de vedere referitoare la anxietate “Întreaga dinamică, a sistemului personalităţii umane (formarea, manifestarea şi realizarea) este circumscisă şi condiţionată în mod nemijlocit de dialectica raportului dintre solicitările interne (stările de motivaţie proprii individului) şi solicitările externe (existenţele şi stările de motivaţie proprii mediului existenţial, în primul rând celui social)” (Golu Mihai, 1993). Anxietatea este un dezechilibru social de tip reactiv şi care se pot manifesta în grupele comunitar – umane , consecutiv acţiunii unor factori stresanţi, exogeni, cu acţiune îndelungată şi repetată, care limitează capacităţile de finalizare a comportamentului uman n raport cu propiile sale tendinţe sau aspiraţii naturale. În reacţia la stres un rol vital îl au procesele psihice ce include evaluarea şi interpretarea personală. Această reacţie apare sub formă de luptă pentru control şi stăpânire a situaţiei lor, mai ales când ele sunt difuze, neclare pentru individ. Endler elaborează un model interacţional al anxietăţii, conform căruia individul are “predispoziţie” de a reacţiona la stres cu anxietate crescută (Golu Mihai, 1993). Lader (1977) defineşte anxietatea drept “o stare afectivă neplăcută având calităţile subiective ale fricii, asociată cu sentimentul

unui

pericol,

ameninţarea

fiind

difuză, 7

disproporţionată în raport cu intensitatea emoţiei, sau aparent, această ameninţare lipseşte”. După Bălcescu şi Nicolau “anxietatea este o stare afectivă negativă, aflată în strânsă legătură cu disconfortul creat de instalarea unei stări de motivaţie”. Un motiv ar fi teama de a fi respins, ceea ce se traduce prin inabilitatea şi insadisfacţia comunicaţională şi trăirea sentimentului de incapacitate în ceea ce

priveşte

menţinerea

unei

relaţii.

Aceste

persoane

se

manifestă ca fiind timide, neîncrezute, încordate, anxioase, îngrijorate şi banale, creând disconfort pentru ceilalţi cu care interacţionaeză. Spielberger arată că anxietatea este o stare emoţională sau

condiţie

neplăcută,

caracterizată

printr-o

senzaţie

tensoinată subiectivă, teamă şi supărare, ea fiind stimulată de activarea sistemului nervos autonom. V. Satir. descrie starea de anxietate în felul următor: Atunci când percepem situaţia ca fiind periculoasă simţim, dureri de stomac, încordare musculară, se dereglează ritmul respiratoriu, uneori se întâmplă să avem ameţeli, în cap ne vin idei de genul : “ Eu nu trebuiesc nimănui. Nimeni nu mă iubeşte. Eu nu pot face nimic”. Aceasta indică scăderea autoaprecierii. Ca urmare obţinem compartamente distorsionate, inadecvate situaţiei. C. Money a folosit mai înainte termenul ca fiind sinonim cu teama, indicând prin aceasta o înrudire

între anxietate şi

teamă. Ambele sunt, de fapt, racţii emoţionale faţă de un pericol şi ambele pot fi nsoţite de senzaţii fizice, cum sunt tremurătura, transpiraţia, palpitaţiile violente care pot fi atât de puternice încât o spaimă instantanee poate să ducă la moarte. Dar şi în acest caz este de făcut o deosebire între anxietate şui frică. Este 8

o simplă şi clară distincţie : frica este proporţională cu pericolul pe care cineva îl are de înfruntat, pe când anxietetea este o reacţie disproportţională la pericol. , ba chiar o reacţie la un pericol imaginar. O astfel de reacţie a fost numită de către C. Horney – anxietate nevrotică. Conţinutul anxietăţii nevrotice proclamă o anumită atitudine neântemeiată, cu toate că nu va întâmpina nici o dificultate ca să dea acţiunii sale o bază raţională. Impresia de reacţie disproporţională se risipeşte de îndată ce este înţles sensul anxietăţii. De exemplu persoana care manifestă anxietatea în legătură cu moartea, date fiind suferinţele pe care le îndură, ele nutresc în secret dorinţa de a muri. Dacă cunoaştem acest factor, putem numi anxietatea cu privire la mâncare drept o reacţie adecvată…” Pentru teoreticienii învăţării acestă stare ar fi o reacţie de teamă condiţionată, o tendinţă dobândită a omului la orice ameninţare a armoniei şi echilibrului sau interior. Sunt trei tipuri de reacţie a omului la ameninţări: frica, ruşinea, vina. Ele sunt trezite de comentariile celor din jur, sau, şi mai rău, de comentarii proprii, sunt uneori depăşite rapid, dar alteori persistă (Janis, 1971). După Hawton,

Salkovskis,

Kirk

şi

Clark

(1989)

“anxietatea este definită ca fiind o teamă nespecificată, fără legătură cu situaţiile externe şi care nu este asociată cu comportamentul de evitare sistematică a anumitor stimuli, cum se întâmplă în cazul fobiilor. Cu toate acestea, interviurile realizate asupra unor pacienţi suferind de anxietate au condus la concluzia că nu este vorba chiar de o teamă fără obiect pentru că respectivii pacienţi percep mediul înconjurător ca fiind ameniţător şi anxiogen. 9

astfel “anxietatea este un răspuns logic la o interpretare eronată a realităţii” (Holdevici, 1996). Cercetărie recente au evidenţiat prezenţa a două tipuri de manifestare a anxietăţii. (Barlow, Blanchard, Vermilya şi Di Nardo, 1986; Clark ş. a., 1988) : • Atacurile de panică •

evaluarea

nerealistă

anxioasă

a

evenimentelor

existenţiale (ea poate fi însoţită şi de simptome somatice) Aceste două tipuri de anxietate sunt clasificate în D.S.M III R (1987) sub denumirea de : • tulburare de tip panică; • tulburare caracterizată prin anxietate generalizată . Marea majoritate de pacienţi suferă de ambele tipuri de anxietate. Lader şi Marks (1971) afirmă că tulburările de anxietate sunt prezente la aproximativ 8Î din pacienţi care se adresează la cabinetul de psihiatrie sau psihoterapie. Tulburările fobice afectează un număr mult mai redus de pacienţi 13Î). Mulţi autori tind să pună un semn de egalitate între anxietate şi

angoasă , pe care le conideră după aspecte ale

aceleiaşi stări, prima pe versantul psihologic, cea de-a doua pe cel somatic. angoasa este reprezentată de tulburările fizice pe care

însoţesc

anxietatea,

traducând

mobilizarea

tuturor

resurselor energetice ale individului, o anxietate pe un organ (Sârbu, Aurelia, 1979). Dicţionarul “Anxietatea

se

Larousse deosebeşte

păstrează de

aceeaşi

angoasă

prin

poziţie.

:

absenţa

modificărilor fiziologice”. Desigur, e foarte evident faptul că aceasta este doar o delimitare teoretică.

10

E binevenit, să explicăm aici ce e fobia socială în raport cu anxietatea. Sursele susţin c fobia socială este aceeaşi anxietate mai precis – anxietate generală (D.S.M III R), anxietatea fundamentală după C. Horney, anxietatea anticipatorie fixată pe viitor care îşi are obiectul său strict determinat – societatea şi tot ce ţine de ea. După Beck “trăirea noastră negativă este generată sau amplificată

de

o

atitudine

nerealistă,

de

o

percepţie

distorsionată a informaţiei care nu parvin, accentuându-le caracterul negativ, şi care sunt întreţinute de un monolog nepotrivit”. Din

perspectiva

corelaţional-emotivă

tulburările

emoţionale şi comportamentale sunt consecinţa sistemului perfecţionist, catrastrofizant şi auto-evoluativ de a vedea existenţa şi propria pesoană. Existenţialiştii (Cassier, 1994) susţin ideea precum, că anxietatea, teama, panica sau sentimentul de culpabilitate apar datorită unei subestimări a propriei persoane sau a neacceptării condiţiei umane, fapt ce duce la o depersonalizare şi apariţie la “situaţia-limită” ce determină o existenţă umană alienată, absurdă, izolată şi lipsită de sens. Analiza

tranzacţională

mai

adaugă

aici

“Persona

anxioasă” se încadrează, într-un scenariu existenţial de pe poziţia căruia comunică “Eu nu sunt O.K.”. Un anxios este u hipercriticist, imatur, suferă de singurătate şi depresie, ce face abuz de trucuri, mecanisme defensive şi recurge la diferite jocuri psihologice, de exeplu cum ar fi jocul “Victima” (“eu sunt fără ajutor”). Terapia realitate se conduce de următoarea ipoteză “Omul fără identitate, “fără nume” este anxios, nesadisfăcut … 11

Suferinţa” noastră se datorează unei incongruenţe între ceea ce simţim şi ceea ce facem, iar aceasta duce la izolare, stare de confuzie, anxietate socială, plictiseală, neputinţă”. “ Când libertatea experenţială a subiectului este ameninţată, acestuia nu-i este permis să simtă sentimentele pe care le simte totuşi în mod manifest, sub pedeapsa de a pierde condiţiile de care depind actualizarea sa şi, anume, afecţiunea sau stima celor din jur. Aceasta îi produce starea confuză, de dezorientare, pe scurt anxietatea”,(Rogers). Conform teoriei geştaliste “anxietatea în contact cu sine şi cu alţii este întreţinută de confuzie, ce parvine din neconştientizarea de sine”. Analiza bioenergetică - “Când în aceeaşi situaţie, există şi posibilitatea plăcerii şi ameninţarea durerii trăim anxietatea”. Pentru psianalisti anxietatea s-ar explica prin frustrarea libidoului şi interdicţiile dictate de Supraeu, anxietatea ar fi semnalul de pericol adresat Eului – adică persoanei conştiente – care astfel prevenite poate reacţiona prin măsuri adecvate sau mobilizându-şi mecanisme de apărare. Aceste pericole se schimbă pe parcursul dezvoltării psihosexuale ale individului şi sunt, în ordinea apariţiei lor : 1) pericolul de a pierde obiectul dragostei; 2) pericolul de a pierde dragostea obiectului; 3) castrare şi 4) pericolele rezultând din Supraeu. Toate

aceste

definiţii

prin

suprapunere

vin

să

se

completeze, dar în esenţă sensul rămîne acelaşi : “Anxietatea este o stare afectivă de tip reacţiv, caracterizată ca fiind difuză, greu de legat de un anumit obiect sau situaţie. Aceasta se datorează fie neconştientizării de sine, fie lipsei de identitate sau aotoaprecierii scăzute, ceea ce presupune o interpretare subiectivă, distorsionată a reralităţii. Într-un cuvânt, anxietatea 12

apare la confruntarea propriilor solicitări şi interpretări cu cerinţele, condiţiile mediului. Simptomatologic ea se manifestă printr-o stare de nelinişte, de apăsare, tensiune, îngrijorare şi teamă nemotivată, fără obiect, care este neconfortantă din punct de vedere psihologic. Sunt

dominate

sentimente

intense

de

insecuritate

(generate de teama abandonului, pedepsirii, a producerii unor accidente, a unei nenorociri şi catastrofe iminente, Dicţionar de psihologie coord N.Schiopy, 1997). Această stare pune stăpânire pe persoana umană şi o domină, provocând o senzaţie penibilă de neputinţă în faţa pericolelor pe care le simt că se apropie, au scăderi importante de randament intelectual. Anxietatea are grade diferite de profunzime. Când este prezentă într-o proporţie mai redusă, ca atare, generalizată de fond,

poate

fi

considerată

fenomen

normal,

cu

valenţe

motivaţionale şi chiar cu rol declanşator al creativităţii, când este mai accentuată şi mai profundă devine simptom al unor tulburări psihice (este prezentă în depresiuni, psihostenii, în cele mai multe dintre nevroze). 1.2 Anxietatea ca stare şi ca trăsături de personalitate Cattel şi Scheier (1958, 1961, Cattel, 1966) în urma unor studii, de analiză, factorială identifică doi factori distincţi ai anxietăţii anxietatea ca stare (state anxiety) şi anxietatea ca trăsătură (trait anxiety). Anxietatea ca trăsătură descrie o particulă a persistenţei relativ stabilă, aceentul căzând pe diferenţele

individuale

sau

comportamentul

anxios

ce-l

caracterizează pe diferiţi indivizi. dar anxietatea se poate referi 13

şi la un complex de reacţii sau răspunsuri – o stare tranzitorie sau condiţia organismului care-l poate varia în intensitate şi fluctua

în

timp.

acesta

este

sensul

anxietăţii

ca

stare

(Spielberger, 1966). Anxietatea ca particularitate stabilă a persoanelor (trait anxiety) este considerată ca o dimensiune care-l afecteză, nemijlocit

eficienţa

funcţională

a

sistemului

cognitiv

(Spielberger, Gorsuck şi Lushene, 1970). În general i se atribuie o combinaţie negativă în legătură cu performanţa indiferent că este vorba de prformanţele academice sau profesionale. În orice activitate pe care o desfăşurăm, reacţia anxiogenă constituie o condiţie mai mult sau mai puţin prezentă, dar existentă, uneori cu cazul uşor de identificat (prezentarea la un examen, contractul cu o situaţie necunoscută etc.), alteori cauzele rămân necunoscute. C. Horney propune noţiuni care ar putea echivala cu cele descrise de Cattel – anxietatea fundamentală şi anxietatea specifică.

Anxietatea

fundamentală

este

o

atitudine

caracterială (sau trasatură după Cattel) obţinută în urma repetării unor reacţii specifice caracteristice. Anxietăţile specifice sunt reacţii nevrotice la situaţii de conflict

bine

motivate,

determinate,

nealterând

structura

personalităţii. C. Horney distinge.  Anxietate fundamentală (sau nevroză caracterială)  Anxietatăţi

specifice

(sau

nevroze

simple,

situaţionale echivalent după Cattel - anxietate ca trăsătură, anxietate ca stare). Anxietatăţile specifice pot fi provocate de o cauză reală, anxietate fundamentală continuă să existe chiar dacă nu există 14

nici un stimul. Prima constă din reacţii nevrotice la situaţii conflictuale de moment, din partea indivizilor ale căror relaţii personale sunt netulburate şi există o relaţie neadecvată între situaţia conflictuală şi reacţia nevrotică. Această relaţie lipseşte în nevroza caracterială. Cea mai uşoară provocare poate determina o reacţie din cele mai puternice. Deşi formulele de mainifestare ale anxietăţii sau de protecţie împotriva acesteia sunt nenumărate şi variază de la individ la individ, anxietatea fundamentală

este mereu mai

mult sau mai puţin aceeaşi, variind doar în extensiune şi în intensitate. Aceasta poate fi descris prin senzaţia de a fi mic, insignifiant, abandonat, periclitat, într-o lume care se arată plină de abuzuri, înşelăciune, atacuri, umilinţă, trădare şi invidie. Anxietatea fundamentală stă la baza tuturor relaţiilor cu oamenii. Se manifestă printr-o neâncredere funciară faţă de toată lumea, care se poate disimula în convingerea superficială că oamenii în general sunt plăcuţi, iar această convingere poate coexista cu instituirea mecanică de bune relaţii cu ceilalţi; dispreţul profund faţă de toată lumea se poate camufla în dispoziţia de a-i admira pe toţi. Anxietatea

fundamentală

are

implicaţii

precise

în

atitudinea individului faţă de sine şi faţă de ceilalţi. Aceasta înseamnă izolare emoţională, cu atât mai greu de suportat cu cât ea coincide cu un simţământ de slăbiciune intrinsecă a Eului. Aceasta înseamnă o slăbire a veritabilei temelii a încrederii în sine. {i poartă germenul unui conflict potenţial între dorinţa de a se încrede în ceilalţi şi imposibilitatea de a o face, din cauza profundei suspiciuni şi a ostilităţii faţă de ei. Aceasta înseamnă că din cauza slăbiciunii sale intrinseci, individul doreşte să arunce toată responsabilitatea pe alţii, doreşte să fie protejat şi 15

ocrotit, în timp ce, pe fondul ostilităţii fundamentale, există mult prea multă neâncredere pentru ca această dorinţă să fie dusă la bun sfârşit. Iar urmarea este mereu aceea că el are a-şi cheltui cea mai mare parte a energiei întru asigurarea liniştii. Cu cât mai insuportabilă este anxietatea, cu atât mai meticuloasă trebuie să fie mijloacele de protecţie. Există în societatea noastră patru modalităţi principale în care o persoană încearcă să se protejeze mpotriva anxietăţii fundamentale : afecţiunea, supunerea, puterea, retregerea. Afecţiunea securizantă, poate fi subdivizată, în orice formă, poate servi ca o protecţie puternică împotriva anxietăţii. Deviza este : “Dacă mă iubeşti, nu mă vei lovi”. Supunerea, poate fi subdivizată, după cum se referă sau nu la anumite persoane sau la instituţii. Aceasta poate există în supunerea la tradiţii la ritualurile unei religii sau la cerinţele persoane puternice, adică în ascultarea de reguli sau de cerinţe. atitudinea respectivă poate lua forma lui a trebui să fie “bun”. Aceasta

atât

poate

lua

o

formă

mai

generală

de

conformare la dorinţele potenţiale ale tuturor persoanelor şi de evitare a orice ar putea

să genereze resentimente. În

asemenea cazuri individul, îşi reprimă critica la adresă celorlalţi, este dispus să se lase a fi el însuşi obiect de abuz, fără o discriminare. Deviza supunerii este : “Dacă mă predau nu voi fi lovit.” Puterea. Individul caută să realizeze securitatea prin câştigarea în fapt a puterii, ori prin succes, posesiunile, admiraţie, superioritatea intelectuală. Deviza este : “Dacă am putere, nimeni nu mă poate lovi”. 16

Retragerea din lume înseamnă realizarea independenţei faţă de ceilalţi, faţă de treburile exterioare, care poate fi dobândită, de exemplu, prin acumularea de proprietăţi. Dar există de obicei, o îngrijorare exagerată legată de savurarea acestora, ele fiind păstrate cu parcimonie, deoarece singurul motiv de a fi protejat împotriva tuturor eventualităţilor. Un alt mijloc care serveşte acelaşi scop al independenţei exterioare este restrângerea la minimum a trebuinţelor. Independent, în rapot cu trebuinţele interne poate fi dobândită, de exemplu prin sforţarea individului de a se detaşa emoţional de oameni, aşa încât nimic să nu-l poată lovi sau descumpăni. Acesta înseamnă reducerea la tăcere a propriilor trebuinţe emoţionale, sau renunţarea la propriile dorinţe. Deviza este “Dacă mă retrag, nimeni şi nimic nu mă poate lovi”. Aceste variante tentative de protejare împotriva anxietăţii fundamentale pot duce la evaluarea unei nevroze. Dar aceasta depinde de intensitatea lor potenţială. Deci, “nevroza se produce numai dacă conflictul dintre dorinţele individuale şi cerinţele sociale generează anxietate şi dacă tentaţiile de a risipi anxietatea conduc în schimb la tendinţe defensive care deşi, la fel de imperative, sunt totuşi incompatibile una cu alta (Caren Horney)” 1.3 Nevroza anxioasă În concepţia lui Freud “nevroza anxioasă” este definită în felul următor : “Combinaţie variată de manifestări fizice şi mintale de anxietate neprovocate de un pericol real şi survenind sau prin accese, sau sub forma unei stări permanente. 17

Anxietatea este de obicei difuză şi poate deveni panică”. El descria trei categorii de tulburări anxioase: • anxietate

uşoară

sau

anxietate

de

aşteptare

(expectanţă); • anxietate fobică sau de situaţie ; • accesele de angoasă. Ele se numesc traumatice, atunci când erau puternice şi interne, şi intense, şi anxietate de semnalare în cazul unei manifestări mai benigne. Inerente fiecăruia în anumite momente existenţiale, anxietatea nu se înscrie întodeauna în sfera psihopatologie,

având

uneori

când

se

desfăşoară

într-o

amplitudă mai redusă, rol mobilizator şi adaptiv. Sunt cazuri când anxietatea este detaşată de concret, nedistinctă, este proiectată în viitor, un viitor pe care individul îl pecepe ca fiind încărcat de surprize neplăcute, cu semnificaţii implacabile. Când atinge o amplitudine clinică, anxietatea fie scade randamentul şi capacităţile de adaptare (în nevroze), fie dezorganizează

conduita,

dezvoltării

elemente

unor

constituind psihotice

fundalul

(Predescu,

propice Op.

cit,

pag.183). Se întâlneşte în special în melancolia anxioasă, psihastenia,

neurastenia,

stări

paranoide,

intoxicaţiii,

în

perioadele de debut a psihozelor, în cursul unor afecţiuni endocrine. După Caren

Korney, unul dintre criteriile la care

recurgem spre a numi nevrotică o persoană este acela dacă modul său de viaţă coincide cu vreunul din modelele de comportament recunoscute în prezent. Concepţia de normal variază de la o societate la alta, variază şi în cadrul aceleeaşi societăţi, în funcţie de persoană, în funcţie de clasa socială, 18

variază în raport cu sexul, (exemplu, în occident se presupune că bărbaţii şi femeile au temperamente diferite). 1.3.1Tabloul manifest Există două caracteristici pe care le putem descrie în toate nevrozele, fără a avea o cunoaştere profundă a structurii personalităţii:  o anumită rigiditate în reacţie;  o discrepanţă între potenţialităţi şi realizări. Prin rigiditate în reacţii se subînţelege acea lipsă de flexibilitate care ne face incapabile de a reacţiona diferit n situaţii diferite. O persoană nevrotică poate fi suspicioasă tot timpul, indiferent de situaţie, fie că este conştientă sau nu de starea sa. Ea poate reacţiona cu duşmănie la orice insinuare, chiar dacă înţelege că aceasta este în propriul său interes. Un nevrotic poate fi mereu nehotărât. Este un semn de nevroză dacă, în pofida aptitudinii lor rămâne neproductivă sau dacă, în pofida tuturor posibilităţilor pe care le are de a fi fericită, persoana respectivă, nu se poate bucura de ceea ce are; sau dacă o femeie frumoasă se simte incapabilă de a fi atractivă pentru bărbaţi. Cu alte cuvinte nevroticul are impresia că el însuşi este o barieră în calea propriei fericiri. Dinamica afectivă a producerii nevrozelor e pusă în mişcare de anxietate şi mecanismul de apărare construite împotriva acesteia. Stările de anxietate sau de teamă sunt omniprezente. Este o reacţie de teamă sau de apărare. Atunci când ne e teamă de ceva şi facem tot posibilul ca să ne apărăm de posibilele 19

accidente, factor de teamă şi apărare sunt de asemenea prezenţi. 1.3.2 Factorii ce stau la baza apariţiei comportamentului anxios. Apariţia comportamentului anxiogen de tip nevrotic nu are deloc de-a face cu gradul de conştiinţă sau de raţionalitate, şi implică următorii doi factori. În primul rând, condiţiile de viaţă din orice societate generează unele temeri. Acestea pot fi cauzate • de pericolele exterioare (catastrofe naturale, duşmani) • de formele de relaţii sociale (ostilitatea reprimată, nedreptatea, dependente forţate, frustrare) • de condiţiile culturale (frica de demoni, frica de violare a tabuurilor). 1.3.3 Atitudinile şi conflictele centrale De aceste temeri nu scapă nici un individ. Însă, nevroticul nu numai împărtăşeşte temerile comune tuturor indivizilor din societatea

respectivă,

ci

date

fiind

condiţiile

vieţii

sale

individuale (care se întreţes cu condiţiile obşteşti), încearcă temeri care, atât cantitativ cât şi calitativ, deviază de la acela ale modelului social. În al doilea rând, temerile care se manifestă într-o societate dată sunt în general amortizate prin anumite procede de

protecţie

(cum

sunt

tabuurile,

ritualurile,

obiceiurile).

Persoana normală se supune temerilor şi defensele din societate 20

în

care

trăieşte

şi

totodată

e

capabilă

să-şi

valorifice

potenţialităţile şi să se bucure de satisfacţiile pe care i le oferă viaţa. Nevroticul are mereu de plătit un preţ exorbitant pentru defensele sale, ceea ce duce la deteriorarea a vitalităţii şi comunicativităţii sau lucru şi mai specific, la deteriorarea capacităţii sale de autorealizare şi de desfătare. Ea suferă în permanenţă. Există o altă caracteristică esenţială a nevrozei anume prezenţa unor tendinţe conflictuale în planul existenţei, despre care nevroticul însuşi nu este conştient (ce priveşte conţinutul lor) şi în legătură cu care el încearcă să găsească unele soluţii de compromis realizate cu o mare risipă de resursele ale întregii personalităţi. Definiţie: Nevroza este o tulburare psihică caracterizată de spaime şi mecanisme de apărare împotriva acestor spaime cât şi de tendinţa de a găsi soluţii de compromis pentru tendinţe aflate în conflict. Numim nevroza această tulburare numai în cazul în care există o deviere de la modelul de comportament propriu unei societăţi date. Din perspectiva socială, formarea caracterului este mai importantă

decât

simptomele,

deoarece

caracterul

şi

nu

simptomele influenţează comportamentul uman. Se pune problema dacă persoanele nevrotice au în comun trăsături atât de esenţiale. Similarităţile la care ne găndim nu privesc manifestările sau căile lor de apariţie, ci privesc însuşi conţinutul

conflictului

(conflictele

care

pun

actualmente

persoana în stare de agitaţie). Ca urmare a psihoanalizei celor mai variate categtorii de personalităţi, ţinând cont de diferite tipuri de nevroze, diferite ca vârstă, temperamente şi interese şi provenid din diferite straturi 21

sociale s-a descoperit că atât conflictele centrale cât şi interelaţiile acestora în ceea ce priveşte dinamica conţinutului, erau în esenţă similare la toate acestea. Problemele care pot fi prezente în nevroză: • lupta cu problemele de competiţie • teama de eşec • izolarea emoţională • neâncrederea în ceilalţi şi ei înşişi Acestea diferă doar cantitativ de problemele care în societatea naostră le dau bătaie de cap persoanelor normale. Similaritatea în ceea ce priveşte conflictele fundamentale este similaritatea atitudinilor accesibile observaţiei de suprafaţă. Ele pot fi clasificate: 1) atitudinea referitoare la acordarea şi receptarea afecţiunii ; 2) atitudinea referitoare la evaluarea Eului; 3) atitudinea referitoare la afirmarea de sine; 4) agresiune; 5) sexualitate. 1) Una dintre tendinţele predominante ale nevroticelor epocii noastre este excesiva lor dependenţă de aprobarea sau de afecţiunea celorlaţi. La nevrotici există o foame oarbă de aprecieresau afecţiune, indiferent dacă ei manifestă vreun interes faţă de persoanele în cauză sau dacă judecata acelei persoane are vreo importanţă pentru ei. În afară de aceasta există o contradicţie pronunţată de aprobare sau de afecţiune şi propria lor capacitate de a se manifesta

afectiv.

Pretenţiile

excesive

privind

luarea

în 22

considerare a propriilor lor dorinţe pot merge mâna în m4nă cu o mare lipsă de consideraţie pentru ceilalţi. 2) Insecuritatea exprimată în această dependenţă de ceilalţi este în a doua trăsătură - sentinţa de inferioritate şi lipsa de adecvare a comportamentului. Ele pot să apară sub diferite aspecte – cum ar fi convingerea de a fi incompetent, stupid şi neatractivi şi pot să manifeste fără să aibă nici o bază în realitate. Sentimentele de inferioritate pot să apară sub form de plângeri sau nelinişti, iar pretinsele defecte pot fi luate drept un fapt dovedit.Nevroticii pot tăinui pe de altă parte, trebuinţe compensatoare

de

automărire,

manifestă

o

înclinaţie

compulsivă de a se pune în valoare, de a-i impresiona pe alţii şi pe ei înşişi cu tot felul de atribute care conferă prestigiu în societatea noastră cum sunt banii, cunoştinţe de eruditate ş.a. 3) Atât referitoare la afirmarea de sine include inhibiţii bine definite Ei manifestă inhibări în exprimarea propriilor dorinţe sau în cerinţe, atunci când se pune problema să facă ceva în interes personal, în exprimarea unei opinii sau a unei critici justificate, în punerea la punct a cuiva, în selectarea oamenilor cu care doresc să se asocieze, în contactul cu semenii, şi aşa mai departe există inhibiţii şi cu privire la apărarea propriei poziţii. ei sunt adesea incapabili să se apere ei însuşi împotriva unui atac sau să spună “nu” dacă nu doresc să consimtă la dorinţele altora. E vorba, la urma urmei, de inhibiţii care se referă la a şti ce vor : dificultăţi în luarea deciziilor, în formarea opiniilor, în a îndrăzni să dea expresie dorinţelor. 4) Prin agresiune se are în vedere acte împotriva cuiva, atacuri defăimare, uzurpare, ca şi orice comportament ostil. Tulburări de acest fel se manifestă în două moduri diferite: 23

 înclinaţiile

spre

agresivitate,

dominaţiile,

hiperexigenţă, la pornirea de a o face pe stăpânul, de a excroca şi de a căuta nod în papură. Unle persoane sunt conştiente de faptul că sunt agresive, altele în sinea lor sunt convinse că întruchipează onestitatea sau că pur şi simplu îşi exprimă părerea, deşi în realitate sunt ofensive.  găsim la suprafaţă atitudinea de a se simţi lesne înşelaţi, dominaţi, dăscăliţi, manevraţi sau umiliţi. Adesea aceste persoane nu sunt conştiente de propria lor atitudine, ei cred cu tristeţe, că toată lumea le stă împotrivă. 5) Sfera sexualităţii include următoarele particularităţi : • trebuinţe compulsive de activitate sexuală. • fie inhibiţii legate de asemenea activităţi. • particularităţi descrise în grupele precedente. Inhibiţii pot să apară la orice persoană care conduce la sadisfacţia sexuală. Ele intervin în abordarea persoanelor de sex opus, în peţit, în actul sexual ca atare sau plăcerea sexuală. 1.3.4 Mecanisme de apărare În societatea noastră există patru modalităţi principale de a scăpa de anxietate : să o raţionalizezi; să o negi; să o marchezi;

să

eviţi

gândurile,

sentimentele

impulsurile

şi

situaţiile care ar putea să o evoce. Raţionalizarea este cea mai bună explicaţie în ceea ce priveşte fuga de responsabilitate. Ea constă în transformările anxietăţii într-o frică raţională.

24

În cazul în care întâlnim o viguroasă apărare a atitudinilor iraţionale, putem fi siguri atitudinea apărată îndeplineşte o funcţie importantă pentru un individ. În loc să se simtă o pradă uşoară pentru emoţiile sale, individul va simţi că poate inteprinde ceva în situaţia dată, pentru că el se simte în întregime raţional şi îndreptăţit. Negarea existenţei anxietăţii înseamnă exculderea ei den conştiinţă. În asemenea cazuri nimic nu se face în legătură cu aanxietatea, sunt vizibile doar formele fizice care însoţesc frica

sau

anxietatea,

cum

sunt

transpiratul,

transpiraţia,

accelerarea bătăilor inimii, senzaţia de sufocare, frecventul imbold de a urina, diareea, accesele de vomă, iar în sfera mentalului o senzaţie de nelinişte. Toate acestea pot fi expresia exclusivă a unei anxietăţi existente, dar care este reprimată. De exemplu, i se face greaţă în tren transpiră noaptea. Este de asemenea posibilă o tăgăduire conştientă a anxietăţii, o încercare

conştientă de a birui, de exemplu,

tratând-o cu indiferenţă sau prin expunere. Dar tot ceea ce nevroticul poate obţine prin “împăcarea cu sine” este să înlăture o anumită manifestare a anxietăţii. Însă de obicei, rezultatele sunt subestimate, ele nu au influenţat la nivel psihic în vederea consolidării aprecierii de sine. Cu alte cuvinte, dinamica esenţială a personalităţii rămâne neschimbată şi atunci când nevroticul nu mai are manifestări vizibile ale tulburării sale el pierde în acelaşi timp un stimul vital în lupta lui cu ele. Agresivitatea uneori poate fi o expresie a procesului luptă cu anxietatea sau cu timiditatea sub presiunea sentimentului că este atacat, adesea fiind luată drept o expresie directă a unei ostilităţi reale. 25

Narcotizarea – o modalitate de a se elibera de anxietate inconştient prin consumarea de a face acest lucru: - de a te consacra unor activităţi sociale din frică de singurătate, situaţia nu se schimbă în cazul în care este recunscută ca atare. O altă modalitate de narcotizare este aceea de aceea de a te cufunda în

muncă,

procedeu

care

este

recunoscut

în

caracterul

compulsiv al muncii şi în indispoziţiea care apare duminica şi în zilele nelucrătoare. Aceeaşi modalitate ar putea servi drept supapă de siguranţă prin care să fie eliminată anxietatea. Evitarea

tuturor

situaţiilor,

gândurilor

sau

sentimentelor care ar putea să genereze anxietate. Aceasta poate fi un proces conştient. Mai exact, o persoană poate fi conştientă că are stări anxioase şi poate fi conştientă de faptul că le evită. Pe de altă parte, persoana poate fi numai vag conştientă sau nicidecum conştientă de stările sale anxioase, de încercările sale de a le evita. Ea poate de exemplu, să tărăgăneze pe o zi pe alta chestiuni care au legat cu anxietatea, cum ar fi luarea de decizii participarea la o abatere, despărţirea de cineva

– acest lucruri sunt interpretate ca neavând

importanţă, sau poate să pretindă” că acest lucru nu-i sunt pe plac şi în consecinţă, le desconsideră. Când o astfel de evitare are loc în mod automat, avem de-a face cu fenomenul inhibiţiei. 1.3.5 Anxietatea ca factor provocator de inhibiţie. Influenţa ei asupra activităţii şi stilului de comunicare Inhibiţia constă în neputinţa de a face, de a simţi sau de a gândi anumite lucruri, iar funcţia ei este aceea de a evita 26

anxietatea care ar apărea în cazul în care persoana ar încerca să facă, să se simtă sau să gândească acele lucruri. Anxietatea nefiind conştientă nu poate fi vorba de un efort conştient. În forma lor spectaculoasă inhibiţiile au loc în blocajele funcţionale caracteristice isteriei: orbiri, muţenii, paralizii ale membrilor; în sfera sexuală, inhibiţiile sexuale le reprezintă frigiditatea şi impotenţa; în sfera mentalului – inhibiţii de concentrare de formare sau de exprimare a opiniilor, de contactare a oamenilor. Precondiţiile necesare conştientizării inhibiţiilor. 1) Trebuie, în primul rând, să fim conştienţi de dorinţa de a face ceva ca să fim conştienţi de neputinţă de a se trece la faptă. De exemplu, trebuie să nutrim unele ambiţii mai înainte de a se înţelege că ne izbim în acestă direcţie de inhibiţii. Timiditatea în a-şi exprima observaţiile critice (inhibaţie minoră)->

împiedicarea

organizării

ideilor,

amânarea

prezentăriilor (inhibaţie mai puternică) -> inhibaţia nu permite apariţia nici unei idei critice, acceptarea orbeşte a tot ce s-a spus şi chiar de a admira cele spuse (conştiinţa inhibiţiei lipseşte cu desăvârşire). 2)

Un

al

doilea

factor

care

poate

să

împiedice

conştientizarea se face atunci când inhibiţia are o funcţie atât de importantă în viaţa individului încât aceasta preferă să insiste asupra faptului că este vorba de de o situaţie imuabilă. Individul se consideră apt de a face unei competiţii şi aceasta îl ajută, pe când dacă i s-ar face cunoştinţă că e inhibat, el ar fi expus unei anxietăţi îngrozitoare. 3) E imposibil să devii conştient de inhibiţiile personale în cazul în care acestea coincid cu formele de inhibare socialmente aprobate ori dacă ele se încadrează în ideologiile existente. 27

Inhibiţia oricărei revindecări se raportează uşor la dogma că modestia este o virtute, o inhibiţie privin gândirea critică la adresa dogmelor dominante în politică, religie sau în orice alt domeniu poate să ne scape atenţiei şi putem fi pe deplin incoştienţi de existenţa unei anxietăţi privind faptul de a ne expune pedepsei, criticii sau ostracizării. Proiecţia : constă în atribuirea propriilor caracteristici ale sinelui altor oameni. Regresia şi fixaţia - în perioadele de stres acut, o pers poate, în mod incoştient, să caute să se întoarcă într-un stadiu de dezvoltare anterior, cu scopul de a scăpa de anxietatea existentă. El poate începe să se poarte în moduri care caracterizează perioada în care avea mai puţină răspundere şi mai multă dependenţă protectivă. Fixaţia asupra unui aspect de personalitate reuşeşte să elimine

anxietatea

care

se

pare

că

acompaniază

orice

dezvoltare a personalităţii. Se caracterizează prin caracteristicile imature la o persoană matură cronologic. Somatizarea simptome

fizice.

–

reacţiile

Reacţiile

emoţionale

emoţionale

la

se

reflectă

situaţii

în

puternic

semnificante să reuşească evitarea câmpului conştient printr-o conversie

somatică.

Pacientul

se

agaţă

cu

disperare

de

simptome oricât de dureros sau incapacitant ar fi fost. Contrareacţia – un impuls inacceptabil este exprimat în interesul

evitării

exemplu,

sunt

pedepsei

sau

comportamente

ameninţării care

pedepsei.

presează

De

individul

dinăuntru lui, reflectând tendinţa de a cuceri anxietatea, prin provocarea ei. Individului îi este, cumva, mai frică de a-i fi frică decât îi este de stimulul care i-o provoacă. (E. E. Levit, 1975). 28

Compulsivitatea – conştientizarea anxietăţii, a stresului, a fricii, este evitată printr-un comportament care, în mod sigur, este asociat cu o aprobare puternică, cu o recompensă pozitivă. Cunoscut şi sub numele de “sindrom de anticompetenţă copilărească”, el acţionează foarte frecvent în forme benigne, conducând la formele benigne, conducând la formarea unor caracteristici utile şi adaptive ale personalităţii adultului. Acei oameni mai mult predispuşi sau expuşi la anxietate, la stres, dezvoltă astfel de comportamente compulsive. Ele pot varia, de la reacţii fobice la insecte sau praf la tensiuni generate de dezordine în casă sau pe masa de lucru; de la nevoia punctualitate exagerartă la comportamente bizare, cum ar fi spălarea pe mâini de mai multe ori pe zi, etc. “Este cel mai bun mecanism de apărare, cre aduce mari servicii nu numai celui cel practică, ci şi comunităţii în care trăieşte. Condiţia care se cere este să fie folosit în limite rezonabile, iar pericolul care apare este de a-l transforma pe ce-l care-l foloseşte într-un “om mecanic” atunci când nu este în apele lui, când este anxios, frustrat sau prea stresat”. (Irina Scorban, rev. Psihologia, B, 1997). Anxietatea conectată cu aceste atitudini exercită influenţe asupra activităţilor ca atare: În primul rând, a întreprinde o activitate pe care o simţim anxioasă produce o senzaţie de tensiune, oboseală sau istovire. Multe dificultăţi atribuite, de obicei, suprasolicitării, sunt în realitate cauzate nu de munca însăşi, ci de anxietatea referitoare la relaţiile cu colegii. În al doilea rând, anxietatea raportată la activităţi va aduce la o înrăutăţire a acelei activităţi. Dacă există, de 29

exemplu, o anxietate legată de darea ordinelor, atunci acestea vor fi date de parcă s-ar prezenta scuze, aşadar ineficient. În al treilea rând, anxietatea raportată la activitate, va strica plăcerea care, de altfel, ar fi savurată. Lucrul acesta nu de adevărat în ceea ce priveşte anxietăţile minore; dimpotrivă ele pot să producă un exces de zel. O anxietate puternică referitoare la relaţiile sexuale va face ca acestea să fie total neâmbucurătoare. Aşadar, un individ poate fi mai anxios decât crede el că este. Anxietatea se poate ascunde în spatele unor senzaţii de indispoziţie, cum sunt durerile cardiace şi oboseala; ea se poate disimula în stări de teamă care par a fi raţionale şi justificate. Ea poate să ia forma acelei forţe care ne împinge la beţie sau ne face să ne cufundăm în tot felul de distracţii. Adesea o vom găsi la originea neputinţei de a ne bucura de anumite lucruri şi întodeauna o vom descoperi ca factor provocator de inhibiţii. Bineînţeles că anxietatea condiţionează şi un anumit stil de comunicare. După V. Satir.

30

1.4Anxietatea la copii La copii, studiul psihopatologic al tulburărilor afective este foarte

dificil

datorită

labilităţii

afective

ce

caracterizează

copilăria şi datorită faptului că ei încă nu pot exprima suficient prin limbaj, trăirile sale. În plus unele tulburări afective întâlnite la adult pot fi interpretate altfel la copil, ele se înscriu în aria normalului. În copilărie, anxietatea se manifestă de cele mai multe ori atât de intens, încât domină întreaga personalitate. Copii anxioşi se recunosc de exemplu, de exemplu, prin faptul că le e frică pe întuneric, sau într-o încăpere luminată (Karl Leonard, 1975). În prima copilărie, caracteristice pentru starea sa de anxietate sunt intensitatea, variabilitatea, durata scurtă şi superficialitatea. În a doua copilărie se urmăreşte labilitatea sa afectivă, capacitatea de stăpânire a emoţiilor, sociabilizarea, capacitatea de a realiza comunicarea afectivă. În a treia copilărie atitudinile afective faţă de diverse situaţii din ambianţă, succesele în procesul instructiv educatic. Reacţiile de frică la copii sunt considerate normale până la un punct, atunci când sunt motivate raţional şi adecvate situaţiei. Copilul resimte frica foarte difuz datorită lipsei de experienţă. În aceste cazuri frica se apropie mai mult de anxietate. Anxietatea la copil are un caracter episodic şi uneori se manifestă

sub

forma

unor

explozii

emoţionale.

Debutul

anxietăţii este brusc, crizele pot dura câteva minute, eventual repetându-se în aceeaşi zi şi sunt însoţite de manifestări negative. 31

Examinarea istoriilor din copilărie ale unui mare număr de nevrotici, s-a ajuns la concluzia că numitorul comun ţine de mediu. Principala calamitate este întodeauna lipsa de afecţiune, de căldură sufletească autentică. Cauza pentru care un copil nu primeşte destulă căldură şi afecţiune constă în incapacitatea explicată de propriile lor nevroze. Acţiunile şi atitudinile acestor părinţi nu poate decât să genereze ostilitate şi anxietate. Factorii

care

generează

ostilitatea

la

copil

sunt

:

frustrarea dorinţelor copilului şi gelozia. Copii pot accepta o mulţime

de privaţiuni dacă

ei simt

că

privaţiunile sunt

îndreptăţite, fireşti, necesare. Contează şi spiritul în care frustrările sunt impuse. Gelozia ţine de aşa factori contribuitori ca lipsa de afecţiune şi spiritul de competenţă. O poziţie ostilă faţă de familie sau faţă de un membru al acesteia este nefavorabilă pentru dezvoltarea copilului. Pericolul constă

în

reprimarea

protestului,

reflectarea

criticii

sau

acuzaţiilor. Ca efect copilul îşi ia asupra lui vina şi se simte nedemn de a fi iubit. Deci, ostilitatea refulată va genera ca urmare anxietate. Motivele pentru a-şi refula ostilitatea într-o astfel de atmosferă ar fi: neputinţa, frica, afecţiunea sau sentimentul de nevinovăţie. Neputinţa

copilului

este

un

dat

biologic.

El

este

dependent de mediu în ceea ce priveşte împlinirea trebuinţelor sale – mai înâi celor biologice, apoi celor ce include psihicul, viaţa intelectuală şi spirituală, până se maturizează şi devin capabili să-şi ia viaţa în propriile mâini. În condiţii nefavorabile neputinţa este în mod artificial accentuată de intimidare (i se ascund laturile dificile ale vieţii, hiperprotejarea), de alintare sau 32

menţinerea copilului în stadiul dependenţei emoţionale. Cu cât mai neajutorat este făcut un copil cu atât mai puţin va îndrăzni el să-şi manifeste opoziţia. Sentimentul fundamental ar fi: “Trebuie să-mi reprim ostilitatea pentru că am nevoie de tine “ . Frica este generată direct prin ameninţări, pedepse precum şi prin accese de mânie sau scene violente la care copilul este martor. Frica mai poate fi provocată şi de intimidarea directă prin confruntarea copilului cu marile pericole ale vieţii : microbi, accidente de automobil, “străini” mâncători de oameni, copii needucaţi, căţăratul pe copaci. Cu atât mai mult i se vâră copilului spaima, cu atât mai puţin va cuteza el să manifeste ostilitate. Deviza ar fi: “ Trebuie să-mi reprim ostilitatea pentru că mie frică de tine ” Iubirea. Când copilul este intimidat, se poate agăţa de acest substituit de iubire, fiindu-i frică să se răzvrătească pentru ca nu cumva să piardă răsplata pentru faptul de a se arăta docil. “Trebuie să-mi reprimi ostilitatea de teamă de a nu pierde iubirea”. Sentimentele de vinovăţie are două motive: o copilului îi e teamă că ostilitatea pe care o simte să dăuneze relaţiilor sale cu părinţii : ei l-ar părăsi, şi-ar retrage bunăvoinţa sau se va întoarce împotriva lui. o în societatea noastră “nu e bine să fii ostil”, altfel “Ei sunt demni de dispreţ dacă exprimă sau ascund 33

sentimente

faţă

de

părinţi

ori

încalcă

regulile

instituite de ei”. Cu cât copilul se simte mai vinovat de încălcarea unui teritoriu interzis, cu atât mai puţin cutează el să se simtă mai răuvoitor sau să-i acuze pe părinţi. Sfera sexuală este interzisă pentru copii. Prohibiţiile sunt exprimate prin tăceri, ameninţări, prin pedepse şi copilul ajunge să simtă că curiozitatea sexuală şi activitătatea sexuală sunt interzise şi le permite, sau există cumva vreo fantazare sexuală, îl poate face pe copil să se simtă vinovat. Deviza este: “Trebuie să-mi reprim ostilitatea pentru că aş fi un copil rău dacă aş face-o”. În diverse combinaţii aceşti factori îl pot duce pe copil săşi refuleze ostilitatea, şi în ultima instanţă, îi produce anxietate. Anxietatea infantilă este un factor necesar, dar nu şi o cauză

suficientă

pentru

dezvoltarea

unei

nevroze.

Circumstanţele favorabile, o schimbare timpurie a anturajului pot să prevină o dezvoltare nevrotică. Dar aşa cum adesea se întâmplă, condiţiile de viaţă nu sunt de natură să diminueze anxietatea, atunci nu numai că aceasta poate să persiste ci va creşte în mod progresiv şi pune în mişcare toate procesele care constituie nevroza. Se poate dezvolta în mod progresiv anxietatea generală cu privire la “lume” sau care mai poate fi numită fobie socială. Un copil crescut în aşa atmosferă ca aceea descrisă nu va îndrăzni, în propriile-i contacte cu ceilalţi să fie tot atât de întreprinzător şi de combativ ca ei. El îşi va pierde certitudinea de a fi dorit şi va lua o şicană inofensivă drept o nemiloasă respingere. El va fi lezat mai uşor decât ceilalţi şi va fi mai puţin în stare să apere singur. Aceşti factori duc la dezvoltarea 34

insidioasă a sentimentului predominant de a fi

singur şi

neajutorat într-o lume ostilă. Reacţiile caracteristice se cristalizează într-o atitudine caracterială. Această atitudine oricând poate dezvolta o nevroză. Ea a fost definită de către C. Korney “anxietatea fundamentală”. 2. Definirea şi abordarea fobiei sociale din mai multe perspective. Gillian Butler (1989) arată că fobia reprezintă o teamă exagerată şi persistentă de un obiect sau de o situaţie care de regulă sunt nepericuloase. În cazul fobiilor sociale vedem dezvoltându-se o “frică persistentă, iraţională şi o dorinţă reţinută de la a evita situaţii în care subiectul poate fi observat atent

de

altcineva”

(W.Kuber,

Psihoterapiile,

1997).

Subiectul se teme de lucruri cu ar fi evaluările negative, critică sau teama de a fi respins. Fobiile sociale se pot contra pe unele aspecte concrete cum ar fi teama de a vorbi, în public, de mânca în public. În aceste cazuri evitarea situaţiei anxiogene este mai dificil de realizat decăt în cazul altor fobii. De regulă, nu se cunoaşte exact originea fobiilor. Rareori pacientul fobic poate descrie un eveniment psihotraumatizant despre care spune că stă la originea fobiei. Majoritatea autorilor (în special comportamentaliştii) sunt de părere că acestea sunt frici dobândite prin condiţionare ca urmare a unor experienţe nefericite,

conduite

amplificate

de

reacţii

excesive

ale

anturajului sau de insecuritatea datorită absenţei mamei. Uneori această condiţionare se fizează în perioada de stres puternic sau în stări de supraactivare când reacţiile caracterizate prin teama se invaţă cu uşurinţă. 35

Pentru psihoanalişti, mecanismul cauzal este un conflict intrapsihic inconştient. Subiectului îi este teamă de impulsurile sale pe care nu şi le poate asuma le neagă realitatea efectul fiind deplasarea acestei frici pe obiect sau situaţie. După (Marks 1969), prezenţa şi natura factorilor precipitatori nu au o legătură directă cu tulburarea fobică şi nu este necesar să cunoaştem cauza care a produs fobia pentru a o trata cu succes. 2.1 Modelul biologic Pacienţii care se plâng de fobii sociale suferă de tahicardie, tremurături, de transpiraţie etc. atunci câd se află în situaţii ce implică o evaluare socială. Această indică o activitate autonomă crescută. Aceste observaţii au dat naştere ipotezei după care fobia socială ar fi consecinţa unei producţii excesive de catecolamie în situaţii de stres sau a unei sensibilităţi crescute la creşterea normală de catecolamie. Acestă ipoteză a putut fi confirmată parţial, dar nu se dovedea suficientă pentru explicarea fobiei sociale. Tratamentul

fobiei

sociale,

după

acest

model,

este

bineînţeles de natură biologică şi vizează sedarea excitaţiei autonome

prin

reglarea

chimică

cu

ajutorul

mijloacelor

farmacologice care s-au arătat eficiente:  inhibitorii monoamin-oxidazei (I.M.A.O.) : (exemplu: fenelzina propusă de Ziebowitz şi al. în 1986)  beta-blocantele

:

propanol

(Faloon

ş.a

(1981),

atenalol (Gorman şi al (1985))  antidepresive

triciclice

şi

benzodiazepinele:

clompiramina şi imipramina, alprazdamul, diazepina 36

Aceste medicamente au fost folosite în cercetări clinice; rezultatele nu sunt totuşi clare. Ele cu mult cedează efectului placebo. 2.2 Modelul psihofiziologic (comportamental) Concepţia

psihofiziologică

subliniază

interacţiunea

factorilor psihici şi biologici. Criza de panică nu este considerată ca fiind spontană, fără stimul declanşator intern sau extern, ci ca un produs de interacţiuni complexe între senzaţii corporale primare (de ex. o creştere a ritmului cardiac), procesele afectivo-cognitive şi o reacţie consecutivă a pacientului. Aşa cum ilustrează schema de mai jos, fenomenele biologice sau psihice sunt percepute mult mai puţin chiar şi interpretate ca “pericol”. Aceasta antrenează dezvoltarea anxietăţii şi panicii care acţionează, la rândul lor, asupra diferitelor elemente intensificându-le

sau

modificândule.

Derularea

concretă

e

influenţată de caracteristicile biologice şi istoria însuşirii de cunoştinţe individuale, tipul şi eficacitatea strategiei de control, cât şi de particularitatea situaţiei.

Stimulul declanșator (intern sau extern)

Perceperea amenințării

Interpretare catastrofică

Aprehersiune 37

Senza]ii corporale

Hiperventila]ie

Schema dezvoltării unei crize de panică (după Clark şi Salkovskis, 1987) Tratamentul trebuie să vizeze diminuarea anxietăţii şi să desfacă legăturile sale cu senzaţiile corporale şi procesele cognitive ce însoţesc tulburarea. În perioada fazei diagnostice a tratamentului se caută astfel mai întâi factorii declanşatori şi condiţiile ce însoţesc crizele de anxietate (hiperventilaţie mod de a se hrăni, cogniţii, situaţii interpersonale). În etapa următoare,

informaţiile

obţinute

sunt

folosite

în

timpul

comunicării unui model explicativ individual care se referă la modelul psihofiziologic al tulburările iraţionale menţionate mai sus. Urmează apoi prezentarea metodelor de confruntare şi de control al anxietăţii indicate pentru simptomatologia în cauză care sunt produse pentru a rupe cercul vicios. Este vorba despre tehnici respiratorii, cât şi de diferite strategii de stăpânire de sine care să permită controlul simptomelor anxioase.

2.3 Modelul terapiei cognitivo-comportamentale După acest model, fobiile sociale se dezvoltă pe un teren cu predispoziţie biologică şi psihică la reacţii anxioase. Totuşi se studiază mai mult comportamentul subiectului în situaţii sociale. Din această perspectivă, persoana suferind de 38

fobii sociale reacţionează la solicitarea socială prin sentimente şi gânduri negative, care-i orientează atenţia mai degrabă asupra propriei persoane decît spre obligaţia creată de situaţia socială. Individul se întreabă dacă va fi capabil să stăpânească situaţia, dacă va fi anxios şi dacă ceilalţi îşi vor da seama de aceasta, care vor fi consecinţele comportamentului său etc., în loc să-şi îndrepte atenţia asupra rezolvării sarcinii (de exemplu să asculte, să evalueze ceea ce aude, să formuleze un răspuns). Aceasta duce la creşterea anxietăţii şi la activarea sistemului autonom, situaţie care din nou e percepută de pacient, care amplifică tensiunea şi împiedică găsirea unei soluţii optime sarcinii respective. Dacă ulterior va găsi situaţii similare el va reacţiona asemănător şi va avea tendinţa de a le evita sau de a le suporta cu o nelinişte mai mult sau mai puţin importantă. Tratamentul fobiei sociale se bazează, în funcţie de această abordare, pe expunere (confruntare) şi pe restructurare cognitivă. El vizează nu numai diminuarea anxietăţii, ci şi punerea în ordine a competenţelor sociale şi modificarea gândurilor şi atitudinilor care sunt la baza atitudinii anxioase. În acest scop, se combină şi se utilizează mai multe procedee. 2.4 Abordarea psihanalitică După Freud, fobia e legată de un conflict ce ţine de fanteziile sexuale inconştiente. Angoasa asociată sadisfacţiei pulsionale

este

deplasată

şi

proiectată

în

spaţiu.

După

concepţiile psihanalitice mai recente, ar fi vorba totuşi mai puţin de un conflict în ceea ce priveşte problema separaţiei şi a delimitării. După aceste cercetări, miezul conflictului s-ar găsi 39

într-un conflict legat de dorinţa de a deveni autonom şi adult, şi dorinţa de a evita angoasa care presupune emancipare. Terapia

trebuie

să

ia

în

considerare,

în

special,

componenta imaginară a angoasei şi are drept scop să permită pacientului să înţeleagă conflictul fundamental, să interpreteze şi să facă să dispară transferul care s-a dezvoltat pe parcursul terapiei. Că acest lucru nu se poate face după procedeul clasic, Freud a recunoscut-o deja în 1911. “… Nu stăpâneşti niciodată o fobie dacă te astepţi ca prin analiză bolnavul să fie convins s-o abandoneze, …, n-ai succes decât cu condiţia de a-i putea determina prin influenţa analizei, să meargă pe stradă şi să lupte cu angoasa, în timpul acestui tratament.”.

Capitolul II. Teorii etiologice şi terapeutice asupra fenomenului de tulburare anxioasă. 1. Psihoterapia gestalistă în tulburări fobice (anxioase) Abordarea gestalistă a personalităţii propune un model teoretic numit “ciclul experienţei gestaltiste”. Acest model desfăşoară elementele experienţei ca un proces continuu prin care nevoile organismului, impun grade şi forme diferite de contact cu mediul prin intermediul cărora, ele pot fi satisfăcute. Ciclul experienţei gestaliste include parcurgerea a cinci stadii: 40

care se generalizează continuu, unul pe celălalt, în cadrul unui model funcţional (Mel Robin, 1984). 1) Senzaţie 2) Conştientizare 3) Acţiune 4) Contact 5) Retragere. 1) Ciclul integrării persoanei sau contactării la mediu începe cu senzaţiile prin care se experimentează trăirea şi semnificaţia stimulilor care acţionează asupra organismului. Omul discriminează direct “ce este”, “ce nu este”. Dincolo de experienţa personală, copii învaţă din familiile lor şi “ce pot” şi “ce trebuie” să vadă, să audă, săsimtă şi “ce nu pot”, “ce nu trebuie” “să perceapă”. Aceasta crează o primă confuzie şi anxietate în modulo de contact, prefigurănd graniţe impuse. copii introectează toate impunerile comportamentale şi ulterior idealurile sau convingerile altora, necritic, ca o plastilină maleabilă la “căldură şi ameninţarea perderii acesteia din cuibul parental”, pentru ca mai târziu să devină adulţi cu o moralitate supraîncălzită. Ei investesc o cantitate enormă de energie în menţinerea graniţei între obligaţii şi dorinţe şi multe dintre impunerile introectate îi determină să fie ceea ce ei nu sunt, crescându-le rezistenţa la schimbare. 2) Conştientizarea deplină este procesul prin care se intră în contact cu cele mai importante evenimente din câmpul individual (intrapsihic) sau din mediu (exteropsihic). Punctul culminant este realizarea imediată a insight-ului – condiţie pentru restructurarea gestaltului, pentru creştere. Orice negare a situaţiei şi a cerinţelor acesteia ca şi a propriilor dorinţe şi răspunsuri alese de persoană - este o perturbare a conştientizării.

41

Dacă o conştientizare deplină poate să clarifice şi să confere siguranţa de sine, o perturbare a acestui proces întreţine confuzie şi anxietate în contactul cu sine şi cu alţii. Neconştientizarea de sine mută conflictul real sai imaginar doar, din plan extern, în plan intern şi perpetuează un model de autoafalsificare soldat cu blocaj şi suferinţă. 3) Acţiune. Persoana blocându-şi impulsul de a acţiona resimte tensiune musculară şi durere. Ea poate experimenta atât puterea de a acţiona eficient, cât şi acţiunea ineficientă, aceasta din urmă favorizând inhibiţia, paralizia voinţei. Unele persoane

cu

dificităţi

de

acţionare

susţinerea acţiunii, finalizarea acţiunii,

(absenţa

iniţiativei,

adecvarea acţiunii) îşi

dezvoltă compensator alte abilităţi, ca de pildă fantazarea, teoretizarea

capacităţii

observaţionale,

dar

suferă

de

o

incapacitate de a pune în acţiune ideile, proiectele etc. Teoria gestalistă are în vedere în mod special stimularea şi amplificarea acţiunii, utilizând multiple tehnici corporale (respiratorii, posturale metafora corporală etc.) 4)

Contactul.

Un

stadiu

crucial

al

ciclului

este

experimentarea contactului cu exteriorul (persoane obiecte, situaţii mediu). O graniţă de contact optimă, care să menţină un raport de echilibru dinamic între sine şi mediu, necesită o anumită flexibilitate adaptivă, bazată pe armonizarea între deschidere şi rezistenţă, 6ntre permeabilitate şi evitare. 5) Retragerea presupune o încheiere acceptată a vechilor probleme de relaţie, cu sine şi cu alţii. Persoanele care nu reuşesc să se detaşeze de vechile probleme ale unui ciclu experienţial,

se

agaţă

cu

îneverşunare

de

relaţii

“nedeterminate”, se îneverşunează în a-şi păstra vechile tranzacţii, semnificaţii şi resentimente, rămÎn fizate de un vechi 42

patern experenţial. În acest fel ele se auto sabotează în procesul de creştere.

Figura 1 senzaţie (a rămâne aşa)

(a nu simţi

insensibilitate) retragere

conştientizare

(rezistenţe) contract

(confuzie, anxietate) acţiune

(tensiune musculară durere) Ciclul experienţial Gestalt (după M Rabin, 1980) Persoanele care suferă de sentimente de autorespingere, sau care se tem să nu fie respinşi, cu complexe de inferioritate, cei care se autoînşeală, cu acute sentimente de frustraţie, cu dificultăţi de exprimare a sentimentelor şi opiniilor cu conduite evitante, exitante, dubitative, inhibaţi blocaţi, anxioşi, într-un cuvânt – toţi cei care trăiesc nefericirea şi nu ştiu cum să depăşească această stare sunt cei mai indicaţi pentru această formă de terapie. Ei sut direct interesaţi de modul în care pot autoconştientiza cum să se autoregleze. Stiluri, modalităţi şi tehnici de lucru în teoria gestalistă: “A veni în întâmpinare” şi “a intra în rezonanţă” sunt două atribute esenţiale în munca terapeutului gestalt. 43

- Pentru a clasifica şi a extinde experienţa ce exprimă prin expresia

“a

lucra

comportamentele

cu

…”

proprii

(cu

corpul,

clientului

cu

său

emoţiile, pe

cu

care

le

experimentează din perspectiva altora). Tehnicile de focalizare se bazează pe interogaţii ghid şi pe exerciţii (ex. ce simţi, la ce gândeşti încearcă să faci asta) Dintre tehnicile experimentale cele mai cunoscute sunt : a) Exerciţii de conştientizare corporală conştientizarea tensiunii

musculare

şi

a

relaxării

psihomusculare;

conştientizarea ritm respirator şi a modificării lui în conexiune cu emoţiile sau cu retrăirea anumitor situaţii sau cu imaginarea altora, constientă senzaţiilor care comunică stări de disconfort, constientizarea ritmului cardiac în conexiune cu stările şi găndurile

asociate,

conexiune

cu

conştientizarea

stările

sau

cu

posturii, gândirea

nimicirii

în

pacientului,

conştientizarea rezistenţelor sau dependenţelor în contactul corporal în directă conexiune cu problemele spaţiului personal şi cu relaţii de intimitate, etc. Ca urmare, insul devine mai conştient de sine şi de contactele sale cu lumea. b) Exercitare de conştientizare afectivă şi relaţională •

tehnica scaunului gol ca suport de dialog – joc de

rol cu persoane semnificative sau dialogarea dintre “părţile eului aflate în conflict”. El îşi dezvoltă în timpul acestei comunicări o strategie de rezolvare a acestui conflict, de unificare a polarităţilor. •

tehnica reprezentată în spaţiul personal ajută

subiectul să-şi conştientizeze imaginea de sine în relaţia cu mediu, problemele de contact şi graniţele personale.

44

•

tehnica “zidul” – se pot conştientiza strategiile prin

care subiectul se confruntă cu obstacolele existenţiale permite

autoexplorarea

şi

găsirea

soluţiei:

determină

dependenţa emoţională versus maturitatea emoţională; •

tehnica “cubul” – relevantă pentru modul în care

persoana face faţă la izolare, raportul dependenţă afectivă autonomie, nevoia de comunicare cu ceilalţi, rezistenţa în situaţiile limtă. Poate fi un bun suport de restructurare mentală în depăşirea propriilor blocaje, precum şi a unor tendinţe nevrotice de tip anxios, claustrofobic şi sociofob; •

tehnica “menţine-te !” încurajează pacientul să se

păstreze în ceea ce simte şi să relateze; •

tehnica “scenarizării sau punerii în scenă” – se

bazează pe punerea în acţiune chiar a sentimentelor şi a ideilor incomode, nemărturisibile, reţinute sau refuzate conştient în a fi communicate. “Spunei-o” este încurajat să verbalizeze sentimente la adresa unei persoane. c) Exercitarea de conştientizare cu suport imaginativ şi de restructurare cognitivă. Prezentăm în continuare câteva tehnici de integrare şi restructurare, unele bazate pe suport imaginativ şi reprezentare vizuală, altele folosind suport kinestezic

-

postural ori schimbarea raportului figură - fond. •

tehnica fanteziei ghidate Se utilizează în situaţia în

care pacientul îşi crează şi întreţine anxietăţi, neputinţe sau evaluări eronate, ca urmare a unei procesări secvenţiale, scotomizate

a

unor

evenimente

cu

mare

încărcătură

emoţională. Tehnica respectivă poate reconstitui, focalizănd pe detalii semnificative, cursul evenimentelor experimentate de 45

subiect, reintegrându-l prin descoperirea înţelesului adevărat care le explică sau poate crea o imagine acceptată a sinelui sau a cuiva, ca suport pentru integrarea unei părţi respinse a eului. De exemplu, un pacient care suferă de sentimentul de autorespngere poate vizualiza imaginea mamei care-l acceptă necondiţionat şi parcurge un dialog imaginar cu această imagine. (suport afectiv pozitiv). •

tehnica de diminuare şi integrare : pentru a

diminua sau neutraliza efectul de ancorări şi paternuri rigide, pacientul este pus să-şi imagineze opusul a ceea ce afirmă şi să conştientizeze un eveniment, sau relaţie dein această nouă perspectivă. •

tehnica

metapoziţiilor

este

utilizată

în

scopul

restructurării scutului cognitiv în lucrul cu polarităţile. Pacientul este antrenat într-un proces de autoconştientizare a naturii conflictului. El câştigă treptat distanţă şi obiectivitate în înţelegerea şi rezolvarea problemei,

prin experimentarea

succesivă a rolurilor altei persoane, mai ales a acelei cu care se află în conflict direct, apoi a celui care asistă la conflict, ş.a.m.d. • tehnica autodezvăluirii terapeutului Ca regulă, pacienţii singuri îşi creează şi întreţin anxietatea. Ei nu sunt conştienţi de modul în care îşi autoinduc unele comportamente ineficiente sau greşite, fiind de fapt autorii sau programatorii inconştienţi, ai acestora, pe baza unor judecăţi sau evaluări pripite sau care le scapă de sub control conştient, sau care pur şi simplu le emit din inerţie sau stereotipie cultural – educaţională.

46

Gestalt terapia propune pentru situaţii date tehnica fanteziei ghidate cu ajutorul căreia pacientul poate reconstitui, focalizând

pe

detalii

semnificative,

cursul

evenimentelor

experimentate pe subiect, reintegrându-le prin descoperirea înţelesului adevărat care le explică sau poate crea o imagine acceptată a sinelui sau a cuiva, ca suport pentru integrarea unei părţi respinse a Eului. Restructurarea aici se produce la nivel mental, imaginativ, care este simultan şi o expresie afectivă. Noul “proiect” mental antrenează o restructurare emoţională pozitivă constând într-o mai bună acceptare. Acest tip de contact relaţional va fi transferabil în experienţe actuale de relaţie. Foarte frecvent persoanele sunt constrânse de graniţele modurilor obişnuite de a gândi, aşa încât, în câmpul conştiinţei lor nu încape nici o alternativă posibilă. Sunt implicate aici mecanisme de reprimare şi negare, ca şi învăţarea, imitaţia, modelele culturale. Pentru a diminua şi neutraliza ac. efect de ancorare a patternurilor rigide, pacientul este pus să să-şi imagineze opusul a ceea ce afirmă, sau consideră a fi adevărat şi să conştientizeze un anumit eveniment sau relaţie din această nouă perspectivă. Efortul imaginativ îi poate revela şi aspectele şi semnificaţiile noi, în raport cu care el se deschide şi reexperimentează situaţia. I se propune pacientului să reconsidere o situaţie o relaţie sau propria imagine negativă, autorespinsă, din perspectiva a cel puţin 3 calităţi, avantaje sau beneficii, după ce a precizat toate

elementele

reprobabile,

respinse

sau

negative

a

respectivului obiect, situaţii, relaţii, tc. O astfel de tehnică solicită pacientului să exprime sentimente pozitive şi negative în 47

legătură cu o aceeaşi persoană, sau să exprime verbal stări negative inexplicabile, cum ar fi tensiunea internă, frica, plânsul. O altă tehnică (Lowen, analiza bioenergetică) : atunci când relatează pacientului despre o anumită emoţie pozitivă sau negativă, este rugat s-o localizeze în corp şi să lucreze asupra ei. 2. Psihoterapia existenţialistă sau experienţa căutării sensului fiinţei În concepţia existenţialiştilor nu există boală psihică ci numai situaţii problematice şi impasuri existenţiale, ceea ce înseamnă pierderea sensului existenţei ca urmare a scăderii şi reprimării potenţialului uman. Nevroza este expresia disperării existenţiale. Anxietatea teama, panica şi sentimentul de culpabilitate apar datorită unei subestimări

a propriei persoane sau a neacceptării condiţiei

umane, fapt ce duce la o depersonalitate şi apariţie, la “situaţii limită” ce determină o existenţă umană alienată, absurdă, izolată şi lipsită de sens. Anxietatea este considerată a fi pozitivă, deoarece prin intermediul ei individul conşitentizează faptul că existenţa este limitată (fragilă) şi de aceea individul este singurul responsabil de scopul şi direcţia propriei vieţi. Se consideră că maturizarea reprezintă o precondiţie esenţială a libertăţii şi realizării de sine, iar sinceritatea şi umorul sunt condiţii ale creşterii autentice. Rolul hotărâtor în maturizare revine însă capacităţii de comunicare, pasiunii rostirii cuvântului, transmiterii mesajelor interumane, socializării prin cuvânt şi informaţie. Nici un fenomen smuls din comunicare, nu 48

mai poate fi numit fenomen de adaptare psihologică. {i aceasta pentru că alături de limbajul conceptual există un limbaj emoţional, alături de limbajul logic sau ştiinţific există un limbaj al imaginaţiei poetice “La origine limbajul nu exprimă gânduri şi idei, ci sentimente şi emoţii” (E. Cassirer, 1994). Rollo May (1967) consideră că anxietatea poate avea atăt un rol pozitiv cât şi unul negativ. Anxietatea se consideră a fi pozitivă atunci când clientul înfruntă situaţiile de viaţă care-l fac anxios, atunci când se aruncă în luptă pentru a deschide posibilităţile vieţii. Anxietatea are un rol negativ atunci când subiectul evită aceste posibilităţi, mulţumindu-se să trăiască limitat şi resemnat. În viaţă, subiectul nu se poate conduce după nevroza existenţială

care

impune

reducerea

sau

chiar

anularea

autonomiei determinând instalarea anxietăţii, lipsa valorii şi a sensului existenţial. Se urmăreşte nu atât eliminarea anxietăţii cât transformarea anxietăţii nevrotice în anxietatea normală cât şi a capacităţii de a trăi în condiţiile acestei anxietăţi normale” (I. Holdevici şi I. P. Vasilescu, 1993). Pacientul va învăţa să se confrunte cu propriile reacţii, sentimentele, temeri şi anxietăţi într-o manieră constructivă. Existenţialiştii susţin că o persoană poate fi schimbată numai printr-o viaţă schimbată. Scopul analizei nu este acela de a alina simptomul sau de a ajuta clientul să se “ajusteze” la societate, ci de ajuta clientul să să-şi descopere fiinţa să devină deplin conştient de propria existenţă În felul acesta schimbarea este văzută ca posibilă, ajută el să ia o atitudine de angajare în viaţă, în proiecte existenţiale. 3. Anxietatea din perspectiva analizei bioenergetice 49

Orientarea în viaţă este către plăcere şi departe de durere. Nu deschidem şi ne îndreptăm spontan către plăcere; ne contractăm şi ne retragem la fel de spontan din faţa durerii. Când,

în

aceeaşi

situaţie,

există

posibilitatea

plăcerii

şi

ameninţarea durerii, trăim anxietate. Acest tip de situaţii, în care sunt incluse semnale mixte, sunt cauza anxietăţii de fond care însoţeşte orice tulburare nevrotică sau psihotică. Ele apar în copilărie, în relaţia părinte – copil. Atâta timp cât oferă hrană, contact de stimulare senzorială, părinţii sunt o sursă de plăcere. Foarte curând însă ei încep să fie asociaţi şi posibilităţii durerii semnalul mixt generează anxietate, iar apărarile se dezvoltă. Ele reduc anxietatea, dar concomitent reduc viaţa şi vitalitatea organismului. Însă aparările nu blochează, în totalitate impulsurile către obţinerea plăcerii. Dacă s-ar întâmpla astfel, aceasta ar conduce, în cele din urmă, la moartea persoanei. Într-o analiză dusă la extrem, moartea reprezintă apărarea totală, completă împotriva anxietăţii. şi în măsura în care orice apărare reprezintă o limitare a vieţii, o putem considera ca pe o moarte parţială. Schema generală care explică problemele personalităţii: privare – căutarea plăcerii – frustrare anxietate – mecanism de apărare – pedeapsă Pentru a alege un caz individual, sunt importanţi trei factori: a) timpul : cu cât anxietatea a apărut mai timpuriu, cu atât apărările sunt restructurate la un nivel mai profund; b) situaţia care a produs anxietate; 50

c) mecanismul de apărare mobilizate pentru a-i face faţă. Funcţie

de

modul

în

care

se

adaptează

la

lume,

personalitatea poate oscila între două extreme: persoanele care se apără pe sine şi persoanele care se exprimă pe sine. Le-am mai putea denumi şi persoane care stagnează şi persoane care cresc. Primele se raportează defensiv la lume, cealaltă expresiv şi creator. Persoana defensivă este caracterizată prin prezenţa mecanismelor de apărare. Cum acestea pot fi de mai multe tipuri şi persoana defensivă poate îmbrăca mai multe forme (5), cunoscute sub denumirea de forme caracteriale: schizoidă, orală, psihopată, masochistă, rigidă. Rolul mecanismului de apărare este de a proteja inima împotriva anxietăţii. O astfel de persoană va ridica o mulţime de baricade în calea anxietăţii şi nu va permite ca inima sa să fie uşor atinsă (zona instinctelor). În acelaşi timp, ea nu va răspunde lumii din inimă. Defensele trebuie înţelese ca un proces evolutiv, la nivele diferite ele luând forme diferite, aşa cum se poate observa în schema de mai jos: Criteriul inimă : ceea ce trebuie apărat : a iubi şi a fi iubit Nivelul emoţional : sentimente suprimate de teamă, panică, durere, tristeţe, furie, disperare. Nivelul muscular : tensiuni musculare cronice, care împiedică sentimentele reprimate să ajungă la nivelul Eului (constient). Nivelul

eului

:

negarea,

proiecţia,

raţiona;izarea,

blamearea, neâncrederea. Terapia bioenergetică Orice persoană nevrotică, trăieşte într-o măsură mai mare sau mai mică, în afara lumii, prin urmare, unul din scopurile 51

terapiei va fi amplificarea contactului cu lumea persaona trebuie să stabilească ma itntâi un bun cantact cu sine. Cim zona de contact cu lumea a oricărei fiinţe este scopul, relaţia cu el devine esenţială. Majoritatea exerciţiilor bioenergetice au drept scop înlăturarea sau reducerea blocajelor ce împiedică asimilarea experienţei. Atâta timp cât energia individului este fie blocată în trecutul său infantil, fie orientată către un viitor compensator, populat cu scopuri nerealiste, el va rămâne suspendat, în afara prezentului şi a realităţii. Analiza bioenergetică urmăreşte să elibereze această energie, şi făcând-o disponibilă pentru “acum şi aici”, să redeclanşeze procesul creşterii. Analistul bioenergetician lucrează simultan la două nivele : nivelul energetic (lucrul cu corpul) şi nivel verbal (munca analitică). a) Lucrul cu corpul are drept scop restabilirea balanţei energetice, adică a echilibrului dintre încărcare şi descărcare. Încărcarea cu energie se obţine, în principal, prin tehnici cu exerciţii care provoacă o respiraţie completă şi profundă de cantitate de oxigen din corp crescănd nivelul energetic creşte. Descărcarea energiei presupune înlăturarea blocajelor exprimate sub forma tensiunilor musculare cronice, emoţiilor reprimate, de obicei prin strigăt sau plâns, se alătură în mod natural. b) Secvenţa analitică constă în ascultarea istoriei pacientului: “citirea” ei aşa cum este întimpărită la nivelul corpului.

52

4. Psihoterapia rogersiană centrată pe persoană Comportamentul nostru este determinat de conjugarea a doi factori : tendinţa la actualizare şi noţiunea Eului. Prima reprezentare a factorului dinamic, a doua factorul reglator, una furnizează energia, cealaltă direcţia. Actualizarea Eului succesul şi eficacitatea lui nu depind deloc de situaţia “reală”, “obiectivă”, ci de situaţia aşa cum o percepe subiectul. Ori subiectul percepe situaţia în funcţie de noţiunea Eului său; ceea ce se raportează la Eu are tendinţe să fie perceput în relief şi este succeptibil de a fi modificat în funcţie de dorinţele, neliniştile subiectului ceea ce nu se raportează la Eu are tendinţe de a fi perceput mai vag sau să fie total neglijat. Dacă există congruenţe între “percepţii” şi “realitate”, în ceea

ce

priveşte

noţiunea

“Eului”,

acţiunea

tendinţei

actualizante va fi adecvat condusă de noţiunea “Eului”, acţiunea tendinţei actualizante va fi adecvat condusă de noţiunea Eului şi individul va avea toate şansele pentru a-şi atinge scopurile pe care şi le propune de asemenea comportamentul său va avea tendinţa de a asigura menţinerea şi îmbogăţirea Eului. În caz negativ, adică acolo unde îmbogăţirea Eului comportă lacune şi erori, tendinţa actualizantă va fi prost luminată, ea îşi va propune scopuri greu de atins dacă nu irealizabile, şi orice alt lucru fiind la fel va ajunge la eşec, cu toate frustrările care rezultă şI care împiedică bună funcţionare. Pentru ca noţiunea Eului să fie realistă ea trebuie să fie fundamentată pe experienţa autentică a subiectului, adică pe ceea ce simte în mod real. Astfel spus, subiectul este psihic liber când nu se simte pentru a păstra fie afecţiunea sau stima 53

celorlalţi care joacă un rol important în “economia” sa internă, fie stimă de sine. Când liberteatea experienţială a subiectului e ameninţată, acestuia nu-i este permis să simtă sentimentele pe care le simte pentru a păstra fie afecţiunea sau stima celorlalţi care joacă un rol important în viaţa sa. Neliniştea e cauzată de exteriorizarea, apoi existenţa sentimentelor sale. Procedeul dovedindu-se “fecund”, adică reprimând condiţiile conservării şi ridicării moralului Eului, tinde să-l adopte ca mod de viaţă. Totuşi o parte a experienţei sale trăite reale scăpând cunoaşterii sale, controlul comportamentului său îi scapă în aceiaşi măsură. Din acel moment se produc dezamăgiri şi decepţii şi subiectul devine confuz, dezorientat, pe scurt, nevrotic. Deci această alienare a subiectului în raport cu experienţa trăită ste chiar ceea ce constituie personalitatea nevrotică. Scopul terapiei rogersiene este să-l ajute pe pacient să-şi înţeleagă pe deplin sentimentele, gândurile şi dorinţele, fără a trebui să recurgă la manevre defensive, va fi corespondenţă între experienţa sa reală, trăită şi percepţiile sale. Experienţele negative

de

ostilitate,

de

inferioritate,

de

frică,

vor

fi

reprezentate în conştiinţă, la fel de uşor şi fidel ca experienţele pozitive

de

securitate,

succes,

afecţiune.

Dacă

există

corespondenţă strânsă între experienţă şi percepţie, nu va rezulta decât faptul că, prin comportament va fi adecvat condus, căci este percepţia, mai ales percepţia Eului, ceea ce determină direcţia acestuia (atenţie “adecvat” şi nu “perfect”). Tehnicile propuse de Rogers sunt: 1) Clasificarea sentimentelor clientului : se face prin reflecţie,

meditaţie

şi

afirmaţie.

Accentul

este

pus

pe

sentimemntele prezente. 54

2) Reformularea conţinutului afirmatiilor clientului se folosesc alte cuvinte decât cele ale clientului pentru a revărsa mai multă lumină asupra problemelor cu care acesta se confruntă, pentru a elimina confuziile. 3) Acceptarea necondiţionată, sintetic redată, presupune comunicare empatică autentică, acceptare pozitivă verbală, şi non verbală (mimică şi pantomimică de tip compresiv) .

5.Hipnoterapia.Viziune conceptuală Din

perspectiva

hipnoterapiei

simptomul

(inclusiv

şI

anxietatea) se manifestă ca o reacţie de apărare a Eului pacientului împotriva unor conflicte mai profunde sau mai superficiale. Diverse simptome sunt mesaje ale organismului prin care acesta comunică faptul că nu este în regulă cu el, conflicte care îşi găsesc calea de exprimare în sistemul gastro intestinal produc simboluri de tipul:  “mi se pune un nod în gând”  “acesta îmi face rău”  “nu mai pot să înghit situaţia aceasta” O mare cantitate de agresivitate sau frustrare care nu este exprimată verbal, poate să se manifeste sub forma unor simtome. Astfel, de pildă, insomnia poate ascunde o teamă inconştientă

de

moarte,

iar

în

cazul

colitelor

ulceroase 55

psihomaticienii spun că pacientul “se rode pe dinăuntru” din cauza eforturilor pe care le face de a scăpa de problema sa. Conflictele mai superficiale pot fi abordate prin simpla terapie centrată pe simtom, în cazul conflictelor mai severe este absolut necesară terapia de profunzime care se referă la combinarea tehnicii de hipnoză cu unele metode specifice psihoanalizei. Ea se numeşte hipnoanaliză. Demersul terapeutic Hipnoterapia

reprezintă

tratamentul

psihoterapeutic

realizat cu ajutorul hipnozei. Hipnoza e o terapie centrată pe simptom şi se înscrie printre psihoterapiile de profunzime “care prin sugestii verbale precum şi imaginile sugerate îşi propune să restructureze personalitatea subiectului şi modificări durabile în psihicul acestuia urmărind astfel eliminarea unor probleme psihice. Specialiştii au demonstrat că, pentru simpla eliminare de simptom nu este neapărat necesară o transă profundă , obiectivele pe care şi le propune terapeutul putând fi atinse şi printr-o relare sau transă medie. Un avantaj important al hipnozei îl reprezintă faptul că această metodă se poate combina cu succes şi cu alte tehnici de psihoterapie scurtă, abordarea pacientului putându-se realiza din unghiuri diferite, ceea ce creşte şansa de vindecare a acestuia. Factorii

hipnozei

sunt

:

sugestia,

sugestibilitatea,

hipnotizabilitatea, vizualizarea şi imageria mentală. Prin hipnoză se induc sugestii directe, vizănd dispariţia simtomului. Sugestibilitatea este reacţia faţă de sugestie şi intensitatea

acestei

reacţii.

Hipnotizabilitatea

reprezintă 56

aptitudinea unui subiect de a atinge un anumit nivel al stării hipnotice. Hipnoterapia

acordă

un

rol

deosebit

tehnicilor

de

vizualizare şi imagerie mintală, mai ales în primele faze ale tratamentului, atunci când se cere pacientului să-şi reprezinte propria tulburare , pentru

a se putea

trece

ulterior

la

constituirea sugestiilor terapeutice. O astfel de tehnică este tehnica de desensibilizare. Aflat în stare de transă hipnotică, subiectul este instruit să repete mental o anumită situaţie, de regulă anxioasă, imaginându-şI că îi va face faţă cu bine, fiind calm şi controlat. De exemplu, unei paciente cu trac la examen i se sugera că se află în ziua examenului , că intră în sală şi se aşează în bancă fiind calmă, relaxată stăpână pe situaţie. În continuare i se cere să-şi imagineze că în momentul în care primeşte subiectele e cuprinsă de un fel de inspiraţie care o ajută să - şi amintească precis pe cele invăţate. Tehnica hipnotică este atât de adaptabilă şi flexibilă încât ea serveşte adesea la facilitarea intervenţiilor altor tehnici crescându-le în acest mod capacităţile curative. De asemenea ea se foloseşte cu succes la faza de investigare a conflictelor, precum şi în stadiul terminal, atunci când se administrează sugestiile generale de întărire a Eu-lui. Aplicarea hipnoterapiei presupune :  Explicarea

în

ce

constă

terapia,

spunându-i-se

pacientului că tratamentul va fi gratulat, iar succesele se vor instala treptat.  Realizarea exerciţiilor de relaxare (exemplu autogen Schultz, Iacobson). 57

 Aplicarea testelor pentru măsurarea gradului de succesibilitate hipnotică (testul încleştării degetelor şI al catalepsei pleoapelor).  Inducerea în starea de transă (tehnica bazată pe numărare asociată cu o tehnică de imagerie vizuală coborârea scării ş.a).  Administrarea sugestiilor ţintite . Aplicarea lor în mod repetat.  Aplicarea metodelor întăririi Eu-lui (exemplu metoda lui Harţland), ce presupun sugestii menite să ducă la creşterea

încrederii

în

sine,

precum

şi

la

reducerea

anxietăţii.  Evaluarea proceselor : practicarea independentă a tehnicii de relaxare, stăpânirea simtomului. Hipnoanaliza are două etape principale (Hartland, 1975) 1. Analitică : se referă la descoperirea de către pacient a conflictelor inconştiente care sunt generatoare de boală. 2. Sintetică : prin intermediul “insightului” şi reducării, pacientul este ajutat săşi elaboreze noi deprinderi de gândire şI noi

modele

reconstruiască

de

comportament

încrederea

în

şi

sine,

în în

consecinţă, capacitatea

să-şi sa

de

autocontrol şI de a face faţă existenţei aşa cum este ea. Principalele tehnici ale hipnoanalizei. 1. Tehnica asociaţiei libere. 2. Inducerea visului. Pacientul este instruit să viseze în timpul

şedinţei

hipnotice.

Visul

este

interpretat

din

perspectiva analitică.

58

3. Tehnica scrisului automat. Se plasează un creion în mâna pacientului aflat în transă. 4. Desenul hipnotic 5. Terapia prin joc. Pacientul aflat în hipnoză se joacă cu materialele puse la dispoziţie. 6. Terapia

dramatică.

Pacientul

este

instruit

să

reproducă în stare de hipnoză incidentele dramatice din cursul existenţei sale ca şi cum le-ar trăi din nou. Tehnica este deosebit de utilă mai ales pentru exprimarea deschisă a agresivităţii şi a ostilităţii. 7. Regresia de vârstă 8. Tehnica privirii în bila de cristal. Pacientului i se sugerează că vede bila de cristal trecutul său, conflictele sale, situaţii psihomatizante. Scenele pot fi modificate şi reţinute în formă schimbată. 9. Tehnica tensiunii experimentale – inducerea unui conflict experimental. 10. Tehnica teatrului 11. Tehnica mozaicului.

6. Analiza tranzacţională Analiza tranzacţională propune modelul care consideră că în fiecare individ coexistă trei stadii ale eului (active, dinamice şi observabile): de părinte, de adult, de copil. fiecare stare “operează”

atât

la

nivel

individual

cât

şi

interpersonal,

manifestându-se în maniera de a simţi, gândi şi acţiona la un moment dat. 59

 Stadiul Eului copil : reprezintă o stare regresivă a eului, un psihic arhaic. Uneori este intuitiv creativ şi spontan, alteori rebel sau neconformist, alteori dependent şi comformist.  Stadiul Eului Părinte : gândeşte, simte şi se compară

în

maniera

propriilor

părinţi

sau

alte

figuri

parentale preluate în timpul copilăriei. Conţine norme, morală, atitudini şi credinţe moştenite. Stadiile coexistă într-o manieră latentă şi întreţin un dialog dinamic şi continuu în interiorul nostru funcţionând dependent unul de altul. O schimbare într-o anumită stare a eului va antrena modificări şi în celelalte stări. De exemplu, un anxios va avea copilul dezvoltat diminuând sau contaminând stadiul de părinte şi adult. Se va manifesta imatur, isteric.

P

P

A

A

C

C

Stadiile eului sunt distincte si separate (Persoana

Contaminarea de catre copil a celorlalte studii

60

PC Egograma

PE unui

A anxios

CL

CA

(hipercriticist,

singuratic,

imatur) 2) Comunicarea şi scenariile de viaţă Fiecare persoană se încadrează într-un anumit scenariu esenţial de pe poziţia căruia comunică şi se relaţionează cu celelalte persoane. A Harris (1967) distinge patru scenarii existenţiale

cuprinse

în

manifestările

comportamental

–

relaţionale. Eu sunt O.K. – tu eşti O.K. : relevă o biografie (mentalitate) de câştigător Eu sunt O.K. – tu nu eşti O.K. : persoana se raportează la lume cu frustraţie, furie. Blamează şi nu are încredere în oameni. Este o poziţie “paranoidă”. Eu nu sunt O.K. – tu eşti O.K. : reprezintă un scenariu de viaţă “depresiv”. Această

Persoană sunt cuprinse de teamă,

vinovăţie depresie, inadaptabilitate, manifestă comportament defensiv, neputincios. Eu nu sunt O.K. – tu nu eşti O.K. : exprimă inutilitate, zădărnicie. Manifestă lipsă de speranţă. Este specific persoane psihotice. Individul anxios experimentează scenariul de viaţă “Eu nu sunt O.K. - tu nu eşti O.K”. Idealul terapiei este obţinerea unui scenariu existenţial normal.

3) Planul de viaţă sau matricea biografică 61

Planul de viaţă este originat în copilărie, întărit de către figurile parentale, justificat prin evenimentele ulterioare şi culminănd cu o alternativă de schimbare. Cuprinde diferiţi protagonişti : eroi şi eroine, călăi şi victime persecutori şi salvatori. Poate fi comic, tragic, fascinant, plictisitor, banal sau glorios. Nu de puţine ori, aceste planuri pot fi ratate, schimbate sau îmbunătăţite. Potrivit acestei viziuni, viaţa este văzută ca fiind rezultatul interacţiunii dintre ereditate, evenimente exterioare, plan de viaţă şi decizii independente. 4) Tranzacţii – reprezintă legătura stimul răspuns dintre 2 stări ale Eului aparţinând la două persoane diferite. Ele pot fi pozitive

sau

negative;

complementare,

încrucişate

sau

ulterioare. Trenzacţii pozitive (de încredere, afecţiune, valorizare, apreciere)

determină

continuarea

comunicării.

Tranzacţia

negativă (de dominare, umilire, ridiculizare) stopează sau alterează comunicarea. Tranzacţii complementare : răapunsul vine de la acelaşi stadiu al Eului căruia i-a fost adresat stimululu şi se întoarce spre acelaşi stadiu al Eului care a trimis stimulul respectiv.

s r

P

P

A

A

C

C

Tranzacţii încrucişate : răspunsul nu mai revine de la aceeaşi stare şi este destinat unei anumite stări a Eului alta decât cea care a trimis stimulul. 62

P

P

P

P

A

A

A

A

C

C

C

C

Tranzacţiile ulterioare se desfăşoară pe două planuri. Pe unul explicit, manifest, conştient şi pe altul psihologic, ascuns, subânţeles (mimică, gest ş.a). 5) Jocurile psihologice Sunt trucuri, mecanisme defensive, strategii demodate care confirmă scenariu de viaţă în care funcţionează individul respetiv. Fiecare individ are la dispoziţie un repertoriu de jocuri la care apelează circumstanţial, în funcţie de rolurile care i se oferă pe scena vieţii. De regulă, jocurile sunt învăţate în copilăria timpurie, când s-a apelat la diferite strategii pentru a obţine recunoaşterea şi valorizarea. Se

joacă

fără

înştiinţarea

Eu-lui

Adult,

datorită

repetitivităţii, lasă un sentiment de împlinire. Fără să vrea îl provoacă pe partener să comunice la nivel psihologic codificat, ceea ce crează o senzaţie de confuzie “de surpriză” Specialiştii în analiza tranzacţională consideră că indivizii, dacă întodeauna unul din următoarele trei roluri biografice: Rolul de persecutor “sunt mai bun decât tine, îmi eşti inferior” Defavorizarea, desconsideră celelalte persoane 63

Rolul de salvator “{tiu de mai mult decât tine, îmi eşti inferior ” Caută să ofere sprijin. Rolul de victimă “sunt fără ajutor”, “Nu sunt O.K.” Se simte înfrânt. Anxiosul, de regulă, preia acest rol. Aceste roluri sunt strategii de a “smulge” valorizarea din partea celorlalţi. În timpul vieţii victima va căuta tot timpul un persecutor care să o învingă şi căruia să-i slujească. În acelaşi timp va căuta şi un salvator care să o ajute şi să-i confirme neputinţa. Scopuri şi strategii terapeutice •

Evaluarea şi schimbarea scenariilor de viaţă prin

dezvoltarea şi implementarea unor decizii personale. Practic se rescrie scenariu de viaţă. De obicei se foloseşte tehnica regresiei de vârstă. •

Realizarea

conşitentizarea,

unor

tranzacţii

înţelegerea

şi

autentice

interpretarea

prin jocurilor

psihologice. Se examinează seturile comportamentale, afective şi cognitive (tehnica jocurilor ca rol). •

Identificarea

stadiilor

Eului

şi

recunoaşterea

influenţelor acestora în timpul interacţiunilor social (tranzitorii). Învăţarea obţinerii autonomiei personale şi poziţionarea pe un scenariu de învingător. •

Echilibrarea egogramelor prin transfer energetic între

stadiile Eului. Dinamica energetică să fie controlată şi dirijată conştient. 7. Din perspectiva terapiei realitate

64

Acest

gen

de

terapie

consideră

că

nevoia

psihică

transcedentă tuturor comunităţilor şi religiilor este nevoia de identitate

de

individualitate

care

se

dobândeşte

prin

interelaţionarea social–umană şi se reflectă în sistemul axiologic şi religios, în statusul socio–economic şi în filozofia de viaţă. Orice fiinţă umană are nevoie de libertate respect aprecieri pozitive sau negative, de a i se rosti numele şi de a fi recunoscut ca om. Cristalizarea şi consolidarea identităţii personale precede performanţa. Primul

pas

pentru

schimbare

este

depistarea

unui

comportament, autentic, cinstit corect. Acceptăm realitatea aşa cum este ea pentru că nu putem să o schimbăm în sensul rescrierii istoriei personale. Dar în general, suntem autonomi şi responsabili pentru prezent şi viitor. Omul fără identitate, “fără nume” este anxios, depresiv, nesadisfăcut şi neâmplinit. Subiecţii cu identitate se simt iubiţi, acceptaţi, sunt sadisfăcuţi, deţin speranţe şi bucurie. - Suferinţa noastră se datorează unei incongruenţe între ceea ce facem, iar peste Golgota noastră proprie se aşterne izolarea, întunericul, anxietatea de relaţie socială, plictiseala, insadisfacţia, urătul şi neputinţa. Regula de bază a vieţii nu este alta decât transparenţa. Terapia realitate se opune tuturor raţionalizărilor, scuzelor sau explicaţiilor distorsiunilor, urmărind sensul şi logistica vieţii. Metode şi tehnici terapeutice Umorul – dezvoltă abilitatea de a vorbi liber şi a râde de propriile greşeli şi erori. Râsul şi umorul reprezintă bucurie, fericire şi bună dispoziţie. Strategii 65

Pozitivitate : discutarea şi întărirea planurilor ce pot determina comportamente pozitive. Controlul percepţiilor : meditaţie. Confruntarea. Planuri şi contracte. Rezolvarea conflictelor.

8.Terapia cognitivă Cuvântul cogniţie este folosit în general în psihologie pentru a desemna orice reprezentare mentală şi subiectivă a realităţii obiective (lumea exterioară, pe noi înşine, viitorul nostru, pe ceilalţi etc.) Terapia cognitivă pleacă de la ipoteza potrivit căreia, majoritatea trăirilor noastre negative sunt generate sau amplificate de o atitudine nerealistă, de o percepţie

distorsionată

a

informaţiilor

care

ne

parvin,

accentuându-le caracterul negativ, şi care sunt întreţiunute de un monolog interior nepotrivit. Terapia cognitivă este un demers firesc, ce permite subiectului să conştientizeze acest mecanism şi să-şi schimbe starea sufletească. În situaţia dificilă unii se fac aproape instantaneu, altora le ia ceva mai mult timp, pe când alţii par să se cufunde într-o melancolie

care

alternează

considerabil

cursul

normal

al

existenţei lor. În principal, e vorba de discursul interior pe care şi-l ţin referitor la aceeaşi experienţă. Acesta e motivul pentru care oamenii reacţionează atât de diferit. Terapia cognitivă este foarte eficientă în tratarea fobiilor sociale. 66

Fobia socială (cum ar fi teamă de a fi evaluat negativ, criticat sau de a fi respins) în interpretarea cognitiviştilor este dobândită prin condiţionare. Ea se instalează de regulă gradat, ca rezultat al repetări unor experienţe mai mult sau mai puţin nxiogene, sau prin învăţarea socială. Uneori acestă condiţionare se fixează în perioada de stres puternic sau în stări de supraactivare, când reacţiile caracterizate prin teamă se învaţă cu uşurinţă. După

Marks

(1969)

“prezenţa

şi

natura

factorilor

precipitatori nu au legătură directă cu tulburărea fobică”. Ea este rezultatul interpretării situaţiei percepute ca periculoasă. Fobia reprezintă o frică o frică disproporţionată faţă de sursa care o produce, iar reacţiile, cum ar fi grija exagerată sau reacţia de evitare sunt inadecvate. Reacţiile menţin problema pentru că sporesc starea afectivă negativă iniţială şi chiar mai mult, produc noi simptome, cum ar fi anxietatea anticipatorie, apare tensiunea unui pericol şi frustrarea. Este vorba aici despre cercul vicios din care nu poate ieşi pacientul.

“Cercul vicios” al anxietăţii de tip fobic.

Stimul

Criza de panica spontana Comportament ele

Senza]ii corporal 67

Cogni]ii concomitente Evitarea menţine anxietatea pentru că subiectul nu mai învaţă că obiectul sau situaţia care îl sperie nu sunt periculoase deloc sau nu sunt atât de periculoase pe cât îşi închipuie. Aceşti factori importanţi care întăresc simptomele sunt gândurile negative în legătură cu menţinerea anxietăţii sau în legătură cu anticiparea consecinţelor confruntării cu situaţia fobică. Pentru succesul tratamentului este necesară identificarea exactă a acestor factori (condiţii) care menţin simptomul. Modul lui A.T. Beck, părintele fondator al termenului cognitiv este unul elaborat, în care se disting trei nuveluri parţial suprapuse pe reprezentările realităţile. Gândurile automate corespund nivelului celui mai superficial (celmai trector). Ele sunt reflectarea proceselor cognitive mai durabile, pe care le putem asimila cu raţionamente (nivelul cognitiv 2). Aceste raţionamente depind de structuri fundamentale cum sunt postulatele, valorile şi credinţele noastre (nivelul 3). Munca de punere în evidenţă apoi de reformarea modului de percepţie şi de gândire se face gradat, de la nivelul cel mai superficial, la nivelul cel mai profund. Modificarea valorilor şi cerinţelor

morbide

ale

unui

subiect

dezichilibrat

produce

ameliorări durabile ale sentimentului şi comportamentului său. Reformarea gândurilor disfuncţionale se însoţeşte şi de de un program de reeducare comportamentală. Deformările de raţionament Tulburările sunt provocate de un limbaj interior nerealist şi descurajant.

Există

stereotipuri

de

distorsiuni

ale 68

raţionamentului, capcanele în care cad persoanele vulnerabile psihic – cronic sau temporar. Iată principalele ei manifestări. 1.Radicalizarea : a vedea totul fie în negru, fie în alb. 2.Suprageneralizarea

:

a

dramatiza

o

dificultate

obişnuită, generalizând-o în mod excesiv, folosind adverbe ca “totdeauna” şi “niciodată”. 3.Deformarea selectivă : a nu reţine decât partea negativă a lucrurilor, a minimaliza ceea ce e pozitiv, amplificând ceea ce e negativ. 4.Autoaprecierea : a crede că toate calităţile noastre, atuurile şi succesele noastre n-au nici o valoare şi nu servesc la nimic. 5.Inferenţa: • a citi gândurile altora; • a ghici viitorul; • a face declaraţii pripite. 6.Emotivitatea : a en proiecta stările sufleteşti asupra realităţii. 7.Prezenţa lui “ar trebui” : a socoti că lumea, viaţa “trebuie” 8.Etichetarea : a identifica persoana cu acţiunile şi componentelor lor. 9.Personalizarea : a pune întreaga răspunde pentru o problemă în circa şi acelaşi persoane. Deformări cognitive legate de anxietate, de panică şi de nervozitate:  a ghici viitorul : “O să ieşim”.

69

 a face deducţii pripite: “Oamenii m-ar dispreţui dacă ar şti că sunt neliniştită, nervoasă”.  “ar trebui” : ”Nu trebuie să intru în panică. Nu e normal”  emotivitatea : “Simt că voi avea un accident”  deformarea selectivă : “Faptul că nu-i plac lui M, îmi strică seara”. Starea de indispoziţie se permanentizează atunci cînd au loc: Reacţii exagerate la persoanele deosebit de sensibile. Resemnarea. Individul va resemna anxietatea ca o a doua natură, fără a căuta să remedieze cauzele care le provoacă pe care ar fi dorit să le să o atace cu tărie. Aberaţiile judecătoreşti. Prezenţa regulată a unor deformări de raţionament. Problemele de exprimare. A nu sţi când şi cum să-ţi exprimi sentimentele, a le exprima mereu de teamă că ele să nu vă trădeze. A se da cu capul de pereţi. Lucrurile scapă de sub control şi depăşeşte capacitatea individului. Idealismul.

Încăpăţânarea

în

vizarea

obiectivelor

nerealiste şi irealizabile, ambiţia de creştere şi evoluţie. Disperarea, Pierderea

de

viteză.

Pierderea

încrederii

în

sine,

pierderea gustului pentru plăcerile vieţii. Principalele scheme disfuncţionale Există idei preconcepute dar bine înrădăcinate, irealiste şi iraţionale dar care primesc adeziunea unui număr mare de oameni. Dr. Ellis a găsit zece din ele: 70

1.Trebuie să obţin aprobarea sau dragostea tuturor oamenilor care contează pentru mine. 2.Trebuie să demonstrez că sunt competent şi apt de reuşită cel puţin într-un anumit domeniu. 3 Unele persoane sunt răutăcioase. Ele ar trebui să fie condamnate şi pedepsite pentru răutatea lor. 4. Dacă lucrurile nu merg cum vreau eu, totul devine insuportabil, îngrozitor şi catastrofal. 5. Dispoziţiile mele sunt rezultatul factorilor externi şi nu am capacitatea să le schimb. 6. Trebuie să fiu mai precaut în legătură cu tot ce este, pare sau poate deveni priculos sau neliniştitor.. 7. E mai uşor să evit dificultăţile şi să-mi abandonez răspunderile, decât să le fac faţă. 8. Sunt cu totul tributar trecutului meu, în ceea ce priveşte sentimentele şi comportamentele mele naturale. 9.Ar trebui, totuşi, să pot schimba lucrurile care îmi displac. 10. Fericirea poate fi atinsă şi fără să te străduieşti prea mult Abordarea deformărilor prezente în schemele cognitive mai profunde, precum postulatele. Valorile, credinţele pentru a le îndepărta sau pentru a modifica “propria hartă a lumii” presupune dezvoltarea treptată a unui sistem de valori mai sănătos şi mai apt să ne aducă bucuria şi fericirea la care aspirăm. Pentru aceasta condiţia principală este acţiunea, aplicarea, confruntarea directă cu situaţia. Doar prin acţiuni ne angajăm personal pe deplin, şi dezvoltăndu-le dorinţele şi intenţiile. 71

Fazele pe care le rostim în sinea noastră, cel mai adesea pentru a amâna executarea unei sarcini: 1.N-am chef de asta acum. Nu trebuie aşteptat să avem o motivaţie pentru a acţiona, ci dacă am hotărât ceva s-o facem îndată ce se poate, iar impresiile negative de la început se vor estompa. 2. Am impresia că o să fie greu şi neplăcut. Foarte puţine lucruri se obţin fără effort, fără trudă şi fără frustrare. Unii se pleoştesc încă de la prima dificultate, din cauza unui nivel prea slab de rezistenţă la frustrare şi rezistenţă la frustrare şi eşec - el s-a lăsat înfrânt. Pe când câştigătorii sunt gata să ia în piept orice provocare, inclusiv pe aceea de a suferi înfrângeri repetate. 3 Teama de eşec. Prefer să nu fac nimic, decât să risc să eşuez. Ei se tem de ceea ce întreprind pentru a fi acceptat în societate. Eşecul este pentru ei sinonim respingerea şi singurătatea, ei trebuie să reuşeşti. 4. Prefer să nu fac nimic decât să risc să fac ceva imperfect 5. Oricum nu mi-ar aduce nimic bun. 6. Trebuie neapărat să mă pun pe treabă. Cu cât spunem că “trebuie” să facem un anumit lucru, care nu ne entuziasmează, cu atât avem tendinţa să-l amânăm pe mai tărziu. 7. N-am să mă las călcat pe bătătură. Protestul prin “nu” la ceva ce nu ne place. 8. “Repunerea în discuţie.” Există strategii care permit depăşirea timidităţii, anxietăţii sociale. Depăşind aceste neajunsuri individuale recăpătate o 72

doză

de

libertate

foarte

importantă

inima

deschisă.

pentru

echilibru

şi

vitalitatea. 1.

A

fi

cu

A

împărtăşi

sincer

sentimentele cu alţii este cel mai bun mod de a depăşi temerile sociale pe care le are individul. A disimula sentimentele negative e o atitudine care întreţine tensiunileexistente în relaţiile dintre oameni, şi care determină ca individul să simtă respins, altfel decât ceilalţi şi inadaptat (când de fapt căuta exact inversul, prin refulare). Dar a fi sinceri şi deschişi cu alţii înseamnă o relaţie profundă şi satisfăcătoare. 2. Cel mai bun antidot împotriva anxietăţii sociale constă în înfruntarea situaţiei temute şi nu în evitarea ei, o tehnică pe care o numim "expunerea gradată”. Metoda interpretării unui rol, permite organizarea cu un prieten sau în cabinetul unui terapeut un fel de scenariu, pretinzând ceea ce se poate întâmpla mai înfricoşător cu individul în realitate. E vorba, deci, despre o pregătire pentru o adevărată expunere care s-ar putea substitui acesteia din urmă, şi care prezintă următoarele avanaje: 1. Pacientul nu se va teme că va fi ridicularizat umilit sau rănit din cauza scenei, deoarece este vorba de un joc cu un prieten binevoitor, ce inspiră încrederea pe care nimeni altcineva n-o poate arăta. 2. Va putea monta scenariu cel mai înspăimântător care există, adică cel care corespunde situaţiei celei mai catastrofale pe care şi-o poate imagina şi deci, se va pregăti să suporte situaţii care în viaţa reală au puţine şanse să fie atât de evidente. 3. Sfidarea neliniştilor. Expunerea în faţa obiectului spaimei este o metodă fundamentală pe principiul că, intrând 73

deliberat în contact cu ea, fără a o combate şi fără a fugi de ea, acesta cu siguranţă o va reduce. Jurnalul stărilor mele sufleteşti 1) Împrejurările indispoziţiilor mele: …………………………… ……………………………………………………………………………………. …………………………………………………………………………………… ………………………………………………………………………………….. 2)

Sentimentele

mele

negative.

Exemplu:

tristeţe,

anxietate, furie etc şi intensitatea lor pe o scară între 1 (minim) şi 100 (maxim). mă simt: intensit ate

anxios

ruşinat

70Î

60Î

(3) Gândurile mele automate cotate de la 1 la 100 după creditul pe care şi-l acordă 1 2 .. …

mi-e teamă 60Î

(4) Deformările

Alternativele

prezente

raţionale

Pacientului i se cere sub formă de exerciţiu să-şi imagineze situaţii provocative sau să joace vre-un rol, astfel terapeutul va afla ce gânduri îi trec prin cap, care-i sunt temerile, cum ar completa el coloana a treia. O trăsătură comună tuturor celor care suferă de anxietate socială, anume credinţa complet eronată că o persoană 74

“normală” şi echilibrată trebuie să acţioneze totdeauna cu dezinvoltură, cu uşurinţă, cu precizie, să nu facă niciodată greşeli sau să se încurce. Orice abatere în raport cu această normă este considerată dramatică şi umilitoare, putând genera o reacţie de respingere din partea celorlalţi. Numai perspectiva unei asemenea eventualităţi îi îngheaţă pe fobicii şi îi determină să facă totul pentru a rezolva situaţiile în care acestea s-ar putea produce. Este un raţionament care rezultă în general din una din schemele următoare:  sunt nedemn şi inferior celorlalţi;  trebuie să mă dovedesc excepţional sau chiar perfect pentru a fi acceptat. O generalizare abuzivă (“toată lumea ei”) este frecventă el se simte singur, cu incertitudinile şi neliniştele lui, în timp ce restul lumii funcţionează fără probleme, ca o maşină bine unsă. Pare incapabil să conceapă că societatea e alcătuită din indivizi obişnuiţi, fiecare cu slăbiciunile, fragilitatea şi dificultăţile sale personale. Vine

să

autocondamnarea

adauge cu

şi

privire

să la

mărească neliniştea

anxietatea, resimţită,

un

sentiment de vinovăţie: e vorba de sindromul “ar trebui”, “n-ar trebui”.

Aceste

revendicări

trădează

adeziunea

la

un

perfecţionism emoţional latent, care exclude, în mod arbitrar, posibilitatea

oricărei

forme

de

anxietate

la

o

persoană

echilibrată. Sfidarea ridicolului. Este o metodă foarte eficace de desensibilizare prin expunere rezervată celor cărora nu le lipseşte îndrăzneala. Ea constă în sfidarea lucrurilor de către individul care se teme. Dacă îi este teamă să fie remarcat – să se arate în public; dacă îi e teamă să râdă de el – să-l facă 75

înadins pe măscăriciul. Toate acestea trebuie practicate, în general, în locurile publice, suficient populate ca să-i păzească anonimatul. Prezenţa la distanţă a unui prieten complice va fi adesea mai mult decât utilă pentru a-i da un minim de încredere necesar. Aceste exerciţii sunt prea complicate pentru unii atunci se recomandă practicarea unor strategii mai puţin stresante : cursurile de teatru, de dans sau de expresie corporală, unde va învăţa progresiv să iasă din izolare. Capitolul III. Diagnosticul fobiei sociale. 1.Tabloul simptomatologic Iang (1968) distinge 1) Simptome fiziologice : •

tahicardie, transpiraţii tremur, respiraţie accelerată,

tensiune sau dimpotrivă slăbiciune musculără, furnicături în stomac, senzaţie de greaţă, senzaţie de sufocare. 2) Simptome comportamentale : •

senzaţia că subiectul este stană de piatră sau

tendinţa de fugă (evitarea). 3) Simptome subiective : •

variază de la subiect la subiect şi include gănduri de

tipul : “a-şi fi putut să mor” şi stări afective cum ar fi : jenă, ruşine teamă şi furie. Deci,

fobicii

reacţionează

pe

plan

fiziologic,

comportamental şi subiectiv şi aceste reacţii împiedică dispariţia simptomelor (aceste simptome pot să nu fie asociate). Reacţiile 76

menţin problema pentru că sporesc starea afectivă negativă iniţială şi chiar mai mult, produc noi simptome, cum ar fi anxietatea anticipatorie, aprehersiunea unui pericol şi frustrarea

77

Declanşator situaţional Fiziologi

Comportament

Tehnicardie

Subiectiv

Reacţii de fugă

“O să

cad” Tremurat îngrozitor” Transpiraţii jenă

Strigăt de ajutor

“E

Reacţia “stană de piatră”

teamă,

Simptome Reacţii

Fiziologic

Comportament

Tahicardie face faţă” Oboseală Scăderea încrederii

Subiectiv

Retragere şi evitarea

“Nu pot

unor activităţi agreabile Îngrjorare, Frustrare

2. Formele şi manifestării clinice ale anxietăţii. Se întâlnesc următoarele forme ale anxietăţii: 1. Forme izolate, care cuprind: o criza paroxistă de anxietate, cu debut brusc sau pe un fond anxios preexistent o starea

de

anxietate

cronică,

cu

un

caracter

permanent şi care este resimţită ca o tensiune internă, asociată cu manifestări somatice 2. Forme asociate ale anxietăţii: 78

o nevroza fobică şi obsesivă în isterie; o psihozam, în special, în faza delirului la schizofrenie, la melancolici; o medicina somatică : însoţitoarea tuturor bolior; Manifestări clinice majore ale anxietăţii după D.S.M. III R

după Clark, 1988 • criza de anxietate

tulburarea

de

tip

panică. • anxietatea de aşteptare

anxietate

generalizată • echivalenţele somatice ale anxietăţii. a) Atacurile de panică apar brusc, neaşteptat, indiferent de situaţie. Aceasta constau în trăirea unui sentiment puternic de pericol iminent, sentiment însoţit de o serie de manifestări psihofiziologice

de

mare

amploare;

senzaţie

de

leşin,

tremurături, trăirea sentimentului de irealitate. Caracterul brusc şi neaşteptat al manifestărilor respective îi sugerează pacientului ideea că ar putea fi victima unei boli somatice sau psihice grave; infarct, pierderea controlului, instalarea unei stări psihotice (de nebunie). În absenţa atacurilor de panică pacienţii sunt calmi neliniştiţi, cu toate că mulţi dintre ei trăiesc o anumită stare de anxietate anticipatorie cu privire la un posibil atac în viitor. b) A doua formă sub care se manifestă tulburarea anxioasă reprezintă evaluarea nerealistă şi anxioasă a unor evenimente existenţiale. Si în acest caz anxietatea poate fi însoţită de o serie de simptome somatice ca de pildă : 79

supraîncărcarea musculară, tremurături, nelinişte, fatigabilitate, tulburări respiratorii; palpitaţii, transpiraţii excesive, uscăciune a gurii, ameţeli, senzaţie de greaţă, diaree, micţiuni frecvente, dificultăţi de concentrare a atenţei, senzaţie de nod în gât, insomnie, irascibilitate etc. Un număr mare de pacienţi suferă de toate trei tipuri de anxietate. Atacurile

de

panică

debutează,

de

regulă,

brusc,

aproximativ între 20 şi 30 ani (Rapel, 1985). Anxietatea generalizată poate avea şi ea un debut brusc dar cel mai adesea acesta are un caracter insiduos.

Aceste tulburări emoţionale sunt însoţite de anumite modele cognitive: a) Gândurile negative ce apar în mod automat atunci când subiectul trăieşte starea de anxietate; b) Afirmaţiile şi regulile cu caracter disfuncţional care reprezintă seturi de atitudini şi credinţe pe care le împărtăşesc indivizii în legătură cu ei înşişi şi cu lumea înconjurătoare şi care îi determină să interpreteze diverse situaţii într-un mod negativ. Mai precis, individul are o autoapreciere scăzută, iar lumea este percepută ca fiind ostilă, duşmănoasă. Procese care contribuie la menţinerea tulburărilor (Clark. 1986, 1988). 1.Tendinţa de a interpreta o serie de simptome corporale într-un mod catastrofic (”Eu sunt nebun”) Stimuli declan}atori (interni sau externi percepu]i ca o amenin]are) 80

Interpretarea senza]iilor corporale ca fiind semnele unei catastrofe

Aprehersiune

Senza]ii corporale

2) Hipervigilenţa : în mod frecvent îşi explorează stările proprii, cea ce îi face să remarce senzaţii pe care majoritatea nici nu le observă. Aceste senzaţii sunt, la rândul lor, interpretate ca semne ale unei boli grave. 3) Anumite comportamente de tip evitant – ceea ce întăreşte interpretările negative ale pacienţolor. Aceste trei tipuri de anxietate însoţesc fobia socială, ami ales, când ea a devenit cronică şi destul de intensă. Aşadar, fobia socială se caracterizează printr-o reacţie anxioasă în legătură cu o situaţie concretă - atunci când individul se află în societate şi se simte evaluat. Această stare poate fi însoţită de o criză de panică sau nu, ea poate deveni cronică, sau altfe zis, anxietate generalizată (sau de aşteptare). Această

stare

presupune

anumite

modele

cognitive

disfuncţionale care pun în acţiune procesele de menţinere a tulburării descrise mai sus : hipervigilenţa, comportamentul evitant ş.a. Capitolul IV. Obiectivele şi metodica cercetării 81

1.Scopul şi obiectivele lucrării Lucrarea cuprinde abordarea terapeutică a câteva cazuri de fobie socială, cu scopul urmăriri evoluţiei sub tratament a persoanelor respective. Obiectivele cercetării sunt: 1.

Urmărirea

efectului demersului terapeutic

propus

asupra cazurilor de fobie socială. 2.Ameliorarea simptomelor principale ale pacientului. Obiectivele generale ale terapiei: 1. Scoaterea pacientului din criza existenţială. 2. Reducerea, eliminarea simptomului. 3. Întărirea Eu-lui şi capacităţilor integrative ale Eu-lui. 4. Modificarea opiniilor eronate ale subiectului despre ei însuşi şi despre lumea înconjurătoare. 5. Dezvoltarea la subiect al unui sistem clar al identităţii personale. 6. Rezolvarea, restructurarea conflictului intrapsihic al pacientului.

Metodologie: 1.

Antrenamentul

de

relaxare

(treninghul

autogen

Schultz). 2. Procedee comportamental cognitive. • procede de expunere (in vivo, în plan imaginativ) • restructurarea cognitivă • antrenamentul abilităţilor sociale 3. Tehnici pentru întărirea Eu-lui (sugestii ţintite). Materiale 82

Instrumente de autoevaluare (C.P.I.) Allport. Chestioanr de anxietate (D.S.M. III - R). Autoevaluarea zilnică a anxietăţii. Tehnici proiectice (testul familiei, arborelui, psihodrama). Interviul clinic Etapele desfăşurării interviului clinic : 1. Se determină natura exactă a fobiei. 2. Se evaluează nivelul corect al anxietăţii (DSM III - R). 3. Manifestarea simptomului în viaţa pacientului. Rolul său perturbator. 4. Factorii declanşatori şi condiţiile ce însoţesc criza de anxietate (hiperventilaţie, modul de a se hrăni, cogniţii, situaţii interpersonale) 5. Evaluarea comportamentului fobic în scale ierarhice gradate. 6. Evaluarile de tip cognitivist şi anume gândurile negative sau predicţiile în legătură cu ceea ce crede că se va întâmpla. 7. Evaluarea pozitivă şi negativă a simptomului de către pacient. Conştientizarea beneficiului secundar. 8. Scoaterea în evidenţă a resurselor pacientului (hobby – uri, prieteni, particularităţi ale persoanelor).

Interviul de evaluare (conform teoriei cognitiv comportamentale) 1) Istoria instalării comportamentului fobic 2) Factorii care-l menţin 83

3) Gândurile cu privire la problema sa 4) Strategii adaptive pe care le-a folosit 5) Definiţia scopurilor tratamentului 1) Istoria instalării comportamentului fobic nu este absolut necesară. E mult mai important să fie cunoscuţi factorii care o menţin 2) Sunt importanţi factorii de natură cognitivă: o gândurile

cu

privire

la

situaţiile

considerate

periculoase, îndoielile cu privire la eficienţa tratamentului sau cu privire la posibilitatea de a-l urma; o dacă nu cumva mai apar şi alte simptome: depresia, anxietatea generalizată o dacă această fobie este importantă pentru subiect – e un mod de adaptare (beneficiu secundar). 3) Mulţi pacienţi vorbesc cu dificultate despre fobiile lor pentru că aceasta le trezeşte anxietatea. Pentru uni vizita la cabinet îi face să se cofrunte cu situaţii anxiogene reale (exemplu de a vorbi cu cineva). Ca regulă, ei se tem să arate ridicol pentru că fobiile lor li se par iraţionale. 4) Terapeutul trebie să se informeze cu privire la strategiile adoptive pe care le-a folosit înainte pacientul, pentru că ar putea fi incorporate, de pildă, în cazul depresiv (dacă pacientul obişnuieşte să se gândească la altceva pentru a-şi calma anxietatea). Situaţia se complică în cazul în care pacientul recurge la strategii

cu

efecte

nocive,

precum

e

abuzul

de

acool,

tranchilizante. Ei obţin efecte benefice pe moment, dar devin dependenţi în perspectivă. În astfel de cazuri se recomandă un tratament special. Tratamentul psihoterapic poate fi de folos 84

mai târziu : pacientul va fi învăţat să abordeze situaţii dificile, să achiziţioneze strategii adaptive mai eficiente şi fără efecte nocive, să-şi descopere resursele proprii : hobby-uri, aspecte ale existenţei neafectate de comportamentul fobic; existenţa unor persoane apropiate care să-l ajute; particularităţile personalităţii lui. 5) Obiectul general al terapiei aste evident :  rermisiunea simptomelor;  modalităţi concrete de rezolvare a problemelor;  masuri de ameliorare a relaţiilor sociale. Acordul între pacient şi terapeut în privinţa scopurilor terapiei este absolut necesar pentru ca pacientul să se angajeze plenar în tratament. Este important să se discute cu pacientul care sunt obiectivele specifice. De exemplu pacientul poate dori să nu mai simtă niciodată anxietate în situaţii sociale. El se aşteaptă la miracole. Pacientului i se va explica că efectul tratamentul va depinde de modul în care el îşi asumă responsibilitatea; că pentru succesul terapiei este nevoie de perseverenţă şi curaj. {edinţele de terapie trebuie însoţite de fiecare dată de o temă pentru acasă. I se va explica pacientului că scopul terapiei este spargerea cercului vicios. Doar pacientul va face acest lucru, el va trece la o treaptă la alta, iar terapeutul trebuie să-l încurajeze şi să-i “arate” progresele obţinute de către pacient. Tehnici şi proceduri terapeutice Terapia ţine de următorul plan de acţiune:

85

1) Exploatarea eului Se examinează felul cum pacienţii îşi

interpretează

propriile

existenţe

şi

este

ajutat

să-şi

recunoască principiile pe care se fundamentează acţiunile sale. 2)

Schimbarea

direcţiei

vieţii.

Se

analizează

şi

evoluează toate alternativele posibile şi să selecteze pacienţii apoi varianta optimă. 3) Manifestarea noii vieţi demne. Se implementează şi manifestă noul sistem anxiologic. Tratarea anxietăţii : se analizează cauzele

o

anxietăţii clientului. Dacă anxietatea este resimţită ca un fapt negativ, terapeutul, în schimb, o vede ca pe o posibilitate de schimbare. Aceasta trebuie încurajat să ia decizia pentru schimbare

şi

să-şi

asemenea

trebuie

asume

responsabilitatea

decodificate

semnalele

alegerii.

date

de

De

către

anxietate. Mulţi

pacienţi

răspund

prin

anxietate

din

cauza

incertitudinilor precum ar fi îndoiala de sine în orice situaţie, preocuparea de “lipsa soinelui”, Îşi pune întrebare “cine sunt eu ?”. Încearcă o nemulţumire profundă faţă de stilulu său de viaţă confortabil şi plictisitor. Parcurge unele crize de evoluţie, atât personală, cât şi familială. Relaţia cu sine şi cu cei apropiaţi sunt total nesadisfăcătoare. Anxietatea creşte în intensitate cu cât conştientizează mai mult această problemă. Răspuns sau soluţii la aceaste dileme nu are încă. Doar problematizează. Este evident rolul pozitiv pe care-l are anxietatea în acest caz, deoarece

o

determină

la

problematizare

şi

căutarea

posibilităţilor de soluţuionare. Soluţiile existenţiale pe care le încearcă sunt conţinute cu noile decizii şi orientări: renunţarea la valorile religioase în spiritul cărora a fost crescută, reântoarcerea la colegiu pentru 86

completarea studiilor, motivaţia puternică pentru schimbare, încrederea acordată psihoterapiei în descoperirea noului sens existenţial. Deci scopul terapeutului este de a provoca clientei “insight”- urile asupra unei vieţi limitate şi asupra descoperirii şi folosirii de care dispune.

Tulburări de anxietate Paternul de simtome ce se încadrează specific criteriilor diagnostice de atacuri de panică. Câteva dintre simptome sunt: • scurtarea suflului • ameţeli • accelerarea suflului • tremur • transpiraţia (căldurii şi transpiraţiei reci) • frică de muribunzi • frică de a înnebuni Atacurile

generale

de

panică

încep

ca

o

năvală

imprevizibilă a unei aprehensiuni intense a terorii Simptomele tipice asociate cu aceste atacuri sunt : o scurtarea respiraţiei; 87

o ameţeli o depersonalizare o palpitaţii o valuri de căldură o tremur o frică de moarte şi de a nu înebuni Tulburări de identitate  incertitudinea în privinţa identităţii  incapacitatea de acceptare a sinelui  imobilitate de dezvoltare a scopurilor pe termen lung  conflicte în privinţa alegerilor privind cariera  confuzie în privinţa dezvoltării prietenilor  incertitudine

faţă

de

orientarea

şi

comportamentul sexual.  lipsa de calitate în privinţa identificării a sistemului

valorii.

88