FOBIA SOCIALA

Motto: „Necazul nu mai este muşcător Când râzi de el şi-l iei peste picior” Shakespeare, Richard al II-lea Capitolul III. FOBIA SOCIALĂ Antrenamentul abilităţilor sociale Începând cu anul 1995, cărţile lui Daniel Goleman dedicate noilor ipostaze ale inteligenţei umane au zguduit maniera noastră de a interpreta capacitatea unei persoane de a reuşi în viaţă. „Omul are două minţi, o minte care gândeşte şi alta care simte” (Daniel Goleman,1995, p. 24). Mai întâi inteligenţa emoţională (EQ) şi, apoi, inteligenţa socială (SQ) au stârnit uriaşe valuri de interes, răscolind speranţa unor răspunsuri plauzibile unora dintre cele mai tulburătoare întrebări de genul: De ce unii oameni reuşesc mai uşor în viaţă? De ce persoane cu zestre intelectuală comparabilă resimt atât de inegal bucuria de a trăi? De ce unii oameni resimt o stare emoţională incomparabil mai agreabilă decâte alţii, în situaţii de viaţă comparabile? De ce unii oameni cu un remarcabil potenţial intelectual pierd atât de uşor busola, clădind castele pe nisip, ratând contacte şi relaţii interumane, zădărnicind căsnicii, înfundând crâşme şi sfârşind în singurătate sau aziluri? Problematica abilităţilor sociale şi a emoţiilor a plonjat brusc în centrul atenţiei generale, fie şi sub unele denumiri mai sugestive, precum inteligenţa practică (Robert Sternberg) sau inteligenţa interpersonală (Howard Gardner). Editorii, presa, educatorii şi oamenii din business i-au cam întors repejor spatele faimosului IQ, considerând că deja i se acordase o importanţă nemeritată. Inteligenţa cognitivă În termeni mai curând profani, clasicul coeficient de inteligenţă, IQ, estimează nivelul unor abilităţi de ordin intelectual, cognitiv, raţional şi analitic. În esenţă, el măsoară memoria, vocabularul, asimilarea, înţelegerea, coordonarea vizuală şi motorie, interpretarea logică a faptelor, precum şi capacitatea de concentrare, planificare şi organizare. Chiar dacă în ultima sută de ani, IQ a dominat despotic maniera de evaluare a potenţialului uman, majoritatea aptitudinilor vizate de el, deşi necesare la un nivel rezonabil, nu s-au dovedit nici pe departe cruciale pentru succesul în viaţă. Degeaba avem un IQ înalt dacă nu suntem capabili să socializăm fără inhibiţii, să relaţionăm onest şi loial cu cei din jur. Nimeni nu va rămâne alături de noi doar ca să ne admire IQ-ul. Inteligenţa noncognitivă În ultimele două decenii, Daniel Goleman a impus la scară planetară ideea după care „inteligenţa include abilităţi noncognitive” (Goleman, Inteligenţa socială, p.375). Mesajul central al lucrărilor sale este acela că noi, oamenii, suntem dăruiţi de mama natură cu o predilecţie înnăscută pentru empatie, cooperare şi altruism. Între multe altele, de pildă, în creierul nostru există „neuroni oglindă”, o clasă de celule cerebrale care sesisează atât sentimentele interlocutorului, cât şi mişcarea pe care acesta urmează să o facă în clipa care urmează. Astfel de abilităţi şi aptitudini pot fi cu totul nepreţuite pentru talentul nostru nativ de negociator. Din păcate, de-a lungul anilor, pot fi tocite sau pierdute definitiv, o dată cu inhibarea multor alte abilităţi tipice inteligenţei noncognitive. Din păcate, nu prea pot fi învăţate din cărţi şi predate la şcoală, în maniera clasică. Deşi mult mai vechi, preocupările pentru abilităţile noncognitive ale inteligenţei umane au fost marginalizate de către raţionalismul şi obsesia cantitativistă cu orice preţ, tipică secolului XX. Astăzi, preocupările pentru rolul jucat de emoţii şi abilităţi sociale au încetat să mai fie un capriciu. EQ şi SQ sunt deja apreciate ca prioritare pentru reuşita în viaţa personală şi profesională. „Cu cât simţul emoţional şi social este mai dezvoltat, cu atât veţi putea fi mai fericiţi şi prosperi” (Steven J.Stein, Howard E.Book, Forţa inteligenţei emoţionale, Editura Alfa, 2003)

1

rolului jucat de emoţii şi .. asupra aptitudilor noastre de reuşi în viaţă. În termeni cu totul profani, reuşita sau succesul în viaţă al unei persoane aproximează gradul în care, de-a lungul anilor, aceasta îşi împlineşte propriile proiecte personale şi profesionale, indiferent care ar fi acestea. acă , inteligenţa emoţională şi inteligenţa socială Inteligenţa umană este aptitudinea de a întâmpina cu plăcere fiecare nouă zi. de În ciuda multor dicţionare, care definesc inteligenţa prin „facultatea de a înţelege uşor şi bine” sau prin „aptitudinea cognitivă a individului la situaţii noi”, (MDE, 2008) aş cuteza să spun că Să Adesea, asul din mâneca oamenilor de succes rămâne doar inteligenţa socială, care le asigură suportul dezinvolturii în abordarea situaţiilor sociale. Debarasate de inhibiţii şi spaime (sociale), acele persoane se simt în siguranţă printre semeni şi comunică liber. Se mişcă impetuos în plasa de păianjen a relaţiilor personale, profesionale şi sociale. Talentul lor de a iniţia contacte şi relaţii umane, de a comunica persuasiv şi seducător poate fi cheia reuşitei în meserii sociale precum vânzările, negocierile, relaţiile publice, jurnalistica, impresariatul, marketingul, managementul, diplomaţia şi politica. Pare hazardat să imaginăm această postură dezinvoltă la îndemâna persoanelor excesiv de timide, introvertite, inhibate, perfecţioniste şi singuratice. Deficitare în abilităţi sociale, ele se vor mişca ezitant, împleticit şi vor comunica greoi în viaţa personală, profesională, socială. Timidul este anxios; roşeşte, tremură, suportă cu dificultate contactul vizual şi pleacă capul. Introvertitul, lipsit de empatie, pierde contactul emoţional cu interlocutorul şi-i taie vorba înainte să termine fraza. Nervozitatea face vocea monocordă, aspră. Teama de proximitate îi face să evite intimitatea şi contactul fizic. Acest capitol oferă persoanelor mai mult sau mai puţin lipsite de abilităţi sociale doar un început de explicaţie şi speranţă. Limbajul şi ocaziile în care psihiatrii şi psihologii aduc informaţii de acest gen rămân greu accesibile publicului larg, care are nevoie de ele. Doctorul Sorin Ene, în Cum să ne învingem teama, poate fi o fericită excepţie. Ce este anxietatea? După dicţionarul enciclopedic, anxietatea este „o stare de nelinişte care apare (...) în absenţa unor cauze evidente (teamă fără obiect), însoţită de fenomene organo-funcţionale de tipul palpitaţiilor, jenei respiratorii, transpiraţiei abundente ...” Anxietatea se manifestă prin stări difuze de nelinişte, îngrijorare, insecuritate şi spaimă mai mult sau mai puţin iraţionale. Sursa se află mai curând în imaginaţie, atâta timp cât lipseşte un mobil concret, identificabil aici şi acum. Toate sunt emoţii din familia fricii, dar nu sunt tocmai frica viscerală şi animalică, declanşată spontan în faţa unui pericol concret şi iminent. Frica este o emoţie primară. Ea premerge gândirii şi proceselor cognitive. Întâi o simţim şi după aceea o gândim, în sensul că ne dăm seama că ne este frică abia după ce ne-am înfricoşat deja. Frica este indusă spontan de un pericol concret, aici şi acum. De pildă, un câine sau un om înarmat care se apropie ameninţător. Anxietatea este o emoţie secundară. Gândirea premerge emoţia, în sensul că imaginăm mai întâi primejdia (o gândim) şi ne înspăimântăm după aceea. Gândim întâi şi simţim ce-am gândit. Astfel, anxietatea poate fi indusă doar de gândul la un câine, atunci când el nu este prezent, aici şi acum. Ea este o frică adaptativă care pregăteşte organismul pentru confruntarea cu necunoscutul. Ca şi frica, ea se află în slujba supravieţuirii. La intensitate normală, anxietatea funcţionează ca o alarmă auto. Protejează. Declanşează atunci când intruşii pătrund în maşină. În doze excesive, anxietatea se comportă ca o alarmă defectă; declanşează aiurea, când nimeni nu-i în preajmă. Astfel, anxietatea în exces dăunează ca alarmă dereglată, atunci când n-o putem opri la (tele)comandă. Declanşează prea repede, prea uşor, prea des. Începe să urle epuizant şi incontrolabil.

2

Indicatori nonverbali ai anxietăţii Oamenii joacă teatru în viaţa de zi cu zi. În negocieri, ca şi la poker, îşi ascund simptoamele anxietăţii pentru a nu arăta oponenţilor că au pierdut controlul situaţiei. Deseori, tocmai încercările disperate de a ascunde anxietatea fac şi mai vizibile adevăratele sentimente. Expresia feţei Anxietatea „se vede” pe feţele noastre. Cei mai expresivi indicatori ai anxietăţii sunt asociaţi cu buzele, gura şi gâtul. Când devenim anxioşi, întregul sistem digestiv intră în derută, până la stomac şi mai departe, dar rămân vizibile buzele, gura şi gâtul. Între indicatorii familiari, amintim: uscarea gurii, tusea seacă, înghiţitul în gol, muşcarea buzelor, introducerea de obiecte în gură şi altele. Postura trupului şi mişcările mâinilor Postura trupului reflectă modul în care oamenii folosesc corpul pentru a ataca, a se apăra sau a rămâne pasivi. Atitudinea agresiv-defensivă este reflectată de posturi rigide, cu muşchii încordaţi ca o armură. Braţele şi palmele tind să devină arme de atac sau scuturi de apărare. Atitudinea „de fugă” se reflectă mai ales în mişcări. Persoanele încrezătoare în forţele proprii se mişcă lin şi armonios, în timp ce cele anxioase sunt agitate, cu mişcări neregulate şi chinuite. Persoanele anxioase tind să mărească contactul cu propriul trup. Încrucişarea braţelor şi picioarelor, de pildă, oferă auto-contact şi sentimente de siguranţă, atunci când părţile vitale şi genitale sunt mai bine protejate. Deseori, când suntem anxioşi avem tendinţa de a manipula inutil obiecte; ne jucăm cu pixul, inelul, cerceii, cheile sau ne tragem de haine. Transpiraţia abundentă Fenomenul transpiraţiei ţine de termoreglare; glandele sudoripare secretă lichidul care, prin evaporare, scade temperatura superficială. Transpiraţia apare însă şi ca reacţie la emoţii. Respiraţia precipitată Respiraţia normală are loc în medie cam la cinci secunde, absoarbe în jur de 600 cm cubi de aer şi este realizată mai curând de acţiunea muşchilor abdominali decât de cei ai pieptului. Când o persoană este anxioasă, ritmul respiraţiei creşte, la nivelul toracelui. Persoana gâfâie superficial şi nu mai inspiră profund. La o primejdie reală, această reacţie naturală produce hiperventilaţie şi pregăteşte organismul de luptă sau fugă. Hiperventilaţie înseamnă sub o respiraţie la trei secunde. Când este continuă şi în afara unui pericol iminent, deşi aduce mult aer în plămâni, are efect negativ; reduce cantitatea de dioxid de carbon din corp şi persoana se simtă confuză şi ameţită. Vocea perturbată Vocea şi organele vorbirii sunt puternic perturbate de anxietate. Creşterea tensiunii musculare face vocea ascuţită ca sunetul unei coarde de vioară prea întinse. Tremorul vocii trădează disperare. Persoanele cronic anxioase tind să se bâlbâie, iar cele bâlbâite se bâlbâie şi mai tare. Câteva tulburări anxiose cotidiene Aici şi acum, trecem doar în revistă câteva tulburări anxiose şi pregătim terenul pentru abordarea fobiei sociale. Atacul de panică Atacul de panică se manifestă printr-o stare de nelinişte şi spaimă intensă, cu durate de până la câteva zeci de minute. Este o expresie anxioasă acută, deoarece apare din senin, pe un fond de agitaţie, însoţit de cel puţin patru dintre următoarele simptoame: 3

       

palpitaţii şi creştere a ritmului cardiac, dificultăţi respiratorii, senzaţia de sufocare şi nod în gât, transpiraţie şi valuri de căldură, frisoane, tremurături, amorţeli ale degetelor, uscarea gurii, dureri în piept şi gol în stomac, ameţeli şi senzaţie de instabilitate, senzaţie de sfârşeală şi leşin, percepţii distorsionate ale mediului înconjurător şi sentimentul că senzaţiile nu aparţin propriului corp,  frică intensă de moarte sau nebunie iminentă. Util de ştiut că, deşi induce o cumplită teamă de moarte iminentă, nimeni n-a murit încă dintrun atac de panică. Trece. Tulburarea de panică Repetarea atacurilor de panică fără o legătură precisă cu o situaţie sau un stimul anume se numeşte tulburare de panică. Anxietatea generalizată Anxietatea generalizată se manifestă ca o stare de nelinişte continuă, tensiune psihică şi fizică de intensitate redusă, dar persistentă. De obicei, este acompaniată de oricare din următoarele simptome (Jacquis Cosnier, Introducerea în psihologia emoţiilor şi sentimentelor, Polirom, 2007, p. 132):  tensiune motorie: tremurat, tensiune musculară, cârcei şi spasme în muşchi, oboseală, faţă crispată, sprâncene încruntate, oboseală fizică disproporţionată etc.,  tulburări neurovegetative: transpiraţie, palpitaţii, tahicardie, mâini reci, gură uscată, ameţeli, nevoia de a urina, diaree, gol în stomac, nod în gât etc.  stare de anxietate: teamă, nelinişte, îngrijorare şi anticiparea a fel de fel de nenorociri,  vigilenţă crescută: atenţie încordată excesiv, nerăbdare, irascibilitate, dificultăţi de concentrare, insomnii, senzaţia de a fi gata, gata să cedeze nervos. Instalarea tulburărilor anxioase generalizate este favorizată de evenimente triste şi traumatice. Agorafobia Tulburarea anxioasă cu acest nume se manifestă printr-o frică intensă şi iraţională de spaţii aglomerate, închise sau deschise, din care ieşirea ar fi anevoioasă în cazul unui atac de panică. Teama de spaţii închise din care ieşirea se face greu (claustrofobie) priveşte liftul, tunelul, autobuzul, trenul, avionul, culoarele înguste. Spaţiile deschise din care nu se poate ieşi la aglomeraţie pot fi pieţe, străzi, târguri şi magazine în care s-au adunat mulţi oameni. De frica atacurilor de panică, persoanele încep să evite sistematic situaţiile sociale de viaţă obişnuită, cum ar fi cumpărăturile şi transportul în comun. Astfel de situaţii şi chiar numai gândul la ele pot provoca reacţii de anxietate intensă, agitaţie şi opoziţie violentă. Când este însoţită, sigură că poate primi ajutor de la cineva de încredere, persoana suportă mai uşor. Neglijată, agorafobia se agravează rapid, perturbând intens rutina zilnică a persoanei afectate şi a celor din jurul ei. Adesea, finalul nefericit este depresia severă şi chiar suicidul. Fobia simplă sau specifică Groaza şi panica iraţională care cuprinde pe unele persoane în prezenţa sau doar la închipuirea unor lucruri, situaţii şi vietăţi obişnuite poartă numele de fobie specifică. Anxietatea provocată de expunere directă la stimul poate fi severă, până la atac de panică.

4

De regulă, persoanele cu fobii simple recunosc faptul că teama lor este iraţională, dar nu şi-o pot înfrâna. Fobia se mai numeşte şi specifică pentru că doar anumite vietăţi, obiecte şi situaţii o pot provoca:  fobia de animale: câini, şoareci, albine, păianjeni, şerpi, păsări...  fobia de fenomene naturale: fulger, tunet, foc, apă...  fobii situaţionale: întuneric, avion, lift, poduri, spaţii închise ...  alte fobii: sânge, injecţii, anumite obiecte, sunete puternice etc. Când este expusă la stimulul specific, persoana manifestă unul sau câteva simptome de genul: transpiraţie, tremurături, amorţirea degetelor, palpitaţii, creşterea pulsului, uscarea gurii, jena respiratorie, senzaţia de sufocare, golul în stomac, ameţeala, leşinul, frica de moarte sau nebunie iminentă, valuri de căldură sau frisoane. Grija de a evita stimulul fobic poate deveni patologică, riscând să afecteze semnificativ comportamentul persoanelor cu pricina. Când nu mai pot evita situaţiile de care se tem, vor chema în ajutor alcoolul, calmantele şi diverse substanţe anxiolitice. Dependenţa şi deteriorarea calităţii vieţii sunt undeva pe aproape, iar riscul depresiei rămâne ridicat. Fobia socială Ce este fobia socială? Simplu spus, fobia socială este frica de situaţii sociale în care persoana se expune observaţiei celorlalţi, vorbitul în public, contactul cu necunoscuţi, abordarea unei persoane de sex opus, reuniuni mondene, şedinţe, conversaţii pe teme sexuale, accesul în restaurante, în toalete publice, scrisul, pictatul sau cântatul în public şi alte acţiuni expuse privirilor străine. Mai savant spus, este o tulburare psihică indusă pe teama excesivă şi de nestăpânit de a fi observat, criticat şi umilit de oameni străini care, prin ei înşişi, nu prezintă un pericol real. Sentimentele încercate sunt teama, stânjeneala, penibilul şi disconfortul. Peste ele se adaugă preocuparea obsesivă de a le ascunde celorlalţi, preocupare ce „bate la ochi” şi ajunge într-adevăr să atragă atenţia. Clinicieni afirmă sec că fobia socială este o „afecţiune cronică invalidantă, subdiagnosticată şi netratată” (Petru Boişteanu, Ana-Maria Grigorescu - Fobia socială. Tulburarea de anxietate socială, Cantes, 2005, p. 5).

Temerile anticipate de a roşi (ereutofobia), a tremura, a transpira, a se împiedica, a se bâlbâi, a avea gura uscată sau a micţiona spontan şi „călca în străchini” sunt simptome familiare asociate fobiilor sociale. Riscul unor stângăcii penibile în public creşte semnificativ. Să fie limpede! Nu-i nicidecum vorba de frica de o siluetă străină, furişată în noapte. Aceasta trece când silueta dispare sau lumina se aprinde. Este normal să ne temem de primejdii concrete, aici şi acum; teama este emoţie sănătoasă care declanşează comportamente de luptă sau fugă, în slujba supravieţuirii. Problema apare atunci când ne temem de primejdii imaginare. Pentru risipirea temerilor de acest gen într-un grup de necunoscuţi, aflaţi la un training, sugerăm următorul exerciţiu iniţiatic: Antrenamentul nr. 2 Ritual de prezentare în grup Exerciţiul este un ritual indian adaptat după psihiatrul André Moreau. Ne adunăm în cerc, preferabil, într-un grup de peste 15 persoane. Păşim împreună spre centru până ni se ating umerii şi nu mai avem loc unii de alţii. Ne întoarcem cu toţii 90 grade la stânga şi păşim spre centrul cercului, iarăşi până când dispar spaţiile dintre noi. Ridicăm mâna stângă şi o lăsăm să cadă uşor peste umerii persoanelor din faţă, într-un gen de îmbrăţişare colectivă. Mâna dreaptă, cu podul palmei în sus prinde încheietura mâinii drepte a persoanei din spate. Acum, grupul a devenit o comunitate compactă. Aici, pot fi exersate contactul vizual, prezentările, acordurile din priviri şi diverse alte ritualuri de grup. 5

Riscul de fobie socială Studii relativ recente asupra fobiei sociale indică o răspândire (prevalenţă) de 13,3 % în populaţia generală. Practic, fobia socială ocupă locul al treilea, după tulburările depresive (17,1%) şi alcoolism (14,1%). (Sursa: Petru Boişteanu, Ana-Maria Grigorescu - Fobia socială. Tulburarea de anxietate socială, Cantes, 2005) Vârsta de debut a fobiei sociale frecvent reclamată de medici este de minim 10 ani, cu accentuarea ritmului în adolescenţă, odată cu traversarea modificărilor hormonale şi comportamentale tipice. Numeroase cazuri de debut ale fobiei sociale sunt localizate la adultul tânăr, între 20 şi 30 de ani, de obicei ca urmare a unor întâmplări traumatizante. Femeile sunt mai expuse decât bărbaţii, în special cele cu slujbe modeste. De asemenea, copilul ruşinos, nesocializat, crescut în familii rigide şi autoritare, lipsite de tandreţe şi căldură. Riscul de fobie socială creşte semnificativ la persoanele cu părinţi având tulburări din spectrul anxios, fobia socială, fobia specifică şi tulburările de panică. Manifestări observabile cu ochiul liber Cele mai răspândite manifestări observabile ale fobiei sociale sunt înroşirea feţei, tremurul, ameţeala, bâlbâiala, vocea slabă, înmuierea picioarelor, uscarea gurii, palpitaţiile, transpiraţia rece, micţiunile imperioase, nervozitatea, stângăcia, senzaţia de penibil şi disconfort... Ele sunt asociate spontan cu expunerea la situaţii publice, în prezenţa unui anturaj străin sau prea puţin familiar. Manifestarea repetată a unora sau altora dintre ele alimentează perfida „frică de frică”, de genul: „mi-e teamă că o să mă bâlbâi, o să ...uit, o s-mi fie greaţă”. Psihiatrii o numesc anxietate aticipatorie. Persoana expusă se teme premeditat că nu va spune ce trebuie, va fi stângace, va roşi, va tremura, se va împiedica, i se va usca gura. Anxietatea anticipatorie stimulează tendinţa persoanei de a evita situaţiile sociale şi a parcurge „şcoala vieţii”. Drept urmare, vor lipsi abilităţile sociale de a iniţia contacte, a purta conversaţii cu străini sau a negocia cu persoane de rang înalt. Uneori, manifestări simple, precum susţinerea unui contact vizual prelungit sau accesul în toalete publice devin mari probleme. Simpla confruntare cu situaţii sociale face ca pulsul şi tensiunea arterială să crească, musculatura să devină mai rigidă, iar pielea să se coloreze. Trăsături de personalitate asociate fobiei sociale Persoanele atinse de fobie socială sunt etichetate ca timide, pasive, ruşinoase, inhibate, ezitante, distante, ostile şi depresive. Şi asta în ciuda faptului că, în adâncul lor, îşi doresc sincer să întreţină relaţii sociale normale, să aibă prieteni şi să se implice în activităţi sociale. Persoana fobică tinde să devină evitantă şi ocoleşte sistematic situaţiile sociale. Rutina vieţii cotidiene este perturbată. Cu cât este mai preocupată de ele, cu atât mai mare este disconfortul şi suferinţa. Când nu poate evita situaţiile sociale, persoana apelează la aliaţi de nădejde: alcool, tutun, sedative, anxiolitice şi droguri. La început, ocazional ...şi dependenţa vine pas cu pas. Studiile confirmă faptul că persoanele cu fobie socială riscă de 3 ori mai mult dependenţa de alcool, nicotină şi drog. Comorbiditatea cu alcoolul ajunge la 56%. (Petru Boişteanu, Ana-Maria Grigorescu - Fobia socială. Tulburarea de anxietate socială, Cantes, 2005) Fobia socială induce tulburări de personalitate evitantă şi tulburări afective care modifică stilul de viaţă, astfel încât să evite situaţiilor sociale, printr-un program de viaţă solitară, orientat pe televizor, lecturi, reverii, pasivitate şi trândăvie. Psihiatrii clinicieni au identificat în mod repetat trei - patru trăsături de personalitate cu implicare sistematică şi majoră în evoluţia fobiei sociale:  timiditatea,  introversiunea şi

6

 inhibiţiile comportamentale.  perfecţionismul Unii autori le consideră distinct doar pe primele trei, iar perfecţionismul este asociat timidităţii. Manifestarea lor în exces afectează funcţionalitatea socială a persoanei, prin instalarea unor conduite de evitare a situaţiilor sociale sau prin suportarea lor cu preţul unor mari suferinţe şi eforturi psihice. Impactul asupra calităţii vieţii În ceea ce mă priveşte, spuneam că ani de-a rândul „am dus pe picioare” povara anxietăţii ce mă tulbură încă în prezenţa străinilor. Ştiu pe propria-mi piele că rutina cotidiană şi performanţa personală pot suferi semnificativ din această cauză. Când fobia socială afectează sever funcţionalitatea socială a unei persoane, impactul nefast asupra calităţii vieţii este greu de evitat. Tulburările de personalitate evitantă şi tulburările afective creează dificultăţi în comportamentul de iniţiere şi menţinere a unor relaţii satisfăcătoare cu sexul opus, ca şi în integrarea socială şi profesională. Fobia provoacă un fel de „demisie” totală sau parţială din societate şi, mai ales, din posturi care solicită abilităţi sociale. Personalitatea evitantă aleargă după un iluzoriu „lux al singurătăţii”, cu preţul greu al ratări ocaziilor de afirmare. Consecinţele, adesea triste şi urâte, au drept numitor comun singurătatea. Drumul spre vârfurile ierarhiei sociale, profesionale şi manageriale devine anevoios. Refugiul în alcool, drog, jocuri de noroc sau anxiolitice întinde aripi negre la orizont. Ce refugiu! Timiditatea Aproape toată lumea (90%) este timidă într-o anumită măsură (Dianne Doubtfire – Timiditatea, Polimark 1996, p.57). Statisticile medicale spun că 90% dintre noi recunosc simptoamele timidităţii, pentru că au fost timizi undeva, cândva, în existenţa lor. Cam 40% dintre persoane se consideră timide. Deşi sunt tensionate şi neliniştite în public, nu solicită asistenţă medicală specializată. Pe de altă parte, uşoara timiditate, altfel normală, îmbunătăţeşte performanţa. Personal, cunosc un mare inventator, preşedinte al Societăţii de Inventică care intră perfect în acest tipar. Multe persoane ajung să-şi domine timiditatea acţionând de ca şi cum ar avea o neclintită stăpânire de sine, deşi nici vorbă de aşa ceva. Maniera sistematică de „a acţiona ca şi cum” este o terapie cu rezultate bune, când ştim cu precizie „cum arată” şi „cum se comportă” modelul de dezinvoltură spre care tindem. Modelarea este uşoară şi eficace atunci când modelul este familiar şi poate fi perceput sistematic cu toate simţurile. Timiditatea se manifestă în multe feluri, dar toate au în comun dificultatea cronică de a comunica cu străinii. Persoana timidă face tot ce-i stă în putere să rămână invizibilă, evitând expunerea şi conversaţia. Teama de critică se ascunde sub grija de a nu greşi sau a fi respinsă. Adesea, pentru a evita umilinţa, persoana timidă rămâne pasivă, străduindu-se să nu spună şi să nu facă mai nimic. Timiditatea priveşte relaţia cu persoane străine. Nu se manifestă când suntem singuri. Nici nu suntem timizi cu pisica, câinele sau televizorul. Persoana care ajunge să evite sistematic contactele sociale pentru că se teme de critică rămâne implacabil timidă. Totuşi, sentimentul de vulnerabilitate este normal până la un prag. Tratamentul de specialitate este necesar doar persoanelor excesiv solitare şi anxioase, copleşite de jenă, nervozitate, sfială şi perfecţionism. Jena este o manifestare a timidităţii, dar nu se confundă cu ea. Timiditatea este o stare continuă, iar jena una efemeră, care dispare o dată cu motivul care a provocat-o. A vorbi mult şi repede, verzi şi uscate, poate fi un mod paradoxal de a masca jena sau timiditatea. Nervozitatea însoţeşte timiditatea şi, iarăşi, nu se confundă cu ea. Persoana timidă suferă de nervi din cauza hipersensibilităţii, dar oamenii pot fi nervoşi din multe cauze, fără a fi timizi. Sfiala este o manifestarea tipică a timidităţii. Practic, o persoană nu poate fi timidă fără a fi sfioasă. Dar poate fi sfioasă şi pudică fără a fi timidă, iar asta nu strică nimănui, când contextul o cere.

7

Perfecţionismul este adesea asociat timidităţii pentru că este alimentat de frica de critică care-i împinge pe timizi să facă lucrurile „perfect” sau să nu le mai facă de loc. Pentru diminuarea timidităţii în grupuri de necunoscuţi sugerăm alte câteva exerciţii.

Antrenamentul nr. 3 Sub aceeaşi zodie Grupul mare de participanţi la training (echipa de vânzări sau grupa de studenţi, de exemplu) se va fragmenta în grupuri mai mici, formate din persoane născute în aceeaşi zodie! Dacă grupul este prea mic şi criteriul zodiei nu funcţionează satisfăcător, se caută alte criterii: anotimpul, sezonul, localitatea, cartierul... Fiecare grup constituie o comunitate „închisă”, cu membri dispuşi circular, pe scaune, fără mese. Membrii grupului se prezentă, pe rând şi, în timp ce-şi strâng mâinile, păstrează contact vizual de minimum 5 secunde. Fiecare grup îşi desemneză un „purtător de cuvânt”. În capul unei foi de hârtie, acesta va înscrie numele zodiei sau altui criteriu care uneşte grupul şi lista membrilor grupului. Apoi, încep negocierile, pe următoarele teme: a) Trei Virtuţi / Trei Puncte tari - trei calităţi personale comune tuturor membrilor grupului. Pot fi talente, abilităţi remarcabile şi orice alte atuuri de succes în confruntările vieţii, b) Trei Vicii / Trei Puncte slabe - trei defecte personale comune tuturor membrilor grupului, slăbiciuni, disabilităţi, vulnerabilităţi c) Trei proiecte personale / trei obiective personale identice sau oarecum similare pentru toţi membrii grupului. Când negocierea este gata, membrii grupului vor construi, în gând sau pe hârtie, un discurs de 2-3 minute, care să merite un titlu de genul: Viaţa mea / Povestea mea / Discurs despre mine însumi. Când discursul este gata, în mod voluntar, în grup şi individual vom exersa discursul public. Practicat cu dăruire, grupul se va dezgheţa şi lega.

Introversiunea Introversiunea este tentaţia egocentrică. Cu latinescul introversio, Carl Gustav Jung a denumit orientarea unei persoane mai curând către sine, decât către ceilalţi, mai curând către lumea interioară, decât către cea din afară. Ea acoperă orice manieră de retragere în sine a unei persoane. Sinergologii spun că introvertiţii îşi „închid şi corpul, din punct de vedere fizic, închizând şi receptorii senzoriali” (Philippe Turchet, Sinergologia, Polirom, p.259-263). Închişi în propria cochilie, intră uşor în dezacord cu ceilalţi. Dificultatea de a face confesiuni este un prim simptom al introvertirii. Persoana introvertită pierde uşor contactul cu ceilalţi, fie pentru că se închide în sine, fie pentru că este incapabilă de concentrare asupra nevoile altora. Imaginaţia lor tinde să se substituie realităţii. Copleşiţi de imaginar, introvertiţii scapă trăirile clipei. Concentraţi asupra trecutului sau viitorului, trăiesc prezentul în anxietate. Îi îngrijorează examenele, facturile, aventurile sentimentale, bolile, criza de timp. Din acest motiv, au dificultăţi în a oferi şi primi afecţiune, până la incapacitatea de a angaja raporturi intime. Preocuparea pentru propriul ego îi face orbi la problemele interlocutorului, pe care îl taie înainte de a sfârşi fraza. Oferă paharul cu apă când celălalt se îneacă şi nu când este însetat. Din cauza rezistenţei la proximitate, nuditate şi sexualitate, introvertiţii au probleme afective. Tânjesc după afecţiune şi visează relaţia ideală, dar evită inconştient să exprime afecţiunea de teamă că vor fi umiliţi sau respinşi. Potenţialul de afecţiune rămâne latent, adormit. Au aşteptări nerealiste şi imature în relaţiile intime, considerând că ar putea fi perfecţi dacă ar fi iubiţi şi respectaţi (Petru Boişteanu -

8

Fobia socială. Tulburarea de anxietate socială, Cantes, 2005, p. 70).

Involuntar, au tendinţa de a crea prăpăstii în relaţiile

interpersonale. Persoana introvertită opune rezistenţă situaţiilor sociale, desconsiderând şi, în cele din urmă, pierzând iubiri, prietenii şi vecinătăţi afective. Folosind inteligenţa cognitivă în mod excesiv, tind să intelectualizeze fiecare senzaţie, sentiment, eveniment. Sărăcia afectivă le slăbeşte vitalitatea şi veselia. Faţa frumoasă a introvertirii priveşte capacitatea de a crea şi medita asupra rostului nostru în lume. Introvertitul negociază cu logică rece, încăpăţânat, neînduplecat, surd la nevoile oponenţilor. Este competitiv şi percepe mai uşor confruntarea decât cooperarea, mai curând deosebirile decât asemănările, mai curând dezacordurile decât acordurile. Tracul şi inhibiţia comportamentală Amuţirea studentului în examen, tracul actorului pe scenă şi stupoarea melancolică imbecilă a unor elevi puşi să vorbească în public sunt exemple de trac şi inhibiţii comportamentale. Blocajele emoţionale provoacă incapacitate de reacţie la teste de performanţă şi examene. Cei mai predispuşi sunt timizii, psihastenicii şi melancolicii. La nivel fiziologic, teama şi anxietatea au misiunea de a provoca reacţii vegetative care pregătesc organismul pentru pericol. Dar există două tipuri de răspuns:  Răspunsul excitator - declanşează mişcare şi acţiune; inima pompează mai mult, diureza creşte, vasoconstricţie în organele interne şi vasodilataţie în muşchi. Energizat, organismul este gata de fugă sau luptă.  Răspunsul inhibitor - blochează organismul; funcţia cardiacă şi diureza scad, muşchii rămân fără energie, provocând înţepenire, îngheţare sau moarte aparentă. Tipul de răspuns inhibitor este conduita fiziologică frecventă la persoanele timide, introvertite, psihastenice şi depresive. Inhibiţia acţionează ca o frână. Reduce efortul mintal şi activitatea motorie voluntară. Forma uşoară este sindromul de încetinire a gândirii şi mişcărilor (reluare cu încetinitorul). Forma gravă merge până la stupoarea melancolică imbecilă. Persoanele inhibate se expun la suferinţe şi ratări semnificative în cursul vieţii. Antrenamentul abilităţilor sociale Chiar dacă fobia socială nu doare, nu urlă şi nu este o boală, la modul propriu, e deja limpede că faptul că puţină terapie nu strică. Între obiectivele terapiei, reţinem atenuarea anxietăţii anticipatorii, a senzaţiei de teamă şi abandonul comportamentului evitant. Ele vor fi însoţite de scăderea manifestărilor somatice neurovegetative ale anxietăţii. Terapia medicamentoasă Farmacoterapia este doar o opţiune la îndemână. Înroşirea feţei, de pildă, poate fi tratată cu clonidină (doze de 0,05 -0,15 mg/zi). Am probleme de acest gen şi n-am luat niciodată. Transpiraţia excesivă diminuează cu aluminium chloride 20%, în alcool etilic. Uscarea gurii în cazul vorbitului în public poate fi combătută cu Optimoist, un spray cu salivă artificială sau propanolol. Desigur, adevărata farmacoterapie a fobiei sociale priveşte o lungă listă de medicamente antidepresive, anticonvulsive şi benzodiazepine a căror administrare rămâne prerogativa exclusivă a medicului psihiatru. Jocul de rol şi supravieţuire Plecând de la premisa că persoanele cu fobie socială prezintă un deficit de socializare, tot mai mulţi terapeuţi şi traineri în dezvoltarea personală recurg la antrenamentul abilităţilor sociale. Practic, terapia este focalizată pe comunicare.

9

La nivel nonverbal, sunt exersate contactul vizual intens şi prelungit, contactul fizic spontan, ameliorarea posturii trupului, a mersului, a mişcărilor sincrone pe fond muzical, creşterea volumului vocii şi multe altele. La nivel verbal, sunt exersate ascultarea activă, confidenţele, discursul public, conversaţia cu străini, complimentarea, critica, exprimarea liberă a sentimentelor şi opiniilor etc. În acest scop, sunt practicate jocuri de comunicare interpersonală şi de grup, care dezvoltă spontaneitatea şi atitudinea de deschidere către ceilalţi. Terapia cognitivă în antrenamentul abilităţilor sociale este o abordare care pleacă de la premisa că tulburările de anxietate socială îşi au originea în educaţie, experienţe traumatizante şi convingeri iraţionale. Descrierea şi explicarea unor manifestărilor ale fobiei sociale poate fi un început. În ce ne priveşte, am iniţiat acest proces prin cunoştinţele dobândite deja până aici. Terapia comportamentală prin expunere reduce anxietatea prin acomodare pe viu, mai mult sau mai puţin forţat. Seamănă cu învăţarea înotului prin aruncare în apă, sub supraveghere. De pildă, dacă o persoană tremură la gândul că varsă cafeaua în restaurant sau leşină în timpul discursului public, o vom ajuta să verse cafeaua sau o vom scoate în faţa publicului pentru discurs. Ulterior, va înţelege că nu se întâmplă nici o nenorocire. La modul ideal, expunerea trebuie să fie graduală şi explicată limpede mai înainte. Soluţia practică constă în exerciţii repetate de expunere la stimuli fobogeni, cum ar fi, de pildă, probarea hainelor în magazin fără cabină de probă. Terapia cognitiv-comportamentală combină elemente cognitive cu expunerea pe viu în joc de rol, acomodare şi supravieţuire în grup. Iată câteva antrenamente la îndemână! Antrenamentul nr. 4 Socializare şi contact fizic (anti-hafefobie) Participanţii la training formează grupuri de 4 persoane, prin tragere la sorţi. Fiecare grup formează o comunitate „închisă”, cu membrii dispuşi circular, în picioare. Muzica de fundal ajută. Membrii grupului se prezentă unii altora şi, în timp ce-şi strâng mâinile, păstrează un contact vizual de minimum 5 secunde. Apoi, membri grupului decid cine este persoana A, persoana B şi C şi D. Pasul 1. Persoana A se aşează pe scaun sau rămâne în picioare, într-o postură relaxată. Persoanele B, C şi D îi aplică un masaj liber, alert şi viguros, pe ritmul muzicii. Durata: min 3 minute/persoană Paşii 2-4. Persoanele B, C şi D vor lua prin rotaţie locul persoanei A.

Antrenamentul nr. 5 Socializare prin ritm şi sincronizare Acest exerciţiu de socializare este posibil atunci când există muzică de fundal. Participanţii vor forma grupuri de 4-5 persoane, prin tragere la sorţi. Fiecare grup se va constitui rapid într-o mică comunitate „închisă”, ai cărei membrii vor fi dispuşi circular, în picioare, cu spaţii largi între grupuri. Membrii grupului se vor prezenta pe rând unii altora şi, în timp ce-şi strâng mâinile, vor iniţia şi păstra contact vizual de 5 secunde. Apoi, vor decide cine anume este persoana A, persoana B şi C şi D. Pasul 1. Muzica tare! Persoana A începe să se mişte, să danseze, să facă gimnastică sau orice altceva îi trece prin cap, în ritmul muzici. Persoanele B, C şi D vor imita cât mai fidel exact ceea ce face persoana A. Încep să copie liber mişcările persoanei A, pe ritmul muzicii. Durata: min. 3 minute Paşii 2-4. Persoanele B, C şi D vor lua prin rotaţie locul persoanei A. Antrenamentul nr. 6. DISCURSUL PUBLIC

10

Tema:

DESPRE MINE ÎNSUMI (Compoziţia discursului)

1. Identitate personală: prenume, nume, data şi locul naşterii, familie (mamă, tată, fraţi, surori), alte rude VIP, avere, trăsături / semne particulare... 2. Puncte tari / Virtuţi şi calităţi personale semnificative, care se constituie ca atu-uri în confruntările vieţii şi care pot fi probate sau argumentate cât de cât: talente şi abilităţi, trăsături de caracter, trăsături de personalitate şi trăsături fizice ... 3. Puncte slabe / Vicii şi defecte personale semnificative, legate de unele trăsături de caracter, trăsături de personalitate, trăsături fizice, mentalităţi şi obiceiuri (năravuri) care se constituie în slăbiciuni, vulnerabilităţi, disabilităţi, stângăcii... 4. O întâmplare remarcabilă din istoria personală... 5. Trei Proiecte personale / Obiective personale SMART; câte unul pe termen scurt (zile, săptămâni, luni), mediu (până la 3 ani) şi lung (10 ani); 6. Numele unei persoane dragi sau importante care ne vine în minte, acum şi aici. Psihiatrii spun că tulburările de anxietate pot constitui o cauză majoră a deficitului de abilităţi sociale. Pe de altă parte, ei ştiu că deficitul de abilităţi sociale constituie cauza majoră a tulburărilor de anxietate. Aşadar, suntem într-un cerc vicios. Multe persoane atinse de fobia socială îşi recunosc temerile ca exagerate şi iraţionale, dar continuă să evite manifestările în public. Avem nevoie de curajul întâlnirii cu propria persoană, cu temerile şi inhibiţiile sale. Părinţii şi educatorii ne-au îndopat cu convingeri eronate, care nu se mai potrivesc cu lumea în care trăim. Greu de crezut că putem schimba lumea. Mai uşor ne schimbăm noi înşine. În fond, schimbăm hainele, părul, pieptănătura, dinţii, culoarea ochilor, chipul şi corpul prin felurite operaţii cosmetice sau estetice. De ce n-am schimba şi unele comportamente, trăsături de personalitate, credinţe şi spaime ale noastre?

11