Fobia Sociala Criza in Familie

Universitatea Alexandru Ioan Cuza Iași

Impactul fobiei sociale asupra individului

Masterand : Asofronie Andreea FMRF, an II

1. Fobia socială – definiț ii Gillian Butler (1989) susține că fobia reprezintă o teamă exagerată și persistentă față de un obiect sau de o situație care, de regulă, nu reprezintă niciun pericol. Aceste fobii generează dorința irațională a subiectului de a evita situațiile respective, deși pacienții realizează caracterul irațional al fricii lor. Fobiile reprezintă frici cu caracter dezadaptativ care produc perturbări în viața obișnuită a subiecților. Fobia sociala este definită ca fiind teama puternică și persistentă de situații sociale sau care presupun realizarea unor performanțe și în care persoana se poate simți stânjenită. Termenul de fobie socială (fobie de situaţiile sociale) a fost introdus de Janet (1903) pentru a descrie pacienţii care se temeau să fie fie observaţi atunci când vorbeau, cântau la pian sau scriau. Se referă la teama excesivă de a nu fi umiliţi, judecaţi negativ în contexte sociale sau în cele în care este evaluată performanţa socială. Persoanele cu fobie socială se tem de contactul interpersonal, de faptul că ceilalţi vor observa roşeaţa, transpiraţia, tremurul, se tem că vor folosi fraze ciudate, că vor face o greşeală care va duce la umilire. La unele persoane se întâlneşte lipsa simptomelor fizice, dar este prezent caracterul conştient al fricii. Teama şi îngrijorarea pot dura câteva minute, zile sau chiar luni înaintea situaţiilor care implică performanţa. Diagnosticul de fobie sociala se stabilește doar atunci când expunerea subiectului la situația respectivă provoacă apariția imediată a unei anxietăți puternice, anxietate care perturbă în mod semnificativ desfășurarea activităților cotidiene, sfera ocupațională, viața socială și creează persoanei un puternic disconfort psihic. Alte criterii de diagnostic sunt : persoana recunoaşte că frica sa este excesivă sau nejustificată, frica sau evitarea nu se datorează efectelor fiziologice directe ale unei substanţe (de ex., un drog de abuz, un medicament) ori ale unei condiţii medicale generale și nu este explicată mai bine de altă tulburare mentală. Subiectul în cauză va avea tendința să evite situațiile sociale, iar dacă acest lucru nu este posibil, le va suporta cu mare dificultate. La mulți subiecți cu fobie socială pot să apară și atacuri de panică, în cazul expunerii la situația socială sau în condițiile anticipării acesteia. Aflați în situațiile sociale care le provoacă teamă, subiecții se vor simți stânjeniți, se vor comporta ciudat, existând posibilitatea ca ceilalți să îi considere anxiosi, slabi, sau ciudați. Relaț ia fobie socială - timiditate Fobia socială trebuie deosebită de timiditate, care este o stare pe care o putem resimți cu toții pe parcursul vieții, fără a fi patologică. Ea se poate manifesta în situații diferite atunci când suntem expuși privirii sau aprecierii celorlalți. Timiditatea și fobia socială „se suprapun în funcție de unele aspecte, însă diferă în multe privințe” (Vera, 2011, p. 115). Deşi sunt foarte multe similitudini între fobia socială şi timiditate, acestea diferă pe cel puţin patru dimensiuni:

Indivizii cu fobie socială se angajează în mai multe comportamente de evitare. Persoanele cu fobie socială experimentează mai multe dificultăţi în funcţionarea zilnică. Suferinţa este mai mare în cazul persoanelor cu fobie socială În cazul fobiei sociale posibilitatea de a raporta un element declanşator al anxietăţii este mai mare Diferenţele în ceea ce priveşte evitarea, deteriorarea (afectarea) şi cronicitatea pot fi consecinţele unor simptome mai severe experimentate de persoanele cu fobie socială. Riscul de fobie socială

Studii relativ recente asupra fobiei sociale, efectuate în SUA şi UE, indică o răspândire (prevalenţă) de 13,3 % în populaţia generală. Practic, ocupă locul al treilea, după tulburările depresive (17,1%) şi alcoolism (14,1%) ( Boişteanu, 2005). Vârsta de debut a fobiei sociale mai frecvent reclamată de medici este de minim 10 ani, cu accentuarea ritmului în adolescenţă, odată cu traversarea modificărilor hormonale şi comportamentale tipice. Numeroase cazuri de debut ale fobiei sociale sunt localizate la adultul tânăr, între 20 şi 30 de ani, de obicei ca urmare a unor întâmplări traumatizante. Femeile sunt mai expuse decât bărbaţii, în special cele cu slujbe modeste. De asemenea, copilul ruşinos, nesocializat, crescut în familii rigide şi autoritare, lipsite de tandreţe şi căldură. Riscul de fobie socială creşte semnificativ la persoanele cu părinţi având tulburări din spectrul anxios, fobia socială, fobia specifică şi tulburările de panică. 2. Cum se manifestă anxietatea (fobia) socială? La nivel cognitiv Fobicul social dezvoltă clişee mintale semnificative sau erori cognitive (Andrews, 2007) : Gândire de tipul totul sau nimic : Persoana împarte lucrurile în două mari categorii : alb și negru. De exemplu, pentru că s-a simțit inconfortabil la un moment dat la o petrecere, aceasta cataloghează întreaga experiență drept neplăcută sau își spune în gând : Am greșit în clipa aceea ... am distrus totul! Generalizare absolută : Nu m-am descurcat prea bine la ședința aceea ... De fapt, niciodată nu mă descurc bine la ședințe. Filtrarea gândurilor (concentrarea pe aspectele negative) : Persoana alege un singur amănunt și se gândește doar la el sau trage concluzii nejustificate. De exemplu, atunci când discută cu cineva, la un moment dat s-ar putea să nu-și găsească cuvintele. Rememorând experiența, ea își amintește doar aspectul negativ : Nu am reușit să găsesc nimic de spus.

Minimalizarea sau ignorarea aspectelor pozitive : Persoana respinge experiențele pozitive, insistând că ele nu contează, din diverse motive. Astfel, ea își menține o concepție negativă despre sine, care este însă contrazisă de experiențele sale cotidiene. De exemplu, persoana este capabilă să ia autobuzul în fiecare zi pentru a merge la serviciu, dar ea desconsideră acest lucru, spunându-și : Astăzi n-a fost prea aglomerat, așa că nu contează sau Și un copil ar putea face asta, minimalizându-și astfel realizările. Concluziile pripite : Fobicul social construiește o interpretare negativă chiar și atunci când nu există elemente concrete care să îi susțină în mod convingător concluziile. De exemplu, dacă un prieten nu l-a sunat, deși i-a promis că va face acest lucru, el trage concluzia că : De fapt, nu-i pasă deloc de mine. Citirea gândurilor : Persoana presupune automat că știe dacă cineva are o părere negativă despre ea și nu se mai obosește să verifice : Au crezut că sunt plictisitor ... sunt sigur de asta. Prezicerea viitorului : Subiectul anticipează faptul că lucrurile vor lua o întorsătură negativă și este convins de faptul că prezicerile sale au devenit deja o realitate. De exemplu, atunci când își face griji cu privire la o prezentare pe care urmează să o facă, el gândește în felul următor : Știu că voi părea ridicol și toată lumea va izbucni în râs. Perspectiva catastrofică : Individul exagerează importanța greșelilor proprii sau a realizărilor altcuiva. Se așteaptă la tot ce e mai rău și își spune că lucrurile merg foarte rău : A fost îngrozitor. Nu mai pot suporta. Logica emoț ională : Se referă la presupunerea persoanei că emoțiile sale negative reflectă neapărat starea reală a lucrurilor : Mă simt rău, deci lucrurile merg prost sau Mă simt cuprins de anxietate și probabil că și ceilalți își dau seama de asta. Afirmaț iile de tipul „ar trebui să”: Se încearcă automotivarea cu îndemnuri de tipul : ar trebui ca, ar fi bine să, se impune să. Dacă persoana își dă seama că nu reușește să facă unlucru, se simte vinovată și demoralizată : Ar fi trebuit să fiu capabil să înțeleg asta de la prima lectură. Dacă acest tip de afirmații sunt îndreptate spre celălalt, apar sentimentele de mânie, frustrare și resentimente : Ar fi trebuit să-și dea seama cum m-am simțit. Personalizarea și „omnipotenț a” : Presupune asumarea responsabilității pentru orice eveniment negativ sau impresia că este în centrul atenției : Întotdeauna aduc ghinion ; Toată lumea se uită la mine ; S-au simțit prost din cauza mea. La nivel emoț ional fobicul social : Nu are curaj În unele situații, fobicul social ezită să intre într-o încăpere în care toată lumea e așezată. Ascultă la ușă, privește cordiorul în care se află cu un sentiment de teamă : se teme să nu fie surprins ca un hoț în fața acestei uși, dar își dorește, în același timp, ca cineva – sau mai bine,

un grup de persoane – să aibă intenția să intre în această încăpere care îl sperie. În acest mod el ar putea trece neobservat. Este nefericit Fobicul social este adeseori deprimat. Are impresia că nimeni nu îl iubește și se simte inutil. Starea lui de spirit cunoaște fluctuații exagerate. Există momente când este mulțumit, vede viața în roz, și deodată, în urma unei remarci nevinovate din partea unei persoane din anturajul său, simte că îi fuge pământul de sub picioare, ceea ce îl face să-și reconsidere și puțina stimă pe care o avea pentru propria persoană. I se pare atunci că este strivit de caracterul său, care nu îi permite niciodată să se vindece. Este agresiv și suspicios Persoana fobică este hipersensibilă și, deci, suspicioasă. I se întâmplă foarte frecvent, de exemplu, în cursul unei conversații, să interpreteze anumite replici drept aluzii la persoana sa. Are mereu impresia că ar fi atacată, pentru că se simte vulnerabilă. Atunci reacționează violent, fie printr-o jignire la adresa anturajului său, fie transformându-se într-un zid de tăcere. Dar, adesea, aceste aluzii nu există decât în imaginația sa. Persoanele de față nu înțeleg acest comportament dintr-o dată agresiv sau tăcut. În consecință, este considerată de ceilalți o persoană dificilă, cu un caracter imprevizibil. Este egocentric Fobicul social – închis în lumea sa – are supărătoare tendință de a judeca toate situațiile în raport cu el însuși. Toată lumea este mai mult sau mai puțin egoistă, dar la o persoană care suferă de fobie socială, egocentrismul ia o formă specifică, deoarce ea judecă totul în raport cu slăbiciunile pe care și le atribuie. Este închis în sine Fobia socială se naște din confruntarea cu ceilalți : fie din teama de judecata celuilalt (teama de ridicol), fie de judecata proprie (comparația cu ceilalți fiind defavorabilă, rezultă complexul de inferioritate). Această situație îl determină pe fobicul social să-și limiteze contactele cu ceilalți. El „vorbește puțin, evită să-și expună părerile, evită întâlnirile cu persoanele care îl impresionează, se închide în sine prin lectură” (Picardat, 1998, p. 20). El se chircește în sine însuși ca un melc în cochilia sa. Acolo, el este ferit de comparația cu ceilalți și de judecata lor. El trăiește într-o lume aparte, nimic altceva decât o formă de singurătate. Pentru a umple golul pe care-l simte, el se refugiază în diverse activități care îi hrănesc imaginația : televizorul, cinematograful, cititul, muzica, evitând, de regulă activitățile fizice, deoarece acestea îl leagă de realitate. El tocmai aceasta evită – realitatea, deoarece realitatea este dureroasă. În ea resimte propriile judecăți negative și pe cele ale celorlalți. Singura lui scăpare este de a trăi în imaginație, într-o lume pe care și-o construiește potrivit dorințelor sale și care îl satisface din toate punctele de vedere. Frica absurdă de acț iune A acționa (a se exprima, a se întâlni cu persoane noi) este o tortură pentru o persoană care suferă de fobie socială. Dacă trebuie să dea un telefon, ea va inventa o scuză ca să nu facă acest lucru. Dacă trebuie să

vorbească în public, va găsi o persoană care să o înlocuiască. Dacă hotărăște ceva, va întârzia în aplicarea acelei hotărâri. „Toate acestea pentru că acțiunea trimite la realitate, riscând să perturbe graficul echilibrului interior” (Picardat, 1998, p. 21). Teama de comunicare A comunica înseamnă „a confrunta idei, a permite altuia să cunoască anumite fragmente ale lumii din care persoana s-a retras” (Picardat, 1998, p. 21). Prin urmare, înseamnă a o expune criticii. Dacă persoana fobică este criticată (sau crede că este criticată), îi este afectată chiar lumea sa interioară, ea nemaiavând un alt loc în care să se refugieze. Ea poate deveni atunci agresivă pentru a se apăra, fără vreun motiv aparent pentru anturajul său. Este emotiv “Ceea ce caracterizează în principal fobia socială este intensitatea emoțiilor. În apropierea unei situații de temut, pot apărea adevărate crize de panică” (Cristophe, 2001, p. 98). La nivel comportamental fobicul social : Evită contactul vizual Pentru persoana fobică, privirea celuilalt este o încercare teribilă. Comportamentul ei se schimbă radical atunci când simte că este privită. Are impresia, deodată că toate slăbiciunile sale sunt descoperite. Ea se imaginează singură în mijlocul mulțimii de acuzatori care o examinează cu lupa sub toate aspectele. Nu își găsește cuvintele Când se află într-o situație stresantă, ideile persoanei se încețoșează în mintea acesteia. Ceea ce îi păruse clar cu câteva minute mai devreme acum îi scapă. Simte că interlocutorul așteaptă și are impresia că timpul se scurge foarte repede. O cuprinde panica, pentru că tăcerea o copleșește. Nu suportă această tăcere apăsătoare, deoarece ea pare să sublinieze lipsa de replică. Ar vrea să spună orice pentru a umple acest gol, și se întreabă ce crede despre aceasta interlocutorul său. Toate acestea într-un sfert de secundă (Picardat, 1998). Este paralizat Se întâmplă ca panica sau pierderea controlului datorate unei crize să provoace o aparentă paralizie. Persoana este incapabilă să se miște sau să vorbească. Ar dori să-și exprime sentimentele, dar nu poate. Ar dori să zâmbească în același timp, pentru a destinde atmosfera, pentru a umple tăcerea care se prelungește și pentru a înlocui cuvintele pe care nu le găsește. Din nefericire, fața îi rămâne crispată (Picardat, 1998). La nivel fizic apare : Îmbujorarea Atunci când se emoționează, fața persoanei devine brusc stacojie. Ea resimte acest lucru ca pe o căldură la nivelul obrajilor, al nasului și al frunții. Tremuratul Atunci când nu reușește să se calmeze, mâinile persoanei încep să tremure, lucru cu atât mai

vizibil în cazul în care persoana ține în mână o foaie de hârtie sau scrie. Foaia amplifică mișcarea, iar scrisul frumos se transformă într-o înșiruire de curbe nesigure. Accelerarea bătăilor inimii Confruntat cu diferite situații, fobicul social își simte inima bătând mai repede și câteodată strângându-se până la durere. Ea pompează sângele și îl pune în circulație cu toată viteza în corpul timidului, ca și cum acesta ar face sport. De aceea, o astfel de criză este adesea însoțită de un brusc acces de oboseală fizică. Respiraț ia sacadată Într-o criză datorată fobiei sociale, persoana în cauză nu respiră complet, având impresia că se sufocă literalmente. Crisparea stomacului Involuntar, în timpul unei crize, corpul persoanei se încordează, iar stomacul se crispează, întrucât acesta este un centru nervos foarte important al organismului. Bâlbâiala Fobicul social are tendința să repete cuvintele sau silabele pe care le pronunță în anumite situații. Nu este o bâlbâială patologică, ci pur și simplu un efect al tensiunii mușchilor și al crispării buzelor și limbii. De altfel, bâlbâiala dispare de la sine îndată ce situația care a declanșat criza a luat sfârșit. Senzaț ia de sufocare În situațiile stresante, subiectul simte nevoie de a-și drege vocea înainte de a vorbi sau în timp ce vorbește. Sunetul nu se produce și intervine senzația de sete. Vocea joacă feste și nu mai poate fi controlată. „Toate aceste tulburări fizice seamănă cu senzațiile trăite în timpul unui efort puternic” (Picardat, 1998, p. 28). Însă, îndată ce experiența care a declanșat toate aceste manifestări s-a consumat, individul se simte epuizat fizic și are nevoie de timp pentru a-și reveni. Principalele forme ale fobiei sociale sunt ( Holdevici apud Fensterheim si Baer, 1977 ): Fobia de a privi și de a fi privit – Subiecții au impresia că ceilalți îi privesc insistent și aceasta le provoaca teamă; acest gen de fobie are drept consecință teama de a vorbi în public. Teama legată de faptul că ceilalț i își vor da seama că individul este nervos – Subiectul își exteriorizează nervozitatea prin manifestări neurofiziologice ( tremurul mâinilor sau a vocii, paloare ori roșeață) și se teme că cineva să nu observe . Teama ca subiectul va fi “prins” într-o relaț ie apropiată – Reprezintă un fel de extindere a claustrofobiei la relațiile sociale : “Dacă mi se întamplă aceasta nu voi mai putea face ceea ce vreau eu sa fac”. Fobia de a nu fi “descoperit” – Persoana se teme de faptul că dacă ceilalți își vor da seama de particularitățile personalității sale ( “Vor vedea cum sunt cu adevărat” ) o vor respinge. Acest

gen de fobie conduce la evitarea relațiilor apropiate cu ceilalți. Fobia de sentimente negative/interacț iunea asertivă – Subiectul se teme să exprime astfel de sentimente sau/și de faptul ca alții ar putea exprima asemenea sentimente față de el. Fobia de singurătate – Teama de a întreprinde o acțiune singur (“Decât să ies singur în oraș, prefer să rămân acasă și să mă întristez”). Fobia subiectului că nu va putea comunica cu ceilalț i – Teama că ceilalți nu l-ar putea agreea îl determină pe subiect să fie excesiv de amabil, încetând să mai fie el însuși, renunțând uneori la demnitatea sa; teama de a nu părea ridicol îl poate determina pe individ să-și inhibe orice pornire creativă, transformându-se într-un individ plat și plicticos. Fobicul social este permanent motivat de dorința de a crea o impresie favorabilă asupra celor din jur, în timp ce imaginea de sine și autostima acestuia au un caracter fluent, menținut prin intermediul a două mecanisme psihologice care produc centrarea exagerată pe sine însuși: procesarea anticipatorie (cum va apărea subiectul în situația dată) și procesarea posteveniment (își face probleme și își adresează autocritici legate de modul în care s-a comportat într-o situație psihosocială). Efectele fobiei sociale asupra individului În cazul fobiei sociale, gândurile și temerile despre ce gândesc ceilalți sunt exagerate în mintea persoanei respective. Persoana se concentrează mai mult pe lucrurile jenante care ar putea să se întample, și mai puțin pe cele bune. Aceasta face ca situația să devină și mai rea decât este în realitate, și determină persoana să evite acea situație. Iată câteva căi prin care fobia socială poate afecta viața subiectului : - Se poate simț i singur și dezamăgit că a ratat ocazii de a se împrieteni și a se distra. Fobia socială poate împiedica persoana să discute cu prietenii în sala de mese, să se alăture unui club, să meargă la o petrecere sau să ceara o întâlnire. - Să nu aibă cele mai bune rezultate la școală. Fobia socială poate opri o persoană să răspundă voluntar la ore, să citească cu glas tare sau să țină o prezentare. Sau poate fi prea neliniștită pentru a pune întrebari la ore sau pentru a cere ajutorul profesorului atunci cand are nevoie. - Ratează șansa de a-și etala abiliăț ile și de a învăț a altele noi. Fobia socială poate împiedica persoana să dea o proba pentru piesa de teatru a școlii, sau pentru echipa de fotbal a școlii sau să se alăture unor proiecte. Fobia socială nu doar împiedică o persoană să încerce lucruri noi, dar o împiedică și să facă greșelile normale, de fiecare zi, care îi ajută pe oameni să-și îmbunătățească abilitățile pe viitor. Așadar, când fobia socială afectează sever funcţionalitatea socială a unei persoane, impactul nefast asupra calităţii vieţii este greu de evitat. Tulburările de personalitate evitantă şi tulburările afective creează dificultăţi în comportamentul de iniţiere şi menţinere a unei relaţii satisfăcătoare cu sexul opus, ca şi în integrarea socială şi profesională. Fobia provoacă un fel de „demisie” sau retragere

totală sau parţială din societate şi, mai ales, din posturi care solicită abilităţi sociale. Personalitatea evitantă aleargă după un iluzoriu „lux al singurătăţii”, cu preţul greu al ratări unor ocazii sociale şi profesionale. Consecinţele, adesea triste şi urâte, au singurătatea drept numitor comun.

Intervenţia în situaţia de criză – diagnosticul de fobie socială la adolescent

Introducere Criza familială reprezintă orice situaţie care induce apariţia stresului în familie, a tensiunilor între membrii ei, ameninţând coerenţa familiei sau având ca rezultat ruperea ei. Deși, aparent, existența unui diagnostic de anxietatea socială pare să afecteze doar viața individului, în realitate, întreaga familie are de suferit de pe urma unei astfel de tulburări. Apariţia unei astfel de tulburări la adolescență este destul de frecventă și necesită implicare din partea părinţilor pentru a putea fi depășită. Deși la această vârstă timiditatea este normală, se pare că unii adolescenți nu reușesc să depășească cu succes această etapă de rușine excesivă, aceasta luând o formă patologică – de fobie socială. Astfel de adolescenți se simt urâți, neinteresanți, sub nivelul celor din jur. Ei refuză să iasă în oraș cu prietenii sau preferă să se închidă într-o cameră decât să se bucure de o plimbare în aer liber. Le este frică să intre în vorbă cu persoane necunoscute, se tem să privească și să fie priviți, nu au curajul să răspundă la ore chiar dacă și-au învățat lecția, se tem să invite pe cineva în oraș sau chiar să iasă în oraș și să ia masa sau să folosească toaleta publică. Deși mulți părinți își doresc copii cuminți și se pot bucura de faptul că adolescentul lor nu pierde nopțile prin discoteci, ei trebuie să fie atenți la comportamentele copilului și să ia atitudine atunci când observă că lucrurile au scăpat de sub control. Acest lucru este destul de greu de observat deoarece, în general, persoanele care suferă de fobie socială se manifestă normal acasă, deoarece acolo se simt iubite și în siguranță, departe de privirile critice ale necunoscuților. Există totuși câteva semnalmente pe care părinții le pot urmări : adolescentul manifestă dificultăți de comunicare într-un grup sau la școală, are foarte puțini prieteni pentru că îi este greu să se afle printre oameni, evită contactul cu ceilalți adolescenți chiar și atunci când este vorba despre distracție, preferă în mod nejustificat să se izoleze, este îngrozit la gândul că în timpul orelor va trebui să răspundă întrebărilor profesorului chiar dacă este pregătit și cunoaște răspunsurile, este neliniștit atunci când se află într-o mulțime ( la petreceri, la activitățile extrașcolare), nu suportă ideea de a se prezenta cuiva și manifestă ostilitate față de astfel de situații. Evaluarea crizei familiale Natura situaț iei de criză Tulburarea de anxietate socială la adolescenți se poate instala fie treptat, ca prelungire a unei timidități excesive din copilărie, fie brusc, ca răspuns la o situație sau un eveniment traumatizant, dar pe fondul unei personalități mai sensibile. În prima situație, familia poate fi obișnuită deja cu anumite comportamente anxioase ale adolescentului, în timp ce în a doua situație, familia poate fi luată prin surprindere. Apariția unor simptome ciudate în viața propriului copil poate determina instalarea în cazul părintelui a stresului și a confuziei la nivel psihic și a blocajului la nivel emoțional. Totuși, o dată stabilit diagnosticul, atât familia cât și individul devin mai liniștiți, aflând că toată suferința individului are un nume și că ea poate fi tratată eficient, cu implicarea subiectului și a familiei.

Factorii de risc/stres și de menținere Deși nu se cunosc cu precizie cauzele unei astfel de tulburări, există presupuneri cu privire la câțiva posibili factori de risc și de menținere a fobiei sociale. Factorii genetici Există puține dubii asupra faptului că anxietatea se moștenește în familie. Persoanele anxioase pot adesea să găsească cel puțin un exemplu de rudă apropiată care, la rândul ei, este anxioasă (de obicei, unul sau ambii părinți). Cercetările au arătat că ceea ce se transmite de la părinte la copil nu este o înclinație specifică spre a fi timid, ci „o tendință generală de a avea o personalitate mai sensibilă emoțional comparativ cu alte persoane” (Rapee, 2011, p. 28). Este știut că oamenii diferă în ceea ce privește gradul de emotivitate. Din punct de vedere genetic, copiii anxioși tind să aibă o personalitate mai emotivă decât media. Partea pozitivă este că aceștia vor fi, cel mai probabil, mai afectuoși, amabili, onești și iubitori. Însă partea negativă a acestei emotivități crescute este vor fi mai predispuși să fie mai neliniștiți, preocupați, deprimați și temători. Temperamentul O serie de cercetători au identificat la copii, chiar la bebeluși, un stil temperamental care pare să se suprapună ceea ce am numi un temperament anxios. Unul dintre stilurile de comportament cel mai larg acceptate a fost descris de către Jerome Kagan de la Universitatea Harvard. El a descris un stil de comportament pe care l-a numit inhibiție comportamentală. „Copiii cu acest tip de temperament inhibat acționau prin retragere și teamă când se confruntau cu evenimente noi sau neobișnuite. Erau mai predispuși să plângă, să se agațe de mama lor, să privească fix și mai puțin predispuși să vorbească, să exploreze sau să interacționeze cu străinii, în comparație cu alți copii de vârsta lor” (Rapee, 2011, p. 44) De asemenea, studiile au arătat că o mare parte dintre copiii care au fost evaluați ca făcând parte din spectrul inhibiției comportamentale la vârste timpurii continuă să se situeze în această zonă și pe parcursul anilor următori. Aceasta sugerează că inhibiția comportamentală este într-adevăr un stil temperamental sau de personalitate. Stilul parental Oare părinții pot să influențeze nivelul de anxietate al copiilor lor? Aceasta este o întrebare destul de grea, iar răspunsurile diferă ușor, în funcție de perspectiva adoptată. S-au realizat numeroase studii care îi chestionau pe adulții cu diverse tulburări de anxietate în legătură cu modul în care au fost crescuți de către părinții lor. Aceste studii au arătat în mod constant că „adulții anxioși raportează că părinții lor erau mai reci și cu tendința de a controla sau hiperprotectivi, în comparație cu părinții adulților fără anxietate (conform declarațiilor acestora)” (Rapee, 2011, p. 45) În general, rezultatele înclină spre varianta unui stil de îngrijire caracterizat de un control ridicat

și mai puțin spre unul caracterizat de respingere. Dar aceste informații reflectă cu adevărat stilul real al părinților sau pot fi, mai degrabă, influențate de o reamintire sau o percepție distorsionată a părinților dintr-o perspectivă anxioasă? Hudson și Rapee (1998) au observat interacțiunile dintre copii și părinți în laborator. Într-unul dintre studii, copiii anxioși și neanxioși au parcurs o serie de sarcini cognitive complexe. Mamele lor au fost alături de ei, în timp ce aceștia realizau probele și apoi, când au primit rezultatele. Mamele au fost instruite să-și ajute copilul doar dacă simțeau că acesta chiar are nevoie de ajutor. Observatori independenți, care nu știau diagnosticul fiecărui copil, au evaluat interacțiunea dintre mamă și copil (înregistrată video), utilizând o serie de scale. S-a observat o serie de diferențe între interacțiunile mamelor cu copiii anxioși și cu cei neanxioși (Rapee, 2011). Cele mai interesante dintre acestea se referă la faptul că mamele copiilor anxioși manifestau cu o probabilitate mai mare comportamente de implicare în sarcină și de ajutor dat copilului, chiar dacă acesta nu-l solicitase. Aceste rezultate sugerează faptul că părinții copiilor anxioși s-ar putea să fie mai intruzivi, mai implicați și mai protectivi în comparație cu părinții copiilor nonanxioși, mai ales în momentele de dificultate. Alte cercetări „au început să evidențieze ceea ce orice părinte ar putea să relateze : părinții nu se comportă la fel cu copiii lor. Părinții spun că într-adevăr sunt mult mai protectivi și încearcă să controleze lucrurile mult mai mult în legătură cu copilul anxios față de frații și surorie acestuia care nu sunt anxioși” (Rapee, 2011, p. 45). De exemplu, când un bebeluș sau un copil mic plânge sau se sperie ușor de lucrurile noi care apar în viața sa, este foarte probabil ca părintele să răspundă stresului copilului devenind mai implicat și mai protectiv. Dar, astfel, copiii nu pot să învețe că lumea nu este atât de periculoasă precum cred ei și anxietatea lor este menținută. Un alt factor important este legat de lecțiile pe care copilul le primește de la părinți prin discuțiile pe care aceștia le poartă și prin observare. Aceste mesaje pot fi independente de modul în care părintele încearcă în mod intenționat să își modeleze copilul, referindu-se la modurile mai puțin conștiente prin care părintele își influențează copilul. Dacă părintele însuși este anxios, acesta îi va arăta copilului său moduri anxioase de a reacționa la diverse evenimente. Îi va transmite copilului mesajul că lumea este periculoasă. De asemenea, părintele poate transmite acest mesaj pe cale verbală, prin faptul că est de acord cu mesajele temătoare ale copilului, prin faptul că îl previne în repetate rânduri în legătură posibile pericole sau acordând multă atenție potențialelor amenințări. Factorii cognitivi Atât în cazul copiilor, cât și al adulților care suferă de anxietate socială, apar multe gânduri legate de pericole și rezultate negative. Aceste gânduri tind să fie legate mai ales de rezultate negative în sfera socială (Nu voi reuși ; Vor râde de mine). Unele dovezi sugerează că persoanele anxioase s-ar putea să interpreteze situațiile ambigue în termeni amenințători (Rapee apud Barrett et al., 1996). De exemplu, unui copil i se prezintă următorul scenariu : „Imaginează-ți că mergi spre un grup de copii de la tine de la școală. În timp ce tu te apropii de ei, aceștia încep deodată să râdă. De ce crezi că râd?” Copiii anxioși vor oferi cu probabilitate mai mare o interpretare amenințătoare, ca de exemplu : “Copiii cred că arăt ciudat”. Prin comparație, un

copil non-axios ar putea oferi cu o probabilitate mai mare o interpretare neutră, de genul : „Cineva tocmai a spus o glumă”. Astfel de cercetări „sugerează faptul că procesele mentale interne ale copiilor cu anxietate s-ar putea să contribuie la stările lor de anxietate în diverse situații. Momentan, nu putem ști dacă factorii cognitivi au un rol foarte de timpuriu, înainte de instalarea tulburării, sau dacă sunt mai degrabă o consecință a tulburării de anxietate, dar, din moment ce există, cu siguranță contribuie la menținerea acesteia” (Rapee, 2011, p. 46). Comportamentele de evitare Una dintre principalele caracteristici ale tulburării de anxietate socială este comportamentul de evitare. Acesta poate fi evident (precum evitarea unor situații sociale în mod repetat) sau subtil (precum evitarea contactului vizual). Într-un studiu realizat de Barrett et al. (1996), copiii au fost întrebați nu doar la ce s-ar gândi într-o situație dată, ci și ce ar face. Copiii cu tulburare de anxietate au prezentat o probabilitate mult mai ridicată a răspunsurilor care indicau încercarea de a scăpa din sau de a evita situația respectivă, în comparație cu copiii fără anxietate clinică. Alț i factori Evenimentele stresante de viață pot, de asemenea, să reducă sentimentul de siguranță al copiilor și să crească anxietatea. Numeroase cercetări realizate pe adulți sugerează faptul că fobia poate fi accelerată de experiențe traumatice (un copil care nu a știu lecția și s-a făcut de râs în fața întregii clase). Se observă faptul că evenimentele stresante sunt importante, ele putând exacerba anxietatea. A fi presată să interacționeze într-un mod pentru care nu se simte pregatită, a fi criticată sau umilită, sau a avea alte temeri și îngrijorări, poate face și mai probabilă apariția la o persoană timidă și temătoare a anxietății sociale. Persoanele care primesc în mod constant reacții critice și dezaprobatoare pot ajunge să creadă că ceilalți le judecă în mod negativ. Dacă o persoană timidă este ironizata și umilită, aceasta se va retrage și mai mult “în carapacea sa”. Va fi speriată să nu facă o greșeală sau să dezamagească pe cineva, și va fi mai sensibilă la critici. Unele studii au evidențiat faptul că adulții anxioși aveau tendința de a răspunde la același tip de evenimente cu un stres mai puternic. Aceste date par să sugereze faptul că „nu apariția în sine a unui eveniment negativ accelerează declanșarea anxietății, ci că aceasta este exacerbată de reacția la evenimentele de viață ale unei persoane care este din punct de vedere temperamental mai emotivă” (Rapee, 2011, p. 47). Factori de risc aparținând adolescentului : o imagine negativă de sine, timiditatea, lipsa încrederii în sine, experiențe stresante. Factorii de suport Fobia socială poate fi mai uşor de trecut şi de accepat de către adolescent dacă există anumiţi factori de suport sau resurse pentru el :

Familia nucleară: susţinere emoțională din partea părinților ; implicare în programul de terapie din partea acestora Şcoala : înţelegere şi ajutor din partea cadrelor didactice şi sprijin emoţional din partea colegilor de clasă Prietenii : suport emoțional ; implicare în exersarea comportamentelor învățate în cadrul ședințelor de terapie Efectele identificate Este știut faptul că anxietatea și îngrijorarea afectează copiii de toate vârstele, de la copii foarte mici la adolescenți. Fete sau băieți, bogați sau săraci, excepționali sau obișnuiți, nu contează, anxietatea poate afecta pe oricine. Unii părinți poate că își spun : Și ce-i cu asta? Toată lumea devin îngrijorată din când în când. Asta nu afectează pe nimeni. Deci de ce să exagerăm? Din anumite puncte de vedere s-ar putea ca acești părinți să aibă dreptate. Anxietatea nu este o problemă cu implicații la fel de mari precum a avea un copil care se gândește la sinucidere sau care are probleme cu drogurile. Însă anxietatea este un semn al unei suferințe personale reale – nu este un act sau o modalitate de a atrage simpatia celorlalți (deși, în cazuri mai rare, acest fenomn poate complica scenariul). Anxietatea poate interfera serios cu viața adolescentului, reducându-i acestuia performanțele școlare și afectându-i prieteniile și chiar relațiile cu întreaga familie. Mulți fobici încearcă, cel puțin la început să își mascheze tulburarea chiar față de cei apropiați, de teama unei reacții de neînțelegere din partea acestora. În plus, în unele cazuri, anxietatea din perioada copilăriei sau a adolescenței poate fi începutul unei anxietăți pe viață, care, în cazuri mai severe, poate duce la probleme serioase precum cele menționate anterior – consum de droguri sau alcool, depresie și uneori chiar suicid. Prezența în familie a unei persoane care suferă de fobie socială (în cazul nostru fiind vorba de un adolescent) are un impact puternic asupra întregii familii. Fobia socială poate conduce la discrepanțe serioase între membrii familiei, creind bariere în relațiile interpersonale. Adesea, persoana fobică nu se poate adapta la stilul de viață al întregii familii, aceasta fiind rădăcina tuturor problemelor. Familiile care au copii ce suferă de fobie socială se adaptează destul de greu la o astfel de situație. Membrii familiei trebuie fie să creeze anumite circumstanțe care îl vor ajuta pe adolescent să-și învingă fricile, fie vor trebui să lucreze împreună pentru a evita situațiile ce îi provoacă acestuia anxietate. Adolescentului fobic, cum am mai spus, îi este teamă să interacționeze cu oamenii, mai ales cu cei care nu îi sunt familiari. Acest aspect cauzează probleme întregii familii. De exemplu, atunci când întreaga familie participă la diferite evenimente sociale, iar subiectul nu este prezent niciodată, membrii acesteia se vor simți stânjeniți atunci când vor fi întrebați ce se întâmplă în

familia lor. Mai mult, familia se poate simți inconfortabil și uneori, vinovată atunci când observă că adolescentul nu reușește sau nu dorește să împărtășească nimănui problemele și temerile lui. Uneori, persoanele fobice își ascund temerile chiar față de familie, de teamă că nu vor fi înțelese. De asemenea, părintele se poate simți frustrat și vinovat dacă și el suferă de anxietate sau dacă a avut anumite comportamente nocive față de copil (hiperprotecționism), fiind sigur că boala copilului se datorează în totalitate lui. Relațiile din cadrul familiei pot fi perturbate și de unele simptome pe care persoana fobică le resimte : iritabilitate, tensiune, incapacitate de concentrare, lipsa somnului. De asemenea, tulburările de anxietate se pot transforma în alte afecțiuni psihice serioase, ce pot conduce la dependența de substanțe și chiar la tentative de suicid. Așadar, familia manifestă simptome : Cognitive : confuzie, probleme de concentrare Emoț ionale : sentimente de teamă, rușine, neliniște, culpabilitate, neputință, depresie, descurajare Comportamentale : comunicare defectuoasă, perturbarea rutinei zilnice Ce ar trebui să facă familia? Familia și prietenii sunt persoanele cele mai importante pentru individul care se confruntă cu fobia socială. Sprijinul din partea acestor persoane-cheie poate ajuta persoana fobică să își adune curajul, să iasă din zona de confort și să încerce ceva nou. Dragostea, compasiunea și prietenia sunt medicamentele care pot contribui cel mai mult la vindecarea fobiei. Părinții unui adolescent fobic social nu trebuie totuși să se îngrijoreze excesiv, întrucât anxietatea poate fi controlată, dar trebuie să fie bine motivați pentru a-și putea ajuta copilul. Părintele unui astfel de adolescent trebuie să îl ajute pe acesta să-și dezvolte încrederea în sine și să dobândească un mai bun control asupra propriei vieți. Părintele trebuie să colaboreze cu terapeutul deoarece el este persoana cea mai în măsură să își ajute copilul să-și reducă temerile și îngrijorarea. Părintele trebuie să înțeleagă că, atunci când lucrurile nu se pot realiza fără ajutor de specialitate și intervine criza, apelarea la un terapeut nu este automat o stigmatizare sau un semn de slăbiciune. Un profesionist poate ajuta părintele să învețe strategiile propuse în cadrul programului de intervenție și să le adapteze la nevoile specifice ale adolescentului. În timpul terapiei, familia trebuie să ajute adolescentul să-și stabiliească scopuri cât mai concrete și mici, la început, să îi amintească acestuia de ele și să fie lângă el atunci când se simte

descurajat. Fiecare succes, oricât de mic, trebuie apreciat și sărbătorit. De asemenea, familia nu trebuie să forțeze adolescentul să participe la anumite situații sociale care îl fac să se simtă inconfortabil, ci trebuie să fie flexibilă, să încerce să mențină o anumită rutină și să ia lucrurile treptat. În final, familia trebuie să se informeze cât mai mult asupra tulburării și să nu trateze adolescentul în mod diferit din cauza bolii, pentru a nu-l determina să se simtă stigmatizat. Implicarea familiei presupune, în ultimă instanță, multă dedicare, muncă intensă și angajament. Modelul de intervenț ie ales Fiind vorba de o tulburare de anxietate, intervenția în criză se realizează asupra individului care suferă de această tulburare, dar în colaborare cu familia. Propunem un model de intervenție bazat pe terapia cognitiv-comportamentală. Este vorba despre un model întâlnit la mai mulți autori (Andrews, 2007 ; Rapee, 2011; Vera, 2011), am putea spune un model standard de intervenție în cazul tulburărilor anxioase. Acest model este potrivit deoarece : - se bazează pe ideea că gândurile persoanei și nu situațiile determină modul acesteia de comportament ; chiar dacă o situație nedorită nu se va schimba, individul își poate schimba modul în care gândește despre acea situație − îl învață pe client cum să își controleze fricile, cum să se confrunte cu situațiile de care se teme și cum să își gestioneze îngrijorarea − acționează prin modificarea gândurilor (partea cognitivă) și a comportamentelor specifice anxietății − urmărește să reducă sensibilitatea emoțională la stres, anxietatea anticipatorie cu privire la rezultate și comportamentele de evitare legate de anumite situații − urmărește dezvoltarea unui mod rațional și adaptativ de gândire ; clienții sunt ajutați să își conștientizeze gândurile care stau la baza anxietății lor, învață să identifice ideile greșite sau percepțiile deformate și să găsească alternative mai logice, mai raționale − oferă teme pentru acasă, implicând în acest mod și familia Scopul intervenț iei : corectarea percepțiilor și comportamentelor eronate față de sine, ceilalți și situațiile stresante (producătoare de anxietate) Obiectivele intervenț iei : - modificarea gândurilor și comportamentelor specifice anxietății (înlocuirea gândurilor eronate cu gânduri raționale ; dezvoltarea abilităților sociale) - reducerea sensibilității emoționale la stres (tehnici de relaxare) - dobândirea controlului asupra manifestărilor fizice (tremurături)

Principalele tehnici folosite : Tehnicile verbale de restructurare cognitivă - se referă la identificarea ș i monitorizarea gândurilor anxioase, ș i a situa țiilor care le declan șeaz ă ș i schimbarea acestor gânduri prin înlocuirea cu cu gânduri raționale, realiste, adaptate situației. Tehnicile de relaxare - au ca scop dobândirea ș i exersarea unor tehnici specifice de relaxare musculară ș i respira ție, în vederea gestionării simptomelor fizice apărute pe parcursul expunerii la situa ția stresantă (amețeală, bătăile inimii, tremurături, sufocare). Tehnicile de expunere - presupun expunerea la situații considerate anterior “periculoase”, în vederea scăderii răspunsului de anxietate ș i cre ș terea sentimentului de control. Jocul de rol - are ca scop "să ajute subiectul să se simtă confortabil în legătură cu unele comportamente dobândite recent ș i să le reproducă cu u șurin ță în situa ții sociale corespunz ătoare" (Vera, 2011, p. 72). Jocul de rol obligă pacientul să ac ționeze ca ș i cum s-ar afla în situa ț ia reală ș i să se comporte în această situa ție în mod afirmativ. Este o tehnică a afirmării de sine. Tehnica experimentală. În cazul în care apare un gând negativ, subiectul poate fi învă țat să verifice, sub forma unui mic experiment, în ce măsură gândul are o bază reală. Antrenamentul asertiv. Asertivitatea se refera la acel comportament prin care subiectul isi sustine punctul de vedere personal, cu curaj si fermitate dar fara agresivitate. Pacientul este învă țat cum să spună nu atunci când trebuie, dar nu are curaj. Implicarea familiei în terapie La începutul terapiei, se va încerca pe cât posibil să se lucreze cu întreaga familie (în primele ședințe – când se va stabili diagnosticul, se va explica ce înseamnă fobia socială și ce poate face terapia cognitiv-comportamentală pentru vindecarea sau ameliorarea acesteia). S-ar putea totuși, ca în unele cazuri terapeutul sau pacientul să ajungă la concluzia că este mai bine să se întâlnească separat cu membrii familiei, apoi cu persoana fobică. De exemplu, în cazul adolescentului, este important să se lucreze în mod individual, fără prezența părinților atunci când se încearcă construirea relației terapeutice. Adolescentul trebuie să simtă că terapeutul îi respectă independența și individualitatea. De asemenea, fiind singur cu terapeutul, adolescentul se poate simți mai confortabil în a-și exprima anumite îngrijorări referitoare la diverse aspecte.

Familia trebuie însă implicată în continuare prin susț inerea emoț ională a adolescentului ș i mai ales prin exersarea tehnicilor învățate. De aceea atât părinții, cât și frații se pot întâlni separat cu terapeutul pentru a-și însuși aceste tehnici și a le aplica și acasă și pentru a discuta despre progresele observate. Dacă se lucrează în acest mod, este necesar ca măcar o parte din informația obținută să fie transmisă atât familiei, cât și adolescentului. În cazul în care se stabilește că este bine ca întreaga familie să participe la ședințe, însușirea tehnicilor poate fi mult mai eficientă, legăturile dintre membrii familiei se pot îmbunătăți, iar persoana fobică are mai multe șanse de a fi înțeleasă, ajutată și de a face progrese. Familia poate fi de folos prin participarea la jocurile de rol, prin încurajări verbale și chiar prin simpla ei prezență, ce emană siguranță și liniște. Etapele modelului : 1. Interviul de evaluare/diagnosticare Teama și rușinea pe care le sim ți te determină să evi ți anumite situa ții sau vorbitul în public? Ai tendința de a evita activitățile în care ai putea fi în centrul atenției? Poți spune că una din fricile tale cele mai mari este să nu pari stupid? Când ai observat pentru prima dată aceste simptome? În ce situații se manifestă cel mai des simptomele tale? Există lucruri care îți înrăutățesc sau îți îmbunătățesc simptomele? Cum îți afectează simptomele viața ta – la școală, în familie, cu prietenii? Ai aceste simptome și când nu ești observat de ceilal ți? Ai vreo rudă care a avut sau are simptome similare? Ai avut/ ai vreo boală psihică? Te-ai gândit vreodată să-ți faci rău? Bei alcool sau folosești droguri? Dacă da, cât de des? Sau pot fi aplicate diverse scale : Scala revizuită a anxietății manifeste la copil (Reynolds & Richmond, 1978) ; Scala de măsurare a anxietății și fobiei sociale la copil (Beidel, Turner & Morris, 1995) ; Scala multidimensională a anxietății la copil (March, 1998). Identificarea simptomelor la nivel : cognitiv (gânduri eronate), emoțional (teamă, etc), comportamental ș i fizic (tremurături).

2. Oferirea de informaț ii cu privire la boală ș i modalităț i de tratament Terapeutul îi explică pacientului ce este fobia socială, care sunt manifestările acesteia și care

sunt

modalitățile de tratament cognitiv-comportamental. Apoi, urmează încheierea

contractului terapeutic : 1. M-am hotărât să nu mai fiu fricos. 2. Voi urma cele X ședințe de terapie în mod regulat. 3. Nu voi lipsi sau întârzia. 4. Îmi voi mobiliza toate forţele pentru a-mi învinge fricile. 5. Voi face toate exerciţiile, oricât ar fi de dificile. 6. Nu mă grăbesc, am răbdare cu mine. 7. Nu aştept minuni, ci rezultate pe care le pot obţine singur prin forţele mele. 8. Sunt actorul propriei mele evoluţii. 9. Am încredere în mine şi în forţele mele neexplorate. 3. Decontractarea fizică și psihică Relaxarea se poate realiza în trei etape, urmărindu-se decontractarea fizică şi psihică prin : caseta de relaxare Screm, training autogen Schultz şi o singură frază : Sunt calm, liniştit, voi avea succes! Temă pentru acasă : Exerciţiile de relaxare se vor repeta în cabinetul psihoterapeutic şi acasă până când se va obţine relaxarea pe o singură frază, printr-o singură autocomandă adresată psihicului : Sunt calm, liniştit, voi avea succes! Sau se pot folosi scenarii de vizualizare mentală ; pacientul își poate imagina că : stă întins pe marginea unei piscine, în casa unui prieten, este întins pe o pătură la un picnic și discută cu un prieten, stă pe veranda bunicilor, privește un apus de soare, plutește în spațiu, privește cum plouă sau ninge, privește stelele, se plimbă printr-o grădină secretă, stă într-un pat cald, cuibărit lângă un cățeluș sau o pisică. Scopul este de a-l face pe adolescent capabil să își folosească abilitățile de relaxare atunci când se teme sau se află în situații diferite. 4. Identificarea gândurilor eronate și schimbarea lor Există două greșeli frecvente de gândire care apar la persoanele fobice : supraestimarea probabilității (Voi spune cu siguranță ceva nepotrivit) și supraestimarea consecințelor (Dacă greșesc tema va fi sfârșitul lumii). Tehnica folosită este examinarea dovezilor : experiențele din trecut (pacientul este întrebat cât de des a mai fost într-o situație similară și în câte asemenea situații rezultatul a fost unul

neplăcut), informațiile generale (pot lua forma regulilor de bun simț, a logicii – Dacă cineva nu-mi răspunde la zâmbet înseamnă oare întotdeauna că acea persoană nu mă place?), explicațiile alternative(găsirea altor explicații posibile pentru întâmplarea respectivă), inversarea rolurilor (pacientul se preface că este cealaltă persoană – Dacă acest coleg ar fi zâmbit primul, iar eu nu i-aș fi răspuns la zâmbet, ar fi fost oare din cauză că nu îl plac?). De asemenea, se poate folosi gândirea de tip detectiv : Ce s-a întâmplat în situații similare în trecut? ; Ce lucruri generale știu despre această situație? Ce altceva s-ar mai putea întâmpla în această situație? Gândirea de tip detectiv Întâmplare/eveniment ___________________________________________________________

De ce anume mă tem? Care sunt dovezile? Ce s-a întâmplat când m-am îngrijorat cu altă ocazie? Care sunt faptele? Ce altceva s-ar putea întâmpla? Care este gândul meu calm? Ce se va întâmpla cu adevărat? Temă pentru acasă : monitorizarea gândurilor prin gândirea de tip detectiv (în tabel) 5. Conştientizarea auto-percepţiei negative prin realizarea auto-portretului real și imaginar Pacientul va trebui să realizeze în scris auto-portretul real ăi cel imaginar, ideal. Deoarece psihologia anxietății sociale gravitează în jurul imaginii şi conştiinţei de sine, se cere subiectului alcătuirea autoportretului său imaginar şi real. Subiectul realizează în scris autoportretul real, cu ierarhizarea calităţilor şi defectelor, ca şi autoportretul imaginar, cu trăsăturile psihice şi fizice la care aspiră. Autoportretul real are ca obiectiv conştientizarea auto-percep ţiei negative prin dispropor ţia între calităţ ile şi defectele autopercepute, atât ca număr, cât şi ca importan ţă ăi îmbunătăăirea imaginii de sine. 6. Dezvoltarea abilit ăț ilor sociale

Se vor realiza exerciții privind dezvoltarea abilităților sociale : contactul vizual, zâmbetul, tonul vocii, mersul, mimica ăi gestica. Pacientului i se propun diverse exerciții : să încerce să privească terapeutul și să-i zâmbească acestuia (poate fi sub formă de concurs), să încerce să-ăi controleze tonul vocii, să meargă drept ăi flexibil, să se aăeze în încăpere în față sau în centru, nu în locuri ascunse și să-și modifice limbajul corpului. Pacientului i se explică rolul diferitor aspecte : Contactul vizual : Contactul vizual transmite mesajul că te interesează ceea ce are de spus cealaltă persoană și că asculți. Contactul vizual îți permite să înțelegi mesajul pe care cealaltă persoană îl comunică prin expresia facială. Lipsa contactului vizual în timpul unei discuții comunică celeilalte persoane faptul că nu ești interesat sau că te plictisești și nu asculți. Postura : Postura diferă în funcție de situația în care te afli și de ceea ce simți. Atunci când, în timpul unei conversații, umerii îți sunt căzuți și capul îți este în piept, este posibil să lași impresia că nu ești interesat. Dacă îți ții capul aplecat atunci când vorbești, este dificil pentru cealaltă persoană să audă ce spui. Atunci când stai drept și țeapăn, arăți ca și cum ai fi stresat sau jenat. Expresiile faciale : Expresiile faciale permit oamenilor să știe cum te simți. Zâmbetul arată că ești mulțumit și fericit. Privirea goală sau privirea încruntată pot transmite că ești plictisit, trist sau furios. Fața non-expresivă nu este interesantă și este foarte probabil să ducă la pierderea atenției ascultătorului. Tonul vocii Când oamenii vorbesc pe un ton monoton, ceea ce spun nu sună interesant și astfel pierd atenția celeilalte persoane. Volumul ș i frecvenț a vocii Unii oameni vorbesc atât de încet încât nu pot fi auziți bine de ceilalți și celelalte persoane își pierd interesul. Dacă vorbești prea repede, celeilalte persoane îi este dificil să te urmărească

și să înțeleagă ceea ce vorbești. Temă pentru acasă : Pacientului i se va cere ca exercițiu între ședințe, să lucreze asupra contactului vizual împreună cu anturajul său. El va trebui să se antreneze să-ș i privească prietenii, membrii familiei în ochi, în loc să privească mereu în altă parte și să fie cel care atacă (se uită primul și sus ț ine privirea). 7. Abordarea manifestă rilor fizice – tremuratul În această etapă se folosește tehnica expunerii gradate. De exemplu, pacientului i se poate cere să se servească cu un pahar de apă minerală, pe care să o toarne din sticlă în pahar, controlânduși tremurul mâinilor. De cele mai multe ori pacienții caută diverse scuze pentru a se eschiva, dar terapeutul trebuie să fie ferm. După mai multe încercări, pacientul va reuși să-și controleze tremurul. Pacientului i se explică apoi (restructurarea cognitivă) cât de exagerate sunt percepțiile sale. Crede că va tremura atât de tare încât va răsturna paharul, când de fapt nu se întâmplă nimic din toate acestea. Temă pentru acasă : Pacientul trebuie să exerseze și acasă turnatul apei din sticlă în pahar, în prezența unui membru al familiei, controlându-și reacțiile. 8. Învăț area unor comportamente asertive în interacț iunile sociale Pacientul este învățat cum să își susțină punctul de vedere personal, cu curaj si fermitate dar fără agresivitate ăi cum să spună nu atunci când trebuie, dar nu are curaj. Se realizează jocuri de rol – între terapeut ăi pacient – urmărindu-se aceste comportamente. Temă pentru acasă : Exersarea abilităăilor asertive cu un membru al familiei. 9. Alcă tuirea unei liste cu persoanele ș i situaț iile intimidante În cazul adolescentului, acesta se poate teme cel mai tare de profesori ăi persoanele necunoscute ăi de situaăii de genul : strângerea de mână, participarea la un interviu, ținerea unui discurs, mersul la o petrecere. În ăedinăele următoare vor avea loc jocuri de rol în grup pentru a simula situațiile stresante și a se dezvolta abilitățile de coping.

10. Dezvoltarea abilit ăț ilor sociale în grup Aceaste ședințe se desfășoară în grup, împreună cu câțiva membri ai familiei pacientului și câțiva prieteni apropiați. Pacientului i se poate cere, de exemplu, să-ăi imagineze că intră într-o încăpere (în cabinetul de terapie). El trebuie să bată la uăă, să intre, să spună Bună ziua, să se prezinte ăi să strângă mâna fiecăruia din cei prezenăi. Se evaluează forăa bătăii la uăă, apăsarea paăilor, siguranăa vocii, firescul strângerii de mână. Fiecare dintre cei prezenăi acordă pacientului câte o notă. A doua situație simulată poate fi participarea la un interviu. Pacientul poate fi, pe rând, reporter ăi intervievat. Interviurile sunt înregistrate. Pacientul primeăte din nou note. Ultima situație poate fi ținerea unui discurs. Pacientul trebuie să țină un discurs cu tema la alegere în fața celor prezenți, fiind notat de public. Temă pentru acasă : participarea la o petrecere, împreună cu un membru al familiei, unde să exerseze abilitățile sociale învățate ; exersarea deprinderilor de vorbire și de limbaj corporal în realitate (dar treptat). De exemplu : Să salute un profesor cu Bună dimineața! Să salute un anume adolescent (dar de preferință un adolescent sociabil și prietenos, pentru început) Să adreseze o întrebare unei rude, atunci când aceasta vine în vizită. Să exerseze adresarea de întrebări, prezentarea și ținerea unui discurs cu un frate sau o soră. Tehnica principal ă folosită în aceste ăedinăe este jocul de rol. Această tehnică are ca scop să ajute subiectul să se simtă confortabil în legătură cu unele comportamente ăi să le reproducă cu uăurinăă în situaăii sociale corespunzătoare. Jocul de rol obligă pacientul să acăioneze ca ăi cum s-ar afla în situația reală și să se comporte în această situație în mod afirmativ. Este o tehnică a afirmării de sine. 11. Evaluarea și autoevaluarea Terapeutul, apoi pacientul, evaluează progresle făcute la nivel cognitiv, comportamental, emoțional și fizic. La nivel cognitiv pacientul poate prezenta următoarele îmbunătăăiri : corectarea erorilor de gândire, înlocuirea gândurilor distorsionate cu gânduri

realiste La nivel emoțional : o imagine de sine mai bună, o teamă mai scăzută faăă de persoanele necunoscute ăi faăă de situaăiile producătoare de anxietate, încredere mai mare în propria persoană, mai mult curaj La nivel comportamental : dezvoltarea abilităăilor sociale : realizarea ăi menținerea contactului vizual, controlul tonului vocii, îmbunătățirea mimicii ăi a gesticii, dezvoltarea abilităăilor de comunicare La nivel fizic : controlul manifestărilor fizice (tremurul mâinilor)

Concluzii Acest model îl învață pe client să pescuiască, nu îi oferă peștii deja gătiți, adică prezintă avantajul că îl învaăă să facă faăă posibilelor viitoare motive de anxietate, având aăadar nu numai rol terapeutic, ci si profilactic. Un alt avantaj este acela că implică familia, care ocupă un rol major în vindecarea pacientului. Dezavantajul este că acest demers necesită participarea activă a clientului, întrucat nici un psihoterapeut nu poate aplica practic modificările cognitivcomportamentale în locul clientului. El îl poate provoca, îl poate învăăa, îl poate motiva, îl poate încuraja, îl poate înțelege și susține pe parcursul transformării terapeutice, dar nu îi poate înlocui gândurile, sentimentele sau comportamentele. Există, de asemenea, riscul de recidivă – posibilitatea ca, la un moment dat, sentimentele de teamă ăi anxietate excesivă să revină. De aceea, este bine ca familia să continue să exerseze tehnicile învăăate ăi să ajute adolescentul să-ăi recapete controlul asupra situaăiei.

Bibliografie : Andrews, Gavin, Creamer, Mark, 2007, Psihoterapia tulburărilor anxioase. Ghid practic pentru terapeuți și pacienți, Polirom, Iaăi Cristophe, Andre, Legeron, Patrick, 2001, Cum să ne eliberăm de frica de ceilalți? Tracul, Holdevici,

timiditatea, inhibițiile, fobia socială, Editura Trei Irina,

2011,

comportamentale, Editura

Psihoterapia

anxietății.

Abordări

cognitiv-

Universitară, Bucureăti

Picardat, Jean – Francois, 1998, Ghidul timidului : cum să-ți dezvolți personalitatea și să

trăiești în armonie cu ceilalți, Teora, Bucureăti

Rapee, Ronald, 2011, Cum să vă ajutați copilul cu probleme de anxietate. Un ghid pas cu

pas pentru părinți, Editura Ascred, Cluj-Napoca

Rapee, Ronald, Wignall, Ann, 2011, Tratamentul anxietății la copii și adolescenți, Editura

Ascred, Cluj-Napoca

Vera, Luis, 2011, Terapia cognitiv-comportamentală la copii şi adolescen ţi, Editura Polirom, Iaşi