Florin+Tudose Psihopolitica Recidiva

Viitorul nu este numai ceea ce se poate întâmpla sau numai ceea ce are cele mai multe şanse să se producă. El este de asemenea ceea ce vom voi să fie. Gaston Berger

MULŢUMIRI în primul rând, editurii Infomedica şi directorului acesteia, domnul Sorin Paveliu iniţiatorul proiectului Psihopolitica, care s-a materializat în prima ediţie a cărţii. Mulţumiri domnului Nicolae Cristache, director de revistă la mijlocul ultimului deceniu, care a găzduit şi uneori a îndrumat, multe din capitolele cărţi. Mulţumiri tuturor ziariştilor care au înţeles spiritul Psihopoliticii şi ne-au stimulat să facem precizări sau noi portrete atunci când situaţia o impunea, şi din nefericire situaţia a impus-o mereu. Printre aceştia reputaţii: Elena Alexa, Ion Longin-Popescu, Val Vâlcu. Mulţumiri şi mai tinerilor jurnalişti: Dorelian Bellu, Ovidiu Brăzdau, Gina Gheoca, Cristian Niculescu, care au preluat cu entuziasm maniera patografică în încercarea de a descoperi cine sunt cei care deţin frânele puterii şi ne conduc. Mulţumesc de asemenea celor mulţi - cunoscuţi sau simpli cititori - care neau făcut sugestii şi critici privitoare la cartea din 1996, ajutându-ne să îmbogăţim actuala ediţie.

FLORIN TUDOSE ION BARBU

PSIHOPOLITICA RECIDIVA FALS TRATAT DE PSIHOPATOLOGIE SOCIALĂ

Editura PSYCHE 2004

Lucrarea apare cu sprijinul revistei

PSIHOLOGIA AZI

E-mail: [email protected] Web: www.psihologia.ro

Copyright © 2004, Editura PSYCHE, Bucureşti Materialele publicate în această lucrare pot fi reproduse doar cu acordul scris al editurii. Editura PSYCHE Tel: 313.12.60, Fax: 313.12.79 Adresa pentru corespondenţă: C P . 42-12, Bucureşti E-mail: [email protected] Web: www.psyche.psihologia.ro Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României TUDOSE, FLORIN Psihopolitica recidiva : fals tratat de psihopatologie socială / Florin Tudose, Ion Barbu. - Bucureşti: Psyche, 2004 Bibliogr. ISBN 973-86031-7-X I. Barbu, Ion 94(498)" 1989/..." 159.9:32.01

Cuprins Argument 1 în loc de argument 2 Complexul puterii Revoluţie» eşecuri şi destine Perversul psihosocial Narcisiacii Megalomanii Paranoiacii Mobiluri şi alibiuri Adaptarea Despre o psihopatologie politică de creştere în tranziţie Ura Despre râs Complexaţii Abandonaţii Timizii Bizarii Anonimii şi sindromul Procopius din Caesarea Mitomanii Grosolanii Senzitivii Bovaricii Vanitoşii Histrionicii Sindromul Cicciolina , Om bogat Politică şi vânătoare Coplagiatorii Baronita Minciuni şi mincinoşi Delirul de mass-media Despre manipulare Lucrare practică Diagnostic: putere patologică Bibliografie selectivă

,

7 9 13 15 35 45 49 55 63 69 75 85 91 95 101 .105 111 115 125 129 135 141 147 153 159 163 171 177 181 187 199 203 207 209 211

Argument 1 Istoria psihopoliticii a început cu cel puţin 15 ani în urmă când, unii pacienţi, prefacându-se că glumesc, întrebau în şoaptă: "El ce boală are?" Acelaşi lucru îl întrebau şi prietenii în seri târzii, după ce scoteau telefoanele din priză şi se mai uitau o dată pe vizor. "El, Ceauşescu, ce boală are?" Nu ştiam ce să le răspund, nu ştiam cum să le răspund şi cum să-i fac să înţeleagă. Mai spuneau: "Faceţi-i ceva!" Adică, voi psihiatrii, salvaţi-ne şi asumaţi-vi-1 pe monstrul ăsta pe care nu-1 mai putem suporta. îmi dădeam atunci foarte bine seama de poziţia grea pe care psihiatrul o are în societate, stârnind teama că va psihiatriza relaţia cu aproapele său, stârnind dorinţa celorlalţi de a pătrunde şi în cotloanele mai întunecate ale cunoscuţilor lor. Ştiam deja, de la celebrul Henry Ey, că psihiatrul nu este nici poliţist, nici arbitru, nici militant politic, ci pur şi simplu un medic. Un medic care foloseşte cu mult mai bine decât alţii puterea vindecătoare a cuvântului. Un doctor de vorbe şi simboluri, cum îmi spunea un pacient-poet trecut prea repede în nefiinţă. Lui Ceauşescu, psihiatrul Ion Vianu, într-o analiză repetată adesea la Europa Liberă, i-a stabilit diagnosticul de fineţe. Neşansa dictatorului a fost că nimeni, înainte de a-1 trimite în faţa plutonului de execuţie, nu a cerut obişnuitul, în astfel de situaţii, examen psihiatric. In schimb, vae victis, i s-a controlat cu grijă tensiunea. După revoluţie, de data asta în mod deschis - e democraţie, nu-i aşa - lumea a început să mă întrebe "ce se întâmplă oare cu ceilalţi şi cu noi toţi", fiecare vrând să-şi confirme ideea că celălalt a cam luat-o razna. Câteva publicaţii mai îndrăzneţe mi-au oferit chiar spaţiu pentru a pune diagnostice unuia sau altuia dintre personajele pe care redactorii le considerau bolnave. Am refuzat evident, sporindu-le confuzia şi suspiciunile faţă de psihiatrie, adică "Voi sunteţi ca ăia". I-am înţeles mai ales după ce, în februarie '90, am fost chemat la procuratura militară de un ofiţer, maior sau locotenent-colonel, Gutuie, care m-a întrebat politicos dacă am fost sau nu terorist, la dânşii aflându-se o sesizare în acest sens. Te-ro-rist! I-am înţeles după ce, în luna aprilie a aceluiaşi an, ca urmare a publicării unui articol despre manipulare (ce poate fi citit şi în această carte), tatăl şefului Frontului Salvării Naţionale dintr-un sector bucureştean, oficiant sanitar în policlinica în care lucram, a venit şi m-a luat de guler: "îţi baţi joc de noi? Ce crezi, că nu ne-am recunoscut în articolul acela? Doctore, bagă-ţi minţile-n cap!" Vremuri tulburi. I-am înţeles în octombrie '92 când, după alegeri, unul din şefii mei ne-a chemat şi ne-a spus: "Dacă nu ne-aţi lichidat la timp, acum o să faceţi ce spunem

8

Florin Tudose, Ion Barbu

noi sau o să vă lichidăm." Şi apoi ne-a arătat o hârtie pe care cinci cifre adunate dădeau 53%. Şi atunci am dorit să scriu cartea. Mi-am dorit să scriu cartea şi pentru că mi-am amintit cuvintele marelui medic Paracelsus, care spunea că omul care nu înţelege nimic nu are nici o valoare şi nu poate să facă nimic. Eu însumi am văzut că mulţi oameni, prea mulţi oameni, nu pot înţelege nimic, pentru că le lipseşte o minimă cunoaştere la care, dintr-un motiv sau altul, nu au avut acces. Aşa cum în medicină nu vezi decât ceea ce şti că există, şi în viaţa socială fenomenele inedite scapă percepţiei imediate, cu deosebirea că aici participarea sufletească este mult mai intensă, legând ochii raţiunii. Indivizii umani sunt diferiţi între ei şi au ca numitor comun doar omul din om, cum spunea un teolog. Diversitatea în nesfârşita constelaţie a normalului poate îmbrăca şi forme neaşteptate, în care tuşele cele mai îngroşate pot provoca surprinderea celorlalţi. Am scris această carte al cărei subiect nu este medicina, şi cu atât mai puţin psihiatria, ci se referă doar la dezechilibrele sufletului omenesc, la ruperile armoniei şi la exagerarea afectelor. Toate acestea fac mult mai rău celorlalţi decât bolile cuprinse în Tratate şi îngrijite în sanatorii şi în spitale. "Prostia nu doare" spune românul şi nici dizarmonia, adăugăm noi. Tipologia şi caracterologia sunt domenii fascinante ale cunoaşterii, iar cei care le-au abordat, fie că se numeau Teofrast sau La Bruyere, Lombroso, Freud sau Jung, au reuşit descrieri a căror autenticitate este confirmată de "potrivirea" cu o persoană sau alta peste spaţiu şi timp. Aflat pe prima scenă a societăţii, personajul politic, chintesenţă a lui zoon politikon care este individul uman, devine exemplar adesea în sensul literal al cuvântului. Ne-am permis în demersul nostru de cuvinte să umplem căsuţele libere ale tabelului nostru mendeleevian cu elementele alchimiei sociale, care neau fost la îndemână şi ne-au surprins cu păstrarea constantă a unor trăsături sufleteşti şi moduri de acţiune. Credem că eliminăm pe această cale confuzia dintre bolnav şi neechilibrat, făcându-le un bine amândurora şi mai ales sperând că facem un bine tuturor separând dizarmonia de armonie, pentru ca simfonia vieţii cotidiene să aibă cât mai puţine note stridente sau false. Nici psihiatrul, nici psihopatologul nu pot schimba în mod direct viaţa fiecăruia, dar pot să influenţeze modul în care fiecare alege pe cei cărora le încredinţează o parte din soarta sa, fie că aceştia sunt viitorii membri ai familiei sale, conducătorii comunităţii sale restrânse (satul sau oraşul) sau chiar cei ce vor decide, pentru un timp, soarta naţiunii. "Ad votum" înseamnă după dorinţă, iar la votare trebuie ca dorinţa să lase deschisă, pentru binele tuturor, şi fereastra raţiunii.

în loc de argument 2* Psihologia Azi: în 1996 aţi publicat lucrarea "Psihopolitica", în care aţi prezentat câteva profile de personalitate politică nu tocmai plăcute pentru unii lideri politici. Este şi acum singura de acest gen. Cum s-a născut această carte? Florin Tudose: Din frustrarea personală, din faptul că Revoluţia, această mişcare de schimbare socială care a început în '89, a eşuat, din păcate. Am crezut în ea 7 ani, atâta cât ar fi avut nevoie copilul numit "democraţie" ca să ajungă la prima treaptă de maturitate. Nu s-a întâmplat. A fost şi continuă să fie o bătălie oarbă între forţe sociale animate de mărunte interese personale, care perpetuează modelul nefericit al conducătorului comunist. Iată, au trecut 15 ani, ar trebui să ne aflăm pe o a doua treaptă a maturităţii şi democraţia este tot neîmplinită, este tot o caricatură, doar o schiţă. - Aţi mai publicat în câteva cotidiene profile de personalitate politică ale unor lideri politici. Din ce motiv? - Am arătat că oamenii care au anumite dizarmonii de personalitate sau sunt personalităţi accentuate într-un sens negativ, accentuate de beţia, delirul sau de complexul puterii, sunt în poziţii de decizie. Am crezut că dacă publicul va înţelege acest lucru va fi mai prudent în alegerile pe care le face şi va înţelege că măcar o parte dintre aceste persoane nu au ce căuta pe scena politică. Evident că nu este un demers ce ţine de profesiunea mea, psihiatria, dar cred că orice caracterologie aparţine psihiatriei sociale. Iar descrierea tipologiei sociale are efect benefic asupra publicului. Mi-am asumat chiar şi riscul foarte mare de a ilustra cartea cu personaje publice, care se încadrau în tipologiile descrise. - Ce efecte a produs cartea? - Nici unul... Am făcut acest lucru în virtutea dreptului meu de cetăţean de a spune adevărul despre ceea ce văd. Nu m-am atins de intimitatea acestor personaje, nu este obiectul discursului meu. M-am legat doar de ceea ce se vede pe scena publică, pentru că politicianul se expune, pe scenă, privirilor tuturor, inclusiv privirii profesioniştilor. Spre deosebire de alţi colegi, nu cred că lumea trebuie psihiatrizată, nu cred că trebuie găsit patologicul cu orice preţ, oriunde şi nu cred că tot ceea ce se vede poate fi şi tratat. Cartea se adresa electoratului, pentru că el trebuie să afle cât mai multe despre candidaţi. Dar trăim într-o ţară unde în timpul campaniilor electorale se interzice apariţia în mass-media a celor care vor candida, ca şi cum electoratul trebuie să ştie cât mai puţin despre cei

„O incursiune în psihopatologia vieţii politice" - interviu de Gina Gheoca, publicat în PSIHOLOGIA AZI nr. 4/2004)

10

Florin Tudose, Ion Barbu

care-i vor conduce. Electoratul este îndemnat să voteze orbeşte, aşa cum s-a întâmplat în 1992. - Cum sunt viaţa şi personalităţile politice în 2004? - Nu s-a produs acea maturizare pe care, poate într-un mod utopic, am aşteptat-o. - Când spuneţi "maturizare" la ce vă referiţi? - La identitate şi la asumare. Omul se maturizează atunci când este capabil să se identifice şi să-şi asume aceasta apartenenţă. Clasa politică din România nu s-a identificat cu o doctrină, cu un program căruia să-i fie fidel. Cei mai mari bogătaşi sunt în partidele de sorginte socialistă. Acestea sunt pline de baroni, latifundiari, bancheri care nu au nici un fel de respect faţă de egalitatea şanselor. La dreapta, discursul este populist, stângist, se arată ameninţător cu degetul spre avere, proprietate şi nu există identificare. La capitolul asumare nimeni nu-şi asumă nici deciziile, nici responsabilităţile, nici greşelile. Tot timpul discursul politic este în oglindă. "Ceilalţi" nu au făcut..., "ceilalţi" ne-au lăsat o grea moştenire, în timpul "celorlalţi" s-a întâmplat... Toţi fug în aşa-numita răspundere colectivă. - Adică avem încă mentalitatea de oaste? - Nu, din păcate mentalitatea noastră este una de mercenariat. Ne ducem la cel care ne plăteşte mai bine. Politicienii migrează de la un partid la altul. Este un parlamentar care a schimbat vreo trei partide, a trecut de la extrema dreapta la extrema stângă. Iată un exemplu de identitate inexistentă. Aceste "insecte masificate" nu pot căpăta identitate. - Ca psihopatolog, cum explicaţi această stare de fapt? - în România personalitatea politică, nu includ aici personalitatea privată, se identifică cu personalitatea de tip "borderline". Politicienii români au o personalitate nestructurată, infantilă, prăbuşită, cu foarte multe goluri. Aceste clişee le găsim reproduse atât la nivelul partidelor, al Parlamentului, al Guvernului, cât şi la nivelul individual, al liderilor. Sigur, aici intervin şi alte dimensiuni: inconştientul colectiv, prejudecăţile şi altele. - Acest tip de personalitate manifestat în viaţa politică se regăseşte şi în viaţa personală? - Cei care se manifestă în această direcţie şi în viaţa personală sunt împinşi mai repede la margine. Dar există această dublă personalitate, care se manifestă diferit în viaţa personală şi în cea politică. - Sunt oamenii politici "bolnavi" şi acasă şi în viaţa politică? Puteţi da câteva exemple? - Nu pot da nume, pentru că voi avea prea multe procese pe cap. Pot fi însă identificaţi. Căutaţi-i pe cei care au schimbat 3-4 neveste, care la vârsta senectuţii sunt proaspeţi însurăţei, îşi distrug familiile, pe cei care aleargă descheiaţi la

Psihopolitica recidiva

11

pantaloni prin ministere, pe femeile politiciene a căror viaţă personală e un dezastru. - Ce alte tipologii de personalitate există în viaţa politică românească? - Toată gama de personalităţi accentuate. Dar dacă ar fi să facem o tipologie ştiinţifică, sigur că fiecare s-ar încadra într-un alt tip de personalitate, nu neapărat cele amintite, în funcţie de trăsăturile fiecăruia. - Cum ajungeţi la acest "diagnostic"? - Scena politică este suportul principal. Acest "diagnostic" îl fac doar personajului expus pe scena politică. Plec de la imaginea pe care el nu o creează, ci doar se joacă pe el însuşi şi o livrează în permanenţă. - Ca patologie, care este trăsătura definitorie a tipului de personalitate dublă? - Dispreţul profund faţă de ceilalţi, narcisism exagerat, agresivitate. Aceste aspecte îl fac să-şi părăsească familia şi să se afişeze cu o divă locală sau naţională, să meargă cu maşini de 300.000 euro pe străzi, stropindu-i pe amărâţii de alegători, să suprime presa de opoziţie, să ocupe toate canalele de informaţie şi să-şi exacerbeze la nesfârşit personalitatea gonfiată, să ţină în poziţie de drepţi până şi preoţii, să dispreţuiască orice idee, iniţiativă sau adevăr al celuilalt. Nu există decât ei, "eu sunt statul", nu există altă părere. Acest clişeu este ceauşist. - Pot politicienii "dinozaurizaţi" să devină politicieni europenizaţi? - Ar fi putut, în cei 15 ani care au trecut. Unii au încercat, dar au eşuat. Caracteristicile politicienilor de calibru european: discreţia, echilibrul, toleranţa, capacitatea de asumare nu se regăsesc în clasa politică românească. - Dacă partidele politice s-ar prezenta la cabinetul dumneavoastră, ce le-aţi recomanda? - Să meargă la un "doctor" politolog şi nu la un psihiatru. - Şi liderilor politici? - Demisia... Peştele se strică de la cap. "Aţi eşuat în mod lamentabil, nu aveţi dreptul să continuaţi". Ca psihiatru, aş fi în situaţia penibilă de a le spune: "Domnilor, dumneavoastră nu sunteţi în stare să percepeţi realitatea". I-aş sfătui să nu mai facă politică 8 ani de zile şi să trăiască în viaţa reală. - în opinia dumneavoastră, care este situaţia politică a României? - Sunt partide care nu au suferit nici o restructurare. Spre exemplu, partidul de guvernământ parca e o aripă a fostului PCR şi pare să-i respecte regulile, forma de organizare. Culmea, chiar personalităţile care conduc sunt din fostul partid comunist sau vârfurile uteciste. Este inadmisibil după 15 ani de aşa-zisă democraţie. Aceste partide nu pot avea altă soartă decât cea avută de PNŢCD. De aceea sunt incapabile să conducă România. Pot fi acuzate că se bate pasul pe loc, că n-au responsabilitate istorică, socială, că n-au responsabilitate... pur şi simplu. Nu-şi respectă alegătorii.

12

Florin Tudose, Ion Barbu

- Poziţia dumneavoastră este... - Poziţia mea este a unui om care înţelege dinamica proceselor sociale şi care crede că orice înţepenire sau stagnare nu are ca efect decât traumatizarea societăţii în ansamblul ei, creşterea agresivităţii colective şi creşterea anomiei. - Care este perspectiva politică? - Tinerii sunt cei care au nevoie de sprijin. Cred că în toate partidele româneşti, cu excepţia celor extremiste, există tineri care vor putea, prin personalitatea şi realizările lor, să ducă la capăt construcţia începută de Europa din care vom face, cu siguranţă, şi noi parte. Am întâlnit tineri deosebiţi atât la PNL, cât şi la PSD, PD, PRM. Din păcate, sunt extraordinar de presaţi pentru a deveni yesmen-i, oameni care să execute ceea ce le dictează dinozaurii politici. - Dar au modele la standarde europene, măcar din trecut? - I-aş numi pe Mihail Kogălniceanu, I.C. Brătianu, Nicolae Titulescu. O personalitate aparte este regele Carol I. Aceştia sunt ceea ce am numi noi acum "personalităţi europene echilibrate". - Ce îi sfătuiţi pe tinerii politicieni? - Oricărui tânăr de 20-22 ani îi recomand să se implice în politică, pentru formarea propriei personalităţi. Pentru că nu putem să ne negăm această trăsătură fundamentală: suntem nişte animale politice. Pe tinerii care sunt deja în politică îi sfătuiesc să meargă înainte după capul lor, după instinctul lor politic şi după doctrina reală căreia i s-au alăturat, nu după modelele existente deja în partid. Trebuie cu orice preţ să încerce sâ-şi combată arivismul. Dacă în momentul când devin politicieni se transformă şi în arivişti, atunci bătălia este pierdută.

Complexul puterii Complexul puterii este forma cea mai elevată (şi cea mai periculoasă prin agresivitatea ce o degajează) pe care o îmbracă complexul de inferioritate descris magistral de Adler. Aceasta este încercarea de compensare a handicapului emoţional, fizic, intelectual sau chiar a handicapului de integrare socială de care individul suferă. Un teolog contemporan afirma pertinent că nu există nici un alt lucru care sâ-1 facă pe om să se simtă superior celorlalţi ca puterea de a-i manipula pe alţii ca pe nişte soldaţi de plumb. într-o semiologie a complexului puterii, manipularea celorlalţi ar putea fi unul din primele semne care să conducă spre acest grav diagnostic psihosocial. Dezvăluit de psihanalişti printre multele suferinţe ale zonei celei mai ascunse ale sufletului uman, complexul puterii este alcătuit din totalitatea reprezentărilor şi aspiraţiilor care tind să plaseze Eul propriu deasupra (dar şi în afara) oricăror influenţe care emană din exterior, subordonând realitatea obiectivă şi subiectivă unei scheme funcţionale prestabilite, alienând individul. "Puterea alienează" este doar formula sintetică în care distorsiunea condiţiei umane este exprimată. Diagnosticul este aparent dificil de stabilit în primele faze de manifestare şi nu pare să fie la îndemâna individului obişnuit. Ulterior bâlbâiţii agramaţioratori, analfabeţii-academicieni, zugravii-decoratori-pictori (şi întotdeauna arhitecţi ai unei lumi noi), tătucii-sanguinari sau mămicuţele castratoare devin un diagnostic la îndemâna oricui: bolnavi de putere. Un diagnostic mai ales la îndemâna celor care au admis să cedeze presiunilor pe care suferindul de boala puterii le-a făcut asupra lor. Sistemul operaţional prin care complexul puterii se încearcă compensat cuprinde: autoritarismul, încăpăţânarea, demonstrativitatea, pedanteria, extinzându-se de la cercul cel mai apropiat, ca o undă de şoc, către persoane tot mai îndepărtate relaţional. Operativitatea sa şi mai ales agresivitatea sa, îl fac pe individul bolnav să aibă o eficienţă de neînchipuit (oare există cineva care să o poată uita pe cea românească?) asupra comunităţii. Unul după altul, indivizii folosiţi sunt întărâtaţi împotriva celorlalţi apoi îndepărtaţi ca nefolositori. Ei nu pot fi păstraţi pentru că pot fi oricând martori ai unor slăbiciuni trecute. Trebuie găsiţi mereu oameni noi, declaraţi capabili, chiar excepţionali, doar pentru că cel bolnav de putere trebuie să-şi satisfacă orgoliul de a fi egalul zeilor. El trebuie să rămână întotdeauna un cap deasupra tuturor. Compensarea devine supracompensare (chiar hipercompensare) fiind cu atât mai gravă şi mai violentă cu cât complexul de inferioritate al puterii este mai grav, mai profund. Violatorul nu este un hiperpotent, ci doar un impotent care îşi

14

Florin Tudose, Ion Barbu

fantasmează în violenţă, potenţa, care are nevoie de ajutorul grupului pentru a-şi realiza aspiraţia de sexualitate. Analog, suferindul de complexul puterii nu este un puternic, nu este un Hercule politic, ci mult mai des un distrofic veleitar. Comunitatea nu trebuie să-1 sprijine pe pigmeu în aspiraţia sa de a apărea un gigant. Soclul puterii patologice are la temelie, întotdeauna, indiferenţa noastră faţă de complexul altora. Totul începe cu o listă pe care, individul atins de microbul puterii se trece măcar ultimul, fie şi autopropunându-se. Este lista suferinţei noastre viitoare.

Revoluţie, eşecuri şi destine Viaţa este o luptă continuă, care începe cu prima gură de aer inspirată de nou venitul pe lume prunc şi sfârşeşte cu ultima geană de lumină zărită în pragul definitivei treceri spre moarte, in această luptă, realităţii individului i se oferă surse interioare şi exterioare de suferinţă sau satisfacţie, a căror sumă finală vor face din el un câştigător sau un învins. Din exterior acţionează obstacole care ne împiedică în găsirea locului în lume, dificultăţi dintre cele mai diverse, de la bolile care ne ameninţă integritatea, la ceilalţi indivizi, concurenţi activi cu care ne disputăm bunurile şi fericirea. Realitatea internă antrenează în luptă necesitatea de a face faţă multiplelor aspiraţii şi nevoilor izvorâte din profunzimile inconştientului care îşi cer satisfacerea, în ciuda interdicţiilor exterioare. în aceste două realităţi - exterioară şi interioară - Eul fiecăruia dintre noi îşi desfăşoară dificila partitură existenţială, întotdeauna unică şi irepetabilă. Jocul imprevizibil al acestor forţe a făcut ca în ecuaţia personalităţii să fie invocat şi destinul, ca forţă inflexibilă şi determinantă a existenţelor. Destinul, legat de ceea ce se numeşte gândirea magică a individului, a fost întotdeauna un pol de maximă atracţie pentru spiritul uman, dar şi un loc comun în care au eşuat numeroase viziuni şi ipoteze. Fr. Paulhan spunea că omul este o fiinţă instabilă şi neliniştită, dar neliniştea şi instabilitatea sunt împărţite inegal între oameni. De aici chiar ideea că destinul ar putea fi rezultatul neliniştii, al alternanţei dintre afirmarea plenară şi sentimentul dezechilibrului interior... Destinul exprimă şi faptul că individul este supus determinismului legilor naturale, dar are şi capacitatea de a le depăşi prin anulări şi revolte care depăşesc normele obişnuite. Individul rămâne totdeauna contradictoriu şi zbuciumat, încercând să-şi rezolve antinomiile care rezultă din structura profundă a individualităţii. Destinul este orientarea generală a fiinţei, iar sensul său este conţinut în structura individualităţii, care, la rândul ei unică, conduce la unicitatea destinului individual. Evenimentele biografice survin aparent întâmplător, dar în realitate par să fie determinate de scheme constante de viaţă, care determină fapte repetitive sau analoge, dând impresia de unitate şi coerenţă. Astfel, un individ impulsiv şi necontrolat, având o sexualitate puternică, va contracta o serie de legături şi căsătorii care vor evolua previzibil într-un mod nefericit, creând un destin dominat de eşec. în schemele aşa-zisului "stil de viaţă" se exprimă simultan date ereditare, instinctuale şi afective, ca şi rezultatul marilor experienţe sufleteşti anterioare. Rolul important în itinerariul biografic al bagajului genetic şi ereditar

16

Florin Tudose, Ion Barbu

este subliniat de Ed. Jaloux: "Fiecare dintre noi îşi aduce virtual, odată cu naşterea, întreaga substanţă a destinului". A. Adler oferă o interpretare a influenţei pe care zestrea biologică şi genetică o are în destinul individului, care va pune întregul univers individual sub semnul complexului de inferioritate. Pornind de la situaţia din prima copilărie, în care copiii trataţi cu vitregie de natură adoptă atitudini diferite faţă de viaţă şi oameni, în comparaţie cu cei consideraţi normali, el subliniază dispariţia sentimentului de comuniune socială, modelul egoist al grijii exclusive faţă de sine şi lipsa de preocupare faţă de interesele altora. La aceşti copii se dezvoltă aşa-numita aspiraţie la putere, care îi va conduce spre dobândirea superiorităţii într-un anumit mediu social, printr-un mod de acţiune particular, compensatoriu al sentimentului de inferioritate pe care îl resimt. Ei îşi sporesc în mod inconştient eforturile în realizarea scopurilor propuse; crezându-se dezavantajaţi şi desconsideraţi, încearcă să-şi valorifice la maxim restul calităţilor. Nicolae Titulescu a fost "micul om mare" care, depăşind complexul staturii mărunte, va deveni steaua cea mai strălucitoare în pleiada diplomaţilor români, un exemplu pentru întreaga diplomaţie europeană, preşedinte al Ligii Naţiunilor, precursoarea Organizaţiei Naţiunilor Unite. în discursul ţinut la Universitatea Cambridge, el afirma: "Soarta este scuza celor slabi şi opera celor tari". Dacă sentimentul de inferioritate este deosebit de apăsător, apare pericolul ca, din cauza fricii de a rămâne handicapat pentru întreaga viaţă, copilul să nu mai fie mulţumit cu o simplă compensare, ci să treacă dincolo de aceasta, prin aşa numita supracompensare. în aceste condiţii, aspiraţia la putere şi superioritate se va exacerba, atingând patologicul. Un astfel de individ poate să meargă timp îndelungat pe căi aparent normale, iar trăsătura sa marcantă de caracter, ambiţia, să se manifeste în aşa fel încât să nu-1 ducă decât foarte târziu la un conflict deschis cu ceilalţi. Aceşti indivizi vor fi dominaţi de infatuare şi aroganţă, de dorinţa de a învinge cu orice preţ, satisfacţia maximă fiind obţinută nu prin urcarea unor noi trepte ierarhice, ci mai ales prin doborârea altora. Aceşti indivizi sunt lipsiţi de bucurii autentice, sunt contra tuturor şi îi simt pe ceilalţi împotrivă. Adler susţine că deficienţa biologică sau psihologică devine motor al întregii orientări ulterioare, direcţionând linia vieţii şi, prin aceasta, însuşi destinul individului. Complexul de inferioritate este un fel de "înger, îngeraşul meu", care îi transformă pe cei mici în "mari", pe cei slabi în "tari", pe deficienţi în conducători. "Complexatul" este asemenea ţestoasei lui La Fontaine, care câştigă cursa de alergare cu iepurele. "Normalii" se miră adesea de succesele deficienţilor, căutând motivaţii şi explicaţii exterioare pentru a înţelege propriul eşec.

Psihopolitica recidiva

17

Aspiraţia la putere este rezultatul unui complex de inferioritate regăsit în atitudini şi acţiuni, complex al cărui conţinut nu-1 putem decât intui. Ambiţia îl împinge către manifestări care frizează patologicul, la schimbări comportamentale care abia mai lasă natura individului să transpară. Din infatuare vrea să joace întotdeauna primul rol. "In timpuri frământate, când poporul clocoteşte, apar deodată astfel de firi care se situează în prim-plan", "ies la suprafaţă aproape de la sine", spune Adler. Deşi ceea ce îl defineşte este inteligenţa remarcabilă, aceasta nu e suficientă pentru a conduce la o personalitate echilibrată. Atitudinal, împărtăşeşte un set de valori ceauşist. Ar fi putut fi un politician "european", dar este mult prea apăsat de modelele dinainte de '89. Nu a fost capabil să-şi formeze o echipă, este ca un antrenor care conduce o echipă selecţionată de antrenorul anterior. De remarcat este faptul că a ştiut să se plaseze în poziţia de outsider. Este singurul care a rezistat în această poziţie, spre deosebire de Roman, Boda, Enache, Severin şi alţii. Trăsăturile de personalitate vizibile sunt: incapacitatea de a se privi critic, lipsa de autoanaliză şi autoironie, aruncarea discursului şi disputei în derizoriu. Politicianul Năstase nu a reuşit încă să se desprindă de imaginea tătucului politic, nu a depăşit complexul Oedip.

18

Florin Tudose, Ion Barbu

Lucrurile devin mult mai complicate atunci când "complexul de inferioritate" este "invizibil", legat de sfera sexuală sau de acceptarea (de fapt neacceptarea) rolului şi identităţii sexuale. "Femeile bărbătoase" îşi modifică destinul, intrând în competiţie directă cu bărbaţii, ambiţioase şi energice, preferând meserii eminamente "masculine", făcând opoziţie faţă de relaţiile erotice şi căsătorie sau căutând să fie "vioara întâi" în relaţia cu partenerii pe care îi domină. Ele vor proceda tiranic, făcând torul după bunul lor plac, aplicând mereu pedepse, cu mare tărăboi şi exercitând o puternică presiune asupra copiilor, care vor căuta să scape de acest tratament. Rezultatul nu va fi educaţie, ci doar dresură fără valoare. Scandalul şi agitaţia vor produce efecte negative asupra copiilor, iar băieţii vor fi marcaţi pentru totdeauna de groaza de a avea de-a face cu femeile. Bărbaţii scăpaţi de sub dominaţia unei astfel de mame nu vor mai putea acorda nici o încredere femeilor şi vor prefera celibatul sau chiar alte relaţii. Un predispus spre un destin de eşec, în opinia lui Adler, este şi copilul unic. Lipsit de independenţă, acesta va aştepta continuu pe cineva care să îl sprijine şi să îl îndrume. Răsfăţat şi răzgâiat, aşteaptă "netezirea drumului" de către altcineva, nu este nici obişnuit, nici dispus să se lupte cu dificultăţile. Ia, de obicei, atitudini greşite datorită supraevaluării, consecinţă psihologică a atenţiei deosebite pe care i-o acordă părinţii, îngrijorarea pentru sănătatea copilului, îi va produce acestuia o atitudine ostilă faţă de lumea exterioară, pe care o consideră plină de pericole. Soluţia evidentă este echilibrul emoţional şi educaţional cu care trebuie abordate de către părinţi problemele copilului şi păstrarea unor limite decente în demersul educaţional care se face la nivelul nucleului familial. Educatorul şi părintele trebuie să se gândească la viitorul copilului, la ascensiunea şi la cariera sa, în ceea ce I. Biberi numeşte "ecuaţia destinului", care este rezolvată în mod empiric, în mod curent în viaţa socială. Romanele sunt în acest sens "culegeri" de ecuaţii de destin fictive, în care autorii dau rezolvări ale destinelor eroilor. Astfel, în lista "mari matematicieni ai destinelor" pot fi enumeraţi Balzac, Dostoievski, Tolstoi, Faulkner, Dickens, Rebreanu, Preda, care "simulează" evoluţii ale ecuaţiilor de destin la fel de autentice ca şi acelea aparţinând realităţii. Trei destine de creator sunt ilustrative pentru ciudatele ecuaţii de destin. Vincent Van Gogh a avut o viaţă pe care destinul a aşezat-o sub semnul celui mai cumplit eşec. Deşi cu credinţă deplină în arta sa, "omul cu urechea tăiată" nu a reuşit în timpul vieţii să vândă o singură pânză. Astăzi tablourile sale sunt capete de afiş ale oricărei licitaţii de artă. Forţa lăuntrică a operei sale nu este contestată de nimeni. Destinul artistic a fost unul de glorie, cel personal - unul de complet eşec. Marylin Monroe a fost superstarul şi simbolul Americii tinere şi frumoase a deceniului şapte. Nu a putut supravieţui prea strălucitoarei stele a norocului său. Extraordinara sa glorie s-a transformat într-un eşec personal şi într-un destin încă greu de evaluat.

Psihopolitica recidiva

19

Când a candidat ca preşedinte a reuşit contraperformanţa extraordinară de a fi lanterna roşie a grupului de competitori cu şansă. Motivul psihologic este de fapt inconsistenţa personajului şi oportunismul inimaginabil de care dă dovadă. Nu a ştiut să speculeze dorinţa de schimbare a "trandafirilor" din '96, pe care un discurs radical i-ar fi scos din inerţia tradiţională. Apoi - lucru cu totul neobişnuit pentru un diplomat - nu a reuşit să facă nici o alianţă serioasă, nici la dreapta, nici la stânga. Aceasta vorbeşte despre rigiditatea sau puţinătatea ideilor pe care este în stare să le concretizeze. Pornit în campanie ca un Iliescu realist, hotărât, cinstit, gata să rupă cu uscăturile din partid, a ajuns de unde a plecat: un personaj ţâfnos, impunând în permanenţă propriul punct de vedere, acceptând alianţe conjuncturale cu personaje dubioase, dornice de imunitate parlamentară. înţelege cu greu faptul că nu există întotdeauna motive de râs, iar uneori sunt multe zâmbete strâmbe pentru o persoană care se complace deseori în rolul de marionetă, fără să-şi facă prea mult probleme despre păpuşarul care ţine firele. Reuşeşte să fie ţap ispăşitor, chiar şi atunci când nu este cazul. Un post de senator, indiferent de cel care ţi-1 oteră, poate fi o miză pentru care să te faci de râs.

20

Florin Tudose, Ion Barbu

Marin Preda a scris întotdeauna de-a dreptul obsedant despre problema destinului şi devenirii. Lui destinul i-a acordat noroc şi faimă, primul pentru viaţă, faima dincolo de ea. Nu a mai putut continua în lupta cu "viaţa ca o pradă", exact în momentul când reuşise să fie "cel mai iubit dintre pământeni". Desigur, nu poate fi negat faptul că destinul se hotărăşte adesea în copilărie, la maturitate realizându-se tendinţele sufleteşti generale. Herodot spunea chiar: "sensibilitatea omului îi hotărăşte destinul". Linia biografică a individului este stabilită de întrepătrunderea om-ambianţă, de armonia (sau dizarmonia) configuraţiilor interne cu ceea ce în termeni foarte largi se numeşte mediu. Importanţa sentimentelor trăite în cursul copilăriei, subliniată şi de Hesnard, este cu atât mai relevantă, cu cât în detaliile biografice ale misticilor şi reformatorilor sociali pot fi găsite întotdeauna împrejurări hotărâtoare ale vieţii infantile către orientarea ce va fi pusă în operă la vârsta adultă. în sfârşit, multe din încercările de determinare a ceea ce este numit destin au subliniat importanţa situaţiilor tip, a laitmotivelor existenţiale, care pot fi relativ uşor depistate în traiectoria vitală a fiecăruia, care se repetă cu mici variaţii. De altfel, înţelepciunea populară a sintetizat aceste observaţii în formule ca: "o nenorocire nu vine niciodată singură", "banul la ban trage", "la omul sărac nici boii nu trag", "fă-mă mamă cu noroc şi aruncă-mă în foc", dar şi puterea individului de a-şi controla soarta: "ce-şi face omul cu mâna lui e bun făcut". Andre Gide scria că trebuie să fim convinşi că întâmplările sunt apropiate caracterelor; "nimic din ceea ce ni se întâmplă nu este destinat unui alt om". El subliniază astfel rolul de catalizator pe care energia şi structura caracterială a individului o au asupra evenimentelor exterioare. într-un mod similar, ele acţionează şi asupra sănătăţii şi bolii. Astfel, bolnavii obsesionali, anxioşii, meticuloşii evoluează mult mai rău, chiar atunci când au afecţiuni benigne, decât persoanele optimiste şi echilibrate, care, în faţa unei afecţiuni grave, reuşesc prin starea sufletească să imprime o evoluţie favorabilă. Este un lucru îndeobşte cunoscut că toţi soldaţii armatelor învingătoare se vindecă mai repede şi mai uşor decât cei ai armatelor învinse, bineînţeles, atunci când sunt trataţi în condiţii similare. Ion Biberi, în cartea sa dedicată sorţii, afirma că între "caracter" şi biografie, între om şi întâmplare, între individualitate şi destin există o condiţionare strânsă. Mai mult, omul creează evenimentele dându-le sigiliul propriului său climat interior. în numeroase cazuri se poate surprinde dependenţa dintre constantele psihologice ale omului şi succesiunea în serii ale evenimentelor exterioare trăite de acesta, chiar provocate, aşa cum am arătat, de individul însuşi. Faptele exterioare nu au valoare în sine şi nu determină destinul nimănui, ci doar rezonanţa pe care acestea o au asupra individului e importantă. Milioane de oameni au văzut merele căzând, dar numai Newton s-a gândit că acest lucru este

Psihopolitica recidiva

21

Face parte din categoria persoanelor "special construite" să-şi salveze capacitatea de acţiune. Cu o remarcabilă îndemânare îşi transferă rapid culpabilitatea şi se orientează în găsirea ţapilor ispăşitori. A depăşit cu greu perioada "terorii" când, conform modelului comunist, oricine putea fi făcut vinovat de orice. Acest personaj politic ne-a oferit atâtea clişee încât, în acest moment, nu i se poate face un portret psihologic fără a ieşi o caricatură. Trăsătura definitorie pe care am observat-o cu toţii este că se agaţă de putere, complexul puterii este pregnant. Vârsta şi un fel de automulţumire supraevaluată dau senzaţia că nu mai poate spune nimic nou. Punctele lui tari au fost experienţa, ocolirea răspunsurilor clare, inteligenţa vicleană şi paternalismul, iar marile slăbiciuni incapacitatea de a face separaţii utile, narcisismul tardiv şi agresiv. I se poate reproşa că nu ştie să iasă maiestuos din scenă, e ca şi cum un mare artist, la bis, ar reinterpreta tot concertul. Problema este că Iliescu reia concertul din anii '50 şi mereu de la frumosul refren „Dacă aţi şti şi voi ce oraş frumos / Şi ce seri sunt la Moscova..."

22

Florin Tudose, Ion Barbu

datorat unei forţe pe care a numit-o gravitaţională. Mai mult, martorii simultani ai aceluiaşi eveniment îl resimt diferit şi-şi modifică traiectoria existenţială conform propriei lor rezonanţe afective. în timpul unor crize sociale majore (revoluţii, războaie civile, lupte religioase), în care societăţile îşi modifică substanţial structurile şi ordinea socială, abandonând anumite tradiţii până atunci mai mult sau mai puţin sacre, credinţe religioase şi ierarhii, o parte dintre indivizi vor fi deposedaţi de autoritatea, titlurile şi sarcinile lor. Aceste procese provoacă frământări interne în societate, încleştări şi izbucniri de agresivitate, modificând în mod neaşteptat comportamentul unora dintre membrii săi. Purtătorii de cuvânt ai schimbării, ai noilor tendinţe, cei care impun noile tradiţii sau religii, au un destin special, sarcina lor extrem de dificilă fiind marcată adesea de multiple eşecuri personale. Tradiţia trecutului, acţionând în inconştient, se opune dezvoltării individului şi colectivităţii. Astfel, tradiţia acţionează ca SupraEu, iar Eul indivizilor se găseşte sub presiunea unui sentiment de culpabilitate mai mult sau mai puţin latent, capabil să-i paralizeze orice iniţiativă individuală sau colectivă. Individul va fi deci obligat să cheltuiască o energie considerabilă pentru a se putea apăra împotriva ruşinii pe care activitatea sa i-o provoacă, împotriva sentimentelor de culpabilitate. Uneori, el încearcă să se apere sau se consideră deculpabilizat făcând penitenţă. în alte cazuri, el caută să împingă povara responsabilităţii către un "ţap ispăşitor", o persoană care devine echivalentul mielului ritual sacrificat de religie. Victime umane pot plăti pentru sentimentul de culpabilitate al unora, pe care aceştia încearcă să-1 neutralizeze prin sacrificiul celorlalţi. Este un mecanism de apărare paranoic al Eului împotriva sentimentului conştient de culpabilitate. Acest mecanism implică pentru individ necesitatea de a crea şi de a persecuta victime. Urmând forţa vinovăţiei sale, el va juca deci, mai mult sau mai puţin, rolul de persecutor şi de opresor. Acest mecanism îi permite Eului să dirijeze asupra victimelor întreaga angoasă pe care vinovăţia i-o inspiră: pentru a scăpa de teroarea interioară, individul îşi terorizează anturajul. în felul acesta, el va reuşi să facă faţă, fără tulburări psihice grave, gradului anormal de vinovăţie care îl stăpâneşte. Atunci când revoluţiile ascut în masă sentimentul de vinovăţie, determinat de lupta "Eului colectiv" împotriva tradiţiei, numai indivizii în mod special construiţi pentru a face faţă culpabilităţii şi a-şi salva capacitatea de acţiune pot să se detaşeze ca şefi. De asemenea, ei sunt cei la care colectivitatea face atunci apel - spune R. Laforgue. Mulţimile vor alege drept şefi sau drept mântuitori acei oameni capabili să le neutralizeze culpabilitatea colectivă prin propriile lor suferinţe, sau chiar paranoici, reputaţi ca duri şi energici, capabili să neutralizeze culpabilitatea colectivă sacrificând victime.

Psihopolitica recidiva

Confuz şi senzitiv, rigid şi fanatic, oscilând în susul şi în josul evenimentelor din Decembrie 1989, Mazilu se va înscrie în bogata galerie a personajelor "bizare" apărute pe prima scenă după dispariţia lui Ceauşescu, ba chiar foarte sus în vecinătatea puterii absolute. Adaptânduse, într-un mod specific, marilor dizarmonici, ba uniformelor înstelate ale Securităţii de la Băneasa, ba luptei pentru drepturile celor pe care el şi "colegii" îi persecutaseră, el va rămâne în memoria colectivă ca personajul -moluscă al unei zile de iarnă în care, în faţa mulţimii întărâtate, oferea capul oricui pentru a rămâne "sus". Nu uitaţi, şi caracatiţa este tot o nevertebrată.

23

24

Florin Tudose, Ion Barbu

Ion Antonescu a fost fără îndoială o personalitate de excepţie, turnată de destin în bronzul dăinuirii eterne, şi-a creat inconştient, încă din timpul vieţii, legenda. Şi-a opus propriul destin şi sacrificiu, destinului pe care istoria 1-a hărăzit unui neam mioritic. Un eşec? O victorie? Baltasar Garcian spune: "Toţi oamenii excepţionali atârnă de vremuri". El a confirmat-o pe deplin. In epoci revoluţionare, din sânul colectivităţii se ivesc indivizi care, pe de o parte caută să-şi liniştească culpabilitatea prin propriile lor eşecuri şi, pe de altă parte permit colectivităţii să facă victime pentru a se salva. Ei se sacrifică, considerând că eşecul personal ar putea deveni o victorie în lupta împotriva răului şi tenebrelor. Eşecul individual poate servi unei renaşteri colective şi să conducă prin aceasta, în ochii generaţiilor următoare, către semnificarea sacrificiului ca un act sublim şi divin. în perioade de echilibru social, şefii ierarhiilor sociale se aleg dintre elitele unui regim bine stabilit. Numărul de indivizi dorind să reuşească este foarte mare, ei caută să facă parte din elita administrativă şi socială, pentru a beneficia de privilegiile acesteia, iar pentru aceasta ei îşi cultivă o modalitate particulară de a gândi şi de a se comporta, de a acţiona şi de a vedea lucrurile - modalitate care se numeşte conformistă sau convenţională. Ceea ce-i va caracteriza este faptul că nu se vor îndepărta deloc de la ceea ce oficial este admis, tolerat, învăţat. Ei au capacitatea de a se subordona unei ordini stabilite, pe care o vor apăra ca şi cum ea ar fi sacră, fie pentru că aceasta le provoacă o plăcere, fie pentru că, bineînţeles, celor mai mulţi interesul le comandă. In perioadele de reacţie contra tradiţiei sau a unei ordini stabilite, mentalitatea conformistă devine sursă de eşec pentru întreaga categorie sus-menţionată, în măsura în care reacţia ia caracterul unei revoluţii, cu atât mai mult cu cât o nouă ordine socială se instaurează şi, în mod invers, anumiţi indivizi, pe care mentalitatea îi făcea să eşueze în perioade de echilibru, pot, în perioadele revoluţionare, să ajungă la reuşită asigurând victoria noilor tendinţe pe care ei le reprezintă şi care anterior erau sortite eşecului de către colectivitate. în timpul perioadelor revoluţionare, oricare ar fi cauzele care ar determina această stare, se ajunge în mod general la o agresivitate şi la o ură mereu în creştere, iniţial latentă, şi apoi din ce în ce mai manifestă a indivizilor şi a colectivităţilor împotriva ordinii anterioare. Procesul revoluţionar va implica întotdeauna o respingere progresivă de către conducătorii şi de masele unui popor, a tradiţiilor şi simbolurilor reprezentate şi apărate de către un regim anterior. Noua ordine se impune paralel cu respingerea, dar întotdeauna printr-o perioadă de lupte şi tatonări, şi numai în măsura când ea răspunde unei nevoi reale. Deci procesul este profund afectiv şi răspunde în primul rând unor necesităţi inconştiente colective, iar perioadele de tranziţie, mai mult sau mai puţin lungi, tulbură profund viaţa colectivităţii. Nivelul maxim al acestei dezordini se află în momentul în care reprezentanţii vechiului regim sunt

Psihopolitica recidiva

Revoluţia este o "situaţie totală" căreia fiecare îi face faţă în mod mai mult sau mai puţin oportun, fiecare îşi acordează scara de valori şi propriul temperament la ceea ce începe să se întâmple şi încearcă să imagineze dimensiuni ale viitorului. în perioada în care locul judecăţii şi raţiunii erau luate de pasiuni, presiuni, portavoce şi marşuri, un individ ca Dumitru Dincă se simţea ca peştele în apă chiar dacă era un simplu cameleon. A fost posibil ca lideri de opinie să fie cei care nu aveau nici una. Zice românul „în ţara orbilor, chiorul e împărat."

25

26

Florin Tudose, Ion Barbu

în cea mai mare parte discreditaţi şi deposedaţi de puterea lor, iar cei ai noului regim nu se arată capabili să le ia locul pentru a-şi exercita funcţiile. Noile regimuri au întotdeauna nevoie de şefi pentru a se impune, dar, din păcate, nu toţi cei care vor sunt revoluţionari. Orice nou şef va fi considerat trădător de către cei ce reprezintă ideile regimului tradiţional şi el se va confrunta atât cu conformismul elitelor, ca şi cu cel al maselor care se obişnuiesc cu un regim, oricât de ostil le-ar fi, creând o forţă de inerţie enormă. Obligat de necesitate să intre în opoziţie cu tradiţiile, considerate şi susţinute de propagandă ca sacre, orice şef revoluţionar va trăi un sentiment de culpabilitate şi de îndoială, ca şi masa de persoane care îl va urma. O altă problemă este că există mult mai puţini indivizi obişnuiţi să trăiască în afara cadrelor convenţionale ale unui regim, chiar în opoziţie cu acestea, decât cei care sunt gata să le accepte, chiar atunci când le sunt defavorabile. în plus, deseori necesitatea de a sacrifica tradiţia, o implică pe aceea de a sacrifica indivizii care o reprezintă, oricare ar fi valoarea lor individuală, iar acest lucru cere din partea "capilor" revoluţionari o combativitate excepţională şi o agresivitate specială pentru a îndeplini această sarcină. Iată de ce temperamentul şi personalitatea unui şef revoluţionar se îndepărtează considerabil faţă de ceea ce se numeşte normă. Dacă la începutul revoluţiilor doar unii se întreabă despre lideri şi calităţile lor, după perioada de tranziţie, tot mai mulţi încep să vadă anormalul. Problema eşecului, fără să fie absolut specifică psihiatriei, a preocupat în mod deosebit numeroşi specialişti, dar şi publicul larg tentat s-o discute alături de cea a destinului individual. Privit din această perspectivă, omul nu este decât o marionetă, ale cărei fire nevăzute sunt trase de mâini invizibile. Numai că descoperirea forţelor care ne dirijează, sau natura lor, pare să fie o întreprindere pe cât de dificilă, pe atât de iluzorie. Totdeauna a fost mai uşor să ignori destinul decât să-1 cunoşti. O cale favorabilă fiind aceea a acceptării şi reconcilierii tuturor posibilităţilor şi decepţiilor pe care acesta le oferă. Eşecul pare o configuraţie nefavorabilă de evenimente negative sau ostile individului, ce se opun dorinţei lui de acţiune şi echilibru, fără ca acesta să le poată influenţa cursul. Toate acestea îl conduc într-o zonă unde capacitatea de acţiune devine tot mai limitată, pentru un interval de timp sau permanent, obligându-1 pe individ să-şi modifice nivelul de aspiraţie şi chiar personalitatea în totalitatea sa. De notat că, în majoritatea cazurilor, nu există mecanisme de apărare ale Eului individual care să-i permită depăşirea eşecului. Astfel, Napoleon I, omul cel mai important al Revoluţiei franceze, a reuşit să construiască pe ruinele monarhiei o ordine nouă nu numai în Franţa, ci şi în Europa. Destinul şi personalitatea sa excepţionale l-au condus spre culmi de nimeni atinse, dar şi spre sfârşitul tragic de după Waterloo. Sentimentul frustrării permanente a reuşit să fie mai puternic decât inteligenţa sa deosebită şi să-1 împingă către eşec.

Psihopolitica recidiva

27

După R. Laforgue, sindromul de eşec se traduce printr-o limitare totală sau parţială, permanentă sau accidentală a activităţii sau dezvoltării sociale a individului. El este cu atât mai grav, cu cât manifestările se produc în copilărie sau când individul nu ajunge să se integreze într-o activitate colectivă. în cazurile cele mai tipice sunt implicaţi indivizi a căror dezvoltare pare să fie normală până la un moment dat. Urmare a schimbării bruşte a circumstanţelor, individul va "derapa", găsindu-se permanent în imposibilitatea de a-şi corecta situaţia prin voinţă şi raţiune. în mod surprinzător, Freud a observat că există persoane care eşuează cu succes sau, mai bine zis, după succes, atunci când apar modificări majore în existenţa lor materială sau profesională. Ele par să fie dotate cu un adevărat mecanism de autodistrugere, de autoanulare a propriilor realizări. Studiul sindromului de eşec trebuie privit atât din optica individului afectat, cât şi din cea a societăţii căreia îi aparţine. Pentru că, paradoxal, ceea ce apare ca un eşec strict individual poate fi perceput ca o izbândă din punct de vedere social. Din proprie experienţă ştim că nefericirea unora provoacă, uneori, fericirea altora. Această discrepanţă dintre percepţia individuală şi cea socială este deosebit de clară în cazul unor personalităţi literare sau artistice. De exemplu, Baudelaire se droga, fiind incapabil să-şi gestioneze averea. Permanent se plângea de o insurmontabilă inhibiţie faţă de muncă, considerându-se adesea un imbecil. Numai că, transpus în opera sa literară, acest eşec reprezenta un succes pe plan social. Chiar istoria individuală a lui Iisus Christos, luată stricto sensu, ar putea fi considerată un mare eşec. El reprezintă unul dintre numeroşii profeţi evrei care trăieşte fără cămin, fără soţie şi fără copii; îşi ridică împotrivă întreaga opinie publică şi, în contradicţie cu autorităţile, ajunge să fie crucificat drept criminal între alţi doi criminali. El însuşi se consideră o victimă a destinului, atunci când pe cruce rosteşte celebrele cuvinte: "Doamne, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?". Şi totuşi această viaţă şi acest destin vor deveni exemplul viu al perfecţiunii pentru sute de milioane de creştini. Dacă la vremea aceea traiectoria sa existenţială a fost percepută ca un eşec, ulterior ea a fost divinizată. Cea mai mare victorie pe care un om a reuşit s-o obţină vreodată în istoria lumii: prin sacrificiul propriu - salvarea tuturor. Restul nu are nici o importanţă. Sau are? Un lucru asemănător se va întâmpla cu Ioana D'Arc acuzată de vrăjitorie şi arsă pe rug în piaţa publică, după un proces cu care însuşi regele a fost de acord, deşi păstoriţa îi salvase viaţa şi regatul. 50 de ani mai târziu, ea va deveni eroina şi simbolul Franţei. Biserica - care o trimisese în faţa călăului - o recunoaşte ca sfântă. Aceste ultime două exemple trebuie privite ca o dovadă că succesul sau eşecul personal au şi un determinism istoric indiscutabil.

28

Florin Tudose, Ion Barbu

"Mi-ar plăcea să las o urmă pe faţa timpului", spunea Andre Gide. Oamenii care transformă un destin ostil într-unui asumat, reuşesc chiar în "eşecul" lor enorm faţă de individul mediu, dar cu destin anonim, să-şi câştige dreptul la recunoştinţă şi admiraţie perpetue. Este şi cazul lui Comeliu Coposu la care credinţa în valorile morale, educaţia ireproşabilă şi în deplin acord cu structura sa intelectuală şi afectivă au fost reperele care l-au ajutat să rămână neclintit în faţa unui destin potrivnic. Destinul personal, un tragic eşec declanşat de demonicele forţe care au rezultat din aplicarea unei ideologii în care omul nu mai exista decât ca mulţime. A urcat pentru noi Golgota, pentru a-şi împlini adevăratul destin în istorie. Victoria duşmanilor săi - un tragic eşec personal şi istoric pentru ei. Alţii, reprezentanţii "omului mediu", îşi angrenează şi îşi irosesc posibilităţile într-o luptă inutilă şi întotdeauna inegală cu forţe pe care le supraevaluează, luând calea eşecului. Neliniştea este cea care domină simptomatologia sindromului de eşec, dar unii indivizi pot reacţiona în secvenţa succes-sindrom de eşec, chiar prin impulsuri criminale sau antisociale. Sindromul de eşec se manifestă doar atunci când circumstanţele exterioare modifică în bine sau în rău situaţia individului. Schimbarea nu trebuie să fie neapărat radicală, ci doar importantă, să pună individul într-o nouă configuraţie de putere. Succesul normal (şi dorit) într-o afacere, o moştenire, reuşită în dragoste, chiar avansarea în carieră pe motivul vârstei pot fi elementele declanşării unei crize. Desigur, investigarea celor atinşi de sindromul de eşec nu putea să scape psihanalizei, iar legătura sexualităţii cu "binomul" eşec-succes este deja un loc comun în cultura occidentală, ca şi în psihologia fiecărui individ. Deşi, aparent este un lucru la îndemâna oricui, asumarea destinului biologic, identităţii sexuale şi corporalităţii este un proces delicat şi de lungă durată, ale cărui succese şi eşecuri vor juca în planul mai larg al personalităţii un rol major în succesul sau insuccesul individual şi în apariţia sindromului de eşec. în ceea ce priveşte sexul masculin, inhibarea, combaterea agresivităţii şi iniţiativei la copil de către o mamă cu complexe nerezolvate va avea efecte pe termen lung ca: apariţia culpabilităţii, scăderea virilităţii psihice şi organice (ejaculare precoce, erecţie incompletă), efeminarea. Bărbatul efeminat are ca tendinţă torturarea femeilor, nu printr-o brutalitate evidentă, ci prin numeroase mijloace subtile care au rolul de a-i diminua culpabilitatea. Aceşti indivizi îşi disimulează continuu sentimentele, încât ajung să se considere chiar contrariul a ceea ce sunt. Intrarea lor în eşec este mult mai facilă, deoarece perspectiva globală este deformată şi nesigură, iar lipsa satisfacţiei afective ca sursă de energie psihică este importantă.

Psihopolitica recidiva

29

în ceea ce priveşte sexul feminin, teama de asumare a feminităţii este generată fie de dorinţa inconştientă a mamei de a păstra într-o relaţie infantilă, asexuată, propria fiică, fie prezenţa unui tată efeminat, care acţionează în sensul homosexualităţii sale latente, adică într-un mod asemănător şi sinergie cu mama fiicei. Fata masculinizată va căuta să lupte împotriva tuturor atributelor sale corporale: ea va căuta să fie cât mai slabă (femeia "şnur" sau "scândură"), să se orienteze spre sporturi în care "muşchii" şi "forţa" sunt în prim-plan, să îşi aleagă profesiuni net "masculine", să fie intolerantă. Aceste femei îşi vor înnăbuşi tendinţele seductive şi nevoia de pasivitate, vor considera sexualitatea o povară şi vor evita legăturile cu bărbaţii "normali", preferându-i pe cei efeminaţi. Sunt mult mai predispuse la sentimentul de eşec pentru că forţa cu care trebuie să susţină "o cauză străină", lipsa de energie şi de satisfacţie a surselor afective, negarea maternităţii şi perceperea patologică a "organizării" feminine a corpului le vor mina în permanenţă terenul. Ana Pauker - Fiica unui "haham" (un fel de "măcelar" ritual) care se rupe, în modul cel mai brutal, de tradiţia familială, îndreptându-se spre idealurile laice ale comunismului. Fiind incapabilă să-şi asume importanţa rolului social, are puternice sentimente de vinovăţie pe care le echilibrează după modelul persecutor. Făcând victimă după victimă, ea va apărea un personaj în afara oricărei prejudecăţi. Nu întâmplător, masa de indivizi o va cota drept sumbră şi odioasă. Sângele sacrificiului simbolic, pe care tatăl îl practica, va provoca fiori de groază atunci când va fi omenesc. Este o lecţie cu fantasmele ce devin realitate, care nu trebuie ignorată. "Ana, Luca, Gheorghiu Dej / Dă cu barda în burgheji" va deveni "Iliescu dacă vrei / Te scăpăm de derbedei". Aşa, ca-n 14-15 iunie 1990. Această patologie, pe care psihanaliza o numeşte oedipiană, ne obligă să ne reamintim că întreaga poveste a regelui teban este una despre eşec şi destin. Oedip, omul care dezlegase enigma sfinxului, ajuns regele Tebei, va sfârşi orb, apăsat de păcatul incestului şi paricidului, orfan şi văduv, prin sinuciderea mamei sale Iocasta. Patologia "oedipiană", situată între teama de tatăl simbolic, dorinţa de a-1 suprima, acţiunea inconştientului matern împotriva propriului copil, pune probleme deosebite într-o ecuaţie care înseamnă totodată destin şi eşec sau succes. în opinia psihanaliştilor, visul ar putea fi o cale de descifrare a conflictelor şi a tendinţelor inconştiente ale individului, dând posibilitatea unei inventarieri a posibilităţilor latente ale unui psihism care, evident, în anumite cazuri, ar putea condiţiona sindromul de eşec. în vis, aceste tendinţe apar cu mult înainte ca ele să se materializeze şi să devină perceptibile pentru individ. Forţele şi tendinţele, care în vis îmbracă forme efemere şi puţin consistente, traduc microcosmosul

30

Florin Tudose, Ion Barbu

reprezentat de individ, cu toate posibilităţile sale latente, acelaşi şi în desfăşurarea reală în acţiune a vieţii. Oedip, "copilul norocului", predestinat să devină rege, îşi depăşeşte destinul uman, provocând, prin ursită, tragedii colective. Ciuma devastează Teba şi doar sacrificiul individului o poate opri. Lumea contemporană este plină de "oedipi". Aceştia nu vor să sacrifice nimic pentru a opri dezastrul ce se abate asupra propriilor popoare. Destinul nu poartă adesea, ascuns în el, şi germenele nebuniei. în ceea ce priveşte destinul individual, Ion Biberi se situează pe o poziţie deosebită faţă de fatalism, afirmând că destinul este o încoronare şi o expresie directă a personalităţii biologice şi spirituale, iar evenimentele exterioare nu sunt independente faţă de structura lăuntrică. Destinul este văzut ca o configurare de fapte de viaţă, organizate prin liniile de forţă ale dinamismului lăuntric. Forţele de organizare ale individualităţii, cele generice şi cele constitutive, călăuzesc în mod hotărâtor destinul. în opinia acestui autor, destinul uman nu este un tipar definitiv constituit, ci un proces în devenire care se reformează mereu, până la dispariţia fizică a individului. Atât timp cât omul trăieşte, destinul are o parte de necunoscut care devine mai previzibilă, mai ales în partea a doua a vieţii individului. Acest lucru face ca destinul real al individului să nu poată fi evaluat în mod paradoxal decât în momentul în care nu mai devine, adică la dispariţia sa fizică. Destinul individului traduce în planul vieţii sociale antinomiile vitale, adică contradicţiile pe care personalitatea le întruneşte în unitatea sa dinamică. S-a putut observa, de asemenea, că o serie de accidente sau pierderi materiale suferite de acelaşi individ nu pot fi considerate ca simple întâmplări ci, mai degrabă, ca rezultatul unor strategii adaptive şi al unor adaptări emoţionale. S-a dezvoltat chiar o ştiinţă, victimologia, care afirmă existenţa unei stimulări către o reacţie criminală, îndreptată spre victimă, şi care a estimat că există câteva categorii de victime potenţiale: cei care doresc, mai mult sau mai puţin conştient, rănirea, din dorinţa inconştientă de pedeapsă, cei care încearcă să câştige din orice, cei care provoacă sau chiar instigă la crimă. Studii sistematice au arătat că o treime din subiecţi şi-au precipitat victimizarea. Aceasta a condus la introducerea noţiunii de victimă activă, adică persoane care îşi provoacă victimizarea într-un mod sau altul, acestea fiind diferite de victimele pasive, care nu joacă nici un rol în a deveni victime. în ceea ce priveşte accidentele, mai ales cele rutiere şi cele de muncă, a fost descris un anumit tip de personalitate, mult mai predispus către acestea: imatur afectiv emoţional, cu coeficient crescut de agresivitate, cu nivel de inteligenţă mai scăzut şi cu deficit de adaptabilitate socio-familială. Legătura dintre starea de sănătate şi trăsăturile de personalitate este biunivocă, adică, o anumită stare somatică influenţează aşa cum am arătat anterior starea psihologică, determină rapiditatea reacţiilor de adaptare somatică, sănătatea corporală, evoluţia bolilor şi leziunilor.

Psihopolitica recidiva

Un exemplu de asumare a responsabilităţii, o personalitate pentru care eşecul individual va fi transformat, odată cu trecerea timpului, într-un act de curaj sublim. Aparenta slăbiciune a transformat-o într-o forţă pe care un aparat de represiune deosebit de eficient nu a putut să o contracareze. Tot Timpul îi va răspunde distinsei doamne profesoare şi la întrebarea profetică: "Cine este acest Iliescu?" Ironia sorţii, odată cu trecerea timpului, lumea se întreabă şi cine a mai fost şi această Doina Cornea. Şi e mare păcat.

31

32

Florin Tudose, Ion Barbu

în acest fel, destinul biologic şi cel psihologic sunt puternic intricate, determinându-se reciproc şi influenţându-se în stabilirea traiectoriei existenţiale a individului. într-o celebră carte de aforisme - „Oracolul manual al înţelepciunii în viaţă" apărută în 1674, Baltasar Gracian îndeamnă la cercetarea norocului înaintea oricărei întreprinderi. "E mare artă aceea de a-ţi călăuzi norocul, aici aşteptându-1, căci şi din aşteptarea lui se obţine mult, aici folosindu-1 la vreme, deoarece el are un flux şi un reflux, oferind multe prilejuri, cu toate că nimeni nu-i cunoaşte mersul, atât de neregulaţi îi sunt paşii". Tot autorul spaniol afirmă metaforic atitudinea pe care individul trebuie să o adopte faţă de şansa sa: "Cine a surprins că norocul îi este favorabil, să păşească îndrăzneţ înainte-i. Fortuna iubeşte pasionat pe îndrăzneţi şi femeia frumoasă, cu deosebire pe cei tineri. Cine n-are noroc, să nu mai întreprindă nimic; să rămână deoparte, pentru ca la o stea nenorocită care îi stă deasupra capului să nu mai adauge încă una". înlănţuirea de succese ale unui individ îl conduce spre multiplicarea încrezătoare a reuşitelor care, dacă este dublată de energie şi o stare afectivă de optimism, va apărea întotdeauna unui observator exterior ca o şansă greu explicabilă oferită de destin. Totuşi, analiza arată că explicaţia este facilă. Acest individ îşi uneşte energia cu un simţ al prevederii deosebit şi cu o corectă alegere a colaboratorilor şi a asociaţilor, cărora le insuflă încredere şi optimism. Reuşitele materiale ale acestui individ sunt rezultatul însuşirilor sale. în mod invers, eşecul în afaceri al unui om puţin încrezător în propriile forţe, care va şovăi şi se va comporta nesigur, va fi rezultatul lipsei de simţ psihologic şi al unei deficitare investiţii energetice şi nu al unei fatalităţi exterioare care îl conduce implacabil spre eşec. Un individ descurajat, chiar atunci când întreprinde o acţiune calculată, nu o investeşte cu destulă tenacitate şi nu îşi va contamina colaboratorii cu elanul necesar reuşitei. Este vorba de un mecanism inconştient, care acţionează cu forţă destructivă împotriva construcţiei logice, într-un mod similar, seriile de evenimente negative par să fie chemate de tendinţa de lamentare a individului, lucru de altfel sintetizat şi în sintagma "a-ţi trage singur răul" şi de teama existentă în tradiţiile populare faţă de evocarea unor situaţii negative care ar putea fi generatoare de nenorociri. Relaţia destin-eşec a fost interpretată din cele mai vechi timpuri şi sub incidenţa posibilului ei raport cu dimensiunile macroscopice ale mediului, cu determinările ei cosmice. Aparenta infinitate de posibilităţi evolutive ale individului a fost pusă în posibilă legătură cu configuraţia stelară a bolţii cereşti, în cartea sa asupra destinului, R. Allendy afirma chiar că naşterea individului se face întotdeauna sub aceeaşi conjuncţie stelară, ca aceea a unei rude apropiate. Despre influenţele astrologice asupra destinelor individuale s-au scris, desigur, şi se vor scrie sute şi mii de tomuri, dar în opinia noastră nu au decât semnificaţia sublinierii perspectivei destinului individual în context cosmic: omul trăieşte în

Psihopolitica recidiva

O personalitate politică de gumă ca reclamele vestitelor cauciucuri Micheline despre care nimeni nu îşi mai aminteşte cum revoluţia 1-a adus sus, foarte sus. Probabil un specialist şi un profesor de calitate, dar un politician de mâna a noua, aproape anonim, care a rămas şi probabil va rămâne mereu pe undeva la vârful puterii. Numeroasele accidente şi incidente în procesul de privatizare pe care le-a avut nu au părut să îl impresioneze pe tenacele "reformator" de la Palatul Victoria. El pare mai degrabă personajul unui tratat de victimologie. Şi reforma făcută de el la fel. Aforismul lui Baltasar Garcian în varianta dâmboviteană ar putea suna: "Cine n-are noroc, să nu mai întreprindă nimic, ca să nu mai adauge la steaua nenorocită care le stă pe umăr, încă una deasupra capului".

33

34

Florin Tudose, Ion Barbu

cosmos, iar evenimentele acestuia, în desfăşurarea lor aleatorie, îi pot intersecta sau întrerupe brusc curba vieţii, dar numai întâmplător. Individul îşi desfăşoară existenţa în unitatea lumii la care propria unitate este parte. Doar realitatea transindividuală a relaţiei sociale poate modifica, anihila sau devia linia destinului generat de forţele lăuntrice ale individului în freamătul şi în mişcarea uneori browniană a mulţimilor. Individul îşi poate diminua sau chiar pierde simţul răspunderii individuale "gândind şi simţind unitar cu mulţimea dezlănţuită", se lasă absorbit de vârtejul social, se topeşte în sistemul unui destin colectiv. Dacă astrele sau conjuncţia planetară sunt legate cu astfel de "clipe astrale" ale populaţiilor umane sau nu, poate că ştiinţa mileniilor viitoare va răspunde. Chiar dacă sub presiunea evenimentelor colective individul acţionează pentru scurtă durată, ca şi cum personalitatea sa s-ar dilua şi s-ar întrepătrunde cu cea a unor mari colectivităţi sau grupuri, totuşi linia destinului nu se modifică decât dacă, aşa cum arătam, între eveniment şi disponibilitate, între mediu şi inferioritatea individului se realizează un posibil acord. Coeficientul lăuntric va rămâne întotdeauna mai important decât datele externe, iar crizele de conştiinţă vor fi întotdeauna rodul evoluţiilor interioare, afirmarea lor luând evenimentele exterioare doar ca pretext de afirmare explicită. Homer, bătrânul orb care, mergând din oraş în oraş, recita versurile ce aveau să reprezinte cele mai importante capodopere a Greciei Antice: Iliada şi Odiseea, inegalabile viziuni asupra lumii, va evoca destinul şi şi-1 va supune. Depăşindu-şi infirmitatea, omul va deveni stăpânul destinului său, transfigurându-se în "problema homerică". De douăzeci şi cinci de veacuri, normalii acceptă cu greu că un nevăzător va putea să vadă tot ceea ce ei au ignorat. Problema destinului şi a eşecului sau succesului este şi una de relaţie simbolică cu lumea, de încărcătură afectivă a comunicării. Astfel, individul îşi investeşte cuvintele şi, odată cu ele, reperele existenţei sale cu încărcătura extrem de diferită pe care o consideră necesară sau suficientă în demersul pe care îl face către propria împlinire. Astfel, credinţa, îndoiala, dragostea, fericirea înseamnă tot atâtea lucruri pentru fiecare dintre cei al căror destin se desfăşoară sub semnul lor major. Se poate spune, fără teamă de a greşi, că omul îşi împlineşte în logos destinul. Puterea individului de a înfăptui un act, dincolo de limitele corporalităţii individuale, este adesea o împlinire de destin, valoarea umană însemnând anularea constrângerii, libertate şi, nu rareori, sacrificiu.

Perversul psihosocial Din nenumăratele aspecte pe care o întreprindere de sorginte psihanalitică şi sociologică le dezvăluie în analiza omului politic vom prezenta cazul general al perversului social ajuns om politic - o patologie cu implicaţii psihosociale importante deoarece antrenează şi pe alţii în propria lor patologie, creează chiar o patologie de grup difuză. Dar această patologie rămâne adere* nedenunţată, iar intervenţia terapeutică rămâne un deziderat fantasmatic pe care evident nici un specialist nu este chemat să îl facă. Tabloul clinic al personalităţii de care ne vom ocupa, cea a perversului psihosocial este, după Andre Sirota, dominat de o serie de caracteristici pe care le vom enunţa în viziunea autorului. Predilecţia pentru confuzie, opacitatea gândirii şi eschivarea, având drept consecinţă respingerea regulilor şi a organizării sociale. Predilecţia pentru transgresiune, pentru provocarea incidentelor şi perturbări manifeste iruptive şi intruzive - această caracteristică este însoţită de respingerea predecesorilor şi a oricărui cadru comun de referinţă. Atracţia pentru negativ, descalificarea instanţelor colective. Căutarea unei poziţii exclusive sau centrale generată de incapacitatea de a recunoaşte poziţia altcuiva. Tendinţa de reificare, de folosire continuă a persoanei a treia ca persoană de referinţă, de transformare a fiinţei umane într-o categorie abstractă. Incapacitatea de a-şi reprima fascinaţia de a stăpâni Obiectul. Perversul psihosocial se consideră într-un perpetuu război, mereu în prima linie, singur împotriva tuturor (omonimia cu o lucrare publicată în 1999 este absolut întâmplătoare autorul culegerii de editoriale alegându-şi inconştient un titlu atât de semnificativ pentru propria-i structură de personalitate). Interlocutorul este considerat un duşman anonim şi imprevizibil pentru care nu există decât soluţia distrugerii, iar momentul în care această acţiune trebuie să aibă loc este imediat sau măcar atunci când vigilenţa celuilalt scade. Perversul psihosocial este totdeauna în stare de război, uimind şi luând prin surprindere pe cei care consideră confruntarea doar un lucru accidental. A. Nicolau subliniază nevoia de a umili a perverşilor psihosociali prin aruncarea în derizoriu a oricărui lucru sau principiu şi prin folosirea limbii de lemn şi a logicii univoce. Tipică este ostilitatea faţă de contradictoriu şi preferinţa pentru linişte, arată distinsul profesor ieşean, iar noi ne amintim de elanul cu care am votat un preşedinte pentru liniştea noastră. Democraţia şi ideologia ei sunt mereu pe buzele perversului psihosocial, dar aceasta provine din confuzia ideologiei cu idealul, pentru că de fapt Celălalt este o non-persoană, iar părerea lui este importantă dacă este identică cu cea a perversului.

36

Florin Tudose, Ion Barbu

Profesor de marxism de meserie şi troţkist de vocaţie, neavând încredere nici în propria umbră şi-a vărsat veninul paranoiei ca o ploaie acidă peste mugurii posibilei schimbări a României. Format la Moscova, şi-a împărţit tinereţea revoluţionară şi formarea autentic comunistă cu Ion din Olteniţa, doi orfani de tată la pieptul maicii Rusii. A fost veritabilul germen patogen al contramanifestaţiilor şi autorul fantomelor legionare îmbrăcate în cămăşi verzi şi brune care apăreau în minţile înfierbântate ale anului '90. Problema era că delirul vizionar al lui NSD anima braţele înarmate cu bâte, lanţuri şi furtunuri ale celor care munceau, dar nu gândeau, care zdrobeau la propriu capetele celor bănuiţi că gândeau altfel. Se verifica încă o dată faptul că ideea delirantă este mai puternică decât orice idee normală. Personajul s-a pierdut în neantul istoriei, dar ce folos, după prea multe distrugeri făcute în conştiinţele concetăţenilor.

Psihopolitica recidiva

37

Scena socială democratică este văzută de perversul psihosocial ca un câmp de luptă în care se află faţă în faţă cu duşmanul (Celălalt nu poate fi decât duşmanul). El va trage întotdeauna, primul căutând să folosească elementul surpriză, caută să creeze conflict oriunde exista pace până la intervenţia sa şi atribuie apoi răspunderea loviturilor pe care el însuşi le dă victimei. Perversul social nu agreează regulile şi convenţiile, structurile sociale sau drepturile care dau coerenţă şi recunoaştere rolurilor persoanelor, precum şi locurilor pe care acestea le ocupă în ierarhia grupurilor. Dar tocmai acest acord conştient, structural şi ierarhic este cel care dă coerenţa activităţii grupurilor, le dă eficienţă în îndeplinirea unor scopuri sau idealuri comune, face ca decizia să aibă ecou. înscrierea în triada narcisism, megalomanie, paranoia, a tipului de personalitate la care ne referim este destul de evidentă şi se poate face chiar ipoteza că există un mecanism comun al celor trei tulburări de personalitate la care ne-am referit care se reflectă în comportamentul psihosocial sub forma perversiunii. Fără reguli sau prin negarea oricăror reguli pe care grupul le generează acesta devine neproductiv sau contraproductiv. Perversul social neagă regulile în primul rând pentru că ele se aplică în aceeaşi măsură şi altora, iar în al doilea rând pentru că şi el trebuie să se supună acestora. Lui îi place vagul şi confuzia pentru ca la o adică să poată eluda anumite reguli care nu sunt foarte precis formulate sau să poată să introducă, să spunem, reguli sau legi de care să beneficieze numai el. Este preşedintele, prim-ministrul, parlamentarul sau primarul gata oricând să voteze sau să aprobe o lege specială care să ia în derâdere, în răspăr sau să ignore suita de legi valabile pentru ceilalţi, ba în plus să-şi poată impune voinţa de putere dacă e posibil în faţa Constituţiei. Evident că aceste psihologice şi universale comportamente ale perverşilor nu pot să nu ne trimită cu gândul la celebrele imunităţi parlamentare, la mandatele prezidenţiale fără sfârşit, la candidatura perpetuă şi fără noimă pentru posturi de parlamentari ai celor care ar trebui să fie nu doar incompatibili, ci şi imparţiali din demnităţile pe care le deţin. Mai trebuie spus că de la început democraţia în România a plecat pe un drum pervers, orwellian, atunci când Frontul a devenit jucător şi arbitru în disputa politică, în trista zi de 29 ianuarie 1990. CPUN-ul s-a născut cu o malformaţie enormă în care una din jumătăţi era mult mai egală decât cealaltă. Exact ca în fabula lui Orwell, perverşii sociali, numiţi acolo cu subtilitate "porcii", învinseseră toţi duşmanii politici, adică pe noi, pe ceilalţi. Problema perversităţii psihosociale nu este doar autolegitimarea, ci şi autoreproducerea şi donarea istorică a specimenelor atinse de această maladie. Orice grup instituţional care formulează, clarifică, se consultă stabilind linii de departajare între diferite opţiuni este perceput ca ameninţător, îi provoacă furie şi îl face să se simtă agresat.

38

Florin Tudose, Ion Barbu

Omul-partid. Câmpeanu, victimă a propriului orgoliu, şi-a creat propria poveste despre valoarea de politician şi a reuşit să facă praf partidul şi opoziţia la alegerile din '92. Vine o vreme când nimeni nu-şi mai crede poveştile, chiar dacă ele sunt liberale. La pensie e un loc nimerit pentru mitomani. Atunci când insistă la prezidenţiale nici spitalul de psihiatrie nu este un refugiu inadecvat. Un om care a dorit atât de mult să fie simbol, încât până la urmă nu a ştiut pe cine simbolizează.

Psihopolitica recidiva

39

Este gata să dezmintă întotdeauna orice formulare verbală pe care a făcut-o şi să corecteze orice reformulare a spuselor sale cu un singur scop: să întreţină confuzia celorlalţi. Orice analiză care încearcă să elucideze disfuncţiile sale, orice specialist care încearcă să-i arate unde greşeşte sunt negate, atacate direct sau indirect, ripostează că este supus unui regim inchizitorial, că munca grupului este o înscenare a unui proces intentat lui sau că de fapt se referă la aspecte neesenţiale. Atunci când este nevoie să-şi aducă aportul într-o construcţie colectivă povesteşte ceva atât de neobişnuit sau de personal încât de regulă lasă grupul perplex şi dezorientat, afirmând în plus că ceilalţi nu pot înţelege, sunt incapabili de a se ridica la nivelul logicii sale superioare. Declară deseori brusc inutilitatea regulilor elaborate în comun sau nu cu scopul evident de a bloca orice demers şi de a împiedica progresul. Chiar dacă grupul se pune de acord ulterior asupra unui demers sau asupra unui mod de funcţionare, el părăseşte sala de reuniune eschivându-se de la discuţia privind propriile sale opinii chiar declară cu emfază că este de acord cu grupul deşi până atunci s-a opus constant. Această intervenţie ridicolă şi dezarmantă are scopul de fapt de a ascunde sau măcar de a întreţine dubii în legătură cu adevăratele convingeri ale perversului social. Am urmărit stupefiat discursul unui lider politic care povestea cu nonşalanţă bucuria pe care o are atunci când îşi lasă BMW-urile ultimul răcnet, blindate, făcute la comandă specială şi dotate cu girofaruri cu care a umilit trei ani de zile pe amărâţii cu prea puţini bani, pentru a se urca măcar în tramvai şi a merge, nu-i aşa, cu pantofii pe uliţă pentru a strânge câteva mâini ale unor non-persoane care-i vor da votul. Bucuria perversului social de a lăsa la o parte girofarul, costumele Armâni, gorilele de la SPP, pentru câteva minute închipuindu-se (cumplit coşmar) simplu cetăţean. Aparent, perversul social îşi va găsi cu dificultate suporteri şi persoane care să vadă în el un model de urmat sau un lider. Această impresie nu este însă o certitudine, dar iată că un experiment cu implicaţii sociologice nebănuite făcut de Erich von Holst, citat de Konrad Lorenz, cu un peştişor numit crăiete aduce şi o altă perspectivă. Acest mic peşte poate trăi şi fără creierul mare, alimentându-se, văzând şi acţionând fără prea multe probleme. Creierul mare al peştelui are rolul de a da coeziune comportamentului social al acestuia, adică de a acţiona ca şi ceilalţi indivizi care alcătuiesc roiul de peşti, de a nu părăsi roiul chiar dacă este tentat uneori să o facă. în roi peştii acţionează după reguli statistice (un fel de democraţie) îndreptându-se în direcţia în care cei mai mulţi peştişori o fac la un moment dat. Cu cât sunt mai mulţi peştii care se îndreaptă într-o anumită direcţie, întregul roi este atras ca de un magnet într-acolo. Revenind la peştele nostru, fără creierul mare nu se poate supune acestei reguli, ci acţionează conform propriilor interese (stimuli) de moment.

40

Florin Tudose, Ion Barbu

Personaj tipic în peisajul politic autohton, călăul travestit în victimă, nesimţitul politic agresiv în opoziţie chiar în propriul partid pe care îl pune în situaţia jenantă de a-şi proteja "priboiul"* (scuzaţi licenţa poetică licenţioasă) ca fotbaliştii din zid cu ambele mâini în faţă. Penetrantul om politic cu epoleţi şi petliţele albastre este sfătos ca un bunic tânăr. Povesteşte cum îşi îndruma nepoţeii neastâmpăraţi de la Europa Liberă cu ciomâgelu', mangeacuţu' şi umbreluţa (de import, bulgărească, evident) ca şi pe jucăuşii de la Braşov în '87 când se apropiaseră prea mult de căsuţa albă a lui Nenea Partidu'. Ce mare lucru: na, na, na la tălpiţe de la Bunicu'. Sigur, nu poţi să le ţii minte pe toate. Să uite şi ei, şi suntem chit. Acum, ca toţi bunicii, dacă nu mai putem trage în altceva sunt buni şi urşi, cerbi, capre negre... în pădure când cineva întreabă: "Bunicule, dar de ce ai dosarele aşa de mari?" "Ca să nu poţi scăpa nicicând de mine.... Ia vezi-ţi de ţinta ta, dragă fată... Hai trage bă mămăligă, o dată!" * PRIBOI: Unealtă de oţel în formă de bară, cu unul dintre capete conic, care serveşte la perforarea sau la lărgirea găurilor în table sau în plăci metalice (DEX).

Psihopolitica recidiva

41

De aici începe similitudinea cu unele mişcări politice: în mod paradoxal peştele fără creier devine liderul grupului şi toţi peştişorii îl urmează; el nu mai are ezitări şi nu mai urmăreşte în nici un fel ce fac ceilalţi membri ai grupului. Considerăm experimentul un memento important care poate constitui oricând o direcţie de reflecţie privind orientarea etologică a grupului. Când un grup este împiedicat să-şi atingă scopul de bază, când se împotmoleşte şi se instalează sentimentul de neputinţă, de lipsă de înţelegere sau de oprimare, paralizia lui pare de nedepăşit. în aceste situaţii există indivizi care pentru a se apăra de rezonanţele inconştiente pe care le percep în urma propriilor enunţuri emise din perceperea unor ameninţări sau pericole ei folosesc fără ezitare într-un registru nihilist de expresie disconfortul, lacunele şi sentimentele de vinovăţie ale celorlalţi sau ale întregului grup în aşa fel încât să împiedice orice cooperare între ceilalţi. în fapt, ceea ce îşi propun este anularea sau distrugerea oricărei grupalităţi sociale cărora lor, din motive interne, le este interzisă. Exagerează raţionalizările şi raţionamentele conducând la rezultate îndepărtate sau imposibil de contabilizat, autorizându-se în acest fel ca reprezentanţi ai obiectivitătii pe care ar practica-o dezinteresat şi definitiv. Incertitudinea democraţiei, cuvânt la care de altfel se referă necontenit, îi sperie în aceeaşi măsură ca şi imprevizibilul agăţându-se prin toate mijloacele de orice funcţie de putere care le permite să-i nege sau să-i înece în derizoriu pe ceilalţi. Andre Sirota (1998) afirmă că aceşti indivizi au trecut prin experienţe precoce de umilire socială, iar pentru ei ceilalţi nu există ca persoane, ci ca inamici exteriori, în fiecare individ putându-se disimula un duşman. Temele preferate în care perversul social se autorizează ca un expert sunt întotdeauna subiectele de interes general şi superior: Statul, Noul, Ştiinţa, Valorile, Protecţia Socială, Democraţia, Devotamentul sugerând aprioric că ceilalţi nu ar fi destul de preocupaţi sau oricum nu în aceeaşi măsură de aceste interese superioare şi că propria lui persoană este singura în măsură să devină apărătoarea acestor interese. Aceste interese ar fi transcendente şi va ironiza afectivitatea, umanismul, capacitatea individului de a se insera în reţeaua socială sau curtoazia pe care le consideră inutile, o pierdere de timp subordonată unor interese inferioare. De altfel, universurile de care interesele psihopatului pervers social sunt străine se numesc intimitate, trecut, axiologie, plăcere împărtăşită. Perversul psihosocial este incapabil de mutualitate şi deci de empatie şi simpatie, singura sursă de plăcere fiind anihilarea celuilalt. Stoler arată că perversul social transformă orice element în ingrediente necesare scenariilor de ostilitate provocând permanent ostilitate şi culpabilitate pentru că este dotat în locul unei maşini de gândit cu un fel de maşină de interpretat care întotdeauna evaluează şi apoi condamnă.

42

Florin Tudose, Ion Barbu

Figură emblematică a dezastrului, a reuşit prin secreţiile veninoase ale unui complicat inconştient, despre care evident s-ar putea scrie cărţi de psihanaliză, să fie motorul marii distrugeri a PNŢCD. închipuindu-se nici mai mult nici mai puţin decât psihiatru cu stagii pe la uşile ministerelor, secretarul general al guvernului a legitimat toate lichelele ce aveau să vină pe cel mai "gras" post din guvernul României. Un burete de ură care a incitat taberele din partid una împotriva alteia până la distrugerea finală pe care a privit-o probabil cu secretă bucurie. Este tipul de individ incapabil de iubire şi creaţie, invidios până la demenţă pe cei care reuşesc. A propos, ce so fi ales de cel care făcea pe politicianul înnăscut?

Psihopolitica recidiva

43

Perversul social transformă instantaneu iubirea în ură, dar intensitatea sentimentului poate fi adesea atrăgătoare pentru ceilalţi care să îl urmeze într-un scenariu social, religios sau etnic care să aibă ura drept motor social. Nu este vorba de simple consideraţii teoretice, oricine putând constata că personalităţi ca Hitler, Stalin sau sângerosul khmer roşu Pol Both au existat, au polarizat interesul a milioane de indivizi şi au antrenat scenarii în care dorinţa lor inconştientă de răzbunare a antrenat chiar distrugerea fizică a milioane de fiinţe umane. Perversul social se va delimita continuu atât de adversarii cu care este în opoziţie politică, cât şi de propriul partid în momentul în care membrii acestuia îi vor contesta în vreun fel poziţia de conducere sau dacă îi vor cere să aibă o atitudine creativă, să participe în vreun fel la o restructurare de idei a politicii partidului. Va pleca trântind uşile, denunţând în gura mare lipsa de înţelegere a foştilor tovarăşi pentru Ideile Superioare în care era cel mai avizat şi căutându-şi repede locaş într-un partid mai mic care să îi confere o funcţie foarte importantă, dacă se poate preşedinţia partidului sau îşi va crea propria sa aripă sau partid în care fidelii orbiţi de strălucirea discursului său redundant să îl urmeze fără a pune întrebări. Privită dintr-o astfel de perspectivă scena politică are o cu totul altă perspectivă, separaţiunile continue ale unor independenţi "oameni-partid" fiind simptomatice pentru diagnosticul de perversiune socială. Prezentarea noastră se referă doar la unul din tipurile de patologie a personalităţii care îşi găseşte loc pe scena politică, fiind doar un fragment din radiografia pe care încercăm să o realizăm asupra mişcărilor nevăzute ale inconştientului colectiv, marcat anterior de traumele majore ale unei lumi oprite din dezvoltarea naturală şi redusă la o organizare entomologică (E. Pamfil). Voi încheia cu cuvintele lui Gustave le Bon: "fiecare individ posedă în afara mentalităţii sale obişnuite aproximativ constantă atunci când mediul nu se schimbă, diferite trăsături de caracter posibile pe care evenimentele le fac să iasă la iveală." De îndată ce mediul s-a modificat simţitor, aceste stări de echilibru sunt distruse şi elementele disociate formează prin reasamblare o personalitate nouă, care se manifestă prin idei, sentimente şi comportamente extrem de diferite de cele observate mai înainte la acelaşi individ.

44

Florin Tudose, Ion Barbu

Un Narcis rece şi izolat care dispreţuieşte şi devalorizează pe cei de la care nu mai speră nimic. Nimic nu poate abate narcisiacul de la credinţa că problemele sale sunt unice şi pot fi înţelese numai de anumiţi oameni. Oricine alege o cale este considerat a fi pe un drum greşit, dar narcisiacul nu este dispus să indice el vreuna, ci doar să facă analiza sarcastică a greşelii celorlalţi. într-un fel el vrea să spună Calea sunt eu, un eu care devine pur şi simplu obiect de cult. Este gata oricând să-şi facă bagajele pentru a se retrage în turnul de fildeş. Din păcate Narcis îşi face întotdeauna valiza pentru a pleca spre Paranoia.

Narcisiacii Narcis este, fără îndoială, unul dintre cele mai cunoscute personaje ale mitologiei greceşti, povestea sa uluitoare şi paradoxală fiind o subtilă parabolă asupra slăbiciunilor omeneşti. "Narcis era nespus de frumos, dar rece şi trufaş. El nu iubea pe nimeni decât pe sine şi îşi închipuia că numai el e vrednic de iubire" (N. A. Kun). El se va îndrăgosti de propria imagine reflectată în apa unui râu, iar pasiunea mistuitoare pentru aceasta îl va face să-şi dorească separarea de propriul corp. înlănţuirea în imposibila iubire de sine însuşi, îşi va afla un tragic sfârşit în faţa oglinzii fatale. Sensurile profunde ale legendei antice l-au făcut pe Otto Kerneberg să caute cu asiduitate şi să reuşească descrierea unui tip de personalitate care va fi acceptat şi folosit de întreaga comunitate psihiatrică mondială. Elementul principal al acestei tulburări este un model comportamental dominat de idei de grandoare, de fantasme megalomanice, susceptibilitate anormală în evaluarea de către ceilalţi şi lipsa de empatie care începe de timpuriu, iar în perioada adultă este prezent într-un şir continuu de situaţii dintre cele mai diferite. In relaţiile cu ceilalţi, aceşti indivizi prezintă un grad neobişnuit de autoreferire la propria persoană, o mare nevoie de a fi iubiţi şi admiraţi. Există o ciudată contradicţie aparentă între hipertrofierea imaginii de sine, pentru care îşi aduc ei înşişi argumente, şi nevoia de laude, care este resimţită cvasipermanent. Viaţa lor afectivă este superficială şi au puţină înţelegere pentru sentimentele celorlalţi. Rămân incapabili de a se bucura de reuşitele şi fericirea celorlalţi; drama narcisiacului este tragica incapacitate de a simţi împreună cu altul. îi invidiază pe ceilalţi chiar şi pentru faptul că aceştia obţin satisfacţii normale de la viaţă. Lipsa lor de profunzime afectivă îi pune în imposibilitatea de a înţelege emoţiile complexe ale celorlalţi. Relaţia cu celălalt este generată de faptul că narcisiacul are nevoie de admiraţie şi laude, dar de fapt, la un nivel mai profund, este total incapabil de a depinde real de cineva, din cauza profundului dispreţ şi a neîncrederii pe care o are faţă de altul. Sub o aparenţă plăcută şi atrăgătoare, majoritatea autorilor spun că la narcisiac se resimte răceala, duritatea şi lipsa de scrupule. Narcisiacul foloseşte relaţia cu celălalt ca pe o pură relaţie de exploatare în care el îşi stoarce partenerii ca pe lămâi şi apoi aruncă cu nonşalanţă resturile. în acelaşi timp se teme că ceilalţi ar putea să-1 atace, să îl exploateze şi să îl constrângă. Consideră izolarea o bună soluţie faţă de orice solicitări, deoarece ea îl fereşte de posibile sentimente de vinovăţie.

46

Florin Tudose, Ion Barbu

Narcisul dintre cei trei trandafiri care şi-a găsit o satisfacţie continuă în postura ministerială în care se află. Paradoxal, posedă o incapacitate funciară de a simţi sentimentele celor mulţi şi mărunţi cărora, care va să zică, le asigură protecţia socială. După propria declaraţie ar putea trăi decent el şi familia sa, din cei două sau trei milioane de lei pe care românul amărât îi primeşte pe lună. Pe lună domnule ministru nu pe zi cum credeţi (sau cheltuiţi) dumneavoastră! Apropo, ar trebui cineva să facă calculul sumei ameţitoare pe care cu toţii am plătit-o pentru a admira figura ineficientă a domnului DMP ca ministru, parlamentar şi cine mai ştie câte alte funcţii gras plătite. Autoadmirându-se domnul Narcis nu catadicseşte să şi facă ceva.

Psihopolitica recidiva

47

Narcisiacul este un neparticipativ care se îndepărtează intuitiv de anumite aspecte ale realităţii sociale în care competiţia l-ar putea devaloriza, în acest fel considerându-se protejat de eşec. Fiind incapabil de a face discriminări subtile asupra realităţii celorlalţi, el se adaptează într-un mod "parazitar", care îi permite satisfacerea ambiţiilor de grandoare şi obţinerea de admiraţie. Prezintă perioade tipice de investiţie în activităţi sau relaţii care ar antrena triumful, admiraţia sau satisfacerea imediată a nevoilor lui, alternând cu perioadele de abandon al sarcinilor, relaţiilor, activităţilor care nu pot furniza surse suficiente de susţinere a sentimentelor lui de grandoare. îşi construieşte "idolii" din persoane de la care scontează că va primi laude şi aprecieri şi tinde să-i dispreţuiască şi să-i devalorizeze pe cei de la care nu mai speră nimic (adesea anteriorii "idoli"). Ignoră sentimentele adevărate de tristeţe şi doliu, iar incapacitatea de a avea reacţii depresive pare să fie o trăsătură fundamentală. Pierderea unei persoane care îl aprecia este urmată, din partea narcisiacului, doar de o aparentă depresie, subiectul fiind mai ales furios, cu dorinţa de revanşă sau de a pedepsi pe cei care i-au luat sursa de plăcere. Unii dintre narcisiaci prezintă oscilaţii foarte mari şi continue între sentimentele de insecuritate şi de inferioritate, în alternanţă cu sentimente de grandoare şi fantasme de omnipotenţă. Ascund cu grijă sentimentele de inferioritate şi fac eforturi mari pentru a străluci şi a obţine frumuseţe, putere, bogăţie. Mulţi dintre ei par să fie "genii precoce", care se aprind mai ales la adolescenţă şi surprind apoi prin banalitatea evoluţiilor lor ulterioare. Cei foarte inteligenţi, folosindu-şi inventivitatea, îşi domină defectul de personalitate. Pot fi regăsiţi ca directori ai unor mari întreprinderi şi instituţii, membri ai unor aşezăminte culturale sau academice, artişti cu cariere deosebite. Orice analiză atentă însă va pune în evidenţă faptul că aspectul strălucitor este doar superficial. In relaţia cu ceilalţi, ei se poartă ca şi cum ar considera că au dreptul să-i controleze, fără nici un sentiment de culpabilitate. Asupra persoanelor cu structură narcisiacă bătrâneţea are un efect devastator. Eugen Ionescu, în piesele sale "Scaunele" şi "Regele moare", a pus admirabil în evidenţă acest fapt. Bătrânii nu pot accepta că o nouă generaţie posedă un număr mare de satisfacţii care vin din frumuseţe, putere, bogăţie şi mai ales, creativitate. Ei par să nu mai înţeleagă ceea ce simt cei tineri, se simt invalidaţi şi nu le rămâne decât soluţia de a se izola. Narcisiacul stabileşte "prietenii" numai cu acele persoane de pe urma cărora crede că poate profita şi se declară plictisit de cei care nu sunt în prim-plan şi nu mai constituie pentru ei surse de alimentare a respectului propriu. Din această cauză nu leagă niciodată prietenii trainice. Polarizaţi spre propria imagine, reacţionează disproporţionat la critică şi practică un adevăr exhibiţionism prin care să îşi pună în valoare talentele şi realizările. Totuşi, cel mai mare defect al narcisiacului pare să rămână incapacitatea de a iubi, "iar unde iubire nu e, nimic nu e".

48

Florin Tudose, Ion Barbu

Premiantu' partidului cu trandafiri este o narcisă care-şi oglindeşte chipul în celebra formulă a apei suprasaturate de hidrogen. A avut întâi coroniţă cu un trandafir şi s-a falit de mama focului că o poartă, apoi şi-a mai pus doi trandafiri afirmându-se ca adevărat slujitor al noului partid, dar pentru putere credem că şi-ar pune şi busuioc în păr sau scaieţi pe coadă, orice numai ca să fie în vârful puterii. Se consideră campion al gesturilor pozitive şi de aceea este prea des asurzit de propriul monolog. Monologul subliniază mereu supercalităţile domnului izolat, dar agăţat ca un ciuline pe blană de oaie de pulpana darnică a puterii. La o adică e gata să scoată o listă prin care să-şi pună eventualii adversari la pământ. Nu binele general îl interesează pe domnul bonhomme. Tolstoi scria în jurnalul său că "mai greu şi totodată mai necesar decât orice e să te dezbeţi de îngrozitoarea beţie de tine însuţi". Se poate încerca cu puţină apă.

Megalomanii Există subiecţi a căror stare permanentă este caracterizată de convingerea fermă asupra unor calităţi privitoare la propria persoană şi care îi fac, cel puţin în opinia lor, deosebit de importanţi în faţa anturajului. Eul acestor persoane este hipertrofiat, în continuă expansiune. Conştiinţa de sine exagerată face ca individul să se simtă supradotat, omnipotent, superior. Convingerea superiorităţii este însoţită de o stare de exaltare şi mulţumire, de satisfacţie care generează şi amplifică ideile de grandoare. Demersul acestor persoane este impetuos şi rareori ele ţin cont de reacţia ascultătorilor, de replica ce li se dă, chiar de opiniile favorabile. Vorbesc fără încetare şi fără drept de replică, pentru că în acest mod consideră că strălucesc mai mult, că sunt adevărate stele într-un grup sau altul. Chiar dacă schimbă tema, discursul nu are decât scopul de a uimi auditoriul. Tăcerea şi reflexia sunt considerate de megalomani un fel de prostie, o mare slăbiciune a aspirantului. Indiferent care este tema discuţiei, subiectul încearcă să se pună în valoare. Astfel, un personaj dintr-o piesă bulevardieră ajunge să spună: "Nu că mă laud, dar este deosebit de cald!" - ca şi cum ar putea exista vreo legătură între starea vremii şi sentimentele personajului. O analiză mai profundă a replicii de mai sus se poate completa şi cu semnificaţia ei inconştientă: "Este teribil de cald, dar uite că eu suport acest lucru cu vitejie şi nu mă laud". O altă trăsătură a discursului megalomanului este lipsa lui de profunzime şi folosirea paradoxului ca mijloc perfect de demonstraţie sau, mai bine zis, de substituire a acesteia. în orice problemă, megalomanii adoptă poziţii extreme, exagerând orice teorie nouă pe care adesea pretind că au anticipat-o sau au folosit-o fără a face caz de aceasta. Alteori, o neagă într-un mod radical, pentru că propria lor strategie ar fi fost net superioară în rezolvarea unei probleme sau a alteia. Se pare că provocarea uimirii este singurul scop, iar indignarea persoanelor cu bun simţ îl umple de bucurie. El ar răspunde întotdeauna cu impertinenţă obiecţiilor, considerând că, oricum, dacă a atras atenţia, a câştigat partida cu "pigmenii". Atunci când se ocupă cu ştiinţa, megalomanul nu aprofundează nimic. Ceea ce nu-1 împiedică să întrerupă totuşi discursul persoanelor care conferenţiază, aducând drept argument infailibilitatea sa. Cu un ton doct şi o morgă bine studiată, el reuşeşte să atragă de partea sa auditoriul ignorant şi să prezinte ca fiind originale doctrine, care de fapt, aparţin altora. Perorează cu siguranţă, iar dacă este întrerupt, cu un aer dispreţuitor, care nu admite contrazicerea, îşi continuă expunerea.

50

Florin Tudose, Ion Barbu

Fire artistică, Miron Cozma nu s-a putut abţine în a-şi găsi similitudini cu Eminescu. Ca şi poetul naţional: a plantat flori în Piaţa Universităţii în '90, a renovat clădirea guvernului în '91, a rectificat bugetul în '92, a ieşit campion naţional la labtenis în '93, a mers pe banii sindicatelor miniere la Olimpiadă în '94, a rupt cu maşina unul din cei doi plopi cu soţ din Petrila în '95, a devastat barul Vegas în '96 şi a tras o bătaie soră cu moartea poliţiei române la Costeşti în '98 de unde şi versurile scrise pentru Marilena Niţu (un fel de Veronica Micle care publică în Playboy) „Marileno unde eşti/Să îţi scriu de la Costeşti/Cum cu bravii mei ortaci/Bag poliţia în draci". Un alt "poet" nemuritor, Nero, care a înfrumuseţat cetatea eternă a Romei dându-i foc, râvnea la postul de senator doar pentru calul său. "Luceafărul de huilă" îşi dorea un post de senator pentru sine. Se schimbă vremurile şi poeţii, iar dacă fostul lui lăudător prezidenţial îşi va încheia mandatul fără să îl graţieze, peste un cincinal poate lumea va încerca să îl ierte pe derbedeul cu grade.

Psihopolitica recidiva

51

Auditorii, indignaţi în sinea lor de prostiile debitate cu autoritate, nu au altă şansă decât să părăsească fără replică sala, fiind taxaţi ca incapabili şi retrograzi de către vorbitorul cu aer olimpian. Megalomanii sunt gata să facă pariuri şi să înceapă competiţii absurde cu cei recunoscuţi ca mult mai puternici sau mai talentaţi decât ei. Când este angajată propria persoană, rezultatul usturător este interpretat în fel şi chip, ca o trucare a condiţiilor sau ca o "cumpărare a juriului". Istoria contemporană consemnează însă şi "pariuri" în care victimele sunt cei aflaţi în subordinea megalomanului. Şi aş cita aici cunoscuta indicaţie de a depăşi, în cel puţin 5% din cazuri, produsele industriale occidentale, la care ne îndemna adesea "cârpaciul Ceauşescu". Există şi megalomani blazaţi. De fapt, numai blazaţi nu sunt, deoarece poza de dezinteresaţi e luată doar pentru ca lumea să poată observa cât de interesaţi sunt ei. Megalomanul blazat e apropiat de snobul obişnuit. Iată ce scrie G. Călinescu despre Mateiu Caragiale: "Avea snobismul nobiliar, îşi alcătuia un blazon şi vâna ordine străine, el care nu era în nici un chip aristocrat (...) Visa lucruri mari, simţea ostilităţi şi se vedea înlăturat de la une belle carriere normale (...)". Megalomanul caută doar excepţionalul, indiferent că acesta este gloria sau abjecţia. El va viza să recurgă la orice mijloc pentru a capta publicul: admiraţia sau gloria, scârba şi dispreţul total. Pentru că, iată există şi megalomanie a minusului, a nonprestigiului social. Organizarea caracterială a megalomanilor a fost inspirat numită, de un autor german, ca fiind "o structură lipsită de structură". Megalomanul prezintă o fluiditate a afectelor, o inconstanţă a modalităţilor de reacţie, care îi pot permite să se pună în evidenţă în orice ipostază socială, fără să pătrundă însă nimic în mod serios, iar actele sale au efectul focului de paie sau al gloanţelor oarbe: impresionează pe moment, dar nu au o eficacitate reală. Megalomanul nu poate lua distanţă faţă de evenimentele cotidiene şi faţă de dorinţele sale care apar în permanenţă cu duiumul. El nu ştie şi nu poate să facă o ierarhizare vitală şi să selecteze propriile sale sentimente şi acţiuni. în cazul în care megalomanul e inteligent sau talentat, el va fi întotdeauna interesat doar de cum spune şi nu de ceea ce spune. De exemplu, poetul megaloman va ţine să-şi recite singur versurile, regizorul doreşte să interpreteze "ca nimeni altul" rolurile principale în propriile filme (uneori, la concurenţă cu scenarişti la fel de megalomani). De asemenea, actorii ţin să regizeze piesele în care joacă etc. Megalomanul este doar o faţadă bine lustruită. In spatele ei se ascunde puţin adevăr sau lipsa de conţinut. Nu rămâne absolut nimic după dispariţia fizică a savantului, artistul sau politicianului megaloman. Relaţia megalomanului cu lumea nu are sens istoric, deoarece relaţia sa socială nu se desfăşoară în contemporaneitatea faptelor, ci în fantezia formelor care niciodată nu au conţinut istoric. Forma nu are devenire.

52

Florin Tudose, Ion Barbu

A fost cel care i-a oferit apa vie împuşcatului de la Scomiceşti pe care în congresele partidului la care lua cuvântul cu foc, îl considera sursa inspiraţiei sale transcendentale. A devenit apoi un republican înfocat şi adept al politicii iliesciene, fiind atras mereu de apa de ploaie. Candidează la prezidenţialele din '92 şi înmuindu-şi criticile faţă de omul de la Cotroceni ajunge pe o poziţie modestă, într-o lungă listă de vicepreşedinţi ai unui partid amalgamat, dar de guvernământ. La putere, deci. in ultima vreme se pare că domnul academician s-a ocupat mai mult de apa moartă. Oricum a fost tras pe linia care nu mai duce nicăieri.

Psihopolitica recidiva

53

Megalomanul rămâne surd la vocea conştiinţei, iar absenţa conştiinţei morale e frecventă. De aceea, dintre aceştia se recrutează escrocii internaţionali, şarlatanii şi mitomanii. Megalomanii rămân de o goliciune interioară înspăimântătoare, marcaţi de o incapacitate funciară de relaţionare socială şi autentică. în psihiatrie există circumstanţe numeroase în care ideile megalomanice, de grandoare, întregesc tabloul clinic al unor boli deosebit de grave. Aceste idei delirante se pot referi la superioritatea intelectuală, bogăţie, descendenţă familială, capacităţi personale deosebite sau profetice. Frecvent, ideile delirante de grandoare apar asociate cu cele de persecuţie, rezultând un binom în care cel urmărit şi persecutat găseşte o adevărată uşurare: "Sunt cineva pentru că sunt persecutat". Un mare psihiatru francez spunea că pentru megaloman persecuţia devine aproape un omagiu, o recunoaştere. El nu ezită să-şi revendice dreptatea organelor autorizate. Identifică presupuşi persecutori şi denigratori la orice nivel. Arhivele spitalelor de bolnavi psihici, bibliotecile medicilor psihiatri, dar şi colecţiile unor ziare şi reviste confirmă aceste aserţiuni.

54

Florin Tudose, Ion Barbu

O naţiune a putut constata pe propria-i piele şi a plătit cu un sfert de veac de mizerabilă existenţă visurile de grandomanie ale unui paranoiac ca la carte. Cartea de psihiatrie, bineînţeles. Un anturaj de criminali troglodiţi şi efectele distrugătoare ale vârstei au făcut ca vigurosul "stejar din Scomiceşti" să devină coşmarul unui popor şi punctul de referinţă psihiatrică a milioane de români, care au asimilat cu nebunia comportamentul şefului statului. Din păcate în politica românească Ceauşescu s-a clonat în proporţii astronomice, iar epigonii săi sufocă orice nou model politic.

Paranoiacii Cu un simţ clinic rafinat, un mare psihiatru francez, Henri Baruk, nota, cu aproape cincizeci de ani în urmă: "pe lângă bolnavii suferinzi de delir de interpretare care este deosebit de evident, datorită absurdităţii interpretărilor, există alţii la care nu se poate descoperi un delir absolut evident, însă a căror falsitate de raţionament şi a actelor din ce în ce mai insuportabile pe care le comit relevă, de asemenea, o natură patologică. Aceasta obligă, pentru unii dintre ei, a se lua măsuri în scopul de a se proteja societatea împotriva acţiunilor rău dăunătoare. Totuşi, aceste măsuri sunt în general tardive, deoarece nu se intervine decât după ce această categorie de bolnavi a produs o serie de perturbaţii grave, ajungând până la catastrofă." La numai cinci ani după ce psihiatrul francez îşi publica studiul, în România ajunge la putere un individ a cărui personalitate se dovedea, din nenorocire pentru poporul român, un adevărat cadru-test pentru ceea ce psihiatri şi psihologi numesc personalitate paranoiacă. Vorbele lui Baruk aveau să fie profetice, iar catastrofa spre care ne-a împins cu o siguranţă extraordinară "cârmaciul naţiunii" (vorba lansată de alt bolnav lăsat prea mult liber) şi-a materializat conţinutul în tenebroşii ani '80. în liniile cele mai generale, personalitatea paranoiacă se defineşte prin orgoliul excesiv, concretizat printr-o continuă autoestimare, neîncredere în ceilalţi (pe principiul ,JL'Enfer c'est l'autre", conform lui J. P. Sartre), psihorigiditate, interpretativitate şi reducerea modulaţiei afective, adică a capacităţii de a "rezona" la "vibraţiile" celorlalţi. Foarte precoce în viaţa adultă, chiar din adolescenţă sau de la pubertate, aceşti indivizi încep să interpreteze acţiunile celorlalţi ca fiind ameninţătoare pentru propria persoană, îngrozitoare sau nedrepte în mod deliberat. Ei se aşteaptă să fie exploataţi şi înşelaţi, în orice plan, de ceilalţi. Ajungând până la o gravă incapacitate de a înţelege polimorfismul corelaţiilor şi condiţionărilor realităţii şi al conjuncturilor, deoarece subordonează realitatea principiilor lor rigide şi imuabile. Perseverează în ideile şi convingerile proprii, tendinţa care se împleteşte în mod nefericit cu lipsa dinamismului adaptativ. Ansamblul problemelor nu va mai fi perceput şi soluţiile propuse vor fi punctuale şi tot mai inadecvate. Evenimentele vor fi "deformate plastic" conform dorinţelor egocentrice ale subiectului, întâmplările vor deveni într-un mod contravenind oricărei logici, cu excepţia celei proprii paranoiacului, argumente pentru susţinerea opiniilor sale. Compromisul va fi considerat alternativa imposibilă.

56

Florin Tudose, Ion Barbu

Atunci când se confruntă cu o situaţie nouă, ei caută cu intensitate si rigurozitate, confirmarea propriilor aşteptări, fără să ia în consideraţie contextul. Acest mod de explorare îl duce invariabil la concluzia că au găsit ceea ce aşteptau să găsească. Orgoliul excesiv este reflectat în severa judecată a calităţilor şi personalităţii celorlalţi, faţă de care au întotdeauna o atitudine de dispreţ total. Se consideră luptători împotriva nedreptăţilor, inexactităţilor şi minciunilor, dar consideră că dreptatea este întotdeauna de partea lor, mascându-şi autofdia cu falsa modestie şi prefăcătorie. Deşi sunt critici cu ceilalţi, au o adevărată fobie faţă de orice critică ce se referă la persoana lor. Au tendinţa de a trece la contraatac, din momentul din care doar bănuiesc existenţa unei ameninţări. Nu acceptă structural ideea de autocritică şi, tot instinctiv, exagerează întotdeauna dificultăţile, făcând "din ţânţar armăsar". Regula după care se conduc paranoiacii este: "din realitate trebuie culese doar acele date care convin propriei persoane, iar părerile celorlalţi interesează doar în măsura în care calchiază propriile păreri şi pot fi încorporate în acestea". Neîncrederea în oameni îi menţine într-o continuă atitudine de "suspiciune vigilentă". Ascund informaţiile de orice fel, deoarece consideră că pot fi folosite împotriva lor. Văd intenţii rele sau ameninţări ascunse în cele mai sigure remarci sau evenimente, de exemplu, un vecin îşi plimbă câinele pe un anumit traseu doar pentru a-1 agasa pe el. Loialitatea celorlalţi este pusă tot timpul la îndoială şi verificată prin mijloace uneori rocamboleşti. Se aşteaptă întotdeauna la înşelătorii şi farse şi sunt de o intransigenţă tiranică cu subalternii şi familia. Cu cât sunt mai bine plasaţi pe scară socială, cu atât teroarea pe care o stăpânesc este mai imposibilă. Sunt profund interesaţi de putere şi titluri, şi le atribuie pe cele care lipsesc şi duc o adevărată luptă pentru a demonstra că astfel nu se corectează decât o nedreptate care li s-a făcut. Astfel, lumea paranoiacilor este plină de "inventatori", profesori universitari, preşedinţi, membri fondatori, sau "pionieri într-un domeniu neexplorat". "Culmile nebănuite" îi atrag ca un magnet. Sunt vexaţi cu uşurinţă şi trec rapid la contraatac, dar cei care le-au lezat interesele sau şi-au manifestat "lipsa de respect" se pot aştepta la răzbunare. Ranchiuna caracterizează personalitatea paranoiacă; acesta duce o muncă de Sisif pentru a demasca "hoarda duşmanilor denigratori". Afectivitatea lor este redusă, iar simţul umorului este absent sau foarte puţin dezvoltat. De asemenea, gustul pentru artă, seninătatea, relaxarea şi tandreţea pot să nu fie deloc reprezentative sau prea puţin prezente în tabloul psihologic al acestor indivizi. Ceilalţi resimt această situaţie ca "răceală afectivă" şi inemotivitate.

Psihopolitica recidiva

Somnul raţiunii naşte monştri, iar asocierea paranoiacilor în aşa-numitul "mariaj asortativ" creează supermonştri. Academiciana cu cinci clase primare selecţiona creierele şi elitele unei societăţi traumatizate de aplauze, ovaţii şi urale. Suspicioasă, uscată sufleteşte până la rigiditate, a fost piaza rea a românilor, întinând simbolurile feminităţii şi maternităţii cu imagini insuportabile. Nu o dată a cerut "gărzilor" să mute cozile în spatele magazinelor, deoarece spectacolul "viermilor" de pe bulevarde o indispunea.

57

58

Florin Tudose, Ion Barbu

Chiar paranoiacii se consideră, cu mândrie, nişte "duri", serioşi şi "obiectivi" care nu cad pradă sentimentelor. Intimitatea este evitată, iar cu cei extrem de rari, cu care se simt în siguranţă dezvoltă un sistem de comunicare dominat de secretivitate şi extremă prudenţă. Viaţa paranoiacilor este săracă şi meschină, pentru că aceşti indivizi nu acordă importanţă plenitudinii vieţii, nu se bucură de existenţă, îi dispreţuiesc pe ceilalţi pe care îi consideră slabi, suferinzi, handicapaţi, incapabili de a se stăpâni. Legat de o personalitate paranoiacă, psihanaliza a pus în evidenţă ca mecanisme de apărare ale eu-lui negaţia, adică facultatea de a nega o parte a realităţii, şi anume cea care nu este în concordanţă cu dorinţele sale, şi proiecţia, adică atribuirea altcuiva a propriilor sentimente. Cele în care nu se recunoaşte şi cărora li se datorează interpretările. O astfel de structură caracterizată marchează profund întreaga biografie, manifestându-se încă din copilărie. Paranoiacii sunt elevi indisciplinaţi, ei se orientează mai mult spre materii care nu sunt în programă, pe care caută să le înveţe ca autodidacţi. Nu leagă prietenii durabile, datorită caracterului lor suspicios şi, dacă au eşecuri la examene, se consideră persecutaţi, victime ale unor comisii părtinitoare. Intră în conflict cu şefii, vecinii, cu administraţia şi cu colegii, iar atunci când ajung la pensie se consideră victimele unui sistem ticălos de asigurări, "victime ale societăţii" pentru care şi-au sacrificat întreaga tinereţe şi viaţă. Faţă de soţi, dezvoltă o gelozie morbidă, iar acasă se comportă ca nişte adevăraţi tirani domestici. Spirite "uscate", lipsite de imaginaţie şi de ardere interioară, paranoiacii se simt atraşi de poziţii oficiale importante, titluri academice, medalii şi uniforme care să înlocuiască prin strălucire, lipsa de "radiaţie" interioară. Odată ocupată o poziţie, întreaga energie a paranoiacului se canalizează în apărarea ei, pentru a demonstra că aceasta este justificată de extraordinarele sale calităţi. Este într-o alertă continuă de a găsi noi şi noi surse de justificare şi, în nici un caz, nu-i trece prin cap că un anume post sau statut s-ar putea obţine prin acţiune sau creaţie. Paranoiacul este un nonimaginativ. în funcţie de conducere, paranoiacii sunt asemenea unor şoferi eleganţi, foarte mândri de funcţia lor, dar care habar nu au nici de direcţia în care trebuie să meargă, nici de mecanica automobilului pe care îl pilotează. Se hipervalorizează la cote care nu o dată frizează ridicolul. Astfel, unul din fraţii Goncourt (Edmond), auzind un savant care aprecia existenţa viitoare a Terrei la câteva milioane de ani, a afirmat, evident iritat: "Bine, şi doar pentru atât am muncit o viaţă întreagă, Eu şi fratele meu?" Susceptibil şi bănuitor, paranoiacul a surprins dintotdeauna prin neîncrederea sa funciară.

Psihopolitica recidiva

59

Este gata să denunţe şi să acuze pe oricine. Ostilitatea sa o atribuie celorlalţi, iar rigiditatea spiritului îl plasează în zona tipică personalităţii paranoiace. O dată ocupată o poziţie oficială întreaga energie a paranoiacului se canalizează în apărarea acesteia. Alerta continuă în care se află cadristul de vocaţie şi suspiciozitatea sa funciară îl fac o redută greu de atins de către eventualii uzurpatori. Cu dosare bine ticluite a reuşit să îndepărteze sau să reducă la tăcere toţi rivalii din partid şi să se cocoţe în vârful de neatins de preşedinte executiv al partidului. Pentru că i-a întocmit dosar de cadre, probabil, şi lui Dumnezeu, încearcă să-1 îmbuneze pe acesta ctitorind o biserică în comuna natală. Ce minune mai mare decât aceea că un comunist ctitoreşte o biserică? Şi Nietzsche care credea că Dumnezeu a murit...

60

Florin Tudose, Ion Barbu

Marele "caracterolog" al antichităţii, Teofrast, îl descria pe neîncrezător astfel: "neîncrederea este cu siguranţă convingerea greşită că toţi ne înşeală. Neîncrezător este omul care după ce şi-a trimis sclavul după cumpărături trimite pe altul să verifice, pe urma lui, cât a plătit (...). După ce s-a suit în pat îşi întreabă nevasta dacă a încuiat lădiţa, dacă a pecetluit dulapul, dacă a tras zăvorul din ogradă. Chiar dacă femeia îl asigură că a încuiat peste tot, omul neîncrezător părăseşte aşternutul şi, aşa dezbrăcat şi desculţ, aprinde lampa, colindă şi cercetează fiecare locşor cu grijă. Cu toate acestea abia-1 prinde somnul. Cere ca dobânda să i se plătească cu martori, pentru ca datornicii să nu poată tăgădui condiţiile." Paranoiacii zilelor noastre îşi asigură, după posibilităţi, pază de către secretare fioroase, bodyguarzi sau servicii de pază şi protecţie care să le apere persoana şi funcţia pe care le resimt ca adevărate redute în faţa asaltului permanent al celorlalţi, "uzurpatorii". Iubesc câinii de pază, sistemele de supraveghere şi siguranţă, pe care le resimt ca adevărate "excrescenţe" ale propriei personalităţi, unitare cu aceasta. Fiindcă nu îşi înţelege decât propriile interese, paranoiacul dărâmă şi anihilează valorile de grup. Nu primeşte nimic de la ceilalţi pe plan afectiv şi, în consecinţă, nu înţelege să ofere nimic, se consideră degrevat de orice obligaţie. Infirm al convenţiilor de ordine şi solidaritate socială - afirmă E. Pamfil - el se ciocneşte permanent, într-o mişcare browniană, cu cei în mijlocul cărora trăieşte. Autorul citat exemplifică aserţiunea cu "Principele" lui Machiavelli care, pentru a-şi realiza scopul, găseşte justificare pentru orice mijloace. Fanaticii se încadrează, parţial, în categoria paranoiacilor. Fanaticul este activ şi stenic. Există aşa numiţi "fanatici de luptă" care, prin descărcările lor vijelioase şi elaborări rapide creează mari dificultăţi. Derutează, uneori, justiţia şi autorităţile, dar, de obicei, şi nu fără eforturi, acest lucru se corectează. Indivizi lipsiţi de empatie şi umor, fanaticii sacrifică întotdeauna dreptul individului în faţa necesităţilor colective. Pentru paranoiacul cverulent (certăreţ, predispus la a intra în conflict cu ceilalţi), pus mereu pe ceartă şi reclamaţii, lumea este teatrul ideal al unui imens scandal. îşi satisface orgoliul şi megalomania considerându-se "luptător şi cavaler al unei justiţii imanente" (E. Khan), se autoadulează şi depreciază lumea. La baza acestei devalorizări stă principiul că oricare dintre semeni trebuie să aibă vreo vină şi vreun defect şi că, oricum, fiecare este creditat cu o parte din vina colectivă, de la care el şi numai el, alesul, se sustrage. Atacând societatea rigid, cu prejudecăţi, violent şi rece, paranoiacul se convinge rapid de tot ceea ce voia să se convingă. El priveşte lumea printr-o lunetă la capătul căreia se afla o imagine trucată de propriile concepţii şi de afectivitatea sa rigidă.

Psihopolitica recidiva

Celebrul "Ion T. Leagă", este un caz particular de paranoiac (prin contagiune), singurul de altfel care a dezvoltat un fel de criză de conştiinţă. Atât cât 1-a dus mintea, într-o situaţie limită, a descoperit (prea târziu) Biblia şi faptul că ar fi putut să fie un cetăţean onest. în anturajul direct al Ceauşeştilor a suferit un veritabil proces de contaminare care, mult timp, 1-a ţinut în "troica" fricii, în care, în fapt, a fost o jalnică marionetă. Fără Ceauşeşti este un pensionar onorabil care cârteşte la una mică împotriva regimului, fără nostalgii şi fără mari regrete. Un fost contaminat de paranoia.

61

62

Florin Tudose, Ion Barbu

Unii autori au descris trei subtipuri ale acestei categorii de paranoiaci: - arţăgoşii, care stau sub semnul zeiţei Eris (în mitologia greacă, zeitatea discordiei) având un caracter iritabil şi egocentric. Ei sunt încăpăţânaţi, încrezuţi, cârcotaşi, lipsiţi de scrupule, energici. - euforicii, care, datorită faptului că au un oarecare simţ al umorului şi o afectivitate ceva mai rezonantă, se ceartă cu poftă şi plăcere, făcând din aceasta un sport. Iubesc spectacolul scandalului, dar dacă ajung în justiţie sunt destul de superficiali în urmărirea presupuselor scopuri şi cauze. - cverulenţii "propriu-zişi" se deosebesc de celelalte două subtipuri prin viteza cu care construiesc "idei fixe". Duc lupte susţinute pentru o singură cauză, neglijând şi călcând în picioare orice alte valori, nu cunosc armistiţiul şi nici compromisul. Ei nu doresc "să se facă dreptate", ci "să li se facă dreptate". Visează legi perfecte, care bineînţeles să îi favorizeze pe ei. Epuizează justiţia şi sunt oroarea instanţelor. Cu vârsta, trăsăturile de caracter paranoiace, se accentuează, "obişnuinţele" se "osifică", viaţa afectivă se "solidifică", nimic nu mai "curge". Imposibilitatea de adaptare la situaţii noi îi accentuează paranoiacului fixitatea ideilor. Se exteriorizează prin discursuri şi scrieri acuzatorii împotriva inamicilor pe care, dacă nu îi are, îi inventează. Uneori, volumul scrierilor de acest fel depăşeşte orice imaginaţie.

Mobiluri şi alibiuri Caracterologia a fost şi a rămas unul dintre domeniile psihologiei care a atras şi atrage nu doar specialistul, ci şi publicul larg, deoarece fiecare doreşte să ştie despre sine ceea ce îl caracterizează cel mai bine şi, mai ales, încearcă să îi definească, cu minimum de mijloace, pe ceilalţi. S-a spus despre caracter cum că ar fi scheletul mintal al unui om. Discuţiile privitoare la criteriile caracterologici sunt extrem de violente. O serie de argumente au fost contestate vehement de susţinătorii unei poziţii sau ai alteia, dar noi, fără să ne facem partizanii vreuneia dintre ele, le vom prezenta pe cele mai interesante, criteriul de acceptare al uneia sau al alteia putând fi, la rândul lui, o nouă abordare tipologică. Instinctul dă tuturor indivizilor reacţii identice care par supuse fatalităţii. Dacă el împinge erbivorele să pască, carnivorele să atace erbivorele într-un mod aproape automat, la om, din contră, se remarcă reacţii individuale care se îndepărtează de la simplele constante ale ecuaţiei comportamentale. Acelaşi act, îndeplinit de persoane diferite, este motivat de mobiluri fără legătură şi asemănare. Actele umane rămân neinteligibile dacă vor fi considerate în afara intenţiilor şi a conjuncturilor. Care a fost mobilul sinuciderii generalului Vasile Milea care comandase măcelul de la Timişoara? Unul eroic sau unul laş? S-a temut că va fi tras la răspundere de Ceauşescu sau de poporul român? A fost incapabil să-şi asume răspunderea pedepsirii criminalului sau a propriilor decizii? Singura ieşire din dilemă rămâne ipoteza asasinatului. Bineînţeles şi întrebarea, cine făcut-o? Doar analiza mobilurilor ne dă semnificaţia comportamentelor şi permite aprecierea justeţei lor. Intre furtul nefericitului personaj al lui Victor Hugo, Jean Valjean, care sustrăgea o pâine pentru a supravieţui, şi maşinaţia enormă pusă la cale de Ioan Stoica, sub numele de "Caritas", pentru a-şi însuşi miliarde, este o diferenţă notabilă deşi actul analizat este acelaşi - furtul. Cei doi indivizi nu seamănă deloc. Primul este un nefericit, un neîndemânatic şi un violent, incapabil să se descurce printre dificultăţile timpului său. Cel de-al doilea, un escroc dotat cu fineţe psihologică s-a acomodat perfect unei situaţii de excepţie, profitând de credulitatea milioanelor de naivi, pentru a-şi asigura o avere enormă. Mai mult, un partid şi-a pus în joc sigla şi ideologia pentru a-1 face credibil pe cel care înmulţea banii cu opt. Preţul este încă necunoscut: probabil geamantane cu banii inocenţilor.

66

Florin Tudose, Ion Barbu

Un personaj fără identitate care este în stare să facă orice, să se comporte ca o marionetă a oricărui şef sau şefuleţ pentru că nu are decât un singur mobil: puterea personală. Ministrul este senin ca un fototapet cu cer de vară şi lasă Ministerul de pripas antrenându-se în campanii electorale jalnice pentru postul de primar al unui oraş în care se consideră şi se poartă ca un simplu vizitator. Când pierde, păpuşarii din spatele transparentului „catindat" cu ochi albaştri îi oferă băiatului nici mai mult nici mai puţin decât postul de prim-ministru al unui ipotetic guvern. Alianţa cu foştii rivali i se pare mai firească lui Geoană, un încurcă-lume cu look occidental, cel mai normal gest. Este la fel de normal ca faptul că, proaspăt membru al guvernului României, şi-a dat copilul să studieze la şcoala americană, nu cu copiii sărmanilor alegători - la un liceu public. Copilul lui Geoană trebuia să fie coleg cu copilul lui Năstase - nu-i aşa? - copii de patrioţi. Patrioţii unei Patrii ca un ciolan gras de ros. Poate, uitat prea mult la Washington, ca ambasador, a început să se creadă american. Americanii au foarte mult bun simţ când e vorba de ţara lor şi de sentimentele naţionale, iar cine nu respectă acest lucru nu are ce căuta în politică. Aceasta este deosebirea. Prima dintre deosebiri.

Psihopolitica recidiva

67

Imaginea de sine joacă un rol dominant în modul în care mobilurile acţionează. Astfel, în timp ce modestul trebuie să lupte fără încetare pentru a se apăra de dragostea de sine, lăudărosul i se va abandona fără nici o reţinere. Alibiul existenţial este un lubrifiant care facilitează persoanei inserarea armonică şi concordantă cu ineditul fiecărei situaţii la care viaţa o obligă să facă faţă. Fiecare individ, când este pus de împrejurări în dificultatea de a acţiona sau i se solicită schimbarea (chiar nesemnificativă) a statutului socio-familial sau profesional, încearcă să ofere un alibi existenţial - un mode!, o imagine despre sine pe care o doreşte cât mai aproape de cea considerată de el ca fiind cea optimă, cea mai "avantajoasă" ca "soluţie existenţială" salvatoare. Formule convenţionale, scuze, tăceri, motivaţii de complezenţă, (a căror credibilitate rămâne însă perfect posibilă), gesturi substitutive, abordarea unei mimici sau ţinute vestimentare presupuse a aduce succesul, sunt numai câteva exemple ale modului prin care individul, în viaţa cotidiană, îţi "retuşează" imaginea proprie. Eşecul sau reuşita acesteia depind, în mare măsură, de numeroşii parametri ai personalităţii sale (nivel de inteligenţă, cultură, caracter, experienţă anterioară), conferind alibiului existenţial caracterul de finalitate. Referitor la personalităţile dizarmonice, de tip isteric, s-ar putea spune că ele recurg la alibiul existenţial în forma sa cea mai "vizibilă", căpătând nu rareori caractere caricaturale, groteşti. Aceşti subiecţi caută "în altă parte" refugiul din situaţiile care îi dezavantajează, în special afectiv, nefiind în stare să elaboreze un răspuns adecvat. Alibiul existenţial îşi găseşte cel mai bine expresia la personalitatea (constituţia) mitomanică, al cărei discurs este, de obicei, uşor de recunoscut. După cum afirmă Neyraut, mitomanul nu urmăreşte decât valorificarea propriei persoane, prin inexistenţa cu care indică sensul actelor sale, prin frecvenţa cu care îşi evidenţiază semnificaţia propriului rol în fiecare eveniment evocat, fie el cât de banal. Deşi în toate aceste relatări contradicţiile sunt iminente şi uşor sesizabile, mitomanul (care beneficiază de cele mai multe ori de un bun nivel de inteligenţă) reuşeşte să le "acopere". Aceste stratageme pot consta fie din construcţii imaginative luxuriante, fie din pauze, ezitări, chiar omisiunea putând fi o minciună, un alibi. Desigur, credibilitatea afirmaţiilor mitomanului devine uneori greu de pus la îndoială, când conjunctura relevă (întâmplător) un adevăr autentic şi numai fineţea observaţiei auditorului poate întrezări, în eşafodajul atât de sclipitor al fabulaţiei romaneşti, fisurile acestei construcţii, ale cărei cărămizi nu se dovedesc a fi decât fragile cărţi de joc.

68

Florin Tudose, Ion Barbu

Un celebru dramaturg spunea că oamenii sunt ca prăpăstiile: dacă te uiţi în adâncul lor ameţeşti. Venerabilul întâi Stătător al Bisericii ascunde sub odăjdii mobiluri cât se poate de lumeşti nereuşind nici o clipă, nici înainte, nici după '89 să sacrifice ceva din pohtele de putere a înalt preasfinţiei sale. In loc să pună cruce comunismului, înalţii prelaţi români în frunte cu Teoctist au pus cruce comuniştilor şi se dau garanţi pentru credinţa şi pioşenia acestora. Vai de crucea lor liber cugetătoare. Nici o catedrală nouă nu va fi un alibi pentru acceptarea dărâmării celor mai modeste bisericuţe şi nici o slujbă sau rugăciune nu va face iertat mesajul de susţinere pe care zisul Teoctist îl trimitea pentru represiunea organizată de Ceauşescu la Timişoara. Credem totuşi că alibiurile nu valorează nimic în faţa lui Dumnezeu.

Adaptarea Trăsătura fundamentală şi definitorie a materiei vii, adaptarea, caracterizează şi dă specificitate şi personalităţii umane. Ea reprezintă capacitatea de adecvare a organismelor la cerinţele mediului şi este, aşa cum a arătat Darwin, în celebra sa teorie asupra evoluţiei speciilor, un criteriu de selecţie şi supravieţuire. Indivizii, biologic dotaţi cu calităţile corespunzătoare unei situaţii cu care se confruntă, supravieţuiesc, ceilalţi pier sau trebuie să îşi găsească alte zone de supravieţuire, mereu mai restrânse. în acest sens, problema dispariţiei dinozaurilor suscită mereu interesul şi pare să fie un exemplu adecvat pentru ilustrarea acestei afirmaţii: deşi "stăpâneau" întreaga planetă, au dispărut ca specie tară urmă, într-un interval extrem de scurt, deoarece nu au putut face faţă unor schimbări de mediu relativ minore pentru celelalte fiinţe vii. Pentru indivizii umani, adaptarea reprezintă însumarea unui ansamblu de reacţii prin care aceştia îşi modifică structura psihologică şi comportamentul, pentru a putea răspunde armonios condiţiilor de mediu determinate sau unor experienţe noi. Spre deosebire de toate celelalte specii, adaptarea umană este un proces biunivoc, în care individul are posibilitatea de a transforma şi adecva la rândul său mediul fizic, social şi psihologic. Astfel, adaptarea devine un proces dinamic şi creator. Antroposfera, în complexitatea ei, solicită plenar individul în a-şi pune în funcţie mecanisme de reglare şi integrale rapidă, de adecvare la situaţii noi, ca şi posibilităţile acestuia de refacere a resurselor energetice şi psihologice, în momentele în care nivelul solicitărilor scade. Fără a fi definită cu o precizie absolută, adaptarea socială este capacitatea individului de a realiza raporturi pozitive cu ceilalţi, de a se integra rapid şi fără dificultăţi în micro şi macro-colectivităţile în care trăieşte. Ea se desfăşoară în directă legătură cu perioadele existenţei, având nuanţări date de vârstă şi de trecerea prin medii tot mai complexe: familial, şcolar, profesional. Pentru ca acest proces să se realizeze, fiecare individ îşi modelează succesiv obiceiurile, atitudinile, valorile şi chiar interesele şi motivaţiile, renunţând la o parte din cele pe care le avea, pentru a le acumula pe cele noi, pentru acceptarea şi respectarea de grupul în care doreşte să se integreze. Acest lucru nu se poate face nici brusc, nici fără resurse intelectuale şi afective şi bineînţeles de competenţă. Termenul de efort adaptativ capătă, în acest mod, un conţinut precis, iar cel de stres psihosocial vine să îl completeze pentru a-1 explica.

70

Florin Tudose, Ion Barbu

încercarea de a face faţă problemelor pe care mediul social le pune în faţa persoanei, chiar dacă acestea par de neînvins, este net superioară atitudinii de retragere din faţa acestora. în timp ce confruntarea duce, cel puţin la un câştig de abilităţi pentru situaţii ulterioare, mai simple sau asemănătoare, retragerea şi evitarea creează sentimente de inferioritate, senzaţia de ineficientă, de diminuare a imaginii de sine şi autostimei. în urmă cu două secole Benjamin Franklin scria "După piedici şi înfrângeri, oamenii se dezvoltă cu mai multă modestie şi înţelepciune". Adaptarea sănătoasă nu este acceptarea resemnată a unei realităţi (uneori ostile), pe principiul "să luăm lucrurile aşa cum sunt" sau cu atât mai puţin reprezintă tactica lui "văzând şi făcând". Ea înseamnă mijloace în cadrul mediului uman. Când adaptarea se realizează, individul se mişcă spre un nou nivel de funcţionalitate, caracterizat de competiţie selectivă şi posibilităţi de transcendere. Adaptarea cu oroarea a făcut un personaj ca Petru Groza, un avocat altfel onorabil, să devină detestata "coadă de topor" a bolşevizării neamului românesc, altfel un popor mândru şi liber. Românii, deşi "mioritici", nu au considerat niciodată, în 2000 de ani, trădarea de sine ca formă acceptabilă de supravieţuire. Până la comunişti, spre cinstea noastră de naţiune, lista colaboraţioniştilor a fost extrem de scurtă. Termenul de adaptare a fost preluat şi de psihiatrie şi în acest context, a fost dezvoltată o adevărată patologie a adaptării într-o legătură aproape firească cu ceea ce astăzi este patologia stresului, adevărata obsesie a secolului. Domeniul de studiu pe care demersul psihiatric şi 1-a propus sunt diversele căi pe care individul, cu întregul său echipament biologic şi genetic, cu echilibrul şi dificultăţile sale interioare, cu experienţa din trecut la viaţa pe care este chemat să o trăiască. Adaptarea este un efort cognitiv care conduce la stăpânirea şi tolerarea unor perturbări emoţionale sau, şi mai mult, la prevenirea acestora. Psihiatrii americani, în pragmatismul lor deosebit de accentuat, au afirmat chiar că boala mintală este o adaptare inadecvată, greşită sau insuficientă la confruntarea cu realitatea. Chiar şi un psihiatru afirmă că boala este generată de regresia la un nivel inadecvat solicitării: "în afara jocului". Mai mult, adaptarea socială este legată direct şi organic de particularităţile psihice ale individului, suferind influenţe importante şi negative când acestea sunt transformate de boală. Fără ca adaptarea să poată fi concepută ca un criteriu de reuşită socială, ea este totuşi un factor catalizator al efortului de stabilitate şi continuitate spre integrarea în valorile grupului. Pentru cei cu personalitate dizarmonică, un psihiatru german a găsit o formulă care este deja celebră prin expresivitatea ei: "dizarmonicul este cel care face să sufere pe ceilalţi, societatea".

Psihopolitica recidiva

Românii au un extraordinar personaj pe nume "Hopa Mitică" care se ridică din orice situaţie. Nu asemănarea fizică, de altfel notabilă, cu celebra jucărie a domnului economist - colonel şef corp control - ambasador - prefect - consul - dansator din buric, ne-a făcut să-i găsim locul şi gelatinoasa sa omniprezenţă în toate guvernele la marele ospăţ al puterii. Un zero al puterii care primeşte cu prioritate halca cea grasă. O coloană vertebrală gelatinoasă ca a unui sturion aparţinând unui rechin moral care a sfâşiat tot timpul hămesit orice principiu sau regulă.

71

72

Florin Tudose, Ion Barbu

Această imagine sintagmă semnifică, în esenţă, imobilitatea dizarmonicului de a se adapta la exigenţele sociale. Interesant este faptul că la fel de periculoşi sunt hiperadaptaţii, cei care se integrează cu uşurinţă cameleonică în orice situaţie, dezvăluind o personalitate amorfă, în care lipsa de iniţiativă şi creativitate, lipsa spontaneităţii şi incapacitatea de a avea opinii, îi fac pe aceşti indivizi o veritabilă povară, un balast care blochează progresul real al grupului, indiferent de menirea lui. A fost descrisă chiar personalitatea dependentă, ale cărei trăsături ar fi: - admiterea în mod pasiv a opiniei că doar ceilalţi îşi pot asuma responsabilitatea în principalele probleme de viaţă, datorită incapacităţii de a acţiona independent; - subordonarea propriilor interese celor ale persoanelor de care sunt dependente, în acest fel probabilitatea de a fi pus în situaţia de a se autocoordona şi ajuta diminuând evident; - lipsa de încredere în sine (se cred neajutoraţi şi incapabili); - număr restrâns de relaţii sociale şi lipsă de profunzime a acestora. Este uşor de observat că un sistem socio-politic infantilizat creează o frecvenţă mult mai mare a personalităţilor de acest tip. Experienţa noastră naţională recentă a demonstrat exigenţa "condiţiei vegetale" la cote din populaţie greu de imaginat şi mai ales de acceptat acum. Un cercetător american a reuşit să cuantifice şase trăsături caracteriale ale comportamentelor de adaptare: acţiunea directă şi confruntarea, evadarea şi evitarea, fatalismul, căutarea ajutorului interpersonal şi asistenţei, menţinerea şi întărirea controlului personal, atitudinea optimistă. Din păcate prea adesea românii folosesc calea fatalismului şi autosacrificiul prea bine ilustrate de Mioriţa şi Meşterul Manole, baladele fundamentale ale comportamentului naţional. în perioadele istorice agitate, când locul judecăţii şi raţiunii este luat de fanatism şi pasiuni, s-au putut nota destul de dese cazuri de dizarmonici din cele mai diverse tipuri - paranoici, isterici, impulsivi - care au jucat un rol politic limitat, aparenta lor adaptare socială la o condiţie excepţională fiind doar dovada dezorganizării structurilor sociale care se suprapun astfel cu marea lor dezorganizare de personalitate. Şi alte boli psihice dintre cele mai diverse provoacă mari dificultăţi adaptative sau fac pur şi simplu imposibilă adaptarea. Nevrozele trădează o slabă capacitate de adaptare, în special o rezistenţă scăzută la frustrare şi rigoare ca şi cum nevroticul ar dori să găsească lumea ca deja adecvată dorinţelor sale, oferindu-i soluţii pentru oricare dintre problemele personale. Trăind într-o lume paralelă, profund deformată, cei cu psihoze grave schizofrenie sau boli afective - au mari dificultăţi în a se adapta, deoarece doar fragmente ale realului sunt percepute în mod corect.

Psihopolitica recidiva

Disident de revistă Rebus în care încrucişează epigramele cu tractorişti leneşi şi ţesătoare nepricepute cu cele cu frizeri lacomi şi chelneri necinstiţi, mereu veselul liberal nu a reuşit să convingă pe toată lumea că nu şi-a semnat mai mult sau mai puţin anagramat rapoartele către Securitate. Unii zic că demult trebuia să o (se) întoarcă (ca) la Ploieşti. Puterea / L-a atras ca mierea / Şi a tot stat / Prea adaptat / Ba în guvern / Ba în Senat / Un mare om politic? / Nu, un supra-adaptat / într-un final ratat.

73

74

Florin Tudose, Ion Barbu

Redefinind sănătatea drept "o stare completă de bine din punct de vedere mintal şi social şi nu neapărat absenţa bolii", societatea contemporană a repus în drepturile lui conceptul de adaptare. în sfârşit, redevenind la problema dispariţiei dinozaurilor, implacabilă, adaptarea va oferi acelaşi destin şi rinocerilor. Desigur, celor politici.

Despre o psihopatologie politică de creştere în tranziţie Gustave Le Bon spunea că revoluţiile sunt atât de greu de explicat încât ar trebui să ne mărginim doar la constatarea lor. Acest lucru, deşi ar putea fi perfect adevărat, rămâne nemulţumitor pentru cel care se află ca observator sau ca participant la un fenomen rar, ba chiar unic în istoria sa individuală şi poate în cea a comunităţii umane. Pentru că dincolo de succesiunea unor fapte şi idei ruperea structurilor sociale şi răsturnarea bruscă a sistemelor de valori produce reverberaţie psihologică şi este însoţită de o producţie fantasmatică şi simbolică. Revoluţia nu este şi nu poate fi un timp al raţionalităţii şi ordinii, ci mai degrabă unul al afectivităţii şi al proiecţiilor. Cu altă ocazie ne-am referit la impactul pe care dezechilibrul unor indivizi îl creează asupra colectivităţilor, precum şi la faptul că nevroza puterii are caracter contagios. Ne-am propus să încercăm o explicaţie asupra impactului pe care dezechilibrul colectivităţii îl are asupra individului ca zoon politikon. Am considerat, şi credem acest lucru, că în faţa unei noi ordini socio-culturale şi economice individul începe o nouă dezvoltare ca persoană politică, repetând ciclurile percepţiei simbolice la fel cum a făcut-o în dezvoltarea personalităţii sale. In lucrarea de faţă, ne-am propus să încercăm o explicaţie asupra impactului pe care dezechilibrul colectivităţii îl are asupra individului ca zoon politikon. Am considerat, şi credem acest lucru, că în faţa unei noi ordini socio-culturale şi economice individul începe o nouă dezvoltare ca persoană politică, repetând ciclurile percepţiei simbolice la fel cum a făcut-o în dezvoltarea personalităţii sale. Deoarece momentul "naşterii" To a fost acelaşi pentru întregul grup social, există o întreagă patologie grupală, o patologie socială care se va manifesta în ceea ce priveşte înţelegerea politicului, precum şi în comportamentul politic. La 7 ani de la momentul To ne-a surprins posibila similitudine cu stadiile evoluţiei Eu-lui, aşa cum au fost ele descrise de psihanaliza freudiană. în plus, o anumită concordanţă în ceea ce priveşte intervalul de timp în care aceste stadii se desfăşoară ne-au făcut să rememorăm o serie de evenimente petrecute în acest timp şi să le căutăm posibila semnificaţie de simptom. Stadiile dezvoltării sau stadiile libidinale sunt caracterizate în psihanaliză de predominarea unui anumit mod de relaţionare cu obiectul. Stadiul oral este primul stadiu al evoluţiei libidinale în care plăcerea este legată predominant de excitarea cavităţii bucale şi a buzelor în timpul hrănirii. Relaţia de iubire este marcată de semnificaţiile a mânca - a fi mâncat.

76

Florin Tudose, Ion Barbu

Se simte în funcţii publice ca peştele în apă. Bun comunicator, Roman este, în ultima perioadă, într-o criză de mesaj din cauza aceleiaşi automulţumiri supraevaluate prezente şi la Iliescu. Se joacă prea mult în rolul mezinului care îşi reclamă fraţii mai mari "că una, că alta". A avut mari propuneri în vremurile când a avut mare putere, dar nu a realizat până la urmă mare lucru din ele. Model de personalitate de vitrină, chiar foarte elegant, nu a convins niciodată electoratul că este şi autentic. Electoratul uită cu greu, iar mai adesea nu uită unele ieşiri extreme, şovăieli şi bâlbâieli şi mai ales trădările de sine. Ca personaj politic are puncte tari: inteligenţa, educaţia, prezenţa de spirit, "făţoşenia", iar ca puncte slabe: inconsecvenţa, incapacitatea de a-şi asuma eşecurile, făţărnicia cu pulover roşu.

Psihopolitica recidiva

77

Sindromul oral se caracterizează prin slăbiciunea Eu-lui care stabileşte relaţii de dependenţă cu obiectele. Există o tendinţă marcată de a poseda exclusiv şi de a distruge obiectele fără a ţine cont de exigenţele acestora considerându-le prin excelenţă lucruri. Experienţele însoţite cu plăcere sunt legate de zona erogenă orală (gura), iar plăcerea este obţinută prin supt. Trăsăturile marcante ale caracterului oral sunt: aviditatea, dorinţa de satisfacţie imediată, intoleranţa la frustrări minore, dorinţa neîncetată de afecţiune, pasivitate. Stadiul sadic-oral împarte stadiul oral în perioada de sugere şi perioada de încorporare prin muşcătură. Relaţia cu obiectul devine narcisiacă, realitatea fiind total încorporată. în clasificarea freudiană, faza orală ţine de la naştere până la un an. Stadiul oral este unul canibalic. Analizând anul 1990, an marcat de o dependenţă enormă a maselor de indivizi de structurile de autoritate (Frontul Salvării Naţionale), ca şi de pasivitatea şi consumul social excesiv (rezerva valutară care depăşea un miliard de dolari a fost practic epuizată într-un an) regăsim până la identitate caracteristicile oralităţii. Intoleranţa generală la frustrare (care va rămâne o fixaţie importantă şi-n etapele ulterioare) a caracterizat de asemenea această perioadă. Marile manifestaţii de la începutul anului 1990, ca şi fenomenul "Piaţa Universităţii" au fost marcate de o oralitate confuză, iar mineriada din iunie '90 reprezintă în opinia noastră intrarea în stadiul sadic-oral în care agresivitatea difuză şi devoratoare, având drept scop distrugerea obiectului şi-a găsit o tristă ilustrare. Merită a fi subliniat că greva foamei capătă în contextul anului '90 şi o altă semnificaţie, aceea de refuz oral, care însă prin repetare excesivă şi pentru motive minore îşi pierde mult din impactul simbolic. Scorurile electorale ale alegerilor de la 20 mai, ca şi frenezia participării la vot, vot care de fapt nu exprima nici un fel de opţiune (Frontul Salvării Naţionale şi partidele satelite având peste 80% din voturi), semnificau lipsa completă de identitate şi incapacitatea detaşării de obiect a electoratului. Stadiul anal corespunde vârstei de 12 - 36 de luni, perioadă în care apare o tendinţă marcată de la conduită pasivă la una activă. Este un stadiu ambivalent al relaţiei cu obiectul împărţită între o fază de expulzare cu semnificaţie sadică şi o fază de retenţie cu semnificaţie de control sadic posesiv asupra obiectului. Depăşirea fără fixaţii a acestui stadiu pune bazele independenţei şi autonomiei fără sentimentul îndoielii de sine şi al ruşinii. Freud fixează lupta nevrotică pentru putere şi posesiune, precum şi ostilitatea care însoţeşte aceste fenomene, ca pe nişte produse ale stadiului anal sadic.

78

Florin Tudose, Ion Barbu

Orbit complet de strălucirea propriei personalităţi, a condus fără ezitare Guvernul din "greşeală în greşeală spre victoria finală", după principiul pe care 1-a deprins în epoca de planificator. Crede că poate acoperi cu vorbe incompetenţa şi că se poate servi de "băşcălie" ca substitut al logicii. O stupiditate: preţul cartofilor a crescut datorită editorialelor duşmănoase din presă. Ca şi vanitosul Diogene se simte atras de butoi, dar nu din raţiuni locative. Ilustrează, din nefericire, conjugarea miraculoasă a principiului lui Peter ("fiecare caută să ajungă la treapta socială pe care este perfect incompetent") cu aprecierea populară a calităţilor intelectuale ale fudulului. Tot românul zice "parcă nu era destul". Oricum a devenit celebru cu expresia "părerea mea", pe care nu o ia nimeni în consideraţie. întrebarea este dacă părerea domnului fost premier şi actualmente şef de senat nu face nici cât o ceapă degerată, de ce să fi dat celebrul Sorin Ovidiu Vântu opt miliarde pe o prostie. Probabil a plătit cu totul şi cu totul altceva - părerea mea.

Psihopolitica recidiva

79

După Karen Horney, ţelurile şi funcţiile acestei lupte ar putea fi schematizate astfel: Ţeluri putere prestigiu posesiune

Reasigurare împotriva neputinţei umilinţei sărăciei

Ostilitatea apare sub forma tendinţei de a domina tendinţei de a umili tendinţei de a deposeda

Sindromul anal este caracterizat de tendinţa accentuată la ordine, meticulozitate, agresivitate. Perioada anilor 1991-1992 este marcată de apariţia a numeroase organizaţii şi partide mult mai clar constituite decât cele din perioada anterioară de delimitări doctrinare şi ideologice, precum şi de elaborarea primelor legi şi a Constituţiei de către un parlament ales. Indivizii vor găsi noi surse de satisfacţie prin aderarea la grupări politice mult mai clar delimitate. De asemenea respectarea legalităţii va fi mult mai intens invocată în confruntările dintre diferitele grupuri sociale. Chiar manifestările de agresivitate socială extremă (vezi Mineriada din septembrie '91) sunt mult mai canalizate spre obiective foarte precise şi sunt cenzurate rapid şi sever de instituţiile starului. în finalul acestei perioade, la alegerile din 1992 tendinţa de vot va arăta începutul unei autonomizări în cadrul electoratului, precum şi stabilirea unei relaţii mai complexe cu obiectul. Astfel, ponderea fostelor formaţiuni care au alcătuit Frontul Salvării Naţionale şi a aliaţilor săi a depăşit cu puţin 50%, apropiind raportul opoziţie-putere de unul posibil într-o ţară cu sistem democratic. Lipsa de alternanţă însă arăta o aderenţă totală faţă de obiect, imposibilitatea desprinderii necesare. Stadiul falie, succesiv fazelor orale şi sadic-anale se întinde de la 3 la 5 ani şi este caracterizată prin interesul ambelor sexe pentru falus ca zonă centrală de atenţie. In această perioadă se edifică complexul oedipal şi teama de castrare. Fără un efort de imaginaţie prea mare, falusul poate fi identificat în cazul nostru cu puterea politică (Jones consideră asocierea falus-putere deosebit de strânsă), care în această perioadă este percepută ca obiect de interes, atât de cei care deţin pârghiile statului, cât şi de cei aflaţi în opoziţie. în această perioadă apariţia a ceea ce va purta numele de Convenţia Democratică va arăta că electoratul polarizat înţelege care este sensul confruntării electorale - posesia puterii. Până în acel moment, partidele istorice şi formaţiunile ce alcătuiau opoziţia se comportau în limitele unei organizări falice feminine dominată de invidia penisului, având un net complex de castrare, comportându-se ca şi cum mesajul electoral ar fi fost indescifrabil, nu doar pentru electorat, ci şi pentru cei care se doreau aleşi. Balansul spre o poziţie oedipală masculină se va dovedi benefic.

80

Florin Tudose, Ion Barbu

Mimoză sindicalistă, procuror netenninat, primar de Bucureşti, câştigător în alegeri fără contracandidat şi prim ministru plângăcios. Omul pe care nu 1-a durut niciodată capul va intra cu siguranţă în istoria politică drept mâna care pierde întotdeauna. A plecat ca prim ministru al speranţei păstranduşi locul la primărie, arătând clar că este doar un arivist de duzină. Depăşit de multele probleme, dar şi de propriile limite, ca şi de faptul că s-a aşezat Ia masa unui local scump crezându-se la cantina sindicală, a fost aproape îmbrâncit la ieşire ca orice golan tupeist. A lăsat dezastrul stagnării în urma lui şi a fost ilustraţia perfectă a celor 15.000 de specialişti imaginari care urmau să salveze românii de comunism. Considerându-se, ca mai toţi politicienii români, prea bun pentru un popor de neînţelegători şi răi, ne-a bătut obrazul încă o dată anunţându-ne a nu ştiu câta oară că se retrage definitiv. Cred că îi place cum sună la ureche tovalul.

Psihopolitica recidiva

81

Evidenta angoasă de castrare pe care partidul la putere a manifestat-o în tot timpul guvernării '92-'96, ca şi comportamentul "nevrotic" pe care liderii săi l-au avut în campania electorală din 1996 ilustrează acest lucru. De dificultăţile de depăşire simbolică a complexului oedipal credem că au fost legate în mare parte insuccesul electoral al partidului de guvernământ din primii 6 ani de după revoluţie. Cu atât mai mult cu cât un Oedip fantasmatic a funcţionat şi funcţionează încă în acest partid, iar un paricid (politic) real a avut loc în 1989 pentru mulţi din conducătorii acestui partid, cu semnificaţie suplimentară pentru liderul acestuia - persoană apropiată de fostul dictator. Nici fosta opoziţie nu s-a aflat din punct de vedere oedipal într-o situaţie fericită, dar complexul a fost mai uşor de depăşit datorită dispariţiei naturale "a tatălui" - seniorul Corneliu Coposu. De altfel, soluţia aleasă la succesiune a fost una de limită şi compromis, existând o substituţie simbolică, care nu are nimic de a face cu eficienţa sau vigoarea politică, cu consecinţe imprevizibile pe termen lung. Rezultatul alegerilor din 1996 arată că cel puţin electoratul a reuşit să facă pasul spre maturizarea normală depăşind condiţia de dependenţă de obiect şi a trecut la încercarea unor alternative, ceea ce presupune o mişcare detensionată afectivă. Bineînţeles că o serie de personalităţi, partide sau idei păstrează trăsăturile sindromului falie (fixaţie în acest stadiu), narcisism, exhibiţionism, dorinţa accentuată de a părea puternic, ca şi frecventa tendinţă masturbatorie care dacă este admisă în această perioadă (3-5 ani) ulterior are semnificaţie patogenă. In această categorie se înscriu în principal partidele naţionaliste, precum şi unele mişcări elitiste. După cum se ştie această perioadă în interpretarea freudiană este urmată de faza de latenţă, în care lucrurile şi tensiunile par să se liniştească. Totuşi scena politică este agitată de fixaţiile intervenite în dezvoltare care dau naştere unor comportamente disincrone. Televiziunea a jucat în toată această perioadă rolul de ecran al visului (B.D. Lewin) un ecran însă în care fantasmele au fost deseori reprelucrate cu toate că cei ce le recepţionau şi le atribuiau şi le considerau ca autentice şi personale. De altfel, posesia ecranului a fost unul din principalele laitmotive ale luptei politice, deoarece s-a mizat pe imposibilitatea individului şi a maselor de a desprinde realul de ficţiune. Această incapacitate de a discerne a generat fără îndoială principalele distorsiuni ale vieţii socio-politice. Odată cu apariţia televiziunilor particulare fragmentarea ficţiunii, precum şi ficţiunile paralele au rezolvat în mare parte acest sindrom tele-oneiroid de care a suferit societatea românească. Totuşi, televiziunea naţională a rămas victima unei intense nevroze a puterii fiind ecoul comportamental al autorităţii unei mame falice.

82

Florin Tudose, Ion Barbu

Un prim ministru care îşi va lua întotdeauna ficusul din hol la plecarea din clădirea guvernului. A fost un adevărat premier al "Miticilor", cu ghiulul şi manierele de provincie, inteligent, sau mai bine zis şiret, comunicativ până la flecăreală, dar şi negociator fără scrupule în faţa unor bestii care au speriat Europa. A mai auzit cineva de mineriade după Vasile? Dar de poetul Mischie? Se dovedeşte că a fost omul potrivit la locul potrivit, la timpul potrivit şi, foarte interesant, că poţi să pari om politic ba chiar prim ministru fără să ai nici un fel de vocaţie pentru asta. Apropo, poate cineva numi vreun ministru din guvernul Vasile?

Psihopolitica recidiva

83

în sfârşit, momentul 2000 este evident unul nevrotic, în care subiectul speriat de fragilitatea obiectului care părea dezirabil şi în acelaşi timp incapabil să mai amâne câtuşi de puţin satisfacerea dorinţei, se comportă ca într-o criză majoră de adolescenţă, în care mişcarea se face fie către fantasmele copilăriei, o încercare de reagregare în paternalismul şi deresponsabilizare (până la inconştienţă a acesteia), fie în fantasmele sangvinare şi suprasexualizate ale unor ideologii izvorând direct din filonul perversităţii extreme - sadismul tip Dracula, Ţepeş. Rezultatul neaşteptat, o pondere dezagregatoare a ansamblului politic, prin opţiunea pentru calea purificator perversă a violenţei şi dictaturii. Este pentru a doua (poate chiar a treia) oară în acest secol, când românii s-au aflat la un pas de dezastru. L-au evitat în ultima clipă, alegând dintre două rele pe cea mai mică, poate şi în virtutea obişnuinţei, pentru că, de înţeles, cei care în realitate au înţeles ce se întâmplă, şi mai ales de ce se întâmplă, sunt foarte puţini. Sigur există responsabilităţi indiscutabile pentru situaţia de un nefiresc extrem pusă în faţa electoratului, dar dacă maturizarea acestuia ar fi fost reală, în nici un caz rezultatele nu ar fi creat combinaţia imposibilă şi raportul catastrofal opoziţie-putere pe care votul 1-a generat. Rămâne de notat şi faptul (grav) că maturizarea electoratului cu toate distorsiunile pe care le suferă a fost mult mai rapidă decât cea a clasei politice, fixată în principal în perioada sadic-anală şi grevată de un narcisism primar jenant în contraproductivitatea lui.

84

Florin Tudose, Ion Barbu

Isărescu este candidatul sută la sută "made in Europe", acea Europă pe care toate partidele o clamează şi cu care majoritatea electoratului este în principiu de acord. Spilcuit, prezentabil, ponderat şi alunecos, Isărescu este premierul - şi de ce nu preşedintele - occidental tipic. Alegerea lui însă ar fi foarte atipică pentru electoratul obişnuit cu tiparul activistului de stânga sau de dreapta, care "dă" pământ, butelii, adăposturi, pensii, certificate de revoluţionar şi care are consilieri care vin la serviciu cu fiul sau fiica pe post de miniconsilieri. Acest tip de preşedinte impecabil, ca o bancnotă nouă, cu multe sisteme de siguranţă, nu este încă familiar într-o ţară ca România. Charisma, emotivitatea redusă, ironia, capacitatea de a-şi ascunde prima reacţie sunt punctele lui tari, este şahistul care câştigă mereu cu negrele (nu atacă primul niciodată). Proverbiala ezitare, amânarea fără sens a deciziilor, populismul "de recuzită", trăirea parţială a sentimentului de independenţă (un independent cu voie "de la primărie" sau "supra-eul excesiv", cum ar spune psihanaliştii) le contracarează cu brio pe anterioarele. încă o enigmă a sufletului omenesc şi a patologiei puterii: ce căuta acest om în Coreea lui Kim-Ir-Sen?

Ura Cartea Cărţilor - Biblia- conţine şi cea mai veche poveste de ură: "După aceea, Cain a zis către Abel, fratele său: "Să ieşim la câmp!" Iar când ei erau în câmpie, Cain s-a aruncat asupra lui Abel, fratele său şi 1-a omorât". . Un vechi proverb grecesc spunea că ura este o boală a sufletului. într-adevăr, ea poate fi observată deseori în cursul bolilor mintale, alteori dominând toate celelalte manifestări din anumite psihoze, mai ales din delirurile pasionale. Şi în afara alienării mintale ura joacă un rol considerabil. Individul care urăşte pentru a nuşi leza imaginea personală caută să se disculpe în ochii celorlalţi ca şi în proprii săi ochi, utilizând pentru o cauză rea întreaga forţă a raţiunii. Este ca şi cum un jurist cu experienţă ar căuta în paginile legilor justificări cât mai solide pentru faptele cele mai abominabile. Devoră, la fel de bine, personalităţi aşa-zis normale sau exercită o acţiune distructivă considerabilă în dezvoltarea societăţilor umane, în anumite perioade. Dacă ar exista o ură normală şi una patologică, probabil singura diferenţă ar fi faptul că întâia este abil camuflată de raţiune, iar cea de-a doua, foarte puţin sau râu disimulată de subiecţii bolnavi. Raţiunea serveşte, astfel pentru a falsifica realitatea şi adevărul şi a da unor crime aspectul virtuţii. în cazul bolnavilor psihici, acest sistem de camuflaj, pe care Eul îl foloseşte pentru a-şi justifica ura, funcţionează mult mai puţin satisfăcător. Raţionamentele sunt deficitare şi stângace, arătând un grad mai mult sau mai puţin ridicat de absurditate. La subiectul normal, raţiunea construieşte cu abilitate o canava strânsă de probe şi contraargumente, alese toate ca şi cum ar fi adevărate. Ele însă sunt cu atât mai numeroase, cu cât punctul de plecare este mai fals. Cu cât culpabilitatea este mai mare, cu atât efortul subiectului este mai important. Acest efort se datorează unui dinamism pasional, unei perseverenţe şi unei energii uimitoare, care întinde toate fibrele personalităţii, dar care conduce la un rezultat diabolic. Patologia urii demonstrează că fiinţa umană, spiritele cele mai raţionale, se pot lăsa înşelate de partea afectivă a psihismului şi, falsificând ipoteze, poate să construiască eşafodaje de argumente impecabil îmbinate. în domeniul urii, intelectualii rafinaţi pot fi mult inferiori unor spirite mult mai puţin cultivate, dar care au un simţ psihologic mai profund, un nivel moral mai ridicat sau care se încred mai puţin în raţionalizarea oricărei situaţii. Unii autori delimitează ura activă, adică ura în care subiectul constituie un focar activ de propagare şi iradiere, de ura pasivă sau transmisă, unde subiecţii primesc de la propagandişti impulsiunea pe care ei nu o posedau anterior. In primul caz, ura constituie o adevărată maladie internă, pe care subiectul o are în

86

Florin Tudose, Ion Barbu

straturile cele mai profunde ale personalităţii sale. în cel de-al doilea caz, subiectul este un simplu receptor, care se contaminează după regulile oricărei epidemii sociale. Bineînţeles că ura activă este mult mai importantă, deoarece, pe de o parte constituie focarul iniţial care se autoalimentează, iar pe de altă parte are potenţial de contaminare şi, nu în ultimul rând, este modelul urii ca boală. Ura, amestec de ostilitate, intoleranţă şi agresivitate, este îndreptată către acele persoane sau grupuri care îl fac pe subiect să se simtă într-o situaţie de inferioritate. Asupra subiectului ţintă, pe care îl consideră responsabil de cele mai multe din eşecurile sale, cel care urăşte îşi concentrează întreaga atenţie şi forţă psihică! El îl percepe pe cel urât în cele mai sumbre culori şi îi atribuie aceleaşi sentimente ostile şi intenţii criminale pe care el însuşi le are. într-un mare număr de cazuri, ura traduce o reacţie de apărare pentru o disculpare de o acuzaţie reală sau presupusă. Pentru a se elibera de această impresie de vinovăţie, subiectul acuză şi transferă vinovăţia asupra altcuiva, după mecanismul "ţapul ispăşitor". Altcineva este întotdeauna vinovat de greşelile sale şi pentru aceasta trebuie să plătească. Acest tip de ură este cel mai violent. Cu cât creşte sentimentul propriei vinovăţii, cu atât reacţia de descărcare este mai violentă, iar acest lucru face ca ea să se autoîntreţină şi să se perpetueze. Vinovăţia declanşează şi alimentează noi descărcări de ură. Ura şi delirurile rezultate din ea traduc cel mai adesea o proastă organizare psihologică internă, un conflict în sens freudian. Subiecţii care urăsc nu sunt aşa cum ar putea să pară, fără moralitate. Din contră, sunt foarte interesaţi de noţiunile morale şi se îngrijesc, în primul rând, să aibă o conduită morală sau, mai bine-zis, să pară din exterior figuri morale. Ceea ce izbeşte în primul rând la aceşti subiecţi este contrastul şi conflictul care există între dorinţa lor de a părea morali şi deficienţele profunde de care suferă personalitatea lor intimă în ceea ce priveşte nivelul moral. Orgoliul împiedică orice remediu şi orice corectare şi, datorită acestui lucru, subiectul se găseşte în situaţia de a fi o aparenţă strălucitoare cu un fond detestabil. Drama urii este doar rareori consecinţa unei vicieri morale primitive. Ea se naşte uneori dintr-o decizie permanentă sau prea puţin pregătită, pe care subiectul o consideră o soluţie pentru problemele sale, ca de exemplu aderarea la o confesiune, la o sectă sau la un partid politic, care nu rezolvă în nici un fel problemele profunde ale individului şi care îi generează noi surse de frustrare. Subiectul îşi va găsi false ţinte legate de opţiunea făcută şi va considera că prin atacarea lor dezlănţuită va putea să-şi rezolve propriile probleme. Forţa distructivă a urii însă va creşte în momentul în care individul va urca în ierarhia grupului la care a aderat (partidul, secta, organizaţia).

Psihopolitica recidiva

A ilustrat Ura, a ridicat-o la nivel de politică naţională, a adus lumii peste 50 de milioane de morţi şi suferinţe inimaginabile, ale căror consecinţe încă nu s-au şters. Faţă de oameni reacţiona în mod sadic, dar masochist faţă de destin şi istorie. Sfârşitul pe care 1-a avut - sinuciderea în mijlocul distrugerii generale - îl caracterizează în opinia lui Erich Fromm la fel de mult ca visul lui de succes. Un bulgăre de ură care a făcut până la sfârşit implozie.

87

90

Florin Tudose, Ion Barbu

Mai trebuie spus că, adesea, cei mai violenţi acuzatori sunt cei mai mari vinovaţi. O investigaţie în psihologia acuzatorului conduce frecvent către zone ascunse în care imparţialitatea lipseşte, iar echilibrul realitate-imaginar în acuze este grav distorsionat. De acea este recomandabil să păstrăm o distanţă prudentă faţă de acuzaţiile făcute cu exces de demonstrativitate, chiar dacă acestea îmbracă, aparent, veşmintele adevărului. Sub acestea se poate ascunde ura.

Despre râs Oricât ar părea de paradoxal, problema râsului, ca reacţie comportamentală, este deosebit de serioasă şi suscită confruntări de opinii dintre cele mai diverse: de la un panaceu universal care susţine sănătatea, până la o stare de boală sau slăbiciune a spiritului. Chiar dacă simţiţi nevoia să zâmbiţi, savanţi din cele mai diverse domenii, dar şi filosofi, au căutat să găsească semnificaţia, deloc simplă, a râsului. Doar omul şi câteva maimuţe dintre cele mai evoluate râd. (Cineva a deschis chiar un proces împotriva reclamelor cu celebra "la vache qui rit", atenţie, pentru că firma punea într-o postură indecentă ...vacile). A râde este o necesitate pentru fiinţa umană, care după prima lună de viaţă începe deja să zâmbească, şi doar la patru luni să râdă în hohote. învăţăm să râdem cu mult înainte de a vorbi, totuşi ceea ce va defini fiinţa umană va fi capacitatea ei de a râde (sau de a provoca râsul) şi la stimularea verbală. Râsul blochează durerea şi, fapt notabil în antologia râsului, primul gaz ilariant a fost folosit ca anestezic. Râsul menţine în parametrii normalului starea de sănătate, şi rareori o persoană care râde mult va avea migrene, insomnii, crize ulceroase sau dificultăţi în respiraţie. Unii chiar au propus râsul ca terapie într-o sumedenie de boli, dar se pare că e dificil să înveţi pe cineva să râdă. Persoanele spontane râd cel mai uşor, cele introvertite simulează râsul. Bergson, căutând caracteristica cea mai generală a situaţiilor care ne provoacă râsul, a concluzionat că râsul se produce ori de câte ori un individ se comportă mecanic, ca un automat, în loc să aibă o reacţie inteligentă de adaptare la o situaţie. Am reflectat mult asupra acestei aserţiuni şi cred că adesea chiar şi unele popoare devin de râsul lumii prin stupide reacţii mecanice. Nu este lipsit de interes faptul uimitor că, deşi râdem în mod spontan în faţa unui comportament stângaci sau inadecvat, copilul nu râde de un comportament stângaci decât dacă stăpâneşte varianta corectă a acestuia. Adultul pierde, din nefericire, acest bun simţ înnăscut, lucru evident în zicala "râde ciob de oală spartă". Râsul a fost, iniţial, un comportament de descărcare (mai benignă) a agresivităţii individului şi a cetei de hominizi. El şi-a păstrat caracterul contagios, iar un grup care râde predispune şi pe alţii la râs. Codificat social, el şi-a scăzut mult din funcţia agresivă, dar a rămas o supapă importantă de descărcare a pornirilor ostile. Individul râde atunci când se petrec agresiuni minore, care nu par să pună în pericol prea mare viaţa celor implicaţi în conflict: păruieli, ciomăgeli, zgârieturi.

88

Florin Tudose, Ion Barbu

Un ultim caracter, care a fost observat de cei ce studiază profunzimile sufletului omenesc, este înrudirea urii cu dragostea. Nu urâm într-adevăr decât ceea ce iubim sau ceea ce am iubit sau am admirat. Admiraţia prea intensă se întoarce foarte des spre ură. Iată de ce, omagiile prea entuziaste sunt adesea periculoase. Admiraţia sfârşeşte prin a deveni invidie. Acest fel de ură este frecvent în viaţa obişnuită, ca şi multiplele eforturi care se fac pentru a o disimula. Admiraţia, care dintr-un motiv sau altul nu se poate exprima, se transformă nu rareori în ură, ca şi dragostea neîmpărtăşită, care poate lua aceeaşi cale. Sau altfel spus, sentimentele blocate sau avortate se pot transforma în contrariul lor. Urile pasive sunt foarte rare la subiecţii atinşi de o boală psihică, care datorită replierii către ei înşişi şi indiferenţei la ambianţă, suferă mult mai puţin influenţe exterioare. Nu acelaşi lucru este valabil şi pentru debilii mintali, la care prin manevre abile, subiecţii inductori pot provoca o adevărată patologie. De altfel, istoria postrevoluţionară a Bucureştilor s-a confruntat în câteva rânduri cu acte de agresivitate deosebit de grave induse în acest mod. Uneori, ura este un procedeu utilizat în scopul dominării unor grupuri, ea fiind folosită drept instrument al divizării. în aceste cazuri este vorba despre o ură fabricată, trucată şi mai periculoasă, cu atât mai mult, cu cât se cunoaşte scopul pentru care această acţiune are loc, deşi urmările pot fi imprevizibile. Acest tip de ură este însoţit de şantaj, degradând astfel natura umană până la niveluri inimaginabile. Persoanele vulnerabile, slabe, fără caracter, egoiştii sunt terenul cel mai fertil pentru acţiunile celor care infiltrează ura, adevăraţi tribuni ai dezastrului. Ei sunt "bulionul de cultură" pe care aceste bacterii funeste sunt gata să se dezvolte într-un mod nelimitat pentru a devora întregul organism social. în stările depresive se produce uneori o adevărată conversie de energie psihică, prin care subiectul, având idei de culpabilitate şi de vinovăţie, trăindu-şi durerea şi mâhnirea în singurătate şi izolare, refuzând ajutorul celorlalţi, îşi schimbă rolul brusc, devenind un veritabil persecutor. Orgoliul joacă un rol deosebit în patologia urii, mai ales în constituirea anumitor deliruri. Foarte adesea, ura orgolioasă reprezintă o reacţie de apărare contra unei impresii de umilire fizică sau morală, după mecanismele pe care Adler le-a descris ca reacţii consecutive complexelor de inferioritate. în schizofrenie, ura îmbracă un aspect cu totul particular, apărând în ceea ce se numeşte inversiunea afectivă, în care persoanele care, de fapt, ar trebui să fie iubite (părinţi, fraţi, copii) sunt urâte sau, în cadrul fenomenului de ambivalenţă, bolnavul urăşte şi iubeşte în acelaşi timp. Caracterul special al urii, ca fenomen patologic, este dat de aspectul ei moral, ceea ce ne duce cu gândul la afirmaţia socratică după care "cauza imoralităţii, ar fi neştiinţa".

Psihopolitica recidiva

Deşi părea chemat să împărtăşească iubirea, ura 1-a împins şi îl împinge fără încetare pe episcopul orădean să-şi vândă sufletul Diavolului prin minciună, vrajbă şi venin. Nu doar o dată a făcut apologia urii, dezbinării şi răzbunării şi nu de puţine ori şi-a găsit destui susţinători. Paradoxal, dar şi duşmanii săi cei mai mari sunt secretanţi de ură şi otravă ca şi episcopul deviant. Pe româneşte se zice un nebun aruncă o piatră şi zece deştepţi nu pot să o mai scoată. Pe ungureşte, autonomie cu orice preţ şi fără nici un sens.

89

92

Florin Tudose, Ion Barbu

A fost un ministru mereu cu zâmbetul pe buze părând că se amuză de propria incompetenţă de electronist ajuns stăpân peste agricultură. Recunosc că amintindu-mi de vestita poezie din cărţile de citire cu lelea Aniţa, mulgătoarea care a fost în Uniune, povestind despre munca ei cu maşina electrică de muls vaca, mă pufnea uneori şi pe mine râsul închipuindu-mi-1 pe vaşnicul şi surâzătorul bade Ioan cum a deprins în Statele Unite tunsul oilor cu PC-ul. Nu a reuşit să se facă decât de râsul curcilor şi să se aleagă cu condamnare penală. Vorba lui Nenea Iancu "ce să caute circuitele integrate pe pârloagele din Ciorogârla?"

Psihopolitica recidiva

93

Râsiil adaugă aici un plus de agresivitate, dar funcţionează şi ca limitator al intensităţii agresiunii, ca supapă de siguranţă. Până la doi ani, copilul râde şi "la rău" (spargeri de obiecte, certuri între rude). După această vârstă va mai râde "de rău" doar dacă este stimulat să o facă. Gradul de agresivitate a râsului este condiţionat cultural şi din păcate, sunt zone culturale în care totul este luat în derâdere. Râsul nu este o reacţie elaborată, el însoţeşte orice eveniment neaşteptat, orice lucru care nu poate fi anticipat ca probabil într-o succesiune de evenimente: un cântăreţ ia o notă falsă, o personalitate alunecă în timpul unei ceremonii, unui fotbalist îi zboară gheata din picior. El subliniază transformarea individului care devine obiect al râsului. Acesta s-a făcut de râs sau a ajuns de râsul lumii. Nu există situaţii sau persoane care să trezească automat şi permanent râsul. Există doar o dinamică psihologică, singura capabilă de a declanşa râsul. In celebra comedie "Dictatorul", nimeni nu mai râde atunci când "omuleţul" Chaplin cheamă la solidaritate împotriva sălbăticiei, urii şi raţionamentului. în dictatură nu se râde. Rareori l-am văzut pe Ceauşescu râzând. Tovarăşii nu-şi permiteau să râdă. Cine-şi aminteşte să-1 fi văzut pe Stalin râzând? în dictatură oamenii îşi pot pierde chiar capacitatea de a râde. Gândiţi-vă la frunţile încruntate ale membrilor Biroului Politic Executiv, la feţele rigide ale prezentatorilor TV, care nu transmiteau nici un fel de căldură umană. Omul este singurul animal care zâmbeşte. Pentru că de râs, râd şi alte animale aşa cum spuneam. Dar zâmbetul - de la zâmbetul Giocondei, până la zâmbetul ironic, zâmbetul trist, pentru că, în mod paradoxal, există şi zâmbet trist - este singura reacţie afectivă care este absolut specifică oamenilor. Umorul este una din apărările Eului, acele instanţe inconştiente care ne apără imaginea de sine. Singura care nu este patologică este râsul. Toate celelalte: negaţia, proiecţia etc. pot genera patologie. Dacă noi privim cu umor situaţia, dacă încercăm să sublimăm agresivitatea prin umor, atunci apărarea este bună şi nu va crea nici un fel de patologie. Individul râde şi dacă asupra lui se petrec agresiuni minore. De altfel, acest "haz de necaz" ţine mult de umorul de tip balcanic, de filosofia fatalistă, bine înrădăcinate în structura psihologică a românilor. Această structură psihologică fatalistă este o realitate, nu un simplu construct cultural. Cred că nici un umor nu este mai paradoxal decât umorul balcanic, umorul ăsta de Nastratin Hogea, care a dat şi continuă să dea exemple culturale. Că "vitrionul" nostru este de fapt cerneală, asta e iarăşi adevărat! Şi tot în spaţiul românesc mai există genialul "râsu'-plânsu"' pe care ni 1-a dăruit Nichita, stare psihologică care ar merita o monografie de proporţii. Nu întotdeauna cel care râde este într-o situaţie favorabilă. Poţi râde ca prostul tot timpul, chiar să mori de râs, să te sufoci de râs, să dai din râs în plâns. Râzând se schimbă moravurile - credeau anticii - dar râsul fără idee nu rămâne decât grimasă, strâmbătură şi regresie. Râsul amânat, elaborat şi bine temperat rămâne un elixir pentru echilibrul persoanei. Cine râde la urmă râde mai bine!

94

Florin Tudose, Ion Barbu

Este personajul Marte. Un tip foarte mobil, aproape versatil, cu o foarte mare energie pulsională, de un dinamism extraordinar, din acest motiv pare neobosit. Se adaptează situaţiilor noi cu o viteză net superioară tuturor politicienilor români. Are intuiţie politică, poate transmite pe loc şi în orice situaţie un mesaj politic. Dacă ar fi avut o formaţie universitară politică, ar fi fost politicianul ideal, de neînvins. Râsul este principalul lui mecanism de apărare. Umorul îl salvează din orice situaţie. Agresivitatea este sublimată prin râs, invariabil mecanism de apărare. Din păcate mai râde şi când nu trebuie după modelul eternului preşedinte de la Cotroceni. Are un soi de misoginism care i se trage probabil din activitatea profesională pe care abia reuşeşte să îl ascundă: "Iarna nu-i ca vara" şi desigur că nici femeile nu sunt nişte politicieni vânjoşi. Acest aspect îl dezavantajează în relaţiile cu colaboratorii. Nu este negociatorul perfect şi ar trebui să aibă flexibilitate în negociere în aşa fel încât să nu pară că îl interesează doar situaţiile în care poate face scandal şi conflict. Odată ce s-ar face de râs, super - căpitanul Băsescu n-ar mai putea conduce nici măcar barca pe Cişmigiu. Dacă pierde, pierde definitiv.

Complexaţii Alfred Alder, părintele complexului de inferioritate, a fost un psihiatru austriac, a cărui glorie a egalat-o în epocă pe cea a lui Freud, cu care de altfel a fost contemporan şi rival. Alfred era un copil fragil şi bolnăvicios al unei familii minoritare din periferiile Vienei. Medic orelist (!), va debuta în activitatea ştiinţifică cu o modestă "Cărticică de sănătate pentru croitori". Aldalar (numele de botez original al lui Adler) îşi va depăşi "toate complexele" şi mai ales pe cel de inferioritate, devenind una din cele mai originale figuri ale secolului XX şi, desigur, o voce importantă a psihologiei din toate timpurile. Cartea sa din 1927, "Cunoaşterea omului", este la fel de actuală şi azi. De asemenea, conceptul de comunicare socială. Termenul de "complex" este vehiculat cu uşurinţă în limbajul curent, încercând să justifice atitudinile unui subiect la un moment dat, să motiveze atitudinile sau acţiunile care altfel par să rămână în afara oricărei explicaţii comune. în concepţia alderiană, complexul de inferioritate este constituit dintr-un ansamblu de emoţii, atitudini, reacţii şi reprezentări care exprimă într-un mod mai mult sau puţin deghizat sentimentul de inferioritate. De altfel, autorul insista, în ciuda repulsiei pe care acest lucru o provoacă, asupra faptului că "a fi om înseamnă a te simţi inferior". Adler afirmă că, înainte de a ajunge să aibă sentimentul valorii sale integrale, copilul trebuie să aibă sentimentul de inferioritate, de insuficienţă. Acest sentiment natural înnăscut este comparabil cu o tensiune dureroasă care se cere soluţionată. Mişcarea istorică a umanităţii este considerată o istorie a sentimentului de inferioritate şi o încercare de rezolvare a acestuia. Pornind de la constatarea medicală că un organ este înlocuit de un altul, care îl suplineşte, constatare pe care o numeşte principiul securităţii, Adler, caută şi găseşte analogii cu civilizaţia. Tendinţa de securizare îi împinge mereu pe oameni la fapte - spre a le spori securitatea - iar plăcerea şi neplăcerea care se asociază acestor strădanii sunt doar stimulente şi recompense. Aspiraţia la efort şi biruinţă este un dat fundamental al umanităţii, aparţine fiecărui individ şi acţionează încă din momentul venirii pe lume a fiecărei fiinţe umane. Copilul se simte atras către un scop final al unei superiorităţi şi către un scop final; ea va fi modelată către puterea creatoare a copilului. Creativitatea individuală dă diversitate indivizilor în aceeaşi măsură ca factorii de mediu şi măsurile educaţionale.

%

Florin Tudose, Ion Barbu

în opoziţie cu concepţia freudiană, care afirmă că viaţa psihică este întemeiată pe pulsiuni fără direcţie şi fără scop, Adler afirmă forţa imperioasă a evoluţiei, faptul că fiecare mişcare psihică este un pas de la neîmplinire spre împlinire, de la sine spre colectivitate. El neagă, de asemenea, afirmaţia lui Freud că moartea îi atrage pe oameni în aşa măsură încât ei o doresc în vise sau în alte feluri. Şi explică el, oamenii care preferă moartea ca alternativă unei lupte cu complicaţiile lumii exterioare o fac pentru că lucrul de care se tem cel mai mult este înfrângerea. Aceşti oameni tânjesc mereu după răsfăţ, după facilităţi, după lucrurile făcute de alţii pentru ei. Lipsiţi de spirit critic, răsfăţaţi şi dezamăgiţi, ei sunt cei care ar adera primii la o teorie privind haosul iniţial al vieţii psihice. Sentimentul de comuniune socială este cel care compensează sentimentele de inferioritate. Absenţa sentimentului de comuniune socială şi exacerbarea sentimentului de inferioritate se manifestă încă din viaţa infantilă prin: hipersensibilitate, nerăbdare, irascibilitate, laşitate, prudenţă exagerată şi lăcomie. Problemele dificile ale vieţii, decepţiile, grijile, pierderile provoacă doar sentimente ca: teama, mâhnirea, disperarea, ruşinea, jena sau dezgustul, timiditatea. în loc să lupte, individul este gata să se salveze prin fugă, dispus să se retragă cât mai rapid. Dacă tendinţa la retragere în faţa problemelor riscante ale vieţii devine excesivă, ea poate conduce la nevroză, psihoză, comportamente masochiste, înclinaţii spre sinucidere, alcoolism, crime sau perversiuni. Anxietatea, timiditatea, pesimismul caracterizează lipsa de contact social îndelungat şi sunt accentuate de încercările dure la care destinul supune individul, devenind adesea boală. Acelaşi fenomen se întâmplă cu cel care se află mereu în ariergardă, preferând hinterlandul vieţii: opţiunea sa este argumentată uneori de ideile posesive sau sentimentele sterile de culpabilitate. Autoacuzarea neîntemeiată o consideră un pretext potrivit pentru a-şi explica lipsa de dorinţă de a merge înainte. întâmplările peste care orice individ ar trece cu bucurie, atunci când îşi face bilanţul, sunt, pentru aceşti indivizi, pretexte în plus de a se izola. Marile ezitări pe care le au în faţa unor probleme sociale, ezitări la care contribuie emoţia manifestată prin modificări corporale, aduc adesea întregul organism într-o stare de dezordine trecătoare sau durabilă. Aceste tulburări se pot manifesta prin diminuarea sau creşterea tonusului muscular, prin zburlirea părului, tulburări digestive sau cardiace, senzaţia de nod în gât, dorinţa imperioasă de a urina, excitaţie sexuală sau dimpotrivă, impotenţă. Un mod particular de acţiune, generat de sentimentul de inferioritate, este îngustarea excesivă a spaţiului vital şi reducerea frontului de confruntare cu problemele vieţii. Desigur, aici nu este vorba de modul radial de operare a unor personalităţi excepţionale care, impulsionate de geniul lor, renunţă la rezolvarea mărunţişurilor vieţii diurne.

Psihopolitica recidiva

O personalitate fără nici un Dumnezeu, care avea aroganţa (prea apropiată de paranoia) de a se considera "Supremul" în presa comunistă românească. Arogant, gata să găsească "abateri" oricui şi oricând, incapabil de comunicare deoarece în orice circumstanţă se referea în ultimă instanţă tot la propria persoană, s-a conturat ca unul din personajele sinistre ale "epocii de aur". îşi mai găseşte şi azi locuri pentru a-şi vărsa veninul care îi ţine loc de gândire şi suflet. Nu va înţelege niciodată că vremea lui a apus.

97

98

Florin Tudose, Ion Barbu

Lipsa sentimentului de comuniune socială este evidentă la "caii din lumea măgarilor". Răsfăţat de soartă, irascibil, dar şi timid, după cum arată expertiza grafologică pe care a considerat-o valabilă. Se consideră prea adesea într-un mediu ostil, în care are ieşiri necontrolate. Se crede dotat în exces cu clarviziune şi intuiţie. Se vede pe sine ca un filosof al existenţei cotidiene. Prea adesea crede că doar el are secretul adevărului şi ia drept concluzii propriile ipoteze. Nu suportă decât cu vădită neplăcere disputa şi sunt extrem de rare cazurile în care să fi admis că a greşit. Complexul domnului Patriciu e evident atunci când trebuie să-şi valideze prin vot opiniile. Preferă jocuri de culise, oricât de păguboase, confruntării nesigure care poate să-i şi infirme teoriile. Evident însă că anvergura, statura şi alura personajului nu se potrivesc cu politicianul de culise. Este ca un elefant care se pitulează după un muşuroi de furnici. Apropo, "tatăl complexelor", Adler, era liberal socialist, iar în rest vorba poetului, dacă în somn "contează enorm elefanţii când dorm", noi ceilalţi nepoeţii şi nepoliticienii ce facem cu catârii coane Dinule?

Psihopolitica recidiva

99

Adler ne avertizează că acest complex de inferioritate este în fapt un Ianus cu două feţe, fiindcă există şi aşa-numitul complex de superioritate care are acelaşi punct de referinţă: deficitul sentimentului comunitar. El se conturează în atitudini, trăsături de caracter şi opinii despre propriile dotări şi capacităţi superioare. Devine vizibil prin pretenţiile exagerate faţă de sine şi faţă de ceilalţi. Indivizii care au acest complex sunt cu nasul pe sus, bărbaţii sunt feminini, iar femeile sunt exagerat de masculine. Femeile care au un complex de superioritate dezvolta; sunt exagerat de masculine, iar conduita lor trădează aroganţa şi excentricitatea. De înţeles "inferioritatea" şi dificultăţile de integrare pe care copiii personalităţilor excepţionale, chiar geniale, le au mai ales atunci când propria lor dotare psihoafectivă şi intelectuală lasă mult de dorit. De înţeles dorinţa de politică şi ieşire în prim-plan pentru etalarea, nu o dată, unui anonimat artistic de excepţie. O explicaţie: se simt egalii persoanelor importante şi "se bat pe burtă" cu acestea. îşi laudă ţinuta exterioară, adeseori excentrică, sunt aroganţi. Exuberanţi, snobi, au mania de a se lăuda din orice, sunt înclinaţi să caute greşeli oricui şi nod în papură în orice situaţie. Caută să deprecieze orice, se simt egalii persoanelor importante şi comandă celor mai slabi. Sunt victimele unor explozii emoţionale, roşii de setea de răzbunare, incapabili de a purta o discuţie, deoarece conversaţia deviază invariabil spre propria persoană. Presupunerile că subiecţii ar fi beneficiarii unor calităţi paranormale ca telepatia, premoniţia, profeţiile, bioenergia pot sugera complexul de superioritate de care individul "suferă" şi pentru care uşor se regăsesc celelalte elemente de "diagnostic". Henri Barbusse, celebrul autor al romanului "Focul", susţine totuşi că există posibilitatea, chiar şi pentru caractere distinse, să cadă în plasa complexului de superioritate: "până şi omul cel mai bun nu se poate sustrage, uneori, de la sentimentul de dispreţ". Este clar că această stare este, în cazurile de mai sus, doar trecătoare.

100

Florin Tudose, Ion Barbu

Rebel fără cauză, luptător în direcţia contra, un Stelian Popescu de tranziţie care a transformat ştirea în şuetă de birt, culoarea luând locul evenimentului. Pentru Morometele imaginar al politicii româneşti nu există decât anecdota şi lipsa oricărei convingeri interioare.Un cabotin de vocaţie care se luptă cu tot felul de complexe încercând tot timpul să fie pe scena publică. Nu contează rolul, poate să fie şi de sufleur, nu contează audienţa, Casandra presei româneşti este la orice oră din zi şi din noapte pe fază, declarându-se cu fermitate împotrivă. Totul va fi mai rău, iar dacă nu, va fi catastrofal. Un cowboy singuratic cu tanganejii rupţi în fund, aruncat de nărăvaşul armăsar al gloriei în praful arenei, perseverează şi încearcă mereu şi mereu. Din praf nu observă că spectatorii au plecat de mult, iar în locul armăsarului a rămas un biet măgar. A mai păţit-o şi Tartarin din Tarascon, domnule Cristoiu!

Abandonaţii Abandonul schimbă profund comportamentul individului, generând suferinţă sau chiar boală. Situaţia celui care provoacă abandonul, trecând la acţiune, este în mod obişnuit, ceva mai favorabilă. Sentimentele sale variază într-o gamă care merge de la uşurare, eliberare, la regret şi remuşcări, chiar la tendinţa de a se reveni la situaţia anterioară. Această reacţie este o ilustrare perfectă a zicalei: "Rău cu rău, dar mai râu fără rău". în principiu, nu există un raport între corectitudinea deciziei de a provoca abandonul şi sentimentele pe care acesta le va provoca. Abandonul se află într-o stare diferită. O serie de trăiri sunt legate de dificultăţile de adaptare la noua situaţie. Un loc aparte îl ocupă abandonul în relaţia de cuplu familial. Abandonul în această situaţie este considerat unul din evenimentele cele mai stresante din existenţa individului. Abandonul familial se poate produce şi insidios, sub forma unei permanente răciri afective care, în pofida unei relaţii aparente, conduce lent la abandonarea partenerului. A fost descrisă, în acest caz, o adevărată nevroză de abandon care implică creşterea anxietăţii şi amplificarea termenilor de a fi abandonat, ca şi apariţia unor fenomene obsesive legate de o nevoie de securizare tot mai crescută. Nu rareori abandonul se refugiază în boală, sperând ca prin acest martiraj să obţină mila sau înţelegerea celui plecat şi alianţa cu anturajul impresionat de această suferinţă. Anumite categorii de vârstă sunt mult mai vulnerabile la situaţii de abandon, fiind deosebit de dramatică în cazul adolescenţilor şi al bătrânilor. Adolescenţii aflaţi în plină criză de dezvoltare simt deseori nevoia unui sprijin puternic şi nuanţat din partea părinţilor, mai ales când situaţiile cu care se confruntă sunt mai dramatice: eşecuri şcolare, agresiuni sexuale, infirmităţi fizice şi chiar impasuri sentimentale. Sentimentul de abandon poate îmbrăca, în cazul adolescentului, aspectul unor manifestări dramatice încheiate cu tendinţe de sinucidere. în cazul bătrânilor, în trăirea sentimentului de abandon intervin factori legaţi inerent de înaintarea în vârstă, pierderea partenerului de viaţă, handicap biologic, reducerea contactelor sociale prin pierderea prietenilor şi rudelor, scăderea activităţilor zilnice. Sentimentul de abandon este accentuat la această vârstă şi de o creştere a nevoii de afectivitate, ale cărei surse de satisfacere scad în mod evident din motive care nu mai trebuie explicate. Inexistenţa unor reţele de suport social, a unor instituţii şi politici favorabile vârstei a treia, face ca sentimentul de abandon să fie şi mai dramatic resimţit de bătrân, care se vede înlăturat, dat la o parte în mod nedrept de societatea în care el a investit.

102

Florin Tudose, Ion Barbu

Deşi a ajuns la putere prin voinţa lui Dumnezeu, n-a părăsit-o la fel. Şi-a început prima domnie la şase ani, abandonat de tată, şi a sfârşit-o la nouă ani. A revenit apoi la 19 ani şi a pierdut-o definitiv la 26. Astăzi are 82 de ani. Comuniştii, în varianta lor clasică şi în cea cu faţă umană trandafirie, au încercat în toate felurile să îl facă şi orfan de ţară. Nu au reuşit, ba chiar l-au făcut simpatic pentru o masă imensă de oameni care anterior nici nu-1 cunoşteau. Se poartă ca un rege al bunului simţ şi ar putea să fie un model pentru netrebnicii care în anii '90 îl alergau cu miliţia atunci când a vrut să meargă la mormântul strămoşilor săi. Aceiaşi ticăloşi vor să îl recupereze ca imagine pentru a se împopoţona cu presupusa legitimitate la putere pe care o au. Cu toate ifosele şi scălâmbăielile pe care sindromul puterii îl produce în minţile lor bolnave nu vor putea să-şi cumpere sau să-şi obţină prin lovituri de stat titlul de rege.

Psihopolitica recidiva

103

Precum în cazul adolescentului, la vârsta a treia, manifestările dramatice îşi află explicaţia în abandon. O situaţie cu totul paradoxală a fost observată în cazul copiilor abandonaţi. Abandonul copilului a fost considerat dintotdeauna şi în toate societăţile un act reprobabil, chiar patologic, deoarece contravine tendinţelor naturale de protecţie şi ataşament ale părinţilor faţă de copii, opunându-se unui dat instinctiv. Interesantă, în acest caz, nu este poziţia celui care abandonează şi care în mod frecvent poate fi încadrat într-o circumstanţă patologică sau cel puţin are un grad important de imaturitate afectivă, ci a abandonaţilor. Astfel, un studiu sistematic făcut de Şcoala de Psihiatrie din Geneva a adus recent (1989) dovezi convingătoare că "Marii lideri erau orfani, bastarzi, copii abandonaţi sau copii respinşi de părinţii lor". Zece dintre cei doisprezece Cezari, de a căror viaţă s-a ocupat în celebra sa lucrare Seutoniu, erau orfani şi nu mai puţin de cincisprezece dintre cei douăzeci şi patru de prim-miniştri pe care Anglia i-a avut, de la Wellington la Chamberlain, au avut acelaşi statut. într-un studiu intitulat "Orfanii şi voinţa de putere" sunt citaţi: Nasser, Bolivar, Gandhi, Mao, Willy Brandt, Sukarno, Thorez, Fidel Castro şi soţii Evita şi Juan Peron, născuţi toţi în afara căsătoriilor. Trebuie notat că există o anumită predilecţie a copiilor nelegitimi pentru dorinţa de putere, fie ea absolută sau relativă. Evident trebuie să-1 notăm (ultimul pe această listă) şi pe actualul preşedinte. Voinţa de putere a lui Ion Iliescu este un fapt deja demonstrat. O serie de mari conducători spirituali au avut, de asemenea, un statut incert, fiind orfani, abandonaţi sau respinşi de propriul tată. Am citat aici pe Moise, Iisus Hristos, Buddha, Mahomed, Luther, Confucius. Studiile statistice, riguros făcute, au arătat diferenţe semnificative între dispariţia părinţilor la persoanele celebre, comparativ cu loturile de persoane normale. Dintre semnificaţiile date pierderii precoce a unuia sau a celor doi părinţi, rezonabilă ni se pare aceea că orfanul poate deveni propriul său părinte, iar Eul ideal îl conduce spre împliniri excepţionale. La polul opus se află furia de a fi abandonat, care conduce la un comportament grav antisocial, aceasta părând să explice similarităţile între subiecţii consideraţi de excepţie şi cei psihotici. O listă de similarităţi a putut fi stabilită între persoanele de excepţie (mari conducători, genii) şi bolnavii psihici grav (psihoticii): o anume vulnerabilitate şi o slăbiciune a apărării Eului, uşurinţa de a fi stimulaţi, hipersensibilitatea sau senzitivitatea (tendinţa excesivă de a interpreta în mod negativ, faţă de propria persoană, acţiunile celorlalţi) mascate adesea de o aparentă indiferenţă, narcisism, un anumit infantilism. Fără să fim adepţii teoriilor pe care le-am trecut în revistă, dar şi fără să putem contesta în vreun fel argumentele statistice care ni se oferă, nu putem să nu privim cu vădit interes spre vârfurile puterii, abţinându-ne a face pronosticuri electorale. Pentru că niciodată nu se ştie cine va fi ultimul pe lista abandonaţilor.

104

Florin Tudose, Ion Barbu

Un abandonat alb, care a reuşit să ajungă la putere într-o ţară populată de negri, cu idei ideologice străine şi integrând valorile altei emisfere. în domnia sa care pare fără sfârşit, a reuşit să transforme Cuba într-o ţară abandonată. Alături de Juan şi Evita Peron, se înscrie într-o triadă de dictatori sud-americani, a căror biografie începe prin abandon. Să sperăm că în final, părăsit de propriu popor, ca şi de enorma putere sovietică, să fie abandonat împreună cu Comunismul la lada de gunoi a istoriei.

Timizii "Antrenaţi-o, dacă puteţi, să râdă liber cu noi de timiditatea ei, faceţi-o să vadă oamenii timizi ca şi ea care îşi domină în sfârşit temperamentul, învăţaţi-o prin indicaţii indirecte faţă de ceilalţi că timiditatea şi lenea sufocă spiritul", ne spune Fenelon, în capitolul cinci al magistratului său "Tratat despre educaţia fetelor". Şi, ca şi el (după un sfert de mileniu) să încercăm şi noi să depăşim această barieră invizibilă care dă un aer comun tuturor timizilor lumii. Ideile curente despre timiditate sunt din păcate şi astăzi, vagi, disparate şi confuze. Ea ar putea fi definită ca opusă dezinvolturii, fiind o însuşire psihoindividuală manifestată prin nesiguranţă de sine, sfială, noncombativitate, anxietate socială, emotivitate crescută, dificultăţi de comunicare şi integrare socială. Timiditatea nu este teamă, ci predispoziţia către aceasta. Ea nu este nici laşitate. De asemenea, în timp ce teama poate fi provocată de lucruri sau acţiuni, timiditatea se manifestă întotdeauna faţă de persoane. Timidul se simte intimidat faţă de persoane de care în mod normal n-ar trebui niciodată să se teamă, care nu-i pot face în mod efectiv nici un rău, care adesea sunt indulgente şi bonome şi implicit, inofensive. Suferinţa morală a timidului este cu atât mai mare cu cât comportamentul său stângaci şi cu nuanţe ostile se manifestă şi faţă de persoane care îi plac, pe care le admiră sau chiar le iubeşte. Cu atât mai mult cu cât ştie că ar putea să fie rănit de faptul că sentimentele sale, rău evaluate sau greşit înţelese, pot fi interpretate într-un mod contrar. De teama de a nu fi nedreptăţit sau jignit, de a nu li se înşela aşteptările, timizii evită să-şi exprime sentimentele şi opiniile. în mod global, aceasta nu face decât să le accentueze timiditatea. Cyrano de Bergerac este un simbol al timidităţii absolute; complexat de aspectul său fizic, Cyrano rămâne veşnic un suflet delicat şi romantic, care îşi sacrifică toate idealurile şi pasiunile pentru a păstra neîntinate prietenia şi onoarea. Timidul eroic va rămâne mereu necunoscut, ca şi omul din Lună. Persoana timidă este o fire impresionabilă, are reactivitate emoţională excesiv de crescută. Ea preferă singurătatea în locul petrecerii timpului liber cu ceilalţi oameni, chiar dacă aceştia, de exemplu, îi sunt colegi de muncă. în colectivităţi, mai ales atunci când se află în compania unor persoane necunoscute, manifestă tăceri nejustificate, comite stângăcii sau gafe. De asemenea, pot exista dificultăţi în exprimare (bâlbâieli) sau tulburări neurovegetative: înroşirea feţei şi gâtului, palpitaţii. Toate aceste reacţii îl "deconspiră" pe timid, accentuându-i şi mai mult inhibiţia şi retragerea în sine, izolarea şi inactivitatea, ceea ce-1 va conduce la sentimente de inferioritate, care sunt adesea fenomene secundare timidităţii.

106

Florin Tudose, Ion Barbu

Timiditatea propriu-zisă trebuie delimitată de intimidare, considerată doar un acces pasager, o criză. Timiditatea reprezintă un fenomen normal în dezvoltarea individului, fără ca ea să-şi păstreze această caracteristică după pubertate. Adesea, ea îşi află explicaţia în carenţele educaţionale: atitudini parentale hiperexigente sau hiperprotectoare, abandon parental, sub raport educativ, insuficientă cristalizare a imaginii de sine în preadolescentă. Uneori, falsa dezinvoltură pe care adolescentul o afişează este doar o "faţadă", o mască a unei timidităţi excesive. Persistenţa timidităţii la maturitate creează probleme individului în integrarea sa şi în asumarea rolurilor socio-profesionale obişnuite. încercările de inventariere a formelor de timiditate admit existenţa unei timidităţi normale, echivalentă cu modestia care se opune insolenţei şi aroganţei, unei timidităţi obişnuite care se manifestă atunci când persoana se află în circumstanţe noi, diferite de cele anterioare, unei timidităţi profesionale, asemănătoare cu tracul şi cu posibilităţile de manifestare numai în anumite situaţii. Uneori timiditatea te poate costa viaţa. Ioan Aurel Stoica a fost o personalitate de marcă despre care puţini vor putea să spună lucruri rele. Paradoxal, într-o lume dominată de vadimi, dumitraşci, văcari, văcăroi şi raymonzi, timiditatea şi bunul simţ au fost, pur şi simplu, mortale. Următoarele forme ale timidităţii depăşesc limita normalului, apropiindu-se încet-încet de patologie. Astfel, se poate vorbi de o timiditate dobândită (prin carenţare afectivă), o timiditate constituţională, care prezintă cea mai mare parte din elementele anunţate anterior, o timiditate prin imaturitate afectivă, echivalentă cu puerilismul şi timiditatea patologică întâlnită în nevroza anxios-fobică şi în cea obsesională. Tipologii au fost întotdeauna tentaţi să descrie timizii ca pe nişte caractere sau tipuri pure. Astfel, Gaston Berger consideră că timizii sentimentali sunt caracterizaţi printr-o emotivitate vie şi schimbătoare. Ei manifestă tendinţa de a prevedea consecinţele îndepărtate ale acţiunilor prezente, de a ezita timp îndelungat înainte de a trece la acţiune. Dorind să fie în permanenţă autentic, timidul pare, în cea mai mare parte a timpului, fals celorlalţi. Timidul acumulează în mod lent impresii penibile de toate felurile, pe care nu va mai putea să le descarce. La Rochefoucauld considera că este periculos să arăţi defectele timidităţii personale care vor să le corecteze, deoarece ele vor fi şi mai inhibate. Kretschmer, unul dintre cei mai importanţi tipologi ai tuturor timpurilor, afirmă că timidul ar fi un om cu capacitate de înregistrare emotivă excepţională, lipsit de posibilitatea de expresie emoţională, mai precis de posibilitatea de descărcare a emoţiilor. De aici, un mod astenic de a trăi, unde persoana timidului apare gracilă, inhibată, complexată, uşor de rănit. Timiditatea face bun cuplu cu tristeţea, ea fiind accentuată de complexele de inferioritate pe care persoana le are.

Psihopolitica recidiva

Acoperită de ceaţa timidităţii, prima doamnă de la Cotroceni nu a apărut deloc în public, ducând o viaţă cvasiprivată. Celebra Hilary Clinton şi-a făcut publică nedumerirea faţă de această situaţie după vizita în originala republică românească. Noi credem că este greu dacă eşti mai sfios să nu te intimideze fantoma tovarăşei Adi, mai ales dacă te cheamă tot Elena şi a fost vecină cu ea în Primăverii 25 de ani. Este de apreciat că spre deosebire de alţi membrii ai familiei, doamna Iliescu a dat dovadă de o consecvenţă absolută şi de un bun simţ peste standardele locale. Dacă nu ar fi alegerile locale şi generale probabil că nici nu am fi văzut-o în public pe respectabila doamnă.

107

108

Florin Tudose, Ion Barbu

Complexele timizilor nu sunt de tip freudian, inconştiente, ci cunoscute şi deci mult mai active decât celelalte. Din punct de vedere patologic, ele sunt adevărate "trăiri înăbuşite". Micile disfuncţii care pentru un tip normal sunt banale, trecând spre exterior, el continuă să ardă dureros, înăbuşit de propria cenuşă. Timidul este incapabil de a se adapta la realizările şi nerealizările interne oricărei existenţe, exagerând atât faptele pozitive, cât şi eşecurile. "Minciuna vitală" a timidului rezultă din supraaprecierea interioară, raportată la eşecurile exterioare. Adesea, cu cât o persoană pare mai nesigură celor din exterior, mai sfioasă, cu atât în interior individul devine mai sigur de propria valoare. El neagă ordinea ierarhică exterioară în care îşi stabileşte locuri, adesea înalte, când de fapt este complet ignorant. Alte câteva tipuri frizează patologia. De exemplu, timidul depresiv, predispus permanent la autoflagelare, se învinovăţeşte pentru orice lucru fără importanţă şi este gata să se acuze. Reţin şi prelucrează stările afective, fac crize de morală din nimicuri. Sunt persoane care reflectă puternic lumea în sufletul lor, dar nu sunt capabile să mai scape de imaginile prelucrate la infinit. Timidul senzitiv este o persoană gata să interpreteze ca ostilă orice atitudine sau fapt din realitate, să se retragă pentru a-şi prelucra sentimentele şi neîmplinirile. Ratând mereu, senzitivii timizi sunt roşi de o aprigă dorinţă de putere, dorită ca pe o compensaţie a ratărilor afective. La bătrâneţe, eşecurile profesionale devin materie de prelucrare şi interpretare, de căutare continuă a "vinovaţilor". Adesea, în spatele celibatarilor convinşi şi excentrici se ascund timizi senzitivi în forme foarte grave. Conflictul cu lumea care nu-1 va putea nicicând înţelege va consuma întreaga energie a timidului senzitiv, întunecându-i existenţa. J. J. Rousseau spunea în acest sens: "Mi-ar plăcea societatea ca oricui altcuiva dacă nu aş fi sigur că aici mă prezint nu numai în defavoarea mea, ci pur şi simplu ca un altul, o persoană care nu sunt eu." în sfârşit, uneori, timizii fac acte paradoxale dând dovadă de o agresivitate sau de o îndrăzneală mult ieşită din comun. Desigur, se pune implicit întrebarea dacă ea poate fi vindecabilă. Facem precizarea că există tot atâtea timidităţi câţi timizi şi că nu timiditatea, ci fiecare dintre ele pot fi vindecate. Timidul este un ales printre cei chemaţi care se împiedică în propriul nimb ca într-o materie adversă, spunea Blaga, un poet şi un timid celebru. Educaţia, un partener de viaţă adecvat, un mediu profesional potrivit sunt câteva remedii ale timidităţii, care pot da rezultate miraculoase. Şi încă ceva, timiditatea nu este nici viciu, nici o virtute, ci o simplă dispoziţie psihologică.

Psihopolitica recidiva

I 109

Cu aer de elev prins cu lecţiile neterminate, încurcat şi reflexiv, aparent derutat de prea grelele probleme pe care trebuia să le rezolve, astenicul şi timidul prim-ministru de criză a reuşit să cucerească o simpatie unanimă şi neaşteptată, care l-a obligat la un aurit exil în '92. Pentru că, dacă ar fi candidat, s-ar fi putut ca românilor să le placă excesiv timizii. în '96 a părut că şi timizii au un preţ la care pot fi cooptaţi, iar noi sperăm că acest preţ să nu se măsoare în pagini de dosare minuţios întocmite. Nu pare că se bazează pe munca în echipă din cauza gradului mare de neîncredere, derivat din faptul că este un perfecţionist. Are o energie psihică ridicată, dar afectivitatea este ştearsă. Resursele afective nu sunt foarte bogate în acest rău existând şi un aspect pozitiv de altfel, pentru că nu-i întunecă mintea, latura cognitivă. Ceea ce-1 deosebeşte de ceilalţi este faptul că a reuşit să se afirme în profesiunea sa. După 8 ani de şovăieli şi nehotărâre, indecisul Stolojan este hotărât să muncească mai mult, ca un fel de Robocop dornic să încerce să ordoneze haosul balcanic. îşi transmite mesajele, pragmatice şi de o calitate ridicată, în ritmul răspunsurilor automate ale serviciilor de telefonie. Dă senzaţia unui profesor de matematică care le cere atât premianţilor, cât şi derbedeilor, să înţeleagă că nu pot trece clasa tară să ştie tabla înmulţirii. Partea slabă a personalităţii sale este dată de incapacitatea de a-şi transmite concluziile, incapacitatea de a se autoironiza şi relaxa şi de un fel de paseism care îl împiedică să spună "verde în faţă" celor cu care a fost la un moment dat într-o barcă oarecare "Adio şi n-am cuvinte!"

Bizarii Cuvântul "bizar" are semnificaţii deosebite în dicţionarele de filozofie, de psihologie, de medicină şi de psihanaliză. în limba română, el a fost împrumutat din franceză, dar etimologia lui este pasionantă, cu atât mai mult cu cât în vorbirea comună şi în limbajul psihiatric are înţelesuri diferite. In general, definim ca bizar tot ce este ciudat, extravagant, ilogic, fantastic sau foarte diferit de ceea ce este obişnuit. în psihiatrie, bizareriile sunt adesea semne certe pentru existenţa anumitor boli. Dar să ne întoarcem la istorie şi să încercăm stabilirea unor conexiuni etimologice. Unii autori francezi consideră cuvântul împrumutat din limba bască, în care bizar înseamnă barbă, cu înţelesul de om cu barbă, energic, brav. în spaniolă şi în portugheză "bizzare" semnifică: viteaz şi uneori frumos, iar în latină "bizzare" are semnificaţie de: furios, lunatic, însingurat. Este posibil ca în timpul domniei Caterinei de Medicis, când influenţa italiană la curtea regală franceză se manifesta într-un mod excesiv, cuvântul să fi pătruns în franceză. Cu siguranţă, el este atestat din anul 1558. La sfârşitul secolului XVII, bizar însemna: fantastic, cu obiceiuri neobişnuite, cu opinii extraordinare sau foarte diferite. Cu un om bizar nu se poate trăi, pentru că "are tot timpul apucături rele şi ornamente bizare". Diderot, în celebra sa Enciclopedie, afirma că termenul indică o tulburare a dispoziţiei sau a spiritului, prin care individul se îndepărtează de gândirea comună a oamenilor. Bizarul este condus în activităţile şi judecărţile sale de idei himerice (...). în sfârşit, pentru La Fontaine, bizar reprezintă un tip inconstant, versatil, iar pentru La Bruyere - inconsecvent. în Grand Larousse regăsim sensurile de stranietate, singularitate, extravaganţă, curiozitate, paradox, anomalie, baroc, straniu, excentric, insolit, neobişnuit. Această exhaustivă trecere în revistă oferă psihiatrului, tenta de a asocia bizarul cu boala, o serie de reflecţii pe care le-am dorit fertile. Aşadar, omul cu barbă, luptător curajos al Evului Mediu, apare neobişnuit pentru ceilalţi în eroismul său. Cine şi l-ar putea închipui astfel pe Don Quijote? De asemenea, trecutul, cu cât este mai îndepărtat, cu atât ni se pare mai bizar. Nu întâmplător, orice instituţie dintr-o epocă apusă ni se va părea disfuncţională extravagantă şi ilogică, greoaie şi plină de fantasme: Inchiziţia, Cenzura, biroul politic etc. Este evidentă şi tendinţa de modificare a semnificaţiilor unui comportament sub presiunea timpului şi modei. Astfel, dacă în Veneţia renascentistă purtatul cerceilor era apanajul bărbaţilor, în epoca Regelui Soare el revine femeii în exclusivitate.

112

Florin Tudose, Ion Barbu

Gata de a emite opinii excentrice în care totul pare pe dos, cu dispoziţie labilă şi predispusă spre atitudini de frondă, fostul primar al Clujului reuşeşte să obţină cu uşurinţă calificativul "bizar", din nefericire extins la prea blânzii lui conaţionali. Până şi la "Cotroceni", caracterul "Funarului" a fost, nu o dată, precis diagnosticat, iar noi ne temem de faptul că acest tip de personalitate este predispusă la boli psihice dintre cele mai grave... Moştenirea grea (câteva sute de procese în derulare şi visteria goală) pe care a lăsat-o primăriei din Ardeal, va îndemna alegătorii ca pe viitor să se orienteze spre persoane cu mintea mai puţin tricoloră.

Psihopolitica recidiva

113

în epoca contemporană iniţial cerceii arătau o anumită opţiune sexuală la bărbaţi, ca apoi să devină un accesoriu la modă atârnat de te miri ce părţi ale corpului. O descriere "ca la carte" a lui Ion Heliade Rădulescu ne oferă G. Călinescu în „Istoria literaturii române" de departe cel mai important tratat de psihopatologie socială apărut în româneşte: "în această lume trăieşte violentul Heliade, om dintr-o bucată în felul lui, plin de bun simţ în politica speculativă, incapabil de a înţelege necesitatea practică a exagerărilor programatice şi a sentimentului tot mai accentuat că toată lumea îl persecută pentru marile lui dreptăţi". Autorii clasici ai psihiatriei afirmau despre bizari că sunt persoane care se ancorează într-o idee şi luptă pentru ea, cu cât ea convine mai mult opiniei generale. Sunt oameni care în orice domeniu de activitate, în orice comportament al vieţii lor sufleteşti, se manifestă excentric. O parte dintre fanatici se înscriu direct în această tipologie. Sunt senzitivi şi scrupuloşi, rigizi, manierişti şi pedanţi, cu o dispoziţie labilă, cel mai adesea indispuşi. Argumentarea ilogică a ideilor pe care le susţine, pare să fie o caracteristică a acestui tip (deşi în opinia noastră poate fi vorba de prostie, pur şi simplu, fiind dificil de susţinut că nu există şi proşti bizari). Cufundaţi în ideile lor şi apăraţi de platoşa rigidităţii afective, aceşti oameni par să nu mai aibă nimic comun cu realitatea, lasă senzaţia că nici ei nu sunt convinşi de realizarea idealului pentru care luptă ce cerbicie. Nu rareori, acest tip de personalitate este "predispus" la boli psihice grave. Reformatori, apostoli ai păcii, promotori ai unor doctrine "noi", ei le reprezintă într-un mod atât de unilateral şi nerealist încât rar îşi găsesc adepţi. Discrepanţa dintre ideal şi modalităţile lui de realizare este grotescă. Cu toate că propun adesea reforme sociale, în viaţa particulară aceşti fanatici bizari dispreţuiesc oamenii şi valorile lor, sunt plini de resentimente, egoişti, zgârciţi şi mizerabili. în sfârşit, în ipostaza bolii psihice, bizareria poate apărea în circumstanţe patologice dintre cele mai diferite. Senzaţiile resimţite de bolnavi, ca nedefinite în anumite părţi ale corpului, par stranii, schimbate, străine sau înstrăinate şi impresia că totul a mai fost trăit, auzit, văzut, sunt descrise ca experienţe existenţiale bizare. Trecerile bruşte de la efuziuni afective la sentimente paradoxale, ca ura faţă de părinţi, teama aberantă faţă de obiecte inofensive, conduc spre diagnosticarea unei boli grave, de tipul psihozei schizofrenice. O notă aparte o are comportamentul "bizar" al istericului, al cărui limbaj, o dată descifrat, demonstrează că este motivat de dorinţa perpetuă de a fi în centrul atenţiei celorlalţi. Un caz tipic este Vladimir Jirinovski, campion al gesturilor bizare, violent şi ostentativ, ca însuşi spiritul slav. Mereu posibil ţar la Kremlin, el este o soluţie "bizară" pentru ecuaţia complicată pe care o reprezintă actuala Rusie. Totuşi nici în bizarerie cameleonul afectiv care este istericul nu reuşeşte să fie autentic.

114

Florin Tudose, Ion Barbu

Catharsisul domnului Gelu Voican Voiculescu: o listă de fabulaţii în care doctrine esoterice se amestecă cu teroriştii, cadavre, dosare furate şi mineri, foarte mulţi mineri... Când e cazul "barba rade" şi pune mâna pe ciomag. Alteori dosarele furate de la securitate sunt suficiente pentru orice fantezie diplomatică sau parlamentară a "cioclului sentimental". Din ce zonă sufletească abisală va fi răsărit această creatură periculoasă în momentul în care fanteziile se transformau în acte de putere... Ce suflete şi minţi bolnave din fosta securitate au pregătit României post ceauşiste un destin în care astfel de persoane să aibă cheile de control ale statului? Ne va spune istoria, ne vor explica psiho-arheologii viitorului. O veche zicală: fereşte Doamne de kalajnicovul mitomanului.

Anonimii şi sindromul Procopius din Caesarea "- Cum aţi zis? / - Am zis FANTOMAS, am zis FANTOMAS... / - Ce-nseamnă asta? /- Nimic... Şi totul. / - Totuşi, ce este asta? /- Nimic, dar uneori este ceva. /în sfârşit, ce este ceva-ul acesta? /- Este teama!" Aşa începe cel mai celebru roman foileton al secolului, care se întinde pe nu mai puţin de 44 volume şi în care frica anonimă şi-a găsit o savuroasă ilustrare. Identificarea şi căpătarea autonomiei personale începe încă din stadiile precoce ale dezvoltării individului. Procesul se va încheia la sfârşitul adolescenţei şi va continua la toate nivelurile formal importante ale integrării biopsihosociale. Identitatea este o trăsătură fundamentală a personalităţii. Identificarea se desfăşoară în etape succesive. Dublând fiecare puseu de creştere, ea reprezintă modalitatea prin care individul devine ceea ce este, într-o continuă conturare şi delimitare, care se încheie o dată cu structurarea personalităţii. Identificarea nominală (integrarea propriului nume) este partea componentă a procesului de structurare a personalităţii. Ea străbate, rând pe rând, toate formele comunicării, de la mimică şi gest la nivelul verbal şi grafic. Este interesant de ştiut că, numele fiecăruia dintre noi este cel mai important reper al fiinţei noastre umane. Chiar şi în stările de abolire profundă a vigilităţii (comă) când individul nu mai răspunde la stimuli tactili şi dureroşi, se obţin rezultate pozitive la pronunţarea numelui. De altfel, în tradiţia populară există o întreagă mistică a numelui şi botezului, care ilustrează importanţa patronimiei. Individul uman se identifică cu numele său, iar schimbarea acestuia, chiar la vârste mici (sub trei ani), îi creează mari tulburări de personalitate. Anonimatul este un proces invers identificării. El acţionează entropie, destructurând instanţele Eului şi estompând limitele acestuia. în acest mod apar premisele abaterilor de la regulile obişnuite de funcţionare socială a individului, iar descărcările pulsionale primitive şi neelaborate devin posibile. în ceea ce priveşte comunicarea, anonimul este, în primul rând, un handicapat. Pentru că el nu poate să se delimiteze ca parte activă a dialogului şi deciziei, nu reuşeşte să se asume ca parte a realului. Este deficient, laş şi periculos, decăzut din condiţia umană a persoanei la nivelul acţiei sălbatice, primitive. El se denominalizează, iar simultan devine un "anomic", adică o persoană "fără lege", care acţionează în afara regulilor şi sub imperiul instinctelor, cel mai adesea, brutale. Actul anonim este supraîncărcat de agresivitate şi izvorăşte, nu rareori, din ceea ce Fromm numea "distrucţia vindicativă". Adică starea care-i stăpâneşte pe indivizii anxioşi, posesivi sau cu caracter narcisiac extrem. Lipsa posibilităţii de răspuns a victimei, imposibilitatea acesteia de a se apăra, vorbeşte de la sine despre caracterul sadic al autorului anonim. Autor care-şi contemplă rezultatul fără a se expune vreunui risc sau judecăţi morale.

116

Florin Tudose, Ion Barbu

Similitudinea agresiunii anonime cu violul este izbitoare. Nu întâmplător, mulţi autori au fost determinaţi să-i caute rădăcinile în grave deficienţe psihosexuale, asimilând acrul anonim cu perversiunile. Anonimul, dând frâu liber pulsiunilor şi fantasmelor agresive, se transformă dintr-o fiinţă raţională într-una delirantă, confundându-şi proiecţiile cu realitatea, cu care de fapt evită să se confrunte. Aşa se face că anonimul plonjează în delir şi-şi extrage surse de satisfacţie din propriul narcisism. De cele mai multe ori, actul anonim nu este o construcţie organizată şi, atunci când se desfăşoară, el îşi arată impreciziile şi grosolănia impulsivă. Amestecul de secvenţe spaţiale şi temporale, tuşa afectivă puternică, repetarea procedeelor de atac sunt tipice şi constituie amprenta actelor făcute la umbra anonimatului. Nelipsită este scatalogia, inscripţionarea gardurilor, zidurilor, altor părţi din locurile publice fiind ilustrativă. De notat este şi discrepanţa existentă între posibilităţile de penetrantă şi potentă a anonimului şi posibilităţile deficitare ale acestuia, care nuşi găsesc altă concretizare. încă din secolul trecut, părintele psihiatriei moderne, Kraepelin, clasifică fără ezitare scriitorii de anonime alături de procesomani, vagabonzi, incendiatori şi ucigaşi de copii. Recent, Sivadon considera anonimografia o tendinţă bolnăvicioasă, ea făcând parte din manifestările care anunţau trecerea de la normal la boala psihică propriu-zisă. De remarcat e faptul că regimurile totalitare încurajează, chiar stimulează, tendinţa individului spre anonimizare, ca şi defularea sa prin acte anonime, în special în scris. Oferind astfel, prin aparatul represiv de care dispun, posibilitatea elementelor bolnave de a-şi satisface agresivitatea. Se pare că, în societăţile umane, normal structurate, anonimografia ar fi apanajul femeilor celibatare şi nevrotice, chiar delirante. Alţi specialişti arată că, în cele mai multe cazuri, autorul de anonime este o persoană cu refulări sau insatisfacţii sexuale majore, indiferent de sexul căruia îi aparţine. Oricum, sunt cunoscute suficiente cazuri în care autorii anonimelor sunt bărbaţi care susţin adevărate campanii de defăimare. Urmările actelor de agresivitate anonimă pot fi deosebit de grave: divorţuri, sinucideri, risipa zadarnică de mari energii materiale şi umane. Pericolul pe care anonimografii şi alţi agresori anonimi îl prezintă nu trebuie nici minimalizat, nici ignorat. El nu trebuie raportat numai la faptele deja săvârşite, ci şi la potenţialul de periculozitate pe care, în condiţii favorabile, aceşti subiecţi îl pot dezvolta. Şi ne referim la actele de terorism, incendieri, crime etc. Anonimul este în situaţia paradoxală de a nu-şi putea savura "victoria", dacă totuşi ea se produce. Deoarece laşitatea constituţională de care dă dovadă, îl face să nege fapta, chiar dacă este prins în flagrant delict. El se plasează în aceeaşi poziţie psihologică cu masturbantul. Acesta obţine o satisfacţie de care îi este ruşine şi care stârneşte oprobiul tuturor. De altfel, unele lucrări de specialitate arată paralelismul celor două suferinţe la subiecţii în discuţie.

Psihopolitica recidiva

117

Regizor oficial al regimului Ceauşescu, care a creat o adevărată hagiografie eroică a comunistului de omenie venit să salveze ţara de năpârcile liberalolegionaro-ţărăniste, inventatorul despotului luminat spre binele poporului. Şi-a gândit opera hollywoodian partinică special pentru a satisface nevoia de continuitate a măreţului conducător. Pescuitor în ape tulburi s-a răsucit la 180 de grade asumându-şi în mare parte regia şi montajul evenimentelor din 21 decembrie 1989. Mereu în căutarea unui actor care să dea formă unor fantasme (artistice) din ce în ce mai megalomane: comisari, ofiţeri superiori, oameni politici, demnitari, chiar domnitori... Regretabil este că în viaţa de zi cu zi, regizorul nu se mai poate desprinde de actorul-regizor. După mai vechea-i meteahnă nu a rezistat să nu îşi interpreteze şi personajul. Vai, cât de desuet personaj! Este ilustraţia perfectă a procopitei cronice.

118

Florin Tudose, Ion Barbu

Fiind vorba de o perversiune, anonimul îşi alege, de obicei, un pseudonim din galeria fantasmelor sale, deseori un personaj cu care ar vrea să se identifice. Un personaj care ar avea curajul ori mijloacele să-i îndeplinească aspiraţiile exagerate. Incapabil să înglobeze realitatea, anonimul o percepe parţial şi caută, prin pseudonim, să identifice doar rolul sau statutul unei persoane, fără să fie capabil de a-i găsi aceleia o identitate concretă: un general, un bun român, un credincios adevărat, un om de bine... Deficitul moral, proiectat astfel, devine şi mai hilar. Anonimul, personaj mincinos şi ridicol, deconspirându-se în sărăcia sa sufletească. Un caz neobişnuit este cel al cronicarului Procopius din Caesarea, autorul celebrei Istorii secrete, care a intrat şi va rămâne definitiv în istoria literaturii pentru talentul literar, pentru sagacitatea portretelor, pentru observaţiile de mare profunzime pe care le-a făcut asupra putredelor relaţii care existau la vârful puterii bizantine. Dacă acest scriitor nu ar fi fost răsfăţatul puternicilor zilei şi cronicarul fabulos al minunatelor realizări pe care împăraţii Constantinopolului Iustinian şi Theodora şi acoliţii lor, în principal generalul Velisarie şi Antonina, le făceau în epocă, pamfletarul de geniu nu ne-ar fi interesat de nici un fel în lucrarea noastră decât prin portretul în tuşe groase pe care îl face Theodorei ajunsă din saltimbancă erotică, sfântă împărăteasă. Altfel Procopius din Caesarea este prototipul cronicarului amoral, care linge mâna puternicilor zilei (şi nu numai mâna, ci şi alte părţi jenante), iar pe ascuns îşi varsă fluviul de umori considerându-se un erou de două parale, disident de sertar şi ticălos fără frontiere. Că personajul respectiv a putut fi întâlnit în zeci, poate chiar sute de exemplare în mass-media românească, dar şi pe holurile uniunilor artiştilor plastici, uniunii arhitecţilor sau, minunea minunilor, printre foştii membrii ai numerosului comitet central al PCR, nu ne mai miră, dar fiecare nou pacient suferind de procopită nu poate să nu stârnească repulsie. Regizori care în nemernicia lor modificau statura, ba chiar şi numele unor eroi ai neamului pentru ca aceştia să semene cu scorniceşteanul peltic, fac filme despre "adevărurile revoluţiei" şi aruncă cu zoaie în fostul secretar general. Un cameleon lingav şi pervers, maestru de emisiuni TV în care era preamărită nu doar gloria tatălui, ci şi posibila succesiune a fiului, prinţişorul Nicu, (trecut prea devreme în lumea umbrelor peste un Styx de alcool în care vodca nu mai putea fi separată de whisky) 1-a pălmuit pe ultimul în direct pe ecranul TV, acelaşi de pe care cu câteva zile înainte îl lăuda în mod insuportabil. Redactori şefi, editorialişti şi alţi mâzgâlitori pe la gazete au devenit oponenţii demascatori ai împuşcatului, deşi cu scrierile lor s-ar asorta bine adevărate biblioteci ale ruşinii.

Psihopolitica recidiva

119

Este o personalitate amorfă, supergonflată, ca o păpuşă de bâlci. Trăsăturile pregnante sunt: grandomania şi autoadmiraţia narcisiacă. Are o personalitate în care cele două trăsături, histrionismul (vrea să fie tot timpul în centrul atenţiei) şi narcisismul (se place pe el) se amestecă perfect. Consecvenţa lui este inconsecvenţa. Este un cameleon, se colorează în funcţie de mediul în care se află. Cameleonismul este atât o calitate, cât şi un dezavantaj. Are o mare putere de a transforma miturile în realitate şi apoi de a le transmite celorlalţi ca fiind realitate. Atinge culmi ale agresivităţii verbale, dar şi ale ridicolului oricărui masturbant care-şi laudă virilitatea. încadrarea în patologic pare să fieevidentă oricui. "Din punct de vedere al trăsăturilor de caracter CV. Tudor este apreciat ca un element uşuratic, cu tendinţă de lăudăroşenie, iar în relaţiile cu colegii adoptă o atitudine de îngâmfare, aroganţă şi lipsă de tact", iată cum îl caracterizează superiorii de la Cooperativa "Ochiul şi Timpanul". Noi nu avem nimic de adăugat.

120 ;

Florin Tudose, Ion Barbu

De departe campionul situaţiilor de tip procopită este cel al fecaloidului personaj (personaje?) care semnează sub pseudonimul Alcibiade, personaj imund şi moluscuos care îmbălează cu producţiile lui fetide pe oricine nu-i satisface pohtele paranoice de putere sau îi neagă calităţile pe care singur şi le atribuie la cote maxime. De altfel identificarea cu discipolul lui Socrate, aventurier şi scandalagiu gata să mutileze şi statuile zeilor şi să slujească chiar şi duşmanii ţării sale, arată fantasmele unora care oricât ar dori nu poat deveni din persoană, personalitate. Cât de mare poate să fie crevasa morală din interioritatea unei fiinţe umane care pe pagina întâi a unei reviste citează versete din Biblie şi operează cu exces de metafore care îndeamnă la pace şi blândeţe, iar pe contrapagină semnează cu pseudonimul amintit acest delicat text care poate figura cu succes în orice manual de psihiatrie la loc de frunte în capitolul obsesii sexuale ale debililor mintali? „Parcă o şi vedem pe Andreea Marin cum vine, ca Ana lui Manole, cu sufertaşul la vorbitor, (...). Apoi, făcând un semn complicilor ei, distinsa prezentatoare va exclama, cu gropiţe în obraji şi un ochi mai mic: "Cristi, ai suferit destul! Cine crezi că a venit, de la mari depărtări, pentru a-ţi face o surpriză?"Tar Cristi se va încrunta, în stilul său de copil bătrân, căruia veşnic îi tună şi îi fulgeră, şuierând printre dinţi: „ Cine poate să vină la un om ca mine? Nu vedeţi că s-a ticăloşit lumea? Aceşti ghiolbani nu-mi dau voie nici să fac pipi-n baie, nici să mă masturbez, ceea ce e o barbarie fără margini! Nu de oaspeţi aveam eu nevoie, dragă Andreea... Mai bine îmi aduceai o bombă, să arunc Jilava-n aer, fiindcă aşa nu se mai poate. Să nu-mi spui că n-aveai cum să o strecori: o băgai într-un cărnat, că tot îmi place mie cabanosul; sau între picioarele tale lungi, fiindcă nu cred că ar fi îndrăznit cioflingarii ăştia să te caute acolo, unde numai zeii au acces. M-aş fi mulţumit şi cu două grenade, strecurate în sutien. Ah, ce aş mai fi muşcat eu sfârcurile ţâţelor tale, dar, în realitate, aş fi smuls cuiul grenadelor, ca să sară în aer toată şandramaua asta! Acum, vii şi-mi spui că a venit cineva să mă vadă, de la mii de kilometri. Cine ar puteafi? Poate Aurica Geamantan, care mi-a rupt aţa la 16 ani, dar m-a dus Miliţia la un atelier de croitorie şi m-a cusut la loc?'" Valuri imunde se revarsă săptămânal sub semnătura Alcibiade, un om care a comis o adevărată crimă împotriva limbii române atunci când a transformat pamfletul într-o culegere de dejecţii care ar înspăimânta până şi comunităţile de Cerem scuze cititorilor pasajelor reproduse din Revista România Mare, acest lucru datorându-se nevoii de a proba cu exemple concrete diagnosticele pe care le veţi pune. De asemenea, ne considerăm exoneraţi de orice răspundere privind secretul medical dacă dumneavoastră veţi stabili diagnostice precise pe probele puse la dispoziţie întrucât ele sunt adunate din documente publice şi nu din jurnalele intime ale vreunui personaj. In ceea ce priveşte instituirea vreunei terapii, vă reamintim că psihiatrii nu se pot sesiza din oficiu.

Psihopolitica recidiva

Un exemplu de procopită de tip nou în care rosul din osul puterii ca şi osanalele cântate cu voce asurzitoare sunt uitate brusc în momentul în care subiectului i se pare că este puterea însăşi, că totul este prea mic şi prea meschin pentru geniul politic al unui (de fapt) rătăcitor prin culise. Urmarea revelaţiei: "dezvăluiri" indecente pentru cel care nu o dată era autorul din umbră al textelor inexacte sau mincinoase. Cel care acceptă foloasele nu trebuie să nege ponoasele. Să nu uităm că Procopius a lăsat manuscrisul istoriei secrete nepublicat în timpul vieţii sale. Probabil că, spre deosebire de contemporan, individul acela mai avea o urmă de bun-simţ şi oglinzi pe masa de lucru. Probabil că oamenii mai considerau în acele vremuri îndepărtate vanitatea nemăsurată un mare păcat şi aproape sigur după o ticăloşie de proporţii nu mai aveai cum reveni în politică şi nici la borcanul cu miere al puterii. Alte vremuri, alţi oameni.

121

122

Florin Tudose, Ion Barbu

rromi analfabeţi din Rahova sau Ferentari. Pamfletul despuiat de spirit, umor şi sarcasm este o simplă bolboroseală de înjurături pe care mintea unui obsedat sexual o secretă. Acest om care îşi spune Alcibiade se pare că doreşte să fie preşedintele României - o Românie-balamuc, în care, în loc de judeţe, există doar secţii de incurabili. Nu trebuie să fii psihiatru, nu trebuie să ai titluri de doctor în ştiinţe, nici măcar nu trebuie să fii doctorand în teologie pentru a aprecia starea mintală a acestui om neobosit, cum se autodefineşte. Neobositul nu doarme şi produce ca un vierme de mătase o plasă de gâgisme pe care le consideră filosofie pentru că - nu-i aşa? - le semnează cu numele natural: "Foartepuţin s-a analizat, până acum, semnificaţia naşterii fiecărui om: în imensa majoritate, noi venim pe lume cu capul înainte! Pentru câteva clipe, femeia care ne naşte arată ciudat, ca un om cu două capete. încercaţi să vă imaginaţi scena naşterii, imortalizată de un pictor. Cine pe cine naşte, mama pe copil sau copilul pe mamă?" "Un bărbat care se crede femeie e ca un stejar care vrea să dea zambile." "Amestecul credinţei cu păcatul dă naştere la cele (s.n.) mai voluptuoase remuşcări. Păcătuim ca să avem de ce să ne pocăim." "De la un timp citesc atât de mult noaptea la lumina veiozei, am ajuns să-mi ţin pleoapele cu mâna. N-aş fi crezut vreodată, în copilăria mea, că mâna poate avea şi o astfel de întrebuinţare." "în sfârşit am priceput unde anume seamănă omul cu maşina, zahărul în sânge şi zahărul în benzină provoacă blocarea totală a organismului." "Mai aşteaptă-mă pământiile puţin / Eu încă nu sunt pe deplin creştin!" "Genial verset al aceluiaşi Apostol loan: „Nu vă miraţi fraţilor, dacă vă urăşte lumea." Am senzaţia uneori că a fost scris special pentru mine." L-aţi recunoscut desigur pe un inconftmdabil doctorand care îşi cumpără în fiecare an titlul de "Om al anului" cu 300 de dolari de la Institute Biografice specializate în comerţ de titluri în daltonista sa operă filosofică "Purpura albastră". Aferim. Anonimul face casă bună cu secretomanul - persoană care vede pericolul scurgerii de informaţii peste tot. Uscăciunea spirituală şi sufletească a secretomanului îl determină să creadă că va putea, prin cele mai diverse metode, să fie unicul depozitar al realităţii, pe care ar dori să o ascundă de privirile curioase şi pofticioase ale celorlalţi. In binomul patologic, pe care îl creează cu anonimul, acesta îi alimentează, pe de o parte, neîncrederile, "deconspirând" pe cei care încearcă să-i afle "secretele", iar, pe de altă parte, îi satisface nevoia de autoliniştire cu privire la efortul permanent de ascundere pe care-1 face. în 1968 Leonid Ilici Brejnev "Balşoi tanchist" a fost omul care, pornind de la scrisoarea anonimă a „unui grup de comunişti revoltaţi", a îngheţat primăvara de la Praga... Adevăraţii autori ai operaţiunii au rămas necunoscuţi peste 20 de ani. Cam tot atâta o să ne trebuiască să aflăm cine au fost teroriştii din decembrie '89. Anonimul şi secretomanul formează un cuplu sadomasochist tipic, marcat de un accentuat deficit psihosexual. Nu există, din păcate, metode terapeutice pentru anonimografi, cu excepţia măsurilor de sociosanogeneză: o societate sănătoasă nu generează anonimi.

Psihopolitica recidiva

I 123

Un talent de excepţie pe care dorinţa de a fi în centrul atenţiei îl face să se autodenunţe, chiar şi în ipostaze mai neobişnuite, precum cea a respectabilului "porc". Iată ce spunea despre el, un mitoman: "La 18 ani, ne-am dus la mare, luasem un premiu de 200 de lei, de la "Scânteia Tineretului" şi noaptea, pe malul mării, la Constanţa mi-am spus: "Tu eşti un geniu, eu cred că tu o să ajungi chiar şi preşedintele României". Candidat nici nu mai discutăm... Am fost la Galaţi şi publicul de acolo, 50 de mii de oameni, mi-a strigat numele, într-o vreme în care nu se striga decât un singur nume, şi a fost un mare scandal, era să fie interzis Cenaclul (Flacăra, n.r.), încă de atunci din 1983." în rest, spre socialism în zbor şi dacă nu a reuşit ca preşedinte, măcar ţuţăr de preşedinte a fost idealul omului din Barca.

Mitomanii La începutul secolului celebrul psihiatru Dupre încerca să facă lumină asupra persoanelor despre care Pascal spusese "că mint pur şi simplu pentru a minţi". El nu bănuia atunci extraordinarul succes pe care noul cuvânt, mitomania, îl avea. Construit clar din grecescul mythos - poveste imaginară şi mania-pasiune anormală, prin mitomanie el dorea să definească tendinţa către minciună şi crearea de poveşti imaginare. Atunci când ai minţit din frică, din lene, din dragoste sau din neatenţie, evident că nu este vorba de o boală. Minciuna şi simularea devin fenomene maladive de abia în momentul în care ele se dovedesc a fi nemotivate sau prea puţin motivate, persistă în timp şi sunt disproporţionate în intensitate. Prin lipsa de finalitate logică, ele se dovedesc în mod clar străine, chiar nocive, intereselor autorului şi prin aceasta, morbide. Pe acest criteriu se vor putea uşor recunoaşte şi clasifica, drept bolnavi, subiecţii înclinaţi în mod constituţional să-şi organizeze viaţa în ficţiuni mai mult sau mai puţin frecvente, prin care să-şi înşele anturajul. Aceştia par să aibă o afinitate deosebită către minciună, simulare şi invenţie românească. Jules Verne a fost considerat de contemporani un mare mitoman. Istoria i-a contrazis într-un mod decisiv. Clarviziunea omului de geniu a depăşit în mod absolut cele mai aprinse imaginaţii. Ca şi Leonardo da Vinci, Jules Verne "vedea" cu câteva secole înainte. Şi totuşi, dacă mitomania este prin definiţie o stare patologică, trebuie să recunoaştem că fiecare dintre noi am trecut, într-o formă atenuantă, prin această stare, într-o perioadă când acesta a reprezentat doar rezultatul normal al funcţionării psihice, şi anume în copilăria noastră. Copilăria este timpul în care mitomania este normală atât pentru individ, cât şi pentru umanitate. Supusă legii fundamentale a ontogeniei, activitatea psihică parcurge aceeaşi evoluţie şi aceleaşi manifestări ca acelea ale omului primitiv şi ale sălbaticului. Activitatea mitomanică se manifestă sub patru forme clinice, foarte rar simultane. Prima este alterarea adevărului prin exagerare, atenuare, deformarea faptelor reale sau adăugarea de fapte imaginare. Se poate sesiza că povestirea succesivă a aceluiaşi fapt, de către aceeaşi persoană, la intervale diferite, este deosebită. Chiar dacă variantele expuse sunt contradictorii, acest lucru nu pare să deranjeze naratorul. Subiecţii par să sufere de o amnezie parţială a povestirilor anterioare, iar lipsa de spirit critic, exuberanţa şi sugestibilitatea sunt tot atâtea semne ale infantilismului psihic. Studii sistematice arată că femeile jură de două ori mai uşor decât bărbaţii şi se înşeală asupra exactităţii faptelor mai frecvent decât aceştia.

126

Florin Tudose, Ion Barbu

Cu toate acestea, deşi comisiile Parlamentului nostru care se ocupă de elucidarea diverselor evenimente (vezi: Revoluţia, mineriadele, corupţia, distribuirea de apartamente, afacerea băncilor, terasa Anda) sunt compuse în cvasimajoritate din bărbaţi, ei elaborează versiuni succesive care se înscriu prea adesea în limitele confabulaţiei. Cea de a doua formă este minciuna patologică. Aici se poate face o distincţie: minciuna-mijloc, minciuna-tendinţă. Prima - act episodic utilitar. Cea de a doua act obişnuit, adesea inutil şi aproape întotdeauna încadrat într-o povestire. Folosirea facilă şi frecventă a celei dintâi trădează tendinţa individului de a utiliza în lupta vieţii arma pe care o manevrează cel mai uşor şi care necesită cel mai mic efort. Varietatea mobilurilor care îi dau ocazia mitomanului să folosească minciuna patologică este infinită, dar mai frecvente sunt impulsurile vanitoase şi cele sexuale. Simularea, cea de a treia formă de mitomanie, asociază minciuna şi fabulaţia cu multă energie fizică şi psihică. Simularea pune în joc, cu complicitatea întregii energii fizice şi psihice, capacităţi înnăscute de imitaţie pentru a realiza adevărate numere de iluzie vie şi concretă, care pot înşela până şi pe medicii cei mai iscusiţi. în sfârşit, ultima formă este cea a fabulaţiei fantastice, care se dezvoltă pe un fond de personalitate în care vanitatea, răutatea şi perversitatea se întrepătrund în proporţii diferite. Raportul care există între aceste trei tendinţe a permis autorilor clasici să descrie trei tipologii diferite: mitomanul vanitos, mitomanul malign şi mitomanul pervers. Primul are un apetit bolnăvicios pentru gloria efemeră, o nevoie instinctivă pentru regizări şi înscenări. Prin vorbăria luxuriantă care îi însoţeşte fiecare intrare în scenă, el încearcă să convingă anturajul de rolul decisiv jucat în cele mai diverse împrejurări. Este lăudăros şi fanfaron, şi nu încetează chiar să se autoacuze atunci când aceasta îl pune în centrul atenţiei generale. Nu se dă în lături de la afirmarea unor false atentate, provocându-şi chiar şi leziuni pentru a capta interesul spectatorilor. Cel mai adesea, afirmă dispariţia atentatorilor pe care nu i-ar mai putea recunoaşte. El susţine întotdeauna că ştie pentru ce a fost agresat, dar niciodată cine a fost agresorul. Asociază în grade diverse şi variate agresivitatea şi instinctul distructiv, de la simpla maliţiozitate până la ferocitatea fără limite. Forma maliţioasă cuprinde o serie de fabulaţii orale sau scrise, pe care autorul le pune la cale împotriva altora. Această categorie de mitomani aparţine mistificatorilor care prin temperament şi tendinţe instinctive se simt împinşi spre crearea de poveşti destinate să-i înşele pe ceilalţi, provocându-le victimelor lor o serie de reacţii totdeauna neplăcute sau dureroase. Mistificatorul îşi păstrează anonimatul şi se bucură în secret, fie singur, fie împreună cu complicii, de consecinţele maşinaţiilor sale. Mistificatorii îşi aleg ca victimă fie o persoană din anturaj, în general încrezătoare şi naivă, fie un grup, o familie sau chiar o societate în întregime.

Psihopolitica recidiva

I 127

Dacă nu ar fi fost malign prin puterea uriaşă ce i-a fost pusă în mână de mai marii partidului din care face parte, acest trăncănitor fără egal în politica românească ar fi putut fi chiar subiect de amuzament pentru o mulţime de oameni paşnici. Ministrul informaţiilor în guvernul Sadam Husein, Aii Al Shaaf "Comicul" îi pare un frate arab la fel de incoerent şi delirant în ceea ce priveşte realitatea. A plantat palmieri cu şpagă pe litoral, care au pierit la prima pală de crivăţ. A imaginat un parc Dracula, personaj cu care simbolic s-a identificat cu o suspectă pasiune, antrenându-1 până şi pe prietenul şi tovarăşul de ghiduşii kitch Adi Năstase în porcăriile pe bani publici pe care le-a patronat. Excesiv de "bărbătos" a ameninţat câteva ziariste la telefon. Cât despre proiectul Dracula, cum spune românul: Dracu' 1-a inspirat, Dracu' 1-a luat.

128

Florin Tudose, Ion Barbu

Mitomanii maligni sunt mari specialişti în acuzaţii calomnioase, în care inventivitatea răuvoitoare, insinuările acuzatorii şi imputaţiile calomnioase se succed într-un ameţitor carusel. Procedeele folosite de mitomanii maligni sunt variate: descrieri mincinoase, scrisori anonime, compromiţătoare sau acuzatoare, organizarea de scene violente mai mult sau mai puţin dramatice. Laşitatea caracterială împinge aceste persoane la anonimat sau pseudoanonimat, când autorul îşi substituie numele fantasmelor propriei persoane (el devine rând pe rând "300 de generali de armată", "Un ofiţer cinstit al armatei", personaje mitologice etc). Autorii de orientare psihanalitică au asemănat plăcerea răutăcioasă şi sterilă pe care mitomanul o extrage din actele sale, cu cea masturbatorie, care păstrează în mod similar anonimatul. Mitomanul pervers este cel la care fabulaţia este rezultatul unei mentalităţi amorale şi tinde să satisfacă intenţii stupide, depăşeşte cu mult imaginaţia comună când prezintă cifre fabuloase ale afacerilor sale, atrăgând naivii şi credulii în răsunătoare falimente şi eşecuri. Graţie complicităţii conştiente a anturajului, fantasmele prind viaţă, şi persoane, care altfel care altfel nu ar fi fost decât banali escroci, târăsc sute sau mii de oameni în aventuri financiare derizorii. în forma sa lubrică, mitomanul pervers este cel care îşi satisface erotismul numai atunci când victima cade pradă poveştilor sale şi comportamentelor seducătoare mistificate. Din rândul lor se recrutează logodnicii de profesie, dar şi adevăraţii poligami. Din nefericire, speranţele confraţilor, că vor veni timpuri noi, în care medicina va putea să-şi impună rezultatele observaţiilor legislaţiilor, izolând mitomanii, nu s-au adeverit. Iată, mitomanii îşi secretă liniştiţi, alături de noi, veninoasele poveşti.

Grosolanii Găsirea unor criterii de diferenţiere cât mai precise, dar şi posibilitatea de a defini un tip de personalitate sau altul sunt preocupări vechi ale cunoaşterii umane, iar una din primele încercări îi aparţine lui Platon. El considera psihicul constituit din trei segmente: primul ar cuprinde inteligenţa, cel de al doilea afectele şi pasiunile, ultimul foamea şi reproducerea. Criteriile de separare a diferitelor tipologii vor fi într-o permanentă mişcare şi schimbare, de la epocă la epocă, având însă un numitor comun: acela de continuă separare a unor portrete psihologice complete, care, transfigurate sub o etichetă sau alta, vor putea fi regăsite oriunde şi oricând. Aceste portrete vor fi cu atât mai expresive cu cât abaterea de la normă este mai importantă. Fără să dispună decât în rare cazuri de un vocabular propriu şi atunci folosind cuvinte din alte discipline, ca medicină, antropologia sau sociologia - caracterologia a împrumutat cuvinte comune pentru a descrie comportamentul. Numai că acest lucru a presupus imprecizie şi confuzie, ea fiind o ştiinţă a nuanţelor. Printre criteriile discriminatorii, considerate a avea formă penetrantă în realizarea unor descrieri, J. T. Monde propune delicateţea. Explicată ca "noţiune mai uşor de perceput decât de definit", Bossuet o numeşte "susceptibilitate sufletească", iar Bussy "o fineţe şi exactitate a spiritului". Alţi autori sunt de părere că delicateţea este o noţiune din domeniul senzorialului şi socialului şi mai puţin din cel intelectual. Totodată, delicateţea scoate la iveala bunătatea şi o corectă apreciere, legată de dorinţa intimă de a nu atenta la drepturile celuilalt, de a nu ofensa pe nimeni. Persoanele delicate protejează instinctiv susceptibilităţile celorlalţi şi evită ciocnirile sociale. Delicateţea pare să fie un dar natural, pus într-o lumină mai puternică şi de educaţie, fără ca acesta să îl poată crea. Definitorii pentru delicateţe par să fie respectul de sine, simţul demnităţii şi respectarea scrupuloasă a drepturilor celorlalţi, mai ales a dreptului de proprietate, a dreptului la confort şi protecţie. S-ar putea crede că folosirea acestui criteriu, delicateţea, este ceva nou sau chiar ceva exterior, forţa în tipologie. Totuşi lucrurile nu stau deloc aşa. în "Cartea de aur" Teofrast încearcă să descifreze "tainele firii omeneşti" şi introduce între cele treizeci de portrete originale şi pe cel al grosolanului. Iată câteva din " tuşele" care îl caracterizează: "Grosolănia pare să fie necunoaşterea buneicuviinţe". "Grosolanul este omul care vine în adunarea publică chiar şi în ziua în care s-a îmbătat cu Kykeon (băutura alcoolică inferioară, n.n.); este omul care poate să susţină că parfumul nu este mai plăcut la miros ca usturoiul.

130

Florin Tudose, Ion Barbu

Debutul intelectual la şcoala de jandarmi îi va marca întreaga carieră literară în care va încerca, culmea, uneori cu succes, să transforme grosolănia în rafinament. Complexul lui a fost cel al bastardului (era fiul natural al lui N. Crevedia, un publicist filolegionar relativ cunoscut în epocă), un ou de cuc pus într-un cuib străin din care puiul intrus îi aruncă pe puii autentici. Mereu între două lumi se va simţi ca peştele în apă în mizeria comunistă a anilor '60 -'80. A reuşit o perioadă îndelungată să depăşească rezistenţele celorlalţi, cerând, ameninţând, reclamând, tulburând totul. Din păcate, chiar în cariera sa literară, neputând sesiza limita "al tău, al meu", a nimerit şi prin ogrăzi străine. A lăsat epigoni care vor să fie "încă şi mai mult" decât a fost maestrul. în grosolănie au reuşit.

Psihopolitica recidiva

I 131

Poartă încălţăminte mai mare decât piciorul lui. Vorbeşte cu glas tare. Nu are încredere în prieteni şi rude, în schimb destăinuieşte slujitorilor lui cele mai importante secrete. Când se aşează pe scaun, ridică veşmântul mai sus de genunchi şi i se vede goliciunea. Pe stradă nu admiră şi nu rămâne mirat de nimic, afară numai dacă dă cu ochii de un bou, măgar sau ţap. în cămară, îmbucă grăbit de ici, de colo şi bea numai vin neîndoit. Face curte slujnicei care frământă pâinea, dar se fereşte să fie văzut (...). Părăseşte masa ca să dea nutreţ vitelor. Când cineva bate la uşa, aleargă el cel dintâi: cheamă câinele şi, apucându-1 de bot, spune: "Lui i-am încredinţat spre pază moşia şi casa (...)". Când încasează bani de la cineva, se uită la ei cu neîncredere, de teamă că nu ar avea greutatea cerută, apoi cere alţii în schimb. Când coboară în oraş, întreabă pe fiecare drumeţ cât costă peştele, cu cât se vând pieile, dacă vor avea loc concursuri. îl informează că, îndată ce va ajunge în oraş, se va tunde şi va cumpăra peşte sărat. La baia publică îi vine să cânte; poartă ghete bătute cu ţinte." Descrierea părintelui tipologiei ne relevă principalele trăsături psihopatologice ale grosolanului: dezinhibiţie instinctuală, agresivitate, impulsivitate, incapacitate de autostăpânire, lipsă de respect pentru ceilalţi, nerespectarea uzanţelor. Grosolanul, lipsit de delicateţe, percepe cu dificultate diferenţa dintre al său şi al tău. Dacă are nevoie de ceva, cere cu insolenţă să i se împrumute, fără să se gândească o clipă că ar putea fi refuzat. întârzie restituirea obiectelor, foloseşte uneltele şi aparatele altora, atunci când ei sunt absenţi, le lasă murdare şi în dezordine. Dacă este refuzat în cererile sale, lipsa de tact devine vizibilă. Tactica sa este să ceară, să reclame, să ameninţe, să tulbure totul până când rezistenţele celorlalţi la solicitările sale vor ceda. Astfel îşi va vedea îndeplinite scopurile. Nu este interesat de necazurile şi disconfortul pe care le produce prin comportamentul său. Grosolanul îşi atribuie drepturi supraumane, iar dacă poziţia socială îi permite, ambiţiile şi pretenţiile sale devin de-a dreptul nebuneşti. Se crede îndreptăţit să facă vizite şi să participe la reuniuni la care nu a fost invitat. Foloseşte orice prilej de a prezenta ca o favoare faptul că el se află într-un loc sau altul şi îşi prelungeşte vizitele dincolo de limitele oricărei decente. Dă sfaturi lipsite de discernământ, este într-o continuă cursă de popularitate, îşi impune opinia fără să ţină cont de ceilalţi. Nu are simţul relaţiei sociale şi, atunci când acest defect este dublat de o inteligenţă mai puţin sclipitoare, grosolanul devine un maestru al gafelor. Este incapabil să se stăpânească, iar familiaritatea sa este jignitoare. De asemenea, el consideră bonomia şi glumele nesărate un autentic paşaport interpersonal. Grosolanul va atenta fără ezitare la confortul celorlalţi, după principiu "scoală-te tu ca să mă aşez eu". Indiferent de dificultatea situaţiei, el îşi va asigura propria satisfacţie la un nivel cât mai ridicat.

132

Florin Tudose, Ion Barbu

Miliţian de şcoală nouă, infractor de drept comun, samsar de fotbal şi înainte şi după '89 a reuşit prin metode specifice să-şi urce grosolana prezenţă până în fruntea ligii profesioniste de fotbal. îmbogăţit doar el ştie cum, ţipând ca din gură de şarpe ori de câte ori cineva încerca să spună adevărul, s-a făcut împărat pe un imperiu de mizerie, blaturi, ameninţări sau scabroase "dezvăluiri". Se crede un fel de sfânt intangibil cu puteri divine, dă dovadă de o familiaritate jignitoare şi consideră bonomia şi glumele nesărate ca autentic paşaport interpersonal. Dând dovadă de lăudăroşenie incontinentă îşi exhibă permanent norocul şi mai ales aşa zisul simţ al umorului şi previziunii.

Psihopolitica recidiva

I 133

De exemplu, el va deranja o sală întreagă de spectacol pentru a-şi ocupa locul de pe tichet, chiar dacă a venit un sfert de oră mai târziu. La cinematograf ronţăie floricele, la meci, seminţe şi aruncă petarde, la munte mutilează peisajul pentru a face focuri de tabără sau a-şi instala cortul. Indiferent unde se află îşi aprinde ţigara şi foloseşte expresii triviale în a complimenta pe cineva. Reprezentantele de sex feminin ale acestei tipologii au o atitudine provocatoare. Nu se îngrijesc de detaliile vestimentare, adoptă poziţii indecente, iar faţă de persoanele de acelaşi sex se poartă cu o lipsă crasă de intimitate. Lăudăroşi şi insuportabili, ei transformă orice informaţie discretă în declaraţie publică. îşi laudă permanent starea de sănătate, norocul, sexualitatea deosebită, poziţia sociala, averea şi mai ales aşa-zisul simţ al umorului şi previziunii. Nu sunt deloc contrariaţi de lipsa contactului cu realitatea. Grosolanii sunt nişte dizarmonici care îi fac pe ceilalţi să suporte mai greu anomalia lor decât ei înşişi. Fără să fie o boală, absenţa delicateţei creează o patologie socială în care victimele sunt normalii.

134

Florin Tudose, Ion Barbu

Contabil fără perspectivă ajuns, prin jocul sorţii, ministrul liberal de finanţe, a ilustrat cum nu se poate mai bine grosolănia spirituală, agresivitatea voluntară şi voluntarismul agresiv. S-a ilustrat printr-o serie de măsuri nu bune sau proaste, ci pur şi simplu de o stângăcie idioată. Totul în numele lui "aşa vreau eu" şi "ştiu eu ce fac". Nu a fost niciodată interesat de necazurile şi disconfortul pe care comportamentul său politic le-a produs. Când corabia convenţiei s-a scufundat, fără îndoială omul nostru a fost un personaj de primă mână în dezastrul guvernamental, i-a părăsit pe liberali încercând să se agate de colacul de salvare al altui partid cu aceiaşi grosolănie indiferenţă cu care a guvernat.

Senzitivii Constituţia senzitivă a fost descrisă de marele tipolog Kretschmer, având următoarele caracteristici psihologice: vulnerabilitatea, sensibilitatea excesivă, un simţ al observaţiei extrem de dezvoltat în ceea ce priveşte relaţiile sociale, dar şi o toleranţă scăzută la frustrări şi un interes deosebit pentru felul în care imaginea proprie se reflectă în ochii celorlalţi. Senzitivul se impresionează uşor în legătură cu experienţele de viaţă, pe care le are, şi este incapabil adesea de descărcare sau de deviere a tensiunilor psihice care îl domină. Nesiguranţa îl face să orienteze spre sine experienţele trăite, căutând în tot ceea ce se întâmplă propriul său păcat, partea sa de vină reală sau, pur şi simplu, inventată. Dacă senzitivul este astenic, acest mod de percepţie a evenimentelor de viaţă duce la resemnare şi izolare. Dacă este stenic, el are puternice frământări interioare şi se ceartă interior cu sine însuşi. Dacă senzitivul este afectiv, are un suport emoţional puternic, vom găsi o puternică dorinţă de a ieşi în evidenţă, de a avea o onoare morală nepătată. Un exemplu este Alexandru Macedonski care provenea dintr-o familie în care imaginaţia tenebroasă, ideile de persecuţie şi închipuite erau monedă curentă. Era de o nervozitate extremă, dublată de stări extatice sau veritabile momente de apatie. Va oscila între visurile de mărire politică şi cele de golire literară, considerându-se în permanenţă un "paria" îndepărtat pentru că nu este înţeles. Deşi a fost "într-adevăr un mare poet" (G. Călinescu), el s-a dorit egalul (de fapt superiorul) lui Eminescu. Orgolios peste marginile îngăduite, dispreţuieşte desfrâul şi se ruşinează de indecenţă, retrăgându-se în mediul familial. S-a considerat întotdeauna neînţeles nu doar în operă, ci şi în invenţiile sale - aparat de stins coşurile!! Conflictele legate de morala sexuală sunt frecvente, iar dezvoltarea excesivă a simţului moral al senzitivului este uneori în contrast izbitor cu anomalii ale instinctului sexual. Impulsiunile şi fanteziile sexuale, greu de imaginat, parazitează sufletul acestor persoane, fiind refulate cu dificultate. Evident că aceste impulsuri, oricare ar fi forma lor şi oricât de perverse ar fi uneori, nu se realizează, practic, niciodată. Ruşinea interioară îl determină pe senzitiv să îşi facă reproşuri teribile şi să îşi controleze şi mai amănunţit, cu scrupulozitate, comportamentele. Mecanismele de proiecţie, tipic fYeudian, fac însă ca aceste reproşuri, pe care individul şi le adresează sieşi, să fie transferate pe mediu, ca şi cum ceilalţi ar fi autorii acestor reproşuri. Caracteristicile bazale ale predispoziţiei senzitive sunt sensibilitatea, suspiciunea şi invidia care, uneori, pot îmbrăca si aspectul particular al geloziei.

136

Florin Tudose, Ion Barbu

Este animat de o dorinţă puternică de a ieşi din comun, dar acest lucru nu se realizează din cauza unei energii psihice destul de scăzute. îşi caută un model charismatic, însă sunt rare exemplele în care copia a fost percepută ca autentică. Luptător, pare prea iritabil pentru a reuşi să iasă victorios din conflicte. Doreşte o imagine de presă la care el însuşi aspiră (în secret) fără să o fi atins, iar când sensibilitatea de mimoză îi este atinsă, elaborează teorii ale complotului rocambolesc de un ridicol întrecut doar de lipsa simţului umorului. Mecanismul de proiecţie a funcţionat fără greşeală. Mai grav este faptul că în anturajul imediat a menţinut deseori persoane cu o senzitivitate la fel de contraproductivă, care se fac, în plus, purtătoare de cuvânt ale complexelor. A crezut că politica îi poate calma complexele care ar fi avut cu siguranţă nevoie de o serioasă psihanaliză, şi aceea făcută la timpul corespunzător. Lider închipuit regional, planetar şi galactic, a fost o simplă stea căzătoare, o rachetă de artificii care a cufundat din nou în întunericul gândirii şi relaţiilor colectiviste milioanele de oameni care au crezut în puterea schimbării. Neîndemânaticul luptător s-a învins singur, preocupat la nesfârşit de o imagine în care, până la urmă, de fapt nici el nu a crezut.

Psihopolitica recidiva

137

Senzitivul bănuie pe toată lumea şi se bănuie şi pe el însuşi. Khan îi caracterizează ca persoane cu o sensibilitate de mimoză, incapabile de descărcare afectivă şi impresionabile dincolo de orice limită. Din punct de vedere temperamental, senzitivul are puternice oscilaţii afective, lucru vizibil chiar în stările euforice, şi nu rareori cvasidelirante, în care încearcă să îşi mascheze oscilaţiile dispoziţiei. Desigur, este mai înclinat spre depresie decât spre euforie. Senzitivul pare să nu ştie să ierte, pentru că el nu ştie să se ierte. Irascibil, cu energia nervoasă dirijată spre interior şi repliat în sine însuşi, senzitivul are o dispoziţie generală mai mult depresivă, anxioasă sau mâhnită. Incapacitatea de descărcare a senzitivului îl face să reţină la nesfârşit trăirile ofensatoare, pe care le exteriorizează după ruminaţii prelungite lent, aproape vâscos. Dacă senzitivitatea este combinată uneori cu indolenţa afectivă, personalitatea este de tipul senzitivului rece, un individ aproape bizar, asemănător schizoidului. Evident că nu orice creştere a susceptibilităţii şi interpretativităţii poate fi asimilată cu senzitivitatea, oricare individ-în timpul unor boli corporale, mai ales în cele febrile, după stări de oboseală prelungite sau în timpul unor circumstanţe fiziologice particulare- devine " mai senzitiv", dar această stare dispare o dată cu cauza care a generat-o. Mai trebuie spus că, uneori, senzitivul poate descărca, printr-o reacţie de scurtcircuit, materialul afectiv cu care se supraîncarcă, dar în nici un caz nu este vorba de explozivitate. Mai mulţi autori au subliniat caracterul oscilant al senzitivului. El oscilează mereu între polul subaprecierii şi cel al supraaprecierii, apărute printr-un fenomen de hipercompensare. Auto-deprecierea conduce senzitivul, prin mecanisme de supracompensare, către poze hiperretuşate. Atât în faţa sa, cât şi în faţa celorlalţi, el se va prezenta aproape exhibiţionist, ca un sensibil delicat şi rafinat într-aşa măsura, încât faţă de fineţea sa ceilalţi par nişte brute, iar viaţa brutală şi ordinară nu are ce să ofere unui om excepţional. Dincolo de acest mod de a privi şi a gândi realitatea, se intuiesc uşor mecanismele megalomaniei egocentrice, care are drept scop depăşirea celorlalţi într-un mod oarecare. Bineînţeles că situaţiile de viaţă deosebite au un anumit rol în declanşarea senzitivităţii, dar şi senzitivul are un talent deosebit de a le alege din mediul înconjurător tocmai pe acelea care îl avantajează. După Ribot, senzitivii s-ar putea grupa în trei subgrupe caracteristice: contemplativii - persoane cu activism scăzut, sensibilitate accentuată, inteligenţă pătrunzătoare; emoţionalii indivizi cu activism intermitent, impresionabilitate marcată, nivel intelectual bun sau mediu; umilii - sensibilitate exagerată, potenţial energetic scăzut, limitare intelectuală, timiditate, teamă, reacţii parţial inhibate. Clasificarea marelui psiholog francez vine în acord cu opinia exprimată de mulţi psihiatri: nivelul intelectual scăzut (prostia), lipsa de informaţie (ignoranţa) sau cel puţin cauze favorizante în declanşarea sindroamelor ce îi caracterizează pe cei care se află permanent sub starea "de a interpreta".

138

Florin Tudose, Ion Barbu

Un domn Quijote cu aere de Savonarola care a derutat pe prea mulţi şi a încurcat şi a distrus ori de câte ori era nevoie de limpezire şi construcţie. Pentru a se putea afirma, a avut nevoie de adversari puternici sau cunoscuţi pentru ca lumea să se întrebe cine mai este şi Valerian Stan ăsta. Intransigent pe teme minore, s-a aventurat cu o îndârjire numai bună de impresionat opinia publică şi adversarii politici împotriva oricărui aliat, oricui care putea fi un prieten. A reuşit să-şi facă duşmani în rândul celor mai buni susţinători şi a furnizat apă la moară tuturor lichelelor politice care aveau drept slogan "Suntem noi răi, dar şi voi sunteţi ca noi!" în orice caz, ar fi reuşit să fie un excelent cadrist şi, de ce nu, poate chiar mai sus în PCR, partidul care bănuia pe oricine.

Psihopolitica recidiva

I 139

Structura de personalitate senzitivă este factorul hotărâtor în dezvoltarea delirului senzitiv de relaţie, considerat de mulţi o formă de paranoia. Rănind locul cel mai sensibil, imaginea de sine va provoca dezvoltarea unui delir, a cărui tematică izvorăşte din evenimentul traumatizant. Evident, temele de persecuţie (subiectul se crede dispreţuit, urmărit, batjocorit) sau de urmărire. Delirul se dezvoltă concentric, subiectul fiind centrul evenimentelor organizate de cei din jur. De obicei, comportamentul nu este influenţabil, iar vindecările sunt puţin frecvente. Şi aici nivelul de inteligenţă pare să joace un rol deosebit.

140

Florin Tudose, Ion Barbu

"Bovarismul este iluzia despre sine care precede şi însoţeşte iluzia despre celălalt şi despre lume" - spunea G. Paiante. "Ambasadorul golanilor" se crede protejat de vulg prin raritatea obiectelor cărora li se dedică, îşi compune cu artă tăcerile, îmbogăţindu-le cu atitudini neobişnuite, oferă o faţadă de zile mari. Nu încearcă neapărat să se impună celorlalţi. Pentru a nu se confrunta, se izolează. Lui îi trebuie doar pretexte ca să se prefere pe sine.

Bovaricii La începutul secolului, Jules de Gaultier scria o carte tulburătoare, al cărei titlu avea să facă epocă şi ale cărei idei aveau să îşi găsească o perpetuă actualitate: "Bovarismul". Neologismul avea drept sursă de inspiraţie numele celebrei eroine a lui G. Flaubert, Emma Bovary, iar descrierea de fineţe a acestui fapt psihologic a pornit de la analiza globală a romanelor sale. Termenul se referă la capacitatea individului de "a se concepe altul decât este". El desemnează o constelaţie psihologică ridicolă şi în acelaşi timp patetică, în care aspiraţii şi ambiţii, deopotrivă legitime si zadarnice, evoluează pe fundalul unor insatisfacţii şi compensaţii de ordin fictiv, romanesc sau sentimental. Slăbiciunea personalităţii face individul să se conceapă altfel decât este şi să renunţe la caracterul său determinant, dintr-o necesitate vitală şi un interes particular de a avea un caracter diferit. Este o fugă după o imagine dintr-o oglindă magică şi amăgitoare, în care individul crede orbeşte. Această slăbiciune a spiritului este însoţită însă întotdeauna de neputinţa de a egala modelul propus, neputinţa cu atât mai tragică şi mai periculoasă cu cât dragostea de sine împiedică individul să îşi recunoască, măcar pentru el însuşi, incapacitatea. Afirmaţia lui Gustave Flaubert "Madame Bovary c'est moi" a şocat şi a uimit iniţial. Faptul a devenit mai puţin surprinzător după ce Jean Delay, academician francez, scriitor şi psihiatru, a descris mai frecvent bovarismul la creatorii din diferite domenii. Oricum, dacă un geniu suferă de bovarism, este cu totul altceva... Amorul propriu pune individul în postura de a se autoînşela, amăgindu-se că are imaginea după care tocmai alerga. Participant activ la această "păcăleală", el imită personajul cu care doreşte identificarea în toate aspectele lui exterioare, în aparenţe: gesturi, intonaţii, îmbrăcăminte, frazeologie. Efectul este, cel mai adesea, parodic. Discrepanţa dintre model şi imitaţie este cu atât mai vizibilă, cu cât aceşti indivizi sunt dotaţi cu disponibilităţi reale de a simţi şi de a gândi autentic. Energia lor este deturnată de la scopuri şi mijloace, în care ar fi reuşit cu siguranţă, dacă nu s-ar fi înverşunat să copieze moduri de acţiune străine lor, pe care ar fi putut foarte bine să le admită sau să le înţeleagă, în nici un caz să şi le asume şi să le reproducă. Efectul asupra propriei personalităţi este devastator, iar eşecul previzibil. Răul de care sunt atinse aceste personalităţi creşte o dată cu devierea voluntară spre scopuri şi imagini împrumutate, în disonanţă cu scopurile spre care, în mod spontan, vocaţiile naturale le îndrumau. S-a vorbit chiar de un "indice bovary", care ar măsura devierea existentă în fiecare individ, între imaginar şi real, între ceea ce este şi ceea ce crede el că este.

142

Florin Tudose, Ion Barbu

Visătoare ca şi Emma, talentata şi mult iubitoarea de sine poetă îşi doreşte idile politice înfrumuseţând berbanţi politici, uşuratici şi incapabili să-i satisfacă poftele de putere şi să-i aline tristeţea provincială. Fuge, ca orice bovaric după o imagine dintr-o oglindă magică şi amăgitoare în care crede orbeşte. Sedusă şi abandonată, bovarica mămică a lui Arpagic urăşte totul, denunţă totul, desperează totul, lâsându-i pe cei care s-au amăgit cu existenţa unei presupuse intuiţii feminine derutaţi şi cu un sentiment enorm de frustrare. Dar cine a afirmat vreodată că poeţii sunt persoane responsabile?

Psihopolitica recidiva

I 143

Desigur, determinarea acestui indice la fiecare persoană şi recanalizarea energiei individuale către scopuri naturale ar fi un exerciţiu util de autocunoaştere. Ştiinţa psihologiei nu a progresat însă până la performanţe atât de subtile. Disocierea energiei individuale între imaginar şi real, între dorinţă şi posibilitatea de realizare face ca trăirile personalităţilor bovarice să se desfăşoare într-un câmp de forţe distorsionate. Persoana se va pune mereu în slujba falsei concepţii pe care şi-o creează despre sine însuşi, în slujba imposibilului, risipindu-şi energia psihică. Dacă energia sa nativă este mediocră, el nu va realiza decât acte minore în care neputinţa izvorâtă din incompetenţă şi inaptitudine se va manifesta prin neghiobie, prostie, stângăcie şi grimase, un dans al vieţii cu păţi greşiţi, care stârneşte râsul şi dispreţul celor pe care "bovaricul" i-ar vrea ca admiratori. Victime ale unor false concepţii despre sensibilitatea sau inteligenţa lor, aceşti indivizi refuză locul şi rolul pe care posibilităţile lor reale li l-ar fi oferit, considerându-se deseori victime. Dacă bovaricii care au un nivel energetic redus nu sunt capabili să se angajeze într-o acţiune fermă, cu totul alta este situaţia celor cu grad crescut al acestui nivel. Aceştia sunt capabili să treacă la acţiuni care însă îi conduc, aproape invariabil, spre faliment spiritual sau sentimental. Hipnoza imaginii diferite de real acţionează întotdeauna la aceşti indivizi la care "imaginaţia senzaţiilor şi sentimentelor precede senzaţiile şi sentimentele". Nici o realitate nu este admisă de conştiinţă dacă nu a fost în prealabil "prelucrată": deformată şi transpusă, conform imaginaţiei proprii. Psihiatrul Morel a insistat asupra acestei tulburări de imaginaţie, care face ca aceşti subiecţi să ia figuri de împrumut. Este paradoxal faptul că deşi ei trăiesc sub semnul imaginarului, imaginaţia în sine pare să le fie săracă, neputând autentifica un model, ce aderă la unul gata pregătit, care, de regulă, este inadecvat. Dezechilibrul "bovaricilor" este impulsionat de dorinţa lor de exagerare, conjugată cu exagerata capacitate de a se concepe drept altul: imaginea proiectată în conştiinţă se comportă ca un hipnotizator. Un caz particular de "bovarism" îl reprezintă snobul. El este un debil care ştie însă ce este forţa. Nepriceput la sarcinile cele mai mediocre, ştie că există misiuni superioare. Nu poate suporta să îşi vadă slăbiciunile şi de aceea, în secret, instinctul de conservare, tinde să i-o ascundă complet. Se deghizează în proprii ochi într-o mască de superioritate. Nu tinde să dobândească talente care îi lipsesc, deoarece aceasta ar însemna o recunoaştere a înfrângerii, ar distruge masca superiorităţii sale. îşi alege o deviză nonactivă şi noncreatoare: "a înţelege înseamnă a egala" şi-şi adaugă doar pentru el "şi a depăşi". Refuză misiuni comune, fiind predestinat doar pentru cele înalte. Neavând acces la gustul comun, se laudă că are un rafinament doar pentru sublim, pe care ar fi în măsură să îl perceapă.

144

Florin Tudose, Ion Barbu

Senatorul din părţile Chiriţoaiei ot Bârzeşti (o variantă autohtonă a Emmei) aspirant la o imagine democratpaşoptistă, ilustrează faptul că bovarismul grupează orgoliul, vanitatea şi sărăcia aprecierilor. Individul se crede altfel decât este, iar amorul propriu îl face orb la ridicolul imaginii adevărate, cea care este percepută de ceilalţi. Uzează de frazeologie, gesturi şi intonaţii cu efect prea adesea paranoic. Formă estompată a constituţiei paranoiace, bovaricul nu se poate trezi din visul său de grandoare decât în delir.

Psihopolitica recidiva

I 145

în toate domeniile adoptă criterii excentrice: raritatea, preţiozitatea, bizarul, excepţii care ar fi dovezi de frumuseţe şi valoare. Raritatea obiectelor cărora li se dedică îl protejează de cei mulţi, de vulg şi crede că un lucru este cu atât mai frumos, cu cât îl înţelegi mai puţin, şi cu cât îl înţeleg mai puţini. Tăcerea sau indiferenţa sunt luate drept dovezi de superioritate. Snobul îşi compune cu o adevărată artă tăcerile, îmbogăţindu-le cu gesturi rare, cu atitudini oferind doar o faţadă care ascunde cu grijă o sărăcie sufletească exemplară. El nu încearcă neapărat să se impună celorlalţi, chiar plânge şi se izolează pentru a nu se confrunta. Lui îi trebuie doar pretexte să se prefere pe sine. Interesant este faptul că snobii se înţeleg între ei, iar snobismul se maturizează doar în medii în care densitatea de indivizi asemănători este mare. Sărăcia sufletească şi nevoia de simulare îi adună şi îi grupează pe snobi întro adevărată coaliţie secretă, dar şi mutuală; ei se acceptă instinctiv. Dacă opiniile li se confirmă, ei îşi simt demonstrată superioritatea, dacă nu li se confirmă, sunt la fel de siguri de ea, deoarece "vulgul" este incapabil. Condiţia fericirii snobilor: fixarea realităţii într-un simulacru şi operarea substituţiei de persoană. Bovarismul este, după psihiatrul Genii Perrin, "o formă estompată a constituţiei paranoice", care grupează orgoliul, vanitatea, sărăcia aprecierilor şi un anumit grad de inadaptabilitate. Credem însă că bovarismul este mult mai frecvent în registrul nevrozelor, iar zona isteriei, în care imaginarul este compensatoriu, oferă destule exemple.

146

Florin Tudose, Ion Barbu

Depanatorul de televizoare franţuzeşti, rămas fără slujbă pe malurile Senei datorită apariţiei circuitelor integrate, vine să continue tradiţia unei ilustre familii politice româneşti, în stil avorton. S-a acoperit de tone de ridicol, etalându-şi vanitatea pe fondul unei acute crize de inteligenţă. Pare mai degrabă coborât din manualele de propagandă ale anilor '50, care prezentau decadenţa burgheză ca o degenerare. Şi-a găsit un loc călduţ la România Mare - un partid al cărui şef, doctor în istorie, îşi închipuie probabil că a dat lovitura cu acest nechezol de Brătieni. Orice sac îşi are peticul. Dacă nu vă mai amintiţi ce era nechezolul - un amestec în care 10% de cafea declasată era amestecat cu porumb şi cocean prăjit, năut şi alte porcării care în vremea lui Ceauşescu se vindea drept cafea cu înlocuitori. Dacă nu vă mai amintiţi cine erau Brătienii, nu încercaţi să aflaţi de la proaspeţii doctori în istorie, Mischie, Vădim, ci din cărţi scrise preferabil înainte de '44.

Vanitoşii Sunt animaţi de dorinţa de a obţine beneficii subiective sub forma de admiraţie, laudă, fast, scoatere în evidenţă din desfăşurarea unei activităţi, în care subiectul nu mai este interesat doar de reuşita acesteia în sine, ci de satisfacţia narcisiacă pe care această activitate i-o poate aduce. Conştient sau nu, vanitosul eludează problema valorii reale a individului, cantonându-se într-o continuă laudă şi apreciere, căutând să se mintă pe sine, dar şi pe ceilalţi. Vanitoşii consideră stima publică drept cea mai preţioasă avere, îşi orientează viaţa către scopuri uşuratice, inutile sau mai puţin importante, dar din care pretinde să i se atribuie gloria. Vanitosul este adesea un mediocru şi un prost. El nu se poate ridica nici măcar la nivelul orgoliului obişnuit. Vanitosul vrea să triumfe, să-şi umilească rivalii, dar ambiţiile sale sunt meschine. Cu toate că aspiraţiile sunt joase, modestia lipseşte din pretenţiile sale. Miopia sa spirituală îl face neputincios pentru a percepe scopuri şi consecinţe mai îndepărtate. Adesea el se consideră ajuns în vârful gloriei când cucereşte dregătorii mărunte, chiar dacă acestea sunt aplaudate de un anturaj pe care el şi-1 alege pe măsura sa. Micimea sufletească este o trăsătură dominantă a vanitosului. El caută întotdeauna succese exterioare, priviri admirative, linguşirea celorlalţi, chiar dacă aceasta este de cea mai proastă calitate. Unii vanitoşi recurg la excentricităţi pentru a provoca uimirea celorlalţi, o uimire atât de mare, încât aceasta să se transforme în admiraţie. Este cunoscut exemplul comportamentul stoic al Diogene care locuia într-un butoi. într-una din zile, părăsindu-şi locuinţa, el se aşezase sub o streaşină de pe care curgea apă rece. Locuitorii Atenei treceau compătimindu-1. Doar Platon când a trecut împreună cu elevii săi le-a spus acestora: "Dacă vreţi ca mila voastră să fie folositoare acestui vanitos, prefaceţi-vă că nu-1 vedeţi, indiferenţa fiind mijlocul cel mai sigur de a pune capăt acestui supliciu ridicol". Suferinţa lui Diogene şi rezistenţa sa, dispreţul faţă de suferinţă ar fi fost poate onorabile dacă acestea nu s-ar fi desfăşurat în public. Dorinţa de laudă şi solicitarea de aprecieri sunt, alături de lipsa de importanţă a scopurilor, semne caracteristice ale vanităţii. Cere fără ruşine admiraţia, căutând să predetermine răspunsul aşteptat, prin fraze de tipul: "Nu este aşa că opera, lucrarea, realizarea este interesantă?" sau "Nu vi se pare că am făcut un lucru deosebit?" Vanitosul este afabil şi sociabil, cererile sale sunt adesea atât de naive şi de puerile, încât multora le este dificil să-i refuze o admiraţie formală lipsită de conţinut valoric care este mai mult un gest de politeţe. Nu este o persoană foarte susceptibilă, şi nu se ofensează, atunci când i se refuză laudele, nu se formalizează în faţa micilor răutăţi pentru că el este convins, că în final va reuşi.

148

Florin Tudose, Ion Barbu

Personalitatea vanitosului, săracă şi fără consistenţă, nu se poate susţine fără un aport exterior. Vanitosul îi judecă pe ceilalţi după aparenţe şi consideră, de asemenea, că succesele sale cele mai importante i se datorează aspectului său vestimentar, coafurii, ţinutei. Adesea, mai ales în cazul femeilor, aceasta este inadecvată sau nepotrivită cu vârsta, dar siguranţa de sine a vanitosului, încrederea în calităţile sale, îl fac să încerce să şi le valorifice la maximum. El este convins că ceea ce ne frapează şi ne atrage la majoritatea oamenilor este aspectul exterior. Simpatia sau dragostea nu ar avea altă bază decât aparenţele. Vanitosului îi place să creadă în creaţiile imaginaţiei sale supraexcitate, atunci când aceasta este flatată. El îşi face o meserie din a place, iar vanitatea feminină excelează în consumarea unui timp social excesiv pentru acest scop. Este foarte interesant procesul prin care femeile ajung să aibă un comportament vanitos, etalând o frumuseţe contrafăcută, fabricată (operaţii estetice, coafuri sofisticate, tratamente cosmetice), ca şi cum ele ar fi creatoarele, şi nu doar beneficiarele acestor operaţiuni de înfrumuseţare. Despre vanitos, La Bruyere spune că vorbeşte cu impetuozitate, foarte rar cu atenţie, îndepărtându-se de adevăr, cu atât mai mult atunci când acesta nu este convenabil. Vanitosul vorbeşte întotdeauna pentru ceilalţi, nu pentru a comunica, şi de acea, când citeşte ziarele sau romanele, el nu o va face decât pentru a-şi putea uimi ulterior auditorii, în nici un caz dintr-o nevoie personală. într-un mod pe care îl consideră adecvat şi chiar abil, vanitosul conduce conversaţia către propria persoană, căutând să scoată în evidenţă fapte sau întâmplări importante în opinia sa, în care el a fost antrenat şi în care şi-a dovedit superioritatea şi calităţile. Uneori, încearcă să critice în public calităţile cele mai pregnante pe care consideră că le are, sperând că astfel va atrage protestele celorlalţi, şi astfel, recunoaştere indirectă a superiorităţii sale. Teama de a trece neobservat îl împinge adesea să admită că a făcut uneori greşeli uşoare, pe care însă le exagerează în dublu scop: de a-şi masca pe de o parte, neîndemânarea, iar pe de altă parte, de a trezi, o reacţie de compătimire şi indulgenţă din partea publicului. Sunt adepţii paradoxului în discuţie şi susţin, nu o dată, opinii bizare al cărui unic scop este de a provoca uimirea. Atunci când cei mai sensibili se indignează, ei răspund cu impertinenţă obiecţiilor, reuşind să atragă atenţia şi realizând astfel scopul care îi preocupă. Vanitoşii se lansează adesea în pariuri absurde sau în farse periculoase, în istoria personală a vanitoşilor existând, mai ales în perioada tinereţii, un număr important de întâmplări, unele foarte neplăcute care şi-au aflat mobilul în încheierea de necugetate pariuri sau în participarea efectivă la astfel de farse. Vanitoşii încearcă întotdeauna să-şi creeze reputaţia de curajoşi; teama de dispreţ este întotdeauna mai puternică decât prudenţa, iar prostia pare să crească un mod proporţional cu vârsta.

Psihopolitica recidiva

I 149

Este un lider de vitrină şi nu un personaj politic. Ar trebui să fie cel mult liderul spiritual al partidului sau, cum se spunea altă dată, tovarăşul consilier politic al unităţii. Se închipuie om politic, îşi imaginează că şi partidul este o firmă. Are senzaţia că se pricepe în diverse domenii, cum ar fi politica dar, în realitate, nu are habar. Deşi dispune atât de mijloace financiare, cât şi de imagine, nu reuşeşte să frapeze. Experienţa de a lucra cu oamenii este avantajul lui. Trăsăturile de personalitate definitorii sunt: orgoliul, omnipotenţa şi vanitatea. Ultima îl împinge să-şi cheltuiască averea considerabilă (unii spun că ar fi chiar în mare parte vorba chiar de averea fostului dictator) într-o aventură politică care în afara faptului că liderul e băgat în seamă, nu a adus până acum nici un avantaj nimănui. Cum ar spune tânăra generaţie, partidul domnului Voiculescu e până una alta un partid "fiţos", iar domnul aflat în fruntea partidului, un exhibiţionist la vârsta senectuţii. Fundamentala lipsă de morală a trădătorului profesionist îl face să sară dizgraţios dintr-o barcă în alta pentru a se agăţa de ciolanul puterii.

150

Florin Tudose, Ion Barbu

Dorinţa de decoraţii şi titluri este caracteristică vanitosului, ele îl fascinează, aşa cum obiectele strălucitoare atrag coţofenele şi gaiţele. Vanitosul are o abilitate instinctivă de a-i trage pe ceilalţi pe sfoară, mai bine-zis de a-şi alege victimele pe care să le înşele cu imaginea sa. în opinia lui J. Toutlemonde, vanitatea ar avea trei componente: narcisismul, supraestimarea propriei persoane şi aspectul de agresivitate sexuală, legat de instinctul de cucerire. El susţine că, datorită acestui aspect, vanitatea este mai frecventă la femei. O variantă a vanitosului este tipul monden, care are mai accentuate mediocritatea scopurilor urmărite, preocuparea pentru ceea ce este exterior şi ţinută. Dacă pentru vanitos, gustul pentru toalete era important, pentru monden el depăşeşte plăcerea narcisiacă, devenind, mai degrabă, o obligaţie rigidă de a se menţine în elita modei şi a bontonului, cu preţul celor mai dure sacrificii. Ţinuta sa va fi impecabilă, îşi va interzice exclamaţiile gălăgioase, gesturile exagerate, contrazicerile vehemente, exprimând prin ţinută un fel de cod de politeţe şi de respect faţă de sine şi de ceilalţi, rezervat, din păcate, doar domeniului exterior. Ţinuta devine o lege rigidă, căreia individul i se supune în orice clipă şi care modelează manifestările oricăror pasiuni, îndepărtând din ele orice ar putea să pară vulgar, violent sau trivial. Cu toate acestea, ţinuta nu poate ţine loc de morală sau de educaţie, ea neavând nimic comun cu ceea ce se numeşte intimitate sufletească. Mondenul se supune unui cod riguros, unei discipline a mondenităţii, după reguli inflexibile şi, bineînţeles, discutabile, pe principiul "asta se face", "asta nu se face", fără să se gândească la raţiunile unui astfel de comportament sau la faptul că ar putea să pară altora ridicol. Faţă de cei care nu se comportă astfel, el se poartă cu un dispreţ suveran, îi evită ca pe nişte persoane contagioase, nu-i consideră demni să facă parte din lume. Opiniile acestor pigmei, dispreţul sau furia lor, nu îl afectează, considerându-se senin şi nemuritor. Este atras de aşazisa societate, de o lume asemănătoare în care să se poată "plictisi" în voie. Psihismul mondenului este caracterizat de o sărăcie a imaginaţiei şi chiar de o anumită rarefiere intelectuală. Spiritul lor nu străluceşte mai mult decât luminile, cristalele şi oglinzile de care le place să se înconjure. Ceea ce pare interesant este un instinct gregar, care face ca astfel de personalităţi să se adune şi să se supună unor distracţii şi convenienţe uşuratice, unor identităţi de gesturi şi opinii aflate prea des sub semnul imitaţiei. Scopul final al mondenului rămâne unul obscur, acela al unei diferenţieri de masa amorfă a indivizilor către o elită la fel de amorfă. Sărăcia de idei a acestui tip, absenţa ideilor personale, nu va putea fi niciodată compensată de superbitatea vestimentaţiei, de eleganţa gesturilor sau de rigoarea manierelor. Mondenul este un vanitos temperat, iar vanitosul este întotdeauna prost.

Psihopolitica recidiva

151

Dotat cu un activism ieşit din comun, noul "politician" este un exemplu de impulsivitate şi de lipsă de moderaţie atunci când abordează orice domeniu. Nu se sinchiseşte de reguli, de adevăr sau de logică, iar lumea pe care o construieşte este cea a dorinţelor sale, de copil frustrat, care acum se răsfaţă sieste plin de capricii. Un Domn Goe care are nevoie de partid pentru ca măcar anul acesta să treacă clasa - era tot ce mai lipsea din peisajul politic românesc. S-a dus deja şi s-a răzgâiat la Cotroceni, a scos limba la Vădim şi urmează să ne toarne la toţi dulceaţă în galoşi. Pentru a-ţi face cunoscute gândurile, trebuie sa ai acces deplin Ia bagajul de cuvinte al limbii române şi în mod excepţional la gramatica acesteia. Dacă bagajul este limitat la: creştin, naţional, eu şi fotbal, întotdeauna cei gata să te urmeze nu vor depăşi numărul spectatorilor unui stadion de provincie. Dacă ar fi nevoie de un singur cuvânt care să îl caracterizeze, acesta cu siguranţă ar fi - confuzie; confundă o grupare politică cu o echipă de fotbal, dezbaterea politică cu procesul etapei şi alegătorii cu galeria de club. Valorile morale sunt confundate cu valoarea banilor şi cu puterea pe care aceştia i-o oferă reputatului preşedinte şi impresar de fotbal în sezonul de transferuri, iar felul în care se comportă pe terenul politicii este asemănător cu cel al unui fotbalist nimerit din greşeală într-o echipă de hochei. Să ne amintim de alţi celebri charismatici şefi de partide - Marian Munteanu, Nica Leon sau Victor Surdu care cu ea cu tot au obţinut invariabil sub 1%.

Histrionicii Personalitatea de tip histrionic sau isteric a preocupat lumea medicală şi nu numai încă din vremea lui Hipocrate. Iniţial, se credea că anumite trăsături ale acestui tip aparţin numai sexului feminin, lucru infirmat de realitate, care a arătat o frecvenţă asemănătoare a personalităţilor histrionice şi la persoanele de sex masculin. Trăsăturile esenţiale ale acestei personalităţi sunt dominate de o excesivă dramatizare şi emoţionalitate, de căutare excesivă a atenţiei celorlalţi de la care individul aşteaptă constant sau cere aprobări, laude şi asigurări, de aspectul inautentic şi imatur al gândirii, afectivităţii şi implicit al activităţii. Subiectul vrea să pară mult mai mult decât este în realitate (Jasper este extrem de preocupat de aspectul său fizic, erotizează relaţiile sociale). Acest din urmă aspect nu este decât o supapă a inautenticităţii trăirilor veritabilei sexualităţi. In permanentă ofensivă seductivă, provocator, istericul îşi ascunde sau îşi maschează inhibiţiile sexuale. El încearcă să controleze sexul opus sau să intre într-o relaţie de dependenţă cu acesta. Evadările în fantezii romantice sunt frecvente. Un exemplu este Madonna, cu o aparenţă de înger demonic, mereu provocatoare şi mereu schimbătoare, o formă (impecabilă, altfel!) fără fond. Erotizează totul până la cote incredibile şi când nu mai are ce exhiba devine de-a dreptul violentă (dar şi vulgară). Este foarte aproape de imaginea populară (şi falsă) a istericei nesăţioase sexual. Temperamentul, care se doreşte vulcanic, este în cazul ei un simplu joc de artificii. Pentru un moment de atenţie, totul de vânzare... Istericii sunt centraţi pe propria persoană, iar acţiunile lor sunt orientate spre obţinerea unor satisfacţii imediate, având nevoie permanent de gratificaţii şi fiind lipsiţi de o elementară toleranţă pentru frustrare. Stilul de comunicare este excesiv de impresionist şi lipsit de nuanţe şi detalii. Vacanţele sunt descrise ca fantastice, iubiţii ca extraordinari, mama drept o persoană "frumoasă, extraordinară". înclinaţi la exagerarea relaţiilor interpersonale, ei se plasează fie în rolul de "victimă", fie în rolul de "prinţesă", fără a fi conştienţi de aceasta. Unii chiar se percep pe ei înşişi ca fiind încântători şi atrăgători. Deşi doresc cu ardoare noul, stimularea, excitaţia, se plictisesc rapid. Leagă repede prietenii, îşi exprimă emoţiile cu exagerare inadecvată, îmbrăţişează cunoştinţe întâmplătoare cu ardoare excesivă, plâng şi suspină necontrolat în ocazii sentimentale minore, îşi schimbă rapid şi într-un mod superficial emoţiile, au accese de furie. Janesch spunea că istericii au o mie de simţăminte, dar nici un sentiment.

154

Florin Tudose, Ion Barbu

Ministrul extraterestru este atras de ecranul televizorului mai ceva decât romulanii de teleportatorul de pe nava căpitanului Picard. începe cu entuziasm şi simpatie orice activitate în care crede că străluceşte alături de cel pe care 1-a descoperit şi îl abandonează imediat ce găseşte o nouă sursă care i se pare mai convenabilă. Face caz de personalităţile excepţionale, doar pentru că se consideră una dintre acestea, de fapt îi dispreţuieşte profund pe ceilalţi şi îi manipulează cu îndemânarea de prestidigitator a histrionului. N-a reuşit să-şi îndeplinească marele vis, acela de a pune ca preşedinte degetul pe butonul atomic al televiziunii naţionale, pe care cu siguranţă ar fi transformat-o în oglinda sa personală. Inchipuiţi-vă dimineaţa, Alexandru Mironov bărbierindu-se în faţa ecranului de televiziune. Face orice să-şi păstreze un public minim, dar a reuşit cu istericalele sale pompoase să rămână aproape singur. Nimic mai trist ca un bătrân singur.

Psihopolitica recidiva

I 155

Ei participă doar caleidoscopic la trăirile anturajului, ceea ce le accentuează celorlalţi senzaţia că au în faţă nişte cameleoni afectivi şi comportamentali, care sunt lipsiţi de controlul propriei voinţe şi motivaţii. Persoanele autoritare îi pot domina temporar, dacă ei cred că acestea le pot oferi soluţii. De altfel, ei au tendinţa de a prezenta reacţii iniţial pozitive la orice reprezentant puternic al autorităţii despre care ei cred că le poate oferi soluţii magice problemelor lor. Acesta este motivul unor crize de isterie colectivă, în care se manifesta o simpatie cu nimic justificată pentru anumiţi reprezentanţi ai autorităţii. Cu cât nivelul persoanei cu autoritate este mai important ierarhic (patriarh, preşedinte, comandant de armată etc), cu atât numărul persoanelor care se lasă cuprinse de valul de isterie este mai important şi cu atât preocupările şi problemele autentice par să fie ignorate. Fantasmatic, soluţia reală pentru care individul ar trebui să cheltuiască energie şi să facă demersuri logice este înlocuită cu soluţia magică, care este doar un transfer afectiv izvorât dintr-un plan primitiv al personalităţii. Astfel, se poate întâmpla, de exemplu, ca un număr mare de persoane calamitate să îşi părăsească gospodăriile distruse, să spunem de furia apelor şi să întrerupă recuperarea bunurilor proprii pentru a participa cu entuziasm la vizita de lucru a unei autorităţi oarecare. Cei ce participă la astfel de manifestări nu simt deloc enormitatea comportamentului lor, iar mai târziu, ieşiţi din transă, vor avea o adevărată amnezie afectivă pentru modul în care, lucrurile s-au petrecut într-adevăr. Prezentate însă unui observator neutru sau puţin implicat afectiv, lucrurile vor părea întotdeauna patologice, chiar monstruoase. Despre fenomenele de isterie colectivă se pot scrie tratate. Istericul joacă rolul omului interesat de orice, în cea mai înaltă măsură, dar care nu pătrunde nici o esenţă în mod serios. Actele sale de voinţă sunt ca focul de paie sau ca gloanţele de manevră; nu au efecte reale deşi sunt zgomotoase. Acţiunile istericului sunt trădate de superficialitatea şi inautenticitatea scopurilor. Când vorbeşte în public, caută efecte ieftine, apreciază doar valorile, formele, ignoră corelaţia dintre vorbe şi realitate, mai precis, aceasta nu i se pare importantă, considerând că dacă ceea ce spui, spui frumos, poţi să afirmi orice. De dragul efectului şi impresiei, istericul sacrifică întotdeauna adevărul. Manifestă puţin interes pentru rigoarea intelectuală, gândirea analitică, descoperind repede că publicul reacţionează mai repede la fraze frumoase decât la nuditatea adevărului. Cu o enormă capacitate de metamorfozare, se poate adapta la situaţii excepţionale sau bizare, fireşte, doar pentru scurt timp şi numai în mod superficial. El nu trăieşte în contemporaneitatea faptelor, ci în imaginarul formelor care nu vor căpăta niciodată realitate istorică. Istericul se găseşte oriunde acasă, adaptându-se celor mai eterogene forme sociale. El rămâne întotdeauna un ambalaj frumos şi plastic, care, lipsit de conţinut interior, poate îmbracă orice obiect al realului.

156

Florin Tudose, Ion Barbu

Deşi încearcă la nesfârşit să joace rolul misionarului dăruit, rămâne mereu acelaşi clovn trist care, fără a rezona cu oamenii pe care îi prezintă sau îi ascultă, nu-şi doreşte de fapt decât să atragă atenţia asupra propriei persoane. "O mie de simţiri şi nici un sentiment" este lozinca sub care par să se desfăşoare toate demersurile "tristului" teleast. Este adevărat că Freud a reuşit la sfârşitul unui celebru tratament să o transforme pe isterica Anna O. într-o militantă socială de renume mondial - Bertha Pappenheim. Minunile nu se repetă, iar Freud a murit de mult. Doar isteria rămâne veşnic tânără.

Psihopolitica recidiva

I 157

Falsa libertate a histrionului îl duce în situaţia tragică a corăbiei fără lest, care pe o mare agitată de furtună nu va avea posibilitatea de a ancora, fiind obligată la rătăciri violente. Istericul nu are istorie, pentru că sentimentele sale nu au trecut. El se împodobeşte cu haine, forme şi culori, pentru a ascunde goliciunea interioară (Klages). Egocentrismul acestui tip de personalitate îşi află rădăcinile într-o inadecvată apreciere a valorilor umane, ca şi incapacitatea de a-şi reprezenta trăirile şi dorinţele celuilalt. Printr-o aparentă hipersexualitate el găseşte un mijloc de a capta atenţia celorlalţi şi de a încerca să îşi potolească infernala sete de afectivitate. Unii autori îl denumesc "sugativă afectivă". Se iubeşte prea mult pe sine pentru a se putea dărui. El va promite în permanenţă, fără a da niciodată.

158

Florin Tudose, Ion Barbu

Histrionul poate avea calităţi native de excepţie, în primul rând imaginaţia şi trăirea într-o lume romantică sau romanţioasă. Talentata poetă de dincolo de Prut şi-a căutat o nouă celebritate în lumea politică, candidând şi fiind aleasă pe listele unui partid naţional. A trecut repede la unul naţionalist. Cameleonismul afectiv şi superficialitatea au ieşit repede la iveală, tratând incapacitatea funciară a istericului de a fi în istorie. Cât despre a face istorie, ce să mai vorbim.

Sindromul Cicciolina Povestea acestui sindrom "latin" este mai veche. Vom cita din celebra lucrare a lui Procopius din Caesarea, "Istoria secretă", încheiată în anul 558 după Cristos, un pasaj referitor la ocupaţia Teodorei, cea care avea să devină împărăteasa Bizanţului la treizeci de ani: "Ea a stăruit mult timp într-o casă de desfrâu, măcinându-şi trupul cu o îndeletnicire împotriva firii. Când s-a făcut mare şi coaptă pentru dragoste, a fost adusă pe scenă şi a ajuns în curând "o târfă care bate uliţele", cum ziceau strămoşii noştri. Nu era nici flautistă, nici cântăreaţă din lăută şi nici pricepută la dănţuire, ci arăta privitorilor, mereu înghesuiţi, doar frăgezimea şi toată goliciunea trupului ei". Celebritatea cucerită în cadrul teatrului, unde numărul preferat al viitoarei împărătese era cel în care "se întindea jos, pe pământ, doar cu o centură în jurul coapselor, iar apoi câţiva lucrători din teatru aruncau boabe de orz pe părţile ruşinoase, iar nişte gânsaci, anume pregătiţi pentru aşa ceva, le culegeau una câte una cu pliscurile lor şi le mâncau", o va ajuta să ajungă în fruntea piramidei statului. în cealaltă parte a Imperiului Roman, în eterna cetate a Romei, un "pornostar" devine membră a Parlamentului italian. Este vorba de Ilona Sdaller, mai cunoscută publicului drept Cicciolina, care în anii '78 s-a remarcat prin pornografia violentă din emisiunile Televiziuni italiene. în 1979 a devenit candidată a Partidului Ecologic, iar 1987 a fost aleasă, devenind prima vedetă porno-parlamentară. Obiectivele politice: un viitor fără energie nucleară, libertate sexuală absolută, dreptul puşcăriaşilor la dragoste. Fascinanta, prin absurdul ei, carieră politică a "micuţei unguroaice" avea să fie marcată şi de declaraţii agresiv lascive în care îşi oferea priceperea trupească drept remediu politic pentru crizele unor politicieni de tip Saddam sau Jirinovski. Confuzia de planuri şi insolita deviaţie de la real par să fie anexele unui "sindrom" pe care îl vom numi sindromul Cicciolina. în epoca televiziunii, acest sindrom pare să cuprindă, prin contagiune, numeroase persoane care până atunci se remarcaseră prin performanţă într-un domeniu în care mai ales calităţile fizice îi aruncaseră în prim plan. Tensiunea electorală a făcut ca scena politică să fie brusc invadată de numeroşi "suferinzi", iar listele de candidaţi ale unor partide să sufere fenomenul de cicciolinolizare. Desigur, nimeni nu poate contesta talentul ieşit din comun şi genialele lovituri date micuţei mingi de tenis de către Ilie Năstase, care însufleţea tribunele (altfel destul de sobre) ale terenurilor sportului alb. După cum nimeni nu poate uita limbajul puţin academic şi gesturile aşişderea care constituiau de asemenea faima negativă a celui care era cunoscut cu prea puţin măgulitorul apelativ de "Nasty".

160

Florin Tudose, Ion Barbu

Un fotbalist cum rar s-a văzut, un antrenor care în culmea carierei a făcut minuni cu năbădăioşii şi talentaţii jucători ai naţionalei, umplându-ne sufletele de bucurie. Un om căruia soarta i-a surâs şi din punct de vedere financiar cu atât mai mult cu cât nimeni nu-1 întreabă cât câştigă. în acelaşi timp un cetăţean onorabil pentru care viaţa obişnuită este la fel de puţin cunoscută pe cât ştim noi, obişnuiţii cu viaţa, programele secrete din cantonamente. Generalul Iconiţă care îşi clamează intens religiozitatea de câţiva ani încoace se lasă momit şi de diavol, care îl cheamă spre caruselul puterii. între două rugăciuni şi o recuperare fizică trimite mesaje de tip coreean mai marilor partidului. Senator de drept în sportul românesc vrea să sfârşească senator pe bune în Parlament. Este convins că şi-n politică picioarele sunt totul. Don General se va ruga înainte de a vota fiecare paragraf de lege, iar noi ne vom închina ori de câte ori va lua cuvântul în plen sau în comisii.

Psihopolitica recidiva

161

Cum un primar nu se poate remarca prin lobby-uri şi vole-uri, ne temem că rămâne prea puţin pentru o reală figură politică. Mai mult, hilarul situaţiei va fi de proporţii când la sectorul 5 al Capitalei, giuleşteanul Ricâ Răducanu, altfel un portar de fotbal intrat în istorie, va da buzna prin hotărâri şi ordonanţe, depăşind, după un mai vechi obicei, "careul" în care îşi avea locul. O nouă confuzie între giumbuşlucurile lui Tamango şi responsabilitatea civică şi asumarea problemelor comunităţii. închipuiţi-vă audienţa la primarul general Nasty a primarului Tamango de la 5. E de râs, e de plâns? Sigur că despre talentul lui Nicolae Dobrin, care "ne ascunde mingea şi n-o mai găsim", cum strigau suporterii din Trivale şi apoi cei ai Naţionalei, s-au scris şi se vor mai scrie în continuare volume. Ele vor întreţine în memoria colectivă o imagine a unui zeu al fotbalului. Dar tot memoria colectivă va conserva uluitoarea sintagmă publicitară, găsită spontan de consumatori, care, prin bodegi şi cârciumi, comandau "cincizeci de ochii Iu1 Dobrin". "Gâscanul" nu mai este la vârsta fotbalului, dar nu credem că a ajuns (sau că va ajunge) la cea a politicii. Şi pentru a nu crede cineva că - vai, Doamne! - sindromul Cicciolina atinge doar sportivii, lista actorilor care se simt străbătuţi de fiori politici este de trei ori mai lungă. Cităm la întâmplare: Ion Caramitru, Virgil Ogăşanu, Victor Rebengiuc, Ion Besoiu, Dorel Vişan. Pentru toţi aceştia, politica pare să fie un "violon d'Ingres". Sunt alţi actori sau cântăreţi însă, care speră că în politică vor reuşi ceea ce nu au reuşit pe scenă. Iarăşi la întâmplare: Teofil Vâlcu, Agatha Nicolau, Floarea Calotă, Dida Drăgan.

162

Florin Tudose, Ion Barbu

Un Hamlet pe care generaţiile nu-1 vor uita, un actor cu vocaţie şi inspiraţie, căruia şansa i-a oferit în plus prilejul să fie împlinit în cariera artistică, este în politică un Hamlet de provincie (să mă ierte domnul Cehov). Se urcă fără trac pe scena politicii ca actor şi regizor (printre mulţi alţi profesionişti şi improvizatori) şi trece cu uşurinţă de la un rol la altul, tot mereu mai atras de putere. Joacă rolul vestitorului providenţial ("Mircea, fă-te că lucrezi!"), scena balconului ("Nu mai trageţi, nu e nevoie de răzbunare fizică!") chiar şi un pic din bufonul regelui şi eşuează în comedia guvernării într-un rol pe care tot zice că nu şi-1 doreşte. Pe scena politică prea mulţi actori sunt doar marionete...

Om bogat Nu-l poţi gândi pe omul bogat din România dintr-o singură perspectivă. El nu poate beneficia de un portret clasic, din simplul motiv că în ţara noastră, miliardarul n-a avut timp să-şi construiască şi un tipar rezervat doar lui. Magnaţii lumii împart cu mândrie cele două modele arhicunoscute: cel american, în care privilegiatul a ajuns să deţină zeci de companii şi trei edificii după un tun dat la bursă sau după alte artificii nu chiar legale şi cel burghez, în '.'are averea trece din posesia părinţilor în cea a odraslelor, şcolite prin te miri cine ştie ce colegii de renume. Dacă-i menţionăm şi pe cei care au avut noroc la Loto sau la vreun alt joc şi care, de frica sărăciei, îşi ţin banii într-un cont din bancă, refuzând să se remarce social în vreun fel, avem o primă imagine a celor "cu bani". în Occident, cei mari din domeniul afacerilor sunt adesea desemnaţi de sintagme ca "regele ciocolatei sau al internetului", "baronul tutunului", "contele oţelului sau al detergenţilor". Această terminologie introduce practic ideea de nobleţe şi blazon al omului bogat care a reuşit, cel care a ajuns în vârf şi care îşi stăpâneşte averea ca pe o adevărată persoană plină de virtuţi. Totuşi, aceşti "regi" sunt câtuşi de puţin monarhi şi foarte mult adevăraţi supuşi ai regelui regilor, care este, pe piaţă, consumatorul. Toţi aceşti regi depind de bunăvoinţa Măriei Sale Consumatorul care le-ar ameninţă regatul şi blazonul ori de câte ori ceva nu ar merge în relaţia cu el. Nici o astfel de persoană nu îi sfidează şi nu îi ignoră pe cei mulţi pentru că orice gest nepotrivit nu ar face decât să-i piardă pe consumatori. în România, acest model evident că nu poate funcţiona, deoarece confuzia dintre bogat şi îmbogăţit funcţionează ca atare, iar în privinţa titlurilor "nobiliare" nu poate fi vorba ca publicul să poată oferi măcar micile grade de "cavaler" vreunuia din bogaţii autohtoni. Teoretic, 50 de ani de regim nedemocratic, dictatorial (ar fi un pic cam mult să zicem comunist) ar fi trebuit să aducă o echilibrare (fie ea şi forţată) a păturilor şi rangurilor sociale. Ea s-ar exprima evident şi în bugetul oamenilor. Practic, însă, ne-am trezit într-o ceaţă densă şi cenuşie: oameni bogaţi existau şi în regimul trecut, convieţuiau însă în rezervaţii cu acces limitat - cu alte cuvinte nu-i vedeam cât sunt de bogaţi, pentru că nu se puteau afişa cu aşa ceva. Cunosc oameni care fumau ţigări Kent ascunse în pachete de Cişmigiu sau care îşi purtau blănurile şi bijuteriile de aur de 18 karate cu diamante doar în propriile apartamente şi numai în prezenţa celor mai buni prieteni sau a rudelor. Câte un "curajos" îşi plasa o antenă parabolică ascunsă de ochiul vigilent al omniprezentei securităţi. Totuşi, bani existau şi încă stocaţi la CEC, care datorită sumelor uriaşe care se acumulau a fost nevoit la un moment dat pur şi simplu să micşoreze dobânda.

164

Florin Tudose, Ion Barbu

Este o persoana arogantă şi foarte orgolioasă, care îşi închipuie că toţi ceilalţi pot fi trataţi ca nişte obiecte şi că pot fi manipulaţi cu uşurinţă. Cea mai mare slăbiciune a lui e că îşi închipuie că lumea poate fi manipulată şi cumpărată cu uşurinţă. E lipsit de sinceritate şi nu este în stare nici să-şi asume responsabilităţi şi nici să-şi recunoască greşelile. Un om care nu poate avea relaţii normale cu nimeni, relaţii de comunicare sau de prietenie. Ca şi Sarsailă nu suportă lumina zilei şi afacerile la vedere pentru că şantajul, ameninţările şi banii negri ar fi probabil prea vizibile. A apărut în lumina reflectoarelor doar atunci când a fost strâns prea tare cu uşa şi numai pentru a-şi expune un şir lung de ameninţări codificate la adresa unor potentaţi politici. Ei au înţeles mesajul şi Vântu s-a retras din nou în umbră.

Psihopolitica recidiva

| 165

Cel mai adesea nu era vorba de oameni putred de bogaţi, ci de o bogăţie putredă obţinută din speculă şi trafic de influenţă. Prima modificare socială a fost apariţia la lumină a acestor hârciogi. Avem în ei o primă categorie de oameni bogaţi. Cei pe care firea cameleonică i-a ajutat la schimbarea discursului de lemn cu unul mai adecvat noului tip socio-economic. Au găsit cu multă uşurinţă o justificare firească a averii lor şi accesul către scara influenţei: politica. Din perspectivă psihologică ei nu au avut nevoie de o inteligenţă ridicată, de un caracter sau un temperament aparte, deosebite. Cameleonismul în acest caz nu sugerează decât un soi de abilitate, uneori înnăscută, alteori dobândită, de a nu fi prins. Mai pe scurt şi mai popular - multă nesimţire, prost gust şi absenţa criteriului de fair-play. Termenul, de altfel, aparţine unei limbi şi culturi diferite aşa că amestecul în această caracterizare nu îşi găseşte locul. La acest model au aderat din păcate mulţi ucenici de vază care au îngroşat pătura bogaţilor proveniţi din "foşti". Acestora li se alătură o cohortă tot mai numeroasă structurată după model vestic: uneori mai scrobit (vezi modelul britanic sau chiar cel francez), alteori mai şui (vezi modelul american), de regulă mai dur, axat pe supravieţuire şi pe celebra regulă "nu rişti, nu câştigi", dar oricum mult mai fair. Adeziunile la acest model le-au putut depune doar cei cu o inteligenţă superioară, ce deţineau un autocontrol temperamental, certe abilităţi sociale şi însuşiri caracteriale din sfera "bunului simţ" popular. Mixajul rezultat nu e chiar atât de fericit. Personajul îl veţi regăsi de regulă în vârful ierarhiei unei mari companii (trans, mulţi ş.a.m.d naţionale), din totuşi puţinele existente pe piaţa românească. Forţându-se să zâmbească şi să îndeplinească multe din normele saxone existente "în manual", îi lipseşte claritatea şi naturaleţea specifice tipului fără griji financiare, dar cu mare grijă pentru averea lui (şi mai ales pentru viitorul averii). Diferenţa tipologică ar fi ca între Hagi Tudose şi Don Quijote. Capitalul reprezintă o perspectivă, în măsura în care va produce din nou capital şi nu prin simpla sa achiziţie. Din punct de vedere al stratificării sociale, România tinde să aibă doar oameni foarte bogaţi şi oameni la limita pauperităţii. Pseudo-pătura socială de mijloc este alcătuită în principal din funcţionarii care-şi mai permit încă să plătească întreţinerea la un apartament cu patru camere, să mănânce carne săptămânal şi să-şi ţină copii prin şcoli. Văzut prin prisma unui sărac, bogătaşul sau "patronul" este întâi servit, apoi invidiat, iar în cele din urmă urât visceral şi înjurat pe la colţuri şi în bodegi cu prietenii sau colegii de muncă. De asemenea, este subiect de discuţie la masă în familie, unde se comentează atât abuzurile acestuia, cât şi ultimele sale achiziţii. Pentru că, nu-i aşa, patronul (mai nou încoronat cu titulatura de general manager) poartă costum lucios din mătase, are cel puţin două telefoane mobile şi conduce un jeep spaţios.

166

Florin Tudose, Ion Barbu

Există un basm scris de Ispirescu cu un titlu ciudat "Florică a' mamii" în care doica ţigancă ce substituise copilul împăratului cu propriu-i puradel, nu admite ca tuciuriul prinţişor să nu poată lua de nevastă o prinţesă vecină al cărei tată ţâfnos îşi consideră viitorul cuscru un sărăntoc. împărăţia porneşte război, socrul mic este "convins" şi tinerii îşi pun pirostriile sub ochii satisfăcuţi ai doicii "aşa Florică a' mamii, fiecare după rangul lui". Povestea lui Marian Care Este, este în esenţă asemănătoare, doică fiindu-i un partid trandafiros. Partidul duce lupte cu îndărătnica primărie, dar paşnice, cu Albano, artificii, "reveioane", economate, cârnaţi cu fasole şi nenumărate ilustrate de pe care prinţul, care este să recunoaştem, mai tuciuriu, ne zâmbeşte încurajator din cutiile poştale. Cu ţoale scumpe, merţane 4x4 şi ghiuluri cât cuprinde, Marian seduce primăria. Marian a' mamii după rangul lui va fi acelaşi personaj care este... Ca şi în basmul lui Ispirescu, de fapt, contează ce vrea Doica. Aşa Marian a1 mamii, fiecare după partidul lui. Care este.

Psihopolitica recidiva

I 167

Nu mai locuieşte la bloc, nici măcar în celebra arie "la fântâni" sau pe lângă vreo Casă Albă în capitalele de provincie, ci şi-a tras vilă cu două nivele în vreun cartier cu bodyguards la capul străzii, în vilă, jacuzzi, televizor cu diagonala de minim 100, mobilă italiană în bucătărie şi florentină în sufragerie, dormitor şi debara. Sisteme de securitate peste tot păzesc bogăţia îndoielnică în calitate şi estetică, cu o vigilenţă care o depăşeşte pe a Sing-Sing-ului, sugerându-ţi uneori ideea sinistră că proprietarii se antrenează pentru o vizită la puşcărie. Gardurile sunt înalte, după ele pândesc câini interzişi de lege în mare majoritate Rotweilleri, a căror agresivitate dementă trimite la ceva din inconştientul stăpânilor. O cu totul altă lecţie tipologică ne-au servit-o românii bogaţi de peste hotare (şi eventual reveniţi după '90). Evit să folosesc termenul de îmbogăţiţi peste hotare, pentru că aici terminologia are o altă perspectivă. Şi anume: ce îi deosebeşte pe aceştia de cei de mai sus? în primul rând cunoaşterea ambelor discursuri. Atât cel autohton, exersat până la vârsta emigrării (uneori suficientă pentru a putea face diferenţa), cât şi discursul capitalului acumulat pe baze solide (cunoaştere, creativitate, interpretarea şi predicţia fenomenelor etc). îi mai deosebeşte şi răbdarea de care dau dovadă de multe ori, psihologic ea se traduce prin toleranţă la frustrare sau capacitate de autocontrol. De asemenea, ei ştiu că averea nu se face de la cei săraci, ci întrucâtva chiar invers, întâi ajutându-i să se îmbogăţească şi abia apoi reintroducându-i în sistem. E o operaţie pe termen lung, nu o găinărie de pe azi pe mâine. Exemplele (mă refer la cele pozitive, că de celelalte suntem sătui) nu sunt multe, dar sunt relevante, consistente şi non-contestabile. Cu alte cuvinte chiar dacă povestea cu "capra vecinului" nu dispare în totalitate, cel puţin o spunem mai în şoaptă. Ei ai- putea fi un model de urmat, căci sunt de-ai noştri. Ca şi cum imaginea bogatului din România nu ar fi destul de hărţuită şi bulversată, uneori chiar pe nedrept, presa duce un război fără cruţare disecând, mai bine zis făcând vivisecţie, pe orice bogat cade întâmplător în atenţia ei. Orice acţiune a unui bogat este susceptibilă de a fi greşită şi cu siguranţă i se poate ataşa un imaginar cordon ombilical ce duce spre sfera politicului. Bogăţia este în acest caz sinonimă cu omnipotenţa şi corupţia, cu snobismul şi lipsa de cultură. Sistemul nostru birocratic este extrem de haotic (şi nu pe de gratis) ceea ce face ca bogaţii să fie suspectaţi de mită perpetuă în vederea facilitării unor afaceri, de la un simplu teren şi până la câştigarea părtinitoare a unei licitaţii. In România, banul nu impune respect, ci naşte ura. Din toate părţile, avuţii (cu excepţia străinilor care fac afaceri pe la noi) sunt împroşcaţi cu diferite acuze, de la lipsa de omenie şi până la "eludarea de la litera legii", expresie folosită în dispreţul limbii române de numeroase publicaţii. Totodată, aceştia sunt recunoscuţi ca indivizi care acceptă o singură valoare: aceea a valutei. Zilele lor şi nopţile cu vise cu tot stau sub spectrul acumulării de capital cât mai mare.

168

Florin Tudose, Ion Barbu

Bogatul baron băcăuan este ca toţi ceilalţi baroni o sechelă gravă a comunismului, un brigand local lipsit de scrupule şi morală care s-a căţărat sus, foarte sus peste un paşnic ţinut moldovean. Cu sertare goale în creier, extrasenzorialul Mitică din Bacău şi-a uimit concetăţenii, prin impertinenţa cu care a sfidat legea, prin cameleonismul uriaş cu care a sărit dintr-o barcă în alta a puterii. Baronul care împarte cârnaţi - imagine devenită emblematică, blazon din care nu lipsesc de regulă trandafirii, iar, mai nou, boabele de fasole bogătanul care satură prostimea visează să-şi povestească viaţa pe sticlă oferind americanilor, cel puţin aşa susţine domnia sa, o telenovelă modernă în care Mitică îşi părăseşte ca Napoleon prima nevastă stearpă, ca Henric al VIH-lea pe Ana de Boleyn - a doua nevastă infidelă, şi se împlineşte alături de Laureta mama Emei şi Marei - ca Alexandru Lăpuşneanu alături de Teofana şi Teodora, cele două fiice ale sale. Ca şi acesta se bazează pe cei mulţi (dar proşti) despre care crede că îl vor vota la nesfârşit şi, ca şi acesta, îi vrea pe toţi chiar dacă ei ar dori altceva. Fostul mecanic cu cârnatul pe blazon are şi o deviză "Nici o plăcere în viaţă nu costă prea mult..." Să completăm, fiind siguri că este vorba de o personalitate dizarmonică "... dacă plătesc alţii".

Psihopolitica recidiva

169

Snobismul este o caracteristică sine qua non a intrării în "lumea bună", unde preţul cât mai mare, vila cea mai înaltă şi maşina cea mai scumpă sunt etaloanele calităţii. Paradoxal magnaţii presei, mai pe faţă, mai pe ascuns, tind spre categoria bogaţilor (îmbogăţiţilor autohtoni), suferind din punct de vedere psihologic şi comportamental de acelaşi sindrom al bogatului autohton ca aceia pe care îi vânează şi pe care îi supun oprobiului general. Aceleaşi BMW-uri şi AUDI-uri, aceleaşi lanţuri şi brăţări de două degete pe braţe, aceleaşi cămăşi de 2000 USD bucata, uşor şifonate etc. etc. în birourile, vai-Doamne, boşilor de presă ca şi în cele de orice firmă, când intri te cuprinde jalea şi kitch-ul, pe birourile mici şi negre din lemn de tec îngrămădite simboluri tehnologice, tablouri de hotel, rafturi cu dosare, plante artificiale. Deh! Oameni bogaţi, feriţi de ochii muritorilor, prin simbolicele termopane colorate. Ochiul atent distinge peste tot iniţialele marelui boss: în monograme de aur, platină, fir aurit. Totul însă miroase a bani. Iar cuvântul de ordine din păcate rămâne opulenţa. In sfârşit câte ceva despre oameni cu bani (mulţi bani) aflaţi în situaţii oficiale aşa cum ar trebui să se comporte fără ca atribute exterioare să îţi sugereze "Iată un om bogat". Aceasta este schiţa unui comportament simulat care ar permite identificarea unui ochi avizat: tenacitate, rezistenţă în acţiunile întreprinse, activitate susţinută atunci când îşi propun ceva; sociabilitate, sunt plini de respect faţă de normele sociale; au reacţii prompte la stimuli şi nu au dificultăţi de relaţionare; au multă putere de muncă şi rezistenţă la efort; le place să fie implicaţi, să participe efectiv; sunt mereu ocupaţi; felul lor obişnuit este să organizeze, să propună mereu câte ceva; trec repede de la gând la faptă, dacă vor ceva cu adevărat şi realizează; sunt tulburaţi numai de lucruri grave şi nu se manifestă afişând o "mască de fier"; de obicei iau lucrurile aşa cum sunt, cu calm ca şi când s-ar fi aşteptat; obişnuiesc să vorbească cu calm, la obiect şi în cunoştinţă de cauză; fac faţă situaţiilor critice şi îşi păstrează sângele rece; cuvintele nu au o mare importanţă, ei iau în calcul doar faptele; îi plictiseşte monotonia, preferă schimbarea. Aceşti oameni percep lumea ca un loc în care totul este posibil, puterea lor şi libertatea lor fiind în raport cu mărimea contului, sunt înconjuraţi de lucruri şi persoane care îi pun într-o lumină favorabilă şi le accentuează calităţile; sunt mereu ocupaţi, chiar dacă de fapt nu fac nimic; vor să inspire respect şi acceptare necondiţionată, încearcă să-şi păstreze o aură de mister şi întotdeauna îşi exacerbează narcisismul. Această gonflare de imagine este poate principalul motiv al senzaţiei de inautenticitate pe care mulţi o reclamă după ce intră în contact cu un astfel de personaj. Să fii bogat în ţara asta înseamnă să-ţi asumi riscul de a fi urât şi invidiat nu numai de către cei săraci, ci şi de către cei din aceeaşi tagmă; înseamnă să îmbrăţişezi imaginea unui om pentru care sentimentele nobile general acceptate să nu însemne nimic dacă din ele nu pot fi scoşi bani, tot mai mulţi bani. Cu certitudine se poate spune că bogatul din România este original în cel mai rău sens al cuvântului.

170

Florin Tudose, Ion Barbu

Dacă mulţi îmbogăţiţi sunt nostalgici ai vechiului regim, baronul Dinei e pe faţă un fan al lui Ceauşescu. Dacă acel personaj nu ar fi fost altceva decât o monstruoasă întruchipare a obtuzităţii de spirit dublată de agresivitatea paranoiacului neiubitor de oameni, fostul miliţian devenit pescuitor în ape tulburi ar putea să îi facă şi icoană de aur cu banii de la Banca Internaţională a Religiilor răzbunându-se pe naivii care au crezut în popii care administrează ochiul dracului. Dar Dinei ştie prea bine ce îl atrage la Pingelică neisprăvitul, la care a fost slugă fidelă: tovalul obrazului, băşica umflată a personalităţii acestuia, tinichelele cu care acesta se decora de câte ori voiau muşchii creierului său neinstruit. S-ar vrea asemenea, dacă mardeiaşii şi poliţiştii vânduţi care îi alcătuiesc suita ar putea să îl propună baron general la al XVI-lea Congres.

Politică şi vânătoare O ştire macabră a făcut recent ocolul mapamondului: un traficant a fost prins la graniţa de la Nădlac cu o mie de ciocârlii moarte şi ascunse în saci, pe care dorea să le vândă, cu 38 de euro bucata, în Italia. Deşi pare de necrezut şi este o monstruozitate să ucizi ciocârlii, individul mi se pare cât se poate de sănătos pentru standardele noastre, când totul a ajuns de vânzare. O mie au fost descoperite, dar câte alte mii au fost exportate fără ca vameşii să bage de seamă? Te poţi întreba: cum să omori ciocârlia? Aţi auzit dumneavoastră pe cineva să omoare pasărea cea mai îndrăgită de român, căreia i-a fost dedicată cea mai frumoasă melodie scornită de geniul popular din Carpaţi? Dar totul este posibil când AGVPS, organizaţia care deţine monopolul vânătorii în România, patronată de însuşi primul ministru, a trecut ciocârlia, după cum am aflat de la televiziune, pe lista păsărilor dăunătoare, alături de cioară şi coţofană! în aceste condiţii, ţăranul român n-ar trebui să se mai întrebe de ce Lia-Ciocârlia nu se mai aşează pe coarnele plugului său când dă primăvara. Sublima vestitoare a zorilor a luat, din păcate, drumul Europei chiar înaintea lui... După 1989, cei mai vârstnici dintre politicienii români, lăsându-se cuprinşi de patologia puterii, au transformat instituţiile democratice într-un fel de cimitir al elefanţilor. Cei mai tineri şi mai activi au dezvoltat un alt fel de boală, tot a puterii, cunoscută sub numele de baronită. Este un fenomen foarte grav, un sindrom care a creat nenumărate clone ale lui Ceauşescu. Aspiraţia mai marilor zilei din societatea românească, de la miniştri până la "baroni", este de a deveni ca El: de a fi adulaţi de mulţimi, de a fi aplaudaţi şi mai ales de a organiza partide de vânătoare în care sunt măcelărite sute de animale nevinovate. Din punct de vedere psihologic, n-a fost nici o revoluţie în 1989, deoarece mentalităţile şi tabieturile au rămas aceleaşi. Instinctul de a vâna ţine, desigur, de natura umană şi a reprezentat în primele etape ale lui homo sapiens un mod de supravieţuire. Mai târziu, omul primitiv a început să vâneze şi pentru a se apăra. Făcând un recurs la istorie, cu excepţia unor celebre brute precum Hercule, nu avem prea multe exemple de eroi vânători în antichitate. Omul nu a glorificat cu plăcere moartea animalelor, deoarece nu le ucidea din plăcerea de a ucide. Până la urmă, chiar şi Hercule - din punct de vedere psihiatric un exemplu tipic de comportament epileptic - a ucis leul din Nemeia, nu din plăcerea de a obţine un trofeu, ci pentru a salva comunitatea din regiunea respectivă. Nici după apariţia religiilor, a lua sufletul unui animal n-a fost considerată o virtute. Omul nu trebuie să omoare din plăcere. însăşi zeiţa vânătorii, Artemis, nu era o zeiţă foarte agreată de greci. în Evul Mediu, vânătoarea a început să devină un privilegiu al nobililor şi al regilor, un tabu la care nu aveau acces ţăranii liberi, iobagii, târgoveţii etc. în fine, la începutul

172

Florin Tudose, Ion Barbu

epocii moderne, vânătoarea se va "liberaliza", ajungând la îndemâna oricui avea bani sau locuia lângă o pădure. Apariţia armelor de foc performante avea să reducă enorm şansele animalului şi, prin aceasta, să-i transforme pe vânători în killeri de plăcere. în zilele noastre, vânătoarea a devenit un teren de descărcare a unei violenţe sanguinare extraordinare. Capodopere ale naturii precum căprioarele, caprele negre, cerbii, cocoşii de munte etc. sunt ucise în serie, de veritabile "plutoane de execuţie". Dacă ne referim la specificul naţional, deşi avem o tradiţie străveche în domeniul vânătorii, românii nu au dat dovadă, în istorie, de cruzimi nemaipomenite faţă de sălbăticiuni. Nu veţi găsi nici o baladă românească în care să se vorbească laudativ despre omul care omoară un animal, care omoară o fiinţă a lui Dumnezeu. Arătaţi-mi o pagină de literatură românească în care să se facă un elogiu al plăcerii de a ucide! Este vorba de un măcel programat de oameni fără suflet şi fără dragoste de natură şi, până la urmă, fără dragoste de ţară. Se aranjează sub ochii noştri dispariţia vânatului din România, după modelul dispariţiei pădurilor. Dacă ne lăudăm că, la ora actuala, avem mai mulţi urşi şi lupi decât întreaga Europă, în câţiva ani vom ajunge să-i admirăm doar în grădinile zoologice, ca francezii sau ca germanii. Deja, graţie inconştienţei vânătoreşti, o superbă pasăre de stepă, dropia, a dispărut din Bărăgan. A mai auzit cineva de dropie? în această epocă, violenţa sanguinară s-a "ataşat" de pătura conducătoare, ahtiată după privilegii şi plăceri exclusive. Nu întâmplător, toţi dictatorii secolului al XX-lea, în frunte cu Hitler, au fost vânători pasionaţi. Stalin a avut la îndemână câteva milioane de ţinte umane asupra cărora şi-a revărsat veninul de ucigaş; Hitler la fel. Dar epigonii lor, precum Ceauşescu sau Gadhafi şi Sadam Hussein, au fost nevoiţi să se mulţumească, datorită împrejurărilor, cu lichidarea faunei din ţările respective. Dacă în Occident vânătoarea este legată strict de bani, un trofeu de urs fiind plătit cu până la 10.000 de dolari, în societăţile dictatoriale a fost un privilegiu al păturilor favorizate, Securitatea, Miliţia şi Armata care controlau distribuţia armelor în teritoriu. La vânătoare, fiecare secretar de partid îşi exercita capacitatea de a-şi copia şeful suprem, de a se remarca prin servilism şi vrednicie în hăituirea vânatului. Mai mult, acest "sport" ţine şi de patima colecţionarismului. Vânătorii colecţionează "trofee". Dar sunt trofeele luptei cu cine? Ale luptei cu natura - parte a ideologiei comuniste, generatoare de mari dezastre ecologice. Cum să califici sentimentele omului modern care-şi freacă mâinile de bucurie lângă animalul însângerat şi cald, căzut la capătul puştii cu vedere în infraroşu? N-ar fi oare mult mai demn să intri în pădure cu un binoclu şi un aparat de fotografiat, decât cu o armă?

Psihopolitica recidiva

I 173

Fiinţa umană rămâne paradoxală între violenţă şi transcendenţă. Ajuns întâi bogat, apoi puternic prin politică, omul care a luat calea studierii sfintelor taine nu şi-a putut reprima niciodată dorinţa de a vedea făpturile Domnului dându-şi duhul sub gloanţele armei sale de vânătoare. La ceas oprit de lege şi de datini (măcar de legile bisericeşti pe care teologul ar fi cam trebuit să le "interiorizeze") a devenit din vânător, vânat. în cazul ideal "degetul lui Dumnezeu", destinul a apăsat pe trăgaci, în caz real o fi ştiind vreunul din şefii serviciilor de informaţii adunaţi ciurdă la celebra vânătoare al cui a fost degetul sau prostia... Morala fabulei de vânătoare: un om născut într-o comună cu nume de căprioară (Ciuta) n-ar trebui să tragă în propriul totem. A doua morală: în situaţia dificilă de a te afla la celălalt capăt al puştii este riscant să folosiţi expresiile preferate ale şefului, ca de exemplu, "Să-mi numere ouăle!"

174

Florin Tudose, Ion Barbu

N-ar fi mult mai civilizat să-ţi exersezi instinctele violente pe un computer, cu ţinte virtuale? Vânătoarea ar trebui să fie un imn închinat naturii, nu prohodul acesteia. S-au răspândit pretutindeni "clonele" lui Ceauşescu. Mă gândesc cu groază la persoanele care sunt şi vânători şi deţin şi putere politică. Desigur, nu-i condamn pe vânătorii de profesie, al căror rol în menţinerea sănătăţii şi a echilibrului cinegetic, în selecţia şi întreţinerea fondului de vânătoare nu poate fi contestat. De asemenea, nu am ce să le spun oamenilor cărora le place carnea de vânat, nu e de condamnat acest lucru. însă am unele observaţii privindu-i pe cei care îşi fac din vânătoare o practică de relaxare. Mi se pare extrem de nepotrivită cu începutul de secol şi de mileniu. Ne amintim de desfrâul şi carnagiul de la vânătorile lui Ceauşescu, înfăţişate de filmele proiectate după 1989. Dacă ne amintim. Dacă nu, privim fotografiile din ziarele actuale şi vedem acelaşi camagiu şi aceleaşi scene cu ulcele de vin fiert la căpătâiul fazanilor, vulpilor şi mistreţilor sângerând pe zăpadă. Ulcele ţinute mândru şi triumfător de liderii României democratice. înţeleg oarecum sentimentul de putere nelimitată pe care-l are un om care ţine în mână o puşcă de zeci de mii de Euro şi are prerogativa sinistră de a oferi moartea, fie şi doar unui amărât de vulpoi. Dar, pe de altă parte, nu pot să cred că aceasta poate fi una dintre relaxările şi plăcerile omului Vânătoarea presupune, e drept, o relaţie de grup, o ceată de vânători. Dar mi se pare total nepotrivit ca această ceată să fie formată din miniştrii şi şefii serviciilor secrete ale unei ţări europene. La un guvern care iese la relaxare şi curăţă, în ziua de Crăciun, un teritoriu de căprioare sau mistreţi nu pot să mă gândesc ca la un guvern protector. Nu cred că acel guvern e format din nişte oameni binevoitori, miloşi, cu preocupări deosebite în domeniul lor. De asemenea, mi s-a părut scandalos că au ales perioada dintre Crăciun şi Bobotează. în tradiţia românească, acestea sunt zile de meditaţie în care, pe de o parte, omul îşi face bilanţul moral al existenţei lui, iar pe de altă parte, îşi face planuri. în această perioadă nu trebuie să moară nimic, decât Anul Vechi. Se trage cu puşca şi se pocneşte din bici tocmai pentru a alunga duhurile răului şi ale morţii. Dacă ne amintim, această perioadă a mai fost o dată pângărită în modul în care ştim cu toţii, la 25 decembrie 1989, prin cunoscuta execuţie. Tocmai de aceea ar trebui să existe o prudenţă în această perioadă de mare sărbătoare, în care doare încă rana trecutului apropiat. Iar dacă acţiunea respectivă se termină şi cu un accident, sigur că imaginaţia populară este tentată să facă tot felul de interpretări. Cu atât mai mult cu cât se aude că ministrul accidentat, şi totodată organizatorul vânătorii, are studii de teologie, deci cunoaşte mai bine decât ceilalţi companioni de aventură "bărbătească" ce semnificaţie au zilele sărbătorilor de iarnă.

Psihopolitica recidiva

M-am tot întrebat de fapt ce fel de politician este un arhitect fără operă şi fără coloană vertebrală. Un preş lung şi murdar sub picioarele oricărui şef. Ministru fără opinii, trădător fără principii, mereu cu osul gros al puterii în gură, principialul politician seamănă mult cu un câine de vânătoare: mereu atent la comanda stăpânului, dând din coadă la orice apreciere, murdărindu-se atunci când acesta greşeşte şi trânteşte vânatul în mocirlă. Dacă ar fi un câine ar fi politicianul perfect, cu singura problemă că oricare i-ar fi rasa, chiar şi javră maidaneză, acesta nu şi-ar trăda prietenii sau stăpânul pentru un os de cauciuc...

175

176

Florin Tudose, Ion Barbu

Vânătoarea din colinde este doar o vânătoare de imagini şi de metafore. Este o vânătoare virtuală, simbolică, după cum ne pot aminti lecturile din liceu. Am impresia că unii miniştri, înainte de a pleca la vânătoare, ar trebui să-şi reia lecturile tinereţii. Ca intelectual, nu mai poţi fi vânător în ţara lui Labiş, în poezia căruia plâng şi pietrele la "moartea căprioarei". Vă amintiţi dramaticul vers: "Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit / Ştiam că va muri şi c-o s-o doară". S-a uitat vreun ministru în ochii vreunei căprioare în care a tras? Date fiind contextul european şi moştenirea comunistă, nu. Aţi auzit vreodată de partidele de vânătoare ale lui Chirac, Schroeder sau Major? Dacă aş fi în locul primului ministru român, spre exemplu, aş pune puşca în cui măcar pe perioada mandatului. Nu m-aş duce decât la trageri la poligon, din când în când, pentru a demonstra electoratului că sunt un trăgător neîntrecut. Dar pe perioada unui mandat, nici un ministru, cu atât mai puţin un prim ministru (şi nu vorbesc numai de actualul, ci şi de ceilalţi care au ocupat fotoliul de la Palatul Victoria după 1989, de asemenea pasionaţi trăgători în ţinte vii), n-ar trebui să mai meargă la vânătoare. Nu de altceva, dar în bătaia puştii ar putea să se simtă, în mod simbolic, chiar electoratul - "animalul" cel mai lipsit de apărare al tranziţiei româneşti. La disperare, este în firea oamenilor să se identifice cu victimele ucise de politicienii vânători. Visez la o Românie în care preşedintele şi primul ministru, o dată cu obţinerea mandatului, să-şi pună puştile în cui şi să nu le folosească decât în mod excepţional, în cursul protocoalelor internaţionale. Şi atunci, nu pentru a arăta oaspeţilor cât de buni ţintaşi sunt, ci pentru a le arăta frumuseţile şi bogăţia cinegetică a ţării.

Coplagiatorii Plagiat vine din latinescul plagium care însemna a vinde altora sclavi care nu îţi aparţin, faptă deosebit de gravă şi sancţionată ca atare. Lumea modernă şi-a schimbat valorile, dar şi hoţii, obiectul vânzării nu mai sunt sclavii, ci creaţia. Iar contravaloarea acesteia nu se mai măsoară neapărat în bani, ci în titluri academice, prestigiu social, funcţii politice sau te miri ce altceva poate satisface vanitatea umană. Fără nici un dubiu, a plagia este un dezastru moral inacceptabil pentru orice societate sănătoasă şi evident că faptul respectiv se încadrează în "nebunia morală" descrisă încă din anii secolului XIX de psihiatrii timpului. Este drept, acei oameni, mari savanţi şi medici, şi mai ales intelectuali cu o ţinută morală impecabilă, mai încadrau aici ucigaşii de copii, incendiatorii şi scriitorii de anonime. Foarte clar trebuie precizat că bieţii pacienţi psihotici cu delir de autor, cei care se cred Shakespeare, Eminescu, Mozart sau Van Gogh nu au legătură cu plagiatorii. Aceştia au conştiinţa clară a interesului pe care îl urmăresc furând bunul altuia. Există nuanţe în care nebunia se amestecă cu prostia, impertinenţa şi tupeul, cazul ministrului Beuran depăşind orice tipar şi orice limită a ceea ce se poate imagina, când 7-8 cărţi traduse sunt semnate cu numele plagiatorului. O altă nuanţă a jalnicului spectacol este a celor care au semnat, fără măcar să se gândească o clipă, că materialele respective sunt creaţia altcuiva. Chiar dacă autorii ar fi fost bieţii negri rezidenţi puşi la tradus sau, mai rău, sau studenţi, sau oricine, hoţii fără ruşine şi-au îndesat în buzunare valorile altcuiva strigând că le aparţin (vezi cazul ex-ministrului Daniela Bartoş, care pur şi simplu părea să nu înţeleagă că nimic nu-i dădea dreptul să îşi pună numele pe o lucrare ca şi cum ar fi semnat o cerere sau o adresă ce îi era adresată). Sunt alţii care s-au lăsat antrenaţi în jocul marelui plagiat Beuran, fără ca aparent să aibă o motivaţie clară. Aceştia - vezi cazul unor membri corespondenţi ai Academiei sau reputaţi şefi de catedră - par să nu fi urmărit un mobil oarecare, dar aici doar proba timpului poate da un verdict. in sfârşit ultima categorie, dar nu şi cea mai puţin periculoasă este cea a plagiatorilor calificaţi, impostori tupeişti care abia dacă ştiu să vorbească corect româneşte, cei care pun virgula între subiect şi predicat ştiu medicină pân' la genunchiul broaştei, n-au dat în viaţa lor decât concursuri de împrejurări şi publică tratate de supraspecialitate, vizând vârfurile cercetării mondiale, tehnologiile deceniului următor sau folosirea unor medicamente, terapii sau tehnici de care încă nu s-a auzit în România. Mai mult, aceştia se cred legitimaţi să plagieze pentru că - nu-i aşa? - în România nu există date despre aşa ceva.

178

Florin Tudose, Ion Barbu

Nu am auzit cuvinte rele despre chirurgul Beuran şi nici măcar despre directorul Beuran, deşi în medicină invidia medicorum este absolut celebră. Boala doctorului este Puterea pe care a vânat-o sistematic până când s-a plasat în vârful blestematului Minister al Sănătăţii - acolo unde în 15 ani impostorii s-au îngrămădit ca muştele la miere să facă pe miniştrii şi să-şi rotunjească conturile bancare. Ghinionul domnului ministru - dorinţa lui de savantlâc şi titluri nemuncite cuvenite desigur altora, mai puţin doritori să consulte şi să maseze partea dorsală a mai marilor politici ai timpului. Nu a înţeles nimic din toată povestea susţinându-şi moralitatea cu o calpă decizie judecătorească. O biată moluscă morală.

Psihopolitica recidiva

I 179

Din păcate mulţimea aceasta se află în principal acolo unde se cere să ai carte - la propriu şi la figurat - în Alma Mater. Aceştia sunt dascălii generaţiei copypaste care învaţă imoralitatea de la înălţimea catedrei universitare predată de către oameni care, la rândul lor, în mod absurd şi ilegitim, validează în comisii, comitete şi foruri academice pe cei care îi vor urma. Doamne-fereşte ca aceştia să reprezinte vreo valoare şi să se trezească strigând "Regele e gol!" Pentru că plagiatorul instituţie va promova fără doar şi poate impostura, pe cel căruia oricând i se poate arăta o listă de lucrări plagiate dacă va încălca legea tăcerii (omerta), dacă va face altfel decât îi cer naşii şi năşicii impostori. Iată că un caz concret, cel al ministrului Xerox Beuran arată însă şi grave efecte a plăgii existente în lumea academică şi mai puţin academică medicală. A fost nevoie să se instituie o comisie (vezi Doamne de specialişti!) care să spună că albul e alb şi nu negru, ca şi cum trebuie să hotărască cineva prin analiză şi vot dacă este zi sau noapte, ca şi cum fiecare membru al consiliului sau al senatului UMF nu ar fi putut hotărî cu propria minte dacă e alb sau negru. Poate că acesta este doar un reflex nou apărut într-o ţară în care cei care fură cu mia de miliarde nu păţesc nimic, iar cei care fură un sac de porumb iau ani grei de puşcărie. Pentru plagiatul evident, trebuie ca soluţia să vină la telefon de sus, de foarte sus. Se instituie de asemenea ideea că dacă plagiezi "puţin", câteva pagini, n-are rost o dezbatere care pare absurdă în raport cu cei care fură cu volumul. Unii sunt hoţi şi alţii mici hoţi. Morala devenind evident o noţiune cantitativă şi nemaiavând legătură cu calitatea tipologiei individului. Nimeni nu cere absurdul. Până la perfecţiunea lucrărilor academice adevărate, de mult uitate în România, există scăpări, mici omisiuni, citare greşită sau neglijenţă în redactare. Dar cum s-ar putea explica faptul că într-o lucrare există câteva sute de autori care nu se regăsesc într-o bibliografie. Editorul acestei lucrări, prin redactorul desemnat, este în acest caz un impostor ca şi presupusul autor un co-plagiator. în aceeaşi oală intră şi avocaţii năimiţi care îşi pun condeiul la încercare sau microfonul - după caz - susţinând uriaşa aberaţie că pentru student şi tânărul medic e mai bine că a învăţat după o carte plagiată, dar corectă şi completă, iar nu după una originală. Aceşti oameni nu par să cunoască termenul de traducere şi nici pe cel de proprietate intelectuală. Ei sunt gata să lingă mâna domnului ministru, domnului rector, domnului şef de catedră sau domnului director de la firma X sau Y, înscriindu-se evident în cohorta co-plagiatorilor. Iar ca legătura dintre plagiat şi politică să fie cât se poate de clară vom arăta că ultimii, dar nu cei de pe urmă în cohorta coplagiatorilor, sunt cei care au putut da legi în România prin care chiriaşul, iar nu proprietarul, să poată cumpăra locuinţa ocupată samavolnic celui dintâi. Uzurpatorul să aibă mai multe drepturi decât uzurpatul. Plaga purulentă a plagiatului necesită un tratament chirurgical. Altfel urmează septicemia.

180 I Florin Tudose, Ion Barbu

Un Beuran cu fustă.

Baronita în România ultimilor ani, un apelativ oarecum impropriu, a scos în evidenţă o nouă categorie de îmbogăţiţi atotputernici ai tranziţiei - baronii locali. Nu se ştie cine şi de la ce ziar a lansat pentru prima oară această expresie, dar ea s-a răspândit cu iuţeală în toate mediile, având meritul de-a sintetiza o realitate pregnantă a ultimilor ani. Se poate presupune că atunci când i-au botezat astfel pe învârtiţii din judeţele României, "naşii" anonimi au avut în minte modelul Baronului de Munchhausen - cel mai cunoscut baron din istorie, simbol al lăudăroşeniei şi mistificării, un aventurier fanfaron şi mincinos. în ceea ce priveşte aşa-numiţii baroni locali, ei sunt produse ale nefericitei întâlniri a dizarmoniei grave de personalitate cu un fundal social puternic destructurat Din această conjuncţie, în absenţa unei scări reale de valori, au apărut pseudo-identităţile - nişte fantoşe lipsite de conţinut uman şi psihologic. Aceşti baroni nu au mai multă substanţă decât singurul baron cunoscut de toţi românii şi anume Munchhausen - un pseudolog, vanitos şi ridicol, un măscărici pe care orice copil îl cunoaşte ca atare. Precum celebrul ofiţer german Karl Friederich Hieronymus, baron von Munchhausen, aşa-numiţii baroni locali din judeţele patriei noastre se îmbată cu propriile minciuni, se gonflează până la dimensiuni cosmice, acoperind cu umbra lor morganatică tristele realităţi ale comunităţilor care îi suportă. Trebuie trataţi ca un fenomen social exploziv, cel mai grav de după 1989. Ei distrug totul, distrug orice probabilitate ca şansele indivizilor să fie egale în societate, subminează autoritatea statului, distrug chiar ideea de democraţie şi morală. Un recurs la istorie ne-ar putea descoperi sursa de inspiraţie a celor care au lansat pe piaţa media din România deja celebrul apelativ. în Franţa, Germania şi Anglia Evului Mediu, titlul de baron le permitea unor nobili să administreze autarhic o regiune, ignorând puterea centrală a regelui. Baronii aveau puterea absolută pe plan local sau regional, ba chiar porneau război contra Centrului, ca lorzii englezi, de multe ori angajaţi în lupte crunte, fratricide, contra regelui din Londra. Abia pe la 1285, regele Franţei, Filip al IV-lea cel Frumos, un monarh dur şi rece, a trecut la centralizarea statului, executând nesupuşii. El a desfiinţat chiar şi Ordinul Templierilor, care avea o enormă putere ocultă, confiscând averile membrilor săi în 1312. Evident că titlul nobiliar nu a dispărut, dar puterea şi privilegiile baronilor au fost foarte mult reduse. Titlul istoric de baron nu are nimic peiorativ - şi, totuşi, a ajuns la noi de râsul lumii.

182

Florin Tudose, Ion Barbu

Pentru că, în esenţă, baronii locali români sunt nişte mici Ceauşeşti, sunt nişte baroni kitsch. Trăsătura lor comună este reacţia agresivă, o agresivitate primară şi vulgară îndreptată împotriva tuturor celor care au o altă părere, care încearcă o altă cale decât cea pe care ei - baronii - au indicat-o supuşilor fideli. Toţi, fără excepţie, îl au ca model pe Ceauşescu şi, precum acesta, îşi afişează numele în orice spaţiu public din oraş. Nevoia de identitate şi onorabilitate este enormă, deoarece aceste atribute le sunt în mod vizibil străine, îşi emit diplome, certificate, atestate de credibilitate, de prieteni ai artelor, ai puternicilor zilei, ai unor persoane publice din străinătate, deşi singurele documente care le-ar putea purta numele într-o lume dreaptă şi cinstită ar fi mandatele de aducere sau de arestare sau, după caz, de eliberare din penitenciar. Baronii se amestecă în viaţa cetăţii, dar nu pentru a o îmbunătăţii, ci pentru a culege mulţumirile nenorociţilor cărora le oferă câteva firimituri de pâine şi mai ales mult circ. Toţi deţin echipe de fotbal, posturi de televiziune şi de radio, ziare, stadioane şi bani, foarte mulţi bani, precum şi titluri de cetăţeni de onoare comunali şi câte o nevastă nou-nouţă la "mâna a doua". Aria de răspândire a baronilor locali este provincia. Au pus mâna pe judeţe, mai exact au fost lăsaţi să pună mâna pe aceste teritorii, pe de o parte pentru a scuti puterea centrală (baronii centrali) de bătăile de cap ale administrării, iar pe de alta, pentru a-i da fiecăruia şansa să extragă cât mai mult din resursele locale. Din păcate, monstruozităţile nu s-au oprit aici. Orice lucru rău generează lucruri şi mai rele. Astfel, au apărut baroni în diferite domenii. Este îngrozitor că au apărut baroni în Alma Mater: rectorii pe viaţă sau baronii universitari. Aceştia gestionează titlurile universitare în mod discreţionar, introduc criterii arbitrare, oricare altele decât valoarea, în promovarea intelighenţiei româneşti, provoacă o pagubă cu consecinţe inimaginabile pentru elita românească şi aşa atât de greu încercată. Au apărut, de asemenea, baronii de elită care îşi permit să se grupeze în tot felul de cluburi ca, de exemplu, Clubul Vânătorilor de Urşi, din care fac parte numai zece persoane, printre care Adrian Năstase, Ilie Sârbu, Dumitru Sechelariu etc. Aşa cum făceau adevăraţii baroni de pe vremuri, aceşti epigoni au privilegii, sunt mereu deasupra legii sau îşi fac legi speciale, care îi privesc strict. Precum lorzii englezi de odinioară, care veneau cu oastea împotriva Capitalei, de câte ori nu le convenea ceva în politica regelui, şi în România zilelor noastre un baron local, nemulţumit de atitudinea centrului PSD faţă de el, şi-a trimis autobuze încărcate cu simpatizanţi la Bucureşti, ca să-i ia apărarea. O adevărată mineriadă de partid. Baronii sunt întotdeauna ai Puterii, nu cunosc din istorie să fi existat baroni în afara puterii, chiar dacă uneori s-au revoltat împotriva ei. Ei au reprezentat puterea locală şi ori erau atât de puternici încât să-şi facă propriile stătuleţe ori se supuneau regelui sau împăratului. Este o problemă falsă să ne întrebăm ai cui sunt baronii.

Psihopolitica recidiva

Unul din elevii celebrului psihanalist al limbajului, Jaques Lacan, a scris o formidabilă carte despre felul în care numele ne influenţează personalitatea şi comportamentul. Celebrul patronim "Mazăre" i-a influenţat atât de mult păstaia personalităţii primarului din Constanţa încât aceasta a pocnit inscripţionând locurile de joacă, autobuzele, gardurile şi zidurile, ilustrând celebrul proverb românesc "Numele p pe toate gardurile". Iată că anonima legumă preferată pentru cantine, şcoli de reeducare, şantiere şi puşcării de regimul Ceauşescu s-a gonflat şi, ca într-un basm stupid, s-a întrupat într-un baron păstăios şi balonat mintal.

I 183

184 i Florin Tudose, Ion Barbu Pe de altă parte, baronii de azi ai puterii din România n-au apărut din senin. Putem vorbi de protobaroni, apăruţi încă din timpul lui Ceauşescu. Şi în vremea aceea existau astfel de indivizi care dominau judeţele - primii secretari care aveau şi puterea şi atribuţiile actualilor prefecţi. Nu este vorba de diagnostice, ci de tipologii. Toţi baronii de care vorbim seamănă între ei de parcă ar fi fraţi. Este evident însă că unii sunt adevărate prototipuri groteşti, au devenit arhetipurile unei noi nomenclaturi. Un baron a cumpărat cu banii obştii palmieri pentru a-i satisface fantasmele unui ministru al turismului bântuit de idei bizare. El a mai importat samba - formaţii braziliene de mâna a doua aduse pe bani grei pentru diverse sărbători locale. Interesant de notat că baronul de la Marea Neagră, spre a-şi creşte puterea, s-a îndreptat spre reprezentanţii bisericii care s-au aliat cu uşurinţă cu acesta. Slujba nu se mai desfăşoară în biserică, ci pe plajă, unde ia aspect de discotecă în aer liber sau de ceremonie religioasă hawaiană. Este ştiut că baronului îi plac exotismele. Totul sub patronajul baronului care, caz fără precedent, a pus taxe la intrarea în localităţile pe care le patronează. De departe un alt caz de baron, constituie exemplul cel mai grav de baronită pe care 1-a generat sindromul puterii. Sculerul-matriţer devenit stăpân absolut peste împrejurimile Bucureştiului a creat virusul revoluţionarului cu certificat, personaje de hârtie falsificată, monştri morali făcuţi pe bandă de comunistul de omenie de la Electroaparataj, care stătea până în '89 mai mult prin pieţe ca inspector ceauşist, lăsând pe alţii în postura de producători şi proprietari. Din piaţă a căpătat gustul ciubucului şi ciupelii, dar a şi simţit satisfacţia primară pe care ţi-o dă lovirea unuia mai slab şi care nu se poate apăra în faţa reprezentantului puterii. A încasat din greu de la unul şi de la altul pentru a crea zeci de mii de privilegiaţi care să nu plătească taxe statului pentru simplul motiv că au făcut tot ceea ce au făcut în acele zile de decembrie 1989 milioane de români. Diferenţa este că doar unii au avut norocul să îl cunoască pe baronul de Pantelimon. Agresivitatea lui se manifestă prin maculare. El mânjeşte tot ce este sfânt, curat, nobil şi dacă nu reuşeşte cheamă gaşca şi mardeiaşii pentru a ameninţa pe oricine: şef de partid mai mare sau mai mic, procuror sau simplu cetăţean, faţă de care baronul se consideră imun. Balonarea lui sa făcut prin suflul divin de la Cotroceni, acolo unde marele profesionist şi pacient al sindromului puterii a inventat uimitor de repede certificatul de revoluţionar. Morţii din decembrie 1989 încă nu se răciseră la morga din Bucureşti când primele certificate fuseseră deja emise. Cerneala s-a uscat mult înaintea sângelui. După toate aparenţele, personajele respective nu se simt prea deranjate de publicitatea care se face în jurul acţiunilor lor extravagante. Care este explicaţia? Baronii transformă întreaga publicitate în bani, în agresivitate. Oriunde s-ar afla, ei par clone ale aceluiaşi arhetip de pigmeu moral care se agită spre vârful piramidei. Complexul puterii este forma exacerbată a celuilalt complex pe care-1 au baronii: complexul de inferioritate, pe care psihiatrul austriac Adler îl defineşte ca pe un handicap emoţional, fizic, intelectual şi chiar de integrare socială.

Psihopolitica recidiva

I 185

Este baronul local rural tipic. Un ţărănoi autoînnobilat, cu mintea înfierbântată de virusul baronitei, care descoperind alfabetul şi cărţile a hotărât să devină scriitor ca Monsieur Jourdain - marele vorbitor în proză. Cumpără istoria la kilogram şi metru pătrat, cumpără orice mai e de vânzare în Gorj, iar la bibliografie trece nu doar lucrările (de unde să ţin eu minte toate titlurile astea?), ci mai ales poziţia locului de veci a lui Grigore Iunian - remarcabilă personalitate cu care baronul gorjean vrea să împartă cavoul şi viaţa veşnică. Cetăţean de onoare prin amărâtele orăşele minereşti devalizate şi ruinate prin deturnări de fonduri şi mineriade generale şi locale, fără îndoială, baronul iubitor de lăutari şi chefuri şofereşti visează posteritate pentru el şi familie, fiind capabil de răzvrătire împotriva partidului care 1-a creat şi, în cele din urmă, 1-a exclus formal din rândurile sale. Năstase I-ul, pe urmele lui Filip cel Frumos al Franţei, 1-a pus pe jar, tăindu-i, din cine ştie ce motive interne, proptelele de sub picioare. încearcă să înfeudeze în partidul soare PSD pe oricine trece sau a trecut prin judeţul pe care-1 baroneşte. închipuiţi-vi-1 pe Brâncuşi membru PSD. O să spuneţi că e un delir. O să vă răspund că aveţi dreptate. Aşa e delirul de grandoare al "baronilor ciupercă" răsăriţi după ploaia de putere aberantă revărsată pe Valea Jiului după '90. Colegi de partid - Miron Mitrea cu Mihai Eminescu, Octav Cozmâncă cu George Enescu. Uneori psihopatologia pare săracă în faţa realităţii.

186

Florin Tudose, Ion Barbu

Oprişan are "naş" ca şi alţi colaboratori în umflarea drept baron de Vrancea pe misteriosul Priboi - supersecuristul din preajma primului ministru. Portretul psihologic - acelaşi. Impertinenţă uriaşă, golănism absolut, cultură lipsă, activitate înainte de '89 în general absentă sau undeva la căldurică pentru partid. Se vrea dandy, Mecena, părintele poporului. Oprişan inventează totul - biografie, studii, încearcă să pună orice ar părea de interes într-un ambalaj jegos şi plin de rupturi prin care nu se vede decât agresivitatea, intoleranţa, linguşeala şi inconsistenţa. Dispreţul legii, dispreţul oamenilor, dispreţul pur şi simplu îl caracterizează cel mai bine pe dandy-ul focşănean. Uimitor pare faptul că în esenţă, oriunde s-ar afla, baronii locali par clone ale aceluiaşi arhetip: un pigmeu moral care se agită impertinent spre vârful piramidei.

Minciuni şi mincinoşi Există o patologie a minciunii care diferă de toate neadevărurile pe care boala sau lipsa de informaţie le determină. Adică nu oricine spune un neadevăr este un mincinos. Patologia minciunii este, în primul rând, una morală, nu ajunge în saloanele spitalelor sau în cabinetele de consultaţii; ea se desfăşoară şi afectează individul ca personaj social. Conştiinţa mincinoasă este una dedublată, care caută adesea să învăluie, în argumentele ei false, întreaga personalitate a individului, să îl îmbete cu voluptatea falsităţii, cu deturnarea realului peste care imaginarul dorinţei modelează favorabil situaţiile. După Sutter, minciuna este faptul prin care persoana se depărtează în mod deliberat de sistemul de corespondente social admis dintre real şi anume forme de expresie, iar Fribourg-Blanc afirma că "mincinosul alterează fundamentele oricărui contact, ucide încrederea reciprocă, fără de care nimic nu s-ar putea rezolva în societate". Oricât ar părea de evidentă nocivitatea minciunii, ea are o putere de atracţie fabuloasă şi, ca şi în cazul altor situaţii patologice, se creează o situaţie de cuplu între cel care minte şi cel care este minţit, situaţie în care, paradoxal, şi cel de al doilea depăşeşte deseori rolul pasiv de victimă. Cine nu cunoaşte sintagma "minte-mă, dar minte-mă frumos" devenită chiar refren de romanţă! Interesant este faptul că nu o dată discursul politic, mai ales în perioadele electorale este supraîncărcat de aserţiuni mincinoase, adică "alterări intenţionale ale adevărului" (Fribourg-Blanc). Desigur, există autori care au susţinut că pentru definirea minciunii criteriul adevărului este insuficient şi că utilizarea sincerităţii drept criteriu ar fi mai indicată. Şi acest criteriu, în cazul discursului politic, îl plasează adeseori doar sub conul de umbra al minciunii. Astfel, cine şi-ar putea închipui că un candidat, să spunem la preşedinţie, ar putea promite cu sinceritate un milion de locuri de muncă într-o economie pe care tocmai o declarase ca fiind într-o situaţie critică? Minciuna politică este cu atât mai nocivă cu cât foarte mulţi autori sunt întru-totul de acord Lafon, care considera minciuna "un moment din lupta noastră contra societăţii". De aici, superparadoxul care naşte patologia socială: cel care se doreşte reprezentantul interesului de grup sau general, foloseşte - pentru a câştiga încrederea sau fidelitatea grupului social - un eşafodaj care, cu siguranţă, va leza interesul celor pe care îi capacitează. Oricât ar părea de improbabil acest scenariu, el funcţionează şi poate fi regăsit în nenumărate momente ale istoriei mai vechi sau contemporane.

188

Florin Tudose, Ion Barbu

Un alt paradox al forţei de atracţie a minciunii este cel al valorificării unor mari mincinoşi. Bineînţeles că nu ne referim aici la simpaticul baron von Munchausen şi nici la Lelio, "mincinosul" lui Goldoni. Vom vorbi despre Ulisse care, prin minciuni bine ticluite, reuşeşte să provoace căderea Troiei. Calul troian va deveni un adevărat "arhetip" al minciunii care distruge. Şi acum se spune "mă tem de greci chiar dacă aduc daruri". Chiar Platon ne spune că mincinosul capabil să înşele în mod expres sau cu bună ştiinţă este superior celui care spune adevărul, căci el poate "şi una şi alta". Mai aproape de vremurile noastre, Winston Churchill susţinea utilitatea "minciunilor necesare" care, în vreme de război, au menirea să protejeze adevărul. Considerate drept minciuni, unele convenţii sociale ar avea chiar rolul de a amortiza şocul produs de situaţii critice şi de a concilia aparenţe ireconciliabile. îl vom urma pe Descartes care crede că putinţa de a minţi pare să fie o marcă de subtilitate sau putere, dar voinţa de a o face este, fără îndoială, o slăbiciune. Egoismul este cel care dă dimensiunea întregii meschinării care stă la baza unei organizări mincinoase a discursului, afirmă cu subtilitate Jenkelevitch. Chiar atunci când aceasta are consecinţe îndepărtate în timp, ea nu are nici susţinere solidă, nici o amploare cu adevărat raţională. Minciuna implică logosul, dar este un logos cu viaţă scurtă. Această idee este în mod excepţional realizată în proverbul după care "minciuna are picioare scurte". A minţi înseamnă a renunţa la avantajele pe termen lung pe care adevărul le-ar oferi, pentru a beneficia rapid de micile facilităţi pe care minciuna le presupune. Mincinosul este un om slab şi fricos; pentru el minciuna este posibilitatea de abandon a oricărei misiuni sau sarcini, un anestezic faţă de orice efort. încet, dar sigur, minciuna îl va conduce însă în labirintul propriei sălbăticiuni. Construcţie fără perspectivă, minciuna va ridica noi obstacole mincinosului, care va deveni tot mai izolat şi mai periculos în dorinţa sa de a evita să îşi asume şi partea mai puţin plăcută a realului, cea care cere efort şi sacrificii. în politică, mincinosul se refugiază din faţa "dificultăţii de a gândi" (Laffay) în sisteme globale. Acelaşi autor afirmă că acţiunile în care se angajează politicianul cu conştiinţa mincinoasă sunt "iraţionale, isterice şi militante". Nu lipsesc simplificările propagandei şi a relei credinţe. Mincinosul mai cere folosirea de mijloace care nu mai au nimic comun cu ordinea şi liniştea socială deşi, vai, rău intenţionat cum este, tocmai pe acestea le invocă şi tocmai lor li se consideră apostol. El este întotdeauna pentru liniştea noastră. El ne salvează întotdeauna de "bandele de legionari, moşieri, unguri, copoşi" şi orice alte simboluri ale unui rău adevărat sau investit ad-hoc cu puteri malefice.

Psihopolitica recidiva

Minte cu nonşalanţă şi are state vechi de serviciu în dezinformare şi zvonistică. A fost folosit drept piesă grea ori de câte ori puterea îşi arăta muşchii pe ecranul televizoarelor. Bălmăjeşte într-un stil inimitabil descrieri despre case de cultură, soarta orfanilor, scufundarea vaselor, monarhismul opoziţiei şi două-trei vorbe despre el, el, inegalabilul Eminescu. La sfârşitul unor astfel de emisiuni informative, spectatorul este la fel de năucit ca şi redactorul prezentator, care se întâlneşte prea des înainte de emisie cu celebrul Rasputin. Pe termen lung totul se sfârşeşte cu bine atât timp cât domnul respectiv a ajuns director de canal. De televiziune naţională.

I 189

190

Florin Tudose, Ion Barbu

Sub presiune, mincinosul face orice concesie (mincinoasă) pentru a se salva, deoarece el nu se poate lăsa frustrat. Dacă este în fruntea unui grup, el va sacrifica întotdeauna adevărul pentru a-şi menţine poziţia, chiar dacă pe termen lung acest lucru îl va costa. Minciuna este, la fel ca viciul sau desfrâul sau orice toxicomanie, sub suveranitatea clipei, ea nu are trecut (mincinosul şi-1 schimba în permanent, ajustându-1 după necesităţile prezentului) şi nici viitor. Satisfacţia pe care o asigur este imediată, iar mincinosul nu este capabil niciodată să negocieze cu realul termenii ruinători în care sacrifică adevărul. Multora mincinosul le pare un timid şi un "rezolvitor" excepţional dotat, deoarece în lumina momentului el pare să găsească întotdeauna primul răspunsul. în perspectivă, "calea" mincinosul este o fundătura noroioasă, plină de capcane şi gropi. Cei care urmează o astfel de "călăuză" (mincinoşii se cred adesea îndrumători de excepţie, un fel de "despoţi" luminaţi sau scientologi ultraperfecţionaţi) vor constata, din nefericire, laşitatea funciară şi abulia (lipsa de voinţă) a acestor personaje care îi expun la dificultăţi pe care în mod normal nici nu şi le-ar fi închipuit. Soluţia "la minut", superficială şi dotată în politică cu un fel de probabilism revoluţionar, este lipsită de empatie, adică este un discurs vid, în care interlocutorul nu se regăseşte. Celebrul filosof şi estetician Alain spune că minciuna nu este decât un logos fraudulos, o laborioasă speculaţie care abandonează în faţa dificultăţii. în loc să se rezolve, ea este un abandon şi un "discurs pe cale de a se prăbuşi". Tot mai singur, mincinosul nu-şi va mai putea depăşi însingurarea şi pentru că nu mai poate avea încredere în oameni atâta timp cât el îi minte pe toţi. Impostura va deveni o boală fără leac, nici măcar confesiunea nu va mai avea rolul de a alina pe care îl are de regulă. Mincinosul nu va mai găsi în el nici un adevăr. Sau, mai precis, nu-1 va mai putea deosebi de minciună. Minciuna transformă Eul individului într-o fantoşă pe care o va îmbrăca într-o armură izolatoare, care va opri sau va reflecta orice rază de căldura ce ar izvorî din dragostea faţă de oameni. Din nefericire, încet-încet, aceasta armură se transformă, devenind chiar epiderma personajului, Eul mincinosului gonflându-se şi devenind insensibil la orice mişcare şi faţă de orice dinamică. Mincinosul este o fiinţă cu umanitatea caricaturizată, apropiat de poziţia de obiect neînsufleţit. Jean Kelevitch consideră drept cauză fundamentală a minciunii lipsa de generozitate. Generozitatea este cea care ne face, în opinia acestui autor, inocenţi şi transparenţi ca la începutul lumii. Autorii de inspiraţie psihanalitică au considerat că există o asemănare excepţională între prima minciună pe care individul, din lene sau teamă, nu o corectează şi traumatismul original care declanşează nevrozele.

Psihopolitica recidiva

Un general căruia minciuna i-a "scurtat" piciorul la momentul oportun. Rolul de mare mincinos pe care 1-a avut în '89, capcană în care 1-a atras spre Târgovişte pe comandantul său suprem şi pactul precipitat cu noile autorităţi cu care şi-a reglat rapid conturile, fac din enigmaticul personaj o figură cât se poate de balcanică. Există desigur şi generali de armata laşi şi mincinoşi. Dar, pot oare exista laşi şi mincinoşi generali de armată?

191

192

Florin Tudose, Ion Barbu

Sufocat de propriile minciuni, mincinosul se înfundă tot mai mult în ele; pentru a evita scandalul sau explicaţiile de fond, se va încăpăţâna în a crea false situaţii, transformându-se într-un comediant care joacă în scena vieţii un rol străin şi nepotrivit. în loc de aplauzele şi aprecierile celorlalţi, el nu va culege decât propriul dispreţ şi teamă. Mincinosul este bolnav moral, dar care nu îşi recunoaşte boala, care se transformă într-un adevărat alibi existenţial. Toate sentimentele acestui personaj defectual se deformează, îşi pierd căldura şi capacitatea de nuanţare. Incapabil de altruism, mincinosul se prosternează în faţa Eului său gonflat, iar acţiunile sale vor părea celorlalţi anarhice, în contratimp, lipsite de o direcţie vizibilă. Duplicitatea real-fals va însoţi discursul mincinosului, iar audienţa sa va deveni tot mai slabă, capitalul de credibilitate pierzându-se cu atât mai rapid cu cât mincinosul ocupă în ierarhie o poziţie mai înaltă sau este persoană publică. Dictaturile şi dictatorii au un adevărat tactism pentru minciună, iar explicaţia este pe de o parte legată de viziunea simplificată şi unilaterală pe care o au despre societate şi despre drepturile celorlalţi, iar pe de altă parte din lenea de a crea modele adevărate. Ei caută să îşi apere minciunile, încercând să scoată din teritoriul realului toate acele elemente care contrazic în mod evident propriile aserţiuni. Cu cât se înfundă în labirintul propriilor minciuni, dictaturile instituţionalizează măsuri de selecţie şi instituţii abilitate să facă aceste selecţii, ajungând întotdeauna la celebrul "Minister al Adevărului" Orwellian. Presa cade prima victimă a acestor măsuri care tind să împiedice comunicarea liberă între oameni, deoarece comunicarea şi comparaţia sunt cei mai mari duşmani ai minciunii. Sistemele totalitare din Est s-au prăbuşit şi datorită dificultăţilor economice, dar, probabil că în primul rând, datorită dezvoltării sistemelor de telecomunicaţii, care au permis oamenilor să vadă în deplină goliciune pe cei care îi conduceau. încercarea de manipulare a relaţiilor cu ajutorul mass-media este sortită eşecului în momentul în care apare alternativa. Revenind la dictaturi, ele îşi dezvoltă concentric sistemele de apărare a minciunii, creând veritabile labirinturi de interdicţii, care nu au alt obiectiv decât deturnarea atenţiei generale. Sistemele de apărare ale dictaturii sunt specializate în crearea ţintelor false, care să abată psihologic opinia individuală şi de masă de la veritabilele probleme cu care oamenii se confruntă. O mare parte dintre mincinoşi au o capacitate mimetică excepţională şi se îndreaptă instinctiv exact spre acele trăsături caracteriale la care minciuna le interzice accesul şi care, cel mai adesea, de fapt le sunt străine. Astfel, falsa modestie şi umilinţa sunt modele frecvente. Se trec în mod ostentativ în coada unor liste şi îşi declară lipsa de bunuri materiale sau ascetismul cu o veritabilă voluptate. Funcţionează şi în cazul minciunilor caracteristice acelaşi mecanism al dublei contabilităţi şi al plăcerii perverse de a-i oferi celuilalt simpla iluzie, în locul realului.

Psihopolitica recidiva

Periuţă monstruoasă a Puterii, a transformat Societatea de Radiodifuziune într-o tribună propagandistică de laude şi dezmierdări fără limite şi fără decenţă la adresa iubitului conducător şi iubitului protector - măreţul prim ministru cu nume de Guvern: Adrian Năstase. Admiraţia cu note patologice are în spate raţiuni cât se poate de concrete. Domnul D.Ş. nu este o periuţă, ci un aspirator de bani şi putere. Acest Madam Colette masculin care se ataşează de orice vizită şi delegaţie guvernamentală şi prezidenţială şi îşi relatează plângăcios emoţiile de la matinal până la jurnalul de noapte, va rămâne cu siguranţă în istoria radioului drept cea mai lungă limbă de catifea herţiană.

193

194

Florin Tudose, Ion Barbu

Mulţimile sunt seduse de eroare; adevărul nu a fost niciodată subiect de interes. Inconştientul colectiv este iraţional şi favorizează credulitatea. Vânzătorii de iluzii devin lesne stăpânii mulţimilor seduse de oratori mincinoşi. înainte de a trece la descrierea câtorva "caractere mincinoase" merită să ne oprim puţin atenţia asupra psihologiei mulţimilor, aşa cum este ea văzută de părintele psihosociologici, Gustave Le Bon. Bineînţeles, nu ne vom opri decât asupra minciunii. „Iluziile - umbre vane, odrasle ale viselor noastre - au influenţat din zorii civilizaţiilor soarta popoarelor şi a omenirii în ansamblu. Cei care le-ar distruge ar secătui izvoarele resemnării şi speranţei şi ar deschide doar drumul unor forţe nemiloase şi oarbe, forţele naturii. Ca şi insectele care se îndreaptă instinctiv spre lumină, r indivizii se orientează spre oratorii capabili să le ofere vorbele mincinoase aducătoare de speranţă. Nu adevărul, ci eroarea este factorul de evoluţie al popoarelor." (Cu o intuiţie genială, Gustave Le Bon exemplifica acest lucru, în urmă cu un secol, cu "iluzia vie" a socialismului prezicând că forţa sa rezidă în faptul că este apărat de "minţi ce ignoră suficient realitatea pentru a cuteza să promită omului tară pic de sfială, fericirea"). O himeră, căreia filosofii şi istoricii au căutat să îi dovedească zadarnic absurditatea, este aceea că instituţiile pot remedia defectele societăţii şi că progresul popoarelor decurge din îmbunătăţirea constituţiilor şi a formelor de guvernare. Minciuna la care se recurge este schimbarea denumirilor care ar fi etichete deşarte. Republicile pot fi conduse de "despoţi luminaţi" înconjuraţi de sute de SPP- işti şi "consilieri", iar monarhiile pot fi conduse de regi care se plimbă cu bicicleta (vezi monarhul suedez). Excesiva sugestibilitate a mulţimilor este terenul care favorizează răspândirea iluziilor şi minciunilor. Mulţimea în stare de expectativă, atentă, favorizează sugestia. Inconştientul colectiv nu este, evident, raţional, iar lipsa raţiunii critice nu face decât să favorizeze credulitatea. Imaginarul este confundat cu realul şi imaginea sugerată, cu evenimentul. Pot astfel să fie văzute maşini de fabricat bani, legionari în uniforme negre şi verzi, cu centuri de piele, trenuri cu moşieri care îşi "revendică" (cf. D. Marţian) moşiile, tabere ungureşti de antrenament terorist la Baraolt, creşteri continue ale nivelului de viaţă. "Raţiunea arată incoerenţa unor asemenea imagini, dar mulţimea nu o vede", spune Gustave Le Bon. Imaginile evocate sunt confundate de imaginaţia deformată a mulţimii cu evenimentele. Neverosimilul nu există pentru mulţimea aflată în această situaţie. O exemplificare excepţională a aserţiunilor anterioare va face Wilhelm Reich în celebra sa carte despre psihologia de masă a fascismului.

Psihopolitica recidiva

A cunoscut încă din prima clipă puterea cuvintelor asupra lui "stupid people". Personaj anticharismatic, nu s-a jenat şi nu s-a prefăcut atunci când a apreciat la două decenii intervalul revenirii la realitate. Vrăjitorul din Dămăroaia prooroceşte în cunoştinţă de cauză şi îşi schimbă culoarea ori de câte ori cineva îi oferă mai mult spaţiu pe postul de televiziune. Lozinca prognosticurilor lui "dacă se adeveresc am avut dreptate, dacă nu se adeveresc, am avut, evident, dreptate." Nu consideră că minte niciodată, deoarece crede că orice aserţiune este adevărată, dacă a fost emisă de el însuşi.

I 195

196

Florin Tudose, Ion Barbu

Să mergi la teatru sau la cinema, să citeşti cărţi, să faci sport, să te speli pe dinţi sau să mergi la şcoală sunt activităţi importante, dar ele nu caracterizează diferenţa dintre un regim dictatorial şi unul autentic democratic. Eroarea tipică a comuniştilor este aceea de a califica construcţia unui imobil, deschiderea unui metrou sau inaugurarea unei şcoli drept realizări socialiste (...); nici una dintre aceste activităţi nu indică însă dacă oamenii acestei societăţi sunt sclavi sau oameni liberi, indivizi raţionali sau iraţionali. Din păcate, clişeul cu "realizările" este o mare minciuna care încă funcţionează şi dă apa la moară unor mincinoşi şi nostalgici. Tipul psihologic care este definit de falsa indiferenţă este adeseori mai frecvent în anumite perioade istorice când condiţionarea socială face individul să adopte acest mod de apărare. După Fr. Paulhan "bancurile" şi ironia servesc deseori ca supape sociale, iar falsul indiferent încearcă să le evite, afişând un dispreţ suveran care îl protejează şi pe el de efectul caustic al acestor forme de agresivitate mascată. Trebuie totuşi notat că în minciunile falsului indiferent există un complement de adevăr, ceva care rămâne autentic, el nefiind un simplu simulator, ci o persoană care îşi disimulează dorinţele şi neliniştile sub masca rece a indiferenţei. El îşi reţine pornirile intime, simpatiile, îşi ascunde gusturile şi preferinţele, opţiunile şi ideile. într-un fel, toate acestea sunt partea de adevăr pe care falsul indiferent le sacrifică pe altarul măştii sale şi care nu devine decât o hidoasă construcţie în care imaginarul distruge căldura realităţii. Falsa indiferenţă este o lene a spiritului şi a afectivităţii. Paradoxal, indivizii cu acest tip caracterial vor fi lipsiţi de surse de afectivitate pentru că rigiditatea comportamentală pe care o afişează le va face imposibila receptarea semnalelor corecte ale celorlalţi. Foarte adesea vor fi caracterizaţi drept mizantropi, egoişti, orgolioşi, intoleranţi. La polul opus se situează falşii sensibili, persoane care mimează o excesivă participare şi înţelegere la realitate, dar care de fapt desfăşoară un cameleonic mimetism, care nu are nimic sau prea puţin în comun cu adevăratele lor trăiri. Aceşti indivizi presupun că o rezonanţă în exces la vibraţiile afective ale lumii îi califică şi îi situează înaintea celorlalţi, le dă un aer de superioritate. Falsa sensibilitate este şi un mijloc de apărare, individul nu va fi "dizident" faţă de opiniile sau sentimentele celorlalţi, chiar dacă de fapt el nu aderă şi nu simte nimic sau aproape nimic. Nu riscă în acest fel niciodată să fie prins pe picior greşit: reuşeşte întotdeauna de partea mulţimii. Ba încă şi în exces! Bineînţeles că o astfel de tipologie nu se poate structura decât pornind de la autoînşelare şi autoamăgire, de la o minciună fundamentală care reprimă adevăratele sentimente şi opinii pentru a oferi în schimb coparticiparea. Este un mod depreciativ de a trata propriile reacţii, care conduce la crearea unui univers artificial presupus a fi al celorlalţi, în care individul acţionează ca o marionetă care imită impecabil trăirile celorlalţi. Mai mult, sentimentele încep să fie

Psihopolitica recidiva

197

confuze şi să fie descrise conform unor convenţii pe care subiectul le consideră favorabile. Tremuratul de frică în fata unei lupte va fi descris cu o manie sacră care evident pune în valoare forţa şi nu laşitatea subiectului. Deşi nu este nimic ruşinos în a te teme în faţa unei confruntări. M. J. Sully considera că multe convenţii sociale îi împing pe indivizi să urmeze calea comportamentului simulat, să adopte modelul falsei sensibilităţi şi afirmă că în anumite perioade mulţi indivizi devin profund inautentici în comportamentul, raţionamentele şi chiar sensibilităţile lor. Trecând prin experienţa socială de până în 1989, înclinăm să îi dăm dreptate acestui psiholog de la începutul secolului şi să ne amintim de dubla contabilitate emoţională care domină nu doar societatea, ci şi pe fiecare dintre noi ca individ. Şi nu putem să nu ne amintim de marea "schizofrenizarea socială" de care vorbeşte psihiatrul Ion Vianu care cuprinsese întreaga suflare românească şi ale cărei consecinţe continuă să îşi facă simţită încă monstruoasa prezenţă. Minciuna lasă sechele profunde chiar atunci când este folosită doar pentru supravieţuire. Dar nu spunea oare Jean Fursay că "orice om care s-a născut în acest secol şi trăieşte este un supravieţuitor".

198 :

Florin Tudose, Ion Barbu

"Vindecător miraculos", fanatic activ şi stenic, se consideră dotat cu puteri miraculoase nu numai în domeniul medical, ci şi în cel social. "Fanatic de luptă", atrage în jurul său o droaie de fanatici pasivi care, cu defectul lor de imaginaţie, repetă ca roboţii sloganurile guru-lui. Pornind de la celebrul exemplu al "savantului" Ion Mânzatu, descoperitorul apei vii şi apei moarte, se înscrie în cursa prezidenţială prezentând o listă cu o sută şi ceva de mii de semnături ale bolnavilor. Semnăturile au fost strânse înainte de tratamente. Spera probabil că va deveni după alegeri un nou vicepreşedinte al partidului de guvernământ. Partidul vicepreşedinţilor foşti candidaţi la Preşedinţie.

Delirul de mass-media Orice rezident de psihiatrie, ba chiar orice student în medicină aflat în ultimul an, află că există un delir în doi în care un membru al unui cuplu aderă la delirul celuilalt fără ca el să poată fi considerat un bolnav psihic. Mai mult, într-o descriere considerată clasică, doi mari psihiatri ai secolului trecut - Falret şi Lasegue - au arătat condiţiile acestui delir, printre care menţionau existenţa unui nivel de inteligenţă mai important al inductorului (bolnav) faţă de indus (sănătos), participarea comună a celor doi la amplificarea delirului, un anumit grad de "credibilitate" pe care acest delir îl are, adică menţinerea acestuia în limitele posibilului. Istoria psihiatriei a înregistrat cazuri de delir indus în care numărul participanţilor este de trei, patru şi chiar mai mulţi, condiţia fiind ca inductorul să rămână unic. Această mică disertaţie cu temă psihopatologică ne este prilejuită de apariţia la o scară încă nemaiîntâlnită a unei psihoze colective având ca temă producerea iminentă a unui mare cutremur, anticipat cu precizie de un presupus specialist, inventator, om de ştiinţă şi cercetător cu autoritate. Seismofobia cu dată fixă care a cuprins naţia română a fost declanşată de afirmaţia lui Vergii Hâncu care, pornind nici mai mult nici mai puţin de la legea atracţiei universale şi legea mişcării pământului în jurul axei sale, legi pe care la nivelul clasei a opta orice elevi, chiar şi cei nu prea silitori, le află, elaborează o predicţie "sută la sută" despre iminenţa unui seism de şapte, opt sau, nu-i aşa, chiar nouă grade Richter. Domnul cercetător trecut bine în vârsta a treia trăieşte pe continentul american şi a venit aici să vadă cu ochii lui şi, evident, să verifice pe propria-i piele marea zguduitură care se va produce. în plus, încearcă să convingă autorităţile pentru a fi copărtaşe la provocarea artificială şi la oră fixă a primului mare seism din istorie în care populaţia avertizată, toţi 22 de milioane de cetăţeni vor sta în locuri sigure privind cum li se prăbuşesc doar casele şi podurile, cum li se rup şoselele şi le plesnesc barajele. Avantajul: nu vor fi morţi. Ori de câte ori va fi nevoie de un cutremur, domnul Hâncu şi autorităţile îl vor produce. Ideile domnului Hâncu nu admit replica, eroul preferat al domniei sale este Galileo Galilei, iar duşmanul principal (nu, nu este cum aţi crede - medicul psihiatru!) este alternativa. Orice alternativă care nu corespunde alegaţiilor sale nu poate fi admisă. Dacă savantul prezicător ar fi făcut afirmaţiile terifiant hilare de mai sus într-un salon de psihiatrie, în parcul Cişmigiu sau la vreo cârciumioară de cartier, atât codul deontologic, cât şi bunul nostru simţ ne-ar fi făcut să le ignorăm şi să le considerăm exact ceea ce sunt: nişte bizare rezultate ale unei minţi rătăcite în veşnicul cuplu de forţe dorinţă-putinţă.

200

Florin Tudose, Ion Barbu

Un biet profesoraş de provincie, probabil cu institut pedagogic sau vreun seral la bază, care uimit de principiile fizicii şi ignorând până la nebunie teoria probabilităţilor a reuşit cu ajutorul presei, dar şi cu cel al politicienilor să ţină pe jar o ţară întreagă. Oricând politicienii sunt avizi de subiecte senzaţionale: cutremure, sex în grup, penisuri tăiate sau văduve negre reapărute brusc din nisip pentru ca lumea să fie mai puţin atentă la miliardele de lei furate de unul sau altul sau la scumpirile care vor face viaţa alegătorilor un coşmar.

Psihopolitica recidiva

I 201

Ceea ce ne determină să le reproducem în searbădă lor deviere de la realitate este faptul că mii, sute, sute de mii sau milioane de oameni au reacţionat la această înşiruire de idei delirante, orbiţi în faţa evidenţei, de puterea fascinantă a mass-media. A fost de ajuns ca delirul să fie expus de la tribuna micului ecran pentru ca logica fiecăruia sau a multora să se blocheze instantaneu. Plimbate de la un post de televiziune la altul, la ore de maximă audienţă, reluate pe primele pagini ale unor ziare în criză de tiraj, delirurile inventatorului de carton au devenit, prin amplificare şi prin adăugarea unui ambalaj emoţional tot mai gros, subiectul a ceea ce am numi nu o psihoză de masă, ci o psihoză de mass-media. Pregătirea a existat şi, manifestări de mai mică amploare, generate de "viruşi informaţionali" cu tematică medicală, au declanşat campanii preventive care într-o istorie a psihiatriei pot să figureze la loc de cinste, alături de vrăjitoarele din Salem sau de vindecările Maglavitului (celebrul Petrache Lupu - debil mintal, vizionar din anii '40). Astfel, vom cita ochelarii antieclipsă, a căror absenţă ar fi generat, vezi Doamne, zeci sau sute de mii de orbiri cum afirma un medic oftalmolog, umblând din post în post (de televiziune) pe la mijlocul verii. Lumea a fost prudentă şi nu au fost orbiri, în schimb a fost conjunctivita, tot o formă nu medie, ci "mass-medie". Cam la fel se întâmplă cu sinuciderile, în care presa se străduieşte din răsputeri să claseze România în locurile fruntaşe, iar statisticile fac ce fac şi o pun în coada plutonului european, spre mulţumirea noastră şi a celor care, bine sau rău, înfruntă viaţa. Pentru că tot suntem aici, la delirul de mass-media, să amintim de vindecătorii, tămăduitorii şi bioenergeticienii băştinaşi sau veniţi de dincolo de Prut, din care posturi de televiziune şi ziare îşi fac rubrici fixe în dispreţul logicii, banilor şi sănătăţii oamenilor. Şi încă, şi încă... Cazul Hâncu, cu tot necazul şi spaima pe care unii nu o vor uita, dar va avea, sperăm, rolul unei imunizări, a unei vaccinări. Poate se va descoperi o cale de reducere a impozitului pe prostie, fie el aplicat pe cea netă. Sau măcar pe cea brută.

Despre manipulare Individul uman este în acelaşi timp personalitate (sau conştiinţă în sine ca structură) şi persoană (sau conştiinţă în acţiune). Omul este rând pe rând, dar şi simultan, personalitate şi persoană. Persoana este "masca" sub care individul este actorul nenumăratelor episoade din existenţa socială concretă, enorma scenă pe care în cursul existenţei fiecare o străbate. Calitatea de persoană normală a oricărei personalităţi rezultă din felul în care fiecare individ se înscrie în universul semnificaţiilor care acoperă şi întregeşte realitatea, făcând ca o lume dată să se transforme într-una acceptabilă sau în cel mai fericit caz într-una favorabilă. Omul trăieşte şi acţionează într-un univers care abundă tot mai mult în informaţie, pe care o preia şi o prelucrează, dacă are timpul şi disponibilitatea afectivă de a o face pentru că timpul şi afectivitatea sunt duşmanii invizibili ai raţiunii. Intoxicarea informaţională poate lua aspecte diferite: fie prin prezentarea continuă şi unidimensională a unor clişee care să se impună coriŞtiinţei, să devină cadrul şi model al persoanei (situaţie înspăimântător de bine cunoscută de noi toţi până în momentul Revoluţiei), fie prin inserarea unor toxine informaţionale, informaţii al căror conţinut este cu atenţie dirijat pentru a se insera exact pe starea de spirit care să abată atenţia de la semnificaţia reală a acestei informaţii semnificaţia nocivă. Individul poate fi "manipulat" pentru o perioadă mai lungă cu efort deosebit, cu mijloace relativ sofisticate şi structuri organizaţionale precise. Pentru intervale scurte poate fi însă manipulat prin informaţie, în special prin cea structurată vizual, care îi creează falsa impresie de coparticipare directă la eveniment. Manipularea individului se face mult mai uşor atunci când este integrat în grup mare, când omul devine masă umană. Conduitele de masă intensifică manifestările emoţionale care contaminează şi iradiază, depăşesc cu uşurinţă pragul raţionalului, care este invadat literalmente de "reflexe", de înlocuirea Eului cu inconştientul. Falsa senzaţie de "coparticipare" duce automat la slăbirea cenzurilor comportamentale, individul având senzaţia pe de o parte că atitudinea colectivă (deşi colectivitatea respectivă poate fi absolut minoră într-o colectivitate umană) este cea oportună, iar pe de altă parte că nu are responsabilitatea actelor sale fiind vorba de o opţiune colectivă. Mijloacele de informare în masă şi, în primul rând televiziunea, sunt un caz informaţional de excepţie pentru manipularea individuală, oferind modele prefabricate pentru persoană, anihilând personalitatea fiecăruia prin recurgerea la instinctul inconştient care se află în profunzimea fiecăruia dintre noi.

204

Florin Tudose, Ion Barbu

Manipulantul televiziunii din 9 februarie 1990 până în 15 iulie 1992 renumitul bizantolog reuşeşte să deformeze la proporţii apocaliptice realitatea, fiind unul din responsabilii direcţi pentru evenimentele din Piaţa Universităţii, pozează chiar victimă, instigă populaţia şi grăbeşte, în cadrul unui plan concertat, sosirea minerilor. Levantinul profesor de arte a abdicat pentru un pumn de arginţi şi o poziţie mai înaltă pe treptele puterii de la orice urmă de morală. A urcat treaptă după treaptă până în punctul mirific al ministerului în care se găseşte cloşca cu puii de aur: bugetul culturii. Din el puterea te lasă să faci volume de maculatură subvenţionată pentru prieteni, admiratori şi lăudători. Să cumperi de la cunoscuţi ori simpli membri cotizanţi, la orice preţ, obiecte de artă cu autenticitate discutabilă pentru muzeele patriei. Să organizezi sindrofii groteşti care transformă comemorările în aniversări şi cultura în propagandă. Totul grandios şi kitschios ca un apus de soare festivist. Oare puterea îţi dă şi dreptul de a te mai numi după toate acestea profesor?

Psihopolitica recidiva

I 205

Dispoziţia afectivă este "arma" care poate fi cel mai lesne de mânuit, chiar şi de neprofesionişti în materie de manipulare. Nimeni nu poate nega neliniştea, nesiguranţa, teama firească de un viitor încă imprevizibil, fantasmele răului trecut care încă plutesc deasupra sufletelor noastre. Nimeni nu poate nega un grad mai mare decât cel obişnuit de oboseală (deci, atenţie! - de umbrire a raţionalităţii) care a cuprins fiecare individ după efortul revoluţiei, la care practic au participat nu doar activ, direct, ci afectiv şi emoţional toţi oamenii acestei ţări, ca şi efortul de a descoperi lumea nouă a libertăţii (deci atenţie! - ea nu este o lume a oricărei libertăţi, în nici un caz a eliberării de condiţia umană). în sfârşit, imaginile neobişnuite ale violenţei, agresivităţii bestiale, ale descărcărilor emoţionale explozive au devenit un patrimoniu afectiv dominant în ultimul timp. în aceste condiţii, manipularea prin mijloace mass-media, în special cele vizuale, este un pericol extraordinar pentru fiecare individ, transmiterea unor informaţii într-un mod intenţionat lipsit de neutralitate, este categoric o încercare de a transforma rapid (citeşte instantaneu) personalitatea în persoană şi persoana în masa amorfă. Numai structura amorfa, lipsită de idei, redusă la nivel afectiv instinctual care răspunde reflex (cât de bine au fost aceste reflexe sociale învăţate în ultimele câteva decenii când de altfel "reflexologia" devenise model unic pentru psihologia acestei ţări) la comenzi precise şi situaţii standardizate printre care modelul originar "lupii răi - mieii buni" duce la trezirea unor riposte obişnuite în faţa pericolelor vitale cu care se confruntă fiinţa umană. Parafrazându-1 pe celebrul psihanalist Wilhelm Reich, aş arăta că un medic, pentru a trata, într-o existenţă, câteva zeci de examene, care să certifice cunoştinţele sale practice şi teoretice, un crainic (sau un director de televiziune), un ziarist, care poate influenţa decizia a milioane de fiinţe umane în momentele în care societatea este anemică, nu este în mod paradoxal supus nici unui examen, nici măcar unei banale testări psihologice. Este un pericol grav, cu atât mai mult cu cât există un singur car de televiziune, deci un monopol al informaţiei de moment şi prea puţine ziare de tiraj care să dea posibilitatea alternativei. Unilateralitatea informaţiei este şi ea o formă de manipulare.

206 I Florin Tudose, Ion Barbu

Ardelenii sunt bine cunoscuţi prin faptul că între români sunt ultimii care ar da "cinstea pe ruşine". Cu toate acestea pentru un post de ministru, un respectabil, până atunci, sociolog clujean a făcut albul negru şi cioara privighetoare, făcând preziceri mai ceva decât clanul Omida şi transformând sondajele Metromedia în ode partidului iubit. A declanşat o adevărată pasiune pentru "sondorii" primului ministru (vezi şi cazul Alin Teodorescu) care se aciuează la Guvern, mai repede ca prezicătoarele şi vracii la curtea ţarilor ruşi. In al doisprezecelea ceas, într-un moment de ciudată luciditate, îşi împarte colegii de partid în disperaţi, moftangii şi frustraţi, autoîncadrându-se la "puţin moftangiu". Părerea noastră este că moftangiu, ca şi lichea, nu are grade de comparaţie fiind substantiv. Sau poate la Cluj poţi fi şi "puţin fată mare"?

Lucrare practică Printre multele calităţi ale doamnei Karen Horney (1885-1952) se numără nu doar faptul de a fi fost o mare creatoare de şcoală, ci şi aceea de a nu fi recunoscut în nici un fel zecile de aspiranţi la topul puterii de pe plaiul mioritic. Domnia sa ne-a lăsat o serie de chei diagnostice cu care putem să-i identificăm pe cei bolnavi şi să le facem lor şi nouă un bine, nealegându-i. Totul se rezumă la a citi cu atenţie textul care urmează şi dacă recunoaşteţi "calităţile" vreunui competitor să-1 lăsaţi în plata Domnului să-şi vadă de treburile lui obişnuite. Politica nu este nici sanatoriu, nici ospiciu. Votul fiecăruia nu poate în nici un caz să fie un bilet de tratament de unul, două sau cine mai ştie câte mandate pentru cei care, uite-aşa, nu se mai simt în largul lor decât în fruntea bucatelor. "Lupta nevrotică pentru putere serveşte ca protecţie împotriva pericolului de a se simţi sau de a fi privit ca o cantitate neglijabilă. Nevroticul cultivă un ideal de putere, rigid şi iraţional, care îl face să creadă că el ar fi capabil să fie stăpân pe orice situaţie, oricât de diferită şi că ar putea să o rezolve numaidecât. Acest ideal se asociază cu orgoliul şi, în consecinţă, nevroticul consideră slăbiciunea nu numai ca pe un pericol, ci şi ca pe o dezonoare (...)". El are mai mult sau mai puţin dispreţ pentru toţi cei care sunt de acord cu el sau îi împlinesc dorinţele, care au inhibiţii sau nu îşi controlează emoţiile, în aşa fel încât să arate întotdeauna o faţă imperturbabilă. Aceleaşi lucruri le dispreţuieşte la sine, se simte umilit dacă are de recunoscut existenţa vreunei inhibiţii la propria-i persoană. Formele specifice pe care le va lua o astfel de luptă pentru putere depind de faptul că lipsa de putere este cel mai mult temută sau dispreţuită. Manifestarea luptei pentru putere se vădeşte în dorinţa nevroticului de a avea controlul atât asupra altora, cât şi asupra lui însuşi. Nu admite să i se întâmple nimic care să nu fi fost iniţiat sau aprobat de el. Această manie a controlului poate lua şi o formă atenuantă de a permite altuia să aibă deplină libertate, dar insistând ca el să ştie tot ce face acela. Uneori accentul cade pe trebuinţa de a şti dinainte ce i se va întâmpla, de a anticipa şi de a prezice orice posibilitate. Această atitudine se poate asocia cu repulsia faţă de orice situaţie care include factori necontrolabili. Nici un risc nu este asumat. O altă atitudine care poate caracteriza nevroticul în lupta pentru putere este dorinţa de a fi original. Poate fi o permanentă sursă de acută iritare pentru el dacă ceilalţi nu fac exact ceea ce el aşteaptă de la ei şi exact la timpul prevăzut de dânsul. Atitudinea de nerăbdare este strâns legată de acest aspect al luptei pentru putere. O altă atitudine în lupta pentru putere este aceea de a nu ceda niciodată. A fi de acord cu opinia altuia sau a accepta un sfat, chiar dacă acestea sunt socotite

208 I

Florin Tudose, Ion Barbu

juste, este interpretat ca o slăbiciune şi simpla idee de a le da curs provoacă împotrivire. Cea mai generală expresie a acestei atitudini este stăruinţa ca lumea să se adapteze la sine în loc ca el să se adapteze la lume. Căutarea puterii este o protecţie împotriva neputinţei şi insignificaţiei. Această din urmă funcţie este împărţită cu căutarea prestigiului. (...) întregul său respect de sine se bazează pe faptul de a fi admirat şi se reduce la nimic dacă nu primeşte tributul de admiraţie. O altă particularitate care rezultă din tendinţa compulsivă de a domina este incapacitatea individului de a avea relaţii de la egal la egal. El trebuie fie să conducă, fie se simte pierdut, dependent şi neputincios. La persoanele la care setea de prestigiu depăşeşte orice limită, ostilitatea ia de obicei forma dorinţei de a-i umili pe ceilalţi. De obicei, ei au trecut în copilărie printr-o serie de experienţe care se pot referi fie la situaţia socială în care au crescut, apartenenţa la un grup minoritar, sărăcia, fie la propria situaţie individuală, discriminarea în favoarea altor fraţi, respingerea, faptul de a fi fost tratat de către părinte ca o jucărie". (Karen Horney - „Personalitatea nevrotică a epocii noastre", Ed. IRI, Bucureşti, 1996)

Diagnostic: putere patologică Pacient: handicapat emoţional, fizic, intelectual, neintegrat sau pseudointegrat social Simptome: manipulator, autoritar, agresiv, încăpăţânat, demonstrativ, pedant Când devine puterea o boală? Dorinţa individului de a fi superior ţine de istoria noastră atavică, de specie cei puternici supravieţuiesc, cei mai puţin puternici, nu. Comportamentul de putere a devenit tot mai sofisticat. Dorinţa naturală de putere este uneori deturnată, devine o maladie. Freud vorbeşte de complexul puterii, o formă elevată a agresivităţii umane care transformă complexele noastre de inferioritate în complexe de superioritate. Nu este cumva o formă de autoprotecţie? Nu. Este încercarea individului de a compensa un handicap emoţional, fizic, intelectual sau de integrare socială. Tradiţia populară spune că "omul însemnat e omul dracului". Persoanele neintegrate vor să se răzbune pe societatea care i-a marginalizat, ajungând în vârful acesteia: Hitler, un ajutor de zugrav a ajuns fuhrerul Germaniei, Ceauşescu, o calfă de cizmar, a devenit "iubitul conducător". După 1989 avem foşti miliţieni şi infractori care devin puternicii şi bogaţii României, care sfidează cu bogăţia lor, dau lecţii de morală şi comit infracţiuni în care atrag sute şi mii de persoane. Apoi, devin intangibili. Au obţinut puterea. Cum se recunoaşte bolnavul de putere? Tendinţa de manipulare a celorlalţi este simptomul clar al puterii patologice. De ce există oameni cu har, inteligenţă sau cultură superioară şi cu o putere interioară extraordinară, pe care n-o folosesc niciodată? Psihologic, complexul puterii este o raportare a realităţii doar la Eul propriu al individului, plasat deasupra celorlalţi. Realitatea obiectivă este subordonată realităţii subiective. Aşa vedem în România "liderii regionali", "cei mai mari vânători", "afaceriştii imbatabili". Persoane care se cred inegalabile sau de neînlocuit. Bolnavul de putere se eternizează în funcţie pentru că îşi este suficient sieşi. El este mereu ocupat, chiar dacă nu face nimic. Se înconjoară cu o aură de mister, imaginaţia publică putând să pună orice în loc. Se înconjoară cu o suită de "supuşi" care îl aprobă. Yesmenul este subalternul preferat al acestui bolnav. Se crede permanent ameninţat, deci simte nevoia să fie păzit. Toţi bolnavii de putere au dezvoltat

210

Florin Tudose, Ion Barbu

servicii de protecţie. De ce un politician important conduce singur maşina şi merge pe stradă fără pază, iar alţi politicieni, lideri de partide care sunt ditamai matahalele, nu ies fără suită şi girofar? Care este legătura dintre bani şi setea de putere? Persoana cu handicap încearcă să-şi acopere defectul cu bani. Crede că poate avea orice femeie, că un cârd cu zeci de mii de dolari compensează orice deficit de înălţime, virilitate sau inteligenţă. în popor se zice că "sutele mărită slutele". Imaginea dorită, diplomele sau titlurile, se cumpără cu bani. Se confundă bogăţia cu omnipotenţa, cu capacitatea de a fi deasupra legilor. Asta e cauza pentru care românii îdentifică bogăţia cu corupţia. Bolnavul de putere îşi etalează opulenţa: doar în România mai vezi atâtea maşini de lux sau vile cu zeci de camere în care nu locuieşte nimeni. Aceste persoane par să n-aibă mustrări de conştiinţă, fapt cu atât mai grav cu cât unii dintre ei au o cultură şi o pregătire profesională superioare. Dar nu este greşeala lor: puterea patologică se dezvoltă întotdeauna pe indiferenţa noastră faţă de complexele altora, pe frica şi lenea noastră de a gândi, pe prejudecăţile noastre faţă de responsabilitate. AŞA ARATĂ BOLNAVUL * * * * * * * *

Autoritar, încăpăţânat, demonstrativ, veleitar, pedant Operativ şi agresiv, cu o eficienţă extraordinară asupra comunităţii Vrea să aibă mereu ultimul cuvânt îi ironizează pe ceilalţi până devine ridicol prin lipsa de idei îşi creează o pseudo-identitate, "umplută" cu ceea ce şi-ar dori să fie Face paradă de bogăţia şi forţa sa, atunci când le are Se înconjoară de lucruri şi persoane care îl favorizează Se crede permanent ameninţat de ceilalţi

Bibliografie selectivă 1. Adler, Alfred - Cunoaşterea omului, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991. 2. Adler, Alfred - Sensul vieţii, Editura IRI, Bucureşti, 1995. 3. Baoduin, Charles - Decouverte de lapersonne, Editura Alean, Paris, 1940. 4. Baruk, Henri - Psychiatrie morale experimentale, individuale et sociale, Editura PUF, Paris, 1945. 5. Baudrillard, Jean - Strategiile fatale, Editura Polirom, Iaşi, iS96. 6. Becker S., Gary - Comportamentul uman - o abordare economici, Editura ALL, Bucureşti, 1994. 7. Biberi, Ion - Individualitate şi destin, Editura Fundaţia pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1945. 8. Boudon, Raymond (sub coordonarea) - Tratat de sociologie, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997. 9. Boutonier, Juliette - Les defaillances de la volonte, Editura Puf, Paris, 1945. 10. Călinescu, George - Istoria literaturii române, Editura Minerva, Bucureşti, 1982. 11. Daval, Roger - Trăite de psychologie sociale, Editura Presses Universitaires de France, Paris, 1970. 12. Dinescu, Mircea - Pamflete vesele şi triste, Editura Seara, Bucureşti, 1996. 13. Dupre, Ernest - Pathologie de l'imagination et de l'emotivite, Editura Payot, Paris, 1925. 14. Echipa de sacrificiu - Din culisele guvernării postrevoluţionare (5 ianuarie 1990-5 februarie 1991 (Editat de România azi SA, Bucureşti, 1992. 15. Enăchescu, Constantin - Socrate (Descoperirea omului şi cunoaşterea de sine), Casa editorială ODEON, Bucureşti, 1994. 16. Falret, Jules - Les maladies mentales et neuvreuses, Editura Librairie J.-B. Bailliere et Fils, Paris, 1890. 17. Fiessinger, Ch. - La formation de caracteres, Editura Perrin et Cie, Paris, 1914. 18. Fromm, Erich-^rfa de a iubi, Editura Anima, Bucureşti, 1995. 19. Fourastie, Jean - Le long chemin des Hommes, Editura Robert Laffont, Paris, 1976. 20. Glucksmann, Andr. - Bucătăreasa şi Mâncătorul de oameni, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991. 21.Horney, Karen - Personalitatea nevrotică a epocii noastre, Editura IRI, Bucureşti, 1996. 22. Ionescu, Şerban - Jacquet, Marie-Madeleine; Lhote, Claude. Les mecanismes de defense. Theorie et clinique, Editions Nathan, Paris, 1997. 23. Jaccard, Roland - Nebunia, Editura de Vest, Timişoara, 1994. 24. Jankelevitch, Vladimir-Du mensonge, Editura Confluences, 1942 25. Jankelevitch, Vladimir - La mauvaise conscience, Ed Felix Alean, Paris, 1993. 26. Jung, C.G.-în lumea arhetipurilor, Editura "Jurnalul literar", 1994.

212 | Florin Tudose, Ion Barbu 27. Kolle, Kurt - Seeliche Abnormitat, Stuttgart, 1961. 28. Kun, N.A. - Legendele şi miturile Greciei Antice, Editura Orizonturi, Bucureşti, 1996. 29. Laffont-Bompiani - Dictionnaire des oeuvres de tous Ies temps et tous Ies pays, Editura S.E.D.E., Paris, 1962. 30. Laffont-Bompiani- Dictionnaire de personnages, Editura S.E.D.E., Paris, 1963. 31. Laplanche, Jean; Pontalis, J.-B. Vocabularul psihanalizei, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994. 32. Lăzărescu, Mircea - Introducere în psihopatologia antropologică, Editura Facla, Timişoara, 1989. 33. Le Bon, Gustave - Psihologia mulţimilor. Editura Anima, Bucureşti, 1990. 34. Le Bon, Gustave - Opiniile şi credinţele, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1995. 35. Le Bon, Gustave - Revoluţia franceză şi psihologia revoluţionarilor, Editura Anima, Bucureşti, 1992. 36. Levi, Jean - Funcţionarii divini, Editura Amarcord, Timişoara, 1995. 37. Liiceanu, Gabriel - Apel către lichele. Editura Humanitas, Bucureşti, 1992. 38. Liiceanu, Gabriel - Despre limită, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994. 39. Lorenz, Konrad - Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996. 40. Machiavelli, Niccolo - Principele, Editura Minerva, Bucureşti, 1995. 41.Pamfil, E., Ogodescu, D. - Persoană şi devenire. Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1976. 42. Paulhan, Fr. - Les mensonges du caractere, Editura Felix Alean, Paris, 1905. 43. Pontalis, J.-B. - Atracţia visului. Dincolo de psihanaliză, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994. 44. Poştei, Jaques (sous la direction) - Dictionnaire de psychiatrie et de psychopathologie clinique, Editura Larousse, Paris, 1993. 45. Procopius din Caesarea - Istoria secretă, Editura Academiei, Bucureşti, 1972. 46. Regis, E. - Precis de Psychiatrie, Editura Gaston Doin, Paris, 1923. 47. Reich, Wilhelm - Funcţia orgasmului. Psihopatologia şi sociologia vieţii sexuale, Editura TREI, Bucureşti, 1995. 48. Reich, Wilhelm - La psychologie de masse du fascisme, Editura Petite bibliotheque Payot, Paris, 1972. 49. Ribot, Th. - Les maladies de la Memoire, Les maladies de la Personalite, Editura Felix Alean, Paris, 1900. 50. Ripa, Yannick - Istoria vtsultti, Editura Alcris, Bucureşti, 1994. 51. Rodict, A et Henyer, G - La folie au XXe siecle, Editura Masson, Paris, 1931. 52. Rosenzweig, Franz - Cărticică despre mintea omenească sănătoasă şi bolnavă, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995. 53. Schneider, Kurt - Die psychopathischen personlichkeiten, Editura Franz Deuticke, Viena, 1950.

Psihopolitica recidiva

I 213

54. Sillamy, Norbert - Dicţionar de psihologie, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996. 55. Sirota, Andre - Conduite perverse în grup. Interpretări şi intervenţii. Editura Polirom, Bucureşti, 1998. 56. Sumpf, Joseph et Hugues, Michel - Dictionnaire de sociologie, Librairie Larousse, Paris, 1973. 57. Ştefanescu, Domniţa - Cinci ani din istoria României. O cronologie a evenimentelor DECEMBRIE 1989-DECEMBR1E 1994, Editura Maşina de scris, Bucureşti, 1995. 58. Tudose, Florin - în Vademecum în Psihiatrie (sub redacţia Gorgos C ) , Editura Medicală, Bucureşti, 1985. 59. Tudose, Florin - în Dicţionar enciclopedic de psihiatrie voi. I-IV (sub redacţia Gorgos C ) , Editura Medicală, Bucureşti, 1986-1991. 60. Tudose, Florin - Expres, nr. 1-10, 1990. 61. Tudose, Florin - Ochiul Soacrei, nr. 1-25, 1995-1996. 62. Tudose, Florin - Psihopolitica. Fals tratat de psihopatologie socială, Editura Infomedica, Bucureşti, 1996. 63. Tudose, Florin - „ Visez la o Românie în care preşedintele şi primul ministru, odată cu obţinerea mandatului, să-şi pună puştile de vânătoare în cui", Revista Formula AS, nr. 599, 618, 2004. 64. Tudose, Florin - Despre baronii locali sau micii ceauşeşti ai tranziţiei. „ Cel mai grav fenomen social de după '89 ", Revista Formula AS, nr. 618, 2004. 65. Tudose, Florin - Psihologia Azi, nr. 4, 2004. 66. Tudose, Florin - Cei mai puternici 66 de români, apărut în suplimentul revistei Banii Noştri, iunie, 2004. 67. Vaschide, Nicolae - Le sommeil et Ies reves, Editura Ernest Flammarion, Paris, 1918. 68. Villey, G. - La psychiatrie et Ies sciences de l'homme, Editura Felix Alean, Paris, 1938. 69. Vlad, Nicolae - Psihopatiile, Editura Quadrant, Botoşani, 1995. 70. Wurtz, Bruno - New Age. Paradigma holistă sau Revrăjirea Vărsătorului, Ediţia a Ii-a. Editura de Vest, Timişoara, 1994. 71.Zimbardo G., Philip - Psychology and Life, Thirteenth Edition, Harper Collins Publishers, New York, 1992.

Tiparul executat la S.C. LUMINA TIPO s.r.L str. Luigi Galvani nr. 20 bis, sect. 2, Bucureşti tel./fax 211.32.60; tel. 212.29.27 E-mail: [email protected] www. luminatipo. corn