Florin Toma - Floricultura ID

Conf. Univ. Dr. FLORIN TOMA FACULTATEA DE HORTICULTURĂ BUCUREŞTI

FLORICULTURĂ

CUPRINS Prefață ....................................................................... Cap. I LOCUL ȘI ROLUL FLORILOR ÎN VIAȚA OMULUI ȘI ÎN PRODUCȚIA HORTICOLĂ ......... 1.1. Florile – mesager al gândurilor și sentimentelor umane ........................................................................ 1.2. Floricultura – ştiinţă horticolă ................................... Cap. II PARTICULARITĂŢILE BIOLOGICE, MORFOLOGICE ŞI ORNAMENTALE ALE PLANTELOR FLORICOLE .................................... 2.1. Zonele de origine ale plantelor floricole ................... 2.2. Particularitățile morfologice și ornamentale ale plantelor floricole ...................................................... 2.3. Clasificarea plantelor floricole .................................. Cap. III EXIGENŢELE PLANTELOR FLORICOLE FAŢĂ DE FACTORII MEDIULUI AMBIANT .................. 3.1. Temperatura şi termoperiodismul ............................ 3.1.1. Exigențele termice ale speciilor floricole în funcție de specie .................................................... 3.1.2. Exigențele termice ale plantelor floricole pe fenofaze ale creșterii și dezvoltării ........................ 3.1.3. Exigențele termice ale plantelor floricole în funcție de succesiunea zilelor și a nopților (termoperidsimul) .................................................. 3.2. Lumina şi fotoperiodismul ........................................ 3.2.1. Exigențele plantelor floricole în raport cu intensitatea luminoasă ....................................... 3.2.2. Exigențele plantelor floricole în raport cu durata de iluminare (fotoperiodismul) .............................. 3.3. Apa şi regimul hidric ................................................. 3.3.1. Exigenţele hidrice ale plantelor floricole în funcţie de specie şi adaptări specifice la consumul de apă .................................................................... 3.3.2. Exigenţele hidrice ale plantelor floricole pe fenofaze ale creşterii şi dezvoltării ........................ 3.3.3. Relaţia dintre factorul apă şi ceilalţi factori de mediu ..................................................................... 3.3.4. Reguli şi modalităţi de administrare a apei ............ 3.4. Aerul şi curenţii de aer .............................................. 3.5. Factorii edafici .......................................................... 3.5.1. Solul și substratul de cultură ................................. 3.5.1.1. Componentele folosite în alcătuirea substraturilor de cultură ............................. 3.5.1.2. Alcătuirea substraturilor de cultură ............. 3.5.2. Fertilizarea plantelor floricole ............................... Cap. IV ÎNMULŢIREA PLANTELOR FLORICOLE ............ 4.1. Înmulţirea generativă prin seminţe ........................... 4.1.1. Însuşirile seminţelor de flori ............................. 3

11 13 13 15 18 18 22 28 33 33 33 34 34 37 38 39 41 42 43 44 45 47 48 48 50 51 52 57 57 58

4.1.2.

Tehnica semănatului şi a producerii răsadurilor de flori ............................................................... 4.2. Înmulţirea vegetativă ................................................ 4.2.1. Înmulţirea vegetativă prin butaşi ...................... 4.2.2. Înmulţirea vegetativă prin divizarea tufei ......... 4.2.3. Înmulţirea vegetativă prin drajoni .................... 4.2.4. Înmulţirea vegetativă prin stoloni ..................... 4.2.5. Înmulţirea vegetativă prin marcotaj .................. 4.2.6. Înmulţirea vegetativă prin muguri adventivi ..... 4.2.7. Înmulţirea vegetativă prin bulbi ........................ 4.2.8. Înmulţirea vegetativă prin tuberobulbi (cormi).. 4.2.9. Înmulţirea vegetativă prin tuberculi ................. 4.2.10. Înmulţirea vegetativă prin rădăcini tuberizate ... 4.2.11. Înmulţirea vegetativă prin rizomi ...................... 4.2.12. Înmulţirea vegetativă prin altoire ...................... 4.3. Înmulţirea prin culturi de ţesuturi şi celule “in vitro” ......................................................................... Cap. V VARIANTE DE REALIZARE A CULTURILOR FLORICOLE .............................................................. 5.1. Cultura în câmp ......................................................... 5.1.1. Pregătirea terenului pentru cultura în câmp ....... 5.1.2. Înființarea culturilor realizate în câmp ............. 5.1.3. Îngrijirea culturilor realizate în câmp ................ 5.2. Cultura în sere ........................................................... 5.2.1. Cultura pe substraturi organice ......................... 5.2.1.1. Pregătirea serei, a recipienţilor şi a substraturilor de cultură organice ............... 5.2.1.2. Înfiinţarea culturilor realizate pe substraturi organice ...................................................... 5.2.1.3. Îngrijirea culturilor realizate pe substraturi organice ...................................................... 5.2.2. Cultura pe substraturi anorganice (cultura “fără sol”) ................................................................... 5.2.2.1. Culturile hidroponice .................................. 5.2.2.2. Culturile aeroponice ................................... 5.2.2.3. Hidroculturile ............................................. 5.2.2.4. Pregătirea şi administrarea soluţiilor nutritive ...................................................... 5.2.2.5. Înfiinţarea şi îngrijirea culturilor realizate pe substraturi inerte .................................... 7.3. Cultura în solarii ....................................................... Cap. VI EŞALONAREA PRODUCŢIEI FLORICOLE .......... 6.1. Culturile timpurii ....................................................... 6.2. Culturile târzii ............................................................ 6.3. Culturile forţate ......................................................... Cap. VII SPECII FLORICOLE CULTIVATE CA PLANTE ÎN GHIVECE PENTRU DECORUL INTERIOARELOR .................................................... 7.1. Specii decorative prin flori ........................................ 4

59 62 63 63 66 67 67 68 69 70 71 72 73 74 74 79 79 79 80 81 84 84 85 87 88 90 91 92 92 95 96 96 99 99 99 100 103 103

7.1.1. Achimenes ......................................................... 7.1.2. Begonia ............................................................. 7.1.3. Bougainvillea .................................................... 7.1.4. Calceolaria ........................................................ 7.1.5. Camellia ............................................................ 7.1.6. Clivia ................................................................. 7.1.7. Columnea ........................................................... 7.1.8. Cyclamen ........................................................... 7.1.9. Fuchsia ............................................................. 7.1.10. Gardenia ........................................................... 7.1.11. Hibiscus ............................................................ 7.1.12. Hippeastrum ..................................................... 7.1.13. Hydrangea ........................................................ 7.1.14. Impatiens .......................................................... 7.1.15. Kalanchoe .......................................................... 7.1.16. Murraya ............................................................. 7.1.17. Nerium ............................................................... 7.1.18. Pachystachys ..................................................... 7.1.19. Pelargonium ...................................................... 7.1.20. Pittosporum ....................................................... 7.1.21. Poinsettia ........................................................... 7.1.22. Primula .............................................................. 7.1.23. Rododendron ..................................................... 7.1.24. Saintpaulia ......................................................... 7.1.25. Senecio ............................................................... 7.1.26. Sinningia ............................................................ 7.1.27. Spathiphyllum .................................................... 7.1.28. Stephanotis ........................................................ 7.2. Specii decorative prin frunze ..................................... 7.2.1. Asparagus .......................................................... 7.2.2. Aspidistra ........................................................... 7.2.3. Begonia .............................................................. 7.2.4. Caladium ........................................................... 7.2.5. Chlorophytum .................................................... 7.2.6. Codiaeum ........................................................... 7.2.7. Colocasia ........................................................... 7.2.8. Cordyline ........................................................... 7.2.9. Cycas ................................................................. 7.2.10. Cyperus ............................................................. 7.2.11. Dieffenbachia .................................................... 7.2.12. Dracaena ........................................................... 7.2.13. Ficus .................................................................. 7.2.14. Hedera ............................................................... 7.2.15. Laurus ................................................................ 7.2.16. Monstera ............................................................ 7.2.17. Peperomia .......................................................... 7.2.18. Philodendron ..................................................... 7.2.19. Sansevieria ........................................................ 7.2.20. Schefflera ........................................................... 5

104 105 106 107 108 108 109 110 111 111 112 113 114 115 116 117 118 119 120 121 122 123 124 126 128 129 130 131 133 133 135 135 137 138 139 140 141 142 143 144 145 146 148 149 149 150 152 154 155

7.2.21. Scindapsus ......................................................... 7.2.22. Syngonium ......................................................... 7.2.23. Tradescantia ...................................................... 7.2.24. Yucca ................................................................. 7.3. Orhidee ...................................................................... 7.3.1. Cattleya ............................................................. 7.3.2. Cymbidium ........................................................ 7.3.3. Cypripedium ...................................................... 7.3.4. Dendrobium ....................................................... 7.3.5. Paphiopedilum ................................................... 7.3.6. Phalaenopsis ...................................................... 7.3.7. Stanhopea .......................................................... 7.3.8. Vanda ................................................................. 7.4. Bromelii .................................................................... 7.4.1. Aechmea ............................................................ 7.4.2. Ananas ............................................................... 7.4.3. Billbergia ........................................................... 7.4.4. Cryptanthus ....................................................... 7.4.5. Guzmania ........................................................... 7.4.6. Neoregelia ......................................................... 7.4.7. Tillandsia .......................................................... 7.4.8. Vriesea ............................................................... 7.5. Palmieri ..................................................................... 7.5.1. Chamaedorea .................................................... 7.5.2. Chamaerops ...................................................... 7.5.3. Cocos ................................................................. 7.5.4. Livistona ............................................................ 7.5.5. Phoenix .............................................................. 7.5.6. Wasingtonia ....................................................... 7.6. Cactuşi ....................................................................... 7.6.1. Cactuşi de deşert ................................................ 7.6.1.1. Aporocactus ................................................ 7.6.1.2. Blossfeldia ................................................... 7.6.1.3. Carnegia ..................................................... 7.6.1.4. Cereus ......................................................... 7.6.1.5. Echinocactus ............................................... 7.6.1.6. Mammilaria ................................................ 7.6.1.7. Opuntia ....................................................... 7.6.1.8. Parodia ...................................................... 7.6.2. Cactuşi de pădure .............................................. 7.6.2.1. Pereskia ...................................................... 7.6.2.2. Schlumbergera ............................................ 7.7. Plante suculente, altele decât cactuşii ...................... 7.7.1. Aeonimum .......................................................... 7.7.2. Agave ................................................................. 7.7.3. Aloe .................................................................... 7.7.4. Bryophyllum ...................................................... 7.7.5. Crassula ............................................................. 7.7.6. Lithops ............................................................... 6

156 157 158 159 162 165 165 166 166 167 167 168 168 170 172 173 173 173 174 174 174 175 177 178 178 178 179 179 180 181 184 184 184 184 184 185 185 185 185 186 186 186 188 189 189 189 190 190 191

7.7.7. Portulacaria ...................................................... 7.7.8. Sedum ................................................................ 7.8. Ferigi şi muşchi ......................................................... 7.8.1. Ferigi …………….............................................. 7.8.1.1. Adiantum …................................................. 7.8.1.2. Asplenium .................................................... 7.8.1.3. Nephrolepis ................................................. 7.8.1.4. Pellaea ........................................................ 7.8.1.5. Platycerium ................................................. 7.8.1.6. Polypodium ................................................. 7.8.1.7. Pteris …....................................................... 7.8.1.8. Rumohra ...................................................... 7.8.2. Mușchi …………............................................... 7.8.2.1. Selaginella .................................................. Cap. VIII SPECII FLORICOLE CULTIVATE PENTRU PRODUCEREA FLORILOR TĂIATE ..................... 8.1. Alstroemeria ............................................................. 8.2. Anemone .................................................................... 8.3. Anthurium .................................................................. 8.4. Chrysanthemum ........................................................ 8.5. Convallaria ............................................................... 8.6. Dahlia ........................................................................ 8.7. Dianthus .................................................................... 8.8. Freesia ...................................................................... 8.9. Gerbera ..................................................................... 8.10. Gladiolus ................................................................... 8.11. Hyacinthus ................................................................ 8.12. Iris ............................................................................. 8.13. Lilium ........................................................................ 8.14. Lisianthus .................................................................. 8.15. Polyanthes ................................................................. 8.16. Rosa ........................................................................... 8.17. Strelitzia .................................................................... 8.18. Tulipa ........................................................................ 8.19. Zantedeschia ............................................................. Cap. IX SPECII FLORICOLE CULTIVATE PENTRU DECORUL PARCURILOR ȘI GRĂDINILOR ......... 9.1. Specii floricole anuale ............................................... 9.1.1. Ageratum ........................................................... 9.1.2. Amaranthus ....................................................... 9.1.3. Antirrhinum ....................................................... 9.1.4. Begonia ............................................................. 9.1.5. Calendula .......................................................... 9.1.6. Callistephus ...................................................... 9.1.7. Celosia .............................................................. 9.1.8. Centaurea .......................................................... 9.1.9. Convolvulus ...................................................... 9.1.10. Cosmos .............................................................. 9.1.11. Delphinium ........................................................ 7

191 191 193 193 194 195 195 195 196 196 196 197 197 197 199 199 202 205 208 216 220 226 231 236 241 245 249 252 257 261 264 271 274 278 281 281 282 282 283 283 284 285 285 286 287 287 287

9.1.12. Dianthus ............................................................ 9.1.13. Diascia .............................................................. 9.1.14. Eschscholtzia .................................................... 9.1.15. Gazania ............................................................. 9.1.16. Gypsophylla ...................................................... 9.1.17. Impatiens ........................................................... 9.1.18. Ipomoea ............................................................ 9.1.19. Lathyrus ............................................................ 9.1.20. Lobelia .............................................................. 9.1.21. Matthiola ........................................................... 9.1.22. Mirabilis ............................................................ 9.1.23. Nicotiana ........................................................... 9.1.24. Ocimum ............................................................. 9.1.25. Papaver ............................................................. 9.1.26. Petunia .............................................................. 9.1.27. Phlox .................................................................. 9.1.28. Portulaca ........................................................... 9.1.29. Salvia ................................................................. 9.1.30. Tagetes .............................................................. 9.1.31. Thunbergia ........................................................ 9.1.32. Tropaeolum ....................................................... 9.1.33. Verbena ............................................................. 9.1.34. Zinnia ................................................................ 9.2. Specii floricole nemuritoare (imortele) ..................... 9.2.1. Acroclinium ...................................................... 9.2.2. Ammobium ......................................................... 9.2.3. Gomphrena ........................................................ 9.2.4. Helichrysum ....................................................... 9.2.5. Statice ................................................................ 9.3. Specii floricole de mozaic ......................................... 9.3.1. Alternanthera ..................................................... 9.3.2. Cineraria ........................................................... 9.3.3. Coleus ................................................................ 9.3.4. Iresine ................................................................ 9.3.5. Santolina ............................................................ 9.4. Specii floricole bienale .............................................. 9.4.1. Althea ................................................................. 9.4.2. Bellis .................................................................. 9.4.3. Brassica ............................................................. 9.4.4. Campanula ........................................................ 9.4.5. Cheiranthus ....................................................... 9.4.6. Dianthus ............................................................ 9.4.7. Digitalis ............................................................. 9.4.8. Lunaria .............................................................. 9.4.9. Myosotis ............................................................. 9.4.10. Viola .................................................................. 9.5. Specii floricole perene ............................................... 9.5.1. Specii floricole perene hemicriptophyte ........... 9.5.1.1. Achillea ....................................................... 8

288 289 290 290 290 291 291 292 292 293 294 294 295 295 296 297 298 298 299 299 300 300 301 303 304 304 305 305 306 307 308 308 309 310 310 312 313 313 314 314 315 315 316 316 317 317 318 318 320

9.5.1.2. Anemone ...................................................... 9.5.1.3. Aquilegia ..................................................... 9.5.1.4. Astilbe ......................................................... 9.5.1.5. Bergenia ...................................................... 9.5.1.6. Chrysanthemum .......................................... 9.5.1.7. Dianthus ...................................................... 9.5.1.8. Dicentra ...................................................... 9.5.1.9. Hemerocallis ............................................... 9.5.1.10. Hosta ........................................................... 9.5.1.11. Kniphofia .................................................... 9.5.1.12. Lavandula ................................................... 9.5.1.13. Lupinus ........................................................ 9.5.1.14. Paeonia ....................................................... 9.5.1.15. Papaver ....................................................... 9.5.1.16. Primula ....................................................... 9.5.1.17. Rudbeckia ................................................... 9.5.1.18. Tradescantia ............................................... 9.5.2. Specii floricole perene geophyte ....................... 9.5.2.1. Acidanthera ................................................ 9.5.2.2. Canna ......................................................... 9.5.2.3. Colchicum ................................................... 9.5.2.4. Crocus ......................................................... 9.5.2.5. Fritillaria .................................................... 9.5.2.6. Galanthus .................................................... 9.5.2.7. Iris ............................................................... 9.5.2.8. Liatris .......................................................... 9.5.2.9. Lilium .......................................................... 9.5.2.10. Muscari ....................................................... 9.5.2.11. Narcissus ....................................................

9

321 322 323 323 324 325 326 327 328 328 329 330 330 332 333 334 335 337 337 338 339 339 340 340 341 343 343 345 345

Prefaţă Florile au fost dintotdeauna prezente în viaţa omului, oferindu-i bucurii şi stări sufleteşti deosebite. Se poate spune – fără teama de a greşi – că dragostea omului pentru flori este ancestrală, ea însoţindu-l de la începuturile existenţei sale şi până astăzi. Întotdeauna omul a asociat frumosul cu florile, prin ele exprimând cele mai nobile sentimente cu care Divinitatea l-a înzestrat; tocmai de aceea, prin intermediul florilor ne regăsim pe noi înşine, cu speranţele şi împlinirile fiecăruia dintre noi. Inspirat de această realitate a importanței florilor în viața omului spuneam într-o lucrare anterioară, apărută în anul 2003: „venim pe lume însoţiţi de flori, ne petrecem viaţa printre flori şi plecăm din lume înconjuraţi de flori. Câte astfel de exemple de prezenţe pline de semnificaţii şi atât de permanente în viaţa noastră mai putem da ?” În societatea contemporană florile reprezintă o expresie vie a prosperităţii şi a gradului de civilizaţie şi prin tot ce le aparţine – formă, culoare, parfum, eleganţă, delicateţe – ele au multiple funcţii pentru omul modern. De la stadiul ancestral de floare culeasă sau admirată în natură s-a ajuns astăzi la o adevărată industrie a florilor, în care firme de prestigiu din toată lumea rulează, prin intermediul burselor de flori, cantităţi impresionante de material vegetal pus în slujba frumosului dar şi sume uriaşe de bani. Cunoştinţele privitoare la flori au parcurs astfel o evoluţie spectaculoasă iar însuşirea acestor informaţii se dovedeşte nu numai un avantaj pentru iubitorii de flori dar şi o condiţie absolut necesară pentru cei care şi-au făcut din cultura florilor o profesie prin care îşi câştigă existenţa. În acest context, lucrarea “FLORICULTURĂ”, destinată studenţilor de la Departamentul de Învățământ la Distanță din cadrul Facultății de Horticultură din București, se doreşte a fi o modestă contribuţie în domeniul informaţiilor privitoare la producerea, îngrijirea şi utilizarea florilor. Ea este structurată în nouă mari capitole, incluzând: - aspectele generale privitoare la biologia, ecologia, morfologia şi tehnologiile de cultură ale speciilor floricole şi de gazon (cap. I – VI); - aspectele particulare privitoare la producerea și îngrijirea plantelor cultivate în ghivece pentru decorul interioarelor (cap. VII); - aspectele particulare privitoare la producerea florilor tăiate în culturi de seră și câmp (cap. VIII); - aspectele particulare privitoare la producerea și îngrijirea plantelor cultivate pentru decorul parcurilor și grădinilor (cap. IX). Având în vedere numărul mare de specii prezentate și necesitatea ca acestea să fie ilustrate grafic cu imagini cât mai sugestive, am atașat prezentei cărți un CD cu planșe color incluzând fotografii ale tuturor speciilor studiate. Majoritatea figurilor au fost preluate din bibliografia consultată la care s-a adăugat un număr însemnat de figuri originale. AUTORUL

11

12

Cap. I. LOCUL ȘI ROLUL FLORILOR ÎN VIAȚA OMULUI ȘI ÎN PRODUCȚIA HORTICOLĂ 1.1. Florile – mesager al gândurilor și sentimentelor umane Florile reprezintă, fără doar şi poate, cel mai reuşit spectacol al naturii, un spectacol pe care Divinitatea ni l-a dăruit cu atâta generozitate şi care devine, cu fiecare nouă reprezentaţie, tot mai impresionant. Mesajul unei flori este, în accepţia celor mai mulţi dintre noi, extraordinar; privind o floare ne bucurăm la fel de mult ca de căldura sufletească pe care puiul de om – chiar fără să vorbească – o împrăştie în jurul nostru. Florile au fost întotdeauna prilej de mare bucurie pentru om, ele fiind mesagerul sentimentelor şi gândurilor pe care a dorit să le transmită; privind florile omul a simţit şi a înţeles frumosul şi, de aceea, şi le-a dorit mereu aproape, le-a adus în viaţa sa şi le-a asociat celor mai importante momente ale vieţii sale. Preocuparea omului faţă de flori – ca simbol al dragostei şi frumosului – datează din cele mai vechi timpuri, dovezi în acest sens fiind numeroasele motive florale descoperite cu ocazia săpăturilor arheologice ca şi informaţiile scrise despre cultura florilor şi arta amenajării grădinilor. În antichitate, cultul pentru flori a atins înflorirea şi rafinamentul maxim la popoarele Orientului: China, India, Japonia. Palatele împăraţilor chinezi erau înconjurate de parcuri imense din care nu lipseau flori precum azaleea, camelia, crinul, lotusul, trandafirul. În India vegetaţia naturală luxuriantă îşi pune amprenta asupra grădinilor, sortimentul floricol întâlnit în cadrul acestora fiind foarte bogat. Japonia se remarcă prin arta amenajării florilor în aranjamente florale IKEBANA. În Asia mică, Marele Templu din Ierusalim, ridicat în timpul împăratului Solomon cuprindea o încăpere “grădină”, cu foarte multe specii de plante cultivate în ghivece. Cunoaşterea florilor încă din antichitate este consemnată şi în Europa, fără să se ajungă însă la rafinamentul artei grădinilor din Orient. Aici florile erau folosite cu precădere ca ofrandă sau răsplată adusă zeităţilor şi personalităţilor. Grecia antică este un exemplu elocvent în acest sens, o parte dintre cele mai cunoscute flori împrumutând numele unor zeităţi celebre, precum: Narcissus, Adonis, Iris, Nemessis. Roma antică se remarcă prin cultura florilor în ghivece în timpul împăratului Seneca şi prin “ploile” cu petale de trandafir patronate de împăratul Nero şi închinate zeiţei Venus. În evul mediu patrimoniul floricol s-a îmbogăţit lent dar constant, în special prin preluarea în cultură a unor specii din flora spontană şi gruparea lor în colecţii, mai întâi în grădinile particulare şi ale mânăstirilor iar apoi în cadrul grădinilor botanice. Primele grădini botanice, care cuprindeau un număr impresionant, pentru acea vreme, de plante floricole au fost înfiinţate la Pisa – 1547, Oxford – 1632, Versailles – 1657. 13

Odată cu Renaşterea şi marile descoperiri geografice are loc o adevărată relansare şi în planul cunoaşterii şi culturii plantelor floricole prin transferul de plante în şi din toate zonele lumii; apar şcoli de instruire în domeniul culturii plantelor şi instituţii de producere organizată a plantelor floricole. În această epocă în Europa Occidentală se construiesc parcuri imense în care, indiferent de stil, prezenţa florilor devine de neînlocuit. În societatea contemporană florile sunt o prezenţă cotidiană în viaţa omului, fie că este vorba de momente şi spaţii publice sau particulare. Florile devin astfel o expresie vie a prosperităţii şi a gradului de civilizaţie şi prin tot ce le aparţine – formă, culoare, parfum, eleganţă, delicateţe – au căpătat multiple funcţii pentru omul modern. Ele simbolizează sentimente sau stări sufleteşti pe care dorim să le transmitem persoanei dragi, cultivă relaţiile sociale sau constituie sursă de inspiraţie pentru artişti, dau viaţă şi culoare spaţiilor verzi sau interioarelor, purifică aerul şi ameliorează starea psihică a omului, constituie sursă de venituri. Aprecierea deosebită de care se bucură florile este demonstrată, pe lângă prezenţa cotidiană în viaţa fiecăruia dintre noi şi de spaţiul amplu pe care îl ocupă în pictură, versuri sau muzica de toate genurile. În unele ţări preţuirea pentru flori se reflectă chiar în ridicarea lor la rang de simbol naţional, cum este cazul crizantemei în Japonia, a lalelei în Olanda sau a trandafirului în Satele Unite ale Americii. Ţări precum Olanda, Belgia, Italia, Israelul, Columbia, Kenya, Thailanda şi-au făcut un adevărat renume pe plan mondial din producerea la scară industrială şi la standardele cele mai înalte de calitate a florilor. În vază sau în ghiveci, în buchet sau în aranjament, în casă, în grădină sau în parc, singure sau asociate, florile constituie tot atâtea prilejuri de bucurii pe care ni le facem nouă înşine sau celor dragi. Mesageri ai gândurilor şi sentimentelor umane, florile contribuie la dezvoltarea relaţiilor sociale, ele reflectând în modul cel mai strălucit rafinamentul, gustul şi personalitatea omului. Unii autori extind aria de utilizare a unora dintre flori în sfera alimentaţiei, considerându-le flori comestibile. Totuşi, florile înseamnă, înainte de toate, dragoste, iubire, speranţă, încredere, preţuire, poftă de viaţă; prin ele exprimăm tot ce este mai nobil şi mai frumos în viaţa fiecăruia dintre noi. Cu siguranţă că dacă fiecare dintre noi am înţelege – chiar şi numai pentru o clipă – mesajul extraordinar pe care îl transmite atât de elocvent o floare, atunci lumea în care trăim ar fi cu mult mai bună. Venim pe lume însoţiţi de flori, ne petrecem viaţa printre flori şi plecăm din lume înconjuraţi de flori. Câte astfel de exemple de prezenţe pline de semnificaţii şi atât de permanente în viaţa noastră mai putem da ? (Florin Toma, 2003).

1.2. Floricultura – ştiinţă horticolă Dragostea omului pentru flori a fost însoţită de la început de dorinţa de a le cunoaşte secretele, de a le aduce în casa şi grădina sa pentru a le avea mereu aproape. Mai târziu, din această dragoste, s-a născut ideea de a le cultiva şi în scopul comercializării, fapt ce a condus treptat la creşterea suprafeţelor ocupate cu flori şi 14

apariţia unei discipline dedicate cunoaşterii şi culturii florilor – Floricultura şi, implicit, a meseriei de floricultor. Volumul informaţiilor privitoare la plantele floricole a crescut spectaculos după cel de-al doilea război mondial astfel încât cei interesaţi să devină floricultori profesionişti sunt obligaţi să-şi reactualizeze permanent nivelul de pregătire pentru a face faţă exigenţelor tot mai înalte ale pieţei. Nu mai este o noutate faptul că în ţările cu economie dezvoltată putem vorbi despre o adevărată industrie floricolă, producerea şi comercializarea florilor fiind realizate după tehnologiile cele mai avansate de-a lungul întregului ciclu productiv, de la materialul săditor până la desfacerea către consumator. Particularităţile actuale ale producţiei şi comerţului de flori presupun cunoştinţe care depăşesc cu mult barierele unei singure discipline, produsul finit reprezentat de florile tăiate, plantele în ghivece, materialul săditor sau aranjamentele florale însumând informaţii teoretice şi aplicate inter–disciplinare. Cultura florilor la un înalt nivel tehnologic nu se poate face fără cunoştinţe temeinice de biologie, fiziologia şi ecologia plantei, genetica şi ameliorarea plantelor, agrochimie, pedologie, agrotehnică, fitopatologie şi entomologie iar pentru comercializarea producţiei şi asigurarea rentabilităţii economice sunt necesare, de asemenea, cunoştinţe de marketing şi studiul pieţii. Cunoaşterea însuşirilor biologice ale plantelor şi a reacţiei acestora la diferitele condiţii de mediu şi lucrări agrotehnice sunt esenţiale în conceperea şi aplicarea unei tehnologii performante. Stăpânirea acestor informaţii din sfera disciplinelor mai sus menţionate denotă o înaltă calificare a specialistului floricultor iar satisfacţia unor culturi reuşite este posibilă doar prin dublarea acestei calificări de o muncă intensă, făcută cu multă pasiune şi dăruire. În acest context, Floricultura ca ştiinţă horticolă are drept obiectiv studiul interdisciplinar al plantelor floricole, astfel încât să ofere celor interesaţi cunoştinţele necesare pentru producerea, îngrijirea, comercializarea şi utilizarea florilor. Ea contribuie la pregătirea şi formarea floricultorilor profesionişti dar în acelaşi timp oferă soluţii practice şi amatorilor iubitori de flori. Plantele ornamentale studiate în cadrul disciplinei de Floricultură sunt reprezentate de următoarele categorii de specii: - specii erbacee cultivate în câmp: Antirrhinum, Begonia, Calendula, Callistephus, Dianthus, Petunia, Salvia, Tagetes, Zinnia, Althea, Bellis, Myosotis, Viola, Aquilegia, Chrysanthemum, Delphinium, Hemerocallis, Lupinus, Paeonia, Primula, etc; - specii erbacee cultivate în spaţii adăpostite: Alstroemeria, Anthurium, Chrysanthemum, Dianthus, Freesia, Gerbera, Lisianthus, Strelitzia, Zantedeschia, etc; - specii erbacee sau lemnoase, cultivate ca plante în ghivece: Aglaonema, Azaleea, Aucuba, Camellia, Croton, Ficus, Laurus, Nerium, Pelargonium, Stephanotis, etc; - specii dendrologice pretabile pentru cultura forţată: Hortensia, Rosa, Syringa. Speciile floricole studiate în cadrul disciplinei de Floricultură prezintă interes decorativ printr-unul sau mai multe dintre organele plantei. Corola sau inflorescenţa, frunzişul sau fructele, habitusul general al plantei sau intensitatea şi delicateţea parfumului pot reprezenta elementul decorativ principal al plantei iar din acest punct de vedere se disting următoarele categorii de specii: 15

- specii decorative prin forma, mărimea şi coloritul corolei: Tulipa, Petunia, Fuchsia, Cochicum, Crocus, Cyclamen, Azaleea, Paphiopedilum, etc.; - specii decorative prin alcătuirea şi dimensiunile inflorescenţelor: Anthurium, Calla, Chrysanthemum, Dahlia, Freesia, Hortensia, Poinsettia, Strelitzia, etc.; - specii decorative prin caracterele frunzelor: Aglaonema, Begonia, Caladium, Coleus, ferigile, Fittonia, Ficus, Hypoestes, Maranta, Schefflera, etc.; - specii decorative prin habitusul general al plantei: Clerodendron, Hedera, Philodendron (liane), Ficus, Croton, Camellia, Hibiscus (arbuşti), Sansevieria, Peperomia, ferigi (tufe); - specii decorative prin caracterele fructelor: Capsicum, Solanum, Nertera, Physalis, Skimia, etc.; - specii decorative prin delicateţea sau intensitatea parfumului: Polyanthes, Freesia, Lilium, Hyacinthus, Gardenia, Spatiphyllum, Lathyrus, Nicotiana, Stephanotis, Stanhopea, Lathyrus, Nicotiana, etc. Studiul fiecărei specii floricole are în vedere prezentarea însuşirilor ornamentale ale plantei, particularităţile biologice şi exigenţele faţă de factorii de mediu, posibilităţile de înmulţire şi variantele tehnologice de cultură, durata de păstrare sau decor şi modalităţile de utilizare sau valorificare. Prin obiectul său de studiu – florile şi locul pe care acestea îl ocupă în viaţa omului şi în societate – Floricultura îndeplineşte patru funcţii majore: estetică, sanitară, socio-umană şi economică. Funcţia estetică se referă la rolul pe care florile îl joacă în satisfacerea nevoii de frumos a omului; fiind mesagerul gândurilor şi sentimentelor umane ele nu lipsesc practic de la nici un eveniment din viaţa noastră. Privind florile omul a înţeles şi a simţit frumosul, această conştientizare fiind concretizată în locul pe care florile îl ocupă în viaţa noastră, în muzică, pictură, poezie. Funcţia sanitară are în vedere rolul pe care florile ca plante îl joacă în menţinerea echilibrului dintre componentele aerului dar şi în efectul benefic pe care îl au asupra psihicului uman, fie că este vorba de simpla lor prezenţă în apropierea noastră sau de efectul reconfortant pe care îl induce activitatea de îngrijire a florilor. Funcţia socio-umană este redată de impactul pe care florile îl au în dezvoltarea relaţiilor umane, fie că este vorba de relaţia dintre două persoane care îşi exprimă sentimentele prin intermediul florilor sau de relaţiile de colaborare şi prietenie care se stabilesc între iubitorii de flori cu ocazia diferitelor expoziţii sau schimburi de plante între colecţionari. Se pare că lumea colecţionarilor de cactuşi este cel mai elocvent exemplu în acest sens. Funcţia economică are în vedere, în primul rând, veniturile financiare impresionante pe care cultura şi comercializarea florilor le aduc în bugetul persoanelor sau instituţiilor care practică această profesie. Există firme şi ţări care şi-au creat un renume pe plan mondial și încasează venituri uriașe din producţia şi vânzarea florilor, fie că este vorba de flori tăiate, plante la ghiveci, seminţe şi material săditor sau aranjamente florale. Funcţia economică a floriculturii mai are în vedere şi rolul pe care expoziţiile cu plante floricole îl joacă în dezvoltarea turismului (de exemplu, expoziţia anuală de plante floricole bulboase de la Keukenhof – Olanda aduce anual organizatorilor profituri financiare impresionante şi atrage milioane de vizitatori). 16

De asemenea, importanţa economică a floriculturii rezultă şi din rolul pe care unele plante floricole îl îndeplinesc ca materie primă pentru diferite industrii. De exemplu, pe lângă rolul decorativ, macul, busuiocul, nalba de grădină, gălbenelele sunt folosite ca materie primă pentru industria farmaceutică; tuberoza, busuiocul, frezia, mărgăritarul servesc ca materie primă pentru industria cosmetică; trandafirul, vanilia, dafinul, ananasul sunt utilizate în industria alimentară; dalia, nalba de grădină, mărăriţele, conduraşii, rudbeckiile sunt folosite în industria coloranţilor naturali.

Rezumat Florile au fost prezente în viața omului încă de la începutul existenței sale. Ele satisfac nevoia de frumos și simbolizează cele mai nobile sentimente umane, având prin aceasta o componentă socială foarte puternică. În egală măsură însă florile au și o compoentă economică foarte puternică reprezentând o sursă de venituri incontestabilă. Dovada în acest sens o reprezintă faptul că țări precum Olanda, Belgia, Italia, Israelul, Colmbia, Franța și-au făcut un renume pe plan internațional din producerea și comercializarea florilor la cele mai înalte standarde de calitate, încasând anual sume sume uriașe de pe urma florilor. Ca disciplină de studiu, Floricultura reprezintă un domeniu complex, cu informații vaste și multiple conexiuni interdisciplinare, a căror cunoaștere permite exercitarea la cele mai înalte standarde a meseriei de floricultor. Prin obiectul său de studiu – plantele floricole din diferite categorii – Floricultura îndeplinește patru funcții majore în orice societate: funcția estetică, funcția estettică, funcția sanitară, funcția socio-umană și funcția economică.

Întrebări: 1. De ce sunt importante florile în viața omului ? 2. În ce spațiu geografic cultul pentru flori a atins înflorirea și rafinamentul maxim ? 3. Care sunt categoriile de plante studiate la disciplina de Floricultură ? 4. Care sunt funcțiile floriculturii și în ce constau acestea ?

Bibliografie 1. 2. 3. 4.

Băla Maria, 2007. Floricultură generală şi specială. Ed de Vest, Timişoara. Şelaru Elena, 2002. Culturi pentru flori tăiate. Ed. Ceres, Bucureşti. Toma Fl., 2003. Floricultură și gazon, vol. I. Ed. Cris Book Universal Buc. Toma Fl., 2005. Îngrijirea şi pregătirea pentru iarnă a speciilor floricole din parcuri şi grădini. Ed. Lucman Bucureşti. 5. Toma Fl., 2008. Incursiuni în floricultura românească de la înfiinţarea Societăţii Române de Horticultură şi până în prezent. Revista Hortus nr. 10, 2008. 6. Toma Fl., 2009. Floricultură și Artă florală. Vol. I–V. Ed. InvelMultimedia București. 17

Cap. II. PARTICULARITĂŢILE BIOLOGICE, MORFOLOGICE ŞI ORNAMENTALE ALE PLANTELOR FLORICOLE 2.1. Zonele de origine ale plantelor floricole Speciile cultivate ca plante floricole provin fie din flora locală fie din alte regiuni ale globului. Cunoaşterea locului de origine a plantelor floricole prezintă o importanţă deosebită deoarece factorii mediului ambiant, în care acestea s-au format şi au evoluat, şi-au pus amprenta asupra caracteristicilor lor morfologice şi biologice. Factorii climatici specifici zonelor de origine ale speciilor floricole trebuie să se regăsească în condiţiile din spaţiile de cultură astfel încât creşterea şi dezvoltarea plantelor să nu aibă de suferit. Adesea locul de origine a plantelor se regăseşte în aspectul lor exterior. De exemplu, plantele originare din regiuni cu temperaturi variabile şi umiditate scăzută au organele aeriene pubescente pentru a se feri de arşiţă; în cursul zilei sau numai în orele cu insolaţie puternică aceste plante îşi închid florile sau îşi răsucesc frunzele (Nicotiana, Mirabilis, Oenothera, Stachys). Plantele originare din regiunile cu climat pronunţat arid au suferit modificări importante ale frunzelor şi tulpinilor pentru a economisi apa; ele au fie dimensiuni reduse şi cuticulă groasă fie şi-au transformat frunzele în spini iar tulpinile sunt mult îngroşate pentru a înmagazina rezerve mari de apă (Cactaceae, Crassulaceae, unele Euphorbiaceae). Plantele provenite din regiuni calde şi umede au fie un volum vegetativ bogat, cu tulpini şi frunze mari, limbul întins şi lipsit de perişori, adesea lucios (Monstera, Colocasia, Ficus, etc.) fie frunze foarte frumos şi variat colorate (Begonia, Fittonia, Dieffenbachia, etc.). Pe suprafaţa globului pământesc există mai multe zone climatice care corespund cu suprafeţele de vegetaţie cu aceeaşi structură. Acestea au, în general, forma unor benzi longitudinale, de lăţimi diferite, paralele cu Ecuatorul. Se cunosc mai multe clasificări ale zonelor de origine, cea mai utilizată fiind cea propusă de A. Duprrex. Acesta împarte globul pământesc în 8 mari formaţiuni vegetale, repartizate pe 7 zone climatice, cu importanţă în originea plantelor floricole: pădurea ombrofilă sau pădurea ecuatorială, pădurea tropicală cu frunze persistente, pădurea tropicală cu frunze caduce, savana, stepa, machişul, zona temperată a pădurilor de foioase şi conifere (fig. 2.1.1.). Fiecare din aceste zone de vegetaţie cuprinde mai multe centre geografice de origine cu anumite particularităţi climatice care se înscriu în limitele zonei respective. Deși sunt situate în amplasamente geografice diferite, pădurea ecuatorială şi pădurea tropicală cu frunze persistente sunt foarte apropiate din punct de vedere al condiţiilor climatice, motiv pentru care unii autori (Şelaru, 1998) le tratează împreună, ca o singură zonă de origine a plantelor floricole. Pădurea ombrofilă sau ecuatorială este zona cea mai bogată în plante floricole; ea se caracterizează printr-un climat permanent umed şi cald, aerul fiind deosebit de umed şi sufocant. 18

Nivelul precipitaţiilor depăşeşte 2000 mm anual, ajungând în unele centre la peste 8000–9000 mm anual (Şelaru, 1998). Fig. 2.1.1. Zonele de origine ale plantelor floricole

19

Temperaturile medii oscilează între 25–30 ºC, cu diferenţe de 5–10 ºC între noapte şi zi, respectiv, 2–3 ºC între anotimpuri. Vegetaţia este continuă şi se compune din arbori înalţi la umbra cărora cresc, dispuse în etaje diferite, plante floricole de o frumuseţe deosebită. La unele plante creşterea poate înceta pentru o perioadă scurtă dar, ca şi cele cu creştere continuă, ele nu-şi pierd frunzele. Caracteristica principală a vegetaţiei erbacee floricole care creşte la umbra arborilor este deci, expunerea la condiţii diferite de lumină (slabă sau difuză), în raport direct cu înălţimea la care se găsesc. Astfel, plantele aflate la baza arborilor dispun de condiţii de lumină slabă iar plantele dispuse în partea superioară a arborilor beneficiază de mai multă lumină, fără a depăşi însă caracteristica de lumină difuză. Plantele sunt fie epifite, cu sistem radicular aerian care se fixează pe muşchiul vegetal, scoarţa copacilor sau scorburi, fie terestre cu sistemul radicular fixat direct în sol; ele s-au adaptat la condiţiile de lumină slabă în mod diferit în funcţie de înălţimea la care se găsesc. Astfel, plantele aflate în partea inferioară, direct pe solul mâlos, reprezentat de litiera pădurii (Monstera deliciosa, Philodendron imbe) şi-au format frunze foarte mari, lucioase, capabile să capteze lumina slabă care ajunge la baza arborilor, având, de asemenea, numeroase rădăcini adventive cu care se fixează pe scoarţa arborilor sau se sprijină pe sol. Alte specii (Begonia, Fittonia, Hypoestes, Maranta, Pilea) prezintă frunze foarte frumos colorate, bogat ornamentate şi cu reflexe metalice, au sistemul radicular foarte slab şi trasant, ceea ce le face foarte vulnerabile la schimbarea condiţiilor de cultură. Plantele formate în etajele superioare beneficiază de mai multă lumină, ele sunt în marea lor majoritate epifite, sortimentul fiind reprezentat de bromelii, ferigi, cyperacee, orhidee. Pădurea tropicală cu frunze persistente înconjoară asociaţiile vegetale ombrofile. Condiţiile climatice se caracterizează prin precipitaţii abundente, 1200–1500 mm anual (în unele centre chiar mai mult, până spre 5000 mm anual), temperaturi medii cuprinse între 20 şi 30 ºC, cu diferenţe de 5–10 ºC între noapte şi zi şi între anotimpuri. Vegetaţia este, de asemenea, continuă şi cu aceleaşi caracteristici morfo– anatomice şi de dispunere etajată pe verticală, ca şi în pădurea ecuatorială. Este, de asemenea, o zonă foarte bogată în specii floricole. Pădurea tropicală cu frunze caduce se caracterizează prin existenţa în fiecare an a unui sezon secetos de 1–3 luni, localizat în perioada decembrie–februarie, sezon când unele plante intră în repaus. Precipitaţiile anuale însumează aproximativ 1000 mm anual, repartizate cu preponderenţă în sezonul umed. Temperaturile medii sunt cuprinse între 8 şi 28 ºC, cu diferenţe mici între zi şi noapte şi între cele două sezoane. Vegetaţia este formată fie din plante cu frunze suculente (crassulacee), fie din plante cu frunze pergamentoase dispuse în rozetă sau cornet, în care se acumulează apa în sezonul secetos (bromelii) sau din plante perene geophyte care intră în repaus în sezonul secetos, supravieţuind prin formaţiuni subterane îngroşate (bulbi, tuberobulbi, rizomi, rădăcini tuberizate, tuberculi). Savana se caracterizează printr-un climat tropical dar mai sărac în precipitaţii – numai 250–750 mm anual şi cu temperaturi medii ce variază între 3 şi 32 ºC. Precipitaţiile sunt mai bogate şi uniforme în zonele din apropierea Ecuatorului (până spre 1000 mm anual) făcând climatul mai umed în timp ce în zonele din apropierea tropicelor uscăciunea este tot mai pronunţată anunţând apropierea deşertului. 20

Vegetaţia se compune din arbori izolaţi, foarte frumoşi sub care cresc ierburi înalte ce iau foc în timpul sezonului secetos. Stepa şi preriile se caracterizează printr-un climat secetos, continental, cu diferenţe de temperatură între zi şi noapte de 3–40 ºC şi precipitaţii puţine, ce nu depăşesc 100–400 mm anual, repartizate foarte neuniform. Vegetaţia se compune din ierburi şi tufişuri de arbuşti, reprezentând ultimele formaţiuni vegetale dinaintea deşerturilor. Plantele s-au adaptat la aceste condiţii vitrege prin transformări ale organelor menite să limiteze pierderile de apă prin transpiraţie, respectiv: frunze reduse sau transformate în spini, frunze coriacei, tulpini suculente şi asimilatoare (crasulaceele şi cactuşii). Plantele ce cresc în zonele cu umiditate mai blândă şi-au scurtat perioada de vegetaţie şi formează seminţe, comportându-se ca anuale iar altele şi-au format organe subterane îngroşate (bulbi, tuberobulbi, rizomi, rădăcini îngroşate) prin care supravieţuiesc în sezonul secetos. Machişul se găseşte la interferenţa dintre zona temperată şi cea tropicală, caracterizându-se prin veri călduroase şi secetoase, lungi, cu temperaturi de 35–37 ºC şi ierni umede, blânde, cu temperaturi medii de 2–5 ºC. Precipitaţiile însumează 700–800 mm anual, fiind repartizate în cea mai mare parte în timpul sezonului rece. Vegetaţia se compune din arbori şi arbuşti cu frunze persistente, coriacei, cu spini pe margine, rigide, cu flori parfumate sub care cresc specii erbacee cu flori foarte frumos colorate. Pădurile de foioase şi conifere sunt întâlnite în zona temperată, specifică Europei şi regiunilor reci din emisfera nordică. Caracteristica principală este alternanţa celor patru anotimpuri distincte, cu diferenţe mari de temperatură de la iarnă la vară. Sub arborii de foioase şi conifere cresc plante din familiile Graminee, Compositae, Liliacee, Rosaceae, Cruciferae, Ranunculacee, utilizate cu precădere în decorul parcurilor şi grădinilor. Precipitaţiile anuale însumează 400–700 mm dar repartizarea acestora şi a temperaturilor împarte zona temperată în două subtipuri de climat: climatul temperat– continental şi climatul temperat maritim. Climatul temperat–continental este mai aspru, cu precipitaţii neuniform repartizate şi diferenţe mai mari de temperatură între anotimpuri şi între zi şi noapte (aceste diferenţe tind să devină tot mai mari în ultimii ani, cu extreme tot mai frecvente). Perioada de vegetaţie este mai scurtă, de numai 4–5 luni, plantele înfloresc de regulă primăvara după care cele anuale fructifică şi pier iar cele perene intră în repaus. Climatul temperat-maritim este mai blând, cu temperaturi şi precipitaţii mai ridicate şi mai uniform repartizate de-a lungul anului; în asemenea condiţii perioada de vegetaţie este mai lungă, de până la 6–8 luni, plantele au o înflorire mai îndelungată şi eşalonată. Aduse în condiţii de climat temperat–continental, plantele originare din zonele cu climat temperat–maritim îşi grăbesc înflorirea şi fructificarea după care pier datorită temperaturilor foarte ridicate şi a secetei din vară. Marea majoritate a plantelor solicită aceleaşi condiţii de mediu ca şi cele în care s-au format şi au evoluat, puţine plante fiind capabile să se adapteze unor condiţii mult diferite de cele din zonele de origine (Aspidistra, Dracaena, Philodendron, Sansevieria). 21

Prin urmare, asigurarea unor condiţii climatice cât mai apropiate de cele existente în zonele de origine constituie o verigă foarte importantă în realizarea unor culturi reuşite de flori tăiate sau în prelungirea perioadei de decor la speciile cultivate ca plante în ghiveci şi plante de grădină.

2.2. Particularităţile morfologice și ornamentale ale plantelor floricole Sortimenul floricol este deosebit de bogat, cu un număr impresionant de genuri şi specii, fiecare dintre ele având anumite particularităţi ale creşterii şi dezvoltării. Cunoaşterea acestor particularităţi permite, pe de o parte, alegerea variantei optime de conducere a plantei în cultură iar pe de altă parte, amplasarea şi asocierea corectă a plantelor în cadrul decorului, atât în cadrul interioarelor cât și al parcurilor și grădinilor. Particularităţile morfologice ale plantei determină încadrarea speciilor floricole în următoarele tipuri de plante: plante cu creştere tip tufă, plante tip rozetă de frunze, plante cu creştere columnară, plante cu creştere pendentă (pletoasă), plante cu creştere târâtoare, plante cu creştere volubilă, plante cu creştere arbustivă, plante tapisante şi plante acvatice. Plante cu creştere tip tufă – sunt alcătuite din numeroşi lăstari sau frunze ce pornesc din mugurii situaţi pe rădăcini sau la nivelul coletului; florile sau inflorescenţele pot fi situate fie în vârful lăstarilor fie sunt susţinute de peţioli lungi ce pornesc direct din mugurii de pe rădăcini sau de la nivelul coletului (fig. 2.2.1.). Dintre speciile care cresc sub formă de tufă amintim: Aspidistra, ferigile, Hemerocallis, Paeonia, Sansevieria, Spathiphyllum, Strelitzia – tufă de frunze şi Asparagus, Chrysanthemum, Veronica – tufă de lăstari. Plante tip rozetă de frunze – prezintă tulpina foarte scurtă pe care se inseră în spirală, la distanţe mici, frunzele; florile sau inflorescenţele pornesc de pe tulpină fiind susţinute de peţioli sau tije de lungimi diferite în funcţie de specie. Modul de dispunere a frunzelor poate fi aproximativ perpendicular pe tulpină, aspectul plantei în acest caz fiind mai mult sau mai puţin plat – Gloxinia, Saintpaulia sau inserate unele în celelalte, planta având aspectul de pâlnie sau cornet – bromeliile. Alte specii cu portul tip rozetă de frunze: Agave, Aloe, Hawortia, Primula, Saxifraga, Sedum (fig.2.2.2.). Fig. 2.2.1. Plantă cu creştere tip tufă (Hosta)

Fig.2.2.2. Plantă tip rozetă de frunze (Saxifraga)

22

Plante cu creştere columnară – tulpina este lipsită de ramificaţii şi are creştere erectă fiind garnisită cu frunze; la unele specii pe măsură ce planta creşte, frunzele bazale cad şi rămân doar cele din treimea superioară a tulpinii (fig. 2.2.3.). Dintre plantele care au port columnar amintim: Colocasia, Cordilyne, Dracaena, palmierii, Yucca, crinii, tuberozele, gladiolele. Plante cu creştere pendentă (pletoasă) – tulpinile sunt mai mult sau mai puţin lungi, flexibile, subţiri şi nu se pot susţine în poziţie verticală; ele au creştere atârnândă atunci când dispun de spaţiul liber necesar sau târâtoare atunci când spaţiul liber lipseşte. Sunt plante destinate cu precădere pentru ornamentarea marginilor diferitelor obiecte de mobilier, a balcoanelor, teraselor, scărilor, în ghivece, jardiniere, coşuri suspendate (fig. 2.2.4.). Exemple de plante cu acest tip de creştere pot fi: unele soiuri de Petunia şi Lobelia, Columnea, Ficus pumila, muşcata peltată, Philodendron scandens, Plectrantus, Pothos aureus, Tradescantia. Fig. 2.2.3. Plantă cu creştere

Fig. 2.2.4. Plantă cu creştere

columnară (Dracaena)

pendentă (Pothos)

Plante cu creştere târâtoare – creşterea plantei este asemănătoare plantelor cu creştere pendentă cu deosebirea că tulpinile şi lăstarii sunt mai groşi, rigizi şi au nevoie de o suprafaţă plană pentru susţinerea organelor vegetative aeriene (fig. 2.2.5.). Fără această suprafaţă de susţinere a tulpinilor şi lăstarilor ghivecele cu plantele târâtoare se răstoarnă sub greutatea plantei. Speciile cele mai cunoscute cu creştere târâtoare aparţin genurilor Philodendron şi Monstera. Plante cu creştere volubilă (agăţătoare sau grimpante) – tulpina este lungă, flexibilă, garnisită cu cârcei sau rădăcini adventive care permit fixarea plantei pe anumiţi tutori pentru a se menţine în poziţie verticală. Sunt folosite în special pentru decorul gardurilor, pereţilor, pergolelor, coloanelor dar pot fi conduse şi ca plante pendente, lungimea tulpinilor atingând însă dimensiuni mai mari. Au creştere volubilă specii aparţinând genurilor: Cobaea, Latyrus, Hoya, Passiflora, Philodendron, Stephanotis (fig. 2.2.6.). Plante cu creştere arbustivă – prezintă tulpina mai mult sau mai puţin ramificată, lemnoasă sau semilemnoasă, planta având aspect de arbust; ramificarea poate fi stimulată prin ciupirea vârfului tulpinii sau a ramificaţiilor laterale (fig. 2.2.7.). 23

Exemple de plante cu port arbustiv: Azaleea, Camellia, Crassula arborescens, Croton, Ficus, Gardenia, Hibiscus, Hortensia, Laurus, Nerium. Fig. 2.2.5. Plantă cu creştere târâtoare (Philodendron)

Fig. 2.2.6. Plantă cu creştere volubilă (Cobaea)

Plante tapisante – creşterea este târâtoare dar tulpinile şi lăstarii sunt subţiri şi foarte numeroşi, cu frunze şi flori mici şi, de asemenea, foarte numeroase, astfel încât planta acoperă în întregime solul, ca şi un covor (fig. 2.2.8.). Sunt plante folosite îndeosebi în amenajarea rocăriilor: Acaena, Arabis, Arenaria, Cerastium, Dyonisia, Draba, Iberis, etc. Fig. 2.2.7. Plantă cu creştere

Fig. 2.2.8. Plantă cu creştere

arbustivă (Croton)

tapisantă (Cerastium)

Plante acvatice – prezintă portul variabil, de la tufă de frunze (Iris pseudacorus) la rozetă de frunze (Nuphar, Nimphea); caracteristica principală este capacitatea de a trăi în condiţii de umezeală în exces sau chiar direct în apă, datorită rădăcinilor respiratoare (pneumatofori) care permit desfăşurarea procesului de respiraţie în absenţa aerului. Exemple de plante acvatice, utilizate pentru decorul lacurilor, bazinelor şi a marginilor acestora: Arundo, Osmunda, Nuphar, Nymphaea, Scirpus, Phragmites, Pistia, Ranunculus, Sagittaria, Scirpus, Typha (fig. 2.2.9.). 24

Fig. 2.2.9. Plante acvatice (Nuphar şi Ranunculus)

Particularitățile ornamentale ale plantelor floricole sunt expresia însumată a însuşirilor morfologice ale tuturor organelor plantei: rădăcina, tulpina, frunzele, florile, fructele. Fiecare organ al plantei prezintă, pe lângă rolul specific, ereditar, unul sau mai multe roluri secundare, de natură morfo-funcţională sau ornamentală. Cunoaşterea tuturor însuşirilor organelor plantei contribuie la aprecierea corectă a exigenţelor acesteia în raport cu factorii de mediu şi lucrările de îngrijire şi a posibilităţilor de utilizare a fiecărei plante în cadrul decorului. Rădăcina îndeplineşte rolul specific de fixare a plantei în substratul de cultură şi absorbţie a apei şi sărurilor minerale. Sistemul radicular s-a format în decursul evoluţiei speciei ca rezultat al adaptării la anumite condiţii de mediu care au devenit cerinţe obligatorii în cultură. Astfel, plantele originare din regiunile cu climat secetos şi-au format rădăcini lungi, capabile să exploreze solul în adâncime în căutarea unei rezerve de apă în timp ce plantele originare din zonele mlăştinoase sau zonele alpine, prezintă o înrădăcinare superficială, mai mult sau mai puţin trasantă. Din punct de vedere morfologic şi al funcţiilor îndeplinite se disting următoarele tipuri de rădăcini: - rădăcini normale, întâlnite la toate plantele, au rolul de fixare a plantei şi de absorbţie a apei şi sărurilor minerale din substratul de cultură; în funcţie de condiţiile climatice în care specia s-a format rădăcinile normale pot fi pivotante, fasciculate, rămuroase; - rădăcini adventive aeriene, au rol funcţional în susţinerea şi fixarea tulpinilor la plantele volubile şi târâtoare sau la unele plante arbustive, îndeplinind în acelaşi timp şi un rol estetic; se întâlnesc la specii precum: Monstera deliciosa, Philodendron imbe, Philodendron erubescens, Hedera helix, Ficus australis; - rădăcini cu muguri advenitivi din care cresc lăstarii numiţi drajoni ce formează partea vegetativă aeriană şi servesc la înmulţirea vegetativă a plantei; se întâlnesc la crizantemă, bromelii, hortensia, Aloe, Agave; - rădăcini tuberizate – sunt foarte diferite de cele normale, au forma şi structura mult modificată, fiind adaptate pentru acumularea de substanţe de rezervă şi înmulţirea 25

vegetativă a speciei ; tuberizarea poate afecta fie rădăcina principală, împreună cu o porţiune de hipocotil, formaţiunea rezultată fiind cunoscută sub numele practic de tubercul (anemone, begonia, ciclamen, gloxinia) fie rădăcinile secundare cum este cazul la dalia şi Ranunculus; - rădăcini depozitare de apă, sunt tot rădăcini îngroşate, dar de dimensiuni mai mici şi lipsite de muguri capabili să refacă partea aeriană vegetativă a plantei; se întâlnesc la asparagus, clorofitum şi unele orhidee şi bromelii; - rădăcini contractile, au rol în plasarea bulbilor sau tuberobulbilor la diferite adâncimi în funcţie de umiditatea şi temperatura substratului; se întâlnesc la frezia şi crocus; - rădăcini cu micoriză, sunt lipsite de perişori absorbanţi rolul acestora fiind suplinit de anumite ciuperci cu care planta trăieşte în simbioză; se întâlnesc la orhidee. Tulpina are rolul specific de susţinere a ramificaţiilor cu frunze, flori şi fructe şi de conducere a sevei brute de la rădăcini către frunze şi a sevei elaborate de la frunze la celelalte organe. Prin funcţia de susţinere a celorlalte organe vegetative aeriene, tulpina îndeplineşte practic un rol estetic foarte important. La anumite plante tulpinile au şi alte roluri secundare, cum ar fi asimilaţia clorofiliană, depozitarea de substanţe de rezervă, înmulţirea vegetativă, apărare. Având în vedere toate aceste roluri putem deosebi următoarele tipuri morfologice şi funcţionale de tulpini: - tulpini normale, cu rol în susţinerea ramificaţiilor vegetative aeriene şi în conducerea sevei brute şi elaborate; - tulpini asimilatoare, se aseamănă cu frunzele, au rol în asimilaţia clorofiliană, fiind cunoscute şi sub numele de tulpini verzi; se întâlnesc la asparagus unde ultimele ramificaţii au aspectul unor frunze aciculare, fiind numite cladodii; - tulpini asimilatoare şi depozitare de apă, se deosebesc de cele anterioare prin aceea că sunt mult îngroşate, fiind adaptate şi la acumularea unor cantităţi mari de apă necesare supravieţuirii speciei în condiţii deficitare de umiditate; se întâlnesc la plante din familia Crassulaceae şi la cactuşi; - tulpini cu muguri generatori de bulbi aerieni, servesc la înmulţirea vegetativă a speciei şi se întâlnesc la Lilium auratum, Lilium bulbiferum, Lilium tigrinum, Lilium speciosum; - tulpini cu ramificaţii transformate în spini, au rol de apărare a plantei, se întâlnesc la Asparagus, Cleome, Poinsettia, Rosa; - tulpini aeriene cu rol de înmagazinare a substanţelor de rezervă, se întâlnesc la unele orhidee, au aspectul unor bulbi şi poartă numele de pseudobulbi; - tulpini subterane îngroşate, cu rol în depozitarea de substanţe de rezervă, sunt reprezentate de tuberobulbi sau cormi, întâlniţi la frezia, montbretia, gladiole şi rizomi, întâlniţi la Alstroemeria, Canna, Iris, Zantedeschia (Calla). Frunza este, pentru majoritatea speciilor, organul asimilator prin care, în urma procesului de fotosinteză se sintetizează substanţele necesare creşterii şi dezvoltării plantelor; unele specii – bulboasele, prezintă în plus frunze subterane îngroşate, depozitare de substanţe de rezervă, reunite în cadrul formaţiunilor subterane de tipul bulbilor. Pentru foarte multe specii (begonii, ficuși, filodendroni, croton, tradescanții, etc.) frunza este principalul organ decorativ, elementele luate în consideraţie fiind tipul, forma, mărimea, dispoziţia, culoarea, consistenţa, luciul sau pubescenţa. 26

Frunzele pot fi întregi, perforate sau sectate, simple sau compuse, cu marginea limbului sau a foliolelor întreagă, dinţată sau crenată. Forma este, de asemenea, foarte variabilă – cordiformă, lanceolată, eliptică, sagitată, lineară, spatulată, reniformă, romboidală, aciculară. O plantă poate prezenta acelaşi tip de frunze sau mai multe tipuri (polimorfism foliar), aşa cum este cazul unor specii ale genului Begonia. Mărimea frunzelor variază de la câţiva mm (Nertera) la câteva zeci de cm (Monstera, Musa, Ficus lyrata). Coloritul este foarte variabil, întâlnindu-se o gamă foarte largă de culori chiar în cadrul aceleiaşi plante (Coleus, Begonia, Maranta, Caladium, Croton). Nuanţa culorilor se poate modifica şi în funcţie de condiţiile de lumină asigurate plantelor. Din punct de vedere al consistenţei frunzele pot fi: erbaceu-flexibile (majoritatea speciilor), pieloase (Ficus, Colocasia, Philodendron), coriacei (bromelii), rigide (palmieri) şi suculente (Crassula, Kalanchoe). Frunzele pot fi mate sau lucioase; unele specii precum: Stachys, Gnaphalium, Santolina, Gazania, Cineraria maritima, Datura, Platycerium, prezintă o pubescenţă mai mult sau mai puţin densă, atât pe frunze cât şi pe tulpină şi lăstari. Plantele suculente (Aloe, Agave, Sedum) au frunzele acoperite cu un strat fin de ceară, mai mult sau mai puţin glaucescent, care limitează mult transpiraţia. Floarea are rol în înmulţirea sexuată, fiind pentru foarte multe specii organul cel mai interesant din punct de vedere ornamental. Dintre învelişurile florale corola reprezintă, pentru majoritatea speciilor punctul de referinţă din punct de vedere decorativ. Ea poate fi: tubuloasă – Datura, Nicotiana, Petunia; campanulată – Campanula, Digitalis; ligulată – Compositae; labiată – Coleus, Salvia, Stachys; bilabiată – Antirrhinum, Calceolaria. La unele specii sepalele au aceeaşi formă, culoare şi mărime ca şi petalele, formând împreună un perigon petaloid – Convallaria, Lilium, Tulipa. Florile pot fi simple sau involte (duble), involtajul fiind rezultatul transformării în petale a staminelor (camelia, cerceluş, garoafe) sau a carpelelor (mac, bujor, trandafir). Florile pot fi solitare sau dispuse în inflorescenţe de diferite tipuri. Florile sunt solitare atunci când sunt prinse în vârful unui ax neramificat, aşa cum este cazul la Crocus, Galanthus, Papaver, Tulipa. Când axul este ramificat şi fiecare ramificaţie poartă în vârf o floare spunem că florile sunt dispuse în inflorescenţe. Tipurile de inflorescenţe întâlnite la plantele floricole sunt: spic – Antirrhinum, Polyanthes; calatidiu – Chrysanthemum, Gaillardia, Gazania; spadix (alcătuit din spată şi spadice) – Anthurium, Zantedeschia; racem – Convallaria, Hyacinthus; umbelă – Primula; cimă – Freesia; corimb – Hortensia. Ramificaţiile florifere se dezvoltă uneori la subsoara unor bractei mai mari şi mai frumos colorate decât floarea propriu-zisă, constituind elementul decorativ principal pentru speciile respective; exemple de specii cu astfel de însuşiri sunt: Amaranthus, Amobium, Bougainvillea, Celosia, Clerodendron, Gomphrena, Poinsettia, Statice. Pentru speciile cultivate în câmp floarea prezintă o importanţă practică deosebită în stabilirea sortimentului, perioada şi durata înfloririi fiind elementele de bază în alegerea fiecărei specii. Astfel, perioada de înflorire poate fi localizată primăvara (Galanthus, Scilla, Hyacinthus, Narcissus, Tulipa, Viola, Bellis, Myosotis, Anemone, Paeonia, etc.), vara (anualele, Althea rosea, Canna, Dahlia, Lilium, Polyanthes, etc.) sau toamna (Aster, Crysanthemum, Helenium autumnale, Hosta). 27

Durata înfloririi este caracter genetic de specie şi soi dar poate fi influenţată şi de condiţiile de mediu şi tehnologia aplicată. Se disting prin durată mică de înflorire Crocus, Scilla, Tulipa, majoritatea cactuşilor, Zephyranthes iar prin durată mare de înflorire crizantema, garoafa, trandafirul, Anthurium, Kalanchoe, Spathiphyllum. În raport cu ciclul biologic al plantei înflorirea se poate desfăşura astfel: - o singură dată în viaţa plantei – în acelaşi an (anualele), în anul al doilea de viaţă (bienalele) sau după mai multţi ani (Agave); - de mai multe ori în viaţa plantei, anual – la speciile perene de grădină sau remontant – la unele specii cultivate în seră pentru flori tăiate (anthurium, garoafa, gerbera, streliţia, trandafirul). Fructul are rol în înmulţirea sexuată prin protejarea seminţelor, fiind în acelaşi timp, un important element de decor. Tipul, forma, mărimea şi culoarea fructelor este variabilă în timp şi reprezintă elementele decorative principale pentru anumite specii. Dintre speciile cunoscute şi cultivate pentru valoarea decorativă deosebită a fructelor amintim: Ardisia crenata, Capsicum annuum, Cucurbita maxima, Nertera depresa, Physalis franchetii, Skimmia japonica, Solanum capsicastrum. Există însă o serie de alte specii la care fructele sunt destul de atrăgătoare deşi ele nu reprezintă elementul decorativ principal: Asparagus plumosus, Asparagus sprengeri, Clivia miniata, Ficus australis, Ficus religiosa, Monstera deliciosa.

2.3. Clasificarea plantelor floricole Plantele floricole pot fi clasificate în funcție de locul de origine, însușirile decorative, durata ciclului biologic, locul de cultură și modul de utilizare. Clasificarea în funcție de locul de origine și însușirile decorative au fost prezentate anterior, la subcapitolele 2.1. și 2.2.; prin urmare, vom prezenta în continuare clasificările în funcție de durata ciclului biologic, locul de cultură și modul de utilizare. În funcţie de durata ciclului biologic de viaţă plantele floricole pot fi anuale, bienale şi perene. Plantele anuale îşi parcurg întregul ciclu biologic – de la sămânţa veche la sămânţa nouă – într-un singur sezon de vegetaţie, desfăşurat pe o durată variabilă în decursul unui an calendaristic. Sunt plante cu creştere rapidă şi înflorire abundentă. Se deosebesc plante anuale tipice care prezintă aceleaşi caracteristici ale ciclului biologic şi în zonele de origine şi plante cultivate ca anuale, acestea din urmă fiind perene în zonele de origine. Din prima grupă pot fi citate ca exemple Callistephus chinensis, Clarkia elegans, Centaurea moschata, Delphinium ajacis, Eschscholtzia californica, Gypsophylla elegans, Papaver rhoes. Acestea au o prezenţă temporară în grădină, înfloresc în a doua jumătate a primăverii şi în prima parte a verii după care, la apariţia căldurilor excesive, îşi încheie înflorirea, fructifică şi dispar. Sunt specii care se seamănă, de regulă, direct la locul de cultură, toamna sau primăvara devreme. În cea de-a doua grupă intră celelalte specii, cultivate ca anuale (Ageratum mexicanum, Antirrhinum majus, Begonia semperflorens, Dianthus caryophyllus ‘Chabaud’, Gazania splendens, Matthiola incana, Nicotiana affinis, Petunia hybrida, Portulaca grandiflora, Salvia splendens, Tagetes patula, Tagetes erecta, Tropaeolum 28

majus, etc.). Acestea au o prezenţă mai îndelungată în grădină înflorind, de regulă, toată vara până toamna târziu. Fructificarea începe de la mijlocul verii şi se încheie toamna la apariţia frigului şi umezelii, factori care determină, de astfel, încheierea ciclului biologic al plantelor. Pentru aceste specii, înfiinţarea culturilor se realizează, cel mai adesea, prin plantarea de răsaduri. Plantele bienale îşi desăvârşesc ciclul biologic – de la sămânţa veche la sămânţa nouă – pe parcursul a doi ani calendaristici. În primul an plantele cresc până la faza de rozetă sau plantulă, iernând în acest stadiu de dezvoltare iar în anul al doilea are loc înflorirea şi fructificarea după care plantele dispar sau continuă să vegeteze slab. Parcurgerea unei perioade de frig în faza de rozetă sau plantulă este vitală pentru ca plantele să înflorească frumos şi abundent în anul următor, în caz contrar înflorirea este sporadică şi de slabă calitate. Plantele bienale înfloresc fie primăvara devreme fie în prima parte a verii, excepţie făcând Althaea rosea (nalba de grădină) la care înflorirea se desfăşoară de la începutul verii până toamna târziu, în octombrie–noiembrie. Se cunosc plante bienale tipice, care au aceeaşi durată a ciclului biologic şi în zonele de origine şi plante cultivate ca bienale, acestea fiind perene în regiunile din care provin. Din prima grupă fac parte Campanula medium, Cheiranthus cheiri, Digitalis purpurea, Lunaria biennis iar din grupa plantelor cultivate ca bienale Althaea rosea, Bellis perennis, Myosotis alpestris, Viola tricolor. Înfiinţarea culturilor la plantele bienale se face numai prin plantare de răsaduri, produse cu un an înainte în intervalul mai–august, în funcţie de specie, pe brazde reci, afară. Plantele perene au un ciclu biologic mai lung cu întindere pe mai mulţi ani calendaristici, fiind cunoscute şi sub numele de plante vivace. Plantele perene înfloresc în fiecare an iar unele dintre ele fructifică şi formează seminţe în fiecare an. Caracteristica principală a plantelor perene este parcurgerea anuală a unei perioade de repaus, ca rezultat al condiţiilor vitrege din zonele de origine, întâlnite întro anumită perioadă a anului. În această perioadă organele vegetative aeriene mor, supravieţuirea plantei şi reluarea vegetaţiei în sezonul următor realizându-se prin mugurii situaţi pe organele vegetative subterane. Din punct de vedere fiziologic şi biochimic, organele subterane ale plantelor perene trec în timpul perioadei de repaus, prin transformări cantitative şi calitative cu importanţă deosebită în reluarea vegetaţiei şi înflorirea plantei. În funcţie de tipul şi conformaţia organelor vegetative subterane pe care sunt amplasaţi mugurii care asigură perenitatea plantelor şi reluarea vegetaţiei în fiecare an plantele perene se împart în două mari grupe: hemicriptophyte şi geophyte. Plantele perene hemicriptophyte prezintă mugurii regeneratori ai organelor vegetative aeriene amplasaţi pe rădăcini sau la nivelul coletului plantei. Acestea au perioada de repaus iarna, întreruperea vegetaţiei fiind cauzată de frig şi excesul de umezeală. Perioada de înflorire variază, în funcţie de specie, între începutul primăverii şi toamna târziu. Majoritatea plantelor sunt însă decorative şi prin port şi frunze, fie înainte de înflorire (Hosta) fie după înflorire (Paeonia), asigurând decorul o perioadă lungă de timp. Dintre cele mai cunoscute plante perene hemicriptophyte amintim speciile aparţinând genurilor: Achillea, Ajuga, Alyssum, Aquilegia, Aster, Astilbe, Campanula, Chrysanthemum, Dianthus, Gaillardia, Geum, Gypsophylla, Hemerocallis, Lupinus, Papaver, Phlox, Primula, Rudbeckia, Solidago, Stachys, Veronica, Vinca. 29

Înfiinţarea culturilor la speciile perene hemicriptophyte se face prin diviziuni de plante sau răsaduri, ambele formaţiuni fiind cultivate în prealabil 1–4 ani în pepinieră pentru fortificare. Plantele perene geophyte se caracterizează prin prezenţa unor organe subterane îngroşate – bulbi, tuberobulbi, rizomi, tuberculi, rădăcini tuberizate – pe care sunt amplasaţi mugurii ce asigură regenerarea organelor vegetative aeriene ale plantei în fiecare an. Aceste organe îngroşate sunt depozitare de substanţe de rezervă şi au importanţă deosebită în susţinerea creşterii şi înfloririi plantelor. Repausul plantelor perene geophyte este amplasat fie vara – factorii determinanţi fiind căldura excesivă şi seceta, fie iarna când este determinat de frig şi excesul de umezeală. Speciile care solicită repaus vara au nevoie în ciclul lor biologic de succesiunea de temperaturi cald–rece–cald şi aparţin genurilor: Anemone, Chionodoxa, Crocus, Cyclamen, Freesia, Fritillaria, Galanthus, Hyacinthus, Hippeastrum, Iris, Ixia, Lilium, Muscari, Narcissus, Oxalis, Ranunculus, Tulipa, Zantedeschia. Exceptând Cyclamen, Freesia, Hippeastrum şi Zantedeschia, care sunt destinate culturilor forţate în seră, celelalte specii cu repaus vara sunt rezistente la frig, ele fiind cunoscute şi sub numele de plante perene geophyte rustice. Plantarea formaţiunilor subterane îngroşate la această grupă de specii are loc toamna, când se reia vegetaţia, aceasta fiind însă încetinită după plantare în cazul speciilor cultivate în câmp de condiţiile nefavorabile din timpul iernii. Înflorirea speciilor cu repaus vara este localizată iarna şi primăvara în cazul culturilor realizate în seră şi primăvara şi la începutul verii pentru culturile realizate în câmp. Solicită repaus iarna speciile genurilor: Acidanthera, Begonia, Canna, Dahlia, Gladiolus, Montbretia, Polyanthes, Tigridia. Acestea au nevoie în ciclul biologic de succesiunea de temperaturi rece–cald şi nu rezistă la frigul din timpul iernii, motiv pentru care mai sunt cunoscute şi sub numele de plante perene geophyte semirustice. Ciclul tehnologic la aceste specii presupune scoaterea din teren în fiecare toamnă a organelor subterane îngroşate, păstrarea peste iarnă în spaţii închise (depozite, magazii, sere reci) şi replantarea în câmp primăvara. Înflorirea speciilor perene geophyte semirustice are loc în perioada de vară– toamnă. Din punct de vedere al duratei de viaţă, organele subterane ale geophytelor se pot reînnoi integral într-un singur sezon de vegetaţie – cazul bulbilor de lalele şi tuberoze, cormilor de gladiole şi frezia sau pe parcursul mai multor sezoane de vegetaţie – cazul bulbilor de crin, narcise şi zambile, rădăcinilor tuberizate de dalia. Respectarea repausului şi a succesiunii de temperaturi specifice ciclului biologic anual (cald–rece–cald sau rece–cald) constituie, la plantele perene geophyte, reguli de bază în realizarea culturilor forţate pentru obţinerea de flori în extrasezon. În fucție de locul de cultură plantele floricole se pot clasifica în plante floricole cultivate în câmp și plante floricole cultivate în spații protejate (sere și solarii). În câmp se cultivă, pentru decorul parcurilor și grădinilor și/sau producerea de flori tăiate (pentru buchete), specii floricole anuale, bienale și perene; speciile perene pot rămâne permanent în teren (hemicriptofitele și geofitele rustice) sau doar pe parcursul sezonului cald, în timpul sezonului rece fiind necesară păstrarea organelor subterane îngroșate în spații adăpostite (geofitele semirustice). În seră se cultivă speciile originare din zonele calde ale globului, pretențioase față de căldură, destinate producerii de flori tăiate (anturium, cala, crizantema, frezia, 30

garoafa, gerbera, streliția, trandafir, etc.) sau plante cultivate în ghivece pentru decorul interioarelor (decorative prin flori, frunze sau fructe). În funcție de modul de utilizare, plantele floricole se clasifică în: specii cultivate pentru producerea de flori tăiate, specii cultivate ca plante în ghivece pentru decorul interioarelor, balcoanelor și teraselor și specii cultivate pentru decorul parcurilor și grădinilor. Speciile pentru producerea florilor tăiate se pot cultiva atât în sere (anturium, cala, crizantema, gerbera, frezia, lalelele, streliția, trandafirul, etc.) cât și în câmp (crinii, crizantema, dalia, gladiola, lalelele, narcisele, tuberoza, zambila, gura leului, centaurea, măzărichea parfumată, garoafa ‚Chabaud’, etc.). Plantele cultivate în ghivece pentru decorul interioarelor, balcoanelor și teraselor pot impresiona prin caracterele florilor sau inflorescențelor, frunzelor sau fructelor (vezi subcapitolul 2.2.). Pentru decorul parcurilor și grădinilor se utilizeză în principal, specii anuale, bienale și perene originare din zonele temperate, la care se pot adăuga, pentru sezonul cald, specii originare din zonele calde, cultivate atât direct în sol cât și ca plante în ghivece și alte tipuri de recipienți (palmieri, ficuși, filodendroni, mușcate, etc.).

Rezumat Particularitățile biologice morfologice și ornamentale ale plantelor floricole reprezintă expresia condițiilor pedo-climatice din zonele de origine în care acestea s-au format și au evoluat. Cunoașterea acestor zone de origine și a condițiilor pedoclimatice care le caracterizează prezintă o importanță deosebită pentru realizarea unor culturi floricole de cea mai bună calitate. Zonele de origine din care provin speciile floricole sunt: pădurea ombrofilă (ecuatorială), pădurea tropicală cu frunze persistente, pădurea tropicală cu frunze caduce, savana, stepa, machişul, zona temperată a pădurilor de foioase şi conifere. Primele două zone sunt apropiate din punct de vedere al caracteristicilor pedoclimatice, caracterizându-se printr-un climat permanent cald și umed și dispunerea etajată a vegetației erbacee, pe scheletul vegetației arborescente; sunt zonele din care provin marea majoritate a speciilor floricole cultivate în spații protejate (sere și solarii). Pădurea tropicală cu frunze caduce se caracterizează printr-un sezon secetos de 1 – 3 luni, în care plantele fie intră în repaus (geofitele) fie rezistă cu ajutorul apei acumulată în cornetul de frunze (bromeliile); este, de asemenea, bogată în plante floricole. Savana, stepa și machișul sunt zone cu condiții vitrege, plantele originare din aceste zone adaptându-se prin îngroșarea frunzelor (crassulaceele), tulpinilor (cactaceele) sau organelor subterane (geophytele). Zona temperată se caracterizează prin succesiunea celor patru anotimpuri distincte climatul fiind mai aspru și mai sărac în precipitații (temperat-continental) sau mai blând, cu precipitații mai bogate, repartizate uniform (temperat-maritim); este zona din care provin majoritatea speciilor cultivate în câmp în condițiile din țara noastră. Condițiile pedo-climatice foarte diferite din aceste zone de origine au condus la formarea unui sortiment floricol deosebit de bogat și variat, cu particularități morfologice foarte distincte. Cunoaşterea acestor particularităţi permite, pe de o parte, alegerea variantei optime de conducere a plantei în cultură iar pe de altă parte, 31

amplasarea şi asocierea corectă a plantelor în cadrul decorului, atât în cadrul interioarelor cât și al parcurilor și grădinilor. Particularitățile morfologice ale plantelor floricole au determinat încadrarea acestora în următoarele tipuri de creștere: plante cu creştere tip tufă, plante tip rozetă de frunze, plante cu creştere columnară, plante cu creştere pendentă (pletoasă), plante cu creştere târâtoare, plante cu creştere volubilă, plante cu creştere arbustivă, plante tapisante şi plante acvatice. Particularitățile ornamentale ale plantelor floricole sunt expresia însumată a însuşirilor morfologice ale tuturor organelor plantei: rădăcina, tulpina, frunzele, florile, fructele. Aceste organe determină încadrarea speciilor floricole în tot atâtea grupe de decor, cele mai utilizate elemente de referință fiind florile (sau inflorescențele), frunzele și fructele. Pe lângă însușirile decorative, locul de origine, durata ciclului biologic, locul de cultură și modul de utilizare constituie criterii de clasificare a plantelor floricole. În funcție de ciclul biologic, plantele floricole pot fi anuale, bienale și perene. Ciclul biologic al plantelor, împreună cu exigențele ecologice ale acestora constituie criterii determinante în stabilirea tehnologiei de cultură a plantelor floricole. Plantele floricole pot fi cultivate în câmp sau în spații protejate (sere și solarii). Scopul culturilor floricole constă în producerea florilor tăiate (pentru buchete), a plantelor cultivate în ghivece pentru interioarelor, balcoanelor și teraselor și a plantelor destinate decorului parcurilor și grădinilor Întrebări: 1. Care sunt zonele de origine ale plantelor floricole ? 2. Care sunt condițiile climatice specifice zonei ecuatoriale și ce exemple de plante provenite din această zonă cunoașteți ? 3. Care sunt condițiile climatice specifice zonei tropicale cu frunze caduce și ce exemple de plante provenite din această zonă cunoașteți 4. Care sunt tipurile de creștere specifice plantelor floricole ? 5. Cum sunt grupate plantele floricole în funcție de însușirile decorative ? 6. Cum sunt grupate plantele floricole în funcție de ciclul biologic ? 7. Cum sunt grupate plantele floricole în funcție de locul de cultură ? 8. Cum sunt grupate plantele floricole în funcție de modul de utilizare ? Bibliografie 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.

Băla Maria, 2007. Floricultură generală şi specială. Ed de Vest, Timişoara. Cantor Maria, 2003. Floricultură generală şi specială. Ed. Risoprint, Cluj–Napoca. Şelaru Elena, 2002. Culturi pentru flori tăiate. Ed. Ceres, Bucureşti. Şelaru Elena, 2006. Plante de apartament. Ed. Ceres, Bucureşti. Toma Fl., 2003. Floricultură şi gazon. Vol. I, Ed. Cris Book Universal Bucureşti. Toma Fl., 2003. Floricultura şi gazon. Vol. II, Ed. Universitas Comp. Bucureşti. Toma Fl., 2005. Îngrijirea şi pregătirea pentru iarnă a speciilor floricole din parcuri şi grădini. Ed. Lucman Bucureşti. 8. Toma Fl., 2009. Floricultură și Artă florală. Vol. I–V. Ed. InvelMultimedia București. 32

Cap. III. EXIGENŢELE PLANTELOR FLORICOLE FAŢĂ DE FACTORII MEDIULUI AMBIANT Existenţa organismelor de orice fel se desfăşoară normal numai în cadrul unui complex de factori ai mediului ambiant, bine determinaţi, în funcţie de particularităţile climatice ale zonelor în care acestea s-au format şi au evoluat. Bogăţia şi diversitatea sortimentului de specii floricole, originare din zone foarte diferite ale globului, impune: - cunoaşterea condiţiilor ecologice în care plantele s-au format şi au evoluat; - cunoaşterea comportamentului plantelor în zonele de origine şi a reacţiei acestora la schimbarea condiţiilor de mediu şi la aplicarea anumitor lucrări agrotehnice; - cunoaşterea mijloacelor prin care se pot dirija factorii de mediu în raport cu cerinţele plantelor. Pentru satisfacerea exigenţelor plantelor în raport cu factorii de mediu tehnologul trebuie să cunoască atât acţiunea în complex a acestora cât şi relaţiile plantei cu fiecare factor. Asigurarea întocmai a factorilor de mediu în acord cu exigenţele fiecărei specii în parte şi cu etapa de creştere şi dezvoltare (fenofaza) în care se află planta constituie un element esenţial în reuşita oricărei culturi. Împreună cu lucrările de îngrijire, mediul ambiant în care se află plantele determină practic aspectul şi productivitatea acestora.

3.1. Temperatura şi termoperiodismul Temperatura condiţionează creşterea şi dezvoltarea plantelor prin rolul pe care îl exercită în desfăşurarea principalelor procese fiziologice şi biochimice: respiraţia, fotosinteza, absorbţia apei şi a sărurilor minerale, transpiraţia. De asemenea, temperatura condiţionează desfăşurarea fenofazelor: germinaţia seminţelor, înrădăcinarea butaşilor, inducţia florală, înflorirea, colorarea florilor, maturarea seminţelor, repausul, păstrarea florilor tăiate, păstrarea organelor subterane de înmulţire. Exigenţele termice ale plantelor s-au format în centrele lor de origine şi ele diferă în funcţie de specie, fenofază, succesiunea zilelor şi a nopţilor, succesiunea anotimpurilor, lucrările agrotehnice aplicate, nivelul celorlalţi factori de mediu.

3.1.1. Exigenţele termice ale plantelor floricole în funcţie de specie Creşterea şi dezvoltarea plantelor floricole se desfăşoară în intervalul de temperaturi 0–40 ºC. Condiţiile existente în zonele de origine, în care temperatura are rol determinant, au imprimat plantelor anumite cerinţe faţă de căldură. În aceste sens se deosebesc: 33

- plante pretenţioase – originare din zonele calde ale globului, acestea cultivându-se în condiţile ţării noastre în spaţii încălzite iarna (Aucuba, Begonia, Ficus, Philodendron, etc.); - plante puţin pretenţioase, originare din zonele temperate şi alpine, cresc şi se dezvoltă bine afară în condiţiile ţării noastre, fiind mai rezistente la condiţiile vitrege (Arabis, Gentiana, Paeonia). În funcţie de relaţia specie – căldură culturile floricole se fac în sere calde, temperate şi reci iar pentru cele efectuate în teren neprotejat se va ţine seama de zonarea speciilor. Cactuşii şi alte plante suculente, unele euphorbiacee şi speciile cu flori nemuritoare suportă temperaturi de până la 40 ºC în timp ce anemonele, ghiocelul alb şi plantele alpine cresc şi înfloresc chiar şi la temperaturi de 2–3 ºC. Plantele ecuatoriale suferă atunci când temperatura scade sub 8–10 ºC, mai ales când scăderea se produce brusc. Majoritatea plantelor pot fi tolerante faţă de variaţiile de temperatură situate în afara limitelor speciei, dacă acestea sunt mici şi de scurtă durată. Menţinerea plantelor într-un regim termic necorespunzător timp îndelungat are însă efecte negative asupra creşterii şi dezvoltării, cu consecinţe directe asupra producţiei. De exemplu, temperaturile prea ridicate, determină întârzierea inducţiei florale, avortarea florilor, reducerea perioadei de înflorire, coloraţia slabă a florilor, reducerea lungimii şi grosimii tijelor sau tulpinilor florale, în timp ce temperaturile scăzute au ca efect căderea florilor şi a bobocilor florali, întârzierea înfloririi, deformarea florilor, crăparea caliciului florilor la garoafe, îngălbenirea şi căderea frunzelor, putrezirea sistemului radicular. Speciile floricole solicită, în marea lor majoritate, temperaturi cu 2–3 ºC mai ridicate în substrat decât în atmosferă, acestea având rolul de a contribui la o mai bună absorbţie a apei şi a sărurilor minerale de către sistemul radicular al plantei. Suma anuală de temperaturi pe care plantele floricole o solicită pentru desfăşurarea normală a ciclului biologic variază între 1000 şi 4000 ºC, în funcţie de specie, ea fiind repartizată diferenţiat pe etapele creşterii şi dezvoltării.

3.1.2. Exigenţele termice ale plantelor floricole pe fenofaze ale creşterii şi dezvoltării Fiecare specie floricolă solicită în decursul unui ciclu biologic anual anumite praguri termice, diferite în funcţie de fenofază. Succesiunea acestor praguri termice face ca necesarul de căldură al unei specii pe parcursul ciclului biologic anual să apară ca o curbă mai mult sau mai puţin sinuoasă, căldura fiind factorul determinant în declanşarea şi desfăşurarea fenofazelor. Germinaţia seminţelor se desfăşoară în condiţii optime la diferite praguri de temperatură în funcţie de specie: 25 ºC la Begonia, 16–18 ºC la garoafa Chabaud, 4–5 ºC la plantele alpine. Aceste praguri termice sunt influenţate şi de temperatura din spaţiul de depozitare a seminţelor, corelaţia fiind directă. Temperatura din timpul perioadei de păstrare a seminţelor influenţează şi vitalitatea acestora. De exemplu, seminţele de Lilium depozitate la 6 ºC îşi păstrează 34

vitalitatea 10 ani în timp ce o temperatură de 20 ºC în timpul depozitării are ca efect reducerea vitalităţii seminţelor la numai 2 ani. Există specii precum Delphinium şi Primula care solicită temperaturi oscilante în timpul germinaţiei pentru ca aceasta să se desfăşoare în condiţii optime. Înrădăcinarea butaşilor se realizează la nivel optim într-un anumit interval de temperaturi, variabil în funcţie de specie, pragul termic minim fiind de 10–12 ºC. Câteva exemple de praguri termice optime pentru înrădăcinarea butaşilor: Fuchsia 15– 16 ºC, Chrysanthemum şi Hortensia 18–20 ºC, Croton şi Ficus 25–28 ºC. Aceste praguri termice trebuie să fie cu 2–3 ºC mai mari la nivelul substratului de înrădăcinare pe durata procesului de rizogeneză. Inducţia florală şi creşterea florilor sunt procese care solicită, de asemenea, praguri termice diferite, în funcţie de specie. Astfel, la lalele, narcise, zambile inducţia florală are loc la temperaturi de 20– 23 ºC în timp ce pentru creşterea florilor primăvara sunt necesare temperaturi de numai 12–13 ºC. La aceste specii, florile iniţiate în condiţii de temperaturi ridicate trebuie să treacă printr-o perioadă de temperaturi scăzute (4–5 °C) pentru a fi capabile să-şi desăvârşească înflorirea la parametri optimi (lucru care în câmp se realizează iarna, în mod natural). La Calceolaria inducţia florală are loc după ce planta dispune timp de 4–5 săptămâni de temperaturi de 15 ºC în timp ce la Poinsettia temperaturile nocturne mai mici de 13 ºC au caracter restrictiv asupra inducţiei florale. La Hortensia inducţia florală se realizează la temperaturi de 16–18 ºC, creşterea florilor şi înflorirea fiind condiţionată de trecerea plantei cu mugurii florali abia formaţi prin temperaturi mici, de 2–9 ºC, timp de 4–6 săptămâni. Înflorirea abundentă la plantele bienale este condiţionată, de asemenea, de trecerea plantelor aflate în faza de rozetă cu 3–4 frunze printr-o perioadă de frig, lucru care se realizează iarna în câmp. Colorarea florilor şi intensitatea culorilor este influenţată de temperatură; culorile vii se realizează în condiţii de temperaturi moderate sau chiar scăzute în timp ce temperaturile ridicate din timpul înfloririi au ca efect scăderea intensităţii culorii. Temperaturile din timpul înfloririi pot, de asemenea, să influenţeze predominanţa uneia sau alteia dintre culori la soiurile cu flori bicolore. Astfel, la daliile cu flori colorate în roşu cu galben, vara când temperaturile sunt ridicate, predomină culoarea roşie iar toamna, când temperaturile scad, predomină galbenul. La fel la petuniile cu flori colorate în albastru cu alb, vara predomină albastrul iar toamna albul. Momentul critic, din punct de vedere termic, în colorarea florilor este cu 2–3 săptămâni înainte de înflorire, când mugurele floral are 2–3 mm. Deschiderea florilor este condiţionată de atingerea unui anumit prag termic, sub acesta florile rămân în faza de boboc; exemplul cel mai cunoscut este cel al florilor de lalele care, pe timpul nopţii şi dimineaţa, când temperatura este mai mică, rămân închise în timp ce ziua, când temperatura este ridicată, se deschid la diametrul maxim (menţionăm că şi lumina are un efect similar în deschiderea florilor). Păstrarea şi conservarea florilor tăiate se realizează cel mai bine în condiţii de temperaturi scăzute, căldura reducând durata de viaţă a florilor în vază; stocarea florilor tăiate în depozite frigorifice, înainte de livrarea pe piaţă, se realizează la temperaturi apropiate de 0 ºC. 35

Repausul plantelor floricole se desfăşoară la temperaturi diferite în funcţie de specie şi de perioada în care acesta este amplasat în cursul anului calendaristic. Speciile cu repaus vara – lalele, narcise, zambile, solicită temperaturi ridicate în timpul repausului (20–23 ºC), regimul termic ridicat împreună cu seceta fiind practic, factorii determinanţi ai intrării în repaus la speciile respective. Speciile cu repaus iarna – hemicriptophytele şi geophyte precum cana, dalia, gladiola, montbretia, Begonia tuberhybrida au nevoie în timpul repausului de temperaturi scăzute (4–8 ºC), frigul şi umezelala fiind la aceste specii factorii determinanţi ai intrării în repaus; excepţie de la această regulă face, după unii autori, tuberoza la care asigurarea unor temperaturi mai ridicate (20–22 ºC) în timpul perioadei de repaus contribuie la sporirea procentului de înflorire a plantelor în câmp.

3.1.3. Exigenţele termice ale plantelor floricole în funcţie de succesiunea zilelor şi a nopţilor şi a anotimpurilor (termoperiodismul) În anumite zone ale globului se înregistrează diferenţe mari de temperatură între zi şi noapte, pe de o parte şi între anotimpuri, pe de altă parte. Reacţia plantelor la aceste diferenţe de temperatură poartă numele de termoperiodism, diurn în cazul succesiunii zilelor şi a nopţilor şi sezonier, în cazul succesiunii anotimpurilor. Este evident că speciile originare din aceste zone manifestă în ciclul lor biologic, în anumite fenofaze, termoperiodism diurn sau sezonier iar asigurarea diferenţelor de temperatură între zi şi noapte sau între anotimpuri constituie, la aceste specii, o verigă tehnologică obligatorie. Termoperiodismul diurn se întâlneşte în zonele de origine şi trebuie asigurat şi în cultură la cactuşi, Pelargonium grandiflorum, multe orhidee, Dahlia, Ranunculus; pentru primele trei specii termoperiodismul are rol în stimularea înfloririi (în cazul cactuşilor, de exemplu, diferenţele de temperatură în zonele de origine pot ajunge până la 40 ºC), în timp ce pentru ultimele două specii acesta este necesar pentru îngroşarea rădăcinilor tuberizate (lucru care se realizează mai bine în zonele montane şi de deal, unde diferenţele de temperatură între zi şi noapte sunt mai mari). În general, este bine să se asigure pentru toate speciile floricole temperaturi mai mici noaptea decât ziua, acestea având rolul de a contribui la o mai bună utilizare şi conservare a asimilatelor sintetizate ziua, prin procesul de fotosinteză. Termoperiodismul sezonier se întâlneşte la majoritatea speciilor perene, alternanţa de temperaturi între perioada de vegetaţie şi cea de repaus fiind obligatorie. Fiecare specie perenă solicită în ciclul ei biologic o anumită succesiune de temperaturi, diferite în funcţie de fenofază. De exemplu, plantele floricole geophyte cu înflorire primăvara în câmp (lalele, narcise, zambile) solicită următoarea schemă de temperaturi pe parcursul ciclului biologic anual: - în timpul repausului, vara, temperaturi ridicate, 20–23 ºC; - pentru înrădăcinarea bulbilor, toamna, temperaturi scăzute, de 4–8 ºC; - pentru creşterea vegetativă intensă şi înflorire, primăvara, temperaturi moderate, 10–18 ºC, în funcţie de fenofază. 36

Deci, aceste specii solicită în ciclul lor biologic termoperiodism sezonier conform succesiunii de temperaturi cald–rece–cald. Plantele floricole perene cu înflorire vara–toamna au repausul iarna şi solicită succesiunea de temperaturi rece–cald, respectiv temperaturi scăzute iarna, în timpul repausului şi temperaturi ridicate sau moderate, în funcţie de specie şi fenofază, în timpul vegetaţiei. Aceste observaţii privitoare la succesiunea temperaturilor pe parcursul ciclului biologic constituie fundamentul tratamentelor termice aplicate bulbilor sau cormilor şi al practicării culturilor forţate. Reacţia plantelor la termoperiodism este corelată şi cu reacţia la fotoperiodism, plantele de zi scurtă pierzând efectul fotoinductiv în condiţiile unor temperaturi nocturne mai mici de 13 ºC sau diurne mai mari de 30 ºC. Reacţia la termoperiodism în corelaţie cu fotoperioada poate fi diferită uneori chiar în cadrul aceleiaşi specii, în funcţie de soi, aşa cum se întâmplă cu soiurile de crizantemă. Astfel, Şelaru (1995) grupează soiurile de crizantemă în funcţie de reacţia la termoperiodism în: soiuri termopozitive (înflorirea este inhibată la temperaturi nocturne mai mici de 15,5 ºC, acestea fiind soiuri timpurii), soiuri termonegative (înflorirea este inhibată la temperaturi nocturne mai mari de 15,5 ºC, acestea fiind soiuri târzii) şi soiuri termoneutre. Temperatura la care se produce înflorirea poate fi influenţată şi de durata zilei. De exemplu, Rudbeckia bicolor şi Zygocactus truncatus înfloresc, în condiţii de zi scurtă numai la 25–30 ºC, în timp ce în condiţii de zi lungă înflorirea este posibilă de la18–20 ºC.

3.2. Lumina şi fotoperiodismul Lumina este factorul care prin intensitate, durată şi compoziţia spectrului condiţionează direct desfăşurarea procesului de fotosinteză, şi indirect celelalte procese fiziologice: absorbţia apei şi a sărurilor minerale, respiraţia, transpiraţia. Pentru unele specii, durata de expunere la lumină influenţează direct şi procesele de diferenţiere şi creştere a mugurilor floriferi, germinaţia seminţelor şi înrădăcinarea butaşilor, precocitatea înfloririi, calitatea florilor, tuberizarea rădăcinilor îngroşate. Fiecare zonă climatică se caracterizează prin anumiţi parametri în ce priveşte lumina ca factor ecologic, aceşti parametri regăsindu-se în exigenţele pe care plantele floricole originare din zona respectivă le manifestă faţă de lumină. Exigenţele plantelor floricole faţă de intensitatea şi durata luminii s-au format deci în zonele de origine ale acestora, fiind diferite în funcţie de specie, fenofază, vârsta plantei, lucrările agrotehnice aplicate, nivelul celorlalţi factori ai mediului ambiant. Condiţiile de lumină oferite de ţara noastră – încadrată geografic între 45–48 º latitudine nordică şi 21–28 º longitudine estică, sunt satisfăcătoare pentru majoritatea speciilor floricole; totuşi iarna, în zilele cu nebulozitate accentuată anumite specii solicită câteva ore de iluminat artificial pentru satisfacerea necesarului de lumină. Durata medie de strălucire a soarelui reprezintă doar 50 % din durata maximă teoretică posibilă, variind calendaristic între 26,5 % în lunile decembrie – ianuarie şi 72,7 % în lunile iunie – iulie; aceste valori prezintă însă anumite fluctuaţii, în funcţie de 37

poziţia geografică a fiecărei localităţi în parte. Durata zilei variază în funcţie de lună între numai 9 ore în luna decembrie şi 15 ore în luna iunie. Intensitatea luminoasă oscileză în limite foarte largi, în funcţie de anotimp şi nebulozitate, de la peste 100.000 lucşi vara în zilele senine la sub 3000–4000 lucşi iarna, în condiţii de nebulozitate accentuată.

3.2.1. Exigenţele plantelor floricole în raport cu intensitatea luminoasă Intensitatea luminii influenţează direct randamentul procesului de fotosinteză, scăderea acesteia sub o anumită limită, variabilă în funcţie de specie, determinând stagnarea proceselor de creştere şi dezvoltare a plantei. Date fiind condiţiile variabile de lumină existente în zonele de origine în care plantele floricole s-au format şi au evoluat, deosebim două grupe mari de specii în ce priveşte exigenţele faţă de intensitatea luminoasă: specii puţin pretenţioase, cunoscute şi sub numele de plante iubitoare de umbră şi semiumbră sau skiofile şi specii pretenţioase, numite şi plante iubitoare de lumină sau heliofile. Speciile puţin pretenţioase s-au format în zonele ecuatoriale şi tropicale fiind dispuse în diferite etaje la umbra vegetaţiei arborescente. Prin urmare ele au nevoie de lumină mai puţin intensă, de circa 10.000 de lucşi în funcţie de specie şi înălţimea la care aceste plante s-au format în zonele de origine. Sunt specii care solicită lumină difuză în spaţiile de cultură, insolaţia determinând arsuri şi clorozări la nivelul frunzelor şi florilor, căderea florilor şi a bobocilor florali, pierderea intensităţii şi purităţii culorii florilor, virarea culorii frunzelor spre nuanţe roşietice, violacei, brune sau argintii. Exemple de specii cu pretenţii reduse faţă de intensitatea luminoasă: Anthurium, Aralia, Aspidistra, Begonia, Chamaedorea elegans, Convallaria, Fatsia, ferigile, Ficus repens, Fittonia, Fuchsia, Hedera, Galanthus, Gloxinia, unele orhidee, Peperomia, Plectranthus, Saintpaulia, Schefflera, Scindapsus, Spathiphyllum, Tradescantia. Speciile pretenţioase provin din zonele temperate, stepe, savane şi alte zone cu suprafeţe bine luminate; ele s-au format în condiţii de plin soare şi au nevoie de lumină intensă, de peste 30.000 de lucşi. Insuficienţa luminii la aceste specii provoacă etiolarea lăstarilor, reducerea numărului de flori, decolorarea şi căderea florilor, reducerea numărului de frunze şi micşorarea dimensiunilor acestora. Deşi solicită multă lumină, speciile heliofile au nevoie totuşi de umbrire în timpul verii întrucât intensitatea luminoasă ridicată din acest sezon este însoţită de temperaturi foarte ridicate, cu efect nociv asupra plantelor. Sunt cunoscute ca plante iubitoare de lumină: Abutilon, Acalypha, Aloe, Alstroemeria, unele bromelii, cactuşii, Callistephus, Canna, Chrysanthemum, Cyclamen, Dahlia, Dianthus, Gladiolus, Kalanchoe, Lisianthus, majoritatea palmierilor, Pelargonium, Polyanthes, Rosa, Salvia, Zinnia. În cadrul speciei, pretenţiile plantei faţă de intensitatea luminii variază în funcţie de vârstă, fenofază, lucrările agrotehnice aplicate, nivelul celorlalţi factori de mediu. Sunt specii care solicită lumină şi în faza de germinaţie a seminţelor, ca de exemplu: Begonia semperflorens, Calceolaria, Campanula, Gloxinia, Lobelia, Primula. 38

Îndată după răsărire pretenţiile plantei faţă de intensitatea luminii se măresc şi ele cresc progresiv până la înflorire, fazele critice fiind: creşterea răsadului, creşterea plantelor, formarea bobocilor florali şi înflorirea. În faza de repaus pretenţiile faţă de lumină sunt minime sau inexistente. După executarea unor lucrări agrotehnice precum: repicarea răsadurilor, plantarea butaşilor în substratul de înrădăcinare, plantarea răsadurilor, a butaşilor înrădăcinaţi şi a diviziunilor de plante în ghivece, transplantarea, tăierile, intensitatea luminii va fi uşor redusă timp de câteva zile, prin umbrirea plantelor. Reducerea intensităţii luminoase în această perioadă se va corela cu o uşoară creştere a căldurii şi a umidităţii relative a aerului, scopul fiind acela de a stimula restabilirea mai rapidă a plantelor. Analizând relaţia factorului lumină cu ceilalţi factori de mediu, trebuie precizat că în toate etapele de creştere a plantelor intensitatea luminoasă condiţionează practic nivelul celorlalţi factori de mediu, în special temperatura şi umiditatea. Intensitatea luminii influenţează şi regimul de nutriţie şi compoziţia aerului prin programul de fertilizări la nivelul substratului şi administrarea de dioxid de carbon sau acetilenă. Astfel, în zilele de iarnă cu intensitate luminoasă foarte scăzută procesul de fotosinteză are valori minime. În aceste condiţii dacă nu se apelează la iluminatul artificial este necesar ca temperatura şi umiditatea din spaţiile de cultură să se menţină sub pragul optim al speciei, la valori apropiate de nivelul minim, pentru a evita creşterile de slabă calitate. În condiţii de valori minime ale luminii, temperaturii şi umidităţii nu se efectuează fertilizări la nivelul substratului. Menţinerea, timp îndelungat a unor valori foarte scăzute ale intensităţii luminoase impune, în absenţa iluminatului artificial, aplicarea fertilizărilor cu dioxid de carbon sau acetilenă însoţite de creşterea corespunzătoare a temperaturii şi umidităţii.

3.2.2. Exigenţele plantelor floricole în raport cu durata de iluminare (fotoperiodismul) Exigenţele plantelor floricole faţă de lumină sunt diferite nu numai în raport cu intensitatea luminoasă ci şi în raport cu durata de iluminare zilnică. Un ciclu cotidian are 24 de ore şi cuprinde o fază de lumină sau zi numită şi hemeroperioadă şi una de obscuritate sau noapte numită şi scotoperioadă. Durata uneia sau alteia dintre aceste două perioade este variabilă în funcţie de anotimp şi determină succesiunea unor zile lungi şi nopţi scurte (vara) sau a unor zile scurte şi nopţi lungi (iarna). Reacţia plantelor la această succesiune cotidiană a zilelor şi a nopţilor poartă numele de fotoperiodism; împreună cu alţi factori (temperatura, nivelul substanţelor de rezervă acumulate, tipul hormonal şi vârsta plantei), fotoperioada influenţează în mod deosebit la unele specii, procesul de inducţie florală, respectiv trecerea de la stadiul vegetativ juvenil la cel de reproducere, mai matur stadial. În raport cu fotoperiodismul plantele floricole sunt grupate în trei mari categorii: plante de zi scurtă, plante de zi lungă şi plante intermediare şi indiferente. 39

Plantele de zi scurtă au nevoie de succesiunea zile lungi / nopţi scurte pentru creşterea vegetativă şi zile scurte / nopţi lungi pentru inducţia florală, creşterea mugurilor floriferi şi înflorire. Ele provin din zonele ecuatoriale şi tropicale, cresc vegetativ vara şi înfloresc toamna sau iarna. Exemple tipice de plante de zi scurtă sunt: Bouvardia, Chrysanthemum, Kalanchoe, Poinsettia, Viola, Zygocactus. Durata maximă a zilei, necesară pentru virarea mugurilor vegetativi în muguri floriferi, este de 12 ore, cu anumite praguri optime şi limite critice superioare, în funcţie de specie sau chiar soi. De exemplu, la Poinsettia pragul optim al duratei de iluminare pentru parcurgerea procesului de inducţie florală este de 10 ore. La unele soiuri de crizantemă, prelungirea perioadei de lumină cu numai o oră conduce la o întârziere a înfloririi cu două luni iar dacă se mai adaugă încă 15 minute la durata zilei plantele nu mai înfloresc deloc. La Kalanchoe, inducţia florală şi înflorirea sunt perturbate la depăşirea cu numai o jumătate de oră a duratei maxime a zilei iar la o durată a zilei de 15 ore înflorirea nu mai are loc. Zilele scurte necesare pentru trecerea de la stadiul vegetativ la cel reproductiv trebuie să fie consecutive iar numărul acestora este variabil în funcţie de specie şi soi. De exemplu, crizantema standard solicită 21–28 de zile scurte consecutive pentru inducţia florală în timp ce crizantema tip crenguţă are nevoie de 42 de zile scurte consecutive. Succesiunea zile scurte/nopţi lungi, necesară pentru înflorirea plantelor de zi scurtă, se poate asigura în mod natural în sezonul toamnă-iarnă-primăvară sau se administrează artificial în perioada de vară prin lucrarea de scurtare a zilei sau prelungirea nopţii, cunoscută şi sub numele de camuflaj sau întunecare. Această scurtare artificială a duratei zilei se realizează prin acoperirea culturilor, câte 2–3 ore seara şi dimineaţa, cu diferite tipuri de materiale textile de culoare neagră, care să creeze întuneric total şi să nu conducă la supraîncălzirea plantelor. Trebuie precizat faptul că chiar şi un flux luminos slab, de numai 5–10 lucşi, poate anula efectul fotoinductiv, lucru care se întâmplă şi în cazul unor temperaturi prea ridicate. În momentul începerii zilelor scurte planta trebuie să se afle într-un anumit stadiu de creştere vegetativă, având suficiente substanţe de rezervă acumulate. Acest stadiu este important atât pentru parcurgerea procesului de inducţie florală cât şi pentru calitatea florilor. La crizantema cultivată pentru flori tăiate, de exemplu, acest stadiu este atins când planta are 35–50 cm înălţime. Prin urmare, la programarea culturilor se va ţine seama de faptul că plantele trebuie să dispună de suficiente zile lungi pentru creşterea vegetativă înainte de începerea sau administrarea zilelor scurte. Dacă planta nu dispune în mod natural de zile lungi în perioada de creştere vegetativă se va proceda la iluminatul artificial pentru prelungirea duratei zilei atât cât este nevoie. Perioada de zile lungi, necesară pentru creşterea vegetativă variază între 6 şi 12 săptămâni, în funcţie de specie şi soi. Plantele de zi lungă pretind succesiunea zile lungi/nopţi scurte pentru trecerea de la stadiul vegetativ la cel reproductiv. Ele pot creşte vegetativ şi în condiţii de zi scurtă, dacă intensitatea luminii în acest interval este suficientă însă inducţia florală şi înflorirea nu se realizează decât în condiţii de zi lungă. Durata minimă a zilei de care aceste plante au nevoie pentru virarea mugurilor vegetativi în muguri floriferi este de 40

12–14 ore, cu anumite praguri optime şi limite critice inferioare, în funcţie de specie sau soi. Plantele de zi lungă sunt originare, în marea lor majoritate, din zonele temperate la care se adaugă câteva specii şi din celelalte zone: Alstroemeria, Antirrhinum, Begonia tuberhybrida, Calceolaria, Calendula, Callistephus, Cineraria, Dahlia, Diascia, Gladiolus, Gloxinia, Hortensia, Lathyrus, Lilium longiflorum, Petunia, Primula obconica. Ele înfloresc în condiţiile ţării noastre vara, când se întâlnesc în mod natural zile lungi; pentru a fi capabile să înflorească şi în celelalte sezoane, aceste plante au nevoie de prelungirea duratei zilei până la pragul optim speciei, prin lucrarea de iluminat artificial. Pentru ca efectul fotoinductiv al zilelor lungi să se producă este nevoie de o intensitate luminoasă de minim 50–100 de lucşi la nivelul plantei, lucru care se realizează prin instalarea a 1–2 lămpi de 5 waţi la mp. Folosirea unor lămpi de intensitate mai puternică reduce durata de aplicare a iluminatului artificial şi sporeşte randamentul procesului de fotosinteză. Iluminatul artificial se aplică noaptea, pe o durată de 2–5 ore, în funcţie de luna când este necesară prelungirea zilei, latitudinea geografică, cerinţele speciei sau soiului; el poate fi continuu pe parcursul intervalului programat sau ciclic, când în intervalul respectiv se intervine cu reprize succesive de lumină şi întuneric (de exemplu 15 secunde lumină / 45 secunde întuneric). Atât plantele de zi scurtă cât şi cele de zi lungă prezintă, de-a lungul ciclului biologic, un moment de maximă sensibilitate la durata luminii în ciclul cotidian al zilelor şi al nopţilor. Acest moment este amplasat în faza juvenilă, trecerea plantei peste o anumită vârstă determinând diminuarea sau pierderea caracterului de plantă de zi scurtă sau zi lungă. Neasigurarea la timp sau administrarea incorectă a succesiunii zile lungi / nopţi scurte sau zile scurte / nopţi lungi are implicaţii practice negative asupra calităţii florilor la speciile ambelor categorii de reacţie la fotoperioadă. Plantele intermediare şi indiferente sunt puţin sau deloc influenţate de durata luminii dintr-un ciclu cotidian, creşterea vegetativă şi înflorirea fiind posibilă atât în condiţii de zile lungi cât şi în condiţii de zile scurte. Sunt plante originare din toate zonele globului şi în funcţie de zona din care provin exigenţele în raport cu factorul lumină se referă în mod expres la intensitatea luminoasă. Dintre cele mai cunoscute exemple amintim: Cyclamen, Dianthus, Freesia, Fuchsia, Gerbera, Pelargonium, Rosa, Strelitzia. Totuşi, se pare că pentru unele dintre aceste plante, anumite etape din ciclul lor biologic se desfăşoară mai bine în condiţii de zile scurte sau zile lungi, fără însă ca plantele respective să fie considerate ca făcând parte din grupa respectivă de reacţie la fotoperioadă. Astfel, înflorirea la unele soiuri de frezia se realizează mai bine în condiţii de zi scurtă iar la Alstroemeria, Cyclamen şi Pelargonium în condiţii de zi lungă; germinaţia seminţelor şi înrădăcinarea butaşilor de Fuchsia, Echeveria, Pelargonium este mai rapidă în condiţii de zi lungă; calitatea florilor la muşcate este, de asemenea, superioară în condiţii de zi lungă.

3.3. Apa şi regimul hidric Apa ca factor ecologic şi constituent al masei vegetale influenţează în mod direct metabolismul plantelor, prin rolul deosebit pe care îl îndeplineşte în desfăşurarea 41

proceselor de absorbţie a elementelor minerale, fotosinteză, transportul substanţelor asimilate, transpiraţie, activitatea protoplasmei. Creşterea şi dezvoltarea plantelor este dependentă atât de apa din substrat cât şi de cea din atmosferă, echilibrul dintre cele două forme fiind foarte important pentru desfăşurarea normală a metabolismului. Speciile floricole sunt, în marea lor majoritate, plante erbacee, cu un conţinut ridicat în apă. Prin urmare şi exigenţele lor în raport cu factorul apă sunt însemnate, consumul de apă variind în funcţie de: specie, locul de origine, vârsta plantei, fenofază, nivelul celorlalţi factori de mediu, locul şi modul de cultură, starea de sănătate a plantei. Consumul de apă pentru un ciclu întreg de vegetaţie, calculat în substanţa uscată acumulată, este corelat cu coeficientul de transpiraţie şi variază în funcţie de specie între 300 şi 500 kg pentru 1 kg de substanţă uscată. Adăugând la aceste valori apa pierdută prin drenare în substrat şi evaporare ajungem la cantităţi mult mai mari de apă ce trebuie asigurate plantelor prin udări repetate. Pentru culturile hidroponice apa, ca dizolvant al elementelor nutritive, constituie practic, substratul de cultură, îndeplinind, în acelaşi timp şi rolul de susţinere a rădăcinilor plantei.

3.3.1. Exigenţele hidrice ale plantelor floricole în funcţie de specie şi adaptări specifice la consumul de apă În funcţie de locul de origine, plantele prezintă adaptări specifice atât ale consumului de apă cât şi în privinţa particularităţilor morfo-anatomice. Astfel, plantele originare din zonele secetoase pretind cantităţi mici de apă, administrate la intervale mari; sunt plante cu capacitate mare de absorbţie şi înmagazinare a apei, fiind considerate rezistente atât la uscăciunea din substrat cât şi la cea din atmosferă. Aceste plante prezintă ca adaptări specifice tulpini suculente, frunze reduse sau transformate în spini, pubescenţă abundentă pe frunze sau pe întreaga plantă, răsucirea frunzelor în orele cu arşiţă puternică, sistem radicular puternic. Pot fi citate ca exemple din această categorie cactuşii şi alte plante suculente, Stachys, Gnaphalium, Cineraria, Achillea. Plantele originare din zonele cu climat periodic secetos s-au adaptat prin intrarea în repaus în perioada când precipitaţiile lipsesc. Rezistenţa la aceste condiţii vitrege şi supravieţuirea de la un sezon la altul se realizează prin organe subterane îngroşate de tipul bulbilor, tuberobulbilor, rădăcinilor îngroşate, rizomilor, tuberculilor. În perioada de vegetaţie aceste plante solicită, în general, cantităţi moderate de apă în substrat dar o umiditate relativă a aerului destul de ridicată. Lalelele, narcisele, zambilele, ghiocelul alb, muscari, Crocus, Fritillaria sunt cele mai cunoscute exemple din această grupă de plante. Plantele originare din regiunile permanent calde şi umede şi-au dezvoltat rădăcini superficiale, tulpini şi lăstari lungi şi fragili, frunze mari, lucioase, frumos colorate. Sunt foarte vulnerabile şi au nevoie cantităţi mari de apă, atât în substrat cât şi în atmosferă, solicitând udări dese ale substratului şi pulverizări repetate ale plantelor, pentru menţinerea aşa-numitului climat “sufocant”, de saună, întâlnit în zonele de origine. Câteva dintre cele mai cunoscute exemple de astfel de plante sunt: Aglaonema, 42

Begonia, Colocasia, Coleus, Cyperus, majoritatea ferigilor, Ficus, Iris pseudacorus, Maranta, Musa, multe orhidee, Philodendron, Schefflera, Syngonium. Speciile decorative prin frunze solicită, în general cantităţi mai mari de apă, fără a se exagera însă. Excesul de apă conduce la creşteri vegetative luxuriante, inestetice, întârzie înflorirea şi reduce numărul de flori şi calitatea acestora, determină putrezirea sistemului radicular şi asfixierea plantei din cauza lipsei sau insuficienţei oxigenului.

3.3.2. Exigenţele hidrice ale plantelor floricole pe fenofaze ale creşterii şi dezvoltării Consumul de apă nu este uniform pe tot parcursul ciclului biologic, cantităţile de apă necesare fiind mai mari sau mai mici în funcţie de fenofaza în care se găseşte planta. Volumul vegetativ al plantei este adesea, un indiciu asupra necesarului de apă din momentul respectiv. Astfel, pentru germinaţia seminţelor cantitatea de apă necesară îmbibării tegumentului variază între 25 % şi 120 %. Excesul de apă în această fază conduce la putrezirea seminţelor, mai ales când este asociat cu temperaturi scăzute. De asemenea, apa insuficientă şi oscilaţiile de umiditate din timpul procesului de germinaţie a seminţelor determină întârzirea răsăririi plantelor sau moartea acestora. Înrădăcinarea butaşilor solicită o umiditate moderată dar constantă la nivelul substratului ; uscăciunea, fie ea şi de scurtă durată, determină la majoritatea speciilor, ofilirea ireversibilă a butaşilor. Excesul de apă din substrat este la fel de dăunător şi conduce la putrezirea butaşilor. În primele zile de la plantarea butaşilor în substratul de înrădăcinare, umiditatea relativă a aerului trebuie să aibă valori ridicate, de 90–95 %, pentru a evita deshidratarea butaşilor care neavând rădăcini nu pot recupera pierderile de apă datorate transpiraţiei. După calusare şi apariţia primelor rădăcini umiditatea aerului poate să scadă cu 10–15 %. Creşterile vegetative, formarea şi creşterea florilor sunt stadii care solicită, de asemenea, cantităţi mari de apă. Insuficienţa apei şi oscilaţiile de umiditate din aceste faze conduc la restrângerea volumului vegetativ al plantei, creşteri neuniforme, reducerea dimensiunilor florilor, slăbirea rezistenţei plantei la atacul bolilor şi dăunătorilor. Excesul de umiditate are drept repercursiuni creşteri vegetative luxuriante care fac planta inestetică şi foarte vulnerabilă, diminuarea numărului de flori şi a calităţii acestora, întârzierea înfloririi. Deschiderea florilor şi formarea seminţelor solicită cantităţi moderate de apă, excesul de umiditate determinând putrezirea lor; insuficienţa apei însă conduce la fanarea rapidă a florilor şi formarea unor seminţe mici, sterile, de slabă calitate. Păstrarea florilor tăiate se face în apă (cu sau fără adaus de substanţe conservante) care trebuie să fie curată şi împrospătată zilnic. Maturarea seminţelor, repausul vegetativ şi păstrarea seminţelor sunt faze în care cerinţele faţă de apă sunt minime. O umiditate ridicată, întâlnită în toamnele ploioase, conduce la o maturare insuficientă a seminţelor cu implicaţii negative asupra calităţii şi duratei de păstrare a acestora în timp ce toamnele lungi, uscate favorizează 43

acumularea unor cantităţi mari de substanţă uscată şi maturarea corespunzătoare a seminţelor. Bulbii speciilor bulboase cu repaus vara – lalele, narcise, zambile, muscari, ghiocelul alb, ceapa decorativă, au nevoie de o umiditate atmosferică moderată asociată cu temperaturi ridicate pentru parcurgerea normală a repausului. În cazul formaţiunilor subterane ale speciilor geophyte cu repaus iarna (parcurs în spaţii închise) – cana, dalia, gladiola, tuberoza, este nevoie de o umiditate relativă a aerului de 50–60 % pentru primele trei specii şi 80–85 % pentru tuberoze. Speciile care îşi parcurg repausul afară iarna (plantele hemicriptophyte), în condiţii de umezeală şi frig nu folosesc decât în foarte mică măsură umiditatea pe care o au la dispoziţie, frigul şi umezeala fiind practic, cauza care determină intrarea lor în repaus. Păstrarea seminţelor în depozit se face în condiţii de umiditate relativă scăzută (6–10 %); creşterea umidităţii aerului, conduce la încolţirea seminţelor când este însoţită de creşterea temperaturii şi putrezirea seminţelor când temperatura rămâne scăzută.

3.3.3. Relaţia dintre factorul apă şi ceilalţi factori de mediu Cantitatea de apă administrată plantei se va corela permanent cu nivelul celorlalţi factori ai mediului ambiant, în special cu temperatura şi lumina. Astfel, în sezonul de iarnă, când temperatura şi lumina au valori scăzute, creşterile vegetative sunt minime sau inexistente, sistemul radicular are o capacitate de absorbţie scăzută şi prin urmare, udările vor fi mai rare şi cu cantităţi mici de apă. Vara, când temperaturile şi intensitatea luminoasă sunt ridicate, creşterile vegetative şi procesele de creştere şi dezvoltare ale plantei se desfăşoară cu viteză maximă solicitând administrarea unor cantităţi mari de apă, aplicate mai des. Apa administrată plantelor se corelează, de asemenea, cu nivelul umidităţii substratului de cultură şi cu umiditatea atmosferică. Umiditatea solului sau substratului de cultură este considerată optimă pentru plantele floricole dacă reprezintă 25–30% din greutate în cazul solurilor sau substraturilor grele şi 33 % din greutate în cazul solurilor sau substraturilor uşoare. Excesul de apă din substratul de cultură conduce la insuficienţa oxigenului la nivelul rădăcinilor şi acidifierea substratului; sistemul radicular putrezeşte şi planta piere prin asfixiere. Temperaturile scăzute determină apariţia secetei fiziologice, caracterizată prin diminuarea până la încetare a capacităţii de absorbţie a sistemului radicular şi imposibilitatea plantei de a prelua apa din substratul de cultură. Umiditatea din aer, cunoscută şi sub numele de umiditatea atmosferică sau umiditatea relativă (UR), contribuie la menţinerea turgescenţei ţesuturilor, pragul optim în timpul vegetaţiei fiind, pentru majoritatea speciilor, de 60–70 %. Speciile originare din zonele aride se mulţumesc cu o umiditate relativă de 40– 50 % în timp ce bromeliile, orhideele şi alte plante originare din zonele calde şi umede solicită o umiditate relativă de 80–90 %. Insuficienţa umidităţii atmosferice antrenează intensificarea evaporării apei din substrat şi a transpiraţiei plantelor; în prima fază plantele se ofilesc, după care se usucă şi mor. 44

De asemenea, în condiţii de umiditate relativă scăzută este favorizat atacul acarienilor şi al tripşilor. Creşterea umidităţii atmosferice peste pragul optim determină încetinirea respiraţiei plantelor şi favorizează atacul bolilor criptogamice produse de ciuperci.

3.3.4. Reguli şi modalităţi de administrare a apei Administrarea apei este o lucrare de îngrijire foarte importantă pentru plantele floricole datorită rolului complex pe care aceasta îl joacă în metabolismul plantei. Atât insuficienţa cât şi excesul de umezeală din substrat sau din atmosferă au urmări dintre cele mai grave pentru creşterea şi dezvoltarea normală a plantei, cu consecinţe directe asupra calităţii florilor şi a producţiei obţinute. Stabilirea cantităţilor de apă şi a frecvenţei udărilor se face ţinând seama de următoarele elemente: preferinţele speciei pe fenofaze ale creşterii şi dezvoltării, vârsta plantei, particularităţile sistemului radicular şi volumul vegetativ aerian al plantei, anotimpul şi nivelul celorlalţi factori de mediu, tipul substratului de cultură, locul şi modul de cultură, starea de sănătate a plantei. Temperatura şi calitatea apei, timpul şi modul de administrare sunt, de asemenea, elemente foarte importante ale unei udări corecte a plantelor floricole. Preferinţele speciei în raport cu factorul apă sunt corelate cu locul de origine ; în funcţie de climatul în care s-au format, plantele floricole prezintă un consum mai mare sau mai mic de apă precum şi adaptări specifice ale organelor. În cadrul speciei, consumul de apă este variabil pe parcursul diferitelor fenofaze ale ciclului biologic, cerinţele maxime înregistrându-se în timpul creşterii vegetative intense şi a stadiului prefloral. Vârsta plantei se corelează, de regulă, cu volumul vegetativ şi ambele elemente constituie indicatori în stabilirea cantităţii de apă şi a frecvenţei udărilor. Astfel, plantele mici, aflate în faza de răsad sau plantule solicită cantităţi mici de apă, administrate mai des în timp ce plantele mari, aflate în plină creştere au nevoie de cantităţi mai mari de apă, administrate mai des sau mai rar în funcţie de preferinţele speciei. Sistemul radicular al plantei impune administrarea unor cantităţi de apă mici, aplicate mai des atunci când este superficial şi fragil (Azaleea, Saintpaulia) sau mari, distribuite mai rar atunci când este profund şi puternic (Rosa, Strelitzia). Anotimpul determină practic nivelul factorilor de mediu, îndeosebi temperatura şi lumina; prin urmare, vara când temperatura şi intensitatea luminoasă au valori ridicate, cantităţile de apă vor fi mai mari iar udările mai dese în timp ce iarna, în condiţii de temperatură şi intensitate luminoasă scăzută, consumul de apă şi frecvenţa udărilor sunt mai mici. Solul sau substratul de cultură poate fi mai greu sau mai uşor, cu o capacitate mai mare sau mai mică de reţinere a apei. Solurile nisipoase şi substraturile uşoare (turba, perlitul) pierd mai repede apa şi pretind udări mai dese folosind cantităţi moderate de apă în timp ce solurile lutoase şi substraturile grele (amestecurile cu un conţinut ridicat în pământ de ţelină) au o capacitate mai mare de reţinere a apei şi se vor uda mai rar şi cu cantităţi mai mari de apă. 45

Locul şi modul de cultură determină un consum mai mare sau mai mic de apă în cadrul aceleiaşi specii. Astfel, plantele cultivate în sere şi solarii au un ritm de creştere mai intens şi solicită udări mai frecvente şi cu cantităţi mai mari de apă în timp ce plantele cultivate în câmp deschis, având un ritm de creştere mai lent, pretind cantităţi de apă mai reduse, administrate mai rar. În plus, pentru culturile efectuate în câmp deschis se va ţine seama şi de aportul de apă din precipitaţii. Plantele cultivate în ghivece şi alte tipuri de recipienţi dispun de un volum de nutriţie mai redus, din care apa se pierde mai repede şi solicită o frecvenţă mai mare a udărilor comparativ cu plantele cultivate direct în solul serei sau pe parapeţi. Particularităţile udatului la plantele cultivate în ghivece sunt mai complexe şi de aceea, frecvenţa udărilor se va aprecia individual, pentru fiecare ghiveci în parte în funcţie de nivelul factorilor mai sus amintiţi, precum şi în funcţie de grosimea drenajului, mărimea ghiveciului şi materialul din care acesta este confecţionat (ghivecele din plastic reţin mai mult timp umiditatea din substrat). Starea de sănătate a plantei influenţează, de asemenea, consumul de apă; plantele bolnave au o capacitate de absorbţie a apei mult mai mică şi, fie nu se udă deloc până la depistarea cauzei îmbolnăvirii, fie se udă foarte puţin. Temperatura apei de udat trebuie să fi aceeaşi cu cea a mediului ambiant în care se află planta. Apa prea rece constituie o problemă pentru udatul din timpul sezonului rece şi determină perturbări ale metabolismului plantei conducând la putrezirea rădăcinilor, reducerea creşterilor vegetative, decolorarea şi căderea frunzelor şi a bobocilor florali, întârzierea înfloririi. Pentru aducerea apei la acelaşi nivel cu temperatura mediului în care se găseşte planta aceasta se depozitează cu 1–2 zile înainte de udat în bazine sau în recipienţi mai mici, în funcţie de cantitatea necesară pentru udat. Această depozitare prezintă şi avantajul că permite decantarea impurităţilor şi a sărurilor. Calitatea apei are în vedere conţinutul în săruri şi nivelul pH-ului. Cea mai bună apă pentru udat este cea provenită din precipitaţii deoarece are un conţinut scăzut în săruri; colectarea ei în bazine de acumulare poate fi o soluţie pentru eliminarea neajunsurilor cauzate de conţinutul ridicat în săruri al apei de robinet. Unele specii – azaleea, ferigile, orhideele, fiind plante acidofile solicită un pH mai scăzut şi pentru apa folosită la udat. Pentru reducerea pH-ului cu o unitate se folosesc diferite substanţe cu acţiune acidifiantă precum: acid ortofosforic 350 mg/mc de apă, sulfat de aluminiu 10 g/hl de apă, etc. Rezultate bune în scăderea pH-ului apei de udat se obţin şi prin scufundarea de săculeţi cu turbă (1 kg turbă/10 l apă) în bazinele colectoare de apă. Timpul de administrare a apei diferă în funcţie de anotimp şi temperatura mediului ambiant. Vara, când temperaturile din timpul zilei sunt foarte ridicate se udă seara, noaptea sau dimineaţa iar în sezonul rece (sfârşitul toamnei – iarna – începutul primăverii) udatul se face în orele amiezii. Apa poate fi administrată pe o suprafaţă mai mare sau mai mică din jurul plantei (în funcţie de volumul vegetativ al acesteia) folosind furtunul, stropitoarea, aspersia şi infiltraţia sau strict la baza plantei folosind sisteme speciale de irigare prin picurare; ultima variantă prezintă avantajul economisirii apei dar presupune investiţii mai mari. Alegerea uneia sau alteia dintre aceste variante de udare se face în funcţie de fenofaza în care se găseşte planta, particularităţile de creştere ale acesteia, posibilităţi. 46

Udatul prin aspersie se utilizează cu precădere în sezonul cald la plantele aflate în faza de creştere vegetativă şi are avantajul că permite menţinerea unei bune umidităţi atmosferice. Udatul prin aspersie se evită însă la plantele aflate în faza de înflorire şi la cele cu pubescenţă pe frunze şi poate favoriza, în condiţii de utilizare excesivă, atacul bolilor produse de ciuperci. Udatul prin infiltraţie este recomandat pentru plantele cu sistem radicular fin (Azaleea) sau cele cu pubescenţă pe frunze (Saintpaulia); această metodă are însă dezavantajul că transportă sărurile minerale la suprafaţă unde rămân sub formă de sedimente albe şi, de aceea, periodic se impune o udare de la suprafaţă, cu jet slab de apă, care să nu ajungă pe frunze. Apa are un preţ de cost destul de ridicat iar pentru multe zone ea se găseşte în cantităţi reduse şi de aceea se impune economisirea ei. Pe lângă utilizarea sistemului de udare cu picătura, de care s-a amintit deja, apa mai poate fi economisită şi prin lucrările de mulcire a substratului de cultură, afânarea acestuia, distrugerea buruienilor, umbrire.

3.4. Aerul şi curenţii de aer Aerul, prin componentele sale de bază – azot, oxigen, dioxid de carbon ca şi prin conţinutul în vapori de apă şi prin mişcările pe care le prezintă influenţează în foarte mare măsură creşterea şi dezvoltarea plantelor. Azotul din aer, deşi ocupă cea mai mare parte din compoziţia atmosferei (circa 78 %) nu este folosit de către plante ca sursă de hrană, el având rolul de a neutraliza puterea explozivă a oxigenului pur. Oxigenul, atât cel din aer cât şi cel din substratul de cultură, reprezintă sursa de energie în procesul de respiraţie a plantelor fără de care ele nu-şi pot îndeplini nici una dintre funcţiile vitale; oxigenul este, de asemenea, vital pentru microorganismele din sol cu rol în descompunerea materiei organice. Prin procesul de fotosinteză plantele consumă dioxid de carbon şi eliberează în atmosferă oxigenul necesar tuturor organismelor vii, contribuind la menţinerea echilibrului dintre componentele aerului. Se poate vorbi deci de o relaţie de interdependenţă între plante şi aerul necesar vieţii. Atmosfera nepoluată, favorabilă unei respiraţii normale, are un conţinut în oxigen de 21 %. În sol conţinutul în oxigen variază între 10 şi 40 % în funcţie tipul şi structura sa; nivelul optim însă pentru respiraţia rădăcinilor este de 33 %. Solurile şi substraturile grele, tasate, prost lucrate precum şi substraturile din ghivecele cu drenaj defectuos sau neafânate periodic prezintă un nivel foarte mic al conţinutului în oxigen, insuficient pentru respiraţia normală a rădăcinilor. O aerisire slabă la nivelul substratului de cultură, datorată unei structuri necorespunzătoare sau tasării, are drept consecinţe dezvoltarea insuficientă a sistemului radicular şi înrădăcinarea superficială, hrănirea defectuoasă, slăbirea rezistenţei plantei la secetă şi la curenţii de aer. Prin urmare, lucrările de îngrijire aplicate substratului de cultură trebuie să aibă în vedere menţinerea unui grad corespunzător de afânare şi permeabilitate, care să permită o bună aerisire la nivelul sistemului radicular al plantelor. 47

Dioxidul de carbon (CO2) reprezintă materia primă pentru procesul de fotosinteză prin care plantele îşi produc hrana, eliberând oxigen în atmosferă. Conţinutul de dioxid de carbon din aer este de 0,03 %, cu anumite variaţii în plus sau în minus în funcţie de sursele care îl produc şi vegetaţia din zonă. Iarna, în condiţii de intensitate luminoasă slabă şi temperaturi scăzute, conţinutul de dioxid de carbon din sere poate să scadă sub limita inferioară de 0,01 % – critică pentru procesul de fotosinteză. Această scădere se datorează faptului că dioxidul de carbon consumat în procesul de fotosinteză nu mai este înlocuit cu altul proaspăt din spaţiul exterior, serele fiind – în concepţia modernă, dezvoltată pe imperativul economisirii energiei – construcţii perfect etanşe în perioada de iarnă. Scăderea conţinutului de dioxid de carbon din atmosferă sub limita critică de 0,01 % are ca efect oprirea procesului de fotosinteză şi stagnarea creşterii plantelor. Pornindu-se de la această observaţie s-a dezvoltat ideea suplimentării conţinutului de dioxid de carbon din atmosferă prin aşa-zisa fertilizare carbonică sau fertilizare cu dioxid de carbon. Creşterea concentraţiei dioxidului de carbon din atmosferă trebuie însoţită de creşterea temperaturii cu 5–6 ºC. Această practică, a îmbogăţirii atmosferei din sere cu CO2 a apărut pentru prima dată în ţările nordice, deficitare în privinţa luminii naturale în timpul sezonului rece. Cercetările efectuate în aceste ţări au demonstrat că sporirea concentraţiei de dioxid de carbon din atmosferă, până spre 0,1–0,15 %, are ca efect intensificarea procesului de fotosinteză cu rezultate benefice asupra creşterii suprafeţei foliare şi a conţinutului în substanţă uscată şi, prin urmare, asupra creşterii productivităţii şi a calităţii producţiei. Efectele practice ale creşterii conţinutului de dioxid de carbon din atmosferă au fost studiate la multe specii iar rezultatele acestor cercetări au confirmat ideea că fertilizarea carbonică este o verigă tehnologică foarte importantă în sporirea cantităţii şi a calităţii producţiei floricole. Suplimentarea dioxidului de carbon din atmosferă se poate realiza prin degajarea din butelii speciale sau prin arderea diferitelor tipuri de hidrocarburi, a combustibililor lichizi, recuperarea gazelor arse de la centrala termică, combustia alcoolului pur. În serele moderne, scăderea concentraţiei dioxidului de carbon din atmosferă sub limita programată determină declanşarea automată a funcţionării surselor de difuzie, în urma semnalului fotoelectric transmis de dozatoarele instalate la nivelul frunzelor. Un efect pozitiv asupra creşterii şi înfloririi plantelor prezintă acetilena, folosită pentru stimularea înfloririi la bromelii şi eterul, utilizat pentru culturile forţate prin care se obţin flori în extrasezon la mărgăritar, Forsythia, liliac. În compoziţia atmosferei pot exista însă şi alte gaze, mai ales în zonele industriale, cu efect toxic asupra plantelor; cele mai periculoase sunt anhidrida sulfuroasă, hidrogenul sulfurat, gazele de eşapament, clorul, fluorul. Aceste gaze produc necroze la nivelul tuturor organelor vegetative aeriene, cu deosebire la nivelul frunzelor. Testarea gradului de poluare a zonei în care urmează să se cultive flori se face cu plante foarte sensibile la aceste gaze, ca de exemplu: Coleus, Impatiens, Salvia, salata. Zonele poluate conţin şi cantităţi însemnate de impurităţi solide – praf, fum, care se depun atât pe plante, determinând reducerea suprafeţei de asimilaţie cât şi pe geamurile serelor, conducând la reducerea intensităţii luminii din spaţiile respective. 48

Mişcările aerului sunt foarte importante pentru omogenizarea şi împrospătarea compoziţiei atmosferei; lipsa acestora conduce la diminuarea concentraţiei de dioxid de carbon din jurul plantelor în urma procesului de fotosinteză dar şi la crearea unui mediu favorabil pentru atacul bolilor şi dăunătorilor. Aceste mişcări ale aerului, realizate prin aerisire şi ventilaţie trebuie să fie moderate ca intensitate, curenţii puternici fiind dăunători plantelor, cu atât mai mult când antrenează mase reci de aer. Aerisirea se realizează prin ridicarea ferestrelor de pe acoperiş şi pereţii laterali în cazul serelor, prin ridicarea foliei de pe pereţii frontali şi laterali în cazul solariilor şi prin ridicarea ramelor în cazul răsadniţelor. Aceste deschideri se realizează permanent în timpul sezonului cald şi parţial, des şi de scurtă durată în timpul sezonului rece (în funcţie şi de temperatura exterioară). Ventilaţia se realizează cu ajutorul diferitelor tipuri de ventilatoare şi poate recircula numai aerul din interior, în zilele foarte reci de iarnă pentru omogenizarea compoziţiei atmosferei sau poate introduce aer din exterior pentru aerisire şi împrospătare pe parcursul sezonului cald.

3.5. Solul, substratul de cultură şi regimul de nutriţie (mediul edafic) Fiind originare din zone diferite ale globului, plantele floricole prezintă exigenţe la fel de diferite faţă de mediul edafic, în care se fixează şi din care îşi extrag apa şi sărurile minerale. Exigenţele plantelor floricole faţă de mediul edafic au în vedere atât solul sau substratul de cultură cât şi regimul de nutriţie şi fertilizare.

3.5.1. Solul şi substratul de cultură Mediul în care plantele se fixează, cunoscut sub numele generic de sol, prezintă anumite particularităţi de structură şi aprovizionare în elemente nutritive care corespund sau nu cerinţelor speciilor floricole. Solurile din ţara noastră oferă condiţii satisfăcătoare pentru majoritatea plantelor floricole cultivate afară, originare din zonele temperate ale globului, cu anumite intervenţii de ameliorare pentru unele specii sau zone. Particularităţile sistemului radicular al plantei impun alegerea unui anumit tip de sol. De exemplu, pentru plantele cu sistem radicular puternic (crizantema, knifofia, mixandra, trandafirul) sau cu rizomi (cana, stânjenelul) sunt potrivite solurile grele în timp ce plantele cu sistem radicular fragil (ferigile, rododendronii) au nevoie de un sol uşor, foarte bine afânat şi drenat. Uneori se impune corectarea pH-ului, fie prin scăderea acestuia pentru plantele acidofile (ferigi, hortensia, rododendron), fie prin creşterea acestuia pentru plantele care solicită un sol uşor alcalin (crizantema, garoafa, trandafirul). Se pot folosi diferite tipuri de amendamente, ca de exemplu: floare de sulf, 500 g/mc de pământ pentru scăderea pH-ului cu o unitate şi calcar, 1–3 kg/mc de pământ pentru creşterea pH-ului cu o unitate. 49

Pentru speciile originare din zonele calde ale globului însă este necesară o schimbare uneori radicală a structurii şi compoziţiei mediului edafic în care plantele sunt cultivate, situaţie în care termenul de sol îşi pierde sensul fiind înlocuit cu denumirea de substrat de cultură. Acesta este reprezentat cel mai adesea de un amestec format din mai multe pământuri (naturale sau preparate prin procedee horticole) în diferite proporţii în funcţie de specie şi fenofaza în care se găseşte planta. Alteori prin noţiunea de substrat se înţelege un mediu organic sărac în elemente nutritive (turba, muşchiul vegetal, rumeguşul descompus) sau inert (perlitul, nisipul, pietrişul, vata minerală), aportul de elemente nutritive realizându-se în aceste cazuri în cea mai mare parte sau în exclusivitate prin programul de fertilizare. Proporţiile în care se utilizează fiecare dintre componentele amestecurilor de pământuri folosite ca substraturi de cultură variază în funcţie de textura, gradul de afânare şi permeabilitate, nivelul pH-ului şi conţinutul în elemente nutritive ale acestora. Substratul obţinut prin însumarea acestor însuşiri poate fi mai greu sau mai uşor, în acord cu particularităţile sistemului radicular al plantei şi poate avea un conţinut mai mare sau mai mic în elemente nutritive şi un pH, de asemenea, mai mare sau mai mic, în funcţie de exigenţele plantelor faţă de conţinutul în săruri şi regimul de nutriţie.

3.5.1.1. Componentele folosite în alcătuirea substraturilor de cultură Componentele care intră în alcătuirea substraturilor de cultură sunt grupate, în funcţie de însuşirile lor şi modul de obţinere în: pământuri naturale, pământuri horticole, materiale inerte naturale, materiale minerale prelucrate. Pământurile naturale sunt: turba, pământul de ferigi, pământul de ericacee, pământul de pădure, muşchiul vegetal, pământul de grădină. Pământurile horticole sunt substraturi organice pregătite de către tehnolog prin diferite procedee de descompunere controlată în platforme. Acestea sunt: mraniţa, pământul de răsadniţă, gunoiul de păsări, pământul de frunze, pământul de ţelină, pământul de rumeguş, pământul de scoarţă de copaci, pământul de nămol, compostul de deşeuri textile, compostul de gunoi menajer, compostul din coji de orez, compostul din fibre de cocos. Materialele inerte naturale se preiau din natură în forma în care se utilizează şi sunt lipsite de conţinut în elemente minerale, rolul lor fiind acela de a servi la îmbunătăţirea proprietăţilor fizice ale substraturilor în componenţa cărora intră. De asemenea, unele dintre aceste materiale pot fi folosite ca substrat pentru înrădăcinarea butaşilor sau ca suport de fixare a plantelor în diferite tipuri de hidroculturi. Materialele inerte naturale sunt reprezentate de: nisip, pietriș, pozzolane. Materialele minerale prelucrate se obţin pe cale industrială fie prin măcinarea la temperaturi înalte a diferitelor tipuri de roci sau a lemnului fie prin amestecarea unor substanţe chimice. Acestea sunt reprezentate de : perlit, vata minerală (comercializată sub denumirea comercială de GRODAN sau CULTILENE), argila expandată (comercializată sub denumirea comercială de ARGEX, ARGILEXPAN, ISOL), vermiculitul, cărbunele vegetal, polystirenul expandat, polyuretanul hygromulul. 50

Unele dintre aceste produse nu sunt complet inerte şi pot elibera în urma descompunerii lente anumite elemente sau substanţe chimice.

3.5.1.2. Alcătuirea substraturilor de cultură Dată fiind bogăţia şi varietatea sortimentului floricol şi cerinţele diferite ale plantelor în desfăşurarea ciclului biologic faţă de mediul edafic, se cunosc foarte multe variante de substraturi de cultură. Astfel, în cadrul aceleiaşi specii sau grupe de specii se pot întâlni substraturi de înmulţire (substraturi pentru semănat, repicat, înrădăcinarea butaşilor), substraturi pentru creşterea plantelor tinere, substraturi pentru creşterea plantelor mature. Aceste substraturi presupun folosirea unuia sau a mai multor pământuri prezentate la subcapitolul anterior, cernute şi păstrate în condiţii corespunzătoare de igienă şi umiditate în şoproane, depozite, magazii sau sub parapeţi în seră. Alături de aceste pământuri, în componenţa substraturilor de cultură se pot adăuga şi diferite amendamente sau îngrăşăminte minerale, în funcţie de cerinţele speciei pentru care se pregăteşte substratul respectiv. Amestecarea componentelor se face manual sau mecanic în funcţie de cantităţile de material necesare, amestecul rezultat trebuind să fie cât mai omogen. Înainte de utilizare substraturile de cultură se dezinfectează termic sau chimic împotriva agenţilor patogeni şi se păstrează acoperite cu folie de polietilenă, în spaţii cu temperatură cât mai apropiată de exigenţele termice ale speciei la care urmează să fie folosit. În tabelul 3.5.1.2.1 sunt prezentate câteva exemple de substraturi pentru unele specii floricole. Tabelul 3.5.1.2.1. Exemple de substraturi pentru speciile floricole Specia Abutilon, Aralia, Beloperone, Cissus, Coleus, Fuchsia, Piper, Streptocarpus Cyperus Aralia, Camellia, Croton, Dracaena, Ficus, Hedera, Laurus, Nerium Cactuşi Achymenes, Begonia, Cyclamen, Gloxinia Agapanthus, Amaryllis, Clivia, Crinum

Componente pe tipul de substrat (părţi) Substrat de Substrat de cultură pentru plantele înmulţire adulte turbă roşie, nisip, perlit mraniţă + turbă neagră + pământ de (1:1:1) frunze + nisip (2:1:1:1) turbă roşie + nisip (1: 1) turbă roşie + perlit (1: 1) apă turbă roşie + mraniţă + nisip (3:1:1) nisip apă, nisip mraniţă + turbă roşie + ţelină + pământ turbă roşie de frunze + nisip (2:2:1:1:1) turbă roşie + perlit (1: 1) ţelină + pământ de frunze + nisip (2:1:1), la acest amestec se adaugă o nisip parte cărbune vegetal, praf de var, nisip grosier turbă roşie pământ de frunze + ţelină + turbă roşie turbă roşie + perlit (1: 1) + mraniţă + nisip (2:1:1:1:1) ţelină + mraniţă + pământ ţelină + mraniţă + pământ de frunze + de frunze + nisip (3:2:1:1) nisip (3:2:1:1)

Este lesne de înţeles că alcătuirea amestecurilor de pământuri, în raport cu cerinţele fiecărei specii pe diferite fenofaze ale creşterii şi dezvoltării, presupune un 51

volum mare de muncă precum şi spaţii şi utilaje corespunzătoare de depozitare şi pregătire a substraturilor şi a componentelor care intră în alcătuirea acestora. Gama foarte largă de amestecuri de pământuri şi componente necesare fac din activitatea de pregătire şi întreţinere a substraturilor de cultură o operaţie costisitoare şi dificil de realizat. De aceea, găsirea unor substraturi universale sau unitare, pretabile pentru cultura unui număr cât mai mare de specii floricole a fost şi este o direcţie de cercetare pentru floricultura multor ţări. Unul dintre aceste tipuri de substraturi se compune din argilă şi turbă, la care se adaugă, în cantităţi şi raporturi variabile, îngrăşăminte minerale, în funcţie de exigenţele speciei şi fenofaza în care se găseşte planta. Argila transmite substratului capacitatea bună de tamponare iar turba puterea mare de absorbţie a apei şi sărurilor minerale ceea ce face ca substraturile astfel realizate să-şi modifice foarte puţin pH-ul şi starea coloidală în timpul culturii. Primii paşi în această direcţie au fost făcuţi după cel de-al doilea război mondial, în Marea Britanie şi Germania unde s-au realizat pământuri unitare compuse din 1 parte argilă + 1 parte turbă + 1 parte îngrăşăminte minerale (1N : 1,25P : 1,5K). Astăzi se cunosc mai multe tipuri de substraturi universale sau unitare, realizate pentru diferite categorii de specii sau de vârstă ale plantelor. De exemplu, pentru plantele tinere şi speciile cu sistem radicular fragil se folosesc substraturi uşoare, în care predomină turba iar dozele de îngrăşăminte sunt reduse la jumătate. Pentru plantele mature şi cu sistem radicular puternic se folosesc substraturi mai grele, în care predomină argila iar dozele de îngrăşăminte sunt cele normale. Pentru plantele cu creştere lentă şi puţin sensibile la concentraţia sărurilor se folosesc substraturi grele şi cu îngrăşăminte greu solubile care permit eliminarea fertilizărilor suplimentare. O altă variantă de pământ universal sau unitar constă în folosirea integrală a turbei ca substrat. Gradul mare de aerisire pe care îl asigură la nivelul sistemului radicular ca şi capacitatea foarte bună de reţinere şi absorbţie a apei şi sărurilor minerale fac din turbă un substrat excelent pentru foarte multe specii floricole, creşterea şi înflorirea plantelor fiind net superioară. Dirijarea nutriţiei plantelor cultivate pe substrat de turbă se face exclusiv prin fertilizări aplicate diferenţiat pe specii şi fenofaze ale creşterii şi dezvoltării. De exemplu, pentru speciile sensibile la concentraţia sărurilor îngrăşămintele se aplică mai des şi în concentraţii reduse, de maxim 0,05 % în timp ce pentru speciile rezistente la concentraţia sărurilor este posibilă aplicarea mai rară a îngrăşămintelor şi în concentraţii mai mari, de până la 0,4 – 0,5 %. În cazul speciilor care solicită un pH neutru spre alcalin se impune corectarea acidităţii turbei prin adaus de calcar, 1–3g/kg de turbă.

3.5.2. Fertilizarea plantelor floricole Particularităţile nutriţiei plantelor fac ca elementele necesare creşterii şi dezvoltării să se epuizeze mai lent sau mai rapid ceea ce impune corectarea regimului de nutriţie prin fertilizări. În general, plantele floricole epuizează rapid solul sau substratul de cultură fie datorită consumului mare al unor specii sau densităţii ridicate fie datorită spălării accentuate ca urmare a udărilor repetate. 52

Aceste aspecte impun o atenţie deosebită în privinţa regimului de fertilizare, necesarul de îngrăşăminte şi modul de administrare a acestora apreciindu-se în funcţie de un complex de factori determinanţi. Necesarul de îngrăşăminte al plantelor floricole se stabileşte în funcţie de specie, pe baza analizelor chimice de laborator care arată conţinutul în elementele minerale prezente în plantă şi solul sau substratul de cultură. În cadrul speciei se va ţine seama de următoarele elemente: vârsta plantei, fenofază, organul decorativ, particularităţile creşterii, tipul de îngrăşământ, sistemul de cultură, substratul de cultură, anotimp, specia cultivată anterior. Vârsta plantei influenţează doza de aplicare a îngrăşămintelor. Astfel, pentru plantele tinere doza se va reduce la jumătate faţă de doza specifică plantelor mature deoarece volumul vegetativ mai mic al acestora reclamă cantităţi mai reduse de îngrăşăminte. Fenofaza implică, de asemenea, anumite particularităţi ale regimului de fertilizare. Plantele floricole manifestă cerinţe maxime faţă de aportul de elemente nutritive în fenofazele de: creştere vegetativă, formarea mugurilor floriferi, creşterea elementelor florale. În timpul creşterii vegetative sunt necesare îngrăşăminte în care raportul dintre elemente este în favoarea azotului în timp ce în fenofazele reproductive raportul se inversează în favoarea fosforului şi potasiului. Organul decorativ al plantei influenţează alegerea tipului de îngrăşământ, în funcţie de elementul predominant. Astfel, plantele decorative prin frunze solicită îngrăşăminte în care predomină azotul în timp ce plantele decorative prin flori au nevoie de mai mult fosfor şi potasiu. Particularităţile creşterii, respectiv intensitatea metabolismului plantei, prezintă importanţă în alegerea tipului de îngrăşământ în raport cu modul de eliberare a elementelor fertilizante. Plantele cu un ritm de creştere lent pot fi fertilizate cu îngrăşăminte greu solubile, care eliberează elementele nutritive într-un timp mai îndelungat în timp ce plantele cu creştere rapidă au nevoie de îngrăşăminte uşor solubile, la care eliberarea elementelor fertilizante se realizează într-un timp scurt. Tipul de îngrăşământ variază în funcţie de modul de eliberare a elementelor fertilizante şi de conţinutul şi raportul între elementele componente. Astfel, se deosebesc îngrăşăminte simple şi îngrăşăminte complexe. În cadrul îngrăşămintelor complexe, raportul între elemente componente favorizează fie creşterea vegetativă fie înflorirea, fructificarea sau acumularea de substanţe de rezervă în organele subterane îngroşate. De exemplu, la gladiole, raportul NPK pentru culturile producătoare de flori tăiate este de 1:2:1,5 în timp ce pentru culturile producătoare de tuberobulbi raportul NPK este de 1:1,5:2. Sistemul de cultură influenţează frecvenţa fertilizărilor şi alegerea tipului de îngrăşământ. Plantele cultivate în seră au un ritm mai intens de creştere comparativ cu plantele cultivate în câmp şi, prin urmare, solicită cantităţi mai mari de îngrăşăminte aplicate mai des şi uşor solubile. Udările dese aplicate plantelor cultivate în ghivece conduc la spălarea mai rapidă a substratului motiv pentru care în cazul acestui sistem de cultură sunt necesare fertilizări mai frecvente folosind îngrăşăminte uşor solubile. Solurile sau substraturile de cultură grele şi cele cu activitate microbiană intensă reţin o cantitate mai mare de elemente nutritive ceea ce determină aplicarea unor doze mai mari de îngrăşăminte pentru plante, aplicate mai rar. Plantele cultivate pe 53

solurile şi substraturile nisipoase solicită cantităţi mai mari de îngrăşăminte, aplicate mai des în timp ce pe solurile şi substraturile cu un conţinut mai mare în humus nevoia de îngrăşăminte este mai mică. În cazul substraturilor inerte, utilizate pentru hidroculturi nutriţia plantelor se asigură exclusiv prin programul de fertilizare şi, prin urmare soluţiile nutritive sunt mult mai complexe şi ele trebuie să conţină toate elementele necesare creşterii şi dezvoltării plantelor. Anotimpul, prin nivelul factorilor de mediu, în special lumina şi temperatura, determină un anumit ritm de creştere al plantelor şi, în consecinţă, un aport mai mare sau mai mic de elemente nutritive prin fertilizare. Plantele cultivate în sezonul cald au un ritm mai rapid de creştere ceea ce impune aplicarea unor fertilizări mai dese şi cu cantităţi mai mari de îngrăşăminte. În cazul culturilor efectuate în sezonul rece, plantele cresc mai lent iar fertilizarea se aplică mai rar, cu îngrăşăminte în care predomină fosforul şi potasiul. Specia cultivată anterior poate lăsa solul sau substratul de cultură mai mult sau mai puţin epuizat în privinţa elementelor nutritive, în funcţie de particularităţile metabolismului acesteia. Dintre plantele mari consumatoare de elemente nutritive, amintim: crizantema, gerbera, trandafirul, garoafa, dalia, ficusul, muşcata. La polul opus se află speciile leguminoase care lasă în urma lor cantităţi importante de azot în solul sau substratul de cultură. Administrarea îngrăşămintelor se poate face la pregătirea solului sau a substratului (fertilizarea de bază) şi în timpul vegetaţiei (fertilizarea fazială). Fertilizarea de bază se realizează cu îngrăşăminte în stare solidă, organice (gunoi de grajd, mraniţă) şi minerale (simple sau complexe, N în doză de 1/3 şi P şi K, în doză de 2/3 din cantitatea totală necesară speciei). Îngrăşămintele organice prezintă o serie de avantaje atât pentru plantă cât şi pentru sol: conţin cantităţi importante de azot, fosfor, potasiu, calciu; sporesc puterea de reţinere a apei de către sol şi capacitatea de încălzire şi aerisire a acestuia; stimulează activitatea microorganismelor care produc substanţe cu rol în rezistenţa plantelor la boli; ameliorează structura solului sau a substratului, sunt mai ieftine cu cel puţin 50 % faţă de cele chimice. Folosite împreună cu îngrăşămintele chimice, îngrăşămintele organice conduc la obţinerea unor sporuri mari de producţie, atât în privinţa cantităţii cât şi a calităţii produselor. Fertilizările faziale se efectuează cel mai adesea cu îngrăşăminte în stare lichidă, concentraţia soluţiei variind între 0,05–0,4 % în funcţie de specie, vârsta plantei, fenofază, frecvenţa fertilizărilor, gradul de aprovizionare a solului sau substratului cu elemente minerale. Ritmul fertilizărilor poate fi săptămânal, bilunar sau lunar în funcţie de anotimp şi fenofaza în care se găseşte planta iar cantitatea de soluţie nutritivă aplicată la o fertilizare variază între 10–15 l/mp, respectiv 100–500 ml/ghiveci. Soluţia nutritivă se poate distribui direct pe substrat sau, în cazul plantelor cultivate în ghivece, se poate aplica şi sistemul „flux-reflux”. Acesta presupune menţinerea ghivecelor timp de 30–60 minute într-o vană prin care circulă soluţia de îngrăşăminte. De asemenea, pentru plantele sensibile la concentraţia sărurilor se foloseşte fertilizarea indirectă, când soluţia nutritivă, de concentraţie foarte mică, nu se distribuie direct în ghiveci ci într-un strat de turbă în care sunt aşezate ghivecele. În toate cazurile, aplicarea soluţiei de îngrăşăminte se va face doar pe sol sau substrat reavăn, udat cu 1–2 zile înainte. 54

Fertilizările faziale se pot face şi cu îngrăşăminte în stare solidă, distribuite fie sub formă de granule prin încorporare odată cu lucrările de afânare a solului sau substratului (cazul culturilor realizate direct în sol sau pe bacuri înălţate, în seră) fie prin instalarea de batoane sau pastile la baza plantei (cazul culturilor realizate în ghivece sau pe bacuri înălţate, în seră). Distribuţia îngrăşămintelor în timpul vegetaţiei se poate realiza şi odată cu apa de udat, caz în care operaţia se numeşte fert-irigare sau irigare fertilizantă iar concentraţia soluţiei de îngrăşăminte este de 0,005–0,01%. O altă modalitate de aplicare a îngrăşămintelor în timpul vegetaţiei este fertilizarea extra-radiculară sau foliară, utilizată cu deosebire în perioadele reci, când sistemul radicular al plantei are o capacitate mai mică de absorbţie. Îngrăşămintele utilizate pentru acest tip de fertilizare se numesc îngrăşăminte foliare sau extra-radiculare şi ele conţin, în majoritatea cazurilor, atât macroelemente cât şi microelemente. Efectul îngrăşămintelor foliare constă în creşterea mai viguroasă a plantelor, timpurietatea înflorii, calitatea mai bună a florilor, rezistenţa mai bună la factorii de stres. Fertilizările faziale se încep la 2–3 săptămâni de la înfiinţarea culturii, repicat sau transplantat şi se fac numai la plante sănătoase, bine înrădăcinate, capabile să absoarbă soluţia de elemente nutritive.

Rezumat Cunoașterea exigențelor ecologice ale plantelor floricole determinate de condițiile pedo-climatice ale zonelor de origine în care acestea s-au format și au evoluat și respectarea acestor exigențe în condiții de cultură controlată constituie criterii de maximă importanță în practicarea unor tehnologii de cultură performante, generatoare de produse floricole de calitate superioară și profituri economice maxime. Temperatura, lumina, apa, aerul și factorii edafici constituie factorii ecologici care se intercondiționează reciproc în tehnologia de cultură a fiecărei specii floricole. Pentru fiecare dintre fenofazele ciclului biologic acești factori prezintă valori minime, optime și maxime, de care trebuie să se țină cont în stabilirea verigilor tehnologiilor de cultură specifice fiecărei specii. Fiecare dintre acești cinci factori ecologici acționează individual și în intercondiționare reciprocă. În cazul factorului temperatură, pe lângă noțiunile de prag termic minim, optim și maxim întâlnim noțiunea de termoperiodism, cu implicații practice majore în privința procesului de înflorire și asigurare a productivității unei culturi floricole la multe specii de bază din sortimentul floricol (mușcate, azalea, dalia, orhidee, bromelii, geophyte, cactuși, crassulaceae, etc.). De asemenea, în cazul factorului lumină, pe lângă noțiunile de plante pretențioase și plante puțin pretențioase față de intensitatea luminoasă întâlnim noțiunea de fotoperiodism – legată de reacția plantei la durata de iluminare – și în funcție de care plantele floricole se clasifică în plante de zi scurtă, plante de zi lungă și plante indiferente; noțiunea de fotoperiodism condiționează practic înflorirea la specii de maximă importanță din sortimentul floricol (crizantema, Steaua Crăciunului, 55

Kalanchoe – plante de zi scurtă, respectiv, alstroemeria, gladiola, begonia cu tuberculi, gladiola, dalia, calceolaria, crinii, tuberozele, petunia – plante de zi lungă). În cazul factorului apă întâlnim noțiunea de reavăn care definește pragul de umiditate optimă a substratului de cultură pentru majoritatea fenofazelor specifice perioadei de vegetație activă a plantelor floricole; pe lângă aceasta, foarte importantă este umiditatea relativă a aerului, ale cărei valori optime, pentru majoritatea speciilor, se încadrează în intervalul 60 – 70 % (excepție făcând speciile originare din zonele calde, care pretind valori de 80 – 90 % și speciile originare din zonele caracterizate prin climat arid, care pretind valori de 40 – 50 %). Pentru factorul aer, pe lângă noțiunea de aerisire corespunzătoare pentru asigurarea unei aprovizionări optime cu oxigenul necesar procesului de respirație, se impune tot mai mult noțiunea de fertilizare carbonică, pentru asigurarea surplusului de dioxid de carbon, necesar pentru sporirea eficienței procesului de fotosinteză în condiții precare de intensitate luminoasă. În cazul factorilor edafici, tehnologiile moderne fac apel tot mai mult la noțiunea de substrat de cultură optim, reprezentat de combinația ideală dintre însușirile fizice și chimice ale componentelor acestui substrat pe fenofaze ale ciclului biologic în raport cu specia la care se face referire; în acest context, fertilizarea devine o verigă de bază a tehnologiei de cultură, construită în acord cu intercondiționările multidisciplinare complexe care vizează particularitățile ciclului biologic al fiecărei specii floricole. Întrebări: 1. Care sunt factorii ecologici de care trebuie să se țină seama în alcătuirea tehnologiilor de cultură a speciilor floricole ? 2. Cum definiți noțiunea de termoperiodism și ce exemple de plante floricole care solicită termoperiodism în ciclul biologic cunoașteți ? 3. Cum definiți noțiunea de fotoperiodism și cum clasificați plantele floricole în funcție de această noțiune ? 4. Care sunt elementele de care trebuie să țină seama în asigurarea necesarului de apă al plantelor floricole ? 5. Care sunt elementele de care trebuie să se țină seama în alcătuirea regimului de fertilizare a plantelor floricole ? Bibliografie 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.

Băla Maria, 2007. Floricultură generală şi specială. Ed de Vest, Timişoara. Cantor Maria, 2003. Floricultură generală şi specială. Ed. Risoprint, Cluj–Napoca. Şelaru Elena, 2002. Culturi pentru flori tăiate. Ed. Ceres, Bucureşti. Şelaru Elena, 2006. Plante de apartament. Ed. Ceres, Bucureşti. Toma Fl., 2003. Floricultură şi gazon. Vol. I, Ed. Cris Book Universal Bucureşti. Toma Fl., 2003. Floricultura şi gazon. Vol. II, Ed. Universitas Comp. Bucureşti. Toma Fl., 2005. Îngrijirea şi pregătirea pentru iarnă a speciilor floricole din parcuri şi grădini. Ed. Lucman Bucureşti. 8. Toma Fl., 2009. Floricultură și Artă florală. Vol. I–V. Ed. InvelMultimedia București. 56

Cap. IV. ÎNMULŢIREA PLANTELOR FLORICOLE În decursul evoluţiei ontogenetice plantele floricole şi-au dezvoltat anumite procedee de înmulţire prin care şi-au asigurat în mod natural perpetuarea. În funcţie de condiţiile de mediu din habitatul natural sau impus, plantele floricole şi-au creat organe specifice de înmulţire, precum: seminţe, bulbi, tuberobulbi (cormi), rizomi, rădăcini tuberizate, stoloni, drajoni, marcote. Odată cu îmbogăţirea cunoştinţelor privitoare la plante omul a preluat aceste particularităţi ale înmulţirii naturale şi le-a adaptat pentru înmulţirea dirijată a plantelor în raport cu nevoile sale. În funcţie de natura organului prin care se realizează, înmulţirea dirijată a plantelor floricole cunoaşte două mari procedee: - înmulţirea sexuată sau generativă la care se folosesc ca organe de înmulţire seminţe sau spori; - înmulţirea asexuată sau vegetativă la care se folosesc ca organe de înmulţire muguri, lăstari, frunze, fragmente de frunze, fragmente de rădăcini, diviziuni de plantă, drajoni, stoloni, marcote, bulbi, tuberobulbi, rizomi, rădăcini tuberizate, tuberculi.

4.1. Înmulţirea generativă prin seminţe Înmulţirea prin seminţe se practică la speciile anuale şi bienale de grădină precum şi la speciile perene hemicriptophyte atunci când se doreşte obţinerea unui număr mare de plante. De asemenea, o serie de specii cultivate în seră se înmulţesc prin seminţe (Calceolaria, Cineraria, Primula) sau pot fi înmulţite şi prin seminţe (Anthurium, Freesia, Gerbera, Lisianthus, Strelitzia, Asparagus, Begonia tuberhybrida, cactuşii, Cyclamen, Gloxinia, orhideele, Saintpaulia, Streptocarpus). Înmulţirea prin seminţe este folosită pe scară largă şi în lucrările de ameliorare pentru obţinerea de soiuri şi hibrizi noi. Folosirea seminţelor ca mijloace de înmulţire a plantelor floricole prezintă câteva avantaje considerabile, dintre care amintim: - obţinerea unui număr mare de descendenţi; - reproducerea rapidă şi relativ ieftină a plantelor; - limitarea transmiterii bolilor criptogamice; - simplitatea tehnicilor de semănat; - durata mare de păstrare a seminţelor; - cheltuieli reduse în procesul de păstrare a seminţelor; - adaptabilitatea mare la condiţiile de mediu a plantelor obţinute din seminţe; - variabilitate genetică sporită şi interesantă a plantelor, utilă în procesul de ameliorare şi obţinere de soiuri şi hibrizi noi. Acest ultim avantaj poate constitui în acelaşi timp un dezavantaj în condiţii de cultură deoarece segregarea genetică, realizată în condiţii de polenizare necontrolată, 57

conduce la neuniformitatea plantelor obţinute din seminţe. De asemenea, în cazul multor specii perene, un alt dezavantaj este durata mare de la semănat la obţinerea plantelor capabile să înflorească. Seminţele folosite în procesul de înmulţire a plantelor floricole trebuie să prezinte anumite însuşiri morfo-fiziologice, cunoscute sub denumirea de indici de calitate. În floricultura modernă, aceşti indici sunt certificaţi prin buletine se analiză eliberate de laboratoare specializate.

4.1.1. Însuşirile seminţelor de flori Calitatea seminţelor este esenţială pentru calitatea plantelor obţinute din acestea. Seminţele trebuie să fie perfect sănătoase, pure, întregi, mature morfologic şi fiziologic şi să corespundă standardelor de calitate în privinţa purităţii (autenticităţii), facultăţii germinative, energiei germinative, valorii culturale şi greutăţii (exprimată prin numărul de seminţe la gram şi masa a 1000 de boabe). Puritatea se exprimă în procente şi reprezintă numărul de seminţe autentice, aparţinând speciei sau soiului analizat, existente într-o probă de 100 de seminţe. Fiecare specie se încadrează în anumite valori în privinţa purităţii seminţelor şi cu cât acest procent este mai apropiat de 100 % cu atât calitatea seminţelor este mai bună. Elementele care definesc autenticitatea seminţelor sunt forma, mărimea şi aspectul tegumentului (culoare, luciu, pubescenţă). Facultatea germinativă este practic însuşirea cea mai importantă a seminţelor şi reprezintă procentul de seminţe dintr-un lot cu puritate 100 %, capabile să germineze atunci când sunt puse în condiţii favorabile. Această însuşire variază în funcţie de specie sau chiar soi iar în cadrul speciei sau soiului în funcţie de tehnologia de cultură aplicată şi condiţiile climatice climatice în care seminţele s-au format precum şi de vechimea seminţelor. Nivelul facultăţii germinative a seminţelor variază, în condiţiile asigurării unui regim tehnologic şi climatic optim, între 40 % la specii precum Aquilegia, Aster, Begonia şi 80 % la specii precum Cosmos, Cyclamen, Mirabilis, Tropaeolum. Timpul necesar pentru germinaţia seminţelor variază în funcţie de specie sau chiar de soi. Temperatura influenţează foarte mult capacitatea seminţelor de a germina, astfel că în cadrul aceleiaşi specii timpul necesar germinaţiei poate fi mai lung sau mai scurt în funcţie de nivelul temperaturii. Durata de păstrare a facultăţii germinative a seminţelor variază foarte mult în raport cu specia sau chiar cu soiul. Astfel, seminţele de Anthurium îşi păstrează facultatea germinativă numai câteva zile, seminţele de Gerbera şi Gloxinia câteva săptămâni, seminţele de Freesia câteva luni, seminţele de Aquilegia, Aster, Gazania, Viola 2 ani, seminţele de Salvia, Mirabilis, Bellis, Campanula, Primula 3 ani, seminţele de Portulaca, Petunia, Tropaeolum 4 ani, seminţele de Nicotiana, Celosia, Alyssum saxatile, Dianthus barbatus 5 ani. În funcţie de aceste particularităţi seminţele sunt capabile de a germina fie imediat după recoltare (pragul de maturitate fiziologică este atins) fie după o perioadă de postmaturare parcursă în depozit sau în anumite condiţii climatice. La unele specii floricole seminţele germinează în condiţii de întuneric, manifestând, în raport cu exigenţele faţă de lumină din timpul germinaţiei, o fotosensibilitate negativă. Dintre speciile ale căror seminţe manifestă fotosensibilitate negativă amintim: Aconitum, Althea, Cyclamen, Delphinium, Freesia, Gladiolus, Lilium, Matthiola, Primula, Tropaeolum, Tulipa. 58

La alte specii seminţele au nevoie de lumină pentru a germina, ele manifestând o fotosensibilitate pozitivă: Begonia, Calceolaria, Campanula, Kalanchoe, Lobelia. Sunt indiferente în raport cu lumina în timpul germinaţiei seminţele speciilor: Antirrhinum, Asparagus, Calendula, Callistephus, Tagetes, Zinnia. Odată cu învechirea seminţelor însă multe dintre speciile ale căror seminţe manifestă o fotosensibilitate negativă sau pozitivă devin indiferente la lumină în timpul germinaţiei seminţelor. În privinţa influenţei celorlalţi factori de mediu asupra germinaţiei seminţelor fiecare specie prezintă anumite limite ecologice la care germinaţia are loc, amplasarea seminţelor în afara acestor limite având ca efect menţinerea dormansului seminal. Astfel, temperatura optimă pentru germinaţia seminţelor este de 15–25 °C pentru majoritatea speciilor floricole, excepţie făcând plantele tropicale şi alpine la care temperatura optimă pentru germinaţia seminţelor este 26–30 °C şi, respectiv, 10–12 °C. Umiditatea substratului germinativ trebuie să fie constantă, orice oscilaţie în această perioadă riscând să compromită semănătura. Energia germinativă se exprimă în procente şi reprezintă viteza cu care germinează seminţele după 1/3 şi 1/2 din timpul normal de germinaţie a seminţelor, specific fiecărei specii. Valoarea culturală a seminţelor se calculează prin raportarea produsului dintre puritate şi facultatea germinativă la 100. Acest indice mai este cunoscut şi sub numele de sămânţă utilă, valoarea sa reprezentând practic cantitatea de sămânţă germinabilă. Greutatea seminţelor exprimată prin numărul de seminţe la gram şi masa a 1000 de boabe variază foarte mult de la o specie la alta în funcţie de mărimea seminţelor şi natura substanţelor de rezervă conţinute de seminţe.

4.1.2. Tehnica semănatului şi a producerii răsadurilor de flori Înainte de a fi semănate seminţele se supun unui tratament preventiv împotriva atacului de boli şi dăunători fie pe cale termică fie pe cale chimică. Tratamentele termice presupun menţinerea succesivă a seminţelor în apă caldă şi apă rece. De exemplu, timp de 4 ore seminţele se menţin în apă caldă la temperatura de 30 °C, apoi pentru 10 minute se trec în apă caldă cu temperatura de 50 °C; în continuare, pentru câteva secunde, seminţele se menţin în apă caldă cu temperatura de 52 °C după care se trec în apă rece. Tratamentele chimice se fac prin scufundarea seminţelor timp de 5–30 minute în diferite soluţii, precum: sulfat de cupru 0,3–0,5 %, permanganat de potasiu 1,0–1,5 %, formalină 0,5 %, sublimat corosiv 0,03 %. În funcţie de pretenţiile faţă de temperatură, tehnologia aplicată şi momentul programat pentru înflorire, semănatul se poate face fie direct la locul de cultură fie în sere, solarii, răsadniţe sau pe brazde afară în scopul producerii de răsaduri. Semănatul direct la locul de cultură se practică la următoarele specii cultivate în câmp: - speciile ale căror plantule nu suportă sau suportă foarte greu transplantarea – Centaurea, Eschscholtzia, Gypsophylla, Papaver, Lupinus, Reseda; - speciile cu pretenţii mai mici faţă de temperatură – Aquilegia, Calendula, Centaurea, Coreopsis, Delphinium, Papaver; 59

- speciile cu seminţe mari care pot fi semănate în cuiburi – Calendula, Dolichos, Mirabilis, Ipomoea, Lathyrus, Tropaeolum, Tagetes, Zinnia. Tot direct la locul de cultură se poate semăna şi frezia în seră (soiurile pretabile la înmulţirea prin seminţe), pe parapeţi înălţaţi sau direct în solul serei. Epocile optime pentru semănatul direct la locul de cultură sunt: - începutul primăverii, din martie – aprilie când solul s-a zvântat până în mai – iunie, pentru speciile anuale şi perene, în funcţie de exigenţele plantelor faţă de temperatură; - mijlocul primăverii – începutul verii (aprilie – iunie) pentru frezia; - toamna, pentru speciile rezistente la frig şi cele ale căror seminţe îşi pierd repede facultatea germinativă sau solicită în mod expres procesul de vernalizare; în această epocă semănatul se va face cu 5–7 zile înainte de venirea frigului astfel încât germinaţia seminţelor şi răsărirea plantelor să aibă loc în primăvara următoare. O metodă modernă de semănat este încapsularea seminţelor într-o peliculă constituită dintr-un amestec hormonal cu adaos de îngrăşăminte şi pesticide. Seminţele folosite în cadrul acestui procedeu poartă numele de seminţe drajate, amestecul din care este constituită pelicula protectoare fiind eliberat imediat după germinaţia seminţelor şi folosit de către plantule. După răsărirea plantelor este necesară lucrarea de rărit care se execută în 2 etape: prima etapă, în faza de 1–2 frunze adevărate când plantele se răresc la 4–5 cm iar ce-a de-a doua etapă la 4–5 săptămâni după primul rărit, când se asigură distanţele cerute de fiecare specie în parte. Producerea de răsaduri şi înfiinţarea culturii prin plantarea de răsaduri se practică la următoarele grupe de specii: - speciile cultivate în seră, care se înmulţesc (şi) prin seminţe – Asparagus, Begonia, Calceolaria, Cineraria, Cyclamen, Freesia, Gerbera, Primula, Sinningia (Gloxinia) – locul de producere a răsadurilor – în seră; - speciile anuale de grădină pretenţioase faţă de temperatură, cu ritm lent de creştere şi perioadă lungă de vegetaţie – Begonia, Cineraria maritima, Lobelia erinus, unele soiuri de Petunia – locul de producere a răsadurilor – în seră; - speciile anuale de grădină la care se doreşte producerea de răsaduri şi devansarea înfloririi – locul de producere a răsadurilor – sere, solarii, răsadniţe; - speciile bienale de grădină – Althaea, Bellis, Campanula, Cheiranthus, Dianthus barbatus, Digitalis, Myosotis, Viola x witrockiana – locul de producere a răsadurilor – brazde în câmp; - speciile perene de grădină la care se doreşte producerea de răsaduri pentru obţinerea unui număr mare de plante – locul de producere a răsadurilor – brazde în câmp, sere, solarii, răsadniţe. După cum se poate constata, pentru unele specii anuale şi perene de grădină seminţele pot fi folosite atât pentru semănatul direct la locul de cultură cât şi pentru producerea de răsaduri (Calendula, Callistephus, Centaurea, Delphinium, Gypsophylla, Lupinus, Matthiola, Tagetes, Zinnia, Aquilegia, Iberis, Rudbeckia). Epocile optime pentru semănatul în vederea producerii răsadurilor de flori sunt: - epoca de iarnă, lunile decembrie – februarie, se seamănă în seră Begonia, Cyclamen, Dianthus caryophyllus ‘Chabaud’, Gloxinia, Lobelia, Petunia, Primula obconica; 60

- epoca de primăvară, lunile martie – aprilie, se seamănă în sere, solarii, răsadniţe speciile anuale şi perene; în martie se seamănă în câmp speciile perene care au nevoie de praguri termice scăzute pentru germinaţia seminţelor: Arabis, Gentiana, Saxifraga; - epoca de vară, lunile iunie – august, se seamănă pe brazde în câmp speciile bienale iar în seră Calceolaria, Cineraria, Gerbera, Primula malacoides; la începutul acestei epoci (luna iunie) se pot semăna în câmp şi unele specii perene: Coreopsis, Delphinium, Gaillardia, Helenium, Rudbeckia; - epoca de toamnă, lunile octombrie – noiembrie, se seamănă în seră Cyclamen şi speciile anuale la care se realizează culturi forţate (Antirrhinum, Calendula, Lathyrus, Matthiola). Norma de semănat variază în raport cu valoarea culturală a seminţelor, numărul de seminţe la gram şi mărimea seminţelor. Astfel, pentru seminţele foarte mici (Begonia, Lobelia, Petunia) şi mici (Antirrhinum, Amaranthus, Celosia) norma de semănat este de 4–6 g/mp, pentru seminţele mijlocii (Dianthus, Gazania, Phlox, Salvia) 15–20 g/mp iar pentru seminţele mari (Calendula, Coreopsis, Tagetes, Zinnia) 30–40 g/mp. O metodă modernă de producere a răsadurilor (mai ales în seră) constă în semănatul direct în pastile de turbă, care odată cu umectarea îşi măresc volumul; această metodă asigură, printre altele, o prindere foarte bună a plantelor în momentul plantării la locul definitiv (fig. 4.1.2.1.). Pentru producerea răsadurilor destinate sistemelor de cultură pe substraturi inerte semănatul se face în cubuleţe de vată minerală (Grodan) aşezate în plăci alveolare (fig. 4.1.2.2.). Fig. 4.1.2.1. Semănatul în pastile de turbă

Fig. 4.1.2.2. Semănatul în în cuburi de vată minerală

Repicatul răsadurilor este o lucrare de mare importanţă pentru calitatea plantelor şi ea constă în transferul plantelor de la locul unde s-a făcut semănătura în alte locuri – lădiţe, parapeţi, plăci alveolare, ghivece, la distanţe mai mari. Prin lucrarea de repicat se pune la dispoziţia răsadurilor aflate în creştere, un spaţiu de nutriţie mai bogat, mai mult aer şi mai multă lumină, se stimulează ramificarea rădăcinilor. Pentru majoritatea speciilor floricole repicatul se face o singură dată, în faza de 1–2 frunze adevărate. Pentru speciile cu perioadă de vegetaţie lungă (Begonia, Gloxinia, Lobelia, Primula) ca şi pentru speciile cu creştere rapidă (Ageratum, Impatiens, Petunia, Salvia, Zinnia) repicatul se repetă de 1–2 ori, la interval de 3–6 săptămâni sau când plantele nu mai au loc şi se stânjenesc unele pe altele. 61

În primele 2–3 zile după repicat temperatura se va creşte cu 2–3 °C faţă de valorile optime ale speciei. Plantele se vor umbri 2–3 zile după care vor trebui să dispună de lumină cât mai intensă (evitându-se însă soarele direct) iar în ce priveşte umiditatea substratului aceasta trebuie să fie moderată dar constantă. Aerisirea, tratamentele fitosanitare preventive împotriva căderii răsadurilor produsă de ciuperca Pythium de baryanum, fertilizarea cu îngrăşăminte sub formă de soluţii 0,02 %, umbrirea în zilele puternic însorite sunt, de asemenea, lucrări de îngrijire care aplicate corect şi la timp conduc la obţinerea unor răsaduri de calitate. Pentru unele specii (Ageratum, Antirrhinum, Dahlia, Zinnia, etc.) se poate executa în plus şi lucrarea de ciupire a vârfului de creştere, deasupra a 2–4 noduri, la 1–2 săptămâni de la repicat, în scopul stimulării ramificării plantei şi obţinerii unei tufe cât mai bogate. Plantarea răsadurilor în ghivece este o lucrare cu caracter obligatoriu pentru speciile cultivate permanent în ghivece (Calceolaria, Cineraria, Gloxinia, Primula) şi facultativ pentru speciile cultivate în solul serei sau pe parapeţi şi în câmp. Aplicarea acestei lucrări şi la ultimele categorii de specii are însă efecte benefice asupra plantelor: creşterea mai viguroasă, ramificarea şi dezvoltarea mai bună a rădăcinilor, prinderea mai bună a plantelor la locul de cultură (plantarea făcându-se cu balotul de pământ din ghivece sistemul radicular al plantei nu este deranjat), asigurarea rapidă a decorului, devansarea înfloririi. Pentru speciile cultivate în câmp este necesară călirea răsadurilor, cu 10–15 zile înainte de plantarea acestora la locul de cultură. Această lucrare constă în obişnuirea treptată a plantelor cu condiţiile climatice exterioare, prin ridicarea progresivă a ramelor şi a ferestrelor de aerisire, scoaterea răsadurilor în şoproane sau umbrare iar în final expunerea completă a răsadurilor la condiţiile de mediu din câmp, unde vor fi plantate. În solarii semănatul se realizează fie direct în solul solarului (dacă acesta este un sol uşor), fie într-un strat cu grosimea de 12–15 cm, alcătuit din pământ de frunze singur sau în amestec cu turbă, aşezat eventual pe o folie de polietilenă sau material Agrotextil care să-l izoleze de solul solarului. La fel se procedează şi în cazul răsadniţelor cu încălzire tehnică. În cazul răsadniţelor cu încălzire biologică stratul în care se vor semăna seminţele se aşează direct peste patul de gunoi de grajd cu grosimea de 30–40 cm, folosit ca sursă de căldură. Semănatul pe brazde în câmp presupune, ca şi în cazul celorlalte variante de producere a răsadurilor, o pregătire foarte bună a patului germinativ. Având în vedere că pentru această variantă producerea răsadurilor se face vara, când temperaturile sunt foarte ridicate, se impune o supraveghere foarte riguroasă a umidităţii solului şi, de asemenea, umbrirea terenului. Pentru speciile cultivate în seră şi speciile anuale şi bienale de grădină răsadurile se folosesc direct pentru înfiinţarea culturii în timp ce pentru majoritatea speciilor perene de grădină răsadurile se plantează mai întâi în pepinieră. Aici plantele se îngrijesc timp de 1–3 ani până ating dimensiunile corespunzătoare ce permit folosirea lor la înfiinţarea decorului sau a culturilor producătoare de flori tăiate.

4.2. Înmulţirea vegetativă Înmulţirea vegetativă este specifică îndeosebi plantelor perene de grădină şi marii majorităţi a plantelor cultivate în seră. Dacă pentru prima grupă de plante se poate 62

apela şi la înmulţirea prin seminţe (pentru cazul în care dorim să producem o cantitate mare de material săditor) pentru majoritatea plantelor cultivate în seră înmulţirea vegetativă constituie, cel mai adesea, singura modalitate de producere a noilor plante. Înmulţirea vegetativă se bazează pe însuşirea unor părţi de plantă, respectiv a unor organe şi fragmente de organe ale plantei de a forma rădăcini şi a regenera întreaga plantă atunci când sunt puse în condiţii favorabile de mediu. În funcţie de organul sau fragmentul de organ folosit ca mijloc de regenerare a plantei, înmulţirea vegetativă cunoaşte următoarele procedee: - înmulţirea vegetativă prin butaşi; - înmulţirea vegetativă prin divizarea tufei; - înmulţirea vegetativă prin drajoni; - înmulţirea vegetativă prin stoloni; - înmulţirea vegetativă prin marcotaj; - înmulţirea vegetativă prin muguri adventivi; - înmulţirea vegetativă prin rizomi; - înmulţirea vegetativă prin tuberculi; - înmulţirea vegetativă prin rădăcini tuberizate; - înmulţirea vegetativă prin bulbi; - înmulţirea vegetativă prin tuberobulbi (cormi); - înmulţirea vegetativă prin altoire. Dintre avantajele înmulţirii vegetative amintim: - transmiterea fidelă a însuşirilor parentale; - durata mai scurtă de la obţinerea materialului săditor la înflorire, plantele fiind mai mature stadial; - procentul relativ ridicat de apariţie a variaţiilor mugurale (mutante) foarte utile şi interesante pentru procesul de ameliorare şi obţinere de soiuri noi. Principalul dezavantaj al înmulţirii vegetative constă în transmiterea frecventă a bolilor virotice şi degenerarea materialului biologic în timp. Din acest motiv este necesar ca, acolo unde este posibil, înmulţirea vegetativă să se alterneze la un anumit interval de timp cu înmulţirea generativă prin seminţe; la speciile care nu produc seminţe în condiţiile din afara zonelor de origine (ca, de altfel la toate speciile) metoda cea mai bună pentru devirozarea materialului săditor constă în înmulţirea prin culturi de ţesuturi “in vitro”. Un alt dezavantaj ale înmulţirii vegetative constă în numărul relativ mic de descendenţi comparativ cu înmulţirea prin seminţe. Ca şi în cazul înmulţirii prin seminţe calitatea plantelor obţinute prin înmulţire vegetativă este strâns legată de calitatea plantelor mamă supuse procesului de înmulţire.

4.2.1. Înmulţirea vegetativă prin butaşi Butăşirea este cel mai utilizat sau singurul procedeu de înmulţire vegetativă pentru foarte multe dintre speciile floricole cultivate în seră – Chrysantheumum, Dianthus, Gerbera, Camellia, Ficus, Fuchsia, Gardenia, Hoya, Laurus, Nerium, Pelargonium, Philodendron, Stephanotis dar şi pentru unele specii cultivate în câmp – plantele de mozaic (Alternanthera, Cineraria, Coleus, Gnaphalium, Iresine, Santolina). Înmulţirea prin butaşi se bazează pe proprietatea unor organe sau fragmente de organe ale plantei (vârfuri de lăstari, fragmente de lăstari, fragmente de tulpini florale, 63

frunze întregi, fragmente de frunze, fragmente de rădăcini) care detaşate de planta mamă şi puse în condiţii favorabile de înrădăcinare pot regenera plante noi. Corect este ca organele sau fragmentele de organe folosite la înmulţirea prin butaşi să fie prelevate de la plante cultivate special în acest scop, plante care poartă numele de plante mamă. Epoca optimă de butăşire pentru majoritatea speciilor floricole este primăvara, în intervalul martie – mai, după ce plantele şi-au reluat creşterea vegetativă intensă. Pentru unele specii lemnoase, la care se fac butaşi cu diferite grade de lignificare (Camellia, Hoya, Laurus, Nerium, Plumbago) ca şi pentru butăşirile destinate obţinerii lotului de plante mamă epoca optimă de butăşire este la sfârşitul verii – începutul toamnei (august – septembrie). Substratul în care se plantează butaşii în vederea înrădăcinării trebuie să fie liber de agenţi patogeni, afânat, bine drenat şi cu capacitate bună de reţinere a apei şi căldurii. Materialele care îndeplinesc aceste condiţii şi care sunt folosite cel mai frecvent pentru înrădăcinarea butaşilor sunt: turba fibroasă (sub formă de vrac sau pastile), perlitul, nisipul, polystyrenul expandat, muşchiul vegetal, singure sau în amestec (fig. 4.2.1.1.). Fig. 4.2.1.1. Înrădăcinarea butaşilor de muşcate în pastile de turbă

Pentru speciile lemnoase şi semilemnoase precum şi pentru unele specii erbace se poate folosi ca substrat de înrădăcinare şi apa. Unele specii se pot înmulţi doar printr-un anume tip de butaş după cum sunt şi specii la care înmulţirea este posibilă prin mai multe tipuri de butaşi sau chiar mai multe procedee de înmulţire vegetativă sau generativă (cum este cazul la Kalanchoe – butaşi de vârf de lăstari, butaşi de fragmente de lăstari, butaşi de frunze întregi, seminţe sau Gerbera – butaşi, divizarea tufei, seminţe). Natura organului prelevat ca butaş şi consistenţa ţesuturilor din care acesta este constituit face posibilă executarea următoarelor tipuri de butaşi: - butaşi de vârf de lăstari, erbacei (Chrysanthemum, Dianthus, Beloperone, Fuchsia, Kalanchoe, Pelargonium), semilemnificaţi (Laurus, Nerium) sau lemnificaţi (Clerodendron); - butaşi de fragmente (tronsoane) de lăstari sau tulpină, erbacei (Colocasia, Cordyline, Philodendron), semilemnificaţi (Laurus, Nerium) sau lemnificaţi (Clerodendron); - butaşi de fragmente (tronsoane) de tulpini florale, erbacei (Echeveria, Hyacinthus, Phalenopsis); - butaşi de frunze întregi, erbacei (Kalanchoe, Peperomia, Saintpaulia); 64

- butaşi de fragmente de frunze, erbacei (Begonia, Sansevieria, Streptocarpus); - butaşi de fragmente de rădăcină, erbacei (Delphinium, Papaver) sau lignificaţi (Aralia, Bouvardia, Clerodendron, Dicentra). Conducerea factorilor de mediu este foarte importantă pentru declanşarea proceselor de înrădăcinare şi regenerare a noilor plante. Temperatura prezintă valori optime pentru fiecare specie, valori cuprinse între 15–16 °C (Dianthus, Fuchsia) şi 25–28 °C (Croton, Ficus). Temperatura din substrat trebuie să fie cu 2–3 °C mai mare decât cea din atmosferă, această diferenţă asigurânduse prin amplasarea registrelor de încălzire sub parapetele sau recipienţii cu substratul de înrădăcinare. Noaptea şi în timpul zilelor cu nebulozitate accentuată temperatura se scade cu 3–4 °C faţă de optimul speciei. Lumina trebuie să fie difuză în primele zile de la plantarea butaşilor în substratul de înrădăcinare după care se asigură intensitatea optimă cerută de fiecare specie. Iarna şi în zilele cu nebulozitate accentuată este necesară suplimentarea luminii prin iluminat artificial, aceasta fiind una dintre metodele de stimulare a înrădăcinării. De asemenea, pentru speciile cu reacţie foarte precisă la fotoperiodism se vor asigura zilele lungi, necesare pentru creşterea vegetativă. Umiditatea este foarte importantă atât în substrat cât mai ales la nivelul atmosferei. Umiditatea din substrat se va menţine constant la un nivel moderat. În ce priveşte umiditatea atmosferică trebuie ţinut cont de faptul că butaşii fiind lipsiţi de rădăcini nu au posibilitatea de a înlocui apa pierdută prin transpiraţie. Prin urmare, umiditatea atmosferică se va menţine constant la valori ridicate (90–95 %) prin pulverizări repetate ale butaşilor sau prin sistemul de ceaţă artificială pe tot parcursul procesului de rizogeneză. Din momentul calusării şi apariţiei primordiilor radiculare umiditatea atmosferică se scade la 80–85 %. Acoperirea butaşilor cu materiale precum folie perforată sau tifon contribuie, de asemenea, la menţinerea unei umidităţi atmosferice corespunzătoare. Aerisirea spaţiilor unde are loc înrădăcinarea este necesară pentru menţinerea echilibrului dintre componentele aerului. Starea de nutriţie a plantelor mamă de la care se prelevează butaşii influenţează procesul de înrădăcinare a butaşilor. Procesul de rizogeneză mai poate fi stimulat şi printr-o serie de tratamente aplicate butaşilor înainte de plantarea în substratul de înrădăcinare. Dintre aceste tratamente amintim: - tratarea bazei butaşilor sau a substratului de înrădăcinare cu un stimulent de înrădăcinare – AIA (20–25 mg/l), AIB (100–200 mg/l), 2,4 D (1,5 mg/l), timp de 3–24 ore în funţie de specie şi tipul butaşilor (erbacei sau cu diferite grade de lignificare); stimulenţii rizogeni au diferite denumiri comerciale (Radistim, Rizopon, Calux, Belvitan, Wurzelfix) şi se întâlnesc sub formă de soluţie, pudră sau pastă; - executarea de incizii sau răniri uşoare ale bazei butaşilor (mai ales la speciile lemnoase la care se fac butaşi cu diferite grade de lignificare).

4.2.2. Înmulţirea vegetativă prin divizarea tufei Este o metodă de înmulţire larg folosită pentru speciile care cresc sub formă de tufă de lăstari sau frunze, atât specii perene de grădină hemicriptophyte (Aquilegia, Aster, Astilbe, Centranthus, Chrysanthemum, Coreopsis, Dianthus, Gaillardia, Helenium, Hemerocallis, Hosta, Iberis, Kniphophia, Lupinus, Paeonia, Phlox, 65

Polygonum, Primula, Rudbeckia, Santolina, Tradescantia, Veronica) cât şi specii cultivate în seră, pentru flori tăiate sau ca plante la ghivece (Anthurium, Gerbera, Strelitzia, Asparagus, Aspidistra, Chlorophytum, ferigi, Ophiopogon, Sansevieria). Lăstarii sau frunzele care compun tufa iau naştere din mugurii situaţi pe rădăcini şi/sau în zona coletului. Plantele supuse divizării tufei trebuie să fie mature (să aibă între 2 şi 6–8 ani de la plantare sau de la ultima divizare, în funcţie de specie) şi să permită obţinerea a cel puţin 2–3 diviziuni alcătuite din mai mulţi lăstari sau frunze cu rădăcini, capabile să îşi continue singure creşterea şi dezvoltarea după desprinderea de planta mamă. Diviziunile de plante rezultate în urma separării de plantele mamă prezintă deja formate atât sistemul radicular cât şi partea caulinară, singurul lucru care trebuie realizat fiind fixarea la noul loc de cultură (fig. 4.2.2.1.). Fig. 4.2.2.1. Divizarea tufei la: a) Paphiopedilum b) Hemerocallis

În vederea înmulţirii planta mamă se scoate din teren sau ghiveci şi se fragmentează cu mâna sau cu ajutorul cazmalei (în cazul plantelor cultivate în câmp sau direct în solul serei) sau a briceagului (în cazul plantelor cultivate în ghiveci) în diviziuni care să cuprindă minim 2–3 lăstari sau frunze cu rădăcini, diviziunile rezultate plantându-se la noul loc de cultură sau în ghivece, după caz. Epoca optimă de realizare a înmulţirii prin divizarea tufei este primăvara devreme, imediat după reluarea vegetaţiei, pentru speciile cultivate în câmp şi intesificarea creşterilor vegetative pentru speciile cultivate în seră. Speciile care înfloresc în prima parte a primăverii pot fi înmulţite prin divizarea tufei fie după încheierea înfloririi fie toamna, cu circa o lună înainte de venirea îngheţului. O particularitate în privinţa momentului optim de înmulţire prin divizarea tufei este întâlnită la bujor la care perioada cea mai favorabilă este luna august, înainte de formarea mugurilor floriferi pentru anul următor.

4.2.3. Înmulţirea vegetativă prin drajoni Drajonii sunt lăstari porniţi din mugurii situaţi pe rădăcini, întâlniţi la unele specii perene de grădină hemicriptophyte (Aster, Chrysanthemum) şi specii cultivate în seră ca plante pentru flori tăiate (Strelitzia) sau plante la ghivece (Agave, Aloe, bromelii, Isoloma, Musa, Sansevieria). Practic, înmulţirea prin drajoni este o variantă a înmulţirii prin divizarea tufei, drajonii desprinzându-se de planta mamă în momentul când au 5– 66

10 cm lungime şi suficiente rădăcini şi se plantează individual la locul de cultură, în câmp sau în ghivece. Epoca optimă de realizare a înmulţirii prin drajoni este primăvara devreme după reluarea vegetaţiei, în cazul plantelor cultivate în câmp sau intensificarea creşterilor vegetative, în cazul plantelor cultivate în sere.

4.2.4. Înmulţirea vegetativă prin stoloni Stolonii sunt rozete de frunze cu sau fără rădăcini ce cresc din loc în loc pe tulpini lungi, subţiri, flexibile pornite de la baza plantei. Se întâlnesc la Chlorophytum, Convallaria, Episcia, Hawortia, Nephrolepis, Saxifraga, Viola. Stolonii se dezvoltă fie subteran (Convallaria) fie suprateran (Chlorophytum, Episcia, Nephrolepis, Saxifraga, Viola). Rozetele de frunze şi rădăcinile se formează numai când stolonul vine în contact cu un substrat – Hawortia, Nephrolepis, Viola sau chiar şi când acesta atârnă în aer – Chlorophytum, Episcia, Saxifraga. În vederea înmulţirii rozetele se desprind de pe tulpini fie când au 4–5 frunze şi rădăcini bine formate, caz în care se plantează direct la locul de cultură, fie când au numai frunzele formate, caz în care se pun mai întâi la înrădăcinat, tratându-se ca butaşi.

4.2.5. Înmulţirea vegetativă prin marcotaj Marcotajul poate fi practicat la speciile ale căror tulpini sau lăstari au proprietatea de a emite rădăcini atunci când vin în contact cu pământul. Este un procedeu de înmulţire vegetativă prin care plantele noi numite marcote se obţin înainte de detaşarea acestora de pe planta mamă. Înmulţirea prin marcotaj aerian este o alternativă eficientă de producere a noilor plante pentru speciile ai căror butaşi înrădăcinează greu (Camellia, Cordyline, Dracaena, Yucca). Emiterea de rădăcini poate avea loc fie natural, la plantele cu lăstari şi tulpini târâtoare sau pendente, fie poate fi indusă de către tehnolog prin anumite intervenţii la nivelul substratului şi al plantei. Marcotajul natural se întâlneşte la speciile perene de Phlox (Phlox douglasii, Phlox subulata) şi Dianthus (Dianthus petraeus, Dianthus plumarius). Aceste specii prezintă tulpini şi lăstari subţiri, foarte bine ramificate, flexibile, cu creştere târâtoare formând o tufă bogată la suprafaţa solului; tulpinile şi lăstarii emit cu uşurinţă rădăcini adventive în punctele de contact cu solul. Marcotajul indus sau artificial poate fi terestru şi aerian. Emiterea de rădăcini la locul stabilit de tehnolog se realizează în 3–6 săptămâni de la punerea tulpinilor sau lăstarilor în contact cu substratul de înrădăcinare. Marcotajul terestru se poate realiza fie prin muşuroire fie prin punerea tulpinilor din loc în loc în contact cu substratul – marcotajul şerpuitor sau chinezesc. Marcotajul prin muşuroire se aplică la plantele cu tulpini scurte şi care prezintă muguri la nivelul coletului sau pe tulpină. Aceşti muguri emit, în contact cu pământul (strâns sub formă de muşuroi la baza plantei), lăstari cu rădăcini la bază care se detaşează de planta mamă şi se plantează la noul loc de cultură. Dintre speciile la care se aplică frecvent acest tip de marcotaj amintim: Anthurium andreanum, Anthurium scherzerianum, Pandanus weitchii. Marcotajul şerpuitor sau chinezesc se practică la plantele cu tulpini subţiri, flexibile ce se pot arcui şi dirija pentru a fi puse în contact cu 67

pământul în punctele dorite. Cele mai cunoscute specii la care se aplică frecvent acest procedeu de înmulţire sunt: Ficus pumila, Gynura, Hedera, Isoloma, Philodendron, Pothos, Syngonium. Practic, în jurul plantei mamă se aşează ghivece mici cu pământ în care se fixează tulpinile în dreptul nodurilor, în tot atâtea puncte câte marcote vrem să obţinem şi cât permite lungimea tulpinii. Marcotajul aerian este specific plantelor cu tulpini groase, rigide ce nu se pot arcui pentru a fi puse în contact cu substratul de cultură de la nivelul ghiveciului sau solului – Aralia, Camellia, Cordilyne, Croton, Dracaena, Fatshedera, Ficus, Podocarpus, Scheffllera, Yucca. Substratul necesar pentru emiterea rădăcinilor, reprezentat de turbă fibroasă sau muşchi vegetal bine umezite, se aduce în acest caz pe tulpină, în locul unde se doreşte să aibă loc înrădăcinarea şi se fixează cu ajutorul unui manşon din folie de polietilenă sau ghiveci. În prealabil, se pot aplica local diferite tratamente stimulatoare pentru procesul de rizogeneză, ca de exemplu: efectuarea de incizii inelare sau în diagonală, folosirea de hormoni rizogeni (fig. 4.2.5.1.). Fig. 4.2.5.1. Etapele marcotajului aerian la Ficus

Substratul de înrădăcinare se aplică, de regulă la lungimi mari ale tulpinilor sau lăstarilor (50–150 cm), considerate de la vârf spre bază, ceea ce permite obţinerea de plante mari într-un interval scurt de timp (2–3 luni). Marcotajul aerian permite, de asemenea, reîntinerirea într-un timp scurt a plantelor care îşi pierd frecvent frunzele de la bază (Cordyline, Dracaena, Ficus).

4.2.6. Înmulţirea vegetativă prin muguri adventivi Este un procedeu natural de înmulţire, specific plantelor vivipare. Acestea formează pe marginea limbului foliar (Bryophyllum daigremontianum), în treimea superioară a acestuia (Bryophyllum tubiflorum) sau pe nervura mediană (Asplenium 68

viviparum) muguri adventivi care evoluează apoi în plăntuţe (rozete) cu frunze şi rădăcini ce se desprind singure de planta mamă şi în contact cu un substrat cresc foarte repede, formând plante noi. Înmulţirea prin muguri adventivi este una dintre cele mai prolifice metode de înmulţire și, de aceea, aceste specii sunt numite şi „plante cu pui”.

4.2.7. Înmulţirea vegetativă prin bulbi Bulbii sunt organe subterane alcătuite dintr-o tulpină foarte scurtă numită disc, pe care se inseră în partea superioară muguri înconjuraţi de frunze transformate, îngroşate, depozitare de substanţe de rezervă iar în partea inferioară rădăcinile embrionare. Frunzele îngroşate se pot acoperi fie integral unele pe celelalte – cazul bulbilor tunicaţi (lalele, narcise, zambile, tuberoze, brânduşă), fie parţial – cazul bulbilor solzoşi (Fritillaria, Lilium). Un mod particular de alcătuire a bulbului este întâlnit la tuberoze (Polyanthes tuberosa) unde frunzele îngroşate, tunicate, sunt prinse pe un rizom scurt şi mult îngroşat, având uneori dimensiunile bulbului propriu-zis, principal (fig. 4.2.7.1.). La subsoara frunzelor îngroşate se găsesc primordiile noilor bulbi, care în decursul perioadei de vegetaţie cresc mai repede sau mai încet, în funcţie de specie şi de poziţia acestora, devenind floriferi după 1–4 ani de cultură. La unele specii de Lilium (Lilium bulbiferum, Lilium tigrinum, Lilium auratum, Lilium regale) se formează şi bulbi aerieni, pe tulpinile florifere, la subsoara frunzelor, bulbi care pot fi de asemenea, folosiţi la înmulţirea vegetativă a plantei (fig. 4.2.7.2.). Fig. 4.2.7.1. Bulbi de tuberoze

Fig.4.2.7.2. Bulbi aerieni la Lilium

Bulbii sunt organe specifice plantelor perene, caracterizate printr-o perioadă de repaus anual, amplasată vara sau iarna, în funcţie de specie şi factorul determinat al repausului. Plantarea bulbilor se face la sfârşitul perioadei de repaus a acestora, în raport cu sensibilitatea faţă de factorul temperatură. Astfel, speciile care înfloresc primăvara (lalele, narcise, muscari, zambile) îşi parcurg repausul vara şi au bulbii rezitenţi la frig. Bulbii acestor specii se scot vara, anual (lalele) sau odată la 2–3 ani (narcise, muscari, zambile), după ce părţile vegetative aeriene ale plantelor s-au uscat în proporţie de cel puţin 70 %. Bulbii scoşi din sol se zvântă bine, se sortează pe categorii de mărime şi se păstrează în spaţii călduroase, uscate şi foarte bine aerisite până toamna când se replantează la locul de cultură. Tot toamna se plantează şi bulbii speciilor de Lilium care înfloresc la începutul verii. Speciile cu înflorire în perioada de vară–toamnă (tuberoza) îşi parcurg repausul iarna şi au bulbii nerezistenţi la frig. Bulbii de tuberoze se scot 69

toamna şi îşi parcurg repausul în spaţii închise, în condiţii de umiditate atmosferică şi temperaturi ridicate (75–80 % UR şi 20–22 °C); ei se replantează primăvara. Bulbii aerieni întâlniţi la unele specii ale genului Lilium se desprind de pe planta mamă când au circa 0,5–1,0 cm diamentru şi se plantează în răsadniţă sau pepinieră, unde se cresc timp de 2–3 ani până devin floriferi. La toate speciile, bulbii mici se cultivă în loturi speciale, în pepinieră, timp de 1–3 ani, până când ating dimensiunea de bulbi floriferi. La unele specii (crini, zambile) numărul de bulbi produşi de plantă este destul de mic. La aceste specii, pe lângă separarea bulbilor produşi de plantă şi folosirea lor ca atare pentru înmulţire, se mai practică şi o serie de alte procedee, menite să determine creşterea coeficientului de înmulţire pe cale vegetativă. Astfel, la speciile de Lilium solzii se pot desprinde de pe bulbul aflat în repaus, se trec cu baza printr-un stimulent de înrădăcinare şi praf de cărbune vegetal după care se pun la înrădăcinat întocmai ca şi butaşii (fig. 4.2.7.3.). La zambile, vara după intrarea plantelor în repaus şi scoaterea bulbilor se aleg bulbii cei mai mari şi se crestează discul superficial (în cruce sau stea) sau mai adânc (circular), trecându-se cu secţiunile prin praf de cărbune vegetal. Astfel pregătiţi bulbii sunt apoi aşezaţi cu discul în sus, îngropaţi pe jumătate în lădiţe sau plăci alveolare, în condiţii de întuneric şi temperatură şi umiditate relativă a aerului ridicate (24–25 °C şi 75–80 % UR). Până toamna, la suprafaţa discului crestat apar 20–30 bulbili mici care se plantează în primăvara următoare în pepinieră unde se cultivă 2–3 ani până devin floriferi (fig. 4.2.7.4.). Fig. 4.2.7.3. Butaşi din solzi de Lilium

Fig. 4.2.7.4. Bulbili porniţi în urma crestării discului bulbului de zambile

În tehnologiile moderne de cultură sunt folosite pe scară largă tratamentele termice asupra bulbilor în timpul perioadei de repaus, mai ales în cazul culturilor forţate. Aceste tratamente au ca rol principal stimularea înfloririi plantelor în cultură şi ele se bazează pe observaţiile privitoare la succesiunea de temperaturi întâlnită în mod natural pe parcursul ciclului biologic. Se cunosc foarte multe scheme de tratamente termice, diferite în funcţie de specie, soi şi scopul culturii.

4.2.8. Înmulţirea vegetativă prin tuberobulbi (cormi) Tuberobulbii sau cormii diferă morfologic de bulbi fiind lipsiţi de frunzele îngroşate, depozitare de substanţe de rezervă. Sediul depozitării primare a substanţelor de rezervă îl constituie discul bazal care este mult îngroşat, asemănător unui tubercul de cartof, cu noduri şi internoduri distincte în partea superioară şi rădăcini embrionare în partea inferioară. 70

La nivelul nodurilor sunt prezenţi muguri dintre care 1–2, situaţi în partea apicală dau naştere tulpinilor aeriene cu frunze şi flori; ceilalţi muguri rămân în stare dormindă şi constituie o rezervă în caz de accidente. La baza tulpinilor florale (deasupra tuberobulbului din care au luat naştere) se formează în decursul perioadei de vegetaţie 1–2 tuberobulbi noi, de înlocuire, dintre care cel mai adesea, unul singur este florifer în anul următor. La baza tuberobulbilor mari de înlocuire se formează numeroşi tuberobulbi mici (tuberobulbili sau cormeli), de la 1–5 la frezia la 15–50 la gladiole (fig. 4.2.8.1. şi 4.2.8.2.). Fig. 4.2.8.2. Tuberobulbi de Freesia

Fig. 4.2.8.3. Tuberobulbi şi tuberobulbili de Gladiolus

Tuberobulbilii au nevoie de 2–4 ani de cultură până ajung la dimensiunea de tuberobulbi floriferi; ei pot fi prinşi direct pe tuberobulbul mare, în curs de formare (Gladiolus) sau se prind de tuberobulbul principal cu ajutorul unor stoloni (numiţi şi rădăcini contractile) de lungimi diferite (Freesia, Montbretia). Tuberobulbii sunt înconjuraţi la exterior de una sau mai multe tunici uscate, pergamentoase cu rol de protecţie împotriva factorilor exogeni. Cele mai cunoscute specii care prezintă tuberobulbi ca organe de înmulţire sunt: Acidanthera, Crocus, Freesia, Gladiolus, Montbretia. Ca şi în cazul bulbilor, înmulţirea prin tuberobulbi se realizează în raport cu perioada de repaus şi sensibilitatea la frig a tuberobulbilor, la sfârşitul repausului, fie vara, fie primăvara. Astfel, pentru frezia (specie cultivată în spaţii protejate) repausul este amplasat, la sfârşitul primăverii – vara şi, prin urmare, înmulţirea prin tuberobulbi se realizează în perioada de vară – toamnă, când se înfiinţează practic şi noile culturi. Speciile de Acidanthera, Gladiolus şi Montbretia înfloresc vara şi se află în repaus iarna. Fiind nerezistente la frig este necesară scoaterea tuberobulbilor în fiecare toamnă, depozitarea peste iarnă în spaţii de păstrare cu temperaturi moderate şi replantarea primăvara. Înainte de introducerea în spaţiile de păstrare tuberobulbii se separă de pământ şi resturile vegetale aeriene şi se zvântă bine. Sortarea tuberobulbilor pe categorii de mărime se face de regulă primăvara, cu 2 – 3 săptămâni înainte de plantare. Ca şi în cazul bulbilor se cunosc şi pentru tuberobulbi tratamente termice, aplicate mai ales la frezia şi pentru culturile forţate de gladiole.

4.2.9. Înmulţirea vegetativă prin tuberculi Tuberculii sunt tulpini subterane transformate, cu ţesuturile mult îngroşate, depozitare de substanţe de rezervă şi prevăzute cu muguri care dau naştere organelor 71

vegetative aeriene. Se întâlnesc la Anemone coronaria, Begonia tuberhybrida, Caladium şi Gloriosa. Tot tubercul este denumirea folosită şi pentru formaţiunea subterană îngroşată întâlnită la Cyclamen şi Gloxinia, cu deosebirea însă că în acest caz la tuberizare participă doar hipocotilul, prin mărirea volumului celulelor şi îngroşarea pereţilor acestora (fig. 4.2.9.1 şi 4.9.2.2). Fig. 4.2.9.1. Tubercul de Begonia

Fig. 4.2.9.2. Tubercul de Cyclamen

Înmulţirea prin tuberculi se realizează la sfârşitul perioadei de repaus, prin plantarea la locul de cultură fie a tuberculilor întregi fie a fragmentelor rezultate prin divizarea tuberculilor, după ce în prealabil tuberculii au fost uşor forţaţi înainte, pentru pornirea mugurilor în vegetaţie. Pornirea mugurilor în vegetaţie permite divizarea mai uşoară a tuberculilor astfel încât fragmentele rezultate să cuprindă cel puţin 1 mugure necesar pentru refacerea părţilor vegetative aeriene ale plantei. După fragmentarea tuberculilor este necesar ca secţiunile rezultate să se pudreze cu praf de cărbune vegetal şi eventual un fungicid pentru evitarea infestării cu agenţi patogeni. De asemenea, este recomandabil ca fragmentele rezultate în urma divizării tuberculilor să se ţină în încăperi uscate şi bine aerisite timp de 1–2 zile înainte de plantare pentru o uşoară deshidratare. Perioada de realizare a înmulţirii prin tuberculi întregi sau diviziuni de tuberculi variază în funcţie de specie. Astfel, la Anemone, şi Cyclamen separarea tuberculilor şi plantarea se face în perioada de toamnă iar pentru Begonia tuberhybrida, Caladium, Gloriosa şi Gloxinia primăvara devreme în februarie – martie. Exceptând Caladium, toate celelalte specii se înmulţesc şi prin seminţe. Fiind foarte sensibili la deshidratare, tuberculii se păstrează în perioada de repaus stratificaţi în turbă fibroasă, singură sau în amestec cu rumeguş, în condiţii de temperaturi moderate şi umiditate relativă a aerului ridicată.

4.2.10. Înmulţirea vegetativă prin rădăcini tuberizate Rădăcinile tuberizate rezultă prin îngroşarea rădăcinilor secundare ale plantei şi se întâlnesc la Dahlia şi unele specii de Ranunculus. Ele sunt susţinute în comun pe colet, singura zonă purtătoare de muguri (fig. 4.2.10.1). Rădăcinile tuberizate de Dahlia sunt organe sensibile la frig, drept pentru care se scot toamna din teren, se scurtează părţile vegetative aeriene şi se stratifică în pământ, 72

nisip sau turbă fibroasă în spaţii închise cu temperatura de 6–8 °C şi 50–60 % umiditatea relativă a aerului. Fig. 4.2.10.1. Rădăcini tuberizate de Dahlia şi Ranunculus

Primăvara, la sfârşitul repausului rădăcinile tuberizate se separă în diviziuni care să cuprindă câte o porţiune de colet, purtătoare de muguri. Secţiunile rezultate se trec prin praf de cărbune vegetal şi astfel divizate rădăcinile tuberizate se plantează la locul de cultură sau pot fi plantate mai întâi în ghivece, mai devreme, asigurându-se astfel o devansare a înfloririi. Rădăcinile tuberizate de Ranunculus (numite şi gheare sau hife) sunt mai rezistente la frig; ele se plantează fie toamna în octombrie, protejându-se peste iarnă cu un strat de mulci fie primăvara devreme, în februarie – martie.

4.2.11. Înmulţirea vegetativă prin rizomi Rizomii sunt tulpini transformate, mai mult sau mai puţin îngroşate, cu creştere în general orizontală, posesoare de muguri şi rădăcini. În general, atât lăstarii cât şi rădăcinile cresc perpendicular pe rizomi. Consistenţa rizomilor este diferită în funcţie de specie. Astfel, la Iris şi Canna rizomii sunt puternici, cărnoşi, alungiţi, la Zantedeschia (Calla) rizomii sunt puternici dar scurţi şi îngroşati asemănători mai degrabă cu bulbii (situaţie întâlnită şi la unele soiuri de Canna) iar la Alstroemeria rizomii sunt subţiri, fragili, suculenţi şi prezintă numeroase rădăcini depozitare de apă şi substanţe de rezervă, lipsite de muguri; rizomi fragili, suculenţi dar puţin mai viguroşi prezintă şi speciile de Eremurus. Perioada de înmulţire şi separare a rizomilor este diferită, în funcţie de specie. Astfel, la Iris înmulţirea prin rizomi se practică vara, după înflorire, toamna şi primăvara devreme. La Canna rizomii sunt sensibili la frig şi se tratează ca şi rădăcinile tuberizate de Dahlia, înmulţirea făcându-se primăvara, la sfârşitul repausului. Plantarea rizomilor se poate face fie direct în câmp în luna mai fie se plantează mai devreme, la sfârşitul lunii martie, în ghivece iar în mai plantele se transferă în câmp cu balotul de pământ din ghiveci. La Calla şi Eremurus rizomii se separă şi se plantează la locul de cultură la sfârşitul lunii august. Rizomii de Alstroemeria se plantează toamna în septembrie şi prima jumătate a lunii octombrie, ei fiind însoţiţi de 5–6 lăstari de circa 10 cm lungime şi rădăcinile aferente. 73

4.2.12. Înmulţirea vegetativă prin altoire Altoirea este operaţia prin care se unesc doi parteneri distincţi – portaltoiul şi altoiul – din a căror sudare sau concreştere se formează un organism morfologic şi fiziologic unic în care însă fiecare dintre parteneri îşi păstrează identitatea genetică. Pentru ca noul organism rezultat în urma altoirii să fie viabil cei doi parteneri – portaltoiul şi altoiul trebuie să fie compatibili biologic şi genetic. Succesul operaţiei de altoire depinde de o serie de factori precum: starea de vegetaţie şi de sănătate a celor 2 parteneri, tehnica altoirii, condiţiile de mediu din timpul altoirii şi după altoire. Respectarea polarităţii şi a condiţiilor de igienă, îmbinarea perfectă şi rapidă a celor 2 parteneri, menţinerea intactă a contactului dintre cei 2 parteneri în perioada de după altoire sunt, de asemenea, condiţii foarte importante pentru obţinerea unor plante altoite de calitate superioară. Altoirea se practică în floricultură pentru obţinerea materialului săditor la trandafir, Azaleea, Camellia, bujorul lemnos. Ca metode de altoire, cel mai adesea sunt folosite altoirea în ochi (oculaţia), altoirea în copulaţie, altoirea în despicătură şi altoirea în triangulaţie. Altoirea mai este practicată în floricultură şi pentru obţinerea de combinaţii decorative între diferite soiuri ale aceleiaşi specii sau chiar între specii diferite. De exemplu, se practică altoirea pentru obţinerea plantelor multicolore la crizantemă şi dalia sau a hibrizilor dintre dalia şi gladiolă sau între crizantemă şi dalia. Cele mai răspândite sunt însă combinaţiile realizate prin altoire între diferite specii de cactuşi: Echinocactus, Echinocereus, Cereus, Peireskia, Mammillaria, Opuntia. Aceste combinaţii decorative se realizează folosind altoirile cu tulpini detaşate.

4.3. Înmulţirea prin culturi de celule și ţesuturi “in vitro” Înmulţirea prin culturi de ţesuturi şi celule “in vitro” sau micropropagarea presupune regenerarea organismelor în condiţii fizice controlate, folosind medii aseptice şi cu o anumită compoziţie chimică. Este o metodă de înmulţire modernă care a luat o amploare deosebită în ultimii ani datorită multiplelor avantaje pe care le prezintă, în special revigorarea şi juvenilizarea materialului biologic şi posibilitatea obţinerii de plante libere de virusuri. Tehnicile de înmulţire prin culturi de ţesuturi şi celule “in vitro” presupun respectarea următoarelor condiţii: - cultura să fie iniţiată şi menţinută în condiţii perfecte de asepsie, ceea ce implică dezinfecţia explantului şi sterilizarea mediului de cultură şi a incintei de lucru; - celulele explantului să îşi menţină viabilitatea şi activitatea fiziologică şi metabolică, în care scop se vor alege medii de cultură adecvate; - activitatea metabolică a celulelor explantului trebuie dirijată în direcţia activării diviziunilor celulare. Aplicaţiile practice ale tehnicilor de înmulţire prin culturi de ţesuturi şi celule “in vitro” se concretizează în următoarele direcţii şi avantaje: posibilitatea obţinerii de plante libere de virusuri; producerea industrială, în cantităţi nelimitate a materialului săditor; înmulţirea rapidă a soiurilor şi hibrizilor noi, obţinuţi în procesul de ameliorare; posibilitatea producerii embrionilor “in vitro” (embriocultura); reproducerea rapidă a mutantelor valoroase; hibridarea somatică şi încrucişarea interspecifică. 74

Din punct de vedere practic, prin culturi de ţesuturi şi celule “in vitro” se înţelege cultivarea în vase închise, pe medii artificiale aseptice a unor organe, fragmente de organe sau celule, denumite explante în scopul iniţierii proliferării celulelor şi a morfogenezei (fig. 4.3.1.). Fig. 4.3.1. Vase cu plante regenerate prin culturi de ţesuturi“in vitro”

Explantul sau inoculul odată plasat pe mediul de cultură artificial şi aseptic poate fi indus fie să formeze direct rădăcini, lăstari sau embrioni somatici fie să formeze mai întâi o masă de ţesut cu creştere neorganizată, numită calus, de la care ulterior poate fi indusă formarea de organe şi plante întregi. Fragmentele de organe sau ţesuturile şi celulele folosite ca explant sau inocul pot fi prelevate din orice organ al plantei: rădăcini, tulpini, lăstari, frunze, primordii florale, peţioli. Mediile de cultură trebuie să permită celulelor explantului să intre în diviziune mitotică pentru ca apoi să evolueze spre organogeneză. Aceste medii sunt specifice fiecărei specii sau etape de micropropagare a plantelor în condiţii “in vitro” şi poartă numele autorilor care le-au creat. Toate mediile de cultură trebuie să conţină: macroelemente, microelemente, vitamine, o sursă de carbon, aminoacizi, hormoni de creştere. Mediile de cultură pot fi solidificate cu agar sau pot fi lichide. La aceste medii se adaugă hormonii de creştere, în raporturi şi concentraţii specifice fiecărei specii sau etape de producere a plantelor prin culturi de ţesuturi şi celule ”in vitro” (auxine – NAA, IBA, IAA; citochinine – KIN, BAP; gibereline – GA3). De asemenea, în funcţie de specie şi etapa de cultură, se mai pot adăuga diferiţi compuşi organici. După preparare mediile de cultură sunt sterilizate în autoclave la temperatura de 121 °C şi presiunea de 1 atmosferă, timp de 20–30 de minute. După răcire, înainte de solidificare, mediile de cultură se distribuie sub hota cu flux laminar în vasele de cultură, sterilizate în prealabil la etuvă. Materialul vegetal destinat prelevării explantelor trebuie să fie foarte bine spălat şi dezinfectat înainte de folosire. Primele spălări se fac cu apă de robinet după care materialul vegetal se trece sub hota cu flux laminar şi se imersează în diferite substanţe pentru dezinfecţie, în funcţie de natura organului folosit pentru prelevarea explantelor (tabelul 4.3.1.). Este foarte important ca materialul vegetal să fie eliberat de 75

microroganismele care ar putea compromite regenerarea de neoplantule dar în acelaşi timp soluţia dezinfectantă şi timpul de menţinere a materialului vegetal în aceasta să nu afecteze integritatea ţesuturilor. După inocularea explantelor, sub hota cu flux laminar, vasele cu explante se trec în camere climatice în care condiţiile de mediu se reglează în funcţie de specie (fig. 4.3.2.). Tabelul 4.3.1. Tratamente aplicate pentru dezinfecţia şi sterilizarea materialului vegetal de la care se prelevează explantele Organul organe bulboase, rădăcini frunze

tulpini, lăstari şi muguri flori şi fructe seminţe

Pregătirea materialului vegetal pentru sterilizare spălări repetate cu apă de robinet, îndepărtarea tunicilor uscate protectoare spălări repetate cu apă de robinet, spălarea cu soluţie de alcool etilic 70 % spălări repetate cu apă de robinet, spălarea cu soluţie de alcool etilic 70 % şteregerea cu bumbac îmbibat în alcool etilic 70 % spălări în apă de robinet + imersia în soluţie de alcool etilic 70 %, timp de 10–20 de secunde

Tratamentul de sterilizare

Intervenţii după sterilizare

Na Cl O 2 % 20–30 minute

Na Cl O 2 % 10 minute

3 spălări în apă sterilă + uscarea materialului pe filtru absorbant steril 6 spălări în apă sterilă + uscarea materialului pe filtru absorbant steril 3 spălări în apă sterilă + tăierea capetelor la tulpini + uscarea pe filtru absorbant steril 3 spălări în apă sterilă

Na Cl O 10 % 20–30 minute

3 spălări în apă sterilă

Hg Cl2 0,1 % 1 minut Na Cl O 2 % 20–30 minute

Fig. 4.3.3. Hota cu flux laminar şi camera climatică

Cel mai adesea, factorii mediului ambiant se dirijează astfel: 16 ore lumină de 2000–4000 de lucşi/8 ore întuneric; 20–25 °C ziua/16–18 °C noaptea; 80–85 % umiditatea relativă. 76

Rezumat Înmulțirea plantelor se poate realiza fie pe cale generativă (prin semințe sau spori) fie pe cale vegetativă (prin diferite organe sau fragmente de organe asexuate); unele specii pot fi înmulțite atât pe generativă cât și pe cale vegetativă. Înmulțirea prin semințe este specifică plantelor superioare în timp ce înmulțirea prin spori se întâlnește la plantele inferioare (ferigi). Principalul avantaj al înmulțirii prin semințe constă în obținerea unui număr mare de descendenți comparativ cu înmulțirea vegetativă iar principalul dezavantaj se referă la perioada mai mare de la semănat la obținerea plantelor capabile să înflorească. Producerea semințelor se realizează în culturi semincere. Pentru obținerea unor plante de calitate superioară, semințele folosite la înmulțire trebuie să corespundă standardelor în vigoare privitoare la indicii de calitate, respectiv: puritatea, facultatea germinativă, energia germinativă, valoarea culturală și greutatea. Semințele pot fi folosite fie pentru semănatul direct la locul de cultură fie pentru producerea răsadurilor, caz în care înființarea culturilor se va face prin plantarea răsadurilor. Răsadurile se produc fie în spații încălzite (pentru speciile cultivate în seră, speciile anuale de grădină și majoritatea speciile perene de grădină) fie pe brazde în câmp (pentru speciile bienale de grădină și unele specii perene de grădină); în cazul speciilor perene, răsadurile se plantează mai întâi în pepinieră, unde se îngrijesc timp de 1 – 3 ani înainte de a fi plantate la locul definitiv. Înmulțirea vegetativă se realizează prin următoarele metode: butași, divizarea tufei, drajoni, stoloni, marcotaj, muguri adventivi, bulbi, tuberobulbi (cormi), rizomi, tuberculi, rădăcini tuberizate, altoire. Principalul avantaj al înmulțirii vegetative constă în reproducerea fidelă a caracterelor plantei mamă iar principalul dezavantaj se referă la transmiterea mai ușoară a bolilor virotice care au ca efect degenerarea mai rapidă a materialului biologic. Butășirea este metoda de înmulțire cea mai folosită pentru majoritatea plantelor de apartament dar și pentru unele specii cultivate pentru producerea florilor tăiate: garoafă, crizantemă, gerbera, trandafir. Se cunosc mai multe tipuri de butași: de vârf de lăstari, de fragmente de lăstari, de fragmente de tulpini florale, de frunze întregi, de fragmente de frunze, de fragmente de rădăcini. Butașii se recoltează de la plante mamă care trebuiesc menținute într-o perfectă stare vegetativă. Perioada optimă pentru butășire este primăvara pentru speciile erbacee și unele specii lemnoase și la sfârșitul verii pentru majoritatea speciilor lemnoase. Înmulțirea prin divizarea tufei este specifică majorității speciilor perene hemicriptofite, care cresc sub formă de tufă de lăstari sau tufă de frunze; pentru speciile care cresc sub formă de tufă de lăstari se poate folosi și înmulțirea prin drajoni. Perioada optimă pentru divizarea tufei sau separarea drajonilor este primăvara, imediat după reluarea vegetației; excepție fac bujorul, la care perioada optimă pentru înmulțire este vara, în luna august, precum și speciile perene care înfloresc primăvara devreme și la care perioada optimă pentru înmulțire este toamna. Înmulțirea prin stoloni și muguri adventivi se întâlnește la un număr mai restrâns de specii, majoritatea cultivate ca plante de apartament. Marcotajul poate fi natural (speciile perene pitice de Phlox și Dianthus) și artificial sau indus; marcotajul artificial se poate fi terestru (șerpuitor – Pothos, 77

Philodendron și prin mușuroire - Anthurium) sau aerian – Ficus, Dracaena, Croton, etc. Perioada optimă pentru înmulțirea prin marcotaj este primăvara. Înmulțirea prin formațiuni subterane îngroșate (bulbi, tuberobulbi, tuberculi, rizomi, rădăcini tuberizate) este specifică plantelor perene geophyte; aceste formațiuni se scot din teren fie vara și se replantează toamna (speciile rustice, rezistente la frig – lalele, narcise, zambile, muscari, ghiocelul alb) fie toamna și se replantează primăvara (speciile semirustice, nerezistente la frig – Acidantera, Begonia tuberhybrida, cana, dalia, gladiola, Montbretia, tuberoza). Înmulțirea prin culturi de celule și țesuturi „in vitro” este metoda cea mai modernă de înmulțire, cu o gamă largă de avantaje și aplicabilități, dintre care cele mai importante sunt posibilitatea obținerii de plante libere de virusuri și coeficientul foarte mare de înmulțire; este însă o metodă de înmulțire scumpă, care presupune investiții mari, o bază materială adecvată și o forță de muncă foarte bine specializată. Întrebări: 1. Care sunt indicii de calitate ai semințelor de flori ? 2. Unde se produc răsadurile de flori ? 3. Care sunt metodele de înmulțire vegetativă; în ce constă principalul avantaj al înmulțirii vegetative ? 4. Câte tipuri de butași cunoașteți? Dați exemple de specii care se înmulțesc prin butași. 5. În ce constă marcotajul aerian ? Dați exemple de specii care se înmulțesc prin această metodă. 6. Căror specii le este specifică înmulțirea prin formațiuni subterane îngroșate ? Care sunt aceste formațiuni și în ce perioadă se realizează înmulțirea prin aceste formațiuni ? 7. Care sunt direcțiile și avantajele înmulțirii prin culturi de celule și țesuturi „in vitro” ? Bibliografie 1. 2. 3. 4. 5.

Băla Maria, 2007. Floricultură generală şi specială. Ed de Vest, Timişoara. Cantor Maria, 2003. Floricultură generală şi specială. Ed. Risoprint, Cluj–Napoca. Şelaru Elena, 2006. Plante de apartament. Ed. Ceres, Bucureşti. Toma Fl., 2003. Floricultură şi gazon. Vol. I, Ed. Cris Book Universal Bucureşti. Toma Fl., 2005. Îngrijirea şi pregătirea pentru iarnă a speciilor floricole din parcuri şi grădini. Ed. Lucman Bucureşti. 6. Toma Fl., 2009. Floricultură și Artă florală. Vol. I. Ed. InvelMultimedia București.

78

Cap. V. VARIANTE DE REALIZARE A CULTURILOR FLORICOLE Culturile floricole se pot realiza în mai multe variante tehnologice în raport cu particularităţile biologice şi ecologice ale fiecărei specii, cu scopul culturii şi posibilităţile fiecărui producător. Astfel, se cunosc următoarele trei mari variante de realizare a producţiei floricole: cultura în câmp, cultura în sere, cultura în solarii. În sere culturile se pot realiza fie într-un substrat comun tuturor plantelor (organic sau anorganic) fie în substraturi individuale pentru fiecare plantă (cultura în ghivece sau cultura containerizată).

5.1. Cultura în câmp În condiţii de câmp se realizează culturi la speciile anuale, bienale şi perene de grădină, originare din zonele temperate ale globului şi parţial din celelalte zone climatice. Aceste culturi se fac fie pentru decorul spaţiilor verzi şi al grădinilor fie pentru producerea de flori tăiate sau seminţe şi material săditor. În condiţiile din ţara noastră culturile floricole în câmp deschis se pot realiza în intervalul martie – septembrie, cu o repartiţie diferită a speciilor în funcţie de exigenţele acestora în raport cu factorul temperatură. Condiţia esenţială pentru obţinerea unor producţii floricole de calitate în cultura de câmp o constituie alegerea terenului în raport cu exigenţele speciei faţă de lumină şi factorii edafici. Majoritatea speciilor floricole solicită terenuri însorite dar există şi câteva specii care cresc şi înfloresc mai bine în condiţii de umbră şi semiumbră (astilbe, ghiocelul alb, hortensia, hosta, mărgăritarul, etc.). În privinţa exigenţelor faţă de sol acesta trebuie să fie sănătos, permeabil pentru apă, bine structurat, fertil şi cu o bună capacitate de drenare a apei. În funcţie de particularităţile sistemului radicular al plantei se pot alege terenuri nisipoase, nisipo– lutoase sau grele.

5.1.1. Pregătirea terenului pentru cultura în câmp Pregătirea terenului în vederea înfiinţării culturilor se realizează prin executarea următoarelor lucrări: - curăţirea terenului de resturile vegetale ale culturii anterioare; - fertilizarea de bază cu îngrăşăminte organice şi minerale (fosfor şi potasiu în raport de 2/3 din dozele specifice fiecărei culturi); - arătura adâncă de toamnă la adâcimea de 28–30 cm pentru speciile anuale şi bienale sau desfundatul la adâcimea de 40–60 cm pentru speciile perene; - fertilizarea cu îngrăşăminte minerale (1/3 din îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu + 1/3 din îngrăşămintele cu azot); - încorporarea îngrăşămintelor, nivelarea şi mărunţirea terenului folosind diferite agregate (de exemplu, tăvălug + grapa sau freza); - modelarea terenului în brazde cu lăţimea de 1,00–1,50 m, separate prin poteci sau rigole cu lăţimea de 48–50 cm (lucrare facultativă în funcţie de sistemul de cultură); 79

- marcarea rândurilor (pichetatul terenului) şi eventual a locului plantelor pe rând, folosind picheţi şi sârme sau sfori; rândurile pot fi echidistante sau grupate în benzi a câte 2–6 rânduri; - udarea de aprovizionare, cu 1–2 zile înainte de înfiinţarea culturii. Pentru culturile care se înfiinţează toamna toate lucrările de pregătire a terenului se execută din toamnă, înainte de semănat sau plantat în timp ce pentru culturile care se înfiinţează primăvara primele trei lucrări se execută toamna iar restul lucrărilor se execută primăvara devreme, de îndată ce timpul permite.

5.1.2. Înfiinţarea culturilor realizate în câmp Înfiinţarea culturilor în câmp se realizează folosind una din următoarele categorii de material săditor: semănat direct, plantarea de răsad, plantarea de butaşi înrădăcinaţi, plantarea de diviziuni de plante, plantarea de plante altoite, plantarea de marcote, plantarea de formaţiuni subterane îngroşate (bulbi, tuberobulbi, rizomi, rădăcini tuberizate, tuberculi). Semănatul direct la locul de cultură se practică la speciile cu pretenţii moderate faţă de temperatură şi care nu suportă sau suportă foarte greu transplantarea: Delphinium, Eschscholtzia, Centaurea, Clarkia, Gypsophylla, Papaver. De asemenea, semănatul direct la locul de cultură se poate folosi pentru speciile cu seminţe mari: Calendula, Calistephus, Ipomoea, Lathyrus, Lupinus, Tagetes, Tropaeolum, Zinnia. Atenţie deosebită, în cazul semănatului direct la locul de cultură, se va acorda pregătirii patului germinativ şi menţinerii constante a umidităţii acestuia. Epocile optime de înfiinţare a culturilor prin semănat direct în câmp sunt: - primăvara, din martie – aprilie, când solul s-a zvântat, până în mai – iunie, în funcţie de cerinţele speciilor faţă de căldură: - toamna, în septembrie – octombrie, pentru speciile care îşi pierd repede facultatea germinativă, cu 5–7 zile înainte de venirea frigului astfel încât seminţele să nu răsară din toamnă ci în primăvara următoare. Răsadurile reprezintă materialul biologic cel mai folosit pentru înfiinţarea culturilor la majoritatea speciilor anuale, toate speciile bienale şi multe specii perene. Pentru majoritatea plantelor perene însă răsadurile se plantează mai întâi în pepinieră unde se cresc timp de 1–4 ani înainte de a se planta la locul definitiv. Plantarea răsadurilor se poate face pe tot parcursul zilei când timpul este noros şi numai dimineaţa şi seara, pe timp însorit. Epocile optime de înfiinţare a culturilor din câmp prin plantarea de răsaduri sunt: - primăvara foarte devreme (martie) – speciile bienale, în situaţia că acestea nu au fost plantate toamna, când este momentul optim pentru ele; - jumătatea primăverii (aprilie) – speciile anuale mai puţin pretenţioase faţă de căldură: Matthiola, Dianthus, Antirrhinum; - sfârşitul primăverii (jumătatea lunii mai – începutul lunii iunie) – speciile anuale pretenţioase faţă de căldură (Celosia, Zinnia, imortelele), multe specii perene; - toamna (septembrie – octombrie) – speciile bienale, unele specii perene. Butaşii înrădăcinaţi se folosesc la înfiinţarea culturilor din câmp pentru următoarele specii: plantele de mozaic, crizantemă, dalia, garoafele perene, Iberis, Aubretia, Helenium. Butaşii se fac primăvara şi la majoritatea speciilor ei se ciupesc de cel puţin 2–3 ori înainte de plantarea în câmp pentru a se stimula ramificarea. 80

Diviziunile de plante reprezintă materialul biologic pentru înfiinţarea culturii la foarte multe specii perene hemicriptophyte: Alyssum, Anemone, Aster, Chrysanthemum, Gaillardia, Hemerocallis, Hosta, Kniphophia, Lupinus, Oenothera, Paeonia, Phlox, Physostegia, Polygonum, Primula, Rudbeckia, Santolina, Sedum, Sempervivum, Tradescantia, Veronica. Pentru speciile care înfloresc primăvara momentul optim de plantare este toamna iar speciile care înfloresc vara – toamna se pot planta atât toamna cât şi primăvara devreme, de îndată ce timpul permite. Excepţie face bujorul la care momentul optim pentru plantarea diviziunilor de plante este vara, în luna august. Plantele altoite se folosesc pentru înfiinţarea culturilor de trandafir, bujor lemnos, Dicentra, crizantema multicoloră sau pentru combinaţiile decorative dintre dalia şi gladiolă, dalia şi crizantemă. Epoca optimă de înfiinţare a culturilor folosind plante altoite este primăvara. Marcotele sunt utilizate pentru înfiinţarea culturilor la speciile perene de Dianthus şi Phlox, separarea marcotelor de plantele mamă făcându-se primăvara. Formaţiunile subterane îngroşate sunt specifice plantelor perene geophyte. Astfel, se folosesc următoarele tipuri de formaţiuni subterane pentru înfiinţarea culturilor în câmp: - bulbi – lalele, narcise, zambile, crini, muscari, ghiocelul alb, Fritillaria (toamna) şi tuberoze (primăvara); - tuberobulbi (cormi) – gladiole, Montbretia, Acidantera (primăvara); - tuberculi – Anemone coronaria (toamna sau primăvara devreme), Begonia tuberhybrida (sfârșitul primăverii); - rădăcini tuberizate – Dahlia (sfârșitul primăverii) şi Ranunculus hortensis (toamna sau primăvara devreme); - rizomi – stânjenei (toamna, primăvara şi vara după înflorire) şi Canna (sfârșitul primăverii); - muguri stoloniferi – mărgăritar (toamna). Distanţele dintre plante între rânduri şi pe rând, respectiv densitatea plantelor la mp, variază în funcţie de specie (talia plantei) şi scopul culturii. Astfel, pentru speciile de talie mică (Ageratum, Lobelia, Portulaca, Primula) densitatea este de 10–12 plante/mp, pentru speciile de talie mijlocie (Antirrhinum, Aquilegia, Petunia, Salvia) 5–6 plante/mp, pentru speciile de talie înaltă (Amaranthus, Anemone japonica, Cleome, Nicotiana, Zinnia) 2–3 plante/mp în timp ce pentru speciile foarte viguroase (bujor, Hemerocallis, Yucca, hortensia) densitatea este de 1–2 plante/mp. Speciile de mozaic (Alternathera, Cineraria, Coleus, Iresine) se plantează la distanţe foarte mici (5–10 cm), asigurându-se o densitate de 150–200 plante/mp.

5.1.3. Îngrijirea culturilor realizate în câmp Îngrijirea culturilor realizate în câmp presupune efectuarea următoarelor lucrări aplicate asupra solului sau plantelor: udatul, afânarea solului, combaterea buruienilor, combaterea bolilor şi dăunătorilor, protejarea plantelor împotriva brumelor şi îngheţurilor timpurii de toamnă sau târzii de primăvară, tutoratul sau palisatul, tăierile de dirijare a creşterii şi înfloririi. Udatul este o lucrare foarte importantă pentru asigurarea creşterii şi dezvoltării normale a plantelor. Udatul la plantare se execută pentru culturile înfiinţate prin plantarea de material săditor în vegetaţie (răsaduri, butaşi, diviziuni de plante, marcote). 81

În acest caz se udă individual, fiecare plantă în parte, cu jet slab de apă, fie cu furtunul sau pe brazdă fie cu stropitoarea, în funcţie de suprafaţă şi posibilităţi. Pentru culturile înfiinţate prin plantarea de formaţiuni vegetale în repaus (bulbi, tuberobulbi, rizomi, rădăcini tuberizate, tuberculi) nu este necesar să se ude imediat după plantare, fiind suficientă, pentru primele zile, udarea de aprovizionare dinaintea plantării, dacă aceasta s-a făcut corespunzător, cu cantităţi suficiente de apă. Udarea în vegetaţie se execută ori de câte ori este nevoie, astfel încât substratul să se menţină permanent reavăn. Se va evita însă excesul de apă care provoacă foarte multe neajunsuri dintre care amintim putrezirea sistemului radicular şi creşteri vegetative luxuriante în defavoarea înfloririi. De asemenea, în stabilirea calendarului udărilor se va ţine seama de pretenţiile plantelor pe fenofaze în acord cu nivelul celorlalţi factori de mediu. Fertilizările faziale se impun la unele specii perene (gladiole, tuberoze, dalii, crizanteme), mari consumatoare de elemente nutritive. Se folosesc îngrăşăminte chimice complexe şi organice administrate în doze şi cu frecvenţe diferite, în stare solidă sau lichidă, sub formă de soluţii. Afânarea solului se execută prin praşile repetate, ori de câte ori este nevoie, pentru distrugerea crustei, combaterea buruienilor şi menţinerea unei aerisiri corespunzătoare la nivelul sistemului radicular al plantelor. Combaterea buruienilor trebuie executată permanent pentru a se evita concurenţa pentru hrană între acestea şi plantele din cultură; de asemenea, buruienile pot constitui plante gazdă pentru anumiţi agenţi patogeni, un motiv în plus pentru a le elimina permanent din cultură. Se cunosc mai multe metode de combatere a buruienilor din cultură: praşile, plivit, mulcirea solului, erbicidarea. Combaterea bolilor şi dăunătorilor este, de asemenea, o lucrare de maximă importanţă pentru calitatea şi nivelul producţiei obţinute. Se execută permanent prin tratamente preventive şi curative stabilite pe baza unui calendar specific, în funcţie de specie şi anotimp. De asemenea, foarte importante pentru starea de sănătate a plantelor sunt aplicarea unei agrotehnici corespunzătoare a culturilor şi alegerea soiurilor şi hibrizilor cu rezistenţă biologică sporită la atacul agenţilor patogeni. Protejarea plantelor împotriva brumelor şi îngheţurilor timpurii de toamnă sau târzii de primăvară se impune în anii cu accidente climatice timpurii sau târzii, tot mai frecvenţi în ultima perioadă. Eliminarea sau diminuarea efectului nedorit al brumelor şi îngheţurilor timpurii de toamnă sau târzii de primăvară se poate realiza printr-o serie de măsuri precum: crearea perdelelor de fum prin arderea brichetelor fumigene, a anvelopelor uzate, etc., acoperirea culturilor cu folie de polietilenă sau tocuri de răsadniţă (pe suprafeţele mai mici), irigarea prin aspersie, crearea unor curenţi de aer folosind ventilatoare, etc. Tutoratul sau palisatul se execută pentru susţinerea plantelor cu creştere viguroasă sau ţesuturi slabe de susţinere în scopul evitării deprecierii florilor: dalia, crizantema, garoafa, unele soiuri de gladiole. Pentru culturile realizate în scop decorativ, cel mai adesea plantele se susţin individual, cu ajutorul unor tutori realizaţi din lemn de esenţe tari, durabili şi estetici; important este să iasă în evidenţă planta şi nu tutorele. Pentru culturile producătoare de flori tăiate (crizantema, dalia – soiurile înalte) mai economică este susţinerea colectivă a plantelor prin palisat, lucrare care se execută cu ajutorul unor plase de sârmă, sfoară sau combinate. 82

Tăierile de dirijare a creşterii şi înfloririi au un rol deosebit în menţinerea plantelor la o anumită formă şi înălţime şi, de asemenea, în obţinerea tipului comercial de floare la unele specii. Ele se execută diferit în funcţie de specificul plantei, momentul înfloririi şi particularităţile creşterii plantelor. Principalele lucrări de tăiere aplicate plantelor floricole cultivate în câmp sunt: tunderea, ciupitul (pensatul), eliminarea lăstarilor de prisos, copilitul, eliminarea drajonilor, bobocitul. Tunderea se aplică plantelor de mozaic folosite în amenajarea covoarelor florale şi arabescurilor precum şi plantelor cultivate în borduri la care trebuie să se menţină o anumită formă şi înălţime a plantelor şi a desenului proiectat. Este o lucrare care se repetă la 2–3 săptămâni pe tot parcursul sezonului de vegetaţie, prin tăierea noilor creşteri la 2–3 cm de la bază, folosind foarfeci speciale de tuns. Ciupitul sau pensatul constă în eliminarea vârfului de creştere al plantelor pentru a se favoriza, pe de o parte, ramificarea plantei iar pe de altă parte, pentru a se realiza întârzierea înfloririi atunci când, din diferite motive, acest lucru este necesar. Lucrarea constă în eliminarea vârfului vegetativ al tulpinii sau lăstarilor deasupra a 5–6 frunze şi se poate repeta de mai multe ori, în funcţie de gradul de ramificare pe care dorim să îl inducem plantei şi momentul ales pentru înflorire. La crizantemă, de exemplu, ciupitul se execută de 2–3 ori iar data ultimului ciupit nu trebuie să depăşească jumătatea lunii iulie pentru a da timp suficient noilor lăstari să crească vegetativ înainte de apariţia zilelor scurte care determină inducţia florală şi înflorirea. Eliminarea lăstarilor de prisos este lucrarea prin care se opresc pentru a fi conduşi ca tulpini florale doar o parte dintre lăstari, restul eliminându-se. Lucrarea se execută când lăstarii porniţi în urma ciupirii au circa 10 cm lungime, prin alegerea şi păstrarea pe plantă a 3–4 dintre aceştia, cei mai bine plasaţi şi eliminarea celorlalţi pentru a se evita concurenţa pentru hrană şi lumină şi a oferi condiţii optime de creştere lăstarilor rămaşi pe plantă. Copilitul constă în eliminarea lăstarilor numiţi copili, situaţi la subsoara frunzelor, în scopul obţinerii de tulpini florale drepte, rigide, neramificate. Este o lucrare de foarte mare importanţă pentru calitatea florilor tăiate de crizanteme, dalia, ochiul boului, etc. şi se execută pe tot parcursul perioadei de vegetaţie în faza când copilii au 5–6 cm lungime, prin rupere laterală, mai rar prin tăiere cu bisturiul sau briceagul foarte bine ascuţit. Eliminarea drajonilor, respectiv a lăstarilor care cresc din mugurii situaţi pe rădăcini, este o lucrare de mare importanţă pentru calitatea florilor întrucât drajonii constituie concurenţi pentru hrana florilor aflate în creştere. Drajonii se elimină prin rupere, pe tot parcursul perioadei de vegetaţie în faza când aceştia au 5–6 cm lungime. Se întâlnesc la majoritatea plantelor perene hemicriptophyte dintre care amintim: crizantema, Aster, Aquilegia, Phlox, Alyssum, Centrantus. Bobocitul este lucrarea de tăiere de cea mai mare importanţă în obţinerea tipului de floare – standard sau unifloră şi crenguţă, spray, buchet sau miniatur. Astfel, pentru floarea standard se oprește pe plantă, în urma lucrării de bobocit, un singur boboc – cel principal sau unul secundar, cel mai bine plasat, în timp ce pentru floarea crenguţă se elimină prin lucrarea de bobocit bobocul principal şi opţional, o parte dintre bobocii laterali, păstrându-se pentru înflorire mai mulţi boboci secundari. Bobocii se elimină, prin rupere, în momentul când pot fi apucaţi între degete (când au 0,5–1,0 cm diametru), lucrarea repetându-se de mai multe ori în funcţie de 83

particularităţile creşterii plantelor. Întârzierea lucrării de bobocit are efecte negative asupra calităţii florilor, atât prin concurenţa pentru hrană şi lumină între boboci (care se regăseşte în final în diminuarea dimensiunilor florilor) cât şi prin resturile inestetice care rămân pe tulpinile florale la executarea tardivă a eliminării bobocilor. Principalele specii la care este necesară executarea lucrării de bobocit sunt: crizantema, dalia, bujorul, trandafirul, asterul, ochiul boului.

5.2. Cultura în sere În sere se cultivă speciile originare din zonele calde ale globului, specii cu exigenţe sporite în privinţa factorilor de mediu, în special în privinţa temperaturii. Unele dintre aceste specii pot fi scoase opţional vara afară în câmp sau pe balcoane şi terase. Tot în sere se mai pot cultiva unele specii originare din zonele temperate ale globului, în culturi forţate pentru obţinerea de flori în extrasezon. Serele, ca spaţii de cultură a plantelor prezintă anumite particularităţi comparativ cu câmpul liber, particularităţi care privesc în primul rând climatul mai cald şi caracterul permanent al acestei trăsături, durata mai mare a culturilor şi continuitatea acestora. Aceste particularităţi favorizează înmulţirea agenţilor patogeni şi sensibilitatea plantelor faţă de atacul acestora, motiv pentru care dezinfecţia substratului de cultură şi a interiorului serelor este lucrarea de bază, ea având caracter obligatoriu şi executânduse înaintea fiecărui ciclu de cultură. În prezent, culturile în sere se practică în două mari variante de substraturi: cultura pe substraturi organice şi cultura pe substraturi inerte (cultura “fără sol”).

5.2.1. Cultura pe substraturi organice Cultura pe substraturi organice ocupă încă cele mai importante suprafeţe la noi în ţară. În această variantă plantele sunt amplasate pe diferite tipuri de substraturi organice, din care îşi extrag cea mai mare parte a elementelor nutritive necesare creşterii şi dezvoltării. Substraturile organice în care se fixează plantele pot fi reprezentate fie de solul serei, ameliorat corespunzător cerinţelor fiecărei specii, fie de substraturi de cultură amplasate pe parapeţi şi bacuri înălţate sau în ghivece şi alte tipuri de recipienţi (cultura containerizată). Cultura în solul serei este varianta cea mai veche, întâlnită cel mai des la noi în ţară. Prezintă o serie de neajunsuri privitoare la dezinfecţia insuficientă a substratului de cultură, înmulţirea şi transmiterea mai rapidă a bolilor şi dăunătorilor, asigurarea asolamentului, motiv pentru care în ţările cu floricultură avansată această variantă este tot mai puţin folosită. Cultura pe parapeţi sau bacuri înălţate ca şi cultura în recipienţi (cultura containerizată) elimină în mare parte neajunsurile culturilor efectuate direct în solul serei datorită posibilităţilor mai largi de control, schimbare şi dezinfecţie a pământurilor folosite ca substraturi pentru plante. În plus, parapeţii sau bacurile înălţate pot fi amplasate la înălţimea dorită, mai comodă pentru efectuarea lucrărilor de îngrijire a plantelor şi, de asemenea, sub parapeţi sau bacuri se pot instala registrele de încălzire care permit reglarea mai uşoară a temperaturii în acord cu exigenţele speciilor cultivate. Cultura containerizată se realizează în primul rând pentru speciile decorative ca plante 84

în ghivece; în ultima vreme însă multe dintre speciile destinate producerii florilor tăiate pot fi cultivate şi în recipienţi precum ghivece, saci de plastic, găleţi, vase de vegetaţie. Indiferent de varianta aleasă, atât substratul de cultură cât şi interiorul serei şi recipienţii se dezinfectează termic sau chimic, înainte de fiecare ciclu de producţie. Pentru culturile realizate direct în solul serei agentul termic sau chimic de dezinfecţie a substratului se aplică local, direct pe suprafaţa de cultură, delimitată de travee. Pentru culturile realizate pe parapeţi sau bacuri înălţate dezinfecţia substratului de cultură se poate aplica fie local, fie înainte de aşezarea acestuia la locul de cultură. În cazul recipienţilor dezinfecţia acestora şi a substratului de cultură se face în mod obligatoriu înainte de folosire, fie pe cale termică fie pe cale chimică.

5.2.1.1. Pregătirea serei, a recipienţilor şi a substraturilor de cultură organice Pregătirea substraturilor de cultură organice şi a interiorului serei pentru un nou ciclu de producţie presupune executarea mai multor operaţii dintre care dezinfecţia, termică sau chimică reprezintă lucrarea de bază. Dezinfecţia termică se realizează înaintea ciclurilor de producţie înfiinţate vara, folosind aburi supraîncălziţi la temperatura de 105–110 °C, distribuiţi cu o presiune de 2–2,5 kgf/mp, prin intermediul unei instalaţii speciale prevăzute cu conducte de aducţiune şi distribuţie, furtune perforate de cânepă şi prelate impermeabile. Furtunele perforate se întind la nivelul solului foarte bine pregătit în prealabil, pe spaţiul aferent unei travei, după care acestea se acopăr cu prelate impermeabile, care se fixează pe margini cu ajutorul unor săculeţi umpluţi cu nisip sau pământ. Timpul de funcţionare al instalaţiei pe o unitate de suprafaţă este de 8–10 ore, după care prelata şi furtunele se mai lasă 1–2 ore înainte de a fi mutate pe alte travei, astfel încât substratul să se răcească lent. Pentru mai multă eficienţă, instalaţia poate lucra concomitent pe două sau chiar trei travei. Gradul de mărunţire a substratului şi adâncimea la care acesta este pregătit sunt foarte importante pentru asigurarea eficienţei tratamentului de dezinfecţie întrucât temperatura aburilor scade odată cu adâncimea substratului. Astfel, dacă la suprafaţa substratului temperatura aburului supraîncălzit ajunge la 105–110 °C, la adâncimea de 20 cm aceasta scade la 95 °C pentru ca la 40 cm adâncime temperatura aburului supraîncălzit să fie de numai 60 °C. În cazul culturilor efectuate pe parapeţi sau bacuri înălţate ideal este ca substratul să se dezinfecteze înainte de aşezarea în bacuri sau parapeţi. O altă variantă constă în întinderea furtunelor de distribuţie a aburului supraîncălzit şi a prelatelor peste substratul din bacuri sau parapeţi (afânat în prealabil) după care se porneşte instalaţia de abur supraîncălzit, conform precizărilor de mai sus. Această ultimă variantă presupune însă ca materialele din care sunt confecţionate bacurile şi parapeţii sa fie termorezistente. În cazul culturilor efectuate în recipienţi atât substratul cât şi recipienţii se dezinfectează înainte de folosire; folosirea dezinfecţiei termice pentru sterilizarea recipienţilor de cultură presupune ca aceştia să fie termorezistenţi. Alegerea variantei de dezinfecţie termică a substratului de cultură impune ca aplicarea îngrăşămintelor chimice folosite la fertilizarea de bază să se facă după dezinfecţie, pentru ca acestea să nu se descompună sub efectul temperaturilor ridicate. 85

Succesiunea operaţiilor de pregătire a serei şi a substratului pentru un nou ciclu de cultură, în situaţia folosirii dezinfecţiei termice pentru sterilizarea substratului, este următoarea: - evacuarea resturilor vegetale şi a materialelor adiacente de la cultura anterioară; - dezinfecţia scheletului serei, a parapeţilor sau bacurilor înălţate şi a ghivecelor folosind o soluţie de fungicid + insecticid, ca de exemplu: Dithane M 45 0,4 % + Sinoratox 0,2 %; - administrarea îngrăşămintelor organice; - mobilizarea adâncă a solului, la adâncimea de 35–50 de cm, în funcţie de specie şi durata culturii; pentru culturile realizate în parapeţi sau bacuri înălţate se are în vedere înălţimea acestora, dacă dezinfecţia substratului nu se realizează separat; - dezinfecţia termică a substratului; - aplicarea îngrăşămintelor chimice folosite la fertilizarea de bază, în cantităţi diferite în funcţie de specie şi conţinutul substratului în elemente nutritive; - încorporarea îngrăşămintelor cu ajutorul frezei; - nivelarea substratului; - modelarea substratului, dacă plantarea se realizează direct în solul serei, pe brazde înălţate sau biloane; - pichetarea terenului prin întinderea sârmelor şi a picheţilor care marchează distanţele dintre plante; - udarea de aprovizionare, cu 1–2 zile înainte de înfiinţarea culturii, astfel încât în momentul semănatului sau plantării substratul să fie reavăn. Dezinfecţia chimică a substratului de cultură se aplică înainte de ciclul de producţie înfiinţat iarna când, din motive economice, este greu ca agentul termic să fie adus în seră la temperaturi mari, cu efect sterilizant; se face cu produse chimice specifice, în cantităţi diferite, în funcţie de gradul de infestare a substratului şi natura infestărilor. Se poate folosi, de exemplu, unul din următoarele produse: Basamid, Vapam, Nemagon, Dazomet (granule, 400–600 kg/ha), Vapam (lichid, 1000–1500 l/ha), Di-Trapex (lichid, 500–700 l/ha), Nemagon (lichid, 40 l/ha), Formaldehidă (lichid, 3000–5000 l/ha), Bromură de metil (gaz, 700 mc/ha – aceasta a fost însă interzisă în multe ţări). Substanţele dezinfectante se pot aplica prin împrăştiere la suprafaţa substratului (granulele), prin injectare în substrat (lichidele), în apa de irigare (formaldehida), la suprafaţa substratului sub prelate cu instalaţii speciale (gazele). Fiecare produs are un anumit timp de acţiune în care serele trebuie să stea închise şi încuiate pentru a se evita inhalarea substanţelor toxice de către oameni sau animale. Acest interval variază între 2–3 zile la Formaldehidă, 4 zile la Bromura de metil şi 7 zile la celelalte produse amintite. După expirarea acestui timp de acţiune în cadrul fiecărui produs mai intervine o perioadă de pauză sau de remanenţă, în care toxicitatea substanţelor active se manifestă la nivelul plantelor. Cunoaşterea acestei perioade este necesară pentru stabilirea datei plantării astfel încât să se evite fenomenele de toxicitate care pot conduce la compromiterea culturilor. Perioada de remanenţă a produselor folosite la dezinfecţia chimică variază în funcţie de produs şi de temperatura mediului ambiant. De exemplu, pentru o temperatură medie de minim 20 °C, timpul de pauză al produselor mai sus menţionate este de: 7 zile la Nemagon granule, 10 zile la Bromura de metil şi Di-Trapex, 14 zile la celelalte produse. 86

Perioada de remanenţă a substanţelor aplicate la dezinfecţia chimică creşte însă odată cu scăderea temperaturii. Astfel, dacă la o temperatură de minim 20 °C perioada de remanenţă a produselor Dazomet şi Basamid este de 10–12 zile, în cazul unei temperaturi medii de 10–15 °C perioada de remanenţă se prelungeşte la 30 de zile. Verificarea toxicităţii substratului după trecerea timpului de pauză se face prin plantarea de câteva plante foarte sensibile cum sunt cele de salată, Impatiens, Salvia. Dezinfecţia scheletului serelor, a parapeţilor, bacurilor înălţate şi a recipienţilor de cultură se face cu aceleaşi produse prezentate la dezinfecţia termică. Folosirea dezinfecţiei chimice înaintea unui nou ciclu de producţie presupune executarea următoarelor operaţii de pregătire a substratului de cultură şi a serei: - evacuarea resturilor vegetale şi a materialelor adiacente de la cultura anterioară; - dezinfecţia scheletului serei, a parapeţilor, bacurilor înălţate şi a recipienţilor de cultură; - administrarea îngrăşămintelor, organice şi chimice, în cantităţi şi raporturi variabile în funcţie de specie şi conţinutul substratului în elemente fertilizante; - administrarea produselor de dezinfecţie chimică a substratului; - încorporarea îngrăşămintelor şi a produselor folosite la dezinfecţia substratului; - testarea substratului în privinţa remanenţei substanţelor folosite la dezinfecţie; - nivelarea substratului; - modelarea substratului, dacă este cazul; - pichetarea terenului prin întinderea sârmelor şi a picheţilor care marchează distanţele dintre plante; - udarea de aprovizionare, cu 1–2 zile înainte de înfiinţarea culturii, astfel încât în momentul semănatului sau plantării substratul să fie reavăn.

5.2.1.2. Înfiinţarea culturilor realizate pe substraturi organice Înfiinţarea culturilor floricole în sere se realizează, pentru majoritatea speciilor, cu material biologic înmulţit pe cale vegetativă: butaşi înrădăcinaţi, diviziuni de plante, formaţiuni subterane îngroşate, plante altoite, marcote, stoloni. Pentru un număr restrâns de specii se pot folosi pentru înființarea culturilor seminţele, fie semănate direct la locul de cultură fie semănate mai întâi în lădiţe pentru producerea de răsaduri. De asemenea, în cazul unor specii – Freesia, Gerbera, Anthurium, Strelitzia, înfiinţarea culturilor se poate face folosind mai multe tipuri de material biologic. Butaşii înrădăcinaţi se folosesc ca material săditor pentru înfiinţarea culturilor realizate pentru producerea florilor tăiate de garoafă, crizantemă, gerbera, unele soiuri de trandafir ca şi pentru înmulţirea multora dintre speciile cultivate ca plante în ghivece: Camellia, Croton, Ficus, Gardenia, Kalanchoe, Laurus, Nerium, Pelargonium, Philodendron, Pittosporum. Diviziunile de plante reprezintă materialul săditor pentru înfiinţarea culturilor de Strelitzia, Anthurium, Gerbera, Asparagus, Aspidistra, ferigi, Spathiphyllum, etc. Plantele altoite reprezintă materialul săditor cel mai des folosit pentru înfiinţarea culturilor de trandafir, Azaleea şi uneori Camellia, perioada optimă de plantare fiind diferită în funcţie de specie. 87

Formaţiunile subterane îngroşate folosite pentru înfiinţarea culturilor floricole din seră sunt reprezentate de: - rizomi în repaus pentru Calla şi în vegetaţie, însoţiţi de 5–10 lăstari de 8–10 cm lungime + rădăcinile aferente la Alstroemeria; - tuberobulbi (cormi) la frezia şi culturile forţate de gladiole; - tuberculi la Anemone coronaria, Begonia tuberhybrida, Cyclamen, Gloriosa; - bulbi pentru Hippeastrum și culturile forţate de lalele, narcise, zambile, muscari, crini. Perioadele de plantare a formaţiunilor subterane îngroşate variază în funcţie de specie, înfiinţarea culturii făcându-se la sfârşitul perioadei de repaus (relativ la Alstroemeria şi total la celelalte specii) a plantelor. Marcotele se folosesc ca material săditor pentru înfiinţarea culturilor la Anthurium şi obţinerea de noi plante la Ficus, Philodendron, Pothos. Perioada optimă pentru detaşarea marcotelor de plantele mamă şi iniţierea unor culturi noi este primăvara, în intervalul aprilie – mai. Stolonii se folosesc pentru obţinerea de plante noi la specii precum: Chlorophythum, Nephrolepis, Saxifraga, momentul optim fiind primăvara. Semănatul direct la locul de cultură se practică la soiurile tetraploide de frezia, seminţele fiind supuse procesului de îmbibare în apă cu 12–24 de ore înainte de semănat. Pregătirea foarte bună a substratului de cultură şi menţinerea constantă a umidităţii acestuia sunt condiţii de bază în asigurarea unei bune germinaţii a seminţelor. Perioada optimă pentru semănat este intervalul aprilie – mai. Seminţele se folosesc pentru obţinerea plantelor de Gerbera, Freesia, Anthurium, Strelitzia, Asparagus, Begonia tuberhybrida, Cineraria, Gloxinia, Primula, cultivate în ghivece.

5.2.1.3. Îngrijirea culturilor realizate pe substraturi organice Lucrările de îngrijire aplicate plantelor floricole cultivate în seră diferă în funcţie de specie şi de sistemul de cultură aplicat – cultura direct în solul serei, cultura pe parapeţi sau bacuri înălţate, cultura în recipienţi. Udatul se face prin mai multe metode: cu furtunul, pe brazdă, prin pulverizare, cu picătura. Udatul este prima lucrare ce se execută imediat după înfiinţarea culturii, dacă aceasta s-a făcut cu material biologic în vegetaţie. Plantele se udă individual, cu cantităţi suficiente de apă, distribuită în jet slab, cu furtunul, stropitoarea fără sită sau picătura. După udatul de la plantare substratul nu se mai udă timp de câteva zile dar plantele se pulverizează des şi fin pentru realizarea unei umidităţi atmosferice ridicate. Udatul substratului se reia de îndată ce acesta dă semne de uscare, folosind una din metodele amintite. Unele specii – azaleea, ferigile, ericaceele, hortensia, au nevoie de un pH acid al apei folosită pentru udat. Tratamentul la colet se aplică imediat după udatul de la plantare, la speciile sensibile la bolile vasculare (garoafa, crizantema, gerbera). Se folosesc fungicide sistemice care se administrează la baza plantei sub formă de soluţie. Completarea golurilor folosind material săditor de aceeaşi vârstă şi calitate se impune uneori iar în cazul culturilor înfiinţate prin semănat direct este necesară rărirea plantelor. 88

Afânarea substratului de cultură se execută ori de câte ori este nevoie pentru distrugerea crustei şi menţinerea echilibrului dintre componentele aerului la nivelul sistemului radicular al plantelor. Odată cu afânarea solului se realizează şi distrugerea buruienilor, a căror combatere se mai poate realiza şi prin mulcire, plivit, erbicidare. Fertilizările faziale cu îngrăşăminte chimice şi organice au rolul de a asigura plantelor necesarul optim de elemente nutritive în raport cu exigenţele pe care acestea le manifestă într-o anumită etapă a creşterii şi dezvoltării. Cel mai adesea fertilizările din timpul vegetaţiei la plantele cultivate în seră se realizează cu îngrăşăminte uşor solubile, distribuite sub formă de soluţii cu concentraţia variind între 0,05 şi 0,4 % în funcţie de specie şi fenofază. Combaterea bolilor şi dăunătorilor este o verigă tehnologică de maximă importanţă pentru obţinerea unor produse floricole de calitate superioară. Acest obiectiv se realizează atât prin metode culturale (menţinerea curăţeniei în seră, respectarea exigenţelor plantelor faţă de factorii de mediu, distrugerea buruienilor, executarea la timp şi corectă a lucrărilor de îngrijire) cât şi prin tratamente cu substanţe chimice, aplicate preventiv şi curativ pe baza unui program specific fiecărei culturi în parte. Lucrările de tăiere au drept scop dirijarea creşterii şi înfloririi plantelor la specii precum crizantema, trandafir, garoafă şi ele au fost prezentate la îngrijirea culturilor efectuate în câmp. Tutoratul şi palisatul sunt lucrări necesare pentru susţinerea plantelor cu ţesuturi mecanice slabe (fig. 5.2.1.3.1.). În sere tutoratul este specific plantelor cultivate în ghivece şi el se poate aplica şi pentru dirijarea creşterii plantelor într-o anumită ţinută, folosind tutori de diferite forme, materiale şi dimensiuni, ca şi în cazul culturilor realizate în câmp. Palisatul se execută pentru plantele destinate producerii florilor tăiate şi constă în susţinerea colectivă a plantelor folosind plase de sârmă, sfoară sau mixte, în număr variabil şi cu dimensiunile ochiurilor diferite, în funcţie de specie. Au nevoie de palisat culturile de garoafe, crizanteme, frezia, Alstroemeria, Lisianthus, unele specii anuale şi perene de grădină la care se realizează culturi forţate (Lathyrus, Centaurea, Gladiolus). La culturile de Lathyrus palisarea se realizează cu ajutorul unor sfori care se leagă cu un capăt de baza plantei şi cu celălalt capăt de o sârmă întinsă de-a lungul rândului. Fig. 5.2.1.3.1. Tutoratul şi palisatul plantelor floricole

Aerisirea şi ventilaţia serelor sunt lucrări care se execută permanent, cu o frecvenţă şi durată diferită în funcţie de specie, sezon, condiţiile climatice exterioare. 89

Umbrirea serelor folosind diferite materiale (materiale textile reflectorizante, rogojini, perdele de protecţie sau humă) este o lucrare de primă importanţă în sezonul de vară pentru a se limita efectul nociv al temperaturilor excesive. Plantarea în ghivece este o lucrare opţională pentru producerea răsadurilor, butaşilor înrădăcinaţi şi a altor formaţiuni vegetale folosite pentru culturile destinate producerii florilor tăiate şi obligatorie pentru materialul săditor de la speciile cultivate permanent în ghivece şi alte tipuri de recipienţi. Asigurarea drenajului este foarte importantă pentru dezvoltarea rădăcinilor şi calitatea plantelor. Schimbarea ghiveciului sau transvazarea este o lucrare specifică plantelor cultivate permanent în ghivece şi alte tipuri de recipienţi şi constă în trecerea plantei în ghivece de mărime crescândă pe măsură ce volumul vegetativ al acesteia creşte. Transplantarea este, de asemenea, o lucrare de îngrijire specifică plantelor cultivate permanent în ghivece sau alte tipuri de recipienţi. Ea constă în transferul plantelor mature în ghivece de aceeaşi mărime sau mai mari, în amestec de pământ proaspăt, după îndepărtarea parţială sau totală a substratului vechi şi a unora dintre rădăcini sau scurtarea lungimii acestora. Transplantarea se execută la interval de 2–3 ani pentru plantele de talie mică şi mijlocie şi 4–6 ani pentru plantele de talie mare şi foarte mare. Momentul optim pentru executarea transplantării este primăvara, în intervalul martie – mai sau la sfârşitul repausului pentru speciile cu repaus profund (geophytele). Înlocuirea parţială a substratului cunoscută şi sub numele de transplantare parţială este tot o lucrare de îngrijire specifică plantelor cultivate în ghivece şi se execută în intervalul dintre două transplantări, anual pentru plantele mici şi mijlocii şi la 2–3 ani pentru plantele de talie mare şi foarte mare. Ea constă în înlocuirea substratului de la suprafaţa ghiveciului cu pământ proaspăt (mraniţă bine descompusă, singură sau în amestec cu turbă), după ce substratul rămas în ghiveci s-a afânat uşor în treimea superioară, fără să se deranjeze rădăcinile. Dublarea sau triplarea pereţilor serelor cu folie de polietilenă, prelungirea zilei prin iluminatul artificial, scurtarea zilei prin lucrarea de întunecare sau camuflaj, fertilizarea cu dioxid de carbon sau acetilenă, bandajarea caliciului la garoafe sunt lucrări de îngrijire întâlnite la anumite culturi sau în anumite perioade ale anului şi ele vor fi detaliate în partea specială, acolo unde este cazul.

5.2.2. Cultura pe substraturi anorganice (cultura “fără sol”) Cultura pe substraturi anorganice, inerte sau cultura “fără sol” reprezintă varianta modernă de realizare a culturilor în sere şi ea este aplicată pe scară tot mai largă în ţările cu floricultură avansată. Aportul de elemente minerale necesare creşterii şi dezvoltării plantelor se realizează exclusiv cu ajutorul soluţiilor nutritive, distribuite în diferite variante, în funcţie de sistemul de cultură adoptat. Avantajele practicării culturilor floricole pe substraturi inerte, cu dirijarea nutriţiei plantelor exclusiv prin soluţii nutritive sunt multiple: - eliminarea lucrărilor de dezinfecţie, pregătire şi întreţinere a substratului de cultură, foarte costisitoare şi dificil de realizat în cazul substraturilor organice; - consumul economic de apă şi elemente nutritive, a căror distribuţie este mai uşor de controlat, în strictă concordanţă cu nevoile plantelor pe fenofaze ale creşterii şi dezvoltării; 90

- eliminarea dificultăţilor legate de asigurarea asolamentului; - asigurarea unui grad sporit de igienă în seră, cu un mediu de cultură mai uşor de controlat în privinţa dezinfecţiei şi a stării de sănătate a plantelor; - protecţia fitosanitară mai bună a plantelor şi consumul mai redus de pesticide; - creşterea mai rapidă a plantelor, cu efecte benefice asupra scurtării perioadei de realizare a producţiei şi devansării momentului de comercializare a acesteia; - obţinerea unor producţii superioare, cantitativ şi calitativ; - posibilitatea automatizării complete a ciclului tehnologic de cultură. Cultura plantelor pe substraturi inerte cu dirijarea nutriţiei exclusiv prin soluţii nutritive presupune investiţii foarte mari, care pot fi însă recuperate rapid dacă tehnologiile aplicate au fost corect concepute şi aplicate. Pe lângă cunoaşterea biologiei şi ecologiei plantei ca şi a tehnologiilor de cultură se impune şi o foarte bună pregătire şi exploatare a soluţiilor nutritive. Alcătuirea unor soluţii nutritive echilibrate, specifice fiecărei plante şi fenofaze precum şi optimizarea frecvenţei şi a modului de aplicare a acestora constituie verigi tehnologice esenţiale în obţinerea unor producţii rentabile şi presupun o pregătire profesională de cea mai înaltă clasă. Variantele de realizare a culturilor “fără sol” sunt diferite, clasificarea acestora făcându-se în funcţie de modul de dirijare a soluţiei nutritive, susţinerea plantelor şi natura substratului în care se află sistemul radicular. Astfel, fixarea şi susţinerea plantelor se poate realiza fie numai la nivelul coletului şi a câtorva rădăcini superioare (cazul substraturilor lichide şi gazoase) fie la nivelul coletului şi a întregului sistem radicular (cazul substraturilor solide). În ce priveşte substratul în care stau rădăcinile plantelor acesta poate fi reprezentat de: - soluţia nutritivă – culturi hidroponice; - aer – culturi aeroponice; - diferite materiale inerte (nisip, pietriş, perlit, argilă expandată, vată minerală) sau parţial inerte (turba, muşchiul vegetal, rumeguşul, scoarţa de copaci) – hidroculturi. Primele două variante de realizare a culturilor floricole pe substraturi inerte se practică pe suprafeţe mai restrânse, având mai mult un caracter experimental. Cele mai mari suprafeţe, în care culturile pe substraturi inerte se practică la scară industrială, sunt reprezentate de ce-a de-a treia variantă.

5.2.2.1. Culturile hidroponice În cadrul acestei variante de realizare a culturilor “fără sol” rădăcinile plantelor stau permanent în soluţia nutritivă, aflată în diferiţi recipienţi de cultură (bacuri înălţate, rigole închise, ghivece). Fixarea şi susţinerea plantei se realizează cu ajutorul diferitelor tipuri de suporturi. De exemplu, fixarea bulbilor de lalele, narcise, zambile folosiţi pentru culturile hidroponice se realizează în plăci alveolare cu ochiurile egale cu diametrul bulbilor (fig. 5.2.2.1.1.). La alte plante suportul de fixare şi susţinere poate fi reprezentat de grilaje metalice sau din lemn cu ochiurile mici, plasă de sârmă Rabitz sau conducte tablă inoxidabilă cu orificii tip buzunar în care se fixează muşchi vegetal, turbă fibroasă, vată minerală, stuf sau alte materiale solide şi poroase ce permit susţinerea plantelor. 91

Accesul oxigenului la nivelul rădăcinilor este dificil şi reprezintă problema de bază în cazul culturilor hidroponice. Absenţa sau insuficienţa oxigenului din recipienţii în care se află rădăcinile favorizează fermentaţiile anaerobe (mai ales în sezonul cald), responsabile de formarea produşilor toxici pentru plante. Fig. 5.2.2.1.1. Culturi hidroponice la lalele

O variantă îmbunătăţită a culturilor hidroponice o reprezintă tehnica filmului nutritiv, prin care soluţia fertilizantă circulă într-un strat subţire, asemănător unei pelicule de film, doar la baza rădăcinilor.

5.2.2.2. Culturile aeroponice În cadrul culturilor aeroponice mediul în care cresc rădăcinile este reprezentat de aerul umed, îmbogăţit în elemente fertilizante, administrate sub formă de aerosoli sau ceaţă nutritivă. Recipienţii de cultură sunt realizaţi sub forma unor tuburi opace şi închise, prevăzute cu orificii tip buzunar în care se fixează plantele şi pot amplasaţi atât pe orizontală cât şi pe verticală. Fixarea plantelor în recipienţii de cultură se poate realiza fie prin introducerea directă, în orificiile tip buzunar, a coletului plantei înfăşurat în turbă, muşchi vegetal sau vată minerală fie prin fixarea plantelor în ghivece perforate la bază şi aşezarea acestora în orificiile tip buzunar. Soluţia nutritivă circulă sub presiune prin furtune de distribuţie şi este administrată rădăcinilor sub formă de aerosoli prin duze speciale, amplasate la nivelul coletului plantelor, în turba, muşchiul vegetal sau vata minerală în care sunt fixate plantele. Administrarea aerosolilor nutritivi se face la interval de 1–3 ore, timpul de pulverizare a acestora fiind de 45–60 de secunde.

5.2.2.3. Hidroculturile Hidroculturile reprezintă varianta cea mai extinsă de realizare a culturilor pe substraturi inerte. În cadrul acestui sistem de cultură plantele au rădăcinile fixate într-un substrat solid, inert (nisip, pietriş, perlit, argilă expandată, vată minerală) sau parţial inert (turba, muşchiul vegetal, rumeguşul, scoarţa de copaci), care serveşte ca doar ca suport de susţinere, dirijarea nutriţiei făcându-se prin intermediul soluţiilor nutritive. Materialele folosite ca suport pentru fixarea şi susţinerea plantelor trebuie să corespundă următoarelor însuşiri fizico–chimice: 92

- porozitate optimă, pentru a se permite o cât mai bună aerisire la nivelul sistemului radicular al plantei; - capacitate bună de reţinere a apei; - neutralitate chimică, pentru a nu influenţa compoziţia soluţiei nutritive. Soluţiile practice de realizare a hidroculturilor sunt foarte variate în funcţie de specie şi posibilităţi. Cele mai folosite variante sunt cultura pe saltele sau cuburi de vată minerală (grodan sau cultilene) şi cultura în bacuri sau alte tipuri de recipienţi, folosind ca substrat vata minerală sau argila expandată. A. Cultura pe saltele sau cuburi de vată minerală. Substratul de fixare şi susţinere a plantelor este reprezentat de saltele de vată minerală cu lungimea de 90–100 cm, lăţimea de 15–45 cm şi grosimea de 7,5–10 cm. Aceste saltele sunt învelite integral în folie de polietilenă opacă, de obicei, albă. Se mai pot folosi şi cuburi din vată minerală, dimensionate la 15–20 / 15–20 / 15–20 cm (lungimea, lăţimea, înălţimea), protejate lateral cu folie de polietilenă opacă (fig. 5.2.2.3.1.). Materialul săditor destinat înfiinţării culturilor (obţinut cel mai adesea prin culturi de ţesuturi “in vitro”) se produce în cuburi din vată minerală cu dimensiunile de 5–10 / 5–10 / 5–10 cm (lungimea, lăţimea, înălțimea). În momentul înfiinţării culturii aceste cuburi cu material săditor se aşează pe saltelele sau cuburile mai mari instalate în rigole, la distanţe variabile, în funcţie de specie sau soi. Fig. 5.2.2.3.1. Saltele şi cuburi de vată minerală

Amenajarea serelor în vederea instalării acestui sistem de cultură presupune executarea următoarelor operaţii: - efectuarea curăţeniei generale în seră şi a dezinfecţiei; - nivelarea şi tasarea terenului precedată uneori de instalarea de drenuri; - betonarea suprafeţei serelor prevăzând rigole cu o pantă de 2–3 ‰, în care se vor aşeza saltelele sau cuburile din vată minerală; în locul betonării se pot folosi şi variantele acoperirii solului cu folie de polietilenă sau material agrotextil cu grosimea de 0,5–0,6 mm însă acestea nu oferă o izolare la fel de bună faţă de sol ca şi betonul; - opţional, pentru unele culturi cu exigenţe mai mari faţă de temperatura de la nivelul sistemului radicular (gerbera) la baza rigolelor se pot instala plăci de polistiren străbătute de registre de încălzire; tot din motive de a asigura plantelor un regim termic mai ridicat se practică şi varianta instalării saltelelor pe jgheburi înălţate care asigură, în acelaşi timp, o protecţie sanitară mai bună a culturilor (fig. 5.2.2.3.2.). - instalarea saltelelor sau a cuburilor din vată minerală în rigole; saltelele se aşează în linie continuă după ce în prealabil folia se decupează longitudinal la bază iar cuburile se aşează la distanţele cerute de specie; 93

Fig. 5.2.2.3.2. Sistemul de cultură cu saltelele de vată minerală instalate pe jgheaburi înălţate

- marcarea distanţelor de plantare în cazul saltelelor din vată minerală prin executarea unor orificii în folia de protecţie, pe partea superioară (cel mai adesea deschideri în cruce); - instalarea reţelei de aducţiune şi distribuţie a apei şi a soluţiei nutritive; duzele de distribuţie se vor fixa pentru început în cuburile mici în care s-a produs materialul săditor după care, în momentul când rădăcinile plantei pătrund în saltea sau în cubul mare acestea se mută la nivelul lor, în dreptul plantelor; pe suprafeţe mai mici se poate folosi şi varianta de distribuţie a soluţiei nutritive prin scurgere la suprafaţa rigolei dar este mai puţin economică; - umectarea saltelelor sau a cuburilor din vată minerală cu soluţia nutritivă; - instalarea materialului săditor deasupra saltelelor sau cuburilor din vată minerală, moment care coincide practic cu înfiinţarea culturii. B. Cultura în bacuri şi alte tipuri de recipienţi. În cadrul acestei variante substratul de fixare şi susţinere a plantelor, reprezentat printr-unul din materialele amintite anterior şi disponibile în forma de prezentare vrac se instalează în bacuri înălţate, parapeţi, găleţi, ghivece sau vase de vegetaţie. Alegerea tipului de recipient se face în funcţie de specie, scopul culturii, posibilităţi. De regulă pentru producerea florilor tăiate se alege varianta parapeţilor sau bacurilor înălţate, nefiind excluse însă şi celelalte variante, aşa cum se întâmplă la trandafiri şi gerbera, la care producerea florilor tăiate se realizează pe scară tot mai largă în găleţi, pe substrat de argilă expandată sau vată minerală. Amenajarea serelor în vederea instalării sistemului de cultură în bacuri înălţate sau parapeţi presupune executarea următoarelor operaţii: - efectuarea curăţeniei generale în seră şi a dezinfecţiei; - nivelarea şi tasarea terenului precedată, în unele cazuri de instalarea de drenuri; - betonarea suprafeţei serelor sau aşezarea de folie pe suprafaţa solului; - instalarea bacurilor sau a parapeţilor pe sub care se pot instala opţional, registre de încălzire; în serele moderne bacurile sau parapeţii sunt mobili, susţinute pe bare metalice cilindrice glisante, permiţând o folosire mai judicioasă a spaţiului din seră şi executarea mai uşoară a lucrărilor de îngrijire; - instalarea substratului de susţinere şi fixare a plantelor (substratul de cultură vrac poate fi aşezat direct în bacuri sau în ghivece care se instalează pe bacuri sau parapeţi); 94

- instalarea reţelei de aducţiune şi a dispozitivelor de distribuţie a apei şi a soluţiei nutritive; duzele de distribuţie se vor fixa, după instalarea plantelor, în imediata apropiere a acestora, în substratul de cultură; - umectarea substratului de cultură cu soluţia nutritivă; - instalarea materialului săditor produs în cuburi din vată minerală sau prin alte metode în substratul din bacuri sau parapeţi, la distanţe diferite în funcţie de specie, moment care coincide practic cu înfiinţarea culturii.

5.2.2.4. Pregătirea şi administrarea soluţiilor nutritive În toate variantele de realizare a hidroculturilor (care în termeni tehnici sunt numite tot mai frecvent culturi hidroponice) soluţia nutritivă se pregăteşte în rezervoare special amenjate, prevăzute cu dispozitive de măsurare a concentraţiei şi pH-metre. De la aceste rezervoare soluţia circulă la plante prin intermediul unei reţele de aducţiune şi distribuţie realizate din filtre, pompe, furtune şi duze de picurare (gutiere), parametrii de funcţionare a acestor instalaţii fiind foarte diferiţi în funcţie de firma constructoare. Instalaţia de distribuţie a soluţiilor nutritive este conectată prin intermediul unor senzori la un tablou de comandă, aflat la rândul lui – în serele moderne, complet automatizate – în conexiune cu celelalte centre de comandă care asigură dirijarea automată a tuturor factorilor implicaţi în creşterea şi dezvoltarea plantelor. Dificultăţile majore ale culturilor “fără sol” sunt legate de pregătirea unor soluţii nutritive echilibrate, în raport cu exigenţele fiecărei specii, diferite pe parcursul ciclului biologic şi de modalităţile şi frecvenţa de administrare a acestora. Soluţiile nutritive trebuie să conţină toate macro şi microelementele necesare creşterii şi dezvoltării plantelor în raporturi şi concentraţii diferite în funcţie de specie, fenofază, anotimp şi scopul culturii. Concentraţia totală, raportul dintre ioni şi pH-ul sunt însuşirile principale ale oricărei soluţii nutritive. Concentraţia totală a soluţiei nutritive este foarte importantă pentru creşterea şi dezvoltarea armonioasă a plantelor şi ea se stabileşte în funcţie de specie, vârsta plantei şi condiţiile climatice. Spre deosebire de sol şi celelalte substraturi organice, unde ionii sunt reţinuţi de complexul absorbtiv iar prin schimb cationic sunt trecuţi în soluţia solului de unde sunt preluaţi de către plante, în soluţiile nutritive ionii se găsesc în stare liberă. Aceasta este una din diferenţele fundamentale dintre nutriţia plantelor crescute pe substraturi organice şi nutriţia plantelor crescute cu ajutorul soluţiilor nutritive, diferenţe care impun anumite restricţii la alcătuirea soluţiilor nutritive, privitoare la raporturile dintre echivalenţii ionilor. Ideal ar fi ca elementele soluţiei nutritive să rămână constante un timp cât mai îndelungat. Practic însă concentraţia totală a soluţiei nutritive, ca şi raportul dintre ioni şi pH se pot schimba chiar în cursul unei singure zile, mai ales vara, din cauza consumului apei de către plante, a evaporaţiei şi a absorbţiei elementelor nutritive. Soluţiile nutritive sunt zilnic analizate sub aspectul elementelor care le definesc, corectându-se eventualele modificări apărute. Orice dezechilibru al soluţiilor nutritive constituie un factor de stres pentru plante, cu implicaţii directe asupra cantităţii şi calităţii producţiei. Soluţiile nutritive se reînnoiesc periodic, după circa 30 de zile la înfiinţarea culturii şi la interval de 2 săptămâni din momentul intensificării creşterii plantelor. 95

Creşterea şi dezvoltarea plantelor se desfăşoară cu intensitate maximă la o temperatură optimă a soluţiei nutritive de 15 °C. Se cunosc foarte multe tipuri de soluţii nutritive, pentru speciile floricole, fiecare dintre ele conţinând toate macro şi microelementele necesare pe diferite etape ale creşterii şi dezvoltării; ele poartă numele autorului care le-a creat.

5.2.2.5. Înfiinţarea şi îngrijirea culturilor realizate pe substraturi inerte Înfiinţarea culturilor efectuate pe substraturi inerte cu dirijarea nutriţiei plantelor exclusiv prin soluţii nutritive se face folosind aceleaşi tipuri de material săditor prezentate la cultura pe substraturi organice. În ţările cu floricultură avansată materialul săditor este produs, pentru cele mai multe specii, prin culturi de ţesuturi “in vitro”. Epocile optime de plantare şi lucrările de îngrijire cu caracter general (udatul, tratamentele sanitare, aerisirea şi ventilaţia) sunt, de asemenea, similare cu cele prezentate la cultura pe substraturi organice, având unele particularităţi legate de substratul de cultură şi susţinerea nutriţiei plantelor. Dintre celelalte lucrări de îngrijire în cazul culturilor “fără sol” sunt eliminate lucrările de îngrijire specifice întreţinerii solului (afânarea solului, combaterea buruienilor). Lucrările de îngrijire aplicate direct asupra plantelor (tăierile, palisatul şi tutoratul) rămân aceleaşi ca şi cele prezentate la cultura pe substraturi organice, cu particularităţile specifice fiecărei specii şi scopului culturii.

5.3. Cultura în solarii Solariile sunt spaţii de protejare temporară a culturilor floricole, pe o perioadă mai scurtă sau mai lungă în funcţie de modul de încălzire a acestora. Astfel, solariile încălzite doar pe baza energiei solare servesc la prelungirea vegetaţiei şi a perioadei de înflorire toamna sau la devansarea vegetaţiei şi a înfloririi primăvara. Pentru prelungirea vegetaţiei şi a înfloririi toamna solariile în care se găsesc culturile, aflate în vegetaţie şi înflorire, se acopăr cu folie de polietilenă (sau alte materiale plastice) înainte de venirea frigului, de regulă în luna septembrie. Pentru devansarea înfloririi primăvara, solariile în care se găsesc plantele în stare de repaus se acopăr cu folie în perioadele (ferestrele) mai călduţe de la sfârşitul iernii (intervalul ianuarie – februarie). Pentru acest sistem de cultură pregătirea terenului, înfiinţarea culturilor şi cea mai mare parte a lucrărilor de îngrijire sunt specifice culturilor realizate în câmp, cu particularităţi diferite în funcţie de specie şi scopul culturii. Solariile încălzite tehnic servesc la obţinerea de producţii floricole pe tot parcursul sezonului rece. În acest caz acoperirea solariilor cu folie de polietilenă sau alte materiale plastice se face toamna, înainte de venirea frigului iar înfiinţarea culturilor are loc fie înainte fie după instalarea foliei. Acest tip de producţie realizată în solarii are multe caracteristici comune cu producţia din seră, motiv pentru care verigile tehnologice de pregătire a substratului şi de îngrijire a culturilor sunt asemănătoare cu cele din sere. 96

Rezumat Culturile floricole se pot realiza în câmp, sere și solarii. În câmp se realizează culturi pentru decorul spaţiilor verzi şi al grădinilor, producerea de flori tăiate sau seminţe şi material săditor la speciile anuale, bienale şi perene de grădină, originare din zonele temperate ale globului şi parţial din celelalte zone climatice. Condiţia esenţială pentru obţinerea unor producţii floricole de calitate în cultura de câmp o constituie alegerea terenului în raport cu exigenţele speciei faţă de lumină şi factorii edafici. Înfiinţarea culturilor în câmp se poate realiza prin: semănat direct, plantarea de răsad, plantarea de butaşi înrădăcinaţi, plantarea de diviziuni de plante, plantarea de plante altoite, plantarea de marcote, plantarea de formaţiuni subterane îngroşate (bulbi, tuberobulbi, rizomi, rădăcini tuberizate, tuberculi). Îngrijirea culturilor efectuate în câmp se realizează prin executarea următoarelor lucrări: udatul, afânarea solului, combaterea buruienilor, combaterea bolilor şi dăunătorilor, protejarea plantelor împotriva brumelor şi îngheţurilor timpurii de toamnă sau târzii de primăvară, tutoratul sau palisatul, tăierile de dirijare a creşterii şi înfloririi. În sere se cultivă speciile originare din zonele calde ale globului, specii cu exigenţe sporite în privinţa factorilor de mediu, în special în privinţa temperaturii. Tot în sere se mai pot cultiva unele specii originare din zonele temperate ale globului, în culturi forţate pentru obţinerea de flori în extrasezon (specii anuale şi perene de grădină). Climatul mai cald, durata mai mare și continuitatea culturilor din seră crează condiții deosebit de favorabile pentru atacul bolilor și dăunătorilor; din acest motiv, dezinfecția substratului de cultură și/sau interiorului serei este obligatorie înaintea fiecărui ciclu de cultură. Culturile floricole din sere pot fi realizate pe substraturi organice (direct în solul serei, pe bacuri înălțate sau în ghivece și alte tipuri de recipienți) și inerte (culturi „fără sol” – hidroponice, aeroponice, hidroculturi). Cel mai răspândit sistem de cultură pe substraturi inerte este reprezentat de hidroculturile care au ca substrat de susținere a plantelor vata minerală (grodan) sau argila expandată (mai ales în cazul trandafirului). Acest sistem de cultură asigură o serie de avantaje în comparație cu sistemul de cultură pe substraturi organice, dintre care cele mai importante sunt: eliminarea lucrărilor de dezinfecţie, pregătire şi întreţinere a substratului de cultură, consumul economic de apă şi elemente nutritive, eliminarea dificultăţilor legate de asigurarea asolamentului, protecţia fitosanitară mai bună a plantelor şi consumul mai redus de pesticide, obţinerea unor producţii superioare atât din punct de vedere cantitativ cât şi calitativ. Culturile pe substraturi organice presupun dezinfecția substratului de cultură (termică sau chimică) și a interiorului serei (schelet, alei de circulație, instrumentar) înaintea fiecărui ciclu de cultură. În cazul culturilor pe substraturi inerte se impune doar dezinfectarea interiorului serelor, substratul de cultură (reprezentat de materiale total sau parțial inerte) înlocuindu-se înaintea fiecărui ciclu de cultură. Înfiinţarea culturilor floricole în sere se realizează, pentru majoritatea speciilor, cu material biologic înmulţit pe cale vegetativă: butaşi înrădăcinaţi, diviziuni de plante, formaţiuni subterane îngroşate, plante altoite, marcote, stoloni. Pentru un număr restrâns de specii se pot folosi pentru înființarea culturilor seminţele, fie semănate 97

direct la locul de cultură fie semănate mai întâi în lădiţe pentru producerea de răsaduri. În cazul unor specii – Freesia, Gerbera, Anthurium, Strelitzia, înfiinţarea culturilor se poate face folosind mai multe tipuri de material biologic. Îngrijirea culturilor efectuate în sere pe substraturi organice se realizează prin executarea următoarelor lucrări: udatul, tratamentul la colet, completarea golurilor, afânarea substratului de cultură, distrugerea buruienilor, fertilizările faziale, combaterea bolilor şi dăunătorilor, lucrările de tăiere, tutoratul şi palisatul, aerisirea şi ventilaţia, umbrirea serelor, plantarea în ghivece, schimbarea ghiveciului, transplantarea, înlocuirea parţială a substratului; în anumite situații sau la unele culturi se impun și lucrări precum: dublarea sau triplarea pereţilor serelor cu folie de polietilenă, prelungirea zilei prin iluminatul artificial, scurtarea zilei prin lucrarea de întunecare sau camuflaj, fertilizarea cu dioxid de carbon sau acetilenă, bandajarea caliciului la garoafe. În cazul culturilor efectuate pe substraturi inerte sunt eliminate lucrările specifice substratului de cultură iar susținerea nutriției se realizează în exclusivitate cu ajutorul soluțiilor nutritive. Solariile pot servi fie doar pentru protejarea temporară a culturilor floricole (primăvara sau toamna) atunci când sunt neîncălzite, fie pentru realizarea de culturi în sistem continuu, așa cum se realizează în sere. Întrebări: 1. 2. 3. 4. 5.

Care sunt variantele de înființare a culturilor floricole în câmp ? Care sunt lucrările de îngrijire a culturilor floricole realizate în câmp ? Care este lucrarea de bază dinaintea înființării unui ciclu de cultură în seră ? Câte sisteme de cultură a plantelor floricole în seră cunoașteți ? Care sunt categoriile de material săditor folosite pentru înființarea culturilor floricole în seră ? 6. Enumerați lucrările de îngrijire a culturilor floricole din seră realizate pe substraturi organice. 7. Precizați particularitățile lucrărilor de îngrijire a culturilor floricole realizate în seră pe substraturi inerte. 8. Care sunt particularitățile culturilor floricole realizate în solarii ? Bibliografie 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.

Băla Maria, 2007. Floricultură generală şi specială. Ed de Vest, Timişoara. Cantor Maria, 2003. Floricultură generală şi specială. Ed. Risoprint, Cluj–Napoca. Şelaru Elena, 2002. Culturi pentru flori tăiate. Ed. Ceres, Bucureşti. Şelaru Elena, 2006. Plante de apartament. Ed. Ceres, Bucureşti. Toma Fl., 2003. Floricultură şi gazon. Vol. I, Ed. Cris Book Universal Bucureşti. Toma Fl., 2003. Floricultura şi gazon. Vol. II, Ed. Universitas Comp. Bucureşti. Toma Fl., 2005. Îngrijirea şi pregătirea pentru iarnă a speciilor floricole din parcuri şi grădini. Ed. Lucman Bucureşti. 8. Toma Fl., 2009. Floricultură și Artă florală. Vol. I–IV. Ed. InvelMultimedia București.

98

Cap. VI. EŞALONAREA PRODUCŢIEI FLORICOLE Eşalonarea producţiei floricole pe tot parcursul anului a devenit o cerinţă tot mai stringentă a pieţii în societatea contemporană. De aceea, pe lângă culturile efectuate în condiţii naturale de câmp în timpul sezonului cald şi culturile continui (remontante) efectuate în seră, se mai practică şi alte metode prin care se urmăreşte asigurarea cererii de flori pe o perioadă cât mai îndelungată. Aceste metode se referă, în principal, la culturile timpurii, culturile târzii şi culturile forţate, prin care speciile cultivate în câmp sunt determinate să înflorească şi în alte sezoane decât cele în care înfloresc în mod normal. La unele specii cu perioadă scurtă de înflorire (floarea miresii, ochiul boului, albăstrele, gladiole, etc.) culturile se înfiinţează în mai multe reprize astfel încât să se asigure o înflorire eşalonată şi o prezenţă cât mai îndelungată a florilor pe piaţă.

6.1. Culturile timpurii Culturile timpurii permit o devansare a înfloririi cu 2–4 săptămâni în funcţie de specie şi de particularităţile climatice ale anului respectiv. Dintre mijloacele prin care se poate realiza devansarea înfloririi enumerăm: - acoperirea plantelor aflate la sfârşitul repausului (perenele) sau la începutul vegetaţiei (anualele) cu folie de polietilenă, folosind pentru susţinere arcuri de tunele sau scheletul solariilor; prin această acoperire aerul din interiorul tunelelor sau solariilor se încălzeşte mai repede ajungând la diferenţe de temperaturi de 9–10 °C ziua şi 3–4 °C noaptea faţă de climatul exterior; - producerea mai timpurie, în spaţii încălzite (sere, solarii, răsadniţe), a materialului săditor – producerea răsadurilor la speciile anuale sau plantarea formaţiunilor subterane în ghivece la speciile perene geofite; - folosirea soiurilor timpurii, a terenurilor cu expoziţie sudică sau sud–estică şi a celor uşoare, nisipoase sau nisipo-lutoase, care se încălzesc mai uşor. Dintre speciile la care se practică devansarea înfloririi printr-una din metodele de mai sus amintim: lalelele, narcisele, zambilele, muscari, mărgăritarul, anemonele, gladiolele, tuberozele, bujorul, gura leului, albăstrelele, mixandrele, ochiul boului, sângele voinicului.

6.2. Culturile târzii Culturile târzii permit prelungirea perioadei de înflorire cu 2–3 săptămâni la speciile a căror înflorire este localizată în timpul verii şi toamna: crizanteme, dalia, gladiole, tuberoze, Aster, Helenium, Rudbeckia, Anemone japonica. Mijloacele prin care se poate prelungi înflorirea toamna sunt: - acoperirea culturilor aflate în plină creştere şi înflorire cu folie de polietilenă, folosind pentru susţinere arcuri de tunele şi scheletul solariilor; acoperirea plantelor cu folie se face cu câteva zile înainte de scăderea temperaturilor; 99

- ciupirea vârfului de creştere a lăstarilor pentru întârzierea înfloririi; - plantarea tardivă a materialului săditor pentru dirijarea înfloririi spre toamnă (gladiole, ochiul boului, albăstrele); - folosirea soiurilor tardive şi a retardanţilor de creştere.

6.3. Culturile forţate Culturile forţate se deosebesc fundamental de culturile timpurii şi târzii prin faptul că înflorirea este dirijată în perioade total diferite de perioada de înflorire normală a speciei. Astfel, prin tehnicile de forţare se pot obţine flori în toată perioada anului la speciile floricole anuale şi perene (geophytele şi unele hemicriptophyte) şi la unele specii dendrologice: Syringa (liliac), Forsythia (forsiţia), Rosa (trandafir), Hydrangea (hortensia), Phyladelphus (iasomie), Liriodendron (arborele cu lalele). Forţarea speciilor floricole anuale nu ridică probleme deosebite, producerea răsadului fiind posibilă în tot timpul anului dacă se asigură condiţiile climatice specifice fiecărei specii. În cazul speciilor floricole perene şi a celor dendrologice însă foarte importantă este asigurarea repausului plantei. Repausul este astfel un factor restrictiv în obţinerea înfloririi în extrasezon iar asigurarea condiţiilor optime pentru desfăşurarea acestuia constituie o condiţie esenţială pentru reuşita forţării. Forţarea speciilor floricole perene şi a speciilor dendrologice să înflorească în extrasezon se bazează deci pe asigurarea succesiunii celor 2 etape ale ciclului biologic al plantelor: repausul şi perioada de vegetaţie. În afară de asigurarea repausului plantei se mai impun alte două condiţii în privinţa materialului săditor folosit la forţare şi anume nivelul substanţelor de rezervă acumulate şi maturitatea stadială a organelor folosite pentru obţinerea florilor. Organele folosite pentru forţarea speciilor perene trebuie să fie aşadar cu repausul parcurs, perfect sănătoase, cu suficient de multe substanţe de rezervă acumulate şi cu mugurii bine dezvoltaţi şi maturi stadial. De exemplu, în cazul bulbilor de lalele, narcise şi zambile organele florale sunt deja formate la sfârşitul repausului şi ele pot fi observate în secţiunile efectuate la nivelul bulbilor (fig. 6.3.1.). Fig. 6.3.1. Secţiune prin bulbul de lalea şi zambilă

Forţarea bulbilor acestor specii se poate face fie direct în substratul din seră sau pe substraturi inerte (atunci când se dispune de o cantitate mare de bulbi şi când se doreşte producerea în cantităţi industriale de flori – vezi capitolul V) fie în ghivece şi 100

lădiţe de diferite forme şi dimensiuni (atunci când se dispune de o cantitate mai mică de bulbi). Forţarea cantităţilor mici de bulbi de zambile se poate realiza şi în vase de diferite decorative sau vase transparente, pe substrat de pietriş decorativ. Pentru balcoane şi terase forţarea se realizează în ghivece obişnuite din plastic, ghivece mari şi joase din lut ars şi în jardiniere în care se plantează de regulă bulbi aparţinând mai multor specii sau soiuri ale aceleiaşi specii. Pe lângă bulbi se mai pot folosi pentru forţarea speciilor perene tuberobulbi, rădăcini tuberizate, tuberculi, rizomi (în cazul geophytelor), diviziuni de plante sau drajoni (în cazul hemicriptophytelor), lăstari şi ramuri (în cazul speciilor dendrologice). Intrarea şi ieşirea din repaus a plantelor se poate asigura prin mai multe procedee culturale, fizice şi chimice. Astfel, lucrări agrotehnice precum desicaţia şi defolierea grăbesc intrarea în repaus a plantelor, permiţând reluarea mai rapidă a vegetaţiei în vederea forţării. Dintre factorii fizici mai importante sunt tratamentele cu frig şi apă caldă. Frigul poate fi factorul determinant fie al intrării în repaus a plantelor (speciile dendrologice) fie al ieşirii acestora din repaus (speciile floricole bulboase cu înflorire de primăvară). Durata perioadei de frig ca şi nivelul temperaturii ce trebuie asigurată în această perioadă variază în funcţie de specie. Astfel, pentru a fi capabile să înflorească lalelele, narcisele şi zambilele au nevoie de minim 5–6 săptămâni cu temperaturi de 4–5 °C, mărgăritarul 3–4 săptămâni cu temperaturi de 1–2 °C iar liliacul şi forsiţia 5–6 săptămâni cu temperaturi de 5–6 °C. Tratamentul cu apă caldă se aplică la speciile dendrologice, la nivelul ramurilor detaşate de pe plantă după încheierea perioadei minime de frig. De asemenea, tratamentul cu apă caldă se mai poate aplica şi mugurilor stoloniferi de mărgăritar după tratamentul cu frig, înainte de plantare. Temperatura iniţială a apei folosită pentru îmbăierea organelor respective este de 38–40 °C iar durata tratamentului variază între 4 şi 12 ore, în funcţie de specie. Dintre factorii chimici utilizaţi în forţarea speciilor floricole perene şi a speciilor dendrologice amintim tratamentele cu vapori de eter, cloroform şi uree. Organele folosite pentru forţare, trecute mai întâi prin perioada de frig, se menţin în spaţii închise în care se administrează: eter 350–400 mg/mc, cloroform 80–100 g/mc sau uree 1–2 g/mc. Durata tratamentului este de 24–48 de ore iar condiţiile de mediu din spaţiile de tratare sunt: întuneric, temperatura 20–22 °C şi umiditatea relativă a aerului ridicată (80–85 %). Conducerea factorilor de mediu în timpul vegetaţiei (perioada de forţare propriuzisă) este foarte importantă pentru calitatea şi durata înflorii. De exemplu, pentru lalele, narcise, zambile, muscari temperatura se creşte treptat de la 10–12 °C la 18–20 °C, până în momentul debutului înfloririi când se scade la 12–15 °C. În cazul mărgăritarului temperatura din perioada de după plantare se dirijează între 25 şi 28 °C pentru ca în perioada înfloririi aceasta să se scadă la 14–15 °C. La liliac, temperatura din spaţiile în care se află ramurile detaşate puse în apă pentru înflorire se dirijează între 25 şi 28 °C până la începutul colorării bobocilor după care se scade la 25 °C pentru soiurile cu flori albe şi 16–17 °C pentru soiurile cu flori violet. Lumina trebuie să fie cât mai intensă; în cazul loturilor la care comercializarea se va face ca flori tăiate este bine ca lumina să fie difuză în primele 5–6 zile pentru a se favoriza o lungime cât mai mare a tijelor sau tulpinilor florale; în continuare, lumina se asigură la intensitate maximă posibilă. 101

Umiditatea substratului trebuie să fie moderată şi constantă iar umiditatea atmosferică ridicată (80–85 %). Apa din vasele în care se realizează forţarea sau se păstrează florile se va schimba zilnic.

Rezumat Eșalonarea producției floricole se poate realiza atât prin culturile efectuate în condiţii naturale de câmp în timpul sezonului cald şi culturile continui (remontante) efectuate în seră cât și prin culturi timpurii, culturi târzii și culturi forțate. Culturile timpurii asigură o devansare a perioadei de înflorire cu 2 – 4 săptămâni, primăvara, în timp ce culturile târzii permit prelungirea perioadei de înflorire cu 2 – 3 săptămâni, toamna. Cele mai cunoscute specii la care se realizează culturi timpurii sunt: lalelele, narcisele, zambilele, muscari, mărgăritarul, anemonele, gladiolele, tuberozele, bujorul, gura leului, albăstrelele, mixandrele, ochiul boului, sângele voinicului. Culturile târzii se practică mai frecvent la specii precum: crizantema, dalia, gladiola, tuberoza, Aster, Helenium, Rudbeckia, Anemone japonica. Culturile forțate permit obţinerea de flori în toată perioada anului la speciile floricole anuale şi perene (geophytele şi unele hemicriptophyte) şi la unele specii dendrologice: Syringa, Forsythia, Rosa, Hydrangea, Phyladelphus, Liriodendron. Materialul biologic folosit pentru înființarea culturilor forțate este reprezentat de răsaduri (în cazul speciilor anuale), bulbi, tuberobulbi, rădăcini tuberizate, tuberculi, rizomi (în cazul geofitelor), diviziuni de plante sau drajoni (în cazul hemicriptophytelor), lăstari şi ramuri (în cazul speciilor dendrologice). Forţarea speciilor floricole perene şi a speciilor dendrologice să înflorească în extrasezon se bazează pe asigurarea succesiunii celor 2 etape ale ciclului biologic al plantelor: repausul şi perioada de vegetaţie. Intrarea şi ieşirea din repaus a formaţiunilor sau organelor destinate forţării se poate asigura prin procedee culturale (desicația și defolierea), fizice (tratamentele cu frig și apă caldă) şi chimice (tratamentele cu vapori de eter, cloroform şi uree). Întrebări: 1. 2. 3. 4.

Care sunt metodele de eșalonare a producției floricole ? Ce specii se pretează pentru realizarea culturilor timpurii ? Care este materialul biologic folosit pentru înființarea culturilor forțate ? Pe ce principiu se bazează forțarea speciilor floricole perene și a speciilor dendrologice ? 5. Care sunt mijloacele prin care se poate realiza intrarea şi ieşirea din repaus a formaţiunilor sau organelor destinate forţării ? Bibliografie 1. Băla Maria, 2007. Floricultură generală şi specială. Ed de Vest, Timişoara. 2. Toma Fl., 2003. Floricultură şi gazon. Vol. I, Ed. Cris Book Universal Bucureşti. 3. Toma Fl., 2009. Floricultură și Artă florală. Vol. I. Ed. InvelMultimedia București. 102

Cap. VII. SPECII FLORICOLE CULTIVATE CA PLANTE ÎN GHIVECE PENTRU DECORUL INTERIOARELOR Hobby sau afacere ? Indiferent de opţiune, cultura plantelor de interior (plante în ghivece sau plante de apartament) a cunoscut o extindere fără precedent în ultimele decenii. Motivul ? Sortimentul extraordinar de bogat şi atractiv, cererea constant crescândă şi veniturile foarte mari care se pot obţine. Aproape că nu există spaţiu public sau particular în care să nu fie întâlnite plante în ghivece. Fie că este vorba de plante decorative prin flori, frunze sau fructe, plante exotice, cactuşi si alte plante suculente, acestea reprezintă adevărate pete de culoare şi elemente ale confortului şi civilizaţiei. Şi aici, poate nu întamplător, întâlnim aceleaşi nume de ţări mari producătoare ca şi în cazul celorlalte produse floricole: Olanda, Belgia, Franţa, Italia, Marea Britanie, Germania, Israel. Sortimentul plantelor de interior este în continuă îmbogăţire şi pe lângă speciile tradiţionale (la care numărul soiurilor şi varietăţilor noi este în deplină creştere) – muşcata, ficusul, leandrul, cerceluşul, ferigile – apar tot mai multe specii noi care se extind foarte repede: Aglaonema, Aeschynanthus, Allamanda, Brunfelsia, Callistemon, Dipladenia, Jacaranda, Nertera, Stephanotis, Yucca, etc. Dat fiind numărul foarte mare de specii, fiecare dintre ele cu particularităţi biologice şi tehnologice distincte, pentru obţinerea unor produse de maximă calitate se impune tot mai mult specializarea producătorilor pe grupe de specii. În acest context, am reunit în cadrul acestei părţi a prezentei lucrări, principalele aspecte ale biologiei şi tehnologiei celor mai cultivate specii dar şi a unor specii mai rar întâlnite însă cu perspectivă de a fi extinse.

7.1. SPECII DECORATIVE PRIN FLORI Având florile frumos colorate iar la unele specii şi parfumate, plantele de ghiveci decorative prin flori constituie adevărate pete de culoare pentru decorul zilnic sau ocazional al interioarelor, fiind, de asemenea, preferate pentru cadouri. O parte dintre plantele decorative prin flori sunt specifice unui sezon sau unei anumite sărbători (cum ar fi, de exemplu, floarea de coral – Kalanchoe pentru sezonul de toamnă – iarnă, Steaua Crăciunului – Poinsettia pentru sărbătorile de Crăciun şi hortensia – Hydrangea hortensis pentru sărbătorile pascale. Exceptând Poinsettia, care rămâne planta tradiţională pentru sărbătorile de Crăciun, toate celelalte specii se întâlnesc însă tot mai frecvent pe tot parcursul anului. Înflorirea poate dura de la câteva zile până la câteva luni. După înflorire unele plante (cineraria, calceolaria) îşi pierd valoarea decorativă, motiv pentru care se renunţă la ele. Pentru speciile perene (Steaua Crăciunului) după parcurgerea repausului plantele pot fi forţate pentru o nouă înflorire sau pot fi folosite pentru butăşire. O parte dintre aceste plante se înmulţesc frecvent prin seminţe iar altele şi pe cale vegetativă (mai ales prin butăşire); pentru multe dintre specii producerea 103

materialului săditor se realizează şi prin tehnicile moderne de culturi de ţesuturi in vitro. Cunoaşterea exigenţelor plantelor în raport cu factorii de mediu este foarte importantă, deoarece înflorirea nu va fi posibilă decât prin asigurarea condiţiilor optime pentru fiecare specie.

7.1.1. ACHIMENES – familia Gesneriaceae Genul Achimenes include circa 25 specii cu rizomi originare din pădurile tropicale ale Mexicului şi Americii Centrale. La acestea se adaugă specia horticolă Achimenes hybrida Hort – Achimenes, care este și specia cea mai cultivată. Particularităţi biologice. Planta prezintă în pământ rizomi mici, fragili, solzoşi, din care pornesc lăstari cu lungimea variind între 10 și 30 cm, cu creștere erectă sau pendentă. Frunzele ovate, uşor pubescente, cu marginile dinţate, au lungimea de circa 10 cm și sunt colorate în verde închis; sunt dispuse opus şi în cruce. Florile sunt trompetiforme, cu diametrul de circa 2,5 cm, colorate în crem sau galben striat şi pătat cu purpuriu în zona gâtului; sunt dispuse solitar în axila frunzelor şi înfloresc din abundenţă de la începutul verii până toamna. Iarna, în intervalul noiembrie – martie, plantele sunt în repaus profund. Exigenţe ecologice. Achimenes este o plantă de seră caldă şi umedă, având nevoie de temperaturi de 20–25 °C în timpul perioadei de vegetaţie şi 10–12 °C în timpul repausului. Este o plantă deosebit de sensibilă la apa rece care determină pătarea frunzelor şi căderea florilor, motiv pentru care udatul se face cu apă călduţă (28–30 °C). În raport cu lumina solicită spaţii bine luminate dar fără soare direct în orele cu insolaţie puternică. Solicită substraturi uşoare, afânate, bogate în humus, cu fertilitate medie, foarte bine drenate. Producerea plantelor. Plantele de Achimenes se înmulţesc prin rizomi, butaşi de vârf de lăstari şi seminţe (obţinerea seminţelor fiind posibilă prin polenizare artificială). Separarea rizomilor se face la sfârşitul perioadei de repaus cu mare atenţie întrucât sunt foarte fragili la rupere; substratul în care rizomii au fost păstraţi în timpul repausului (substratul din ghiveciul propriu sau turbă depozitată în cutii de carton perforate) se udă bine cu 1–2 zile înainte de scoaterea rizomilor pentru a uşura separarea. După separare, rizomii se plantează câte 5–10 în ghivece cu diametrul 10–14 cm, acoperindu-se cu un strat de circa 1 cm pământ bine mărunţit. Butăşirea se face pe tot parcursul primăverii şi în prima parte a verii, dimensionând butaşii la lungimea de 5–7 cm; butaşii se plantează în substrat de turbă 50 % + perlit sau nisip 50 % iar după înrădăcinare se plantează câte 5–10 în ghivece cu diametrul de 10–14 cm. Condiţiile optime pentru înrădăcinarea butaşilor sunt: 25–28 °C în substrat, 22–25 °C în atmosferă, 80–85 % umiditatea relativă, lumină difuză. Semănatul se face în ianuarie – februarie, în substrat de turbă + perlit sau turbă + perlit + pământ de frunze, menţinând semănăturile în aceleaşi condiţii ca şi butaşii. Răsărirea plantelor are loc după 3–4 săptămâni, repicarea răsadurilor fiind posibilă după circa 4 săptămâni de la răsărire şi făcându-se în plăci alveolare sau ghivece cu diametrul de 4–5 cm. Pe măsură ce cresc plantele se transplantează în ghivece de dimensiuni mai mari. Îngrijirea plantelor. Indiferent de modul de obţinere a plantelor îngrijirea are în vedere în primul rând asigurarea exigenţelor faţă de factorii de mediu, aşa cum au fost 104

prezentate mai sus. Lunar, în timpul sezonului cald, se aplică îngrăşăminte minerale complexe cu raportul în favoarea fosforului şi potasiului. Toamna, când lăstarii şi frunzele încep să se îngălbenească, se întrerup fertilizările iar udările se răresc până la întreruperea totală pentru a permite plantelor să intre în repaus. După uscarea frunzelor şi a lăstarilor aceştia se scurtează la circa 2 cm deasupra substratului din ghiveci iar ghivecele se transferă în locuri răcoroase, cu temperatura de 10–12 °C şi umiditatea relativă de 50–60 %, pentru parcurgerea perioadei de repaus.

7.1.2. BEGONIA – familia Begoniaceae Din cele peste 900 de specii ale genului Begonia se cultivă frecvent ca plantă în ghivece specia Begonia x tuberhybrida Voss. – begonia cu tuberculi. Particularităţi biologice. Planta formează în sol un tubercul cărnos, rotund sau sferic, cu diametrul de 4–10 cm, de pe care pornesc una sau mai multe tulpini aeriene cărnoase, suculente, mai mult sau mai puţin ramificate, erecte, târâtoare sau pendente, lungi de până la 60–70 cm. Frunzele sunt cordiforme sau cordiform–alungite, simetrice sau asimetrice, dinţate pe margini, uşor gofrate, suculente, colorate în nuanţe diferite de verde, de la verde deschis la verde–roşietic. Florile sunt mari, cu diferite grade de involtaj, colorate în nuanţe foarte vii de roşu, roz, alb, galben, portocaliu. Înfloreşte din mai – iunie până toamna, în septembrie. Este o geofită semirustică, cu repaus iarna. Exigenţe ecologice. Begonia tuberhybrida este o plantă de seră caldă şi umedă, solicitând temperaturi de 20–25 °C în timpul sezonului cald şi 6–8 °C în timpul perioadei de repaus. Este foarte sensibilă la frig temperaturile sub 10 °C, acestea determinând îngălbenirea frunzelor şi căderea rapidă a florilor. Substratul se menţine permanent reavăn pe tot parcursul sezonului cald. Umiditatea atmosferică optimă este de 80 % în timpul sezonului cald şi 50–60 % în timpul perioadei de repaus. Deşi este pretenţioasă faţă de lumină preferă semiumbra alternată cu câteva ore de soare direct dimineaţa. Solicită substraturi uşoare, bine drenate, bogate în humus, fertile, cu umiditate potrivită şi constantă, uşor acide. Producerea plantelor. Begonia tuberhybrida se înmulţeşte atât generativ, prin seminţe cât şi vegetativ, prin butaşi de vârf de lăstari şi divizarea tuberculilor. Plantele pot fi regenerate şi de la tuberculi întregi, prin replantarea acestora, la sfârşitul perioadei de repaus. Semănatul se face în lădiţe, în sere, în ianuarie – februarie, folosind circa 0,03 g seminţe pentru obţinerea a 1000 de plante. Temperatura optimă pentru germinaţia seminţelor este de 22–23 °C, plantele răsar în 14–15 zile de la semănat. Plantele cresc foarte încet fapt ce face ca primul repicat să fie posibil abia după 6–7 săptămâni de la răsărire. Acesta se face în lădiţe, asigurând între plante o distanţă de 4–5 cm sau în plăci alveolare. Cel de-al doilea repicat se face după 3–4 săptămâni de la primul repicat şi este de preferat ca de data aceasta răsadurile să se planteze în ghivece mici, cu diametrul de 5–6 cm. După circa o lună de la cel de-al doilea repicat răsadurile se plantează în ghivece cu diametrul de 8–10 cm, urmând ca după 3–4 săptămâni plantele să se planteze în ghivece cu diametrul de 15–16 cm, cu care se comercializează. Înmulţirea vegetativă prin butaşi presupune forţarea prealabilă a tuberculilor, pentru pornirea în vegetaţie. Astfel, la sfârşitul lunii ianuarie, tuberculii se îngroapă pe 105

2/3 din volumul lor, în lădiţe sau ghivece cu turbă fibroasă după care se udă uşor şi se menţin la temperaturi de 20–22 °C, umiditate relativă ridicată (80–85 %) şi lumină intensă. În aceste condiţii tuberculii pornesc în vegetaţie iar în momentul când lăstarii au 2–3 frunze (8–10 cm) aceştia se recoltează şi se pun la înrădăcinat, prelevându-se împreună cu o porţiune de ţesut din tubercul (butaşi cu călcâi). Înrădăcinarea butașilor se realizează pe substrat de turbă fibroasă, singură sau în amestec cu perlit sau nisip, în circa 2 săptămâni. După înrădăcinare butaşii se plantează în ghivece cu diametrul de 8–10 cm iar spre sfârşitul lunii mai plantele pot fi plantate în ghivece cu diametrul de 15–16 cm. Divizarea tuberculilor se face la sfârşitul repausului, secţiunile rezultate în urma divizării prăfuindu-se cu praf de cărbune vegetal pentru a se evita contaminarea cu agenţi patogeni. Din acelaşi motiv, este bine ca după divizare şi prăfuirea cu cărbune vegetal, fragmentele de tuberculi să se lase 1–2 zile pentru o uşoară deshidratare înainte de plantare. Divizarea tuberculilor este bine să se facă după o uşoară forţare a acestora, pentru realizarea unei repartizări mai echilibrate a mugurilor pe fragmentele de tuberculi rezultate în urma divizării. Indiferent de metoda de divizare a tuberculilor, fragmentele rezultate se vor planta mai întâi în ghivece cu diametrul de 10–12 cm, unde plantele se vor creşte până spre sfârşitul lunii mai, când pot fi plantate în ghivece cu diametrul de 15–16 cm. Plantarea tuberculilor întregi se face primăvara, în februarie – martie. Aceştia se pot procura din comerţ sau pot fi obţinuţi din seminţe, cu un an înainte. Îngrijirea plantelor. Îngrijirea plantelor se face prin udatul moderat şi constant (substratul trebuie menţinut permanent reavăn), pulverizarea plantelor pentru menţinerea unei umidităţi relative a aerului ridicate, afânarea substratului şi fertilizarea fazială bilunară cu soluţii de îngrăşăminte minerale complexe în concentraţie de 0,1 %, cel mai bine în alternanţă cu must de bălegar în diluţie 1:10; plantele pot fi fertilizate şi prin înfigerea lunară de batoane nutritive (câte unul la ghiveci) specifice pentru plantele cu tuberculi decorative prin flori. Toamna, în septembrie – octombrie, odată cu scăderea temperaturilor, părţile vegetative aeriene ale plantelor se îngălbenesc şi încep să se usuce, semn că planta intră în repaus. Când temperaturile scad în mod constant la nivelul de 5–6 °C părţile aeriene vegetative se scurtează la 5–6 cm, iar tuberculii se scot din ghivece, se curăţă de pământ cu grijă pentru a nu se răni epiderma după care se zvântă bine în spaţii acoperite şi foarte bine aerisite. Tuberculii sănătoşi, bine zvântaţi, eventual trataţi prin îmbăiere în soluţii de insecto–fungicide, se stratifică în turbă fibroasă, rumeguş sau frunze semidescompuse, în cutii de carton perforate căptuşite cu folie, de asemenea perforată şi se introduc la păstrare în spaţii răcoroase, pentru parcurgerea perioadei de repaus.

7.1.3. BOUGAINVILLEA – familia Nyctaginaceae Genul Bougainvillea cuprinde circa 16 specii originare din America de Sud. Dintre acestea, cea mai frecvent întâlnită este specia Bougainvillea glabra Chois. – bughenvilea, floarea de hârtie. Particularităţi biologice. Bougainvillea creşte ca un arbust sau liană, cu lăstarii lungi, garnisiţi cu spini. Frunzele sunt oval–eliptice, colorate în verde intens. Florile sunt mici, alb–crem, puţin însemnate decorativ, înconjurate însă de un involucru alcătuit 106

din bractei persistente o lungă perioadă din sezonul cald, foarte frumos colorate (roşu, roz, lila, oranj). Se poate dirija atât ca liană, când se lasă să crească liber, cât şi ca arbust cu coroană, când creşterea este dirijată prin tăieri. Exigenţe ecologice. Este o plantă care are nevoie de multă lumină, atât în sezonul cald cât şi în cel rece. Vara plantele au nevoie de multă căldură, suportând chiar soarele direct; iarna plantele se menţin într-un loc mai răcoros (10–15Cº). Vara se udă din abundenţă, iarna foarte puţin. Solicită substraturi uşoare, cu pH slab acid. Producerea plantelor. Se înmulţeşte prin butaşi de vârf sau fragmente de lăstari semilemnificaţi, primăvara sau la sfârşitul verii; folosirea stimulenţilor de înrădăcinare (Radistim, Rizopon, Calux, Belvitan) asigură o înrădăcinare mai bună şi mai rapidă a butaşilor. Temperatura optimă de înrădăcinare a butaşilor este de 20–22 ºC iar umiditatea relativă a aerului de 80–85 %. Îngrijirea plantelor. Primăvara devreme se fac primele tăieri prin care se scurtează ramurile şi se corecteză forma plantei, în raport cu tipul de conducere dorit – liană sau arbust. După tăieri plantele se transplantează în amestec de pământ proaspăt, anual cele mici şi odată la 2–3 ani cele mari; pentru acestea din urmă, între transplantări, se înlocuieşte în fiecare primăvară pământul de la suprafaţă pe o adâncime de 3–10 cm, în funcţie de mărimea vasului. A doua serie de tăieri se face după înflorire când lăstarii care au înflorit se scurtează la 2–3 noduri pentru a stimula un nou val de înflorire. Fertilizările faziale se fac pe tot parcursul sezonului cald, la interval de 2 săptămâni, aplicând îngrăşăminte minerale complexe sub formă de soluţie cu concentraţia de 0,1 %.

7.1.4. CALCEOLARIA – familia Scrophulariaceae Genul Calceolaria reuneşte peste 120 specii anuale, bienale sau perene originare din regiunile temperate ale Americii de Sud. Dintre acestea cea mai frecvent întâlnită este specia Calceolaria hybrida Voss. – calceolaria, pantofior, papucul doamnei. Particularităţi biologice. Florile bilabiate, cu unul dintre labii mai mare şi umflat asemenea unui papuc, se dezvoltă deasupra frunzelor mari, ovoide şi acoperite cu peri. Sunt colorate în galben, roz, bordo, deseori cu puncte negre; înflorirea are loc timp de aproximativ două luni după care planta se aruncă. Exigenţe ecologice. Este o plantă de zi lungă, are nevoie multă lumină însă vara plantele se umbresc. În raport cu temperatura este o plantă de seră rece, iarna fiind suficiente 8–10 °C. Solicită o umiditate moderată în substrat şi ridicată (70–80 %) în atmosferă. Preferă substraturile mijlocii, bine drenate, fertile, cu pH neutru. Producerea plantelor. Se înmulţeşte prin seminţe care sunt foarte mici (circa 25.000 seminţe/gram). Acestea se seamănă vara, în lădiţe fără a se acoperi cu pământ, într-un substrat foarte uşor, alcătuit din turbă + pământ de frunze + nisip. După semănat lădiţele cu semănături se udă prin infiltraţie şi se acopăr cu foaie de sticlă şi hârtie. Temperatura optimă pentru germinaţia seminţelor este de 18–20 °C, plantele răsar în 8– 10 zile de la semănat. Răsadurile se repică de 1–2 ori în lădiţe iar apoi se transplantează de 1–2 ori în ghivece de diferite mărimi, pe măsura creşterii plantelor. Cel mai adesea, ultimul ghiveci cu care plantele se şi valorifică, are diametrul de 13–15 cm. Îngrijirea plantelor. În toată perioada de creştere până când se atinge dimensiunea comercială de vânzare plantele se pulverizează des pe frunze pentru menţinerea unei umidităţi atmosferice ridicate. Din momentul apariţiei florilor se udă 107

direct pe substrat evitându-se udările prin pulverizare. Vara plantele se menţin în umbrare sau alte spaţii semiumbrite şi bine ventilate. În sezonul rece plantele se menţin în sere reci cu temperatura de 7–9 °C, udându-se mai rar.

7.1.5. CAMELLIA – familia Theaceae Genul Camellia reuneşte circa 50 specii arbustive originare din China, Japonia şi Coreea, cea mai cunoscută fiind Camellia japonica L. –camelia, trandafir japonez. Particularităţi biologice. Este una dintre cele mai apreciate plante de interior, cu portul arbustiv, ce poate atinge înălţimea de 1,5–2 m. Frunzele sunt pieloase, oval– eliptice, cu nervurile evidente şi marginea crenată, colorate în verde intens, lucioase. Florile simple sau duble, asemănătoare celor de trandafir, sunt colorate în nuanţe diferite de roşu, roz sau alb şi înfloresc la sfârşitul iernii – primăvara. Durata unei flori pe plantă este de circa o săptămână. Exigenţe ecologice. Este o plantă de seră temperată (15–18 ºC), chiar şi vara plantele preferă spaţiile mai răcoroase şi semiumbrite. Iarna plantele au nevoie de un uşor repaus, când se menţin în condiţii de temperaturi de 8–10 ºC, multă lumină şi udat doar atât cât să nu se usuce substratul. Are nevoie multă lumină însă vara plantele se umbresc. Solicită o umiditate moderată în substrat şi mai ridicată în atmosferă; în perioada de înflorire se pulverizează doar frunzele. Preferă substraturile uşoare, fertile, bogate în turbă şi humus, foarte bine drenate, cu pH acid (5,5–6,0). Producerea plantelor. Se înmulţeşte prin butaşi de vârf de lăstari semilemnificaţi, la sfârşitul verii sau erbacei, primăvara. Înrădăcinarea este dificilă motiv pentru care butaşii au nevoie de tramente cu stimulenţi rizogeni pentru înrădăcinare. În condiţiile unei temperaturi optime de 20–22 ºC şi a unei umidităţi relative ridicate a aerului (80–90 %), butaşii înrădăcinează în 6–8 săptămâni. Îngrijirea plantelor. Primăvara, după înflorire se fac tăierile de corectare a formei plantei când se elimină lăstarii firavi şi prost plasaţi şi se scurtează ceilalţi în funcţie de forma care se doreşte a fi indusă plantei. După tăieri plantele se transplantează în amestec de pământ proaspăt, odată la 3–4 ani plantele mari şi anual plantele mici. Fertilizarea fazială se face odată la 2 luni în sezonul cald, cu îngrăşăminte minerale complexe aplicate sub formă de soluţii cu concentraţia de 0,1 %.

7.1.6. CLIVIA – familia Amaryllidaceae Clivia este un gen cu numai 3 specii originare din Africa de Sud, specia cea mai frecvent întâlnită fiind Clivia miniata Rgl. – clivia, crin portocaliu de cameră. Particularităţi biologice. Planta prezintă frunze colorate în verde închis, asemănătoare cu o panglică, lungi de 30–50 cm şi late de 4–5 cm, dispuse pe două rânduri într-un singur plan, ca într-un evantai. Acestea se dezvoltă din rădăcinile groase, cărnoase, suculente, foarte fragile. Florile roşii–portocalii, de forma unei pâlnii, sunt grupate câte 12–15 într-o inflorescenţă tip umbelă susţinută de o tijă florală viguroasă, aplatizată, înaltă de 30–60 cm, ce porneşte de la punctul de întâlnire a frunzelor situat la baza plantei; înfloresc la sfârşitul iernii – începutul primăverii. Exigenţe ecologice. În timpul sezonului cald plantele au nevoie de spaţii calde şi bine luminate fără ca plantele să fie expuse însă direct la arșița soarelui din orele 108

amiezii. Iarna plantele trebuie trecute printr-un repaus relativ când se menţin în spaţii răcoroase cu temperatura de 8–10 °C, bine luminate şi udate doar atât cât să nu se usuce de tot substratul; în caz contrar plantele nu înfloresc în timpul sezonului cald sau înfloresc sporadic şi formează flori de slabă calitate. Solicită substraturi mai grele (alcătuite din pământ de ţelină, mraniţă, pământ de frunze şi nisip în raportul 2:2:1:1), fertile şi foarte bine drenate. Producerea plantelor. Cel mai frecvent clivia se înmulţeşte prin separarea lăstarilor noi care se formează la baza plantei, primăvara, aceştia fiind capabili să înflorească după 2–3 ani de cultură. Înmulţirea se mai poate face şi prin seminţe; acestea au tegumentul foarte dur și se ţin în apă 1–2 zile înainte de a fi semănate. Plantele obţinute din seminţe sunt capabile să înflorească după 4–5 ani de cultură. Îngrijirea plantelor. Primăvara după încheierea înfloririi plantele se transplantează în amestec de pământ proaspăt, anual plantele mici, aflate în creştere şi odată la 3–4 ani plantele mari. În cazul plantelor mari, între transplantări, în fiecare primăvară se înlocuieşte pământul de la suprafaţă pe o adâncime de 3–5 cm, folosinduse mraniţă foarte bine descompusă. Udarea în timpul sezonului cald se face moderat având în vedere faptul că rădăcinile sunt foarte sensibile la excesul de umezeală. Fertilizările faziale se fac doar în timpul sezonului cald, lunar, cu soluţii de îngrăşăminte minerale complexe sau organice în concentraţie de 0,2 %.

7.1.7. COLUMNEA – familia Gesneriaceae Genul Columnea reuneşte circa 130 specii originare din America Centrală şi de Sud. Dintre acestea, cea mai frecvent întâlnită ca plantă de interior este Columnea gloriosa Sprague. – columnea. Particularităţi biologice. Planta formează un număr restrâns de lăstari pendenţi, lungi de până la 50–60 cm, garnisiţi cu frunze mici, oval–eliptice, pubescente, colorate în verde-roşietic. Florile sunt bilabiate, roşii sau roşii–oranj, dispuse la subsoara frunzelor şi apar la sfârşitul iernii – primăvara iar în anii cu veri răcoroase şi toamna. Exigenţe ecologice. Preferă spaţiile calde (20–22 ºC), umede şi semiumbrite. Iarna plantele se ţin pentru 4–6 săptămâni la temperaturi moderate (10–12 ºC) şi lumină intensă pentru stimularea înfloririi la sfârşitul iernii. Udarea în această perioadă este mult diminuată iar în timpul verii substratul se menţine permanent reavăn. Este destul de tolerantă la atmosfera mai uscată din apartament. Solicită substraturi mijlocii, fertile, bine drenate, cu pH uşor acid. Producerea plantelor. Se înmulţeşte foarte uşor prin butaşi de vârf sau fragmente de lăstari la sfârşitul verii. Condiţiile optime pentru înrădăcinarea butaşilor sunt: 20–22 °C în atmosferă, 23–25 °C în substrat şi 80–85 % umiditatea atmosferică. După înrădăcinare butaşii se plantează câte 3–5 în ghivece cu diametrul de 8–10 cm, pentru obţinerea unor plante mai bogate (ramificarea plantelor este foarte slabă). Îngrijirea plantelor. După plantarea în ghivece butaşii înrădăcinaţi se ciupesc deasupra a 3–4 noduri pentru stimularea ramificării. După înflorire se recomandă scurtarea lăstarilor la 4–5 noduri pentru a determina formarea de lăstari tineri, care vor înflori în primăvara următoare sau chiar din toamnă. După tăieri plantele se transplantează în amestec de pământ proaspăt compus din mraniţă, pământ de frunze, turbă şi nisip sau perlit în raportul 2:1:1:0,5. 109

7.1.8. CYCLAMEN – familia Primulaceae Genul Cyclamen include circa 16 specii cu tuberculi originare din sudul Europei şi Asia, dintre care cea mai cultivată este specia Cyclamen persicum Mill. – ciclamen. Particularităţi biologice. Planta formează subteran un tubercul rotund sau uşor aplatizat, din care pornesc frunzele cordiforme sau reniforme cu un desen argintiu şi tijele florale subţiri ce susţin fiecare câte o floare mai mare sau mai mică, alcătuită din 5 petale obtuz–ovale, răsfrânte în sus şi colorate în nuanţe diferite de roz, roşu, violet sau alb. Pentru a înflori ciclamenul are nevoie anual de o perioadă de repaus de circa 3 luni petrecut în condiţii de temperaturi ridicate (20–25 °C) şi dirijat de obicei vara astfel încât plantele să înflorească iarna – primăvara. Repausul poate fi dirijat însă şi în alte perioade din an pentru obţinerea înfloririi şi în alte sezoane decât cel consacrat. Perioada de vegetaţie durează 8–10 luni anual, înflorirea având loc după 12–14 luni de la semănat şi 4–5 luni de la repunerea tuberculilor în vegetaţie. Exigenţe ecologice. Este o plantă de seră temperată, temperatura optimă pentru creştere şi înflorire fiind de 14–15 °C. Temperaturile mai mari de 25 °C determină instalarea repausului. Solicită multă lumină pentru a înflori, fără însă ca soarele de vară să bată direct pe frunze. Are nevoie de udări moderate dar constante ale substratului; frunzele se pulverizează frecvent pentru menţinerea unei umidităţi atmosferice ridicate, fără a atinge însă florile şi bobocii florali. Solicită substraturi cu pH acid (5,5–6,3), cu multă turbă sau pământ de frunze. Spaţiile de cultură trebuiesc aerisite frecvent plantele fiind sensibile la atacul bolilor favorizate de atmosfera caldă şi umedă. Producerea plantelor. Ciclamenul se înmulţeşte cel mai frecvent prin seminţe, semănate de la sfârşitul verii până în decembrie, în sere, în lădiţe sau plăci alveolare, într-un substrat uşor. Temperatura optimă pentru germinaţia seminţelor este de 18–20 °C, plantele răsar după circa 4 săptămâni de la semănat. După răsărire răsadurile se repică de 1–2 ori în lădiţe sau plăci alveolare având grijă ca tuberculul în formare să se acopere aproape integral cu pământ. După 10–14 săptămâni de la ultima repicare, când răsadurile au 4–5 frunze, se face plantarea în ghivece cu diametrul de 6–8 cm iar după alte 5–6 săptămâni plantele se transplatează în ghivece cu diametrul de 10–12 cm, ghivece în care rămân toată vara. Pe tot parcursul verii plantele se menţin în locuri răcoroase, luminoase dar ferite de soarele direct. Săptămânal se fac fertilizări faziale cu îngrăşăminte minerale complexe în concentraţie de 0,05–0,06 %. La sfârşitul verii, plantele se transplantează în ghivece cu diametrul de 14–15 cm (excepţie fac plantele din varietatea miniatur care rămân în ghivecele cu diametrul de 8– 10 cm) şi se transferă în sere, unde se începe procesul de forţare în vederea înfloririi. La această ultimă plantare tuberculul se acoperă cu pământ doar pe 2/3 din volum, astfel încât treimea superioară pe care se vor forma mugurii florali să rămână la suprafaţa substratului. Plantarea mai adâncă sporeşte riscul de putrezire a plantelor întrucât din momentul apariţiei bobocilor florali apa folosită la udare nu trebuie să ajungă în treimea superioară a tuberculului. Îngrijirea plantelor. După introducerea în sere temperatura poate fi condusă diferit, în funcţie de momentul când se doreşte înflorirea plantelor. Astfel, dacă se doreşte grăbirea înfloririi temperatura din seră se creşte la 18–20 °C iar dacă se doreşte întârzierea înfloririi temperatura se menţine la 8–10 °C. Din momentul debutului înfloririi temperatura se scade la 14–15 °C. Udările se fac moderat iar aerisirea se face 110

frecvent, cu grijă pentru a nu crea curenţi reci de aer. Fertilizările faziale se fac săptămânal, cu soluţii de îngrăşăminte minerale complexe în concentraţie de 0,1 %. După încheierea înfloririi udările se răresc pentru a favoriza intrarea plantelor în repaus urmând ca la finalul repausului tuberculul să se replanteze în amestec de pământ proaspăt, cu treimea superioară purtătoare de muguri, la suprafaţă.

7.1.9. FUCHSIA – familia Oenotheraceae Foarte popular, genul Fuchsia include circa 95 specii originare din America de Sud şi Noua Zeelandă, la care se adaugă specia horticolă Fuchsia hybrida Hort. (cerceluș), aceasta fiind și specia cea mai cultivată. Particularităţi biologice. Planta prezintă tulpina semilemnoasă şi în funcţie de modul de aplicare a tăierilor poate creşte sub formă de arbust sau copăcel cu înălţimea de la 30 la 100 cm sau chiar mai mult. Frunzele sunt oval–alungite, mici spre medii, colorate în verde sau violaceu de diferite nunațe, dispuse opus sau în verticil. Florile, simple sau involte, pendente ca şi nişte cercei, au atât sepalele cât şi petalele, în număr de 4, colorate în nuanţe foarte vii de: albastru, alb, roz, roşu, violet, unicolore, bicolore sau pestrițe. Înfloreşte din primăvară până toamna târziu. Exigenţe ecologice. Pentru obţinerea unei înfloriri bogate în sezonul cald plantele se trec iarna printr-un repaus relativ. Pentru aceasta plantele se menţin în spaţii răcoroase cu temperatura de 8–10 °C, bine luminate şi se udă foarte rar, doar atât cât să nu se usuce de tot substratul. În timpul sezonului cald plantele au nevoie de temperaturi moderate, multă lumină şi udat constant astfel încât substratul să se menţină permanent reavăn. Solicită substraturi mijlocii, fertile, fertile, foarte bine drenate. Producerea plantelor. Cerceluşul se înmulţeşte foarte uşor prin butaşi de vârf şi fragmente de lăstari, primăvara sau la sfârşitul verii. Aceştia se pun la înrădăcinat într-un substrat alcătuit din părţi egale de turbă şi perlit sau nisip; butaşii pot înrădăcina uşor şi în sticle cu apă. Înrădăcinarea se poate produce în circa 3 săptămâni chiar şi la temperaturi de 15–16 °C însă creşterea temperaturii la 20 °C asigură o înrădăcinare mai rapidă şi mai bună a butaşilor. Îngrijirea plantelor. După plantarea în ghivece butaşii înrădăcinaţi se ciupesc de 1–2 ori în vederea ramificării. Pentru obţinerea plantelor cu aspect de copăcel ciupirea se amână până când tulpina atinge înălţimea la care se doreşte provocarea ramificării. Pentru obţinerea unor plante cu creştere mai compactă după ultima ciupire, în momentul când lăstarii au 5–6 cm lungime, se pot aplica tratamente cu Cycocel 0,05– 0,1 %. Aceste tratamente se pot repeta de 1–2 ori, la interval de 3 săptămâni, în funcţie de gradul de ramificare care se doreşte a fi indus plantei. Primăvara devreme se fac tăieri de corectare a formei plantei, tăieri prin care lăstarii se scurtează la 2–3 noduri întrucât înflorirea se produce pe lăstarii tineri, apăruţi în urma tăierilor. Fertilizările faziale se fac la interval de 3 săptămâni cu îngrăşăminte minerale complexe.

7.1.10. GARDENIA – familia Rubiaceae Genul Gardenia reuneşte circa 58 specii originare din China şi Africa de Sud. Dintre acestea, cea mai frecvent cultivată ca plantă de interior este specia Gardenia jasminoides Ellis (syn. G. florida L.). – gardenia. 111

Particularităţi biologice. Planta creşte ca un arbust cu înălţimea de la 20–30 cm la 50–60 cm, în funcţie de soi. Frunzele sunt oval–eliptice, medii ca mărime, lucioase, colorate în verde intens cu nervurile evidente. Florile, mai mult sau mai puţin involte, sunt albe, catifelate, foarte intens şi plăcut parfumate, calitate datorită căreia Gardenia este una dintre cele mai dorite şi apreciate plante de interior. În condiţii optime de cultură înflorirea se poate eşalona din primăvară până toamna târziu. De la apariţia bobocilor florali şi până la înflorire sunt necesare 45–50 de zile. Exigenţe ecologice. Gardenia are nevoie de multă lumină şi de udare consistentă şi constantă din primăvară până toamna; chiar dacă au nevoie de multă lumină plantele nu se vor expune direct la soarele arzător din amiezile de vară. Iarna plantele se trec printr-o perioadă de repaus relativ când se menţin în încăperi răcoroase (12–14 °C), bine luminate şi se udă rar şi cu cantităţi reduse de apă. Gardenia este foarte sensibilă la variaţiile de temperatură şi la curenţii reci de aer care cauzează căderea bobocilor florali înainte de deschidere şi chiar căderea frunzelor. Plantele de Gardenia manifestă, de asemenea, o sensibilitate ridicată la uscăciunea atmosferică, motiv pentru care este necesară pulverizarea frecventă a acestora, mai ales în spaţiile călduroase. Are nevoie de substraturi uşoare, fertile, cu multă turbă, bine drenate, cu pH-ul în jur de 6. Producerea plantelor. Se înmulţeşte prin butaşi de vârf de lăstari prelevaţi cu călcâi din lăstarii anului anterior, primăvara. Înrădăcinarea este destul de dificilă motiv pentru care este necesară folosirea stimulenţilor rizogeni. Temperatura optimă pentru înrădăcinarea butaşilor este de 24–26 ºC în substrat şi 22–24 ºC în atmosferă; umiditatea relativă a aerului trebuie să fie de 85–90 %. Îngrijirea plantelor. După plantarea în ghivece butaşii înrădăcinaţi se ciupesc de 1–2 ori pentru stimularea ramificării. Primăvara devreme se fac tăieri de corectare a formei plantei când se înlătură lăstarii firavi şi prost plasaţi. După tăieri plantele se transplantează în amestec de pământ proaspăt, bogat în turbă şi mraniţă foarte bine descompusă. Udarea în timpul sezonului cald se face astfel încât substratul să se menţină permanent reavăn în timp ce iarna udarea se va face mai rar; udarea se va face doar cu apă acidă. Fertilizările faziale se fac în sezonul cald, la interval de 2 săptămâni cu îngrăşăminte minerale complexe în raportul N 1: P 0,4: K 1,5, aplicate sub formă de soluţii cu concentraţia de 0,05–0,07 %.

7.1.11. HIBISCUS – familia Malvaceae Genul Hibiscus reuneşte circa 200 specii originare din China, India şi Japonia. Dintre acestea, se cultivă ca plantă de interior specia Hibiscus rosa-sinensis L. – trandafir chinezesc (i se mai atribuie în mod greşit şi numele de trandafir japonez). Particularităţi biologice. Planta creşte ca un arbust cu înălţimea de până la 1,5–2 m. Frunzele sunt ovate sau rombic-ovate, mai mult sau mai puţin dinţate, colorate în verde intens, lucioase. Florile sunt în formă de pâlnie larg deschisă, simple sau involte, colorate în nuanţe diferite de roşu, roz, galben, alb, oranj, violet, cu staminele şi pistilul mult ieşite în afară. Ele sunt prinse la subsoara frunzelor în treimea superioară a lăstarilor şi apar eşalonat pe tot parcursul sezonului cald. Exigenţe ecologice. Hibiscusul are nevoie de multă lumină şi de udare constantă (substratul se menţine permanent reavăn) din primăvară până toamna; totuşi în zilele 112

toride de vară plantele se umbresc uşor. Iarna (din noiembrie până în februarie) plantele se trec printr-o perioadă de repaus relativ când se ţin în încăperi uşor răcoroase (12–14 °C), bine luminate şi se udă puţin. Solicită substraturi uşoare, bogate în humus, fertile, cu pH uşor acid, bine drenate. Producerea plantelor. Se înmulţeşte destul de uşor prin butaşi de vârf de lăstari uşor semilemnificaţi, primăvara sau toamna, nefiind excluse şi celelalte sezoane. Substratul de înrădăcinare ideal este reprezentat de un amestec compus din părţi egale de turbă fibroasă şi perlit însă butaşii înrădăcinează foarte uşor şi în sticle cu apă. Temperatura optimă pentru înrădăcinarea butaşilor este de 22–25 °C iar umiditatea atmosferică de 85–90 %. În aceste condiţii butaşii înrădăcinează în 4–5 săptămâni. Îngrijirea plantelor. După plantarea în ghivece butaşii înrădăcinaţi se ciupesc de 1–2 ori în vederea ramificării. Pentru conducerea plantelor cu tulpină, ciupirea se amână şi se execută la o înălţime mai mare a butaşului, în funcţie de locul unde se doreşte inducerea ramificării. Primăvara devreme plantelor mature li se aplică lucrări de tăiere pentru corectarea formei; prin aceste tăieri se scurtează lăstarii viguroşi la 2–6 noduri iar cei firavi şi prost plasaţi se elimină. După tăieri se face transplantarea totală sau se înlocuiește doar substratul de la suprafață. Udarea se face în raport cu sezonul, aşa cum s-a arătat la exigenţele ecologice, evitându-se excesul de apă şi udarea cu apă rece care determină îngălbenirea şi căderea rapidă a frunzelor şi florilor. Fertilizarea fazială se face în tot timpul sezonului cald la interval de 15 zile, folosind îngrăşăminte minerale complexe cu raportul NPK în favoarea fosforului şi potasiului, aplicate sub formă de soluţii cu concentraţia de 0,15–0,2 %.

7.1.12. HIPPEASTRUM – familia Amaryllidaceae Genul Hippeastrum, cunoscut mai mult sub numele de Amaryllis (care este însă un alt gen), include circa 70 specii bulboase originare din regiunile tropicale şi subtropicale ale Americii. Dintre acestea cea mai cultivată este specia horticolă Hippeastrum hybridum Hort. – hipeastrum, gramofon, crin de cameră, amarilis. Particularităţi biologice. Este o plantă bulboasă, cu bulbi tunicaţi mari din care cresc înaintea frunzelor lineare şi cărnoase sau odată cu acestea tije florale înalte de 40– 80 cm, care susţin în vârful lor 2–4 (mai rar 5–6) flori în formă de pâlnie, roşii, roz sau albe. Din bulbii mai mari se pot dezvolta şi câte două sau chiar trei tije florale. Planta solicită repaus evident pentru o perioadă de 2–3 luni dirijat de obicei spre sfârşitul toamnei – iarna astfel încât înflorirea să se producă primăvara – vara. Prin asigurarea condiţiilor optime specifice însă atât repausul cât şi înflorirea pot fi dirijate în orice perioadă a anului. Exigenţe ecologice. În perioada de vegetaţie plantele de Hippeastrum solicită temperaturi de 16–20 °C asociate cu multă lumină şi umiditate moderată, atât în substrat cât şi în atmosferă. În timpul repausului bulbii se menţin în ghivecele în care au stat pe parcursul vegetaţiei, la temperaturi de 10–12 °C, fără să se ude. Solicită substraturi mijlocii, bogate în humus, bine drenate. Producerea plantelor. Amarilisul se înmulţeşte prin separarea bulbilor noi care se formează la baza bulbului matern; bulbii mici pot deveni floriferi după 2–3 ani de cultură fără repaus. Mai rar plantele se pot înmulţi şi prin seminţe, acestea formându113

se în urma polenizării artificiale a florilor de către om sau de către albine. La plantele obţinute din seminţe înflorirea este posibilă însă după 4–5 ani de cultură. Îngrijirea plantelor. Toamna plantele se udă tot mai rar până când frunzele se usucă şi plantele intră în repaus peste iarnă. Primăvara bulbii se transplantează în substrat proaspăt şi se reiau udările, la început mai rar şi apoi mai des, pe măsură ce plantele reintră în vegetaţie, asigurându-se în acelaşi timp condiţiile corespunzătoare privitoare la temperatură şi lumină. Fertilizările faziale se fac lunar cu îngrăşăminte minerale complexe având raportul NPK în favoarea fosforului şi potasiului şi aplicate sub formă de soluţii cu concentraţia de 0,1–0,15 %.

7.1.13. HYDRANGEA – familia Saxifragaceae Genul Hydrangea este originar din China şi Japonia şi include circa 80 specii arbustive. Dintre acestea cea mai cultivată, atât ca plantă de grădină cât şi ca plantă de interior este specia Hydrangea hortensis Sim. – hortensia. Particularităţi biologice. Planta creşte ca un arbust cu aspect de tufă, având înălţimea de 60–150 cm în culturi de câmp şi 20–50 cm în culturi de seră, ca plante la ghivece. Frunzele sunt mari, oval–eliptice, cu vârful acuminat şi marginea dinţată, colorate în verde intens şi dispuse opus. Florile, grupate în inflorescenţe mari, corimbiforme, globuloase, sunt de două tipuri – fertile, neînsemnate decorativ şi sterile reprezentate de sepale petaloide decorative ce înconjoară florile fertile şi care sunt colorate în nuanţe diferite de roz, roşu, alb, albastru. Înflorirea are loc în martie – mai. Exigenţe ecologice. Hortensia este o plantă prin excelenţă acidofilă, pH-ul substratului determinând culoarea sepalelor petaloide. Astfel, pentru colorarea în albastru a sepalelor petaloide pH-ul substratului trebuie să fie de 5,0–5,4, culoarea albă se obţine la un pH al substratului de 5,5–5,9, culoarea roz la un pH de 6 iar culoarea roşie la un pH de 6,1–6,2. Un pH mai mare de 6,2 determină blocarea potasiului şi clorozarea frunzelor. Are nevoie de locuri semiumbrite şi aerisite. Temperatura optimă pentru creşterea vegetativă şi înflorire este de 15–17 °C. Pretenţiile faţă de apă sunt ridicate, atât în privinţa umidităţii din substrat care în timpul vegetaţiei trebuie menţinut permanent reavăn, cât şi în privinţa umidităţii atmosferice, care se va menţine în timpul vegetaţiei la valori de 75–80 %. Hortensia manifestă pretenţii deosebite şi faţă de substratul de cultură. Astfel, acesta trebuie să fie uşor, bine drenat. Producerea plantelor. Înmulţirea se realizează prin butaşi de vârf de lăstari, prelevaţi de la baza plantelor mamă. Dimensionarea butaşilor se face la 2–3 noduri, respectiv 8–10 cm lungime; la nevoie se pot face şi butaşi de fragmente de lăstari cu un singur nod. Tăietura bazală se face la 2–3 mm sub nod iar frunzele se taie transversal, la 1/2–2/3 din suprafaţă pentru a se reduce transpiraţia. Butaşii astfel confecţionaţi se pun la înrădăcinat în substrat de perlit + turbă (1:1), aşezat fie pe parapete fie în ghivece sau plăci alveolare. Perioada optimă de butăşire este februarie – mai, plantele obţinute din butaşi fiind capabile să înflorească după un an de la producere. Înrădăcinarea butaşilor durează 3–4 săptămâni iar condiţiile optime pentru înrădăcinare sunt: 20–22 °C, 85–90 % umiditatea relativă a aerului şi lumină difuză. După înrădăcinare, butaşii se plantează în ghivece cu diametrul de 10–12 cm, într-un substrat compus din părţi egale de mraniţă, turbă, pământ de ţelină şi nisip. 114

În tehnologiile moderne substratul este reprezentat în exclusivitate de turbă, urmând ca nutriţia plantelor să fie susţinută printr-un program foarte riguros de fertilizări. Îngrijirea plantelor. Ghivecele cu butaşii înrădăcinaţi şi plantaţi se aşează în spaţii umbrite şi foarte bine aerisite (umbrare, sere larg deschise). În aceste spaţii plantele se menţin până toamna, lucrarea de bază fiind udatul frecvent al substratului completat cu pulverizări dese pe frunze. Pentru formarea tufei plantei se aplică 1–2 ciupiri (1 ciupire pentru plantele obţinute spre sfârşitul intervalului de butăşire şi 2 ciupiri pentru plantele obţinute la începutul acestui interval); ciupirea se realizează deasupra a 2–3 noduri. După fiecare ciupire, în momentul când noii lăstari au circa 5 cm lungime se aplică stropiri cu retardanţi de creştere pentru reducerea taliei plantelor; aceste stropiri se repetă la interval de 2–3 săptămâni. La jumătatea verii plantele se transferă în ghivece cu diametrul 14–16 cm, cu care plantele se şi comercializează. Exceptând lunile august – septembrie, când are loc iniţierea mugurilor florali (inducţia florală), în restul perioadei se fac fertilizări bilunare cu îngrăşăminte complexe NPK, în concentraţie de 0,1–0,15 %. Raportul dintre cele 3 elemente se stabileşte în funcţie de culoarea care se doreşte a fi indusă sepalelor. Astfel, pentru obţinerea culorii albastre raportul NPK este de 5:1:6 iar pentru obţinerea culorii roz raportul NPK este de 5:1:1. În lunile august – septembrie se fac tratamente cu substanţe pe bază de aluminiu şi potasiu pentru obţinerea culorii albastre la sepale. Spre sfârşitul lunii septembrie plantele se pregătesc pentru repaus, prin expunerea la primele brume sau defolierea manuală sau chimică. După defoliere plantele se introduc pentru parcurgerea repausului în spaţii în care temperatura se menţine în intervalul 2–9 °C; ghivecele cu plante defoliate se aşează în aceste spaţii în poziţie oblică pentru a stimula formarea unui număr mai mare de lăstari la reluarea vegetaţiei. Scoaterea plantelor din repaus şi forţarea în vederea înfloririi se realizează începând din luna decembrie, ţinând cont de faptul că de la începutul forţării până la înflorire sunt necesare 70–100 de zile, în funcţie de soi şi temperatura mediului ambiant. Forţarea se realizează prin creşterea treptată a temperaturii diurne de la 10–12 °C la 16–18 °C; temperaturile nocturne trebuie să fie cu 3–4 °C mai mici decât cele diurne. Din momentul începutului colorării sepalelor temperatura se scade la 12 °C, aceasta asigurând o intensitate mai ridicată a culorii. Lucrările de îngrijire aplicate plantelor în această perioadă de forţare sunt aceleaşi cu cele dinaintea repausului, exceptând ciupitul; în ce priveşte fertilizările acestea se fac săptămânal, din momentul când plantele au înfrunzit bine, folosind aceleaşi soluţii şi concentraţii prezentate mai sus.

7.1.14. IMPATIENS – familia Balsaminaceae Genul Impatiens reuneşte circa 400 specii originare din Asia şi Africa de Sud. Dintre acestea, foarte mult cultivată în ultima vreme ca plantă de interior este specia Impatiens waleriana Hook. (impatiens, sporul casei). Prin încrucişarea unor specii originare din Noua Guinee (Impatiens hookeriana, Impatiens hawkeri, Impatiens herzogii, Impatiens linearifolia, etc.) a rezultat aşa numitul Impatiens de Noua Guinee, ce reuneşte majoritatea soiurilor şi hibrizilor comercializaţi în prezent pe piaţă. 115

Particularităţi biologice. Impatiens waleriana. Planta prezintă un grad mare de ramificare, atât tulpina cât şi ramificaţiile fiind cărnoase, suculente, fragile. Frunzele sunt mici, oval–eliptice, colorate în verde intens sau verde cu nunaţe roşietice, lucioase. Florile sunt zigomorfe, cu caliciul petaloid, una dintre sepale terminându-se cu un pinten; sunt foarte viu şi variat colorate iar înflorirea este aproape continuă. Impatiens de Noua Guinee. Plantele se caracterizează printr-o variabilitate foarte mare în privinţa înălţimii (de la 30 la 100 cm), grad mare de ramificare, frunze mari, oval–lanceolate, foarte lucioase, colorate în nuanţe diferite de verde, violaceu sau arămiu, unicolore, bicolore sau pestriţe. Florile sunt, de asemenea, mari, simple sau involte, cu diametrul de până la 7–8 cm, colorate foarte variat, unicolore, bicolore sau pestriţe, foarte numeroase astfel încât la înflorirea deplină acoperă în totalitate frunzele. Exigenţe ecologice. În timpul sezonului cald plantele de Impatiens au nevoie de temperaturi de 18–20 °C pentru o creştere şi înflorire optimă, temperaturi asociate cu semiumbră şi menţinerea substratului permanent reavăn. Iarna însă plantele se udă mai rar şi se menţin la temperaturi de 13–15 °C asociate cu lumină intensă. Substratul trebuie să fie afânat, fertil, foarte bine drenat, cu pH-ul 6,0–6,5. Producerea plantelor. Se înmulţeşte foarte uşor prin butaşi de vârf de lăstari aproape tot timpul anului. Condiţiile optime pentru înrădăcinarea butaşilor sunt 22–24 °C temperatura şi 85–90 % umiditatea relativă. Butaşii înrădăcinaţi se ciupesc în mod repetat după plantarea în ghivece în vederea ramificării. Îngrijirea plantelor. Asigurarea factorilor de mediu în raport cu exigenţele plantelor, prezentate anterior, constituie principalele lucrări de îngrijire aplicate plantelor. Pulverizarea repetată a plantelor în timpul sezonului cald este, de asemenea, o lucrare necesară dată fiind sensibilitatea ridicată a acestora la atacul acarienilor. Primăvara, înainte de reluarea creşterilor active se fac tăieri de scurtare a lăstarilor la 2–3 noduri, urmate de transplantarea plantelor în pământ proaspăt.

7.1.15. KALANCHOE – familia Crassulaceae Genul Kalanchoe include circa 200 specii suculente originare din Africa. Dintre acestea, cele mai cultivate ca plante de interior sunt speciile Kalanchoe blossfeldiana Polen. şi Kalanchoe hybrida Hort. – kalanchoe, floarea de coral. Particularităţi biologice. Kalanchoe blossfeldiana. Este o plantă suculentă, înaltă de 20–40 cm, mai mult sau mai puţin ramificată, cu frunze lucioase, cărnoase, cu marginile dantelate, dispuse opus. Florile mici, simple – stelate sau involte, colorate în nuanţe vii de roşu, roz, portocaliu, alb, galben sau violet sunt grupate în inflorescenţe tip umbelă simplă. Înfloreşte timp de 2–3 luni la sfârşitul iernii, după care planta rămâne decorativă în restul anului prin habitus şi frunze. Prin aplicarea tratamentului cu zile scurte înflorirea poate fi dirijată în orice perioadă. Kalanchoe hybrida. A fost obţinută prin hibridări ale speciei anterioare cu speciile Kalanchoe globulifera, Kalanchoe coccinea şi Kalanchoe flammea. Se caracterizează printr-o mare variabilitate a formei şi mărimii frunzelor, tipului şi coloritului florilor și înglobează majoritatea soiurilor comercializate în prezent. Exigenţe ecologice. Kalanchoe este o plantă tipică de zi scurtă, având nevoie de circa 6 săptămâni de zile scurte consecutive pentru inducţia florală şi dezvoltarea normală a inflorescenţelor. De la începerea tratamentului cu zile scurte la înflorire sunt 116

necesare, în medie, 9–14 săptămâni, în funcţie de soi. În raport cu intensitatea luminoasă însă Kalanchoe este o plantă pretenţioasă suportând chiar şi soarele direct, cu excepţia amiezelor din zilelele toride de vară. Temperatura optimă pentru creştere şi înflorire este de 20 °C însă iarna, în timpul înfloririi plantele pot fi ţinute şi la temperaturi de 15–16 °C. Manifestă pretenţii moderate faţă de umiditate, atât în substrat cât şi în atmosferă. Substratul trebuie să fie afânat, bine drenat, fertil, cu pH-ul 6–7. Producerea plantelor. Cel mai adesea, Kalanchoe se înmulţeşte prin butaşi de vârf de lăstari prelevaţi de la plante mamă cultivate în condiţii de zi lungă (16 ore lumină zilnic). După detaşarea de planta mamă butaşii se dimensionează la 2–3 noduri după care se lasă câteva zile pentru o uşoară deshidratare. Înrădăcinează foarte uşor în substrat de nisip şi turbă, în condiţiile în care dispun de 21–24 °C în substrat şi 21 °C ziua, respectiv 16–18 °C noaptea în atmosferă. Durata înrădăcinării butaşilor este de circa 3 săptămâni. Ocazional, se pot folosi pentru înmulţirea vegetativă şi frunzele. Înmulţirea se poate face şi pe cale generativă, prin seminţe. Fiind foarte mici (circa 30.000 seminţe la gram) seminţele se amestecă înainte de semănat cu nisip foarte fin cernut. Semănatul se face în intervalul ianuarie – iulie, pe substrat de turbă + perlit, la suprafaţă, seminţele germinând la lumină. Se asigură aceleaşi condiţii de temeperatură ca şi la butăşire iar substratul se menţine permanent reavăn, evitându-se atât excesul de apă cât şi uscăciunea. Răsărirea plantelor are loc după 7–10 zile de la semănat iar repicatul răsadurilor este posibil după circa 7 săptămâni de la răsărire. Îngrijirea plantelor. Fie că sunt obţinute pe cale vegetativă sau generativă, pe măsură ce cresc plantele se transplantează în ghivece având diametrul cu 2–4 cm mai mare decât diametrul balotului de pământ cuprins de rădăcini (ghivece cu diametrul de 7–15 cm). În vederea unei ramificări mai bogate plantele se ciupesc de 1–2 ori, eliminând strict vârful de creştere. La aplicarea lucrărilor de ciupit se va avea în vedere că plantele trebuie să dispună în medie de 4 săptămâni pentru creşterea vegetativă. Pentru o creştere mai compactă se pot aplica şi tratamente cu inhibitori de creştere (Cycocel, Ancymidol) în faza când lăstarii au 4–5 cm lungime. Fertilizările faziale se fac la interval de 3 săptămâni, întrerupându-se în perioada cuprinsă între săptămâna precedentă începerii tratamentului cu zile scurte şi primele două săptămâni după începerea acestuia. Udatul se face moderat, direct pe substrat, evitându-se atingerea florilor cu apă.

7.1.16. MURRAYA – familia Rutaceae Murraya este un gen cu circa 10 specii arbustive originare din arhipelagul indonezian. Dintre acestea specia cea mai cultivată ca plantă de interior este Murraya exotica L. – Murraya. Particularităţi biologice. Planta creşte ca un arbust foarte bine ramificat, cu înălţimea de până la 40–50 cm. Frunzele sunt imparipenat compuse, cu foliolele mici, ovale sau obovate, colorate în verde intens, lucioase. Florile sunt mici, tubuloase cu 5 lobi rotunjiţi, cerate, albe, foarte plăcut şi intens parfumate. Înflorirea are loc abundent primăvara şi în prima parte a verii. După trecerea florilor se formează fructe tip drupe mici, ovale, verzi la început şi roşii aprins în faza de maturare. Exigenţe ecologice. Murraya este o plantă de seră caldă şi umedă, bine luminată. Temperatura optimă pentru creştere şi înflorire este de 20–22 °C. Plantele pot 117

fi ţinute şi iarna în astfel de condiţii dar pentru o creştere şi înflorire mai frumoasă în timpul sezonului cald este bine ca iarna să fie trecute pentru o lună de zile printr-o perioadă de repaus relativ, când se menţin în spaţii bine luminate cu temperatura de 15– 16 °C şi se udă mai rar. Substratul de cultură trebuie să fie fertil, bogat în humus, bine drenat, cu pH uşor acid. Producerea plantelor. Cel mai adesea plantele se produc pe cale generativă, din seminţe semănate în faza de maturare a pulpei (când aceasta este roşie). În vederea semănării seminţele se separă de pulpă şi se seamănă la suprafaţă într-un substrat de turbă. Plantele cresc foarte încet astfel încât de la semănat şi până la obţinerea de plante vandabile, capabile să înflorească, sunt necesari 1,5–2 ani. Înmulţirea se mai poate realiza şi prin butaşi de vârf de lăstari, primăvara. Înrădăcinarea butaşilor este însă destul de dificilă, motiv pentru care se recomandă folosirea stimulenţilor de înrădăcinare. Îngrijirea plantelor. În fiecare an, primăvara devreme se face înlocuirea pământului de la suprafaţă iar odată la 2–3 ani se face transplantarea totală în amestec de pământ proaspăt. Udatul se face astfel încât substratul să se menţină permanent reavăn în timpul sezonului cald şi să se usuce uşor între două udări iarna. O dată la 2 săptămâni se fac fertilizări faziale cu îngrăşăminte minerale complexe NPK, aplicate sub formă de soluţii cu concentraţia de 0,1–0,15 %.

7.1.17. NERIUM – familia Apocynaceae Genul Nerium include circa 5 specii arbustive, originare din bazinul mediteranean şi Asia subtropicală. Dintre acestea cea mai cultivată ca plantă de interior este specia Nerium oleander L. – leandru. Particularităţi biologice. Planta creşte ca un arbust ramificat de la bază sau cu tulpină, în funcţie de modul de conducere indus prin tăieri. Înălţimea medie a plantei în condiţii de cameră poate atinge 1 m însă în sere şi în zonele de origine aceasta poate ajunge la 2–3 m. Frunzele sunt linear–lanceolate, coriacei, colorate în verde intens pe partea superioară şi verde cu nuanţe cenuşii pe partea inferioară. Florile, simple sau involte, discret şi plăcut parfumate, colorate în nuanţe diferite de roz, alb, galben, roşu, violet, sunt grupate în inflorescenţe corimbiforme situate în vârful lăstarilor. Înflorirea are loc din primăvara până toamna târziu, planta fiind capabilă să înflorească şi iarna, dacă dispune de condiţii favorabile. Întreaga plantă prezintă o sevă toxică. Exigenţe ecologice. În timpul sezonului cald, leandrul solicită temperaturi ridicate, de 22–25 °C, lumină multă şi apă din abundenţă pentru a creşte şi înflori frumos. Iarna se recomandă ca plantele să fie trecute printr-o perioadă de repaus relativ, când se menţin în spaţii răcoroase, cu temperatura de 5–10 °C. Suportă foarte bine soarele direct şi, deşi preferă o umiditate atmosferică ridicată, tolerează şi aerul mai uscat. Solicită substraturi de cultură mijlocii, fertile, bine drenate, cu pH uşor alcalin. Producerea plantelor. Cel mai frecvent, leandrul se înmulţeşte prin butaşi de vârf de lăstari sau fragmente de lăstari cu 2–3 noduri, la sfârşitul verii sau primăvara. Înrădăcinează uşor în sticle cu apă sau în substraturi solide reprezentate de turbă, nisip, perlit, singure sau în amestec. Temperatura optimă pentru înrădăcinarea butaşilor este de 25–28 °C iar umiditatea atmosferică de 80–85 %; în aceste condiţii butaşii înrădăcinează în 15–20 zile. 118

Îngrijirea plantelor. După plantarea în ghivece butaşii înrădăcinaţi se ciupesc de 1–2 ori pentru stimularea ramificării. La circa 3 săptămâni după ciupire se recomandă aplicarea direct pe substratul din ghiveci a unei soluţii de Cycocel în concentraţie de 0,2–0,25 %. Primăvara devreme, după tăierile de corectare a formei plantei, se face înlocuirea substratului de la suprafaţă iar odată la 2–4 ani se face transplantarea totală. Fertilizările faziale se fac la interval de 2 săptămâni în tot timpul sezonului cald folosind soluţii de îngrăşăminte minerale complexe cu concentraţia de 0,15–0,2 %.

7.1.18. PACHYSTACHYS – familia Acantaceae Genul Pachystachys cuprinde 5–6 specii lemnoase sau suffrutescente cu creştere arbustivă, originare din America de Sud. Dintre acestea, specia cea mai cultivată ca plantă de interior este Pachystachys lutea Nees. – pachistachis. Particularităţi biologice. Planta are tendinţa de a se lignifica la bază şi creşte ca un arbust mai mult sau mai puţin ramificat, cu înălţimea variabilă de la 20–30 cm până la 60–80 cm. Impresionează prin caracterele inflorescenţei spiciform–conice, persistente o lungă perioadă de timp prin bracteele mari, colorate în galben strălucitor, ce înconjoară florile efemere, tubulos–alungite, albe sau albe striate cu roz. Inflorescenţele apar eşalonat din primăvară până toamna târziu iar sporadic şi în restul anului. Frunzele sunt oval–eliptice, colorate în verde intens şi dispuse opus. Pe măsură ce plantele îmbătrânesc frunzele bazale cad, ceea ce diminuează aspectul decorativ al plantei. Exigenţe ecologice. Pachystachys este o plantă de seră caldă şi umedă, temperatura optimă pentru creştere şi înflorire fiind de 22–24 °C. Are nevoie de multă lumină dar nu suportă soarele direct din timpul amiezelor de vară. În timpul sezonului cald udarea se face astfel încât substratul să se menţină permanent reavăn. Iarna se recomandă ca plantele să se treacă printr-un repaus relativ, când se menţin în încăperi răcoroase, cu temperatura de circa 10 °C, bine luminate şi se udă rar, lăsând susbtratul să se usuce uşor între două udări. Solicită substraturi uşoare, fertile, bogate în humus, bine drenate, cu pH uşor acid. Producerea plantelor. Se înmulţeşte foarte uşor prin butaşi de vârf de lăstari pe tot parcursul sezonului cald, cu deosebire primăvara. Butaşii se confecţionează la 2–3 noduri şi se plantează în vederea înrădăcinării în substrat de turbă, perlit sau nisip, singure sau în amestec. Dacă dispun de 25–26 °C şi o umiditate atmosferică de 85–90 % butaşii înrădăcinează în 14–18 zile. Îngrijirea plantelor. După plantarea în ghivece butaşii se ciupesc odată sau de mai multe ori în funcţie de gradul de ramificare care se doreşte a fi indus plantei. Primăvara devreme se fac tăieri de corectare a formei plantei, eliminându-se lăstarii firavi şi cei prost plasaţi şi scurtându-i pe cei rămaşi la 2–3 noduri. În urma acestor tăieri planta se va îmbrăca foarte frumos cu lăstari tineri, capabili să formeze inflorescenţe de foarte bună calitate. După tăieri, plantele se transplantează în amestec de pământ proaspăt, schimbându-se la nevoie şi ghiveciul, în funcţie de mărimea plantei. Având în vedere însă faptul că pe măsură ce îmbătrânesc plantele se degarnisesc la bază se recomandă ca acestea să nu se ţină mai mult de 2–3 ani, fiind mult mai apreciate plantele tinere, obţinute în fiecare primăvară din butaşi. Pe tot parcursul sezonului cald se fac fertilizări faziale bilunare cu soluţii de îngrăşăminte minerale complexe cu concentraţia de 0,1 %. 119

7.1.19. PELARGONIUM – familia Geraniaceae Genul Pelargonium include circa 175 specii erbacee sau cu tendinţă de lignificare la bază, originare din Africa şi sudul Europei. Speciile cele mai cultivate ca plante de interior sunt: Pelargonium zonale (L.) Ait. (syn. P. x hortorum Hort.), Pelargonium peltatum (L.) Ait. (syn. P. x hederaefolium Hort.) și Pelargonium grandiflorum Wild. (syn. P. x domesticum Hort.) – mușcate. Particularităţi biologice. Pelargonium zonale (muşcata obişnuită). Este una dintre cele mai răspândite plante la ghiveci, cultivată atât pentru decorul interioarelor cât şi direct în grădină, în timpul sezonului cald. Atât tulpina cât şi ramificaţiile acestora sunt groase şi cu tendinţa de a se lignifica la bază. Frunzele rotunde sau reniforme, cu margini dantelate şi acoperite cu perişori fini, au un parfum caracteristic şi prezintă o bandă maronie, mai mult sau mai puţin evidentă în zona mijlocie a limbului. Florile, simple sau involte, roşii, roz, violet sau albe, înfloresc din primăvară până toamna (uneori şi iarna) şi sunt reunite într-o inflorescenţă bogată, tip umbelă compusă, susţinută de un peduncul floral lung; înfloresc din primăvară până toamna târziu iar în condiţii favorabile şi iarna. Pelargonium peltatum (muşcata peltată sau curgătoare). Planta, mai mult sau mai puţin ramificată, prezintă lăstarii lungi, subţiri şi cu noduri evidente. Frunzele sunt lucioase, suculente, pentalobate, cu lobii uşor ondulaţi şi un cerc brun în jurul punctului de inserţie a peţiolului. Florile, simple sau involte, de culoare roşie, roz, violet sau albă sunt grupate în inflorescenţe tip umbelă compusă, susţinute de pedunculi lungi, prevăzuţi cu o coleretă de foliole ovale la punctul de inserţie al inflorescenţei; înfloresc în aceeaşi perioadă ca şi specia precedentă. Pelargonium grandiflorum (muşcata englezească sau regală). Tulpina, mai mult sau mai puţin ramificată şi lignificată la bază, este garnisită cu frunze mari, cordiform– rotunjite, mai mult sau mai puţin dinţate, gofrate, cu nervurile evidente, aspre, colorate în verde intens. Florile, mult mai mari decât la celelalte specii de muşcate, având diametrul până la 5–7 cm, sunt grupate în număr mai mic în cadrul inflorescenţei şi înfloresc abundent doar primăvara – vara şi sporadic în celelalte sezoane. Au petalele catifelate, colorate în roz, roşu, violet şi alb cu o pată neagră şi catifelată la bază. Exigenţe ecologice. Muşcatele sunt plante pretenţioase faţă de intensitatea luminoasă, având nevoie de spaţii luminoase şi suportând foarte bine soarele direct. Temperatura optimă pentru creştere şi înflorire este de 18–20 °C ziua şi 10–12 °C noaptea, muşcata fiind una dintre cele mai sensibile specii la termoperiodismul diurn. Iarna se recomandă menţinerea plantelor la temperaturi mai scăzute, de 5–10 °C, în spaţii mai mult sau mai puţin luminate. Udarea în sezonul cald se face astfel încât substratul să se menţină permanent reavăn; iarna udarea se face rar, doar atât cât substratul să nu se usuce total. Substratul de cultură trebuie să fie fertil, bogat în humus, mijlociu ca textură, cu pH neutru. Producerea plantelor. Muşcatele se înmulţesc foarte uşor prin butaşi de vârf şi fragmente de lăstari cu 2–3 noduri, la sfârşitul verii – începutul toamnei (august – septembrie) şi primăvara devreme (februarie – martie). Butăşirea de toamnă asigură plante mai bine ramificate şi se impune mai ales la Pelargonium grandiflorum pentru ca plantele în formare să beneficieze de diferenţele mai mari de temperatură dintre zi şi noapte din timpul iernii (termoperiodism diurn), 120

care favorizează o înflorire mai bogată în primăvară. Ca substrat de înrădăcinare se poate folosi turba fibroasă, nisipul sau perlitul, singure sau în amestec. Înrădăcinarea se poate realiza chiar şi în sticle cu apă. În condiţiile unei temperaturi optime de 20–22 °C în substrat şi 16–18 °C în atmosferă şi a unei umidităţi relative de 85 – 90 % butaşii înrădăcinează în circa 3 săptămâni. Îngrijirea plantelor. După plantarea în ghivece butaşii înrădăcinaţi se ciupesc de 1–2 ori în vederea ramificării. Ciupirea se poate realiza mai scurt sau mai lung, în funcţie de modul de conducere care se doreşte a fi indus plantelor (tufă ramificată de la bază sau plantă cu tulpină evidentă şi ramificaţii în vârful acesteia). După ciupiri se recomandă aplicarea de tratamente foliare cu retardanţi de creştere (Cycocel 0,1–0,2 %), Topflor 0,04 %), acestea având rolul de a determina o creştere mai compactă şi o înflorire mai bogată a plantelor. Fertilizările faziale se fac bilunar cu îngrăşăminte minerale complexe în raportul 18-14-18 la plantele tinere şi 18-6-26 la plantele aflate la debutul şi în timpul înfloririi; concentraţia optimă a soluţiei de îngrăşăminte este de 0,15–0,2 %.

7.1.20. PITTOSPORUM – familia Pittosporaceae Pittosporum este un gen cu circa 150 specii originare din regiunile tropicale şi subtropicale ale Africii, Asiei şi Australiei, dintre acestea cea mai cultivată fiind specia Pittosporum tobira (Thunb.) Ait. – Pittosporum. Particularităţi biologice. Planta ramifică foarte bine în mod natural şi creşte ca un arbust cu înălţimea de până la 1,0–1,5 m. Atât tulpina cât şi lăstarii au epiderma foarte netedă, lucioasă, colorată în crem deschis. Frunzele sunt invers ovate, pieloase, scurt peţiolate, colorate în verde intens sau verde pătat cu alb–crem, în funcţie de varietate. Florile sunt mici, stelate, colorate în alb–crem, plăcut şi discret parfumate; sunt reunite în inflorescenţe umbeliforme situate în vârful lăstarilor şi înfloresc la sfârşitul primăverii – vara. Exigenţe ecologice. Deşi manifestă pretenţii moderate faţă de temperatură se adaptează foarte bine şi la temperaturi mai ridicate. Iarna însă plantele se trec printr-o perioadă de repaus relativ, menţinându-se în spaţii răcoroase, cu temperatura de 8–10 °C. Preferă spaţiile bine luminate şi suportă bine soarele direct dar tolerează bine şi semiumbra. Pretenţiile faţă de apă sunt moderate în timpul sezonului cald şi foarte reduse în timpul sezonului rece. Solicită substraturi mijlocii ca textură, fertile, bine drenate, cu pH neutru. Tolerează şi un pH uşor alcalin, de până la 7,2. Producerea plantelor. Plantele noi se produc din butaşi de vârf de lăstari semilemnificaţi, primăvara sau la sfârşitul verii. Înrădăcinarea butaşilor este destul de dificilă şi, de aceea, se recomandă tratarea acestora cu un stimulent rizogen (Radistim, Rizopon, Belvitan, Calux) înainte de plantarea în substratul de înrădăcinare. Substratul optim pentru înrădăcinarea butaşilor este amestecul realizat din 2 părţi turbă + 1 parte perlit. Condiţiile optime care asigură înrădăcinarea butaşilor în 40–50 de zile sunt: 20– 22 °C în atmosferă, 23–25 °C în substrat, 85–90 % umiditatea relativă. Îngrijirea plantelor. Butaşii înrădăcinaţi se plantează pentru început în ghivece cu diametrul de 8–10 cm, urmând ca pe măsura creşterii plantele să fie transplantate în ghivece de dimensiuni mai mari. În fiecare an, primăvara devreme se înlocuieşte pămîntul de la suprafaţă cu un amestec bogat în mraniţă bine descompusă iar odată la 2– 121

4 ani se face transplantarea totală în amestec de pământ proaspăt. În timpul sezonului cald se fac 3–4 fertilizări cu soluţii de îngrăşăminte minerale complexe cu concentraţia de 0,1–0,2 % în alternanţă cu must de bălegar în diluţie de 1 la 10.

7.1.21. POINSETTIA – familia Euphorbiaceae Poinsettia este, fără doar şi poate, planta tradiţională pentru sărbătorile de Crăciun şi poate că nici o altă plantă de interior nu este atât de mult legată de o sărbătoare religioasă. Încadrată de botanişti cel mai adesea în genul Euphorbia, Poinsettia pulcherrima Grah. (syn. Euphorbia pulcherrima Willd – Steaua Crăciunului, Poinseţia) îşi are originea în Mexic şi America Centrală. Particularităţi biologice. Planta creşte ca un arbust mai mult sau mai puţin ramificat, cu înălţimea variabilă, de la 20–30 cm la 100–150 cm, în funcţie de soi şi tehnologia de cultură. Tulpina este lemnificată la bază însă lăstarii anuali sunt erbacei. Întreaga plantă conţine un latex alb, lipicios. Frunzele sunt mari, ovale sau eliptice, cu marginea întreagă sau lobată şi vârful acuminat. Florile sunt mici, galbene, neînsemnate decorativ, grupate în inflorescenţe tip umbelă mai mult sau mai puţin laxă, înconjurată de bractei asemănătoare frunzelor ca formă şi colorate cel mai adesea în nuanţe foarte diferite de roşu. În ultimii ani însă s-au creat foarte multe soiuri care au bracteele colorate în roz, galben, alb. Colorarea bracteelor se realizează în condiţii de zi scurtă, din noiembrie – decembrie până în martie. După încheierea perioadei de decor a bracteelor planta trebuie introdusă în repaus pentru circa 2 luni. Exigenţe ecologice. Poinsettia este, prin excelenţă, o plantă de zi scurtă, având nevoie de zile lungi pentru creşterea vegetativă şi de zile scurte (maxim 10 ore) pentru inducţia florală şi colorarea bracteelor. Manifestă exigenţe ridicate faţă de intensitatea luminoasă. În raport cu temperatura este o plantă de seră caldă, însă este bine ca temperatura să se dirijeze diferenţiat în funcţie de fenofază, astfel: 18–22 °C pentru creşterea vegetativă, 22–25 °C pentru inducţia florală şi formarea bracteelor, 16–18 °C pentru colorarea bracteelor. Temperaturile nocturne vor fi cu 4–5 °C mai mici decât cele din timpul zilei. Exigenţele faţă de apă sunt, de asemenea, ridicate, substratul menţinându-se permanent reavăn pe tot parcursul perioadei de vegetaţie. Excesul de umezeală şi stagnarea apei determină însă îngălbenirea şi căderea frunzelor. Solicită substraturi afânate, bogate în turbă, fertile, bine drenate, cu pH-ul 6–6,5. Producerea plantelor. Plantele noi se produc plecând de la butaşi de vârf de lăstari cu 2–3 noduri (8–10 cm lungime). Plantele mamă de la care se vor preleva butaşii se aleg în timpul perioadei de colorare maximă a bracteelor, dintre exemplarele cele mai frumoase, uniforme, perfect sănătoase. Acestea se introduc în repaus la începutul lunii februarie prin rărirea şi apoi întreruperea totală a udărilor. După căderea frunzelor lăstarii se scurtează deasupra a 5–6 noduri iar plantele astfel tăiate se aşează pentru 50–60 de zile în poziţie oblică în spaţii răcoroase cu temperatura de 10–12 °C şi umiditatea relativă de 60 %. Cercetările diferiţilor autori arată că această poziţie oblică a plantelor în timpul repausului stimulează formarea unui număr mai mare de lăstari la reluarea vegetaţiei. La sfârşitul lunii martie – început de aprilie plantele se scot din repaus şi se repun în vegetaţie. Pentru aceasta, ele se transplantează în ghivece sau pe parapeţi înălţaţi în amestec de pământ proaspăt realizat din părţi egale de mraniţă, turbă şi nisip. 122

După transplantare plantele se menţin în spaţii bine luminate, cu temperatura de 18–20 °C şi umiditatea relativă de 70–80 %. Udatul se face moderat la început iar apoi, pe măsură ce lăstarii cresc, mai des şi cu cantităţi mai mari de apă. Când lungimea lăstarilor permite se prelevează butaşii având grijă ca tăietura de la baza butaşului să fie executată direct prin nod (lăstarii sunt fiştuloşi). După confecţionare, butaşii se pun cu baza în apă caldă cu temperatura de 30 °C timp de câteva minute pentru oprirea scurgerii latexului. Înainte de plantarea în substrat se recomandă trecerea butaşilor cu baza printr-un stimulent rizogen. Adâncimea de plantare a butaşilor este de 3 cm. Condiţiile optime pentru înrădăcinarea sunt: 20–22 °C în atmosferă, 23–25 °C în substrat, 90–95 % umiditatea relativă. În aceste condiţii butaşii înrădăcinează în 3–4 săptămâni după care se plantează în ghivece cu diametrul de 8–10 cm. Îngrijirea plantelor. După plantarea în ghivece butaşii înrădăcinaţi se ciupesc deasupra a 3–4 frunze pentru stimularea ramificării, lucrare ce poate fi repetată şi pe lăstarii care apar în urma primei ciupiri. Pentru inducerea unei creşteri mai compacte a plantelor se fac tratamente cu Cycocel în concentraţie de 0,15–0,2 % în momentul când lăstarii porniţi în urma ciupirilor au 4–5 cm lungime. Aceste tratamente pot fi repetate la interval de 3 săptămâni pe tot parcursul verii, în funcţie de gradul de piticire care pe care dorim să îl inducem plantelor. Pe măsură ce cresc, plantele se transplantează în ghivece mai mari, ultimul ghiveci cu care planta se comercializează având diametrul de 12–14 cm. Substratul se va menţine permanent reavăn, evitându-se atât excesul cât şi insuficienţa apei. La interval de 2 săptămâni se fac fertilizări cu îngrăşăminte minerale complexe (NPK în raportul 1:1,6:1,5), aplicate sub formă de soluţii cu concentraţia de 0,1–0,15 %.

7.1.22. PRIMULA – familia Primulaceae Genul Primula reuneşte peste 500 specii erbacee cu portul tip rozetă de frunze, cultivate în câmp sau în spaţii închise, originare din toate zonele globului. Dintre acestea se cultivă frecvent ca plante de interior speciile: Primula malacoides Franch., Primula obconica Hance şi Primula x polyantha Hort. – Primula. Particularităţi biologice. Primula malacoides. Planta formează o rozetă de frunze ovale, lung peţiolate, cu marginea lobată, puternic dinţată. Florile mici, colorate în nuanţe de roşu, roz, alb sau portocaliu, sunt parfumate şi grupate în umbele etajate susţinute de tije florale lungi de 20 cm ce pornesc de la baza plantei, din mijlocul rozetei de frunze. Datorită dispunerii etajate a florilor în inflorescenţă această specie se mai numeşte şi primula etajată. Înflorirea are loc primăvara – vara. Primula obconica. Frunzele, dispuse în rozetă, sunt mari, oval-cordiforme, cu marginea ondulată. Ca şi la specia anterioară, tijele florale înalte de 30–40 cm, pornesc de la baza plantei şi susţin câte o inflorescenţă tip umbelă, alcătuită din 8 sau 10 flori uşor parfumate, dispuse verticilat şi colorate foarte variat. Înflorirea are loc vara. Primula x polyantha. Este o specie hibridă rezultată prin încrucişarea speciilor perene rustice Primula veris, Primula elatior, Primula vulgaris, Primula hortensis. Prezintă frunzele pubescente, obovate, gofrate, dispuse în rozetă. Tijele florale sunt scurte şi susţin florile foarte variat colorate, de regulă cu un gât galben, dispuse în inflorescenţe tip umbelă. Înflorirea are loc în ianuarie – februarie însă poate fi cultivată şi direct în grădină caz în care plantele înfloresc în martie – aprilie. 123

Exigenţe ecologice. Primula obconica este considerată o plantă de seră temperată, solicitând 15–16 °C pentru creştere şi înflorire în timp ce Primula malacoides şi Primula x polyantha sunt considerate plante de seră rece, având nevoie de o temperatură medie de 8–10 °C pentru creştere şi înflorire. Dacă se doreşte întârzierea înfloririi plantele aflate în stadiul prefloral se pot păstra fără probleme în spaţii cu temperatura de 5–6 °C. În raport cu lumina, toate speciile preferă semiumbra; Primula malacoides suportă bine soarele direct iar celelalte specii tolerează bine umbra mai deasă. Au nevoie de multă apă, însă nu suportă stagnarea apei în substrat. Preferă substraturile uşoare, fertile, bogate în humus, bine drenate, cu pH-ul în jur de 6,5. Producerea plantelor. Primulele se înmulţesc prin seminţe, acestea fiind foarte mici (5000 seminţe la gram pentru Primula malacoides şi Primula obconica, respectiv, 1000 seminţe la gram pentru Primula x polyantha) şi pierzându-şi repede facultatea germinativă (sub 50 % în anul al doilea). Semănatul se face la suprafaţa substratului, întrucât seminţele manifestă fotosensibilitate pozitivă şi au nevoie de lumină în procesul de germinaţie. Perioadele optime pentru semănat sunt: ianuarie – aprilie pentru Primula obconica, iunie – iulie pentru Primula malacoides şi ianuarie – iulie pentru Primula x polyantha. Temperatura optimă pentru germinaţia seminţelor este de 15–18 °C, plantele răsar în circa 2 săptămâni de la semănat. În faza de 1–2 frunze adevărate, respectiv la 2– 3 săptămâni de la răsărire, răsadurile se repică în lădiţe sau direct în plăci alveolare, întrun amestec de pământ uşor cu multă turbă. În momentul când plantele se ating acestea se plantează în ghivece cu diametrul de 5–6 cm. Pe măsură ce cresc plantele se transplantează în ghivece mai mari, ultimul ghiveci având dimensiunea de 12–14 cm. Îngrijirea plantelor. Substratul se menţine permanent reavăn iar plantele se vor pulveriza frecvent pe frunze pentru menţinerea unei umidităţi atmosferice ridicate, de 70–80 %. La interval de 2–3 săptămâni se face fertilizarea fazială cu îngrăşăminte minerale complexe NPK în raportul 1:0,3:1,8, aplicate sub formă de soluţii cu concentraţia de 0,2 %. Fertilizarea fazială se poate face şi cu batoane Vilmorin aplicate la interval de o lună sau soluţie Vitaflora 0,2 % aplicată lunar. După înflorire de obicei plantele se aruncă, cu excepţia celor de Primula x polyantha care pot fi plantate în grădină, urmând ca acestea să înflorească din nou în primăvară.

7.1.23. RHODODENDRON – familia Ericaceae Genul Rododendron include circa 1000 specii, originare din zonele cu ierni blânde şi veri moderate din Asia, Europa, America de Nord. Dintre acestea, foarte îndrăgită şi cultivată la scară industrială este specia Rhododendron simsii Planch., cunoscută mai mult sub numele de Azalea indica L. – azalea. Particularităţi biologice. Cu o înălţime ce poate atinge 3 m în zonele de origine, Azaleea nu depăşeste în condiţii de apartament 50 de cm. Chiar şi în aceste condiţii o plantă bine îngrijită poate avea deschise simultan până la 300 de flori, care acoperă aproape în întregime frunzele. Prin lucrările de tăiere plantele pot fi conduse ca tufă de lăstari ramificată de la bază sau ca arbust cu tulpină de 20–25 cm înălţime. Frunzele sunt oval–eliptice sau obovate, colorate în verde intens, cu perişori mici, numeroşi. Florile, simple sau involte, mari, grupate până la 5–6 în buchete terminale, sunt colorate în nuanţe foarte vii de roşu, roz, alb, galben, oranj, violet. Inducţia florală are loc la sfârşitul verii, în august – septembrie, în condiţii de temperaturi moderate (18–20 124

°C) şi zile mai scurte după care plantele trebuie trecute printr-o perioadă de frig (7–8 °C) de circa 2 luni înainte de începerea procesului de forţare în vederea înfloririi. Înflorirea are loc în perioada de toamnă – primăvară, în funcţie de soi şi data începerii forţării. Exigenţe ecologice. Azaleea este prin excelenţă o plantă acidofilă, solicitând substraturi uşoare, bogate în turbă sau exclusiv din turbă, bine drenate, cu pH-ul de 4–5. Preferă ghivecele mai joase şi mai largi decât cele înalte şi înguste. Are nevoie de spaţii luminoase însă nu suportă soarele direct. Temperatura optimă pentru creşterea vegetativă şi înflorire este de 22–25 °C ziua şi 16–18 °C noaptea. Asigurarea unei temperaturi a substratului cu 2–3 °C mai mare decât cea din atmosferă are un impact pozitiv atât asupra creşterii vegetative cât şi a înfloririi. Udatul se va face numai cu apă acidă sau apă de ploaie. În timpul creşterii şi înflorii substratul se va menţine permanent reavăn în timp ce în perioada de frig de dinaintea forţării se va uda ceva mai rar. Umiditatea atmosferică optimă este de 80 %. Producerea plantelor. Înmulţirea plantelor de Azaleea se face în mod frecvent prin butăşire şi altoire. Butăşirea se practică atât pentru producerea plantelor pe rădăcini proprii, destinate comercializării, cât şi pentru producerea portaltoilor folosiţi în procesul de altoire. Epoca optimă pentru butăşire este primăvara, în martie – mai pentru obţinerea plantelor pe rădăcini proprii şi în luna august, pentru obţinerea portaltoilor. Se fac butaşi de vârf de lăstari semilemnificaţi, dimensionaţi la 6–7 cm pentru obţinerea plantelor pe rădăcini proprii şi 8–10 cm pentru obţinerea portaltoilor. Tratarea butaşilor înainte de plantare cu un stimulent rizogen este mai mult decât benefică, înrădăcinarea butaşilor fiind foarte dificilă. Plantarea butaşilor în substratul de înrădăcinare se face la adâncimea de 1–2 cm şi distanţele de 2–3 cm. Condiţiile optime pentru înrădăcinarea butaşilor sunt: 16–18 °C în atmosferă, 20–23 °C în substrat, lumină difuză, substratul permanent reavăn, umiditatea atmosferică 90–95 %. Pe parcursul înrădăcinării se fac fertilizări extraradiculare săptămânale cu soluţii de îngrăşăminte foliare cu concentraţia de 0,01–0,05 %. Înrădăcinarea durează 6–12 săptămâni, în funcţie de soi, condiţiile de mediu asigurate şi calitatea lucrărilor de îngrijire aplicate. Din momentul înrădăcinării butaşilor şi până la obţinerea plantelor vandabile este necesară o perioadă de 18–24 luni. Altoirea se foloseşte încă pe scară largă pentru înmulţirea soiurilor cu sistem radicular slab. Portaltoii se obţin din butaşi cu 6–12 luni înainte de altoire. Perioada optimă pentru altoire este primăvara – vara, în intervalul mai – august. Metodele de altoire cel mai frecvent folosite sunt altoirea în copulaţie simplă şi în despicătură. Se va avea grijă ca altoiul şi portaltoiul să aibă aceeaşi grosime. În vederea altoirii portaltoiul se scurtează la circa 10 cm, deasupra a 3–5 frunze. După executarea tăierilor bazale specifice care permit suprapunerea altoiului şi portaltoiului în zona cambiului zona de altoire se unge cu mastic şi se leagă cu fir de lână îmbibat în lanolină + heteroauxină sau se fixează cu o clemă specială. După executarea lucrării de altoire plantele rezultate se aşează în sere umbrite, calde şi umede, în poziţie uşor oblică pentru a evita stagnarea apei în zona punctului de altoire. Aceste condiţii se menţin 40–50 de zile de la altoire, timp în care se realizează sudarea altoiului şi portaltoiului în zona altoită şi obţinerea plantelor noi, altoite. După această perioadă sunt necesari 2–3 ani până la obţinerea plantelor vandabile. 125

Îngrijirea plantelor. Plantele obţinute din butaşi înrădăcinaţi sau altoire, plantate în ghivece mai mult joase decât înalte, se menţin în perioada de vară în umbrare sau sere bine aerisite şi umbrite. Se va avea grijă ca peste vară substratul să se menţină permanent reavăn iar plantele să se pulverizeze regulat, folosindu-se doar apă acidă sau apă de ploaie. Fertilizările faziale se vor face lunar în primul an şi bilunar în anul al doilea folosind îngrăşăminte minerale complexe (NPK în raportul 3:1:1, 3:1:2, sau 3:2:2) aplicate sub formă de soluţii cu concentraţia de 0,05–0,1 %. Pentru formarea plantelor foarte importante sunt ciupirile. Acestea se fac deasupra a 6–8 frunze pe butaşul înrădăcinat sau planta altoită şi se repetă deasupra a 3– 5 frunze pe lăstarii porniţi în urma primei ciupiri. Prima ciupire se va executa mai sus la plantele conduse cu tulpină înaltă, locul ciupirii stabilindu-se în funcţie de înălţimea care se doreşte a fi indusă viitoarei tulpini. Ultima ciupire nu se va face mai târziu de luna iulie pentru a da timp suficient lăstarilor să crească. Pentru soiurile cu capacitate slabă de ramificare la 4–5 săptămâni de la ultima ciupire se fac tratamente cu Cycocel sau B 9, aplicate sub formă de soluţii cu concentraţia de 0,15–0,2 %. Pe măsură ce plantele cresc acestea se transplantează în ghivece de dimensiuni mai mari, de preferat mai mult joase decât înalte. Toamna, în septembrie – octombrie, plantele se transferă în sere reci, unde se menţin în condiţii de frig (7–8 °C), lumină difuză şi udat mai rar toată iarna, în cazul plantelor aflate în procesul de formare şi numai 1,5–2 luni, în cazul plantelor formate, care se vor forţa pentru înflorire în vederea comercializării. O perioadă de frig îndelunată poate avea ca efect însă defolierea şi vătămarea plantelor. După parcurgerea perioadei de frig, plantele destinate forţării în vederea înfloririi se transferă în sere calde, unde temperatura se creşte treptat de la 10–12 °C la 18–20 °C. Creşterea mai rapidă a temperaturii are ca efect devansarea înfloririi în timp ce menţinerea acesteia la valori mai scăzute determină întârzierea înfloririi. Odată cu debutul înfloririi temperatura se va scădea la 14–15 °C, pentru prelungirea perioadei de înflorire. Se va asigura lumină difuză iar udatul se va face astfel încât substratul să se menţină permanent reavăn iar umiditatea atmosferică să aibă valori de 65–70 %. Durata forţării este de 40–50 de zile în timpul iernii şi 20–30 de zile toamna şi primăvara. După încheierea perioadei de înflorire plantele se transplantează în amestec de pământ proaspăt, în ghivece mai mult joase decât înalte. Imediat după transplantare se fac tăieri de corectare a formei plantei eliminânduse lăstarii lacomi şi cei prost plasaţi şi scurtându-se ceilalţi imediat sub florile trecute sau mai jos, în funcţie de forma care se doreşte a fi indusă plantei. La începutul verii plantele se transferă în umbrare sau sere reci, bine aerisite şi umbrite, unde se asigură aceleaşi lucrări de îngrijire ca şi în perioada de formare a plantelor. Toamna plantele se transferă în sere reci pentru parcurgerea perioadei de frig la finalul căreia se reia procesul de forţare în vederea înfloririi, această succesiune a etapelor repetându-se în fiecare an.

7.1.24. SAINTPAULIA – familia Gesneriaceae Saintpaulia este un gen cu circa 10 specii originare din Africa orientală, dintre cultivându-se pe scară industrială şi fiind foarte îndrăgită specia Saintpaulia jonantha H. Wendl. – violetă africană, violetă de cameră. 126

Particularităţi biologice. Planta formează o rozetă compactă de frunze dispuse pe o tulpină foarte scurtă, cărnoasă, rizomatoasă, vizibilă doar la exemplare bătrâne. Talia plantei variază de la numai 5–10 cm (mini–saintpaulii) la 20–25 cm (soiurile standard). Frunzele sunt peţiolate, cărnoase, ovale sau rotunde, plate, incurbate sau recurbate, cu marginea întreagă, dinţată sau ondulată, acoperite pe partea superioară de numeroşi perişori fini şi scurţi; sunt colorate în verde de diferite nuanţe pe partea inferioară şi verde cu nuanţe diferite de roz, roşu, violaceu pe partea inferioară. Din mijocul rozetei de frunze pornesc tije florale ramificate dichotomic ce susţin inflorescenţe tip cime laxe, alcătuite din flori simple sau involte, colorate foarte variat, unicolore, bicolore sau pestriţe ce înfloresc abundent primăvara şi toamna şi sporadic, în celelalte sezoane. Exigenţe ecologice. În raport cu temperatura Saintpaulia este o plantă de seră caldă, temperatura optimă pentru creştere şi înflorire fiind de 20–22 °C. O temperatură la nivelul substratului mai mare cu 2–3 °C are un impact favorabil asupra calităţii plantelor. Faţă de lumină Saintpaulia se comportă diferit în funcţie de soi: soiurile cu frunze verzi au nevoie de mai multă lumină, preferând expoziţiile însorite la orele dimineţii şi spre seară în timp ce soiurile cu frunze roşietice şi violacei au nevoie de lumină difuză, preferând expoziţiile nord–estice sau nord–vestice. Solicită udări moderate, cu apă la temperatura de 20 °C, uşor acidă sau apă de ploaie, administrată direct pe substrat sau în farfurioara de la baza ghiveciului. Are nevoie de substraturi uşoare, cu multă turbă, fertile, bine drenate, cu pH uşor acid, 6– 6,5. Este o plantă sensibilă la curenţii de aer. Producerea plantelor. Cel mai frecvent Saintpaulia se înmulţeşte prin butaşi de frunze. În ultimii ani însă s-a extins foarte mult înmulţirea prin culturi de ţesuturi in vitro. Ceva mai rar se practică şi înmulţirea prin seminţe şi separarea rozetelor. Butăşirea. Ca butaşi se folosesc frunze întregi, cu peţiolul scurtat la circa 2 cm, prelevate de la plante tinere, perfect sănătoase. Acestea se pun la înrădăcinat în substrat de perlit, turbă fibroasă sau nisip, singure sau în amestec sau chiar în pahare sau sticle cu apă. Epoca optimă de butăşire este primăvara însă, la nevoie, butăşirea se poate aplica în tot timpul sezonului cald. Înrădăcinarea butaşilor şi regenerarea noilor plăntuţe are loc în condiţii optime atunci când se asigură 22–25 °C în atmosferă, 25–28 °C în substrat, umiditate moderată dar constantă în substrat şi 90 % umiditatea atmosferică. De la butăşire până la obţinerea plantelor vandabile sunt necesare, în medie, 7–8 luni. Înmulţirea prin culturi de ţesuturi in vitro se realizează folosind ca explante fragmente de frunze cu nervuri, fragmente de peţioli sau boboci florali. Cei mai mulţi autori recomandă ca mediu optim de cultură mediul Murashige & Skoog 1962 suplimentat cu 0,08–0,5 mg/l BA. Durata totală de la inocularea explantelor până la obţinerea plantelor vandabile, înflorite, este de 6–7 luni. Înmulţirea prin seminţe se practică mai ales în lucrările de ameliorare pentru obţinerea de noi soiuri, fructificarea fiind posibilă doar în urma lucrărilor de polenizare artificială. Seminţele sunt foarte mici şi se seamănă în perioada noiembrie – ianuarie, pe substrat steril de turbă + nisip sau perlit. Condiţiile optime pentru germinaţia seminţelor sunt: 20–22 °C în atmosferă, 22–25 °C în substrat, umiditate moderată dar constantă în substrat şi 80 % umiditatea atmosferică. De la semănat şi până la obţinerea plantelor vandabile sunt necesare 6–8 luni. Separarea rozetelor se practică mai mult de către amatori, primăvara devreme sau la sfârşitul verii, fiind posibilă la plantele mature care prezintă mai multe rozete. 127

Plantele se scot din ghiveci şi se separă rozetele, fiecare dintre ele plantându-se în ghivece cu amestec de pământ proaspăt. Îngrijirea plantelor. Dacă se respectă exigenţele faţă de factorii de mediu, Saintpaulia este o plantă care se îngrijeşte uşor şi care nu ridică probleme deosebite. Alegerea expoziţiei potrivite, evitarea atingerii frunzelor şi a florilor cu apă, menţinerea substratului permanent reavăn în timpul sezonului cald sunt principalele îngrijire care trebuiesc asigurate plantelor de Saintpaulia. Pentru plantele tinere, aflate în formare, este recomandabil ca primele flori să se elimine pentru o înflorire ulterioară mai bogată. De asemenea, eliminarea a o parte din frunze în sezoanele de iarnă şi vară asigură o înflorire mai bogată în perioadele de primăvară şi toamnă. Primăvara şi toamna este bine ca plantele să se fertilizeze bilunar cu îngrăşăminte minerale complexe în raportul 1:1:2,5, aplicate sub formă de soluţii cu concentraţia de 0,1–0,15 %. Iarna şi vara, între valurile de înflorire din primăvară şi toamnă, se recomandă trecerea plantelor printr-un uşor repaus, când atât udarea cât şi fertilizarea se fac mai rar, lucru care stimulează înflorirea mai bogată în sezoanele de maximă înflorire.

7.1.25. SENECIO – familia Compositae Genul Senecio include circa 1000 specii erbacee, anuale, bienale sau perene, originare din toate zonele globului. Dintre acestea se cultivă frecvent ca plantă de interior specia Senecio cruentus D.C. (syn. Cineraria hybrida Willd.) – cineraria. Particularităţi biologice. Deşi erbacee, planta prezintă o creştere arbustivă, având tulpina scurtă, puţin vizibilă şi puternic ramificată, cu înălţimea variind cel mai adesea între 25 şi 50 cm. Frunzele sunt mari, palmat–lobate, cu marginea întreagă sau uşor dinţată, acoperită de perişori albicioşi, aspri. Florile – ligulate şi tubuloase, colorate în nuanţe foarte diferite de albastru, roz, roşu, violet, galben, alb, sunt grupate în calatidii mari, reunite la rândul lor în panicule corimbiforme. Perenă în zonele de origine, Senecio se cultivă ca plantă bienală: în primul an, vara, se produc plantele iar înflorirea are loc în al doilea an. Exigenţe ecologice. Senecio este o plantă de seră rece, temperatura optimă pentru fenofazele ciclului biologic fiind: 18 °C pentru creşterea plantelor tinere (8–10 săptămâni din momentul răsăririi plantelor), 6–10 °C pentru inducţia florală (fază care durează circa 6 săptămâni), 12–13 °C pentru desăvârşirea formării florilor şi înflorire. Are nevoie de multă lumină dar nu suportă arşiţa puternică specifică zilelor de vară. Plantele mature solicită apă multă, atât în substrat cât şi în atmosferă, aerul uscat şi cald determinând scurtarea considerabilă a perioadei de înflorire. Preferă substraturile uşoare, bogate în humus, bine drenate, cu pH-ul 6,5–7,5. Producerea plantelor. Plantele noi se produc din seminţe, semănate vara, în iulie – august, în lădiţe sau plăci alveolare, într-un substrat uşor, cât mai superficial, seminţele fiind foarte mici (3000–5000 seminţe la gram). Temperatura optimă pentru germinaţia seminţelor este de 15–16 °C, condiţii în care plantele răsar în 10–12 zile. De la semănat şi până la obţinerea plantelor vandabile, înflorite, sunt necesare 8–9 luni. Îngrijirea plantelor. Pe măsură ce cresc, plantele se transplantează în ghivece de dimensiuni mai mari, ultimul ghiveci cu care acestea se şi vând având diametrul de 14– 15 cm. Peste vară plantele se ţin în umbrare, pulverizându-se frecvent şi menţinându-se substratul permanent reavăn. La interval de 2 săptămâni se face fertilizarea fazială. 128

7.1.26. SINNINGIA – familia Gesneriaceae Genul Sinningia include circa 20 specii erbacee cu tuberculi, originare din Brazilia. Dintre acestea se întâlneşte mai des în cultură, ca plantă de interior, specia Sinningia speciosa (Lodd.) Benth. (syn. Gloxinia hybrida Hort.) – gloxinia, cănișoară. Particularităţi biologice. Gloxinia este o plantă geofită cu tubercul, rezultat din îngroşarea hipocotilului. De pe tubercul pornesc una sau mai multe tulpini scurte şi frunzele ovale, cărnoase, pubescente, dispuse în rozetă laxă, colorate în verde intens. La subsoara frunzelor se formează tije florale scurte ce susţin flori mari, campanulate, cu corola groasă, catifelată, colorată în nuanţe foarte vii de roşu, roz, alb, albastru, violet, unicolore sau bicolore, dispuse solitar sau grupate în inflorescenţe umbeliforme laxe. Înfloreşte abundent pe tot parcursul sezonului cald, când zilele sunt lungi. Iarna plantele au nevoie de un repaus profund de 3–4 luni. Exigenţe ecologice. Gloxinia este o plantă de seră caldă şi umedă, având nevoie în timpul sezonului de vegetaţie de temperaturi medii de 20–22 °C şi o umiditate atmosferică ridicată, de 75–85 %. În raport cu lumina are nevoie de zile lungi pentru creştere şi înflorire însă preferă expoziţiile semiumbrite, soarele direct din timpul amiezii determinând apariţia arsurilor pe frunze şi flori. Udatul se face direct pe substrat, cu apă acidă, moderat, cu grijă pentru a nu atinge florile şi frunzele. Este foarte sensibilă la curenţii de aer, aceştia determinând căderea florilor şi a bobocilor florali. Are nevoie de substraturi uşoare, fertile, bine drenate, cu pH acid, 6,0–6,5. Producerea plantelor. Cel mai frecvent înmulţirea se realizează prin seminţe. Acestea sunt foarte mici şi manifestă fotosensibilitate pozitivă, semănându-se la suprafaţa substratului, fără a se acoperi cu pământ. Temperatura optimă pentru germinaţia seminţelor este de 22–24 °C, plantele răsar în 14–15 de zile de la semănat. După 3–4 săptămâni de la răsărire plantele se repică în plăci alveolare sau ghivece mici, având grijă ca tuberculul în formare să fie acoperit integral cu pământ. Pe măsură ce plantele cresc se transplantează în ghivece de dimensiuni corespunzătoare. Ultimul ghiveci, cu care plantele se şi comercializează, nu trebuie să aibă diametrul mai mare de 12–14 cm; în aceste ghivece plantele se vor planta astfel încât treimea superioară a tuberculului să rămână la suprafaţa substratului. Plantele produse din seminţe înfloresc după 6–7 luni de la semănat. Ocazional, înmulţirea se mai poate face şi prin butaşi de frunze întregi (ca la Saintpaulia) sau de fragmente de frunze tăiate de-a lungul nervurii mediane, astfel încât fiecare fragment să cuprindă câte un fragment de nervură. Înflorirea plantelor produse prin acest procedeu are loc după 6–8 luni de la butăşire. De asemenea, tot ocazional, Gloxinia poate fi înmulţită şi prin divizarea tuberculului la sfârşitul repausului, divizare făcută astfel încât fiecare fragment rezultat să posede cel puţin un mugure de la care să se regenereze partea vegetativă aeriană. Plantele înmulţite prin divizarea tuberculului înfloresc după circa 3 luni de la repunerea tuberculului în vegetaţie. Îngrijirea plantelor. La sfârşitul repausului tuberculul se plantează în amestec de pământ proaspăt, uşor, fertil şi bine drenat, având grijă ca treimea superioară a tuberculului să rămână la suprafaţa substratului. Udatul se face moderat, evitându-se atât excesul cât şi insuficienţa apei; se va uda direct pe substrat, având grijă ca apa să nu ajungă pe frunze sau flori. Fertilizarea fazială se va face pe tot timpul sezonului cald, la 129

interval de 3 săptămâni cu îngrăşăminte minerale complexe NPK, având raportul în favoarea fosforului şi potasiului şi aplicate sub formă de soluţii cu concentraţia de 0,1– 0,15 % sau batoane nutritive înfipte în substratul din ghiveci, la minim 2 cm distanţă de tubercul. Spre sfârşitul toamnei udările se vor rări până la întreruperea totală pentru a permite plantelor să intre în repaus.

7.1.27. SPATHIPHYLLUM – familia Araceae Genul Spathiphyllum include circa 30 specii erbacee originare din America Centrală şi de Sud. Dintre acestea, cea mai cultivată este specia horticolă Spathiphyllum hybridum Hort. – spatifilum, crinul păcii. Particularităţi biologice. Planta creşte ca o tufă bogată de frunze colorate în verde intens, strălucitoare, cu înălţimea şi diametrul variind de la 15 la 90 cm, în funcție de soi. Inflorescenţa este o spadix tipic, cu spadicele alb–crem, uşor parfumat şi spata albă, oval–eliptică. Înfloreşte abundent primăvara şi sporadic în celelalte sezoane. După circa 2 săptămâni de la deschidere, spata îşi schimbă culoarea spre verde. Exigenţe ecologice. Spathiphyllum este o plantă de seră caldă şi umedă, având nevoie de temperaturi medii de 20–25 °C în timpul sezonului cald şi 14–15 °C în timpul sezonului rece. Solicită apă multă, atât în substrat care trebuie menţinut permanent reavăn cât şi în atmosferă unde trebuie să se asigure o umiditate relativă de 75–80 %. Iarna însă plantele se udă mai rar, lăsând substratul să se usuce uşor între două udări. Vara preferă semiumbra şi tolerează bine şi umbra în timp ce iarna plantele preferă expoziţiile însorite. Are nevoie de substraturi uşoare, fertile, drenate, cu pH uşor acid. Producerea plantelor. Divizarea tufei este metoda cea mai eficientă de înmulţire a plantelor. Tufele de la plantele mature, sănătoase se fragmentează primăvara devreme în diviziuni care să cuprindă minim 3–4 frunze cu rădăcinile aferente. Dacă rădăcinile sunt prea lungi acestea se scurtează la 5–10 cm după care diviunile rezultate se plantează în amestec de pământ proaspăt, în ghivece cu diametrul de 8–12 cm. Pe măsură ce cresc plantele se transplantează în ghivece de mărime corespunzătoare, ultimele ghivece, cu care plantele se comercializează, având diametrul de 10–12 cm la soiurile pitice, 14–16 cm la soiurile mijlocii şi 18–20 cm la soiurile viguroase. O altă metodă de înmulţire, utilizată tot mai frecvent în ultimii ani, este înmulţirea in vitro. Se folosesc ca explante mugurii prelevaţi de pe tulpina scurtă, rizomaţoasă, care se inoculează pe medii de proliferare (de exemplu, mediul Murashige & Skoog ’ 62 cu 1,5 mg/l BAP şi 0,2 mg/l IAA). Înrădăcinarea neoplantulelor se poate realiza tot pe mediul Murashige & Skoog ’ 62 cu sărurile reduse la jumătate şi fără hormoni de creştere. Durata producerii plantelor prin culturi de ţesuturi în vitro, de la inocularea explantelor la obţinerea plantelor comercializabile, este de 7–8 luni. Îngrijirea plantelor. Primăvara devreme se înlocuieşte substratul de la suprafaţă sau se face transplantarea totală a plantelor în amestec de pământ proapăt, în funcţie de situaţie. Se va avea grijă să se respecte exigenţele plantelor în raport cu temperatura, lumina şi apa, în funcţie de sezon. Pulverizarea plantelor în timpul verii este benefică şi permite menţinerea unei umidităţi atmosferice ridicate. La interval de 2 săptămâni în timpul sezonului cald se vor face fertilizări faziale cu îngrăşăminte minerale complexe NPK având raportul în favoarea fosforului şi potasiului şi aplicate sub formă de soluţii cu concentraţia de 0,1–0,15 %. 130

7.1.28. STEPHANOTIS – familia Asclepiadaceae Puţin cunoscut la noi, mult cultivat şi îndrăgit în ţările occidentale, Stephanotis este un gen cu circa 15 specii volubile, originare din Madagascar şi Malayezia. Dintre acestea se cultivă mai frecvent ca plantă de interior sau pentru producerea florilor tăiate specia Stephanotis floribunda Brongh. – Stephanotis. Particularităţi biologice. Planta, slab ramificată, are o creştere volubilă şi atinge 2–3 m lungime. Frunzele sunt obovate, pieloase–coriacei, dispus opus şi colorate în verde intens. Florile sunt albe, discret parfumate, tubuloase, lungi de 4–5 cm, cu corola divizată în 5 lobi ascuţiţi, grupate în inflorescenţe umbeliforme, dispuse în axilele frunzelor; înfloresc la sfârşitul iernii–primăvara şi sporadic în sezonul de vară–toamnă. Exigenţe ecologice. Stephanotis preferă spaţiile calde (18–20 °C) şi umede (70– 80 % umiditatea atmosferică). Substratul se udă moderat dar constant iar plantele se pulverizează zilnic. Iarna plantele se trec printr-un repaus relativ, când se menţin în spaţii răcoroase, cu temperatura de 8–10 °C, bine luminate şi udate mai rar. Are nevoie de substraturi uşoare, fertile, bine drenate, cu pH uşor acid. Producerea plantelor. Înmulţirea se realizează prin butaşi de vârf de lăstari cu 2–3 noduri, la sfârşitul înfloririi, vara. Înrădăcinarea este destul de dificilă motiv pentru care este necesară tratarea butaşilor cu un stimulent rizogen (Radistim, Rizopon, Calux, Belvitan) înainte de plantarea în substratul de înrădăcinare. Condiţiile optime pentru înrădăcinarea butaşilor sunt: 20–22 °C în atmosferă, 23–25 °C în substrat, udări moderate dar constante ale substratului, umiditate atmosferică ridicată (85–90 %), lumină difuză. În asemenea condiţii butaşii înrădăcinează în 8–10 săptămâni. Îngrijirea plantelor. După plantarea în ghivece butaşii înrădăcinaţi se ciupesc de 1–2 ori, în vederea ramificării. Plantele sunt capabile să înflorească în anul al doilea sau al treilea de la butăşire. La sfârşitul înfloririi se scurtează lăstarii prea lungi, firavi, prost plasaţi. La interval de 2–3 ani, la sfârşitul iernii, plantele se transplantează în amestec de pământ proaspăt. Pe tot parcursul sezonului cald, la interval de 10–14 zile se fac fertilizări cu îngrăşăminte minerale complexe NPK cu raportul în favoarea fosforului şi potasiului, aplicate sub formă de soluţii cu concentraţia de 0,1–0,15 %.

Rezumat Plantele de apartament decorative prin flori pot fi erbacee (Columnea, Impatiens, Kalanchoe, Saintpaulia, Spathiphyllum, Senecio, etc.), lemnoase (Bougainvillea, Camellia, Gardenia, Hibiscus, Hydrangea, Murraya, Nerium, Rododendron, etc.) sau geophyte (Achimenes, Begonia, Cyclamen, Hippeastrum, Sinningia). Ele au, în marea lor majoritate, un caracter peren, cu o perioadă anuală de repaus profund (Achimenes, Begonia, Cyclamen, Hippeastrum, Hydrangea, Poinsettia, Sinningia) sau relativ (Bougainvillea, Camellia, Hibiscus, Pelargonium, Pittosporum, etc.). Excepție fac speciile Calceolaria, Primula, Senecio, la care după încheierea înfloririi plantele se aruncă . Asigurarea perioadei de repaus (profund sau relativ) este esențială pentru înflorirea plantelor; repausul profund este asociat cu uscarea totală sau parțială (Poinsettia) a organelor vegetative aeriene ale plantelor în timp ce, în 131

cazul repausului relativ, plantele nu își pierd organele vegetative aeriene, având însă un ritm de creștere mult diminuat datorită condițiilor de mediu asigurate (apă și căldură mai puțină, lumină cât mai intensă, lipsa fertilizărilor faziale). La sfârșitul înfloririi (Azalea, Camellia, Columnea, Stephanotis) sau la sfârșitul repausului relativ din iarnă (Bougainvillea, Pelargonium) se fac tăieri de corectare a formei plantei urmate de transplantarea totală sau parțială a plantelor în amestec de pământ proaspăt. În raport cu lumina, marea majoritate a speciilor solicită lumină intensă, fără însă ca soarele arzător din timpul amiezelor de vară să bată direct pe plantă; unele specii (Begonia, Impatiens, majoritatea soiurilor de Saintpaulia, Sinningia, Spathiphyllum) preferă semiumbra. Față de durata de iluminare, majoritatea speciilor sunt indiferente, excepție făcând Calceolaria și Sinningia, care sunt plante de zi lungă, respectiv Kalanchoe și Poinsettia, care sunt plante de zi scurtă. Exigențele față de temperatură ale speciilor de apartament decorative prin flori sunt, în marea majoritatea a cazurilor, ridicate; excepție fac Camellia, Cyclamen, Fucshia, Hydrangea, Primula, Rododendron, Senecio, care au pretenții moderate față de acest factor. În privința factorului apă, exceptând Hydrangea, care solicită udări abundente, celelalte specii solicită menținerea substratului permanent reavăn pe tot parcursul sezonului cald (martie – septembrie). Excesul de apă poate provoca absența sau insuficiența înfloririi, cu deosebire la specii precum Camellia, Gardenia, Hibiscus. Majoritatea speciilor solicită substraturi bine drenate, fertile, afânate, cu pH neutru sau ușor acid; Hydrangea și Rododendron sunt specii prin excelență acidofile. Înmulțirea plantelor de apartament decorative prin flori se realizează, în marea majoritate a cazurilor, prin butășire. Înrădăcinarea butașilor este dificilă și presupune folosirea stimulatorilor rizogeni la specii precum Bougainvillea, Camellia, Gardenia, Murraya, Pittosporum, Rododendron și deosebit de facilă la specii precum Fucshia, Impatiens, Nerium, Pelargonium, Saintpaulia. Speciile geophyte (Achimenes, Begonia, Cyclamen, Hyppeastrum, Sinningia) se înmulțesc prin intermediul organelor subterane îngroșate dar și prin semințe. Tot prin semințe se înmulțesc și speciile Calceolaria, Kalanchoe, Primula, Saintpaulia, Senecio. Întrebări: 1. Dați exemple de specii de apartament erbacee, lemnoase și geophyte. 2. Care sunt speciile cu perioadă de repaus profund ? 3. Care sunt speciile care au nevoie de repaus relativ și care sunt condițiile specifice acestui tip de repaus ? 4. Cum clasificați speciile de apartament decorative prin flori în raport cu momentul când se fac tăierile de corectare a formei plantei ? 5. Ce specii de apartament de zi lungă, respectiv zi scurtă cunoașteți ? 6. Dați exemple de specii cu pretenții moderate față de temperatură. 7. Ce specii de apartamene acidofile cunoașteți ? 8. Cum grupați speciile de apartament decorative prin flori în raport cu butășirea ? 9. Ce alte metode de înmulțire în afară de butașire mai întâlnim la speciile de apartament decorative prin flori ? Exemplificați pe specii. 132

10. Recunoașteți speciile prezentate folosindu-vă de planșele color de pe CD-ul atașat la sfârșitul cursului. 11. Detaliați tehnologia de cultură a plantelor de Begonia. 12. Detaliați tehnologia de cultură a plantelor de Camellia. 13. Detaliați tehnologia de cultură a plantelor de Cyclamen. 14. Detaliați tehnologia de cultură a plantelor de Hydrangea. 15. Detaliați tehnologia de cultură a plantelor de Kalanchoe. 16. Detaliați tehnologia de cultură a plantelor de Poinsettia. 17. Detaliați tehnologia de cultură a plantelor de Rododendron (Azalea). Bibliografie 1. 2. 3. 4. 5.

Băla Maria, 2007. Floricultură generală şi specială. Ed de Vest, Timişoara. Cantor Maria, 2003. Floricultură generală şi specială. Ed. Risoprint, Cluj–Napoca. Şelaru Elena, 2006. Plante de apartament. Ed. Ceres, Bucureşti. Toma Fl., 2003. Floricultură şi gazon. Vol. I, Ed. Cris Book Universal Bucureşti. Toma Fl., 2009. Floricultură și Artă florală. Vol. I și III. Ed. InvelMultimedia București.

7.2. SPECII DECORATIVE PRIN FRUNZE Valoarea plantelor decorative prin frunze este dată de caracterele deosebite ale formei, mărimii, culorii sau dispoziţiei frunzelor. Această variabilitate extraordinară a foliajului face ca multe dintre plantele decorative prin frunze (Aglaonema, Asparagus, Aspidistra, Calathea, Dracaena, ferigi, Hedera, Philodendron, Schefflera, etc.) să fie cultivate şi ca sursă de verdeaţă pentru buchete şi alte tipuri de aranjamente florale. Comparativ cu multe din plantele decorative prin flori plantele decorative prin frunze au o prezenţă mai îndelungată în cadrul interioarelor, unele dintre ele concurând în frumuseţe chiar şi cele mai spectaculoase plante cu flori. Pentru majoritatea acestor plante florile nu prezintă importanţă decorativă sau nici nu înfloresc la noi; în zonele de origine însă la unele specii florile sunt urmate de seminţe care se folosesc la înmulţire. Există specii la care florile apar şi în condiţii de apartament, fiind destul de interesante fără a întrece însă în valoare decorativă frunzele. Coloritul frunzelor este foarte variat, de la verde de diferite nuanţe, simplu sau striat, panaşat, pătat cu alb, crem, roz, roşu, violet. Înmulţirea plantelor decorative prin frunze se face cel mai frecvent vegetativ, prin butăşire, divizarea tufei, stoloni, drajoni, marcotaj. Exigenţele faţă de factorii de mediu sunt foarte diferite iar dirijarea lor corectă este esenţială pentru păstrarea calităţilor decorative ale plantelor un timp cât mai îndelungat.

7.2.1. ASPARAGUS – familia Liliaceae Genul Asparagus include circa 300 specii erbacee sau suffrutescente, legumicole sau ornamentale, originare din zonele tropicale şi temperate ale globului. Dintre speciile ornamentale sunt foarte cunoscute şi cultivate speciile: Asparagus sprengeri Regel., 133

Asparagus falcatus L., Asparagus densiflorus L. (syn. A. sprengeri var. meyeri Regel.) şi Asparagus plumosus Bak., toate cunoscute sub numele popular de asparagus sau umbra iepurelui. Speciile de Asparagus sunt lipsite de frunze adevărate, rolul lor fiind suplinit de ultimele ramificaţii ale lăstarilor, ramificaţii care au aspectul unor frunze aciculare şi care poartă numele de cladodii. Particularităţi biologice. Asparagus sprengeri. Este specia cea mai răspândită. În pământ planta formează un sistem radicular puternic, rădăcinile prezentând din loc în loc nodozităţi albe, suculente şi fără muguri. Aerian, planta formează o tufă bogată de lăstari lungi de până la 1,0–1,5 m la exemplarele mature, frumos arcuiţi. Cladodiile sunt mari, colorate în verde deschis, lungi de 2–3 cm şi late de 2–4 mm, dispuse în verticil pe ramificaţiile lăstarilor. Primăvara plantele formează şi flori stelate, mici, albe, plăcut şi discret parfumate. Ele sunt urmate de fructe tip bace, verzi la început şi apoi roşii, acestea sporind efectul decorativ al plantei. Asparagus falcatus. Se deosebeşte de specia precedentă prin vigoarea mai mare şi prin mărimea cladodiilor care sunt arcuite, ca o seceră, având lungimea de circa 5 cm şi lăţimea de 0,4–0,5 cm; ele sunt dispuse câte 3 în verticil, colorate în verde închis. Asparagus densiflorus. Lăstarii sunt mai scurţi, adesea rigizi, arcuiţi spre vârf. Cladodiile sunt cilindrice, mici (0,5–0,6 cm lungime şi 1 mm grosime), dispuse foarte regulat şi dens în verticile pe ramificaţiile lăstarilor care au aspect aproape cilindric. Florile sunt albe, stelate iar bacele roşii–portocalii. Asparagus plumosus. Lăstarii sunt volubili, coloraţi în verde închis cu nuanţe negricioase la bază, foarte lungi, atingând la exemplarele mature 2–3 m. Cladodiile sunt foarte mici, numeroase, mătăsoase, colorate în vrede închis. Florile sunt albe iar bacele foarte mici, negre–violacei. Exigenţe ecologice. Deşi este o plantă de seră temperată (14–15 °C) asparagusul se adaptează foarte bine şi la temperaturi mai ridicate dacă aerul este suficient de umed (70–80 % umiditatea relativă). În condiţii de temperaturi ridicate şi aer uscat planta îşi pierde rapid cladodiile. Vara preferă expoziţiile însorite, fără însă ca soarele de amiază să bată direct pe plantă; tolerează însă foarte bine şi semiumbra. Are nevoie de udări moderate dar constante în timpul verii; iarna însă udatul se va face mai rar. Se adaptează bine în orice tip de substrat fertil cu condiţia ca acesta să fie bine drenat. Producerea plantelor. Înmulţirea se realizează fie pe cale vegetativă, prin divizarea tufei, fie pe cale generativă, prin seminţe. Divizarea tufei se face primăvara devreme, la exemplarele mature care se fragmentează în diviziuni cu minim 3–4 lăstari şi rădăcinile aferente. Înmulţirea prin seminţe presupune menţinerea acestora în apă caldă timp de 24 de ore deoarece au tegumentul foarte dur. Temperatura optimă pentru germinaţia seminţelor este de 18–20 °C, plantele răsar în circa 4 săptămâni de la semănat. Creşterea răsadurilor este foarte lentă astfel că abia după 2–3 luni de la răsărire este posibilă plantarea acestora în plăci alveolare sau ghivece mici, cu diametrul de 5–6 cm. Pe măsură ce cresc plantele se transplantează în ghivece de mărime corespunzătoare, atingerea dimensiunilor care permit comercializarea fiind posibilă după 10–12 luni de la semănat. Îngrijirea plantelor. Primăvara devreme, înainte de reluarea creşterilor vegetative, plantele se transplantează în amestec de pământ proaspăt. Pe tot parcursul sezonului cald se fac fertilizări faziale cu îngrăşăminte minerale complexe administrate sub formă solidă (de exemplu, batonaşe Vilmorin pentru plante decorative prin frunze) sau lichidă, sub formă de soluţii cu concentraţia de 0,15–0,2 %, aplicate bilunar. 134

7.2.2. ASPIDISTRA – familia Liliaceae Aspidistra este un gen cu circa 10 specii originare din China şi Japonia, specia cea mai cunoscută fiind Aspidistra elatior Blume – pana cocoşului, planta de fier forjat. Particularităţi biologice. Planta formează subteran un rizom scurt, subţire, din care pornesc frunze peţiolate, oval–lanceolate, lungi de 30–60 cm, colorate în verde strălucitor, cu nervurile paralele, evidente. Primăvara şi vara pot să apară la baza plantei, direct de pe rizom, flori curioase, larg campanulate, mai mult late decât lungi, colorate în violet–purpuriu. Exigenţe ecologice. Deşi preferă spaţiile cu temperaturi moderate, semiumbrite, Aspidistra se adaptează foarte bine la orice fel de condiţii, fiind una dintre cele mai rezistente plante de interior. Suportă bine atât temperaturile ridicate cât şi pe cele mai scăzute, atât soarele direct (exceptând arşiţa puternică din timpul verii) cât şi umbra. De asemenea, suportă foarte bine aerul uscat cu condiţia ca plantele să se pulverizeze din când în când. Se udă din abundenţă vara şi mai rar iarna, când este bine ca plantele să se treacă printr-un repaus relativ. Poate creşte în orice tip de substrat dacă acesta este fertil şi bine drenat. Producerea plantelor. Înmulţirea se face prin divizarea tufei, primăvara devreme, înainte de reluarea creşterilor vegetative. Plantele mature, cu tufa bogată, se scot din ghivece şi se fragmentează în diviziuni care să cuprindă minim 3–4 frunze cu porţiunea de rizom şi rădăcinile aferente. Îngrijirea plantelor. Primăvara devreme, odată la 2–3 ani plantele se transplantează în ghivece de mărime corespunzătoare, în amestec de pământ proaspăt. Între transplantări, tot primăvara devreme, se face înlocuirea pământului de la suprafaţă cu mrăniţă foarte bine descompusă. Pe tot parcursul sezonului cald se fac fertilizări faziale lunare cu îngrăşăminte minerale complexe NPK, având raportul în favoarea azotului şi aplicate sub formă de soluţii cu concentraţia de 0,15–0,2 %.

7.2.3. BEGONIA – familia Begoniaceae Genul Begonia include circa 900 specii, arbustiforme, bambusiforme, rizomatoase, tuberoase, erbacee sau suffrutescente, decorative prin frunze sau flori, originare din regiunile tropicale şi subtropicale. Dintre speciile decorative prin frunze sunt foarte apreciate şi cultivate mai frecvent: Begonia foliosa H.B.K., Begonia heracleifolia Cham. et Schl., Begonia imperialis Lem., Begonia incana Link. et Otto, Begonia masoniana Irmsch., Begonia metallica G. Smith. și Begonia x rex Putz. Particularităţi biologice. Begonia foliosa. Creşterea plantei este arbustivă, cu lăstari roşietici subţiri, lungi de până la 45 cm, frumos arcuiţi spre vârf, garnisiţi cu frunze ovate mici, numeroase, colorate în verde intens, lucioase. Spre sfârşitul verii – toamna şi primăvara plantele formează şi flori mici, albe, grupate în panicule laxe. Begonia heracleifolia. Planta prezintă o tulpină rizomatoasă, târâtoare, suculentă şi fragilă pe care se inseră frunze mari, lung peţiolate, septalobate, cu sinusurile mari şi lobii puternic ascuţiţi; coloritul frunzelor este verde–bronz pe partea superioară şi verde–roşietic pe partea inferioară. Pe măsură ce planta îmbătrâneşte tulpina rizomatoasă se degarniseşte la bază, lăsând să se vadă urmele cicatricelor frunzelor căzute. Înălţimea şi diametrul plantei poate ajunge până la 45, respectiv 35 cm. Pe tot 135

parcursul sezonului cald frumuseţea plantelor este sporită şi de florile mici, albe, dispuse în panicule susţinute de peţioli lungi. Begonia imperialis. Planta, de talie mică (15 cm înălţime, 20 cm diametru), formează o tulpină rizomaţoasă suculentă, fragilă şi subţire. Pe aceasta se inseră frunze catifelate, fin pubescente, lung peţiolate, mijlocii ca mărime, cordiform asimetrice, cu vârful ascuţit, colorate în verde–măsliniu, pătat cu verde–argintiu de-a lungul nervurilor. Florile mici, albe, simple, grupate în panicule pendente laxe, apar în timpul iernii. Begonia incana. Planta formează o tulpină suculentă slab ramificată, garnisită cu frunze mici spre mijlocii, ovate, lung peţiolate, cu limbul gros, suculent, acoperit, ca şi lăstarii, de o pubescenţă densă, fină, alb–argintie. Primăvara planta formează flori, mici, albe, grupate în panicule laxe, pendente. Planta poate creşte până la 60 cm în înălţime şi 40 cm în diametru. Begonia masoniana. Este o begonie cu tulpină rizomatoasă, târâtoare, scurtă, având înălţimea şi diametrul de până la 45–50 cm. Impresionează prin frunzele cordiform asimetrice, păroase, puternic gofrate, colorate în verde deschis pătat cu brun– roşcat de-a lungul nervurilor. Zona colorată cu brun–roşcat se aseamănă cu crucea naziştilor, de unde şi denumirea în limba engleză de Begonia Iron Cross. Florile sunt mici, nesemnificative, alb–verzui, grupate în cime laxe şi apar în timpul verii. Begonia metallica. Planta are creştere arbustivă, cu înălţimea de până la 90 cm şi diametrul de până la 60 cm. Atât lăstarii câr şi peţiolii frunzelor sunt roşietici, acoperiţi cu perişori mici, mătăsoşi, numeroşi, albi. Frunzele sunt cordiform asimetrice, colorate în verde–arămiu cu luciu metalic pe partea superioară şi verde–roşietic pe partea inferioară. Florile sunt mici, simple, colorate în roz, dispuse în cime laxe şi apar toamna. Begonia x rex. Este o specie hibridă rezultată prin încrucişarea speciilor Begonia diadema şi Begonia decora. Are portul târâtor, cu tulpină rizomatoasă scurtă, suculentă, fragilă, pe care se inseră frunze ovat–cordiforme, asimetrice, colorate foarte variat, de la verde intens la roşu–violaceu sau argintiu, pătate circular sau neregulat cu nunaţe de culori dintre cele mai diverse. Talia plantei este mijlocie, atingând o înălţime de circa 25 cm şi un diametru de până la 30 cm. Exigenţe ecologice. Begoniile sunt plante de seră caldă şi umedă. În raport cu lumina solicită expoziţii însorite fără însă ca soarele să bată direct pe plante; tolerează bine şi semiumbra. În timpul sezonului cald plantele au nevoie de o temperatură de 20– 25 °C, udare moderată dar constantă la nivelul substratului şi o umiditate relativă ridicată, de 80–85 %. Iarna însă plantele se trec printr-un repaus relativ, când se menţin în spaţii cu temperaturi de 16–18 °C, bine luminate şi se udă mai rar. Au nevoie de spaţii bine aerisite însă sunt sensibile la curenţii de aer. Solicită substraturi uşoare, fertile, bogate în humus, bine drenate, cu un pH uşor acid, 6–6,5. Producerea plantelor. Înmulţirea begoniilor decorative prin frunze se realizează în funcţie de tipul de creştere a acestora, astfel: - speciile cu portul arbustiv şi bambusiform se înmulţesc prin butaşi de vârf şi de fragmente de lăstari şi prin butaşi de frunze; - speciile cu portul târâtor se înmulţesc prin butaşi de frunze întregi, butași de fragmente de frunze şi fragmentarea tulpinii rizomatoase în tronsoane de 3–4 cm. Indiferent de tipul de butaş, aceştia se trec cu baza printr-un praf de cărbune vegetal înainte de a fi plantaţi în substratul de înrădăcinare. Epoca optimă pentru butăşire este primăvara, în martie – mai; substratul ideal pentru înrădăcinare este amestecul realizat din părţi egale de turbă fibroasă şi perlit. 136

Condiţiile optime pentru înrădăcinarea butaşilor sunt: 22–24 °C în atmosferă, 25–28 °C în substrat, lumină difuză, umiditate moderată dar constantă în substrat, umiditate relativă ridicată, 85–90 %. Înrădăcinarea butaşilor are loc în 3–4 săptămâni însă pentru butaşii de frunze mai sunt necesare încă 1–2 luni pentru regenerarea organelor vegetative aeriene ale noilor plante. După acest interval plantele noi obţinute din butaşi se plantează în plăci alveolare sau ghivece mici, cu diametrul de 6–8 cm după care, pe măsură ce cresc acestea se transplantează în ghivece mai mari. De regulă, ultimul ghiveci, cu care planta se şi comercializează, are diametrul de 16–18 cm; sunt preferate ghivecele mai joase şi mai late, plantele având un sistem radicular superficial, foarte fragil. De la butăşire şi până la obţinerea plantelor vandabile sunt necesare 7–10 luni, în funcţie de specie şi de tipul de butaş. Îngrijirea plantelor. Primăvara devreme, în fiecare an se înlocuieşte pământul de la suprafaţă cu un amestec realizat din părţi egale de turbă fibroasă şi mraniţă foarte bine descompusă. Odată la 2–3 ani, tot primăvara, se face transplantarea totală a plantelor, în amestec de pământ proaspăt. Udatul se va face moderat dar constant pe tot parcursul sezonului cald şi mai rar iarna, având grijă ca apa să nu ajungă pe frunze şi flori întrucât favorizează putrezirea acestora. Este recomandat să se ude cu apă uşor acidă. Pe tot parcursul sezonului cald se fac fertilizări faziale bilunare cu soluţii de îngrăşăminte minerale complexe cu concentraţia de 0,05–0,1 % sau lunare cu batoane de îngrăşăminte minerale complexe.

7.2.4. CALADIUM – familia Araceae Genul Caladium cuprinde circa 18 specii cu tuberculi, originare din Brazilia şi vestul Indiei, specia cea mai răspândită fiind Caladium bicolor Lem. (syn. C. x hortulanum Birdsey) – caladium. Particularităţi biologice. Planta prezintă în pământ un tubercul rotund, mai mult sau mai puţin aplatizat, cu epiderma subţire, brun-negricioasă. De pe tubercul pornesc frunzele mari, lung peţiolate, subţiri, cordiform–sagitate, mai mult sau mai puţin alungite, colorate foarte variat, cu striuri, puncte şi pete în nuanţe foarte diferite de culori. Plantele formează şi flori grupate într-o inflorescenţă tip spadix, cu spata verde– gălbui, lipsită de importanţă decorativă. Talia plantei variază între 20 şi 50 cm. Exigenţe ecologice. Caladium este o plantă cu repaus profund, asociat cu moartea frunzelor, dirijat, de regulă, în timpul iernii, pe o perioadă de circa 3 luni. Are nevoie de spaţii călduroase, cu umiditate relativă ridicată şi lumină difuză. Temperatura optimă în timpul perioadei de vegetaţie este 18–22 °C; în această perioadă substratul se menţine permanent reavăn şi plantele se pulverizează des pentru menţinerea unei umidităţi relative ridicate, de 80–85 %. În timpul repausului tuberculii se păstrează stratificaţi în turbă sau rumeguş umed întrucât sunt foarte sensibili la deshidratare. Temperatura optimă din timpul perioadei de repaus este de 12–14 °C iar umiditatea relativă a aerului de 60–70 %. Solicită aerisiri frecvente ale spaţiilor de cultură, aerisiri care se vor face cu multă atenţie astfel încât să nu se creeze curenţi de aer. Preferă substraturile uşoare, cu multă turbă, bogate în humus, fertile, foarte bine drenate, cu un pH uşor acid. Producerea plantelor. Înmulţirea plantelor de Caladium se realizează prin divizarea tuberculului, la sfârşitul iernii – primăvara devreme, după o uşoară 137

preforţare a acestuia pentru pornirea mugurilor în vegetaţie. În vederea preforţării tuberculii se plantează doar pe 1/2–2/3 din volum într-un substrat de turbă fibroasă cu umiditate moderată şi se amplasează în spaţii călduroase şi umede (80–85 % UR), semiumbrite. Când lăstarii au 5–10 cm tuberculii se scot din substrat şi se fragmentează în fragmente care să cuprindă minim un mugure (lăstar). Tuberculii divizaţi se trec prin praf de cărbune vegetal după care se plantează în ghivece cu diametrul de 10–14 cm, câte 1–3 bucăţi la ghiveci. Îngrijirea plantelor. Udatul se face mai rar la început iar apoi, pe măsură ce se intensifică creşterea, se udă mai des, fără să se exagereze însă întrucât tuberculii sunt foarte sensibili la excesul de umezeală. Foarte important este ca umiditatea relativă a aerului să se menţină la valori ridicate, de 80–85 %. Pe tot parcursul perioadei de vegetaţie se fac fertilizări faziale bilunare cu îngrăşăminte minerale complexe aplicate sub formă de soluţii cu concentraţia de 0,1 %. Toamna se răresc udările până la întreruperea lor totală pentru a determina plantele să intre în repaus. După uscarea completă a frunzelor tuberculii se scot din ghivece şi se păstrează în turbă fibroasă sau rumeguş umed, în pungi de folie de polietilenă perforată. Se recomandă ca înainte de stratificarea tuberculilor turba sau rumeguşul să se dezinfecteze cu soluţii de insecto–fungicide specifice bolilor şi dăunătorilor de depozit. Pe tot parcursul perioadei de repaus se fac controale asupra stării de sănătate a tuberculilor şi la nevoie se intervine cu tratamente chimice specifice bolilor sau dăunătorilor constataţi.

7.2.5. CHLOROPHYTUM – familia Liliaceae Chlorophytum este un gen cu circa 250 specii erbacee, rizomaţoase sau cu rădăcini tuberculiforme, originare din Africa, Asia şi America tropicală. Specia cea mai cunoscută – una dintre cele mai răspândite plante de interior, este Chlorophytum comosum Bak. – voalul miresei, olandezul zburător, planta păianjen. Particularităţi biologice. Planta formează o tufă de frunze lineare cu vârful ascuţit, canaliculate şi foarte frumos arcuite, lungi de până la 40–50 cm. Ele sunt colorate în verde de diferite nuanţe sau verde panaşat cu alb sau crem. Din mijocul tufei cresc tulpini subţiri, flexibile, frumos arcuite şi pendente, lungi de până la 1 m, ce poartă din loc în loc rozete de frunze cu rădăcini (stoloni), rozete care sporesc efectul decorativ al plantei. De asemenea, aceste tulpini poartă din loc în loc flori mici, stelate, albe, solitare sau grupate în inflorescenţe tip racem. Exigenţe ecologice. Chlorophytum este o plantă puţin pretenţioasă, adaptându-se destul de bine la condiţii variabile de mediu. Deşi preferă semiumbra tolerează bine atât umbra cât şi soarele direct. Are nevoie de spaţii de cultură bine aeriste. Temperatura optimă din timpul sezonului cald este de 18–20 °C dar suportă bine şi temperaturile mai ridicate. Iarna se recomandă ca plantele să se treacă printr-un repaus relativ, când se menţin în spaţii răcoroase cu temperatura de 10 °C, bine luminate şi se udă mai rar. Udatul în timpul sezonului cald se face cu moderaţie, evitându-se excesul de apă care determină putrezirea rapidă a rădăcinilor şi a întregii plante. Udatul substratului va fi completat în timpul sezonului cald (dar şi iarna în spaţiile călduroase) cu pulverizări frecvente ale plantelor pentru menţinerea unei umidităţi relative ridicate, de 80 %. Solicită substraturi mijlocii, bine drenate, cu pH neutru, uşor alcalin. 138

Producerea plantelor. Înmulţirea se realizează foarte uşor, în tot timpul sezonului cald, prin divizarea tufei, stoloni, marcotarea tulpinilor (prin aşezarea de ghivece mici cu pământ în jurul plantei mamă, ghivece în care se fixează tulpinile stolonifere în zonele cu stoloni). Plantele obţinute se plantează în ghivece cu diametrul de 8–10 cm, urmând ca pe măsura creşterii acestea să fie mutate în ghivece mai mari. Îngrijirea plantelor. Primăvara devreme, odată la 2–3 ani, este necesară transplantarea plantelor, precedată fie de divizarea tufei fie de scurtarea sau eliminarea a o parte din rădăcini (plantele formează un număr mare de rădăcini). Între două transplantări, în fiecare primăvară, se va înlocui substratul de la suprafaţă cu un amestec de pământ compus din turbă sau pământ de frunze şi mraniţă foarte bine descompusă. Planta are o creştere rapidă ceea ce presupune suplimentarea nutriţiei cu fertilizări faziale săptămânale cu îngrăşăminte complexe aplicate sub formă de soluţii cu concentraţia de 0,1 %.

7.2.6. CODIAEUM – familia Euphorbiaceae Genul Codiaeum include circa 14 specii arbustive originare din Malayezia, Australia şi insulele din Pacificul de Est. Dintre acestea, specia cea mai cultivată este Codiaeum variegatum L. (syn. C. pictum Hook., Croton variegatus L.). – croton. Particularităţi biologice. Planta, destul de bine ramificată, formează un port arbustiv cu înălţimea de până la 60–80 cm. Frunzele sunt coriacei, foarte variate ca formă şi mărime, eliptice sau lineare, întregi sau lobate, plane, ondulate sau răsucite, colorate în nuanţe foarte diferite de verde, galben şi roşu, prestriţe sau unicolore, lucioase. Pe aceeaşi plantă se pot forma frunze de forme, mărimi şi culori foarte diferite, în funcţie de varietate. Exigenţe ecologice. Crotonul este, prin excelenţă, o plantă de seră caldă şi umedă, fiind foarte sensibilă la uscăciunea atmosferică şi la curenţii de aer. Solicită temperaturi de 18–25 °C în timpul sezonului cald şi cu 3–4 °C mai mici în timpul sezonului rece; la temperaturi mai mici de 15 °C planta îşi pierde frunzele. Umiditatea atmosferică nu trebuie să scadă sub 80 %, motiv pentru care plantele se pulverizează frecvent. Substratul de cultură se menţine permanent reavăn, chiar şi în timpul iernii. Preferă expoziţiile însorite, în care soarele bate direct chiar şi în timpul amiezii; tolerează şi semiumbra însă în aceste condiţii coloritul frunzelor virează spre verde palid şi planta îşi pierde din frumuseţe. Solicită substraturi uşoare, cu multă turbă, fertile, bine drenate, cu pH uşor acid, în jur de 6. Producerea plantelor. Înmulţirea se realizează destul de uşor prin butaşi de vârf de lăstari şi marcotaj aerian. Butăşirea se face fie primăvara devreme fie la sfârşitul verii, în august – septembrie. Butaşii se dimensionează la 2–3 noduri (6–8 cm lungime) după care se pun cu baza în apă caldă (38–40 °C) pentru oprirea scurgerii latexului. Substratul ideal pentru înrădăcinare este reprezentat de amestecul în părţi egale de turbă fibroasă + perlit; condiţiile optimepentru înrădăcinarea butaşilor sunt: 20–22 °C în atmosferă, 23– 25 °C în substrat şi 85–90 % umiditatea atmosferică. În aceste condiţii butaşii înrădăcinează în circa 4 săptămâni după care pot fi plantaţi în ghivece cu diametrul de 10 cm. Pe măsură ce plantele cresc acestea se transplantează în ghivece de dimensiuni mai mari, comercializarea fiind posibilă după 10–12 luni de la butăşire. 139

Marcotajul aerian se face primăvara în intervalul martie – mai şi este posibil la plantele mature, pe lăstarii care au cel puţin 6–7 frunze deasupra zonei unde se va aplica substratul de înrădăcinare. După înrădăcinare, care durează circa o lună, marcotele se plantează în ghivece cu diametrul de 14–15 cm iar în continuare plantele se îngrijesc timp de 1,5–2 luni pentru stabilizare înainte de a fi comercializate. Îngrijirea plantelor. Fiind foarte sensibilă la frig şi aerul uscat este necesar ca planta să beneficieze de temperatura optimă, spaţii bine aerisite şi pulverizări frecvente pentru asigurarea unei umidităţi relative ridicate. De asemenea, crotonul este o plantă sensibilă la atacul de acarieni şi tripşi. Primăvara devreme se fac tăieri de corectare a formei plantei, eliminându-se lăstarii firavi şi prost plasaţi. Imediat după tăieri se face înlocuirea amestecului de la suprafaţă cu un amestec compus din turbă şi mraniţă în părţi egale iar odată la 2–3 ani se face transplantarea totală. Fertilizările faziale se fac bilunar în timpul sezonului cald şi lunar în timpul sezonului rece cu soluţii de îngrăşăminte minerale complexe în concentraţie de 0,1–0,15 %.

7.2.7. COLOCASIA – familia Araceae Colocasia este un gen cu circa 8 specii cu tulpini şi rădăcini cărnoase, originare din Asia tropicală. Dintre acestea, specia cea mai frecvent întîlnită ca plantă de interior este Colocasia esculenta L. (syn. C. antiquorum Scott.) – colocasia. Particularităţi biologice. Planta prezintă o tulpină cărnoasă, viguroasă, cilindrică, cu noduri evidente şi internoduri scurte, pe care se formează muguri foarte bine reliefaţi. În fază tânără tulpina este scurtă însă pe măsură ce planta înaintează în vârstă aceasta se alungeşte mult şi capătă un aspect columnar, astfel încât planta poate atinge 1,0–1,5 m înălţime. În vârf tulpina prezintă un mănunchi de frunze cordiform– alungite, foarte mari (60–70 cm lungimea limbului şi 50 cm lăţimea limbului), lung peţiolate, pieloase, cu nervurile evidente, colorate în verde intens. Florile, lipsite de importanţă decorativă sunt grupate într-o inflorescenţă tip spadix, cu spata cărnoasă, galben–verzuie. Întreaga plantă conţine alcaloizi foarte toxici. Exigenţe ecologice. Colocasia este o plantă de seră caldă şi umedă, având nevoie în timpul sezonului cald de temperaturi medii de 22–25 °C şi multă umiditate, atât în substrat cât şi în atmosferă. Iarna însă este bine ca plantele să se ţină în spaţii mai răcoroase, cu temperatura de 12–15 °C şi să se ude mai rar, doar atât cât să nu se usuce de tot substratul. Are nevoie de multă lumină, tolerând destul de bine chiar soarele direct. Soilcită spaţii de cultură bine aerisite, fără curenţi reci de aer. Deşi preferă substraturile mijlocii, fertile, bogate în humus se adaptează foarte bine şi în substraturile mai grele. Producerea plantelor. Colocasia se înmulţeşte foarte uşor prin butaşi de fragmente de tulpină realizate sub formă de rondele cu grosimea de 3–4 cm, sau fragmente de rondele care trebuie să cuprindă cel puţin un mugure. După realizare rondelele sau fragmentele de rondele se trec cu secţiunile prin praf de cărbune vegetal şi se lasă păstrează câteva zile în spaţii întunecoase şi bine aerisite pentru o uşoară deshidratare după care se plantează în nisip la 2–3 cm adâncime. Înrădăcinarea butaşilor şi pornirea mugurilor în vegetaţie are loc după 30–40 zile, în condiţiile în care se asigură o temperatură medie de 24–25 °C la nivelul 140

substratului. Când lăstarii porniţi din mugurii situaţi pe butaş au minim 5–6 cm butaşii înrădăcinaţi se pot planta în ghivece cu diametrul 10–14 cm. Îngrijirea plantelor. Pe măsură ce plantele cresc acestea se transplantează în ghivece de dimensiuni mai mari, în amestec de pământ proaspăt. Plantele mature se transplantează la interval de 3–4 ani, primăvara devreme, în substrat proaspăt urmând ca între transplantări, tot primăvara devreme, să se facă înlocuirea substratului de la suprafaţă. Pe tot parcursul sezonului cald se fac fertilizări faziale la interval de 15 zile cu îngrăşăminte minerale complexe în alternanţă cu îngrăşăminte organice aplicate sub formă de soluţii cu concentraţia de 0,15–0,2 %.

7.2.8. CORDYLINE – familia Agavaceae Genul Cordyline include circa 15 specii cu portul columnar, originare din Asia de Sud-Est, Brazilia şi Australia. Speciile mai frecvent întâlnite sunt Cordyline australis Hook. (syn. C. indivisa Kunth., Dracaena australis Forst.) şi Cordyline terminalis Kzh. (syn. C. fruticosa Kunth.) – cordiline. Particularităţi biologice. Cordyline australis. Subteran planta prezintă una sau mai multe tulpini rizomatoase albe, numite turions care dau naştere tulpinii sau tulpinilor aeriene. Aerian planta formează o tulpină neramificată, înaltă de până la 2 m, garnisită cu frunze linear–lanceolate, mai mult sau mai puţin arcuite, lungi de până la 60–70 cm şi late de 3–5 cm, colorate în verde simplu sau verde cu nuanţe sau striuri şi benzi roşietice, albe sau galbene, în funcţie de soi. Cordyline terminalis. Se deosebeşte de specia anterioară prin înălţimea mai mică a tulpinii, de numai 60–80 cm şi lungimea, de asemenea, mai mică a frunzelor, de 30– 40 cm. Acestea sunt însă mai late, de circa 10 cm şi au formă oval–lanceolată. Coloritul frunzelor este foarte variabil, în funcţie de soi, incluzând nuanţe foarte vii de roşu, roz, galben, unicolore sau pestriţe. Exigenţe ecologice. Speciile de Cordyline sunt plante de seră caldă, având nevoie în timpul sezonului cald de temperaturi medii de 22–25 °C. Iarna este bine ca plantele să se menţină în spaţii mai răcoroase, la 14–15 °C Cordyline terminalis şi 10– 12 °C Cordyline australis. Sunt plante pretenţioase faţă de lumină însă soarele direct nu este suportat decât de varietăţile cu frunze verzi. Solicită o umiditate moderată dar constantă la nivelul substratului şi o atmosferă umedă (80–85 % umiditatea relativă), bine aerisită. Uscăciunea atmosferică asociată cu temperaturile ridicate determină brunificarea rapidă a vârfului şi marginii frunzelor. Are nevoie de substraturi mijlocii, fertile, bogate în humus, foarte bine drenate, cu pH uşor acid. Producerea plantelor. Speciile de Cordyline se înmulţesc prin atât prin separarea lăstarilor care apar la baza plantei din tulpinile rizomaţoase subterane (turions) cât şi prin butaşi de vârf sau fragmente de tulpină precum şi prin marcotaj aerian. Toate aceste metode de înmulţire se practică primăvara devreme, în februarie – martie. Înrădăcinarea butaşilor este destul de dificilă motiv pentru care este necesară tratarea acestora cu un stimulent rizogen (Radistim, Rizopon, Calux, Belvitan). Toate metodele de înmulţire vegetativă au un coeficient mic de înmulţire motiv pentru care pentru producerea unor cantităţi mari de plante se practică înmulţirea prin seminţe aduse din zonele de origine. Acestea au tegumentul tare şi, prin urmare se ţin în apă 1–2 zile înainte de semănat după care se seamănă într-un substrat uşor alcătuit 141

preponderent din turbă. Temperatura optimă pentru germinaţia seminţelor este de 20–22 °C, plantele răsar în circa o lună de la semănat după care mai sunt necesare alte 4–5 săptămâni până la repicat. Răsadurile se repică direct în ghivece sau plăci alveolare cu diametrul de 6–8 cm, urmând ca pe măsură ce plantele cresc să se transplanteze în ghivece de dimensiuni mai mari. Îngrijirea plantelor. Primăvara devreme, odată la 2–3 ani, plantele se transplantează în amestec de pământ proaspăt, schimbându-se şi ghiveciul dacă volumul vegetativ al plantei impune acest lucru. Între transplantări se va face înlocuirea substratului de la suprafaţă, primăvara, folosind un amestec de pământ compus din părţi egale de turbă şi mraniţă foarte bine descompusă. Fertilizările faziale se aplică din martie până în octombrie, la interval de 2 săptămâni folosind soluţii de îngrăşăminte minerale complexe cu concentraţia de 0,1–0,15 %.

7.2.9. CYCAS – familia Cycadaceae Genul Cycas reuneşte circa 15 specii dioice cu portul columnar, aparent asemănătoare palmierilor, originare din regiunile semideşertice din Asia de Sud-Est, Madagascar, Australia. Specia cea mai cultivată este Cycas revoluta Thumb. – cicas. Particularităţi biologice. Planta prezintă la început un trunchi ovoid, scurt care la maturitate devine cilindric, gros, cu cicatrici şi urme evidente ale frunzelor uscate şi căzute. La maturitate, planta poate atinge înălţimea de 1,0–2,0 m. Frunzele sunt penate, frumos arcuite, lungi de 0,75–1,5 m, cu foliole aciculare, pieloase coriacei, colorate în verde strălucitor. Pe măsură ce planta îmbătrâneşte frunzele bazale se usucă şi cad, lăsând în urmă cicatrici evidente pe trunchiul cilindric. Florile apar doar în zonele de origine şi doar la exemplarele mature. Cele mascule, având un parfum discret de ananas, sunt grupate în vârful trunchiului, în inflorescenţe asemănătoare conurilor, cu lungimea de circa 40 cm. Cele femele au aspectul unor frunze modificate cu ovule pe margine, sunt dispuse în inflorescenţe cu lungimea de circa 20 cm şi sunt urmate de fructe ovoide, tip drupă. Exigenţe ecologice. Cicaşii sunt plante care solicită spaţii de cultură călduroase, bine aerisite şi luminate, cu o umiditate atmosferică ridicată. Iarna plantele se pot ţine în spaţii mai răcoroase în care însă temperatura nu va fi mai mică de 13–14 °C. Suportă bine soarele direct dar tolerează şi semiumbra. Pe parcursul sezonului cald substratul se menţine permanent reavăn în timp ce iarna se udă mai rar, doar atât cât să nu se usuce de tot substratul. Solicită substraturi mijlocii, fertile, bogate în humus, bine drenate, cu pH neutru; tolerează bine un pH uşor alcalin. Producerea plantelor. Înmulţirea cicaşilor se face prin seminţe, aduse din zonele de origine. Acestea se seamănă într-un substrat uşor, cu multă turbă, după ce în prealabil au fost supuse operaţiilor de înmuiere a tegumentului. Temperatura optimă pentru germinaţie este de 25–30 °C, plantele răsar după circa 2 luni de la răsărire şi cresc foarte încet astfel încât plantarea în ghivece este posibilă după 2–3 luni de la răsărire. Mai rar, plantele se pot înmulţi şi prin separarea lăstarilor ce pot apărea pe trunchi la exemplarele mature, mai ales în zonele de origine. Acestea înrădăcinează însă greu, fiind necesară folosirea stimulatorilor rizogeni; în plus, secţiunile rămase după desprinderea lăstarilor de pe planta mamă se cicatrizează greu, fiind necesară pudrarea lor cu praf de cărbune vegetal. 142

Îngrijirea plantelor. Pe măsură ce cresc plantele se transplantează în ghivece de dimensiuni mai mari, această lucrare efectuându-se primăvara devreme. Tot primăvara devreme, în fiecare an, se înlocuieşte substratul de la suprafaţă urmând ca la 3–5 ani, în funcţie de dimensiunile şi vârsta plantei, să se facă transplantarea totală. Din martie până în octombrie se fac fertilizări faziale la interval de 2 săptămâni cu îngrăşăminte minerale complexe, aplicate sub formă de soluţii cu concentraţia de 0,2 %.

7.2.10. CYPERUS – familia Cyperaceae Cyperus este un gen cu circa 600 specii cu tulpini nude şi fistuloase, anuale sau perene, originare din zonele mlăştinoase tropicale şi subtropicale, specia cea mai cunoscută fiind Cyperus alternifolius L. (syn. C. involucratus Rott.) – ciperus, papirus. Particularităţi biologice. Planta formează o tufă de tulpini nude înalte de 60– 100 cm, fiecare dintre ele purtând în vârf o rozetă de frunze lineare, înguste, frumos recurbate, lungi de până la 30–40 cm, colorate în verde intens şi dispuse radiar precum spicele unei umbrele. În perioada de vară – toamnă, în vârful tulpinilor, deasupra rozetei de frunze, se formează flori mici, colorate în galben pal spre maroniu, dispuse în spice mici, reunite la rândul lor în umbele laxe. Exigenţe ecologice. Cyperusul se remarcă prin exigenţele ridicate faţă de umiditate, atât în atmosferă cât şi în substrat care se va menţine permanent umed; de altfel, apa trebuie să fie prezentă permanent în farfuria de la baza ghiveciului. Manifestă, de asemenea, exigenţe ridicate faţă de temperatură, pragul termic optim fiind de 20–22 °C; iarna se va asigura o temperatură de minim 10–12 °C. Are nevoie de spaţii bine aerisite şi luminate, fără însă ca soarele să bată direct pe plantă. Solicită substraturi bogate în humus, fertile, umede. Producerea plantelor. Înmulţirea se realizează foarte uşor prin butaşi de rozete de frunze împreună cu o porţiune de 3–5 cm de tulpină. Frunzele se scurtează la circa 1/3 din lungimea lor după care butaşii astfel confecţionaţi se pun cu tulpina în sus, în vase cu apă. Rădăcinile apar după 2–3 săptămâni, la punctul de inserţie al frunzelor pe tulpină, după care, din acelaşi punct se formează una sau mai multe tulpini. Acestea se desprind de pe butaş în momentul când au 8–10 cm lungime şi se plantează în ghivece cu amestec de pământ. Înmulţirea se mai poate realiza şi prin divizarea tufei plantelor mature, primăvara devreme. De asemenea, este posibilă şi înmulţirea prin seminţe, acestea semănându-se primăvara, într-un substrat menţinut permanent sub apă. După răsărire plantele se repică în ghivece sau plăci alveolare cu diametrul de 6– 8 cm, acestea menţinându-se sub apă până când plantele formează 5–6 tulpini lungi de 15–20 cm, moment în care se transplantează în ghivece cu diametrul de 12–14 cm. Îngrijirea plantelor. În fiecare an, primăvara devreme, se face transplantarea în amestec de pământ proaspăt, schimbându-se, la nevoie şi ghiveciul. Odată cu transplantarea se elimină tulpinile firave sau prost plasate; la nevoie, se pot scurta la 4–5 cm toate tulpinile, această tăiere radicală stimulând apariţia de tulpini noi, mai viguroase. Se va avea grijă ca substratul să se menţină permanent umed iar plantele se pulverizează frecvent pentru menţinerea unei umidităţi relative ridicate, de 80–85 %. Pe tot parcursul sezonului cald se fac fertilizări bilunare cu îngrăşăminte minerale complexe în alternanţă cu îngrăşăminte organice aplicate sub formă de soluţii cu concentraţia de 0,15–0,2 %. 143

7.2.11. DIEFFENBACHIA – familia Araceae Genul Dieffenbachia reuneşte circa 30 specii erbacee perene, cu sevă deosebit de toxică, originare din arealele tropicale şi subtropicale din America şi Africa. Dintre acestea, cele mai cultivate ca plante de interior sunt speciile: Dieffenbachia amoena Schott. şi Dieffenbachia picta Schott. – Dieffenbachia. Particularităţi biologice. Dieffenbachia amoena. Planta formează o tulpină columnară, cărnoasă, înaltă de până la 1,0–1,5 m. Pe tulpină se inseră foarte frumos, în verticil, frunze mari, oval-alungite, uşor gofrate, cu lungimea de până la 50–60 cm, lung peţiolate, glabre, lucioase, colorate în verde intens pătate cu galben–crem de-a lungul nervurilor. Pe măsură ce planta îmbătrâneşte tulpina se degarniseşte la bază rămânând doar cu câteva frunze în vârf. Florile – tipice araceelor, sunt grupate într-o inflorescenţă tip spadix, cu spata oblongă, galben–verzui şi spadicele gros, uşor curbat, verde–crem. Dieffenbachia picta. Se deosebeşte de specia precedentă prin vigoarea mai redusă a tulpinii şi frunzele mai mici, de numai 25–30 cm, lucioase, colorate în verde intens, pătate cu alb–argintiu. De asemenea, tulpina are o capacitate mai bună de lăstărire, luând adesea aspectul unei tufe de lăstari. Prezintă numeroase varietăţi, unele dintre ele considerate de unii autori specii. Exigenţe ecologice. Dieffenbachia este o plantă de seră caldă şi umedă în permanenţă. Temperatura optimă este de 20–25 °C; chiar şi iarna temperatura nu trebuie să scadă sub 14–15 °C. Substratul se menţine permanent reavăn pe tot parcursul sezonului cald iar plantele se pulverizează frecvent pentru asigurarea unei umidităţi atmosferice ridicate, de 80–85 %. Iarna însă plantele se udă mai rar, lăsând substratul să se usuce uşor între 2 udări; de asemenea se reduce frecvenţa pulverizărilor. Aerul închis, uscăciunea atmosferică precum şi curenţii reci de aer determină brunificarea vârfului şi marginii frunzelor. Preferă spaţiile bine luminate fără însă ca soarele de amiază din timpul verii să bată direct pe plantă. Solicită substraturi uşoare, bogate în humus, fertile, foarte bine drenate. Producerea plantelor. Înmulţirea se realizează foarte uşor prin butaşi de vârf de lăstari cu 2–3 frunze şi butaşi de fragmente de lăstari (tronsoane) cu 3–4 noduri în tot timpul sezonului cald. Aceştia se îmbăiază într-o soluţie de fungicide după care se lasă câteva ore pentru zvântare şi o uşoară deshidratare. Substratul ideal pentru înrădăcinare este reprezentat de un amestec realizat din părţi egale de turbă + perlit sau turbă + nisip. Condiţiile optime pentru înrădăcinarea butaşilor sunt 22–24 °C în atmosferă, 25–28 °C în substrat şi 85–90 % umiditatea atmosferică. Înrădăcinarea butaşilor durează 3–4 săptămâni, comercializarea plantelor fiind posibilă după circa 4 luni. Pentru exemplarele mature, viguroase, se poate practica, de asemenea, primăvara, ca metodă de înmulţire şi reîntinerire a plantelor, marcotajul aerian. Îngrijirea plantelor. Pe măsură ce cresc plantele se transplantează în ghivece de dimensiuni mai mari. Primăvara devreme, în funcţie de situaţie se face fie transplantarea totală fie doar înlocuirea substratului de la suprafaţă cu un amestec bogat în mraniţă foarte bine descompusă. Plantele îmbătrânite şi degarnisite pot fi tunse primăvara prin scurtarea tulpinii (tulpinilor) la 2–3 noduri; în urma acestei operaţii vor porni lăstari noi care vor îmbrăca frumos planta de la bază. Lăstarii rezultaţi în urma tăierilor se pot fragmenta şi folosi ca butaşi pentru obţinerea de plante noi; se va lucra cu mare atenție având în vedere fpatul că seva 144

plantei este deosebit de toxică. Fertilizările faziale se fac din martie până în octombrie, la interval de 2 săptămâni, cu îngrăşăminte minerale complexe aplicate sub formă de soluţii cu concentraţia de 0,1–0,15 %.

7.2.12. DRACAENA – familia Agavaceae Genul Dracaena (dracena) include circa 40 specii cu port columnar, multe dintre ele asemănătoare cu Cordyline, originare din zonele tropicale şi subtropicale ale Africii, Asiei şi Americii de Sud. Cele mai cunoscute şi cultivate specii sunt: Dracaena deremensis (N.E.Br.) Engl., Dracaena fragans (L.) Ker-Gawl., Dracaena marginata Lam. şi Dracaena sanderiana Hort. Particularităţi biologice. Dracaena deremensis. Se caracterizează printr-o tulpină cilindrică viguroasă, înaltă de până la 4,5 m în zonele de origine (Africa tropicală). Frunzele, destul de asemănătoare cu cele de Dracaena fragans, sunt mai puţin arcuite, lungi de 40–60 cm şi late de 4–5 cm, colorate în verde închis cu 2 dungi verzi–argintii de-a lungul nervurii mediane. Dracaena fragans. Este originară din Africa tropicală. Are tulpina cilindrică, viguroasă, colorată în verde strălucitor, înaltă de 5–15 m în zonele de origine şi de numai 1,5–2,5 m în condiţii de apartament. Frunzele sunt lineare cu vârful ascuţit, foarte frumos arcuite, lungi de 30–120 cm şi late de 3–4 cm. Coloraţia frunzelor variază foarte mult în funcţie de varietate, de la verde intens simplu la verde panaşat cu galben (varietatea ‚Masangeana’), verde striat cu galben (varietatea ’Victoria’) sau verde bordat cu galben (varietatea ’Lindenii’). Dracaena marginata. Tulpina, înaltă de până la 1,0 m în condiţii de apartament, este mai subţire decât la speciile anterioare, şi prezintă adesea ramificaţii. Frunzele sunt foarte înguste (1,5–2 cm lăţime), lungi de 30–60 cm, colorate în verde închis cu marginile roşii. Plantele mature formează în timpul verii flori mici, albe, grupate în inflorescenţe tip panicul, lungi de 40–50 cm. În zonele de origine (Madagascar) florile sunt urmate de fructe tip bace sferice, galbene. Dracaena sanderiana. Este specia cea mai puţin viguroasă, cu o tulpină ramificată de la bază, ce nu depăşeşte 1,5 m înălţime în zonele de origine (Camerun) şi 0,5 m în condiţii de apartament. Frunzele sunt lineare, cu vârful ascuţit, puţin arcuite, adesea ondulate pe margini. Au 15–25 cm lungime, 2–3 cm lăţime şi sunt colorate în verde–cenuşiu, cu marginile bordate cu o bandă alb–crem. Exigenţe ecologice. Dracenele au nevoie de temperaturi moderate de 16–18 °C, excepţie făcând Dracaena marginata şi Dracaena sanderiana, care solicită temperaturi ceva mai mari, de 20–22 °C. Pentru toate speciile se recomandă însă ca iarna temperaturile să fie uşor mai scăzute dar nu mai mici de 12–14 °C. Preferă expoziţiile estice sau vestice, în care soarele bate direct pe plante dimineaţa sau seara. Tolerează, de asemenea, semiumbra însă coloritul frunzelor nu va mai fi la fel de intens. În timpul sezonului cald substratul se va menţine permanent reavăn iar plantele se vor pulveriza regulat pentru menţinerea unei umidităţi relative ridicate. Iarna însă udatul se va face mai rar, lăsând substratul să se usuce uşor între 2 udări. Solicită substraturi fertile, uşoare, foarte bine drenate. Producerea plantelor. Înmulţirea dracenelor se realizează cel mai adesea primăvara, prin fragmentarea tulpinii degarnisite de frunze în butaşi (tronsoane) cu lungimea de 8–10 cm. Aceştia se îmbăiază în soluţii de fungicide şi se tratează cu 145

stimulenţi rizogeni, înrădăcinarea fiind destul de dificilă. Se poate folosi ca substrat de înrădăcinare turba fibroasă, singură sau în amestec cu perlit sau nisip. Condiţiile optime pentru înrădăcinare sunt: 25–28 °C temperatura în substrat, 22–25 °C temperatura în atmosferă, 80–85 % umiditatea relativă. Înrădăcinarea butaşilor durează 4–5 săptămâni. Înmulţirea se mai poate realiza şi prin butăşirea vârfului lăstarilor de pe tulpină sau prin desprinderea lăstarilor care pot să apară la baza plantei. De asemenea, marcotajul aerian este folosit frecvent, atât pentru înmulţire cât şi pentru reîntinerirea plantelor îmbătrânite sau degarnisite înainte de vreme. Îngrijirea plantelor. Plantele mici se transplantează în fiecare primăvară în timp ce în cazul plantelor mari transplantarea se face la interval de 2–3 ani, urmând ca între transplantări să se înlocuiască în fiecare primăvară substratul de la suprafaţă. Se va avea grijă să se respecte întocmai cerinţele plantelor privitoare la udat, aşa cum au fost ele prezentate la exigenţele ecologice. Din martie până în octombrie se fac fertilizări faziale lunare cu îngrăşăminte minerale complexe, aplicate fie sub formă de granule sau batonaşe fie sub formă de soluţii cu concentraţia de 0,15–0,2 %.

7.2.13. FICUS – familia Moraceae Genul Ficus (ficus) reuneşte un număr impresionant (circa 800) de specii lemnoase, arbori, arbuşti sau liane, originare din pădurile tropicale şi subtropicale din întreaga lume. Dintre cele mai cunoscute specii de Ficus cultivate ca plante de interior amintim: Ficus australis Wild. (syn. F. rubiginosa Vent.), Ficus benjamina L., Ficus diversifolia Blume (syn. F. lutescens Desf.), Ficus elastica Roxb., Ficus lyrata Warb. (syn. F. pandurata Sander), Ficus stipulata Thunb. (syn. F. pumila L., F. repens Hort.). Particularităţi biologice. Ficus australis. Planta prezintă un port arboricol, foarte bine ramificat, cu înălţimea de până la 15 m în zonele de origine şi numai 1,5–2 m în condiţii de apartament. Frunzele sunt oblong–eliptice sau ovat–eliptice, lungi de 8– 17 cm, peţiolate, colorate în verde–intens, strălucitor la început şi acoperite cu o pubescenţă densă, maronie, la maturitate. Plantele mature formează numeroase rădăcini adventive, lungi de până la 10–20 cm, cu un rol decorativ secundar. Ficus benjamina. Este specia cea mai cultivată în prezent. Asemănătoare cu un mesteacăn, planta are port arboricol, având o coroană foarte bine ramificată. Lăstarii sunt subţiri, foarte frumos arcuiţi, cu epiderma alb–cenuşie. Frunzele sunt oval–eliptice, cu vârful acuminat, peţiolate, lungi de 5–13 cm, lucioase, colorate în verde intens sau verde panaşat cu alb–crem, în funcţie de varietate. Ficus diversifolia. Este un ficus de talie mică (30–50 cm în condiţii de apartament, 1–3 m în zonele de origine) dar foarte bine ramificat, cu lăstarii torsionaţi. Frunzele sunt ovate, obovate sau reniforme, lungi sau late de 2–8 cm, colorate în verde intens pe partea superioară şi verde–oliv pe partea inferioară. Efectul decorativ al plantei este sporit de fructele mici, sferice, colorate în verde–gălbui, ce sunt prezente pe plantă tot timpul anului. Ficus elastica. A fost specia cea mai răspândită în cultură până la extinderea speciei Ficus benjamina. Are port columnar, ramificând cel mai adesea în condiţii de apartament doar în urma tăierilor. Înălţimea plantei în zonele de origine variază între 30 şi 60 m însă în condiţii de apartament planta nu depăşeşte 2–3 m. 146

Frunzele sunt peţiolate, oval–eliptice, cu limbul gros, pielos–coriaceu, lucioase, colorate în verde intens sau verde pătat cu alte culori, în funcţie de varietate: ’Rubra’ – frunze viguroase, mai late decât la specia tip, colorate în verde–roşietic; ’Schryveriana’ – frunze verzi deschis, marmorate cu galben deschis; ’Tricolor’ – frunze verzi deschis pătate cu pete regulate alb–crem sau crem–maronii. Ficus lyrata. Planta prezintă cel mai adesea un port columnar, ramificând foarte rar. Tulpina este scămoasă, maroniu–negricioasă, uşor contorsionată. Frunzele sunt peţiolate, foarte mari (30–45 cm lungime), în formă de liră sau vioară, uşor gofrate, cu nervurile evidente, colorate în verde deschis. Ficus stipulata. Este un ficus cu portul volubil, agăţător, ale cărui tulpini pot atinge 3–5 m lungime în zonele de origine şi 1,0–1,5 m în condiţii de apartament. Frunzele sunt mici (2,0–3,0 cm lungime sau lăţime), ovat–asimetrice, uşor gofrate, asimetrice, colorate în verde intens sau verde bordat cu alb–crem, în funcţie de varietate. Exigenţe ecologice. Ficuşii sunt plante de seră caldă şi umedă. Au nevoie de temperaturi medii de 18–22 °C în timpul sezonului cald şi nu mai puţin de 12–14 °C în timpul iernii. Sunt plante foarte sensibile la oscilaţiile bruşte de temperatură, la aerul închis şi la curenţii reci de aer. Au nevoie de multă lumină însă exceptând Ficus elastica (varietăţile cu frunze verzi şi verzi–roşietice) plantele nu suportă soarele direct din timpul amiezelor de vară. Ficus stipulata solicită însă expoziţii semiumbrite şi tolerează bine umbra. În privinţa udatului substratul se menţine permanent reavăn în timpul sezonului cald. Plantele se vor pulveriza frecvent pentru menţinerea unei umidităţi relative a aerului de 75–80 %, cele mai sensibile la uscăciunea atmosferică fiind Ficus stipulata, Ficus benjamina şi Ficus lyrata. Iarna plantele se udă mai rar, lăsând substratul să se usuce uşor între două udări. Solicită substraturi fertile, bogate în humus, foarte bine drenate, cu pH-ul uşor acid – 6,0–6,5. Producerea plantelor. Înmulţirea ficuşilor se realizează cel mai adesea prin butaşi de vârf şi de fragmente de lăstari. Aceştia se dimensionează la 2–4 noduri prin executarea tăieturii bazale imediat sub nod după care se pun în apă caldă, cu temperatura de 35–38 °C timp de 15–20 minute pentru oprirea scurgerii latexului. La speciile cu frunze mari acestea se rulează una într-alta şi se leagă cu sfoară sau inel de cauciuc pentru reducerea evapotranspiraţiei. Tot la speciile cu frunze mari butaşii de fragmente de lăstari se pot face şi cu un singur nod. Perioada optimă de butăşire este primăvara, în intervalul martie – mai. Condiţiile optime pentru înrădăcinare sunt: 22–25 °C în atmosferă, 25–28 °C în substrat, semiumbră şi 85–90 % umiditatea relativă a aerului. În aceste condiţii butaşii înrădăcinează în circa 4 săptămâni după care pot fi plantaţi în ghivece. De la butăşire şi până la obţinerea plantelor comercializabile sunt necesare 5–6 luni. Speciile cu tulpini viguroase – Ficus elastica, Ficus lyrata, Ficus benghalensis, Ficus religiosa se înmulţesc frecvent şi prin marcotaj aerian (vezi capitolul 4). Îngrijirea plantelor. Principala atenţie ce trebuie acordată în îngrijirea plantelor de Ficus constă în asigurarea factorilor de mediu întocmai cu exigenţele speciilor. Spaţiile de cultură se vor aerisi frecvent dar se vor evita oscilaţiile bruşte de temperatură, curenţii reci de aer şi uscăciunea atmosferică. Pe tot parcursul sezonului cald plantele se vor fertiliza la interval de 2 săptămâni cu soluţii de îngrăşăminte minerale complexe cu concentraţia de 0,1–0,15 %. 147

Primăvara devreme se fac tăieri de corectare a formei plantei urmate de înlocuirea substratului de la suprafaţă cu un amestec bogat în mraniţă foarte bine descompusă. La interval de 2–4 ani, în funcţie de volumul vegetativ al plantei este necesară transplantarea folosind ghivece de mărime corespunzătoare.

7.2.14. HEDERA – familia Araliaceae Genul Hedera reuneşte circa 10 specii lemnoase cu creştere volubilă şi agăţătoare, originare din zonele împădurite ale Africii de Nord, Europei şi Asiei. Dintre acestea, speciile cele mai cultivate ca plante de interior sunt Hedera helix L. şi Hedera canariensis Willd. (syn. H. maderensis Koch.) – iederă. Particularităţi biologice. Hedera helix. Este specia cea mai cultivată, fiind întâlnită atât ca plantă de grădină, unde poate atinge până la 10 m lungime, cât şi ca plantă de interior, unde nu depăşeşte 1,5 m lungime. Se caracterizează prin tulpini flexibile, subţiri, prevăzute la noduri cu rădăcini adventive cu care planta se fixează de suporţii în apropierea cărora se află. Frunzele sunt palmat–lobate, cu 3–5 lobi ascuţiţi sau rotunjiţi, colorate în verde intens sau verde panaşat sau pătat cu diferite nuanţe de galben, crem, alb, maroniu, în funcţie de soi. Hedera canariensis. Planta este lipsită de rădăcini adventive iar frunzele sunt trilobate, mai mari decât la specia precedentă, verzi sau verzi panaşate cu galben, având 4–6 cm lungime. Pe lângă specia tip cele mai răspândite cultivaruri sunt: ’Gloire de Marengo’ – frunzele trilobate, cu lobii rotunjiţi, colorate în verde deschis panaşat cu alb–crem şi ’Ravensholst’ – frunze tri sau pentalobate, mari (10–14 cm lungime), colorate în verde închis. Exigenţe ecologice. Iedera solicită spaţii bine aeriste, cu temperaturi moderate (16–18 °C) din martie până în octombrie şi răcoroase în timpul sezonului de iarnă (10– 12 °C). În raport cu lumina, în timpul sezonului cald preferă amplasamentele semiumbrite, în timp ce iarna are nevoie de spaţii bine luminate, mai ales soiurile cu frunzele panaşate sau variegate cu alb, crem sau galben. Apa se va administra moderat dar constant în timpul sezonului cald şi mai rar iarna udatul, lăsând substratul să se usuce uşor între două udări. Solicită substraturi fertile, bine drenate, cu pH neutru. Producerea plantelor. Înmulţirea iederei se realizează foarte uşor prin butaşi de vârf sau fragmente de lăstari cu 3–4 noduri, primăvara şi vara. Aceştia se pun la înrădăcinat direct în ghivece, câte 3–5 butaşi la un ghiveci cu diametrul de 8–10 cm. În condiţiile unei temperaturi medii de 18–20 °C şi a unei umidităţi relative de 80–85 % butaşii înrădăcinează în circa 3 săptămâni. Îngrijirea plantelor. Plantele tinere se pot ciupi de 1–2 ori pentru inducerea ramificării. Primăvara devreme, asupra plantelor degarnisite se aplică tăieri scurtându-se toate creşterile deasupra a 2–3 noduri, pentru stimularea formării de noi lăstari, garnisiţi cu frunze. Tot primăvara devreme, în funcţie de situaţie, se face fie transplantarea totală, fie doar înlocuirea substratului de la suprafaţă cu un amestec de pământ alcătuit din turbă şi mraniţă foarte bine descompusă. Fertilizările faziale se aplică bilunar, din martie până în octombrie, cu îngrăşăminte minerale complexe în alternanţă cu îngrăşăminte organice, aplicate sub formă de soluţii cu concentraţia de 0,15–0,2 %. 148

7.2.15. LAURUS – familia Lauraceae Laurus este un gen cu 2 specii arbustive dioice, originare din bazinul mediteranean, specia cea mai cultivată fiind Laurus nobilis L. – dafin. Particularităţi biologice. Planta formează un port arbustiv, cu înălţimea de 1–2 m în condiţii de apartament şi 10–12 m în zonele de origine. Frunzele sunt oval–eliptice, cu vârful acuminat şi marginea dreaptă sau uşor ondulată, moi la început dar rigide şi pergamentoase la maturitate, colorate în verde închis pe partea superioară şi verde deschis pe partea superioară. Vara, în zonele de origine şi foarte rar în condiţii de apartament pe plantă apar flori galben–verzui, reunite în panicule axilare. Pe plantele femele florile sunt urmate, în zonele de origine, de fructe tip bace de mărimea unei alune, verzi la început iar apoi negricioase. Exigenţe ecologice. Deşi destul de rustică în condiţii de apartament, dafinul preferă spaţiile călduroase, aerisite şi foarte bine luminate, cu soare direct chiar şi în timpul verii. Iarna însă se recomandă ca plantele să se treacă printr-un repaus relativ, când se menţin în spaţii răcoroase (6–8 °C), bine luminate şi se udă mai rar, doar atât cât să nu se usuce de tot substratul. În timpul sezonului cald udatul se face astfel încât substratul să se menţină permanent reavăn iar plantele se pulverizează frecvent pentru menţinerea unei umidităţi relative ridicate (75–80 %). Solicită substraturi mijlocii, fertile, foarte bine drenate, cu pH neutru; tolerează bine şi un substrat uşor alcalin. Producerea plantelor. Înmulţirea dafinului se realizează cel mai adesea, prin butaşi de vârf şi fragmente de lăstari semilemnificaţi, la sfârşitul verii. Înrădăcinarea este foarte dificilă şi de lungă durată (2–3 luni) şi presupune folosirea obligatorie a stimulenţilor rizogeni. Substratul ideal pentru înrădăcinare este reprezentat de amestecul realizat din părţi egale de turbă + perlit iar condiţiile optime pentru înrădăcinare sunt: 22–24 °C în atmosferă, 25–27 °C în substrat, 85–90 % umiditatea atmosferică. Mai rar, înmulţirea se realizează şi prin seminţe şi marcotaj aerian. Seminţele au tegumentul dur şi se vor ţine în apă 24–48 ore înainte de semănat; semănatul se face în aceleaşi condiţii ca şi înrădăcinarea butaşilor, creşterea plantelor fiind însă mult mai lentă. Îngrijirea plantelor. După plantarea în ghivece butaşii înrădăcinaţi se ciupesc de 1–2 ori pentru obţinerea unor plante cu un grad mai mare de ramificare. În acelaşi scop şi pentru obţinerea unor plante cu o creştere mai compactă, plantele tinere se pulverizează primăvara, în 2–3 etape, cu retardanţi de creştere (de exemplu, Cycocel 1,0–2,5 %). Transplantarea plantelor se face primăvara devreme, la interval de 2–4 ani în funcţie de mărimea plantelor; între transplantări se recomandă înlocuirea substratului de cultură de la suprafaţă cu un amestec de pământ bogat în mraniţă foarte bine descompusă. Din martie şi până în octombrie se fac fertilizări faziale lunare cu soluţii de îngrăşăminte minerale complexe cu concentraţia de 0,15–0,2 %.

7.2.16. MONSTERA – familia Araceae Monstera este un gen cu circa 40 specii erbacee, cu port târâtor sau agăţător şi rădăcini adventive puternice, originare din zonele tropicale ale Americii Centrale şi de Sud, precum şi din Mexic. Dintre acestea, cea mai frecvent cultivată în sere şi apartamente este specia Monstera deliciosa Liemb. (syn. Philodendron pertusum Kunth.) – monstera, ananasul săracului. 149

Particularităţi biologice. Planta formează o tulpină volubilă, neramificată, garnisită cu rădăcini adventive puternice, înaltă de până la 10–20 m în zonele de origine şi 2–3 m în condiţii de seră sau apartament. Frunzele sunt lung peţiolate, cu peţiolii foarte viguroşi, aspri, coloraţi în verde închis. Limbul frunzei este cordiform, foarte mare, lung de 80 – 100 cm şi lat de 60–80 cm, cu sinusuri largi, mergând până aproape de nervura mediană şi perforaţii ovale pe lobi; este colorat în verde intens, strălucitor. La plantele tinere frunzele sunt întregi, sinusurile şi perforaţiile fiind prezente doar la plantele mature. Florile, neinteresante decorativ sunt grupate în inflorescenţe tip spadix, cu spata groasă, crem–verzuie şi apar destul de rar în condiţii de apartament. Exigenţe ecologice. Deşi este una dintre cele mai rustice plante de apartament Monstera preferă spaţiile călduroase (20–24 °C), umede, bine aerisite, cu multă lumină dar fără soare direct. Tolerează bine aerul uscat şi oscilaţiile de temperatură dar nu pentru foarte multă vreme. Pulverizarea plantelor este benefică, mai ales în spaţiile călduroase. Are nevoie de multă apă în sezonul cald însă iarna plantele se udă mai rar. Solicită substraturi mijlocii, fertile, bogate în humus, bine drenate. Producerea plantelor. Monstera se înmulţeşte foarte uşor prin butaşi de vârf sau fragmente de tulpină cu 2–3 noduri. Întrucât frunzele sunt foarte mari este necesară rularea şi legarea acestora în formă de cornet ca şi în cazul butaşilor de Colocasia sau Ficus. Butaşii de fragmente de tulpină se pot face cu sau fără frunze; când au frunze plantarea se face ca şi în cazul butaşilor de vârf iar când sunt lipsiţi de frunze butaşii se îngroapă complet în substrat, la 2–3 cm adâncime. Condiţiile optime pentru înrădăcinarea butaşilor sunt: 22–25 °C în atmosferă, 26–30 °C în substrat, 90–95 % umiditatea relativă a aerului în primele 2 săptămâni şi 80–85 % ulterior. Înrădăcinarea butaşilor are loc în 3–4 săptămâni însă creşterea plantelor este destul de înceată, fiind necesară o perioadă de 2–3 ani până la obţinerea plantelor comercializabile. Plantele pot fi produse şi prin marcotaj aerian, în aceleaşi condiţii şi în aceeaşi perioadă ca şi plantele de Ficus. Îngrijirea plantelor. La interval de 3–4 ani, primăvara, plantele se transplantează în amestec de pământ proaspăt, alegându-se vase de mărime corespunzătoare gradului de dezvoltare atins de plantă. Între transplantări, tot primăvara, se înlocuieşte substratul de la suprafaţă cu un amestec de pământ bogat în turbă şi mraniţă foarte bine descompusă. Respectarea preferinţelor faţă de factorii de mediu este esenţială pentru păstrarea îndelungată a calităţilor decorative ale plantelor în condiţii de apartament. Din martie şi până în octombrie se fac fertilizări faziale cu îngrăşăminte minerale complexe aplicate lunar.

7.2.17. PEPEROMIA – familia Piperaceae Genul Peperomia (peperomia) include peste 1000 specii erbacee, cărnoase, cu portul tufos, arbustiv, târâtor sau pendent, originare din regiunile tropicale şi subtropicale ale globului. Dintre acestea, speciile cele mai frecvent cultivate ca plante de interior sunt: Peperomia caperata Yuncker., Peperomia incana Hook., Peperomia magnoliaefolia Dietr. (syn. P. obtusifolia L.), Peperomia metallica (L.) Lindl. & Rod. și Peperomia pulchella Hook. Particularităţi biologice. Peperomia caperata. Planta creşte tot ca tufă de frunze, cu înălţimea şi diametrul de circa 20 cm. Frunzele sunt mici, cordiforme, cu 150

limbul puternic gofrat, colorat în verde închis, susţinut de peţioli lungi, cărnoşi, roz– roşietici. Florile sunt mici, albe cu reflexe metalice, grupate în spice terminale atractive, cu lungimea de 5–8 cm, susţinute de peţioli ce depăşesc net nivelul frunzelor. Peperomia incana. Planta, cu înălţimea şi diametrul de până la 30 cm, are portul arbustiv, puţin ramificat, fiind acoperită în întregime de o pubescenţă densă, mătăsoasă, alb–cenuşie. Frunzele sunt suculente, ovate sau ovat–rotunjite, colorate în verde deschis, pubescente ca şi tulpina, lungi şi late de 3–6 cm, susţinute de peţioli suculenţi. Florile sunt mici, verzui, cu anterele purpurii, grupate în spice terminale lungi de 15–20 cm. Peperomia magnoliaefolia. Portul plantei este arbustiv, bine ramificat, cu înălţimea şi diametrul de 25–30 cm. Atât tulpina cât şi lăstarii sunt cilindrici, cărnoşi, lucioşi. Frunzele sunt oval–eliptice sau obovate, groase, cărnoase–coriacei, colorate în verde intens, strălucitor. Se cunosc şi alte varietăţi decât specia tip: ’Variegata’ – frunzele sunt larg bordate cu alb–crem; ’Sensation’ – frunzele sunt aproape în întregime colorate în galben–crem. Peperomia metallica. Planta are un port tufos, cu înălţimea de până la 20 cm şi diametrul de circa 15 cm. Frunzele sunt eliptice, cărnoase, colorate în roşu–violaceu, cu o bandă argintie în centru. Florile sunt mici, roşietice, lipsite de importanţă decorativă, grupate în spice terminale lungi de 3–4 cm. Peperomia pulchella. Planta formează o tufă de lăstari cu înălţimea de circa 15 cm şi diametrul de până la 30 cm. Frunzele sunt eliptice sau obovate, groase, cărnoase– coriacei, uşor canaliculate, lungi de 4–6 cm, colorate în verde intens, lucioase. Florile sunt mici, verzi deschis, grupate în spice terminale subţiri, lungi de 8–12 cm. Exigenţe ecologice. Peperomia este o plantă de seră caldă şi umedă, având nevoie de temperaturi de minim 14–15 °C şi o umiditate atmosferică ridicată, de 80 % pentru creştere şi înflorire. Solicită multă lumină fără însă ca soarele să bată direct pe plante, acest lucru fiind permis doar în timpul sezonului rece; tolerează bine semiumbra. Udatul se face moderat dar constant din martie şi până în octombrie şi ceva mai rar iarna, când substratul se lasă să se usuce uşor între două udări. Aerisirea spaţiilor de cultură trebuie făcută cu regularitate şi cu multă grijă pentru a nu crea curenţi reci de aer. Solicită substraturi de cultură uşoare, bogate în humus, fertile, foarte bine drenate, uşor acide. Producerea plantelor. Peperomiile se înmulţesc cel mai adesea pe cale vegetativă, primăvara, în mod diferit, în funcţie de portul plantei. Astfel, speciile cu portul tip tufă de frunze se înmulţesc prin divizarea tufei şi butaşi de frunze întregi, speciile cu portul tip tufă de lăstari prin divizarea tufei şi butaşi de vârf şi fragmente de lăstari iar speciile cu portul arbustiv şi pendent prin butaşi de vârf şi fragmente de lăstari (Peperomia magnoliaefolia se înmulţeşte şi prin butaşi de frunze întregi). Divizarea tufei este posibilă la plantele mature, care permit obţinerea de diviziuni de plante cu minim 2–3 frunze sau lăstari şi rădăcinile aferente. După separarea de planta mamă, aceste diviziuni se plantează în ghivece cu diametrul de 8–12 cm, în amestec de pământ proaspăt. Butaşii de frunze se fac din frunzele bine dezvoltate, cărnoase, sănătoase, însoţite de o porţiune de peţiol de 1–2 cm. Butaşii de lăstari, atât cei de vârf cât şi cei de fragmente, se dimensionează la 3–4 noduri, executând tăietura bazală imediat sub nod şi eliminând frunzele bazale. Condiţiile optime pentru înrădăcinarea butaşilor sunt: 23–25 °C în substrat, 20–22 °C în atmosferă, 85–90 % umiditatea atmosferică. În aceste 151

condiţii butaşii înrădăcinează în circa 3 săptămâni însă în cazul butaşilor de frunze mai sunt necesare încă 4–6 săptămâni pentru refacerea organelor vegetative aeriene. Mai rar, peperomiile se pot înmulţi şi prin seminţe aduse din zonele de origine. Acestea se seamănă într-un substrat de turbă asigurându-se aceleaşi condiţii ca şi în cazul butăşirii. Plantele obţinute din seminţe cresc însă mult mai încet şi sunt mai neuniforme decât cele obţinute pe cale vegetativă. Îngrijirea plantelor. Asigurarea unei lumini şi temperaturi corespunzătoare şi evitarea excesului de umezeală sunt principalele îngrijiri ce trebuiesc avute în vedere în privinţa plantelor de Peperomia. Primăvara devreme, în funcţie de starea plantei, se face fie transplantarea fie doar înlocuirea substratului de la suprafaţă cu un amestec de pământ bogat în turbă şi mraniţă foarte bine descompusă. Pe tot parcursul sezonului cald se fac fertilizări faziale lunare cu îngrăşăminte minerale complexe, aplicate sub formă de soluţii cu concentraţia de 0,1 %.

7.2.18. PHILODENDRON – familia Araceae Genul Philodendron (filodendron) reuneşte circa 500 specii erbacee sau suffrutescente cu rădăcini adventive, terestre sau epifite, volubile, târâtoare sau pendente, originare din pădurile tropicale ale Americii. Dintre acestea, se întâlnesc mai frecvent speciile: Philodendron andreanum Devans. (syn. P. melanochrysum), Philodendron bipinnatifidum Schott., Philodendron elegans Krause, Philodendron erubescens Koch. et Aug., Philodendron imbe Scott. și Philodendron scandens Koch. Particularităţi biologice. Philodendron andreanum. Portul plantei este volubil, cu tulpina puternică, slab ramificată, prevăzută cu rădăcini adventive, înaltă de 3–6 m în zonele de origine şi 1–2 m în condiţii de apartament. Frunzele sunt lung peţiolate, cordiform–sagitate, lungi de până la 1 m, cu aspect catifelat, colorate în roşu–arămiu la plantele tinere şi verde spre negru la plantele mature; indiferent de vârsta plantei, frunzele sunt lucioase şi au nervurile evidente, colorate în verde–pal. Poziţia peţiolului este perpendiculară sau oblică în raport cu tulpina în timp ce limbul este dispus paralel cu aceasta, având vârful orientat spre baza plantei. Florile, neînsemnate decorativ, sunt mici, alb–verzui, grupate în inflorescenţe tip spadix, cu spata rulată în jurul spadicelui, groasă, eliptică, lungă de circa 20 cm, alb–verzuie. Philodendron bipinnatifidum. Planta are aspectul unui arbust viguros, cu tulpina groasă, cilindrică, slab ramificată, cu internodii scurte şi numeroase rădăcini adventive. În zonele de origine poate atinge înălţimi de până la 5 m însă în condiţii de apartament rar depăşeşte 1,5–2,0 m. Odată cu îmbătrânirea şi creşterea volumului vegetativ planta capătă un aspect târâtor, având nevoie de un suport de susţinere. Frunzele sunt foarte mari (60 cm lungimea peţiolului, 100 cm lungimea limbului), dublu penat–sectate, cu sinusurile mergând până aproape de nervuri. Sunt colorate în verde închis, strălucitor. Florile, nesemnificative decorativ, sunt grupate în inflorescenţe tip spadix cu spata rulată în jurul spadicelui, eliptică, groasă, lungă de circa 30 cm, roşie–purpurie. Philodendron elegans. Planta formează o tulpină viguroasă, târâtoare, cu numeroase rădăcini adventive, lungă de până la 5 m în zonele de origine şi numai 1,5– 2,0 m în condiţii de apartament. Frunzele sunt lung peţiolate, mari, colorate în verde intens, cu limbul ovat, penat-sectat, lung de 30–60 cm, cu sinusurile mergând până aproape de nervura mediană şi lobii lineari, în număr de 16–32. 152

Philodendron erubescens. Planta are un port volubil, cu tulpină viguroasă, neramificată sau slab ramificată, roşie–violacee, cu numeroase rădăcini adventive cu care se prinde de suporţii disponibili; în lipsa suporţilor de susţinere planta are un aspect târâtor. Frunzele sunt lung peţiolate, mari, cordiform–sagitate, lungi de 25–40 cm, lucioase, colorate în verde–violaceu pe partea superioară şi roşu–purpuriu pe partea inferioară. Florile sunt mici, verzi–roşietice, nesemnificative, grupate în inflorescenţe tip spadix, cu spata groasă, rulată în jurul spadicelui, eliptică, colorată în roşu–purpuriu, lungă de circa 15 cm. Philodendron imbe. Se aseamănă mult cu specia anterioară. Frunzele sunt lung peţiolate, ovat–oblonge, lungi de până la 35 cm, lucioase, colorate în verde intens pe partea superioară şi verde cu reflexe roşietice pe partea inferioară. Inflorescenţa este înconjurată la început de o spată groasă, verde–crem, lungă de 15–22 cm. Philodendron scandens. Planta are un port agăţător sau pendent, cu tulpini subţiri, cilindrice, lucioase, flexibile, neramificate sau slab ramificate, lungi de 3–6 m în zonele de origine şi 1,5–3,0 m în condiţii de apartament, garnisite cu rădăcini adventive. Frunzele sunt cordiforme, cu sinusul peţiolar în forma literei V, lungi de 10–20 cm, lucioase, colorate în verde–oliv. Florile apar destul de rar în condiţii de apartament şi sunt mici, nesemnificative decorativ, grupate în inflorescenţe tip spadix, cu spata cărnoasă, purpurie, lungă de circa 5 cm. Exigenţe ecologice. Filodendronii sunt plante de seră cald şi umedă, temperatura optimă fiind de 18–22 °C. Iarna, în funcţie de intensitatea luminoasă, plantele pot fi ţinute la temperaturi mai scăzute dar nu mai mici de 12 °C. Solicită o intensitate luminoasă ridicată, fără însă ca plantele să fie expuse direct arşiţei din timpul verii. Tolerează bine semiumbra, mai ales Philodendron scandens. Din martie până în octombrie substratul se menţine permanent reavăn în timp ce iarna udatul se face mai rar, lăsând substratul să se usuce uşor între două udări. Exceptând Philodendron bipennifolium şi Philodendron scandens, care tolerează bine o atmosferă mai uscată şi poluată, toate celelalte specii au nevoie de o umiditate atmosferică ridicată (80 %) şi de spaţii bine aerisite, fără curenţi de aer. Solicită substraturi fertile, uşoare, bogate în humus, bine drenate, cu un pH neutru. Producerea plantelor. Plantele de Philodendron se înmulţesc foarte uşor prin butaşi de vârf şi fragmente de lăstari dimensionaţi la 2–4 noduri şi marcotaj aerian. Înrădăcinarea butaşilor se realizează cel mai bine în substrat de turbă + perlit sau turbă + nisip, primăvara, în condiţiile unei temperaturi de 20–22 °C în atmosferă şi 23–25 °C în substrat şi a unei umidităţi relative de 85–90 %. Durata înrădăcinării este scurtă, de numai 3–4 săptămîni însă de la butăşire şi până la obţinerea plantelor vandabile este necesară o perioadă de 8–12 luni. Marcotajul aerian se aplică în intervalul martie – iunie, la plantele mature, în aceleaşi condiţii ca şi în cazul plantelor de Ficus. Philodendron scandens se poate înmulţi foarte uşor şi prin marcotaj terestru şerpuitor, aşezând în jurul plantei mamă ghivece cu pământ în care se fixează, din loc în loc tulpinile plantei mamă, în vederea marcotării. Îngrijirea plantelor. Plantele de Philodendron se întreţin uşor, respectarea exigenţelor ecologice fiind principala lucrare de îngrijire ce trebuie avută în vedere. Primăvara devreme, odată la 2–3 ani se face transplantarea totală urmând ca între transplantări, tot primăvara devreme, să se înlocuiască substratul de la suprafaţă cu un amestec de pământ bogat în turbă şi mraniţă foarte bine descompusă. 153

Din primăvară până toamna plantele se fertilizează lunar cu îngrăşăminte minerale complexe, administrate în stare solidă (granule sau batonaşe) sau bilunar, cu îngrăşăminte minerale sau organice administrate sub formă de soluţii cu concentraţia de 0,1–0,15 %. În funcţie de modul de conducere, plantele mature pot solicita, în plus, lucrarea de tutorare sau palisare.

7.2.19. SANSEVIERIA – familia Agavaceae Genul Sansevieria include circa 60 specii cu rădăcini rizomatoase şi frunze groase, cărnoase, suculente, originare din regiunile tropicale şi subtropicale ale Africii şi Asiei şi insulele din Pacificul de Sud. Speciile cele mai cultivate ca plante de interior sunt: Sansevieria trifasciata Prain. (syn. S. guineensis Ger. & Lab.) şi Sansevieria cylindrica Boj – sansevieria, săbiuțe. Particularităţi biologice. Sansevieria trifasciata. Planta formează în pământ rădăcini cărnoase, portocalii (asemănătoare unor rizomi), prevăzute cu muguri şi rădăcini embrionare, ramificate, subţiri. Din mugurii de pe rădăcini pornesc frunze lanceolate, lungi de până la 1,2 m, groase, rigide, cărnoase, colorate în verde închis, pătate cu bezi transversale, gri–argintii. Acestea sunt sesile şi grupate câte 2 sub forma unui lăstar aparent, cu baza scurtă, nudă. Primăvara plantele mature formează flori tubuloase, verzi sau alb–verzui, puţin însemnate decorativ, reunite în raceme terminale lungi de 30–75 cm. Se cunosc mai multe varietăţi, diferenţiate între ele prin caracterele frunzelor: ’Lauretii’ frunzele sunt bordate cu galben; ’Golden Hahnii’ – planta, cu înălţimea de numai 20 cm, are o creştere compactă, cu frunzele verzi–argintii, larg bordate cu galben, groase, cărnoase, dispuse strâns în spirală ca într-o rozetă. Sansevieria cylindrica. Planta formează frunze cilindrice rigide, uşor arcuite, cu vârful ascuţit, lungi de până la 1,5 m, colorate în verde închis cu dungi transversale verzi deschis. Florile sunt tubuloase, albe sau roz, lungi de 1,5–2,5 m, grupate în raceme terminale spiciforme susţinute tije lungi de 35–75 cm. Exigenţe ecologice. Sansevieria este una dintre cele mai rustice plante de interior, tolerând foarte bine atât soarele direct cât şi umbra. În privinţa factorului termic deşi preferă temperaturile ridicate, de peste 20 °C tolerează foarte bine şi temperaturile mai scăzute, de până la 8–10 °C. Suportă bine absenţa apei însă este deosebit de sensibilă la excesul de umezeală care determină putrezirea rapidă a bazei plantei; suportă, de asemenea, foarte bine aerul uscat, specific locuinţelor. Iarna se recomandă ca plantele să se treacă printr-un repaus relativ, când se menţin în spaţii mai răcoroase şi se udă mai rar. Preferă substraturile mijlocii, fertile, foarte bine drenate. Producerea plantelor. Sansevieria se înmulţeşte foarte uşor prin divizarea tufei, primăvara, în diviziuni care să cuprindă minim 3–4 frunze şi rădăcinile aferente. Exceptând varietatea ’Laurentii’, Sansevieria se mai poate înmulţi şi prin butaşi de fragmente de frunze cu lungimea de 5–7 cm care se plantează în substrat pe 2–3 cm de la bază, respectând polaritatea şi după ce au fost lăsaţi câteva ore pentru o uşoară deshidratare. Înrădăcinarea se realizează foarte uşor, în circa 3 săptămâni, în substrat de nisip, perlit sau turbă dacă se asigură o temperatură de 23–25 °C în substrat şi 20–22 °C în atmosferă precum şi o umiditate relativă a aerului de 75–80 %. Îngrijirea plantelor. Udatul se face moderat din primăvară până toamna şi rar, doar atât cât să nu se usuce de tot substratul, iarna. Primăvara devreme se înlocuieşte 154

substratul de la suprafaţă cu un amestec de pământ bogat în mraniţă foarte bine descompusă iar odată la 2–3 ani se face transplantarea totală, schimbând eventual şi ghiveciul, în funcţie de volumul plantei. Plantele mature, cu tufă bogată, netransplantate la timp, au capacitatea de a sparge sau deforma ghiveciul în care se află. Pe tot parcursul sezonului cald se fac fertilizări faziale bilunare cu îngrăşăminte minerale complexe aplicate în stare solidă (granule sau batonaşe) lunar sau în stare lichidă (soluţii cu concentraţia de 0,15–0,2 %).

7.2.20. SCHEFFLERA – familia Araliaceae Genul Schefflera (schefflera, planta umbrelă) include circa 900 specii de arbuşti, arbori sau liane originare din zonele tropicale ale Asiei şi Americii Centrale şi de Sud precum şi din insulele din oceanul Pacific. Dintre acestea, cele mai cultivate ca plante de interior sunt speciile Schefflera actinophylla Harms. (syn. Brassaia actinophylla Endl.) şi Schefflera arboricola (Hayata) Kaneh. Particularităţi biologice. Schefflera actinophylla. În zonele de origine creşte ca un mic arbore, cu înălţimea de până la 12 m în timp ce în condiţii de apartament planta are aspectul unui arbust slab ramificat, cu înălţimea de 50–150 cm. Frunzele sunt mari, lung peţiolate, colorate în verde intens, strălucitor, palmat–compuse, cu 5–10 foliole ovat–oblonge, lungi de 10–30 cm, dispuse radiar, asemenea spicelor unei umbrele. Schefflera arboricola. Este mai viguroasă şi mai ramificată decât specia precedentă. Frunzele sunt însă mai mici dar cu mai multe foliole (7–12), eliptice sau oblong–eliptice, colorate în verde intens (specia tip) sau verde pătat cu alb–crem (varietatea ’Variegata’). Florile sunt verzi–gălbui, grupate în panicule lungi de până la 30 cm şi apar doar în zonele de origine, fiind urmate de fructe sferice, negre–albăstrui. Exigenţe ecologice. Schefflera este o plantă de seră caldă şi umedă. Solicită temperaturi ridicate, de minim 13–15 °C, inclusiv în timpul iernii, temperatura optimă fiind de 20–22 °C. Deşi preferă semiumbra se adaptează bine şi în condiţii de umbră mai densă; nu suportă soarele direct. Are nevoie de spaţii umede (80–85 % U.R.), bine aerisite, aerul uscat şi închis determinând căderea rapidă a frunzelor. Se udă abundent din primăvară până toamna, fără a se exagera şi ceva mai rar iarna. Indiferent de anotimp însă plantele se pulverizează frecvent pe frunze, pentru menţinerea unei umidităţi relative ridicate. Solicită substraturi de cultură uşoare, afânate, fertile, bine drenate, cu pH uşor acid. Producerea plantelor. Plantele se înmulţesc cel mai frecvent prin butaşi de vârf sau fragmente de lăstari semilemnificaţi, cu 2–3 noduri, la sfârşitul verii. Înrădăcinarea este destul de dificilă astfel încât este necesară tratarea butaşilor cu stimulenţi rizogeni (Radistim, Rizopon, etc.) înainte de plantarea în substratul de înrădăcinare (turbă fibroasă + perlit). Condiţiile optime pentru înrădăcinare sunt: 22–25 °C în substrat, 20– 22 °C în atmosferă, 90–95 % umiditatea relativă a aerului. Înmulţirea se poate realiza şi prin marcotaj aerian, după acelaşi procedeu ca şi la Ficus, mai ales atunci când se doreşte reîntinerirea plantelor degarnisite sau obţinerea de plante mari într-un interval scurt de timp. Pentru producerea la scară industrială a plantelor se foloseşte înmulţirea prin seminţe aduse din zonele de origine. Acestea însă au tegumentul dur şi germinează greu, fiind necesare tratamente de eliminare a dormansului tegumentar înainte de semănat. 155

Îngrijirea plantelor. După plantarea în ghivece butaşii înrădăcinaţi se ciupesc în vederea ramificării, ciupirea repetându-se şi pe lăstarii care apar în urma primei ciupiri dacă se doreşte obţinerea unor plante cu ramificare mai bogată. Tot în scopul obţinerii unor plante aparent mai bogate se practică şi plantarea mai multor butaşi într-un ghiveci, între 3 şi 5, în funcţie de mărimea ghivecelor. Primăvara devreme se pot aplica tăieri de corectare a formei plantei, mai severe la Schefflera arboricola şi foarte uşoare la Schefflera actinophylla. Transplantarea se face odată la 2–3 ani, primăvara, schimbându-se eventual şi ghiveciul, în funcţie de mărimea plantelor. Substratul se menţine reavăn pe tot parcursul sezonului cald în timp ce iarna se lasă să se usuce foarte uşor între două udări. Plantele se vor pulveriza frecvent pentru menţinerea unei umidităţi relative ridicate a aerului, atât în timpul sezonului cald cât şi iarna. Din primăvară până toamna se fac fertilizări faziale, la interval de 15 zile, cu îngrăşăminte minerale complexe, aplicate sub formă de batoane nutritive sau soluţii cu concentraţia de 0,1–0,15 %.

7.2.21. SCINDAPSUS – familia Araceae Scindapsus (Pothos) este un gen care include circa 40 specii cu tulpini volubile şi cu rădăcini adventive, originare din zonele tropicale, cea mai cunoscută fiind specia Scindapsus aureus Engl. (syn. Pothos aureus Lind. & André, Epipremnum aureum L.). Particularităţi biologice. Planta formeză o tulpină volubilă neramificată sau slab ramificată, cilindrică, colorată în verde închis, cu striuri punctiforme evidente şi dense, dispuse longitudinal şi cu nodurile prevăzute cu rădăcini adventive. În zonele de origine tulpina poate atinge lungimi de 8–12 m în timp ce în condiţii de apartament lungimea depăşeşte rar 2–3 m. Frunzele sunt peţiolate, oval–cordiforme, cu vârful uşor ascuţit, groase, lungi de 10–20 cm, colorate în verde intens, strălucitor. Exigenţe ecologice. Scindapsus este o plantă destul de rustică, adaptându-se bine la condiţii mai puţin favorabile. Are nevoie de temperaturi de minim 15 °C în tot timpul anului, însă tolerează bine şi temperaturile mai scăzute, mulţumindu-se cu 8–10 °C în timpul iernii. Preferă semiumbra dar tolerează bine atât umbra cât şi soarele direct din timpul dimineţii sau serii. Substratul se menţine permanent reavăn din martie până în octombrie în timp ce iarna se lasă să se usuce uşor între două udări. Plantele prosperă în condiţii de umiditate atmosferică ridicată (80–85 %), motiv pentru care pulverizarea frunzelor este benefică în tot timpul anului. Solicită substraturi uşoare, fertile, bogate în turbă şi mraniţă foarte bine descompusă, bine drenate. Producerea plantelor. Având rădăcini adventive, plantele de Scindapsus se înmulţesc foarte uşor prin fragmentarea tulpinilor în butaşi de vârf şi tronsoane cu 2–3 noduri, pe tot parcursul sezonului cald. Aceştia se pun la înrădăcinat în turbă fibroasă, nisip sau perlit sau chiar în sticle cu apă. În condiţiile unei umidităţi atmosferice ridicate (85–90 %) şi a unei temperaturi de 20–22 °C la nivelul substratului, respectiv 18–20 °C în atmosferă, butaşii înrădăcinează în 2–3 săptămâni. Pentru plantele degarnisite şi în situaţia că se doreşte obţinerea de plante mari într-un interval scurt de timp se poate aplica marcotajul terestru şerpuitor, îngropând tulpinile în ghivece cu amestec de pământ în dreptul nodurilor unde se doreşte emiterea rădăcinilor. Îngrijirea plantelor. Având în vedere faptul că tulpinile sunt neramificate sau slab ramificate, butaşii înrădăcinaţi se plantează câte 3–5 într-un ghiveci pentru 156

obţinerea unor plante mai bogate. Primăvara devreme, anual în cazul plantelor tinere, respectiv la 2–3 ani în cazul plantelor mature, se face transplantarea în amestec de pământ proaspăt. Pe măsură ce îmbătrânesc plantele au tendinţa de a se degarnisi la bază, motiv pentru care se recomandă ca în cazul acestor plante să se aplice tăieri de regenerare, scurtându-se lăstarii sau chiar tulpina principală la 2–4 noduri. Fertilizările faziale se aplică lunar din primăvară până toamna, fie sub formă de batoane nutritive care se înfig în substratul din ghiveci, fie sub formă de soluţii de îngrăşăminte minerale complexe cu concentraţia de 0,1–0,15 %, aplicate la interval de 15 zile.

7.2.22. SYNGONIUM – familia Araceae Genul Syngonium reuneşte circa 36 specii erbacee, cu tulpini flexibile, agăţătoare sau pendente, originare din pădurile tropicale ale Americii Centrale şi de Sud. Specia cea mai cunoscută şi cultivată ca plantă de interior este Syngonium podophyllum Schott – singonium. Particularităţi biologice. Planta, în funcţie de locul unde este amplasată şi suporţii aflaţi la dispoziţie poate avea un port pendent sau urcător. Formează tulpini flexibile, puţin ramificate, lungi de până la 3–5 m în zonele de origine şi 30–100 cm în condiţii de apartament, garnisite cu rădăcini adventive. În condiţiile unei plantări mai adânci mugurii de la nodurile bazale emit uşor lăstari care formează rădăcini proprii, imprimând plantelor mature un aspect de tufă de lăstari. Frunzele lung peţiolate, cordiform–sagitate sunt întregi în fază juvenilă pentru ca la maturitate să devină sectate, cu 3–5 lobi ascuţiţi, bine individualizaţi. Sunt subţiri, lungi de 15–40 cm, colorate în verde deschis dungate cu galben, crem, cenuşiu, argintiu, alb sau roz de-a lungul nervurilor, în funcţie de varietate. Exigenţe ecologice. Syngonium este o plantă de seră caldă şi umedă, solicitând temperaturi de minim15 °C în tot timpul anului. Preferă semiumbra dar tolerează bine atât lumina mai intensă dar fără soare direct cât şi umbra dacă este alternată cu câteva ore de soare în cursul dimineţii. Substratul se menţine permanent reavăn din primăvară până în toamnă în timp ce iarna udatul se face mai rar, lăsând substratul să se usuce uşor între două udări. În sezonul cald dar şi iarna, în încăperile călduroase, umiditatea relativă a aerului trebuie să fie de 80–85 %; dacă temperatura din timpul iernii însă se apropie de pragul de 15 °C atunci şi umiditatea relativă a aerului se va reduce spre pragul de 60–65 %. Solicită substraturi uşoare, bogate în turbă, fertile, bine drenate, cu pH uşor acid. Producerea plantelor. Înmulţirea se realizează foarte uşor prin butaşi de vârf şi fragmente de lăstari cu 2–3 noduri, pe tot parcursul sezonului cald. Aceştia se plantează fie într-un substrat de înrădăcinare (turbă, perlit, nisip sau chiar apă) fie direct în ghivece dacă au rădăcini adventive şi dacă substratul este uşor, bogat în turbă. Plantele mature, cu aspect de tufă pot fi înmulţite şi prin divizarea tufei, primăvara în intervalul martie – mai. Îngrijirea plantelor. Butaşii înrădăcinaţi se ciupesc şi se plantează câte 3–5 întrun ghiveci cu diametrul de 12–14 cm în vederea obţinerii unor plante mai bogate. Plantele mature, degarnisite, pot fi tunse primăvara devreme, scurtând lăstarii viguroşi la 2–3 noduri şi eliminându-i pe cei firavi şi prost plasaţi. Tăierile de primăvară pot fi aplicate şi plantelor cu lăstari prea lungi dacă se doreşte limitarea creşterii în 157

lungime şi apariţia de lăstari numeroşi la bază pentru favorizarea aspectului de tufă. Fertilizarea fazială se aplică din martie până în octombrie, cu îngrăşăminte minerale complexe care conţin şi fier. Tutorarea este necesară pentru plantele conduse cu lăstarii erecţi şi se face cel mai adesea prin intermediul tutorilor îmbrăcaţi în muşchi vegetal sau turbă fibroasă, acest mod de susţinere a tulpinilor şi lăstarilor imprimând plantei un port columnar.

7.2.23. TRADESCANTIA – familia Commelinaceae Genul Tradescantia (tradescanția, telegraf) include circa 65 specii erbacee cu creştere erectă, repentă sau pendentă, originare din regiunile tropicale de pe continentul american. Dintre acestea, se întânesc mai frecvent ca plante de interior speciile: Tradescantia albiflora Kunt. (syn. T. viridis Hort.), Tradescantia blossfeldiana Mildbr. (syn. T. cerinthoides Kunth.), Tradescantia fluminensis Vell. (syn. T. myrtifolia Hort., T. sillamontana Matuda), Tradescantia spathacea L. (syn. Rhoeo discolor L’Hérit.) şi Tradescantia zebrina Loud. (Zebrina pendula Schnizl.). Particularităţi biologice. Tradescantia albiflora. Planta are un port pendent, cu tulpini şi lăstari subţiri, slab ramificaţi, noduroşi, cu lungimea de la 30 la 150 cm sau chiar mai mult. Frunzele sunt sesile, oval–lanceolate, cu vârful acuminat, lungi de 2–3 cm, colorate în verde intens, strălucitor. Florile, puţin decorative, sunt mici, albe, alcătuite din 3 petale triunghiulare; sunt grupate în cime laxe terminale şi apar de la începutul verii până toamna. Tradescantia blossfeldiana. Este mai viguroasă decât specia precedentă având lăstarii groşi, cu noduri proeminente, lungi de până la 90 cm; întreaga plantă este acoperită de perişori fini, mătăsoşi, denşi. Frunzele sunt sesile, eliptice sau oval– alungite, cărnoase, lungi de până la 15 cm, colorate în verde închis cu reflexe purpurii pe partea superioară şi roşu–violaceu pe partea inferioară. Florile albe sau roz, grupate în cime laxe terminale, apar intermitent tot anul. Tradescantia fluminensis. Tulpinile lungi de până la 30 cm sunt groase, cărnoase, acoperite ca şi frunzele de o pubescenţă densă, lânoasă, alb–cenuşie. Frunzele sunt sesile, ovate, uşor canaliculate, cărnoase, colorate în verde–cenuşiu, puternic pubescente. Florile colorate în roz–magenta, sunt grupate în număr par în cime laxe, terminale şi apar în timpul verii. Tradescantia spathacea. Planta formează lăstari foarte viguroşi, neramificaţi, lungi de până la 30 cm, garnisiţi cu frunze cărnoase, sesile, linear–lanceolate, dispuse altern şi dens ca într-o rozetă, lungi de 20–25 cm, colorate în verde intens, lucioase pe partea superioară şi roşu-violet pe partea inferioară. Florile apar tot anul şi sunt albe, înconjurate de bractei purpurii, reunite în cime laxe, axilare. Tradescantia zebrina. Lăstarii sunt subţiri, cărnoşi, lungi de până la 30 cm, garnisiţi cu frunze ovat–oblonge sau ovat–alungite, colorate în verde cu două benzi verzi–argintii pe partea superioară şi violet pe partea inferioară. Florile, roz–purpurii sau albastre–purpurii, apar intermitent tot anul şi sunt grupate în cime terminale, laxe. Exigenţe ecologice. Tradescanţiile sunt plante de seră caldă şi umedă, având nevoie în timpul sezonului cald de temperaturi medii de 20–22 °C şi o umiditate atmosferică în jurul valorii de 80 %. Deşi sunt capabile să vegeteze tot anul, iarna, din cauza luminii deficitare, plantele se ţin în spaţii mai răcoroase, cu temperatura de 10–12 158

°C şi se udă mai rar. Au nevoie de multă lumină însă fără soare direct în timpul verii. Substratul se menține permanent reavăn, din primăvară până toamna în timp ce iarna se udă mai rar, lăsând substratul să se usuce uşor între două udări. Solicită spaţii bine aerisite, fără curenţi reci de aer şi substraturi de cultură uşoare, fertile, bine drenate. Se adaptează bine şi în substraturi mijlocii dacă acestea sunt bine drenate. Producerea plantelor. Toate speciile de Tradescantia se înmulţesc foarte uşor prin butaşi de vârf de lăstari cu 3–4 noduri (5–8 cm), tot timpul sezonului cald, din martie până în octombrie – noiembrie. Aceştia se plantează cel mai adesea direct în ghivece cu amestec de pământ, câte 5–10, în funcţie de mărimea ghiveciului. Îngrijirea plantelor. De obicei plantele de Tradescantia se reînnoiesc în fiecare primăvară plecând de la butaşi, deoarece odată cu îmbătrânirea au tendinţa de a se degarnisi la bază, devenind mai puţin atractive. Plantele se întreţin foarte uşor dacă dispun de condiţiile optime şi dacă se udă corect, în funcţie de sezon. Pulverizarea plantelor este, de asemenea, benefică, dată fiind sensibilitatea plantelor la aerul uscat şi cald care determină brunificarea vârfului frunzelor. Graţie pubescenţei dense, Tradescantia fluminensis este mai rezistentă la aerul uscat, pulverizarea făcându-se în acest caz în aer, fără ca apa să ajungă direct pe plantă. Fertilizarea fazială se face lunar, din primăvară până toamna, cu îngrăşăminte minerale complexe cu raportul în favoarea azotului.

7.2.24. YUCCA – familia Liliaceae Genul Yucca reuneşte circa 40 specii de arbuşti şi subarbuşti originare din regiunile uscate şi călduroase ale Americii de Nord şi Centrale. Dintre acestea, ca plantă de interior se cultivă mai frecvent specia: Yucca elephantipes Regel. (syn. Y. guatemalensis Baker) – Yucca. Particularităţi biologice. În zonele de origine planta creşte ca un arbust viguros dar slab ramificat, cu înălţimea de până la 10 m. Ca plantă de interior are un port columnar, cu o tulpină golaşă, înaltă de 10–100 cm, marcată în mod evident de cicatricile frunzelor căzute. Aceasta poartă în vârf unul sau mai mulţi lăstari neramificaţi, pe care sunt dispuse dens şi altern frunze lanceolate, coriacei, cu vârful ascuţit, lungi de 60–100 cm, colorate în verde intens sau verde–glauc. Florile apar doar în zonele de origine şi sunt campanulate, cu diametrul de 3–4 cm, colorate în alb–crem, grupate în panicule erecte cu lungimea de până la 1 m. Exigenţe ecologice. Deşi în timpul sezonului cald preferă temperaturile ridicate, de peste 20 °C, iarna plantele se menţin în spaţii răcoroase, cu temperatura de 10–12 °C. Are nevoie de multă lumină în tot timpul anului, suportând bine soarele direct chiar şi în timpul verii. Udatul se face moderat în perioada caldă a anului şi foarte rar, doar atât cât să nu se usuce de tot substratul, iarna (în condiţiile în care este posibilă asigurarea temperaturii de 10–12 °C, în caz contrar udarea făcându-se mai des). Preferă o umiditate atmosferică ridicată (80 %) dar se adaptează bine şi în spaţiile cu aer mai uscat. Solicită substraturi mijlocii, cu fertilitate moderată, foarte bine drenate. Producerea plantelor. Plantele de Yucca se produc, cel mai adesea, din butaşi de fragmente de tulpină (tronsoane) fără frunze, aduse din zonele de origine. Acestea se dimensionează la lungimi diferite (40–100 cm) şi constituie, practic, tulpinile viitoarelor plante. 159

Producătorii de plante de Yucca importă din zonele de origine aceste fragmente (tronsoane) de tulpini pe care le pun la înrădăcinat în substrat de turbă fibroasă. Condiţiile optime pentru înrădăcinare sunt: 22–24 °C în atmosferă, 25–27 °C în substrat, 90–95 % umiditatea atmosferică. În aceste condiţii, după circa 3 săptămâni la partea superioară a tronsoanelor apar 1–3 lăstari ce vor forma ulterior frunze iar pentru dezvoltarea unui număr suficient de rădăcini mai sunt necesare încă 4–5 săptămâni. Plantele de Yucca pot fi produse şi fără tulpină (trunchi) caz în care înmulţirea se face prin butaşi de vârf de lăstari cu o mică porţiune din tulpină, butaşi la care se elimină o parte din frunze urmând ca restul frunzelor să se ruleze şi să se lege cu sfoară ca şi cele de Ficus pentru reducerea transpiraţiei. Condiţiile de înrădăcinare sunt aceleaşi ca şi în cazul butaşilor din fragmente de tulpină. Îngrijirea plantelor. După înrădăcinare, butaşii se plantează în ghivece, fie un singur butaş, fie mai mulţi (3–5), de dimensiuni diferite, caz în care efectul decorativ al noii plante este superior. Primăvara devreme, la interval de 2–3 ani, se face transplantarea în amestec de pământ proaspăt, schimbându-se la nevoie şi ghiveciul, în funcţie de dimensiunile plantelor. Se vor respecta regulile privitoare la udat, în funcţie de sezon, evitându-se excesul de umezeală din substrat. Pe tot parcursul sezonului cald se fac fertilizări faziale lunare cu îngrăşăminte minerale complexe aplicate sub formă de soluţii cu concentraţia de 0,1–0,2 %.

Rezumat Plantele de apartament decorative prin frunze au, în totalitatea lor, un ciclu de viață peren. Exceptând Caladium, care solicită o perioadă de repaus profund pe parcursul iernii, celelalte specii au nevoie doar de un repaus relativ pe parcursul sezonului rece, când se udă mai rar, nu se fertilizează iar temperatura se scade cu 4 – 6 °C față de optimul termic din timpul sezonului cald. Acest repaus relativ nu este legat de înflorire ca la plantele decorative prin flori ci este determinat de condițiile mai slabe de lumină din timpul sezonului rece. La sfârșitul sezonului rece, la plantele cu port ramificat (Codiaeum, Ficus, Laurus, Syngonium) pot fi aplicate tăieri de corectare a formei plantei, urmate de transplantarea totală sau parțială. În cazul plantelor de Caladium, la sfârșitul sezonlui rece (când se încheie perioada de repaus profund) este necesară plantarea tuberculilor în amestec de pământ proaspăt, ocazie cu care se poate face și divizarea acestora în vederea înmulțirii. În raport cu lumina, marea majoritate a speciilor decorative prin frunze solicită lumină intensă, fără însă ca soarele arzător din timpul amiezelor de vară să bată direct pe plantă; excepție fac speciile din genurile Begonia, Caladium, Syngonium, care preferă semiumbra. Și Chlorophytum preferă semiumbra dar tolerează bine și soarele direct. De asemenea, Aspidistra preferă semiumbra însă tolerează la fel de bine atât soarele direct cât și umbra, fiind o specie rezistentă și la ceilalți factori de stres. Exigențele față de temperatură ale speciilor de apartament decorative prin frunze sunt, în marea majoritatea a cazurilor, ridicate; excepție fac Asparagus, 160

Aspdistra, Hedera, Sansevieria, care au pretenții moderate față de acest factor. În privința factorului apă, exceptând Cyperus, care solicită udări abundente (apa trebuie să fie prezentă în permanență în farfuria de la baza ghiveciului), celelalte specii solicită menținerea substratului permanent reavăn pe tot parcursul sezonului cald. Majoritatea speciilor solicită substraturi bine drenate, fertile, afânate, cu pH neutru sau ușor acid. Înmulțirea plantelor de apartament decorative prin frunze se realizează, în marea majoritate a cazurilor, prin butășire. Înrădăcinarea butașilor este dificilă și presupune folosirea stimulatorilor rizogeni la specii precum Croton, Cordyline, Dracaena, Laurus, Schefflera și deosebit de facilă la specii precum Peperomia, Sansevieria, Syngonium, Tradescantia. Butașii pot fi de vârf sau fragmente de lăstari (Croton, Ficus, Laurus, Peperomia) de frunze întregi (unele specii de Peperomia) sau de fragmente de frunze (Sansevieria). Alte metode de înmulțire întâlnite la speciile decorative prin frunze sunt marcotajul aerian (Cordyline, Dracaena, Ficus, Monstera, Schefflera), marcotajul terestru șerpuitor (Philodendron, Scindapsus, Syngonium), stoloni (Chlorophytum) sau divizarea tufei (Asparagus, Aspidistra, Chorophytum, Cyperus, unele specii de Peperomia, Sansevieria, Syngonium). Dacă sunt bine îngrijite, plantele decorative prin frunze își exprimă potențialul decorativ tot timpul anului. Întrebări: 1. Câte tipuri de repaus se întâlnesc la speciile decorative prin frunze ? 2. Când se fac tăierile de corectare a formei plantei la speciile decorative prin frunze? 3. Care este metoda cea mai răspândită de înmulțire întâlnită la speciile decorative prin frunze? Detaliați această metodă de înmulțire la speciile din genurile Cyperus, Ficus, Laurus, Sansevieria, Tradescantia. 4. Ce alte metode de înmulțire în afară de butașire mai întâlnim la speciile de apartament decorative prin frunze? Exemplificați pe specii. 5. Recunoașteți speciile prezentate folosindu-vă de planșele color de pe CD-ul atașat la sfârșitul cursului. 6. Detaliați tehnologia de cultură a plantelor de Cyperus. 7. Detaliați tehnologia de cultură a plantelor de Ficus. 8. Detaliați tehnologia de cultură a plantelor de Yucca. Bibliografie 1. 2. 3. 4. 5.

Băla Maria, 2007. Floricultură generală şi specială. Ed de Vest, Timişoara. Cantor Maria, 2003. Floricultură generală şi specială. Ed. Risoprint, Cluj–Napoca. Şelaru Elena, 2006. Plante de apartament. Ed. Ceres, Bucureşti. Toma Fl., 2003. Floricultură şi gazon. Vol. I, Ed. Cris Book Universal Bucureşti. Toma Fl., 2009. Floricultură și Artă florală. Vol. I și III. Ed. InvelMultimedia București.

161

7.3. ORHIDEE Cu siguranţă că pentru foarte mulţi dintre iubitorii de flori orhideele reprezintă sublimul, ele impresionând prin diversitatea foarte mare în privinţa formei, mărimii, parfumului, culorilor şi dispoziţiei florilor. Cu un număr impresionant de genuri – 835, specii – 25.000 şi varietăţi, soiuri sau hibrizi – 100.000, orhideele reprezintă, fără doar şi poate, cea mai numeroasă grupă de plante floricole. Ele sunt originare, în marea lor majoritate, din pădurile tropicale şi subtropicale din toate zonele globului; unele specii însă îşi au originea în zonele temperat–maritime din Australia, Noua Zeelandă, America de Nord şi Europa. Acest areal vast de origine explică şi marea diversitate a genurilor, speciilor, varietăţilor, soiurilor şi hibrizilor de orhidee. Din punct de vedere botanic orhideele pot fi epifite, terestre sau litofite şi pot avea creştere monopodială sau simpodială. Orhideele epifite sunt cele mai numeroase şi îşi au originea în zonele tropicale şi subtropicale ale globului unde se fixează pe scoarţa sau în scorburile arborilor care compun vegetaţia lemnoasă a acestor zone. În afara rădăcinilor subterane, foarte slab dezvoltate, majoritatea speciilor epifite prezintă şi rădăcini adventive aeriene cu care plantele se fixează, absorb apa şi sărurile minerale din atmosferă, respiră şi chiar fac fotosinteză. Aceste rădăcini au o constituţie specială, prezentând la exterior un ţesut special numit „velamen”, cu proprietăţi absorbante şi termo–reglatoare; ele au un colorit alb–sidefiu spre verde şi reprezintă un indiciu asupra stării de sănătate a plantelor. Din punct de vedere al creşterii orhideele epifite pot avea atât creştere monopodială cât şi creştere simpodială. Orhideele terestre îşi au originea în zonele temperate din arealele geografice amintite mai sus; ele prezintă rădăcini normale şi tulpini rizomatoase cu creştere simpodială. Unele dintre orhideele terestre prezintă însă ca şi orhideele epifite rădăcini adventive aeriene, cu aceleaşi funcţii şi proprietăţi ca şi în cazul acestora. Orhideele litofite sunt tot terestre însă au proprietatea de a creşte în soluri stâncoase, foarte sărace. Creşterea monopodială presupune ca formarea noilor frunze, rădăcini aeriene şi flori să aibă loc prin intermediul mugurelui terminal, aflat în vârful tulpinii verticale, neramificate. Creşterea este deci unidirecţională, tulpina plantei înălţându-se odată cu formarea noilor frunze, rădăcini aeriene şi flori, ceea ce imprimă uneori plantei aspect de liană. Creşterea simpodială se realizează multidirecţional, la nivel orizontal, planta având aspectul unei tufe. Tulpina plantei este rizomaţoasă, târâtoare, prevăzută cu muguri ce dau naştere noilor lăstari purtători de frunze şi flori. În cazul speciilor epifite, aceşti lăstari se îngroaşă la bază şi formează nişte formaţiuni mai mult sau mai puţin ovoide, asemănătoare bulbilor (pseudobulbi). Aceştia au rol în depozitarea substanţelor de rezervă ce permit supravieţuirea plantelor în perioadele când apa nu este disponibilă în cantităţi suficiente, perioade în care se instalează un repaus relativ. Un număr restrâns de specii prezintă în locul pseudobulbilor tuberculi, aceste specii având nevoie anual de un repaus profund, asociat cu pierderea organelor vegetative aeriene; vegetaţia este reluată în fiecare an de la mugurii situaţi pe tuberculi, aşa cum se întâmplă în cazul speciilor perene geofite de grădină. 162

Indiferent de tipul de creştere şi de faptul că sunt terestre sau epifite orhideele se caracterizează prin particularităţi deosebite şi în privinţa florilor. Acestea au o alcătuire specială, astfel: - sepalele, în număr de 3 sunt identice şi au, la deschiderea maximă a florii, un aspect petaloid, fiind în general, mai groase decât petalele; - petalele sunt, de asemenea, în număr de trei, două dintre ele fiind identice, iar ce-a de-a treia total deosebită, având forme, mărimi şi culori dintre cele mai spectaculoase şi purtând denumirea de „labelum”; - androceul şi gineceul fuzionează şi formează împreună o formaţiune comună numită columnă sau gynandriu. Florile pot fi solitare sau grupate în inflorescenţe tip racem sau spic, cu dimensiuni variind de la câţiva mm la 40–50 cm, foarte variat colorate, mai mult sau mai puţin parfumate, cu creştere erectă sau pendentă, în funcţie de specie. Fructele sunt capsule ce conţin între 500.000 şi 1.000.000 de seminţe extrem de mici, cel mai adesea microscopice, lipsite de endosperm, cu vitalitate scurtă, de numai câteva săptămâni. În condiţii de cultură seminţele se obţin doar prin polenizare artificială, intervalul de la polenizare şi până la atingerea maturităţii seminţelor fiind destul de lung şi diferit în funcţie de specie. Ciclul biologic al orhideelor implică o perioadă de creştere vegetativă activă şi de înflorire şi o perioadă de repaus, relativ sau profund, în funcţie de specie. Asigurarea acestei succesiuni şi a condiţiilor de mediu specifice fiecărei etape este vitală pentru obţinerea şi menţinerea unor plante sănătoase şi realizarea unei înfloriri de maximă calitate. Amplasarea repausului în timpul anului este diferită în funcţie de specie, fie vara (Oncidium, Odontoglossum, Vanda) fie primăvara după înflorire (Coelogyne, Phalenopsis). Rărirea udărilor şi scăderea temperaturii sunt factorii care determină instalarea repausului. Exigenţele ecologice variază foarte mult în funcţie de specie, aceste exigenţe fiind, desigur, rezultatul condiţiilor de mediu din zonele de origine în care plantele s-au format şi au evoluat. Astfel, în funcţie de specie, exigenţele termice se înscriu în intervalul 16–30 °C ziua şi 12–24 °C noaptea pentru sezonul cald, respectiv 13–26 °C ziua şi 10–20 °C noaptea pentru sezonul rece. După cum se poate observa, indiferent de sezon, asigurarea unei diferenţe de temperatură între zi şi noapte, de 4–6 °C este vitală pentru buna desfăşurare a celor două etape ale ciclului biologic al orhideelor. În raport cu lumina majoritatea orhideelor manifestă pretenţii ridicate, fără însă ca soarele să bată direct pe plante. Faţă de apă orhideele, mai ales cele epifite, au pretenţii moderate la nivelul substratului solicitând chiar o uşoară uscare a acestuia între două udări. Această moderaţie de la nivelul substratului în privinţa apei trebuie compensată însă cu menţinerea unei umidităţi relative a aerului ridicată, de 70–80 %. Apa folosită la udat trebuie să aibă un pH uşor acid, de 6,0–6,5 şi să fie la temperatura mediului ambiant. Substratul de cultură trebuie să fie cât se poate de poros, afânat, uşor, bine drenat, mai ales la speciile epifite, care au nevoie de un grad ridicat de aeraţie la nivelul rădăcinilor. Tot pentru realizarea unui grad mare de aerisire la nivelul rădăcinilor subterane se folosesc vase de cultură cu orificii şi la nivelul pereţilor, foarte practice fiind vasele realizate din împletituri de răchită. Înmulţirea orhideelor se realizează atât pe cale vegetativă, prin butăşire sau divizarea tufei cât şi pe cale generativă, prin seminţe. 163

De asemenea, foarte mult folosită în ultima perioadă este înmulţirea in vitro. Înmulţirea prin butăşire se practică la orhideele epifite cu creştere monopodială, perioada optimă fiind la sfârşitul înfloririi. Se pot folosi ca butaşi atât vârfurile de lăstari cât şi fragmentele de lăstari cu 2–3 noduri. Cum, de regulă, aceşti butaşi posedă deja rădăcini adventive ei se plantează direct în ghivece cu amestecul de pământ specific fiecărei specii. Înainte de plantarea în substrat se recomandă ca butaşii să se menţină cu baza (1,0–1,5 cm) într-o soluţie de fungicid pe bază de cupru, timp de o jumătate de oră. La unele specii (Phalaenopsis) se pot face şi butaşi de fragmente de tulpini florale cu 2–3 noduri, după ofilirea ultimei flori din inflorescenţă. După fragmentarea tulpinii florale şi eliminarea florilor ofilite (fanate) butaşii se dezinfectează în soluţie de sulfat de cupru 0,1 %, timp de 10 minute, urmând ca înainte de plantarea în substratul de înrădăcinare (turbă fibroasă) să se împrospăteze tăietura bazală. Indiferent de tipul de butaş folosit, după plantarea în substrat, timp de 2–3 săptămâni se asigură o temperatură de 25–28 °C în substrat, 22–24 °C în atmosferă şi 85–90 % umiditatea relativă a aerului. Înmulţirea prin divizarea tufei se practică la sfârşitul înfloririi, la orhideele cu creştere simpodială, în cazul plantelor mature, bine formate. Tulpina rizomatoasă se fragmentează astfel încât fiecare diviziune rezultată să prezinte minim 3 pseudobulbi cu frunzele şi rădăcinile aferente; după fragmentare, diviziunile de tufă se menţin cu baza într-o soluţie de fungicid cupric, timp de o jumătate de oră. Înmulţirea prin seminţe este destul de dificilă datorită faptului că seminţele posedă doar embrion şi tegument, fiind lipsite de ţesutul nutritiv. Ele nu germinează decât în asociere cu ciuperci ale genului Rhizoctonia care asigură susţinerea nutriţiei în procesul de germinaţie şi creştere incipientă a protocormului (denumire specifică plantulelor de orhidee). Pentru a germina, semințele au neovie de o temperatură constantă de 25 °C şi o umiditate relativă a aerului ridicată, de 90 %. După circa 6 săptămâni, în urma germinaţiei seminţelor apare protocormul din care se formează prima frunză abia după 3 luni. Ritmul de creştere este foarte lent astfel că repicarea răsadurilor este posibilă abia după 6–9 luni, această lucrare executându-se în plăci alveolare cu alveolele de 3–4 cm. Înmulţirea in vitro este folosită frecvent în ţările dezvoltate pentru producerea în cantităţi industriale a plantelor de orhidee. Ca explante se pot folosi atât seminţele cât şi alte organe ale plantelor, în special organe florale şi meristeme. Seminţele se dezinfectează în soluţie de hipoclorit de calciu 10 %, timp de 10 minute, după care se spală în 2–3 ape sterile şi apoi se inoculează pe mediile de cultură. Condiţiile de mediu din camera climatică sunt: 20–22 °C, 16 ore lumină de 2000–2200 lucşi, 8 ore întuneric, 85–90 % umiditatea relativă a aerului. Germinaţia seminţelor şi apariţia protocormului au loc după circa 6 săptămâni iar apariţia primei frunze este posibilă după 3 luni. În acest interval protocormul poate fi divizat şi inoculat pe medii de proliferare în scopul creşterii coeficientului de înmulţire. De exemplu, prin această metodă, într-un an, dintr-un protocorm de Cymbidium se pot obţine circa 4 milioane de neoplantule. Îngrijirea orhideelor are în vedere, în primul rând, asigurarea condiţiilor de mediu optime, specifice fiecărei specii. Udatul substratului se face cu moderaţie, având grijă să se asigure o foarte bună drenare a acestuia întrucât stagnarea apei este foarte dăunătoare; udările vor fi mai frecvente în timpul sezonului cald şi de creştere activă şi înflorire şi mai rare în timpul iernii şi a perioadei de repaus relativ. Pulverizarea plantelor se va face mai frecvent 164

decât udarea substratului, umiditatea atmosferică optimă fiind de 70 % în timpul sezonului rece şi a perioadei de repaus relativ şi 80 % în timpul sezonului cald şi a perioadei de creştere activă şi înflorire. Fertilizarea fazială se face doar în perioada de creştere activă şi înflorire folosind îngrăşăminte minerale complexe NPK, aplicate sub formă de soluţii cu concentraţia de 0,05–0,1 %. Transplantarea se face la interval de 2–4 ani, la sfârşitul perioadei de repaus relativ, folosind un amestec de pământ reavăn şi cât mai uşor, mai ales în cazul speciilor epifite. Sunt preferate vasele mai mult joase decât înalte, iar în cazul speciilor epifite, vasele cu orificii şi pe pereţii laterali, pentru asigurarea unei cât mai bune aerisiri la nivelul sistemului radicular. După transplantare, timp de 1–2 săptămâni plantele se amplasează în condiţii de umbră iar udarea se face doar prin pulverizarea fină şi frecventă a plantelor, o udare a substratului în această perioadă antrenând riscul putrezirii rădăcinilor. Susţinerea plantelor folosind diferite tipuri de tutori este necesară în cazul orhideelor cu creştere monopodială.

7.3.1. CATTLEYA – familia Orchidaceae Genul Cattleya reuneşte circa 40 specii epifite cu pseudobulbi, originare din platourile înalte (de până la 2000 m) ale pădurilor tropicale din America Centrală şi de Sud. Dintre acestea, cea mai cunoscută şi apreciată este specia Cattleya labiata Lindl. Planta prezintă pseudobulbi, mai mult sau mai puţin fusiformi, care formează câte o singură frunză oblongă, lungă de până la 30 cm, groasă, colorată în verde deschis sau verde–oliv. Florile, foarte mari (circa 15 cm diametru), sunt foarte plăcut şi intens pafumate, înfloresc toamna şi sunt grupate în număr mic în raceme laxe. Au sepalele oval–alungite, cu marginea dreaptă iar petalele oval–lăţite, ondulate sau chiar franjurate pe margine, colorate în nuanţe diferite de roz–pal sau roz–magenta. Labelumul este foarte mare, cu aspect de pâlnie, având marginea puternic franjurată, colorat în roşu– purpuriu striat cu dungi subţiri, longitudinale, galben–aurii la bază. Speciile de Cattleya preferă spaţiile călduroase însă bine aerisite, cu minim 15 °C în timpul iernii, când plantele se trec printr-un uşor repaus. Solicită multă lumină fără însă ca plantele să fie expuse la soarele direct din timpul verii. Substratul se udă cu moderaţie dar pulverizarea plantelor se face des.

7.3.2. CYMBIDIUM – familia Orchidaceae Cymbidium este un gen cu circa 50 specii epifite sau terestre cu pseudobulbi, originare din zonele tropicale înalte ale Indiei, Asiei de Sud-Est şi Australiei. Dintre acestea, cele mai răspândite specii sunt: Cymbidium aloifolium Swartz. şi Cymbidium lowianum Rchb. Pe lângă acestea, în cultură sunt întâlniţi numeroşi hibrizi, în majoritate terestri, obţinuţi prin încrucişări ale speciilor botanice. Cymbidium aloifolium. Planta este epifită şi formează pseudobulbi mici, ovoizi din care pornesc frunze lineare, lungi de 30–60 cm. Florile, colorate în galben–crem striat cu roşu închis, au diametrul de circa 4,5 cm şi sunt grupate în raceme lungi de circa 30 cm. Înflorirea are loc la sfârşitul iernii – primăvara. 165

Cymbidium lowianum. Este o orhidee epifită cu pseudobulbi ovoizi, din care pornesc frunze lineare, lungi de 60–75 cm. Florile au diametrul de 9–12 cm, înfloresc primăvara şi sunt grupate în raceme erecte arcuite, lungi de până la 90 cm. Sepalele şi petalele sunt colorate în verde–gălbui iar labelumul bilabiat este colorat în verde–oliv, larg dungat cu roşu. Cymbidium este o orhidee de seră temperată, având nevoie de o temperatură medie de 20 °C în timpul sezonului cald şi 13 °C în timpul iernii. Are nevoie de foarte multă lumină însă se evită expunerea plantelor la soarele direct din timpul amiezelor de vară. Solicită udări moderate dar constante la nivelul substratului şi pulverizări frecvente pe frunze pentru menţinerea unei umidităţi relative ridicate, de 70–80 %.

7.3.3. CYPRIPEDIUM – familia Orchidaceae Genul Cypripedium reuneşte circa 35 specii terestre originare din pădurile situate în zonele temperate din emisfera nordică, sudul Asiei şi Mexic. Cele mai cunoscute specii sunt: Cypripedium calceolus L. și Cypripedium macranthon L. Cypripedium calceolus. Frunzele, ovat–eliptice, lungi de 5–20 cm, sunt grupate câte 3–5 pe lăstari lungi de circa 40 cm. Sepalele şi petalele sunt colorate în brun– purpuriu iar labelumul, lung de circa 9 cm este foarte bine dezvoltat, uşor turtit şi colorat în galben deschis. Înflorirea are loc vara. Cypripedium macranthon. Frunzele sunt ovat–eliptice, lungi de 8–15 cm, grupate câte 3–4 pe lăstari lungi de circa 45 cm. Atât sepalele cât şi petalele şi labelumul sunt colorate în roşu–purpuriu, floarea atingând diametrul de 8 cm. Înflorirea are loc vara. Speciile de Cypripedium sunt plante de seră rece, având nevoie de temperaturi medii de 10–12 °C iarna şi 18–20 °C în perioada caldă a anului. Preferă semiumbra. Solicită substraturi fertile, mijlocii, bine drenate; pH-ul trebuie să fie uşor acid la Cypripedium reginae, uşor alcalin la Cypripedium calceolus şi neutru la celelalte specii.

7.3.4. DENDROBIUM – familia Orchidaceae Genul Dendrobium reuneşte circa 900 specii, după unii autori, respectiv 1400 de specii după alţi autori, epifite sau terestre, originare din zonele tropicale calde şi umede înalte ale Indiei, Asiei de Sud-Est şi insulelor din Pacific. Dintre acestea, cea mai frecvent întâlnită este specia Dendrobium kingianum Bidwill & Lindl., la care se adaugă foarte mulți hibrizi ai acesteia cu alte specii. Planta formează pseudobulbii conici de pe care pornesc frunze ovat–obovate, lucioase, lungi de circa 10 cm. Florile sunt parfumate, colorate în nuanţe diferite de roz, roşu, mov sau alb şi reunite în raceme laxe, lungi de 7–15 cm. Sepalele sunt sagitate, dispuse ca şi laturile unui triunghi în timp ce petalele sunt mult mai mici, oval–eliptice; labelumul este bilabiat, cu labiul inferior mult dezvoltat, sagitat. Înflorirea are loc primăvara. Speciile de Dendrobium se caracterizează prin pretenţii ridicate faţă de lumină însă nu suportă soarele direct din zilele de vară. În raport cu temperatura sunt plante de seră rece, având nevoie de temperaturi medii de 16–18 °C în sezonul cald şi 10–12 °C iarna. Se pretează pentru utilizarea atât ca plante în ghivece cât şi ca flori tăiate. 166

7.3.5. PAPHIOPEDILUM – familia Orchidaceae Genul Paphiopedilum reuneşte circa 60 specii, în majoritate terestre, originare din arealele cu altitudini de circa 2000 de m din India, China şi Asia de Sud–Est. Speciile de Paphiopedilum se aseamănă destul de mult cu speciile de Cypripedium, cu care au fost şi sunt confundate de amatori, purtând acelaşi nume comun de papucel, sabotul sau papucul lui Venus. Cea mai răspândită este specia terestră Paphiopedilum villosum (Lindl.) Stein. Planta formează frunze lineare, pieloase, mai mult sau mai puţin canaliculate, colorate în verde intens şi lungi de 25–40 cm. Florile sunt solitare, au diametrul de circa 8 cm, înfloresc iarna – primăvara şi sunt susţinute de tije florale lungi de 15–25 cm; au sepalele şi petalele în formă de limbă, dispuse în cruce, cu marginile uşor ondulate şi vârful mai mult sau mai puţin răsfrânt, colorate în verde, verde–gălbui sau brun, cu vârful alb. Labelumul, mai mult sau mai puţin tronconic, cu vârful rotunjit, este colorat în brun–roşcat sau galben–brun. Speciile de Paphiopedilum se caracterizează prin pretenţii moderate faţă de temperatură, limitele termice acceptate de majoritatea speciilor fiind de minim 10 °C iarna şi maxim 30 °C vara. Au nevoie de termoperiodism diurn (diferenţe de temperatură de 5–6 °C între zi şi noapte) timp de 4–6 săptămâni pentru inducţia florală. În raport cu lumina deşi sunt pretenţioase vara plantele se umbresc întrucât nu suportă soarele direct în acest sezon. Solicită substraturi uşoare, fertile, foarte bine drenate, plantele fiind foarte sensibile la excesul şi stagnarea apei. Udatul se face astfel încât substratul să se menţină permanent reavăn în timpul sezonului cald şi să se usuce foarte uşor între două udări, iarna. Umiditatea atmosferică optimă este de 60–70 % vara şi 40–50 % iarna (în condiţiile în care se respectă pragurile termice precizate mai sus).

7.3.6. PHALAENOPSIS – familia Orchidaceae Genul Phalaenopsis include circa 50 specii epifite, cu creştere monopodială, originare din pădurile tropicale joase ale Asiei de Sud-Est şi Australiei, cea mai cunoscută fiind specia Phalaenopsis amabilis Blume. (orhideea fluture) și hibrizii acesteia cu alte specii botanice. Planta are frunzele sunt ovale, semipendente, cu lungimea de 15–30 cm. Florile mari, cu diametrul de până la 12 cm, au sepalele obovate şi petalele ovate şi sunt dispuse în cruce şi colorate în alb clar; labelumul bilabiat, este colorat în alb cu marginile galbene şi pătat cu roşu. Sunt grupate în raceme pendente, lungi de până la 1 m şi înfloresc în tot timpul anului. Speciile de Phalaenopsis sunt orhidee de seră caldă având nevoie de minim 16 °C iarna; vara plantele cresc şi înfloresc frumos în condiţii de semiumbră şi de temperaturi ce nu depăşesc 30 °C. Inducţia florală are loc în condiţiile asigurării timp de 4–5 săptămâni a unei diferenţe de temperatură între zi şi noapte de 3–4 °C (ideală este succesiunea 16 °C noaptea / 20 °C ziua). Solicită o umiditate moderată dar constantă la nivelul substratului şi o umiditate atmosferică ridicată, de 80–85 %. Este foarte sensibilă la excesul de umezeală din substrat şi la aerisirea insuficientă a acestuia motiv pentru care se va asigura un drenaj foarte bun şi se vor folosi vase joase, cu orificii şi pe pereţii laterali. 167

7.3.7. STANHOPEA – familia Orchidaceae Genul Stanhopea reuneşte circa 30 specii epifite, cu florile foarte parfumate, originare din pădurile tropicale din Mexic, America Centrală şi America de Sud. Dintre acestea, cea mai cultivată este specia Stanhopea tigrina Bateman & Lindl. Este o orhidee epifită, cu creştere simpodială şi pseudobulbi ovoizi ce dau naştere unei singure frunze lanceolat–eliptice mici, cu nervurile evidente. Florile mari, foarte parfumate, grupate în raceme pendente lungi de până la 45 cm, au forme asemănătoare unui cap de taur; înfloresc în perioada de vară – toamnă şi sunt colorate în galben–crem pătat cu striuri şi pete dense, roşii–purpurii, asemănătoare pielii de tigru. Plantele de Stanhopea manifestă geotropism pozitiv, cultivându-se în ghivece suspendate şi cu orificii laterale largi care să permită ieşirea şi creşterea pendentă a tulpinilor florale. Preferă semiumbra şi temperaturile moderate. Au nevoie de substraturi foarte uşoare, bine aerisite şi drenate, udate moderat în timpul sezonului cald şi rar, atât cât să nu se ususce de tot, iarna. În schimb, umiditatea atmosferică se va menţine la valori ridicate – 80 % în timpul sezonului cald şi 60 % iarna.

7.3.8. VANDA – familia Orchidaceae Vanda este un gen cu 30–40 specii epifite cu creştere monopodială, originare din pădurile tropicale ale Asiei, arhipelagului indonezian şi Australiei. Cea mai cunoscută este specia Vanda tricolor Lindl. & Query. Planta are frunzele lineare, uşor curbate şi canaliculate, lungi de circa 45 cm. Florile, foarte parfumate, cu diametrul de 5–7 cm, au sepalele şi petalele cărnoase, invers ovate, cu vârful obtuz, colorate în galben–crem striat cu brun–roşcat. Labelumul, mic şi în formă de fluture, are „antenele” galben– crem, „trupul” roz şi „aripioarele” roşii–violet. Florile sunt reunite în raceme lungi de până la 1 m şi înfloresc iarna. Speciile de Vanda sunt plante de seră caldă sau temperată, solicitând minim 13– 16 °C iarna şi maxim 30 °C în timpul sezonului cald. Au nevoie de multă lumină însă nu suportă soarele direct din timpul amiezelor de vară. Substratul se va menţine permanent reavăn în timpul sezonului cald şi se va lăsa să se usuce uşor între două udări iarna. Este imperios necesar ca acesta să fie uşor şi foarte bine drenat. Umiditatea atmosferică optimă este de 70–80 % în timpul sezonului cald şi 50–60 % iarna.

Rezumat Pentru foarte mulţi dintre iubitorii de flori orhideele – prin diversitatea impresionantă a formelor, mărimii, parfumului și culorilor – reprezintă sublimul; cu un număr foarte mare de genuri, specii şi varietăţi, soiuri sau hibrizi, orhideele reprezintă, fără îndoială, cea mai numeroasă grupă de plante floricole. Din punct de vedere botanic orhideele pot fi epifite, terestre sau litofite şi pot avea creştere monopodială sau simpodială. Orhideele epifite sunt cele mai numeroase şi îşi au originea în zonele tropicale şi subtropicale ale globului unde se fixează pe scoarţa sau în scorburile arborilor care compun vegetaţia lemnoasă a acestor zone. Din punct de vedere al creşterii orhideele 168

epifite pot avea atât creştere monopodială cât şi creştere simpodială. Orhideele terestre îşi au originea în zonele temperate din arealele geografice amintite mai sus; ele prezintă rădăcini normale şi tulpini rizomatoase cu creştere simpodială. Unele dintre orhideele terestre prezintă însă ca şi orhideele epifite rădăcini adventive aeriene, cu aceleaşi funcţii şi proprietăţi ca şi în cazul acestora. Orhideele litofite sunt tot terestre însă au proprietatea de a creşte în soluri stâncoase, foarte sărace. Creşterea monopodială presupune ca formarea noilor frunze, rădăcini aeriene şi flori să aibă loc prin intermediul mugurelui terminal, aflat în vârful tulpinii verticale, neramificate. Creşterea este unidirecţională, tulpina plantei înălţându-se odată cu formarea noilor frunze, rădăcini aeriene şi flori, plantele având adesa aspect de liană. Creşterea simpodială se realizează multidirecţional, la nivel orizontal, planta având aspectul unei tufe. Tulpina plantei este rizomaţoasă, târâtoare, prevăzută cu muguri ce dau naştere noilor lăstari purtători de frunze şi flori. În cazul speciilor epifite, aceşti lăstari se îngroaşă la bază şi formează nişte formaţiuni mai mult sau mai puţin ovoide, asemănătoare bulbilor (pseudobulbi). Un număr restrâns de specii prezintă în locul pseudobulbilor tuberculi, aceste specii având nevoie anual de un repaus profund, asociat cu pierderea organelor vegetative aeriene. Florile au o alcătuire specială: 3 sepale identice cu aspect petaloid; 3 petale, două dintre ele fiind identice, iar ce-a de-a treia total deosebită, având forme, mărimi şi culori dintre cele mai spectaculoase şi purtând denumirea de „labelum”; androceul şi gineceul fuzionează şi formează împreună o formaţiune numită columnă sau gynandriu. Ciclul biologic al orhideelor implică o perioadă de creştere vegetativă activă şi de înflorire şi o perioadă de repaus, relativ sau profund, în funcţie de specie. Exigenţele ecologice variază foarte mult în funcţie de specie, aceste exigenţe fiind rezultatul condiţiilor de mediu din zonele de origine în care plantele s-au format şi au evoluat. Astfel, în funcţie de specie, exigenţele termice se înscriu în intervalul 16–30 °C ziua şi 12–24 °C noaptea pentru sezonul cald, respectiv 13–26 °C ziua şi 10–20 °C noaptea pentru sezonul rece. Termoperiodismul diurn este, așadar, o necesitate pentru orhidee, indiferent de etapa ciclului biologic în care acestea se află. În raport cu lumina majoritatea orhideelor manifestă pretenţii ridicate, fără însă ca soarele să bată direct pe plante. Speciile epifite cu frunze coriacei, mai mult sau mai puţin înguste, suportă bine soarele direct în timp ce speciile terestre cu frunze cărnoase preferă semiumbra. Faţă de apă orhideele, mai ales cele epifite, au pretenţii moderate la nivelul substratului. Apa folosită la udat trebuie să aibă un pH uşor acid (6,0–6,5) şi să aibă temperatura mediului ambiant. Substratul de cultură trebuie să fie cât se poate de poros, afânat, uşor, bine drenat, mai ales la speciile epifite, care au nevoie de un grad ridicat de aeraţie la nivelul rădăcinilor. Înmulţirea orhideelor se realizează atât pe cale vegetativă, prin butăşire sau divizarea tufei cât şi pe cale generativă, prin seminţe. De asemenea, foarte mult folosită în ultima perioadă este înmulţirea in vitro. Îngrijirea orhideelor are în vedere, în primul rând, asigurarea condiţiilor de mediu optime, specifice fiecărei specii. Întrebări: 1. Câte tipuri de orhidee din punct de vedere botanic cunoașteți ? Detaliați și exemplificați pe specii. 169

2. Câte tipuri de creștere întâlnim la orhidee ? Detaliați și exemplificați pe specii. 3. Care este alcătuirea florilor de orhidee ? 4. Cum caracterizați exigențele ecologice ale orhideelor ? Detaliați și exemplificați pe specii. 5. Care sunt metodele de înmulțire întâlnite la orhidee ? Detaliați și exemplificați pe specii. 6. Care sunt lucrările de îngrijire aplicate orhideelor ? 7. Recunoașteți speciile de orhidee prezentate folosindu-vă de planșele color de pe CD-ul atașat la sfârșitul cursului. Bibliografie 1. 2. 3. 4. 5.

Băla Maria, 2007. Floricultură generală şi specială. Ed de Vest, Timişoara. Cantor Maria, 2003. Floricultură generală şi specială. Ed. Risoprint, Cluj–Napoca. Şelaru Elena, 2006. Plante de apartament. Ed. Ceres, Bucureşti. Toma Fl., 2003. Floricultură şi gazon. Vol. I, Ed. Cris Book Universal Bucureşti. Toma Fl., 2009. Floricultură și Artă florală. Vol. I și III. Ed. InvelMultimedia București.

7.4. BROMELII Epifite, în marea lor majoritate, bromeliile au un sistem radicular superficial, foarte fin, cu rădăcinile subţiri şi fragile și impresionează fie prin caracterele frunzelor, fie ale florilor iar în unele cazuri, atât ale frunzelor cât şi ale florilor. Frunzele sunt coriacei, mai mult sau mai puţin concave şi arcuite, înguste sau mai late, cu sau fără spini pe margine, dispuse într-o rozetă cu aspect de cornet. Coloritul frunzelor este foarte variat, întâlnindu-se nuanţe foarte diferite de verde, roşu, roz, violet sau albastru, unicolore, marmorate sau striate. Florile, pornind din cornetul de frunze, sunt de asemenea, foarte variate ca formă, mărime, culoare şi dispunere, având o durată scurtă de decor. Ele sunt însă însoţite de bractei persistente, colorate în nuanţe foarte vii de roşu, roz, violet, galben, albastru, crem. La unele specii florile sunt mai puţin dezvoltate, inferioare din punct de vedere decorativ frunzelor în timp ce la altele florile sunt mai bine şi frumos dezvoltate, fiind folosite şi ca flori tăiate; la alte specii atât florile cât şi frunzele sunt la fel de interesante din punct de vedere decorativ. După înflorire şi fructificare planta mamă moare, locul ei fiind luat de drajonii care se formează la baza acesteia şi care în funcţie de specie, au o creştere mai lentă sau mai rapidă. Din punct de vedere al exigenţelor ecologice bromeliile sunt considerate plante de seră caldă şi umedă. Temperatura optimă variază între 20 şi 28 °C, în funcţie de specie; chiar şi iarna, temperatura optimă nu trebuie să scadă sub 15–16 °C. O temperatură mai mare cu 2–3 °C la nivelul substratului faţă de temperatura din atmosferă este benefică pentru creşterea şi înflorirea plantelor. Solicită o umiditate moderată la nivelul substratului însă au nevoie de o umiditate atmosferică ridicată, de 80–85 %, fiind plante sensibile la aerul închis, cald şi 170

uscat, specific apartamentelor. Preferă semiumbra şi tolerează bine şi umbra însă în aceste condiţii coloritul frunzelor şi al florilor îşi pierde din intensitate; speciile cu frunze ţepoase şi colorate în nuanţe de violet şi cenuşiu suportă bine soarele direct şi capătă un colorit palid, mai puţin interesant în condiţii de umbră. Având în vedere sistemul radicular superficial şi foarte fragil, caracteristic majorităţii speciilor epifite, bromeliile solicită un substrat foarte uşor, poros, bine drenat, cu pH-ul acid (5–6), alcătuit din componente care permit o bună aerisire la nivelul rădăcinilor (turbă fibroasă, muşchi vegetal, pământ de conifere, pământ de ferigi, pământ de ericacee, etc.). Tot pentru realizarea unei bune aerisiri la nivelul rădăcinilor se recomandă ca vasele de cultură să fie mai mult joase decât înalte şi să prezinte orificii şi pe pereţii laterali (foarte practice sunt, de exemplu, coşurile din împletituri de răchită). Înmulţirea bromeliilor se realizează prin seminţe şi separarea drajonilor care se formează la baza plantelor mamă după înflorire. Unele specii (ananasul) se înmulţesc şi prin butaşi de vârf de lăstari. În condiţii de cultură seminţele se obţin doar prin polenizare artificială, fiind necesară o perioadă de 6–7 luni din momentul polenizării până la maturarea lor. Ele sunt foarte mici şi imediat după recoltare şi separarea de fruct (care este o capsulă) se spală bine şi se întind pe o pânză sau hârtie absorbantă în vederea uscării. Semănatul se face primăvara, în februarie-martie, pe substrat de turbă fibroasă, în lădiţe, prin împrăştiere; fiind foarte mici seminţele pătrund singure printre fibrele de turbă şi nu este necesară acoperirea lor cu pământ executându-se doar o tasare uşoară a substratului după semănat. După semănat se pulverizează bine substratul cu jet fin şi slab de apă după care lădiţele se acopăr cu foaie de sticlă şi hârtie de culoare închisă pentru păstrarea unui climat umed şi întunecos, necesar germinaţiei. Din acest considerent, foarte practice pentru semănat sunt cutiile din plastic cu capac. Condiţiile optime pentru germinaţia seminţelor sunt: 20–22 °C în atmosferă, 24–26 °C în substrat, 95 % umiditatea atmosferică, substratul menţinut permanent reavăn prin udări constante cu apă călduţă (28–30 °C); în aceste condiţii plantele răsar după 2–4 săptămâni de la semănat. Din momentul răsăririi plantelor temperatura se scade cu 2–3 °C iar umiditatea atmosferică cu 5–10 %. După 1,5–2,0 luni de la răsărire răsadurile se repică în lădiţe la distanţele de 2 x 2 cm sau în plăci alveolare cu alveolele de 2 cm. Aici plantele se îngrijesc timp de 4–5 luni după care se plantează în plăci alveolare cu alveolele de 4 cm sau se repică în lădiţe la distanţele de 4 x 4 cm, unde vor rămâne timp de 4 luni. În continuare, la interval de 5–6 luni plantele se transplantează de 2–3 ori, în ghivece de mărime crescândă, de la 10 la 14 cm, în funcţie de specie. De la semănat şi până la înflorire este necesară o perioadă de 1,5–3 ani, în funcţie de specie. Separarea drajonilor de planta mamă se face, de regulă, după 6–9 luni de la înflorire, când aceştia sunt suficient de bine dezvoltaţi şi posedă rădăcini proprii. După separare drajonii se plantează superficial, în ghivece cu diametrul de 6–8 cm, în substrat corespunzător, asigurându-se timp de 4–6 săptămâni aceleaşi condiţii de mediu ca şi în cazul semănăturilor. După 5–6 luni plantele se transplantează în ghivece cu diametrul de 10 cm, urmând ca după alte 5–6 luni să se facă o nouă transplantare în ghivece cu diametrul de 12–14 cm, în funcţie de specie. 171

Plantele obţinute din drajoni sunt capabile să înflorească după 1,5–3 ani de cultură, în funcţie de specie. Înmulţirea prin butaşi se practică cel mai frecvent la ananas, butaşul fiind de fapt rozeta înălţată de frunze ce însoţeşte fructul. Aceasta se detasează de fruct, se trece cu baza prin praf de cărbune vegetal şi se lasă câteva ore să se cicatrizeze bine secţiunea rezultată în urma detaşării. În continuare butaşul se plantează superficial în substrat de turbă fibroasă + perlit şi se asigură aceleaşi condiţii de mediu ca în cazul semănăturilor. Înrădăcinarea durează 2–3 luni, de la butăşire şi până la obţinerea plantelor capabile să înflorească şi să fructifice fiind necesară o perioadă de 3–4 ani. Îngrijirea bromeliilor este destul de uşoară, dacă se respectă condiţiile specifice pentru fiecare factor de mediu în parte. Menţinerea temperaturii în intervalul 20–28 °C în timpul sezonului cald, asigurarea unui prag termic minim de 16 °C iarna, menţinerea substratului permanent reavăn şi pulverizarea repetată a plantelor pentru asigurarea unei umidităţi atmosferice ridicate, de 80–85 %, asigurarea luminii în acord cu exigenţele speciilor aşa cum s-a precizat la exigenţele ecologice, sunt principalele lucrări de îngrijire aplicate bromeliilor. Pe lângă udarea directă a substratului cornetul de frunze se va menţine permanent plin cu apă, având grijă ca la interval de 1,5–2,0 luni apa să fie înlocuită total cu apă proaspătă, uşor acidă. Pentru udatul substratului se va folosi, de asemenea, apă uşor acidă, cu temperatura de 28–30 °C. La interval de o lună se fac tratamente cu substanţe pe bază de cupru (Dithane M 45 0,2 %, Ridomil 48 0,3 %, Benlate 0,2 %, etc.) pentru prevenirea atacului de Fusarium şi Pytium. Pe tot parcursul sezonului cald se fac fertilizări faziale lunare cu îngrăşăminte minerale complexe aplicate sub formă de soluţii cu concentraţia de 0,05– 0,1 %. Pentru speciile la care florile reprezintă elementul decorativ principal al plantei pe lângă aceste fertilizări se aplică tratamente cu Etephon, Ethrel sau acetilenă. Aceste tratamente se aplică la plantele mature, cu circa 2 luni înainte de data programată pentru înflorire, întrerupând în acest interval fertilizările radiculare. Etephonul şi ethrelul se aplică direct asupra plantelor, sub formă de soluţii cu concentraţia de 0,1 %; aceste soluţii se aplică la interval de 15 zile cu 2 luni înainte de data programată pentru înflorire. Acetilena (care este un gaz) se aplică prin barbotare, de 2 ori pe zi, în apa din cornetul de frunze, în acelaşi interval de timp. După 6–9 luni de la înflorire, drajonii care s-au format la baza plantei mamă se separă şi se plantează în ghivece cu amestec de pământ iar planta mamă se aruncă.

7.4.1. AECHMEA – familia Bromeliaceae Genul Aechmea (ecmea) reuneşte circa 200 specii, în majoritate epifite, cu frunzele în formă de panglică, cu sau fără ţepi pe margine, originare din regiunile tropicale ale Mexicului, Americii Centrale şi de Sud şi Indiilor de Vest. Dintre acestea, cea mai cunoscută este specia: Aechmea fasciata Bak. (syn. A. Rhodocyanea Waw., Billbergia fasciata Lindl.). Planta formează o rozetă bogată de frunze, dispuse în formă de cornet, cu înălţimea de până la 60 cm şi diametrul de 50 cm. Frunzele, sunt ţepoase pe margine, lungi de până la 60 cm şi late de până la 7 cm, vizibil concave, coriaceu–pergamentoase, colorate în verde–cenuşiu, zebrate transversal cu benzi albe–argintii. Florile înfloresc în mai–iunie şi sunt colorate în albastru–violaceu. 172

7.4.2. ANANAS – familia Bromeliaceae Genul Ananas (ananas) include 5–6 specii terestre, cu frunze lanceolate, originare din America de Sud. Dintre acestea, se întâlnesc mai frecvent în cultură speciile Ananas bracteatus Mill. şi Ananas comosus Mer. (syn. A. sativus Schultz). Ananas bracteatus. Planta formează o rozetă largă de frunze cu înălţimea de până la 70 cm şi diametrul de până la 50 cm. Frunzele sunt lanceolate, cu vârful puternic ascuţit, foarte rigide, cu ţepi puternici pe margine şi în vârf, colorate în verde–brun, lucioase. Există şi o varietate foarte frumoasă – ’Tricolor’ cu frunzele dungate cu verde şi galben–crem şi marginea şi spinii roz–strălucitor. Vara plantele formează flori galben–roşietice însoţite de braceti roşii, dispuse într-o inflorescenţă spiciformă cilindrică, lungă de circa 15 cm. În zonele de origine florile sunt urmate de fructe brun– verzui, comestibile, plăcut aromate dar nu foarte suculente. Ananas comosus. Este specia de la care provin fructele de ananas comercializate pe piaţă. Planta se caracterizează printr-o vigoare mai mare, frunzele atingând lungimea de până la 1 m. Acestea sunt, de asemenea, prevăzute cu ţepi puternici pe margine şi în vârf şi sunt colorate în verde închis la varietatea tip şi verde cu marginile galben–crem la varietatea ’variegatus’. Florile apar vara şi sunt colorate în roşu–violet sau albastru violet, înconjurate de bractei galben-roşietice, reunite în inflorescenţe spiciforme cilindrice, lungi de până la 30 cm.

7.4.3. BILLBERGIA – familia Bromeliaceae Billbergia (bilbergia) este un gen cu circa 60 specii epifite, renumite pentru inflorescenţele sale tip panicul sau racem, frumos arcuite, purtătoare de flori cilindrice înconjurate de bractei lungi, oval–eliptice, roz–roşietice, originare din sudul Mexicului, America Centrală şi nordul, estul şi centrul Americii de Sud. Cele mai cunoscute specii sunt: Billbergia nutans Wendl. şi Billbergia vittata Brog. Billbergia nutans. Rozeta de frunze are un aspect tubular, fiind compusă din 12–15 frunze vizibil concave, coriacei, cu ţepi mici dar aspri pe margine, colorate în verde–cenuşiu, striate uneori cu roşu. Frunzele au lungimea de până la 50 cm şi lăţimea de 1,5–2,0 cm. Florile apar vara şi au petalele răsfrânte, colorate în verde–pal, cu marginile albastre şi staminele galbene; sunt grupate în panicule laxe, arcuite, lungi de 15–20 cm şi sunt însoţite la bază de bractei lungi, roz–roşietice, persistente. Billbergia vittata. Frunzele concave, verzi-cenuşii sau verzi–măslinii, lungi de 40–90 cm şi late de 2,0–3,0 cm, sunt reunite câte 8–10 în rozete cu aspect tubular ce pot atinge 90–10 cm înălţime şi 40 cm diametru. Florile, în număr de circa 20, sunt grupate în inflorescenţe viguroase tip panicul cu lungimea de până la 75 cm. Au petalele colorate în verde–pal iar sepalele în oranj, fiind înconjurate de bractei roşii–oranj.

7.4.4. CRYPTANTHUS – familia Bromeliaceae Genul Cryptanthus (bromelia bijuterie) reuneşte circa 20 specii terestre pitice, originare din platourile înalte împădurite ale Braziliei, cea mai cunoscută specie fiind Cryptanthus bivittatus Brong. Planta formează o rozetă compactă de frunze sagitate, lungi de până la 18 cm, cu marginile mai mult sau mai puţin ondulate şi fin dinţate, 173

colorate în verde închis peste care se suprapun benzi longitudinale albe sau roz–pal. Florile, puţin însemnate decorativ, apar vara la baza cornetului de frunze, sunt albe şi au lungimea de până la 2,5 cm, fiind grupate în corimbe laxe. Talia plantei nu depăşeşte 10 cm înălţime şi 20 cm diametru.

7.4.5. GUZMANIA – familia Bromeliaceae Genul Guzmania (guzmania) include circa 120 specii, în majoritate epifite, originare din arealele calde şi umede cuprinse între sudul SUA şi nord–vestul Americii de Sud. Cea mai cunoscută specie este Guzmania lingulata Mez. Planta formează o rozetă de frunze cu aspect de pâlnie, cu înălţimea şi diametrul de până la 45 cm. Frunzele sunt linear–lanceolate, colorate în verde deschis, striate uneori cu alb–verzui, uşor recurbate. Florile tubuloase, lungi de 4,5 cm, albe sau crem, sunt înconjurate de bractei mari, roz, roşii, galbene sau portocalii; sunt grupate în inflorescenţe corimbiforme alungite ce pornesc din mijlocul rozetei şi ating o înălţime de 30–45 cm.

7.4.6. NEOREGELIA – familia Bromeliaceae Genul Neoregelia (neoregelia) reuneşte circa 70 specii epifite sau terestre, originare din pădurile tropicale înalte ale Americii de Sud. Dintre acestea, cea mai cunoscută este specia Neoregelia carolinae Query. Este o bromelie epifită care formează o rozetă cu 12–20 de frunze dispuse astfel încât formează un cornet (pâlnie) larg, în care cresc florile. Frunzele sunt linear–sagitate, coriacei, lungi de 40–60 cm, cu marginile fin şi aspru dinţate, colorate în verde la varietatea tip sau verde dungat cu benzi alb–argintii şi roz–roşietice la varitatea ’Tricolor’. În timpul înfloririi partea bazală a frunzelor se colorează în roşu aprins, această combinaţie de culori reprezentând elementul decorativ cel mai important al plantei. Florile – puţin însemnate decorativ – apar vara şi sunt tubuloase, lungi de până la 4 cm, colorate în roşu–violet sau albastru–lavand, înconjurate de bractei roşii.

7.4.7. TILLANDSIA – familia Bromeliaceae Genul Tillandsia reuneşte peste 400 specii epifite în marea lor majoritate, originare din arealul tropical cuprins între sudul SUA, America Centrală şi America de Sud. Cele mai cunoscute specie ale acestui gen sunt Tillandsia cyanea Lind. și Tillandsia multicaulis Steud. Tillandsia cyanea. Frunzele sunt triangular–lineare, foarte frumos recurbate, lungi de până la 35 cm, colorate în verde închis, striate la bază cu roşu şi dispuse dens într-o rozetă cu aspect de tufă. Florile sunt tubuloase, lungi de circa 3 cm, cu petalele mult răsfrânte, colorate în violet intens şi înconjurate de bractei roz; sunt grupate în număr de circa 20 în inflorescenţe spiciforme aplatizate, foarte interesante. Înflorirea are loc la sfârşitul primăverii sau toamna. Tillandsia multicaulis. Planta formează o rozetă tipică bromeliilor, cu aspect de pâlnie (cornet). Frunzele sunt lineare, cu vârful ascuţit, lungi de 30–40 cm, colorate în verde intens, strălucitor. Spre sfârşitul primăverii din axilele frunzelor bazale apar până la 6–7 tije florale lungi de circa 40 cm ce susţin inflorescenţe spiciforme uşor aplatizate. 174

Florile sunt tubuloase, albastre, lungi de până la 7 cm, protejate de bractei colorate în roşu–strălucitor.

7.4.8. VRIESEA – familia Bromeliaceae Genul Vriesea include circa 250 specii, în marea lor majoritate epifite, originare din pădurile tropicale existente în arealul delimitat de sudul SUA, America Centrală şi America de Sud. Cea mai cunoscută specie a genului este Vriesea splendens (Brongn.) Lem. Planta se caracterizează printr-o rozetă tipică, alcătuită din frunze lineare, lungi de circa 80 cm, frumos arcuite, colorate în verde–măsliniu brazdat transversal cu verde– argintiu sau brun–roşcat. Florile sunt tubuloase, galbene, protejate de bractei roşii, strălucitoare; sunt grupate în raceme spiciforme terminale puternic aplatizate, lungi de circa 50 cm. Înfloresc vara şi pot fi utilizate atât ca plante în ghiveci cât şi ca flori tăiate.

Rezumat Ca și orhideele, bromeliile sunt, în marea lor majoritate, epifite, caracterizate printr-un sistem radicular superficial, foarte fin, cu rădăcinile subţiri şi fragile; ele impresionează fie prin caracterele frunzelor, fie ale florilor iar în unele cazuri, atât ale frunzelor cât şi ale florilor. Frunzele bromelilor sunt coriacei, mai mult sau mai puţin concave şi arcuite, înguste sau mai late, cu sau fără spini pe margine, dispuse într-o rozetă cu aspect de cornet. În acest cornet se acumulează apa din precipitaţii. Coloritul frunzelor este foarte variat, întâlnindu-se nuanţe foarte diferite de verde, roşu, roz, violet sau albastru, unicolore, marmorate sau striate. Florile, pornind din cornetul de frunze, sunt de asemenea, foarte variate ca formă, mărime, culoare şi dispunere, având o durată scurtă de decor. Ele sunt însă însoţite de bractei persistente, colorate în nuanţe foarte vii de roşu, roz, violet, galben, albastru, crem. La unele specii florile sunt mai puţin dezvoltate, inferioare din punct de vedere decorativ frunzelor în timp ce la altele florile sunt mai bine şi frumos dezvoltate, fiind folosite şi ca flori tăiate; la alte specii atât florile cât şi frunzele sunt la fel de interesante din punct de vedere decorativ. După înflorire şi fructificare planta mamă moare, locul ei fiind luat de drajonii care se formează la baza acesteia şi care în funcţie de specie, au o creştere mai lentă sau mai rapidă. Din punct de vedere al exigenţelor ecologice, bromeliile sunt considerate plante de seră caldă şi umedă. Temperatura optimă variază între 20 şi 28 °C, în funcţie de specie; chiar şi iarna, temperatura optimă nu trebuie să scadă sub 15–16 °C. O temperatură mai mare cu 2–3 °C la nivelul substratului faţă de temperatura din atmosferă este benefică pentru creşterea şi înflorirea plantelor. Solicită o umiditate moderată la nivelul substratului însă au nevoie de o umiditate atmosferică ridicată, de 80–85 %, fiind plante sensibile la aerul închis, cald şi uscat, specific apartamentelor. Preferă semiumbra şi tolerează bine şi umbra însă în aceste condiţii coloritul frunzelor şi al florilor îşi pierde din intensitate; speciile cu frunze ţepoase şi colorate în nuanţe de violet şi cenuşiu suportă bine soarele direct şi capătă un colorit palid, mai puţin interesant în condiţii de umbră. Având în vedere 175

sistemul radicular superficial şi foarte fragil, caracteristic majorităţii speciilor epifite, bromeliile solicită un substrat foarte uşor, poros, bine drenat, cu pH-ul acid (5–6), alcătuit din componente care permit o bună aerisire la nivelul rădăcinilor (turbă fibroasă, muşchi vegetal, pământ de conifere, pământ de ferigi, pământ de ericacee, etc.). Tot pentru realizarea unei bune aerisiri la nivelul rădăcinilor se recomandă ca vasele de cultură să fie mai mult joase decât înalte şi să prezinte orificii şi pe pereţii laterali (foarte practice sunt, de exemplu, coşurile din împletituri de răchită). Înmulţirea bromeliilor se realizează prin seminţe şi separarea drajonilor care se formează la baza plantelor mamă după înflorire. Unele specii (ananasul) se înmulţesc şi prin butaşi de vârf de lăstari. Îngrijirea bromeliilor este destul de uşoară, dacă se respectă condiţiile specifice pentru fiecare factor de mediu în parte. Menţinerea temperaturii în intervalul 20–28 °C în timpul sezonului cald, asigurarea unui prag termic minim de 16 °C iarna, menţinerea substratului permanent reavăn şi pulverizarea repetată a plantelor pentru asigurarea unei umidităţi atmosferice ridicate, de 80–85 %, asigurarea luminii în acord cu exigenţele speciilor aşa cum s-a precizat la exigenţele ecologice, sunt principalele lucrări de îngrijire aplicate bromeliilor. Pe lângă udarea directă a substratului cornetul de frunze se va menţine permanent plin cu apă, având grijă ca la interval de 1,5–2,0 luni apa să fie înlocuită total cu apă proaspătă, uşor acidă. Pentru udatul substratului se va folosi, de asemenea, apă uşor acidă, cu temperatura de 28–30 °C. La interval de o lună se fac tratamente cu substanţe pe bază de cupru (Dithane M 45 0,2 %, Ridomil 48 0,3 %, Benlate 0,2 %, etc.) pentru prevenirea atacului de Fusarium şi Pytium. Pe tot parcursul sezonului cald se fac fertilizări faziale lunare cu îngrăşăminte minerale complexe aplicate sub formă de soluţii cu concentraţia de 0,05–0,1 %. Întrebări: 1. Cum explicați dispunerea în cornet a frunzelor de bromelii ? Care este implicația practică a acestei particularități ? 2. Cum clasificați speciile de bromelii în raport cu importanța florilor ? 3. Cum caracterizați exigențele ecologice ale bromeliilor? Detaliați și exemplificați pe specii. 4. Care sunt metodele de înmulțire întâlnite la bromelii ? Detaliați și exemplificați pe specii. 5. Care sunt lucrările de îngrijire aplicate bromeliilor ? 6. Recunoașteți speciile de bromelii prezentate folosindu-vă de planșele color de pe CD-ul atașat la sfârșitul cursului. Bibliografie 1. 2. 3. 4. 5.

Băla Maria, 2007. Floricultură generală şi specială. Ed de Vest, Timişoara. Cantor Maria, 2003. Floricultură generală şi specială. Ed. Risoprint, Cluj–Napoca. Şelaru Elena, 2006. Plante de apartament. Ed. Ceres, Bucureşti. Toma Fl., 2003. Floricultură şi gazon. Vol. I, Ed. Cris Book Universal Bucureşti. Toma Fl., 2009. Floricultură și Artă florală. Vol. I și III. Ed. InvelMultimedia București.

176

7.5. PALMIERI Palmierii sunt originari, în marea lor majoritate, din zonele tropicale şi subtropicale şi au tulpina cilindrică, cel mai adesea neramificată, mai scurtă sau mai înaltă, în funcţie de specie. Tulpina se termină cu un buchet de frunze foarte mari la care se adaugă, în zonele de origine, inflorescenţele; ea poartă cicatrici evidente ale frunzelor care cad pe măsură ce planta înaintează în vârstă. Frunzele sunt penate sau palmate, mai mult sau mai puţin rigide şi au peţiolul inerm sau invaginat la bază, cu sau fără spini; sunt colorate în nuanţe foarte diferite de verde iar la unele specii foliolele sunt garnisite cu perişori mai lungi sau mai scurţi. Florile, nesemnificative decorativ, apar cel mai adesea, doar în zonele de origine şi sunt foarte numeroase, grupate în inflorescenţe mari, simple sau ramificate; sunt colorate cel mai adesea în alb, galben, roz sau violet. În zonele de origine florile sunt urmate de fructe tip drupă sau bacă, comestibile la unele specii (curmal sau cocos). În raport cu exigenţele ecologice, palmierii sunt, în marea lor majoritate, plante de seră caldă şi umedă. Iarna este bine ca plantele să se treacă printr-un uşor repaus însă temperatura nu trebuie să scadă sub 5–10 C °(în funcţie de specie). În timpul sezonului cald sunt preferate temperaturile de 25–30 °C. Sunt plante iubitoare de lumină, majoritatea speciilor suportând bine atât soarele direct cât şi semiumbra. Se udă moderat dar constant în timpul sezonului cald şi mai rar, lăsând substratul să se usuce uşor între două udări, iarna. Umiditatea atmosferică trebuie menţinută la valori ridicate, optimul fiind 70–80 % în sezonul cald şi 50–60 % iarna. Solicită substraturi fertile, mijlocii, neutre sau uşor alcaline, foarte bine drenate. Înmulţirea palmierilor se face prin seminţe aduse din zonele de origine; acestea au o durată a facultăţii germinative destul de scăzută, motiv pentru care este bine ca semănatul să se realizeze cât mai repede după recoltarea seminţelor. Unele specii pot fi înmulţite ocazional şi prin butăşirea lăstarilor care apar uneori la baza plantei însă înrădăcinarea acestora este foarte dificilă. Seminţele au tegumentul foarte dur fiind necesară menţinerea acestora în apă călduţă timp de 1–2 zile sau aplicarea unui alt tratament de înmuiere a tegumentului înainte de semănat. Semănatul se face în ghivece, într-un substrat alcătuit din turbă sau muşchi vegetal în amestec cu nisip sau perlit, îngropând seminţele la adâncimea de 2–3 cm în acest substrat. Ghivecele se aşează pe un parapete pe sub care trec registre de încălzire, asigurarea unei temperaturi ridicate, de 25–30 °C la nivelul substratului fiind esenţială pentru germinaţia seminţelor. Menţinerea unei umidităţi constante la nivelul substratului este, de asemenea, foarte importantă pentru germinaţia seminţelor. Răsărirea plantelor se produce destul de greu, de la semănat la răsărire fiind necesare 3– 4 săptămâni la Livistona, 4–5 luni la Chamaerops sau chiar 6–12 luni la Phoenix. Creşterea plantelor după răsărire este, de asemenea, un proces foarte lent, astfel încât schimbarea ghiveciului este posibilă abia după un an. Următoarea schimbare a ghiveciului este posibilă după 2 ani. Îngrijirea palmierilor este foarte uşoară, principala grijă constând în asigurarea factorilor de mediu conform cerinţelor fiecărei specii. Primăvara devreme, odată la 3–6 ani, în funcţie de mărimea plantelor se face transplantarea în amestec de pământ proaspăt, schimbând la nevoie şi mărimea ghiveciului, în raport cu volumul plantei. Între transplantări, tot primăvara devreme, se recomandă înlocuirea substratului de la 177

suprafaţă cu un amestec de pământ bogat în mraniţă foarte bine descompusă. Din primăvară şi până toamna se fac fertilizări faziale lunare cu îngrăşăminte minerale complexe, aplicate fie sub formă de soluţii cu concentraţia de 0,15–0,2 % fie sub formă de batoane nutritive care se înfig în substratul din ghiveci. Pulverizarea plantelor, atât pentru îndepărtarea prafului cât şi pentru menţinerea unei umidităţi atmosferice ridicate precum şi tăierea frunzelor îngălbenite, sunt lucrări care trebuie avute în vedere.

7.5.1. CHAMAEDOREA – familia Palmae (Arecaceae) Chamaedorea este un gen cu circa 100 specii originare din pădurile tropicale ale Mexicului, Americii Centrale şi de Sud. Dintre acestea, cea mai cunoscută este specia Chamaedorea elegans Mart. (șamedorea). Planta formează mai multe tulpini neramificate, asemănătoare celor de bambus, înalte de până la 1,0–1,5 m în condiţii de apartament şi 2,0–3,0 m în zonele de origine. Frunzele sunt penate, cu 21–40 foliole linear–sagitate, colorate în verde intens. Florile apar şi în condiţii de apartament la plantele mature şi sunt nesemnificative decorativ, colorate în galben şi grupate în panicule lungi de 15–30 cm; înfloresc din primăvară până toamna şi sunt urmate de bace mici, sferice, negre.

7.5.2. CHAMAEROPS – familia Palmae (Arecaceae) Genul Chamaerops include o singură specie – Chamaerops humilis L., originară din bazinul mediteranean. Planta se caracterizează printr-o capacitate bună de drajonare astfel că plantele mature pot avea adesea aspect de tufă. Tulpinile sunt neramificate şi poartă în vârf frunze palmat–sectate, în formă de evantai, lungi de 60– 100 cm; frunzele au peţiolul aplatizat, prevăzut cu spini pe margine şi limbul alcătuit din 12–15 foliole linear–ascuţite. În condiţii de apartament nu depăşeşte 1–1,5 m înălţime însă în zonele de origine înălţimea medie a plantei este de circa 3 m. Florile apar doar în zonele de origine, în perioada de primăvară – vară şi sunt grupate în panicule dense, lungi de circa 35 cm. Este un palmier de seră rece, mulţumindu-se cu 8– 10 °C iarna, când plantele se trec printr-un repaus relativ şi se udă rar, doar atât cât să nu se usuce de tot substratul. Are nevoie de multă lumină dar nu suportă insolaţia din timpul zilelor de vară.

7.5.3. COCOS – familia Palmae (Arecaceae) Genul Cocos include o singură specie – Cocos nucifera L., originară din regiunile tropicale din jurul coastelor Pacificului. Tulpina, absentă în primele stadii de dezvoltare a plantelor, este cilindrică, albă cenuşie şi poate atinge înălţimi de 20–30 m în zonele de origine, respectiv 2–3 m în condiţii de apartament. Frunzele penate, lungi de până la 2 m, au foliolele moi, foarte graţioase, colorate în verde intens, strălucitor. Florile, crem sau galbene, sunt parfumate, apar doar în zonele de origine şi sunt urmate de fructe comestibile tip drupă, înfăşurate într-un ţesut dens de fibre maronii. Este un palmier de seră caldă, având nevoie de minim 18 °C în timpul iernii. Are nevoie de multă lumină, preferând expoziţiile însorite chiar şi în timpul verii. Substratul se menţine permanent reavăn iar umiditatea atmosferică optimă este de 70–80 %. 178

7.5.4. LIVISTONA – familia Palmae (Arecaceae) Genul Livistona reuneşte circa 28 specii originare din zonele tropicale ale Asiei, Australiei şi arhipelagului de insule cuprinse dintre cele două continente. Dintre acestea, cea mai cunoscută specie este Livistona australis L. Planta prezintă tulpina, cilindrică şi neramificată, înfăşurată iniţial într-un ţesut fibros, maroniu; pe măsură ce planta îmbătrâneşte acesta capătă aspectul unui trunchi veritabil, colorat în alb–cenuşiu. La maturitate planta poate atinge înălţimea de până la 25 m în zonele de origine şi 2–3 m în condiţii de apartament. Frunzele sunt palmat–sectate, lungi de până la 1,7 m, cu peţiolii rigizi, prevăzuţi cu spini puternici pe margini, maronii; limbul este divizat pe mai mult de 2/3 din lungime în foliole linear–sagitate, verzi, pendente spre vârf. În zonele de origine plantele formează în perioada de primăvară – vară flori crem, grupate în panicule ce pot atinge lungimea frunzelor; ele sunt urmate de fructe sferice, brun–roşcate sau negre, cu diametrul de circa 2 cm. Livistona este un palmier de seră caldă şi umedă, având nevoie de minim 13–15 °C iarna şi o umiditate relativă de 50–60 %. Vara temperatura optimă este 25–30 °C iar umiditatea relativă de 70–80 %. Deşi au nevoie de multă lumină, chiar cu soare direct, tolerează bine şi semiumbra. Substratul se menţine permanent reavăn în timpul sezonului cald în timp ce iarna se lasă să se usuce uşor între 2 udări.

7.5.5. PHOENIX – familia Palmae (Arecaceae) Genul Phoenix include 17 specii originare din pădurile tropicale şi subtropicale din nordul Africii, sudul Greciei, sudul Asiei şi insulele filipineze. Speciile cele mai cunoscute sunt: Phoenix canariensis L. și Phoenix dactylifera L. (curmal). Phoenix canariensis. Tulpina columnară are aspect de trunchi şi poate atinge la maturitate o înălţime de până la 15 m în zonele de origine şi 2–3 m în condiţii de apartament. Ea este puternic marcată de resturile frunzelor uscate, asemănătoare unor solzi. Frunzele sunt penate, lungi de 1,5–2 m, frumos arcuite, cu foliolele verzi, rigide, lineare, cu vârful puternic ascuţit, dispuse echidistant, într-un singur plan. Vara, în zonele de origine planta formează numeroase flori galben–crem, grupate în panicule lungi de 1,0–1,2 m; ele sunt urmate de fructe tip drupă, comestibile (curmale), galben– roşietice, cu lungimea de circa 2 cm. Phoenix dactylifera. Se deosebeşte de specia anterioară prin vigoarea mai mare, atât în privinţa înălţimii cât şi a dimensiunilor frunzelor. Acestea au foliolele foarte rigide, cu vârful puternic ascuţit, unele cu aspect de spini, colorate în gri–verzui, dispuse pe mai multe planuri, ceea ce conferă frunzei un aspect tridimensional. Florile crem, sunt grupate în panicule lungi de până la 2 m şi sunt urmate de fructe comestibile, tip drupă, brun–roşcate, cu lungimea de 2,5–7 cm. Curmalul este un palmier destul de rustic, adaptându-se uşor la condiţii mai puţin favorabile. Iarna plantele se trec printr-un repaus relativ, când se menţin în spaţii luminoase, cu temperatura de 10–12 °C, udându-se rar, doar atât cât să nu se usuce de tot substratul. În timpul sezonului cald substratul se menţine permanent reavăn iar plantele se pulverizează frecvent pentru asigurarea unei umidităţi relative ridicate, de 70–80 %. Are nevoie de multă lumină însă tolerează greu arşiţa din timpul verii. 179

7.5.6. WASINGTONIA – familia Palmae (Arecaceae) Genul Washingtonia include 2 specii originare din sud-vestul SUA şi nordul Mexicului, cea mai cunoscută fiind Washingtonia filifera (Lind.) Wendl. Înălţimea plantei atinge 15–20 m în zonele de origine şi 2–3 m în condiţii de apartament. Tulpina este vizibil marcată de cicatricile frunzelor uscate şi are aspectul unui trunchi conic, solzos. Frunzele au lungimea de 1,5–3 m şi sunt palmat–sectate, cu peţiolii garnisiţi pe margine cu spini brun–verzui şi limbul divizat în treimea superioară în foliole linear– sagitate, canaliculate, verzi–cenuşii, purtătoare de perişori filamentoşi, verzi–albicioşi. Washingtonia este o plantă de seră rece, mulţumindu-se în timpul iernii cu temperaturi de 8–10 °C. În această perioadă plantele se trec printr-un repaus relativ, udându-se rar şi menţinându-se în spaţii luminoase. Suportă bine soarele direct din timpul verii, când substratul se menţine permanent reavăn şi plantele se pulverizează frecvent pentru menţinerea unei umidităţi relative a aerului de 70–80 %.

Rezumat Palmierii imprimă interioarelor unde sunt amplasaţi un aspect exotic, fiind foarte apreciaţi atât pentru eleganţa frunzelor cât şi pentru portul columnar, deosebit. Sunt originari, în marea lor majoritate, din zonele tropicale şi subtropicale şi au tulpina cilindrică, cel mai adesea neramificată, mai scurtă sau mai înaltă, în funcţie de specie. Tulpina se termină cu un buchet de frunze foarte mari la care se adaugă, în zonele de origine, inflorescenţele; ea poartă cicatrici evidente ale frunzelor care cad pe măsură ce planta înaintează în vârstă. La unele specii (cu deosebire cele provenite din zone mai reci) tulpina este înfăşurată într-un ţesut fibros, colorat în diferite nuanţe de maron. Frunzele sunt penate sau palmate, mai mult sau mai puţin rigide şi au peţiolul inerm sau invaginat la bază, cu sau fără spini; sunt colorate în nuanţe foarte diferite de verde iar la unele specii foliolele sunt garnisite cu perişori mai lungi sau mai scurţi. Florile, nesemnificative decorativ, apar cel mai adesea, doar în zonele de origine şi sunt foarte numeroase, grupate în inflorescenţe mari, simple sau ramificate; sunt colorate cel mai adesea în alb, galben, roz sau violet. În zonele de origine florile sunt urmate de fructe tip drupă sau bacă, comestibile la unele specii (curmal sau cocos). Majoritatea palmierilor sunt plante cu creştere foarte lentă, pentru obţinerea unei plante mature fiind necesară o perioadă de cel puţin 7–10 ani. În raport cu exigenţele ecologice, palmierii sunt, în marea lor majoritate, plante de seră caldă şi umedă. Iarna este bine ca plantele să se treacă printr-un uşor repaus însă temperatura nu trebuie să scadă sub 5–10 C °(în funcţie de specie). În timpul sezonului cald sunt preferate temperaturile de 25–30 °C. Sunt plante iubitoare de lumină, majoritatea speciilor suportând bine atât soarele direct cât şi semiumbra. Se udă moderat dar constant în timpul sezonului cald şi mai rar, lăsând substratul să se usuce uşor între două udări, iarna. Umiditatea atmosferică trebuie menţinută la valori ridicate, optimul fiind 70–80 % în sezonul cald şi 50–60 % iarna. Solicită substraturi fertile, mijlocii, neutre sau uşor alcaline, foarte bine drenate. Înmulţirea palmierilor se face prin seminţe aduse din zonele de origine; acestea au o durată a facultăţii germinative destul de scăzută, motiv pentru care este bine ca 180

semănatul să se realizeze cât mai repede după recoltarea seminţelor. Unele specii pot fi înmulţite ocazional şi prin butăşirea lăstarilor care apar uneori la baza plantei însă înrădăcinarea acestora este foarte dificilă. Îngrijirea palmierilor este foarte uşoară, principala grijă constând în asigurarea factorilor de mediu conform cerinţelor fiecărei specii. Primăvara devreme, odată la 3–6 ani, în funcţie de mărimea plantelor se face transplantarea în amestec de pământ proaspăt, schimbând la nevoie şi mărimea ghiveciului, în raport cu volumul plantei. Între transplantări, tot primăvara devreme, se recomandă înlocuirea substratului de la suprafaţă cu un amestec de pământ bogat în mraniţă foarte bine descompusă. Din primăvară şi până toamna se fac fertilizări faziale lunare cu îngrăşăminte minerale complexe, aplicate fie sub formă de soluţii cu concentraţia de 0,15–0,2 % fie sub formă de batoane nutritive care se înfig în substratul din ghiveci. Întrebări: 1. Ce fel de port au speciile de palmieri ? 2. Câte tipuri de frunze întâlnim la speciile de palmieri ? 3. Cum caracterizați exigențele ecologice ale palmierilor ? Detaliați și exemplificați pe specii. 4. Care sunt metodele de înmulțire întâlnite la palmieri ? Detaliați și exemplificați pe specii. 5. Care sunt lucrările de îngrijire aplicate palmierilor ? 6. Recunoașteți speciile de palmieri prezentate folosindu-vă de planșele color de pe CD-ul atașat la sfârșitul cursului. Bibliografie 1. 2. 3. 4. 5.

Băla Maria, 2007. Floricultură generală şi specială. Ed de Vest, Timişoara. Cantor Maria, 2003. Floricultură generală şi specială. Ed. Risoprint, Cluj–Napoca. Şelaru Elena, 2006. Plante de apartament. Ed. Ceres, Bucureşti. Toma Fl., 2003. Floricultură şi gazon. Vol. I, Ed. Cris Book Universal Bucureşti. Toma Fl., 2009. Floricultură și Artă florală. Vol. I și III. Ed. InvelMultimedia București.

7.6. CACTUŞI Cu un număr de peste 4000 specii cactuşii reprezintă, fără doar şi poate, o grupă fascinantă de plante, cu o varietate extraordinară de forme, mărimi şi culori. Fie că este vorba de speciile pitice, de nici un cm înălţime ale genului Blossfeldia sau de speciile gigant, înalte de 15–20 m ale genului Carnegia, cactuşii stârnesc un interes deosebit, atât din partea amatorilor cât şi din partea specialiştilor. Pe lângă importanţa decorativă mulţi cactuşi au o importanţă medicinală semnificativă, fiind folosiţi ca materie primă în realizarea unor produse pentru combaterea afecţiunilor sistemului digestiv, cardiovascular şi respirator sau chiar pentru tratarea diferitelor forme de cancer. 181

Zonele de origine ale cactuşilor sunt localizate, pentru marea lor majoritate, în ţinuturile aride ale continentului american, o parte dintre ei provenind însă din zonele cu climat subtropical. În funcţie de zonele de origine din care provin se deosebesc două grupe mari de cactuşi: cactuşi de deşert şi catuşi de pădure. Cactuşii de deşert sunt lipsiţi de frunze, acestea fiind transformate în spini. Tulpinile sunt mult îngroşate, suculente, netede sau costate, cu epiderma groasă şi ceroasă, acoperită uneori de perişori; ele înmagazinează rezerve mari de apă ceea ce face ca plantele să reziste fără probleme în perioadele lungi de secetă. De asemenea, tulpinile prezintă pigmenţi clorofilieni, îndeplinind şi funcţia de fotosinteză în locul frunzelor. Pe lângă aceste adaptări ale organelor vegetative aeriene la condiţiile vitrege de mediu, cactuşii de deşert au un sistem radicular foarte profund, ce poate atinge uneori câţiva metri adâncime în explorarea resurselor de apă. Echivalentul mugurilor de la plantele cu tulpini normale este reprezentat de areole, aceastea fiind distribuite uniform pe toată suprafaţa tulpinii şi dând naştere la spini, flori şi eventuale ramificaţii. Densitatea, mărimea, consistenţa şi culoarea spinilor variază foarte mult de la o specie la alta, ei având pe lângă rol de apărare şi un rol fiziologic, în limitarea transpiraţiei. Florile sunt cel mai adesea solitare, mai mult sau mai puţin tubuloase, uneori parfumate; acestea înfloresc fie ziua fie noaptea şi sunt efemere, cu o durată de deschidere de la câteva ore la cel mult 2–3 zile. Fructul este o bacă de forme, mărimi şi culori foarte diferite, cuprinzând un număr foarte mare de seminţe a căror facultate germinativă este foarte variabilă, de la câteva zile la 1–2 ani. Cactuşii de pădure se deosebesc de cei de deşert prin absenţa spinilor şi prezenţa rădăcinilor adventive. Tulpinile sunt fie cilindrice (mai mult sau mai puţin costate) fie aplatizate (mai mult sau mai puţin), fragmentate, asemănătoare frunzelor, suculente. Areolele sunt distribuite uniform pe marginile tulpinilor sau în vârful acestora şi dau naştere florilor şi ramificaţiilor tulpinii iar la unele specii şi unor ţepi mici. Exigenţele ecologice ale cactuşilor diferă în funcţie de zona de provenienţă. Astfel, în raport cu lumina cactuşii de deşert sunt foarte pretenţioşi, suportând foarte bine soarele direct pe tot parcursul anului. Cactuşii de pădure au nevoie de semiumbră vara, în timp ce iarna solicită, ca şi cactuşii de deşert, multă lumină. În raport cu temperatura, cactuşii de deşert preferă temperaturile de 30–35 °C, suportând până la 50–60 °C vara în timp ce iarna au nevoie de temperaturi mult mai mici, de numai 4–6 °C noaptea şi 8–12 °C ziua. Acest regim termic scăzut pe parcursul iernii imprimă plantelor un repaus relativ şi este esenţial pentru înflorire. Şi în cazul cactuşilor de pădure sunt necesare diferenţe de temperatură între zi şi noapte pentru inducţia florală şi înflorire, acestea fiind însă mai mici, de 2–3 °C; optimul termic pentru cactuşii de pădure este de 22–25 °C vara şi 12–15 °C iarna. Faţă de apă, cactuşii de deşert manifestă pretenţii foarte mici iarna, când se udă foarte rar, de 2–3 ori pe tot parcursul acestui sezon; udatul foarte rar împreună cu temperaturile scăzute, termoperiodismul diurn şi lumina intensă sunt factorii cheie în realizarea unui repaus corect, responsabil de o înflorire de calitate la cactuşii de deşert. În timpul sezonului cald cactuşii de deşert se udă mai des, fără a se pulveriza plantele şi lăsând substratul să se usuce uşor între două udări. Cactuşii de pădure se udă frecvent vara, menţinând substratul permanent reavăn şi moderat iarna, lăsând substratul să se usuce între două udări. Pentru ambele grupe de cactuşi trebuie avut în vedere faptul că excesul de apă este foarte dăunător, determinând putrezirea rapidă a plantelor. 182

Substratul folosit în cultura cactuşilor de deşert trebuie să fie foarte bine drenat, nisipos, cu fertilitate moderată şi pH neutru. Pentru cactuşii de pădure este benefic un substrat cu conţinut mai mare în componente organice (mraniţă, turbă) dacă se asigură aceleaşi exigenţe privitoare la drenaj. Înmulţirea cactuşilor se face atât pe cale vegetativă, prin butaşi sau altoire cât şi pe cale generativă, prin seminţe. Înmulţirea prin butaşi se practică pe scară largă întrucât se realizează uşor şi permite obţinerea într-un timp scurt a plantelor mature, capabile să înflorească. Dezavantajul major al acestei metode de înmulţire constă în faptul că se obţine un număr mic de plante noi. Butaşii se prelevează de pe planta mamă prin tăiere dintr-o singură mişcare, cu ajutorul unui bisturiu sau briceag foarte bine ascuţit şi dezinfectat în prealabil în alcool. Condiţiile optime pentru înrădăcinarea butaşilor sunt: 22–25 °C în atmosferă, 25–30 °C în substrat, 80 % umiditatea atmosferică, semiumbră şi substratul menţinut la o umiditate moderată dar constantă. Butaşii înrădăcinează în 4–6 săptămâni după care pot fi plantaţi în ghivece. Perioada optimă de butăşire este primăvara – începutul verii, în intervalul aprilie–iunie. De la butăşire şi până la obţinerea plantelor vandabile sunt necesare, la cele mai multe specii, 5–6 luni. Altoirea se practică atât pentru înmulţirea plantelor cu creştere înceată şi sistem radicular slab dezvoltat cât şi în scop comercial, pentru realizarea unor combinaţii decorative deosebite. De asemenea, prin această metodă de înmulţire se pot salva exemplarele distruse, dacă acestea prezintă măcar o singură areolă intactă împreună cu ţesutul vegetal adiacent. Ca portaltoi se folosesc cel mai adesea specii aparţinând genurilor Cereus, Echinopsis, Eriocereus, Opuntia, Peireskia. Ca metode de altoire cel mai frecvent se utilizează altoirea prin alipire şi altoirea în despicătură. Îmbinarea celor doi parteneri trebuie să se realizeze cât mai rapid şi cât mai perfect, fără a lăsa goluri de aer sau impurităţi între cele două suprafeţe ataşate. După alipire sau introducerea în despicătura portaltoiului altoiul se fixează cu un elastic care se trece pe sub ghiveci, în 2–3 direcţii. Epoca optimă pentru altoire este primăvara, în luna mai; o altă perioadă favorabilă altoirii este vara, în iulie – august. Sudarea şi cicatrizarea zonei de aderenţă dintre altoi şi portaltoi durează 10–20 de zile. Înmulţirea prin seminţe se practică atunci când se doreşte obţinerea unui număr mare de plante noi. În condiţii de apartament seminţele se obţin doar prin polenizare artificială. Semănatul se face în lădiţe sau ghivece nu prea înalte, dezinfectate în prealabil. Ca substrat pentru semănat se foloseşte un amestec uşor, bine drenat (de exemplu, turbă roşie, nisip grosier, sfărâmături de roci de 2–4 mm, în părţi egale), dezinfectat şi acesta în prealabil. După semănat se udă prin infiltraţie şi se asigură aceleaşi condiţii de mediu ca şi în cazul butăşirii sau altoirii. Germinaţia seminţelor şi răsărirea plantelor se produc în interval de 1–2 săptămâni până la 1–2 ani, în funcţie de specie. Creşterea plantelor este mai mult sau mai puţin lentă, astfel că repicatul răsadurilor este posibil de la 2–3 luni până la 1–1,5 ani de la răsărire. După alte 6–8 luni răsadurile pot fi plantate în ghivece mici, cu diametrul de 4–5 cm, urmând ca pe măsură ce plantele cresc să se facă transvasarea în ghivece mai mari. Îngrijirea cactuşilor este destul de uşoară, dacă se respectă exigenţele faţă de factorii de mediu în raport cu specia şi sezonul. Pe lângă lucrările de asigurare a condiţiilor de mediu favorabile se mai au în vedere transplantarea, fertilizarea şi prevenirea şi combaterea boilor şi dăunătorilor. Transplantarea se face la interval de 2–4 ani, după trecerea perioadei de înflorire, schimbând, la nevoie şi mărimea ghiveciului, în 183

raport cu volumul vegetativ al plantei. Fertilizarea fazială se face doar pe parcursul sezonului cald, la interval de o lună, folosind îngrăşăminte minerale complexe aplicate sub formă de soluţii cu concentraţia de 0,1–0,15 %.

7.6.1. CACTUŞI DE DEŞERT 7.6.1.1. APOROCACTUS – familia Cactaceae Genul Aporocatus include 2 specii originare din sudul Mexicului şi America Centrală, dintre acestea cea mai răspândită fiind specia Aporocactus flageliformis (L.) Lem. (aporocactus). Planta are portul pendent, cu tulpinile cilindrice, uşor costate longitudinal, cu 10–14 coaste; au lungimea de până la 1,5 m şi sunt verzi, cu ţepi mici şi denşi, brun-roşcaţi. Florile sunt tubuloase, cu diametrul de circa 8 cm, cu petalele roşii– purpurii şi stamine numeroase, crem; înfloresc primăvara – vara. Deşi sunt iubitoare de lumină plantele de Aporocactus se feresc de arşiţa puternică din timpul zilelor de vară. Iarna preferă temperaturile de 7–10 °C şi 4–5 °C noaptea. În timpul sezonului cald se fertilizează lunar cu soluţii de îngrăşăminte minerale complexe cu concentraţia de 0,1 %, având raportul în favoarea potasiului.

7.6.1.2. BLOSSFELDIA – familia Cactaceae Blossfeldia este un gen cu o singură specie – Blossfeldia liliputana Werderm., originară din regiunile semideşertice înalte din Argentina şi Bolivia. Planta formează mai multe tulpini sferic–turtite, cu diametrul de până la 2 cm, verzi închis, cu areolele dispuse în rânduri concentrice, acoperite de perişori lânoşi, alb–cenuşii. Florile, tubuloase, au diametrul de circa 1 cm, sunt alb–gălbui şi înfloresc vara. Are nevoie de multă lumină dar nu suportă soarele direct din timpul amiezelor de vară. Iarna plantele se ţin în spaţii bine luminate, la o temperatură de 15–17 °C ziua şi 10–12 °C noaptea.

7.6.1.3. CARNEGIA – familia Cactaceae Genul Carnegia include o singruă specie – Carnegia gigantea (Eng.) Britton & Rose (carnegia), originară din arealele deşertice din SUA şi Mexic. Planta, înaltă de până la 20 m, are creştere columnară, cu 2–12 ramificaţii în partea superioară. Atât tulpina cât şi ramificaţiile sunt costate longitudinal, cu 12–24 coaste străbătute de areole înconjurate de spini puternici, cenuşii sau bruni. La începutul verii plantele formează flori solitare, cu diametrul de până la 12 cm, albe. Suportă bine soarele direct din timpul verii. Temperatura optimă iarna este de 10–12 °C ziua şi 6–8 °C noaptea.

7.6.1.4. CEREUS – familia Cactaceae Genul Cereus reuneşte circa 25 specii originare din zonele aride din America de Sud şi Indiile de Vest. Dintre acestea, cea mai cunoscută este specia Cereus peruvianus (L.) Miller. Planta are portul columnar, cu tulpina profund brăzdată şi coastele aproape lineare, dispuse radiar, astfel încât în secţiune are formă stelată. Spinii sunt brun–roşcaţi, mai scurţi şi mai groşi. Florile sunt tubuloase, solitare, roz deschis şi înfloresc vara. 184

Plantele de Cereus suportă bine soarele direct din timpul verii. Iarna plantele se mulţumesc cu temperaturi de 8–10 °C ziua şi 4–6 °C noaptea. Solicită substraturi cu un conţinut mai ridicat în humus, uşor acide, bine drenate.

7.6.1.5. ECHINOCACTUS – familia Cactaceae Genul Echinocactus reuneşte circa 15 specii cu tulpini sferice sau sferic– aplatizate, puternic costate, cu spini foarte ascuţiţi, originare din sud–vestul SUA şi Mexic. Dintre acestea, cea mai răspândită este specia Echinocactus grusonii Kew. (scaunul soacrei). Planta are tulpina, verde, sferic–aplatizată, cu înălţimea de circa 60 cm şi diametrul de 80 cm, puternic costată, cu 20–40 de coaste proeminente, ascuţite, prevăzute cu areole dense, înconjurate de spini puternici, numeroşi, mai mult sau mai puţin curbaţi, galben–aurii. Florile, în formă de pâlnie, au diametrul de 4–6 cm, sunt colorate în galben strălucitor şi înfloresc vara.

7.6.1.6. MAMMILLARIA – familia Cactaceae Genul Mammillaria reuneşte peste 150 specii pitice originare din sudul SUA şi jumătatea nordică a Americii de Sud. Cea mai cunoscută este specia Mammillaria prolifera (Mill.) Haw. Tulpinile sunt sferice, dispuse dens, ca şi boabele de struguri întrun chiorchine, fiecare dintre ele cu mamile mici purtătoare de areole cu spini subţiri, numeroşi, alb–gălbui. Florile mici, galbene cu striuri roşietice, înfloresc primăvara – vara şi sunt urmate de fructe obovoide, roz–roşietice, comestibile. Toate speciile de Mammillaria se caracterizează prin exigenţe ridicate faţă de lumină însă vara, în zilele cu arşiţă puternică, plantele se vor feri de expunerea directă la soare. Temperatura optimă din sezonul de iarnă este de 8–10 °C ziua şi 5–6 °C noaptea.

7.6.1.7. OPUNTIA – familia Cactaceae Probabil cel mai popular dintre cactuşi, genul Opuntia reuneşte peste 200 specii cu tulpini aplatizate, ramificate şi segmentate, originare din regiunile puternic aride ale Americii de Sud. Cea mai cunoscută este specia Opuntia ficus–indica L. (limba soacrei). Planta se caracterizează prin tulpini aplatizate groase, cu segmentele obovate sau oblonge, lungi de 10–40 cm. Areolele albe, puţin proeminente, produc 1–2 spini scurţi dar viguroşi, galbeni. Florile sunt în formă de cupă cu diametrul de până la 10 cm, galbene; înfloresc la sfârşitul primăverii şi vara şi sunt urmate de fructe spinoase, ovoide, purpurii, lungi de până la 10 cm. Opuntiile sunt cactuşi foarte rustici, adaptându-se foarte bine în condiţii de apartament dacă acestea sunt bine luminate. Suportă foarte bine soarele direct din timpul verii. Iarna, în timpul repausului, au nevoie de temperaturi de 7–10 °C ziua şi 4– 5 °C noaptea.

7.6.1.8. PARODIA – familia Cactaceae Genul Parodia include circa 50 specii cu tulpini sferice sau cilindrice, solitare sau grupate, originare din platourile deşertice înalte ale Americii de Sud. Cea mai 185

cunoscută este specia Parodia chrysacanthion (Schum.) Backeb. Planta formează o singură tulpină, sferică, cu diametrul de 10–12 cm, verde–pal, având suprafaţa uşor costată, cu 20–24 coaste slab conturate. Areolele sunt proeminente, alb–gălbui, lânoase, fiecare dintre ele formând 30–40 de spini foarte subţiri, lungi, rigizi, galben–crem. Florile sunt în formă de pâlnie, cu lungimea de până la 2 cm, galbene; înfloresc primăvara. Vara în zilele cu arşiţă puternică plantele se vor umbri uşor. În timpul iernii plantele se menţin la temperaturi de 10–12 °C ziua şi 6–8 °C noaptea.

7.6.2. CACTUŞI DE PĂDURE 7.6.2.1. PERESKIA – familia Cactaceae Genul Pereskia include 16 specii de cactuşi atipici, cu frunze şi ţepi, originare din pădurile subtropicale întâlnite în zonele deluroase din Florida, Mexic, America Centrală şi America de Sud. Dintre acestea, se întâlnesc mai frecvent în cultură speciile: Pereskia aculeata (Mill.) Query şi Pereskia grandifolia Haw. Pereskia aculeata. Planta creşte ca un arbust foarte bine ramificat, cu tulpini cilindrice şi frunze oval–eliptice, canaliculate, lungi de până la 11 cm. La baza frunzelor sunt dispuse areolele ce poartă 1–3 ţepi mici, brun–gălbui. Florile, în formă de cupă larg deschisă, au diametrul de până la 5 cm şi sunt grupate în panicule bogate, laxe; au petalele alb–crem şi staminele roşii–oranj şi înfloresc toamna. În zonele de origine planta atinge înălţimea de până la 10 m însă în condiţii de apartament planta nu depăşeşte 1 m în înălţime. Pereskia grandifolia. Se deosebeşte de specia anterioară prin talia mult mai mică (aceasta fiind redusă la jumătate) şi frunzele foarte mari, lanceolate, cu lungimea de până la 25 cm. Florile sunt roz sau roşii–purpurii, cu diametrul de 3–5 cm, grupate în corimbe dense; înfloresc din primăvară până toamna. Plantele de Pereskia au nevoie de multă lumină însă nu suportă soarele direct din timpul verii. Temperatura optimă din timpul iernii este de 14–16 °C ziua şi 11–13 °C noaptea.

7.6.2.2. SCHLUMBERGERA – familia Cactaceae Genul Schlumbergera reuneşte 6 specii epifite, cu tulpinile aplatizate şi foarte ramificate, originare din pădurile tropicale ale Braziliei. Specia cea mai răspândită în cultură este Schlumbergera truncata Haw. (syn. Zygocactus truncatus Schum.), cunoscută sub numele popular de crăciunel. Aceasta prezintă tulpina cilindrică la bază, puternic ramificată, cu segmentele tulpinale aplatizate, oblonge, cu marginile fin dentate, lungi de 4–6 cm, colorate în verde intens. Florile tubuloase, cu diametrul de până la 8 cm, apar din areolele situate în vârful segmentelor tulpinale şi au petalele mai mult sau mai puţin răsfrânte, colorate în nuanţe diferite de alb, roz, roşu sau galben. Înfloresc sporadic de la sfârşitul toamnei însă înflorirea maximă se desfăşoară în perioada decembrie – ianuarie. Crăciunelul are nevoie de zile scurte pentru inducţia florală şi înflorire. Solicită o intensitate luminoasă ridicată însă vara plantele se umbresc. În perioada de iarnă, pentru ca înflorirea să fie de durată iar coloritul florilor mai viu, plantele se menţin la temperaturi de 12–14 °C ziua şi 10–12 °C noaptea. 186

Rezumat În funcţie de zonele de origine din care provin se deosebesc două tipuri de cactuşi: cactuşi de deşert şi catuşi de pădure. Cactuşii de deşert sunt lipsiţi de frunze, acestea fiind transformate în spini. Tulpinile sunt mult îngroşate, suculente, netede sau costate, cu epiderma groasă şi ceroasă, acoperită uneori de perişori; ele înmagazinează rezerve mari de apă ceea ce face ca plantele să reziste fără probleme în perioadele lungi de secetă. De asemenea, tulpinile prezintă pigmenţi clorofilieni, îndeplinind şi funcţia de fotosinteză în locul frunzelor. Echivalentul mugurilor de la plantele cu tulpini normale este reprezentat de areole, aceastea fiind distribuite uniform pe toată suprafaţa tulpinii şi dând naştere la spini, flori şi eventuale ramificaţii. Florile sunt cel mai adesea solitare, mai mult sau mai puţin tubuloase, uneori parfumate; acestea înfloresc fie ziua fie noaptea şi sunt efemere, cu o durată de deschidere de la câteva ore la cel mult 2–3 zile. Fructul este o bacă de forme, mărimi şi culori foarte diferite, cuprinzând un număr foarte mare de seminţe a căror facultate germinativă este foarte variabilă, de la câteva zile la 1–2 ani, în funcţie de specie. Cactuşii de pădure se deosebesc de cei de deşert prin absenţa spinilor şi prezenţa rădăcinilor adventive. Tulpinile sunt cilindrice (mai mult sau mai puţin costate) sau aplatizate, fragmentate, asemănătoare frunzelor, suculente. Areolele sunt distribuite uniform pe marginile tulpinilor sau în vârful acestora şi dau naştere florilor şi ramificaţiilor tulpinii iar la unele specii şi unor ţepi mici. Exigenţele ecologice ale cactuşilor diferă în funcţie de zona de provenienţă. Astfel, în raport cu lumina cactuşii de deşert sunt foarte pretenţioşi, suportând foarte bine soarele direct pe tot parcursul anului. Cactuşii de pădure au nevoie de semiumbră vara, în timp ce iarna solicită, ca şi cactuşii de deşert, multă lumină. În raport cu temperatura, cactuşii de deşert preferă temperaturile de 30–35 °C, suportând până la 50–60 °C vara în timp ce iarna au nevoie de temperaturi mult mai mici, de numai 4–6 °C noaptea şi 8–12 °C ziua. Acest regim termic scăzut pe parcursul iernii imprimă plantelor un repaus relativ şi este esenţial pentru înflorire. Faţă de apă, cactuşii de deşert manifestă pretenţii foarte mici iarna, când se udă foarte rar, de 2–3 ori pe tot parcursul acestui sezon; udatul foarte rar împreună cu temperaturile scăzute, termoperiodismul diurn şi lumina intensă sunt factorii cheie în realizarea unui repaus corect, responsabil de o înflorire de calitate la cactuşii de deşert. În timpul sezonului cald cactuşii de deşert se udă mai des, fără a se pulveriza plantele şi lăsând substratul să se usuce uşor între două udări. Cactuşii de pădure se udă frecvent vara, menţinând substratul permanent reavăn şi moderat iarna, lăsând substratul să se usuce între două udări. Substratul folosit în cultura cactuşilor de deşert trebuie să fie foarte bine drenat, nisipos, cu fertilitate moderată şi pH neutru. Înmulţirea cactuşilor se face atât pe cale vegetativă, prin butaşi sau altoire cât şi pe cale generativă, prin seminţe. Îngrijirea cactuşilor este destul de uşoară, dacă se respectă exigenţele faţă de factorii de mediu în raport cu specia şi sezonul. Pe lângă lucrările de asigurare a condiţiilor de mediu favorabile se mai au în vedere transplantarea, fertilizarea şi prevenirea şi combaterea boilor şi dăunătorilor. 187

Întrebări: 1. Câte tipuri de cactuşi se cunosc ? 2. Cum definiţi termenul de areolă, specific cactuşilor ? 3. Cum caracterizați exigențele ecologice ale cactuşilor ? Detaliați și exemplificați pe specii. 4. Care sunt metodele de înmulțire întâlnite la cactuşi ? Detaliați și exemplificați pe specii. 5. Care sunt lucrările de îngrijire aplicate cactuşilor ? 6. Recunoașteți speciile de cactuşi prezentate folosindu-vă de planșele color de pe CD-ul atașat la sfârșitul cursului. Bibliografie 1. 2. 3. 4. 5.

Băla Maria, 2007. Floricultură generală şi specială. Ed de Vest, Timişoara. Cantor Maria, 2003. Floricultură generală şi specială. Ed. Risoprint, Cluj–Napoca. Şelaru Elena, 2006. Plante de apartament. Ed. Ceres, Bucureşti. Toma Fl., 2003. Floricultură şi gazon. Vol. I, Ed. Cris Book Universal Bucureşti. Toma Fl., 2009. Floricultură și Artă florală. Vol. I și III. Ed. InvelMultimedia București.

7.7. PLANTE SUCULENTE, ALTELE DECÂT CACTUŞII Spre deosebire de cactuşi, plantele din această grupă au frunze adevărate. Acestea sunt însă mult îngroşate, adaptate pentru acumularea de rezerve de apă, cu epiderma ceroasă sau pubescentă pentru limitarea transpiraţiei. Sunt plante la mare modă, atât datorită îngrijirii uşoare cât şi a calităţilor decorative deosebite ale frunzelor şi florilor. Aceste specii fac parte, în marea lor majoritate, din familia Crassulaceae; un număr mai restrâns de specii aparţin însă familiilor Agavaceae, Aizoaceae, Apocynaceae, Asclepiadaceae, Euphorbiaceae, Liliaceae, Portulacaceae. Pe lângă importanţa decorativă, unele specii (cum ar fi, de exemplu, specii ale genului Aloe) prezintă şi o importanţă economică, fiind folosite ca materie primă în industria farmaceutică şi cosmetică. Zonele de origine din care provin majoritatea plantelor suculente sunt cele cu climat periodic secetos, unele dintre ele destul de apropiate geografic de zonele de provenienţă ale cactuşilor. Aceste particularităţi ale condiţiilor de mediu din zonele de origine au imprimat plantelor suculente cu frunze exigenţe destul de asemănătoare cu cele ale cactuşilor în privinţa exigenţelor ecologice. Astfel, plantele suculente cu frunze sunt foarte pretenţioase faţă de lumină, multe dintre ele suportând soarele direct chiar şi în timpul verii. Ca şi cactuşii, aceste plante manifestă pretenţii ridicate faţă de intensitatea luminoasă şi pe parcursul iernii, când plantele se trec printr-un repaus relativ, desigur nu atât de pronunţat ca în cazul cactuşilor. În raport cu temperatura plantele suculente cu frunze suportă temperaturi de până la 40–45 °C vara, optimul termic pentru această perioadă fiind de 30–35 °C. În timpul iernii temperatura optimă este de 12–15 °C ziua şi 10–14 °C noaptea, în funcţie de specie. Udatul se face rar şi cu moderaţie pe parcursul 188

sezonului cald şi mult mai rar iarna, lăsând substratul să se usuce între două udări. Excesul de apă este foarte dăunător, mai ales iarna. Substratul trebuie să fie foarte bine drenat, cu fertilitate moderată, mijlociu ca şi structură, cu pH neutru. Înmulţirea plantelor suculente cu frunze se face cel mai frecvent pe cale vegetativă, prin butaşi de vârf de lăstari, butaşi de frunze întregi sau prin separarea drajonilor (minirozetelor) ce apar la baza plantelor care cresc sub formă de rozetă de frunze; mai rar, pentru unele specii şi pentru obţinerea unui număr mai mare de plante înmulţirea se poate realiza şi pe cale generativă, prin seminţe. Îngrijirea plantelor suculente cu frunze este deosebit de uşoară, grija principală constând în asigurarea condiţiilor de mediu în funcţie de sezon, aşa cum s-a arătat mai sus. Asigurarea repausului relativ iarna (lumină multă, temperaturi moderate şi udat rar) constituie un element de bază în menţinerea valorii decorative a plantelor un timp îndelungat şi în obţinerea unei înfloriri de calitate.

7.7.1. AEONIUM – familia Crassulaceae Genul Aeonium include circa 30 specii cu portul cel mai adesea arbustiv, originare din regiunile deluroase semiaride din nordul Africii, cea mai cunoscută specie fiind Aeonium arboreum L. Planta formează o tulpină cilindrică, ramificată în partea superioară, cu epiderma brun–cenuşie sau verde–cenuşie, ridată de cicatricile frunzelor căzute, înaltă de până la 2 m în zonele de origine şi 50–80 cm în condiţii de apartament. Frunzele, obovat–alungite, verzi deschis (la varietatea tip) sau negre–violacei (la varietatea ’Zwartkop’) sunt grupate în rozete bogate, circulare, cu diametrul de până la 20 cm. Florile apar mai rar în condiţii de apartament şi sunt mici, galbene, grupate în panicule piramidale, lungi de până la 30 cm; înfloresc la sfârşitul primăverii. Plantele de Aeonium au nevoie de multă lumină însă vara se ţin în condiţii de semiumbră. În perioada de iarnă temperaturile optime sunt de 12–14 °C ziua şi 10–12 °C ziua.

7.7.2. AGAVE – familia Agavaceae Genul Agave reuneşte peste 200 specii drajonante, cu frunze suculente, rigide, mai mult sau mai puţin ţepoase, originare din regiunile semideşertice situate pe continentul american, cea mai cunoscută fiind specia Agave americana (L.) Querry. Planta formează o rozetă de frunze puternice, mult îngroşate, rigide, linear–lanceolate, terminate cu un spin puternic, brun–cenuşiu. Marginile frunzelor sunt, de asemenea, prevăzute cu spini scurţi dar rigizi, brun–cenuşii. Coloritul frunzelor este verde–glauc (la varietatea tip) sau verde–glauc cu marginile galbene (la varietatea ’Marginata’). În zonele de origine plantele pot atinge 2 m în înălţime şi 3 m în diametru însă în condiţii de apartament aceste dimensiuni depăşesc rareori 1 m. Plantele de Agave suportă foarte bine soarele direct din timpul verii. Temperaturile optime din timpul iernii sunt de 12–14 °C ziua şi 10–12 °C noaptea.

7.7.3. ALOE – familia Liliaceae Aloe este un gen cu circa 300 specii drajonante, cu portul arborescent sau în formă de rozetă, originare din regiunile tropicale şi subtropicale ale Africii şi peninsulei 189

arabice. Cele mai cunoscute specii sunt: Aloe arborescens Mill., Aloe saponaria (Ait.) Haw. şi Aloe vera (L.) Burm. Aloe arborescens. Planta are port arbustiv, cu tulpina cilindrică, ridată, alb– cenuşie. Frunzele sunt sagitat–alungite, mult îngroşate, foarte cărnoase, suculente, mai mult sau mai puţin arcuite, flexibile, cu marginile dinţate, verzi–intens sau verzi–glauce. În condiţii de apartament planta poate atinge o înălţime de 60–100 cm în timp ce în zonele de origine înălţimea poate atinge chiar şi 4 m. Florile apar la exemplarele mature, la sfârşitul primăverii – începutul verii şi sunt tubuloase, roşii, lungi de până la 4 cm, grupate în raceme terminale cu lungimea de până la 30 cm. Aloe saponaria. Frunzele sunt sagitat–lanceolate, îngroşate, foarte cărnoase şi suculente, uşor recurbate spre vârf, verzi–cenuşii, cu striuri circulare albicioase dispuse în benzi transversale; au lungimea de circa 20 cm şi sunt prevăzute cu spini ascuţiţi pe margini şi în vârf. Florile sunt tubuloase, roşii sau galbene, cu diametrul de 3,5–4,5 cm, grupate în panicule terminale lungi de 40–60 cm; înfloresc vara. Aloe vera. Planta formează rozete laxe de frunze cu înălţimea şi diametrul de până la 60 cm. Frunzele sunt linear–lanceolate, lungi de până la 45 cm, cărnoase, îngroşate, suculente, verzi–cenuşii, cu marginile garnisite cu dinţi cărnoşi, roz–albicioşi. Plantele de Aloe se adaptează bine în condiţiile din apartamente cu condiţia să beneficieze de suficientă lumină. Vara suportă foarte bine soarele direct iar în timpul iernii tolerează temperaturi de până la 10 °C ziua şi 8 °C noaptea.

7.7.4. BRYOPHYLLUM – familia Crassulaceae Genul Bryophyllum include 10 specii originare din zonele semideşertice din Africa şi Asia, dintre acestea cele mai cunoscute fiind speciile: Bryophyllum daigremontianum Berger. şi Bryophyllum tubiflorum Harv. Bryophyllum daigremontianum. Planta formează o tulpină cilindrică, neramificată, înaltă de până la 40 cm. Frunzele sunt oval–lanceolate, mai mult sau mai puţin concave, lungi de până la 20 cm, cărnoase, suculente, dispuse opus. Marginile frunzelor sunt brun–roşcate, dentate asemenea unei pânze de fierăstrău; pe ele apar vara minirozete de frunze cu rădăcini care se desprind singure şi în contact cu substratul din ghiveci formează cu uşurinţă plante mature. Florile sunt tubuloase, gri–violet, cu diametrul de circa 2 cm, grupate în cime paniculiforme; înfloresc iarna. Bryophyllum tubiflorum. Frunzele sunt cilindrice, foarte cărnoase şi suculente, lungi de până la 15 cm, dispuse dens în verticil pe tulpina cilindrică, înaltă de până la 60–80 cm. Sunt colorate în verde–glauc, pătat cu brunverzui sau brun–roşcat şi formează minirozete de frunze cu rădăcini doar spre vârf. Florile tubulos–campanulate, galben–oranj, cu lungimea de circa 2 cm, sunt grupate în cime paniculiforme şi înfloresc la începutul primăverii. Au nevoie de multă lumină dar vara, în timpul orelor cu arşiţă puternică plantele se umbresc. Iarna plantele se ţin în spaţii bine luminate, cu temperatura de 12–14 °C ziua şi 10–12 °C noaptea.

7.7.5. CRASSULA – familia Crassulaceae Genul Crassula reuneşte circa 150 specii arbustive sau subarbustive, pitice sau înalte, originare din arealele secetoase din Africa şi Asia, cea mai răspândită în cultură 190

fiind specia Crassula arborescens Willd. (syn. C. ovata Mill.). Planta are o creştere compactă, cu o tulpină cilindrică, foarte bine ramificată în jumătatea superioară; în zonele de origine înălţimea plantei poate atinge chiar şi 4 m însă în condiţii de apartament rareori planta ajunge la 80–100 cm înălţime. Frunzele sunt obovate, îngroşate, foarte cărnoase, suculente, verzi strălucitoare, lungi de 3,5–7,0 cm, dispuse opus. Florile sunt stelate, albe, cu diametrul de până la 1 cm, grupate în cime dense; apar doar la plantele mature şi înfloresc în partea a doua a verii şi toamna. Temperatura optimă din timpul iernii este de 10–12 °C ziua şi 7–9 °C noaptea. Suportă foarte bine soarele direct din timpul verii.

7.7.6. LITHOPS – familia Aizoaceae Lithops este unul dintre cele mai interesante genuri de plante suculente, incluzând circa 40 specii pitice, originare din regiunile stâncoase semi-deşertice din Namibia şi Africa de Sud. Cele mai cunoscută este specia Lithops dinteri Schwant. Planta, având înălţimea de circa 3 cm şi lărgimea (deschiderea) de 10 cm, formează o singură pereche de frunze foarte cărnoase şi suculente, invers tronconice, cu partea exterioară convexă şi partea interioară dreaptă. Sunt colorate în galben–cenuşiu, pătate în partea superioară cu 5–15 striuri punctiforme, brun–roşcate. La sfârşitul verii – jumătatea toamnei, între cele două frunze se formează câte o floare asemănătoare compozitelor, cu diametrul de până la 4 cm şi petalele subţiri, galbene. Speciile de Lithops sunt plante de plin soare tolerând foarte bine insolaţia puternică din zilele de vară. Au nevoie în timpul iernii de o temperatură de14–16 °C ziua şi 12–14 °C noaptea.

7.7.7. PORTULACARIA – familia Portulacaceae Genul Portulacaria include o singură specie – Portulacaria afra Jacq., originară din arealele deluroase semiaride din partea sudică a continentului african. Planta are un port arbustiv, cu tulpina bine ramificată de la bază, cilindrică, verde–roşietică sau roşie– violacee, înaltă de până la 60–80 cm în condiţii de apartament şi 2–3 m în zonele de origine. Frunzele sunt polimorfe – obovate, ovate, reniforme, dispuse opus, foarte cărnoase şi suculente, colorate în verde intens sau verde–roşietic. Florile sunt foarte mici, albe, nesemnificative, în formă de farfurioară cu diametrul de circa 2 mm; apar vara în axila frunzelor. Suportă bine soarele direct şi arşiţa din timpul verii. Iarna are nevoie de temperaturi de 12–14 °C ziua şi 10–12 °C noaptea.

7.7.8. SEDUM – familia Crassulaceae Genul Sedum reuneşte circa 400 specii cu portul foarte variabil, originare din zonele montane aride şi semiaride ale emisferei nordice şi Americii de Sud. Unele se cultivă ca plante de grădină iar altele ca plante de interior. Cele mai frecvent întâlnite sunt speciile: Sedum morganianum Walt. și Sedum sieboldii Sweet. Sedum morganianum. Planta formează mai multe tulpini cu portul pendent, lungi de circa 30; ele sunt garnisite cu frunze oblong–lanceolate, colorate în verde– glauc, dispuse dens în spirală astfel încât imprimă tulpinilor un aspect cilindric. 191

Primăvara şi vara, în partea superioară a tulpinilor apar flori stelate, cu diametrul de circa 1 cm, roz–pal sau roşii–stacojii, grupate în cime. Sedum sieboldii. Planta formează o tufă de lăstari subţiri, lungi de 10–15 cm, verzi–roşietici, pe care se inseră frunze obovate, cărnoase, verzi–glauce cu marginea roşietică, dispuse etajat câte 3 la un nod. Florile sunt stelate, colorate în roz intens, grupate în cime corimbiforme cu diametrul de până la 6 cm; înfloresc la sfârşitul verii. Plantele de Sedum suportă bine arşiţa din timpul verii. Iarna plantele se ţin în spaţii bine luminate, cu temperatura de 10–12 °C ziua şi 8–10 °C noaptea.

Rezumat Plantele din această grupă (numite și plante grase, cărnoase sau suculente cu frunze) au frunze adevărate, mult îngroşate însă, adaptate pentru acumularea de rezerve de apă, cu epiderma ceroasă sau pubescentă pentru limitarea transpiraţiei. Sunt plante la mare modă, atât datorită îngrijirii uşoare cât şi a calităţilor decorative deosebite ale frunzelor şi florilor. Zonele de origine din care provin majoritatea plantelor suculente sunt cele cu climat periodic secetos, unele dintre ele destul de apropiate geografic de zonele de provenienţă ale cactuşilor. Plantele suculente cu frunze sunt foarte pretenţioase faţă de lumină, multe dintre ele suportând soarele direct chiar şi în timpul verii. Ca şi cactuşii, aceste plante manifestă pretenţii ridicate faţă de intensitatea luminoasă şi pe parcursul iernii, când plantele se trec printr-un repaus relativ, desigur nu atât de pronunţat ca în cazul cactuşilor. În raport cu temperatura plantele suculente cu frunze suportă temperaturi de până la 40–45 °C vara, optimul termic pentru această perioadă fiind de 30–35 °C. În timpul iernii temperatura optimă este de 12–15 °C ziua şi 10–14 °C noaptea, în funcţie de specie. Udatul se face rar şi cu moderaţie pe parcursul sezonului cald şi mult mai rar iarna, lăsând substratul să se usuce între două udări. Excesul de apă este foarte dăunător, mai ales iarna. Substratul trebuie să fie foarte bine drenat, cu fertilitate moderată, mijlociu ca şi structură, cu pH neutru. Înmulţirea plantelor suculente cu frunze se face cel mai frecvent pe cale vegetativă, prin butaşi de vârf de lăstari, butaşi de frunze întregi sau prin separarea drajonilor (minirozetelor) ce apar la baza plantelor care cresc sub formă de rozetă de frunze; mai rar, pentru unele specii şi pentru obţinerea unui număr mai mare de plante înmulţirea se poate realiza şi pe cale generativă, prin seminţe. Îngrijirea plantelor suculente cu frunze este deosebit de uşoară, grija principală constând în asigurarea condiţiilor de mediu în funcţie de sezon, aşa cum s-a arătat mai sus. Asigurarea repausului relativ iarna (lumină multă, temperaturi moderate şi udat rar) constituie un element de bază în menţinerea valorii decorative a plantelor un timp îndelungat şi în obţinerea unei înfloriri de calitate. În condiţiile unei îngrijiri corecte sunt plante rezistente la atacul bolilor şi dăunătorilor; în caz contrar pot să apară probleme de aceeaşi natură cu cele întâlnite la cactuşi. Întrebări: 1. Care sunt diferențele dintre cactuși și plantele suculente cu frunze ? 192

2. Cum caracterizați exigențele ecologice ale plantelor suculente cu frunze ? Detaliați și exemplificați pe specii. 3. Care sunt metodele de înmulțire întâlnite la plantele suculente cu frunze ? Detaliați și exemplificați pe specii. 4. Care sunt lucrările de îngrijire aplicate plantelor suculente cu frunze ? 5. Recunoașteți speciile de plante suculente cu frunze prezentate folosindu-vă de planșele color de pe CD-ul atașat la sfârșitul cursului. Bibliografie 1. 2. 3. 4. 5.

Băla Maria, 2007. Floricultură generală şi specială. Ed de Vest, Timişoara. Cantor Maria, 2003. Floricultură generală şi specială. Ed. Risoprint, Cluj–Napoca. Şelaru Elena, 2006. Plante de apartament. Ed. Ceres, Bucureşti. Toma Fl., 2003. Floricultură şi gazon. Vol. I, Ed. Cris Book Universal Bucureşti. Toma Fl., 2009. Floricultură și Artă florală. Vol. I și III. Ed. InvelMultimedia București.

7.8. FERIGI ŞI MUŞCHI Ferigile şi muşchii sunt plante inferioare, apreciate pentru caracterele deosebite ale portului şi frunzelor, foarte variabile ca talie şi mod de dispunere. Majoritatea speciilor prezintă o tulpină subterană rizomatoasă, subţire, mai lungă sau mai scurtă, ce dă naştere la rădăcini, frunze şi stoloni. Frunzele, penate, cu foliolele având forme, mărimi şi dispoziţii foarte variate, sunt dispuse în tufe de o diversitate impresionantă în privinţa înălţimii şi diametrului, de la numai câţiva cm până la 1,5–2 m. Pe partea inferioară a frunzelor se formează sporii ce servesc la înmulţirea generativă. Zonele de origine din care provin ferigile şi muşchii sunt, în marea lor majoritate, zone tropicale şi subtropicale; unele specii însă provin din zonele temperate, acestea pierzându-şi frunzele şi intrând în repaus în anotimpul rece. Condiţiile de mediu din zonele de origine se regăsesc şi în exigenţele ecologice pe care plantele le manifestă în condiţii de cultură. Astfel, în raport cu temperatura ferigile se împart în specii de seră caldă şi specii de seră temperată; muşchii sunt plante de seră rece. În cazul speciilor de seră caldă temperatura nu trebuie să scadă iarna sub 15–16 °C în timp ce pentru speciile de seră rece temperatura minimă se poate situa în intervalul 8–10 °C pentru ferigi şi 5–7 °C pentru muşchi. În raport cu lumina, majoritatea speciilor sunt plante de umbră şi semiumbră, tolerând bine expoziţiile nord–vestice, nord–estice sau chiar nordice. În privinţa umidităţii substratul se va menţine permanent reavăn pe tot parcursul sezonului cald, când plantele se pulverizează frecvent pentru asigurarea unei umidităţi atmosferice ridicate, de 80–85 %. Iarna substratul se lasă să se usuce uşor între două udări în cazul speciilor de seră rece şi temperată; speciile de seră caldă se udă însă mai frecvent iar pulverizarea plantelor se va face mai rar, umiditatea atmosferică optimă în acest sezon fiind de 65–70 %. Ferigile şi muşchii sunt plante deosebit de sensibile la aerul poluat şi atmosfera încărcată, motiv pentru care foarte mulţi autori susţin că un spaţiu în care aceste plante cresc şi se dezvoltă frumos este un spaţiu sănătos şi pentru 193

om. Majoritatea speciilor de ferigi şi muşchi solicită un substrat uşor, foarte bine drenat, cu fertilitate moderată şi pH acid; speciile epifite au nevoie de un substrat foarte bine aerat. Un număr mic de specii, care provin din zonele stâncoase tolerează un substrat uşor alcalin. Înmulţirea ferigilor şi a muşchilor se face cel mai frecvent, pe cale vegetativă, prin divizarea tufei sau stoloni. Pentru producerea pe scară industrială a plantelor se folosesc însă înmulţirea generativă prin spori şi înmulţirea prin culturi de ţesuturi in vitro. Divizarea tufei şi separarea stolonilor se fac primăvara devreme, înainte de reluarea creşterilor active ale plantei. Fiecare diviziune de tufă sau stolon trebuie să cuprindă minim 2–3 frunze şi rădăcinile aferente. Acestea se plantează direct în ghivece, în substratul caracteristic fiecărei specii iar noile plante sunt comercializabile după numai 1–2 luni de la plantare. Înmulţirea generativă prin spori este mai complexă şi de durată, presupunând condiţii de mediu şi dotări speciale. Astfel, sunt necesare spaţii în care umiditatea atmosferică se poate menţine în mod constant la nivelul de 90–95 % iar substratul permanent reavăn. Temperatura trebuie menţinută, de asemenea, în mod constant, la nivelul de 20–22 °C. Semănatul sporilor se face în lădiţe sau cutii de plastic, într-un substrat afânat şi foarte bine mărunţit (turbă fibroasă + pământ de frunze + muşchi de Spaghnum mărunţit), sterilizat în prealabil. Germinaţia sporilor şi apariţia protalelor are loc după circa 3 săptămâni iar prima frunză se formează după 2–3 luni de la apariţia protalelor. Primul repicat al plăntuţelor este posibil când acestea au 1–2 frunze iar cel de-al doilea repicat se face în faza de 3–4 frunze. Repicatul se face cel mai bine în plăci alveolare sau ghivece mici cu diametrul de 4–5 cm. În faza de 5–6 frunze plantele pot fi plantate în ghivece cu diametrul de 8–10 cm. Pe măsură ce cresc plantele sunt trasplantate în ghivece de dimensiuni mai mari. Înmulţirea prin culturi de ţesuturi in vitro se extinde tot mai mult, folosindu-se ca explante în special spori dar şi fragmente de frunze, inoculate pe medii de cultură adecvate. De exemplu, la Nephrolepis, pentru iniţierea organogenezei pornind de la spori se foloseşte în mod frecvent mediul de cultură Steevens & col. (1955) iar pentru proliferarea neoplantulelor obţinute din spori sau fragmente de frunze se foloseşte mediul de cultură Miller & Murashige (1976). Îngrijirea ferigilor are în vedere, în primul rând udatul, care se va face diferenţiat, în raport cu specia şi sezonul, aşa cum s-a arătat anterior, la exigenţele ecologice. Aerul uscat şi închis constituie cel mai mare pericol pentru ferigi, motiv pentru care aerisirea spaţiului de cultură şi pulverizarea plantelor se vor face frecvent, atât iarna cât şi vara. Fertilizarea plantelor se face pe tot parcursul sezonului cald, la interval de 2 săptămâni, cu soluţii de îngrăşăminte minerale complexe cu concentraţia de 0,05–0,1 %. Primăvara devreme plantele se transplantează în amestec de pământ proaspăt, schimbând şi ghiveciul dacă volumul vegetativ al plantei impune acest lucru.

7.8.1. FERIGI 7.8.1.1. ADIANTUM – familia Polypodiaceae Genul Adiantum reuneşte circa 250 specii originare în marea lor majoritate din zonele tropicale şi subtropicale ale Americii, Asiei şi Australiei. Cele mai cunoscute specii sunt: Adiantum formosum Br. și Adiantum raddianum Stutt. 194

Adiantum formosum. Planta formează o tufă de frunze cu înălţimea de până la 50 cm. Frunzele sunt dublu penat–sectate, cu peţiolul negru şi foliolele triunghiular– rotunjite, lungi de circa 1 cm, colorate în verde-pal la început şi verde-închis mai târziu. Adiantum raddianum. Se deosebeşte de specia anterioară prin vigoarea mai mică şi forma foliolelor care sunt invers triunghiulare, cu marginea superioară fin dentată. Speciile de Adiantum sunt plante de seră caldă, având nevoie în timpul iernii de minim 14–15 °C. Nu suportă soarele direct, având nevoie de semiumbră în sezonul cald. Solicită substraturi afânate, acide, bogate în humus, foarte bine drenate.

7.8.1.2. ASPLENIUM – familia Polypodiaceae Genul Asplenium include circa 700 specii originare din habitate foarte diferite de pe întreg globul. Dintre acestea, cea mai cultivată ca plantă de apartament este Asplenium nidus L. (feriga pasăre de cuib). Planta are frunzele ovat–lanceolate, întregi, lungi de până la 1,5 m în zonele de origine şi 20–40 cm în condiţii de apartament; sunt colorate în verde strălucitor, dispuse foarte dens, asemenea unui cornet, de unde şi numele de feriga cuib de pasăre. Este o plantă de seră caldă având nevoie în timpul iernii de minim 15 °C. În raport cu lumina este o plantă de semiumbră. Solicită substraturi foarte afânate, bogate în humus, acide, bine drenate.

7.8.1.3. NEPHROLEPIS – familia Polypodiaceae Genul Nephrolepis reuneşte circa 30 specii epifite sau terestre, originare din arealele tropicale şi subtropicale de pe întreg globul. Dintre acestea, cele mai cultivate ca plante de interior sunt speciile terestre: Nephrolepis cordifolia (L.) Presl. și Nephrolepis exaltata (L.) Schott. Nephrolepis cordifolia. Planta formează o tufă bogată de frunze cu înălţimea de până la 80 cm şi diametrul de până la 150 cm. Frunzele sunt penate, foarte frumos arcuite, cu foliolele oblong–lanceolate, cu marginile întregi sau fin dinţate, colorate în verde intens şi dispuse dens, într-un singur plan. Nephrolepis exaltata. Se deosebeşte de specia anterioară prin vigoarea mai mare, frunzele atingând în condiţii de mediu optime chiar şi 2 m lungime. Foliolele sunt, de asemenea, mai mari, unite între ele la bază, cu marginea mai mult sau mai puţin ondulată sau franjurată. Speciile de Nephrolepis sunt plante de seră temperată, mulţumindu-se în timpul iernii cu temperaturi medii de 8–10 °C. Vara plantele preferă expoziţiile semiumbrite. Solicită substraturi uşoare, fertile, foarte bine drenate, cu pH uşor acid.

7.8.1.4. PELLAEA – familia Polypodiaceae Genul Pellaea include circa 80 specii terestre originare din arealele semideşertice situate la periferia pădurilor subtropicale din Asia, America şi Australia. Cea mai cunoscută ca plantă de interior este specia Pellaea rotundifolia Smith & Haw. Aceasta formează o tufă bogată de frunze cu înălţimea de circa 30 cm şi diametrul de până la 40 cm. Frunzele sunt penate, cu foliolele alterne, oblong–rotunjite, 195

mai mult sau mai puţin concave, cu marginile fin dentate, dispuse dens şi colorate în verde închis. Este o ferigă de seră caldă având nevoie de o temperatură de minim 14–15 °C în timpul iernii. Preferă expoziţiile însorite însă vara, în orele amiezii, plantele se feresc de soarele direct. Solicită substraturi acide, bogate în humus, cu fertilitate moderată, foarte bine drenate.

7.8.1.5. PLATYCERIUM – familia Polypodiaceae Genul Platycerium reuneşte circa 15 specii epifite originare din pădurile tropicale ale Asiei, Americii de Sud, Africii şi Australiei. Dintre acestea, cea mai frecvent întâlnită în cultură este specia: Platycerium alcicorne Desv. Planta formează la bază frunze sterile mari, reniform–rotunjite, cu lungimea de 15–40 cm, verzi deschis la început şi brune la maturitate; ele sunt dispuse asemenea unor solzi de peşte, acoperind parţial sau total substratul. Frunzele fertile, lungi de până la 60 cm, sunt invers– triunghiulare, mult îngustate la bază, cu partea superioară divizată de 2–3 ori în lobi lineari; sunt colorate în verde intens, acoperite cu o pubescenţă fină, densă, albicioasă. Speciile de Platycerium sunt plante de seră caldă şi umedă, având nevoie de minim 15 °C în timpul iernii şi o umiditate atmosferică ridicată, de 80–85 %. Dată fiind însă pubescenţa densă de pe frunze se va evita ca apa să vină în contact direct cu frunzele întrucât aceasta favorizează apariţia bolilor foliare. Vara plantele solicită lumină difuză în timp ce iarna preferă expoziţiile însorite. Ca orice specie epifită au nevoie de substraturi foarte bine drenate, afânate, bogate în turbă, cu pH acid. De asemenea, vasele de cultură trebuie să permită o foarte bună aerisire la nivelul rădăcinilor, ideale fiind vasele realizate din împletituri de răchită.

7.8.1.6. POLYPODIUM – familia Polypodiaceae Genul Polypodium include circa 75 specii în majoritate epifite, originare din pădurile tropicale de pe continentul american, cea mai cultivată fiind specia Polypodium aureum L. (syn. Phlebodium aureum Sm.). Planta formează o tulpină rizomaţoasă târâtoare, acoperită de perişori mătăsoşi brun–roşcaţi. Pe această tulpină se inseră 2–7 frunze foarte mari, lungi de până la 1,5 m, penat–sectate, cu foliolele linear–sagitate, colorate în verde–glauc. Sporii, brun–roşcaţi, apar sub forma unor pustule proeminente, foarte dense. Plantele de Polypodium au nevoie de expoziţii semiumbrite vara şi însorite iarna. Sunt plante de seră caldă, solicitând temperaturi de minim 15–16 C° în timpul iernii. Substratul trebuie să fie foarte uşor, cu fertilitate moderată, bogat în turbă, bine drenat, cu pH-ul acid.

7.8.1.7. PTERIS – familia Polypodiaceae Genul Pteris include circa 280 specii terestre, originare din arealele tropicale şi subtropicale. Dintre acestea, cele mai cunoscute ca plante de interior sunt speciile: Pteris cretica L. și Pteris tricolor Lind. Pteris cretica. Planta formează o tufă cu înălţimea de până la 75 cm şi diametrul de circa 60 cm. Frunzele sunt penate, cu foliolele lungi, linear–sagitate, dispuse opus, lax, la distanţe de 1–2 cm între ele; sunt colorate în verde pal. 196

Pteris tricolor. Frunzele sunt dublu penat–sectate, lungi de până la 60 cm, cu foliolele oblong–ovate, colorate în roşu–purpuriu la început şi verde intens la maturitate; peţiolul şi nervurile au coloritul constant, roşu–violaceu. Speciile de Pteris sunt plante de seră rece, mulţumindu-se iarna cu temperaturi de 10–12 °C. Preferă semiumbra dar tolerează bine şi umbra. Solicită substraturi uşoare, cu fertilitate moderată, bine drenate, uşor acide.

7.8.1.8. RUMOHRA – familia Polypodiaceae Genul Rumohra reuneşte circa 50 specii epifite sau terestre, originare din arealele care înconjoară pădurile tropicale din emisfera nordică; dintre acestea, cea mai cunoscută este specia Rumohra adiantiformis Forst. Planta formează o tufă bogată de frunze cu înălţimea variind între 50 şi 150 cm şi diametrul de până la 100 cm. Frunzele sunt dublu penat–sectate, cu foliolele ovat–triunghiulare, fin dentate pe margini, colorate în verde intens, strălucitor. Este o plantă de seră temperată, având nevoie în timpul iernii de temperaturi medii de 12–14 °C. Suportă bine soarele direct dar în zilele de vară cu arşiţă puternică plantele se umbresc. Solicită substraturi uşoare, cu fertilitate moderată, bogate în humus, cu pH acid.

7.8.2. MUŞCHI 7.8.2.1. SELAGINELLA – familia Selaginaceae Genul Selaginella include circa 700 specii, cea mai cultivată fiind specia Selaginella martensii Spring., originară din zonele tropicale. Planta formează o tufă bogată de lăstari foarte ramificaţi, cu înălţimea şi diametrul de 15–20 cm. Frunzele sunt foarte mici, solzoase, dispuse foarte dens, colorate în verde intens, strălucitor. Toate speciile de Selaginella sunt plante de semiumbră, tolerând foarte bine şi umbra. Iarna plantele se mulţumesc cu temperaturi de 5–6 °C. Solicită substraturi foarte bine afânate şi drenate, cu pH uşor acid. Înmulţirea se realizează foarte uşor prin butaşi de lăstari, mai ales că aceştia sunt prevăzuţi cu rădăcini adventive.

Rezumat Ferigile şi muşchii sunt plante inferioare, apreciate pentru caracterele deosebite ale portului şi frunzelor, foarte variabile ca talie şi mod de dispunere. Majoritatea speciilor prezintă o tulpină subterană rizomatoasă, subţire, mai lungă sau mai scurtă, ce dă naştere la rădăcini, frunze şi stoloni. Frunzele, penate, cu foliolele având forme, mărimi şi dispoziţii foarte variate, sunt dispuse în tufe de o diversitate impresionantă în privinţa înălţimii şi diametrului, de la numai câţiva cm până la 1,5–2 m. Pe partea inferioară a frunzelor se formează sporii ce servesc la înmulţirea generativă. Zonele de origine din care provin ferigile şi muşchii sunt, în marea lor majoritate, zone tropicale şi subtropicale; unele specii însă provin din zonele temperate, acestea pierzându-şi frunzele şi intrând în repaus în anotimpul rece. 197

În raport cu temperatura ferigile se împart în specii de seră caldă şi specii de seră temperată; muşchii sunt plante de seră rece. În cazul speciilor de seră caldă temperatura nu trebuie să scadă iarna sub 15–16 °C în timp ce pentru speciile de seră rece temperatura minimă se poate situa în intervalul 8–10 °C pentru ferigi şi 5–7 °C pentru muşchi. În raport cu lumina, majoritatea speciilor sunt plante de umbră şi semiumbră, tolerând bine expoziţiile nord–vestice, nord–estice sau chiar nordice. În privinţa umidităţii substratul se va menţine permanent reavăn pe tot parcursul sezonului cald, când plantele se pulverizează frecvent pentru asigurarea unei umidităţi atmosferice ridicate, de 80–85 %. Iarna substratul se lasă să se usuce uşor între două udări în cazul speciilor de seră rece şi temperată; speciile de seră caldă se udă însă mai frecvent iar pulverizarea plantelor se va face mai rar, umiditatea atmosferică optimă în acest sezon fiind de 65–70 %. Ferigile şi muşchii sunt plante deosebit de sensibile la aerul poluat şi atmosfera încărcată, motiv pentru care foarte mulţi autori susţin că un spaţiu în care aceste plante cresc şi se dezvoltă frumos este un spaţiu sănătos şi pentru om. Majoritatea speciilor de ferigi şi muşchi solicită un substrat uşor, foarte bine drenat, cu fertilitate moderată şi pH acid; speciile epifite au nevoie de un substrat foarte bine aerat. Înmulţirea ferigilor şi a muşchilor se face cel mai frecvent, pe cale vegetativă, prin divizarea tufei sau stoloni. Pentru producerea pe scară industrială a plantelor se folosesc înmulţirea generativă prin spori şi înmulţirea prin culturi de ţesuturi in vitro. Îngrijirea ferigilor are în vedere, în primul rând udatul, care se va face diferenţiat, în raport cu specia şi sezonul, aşa cum s-a arătat anterior, la exigenţele ecologice. Aerul uscat şi închis constituie cel mai mare pericol pentru ferigi, motiv pentru care aerisirea spaţiului de cultură şi pulverizarea plantelor se vor face frecvent, atât iarna cât şi vara. Fertilizarea plantelor se face pe tot parcursul sezonului cald, la interval de 2 săptămâni, cu soluţii de îngrăşăminte minerale complexe. Întrebări: 1. Ce tip de creștere (port) întâlnim la speciile de ferigi și mușchi ? 2. Cum grupați speciile de ferigi în raport cu exigențele față de temperatură și lumină ? Detaliați și exemplificați pe specii. 3. Care sunt metodele de înmulțire întâlnite la speciile de ferigi și mușchi ? Detaliați și exemplificați pe specii. 4. Care sunt lucrările de îngrijire aplicate plantelor de ferigi și mușchi ? 5. Recunoașteți speciile de ferigi și mușchi prezentate folosindu-vă de planșele color de pe CD-ul atașat la sfârșitul cursului. Bibliografie 1. 2. 3. 4. 5.

Băla Maria, 2007. Floricultură generală şi specială. Ed de Vest, Timişoara. Cantor Maria, 2003. Floricultură generală şi specială. Ed. Risoprint, Cluj–Napoca. Şelaru Elena, 2006. Plante de apartament. Ed. Ceres, Bucureşti. Toma Fl., 2003. Floricultură şi gazon. Vol. I, Ed. Cris Book Universal Bucureşti. Toma Fl., 2009. Floricultură și Artă florală. Vol. I și III. Ed. InvelMultimedia București.

198

Cap. VIII. SPECII FLORICOLE CULTIVATE PENTRU PRODUCEREA FLORILOR TĂIATE Florile tăiate reprezintă un segment foarte important din producţia floricolă pentru multe dintre ţările mari producătoare de flori. Ţări precum Olanda, Italia, Israelul, Columbia, Kenya, Thailanda şi-au făcut un renume pe plan mondial din volumul şi calitatea producţiei de flori tăiate. Importanţa şi locul florilor tăiate în cadrul sortimentului floricol rezultă din faptul că acestea sunt produsele cele mai vândute pe piaţă; ele sunt solicitate pentru realizarea buchetelor şi aranjamentelor florale în vase destinate aniversărilor, recepţiilor şi altor evenimente particulare sau publice. Florile tăiate – prin tot ce le aparţine – au devenit o prezenţă de neînlocuit în viaţa fiecăruia dintre noi ca şi în spaţiile publice sau particulare. În acest context, sortimentul florilor tăiate este în continuă îmbogăţire iar producţia de flori tăiate a căpătat, fără îndoială, aspectele unei adevărate industrii. Piaţa florilor tăiate este dominată de specii tradiţionale precum: trandafir, crizantemă, frezia, gerbera, garoafă, orhidee, cala, crini, lalele, gladiole însă câştigă tot mai mult teren şi specii noi sau mai puţin cunoscute precum: Agapanthus, Anemone, Bouvardia, Gloriosa, Heliconia, Hypericum, Iris, Lisianthus, Nerine, Protea, Trachelium. Fiecare dintre aceste specii prezintă, desigur, anumite particularităţi biologice şi tehnologice de a căror cunoaştere şi stăpânire depinde succesul în obţinerea unor producţii rentabile şi de calitate. În plus, apar permanent noutăţi legate de ciclul tehnologic sau numai de o anumită secvenţă a acestuia iar în condiţiile competiţiei tot mai dure de pe piaţă necunoaşterea sau neaplicarea acestora reprezintă, fără îndoială, o pierdere pentru producători. Utilizarea ca flori tăiate este specifică însă unui număr mult mai mare de specii decât cele cuprinse în această parte a lucrării; de aceea, la prezentarea speciilor cultivate ca plante în ghivece sau plante pentru decorul parcurilor şi grădinilor, se face referire, acolo unde este cazul, asupra acestei utilizări.

8.1. ALSTROEMERIA – familia Amaryllidaceae Genul Alstroemeria (alstroemeria, crin peruan) include 6 specii botanice mai cunoscute: Alstroemeria aurantiaca Don. (flori galben–oranj, talia plantei 90 cm); Alstroemeria haemantha Ruiz et Pav. (flori roşii cu striuri galbene, talia plantei 90 cm); Alstroemeria lightu L. (talia plantei 40 cm, flori roşii); Alstroemeria psitacina L. (flori roşii, talia plantei 90 cm); Alstroemeria pelegrina L. (talia plantei 90 cm, flori mari, galbene); Alstroemeria pulchella L. (flori roşii, talia plantei 100 cm). Aceste specii sunt originare din America de Sud şi din încrucişarea lor a rezultat specia horticolă Alstroemeria hybrida Hort., căreia îi aparţin majoritatea soiurilor întâlnite azi în cultură. Particularităţi biologice. Alstroemeria hybrida este o plantă perenă geofită cu rizomi, semirustică; rizomii sunt foarte fragili, suculenţi, coloraţi în alb-cenuşiu; pe rizomi se formează la partea inferioară rădăcini îngroşate, foarte fragile, confundate de amatori cu rizomii. Planta creşte sub formă de tufă de lăstari neramificaţi, înalţi de până la 1,5–2,0 m, care constituie de fapt viitoarele tulpini florale; frunzele sunt mici, oval– 199

eliptice, dispuse altern pe tulpinile florale. Florile sunt pe tipul 3, alcătuind împreună un perigon petaloid, specific amarilidaceelor şi sunt dispuse într-o inflorescenţă terminală tip umbelă. Înfloreşte masiv primăvara şi toamna, vara plantele trecând printr-un repaus destul de pronunţat, când vegetaţia este foarte slabă sau inexistentă. Iarna, în condiţii de temperatură favorabilă plantele vegetează intens dar insuficienţa luminii face ca lăstarii să fie lipsiţi de flori (lăstari orbi); din acest motiv se preferă menţinerea plantei în stare de repaus şi iarna. Cultura de alstroemeria durează 3– 4 ani, după care este necesară refacerea acesteia datorită îndesirii pronunţate a lăstarilor. Exigenţe ecologice. Temperatura. Pretenţiile sunt moderate, pragul termic minim de risc fiind de – 2, – 3 °C; la temperaturi mai mari de 30 °C plantele intră în repaus. Nivelul temperaturii se dirijează în funcţie de fenofază. Astfel, temperatura optimă pentru creşterea vegetativă şi înflorire este de 14–16 °C ziua şi 10–12 °C noaptea; în perioada imediat următoare înfiinţării culturii (2–3 săptămâni) temperatura se va menţine la nivelul de 16–18 °C, temperaturile mai mici de 13 °C din această perioadă având un efect negativ asupra restabilirii plantelor. Iarna, pentru culturile menţinute în vegetaţie sunt suficiente 10 °C ziua şi 8 °C noaptea. Lumina. Este o plantă foarte exigentă în raport cu intensitatea luminoasă, insuficienţa acesteia antrenând apariţia lăstarilor orbi, fără flori. Culturile menţinute în vegetaţie iarna au nevoie de o intensitate luminoasă de minim 3500 lucşi/mp, asigurată la nevoie prin iluminat artificial. Umbrirea serelor în timpul verii este obligatorie, chiar dacă plantele sunt în repaus, pentru a diminua efectul nociv al temperaturilor foarte ridicate. În raport cu durata de iluminare este considerată o plantă de zi lungă dar răspunsul plantelor este diferit în funcţie de soi. Apa. Fiind o plantă cu volum vegetativ bogat, Alstroemeria pretinde udări dese şi consistente, fără însă a se exagera. Iarna udatul se face mai rar iar vara, când plantele sunt în repaus, se udă doar atât cât să nu se usuce substratul de cultură. Umiditatea relativă a aerului se apreciază la 70–80 %. Aerul. Solicită aerisiri frecvente, mai ales în timpul perioadei de înflorire; răspunde favorabil la fertilizările cu CO2, în concentraţie de 0,1–0,15 %. Substratul de cultură. Are nevoie de substraturi profunde, bine drenate, fertile, cu pH-ul 6,0–6,5. Producerea materialului săditor. Alstroemeria se înmulţeşte cel mai adesea prin fragmente de rizomi însoţiţi de rădăcinile aferente şi lăstari de 5–6 cm lungime. Divizarea rizomilor se face la sfârşitul verii – începutul toamnei, când plantele pornesc în vegetaţie (aceasta fiind şi perioada optimă de înfiinţare a culturii). Pentru unele soiuri şi în lucrările de ameliorare se foloseşte şi înmulţirea prin seminţe. Înfiinţarea culturii. În condițiile zonei temperate, cultura de Alstroemeria se realizează doar în sere și solarii încălzite. Pregătirea serei şi a substratului de cultură se face prin executarea lucrărilor prezentate pe larg în capitolul V al prezentei lucrări. Având în vedere sistemul radicular profund, este nevoie ca la înfiinţarea culturii să se facă desfundatul substratului de cultură la adâncimea de 40–45 cm. La fertilizarea de bază se dau: 300 t / ha gunoi de grajd sau 100–200 t/ha mraniţă bine descompusă + 100–150 t/ha turbă fibroasă sau pământ de frunze semidescompuse + 1000 kg/ha superfosfat. După aplicarea îngrăşămintelor şi mărunţirea substratului se face modelarea terenului se face în brazde cu lăţimea de 100 cm. Distanţele de plantare variază între 50/40–60 cm, în funcţie de vigoarea soiurilor; la aceste distanţe se deschid gropi de 15 x 15 x 15 cm, în care se plantează diviziunile de plante cu rizomi. 200

Îngrijirea culturii. Udarea se face astfel încât substratul să se menţină permanent reavăn în perioada de creştere intensă şi înflorire; se poate uda prin aspersie până la înflorire după care udarea se va face direct pe sol. Fertilizarea fazială se face la interval de 2 săptămâni în timpul vegetaţiei, cu îngrăşăminte minerale complexe în raportul 1:0,2:1,2, cel mai bine sub formă de soluţie în concentraţie de 0,1–0,2 %; odată pe lună se recomandă aplicarea unei fertilizări organice cu must de bălegar în diluţie de 3 la 10. Palisarea – sunt necesare 3–4 plase de sârmă, cu ochiurile de 20 x 17 cm, distanţate la 30 cm una de alta. Rărirea lăstarilor se execută prin smulgere, permanent, întrucât planta are tendinţa de a forma un număr mare de lăstari care diminuează calitatea florilor. Umbrirea serelor este necesară în intervalul mai–septembrie, chiar dacă vara plantele sunt în repaus. Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Alstroemeria este o plantă rezistentă la atacul bolilor şi dăunătorilor. În serele slab aerisite pot să apară însă atacuri de putregai cenuşiu (produs de ciuperca Botrytis cinerea) şi putrezirea coletului şi a rădăcinilor (produse de ciuperca Rhizoctonia solani). Recoltarea florilor. Se poate face în toate fazele de deschidere (colorarea florilor, primele flori deschise, înflorirea deplină) în funcţie de direcţiile de valorificare. La plantele tinere florile se recoltează prin tăiere, urmând ca după uscare resturile de tulpini florale să se smulgă; la plantele mature recoltarea florilor se face prin smulgere. După recoltare florile se sortează pe categorii de calitate şi se pot stoca 1–2 săptămâni la temperatura de 1 °C. Producţia de flori pe un sezon de înflorire variază între 40 şi 60 de fire, în funcţie de soi.

Rezumat Alstroemeria este una dintre cele mai apreciate flori tăiate, întâlnită cu deosebire în sezoanele de primăvară și toamnă. Este o plantă geophytă, nerezistentă la frig, cu rizomi, aceștia fiind deosebit de fragili, suculenți, alb-cenușii; repausul plantei are loc vara, acesta fiind destul de pronunțat, asociat cu pierderea aproape totală a organelor vegetative aeriene. Planta crește sub formă de tufă de lăstari neramificați, cu înălțimea de până la 1,5–2,0 m; acestea sunt viitoarele tulpini florale ce poartă în vârf flori pe tipul 3, colorate foarte variat, lipsite de parfum, grupate în inflorescențe umbeliforme. Planta are tendința de a forma un număr mare de lăstari, ceea ce conduce la îndesirea rapidă a culturii; din acest motiv, o cultură de Alstroemeria nu durează mai mult de 3–4 ani. Alstroemeria se caracterizează prin exigențe foarte ridicate în privința intensității luminoase, insuficiența luminii determinând apariția lăstarilor orbi și compromiterea înfloririi. Planta manifestă exigențe ridicate și față de apă, atât la nivelul substratului cât și în atmosferă. Exigențele față de temperatură sunt moderate. Serele trebuie să fie foarte bine aerisite, plantele răspund deosebit de favorabil la fertilizările cu dioxid de carbon. Solicită substraturi fertile, reavene, bine drenate, cu pH 6 – 6,5. Se înmulțește prin fragmentarea rizomilor, la începutul perioadei de vegetație (momentul optim fiind luna septembrie), care trebuie să fie însoțiți de lăstari cu lungimea de 5 – 10 cm și rădăcinile aferente. Udarea, fertilizarea fazială, palisarea, 201

rărirea lăstarilor, umbrirea serelor vara, sunt principalele lucrări de îngrijire. Este o plantă rezistentă la atacul bolilor și dăunătorilor. Florile se pot recolta în toate fazele de deschidere, producția obținută fiind de 40 – 60 fie pe plantă pe sezon de înflorire. Cultura de Alstroemeria este deosebit de productivă și ușor de realizat. Întrebări: 1. Care este materialul biologic folosit pentru înființarea unei culturi de Alstroemeria ? 2. Când este momentul optim pentru înființarea unei culturi de Alstroemeria și care este durata de exploatare a unei culturi de Alstroemeria ? 3. Cum caracterizați exigențele ecologice ale plantelor de Alstroemeria ? 4. Care sunt lucrările de îngrijire aplicate unei culturi de Alstroemeria ? 5. Când se recoltează florile de Alstroemeria și care este producția obținută pe plantă într-un sezon de înflorire ? Bibliografie 1. 2. 3. 4.

Băla Maria, 2007. Floricultură generală şi specială. Ed de Vest, Timişoara. Cantor Maria, 2003. Floricultură generală şi specială. Ed. Risoprint, Cluj–Napoca. Şelaru Elena, 2002. Culturi pentru flori tăiate. Ed. Ceres, Bucureşti. Toma Fl., 2009. Floricultură și Artă florală. Vol. I și II. Ed. InvelMultimedia București.

8.2. ANEMONE – familia Ranunculaceae Genul Anemone include circa 130 specii hemicriptophyte sau geophyte originare din regiunile temperate ale emisferei nordice, cea mai cultivată pentru flori tăiate fiind specia geophytă Anemone coronaria L. – anemone, dediţei, floarea vântului. Particularităţi biologice. Anemone coronaria este o plantă geofită care prezintă în pământ un tubercul aplatizat, cu epidermă negricioasă, mai mult sau mai puţin zbârcită. Din acest tubercul pornesc frunzele peţiolate, cu limbul palmat-fidat şi 8–10 tije florale înalte de 20–30 cm, ce susţin în vârf câte o floare simplă sau involtă, cu petalele catifelate, colorate în alb, roşu sau albastru. Fiind o geofită, anemona solicită anual un repaus de 4–4,5 luni, perioadă în care tuberculii se păstrează stratificaţi în turbă fibroasă la temperaturi de 5–6 °C şi o umiditate relativă de 50–60 %. Exigenţe ecologice. Temperatura. Anemone coronaria este una dintre speciile cu cele mai scăzute pretenţii faţă de temperatură. Pragurile termice optime sunt 8–10 °C pentru creşterea vegetativă şi 14–15 °C pentru înflorire. Temperaturile mai mari de 15– 16 °C determină scăderea numărului de flori pe plantă iar temperaturile mai mici de 5–6 °C asociate cu umiditate ridicată conduc la putrezirea tuberculilor şi a întregii plante. Lumina. O intensitate luminoasă ridicată determină sporirea intensităţii culorilor motiv pentru care se va asigura maxim de lumină posibil, mai ales în timpul iernii. Pentru culturile realizate în timpul verii însă este necesară umbrirea serelor pntru a limita efectul negativ al temperaturilor ridicate. 202

Apa. Substratul de cultură trebuie menţinut permanent reavăn, având grijă să nu se exagereze întrucât excesul de umiditate determină putrezirea rapidă a tuberculilor. Pe de altă parte însă, uscăciunea – mai ales cea atmosferică, asociată cu temperaturi ridicate – determină scurtarea vegetaţiei şi intrarea plantelor în repaus. Aerul. Spaţiile de cultură se vor aerisi în mod regulat, mai ales în perioadele calde pentru menţinerea echilibrului între componentele aerului şi păstrarea temperaturii în limitele optime speciei. Creşterea concentraţiei CO2 până spre 0,1–0,12 % determină sporirea producţiei de flori şi a calităţii acestora. Substratul de cultură. Anemonele solicită substraturi reavene, uşoare, bogate în humus, cu pH 6,2–6,5, foarte bine drenate. Producerea materialului săditor. Materialul săditor folosit pentru înfiinţarea culturilor de Anemone coronaria este reprezentat de tuberculi. Aceştia se produc din seminţe semănate la sfârşitul verii într-un substrat foarte bine afânat, compus din părţi egale de turbă fibroasă, mraniţă şi nisip. Pentru obţinerea a 1000 de plante sunt necesare circa 5 g seminţe. Temperatura optimă pentru germinaţia seminţelor este 15 °C, plantele răsar în 20–30 zile de la semănat. În timpul iernii răsadurile se menţin în sere reci, cu temperatura de 5–6 °C şi umiditate scăzută urmând ca în primăvară, de îndată ce timpul permite, acestea să se planteze în câmp, pe brazde în pepinieră, la distanţele de 15–20 cm. Îngrijirea răsadurilor în câmp constă în udatul cu regularitate, fertilizarea bilunară cu soluţii de îngrăşăminte minerale complexe în concentraţie de 0,1 %, menţinerea substratului afânat şi curat de buruieni. Semănatul în vederea producerii tuberculilor se mai poate face şi primăvara devreme, în ianuarie – februarie, în sere, solarii sau răsadniţe încălzite, repicând apoi răsadurile pe brazde în pepinieră şi aplicând aceleaşi lucrări de îngrijire ca şi la semănatul de la sfârşitul verii, în câmp. Odată cu apariţia temperaturilor foarte ridicate, în luna iunie, frunzele se îngălbenesc iar plantele se pregătesc să intre în repaus. Din acest moment se întrerup fertilizările iar udările se răresc până la întreruperea totală. În luna iulie, când frunzele s-au uscat în totalitate iar repausul s-a instalat tuberculii se scot, se curăţă cu grijă de pământ pentru a nu se răni epiderma şi se stratifică în cutii de carton perforate, coşuri de nuiele sau lădiţe din lemn umplute cu turbă fibroasă, pământ de frunze sau rumeguş (tratate în prealabil cu un insecto– fungicid). Astfel pregătiţi tuberculii se păstrează până la plantare în spaţii închise (pivniţe, magazii, depozite frigorifice) cu temperatura de 5–6 °C şi umiditatea relativă de 50–60 %. În vederea înmulţirii amatorii mai practică şi divizarea tuberculilor după o uşoară preforţare a acestora. Înfiinţarea culturii. Tuberculii, întregi sau divizaţi se plantează într-un substrat foarte bine pregătit. Înainte de plantare tuberculii se menţin 1–2 zile în apă la temperatura de 20–25 °C pentru înmuierea epidermei după care se îmbăiază 1–2 ore în soluţii de insecto–fungicide, se zvântă şi se trec prin praf de cărbune vegetal. Epoca optimă de plantare este fie toamna în octombrie–noiembrie, fie la sfârşitul iernii, în prima decadă a lunii februarie, în funcţie de posibilităţile de dirijare a factorului temperatură. Densitatea optimă este de 20–25 plante/mp şi ea se asigură prin plantarea la distanţele de 25–30 cm între rânduri şi 10–12 cm pe rând. Îngrijirea culturii. Lucrările de îngrijire sunt simple şi ele constau în asigurarea factorilor de mediu la nivelul precizat mai sus, fertilizări faziale bilunare cu soluţii de îngrăşăminte minerale complexe în concentraţie de 0,1 % şi menţinerea substratului afânat şi curat de buruieni. 203

Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Cele mai frecvente boli întâlnite în culturile de anemone sunt rugina, cărbunele anemonei, făinarea şi virozele iar dintre dăunători pot crea probleme nematozii. Recoltarea florilor. Tijele florale se recoltează prin tăiere cu foarfeci speciale în momentul când bobocul începe să se coloreze iar „guleraşul” de frunze de la baza acestuia se distanţează de boboc.

Rezumat Mult îndrăgită pentru delicatețea florilor sale, Anemone este încă destul de puțin cultivată în țara noastră. Din punct de cedere botanic, Anemone este o specie geophytă rustică (în zonele mai reci solicită, totuși, o ușoară protejare peste iarnă cu materiale organice) cu tuberculi. Plantele se trec vara printr-un repaus total cauzat de temperaturile ridicate și uscăciunea atmosferică. Culturile de Anemone se realizează atât în sere și solarii încălzite cât și în câmp. Înființarea culturilor de Anemone se realizează toamna (sau primăvara devreme în cazul culturilor în câmp practicate în zone cu ierni aspre) prin plantarea tuberculilor. Exigențele termice ale plantelor de Anemone sunt dintre cele mai scăzute. În privința luminii se adaptează bine și la intensitate luminoasă moderată însă cu cât aceasta este mai ridicată cu atât calitatea florilor este mai bună. Are nevoie de spații de cultură bine aerisite și substraturi reavene, fertile, bine drenate, cu pH-ul 6,2 – 6,5. Tuberculii se produc plecând de la semințe semănate fie la sfârșitul verii pe brazde în pepinieră fie în decembrie – ianuarie în sere sau solarii încălzite. Conducerea factorilor de mediu în raport cu exigențele speciei, fertilizarea fazială bilunară și menținerea substratului de cultură permanent reavăn, afânat și curat de buruieni sunt lucrările de îngrijire necesare într-o cultură de Anemone. Plantele de Anemone manifestă o sensibilitate ridicată la boli și dăunători, în special la rugină, cărbunele anemonei, făinare, viroze și nematozi. Întrebări: 1. Care este materialul biologic folosit pentru înființarea unei culturi de Anemone ? 2. Când este momentul optim pentru înființarea unei culturi de Anemone ? 3. Cum caracterizați exigențele ecologice ale plantelor de Anemone ? 4. Care sunt lucrările de îngrijire aplicate unei culturi de Anemone ? 5. Care sunt bolile și dăunătorii cei mai frecvent întâlniți într-o cultură de Anemone ? Bibliografie 1. 2. 3. 4.

Băla Maria, 2007. Floricultură generală şi specială. Ed de Vest, Timişoara. Cantor Maria, 2003. Floricultură generală şi specială. Ed. Risoprint, Cluj–Napoca. Şelaru Elena, 2002. Culturi pentru flori tăiate. Ed. Ceres, Bucureşti. Toma Fl., 2009. Floricultură și Artă florală. Vol. I și II. Ed. InvelMultimedia București.

204

8.3. ANTHURIUM – familia Araceae Genul Anthurium (anturium, pasărea flamingo) include circa 300 specii originare din America tropicală. Dintre acestea, cele mai cultivate şi cunoscute pentru producerea florilor tăiate sunt speciile Anthurium andreanum Lind. (syn. A. x cultorum Hort.) şi Anthurium scherzerianum Scott. (syn. A. x hortulatum Hort.). Particularităţi biologice. Anthurium andreanum prezintă portul columnar, cu tulpina scurtă la început dar lungă până la 30–80 cm pe măsură ce planta creşte; pe tulpină se formează muguri ce dau naştere unor noi lăstari, mai ales în condiţii de muşuroire a plantei la bază. Frunzele sunt mari (25–30/15–20 cm), cordiforme, lung peţiolate, pieloase, colorate în verde intens, lucioase. Inflorescenţa este un spadix, cu spata mare (8–20/8–20 cm), pieloasă, bine întinsă la deschiderea maximă, colorată în nuanţe aprinse de roşu, roz, alb sau verde–gălbui; spadicele este cilindric, drept sau uşor curbat, alb, crem sau galben, lung de 5–10 cm. Pe spadice se formează flori femele şi bărbăteşti (planta este dioică) iar fructul este o drupă indehiscentă de culoare roşie. Este o plantă perenă cu aspect de tufă de lăstari, având vegetaţie şi înflorire continuă; totuşi, la sfârşitul verii, în septembrie plantele se trec printr-un repaus relativ, fără a-şi pierde frunzele, fapt ce stimulează înflorirea în perioada de iarnă. În absenţa unor condiţii optime de mediu plantele se pot trece şi iarna printr-un repaus relativ, fără să-şi piardă frunzele. Înflorește masiv la sfârşitul iernii – primăvara. Anthurium scherzerianum. Planta este de talie mai mică (30–40 cm); spata este, de asemenea, mai mică şi mai alungită, cu spadicele spiralat, având aceeaşi culoare ca şi spata. Înfloreşte mai abundent decât specia precedentă. Exigenţe ecologice. Temperatura. Anthurium este o plantă de seră caldă şi umedă, temperatura optimă fiind de 18–25 °C, în atmosferă şi 22–28 °C în substrat, în funcţie de anotimp. Iarna temperatura se poate menţine la 15–17 °C ziua şi 10–12 °C noaptea dar plantele nu mai înfloresc. Lumina. Solicită lumină difuză, nu suportă soarele direct, acesta determinând răsucirea frunzelor şi apariţia de pete necrotice pe frunze şi inflorescenţe. Apa. Este o plantă cu pretenţii ridicate faţă de umiditate, atât în substrat cât şi în atmosferă. Substratul trebuie menţinut permanent umed (fără a se exagera însă), umiditatea fiind mai mică în perioada de repaus relativ. Umiditatea atmosferică se va regla la nivelul de 80 %, prin pulverizarea repetată a plantelor sau ceaţă artificială. Aerul. Spaţiile de cultură se vor aerisi frecvent, cu grijă însă pentru a nu crea curenţi de aer; răspunde favorabil la fertilizările cu CO2 în concentraţie de 0,1–0,15 %. Substratul de cultură. Anthurium solicită substraturi afânate, bine aerate şi drenate, cu multă turbă şi pH-ul 4,5–5,5. Se poate folosi, de exemplu, un amestec din părţi egale de turbă fibroasă + mraniţă bine descompusă + pământ de frunze semidescompuse + perlit + polistiren. Producerea materialului săditor. Plantele de Anthurium se pot produce atât pe cale generativă, din seminţe, cât şi vegetativ, prin divizarea tufei şi marcotaj terestru. 1. Producerea plantelor din seminţe. Seminţele se obţin prin polenizare artificială, cu ajutorul unei pensule speciale sau polenizare naturală, cu ajutorul furnicilor. Florile femele înfloresc înainte florilor bărbăteşti. Maturarea seminţelor durează 9–10 luni iar facultatea germinativă a acestora durează numai câteva zile după separarea de pulpa fructului. Seminţele odată obţinute se pot semăna fie împreună cu 205

fructul (pulpa fructului uşor zdrobită) fie separate de fruct. Prima metodă este cea mai uşoară dar există riscul ca seminţele să putrezească odată cu pulpa fructului. Fructele se zdrobesc uşor şi se seamănă în lădiţe, la distanţe mai mari, fără a se acoperi cu pământ, după un eventual tratament cu fungicide. Cea de-a doua metodă, deşi mai dificilă, este mai avantajoasă întrucât nu mai există riscul de putrezire a seminţelor. Semănatul se face sămânţă cu sămânţă, în lădiţe, la distanţele de 4 x 4 cm, acoperindu-se seminţele cu un strat subţire de pământ care se va pulveriza cu un fungicid. Substratul în care se seamănă este reprezentat de turbă fibroasă sau un amestec de 40 % pământ de frunze semidescompuse + 30 % mraniţă bine descompusă + 10 % turbă fibroasă + 10 % pământ de ferigi + 10 % pământ de conifere. Semănăturile se acoperă cu o foaie de sticlă şi hârtie de culoare închisă pentru menţinerea condiţiilor favorabile germinaţiei (întuneric + 25 °C + 90–95 % UR). Plantele răsar după circa 10 zile de la semănat iar primele frunze adevărate se dezvoltă după circa 3 luni de la răsărire, când plăntuţele se repică în ghivece sau plăci alveolare, în substrat de turbă + mraniţă bine descompusă + pământ de frunze semidescompuse. În aceste ghivece sau plăci alveolare plantele rămân 5–7 luni, fiind îngrijite prin udări regulate şi fertilizări faziale la interval de 15 zile cu îngrăşăminte minerale complexe în raportul 14 N : 12 P : 14 K (sau 17 N : 12 P : 17 K, după alţi autori), aplicate sub formă de soluţii cu concentraţia de 0,02 %. După acest interval plantele se transferă în ghivece cu diametrul de 10 cm, în acelaşi tip de substrat, unde rămân timp de 4–5 luni. Plantele primesc aceleaşi lucrări de îngrijire, fertilizările făcându-se însă la interval de 10 zile. La sfârşitul acestei perioade plantele se transplantează în ghivece cu diametrul de 12–14 cm, unde primesc aceleaşi lucrări de îngrijire pentru alte 4 luni, după care pot fi folosite la înfiinţarea culturilor producătoare de flori tăiate. 2. Producerea plantelor prin marcotaj terestru. Plantele mature se muşuroiesc la bază primăvara, în urma muşuroirii mugurii de pe tulpină formează noi lăstari cu rădăcini care vor fi desprinşi de pe planta mamă în primăvara următoare, când sunt folosiţi la înfiinţarea culturilor florifere. 3. Producerea plantelor prin divizarea tufei. Este o variantă a înmulţirii prin marcotaj, prin care plantele mature se divizează în diviziuni cu mai mulţi lăstari ce sunt folosite direct la înfiinţarea culturilor florifere. Înfiinţarea culturii. Fiind o plantă de seră caldă şi umedă, cu pretenţii ridicate mai ales în privinţa temperaturii de la nivelul substratului, cultura de Anthurium se înfiinţează cel mai adesea pe bacuri înălţate şi în recipienţi (ghivece, găleţi sau saci de plastic) şi mai rar pe brazde înălţate direct deasupra solului serei. Indiferent de varianta aleasă, grosimea substratului de cultură trebuie să fie de minim 30 de cm la Anthurium andreanum şi minim 20 cm la Anthurium scherzerianum. Amplasarea registrelor de încălzire sub patul de cultură este obligatorie pentru asigurarea căldurii necesare la nivelul sistemului radicular al plantei (căldura de fond). Epoca optimă pentru înfiinţarea culturii este primăvara, în intervalul aprilie – mai, nefiind excluse însă şi celelalte perioade dacă se dispune de condiţii favorabile înrădăcinării plantelor. Distanţele de plantare sunt de 35–40/40 cm la Anthurium andreanum şi 25–30/25–30 cm la Anthurium scherzerianum. Condiţiile favorabile pentru prinderea rapidă a plantelor sunt 20–25 °C + 90–95 % UR + lumină difuză. Cultura de Anthurium durează cel puţin 8–10 ani după care este necesară reîntinerirea plantelor. 206

Îngrijirea culturii. Se realizează uşor şi constă în asigurarea factorilor de mediu la nivelul optim, conform precizărilor făcute la exigenţele ecologice. Asigurarea căldurii de fond, menţinerea substratului permanent reavăn şi umbrirea sunt verigi tehnologice cheie pentru obţinerea unor flori de Anthurium de maximă calitate. Fertilizările faziale se aplică la interval de 3 săptămâni (exceptând perioada de repaus relativ), cu soluţii de îngrăşăminte minerale complexe în concentraţie de 0,05 %, raportul optim dintre azot, fosfor şi potasiu fiind de 17:12:17. Combaterea bolilor şi dăunătorilor. O atenţie deosebită se va acorda tratamentelor de combatere a bolilor şi dăunătorilor, plantele de Anthurium fiind sensibile în special la atacul de septorioză, putrezirea rădăcinilor şi a coletului iar dintre dăunători păduchii lânoşi, afidele şi acarienii. Recoltarea florilor. Florile se recoltează prin tăiere, în momentul când spata este bine întinsă iar florile de pe spadice au căpătat volum; recoltarea mai timpurie determină scurtarea perioadei de păstrare a florilor şi chiar ofilirea rapidă a spatei. După recoltare florile se pun în fiole individuale cu soluţii conservante iar pentru transport se ambalează individual fiecare tijă într-o pungă de plastic perforată; astfel pregătite, tijele florale se aşează câte 25 de bucăţi în cutii de carton perforate. O plantă poate produce anual 10–15 flori, din care jumătate sunt de calitate superioară.

Rezumat Anthurium este una dintre cele mai deosebite specii utilizate ca flori tăiate. Cea mai cultivată specie a genului este Anthurium andreanum, alături de care se întâlnește, într-o măsură mai mică, Anthurium scherzerianum. Ambele specii au port columnar la început după care plantele capătă aspect de tufă de lăstari. Sunt plante cu vegetație continuă; pentru stimularea înfloririi în sezonul rece, este recomandabil ca la sfârșitul verii (luna septembrie) plantele să se treacă printr-un ușor repaus (repaus relativ), când se udă mai rar și nu se fertilizează. Anthurium este o specie deosebit de pretențioasă față de temperatură, atât la nivelul substratului (22 – 28 °C) cât și în atmosferă (18 – 25 °C). Solicită lumină difuză, umiditate ridicată (atât la nivelul substratului cât și în atmosferă), sere foarte bine aerisite și substraturi foarte afânate, bine drenate, cu pH 4,5 – 5,5. Se înmulțește prin semințe, marcotaj terestru prin mușuroire și divizarea tufei. Semințele pot fi semănate împreună cu pulpa fructului sau separat de aceasta, durata de producere a noilor plante plecând de la semințe fiind destul de lungă (circa 18 luni). Indiferent de materialul biologic folosit, epoca optimă de înființare a unei culturi de Anthurium este primăvara, în intervalul aprilie – mai; o cultură de Anthurium durează 8 – 10 ani. Îngrijirea culturii de Anthurium este destul de ușoară, constând în asigurarea factorilor de mediu în raport cu exigențele ecologice, fertilizările faziale la interval de 3 săptămâni și combaterea bolilor și dăunătorilor. Recoltarea florilor de Anthurium se face în momentul când spata este bine întinsă iar florile de pe spadice au căpătat volum. Având în vedere exigențele termice foarte ridicate și sensibilitatea deosebită a plantelor la atacul bolilor și dăunătorilor cultura de Anthurium este considerată însă 207

costisitoare şi greu de întreţinut. Preţul mare de valorificare a florilor, producţia ridicată şi durata mare de păstrare a florilor tăiate asigură o eficienţă economică ridicată şi constituie argumente pentru toţi cei care vor să practice această cultură. Întrebări: 1. Cum caracterizați exigențele ecologice ale plantelor de Anthurium ? 2. Care sunt metodele de înmulţire ale plantelor de Anthurium ? Detaliaţi înmulţirea prin seminţe. 3. Care este momentul optim de înfiinţare a unei culturi de Anthurium şi cât durează o cultură de Anthurium ? 4. Care sunt lucrările de îngrijire a unei culturi de Anthurium ? 5. Care sunt bolile şi dăunătorii întâlniţi într-o cultură de Anthurium ? Bibliografie 1. 2. 3. 4.

Băla Maria, 2007. Floricultură generală şi specială. Ed de Vest, Timişoara. Cantor Maria, 2003. Floricultură generală şi specială. Ed. Risoprint, Cluj–Napoca. Şelaru Elena, 2002. Culturi pentru flori tăiate. Ed. Ceres, Bucureşti. Toma Fl., 2009. Floricultură și Artă florală. Vol. I și II. Ed. InvelMultimedia București.

8.4. CHRYSANTHEMUM – familia Compositae Genul Chrysanthemum include circa 150 specii erbacee sau suffrutescente originare din China şi Japonia. Specia cea mai cultivată azi pentru producerea florilor tăiate, atât în culturi de seră cât şi în solarii şi câmp este Chrysanthemum x hortorum Hort. (crizantema), specie horticolă ai cărei genitori principali au fost Chrysanthemum indicum L. şi Chrysanthemum sinense Sab. Particularităţi biologice. Crizantema creşte sub formă de tufă de lăstari, cu înălţimea de până la 1,00–1,50 m, în funcţie de soi şi tehnologia de cultură. Frunzele sunt penat–sectate, alterne, colorate în verde lucioase sau uşor pubescente. Florile – ligulate şi tubuloase, colorate foarte variat, sunt reunite în calatidii de forme, mărimi şi tipuri diferite: margarete, anemone, spider, pompon, globuloase. Tipul margaretă : florile ligulate, colorate diferit, sunt dispuse pe 1–3 rânduri pe marginea calatidiului iar florile tubuloase, dispuse în centru, sunt mici, slab dezvoltate, colorate întotdeauna în galben. Se pretează foarte bine pentru tipul de conducere buchet şi mai rar pentru conducerea unifloră (fig. 8.4.1.). Tipul anemonă: florile ligulate, colorate diferit, sunt dispuse pe 2–4 rânduri pe marginea calatidiului iar florile tubuloase, dispuse în centru, sunt mari, foarte bine dezvoltate, colorate ca şi florile ligulate sau în culori diferite de acestea (fig. 8.4.2.). Ca şi în cazul tipului de inflorescenţă margaretă se pretează foarte bine pentru tipul de conducere buchet însă nu este exclusă nici conducerea unifloră. Tipul spider (păianjen sau decorativ): florile tubuloase lipsesc şi întreg calatidiul este ocupat de flori ligulate care sunt sudate pe margini, având aspectul unor flori tubuloase mai lungi sau mai scurte; ele pot fi drepte, incurbate sau recurbate, întregi sau 208

despicate spre vârf, colorate foarte diferit (fig. 8.4.3.). Se poate conduce atât ca floare standard cât şi crenguţă. Fig. 8.4.1. Tipul de inflorescenţă margaretă

Fig. 8.4.2. Tipul de inflorescenţă anemonă

Tipul pompon: calatidiul este sferic, compus doar din flori ligulate scurte, mai mult sau mai puţin egale, colorate diferit (fig. 8.4.4.). Se poate conduce atât ca floare standard cât şi crenguţă. Fig. 8.4.3. Tipul de inflorescenţă spider

Fig. 8.4.4. Tipul de inflorescenţă pompon

Tipul globulos: calatidiul este sferic cu diametrul de minim 10 cm, uşor aplatizat uneori, alcătuit din flori ligulate mari, drepte, incurbate sau recurbate, colorate foarte diferit (fig. 8.4.5.). Cel mai potrivit este tipul de conducere standard. Fig. 8.4.5. Tipul de inflorescenţă globulos: a) incurbat b) recurbat

209

Planta poate fi condusă cu una sau mai multe (2–4) tulpini florale; fiecare tulpină florală poate fi condusă cu o singură inflorescenţă în vârf (crizantema standard sau unifloră – fig. 8.4.6.) sau cu mai multe inflorescenţe în vârf (crizantema crenguţă, spray sau buchet – fig. 8.4.7.). Fig. 8.4.6. Crizantema unifloră

Fig. 8.4.7. Crizantema crenguţă

În condiţii de câmp înflorirea are loc toamna, în septembrie – noiembrie, însă în culturi de seră, prin dirijarea corespunzătoare a factorului lumină, înflorirea se poate eşalona în tot cursul anului. Exigenţe ecologice. Temperatura. Pragul termic optim pentru o cultură de crizantemă este de 18–20 ºC ziua şi 16–18 ºC noaptea. Temperaturile nocturne mai mici de 13 ºC şi cele diurne mai mari de 25 ºC determină perturbări ale inducţiei florale care pot să meargă până la anularea efectului fotoinductiv. Lumina. Crizantema este prin excelenţă o plantă de zi scurtă, având nevoie de zile lungi pentru creşterea vegetativă şi zile scurte pentru inducţia florală şi înflorire; pentru ca inducţia florală să se producă este necesar ca zilele scurte să fie consecutive, orice întrerupere a acestora, mai ales la începutul perioadei, conducând la anularea efectului fotoinductiv. Aceste condiţii de zile scurte se întâlnesc în mod natural în sezonul de toamnă, pentru înflorirea în restul anului fiind nevoie de scurtarea artificială a zilei prin lucrarea de întunecare sau camuflare a culturii. Lucrarea de scurtare a zilei se realizează cu ajutorul unor materiale textile de culoare neagră care se întind peste plante seara în jurul orei 18 şi se ridică dimineaţa, în jurul orei 9. Este foarte important să nu pătrundă deloc lumina, orice flux luminos, oricât de mic, anulând efectul fotoinductiv. Durata maximă a zilei pentru producerea inducţiei florale este de 12 ore, limita critică superioară, peste care plantele nu mai înfloresc fiind de 13 ore. Necesarul de zile scurte consecutive pentru virarea mugurelui vegetativ în mugure florifer este de 21–28 zile pentru crizantema standard şi 42 zile pentru crizantema crenguţă. Astfel, pentru soiurile timpurii, capabile să înflorească la începutul toamnei, necesarul total de zile scurte variază între 6 şi 8 săptămâni, soiurile semitimpurii au nevoie de 9–11 săptămâni de zile scurte iar soiurile tardive solicită 12–15 săptămâni de zile scurte pentru a fi capabile să înflorească. Pentru culturile programate să înflorească primăvara, la care creşterea vegetativă se desfăşoară toamna – iarna este necesară aplicarea iluminatului artificial pentru prelungirea duratei zilei până în momentul când plantele ating 35–40 cm înălţime. 210

Această lucrare se aplică pentru un interval variind între 2 ore în septembrie şi 5 ore în decembrie – ianuarie; iluminatul se face cu ajutorul lămpilor incandescente de 100–150 W, aşezate din 3 în 3 m, la înălţimea de 2 m de sol. Iluminatul pe parcursul celor 2–5 ore se poate realiza fie continuu fie ciclic (de exemplu, 10 minute lumină/30 minute întuneric sau 5 minute lumină/20 minute întuneric). Iluminatul artificial este necesar şi pentru plantaţiile mamă, de producere a butaşilor, organizate în intervalul septembrie – martie. Apa. Crizantema este o plantă pretenţioasă faţă de regimul hidric; substratul de cultură trebuie menţinut permanent reavăn iar umiditatea atmosferică se va regla în jurul valorii de 80–85 % în perioada de creştere vegetativă şi 70 % din momentul apariţiei bobocilor florali. Aerul. Serele se vor aerisi regulat, chiar şi pe timp de iarnă pentru menţinerea unui raport optim între componentele aerului. Fertilizările cu CO2 în concentraţie de 0,07–0,1 % asigură sporuri de producţie de până la 30 %. Substratul de cultură. Crizantema este o plantă cu un ritm de creştere foarte intens şi, prin urmare, are nevoie de substraturi bogate în elemente fertilizante; pH-ul optim este situat în jurul valorii de 7 însă tolerează şi un pH uşor alcalin (până la 7,4– 7,5). În privinţa texturii substratul trebuie să se caracterizeze printr-o foarte bună capacitate de drenare întrucât stagnarea apei determină putrezirea rapidă a rădăcinilor. Producerea materialului săditor. O cultură de crizantemă în seră se înfiinţează prin plantarea de butaşi de vârf înrădăcinaţi, produşi în plantaţii–mamă special cultivate în acest scop. Modern este ca plantele mamă să se cultive în ghivece sau pe bacuri înălţate, din motive de protecţie sanitară. Pe lângă aceasta, asigurarea unor zile lungi, cu intensitate luminoasă ridicată constituie o condiţie esenţială pentru menţinerea plantelor într-o perfectă stare vegetativă. Având în vedere sensibilitatea plantelor la boli şi dăunători precum şi la durata zilei, o plantaţie mamă de crizantemă nu se păstrează mai mult de 4–5 luni. Ea se înfiinţează prin plantare de butaşi înrădăcinaţi, preluaţi din culturile producătoare de flori tăiate, de la cele mai reprezentative plante pentru soiul respectiv. Aceştia se plantează fie în ghivece sau vase de vegetaţie, fie pe bacuri înălţate, la distanţele de 15 x 15 sau 13 x 13 cm (caz în care se asigură o densitate de 40–60 plante/mp). Butaşii înrădăcinaţi se ciupesc după 10 zile de la plantare în vederea ramificării iar lăstarii care apar în urma ciupirii se recoltează permanent, în faza de 8–10 cm lungime (4–5 perechi de frunze), indiferent că este sau nu nevoie de ei, pentru a se menţine plantele mamă într-o perfectă stare de juvenilitate. Temperatura optimă pentru plantele mamă este 20–25 ºC. Substratul se va menţine permanent reavăn iar umiditatea relativă a aerului se va regla în jurul valorii de 80 %. Recoltarea butaşilor este posibilă după 3–4 săptămâni de la ciupire iarna şi după 2–3 săptămâni de la ciupire în restul anului. După recoltare, butaşii se pun la înrădăcinat sau pot fi stocaţi cel mult o săptămână la temperatura de 4–8 ºC, în cutii de carton căptuşite cu folie de polietilenă perforată. În vederea înrădăcinării butaşii se plantează pe bacuri înălţate în substrat de turbă, perlit sau nisip (cea mai bună este combinaţia 50 % turbă + 50 % perlit sau nisip) la distanţele de 4 x 4 cm (revenind circa 600 butaşi / mp). Adâncimea de plantare este de 1–2 cm. În condiţiile unei temperaturi de 20–21 ºC în substrat şi 18 ºC în atmosferă şi a unei umidităţi relative de 85–90 %, butaşii înrădăcinează în 20–25 de zile. 211

Înfiinţarea culturii. În condiţii de seră, prin dirijarea factorilor de mediu (în special lumina), se pot realiza 2–3 cicluri de cultură cu durata de 3,5–4 luni fiecare. Principalul ciclu de cultură realizat în ţara noastră este cel pentru producerea florilor în sezonul de toamnă, la acesta adăugându-se mai rar, ciclul pentru producerea florilor în sezonul de primăvară. Cultura se poate face pe substraturi organice (direct în solul serei sau pe bacuri înălţate) şi pe substraturi inerte. În vederea înfiinţării culturii pe substraturi organice se execută următoarele lucrări: defrişarea culturii anterioare; fertilizarea de bază; mobilizarea adâncă a solului (arătura); dezinfecţia solului şi a serei; modelarea terenului în brazde cu lăţimea de 100–120 cm, separate între ele prin poteci de 40–50 cm; marcarea distanţelor de plantare; udarea de aprovizionare; plantarea. La fertilizarea de bază se administrează 10–30 kg/mp gunoi de grajd semidescompus + 5–6 kg/mp turbă + 60–80 g / mp superfosfat + 40 – 50 g/mp sulfat de potasiu + 15–20 g / mp sulfat de magneziu. Densitatea plantelor variază între 48 plante/mp iarna şi 64 plante/mp vara; pentru realizarea acestor densităţi butaşii înrădăcinaţi se plantează la distanţele de 15/10–12 cm, 20/18 cm sau 22/18 cm. Pentru plantele conduse cu mai multe tulpini florale (situaţie posibilă vara) densitatea asigurată va fi de 32 plante/mp. Plantarea se face cât mai superficial, atât cât să se acopere rădăcinile cu pământ; după plantare, se udă consistent şi individual fiecare plantă cu jet slab de apă şi se face tratamentul la colet cu un fungicid sistemic. În continuare, timp de câteva zile substratul nu se mai udă ci doar se pulverizează foarte des şi fin apa în atmosferă pentru asigurarea unei umidităţi relative ridicate a aerului, de 85–90 %. Epocile optime de plantare în funcţie de ciclul de cultură sunt următoarele: - pentru ciclul de producere a florilor în sezonul de toamnă – 15–30 iunie pentru soiurile timpurii şi 1–10 iulie pentru soiurile semitimpurii şi tardive; - pentru ciclul de producere a florilor în sezonul de primăvară – 1–10 decembrie, folosindu-se doar soiuri timpurii. Îngrijirea culturii. Dirijarea luminii, în raport cu perioada din an în care se realizează cultura şi faza de dezvoltare în care se află planta, este foarte importantă având în vedere reacţia foarte strictă a crizantemei în raport cu durata zilei (fotoperiodism). În funcţie de anotimp şi faza de vegetaţie se va proceda fie la creşterea duratei zilei, prin iluminat artificial, fie la scurtarea acesteia, prin lucrarea de camuflaj sau întunecare a culturii. Udarea. După udarea de la plantare, timp de 6–7 zile substratul de cultură nu se mai udă ci se fac doar pulverizări foarte fine şi dese direct pe plante pentru menţinerea unei umidităţi atmosferice ridicate care favorizează prinderea rapidă butaşilor înrădăcinaţi. În continuare se poate alege fie varianta udării direct pe brazdă fie udarea prin aspersie, în funcţie de posibilităţi; important este ca substratul să se menţină permanent reavăn şi să se asigure o umiditate atmosferică de 80–85 % în timpul creşterii vegetative şi 70 % din momentul apariţiei bobocilor florali. Fertilizarea fazială. Crizantema este o plantă care „creşte văzând cu ochii”; prin urmare aceste creşteri trebuie susţinute atât prin udari regulate cât şi prin fertilizări faziale consistente. Fertilizările faziale se fac la interval de 10–15 zile cu soluţii de îngrăşăminte minerale complexe în raportul 1:0,2:1,5, concentraţia soluţiei de îngrăşăminte fiind de 0,15–0,2 %. Din momentul apariţiei bobocilor florali se fac 1–2 fertilizări cu soluţii de azotat de potasiu în concentraţie de 0,15–0,2 % pentru a stimula 212

o bună dezvoltare a florilor. Rezultate foarte bune se obţin prin îmbogăţirea atmosferei cu CO2 în concentraţie de 0,07–0,1 %. Lucrările de tăiere sunt foarte importante într-o cultură de crizantemă, de acestea depinzând practic tipul comercial de floare care se obţine (crizantema standard sau crenguţă). Aceste lucrări sunt: ciupitul sau pensarea, eliminarea lăstarilor de prisos, eliminarea drajonilor, copilitul şi bobocitul. Ciupitul sau pensarea are drept scop ramificarea plantei pe de o parte iar pe de altă parte întârzierea înfloririi la culturile înfiinţate timpuriu şi cele la care se doreşte întârzierea înfloririi. Se execută după circa 2 săptămâni de la plantare şi constă în eliminarea vârfului vegetativ al tulpinii sau lăstarilor deasupra a 5–6 frunze. Ciupitul se poate repeta de 1–2 ori în funcţie de gradul de ramificare pe care dorim să îl obţinem şi momentul ales pentru înflorire. În absenţa posibilităţilor de iluminat artificial data ultimului ciupit nu trebuie să depăseaşcă jumătatea lunii iulie pentru a da timp suficient plantelor să crească vegetativ înainte de apariţia zilelor scurte. Eliminarea lăstarilor de prisos. În urma ciupirii planta formează în mod natural mai mulţi lăstari. Dintre aceştia se opresc pentru a fi conduşi ca tulpini florale 2–4 lăstari. Lucrarea se execută când lăstarii porniţi în urma ciupirii au circa 10 cm lungime, păstrându-se pe plantă cei mai bine plasaţi în raport cu lumina şi vigoarea. Copilitul constă în eliminarea lăstarilor laterali numiţi copili, situaţi la subsoara frunzelor, în scopul obţinerii de tulpini florale drepte, rigide, neramificate. Este o lucrare de foarte mare importanţă pentru calitatea tulpinilor florale şi se execută pe tot parcursul perioadei de vegetaţie în faza când copilii au 5–6 cm lungime, prin rupere laterală, mai rar prin tăiere cu bisturiul sau briceagul foarte bine ascuţit. Eliminarea drajonilor. Fiind o plantă hemicriptophytă crizantema drajonează destul de puternic. Aceşti drajoni trebuie eliminaţi permanent întrucât constituie concurenţi pentru hrana tulpinilor florale aflate în creştere. Drajonii se elimină prin rupere, pe tot parcursul perioadei de vegetaţie în faza când au 5–6 cm lungime. Bobocitul este lucrarea de tăiere de cea mai mare importanţă în obţinerea tipului de floare – standard (unifloră) şi crenguţă (spray, buchet sau miniatur). Astfel, pentru crizantema standard se opresc pe plantă în urma lucrării de bobocit un singur boboc – cel principal sau unul secundar, cel mai bine plasat, în timp ce pentru crizantema crenguţă se elimină prin lucrarea de bobocit bobocul principal şi opţional, o parte dintre bobocii laterali. Bobocii se elimină, prin rupere, în momentul când pot fi apucaţi între degete (când au 0,5–1,0 cm diametru), lucrarea repetându-se ori de câte ori este nevoie. Palisarea este o lucrare de mare importanţă pentru obţinerea unor tulpini florale drepte, de calitate superioară. Se realizează prin instalarea sau construirea în cultură a 3–4 plase de sârmă cu ochiurile de 15 cm, distanţate la 20 cm. Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Crizantema este una dintre cele mai sensibile plante la atacul bolilor şi dăunătorilor şi, de aceea, aplicarea preventivă şi curativă a tratamentelor fitosanitare este o verigă de bază pentru obţinerea unor flori de calitate. Dintre boli, mai frecvent întâlnite sunt: făinarea, putrezirea bazei tulpinii, septorioza, fuzarioza şi rugina. Recoltarea florilor. Crizantema standard se recoltează în faza de deschidere maximă sau de deschidere aproape completă în timp ce crizantema tip crenguţă se recoltează în momentul când 5–6 inflorescenţe (flori în sens comercial) sunt deschise. După recoltare florile se condiţionează şi se pot păstra până la livrare – dacă aceasta se face în scurt timp de la recoltare – cu baza în apă rece, în spaţii cu temperatura de 5–6 213

ºC şi umiditatea relativă a aerului de 60–70 %. Florile tăiate pot fi stocate timp de 6–8 săptămâni în spaţii cu umiditatea relativă de 85 % şi temperatura de – 0,5 ºC, fără apă. La sfârşitul perioadei de stocare, înainte de livrare, se împrospătează tăietura bazală iar tulpinile florale se pun pentru 4–5 ore cu baza în apă caldă cu temperatura de 38 ºC, în spaţii cu temperatura de 4–8 ºC.

Producerea florilor tăiate de crizantemă în culturi de câmp Materialul biologic folosit pentru înfiinţarea unei culturi de crizantemă în câmp este reprezentat tot de butaşi înrădăcinaţi. Unii producători folosesc pentru înfiinţarea culturilor de crizantemă din câmp diviziuni de plante însă aceasta este o metodă învechită, practicată mai degrabă pentru realizarea decorului în parcuri şi grădini decât pentru producerea florilor tăiate destinate comercializării. Pentru obţinerea butaşilor se aleg toamna plante mamă perfect sănătoase şi reprezentative din loturile florifere ale anului în curs. Aceste plante se plantează în ghivece sau găleţi după ce în prealabil tulpinile s-au scurtat la 10–12 cm şi se depozitează în pivniţe, răsadniţe, magazii sau alte spaţii acoperite în care temperatura să nu scadă sub 5–6 ºC, pentru parcurgerea perioadei de repaus. În această perioadă se udă foarte rar, doar atât cât să nu se usuce de tot pământul din vase. În februarie – martie, plantele mamă se repun în vegetaţie, prin aducerea în sere sau solarii încălzite, cu temperatura de 15–18 ºC şi reluarea udărilor. În aceste condiţii, din mugurii de pe rădăcini apar noi lăstari (drajoni) ce vor servi la prelevarea butaşilor de vârf de lăstari cu lungimea de 5–6 cm; aceştia se pun la înrădăcinat în sere, solarii sau răsadniţe încălzite, în substrat de nisip, perlit sau turbă fibroasă. Distanţele de plantare a butaşilor sunt de 4 x 4 cm iar adâncimea de plantare este de 1–2 cm. Se pot face 2–4 serii de butaşi. În condiţiile asigurării unei temperaturi de 20–21º C în substrat şi 18 ºC în atmosferă şi a unei umidităţi relative a aerului de 80–90 % butaşii înrădăcinează în 14–20 zile. Butaşii înrădăcinaţi se plantează în ghivece cu diametrul de 7–8 cm sau direct în teren, în funcţie de momentul butăşirii şi condiţiile climatice exterioare. Plantarea butaşilor înrădăcinaţi pentru înfiinţarea unei culturi de crizanteme în câmp este posibilă în cursul lunilor aprilie – mai, după ce a trecut pericolul brumelor şi îngheţurilor târzii de primăvară. Distanţele de plantare variază în raport cu vigoarea soiului între 20–30 cm între rânduri şi 20–25 cm între plante pe rând; adâncimea de plantare va fi aceeaşi la care plantele au stat în patul de înrădăcinare sau în ghivece. Solul trebuie să fie reavăn în momentul plantării, motiv pentru care cu 1–2 zile înainte de plantare se va fac udarea de aprovizionare. După plantare se va uda individual fiecare plantă, cu jet slab de apă astfel încât să se îmbibe bine solul cu apă dar fără a se crea exces de umezeală. În continuare, timp de câteva zile după plantare, solul nu se va mai uda însă plantele se vor pulveriza des cu jet fin de apă pentru a se crea o umiditate relativă a aerului ridicată, care să favorizeze înrădăcinarea rapidă. Lucrările de îngrijire aplicate într-o cultură de crizantemă efectuată în câmp sunt (cu unele particularităţi) aceleaşi ca şi cele aplicate culturii efectuate în sere: udatul, fertilizarea fazială, palisarea, plivitul buruienilor şi afânarea solului, combaterea bolilor şi dăunătorilor şi lucrările de tăiere pentru dirijarea creşterii şi 214

înfloririi. Având în vedere plantarea mai timpurie comparativ cu plantarea din seră, ciupitul este de foarte mare importanţă pentru prelungirea vegetaţiei astfel încât înflorirea să se producă toamna. Din acest motiv, ciupitul se repetă de 2–3 ori, având grijă ca ultimul ciupit să nu depăseaşcă jumătatea lunii iulie pentru ca lăstarii să poată creşte suficient de lungi până la apariţia zilelor scurte. Recoltarea şi stocarea florilor se face în aceleaşi condiţii ca şi în cazul culturilor efectuate în sere.

Rezumat Crizantema este specia de bază în sortimentul florilor tăiate din sezonul de toamnă. Planta crește sub formă de tufă de lăstari din care se aleg, pentru a fi conduși ca tulpini florale 1 – 4. Inflorescența – un calatidiu – prezintă forme diferite: margaretă, anemonă, spider, pompon, globuloasă. Crizantema este, prin excelență, o plantă de zi scurtă, reacția plantei la fotoperiodism fiind deosebit de categorică. În raport cu temperatura, crizantema manifestă pretenții moderate, optimul termic fiind de 18 – 20 °C ziua și 16 – 18 °C noaptea. Este o plantă deosebit de pretențioasă față de regimul hidric (atât în substrat cât și în atmosferă) și de nutriție. Solicită spații de cultură foarte bine aerisite și răspunde deosebit de favorabil la fertilizarea cu dioxid de carbon. Materialul biologic pentru înființarea unei culturi producătoare de flori tăiate – atât în culturile din sere cât și în cele din câmp – este reprezentat de butași înrădăcinați produși în plantații mamă speciale. Principalul ciclu de cultură în condițiile de seră din țara noastră este cel la care înflorirea are loc toamna, caz în care înființarea culturii se realizează în intervalul 15 – 30 iunie pentru soiurile timpurii și 1 – 10 iulie pentru soiurile semitardive și tardice; pe lângă acesta, se mai practică ciclul de cultrură cu înflorire în sezonul de primăvară, caz în care plantarea se realizează în intervalul 1 – 10 decembrie, folosindu-se doar soiuri timpurii. Pentru cultura în câmp, plantarea butașilor înrădăcinați se realizează în intervalul aprilie – mai. Lucrările de îngrijire ale unei culturi de crizantemă constau în dirijarea luminii, udat, fertilizarea fazială, lucrările de tăiere (pensat, eliminarea lăstarilor de prisos, eliminarea drajonilor, copilit și bobocit), palisarea. Crizantema este o plantă deosebit de sensibilă la atacul bolilor și dăunătorilor, cele mai frecvente atacuri fiind făinarea, putrezirea bazei tulpinii, septorioza, fuzarioza, rugina, acarienii, tripşii, larva minieră şi musculiţa albă. Recoltarea florilor de crizantemă se face în faza de deschidere maximă. Deși pretențioasă, cu lucrări de îngrijire foarte speciale și sensibilă la atacul bolilor și dăunătorilor, crizantema este una dintre cele mai practicate culturi, asigurând venituri dintre cele mai mari. Întrebări: 1. Care sunt tipurile de inflorescențe și tipurile comerciale de flori de crizanteme? 215

2. Cum caracterizați exigențele ecologice ale crizantemei ? 3. Care este materialul biologic și care sunt momentele optime pentru înființarea unei culturi de crizantemă în sere și în câmp ? 4. Care sunt lucrările de îngrijire a unei culturi de crizantemă ? Detaliați lucrările de tăiere. 5. Care sunt bolile şi dăunătorii întâlniţi într-o cultură de crizantemă ? 6. Care sunt diferențele dintre o cultură de crizantemă realizată în sere și o cultură de crizantemă realizată în câmp ? Bibliografie 1. Băla Maria, 2007. Floricultură generală şi specială. Ed de Vest, Timişoara. 2. Cantor Maria, 2003. Floricultură generală şi specială. Ed. Risoprint, Cluj–Napoca. 3. Şelaru Elena, 2002. Culturi pentru flori tăiate. Ed. Ceres, Bucureşti. 4. Toma Fl., 2009. Floricultură și Artă florală. Vol. I și II. Ed. InvelMultimedia București.

8.5. CONVALLARIA – familia Liliaceae Convallaria este un gen cu 3–4 specii, dintre care cea mai cunoscută este Convallaria majalis L. (mărgăritar, lăcrămioare), originară din Europa şi Asia. Particularităţi biologice. Mărgăritarul prezintă în pământ rizomi stoloniferi subţiri şi fragili ce poartă din loc în loc muguri bine individualizaţi, supli când sunt vegetativi şi bombaţi când sunt floriferi. Frunzele sunt peţiolate, oval–eliptice, verzi, cu lungimea de 15–25 cm şi nervurile evidente. Florile sunt mici, puternic parfumate, pedicelate, campanulate, cu corola divizată scurt în 6 lacinii obtuze; sunt colorate cel mai adesea în alb şi sunt grupate în raceme terminale cu vârful uşor curbat susţinute de tije florale cu lungimea de până la 15 cm. Există şi soiuri cu florile colorate în roz. Înflorirea are loc în aprilie – mai iar după 1–2 luni de la înflorire plantele intră în repaus. Iernează afară, fiind o specie geofită rustică. Exigenţe ecologice. Temperatura. Pentru creştere şi înflorire în condiţii de câmp mărgăritarul preferă temperaturile moderate (16–18°C), specifice sezonului de primăvară în care se desfăşoară înflorirea naturală. În culturi forţate însă creşterea şi înflorirea se desfăşoară la praguri termice variind între 18 şi 28 °C în funcţie de etapa forţării şi varianta de forţare. În timpul repausului, când are loc desăvârşirea formării mugurilor floriferi pentru anul următor, sunt necesare temperaturi ridicate de minim 22– 24 °C, aşa cum se întâlnesc vara, în mod natural. Ieşirea plantelor din repaus şi reluarea vegetaţiei sunt condiţionate de trecerea mugurilor stoloniferi printr-o perioadă cu temperaturi scăzute de 0–4 °C, timp de cel puţin 3–4 săptămâni. Lumina. Mărgăritarul preferă semiumbra dar tolerează atât umbra cât şi expoziţiile însorite dacă solul este menţinut permanent reavăn. În raport cu fotoperioada, mărgăritarul este o plantă indiferentă faţă de durata de iluminare. Apa. La nivelul solului mărgăritarul solicită o umiditate moderată și constantă în timp ce în atmosferă are nevoie de o umiditate relativă ridicată. Aerul. Pentru culturile realizate în câmp nu se pune problema dirijării acestui factor. În cazul culturilor forţate însă spaţiile de cultură se vor aerisi regulat. Tot în 216

cazul culturilor forţate mugurii stoloniferi trecuţi prin perioada de frig pot fi menţinuţi înainte de plantare într-o atmosferă îmbogăţită în diferite substanţe chimice, cu rol în sporirea procentului de înflorire. Astfel, mugurii stoloniferi pot fi menţinuţi, timp de 24–48 de ore înainte de plantare, în spaţii închise în care se administrează 350–400 mg/mc eter, 80–100 g/mc cloroform sau 1–2 g/mc eter. În timpul administrării acestor substanţe se asigură o temperatură de 20–22 °C şi o umiditate a aerului de 80–85 %. Substratul de cultură. Mărgăritarul preferă solurile şi substraturile mijlocii, argilo–nisipoase, bogate în humus, fertile, umede, acide, cu pH-ul variind între 5 şi 6. Producerea materialului săditor. Materialul biologic folosit pentru înfiinţarea culturilor florifere de mărgăritar este reprezentat de muguri stoloniferi (griffe) cu diametrul de minim 7 mm şi lungimea rădăcinilor de 10–16 cm. Aceştia se produc în culturi de câmp cu o durată de 2–3 ani, pe soluri uşoare, cu fertilitate ridicată, semiumbrite şi bine udate. Pregătirea terenului se face prin executarea lucrărilor specifice culturilor realizate în câmp, lucrări prezentate pe larg în capitolul V, din prezenta lucrare. La fertilizarea de bază se administrează 100 t/ha gunoi de grajd bine descompus sau mraniţă şi câte 200–250 kg/ha superfosfat şi sulfat de potasiu. Epoca optimă de plantare a mugurilor stoloniferi vegetativi este vara, în lunile iulie – septembrie, când plantele se află în repaus. Distanţele de plantare sunt de 20–30 cm între rânduri şi 5–10 cm pe rând iar adâncimea de plantare este de 5–6 cm. După plantare solul se udă bine şi se mulceşte cu un strat de 1–2 cm materiale organice (paie, frunze semidescompuse, rumeguş, turbă). Lucrările de îngrijire aplicate pe parcursul celor 2–3 ani de durată a culturii (această durată se stabileşte în funcţie de mărimea mugurilor stoloniferi folosiţi la plantare) constau în: - udatul cu regularitate pentru menţinerea solului permanent reavăn; de asemenea, plantele se pulverizează des pe frunze ştiut fiind faptul că uscăciunea atmosferică grăbeşte intrarea plantelor în repaus; - menţinerea solului permanent afânat şi curat de buruieni; - fertilizarea fazială, imediat după pornirea plantelor în vegetaţie primăvara, folosind 70–80 g/mp îngrăşăminte minerale complexe NPK în raportul 2:1,5:2; o dată pe lună se poate aplica şi must de bălegar, în diluţie de 1 la 10 (3–4 l soluţie la mp). Scoaterea mugurilor stoloniferi, în anul al doilea sau al treilea de cultură, în vederea folosirii lor la forţare se realizează spre sfârşitul verii, după ce frunzele s-au uscat în totalitate. Mugurii stoloniferi de dimensiuni mici se replantează în câmp şi se îngrijesc timp de 2–3 ani, după aceeaşi tehnologie. Mugurii stoloniferi (griffele) care îndeplinesc condiţiile de mărime în vederea forţării se leagă în pachete de câte 25 de bucăţi după care se depozitează în spaţii răcoroase, stratificaţi în turbă, rumeguş sau nisip. În aceste spaţii mugurii stoloniferi se păstrează la temperaturi cuprinse între 0–4 °C, timp de cel puţin 3–4 săptămâni înainte de plantarea în vederea forţării. Înfiinţarea culturii. Culturile florifere realizate în câmp se înfiinţează şi se îngrijesc după aceleaşi reguli ca şi culturile producătoare de material săditor. Pentru culturile forţate este obligatoriu însă ca înainte de plantare mugurii stoloniferi să fie supuşi tratamentului cu frig (0–4 °C, timp de cel puţin 3–4 săptămâni). În tehnologiile vechi de cultură tratamentul cu frig se realiza în mod natural după plantarea mugurilor stoloniferi în ghivece, prin îngroparea acestora în şanţuri afară, unde erau menţinute până cu 3–4 săptămâni înainte de a fi aduse în seră pentru forţarea propriu-zisă. În 217

tehnologiile moderne tratamentul cu frig se realizează în depozite frigorifice, înainte de plantarea mugurilor stoloniferi. După executarea acestor tratamente mugurii stoloniferi se plantează în lădiţe sau direct pe bacuri sau parapeţi înălţaţi în seră, într-un substrat uşor, compus din turbă sau părţi egale de turbă + pământ de frunze + nisip sau perlit. Plantarea se face la distanţe foarte mici, de 2–3 cm, asigurându-se o densitate de 600–700 plante la mp. În funcţie de data dorită pentru înflorire se pot stabili epoci diferite de plantare ştiut fiind faptul că forţarea propriu-zisă durează circa 3 săptămâni iarna şi 2 săptămâni toamna şi primăvara. Îngrijirea culturii. Îngrijirea culturilor forţate de mărgăritar se rezumă doar la conducerea factorilor de mediu, dat fiind că durata unei culturi este scurtă, de 2–3 săptămâni. Se cunosc mai multe variante de conducere a factorilor de mediu dintre care cea mai răspândită este următoarea: - în primele 4–5 zile după plantare temperatura se creşte treptat până la nivelul de 20 °C, umiditatea substratului şi cea atmosferică sunt moderate iar lumina lipseşte; - în continuare până la apariţia bobocilor florali temperatura se creşte la 25 °C, umiditatea din substrat şi cea atmosferică sunt, de asemenea, mai ridicate (substratul se menţine permanent reavăn iar umiditatea relativă a aerului 70–80 %) iar în privinţa luminii se asigură condiţii de semiîntuneric; - din momentul apariţiei bobocilor florali şi pe toată perioada înfloririi temperatura se scade la 18–20 °C, se asigură aceleaşi condiţii de umiditate ca şi în faza anterioară iar lumina trebuie să aibă o intensitate medie de 10.000 lucşi, apelându-se – la nevoie – chiar la iluminatul artificial. Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Dată fiind perioada scurtă a culturii apariţia bolilor este posibilă doar la folosirea unui material săditor infestat şi în condiţiile excesului de umezeală. Boala care poate să apară în asemenea condiţii este mucegaiul cenuşiu (produs de ciuperca Botrytis cinerea). Recoltarea florilor. Tijele florale se recoltează prin smulgere, în momentul când jumătate dintre florile inflorescenţei sunt deschise. După recoltare florile se duc în spaţii răcoroase cu temperatura de 2–5 °C unde se pun cu baza în apă rece şi unde se pot stoca timp de 4–5 zile înainte de a fi livrate. Pentru realizarea buchetelor sunt necesare şi frunze, motiv pentru care, cel mai adesea, se plantează pe lângă mugurii stoloniferi floriferi şi muguri vegetativi în vederea asigurării necesarului de frunze. După recoltarea florilor cultura se defrişează, renunţându-se la mugurii stoloniferi.

Rezumat Cultivată cu deosebire în câmp, pentru înflorirea în sezonul de primăvară (aprilie – mai), Convallaria este mult apreciată și ca floare tăiată în sezonul rece, obținută prin culturi forțate în sere și solarii încălzite. Planta prezintă în pământ, ca formațiuni de rezistență și material biologic de înmulțire, muguri stoloniferi, supli – dacă sunt vegetativi și bombați – dacă sunt floriferi; este o geophytă rustică, cu repaus profund vara. Calitatea de bază a mărgăritarului este reprezentată de parfumul deosebit al florilor campanulate, albe sau mai rar, roz. Mărgăritarul se recomandă prin exigențe moderate în raport cu toți factorii de mediu, fiind o plantă care preferă semiumbra și 218

tolerează bine umbra; răspunde deosebit de favorabil la tratamentele cu fertilizanți gazoși, aplicați la nivelul mugurilor stoloniferi înainte de plantare (350–400 mg/mc eter, 80–100 g/mc cloroform sau 1–2 g/mc eter). Indiferent de loc (câmp, sere sau solarii încălzite) culturile de mărgăritar se înființează prin plantarea de muguri stoloniferi produși în culturi de câmp timp de 2 – 3 ani; pentru culturile forțate, realizate în sere și solarii încălzite, tratamentul cu frig (0 – 4 °C, timp de minim 3 – 4 săptămâni înainte de plantare) este esențial pentru înflorire. Pentru culturile în câmp plantarea mugurilor stoloniferi se realizează la sfârșitul perioadei de repaus (septembrie) în timp ce pentru culturile forțate data plantării se stabilește eșalonat, în funcție de momentul în care se dorește înflorirea, știut fiind faptul că forţarea propriu-zisă durează circa 3 săptămâni iarna şi 2 săptămâni toamna şi primăvara. Îngrijirea unei culturi forțate de mărgăritar este foarte simplă, ea rezumându-se la conducerea factorilor de mediu, în special a temperaturii, în raport cu exigențele ecologice pe etape ale creșterii și dezvoltării; indiferent de varianta aleasă, în primele zile ale forțării propriuzise temperatura se crește treptat, în perioada de creștere vegetativă intensă până la apariția bobocilor florali temperatura se menține la nivelul optim al speciei pentru această etapă (25 °C), după care, în perioada înfloririi temperatura se scade din nou, undeva în jurul a 18 °C. Fiind o cultură cu durată scurtă nu sunt, în general, probleme cu atacul bolilor și dăunătorilor; totuși, în condiții de exces de umezeală, pot să apară uneori atacuri de mucegai cenușiu (Botrytis). Tijele florale se recoltează prin smulgere în momentul când jumătate din florile din infloresecență sunt deschise; după recoltare culturile forțate se desființează, materialul biologic aruncându-se în timp ce, în cazul culturilor realizate în câmp, materialul biologic rămâne pe loc pentru parcurgerea perioadei de repaus, urmând ca în toamnă vegetația să se reia iar în primăvara următoare să aibă loc o nouă înflorire. Întrebări: 1. Care este materialul biologic utilizat pentru înființarea unei culturi de mărgăritar? 2. Care sunt exigențele ecologice ale mărgăritarului și când are loc perioada de repaus ? 3. Care este momentul optim pentru înființarea unei culturi de mărgăritar ? 4. Care sunt lucrările de îngrijire a unei culturi de mărgăritar ? 5. Care sunt diferențele dintre o cultură de mărgăritar realizată în sere și o cultură de mărgăritar realizată în câmp ? 6. Care este momentul optim de recoltare a tijelor florale de mărgăritar ? Bibliografie 1. Băla Maria, 2007. Floricultură generală şi specială. Ed de Vest, Timişoara. 2. Cantor Maria, 2003. Floricultură generală şi specială. Ed. Risoprint, Cluj–Napoca. 3. Şelaru Elena, 2002. Culturi pentru flori tăiate. Ed. Ceres, Bucureşti. 4. Toma Fl., 2009. Floricultură și Artă florală. Vol. I și II. Ed. InvelMultimedia București.

219

8.6. DAHLIA – familia Compositae Dahlia (dalia, gherghină) a câştigat în ultimii ani o pondere foarte însemnată în sortimentul florilor tăiate din perioada de vară–toamnă. Originar din Mexic, genul Dahlia include circa 15 specii perene cu rădăcini tuberizate şi tulpini fistuloase. Dintre acestea, cea mai cunoscută este specia hibridă Dahlia hybrida Hort., în care sunt încadrate majoritatea soiurilor cultivate în prezent. Particularităţi biologice. Planta se caracterizează printr-o variabilitate foarte mare a taliei, formei, culorii şi dispoziţiei florilor ligulate şi tubuloase în cadrul înflorescenţei; în sol formează rădăcini tuberizate puternic îngroşate reunite pe coletul purtător de muguri ce dau naştere organelor vegetative aeriene. Din aceşti muguri pornesc mai multe tulpini florale, înalte de până la 2 m, ramificate dichotomic în partea superioară, garnisite cu frunze şi terminate cu una sau mai multe inflorescenţe tip calatidiu. Frunzele sunt penat–lobate, cu lobii ascuţiţi şi dinţaţi pe margine, colorate în verde intens. Florile ligulate sunt mari, drepte sau ondulate, colorate variat iar florile tubuloase sunt mici, colorate în galben. Înflorirea are loc din iunie până toamna târziu. Tehnologii grupează soiurile de dalia în funcţie de numărul, forma şi dispoziţia florilor ligulate şi tubuloase în cadrul calatidiului. În funcţie de aceste caracteristici ale inflorescenţelor se cunosc următoarele tipuri de dalia: margaretă (simplă), anemone, gulerate (colerette), cactus, pompon, decorativ (spider) şi globuloase. Tipul margaretă (dalii simple). Florile ligulate sunt bine dezvoltate şi dispuse pe un singur rând, au culori foarte diferite în timp ce florile tubuloase sunt mici, puţin dezvoltate, colorate cel mai adesea în galben (fig. 8.6.1.). Talia plantei variază între 30 şi 50 cm, soiurile aparţinând acestei grupe pretându-se pentru cultura ca plante anuale. Tipul stelat. Inflorescenţa se aseamănă ca mod de alcătuire cu tipul anterior cu deosebirea că ligulele sunt mai înguste, cu vârful puternic ascuţit, mai mult sau mai puţin răsucite şi dispuse asemenea razelor unei stele (fig. 8.6.2.). Fig. 8.6.1. Inflorescenţă tip margaretă

Fig. 8.6.2. Inflorescenţă tip stelat

Tipul gulerate (colerette). Florile tubuloase sunt mici, colorate cel mai adesea în galben iar florile ligulate, dispuse pe marginea calatidiului sunt de două tipuri: unele, mai mari, dispuse pe un singur rând pe margine, iar celelalte mai scurte, dispuse asemenea unui guleraş pe unul sau mai multe rânduri între florile ligulate marginale şi florile tubuloase şi colorate diferit faţă de ligulele mari (fig. 8.6.3.). 220

Tipul anemone. Florile ligulate sunt dispuse pe 1–3 rânduri pe marginea antodiului iar florile tubuloase sunt mai bine dezvoltate decât la tipul margaretă, fiind colorate la fel ca şi ligulele sau diferit de acestea (fig. 8.6.4.). Şi acest grup de soiuri se pretează pentru cultura ca plante anuale, înmulţindu-se uşor prin seminţe. Talia plantei este, de asemenea, mică spre medie, variind între 35 şi 50 cm. Fig. 8.6.3. Inflorescenţă tip colerette

Fig. 8.6.4. Inflorescenţă tip anemonă

Tipul cactus. Florile tubuloase sunt puţin dezvoltate, uneori insesizabile, florile ligulate sunt rulate mult având aspectul apropiat de cel al florilor tubuloase, fiind mai mult sau mai puţin răsucite sau ondulate (fig. 8.6.5.). Talia plantei variază între 70 şi 120 cm, se înmulţesc frecvent prin divizarea rădăcinilor tuberizate. Tipul pompon. Inflorescenţele sunt globuloase, ocupate în întregime de flori ligulate, florile tubuloase fie lipsesc fie sunt nesemnificative (fig. 8.6.6.). Talia plantei este mare, peste 1 m, aceste soiuri se înmulţesc aproape exclusiv prin divizarea rădăcinilor tuberizate. Fig. 8.6.5. Inflorescenţă tip cactus

Fig. 8.6.6. Inflorescenţă tip pompon

Tipul decorativ. Florile ligulate sunt puternic răsucite sau ondulate, sudate uneori pe margini când au aspect de flori tubuloase, motiv pentru care unii autori numesc acest tip de inflorescenţă spider sau coarne de cerb (fig. 8.6.7.). Mulţi autori consideră acest tip de inflorescenţă ca tranziţie între inflorescenţele tip cactus şi cele globuloase. Cu unele excepţii, soiurile aparţinând acestei grupe sunt foarte viguroase 221

(120–150 cm înălţimea plantei), ele înmulţindu-se aproape exclusiv prin divizarea rădăcinilor tuberizate. Tipul globulos. Florile ligulate sunt ocupă aproape tot calatidiul, fiind dispuse pe mai multe rânduri concentrice şi acoperind aproape integral florile tubuloase care sunt slab dezvoltate; sunt colorate foarte diferit (fig. 8.6.8.). Fig. 8.6.7. Inflorescenţă tip decorativ

Fig. 8.6.8. Inflorescenţă tip globulos

Exigenţe ecologice. Temperatura. Dalia este o specie foarte sensibilă la frig, cele mai uşoare brume determinând moartea organelor vegetative aeriene. Prin urmare, este o geofită semirustică, având repausul iarna, când rădăcinile tuberizate se păstrează în spaţii protejate cu temperatura de 6–8 °C şi umiditatea relativă a aerului de 50–60 %. Lumina. Având înflorirea în timpul verii, dalia este considerată, prin excelenţă, o plantă tipică de zi lungă. Are nevoie, de asemenea, de o intensitate luminoasă ridicată pentru realizarea unui colorit viu al florilor; poate tolera şi câteva ore de semiumbră. Apa. Având în vedere creşterile intense şi volumul vegetativ mare al plantei solul se menţine permanent reavăn, prin udări frecvente şi consistente. Aerul. Fiind o plantă cultivată în câmp deschis acest factor este mai greu de influenţat. Trebuie evitate terenurile expuse vânturilor puternice şi curenţilor reci de aer. Solul. Dalia preferă solurile mijlocii, nisipo-argiloase, fertile, bogate în humus, permeabile, umede, neutre sau uşor bazice, însorite. Producerea materialului săditor. Materialul săditor destinat înfiinţării culturilor producătoare de flori tăiate este reprezentat fie de butaşi înrădăcinaţi fie de rădăcinile tuberizate. Pentru soiurile cu inflorescenţe simple (margaretă şi anemone) folosite în special pentru decorul parcurilor şi grădinilor înmulţirea se realizează mai uşor prin seminţe; de la acestea se produc în seră, în luna martie, răsaduri după tehnologia specifică plantelor anuale. Mai rar, materialul săditor se poate produce şi prin altoiri decorative pe rădăcinile tuberizate. Butaşii înrădăcinaţi reprezintă varianta modernă a materialului săditor la dalia, aceştia fiind utilizaţi cu precădere pentru înfiinţarea culturilor producătoare de flori tăiate. Pentru obţinerea butaşilor înrădăcinaţi rădăcinile tuberizate se repun în vegetaţie prin plantarea superficială în turbă fibroasă sau pământ de frunze semidescompuse, această lucrare fiind cunoscută şi sub numele de forţare. Forţarea rădăcinilor tuberizate în vederea producerii de butaşi se face în intervalul februarie – martie, în sere, fie separate împreună cu o porţiune de colet fie 222

neseparate. Se recomandă ca înainte de plantarea în turbă rădăcinile tuberizate să se trateze prin îmbăiere timp de 2 ore în soluţii de fungicide cu efect împotriva atacului de Botrytis. Substratul în care se plantează superficial rădăcinile tuberizate în vederea forţării se va menţine la o umiditate moderată dar constantă. Temperatura din seră se va dirija la nivelul de 18–20 °C iar umiditatea relativă a aerului va fi de 70–80 %. Din lăstarii porniţi de pe mugurii situaţi în zona coletului se fac butaşi, fie numai din vârfuri de lăstari executând tăietura bazală direct prin nod, fie împreună cu o porţiune de ţesut din colet (butaşi cu călcâi). Aplicarea celei de-a doua variante este însă mai puţin economică întrucât numărul butaşilor care se pot obţine de la o plantă mamă este mai redus. Butaşii se dimensionează la lungimea de 6–8 cm, respectiv 2–3 noduri cu frunzele aferente. Înrădăcinarea butaşilor durează circa 3 săptămâni. Producerea materialului săditor prin separarea rădăcinilor tuberizate este varianta clasică de înmulţire a daliei. Divizarea rădăcinilor tuberizate se face astfel încât fiecare rădăcină sau grup de rădăcini rezultat în urma separării să posede o porţiune de colet, întrucât mugurii care asigură regenerarea organelor vegetative aeriene sunt prezenţi doar în această zonă. O uşoară forţare a rădăcinilor tuberizate înainte de divizare asigură o separare mai corectă a rădăcinilor întrucât face posibilă o repartizare mai echilibrată a mugurilor din zona coletului pe rădăcinile sau grupurile de rădăcini rezultate. După divizare rădăcinile se imersează timp de o oră în soluţie de insecto– fungicide, după care se trec cu secţiunile prin praf de cărbune vegetal. Înfiinţarea culturii. Pregătirea terenului în vederea plantării se începe din toamnă, prin lucrările specifice culturilor perene efectuate în câmp. La fertilizarea de bază din toamnă se admnistrează 60–80 g/mp superfosfat, 30– 40 g/mp sulfat de potasiu şi 6–8 kg/mp gunoi de grajd sau 3–4 kg/mp mraniţă bine descompusă. În momentul plantării solul trebuie să fie reavăn. Epoca optimă de înfiinţare a culturii în câmp este spre sfârşitul lunii mai, după trecerea pericolului brumelor şi îngheţurilor târzii, dată fiind sensibilitatea plantelor la temperaturile scăzute. Cultura se poate înfiinţa şi mai devreme, spre sfârşitul lunii martie, în solarii, caz în care înflorirea se devansează cu circa două luni. Folia se îndepărtează la începutul lunii iunie şi se reinstalează la sfârşitul lunii septembrie fiind posibilă astfel prelungirea producţiei de flori tăiate până spre sfârşitul lunii noiembrie. Pentru butaşii înrădăcinaţi şi răsaduri distanţele de plantare sunt de 20–30 cm, atât între rânduri cât şi între plante pe rând iar adâncimea de plantare va fi aceeaşi ca şi în paturile de înmulţire sau cel mult cu 1–2 cm mai adânc. După plantare plantele se vor uda individual şi abundent. Înfiinţarea culturii plantând rădăcini tuberizate se poate realiza în două variante: - plantarea direct în teren a rădăcinilor tuberizate, în cursul lunii mai, după trecerea pericolului brumelor târzii; - plantarea iniţială a rădăcinilor tuberizate în ghivece sau lădiţe în sere, în lunile februarie – martie urmând ca în luna mai culturile să se înfiinţeze cu plante aflate deja în vegetaţie; această variantă asigură o devansare a înfloririi cu 1–1,5 luni. Şi într-un caz şi în celălalt, dezinfecţia diviziunilor de rădăcini tuberizate rezultate în urma divizării plantelor mamă reprezintă o măsură foarte eficace în prevenirea atacului bolilor şi dăunătorilor care au ciclul de dezvoltare în sol. Distanţele de plantare pentru materialul săditor reprezentat de fragmente de rădăcini tuberizate sunt mai mari, respectiv, 50–60 cm între rânduri şi 30–40 cm între plante pe rând. La aceste distanţe se deschid gropi la adâncimea de 25–30 cm în care se pun 0,5–1 kg mraniţă înainte de aşezarea (plantarea) rădăcinilor tuberizate. 223

Zona coletului, purtătoare de muguri, nu trebuie să fie îngropată mai adânc de 6– 8 cm faţă de nivelul suprafeţei solului. Dacă înfiinţarea culturii se face cu plante aflate în vegetaţie se va avea grijă ca imediat după plantare să se ude abundent, fiecare plantă, cu jet slab de apă. Îngrijirea culturii. Udatul se va face astfel încât solul să fie permanent reavăn, cunoscut fiind că dalia este o plantă mare consumatoare de apă iar insuficienţa acesteia determină creşteri neuniforme şi o calitate slabă a florilor. Afânarea solului şi combaterea buruienilor se va face ori de câte ori este nevoie astfel încât solul să se menţină permanent afânat şi curat de buruieni. Combaterea buruienilor se poate face şi prin mulcirea solului. Fertilizarea fazială se face bilunar cu 15–20 g/mp cu îngrăşăminte complexe în alternanţă cu uree sau must de bălegar în diluţie de 1 la 10 (2–3 l/mp). Susţinerea plantelor se realizează prin lucrarea de palisare, folosind 2–3 plase de sârmă sau spalieri şi sârme fixate pe înălţimea de 30–80 cm. Pentru suprafeţele mici, ca şi în cazul loturilor de decor, pentru susţinerea plantelor se folosesc tutori. Lucrările de tăiere: ciupirea vârfului de creştere (pensarea), copilitul lăstarilor de pe tulpinile florale, bobocitul se execută în acelaşi scop şi după aceleaşi reguli ca şi la cultura de crizantemă. Bobocitul este obligatoriu pentru culturile producătoare de flori tăiate şi facultativ pentru plantele destinate decorului în parcuri şi grădini. Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Protecţia plantelor împotriva bolilor şi dăunătorilor se impune mai ales în cazul culturilor producătoare de flori tăiate. Bolile cele mai frecvente sunt: mozaicul daliei, mucegaiul cenuşiu, ofilirea şi făinarea. Dintre dăunători se întâlnesc mai frecvent acarienii, afidele, tripşii, coropişniţele şi melcii. Recoltarea florilor. Momentul optim de recoltare a tulpinilor florale este în faza de inflorescenţă complet deschisă. Recoltarea tulpinilor florale se face prin tăiere deasupra a 2–4 frunze de la bază (1–2 noduri), pentru a da posibilitatea plantei să formeze noi tulpini florale. Fiind o plantă cu un foliaj bogat, cel mai bine este ca recoltarea tulpinilor florale să se facă dimineaţa devreme. Imediat după recoltare, tulpinile florale se condiţionează prin împrospătarea tăieturii bazale şi îndepărtarea frunzelor bazale, pe o porţiune de 10 cm, după care se pun în apă rece şi se păstrează în spaţii cu temperatura de 8–10 °C până la livrare. O plantă poate produce pe parcursul unui sezon de vegetaţie 15–20 tulpini florale. Recoltarea şi depozitarea rădăcinilor tuberizate. Fiind o specie nerezistentă la frigul din timpul iernii, toamna în septembrie – octombrie, plantele se scot din teren, se scurtează părţile aeriene vegetative la 8–10 cm şi se îndepărtează o parte din pământul de pe rădăcini. Astfel pregătite, rădăcinile tuberizate se introduc în spaţii închise şi bine aerisite (sere reci, pivniţe, magazii, depozite frigorifice) în vederea parcurgerii perioadei de repaus. Temperatura din spaţiile destinate păstrării rădăcinilor tuberizate trebuie să fie de 6–8 °C iar umiditatea relativă a aerului de 50–60 %. Aşezarea rădăcinilor tuberizate în spaţiile de depozitare se face pe un singur rând, acoperindu-le integral cu pământ sau nisip, pentru a le proteja mai bine împotriva deshidratării. O metodă modernă de păstrare a rădăcinilor tuberizate constă în parafinarea acestora înainte de introducerea în spaţiile de depozitare. Pentru aceasta, după scoaterea plantelor din teren tulpinile se scurtează la 5–6 cm iar rădăcinile tuberizate se curăţă bine de pământ, se spală şi se zvântă. În continuare rădăcinile tuberizate se îmbăiază timp de o oră într-o soluţie dezinfectantă de permanganat de potasiu 2 % după care se zvântă bine. 224

În paralel, într-un vas se topeşte parafina care se va folosi la parafinarea rădăcinilor tuberizate. Alături de vasul cu parafină va fi un vas cu apă rece, în acesta urmând să se scufunde rădăcinile tuberizate după parafinare. Parafinarea propriu-zisă constă în scufundarea alternativă, de două ori, a rădăcinilor tuberizate în soluţia de parafină şi apa rece. Rădăcinile tuberizate parafinate nu se mai stratifică ci se aşează direct în spaţiile de depozitare, în lădiţe sau stelaje pe 1–2 rânduri.

Rezumat Dalia este o specie de bază în sortimentul florilor tăiate de grădină din sezonul de vară. Planta formează în pământ rădăcini tuberizate îngroșate, fiind o geophytă semirustică, cu repausul iarna. Inflorescența este un calatidiu cu diferite forme: margaretă (simplă), anemonă, gulerată (colerettă), cactus, pompon, decorativă (spider) şi globuloasă. În raport cu factorii ecologici dalia se remarcă, de departe, ca o specie deosebit de pretențioasă; este o specie termofilă și are nevoie de foarte multă lumină și apă solicitând substraturi fertile, menținute permanent reavene, bogate în humus și bine drenate, neutre spre ușor bazice. Înființarea culturii se poate face prin plantarea diviziunilor rezultate din despărțirea rădăcinilor tuberizate (varianta clasică) sau prin plantarea butașilor înrădăcinați rezultați din forțarea rădăcinilor tuberizate (varianta modernă). Epoca optimă pentru înființarea culturii este fie spre sfârșitul lunii mai, după trecerea pericolului brumelor și înghețurilor târzii (direct în câmp), fie spre sfârșitul lunii martie (în solarii, urmând ca la sfârșitul lunii mai să se îndepărteze folia de pe solarii). Îngrijirea unei culturi de dalia trebuie să aibă în vedere, în primul rând, satisfacerea exigențelor foarte ridicate legate de factorul apă și factorii edafici: substratul se va menține permanent reavăn iar fertilizările faziale se vor face bilunar, cu 15–20 g/mp cu îngrăşăminte complexe în alternanţă cu uree sau must de bălegar în diluţie de 1 la 10 (2–3 l/mp). Afânarea solului, susținerea plantelor și lucrările de tăiere (ciupirea vârfului de creştere, copilitul lăstarilor de pe tulpinile florale, bobocitul) sunt, de asemenea, lucrări de maximă importanță pentru reușita unei culturi de dalia. Nu trebuie pierdut din vedere faptul că dalia este o plantă sensibilă la atacul bolilor și dăunătorilor, cele mai frecvente fiind atacurile de mozaicul daliei, mucegaiul cenuşiu, ofilire, făinare, acarieni, afide, tripşi, coropişniţe şi melci. Recoltarea tijelor florale se face în faza de inflorescență complet deschisă, o plantă producând 15 – 20 tije florale. Toamna, în septembrie – octombrie, rădăcinile tuberizate ale plantei se scot și se depozitează în spații închise pentru parcurgerea repausului, la temperaturi de 6 – 8 °C și umiditatea relativă a aerului de 50 – 60 %. Întrebări: 1. Când are loc repausul la dalia și ce fel de repaus este acesta ? 2. Care sunt tipurile de inflorescențe și tipurile comerciale de flori de dalia? 225

3. Cum caracterizați exigențele ecologice ale daliei? 4. Care este materialul biologic și care sunt momentele optime pentru înființarea unei culturi de dalia ? Detaliați procedura de obținere a butașilor înrădăcinați de dalia. 5. Care sunt lucrările de îngrijire a unei culturi de dalia ? Detaliați lucrările de tăiere. 6. Care sunt bolile şi dăunătorii întâlniţi într-o cultură de dalia ? 7. Care este momentul de scoatere a rădăcinilor tuberizate din sol și care sunt variantele și condițiile optime de păstrare a acestora peste iarnă ? Bibliografie 1. Băla Maria, 2007. Floricultură generală şi specială. Ed de Vest, Timişoara. 2. Cantor Maria, 2003. Floricultură generală şi specială. Ed. Risoprint, Cluj–Napoca. 3. Şelaru Elena, 2002. Culturi pentru flori tăiate. Ed. Ceres, Bucureşti. 4. Toma Fl., 2009. Floricultură și Artă florală. Vol. I și II. Ed. InvelMultimedia București.

8.7. DIANTHUS – familia Caryophyllaceae Genul Dianthus (garoafa) reuneşte circa 300 specii anuale, bienale şi perene, foarte populare, cultivate fie în câmp, fie în sere şi solarii originare din bazinul mediteranean şi Asia. Dintre acestea, în seră se cultivă încă destul de mult pentru producerea florilor tăiate specia Dianthus caryophyllus L. var. semperflorens. Particularităţi biologice. Garoafa cultivată în seră este o plantă cu vegetaţie şi înflorire continuă care formează lăstari noi în urma lucrărilor de ciupire sau recoltare a florilor. Ramificarea plantei este mai bogată la bază şi mai slabă spre vârf, motiv pentru care ciupirea butaşilor înrădăcinaţi după plantare nu se va face mai sus de 6 noduri. Fiind o plantă foarte sensibilă la boli cultura nu se menţine mai mult de 1–2 ani, întrucât producţia scade iar calitatea florilor devine tot mai slabă (unii autori susţin însă că în condiţii de protecţie sanitară foarte bună cultura se poate menţine chiar şi 3 ani). Florile apar pe lăstari în momentul când acestea au 6 perechi de frunze, creşterea în continuare a lăstarilor (tulpinilor florale) realizându-se prin alungirea internodurilor. Soiurile întâlnite azi în cultură aparţin următoarelor 4 varietăţi (tipuri) de garoafă cultivată în seră: 1) – garoafele de Nisa (garoafele de Riviera sau franceze) – planta este mai mult sau mai puţin ramificată, cu înălţimea variind între 30 şi 90 de cm şi frunzele mari, late, răsucite spre exterior. Florile sunt mari, solitare sau în număr mic în vârful tulpinii florale iar caliciul este foarte sensibil la făinare. Se conduc cu o singură floare în vârful tulpinii florale (tipul comercial de floare unifloră sau standard – fig. 8.7.1.). 2) – garoafele americane (garoafa Sim) – au rezultat din mutante succesive ale soiului ’William Sim’ şi reunesc cele mai multe soiuri întâlnite azi în cultură. Plantele se caracterizează prin vigoare deosebită şi grad mare de ramificare, având înălţimea de 80– 100 cm; frunzele sunt mai înguste decât la varietatea precedentă, lungi de 8–10 cm, colorate, la fel ca şi lăstarii, în verde–albăstrui. Florile sunt mari, dispuse solitar sau în număr mic în vârful lăstarilor, foarte variat colorate, cu caliciul alungit şi mai puţin 226

sensibil la crăpare. Se conduc cu o singură floare în vârful tulpinii florale (tipul comercial de floare standard sau unifloră – fig. 8.7.2.). Fig. 8.7.1. Garoafă de Nisa

Fig. 8.7.2. Garoafă americană

3) – garoafele miniatur (elegans, spray) – planta are talia şi vigoarea mai redusă, cu un grad mare de ramificare şi mai multe flori pe tulpina florală, susţinute de tije mai lungi sau mai scurte. Se conduc cu mai multe flori pe tulpina florală (fig. 8.7.3.). Prezintă o rezistenţă mai ridicată la boli şi dăunători, motiv pentru care suprafeţele ocupate cu soiurile acestei varietăţi sunt în creştere. 4) – garoafele mediteraneene au fost obţinute prin hibridări între garoafele de Nisa şi garoafele americane, având caractere morfologice şi decorative intermediare între cele două grupe. Se conduc cu o singură floare în vârful tulpinii florale (standard – fig. 8.7.4.). Se caracterizează prin rezistenţă sporită la fuzarioză şi crăparea caliciului şi exigenţe mai scăzute faţă de factorul temperatură. Fig. 8.7.3. Garoafă miniatur

Fig. 8.7.4. Garoafă mediteraneană

Exigenţe ecologice. Temperatura. Garoafa manifestă pretenţii moderate faţă de temperatură. Temperaturile optime variază în raport cu anotimpul, fiind corelate cu intensitatea luminoasă: 227

- 10–12 °C ziua şi 8–10 °C noaptea în perioada de iarnă; - 12–16 °C ziua şi 10–12 °C noaptea în perioadele de primăvară şi toamnă; - 20–22 °C ziua şi 10–12 °C noaptea în perioada de vară. Lumina. Garoafa are nevoie de intensitate luminoasă ridicată, corelaţia dintre calitatea florilor şi intensitatea luminii fiind directă. În raport cu durata de iluminare este o plantă indiferentă însă producţiile sunt de calitate mai bună în condiţii de zile lungi. Apa. Substratul de cultură trebuie menţinut permanent reavăn iar umiditatea atmosferică se va regla în jurul valorii de 60–65 %. Aerul. Aerisirea serelor se va face cu regularitate, inclusiv iarna, aceasta contribuind şi la prevenirea atacului bolilor care sunt favorizate de aerul închis. Plantele răspund foarte bine la fertilizările cu dioxid de carbon, în concentraţie de 0,1–0,15 %. Substratul de cultură. Garoafa preferă substraturile mijlocii, luto-nisipoase, permeabile, bine aprovizionate cu elemente nutritive, având pH-ul 6,5 – 7,2. Producerea materialului săditor. Garoafa cultivată în seră se înmulţeşte prin butaşi de vârf de lăstari produşi în culturi speciale de plante mamă; acestea se cultivă în vase sau cel mult pe bacuri înălţate, asigurându-se o densitate a culturii de 160.000 plante/ha. Durata plantaţiei mamă este de 10–12 luni; o plantă mamă poate produce în acest interval 15–20 butaşi. Înfiinţarea plantaţiei mamă se face prin plantarea de butaşi obţinuţi prin culturi de ţesuturi in vitro şi termoterapie. Aceştia se plantează cât mai superficial (doar atât cât să se acopere rădăcinile cu pământ) şi se susţin individual, cu inele de sârmă. La 8–15 zile după plantare plantele se ciupesc la 5–6 noduri pentru ramificare. Temperatura se menţine în intervalul 14–16 °C ziua şi 12–14 °C noaptea. Menţinerea substratului permanent reavăn, fertilizarea lunară cu soluţii de îngrăşăminte NPK în raportul 1: 0,2 : 0,8 şi tratamentele fitosanitare preventive şi curative sunt principalele lucrări de îngrijire a plantelor mamă. Recoltarea butaşilor se face în momentul când aceştia au 6–8 perechi de frunze şi 10–15 cm lungime prin rupere laterală sau tăiere deasupra a 2–3 noduri de la bază. După recoltare butaşii se leagă în pachete de 25–50 bucăţi, se prăfuiesc cu Captadin sau Merpan şi se aşează în pungi de polietilenă perforată; acestea se pun în cutii de carton perforat în care butaşii pot fi stocaţi la temperatura de 0–1 °C, timp de 2–3 luni. Înrădăcinarea butaşilor se face în substrat de turbă fibroasă sau perlit, singure sau în amestec; acesta trebuie să aibă grosimea de 5–6 cm şi se aşează fie în lădiţe fie direct pe parapeţi. Distanţele dintre butaşii puşi la înrădăcinat sunt de 4–5 cm, ceea ce asigură o densitate de 400–600 butaşi/mp; adâncimea de plantare este de 2,5 cm iar în momentul plantării substratul de înrădăcinare trebuie să fie bine umezit. Pulverizarea repetată a butaşilor sau asigurarea ceţii artificiale, udarea moderată dar constantă a substratului şi menţinerea unei temperaturi de 16–18 °C în atmosferă şi 18–20 °C în substrat sunt condiţiile necesare pentru înrădăcinarea butaşilor. În aceste condiţii înrădăcinarea se realizează în circa 3 săptămâni calitatea înrădăcinării fiind superioară atunci când butaşii prezintă rădăcini mai scurte dar în număr mare. După scoatere butaşii înrădăcinaţi se pun în pungi de polietilenă fin perforată, în pachete de câte 50 , după care se aşează în cutii de carton perforate şi fie se livrează la destinatari fie pot fi stocaţi maxim 15 zile înainte de livrare, la temperatura de 5–7 °C. Înfiinţarea culturii. Cultura garoafei pe substraturi organice se poate face atât direct în solul serei cât mai ales pe bacuri înălţate, pentru a asigura o mai bună protecţie sanitară a plantelor, foarte sensibile la atacul bolilor şi dăunătorilor. Datorită acestei 228

sensibilităţi mari a plantelor la boli şi dăunători o cultură de garoafă în seră nu se menţine mai mult de 1–2 ani, peste acest termen cultura devenind nerentabilă economic. Pregătirea substratului de cultură se face prin executarea lucrărilor specifice culturilor efectuate în seră, acordându-se o atenţie deosebită dezinfecţiei corespunzătoare atât a substratului cât şi a serei (vezi capitolul V). La fertilizarea de bază se aplică 150–200 t/ha gunoi de grajd semidescompus + 100–200 t/ha turbă + 500–600 kg/ha superfosfat + 300 kg/ha sulfat de potasiu + 150– 200 kg/ha sulfat de magneziu. Se consideră că pentru o cultură de garoafă substratul de cultură este optim aprovizionat atunci când el conţine 15–20 mg N + 6–8 mg P + 25–35 mg K la 100 g sol uscat. Pentru cultura direct în solul serei terenul se modelează în brazde înălţate, late de 100–120 cm şi separate între ele prin poteci de 40–60 cm. Densitatea culturii variază între 24–50 plante/mp (170–200 mii plante/ha) în raport cu schema de plantare folosită: a) - rânduri echidistante la 25/17 cm sau 15/20; b) - benzi a câte 2 rânduri longitudinale, distanţate la 40 cm, distanţele dintre rânduri 25 cm, distanţele între plante pe rând 12 cm; c) - benzi a câte 2 rânduri perpendiculare pe lungimea brazdei, distanţate la 25 cm, distanţele între rânduri 15 cm, distanţele între plante pe rând 15 cm. Plantarea butaşilor înrădăcinaţi se face cât mai superficial, atât cât să se acopere rădăcinile cu pământ, o plantare mai adâncă sporind riscul atacului ciupercii Rhizoctonia care determină putrezirea coletului plantei; după plantare se udă fiecare plantă, consistent dar cu jet slab de apă şi se face tratamentul la colet cu un fungicid sistemic. Epoca optimă de înfiinţare a unei culturi de garoafă în seră este primăvara – începutul verii, în intervalul martie – iunie, aceasta asigurând obţinerea primei producţii de flori în perioada de toamnă – iarnă, când preţul de valorificare este cel mai bun. Îngrijirea culturii. Udatul. După udatul de la plantare substratul de cultură nu se mai udă timp de câteva zile pentru a stimula apariţia de noi rădăcini şi dezvoltarea acestora în profunzime. În schimb, în acest interval, butaşii proapăt plantaţi se pulverizează des pentru menţinerea unei umidităţi relative ridicate a aerului (80–85 %) care să limiteze pierderea apei prin transpiraţie şi să favorizeze restabilirea rapidă a butaşilor înrădăcinaţi. Cea mai bună variantă pentru menţinerea acestei umidităţi relative ridicate este ceaţa artificială. În continuare, până la apariţia bobocilor florali se poate uda şi prin aspersie după care udatul se va face doar direct pe brazdă. În general, se aplică 2–3 udări pe lună iarna şi o udare la 3–4 zile vara. Fertilizarea fazială. Se începe după 2–3 săptămâni de la plantarea butaşilor înrădăcinaţi şi se aplică lunar în timpul sezonului rece şi săptămânal în timpul sezonului cald. Se folosesc soluţii de îngrăşăminte minerale complexe în concentraţie de 0,15–0,2 %, raportul NPK variind în funcţie de sezon. De exemplu, Peningsfeld (1969) recomandă un raport NPK de 1:0,8:1,5 în timpul sezonului cald, respectiv 1:0,8:2,5 în timpul sezonului rece în timp ce Vidalie (1997) recomandă un raport NPK de 1:0,3:0,9 în timpul sezonului cald, respectiv 1:0,4:1,3 în timpul sezonului rece. Susţinerea plantelor se realizează în prima fază individual, cu ajutorul inelelor de sârmă care se instalează imediat după plantare. După restabilirea butaşilor înrădăcinaţi şi apariţia noilor creşteri inelele de sârmă se îndepărtează şi pe măsură ce plantele cresc se instalează 4–5 plase de susţinere cu ochiurile de 12,5 cm. Prima plasă de susţinere se instalează la 15 cm deasupra substratului de cultură iar celelalte 3–4 vor fi poziţionate la 17–20 cm una de cealaltă. 229

Iluminatul artificial este necesar uneori în timpul iernii, mai ales în iernile în care se înregistrează o perioadă îndelungată de zile cu nebulozitate accentuată. Este o lucrare costisitoare însă asigură o devansare cu 2–3 săptămâni a înfloririi şi creşterea calităţii florilor; se aplică din momentul când lăstarii au 5–7 perechi de frunze. Lucrările de tăiere au o foarte mare importanţă asupra caracteristicilor producţiei de flori şi a tipului comercial de floare; aceste lucrări constau în: ciupitul (pensarea), copilitul, bobocitul. Ciupitul se face la 2–3 săptămâni de la plantarea butaşilor înrădăcinaţi, deasupra a 4–5 perechi de frunze la garoafa standard şi 6–7 perechi de frunze la garoafa miniatur. Ciupitul se repetă şi pe lăstarii care apar în urma primei ciupiri, în mod diferit, aceste diferenţe determinând practic, caracteristicile producţiei de flori tăiate de garoafă. Astfel, se cunosc 3 variante de ciupire pentru plantele de garoafă: o ciupire, o ciupire şi jumătate, două ciupiri. În cazul primei variante (o ciupire) după primul ciupit rezultă 4–5 lăstari, aceştia lăsându-se să evolueze toţi în tulpini florale; după recoltarea acestor prime tulpini florale culturile vor fi lipsite de flori până la următorul val de înflorire, posibil prin lăstarii ce apar în urma recoltării florilor din primul val de înflorire. În cazul celei de-a doua variante (o ciupire şi jumătate) din lăstarii care apar în urma primei ciupiri se ciupesc doar jumătate, restul lăstarilor lăsându-se să evolueze spre tulpini florale. Producţia de flori din primul val va fi evident mai mică decât în cazul variantei anterioare însă ea va fi urmată, la mică distanţă, de florile de pe lăstarii porniţi în urma celei de-a doua ciupiri; în felul acesta înflorirea se va eşalona pe tot parcursul perioadei de cultură, fără să existe pauze semnificative între valurile de înflorire. Este varianta cea mai practicată. În cazul celei de-a treia variante (două ciupiri) la a doua ciupire se ciupesc toţi lăstarii laterali ce apar în urma primei ciupiri. Producţia de flori este întârziată în acest caz dar dublă faţă de varianta unei singure ciupiri şi se aplică în cazul unei comenzi mari de flori pentru o anumită dată. Copilitul constă în eliminarea lăstarilor laterali numiţi copili care apar la subsoara frunzelor pe tulpinile florale aflate în creştere. Se execută permanent în momentul când copilii au 4–5 cm, prin rupere laterală, cu grijă pentru a nu se răni frunzele. Bobocitul influenţează tipul comercial de floare pe care dorim să îl obţinem – standard sau miniatur. În cazul garoafei standard se păstrează pentru înflorire bobocul principal şi se elimină bobocii laterali în momentul când aceştia au 0,5–1,0 cm iar în cazul garoafei miniatur se elimină bobocul principal şi, opţional, o parte din bobocii laterali, în aceeaşi fază de dezvoltare. Bandajarea caliciului. Perioadele lungi cu temperaturi sub 10 °C ca şi oscilaţiile mari de temperatură determină, la anumite soiuri, crăparea caliciului florii. Pentru evitarea apariţiei acestor defecte de calitate care scad valoarea comercială a florilor, la soiurile sensibile se face lucrarea de bandajare a caliciului în faza când bobocii sunt bine dezvoltaţi, folosind bandă adezivă de culoare verde. Tunderea plantelor în vârstă de un an se poate face vara în iunie pentru eliminarea producţiei estivale şi obţinerea unei producţii mai mari în timpul iernii. Recoltarea mai scurtă a florilor în timpul verii, lăsând pe plantă sub punctul de tăiere 2–3 lăstari asigură o producţie mai bună de flori în timpul iernii. Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Aşa cum s-a amintit deja, garoafa cultivată în seră este una dintre cele mai sensibile plante la atacul bolilor şi dăunătorilor. Cele mai periculoase şi răspândite boli într-o cultură de garoafă în seră sunt: fuzarioza, putrezirea bazei plantei, mucegaiul cenuşiu, virozele. 230

Dăunătorii cei mai frecvent întâlniţi într-o cultură de garoafă în seră sunt: afidele, acarienii, musculiţa albă, tripşii. Recoltarea florilor. Recoltarea florilor de garoafă de seră se face zilnic, dimineaţa. Garoafa standard se poate recolta începând din faza de boboc care abia îşi arată culoarea şi până la faza de floare complet deschisă, în funcţie de distanţele de transport şi momentul comercializării; recoltarea se face prin tăiere cu bricege sau foarfeci speciale iar după recoltare tulpinile florale se trag în sus printre ochiurile plaselor de susţinere. Garoafa miniatur se recoltează în momentul când 2–3 flori de pe tulpina florală încep să se deschidă; recoltarea se face prin tăiere cu bricege sau foarfeci speciale iar după recoltare tulpinile florifere se trag în jos printre ochiurile plaselor de susţinere pentru a evita riscul de rupere a ramificaţiilor florifere. Imediat după recoltare florile se leagă în pachete de câte 50 şi se trimit la hala de sortare. Producţia de flori este de 12–16 flori pe plantă la garoafa standard şi 14–18 flori pe plantă la garoafa miniatur. Sortarea florilor se face pe 3 categorii de calitate, în urma examinării dimensiunilor şi a aspectelor de calitate. Pentru florile recoltate la deschiderea maximă se cunosc următoarele categorii de calitate: cal. Extra minim 40–50 cm lungimea tulpinilor florale + minim 6 cm diametrul florii; cal. I 30–40 cm lungimea tulpinii florale + 5 cm diametrul florii; cal. II 20 cm lungimea tulpinii florale + 4–5 cm diametrul florii. Florile sortate se leagă în pachete de câte 20 şi se pun cu baza tulpinilor în găleţi cu apă în spaţii cu temperatura de 5–7 °C unde se menţin până la livrare dacă aceasta se face imediat. Stocarea florilor se poate face între 4–5 şi 8–10 săptămâni la temperatura de 0–2 °C, fără apă, aşezate în cutii de carton căptuşite cu folie perforată; dimensiunile cutiilor sunt de 30 x 50 x 122 cm, într-o cutie încap 800 de flori. Cu 3–4 zile înainte de livrare, florile stocate se scot din spaţiile de stocare şi se condiţionează prin împrospătarea tăieturii bazale şi punerea cu baza în soluţii de fortificare cu temperatura de 38 °C, în spaţii cu temperatura de 21 °C. Florile pot fi colorate artificial cu ajutorul diferitelor tipuri de vopsele în care se introduce tulpina pe 1–10 cm de la bază, după o uşoară prealabilă însetare; timpul de menţinere a florilor în soluţiile de colorare este de 20–40 de minute.

Rezumat Garoafa de seră deține încă un loc foarte important în sortimentul florilor tăiate, fiind în trecut principala specie din acest sortiment. Din punct de vedere botanic se cunosc patru tipuri de garoafă cultivată în seră: garoafele de Nisa, garoafele americane, garoafele miniatur și garoafele mediteraneene. Din punct de vedere comercial întâlnim două tipuri de garoafe: garoafa standard (unifloră) și garoafa miniatur (crenguță sau spray). Garoafa de seră este o specie cu creștere și înflorire continuă; fiind o plantă foarte sensibilă la atacul bolilor și dăunătorilor cultura nu se menține însă mai mult de 1 – 2 ani (3 ani, după unii autori). Garoafa se încadrează în categoria speciilor cu pretenții moderate în privința factorului termic, intervalul termic optim variind în 231

funcție de sezon și alternanța zi/noapte; solicită intensitate luminoasă ridicată și sere foarte bine aerisite, reacționând deosebit de favorabil la fertilizările cu dioxid de carbon. Are nevoie de substraturi mijlocii, fertile, cu pH-ul 6,5 – 7,2, menținute permenent reavene. Materialul biologic pentru înființarea unei culturi de garoafă în seră este reprezentat de butași înrădăcinați, obținuți din plantații mamă speciale a căror durată este de 10 – 12 luni; plantația mamă se înființează tot prin plantare de butași înrădăcinați, obținuți prin termoterapie și culturi de țesuturi in vitro. Momentul optim pentru înființarea unei culturi de garoafă în seră este primăvara, în intervalul martie – mai, plantarea butașilor înrădăcinați făcându-se cât mai superficial, doar atât cât să se acopere rădăcinile cu pământ. Udatul, fertilizarea fazială, susținerea plantelor, aerisirea serelor, combaterea bolilor și dăunătorilor sunt lucrările de îngrijire cu caracter general întâlnite într-o cultură de garoafă. Lucrările de tăiere (cipitul, copilitul, bobocitul) sunt principalele lucrări de îngrijire cu caracter special; dintre acestea, ciupitul (un ciupit, un ciupit și jumătate, două ciupiri) reprezintă lucrarea care determină caracterul producție de flori tăiate într-o cultură de garoafe. Garoafa standard poate fi recoltată în toate fazele de deschidere, în funcție de distanțele de plantare și momentul comercializării, în timp ce garoafa miniatur se recoltează când 2 – 3 flori de pe tulpina florală sunt deschise. După recoltare florile de garoafă pot fi comercializate imediat sau pot fi stocate între 4–5 și 8–10 săptămâni, la temperatura de 0–2 °C, fără apă; deși se cunosc o gamă foarte largă de culori naturale, florile tăiate de garoafă pot fi colorate și artificial. Întrebări: 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9.

Care sunt tipurile botanice și comerciale de garoafă de seră ? Cât durează o cultură de garoafă cultivată în seră? Cum caracterizați exigențele ecologice ale garoafei ? Care este materialul biologic utilizat pentru înființarea unei culturi de garoafă în seră și cum se produce acesta ? Care este durata unei plantații mamă și care sunt lucrările de îngrijire a acesteia ? Care sunt lucrările de îngrijire a unei culturi de garoafă în seră ? Detaliați lucrarea de ciupit (pensat). Care sunt bolile şi dăunătorii întâlniţi într-o cultură de garoafă de seră ? Care este momentul optim de recoltare a florilor de garoafă ? Cât și cum pot fi stocate florile tăiate de garoafă ?

Bibliografie 1. Băla Maria, 2007. Floricultură generală şi specială. Ed de Vest, Timişoara. 2. Cantor Maria, 2003. Floricultură generală şi specială. Ed. Risoprint, Cluj–Napoca. 3. Şelaru Elena, 2002. Culturi pentru flori tăiate. Ed. Ceres, Bucureşti. 4. Toma Fl., 2009. Floricultură și Artă florală. Vol. I și II. Ed. InvelMultimedia București.

232

8.8. FREESIA – familia Iridaceae Parfumul discret sau intens şi foarte plăcut, delicateţea florilor şi varietatea coloristică deosebită a acestora fac din frezia una dintre cele mai apreciate flori tăiate cultivate în seră. Se cunosc 4 specii botanice ale genului Freesia originare din Africa de Sud (F. refracta, F. leichtlinii, F. aurea, F. armstrongii) prin a căror încrucişare a rezultat specia horticolă Freesia x hybrida Hort. (frezia). Particularităţi biologice. Frezia este o plantă geofită cu tuberobulbi (cormi) având repausul vara. Cormul este mai mult sau mai puţin piriform şi se reînnoieşte anual, coeficientul de înmulţire variind între 1 şi 5. Frunzele sunt linear–lanceolate, cu nervurile paralele, evidente, lungi de 30–50 cm, colorate în verde deschis. Tulpina florală, înaltă de 30–70 cm, este cilindrică şi se termină cu 2–4 inflorescenţe tip cimă monopodială alcătuite din 6–12 flori tubuloase, simple sau involte, colorate în nuanţe foarte diferite de alb, galben, crem, roşu, roz, oranj, albastru, violet. Fructul este o capsulă ce cuprinde 15–18 seminţe brun–roşcate, a căror vitalitate durează 3–4 ani. Înflorirea are loc după 3–5 luni de la plantarea tuberobulbilor şi 8–11 luni de la semănat. Exigenţe ecologice. Temperatura. Frezia se caracterizează prin exigenţe termice moderate → 15–18 °C ziua şi 13–15 °C noaptea, mai ales în primele 7–10 săptămâni de după plantare (până când frunzele ating 5–6 cm lungime), când are loc diferenţierea florilor. În continuare, timp de 2 luni temperatura se scade la 14–15 °C iar în timpul înfloririi temperatura se creşte la 15–17 °C. La temperaturi mai ridicate de 18–20 °C înflorirea este întârziată, creşte numărul de frunze iar tulpinile florale se alungesc. Pentru păstrarea tuberobulbilor în timpul repausului se aplică diferite scheme de tratamente termice bazate pe succesiunea de temperaturi cald – rece, acestea având un rol foarte important în devansarea înfloririi cu 2–4 săptămâni. Lumina. Opţiunile autorilor variază între plantă indiferentă la durata zilei şi plantă de zi scurtă în raport cu durata de iluminare. Toţi autorii sunt de acord însă că majoritatea soiurilor se comportă mai bine în condiţii de zile scurte şi cu intensitate luminoasă mai ridicată. Apa. Frezia se caracterizează prin pretenţii moderate, atât faţă de apa din substrat cât şi în raport cu umiditatea atmosferică. Aerul. Frezia solicită aerisiri frecvente ale spaţiului de cultură şi reacţionează deosebit de favorabil la fertilizările cu dioxid de carbon în concentraţie de 0,1–0,15 %. Substratul de cultură trebuie să fie afânat, bogat în humus, bine drenat, cu umiditate, fertilitate moderată şi pH-ul 6,5–7,2; raportul optim NPK este de 1:1:2–3. Producerea materialului săditor. Tuberobulbii reprezintă materialul săditor cel mai folosit pentru înfiinţarea unei culturi de frezia şi ei se preiau, cel mai adesea, din culturi speciale iniţiate de la tuberobulbi mici. Aceştia se cultivă 1–2 ani, până la atingerea dimensiunilor de cormi floriferi. Lucrările de îngrijire aplicate culturilor producătoare de tuberobulbi sunt aceleaşi ca şi cele aplicate în culturile florifere cu deosebirea că se elimină inflorescenţele încă de la apariţie pentru ca substanţele nutritive să fie folosite în exclusivitate pentru creşterea tuberobulbilor. Se consideră că pentru a obţine flori de calitate superioară tuberobulbii trebuie să aibă circumferinţa de minim 6–8 cm. Şi din culturile florifere pot rezulta, pe lângă tuberobulbii mici, tuberobulbi mari, floriferi, ce pot fi folosiţi direct ca material săditor la înfiinţarea noilor culturi florifere. 233

Pe lângă tuberobulbi, soiurile aparţinând aşa numitei grupe de superfrezii, se înmulţesc uşor prin seminţe şi, prin urmare, la acestea seminţele reprezintă materialul săditor pentru înfiinţarea culturilor florifere. Seminţele de frezia pot fi semănate direct la locul de cultură sau se folosesc mai întâi pentru producerea răsadurilor, urmând ca acestea să se utilizeze pentru înfiinţarea culturilor florifere. Înfiinţarea culturii. Aşa cum s-a precizat mai sus, înfiinţarea unei culturi florifere de frezia se poate face prin plantare de tuberobulbi, semănat direct sau plantare de răsad. Culturile se pot realiza fie pe substraturi organice (direct în solul serei, pe bacuri înălţate sau în ghivece) fie pe substraturi inerte, cu dirijarea nutriţiei în exclusivitate prin intermediul soluţiilor nutritive. În această ultimă variantă – care este şi cea mai modernă, tuberobulbii se aşează practic în plăci alveolare de tipul fagurilor de miere acestea fiind fixate astfel încât doar baza tuberobulbilor şi rădăcinile să vină în contact cu soluţia nutritivă. Pentru culturile realizate pe substraturi organice pregătirea serei şi a substratului de cultură se realizează prin executarea lucrărilor specifice ciclurilor de cultură din seră. La fertilizarea de bază se aplică 100 t/ha mraniţă + 100–250 t/ha turbă fibroasă + 250–300 kg/ha superfosfat + 100–200 kg/ha sulfat de potasiu + 80–100 kg/ha sulfat de magneziu (nivelul optim de aprovizionare este considerat atunci când substratul conţine 10–20 mg N + 40–60 mg P2O5 + 100 mg K2O la 100 g de sol uscat). Plantarea tuberobulbilor se face în perioada august – octombrie, la distanţele de 10–12/6–10 cm, rezultând o densitate de 80–130 plante/mp; adâncimea de plantare este de circa 6 cm la începutul intervalului şi 2 cm spre sfârşitul acestuia. Tuberobulbii se dezinfectează înainte de plantare prin îmbăiere într-o soluţie de fungicid + insecticid (de exemplu, Benlate 0,05 % + Sinoratox 0,1 %, timp de o oră); în momentul plantării tuberobulbii trebuie să fie bine zvântaţi. Semănatul direct la locul de cultură se face în aprilie–iunie, la distanţele de 10– 12/3–4 cm, adâncimea de semănat fiind de 1 cm. Înainte de semănat seminţele se ţin în apă timp de 24–48 de ore pentru înmuierea tegumentului care este foarte dur. Se va avea grijă ca substratul să fie reavăn şi foarte bine mărunţit în momentul semănatului iar după semănat să se păstreze permanent reavăn, oscilaţiile de umiditate determinând compromiterea semănăturii. După răsărire se va executa lucrarea de rărire a plantelor pe rând la distanţele de 5–6 cm, asigurându-se o densitate de circa 200 de plante la mp. Semănatul în vederea producerii de răsaduri se face tot în intervalul aprilie– iunie, în lădiţe, într-un substrat foarte afânat, la distanţele de 4/2–3 cm sau în plăci alveolare cu alveolele mici, sămânţă cu sămânţă. Răsadurile se vor planta la locul de cultură la începutul lunii august, la distanţele de 10–12/5–6 cm. În momentul plantării răsadurile se vor manipula cu foarte mare grijă întrucât acestea sunt foarte sensibile la rupere în zona coletului; din acest motiv substratul se udă bine iar scoaterea răsadurilor se va face prin introducerea mâinii sau a unei palete sub răsaduri, acestea fiind deplantate cu puţin pământ pe rădăcini. Îngrijirea culturii. Cultura de frezia se întreţine destul de uşor, o atenţie deosebită acordându-se dirijării temperaturii conform instrucţiunilor prezentate la exigenţele ecologice. De asemenea, substratul de cultură se va menţine afânat şi permanent reavăn, evitându-se excesul de umiditate care provoacă putrezirea tuberobulbilor. Susţinerea plantelor (palisarea) se va face cu ajutorul a 2–3 plase de sârmă, sfoară sau mixte (sârmă + sfoară), prima la înălţimea de 15 cm deasupra solului 234

iar următoarele două distanţate la 17–20 cm între ele. Fertilizarea fazială se face la interval de 3 săptămâni cu îngrăşăminte minerale complexe NPK, aplicate sub formă de soluţii cu concentraţia de 0,1–0,15. Combaterea bolilor şi dăunătorilor. O cultură bine îngrijită şi înfiinţată cu material săditor sănătos nu ridică probleme deosebite în privinţa bolilor şi dăunătorilor. În timp însă materialul biologic degenerează şi virozele devin principala problemă, motiv pentru care se va avea grijă ca acesta să fie înmulţit prin seminţe sau revigorat prin culturi de ţesuturi in vitro. Alte boli sunt fuzarioza şi mucegaiul cenuşiu. Dintre dăunători pot ridica probleme deosebite acarienii şi tripşii. Recoltarea florilor. Frezia se poate recolta fie cu întreaga tulpină florală, fie separat fiecare ramificaţie cu inflorescenţa aferentă. Recoltarea se face zilnic, când prima floare din inflorescenţă este în fază de boboc care stă să se deschidă. După recoltare florile se sortează pe 3 categorii de calitate: Extra – 30 cm lungimea tulpinii (tijei) florale + minim 8 flori în inflorescenţă; cal. I – 25–30 cm lungimea tulpinii (tijei) florale + 6–8 flori în inflorescenţă; cal. II – 20–25 cm lungimea tulpinii (tijei) florale + 4–6 flori în inflorescenţă. Florile sortate se leagă în pachete de 20–25 fire, la bază şi sub inflorescenţe şi se introduc în depozite frigorifice pentru prerăcire, la temperatura de 2 °C, timp de 2–3 ore. Recoltarea tuberobulbilor. După recoltarea florilor plantele mai vegetează 2–3 luni, timp în care îngrijirea culturii continuă prin aceleaşi lucrări prezentate anterior. După circa o lună de la recoltarea florilor udările se răresc treptat iar cu 3–4 săptămâni înainte de recoltarea tuberobulbilor plantele nu se mai udă deloc. Cu 1–2 zile înainte de scoaterea tuberobulbilor substratul se udă pentru a se uşura deplantarea. Tuberobulbii scoşi se zvântă bine, se curăţă de pământ, se sortează pe categorii de mărime şi se păstrează în depozite până la plantare; tuberobulbii se păstrează în timpul repausului la temperatura de 20–22 °C până în momentul plantării.

Rezumat Apreciată pentru delicatețea parfumului, a culorilor și aspectului florilor, frezia rămâne, de departe specia preferată pentru sortimentul florilor tăiate din sezonul de iarnă – primăvară. Este o specie geophytă cu tuberobulbi, cultivată în condițiile țării noastre doar în sere și solarii încălzite și având repausul vara. Se caracterizează prin exigențe moderate față de factorii ecologici, ceea ce constituie un avantaj pentru cei care practică această cultură. Pe lângă tuberobulbi, pentru o grupă restrânsă de soiuri (așa numită grupă a superfreziilor – soiuri lipsite de parfum și foarte viguroase) se practică și înmulțirea prin semințe, semănate fie direct la locul de cultură, fie în lădițe sau plăci alveolare pentru producerea de răsaduri. Epoca optimă pentru plantarea tuberobulbilor se înscrie în intervalul august – octombrie, în timp ce pentru semănat epoca optimă este primăvara, în intervalul aprilie – iunie. Îngrijirea unei culturi de frezia este ușoară și constă în conducerea factorilor de mediu în raport cu exigențele ecologice ale speciei, fertilizarea fazială și susținerea plantelor prin lucrarea de palisare. Este o cultură destul de rezistentă la atacul bolilor și dăunătorilor. 235

Recoltarea florilor se face zilnic, fie cu întreaga tulpină florală, fie separat fiecare ramificaţie cu inflorescenţa aferentă, când prima floare din inflorescenţă este în fază de boboc care stă să se deschidă. După 2 – 3 luni de la încheierea înfloririi plantele intră în repaus, acesta fiind momentul cînd se recoltează și tuberobulbii, care după uscare și sortare se introduc în spațiile de păstrare unde se mențin până la replantarea în vederea unei noi culturi. Întrebări: 1. Ce fel de specie este frezia din punct de vedere botanic şi când are repausul ? 2. Cum caracterizaţi frezia din punct de vedere al exigenţelor ecologice ? 3. Care sunt categoriile de material biologic folosite pentru înfiinţarea unei culturi de frezia ? 4. Care sunt epocile optime pentru înfiinţarea unei culturi de frezia ? 5. Care sunt lucrările de îngrijire a unei culturi de frezia ? 6. Care este momentul optim şi care sunt posibilităţile de recoltare a florilor de frezia ? Bibliografie 1. Băla Maria, 2007. Floricultură generală şi specială. Ed de Vest, Timişoara. 2. Cantor Maria, 2003. Floricultură generală şi specială. Ed. Risoprint, Cluj–Napoca. 3. Şelaru Elena, 2002. Culturi pentru flori tăiate. Ed. Ceres, Bucureşti. 4. Toma Fl., 2009. Floricultură și Artă florală. Vol. I și II. Ed. InvelMultimedia București.

8.9. GERBERA – familia Compositae Genul Gerbera cuprinde circa 40 specii erbacee originare din Africa de Sud, Asia şi America de Sud. Dintre acestea mai cunoscute sunt speciile Gerbera jamesonii Bolus et Hook şi Gerbera viridifolia Sch., specii din a căror încrucişare a rezultat specia horticolă Gerbera hybrida Hort. Acestei specii îi aparţin majoritatea soiurilor cultivate azi în seră pentru producerea de flori tăiate şi ca plante în ghivece, soiuri caracterizate printr-o mare variabilitate în privinţa formei, mărimii şi coloritului florilor. Particularităţi biologice. Planta formează o tufă bogată de frunze, puternic pubescente, adânc crestate şi aparent acaule, dispuse pe o tulpină scurtă, rizomatoasă, aproape nesesizabilă. Rădăcinile sunt numeroase şi foarte lungi, pătrunzând până la 60– 80 cm în pământ. Tijele florale, lungi de 30–80 cm, pornesc direct de pe tulpina scută, rizomatoasă şi sunt viguroase, cilindrice, pubescente, purtând în vârf inflorescenţe tip calatidiu, mari, cu ligule şi flori tubuloase, variat colorate. Vara, în luna august, planta se trece printr-un repaus relativ de circa 4 săptămâni, fără a-şi pierde frunzele, perioadă în care se udă doar atât cât să nu se usuce de tot substratul, se îndepărtează florile şi se elimină o parte din frunze. În funcţie de soi şi condiţiile de cultură o plantă poate produce între 20 şi 40 de flori anual; producţia maximă se obţine în anul al doilea de cultură. Este o plantă sensibilă la boli, motiv pentru care o cultură de gerbera nu se poate menţine mai mult de 3, maxim 4 ani. 236

Exigenţe ecologice. Temperatura. Gerbera este o plantă pretenţioasă în raport cu temperatura, mai ales la nivelul rădăcinilor, motiv pentru care la baza substratului de cultură se instalează registre de încălzire sau materiale organice generatoare de căldură. Pragul termic minim este de 8 °C iar temperatura optimă pentru creştere şi înflorire este de 18–20 °C; la temperaturi mai mici de 13 °C producţia de flori şi calitatea acestora sunt deja afectate. Lumina. Este o plantă indiferentă în raport cu durata de iluminare dar are nevoie de intensitate luminoasă ridicată. Aerul. Solicită aerisiri frecvente fără a crea însă curenţi de aer şi răspunde bine la fertilizările cu CO2 în concentraţie de 0,1–0, 15 %. Apa. Are nevoie de udări consistente şi constante ale substratului fără a se exagera întrucât rădăcinile sunt foarte sensibile la putrezire. Umiditatea din aer trebuie menţinută constant în timpul vegetaţiei la valori de 70–75 %. Substratul de cultură. Solicită substraturi profunde, afânate, permeabile, bogate în elemente fertilizante, cu un pH cuprins între 5 şi 6,5 şi raportul NPK de 2 : 0,8 : 1,5. Producerea materialului săditor. Materialul săditor pentru înfiinţarea unei culturi de gerbera poate fi reprezentat de răsaduri, butaşi înrădăcinaţi, diviziuni de plante, material săditor produs in vitro. Obţinerea răsadurilor. Pentru obţinerea seminţelor este nevoie de polenizarea artificială a florilor în perioada mai – iunie. Facultatea germinativă a seminţelor durează numai 6 săptămâni motiv pentru care seminţele trebuie semănate cât mai repede după recoltare. Semănatul se face în lădiţe, vara, în rânduri distanţate la 3 cm, aşezând seminţele cu vârful în sus şi acoperindu-le cu un strat de circa 0,5 cm turbă fibroasă. Temperatura optimă pentru germinaţie este de 20–22 °C, răsărirea plantelor având loc după 10–15 zile de la semănat. Se mai poate semăna şi în plăci alveolare, sămânţă cu sămânţă, caz în care nu mai este necesară lucrarea de repicat; pentru culturile care urmează să se realizeze în sistem hidroponic semănatul se face în plăci alveolare pe substrat de grodan. Răsadurile se repică după 3–4 săptămâni de la răsărire, cel mai bine direct în ghivece mici cu diametrul de 4–5 cm sau plăci alveolare, într-un substrat compus din 2/3 turbă şi 1/3 mraniţă foarte bine descompusă. După alte 6–8 săptămâni plantele se trec în ghivece mai mari, cu diametrul de 7–9 cm, în acelaşi tip de substrat, unde se menţin până la plantarea la locul de cultură, în cursul lunii aprilie. Plantele obţinute din seminţe sunt destul de neuniforme iar durata de la semănat la înflorire variază între 7 şi 14 luni. Obţinerea butaşilor înrădăcinaţi. Plantele mamă se preiau din cultura pentru flori tăiate, alegându-le doar pe cele perfect sănătoase şi cât mai reprezentative pentru soiul respectiv. După scoaterea din pământ acestea se fasonează prin ruperea frunzelor, scurtarea rădăcinilor la circa 20 cm lungime şi extirparea mugurelui principal. Plantele mamă astfel pregătite şi dezinfectate în prealabil într-o soluţie de fungicid şi insecticid se plantează într-un substrat bine udat, compus din turbă + perlit, la o adâncime care să permită menţinerea tulpinii rizomaţoase la 4–5 cm deasupra solului. Imediat după plantare se udă bine prin pulverizare tot substratul după care se face un tratament, tot prin pulverizare consistentă, cu un amestec de fungicid sistemic + insecticid. Umiditatea atmosferică trebuie menţinută la valori ridicate, de 85–90 % până la stabilizarea plantelor, după care se scade la 70–75 %. 237

Primii butaşi se pot recolta după 3–4 săptămâni, aceştia fiind constituiţi din 2 frunze lungi de, 5–6 cm şi o mică porţiune din tulpina rizomaţoasă (datorită acestei alcătuiri, butaşii de gerbera sunt asemănaţi cu un cap de iepure). În total se pot recolta 3–4 serii de butaşi, ceea ce înseamnă un număr de 15–30 butaşi/planta mamă. Butaşii se pun la înrădăcinat în ghivece mici de plastic sau plăci alveolare, întrun substrat alcătuit din 10 părţi de perlit şi o parte turbă. Condiţiile optime de înrădăcinare sunt: 20–24 °C + 90 % umiditatea atmosferică + lumină difuză; înrădăcinarea are loc după 21–24 de zile de la plantare. Obţinerea diviziunilor de plante. Pentru divizare se folosesc plante în vârstă de 2 ani, perfect sănătoase şi cât mai reprezentative pentru soiul respectiv. De la o astfel de plantă mamă se pot obţine 5–6 diviziuni, fiecare dintre ele cu 1–2 frunze şi o porţiune din tulpina rizomatoasă. Aceste diviziuni se fasonează prin scurtarea frunzelor şi a rădăcinilor după care se plantează pe parapete, în ghivece sau plăci alveolare într-un substrat compus din părţi egale de turbă şi perlit, având grijă ca tulpina rizomatoasă să rămână la suprafaţa substratului. După plantare se udă abundent prin pulverizare iar plantele se umbresc; temperatura se menţine la 18–20 °C iar umiditatea atmosferică la 80–85 %. După apariţia noilor frunze plantele servesc la înfiinţarea culturilor. Diviziunile de plante se pot obţine şi prin fragmentarea pe loc a plantelor, urmând ca detaşarea noilor plante de pe planta mamă să se facă apariţia noilor frunze. Obţinerea plantelor în vitro se realizează din fragmente mici de calatidii tinere sau din merisiteme prelevate din mugurii de pe tulpina rizomatoasă. Mediul de cultură este reprezentat de mediul Pierik şi col. (1975) suplimentat cu 0,1 mg/l IAA sau 0,05 mg/l IBA şi 10 mg/l BAP în cazul folosirii ca explante a fragmentelor de calatidii în timp ce pentru cazul utilizării meristemelor ca explante se foloseşte ca mediu de cultură mediul Hedtrich (1979 B) suplimentat cu 1 mg/l BAP şi 0,1 GA3. Procesul de regenerare a plantelor noi în astfel de condiţii durează 3–4 luni iar de la aclimatizarea neoplantulelor până la apariţia primelor flori mai sunt necesare alte 5–6 luni. Înfiinţarea culturii. Aşa cum s-a arătat la producerea materialului săditor, o cultură de gerbera se poate înfiinţa prin plantare de răsad, plantare de butaşi înrădăcinaţi, plantare de diviziuni de plante sau plantare de material săditor obţinut în vitro. Cultura de gerbera se poate face în solul serei, pe bacuri sau parapeţi înălţaţi, în containere sau pe substraturi inerte. Epoca optimă pentru înfiinţarea culturii este vara în luna august, plantarea fiind posibilă şi în sezonul de primăvară. Cultura în solul serei. Substratul de cultură se desfundă la 40–50 cm. La fertilizarea de bază se aplică 80–100 t/ha mraniţă + 100–150 t/ha turbă + 400–600 kg/ha superfosfat + 300–400 kg/ha sulfat de potasiu. Terenul se modelează în brazde sau biloane înălţate la 30 cm deasupra solului (10 cm la bază din solul serei + 20 cm la suprafaţă dintr-un amestec alcătuit din pământ de frunze, mraniţă, turbă şi pământ de ace de brad în proporţii egale). Brazdele au lăţimea de 90–120 cm la coronament şi sunt separate prin poteci de 40 cm; pentru o mai bună protecţie sanitară a plantelor brazdele înălţate se pot izola de solul din seră prin aşezarea pe folie de polietilenă sau agrotextil a substratului în care se plantează plantele. Pe brazde se plantează 2–3 rânduri de plante distanţate la 30–40 cm, distanţele dintre plante pe rând fiind tot de 30–40 cm; la aceste distanţe se asigură o densitate de 7–8 plante la mp. Pe biloane se plantează 2 rânduri în treimea superioară, plantele fiind dispuse în chinconz (triunghi). Înainte de plantare plantele se trec cu rădăcinile printr-o 238

soluţie de fungicid (de exemplu, Bavistin, Rovral sau Topsin 0,1 % sau Mycodifol 0,15 %) iar plantarea se va face astfel încât tulpina rizomaţoasă să rămână la suprafaţa substratului de cultură. Imediat după plantare se udă foarte bine substratul, se face tratamentul la colet şi se pulverizează des plantele pentru menţinerea unei umidităţi relative a aerului ridicată; temperatura din seră în perioada imediată de după plantare se va menţine la 20–25 °C, pentru a favoriza prinderea rapidă a plantelor. Cultura pe bacuri sau parapeţi înălţaţi prezintă avantajul unei mai bune protecţii sanitare a plantelor şi face posibilă amplasarea registrelor de încălzire sub patul de cultură. Înainte de aşezarea în bacuri sau parapeţi substratul de cultură se dezinfectează chimic sau termic prin aceleaşi procedee ca şi solul serei. Distanţele dintre plante rămân aceleaşi ca şi la cultura în solul serei, respectiv 30–40 cm. Cultura în containere (ghivece, saci de polietilenă sau coşuri din plastic) presupune plantarea individuală a plantelor în recipienţi şi prezintă aceleaşi avantaje ca şi cultura pe bacuri. Gerbera cultivată în ghivece a devenit în ultima vreme tot mai frecvent întâlnită în decorul interioarelor, pentru aceasta fiind folosite soiuri pitice. Cultura pe substraturi inerte este metoda cea mai modernă de cultură a gerberei, cu rezultate foarte favorabile în privinţa productivităţii, protecţiei sanitare a plantelor şi calităţii producţiei. Pregătirea serei pentru acest sistem de cultură presupune investiţii mari şi lucrări specifice de amenajare. Materialul săditor este produs prin culturi de ţesuturi in vitro şi se aclimatizează direct pe cuburi de vată minerală. Acestea se aşează în momentul înfiinţării culturii pe saltele de vată minerală cu dimensiunile de 100 x 10 x 10 cm, la distanţele de 35–40 cm, asigurându-se o densitate de 5–8 plante/mp. În prealabil folia saltelelor de vată minerală se decupează la distanţele de plantare după care salteaua de vată minerală (grodanul) se umectează până la saturaţie cu soluţia nutritivă. După aşezarea plantelor pe saltele la nivelul fiecărui cub de vată minerală în care au fost produse plantele se instalează duzele (picurătoarele) racordate la furtunele prin care se distribuie apa şi soluţia nutritivă. Îngrijirea culturii. Udatul se face abundent vara şi mai rar iarna, direct pe brazdă, cu picătura sau prin aspersie, în funcţie de posibilităţi şi sistemul de cultură; pulverizarea plantelor dimineaţa, în sezonul cald, este benefică. Fertilizarea fazială se face de 2–3 ori pe lună în sezonul cald şi o dată pe lună în sezonul rece; se folosesc îngrăşăminte minerale NPK în raportul 2 : 0,8 : 1,5 aplicate sub formă de soluţii cu concentraţia de 0,15–0,2 %, în doză de 15–20 l la mp. În culturile realizate pe substraturi inerte controlul nutriţiei plantelor şi dozarea soluţiei nutritive se realizează automat, cu ajutorul calculatorului. Duzele instalate la nivelul fiecărei plante sunt echipate cu senzori care transmit la nivelul tabloului de comandă indicatorii privitori la necesarul de soluţie nutritivă. Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Gerbera este o plantă sensibilă la atacul bolilor şi dăunătorilor. Bolile cele mai păgubitoare întâlnite într-o cultură de gerbera sunt : fuzarioza, verticilioza, putregaiul cenuşiu şi putrezirea coletului şi a rădăcinilor. Dintre dăunători cei mai păgubitori sunt acarienii, tripşii, musca minieră, afidele şi musculiţa albă. Recoltarea florilor. Poate începe după circa 2 luni de la plantare, momentul optim fiind atunci când florile sunt bine deschise şi 2–3 rânduri de stamine îşi arată polenul. Recoltarea se face dimineaţa, prin apăsarea, învârtirea, apăsarea în jos şi apoi smulgerea tijei florale. După recoltare baza tijei florale se taie oblic iar tijele se pun în apă rece, în spaţii răcoroase unde se menţin cel puţin 6 ore înainte de a fi livrate. 239

Rezumat Gerbera este una dintre speciile de bază din sortimentul florilor tăiate obținute în culturi de seră. Planta crește sub formă de tufă de frunze penat – sectate, acaule, care pornesc direct de pe o tulpină scurtă, rizomatoasă, aproape invizibilă. Tot de pe această tulpină pornesc rădăcinile, numeroase, cu lungimea de 60 – 80 cm. Deși este o plantă cu vegetație continuă, totuși, vara, pentru circa 4 săptămâni, cultura se trece printr-o perioadă de repaus relativ, când plantele nu se fertilizează, se udă doar atât cât să nu se usuce de tot substratul și se elimină florile și o parte din frunze; fiind o plantă deosebit de sensibilă la atacul bolilor și dăunătorilor, o cultură de gerbera nu durează mai mult de 3, maxim 4 ani. În raport cu factorii ecologici, gerbera este considerată o plantă deosebit de pretențioasă; se caracterizează prin exigențe termice ridicate, atât în atmosferă cât, mai ales, la nivelul substratului. Are nevoie de foarte multă lumină și apă, solicită spații de cultură foarte bine aerisite și răspunde deosebit de favorabil la fertilizările cu dioxid de carbon; solicită substraturi profunde, fertile, foarte bine drenate, cu pH 5 – 6,5. Materialul biologic folosit pentru înființarea unei culturi de gerbera poate fi reprezentat de răsaduri, butași înrădăcinați, diviziuni de plantă și material săditor produs prin culturi de țesuturi in vitro. O cultură de gerbera poate fi realizată în solul serei, pe bacuri sau parapeţi înălţaţi, în containere sau pe substraturi inerte; epoca optimă pentru înființarea unei culturi de gerbera este vara, în luna august, înființarea culturii fiind posibilă și în sezonul de primăvară. Udarea, fertilizarea fazială, eliminarea a o parte din frunze, combaterea bolilor și dăunătorilor, constituie lucrările de îngrijire aplicate unei culturi de gerbera. Recoltarea florilor se face în faza de deschidere maximă, o plantă fiind capabilă să producă 20 – 40 tije florale anual. Întrebări: 1. Ce tip de creștere au, din punct de vedere botanic, plantele de gerbera ? 2. Cum caracterizaţi gerbera din punct de vedere al exigenţelor ecologice ? 3. Care sunt categoriile de material biologic folosite pentru înfiinţarea unei culturi de gerbera ? Detaliați fiecare metodă de înmulțire. 4. Care este epoca optimă pentru înfiinţarea unei culturi de gerbera ? 5. Care sunt lucrările de îngrijire a unei culturi de gerbera ? 6. Care este momentul optim de recoltare a florilor şi care este producția de tije florale obținută annual pe o plantă de gerbera ? Bibliografie 1. Băla Maria, 2007. Floricultură generală şi specială. Ed de Vest, Timişoara. 2. Cantor Maria, 2003. Floricultură generală şi specială. Ed. Risoprint, Cluj–Napoca. 3. Şelaru Elena, 2002. Culturi pentru flori tăiate. Ed. Ceres, Bucureşti. 4. Toma Fl., 2009. Floricultură și Artă florală. Vol. I și II. Ed. InvelMultimedia București.

240

8.10. GLADIOLUS – familia Iridaceae Genul Gladiolus (gladiole, săbiuțe) include circa 250 specii perene geophyte cu tuberobulbi (cormi) originare din Africa de Sud şi bazinul mediteranean. Dintre acestea, specia cea mai frecvent întâlnită este Gladiolus hybridus Hort, rezultată în urma încrucişărilor succesive ale mai multor specii botanice. Particularităţi biologice. Este o plantă geophytă cu repaus profund, desfăşurat în condiţiile ţării noastre în timpul sezonului rece. Planta formează în sol ca organ de înmulţire un tuberobulb (corm) mare, sferic sau uşor aplatizat, cu diametrul de 4–8 cm şi până la 40–50 tuberobulbi (cormeli) mici, cu mărimea variabilă de la 0,5 la 1,5 cm. Tuberobulbii sunt protejaţi la exterior de 1–2 tunici uscate, pergamentoase, galbene, roz sau roşii. În cursul perioadei de vegetaţie din tuberobulbul mare, matern, pornesc 1–2 tulpini florale, la baza cărora se formează câte un tuberobulb mare, de înlocuire (mai rar doi) şi 10–50 tuberobulbili. Frunzele sunt lanceolate sau lineare, cu nervurile evidente, aproape paralele, verzi. Floarea, în formă de pâlnie şi uşor bilabiată, este un perigon petaloid cu diametrul de 10–20 cm, alcătuit din 3 petale şi 3 tepale cu marginea dreaptă, ondulată sau franjurată, concrescute la bază. Pe o tulpină florală se formează 10–20 de flori, dispuse uniserial într-o inflorescenţă spiciformă. Tulpina florală are înălţimea variabilă, de la 50 la 150 de cm, în funcţie de soi. Coloritul florilor este, de asemenea, foarte variat în funcţie de soi, întâlnindu-se nuanţe foarte diferite de roşu, galben, oranj, roz, violet, unicolore sau pestriţe. Numărul de zile de la plantare la înflorire variază, în funcţie de soi, între 70 şi 90 de zile iar durata înfloririi este, de asemenea, variabilă în funcţie de soi, de la 12 la 25–30 zile. În culturi de câmp gladiola poate înflori din luna iulie până toamna, în septembrie – octombrie. O plantă odată înflorită nu mai formează alte tulpini florale, drept pentru care dacă se doreşte o înflorire eşalonată pe o perioadă mai îndelungată sunt necesare culturi succesive, realizate prin plantarea tuberobulbilor la date diferite. Exigenţe ecologice. Temperatura. Gladiola este o plantă geophytă semirustică, nerezistentă la frig, motiv pentru care toamna tuberobulbii se scot din teren, se păstrează peste iarnă în spaţii protejate la temperatura de 6–10 °C şi umiditatea relativă a aerului de 60–70 %, urmând ca replantarea în câmp să se facă primăvara. Pragul termic minim de risc pentru tuberobulbi este de – 1, – 2 °C iar pragul termic minim pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor este de 10–12 °C în sol şi 16–18 °C în atmosferă. Lumina. Fiind o plantă cu înflorire de vară gladiola este considerată, prin excelenţă, o plantă de zi lungă. De asemenea, planta manifestă exigenţe ridicate şi faţă de intensitatea luminoasă, aceste exigenţe în raport cu lumina făcând practic imposibilă cultura gladiolei în spaţii protejate pe timp de iarnă fără iluminat artificial. Apa. Având în vedere creşterea rapidă şi numărul mare de procese care se succed în timpul perioadei de vegetaţie gladiola solicită cantităţi mari de apă. Aerul. În culturile realizate în câmp deschis acest factor este mai greu de dirijat; în culturile din seră însă se procedează la aerisirea regulată a serelor şi chiar la fertilizări cu CO2, în concentraţie de 0,01 %. Substratul de cultură. Gladiola solicită terenuri bine însorite, cu soluri sau substraturi de cultură mijlocii, fertile, bogate în humus, cu pH neutru, permeabile, bine udate. Având în vedere faptul că este o plantă cu exigenţe ridicate în privinţa nutriţiei 241

dar şi cu o sensibilitate ridicată la boli şi dăunători culturile de gladiole nu vor reveni pe aceleaşi suprafeţe mai devreme de 3–4 ani. Producerea materialului săditor. Materialul săditor pentru înfiinţarea culturilor producătoare de flori tăiate de gladiole este reprezentat de tuberobulbi (cormi) cu circumferinţa de 8–14 cm. Înmulţirea prin seminţe se practică doar în lucrările de ameliorare pentru obţinerea de soiuri noi. Tuberobulbii cu circumferinţa mai mică de 8 cm se cultivă separat timp de 1–3 ani, pe brazde în pepiniere. Plantarea tuberobulbilor mici, destinaţi producerii tuberobulbilor floriferi se face spre sfârşitul lunii aprilie, la distanţele de 20–25 cm între rânduri şi 6–10 cm între plante pe rând, în funcţie de mărimea tuberobulbilor; adâncimea de plantare este de 5–6 cm. Lucrările de îngrijire sunt aceleaşi ca şi cele aplicate în culturile florifere, cu diferenţa că se elimină eventualele flori încă din faza de boboc pentru ca substanţele nutritive să fie dirijate în exclusivitate spre creşterea tuberobulbilor. Înfiinţarea culturii. Culturile de gladiole pentru producerea florilor tăiate se realizează cel mai adesea în câmp deschis. Pentru devansarea înfloririi tuberobulbii se pot planta şi în solarii acoperite cu folie de polietilenă, încălzite sau nu, în funcţie de posibilităţi. De asemenea, se practică şi cultura forţată în seră a gladiolei, caz în care înflorirea poate fi dirijată în orice sezon, prin respectarea repausului şi a exigenţelor climatice ale plantei din timpul vegetaţiei. Pentru cultura în câmp, pregătirea terenului în vederea plantării se începe din toamnă prin executarea lucrărilor specifice pentru culturile efectuate în câmp. La fertilizarea de bază se aplică 50–60 g/mp superfosfat şi 40–50 g/mp sulfat de potasiu. Gunoiul de grajd se administrează la cultura premergătoare. Dacă acest lucru nu a fost posibil pe lângă îngrăşămintele minerale amintite se administrează la pregătirea terenului 4–5 kg/mp mraniţă foarte bine descompusă. În momentul plantării solul trebuie să fie reavăn. Pentru obţinerea unei înfloriri eşalonate plantarea tuberobulbilor în cîmp deschis este posibilă de la sfârşitul lunii aprilie până la jumătatea lunii iulie. Distanţele de plantare sunt de 20–25 cm între rânduri şi 10–15 cm între plante pe rând, ceea ce asigură o densitate de 250–300 mii plante la hectar (şi tot atâtea flori tăiate, în condiţiile unei bune îngrijiri a culturilor). Adâncimea de plantare este de 10–12 cm. În vederea plantării se deschid rigole de-a lungul rândului. Cu 1–2 zile înainte de plantare tuberobulbii se dezinfectează prin îmbăiere într-o soluţie de fungicid + insecticid; în momentul plantării tuberobulbii trebuie să fie bine zvântaţi. Îngrijirea culturii. Lucrările de îngrijire a plantelor au în vedere udatul, afânarea solului şi combaterea buruienilor, fertilizarea fazială, palisarea. Udatul se face cu cantităţi mari de apă, de preferat direct pe sol, mai ales după apariţia florilor. Este foarte important ca solul să se menţină permanent reavăn. Afânarea solului şi combaterea buruienilor se realizează prin praşile și mulcire. Fertilizarea fazială a plantelor se impune cu stricteţe având în vedere nevoile mari de elemente nutritive şi ea se realizează în 3 etape: la apariţia celei de-a doua frunze, la apariţia inflorescenţelor şi la două săptămâni după înflorire. La fiecare dintre aceste fenofaze se administrează, în medie, 40–80 g/mp superfosfat, 20–30 g/mp azotat de amoniu şi 20–30 g/mp sulfat de potasiu. Palisarea este necesară la soiurile foarte viguroase, la care plantele nu se pot susţine singure. Unii producători plantează tuberobulbii mai adânc şi biloneză plantele după răsărire pentru evitarea aplecării tulpinilor florale sub greutatea proprie. 242

Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Gladiola este o plantă sensibilă la atacul bolilor şi dăunătorilor. Bolile cele mai păgubitoare sunt virozele, fuzarioza, septorioza, putregaiul cenuşiu, bacterioza. Dintre dăunători pagube însemnate pot produce, mai ales în verile calde şi secetoase, tripşii şi acarienii. Recoltarea florilor. Momentul optim pentru recoltarea florilor de gladiole este atunci când primii boboci de la bază sunt semideschişi şi coloraţi. Transportul florilor se face în găleţi cu apă, aşezate vertical pentru a se evita curbarea vârfului inflorescenţei datorită geotropismului. Tăierea tulpinilor florale se face deasupra a 2–4 frunze de la bază pentru a permite creşterea tuberobulbilor în formare. Recoltarea şi depozitarea tuberobulbilor. După recoltarea florilor, planta îşi continuă vegetaţia până toamna când se impune scoaterea tuberobulbilor din teren şi depozitarea lor în spaţii protejate de frig. Pentru aceasta se scurtează părţile aeriene vegetative ale plantei la 5–6 cm, după care tuberobulbii se curăţă de pământ şi se zvântă bine la soare sau în spaţii închise, uscate şi bine ventilate. Scoaterea tuberobulbilor toamna se va face pe cât posibil în zilele senine, în momentul când frunzele încep să se îngălbenească. De asemenea, este recomandabil ca solul să nu fie prea umed pentru a se favoriza zvântarea cât mai rapidă şi completă a tuberobulbilor. Este imperios necesar ca la introducerea în spaţiile de păstrare tuberobulbii să fie foarte bine zvântaţi. După uscare tuberobulbii se depozitează pe 1–2 rânduri în lădiţe sau pe stelaje în spaţii închise, unde se păstrează peste iarnă, la temperatura de 5–10 °C și umiditatea relativă a aerului de 60–70 %. Producerea florilor tăiate de gladiole în culturi protejate şi forţate Cultura în solarii permite devansarea înfloririi faţă de culturile din câmp cu o lună, o lună şi jumătate. Pregătirea terenului şi dezinfecţia tuberobulbilor se face prin aceleaşi lucrări ca şi la cultura în câmp. Acoperirea solariilor cu folie de polietilenă se face cu cel puţin o săptămână înainte de plantarea tuberobulbilor pentru a permite încălzirea suficientă a solului. Distanţele de plantare sunt de 25 cm între rânduri şi 10– 15 cm între plante pe rând; adâncimea de plantare este de 10–12 cm. Epoca optimă de plantare este în cursul lunii martie, în funcţie de condiţiile climatice ale anului respectiv şi de posibilităţile de încălzire a solariilor. Se folosesc soiuri timpurii sau semitimpurii, care să permită obţinerea de flori de la sfârşitul lunii mai – început de iunie. Cultura în sere permite obţinerea de flori la sfârşitul iernii –primăvara. Ca şi la culturile în solarii se folosesc soiuri timpurii şi semitimpurii. Pregătirea serei şi a substratului de cultură se face prin executarea lucrărilor specifice ciclurilor de cultură efectuate în seră. Dată fiind nevoia mare de hrană a plantelor, la fertilizarea de bază se administrează circa 200 t/ha mraniţă bine descompusă, 100 kg/ha s.a. superfosfat şi 75 kg/ha s.a. sulfat de potasiu. Posibilităţile de iluminat artificial şi încălzire condiţionează momentul plantării, plantele fiind foarte sensibile la intensitatea scăzută a luminii şi durata scurtă a zilei. În lipsa posibilităţilor de iluminat artificial plantarea tuberobulbilor se realizează în intervalul 10–20 ianuarie, la distanţele de 20 cm între rânduri şi 10 cm între rânduri; adâncimea de plantare este de 5–6 cm. La aceste distanţe, ca şi la cultura în câmp se deschid rigole în care se aşează apoi tuberobulbii. Lucrările de îngrijire a plantelor sunt aceleaşi ca şi la cultura în câmp, cu unele particularităţi impuse de climatul din seră, astfel: 243

- udatul se va face mai des şi cu cantităţi mai mari de apă pentru a permite menţinerea substratului de cultură permanent reavăn; - fertilizarea va fi mai consistentă şi se face bilunar cu îngrăşăminte minerale complexe în raportul 12 N: 10 P: 18 K, aplicate în doză de 30–70 g/mp; - aerisirea serelor în raport cu temperatura interioară şi condiţiile climatice exterioare astfel încât plantele să dispună în permanenţă de aer proaspăt şi fără a se crea curenţi reci de aer; - fertilizarea carbonică cu CO2, în concentraţie de 0,01 %, determină sporuri însemnate în privinţa cantităţii şi calităţii producţiei; - dirijarea temperaturii în funcţie de fenofază: 10–12 °C pentru răsărirea plantelor, 14–16 °C pentru creşterea plantelor, 17 °C pentru înflorire; - iluminatul artificial este necesar la începutul culturii pentru satisfacerea exigențelor ridicate față de lumină în condițiile unei nebulozități accentuate; - palisarea devine obligatorie şi se realizează prin instalarea a 2–3 plase de sârmă, în funcţie de vigoarea soiului. De asemenea, se va acorda o atenţie mai mare protecţiei sanitare a plantelor, riscul atacului bolilor şi dăunătorilor în condiţii de seră fiind mult mai ridicat. În privinţa tuberobulbilor, aceştia fie se aruncă după recoltarea florilor fie se transplantează în câmp pentru continuarea creşterii şi maturării.

Rezumat Gladiola este o specie de bază din sortimentul florilor tăiate produse în culturi de câmp în sezonul de vară – toamnă;ea se poate cultiva și în solarii pentru devansarea înfloririi sau în sere încălzite pentru înflorire în sezonul de primăvară. Este o specie geophytă semirustică, cu tuberobulbi, aceștia constituind și materialul biologic pentru înființarea culturilor. Florile, în formă de pâlnie, lipsite de parfum și foarte variat colorate, sunt grupate uniserial într-o inflorescență spiciformă lungă, deosebită. Planta are pretenții moderate față de temperatură însă este deosebit de pretențioasă față de lumină și apă; solicită, de asemenea, substraturi fertile, foarte bine drenate, cu pH neutru. O plantă odată înflorită nu mai formează alte tulpini florale, motiv pentru care pentru asigurarea unei înfloriri eșalonate pe tot parcursul verii și toamnei, culturile se înființează eșalonat, de la sfârșitul lunii aprilie până la jumătatea lunii iulie. Îngrijirea culturilor de gladiole are în vedere executarea lucrărilor de udat, afânarea solului şi combaterea buruienilor, fertilizarea fazială, palisat. Nu trebuie pierdut din vedere faptul că gladiola este o plantă sensibilă la atacul bolilor și dăunătorilor; cele mai mari probleme pot să apară din cauza virozelor, fuzariozei, septoriozei, putregaiului cenuşiu, bacteriozei, tripşilor şi acarienilor. Recoltarea florilor se face în momentul când primii boboci de la baza inflorescenței sunt semideschiși și colorați; tăierea tulpinilor florale se face deasupra a 2 – 4 frunze de la bază pentru a permite continuarea creșterii tuberobulbilor. Tuberobulbii se cot din teren toamna și după uscare și sortare se păstrează peste iarnă în spații închise, urmând ca în primăvara următoare se fie folosiți pentru înființarea noilor culturi. 244

Cultura gladiolei în solarii se înființează în cursul lunii martie, permițând devansarea înfloririi cu 1 – 1,5 luni. În sere încălzite, cultura se înființează în a doua decadă a lunii ianuarie, fiind necesară ca lucrare suplimentară iluminatul artificial; de asemenea, în cazul acestui tip de cultură, după recoltarea florilor cultura se defrișează iar tuberobulbii se aruncă. Întrebări: 1. Ce fel de plantă este, din punct de vedere botanic, gladiola ? 2. Cum caracterizaţi gladiola din punct de vedere al exigenţelor ecologice ? 3. Care este materialul biologic folosit pentru înființarea unei culturi de gladiole ? Detaliați. 4. Care este epoca optimă pentru înfiinţarea unei culturi de gladiole în câmp ? Dar în solarii și sere ? 5. Care sunt lucrările de îngrijire a unei culturi de gladiole ? 6. Care sunt diferențele dintre cultura de gladiole realizată în câmp și cea realizată în sere din punct de vedere al tuberobulbilor rezultați la finalul culturii ? Bibliografie 1. Băla Maria, 2007. Floricultură generală şi specială. Ed de Vest, Timişoara. 2. Cantor Maria, 2003. Floricultură generală şi specială. Ed. Risoprint, Cluj–Napoca. 3. Şelaru Elena, 2002. Culturi pentru flori tăiate. Ed. Ceres, Bucureşti. 4. Toma Fl., 2009. Floricultură și Artă florală. Vol. I și II. Ed. InvelMultimedia București.

8.11. HYACINTHUS – familia Liliaceae Genul Hyacinthus reuneşte circa 30 specii rustice cu bulbi, originare din Asia Mică şi bazinul mediteranean. Dintre acestea, specia cea mai frecvent cultivată, atât în câmp cât şi în culturi forţate în seră este Hyacinthus orientalis L. (zambila). Particularităţi biologice. Planta formează în sol un bulb tunicat, sferic sau uşor turtit, cu circumferinţa de 12–20 cm. Acest bulb matern poate da naştere în decurs de 3– 4 ani la 1 până la 4 bulbi de înlocuire, coeficientul de înmulţire fiind deci foarte mic. Bulbii sunt protejaţi la exterior de o tunică pergamentoasă, colorată în alb– cenuşiu, albastru, violet, roz, roşu sau galben, în acord cu culoarea florilor. Frunzele sunt lineare, cărnoase, suculente, uşor canaliculate, verzi, dispuse în mănunchi la suprafaţa solului. Dintre frunze porneşte tija florală cilindrică înaltă de 15–20 cm, suculentă şi purtând în vârf o inflorescenţă spiciformă alcătuită din 5–20 (chiar 40–50, la unele soiuri) flori campanulate simple sau duble, foarte puternic şi plăcut parfumate, colorate în nuanţe diferite de roşu, roz, albastru, violet, galben, alb. Inducţia florală are loc vara, în timpul repausului, în condiţii de temperaturi ridicate, de 20–22 °C. Înflorirea are loc primăvara, în martie – mai, după care, la circa 1,5–2 luni de la înflorire plantele intră în repaus. În culturi de seră înflorirea se dirijează în special în sezonul de iarnă însă prin respectarea repausului ea este posibilă tot anul. 245

Exigenţe ecologice. Temperatura. Zambila este o plantă geophytă rustică, rezistentă la frigul din timpul iernii. Pentru înrădăcinarea bulbilor este nevoie ca aceştia să treacă printr-o perioadă de temperaturi scăzute, de 4–5 °C timp de 8–12 săptămâni, în funcţie de soi şi perioada forţării. În timpul repausului bulbii se menţin la temperaturi constante de 20–22 °C sau, în funcţie de posibilităţile de dirijare a temperaturii, se aplică diferite scheme de tratamente termice, în raport cu perioada când se doreşte înflorirea. În timpul creşterii şi înfloririi temperatura optimă este de 16–18 °C, o temperatură mai ridicată determinând scurtarea semnificativă a perioadei de înflorire. Lumina. Atât în câmp cât şi în culturile forţate zambila are nevoie de multă lumină, mai ales în timpul creşterii şi colorării florilor. Pentru loturile destinate producerii florilor tăiate în culturi forţate, lumina în primele zile de la începerea forţării propriu-zise va fi difuză pentru a permite o ușoară alungire a tijelor florale. Apa. În substrat apa se va administra în cantităţi moderate dar constant în timp ce în atmosferă este nevoie de o umiditate relativă ridicată, de 70–80 %. Aerul. Pentru culturile realizate în seră sunt necesare aerisiri regulate atât pentru menţinerea echilibrului dintre componentele aerului cât şi pentru reglarea temperaturii. Substratul de cultură. Zambila preferă solurile şi substraturile de cultură uşoare, bogate în humus, foarte bine drenate, fertile, cu pH uşor acid. Producerea materialului săditor. Materialul săditor destinat înfiinţării culturilor florifere este reprezentat de bulbi cu circumferinţa de minim 18 cm. Aceştia se preiau din culturi realizate în câmp, fiind necesară o perioadă de 2–4 ani de cultură pentru atingerea dimensiunilor de bulbi floriferi. Lucrările de îngrijire aplicate culturilor producătoare de bulbi floriferi constau în: afânarea solului, combaterea buruienilor, udatul în primăverile secetoase, fertilizarea fazială la intensificarea vegetaţiei primăvara (administrând 20 g/mp îngrăşăminte minerale complexe NPK în raportul 7:8:10), tratamentele sanitare. La acestea se adaugă şi lucrarea de eliminarea eventualelor flori. Coeficientul de înmulţire este mic, de numai 1–3 bulbi noi la un bulb matern. De aceea, pe lângă producerea prin culturi de ţesuturi in vitro a materialului săditor se mai pot aplica şi diferite tratamente de incizare a bulbilor materni. Astfel, vara, după scoaterea bulbilor se aleg bulbii cei mai mari, se curăţă de pământ, se zvântă şi se dezinfectează într-o soluţie de permanganat de potasiu 1 % timp de 15–20 minute după care se zvântă bine la temperaturi de 20–30 °C, timp de 2–3 zile. În continuare, discul bulbilor fie se crestează în cruce, îndepărtându-se în această formă un segment de 2–3 mm de ţesut fie se scobeşte central în formă de con, în dreptul mugurelui florifer. Odată cu eliminarea mugurelui florifer se îndepărtează şi dominanţa apicală pe care acesta o exercită asupra mugurilor adventivi fapt ce va determina creşterea acestora şi formarea unui număr superior de bulbi comparativ cu înmulţirea tradiţională. Bulbii pregătiţi prin crestarea sau excavarea discului se plantează apoi cu vârful în jos, în lădiţe, în turbă sau în nisip, pe 2/3 din volumul lor. Aşezarea bulbilor cu vârful în jos se mai poate face şi în plăci alveolare sau pe plasă Rabitz cu ochiurile mici. Indiferent de varianta de susţinere a bulbilor aceştia se introduc în spaţii întunecoase, calde şi umede (20–25 °C temperatura şi 70–80 % umiditatea relativă a aerului). În aceste condiţii, calusarea rănilor se realizează în 3–4 săptămâni iar în decurs de 2–3 luni mugurii adventivi situaţi la punctul de inserţie a tunicilor pe fragmentele de disc rămase în urma crestării sau excavării dau naştere la numeroşi bulbili. Bulbilii formaţi în urma acestor intervenţii se plantează în luna octombrie pe brazde în pepinieră, la distanţele de circa 10 cm şi adâncimea de 5 cm. După plantare 246

solul se acoperă cu un strat de circa 5 cm materiale organice pentru a asigura o mai bună protecţie a bulbililor împotriva frigului din timpul iernii, aceştia fiind mai sensibili la frig comparativ cu bulbii maturi. După 2–4 ani de cultură în pepinieră bulbii devin capabili să înflorească; ei se scot din teren vara, în timpul perioadei de repaus şi se tratează ca şi bulbii obţinuţi prin înmulţirea obişnuită. Unele soiuri pot fi înmulţite şi prin butaşi de fragmente de inflorescenţe prelevaţi după ofilirea florilor sau prin butaşi de frunze, formarea bulbilor floriferi în cazul acestor variante de înmulţire realizându-se în pepinieră, în decurs de 3–4 ani. După scoaterea din teren, vara, bulbii destinaţi culturilor forţate se supun, în tehnologiile moderne, diferitelor scheme de tratamente termice, în funcţie de perioada când se doreşte obţinerea înfloririi. Înfiinţarea culturii. Pentru culturile realizate în câmp deschis plantarea bulbilor se va face toamna, în septembrie – octombrie, într-un sol reavăn, bine afânat şi fertilizat cu gunoi de grajd la cultura premergătoare (nu se recomandă aplicarea acestuia înaintea plantării). La fertilizarea de bază se dau 50–60 g/mp superfosfat şi 30–40 g/mp sulfat de potasiu. Dacă nu a fost posibilă aplicarea gunoiului de grajd la cultura premergătoare atunci la fertilizarea de bază, pe lângă cantităţile amintite de îngrăşăminte minerale se administrează şi 5–6 kg/mp mraniţă foarte bine descompusă. Cu câteva zile înainte de plantare este recomandabilă îmbăierea bulbilor timp de o oră în soluţii de insecto–fungicide. Distanţele de plantare pentru bulbii floriferi sunt de 15–20 cm iar adâncimea de plantare este de 8–10 cm. Pentru culturile forţate plantarea bulbilor se face în lădiţe, ghivece sau pe parapeţi sau bacuri înălţate, într-un substrat uşor, reavăn şi bine drenat. Distanţele de plantare sunt foarte mici, de 2–3 cm, asigurându-se o densitate de 300–350 plante la mp. Adâncimea de plantare se va stabili astfel încât conul de frunze să rămână la suprafaţa substratului. Pentru culturile realizate în ghivece şi destinate comercializării ca plante în ghiveci bulbul se plantează chiar mai superficial, rămânând în afara substratului pe treimea superioară. Culturile forţate se pot realiza însă şi în sistem hidroponic, caz în care bulbii se aşează în plăci alveolare sau plasă Rabitz cu ochiurile egale cu diametrul bulbilor urmând ca aceste suporturi să fie amplasate astfel încât discul bulbului şi rădăcinile să vină în contact cu soluţia nutritivă. Îngrijirea culturii. Îngrijirea plantelor pentru culturile din câmp se realizează prin afânarea solului, combaterea buruienilor, udatul în primăverile secetoase, fertilizarea fazială, tratamentele sanitare. Fertilizarea fazială se realizează în două etape: la răsărirea plantelor când se administrează 7–10 g/mp azotat de amoniu şi după apariţia bobocilor florali când se aministrează îngrăşăminte complexe – 7 N : 8 P : 10 K (20 g/mp). Îngrijirea culturilor forţate are în vedere dirijarea factorilor de mediu, în raport cu etapa forţării. Astfel, după plantare bulbii au nevoie de o perioadă de 8–12 săptămâni de temperaturi scăzute, de 4–5 °C, în vederea înrădăcinării. Pentru bulbii plantaţi în ghivece sau lădiţe această perioadă se asigură prin îngroparea lădiţelor sau ghivecelor în şanţuri afară sau menţinerea lor în depozite. Pentru bulbii plantaţi pe bacuri sau parapeţi în seră perioada de frig de după plantare se poate scurta la 2 săptămâni dacă înainte de plantare bulbii au fost ţinuţi în spaţii frigorifice timp de 8–10 săptămâni la temperatura de 4–5 °C. După parcurgerea perioadei de înrădăcinare a bulbilor ghivecele sau lădiţele se aduc în seră unde temperatura se creşte treptat până la nivelul de 22–23 °C, aceeaşi temperatură asigurându-se şi în cazul bulbilor plantaţi pe bacuri sau parapeţi înălţaţi. 247

Acest prag termic se menţine până la începutul colorării bobocilor când temperatura se scade la 20 °C după care, de la colorarea deplină şi până la valorificarea florilor temperatura se menţine la nivelul de 15 °C. Pe tot parcursul forţării substratul se menţine permanent reavăn iar umiditatea atmosferică se reglează la nivelul de 70–80 %. În privinţa luminii, în primele 6–7 zile de la începutul forţării propriu-zise plantele destinate valorificării ca flori tăiate se menţin acoperite cu folie neagră pentru alungirea tulpinii florale după care lumina se asigură la intensitatea de minim 10.000 lucşi. Aerisirea serelor se va face cu regularitate pentru menţinerea umidităţii relative şi a temperaturii aerului la valorile optime fiecărei etape de forţare. Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Dintre boli, mai frecvent întâlnite sunt mucegaiul cenuşiu, bacterioza galbenă şi putregaiul bacterian. Tratarea bulbilor înainte de introducerea în depozite şi înainte de plantare precum şi respectarea condiţiilor privitoare la măsurile igienice şi lucrările agrotehnice constituie mijloace eficiente de prevenire a atacului acestor boli. Recoltarea florilor. Tijele florale se recoltează, prin tăiere, de la punctul de inserţie pe bulb, împreună cu frunzele, în momentul când bobocii bazali sunt coloraţi şi deschişi. După recoltare se pun cu baza în apă rece şi se duc în spaţii răcoroase cu temperatura de 2–3 °C, unde se pot stoca timp de 4–5 zile înainte de a fi livrate. Recoltarea bulbilor. De regulă, bulbii rezultaţi de la culturile forţate nu se mai recuperează; unii producători însă plantează aceşti bulbi după recoltarea florilor în câmp unde pot înflori din nou după 2–3 ani de cultură. Pentru culturile realizate în câmp, bulbii se scot vara, în timpul perioadei de repaus, odată la 3–4 ani. După scoaterea din teren, bulbii se sortează pe categorii de mărime, se zvântă bine şi se introduc la păstrare în spaţii calde, uscate şi bine aerisite până toamna în septembrie – octombrie, când pot fi replantaţi la locul de cultură, în funcţie de mărime şi destinaţie.

Rezumat Zambila este foarte apreciată pentru parfumul deosebit al florilor sale campanulate, variat colorate, dispuse într-o inflorescență spiciformă aproape perfect cilindrică. Este o specie geophytă rustică, cu bulbi tunicați având repausul vara. Se caracterizează prin pretenții moderate față de temperatură și apă; solicită însă multă lumină și substraturi ușoare, foarte bine drenate, cu pH ușor acid. Se poate cultiva atât în câmp cât și în sere și solarii; amatorii pot cultiva zambilele chiar și în spațiile de locuit pentru înflorire în sezonul de iarnă. Înființarea culturilor, indiferent de locul unde acestea se realizează, se face prin plantarea bulbilor. Având în vedere coeficientul mic de înmulțire pe cale clasică, pentru obținerea unui coeficient superior de înmulțire se practică procedeul de incizare a bulbilor materni dar, mai ales, înmulțirea prin culturi de țesuturi in vitro. Îngrijirea culturilor realizate în câmp are în vedere executarea lucrărilor de afânare a solului, combaterea buruienilor, udatul în primăverile secetoase, fertilizarea fazială și tratamentele de combatere a bolilor și dăunătorilor. Pentru culturile forțate, mai scurte ca durată, îngrijirea constă în dirijarea factorilor de mediu, pe etape ale creșterii și dezvoltării plantelor; bulbii care au servit la înființarea culturilor forțate nu vor mai fi recuperați, fiind epuizați. 248

Tijele florale se recoltează prin tăiere, de la punctul de inserție pe bulbi, în momentul când bobocii bazali din inflorescență sunt colorați și deschiși. Întrebări: 1. Când are loc repusul zambilei și cum este definită zambila din punct de vedere al ciclului biologic ? 2. Cum caracterizaţi zambila din punct de vedere al exigenţelor ecologice ? 3. Care este materialul biologic folosit pentru înființarea unei culturi de gladiole ? Detaliați metoda de înmulțire prin incizarea bulbilor materni. 4. Care este epoca optimă pentru înfiinţarea unei culturi de zambilă în câmp ? Dar în solarii și sere ? 5. Care sunt lucrările de îngrijire a unei culturi de zambile în câmp? Dar în sere şi solarii ? Bibliografie 1. Băla Maria, 2007. Floricultură generală şi specială. Ed de Vest, Timişoara. 2. Cantor Maria, 2003. Floricultură generală şi specială. Ed. Risoprint, Cluj–Napoca. 3. Şelaru Elena, 2002. Culturi pentru flori tăiate. Ed. Ceres, Bucureşti. 4. Toma Fl., 2009. Floricultură și Artă florală. Vol. I și II. Ed. InvelMultimedia București.

8.12. IRIS – familia Iridaceae Genul Iris reuneşte circa 150 specii geophyte cu bulbi sau rizomi, originare din Europa, Asia, America de Nord şi Africa. Dintre acestea, pentru producerea florilor tăiate, se cultivă pe suprafeţe tot mai însemnate, mai ales în spaţii protejate, specia cu bulbi Iris x hollandica Hort. (irisul olandez), specie hibridă rezultată prin încrucişarea speciilor Iris xiphium praecox, Iris tingitana şi Iris lusitanica. Particularităţi biologice. Planta formează în sol formează un bulb mic, cu membrana protectoare colorată în galben–brun. Tulpina florală poate atinge 40–50 cm şi este înconjurată de tecile frunzelor. Acestea sunt lineare, ascuţite la vârf, canaliculate, colorate în verde–glauc. Florile, colorate în nuanţe diferite de albastru, violet, galben şi alb, au foliolele exterioare mari, ovate, obovate sau rombice, răsfrânte în afară iar cele interioare lungi, mai mult sau mai puţin franjurate sau ondulate, dispuse aproape vertical. În culturi de câmp înflorirea are loc în mai – iunie, însă în seră înflorirea se poate eşalona în tot timpul anului prin controlul strict al factorilor care condiţionează cele două etape ale ciclului biologic – repausul şi perioada de vegetaţie. Exigenţe ecologice. Temperatura. Pragul termic optim pentru creşterea şi înflorirea plantelor este de 13–15 °C. În timpul repausului, bulbii floriferi se păstreză în varianta cea mai simplă la temperaturi cuprinse între 25 şi 30 °C iar bulbilii la 16–18 °C. Pentru bulbii floriferi se cunosc însă multe scheme de tratamente termice aplicate în timpul repausului. Lumina. Irisul olandez manifestă exigenţe ridicate faţă de intensitatea luminoasă, mai ales din momentul apariţiei bobocului floral. În acest sens, pentru culturile aflate în 249

această fază în perioada de iarnă se va aplica iluminatul artificial asigurându-se 2 lămpi incandescente de 400 W la 3 mp suprafaţă cultivată. Apa. Substratul trebuie menţinut permanent reavăn, mai ales din momentul intensificării creşterii, având grijă să se evite excesul de umezeală. Aerul. Aerisirea regulată a serelor prezintă importanţă atât pentru menţinerea echilibrului între componenetele aerului. De asemenea, îmbogăţirea atmosferei în CO2 până la concentraţia de 0,01 % determină sporuri importante în privinţa calităţii florilor. Substratul de cultură. Irisul olandez preferă solurile uşoare, bine drenate, fertile, cu pH uşor alcalin (7,3–7,5). Producerea materialului săditor. Materialul săditor pentru înfiinţarea culturilor producătoare de flori tăiate de iris olandez este reprezentat de bulbi cu circumferinţa de 6–9 cm. Obţinerea bulbilor floriferi se realizează în 1–2 ani, în funcţie de mărimea bulbililor folosiţi la plantare. Solul destinat producerii materialului săditor se pregăteşte prin executarea lucrărilor specifice culturilor realizate în câmp. La fertilizarea de bază se administrează 40–50 t/ha mraniţă foarte bine descompusă 600–800 kg/ha îngrăşăminte minerale complexe NPK în raportul 1:3:5. Plantarea bulbilor se realizează în luna octombrie, în benzi a câte 2 rânduri distanţate la 5 cm, distanţele dintre benzi fiind de 60–65 cm; distanţele dintre bulbi pe rând sunt de 5 cm iar adâncimea de plantare este de 8–10 cm. Îngrijirea culturilor producătoare de bulbi floriferi începând din primăvară, de la reluarea vegetaţiei active se realizează prin afânarea solului, distrugerea buruienilor, udarea constantă şi moderată şi eliminarea eventualelor flori încă din faza de boboc pentru ca substanţele nutritive să fie folosite în exclusivitate pentru creşterea bulbilor. La începutul lunii iunie udările se răresc până la întreruperea totală în vederea indroducerii plantelor în repaus; în momentul când frunzele s-au uscat complet bulbii se scot, se sortează pe categorii de mărime şi se introduc în spațiile de păstrare. Înfiinţarea culturii. În condiţiile zonei temperate, culturile producătoare de flori tăiate se realizează în sere, fie pe substraturi organice, fie – în varianta modernă – în culturi hidroponice (caz în care bulbii se plantează sau mai exact se aşează în plase de sârmă sau plăci alveolare iar nutriţia plantelor se asigură în exclusivitate cu ajutorul soluţiilor nutritive). Pentru culturile realizate pe substraturi organice se va acorda o atenţie deosebită lucrărilor de dezinfecţie a substratului şi spaţiului de cultură. La fertilizarea de bază se aplică 40–60 kg/ha mraniţă foarte bine descompusă şi 100–150 kg/ha azotat de potasiu, respectiv 150–200 kg /ha sulfat de potasiu. Cel mai adesea, în seră se realizeză 3 cicluri de cultură: plantarea bulbilor în octombrie – decembrie pentru înflorirea de la sfârşitul iernii – începutul primăverii; plantarea bulbilor în ianuarie – mai pentru înflorirea de la sfârşitul primăverii – vara; plantarea bulbilor în septembrie pentru înflorire iarna. Distanţele de plantare sunt de 10–12 cm între rânduri şi 6–8 cm între plante pe rând iar adâncimea de plantare variază între 6 şi 2 cm (se plantează mai adânc în perioadele călduroase şi mai superficial în perioadele răcoroase, pentru a nu se depăşi pragul termic optim de 13 °C necesar reluării vegetaţiei). Tot pentru menţinerea temperaturii la nivelul pragului termic optim, în toamnele călduroase, după plantare substratul de cultură se acoperă cu diferite materiale organice şi, atât substratul de cultură cât şi aleile de circulaţie din seră, se stropesc cu apă rece. Cu 1–2 zile înainte de plantare bulbii se dezinfectează prin îmbăiere în soluţii de insecto–fungicide; este foarte important ca în momentul plantării bulbii să fie zvântaţi. 250

Îngrijirea culturii. Pentru reuşita unei culturi de iris olandez este esenţial ca temperatura din seră să nu depăşească 13–15 °C iar în acest scop se vor lua toate măsurile necesare. Asigurarea unei intensităţi luminoase ridicate reprezintă, de asemenea, un factor de maximă importanţă pentru obţinerea unor flori de cea mai bună calitate. Substratul de cultură se va menţine permanent reavăn, având grijă să se evite atât excesul cât şi oscilaţiile de umiditate. Fertilizarea fazială se aplică în două etape (după apariţia frunzelor şi la detaşarea bobocului floral de frunze) cu îngrăşăminte minerale complexe NPK în raportul 5:8:9. Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Dintre boli mai răspândite sunt fuzarioza, putrezirea bazei plantei şi putregaiul cenuşiu. Dintre dăunători pagube însemnate se pot înregistra, mai ales în verile calde şi secetoase ca şi în serele cu umiditate relativă scăzută, din cauza tripşilor şi acarienilor. Recoltarea florilor. Momentul optim pentru recoltarea florilor este atunci când bobocii îşi arată culoarea pe cel puţin jumătate din lungimea lor. După recoltare florile se pun cu baza în apă rece în spaţii frigorifice cu temperatura de 2 °C unde pot fi stocaţi maxim o săptămână. Recoltarea florilor se poate face fie prin tragerea plantei din substratul de cultură împreună cu bulbul (situaţie întâlnită mai ales la culturile realizate în sistem hidroponic, când se renunţă la bulbi), fie prin tăiere deasupra a 2 frunze de la bază, caz în care culturile se vor îngriji în continuare pentru creşterea bulbilor. Recoltarea şi depozitarea bulbilor. În culturile realizate pe substraturi organice de regulă bulbii se recuperează. În acest scop, la recoltarea florilor se va avea grijă ca tăierea tulpinilor florale să se facă deasupra a două frunze de la bază, care frunze permit hrănirea şi creşterea bulbilor. După recoltarea florilor cultura mai durează circa 2 luni, timp în care se aplică aceleaşi lucrări de îngrijire prezentate anterior. După circa o lună de la recoltarea florilor udările se răresc treptat iar cu circa 3 săptămâni înainte de recoltarea bulbilor plantele nu se mai udă deloc pentru a determina uscarea frunzelor şi intrarea plantelor în repaus. Cu 1–2 zile înainte de scoaterea bulbilor substratul de cultură se udă pentru a se uşura deplantarea. După scoatere, bulbii se zvântă bine, se curăţă de pământ, se sortează pe categorii de mărime şi se păstrează apoi în depozite până la plantare în condiţiile prezentate la exigenţele ecologice.

Rezumat Irisul olandez este o specie la mare modă în sortimentul florilor tăiate. Planta prezintă ca formațiune de înmulțire și material biologic pentru înființarea culturilor bulbi tunicați, cu repausul vara. Aceștia se obțin în culturi speciale, realizate în câmp pe parcursul a 1 – 2 ani. Irisul olandez are pretenții moderate față de apă și temperatură, optimul termic din timpul perioadei de vegetație fiind de 13 – 15 °C. Față de intensitatea luminoasă pretențiile sunt însă foarte ridicate; solicită substraturi ușoare, foarte bine drenate, menținute permanent reavene, cu pH 7,3 – 7,5. Culturile de iris olandez se pot realiza atâ în câmp cât și în sere; în câmp se plantează în luna octombrie pentru înflorire în sezonul de primăvară iar în sere se pot realiza 3 cicluri de cultură: plantarea bulbilor în octombrie – decembrie pentru 251

înflorirea de la sfârşitul iernii – începutul primăverii; plantarea bulbilor în ianuarie – mai pentru înflorirea de la sfârşitul primăverii – vara; plantarea bulbilor în septembrie pentru înflorire iarna. În sere culturile se pot realiza atât pe substraturi organice cât și anorganice (culturi fără sol sau cultura pe substraturi inerte). Conducerea temperaturii și a luminii în raport cu exigențele ecologice ale speciei și fertilizarea fazială sunt principalele lucrări de îngrijire ale unei culturi forțate de iris olandez. La acestea se adaugă combaterea bolilor (fuzarioza, putrezirea bazei plantei şi putregaiul cenuşiu) și dăunătorilor (tripşii și acarienii). Tijele florale se recoltează în momentul când bobocii își arată culoarea pe cel puțin jumătate din lungimea lor. În cazul culturilor forțate realizate pe substraturi inerte bulbii folosiți la plantare nu se mai recuperează. Întrebări: 1. Când are loc repusul irisului și cum este definit irisul olandez din punct de vedere al ciclului biologic ? 2. Cum caracterizați exigenţele ecologice ale irisului olandez ? 3. Care este materialul biologic folosit pentru înființarea unei culturi de iris olandez ? Detaliați tehnologia de producere a acestuia. 4. Care sunt epocile optime de înființare a unei culturi de iris olandez în câmp și în sere ? 5. Care sunt lucrările de îngrijire a unei culturi de iris olandez în câmp și în sere? Bibliografie 1. Băla Maria, 2007. Floricultură generală şi specială. Ed de Vest, Timişoara. 2. Cantor Maria, 2003. Floricultură generală şi specială. Ed. Risoprint, Cluj–Napoca. 3. Şelaru Elena, 2002. Culturi pentru flori tăiate. Ed. Ceres, Bucureşti. 4. Toma Fl., 2009. Floricultură și Artă florală. Vol. I și II. Ed. InvelMultimedia București.

8.13. LILIUM – familia Liliaceae Originar din areale foarte diferite situate în Asia, Europa şi America de Nord, genul Lilium (crini) reuneşte peste 100 specii geophyte cu bulbi solzoşi. Pentru producerea florilor tăiate s-a extins foarte mult în ultima perioadă cultura hibrizilor asiatici, orientali şi LA. Pe lângă aceştia, se realizează culturi forţate pentru producerea florilor tăiate în perioada sărbătorilor pascale la speciile Lilium longiflorum Thunb., Lilium candidum L., Lilium speciosum Thunb. Particularităţi biologice. Hibrizii asiatici au rezultat prin încrucişarea mai multor specii botanice. Se caracterizează prin bulbi mari, sferici şi tulpini florale cu înălţimea de 75–100 cm; frunzele sunt mijlocii, verzi, oval–eliptice, cu nervurile paralele, evidente, dispuse în verticil. Florile mari, dispuse în raceme terminale, 252

umbeliforme, au diametrul la deschiderea maximă de 15–20 cm. Sunt lipsite de parfum sau puţin parfumate, colorate în nuanţe foarte diferite de roşu, oranj, galben, crem, roz, alb. În condiţii de câmp deschis înfloresc în prima jumătate a verii. Hibrizii orientali au fost obţinuţi prin încrucişări repetate ale speciilor Lilium auratum şi Lilium speciosum iar unii dintre aceştia şi a speciei Lilium henryi. Au bulbi mari, sferici şi tulpini florale înalte de 70–80 cm, pe care sunt dispuse în verticil sau altern frunze mijlocii, oval-eliptice, verzi, cu nervurile evidente. Florile sunt foarte parfumate şi au la deschiderea maximă diametrul variind între 10 şi 30 cm; sunt dispuse în raceme terminale umbeliforme şi sunt colorate în nuanţe foarte diferite de roşu, oranj, galben, crem, roz, alb. În condiţii de câmp înfloresc în a doua jumătate a verii. Hibrizii LA au rezultat prin încrucişarea hibrizilor asiatici cu specia Lilium longiflorum şi se caracterizează printr-o vigoare deosebită a plantelor ce pot atinge chiar şi 2 m înălţime, flori mari, numeroase (până la 30 pe tulpina florală), discret parfumate, colorate în roşu, oranj, galben, crem, roz, alb. În câmp înfloresc în prima parte a verii. Lilium longiflorum Thunb. Florile sunt mari, albe, în formă de trompetă, cu lungimea de 15–25 cm, discret parfumate, grupate câte 2–4 în vârful tulpinii florale înalte de până la 100 cm, dispuse în poziţie aproape orizontală. În culturi de câmp înflorirea are loc în iunie – iulie. Este mult folosit în culturile forţate pentru obţinerea florilor tăiate în perioada sărbătorilor de Paşte. Lilium candidum L. Prezintă în sol un bulb solzos foarte mare, cu circumferinţa de 20–25 cm şi solzii puternici, cărnoşi. Tulpina florală are înălţimea variabilă, între 100 şi 180 cm, fiind garnisită cu frunze lanceolate, verzi. Florile sunt mari, albe şi puternic parfumate, dispuse câte 12–20 în raceme terminale, cu deschiderea corolei în sus, în poziţie aproape oblică. Înflorirea are loc în iunie, după care în iulie – august, plantele intră în repaus. Toamna, în septembrie, porneşte în vegetaţie, formând o rozetă de frunze la baza solului, stadiu în care şi iernează. Lilium speciosum Thunb. Bulbii sunt mari, cu solzii cărnoşi, coloraţi în purpuriu. Tulpina florală are înălţimea cuprinsă între 80 şi 100 cm şi este garnisită cu frunze ovale la bază şi lanceolate în rest. Florile sunt mari, cu diametrul de circa 15 cm, dispuse câte 8–10 în raceme terminale, în poziţie pendentă. Tepalele sunt mult răsfrânte în afară, colorate în alb–roz striate cu roşu–purpuriu. Înflorirea are loc în iulie – august. Exigenţe ecologice. Temperatura. Speciile cultivate în câmp sunt rezistente la frigul din timpul iernii, Lilium speciosum având nevoie totuşi de o uşoară protejare peste iarnă cu materiale organice. Cultivate în seră, pentru producerea florilor tăiate aceste specii au nevoie – ca şi hibrizii asiatici, orientali şi LA – de asigurarea perioadei de frig pentru întreruperea repausului, înrădăcinarea bulbilor şi inducerea florilor. Nivelul temperaturii şi durata perioadei de frig variază în funcţie de specie şi hibrid. Astfel, pentru speciile cultivate în câmp bulbii se expun timp de 6 săptămâni la temperaturi de 2–4 °C în timp ce pentru hibrizi bulbii se menţin la 0 °C, timp de 6 săptămâni hibrizii asiatici şi LA, respectiv 8 săptămâni hibrizii orientali. După parcurgerea acestei perioade de frig bulbii se plantează cât mai repede posibil sau pot fi stocaţi la temperaturi negative, de – 1 °C, – 2 °C, în vederea unei plantări eşalonate. După plantarea bulbilor, temperatura în seră se dirijează diferit, în funcţie de fenofază, astfel: de la plantare şi până la apariţia conului de frunze la suprafaţa substratului (etapă ce coincide cu înrădăcinarea bulbilor şi pornirea în vegetaţie) se asigură o temperatură de 10–12 °C; de la apariţia conului de frunze şi până la înflorire sunt necesare 14–16 °C la hibrizii asiatici şi LA, 16–18 °C la speciile cultivate în câmp, 253

18–20 °C la hibrizii orientali; în timpul înfloririi ca şi pe parcursul nopţii temperatura se scade cu 2–3 °C faţă de pragurile aminitite mai sus. Lumina. Speciile genului Lilium sunt plante de zi lungă, având nevoie de 14–16 ore de lumină zilnic. Intensitatea luminii este, de asemenea, un factor important pentru calitatea florilor, motiv pentru care la culturile efectuate în intervalul octombrie – martie în zilele cu nebulozitate accentuată este necesar iluminatul artificial cu lămpi care să asigure o putere 500 w/mp. Iluminatul artificial se aplică 14–16 ore zilnic, din momentul când bobocii florali au lungimea de circa 1 cm şi până la înflorire. Apa. Speciile şi hibrizii de Lilium manifestă pretenţii moderate faţă de apă, atât la nivelul substratului cât şi în atmosferă. Aerul. Serele trebuiesc aerisite zilnic, cu grijă fără a se crea curenţi de aer. Fertilizarea cu dioxid de carbon în concentraţie de 0,1 %, mai ales în timpul sezonului rece, contribuie la obţinerea unor flori de calitate superioară. Substratul de cultură. Speciile şi hibrizii de Lilium solicită substraturi de cultură uşoare, bine drenate, fertile, bogate în humus, uşor acide, cu pH-ul 6,3–7,0. Producerea materialului săditor. Materialul săditor pentru înfiinţarea culturilor de crin producătoare de flori tăiate este reprezentat de bulbi solzoşi, cu circumferinţa de 15–20 cm. Aceştia se obţin fie pe cale vegetativă, prin separarea bulbilor plantei mamă, separarea a bulbilor aerieni (Lilium speciosum), butaşi de solzi sau fragmente de tulpini florale fie pe cale generativă, din seminţe. Separarea bulbilor subterani ai plantei mamă este metoda de înmulţire cea mai frecvent practicată şi ea se realizează în perioada de repaus care se desfăşoară toamna, în septembrie (exceptând Lilium candidum la care perioada de repaus este vara, în luna august). După scoatere şi sortarea pe categorii de mărime bulbii floriferi se supun tratamentului cu frig iar cei nefloriferi se plantează în pepinieră la distanţele de 15 cm unde se îngrijesc 1–3 ani, până la atingerea dimensiunilor se bulbi floriferi. Separarea bulbilor aerieni de pe tulpina florală se practică la Lilium speciosum, toamna, după intrarea plantelor în repaus. După desprinderea de pe tulpina florală aceşti bulbi (care au dimensiunea unui bob de mazăre) se plantează în pepinieră unde se cultivă 3–4 ani, până ating dimensiunea de bulb florifer. Separarea şi înrădăcinarea solzilor se practică îndeosebi la Lilium candidum şi Lilium speciosum, toamna, în septembrie. Solzii se desprind cu grijă de pe bulbul matern, se trec prin praf de cărbune vegetal şi printr-un stimulent de înrădăcinare şi o soluţie de insecto–funcgicide, după care se plantează în lădiţe cu nisip, perlit sau turbă fibroasă + perlit, la distanţele de 5–6/2–3 cm. În condiţiile unei umidităţi moderate şi a unei temperaturi de 20 °C după 5–6 săptămâni la baza solzului se formează bulbişori care în primăvara anului următor se plantează în pepinieră unde se cultivă 3–4 ani. Butăşirea tulpinii florale se realizează cel mai frecvent la Lilium longiflorum de la plantele cultivate în câmp, după ofilirea florilor. Butaşii se dimensionează la 3–4 noduri şi se tratează ca şi solzii, obţinerea bulbilor floriferi fiind posibilă tot după 3–4 ani de cultură în pepinieră a bulbişorilor obţinuţi din butaşi. Înmulţirea prin seminţe se practică mai mult în lucrările de ameliorare pentru obţinerea de soiuri şi hibrizi noi. Seminţele se obţin prin polenizare artificială. Semănatul se face toamna, în lădiţe în seră, într-un substrat uşor, la temperatura de 25 °C. După circa 4 săptămâni de la răsărire răsadurile se repică în ghivece cu diamentrul de 6–8 cm iar în primăvara următoare plantele se plantează în pepinieră unde se cultivă 3–4 ani, până ce bulbii ating dimensiunea de bulbi floriferi. 254

Înfiinţarea culturii. Cultura crinilor în seră pentru producerea florilor tăiate se realizează fie direct în solul serei sau pe bacuri înălţate fie în lădiţe sau ghivece (cultura containerizată). Durata unei culturi variază între 10–12 săptămâni la Lilium longiflorum, hibrizii asiatici şi hibrizii LA şi 14–16 săptămâni la hibrizii orientali, Lilium candidum şi Lilium speciosum. Vara, durata culturilor este mai scurtă, în medie, cu 2 săptămâni. Ţinând cont de durata culturii plantarea se face eşalonat, în funcţie de posibilităţi şi de momentul în care se doreşte comercializarea florilor. Pentru cultura direct în solul serei sau pe bacuri înălţate pregătirea serei şi a substratului de cultură se face prin executarea lucrărilor specifice dinaintea fiecărui ciclu de cultură. La fertilizarea de bază se aplică 60–80 g/mp superfosfat + 30–40 g/mp sulfat de potasiu + 5–6 kg/mp mraniţă foarte bine descompusă. În momentul plantării substratul de cultură trebuie să fie reavăn. Distanţele şi adâncimea de plantare variază între 20–30 cm/15–20 cm/6–8 cm (mai mari iarna şi mai mici vara), asigurându-se o densitate de 40–50 plante/mp iarna şi 50–60 plante/mp vara. Pentru cultura containerizată se folosesc, cel mai adesea, lădiţe cu dimensiunile de 60 x 40 cm, în care se plantează 14–15 bulbi iarna, respectiv 17–18 bulbi vara. De asemenea, în ultima perioadă s-a extins mult cultura în ghivece cu diametrul de 18–20 cm, în care se plantează un singur bulb. În ambele cazuri se va avea în vedere asigurarea drenajului la plantare şi dezinfecţia substratului înainte de aşezarea în lădiţe sau ghivece. Indiferent de varianta de cultură, bulbii se dezinfectează cu 1–2 zile înainte de plantare prin îmbăiere timp de o oră în soluţii de pesticide (de exemplu, Topsin 0,1 % + Sinoratox 0,1 %). După îmbăiere bulbii se aşează pe un singur strat în spaţii bine aerisite astfel încât în momentul plantării să fie bine zvântaţi. Îngrijirea culturii. Udatul. Având în vedere că la plantare se folosesc bulbi aflaţi în repaus nu este nevoie să se ude imediat după plantare dacă în momentul plantării substratul este reavăn. Udarea se reia după câteva zile de la plantare şi se va avea grijă ca substratul să se ude moderat. Umiditatea atmosferică optimă este 50–60 %. Fertilizarea se face la interval de 3 săptămâni cu soluţii de îngrăşăminte minerale complexe în concentraţie de 0,2–0,3 %, având raportul NPK de 10:20:10. Palisarea se face prin instalarea a 2–3 plase cu ochiurile de 15–20 cm, distanţate la 20–25 cm între ele. Aceste plase de susţinere a plantelor se folosesc atât pentru culturile realizate direct în solul serei cât şi pentru culturile realizate în ghivece. Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Bolile cel mai frecvent întâlnite în culturile de crin din seră sunt mucegaiul cenuşiu, fusarioza şi putregaiul rădăcinilor şi ele se datorează excesului de umezeală. Dintre dăunători mai frecvent întâlniţi sunt tripşii, acarienii şi afidele. Recoltarea florilor. Tulpinile florale se taie deasupra a 2–3 frunze de la bază, în momentul când primii 1–2 boboci din inflorescenţă sunt bine coloraţi şi gata să se deschidă. La recoltarea mai timpurie florile nu se mai deschid iar la recoltările mai tardive durata florilor este mai mică şi, în plus, transportul acestora se face mai greu. După recoltare, florile se pun cu baza (circa 10 cm) în apă, după ce în prealabil s-au îndepărtat frunzele de pe această porţiune şi se duc în spaţii răcoroase (cu temperatura de 3–4 °C) unde se pot păstra 2–3 zile până la livrare. Stocarea florilor tăiate se poate face timp de 3–4 săptămâni în soluţii conservante (zaharoză sau dextroză 2–4 % + acid citric 0,02 %) la temperatura de 1 °C. Durata florilor în vas la cumpărător variază între 6 şi 10 zile, în funcţie de temperatură şi durata stocării. 255

Rezumat Genul Lilium, cu deosebire hibrizii asiatici, orientali și hibrizii LA, s-a impus tot mai mult în sortimentul florilor tăiate din ultimii ani. Toate speciile și toți hibrizii acestui gen prezintă bulbi solzoși, cu o perioadă scurtă de repaus, în condiții de temperaturi ridicate, care poate fi dirijată cu ușurință în orice perioadă a anului pentru înflorire eșalonată în cadrul culturilor forțate. Asigurarea perioadei de frig este obligatorie pentru întreruperea repausului, înrădăcinarea bulbilor şi inducerea florilor. Nivelul temperaturii şi durata perioadei de frig variază în funcţie de specie şi hibrid. Astfel, pentru speciile cultivate în câmp bulbii se expun timp de 6 săptămâni la temperaturi de 2–4 °C în timp ce pentru hibrizi bulbii se menţin la 0 °C, timp de 6 săptămâni hibrizii asiatici şi LA, respectiv 8 săptămâni hibrizii orientali. După parcurgerea acestei perioade de frig bulbii se plantează cât mai repede posibil sau pot fi stocaţi la temperaturi negative, de – 1 °C, – 2 °C, în vederea unei plantări eşalonate. În raport cu lumina, speciile și hibrizii genului Lilium sunt plante de zi lungă și solicită o intensitate luminoasă ridicată; au pretenții moderate față de apă, răspund deosebit de favorabil la fertilizările cu dioxid de carbon și solicită substraturi fertile, ușoare, foarte bine drenate, cu pH-ul 6,3 – 7,0. Materialul biologic pentru înființarea culturilor, reprezentat de bulbi, se obține prin separarea bulbilor plantei mamă, separarea a bulbilor aerieni (Lilium speciosum), butaşi de solzi sau fragmente de tulpini florale și, mai rar, din seminţe. Momentul înființării culturilor forțate pentru producerea florilor tăiate se stabilește în funcție de data la care se dorește valorificarea florilor, știut fiind faptul că durata unei culturi variază între 10–12 săptămâni la Lilium longiflorum, hibrizii asiatici şi hibrizii LA şi 14–16 săptămâni la hibrizii orientali, Lilium candidum şi Lilium speciosum; vara, durata culturilor este mai scurtă, în medie, cu 2 săptămâni. Culturile forțate pe substraturi organice se pot realiza direct în solul serei sau containerizat. Udatul, fertilizarea fazială la interval de 3 săptămâni și palisarea constituie principalele lucrări de îngrijire ale culturilor de Lilium; la acestea se adaugă combaterea bolilor și dăunătorilor, cele mai frecvente atacuri fiind cele de mucegai cenuşiu, fusarioză, putregaiul rădăcinilor, tripşi, acarien şi afide. Tulpinile florale se recoltează prin tăiere deasupra a 2–3 frunze de la bază, în momentul când primii 1–2 boboci din inflorescenţă sunt bine coloraţi şi gata să se deschidă. Întrebări: 1. Care este factorul care determină întreruperea repausului, înrădăcinarea bulbilor şi inducerea florilor la speciile și hibrizii genului Lilium? Detaliați. 2. Cum caracterizați exigenţele față de lumină ale speciilor și hibrizilor genului Lilium ? 3. Care este materialul biologic folosit pentru înființarea culturilor de Lilium ? Detaliați tehnologia de producere a acestuia. 4. Care este durata unei culturi pentru obținerea florilor tăiate la speciile și hibrizii genului Lilium ? 5. Care sunt lucrările de îngrijire a unei culturi de Lilium pentru obținerea florilor tăiate ? 256

6. Recunoașteți speciile și hibrizii de Lilium folosindu-vă de CD-ul cu planșe color atașat la sfârșitul cursului. Bibliografie 1. Băla Maria, 2007. Floricultură generală şi specială. Ed de Vest, Timişoara. 2. Cantor Maria, 2003. Floricultură generală şi specială. Ed. Risoprint, Cluj–Napoca. 3. Şelaru Elena, 2002. Culturi pentru flori tăiate. Ed. Ceres, Bucureşti. 4. Toma Fl., 2009. Floricultură și Artă florală. Vol. I și II. Ed. InvelMultimedia București.

8.14. LISIANTHUS – familia Gentianaceae Originară din Mexic şi SUA, Lisianthus a cunoscut o ascensiune spectaculoasă în sortimentul floricol al ultimelor decenii, atât ca floare tăiată cât şi ca plantă la ghiveci. Se cunosc circa 25 de specii ale genului Lisianthus dintre care specia cultivată, care a cunoscut cea mai mare extindere este Lisianthus russelianum Hook. (syn. Eustoma russelianum Don G., Eustoma grandiflora (Ref.) Shinn) – lisiantus. Particularităţi biologice. Lisianthus este o specie perenă ce se cultivă ca plantă anuală sau bienală. Într-o primă fază planta creşte ca o rozetă de frunze iar mai târziu formează una sau mai multe tulpini florale cu lungimea de 40– 80 cm. Acestea sunt mai mult sau mai puţin ramificate în partea superioară şi garnisite cu frunze sesile, verzi– albăstrui, oval–lanceolate, dispuse opus. Creşterea plantei în faza de răsad este foarte lentă astfel că de la semănat şi până la plantarea la locul de cultură, când plantele trebuie să aibă 2–3 perechi de frunze sunt necesare între 8 şi 12 săptămâni, în funcţie de soi şi varietate. Numărul final de perechi de frunze care se formează pe o tulpină florală este de 8–10. În condiţii de temperaturi ridicate prelungite, planta rămâne în faza de rozetă fără să mai dezvolte tulpini florale, acesta constituind un risc major al culturilor de lisiantus; totuşi, în ultima perioadă s-au creat varietăţi, soiuri şi hibrizi mai mult sau mai puţin toleranţi la temperaturile ridicate. Florile sunt campanulate, dispuse în vârful ramificaţiilor tulpinii şi având corola alcătuită din 5 petale lucioase, catifelate, colorate în nuanţe foarte diferite de albastru, roz, violet, alb, unicolore sau bicolore. La deschiderea maximă, dimensiunile corolei pot atinge 6–9 cm lungime şi 5–8 cm diametru. De la semănat la primul val de înflorire sunt necesare 5–7 luni, plantele fiind capabile să producă un al doilea val de înflorire după circa două luni de la prima recoltă. Fructele sunt capsule alb–gălbui şi conţin seminţe foarte mici (circa 19.000 seminţe/gram). Exigenţe ecologice. Temperatura. Plantele de Lisianthus se caracterizează printr-un puternic termoperiodism diurn, ele solicitând praguri termice foarte precise pe diferitele etape ale creşterii şi dezvoltării. Astfel, temperatura optimă pentru germinaţia seminţelor este de 20–25 °C iar pentru creşterea incipientă a răsadurilor sunt necesare 21–24 °C ziua şi 15–18 °C noaptea. În faza de creştere vegetativă intensă şi înflorire temperaturile optime sunt de 16–18 °C ziua şi 10–12 °C noaptea. Lumina. Lisianthus manifestă exigenţe ridicate faţă de intensitatea luminoasă în toate etapele ciclului biologic, inclusiv în faza de germinaţie a seminţelor care sunt caracterizate prin fotosensibilitate pozitivă. Nivelul minim al intensităţii luminoase în 257

timpul procesului de germinaţie a seminţelor este de 3000 lucşi iar nivelul optim din timpul perioadei de creştere vegetativă intensă şi înflorire este de 30.000–40.000 lucşi. Majoritatea autorilor consideră Lisianthus o plantă indiferentă faţă de durata zilei în timp ce alții susţin că zilele lungi de 14–16 ore determină o creştere vegetativă mai viguroasă şi o înflorire mai timpurie a plantelor. Apa. Plantele de Lisianthus sunt foarte sensibile atât la excesul cât şi la insuficienţa apei. Substratul se va menţine permanent reavăn prin udări dese şi cu cantităţi mici de apă. După recoltarea florilor din primul val de înflorire udările se vor reduce uşor până la reluarea creşterilor ce vor permite obţinerea celui de-al doilea val de înflorire. Umiditatea atmosferică trebuie menţinută la un nivel moderat (60–70 %), exceptând primele 2 săptămâni de după înfiinţarea culturii când aceasta trebuie să fie ceva mai ridicată (80–85 %), pentru a favoriza restabilirea mai rapidă a plantelor. Aerul. Serele se vor aerisi regulat, cu grijă însă pentru a nu crea curenţi reci de aer. De asemenea, substratul de cultură se va afâna periodic pentru a permite o cât mai bună circulaţie a oxigenului la nivelul sistemului radicular al plantelor. Substratul de cultură trebuie să fie uşor spre mijlociu, cu fertilitate moderată, bine drenat; manifestă o toleranţă largă în privinţa pH-ului, de la 5,7 la 7,0. Producerea materialului săditor. Cel mai frecvent, materialul săditor folosit pentru înfiinţarea culturilor de Lisianthus este reprezentat de răsaduri; într-o măsură mult mai mică se folosesc şi butaşi înrădăcinaţi. În schimb, microbutăşirea in vitro este tot mai des folosită, mai ales pentru culturile realizate pe substraturi inerte. Producerea răsadurilor. Întrucât seminţele manifestă fotosensibilitate pozitivă ele se seamănă la suprafaţă, fără a se acoperi cu pământ. Dintr-un gram de seminţe (care conţine circa 19000 de seminţe) se pot obţine circa 8000 de plante. Pentru condiţiile climatice din ţara noastră epoca optimă pentru semănat este reprezentat de lunile de toamnă şi iarnă întrucât în acest interval riscul instalării fenomenului de rozetă cauzat de temperaturile ridicate din faza de răsad este minim. Semănatul se poate face în lădiţe sau plăci alveolare, într-un substrat uşor (turbă + perlit sau turbă + pământ de frunze, în proporţii egale). Repicatul răsadurilor este posibil abia după circa 2 luni de la semănat, datorită creşterii foarte lente a plantelor; cel mai bine este ca răsadurile să se repice în pastile de turbă cu dimensiunile de 4 x 4 x 3 cm. Plantarea răsadurilor în ghivece cu diametrul de 8–10 cm, cu circa 3 săptămâni înainte de folosirea lor la înfiinţarea culturii asigură o mai bună dezvoltare a plantelor. Este foarte important ca atât la plantarea răsadurilor în ghivece cât şi la plantarea acestora la locul de cultură să nu se deranjeze rădăcinile. Producerea butaşilor înrădăcinaţi. Butaşii înrădăcinaţi pot reprezenta, pentru anumite soiuri, o alternativă considerabilă la înmulţirea prin seminţe. Totuşi, coeficientul de înmulţire este mic comparativ cu înmulţirea prin seminţe iar înrădăcinarea butaşilor este destul de dificilă. Butaşii se fac la dimensiunea de 10–15 cm (3 perechi de frunze) şi se tratează înainte de plantarea în substratul de înrădăcinare cu stimulenţi rizogeni precum: Calux, Belvitan, Radistim sau Rizopon. Substratul optim de înrădăcinare este reprezentat de amestecul constituit din părţi egale de turbă fibroasă şi perlit iar condiţiile optime de înrădăcinare sunt 22–24 °C temperatura şi 85–90 % umiditatea relativă a aerului. În aceste condiţii butaşii înrădăcinează în 40–50 de zile. Microbutăşirea in vitro s-a extins foarte mult în ultima vreme, datorită celor două mari avantaje pe care le prezintă: coeficientul foarte mare de înmulţire într-un interval scurt de timp şi revigorarea şi rejuvenilizarea materialului biologic. 258

Menţinerea temperaturii în intervalul 18–24 °C în perioada de regenerare a plăntuţelor este esenţială pentru evitarea apariţiei fenomenului de rozetă. Aclimatizarea plăntuţelor regenerate in vitro se realizează în circa 3 săptămâni pe substrat de turbă + vermiculit (în raportul 1 : 1), la o temperatură de 25 ºC şi 85–90 % umiditatea relativă a aerului. Odată aclimatizate însă plăntuţele trebuie menţinute la temperatura de 18 °C ziua şi 10 °C noaptea pentru a evita apariţia fenomenului de rozetă. Înfiinţarea culturii. În condiţiile din ţara noastră culturile de Lisianthus se realizează doar în sere. Pentru cultura în seră, practicată în condiţiile ţării noastre, atât sera cât şi substratul de cultură se pregătesc prin lucrările specifice înfiinţării oricărui ciclu de cultură în seră. La fertilizarea de bază se aplică 4–5 kg/m2 turbă + 2–3 kg/m2 mraniţă + 80 g/m2 superfosfat + 50 g/m2 sulfat de magneziu. Epoca optimă de înfiinţare a culturii pentru condiţiile din ţara noastră este la sfârşitul iernii – primăvara, ceea ce presupune ca semănatul să se facă în perioada de toamnă – iarnă. Această epocă de plantare permite obţinerea primului val de înflorire la sfârşitul primăverii, respectiv, vara. Densitatea optimă a plantelor este de 40–60 plante/mp şi ea se asigură prin plantarea materialului biologic la distanţele de 13–15 cm, atât între rânduri cât şi între plante pe rând. În momentul plantării substratul trebuie să fie reavăn iar imediat după plantare se udă individual cu jet slab de apă fiecare plantă. De asemenea, după udarea de la plantare se recomandă executarea tratamentului la colet cu un fungicid sistemic care să prevină atacul bolilor coletului. Îngrijirea culturii. Udatul. După udatul de la plantare, până la restabilirea plantelor este recomandabil să se ude prin aspersie. În continuare udarea se face direct pe brazdă sau cu picătura având grijă ca substratul să se menţină permanent reavăn; plantele se pulverizează des pentru menţinerea unei umidităţi relative de 70 %. Fertilizarea. Lisianthus este o plantă cu exigenţe ridicate în privinţa regimului de fertilizare; în literatura de specialitate se întâlnesc mai multe variante de fertilizare, dintre acestea cea mai recomandată fiind fertilizarea săptămânală cu soluţii de îngrăşăminte complexe în concentraţie de 0,05 % şi raportul 2N : 1P : 1K până în luna decembrie şi 1N : 0P : 3,5K din ianuarie până în mai. Afânarea solului şi combaterea buruienilor se realizează prin praşile, ori de câte ori este nevoie, cu unelte specifice şi având grijă să nu se deranjeze sistemul radicular. Palisarea este necesară pentru susţinerea plantelor şi obţinerea unor tulpini florale de calitate maximă. Ea se realizează prin instalarea a 1–2 plase cu ochiurile de 15–20 cm, distanţate între ele la 20 cm. Umbrirea serelor este necesară în perioada de vară pentru reducerea efectului nociv al temperaturilor prea ridicate şi se realizează cu ajutorul pânzelor reflectorizante. Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Lisianthus este o plantă destul de sensibilă la boli şi dăunători. Dintre boli, mai frecvent întâlnite sunt: putregaiul cenuşiu, albirea frunzelor, fuzarioza, putregaiul tulpinii iar dintre dăunători acarienii şi tripşii. Recoltarea florilor. Literatura de specialitate precizează că tulpinile florale de lisiantus pot fi recoltate în faza de 1–4 flori deschise, în funcţie de cerinţele pieţii (de exemplu, în Germania se preferă faza de 2 flori deschise simultan în timp ce în California sunt mai apreciate tulpinile cu 4 flori deschise simultan). Cel mai bun moment pentru recoltarea florilor este dimineaţa iar de la o plantă se pot recolta pe un ciclu de cultură 1–4 tulpini florale. După recoltare tulpinile florale se pun cu baza în apă călduţă cu pH acid şi prerăcesc timp de 3–4 ore la temperatura de 1,5 ºC înainte de livrare şi transport. 259

Rezumat Lisianthus poate fi considerată, fără teama de a greși, specia cu cea mai rapidă și largă ascensiune în sortimentul florilor tăiate din ultimii ani. Este o plantă perenă cultivată ca anuală sau bienală. Florile campanulate, simple sau involte, foarte variat colorate apar după 5 – 7 luni de la prima recoltă, plantele fiind capabile să înflorească din nou după circa 2 luni de la prima înflorire. În raport cu factorii ecologici, plantele de Lisianthus au exigențe foarte particulare, caracterizându-se printr-un puternic termoperiodism diurn, exigențe ridicate față de intensitatea luminoasă, sensibilitate ridicată la excesul și insuficiența apei precum și la curenții de aer; solicită substraturi ușoare spre mijlocii, cu fertilitate moderată, bine drenate, având pH-ul cuprins între 5,7 – 7,0. Materialul biologic folosit pentru înființarea culturilor este reprezentat, cel mai adesea, de răsaduri; butașii înrădăcinați și, mai ales, materialul obținut prin culturi de țesuturi in vitro, pot reprezenta o alternativă demnă de luat în seamă. Epoca optimă de înfiinţare a culturii pentru condiţiile din ţara noastră este la sfârşitul iernii – primăvara, ceea ce presupune ca semănatul să se facă în perioada de toamnă – iarnă. Această epocă de plantare permite obţinerea primului val de înflorire la sfârşitul primăverii, respectiv, vara. Udatul, fertilizarea fazială, afânarea solului și combaterea buruienilor, palisarea, umbrirea serelor în perioada de vară, combaterea bolilor și dăunătorilor, reprezintă lucrările de îngrijire aplicate unei culturi de Lisianthus. Momentul recoltării florilor este diferit, in funcție de cerințele pieții, variind între 1 și 4 flori deschise simultan. Întrebări: 1. Cum caracterizați plantele de Lisianthus din puct de vedere al particularităților biologice ? 2. Cum caracterizați exigenţele plantelor de Lisiantus în raport cu factorii ecologici ? 3. Care este materialul biologic folosit pentru înființarea culturilor de Lisianthus ? Detaliați. 4. Care este epoca optimă pentru înființarea unei culturi de Lisianthus în condițiile din țara noastră ? 5. Care sunt lucrările de îngrijire a unei culturi de Lisianthus ? 6. Care este momentul optim de recoltare a florilor tăiate de Lisianthus ? Bibliografie 1. Băla Maria, 2007. Floricultură generală şi specială. Ed de Vest, Timişoara. 2. Cantor Maria, 2003. Floricultură generală şi specială. Ed. Risoprint, Cluj–Napoca. 3. Şelaru Elena, 2002. Culturi pentru flori tăiate. Ed. Ceres, Bucureşti. 4. Toma Fl., 2009. Floricultură și Artă florală. Vol. I și II. Ed. InvelMultimedia București.

260

8.15. POLYANTHES – familia Amaryllidaceae Genul Polyanthes include 11 specii, specia cea mai cunoscută şi adesea, singura cultivată datorită parfumului deosebit şi eleganţei inflorescenţelor, fiind Polyanthes tuberosa L. – tuberoză, ţiparoasă. Particularităţi biologice. Planta prezintă în pământ un organ bulbo–rizomatos ce serveşte la depozitarea substanţelor de rezervă şi la înmulţire. Spre deosebire de bulbii obişnuiţi, bulbul de tuberoze prezintă în locul discului un rizom scurt, mult îngroşat ce poate atinge uneori mărimea bulbului matern. Pe acest rizom se formează în timpul vegetaţiei numeroşi bulbi dintre care, numai unul poate fi florifer. Sunt capabili să înflorească numai bulbii cu diametrul de cel puţin 3 cm. De regulă, planta care a înflorit nu mai este capabilă să formeze în acelaşi an un bulb florifer, bulbii formaţi având nevoie de 2–3 ani de cultură până ajung la dimensiunea de floare. Bulbii sunt tunicaţi şi se reînnoiesc integral pe parcursul unui sezon de vegetaţie. Ei sunt protejaţi la exterior de 1–2 tunici pergamentoase colorate în alb–cenuşiu. La suprafaţa solului planta formează o rozetă de frunze lineare, adânc canaliculate, cu lungimea de până la 60 cm şi lăţimea de 1–2 cm, colorate în verde intens şi striate pe verso cu striuri circulare brun–roşietice. Tulpina florală, înaltă de 50– 120 cm, este rigidă, cu 8–12 bractei foliiforme, amplexicaule, lanceolate şi poartă în vârf o inflorescenţă tip racem spiciform. Lungimea inflorescenţei variază între 14 şi 28 cm în funcţie de mărimea bulbului plantat şi poate avea peste 30 de flori albe, cerate, simple sau duble, foarte puternic şi plăcut parfumate, grupate câte două la fiecare nod în cadrul inflorescenţei. Perigonul este aproape infundibuliform, cu tubul alungit la bază, mai mult sau mai puţin curbat, deschis la vârf cu diametrul de până la 5 cm, cu laciniile scurte, lanceolate, mai mult sau mai puţin extinse, dispuse pe 3 cercuri. Înflorirea are loc din iulie până în septembrie–octombrie, în funcţie de data plantării şi mărimea bulbilor. Exigenţe ecologice. Tuberoza este o plantă geofită semirustică; ea se caracterizează prin exigenţe ridicate faţă de toţi factorii mediului ambiant. Aceste exigenţe ale tuberozei se pot rezuma în următoare frază simbolică: “tuberoza este o plantă căreia îi place să mănânce mult, să stea cu picioarele în apă şi cu capul în soare şi cu toate acestea tot suplă şi albă rămâne” (Toma, 2003). Temperatura. Tuberoza este, prin excelenţă, o plantă termofilă având nevoie de temperaturi ridicate atât în timpul perioadei de vegetaţie cât şi în timpul perioadei de repaus. Pentru pornirea în vegetaţie bulbii au nevoie de temperaturi constante de minim 14–15 °C în sol şi minim 22–24 °C în atmosferă. Din acest motiv plantarea bulbilor în câmp deschis nu se poate face, de regulă, mai devreme de ultima decadă a lunii mai. În timpul repausului, care se desfăşoară iarna, bulbii se păstrează la temperaturi ridicate (20–22 °C) şi umiditate relativă a aerului, de asemenea, ridicată (70–80 %). Lumina. Terenurile însorite, bine expuse la soare sunt cele mai indicate pentru cultura tuberozelor. Insuficienţa luminii, atât în privinţa intensităţii cât şi a duratei de iluminare, determină alungirea tulpinilor florale şi deteriorarea calităţii florilor. Apa. Exigenţele tuberozei faţă de acest factor sunt, de asemenea, foarte ridicate. Desfăşurarea simultană a tuturor proceselor de creştere şi dezvoltare a plantelor solicită udări consistente care să permită menţinerea solului permanent reavăn. Aerul. Fiind o plantă cultivată în câmp deschis acest factor este mai greu de influenţat. Trebuie evitate terenurile expuse vânturilor puternice şi curenţilor reci de aer. 261

Solul. Tuberoza solicită soluri mijlocii, foarte fertile, bogate în humus, permeabile, cu pH neutru. Producerea materialului săditor. Tuberoza se înmulţeşte prin bulbi preluaţi din loturile speciale de înmulţire, unde se cresc timp de 2–3 ani până ating dimensiunea de bulbi floriferi. Pregătirea solului, plantarea şi îngrijirea culturilor de producere a bulbilor floriferi se desfăşoară după aceleaşi reguli ca şi în cazul culturilor destinate producerii florilor tăiate. Toma (1998) arată că producerea “in vitro” a materialului săditor are efecte foarte favorabile asupra scurtării perioadei de producere a bulbilor floriferi ca şi asupra creşterii procentului de înflorire a plantelor, bulbii produşi de la plante înmulţite in vitro fiind capabili să înflorească în proporţie de 100 % după numai un an de cultură în câmp. Înfiinţarea culturii. Solul destinat plantării bulbilor se va pregăti din toamnă, prin lucrările specifice înfiinţării culturilor la plantele perene cultivate în câmp. Fertilizarea de bază va fi consistentă şi se va face cu 80–100 g/mp superfosfat, 40–50 g/mp sulfat de potasiu şi 15–20 kg/mp gunoi de grajd sau 25–35 kg/mp mraniţă foarte bine descompusă. În momentul plantării solul trebuie să fie reavăn întrucât după plantare nu se udă. Distanţele de plantare pentru bulbii floriferi sunt de 20–25/15–20 cm iar adâncimea de plantare de 8–12 cm. La aceste distanţe şi adâncimi se deschid şanţuri în care se aşează bulbii care se acopăr apoi cu un strat de pământ bine afânat. Pentru sporirea gradului de fertilitate a solului unii cultivatori administrează pe fundul şanţului, cu 1–2 zile înainte de plantare, must de gunoi de grajd sau de păsări, în diluţie de 1:1. Mulcirea solului cu materiale organice, imediat după plantarea bulbilor asigură un control mai bun al umidităţii, căldurii şi gradului de afânare a solului, reducând, de asemenea, foarte mult şi numărul buruienilor. În acest caz însă se va avea grijă ca adâncimea de plantare să fie mai mică cu 2–4 cm, în funcţie de grosimea stratului de mulci. Plantarea bulbilor se face de la sfârşitul lunii aprilie până la jumătatea lunii mai, după trecerea pericolului brumelor târzii. Pentru devansarea înfloririi bulbii se pot planta mai întâi în ghivece amplasate în sere, solarii sau răsadniţe încălzite încă din luna martie urmând ca în aprilie – mai, când vremea s-a încălzit, să se planteze la locul de cultură sau decor plante aflate deja în vegetaţie. Tot pentru devansarea înfloririi la culturile producătoare de flori tăiate plantarea se mai poate face şi în solarii, în februarie–martie, în funcţie de posibilităţile de încălzire ale acestuia. Îngrijirea culturii. Lucrările de îngrijire aplicate tuberozelor se referă, în principal, la udat, afânarea solului, distrugerea buruienilor şi fertilizare. Udatul se face des şi abundent, astfel încât apa să fie permanent la dispoziţia plantelor. Afânarea solului şi distrugerea buruienilor se realizează prin praşile ori de câte ori este nevoie. Mulcirea solului cu materiale organice elimină în totalitate praşilele şi diminuează foarte mult intervenţiile pentru eliminarea buruienilor. Fertilizarea fazială se face la interval de 2 săptămâni cu 20–30 g/mp azotat de amoniu + 50–60 g/mp superfosfat + 30–40 g/mp sulfat de potasiu, aceste îngrăşăminte putând fi aplicate şi sub formă de soluţie în concentraţie de 0,1–0,2 %. Unii producători aplică fertilizarea fazială săptămânal reducând la jumătate cantităţile de îngrăşăminte administrate la fertilizarea bilunară. O altă variantă de fertilizare fazială constă în alternarea fertilizării chimice cu fertilizarea organică folosind must de gunoi de grajd sau de păsări în diluţie de 1 la 10 (8–10 l/mp). 262

În general, tuberoza este o plantă rezistentă la boli şi dăunători, necunoscânduse factori de risc din acest punct de vedere. Recoltarea florilor. Recoltarea tulpinilor florale se face prin tăiere deasupra a 3– 4 frunze de la bază în momentul când cel puţin o treime din florile inflorescenţei sunt deschise. La recoltarea mai timpurie multe dintre flori nu se mai deschid iar bobocii terminali cad. După recoltare tulpinile florale se transportă în spaţii răcoroase cu temperatura de 2–3 °C şi umiditatea relativă de 70–80 % unde li se elimină frunzele bazale pe porţiunea de circa 10 cm şi se pun cu baza în apă rece. În aceste spaţii tulpinile florale pot fi stocate până la 7–10 zile înainte de a fi livrate. Scoaterea şi depozitarea bulbilor. Bulbii de tuberoze se scot în fiecare toamnă din teren, în octombrie, pe timp însorit. După deplantarea bulbilor se scurtează organele vegetative aeriene la 5–8 cm, se îndepărtează o parte din pământul de pe rădăcini după care se zvântă 2–3 zile la soare sau în spaţii închise, foarte bine aerisite. Astfel pregătiţi bulbii se aşează pe un singur rând în lădiţe sau pe stelaje, în spaţii închise în care se pot asigura condiţiile de mediu optime (20–22 °C temperatura şi 70–80 % umiditatea atmosferică). În aceste condiţii bulbii se păstrează până spre sfârşitul repausului sau măcar până la jumătatea acestuia (luna ianuarie). Separarea bulbilor de planta mamă şi sortarea acestora pe categorii de mărime se vor face cu 2–3 săptămâni înainte de plantare. Imediat după separare bulbii se îmbăiază în soluţii de insecto–fungicide (de exemplu, Sinoratox 0,1 % + Bavistin 0,1 % sau Decis 0,05 % + Topsin 0,1 %), timp de o oră. După îmbăiere bulbii se zvântă şi se ţin în spaţii uscate şi bine aerisite până la plantare. Unii producători separă bulbii pe categorii de mărime încă din toamnă în raţiunea de a păstra în condiţiile amintite doar bulbii mari, floriferi. Această variantă se justifică în cazul unor loturi mari de bulbi şi a insuficienţei spaţiilor mai calde de păstrare dar ea presupune îmbăierea bulbilor în soluţii de insecto–fungicide înainte introducerea la păstrare şi o supraveghere foarte atentă a acestora.

Rezumat Grație parfumului deosebit a florilor cerate, albe, dispuse în inflorescențe spiciforme, zvelte, tuberoza este considerată – fără îndoială – regina grădinilor de vară – toamnă. Este o specie geophytă semirustică cu bulbi tunicați, dispuși pe un rizom scurt, mult îngroșat, a cărui mărime poate atinge sau chiar depăși mărimea bulbului matern. Doar bulbii cu mărimea de peste 3,0 cm sunt capabili să înflorească dacă dispun de condiții favorabile de păstrare în timpul iernii, când are loc repausul. Din punct de vedere ecologic, tuberoza se caracterizează prin exigențe deosebit de ridicate față de toți factorii mediului ambiant. Materialul biologic pentru înființarea culturilor producătoare de flori tăiate este reprezentat de bulbi cu diametrul de peste 3 cm, păstrați în timpul iernii în spații cu temperatura de 20 – 22 °C și umiditatea atmosferică de 70 – 80 %. Bulbii de dimensiuni mai mici sunt plantați separat și crescuți 1 – 3 ani (în funcție de mărime) până la atingerea mărimii de bulbi floriferi. Epoca optimă de plantare a bulbilor este sfârșitul lunii aprilie – jumătatea lunii mai, după trecerea pericolului brumelor și înghețurilor târzii; pentru devansarea înfloririi se practică plantarea încă din februarie – martie, în solarii încălzite, urmând 263

ca odată cu încălzirea vremii folia de pe solarii să se îndepărteze iar plantele, aflate deja în vegetație, să își continue creșterea în condiții naturale. Udarea și fertilizarea abundentă și mulcirea solului constituie lucrările de îngrijire a culturilor de tuberoze; în absența mulcirii, trebuie acordată o atenție deosebită afânării solului și combaterii buruienilor. Recoltarea tulpinilor florale se face prin tăiere deasupra a 3 – 4 frunze de la bază, în momentul când cel puțin o treime din florile inflorescenței sunt deschise. În cursul lunii octombrie, pe timp însorit, bulbii se scot din teren, se zvântă și se introduc în spațiile de depozitare, unde se păstrează pe un singur rând în lădiţe sau pe stelaje, la temperatura de 20–22 °C și umiditatea atmosferică de 70–80 %. Întrebări: 1. Ce fel de plantă este tuberoza în raport cu particularitățile ciclului biologic ? 2. Cum caracterizați tuberoza din punct de vedere al exigențelor ecologice ? Detaliați. 3. Care este materialul biologic folosit pentru înființarea culturilor de tuberoze și care sunt calitățile pe care acesta trebuie să le îndeplinească ? 4. Care este epoca optimă pentru înființarea unei culturi de tuberoze ? 5. Care sunt lucrările de îngrijire aplicate unei culturi de tuberoze ? 6. Care este momentul optim de recoltare a florilor tăiate de tuberoze ? Bibliografie 1. Băla Maria, 2007. Floricultură generală şi specială. Ed de Vest, Timişoara. 2. Cantor Maria, 2003. Floricultură generală şi specială. Ed. Risoprint, Cluj–Napoca. 3. Şelaru Elena, 2002. Culturi pentru flori tăiate. Ed. Ceres, Bucureşti. 4. Toma Fl., 2009. Floricultură și Artă florală. Vol. I și II. Ed. InvelMultimedia București.

8.16. ROSA – familia Rosaceae Trandafirul este, fără îndoială, specia cea mai cultivată pentru flori tăiate, fiind considerată – prin excelenţă – regina florilor sau floarea iubirii. Cu o istorie foarte veche, care se pierde în negura vremurilor, trandafirul este cu siguranţă cea mai cântată şi adorată floare. Particularităţi biologice. Trandafirul este o plantă lemnoasă care creşte sub formă de tufă de lăstari, mai mult sau mai puţin ramificaţi, cu vigoare mai mare sau mai mică în funcţie de varietate. Lăstarii poartă în vârf una sau mai multe flori, în funcţie de soi, grupă şi modul de conducere. În raport cu numărul de flori care se lasă pe plantă deosebim două tipuri de tulpini florale (flori tăiate în sens comercial): trandafirul standard – cu o singură floare în vârful tulpinii florale (fig. 8.16.1.) şi trandafirul crenguţă, miniatur sau elegans – cu mai multe flori pe tulpina florală (fig. 8.16.2.). Tulpinile sunt garnisite cu spini, mai mult sau mai puţin viguroşi iar frunzele sunt compuse din 3–7 foliole, cele mai numeroase fiind cele cu 5 foliole. 264

Fig. 8.16.1. Trandafirul standard

8.16.2. Trandafirul miniatur

Se cunosc circa 400 de specii şi zeci de mii de soiuri, astfel încât este greu de precizat căreia dintre ele aparţin soiurile cultivate azi. Majoritatea autorilor merg pe ideea grupelor de soiuri, în raport cu locul şi scopul culturii. Soiurile pentru culturile efectuate în sere în vederea producerii de flori tăiate şi plante la ghivece aparţin grupelor Thea hybrida, Floribunda şi Miniatur. Grupa Thea hybrida – soiuri viguroase, cu creştere erectă şi tulpini lungi de până la 1,5 m, pretabile pentru utilizarea ca flori tăiate; florile sunt mari, mai mult sau mai puţin alungite, în general solitare sau în număr mic pe tulpinile florale. Plantele manifestă un puternic fenomen de dominanţă apicală, ceea ce face ca lăstarii şi florile secundare să apară destul de rar. În urma tăierilor acest fenomen de dominanţă apicală este înlăturat şi se stimulează apariţia de noi lăstari purtători de flori, asigurându-se în felul acesta continuitatea producţiei. În afară de dirijarea producţiei de flori tăierile au un rol important şi în formarea plantelor tinere, înainte ca acestea să fie conduse spre înflorire. Este grupa cea mai apreciată pentru eleganţa, mărimea şi parfumul florilor, aceasta revoluţionând cultura trandafirilor de la introducerea ei, în secolul XIX. Grupa Floribunda – plantele sunt ramificate, destul de viguroase, chiar dacă înălţimea este mai mică; florile sunt, de asemenea, mai mici, simple sau involte şi dispuse în număr mai mare pe plantă. Au apărut în secolul XX şi sunt folosite cu precădere pentru parcuri şi grădini dar şi ca flori tăiate tipul crenguţă (buchet) şi mai rar ca plante în ghivece. Pot fi folosite şi pentru obţinerea florilor tăiate standard însă au nevoie de lucrări repetate de bobocire. Grupa Miniatur – reuneşte soiuri pitice (25–40 cm), cu un grad mare de ramificare a plantelor, lăstarii subţiri, cu internodii scurte, frunze şi flori mici, grupate în inflorescenţe care pot să cuprindă până la 10 flori. Au apărut la începutul anilor 1930 şi sunt la mare modă azi, fiind cunoscute mii de soiuri. Este grupa care se pretează cel mai bine pentru cultura ca plante în ghivece pentru balcoane, terase, interioare. Exigenţe ecologice. Temperatura. Exigenţele faţă de temperatură variază destul de mult în raport cu soiul, pentru majoritatea soiurilor temperatura optimă fiind de 18– 20 ºC ziua şi 15–16 ºC noaptea. Soiul ’Baccara’, de exemplu, are nevoie de o temperatură optimă de 18 ºC în timp ce pentru soiul ’Sonia’ sunt suficiente 15 ºC. Lumina. Trandafirul este una dintre cele mai exigente plante în raport cu intensitatea luminoasă, insuficienţa acesteia conducând la avortarea florilor şi apariţia 265

lăstarilor orbi, fără flori. Deşi nu este considerată o plantă tipică de zi lungă producţia de flori şi calitatea acestora sunt mai bune în cursul sezonului cald. Apa. Umiditatea din substrat trebuie să fie moderată dar constantă în timp ce umiditatea atmosferică trebuie menţinută în jurul valorii de 80–85 % la începutul creşterii şi 65 % în timpul perioadei de înflorire. Aerul. Trandafirul răspunde foarte bine la fertilizarea cu CO2, concentraţia recomandată fiind de 0,08–0,1 %, în funcţie de soi. Aerisirea serelor trebuie făcută cu regularitate, atât vara cât şi iarna. Substratul de cultură trebuie să fie profund (o plantaţie de trandafir durează minim 7–8 ani), bine structurat şi drenat, permeabil, bogat în elemente fertilizante. Preferă un pH neutru dar tolerează destul de bine şi pH-ul uşor bazic (7,5). Producerea materialului săditor. Plantele destinate culturilor pentru flori tăiate se produc cel mai adesea prin altoire, existând însă foarte multe soiuri noi care se pretează la înmulţirea prin butaşi. De asemenea, înmulţirea in vitro este folosită pe scară largă în ţările cu floricultură dezvoltată. Înmulţirea prin altoire. Portaltoii necesari în procesul de altoire se produc din seminţe, specia cea mai folosită pentru aceasta fiind măceşul – Rosa canina. Seminţele au nevoie de o perioadă de postmaturare pentru a germina, ele menţinându-se stratificate în nisip umed timp de 2–3 luni la temperaturi scăzute de 4–5 ºC înainte de a fi semănate. Semănatul se face primăvara în februarie – martie, pe brazde în pepinieră. O altă variantă de asigurare a perioadei de postmaturaţie constă în semănatul toamna târziu (în noiembrie) urmând ca seminţele să germineze în primăvară. Plantele de măceş pot fi folosite pentru altoire după 1–2 ani de creştere în pepinieră. După metodele clasice altoirea se face în oculaţie, direct în pepinieră, fie în ochi dormind, în august – septembrie, fie în ochi crescând în mai – iunie. Modern, altoirea se face în seră, iarna, cu ramuri detaşate, fixând zona altoită cu ajutorul unor cleme speciale; portaltoii se află în ghivece iar după altoire plantelor altoite se amplasează sub tunele de folie unde se asigură un climat cald şi umed (22–25 °C temperatura şi 90–95 % umiditatea relativă), favorabil calusării rapide zonei altoite. Înmulţirea prin butaşi este tot mai des folosită, butaşii fiind realizaţi în perioada august – decembrie, din treimea inferioară şi mijlocie a lăstarilor viguroşi de pe ramurile de un an. Butaşii se dimensionează la 3–5 muguri (ochi), se trec cu baza printr-un stimulent rizogen şi se plantează în substratul de înrădăcinare. În condiţiile unei umidităţi relative ridicate (80–85 %) şi a unei temperaturi de 20–22 ºC în atmosferă şi 22–24 ºC în substrat înrădăcinarea butaşilor are loc după 5–6 săptămâni de la plantare. Asigurarea acestor condiţii se face, ca şi în cazul plantelor altoite, sub tunele acoperite cu folie. Durata de viaţă a plantelor obţinute din butaşi este mai scurtă însă acest lucru nu mai constituie un impediment întrucât culturile moderne de trandafir sunt programate să dureze 3–5 ani. Înfiinţarea culturii. Culturile de trandafir se pot realiza atât pe substraturi organice cât şi pe substraturi inerte. A. Cultura pe substraturi organice.Se realizează cel mai adesea direct în substratul din seră, acestea având o durată de minim 7–8 ani. Pregătirea substratului. Datorită duratei mari de exploatare a acestui sistem de cultură substratul se pregăteşte foarte bine şi în profunzime (până la 50–60 cm adâncime) înainte de plantare. În prealabil, dacă solul este prea greu se instalează drenuri la distanţele de 2–2,5 m şi adâncimea de 60 cm sau chiar se procedează la 266

înlocuirea totală a solului cu un amestec realizat din 70 % pământ de ţelină, 20 % mraniţă şi 10 % nisip. La fertilizarea de bază se aplică 250–300 t/ha gunoi de grajd semidescompus, 150–200 t/ha turbă, 1000–1500 kg/ha superfosfat, 500–800 kg/ha sulfat de potasiu, 200–250 kg/ha sulfat de magneziu. Dezinfecţia substratului se poate realiza atât termic cât şi chimic, conform instrucţiunilor prezentate în partea generală; modul de dezinfecţie condiţionează şi succesiunea operaţiilor de pregătire a terenului (vezi capitolul 5). Cu 1–2 zile înainte de plantare substratul se udă bine astfel încât în momentul plantării acesta să fie reavăn. Stabilirea distanţelor de plantare şi pichetarea terenului. Distanţele de plantare variază în raport cu vigoarea soiului şi cu tehnologia de cultură adoptată. Aceste distanţe sunt foarte importante având în vedere exigenţele ridicate ale plantelor în raport cu intensitatea luminoasă şi corelaţia inversă dintre calitatea şi cantitatea producţiei. În sistemele moderne de cultură pe substraturi organice densitatea plantelor este de 6–8 plante/mp, aceasta asigurându-se prin mai multe scheme de plantare. Astfel, plantarea se poate face în următoarele variante: - în benzi (garduri) a două rânduri distanţate la 25 de cm, distanţa dintre benzi fiind de 1 m; - pe brazde înălţate cu 2 sau 3 rânduri, în care distanţele dintre plante sunt de 20 x 20, 40 x 20 sau 60 x 12,5 cm; Un alt sistem modern de cultură constă în dispunerea plantelor în rânduri distanţate la 80–140 cm, distanţele dintre plante pe rând fiind de 10–12 cm; acest sistem asigură o densitate de 8–10 plante/mp şi permite mecanizarea multora dintre lucrările de îngrijire. De asemenea, calitatea florilor este superioară datorită condiţiilor mai bune de lumină şi aerisire la nivelul plantelor. În ce priveşte tehnologiile clasice, încă destul de folosite în ţara noastră, acestea folosesc o densitate de 8–10 plante/mp, realizată prin plantarea plantelor pe brazde înălţate, late de 130–140 cm şi separate între ele prin poteci de 70 cm. Pe aceste brazde plantele se amplasează în 4–6 rânduri distanţate la 30–40 cm, distanţele între plante pe rând fiind de 20–30 cm. Epoca optimă pentru plantarea materialului săditor şi, în consecinţă, pentru înfiinţarea culturilor de trandafir este luna ianuarie, aceasta putând fi extinsă în tot sezonul rece, din noiembrie până în martie. O a doua variantă în privinţa epocii de înfiinţare a culturii este reprezentată de lunile de vară, această opţiune fiind argumentată de preferinţa pentru fortificarea plantelor în locul comercializării florilor care au un preţul scăzut de valorificare în perioada respectivă. Alegerea acestei variante presupune însă menţinerea umidităţii relative a aerului la cote mai ridicate (80–85 %) pentru prevenirea atacului de acarieni, plantele în formare fiind foarte sensibile la aceşti dăunători. În acest scop, după plantare se pot instala deasupra rândurilor tunele din folie perforată care se vor îndepărta imediat după prinderea plantelor. Adâncimea de plantare se stabileşte astfel încât punctul de altoire să fie la 3–5 cm deasupra solului, plantarea mai adâncă determinând pornirea rădăcinilor din altoi. Plantarea propriu-zisă se realizează în gropi atunci când distanţele dintre plante pe rând sunt mai mari sau în şanţuri dacă distanţele dintre plante pe rând sunt mai mici. Înainte de plantare rădăcinile se fasonează şi se mocirlesc într-o pastă de consistenţa smântânii, alcătuită din proporţii egale de balegă şi pământ de ţelină la care se recomandă să se adauge şi hormoni rizogeni (10 g/1 kg). În situaţia că se constată o deshidratare a plantelor acestea se vor menţine cu rădăcinile în apă timp de 1–2 zile 267

înainte de plantare. Producerea plantelor în ghivece asigură o prindere superioară întrucât în această variantă plantarea se va face cu balotul de pământ din ghiveci. După plantare şi în perioada imediată plantării până la prinderea plantelor se udă individual fiecare plantă cu cantităţi însemnate de apă, solul menţinându-se permanent umed. După prinderea plantelor şi declanşarea creşterilor vegetative udatul se răreşte astfel încât substratul să se menţină reavăn. B. Cultura pe substraturi inerte. Este varianta cea mai modernă de realizare a culturilor de trandafir, materialul biologic fiind produs prin microbutăşiri in vitro. Înrădăcinarea butaşilor se realizează în cuburi de vată minerală (grodan). Pentru înfiinţarea culturilor aceste cuburi cu plantuţele înrădăcinate se aşează pe saltele de vată minerală, la distanţele specifice sistemului de cultură ales. Alte variante de cultură pe substraturi inerte constau în amplasarea plantelor pe bacuri înălţate, umplute cu vată minerală sau argilă expandată sau plantarea în ghivece cu argilă expandată. Îngrijirea culturii. Principala lucrare de îngrijire aplicată culturilor de trandafir în seră este reprezentată de tăieri, acestea condiţionând practic sistemul de cultură şi conducerea creşterii şi înfloririi plantelor. Tăierile la trandafir se grupează în două mari categorii: tăieri în uscat și tăieri în verde. În funcţie de tipul de tăiere culturile de trandafir pot fi conduse, în principal, în trei variante tehnologice: cultura cu repaus iarna; cultura cu repaus vara; cultura fără repaus. Cultura cu repaus iarna este cea mai răspândită; repausul este profund şi se dirijează pe o durată de 2–3 luni în perioada noiembrie – ianuarie, când plantele nu se udă. Pentru inducerea repausului plantele se udă mai rar spre sfârşitul toamnei iar serele nu se mai încălzesc. Acest sistem de cultură asigură 4–5 valuri de înflorire, productivitatea şi rentabilitatea culturii fiind foarte bună. Repunerea plantelor în vegetaţie se face după executarea tăierilor, în a doua parte a lunii ianuarie, reluarea udărilor şi încălzirea treptată a serelor de la 4–5 ºC la 15–16 ºC. Tăierile care se aplică la sfârşitul repausului pentru acest sistem de cultură sunt tăieri în uscat scurte. Cultura cu repaus vara permite obţinerea unei producţii relativ bune în timpul iernii; repausul este mai puţin profund şi mai scurt, fiind dirijat pentru numai 4–6 săptămâni în perioada iulie – august. Inducerea repausului se realizează prin rărirea udărilor şi suprimarea bobocilor florali. Calitatea producţiei este mai slabă însă preţul de valorificare a florilor la valul de înflorire din timpul sezonului rece începând din octombrie este mai bun. La sfârşitul repausului se aplică tăieri în uscat lungi, după care se reiau udările. Cultura fără repaus sau cultura continuă se practică mai ales la plantele obţinute din butaşi, la care şi durata de exploatare a plantaţiei este mai scurtă. În timpul verii, pentru 20–30 de zile se renunţă la flori încă din faza de boboc pentru a se realiza o mai bună fortificare a plantelor. La acest tip de cultură nu se aplică tăieri specifice repausului dar recoltarea primelor flori se face tăind tulpinile florale împreună cu o bucată de lemn mai bătrân. Tăierile în uscat sunt tăieri care se aplică la sfârşitul perioadei de repaus, ele fiind scurte pentru culturile cu repaus iarna şi lungi pentru culturile cu repaus vara. Tăierile în uscat scurte constau în scurtarea lăstarilor anuali, viguroşi şi bine plasaţi la 20–30 cm, deasupra unui mugure vizibil, bine dezvoltat şi eliminarea de la bază a lăstarilor firavi, prost plasaţi. Tăierile în uscat lungi presupun scurtarea lăstarilor anuali viguroşi, bine plasaţi la 60–90 cm de la bază şi eliminarea celor firavi şi prost plasaţi. Înălţarea plantei în 268

urma acestui tip de tăiere este necesară pentru asigurarea unei luminozităţi mai bune având în vedere că înflorirea se realizează în condiţii de iarnă. Tăierile în verde sunt reprezentate de ciupit, copilit, bobocit, recoltarea florilor. Ciupitul este o lucrare specifică plantelor tinere, în formare, având scopul de a fortifica plantele şi a favoriza ramificarea acestora şi formarea şarpantelor pe care se vor forma viitoarele tulpini florale. Ea se execută fie deasupra primei frunze cu 5 foliole considerată de sus în jos fie deasupra primei frunze cu 5 foliole considerată de jos în sus. Cea de-a doua variantă asigură o ramificare mai bună a plantelor la bază. Ciupirea se repetă încă o dată pe ramificaţiile mai viguroase şi de 2 ori pe ramificaţiile mai firave. Eliminarea lăstarilor laterali (copilitul) se impune la unele soiuri la care fenomenul de dominanţă apicală este mai slab şi, prin urmare, tulpinile florale prezintă ramificaţii care deteriorează calitatea florilor. Se execută în fază tânără, când lăstarii au 5–6 cm, prin rupere laterală sau tăiere cu bisturiul; această a doua variantă presupune ca bisturiul să fie trecut printr-o soluţie dezinfectantă după fiecare plantă pentru a evita transmiterea eventualelor boli. Bobocitul este necesar în special la soiurile grupei Floribunda, la care se întâlnesc frecvent mai mulţi boboci în vârful tulpinii florale. Lucrarea constă în eliminarea bobocilor laterali şi păstrarea pentru înflorire doar a celui principal. Bobocitul se va executa când bobocii sunt mici (circa 0,5 cm diametru) şi va repeta de mai multe ori, pe măsură ce se formează noii boboci. Tăierea tulpinilor florale (recoltarea florilor) se realizează deasupra a 2–4 frunze cu 5 foliole (4–5 frunze de la bază). Udatul trebuie să aibă în vedere menţinerea solului reavăn în perioada de vegetaţie. În general, sunt suficiente 2–3 udări pe săptămână în timpul sezonului cald şi 2–3 udări pe lună în timpul iernii, la culturile aflate în vegetaţie. Sistemul de udare cel mai bun este udarea cu picătura; udarea prin aspersie se poate aplica doar până la înflorire. Pe solurile grele se recomandă o udare uşoară la început după care se va reveni peste câteva ore cu udarea completă. Cantitatea totală de apă care se aplică la o udare este de 20–30 l/mp. Fertilizarea fazială este necesară întrucât trandafirul este o plantă mare consumatoare de elemente nutritive, având în vedere producţiile ridicate şi durata mare a culturilor. Aceste fertilizări se aplică doar în timpul vegetaţiei şi după 15 zile de la tăieri. O dată pe an, după tăierile în uscat, se aplică 10 kg/mp gunoi de grajd bine descompus şi 2–3 kg/mp turbă. Fertilizările cu îngrăşăminte minerale se aplică o dată pe lună în intervalul octombrie – februarie dacă plantele sunt în vegetaţie şi de 3 ori pe lună în perioada martie – septembrie. Îngrăşămintele se aplică sub formă de soluţie în concentraţie de 0,15–0,2 %. Raportul optim între NPK este de 1 : 0,8 : 1,5. Fertilizarea cu dioxid de carbon este frecvent aplicată în ţările din vest pentru sporirea productivităţii şi a calităţii producţiei. Instalarea spalierului şi a sârmelor marginale de-a lungul brazdelor sunt necesare pentru menţinerea lăstarilor în interiorul brazdelor şi degajarea potecilor în vederea uşurării lucrărilor de întreţinere a plantelor. Afânarea solului şi combaterea buruienilor sunt lucrări care se execută permanent; mulcirea solului cu materiale organice sau folie de polietilenă reprezintă varianta modernă de menţinere a solului afânat şi curat de buruieni. Aceste ultime două lucrări nu sunt necesare pentru sistemul de cultură pe substraturi inerte, în acest caz, pe 269

lângă tăieri, administrarea unor soluţii nutritive corespunzătoare în raport cu fenofaza şi anotimpul fiind esenţială. Culturile realizate în acest sistem se conduc fără repaus. Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Se realizează atât preventiv cât şi curativ prin măsuri profilactice şi tratamente cu substanţe chimice specifice. Dintre boli, cele mai păgubitoare sunt: făinarea, rugina, mana, pătarea neagră, mucegaiul cenuşiu. Afidele, păianjenii şi tripşii sunt cei mai periculoşi dăunători. Recoltarea florilor. Momentul optim de recoltare a florilor variază în funcţie de soi. Astfel, la soiurile cu flori roşii şi roz recoltarea florilor se face când sepalele se răsfrâng în jos iar primele petale se desprind din boboc. La soiurile cu flori albe recoltarea se face într-o fază uşor mai avansată de deschidere a florilor în timp ce la soiurile cu flori galbene florile se recoltează ceva mai devreme, când prima petală se desprinde. Recoltarea se face dimineaţa, zilnic, prin tăiere cu un briceag special. După recoltare florile se duc cât mai repede în sala de sortare unde se pun în căzi cu apă rece sau pe rafturi în camere frigorifice, la temperatura de 2–3 ºC. Condiţionarea florilor tăiate constă în sortarea pe categorii de calitate, ţinând seama de lungimea tijei florale (40–80 cm), greutate, caracterele bobocilor florali şi buchetarea, fie manual fie mecanizat, cu maşini speciale prevăzute cu celule fotoelectrice. Producţiile de flori care se pot obţine pe plantă variază foarte mult în funcţie de soi, fiind cuprinse între 6–8 fire la soiurile din grupa Thea hybrida, 15–20 de fire la soiurile din grupa Floribunda şi peste 20 de fire la soiurile din grupa Miniatur.

Rezumat Trandafirul este, fără îndolială, nu numai cea mai cultivată specie pentru flori tăiate ci și cea mai iubită dintre flori. Este o plantă lemnoasă ce crește sub formă de tufă de lăstari, fiecare dintre aceștia fiind conduși ca tulpini florale cu o singură floare în vârf (trandafirul standard) sau cu mai multe flori în vârf (trandafirul miniatur). Se cunosc foarte multe specii și grupe de soiuri, pentru culturile forțate cele mai folosite fiind grupele Thea hybrida, Floribunda și Miniatur. Trandafirul este o specie cu exigențe moderate față de temperatură, pragurile termice optime varrind în funcție de soi; este deosebit de pretențios față de intensitatea lumninoasă, insuficiența luminii determinând apariția lăstarilor orbi și compromiterea înfloririi. Are pretenții moderate față de apa din substrat și ridicată față de cea din atmosferă (80–85 % la începutul creşterii şi 65 % în timpul perioadei de înflorire) și răspunde deosebit de favorabil la fertilizările cu dioxid de carbon; solicită substraturi profunde, mijlocii, fertile, bine drenate, cu pH neutru, tolerând însă și un pH ușor bazic, până la 7,5. Materialul biologic folosit pentru înființarea culturii este reprezentat de plante altoite, butași înrădăcinați și plante obținute prin culturi de țesuturi in vitro. Culturile forțate de trandafir realizate pe substraturi organice au o durată de exploatare de 7 – 8 ani. Epoca optimă pentru înființarea culturii este luna ianuarie (cu posibilitatea de extindere din noiembrie până în martie); se poate planta și în lunile de vară dacă există posibilitatea menținerii constante a umidității atmosferice la nivelul de 80 – 85 %, ca metodă preventivă de combatere a atacului de acarieni și tripși, față de care plantele tinere sunt deosebit de sensibile. 270

Sistemele moderne de cultură prevăd o densitate de 6 – 8 plante/mp, aceasta asigurându-se prin mai multe scheme de plantare. Dintre lucrările de îngrijire aplicate într-o cultură de trandafir, tăierile sunt cele care determină caracterul culturii și al producției; astfel tăierile pot fi în uscat (scurte și lungi) și se aplică la sfârșitul perioadei de vegetație și în verde (ciupit, copilit, bobocit, recoltarea florilor), acestea aplicându-se în timpul vegetației. Modul de aplicare a acestor tăieri poate conduce la trei tipuri de culturi forțate de trandafir: cultura cu repaus iarna; cultura cu repaus vara; cultura fără repaus. Celelalte lucrări de îngrijire ale unei culturi de trandafir sunt reprezentate de udat, fertilizarea fazială, instalarea spalierului şi a sârmelor marginale de-a lungul brazdelor, afânarea solului și combaterea buruienilor, combaterea bolilor și dăunătorilor (făinarea, rugina, mana, pătarea neagră, mucegaiul cenuşiu, afidele, acarienii şi tripşii). Recoltarea tulpinilor florale se face în funcţie de soi: când sepalele se răsfrâng în jos iar primele petale se desprind din boboc la soiurile cu flori roșii și roz; într-o fază uşor mai avansată de deschidere a florilor la soiurile cu flori albe; când prima petală din boboc se desprinde la soiurile cu flori galbene. Întrebări: 1. Caracterizați cele trei grupe de soiuri utilizate pentru culturile forțate de trandafir. 2. Cum caracterizați exigențele ecologice ale trandafirului ? Detaliați. 3. Care este materialul biologic folosit pentru înființarea culturilor forțate de trandafir ? Detaliați modul de obținere a acestuia. 4. Care este epoca optimă pentru înființarea unei culturi forțate de trandafir ? 5. Câte tipuri de culturi forțate de trandafir se pot realiza în funcție de tăieri ? Detaliați. 6. Care sunt tipurile de tăieri aplicate într-o cultură de trandafir ? Detaliați. Bibliografie 1. Băla Maria, 2007. Floricultură generală şi specială. Ed de Vest, Timişoara. 2. Cantor Maria, 2003. Floricultură generală şi specială. Ed. Risoprint, Cluj–Napoca. 3. Şelaru Elena, 2002. Culturi pentru flori tăiate. Ed. Ceres, Bucureşti. 4. Toma Fl., 2009. Floricultură și Artă florală. Vol. I și II. Ed. InvelMultimedia București.

8.17. STRELITZIA – familia Musaceae Genul Strelitzia include 4 specii originare din Africa de Sud, dintre acestea specia cea mai cultivată fiind Strelitzia reginae Banks. (streliția, pasărea paradisului). Particularităţi biologice. Strelitzia este o plantă cu vegetaţie continuă, care formează anual 1–4 lăstari noi (drajoni) la periferia tufei; cultura durează o perioadă îndelungată, 20–25 de ani. Vara, pentru o lună şi jumătate, plantele se trec printr-o perioadă de repaus relativ, fără a-şi pierde frunzele; în această perioadă plantele se 271

pulverizează cu jet fin de apă iar substratul se udă foarte puţin şi foarte rar, doar atât cât să nu se usuce de tot pământul. Talia plantei poate atinge 1,5–2 m, planta creşte sub formă de tufă bogată, cu frunzele foarte mari, oval–eliptice, coriacei, cu peţioli viguroşi, cilindrici, lungi de 50–70 cm. În pământ planta prezintă rădăcini cărnoase, suculente, având aspectul unor rizomi. Florile sunt reunite în număr de 5–10 într-o inflorescenţă tip carenă (asemănătoare unui cioc de pasăre) susţinută de tije cilindrice viguroase, înalte de 130– 200 cm; ele sunt alcătuite fiecare din 3 sepale oranj, 3 petale albastre (dintre care una scurtă şi 2 lungi lipite) şi 5 stamine şi ies eşalonat din carena protectoare. Înflorirea are loc din septembrie până în aprilie – mai, anul următor. Exigenţe ecologice. Temperatura. Strelitzia este o plantă de seră caldă şi umedă, având nevoie de temperaturi de 25–35 °C şi o umiditate relativă a aerului de 70–80 % pentru o creştere şi înflorire optimă. Pragul termic minim pentru ca plantele să înflorească este de 15 °C iar temperaturile mai mici de 10 °C afectează şi creșterea vegetativă a plantei. Lumina. Exigenţele faţă de acest factor sunt moderate, plantele înflorind şi în condiţii de lumină difuză dacă dispun de căldura şi umiditatea relativă optime. Apa. Având un volum vegetativ bogat, plantele de Strelitzia solicită udări consistente, având însă grijă să se evite excesul de umezeală la nivelul substratului care determină putrezirea rapidă a rădăcinilor. În timpul perioadei de repaus relativ plantele se udă foarte rar şi foarte puţin, doar atât cât să nu se usuce prea mult substratul. În atmosferă însă streliţia solicită o umiditate relativă ridicată, de 70–80 %, atât în timpul creşterii şi înfloririi cât şi în timpul perioadei de repaus relativ. Aerul. Chiar dacă preferă atmosfera sufocantă şi umedă, serele se vor aerisi frecvent pentru împrospătarea aerului. Substratul de cultură. Strelitzia are nevoie de substraturi profunde, bine drenate, fertile, permeabile, cu un pH de 6,5–7. Producerea materialului săditor. Plantele de streliţia pot fi înmulţite prin divizarea tufei, drajoni sau prin seminţe. Divizarea tufei este metoda cea mai practicată, plantele mature, în vârstă de cel puţin 20 ani fiind divizate în diviziuni cu 3–5 lăstari, vara în perioada de repaus. Scoaterea şi divizarea plantelor se va face cu foarte mare atenţie întrucât rădăcinile cărnoase şi lungi sunt foarte fragile iar rănile provocate pot constitui surse de infecţii. Plantarea diviziunilor de plante se poate face fie direct la locul de cultură fie mai întâi în găleţi de plastic, unde se îngrijesc un an înainte de a fi plantate la locul de cultură. Plantele obţinute prin această metodă produc flori chiar din anul următor însă prima producţie bună de flori se obţine în anul al treilea. Înmulţirea prin drajoni. Plantele mamă, în vârstă de 10–15 ani, rămân pe loc iar de la periferia acesteia se scot – tot vara – drajoni (lăstari cu 2–3 frunze) ai căror rădăcini se scurtează la circa 20 cm, după care se plantează în găleţi de plastic unde se îngrijesc 1–3 ani până la plantarea la locul de cultură. Înmulţirea prin seminţe. Este un procedeu mai dificil şi de durată mai lungă, folosit cu precădere în lucrările de ameliorare. Seminţele se obţin în urma polenizării artificiale a florilor, după 2–3 luni de la această operaţie. Ele sunt negre, lucioase, cu tegumentul foarte dur, având nevoie de tratamente de eliminare a dormansului tegumentar înainte de a fi semănate. În condiţiile unei temperaturi optime de 20–22 °C, seminţele germinează după 40–50 de zile de la semănat, în proporţie de 40–50 %. 272

După răsărire răsadurile se repică în ghivece cu diametrul de 7–8 cm iar pe măsura creşterii plantele se transplantează în ghivece mai mari. După un an de la răsărire plantele se plantează direct în solul serei, la distanţele de 25/20 cm, unde se vor îngriji timp de 2 ani după care pot fi transplantate la locul definitiv. Înfiinţarea culturii. Fiind o cultură de lungă durată (20–25 ani) pregătirea substratului de cultură trebuie să asigure o bună afânare în profunzime, motiv pentru care înainte de înfiinţarea culturii se va face desfundatul la 70–80 cm adâncime. Celelalte lucrări de pregătire a substratului şi a serei sunt cele specifice pentru înfiinţarea oricărui ciclu de cultură în seră. La fertilizarea de bază se administrează cantităţi mari de îngrăşăminte: 30 tone mraniţă/ha şi 2–4 kg/mp îngrăşăminte minerale complexe în raportul 20 % azot, 20 % fosfor, 60 % potasiu. Distanţele de plantare sunt de 80 x 60 cm, asigurându-se o densitate de 2 plante/mp. La aceste distanţe se deschid gropi cu dimensiunile de 40 x 40 x 40 cm, în care plantele se aşează cu grijă pentru a nu răni rădăcinile. Imediat după plantare se udă abundent, fiecare plantă, cu jet slab de apă. Epoca optimă de înfiinţare a culturii este vara, în lunile iulie – august, când plantele trec prin perioada de repaus relativ. Îngrijirea culturii. Fertilizarea fazială se face atât la sfârşitul perioadei de repaus relativ cât şi în timpul vegetaţiei active. Fertilizarea de la sfârşitul repausului se face cu 10 kg/mp îngrăşăminte organice şi 15 g/mp îngrăşăminte minerale complexe. În timpul vegetaţiei active se fac fertilizări la interval de 20 de zile cu îngrăşăminte minerale complexe (NPK) în raportul de 2:1:6, sub formă de soluţii cu concentraţia de 0,3–0,4 %. Udarea se face moderat pe substrat, cel mai bine prin aspersie pentru realizarea unei umidităţi atmosferice ridicate. Afânarea solului se face ori de câte ori este nevoie, nu prea adânc pentru a nu răni rădăcinile plantelor. Combaterea bolilor şi dăunătorilor. În condiţii optime de cultură streliţia este o plantă rezistentă la boli şi dăunători. Pot să apară însă atacuri de mucegai cenuşiu în condiţiile excesului de umezeală iar dintre dăunători afidele (asociate cu depunere de fumagină), acarienii, tripşii şi păduchii țestoși și lânoşi sunt cei mai frecvent întâlniţi. Recoltarea florilor. Se face în momentul când se deschide prima floare din inflorescenţă, tăind tija florală de la teaca frunzei sau împreună cu frunza; chiar dacă inflorescenţa cuprinde mai multe flori cel mai adesea după recoltare se deschid doar 4–5 flori. O plantă poate produce anual 10–15 flori.

Rezumat Cu o ținută deosebită, Streliția este considerată, pe drept cuvânt, una dintre cele mai nobile flori. Planta crește sub formă de tufă de frunze, cu vegetație continuă; pentru stimularea înfloririi în sezonul rece, vara, pentru o lună și jumătate, plantele se trec printr-o perioadă de repaus relativ. Florile, reunite în număr de 5–10 într-o inflorescenţă tip carenă (asemănătoare unui cioc de pasăre) au o alcătuire specială: 3 sepale oranj, 3 petale albastre (dintre care una scurtă şi 2 lungi lipite) şi 5 stamine şi ies eşalonat din carena protectoare. În raport cu factorii de mediu, Strelitzia este considerată o plantă de seră caldă şi umedă, având nevoie de temperaturi de 25–35 °C şi o umiditate relativă a aerului de 273

70–80 % pentru o creştere şi înflorire optimă; are pretenții moderate față de lumină și solicită substraturi profunde, fertile, bine drenate, cu pH 6,5 – 7. O cultură de Streliția durează 20 – 25 ani, epoca optimă pentru înființarea culturii fiind vara, în lunile iulie – august, când plantele se află în perioada de repaus relativ. Materialul biologic folosit pentru înființarea culturilor este reprezentat de diviziuni de plantă, drajoni sau plante obținute din semințe. Îngrijirea unei culturi de Streliția este deosebit de ușoară și ea constă în asigurarea temperaturii în raport cu exigențele ecologice ale speciei, udat, fertilizarea fazială, afânarea solului și combaterea buruienilor, combaterea bolilor și dăunătorilor (mucegai cenuşiu, afide, acarieni, tripşi, păduchi țestoși și lânoşi). Recoltarea tijelor florale se face în momentul când se deschide prima floare din inflorescență, o plantă producând anual 10 – 15 tije florale. Întrebări: 1. Descrieți particularitățile biologice ale streliției. 2. Cum caracterizați exigențele ecologice ale streliției ? 3. Care este materialul biologic folosit pentru înființarea culturilor de streliția ? Detaliați modul de obținere a acestuia. 4. Care este epoca optimă pentru înființarea unei culturi streliția ? 5. Cât durează o cultură de streliția și care sunt lucrările de îngrijire aplicate ? Bibliografie 1. Băla Maria, 2007. Floricultură generală şi specială. Ed de Vest, Timişoara. 2. Cantor Maria, 2003. Floricultură generală şi specială. Ed. Risoprint, Cluj–Napoca. 3. Şelaru Elena, 2002. Culturi pentru flori tăiate. Ed. Ceres, Bucureşti. 4. Toma Fl., 2009. Floricultură și Artă florală. Vol. I și II. Ed. InvelMultimedia București.

8.18. TULIPA – familia Liliaceae Genul Tulipa reuneşte circa 100 specii bulboase, cele mai multe originare din Asia Mică iar altele, mai puţine, din Asia Centrală şi regiunile muntoase ale Africii şi Europei. Specia cea mai cunoscută şi care a stat la baza obţinerii celor mai multe soiuri este Tulipa gesneriana L. (lalea). Particularităţi biologice. Planta formează în sol un bulb tunicat ovoid sau piriform, protejat la exterior de o tunică pergamentoasă brun–cafenie sau brun–gălbuie. Bulbul se reînnoieşte integral pe parcursul unui sezon de vegetaţie. Frunzele, în număr de 2–6, sunt sesile, ovale, mai late şi cu marginea ondulată la baza plantei şi mai înguste şi mai mici pe tulpina florală, colorate în verde cu nuanţe diferite de glauc, în funcţie de soi. Tulpina florală, înaltă de 20–70 cm, poartă în vârf o floare în formă de cupă, cu 6 lacinii de forme, mărimi şi poziţii diferite în funcţie de soi. Coloritul cupei florale este foarte variat – roşu, roz, galben, alb, oranj, albastru, violet, crem, în foarte multe nuanţe, unicolore, bicolore sau pestriţe. Inducţia florală are loc vara, în timpul repausului, pe parcursul a 50–60 de zile, la temperaturi constante de 22–23 °C. În culturi de câmp 274

floreşte în aprilie – mai însă în culturi forţate înflorirea poate fi dirijată, prin respectarea repausului, în orice perioadă din an, cea mai solicitată fiind înflorirea din timpul iernii. Exigenţe ecologice. Temperatura. Ca şi zambila, laleaua este o plantă geophytă rustică, rezistentă la frigul din timpul iernii. Pentru înrădăcinarea bulbilor este nevoie ca aceştia să treacă printr-o perioadă de temperaturi scăzute, de 4–5 °C timp de minim 8– 12 săptămâni, în funcţie de soi; limita maximă a temperaturii peste care bulbii nu mai înrădăcinează este de 13 °C. În timpul repausului, vara, bulbii se menţin la temperaturi constante, de 22–23 °C, în vederea desăvârşirii procesului de inducţie florală. Temperatura optimă pentru creştere şi înflorire este de 14–16 °C, temperaturile mai ridicate asociate cu uscăciunea atmosferică scurtând foarte mult perioada de înflorire. Lumina. Lalelele solicită o intensitate luminoasă ridicată, mai ales în timpul creşterii şi colorării florilor. Pentru loturile destinate producerii florilor tăiate în culturi forţate, lumina va fi difuză în primele zile de la începerea forţării propriu-zise pentru a permite o uşoară alungire a tulpinilor florale. Apa. La nivelul substratului apa se va administra în cantităţi moderate dar constant în timp ce în atmosferă se va asigura o umiditate relativă ridicată, de 70–80 %. Aerul. Dacă în culturile din câmp nu se pune problema dirijării acestui factor în seră sunt necesare aerisiri regulate pentru menţinerea echilibrului dintre componentele aerului şi reglarea temperaturii, mai ales în timpul perioadei de înrădăcinare a bulbilor. Substratul de cultură. În culturile din câmp laleaua preferă solurile uşoare, bogate în humus, bine drenate, fertile, cu pH-ul 6,5–7. Pentru culturile forţate sunt necesare substraturi uşoare şi foarte bine drenate, cu fertilitate moderată. Producerea materialului săditor. Bulbii destinaţi înfiinţării culturilor florifere trebuie să fie perfect sănătoşi şi să aibă o circumferinţă de minim 12 cm. Ei se produc în culturi de câmp unde bulbul matern este înlocuit în fiecare an de 1–4 bulbi noi, în funcţie de soi. Dintre aceştia doar 1, maxim 2 sunt floriferi, ceilalţi se cultivă separat în pepiniere timp de 1–3 ani până ating dimensiunea de bulbi floriferi. Plantarea bulbilor mici se face toamna în septembrie – octombrie. Terenul destinat plantării bulbilor se pregăteşte din timp prin lucrările cunoscute pentru culturile perene din câmp. La fertilizarea de bază se aplică 30–40 g/mp îngrăşăminte minerale complexe. Distanţele de plantare sunt de 10–15/8–10 cm iar adâncimea de plantare este de 5–6 cm. Lucrările de îngrijire aplicate culturilor producătoare de bulbi floriferi constau în: afânarea solului, combaterea buruienilor, udatul în primăverile secetoase, fertilizarea fazială (administrând 10–15 g/mp îngrăşăminte minerale complexe NPK în raportul 7:8:10, la reluarea vegetaţiei primăvara şi la detaşarea frunzei a doua), tratamentele sanitare împotriva bolilor şi dăunătorilor. La acestea se adaugă şi lucrarea de eliminarea eventualelor flori (strict cupa florală) pentru ca elementele nutritive să fie folosite în exclusivitate de către bulbii aflaţi în creştere. Bulbii din culturile producătoare de material săditor pot rămâne pe loc timp de 1–3 ani sau se scot din teren în fiecare an, vara, după ce plantele au intrat în repaus. După scoatere, bulbii se curăţă de pământ cu grijă pentru a nu răni tunica protectoare, se zvântă, se sortează pe categorii de mărime şi se introduc la păstrare în depozite. Temperatura optimă pentru păstrarea bulbilor mari este de 20–23 °C, în această perioadă având loc inducţia florală. Temperaturile mai mici din această perioadă de repaus pot compromite înflorirea sau determină diminuarea calităţii florilor. Înfiinţarea culturii. Pentru culturile producătoare de flori tăiate realizate în câmp pregătirea terenului şi înfiinţarea culturii se realizează după aceleaşi reguli ca şi 275

culturile de creştere a bulbilor mici. Distanţele de plantare sunt însă mai mari, respectiv, 20–25/10–15 cm iar adâncimea de plantare este de 8–10 cm. Pentru culturile forţate plantarea bulbilor se face în lădiţe, ghivece sau pe parapeţi sau bacuri înălţate, într-un substrat uşor, reavăn şi bine drenat. Distanţele de plantare sunt foarte mici, de 2–3 cm, asigurându-se o densitate de 300–350 plante la mp. Adâncimea de plantare se va stabili astfel încât să se acopere vârful bulbului cu 3–5 cm pământ. Pentru culturile realizate în ghivece şi destinate comercializării ca plante în ghiveci bulbul se plantează chiar mai superficial, rămânând în afara substratului pe treimea superioară. Culturile forţate se pot realiza însă şi în sistem hidroponic, caz în care bulbii se aşează în plăci alveolare sau plasă Rabitz cu ochiurile egale cu diametrul bulbilor urmând ca aceste suporturi să fie amplasate astfel încât discul bulbului şi rădăcinile să vină în contact cu soluţia nutritivă. Îngrijirea culturii. Culturile realizate în câmp pentru producerea florilor tăiate se îngrijesc prin aplicarea următoarelor lucrări: udat, afânarea solului, combaterea buruienilor, fertilizarea fazială, combaterea bolilor şi dăunătorilor. Udatul este necesar în primăverile secetoase, solul trebuie menţinut permanent reavăn fără a se exagera însă întrucât excesul de umiditate determină putrezirea bulbilor. Afânarea solului şi combaterea buruienilor se fac prin praşile, ori de câte ori este nevoie. Mulcirea solului reduce foarte mult numărul de buruieni şi are un efect pozitiv în menţinerea unei umidităţi şi structuri corespunzătoare a solului. Fertilizarea fazială se realizează în 3 etape: primăvara foarte devreme la răsărirea plantelor, la apariţia frunzei a doua şi la detaşarea bobocului floral de frunze. Primele 2 fertilizări se fac cu superfosfat şi sulfat de potasiu, câte 10–15 g/mp iar ce-a de-a treia fertilizare se face cu azotat de amoniu, 5–10g/mp. În cazul culturilor forţate însă este foarte importantă dirijarea factorilor de mediu în raport cu etapa forţării şi tratamentul cu frig aplicat în prealabil plantării bulbilor. Astfel, dacă bulbii au fost supuşi înaintea plantării unei scheme de tratament termic finalizată cu o etapă de 5 °C atunci după plantare sunt suficiente 12–14 zile cu temperaturi de maxim 12 °C pentru ca bulbii să înrădăcineze. Dacă bulbii nu au beneficiat de această etapă de temperaturi de circa 5 °C înainte de plantare atunci este obligatoriu ca după plantarea bulbilor temperatura să se menţină la acest nivel timp de 8–12 săptămâni, în funcţie de soi (mai puţin soiurile timpurii, mai mult soiurile tardive). După ce bulbii şi-au parcurs nevoia de frig şi au înrădăcinat (conul de frunze apare la suprafaţa substratului) se poate începe forţarea propriu-zisă care durează circa 4 săptămâni iarna şi 3 săptămâni primăvara şi toamna. De la începutul acestei etape şi până la începutul colorării bobocilor temperatura se creşte treptat până la nivelul de 16–18 °C, urmând ca din momentul colorării bobocilor florali şi pe tot parcursul înfloririi temperatura să se menţină la 12–14 °C. Pe tot parcursul etapei de forţare propriu-zisă substratul se menţine permanent reavăn iar umiditatea atmosferică se reglează la nivelul de 70–80 %. În privinţa luminii, în primele 6–7 zile de la începutul forţării propriu-zise plantele destinate valorificării ca flori tăiate se menţin în condiţii de semiîntuneric pentru o uşoară alungire a tulpinii florale, după care lumina se asigură la intensitatea de minim 10.000 lucşi. Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Lalelele sunt sensibile la atacul bolilor şi dăunătorilor, atât în depozitele de păstrare cât şi în culturile realizate în câmp sau în spaţii protejate. Dintre boli, cele mai păgubitoare sunt: mucegaiul cenuşiu, fusarioza şi virozele iar dintre dăunători mai frecvent întâlniţi sunt tripşii, acarienii şi afidele. 276

Recoltarea florilor. În culturile de câmp tulpinile florale se recoltează prin rupere sau tăiere dimineaţa pe răcoare, înainte de răsărirea soarelui dat fiind faptul că la lumină şi căldură cupele florale de lalele se deschid foarte rapid. În culturile forţate de regulă recoltarea tulpinilor florale se face prin smulgere urmând ca ulterior tulpinile să se taie la 3–5 cm deasupra punctului de inserţie pe bulb. Momentul optim de recoltare este când bobocul este bine colorat. După recoltare, tulpinile florale se duc în spaţii întunecoase şi răcoroase, cu temperatura de 1–2 °C şi umiditatea relativă de 80–90 %, unde se pun cu baza în apă rece, în poziţie verticală. Florile se menţin în aceste spaţii timp de 5–6 ore înainte de a fi livrate, stocarea în depozite fiind posibilă 3–4 zile. Recoltarea bulbilor. Bulbii rezultaţi de la culturile forţate de lalele nu se mai recuperează; unii producători plantează însă aceşti bulbi după recoltarea florilor în câmp unde sunt îngrijiţi ca şi culturile producătoare de bulbi floriferi, fiind capabili să înflorească după 2–3 ani de cultură. Pentru culturile realizate în câmp, bulbii se scot în fiecare an vara, în timpul perioadei de repaus. După scoaterea din teren, bulbii se sortează pe categorii de mărime, se dezinfectează prin îmbăiere în soluţii de insecto-fungicide, după care se zvântă bine şi se introduc la păstrare în spaţii calde, uscate şi bine aerisite.

Rezumat Laleaua este, fără îndoială, regina grădinilor în sezonul de primăvară. Ea se folosește însă pe scară largă pentru obținerea de flori tăiate în extrasezon, cu deosebire în sezonul rece. Este o specie geophytă rustică, cu bulbi tunicați, aceștia constituind materialul biologic de înmulțire și înființare a culturilor. Exigențele termice ale lalelei sunt moderate (14–16 °C) în timpul vegetației și ridicate (22–23 °C) în timpul repausului; pentru culturile forțate însă exigențele termice sunt mult mai particulare pe fenofaze ale ciclului biologic iar în timpul repausului se aplică diferite scheme de tratamente termice pentru devansarea sau întârzierea înfloririi. Solicită intensitate luminoasă scăzută la începutul vegetației și ridicată în perioada de creștere vegetativă intensă și înflorire. În raport cu factorul apă, pretențiile sunt moderate la nivelul substratului și ridicate în atmosferă. Are nevoie de substraturi ușoare, foarte bine drenate, cu pH 6,5 – 7, fertile în culturile de câmp și moderat de fertile în culturile forțate. Epoca optimă pentru înființarea culturilor în câmp este toamna, în lunile septembrie – octombrie. Pentru culturile forțate, perioada de plantare a bulbilor se stabilește în funcție de data la care se dorește valorificarea florilor și caracteristicile schemei de tratament termic aplicate bulbilor înainte de plantare. Îngrijirea culturilor de lalele realizate în câmp are în vedere executarea lucrărilor de udat, afânarea solului, combaterea buruienilor, fertilizarea fazială, combaterea bolilor şi dăunătorilor. Pentru culturile forțate, îngrijirea culturii trebuie să aibă în vedere dirijarea factorilor de mediu în raport cu etapa forţării şi tratamentul cu frig aplicat în prealabil plantării bulbilor. Recoltarea tulpinilor florale se face în momentul când bobocul este bine colorat; în cazul culturilor din câmp tăierea tulpinilor florale se face deasupra a 2 frunze pentru a da posibilitatea bulbilor să crească în continuare în timp ce, în cazul culturilor 277

forțate, recoltarea tulpinilor florale se face prin smulgere, renunțându-se la bulbi. Pentru culturile realizate în câmp, bulbii se scot în fiecare an vara, în timpul perioadei de repaus, urmând ca toamna să se replanteze la locul de cultură. Întrebări: 1. Descrieți particularitățile biologice ale lalelei. 2. Cum caracterizați exigențele ecologice ale lalelei ? 3. Care este epoca optimă pentru înființarea culturilor de lalele în câmp și în culturi forțate ? 4. Care sunt lucrările de îngrijire aplicate lalelelor cultivate în câmp și în spații forțate ? Bibliografie 1. Băla Maria, 2007. Floricultură generală şi specială. Ed de Vest, Timişoara. 2. Cantor Maria, 2003. Floricultură generală şi specială. Ed. Risoprint, Cluj–Napoca. 3. Şelaru Elena, 2002. Culturi pentru flori tăiate. Ed. Ceres, Bucureşti. 4. Toma Fl., 2009. Floricultură și Artă florală. Vol. I și II. Ed. InvelMultimedia București.

8.19. ZANTEDESCHIA – familia Araceae Genul Zantedeschia (cala) reuneşte 28 specii geophyte cu rizomi sau tuberculi, originare din Africa de Sud, cele mai cunoscute fiind speciile: Zantedeschia aethiopica Spreng. (syn. Calla aethiopica L., Richardia africana Kth.), Zantedeschia albomaculata Baill., Zantedeschia elliotiana Engl. şi Zantedeschia rehmanii Engl. Particularităţi biologice. Zantedeschia aethiopica este specia cea mai cultivată. Planta are aspect de tufă de frunze cu înălţimea şi diametrul variind între 50 şi 100 cm. În pământ planta prezintă rizomi viguroşi, cărnoşi, protejaţi la exterior de o epidermă groasă, alb–cenuşie. Frunzele sunt cordiform–sagitate, foarte mari, colorate în verde strălucitor, fiind foarte apreciate şi ca verdeaţă în buchete şi alte tipuri de aranjamente. Inflorescenţa este un spadix cu spata albă, rulată în formă de cornet, mai larg sau mai îngust, în funcţie de gradul de deschidere; este susţinută de o tijă florală cilindrică, viguroasă, înaltă de 50–100 cm. Zantedeschia albomaculata. Prezintă în pământ tuberculi. Frunzele sunt mai mici, sagitat–lanceolate, colorate în verde deschis pătate cu striuri circulare, de culoare albă. Inflorescenţa este, de asemenea, mai mică decât la specia precedentă având o uşoară tentă verzuie la bază. Zantedeschia elliotiana. Prezintă în pământ tot un tubercul. Frunzele sunt mai cordiforme, colorate în verde, pătat cu pete albe, mai mari decât la specia precedentă. Spata este colorată cel mai adesea în galben iar spadicele este uşor parfumat. Zantedeschia rehmanii. Prezintă un tubercul din care pornesc frunze lanceolate, verzi, mai mici decât la speciile precedente. Spata este de culoare roz sau purpurie. Toate speciile de cala sunt plante perene geofite, nerezistente la frig, cu o perioadă de repaus profund, dirijată de obicei vara, caz în care înfloreşte abundent iarna 278

şi primăvara. Repausul se poate dirija şi iarna, caz în care înflorirea are loc în sezoanele calde. Pentru producerea materialului săditor, culturile pot fi dirijate fără repaus. Exigenţe ecologice. Temperatura. Zantedeschia aethiopica este o plantă de seră temperată, solicitând temperaturi medii de 12–15 °C iar celelalte specii sunt plante de seră caldă, solicitând temperaturi medii de 20–22 °C. Lumina. Toate speciile de cala manifestă pretenţii moderate faţă de lumină, ceea ce constituie un mare avantaj şi permite obţinerea florilor tăiate în condiţiile mai puţin favorabile de lumină din timpul sezonului rece. Apa. Toate speciile de cala solicită udări consistente la nivelul substratului şi, de asemenea, pulverizări repetate ale plantelor . Aerul. Serele se vor aerisi frecvent, mai ales în cazul culturilor de Zantedeschia aethiopica, fără a crea curenţi de aer. Substratul de cultură. Cala preferă substraturile mijlocii, bogate în humus, cu un pH acid, de 5,5–6. Producerea materialului săditor. Materialul săditor pentru înfiinţarea culturilor florifere de cala este reprezentat de rizomi în cazul speciei Zantedeschia aethiopica şi tuberculi pentru celelalte specii. Aceştia trebuie să aibă minim 2 cm diametru pentru a fi floriferi. Rizomii sau tuberculii de dimensiuni mai mici se preiau din culturile florifere şi se cultivă separat, timp de 1–3 ani, până ating mărimea care să permită înflorirea. Culturile producătoare de material săditor se conduc fără repaus; lucrările de îngrijire sunt aceleaşi ca şi în culturile producătoare de flori tăiate cu excepţia lucrării de rărire a frunzelor care nu este necesară. De asemenea, eventualele flori se elimină încă din faza de boboc. Înfiinţarea culturii. La pregătirea substratului de cultură se va ţine seama de faptul că o cultură de cala durează 5–8 ani, prin urmare la pregătirea terenului este necesar ca substratul să se desfunde la adâncimea de 40–50 cm. La fertilizarea de bază se administrează 40–50 t/ha gunoi de grajd, 300–400 kg/ha superfosfat, 150–200 kg/sulfat de potasiu. Se recomandă ca plantarea să se facă pe brazde înălţate, late de 120 cm şi separate prin poteci de 40 cm, câte 3 rânduri pe brazdă, distanţate la 50–60 cm; între plante pe rând distanţele variază între 30–50 şi 60– 80 cm, în funcţie de vigoarea soiului. Adâncimea de plantare se stabileşte astfel încât rizomii sau tuberculii să fie acoperiți cu un strat de 2–4 cm de pământ. Epoca optimă de plantare se înscrie între sfârşitul lunii august şi jumătatea lunii septembrie. Îngrijirea culturii. Udatul se face moderat până la reluarea vegetaţiei şi intensificarea creşterii după care se udă mai des şi cu cantităţi mai mari de apă. Din momentul apariţiei inflorescenţelor se va uda numai direct pe brazde întrucât apa pătează spata inflorescenţelor. Începând de la sfârşitul lunii mai udatul se răreşte pentru ca la sfârşit de iunie să se întrerupă total pentru a determina plantele să intre în repaus. Fertilizarea fazială se aplică la interval de 2 săptămâni cu îngrăşăminte minerale complexe sub formă de soluţii 0,1–0,2 % sau cu must de bălegar în diluţie de 1 la 8. La reluarea vegetaţiei se recomandă administrarea de mraniţă foarte bine descompusă, 3–4 kg/mp. Rărirea frunzelor se aplică culturilor florifere începând din anul al treilea de la înfiinţare întrucât plantele mature au tendinţa de a forma un număr mare de frunze în defavoarea înfloririi. Afânarea substratului de cultură şi distrugerea buruienilor se execută ori de câte ori este nevoie, cu furci speciale. Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Cala este o plantă rezistentă la atacul bolilor şi dăunătorilor în condiţiile în care cultura este condusă corect. În condiţii de 279

exces de umezeală poate apare atac de mucegai cenuşiu şi afide iar în condiţiile unui climat cald şi uscat pot crea probleme acarienii şi tripşii. Recoltarea florilor. Se face prin tăiere la plantele tinere şi prin smulgere la plantele mature. Momentul optim pentru recoltare este când spata începe să se deruleze. Florile recoltate se leagă în pachete a câte 20 de fire şi se păstrează până la livrare în spaţii răcoroase, cu temperatura de 5–6 °C.

Rezumat Cunoscut mai mult sub numele de Calla, genul Zantedeschia include specii geophyte cu rizomi sau tuberculi, foarte apreciate ca flori tăiate. Plantele formează tufe elegante de frunze din care pornesc tije florale ce susțin inflorescențe tip spadix, cu spata albă, galbenă, roz, roșie, maronie sau chiar verde. Toate speciile de Calla au nevoie de repaus profund pentru înflorire, repaus dirijat, după tehnologiile clasice, vara. Zantedeschia aethiopica este o plantă de seră temperată (12 – 15 °C) și umedă iar celelalte specii sun plante de seră caldă (20 – 22 °C) și umedă. Toate speciile au pretenții moderate față de lumină și ridicate față de apă, atât la nivelul substratului cât și în atmosferă. Solicită spații de cultură foarte bine aerisite și substraturi fertile, bine drenate, cu pH 5,5 – 6. Materialul biologic pentru înființarea culturilor de Calla este reprezentat de rizomi în cazul speciei Zantedeschia aethiopica și tuberculi în cazul celorlalte specii. Epoca optimă pentru înființarea culturii este la sfârșitul repausului, respectiv sfârșitul lunii august – jumătatea lunii septembrie, conform tehnologiilor clasice. Îngrijirea unei culturi de Cala este ușoară și constă, pe lângă dirijarea temperaturii, în udat, fertilizarea fazială, rărirea frunzelor, afânarea substratului de cultură și distrugerea buruienilor, combaterea bolilor și dăunătorilor (mucegai cenuşiu, afide, acarieni, tripşi). Recoltarea tijelor florale se face în momentul când spata începe să se deruleze. Întrebări: 1. 2. 3. 4.

Prezentați particularitățile biologice ale celor patru specii de Calla. Cum caracterizați exigențele ecologice ale speciilor de Calla ? Care este epoca optimă pentru înființarea culturilor de Calla ? Care sunt lucrările de îngrijire aplicate într-o cultură de Calla ?

Bibliografie 1. Băla Maria, 2007. Floricultură generală şi specială. Ed de Vest, Timişoara. 2. Cantor Maria, 2003. Floricultură generală şi specială. Ed. Risoprint, Cluj–Napoca. 3. Şelaru Elena, 2002. Culturi pentru flori tăiate. Ed. Ceres, Bucureşti. 4. Toma Fl., 2009. Floricultură și Artă florală. Vol. I și II. Ed. InvelMultimedia București.

280

IX. SPECII FLORICOLE UTILIZATE PENTRU DECORUL PARCURILOR ŞI GRĂDINILOR Speciile floricole cultivate în parcuri şi grădini reprezintă, fără îndoială, grupa cea mai numeroasă de specii din sortimentul floricol. O grupă în continuă expansiune, în care apar anual foarte multe soiuri noi la speciile deja consacrate dar şi specii noi, preluate din flora spontană sau obţinute prin lucrările de ameliorare. În societatea contemporană, prezenţa florilor în parcuri şi grădini este nu numai o necesitate acută de ordin sanitar dar şi un element estetic central, fără de care nici o compoziţie peisagistică nu poate fi considerată desăvârşită. Conştiente de această importanţă de netăgăduit a florilor destinate parcurilor şi grădinilor, firmele producătoare de material săditor ca şi firmele şi instituţiile creatoare de soiuri şi hibrizi se întrec între ele în promovarea unei oferte extraordinare de plante floricole, tot mai bogată şi variată. În faţa unei asemenea oferte, alegerea cumpărătorului ca şi a cultivatorului, poate fi dificilă în absenţa unor cunoştinţe minime privitoare la biologia, ecologia şi tehnologia de cultură a plantelor. Fără aceste cunoştinţe este greu, dacă nu imposibil, de realizat o asociere corectă a florilor în parcuri şi grădini, care să ţină cont de principiile cărora trebuie să se subordoneze orice tip de compoziţie.

9.1. SPECII FLORICOLE ANUALE Plantele floricole anuale au, în marea lor majoritate, o prezenţă îndelungată în cadrul decorului parcurilor şi grădinilor, de la începutul verii până toamna târziu. Excepţie fac unele specii, anuale şi în zonele de origine (specii anuale tipice), care înfloresc doar la sfârşitul primăverii – începutul verii sau toamna (Callistephus, Clarkia, Centaurea, Delphinium, Eschscholtzia, Papaver). La unele dintre aceste specii se pot organiza mai multe cicluri de producţie pentru eşalonarea înfloririi pe o perioadă mai lungă (Callistephus, Centaurea). Speciile anuale se înmulţesc prin seminţe, semănate fie direct la locul de cultură fie în sere, solarii sau răsadniţe pentru producerea de răsaduri, în funcţie de particularităţile ecologice şi tehnologice ale fiecărei specii şi de scopul culturii. Semănatul direct la locul de cultură este posibil la speciile cu seminţe mari (Ipomoea, Tropaeolum) şi este impus la speciile ale căror plantule nu suportă transplantarea (Centaurea, Clarkia, Delphinium). Plantarea răsadurilor în ghivece mici, cu diametrul de 6–8 cm, cu 3–4 săptămâni înainte de plantarea la locul de cultură asigură o calitate superioară a materialului săditor, o prindere mai bună a plantelor şi realizarea rapidă a decorului. Călirea răsadurilor înainte de plantarea la locul de cultură este obligatorie, epocile de plantare a acestora variind în funcţie de specie şi condiţiile climatice ale anului respectiv. Plantele floricole anuale sunt, în marea lor majoritate, specii puţin pretenţioase faţă de factorii de mediu, solicitând un volum restrâns de lucrări de îngrijire. Ele se caracterizează însă printr-o variabilitate însemnată în privinţa taliei, gradului de ramificare şi însuşirilor florilor sau a inflorescenţelor. 281

Distanţele de plantare variază, în funcţie de talia plantei, între 10 şi 50 de cm, schemele de plantare fiind compuse fie din cuiburi sau rânduri echidistante fie din benzi a câte 3–6 rânduri, distanţa dintre benzi variind între 50 şi 70 cm. Plantarea se poate face pe teren plan sau pe teren modelat în brazde cu lăţimea de 100–150 cm. Foarte multe dintre speciile anuale pot fi utilizate şi ca plante în ghivece şi jardiniere pentru decorul estival al balcoanelor şi teraselor sau ca flori tăiate.

9.1.1. AGERATUM – familia Compositae Genul Ageratum cuprinde circa 30 specii dintre care cea mai răspândită este Ageratum mexicanum Sims. (pufuleți), originară din Mexic şi Peru. Particularităţi biologice. Planta are o talie medie de 15–20 cm, existând şi soiuri mai viguroase care pot atinge 80–100 cm înălţime. Este o plantă păroasă şi puternic ramificată de la bază. Frunzele sunt peţiolate, cele inferioare ovate iar cele superioare rombice, cu marginea dinţată sau crenată, dispuse opus. Florile sunt mici, tubuloase, colorate cel mai adesea în albastru, cu stigmate filiforme şi mai lungi decât corola, dispuse în calatidii mici grupate la rândul lor în corimbe dense. Înflorirea are loc de la începutul lunii iunie până toamna târziu. Exigenţe ecologice. Deşi este o plantă puţin pretenţioasă faţă de factorii de mediu, totuşi creşte şi înfloreşte mai frumos pe soluri însorite, potrivit de umede şi cu fertilitate moderată. Înmulţirea şi cultura. Ageratum se înmulţeşte frecvent prin seminţe; mai rar, înmulţirea se poate face şi prin butaşi de vârf de lăstari. Semănatul se face în lădiţe în sere sau în solarii, în intervalul februarie – început de martie. Temperatura optimă de germinaţie este 18–20 °C, plantele răsar în 10–12 zile de la semănat. Răsadurile se repică în faza de 1–2 frunze, la 3–4 săptămâni de la răsărire, de preferat în plăci alveolare sau ghivece cu diametrul de 6–8 cm, 2–4 plante la ghiveci. Pentru înmulţirea prin butaşi se recoltează la sfârşitul verii lăstari de la plantele din grădină, care se pun la înrădăcinat şi apoi se plantează în ghivece mici (8–10 cm diametru), ciupindu-se de 1–2 ori pentru ramificare. Ghivecele cu plantele obţinute din butaşi înrădăcinaţi se menţin peste iarnă în sere cu temperaturi moderate (12–14 °C) iar primăvara devreme din aceste plante se fac mai multe serii de butaşi. O lucrare specifică atât răsadurilor cât şi butaşilor înrădăcinaţi este ciupirea de 2–3 ori înainte de plantare, astfel încât să se stimuleze ramificarea cât mai bogată a viitoarelor plante. Plantarea răsadurilor sau a butaşilor înrădăcinaţi în câmp se face în cursul lunii mai, după ce a trecut pericolul brumelor şi îngheţurilor târzii, la distanţele de 15–20 cm. Se aplică lucrările de îngrijire curente iar la mijlocul verii plantele pot fi tunse pentru stimularea înfloririi în sezonul de toamnă.

9.1.2. AMARANTHUS – familia Amaranthaceae Genul Amaranthus cuprinde circa 45 specii originare din zonele tropicale şi subtropicale din Asia, Africa, America, cea mai răspândită fiind specia Amaranthus caudatus L. – ştir decorativ, moţul curcanului, trompa elefantului. Particularităţi biologice. Planta prezintă o tulpină cărnoasă, puternică, suculentă, colorată în roşu–purpuriu, înaltă până la 100 cm pe care sunt dispuse frunze 282

peţiolate, alterne, eliptice. Florile mici, sunt aşezate la subsoara unor bractei persistente, colorate în roşu–carmin; sunt grupate în inflorescenţe spiciforme terminale, reunite la rândul lor în panicule lungi, pendule. Exigenţe ecologice. Plantele de Amaranthus cresc şi înfloresc frumos pe terenuri însorite, fertile, calcaroase, umede, permeabile şi afânate. Înmulţirea şi cultura. Amaranthus se înmulţește prin seminţe, semănate în lădiţe, în sere sau în solarii şi răsadniţe, la începutul lunii aprilie. Pentru obţinerea a 1000 de plante sunt necesare circa 2 g seminţe; temperatura optimă pentru germinaţia seminţelor este 15–18 °C, plantele răsar în 7–8 zile de la semănat. Repicatul răsadurilor se face o singură dată, după circa 2 săptămâni de la răsărire, în lădiţe, plăci alveolare sau ghivece, ciupindu-se de 1–2 ori până la plantare. Plantarea răsadurilor în câmp se face în luna mai, după ce a trecut pericolul brumelor şi îngheţurilor târzii, la distanţele de 40–80 cm, în funcţie de specie şi varietate. Se aplică lucrările generale de îngrijire.

9.1.3. ANTIRRHINUM – familia Scrophulariaceae Genul Antirrhinum cuprinde circa 40 specii anuale, bienale şi perene originare din bazinul mediteranean, dintre care cea mai cunoscută este specia anuală Antirrhinum majus L. – gura leului, guriţa mielului. Particularităţi biologice. Planta prezintă o tulpină cu portul variabil, de la 20–30 cm la 80–100 cm, în funcţie de varietate şi soi, mai mult sau mai puţin ramificată. Ramificarea poate fi stimulată prin ciupirea plantelor în faza de răsad. Frunzele sunt oblong–lanceolate, colorate în verde intens sau verde cu nuanţe roşietice, în acord cu culoarea florilor. Florile sunt bilabiate, mari, grupate în inflorescenţe terminale tip racem spiciform; înfloresc din iunie până în octombrie. Exigenţe ecologice. Plantele de Antirrhinum preferă solurile fertile, bogate în humus, potrivit de umede, însorite. Tolerează semiumbra dar înflorirea este slabă. Solicită temperaturi moderate. Înmulţirea şi cultura. Se înmulţeste prin seminţe, fiind necesare 0,5–1 g seminţe pentru obţinerea a 1000 de plante. Semănatul se face în intervalul februarie – martie, în lădiţe, în sere sau în solarii şi răsadniţe. Temperatura optimă pentru germinaţia seminţelor este 16–18 °C, plantele răsar în 10–14 zile de la semănat. Răsadurile se repică în lădiţe sau plăci alveolare, după circa 2 săptămâni de la răsărire iar în faza de 3–5 frunze adevărate se plantează în ghivece cu diametrul de 6–8 cm. Plantarea răsadurilor în câmp se face la sfârşitul lunii aprilie – începutul lunii mai, la distanţele de 20–50 de cm, în funcţie de varietate şi vigoarea plantelor. Se mai poate semăna şi direct la locul de cultură, în aceeaşi perioadă şi la aceleaşi distanţe. Se aplică lucrările generale de îngrijire.

9.1.4. BEGONIA – familia Begoniaceae Genul Begonia reuneşte 900 specii originare din America tropicală, cea mai cultivată ca specie anuală fiind Begonia semperflorens Link et Otto – begonia, gheață. Particularităţi biologice. Plantele au o înălţime cuprinsă între 15 şi 40 de cm, cu tulpina suculentă sau suffrutescentă, neramificată sau puţin ramificată, colorată în verde 283

sau verde–arămiu. Frunzele sunt ovate sau subcordate, suculente, glabre, lucioase pe partea superioară, cu marginea uşor dinţată, colorate la fel cu tulpina; cele inferioare sunt peţiolate, cu peţiolul colorat în verde–roşietic iar cele superioare sunt sesile şi au limbul uşor răsucit spre interior. Florile sunt simple sau duble, colorate în roz, alb sau roşu, prinse de pedunculi lungi, coloraţi în roz şi sunt grupate câte 5–10 în inflorescenţe tip panicul, lung şi lax. Fructele – capsule aripate colorate în roşu, sunt decorative ca şi florile. Înflorește din mai până în septembrie – octombrie. Exigenţe ecologice. Begonia are nevoie de multă căldură şi solicită soluri însorite, fertile, cu umiditate moderată şi constantă. Tolerează semiumbra. Înmulţirea şi cultura. Se înmulţeşte frecvent prin seminţe şi ocazional prin butaşi de vârf de lăstari. Sunt necesare circa 1500 seminţe pentru obţinerea a 1000 de plante (într-un gram intră 60.000–80.000 de seminţe). Semănatul se face în sere calde, în lădiţe, în decembrie – ianuarie. Seminţele manifestă fotosensibilitate pozitivă, germinând la lumină. Temperatura optimă pentru germinaţia seminţelor este 20–22 °C, plantele răsar după 15–20 zile de la semănat dar cresc foarte încet. După răsărirea plantelor temperatura din seră se scade la 15–16 °C pentru a se obţine un răsad mai rezistent. Primul repicat este posibil abia după 5–6 săptămâni de la răsărirea plantelor şi se face în lădiţe. Cel de-al doilea repicat se face de regulă în plăci alveolare sau ghivece cu diametrul de 6–8 cm. Înmulţirea prin butaşi se face după aceeaşi tehnologie prezentată la plantele de Ageratum. Plantarea în câmp a răsadurilor sau a butaşilor înrădăcinaţi se face spre sfârşitul lunii mai, după ce a trecut pericolul brumelor şi îngheţurilor târzii, la distanţele de 15– 20 cm. Se aplică lucrările de îngrijire curente.

9.1.5. CALENDULA – familia Compositae Genul Calendula cuprinde circa 25 specii originare din bazinul mediteranean, cea mai cultivată fiind specia Calendula officinalis L. – gălbenele, calendule, filimică. Particularităţi biologice. Planta are tulpina ramificată în jumătatea superioară, atingând înălţimea de 30–35 cm. Ramificaţiile poartă în vârf inflorescenţe tip calatidiu, alcătuite din flori ligulate colorate în nuanţe diferite de galben şi portocaliu şi flori tubuloase colorate în galben–purpuriu. Frunzele sunt sesile, oblong–lanceolate, dispuse altern, colorate în verde intens şi acoperite cu perişori glanduloşi. Înflorirea are loc din mai până în octombrie, calitatea florilor fiind superioară primăvara şi toamna. Exigenţe ecologice. Calendula este o plantă puţin pretenţioasă şi poate creşte pe orice tip de sol, tolerând chiar şi solurile cu salinitate medie. Preferă zonele cu temperaturi moderate şi terenurile însorite. Înmulţirea şi cultura. Se înmulţeşte prin seminţe, pentru obţinerea a 1000 de plante fiind necesare 15–20 g seminţe. Semănatul se face direct la locul de cultură în câmp, în cuiburi distanţate la 20–30 cm, câte 2–3 seminţe la cuib, primăvara devreme sau toamna târziu. Temperatura optimă pentru germinaţia seminţelor se situează în jurul valorii de 15 °C, plantele răsărind în circa 10–14 zile de la semănat. După răsărire se face rărirea plantelor, lăsându-se o singură plantă la cuib. Calendula se poate autoînsămânţa de la un an la altul, mai ales în regiunile cu ierni blânde. În aceste regiuni plantele pot chiar rezista în faza de rozetă peste iarnă dacă sunt uşor protejate cu materiale organice (paie, frunze, rumeguş). 284

Mai rar se poate apela şi la producerea de răsaduri, semănându-se în ghivece, 1– 2 seminţe la ghiveci, în luna martie, pentru devansarea înfloririi. Se aplică lucrările comune de îngrijire.

9.1.6. CALLISTEPHUS – familia Compositae Callistephus este un gen cu o singură specie cunoscută, Callistephus chinensis Nees. (syn. Aster sinensis L.) – ochiul boului, originară din China. Particularităţi biologice. Planta are înălţimea variabilă, de la 20 la 80 de cm, în funcţie de varietate şi soi şi creşte sub formă de tufă largă sau uşor piramidală. Tulpinile florale sunt garnisite cu frunze dispuse altern şi se termină cu una sau mai multe inflorescenţe tip calatidiu. Forma şi mărimea frunzelor diferă în funcţie de poziţia acestora pe plantă: cele inferioare sunt mari, spatulate, cu marginea dinţată, cele mijlocii sunt medii, romboidale sau lanceolate, cu marginea uşor dinţată iar cele inferioare sunt mici, oblong–lanceolate, cu marginea dreaptă. Forma, mărimea, culoarea şi dispoziţia ligulelor şi a florilor tubuloase în cadrul calatidiului variază foarte mult în funcţie de varietate şi soi. Perioada de înflorire este de numai 3–4 săptămâni întrucât plantele înflorite nu mai formează lăstari noi. Pentru o înflorire eşalonată se realizează mai multe cicluri de producţie desfăşurate în intervalul iunie – octombrie. Exigenţe ecologice. Plantele de Callistephus preferă solurile fertile, lutonisipoase, umede, însorite sau uşor semiumbrite, cu pH neutru sau uşor bazic; sunt sensibile la frig şi secetă. Înmulţirea şi cultura. Callistephus se înmulţeşte prin seminţe, semănate, cel mai adesea, direct la locul de cultură în câmp. Mai rar, semănatul se poate face şi în sere, solarii sau răsadniţe, pentru producerea de răsaduri. Semănatul direct în câmp se poate face de la sfârşitul lunii aprilie până la începutul lunii iunie, în reprize succesive la interval de circa 2 săptămâni. Se seamănă în rânduri distanţate la 25–40 de cm sau în cuiburi la aceleaşi distanţe, câte 3–4 seminţe la cuib. După răsărire se face rărirea plantelor lăsându-se o singură plantă la cuib. Temperatura optimă pentru germinaţia seminţelor este 16–18 °C, plantele răsar după 7–10 zile de la semănat. Răsadurile produse în sere, solarii sau răsadniţte se repică după circa o săptămână de la răsărirea plantelor, în lădiţe, plăci alveolare sau ghivece mici, cu diametrul de 6–8 cm. Plantarea răsadurilor în câmp este posibilă începând din luna mai, după ce a trecut pericolul brumelor şi îngheţurilor târzii. Se udă constant astfel încât substratul să fie permanent reavăn. Dintre lucrările cu caracter special se poate aplica bobocitul, mai ales în culturile producătoare de flori tăiate, când se obţin mai puţine flori pe plantă dar de calitate superioară.

9.1.7. CELOSIA – familia Amaranthaceae Genul Celosia cuprinde circa 30 specii originare din Asia tropicală dintre care se cultivă doar Celosia argentea L. – creasta cocoșului. Aceasta se întâlneşte în 2 varietăţi distincte: ‘plumosa’ (‘piramidalis’) şi ‘cristata’ şi impresionează prin forma deosebită a inflorescenţei şi coloritul viu al bracteelor. Particularităţi biologice. Celosia argentea ‘plumosa’ – planta are înălţimea de 15–40 cm şi este puternic ramificată de la bază. Funzele sunt oval–alungite, cu vârful 285

acuminat, lucioase, colorate în verde–purpuriu. Ramificaţiile se termină cu câte o inflorescenţă tip panicul spiciform dens, foarte ramificat, de formă piramidală. Florile, puţin însemnate decorativ, sunt dispuse la subsoara unor bractei persistente, colorate în nuanţe foarte vii şi diferite de roz, roşu, galben, alb. Celosia argentea ‘cristata’ – se deosebeşte de varietatea anterioară prin gradul redus de ramificare al plantei, tulpina brăzdată şi forma inflorescenţei care este un spic terminal, dilatat, turtit şi sinuos, concrescut lăţit, asemănător unei creste de cocoş bătută. Ambele specii înfloresc din iunie până în octombrie. Exigenţe ecologice. Celosia preferă solurile însorite, fertile, umede, permeabile. Înmulţirea şi cultura. Se înmulţeşte prin seminţe. Semănatul se face în lădiţe, în sere sau în solarii şi răsadniţe, în februarie – martie. Temperatura optimă pentru germinaţia seminţelor este 20–22 °C, plantele răsar în 10–15 zile de la semănat. După răsărirea plantelor temperatura se scade la 16–18 °C pentru fortificarea răsadurilor. Răsadurile se repică de două ori, prima dată în faza de 1–2 frunze (la 2–3 săptămâni de la răsărire) în lădiţe iar a doua oară în plăci alveolare sau ghivece cu diametrul de 6–8 cm, când plantele se ating. Plantarea răsadurilor în câmp se face spre sfârşitul lunii mai, după ce a trecut pericolul brumelor şi îngheţurilor târzii. Distanţele de plantare sunt de 20–30 cm. Se aplică lucrările generale de îngrijire.

9.1.8. CENTAUREA – familia Compositae Centaurea este un gen cu peste 400 specii anuale şi perene, originare din regiunile temperate ale Europei, Asiei şi Americii. Dintre speciile anuale cele mai cunoscute şi cultivate sunt speciile: Centaurea cyanus L. şi Centaurea moschata L. (syn. C. imperialis, Amberboa moschata) – albăstrele, vineţele. Particularităţi biologice. Centaurea cyanus. Planta are o înălţime variabilă, între 20 şi 80 cm, în funcţie de soi. Este bine ramificată de la bază, având ramificaţiile zvelte, dispuse piramidal şi garnisite cu frunze penat–sectate la bază şi lanceolate spre vârf. Florile, tubuloase, cu vârful corolei foarte frumos divizat în lobi ascuţiţi, sunt dispuse în capitule cu diametrul de 2,5–4 cm şi înfloresc de la sfârşitul primăverii până la jumătatea verii. Sunt colorate, cel mai adesea, în nuanţe foarte închise de albastru dar se întâlnesc şi soiuri cu florile colorate în roz, roşu, carmin, violet sau alb. Centaurea moschata. Planta este puternic ramificată de la bază şi atinge înălţimea de 50–70 cm. Frunzele bazale sunt penat–fidate şi dispuse în rozetă iar cele superioare sunt lineare, întregi, dispuse altern. Ramificaţiile poartă în vârful lor o inflorescenţă tip capitul în formă de cornet, cu ligule late şi puternic dinţate sau fin franjurate, colorate în roz, albastru, violet, alb, galben, parfumate. Înflorirea are loc de la jumătatea lunii iunie până în august sau toamna, în funcţie de momentul semănatului. Exigenţe ecologice. Centaurea creşte şi înfloreşte frumos în zonele sau în perioadele cu temperaturi moderate, pe soluri însorite, uşoare, permeabile, cu umiditate moderată. Nu suportă căldurile excesive şi seceta dar nici excesul de umezeală. Înmulţirea şi cultura. Se înmulţeşte prin seminţe semănate direct la locul de cultură, în a doua jumătate a lunii martie – începutul lunii aprilie, în cuiburi distanţate la 25–30 cm, câte 2–4 seminţe la cuib. Temperatura optimă pentru germinaţia seminţelor este 15–18 °C, plantele răsar după 10–15 zile de la semănat. După răsărire plantele se răresc, lăsându-se 1–2 plante la cuib. Semănatul direct la locul de cultură se mai poate 286

face şi la sfârşitul lunii august pentru înflorirea în sezonul de toamnă. Mai rar, cultura se poate înfiinţa şi prin plantare de răsad, produs la ghivece sau plăci alveolare în sere sau solarii în februarie–martie. În acest caz plantarea răsadului în câmp este posibilă în prima jumătate a lunii aprilie. Se aplică lucrările generale de îngrijire.

9.1.9. CONVOLVULUS – familia Convolvulaceae Genul Convolvulus cuprinde circa 150 specii originare din zonele temperate şi subtropicale ale globului. Dintre acestea importanţă decorativă prezintă doar specia anuală Convolvulus tricolor L. (syn. C. versicolor Salisb.) – zorele pitice. Particularităţi biologice. Planta este păroasă şi de talie mică (20–40 cm), puternic ramificată de la bază, cu lăstarii târâtori, garnisiţi cu frunze sesile, ovat– lanceolate. Florile sunt solitare, numeroase, infundibuliforme şi se formează la subsoara frunzelor, fiind colorate în albastru spre vârf, alb la mijloc şi galben la bază. Există şi soiuri cu florile colorate integral în alb, roz, roşu, albastru sau violet. Înflorirea are loc din iunie până în septembrie. Exigenţe ecologice. Preferă solurile calcaroase, fertile, umede, însorite. Înmulţirea şi cultura. Se înmulţeşte prin seminţe semănate direct la locul de cultură, în aprilie, în cuiburi sau rânduri distanţate la 20–30 cm. Temperatura optimă pentru germinaţia seminţelor este 15–18 °C, plantele răsar în 14–20 zile de la semănat. După răsărire se face rărirea plantelor pe rând la 20–30 cm iar dacă semănatul s-a făcut în cuiburi se lasă o singură plantă la cuib. Se aplică lucrările generale de îngrijire.

9.1.10. COSMOS – familia Compositae Genul Cosmos reuneşte circa 20 specii originare din America tropicală, cea mai cunoscută fiind Cosmos bipinatus Cav. – mărăriţe, fluturaşi, mustaţa flăcăului. Particularităţi biologice. Planta atinge înălţimea de 50–120 cm, fiind ramificată piramidal în treimea mijlocie. Frunzele sunt bipenat–sectate, cu foliole filiforme, dispuse opus. Fiecare ramificaţie se termină cu câte un calatidiu lung pedunculat, alcătuit din ligule lungi de 3–5 cm, tridinţate la vârf şi colorate în nuanţe diferite de roz, roşu, alb sau galben şi flori tubuloase mici, dinţate, colorate în galben de diferite nuanţe. Înflorirea se eşalonează din iunie până în octombrie. Exigenţe ecologice. Preferă solurile însorite, uşoare, potrivit de umede, nu suportă brumele şi îngheţurile târzii de primăvară. Înmulţirea şi cultura. Se înmulţeşte prin seminţe semănate în sere sau solarii la sfârşitul lunii martie. Temperatura optimă pentru germinaţia seminţelor este 18 °C, plantele răsar în 8–14 zile de la semănat. Răsadurile se repică în lădiţe sau în ghivece mici, după 2–3 săptămâni de la răsărire. Plantarea răsadurilor în câmp se face spre sfârşitul lunii mai, la distanţele de 40–60 cm. Se aplică lucrările generale de îngrijire.

9.1.11. DELPHINIUM – familia Ranunculaceae Delphinium este un gen cu peste 150 specii anuale şi perene, originare din regiunile temperate ale emisferei nordice. Dintre speciile anuale, cea mai cunoscută este specia Delphinium ajacis L. – nemţişori, delfini. 287

Particularităţi biologice. Planta are tulpina ramificată de la bază, glabră sau puţin păroasă, înaltă de 50–120 cm. Frunzele sunt palmat–sectate, cu foliolele lineare şi dinţate pe margini, peţiolate la baza ramificaţiilor şi sesile la mijloc şi spre vârf. Florile sunt mari, zigomorfe, simple sau involte, uşor păroase, colorate în albastru, roz, roşu, alb şi grupate în raceme spiciforme terminale, lungi şi dense; înfloresc în iunie – iulie. Exigenţe ecologice. Preferă solurile uşor calcaroase, fertile, permeabile, umede şi bine expuse la soare. Nu suportă căldurile excesive. Înmulţirea şi cultura. Se înmulţeşte prin seminţe semănate direct în câmp toamna târziu, în noiembrie sau primăvara foarte devreme, în februarie – martie, în rânduri sau cuiburi distanţate la 20–30 cm. La semănatul din toamnă răsărirea plantelor se va produce primăvara foarte devreme; plantele obţinute din semănăturile efectuate toamna sunt mai viguroase şi înfloresc mai timpuriu. Temperatura optimă pentru germinaţia seminţelor este 10 °C, plantele răsar în 18–20 zile de la semănat. După răsărire plantele se răresc în două etape (la apariţia primelor 1–2 frunze adevărate şi după 3–4 săptămâni de la primul rărit). Semănatul direct în câmp se mai poate face şi la sfârşitul verii pentru înflorire în sezonul de toamnă. Se aplică lucrările de îngrijire curente, cu atenţie deosebită în privinţa udatului.

9.1.12. DIANTHUS – familia Caryophyllaceae Genul Dianthus reuneşte circa 300 specii anuale, bienale sau perene, originare din bazinul mediteranean şi Asia, cultivate în câmp sau în sere. Dintre speciile anuale, foarte mult cultivate sunt Dianthus caryophyllus L. ‘Chabaud’ (garoafă de vară) şi Dianthus chinensis L. (garoafă chinezească). Particularităţi biologice. Dianthus caryophyllus ‘Chabaud’. Planta are înălţimea de 30–50 cm şi este puternic ramificată de la bază, cu lăstarii noduroşi, coloraţi în verde–glauc, repenţi la bază şi erecţi spre vârf. O plantă formează între 15 şi 25–30 lăstari purtători de flori. Atât tulpina cât şi lăstarii au tendinţa de a se lignifica la bază. Frunzele sunt sesile, lineare, mai numeroase la baza lăstarilor şi mai rare spre vârf, colorate în verde–glauc. Florile, mai mult sau mai puţin parfumate, sunt dispuse câte 1– 4 în vârful lăstarilor şi sunt alcătuite dintr-un număr variabil de petale, dinţate, franjurate sau gofrate, colorate în nuanţe diferite de roşu, roz, alb, galben, violet, unicolore sau pestriţe. Înflorirea are loc din iunie până toamna târziu. Dianthus chinensis este originară din Asia şi are o vigoare mai mică decât specia precedentă, înălţimea plantei atingând 20–30 cm. Planta este, de asemenea, puternic ramificată de la bază şi prezintă frunze sesile, lineare, colorate în verde–glauc. Florile, dispuse solitar în vârful lăstarilor, sunt mari, simple, mai rar involte, fără parfum sau slab parfumate, cu o gamă largă de culori, unicolore sau pestriţe; înfloresc din iunie până în septembrie. Exigenţe ecologice. Ambele specii preferă solurile însorite, fertile, potrivit de umede, uşor calcaroase. Plantele cresc şi înfloresc mai frumos în regiunile cu temperaturi moderate. Înmulţirea şi cultura. Garoafele anuale se înmulţesc prin seminţe semănate în sere (în lădiţe), solarii sau răsadniţe, în intervalul ianuarie – februarie. Temperatura optimă pentru germinaţia seminţelor este 18 °C, plantele răsar în 7–14 zile de la semănat. După răsărirea plantelor temperatura se scade la 14–15 °C pentru fortificarea 288

răsadurilor. Răsadurile se repică după 4–5 săptămâni de la răsărire, în lădiţe, plăci alveolare sau ghivece mici, cu diametrul de 6–8 cm. Plantarea răsadurilor în câmp se face spre sfârşitul lunii aprilie, când temperatura solului se menţine constant la valori de minim 10–12 °C. Se poate planta pe teren modelat sau nemodelat, în rânduri echidistante sau în benzi a 3–4 rânduri. Distanţa dintre benzi se stabileşte la 60–70 cm iar cea dintre rânduri şi plante pe rând la 25–30 cm. Se aplică lucrările comune de îngrijire.

9.1.13. DIASCIA – familia Scrophulariaceae Genul Diascia reuneşte circa 50 specii erbacee originare din regiunile montane ale Africii de Sud. Dintre acestea se cultivă mai frecvent ca plantă anuală specia Diascia barberae J.D. Hooker – diascia. Denumiri: Diascia (română, franceză), Diascia, twinspur (engleză). Particularităţi biologice. Planta ramifică bogat de la bază, formând o tufă bogată de lăstari cu înălţimea de 40–45 cm. Frunzele sunt simple, ovat–obtuze, dispuse opus, glabre, colorate în verde intens, peţiolate la baza plantei şi sesile pe lăstari. Florile sunt bilabilate, cu corola alcătuită din 2 lobi mari în partea superioară şi 4 lobi mici în partea inferioară. Sunt colorate foarte variat şi sunt dispuse în număr mare în inflorescenţe tip racem terminal. Înfloresc foarte bogat de la sfârşitul primăverii până toamna târziu, la căderea brumelor. Exigenţe ecologice. Diascia este, prin excelenţă, o plantă de zi lungă; durata minimă a zilei pentru ca plantele să înflorească este de 11–11,5 ore. Solicită expoziţii însorite sau semiînsorite. Are nevoie de substraturi bine drenate, fertile, mijlocii, cu pHul 5,8–6,4 şi umiditate moderată dar constantă. Temperatura optimă este de 20 °C ziua, respectiv 15 °C noaptea. Înmulţirea şi cultura. Se înmulţeşte prin seminţe fiind necesare circa 0,5 g seminţe pentru obţinerea a 1000 de plante. Semănatul se face în ianuarie – februarie, în sere, în lădiţe sau plăci alveolare. Temperatura optimă pentru germinaţia seminţelor este 16–18 °C ziua, respectiv 14–15 °C noaptea; plantele răsar în 10–14 zile de la semănat. Răsadurile se repică după 2 săptămâni de la răsărire iar după 1–2 săptămâni de la repicat acestea se ciupesc în vederea ramificării. După 3–4 săptămâni de la repicat răsadurile se plantează în ghivece mici, cu diametrul de 6–8 cm (câte o plantă la ghiveci) sau în ghivece cu diametrul de până la 25 cm (3–7 plante la ghiveci), în funcţie de modul de valorificare. Atât plantarea în câmp cât şi scoaterea plantelor în ghivece afară se fac la începutul lunii mai, când temperaturile nocturne se menţin în mod constant peste 12 °C. Distanţele de plantare pentru plantele cultivate direct în solul din grădină sunt de 30–40 / 20–30 cm. Se aplică lucrările generale de îngrijire la care se adaugă eliminarea lăstarilor cu flori trecute, această lucrare stimulând apariţia de noi lăstari şi o mai bună eşalonare a înfloririi. Diascia poate fi cultivată şi în sere şi solarii pentru producerea florilor tăiate în culturi forţate. Pentru aceasta seminţele se vor semăna în luna noiembrie în sere, în lădiţe sau în plăci alveolare. Înfiinţarea culturii se face în luna ianuarie, prin plantarea răsadurilor la distanţele de 40–50 cm / 30–40 cm iar primele flori pot fi recoltate începând din luna martie. Se aplică lucrările generale de îngrijire, cu deosebirea că fertilizările faziale se fac săptămânal şi se acordă o atenţie mai mare combaterii bolilor. 289

9.1.14. ESCHSCHOLTZIA – familia Papaveraceae Genul Eschscholtzia reuneşte circa 10 specii originare din America, dintre care cea mai cultivată este Eschscholtzia californica Cham. – mac californian, eşolţia. Particularităţi biologice. Planta, înaltă de 25–30 cm, ramificată de la bază şi colorată în verde–glauc. Frunzele sunt alterne, petat–sectate, cu foliolele filiforme, colorate în verde–glauc. Florile sunt în formă de pâlnie, simple sau involte, pintenate, susţinute de pedunculi lungi şi colorate în nuanţe diferite de galben, portocaliu, roşu, alb sau crem. Înflorirea are loc în mai – iulie; florile se deschid doar ziua, pe timp însorit. Exigenţe ecologice. Solicită soluri uşoare, însorite, cu fertilitate medie şi potrivit de umede. Nu suportă căldurile excesive. Înmulţirea şi cultura. Eşolţia se înmulţeşte prin seminţe semănate direct la locul de cultură, în rânduri sau cuiburi distanţate la 20–25 cm. Perioada optimă pentru semănat se înscrie în intervalul martie – aprilie; de asemenea, se mai poate semăna şi la sfârşitul verii pentru înflorirea în sezonul de toamnă sau toamna târziu pentru înflorirea timpurie în primăvara anului următor. Temperatura optimă pentru germinaţia seminţelor este 16–18 °C, plantele răsar în 8–10 zile de la semănat. După răsărire plantele se răresc în două etape, lăsând în final 2–3 plante la cuib. Se aplică lucrările generale de îngrijire.

9.1.15. GAZANIA – familia Compositae Gazania este un gen cu circa 30 specii originare din Africa de Sud, cea mai cultivată ca plantă anuală fiind specia Gazania splendens Hort. – gazania. Particularităţi biologice. Planta formează o rozetă bogată de frunze cu înălţimea variind între 10 şi 30 cm, în funcţie de soi. Frunzele sunt sesile, oblong–lanceolate, colorate în verde închis pe partea superioară şi verde–arămiu pe partea inferioară (aspect datorat pubescenţei foarte dense). Florile sunt grupate în calatidii mari, asemănătoare margaretelor, cu ligule oval–eliptice, ascuţite la vârf şi colorate în nuanţe foarte diferite de galben, alb, roz, roşu, crem, portocaliu; înfloresc din iunie până toamna târziu, în octombrie, numai ziua, pe timp însorit. Exigenţe ecologice. Solicită soluri însorite, bogate în humus, umede, drenate. Înmulţirea şi cultura. Se înmulţeşte prin seminţe. Semănatul se face în lădiţe, în sere sau în solarii şi răsadniţe, în luna martie. Temperatura optimă pentru germinaţia seminţelor este 18–20 °C, plantele răsar în 7–10 zile de la semănat. Răsadurile se repică o singură dată, în lădiţe, după 2 săptămâni de la răsărire iar după alte 2–3 săptămâni se plantează în plăci alveolare sau ghivece cu diametrul de 6–8 cm; repicatul se poate face şi direct în ghivece sau plăci alveolare. Plantarea răsadurilor în câmp se face în luna mai, la distanţele de 20–25 cm. Se aplică lucrările generale de îngrijire.

9.1.16. GYPSOPHYLLA – familia Caryophyllaceae Genul Gypsophylla reuneşte circa 50 specii anuale şi perene originare din Asia şi Australia. Dintre acestea, cea mai cultivată ca plantă anuală este specia Gypsophylla elegans Biebert. – floarea miresii, gipsariţă. Particularităţi biologice. Planta, înaltă de 30–50 cm, este foarte bine ramificată de la bază. Frunzele sunt sesile, lanceolate, ascuţite spre vârf, dispuse opus şi colorate în 290

verde–cenuşiu. Florile sunt foarte numeroase, mici, axilare, dispuse în panicule bifurcate ca o dantelă. Cel mai adesea, florile au culoarea albă dar se întâlnesc şi soiuri cu florile roz, roşii sau violet–lavand. Înflorirea este de scurtă durată, în iunie – iulie. Se pot face însă culturi succesive pentru eşalonarea înfloririi. Exigenţe ecologice. Solicită soluri calcaroase, bine drenate, însorite, cu fertilitate moderată. Datorită preferinţelor pentru solurile calcaroase Gypsophylla mai este cunoscută şi sub numele de planta de cretă. Nu suportă solurile reci, umede şi grele. Înmulţirea şi cultura. Se înmulţeşte prin seminţe semănate direct la locul de cultură, în rânduri sau cuiburi distanţate la 20–30 cm, toamna târziu (noiembrie) sau primăvara devreme (martie). Obţinerea de flori pe o perioadă mai îndelungată este posibilă prin repetarea semănatului pe alte parcele, la interval de 2 săptămâni până spre sfârşitul verii. Temperatura optimă pentru germinaţia seminţelor este 15 °C iar plantele răsar în 14–20 zile de la semănat. În faza de 2–3 frunze adevărate se face rărirea plantelor pe rând la 10 cm iar după alte 3 săptămâni se face al doilea rărit când se asigură şi pe rând aceleaşi distanţe ca între rânduri (20–30 cm). Se aplică lucrările de îngrijire curente.

9.1.17. IMPATIENS – familia Balsaminaceae Genul Impatiens reuneşte peste 400 specii anuale şi perene, originare din Asia tropicală şi Africa de Sud. Dintre acestea, cea mai cultivată ca plantă anuală de grădină este specia Impatiens balsamina L. – sporul casei, balsamine, pocnitori. Particularităţi biologice. Planta are creştere piramidală, cu înălţimea variabilă, de la 25 la 60 cm, fiind puţin ramificată. Tulpina şi ramificaţiile sunt suculente, cărnoase, cu noduri proeminente. Frunzele sunt lanceolate, dinţate pe margini, dispuse opus la baza tulpinii şi altern spre vârf. Florile sunt zigomorfe, mari, simple sau involte, colorate variat şi dispuse axilar, singure sau în buchete, la subsoara frunzelor. Înfloresc toată vara, până toamna târziu. Fructele sunt bace dehiscente care plesnesc în faza de pârgă, împrăştiind seminţele. Exigenţe ecologice. Preferă expozițiile însorite dar tolerează şi semiumbra. Solicită soluri bogate în humus, cu fertilitate moderată, drenate, suficient de umede. Înmulţirea şi cultura. Înmulțirea se realizează cel mai frecvent prin seminţe și mai rar vegetativ, prin butaşi de vârf de lăstari. Semănatul se poate face fie în sere, în lădiţe, fie în solarii sau răsadniţe, în luna aprilie. Temperatura optimă pentru germinaţia seminţelor este 18–20 °C, plantele răsar în 14–20 zile de la semănat. Răsadurile se repică o singură dată, în faza de 1–2 frunze adevărate, cel mai bine direct în plăci alveolare sau ghivece cu diametrul de 6–8 cm. Plantarea răsadurilor în câmp este posibilă în cursul lunii mai, distanţele de plantare variind între 20 şi 30 de cm.

9.1.18. IPOMOEA – familia Convolvulaceae Ipomoea este un gen cu circa 400 specii volubile sau târâtoare, originare din America tropicală. Dintre acestea, cea mai cultivată ca specie anuală este Ipomoea tricolor Cav. (Pharbitis rubro–coerulea Choisy) – zorele. Particularităţi biologice. Planta este bine ramificată de la bază şi poate atinge o înălţime de 3,5–4 m. Frunzele sunt ovat–cordiforme, pubescente iar florile sunt mari (8– 291

10 cm diametru), infundibuliforme. Corola are gâtul alb şi este roşietică la început pentru ca la deschiderea maximă să se coloreze în albastru deschis. Înflorirea are loc din iunie până toamna târziu. Exigenţe ecologice. Zorelele preferă solurile însorite, calcaroase, umede. Înmulţirea şi cultura. Se înmulţeşte prin seminţe semănate direct la locul de cultură la sfârşitul lunii aprilie – începutul lunii mai, în cuiburi sau rânduri distanţate la 30–40 cm. Temperatura optimă pentru germinaţia seminţelor este 18 °C, plantele răsar în 14–20 zile de la semănat. Mai rar, semănatul se poate face şi în plăci alveolare sau ghivece cu diametrul de 6–8 cm (2–3 seminţe la ghiveci sau alveolă), în sere, la sfârşitul lunii martie, pentru producerea de răsaduri. În acest caz plantarea răsadurilor în câmp se va face la sfârşitul lunii aprilie – începutul lunii mai, cu grijă pentru a nu dezintegra balotul de pământ cuprins de rădăcini. În afara lucrărilor de îngrijire cu caracter general mai sunt necesare lucrările de tutorare sau palisare (folosind tutori, scări, bolte, grilaje, sârme sau sfori), pentru susţinerea plantelor.

9.1.19. LATHYRUS – familia Leguminosae Genul Lathyrus include circa 150 specii anuale şi perene originare din zonele temperate, dintre acestea cea mai cultivată ca plantă anuală fiind specia Lathyrus odoratus L. – măzăriche parfumată, sângele voinicului. Particularităţi biologice. Planta este uşor păroasă şi are creştere volubilă atingând o înălţime de 150–200 cm. Frunzele sunt paripenat–compuse, alcătuite din 2 perechi de foliole ovale, cu vârful acuminat; fiecare frunză se termină cu un cârcel mare cu care planta se prinde pe suporţii de susţinere. Peţiolul frunzelor este aripat, fiind prevăzut la bază cu 2 stipele mari. Florile sunt mari, bilabiate, grupate câte 2–6 în vârful unui peţiol lung, prins la subsoara frunzelor. Coloritul florilor este foarte variat, fiind întâlnite nuanţe foarte diferite de roşu, roz, alb, albastru, violet, galben, oranj. Florile sunt foarte intens şi plăcut parfumate şi înfloresc în intervalul mai – iulie. Exigenţe ecologice. Lathyrus solicită soluri uşoare, profunde, fertile, bine drenate. Prezintă o plasticitate mare în privinţa pH-ului, de la 6,0 la 7,5. Nu suportă căldurile mari, uscăciunea atmosferică şi seceta dar nici ploile reci şi de lungă durată. Înmulţirea şi cultura. Se înmulţeşte prin seminţe semănate direct la locul de cultură în cursul lunilor martie şi aprilie, în rânduri sau cuiburi distanţate la 25–50 cm, în funcţie de vigoarea soiului. Temperatura optimă pentru germinaţia seminţelor este 15–16 °C, plantele răsar în 10–12 zile de la semănat. Se aplică lucrările curente de îngrijire: udatul (este de preferat udatul direct pe brazdă întrucât udatul prin aspersie favorizează îngălbenirea frunzelor şi atacul de făinare), fertilizarea fazială cu soluţii de îngrăşăminte complexe 0,1–0,2 %, la interval de 2–3 săptămâni, tratamentele fitosanitare, afânarea solului şi distrugerea buruienilor. La acestea se adaugă lucrarea de susţinere a plantelor, folosind tutori şi sârme sau sfori pe care se dirijează plantele.

9.1.20. LOBELIA – familia Campanulaceae Genul Lobelia cuprinde peste 350 specii anuale sau perene, originare din Africa de Sud. Dintre acestea se cultivă frecvent ca plante anuale speciile: Lobelia erinus L., Lobelia pendula Hort., Lobelia fulgens Willd. – lobelia, fluturaşi. 292

Particularităţi biologice. Lobelia erinus. Talia plantei este de numai 10–15 cm, fiind puternic ramificată de la bază. Ramificaţiile sunt subţiri şi garnisite cu frunze mici, oblong–ovate sau invers ovate la bază şi lanceolat–lineare spre vârf, dispuse altern şi colorate în verde intens, strălucitor. Florile sunt florile sunt mici, bilabiate, dispuse în număr mare în inflorescenţe terminale tip racem lax; sunt colorate cel mai adesea în albastru azuriu dar se întâlnesc şi soiuri şi hibrizi cu florile colorate în roşu, roz, alb, violet; înfloresc toată vara, până toamna târziu. Lobelia pendula. Se deosebeşte de specia precedentă prin lungimea mult mai mare a ramificaţiilor, care pot atinge 80–100 cm. Este la fel de floriferă şi se pretează îndeosebi pentru utilizarea în vase suspendate. Lobelia fulgens. Planta are creştere erectă, piramidală, cu tulpina ramificată de la bază şi înaltă de 100–120 cm. Frunzele sunt lanceolate, uşor pubescente, cu marginea uneori rulată. Florile sunt mai mari decât la speciile precedente, bilabiate, cu una din petale trilobată, colorate cel mai adesea în roşu aprins; înfloresc din iunie până în septembrie – octombrie. Exigenţe ecologice. Speciile de Lobelia preferă solurile uşoare, cu fertilitate medie, bine însorite. Pe solurile cu fertilitate ridicată şi în condiţii de umbră creşte vegetativ foarte mult în detrimentul înfloririi. Înmulţirea şi cultura. Toate speciile de Lobelia se înmulţesc prin seminţe, nefiind exclusă şi înmulţirea vegetativă prin butaşi de vârf de lăstari. Semănatul se face în sere (în lădiţe), solarii sau răsadniţe, în cursul lunii februarie. Temperatura optimă pentru germinaţia seminţelor este 18–20 °C, plantele răsar după 10–14 zile de la semănat. După răsărirea plantelor temperatura se scade la 15–16 °C. Răsadurile se repică cel mai bine în plăci alveolare sau ghivece cu diametrul de 6–8 cm, câte 3–4 plante la ghiveci (alveolă) şi se ciupesc de 2–3 ori până la plantarea în câmp, pentru obţinerea unei ramificări cât mai bogate a plantelor. Plantarea răsadurilor se face în cursul lunii mai, la distanţele de 15–20 cm Lobelia erinus şi 30–40 cm Lobelia fulgens. Se aplică lucrările generale de îngrijire.

9.1.21. MATTHIOLA – familia Cruciferae Genul Matthiola reuneşte circa 50 specii originare din bazinul mediteranean, dintre care cea mai cultivată ca plantă anuală este Matthiola incana R. Br. – mixandră. Particularităţi biologice. Planta prezintă o tulpină cu portul variabil, de la 20 la 80 de cm şi rădăcina pivotantă, puţin ramificată. Tulpina este aproape lignificată la bază şi ramificată în treimea mijlocie şi superioară, fiind acoperită în întregime de o pubescenţă fină, cenuşie. Frunzele sunt medii ca mărime, întregi, lanceolate sau obovate, scurt peţiolate şi dispuse altern, colorate în verde deschis, puternic pubescente. Florile sunt actinomorfe, simple sau involte, discret şi plăcut parfumate, dispuse în raceme dense sau laxe, colorate în nuanţe diferite de roz, roşu, alb, violet, galben. Înflorirea are loc de la începutul verii până toamna târziu. Exigenţe ecologice. Mixandrele preferă solurile profunde, fertile, bogate în humus, bine drenate şi expuse la soare, potrivit de umede. Nu suportă căldurile excesive, creşterea şi înflorirea fiind mai frumoase în condiţii de temperaturi moderate. Înmulţirea şi cultura. Se înmulţeşte prin seminţe semănate face în sere, în lădiţe, în februarie – martie sau în solarii sau răsadniţe, în luna martie. Temperatura 293

optimă pentru germinaţia seminţelor este 18–20 °C, plantele răsar după 8–10 zile de la semănat. Răsadurile se repică o singură dată, de preferat în plăci alveolare sau ghivece cu diametrul de 6–8 cm, după 4–6 săptămâni de la răsărire. Plantarea răsadurilor în câmp se face la sfârşitul lunii aprilie, la distanţele de 20–35 cm. Se aplică lucrările de îngrijire curente.

9.1.22. MIRABILIS – familia Nyctaginaceae Genul Mirabilis reuneşte circa 25 specii erbacee, originare din America, dintre acestea cea mai cultivată ca plantă anuală fiind specia Mirabilis jalapa L. – noptiţe, frumoasa nopţii, barba împăratului. Particularităţi biologice. Planta are rădăcinile îngroşate şi tulpina cu noduri proeminente, bine ramificată, înaltă de 70–80 cm. Frunzele sunt ovate, ascuţite, peţiolate, dispuse opus, colorate în verde intens. Florile sunt tubuloase, asemănătoare unor pâlnii, grupate câte 3–6 în inflorescenţe tip racem lax şi colorate în nuanţe diferite de roşu, roz, galben, alb. Înfloresc din iunie până toamna târziu, sunt plăcut şi discret parfumate şi se deschid noaptea iar ziua doar pe timp noros. Exigenţe ecologice. Preferă solurile argiloase, fertile, profunde, însorite. Înmulţirea şi cultura. Mirabilis se înmulţeşte prin seminţe, semănate direct la locul de decor, spre sfârşitul lunii aprilie – începutul lunii mai, în cuiburi sau rânduri distanţate la 20–40 cm (în funcţie de vigoarea soiului). Temperatura optimă pentru germinaţia seminţelor este 18–20 °C, plantele răsar în 7–10 zile de la semănat. Se aplică lucrările generale de îngrijire.

9.1.23. NICOTIANA – familia Solananceae Genul Nicotiana reuneşte peste 65 specii erbacee, anuale şi perene. Dintre acestea, sunt foarte cunoscute şi apreciate din punct de vedere ornamental speciile Nicotiana alata Link et Otto şi Nicotiana sanderae Hort. – regina nopţii. Particularităţi biologice. Nicotiana alata. Planta are tulpina mai mult sau mai puţin ramificată, cu înălţimea de până la 100 cm. Frunzele sunt mari, oblong–lanceolate, acoperite, ca şi tulpina, de perişori glanduloşi. Florile sunt tubuloase, colorate cel mai adesea în alb, foarte intens şi plăcut parfumate şi se deschid doar noaptea şi în zilele cu nebulozitate accentuată; înfloresc din iunie până toamna. Nicotiana sanderae. Se deosebeşte de specia precedentă prin culoarea roşie– carmin a florilor, absenţa parfumului şi deschiderea florilor şi în timpul zilei. Exigenţe ecologice. Nicotiana creşte şi înfloreşte frumos pe solurile uşoare, fertile, umede şi însorite. Înmulţirea şi cultura. Nicotiana se înmulţeşte prin seminţe semănate în sere solarii sau răsadniţe, în luna martie. Temperatura optimă pentru germinaţia seminţelor este 18 °C, plantele răsar în 7–9 zile de la semănat. Răsadurile se repică după circa 3 săptămâni de la răsărire, în lădiţe sau mai bine în plăci alveolare sau ghivece. Dacă repicatul s-a făcut în lădiţe atunci este recomandabil ca răsadurile să se planteze după 2– 3 săptămâni în plăci alveolare sau ghivece cu diametrul de 6–8 cm întrucât mai târziu plantele sunt destul de sensibile la transplantare. Plantarea răsadurilor în câmp se face în cursul lunii mai, la distanţele de 40–50 cm. Se aplică lucrările generale de îngrijire. 294

9.1.24. OCIMUM – familia Labiatae Ocimum este un gen cu peste 60 specii de plante aromate, originare din India, Africa, America tropicală, sudul Asiei. Dintre acestea, mai des întâlnită este specia Ocimum basilicum L. – busuioc, floarea norocului. Particularităţi biologice. Planta are tulpina înaltă de 40–50 cm, tetramuchiată, uşor pubescentă în treimea superioară şi ramificată de la bază. Frunzele sunt ovat– ascuţite, glabre, slab dentate, verzi sau violacei, lucioase, puternic aromate. Florile, puţin însemnate decorativ, apar toată vara şi sunt mici, albe sau roz deschis, reunite în inflorescenţe spiciforme. Exigenţe ecologice. Busuiocul este o plantă puţin pretenţioasă; creşterea şi înflorirea sunt însă mai frumoase pe solurile bogate în humus, însorite, cu umiditate moderată şi constantă. Înmulţirea şi cultura. Se înmulţeşte prin seminţe semănate în sere, în lădiţe sau în solarii şi răsadniţe, în cursul lunii martie. Temperatura optimă pentru germinaţia seminţelor este 16–18 °C, plantele răsar în 7–10 zile de la semănat. Răsadurile se repică o singură dată, în lădiţe sau direct în ghivece sau plăci alveolare, după circa 3 săptămâni de la răsărire. Plantarea răsadurilor în câmp se face în luna mai, când vremea s-a încălzit bine, la distanţele de 20–30 cm. Se aplică lucrările curente de îngrijire.

9.1.25. PAPAVER – familia Papaveraceae Genul Papaver include circa 100 specii anuale, bienale sau perene originare din regiunile temperate ale Europei, Asiei, Australiei, Africii de Sud şi Americii de Nord. Dintre speciile anuale, cele mai cunoscute sunt: Papaver rhoeas L. şi Papaver somniferum L. – mac anual. Particularităţi biologice. Papaver rhoeas. Planta este bine ramificată de la bază, având aspect de tufă de lăstari cu înălţimea de circa 90 cm şi diametrul de 30 cm. Frunzele sunt penat–sectate, lungi de circa 15 cm, cu foliolele oblonge, dinţate pe margini, colorate în verde intens. Florile sunt în formă de cupă larg deschisă, cu diametrul de circa 8 cm, dispuse solitar în vârful ramificaţiilor şi colorate în nuanţe aprinse de roşu, roz sau alb, cu o pată neagră la bază; înfloresc la începutul verii după care plantele fructifică şi pier. Papaver somniferum. Este mai viguroasă decât specia precedentă (înălţimea poate atinge 1,2 m) însă ramificată mai puţin, în partea superioară. Frunzele sunt oblonge, lungi de circa 12 cm, cu marginile lobate sau uşor dinţate, verzi–glaucescente. Florile, în formă de cupă larg deschisă, cu diametrul de circa 10 cm, sunt simple sau involte, roşii, roz, albe sau violet, cu sau fără pată negricioasă la bază; înfloresc la începutul verii după care plantele fructifică şi mor. Fructele sunt capsule sferice sau ovoidale, foarte mult apreciate în aranjamentele florale uscate. Exigenţe ecologice. Ambele specii sunt plante anuale tipice care la apariţia temperaturilor ridicate fructifică şi pier. Solicită soluri însorite, uşoare, fertile, uşor calcaroase, bine drenate. Înmulţirea şi cultura. Macii anuali se înmulţesc foarte uşor prin seminţe semănate direct la locul de decor, primăvara foarte devreme (februarie – martie) sau toamna târziu (noiembrie), caz în care răsărirea se produce în primăvara următoare iar 295

înflorirea este mai timpurie. Semănatul se poate face fie în cuiburi distanţate la 20–30 cm, fie prin împrăştiere, urmând ca după răsărire plantele să se rărească la distanţele de 20–30 cm. Plantele se pot autoînsămânţa uşor de la un an la altul. Temperatura optimă pentru germinaţia seminţelor este 14–15 °C, plantele răsar în 14–21 zile de la semănat. Se aplică lucrările generale de îngrijire.

9.1.26. PETUNIA – familia Solanaceae Genul Petunia cuprinde 14 specii erbacee, anuale sau perene, originare din America de Sud. Cel mai frecvent, în cultură se întâlneşte specia horticolă Petunia x hybrida Hort. – petunia. Particularităţi biologice. Planta este bine ramificată de la bază, cu lungimea lăstarilor variind între 25 şi 100 cm, în funcţie de varietate şi soi. Lăstarii sunt acoperiţi (ca de altfel, întreaga plantă) de perişori denşi, glanduloşi, care la unele persoane pot provoca iritaţii şi alergii severe. Creşterea lăstarilor poate fi târâtoare, erectă sau pendentă, în funcţie de varietate şi soi. Frunzele sunt peţiolate, ovale, oblong–lanceolate sau cordiforme, dispuse altern. Florile au mărimi diferite şi sunt în formă de pâlnie, cu marginea corolei dreaptă, franjurată sau ondulată. Gama de culori şi mărimea florilor sunt foarte variate iar înflorirea are loc din mai – iunie până toamna târziu. Varietăţi. Soiurile şi hibrizii de Petunia sunt grupate în două varietăţi distincte: multiflora şi grandiflora. A. Petunia hybrida multiflora. Talia plantei variază între 25 şi 80 de cm, gradul de ramificare a tulpinii este foarte mare, florile sunt simple sau involte, medii ca mărime şi foarte numeroase. Soiurile şi hibrizii care aparţin acestei varietăţi prezintă o rusticitate mare şi o adaptare mai bună la condiţiile de mediu. În cadrul varietăţii multiflora se disting 2 subvarietăţi, respectiv ’nana compacta’ şi ’pendula’. Petunia hybrida multiflora nana compacta. Talia plantei nu depăşeşte 25–30 de cm, creşterea este compactă, florile sunt mici sau mijlocii şi în număr foarte mare, înflorirea este de lungă durată. Petunia hybrida multiflora pendula. Planta este mai mult sau mai puţin ramificată iar lăstarii au lungimea de 70–100 de cm; florile sunt medii ca mărime şi numeroase, colorate foarte variat; se pretează îndeosebi pentru vase suspendate şi jardiniere pentru balcoane şi terase. B. Petunia hybrida grandiflora. Talia plantei variază între 30 şi 60 de cm iar tulpina este mai mult sau mai puţin ramificată; florile sunt mai puţin numeroase dar sunt mai mari şi pot atinge chiar şi 15 cm diametru; înflorirea este de durată mai scurtă iar plantele sunt mai sensibile la factorii de mediu. Varietatea ’grandiflora’ prezintă 3 subvarietăţi distincte: ’fimbriata’,’ florepleno’ şi ’superbissima’. Petunia hybrida grandiflora fimbriata. Plantele cresc până la 30–60 cm înălţime, sunt bine ramificate şi au aspect de tufă; florile au corola mare şi franjurată, colorată foarte variat. Petunia hybrida grandiflora florepleno. Se deosebeşte de subvarietatea precedentă prin gradul mare de involtaj al florilor. Petunia hybrida grandiflora superbissima. Talia plantei variază între 40 şi 80 de cm, frunzele sunt mari, cărnoase, aproape rotunde; florile au corola simplă sau involtă, ondulată, cu tubul larg deschis, pestriţ sau cu o nervaţiune fină de culoare mai închisă ce converge spre tubul corolei. Exigenţe ecologice. Petuniile sunt plante care cresc şi înfloresc frumos pe soluri uşoare, fertile, însorite, potrivit de umede şi bine drenate. Ploile de lungă durată şi 296

temperaturile foarte ridicate determină diminuarea înfloririi şi moartea plantelor. Soiurile varietăţii ’multiflora’ au o rezistenţă medie la secetă. Înmulţirea şi cultura. Petunia se înmulţeşte aproape în exclusivitate prin seminţe semănate în în lădiţe aşezate în sere, solarii sau răsadniţe, în ianuarie – februarie. Temperatura optimă pentru germinaţia seminţelor este 18–20 °C, plantele răsar în 7–14 zile de la semănat. Răsadurile se repică după circa două săptămâni de la răsărire, în lădiţe iar după alte 3–4 săptămâni se plantează în plăci alveolare sau ghivece mici, cu diametrul de 6–8 cm. Ciupirea vârfului de creştere în faza când răsadurile au 3– 4 frunze adevărate contribuie la o mai bună ramificare a plantelor. Plantarea răsadurilor în câmp se face în luna mai, la distanţele de 25–30 cm. Soiurile varietăţii multiflora au nevoie de 70–75 de zile de la semănat până la înflorire în timp ce soiurile varietăţii grandiflora înfloresc după 85–90 de zile de la semănat. Soiurile cu flori involte se mai pot înmulţi şi prin butaşi de vârf de lăstari, făcuţi la sfârşitul verii după aceeaşi tehnologie descrisă la plantele de Begonia semperflorens. Se aplică lucrările de îngrijire curente, la care se adaugă fertilizări faziale lunare cu soluţii de îngrăşăminte minerale complexe în concentraţie de 0,1 % sau must de bălegar în diluţie de 1 la 10.

9.1.27. PHLOX – familia Polemoniaceae Genul Phlox reuneşte circa 60 specii anuale sau perene, erbacee sau suffrutescente, originare din America de Nord şi Asia. Dintre speciile anuale, cea mai cunoscută este Phlox drumondii Hook – brumărele, scânteiuţe, flox. Particularităţi biologice. Planta este ramificată de la bază şi are înălţimea cuprinsă între 20 şi 50 de cm. Lăstarii sunt târâtori la bază şi erecţi spre vârf. Frunzele sunt oblonge sau lanceolate, opuse la bază şi alterne spre vârf. Florile sunt mici şi numeroase, grupate în inflorescenţe tip corimb dispuse în vârful lăstarilor; sunt colorate în nuanţe foarte vii de roşu, roz, alb, galben şi înfloresc din iunie până toamna târziu. Au corola tubuloasă, divizată în 5 lobi plaţi, dispuşi orizontal asemenea unui taler; tubul corolei este înconjurat de 5 sepale ascuţite, aşezate în formă de stea. Exigenţe ecologice. Brumărelele preferă solurile permeabile, argilo–nisipoase, bogate în humus, însorite, potrivit de umede. Uscăciunea atmosferică, arşiţa puternică şi solul nisipos şi uscat pot conduce la dispariţia plantelor în cursul verii. Înmulţirea şi cultura. Înmulţirea plantelor se realizează prin seminţe semănate în lădiţe, în sere, solarii sau răsadniţe în februarie – martie, fiind necesare 5 g seminţe pentru obţinerea a 1000 de plante. Temperatura optimă pentru germinaţia seminţelor este 18–20 °C, plantele răsar în 10–12 zile de la semănat. Răsadurile se repică după circa 2 săptămâni de la răsărire, de preferat în plăci alveolare sau ghivece cu diametrul de 6–8 cm; ciupirea răsadurilor după repicare asigură o mai bună ramificar a plantelor. Plantarea răsadurilor în câmp se face în a doua decadă a lunii aprilie, la distanţele de 20–30 de cm. Mai rar, brumărelele pot fi semănate şi direct la locul de decor, la începutul lunii aprilie, în rânduri sau cuiburi distanţate la 20–30 cm; în acest caz după răsărire plantele se răresc în 2 etape (la apariţia primei frunze adevărate şi după circa 3 săptămâni de la primul rărit). Se aplică lucrările generale de îngrijire, cu atenţie deosebită în privinţa udatului, mai ales pe timp secetos. 297

9.1.28. PORTULACA – familia Portulacaceae Genul Portulaca cuprinde circa 40 specii cu tulpinile şi frunzele suculente, originare din Brazilia şi Argentina. Dintre acestea cea mai cultivată este specia Portulaca grandiflora Hook – flori de piatră. Particularităţi biologice. Planta creşte până la 10–15 cm înălţime şi este puternic ramificată de la bază, cu ramificaţiile cilindrice, suculente, repente la bază şi erecte spre vârf. Frunzele sunt cilindrice, alterne, suculente ca şi tulpina, colorate în verde cu nuanţe roşietice. Florile apar treptat la baza frunzelor din iunie până toamna târziu, sunt simple sau involte, viu şi variat colorate şi se deschid numai ziua, pe timp însorit. Frunctul este o capsulă dehiscentă. Exigenţe ecologice. Este o plantă puţin pretenţioasă, fiind considerată floarea terenurilor sărace. Creşte şi înfloreşte mai frumos însă pe terenurile însorite, nisipoase. Înmulţirea şi cultura. Portulaca se înmulţeşte prin seminţe semănate în sere, în lădiţe sau în solarii şi răsadniţe în cursul lunii martie. Temperatura optimă pentru germinaţia seminţelor este 18 °C, plantele răsar în 14–16 zile de la semănat. Răsadurile se repică după circa 3 săptămâni de la răsărire, de preferat în plăci alveolare sau ghivece cu diametrul de 6–8 cm. Plantarea răsadurilor în câmp se face în luna mai, după ce a trecut pericolul brumelor târzii, la distanţele de 15–20 cm. Se mai poate semăna şi direct la locul de cultură, în luna mai, la aceleaşi distanţe dar în acest caz înflorirea va fi mai tardivă. De asemenea, planta se poate autoînsămânţa de la un an la altul. Se aplică lucrările generale de îngrijire.

9.1.29. SALVIA – familia Labiatae Genul Salvia reuneşte peste 700 specii anuale şi perene, erbacee sau suffrutescente, cu tulpini fistuloase, tetramuchiate, originare din zonele calde şi temperate ale globului. Dintre acestea, cea mai cultivată ca plantă anuală este specia Salvia splendens Sellow. – salvie, iureş, sălcioară. Particularităţi biologice. Planta este ramificată de la bază, are portul piramidal şi înălţimea de 25–50 cm. Atât tulpina cât şi lăstarii sunt coloraţi în verde intens cu nuanţe violet sau negricioase la bază. Frunzele sunt peţiolate, oval–eliptice, crenate pe margine, cu vârful acuminat şi dispuse opus. Florile sunt labiate, colorate cel mai adesea în roşu şi grupate în raceme spiciforme terminale. Prezenţa florilor pe plantă este de scurtă durată, după căderea lor efectul decorativ fiind continuat de caliciul persistent, în formă de cupă, divizat în partea superioară în 3 dinţi şi colorat în nuanţe foarte aprinse de roşu, roz, alb, violet. Plantele înfloresc din iunie până toamna târziu. Exigenţe ecologice. Salvia solicită soluri fertile, bogate în humus, permeabile, umede, însorite şi cu reacţie uşor alcalină. Excesul de azot determină creşterea vegetativă exagerată a plantelor în defavoarea înfloririi. Este sensibilă la brumele târzii de primăvară iar toamna primele brume determină încheierea vegetaţiei plantelor. Înmulţirea şi cultura. Toate speciile de Salvia se înmulţesc prin seminţe semănate în cursul lunii februarie în sere (în lădiţe), solarii sau răsadniţe. Temperatura optimă pentru germinaţia seminţelor este 18–20 °C, plantele răsar în 7–14 zile de la semănat. Repicatul răsadurilor se face după circa 3 săptămâni de la răsărirea plantelor, de preferat în plăci alveolare sau ghivece mici, cu diametrul de 6–8 cm. Ciupirea 298

vârfului de creştere a răsadurilor asigură o ramificare mai bună a plantelor. Plantarea răsadurilor în câmp se face la începutul lunii mai, la distanţele de 20–30 cm. Se aplică lucrările generale de îngrijire.

9.1.30. TAGETES – familia Compositae Genul Tagetes include circa 50 specii originare din America tropicală. Dintre acestea, cele mai cultivate ca plante anuale sunt speciile: Tagetes erecta L., Tagetes patula L. şi Tagetes tenuifolia Cav. (syn. T. signata Bart.). – crăiţe, ochişele, vâzdoage. Particularităţi biologice. Tagetes erecta. Tulpina, înaltă de 80–100 cm, este mult ramificată în partea superioară şi prezintă striaţiuni longitudinale pronunţate. Frunzele sunt penat–sectate, cu lobii eliptici sau lanceolaţi, întregi sau cu marginea dinţată. Florile sunt grupate în capitule solitare foarte mari, simple sau involte, în care florile tubuloase fie lipsesc fie sunt foarte mici; înfloresc din iunie până toamna târziu. Tagetes patula. Planta are o înălţime de 50–60 cm, cu tulpina puternic ramificată de la bază şi colorată în verde închis cu nuanţe violet sau brun. Frunzele sunt alterne, penat–sectate, cu lobii lanceolaţi sau lineari. Florile sunt dispuse în capitule solitare simple sau involte, cu diametrul de până la 5 cm, alcătuite din flori tubuloase galbene sau oranj şi un număr variabil de flori ligulate; înfloresc din iunie până toamna târziu. Tagetes tenuifolia. Planta are înălţimea de 20–25 cm şi este foarte puternic ramificată de la bază, formând o tufă deasă, compactă. Frunzele sunt mici, penat– sectate, cu lacinii aproape lineare şi puternic dinţate. Florile sunt grupate în calatidii mici, numeroase, alcătuite din flori tubuloase galbene şi 5 flori ligulate, galbene sau portocalii cu o pată închisă la bază; înfloresc din iunie până toamna târziu. Exigenţe ecologice. Deşi sunt plante puţin pretenţioase crăiţele cresc şi înfloresc frumos pe soluri mijlocii, fertile, însorite, umede. Tolerează bine şi semiumbra. Înmulţirea şi cultura. Speciile de Tagetes se înmulţesc prin seminţe. Semănatul se face în lădiţe în sere sau în solarii, în cursul lunii martie. Temperatura oprimă pentru germinaţia seminţelor este 18 °C, plantele răsar în 7–10 zile de la semănat. Răsadurile se repică o singură dată în faza de 2–3 frunze adevărate (la 2–3 săptămâni de la răsărire), în lădiţe sau în plăci alveolare sau ghivece cu diametrul de 6–8 cm. Repicatul direct în ghivece sau plăci alveolare asigură o creştere mai rapidă a răsadurilor şi devansarea considerabilă a înfloririi. Plantarea răsadurilor la locul de decor se face în luna mai, după ce a trecut pericolul brumelor târzii, la distanţele de 25– 30 cm pentru soiurile pitice, 35–40 cm pentru soiurile medii şi 50–60 cm pentru soiurile înalte. Mai rar, crăiţele se pot semăna şi direct la locul de cultură, în a doua jumătate a lunii aprilie, folosind aceleaşi distanţe ca şi în cazul răsadurilor. După răsărire plantele se vor rări la distanţele corespunzătoare. Se aplică lucrările generale de îngrijire.

9.1.31. THUNBERGIA – familia Acanthaceae Genul Thunbergia reuneşte peste 100 specii volubile, anuale sau perene, originare din Africa şi Asia, cea mai cultivată ca plantă anuală fiind specia Thunbergia alata Bojer. – tunbergia. Particularităţi biologice. Tulpina este volubilă şi poate atinge înălţimea de 100– 150 cm, fiind uşor lignificată la bază. Frunzele sunt opuse, peţiolate, cordiform–sagitate, 299

cu lobii ascuţiţi şi divergenţi. Florile sunt în formă de pâlnie cu gâtul lung şi gura larg deschisă (3–4 cm diametru), dispuse solitar; corola se termină cu 5 lacinii rotunjite, colorate în nuanţe diferite de galben, alb sau crem în timp ce gâtul corolei este colorat în nuanţe închise de brun. Înflorirea are loc din iunie până în octombrie. Exigenţe ecologice. Thunbergia este o plantă pretenţioasă comparativ cu alte specii anuale. Solicită soluri fertile, însorite, umede dar bine drenate, ferite de curenţii de aer. Tolerează semiumbra. Înmulţirea şi cultura. Se înmulţeşte prin seminţe, semănate direct în plăci alveolare sau ghivece cu diametrul de 6–8 cm, în sere sau solarii, în cursul lunii martie. Temperatura optimă pentru germinaţia seminţelor este 18 °C iar plantele răsar în 14–20 zile de la semănat. Plantarea răsadurilor în câmp se face în luna mai, după ce a trecut pericolul brumelor târzii. Distanţele de plantare variază între 40 şi 80 de cm, în funcţie de locul de amplasare şi gradul de mascare pe care dorim să îl asigurăm suporţilor pe care dirijăm plantele. Se aplică lucrările generale de îngrijire.

9.1.32. TROPAEOLUM – familia Tropaeolaceae Genul Tropaeolum reuneşte peste 50 specii erbacee, volubile sau târâtoare, originare din regiunile tropicale ale Americii. Dintre speciile cultivate ca plante anuale, mai răspândită este Tropaeolum majus L. – conduraşi, caneluţe, condurul doamnei. Particularităţi biologice. Talia plantei variază foarte mult în funcţie de varietate şi soi, între 30 şi 300 cm. Tulpina este mai mult sau mai puţin ramificată, cărnoasă, prevăzută cu cârcei. Frunzele sunt peltate, lung peţiolate, cu peţiolul uneori răsucit şi limbul aproape rotund, colorat în verde clar sau verde transparent. Florile sunt mari, cu diametrul de 5–6 cm, asimetrice, pintenate, însoţite de un caliciu format din 5 sepale inegale şi colorate la fel cu corola, în nuanţe diferite de galben, oranj, roşu, alb. Corola este formată din 5 petale ungviculate, ovat–obtuze, inegale şi neregulate. Petalele inferioare sunt prevăzute la bază cu perişori orientaţi spre centrul florii, coloraţi în galben auriu, oranj sau roşu. Înflorirea are loc din iunie până toamna târziu. Exigenţe ecologice. Conduraşii solicită soluri fertile, permeabile, însorite. Înmulţirea şi cultura. Se înmulţeşte prin seminţe semănate în sere, direct în plăci alveolare sau ghivece cu diametrul de 8–10 cm, în luna martie, câte 1–2 seminţe la ghiveci (alveolă). Temperatura optimă pentru germinaţia seminţelor este 15–16 °C, plantele răsar în 14–20 zile de la semănat. Plantarea răsadurilor în câmp se face în luna mai, după ce a trecut pericolul brumelor târzii, la distanţele de 30–40 cm soiurile pitice şi 50–60 cm soiurile înalte. Tropaeolum se poate semăna şi direct la locul de decor, spre sfârşitul lunii aprilie, în cuiburi sau rânduri. Se aplică lucrările generale de îngrijire.

9.1.33. VERBENA – familia Verbenaceae Speciile genului Verbena, în număr de peste 250, sunt originare din zonele calde ale Americii. Dintre speciile cultivate ca plante anuale cea mai răspândită este specia Verbena hybrida Hort. (syn. V. hortensis Hort.). – urzicuţă, verbenă. Particularităţi biologice. Planta are tulpina ramificată de la bază, cu ramificaţiile repente la bază şi erecte spre vârf. Înălţimea plantei variază între 20 şi 65 cm. Frunzele sunt opuse, sesile, oval–oblonge, mai mult sau mai puţin trapezoidale, gofrate, cu 300

marginea dinţată, acoperite de perişori. Florile sunt discret parfumate, foarte variat colorate şi dispuse în spice umbeliforme terminale. Corola este asemănătoare unei pâlnii, cu gâtul lung şi marginea divizată în 5 lobi inegali. Înflorirea are loc din iunie până toamna târziu. Exigenţe ecologice. Solicită soluri uşoare, fertile, permeabile, însorite, cu umiditate moderată dar constantă. Este foarte sensibilă la frig. Înmulţirea şi cultura. Verbenele se înmulţesc prin seminţe semănate în lădiţe, în sere sau în solarii şi răsadniţe, în februarie – martie. Temperatura optimă pentru germinaţia seminţelor este 16–18 °C, plantele răsar în 14–20 zile de la semănat. Răsadurile se repică după circa 3 săptămâni de la răsărire, de preferat în plăci alveolare sau ghivece cu diametrul de 6–8 cm. Ciupirea răsadurilor în faza de 2–3 frunze adevărate asigură o mai bună ramificare a plantelor. Plantarea răsadurilor în câmp se face spre sfârşitul lunii aprilie – începutul lunii mai, după ce a trecut pericolul brumelor şi îngheţurilor târzii, la distanţele de 20–35 cm, în funcţie de vigoarea soiurilor. Se aplică lucrările generale de îngrijire.

9.1.34. ZINNIA – familia Compositae Genul Zinnia reuneşte 20 specii de plante păroase, erbacee sau suffrutescente, anuale sau perene. Dintre speciile anuale, în cultură se întâlnesc mai frecvent Zinnia elegans Jack. şi Zinnia haageana Regel (syn. Z. angustifolia H.B.K.). – cârcimărese. Particularităţi biologice. Zinnia elegans. Planta are o înălţime cuprinsă între 40 şi 100 de cm, tulpina fiind ramificată dichotomic, mai mult sau mai puţin lax. Frunzele sunt opuse, sesile, uşor amplexicaule, ovat–ascuţite, păroase ca şi tulpina şi lăstarii. Fiecare ramificaţie a tulpinii se termină cu o inflorescenţă tip calatidiu, alcătuită din flori tubuloase mici şi flori ligulate mari, colorate foarte variat. În funcţie de numărul şi dispoziţia florilor ligulate, calatidiile pot fi simple sau involte. Înflorirea are loc din iunie până toamna târziu, la căderea primelor brume. Zinnia haageana. Se deosebeşte de specia precedentă prin talia mai mică a plantei (30–40 cm) şi dimensiunile mai mici ale calatidiilor. Florile sunt colorate, cel mai adesea, în nuanţe diferite de galben, portocaliu, brun şi înfloresc abundent din iunie până în octombrie, la apariţia brumelor. Exigenţe ecologice. Cârciumăresele sunt plante sensibile la temperaturile scăzute. Pot creşte pe orice tip de sol dar înflorirea este mai frumoasă pe solurile mijlocii, permeabile, însorite, potrivit de umede. Înmulţirea şi cultura. Ambele specii se înmulţesc prin seminţe. Semănatul se face în sere, în lădiţe sau în solarii şi răsadniţe, în cursul lunii martie. Temperatura optimă pentru germinaţia seminţelor este 18–20 °C, plantele răsar în 5–7 zile de la semănat. Răsadurile cresc foarte repede astfel că după 7–10 zile de la răsărire se repică, de preferat în plăci alveolare sau ghivece mici, cu diametrul de 6–8 cm. Întârzierea repicatului conduce la alungirea răsadurilor, mai ales când semănatul s-a facut des. Până la plantarea în câmp răsadurile se ciupesc de 1–2 ori, pentru inducerea unei ramificări mai bogate a plantelor. Plantarea răsadurilor în câmp se face în luna mai, după ce a trecut pericolul brumelor şi îngheţurilor târzii, la distanţele de 25–40 cm. Culturile de Zinnia mai pot fi înfiinţate şi prin semănat direct la locul de cultură, la sfârşitul lunii aprilie – început de mai. Se aplică lucrările generale de îngrijire. 301

Rezumat Majoritatea plantelor floricole anuale se caracterizează printr-o prezenţă îndelungată în parcuri şi grădini, de la începutul verii până toamna târziu; acestea sunt, de fapt perene în zonele de origine și sunt cultivate ca anuale în zonele temperate. Speciile anuale și în zonele de origine (Callistephus, Centaurea, Delphinium, Eschscholtzia, Papaver) înfloresc doar la sfârşitul primăverii – începutul verii sau toamna; la unele dintre acestea (Callistephus, Centaurea) se pot organiza mai multe cicluri de producţie pentru eşalonarea înfloririi pe o perioadă mai lungă. Înmulțirea speciilor floricole anuale se realizează prin semințe semănate fie direct la locul de cultură (Centaurea, Clarkia, Delphinium, Ipomoea, Tropaeolum) fie în sere și solarii în vederea producerii de răsaduri, urmând ca acestea să fie folosite la înființarea culturilor (majoritatea speciilor). Producerea răsadurilor se face după tehnologia specifică speciilor anuale, fiind de dorit ca acestea să fie plantate în ghivece cu diametrul de 6 – 8 cm și călite înainte de plantarea la locul de cultură din câmp. Pregătirea terenului şi îngrijirea plantelor presupun executarea lucrărilor specifice culturilor efectuate în câmp. Înființarea culturilor la speciile anuale se face în raport cu exigențele termice ale plantelor, începând din a doua jumătate a lunii martie – jumătatea lunii aprilie (Calendula, Centaurea, Delphinium), continuând cu a doua jumătate a lunii aprilie (Antirrhinum, Convolvulus, Matthiola) și încheind cu luna mai, după trecerea pericolului brumelor și înghețurilor târzii (Begonia, Celosia, Salvia, Tagetes, Zinnia). Plantarea se poate face pe teren plan sau pe teren modelat în brazde cu lăţimea de 100–150 cm. Distanţele de plantare variază, în funcţie de talia plantei, între 10 şi 50 de cm, schemele de plantare fiind compuse fie din cuiburi sau rânduri echidistante fie din benzi a câte 3–6 rânduri, distanţa dintre benzi variind între 50 şi 70 cm. Plantele floricole anuale sunt, în marea lor majoritate, specii puţin pretenţioase faţă de factorii de mediu, lucrări de îngrijire aplicate rezumându-se, în majoritatea cazurilor, la cele cu caracter general (udatul la nevoie, 2–4 fertilizări faziale, afânarea solului și distrugerea buruienilor). Pe lângă utilizarea pentru decorul parcurilor și grădinilor, foarte multe dintre speciile anuale pot fi utilizate şi ca plante în ghivece şi jardiniere pentru decorul estival al balcoanelor şi teraselor sau ca flori tăiate. Întrebări: 1. Ce specii anuale tipice cunoașteți și cum le caracterizați din punct de vedere al perioadei de înflorire și particularităților ciclului biologic ? 2. Dați exemple de specii anuale care pot fi semănate direct la locul de cultură. 3. Detaliați producerea răsadurilor la Begonia semperflorens. 4. Care sunt epocile optime de înființare a culturilor la speciile anuale ? Exemplificați. 5. Dați exemple de specii anuale de talie mică (5 – 20 cm). 6. Dați exemple de specii anuale de talie mijlocie (30 – 50 cm). 7. Dați exemple de specii anuale de talie mare (60 – 90 cm). 302

8. Dați exemple de specii anuale de talie foarte mare (peste 100 cm). 9. Dați exemple de specii anuale care se pretează și pentru culturi de obținere a florilor tăiate. 10. Recunoașteți speciile floricole anuale prezentate folosindu-vă de planșele color de pe CD-ul atașat la sfârșitul cursului. 11. Detaliați tehnologia de cultură a plantelor de Dianthus caryophyllus ‘Chabaud’. 12. Detaliați tehnologia de cultură a plantelor de Diascia barberae. Bibliografie 1. 2. 3. 4. 5.

Băla Maria, 2007. Floricultură generală şi specială. Ed de Vest, Timişoara. Cantor Maria, 2003. Floricultură generală şi specială. Ed. Risoprint, Cluj–Napoca. Şelaru Elena, 2007. Cultura florilor de grădină. Ed. Ceres, Bucureşti. Toma Fl., 2003. Floricultură şi gazon. Vol. I, Ed. Cris Book Universal Bucureşti.

Toma Fl., 2003. Floricultura şi gazon. Vol. II, Ed. Universitas Company Bucureşti. 6. Toma Fl., 2005. Îngrijirea şi pregătirea pentru iarnă a speciilor floricole din parcuri şi grădini. Ed. Lucman Bucureşti.

7. Toma Fl., 2009. Floricultură și Artă florală. Vol. I și IV. Ed. InvelMultimedia București.

9.2. SPECII FLORICOLE NEMURITOARE (IMORTELE) Speciile floricole nemuritoare prezintă bracteele sau inflorescenţele în totalitatea lor persistente, fiind decorative atât în stare proaspătă cât şi ca material vegetal uscat. Din acest motiv ele mai sunt denumite imortele sau flori de pai. Imortelele sunt utilizate atât în decorul parcurilor şi grădinilor în timpul sezonului cald cât şi ca flori tăiate uscate, în diferite tipuri de aranjamente florale. Referitor la exigenţele ecologice, speciile floricole cu inflorescenţe şi bractei persistente se caracterizează prin pretenţii ridicate în raport cu factorul temperatură, fiind plante termofile. De asemenea, expoziţiile însorite favorizează intensificarea coloritului bracteelor şi inflorescenţelor. Solicită soluri mijlocii, fertile, bine drenate, cu umiditate moderată la început şi mai scăzută în partea a doua a verii. Ca orice specie anuală, imortelele se înmulţesc prin seminţe, înfiinţarea culturilor făcându-se însă numai prin plantarea de răsaduri produse în spaţii încălzite (sere, solarii, răsadniţe) după tehnologia specifică plantelor anuale; epoca optimă de înființare a culturilor de imortele este în a doua jumătate a lunii mai, după trecerea pericolului brumelor și înghețurilor târzii. Din punct de vedere al lucrărilor de îngrijire, plantele cu flori nemuritoare sunt tratate ca specii anuale, majoritatea verigilor tehnologice fiind similare cu speciile anuale. Recoltarea florilor destinate uscării se face numai pe timp însorit şi uscat, spre orele amiezii, după ce s-a zvântat roua sau urmele de apă din precipitaţii. Uscarea imortelelor după recoltare se realizează, ca şi la alte specii pretabile pentru utilizarea ca flori tăiate uscate, fie în mod natural, prin expunerea la aer, fie 303

artificial, prin folosirea unor desicanţi. Important este ca în urma uscării florile tăiate să îşi conserve cât mai bine calităţile decorative. Spaţiile destinate uscării florilor tăiate trebuie să fie răcoroase, foarte bine aerisite, uscate şi întunecoase. Absenţa luminii şi aerul uscat sunt esenţiale în realizarea unei uscări de calitate a florilor, în caz contrar existând riscul deprecierii culorii florilor şi apariţiei mucegaiurilor.

9.2.1. ACROCLINIUM – familia Compositae Genul Acroclinium include circa 50 specii cu inflorescenţe persistente, anuale sau perene, originare din Africa de Sud şi Australia. Dintre acestea, cea mai frecvent întâlnită este specia Acroclinium roseum Hook., (syn. Helipterum roseum Benth., Roccardia rosea Voss.) – acroclinium, helipterum. Particularităţi biologice. Planta este puternic ramificată de la bază şi are înălţimea de 30–50 cm. Frunzele sunt alterne, sesile, lanceolate sau lineare, glaucescente. Florile sunt dispuse în capitule terminale înconjurate de numeroase bractei pergamentoase, persistente, colorate roz, roşu, alb, violet, galben; înfloresc vara. Exigenţe ecologice. Acroclinium creşte şi înfloreşte frumos pe solurile mijlocii, fertile, permeabile, bine expuse la soare. Înmulţirea şi cultura. Se înmulţeşte foarte uşor prin seminţe semănate în sere, solarii sau răsadniţe, în cursul lunii martie, în vederea producerii de răsaduri. Temperatura optimă pentru germinaţia seminţelor este 18 °C, plantele răsar în 7–10 zile de la semănat. Răsadurile se repică după circa 2 săptămâni de la răsărire, de preferat în plăci alveolare sau ghivece mici, cu diametrul de 6–8 cm. Plantarea răsadurilor în câmp se face spre sfârşitul lunii mai, după ce a trecut pericolul brumelor târzii. Se aplică lucrările generale de îngrijire.

9.2.2. AMMOBIUM – familia Compositae Genul Ammobium cuprinde 2 specii de plante erbacee originare din Australia, dintre acestea în cultură întâlnindu-se doar specia Ammobium allatum Brown (syn. A. spatulatum Gaudich.). – amobium, imortelă albă. Particularităţi biologice. Planta, înaltă de 40–60 cm, are tulpina teramuchiată, ramificată de la bază şi acoperită cu perişori argintii, mătăsoşi. Frunzele bazale sunt oblong–lanceolate şi dispuse în rozetă iar cele caulinare sunt lanceolat–lineare, pubescente, lungi de până la 18 cm. Florile sunt dispuse în calatidii persistente mici, cu diametrul de 1–2 cm, reunite la rândul lor în corimbe paniculate. Ligulele sunt colorate în alb–sidefiu iar florile tubuloase sunt galbene la început şi apoi negricioase. Înflorirea se eşalonează din iunie până toamna târziu. Exigenţe ecologice. Ammobium preferă solurile nisipoase, bine expuse la soare. Înmulţirea şi cultura. Înmulţirea şi înfiinţarea culturii se realizează prin producerea şi plantarea de răsaduri. Semănatul în vederea producerii răsadurilor se face în lădiţe, în sere sau în solarii şi răsadniţe, în cursul lunii martie. Temperatura optimă pentru germinaţia seminţelor este de 18–20 °C, plantele răsar în 7–10 zile de la semănat. Răsadurile se repică după 2–3 săptămâni de la răsărire în plăci alveolare sau ghivece cu diametrul de 6–8 cm. Se mai poate semăna şi în luna aprilie, în solarii sau răsadniţe neîncălzite, folosind în acest caz distanţe mai mari de semănat (10 cm) pentru 304

eliminarea lucrării de repicat. Plantarea răsadurilor la locul de cultură se face în cursul lunii mai, după ce a trecut pericolul brumelor târzii, la distanţele de 25–30 cm. Se aplică lucrările generale de îngrijire.

9.2.3. GOMPHRENA – familia Amaranthaceae Genul Gomphrena reuneşte circa 90 specii originare din America tropicală, Australia, Africa şi Asia, cea mai cunoscută fiind specia Gomphrena globosa L. – gomfrena, bumbişori, bumbuscuţe. Particularităţi biologice. Planta este puternic ramificată de la bază, atingând o înălţime de 30–40 cm. Ramificaţiile sunt repente la bază şi erecte spre vârf, acoperite cu perişori. Frunzele sunt amplexicaule, obovate sau ovat–lanceolate, cu marginile întregi şi colorate în verde–violaceu. Florile sunt lipsite de corolă, aceasta fiind înlocuită de bractei pergamentoase persistente, foarte variat şi viu colorate, reunite în capitule globuloase sau ovoide, grupate câte 2–3 în vârful ramificaţiilor. Înflorirea are loc din iulie până toamna târziu. Exigenţe ecologice. Ambele specii cresc şi înfloresc frumos pe soluri nisipoase, nu prea bogate în elemente fertilizante, permeabile, însorite, ferite de curenţii de aer şi cu umiditate moderată. Înmulţirea şi cultura. Înfiinţarea culturii se realizează prin plantarea de răsaduri produse în sere, solarii sau răsadniţe, în luna martie. Temperatura optimă pentru germinaţia seminţelor este 18 °C, plantele răsar în 12–14 zile de la semănat. Răsadurile se repică după 2–3 săptămâni de la răsărire în cuburi nutritive, plăci alveolare sau ghivece cu diametrul de 6–8 cm. Plantarea răsadurilor la locul de cultură se face în luna mai, la distanţele de 25–30 cm. Se aplică lucrările de îngrijire curente.

9.2.4. HELICHRYSUM – familia Compositae În genul Helichrysum sunt incluse circa 200 specii erbacee, sufrutescente sau frutescente, cu inflorescenţe persistente, viu şi variat colorate, originare din Europa, Asia, Australia, Africa, specia cea mai cunoscută fiind Helichrysum bracteatum Wild. (syn. H. crysanthum Pers., Xeranthemum bracteatum Vent.). – floare de pai, imortelă. Particularităţi biologice. Talia plantei variază între 60 şi 100 cm, tulpina fiind ramificată în partea superioară şi prevăzută cu perişori aspri. Frunzele sunt alterne, peţiolate, linear–lanceolate, întregi sau uşor dinţate, glabre sau uşor păroase. Florile sunt dispuse în capitule solitare terminale, lung pedunculate şi însoţite de numeroase bractei persistente, grupate într-un involucru. Bracteele sunt colorate în alb, roşu, roz, galben, portocaliu. Înflorirea se eşalonează din iunie până toamna târziu. Exigenţe ecologice. Helicrysum creşte şi înfloreşte frumos pe terenurile mijlocii, fertile, uşor calcaroase, însorite, cu umiditate moderată şi constantă. Înmulţirea şi cultura. Ca şi celelalte plante nemuritoare, Helichrysum se înmulţeşte prin seminţe, înfiinţarea culturii realizându-se prin plantarea de răsaduri. Semănatul în vederea producerii răsadurilor se face în sere, solarii sau răsadniţe, în cursul lunii martie. Temperatura optimă pentru germinaţia seminţelor este 18 °C, plantele răsar în 7–10 zile de la semănat. Răsadurile se repică după 2 săptămâni de la răsarire, de preferat în plăci alveolare sau ghivece mici, cu diametrul de 6–8 cm. 305

Plantarea răsadurilor la locul de cultură se face spre sfârşitul lunii mai la distanţele de 25–40 cm. Se aplică lucrările generale de îngrijire.

9.2.5. STATICE (LIMONIUM) – familia Plumbaginaceae Statice este un gen cu circa 150 specii anuale sau perene, originare din toate zonele globului. Dintre acestea, cea mai cultivată ca specie anuală este Statice sinuata L. (syn. Limonium sinuatum Mill.) – limba peştelui, statice, limonium. Particularităţi biologice. Este originară din bazinul mediteranean. Planta este foarte bine ramificată de la bază şi atinge înălţimea de 30–40 cm înălţime. Frunzele sunt penat sectate, cu marginea ondulată sau încreţită şi sunt grupate în rozete bazale din mijlocul cărora pornesc tulpinile florale ramificate, aripate, acoperite cu perişori aspri. Florile sunt foarte mici, înconjurate de bractei persistente foarte variat colorate şi grupate în cime corimbiforme ramificate; înfloresc din iunie până toamna târziu. Exigenţe ecologice. Preferă solurile uşoare, potrivit de fertile, calcaroase, bine drenate şi însorite. Plantele sunt foarte sensibile la băltirea apei care determină putrezirea rapidă a bazei tulpinilor. Înmulţirea şi cultura. Plantele de Statice se înmulţesc foarte uşor prin seminţe, înfiinţarea culturilor făcându-se prin plantare de răsaduri produse direct în plăci alveolare sau ghivece cu diametrul de 6–8 cm, în sere în februarie – martie. Semănatul în vederea producerii răsadurilor se poate face şi în lădiţe sau în solarii şi răsadniţe, în acelaşi interval de timp; în acest caz însă, este de preferat ca repicarea răsadurilor să se facă în plăci alveolare sau ghivece mici cu diametrul de 6–8 cm. Temperatura optimă pentru germinaţia seminţelor este18–20 °C, plantele răsar în 10–14 zile de la semănat. Plantarea răsadurilor în câmp se face în cursul lunii mai, după ce a trecut pericolul brumelor târzii, la distanţele de 25–40 cm. Se aplică lucrările generale de îngrijire.

Rezumat Imortelele sunt deosebit de apreciate ca flori tăiate uscate, grație caracterului persistent ale bracteelor și inflorescențelor. Ele sunt întâlnite însă și în decorul estival al parcurilor și grădinilor. Sunt specii termofile și iubitoare de lumină; au nevoie de soluri mijlocii, fertile, bine drenate, cu umiditate moderată la început şi mai scăzută în partea a doua a verii. Din punct de vedere tehnologic imortelele sunt tratate ca specii anuale. Înființarea culturilor se face numai prin plantarea de răsaduri, spre sfârșitul lunii mai, după trecerea pericolului brumelor și înghețurilor târzii. Recoltarea florilor destinate uscării se face numai pe timp însorit şi uscat, spre orele amiezii, după ce s-a zvântat roua sau urmele de apă din precipitaţii. Uscarea imortelelor după recoltare se realizează fie în mod natural, prin expunerea la aer, fie artificial, prin folosirea unor desicanţi. Spaţiile destinate uscării florilor tăiate trebuie să fie răcoroase, foarte bine aerisite, uscate şi întunecoase. Întrebări: 1. Cum caracterizați exigențele ecologice ale imortelelor ? 306

2. Cum și când se înființează culturile la speciile cu flori nemuritoare ? 3. Care sunt lucrările de îngrijire aplicate în culturile de imortele ? 4. Recunoașteți speciile de imortele prezentate folosindu-vă de planșele color de pe CD-ul atașat la sfârșitul cursului. Bibliografie 1. 2. 3. 4. 5.

Băla Maria, 2007. Floricultură generală şi specială. Ed de Vest, Timişoara. Cantor Maria, 2003. Floricultură generală şi specială. Ed. Risoprint, Cluj–Napoca. Şelaru Elena, 2007. Cultura florilor de grădină. Ed. Ceres, Bucureşti. Toma Fl., 2003. Floricultură şi gazon. Vol. I, Ed. Cris Book Universal Bucureşti.

Toma Fl., 2003. Floricultura şi gazon. Vol. II, Ed. Universitas Company Bucureşti. 6. Toma Fl., 2005. Îngrijirea şi pregătirea pentru iarnă a speciilor floricole din parcuri şi grădini. Ed. Lucman Bucureşti.

7. Toma Fl., 2009. Floricultură și Artă florală. Vol. I și IV. Ed. InvelMultimedia București.

9.3. SPECII FLORICOLE DE MOZAIC Speciile floricole de mozaic sunt caracterizate prin însuşiri deosebite ale frunzelor, atât în privinţa formei cât şi a coloritului. Sunt plante de talie mică, cu un grad mare de ramificare a lăstarilor, caracteristici necesare pentru realizarea acoperirii integrale a solului în amenajările în care sunt folosite. Florile sunt puţin însemnate decorativ şi se renunţă la ele prin lucrările de tundere a lăstarilor; aceste lucrări au ca scop principal limitarea înălţimii plantelor şi menţinerea desenelor şi formelor proiectate în cadrul covorului floral. Tunderea plantelor se face la interval de circa 3 săptămâni pe tot parcursul sezonului cald, folosind foarfeci speciale şi scânduri groase pe care se sprijină muncitorii în timpul lucrului. Menţinerea formei şi înălţimii proiectate pentru covorul vegetal este o operaţie dificilă, care presupune experienţă şi dexteritate. Plantele de mozaic se utilizează cu precădere în amenajarea covoarelor (mozaicurilor) florale dar pot fi întâlnite şi în cadrul arabescurilor, rondurilor sau bordurilor. O altă utilizare, mai recentă, a plantelor de mozaic, constă în realizarea de diferite figuri (sferă, con, scări, construcţii, păsări, animale, oameni, etc.). Întrucât un covor floral bine realizat presupune acoperirea integrală a solului distanţele de plantare sunt foarte mici, respectiv 5–10 cm. În acelaşi scop, plntele trebuie să aibă un grad mare de ramificare, lucru care se realizează prin ciupiri repetate ale materialului săditor. Deşi perene în zonele de origine, speciile de mozaic sunt tratate din punct de vedere tehnologic ca plante anuale. Se înmulţesc frecvent prin butaşi de vârf de lăstari şi numai ocazional prin seminţe. Pentru producerea butaşilor se prelevează vârfuri de lăstari vara, de la cele mai frumoase plante aflate în câmp; aceştia se pun la înrădăcinat în nisip, perlit sau turbă fibroasă. După înrădăcinare butaşii se plantează în ghivece mici, cu diametrul de 6–8 307

cm şi se ciupesc de mai multe ori până la venirea frigului, în vederea ramificării. Peste iarnă plantele proaspăt obţinute în urma butăşirii, care constituie de fapt plantele mamă pentru viitoarele butăşiri, se păstrează în sere temperate, la temperatura de 10–16 °C. Spre sfârşitul lunii ianuarie plantele mamă se trec în sere calde (20–22 °C) şi de la ele se prelevează mai multe serii de butaşi care se pun la înrădăcinat. Aceşti butaşi se plantează după înrădăcinare în ghivece mici cu diametrul de 6–8 cm şi se ciupesc de mai multe ori până la plantarea în câmp, în vederea unei ramificări cât mai bogate. Prin urmare, în cazul înmulţirii vegetative, materialul biologic folosit pentru înfiinţarea culturilor sau a decorului cu plante de mozaic este reprezentat de plante tinere, bine ramificate, obţinute prin butăşire. Înmulţirea prin seminţe practicată ocazional la unele specii (Cineraria, Coleus) prezintă aceleaşi caracteristici ca la speciile anuale decorative prin flori.

9.3.1. ALTERNANTHERA – familia Amaranthaceae Genul Alternanthera reuneşte circa 170 specii erbacee, anuale sau perene, originare din Brazilia, Australia şi Africa, cea mai frecvent cultivată ca plantă de mozaic fiind Alternathera amoena Voss. – Alternanthera. Particularităţi biologice. Planta este puternic ramificată de la bază, atinge înălţimea de 10–15 cm şi este pubescentă la bază şi glabră spre vârf. Frunzele sunt mici, peţiolate, lanceolat–lineare, colorate în roşu de diferite nuanţe, unicolore sau pestriţe. Se întâlnesc mai multe varietăţi: ‘rosea’ (frunze roz), ‘amabilis’ (frunze roşii–portocalii striate cu pete verzi–argintii), ‘juwel’ (frunze late, colorate în roşu–carmin). Exigenţe ecologice. Alternanthera manifestă exigenţe ridicate în raport cu factorul temperatură, plantele fiind afectate chiar şi la cele mai uşoare brume. Preferă solurile însorite, fertile, calcaroase care favorizează intensificarea coloritului frunzelor. Înmulţirea şi cultura. Alternanthera se înmulţeşte numai prin butaşi de vârf de lăstari. Butaşii destinaţi producerii plantelor mamă se prelevează de la plantele din teren în iulie – august. La o temperatură a substratului de 20–22 °C butaşii înrădăcinează în 5–10 zile. Peste iarnă plantele mamă se menţin în sere temperate, la temperatura de 14–15 °C. Spre sfârşitul lunii ianuarie plantele mamă se trec în sere calde, la temperatura de 20–22 °C, unde se fac mai multe serii de butaşi până în luna aprilie. De la o singură plantă se pot obţine, în medie, 20–30 butaşi pe un sezon de butăşire. După înrădăcinare butaşii se plantează în ghivece mici cu diametrul de 5–6 cm şi se ciupesc de 3–4 ori până la plantarea la locul de cultură. Pe lângă ciupiri, îngrijirea tinerelor plante obţinute din butaşi presupune udatul cu regularitate şi călirea plantelor, cu 5–6 zile înainte de plantarea în câmp. Plantarea la locul de cultură şi, în consecinţă, înfiinţarea decorului nu se poate face mai devreme de sfârşitul lunii mai – începutul lunii iunie. Distanţele de plantare sunt mici, de 10–15 cm. Lucrările de îngrijire aplicate plantelor în formaţiunile de decor în care sunt amplasate constau în udatul cu regularitate şi tunderea.

9.3.2. CINERARIA – familia Compositae Cineraria include un număr impresionant de specii (în jur de o mie, după unii autori) anuale sau perene, erbacee sau suffrutescente, originare din toate zonele 308

globului. Pentru decorul parcurilor şi grădinilor este frecvent utilizată ca plantă de mozaic specia Cineraria maritima L. – cineraria. Particularităţi biologice. Planta este suffrutescentă, cu tulpina puţin ramificată, atingând înălţimea de 40–60 cm. Frunzele sunt penat–sectate, cu lobii trilobaţi sau întregi, acoperite ca şi tulpina cu perişori numeroşi, lânoşi, argintii. Florile, tubuloase, de culoare galbenă, sunt grupate în calatidii mici, reunite la rândul lor în corimbe şi nu prezintă importanţă decorativă. Exigenţe ecologice. Preferă solurile mijlocii, însorite, ferite de vânturi puternice. Este rezistentă la secetă şi prezintă, de asemenea, o adaptare mai bună la temperaturile scăzute. În zonele cu climat mai blând poate fi cultivată şi ca specie perenă cu condiţia unei uşoare protejări peste iarnă cu materiale organice (frunze, paie, rumeguş). Înmulţirea şi cultura. Cineraria se poate înmulţi atât vegetativ, prin butaşi de vârfuri de lăstari cât şi generativ, prin seminţe. Înmulţirea vegetativă se realizează după aceeaşi tehnologie descrisă la Alternathera, numărul de butaşi care pot fi prelevaţi de la o plantă mamă într-un sezon de butăşire fiind de 15–20. Temperatura optimă pentru înrădăcinarea butaşilor este 18–20 °C, butaşii înrădăcinează în 14–18 zile. Semănatul în vederea producerii răsadurilor se face în sere, în lădiţe, în lunile februarie – martie. Temperatura optimă pentru germinaţia seminţelor este 18–20 °C, plantele răsar în 7–14 zile de la semănat. Repicatul răsadurilor este posibil după 3–4 săptămâni şi este de preferat să se facă direct în ghivece mici, cu diametrul de 6–8 cm. Răsadurile se ciupesc de 1–2 ori pentru obţinerea unei ramificări mai bogate a plantelor. Plantarea plantelor obţinute din butaşi sau a răsadurilor în câmp se face spre sfârşitul lunii mai, la distanţele de 10–15 cm.

9.3.3. COLEUS – familia Labiatae Genul Coleus reuneşte circa 120 specii erbacee, anuale şi perene, originare din Africa şi Asia tropicală. Dintre acestea se cultivă frecvent ca plantă de mozaic sau ca plantă în ghivece pentru decorul interioarelor specia Coleus blumei Benth. (syn. C. hybridus Hort., Solenostemon scutellarioides Codd.). – urzicuţă, mireasă. Particularităţi biologice. Planta creşte până la 40–60 cm înălţime şi are tulpina tetramuchiată, mai mult sau mai puţin ramificată. Frunzele sunt mari, cordiforme, cu marginea crenată sau dinţată, unicolore sau pestriţe, gama culorilor şi nuanţelor fiind foarte largă: roşu, roz, galben, verde, violet. Lăstarii poartă spice erecte formate din flori mici, neînsemnate decorativ, colorate în alb, albastru sau violet. Exigenţe ecologice. Este foarte sensibilă la excesul de umezeală şi la temperaturile scăzute, planta fiind afectată chiar şi la temperaturi de 2 °C. Preferă solurile fertile, afânate, permeabile, însorite. Înmulţirea şi cultura. Plantele de Coleus se înmulţesc atât vegetativ, prin butaşi de vârfuri de lăstari, cât şi generativ, prin seminţe. Tehnologia de producere a butaşilor înrădăcinaţi este similară cu cea prezentată la Alternanthera. Numărul de butaşi ce pot fi prelevaţi de la plantele mamă într-un sezon de butăşire este de 20 iar temperatura de păstrare a plantelor mamă peste iarnă este 15–16 °C. La o tempeartură de 20–22 °C butaşii înrădăcinează în 10–12 zile. Semănatul se face în sere, în lădiţe, în februarie – martie. Temperatura optimă pentru germinaţia seminţelor este 20–22 °C, plantele răsar în 14–20 zile după semănat. 309

Repicatul răsadurilor se face după circa 4 săptămâni de la răsărire, de preferat în plăci alveolare sau ghivece mici, cu diametrul de 6–8 cm. Răsadurile se ciupesc de 2–3 ori până la plantarea în câmp. Plantarea butaşilor înrădăcinaţi sau a răsadurilor se face la începutul lunii iunie, la distanţele de 10–15 cm.

9.3.4. IRESINE – familia Amaranthaceae Genul Iresine cuprinde circa 75 specii erbacee sau suffrutescente, originare din America tropicală şi Australia. Dintre acestea, ca plante de mozaic se cultivă frecvent doar 2 specii: Iresine herbstii Hook. (syn. Achyranthes verschaffeltii Lem.) şi Iresine lindenii Van Hautte (syn. Achyranthes lindenii Hort.). – Iresine, Achyranthes. Particularităţi biologice. Iresine herbstii. Planta este bine ramificată şi atinge înălţimea de 25–30 cm. Frunzele sunt aproape rotunde, bipartite la vârf, colorate în roşu ca şi tulpina şi lăstarii. Iresine lindenii. Este mai înaltă decât specia precedentă, atingând înălţimea de 50–60 cm. Frunzele au nervaţiunea evidentă, sunt eliptice sau lanceolate, cu vârful ascuţit, colorate în roşu închis. Exigenţe ecologice. Este o plantă iubitoare de căldură, preferă solurile însorite, permeabile, reavene şi calcaroase. Înmulţirea şi cultura. Se înmulţeşte doar vegetativ prin butaşi de vârfuri de lăstari, producerea butaşilor înrădăcinaţi urmând aceleaşi verigi tehnologice prezentate la Alternanthera. Plantele mamă se păstrează peste iarnă în sere cu temperatura medie de 15–18 °C şi pot produce, într-un sezon de butăşire 15–20 butaşi. Butaşii înrădăcinează în 8–10 zile la o temperatură a substratului de 18–20 °C. Plantarea butaşilor înrădăcinaţi se face spre sfârşitul lunii mai – începutul lunii iunie, la distanţele de 10–15 cm. Se aplică lucrările de îngrijire specifice plantelor de mozaic.

9.3.5. SANTOLINA – familia Compositae Speciile genului Santolina, în număr de 70, sunt plante perene, cu tulpini suffrutescente şi puternic ramificate, originare din sudul Europei. Dintre acestea, se cultivă mai mult ca plante de mozaic speciile Santolina chamaecyparissus L. (syn. S. incana Lam.) şi Santolina viridis Willd. (syn. S. virens Mill.) – santolina. Particularităţi biologice. Santolina chamaecyparissus. Planta este puternic ramificată de la bază şi atinge înălţimea de 15–30 cm. Frunzele sunt cenuşiu– tomentoase ca şi tulpina, mici şi foarte numeroase, penat–sectate; foliolele sunt, la rândul lor, foarte mici, aproape cilindrice, cărnoase. Ele îşi păstrează caracteristicile decorative şi în timpul sezonului rece. Florile sunt mici, galbene, dispuse în calatidii terminale cu diametrul de 1 cm; înfloresc vara. Santolina viridis. Se deosebeşte de specia precedentă prin talia mai mare a plantei care poate ajunge până la 50 cm, frunzele fiind, de asemenea, mai mari şi colorate în verde intens. Diametrul calatidiilor este de 2,0–2,5 cm. Ambele specii au un miros plăcut de lămâiţă. Exigenţe ecologice. Solicită soluri însorite, uşoare, fertile, bine drenate. Înmulţirea şi cultura. Santolina se înmulţeşte frecvent prin butaşi de vârf de lăstari şi divizarea tufei. Tehnologia producerii butaşilor înrădăcinaţi este aceeaşi cu 310

cea descrisă la Alternanthera. Plantele mamă se menţin peste iarnă în sere reci, cu temperatura de 8–10 °C, de la o plantă mamă prelevându-se într-un sezon de butăşire circa 15 butaşi. La o temperatură a substratului de înrădăcinare de 18–20 °C butaşii înrădăcinează în 15–20 zile. Plantarea butaşilor înrădăcinaţi la locul de cultură se face spre sfârşitul lunii mai, la distanţele de 8–10 cm. Înmulţirea prin divizarea tufei se practică toamna sau primăvara devreme, diviziunile de plante fiind alcătuite din 4–5 lăstari înrădăcinaţi. Se aplică lucrările generale de îngrijire.

Rezumat Speciile floricole de mozaic sunt utilizate în decorul parcurilor și grădinilor datorită însușirilor deosebite ale formei și coloritului frunzelor. Ele sunt utilizate cu precădere în amenajarea covoarelor (mozaicurilor) florale dar pot fi întâlnite şi în cadrul arabescurilor, rondurilor sau bordurilor. O altă utilizare, mai recentă, a plantelor de mozaic, constă în realizarea de diferite figuri (sferă, con, scări, construcţii, păsări, animale, oameni, etc.). Speciile floricole de mozaic sunt plante pretențioase față de temeperatură și lumină; solicită, de asemenea, multă apă și au nevoie de soluri ușoare, fertile, drenate. Plantele de mozaic se înmulţesc frecvent prin butaşi de vârf de lăstari şi numai ocazional prin seminţe. Butașii înrădăcinați se produc în sere sau solarii încălzite și se ciupesc de mai multe ori până la plantarea în câmp, în vederea unei ramificări cât mai bogate, care să permită acoperirea integrală a solului. Tot pentru acoperirea integrală a solului, distanţele de plantare ale materialului biologic (plante tinere, bine ramificate, obţinute prin butăşire) sunt foarte mici, respectiv 5–10 cm. Îngrijirea plantelor de mozaic are în vedere, pe lângă lucrările cu caracter general, tunderea în vederea limitării înălţimii plantelor şi menţinerii desenelor şi formelor proiectate în cadrul covorului floral. Tunderea plantelor se face la interval de circa 3 săptămâni pe tot parcursul sezonului cald, folosind foarfeci speciale. Întrebări: 1. Prin ce impresionează speciile floricole de mozaic și care sunt formațiunile de decor în care acestea sunt întâlnite ? 2. Cum caracterizați exigențele ecologice ale plantelor de mozaic ? 3. Care este materialul biologic folosit pentru înființarea decorului cu plante de mozaic ? 4. Care este principala lucrare de îngrijire aplicată în covoarele florale ? Detaliați. 5. Recunoașteți speciile floricole de mozaic prezentate folosindu-vă de planșele color de pe CD-ul atașat la sfârșitul cursului. Bibliografie 1. Băla Maria, 2007. Floricultură generală şi specială. Ed de Vest, Timişoara. 2. Cantor Maria, 2003. Floricultură generală şi specială. Ed. Risoprint, Cluj–Napoca. 3. Şelaru Elena, 2007. Cultura florilor de grădină. Ed. Ceres, Bucureşti.

311

4. Toma Fl., 2003. Floricultură şi gazon. Vol. I, Ed. Cris Book Universal Bucureşti. 5. Toma Fl., 2003. Floricultura şi gazon. Vol. II, Ed. Universitas Company

Bucureşti. 6. Toma Fl., 2005. Îngrijirea şi pregătirea pentru iarnă a speciilor floricole din

parcuri şi grădini. Ed. Lucman Bucureşti. 7. Toma Fl., 2009. Floricultură și Artă florală. Vol. I și IV. Ed. InvelMultimedia București.

9.4. SPECII FLORICOLE BIENALE Speciile floricole bienale sunt prezente în decorul parcurilor şi grădinilor o perioadă mai scurtă, înflorind abundent de primăvara timpuriu până la debutul verii, la sfârşitul primăverii sau în prima parte a verii. Excepţie face Althea rosea la care înflorirea se întinde pe o perioadă mai îndelungată, de la începutul verii până toamna târziu. Înmulţirea speciilor floricole bienale se realizează prin seminţe, semănate vara, pe brazde în pepinieră, în vederea producerii de răsaduri. Culturile la speciile bienale se înfiinţează aşadar numai prin plantare de răsaduri. Durata producerii răsadurilor şi momentul semănatului în intervalul de vară este specific pentru fiecare specie. Pregătirea terenului pentru producerea răsadurilor trebuie să aibă în vedere realizarea unui pat germinativ foarte bun pentru seminţe, cu umiditate moderată dar constantă şi ferit de expunerea directă la razele solare. Semănatul în vederea producerii răsadurilor se face în rânduri distanţate la 10–15 cm, răsadurile repicându-se după 4–5 săptămâni de la răsărire, fie pe brazde în pepinieră la distanţele de 10–25 cm (între rânduri şi între plante pe rând) fie în plăci alveolare sau ghivece mici cu diametrul de 6– 8 cm. Terenul destinat plantării răsadurilor se pregăteşte după aceeaşi tehnologie ca şi în cazul speciilor anuale. Plantarea răsadurilor şi, deci înfiinţarea culturilor (decorului), la speciile bienale se realizează, cel mai corect, toamna, la sfârşitul lunii septembrie – începutul lunii octombrie. În mod excepţional, plantarea răsadurilor se poate face şi primăvara foarte devreme, de îndată ce timpul permite. În acest caz însă vom avea grijă ca iernarea răsadurilor să se facă afară pentru a da posibilitatea plantelor să îşi parcurgă procesul de vernalizare, necesar pentru înflorirea abundentă în anul următor. Ciclul biologic al plantelor bienale presupune parcurgerea a două etape distincte, desfăşurate pe parcursul a doi ani calendaristici. Prima etapă se desfăşoară în primul an, din vară, de când se produc răsadurile până iarna, când are loc fenomenul de vernalizare. În momentul plantării, o plantă de calitate se află în stadiul de rozetă cu 1–2 flori. Cea de-a doua etapă se desfăşoară anul următor de cultură, când plantele ajung la înflorirea maximă şi la fructificare. Această a doua etapă se încheie fie la sfârşitul primăverii, odată cu apariţia temperaturilor foarte ridicate (Bellis, Myosotis, Viola), fie în prima parte a verii (Campanula, Cheiranthus, Digitalis, Lunaria) fie la sfârşitul verii – toamna (Althaea). Speciile floricole bienale nu manifestă exigenţe deosebite în relaţia cu factorii de mediu, fiind în general, plante puţin pretenţioase. Distanţele de plantare variază foarte mult în funcţie de specie şi talia plantei, de la 10–15 cm (Bellis, Myosotis) la 50–70 cm (Althaea). Sunt plante cu o variabilitate însemnată în privinţa taliei, aceasta condiţionând posibilităţile de utilizare: platbande, 312

borduri, pete florale şi ronduri pentru speciile şi soiurile pitice şi borduri mixte, grupuri sau exemplare solitare pentru speciile şi soiurile înalte.

9.4.1. ALTHAEA – familia Malvaceae Genul Althaea reuneşte circa 25 specii erbacee sau suffrutescente originare din Europa şi Asia, cea mai cultivată ca bienală fiind specia Althaea rosea Cav. (syn. Alcea rosea L.). – nalbă de grădină. Particularităţi biologice. Planta creşte sub formă de tufă de lăstari viguroasă, cu înălţimea cuprinsă între 100 şi 200 cm; atât tulpina cât şi ramificaţiile şi frunzele sunt păroase. Frunzele sunt peţiolate, cordiforme, cu marginea ondulată sau franjurată, mai mari la bază şi mai mici spre vârf. Florile sunt simple sau involte, scurt pedicelate, grupate în spice terminale de 80–100 cm lungime. Coloritul florilor variază foarte mult, întâlnindu-se nuanţe foarte diferite de roşu, roz, galben, albastru, violet spre negru, alb şi poate fi unicolor sau pestriţ. Înflorirea are loc din a doua decadă a lunii iunie până toamna târziu, la căderea brumelor. Exigenţe ecologice. Nalba de grădină creşte şi înfloreşte frumos pe solurile fertile, permeabile, însorite, ferite de curenţii de aer. Înmulţirea şi cultura. Ca orice bienală, nalba de grădină se înmulţeşte prin seminţe. Semănatul se face pe brazde în pepinieră, în lunile mai – iunie, în rânduri distanţate la 10–15 cm. Temperatura optimă pentru germinaţia seminţelor este 18 °C, plantele răsar în 6–10 zile de la semănat. Răsadurile se repică după circa o lună de la răsărire, tot pe brazde în pepinieră, la distanţele de 20–25 cm. Plantarea răsadurilor la locul de cultură se face la începutul lunii octombrie sau primăvara devreme în anul următor, la distanţele de 50–70 cm. Se aplică lucrările generale de îngrijire specifice culturilor efectuate în câmp.

9.4.2. BELLIS – familia Compositae Genul Bellis include circa 75 specii erbacee, perene, originare din toate zonele globului. Specia cea mai cultivată ca plantă bienală este Bellis perennis L. – părăluţe, bănuţei, busculiţe, bumbişori. Particularităţi biologice. Planta, înaltă de 10–15 cm, are o tulpină foarte scurtă pe care se inseră în rozetă frunzele sesile, obovate sau spatulate. Din mijlocul acestei rozete pornesc tije florale cilindrice, glabre sau uşor păroase, ce se termină cu calatidii de 0,5–3,0 cm diametru. Florile tubuloase sunt colorate cel mai adesea în galben iar florile marginale (ligulele), dispuse pe 2 sau mai multe rânduri, sunt colorate în nuanţe diferite de roz, roşu sau alb. Chiar dacă la unele soiuri pot să apară sporadic 1–2 flori din toamnă, înflorirea abundentă se produce primăvara, din martie până în iunie. Exigenţe ecologice. Părăluţele sunt plante puţin pretenţioase; totuşi ele preferă solurile însorite, uşoare, afânate şi cu umiditate moderată dar constantă. Căldurile excesive determină diminuarea accentuată a numărului de flori, motiv pentru care părăluţele nu pot fi folosite pentru decorul estival. Înmulţirea şi cultura. Seminţele reprezintă materialul biologic prin care se realizează înmulţirea părăluţelor. Înfiinţarea culturilor se face prin plantare de răsaduri produse pe brazde în pepinieră, vara, în lunile iulie – august. 313

Temperatura optimă pentru germinaţia seminţelor este 18–20 °C, plantele răsar în 7–10 zile de la semănat. Răsadurile se repică după circa 3 săptămâni de la răsărire, fie pe brazde în pepinieră, la distanţele de 10 cm, fie în plăci alveolare sau ghivece cu diametrul de 6–8 cm. Indiferent de varianta aleasă terenul pe care se vor amplasa răsadurile se umbreşte. Plantarea răsadurilor la locul de decor se face în intervalul septembrie – octombrie, la distanţele de 15–20 cm.

9.4.3. BRASSICA – familia Cruciferae Genul Brassica include circa 180 specii şi varietăţi de plante anuale sau bienale, originare din bazinul mediteranean. Principala specie cunoscută – Brassica oleracea L. prezintă mai multe varietăţi cu importanţă legumicolă deosebită. Se cunoaşte însă şi o varietate cu importanţă ornamentală – varietatea ‘decora’ – varză ornamentală. Particularităţi biologice. Planta prezintă în primul an (când este cultivată pentru valoarea decorativă) o tulpină îngroşată, înaltă de 10–15 cm la soiurile pitice şi 60–80 cm la soiurile înalte, cultivate pentru valorificarea ca flori tăiate; pe această tulpină se inseră frunzele dispuse în rozetă. Frunzele au forme, mărimi şi culori diferite, fiind glabre şi netede, ondulate sau franjurate, în funcţie de soi. Coloritul frunzelor este mai viu în zonele caracterizate prin diferenţe mai mari de temperatură între zi şi noapte. Exigenţe ecologice. Varza ornamentală se caracterizează prin exigenţe mici în privinţa factorului temperatură, plantele suportând bine temperaturile apropiate de 0 °C. Solicită însă soluri fertile, însorite, reavene, cu pH neutru, uşor alcalin. Înmulţirea şi cultura. Spre deosebire de celelalte specii bienale, varza ornamentală prezintă importanţă decorativă în primul an iar în cel de-al doilea an formează flori, fructe şi seminţe. Culturile de varză ornamentală se înfiinţează prin plantarea de răsaduri produse în sere, în lădiţe în cursul lunii februarie, după tehnologia specifică plantelor anuale. Temperatura optimă pentru germinaţia seminţelor este 15–16 °C, plantele răsar în 6–8 zile de la semănat. Repicatul răsadurilor se face după circa 3 săptămâni de la răsărire, în lădiţe sau cel mai bine direct în plăci alveolare sau ghivece mici cu diametrul de 6–8 cm. Plantarea răsadurilor în câmp se face în cursul lunii aprilie, la distanţele de 30–50 cm, în funcţie de talia plantei. Se aplică lucrările generale de îngrijire: afânarea solului, combaterea buruienilor, udatul cu regularitate, fertilizările faziale lunare.

9.4.4. CAMPANULA – familia Campanulaceae Genul Campanula reuneşte circa 200 specii erbacee, anuale, bienale şi perene, originare din bazinul mediteranean. Dintre acestea, cea mai cultivată ca plantă bienală este specia Campanula medium L. – clopoţei de grădină. Particularităţi biologice. Planta, înaltă de 40–60 cm, este în întregime păroasă şi are un port piramidal. Frunzele sunt oval–lanceolate, cu marginea neregulat dinţată, dispuse în rozetă la baza plantei şi altern pe tulpina florală. Florile sunt campanulate, foarte variat colorate (albastru, alb, roz, violet), mari (4–5 cm lungime) şi dispuse în raceme terminale lungi şi dense; înfloresc în iunie – august. Exigenţe ecologice. Clopoţeii sunt plante puţin pretenţioase; preferă solurile însorite şi permeabile, situate în zonele cu primăveri răcoroase. Tolerează şi semiumbra. 314

Înmulţirea şi cultura. Culturile şi loturile de decor cu plante de Campanula se înfiinţează prin plantare de răsaduri produse vara, în iunie – iulie, pe brazde semiumbrite, în pepinieră. Temperatura optimă pentru germinaţia seminţelor este 16–18 °C, plantele răsar în 10–12 zile de la semănat. Repicatul răsadurilor este posibil după circa 4 săptămâni de la răsărire şi se face fie pe brazde semiumbrite în pepinieră, la distanţele de 10–15 cm, fie în plăci alveolare sau ghivece mici, cu diametrul de 6–8 cm, care se amplasează, de asemenea, pe brazde în pepinieră, în condiţii de semiumbră. Plantarea răsadurilor la locul de cultură sau decor se face toamna în octombrie, la distanţele de 25–30 cm. Mai rar, răsadurile se pot planta şi în primăvara următoare, foarte devreme. Se aplică lucrările generale de îngrijire.

9.4.5. CHEIRANTHUS – familia Cruciferae Genul Cheiranthus include circa 10 specii erbacee sau suffrutescente, originare din America de Nord, Europa şi Asia. Dintre acestea, cea mai cultivată ca plantă bienală este specia Cheiranthus cheiri L. (syn. Erysimum cheiri Crantz.). – micşunele. Particularităţi biologice. Tulpina este suffrutescentă, ramificată de la bază şi atinge înălţimea de 25–50 cm. Frunzele sunt lanceolate, late sau înguste, colorate în verde intens. Florile, asemănătoare celor de mixandre, sunt discret parfumate şi grupate în raceme alungite; înfloresc primăvara, din martie până în mai. Exigenţe ecologice. Preferă solurile însorite, mijlocii, calcaroase. Suportă seceta şi temperaturile scăzute. Înmulţirea şi cultura. Înmulţirea micşunelelor se realizează prin seminţe. Producerea răsadurilor se realizează pe brazde în pepinieră sau în răsadniţe reci, în condiţii de semiumbră, epoca optimă pentru semănat fiind intervalul mai – iunie. Temperatura optimă pentru germinaţia seminţelor este 16–18 °C, plantele răsar în 6–8 zile de la semănat. Repicatul răsadurilor se face după 3–4 săptămâni de la răsărire, fie pe brazde semiumbrite în pepinieră, la distanţele de 10–15 cm, fie în plăci alveolare sau ghivece cu diametrul de 6–8 cm. Plantarea răsadurilor se face în septembrie–octombrie, la distanţele de 25–30 cm. Se aplică lucrările generale de îngrijire.

9.4.6. DIANTHUS – familia Caryophyllaceae Dintre cele peste 300 specii ale genului Dianthus cea mai cultivată ca plantă ca bienală este specia Dianthus barbatus L., originară din bazinul mediteranean şi Asia Mică – garoafă turcească. Particularităţi biologice. Garoafa turcească este puternic ramificată de la bază şi are tulpinile drepte, noduroase, rigide, garnisite cu frunze lanceolate, mici, sesile, aşezate opus. Frunzele bazale sunt tot lanceolate dar scurt peţiolate, mai mari şi aşezate în rozetă. Florile sunt numeroase, mici şi grupate în cime corimbiforme mari, cu diametrul de până la 10–12 cm, colorate foarte diferit, unicolore sau pestriţe; înfloresc din mai până în iulie. Exigenţe ecologice. Deşi este o plantă puţin pretenţioasă, garoafa turcească preferă totuşi solurile luto–nisipoase, însorite. Înmulţirea şi cultura. Semănatul în vederea producerii răsadurilor se face pe brazde în pepinieră, în mai – iunie, în condiţii de semiumbră. Temperatura optimă 315

pentru germinaţia seminţelor este 16–18 °C, plantele răsar în 8–10 zile de la semănat. Răsadurile se repică după circa o lună de la răsărire, fie pe brazde în pepinieră, la distanţele de 15–20 cm, fie în plăci alveolare sau ghivece mici cu diametrul de 6–8 cm. Plantarea răsadurilor la locul de decor se face toamna, în septembrie – octombrie, cu 2–3 săptămâni înaintea de venirea frigului, la distanţele de 20–30 cm. Pentru soiurile cultivate ca anuale semănatul se face în sere, în lădiţe în februarie, după tehnologia specifică plantelor anuale. Se aplică lucrările generale de îngrijire.

9.4.7. DIGITALIS – familia Scrophulariaceae Genul Digitalis reuneşte circa 22 specii erbacee, bienale sau perene, cu sevă toxică, originare din Europa şi Asia, cea mai cunoscută specie bienală fiind Digitalis purpurea L. – degeţel, degetar, degetariţă. Particularităţi biologice. Planta este în întregime pubescentă, cenuşiu– tomentoasă, având tulpina neramificată şi înaltă de 50–150 cm. Frunzele bazale sunt ovate şi dispuse în rozetă iar cele caulinare sunt lanceolate şi dispuse altern; ambele tipuri de frunze au nervaţiunea proeminentă şi marginea dinţată sau crenată. Florile sunt bilabiate, cu corola tubulos–campanulată, având diametrul de 2–3 cm şi lungimea de 4– 5 cm; sunt dispuse lax şi uniserial într-un racem spiciform cu lungimea de până la 50– 60 cm. Coloritul florilor este foarte variat: roşu, roz, violet, pătat cu striuri circulare brune înconjurate de un cerc alb. Florile se deschid eşalonat, din iunie până în august. Exigenţe ecologice. Preferă solurile fertile, permeabile, însorite, cu umiditate moderată. Tolerează bine şi semiumbra. Înmulţirea şi cultura. Înfiinţarea culturii se face prin plantare de răsaduri produse pe brazde semiumbrite în pepinieră, în lunile mai – iunie. Temperatura optimă pentru germinaţia seminţelor este 16–18 °C, plantele răsar în 14–20 zile de la semănat. Răsadurile se repică după circa 4 săptămâni de la răsărire, fie pe brazde semiumbrite în pepinieră, la distanţele de 10–15 cm, fie în plăci alveolare sau ghivece cu diametrul de 6–8 cm, urmând ca în septembrie să se planteze la locul de decor, la distanţele de 30–50 cm, în funcţie de talia plantei. Se aplică lucrările generale de îngrijire.

9.4.8. LUNARIA – familia Cruciferae Genul Lunaria include 2 specii erbacee originare din Europa, dintre acestea cultivându-se ca plantă bienală specia Lunaria biennis Moench. (syn. L. annua L., L. inodora Lamk.) – pana zburătorului, moneda papei. Particularităţi biologice. Planta, înaltă de 80–100 cm, este uşor păroasă sau glabră şi are tulpina ramificată piramidal. Frunzele sunt alterne, oval–cordiforme, alungite, cu marginea neregulat dinţată, peţiolate la baza plantei şi sesile spre vârf. Florile sunt mici, colorate în roşu–violet, numeroase, grupate în panicule mari şi înfloresc în aprilie – iunie. Florile sunt urmate de fructe tip silicule mari, oval– aplatizate, cu membrană mătăsos–lucioasă, transparentă sau alb–sidefie, foarte apreciate în aranjamentele florale uscate. Exigenţe ecologice. Preferă solurile uşoare, însorite, potrivit de umede, fertile. Înmulţirea şi cultura. Se înmulţeşte prin seminţe semănate în luna iunie pe brazde semiumbrite, în pepinieră. Temperatura optimă pentru germinaţia seminţelor este 316

16–18 °C, plantele răsar în 10–14 zile de la semănat. Răsadurile se repică după circa 4 săptămâni, fie pe brazde în pepinieră, la distanţele de 10–15 cm, fie în plăci alveolare sau ghivece cu diametrul de 6–8 cm. Plantarea răsadurilor la locul de cultură se face toamna, în septembrie, la distanţele de 50 cm. Se aplică lucrările generale de îngrijire.

9.4.9. MYOSOTIS – familia Boraginaceae Genul Myosotis cuprinde circa 100 specii erbacee, anuale, bienale sau perene, originare din sudul Europei. Specia bienală cea mai cultivată este Myosotis alpestris Schmidt. – nu mă uita. Particularităţi biologice. Planta, având o înălţime medie de 20–25 cm, este puternic ramificată de la bază şi acoperită cu perişori aspri. Frunzele sunt mici, sesile, oval–lanceolate, dispuse altern. Florile sunt mici, grupate în cime scorpioide şi colorate, cel mai adesea, în albastru de diferite nuanţe; se cunosc şi soiuri cu florile colorate în alb şi roz. Înflorirea are loc din martie – aprilie până în iunie. Exigenţe ecologice. Deşi este o plantă puţin pretenţioasă, Myosotis preferă totuşi solurile fertile, uşor calcaroase, potrivit de umede din zonele cu primăveri răcoroase. Înmulţirea şi cultura. Myosotis se înmulţeşte prin seminţe semănate în lunile iunie – iulie, pe brazde semiumbrite în pepinieră, pentru producerea de răsaduri. Temperatura optimă pentru germinaţia seminţelor este 16–18 °C, plantele răsar în 14– 20 zile de la semănat. Repicatul răsadurilor se face după circa 4 săptămâni de la răsărire, fie pe brazde în pepinieră, la distanţele de 10 cm, fie în plăci alveolare sau ghivece cu diametrul de 6–8 cm. Plantarea răsadurilor la locul de decor se face în septembrie– octombrie, la distanţele de 10–15 cm. Se aplică lucrările generale de îngrijire.

9.4.10. VIOLA – familia Violaceae Genul Viola include circa 150 specii erbacee perene, originare din Europa şi Asia Centrală. Dintre acestea, foarte mult cultivată ca plantă bienală este specia Viola x wittrockiana Gams (syn. V. tricolor maxima Hort.) – panseluţe. Particularităţi biologice. Planta are înălţimea de 15–25 cm şi este bine ramificată de la bază; ramificaţiile sunt repente în treimea inferioară şi erecte spre vârf. Frunzele sunt verzi, lucioase, oblong–lanceolate sau oval–lanceolate, dinţate pe margini şi prevăzute cu 2 stipele mari la bază. Florile sunt dispuse axilar şi purtate de pedunculi lungi şi drepţi; sunt formate din 5 petale mari, inegale, unicolore, bicolore sau pestriţe; petala inferioară, care este cea mai mare este prevăzută cu un pinten mare la bază. Primele flori apar încă din toamnă dar înflorirea maximă are loc primăvara, în intervalul martie – iunie. În ultimul timp însă s-au creat hibrizi F1 care pot înflori bogat încă din toamnă. De asemenea, s-au creat soiuri care se comportă ca plante anuale, cu înflorire bogată în timpul verii (numai în zonele cu temperaturi moderate). Exigenţe ecologice. Panseluţele preferă solurile nisipo–lutoase, fertile, însorite, potrivit de umede din zonele cu primăveri lungi, răcoroase. Tolerează semiumbra dar nu suportă arşiţa puternică. Înmulţirea şi cultura. Producerea răsadurilor se realizează vara, în lunile iunie – iulie, pe brazde semiumbrite în pepinieră. Temperatura optimă pentru germinaţia seminţelor este 18 °C, plantele răsar în 14–20 zile de la semănat. Răsadurile se repică 317

după circa 4 săptămâni de la răsărire, fie pe brazde semiumbrite în pepinieră fie în plăci alveolare sau ghivece mici, cu diametrul de 6–8 cm. Plantarea răsadurilor la locul de decor se face toamna, în septembrie – octombrie, la distanţele de 15–25 cm. Pentru soiurile anuale, semănatul se face în intervalul decembrie – ianuarie, în lădiţe, în seră. După circa 4 săptămâni de la răsărire răsadurile se repică în plăci alveolare sau ghivece cu diametrul de 6–8 cm iar în cursul lunii aprilie se plantează în câmp. Se aplică lucrările generale de îngrijire.

Rezumat Speciile floricole bienale sunt întâlnite fie în decorul de primăvară fie în cel de vară al parcurilor și grădinilor; face excepție Althea, la care înflorirea debutează la începutul verii și se prelungește până toamna târziu. Sunt specii cu înflorire bogată și port variabil, de la portul pitic (Bellis, Myosotis, Viola), la portul mijlociu (Cheiranthus, Dianthus, Digitalis, Lunaria) sau foarte înalt (Althea). Exceptând varza decorativă, care din punct de vedere al producerii răsadurilor se comportă ca o specie anuală, la toate celelalte specii producerea răsadurilor se realizează vara, pe brazde în câmp, perioada optimă pentru plantarea răsadurilor la locul de decor fiind toamna, în septembrie – octombrie. Speciile floricole bienale sunt plante puțin pretențioase în raport cu factorii de mediu, solicitând doar lucrări de îngrijire cu caracter general. Ele pot fi în platbande, borduri, pete florale şi ronduri (speciile şi soiurile pitice) şi borduri mixte, grupuri sau exemplare solitare (speciile şi soiurile înalte). Întrebări: 1. Cum sunt grupate speciile floricole bienale în raport cu portul și perioada de înflorire ? 2. Care este materialul biologic utilizat pentru înființarea culturilor la speciile floricole bienale și când se produce acesta ? 3. Cum sunt definite plantele floricole bienale în raport cu factorii de mediu ? 4. Recunoașteți speciile floricole bienale prezentate folosindu-vă de planșele color de pe CD-ul atașat la sfârșitul cursului. Bibliografie 1. 2. 3. 4. 5.

Băla Maria, 2007. Floricultură generală şi specială. Ed de Vest, Timişoara. Cantor Maria, 2003. Floricultură generală şi specială. Ed. Risoprint, Cluj–Napoca. Şelaru Elena, 2007. Cultura florilor de grădină. Ed. Ceres, Bucureşti. Toma Fl., 2003. Floricultură şi gazon. Vol. I, Ed. Cris Book Universal Bucureşti.

Toma Fl., 2003. Floricultura şi gazon. Vol. II, Ed. Universitas Company Bucureşti. 6. Toma Fl., 2005. Îngrijirea şi pregătirea pentru iarnă a speciilor floricole din parcuri şi grădini. Ed. Lucman Bucureşti.

7. Toma Fl., 2009. Floricultură și Artă florală. Vol. I și IV. Ed. InvelMultimedia București.

318

9.5. SPECII FLORICOLE PERENE Speciile floricole perene reprezintă grupa cea mai numeroasă de plante întâlnite în decorul parcurilor şi grădinilor. Ele îşi desfăşoară ciclul biologic pe parcursul mai multor ani, înfloresc în fiecare an iar la unele dintre ele florile sunt urmate de seminţe ce pot fi folosite în procesul de înmulţire generativă. Plantele floricole perene se caracterizează printr-o foarte mare variabilitate a portului, formei, mărimii şi culorii florilor sau inflorescenţelor, perioadei şi duratei înfloririi. Spre deosebire de speciile anuale şi bienale, plantele perene parcurg anual o perioadă de repaus în timpul căreia au loc transformări fiziologice şi biochimice esenţiale pentru productivitatea şi calitatea înfloririi; această perioadă de repaus trebuie asigurată şi în cazul culturilor forţate care se practică la multe dintre speciile perene pentru obţinerea de flori în extrasezon. La unele specii este necesară o protejare a plantelor peste iarnă prin acoperirea cu materiale organice în timp ce la altele, mai sensibile la frig, organele subterane se scot toamna din teren şi se păstrează peste iarnă în spaţii protejate urmând ca primăvara, când timpul permite, să se replanteze la locul de cultură sau decor. Din punct de vedere fiziologic şi biochimic, organele subterane ale plantelor perene trec în timpul perioadei de repaus, prin transformări cantitative şi calitative cu importanţă deosebită în reluarea vegetaţiei şi înflorirea plantei. Repausul speciilor perene se desfăşoară la nivelul organelor subterane prin intermediul cărora se realizează înmulţirea vegetativă şi supravieţuirea plantelor în timpul sezonului cu condiţii climatice improprii vegetaţiei şi înfloririi. Aceste organe subterane, prevăzute cu muguri, au o conformaţie diferită fapt ce determină încadrarea speciilor perene în două mari grupe: hemicriptophyte şi geophyte.

9.5.1. SPECII FLORICOLE PERENE HEMICRIPTOPHYTE În cazul speciilor perene hemicriptopyte mugurii care asigură reluarea vegetaţiei în fiecare an sunt amplasaţi pe rădăcinile plantei sau la nivelul coletului, atât rădăcinile cât şi coletul fiind organe cu conformaţie normală, întâlnite la toate tipurile de plante. Majoritatea plantelor perene hemicriptophyte au perioada de repaus iarna, factorii determinaţi ai repausului fiind temperaturile scăzute şi excesul de umezeală. Aceste specii au, în marea lor majoritate, organele subterane rezistente la frigul de peste iarnă; unele dintre ele însă sunt mai sensibile la frig şi solicită o uşoară protejare peste iarnă, cu materiale organice (paie, frunze, rumeguş, etc.). Din punct de vedere al însuşirilor decorative hemicriptofitele din această grupă se caracterizează printr-o prezenţă îndelungată în decorul spaţiilor verzi, multe dintre ele impresionând atât în perioada de înflorire cât şi în perioada premergătoare sau următoare înfloririi, prin particularităţile portului şi ale frunzelor. Un număr restrâns de specii (Adonis, Corydalis, Erigeron, Iberis, Incarvillea, etc.) au repausul vara, pe fondul temperaturilor ridicate şi a uscăciunii; aceste specii îşi reiau vegetaţia toamna, la apariţia temperaturilor scăzute, însă creşterea activă, sesizabilă la suprafaţa solului se produce abia în primăvara următoare. Înmulţirea plantelor floricole perene hemicriptofite se realizează cel mai frecvent pe cale vegetativă, prin divizarea tufei, drajoni, marcotaj, butaşi. Chiar dacă 319

aceste metode de înmulţire vegetativă permit obţinerea unui număr restrâns de descendenţi ele asigură totuşi plante mari într-un interval scurt de timp, identice cu plantele mamă şi care adesea pot fi plantate direct la locul de decor. Foarte multe dintre speciile perene hemicriptophyte pot fi însă înmulţite prin seminţe; acestea se seamănă fie primăvara devreme în sere, în lădiţe, plăci alveolare sau ghivece, fie la începutul verii sau toamna pe brazde în pepiniere, în vederea producerii de răsaduri. Înmulţirea prin seminţe are avantajul că permite producerea unui număr mare de plante noi însă timpul necesar pentru ca acestea să ajungă la înflorire este mai lung. De aceea, la majoritatea speciilor materialul biologic obţinut din seminţe (dar şi prin anumite mijloace vegetative, ca de exemplu butaşi sau drajoni) se cultivă timp de 1–4 ani în pepinieră înainte de plantarea la locul de decor pentru ca plantele să ajungă la o creştere vegetativă suficient de mare pentru a avea un efect decorativ. Prin urmare, producerea materialului săditor la speciile perene hemicriptofite se realizează în două variante, conform schemei de mai jos (fig. 9.5.1.1.). Fig. 9.5.1.1. Schema de producere a materialului săditor la plantele floricole perene hemicriptophyte

Dat fiind faptul că speciile perene rămân pe aceeaşi suprafaţă mai mulţi ani, pregătirea terenului în vederea înfiinţării culturilor presupune executarea mai multor lucrări care permit asigurarea unui sol afânat în profunzime, fertil, permeabil, liber de boli şi dăunători (vezi capitolul 5). Formaţiunile de decor care includ plante floricole perene hemicriptophyte se refac cu plante tinere la interval de 4–5 până la 8–10 ani, în funcţie de specie. Utilizarea plantelor floricole hemicriptophyte este foarte variată. Ele se întâlnesc solitar şi în grupuri pe peluzele de iarbă sau de-a lungul aleilor de circulaţie, în borduri mixte, în rocării, în mascarea zidurilor sau în amenajarea marginilor lacurilor şi bazinelor. De asemenea, foarte multe dintre speciile hemicriptophyte sunt folosite ca flori tăiate.

9.5.1.1. ACHILLEA – familia Compositae Genul Achillea include circa 100 specii erbacee perene, medicinale şi ornamentale, originare din zonele temperate ale globului. Dintre speciile cu importanţă decorativă amintim: Achillea filipendulina Lam. (syn. A. eupatorium M.B.), Achillea ptarmica L. şi Achillea millefolium L. – coada şoricelului. 320

Particularităţi biologice. Achillea filipendulina. Planta formează o tufă viguroasă de lăstari, cu înălţimea de 150 cm şi diametrul de 60 cm. Lăstarii, ca şi frunzele, sunt acoperiţi în întregime cu perişori denşi, mătăsoşi, cenuşii. Frunzele sunt penat–sectate, cu foliolele puternic divizate, verzi–cenuşii, odorante. Florile sunt galbene, grupate în capitule reunite la rândul lor în corimbe dense, plate, cu diametrul de circa15 cm; înfloresc din iunie până în septembrie. Achillea ptarmica. Planta creşte până la 1 m înălţime şi 40 cm diametru, este pubescentă la bază şi glabră spre vârf. Frunzele sunt linear–lanceolate, glabre, sesile, fin serate pe margini. Florile sunt albe, grupate în capitule reunite la rândul lor în corimbe laxe, mai mult sau mai puţin sferice, mari; înfloresc din iunie până în octombrie. Achillea millefolium. Planta nu depăseşte 90 cm în înălţime şi 50 cm în diametru. Frunzele sunt penat–sectate, pubescente, verzi, cu foliolele lanceolate sau lineare. Florile sunt colorate în alb, roz, roşu sau galben şi sunt grupate în capitule reunite la rândul lor în corimbe dense, plate, cu diametrul de circa 8 cm; înfloresc din iunie până în august. Exigenţe ecologice. Deşi sunt plante puţin pretenţioase, Achillea preferă solurile însorite, cu fertilitate şi umiditate medie, bine drenate şi ferite de vânturi puternice. Înmulţirea şi cultura. Speciile de Achillea se înmulţesc atât vegetativ prin divizarea tufei cât şi generativ, prin seminţe. Divizarea tufei se face fie toamna, în septembrie – octombrie, fie primăvara devreme, în martie. Plantele mamă supuse divizării trebuie să aibă minim 4–5 ani; diviziunile de plante se plantează direct la locul de decor, la distanţele de 40–60 de cm, în funcţie de vigoarea soiului sau a speciei. Semănatul în vederea producerii răsadurilor se face primăvara în martie, în seră (în lădiţe), solarii sau răsadniţe. Temperatura optimă pentru germinaţia seminţelor este 18 °C, plantele răsar în 20–30 zile de la semănat. Răsadurile se repică pe brazde în pepiniere, în luna mai, după ce a trecut pericolul brumelor sau îngheţurilor târzii, la distanţele de 10–15 cm. După repicare răsadurile se ciupesc de 1–2 ori şi se îngrijesc până toamna sau în primăvara anului următor, când plantele rezultate se plantează la locul de decor, la distanţele de 40–60 cm. Se aplică lucrările generale de îngrijire.

9.5.1.2. ANEMONE – familia Ranunculaceae Genul Anemone curpinde circa 130 specii erbacee, hemicriptophyte sau geophyte, originare din regiunile temperate ale emisferei nordice. Dintre speciile hemicriptophyte, mai des întâlnite sunt speciile: Anemone pulsatilla L. (syn. Pulsatilla vulgaris Mill.) şi Anemone japonica L. – anemone, dediţei, floarea vântului. Particularităţi biologice. Anemone pulsatilla. Planta are o înălţime medie de 25 cm şi este mai puţin ramificată. Frunzele sunt pubescente, tripenat–sectate, cu foliolele filiforme, lineare. Florile sunt solitare, cu 6 petale eliptice, violet–purpurii şi staminele galbene; înfloresc în aprilie – mai. Anemone japonica. Planta este bine ramificată de la bază şi atinge 90 cm în înălţime şi 40 cm în diametru. Frunzele sunt trilobate, inegale, uşor dinţate pe margini. Florile, având 6 petale albe, roz, violet sau carmin şi staminele galbene, sunt grupate în umbele laxe; înfloresc în august – septembrie, plantele fiind decorative până la înflorire prin habitus şi frunze. 321

Exigenţe ecologice. Anemonele hemicriptophyte preferă solurile uşoare, cu umiditate moderată, însorite. Anemone japonica preferă semiumbra şi tolerează umbra. Înmulţirea şi cultura. Speciile hemicriptophyte de Anemone se înmulţesc atât prin seminţe cât şi prin divizarea tufei. Pentru producerea răsadurilor se seamănă pe brazde afară în pepinieră la începutul lunii iunie Anemone japonica şi în seră în lădiţe, în ianuarie – februarie Anemone pulsatilla. Temperatura optimă pentru germinaţia seminţelor este 18 °C pentru, plantele răsar în circa 30 zile de la semănat. Răsadurile se repică după circa 4 săptămâni de la răsărire în ghivece cu diametrul de 6–8 cm, plăci alveolare sau pe brazde în pepiniere unde se îngrijesc în pepinieră până în toamnă sau în primăvara anului următor când plantele pot fi plantate la locul de decor, la distanţele de 25–30 cm Anemone pulsatilla şi 40–50 cm Anemone japonica. Divizarea tufei se face toamna în septembrie, Anemone pulsatilla şi Anemone alpina şi primăvara devreme, Anemone japonica; este de preferat ca diviziunile de plante să se cultive un an în pepinieră înainte de plantarea la locul de decor. Lucrările de îngrijire au în vedere udatul, combaterea buruienilor, afânarea solului, fertilizarea fazială lunară cu îngrăşăminte minerale complexe.

9.5.1.3. AQUILEGIA – familia Ranunculaceae Aquilegia este un gen cu circa 120 specii erbacee sau suffrutescente, cu flori pintenate, originare din Europa, centrul Americii de Nord şi Asia, cea mai cunoscută fiind specia Aquilegia vulgaris L. – căldăruşe, cănăcei, ciocanaşi, ţurţălăi. Particularităţi biologice. Este originară din Europa. Planta, înaltă de 40–80 de cm, are tulpina ramificată mai mult în partea superioară. Frunzele bazale sunt mai mari şi dispuse în tufă iar cele caulinare sunt mai mici, dispuse altern. Ambele tipuri de frunze sunt colorate în verde intens pe partea superioară şi verde–glauc pe partea inferioară. Florile sunt pintenate, cu pintenii orientaţi în sus şi coloraţi, ca şi petalele, în nuanţe diferite de albastru, alb, roz, roşu, violet, unicolore sau pestriţe; sunt reunite în panicule laxe şi înfloresc în mai – iunie. Exigenţe ecologice. Căldăruşele sunt plante puţin pretenţioase dar cresc şi înfloresc mai frumos pe solurile nisipo–argiloase, umede, însorite sau semiumbrite. Înmulţirea şi cultura. Înmulţirea căldăruşelor se face fie pe cale generativă, prin seminţe, fie vegetativ, prin divizarea tufei. La înmulţirea prin seminţe semănatul se face în martie – aprilie, fie în răsadniţe reci, fie pe brazde în pepinieră. Pentru obţinerea a 1000 de plante sunt necesare 5 g seminţe. Temperatura optimă pentru germinaţia seminţelor este 16–18 °C, plantele răsar în 20–30 zile de la semănat. Răsadurile se repică după 4–5 săptămâni de la răsărire, pe brazde în pepinieră unde se îngrijesc până în primăvara sau toamna anului următor, când plantele pot fi plantate la locul de decor, la distanţele de 30–50 cm. Înmulţirea prin divizarea tufei asigură o uniformitate mai bună a materialului biologic şi se poate realiza fie toamna în septembrie – octombrie, fie primăvara devreme, în martie. Cel mai bine este ca diviziunile de plante să se planteze mai întâi în pepinieră, pentru un sezon de vegetaţie şi abia apoi să fie transplantate la locul de decor. Lucrările de îngrijire aplicate constau în udatul la nevoie, afânarea solului, combaterea buruienilor, fertilizarea fazială cu îngrăşăminte minerale complexe (10–15 g/mp) sau must de bălegar în diluţie de 1 la 10, câte 5–6 l/mp. Eliminarea florilor uscate 322

stimulează formarea de lăstari noi, purtători de flori. Primăvara devreme, înainte de reluarea vegetaţiei se elimină şi celelalte resturi vegetale uscate ale anului anterior.

9.5.1.4. ASTILBE – familia Saxifragaceae Genul Astilbe reuneşte circa 35 de specii erbacee, perene, originare din America de Nord şi Asia, cea mai cultivată fiind specia Astilbe japonica Gray – astilbe. Particularităţi biologice. Planta creşte sub formă de tufă de frunze din care pornesc tulpinile florale cu înălţimea de până la 40–50 cm. Frunzele sunt alterne, tripenat–sectate, cu foliolele ovate şi dentate, lucioase şi colorate în verde închis. Florile mici, cel mai adesea albe, au peţiolul roşu şi sunt grupate în inflorescenţe tip panicul spiciform, lax; sunt parfumate şi înfloresc în mai – iunie. Exigenţe ecologice. Plantele de Astilbe cresc şi înfloresc frumos pe solurile acide, mijlocii, bogate în humus, fertile, umede, umbrite sau semiumbrite. Se comportă bine şi în condiţii de plin soare dar numai pe solurile umede, humoase, afânate, acide, foarte bine drenate. Nu suportă solurile calcaroase, fiind prin excelenţă plante calcifuge. Înmulţirea şi cultura. Cel mai adesea înmulţirea se realizează vegetativ, prin divizarea tufei şi mai rar generativ, prin seminţe. Divizarea tufei se face toamna în septembrie sau primăvara în martie – aprilie, numai la plantele mature, suficient de mari (plante în vârstă de minim 4–5 ani). Diviziunile de plante se plantează direct la locul de decor, în gropi cu dimensiunile de 30/30/30 cm, în care s-au pus în prealabil 1–2 kg de turbă sau pământ de frunze bine descompuse şi 1–2 kg de mraniţă bine descompusă. Distanţele de plantare sunt 40– 50/40–50 cm. Imediat după plantare se udă bine, individual fiecare plantă. Înmulţirea prin seminţe este destul de dificilă, atât din punct de vedere al germinaţiei seminţelor, care sunt foarte mici, cât şi datorită creşterii lente a plantelor. Semănatul se face în seră în lădiţe, în substrat de turbă fibroasă, cel mai bine în luna martie, folosind circa 0,2 g seminţe pentru obţinerea a 1000 de plante. Temperatura optimă pentru germinaţia seminţelor este 18–20 °C, plantele răsar în 21–30 zile de la semănat. Repicarea răsadurilor este posibilă după 4–6 săptămâni şi este de dorit să se facă direct în plăci alveolare sau ghivece mici, cu diametrul de 6–8 cm. Spre sfârşitul lunii mai – început de iunie plantele se scot pe brazde în pepinieră, unde se îngrijesc timp de 1–2 ani înainte de plantarea la locul de decor. Plantarea materialului biologic obţinut din seminţe se va face respectând aceleaşi reguli ca şi la înmulţirea prin divizarea tufei. Se aplică lucrările generale de îngrijire: udatul cu regularitate astfel încât solul să fie permanent reavăn, afânarea solului, combaterea buruienilor, fertilizarea fazială lunară cu îngrăşăminte minerale complexe (10–20 g/mp) sau mraniţă bine descompusă (1–2 kg/mp). În zonele cu geruri puternice se recomandă protejarea uşoară a plantelor peste iarnă cu diferite materiale organice (frunze, rumeguş, crengi de brad, turbă).

9.5.1.5. BERGENIA – familia Saxifragaceae Genul Bergenia cuprinde circa 10 specii erbacee, perene, cu o tulpină târâtoare, rizomatoasă, pe care se inseră frunze mai mari sau mai mici, pieloase, persistente. Dintre acestea, cea mai răspândită este specia Bergenia crassifolia Fritsch. – crăciuniță. 323

Particularităţi biologice. Planta prezintă la suprafaţa solului o tulpină rizomatoasă, groasă, repentă, de pe care pornesc frunze mari, ovat–eliptice sau cordate, persistente, pieloase, lucioase şi tije florale înalte de până la 50 cm. Florile sunt mari, stelate, colorate în roz–liliachiu, grupate în corimbe paniculate terminale; înfloresc în martie – aprilie. Plantele sunt decorative şi în afara sezonului de înflorire prin caracterele frunzelor. Exigenţe ecologice. Crăciuniţele sunt plante puţin pretenţioase faţă de sol, preferă expoziţiile semiumbrite dar cresc şi înfloresc frumos şi în plin soare. Înmulţirea şi cultura. Plantele de Bergenia se înmulţesc atât pe cale vegetativă, prin divizarea tufei şi butaşi de fragmente din tulpina rizomatoasă, cât şi pe cale generativă, prin seminţe. Divizarea tufei se face toamna sau primăvara, diviziunile de plante plantându-se direct la locul de decor, la distanţele de 30–40 cm. Tulpina rizomatoasă, care cu timpul se degarniseşte de frunze, poate fi folosită la înmulţirea vegetativă, fragmentându-se în timpul verii şi tratând fragmentele rezultate ca butaşi de fragmente de lăstari. Înrădăcinarea acestor fragmente se face în pepinieră, pe substrat de nisip sau turbă. Plantarea fragmentelor de tulpină înrădăcinate la locul de decor se face în anul următor, primăvara sau toamna, la aceleaşi distanţe ca şi diviziunile de plante. Semănatul se face în martie – aprilie, în sere sau în răsadniţe calde, în plăci alveolare sau ghivece mici, cu diametrul de 6–8 cm, câte 2–3 seminţe la ghiveci (alveolă). Temperatura optimă pentru germinaţia seminţelor este 18–20 °C, plantele răsar în 15–20 zile de la semănat. Spre sfârşitul lunii mai, după o prealabilă aclimatizare, răsadurile se plantează pe brazde în pepinieră, unde se îngrijesc până în toamnă când pot fi plantate la locul definitiv. Se aplică lucrările generale de îngrijire.

9.5.1.6. CHRYSANTHEMUM – familia Compositae Dintre cele peste 150 de specii ale genului Chrysanthemum se cultivă frecvent ca plante perene speciile: Chrysanthemum leucanthemum L. (syn. C. maximum Ram) – margarete şi Chrysanthemum indicum L. (syn. C. japonicum Thumb.) – tufănele. Particularităţi biologice. Chrysanthemum leucanthemum. Talia plantei atinge 80–100 cm în înălţime şi 50 cm în diametru. Tulpinile sunt neramificate, garnisite cu frunze penat–sectate, verzi, lucioase. Florile sunt grupate în calatidii cu diametrul de 4– 5 cm, dispuse solitar în vârful tulpinilor florale. Ligulele sunt colorate în alb şi au mărimi diferite iar florile tubuloase sunt galbene. Înfloresc în iunie – august. Chrysanthemum indicum. Planta creşte sub formă de tufă bogată de lăstari, cu înălţimea variind între 20 şi 80 cm şi diametrul de 40–60 cm. Frunzele sunt penat– sectate, alterne, colorate în verde de diferite nuanţe şi lucioase sau uşor pubescente în funcţie de soi. Florile – ligulate şi tubuloase, colorate în nuanţe diferite de roz, roşu, galben, alb, violet, sunt grupate în calatidii de mărimi şi forme foarte diferite – plate (margarete), anemone, spider, globuloase, pompon. Înflorește în septembrie–noiembrie. Exigenţe ecologice. Speciile de Crysanthemum preferă solurile mijlocii, bogate în elemente fertilizante, permeabile, însorite, umede. Înmulţirea şi cultura. Speciile perene de Crysanthemum se înmulţesc cel mai adesea vegetativ, prin divizarea tufei sau drajoni şi mai rar generativ, prin seminţe. Divizarea tufei şi despărţirea drajonilor se fac primăvara, în aprilie, după reluarea vegetaţiei. Diviziunile de plante alcătuite din minim 5–6 lăstari cu rădăcinile aferente se 324

plantează direct la locul de cultură sau decor, la distanţele de 30–50 cm. Drajonii, cu sau fără rădăcini, se plantează mai întâi pe brazde în pepinieră, într-un sol nisipos, unde se îngrijesc un sezon de vegetaţie înainte de a fi plantaţi la locul definitiv. Înmulţirea prin seminţe se practică mai mult la Chrysanthemum leucanthemum. Semănatul se face în aprilie – iunie, în răsadniţe reci sau pe brazde în pepinieră. Temperatura optimă pentru germinaţia seminţelor este 18 °C, plantele răsar în 14–21 zile de la semănat. Răsadurile se repică după 3–4 săptămâni de la răsărire, pe brazde în pepinieră, în rânduri distanţate la 10–15 cm. Toamna sau în primăvara anului următor, plantele se transferă la locul definitiv, plantarea făcându-se la distanţele de 30–50 cm, în funcţie de vigoarea soiului. Imediat după plantare, atât în cazul diviziunilor de plante şi drajonilor cât şi în cazul plantelor obţinute din seminţe, plantele se udă individual, cu cantităţi suficiente de apă. Reîntinerirea plantelor se face la interval de 3–4 ani, toamna sau primăvara, cel mai adesea prin divizarea tufei. Lucrările de îngrijire au în vedere udatul cu regularitate, afânarea solului, combaterea buruienilor, fertilizarea fazială cu îngrăşăminte minerale complexe (10–20 g/mp) sau must de bălegar în diluţie de 1 la 10 (5–6 l/mp).

9.5.1.7. DIANTHUS – familia Caryophyllaceae Dintre speciile perene ale genului Dianthus cea mai frecvent întâlnită în parcuri şi grădini este specia Dianthus plumarius L. – garoafe perene, garofiţe. Particularităţi biologice. Este originară din Europa şi formează o tufă bogată de lăstari cu înălţimea de până la 30 cm şi diametrul de 20 cm. Frunzele sunt lanceolat– lineare, ascuţite, colorate în verde închis. Florile sunt simple sau involte, parfumate, colorate în roşu, alb, roz sau vişiniu, foarte numeroase; înfloresc în iulie – august. Exigenţe ecologice. Garoafele perene preferă solurile mijlocii, fertile, nu prea umede, însorite, bine drenate. Înmulţirea şi cultura. Speciile perene de garoafe se pot înmulţi atât generativ, prin seminţe cât şi vegetativ, prin divizarea tufei, marcotaj sau butaşi. Pentru înmulţirea prin seminţe se seamănă în intervalul aprilie – iunie, fie în lădiţe în seră, fie în răsadniţe reci sau pe brazde în pepinieră. Pentru obţinerea a 1000 de plante sunt necesare 3 g seminţe, temperatura optimă pentru germinaţia seminţelor este 15 °C, plantele răsar în 14–21 zile de la semănat. Răsadurile se repică pe brazde în pepinieră, după circa 4 săptămâni de la răsărire, la distanţele de 10 cm. Ele se îngrijesc aici până în primăvara sau toamna anului următor, când se plantează la locul de decor, la distanţele de 25–30 cm. Divizarea tufei se face la plantele în vârstă de 3–4 ani. Perioada optimă pentru înmulţirea prin divizarea tufei este în lunile august – septembrie. Marcotajul este terestru şi se realizează în mod natural, prin formarea de rădăcini la nodurile tulpinilor târâtoare. Acestea se degarnisesc în timp la bază, ceea ce conduce la formarea de goluri şi pâlcuri de vegetaţie, culturile devenind neuniforme. Acest mod de creştere a plantelor impune reîntinerirea formaţiunilor de decor la 3–4 ani, prin scoaterea plantelor, divizarea lor şi replantarea la locul dorit. Perioada optimă pentru executarea acestei lucrări este în lunile august – septembrie. Butăşirea se face în august, din vârfurile de lăstari fără flori care se pun la înrădăcinat în lădiţe cu nisip amplasate sub tocuri de răsadniţe reci, umbrite. După înrădăcinare butaşii se plantează în ghivece mici, cu diametrul de 6–8 cm şi se păstrează 325

peste iarnă în sere temperate. Primăvara, în lunile aprilie – mai, plantele se plantează pe brazde în pepinieră la distanţele de 10–15 cm, unde se îngrijesc până în toamnă sau în primăvara anului următor, când se plantează la locul de decor. Lucrările de îngrijire aplicate plantelor constau în udatul la nevoie, afânarea solului, combaterea buruienilor, 2–3 fertilizări faziale cu îngrăşăminte minerale complexe (10–20 g/mp) sau mraniţă bine descompusă (1–2 kg/mp).

9.5.1.8. DICENTRA – familia Papaveraceae Genul Dicentra reuneşte 15 specii erbacee sau suffrutescente, perene, originare din Asia şi America. Dintre acestea, mai frecvent întâlnită în ţara noastră este specia Dicentra spectabilis (L.) Lam. – cerceii doamnei, inima Mariei, lacrimile lui Hristos. Particularități biologice. Planta creşte sub formă de tufă de lăstari lignificaţi la bază, frumos arcuiţi, cu lungimea de 60–90 cm. Frunzele sunt alterne, lung peţiolate, colorate în verde–glauc pe partea superioară şi verde deschis pe partea inferioară. Florile sunt cordiforme, comprimate lateral şi prevăzute cu doi pinteni orientaţi lateral. Sunt dispuse uniserial şi sunt colorate în nuanţe diferite de roz, alb sau roşu. Înflorirea are loc în aprilie – iunie. Exigenţe ecologice. Este o plantă puţin pretenţioasă, totuşi înfloreşte mai frumos pe solurile fertile, semiumbrite, puţin umede. Înmulţirea şi cultura. Cel mai frecvent înmulțirea are loc prin divizarea tufei. De asemenea, se mai pot înmulţi şi prin butaşi de vârf de lăstari sau fragmente de rădăcini şi prin seminţe. Divizarea tufei se face fie primăvara fie în martie, înainte de reluarea vegetaţiei, fie în aprilie, imediat după pornirea plantelor în vegetaţie. Diviziunile de plante pot fi plantate direct la locul de decor dar este mai bine să fie trecute mai întâi prin pepinieră, pentru un sezon de vegetaţie, caz în care se obţine o mai bună fortificare a plantelor. Distanţele dintre plante la locul definitiv sunt de 50–70 cm. Înmulţirea prin butaşi de vârf de lăstari se face cel mai bine în luna august, folosind lăstari semilemnificaţi. Aceştia se înrădăcinează pe substrat de nisip, sub tocuri de răsadniţe reci, semiumbrite. Toamna butaşii înrădăcinaţi se plantează pe brazde în pepinieră, la distanţele de 20–25 cm, unde se îngrijesc până în toamna anului următor, când plantele rezultate pot fi plantate la locul de decor. Butaşii de fragmente de rădăcini se fac primăvara în aprilie, imediat după intrarea plantelor în vegetaţie. Se aleg rădăcinile cele mai groase şi se va avea grijă ca la fragmentarea acestora să se păstreze cât mai mult din pământul aderent. Plantarea butaşilor se face mai întâi pe brazde în pepinieră, într-un sol mai nisipos (sau turbă, dacă este posibil), la distanţele de 20–25 cm iar în toamnă plantele pot fi transplantate la locul de decor. Înmulţirea prin seminţe se practică mai rar datorită germinaţiei dificile a seminţelor. Acestea se supun mai întâi procesului de postmaturare, prin stratificare în nisip umed, la temperaturi scăzute (0–2 °C), din toamnă până primăvara, în martie – aprilie. După postmaturare seminţele se seamănă în lădiţe, într-un substrat nisipos. Pentru obţinerea a 1000 de plante sunt necesare 15 g seminţe. Temperatura optimă pentru germinaţia seminţelor este 16–18 °C, plantele răsar în 20–50 zile de la semănat. Răsadurile se repică după 4–5 săptămâni de la răsărire, pe brazde în pepinieră, la distanţele de 15–20 cm, unde se îngrijesc până în primăvara sau toamna anului 326

următor, când plantele pot fi transplantate la locul definitiv; se folosesc aceleaşi distanţe de plantare ca şi pentru plantele obţinute din seminţe. Se aplică lucrările generale de îngrijire.

9.5.1.9. HEMEROCALLIS – familia Liliaceae Genul Hemerocallis cuprinde circa 20 specii erbecee, perene, cu rădăcini cărnoase, originare din Europa şi Asia Centrală. Speciile mai des întâlnite sunt: Hemerocallis flava L., Hemerocallis fulva L., Hemerocallis thunbergii Bak. şi Hemerocallis hybridus Hort. – crin galben, crin portocaliu, hemerocalis. Particularităţi biologice. Hemerocallis flava. Planta creşte sub formă de tufă de frunze foarte bogată şi prezintă în pământ rădăcini numeroase, cărnoase, suculente, fragile. Frunzele sunt lineare, canaliculate, frumos arcuite, glabre, colorate în verde deschis. Florile sunt mari, colorate în galben deschis, plăcut parfumate şi grupate în inflorescenţe corimbiforme susţinute de tije florale cu înălțimea de 70–100 cm. Înflorirea are loc în iunie – iulie. Hemerocallis fulva. Se deosebeşte de specia precedentă prin funzele mai late, colorate în verde mai intens, florile mai mari, colorate în portocaliu sau cărămiziu, lipsite de parfum. Înflorirea are loc din iunie până în august. Hemerocallis thunbergii. Talia plantei variază între 60 şi 80 cm, frunzele fiind mult mai late comparativ cu speciile precedente, groase, puternic canaliculate şi curbate. Inflorescenţele sunt mai bogate iar florile sunt mari, colorate cel mai adesea în galben– portocaliu. Înflorirea se eşalonează din iunie până în august. Hemerocallis hybridus. Este o specie horticolă obţinută prin încrucişarea succesivă a speciilor prezentate mai sus şi se caracterizează printr-o talie de 60–80 cm, frunzele canaliculate, mai mult sau mai puţin arcuite şi coloritul foarte variat al florilor, în funcţie de soi. Înflorirea are loc în iunie – august. Exigenţe ecologice. Deşi sunt puţin pretenţioase, speciile de Hemerocallis preferă solurile profunde, uşoare, fertile, potrivit de umede şi însorite. Înmulţirea şi cultura. Divizarea tufei este metoda cea mai folosită pentru înmulţirea plantelor de Hemerocallis, înmulţirea prin seminţe aplicându-se doar în lucrările de ameliorare. Epoca optimă pentru divizarea tufei este toamna, în septembrie sau primăvara, în martie – aprilie, înainte de pornirea plantelor în vegetaţie. Pot fi supuse procesului de divizare a tufei doar plantele în vârstă de minim 3–4 ani, diviziunile de plante rezultate plantându-se direct la locul de decor, la distanţele de 50– 60 cm. Întrucât rădăcinile plantelor – cărnoase şi suculente – sunt foarte sensibile la rupere şi deshidratare se va avea grijă ca la divizarea tufei să se păstreze suficient de mult pământ pe rădăcinile diviziunilor de plante rezultate. Solul în care se plantează diviziunile de plante va fi foarte bine mărunţit în prealabil iar în gropile în care se vor planta diviziunile de plante (săpate la dimensiunile de 25/25/25 cm) este bine să se adauge 1 kg de mraniţă foarte bine descompusă. Adâncimea de plantare va fi aceeaşi cu adâncimea la care au fost plantele mamă. Udatul individual şi abundent al fiecărei diviziuni de plante imediat după plantare este absolut necesar pentru asigurarea restabilirii rapide a plantelor. Lucrările de îngrijire aplicate plantelor au în vedere udatul la nevoie, afânarea solului, combaterea buruienilor şi 1–2 fertilizări faziale cu îngrăşăminte minerale 327

complexe (10–15 g/mp), mraniţă bine descompusă (1–2 kg/mp) sau must de bălegar în diluţie de 1 la 10 (1–2 l/mp). Reîntinerirea plantelor se face odată la 3–4 ani.

9.5.1.10. HOSTA – familia Liliaceae Genul Hosta include circa 38 specii erbacee ce formează tufe bogate şi foarte frumoase de frunze mai mari sau mai mici, originare din Japonia şi China. Speciile cele mai răspândite sunt: Hosta plantaginea Aschers. (syn. Funkia subcordata Spreng.), Hosta sieboldiana Engl. și Hosta undulata (Hort.) – crin de toamnă. Toate aceste specii sunt decorative şi în afara sezonului de înflorire prin habitusul general al plantei şi caracterele frunzelor. Particularităţi biologice. Hosta plantaginea. Planta creşte sub formă de tufă de frunze cu înălţimea de circa 60 cm şi diametrul de 30 cm. Frunzele sunt mari, ovat– cordiforme, colorate în verde intens, cu vârful acuminat şi nervurile evidente, aproape paralele. Florile, tipice Liliaceelor, sunt mari, albe, cu gâtul alungit, colorate în alb, plăcut parfumate şi grupate în raceme terminale; înfloresc în iulie – august. Hosta sieboldiana. Înălţimea tufei variază între 30 şi 40 cm, frunzele sunt mari, cordiform–alungite, lung pedunculate, colorate în verde cu reflexe albăstrui. Florile sunt colorate în violet–liliachiu sau alb şi sunt dispuse câte 10–15 în raceme terminale. Înflorirea are loc în iulie – august. Hosta undulata. Talia plantei variază între 40 şi 60 cm. Frunzele sunt cordiforme, mai mult sau mai puţin alungite, cu marginea puternic ondulată, colorate în verde–gălbui şi pătate cu alb sau verde intens, în funcţie de soi. Tijele florale depăseşc cu mult înălţimea frunzelor (pot ajunge la 100–125 cm) iar florile sunt colorate în violet. Înflorirea are loc din iulie până în septembrie. Exigenţe ecologice. Deşi este o plantă puţin pretenţioasă, Hosta preferă solurile argilo–nisipoase, bogate în humus, umede, bine drenate, umbrite sau semiumbrite. Înmulţirea şi cultura. Speciile de Hosta se înmulţesc vegetativ prin divizarea tufei, înmulţirea prin seminţe fiind practicată mai mult în lucrările de ameliorare, pentru crearea de soiuri noi. Plantele mamă care se supun procesului de divizare a tufei trebuie să aibă minim 4–5 ani de la ultima divizare. Perioada optimă pentru divizarea tufei este toamna, în octombrie, nefiind exclusă însă şi perioada de primăvară (luna aprilie), imediat după pornirea plantelor în vegetaţie. Diviziunile de plante rezultate în urma despărţirii tufei se plantează direct la locul de decor, în gropi cu dimensiunile de 30/30/30 cm, în care se adaugă 1–2 kg mraniţă bine descompusă înainte de plantare. Distanţele dintre plante sunt de 50–60 cm. După plantare se udă abundent fiecare plantă. Se aplică lucrările generale de îngrijire.

9.5.1.11. KNIPHOFIA – familia Liliaceae Genul Kniphofia reuneşte circa 70 specii erbacee, perene, cu rădăcini cărnoase, suculente, originare din Africa tropicală şi de Sud, cea mai cunoscută fiind specia Kniphofia hybrida Rort. – Kniphofia, Tritoma. Particularităţi biologice. Planta creşte sub formă de tufă de frunze cu înălţimea de 60–100 cm şi diametrul de până la 60 cm. Frunzele sunt lineare, canaliculate, pieloase, mai mult sau mai puţin arcuite. Florile sunt tubuloase, galbene, portocalii sau 328

roşii, mai rar albe sau crem, dispuse des în spice terminale lungi susţinute de tije florale drepte, rigide care depăşesc nivelul frunzelor. Înfloreşte din iunie până în august însă planta impresionează şi în afara sezonului de înflorire prin habitus şi frunze. Exigenţe ecologice. Preferă solurile mijlocii, bogate în humus, potrivit de umede, însorite. Înmulţirea şi cultura. Plantele de Kniphofia se înmulţesc frecvent prin divizarea tufei şi mai rar prin seminţe. Divizarea tufei se face primăvara, în aprilie, plantând diviziunile de plante fie direct la locul de decor, fie pe brazde în pepinieră pentru un sezon de vegetaţie, în funcţie de mărime. Distanţele de plantare sunt de 25–30 cm în pepinieră şi 60–70 cm la locul de decor. Semănatul se face în mai – iunie, pe brazde în pepinieră, folosind 5 g seminţe pentru obţinerea a 1000 de plante. Temperatura, optimă pentru germinaţia seminţelor este de 18 °C, plantele răsar în 14–21 zile de la semănat. Răsadurile se repică după circa 4 săptămâni de la răsărire, pe brazde în pepinieră, la distanţele de 20–25 cm. Plantele se îngrijesc în pepinieră până în toamna anului următor sau în primăvara anului al treilea, când pot fi transplantate la locul de decor, la aceleaşi distanţe ca şi plantele obţinute pe cale vegetativă. Îngrijirea plantelor, atât în câmpurile de înmulţire cât şi la locul de decor, se face prin udatul la nevoie, afânarea solului, combaterea buruienilor. Fertilizarea fazială, este de asemenea, necesară, aplicându-se 2–3 fertilizări cu îngrăşăminte minerale complexe (10–20 g/mp) sau must de bălegar în diluţie de 1 la 10.

9.5.1.12. LAVANDULA – familia Labiatae Lavandula este un gen cu circa 20 specii perene, erbacee sau suffrutescente, originare din India şi bazinul mediteranean, cea mai cultivată fiind specia Lavandula angustifolia Mill. – levănţică. Particularităţi biologice. Planta este puternic ramificată de la bază formând o tufă bogată de lăstari cu înălţimea de până la 60 cm şi diametrul de 40 cm. Frunzele sunt lineare, cu marginea îndoită spre exterior, pubescente, colorate în verde–cenuşiu. Florile sunt mici, numeroase, albastre–violet, dispuse în inflorescenţe spiciforme, terminale şi înfloresc în iunie–iulie. Întreaga plantă emană un parfum plăcut, caracteristic. Înmulţirea şi cultura. Levănţica se înmulţeşte generativ, prin seminţe şi vegetativ, prin butaşi de vârf de lăstari şi marcotaj muşuroit. Semănatul se face fie în sere (în lădiţe), solarii sau răsadniţe, în luna martie, fie pe brazde în pepinieră, în luna mai, folosind circa 10 g seminţe pentru obţinerea a 1000 de plante. Temperatura optimă pentru germinaţia seminţelor este 18 °C, plantele răsar în 14–20 zile de la semănat. Răsadurile se repică după 3–4 săptămâni de la răsărire, în ghivece, cele produse în spaţii închise sau pe brazde afară cele produse în pepinieră. Spre sfârşitul lunii mai – început de iunie pot fi scoase afară şi răsadurile produse în ghivece, plantându-se pe brazde în pepiniere, la distanţele de 25–30 cm. Plantele se îngrijesc în pepinieră până în primăvara sau toamna anului următor când pot fi transplantate la locul de decor, la distanţele de 40–50 cm. Butăşirea se face la sfârşitul verii, în august – septembrie, butaşii prelevându-se din vârfurile de lăstari. Aceştia se pun la înădăcinat în paturi de nisip în pepinieră, se udă bine şi se acopăr cu rogojini până în momentul înrădăcinării sau chiar până în 329

primăvara următoare. Primăvara butaşii înrădăcinaţi se plantează în pepiniere, la distanţele de 25–30 cm, se ciupesc de 1–2 ori şi li se aplică lucrările generale de îngrijire până în toamnă sau în primăvara următoare, când plantele pot fi transplantate la locul de decor, la aceleaşi distanţe ca şi plantele obţinute din seminţe. Marcotajul prin muşuroire se face toamna, în octombrie când plantele se tund la 7–8 cm deasupra solului şi se acopăr cu pământ (se muşuroiesc). Ele rămân aşa până în toamna următoare când muşuroaiele se desfac şi se detaşează marcotele de pe plantele mamă, plantându-se fie direct la locul de decor, fie mai întâi pe brazde în pepinieră, unde se îngrijesc timp de un an. Se aplică lucrările generale de îngrijire.

9.5.1.13. LUPINUS – familia Leguminosae Genul Lupinus reuneşte circa 200 specii anuale sau perene, erbacee sau suffrutescente, originare din America. Dintre speciile perene, cea mai cunoscută este specia Lupinus polyphyllus Lindl. – lupin. Particularităţi biologice. Planta creşte sub formă de tufă bogată de lăstari cu înălţimea de până la 1 m sau chiar mai mult şi diametrul de circa 80 cm. Frunzele sunt palmat–compuse, cu 13–15 foliole digitat–lanceolate, verzi, glabre pe partea superioară şi pubescente pe partea inferioară. Florile, specifice leguminoaselor, sunt colorate în alb, roşu, galben, roz sau albastre şi sunt grupate câte 50–80 în inflorescenţe spiciforme lungi, erecte. Înflorirea se desfăşoară din mai până în august. Exigenţe ecologice. Preferă solurile mijlocii, calcaroase, nu prea umede, bine drenate şi însorite. Înmulţirea şi cultura. Speciile de lupin se înmulţesc prin seminţe, fiind necesare 50 g seminţe pentru obţinerea a 1000 de plante. Semănatul se face fie direct la locul de decor, fie în plăci alveolare sau ghivece cu diametrul de 6–8 cm, în sere. Semănatul direct la locul de decor se face în aprilie – iunie, în cuiburi distanţate la 40– 50 cm, câte 3–4 seminţe la cuib. Semănatul în ghivece sau plăci alveolare se face în luna martie, câte 2 seminţe la ghiveci (alveolă). Temperatura optimă pentru germinaţia seminţelor este 15 °C, plantele răsar în 14–21 zile de la semănat. Dacă semănatul s-a facut în ghivece sau plăci alveolare răsadurile se scot în luna mai pe brazde în pepinieră unde se îngrijesc până în primăvara anului următor, când plantele pot fi transplantate la locul de decor, la distanţele de 40–50 cm. Îngrijirea plantelor, atât în pepinieră cât şi la locul de decor, constă în udatul la nevoie, afânarea solului, distrugerea buruienilor, 1–2 fertilizări faziale cu must de bălegar în diluţie de 1 la 10 (2–3 l/mp), mraniţă bine descompusă (1–2 kg/mp) sau îngrăşăminte minerale complexe (10–20 g/mp).

9.5.1.14. PAEONIA – familia Ranunculaceae Genul Paeonia (bujor) reuneşte circa 33 specii perene, erbacee sau suffrutescente, originare din Asia, America şi Europa. Dintre speciile erbacee, cea mai frecvent întâlnită este specia Paeonia lactiflora Pall. În privinţa speciilor arbustive, cea mai cultivată este Paeonia suffruticosa Andr. (syn. P. arborea Don. Particularităţi biologice. Paeonia lactiflora. Este originară din China. Planta crește sub formă de tufă bogată cu înălţimea şi diametrul de 60–100 cm. Tulpinile sunt 330

ramificate în treimea superioară şi poartă în vârf mai mulţi boboci florali. Frunzele sunt penat–sectate, cu foliolele lanceolate. Florile sunt mari, simple sau duble, parfumate, colorate în nuanţe diferite de roz, roşu sau alb; înfloresc în mai – început de iunie. Paeonia suffruticosa. Este originară din nord–vestul Chinei. Planta este arbustivă, ramificată în treimea mijlocie şi superioară, cu înălţimea de 60–150 cm şi diametrul de 50–100 cm. Frunzele sunt bipenat–sectate, cu foliolele ovate sau oblonge, tri sau pentalobate, verzi. Florile sunt foarte mari, cu diametrul de până la 30 cm, solitare, simple sau duble, colorate în diferite nuanţe de roşu, roz sau alb. Înflorirea are loc la sfârşitul lunii aprilie – prima jumătate a lunii mai. Exigenţe ecologice. Bujorul solicită soluri profunde, bogate în humus şi elemente fertilizante, bine drenate, cu umiditate moderată dar constantă şi pH-ul de 6–7, însorite. Poate tolera şi semiumbra dacă aceasta nu este prezentă în tot timpul zilei. În timpul inducţiei florale, care are loc la sfârşitul verii, solicită temperaturi moderate după care sunt necesare temperaturi mai scăzute (de circa 5 °C) pentru ca planta să înflorească frumos în primăvară. Această succesiune de temperaturi se asigură în mod natural în condiţiile din zonele temperate. De asemenea, în timpul perioadei de inducţie florală planta trebuie să dispună de apă multă pentru formarea mugurilor floriferi. Înmulţirea şi cultura. Producerea plantelor. Speciile erbacee de bujor se înmulţesc prin divizarea tufei, operaţie care se face la plante mature, în vârstă de minim 4–5 ani. Epoca optimă pentru divizarea tufei este în prima jumătate a lunii august, diviziunile de plante plantându-se direct la locul de decor, la distanţele de 70–100 cm. Plantele mamă se scot cu grijă din sol evitându-se pe cât posibil rănirea rădăcinilor. După îndepărtarea a o parte din pământul de pe rădăcini plantele mamă se fragmentează cu un briceag foarte bine ascuţit sau cu mâna liberă în 3–6 diviziuni, în funcţie de mărimea plantei mamă. Fiecare diviziune trebuie să cuprindă minim 3–4 lăstari cu rădăcinile aferente pe care este bine să se păstreze o parte din pământ. După divizare, lăstarii se scurtează la 2–3 frunze. Înaintea operaţiei de scoatere şi divizare a plantelor mamă solul pe care se vor planta diviziunile de plante se va pregăti în mod corespunzător, având în vedere pretenţiile deosebite ale plantelor în raport cu factorul edafic. Astfel, desfundatul la 40 cm adâncime şi fertilizarea substanţială cu 30 t/ha gunoi de grajd semifermentat şi 200– 300 kg/ha îngrăşăminte complexe (NPK în raporturi în favoarea fosforului şi potasiului) sunt obligatorii. În continuare, se fixează picheţii la distanţele de 70–100 cm, distanţe la care se vor planta diviziunile de plante. În jurul picheţilor se vor face gropile de plantare dimensionate la 30–40/30–40/30–40 cm. Înainte de plantare pe fundul fiecărei gropi se adaugă 1–2 kg de mraniţă bine descompusă. În momentul plantării solul trebuie să fie reavăn. Diviziunile de plante se vor aşeza în gropile de plantare (după o prealabilă mocirlire a rădăcinilor) astfel încât zona coletului să fie acoperită cu 2–3 cm de pământ. O plantare mai adâncă antrenează întârzierea şi diminuarea înfloririi sau chiar compromiterea acesteia în următorii 2–3 ani de la plantare. Pământul se va strânge bine în jurul rădăcinilor fără a se tasa însă după care fiecare plantă se va uda abundent, folosind 1–2 găleţi de apă la plantă. După udare plantele se vor muşuroi pentru a se asigura o mai bună protecţie a mugurilor şi a se evita formarea crustei. Bujorul lemnos se înmulţeşte prin altoire pe rădăcini de Paeonia officinalis sau Paeonia sinensis, folosind ca metodă de altoire triangulaţia sau despicătura. Epoca optimă pentru altoire este luna august. Cel mai bine este ca portaltoii să fie cultivaţi pe brazde în pepinieră dar nu este exclusă nici altoirea pe portaltoi aflaţi la locul de decor. 331

În acest ultim caz este bine ca plantele să fie împrejmuite pentru o mai bună protecţie împotriva eventualelor accidente. Indiferent de locul unde se află portaltoiul, după altoire plantele se protejează cu clopote speciale de sticlă pentru a se crea un microclimat cald şi umed, favorabil sudurii dintre cei doi parteneri. Îngriiirea plantelor. Ca şi producerea plantelor, îngrijirea acestora este mai particulară comparativ cu speciile prezentate anterior. Astfel, udatul se va face direct pe sol sau dacă este posibil cu picătura, evitânduse stropirea fmnzelor şi mai ales a florilor cu apă, dată fiind sensibilitatea acestora faţă de boli, în special Botrytis. Solul trebuie să fie permanent reavăn fără a se exagera întrucât excesul de apă este la fel de dăunător ca şi seceta. Momentele cele mai critice în privinţa aprovizionării plantelor cu apă sunt: la sfârşitul verii (în timpul inducţiei florale) şi primăvara în timpul creşterii vegetative incipiente şi a înfloririi. Afânarea solului şi distrugerea buruienilor se execută în tot sezonul cald, mulcirea solului cu mraniţă bine descompusă sau frunze semidescompuse fiind foarte benefică pentru suplinirea acestor lucrări. În zonele cu ierni aspre muşuroirea plantelor toamna şi mulcirea solului cu frunze sau paie, asigură o protejare mai bună a mugurilor floriferi împotriva gerului, lucrarea fiind recomandată mai ales la bujorul lemnos, care este mai sensibil la frig. Primăvara, odată cu îndepărtarea resturilor vegetale uscate se desfac şi muşuroaiele de pământ şi se elimină frunzele şi paiele folosite la protejarea plantelor. Fertilizarea fazială se execută atât toamna, la încheierea vegetaţiei, cât şi în timpul creşterii şi înfloririi. Toamna se administrează 4–5 kg/mp mraniţă bine descompusă şi 30–40 g/mp superfosfat. Culturile de bujor erbaceu se reîntineresc odată la 8–10 ani, când tufele devin prea dense iar plantele nu mai au suficient spaţiu de nutriţie şi lumină. Pentru culturile de Paeonia lactiflora efectuate în scopul producerii florilor tăiate se recomandă în plus lucrarea de bobocit, prin care se îndepărtează bobocii laterali şi se lasă doar bobocul principal, în scopul obţinerii unor flori mai mari, de calitate superioară. Bujorul este o plantă mai sensibilă la atacul bolilor şi dăunătorilor, comparativ cu alte specii perene hemicriptophyte. Dintre boli, cele mai păgubitoare sunt putregaiul cenuşiu, pătarea brună a frunzelor, rugina, putrezirea bazei plantei, pătarea inelară a frunzelor iar dintre dăunători tripşii, acarienii şi melcii.

9.5.1.15. PAPAVER – familia Papaveraceae Genul Papaver reuneşte circa 100 specii cu latex, anuale sau perene, originare din Asia, Africa de Sud, Australia şi Europa. Dintre speciile perene, mai frecvent cultivate sunt Papaver orientale L. şi Pavaver bracteatum Lindl. – mac. Particularităţi biologice. Papaver orientale. Planta formează la bază o tufă de frunze mari, penat–sectate, cu foliolele dinţate şi păroase. Din tufa de frunze pornesc mai multe tulpini florale neramificate, cu înălţimea de până la 1 m, garnisite cu frunze sesile, mai mici decât cele bazale şi purtând în vârf câte o floare foarte mare, cu diametrul de 12–16 cm. Petalele sunt colorate cel mai adesea în roşu aprins sau roşu– cărămiziu cu o pată neagră la bază. Înflorirea are loc în mai – iunie. Papaver bracteatum. Planta este mai viguroasă decât specia precedentă, având înălţimea de 1,0–1,5 m. Florile sunt, de asemenea, mai mari (15–20 cm diametru), cu 332

petalele colorate în roşu–aprins şi însoţite de 2–3 bractei inegale, sectate ca şi frunzele bazale. Înflorirea are loc în mai – iunie. Exigenţe ecologice. Macii pereni preferă solurile argilo–nisipoase, calcaroase, fertile, însorite. Înmulţirea şi cultura. Ambele specii se înmulţesc frecvent prin seminţe întrucât la divizarea tufei plantele suportă greu transplantarea. De asemenea, înmulţirea se mai poate face şi prin butaşi de rădăcini. Semănatul se face în mai – iunie. Temperatura optimă pentru germinaţia seminţelor este 12–14 °C, plantele răsar în 14–21 zile de la semănat. Este bine să se semene mai rar pentru a se evita repicatul. Plantele se îngrijesc în pepinieră până în toamnă sau în primăvara anului următor, când pot fi plantate la locul de decor, la distanţele de 50–60 cm. Se va avea grijă ca la transplantare să se păstreze cât mai mult pământ pe rădăcini deoarece plantele cu rădăcinile lipsite de pământ suportă foarte greu transplantarea. Alţi autori recomană ca semănatul să se facă direct în plăci alveolare sau ghivece cu diametrul de 6–8 cm, urmând ca pe măsură ce plantele cresc acestea să fie transplantate în ghivece mai mari, până în toamnă sau în primăvara anului următor, când pot fi plantate la locul de decor. Avantajul acestei metode de producere a plantelor constă în faptul că plantele nu suferă deloc în urma transplantării, aceasta facându-se cu balotul de pământ din ghiveci. Semănatul se mai poate face şi din toamnă, cu câteva zile înainte de venirea îngheţului, urmând ca plantele să răsară în primăvara anului următor. Butăşirea se practică mai rar şi ea constă în scoaterea plantelor mature, în vârstă de minim 3–4 ani, alegerea rădăcinilor celor mai groase şi fasonarea lor în fragmente de 2–3 noduri. Aceste fragmente constituie de fapt butaşii şi ele se pun la înrădăcinat în paturi cu nisip în pepinieră, epoca optimă fiind după înflorire şi la sfârşitul verii, în august – septembrie. După înrădăcinare şi pornirea mugurilor care dau naştere la organele vegetative aeriene (procese care durează circa o lună) butaşii se plantează pe brazde în pepinieră, la distanţele de 25–30 cm, unde se îngrijesc până în toamna anului următor, când plantele rezultate pot fi transplantate la locul de decor. Îngrijirea plantelor, atât în câmpurile de înmulţire cât şi la locul de decor, se realizează prin udatul la nevoie, afânarea solului, distrugerea buruienilor, fertilizarea fazială toamna sau primăvara cu 5–6 kg/mp mraniţă bine descompusă.

9.5.1.16. PRIMULA – familia Primulaceae Genul Primula cuprinde peste 500 specii foarte cunoscute, care cresc sub formă de rozete de frunze, în majoritate perene. Dintre speciile perene cultivate în parcuri şi grădini, mai frecvent întâlnite sunt: Primula acaulis Grufb. (syn. P. vulgaris Ruds.), Primula denticulata Sin., Primula vialii Delav. (syn. P. littoniana Forest.) şi Primula hortensis Rort. – primula, ciuboţica cucului. Particularităţi biologice. Primula acaulis. Talia plantei este mică, de 10–15 cm. Frunzele, dispuse în rozetă, sunt oval–lanceolate, păroase pe partea inferioară şi dinţate pe margini. Florile sunt dispuse solitar în vârful unei tije florale lungi de 8–10 cm, ce apare dintre frunze. Sunt colorate cel mai adesea în galben dar se întâlnesc şi soiuri cu florile colorate în alb, albastru, violet, roşu, roz. Indiferent de culoarea de bază florile sunt pătate la bază cu portocaliu sau galben închis. Înflorește din martie până în mai. 333

Primula denticulata. Rozeta de frunze atinge înălţimea de circa 20 cm în timp ce tijele florale pot ajunge până la 40 cm înălţime. Frunzele sunt obovat–lanceolate, uşor gofrate, făinoase spre vârf. Florile, colorate în diferite nuanţe de roz, liliachiu şi roşu, sunt mici, dispuse în inflorescenţe umbeliforme aproape sferice; înfloresc din aprilie până în iunie. Primula vialii. Frunzele sunt ovat–lanceolate, mari, cu lungimea de circa 25 cm şi lăţimea de 5 cm, dispuse în poziţie oblică în cadrul rozetei. Florile sunt tubuloase, colorate în albastru–violet la bază şi roşu–carmin spre vârf; sunt dispuse în inflorescenţe spiciforme erecte susţinte de tije florale cu lungimea de până la 60 cm ce depăşind cu mult nivelul frunzelor. Înflorirea are loc din iunie până în august. Primula hortensis. Este o specie horticolă, obţinută prin încrucişarea speciilor Primula veris, Primula acaulis şi Primula elatior şi reuneşte majoritatea soiurilor întâlnite în cultură. Întruneşte caractere intermediare ale celor 3 specii, având înălţimea de l0–20 cm şi frunzele obovat–alungite, cu marginile ondulate şi crenate, păroase pe faţa superioară. Florile sunt variat colorate, cu ochi galben în centru, dispuse câte 8–12 în inflorescenţe umbeliforme susţinute de tije florale ce depăşesc uşor nivelul frunzelor. Înflorirea are loc de la sfârşitul lunii martie până în iunie. Exigenţe ecologice. Speciile de Primula preferă solurile argiloase, fertile, bogate în humus, umede, semiumbrite. Înmulţirea şi cultura. Primulele se înmulţesc atât vegetativ, prin despărţirea rozetelor cât şi generativ, prin seminţe. Despărţirea rozetelor se face cel mai bine după înflorire, plantând rozetele fie direct la locul de decor fie pe brazde în pepinieră, unde se îngrijesc până în toamnă, când se plantează la locul de decor. Separarea rozetelor se mai poate face şi primăvara devreme dar în acest caz există riscul de a compromite înflorirea din anul respectiv. Plantele supuse procesului de despărţire a rozetelor trebuie să aibă minim 3–4 ani. Semănatul se face pe brazde în pepinieră, în mai – iunie. Pentru obţinerea a 1000 de plante se folosesc circa 3 g seminţe, temperatura optimă pentru germinaţia seminţelor este 15–18 C, plantele răsar în 20–30 zile de la semănat. Răsadurile se repică după 3–4 săptămâni de la răsărire, pe brazde în pepinieră, unde se îngrijesc până în toamnă, când pot fi transplantate la locul definitiv. Distanţele dintre plante la locul de decor sunt de 20–30 cm. Îngrijirea plantelor în câmpurile de înmulţire şi la locul de decor se face prin udatul la nevoie, destul de abundent, afânarea solului, combaterea buruienilor.

9.5.1.17. RUDBECKIA – familia Compositae Dintre speciile perene ale genului Rudbeckia se întâlnesc mai frecvent în parcuri şi grădini Rudbeckia speciosa Wend. – ruji galbeni şi Rudbeckia purpurea L. (syn. Echinacea purpurea Moench.) – echinacea. Particularităţi biologice. Rudbeckia speciosa. Planta este în întregime păroasă, având înălţimea şi diametrul de circa 60 cm. Frunzele bazale sunt peţiolate, ovat– ascuţite iar cele superioare sesile, lat–lanceolate, dinţate pe margini. Florile ligulate sunt bi sau tridentate la vârf, galbene sau portocalii, răsfrânte spre tulpina florală iar florile tubuloase sunt brun–purpurii. Înflorirea se eşalonează din iulie până în septembrie. Rudbeckia purpurea. Este cunoscută mai mult sub numele de Echinacea purpurea. Tulpinile sunt ramificate spre vârf şi au înălţimea de până la 1 m. Frunzele 334

sunt lanceolate, uşor rugoase, dinţate pe margine, peţiolate la baza plantei şi sesile în treimea superioară. Florile ligulate sunt bi sau tridinţate, roz sau roşii, drepte la început şi pendente la înflorirea maximă. Florile tubuloase sunt brun–purpurii iar diametrul calatidiilor este de 10 cm. Înflorirea are loc din iunie până în septembrie. Exigenţe ecologice. Preferă solurile argilo–nisipoase, bogate în humus, potrivit de umede, însorite. Tolerează seceta de scurtă durată. Înmulţirea şi cultura. Speciile de Rudbeckia se înmulţesc prin seminţe şi prin divizarea tufei. Semănatul se face în lădiţe în seră, în martie sau pe brazde în pepinieră, în mai – iunie. Temperatura optimă pentru germinaţia seminţelor este 18 °C, plantele răsar în 14–21 zile de la semănat. Răsadurile se repică după circa 3 săptămâni de la răsărire, în ghivece, dacă semănatul s-a făcut în seră şi pe brazde afară, dacă semănatul s-a făcut direct în pepinieră. Răsadurile produse în seră se vor planta în cursul lunii mai, la distanţele de 30 cm. Indiferent de locul unde s-a făcut semănatul, plantele se cresc în pepinieră până în toamnă sau în primăvara anului următor, când se transplantează la locul definitiv, la distanţele de 60–80 cm. Divizarea tufei se face toamna, în septembrie sau primăvara, în martie – aprilie, după pornirea plantelor în vegetaţie, plantând diviziunile de plante direct la locul de decor, la aceleaşi distanţe ca şi plantele obţinute din seminţe. Se aplică lucrările generale de îngrijire.

9.5.1.18. TRADESCANTIA - familia Commelinaceae Genul Tradescantia include circa 65 specii erbacee, perene, originare din America, specii cultivate în grădină sau în spaţii închise, ca plante în ghivece. Dintre speciile cultivate în parcuri şi grădini mai răspândită este specia Tradescantia virginiana L. – tradescantia. Particularităţi biologice. Planta formează o tufă bogată de lăstari suculenţi, cu înălţimea de 30–70 cm şi diametrul de 40–50 cm; lăstarii sunt mai mult sau mai puţin rigizi, cu nodurile proeminente, mult ramificaţi în partea superioară. Frunzele sunt linear–lanceolate, amplexicaule, colorate în verde intens. Florile sunt albastre–liliachii, mai rar roşii–violet sau albe, dispuse câte 6–9 în cime umbeliforme terminale. Înflorirea are loc din aprilie până în august dar planta este decorativă tot sezonul cald prin ţinuta deosebită a portului. Exigenţe ecologice. Este o plantă rustică, puţin pretenţioasă. Înmulţirea şi cultura. Tradescantia de grădină se înmulţeşte foarte uşor prin divizarea tufei primăvara, în aprilie, după reluarea vegetaţiei plantelor, diviziunile de plante plantându-se direct la locul de decor, la distanţele de 40–50 cm. Îngrijirea plantelor este foarte uşoară, ea constând în udatul în perioadele secetoase, afânarea solului, combaterea buruienilor, eliminarea resturilor vegetale uscate, toamna sau primăvara devreme.

Rezumat Speciile floricole perene hemicriptophyte au mugurii care asigură reluarea vegetației în fiecare an amplasați pe rădăcini sau la nivelul coletului. Ele au repausul 335

iarna, organele subterane fiind rezistente la frig, cu unele excepții, la care este necesară o ușoară protejare cu materiale organice. Sunt plante cu o prezență îndelungată în parcuri și grădini, unele dintre ele (Hemerocallis, Hosta, Paeonia) impresionând și în afara sezonului de înflorire prin caracterele frunzelor. Plantele perene hemicriptophyte se înmulțesc, cel mai adesea, pe cale vegetativă, prin divizarea tufei, drajoni, marcotaj sau butași. Perioada optimă de realizare a înmulțirii pe cale vegetativă este, în majoritatea cazurilor, primăvara, imediat după reluarea vegetației; excepție face bujorul, la care, perioada optimă de divizare a tufei este vara, în luna august. Înmulțirea se poate realiza și prin semințe (mai ales în cazul în care este necesară producerea unei cantități mari de material săditor); răsadurile se plantează însă mai întâi în pepinieră, unde plantele se cresc timp de 1 – 4 ani înainte de a fi plantate la locul definitiv. Îngrijirea plantelor perene hemicriptophyte are în vedere executarea lucrărilor cu caracter general: udatul la nevoie, fertilizarea fazială, afânarea solului, distrugerea buruienilor, eliminarea resturilor vegetale uscate; pentru unele specii mai sensibile la boli și dăunători (bujorul) se impun și măsuri de combatere a bolilor și dăunătorilor. Speciile floricole perene hemicriptophyte se întâlnesc solitar şi în grupuri pe peluzele de iarbă sau de-a lungul aleilor de circulaţie, în borduri mixte, în rocării, în mascarea zidurilor sau în amenajarea marginilor lacurilor şi bazinelor. Întrebări: 1. Cum grupați speciile perene hemicriptophyte în funcție de perioada de înflorire ? Exemplificați. 2. Care este materialul biologic utilizat pentru înființarea decorului la plantele perene hemicriptohyte ? Detaliați. 3. Care sunt epocile optime de înființare a culturilor la speciile perene hemicriptophyte ? Exemplificați. 4. Dați exemple de specii perene hemicriptophyte care se pretează și pentru culturi de obținere a florilor tăiate. 5. Recunoașteți speciile floricole perene hemicriptophyte prezentate folosinduvă de planșele color de pe CD-ul atașat la sfârșitul cursului. 6. Detaliați tehnologia de cultură a plantelor de bujor. Bibliografie 1. 2. 3. 4. 5.

Băla Maria, 2007. Floricultură generală şi specială. Ed de Vest, Timişoara. Cantor Maria, 2003. Floricultură generală şi specială. Ed. Risoprint, Cluj–Napoca. Şelaru Elena, 2007. Cultura florilor de grădină. Ed. Ceres, Bucureşti. Toma Fl., 2003. Floricultură şi gazon. Vol. I, Ed. Cris Book Universal Bucureşti.

Toma Fl., 2003. Floricultura şi gazon. Vol. II, Ed. Universitas Company Bucureşti. 6. Toma Fl., 2005. Îngrijirea şi pregătirea pentru iarnă a speciilor floricole din parcuri şi grădini. Ed. Lucman Bucureşti.

7. Toma Fl., 2009. Floricultură și Artă florală. Vol. I și IV. Ed. InvelMultimedia București.

336

9.5.2. SPECII FLORICOLE PERENE GEOPHYTE Spre deosebire de speciile perene hemicriptophyte, în cazul speciilor geophyte, mugurii care asigură supravieţuirea plantelor în timpul perioadei de repaus şi reluarea vegetaţiei sunt amplasaţi pe formaţiuni subterane îngroşate, depozitare de substanţe de rezervă. Aceste formaţiuni sunt reprezentate de bulbi, tuberobulbi (cormi), rizomi, rădăcini tuberizate, tuberculi. Perioada de repaus a speciilor perene geophyte poate fi amplasată fie iarna, când este indusă de frig şi umezeală, fie vara, când este determinată de secetă şi temperaturile foarte ridicate. Comparativ cu speciile hemicriptophyte, geophytele se caracterizează, în marea lor majoritate, printr-o prezenţă de durată mai scurtă în cadrul parcurilor şi grădinilor. Unele înfloresc primăvara, altele vara iar altele toamna, puţine fiind speciile al căror efect decorativ se menţine o perioadă mai îndelungată, din primăvară sau vară până toamna (Begonia, Canna, Dahlia). Pregătirea solului pentru plantarea formaţiunilor subterane prin care se realizează înmulţirea şi înfiinţarea culturilor sau a decorului la plantele geophyte se realizează prin lucrări specifice culturilor realizate în câmp. Formaţiunile de decor care includ plante floricole perene geophyte se refac fie anual fie la interval de 3–5 ani, în funcţie de specie. Geophytele se întâlnesc în formaţiuni de decor precum: pete florale, platbande, arabescuri, masive, ronduri, borduri simple şi mixte, rocării, în apropierea oglinzilor de apă. De asemenea, multe dintre ele sunt foarte apreciate ca flori tăiate (Anemone, Convallaria, Dahlia, Gladiolus, Hyacinthus, Iris, Lilium, Polyanthes, Tulipa).

9.5.2.1. ACIDANTHERA – familia Iridaceae Genul Acidanthera este originar din Africa tropicală şi de Sud şi reuneşte 25 specii cu cormi, cea mai cunoscută fiind Acidanthera bicolor Hochst. – acidantera. Particularităţi biologice. Planta prezintă un tuberobulb mic din care pornesc mai multe frunze linear–lanceolate, verzi, cu nervurile evidente şi una, mai rar două tulpini florale cu înălţimea de până la 90 cm. Florile sunt mari, cu diametrul de circa 5 cm, albe sau crem, pătate la bază cu roşu–purpuriu sau cu maron, foarte parfumate, dispuse în inflorescenţe terminale racemiforme. Înflorirea se desfăşoară vara, în iulie – august iar perioada de repaus are loc iarna. Exigenţe ecologice. Preferă solurile mijlocii, bine drenate, fertile, bogate în humus, însorite. Nu rezistă la frigul din timpul iernii, fiind o plantă geofită semirustică. Înmulţirea şi cultura. Acidanthera se înmulţeşte prin separarea tuberobulbilor (cormilor), primăvara, la sfârşitul perioadei de repaus. Fiind o plantă nerezistentă la frig, toamna în septembrie – octombrie tuberobulbii se scot din teren, se scurtează părţile vegetative aeriene la circa 5 cm lungime, se curăţă de pământ, se zvântă bine şi se depozitează în spaţii închise pe tot parcursul iernii. Aceste spaţii pot fi sere reci, pivniţe, şoproane, magazii, în care se poate asigura o temperatură constantă de 4–5 °C şi o umiditate relativă a aerului de 50–60 %. Depozitarea tuberobulbilor se face pe 1–2 rânduri, fie în lădiţe suprapuse, fie pe stelaje special construite. Pe tot parcursul iernii se fac controale la nivelul tuberobulbilor în privinţa stării de sănătate a acestora şi dacă se constată atacuri de boli sau dăunători 337

specifice depozitelor se intervine prin mijloacele combative cunoscute. Spre sfârşitul iernii, în februarie – martie, tuberobulbii se sortează pe categorii de mărime, păstrânduse pentru plantarea la locul de decor sau în loturile florifere doar tuberobulbii mari, cu diametrul de circa 2 cm. Odată cu sortarea pe categorii de mărime a tuberobulbilor se elimină şi tunicile uscate, protectoare. Tuberobulbii cu urme de atac de boli sau dăunători vor fi eliminaţi întrucât dau flori bolnave şi de slabă calitate. Cu câteva zile înainte de plantare, tuberobulbii se tratează prin îmbăiere în soluţii de insecto–fungicide. După îmbăiere tuberobulbii se zvântă bine şi se păstrează în spaţii răcoroase până în momentul plantării. Pregătirea terenului în vederea plantării se începe din toamnă, prin lucrările specifice acestei etape (vezi capitolul 5). Plantarea tuberobulbilor se poate eşalona de la sfârşitul lunii aprilie – începutul lunii mai până spre jumătatea lunii iulie, dacă se doreşte o înflorire eşalonată a florilor. Distanţele dintre plante, atât la locul de decor cât şi în culturile realizate pentru producerea de flori tăiate sunt de 20–25 cm iar adâncimea de plantare este de 6–8 cm. Îngrijirea plantelor se realizează prin lucrările de afânare a solului, distrugerea buruienilor, udatul la nevoie. După înflorire tulpinile florale se vor scurta deasupra ultimelor două frunze pentru a permite creşterea tuberobulbilor de înlocuire.

9.5.2.2. CANNA – familia Cannaceae Genul Canna reuneşte circa 50 specii cu rizomi puternici, cărnoşi, originare din zonele tropicale şi subtropicale ale Americii, specia cea mai cultivată fiind Canna indica L. – cana, trestie cu flori. Particularităţi biologice. Canna indica. Este specia cea mai răspândită. Planta prezintă în pământ rizomi foarte puternici, cărnoşi, suculenţi, din care pornesc mai multe tulpini florale neramificate, înalte de până la 2,2 m, suculente dar foarte ferme. Frunzele sunt foarte mari, lungi de până la 50 cm, cu o teacă puternică, cilindrică şi limbul oval–lanceolat, colorate în nuanţe diferite de verde sau roşietic. Florile au formă de pâlnie cu diametrul 5–7 cm, colorate în roz, roşu, galben sau portocaliu, unicolore, bicolore sau pestriţe; sunt dispuse solitar sau grupate câte două la subsoara unei bractei în spice terminale erecte. Înflorirea are loc din mai – iunie până toamna târziu, la căderea brumelor. Este o geophytă semirustică, cu repausul iarna. Exigenţe ecologice. Solicită soluri profunde, fertile, bogate în humus, bine drenate, însorite. Deşi pH-ul optim este în jur de 6, tolerează foarte bine atât reacţia acidă cât şi cea bazică. Are nevoie de multă apă iar fertilizările cu îngrăşăminte organice contribuie la o creştere şi înflorire foarte bogată. Nu rezistă la frigul din timpul iernii, necesitând scoaterea rizomilor toamna şi păstrarea peste iarnă în spaţii închise, la temperatura de 4–6 °C şi umiditatea relativă de 50–60 %. Înmulţirea şi cultura. Canna se înmulţeşte frecvent vegetativ, prin divizarea rizomilor şi numai ocazional, în lucrările de ameliorare, prin seminţe. Divizarea rizomilor se face primăvara, la sfârşitul repausului. Fragmentele de rizomi se pot planta fie direct la locul de decor, în luna mai, fie se plantează mai devreme, în martie – aprilie, în ghivece mari, în sere, urmând ca în luna mai să se planteze afară plante aflate în plină vegetaţie. Pentru divizarea rizomilor, tufele de plante mamă se curăţă bine de pământul de pe rizomi şi de resturile vegetale uscate după care se fragmentează în segmente cu 2–3 muguri vizibili, viguroşi. 338

În vederea plantării terenul se pregăteşte conform schemei cunoscute pentru speciile perene de grădină, adâncimea de mobilizare a solului la desfundatul din toamnă fiind de 35–40 cm. Tot toamna, la pregătirea terenului se administrează 50–60 g/mp superfosfat şi sulfat de potasiu şi 7–8 kg/mp gunoi de grajd sau 4–5 kg/mp mraniţă bine descompusă. În momentul plantării solul trebuie să fie reavăn. Distanţele de plantare sunt de 50–80 cm iar adâncimea de plantare este de 20–25 cm. Lucrările de îngrijire aplicate plantelor constau în udatul abundent şi constant, afânarea solului, distrugerea buruienilor, fertilizarea fazială lunară cu must de bălegar în diluţie de 1 la 10 (5–6 l/mp) sau îngrăşăminte minerale complexe (30–40 g/mp). Toamna, în octombrie, după căderea primelor brume, plantele se scot din sol, se scurtează organele vegetative aeriene la 10–15 cm, păstrându-se cea mai mare parte a pământului de pe rizomi întrucât aceştia sunt foarte sensibili la deshidratare. Astfel pregătiţi, rizomii se introduc pe un singur nivel în spaţii închise (pivniţe, şoproane, magazii) cu temperatura de 4–6 °C şi umiditatea relativă a aerului de 50–60 %, unde se păstrează peste iarnă pentru parcurgerea perioadei de repaus. Primăvara rizomii se scot de la păstrare, se fragmentează şi se replantează, fie direct la locul de decor, fie mai întâi în ghivece.

9.5.2.3. COLCHICUM – familia Liliaceae Colchicum este un gen cu circa 65 specii rustice cu bulbi şi sevă toxică, originare din Europa, Asia şi Africa. Dintre acestea, cea mai cunoscută este specia Colchicum autumnale L. – brânduşă de toamnă. Particularităţi biologice. Creşte spontan şi în poienile înalte şi umede din ţara noastră. Planta formează în sol un bulb tunicat, oval din care pornesc frunze linear– lanceolate, verzi, înguste şi una sau mai multe tije florale lungi de 15–20 cm, ce poartă în vârf florile. Acestea sunt solitare, simple sau duble, în formă de pâlnie, colorate în roz, liliachiu sau alb. Înflorirea are loc la sfârşitul verii – toamna, din august până în octombrie, după uscarea frunzelor. Exigenţe ecologice. Preferă solurile mijlocii, bogate în humus, potrivit de umede, însorite sau semiumbrite. Sunt geofite rustice, cu repausul vara. Înmulţirea şi cultura. Brândușa se înmulţește exclusiv prin separarea bulbilor, vara după uscarea frunzelor, odată la 3–4 ani. Replantarea bulbilor la locul de decor se face imediat după scoatere, mai ales la speciile care înfloresc toamna. Distanţele de plantare sunt de 15–20 cm iar adâncimea de plantare de 10 cm. Sunt plante puţin pretenţioase, care se mulţumesc cu lucrări minime de îngrijire – afânarea solului, distrugerea buruienilor, udatul la nevoie.

9.5.2.4. CROCUS – familia Iridaceae Genul Crocus reuneşte circa 80 specii rustice cu cormi (tuberobulbi) originare din bazinul mediteranean, cele mai cunoscute fiind speciile Crocus aureus Sibth. și Crocus banaticus Heuff. – crocus, şofran. Particularităţi biologice. Crocus aureus. Planta prezintă în sol tuberobulbi tunicaţi, ovoizi sau uşor aplatizaţi. Frunzele sunt înguste, lineare, verzi, uşor canaliculate. Florile (perigon petaloid alcătuit din 3 petale şi 3 sepale petaloide egale) 339

apar odată cu frunzele primăvara în martie – aprilie şi sunt mici, colorate în galben– oranj sau galben–auriu. Crocus banaticus. Frunzele sunt linear–lanceolate, cu lăţimea de circa 1 cm, verzi, cu nervura mediană alb–verzuie pe partea inferioară. Florile apar odată cu frunzele în martie – aprilie şi sunt albe, sau liliachii cu striaţiuni roz şi stigmatul albastru, trifidat. Exigenţe ecologice. Speciile de Crocus sunt plante puţin pretenţioase, unele dintre ele întâlnindu-se şi spontan. Iernează afară, fiind o geofită rustică. Înmulţirea şi cultura. Crocusul se înmulţeşte prin separarea bulbilor odată la 4–5 ani, vara, după înflorire, speciile care înfloresc primăvara şi primăvara, speciile care înfloresc toamna. Se aplică lucrările de îngrijire cu caracter general.

9.5.2.5. FRITILLARIA – familia Liliaceae Genul Fritillaria reuneşte circa 90 specii cu bulbi solzoşi, urât mirositori, originare din Europa şi Asia. Speciile cele mai frecvent întâlnite sunt Fritillaria imperialis L. (coroană imperială) și Fritillaria meleagris L. (lalea pestriță). Particularităţi biologice. Fritillaria imperialis. Este o plantă cu bulbi foarte mari, solzoşi, cu miros puternic de usturoi. Solzii sunt cărnoşi, coloraţi în alb–gălbui. Frunzele sunt oval–ascuţite, mari şi dispuse sub formă de tufă la baza plantei. Un alt buchet de frunze, mai înguste şi mai mici sunt dipuse în vârful tijei florale, imediat deasupra florilor. Tija florală, înaltă de 60–100 cm, este foarte viguroasă şi se termină cu 6–10 flori în formă de cupă, colorate în galben, oranj, roşu–cărămiziu, dispuse în poziţie pendentă, asemenea unor clopote. Înflorirea are loc în aprilie – mai. Fritillaria meleagris. Bulbul este mai mic, sferic, uşor turtit iar talia plantei este mai mică (20–40 cm). Frunzele sunt lineare, sesile, uşor canaliculate. Tija florală este mai subţire şi se termină cu una, mai rar două flori mari, mult asemănătoare cupei de lalea, pendente, albe sau roşii, striate cu roşu sau violet ce înfloresc în aprilie – mai. Exigenţe ecologice. Preferă solurile fertile, profunde, bine drenate, uşor calcaroase, însorite sau semiumbrite, potrivit de umede. Fritillaria meleagris are nevoie de mai multă apă. Sunt plante rustice, cu repausul vara, care au nevoie de o uşoară protejare peste iarnă cu materiale organice (paie, frunze, mraniţă bine descompusă). Înmulţirea şi cultura. Speciile de Fritillaria se înmulţesc prin bulbi, toamna în septembrie, odată la 3–4 ani. Bulbii sunt foarte sensibili la deshidratare, motiv pentru care se vor replanta cât mai repede posibil după scoatere. Terenul destinat plantării se va fertiliza cu mraniţă foarte bine descompusă (5–6 kg/mp) şi 30–40 g/mp superfosfat. Este foarte important ca în momentul plantării solul să fie reavăn. Distanţele de plantare sunt de 30–40 cm iar adâncimea de plantare este de 20–25 cm. Plantarea superficială compromite înflorirea. În gropile de plantare este bine să se aşeze un amestec în părţi egale de mraniţă şi pământ de frunze, foarte bine descompuse. Se aplică lucrările generale de îngrijire.

9.5.2.6. GALANTHUS – familia Amaryllidaceae Galanthus – unul dintre cei mai cunoscuţi vestitori ai primăverii, este un gen cu circa 7 specii bulboase rustice cu înflorire foarte timpurie, originare din Europa şi Asia. 340

Speciile cel mai frecvent întâlnite în parcuri şi grădini sunt Galanthus nivalis L. şi Galanthus plicatus M.B. (syn. G. latifolius Salisb.) – ghiocel alb. Particularităţi biologice. Galanthus nivalis. Planta prezintă în pământ un bulb tunicat, piriform, protejat la exterior de 1–2 tunici pergamentoase brune. Frunzele sunt lineare, înguste, verzi, uşor canaliculate. Florile sunt solitare, campanulat–alungite, albe, pendente, susţinute de tije florale cilindrice cu înălţimea de circa 15 cm. Corola se termină cu 6 diviziuni – 3 externe şi 3 interne, cele interne fiind mai mici, verzi spre vârf şi striate cu verde pe faţa inferioară. Înflorirea are loc primăvara devreme, în februarie – martie. Galanthus plicatus. Se deosebeşte de specia precedentă prin vigoarea mai mare (20–25 cm lungimea frunzelor şi a tijelor florale), frunzele mai late şi colorate în verde– albăstrui şi florile mai mari, aproape globuloase. Înflorirea are loc în martie. Exigenţe ecologice. Preferă solurile umede dar bine drenate, bogate în humus, fertile, umbrite sau semiumbrite. Sunt specii rustice, cu repausul vara, rezistente la frigul din timpul iernii. Înmulţirea şi cultura. Speciile de Galanthus se înmulţesc prin separarea bulbilor, odată la 3–4 ani, vara, în iulie – august, în timpul perioadei de repaus. Replantarea bulbilor la locul de cultură se face în septembrie – octombrie, păstrarea lor în intervalul de la scoaterea din teren până la plantare făcându-se în spaţii uscate, bine aerisite. Solul destinat plantării bulbilor se pregăteşte prin executarea lucrărilor specifice culturilor perene efectuate în câmp. La fertilizarea de bază, efectuată înainte de mobilizarea adâncă a solului, se administrează 20–25 g/mp superfosfat, 10–15 g/mp sulfat de potasiu şi 2–3 kg/mp mraniţă foarte bine descompusă. Distanţele dintre bulbi sunt de 5–6 cm iar adâncimea de plantare este de 6–8 cm. Plantarea se poate face şi pe peluzele de gazon, folosind plantatoare speciale, cu grijă pentru a nu distruge covorul de iarbă. Se aplică lucrările generale de îngrijire.

9.5.2.7. IRIS – familia Iridaceae Genul Iris (stânjenel, iris) include circa 150 specii cu rizomi sau bulbi, originare din Europa, Asia, America de Nord, Africa. Dintre speciile cu rizomi, mai frecvent întâlnite în parcuri şi grădini sunt: Iris germanica L., Iris kaempferi Sieb., Iris pseudacorus L. și Iris pumila L. Speciile cu bulbi cele mai cunoscute sunt: Iris x hollandica Hort. și Iris reticulata Bieb. Particularităţi biologice. Iris germanica. Este specia cea mai răspândită. Planta formează în sol mai mulţi rizomi puternici, groşi cărnoşi din care pornesc frunze enziforme, uşor arcuite, verzi–glauce şi tulpinile florale înalte de 50–60 cm. Florile, discret parfumate şi foarte fragile, sunt dispuse câte 4–5 în inflorescenţe terminale tip racem. Au alcătuirea asemănătoare orhideelor, cu foliolele petaloide; foliolele externe (sepalele) sunt mari, răsfrânte în afară şi prevăzute cu perişori galbeni iar foliolele interne (petalele) sunt mai mici şi incurbate, formând împreună o boltă. Florile sunt colorate cel mai frecvent în albastru şi violet de diferite nuanţe dar se întâlnesc şi soiuri cu florile colorate în alb, galben, roz, oranj, unicolore, bicolore sau pestriţe. Înflorirea are loc în mai – iunie. Iris kaempferi. Înălţimea tulpinilor florale poate ajunge la 100 cm. Foliolele externe sunt foarte mari, rotunde sau ovat–cordate, cu nervaţiunea evidentă şi dispuse 341

aproape orizontal, colorate diferit şi cu o pată galbenă la bază. Foliolele interne sunt mai mici, cărnoase, dispuse aproape vertical. Înflorirea are loc în iunie – iulie. Iris pseudacorus. Rizomii sunt mai alungiţi şi mai puţin viguroşi iar tulpinile florale au înălţimea de până la 150 cm. Frunzele sunt lineare, mai înguste decât la celelalte specii, verzi. Florile sunt galbene, cu foliolele exterioare mari, ovate, maculate cu roz şi striate cu roşu iar cele interioare mici, aproape lineare. Înflorirea are loc în iulie–august. Iris pumila. Talia plantei este mică, tulpinile florale având înălţimea de 10–15 cm. Prezintă o singură floare în vârful tulpinii florale, albastră sau galbenă ce înfloreţte în aprilie – mai. Iris reticulata. Tulpina florală are înălţimea cuprinsă între 5 şi 15 cm. Frunzele sunt lineare, înguste şi depăseşc uşor nivelul frunzelor. Florile sunt dispuse solitar în vârful tulpinii florale şi au foliolele înguste, mai mult sau mai puţin cărnoase, cele interne aproape erecte iar cele externe aproape orizontale; înfloresc în martie – aprilie. Exigenţe ecologice. Irişii preferă solurile afânate, fertile, uşor calcaroase, reavene, însorite. Iris germanica tolerează şi semiumbra. Iris pumila preferă solurile mai puţin fertile, calcaroase. Iris pseudacorus și Iris kaempferi au exigenţe mai mari faţă de factorul apă, plantarea lor făcându-se în terenuri mai umede sau chiar în solul din lacuri şi bazine. În privinţa temperaturii sunt plante rustice, rezistente la frigul din timpul iernii; Iris kaempferi şi irişii cu bulbi solicită o uşoară protejare peste iarnă cu materiale organice (frunze, paie, rumeguş sau mraniţă bine descompusă). Înmulţirea şi cultura. Speciile de Iris se înmulţesc prin fragmentarea rizomilor sau separarea bulbilor, cel mai bine vara, după înflorire, odată la 3–4 ani. La speciile cu rizomi înmulţirea se mai poate face şi primăvara devreme, imediat după reluarea vegetaţiei sau toamna, în septembrie. La înmulţirea prin rizomi aceştia se fragmentează în tronsoane cu lungimea de 6–8 cm, eliminându-se porţiunile îmbătrânite, lipsite de muguri. Rădăcinile aferente şi frunzele se scurtează la 5–6 cm după care este bine ca secţiunile rezultate în urma fragmentării rizomilor să se pudreze cu praf de cărbune vegetal. Pregătirea terenului în vederea plantării se face după tehnologia specifică plantelor perene cultivate în câmp. Rizomii se pot planta fie în rânduri distanţate la 15– 20 cm fie în cuiburi, câte 2–5 fragmente distanţate la 10–15 cm. Adâncimea de plantare se va regla astfel încât rizomii să se acopere cu 2–4 cm de pământ. După plantare, se udă individual, fiecare cuib. În ce priveşte înmulţirea prin bulbi, aceştia se scot în fiecare vară, se curăţă de pământ, se sortează pe categorii de mărime şi se păstrează până în septembrie – octombrie, în spaţii uscate şi bine aerisite. Toamna, bulbii mari, se plantează în loturile florifere sau pentru decor iar bulbii mici se plantează în pepinieră, unde se cresc 1–2 ani până ating dimensiunea de bulbi floriferi. În momentul plantării solul trebuie să fie reavăn iar după plantare nu este necesar să se ude, ca în cazul rizomilor, bulbii fiind în repaus. După plantare solul se va acoperi însă cu materiale organice în strat de 5–10 cm, pentru o mai bună protecţie a bulbilor împotriva frigului de peste iarnă. Îngrijirea stânjeneilor se realizează prin menţinerea solului afânat şi curat de buruieni, udatul la nevoie, acoperirea rizomilor cu pământ (aceştia au tendinţa să iasă la suprafaţă devenind mai expuşi la frig şi accidente). La irişii cu bulbi, destinaţi producerii florilor tăiate, se recomandă în plus 2 fertilizări faziale cu îngrăşăminte 342

minerale complexe (20–30 g/mp), prima la apariţia celei de-a treia frunze iar a doua după apariţia tulpinii florale.

9.5.2.8. LIATRIS – familia Compositae Genul Liatris include circa 30 specii rustice cu tuberobulbi, originare din America de Nord. Specia cea mai cultivată este Liatris spicata Willd. – liatris. Particularităţi biologice. Planta formează o şuşă de cormi aproape sferici, negricioşi cu circumferinţa de până la 10–12 cm. Fiecare corm formează câte o tulpină florală înaltă de circa 50 cm, dreaptă, neramificată, garnisită cu frunze lineare lungi de circa 40 cm, colorate în verde închis. Florile sunt mici, roşii–purpurii sau roz–violet, mai rar albe, grupate câte 8–15 în capitule scurt pedicelate, reunite la rândul lor în spice terminale erecte cu lungimea de 20–40 cm. Deschiderea florilor are loc de la vârful spicului spre bază. Înfloreşte din iulie pînă în septembrie. Exigenţe ecologice. Preferă solurile mijlocii, fertile, potrivit de umede, permeabile şi însorite. Este o plantă geofită rustică. Înmulţirea şi cultura. Liatris se înmulţeşte prin seminţe şi prin separarea cormilor. Semănatul se face în sere (în lădiţe), solarii sau răsadniţe, în februarie – martie. Pentru producerea a 1000 de plante sunt necesare 10 g seminţe; temperatura optimă pentru germinaţia seminţelor este 18 °C, plantele răsar în 20–30 zile de la semănat. Răsadurile se repică după circa 3 săptămâni de la răsărire, cel mai bine direct în ghivece mici, cu diametrul de 6–8 cm sau în plăci alveolare cu alveolele de acelaşi diametru. Spre sfârşitul lunii mai răsadurile se plantează pe brazde în pepinieră, la distanţele de 20–25 cm şi se îngrijesc aici până în primăvara anului următor când plantele pot fi transferate la locul de decor, la distanţele de 40–50 cm. Înmulţirea vegetativă prin separarea cormilor se face primăvara în aprilie sau toamna în octombrie, odată la 3–4 ani. Formaţiunile vegetale rezultate în urma divizării se plantează direct la locul de cultură, folosind aceleaşi distanţe de plantare ca şi în cazul materialului biologic obţinut din seminţe. Imediat după plantare se va uda fiecare plantă, cu cantităţi suficiente de apă. Îngrijirea plantelor, atât în câmpul de înmulţire cât şi la locul de decor, se face prin udatul la nevoie, afânarea solului, distrugerea buruienilor, 2–3 fertilizări faziale cu îngrăşăminte minerale complexe (10–20 g/mp) sau mraniţă bine descompusă (1–2 kg/mp).

9.5.2.9. LILIUM – familia Liliaceae Genul Lilium reuneşte circa 100 specii cu bulbi solzoşi, originare din Europa şi Asia. Dintre acestea, sunt întâlnite mai frecvent în parcuri şi grădini speciile: Lilium candidum L., Lilium regale Wilson, Lilium longiflorum Thunb., Lilium speciosum Thunb. (syn. L. lancifolium Hort.), Lilium tigrinum K.G., Lilium bulbiferum L. și Lilium auratum Lindl. Lilium candidum și Lilium longiflorum au fost descrise în capitolul rezervat speciilor utilizate pentru producerea florilor tăiate. Particularităţi biologice. Lilium regale (crinul regal). Bulbii sunt mari, piriformi, coloraţi în purpuriu iar tulpina florală atinge înălţimea de 50–100 cm. Frunzele sunt lineare, colorate în verde închis. Florile sunt mari, cu corola alungită şi 343

diviziunile răsfrânte în afară, dispuse câte 3–5 în raceme terminale, în poziţie aproape perpendiculară pe aceasta. Sunt parfumate discret şi colorate în alb cu striuri violacei dispuse ca o bandă de-a lungul fiecărei tepale şi înfloresc în iunie. Lilium tigrinum (crinul tigrat). Bulbii sunt mari, cu solzi cărnoşi, coloraţi în alb–cenuşiu. Tulpina florală, colorată în verde–brun, are înălţimea variabilă, între 80 şi 150 cm, fiind garnisită cu frunze lanceolate, verzi–cenuşii; la subsoara frunzelor se formează 1–2 bulbili mici, brun–verzui, lucioşi. Aceştia pot fi folosiţi la înmulţirea vegetativă, la fel ca şi bulbii subterani. Florile sunt roşii–portocalii, cu tepalele răsfrânte în afară, striate cu roşu–purpuriu şi staminele foarte lungi. Sunt dispuse câte 15–25 în raceme terminale, în poziţie pendentă şi înfloresc în iulie–august. Lilium bulbiferum (crinul portocaliu). Tulpina florală, înaltă de 1,0–1,3 m este garnisită cu frunze lineare, sesile, dispuse în verticil la subsoara cărora se formează bulbili negricioşi, lucioşi. Florile, roşii–portocalii şi lipsite de parfum, sunt grupate câte 8–12 într-un racem umbeliform situat în vârful tulpinii florale şi înfloresc în mai – iunie. Lilium auratum (crinul auriu). Bulbul matern este sferic, uşor turtit, brun– gălbui. Tulpinile florale au înălţimea variabilă, între 80 şi 160 cm, fiind garnisită cu frunze scurt peţiolate, lanceolate şi ascuţite. Florile sunt mari, cu diametrul de până la 20 cm, foarte parfumate, albe cu benzi longitudinale galben–aurii şi striuri roşii sau aurii. Sunt dispuse aproape perpendicular pe tulpina florală, grupate câte 20–30 în raceme terminale şi înfloresc în iulie – august. Exigenţe ecologice. Speciile de Lilium preferă solurile fertile, bogate în humus, bine drenate, uşor acide, nisipoase sau nisipo–argiloase, semiumbrite. Sunt geofite rustice, rezistente la frigul din timpul iernii. Lilium regale şi Lilium auratum solicită o uşoară protejare peste iarnă, cu materiale organice. Înmulţirea şi cultura. Crinii se înmulţesc prin separarea bulbilor subterani, odată la 3–4 ani, vara în august la Lilium candidum şi toamna, în septembrie la celelalte specii. La scoaterea bulbilor se va avea grijă să nu se desprindă solzii şi să se păstreze rădăcinile intacte. Replantarea bulbilor se face imediat sau, dacă situaţia impune, după 2–3 săptămâni de păstrare în depozite. Îmbăierea bulbilor înainte de plantare în soluţii de insecto–fungicide timp de o oră, urmată de zvântarea acestora asigură o mai bună protecţie a plantelor împotriva bolilor şi dăunătorilor. Solul destinat plantării crinilor se pregăteşte prin lucrările specifice culturilor perene efectuate în câmp. La fertilizarea de bază se vor aplica 60–80 kg/mp superfosfat + 30–40 g/mp sulfat de potasiu + 5–6 kg/mp mraniţă foarte bine descompusă. În momentul plantării solul trebuie să fie reavăn. Distanţele de plantare variază între 20 şi 40 cm în funcţie de vigoarea speciei şi mărimea bulbilor iar adâncimea de plantare între 15 şi 20 cm, în funcţie de aceleaşi elemente. Bulbilii se plantează mai întâi în pepiniere unde se cresc timp de 2–4 ani, până ajung la dimensiunea de bulbi floriferi. În afară de bulbii subterani, la unele specii (Lilium bulbiferum, Lilium tigrinum) mai pot fi folosiţi pentru înmulţire şi bulbilii aerieni. Aceştia se plantează în pepinieră, la începutul toamnei şi după 2–4 ani de cultură ating stadiul de bulbi floriferi. Pentru producerea materialului săditor se mai poate apela şi la înmulţirea prin butaşi de solzi, primăvara în aprilie – mai. Aceştia se desprind de bulbul matern, se menţin timp de 5–10 minute în soluţii de insecto–fungicide (de exemplu, Sinoratox 0,1 % + Topsin 0,1 %), după care se plantează superficial în substrat de turbă fibroasă, nisip sau perlit, singure sau în amestec. Se asigură o temperatură de circa 20 °C şi o umiditate relativă de 70–80 %. În aceste condiţii butaşii înrădăcinează şi produc în decurs de circa 344

3 luni bulbişori care se desprind şi se plantează în pepinieră unde se cresc timp de 2–4 ani până ating dimensiunea de bulbi floriferi. Acest procedeu de înmulţire, deşi mai dificil, asigură obţinerea unei cantităţi mai mari de material săditor. Îngrijirea plantelor se face prin lucrările de udat, afânarea solului, distrugerea buruienilor, fertilizarea fazială, combaterea bolilor. Udatul se face astfel încât până la înflorire solul să fie permanent reavăn. Afânarea solului şi distrugerea buruienilor se fac prin praşile, ori de câte ori este nevoie. Mulcirea solului cu diferite materiale organice (mraniţă, paie, rumeguş semidescompus) reduce mult frecvenţa praşilelor şi are efecte foarte favorabile asupra creşterii şi înfloririi plantelor. Fertilizarea fazială se face în 3–4 etape cu uree şi nitrat de potasiu, aplicate sub formă de soluţie cu concentraţia de 0,2 %. Atacul bolilor se produce mai frecvent în anii ploioşi. Cele mai păgubitoare dintre boli sunt putregaiul cenuşiu produs de ciuperci ale genului Botrytis şi fusarioza produsă de ciuperca Fusarium oxysporum lilii.

9.5.2.10. MUSCARI – familia Liliaceae Genul Muscari include 50 specii bulboase rustice, originare din Europa, Asia şi Africa, cea mai cunoscută fiind specia Muscari armeniacum Mill. – muscari. Particularităţi biologice. Planta formează în sol un bulb mic, tunicat, sferic sau piriform, alb–cenuşiu, din care pornesc 6–8 frunze lineare, uşor canaliculate şi o tijă florală cilindrică, lungă de 15–20 cm. Florile sunt scurt pedicelate, campanulate, dispuse în raceme spiciforme terminale, asemănătoare celor de zambile dar de dimensiuni mai mici. Sunt colorate cel mai adesea în albastru de diferite nuanţe dar se întâlnesc şi soiuri cu florile albe sau roz. Înflorirea are loc în martie – aprilie. Exigenţe ecologice. Muscari poate creşte pe orice tip de sol cu condiţia ca acesta să nu fie prea umed şi să fie bine drenat. Este o geophytă rustică, având repaus profund vara, după înflorire. Preferă expoziţiile însorite dar tolerează bine şi semiumbra. Înmulţirea şi cultura. Speciile de Muscari se înmulţesc prin separarea bulbilor, odată la 2–3 ani, vara în timpul repausului. După scoatere, bulbii se sortează pe categorii de mărime, se zvântă şi se păstrează până toamna în spaţii uscate şi bine aerisite. Replantarea bulbilor se face toamna, în septembrie – octombrie, la distanţele de 10–15 cm şi adâncimea de 5–6 cm. Pregătirea solului în vederea plantării se face ca şi pentru bulbii de zambile. Îngrijirea plantelor este uşoară şi are în vedere afânarea solului şi distrugerea buruienilor şi udatul la nevoie, în primăverile secetoase.

9.5.2.11. NARCISSUS – familia Amaryllidaceae Narcissus (narcisa) este un gen cu peste 30 specii bulboase rustice, originare din bazinul mediteranean şi Europa Centrală şi Occidentală. Cei mai mulţi autori grupează speciile de narcise în funcţie de numărul de flori de pe tija florală, deosebindu-se specii cu o singură floare în vârful tijei florale şi specii cu mai multe flori pe tija florală. Din prima grupă, mai frecvent întâlnite sunt speciile Narcissus pseudonarcissus L., Narcisus incomparabilis Mill. şi Narcissus poeticus L. Dintre speciile cu mai multe flori pe tija florală mai cunoscute sunt Narcissus jonquilla L. şi Narcissus tazzeta L. Particularităţi biologice. Narcissus pseudonarcissus. Mai este cunoscută şi sub numele de narcisa trompetă. Bulbul este piriform, protejat la exterior de 1–2 tunici 345

pergamentoase alb–cenuşii. Frunzele sunt lineare, uşor canaliculate, cu lungimea de 20– 25 cm şi lăţimea de 1–2 cm, colorate în verde–glauc. Tija florală este cilindrică, cu înălţimea de 25–30 cm, depăşind uşor nivelul frunzelor. Florile, dispuse solitar în vârful tijei florale, sunt uşor parfumate şi au coronula mare, tubuloasă, asemănătoare unei trompete, cu marginea ondulată şi crenată. Sunt parfumate, simple sau involte, colorate în alb, crem, galben, roz sau roşu, unicolore sau bicolore şi înfloresc în martie – aprilie. Narcissus incomparabilis. Tija florală este mai înaltă, de 30–40 cm iar frunzele sunt lineare, mai înguste decât la specia precedentă. Florile au coronula mai scurtă, reprezentând circa 2/3 din diametrul periantului. Sunt intens parfumate şi uşor pendente, colorate în alb, crem, galben sau roz, cu coronula galbenă, albă, roz sau roşie. Înflorirea are loc primăvara, în martie – aprilie. Narcissus poeticus. Frunzele sunt lineare, înguste, cu lăţimea de 6–8 mm şi lungimea de 20–25 cm. Tija florală este cilindric–aplatizată, lungă de 30–40 cm şi poartă în vârf o floare uşor pendentă, puternic parfumată, cu coronula scurtă, în formă de guleraş, colorată diferit decât periantul. Înflorirea are loc în martie – aprilie. Narcissus jonquilla. Florile sunt mici, galben–aurii, foarte parfumate, grupate câte 2–4 în vârful tijei florale înalte de circa 20 cm şi înfloresc în martie – aprilie. Narcissus tazetta. Tijele florale sunt înalte de până la 30–40 cm şi poartă în vârf 6–12 flori puternic parfumate, albe, crem, gălbui sau oranj, simple sau duble ce înfloresc în martie – aprilie. Exigenţe ecologice. Deşi sunt plante puţin pretenţioase narcisele cresc şi înfloresc frumos pe solurile mijlocii, nisipo–argiloase, bogate în humus, bine drenate, cu pH-ul 6–7. Excesul de umezeală şi solurile grele determină putrezirea bulbilor. Au repausul vara, după înflorire şi sunt plante rustice, rezistente la frigul din timpul iernii. Înmulţirea şi cultura. Speciile de narcise se înmulţesc prin separarea bulbilor, odată la 3–4 ani, vara în timpul repausului. Replantarea bulbilor la locul de cultură se face toamna, în septembrie – octombrie, într-un sol bine afânat şi fertilizat cu 25–30 g/mp superfosfat, 20–40 g/mp sulfat de potasiu şi 20–40 g/mp sulfat de amoniu. Îngrăşămintele organice se vor aplica doar la cultura premergătoare. Distanţele de plantare sunt de 15–20 cm iar adâncimea de plantare 10–15 cm. Pentru culturile florifere, dispunerea plantelor se poate face în rânduri distanţate la 20– 25 cm, distanţa dintre plante pe rând marcându-se la 10–15 cm. Se aplică lucrările generale de îngrijire.

Rezumat Speciile perene geophyte au mugurii care asigură supravieţuirea plantelor în timpul perioadei de repaus şi reluarea vegetaţiei amplasaţi pe formaţiuni subterane îngroşate precum bulbi, tuberobulbi (cormi), rizomi, rădăcini tuberizate, tuberculi. Aceste formațiuni servesc la înmulțire și la înființarea culturilor. Perioada de repaus a speciilor perene geophyte poate fi amplasată fie iarna, când este indusă de frig şi umezeală, fie vara, când este determinată de secetă şi temperaturile foarte ridicate. Speciile perene geophyte înfloresc o perioadă mai scurtă, primăvara (Galanthus, Hyacinthus, Iris, Muscari, Narcissus, Tulipa), vara (Acidanthera Dahlia, 346

Gladiolus, Polyanthes) sau toamna (Colchicum), puţine fiind speciile al căror efect decorativ se menţine o perioadă mai îndelungată, din primăvară sau vară până toamna (Canna, Dahlia). Formațiunile de decor în care se întîlnesc geophytele sunt reprezentate de: pete florale, platbande, arabescuri, masive, ronduri, borduri simple şi mixte, rocării, în apropierea oglinzilor de apă. Multe dintre geophyte sunt apreciate și ca flori tăiate, fiind prezentate în capitolul 8 (Anemone, Convallaria, Dahlia, Gladiolus, Hyacinthus, Iris, Lilium, Polyanthes, Tulipa). Întrebări: 1. Cum grupați speciile perene geophyte în funcție de perioada de înflorire ? Exemplificați. 2. Cum grupați speciile perene geophyte în funcție de perioada de repaus ? Exemplificați. 3. Care este materialul biologic utilizat pentru înființarea decorului la plantele perene geophyte ? Exemplificați. 4. Care sunt epocile optime de înființare a culturilor la speciile perene geophyte ? Exemplificați. 5. Dați exemple de specii perene geophyte care se pretează și pentru culturi de obținere a florilor tăiate. 6. Recunoașteți speciile floricole perene geophyte prezentate folosindu-vă de planșele color de pe CD-ul atașat la sfârșitul cursului. 7. Detaliați tehnologia de cultură a plantelor de Canna. 8. Detaliați tehnologia de cultură a plantelor de Lilium. 9. Detaliați tehnologia de cultură a plantelor de Narcissus. Bibliografie 1. 2. 3. 4. 5.

Băla Maria, 2007. Floricultură generală şi specială. Ed de Vest, Timişoara. Cantor Maria, 2003. Floricultură generală şi specială. Ed. Risoprint, Cluj–Napoca. Şelaru Elena, 2007. Cultura florilor de grădină. Ed. Ceres, Bucureşti. Toma Fl., 2003. Floricultură şi gazon. Vol. I, Ed. Cris Book Universal Bucureşti.

Toma Fl., 2003. Floricultura şi gazon. Vol. II, Ed. Universitas Company Bucureşti. 6. Toma Fl., 2005. Îngrijirea şi pregătirea pentru iarnă a speciilor floricole din parcuri şi grădini. Ed. Lucman Bucureşti.

7. Toma Fl., 2009. Floricultură și Artă florală. Vol. I și IV. Ed. InvelMultimedia București.

347