finisaje varianta 3

Partea a III-a

PARTEA a III-a FINISAJE MODERNE

103

FINISAJE MODERNE

104

Partea a III-a

4

FINISAJE ÎN CONSTRUCŢII

Clădirea modernă este un sistem complex în care componente, aparent fără legătură între ele, conlucrează pentru a crea condiţiile de durabilitate şi confort cerute, într-un cadru bine definit de parametri interni şi externi. Fiecare component, inclusiv elementele şi lucrările de finisaj, ca părţi integrante ale sistemului, contribuie la realizarea funcţiunii sociale sau de producţie căreia îi este destinată clădirea. Ca urmare, între lucrările de finisaj şi cele de construcţie cu care vin în relaţie există o interdependenţă, soluţionarea detaliilor de finisaj fiind de cele mai multe ori condiţionată şi condiţionând la rândul lor, unele principii sau detalii privind lucrările care le preced. Aceasta implică abordarea de principiu sau uneori chiar detaliată a problemei finisajelor încă din primele faze ale proiectării. În ultimii 50 de ani, soluţiile de finisaj au cunoscut o evoluţie spectaculoasă determinată de diversificarea şi extinderea gamei de materiale precum şi de dezvoltarea sistemelor constructive. Pe de altă parte, imperativele Dezvoltării Durabile, care în domeniul construcţiilor se reflectă în preocuparea pentru reducerea impactului acestora asupra sănătăţii planetei, dar şi pentru asigurarea unui mediu interior nu numai confortabil ci şi sănătos, readuc in prim plan soluţiile tradiţionale de finisaj, bazate pe valorificarea unor resurse naturale locale ca lemnul, piatra naturală, pluta, deşeurile textile naturale etc. Prezenţa unor poluanţi interiori cu efecte total defavorabile asupra randamentului intelectual şi sănătăţii ocupanţilor, ca oxizi de azot, formaldehida etc., a căror sursă o constituie anumite lacuri, vopsele sau pardoseli textile, constituie un argument în plus pentru utilizarea soluţiilor ecologice, bazate pe materiale naturale. Astfel, domeniul construcţiilor în general şi a finisajelor în particular, devine spaţiul în care tradiţionalul este revalorificat în cadrul unor sisteme cu adevărat moderne.

105

FINISAJE MODERNE

4..1

TENCUIELI UMEDE

Tencuielile sunt lucrări de finisaj rezultate prin aplicarea mortarului pe suprafaţa brută a pereţilor şi tavanelor cu rol de protecţie şi/sau estetic. Mortarul poate fi aplicat în stare proaspătă, cum este cazul tencuielilor tradiţionale, umede sau, mai nou, în stare întărită, sub formă de plăci obţinându-se astfel tencuieli uscate. Compoziţia mortarului pentru tencuieli şi tehnologia de execuţie diferă în funcţie de mediul în care urmează să lucreze, de cerinţele la care trebuie să răspundă. Astfel o tencuială aplicată la interior este mai permeabilă la apă decât una aplicată pe faţadă sau pe peretele unui rezervor de apă. În general, tencuielile contribuie esenţial la conservarea calităţii elementelor de construcţii pe o durată cât mai mare. Condiţii de calitate pentru tencuieli a. Referitoare la relaţia cu suportul 

Aderenţa

Aderenţa la suport condiţionează direct durabilitatea tencuielii şi este cu atât mai puternică cu cât mortarul are un dozaj de liant mai mare. Aceasta depinde în aceeaşi măsură de modul în care a fost pregătită suprafaţa suport, în special de umiditatea acesteia, şi de caracteristicile mediului pe durata aplicării şi întăririi. 

Compatibilitatea

Tencuiala nu trebuie să afecteze funcţionarea normală a suportului în sensul că trebuie să permită schimbul de aer şi de vapori între medii cu potenţiale diferite şi, în acelaşi timp, să împiedice pătrunderea apei prin capilaritate în structura elementului. b. Referitoare la tencuiala propriu-zisă 

106

Impermeabilitatea

Partea a III-a

Este necesară în cazul tencuielilor exterioare sau care protejează pereţi sau tavane care lucrează în contact direct cu apa sau alte lichide, cum este cazul rezervoarelor 

Rezistenţa la fisurare

Fisurarea tencuielii afectează direct impermeabilitatea şi poate fi determinată de mai multe cauze: deformaţii ale suportului, solicitări exterioare (radiaţie solară, variaţii brusce de temperatură, îngheţ – dezgheţ), contracţia mortarului în timp, pe durata prizei şi a întăririi. 

Rezistenţa la şocuri şi degradări

Dacă tencuiala este aplicată pe pereţi expuşi şocurilor, cum ar fi pasajele deschise, parterul locuinţelor colective etc., aceasta trebuie să prezinte caracteristici mecanice ridicate pentru a diminua riscurile de degradare. Clasificarea tencuielilor umede Conform Normativului privind executarea tencuielilor umede, groase şi subţiri, lucrările de finisaje pe bază de mortare se clasifică după următoarele criterii: 



Poziţia în cadrul clădirii 

tencuieli interioare;



tencuieli exterioare.

Tehnologia de aplicare a. tencuieli groase (20 – 25 mm), aplicabile în 3 straturi, manual sau mecanizat; b. tencuieli subţiri (2 – 3 mm), aplicabile în 2 straturi, manual sau mecanizat; c. tencuieli subţiri monostrat, aplicabile manual sau mecanizat.



Suportul pe care se aplică 

pe beton monolit: tencuieli subţiri şi groase, interioare şi exterioare;

107

FINISAJE MODERNE



pe beton prefabricat: tencuieli subţiri şi groase, interioare şi exterioare;



pe zidării sau fâşii din BCA: tencuieli groase interioare şi exterioare;



pe zidării de cărămidă: tencuieli groase interioare şi exterioare,



pe suprafeţe rabiţate sau plase sudate: tencuieli groase interioare şi exterioare;



pe suprafeţe din şipci şi trestie.

Compoziţia şi dozajele mortarelor utilizate la aceste lucrări se adoptă funcţie de criteriile enunţate anterior conform tabelului 4.1 Tabelul 4.1 Compoziţia şi dozajele mortarelor utilizate la aceste lucrări se adoptă funcţie de criteriile enunţate anterior. Nr. crt. 1.

2.

Mortare utilizate pentru: tencuieli interioare x

tencuieli exterioare x

x

x

x

x

x

x

drişcuite x sau

x

tencuieli sclivisite sau x gletuite tencuieli cu praf de x

-

Criterii de clasificare ale mortarelor de tencuieli După natura lianţi anorganici hidraulici şi/sau nehidraulici liantului lianţi organici (polimeri naturali sau sintetici) utilizat lianţi micşti (anorganici şi organici) După tehnologia

Mortare obişnuite aplicate în 2- pentru de realizare 3 straturi cu grosime şi compoziţia totală 20-25 mortarului mm (pentru tencuieli groase) speciale, pentru

tencuieli brute tencuieli (simple decorative)

tip simili- piatră cu terasit -

x

x

x

Mortare tencuieli subţiri netede (gleturi) aplicate în x trei straturi tencuieli subţiri netede decorative

108

x

decorative piatră

x

x

Partea a III-a subţiri a câte tencuieli subţiri 1 mm decorative grosime pentru: Mortare tencuieli drişcuite aplicate monostrat, în tencuieli sclivisite grosime de 10-12 mm

4.1.1.

tip

strop, x

x

x

x

x

x

Tencuieli groase cu lianţi anorganici în 3 straturi

Tencuielile groase se utilizează la clădirile civile (locuinţe şi social culturale) şi la spaţii de producţie fără degajări de substanţe agresive pentru: 

finisarea suprafeţelor interioare ale pereţilor şi tavanelor;



finisarea faţadelor;



realizarea elementelor decorative (profile, ancadramente) la pereţi interiori, tavane şi faţade;



protecţia hidroizolaţiilor.

scafe,

Tencuielile groase, tradiţionale, se realizează în general din 3 straturi, fiecare din ele având un rol bine definit. Şpriţul sau stratul de amorsare are rolul de a asigura aderenţa tencuielii la stratul suport prin crearea unei suprafeţe rugoase şi cu o mai mică absorbţie de apă pentru aplicarea stratului principal de tencuială. Acest strat nu acoperă în mod continuu suprafaţa suport, prin urmare nu contribuie la impermeabilizare. Pe plasele de rabiţ se aplică un prim strat (şmir) pentru umplerea ochiurilor plasei şi asigurarea aderenţei. Grundul este stratul principal al tencuielii şi serveşte pentru acoperirea neregularităţilor suprafeţei suport sau remedierea abaterilor de la verticală la pereţi, respectiv de la orizontală la tavane. Se aplică pe grundul întărit în 2 reprize a câte 0,8 cm fiecare. Dozajul în liant este mai redus şi consistenţa mai mare faţă de stratul anterior pentru asigurarea etanşeităţii şi evitarea riscului de fisurare.

109

FINISAJE MODERNE

Tinciul este stratul vizibil care dă aspectul şi forma definitivă a tencuielii. Grosimea tinciului, compoziţia şi consistenţa mortarului se adoptă funcţie de modul de prelucrare a feţei văzute, în vederea obţinerii unei tencuieli obişnuite sau decorative.

La execuţia tencuielilor se utilizează următoarele materiale: Lianţi Argila a fost primul liant utilizat pentru tencuieli în scopul asigurării etanşeităţii prin completarea rosturilor şi a golurilor, a fost argila, care în amestec cu materiale organice dădea un material lucrabil dar sensibil la acţiunea umidităţii. Varul a fost timp de mai multe secole liantul folosit aproape în exclusivitate pentru lucrările de zidărie şi de tencuieli exterioare. Acest material, obţinut prin calcinarea rocilor calcaroase în cuptoare rudimentare, ajungea pe şantier sub forma de var bulgări, care ulterior era stins cu apă şi păstrat la adăpost sub formă de pastă de var sau var gras. Acest var nu se poate întări decât în aer prin fixarea gazului carbonic, de unde şi denumirea de var aerian. Odată cu descoperirea lianţilor hidraulici, varul hidraulic şi cimentul, mai rezistente şi mai bine adaptate la realizarea elementelor portante, varul aerian amestecat în primă instanţă cu cimentul, formând aşa numitele mortare mixte, încet, încet a dispărut de pe şantiere. A început să fie preferat mortarul de ciment care prezenta avantajele unei mai bune etanşeităţi şi a unei rezistenţe sporite. In acelaşi timp însă, mortarul de ciment este mai puţin lucrabil, prezintă contracţii importante şi, ca urmare, risc de fisurare, reducând şi permeabilitatea la vapori de apă a zidăriei. Din aceste motive, în ultimii 15-20 de ani se asistă la o reintroducere a varului în compoziţia mortarelor de tencuială, mai ales în cazul lucrărilor de renovare a clădirilor vechi din zidărie. În prezent, la execuţia tencuielilor se utilizează următoarele sortimente de lianţi: 110

Partea a III-a

Varul aerian fabricat prin arderea rocilor calcaroase pure în cuptoare la temperaturi de 900-1100° şi stins apoi cu apă, varul aerian se caracterizează prin fineţe mare şi densitate redusă. Prin folosirea lui se obţin mortare de mare plasticitate dar friabile, care ating nivelurile normate ale performanţelor mecanice după un timp îndelungat, prin fixarea gazului carbonic din aer. De aceea varul se foloseşte în asociere cu cimentul care conferă mortarului rezistenţă şi performanţe iniţiale. Varul hidraulic natural se obţine prin arderea rocilor calcaroase argiloase la o temperatură de aproximativ 1200 grade, după care se macină şi se stinge. Posedă proprietatea de a se întări în apă şi aceasta este cu atât mai pronunţată cu cât conţinutul în argilă al rocilor este mai mare. Din punct de vedere la rezistenţei se situează între varul aerian şi ciment. Se foloseşte la fabricarea unor mortare mixte, var-ciment sau ciment var, cărora le conferă lucrabilitate. Conţinutul de ciment este cu atât mai redus cu cât varul este mai hidraulic, obţinut din roci mai bogate în argilă. Varul hidraulic artificial se obţine din clinker de ciment Portland, la care se adaugă material inerte sub formă de filer, în special filer de calcar. Rezistenţa la compresiune este apropiată de cea a varurilor naturale, in schimb deformaţia la ruptură este mediocră şi chiar inferioară celei a cimentului. Cimentul având rezistenţe mecanice mari se foloseşte la realizarea mortarelor de tencuială numai în combinaţie cu varul, în cadrul unor mortare mixte, în scopul reducerii riscurilor de fisurare. Se preferă ciment de rezistenţă scăzută, cu contrageri mai mici, care se adaptează mai bine realizării tencuielilor. Lianţii speciali pentru tencuială sunt constituiţi în general dintr-un amestec de ciment portland, var aerian sau hidraulic şi diverse adaosuri, aceşti lianţi prezintă avantajul de a avea calităţi hidrofuge şi de lucrabilitate, o compoziţie uniformă, bine adaptată executării stratului de bază şi a celui de finisaj. Se evită astfel amestecul lianţilor pe şantier. Nisip La prepararea mortarelor pentru tencuieli calitatea nisipului este esenţială. Nisipul folosit trebuie să aibă compoziţia granulometrică 111

FINISAJE MODERNE

optimă, să nu conţină resturi organice sau compuşi chimici care să reacţioneze cu apa .

Execuţia tencuielilor tradiţionale în trei straturi (groase) Execuţia tencuielilor începe după ce toate operaţiile a căror executare ar putea afecta calitatea acestora au fost finalizate (învelitori, terase, tâmplărie, pereţi despărţitori, pardoseli) Pentru asigurarea calităţii lucrărilor sunt necesare anumite condiţii de temperatură şi umiditate. Dacă la interior acestea pot fi controlate, execuţia tencuielilor exterioare este influenţată Tehnologia de execuţie a tencuielilor implică următoarea succesiune de operaţii: pregătirea suprafeţei suport, trasarea, aplicarea succesivă a straturilor componente, prelucrarea feţei văzute şi recepţia lucrărilor.

a. Pregătirea suprafeţei include totalitatea lucrărilor destinate asigurării planeităţii, a aderenţei şi rigidităţii, cele mai importante fiind: 

Asigurarea încadrării abaterilor dimensionale în toleranţele admisibile prin măsuri specifice ca cioplirea proeminenţelor, completarea intrândurilor sau acoperirea cu o plasă de rabiţ a acestora în cazul în care acestea depăşesc 40 mm;



Asigurarea unui anumit grad de curăţenie prin îndepărtarea urmelor de praf, petelor de grăsime sau de petrol etc;



Asigurarea aderenţei (rugozităţii) prin adâncirea rosturilor la zidăria de cărămidă şi şpiţuirea sau cioplirea suprafeţelor din beton.

Amorsarea suprafeţelor se realizează prin aplicarea unui şpriţ din lapte de ciment de 3 mm grosime. Dacă umiditatea suprafeţei este mai mică de 5 % aceasta va fi stropită cu apă, iar dacă este mai mare de 7% lucrările de tencuieli nu se execută.

112

Partea a III-a

b. Trasarea tencuielii realizată cu repere din mortar (stâlpişori), executaţi din acelaşi mortar din care se execută grundul, scoabe metalice lungi, şipci de lemn sau cu repere metalice de inventar are în vedere realizarea unei suprafeţe perfect plane, verticale sau orizontale; la faţade se fixează obligatoriu repere la toate colţurile faţadei precum şi pe suprafeţele dintre golurile de ferestre sau uşi.

c. Aplicarea grundului se realizează manual sau mecanizat, în câmpurile dintre repere, în una sau două reprize, grosimea totală fiind de cca 15 mm pe suprafeţele din şipci şi trestie şi până la 20 mm pentru restul suprafeţelor. Pentru obţinerea unui finisaj de calitate, suprafaţa grundului trebuie să îndeplinească următoarele criterii de performanţă : 

un nivel de umiditate măsurat cu aparatul Higromette de 5 – 7 %



rugozitatea suprafeţei care să asigure aderenţa stratului următor se asigură prin netezirea grundului cu dreptarul şi nu prin drişcuire, iar în anumite situaţii se recurge la strierea suprafeţei.



menţinerea grosimii grundului în limitele stabilite prin operaţiile de trasare se asigură prin verificare cu dreptarul faţă de repere.

d. Aplicarea tinciului se face manual, la anumite intervale de timp, pe grundul întărit şi umezit în prealabil. Având în vedere că este stratul vizibil care dă aspectul şi forma definitivă a tencuielii grosimea tinciului, compoziţia şi consistenţa mortarului sunt funcţie de modul de prelucrare a feţei văzute, în vederea obţinerii unei tencuieli obişnuite sau decorative.

Tipuri de tencuieli după modul de realizare şi prelucrare a feţei văzute Modul de prelucrare a feţei văzute se adoptă funcţie de poziţia în clădire, parametrii de mediu în care urmează să lucreze elementul

113

FINISAJE MODERNE

tencuit şi aspectul estetic urmărit. Din acest punct de vedere sunt cunoscute următoarele tipuri de tencuieli: i.

Tencuieli brute se execută din mortar de var cu sau fără adaos de ciment, netezit în stare brută, fără aplicarea tinciului şi fără drişcuire, în grosime maximă de 16 mm. Se întrebuinţează numai la interior în spaţii care nu reclamă condiţii estetice sau de etanşeitate deosebite (subsoluri, depozite, poduri, calcane etc.), îndeplinind exclusiv o funcţiune de protecţie.

ii. Tencuieli drişcuite, obişnuite sau simple, se folosesc în mod curent la clădiri de locuit şi social culturale, constituind suport pentru finisajul definitiv sub formă de zugrăveli sau spoieli. În scopul asigurării unei suprafeţe plane şi netede, acestea se netezesc cu drişca. iii. Tencuielile gletuite obţinute prin aplicarea gletului (un strat subţire de var sau ipsos netezit cu drişca metalică) dau un aspect mai îngrijit finisajului, folosindu-se la încăperile principale ale clădirilor de locuit sau social – culturale. Gletul de ipsos se aplică pe suprafeţele pe care urmează a fi aplicate vopsitorii în ulei. iv. Tencuielile sclivisite sunt executate cu mortar de ciment cu faţa văzută prelucrată cu pastă de ciment, netezită cu drişca de oţel. Acest mod de tratare le conferă o impermeabilitate ridicată, ceea ce le face utilizabile în spaţii cu umede (băi publice, spălătorii, cămine de vizitare sau destinate înmagazinării diferitelor lichide. v. Tencuieli decorative folosite cu precădere la exterior asigură clădirii pe lângă un finisaj definitiv - fără a fi necesare zugrăveli sau vopsitorii - şi un aspect agreabil. Acesta poate fi obţinut prin compoziţia mortarului, prin modul de aplicare a stratului vizibil sau printr-o prelucrare ulterioară.

Tencuielile cu praf de piatră se execută prin aplicarea peste grund a unui strat din mortar preparat din var, ciment, praf de piatră şi eventual pigmenţi. Stratul de vizibil se aplică după întărirea grundului şi umezirea acestuia pentru a asigura o umiditate uniformă şi a nu afecta culoarea. În afară de drişcuirea obişnuită, prelucrarea suprafeţei se poate face prin:

114

Partea a III-a



raşchetare - prelucrarea cu o piesă metalică prevăzută cu dinţi (raşchetă) şi curăţarea ulterioară cu o perie aspră;



stropire – aplicarea stratului vizibil în două etape, primul prin drişcuire simplă, iar al doilea prin stropire manuală sau mecanică;



periere sau pieptănare cu perii aspre pe suprafaţa mortarului după ce acesta făcut priză, dar înainte de a se fi întărit complet;

Tencuielile din piatră artificială (similipiatră) se execută prin aplicarea unui strat de mortar de ciment şi griş de piatră, eventual cu un adaos de colorant, pe un grund din mortar de ciment stropit cu apă, înainte de întărirea completă a acestuia. Grosimea stratului vizibil depinde de modul de prelucrare a suprafeţei, 5…10 cm pentru rostuire şi 15…30 mm pentru cioplire, buciardare, şpiţuire etc. Rostuirea se execută cu 24 – 48 zile înainte de întărirea stratului vizibil, cuprinzând operaţiile de trasare a rosturilor şi de montare în rosturi a şipcilor cu profil; după încheierea prizei, la 7 – 15 zile se execută prelucrarea suprafeţei. Cele mai frecvent utilizate moduri de prelucrare sunt: -

frecarea suprafeţei cu perii de sârmă după ce mortarul a făcut priză dar înainte de a se fi întărit complet;

-

buciardarea, prin prelucrarea suprafeţei cu o unealtă specială, buciarda; prin buciardare se obţine o suprafaţă rugoasă care imită aspectul pietrei naturale prelucrate brut;

-

şpiţuirea cu ajutorul şpiţului şi ciocanului, obţinându-se în felul acesta neregularităţi mai mari decât în cazul buciardării;

-

cioplirea cu ajutorul dălţii şi ciocanului obţinându-se neregularităţi mai mari decât în cazurile precedente; acest procedeu se aplică în special la socluri;

-

tratarea cu acid clorhidric diluat a suprafeţei cu de mortar cu pietriş colorat, executată în două reprize, după ce mortarul a făcut priză, dar înainte de a se fi întărit; după apariţia granulelor de pietriş, tratarea se consideră terminată şi tencuiala se spală bine cu apă.

115

FINISAJE MODERNE

Controlul calităţii tencuielilor Pentru asigurarea nivelului de calitate necesar se impune verificarea calităţii tencuielilor pe etape de lucru. Necesitatea eliminării operaţiilor de dozare a amestecului pentru mortare pe şantier, în scopul evitării unor erori inerente, a condus la apariţia unor produse industriale, livrate în saci, din care, prin amestecare cu o cantitate de apă bine stabilită, se obţine mortarul pentru tencuială. Iniţial, compoziţia acestor amestecuri era identică cu cea a mortarelor executate pe şantier, la care se adăugau în proporţii reduse, adaosuri destinate în special ameliorării aderenţei (răşini) şi impermeabilităţii. În paralel, au început să apară produse de concepţie nouă, care includ şi agregate uşoare, destinate aplicării pe suprafeţe din beton celular. Caracteristicile acestui tip de suport reclamă îmbunătăţirea retenţiei de apă a tencuielii

4.1.2.

Tencuieli exterioare monostrat din mortare uscate (gata preparate)

Necesitatea eliminării operaţiilor de dozare a amestecului pentru mortare pe şantier, în scopul evitării unor erori inerente, a condus la apariţia unor produse industriale, livrate în saci, din care, prin amestecare cu o cantitate de apă bine stabilită, se obţine mortarul pentru tencuială. Iniţial, compoziţia acestor amestecuri era identică cu cea a mortarelor executate pe şantier, la care se adăugau în proporţii reduse, adaosuri destinate în special ameliorării aderenţei (răşini) şi impermeabilităţii. În paralel, au început să apară produse de concepţie nouă, care includ şi agregate uşoare, destinate aplicării pe suprafeţe din beton celular. Caracteristicile acestui tip de suport reclamă îmbunătăţirea retenţiei de apă a tencuielii şi diminuarea caracteristicilor mecanice pentru a preîntâmpina fisurarea rapidă după o perioadă relativ redusă de exploatare. Principalele avantaje ale tencuielilor monostrat din mortare gata preparate constau în: -

116

sunt eliminate toate inconvenientele preparării pe şantier;

Partea a III-a

-

-

-

amestecurile sunt dozate cu metode precise, oferind o calitate constantă, controlată în uzină şi atestată prin certificatul de calitate; execuţia este rapidă, se aplică în una sau două reprize, intervalul de aşteptare între ele fiind de la 2 la 5 ore, funcţie de produs şi condiţii climatice. în general colorate, aceste produse asigură prin ele însele finisajul definitiv.

Compoziţia mortarelor gata preparate În compoziţia mortarelor gata preparate, în afară de lianţi şi nisip mai intră o serie de adaosuri cu funcţiuni bine definite, agregate uşoare şi uneori fibre.

a. Lianţii şi nisipul Lianţii şi nisipul, constituenţi de bază ai mortarelor uscate, sunt de aceeaşi natură ca şi cele pentru tencuieli tradiţionale. Alegerea lor este mai dificilă datorită faptului că majoritatea tencuielilor monostrat din mortare gata preparate asigură aspectul definitiv al suprafeţei, fără a mai fi necesare alte lucrări de finisaj. Din acest motiv amestecul se realizează cu ciment şi nisip de culoare albă la care se adaugă coloranţi în doze mici, pentru a se obţine culori pastel, culorile închise, cu valori ridicate ale coeficienţilor de absorbţie, conduc la o supraîncălzire a suprafeţei şi implicit, la o creştere a riscului de fisurare. Cimentul alb, liant cu caracteristici mecanice superioare, este în general utilizat în amestec cu var aerian şi uneori cu var hidraulic natural.

b. Adaosurile Adaosurile pot acţiona fie temporar, în timpul aplicării şi prizei tencuielii, fie să le modifice caracteristicile de o manieră permanentă. Majoritatea adaosurilor au în acelaşi timp mai multe funcţiuni: cele care reţin apa acţionează şi asupra plasticităţii mortarului ca şi

117

FINISAJE MODERNE

răşinile în general utilizate pentru a îmbunătăţi aderenţa la suprafaţa suport. Ele pot avea de asemenea efecte contradictorii, de aceea, la elaborarea reţetei, trebuie asigurat un anumit compromis între adaosuri. Adaosurile care asigură retenţia de apă au rolul de a evita o uscare rapidă a tencuielii în timpul prizei şi de a încetini absorbţia apei de către suport în scopul de a permite ca liantul hidraulic să facă priză în condiţiile cele mai bune. Permite reglarea migraţiei apei indiferent de natura suportului, eliminându–se astfel necesitatea startului de amorsaj. Adaosurile de aderenţă contribuie de asemenea la eliminarea stratului de amorsaj, eficacitatea lor fiind uneori afectată de o umezire ulterioară a tencuielii. Adaosurile hidrofuge, reducând capilaritatea în interiorul produsului, nu face decât să contribuie la o mai bună etanşeitate a tencuielii. Plastifianţii ameliorează lucrabilitate mortarului facilitând aplicarea mecanică şi reducând cantitatea de apă de amestec; în felul acesta se reduce contracţia. Adaosurile de aerare au funcţiuni multiple. În timpul malaxării, ele antrenează în interiorul mortarului un mare număr de microbule de aer, care ameliorează plasticitatea şi lucrabilitatea mortarului. Pe de altă parte, acestea micşorează caracteristicile mecanice ale tencuielii, modulul de elasticitate în special, tencuiala devenind astfel mai deformabilă şi mai puţin sensibilă la fisurare. Trebuie menţionată şi contribuţia agenţilor de aerare la creşterea impermeabilităţii şi a rezistenţei la îngheţ, bulele de aer care realizând o rupere a capilarităţii. În sfârşit, reducerea greutăţii mortarului obţinută prin aerare uşurează operaţia de aplicare şi conduce la creşterea randamentului. Cantitatea de aer antrenată dea agenţii de aerare în mortar depinde de condiţiile de preparare şi că o malaxare mai mult sau mai puţin energică, poate conduce pentru acelaşi amestec la produse cu caracteristici sensibil diferite. Agenţii fungicizi se folosesc în scopul de a împiedica fixarea şi dezvoltarea unor micro – organisme (bacterii, alge, muşchi, ciuperci, licheni) care s-ar putea dezvolta datorită prezenţei compuşilor organici din mortar.

118

Partea a III-a

c. Agregate uşoare Unele din mortarele gata preparate pentru tencuială diferă de tencuielile tradiţionale prin prezenţa în compoziţia lor a unor agregate uşoare care pot fi de natură diferită, ca: vermiculit (agregatul cel mai folosit în prezent), perlit, piatră ponce, granule de sticlă expandată, bile din polistiren celular. Aceste agregate uşoare facilitează aplicarea mortarului datorită reducerii densităţii, dar se utilizează în aceeaşi măsură pentru influenţa pe care o au asupra performanţelor mecanice ale produsului. Acestea provoacă o scădere considerabilă a modulului de elasticitate permiţând astfel realizarea unor mortare mult mai deformabile şi în consecinţă mai uşor adaptabile la suportul constituit din materiale deformabile, cu rezistenţe mecanice reduse cum sunt blocurile din beton celular. Tencuielile pe bază de mortare care conţin şi agregate uşoare sunt adeseori calificate drept tencuieli termoizolante. Trebuie însă avut în vedere faptul că densitatea acestora nu scade în general sub 1000 Kg/m3 şi chiar dacă prin compoziţia lor posedă caracteristici intrinseci mai interesante decât mortarele tradiţionale, îmbunătăţirea adusă din punct de vedere termic este nesemnificativă datorită grosimii reduse. De exemplu, înlocuirea unei tencuieli tradiţionale printr-o tencuială cu densitatea de 1000 Kg/m3 aplicată în grosime de 12…15 mm echivalează cu ataşarea unui material termoizolant de tip polistiren expandat de 1 mm grosime. Acestea nu trebuie confundate cu mortarele cu densităţi de max. 300 Kg/m 3 care au într-adevăr calităţi termoizolante şi aplicate în grosimi de cel puţin 40 mm contribuie la creşterea nivelului de protecţie termică pentru elementul pe care se aplică.

d. Fibrele de natură diferită Fibrele de natură diferită (azbociment, celuloză) au fost iniţial încorporate în anumite reţete de mortar gata preparat, tot în scopul îmbunătăţirii comportării mecanice. În prezent, încorporarea fibrelor de sticlă sau polipropilenă se limitează exclusiv la mortarele pe bază de lianţi hidraulici, organici, aplicate pe materiale termoizolante de gen polistiren sau vată minerală. 119

FINISAJE MODERNE

Criterii şi niveluri de performanţă Normele franceze recomandă sistemul de clasificare MERUC care oferă informaţii referitoare la următoarele mărimi (criterii de performanţă) ale căror niveluri permit încadrarea mortarelor în diferite clase:     

masa volumică aparentă (densitatea (M) modulul de elasticitate (E) rezistenţa la întindere (R) retenţia de apă (U) capilaritatea (C)

Această caracterizare comportă pentru fiecare caracteristică, încadrarea în 6 clase care indică plaja de variaţie a proprietăţilor în care se situează produsul atunci când este pus în operă în condiţii normale de şantier (tabelul 4.2) Este dificil de a atribui unui produs anumite caracteristici atâta timp cât acestea variază semnificativ cu condiţiile de punere în operă şi de evoluţie în timp.

Alegerea tipului de produs Actualmente, piaţa oferă o gamă foarte variată de produse care se diferenţiază atât prin densitate cât şi prin caracteristicile lor, modul de aplicare şi tipul de finisaj posibil. Clasificarea MERUC permite alegerea tipului de mortar funcţie de caracteristicile suportului, condiţiile atmosferice de punere în operă, modul de tratare ulterioară a suprafeţei (tabelul 4.3). Tabelul 4.2 Clasificarea mortarelor gata preparate pentru tencuială

Clasa

120

M Densitatea aparentă Kg /m3

E R Modul de elasticitate Rezistenţa la întindere MPa MPa

U Retenţia de apă %

C Capilaritatea G/dm2min1/2

1

1200

1500

1,5

78

1,5

2

1000…1400

3500…7000

1,2…2,0

75…85

1,0 …2,5

Partea a III-a 3

1200…1600

5000..10000

1,5 …2,5

82…90

2,0…4,0

4

1400…1800

7500..14000

2,0…3,2

88…94

3,0…7,0

5

1600…2000

12000 … 200000

2.7 …4,0

92…97

5,0…12

6

1800

16000

3,5

96…100

10

Un criteriu foarte important de alegere a mortarului de tencuială îl constituie compatibilitatea cu stratul suport. Astfel, pentru elemente suport cu caracteristici mecanice reduse, cum este betonul celular autoclavizat şi suprafeţele vechi din zidărie puţin rezistente nu permit utilizarea anumitor tencuieli, în general prea rigide care ar putea provoca smulgerea unor porţiuni de suport accentuând procesul de degradare. Tabelul 4.3 Alegerea tipului de mortar  Situaţia suportului - perete puternic expus la ploaie, faţade neadăpostite cu înălţimi mai mari de 18 m

Tencuială de capilaritate redusă. Clasa C1 sau C2

- perete puternic expus la şocuri şi degradări (parterul accesibil al clădirilor publice…)

Tencuială cu caracteristici mecanice superioare. Clasa E  3 şi R  3



Condiţiile atmosferice pe durata aplicării - aplicare pe timp cald sau cu vânt cu umidificare simplă a suportului înainte de aplicarea tencuielii

Tencuială cu bună retenţie de apă Clasa U5sau U6

- aplicarea pe timp friguros, în special cu prelucrare prin pieptănare a feţei văzute

Tencuială cu întărire rapidă Clasa M5 sau M6

 Eventuale îmbrăcăminţi - placaje ceramice pe tencuială impermeabilizare

Mortar cu caracteristici ridicate Clasa E4 şi R4

de

- aplicarea unei tencuieli decorative în grosime continuă de cel puţin 5 mm

mecanice

Tencuiala decorativă cu caracteristici M,E şi R de clasă inferioară sau egală cu cea a tencuielii de bază

Tencuielile cu modul de elasticitate redus par a fi mai bine adaptate acestui tip de suport dar această caracteristică nu este suficientă 121

FINISAJE MODERNE

pentru a garanta o bună comportare. Este necesară raportarea la agrementele tehnice asociate produsului pentru a se asigura asupra compatibilităţii cu suportul din beton celular. Anumite mortare de tencuială prezintă o bună aderenţă cu suprafeţele lise din beton fără a fi necesare măsuri suplimentare. Altele necesită în prealabil un strat de amorsaj. Pe pereţii în contact cu solul nu se aplică mortare cu adaos de agregate uşoare sau cu conţinut ridicat de var aerian, existând riscul ca acestea să se satureze progresiv cu apă, respectiv ca varul aerian să nu aibă condiţii de carbonatare. Execuţia tencuielii Execuţia tencuielii presupune succesiunea următoarelor operaţii: a. Pregătirea suprafeţei suport Starea şi modul de pregătire a suprafeţei suport sunt aceleaşi ca şi al tencuielile tradiţionale cu următoarele excepţii: -

tencuielile caracterizate prin retenţie de apă ridicată nu necesită o umezire prealabilă a suportului decât în cazul în care lucrările se execută pe timp cald, cu vânt uscat sau pe un suport cu capacitate de absorbţie foarte mare; această umezire este obligatorie pentru toate celelalte tipuri de mortar;

-

unele tipuri de mortar reclamă o pregătire specială a suportului cu suprafaţă lisă sau capacitate de absorbţie mare prin aplicarea unui strat de amorsaj sau realizarea unei anumite rugozităţi.

b. Condiţii de aplicare În plus faţă de condiţiile specifice aplicării celorlalte tipuri de tencuială, unele precauţii trebuie avute în vedere relativ la mortarele colorate; nu este indicată aplicarea acestora la temperaturi inferioare de 8°C, in special in perioade cu umiditatea mare, în scopul evitării fenomenelor de eflorescenţă foarte vizibile.

c. Prepararea amestecului

122

Partea a III-a

La preparare nu se adaugă nici un alt component în afară de apă. Pentru a evita apariţia unor nuanţe diferite este necesar să se utilizeze întotdeauna un număr întreg de saci, cantitatea de apă să fie aceeaşi la fiecare tranşă iar timpul de malaxare să fie respectat. Malaxarea mortarelor care conţin în compoziţia lor agenţi de aerare trebuie să fie obligatoriu realizată mecanic, respectând timpul de malaxare, pentru a obţine un efect de antrenare a aerului suficient şi constant. Celelalte produse pot fi malaxate şi manual. Pentru a se obţine o faţadă cu structura trebuie amestecată o cantitate de mortar aplicabilă în trei ore.

d.

Aplicarea propriu-zisă

Mortarul malaxat poate fi aplicat pe suportul preparat in prealabil, manual sau utilizând diferite procedee mecanice, în funcţie de consistenţa, cu menţiunea că aplicarea mecanică implică un consum sporit de mortar. Aplicarea se face în una sau două tranşe de 0,5…0,7 cm grosime, intervalul de timp intre acestea fiind de câteva ore. Dacă din anumite motive acest interval depăşeşte 24 ore, pentru a se asigura aderenţa, primul strat trebuie umezit. În cazul în care este necesară o încărcare suplimentară a suportului (grosimi mai mari de 20 mm) este obligatorie aplicarea in două reprize, intervalul dintre ele fiind dictat de tipul de mortar. Faţa vizibilă poate rămâne brută, sau poate fi finisată în maniere asemănătoare cu cele aplicate tencuielilor tradiţionale. Având în vedere grosimea redusă, la îmbinarea intre două suporturi de natură diferită, tencuiala se armează cu plasă din fibre de sticlă tratate contra acţiunii agresive a compuşilor alcalini în scopul reducerii riscului de fisurare ca urmare a deformaţiilor diferenţiate ale suportului.

4.1.3.

Tencuieli interioare din mortare uscate

123

FINISAJE MODERNE

La realizarea tencuielilor interioare monostrat din mortare uscate se folosesc amestecuri preambalate, aplicabile mecanizat, în toate categoriile de încăperi, inclusiv în băi şi bucătării cu umiditate moderată. Compoziţia mortarelor Compoziţia mortarelor pentru tencuieli interioare diferă funcţie de natura suprafeţei suport, condiţiile de exploatare şi modul de finisare a feţei văzute. Liantul este in general ipsosul, dar există amestecuri, cele care urmează a fi aplicate mecanizat, care include var şi ipsos, în scopul asigurării lucrabilităţii reclamate de modul de aplicare. Ca agregat se foloseşte nisipul fin, a cărei natură poate fi aleasă funcţie de natura suportului sau mediul de exploatare. Astfel, pentru a se asigura rezistenţa la substanţe alcaline se foloseşte nisipul cuarţos. În compoziţia mortarului pot fi incluse adaosuri ca: materiale uşoare pentru mărirea lucrabilităţii, părţi fine de răşini cu mare capacitate de saponificare pentru asigurarea aderenţei la suprafeţe prăfuite, absorbante sau foarte uzate etc.

Criterii şi niveluri de performanţă Produsele sunt însoţite de fişe tehnice în care sunt trecute nivelurile de performanţă ale produsului determinate în condiţii de laborator. Funcţie de natura suportului şi condiţiile în care urmează a fi exploatată tencuiala se alege tipul de produs care răspunde cel mai bine criteriilor de calitate.

Execuţia tencuielii Pentru execuţia tencuielii se parcurg aceleaşi etape ca la toate celelalte tipuri analizate anterior.

a.

124

Pregătirea suprafeţei

Partea a III-a

Stratul suport trebuie uscat, permeabil, rezistent, fără praf, fără urme de tencuială veche şi eflorescenţe, fără urme de condens. La suprafeţele de beton şi beton uşor se vor îndepărta zonele cu pete de ulei şi peliculele interstiţiale neaderente ca şi eventualele elemente stalactitice existente. Pentru a se asigura respectarea consumurilor indicate în fişa produsului, suprafeţele suport trebuie să fie perfect plane, fără abateri de la verticalitate, respectiv orizontalitate. Funcţie de natura elementului suport se vor avea în vedere anumite condiţii de calitate şi aplicarea unor măsuri specifice: -

rosturile zidăriei să fie bine umplute cu mortar; în caz contrar se procedează la completarea lor,

-

suprafeţele din beton, beton celular autoclavizat sau cu capacitate de absorbţie diferenţiată se grunduiesc cu produse special destinate acestui scop;

-

pe suprafeţele din plăci aglomerate din fibre din lemn se aplică un şpriţ care se lasă să se întărească minim. 4 săptămâni sau se armează cu plasă din fibre de sticlă.

b. Condiţii de aplicare Temperatura aerului şi a peretelui pe timpul lucrului şi pe durata întăririi tencuielii trebuie să fie peste 5°C. În cazul funcţionării instalaţiei de climatizare, nu este permisă încălzirea directă a suprafeţelor tencuite. Înaintea aplicării unui nou strat de finisaj se va urmări ca stratul anterior să fie complet uscat.

4.1.4.Tencuieli subtiri pe material termoizolant a. Generalitati; scurt istoric In primul rând trebuie subliniat faptul că tencuielile subtiri cu lianti organici, nu pot fi analizate separat, ci în cadrul unui sistem complex, concecare include obligatoriu materialul termoizolant, conceput pentru realizarea iizolării prin exterior a faţadelor. Sistemele de izolare prin exterior a faţadelor, cu tencuială subţire pe material termoizolant au apărut în Franţa în anul 1972 , cunoscând o

125

FINISAJE MODERNE

dezvoltare reală in perioada 1978-1979. Folosite iniţial pentru lucrări de reabilitare termică, odată cu crestere exigenţelor referitoare la economia de energie pentru exploatarea clădirilor, aceasta tehnologie a început să fie aplicată pe scară din ce în ce mai largă si la clădirile noi. In România, a devenit cunoscut după 1990, fiind aplicat cu succes atât ăn lucrări de reabilitare cât şi la clădiri noi. Tencuielile subţiri pe material termoizolant sunt alcătuite dintr-un ansamblu format din stratul de bază aplicat în 2 reprize, care include o plasă de armătură din fibre de sticlă sau din polietilenă, având o grosime totală de aprox 3 mm si un strat de finisare, care dă aspectul definitiv al faţadei (fig.1): Stratul de bază (grundul) este realizat in general dintr-un amestec de răşină organică în dispersie apoasă cu diferite adaosuri. Se aplică pe izolant în 2 straturi între care se fixează armătura din fibre de sticlă, asigurând astfel funcţiunea de impermeabilizare, prin protejarea armăturii şi a peretelui de bază de riscul pătrunderii umidităţii.

126

Partea a III-a

Fig. 1 Alcăturea generală a sistemelor termoizolante protejate cu tencuială subţire. (soluţie Baumit) Stratul de finisaj cu funcţiunea principală de a asigura aspectul definitiv al faţadei, este realizat pe bază de lianţi organici, vinilici, acrilici, silicatici sau siliconici, în amestec cu pigmenţi şi adaosuri care asigură durabilitatea şi lucrabilitatea. Funcţie de natura lianţilor utilizaţi, aceste tencuieli sunt termoplastice şi caracteristicile lor evoluiază cu variaţiile detemperatură şi umiditate, în raport cu gradul de expunere. Această comportare provoacă un anumit proces de îmbătrânire, care se manifestă prin pierderea supleţei, fixarea anumitor săruri şi modificarea aspectului general. Intreţinerea trebuie realizară cu produse adaptate fiecărei situaţii în parte. Acest tip de tencuieli aplicate pe suport izolant, sunt expuse unor solicitări mult mai puternice faţă de tencuielile aplicate pe zidărie, de exemplu.Izolantul joacă rol de ecran în faţa schimburilor termice cu peretele şi numai tencuiala va fi cea care suportă şocurile termice. Schimbările sunt ăn general rapide, cum ar fi cele care sunt ănregistrate pe o faţadă însorită, atunci când soarele este acoperit de un nor şi o aruncă brusc în umbră. Culoarea finisajului joacă de asemeni un rol foarte important; dacă se compară temperatura inregistrată pe o suprafaţă însorită colorată în negru (40 grd. C) faţă de o faţadă colorată în alb, cu aceeasi expunere la soare, care atinge valoarea de 40 grd. C. Dar, dacă şocurile termice pot avea o influenţă importantă asupra comportamentului tencuielii, regimul de schimburi higrotermice rămâne factorul primordial. Acest regim se stabileşte fără dificultăţi pentru tencuielile actuale, care prezintă în general, o foarte bună permeabilitate la vaporii de apă. Insă, în cazul unor lucrări de reparaţii, care se pot realiza prin aplicarea unui nou strat de finisaj peste cel existent, trebuie avut grijă să nu se aducî modificări semnificative regimului de umiditate, care ar putea cauza umflături, desprinderi şi alte neajunsuri.

Tehnologia de execuţie a unui termosistem care include tencuială subţire.

127

FINISAJE MODERNE

Ca exemplificare pentru tehnologia de execuţie a unui termosistem la o clădire existent, în cadrul unei acţiuni de reabilitare termică, se prezintă modul în care în care se realizează o izolaţe zolaţie termică suplimentară din plăci de polistiren expandat ignifugat în grosime de 10 cm, amplasat pe suprafaţa exterioară a pereţilor existenţi, protejat cu tencuială subţire (5...10 mm) armată cu ţesătură deasă din fibre de sticlă. În zonele de racordare a suprafeţelor ortogonale, la colţuri şi decroşuri, se prevede dublarea tesăturii de fibră de sticlă sau a armăturii din fibre organice şi folosirea unor profile subţiri din aluminiu sau din PVC. Soluţia prezintă următoarele avantaje: • corectează majoritatea punţilor termice, ce reprezintă la clădirea existentă un procent de circa 40...50% din suprafaţa pereţilor exteriori; • protejează elementele de construcţie structurale precum şi structura în ansamblu, de efectele variaţiei de temperatură a mediului exterior; • nu conduce la micşorarea ariilor locuibile şi utile; • permite realizarea, prin aceeaşi operaţie, a renovării faţadelor; • nu necesită modificarea poziţiei corpurilor de încălzire şi a conductelor instalaţiei de încălzire; • permite utilizarea apartamentelor in timpul executării lucrărilor de reabilitare şi modernizare; • nu afectează pardoselile, tencuielile, zugrăvelile şi vopsitoriile interioare existente etc. Soluţia propusă va fi realizată astfel: • stratul suport trebuie pregătit cu câteva zile înainte de montarea termoizolaţiei: verificat şi eventual reparat, inclusiv în ceea ce priveşte planeitatea (având în vedere că în această soluţie abaterile de la planeitate nu pot fi corectate prin sporirea grosimii stratului de protecţie) şi curăţat de praf şi depuneri; • stratul termoizolant din plăci de polistiren expandat ignifugat, în grosime de 10 cm, este fixat prin lipire şi/sau mecanic pe suprafaţa suport, reparată şi curăţată în prealabil. Stratul de lipire se realizează, 128

Partea a III-a

de regulă, din mortar sau pastă adezivă cu lianţi organici (răşini), lipirea fâcându-se local, pe fâşii sau în puncte. Fixarea mecanică se realizează cu bolţuri din oţel inoxidabil, cu expandare, montate în găuri forate cu dispozitive rotopercutante, sau cu dibluri de plastic cu rozetă. Montarea plăcilor termoizolante se va face cu rosturile de dimensiuni cât mai mici şi decalate pe rândurile adiacente, având grijă ca adezivul să nu fie în exces şi să nu ajungă în rosturi, fapt care ar conduce la pericolul apariţiei ulterioare a crăpăturilor în stratul de finisaj. La colţuri şi pe conturul golurilor de fereastră se vor prevedea plăci termoizolante in formă de L. Stratul de protecţie şi de finisaj se execută, în straturi succesive (grundul şi tinciul/pelicula de finisare finală), cu grosime totală de 5...10 mm şi se armează cu o ţesătură deasă din fibre de sticlă sau fibre organice. Tencuiala (grundul) trebuie să realizeze pe lângă o aderenţă bună la suport (inclusiv elasticitate pentru preluarea dilatărilor şi contracţiilor datorită variaţiilor climatice, fără desprinderea de suport) şi permeabilitate la vaporii de apă concomitent cu impermeabilitate la apa meteorică. Tencuiala subţire se realizează din paste pe bază de răşini siliconice, obţinute prin combinarea lianţilor din răşini siliconice cu o răşină sintetică acrilică în dispersie apoasă care reduce coeficientul de absorbţie de apă prin capilaritate. Finisarea se poate face cu vopsele în dispersie apoasă, în una din următoarele variante: • vopsele silicatice (care au permeabilitate mare la vaporii de apă dar absorbţie mare la apă şi rezistenţă mică la agenţi atmosferici, care trebuie corectate prin adaosuri de max. 5% de răşini sintetice în

129

FINISAJE MODERNE

dispersie şi hidrofobizarea ulterioară a suprafeţelor; pigmenţii sunt obligatoriu minerali, aspectul fiind mat); • vopsele pe bază de răşini siliconice în dispersie apoasă, care au o bună permeabilitate a vaporilor de apă, absorbţie mică prin capilaritate, aderenţă pe orice tip de suport, aspect mat. Ca variantă, finisajul se poate realiza cu un strop din materiale hidrofobe. Reţeaua de armare, fixată pe suprafaţa suport cu mortar adeziv, este în funcţie de tipul liantului folosit la componenta de protecţie (din fibre de sticlă - eventual protejate cu o peliculă din material plastic pentru asigurarea protecţiei împotriva compuşilor alcalini în cazul tencuielilor cu mortare hidraulice –sau fibre organice: polipropilenă, poliester). Trebuie asigurată continuitatea stratului de armare prin suprapunerea corectă a foilor de ţesătură din fibră de sticlă sau fibre organice (min. 10 cm). În zonele de racordare a suprafeţelor ortogonale, la colţuri şi decroşuri, pe conturul golurilor de fereastră, se prevede dublarea ţesăturilor din fibre de sticlă sau fibre organice (fâşii de 25 cm) sau/şi folosirea unor profile subţiri din aluminiu. La colţurile golurilor de fereastră, pentru armarea suplimentară a acestora, se vor prevedea ştraifuri din ţesătură din fibre de sticlă cu dimensiuni 20 x 40 cm, montate la 45°. Se vor prevedea rosturi de dilatare care separă faţada în câmpuri de cel mult 14 m2, evitând alinierea acestora cu ancadramentele de fereastră, care sunt zone cu concentrări mari de eforturi. Este recomandată separarea celor două tipuri de rosturi. Se pot prevedea cordoane vinilice sau profile metalice care să permită mişcarea independentă a faţadei în raport cu elementele de construcţie. Execuţia trebuie făcută în condiţii speciale de calitate şi control, de către firme specializate, care deţin de altfel şi patentele aferente, referitoare în primul rând la compoziţia mortarului, dispozitivele de prindere şi solidarizare, scule, maşini, precum şi la tehnologia de execuţie. 130

Partea a III-a

Pe lângă avantajele menţionate mai sus, soluţia prezintă şi unele dezavantaje: • rezistenţă mecanică mai redusă, în special la acţiuni dinamice, ceea ce presupune luarea unor masuri speciale de consolidare în zonele mai expuse, de exemplu pe o înălţime de cca. 2,0 m de la cota trotuarului; pe suprafaţa soclurilor se pot folosi tencuieli rezistente la lovire din categoria marmorocului (griş de piatră şi lianţi din răşini sintetice) sau suplimentarea ţesăturii din fibre de sticlă cu una având rezistenţă la întindere de trei ori mai mare decât cea normală; • un cost relativ mare; • durată de viaţă garantată, de regulă, la cel mult 20 ani; • limitarea gamei de finisaje posibil de aplicat. În scopul reducerii substanţiale a efectului negativ al punţilor termice, aplicarea soluţiei trebuie să se facă astfel încât să se asigure în cât mai mare măsură continuitatea stratului termoizolant, inclusiv şi în special la racordarea cu soclul şi cu aticul acoperişului. Se va trata cu deosebită atenţie execuţia acestor zone pentru a elimina posibilitatea infiltraţiilor de apă între izolaţia termică şi peretele suport. Pe conturul planşeului de peste ultimul nivel, se continuă termoizolaţia peretelui exterior pe înălţimeaaticului (lungimea zonei de influenţă). La partea superioară, pentru protecţia stratului termoizolant,este prevăzut un profil din tablă zincată cu grosimea de 0,5 mm, continuu, care se prelungeşte şi sub tencuială. Pentru a realiza o protecţie termică corespunzătoare şi reducerea efectului punţii termice orizontale din zona planşeului inferior (de la cota ±0.00) izolaţia termică se va dispune şi pe înălţimea soclului iar stratul de protecţie va fi armat cu două straturi de ţesătură de fibre de sticlă sau din fibre organice. Pe conturul tâmplăriei se realizează racordarea izolaţiei termice pe o grosime de cca. 3,0 cm, în zona glafurilor exterioare şi a solbancurilor, prevăzându-se profile de întărire şi protecţie adecvate 131

FINISAJE MODERNE

(din aluminiu) precum şi benzi suplimentare din ţesătură de fibră de sticlă sau fibre organice. Se vor prevedea glafuri noi din tablă zincată de 0,5 mm. 4..2

TENCUIELI USCATE

Folosirea tencuielilor uscate constituie o posibilitate de reducere a proceselor umede pe şantier, oferind în plus. -

reducerea duratei de execuţie; economie de material şi manoperă; aspect agreabil datorită acoperirii tuturor neregularităţilor; un spor de izolare acustică şi termică.

Pentru execuţia tencuielilor uscate se folosesc plăci din ipsos armate pe ambele fete cu carton, cu înălţimea egală cu cea a unei încăperi. Utilizarea ipsosului este benefică şi pentru că acţionează ca un volant de umiditate . Din punct de vedere a tehnologiei de execuţie, există 2 tehnici de lucru : -

procedeul tencuirii uscate, în care panourile se montează cu adezivi pe un suport masiv (cărămidă, beton, B.C.A)

-

procedeul montării panourilor pe structuri proprii, de obicei în cazul suporturilor lipsite de capacitate portantă

Montarea panourilor direct pe suport este posibilă numai în cazul în care peretele este plan, stabil, protejat de umiditatea produsă prin capilaritate sau fenomene meteorologice. Execuţia presupune parcurgerea următoarelor etape: -

pregătirea suprafeţei, care constă în îndepărtarea resturilor de mortar sau de beton, ceară sau uleiuri folosite la decofrare şi tratarea cu o substanţă specială asigură o mai bună aderenţă;

-

translarea instalaţiilor (dozele şi întrerupătoarele) la circa 2 cm distanţă faţă de perete;

-

aplicarea pe dosul panoului a adezivului , preparat conform reţetei elaborate de fabricant; în dreptul ferestrelor, lavoarelor, consolelor, coşurilor etc., panourile trebuie lipite pe întreaga suprafaţă;

132

Partea a III-a

-

lipirea /poziţionarea constă în ridicarea panoului la perete şi baterea uşoară cu ciocanul de cauciuc şi bagheta de poziţionare pentru a le aduce în acelaşi plan; la pardoseală trebuie să rămână, graţie unui distanţier, un rost de circa 10 mm, iar la planşeu unul de 5 mm pentru ventilare în timpul prizei.

Figura 4.1 Montarea panourilor de tencuială uscată pe suport masiv

Montarea pe ştraifuri din panouri se aplică în cazul în care suportul prezintă abateri mari de la planeitate. Ştraifurile se lipesc la distanţe de 60 cm sau se fixează în dibluri dacă peretele nu este capabil de a prelua sarcini suplimentare.

Figura 4.2 Montarea panourilor de tencuială uscată pe ştraifuri de rigips

133

FINISAJE MODERNE

Montarea pe coajă de dublare din astereală din lemn permite corectarea abaterilor unei zidării lipsite de planeitate, a unei tencuieli defectuoase sau a unui schelet portant din lemn executat greşit. In aceste situaţii se recurge la un raster din şipci din lemn de 20/30 mm, fixat în perete cu dibluri şi şuruburi rapide. Defectele de planeitate se rezolvă cu ajutorul distanţierelor. Dacă odată cu execuţia tencuielii se urmăreşte şi o îmbunătăţirii izolaţiei termice sau fonice, în spatele panourilor se introduce un material izolator din fibre minerale. În cazul termoizolării peretelui exterior, pentru evitarea condensului se aplică şi o barieră de vapori.

Figura 4.3 Montarea panourilor de tencuială uscată pe astereală de lemn

Montarea pe coajă de dublare independentă cu sau fără bride de ajustare se execută atunci când trebuie compensată lipsa de planeitate sau trebuie introduse instalaţiile în spaţiul rezultat.

134

Partea a III-a

Figura 4.4 Montarea panourilor de tencuială uscată sub formă de coajă de dublare independentă

Ca structură de susţinere se folosesc profile metalice sau şipci din lemn de 30 /50 mm care se prind între ele şi de cleme cu şuruburi rapide în poziţie plană şi verticală. Dacă se urmăreşte şi îmbunătăţirea izolaţiei termice şi fonice, se procedează la introducerea unui material pe bază de fibre minerale şi a unei bariere de vapori, dacă este necesar.

4.3 PLACAJE

Placajele constituie un sistem de îmbrăcare a pereţilor, stâlpilor sau feţelor laterale ale grinzilor cu plăci din diferite materiale în scopul satisfacerii unor cerinţe de ordin estetic, de protecţie mecanică sau de creştere a durabilităţii prin contracararea acţiunii distructive a unor factori fizici. Altfel spus, placajele în afară de rolul estetic pe care îl îndeplinesc în primul rând, mai pot proteja elementele pe care sunt aplicate la acţiunea agresivă a unor factori mecanici, fizici, sau biologici În anumite situaţii pot contribui parţial sau total la asigurarea calităţii acustice a unui spaţiu. Se cuvine de asemenea menţionată contribuţia unor sisteme constructive care includ elemente de placaj la conservarea energiei şi asigurarea confortului în anotimpul cald (faţadele ventilate) După poziţia lor în clădire, placajele pot fi exterioare sau interioare. Alegerea tipului de placaj se face în funcţie de: -

natura solicitărilor:

-

mediul în care lucrează (umiditate, însorire, degajări de noxe, solicitări mecanice) ;

-

compatibilitatea cu stratul suport.:

4.3.1

Finisarea faţadelor prin placare

135

FINISAJE MODERNE

Placajele exterioare trebuie să răspundă unor condiţii de calitate referitoare la : -

acţiunea apei în faza lichidă combinată cu acţiunea vântului;

-

radiaţia solară, ce determină variaţii de temperatură;

-

îngheţ-dezgheţ;

-

acţiunea apei din interior în faza gazoasă (vapori de apă) ce migrează spre exterior prin difuzie.

Placajele exterioare executate din piatră naturală, elemente ceramice sau pietre artificiale turnate a reprezentat mult timp o soluţie de tratare a construcţiilor importante, constituind o soluţie tehnică adecvată acestei categorii de clădiri Extinderea utilizării placării faţadelor la construcţii obişnuite este determinată de: -

generalizarea procedeelor industrializate de realizare a clădirilor (prefabricare, turnare în cofraje de mari dimensiuni) face neraţională utilizarea tencuielilor;

-

utilizarea elementelor de închidere uşoare prefabricate, de tipul pereţilor cortină, la care faţa exterioară trebuie protejată de acţiunea ploii, vântului şi a variaţiilor de temperatură;

-

modernizarea fondului construit existent, în sensul reabilitării termice.

Practic, există două categorii de soluţii de finisare a faţadelor prin placare: a) clasice (tradiţionale): -

piatră naturală.

-

materiale ceramice poroase (cărămizi de faţadă glazurate sau nu);

-

materiale ceramice cu un grad mai redus sau mai ridicat de vitrifiere (plăcuţe ceramice glazurate);

b) moderne: -

136

metalice;

Partea a III-a

-

polimeri;

-

sticlă securizată;

-

fibrociment;

-

piatră artificială.

În alegerea soluţiei de placaj, trebuie avute în vedere următoarele condiţii: 

compatibilitatea soluţiei alese cu structura pe care placajul urmează a fi aplicat:



în cazul pereţilor subţiri cu capacitate mare de izolare termică, la care apare mai pregnant efectul dilatărilor şi contracţiilor sub influenţa variaţiilor de temperatură, se adoptă montarea uscată. stabilirea unei legături organice a porţiunilor placate cu celelalte elemente ale faţadei;



stabilitatea în timp a faţadelor;



asigurarea posibilităţilor elementelor deteriorate;



asigurarea protecţiei la acţiunea apelor meteorice simultan cu permeabilitatea la vapori.

de

intervenţie

pentru

înlocuirea

Placaje din piatră naturală În general acest material se utilizează pentru placarea faţadelor clădirilor monumentale. Nu este exclusă însă utilizarea placajelor din marmură la interior, la clădiri publice la care se urmăreşte accentuarea impresiei de monumentalitate. Materialele utilizate pentru execuţia placajelor din piatră naturală sunt: plăci din marmură (Căprioara, Ruşchiţa, Gura Văii), travertin, bazalt, granit etc Plăcile pot fi de dimensiuni mici - 20x20 cm şi grosimea sub 5 mm sau de dimensiuni mari - de 30x50 sau 50x80 cm şi grosime mai mare de 5 mm.

137

FINISAJE MODERNE

Execuţia placajului se poate face utilizând: a. montaj uscat – placaje neaderente; b. montaj umed – placaje aderente. Montajul uscat se face folosind structuri auxiliare din profile metalice sau a bolţurilor împuşcate. 2

1

3 Figura 4.5 Montajul uscat al placajelor neaderente: 1 - crampon; 2 - structură auxiliară; 3 - cârlig

Montajul umed se realizează pe un strat de ciment turnat în spatele placajului fixat provizoriu prin ploturi din ipsos.

1

1 2

Figura 4.6 Montajul umed al placajelor aderente: 1 - ploturi din ipsos; 2 - mortar de ciment

Figura 4.7 Placaje din piatră naturală: 1- fixare provizorie cu ipsos;

138

Partea a III-a

2 - zidărie executată în prealabil; 3 - bare verticale din oţel-beton; 4 - mustăţi de ancorare; 5 - cârlige de prindere; 6 - dornuri de oţel; 7 - pene provizorii de lemn; 8 - plăci din piatră naturală; 9 - mortar pentru fixare definitivă

Faţade din cărămidă aparentă Un sistem de realizare a faţadelor îl constituie cărămida aparentă care poate fi obţinută în două moduri: -

prin executarea zidăriei în aşa fel încât să rămână aparentă;

-

prin executarea unui placaj după realizarea peretelui de faţadă, din cărămidă de placaj fără miez sau din cărămidă plină clincherizată.

În primul caz, în care zidăria de cărămidă rămâne aparentă, materialele utilizate trebuie să îndeplinească anumite condiţii: -

cărămizile să fie bine arse şi să prezinte un volum minim de pori (cărămizi speciale, calitatea A);

-

abaterile dimensionale nu se admit;

-

rosturile umplute cu mortar de ciment trebuie să fie de grosime uniformă (20 mm);

-

detaliile arhitecturale trebuie astfel concepute încât să nu favorizeze staţionarea apei.

Placajul din cărămidă aparentă propriu zis, se execută din cărămizi speciale de placaj, fără miez, cu două feţe vizibile, cu două şănţuleţe laterale. La execuţia placajului, cărămida se despică în două prin lovirea cu ciocanul de-a lungul acestor şănţuleţe. Jumătăţile de plăci se fixează pe zidăria suport cu mortar de ciment cu dozaj 1/1 sau ½, aşezându-se bucată cu bucată. După executarea placajului, rosturile se umplu cu mortar (eventual cu ciment alb) şi se adâncesc sau se scot în relief: Alinierea şi orizontalitatea se realizează cu ajutorul sforii, aşezate pe plăci de ghidaj, montate la capetele rândurilor şi intermediar pentru L>4m.

139

FINISAJE MODERNE

Suportul placajului din zidărie de placaj poate fi: 

zidăria de rezistenţă, care prezintă ştrepi de 3 cm adâncime la fiecare 2...3 rânduri;



betonul armat a cărei suprafaţă trebuie pregătită în prealabil pentru asigurarea aderenţei;



betonul celular autoclavizat. 1 4 2 3

Figura 4.8 Placaj din cărămidă aparentă: 1 - placaj ceramic; 2 - zidărie de cărămidă; 3 - mortar; 4 - corp ceramic

Placaje din plăci ceramice glazurate Plăcile ceramice glazurate, divers colorate pot fi utilizate atât pentru placaje exterioare, cât şi pentru cele interioare. Plăcile glazurate pot fi de dimensiuni mici 2x2 cm până la 5x5 cm. În acest caz plăcile sunt livrate cu faţa văzută lipită de hârtie, formând panouri pătrate cu latura de 33 cm, sau de dimensiuni mai mari având forma dreptunghiulară (12x6 sau 14x3,5 cm) sau hexagonală. Faţa plăcilor poate fi netedă, ondulată, boltită, scobită, rombică sau piramidală. Suprafaţa suport se pregăteşte în prealabil prin aplicarea unui grund de mortar de ciment cu dozaj de 400 kg ciment la m 3 cu nisip 0...3 mm. La aplicarea plăcilor grundul trebuie să fie întărit, dar să aibă totuşi o umiditate de 5...6% care să asigure legătura dintre grund şi pasta sau mortarul de poză. Panourile de plăci ceramice lipite pe hârtie se montează în rânduri orizontale prin aplicarea pe stratul suport (grund) cu o pastă de ciment (fără nisip) cu adaos de 25% var pastă de consistenţă12. Pasta se întinde într-un strat uniform de 2...5 mm grosime. Pentru a asigura uniformitatea grosimii se pot folosi ghidaje din şipci de lemn, 140

Partea a III-a

sau fire din material plastic, fixate la nivel pe suprafaţa grundului, cu pastă de ipsos. Înainte de aplicare, panourile se cufundă în apă timp de 30 sec. Pentru a evita ruperea hârtiei ude sub greutatea plăcilor, acestea se îndoaie la jumătate cu hârtia la interior. Placaje din plăci ceramice porţelanate de dimensiuni mari Placajele din produse ceramice răspund tuturor exigenţelor impuse acestei categorii de lucrări, dacă materialele utilizate sunt de calitate corespunzătoare şi execuţia este corectă. În alegerea materialului trebuie luate în considerare: -

tipul plăcii;

-

tipul suportului;

-

condiţiile de exploatare.

Plăcile ceramice pentru placaj se încadrează în patru grupe funcţie de clasa de absorbabilitate: -

grupa I (abs E < 3%);

-

grupa IIa (abs 3 < E < 6);

-

grupa IIb (abs 6 < E < 10);

-

grupa III (abs E > 10%).

Utilizarea la exterior a plăcilor se reduce la cele din grupa I (absorbabilitate redusă) şi numai în cazuri izolate la grupa a II - a. Insă cu cât absorbţia de apă este mai redusă, cu atât este mai mare rezistenţa la abraziune. Funcţie de natura suprafeţei suport se aplică adezivul standard sau flexibil. Lipirea se execută prin metoda combinată, aplicând adezivul atât pe suport cât şi pe intradosul plăcii.

Placaje din fibrociment Fibrocimentul conţine: ciment, nisip, şi fibre lemnoase autoclavizate pentru a-i spori rezistenta şi stabilitatea dimensională. Fibrele lemnoase au rolul unei armături în ciment, prevenind apariţia

141

FINISAJE MODERNE

crapăturilor. Folosirea sa la realizarea faţadelor prezintă numeroase avantaje: 

aspect plăcut: fibrocimentul poate imita prin textura şi culoarea sa lemnul:



rezistenţă îndelungată la intemperii: rezistenţă la îngheţ/dezgheţ, umiditate, radiaţii UV;



rezistenţă mare la impact;



rezistenţă la incendiu: fibrocimentul nu este un material combustibil;



costurile realizării lambriului din fibrociment sunt mai mici decât în cazul folosirii lambriului din lemn sau a finisajelor de tip tencuială;



datorită rezistenţei la umiditate (nu putrezeşte/nu se descompune) şi la acţiunea unor dăunători organici (ciuperci,termite), este o alternativă eficienta pentru finisarea cladirilor situate într-un climat umed şi cald;



rezistenţa ridicată la încărcări generate de vânt;



permit realizarea faţadelor ventilate, cerute de normele de construcţii moderne.

Tehnologia de execuţie Pentru fixarea elementelor din fibrociment sunt disponibile, în funcţie de suport, numeroase elemente metalice. Suportul poate fi realizat din: -

grinzişoare metalice din profile laminate in formă de L;

-

grinzişoare din lemn sau ciment turnate în prealabil, plasate la distanţa de 900-1800 mm în funcţie de grosimea profilului. Fixarea se face de obicei la cota de la partea superioară a elementului, deşi atunci când suportul este format din profile realizate la rece, fixarea se face prin adâncitura elementului.

Capetele exterioare ale şuruburilor de fixare sunt protejate împotriva mediului de elemente din plastic. Unele tipuri de plăci sunt proiectate în aşa fel încât să ascundă şuruburile de fixare.

142

Partea a III-a

În zona de suprapunere a marginii superioare peste cea inferioara este necesara susţinerea panourilor diagonal opuse, pentru a evita crearea unor grosimi prea mari în zona de joncţiune a 4 placi. Rosturile orizontale sunt izolate împotriva apei cu ajutorul unor profile Z sau a unor piese adiţionale. O serie largă de accesorii este disponibilă, cum ar fi: piesele de umplutură, pervazuri pentru scurgerea apei, piese în unghi pentru exterior sau interior. In unele cazuri placarea exterioară poate include ferestre întregi. Tehnologia de realizare a termoizolator, în doua variante:

faţadei

poate

încorpora

stratul

-

utilizarea a două straturi de material între care se poziţionează un material izolator tip placă;

-

izolarea cu materiale moi: se poziţionează distanţiere între stratul dinspre interior şi cel dinspre exterior pentru a preveni comprimarea materialului termoizolator.

Paramente cu strat de aer ventilat Pereţii cu strat de aer ventilat reprezintă soluţii moderne ce oferă avantaje deosebite din punctul de vedere al comportării higrotermice în condiţii de vară şi de iarnă. Circulaţia aerului se realizează datorită efectului de coş, sub influenţa diferenţelor de temperatură, atât iarna cât şi vara. Se obţine astfel: -

drenarea activă a vaporilor de apă şi deci uscarea continuă a peretelui;

-

împiedicarea pătrunderii ploii în partea interioară a peretelui;

-

un efect favorabil de răcire în timpul verii.

Efectul de dirijare a vaporilor de apă spre exterior precum şi cel de răcire în timpul verii depinde de intensitatea de circulaţie a aerului prin stratul de aer. Din acest punct de vedere faţadele ventilate se împart în faţade slab ventilate, la care stratul de aer poate fi considerat staţionar, mediu ventilate, la care trebuie cunoscut debitul de ventilare pentru evaluarea performanţei faţadei şi puternic 143

FINISAJE MODERNE

ventilate la care placajul are exclusiv rol de protecţie la intemperii, spaţiul de aer având aceeaşi temperatură cu aerul exterior. Din punct de vedere constructiv, stratul de aer trebuie amplasat cât mai aproape de faţa exterioară a peretelui care este doar un ecran (foaie de tablă sau azbociment, zidărie subţire, panou prefabricat, etc.) de protecţie la intemperii.

Figura 4.9 Parament cu strat de aer ventilat 1 - perete existent; 2 - termoizolaţie; 3 - strat de aer ventilat; 4 - protecţia termoizolaţiei; 5 - piesă fixare termoizolaţiei; 6 - piesă de fixare a stratului exterior (de finisaj şi de protecţie a - termoizolaţiei)

4.3.2

Placaje interioare.

Placajele interioare au în general rol decorativ dar şi de protecţie la acţiuni mecanice (lambriurile aplicate pe suprafaţa pereţilor în spaţii de circulaţie) sau la acţiune apei în stare de vapori, cum sunt placajele de faianţă în băi şi bucătării. Prezenţa lor este obligatorie în spaţii care necesită menţinerea permanentă într-o stare de igienă, cum este în saloane de spital, săli de operaţie, laboratoare etc. Există o gamă largă de materiale şi sisteme constructive folosite pentru placaje, de la piatra naturală la sticlă sau materiale plastice, o bună parte din acestea fiind utilizate atât la interior cât şi la exterior.

Placaje din plăci de faianţă 144

Partea a III-a

Se folosesc în încăperile clădirilor de locuit şi social culturale cu umiditatea superioară valorii de 60% (băi, bucătării, grupuri sanitare etc.) sau în încăperi ce necesită condiţii superioare de igienă (saloane de spital, săli de operaţie, laboratoare, cantine etc.). De asemenea, se pot folosi şi la placarea exterioară a pereţilor, numai cu luarea de măsuri corespunzătoare pentru protejarea la trecerea vaporilor, de exemplu: -

barieră contra vaporilor;

-

interspaţii de ventilare;

-

ventilarea spaţiilor interioare;

-

limitarea la cel mult 25% din suprafaţa aferentă acestor încăperi etc.

Aceste măsuri se vor introduce pe bază de calcule higrotermice, în scopul îndeplinirii condiţiei efectului de acumulare în perete a apei provenite din condensul vaporilor, care poate duce la desprinderea placajelor. Plăcile de faianţă se fabrică din argile refractare, caolinuri, feldspaţi şi nisipuri cuarţoase acoperite pe una din părţi cu smalţ, iar pe cealaltă cu striuri în relief. Plăcile de faianţă se fabrică în diverse culori şi forme. Plăcile speciale sunt cele pentru scafe şi borduri simple sau profilate. Placajul de faianţă se execută după ce au fost finalizate următoarele lucrări: -

montarea instalaţiilor, inclusiv probele de funcţionare;

-

executarea stratului de uzură a pardoselilor reci, exclusiv lustruirea lor;

-

montarea şi verificarea funcţionalităţii tâmplăriei interioare şi exterioare;

-

executarea tencuielilor sau tratamentelor la pereţi şi tavane;

-

trasarea suprafeţelor ce urmează a fi placate.

Aplicarea plăcilor de faianţă se face pe suprafeţe uscate şi pregătite în prealabil, în funcţie de natura materialului. Pe durata execuţiei

145

FINISAJE MODERNE

placajului şi în următoarele 14 zile după finalizarea acestuia, temperatura aerului în spaţiul de lucru trebuie sa fie de cel puţin +5°C.

Execuţia placajelor din succesiune de operaţii :

plăci

de

faianţă

implică

următoarea

a. Pregătirea suportului Aplicarea faianţei se poate face pe suport din beton, zidărie de cărămidă, beton, piatră naturală, lemn. În prealabil, suprafeţele se verifică, atât cu privire la abaterile pe verticala şi orizontală, cât şi cu privire la eventualele vicii sau degradări aparente, pentru a se stabili corecturile care trebuie făcute în vederea placării. În cazul suprafeţelor netede ale pereţilor de beton, este necesar să se creeze o rugozitate a suprafeţelor printr-o uşoară şpriţuire a acestora. În cazul pereţilor din zidărie de cărămidă, înainte de executarea placajului, rosturile se curăţă pe o adâncime de 1cm, după care se aplică un spriţ din mortar de ciment având următoarea compoziţie: o parte ciment, 2 părţi nisip şi apă până la consistenţa de 10-12 cm pe conul etalon. Spriţul se aplică cu mistria sau canciocul într-un strat de 3-5 mm si nu se netezeşte. În cazurile speciale de aplicare a placajelor din placi de faianţă in încăperi cu umiditate mare (peste 75%) ca: băi publice, spălătorii sau camere în care se produc vapori de apă suprasaturaţi, se vor executa în prealabil lucrările de hidroizolaţie la pereţi şi pardoseli.

146

Partea a III-a

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

11

Figura 4.10 Executarea placajului de faianţă în încăperi cu umiditate mai mare de 75%: 1 - mortar de ciment de poză de 2 cm grosime; 2 - izolaţie verticală hidrofugă de 3 mm grosime (2c+3b); 3 - placaj din plăci de faianţă; 4 - reţea din vergele de oţel de Ø 5 mm; 5 - plasă din rabiţ fixată pe reţeaua de vergele de oţel-beton; 6 - strat de mortar de 10 cm grosime; 7 - perete de beton sau cărămidă; 8 - mustăţi din oţel beton (ancorare) Ø 5 mm); 9 - strat suport al hidroizolaţiei, de 1 cm grosime; 10 - scafă; 11 - pardoseală de mozaic turnat

Etapele execuţiei sunt: 

curăţirea suprafeţei de pete de grăsime, rosturi de mortar întărit;



şpriţuirea suprafeţelor de beton şi amorsarea cu lapte de ciment;



stropirea cu apă a suprafeţelor din cărămidă.

147

FINISAJE MODERNE

1 2 3 4 5

6

Figura 4.11 Executarea placajelor de faianţă în camere cu vapori de apă suprasaturaţi: 1 - pereţi din beton sau cărămidă; 2 - strat suport al hidroizolaţiei; 3 - izolaţie verticală hidrofugă (2c+3b); 4 - zid de cărămidă plină pentru protecţia hidroizolaţiei; 5 - placaj din plăci de faianţă; 6 - pardoseală din mozaic turnat

Suprafaţa pe care se aplică plăcile ceramice are un rol esenţial în ceea ce priveşte aspectul si durabilitatea în timp a lucrării. In general suprafaţa pe care se aplică gresia sau faianţa este alcătuită la rândul ei, din mai multe straturi compuse din diverse materiale. Fiind vorba de materiale diferite, cu proprietăţi diferite, se creează în interiorul stratului, dar mai ales între straturi, tensiuni care pot determina inconvenienţe majore constând în desprinderea de substratul pe care sunt aplicate sau fisurarea lor. Aceste tensiuni îşi au originea în comportamentul dilatometric diferit al materialelor în funcţie de temperatura, modul de elasticitate diferit de la un material la altul, contracţia dimensională ca urmare a procesului de maturare a adezivului constând în pierderea apei, precum şi comprimarea excesivă a unui strat sub povara straturilor superioare sau a unei concentrări de sarcină.

148

Partea a III-a

b. Pregătirea plăcilor – menţinerea în apă cel puţin o oră, pentru a evita absorbţia apei din mortarul de fixare, după care se lasă să se scurgă câteva minute.

c. Fixarea cu mortar de ciment şi var a plăcilor de faianţă Stratul de mortar cu discontinuităţi în dreptul rosturilor trebuie să aibă 2,5 cm grosime. Mortarul folosit pentru fixarea faianţei este alcătuit dintr-un amestec de ciment, nisip silicios grăunţos, var gras şi apă. Se pot folosi şi paste subţiri de fixare care conţin şi aracet. In prezent există amestecuri gata preparate de adezivi, livrate în saci, din care prin amestecare cu apa conform reţetei, se obţine pasta de fixare a faianţei de suport. Pe intradosul plăcii se aplică pe circa 2/3 din suprafaţă un strat de mortar de 2 cm grosime, după care placa se aplică pe suprafaţa de şpriţ. Se bate uşor cu coada mistriei până când mortarul începe să iasă la partea superioară a faianţei. Aşezarea plăcilor se face de la colţurile încăperii şi de la plintă sau pardoseala în sus. Rosturile orizontale ale placajelor trebuie să fie în prelungire şi în linie dreaptă, cu lăţimea uniformă. Rosturile verticale pot fi în prelungire (fug pe fug) sau ţesute (alternate) având lăţimea de maxim 1 mm. Spaţiile între plăcile ceramice sunt necesare din următoarele motive: -

constituie un element arhitectonic;

-

evită contactul direct între plăci, făcând astfel mai puţin rigidă suprafaţa placata, în special atunci când rosturile sunt umplute cu chit elastic;

-

ajută la compensarea imperfecţiunilor plăcilor ceramice, imperfecţiuni cauzate de toleranţa dimensională admisă de normele în vigoare.

d. Finisarea după întărire prin completarea rosturilor cu chit. Chiturile sunt de doua feluri: -

chituri pe bază de ciment, caracterizate printr-o elasticitate mică (ceea ce face să se murdărească uşor), sunt atacabile de substanţe acide, dar prezintă un cost redus. Caracteristicile 149

FINISAJE MODERNE

chiturilor pe bază de ciment pot fi ameliorate prin adăugarea unor compuşi lactici. -

chituri pe bază de răşini; posedă o elasticitate superioară, o rezistenţă optimă la acizi şi la pătare, dar au un cost ridicat.

De asemenea, se îndepărtează petele de mortar şi se lustruiesc suprafeţele.

Placaje din plăci ceramice (CESAROM) Se folosesc aceleaşi tipuri si dimensiuni şi moduri de fixare ca si la faţade. Nu se admite placarea cu plăci ceramice CESAROM a bazinelor sau recipientelor care înmagazinează apă sau alte lichide. Având o rezistenţă redusă la şocuri şi la uzură prin circulaţie (zgâriere, mătuire, ciobirea smalţului etc.), placajele ceramice CESAROM nu se folosesc pentru pardoseli decât în mod cu totul excepţional, în încăperi cu circulaţie foarte restrânsă.

Placaje din placi de sticlă – opaxit Plăcile din sticlă, opaxit, au forma pătrată cu latura de 150 sau 200 mm şi grosimea de 6 mm, având marginile drepte, culoarea alb lăptoasă, una din feţe netedă şi lucioasă şi alta cu striuri în relief. Execuţia se face la fel ca la faianţă. Placaje tip marmoroc Se utilizează ca finisaje interioare şi sunt alcătuite din elemente prefabricate sub formă de placaje flexibile pe suport textil, produs industrial din granule de marmură sau roci artificiale, albe sau colorate şi lianţi pe bază de polimeri. Marmorocul se livrează în suluri de 1m lăţime şi 5...10 m lungime. Foile flexibile, tip marmoroc, se taie în diferite forme şi dimensiuni şi se montează pe suprafeţe suport plane, din zidărie tencuita, din beton turnat monolit sau prefabricat. Montarea se face cu ajutorul unui mortar adeziv, plastic. Fixarea se face prin presare cu un tampon 150

Partea a III-a

căptuşit cu cauciuc. Rosturile dintre plăci se finisează cu mortar adeziv preparat cu praf de marmură şi cu pigmenţi în aceeaşi culoare cu placajul de marmoroc.

Placaje din lemn şi înlocuitori Lucrările de îmbrăcare a pereţilor cu plăci sau panouri din material lemnos poartă numele de lambriuri. După rolul pe care urmează să-l îndeplinească în cadrul construcţiei, lambriurile pot fi: de uzură, decorative, sau tratamente acustice. Lambriurile de uzură şi cele decorative se execută pe o înălţime de 1,3 -1,6 m , iar cele pentru tratamente acustice pe toată înălţimea. a. Lambriurile de uzură se montează în încăperile cu trafic intens pentru protejarea pereţilor împotriva uzurii. Se realizează din scânduri de răşinoase sau foioase tari, prinse în cuie sau şuruburi de lemn pe două sau trei rigle orizontale şi terminate la partea de jos cu o plintă şi la partea de sus cu un profil. In felul acesta se realizează o suprafaţă elastica, rezistenta la şocuri şi lovituri, care poate fi uşor întreţinută şi reparată. Suprafaţa pe care urmează a se aplica lambriul nu se tencuieşte, In schimb se acoperă cu o pelicula de bitum pentru a preîntâmpina umezirea materialului lemnos. b. Lambriuri decorative se folosesc pentru realizarea unor elemente de decoraţiuni interioare la clădiri social-culturale. După sistemul constructiv şi materialul utilizat aceste lambriuri pot fi: -

lambriuri cu rame şi tăblii din lemn masiv lustruit sau tratat cu lac incolor;

-

lambriuri cu rame din lemn masiv şi tăblii din placaj, panel, plăci fibrolemnoase furniruite etc.

Lambriurile cu rame şi tăblii din lemn masiv sunt realizate din tronsoane (subansambluri) care cuprind următoarele elemente:

151

FINISAJE MODERNE

-

rama executată din lemn masiv cu grosimea de 24-32 mm şi cu lăţimea de 80...100 mm împărţită în ochiuri dreptunghiulare sau pătrate;

-

tăbliile executate din lemn masiv sau placaj;

-

profilurile (piesele profilate) care fac legătura între ramă şi tăblii; se execută din aceeaşi esenţă cu rama sau din alte esenţe dacă se urmăreşte un contrast de culoare; - plinta care face legătura dintre pardoseală şi lambriuri; - profilul de terminaţie la partea superioară a lambriului.

Materialul lemnos folosit pentru executarea lambriurilor decorative este: - cherestea de stejar, clasa A; - cherestea de fag aburit; - cherestea de frasin, ulm, paltin, arţar, nuc, cireş, păr sau tei. Din cauza suprafeţei desfăşurate mari a lambriurilor, atunci când suprafeţele rămân natur, dar acoperite cu lac incolor, se impune o alegere minuţioasă a materialului. Este de dorit ca materialul să aibă aceeaşi culoare şi aproximativ aceeaşi structură. Cheresteaua se debitează radial şi nu tangenţial. Lambriuri decorative se mai pot realiza şi din rame de lemn masiv şi panouri din placaj furniruit, panel sau plăci fibrolemnoase.

Lambriuri din PAL Plăcile din aşchii de lemn PAL folosite pentru lambriuri sunt triplu stratificate, presate şi higrofugate cu grosimi de 12 şi 16 mm grosime. Dimensiunile în plan sunt multiplu de 60 cm şi variază de la 60x120 la 180x360 cm. Suprafeţele suport pe care se aplică placajele din PAL pot fi: -

suprafeţe din zidărie tencuită;

-

suprafeţe din beton (prefabricate sau turnate monolit) netede, fără bavuri, denivelări etc.;

-

plăci sau fâşii din ipsos sau di B.C.A. cu suprafaţa netedă.

152

Partea a III-a

Executarea lucrărilor

a. Lucrări care trebuie terminate înaintea executării placajelor Înainte de începerea montării plăcilor, trebuie să fie terminate următoarele lucrări: -

montarea ferestrelor, inclusiv a geamurilor si a tocurilor sau căptuşelilor la uşi, în afară de pervazuri care se vor monta după executarea placajelor; montarea căptuşelilor se va face astfel încât să se asigure ca pervazurile ce vor fi bătute ulterior să acopere rostul dintre toc, respectiv căptuşeala şi peretele placat;

-

finisarea tavanelor;

-

montarea conductelor sanitare, electrice, de încălzire fixate sub placaj; probele conductelor de scurgere, probele de presiune ale conductelor de alimentare cu apa, probele instalaţiilor de încălzire la rece şi la cald şi închiderea şliţurilor;

-

eventualele lucrări care necesită spargeri pe fata zidului opusă celei placate, pentru a se evita dislocarea placajului sau străpungerea peretelui;

-

pardoselile din piatră naturală sau artificială (mozaicuri, plăci de gresie etc.), inclusiv frecarea şi lustruirea lor, precum şi executarea plintelor sau scafelor.

b. Pregătirea suprafeţelor Suprafaţa suport trebuie să fie plană şi netedă, fără abateri de la verticala sau orizontală. Acestea nu trebuie să depăşească 2 mm, măsurate sub dreptarul de 2 m lungime aşezat pe cant. Dacă suprafeţele suport din tencuială sau beton prezintă neregularităţi, bavurile sau punctele proeminente izolate se răzuiesc prin frecare cu piatra de polizor, iar micile adâncituri se chituiesc cu pastă de ciment.

153

FINISAJE MODERNE

c. Aplicarea plăcilor pe pereţi Fiecare placă va fi uniform umezită pe spate cu un burete sau perie cu 3 zile înainte de montare. După umezire plăcile se vor stivui una peste alta în încăperile unde se vor monta, astfel ca două feţe umezite să fie în contact; stiva se va menţine presată cu greutăţi pentru a se asigura planeitatea plăcilor; de asemenea, stiva se va acoperi cu materiale de protecţie pentru a se evita pătrunderea prafului şi deteriorarea plăcilor, până la punerea in operă. Plăcile care se vor aplica pe suprafeţe de pereţi calzi (coşuri de fum, conducte de apă caldă, etc.) nu trebuie să fie umezite. În dreptul ţevilor ce ies din perete, în dreptul dozelor, pe spatele plăcilor se va însemna poziţia acestora, iar golurile necesare se vor decupa prin tăiere cu un fierăstrău special. Aplicarea plăcilor se va începe de la un colţ al peretelui încăperii opus intrării sau de la linia verticală trasată pe perete în cazul în care proiectantul prevede amplasarea placajului pe o porţiune din câmpul peretelui. După aplicarea adezivului pe spatele plăcilor şi pe suprafeţele suport, acestea se vor lăsa să se zvânte timp de 20...40 min, în funcţie de temperatura şi gradul de ventilare al încăperii pentru evaporarea excesului de solvent din adeziv. Pentru montare, placa având adezivul aplicat pe spate, se va sprijini pe muchia plintei sau scafei de racordare cu pardoseala şi apoi se va aplica pe peretele uns cu adeziv presându-se şi frecându-se puternic cu o cârpă suprafaţa emailată sau melaminată. Eventualele urme de adeziv de pe suprafaţa plăcilor se vor îndepărta imediat prin frecare cu o cârpă uscată. Pe suprafeţe mari plăcile se vor menţine presate pe pereţi cu dispozitive corespunzătoare de presare. În cazul în care placarea se executa la înălţimea de peste 1,70 m, se vor utiliza schele interioare demontabile, alcătuite din piese uşor manevrabile. In încăperi cu înălţimea până la 3 m se recomanda folosirea popilor metalici extensibili. Între plăci se vor lăsa rosturi de cca. 2 mm grosime.

154

Partea a III-a

Figura 4.12 Presarea plăcilor PFL emailate sau melaminate cu ajutorul popilor metalici extensibili

După cca. 30 minute de la aplicarea plăcilor pe pereţi se vor demonta sprijinirile. Acoperirea rosturilor se face cu baghete de lemn, profilate sau cu profile din PVC. Baghetele se folosesc pentru rosturile dintre placi în câmp, la colţuri sau ieşinduri, precum şi pentru închiderea marginii superioare a placajului sau a conturului acestuia.

Figura 4.13 Acoperirea rosturilor dintre plăci la colţuri (secţiuni orizontale): a - colţ ieşind; b - colţ intrând; 1 - şuruburi aşezate alternativ la 40 cm distanţă; 2 - PFL emailat sau melaminat; 3 - diblu de lemn; 4 - perete

155

FINISAJE MODERNE

Figura 4.14 Închiderea marginii superioare a placajului sau a conturului acestuia (secţiune verticală): 1 - perete; 2 - şuruburi aşezate alternativ la 40 cm distanţă; 3 - diblu de lemn; 4 - PFL emailat sau melaminat; 5 - plintă mozaic sau pervaz

156

Partea a III-a

157

FINISAJE MODERNE

158

Partea a III-a

159

FINISAJE MODERNE

4.4 PARDOSELI

4.4.1 Elemente generale

Pardoselile sunt elemente de finisaj dispuse pe planşeu sau direct pe teren cu rolul de a asigura circulaţia şi staţionarea persoanelor în condiţii de confort şi deplină siguranţă sau depozitarea corespunzătoare a unor bunuri materiale. Adoptarea unui anumit tip de pardoseală este dictată de destinaţia încăperii, respectiv de modul în care răspunde exigenţelor specifice, derivate din exigenţele esenţiale şi, nu în ultimul rând, de considerente de ordin estetic.

Exigenţe de performanţă pentru pardoseli a. Siguranţa la acţiuni mecanice Rezistenţă la uzură, şocuri, compresiune locală şi la variaţii de temperatură şi umiditate, funcţie de acţiunile la care sunt supuse b. Siguranţa la incendii Gradul de rezistenţă la foc al pardoselilor corelat cu rezistenţa la foc a întregii clădiri, funcţie de riscul de incendiu determinat de natura activităţii care se desfăşoară la nivelul pardoselii. c. Siguranţa în utilizare

160

Partea a III-a

Eliminarea oricăror cauze de accidentare sau de vătămare corporală a utilizatorilor prin asigurarea planeităţii, a orizontalităţii a aderenţei la mers (excluderea riscului de alunecare) şi a continuităţii suprafeţei. d. Igiena -

Excluderea oricărui risc pentru sănătatea utilizatorului şi calitatea mediului prin degajări de substanţe nocive, cauzatoare de boli sau cu implicaţii defavorabile asupra mediului (substanţe radioactive, formaldehidă, mirosuri etc).

-

Posibilitatea de menţinere cu uşurinţă a stării de curăţenie.

e. Confortul -

acustic - capacitate de izolare la zgomot aerian şi de impact;

-

vizual - capacitate optimă de reflexie a luminii

-

termic - asigurarea confortului termic local la contactul cu pardoseala prin respectarea nivelului optim privind temperatura superficială (iarna Tp  19C, vara Tp  27C)

f. Aptitudinea de exploatare Excluderea posibilităţii ca o lucrare să devină improprie exploatării chiar dacă exigenţele de siguranţă sunt satisfăcute constând în principal în : -

absenţa unor defecţiuni locale ca umflări, desprinderi de suport, deformaţii de lungă durată etc.

-

posibilitatea de remediere uşoară a defecţiunilor minore ;

-

comportare bună la detergenţi şi alte materiale de întreţinere;

-

rezistenţa la contactul cu fumul de ţigară.

g. Durabilitatea Menţinerea calităţilor iniţiale pe toată durata normată de viaţă a pardoselii. Alcătuirea generală a pardoselilor În principiu, o pardoseală este alcătuită din următoarele straturi: -

stratul de uzură sau îmbrăcămintea supus direct acţiunilor exterioare sau rezultate din procesul de exploatare;

161

FINISAJE MODERNE

-

stratul suport , care primeşte încărcarea de la stratul de uzură şi o transmite fundaţiei sau elementului de rezistenţă pe care este amplasată pardoseala.

În situaţii specifice, în alcătuirea pardoselii mai pot fi incluse : -

stratul de egalizare, cu rol de a asigura planeitatea stratului suport, a prelua diferenţele de solicitări din contracţii diferite între stratul suport şi cel de rezistenţă etc;

-

strat din material elastic pentru asigurarea gradului necesar de izolare la zgomot din impact (pardoseala pe dală flotantă);

-

strat de protecţie termică dacă pardoseala este amplasată direct pe tern, peste spaţii neîncălzite sau în contact cu aerul exterior (ganguri, loggii etc);

-

strat de protecţie hidrofugă în cazul încăperilor cu degajări de apă în stare lichidă

Clasificarea pardoselilor Pentru clasificarea pardoselilor pot fi luate în considerare următoarele criterii:  Senzaţia termică la staţionarea pe suprafaţă determinată de valoarea coeficientului de asimilare a căldurii la contact, b , pentru materialul din care este alcătuit stratul de uzură: b = 6…11 W h ½ /m2 K caracterizează pardoselile calde b  23 W h ½ /m2 K caracterizează pardoselile reci.  Continuitatea stratului de uzură -

pardoseli cu suprafaţa continuă cu stratul de uzură format din materiale turnate sau de tip covor

-

pardoseli cu suprafaţa alăturate, dale, sau plăci

discontinuă,

formate

piese

 Natura materialului din care este alcătuit stratul de uzură Din acest punct de vedere diversitatea pardoselilor este foarte mare. Principalele familii de materiale care alcătuiesc stratul de uzură şi

162

Partea a III-a

încadrarea lor în categoriile menţionate anterior sunt prezentate în tabelul 4.4. Tabelul 4.4 Tipuri de pardoseli Material strat uzură

Pardoseală caldă

Pământ

Lemn şi înlocuitori

Pardoseală rece

Pardoseală continuă













Pardoseală discontinuă









Piatră naturală





Piatră artificială nearsă





Piatră artificială arsă





  

Polimeri





Materiale textile





Sticlă 

Materiale bituminoase Pardoseli epoxidice









Condiţii care trebuie îndeplinite la executarea pardoselilor Lucrările de pardoseli pot fi demarate numai după finalizarea unor lucrări preliminare cum sunt: -

lucrări prevăzute sub pardoseli (canale, fundaţii, conducte pentru instalaţii electrice, sanitare sau de încălzire etc.) şi efectuarea probelor prescrise;

163

FINISAJE MODERNE

-

lucrări de construcţii montaj şi de finisaje a căror execuţie ulterioară ar afecta calitatea pardoselii (pereţi despărţitori, tencuieli, placaje etc.)

-

străpungeri prin planşee, rosturi între elementele prefabricate (tăierea armăturilor sau sârmelor care eventual ies din planşeul de beton armat);

-

protejarea cu mortar a conductorilor electrici montaţi sub pardoseală;

-

izolarea conductelor de apă caldă sau de încălzire care traversează planşeul.

În cazul pardoselilor executate pe pământ (la nivelul parterului sau subsolului) înainte de executarea pardoselii trebuie efectuată o cercetare şi verificare atentă a terenului de fundare pentru a constata în ce măsură sunt satisfăcute condiţiile de rezistenţă, umiditate şi structură cerute de funcţionalitatea pardoselii. Pământurile de rezistenţă scăzută, cum sunt terenurile de umplutură sau mlăştinoase, vor constitui obiectul unor lucrări de consolidare. Măsuri similare se aplică şi în cazul pământurilor care îşi măresc volumul prin îngheţare. În condiţiile unui teren normal, execuţia pardoselilor poate fi începută după ce au fost efectuate următoarele operaţii: -

îndepărtarea stratului compactarea terenului;

-

executarea umpluturilor până la cota de proiect şi compactarea acestora;

-

executarea straturilor de rupere a capilarităţii pentru a împiedica ascensiunea apei din teren.

4.4.2

164

de

pământ

vegetal,

nivelarea

Pardoseli din lemn şi produse derivate din lemn

şi

Partea a III-a

Lemnul şi derivatele sale a fost folosit pentru pardoseli din cele mai vechi timpuri, cunoscând şi astăzi o largă arie de răspândire datorită multiplelor sale calităţi. Pot fi menţionate cele mai importante: -

comportare termică favorabilă, pardoselile din lemn asigurând confort maxim la staţionarea pe pardoseală;

-

elasticitate;

-

siguranţă în exploatare; aspect agreabil; rezistenţă la acţiunea unor agenţi chimici.

Trebuie evidenţiate şi anumite însuşiri care le limitează domeniul de aplicabilitate: - deformabilitatea sub acţiunea variaţiilor de umiditate; - sensibilitatea la acţiunea microorganismelor; - rezistenţa redusă la foc, lemnul fiind un material combustibil. Funcţie de tipul de material folosit ca strat de uzură sunt cunoscute următoarele categorii de pardoseli din lemn şi produse derivate din lemn: pardoseli din duşumele, pardoseli din parchet de lemn masiv; pardoseli din parchet stratificat, pardoseli din plăci fibrolemnoase, pardoseli din pavele. In prezent, reorientarea spre materiale ecologice lărgesc domeniul domeniul de aplicabilitate a acestor soluţii tehnice.

Pardoseli din duşumele Materialele folosite sunt scânduri din lemn de foioase sau răşinoase cu grosime de 18, 24 sau 28 mm şi lăţime de 83...300 mm, care se pot prezenta sub următoarele forme: -

scânduri brute sau rindeluite pe o singură faţă ;

-

scânduri rindeluite pe o singură faţă cu canturi profilate în falţ sau lambă şi uluc.

Duşumelele se folosesc la clădiri de locuit sau social-culturale din mediul rural, precum şi la construcţii agrozootehnice.

165

FINISAJE MODERNE

Stratul suport este alcătuit din grinzişoare din lemn dispuse la distanţa de 0,6…0,8 m aşezate pe pietriş compactat sau umplutură din pământ bătut, şapă suport din beton simplu, planşee din lemn sau din beton armat. Fixarea de suport se face prin batere în cuie, iar rostul dintre pardoseală şi perete se maschează cu un pervaz din lemn. Faţa văzută a duşumelelor poate fi lăsată în stare brută sau poate fi finisată prin vopsire în culori de ulei. Detalii de realizare a pardoselilor din duşumele sunt prezentate în plansa 1. Pardoseli din parchet din lemn masiv Sunt pardoseli calde, estetice, elastice şi antiderapante. Se utilizează în încăperi destinate staţionării de lungă durată dar cu circulaţie redusă, cum sunt: camere de zi şi dormitoare la clădiri de locuit, camere de hotel, de cămin sau de internet, biblioteci, săli de spectacol, birouri, ateliere de proiectare, camere pentru servicii administrative în spitale. Materialele folosite ( planşa nr.2) se prezintă sub formă de: -

lamele de stejar, fag sau carpen prelucrate cu lambă şi uluc;

-

frizuri de perete din stejar fag sau carpen sub formă de lamele dreptunghiulare profilate în lambă şi uluc numai pe trei laturi;

-

pervazuri sau plinte din lemn sub formă de piese profilate cu rolul de a masca rostul dintre pardoseală şi perete;

-

parchet mozaic format din lamele lipite în panouri pe hârtie

Suportul pardoselii se poate realiza din duşumea oarbă, dale din rumbeton, şape din mortar sau plăci fibrolemnoase dispuse pe un strat de egalizare din nisip sau un strat elastic. Pentru asigurarea unei protecţii corespunzătoare la acţiunea zgomotului din impact se adoptă structuri de pardoseli pe dală flotantă, iar în cazul pardoselilor dispuse pe placă aşezată pe sol se aplică un strat de protecţie termică. Detalii de execuţie a diferitelor tipuri de parfoseli din parchet din lemn masiv sunt preyâzentate în planşa 3.

166

Partea a III-a

Fixarea lamelelor de stratul suport se face prin lipire cu poliacetat de vinil, dispersie apoasă (aracet). Montarea parchetului se începe cu lipirea frizurilor la o distanţă de 10...15 mm de perete, montarea pieselor de parchet efectuându-se după minimum 3 ore de la lipirea frizurilor. Pentru lipirea pieselor de parchet în câmp, aplicarea adezivului pe stratul suport se face pe fâşii egale cu suprafaţa unui rând complet de piese de parchet. Piesele de parchet se aplică după circa 10 minute de la întinderea adezivului, fixându-se în lambă şi uluc. Aşezarea pieselor de parchet se face în rânduri paralele cu laturile încăperii sau la 45 de grade, rezultând diferite desene (fig. 4.17). Circulaţia pe suprafaţa parchetului proaspăt lipit este permisă numai după 24 ore de la aplicare.

Figura 4.17 Diferite moduri de aşezare a parchetelor: a - la 45° în zig-zag simplu; b - la 45° în şah bordură; c - paralel cu pereţii în zig-zag cu bordură; d - împletit cu bordură

Finisarea îmbrăcămintei din parchet după montare se realizează prin curăţire cu maşina de raşchetat parchet (cu cuţitul) sau cu maşina de şlefuit parchet (cu hârtie abrazivă). Operaţia de curăţire a parchetului este permisă numai după 4 zile de la lipire, când s-a realizat o întărire suficientă a adezivului. Circulaţia peste parchetul lipit este permisă numai după 24 de ore de la aplicare. Racordarea pardoselii de parchet cu peretele se face prin montarea de pervazuri sau plinte după operaţia de curăţire a parchetului.

167

FINISAJE MODERNE

Acestea se vor fixa, după caz, prin lipire sau prin batere în cuie. După raşchetare şi montarea pervazurilor sau plintelor pardoselile din parchet se lustruiesc cu ceară de parchet dizolvată în petrosin sau se lăcuiesc prin aplicarea lacului carboamidic, PALUX, după 72 ore de la lipire. Pardoseli din parchet stratificat Neajunsurile care apar datorită umflărilor şi contragerilor determinate de variaţiile de umiditate sunt eliminate prin utilizarea parchetului triplu stratificat. Acest material se prezintă sub formă de fâşii sau panouri cu lungimi de până la 2400 mm, având grosimea totală de 7 până la 20 de mm. În principiu, parchetul triplu stratificat este alcătuit din stratul superior de uzură din lemn de stejar, un strat median din lemn de răşinoase şi un strat de bază, de asemenea din lemn de esenţă tare.

Figura 4.18 Parchet stratificat: 1 - lac acrilic cu formaldehidă aplicat în 5 straturi; 2 - strat de uzură din lemn masiv; 3 - miez din lemn masiv; 4 - strat de bază

Cele trei straturi sunt dispuse cu fibrele perpendiculare între ele şi sunt solidarizate prin încleiere cu adezivi speciali şi presare la cald. Prin acest mod de alcătuire 70% din deformabilitatea naturală a lemnului este eliminată. Stratul de uzură este prefinisat cu lac acrilic cu formaldehidă aplicat în 5 straturi. Parchetul triplu stratificat se aplică pe suport continuu din şapă de mortar de egalizare, plăci fibrolemnoase sau discontinuu din şipci din PFL. Fixarea se poate face prin batere în cuie, lipire cu adezivi sau simplă aşezare, fixarea realizându-se numai cu ajutorul pieselor de racordare . 168

Partea a III-a

Domeniul de utilizare este larg şi divers, de la locuinţe, birouri sau la săli de clasă, la săli de sport şi spaţii comerciale. Pardoseli din placi din înlocuitori din lemn, PFL, PAL sau PAF Materialele folosite pentru executarea stratului de uzură sunt dale din PFL dur, PAL sau PAF furniruite cu furnir tehnic. Stratul suport poate fi: -

continuu, din şapă de mortar de ciment sau ipsos sau plăci de PFL poros pe strat de nisip;

-

discontinuu, pe şipci din PAF de 70 x 16 mm.

Fixarea dalelor de stratul suport se face cu mortar adeziv sau cu adeziv pe bază de aracet. Execuţia pardoselilor din dale de înlocuitori din lemn pe suport din şapă de mortar cuprinde următoarele operaţii: -

aplicarea şapei suport prin turnare pentru a se obţine o suprafaţă plană şi lipsită de asperităţi;

-

curăţirea şapei întărite de eventualele resturi de materiale de la alte lucrări;

-

verificarea calităţii dalelor (dimensiuni, planeitate, unghiurile de 90°)

-

aşezarea dalelor în poziţie de montaj;

-

prepararea amorsei din aracet şi apă în proporţie de 1:3;

-

prepararea mortarului adeziv prin amestecare până la perfecta omogenizare a cimentului cu aracet, în proporţie de 2:1 şi aducerea mortarului la consistenţa de 9,5 măsurată cu conul etalon;

-

aplicarea amorsei pe toată suprafaţa cu dreptunghiulară şi uscarea acesteia timp de 1...2 ore;

-

aplicarea mortarului adeziv cu canciocul şi apoi cu fierul de glet dinţat pentru a se asigura o grosime uniformă de mortar pe fiecare rând de dale;

-

pozarea dalelor în ordinea în care au fost aşezate şi solidarizarea lor pe rânduri, prin introducerea baghetelor în canturile special prevăzute, după ce pe acestea a fost aplicată cu pensula o soluţie de aracet;

-

apăsarea dalelor, cu ajutorul ciocanului, pentru a se asigura contactul cu mortarul adeziv pe toată suprafaţa;

bidineaua

169

FINISAJE MODERNE

-

verificarea planeităţii întregii suprafeţe, eventualele abateri corectându-se prin şlefuire cu hârtie sticlată.

Fixarea dalelor pe plăci din PFL poros aşezat pe nisip se face cu adeziv pe bază de aracet. Suportul din şipci de PFL sau PAF se realizează prin montarea acestora după o singură direcţie, de regulă direcţia scurtă şi fixarea direct de placa de beton cu ajutorul mortarului de ciment cu aracet. Fixarea dalelor de şipci se face cu aracet. Finisarea suprafeţei se realizează prin aplicarea, după cel puţin 72 ore de la lipire, a lacului carboamidic (PALUX), după ce în prealabil a fost îndepărtat praful cu ajutorul bidinelei dreptunghiulare. Pardoselile din dale din înlocuitori din lemn se folosesc la locuinţe, în camere de zi şi dormitoare, camere de cămin sau internat şi la unele clădiri social-culturale.

Pardoseli din pavele Pardoselile din pavele sunt pardoseli calde, rezistente la acţiunea agresivă a unor agenţi chimici. Sunt utilizate în spaţii de producţie fără solicitări importante la uzură. Dacă sunt executate îngrijit şi finisate corespunzător pot fi utilizate şi în spaţii publice sau chiar locuinţe de expresie tradiţională sau rustică, care îşi propun să reflecte respectul faţă de principiile arhitecturii ecologice. Pavelele se prezintă sub forma de piese prismatice sau cilindrice din lemn de foioase sau răşinoase protejate prin impregnare, cu dimensiunile variabile.

170

Partea a III-a

Stratul de uzură rezultă prin aşezarea pavelelor una lângă alta, pe un strat de poză din nisip sau bitum în grosime de 3...5 cm. Stratul suport sau fundaţia pardoselii poate fi constituit din stratul de poză din nisip în grosime de 5 cm sau dintr-un strat de beton simplu de 10-15 cm grosime turnat direct pe pământ sau pe un strat de nisip, soluţia adoptându-se funcţie de solicitările mecanice determinate de procesul de exploatare La execuţia pardoselii trebuie să se execute o bună compactare a straturilor de nisip ca şi a pavelelor montate în acestea, pentru a se asigura stabilitatea şi planeitatea suprafeţei Rosturile între pavele, care trebuie să fie egale între ele şi să nu depăşească 1cm în cazul pavelelor prismatice şi 0,5 cm în punctul de tangenţă în cazul celor cilindrice, se desfundă pe o adâncime de 3 cm după care se completează cu bitum. De-a lungul pereţilor şi în jurul fundaţiilor maşinilor unelte se aşează o scândură în picioare cu rol de plintă. Între plintă şi perete se lasă un rost de 3 cm care, ulterior, se umple cu mastic bituminos, pentru a permite umflarea pardoselii sub acţiunea umidităţii. Alăturat plintei se montează un şir din pavele speciale care formează bordura. Detalii de realizare a pardoselilor din pavele sunt prezentate în planşa nr. 4.

4.4.3

Pardoseli din piatră naturală

Din punct de vedere al confortului termic se încadrează în categoria pardoselilor reci. Sunt rezistente la uzură şi pot contribui esenţial la estetica unui spaţiu. Se utilizează în general la clădiri publice, în holuri sau săli de aşteptare dar pot fi folosite şi la clădiri de locuit sau cu alte destinaţii. Materialul din care se realizează stratul de uzură este piatra naturală prelucrată sub formă de plăci sau lespezi. Plăcile se obţin din blocuri de piatră prin tăiere cu fierăstrăul la grosimi de 20...40 mm, cu feţele

171

FINISAJE MODERNE

netede şi plane, realizate prin şlefuire, polizare sau lustruire, mai rar buciardate. Dalele sau lespezile se obţin prin cioplire şi despicare. Cele mai cunoscute şi utilizate sortimente de piatră naturală din România sunt: -

pietrele bazaltice - bazaltul de Racoş;

-

pietre granitice - granitul de Meri, de Şerparu Măcin ;

-

gresia de Urviş;

-

marmura de alun de Căprioara, de Moneasa, de Ruşchiţa, de Vărănic-Gura Văii;

-

marmura policromă de Vaşcău.

Dintre produsele din import, cele mai cunoscute şi apreciate pe plan mondial sunt rocile extrase din zona Alpilor Dolomitici din nordul Italiei, centre puternice de prelucrare a pietrei naturale fiind Verona, Padova, Veneţia etc. După mărimea şi forma pietrelor care intră în alcătuirea stratului de uzură sunt cunoscute următoarele tipuri de pardoseli: -

pardoseli din plăci, dale sau lespezi;

-

pardoseli din spărturi de piatră montate cu rosturi incerte;

-

pardoseli din mozaic roman.

Stratul suport pentru aceste pardoseli poate fi: -

rigid - planşee din beton armat între etaje sau placă din beton la parter fără subsol;

-

elastic - nisip sau balast pilonat.

Pardoseli din plăci sau lespezi Pentru fixarea plăcilor sau dalelor în stratul suport se foloseşte mortar de ciment cu dozajul de 400 kg ciment la metru cub de nisip. Lespezile, folosite în general pentru pardoseli la terase sau pavaje în curţi interioare, se montează direct pe un pat de nisip.

a - Pregătirea suprafeţei suport

172

Partea a III-a

Pentru a se asigura o bună aderenţă a mortarului de fixare a plăcilor la suprafaţa suport, aceasta se curăţă şi se udă cu apă. b - Trasarea pardoselii Constă în aşezarea la nivel cu ajutorul bolobocului sau a nivelei de zidar, a plăcilor de ghidare, la colţurile încăperilor şi a rândurilor de ghidare pe întreg perimetrul. În acest scop se foloseşte sfoara şi dreptarul. Plăcile de ghidare de pe contur se aşează la o distanţă de perete egală cu lăţimea bordurii (figura 4.21). Dacă pardoseala nu are bordură, se lasă o distanţă de la perete egală cu lăţimea a două trei plăci pentru ca eventualele abateri dimensionale şi de formă ale conturului încăperii să poată fi corectate în cadrul rândurilor marginale, zona centrală (câmpul pardoselii) rămânând în felul acesta regulată, simetrică faţă de pereţi. După montarea rândurilor de ghidare pe contur se montează plăci şi rânduri de ghidare intermediare la distanţe egale cu lungimea dreptarului.

c - Montarea plăcilor Plăcile, umezite în prealabil cu apă, se montează imediat după întinderea stratului de mortar pe o suprafaţă egală cu a câtorva plăci. Pentru a se asigura o bună aderenţă la plăcile mari, pe suprafaţa stratului de mortar se întinde un strat foarte subţire de lapte de ciment, după care se înfundă plăcile. Rosturile dintre plăci pot fi filiforme, de 1-2 mm sau groase, de 5-10 mm. După aşezare acestea se completează cu mortar de ciment; cele groase pot fi rostuite cu mortar colorat, în contrast cu dalele, formând diferite desene.

d - Tratarea pardoselii după execuţie Dacă stratul de uzură este executat din marmură, acesta se protejează până la darea în folosinţă cu un strat de ipsos turnat pe o foaie de hârtie întinsă pe toată suprafaţa. După 4-5 zile de la montare pardoseala se spală cu apă, apoi se lustruieşte, după ce a fost

173

FINISAJE MODERNE

frecată uşor cu maşina pentru corectarea eventualelor denivelări apărute la aşezare. În cazul lespezilor, acestea se montează pe un strat de nisip, cu rosturi de 1,5 - 3 cm (funcţie de dimensiunile lespezilor) care pot fi umplute cu mortar sau cu bitum.

Pardoseli din spărturi de piatră, cu rosturi incerte Materialele utilizate sunt spărturi de piatră cu laturi de 60-600 mm, rezultate de la tăierea plăcilor fasonate de marmură, granit etc Pregătirea suportului şi trasarea se face în acelaşi mod ca şi în caz pardoselilor din dale sau plăci, prin montarea la. nivel a spărturilor – reper la distanţe astfel alese încât să se poată verifica planeitatea pardoselii cu dreptarul de 2 m. Montarea pieselor componente se face prin aşezare cu mâna în stratul de mortar de poză de 15-20 mm grosime, cu rosturi de 10-15 mm, în aşa fel încât să se formeze desene prin poziţia neregulată a asizelor. Pentru a se asigura o mai bună aderenţă, pe suprafaţa stratului de mortar se presară praf de ciment. După montare, îmbrăcămintea se protejează timp de 4-5 zile cu un strat de rumeguş umezit după care se freacă uşor cu maşina pentru corectarea eventualelor abateri, se ceruieşte şi se lustruieşte. Detalii de realizare a pardoselilor din dale sau lespezi sunt prezentate în planşa 5. Pardoseli din mozaic roman Pentru execuţia acestor pardoseli se folosesc granule din marmură divers colorată, cu forma apropiată de cea cubică, cu latura de 15-20 mm. Aceste granule se lipesc cu faţă văzută pe hârtie, cu rosturi filiforme, de maximum 1,5 mm formând panouri din care pot fi compuse anumite desene decorative. În stratul de mortar, de a lungul a doi pereţi paraleli, se aşează două rânduri de panouri, pentru a servi drept repere de ghidaj şi de nivel. între rândurile reper se întinde sfoara de ghidaj. Panourile se aşează

174

Partea a III-a

cu hârtia în sus pe stratul de mortar, presărat suplimentar cu ciment. Panourile se presează cu mistria până ce printre pietricele iese laptele de ciment şi umezeşte hârtia. Tratarea suprafeţei după execuţie se face la 4-5 zile de la montare când se curăţă hârtia de pe suprafaţa panourilor, se spală suprafaţa cu acid azotic diluat (concentraţie 5%) şi apoi cu apă. Se freacă apoi cu maşina, se ceruieşte şi se lustruieşte. Executarea unor pardoseli combinate, din panouri de mozaic roman în alternanţă cu câmpuri din mozaic obişnuit este un procedeu utilizat frecvent pentru obţinerea unui aspect de monumentalitate Mozaicul roman este o tehnică decorativă veche, aplicată atât la realizarea unor pardoseli decorative cât şi pentru decorarea pereţilor.

Figura 4.23 Pardoseală din mozaic roman

Mozaicul decorativ. Istorie şi tehnică Mozaicul este o formă de artă decorativă în care se asamblează bucăţi mici de piatră sau de ceramică pentru a realiza un model geometric sau diverse imagini. A fost folosit din antichitate, în decoraţiile interioare, fiind în special corelat cu locuinţele şi cu sălaşurile de cult romane. Apariţia mozaicului nu poate fi localizată cu precizie nici în timp, nici în spaţiu, întrucât descoperirile arheologice au dezvăluit mai multe exemple aparţinând unor perioade diferite şi unor zone care nu ar fi facilitat în vremea aceea schimburile de experienţă sau influenţele artistice şi tehnologice. 175

FINISAJE MODERNE

De exemplu, în Mesopotamia a apărut un tip de mozaic realizat din trunchiuri de con foarte alungite, din argilă arsă, colorate la partea vizibilă în roşu, negru sau alb (fig.a). Acestea erau încastrate în pereţii realizaţi din cărămizi de chirpici astfel încât să rezulte un înveliş de protecţie cu diverse modele geometrice (presupuse a deriva din motivele materialelor textile).

Fig. a. Mozaic descoperit de arheologi, Uruk, mil. 4-3 î.Hr În Egipt, o dată cu descoperirea procesului de topire a sticlei s-au dezvoltat din plin mozaicurile realizate din bucăţi mici de sticlă colorată, ajungându-se chiar la folosirea lor în decorarea corăbiilor.

Fig. b. Mozaic realizat din piatră de râu „Vânătoarea de lei”, Pella, Macedonia, 375 . 300 î.Hr Mozaicurile din Alexandria atestă chiar existenţa a două şcoli: una care va influenţa Siria şi Bizanţul, iar cealaltă Grecia şi Italia.

176

Partea a III-a

Răspândirea artei şi tehnicii de realizare a mozaicului s-a produs foarte repede în Grecia, devenind atât de popular încât putea fi regăsit în cele mai modeste locuinţe. Materialul folosit era piatra de râu, mizându-se pe contrastul generat de zone mai deschise la culoare (ilustrând diverse imagini gradate ca şi luminozitate) proiectate pe un fundal întunecos. Un exemplu notabil este „Vânătoarea de lei” (fig.b) (Pella, Macedonia, 375 . 300 î.Hr.). La sfârşitul secolului III î.Hr. această formă de manifestare artistică suferă o modificare fundamentală o dată cu înlocuirea pietrelor de râu cu bucăţi de piatră sau sticlă tăiate. Feţele netede şi plane ale pieselor mozaicului, posibilitatea de a le tăia la dimensiuni foarte mici au contribuit la conceperea unor imagini în detaliu, fie că erau reprezentate figuri umane, animale, plante sau peisaje (fig.c).

Fig. c. Mozaic realizat din bucăţi de piatra sau sticlă tăiate “Scene de pe Nil”. Sanctuary of primitive fortune din Palestrina O dovadă a gradului de perfecţiune atins de artizanii eleni este dată de mozaicul Scene de pe Nil. (fig. c, Sanctuary of primitive fortune din Palestrina). În perioada romană, începând cu prima jumătate a secolului I î.Hr., mozaicul devine o forma autonomă de expresie artistică. În unele momente ajunge să

177

FINISAJE MODERNE

fie considerat superior picturii, întrucât decorează un spaţiu străbătut în mers (şi prin urmare perceput în mişcare), iar în acelaşi timp păstrează şi rolul de protecţie devenind astfel ideal atât din punct de vedere estetic cât şi practic. Această perioadă cunoaşte mai multe variaţii în tehnica de realizare a mozaicului: 

opus signium: tehnică dezvoltată de eleni, care folosea pietre de râu, aşezate la întâmplare şi alcătuind desene rudimentare (figura d1);



opus vermiculatum: tehnica este asemănătoare celei precedente, diferenţa fiind făcută de modul în care piesele erau tăiate ca formă şi dimensiuni, în funcţie de imaginea pe care trebuiau să o compună; desenele realizate aveau o mai mare acurateţe (figura d2);



opus sectile: acest tip de mozaic nu folosea pentru realizarea imaginilor bucăţi de piatră ci de marmură sau roci dure astfel încât să creeze culori si modele uniforme (figura e);.

Fig. d. Mozaic realizat cu pietre de râu: 1 – desene rudimentare din pietre aşezate la întâmplare; 2 – desene de o mare acurateţe din pietre tăiate ca formă şi dimensiuni

178

Partea a III-a

Fig. e. Mozaic realizat din marmură sau roci dure

În perioada creştină timpurie, mozaicurile reprezintă preponderent figuri umane, animale, plante sau scene de vânătoare încadrate de diverse borduri decorative. Exemple remarcabile se regăsesc pe teritoriul Imperiului Bizantin începând cu mozaicurile de la Ravenna - Bunul pastor, din mormântul Galla Placidia (figura f), Botezul lui Hristos in Iordan, din Baptisteriul ortodox sau portretele integrale ale împăratului Iustinian si ale împărătesei Teodora din prezbiteriul bisericii San Viatale. În Constantinopol astfel de reprezentări de diverse teme religioase au fost distruse in perioada iconoclastă.

Fig. f. Mozaic din perioada creştină timpurie Însă cel mai faimos mozaic bizantin este Deeis (figura g), o operă monumentală ca dimensiuni, în care este reprezentat Iisus alături de Fecioara Maria şi de Ioan Botezătorul. Detaliile sunt lucrate foarte atent,

179

FINISAJE MODERNE

folosindu-se pentru redarea imaginilor cuburi foarte mici de sticlă sau marmură, intens colorate şi proiectate pe un fundal întunecat. Găsim exemple de folosire a mozaicului şi in arhitectura musulmană reprezentative fiind cele din Dome of the Rock din Ierusalim (figura 8a) şi din Marea Moschee Ummayad din Damasc. Prima construcţie, datând din secolul VII, este decorate cu motive vegetale, acestea variind de la frunz de acant sau palmier, la copacul vieţii. Imaginile redate folosesc preponderant nuanţe de verde si albastru, cu accente de roşu, argintiu, gri, mov, negru sau alb, fiind proiectate pe un fundal auriu. Mozaicurile Marii Moschei Ummayad (figura h2) se regăsesc atât în interior, cât şi în exterior, folosind bucăţi de piatră smălţuită, de culoare albastru turcoaz, galben, verde sau alb, pe un fundal albastru cobalt. Tehnica, materialele şi durata de execuţie nu au evoluat considerabil în timp, astăzi existând două metode de realizare a mozaicului.

Fig.g Mozaic bizantin Prima se poate folosi la mozaicurile de mici dimensiuni, realizate din bucăţi mai mari şi în cazul domurilor. Piesele se încastrează direct în mortar, după schiţa făcută dinainte în stratul suport; după nivelarea suprafeţei realizate cu placa de lemn, se umplu si rosturile. Dezavantajele acestei tehnici sunt posibilitatea foarte redusă de a interveni pentru repoziţionarea pieselor şi timpul scurt in care trebuie executata lucrarea pentru a nu se întări mortarul.

180

Partea a III-a

1

2 Fig. h Mozaicuri ce aparţin arhitecturii musulmane

A doua metodă se pretează si la realizarea unor mozaicuri mai mari, chiar în cazul folosirii unor piese foarte mici. În acest caz, bucăţile componente sunt fixate de un strat adeziv şi întoarse cu faţa în jos pentru a se turna mortar peste ele. După ce acest sistem se întăreşte, se întoarce şi se fixează în locul dorit. Avantajul faţă de metoda precedentă constă în posibilitatea de a modifica poziţia pieselor pe parcurs.

4.4.4

Pardoseli din piatră artificială

Caracterizare, domeniu de utilizare Pardoselile din piatră artificială sunt pardoseli reci, rezistente la uzură şi la acţiunea apei. Ca urmare, folosirea lor este recomandată în spaţii în care staţionarea de lungă durată a persoanelor este accidentală, dar există solicitări importante din circulaţie sau degajări de umiditate. În funcţie de materialul din care se execută stratul de uzură, sunt cunoscute două categorii de pardoseli din piatră artificială: a - pardoseli din piatră artificială nearsă, cu stratul de uzură executat din: -

beton de ciment turnat monolit;

-

mortar de ciment sclivisit;

-

mozaic turnat; 181

FINISAJE MODERNE

-

mozaic veneţian;

-

dale din beton mozaicate;

b - pardoseli din piatră artificială arsă, cu stratul de uzură executat din: -

gresie ceramică ;

-

mozaic mărunt;

-

cărămizi din argilă arsă.

Executarea stratului suport În marea lor majoritate, pardoselile din piatră artificială se toarnă pe un strat suport rigid, realizat dintr-o placă continuă din beton, care poate fi turnată pe pământ, la parter sau subsol sau constituită din însuşi planşeul de rezistenţă, la etajele intermediare.

a - La parter sau la nivelul subsolului La subsol sau la parterul clădirilor, pregătirea terenului în vederea executării pardoselii se face funcţie de intensitatea încărcărilor la care va fi supusă pardoseala, natura terenului şi poziţia pânzei de apă subterană. Astfel, stratul de beton de 8…12 cm grosime, se poate turna: -

pe un strat de umplutură bine compactată în cazul terenurilor slabe, cu pânza de apă subterană la mare adâncime ;

-

pe un strat de nisip, balast sau piatră spartă, de 5…12 cm grosime, dacă pardoseala se va executa într-o zonă de capilaritate maximă;

-

direct pe pământ, în cazul terenurilor rezistente şi lipsite de umezeală.

Placa-suport din beton poate fi armată cu bare din oţel-beton cu diametrul de 8…10 mm la distanţă de 20...25 cm, în cazul în care se toarnă pe suprafeţe întinse sau pe terenuri de umplutură sau neomogene. Mărcile de beton utilizate sunt C2,8/3,5, pentru plăci nearmate şi C4/5, pentru plăci armate. În mediul umed, placa din

182

Partea a III-a

beton se toarnă în două straturi, cu hidroizolaţie între ele, alcătuită din două straturi de carton bitumat şi trei de bitum. Dacă placa se toarnă pe suprafeţe mari, se prevăd rosturi de 10…15 mm grosime, umplute cu mastic bituminos, la 4-5 m distanţă, în ambele sensuri. Acestea trebuie să coincidă cel puţin cu o parte din rosturile stratului de uzură. Pentru realizarea grosimii necesare şi asigurarea nivelului prevăzut în proiect se folosesc rigle de ghidare formate din scânduri puse pe muchie, între care se toarnă betonul; acesta se bate cu maiul şi se nivelează cu un dreptar care se deplasează pe rigle.

b - La etajele curente Dacă stratul-suport este format din însuşi planşeul de rezistenţă, figura 4.12, pentru corectarea denivelărilor rezultate din execuţie şi pentru a se obţine o suprafaţă netedă, cu eventuale pante de scurgere, se aplică o şapă din mortar de ciment cu dozajul de 200 kg ciment la metrul cub de nisip. În cazul în care destinaţia încăperii implică scurgerea apei în stare lichidă direct pe pardoseală, betonul de pantă trebuie să fie prevăzut la parte superioară cu un strat de egalizare din mortar de ciment de 15 mm grosime, peste care se dispune o hidroizolaţie din două straturi de carton bitumat şi trei straturi de mastic bituminos, pentru a evita pătrunderea apei la straturile termo sau fonoizolatoare (dacă acestea există) ori umezirea tavanului de dedesubt. Peste hidroizolaţie se toarnă un strat de beton de 4...5 cm grosime, care va constitui stratul suport al îmbrăcăminţii.

Strat de uzură din piatră artificială nearsă a - Beton şi mortar de ciment sclivisit Îmbrăcăminţile din beton: se execută beton de marcă cel puţin C8/10, în grosime de 30...50 mm turnat peste stratul suport rigid, bine curăţat. Calitatea suprafeţei poate fi ameliorată dacă se presară praf de ciment (circa 1,1 kg ciment la metrul cub) şi se frecă bine cu mistria de oţel. Se obţine astfel o suprafaţă netedă şi foarte 183

FINISAJE MODERNE

rezistentă, care face corp comun cu stratul de beton, nu crapă şi nu se cojeşte. Pietricelele care apar la suprafaţă se afundă în masa de beton prin batere. După turnare, betonul trebuie protejat şi menţinut în stare umedă cel puţin 7 zile. Pe suprafeţe mari stratul de uzură se toarnă în panouri de 2x2 m, cu rosturi între ele de 5...10 mm umplute cu mastic bituminos. La construcţii industriale cu circulaţie uşoară şi sarcini reduse, precum şi la unele încăperi din clădiri civile (pivniţe, spălătorii, magazii) pardoseala din beton poate fi alcătuită chiar din stratul suport, din beton de marcă C4/5; acesta se bate cu mistria sau se vibrează cu vibratoare de suprafaţă astfel încât laptele de ciment ce iese la suprafaţă să formeze un strat mai rezistent. Aceste pardoseli se întreţin greu curate întrucât reţin praful, sunt permeabile şi nu au un aspect plăcut. Din acest motiv se utilizează în spaţii de producţie şi la clădiri civile, în situaţiile menţionate anterior. Îmbrăcăminţile din mortar de ciment sclivisit oferă o permeabilitate mai redusă şi chiar un aspect mai agreabil. Se execută dintr-un strat de mortar de ciment de circa 20 mm grosime, cu faţă văzută sclivisită (netedă sau rolată cu ajutorul unei role cu dinţi), aplicată pe stratul suport din beton sau pe planşeul din beton armat. Mortarul se prepară cu un dozaj de 600 kg ciment la metrul cub de nisip (cu granule de 0,5-2 mm) şi se toarnă la grosimea indicată în proiect între şipci de reper (martor). Suprafaţa suport se curăţă în prealabil de resturi de praf, resturi de mortar, var sau ipsos şi se umezeşte din abundenţă. Faţă văzută se obţine prin baterea mortarului cu mistria până la apariţia laptelui de ciment după care se aruncă o cantitate mică de praf de ciment. Urmează operaţia de sclivisire a suprafeţei prin trecere cu mistria. În anumite situaţii, pentru prevenirea alunecării, suprafaţa se rolează cu rola cu dinţi. Pentru a preveni fisurarea determinată de contracţie, se recomandă ca pardoseala să se fragmenteze prin rosturi transversale şi longitudinale în panouri cu suprafaţa de maximum 4 mp, urmărinduse ca rosturile dintre acestea să coincidă pe cât posibil cu cele ale stratului suport. Fragmentarea se face cu ajutorul unor rigle din lemn sau metalice în forma de pană, unse în prealabil cu ulei (pentru a fi

184

Partea a III-a

extrase cu uşurinţă după întărirea mortarului) şi aşezate cu partea lată în sus, pe traseul rosturilor. Acestea se completează apoi cu mortar cu dozaj redus de ciment sau cu bitum. Uscarea rapidă, de asemenea generatoare de fisuri, va fi evitată prin dispunerea, a doua zi după executarea sclivisirii, a unui strat de rumeguş de 2-4 cm grosime, care se menţine umed cel puţin 7 zile. Dacă în încăperea în care se realizează pardoseala există posibilitatea unor scurgeri de apă sau alte lichide, aceasta se va executa cu pante de 1-1,5 % spre punctele de colectare.

b. Mozaic turnat Se execută din mortar de ciment de 10-45 mm grosime, la care nisipul este înlocuit cu piatră de mozaic. Aceasta provine din roci dure (granit, marmură, gresii dure etc.) şi poate avea granulaţie continuă sau discontinuă. Astfel, pentru a se obţine un mozaic frumos se recomandă folosirea a două granulaţii diferite; jumătate din amestec să aibă granulaţia de 4-6 mm, iar cealaltă jumătate de 0,5-2 mm. De asemenea, pietrele pot fi de aceeaşi provenienţă şi culoare sau de provenienţe şi culori diferite, dar cu rezistenţe la uzură egale. Dozajul recomandat pentru prepararea mortarului de mozaic este de 800 Kg ciment la metrul cub de piatră de mozaic. Colorarea amestecului se face prin adăugarea unor pigmenţi (coloranţi minerali sau cimenturi colorate), care este bine să nu depăşească 5% din greutatea cimentului. În cazul când sunt necesare cantităţi mai mari (până la 15%) se vor face încercări prealabile pentru stabilirea compoziţiei optime, în aşa fel încât să nu fie afectată rezistenţa mortarului. Pentru prepararea mortarului se execută amestecul din ciment, piatră de mozaic şi colorant în stare uscată după care se adaugă apă până când se obţine un mortar care să se întindă uşor fără a fi prea fluid. Pentru a se evita apariţia fisurilor, în special în cazul în care se foloseşte ciment alb, se poate adăuga lapte de var în proporţie de până la 10% din cantitatea de ciment.

Execuţia stratului de uzură cuprinde două faze: 185

FINISAJE MODERNE

-

realizarea stratului inferior al pardoselii din mortar de ciment cu un dozaj de 400 kg ciment la metrul cub de nisip, în grosime de circa 30 mm. Pentru aplicarea acestui strat pe suprafaţa suportului bine curăţată şi umezită între şipcile reper, mortarul se îndeasă bine cu cilindri metalici de mână sau cu vibratoare de suprafaţă. Suprafaţa se lasă rugoasă pentru a se asigura o bună aderentă a stratului de mozaic;

-

turnarea stratului de mozaic în grosime de 10mm în dependinţele clădirilor de locuit şi 15 mm în încăperi cu circulaţie mai intensă, la circa două ore după aplicarea stratului inferior. Turnarea se face tot între şipcile-reper, iar după aplicare mortarul se îndeasă cu dosul mistriei până apare ia suprafaţă laptele de ciment. Urmează scoaterea şipcilor, completarea golurilor cu mortar de mozaic şi îndesarea cu cilindree metalice sau cu mistria de mozaicar.

La aplicarea mortarului de mozaic se va urmări distribuţia uniformă a pietrei de mozaic atât ca desime cât şi ca mărime a granulelor. Pardoselile din mozaic turnat se pot executa într-o singură culoare sau cu desene (carouri, figuri) în mai multe culori, în conformitate cu detaliile din proiect. Pentru obţinerea culorilor se foloseşte cimentul obişnuit, pentru roşu, negru şi cenuşiu sau cimentul alb, pentru alb, galben, verde şi albastru. La realizarea desenelor se folosesc şabloane din şipci, ştraifuri de sticlă sau şabloane din tablă care urmăresc forma desenului indicat în proiect. În aceste şabloane se toarnă stratul de mortar cu piatră de mozaic de culoarea dorită. După o zi sau două, timp în care acesta s-a întărit, se scot şabloanele şi se toarnă, în spaţiile rămase, mortar de mozaic de altă culoare. În încăperi cu suprafaţa mai mare de 9 m 2 , pentru a împiedica fisurarea, mortarul cu piatră de mozaic se toarnă în panouri cu suprafaţa de maximum 2 m2, despărţite fie prin rosturi de turnare, fie prin benzi. În locul benzilor de mortar se pot folosi baghete din sticlă aşezate pe muchie, cu faţă superioară la nivelul îmbrăcămintei.

Finisarea pardoselii

186

Partea a III-a

După 4-6 zile de la turnare, timp în care îmbrăcămintea a căpătat o rezistenţă suficientă pentru a nu se disloca piatra de mozaic, urmează operaţia de finisare. Aceasta se face prin frecare, şlefuire, ceruire şi eventual buciardare dacă această operaţie este prevăzută în proiect. Frecarea se face cu maşina de frecat mozaic sau manual, cu piatra de frecat, după ce, în prealabil, s-a turnat lapte de ciment pentru astuparea porilor rămaşi de la turnare. Prin frecare, se înlătură pojghiţa de ciment aderentă pe faţa mozaicului, granula de mozaic devenind aparentă. În timpul frecării suprafaţa pardoselii se menţine umedă. A doua frecare, denumită şlefuire, se face cu o piatră cu o granulaţie mai fină, până la netezirea perfectă, pardoseala menţinându-se în stare umedă pe toată durata acestor operaţii, Pasta rezultată de la frecare se îndepărtează cu rumeguş uscat, după care suprafaţa se spală cu apă. După uscare, se impregnează cu ulei mineral subţiat cu benzină, cu ulei fierbinte de in fiert sau cu ceară de parchet, după care se freacă şi se lustruieşte cu o cârpă moale.

Mozaic veneţian Pentru executarea acestui tip de pardoseala se folosesc bucăţi de marmură de forma neregulată, cu latura de 2...10 cm, înglobate întrun pat de mortar de ciment cu piatră de mozaic de 30 mm grosime, preparat cu un dozaj de 400 kg ciment la metrul cub de nisip (figura 4.24). Mozaicul veneţian contribuie la aspectul general al spaţiului prezentând în acelaşi timp şi o bună rezistenţă la uzură.

187

FINISAJE MODERNE

Figura 4.24 Pardoseală din mozaic veneţian: 1 - perete; 2 - plintă; 3 - bordură

Mortarul, de consistenţa vârtoasă, aproape uscat, se îndeasă şi se nivelează cu dreptarul în raport cu nişte repere de nivel fixate în prealabil. Bucăţile de marmură se aşează una lângă alta, dar cu spaţii între ele, la întâmplare sau după un desen prestabilit. Se îndeasă cu mâna, apoi se bate cu mistria, nivelul verificându-se cu dreptarul. Rosturile se completează cu mortar preparat cu nisip mărunt cu granulaţia de până la 2 mm, cu un dozaj de 600 kg ciment la metrul cub, de consistenţă fluidă. În mortar se pot introduce coloranţi în culori contrastante cu cea a spărturilor de marmură. După 3-7 zile de la turnare suprafaţa se şlefuieşte cu maşina de frecat iar şlamul se şterge cu rumeguş uscat. Urmează spălarea cu apă, ceruirea cu ceară de parchet şi lustruirea.

c. Plăci de beton mozaicate Materialele folosite sunt: - plăci prefabricate din beton cu strat de uzură din mortar de mozaic, în grosime totală de 25 mm; - plăci prefabricate din beton simplu în grosime de 35-50 mm. Pozarea plăcilor pe suprafaţa suportului se face în aceeaşi manieră ca şi în cazul pardoselilor din piatră naturală. Montarea plăcilor, 188

Partea a III-a

umezite în prealabil cu apă, se face imediat după întinderea stratului de mortar, aşezându-se lipite una de alta, cu rosturile de maximum 2 mm. Pentru a se asigura o bună aderenţă a plăcilor se recomandă ca în momentul aşezării lor; pe suprafaţa de mortar să se toarne o mică cantitate de lapte de ciment. Rosturile se completează cu mortar de ciment fluid. Pe pardoseala proaspăt executată se aşterne rumeguş umed care se menţine în această stare timp de 4-5 zile, după care se freacă cu maşina de frecat mozaic. Detalii de realizare a pardoselilor din piatră artificială nearsă sunt prezentate în planşa 6.

Strat de uzură din piatră artificială arsă a. Gresie ceramică Acest tip de pardoseli cunoaşte o frecvenţă de utilizare foarte mare atât la clădiri de locuit - în băi, bucătării sau holuri de acces - cât şi la clădiri publice - în magazine, spaţii expoziţionale, holuri de acces, spaţii de circulaţie etc. Acest lucru se justifică prin aspectul deosebit de plăcut, rezistenţă la uzură, uşurinţa întreţinerii, dar şi prin oferta deosebit de bogată şi variată cu care se prezintă pe piaţă fabricanţii autohtoni şi străini. Materialele utilizate sunt: -

plăci din gresie ceramică de calitate diferită funcţie de natura materiilor prime utilizate, de procesul tehnologic şi de modul de prelucrare a feţei văzute;

-

materiale de fixare care pot fi mortare obişnuite sau adezivi speciali.

Din punct de vedere al modului de prelucrare a feţei văzute plăcile ceramice se prezintă sub forma de plăci netede mate, striate sau lustruite, porţelanate sau semiporţelanate. În compoziţia acestor produse intră argile, feldspaţi, nisipuri cuarţoase, caolin şi diverse adaosuri cum ar fi coloranţii. Procesul

189

FINISAJE MODERNE

tehnologic, complet automatizat, cuprinde în principiu următoarele operaţii: -

selectarea şi dozarea materiilor prime;

-

prepararea amestecului prin pulverizare;

-

presarea în stare semiumedă a materialului pus în forme (plăci la dimensiunile solicitate);

-

uscarea completă a plăcilor obţinute prin presare;

-

coacerea treptată a plăcilor la temperaturi de peste 1200 de grade.

În cazul gresiilor porţelanate procesul de fabricaţie diferă esenţial. Astfel se realizează iniţial o coacere primară, după care urmează aplicarea prin pulverizare a celui de al doilea strat, de aderenţă, depunerea stratului de bază al glazurii şi serigrafierea modelului, uscarea plăcilor şi coacerea secundară la 1200 de grade. Condiţiile de calitate la care trebuie să răspundă produsele din gresie ceramică sunt: -

absorbţia de apă, limita maximă admisibilă fiind de 0,5%;

-

rezistenţa la uzură apreciată prin pierderea de volum, pierderea în înălţime, pierderea în greutate care se constată în urma unui proces de uzură accelerat, provocat artificial în condiţii de laborator;

-

duritatea;

-

rezistenţa la radiaţii ultraviolete;

-

rezistenţa la îmbătrânire;

-

rezistenţa la rupere ;

-

rezistenţa la şoc termic;

-

coeficient de dilatare termică liniară;

-

rezistenţa la agenţi chimici;

-

rezistenţa la compresiune.

190

Partea a III-a

Punerea în operă Calitatea unei pardoselii din gresie nu este dată în exclusivitate de calitatea plăcilor, ci depinde în mare măsură de un complex de factori legaţi de execuţie, cum ar fi: calitatea suportului şi a stratului de fixare, respectarea riguroasă a indicaţiilor de punere în operă şi de tratare ulterioară. Pentru fixare poate fi aplicat sistemul clasic folosind ca adeziv mortarul de ciment sau sisteme moderne, bazate pe utilizarea unor adezivi speciali. Aceşti adezivi se livrează în stare uscată în saci, la utilizare amestecându-se cu apă într-o proporţie bine stabilită. În afară de eliminarea unor operaţii de dozare a raportului cimentagregat-apă, de amestecare şi omogenizare, necesare preparării mortarelor clasice, folosirea adezivilor speciali mai oferă avantajul reducerii grosimii stratului de fixare, dar mai ales a timpului de priză şi întărire, în majoritatea cazurilor intervalul de priză fiind între 2 ore (începutul prizei) şi 24 de ore (sfârşitul prizei). Mortarul adeziv se aplică în grosime uniformă pe suport (de cca 4 mm), se striază cu mistria la 45° după care se aplică plăcile. Trebuie urmărit să nu se depăşească timpul de uscare neacoperită de maximum 30 de minute. În cazul suprafeţelor de dimensiuni mari acestea se împart în panouri de max. 30 m2 separate prin rosturi de dilatare completate cu silicon. Restul rosturilor, de maximum 5 mm, se tratează cu chit de rost. După încheierea operaţiei de fixare suprafaţa poate fi spălată cu detergenţi speciali, cu acţiune acidă, capabili să îndepărteze resturile de var sau ciment care reţinând sărurile, pot afecta aspectul pardoselii. După fixare spaţiul respectiv trebuie protejat de acţiunea agenţilor exteriori, mecanici şi fizici, o perioadă de una până la 4 zile, funcţie de recomandarea fabricantului. Dacă fixarea a fost executată în sistem clasic, cu mortar de ciment, interdicţia de a supune pardoseala sarcinilor de exploatare poate ajunge până la o lună.

191

FINISAJE MODERNE

Plăcile de gresie ceramică fiind suficient de dure şi rezistente, pot fi uşor fasonate sau perforate dacă este necesar pentru montarea instalaţiilor. Plăcile de gresie ceramică pot fi utilizate şi pentru finisarea scărilor, anumite firme oferind produse de forma specială, adecvate acestui scop. Întreţinerea în exploatare este simplă. Ceruirea nu este indicată. Dimpotrivă, gresiile porţelanate nu absorb substanţele pe baza de ulei şi aplicarea acestora poate afecta aspectul general. Spălarea poate fi făcută cu orice detergent, acidul clorhidric fiind singura substanţă care atacă produsele ceramice.

Pardoseli din mozaic mărunt (klein mozaic). Pentru realizarea acestor pardoseli se folosesc plăcuţe din mozaic din ceramică arsă de formă pătrată de dimensiuni reduse (1…2 cm latură). Acestea se aplică cu faţa văzută pe hârtie obţinându-se panouri de formă dreptunghiulară. Se aplică pe stratul suport din mortar de ciment , iar după întărire se îndepărtează hârtia. b. Cărămidă plină presată Asemenea pardoseli se folosesc în spaţii de producţie cu o solicitare redusă la uzură dar cu degajări de substanţe cu un anumit grad de agresivitate faţă de mortare sau betoane. Dispuse după anumite modele, pardoselile din cărămidă pot crea efecte interesante, ceea ce le recomandă şi pentru clădiri civile.

192

Partea a III-a

Figura 4.25 Pardoseli din cărămidă. Diferite moduri de aşezare a cărămizilor

Plinte şi scafe la pardoseli din piatră artificială Racordarea pardoselilor din piatra artificială la pereţi se face prin intermediul plintelor sau a scafelor. Acestea sunt obligatorii în încăperile prevăzute cu instalaţii sanitare şi în cele de colectare a gunoaielor menajere. Rolul lor este de a împiedica infiltraţiile de apă în rostul dintre pardoseală şi perete ca şi de a proteja partea inferioară a peretelui de şocuri, zgârieturi sau alte acţiuni mecanice. La încăperile care au pereţii placaţi cu mozaic, faianţă sau gresie nu este obligatorie executarea scafelor sau plintelor, cu condiţia ca rostul dintre placaj şi pardoseală să fie bine umplut cu mortar de ciment. La îmbrăcăminţile din mortar de ciment sclivisit se execută scafe de 100…150 mm înălţime, turnate din mortar de ciment sclivisit cu dozajele şi în condiţiile tehnice specifice acestor pardoseli. În cazul pardoselilor din mozaic turnat sau din plăci prefabricate mozaicate scafele sau plintele pot fi turnate pe loc sau realizate din piese prefabricate speciale din beton mozaicat, de 120 mm înălţime pentru plinte şi 100 mm pentru scafe. Aşezarea acestora nu se face pe tencuială ci direct pe perete prin intermediul unui strat de mortar de ciment în aşa fel încât să depăşească faţă tencuielii cu 5....8 mm.

193

FINISAJE MODERNE

Figura 4.26 Bordură şi scafă de mozaic turnat la pardoseli din plăci de beton mozaicat: 1 - plăci; 2 - bordură şi scafă; 3 - rost de dilataţie

Scafele sau plintele din mozaic turnat se execută din acelaşi material şi în aceleaşi condiţii tehnologice ca şi pardoseala. La pardoselile din plăci de gresie ceramică se montează piese speciale de racordare (colţuri, socluri, scafe) fixate cu mortar de ciment, astfel încât să depăşească faţă tencuielii cu 5...8 mm. Pot fi executate şi scafe din beton mozaicat turnate pe loc sau prefabricate. 4.4.5 Pardoseli din policlorură de vinil (pvc) Policlorura de vinil este unul din cele mai cunoscute tipuri de materiale plastice, fiind utilizate în cele mai diverse domenii, de la conducte la folii hidroizolante sau straturi de uzură pentru pardoseli. Utilizarea ca strat de uzură este justificată datorită calităţilor sale, cele mai importante fiind: rezistenţa la uzură, rezistenţa la acţiunea apei în faza lichidă, neinflamabilitatea, capacitatea scăzută de transfer termic, stabilitatea la acţiunea agenţilor corozivi. Proprietăţile materialului pot fi adaptate diferitelor cerinţe şi prin adaosul de stabilizatori, culori, agenţi de flexibilizare etc. Se obţin astfel pardoseli calde, rezistente la uzură, estetice şi uşor de întreţinut. Materialul pentru stratul de uzură la pardoseli din PVC se poate prezenta sub formă de covoare cu lăţimi variabile (0.9…1.2 m) sau sub formă de dale sau plăci pătrate sau dreptunghiulare, intr-o multitudine de culori, modele şi decoruri. Plăcile din PVC pot fi

194

Partea a III-a

fabricate pe suport din burete, ceea ce le conferă calităţi superioare de izolare acustică. Stratul suport pentru pardoselile din PVC este realizat în mod curent dintr-o şapă de mortar de 2…3 cm grosime care trebuie să asigure o suprafaţă plană, lipsită de asperităţi. În acest scop suprafaţa se drişcuieşte cu drişca de lemn şi apoi cu cea metalică. In cazul lucrărilor de reparaţii plăcile sau covoarele din PVC pot fi aplicate pe o pardoseală existentă de acelaşi tip cu condiţia ca peste aceasta să se dispună o ţesătură specială cu rolul de a separa cele 2 suprafeţe. La aplicarea stratului de uzură, stratul suport trebuie să fie curat, fără urme de grăsimi, ulei vopsele şi perfect uscat. Dacă suportul este umed, există posibilitatea ca umiditatea să se acumuleze şi să provoace desprinderea pardoselii de suport. Execuţia unei pardoseli din covor PVC implică derularea următoarelor operaţii: - covorul PVC se taie în fâşii cu 2…3 cm mai lungi decât dimensiunea încăperii, amplasarea fâşiilor făcându-se paralel cu una din laturi, după direcţia de circulaţie maximă; - după ce se lasă întinse 24 ore pentru aclimatizare, fâşiile se taie definitiv cu 2…3 mm retras faţă de perete; - covorul din PVC se lipeşte cu adezivul adecvat aplicându-se concomitent pe spatele fâşiei şi pe suprafaţa suport; - urmează o operaţie de presare cu un rulou de lemn pentru eliminarea eventualelor bule de aer; - pe conturul pardoselii se montează pervazuri sau plinte din lemn sau PVC. Plăcile din PVC pot fi aplicate pe orice suport pe orice suprafaţă suport, plană, uscată, curată şi rigidă. Se determină numărul de plăci întregi şi lăţimea segmentelor de plăci necesare pentru acoperirea întregii suprafeţe de la un perete la celălalt. Segmentele de placă trebuie să aibă lăţimea cât cel puţin jumătate de placă întreagă. Lipirea plăcilor se face prin aplicarea adezivului concomitent pe spatele plăcii şi pe suport, după care se presează marginile prin batere cu ciocanul de cauciuc. La trecerea între încăperi cu pardoseală diferită se montează praguri. Detalii de execuîe a pardoselilor din materiale plastice sunt prezentate în planşa nr. 7. 195

FINISAJE MODERNE

4.4.6 Pardoseli din linoleum Linoleumul este un material care se fabrică de peste 100 de ani, fiind asemănător ca aspect cu covoarele din PVC. La fabricarea acestui material se folosesc numai componente regenerabile cum sunt inul, cânepa sau răşinile naturale. Relativ noi sunt prelucrările acoperirilor marmorate care se prezintă ca o îmbinare de piatră şi parchet, fiind disponibile într-o varietate de culori. Linoleumul, în afară de rezistenţa la uzură şi durabilitate se remarcă prin calităţile ecologice, fiind bine tolerat de alergici, plăcut la mers şi relaxant. Operaţiunea de montare a covoarelor de linoleum este asemănătoare cu cea a pardoselilor din covoare PVC.

4.4.7 Mochete În categoria de mochete intră materiale textile care acoperă integral planşeu încăperilor, de la perete la perete, sau trecând în mai multe camere. Există diferite procedee de fabricaţie şi materiale, astfel încât mochetele se pretează la aproape toate domeniile de utilizare, cu excepţia spaţiilor umede. Ele se livrează în benzi cu lăţimea de 70 şi 400 cm. Cele mai utilizate materiale pentru mochete sunt fibrele sintetice ca poliamidă, poliester, polipropilenă ş.a, acestea deţinând o pondere de peste 80%. Se fabrică însă şi mochete din lână, bumbac, cocos, sisal şi chiar păr de animale. Din punct de vedere al procedeului de fabricaţie, mochetele pot fi împletite sau ţesute. La mochetele împletite, buclele se fixează pe partea inferioară cu un strat de acoperire din latex sau răşină. Suplimentar, mocheta este prevăzută la partea inferioară cu un material spongios. Mochetele cu bucle prezintă o mai bună rezistenţă la uzură.

Funcţie de modul de fabricaţie există 2 sisteme de fixare a mochetei pe support :

196

Partea a III-a

-

prin lipire pe toată suprafaţa, dacă mochetele au pe spate material spongios (sunt realizate prin împletire) ;

-

prin fixare cu bandă autoadezivă la anumite support, în cazul mochetelor ţesute.

Pentru ca fixarea prin lipire să dea rezultate bune, stratul support trebuie să fie constituit dintr-o suprafaţă absorbantă cum ar fi o şapă din mortar de ciment sau un support din plăci fibrolemnoase. Suprafaţa support se etanşează sau se grunduieşte în prealabil. . Înainte de fixare, mocheta se derulează şi se lasă un timp să se aşeze perfect neted pe toată suprafaţa. Urmează “croirea” mochetei, care trebuie să urmărească exact conturul încăperii, întrucât rosturile de dimensiuni mari nu mai pot fi completate ulterior. Este necesar să se acorde atenţie deosebită uşilor, nişelor de fixare a corpurilor de încălzire, balcoanelor etc. Urmează operaţia de aplicare a unei cantităţi mari de adeziv pe suprafaţa suport, cu ajutorul unui şpaclu zimţat. Se aplică apoi adeziv pe întreaga suprafaţă dorsală a mochetei. Se apasă cu grijă mocheta pe stratul de adeziv, având grijă ca să nu se formeze pungi de aer, începând de la uşă până la acoperirea întregului spaţiu. In cazul aşezării destinse se aplică pe spatele mochetei benzi dublu adezive în rânduri paralele. In general distanţa între benzi nu trebuie să fie prea mare, iar zonele puternic solicitate trebuie asigurate cu mai multe rânduri de bandă adezivă. Pentru a uşura operaţia de demontare ulterioară a mochetei se recomandă a se lăsa un spaţiu de câţiva cm între perete şi prima bandă autoadezivă. La trecerea dintr-o încăpere în alta trebuie să se monteze o şină de legătură între cele două mochete, care se fixează cu şuruburi în dibluri. Dacă între încăperile alăturate există denivelări, se folosesc praguri de trecere cu margini de limitare. Pe conturul încăperii se fixează pervazuri sau plinte din lemn, aluminiu sau material plastic, cu diferite profile. Se recomandă utilizarea plintelor din material plastic cu profil U, care se fixează în marginile croite ale mochetei. Efectul estetic obţinut poate fi foarte

197

FINISAJE MODERNE

favorabil, având în vedere că asemenea plinte pot avea diferite culori, posibil de asortat cu mocheta. Pardoselile de tip mochetă sunt estetice, calde şi izolante acustic la zgomotul din impact. Planşa nr.1

198

Partea a III-a

Planşa nr.2

199

FINISAJE MODERNE

Planşa nr.3

200

Partea a III-a

Planşa nr.4

201

FINISAJE MODERNE

Planşa nr.5

202

Partea a III-a

Planşa nr.6

203

FINISAJE MODERNE

204

Partea a III-a

TÂMPLĂRIE PENTRU CONSTRUCŢII l. GENERALITĂŢI Sfera noţiunii de tâmplărie include toate lucrările de închidere a golurilor în pereţi, planşee sau acoperişuri. Iniţial, numai tâmplăria din lemn executată de tâmplari în ateliere purta acest nume, iar pentru a se evita confuzia cu tâmplăria de mobilă, executată de aceeaşi meseriaşi, cea pentru construcţii se mai numea şi "tâmplărie de bina" sau "binale". Elementele de tâmplărie închid golurile, care au rolul de asigurare a iluminatului natural, a accesului din exterior sau a comunicării între diferitele piese ale clădirii (fig. 1). Fig. 1 2. MATERIALE La execuţia elementelor de tâmplărie sunt necesare 3 categorii de materiale: - materiale pentru partea opacă (de rezistenţă) a tâmplăriei; - materiale pentru partea vitrată - geamuri; - materiale auxiliare. 2.1 Materiale pentru partea opacă Lemnul este materialul tradiţional pentru executarea tâmplăriei fiind caracterizat prin posibilitatea de prelucrare uşoară, atât manual cât şi mecanic, un raport favorabil între rezistenţă şi greutate, capacitate de protecţie termică bună în raport cu alte materiale. Dezavantajele lemnului constau în sensibilitatea accentuată la variaţii de umiditate, sensibilitatea la acţiunea

205

FINISAJE MODERNE

microorganismelor care produc putrezirea sau combustibilitatea. Pentru a evita variaţiile dimensionale ale elementelor de tâmplărie - umflare la umiditate mare şi contragere la uscare care produc deformarea diferitelor piese componente, respectiv mărirea rosturilor, este foarte important ca umiditatea lemnului în momentul montajului să nu depăşească 17%. Creşterea rezistenţei lemnului la acţiunea microorganismelor se obţine prin lucrări de protecţie cum sunt lăcuirea sau vopsirea. Reducerea combustibilităţii se obţine prin ignifugare. Esenţele de lemn folosite pentru tâmplărie sunt cele de răşinoase şi foioase. Utilizarea lemnului stratificat este de dată relativ recentă. Oţelul a început să fie utilizat pentru tâmplărie la sfârşitul secolului al XIX-lea. Procesul de coroziune care afectează acest material i-a restrâns sfera de utilizare, revenind în actualitate abia în deceniul 5 al secolului XX sub formă de oţel galvanizat. Principalul avantaj al tâmplăriei din oţel constă într-o rezistenţă şi rigiditate sporite, obţinute cu secţiuni mult mai reduse, ceea ce permite închiderea unor goluri de dimensiuni mai mari şi obţinerea unui raport mai favorabil între suprafaţa vitrată şi suprafaţa golului în cazul ferestrelor. Greutatea mare şi conductivitatea termică ridicată sunt principalele dezavantaje ale acestui material. Aluminiul prezintă în plus faţă de oţel avantajele greutăţii reduse, a rezistenţei la coroziune, a varietăţii secţiunilor de profile care pot fi executate şi aspectului estetic deosebit. Principalul dezavantaj rezidă în conductivitatea termică mai ridicată decât a oţelului. Tâmplăria din aluminiu, în general, mai costisitoare faţă de cea din lemn sau oţel obişnuit. Oţelul inoxidabil este un aliaj de fier cu crom, nichel şi molibden în proporţie de 18, 10 respectiv 3%. Principalele 206

Partea a III-a

calităţi ale acestui material sunt rezistenţa la coroziune şi aspectul estetic, iar principalul dezavantaj, costul foarte ridicat. Oţelul inoxidabil se foloseşte numai în cazuri cu totul speciale, sub forma unor pelicule de protecţie pe profile din lemn sau oţel. Materialele plastice (PVC extrudat) au început să fie folosite pentru realizarea tâmplăriei pentru locuinţe şi clădiri socialculturale în Germania, imediat după cel de al doilea război mondial, oferind avantajul greutăţii reduse, al unei capacităţi de izolare termică superioare celorlalte materiale şi rezistenţei la coroziune. Materialul folosit la realizarea profilelor este un amestec de policlorură de vinil, stabilizant (cu rolul de a contracara efectele căldurii şi ale luminii), materiale de umplutură - în general carbonat de calciu, pigmenţi, coloranţi şi lubrifianţi. Profilele din PVC se obţin prin extrudare. Problema rigidităţii inferioare faţă de lemn, oţel şi aluminiu poate fi rezolvată prin introducerea unor profile de rigidizare din oţel în interiorul profilelor din mase plastice. Având în vedere costul ridicat al tiparelor folosite pentru formarea profilelor se impune reducerea numărului de tipodimensiuni. 2.2 Geamuri Geamurile clare, în grosime de 1,8 până la 3 mm, se folosesc la ferestre obişnuite, iar cele de 4...8 mm sunt folosite la vitrine, ferestre de dimensiuni mari sau în situaţiile în care se urmăreşte o creştere a gradului de protecţie acustică. Geamurile riglate turnate au pe una din fete striuri paralele şi se fabrică în grosime de 5,5 mm. Se utilizează la luminatoare, permiţând trecerea luminii în proporţie de 60-70%. Geamurile ornament turnate au pe una din feţe desene în relief, obţinute prin presare şi îşi găsesc întrebuinţare în special pentru realizarea părţii vitrate la uşi. Geamurile armate au o grosime de 6,5 mm şi includ în masa lor o plasă de sârmă din 207

FINISAJE MODERNE

oţel de 0,5 - 0,6 mm diametru, cu ochiuri de 7-14 mm Aceasta le conferă o rezistenţă mai bună la acţiuni mecanice, dar le reduce transparenţa la 50%. Geamurile mate sunt obţinute din geamuri clare de 2-3 mm grosime, având o faţă lucie şi una lăptoasă, rezultată în urma tratării cu un acid. Transparenţa este de 50 60 %. Geamurile gravate sunt geamuri ornament, cu desene în relief realizate printr-o tehnică manuală. Vitrourile sunt, de asemenea, geamuri ornament, cu desene variate, în culori diferite. Geamurile cu proprietăţi de conservare a energiei se prezintă sub formă de: - produse realizate din sticlă cu o compoziţie chimică specială, ce le conferă anumite calităţi în raport cu radiaţia luminoasă, cum sunt geamurile absorbante, geamurile reflectorizante sau cele absorbant-reflectorizante; - geamuri termoizolante de tip termopan sau triverre, formate din două sau trei foi de geam fixate pe distanţieri metalici centrali la distanţă de 0,8 mm; stratul de aer dezumidificat dintre foile de geam are proprietăţi termoizolatoare. 2.3 Materiale auxiliare Feroneria cuprinde piese şi accesorii metalice absolut necesare bunei funcţionări a elementelor de tâmplărie, cum sunt: - piese de asamblare (şuruburi, ştifturi, nituri, cuie etc.); - piese de funcţionare care asigură închiderea-deschiderea părţilor mobile ale tâmplăriei (balamale, pivoţi, cabluri, şine etc.). Tâmplăria trebuie concepută şi realizată astfel încât să asigure funcţionarea şi întreţinerea uşoară, să fie rezistentă la coroziune şi să poată fi remediată fără dificultăţi. La elementele de tâmplărie metalică feroneria trebuie realizată din acelaşi

208

Partea a III-a

material ca şi restul componentelor, pentru a nu favoriza fenomene de coroziune electro-statică. Materialele de fixare a elementelor vitrate se prezintă sub formă de chituri şi baghete din lemn sau metalice. Materialele de etanşare au rolul de a reduce permeabilitatea la aer şi apă a tâmplăriei şi se prezintă sub formă de garnituri din cauciuc, materiale plastice sau spume poliuretanice. 3. FERESTRE Conform Directivelor comune ale UEAtc (Union Européenne pour 1'Agrément Technique dans la Construction), ferestrele sunt lucrări executate într-un perete exterior, în scopul de a asigura pătrunderea luminii în interiorul unei încăperi şi de a asigura eventual şi ventilarea acestuia. Excepţie fac ferestrele de mansardă care sunt amplasate în învelitoare. 3.1 Alcătuire generală. Clasificare În principiu, ferestrele sunt alcătuite dintr-o parte fixă, numită toc şi o parte mobilă numită cercevea. Denumirea elementelor componente ale ferestrei şi a elementelor de construcţii cu care vine în legătură directă este prezentată în figura 2.

209

FINISAJE MODERNE

Fig.2 - Elementele ferestrei Funcţie de modul de deschidere, fig.3,ferestrele pot fi: - oscilante pe balamale sau pivoţi; - glisante în plan orizontal sau vertical; - tâmplării complexe, reprezentând combinaţii de suprafeţe fixe şi mobile, oscilante şi glisante.

210

Partea a III-a

a

b

c

d

Fig.3 Ferestre funcţie de modul de deschidere a.oscilante in plan orizontal; b. Oscilante în plan vertical; c. pivotante; d.glisante. Ferestrele pot fi executate din lemn, metal sau mase plastice. 3.2 Exigenţe de performanţă şi condiţii de calitate Pentru a contribui la satisfacerea exigenţelor esenţiale pentru clădiri, ferestrele trebuie să răspundă condiţiilor de calitate formulate în Directivele comune pentru agrementarea ferestrelor elaborate de UEAtc. 3.2.1 Securitate Fereastra în ansamblu sau componentele sale trebuie să-şi păstreze integritatea (să nu se distrugă sau deterioreze într-un mod periculos) sub acţiunea agenţilor atmosferici, a vibraţiilor, a reacţiilor pereţilor în care sunt amplasate sau solicitărilor rezultate din exploatare. In afara cazurilor de efracţie, ferestrele în poziţie închisă trebuie să asigure protecţia ocupanţilor şi a bunurilor lor contra pătrunderii oamenilor sau animalelor. a. Rezistenţa şi stabilitatea la acţiuni mecanice reclamă ca ferestrele şi componentele acestora să suporte, fără deteriorări sau deformaţii excesive, solicitări din: acţiunea vântului, vibraţiile produse de vânt sau de circulaţie, tasările zidăriei, şocurile, presiunile şi solicitările utilizatorului. 211

FINISAJE MODERNE

b. Rezistenţa la solicitări higrotermice se traduce prin condiţia ca deformaţiile dimensionale determinate de variaţiile de temperatură şi umiditate să nu afecteze sensibil stabilitatea ferestrei în sensul de a nu compromite securitatea ocupanţilor. c. Comportarea la foc se consideră satisfăcătoare dacă materialele din care sunt realizate ferestrele nu favorizează propagarea focului şi nici nu produc gaze toxice în cantitate periculoasă . 3.2.2 Funcţionalitate a. Etanşeitate Etanşeitatea la aer, respectiv permeabilitatea la aer a unei ferestre, este caracterizată prin curba care dă debitul de aer care traversează fereastra sub influenţa diferenţei de presiune între cele două feţe. Funcţie de această caracteristică, ferestrele pot fi încadrate în una din cele trei categorii prezentate în figura 4. Fig. 4 In general, nu este recomandabilă o etanşeitate totală la aer a ferestrelor decât în cazul încăperilor presurizate, cu aer condiţionat sau expuse unei presiuni puternice a vântului, întrucât o anumită permeabilitate la aer poate fi utilă pentru realizarea unei ventilări naturale moderate dar permanente. În cazul în care rosturile sunt aproape total etanşe, o soluţie de asigurare a ventilării constă în a prevedea ferestrele cu orificii speciale, protejate prin deflectoare. Pe de altă parte, se cere ca permeabilitatea la aer să fie limitată, în special în cazul vânturilor puternice în scopul: - de a evita pierderile de căldură excesive; - de a nu provoca curenţi de aer care să jeneze pe ocupanţi. Etanşeitatea la apă se referă la interzicerea completă, în limite date, a pătrunderii apei de ploaie în interiorul încăperilor 212

Partea a III-a

datorită acţiunii vântului. Satisfacerea acestei condiţii impune ca prin forma geometrică şi concepţia profilelor şi a rosturilor, apa de ploaie să fie dirijată spre exterior. Etanşeitatea la nisip, praf şi insecte este asigurată, de asemenea, prin forma şi concepţia profilelor componente. b. Protecţia higrotermică Protecţia termică nu apare ca o condiţie de calitate în cazul ferestrelor obişnuite, care folosesc vitraje cu capacitate de izolare termică redusă. Este evident faptul că ferestrele cu două sau mai multe foi de geam sunt mai eficiente din punct de vedere termic decât ferestrele simple. Condensul superficial nu poate fi evitat în special în cazul ferestrelor simple, cu o singură foaie de geam, ceea ce poate afecta calitateafinisajelor. Pentru evitarea acestui neajuns, secţiunile profilelo componente trebuie astfel concepute încât să permită evacuarea apei provenite din condens. În cazul vitrajelor multiple nu se admite formarea condensului în spaţiul dintre vitraje, mai ales dacă acesta nu este accesibil pentru curăţire. La încăperile cu higrometrie ridicată, favorabilă prezenţei permanente a condensului pe faţa interioară a ferestrelor simple, se recomandă utilizarea vitrajelor multiple sau a geamurilor cu proprietăţi termoizolante. c. Protecţie acustică Protecţia acustică la zgomot aerian nu poate fi luată în considerate ca o condiţie de calitate în cazul ferestrelor obişnuite întrucât aceasta este determinată de vitraj, care intervine cu ponderea cea mai mare în suprafaţa ferestrei şi de etanşeitatea rosturilor între părţile mobile şi părţile fixe. Vibraţiile generatoare de zgomote în procesul de exploatare trebuie evitate printr-o concepţie corectă a secţiunii componentelor ferestrei asociată cu prevederea unor materiale sau dispozitive de absorbţie sau amortizare a vibraţiilor. 213

FINISAJE MODERNE

d. Aspect Toate suprafeţele trebuie să aibă un aspect cu granulozitate fină, fără neregularităţi sau deformaţii aparente. Rosturile între profile şi fixarea accesoriilor nu trebuie să producă discontinuităţi supărătoare privind aspectul general. e. Iluminat natural Randamentul luminos, determinat de raportul dintre suprafeţele transparente şi opace ale ferestrei, trebuie să fie compatibil cu exigenţele impuse de natura activităţii care se desfăşoară în spaţiul respectiv. Vizibilitatea clară dinspre interior spre exterior trebuie asigurată de părţile transparente ale ferestrelor care trebuie să poată fi menţinute permanent curate şi uscate. Protecţia contra radiaţiei solare poate fi realizată cu ajutorul unor elemente integrate dispuse de asemenea manieră încât să realizeze şi un control al iluminatului. Aceste elemente trebuie să fie manevrabile din interiorul încăperii pentru a fi fixate într-o poziţie stabilă, bine determinată. f. Manevrabilitate Manipularea uşoară este asigurată de modul de realizare şi funcţionare a feroneriei şi a celorlalte dispozitive auxiliare. Acestea trebuie să asigure o funcţionare normală chiar în condiţiile unui vânt puternic. 3.2.3 Durabilitate a. Conservarea calităţilor iniţiale pe întreaga durată de viaţă a ferestrelor este determinată de măsura în care se manifestă influenţa diferiţilor agenţi agresivi (climatici, biologici etc.) asupra comportării materialelor constituente. O atenţie deosebită trebuie acordată conservării caracteristicilor de etanşeitate ale ferestrelor. Durata de viaţă a ferestrelor trebuie să fie de acelaşi ordin de mărime cu durata de viaţă a clădirii. Poate fi admisă o durată de

214

Partea a III-a

viaţă inferioară pentru anumite componente, care pot fi uşor înlocuite. b. Întreţinerea şi reparaţiile (reglajul, gresajul, vopsirea etc.) trebuie să necesite un consum raţional de timp şi de bani. Mecanismele trebuie să fie accesibile, astfel ca demontarea şi repararea lor să se facă cu uşurinţă, fără a fi necesară demontarea ferestrei în întregime, să nu implice nici un risc pentru utilizatori sau personalul de întreţinere şi să nu afecteze finisajele. 3.3 Încercări pentru verificarea condiţiilor de calitate Dată fiind complexitatea cerinţelor de calitate la care trebuie să răspundă ferestrele iar, pe de altă parte, varietatea materialelor care poate fi utilizată ca şi diversitatea de concepţie, de fabricaţie şi de funcţionare, este dificil de stabilit o listă de încercări aplicabilă în orice situaţie, oricât de completă ar părea. Din acest motiv, lista de încercări pentru elaborarea agrementului tehnic şi acordarea certificatului de calitate se întocmeşte în conformitate cu cerinţele de calitate, pentru fiecare nou tip de fereastră, funcţie de solicitările dominante şi condiţiile de utilizare. Încercările trebuie efectuate de asemenea manieră încât să reproducă cu maximă fidelitate fie acţiunea factorilor exteriori fie condiţiile de utilizare. Se efectuează pe ferestre complet finisate şi în deplină stare de funcţionare, respectiv vopsite, cu dispozitivele de manevrare în stare de funcţionare şi cu partea vitrată realizată din materialul indicat de fabricant, fixată definitiv. Se consideră cunoscute caracteristicile materialelor determinate în conformitate cu prescripţiile tehnice de utilizare în domeniu. Încercările mecanice diferă funcţie de tipul de fereastră (fixă, mobilă, pe balamale, pe pivoţi, glisantă orizontal sau vertical etc.) însă cele de etanşeitate şi permeabilitate rămân aceleaşi indiferent de tipul de fereastră. 3.4 FERESTRE DIN LEMN 215

FINISAJE MODERNE

Deşi materiale moderne, ca aluminiul sau materialele plastice, câştigă din ce în ce mai mult teren, ferestrele din lemn ocupă în continuare primul loc în construcţia de locuinţe şi clădiri socialculturale, nu numai în România ci şi în ţările Comunităţii Europene, unde acestea intervin cu o pondere de cca. 50%, potrivit unor statistici relativ recente. Rezolvările constructive specifice răspund atât criteriilor de performanţă rezultate din exigenţele esenţiale, cât şi celor mai diverse tendinţe de exprimare arhitecturală. La alcătuirea ferestrelor din lemn se utilizează un număr relativ redus de secţiuni prin combinarea cărora pot fi realizate diferite tipuri de ferestre. 3.4.1 Ferestre fixe Ferestrele de acest tip servesc exclusiv pentru realizarea iluminatului, neexistând posibilitatea de a fi deschise. Pot fi utilizate în special la construcţii industriale. Acestea se execută dintr-o singură piesă din lemn prevăzută cu falţ sau uluc, care să permită fixarea foii de geam. Prin rezolvările de detaliu se urmăreşte asigurarea etanşeităţii la aer şi apă, protecţia suprafeţei vitrate contra efectelor dilataţiei şi contracţiei proprii sau a elementului în care este înglobat. În cazul în care, prin poziţia sa în cadrul clădirii, fereastra este inaccesibilă pentru spălare periodică, pot fi folosite geamuri riglate sau ornament cu partea plană spre interior. 3.4.2 Ferestre simple Din punct de vedere constructiv, acestea se caracterizează prin prezenţa unei singure cercevele, pe care se montează foaia de geam şi a cărei mobilitate poate fi realizată în toate modurile cunoscute. Cele mai des întâlnite sunt însă ferestrele oscilante pe balamale, care se pot deschide spre exterior - deschidere obişnuită - sau spre interior (planşa 1).

216

Partea a III-a

La ferestrele cu deschidere exterioară etanşeitatea la aer şi apă este asigurată prin însăşi presiunea vântului, care determină o reducere a dimensiunii rostului între toc şi cercevea. Ferestrele cu deschidere interioară permit o manevrare şi întreţinere mai comodă şi nu sunt expuse riscului de smulgere în poziţia deschis, în cazul unui vânt puternic. In schimb, prin deschidere, ocupă spaţiu în încăpere şi nu oferă suficientă etanşeitate la aer şi apă. Pentru ameliorare, forma componentelor orizontale ale cercevelei este astfel aleasă încât să permită îndepărtarea apei, iar pe conturul tocului se practică un uluc care creează un spaţiu de decompresie, în scopul frânării curenţilor de aer şi al diminuării infiltraţiilor (fig. 6). Fig. 6 Ameliorarea performanţelor de protecţie termică şi acustică ale ferestrelor simple se obţine prin montarea pe cercevea a unui vitraj dublu (geam termopan) sau triplu (fig. 7). În această manieră pot fi realizate şi ferestre pivotante sau glisante (fig. 8). Fig. 7 Fig. 8 3.4.2 Ferestre duble Ferestrele duble sunt alcătuite din toc şi două foi de geam montate pe cercevele separate la distanţă de 9...14 cm (cele tradiţionale) şi 9 cm după STAS 465-69. Sunt utilizate în mod curent la clădiri de locuit şi social culturale datorită capacităţii superioare de protecţie termică şi acustică în raport cu ferestrele simple. a. Ferestre duble cu deschidere obişnuită Cele două cercevele au profile identice, permiţând deschiderea spre exterior, cerceveaua exterioară şi spre interior, cea 217

FINISAJE MODERNE

interioară (planşa 2). Soluţia prezintă anumite avantaje privind consumul de material lemnos, raportul favorabil între suprafaţa golului şi cea a vitrajului şi etanşeitatea la aer şi apă. Există însă pericolul smulgerii cercevelelor exterioare în poziţia deschis în cazul vânturilor puternice şi apar dificultăţi de spălare a geamurilor la suprafeţe de dimensiuni mari situate la etaj şi pot provoca accidente dacă se lasă deschise la parter.

b. Ferestre duble cu deschidere interioară Din punct de vedere constructiv, tocul este completat cu o ramă care oferă posibilitatea deschiderii cercevelei exterioare spre interior (planşa 3). Se elimină în felul acesta dezavantajele ferestrelor cu deschidere obişnuită, însă prezenţa ramei conduce la un raport mai puţin avantajos între suprafaţa golului şi cea a vitrajului, în defavoarea iluminării. Mai trebuie menţionată manopera mai complicată şi consumul mai ridicat de material lemnos. Pentru ameliorarea caracteristicilor de etanşeitate la apă şi aer se adoptă aceleaşi soluţii ca şi în cazul ferestrelor simple.

3.4.3 Ferestre cuplate. Sunt ferestre cu două foi de geam, separate printr-un spaţiu de aer de 4-5 cm, montate pe cercevele separate dar fixate între ele, deschiderea făcându-se printr-o manevră unică. In mod obişnuit fixarea cercevelelor se face cu ajutorul balamalelor, pentru a permite decuplarea periodică pentru spălare şi curăţire. Faţă de ferestrele duble obişnuite, folosirea ferestrelor cuplate conduce la reducerea consumului de material lemnos. Pe de altă parte, forma mai complicată a secţiunilor, mecanismele speciale de închidere şi cuplare complică execuţia.

218

Partea a III-a

Deşi în principiu ferestrele cuplate se pot deschide atât spre interior cât şi spre exterior, în mod curent se folosesc ferestre cuplate cu deschidere interioară (planşa 5). Pot fi realizate însă şi ferestre cuplate pivotante sau glisante

3.5 Ferestre metalice Ferestrele metalice se utilizează în special la construcţii industriale şi social-culturale, având în vedere principala calitate a acestora de a acoperi goluri oricât de mari, fiind capabile să preia valorile ridicate ale acţiunilor exterioare care apar în asemenea situaţii. Dimensiunile reduse ale profilelor conduc la un raport avantajos între suprafaţa golului şi suprafaţa vitrată. Conductivitatea termică ridicată a acestor materiale fac aproape imposibilă evitarea condensului pe suprafaţa interioară a profilelor. 3.5.1 Ferestre din oţel a. Din profile laminate din oţel de formă specială (Z sau W) Sunt profile de formă specială, produse printr-o tehnologie de precizie, prin a căror asamblare pot fi obţinute secţiuni potrivite pentru partea fixă şi mobilă a ferestrelor . Mobilitatea poate fi asigurată prin intermediul balamalelor sau a pivoţilor . b. Din profile de oţel normale laminate la cald Atât tocul cât şi cercevelele se execută prin asamblarea prin sudură a profilelor obişnuite din oţel laminate la cald (fig. 13.b). Este o soluţie mai economică decât cea prezentată anterior, dar, datorită execuţiei meşteşugăreşti, precizia nu este totdeauna satisfăcătoare şi apar probleme legate de asigurarea etanşeităţii. Se folosesc în exclusivitate la construcţii industriale. c. Din profile din tablă de oţel laminate la rece

219

FINISAJE MODERNE

Utilizarea profilelor de acest tip permite realizarea unor ferestre uşoare, cu un consum relativ redus de metal, cu o capacitate de izolare termică superioară celor anterioare şi un pericol de condens mai redus. Pentru etanşare se folosesc garnituri speciale din materiale elastice, cum este cauciucul sau polipropilena. Sensibile la coroziune, aceste ferestre trebuie protejate periodic prin vopsire. În această soluţie pot fi realizate ferestre cu una sau două foi de geam, cu ochiuri fixe sau mobile pe balamale, cu rezolvarea detaliilor corespunzătoare pentru evacuarea apei din condens sau infiltraţii . d. Din profile de tablă ambutisată Caracteristicile ferestrelor realizate în această soluţie sunt asemănătoare cu cele prezentate anterior, cu menţiune că rigiditatea şi precizia de execuţie sunt superioare. Datorită grosimii reduse a tablei şi a golurilor de aer incluse, efectul de punte termică şi implicit riscul de condens sunt diminuate. În schimb, aceeaşi grosime redusă a tablei măreşte sensibilitatea la coroziune, ceea ce impune o aplicare atentă a măsurilor anticorosive, atât la exteriorul cât şi la interiorul profilelor. Umplerea în întregime ale golurilor din interiorul profilelor cu spumă poliuretanică este avantajoasă atât din punct de vedere al protecţiei anticorosive cât şi al capacităţii de izolare termică. Detalii de execuţie pentru ferestrele di oţel sunt prezentate în planşa 7. 3.5.2 Din profile complexe de aluminiu Profilele speciale din aluminiu obţinute prin extrudare, deşi sunt folosite mai puţin pentru realizarea ferestrelor în sensul tradiţional al cuvântului şi mai mult pentru suprafeţe vitrate mari, de genul vitrinelor sau al pereţilor cortină, reprezintă o soluţie interesantă prin greutatea redusă, rigiditatea bună, precizia de execuţie, rezistenţa la coroziune, comportarea favorabilă la temperaturi scăzute şi, nu în ultimul rând, prin aspectul deosebit de agreabil. Reducerea efectului de punte termică se obţine 220

Partea a III-a

prin compartimentarea golului din interiorul profilelor (realizarea mai multor spaţii de aer) şi întreruperea continuităţii profilelor de aluminiu prin inserţii de fibre, textolit sau alte materiale convenabile din punct de vedere al rezistenţei mecanice şi conductivităţii termice. Etanşeitatea se obţine cu ajutorul cordoanelor de cauciuc sau polipropilena (fig. 15). Partea vitrată se execută din geam dublu sau triplustratificat. Ferestrele şi, în general, tâmplăria de aluminiu se utilizează în special la clădiri social-culturale, în cazul locuinţelor favorizând fenomene de condens dacă nu este rezolvată corespunzător problema ventilării. Fig. 15 3.6 Ferestre din materiale plastice Ferestrele din materiale plastice cunosc o utilizare din ce în ce mai largă atât la clădirile de locuit cât şi la cele social-culturale, îmbinând în bună măsură avantajele ferestrelor din lemn cu ale celor din aluminiu. La realizarea lor, atât pentru partea fixă cât şi pentru cea mobilă, se folosesc profile complexe, obţinute prin extrudare, laminare sau presare. Profilele au dimensiuni de acelaşi ordin de mărime ca şi cele de aluminiu, au o rigiditate suficientă pentru a acoperi deschideri obişnuite, o conductivitate termică redusă, şi nu necesită lucrări de întreţinere în afară de spălarea periodică cu detergent. Partea vitrată se realizează din geamuri termoizolatoare cu două sau mai multe foi de geam separate prin lame de aer, iar etanşarea cu profile de neopren. In general, părţile mobile sunt oscilante, pe balamale (fig. 16), dar se pot realiza din materiale plastice şi ferestre pivotante, glisante sau pliante. Fig. 16 Fig. 17 221

FINISAJE MODERNE

4. UŞI Uşile sunt elemente componente ale pereţilor care au rolul de a asigura accesul din exterior, comunicarea între diferitele piese ale clădirii şi evacuarea în caz de pericol, răspunzând exigenţelor de funcţionalitate determinate de destinaţia clădirii, respectiv de cerinţele utilizatorilor. Îndeplinirea acestei funcţiuni esenţiale depinde de dimensiunile şi poziţia golului, soluţia constructivă, manevrabilitate etc. 4.1 Alcătuire generală şi clasificare Uşile sunt alcătuite dintr-o parte fixă, toc şi o parte mobilă, foaia de uşă. La acestea se adaugă feroneria, incluzând dispozitivele de fixare şi manipulare. Clasificarea uşilor poate fi făcută după mai multe criterii cum ar fi: - după poziţia în clădire, în uşi interioare şi exterioare; - după modul de deschidere, planşa nr.9; - după material şi caracteristici constructive. 4.2.1 Siguranţa a. Rezistenţa la acţiuni mecanice şi stabilitatea formei Indiferent de modul de deschidere, uşile trebuie să fie capabile să preia acţiunile din greutatea proprie sau din utilizare fără a suferi deteriorări sau deformări. În cazul uşilor exterioare se mai pune şi problema preluării în bune condiţii a acţiunii vântului, a ploii, sau a altor factori ca diferenţa de temperatură şi umiditate care există între cele două feţe ale uşii, tasările zidăriei sau şocurile, presiunile şi solicitările din utilizare. Vibraţiile produse de circulaţie sau de acţiunea vântului trebuie, de asemenea, să nu producă trepidaţii ale uşii, deteriorarea sau deformarea sa sau a componentelor sale. b. Siguranţa la foc Conform normelor de protecţie contra incendiilor, uşile obişnuite trebuie să fie executate din materiale care să nu favorizeze 222

Partea a III-a

propagarea focului şi nici să nu producă gaze toxice în cantităţi periculoase. Există uşi antifoc special concepute, care să constituie o barieră în calea propagării incendiului. Acestea pot avea o rezistenţă la foc de la 1/2 oră până la 3 ore . c. Siguranţa în exploatare Prin construcţia lor şi modul de funcţionare, uşile trebuie să elimine orice risc de accidentare a utilizatorului, indiferent de modul de deschidere. În acelaşi timp, trebuie exclusă orice posibilitate de intruziuni nedorite, din partea oamenilor sau animalelor. Satisfacerea acestei exigenţe implică în special concepţia corectă şi buna funcţionare a feroneriei. 4.2.2 Funcţionalitatea a. Asigurarea intimităţii Uşile trebuie să contribuie, în aceeaşi măsură ca şi peretele în care este amplasată, la asigurarea intimităţii din punct de vedere: - vizual, să prezinte aceeaşi opacitate ca şi peretele adiacent; - acustic, în poziţia închis, să asigure indicele de reducţie sonoră cerut de norme. b. Protecţia termică Având în vedere ponderea redusă care revine uşilor în suprafaţa pereţilor exteriori, problema protecţiei termice nu prezintă aceeaşi importanţă ca în cazul ferestrelor. Luarea unor măsuri de creştere a gradului de protecţie termică apare necesară la uşile de balcon, în cazul locuinţelor, sau la cele care separă spaţii caracterizate prin diferenţe mari de temperatură, în cazul clădirilor de producţie. c. Protecţia acustică Asigurarea unui anumit nivel de protecţie acustică este necesar nu numai din punct de vedere al intimităţii ci şi pentru desfăşurarea activităţii principale adăpostite într-un anumit

223

FINISAJE MODERNE

spaţiu. Este cazul unităţilor de învăţământ, al sălilor de lectură etc. d. Etanşeitatea Problema etanşeităţii la aer, apă, praf şi insecte apare în cazul uşilor exterioare iar măsurile de etanşare contribuie şi la creşterea capacităţii de izolare termică şi acustică. 4.2.3 Durabilitatea Exigenţele privind durabilitatea au în vedere: - păstrarea calităţilor iniţiale pe toată durata de viaţă a uşii, durată care trebuie să fie aceeaşi cu durata de viaţă a elementului de construcţii în care este amplasată; - executarea fără dificultăţi a lucrărilor de întreţinere, în special în ceea ce priveşte feroneria. 4.3 Uşi din lemn Lemnul rămâne materialul cel mai potrivit pentru executarea uşilor la clădiri de locuit şi social-culturale, chiar dacă în ultima vreme aluminiul şi materialele plastice au început să fie utilizate şi în acest domeniu. Tocul uşii din lemn este un complex de tâmplărie format din doi montanţi şi o traversă, prevăzute cu falţ, executate din dulapi din stejar sau fag. La partea inferioară tocul poate avea prag aparent sau ascuns . In mod obişnuit, tocul este fixat de zidărie prin intermediul unor ghermele şi înglobat în tencuială. Într-o execuţie mai îngrijită, pentru evitarea degradării tencuielii de pe feţele laterale ale golului de uşă, acestea se îmbracă într-o căptuşeală din lemn care înglobează tocul . Modul de rezolvare a uşilor din lemn la nivelul tocului este prezentat în planşa nr.10

224

Partea a III-a

Foaia de uşă poate fi realizată intr-o multitudine de variante constructive, opţiunea pentru una dintre ele făcându-se funcţie de importanţa clădirii, poziţia uşii în cadrul acesteia, considerente estetice, exigenţe specifice. Uzual se folosesc: Uşi din lemn masiv, alcătuite din scânduri dispuse alăturat, îmbinate în lambă şi uluc, furniruite pe ambele feţe. Uşi din panel cu miez din şipci de brad dispuse alăturat între două foi de placaj Uşi dublu placate alcătuite dintr-un schelet interior placat pe ambele feţe cu scânduri sau cu foi din placaj furniruit. Scheletul, la rândul său, poate fi constituit din rame din scânduri pe contur, şipci dispuse după una sau două direcţii sau ramă din şipci si miez celular uşor din înlocuitori din lemn (lamele din PFL dur în forma de V, fagure din hârtie bachelitizată sau impregnată cu alte răşini sintetice, melci din fâşii subţiri din lemn în formă de spirală, baghete din PFL poros, PAL sau alte aglomerate din lemn, spumă din polimeri sau polistiren). Uşi cu rame şi tăblii , utilizate ca uşi de acces în imobile sau apartamente, la clădiri social-culturale sau ca uşi interioare la locuinţe cu grad de finisare superior. Ramele se realizează din scânduri de stejar sau brad, sunt prevăzute cu uluc pe partea interioară şi falţ pe contur. Tăbliile se execută din scândurele în lambă şi uluc, din foi de placaj (tăblii netede) sau din scândură, tăblii profilate. Tăbliile pot fi înlocuite parţial sau în totalitate cu ochiuri de geam. Modul de realizare a foilor de uşă din lemn este prezentat în planşele 11 şi 12.

225

FINISAJE MODERNE

4.4 Uşi metalice Uşile metalice se folosesc la clădiri destinate producţiei, în special cele din oţel, sau la clădiri de birouri, de învăţământ sau chiar la clădiri de locuit. Tocurile se execută din aceleaşi profile din oţel sau aluminiu ca şi ferestrele, iar foaia de uşă din rame din profile şi umplutură din tablă sau geam. Uşile metalice pot fi concepute şi ca uşi antifoc, cu rol de a separa compartimente cu rezistenţe diferite la foc sau cele cu risc de incendiu. Planşa 13 conţine detalii de rezolvare a uşilor metalice. 5. MONTAREA TÂMPLĂRIEI ÎN ELEMENTELE DE CONSTRUCŢII Înainte de a începe lucrările de montare a tâmplăriei trebuie verificate şi recepţionate lucrările de execuţie a pereţilor din zidărie, beton armat, beton celular autoclavizat sau ipsos. Se verifică poziţia şi dimensiunile golurilor, planeitatea feţelor laterale ale acestora şi numărul ghermelelor sau a diblurilor. In cazul uşilor pe căptuşeli, pereţii interiori pot fi tencuiţi înainte de montarea tâmplăriei cu condiţia marcării vizuale a poziţiei ghermelelor.

226

Partea a III-a

227

FINISAJE MODERNE

Planşa nr.3

228

Partea a III-a

Planşa nr. 9

229

FINISAJE MODERNE

Planşa nr. 10

230

Partea a III-a

Planşa nr. 11

231

FINISAJE MODERNE

232