faust

1. Caracterizarea personajelor 1.1 Faust 1.2 Mefisto 1.3 Margareta

1.1 Faust Personaj protagonist al operei, Faust este construit pe baza unui caracter real. Povestea lui Faust costituie probabil cel mai fascinant mit al timpurilor moderne.De-a lungul deceniilor, legenda lui a fost povestită şi repovestită, mereu adăugând elemente descriptive şi informaţii noi. Se spune că dr. Yohan Georg Faust s-a născut în jurul anului 1480 la Knittlingen(Würtemberg) şi a murit în 1540 în Staufen. Era un om cu talentul vorbirii şi ingenious, avea unele cunoştiinţe de astrologie şi magie neagră. Poseda titlurile academice de “Doktor” şi “Magister” , cunoştea bine medicina şi practica alchimia. În literatura populară era privit ca o influenţă negativă. Despre moartea sa au apărut mai multe presupuneri, dar cele mai adaptate de literatură au fost sinuciderea şi pactul cu diavolul. De la acest personaj atestat istoric pleacă şi opera care l-a consacrat pe Goethe, “Faust,tragedie în două părţi”, dar vom observa aici o construcţie a personajului unică şi complexă. Treptat, figura lui Faust începe să fie privită ca o figură tragic existenţială. Este interpretat din mai multe puncte de vedere: el este supraomul, mai presus de muritori şi mai presus de legea firii, dar este în acelaşi timp doar un punct în Macrocosmos, doar un neputincios în faţa naturii şi a întregii lumi. El este o individualitate singulară în primul plan al operei şi reprezentant al umanităţii în planul ei second,este un om ce se confruntă cu o dualitate interioară. În opera lui Goethe el nu mai este prezentat ca un şarlatan, cum era amintit odinioară , şi nici ca o forţă malefică. Dimpotrivă, faptul că este asociat cu dorinţa de cunoaştere absolută îl schimbă într-un personaj pozitiv. Caracterizarea lui Faust incepe încă din “Prolog în cer”, unde este prezentat într-un mod izolat de restul pământenilor: „un rob smintit,aparte”1, capabil să se opună şi să-i reziste chiar dracului „smulge-acest spirit din izvorul său şi du-l cu tine,dacă îţi stă în putinţă”2.Deja ne dăm seama din cuvintele Domnului că Faust este un muritor privilegiat şi că rostul lui în lume este unul semnificativ. Monologul din „Noapte”, precum şi prezentarea în antiteză cu Wagner , ne dezvăluie o serie de trăsături şi stări sufleteşti care îl transfigurează pe Faust în sfera divinului. În prima parte a monologului,eroul se prezintă pe sine într-un moment de adâncă criză spirituală.El este conştient de cunoştiinţele sale în atâtea domenii de activitate, de agerimea şi perseverenţa sa , de rolul lui în viaţa discipolilor săi, dar toate aceste lucruri nu îl mai mulţumesc, nu îi aduc satisfacţie şi linişte interioară şi îşi pierd valoarea în faţa tainelor ascunse ale lumii. Macrocosmosul3 e ceva ce îl atrage inexplicabil pentru că nu poate ajunge la el.Condiţiile în care trăieşte înfăţişează tocmai limitarea în care stagnează, orizontul fără perspectivă în care s-a izolat(încăpere strâmtă, cu bolţi înalte, în stil gotic). Faust încearcă să îşi depăşească simpla condiţie de muritor, aspiră spre o cunoaştere absolută şi supremă. El nu se limiteză să cunoască mersul stelelor, aşa cum îi este îngăduit unui astronom, ci caută să simtă acea armonie universală care ţine în echilibru , în mişcarea lor, stelele şi planetele, să cunoască cum omul e cuprins în urzeala legilor vieţii. Cu toate astea , la vederea Duhului Pământului, pe care el însuşi îl invocă, Faust se îngrozeşte şi se 1

Faust,I, II, , Traducere de Ştefan Aug. Doinaş, Bucureşti, 1982, Ed. UNIVERS, p.54, v 300 Faust,I, II, , Traducere de Ştefan Aug. Doinaş, Bucureşti, 1982, Ed. UNIVERS, p.55, v 324-325 3 Macrocosmos- Universul considerat în totalitatea sa ca o structură unitară, organică; univers, cosmos. 2

lasă cuprins de teamă:” Să te privesc vai! Nu sunt în stare”4., lucru care demonstrează că deşi îşi doreşte să cunoască lumea în esenţa ei, nu este pregătit pentru un adevăr atât de mare. Apelativul „supraomule” cu care Duhul i se adresează poate avea un dublu înţeles. Primul denotă o uşoară ironie la adresa lui Faust şi a dorinţelor lui nemăsurate, iar al doilea îl ridică deasupra semenilor săi şi îi alimentează credinţele, deşi se poate interpreta că Duhul îl supraslăveşte doar ca să îi fie doborârea mai tragică:”Asemenea eşti duhului pe care-l înţelegi, dar nu şi mie!5. Această replică îi zguduie adânc sufletul şi convingerile şi îl aruncă în mijlocul unui vârtej tumultos al vieţii. Respingându-l, Duhul îl redă pe Faust condiţiei sale omeneşti şi astfel îi este îngrădit drumul cunoaşterii. Faust nu are timp să îşi deplângă eşecul, întrucât apare Wagner, ucenicul lui. În această scena expozitivă, Faust se defineşte în raport cu Wagner. Fiecare dintre cei doi îşi exprimă propria filozofie de viaţă. A doua parte a monologului faustic constituei o gravă meditaţie asupra condiţiei umane. Protagonistul ştie acum că nu se poate măsura cu marile forţe spirituale ale universului, că o cunoaştere totală îi este interzisă.El, care se credea chip al divinităţii,care se considera superior îngerilor, pentru că ei doar contemplează şi se bucură de frumuseţe, în timp ce el îndrăzneşte să se desfete cu o viaţă asemenea zeilor, prin fapta sa pămînteană, el nu este decât un pigmeu, un nimic în faţa Întregului.Astefl, Faust ajunge la concluzia că mai este o singură cale de a pătrunde în tainele universului,dincolo de sfera existenţei omenesşti. Sinuciderea îi apare ca un nou tărâm de pure înfăptuiri, ca singura sfidare pe care omul o poate adresa zeilor. Intre momentul plecării lui Wagner şi momentul hotărârii de a se sinucide, logica ascunsă a stărilor sufleteşti şi ideior lui Faust nu este prea uşor de urmărit. La o primă reacţie, pare ca este mulţumit că apariţia lui Wagner îl smulge din disperarea pătimaşă a confruntării cu Duhul. Orgoliul său , conştiinţa superiorităţii , comparaţia cu zeii sunt contracarate de irezistibila certitudine a nimicniciei omeneşti. O altă scenă de mare însemnătate artistică este plimbarea pe care o întreprinde cu Wagner.În primul rând, este prima scenă în care Faust iese din claustrarea sa, pentru a lua contact cu societatea. La zărirea lui, cetăţenii se arată foarte bucuroşi şi i se adresează cu cuvinte demne de un mântuitor:”Domule doctor, e frumos că dumneavoastră, ca mare învăţat , vă-nduplecaţi şi fără a ne dispreţui, binevoiţi cu gloata aici sa vă amestecaţi”6. Faust este foarte respecat şi admirat pentru munca sa, pentru binele pe care l-a făcut comunităţii şi pentru dedicarea în domeniile sale de activitate. Este privit ca un mântuitor şi chiar Wagner îi consacrează rolul de semizeu:” tu treci şi toţi apar în jur, mănunchi, şi-aruncă-n sus căciulile ţăranii, puţin lipseşte şi-ar cădea-n genunchi ca-n faţa sfintelor împărtăşanii”7. În ciuda acestor laude şi slăviri, Faust nu simte mulţumire sufletească şi nicisatisfacţia muncii sale( „azi lauda lor batjocoră îmi pare”8), întrucât în sinea sa se consideră un şarlatan pentru că a folosit magia să îşi săvârşească vindecările, la fel ca tatăl său. Contrastul principal în această scenă rămâne însă cel dintre Faust şi Wagner: primul obsedat de zborul liber, între cer şi pământ, al doilea preocupat de elementul social. În această scenă ni se dezvăluie cele „două suflete” ale lui Faust, care îl sfâşie lăuntric şi îl tulbură.Pe de o parte se situeză atracţia divinului , credinţa şi frica de Dumnezeu, iar pe de altă parte atracţia diabolicului, predispunerea de a se lăsa prada demonismului său latent. Astfel, Faust este situat între ceel două lumi, iar dorinţa sa acută de cunoştere îl menţine într-o permanentă oscilaţie. Întors în odaia sa împreună cu câinele negru pe care l-a întâlnit pe drum, Faust ,răpuns de gânduri contracdictorii şi sfâşiat în interior, cunoaşte o perioadă de vulnerabilitate maximă. De aceasta profită câinele cel negru, care se agita de câte ori meditaţia eroului se îndrepta spre iubirea din cer şi care , simtind că drumul îi e prielnic, îşi lasă adevărata faţă să iasă la iveală. Nu mică îi este uimirea când realizează că în faţa sa stă insuşi Dracul, dar teama pe care o manifestă la început se transformă treptat în încredere şi impulsuri. Nebunia sa îl îndeamnă să încheie faimosul pact cu diavolul, ignorându-şi pornirile creştineşti. Moartea îl îngrozeşte, 4 5 6

Faust,I, II, , Traducere de Ştefan Aug. Doinaş, Bucureşti, 1982, Ed. UNIVERS, p.61,v 486 Faust,I, II, , Traducere de Ştefan Aug. Doinaş, Bucureşti, 1982, Ed. UNIVERS, p.62,v 512-513

Faust,I, II, , Traducere de Ştefan Aug. Doinaş, Bucureşti, 1982, Ed. UNIVERS, p74, v 981-984 Faust,I, II, , Traducere de Ştefan Aug. Doinaş, Bucureşti, 1982, Ed. UNIVERS,p 75, v 1018-1021 8 Faust,I, II, , Traducere de Ştefan Aug. Doinaş, Bucureşti, 1982, Ed. UNIVERS,p 75, v 130 7

dar nu pentru că l-ar smulge de pe acest pământ, ci pentru că l-ar smulge înainte să fi aflat secretele lumii. Viaţa este prea scurtă pentru a putea fi o continuă cercetare:”în strâmta-mi viaţă n-am să scap deloc.sunt pprea bătrân, ca numai să mă joc ,prea tânăr, ca să nu mai am dorinţi”9. La învoiala pe care i-o propune însă Diavolul-să-l servească aici pe pământ, iar Faust să îi fie slugă dincolo, dupî moarte-Faust nu răspunde afirmativ. Eroul nu acceptă un asemenea pact, deoarece se îndoieşte atât de capacitatea Diavolului de a înţelege înaltul rost al omului, cât şi de bunurile pe care i le oferă, contradictorii în ele însăle. Faust doreşte nu numai bucuriile, ci şi durerile omenirii, adică o experienţă totală, profundă a omenescului, întinsă pînă la extreme. Se lasă însă convins şi astfel se declanşează acţiunea tragică a operei. Din aces moment Faust este deposedat de sinele său şi este manevrat de Mefisto. După încercarea nereuşită însă de a-i smulge dorinţa de cunoaştere şi de a-l introduce în lumea simplă, ignorantă, dar liberă( vizita la pivniţă), Mefisto recurge la procedee mai diavoliceşti. Astfel, îi oferă lui Faust o nouă viaţă întinerindu-l. Prin această întinerire fizică , Faust intră într-o nouă fază a vieţii sale, în universul eroticii senzuale , în lumea rătăcirii şi a culpei. Prin imaginea pe care o vede în oglindă, care este de altfel o frumuseţe artificială reprezentată de Elena şi prin vraja pe care Mefisto o aruncă aspura lui:”în corp cu-această magică licoare, orice femeie o Elena-ţi pare”10, Faust pătrunde pe un tărâm fantastic şi necunoscut lui pînă atunci-dorinţa carnală intensificată, iubirea fantasmagorică. Întinerit la trup şi la suflet, Faust îşi începe existenţa de amorez, interpretând un rol de seducător tip Don Juan, vizibil în felul în care se adresează Margaretei , în propunerea cavalerească ce i-o face, deşi ştie bine care este starea ei socială. Mefisto însuşi îi spune „crai”. Aparent nevinovat în acţiunile sale, căci Faust vrea iubire şi fericire plină de conţinut, faptul că se serveşte tot timpul de Mefisto şi se încurcă în minciună, corupţie, crimă şi infidelitate îl transpune în slujba răului. Fără voia sa, se face vinovat de uciderea familiei Margaretei, cât şi de drama tragică a fetei. Manevrat de Mefisto, spiritul său bun devine demonic şi aparent rămâne nemişcat se suferinţa sau de părăsirea fetei, până în momentul în care află soarta ce o aşteaptă. Cu ultima fărâmă de umanitate, Faust se înduioşeză de ceea ce o aşteaptă pe Margareta, îi reproşează totul lui Mefisto şi îi cere poruncitor să o scape. Cu toate astea, nici o clipă Faust nu se căieşte de faptele sale şi nu se învinovăţeşte. La vederea dramatică a Margaretei, încarcerată, alternând între sentimente sfâşietoare, Faust este cuprins de o uşoară disperare şi groază. Atins de o aparentă paralizie după ce ia parte la tragedia Margaretei, Faust renaşte în partea a doua a tragediei uitând complet de aventura lui amoroasă din prima parte. Ceea ce este de sezisat este faptul că nu există indici temporali, astfel acţiunea se desfăşoară pe o perioadă nedeterminată, permiţându-i lui Faust să trăiască timpul de care are nevoie pentru a-şi încerca fiecare resursă de cunoaştere şi fiecare cale de împlinire spirituală, pentru a-si face despre sine însuşi păreri şi de a se cunoaşte în profunzimea sa. „El a reuşit să se găsească, să se piardă, să-şi revină şi să se reconstruiască, să fie în mod divers Acelaşi şi Altul şi să observe în sine ritmul propriu de schimbare şi creştere”11. În concluzie, Faust este un personaj şi o personalitate cu mare ecou şi influenţă nu numai în toate domeniile artei, dar şi în viaţa muritorilor de rând, întrucât el întruneşte şi îmbină elemente din Sturm und Drang şi izbuteşte să realizeze ce nici un alt om simplu nu a reuşit- să atingă o formă de cunoaştere prin autocunoaştere şi astfel să se mântuiască pe sine . Îndemnul la ieşirea din ignoranţă stă la baza acestui personaj gothean modern, iar viaţa sa tragică şi contradictorie , acţiunile sale, reprezintă un mod de emancipare de sub sfera omenescului.

9

Faust,I, II, , Traducere de Ştefan Aug. Doinaş, Bucureşti, 1982, Ed. UNIVERS, p88, v 1545-1547 Faust,I, II, , Traducere de Ştefan Aug. Doinaş, Bucureşti, 1982, Ed. UNIVERS, p 118, v 2603-2604 11 Faust,I, II, , Traducere de Ştefan Aug. Doinaş, Bucureşti, 1982, Ed. UNIVERS, p 18 10

1.2 Mefisto Mefisto, considerat personajul antagonist al operei, este construit după chip uman şi îi sunt atribuite pe lângă însuşiri supranaturale şi trăsături omeneşti, precum limitarea puterii sau înfăţişarea de tânăr nobil. Numele său, probabil provenind de la ebraicul „Mephistoph”, înseamnă în traducere liberă „stricător al binelui”, pliându-se astfel perfect pe personajul şi caracterul lui Mefisto. Deşi în „Prolog în cer” el apare ca un agent al lui Dumnezeu, ca un slujitor al divinului-„mă vezi în rând cu servii şi pe mine”12-, pe parcusul tragediei natura sa demonică domină. Demonicul e oarecum entitatea absolută, impersonală, a vieţii magice. Este mereu forţa obscură, iraţională, datorită căreia eroul cade în vină fără a fi de fapt vinovat. Goethe însă îşi crează personajele în aşa fel încât să fie în armonie unul cu celălalt. Faust, prin practicarea magiei negre, manifestă deja o înclinaţie spre demonic. Mefisto este doar calea prin care acest demonism se dezlănţuie. Putem astfel afirma că Mefisto nu este un simplu mijloc, ci constituie partea care îl întregeşte pe Faust ca om total. De ce nu chiar partea lui întunecată, gândurile lui nelegiuite care prind viaţă? Apariţia lui Mefisto, la care Faust se înspăimântă ca o primă reacţie, îi permit acestuia să îşi exerseze talentele în ale magiei şi prin ele conclude că are în faţa sa o creatură diavolească. Mefisto este înfăţişat ca un „scolast rătăcitor”13, un personaj între două lumi la care Faust râvneşte-şiinţa şi infinitul. Somat să răspundă cine e, Mefisto se autocaracterizează drept un spirit negativ, dar creator,parte a Haosului sumbru din care s-a născut universul:”sunt o parte a puterii care vrând să facă Răul, face Binele oricând”.14 Această descriere este însă mărginită de faptul că puterea lui este limitată. Dintr-o îngâmfare şi-o neatenţie, Mefisto nu vede semnul pentagramei15i la intrarea în casa lui Faust şi este astfel blocat întrun spaţiu îngrădit, devenind chiar prizonier. În aceste noi circumstanţe, ambele personaje caută să extragă beneficiile şi ia naştere ideea unui pact. Mefisto s-a angajat în faţa Domnului să îl abată pe acest rob credincios de pe calea sa cea dreaptă, iar şansa unui pact îi înlezneşte acest lucru. De aceea îi propune o formă de viaţă plină de surprize şi desfătări-putere, bogăţie,glorie, păcat.În acest context, Mefisto nu reprezintă atât diavolescul, ca principiu negativ, antidivin,cât demonicul ca sursă de energie pentru atingerea absolutului. Omul, ca fiinţă care-şi realizează singură propriul destin, nu e reprezentată în tragedie numai de Faust, ci mai degrabă de cuplul Faust-Mefisto, întrucât amândoi nutresc năzuinţe înalte. Cu toate astea , Mefisto este incapabil să înţeleagă omul în esenţa sa, iar Faust este incapabil să înteleagă şi să accepte Răul. Spre deosebire de Faust, care pe parcursul evenimentelor suferă numeroase transformări psihice şi morale, chiar şi fizice, Mefisto rămâne un personaj static de la început până la sfârşit. El întruchipeză răul, iar faptele sale nu trădează nici o urmă de sensibilitate. Din momentul încheierii pactului, el este indirect cel care guvernează vieţile lui Faust şi apropiaţilor lui. Comparaţia cu un păpuşar care îşi manevrează păpuşile pe o scenă în faţa spectatorilor surprinde exact esenţa lui Mefisto. Se face vinovat de manipulare sentimentală şi crimă, de decădere şi degradare morală a oamenilor. Intenţiile sale sunt pur satanice , prin urmare toate acţiunile sale sunt îmbinate în aşa fel încât să câştige pariul cu Faust. Dă dovadă de iscusinţă în planificarea paşilor pe care trebuie să îi parcurgă Faust , şi de perseverenţă privind coruperea acestuia. Este înzestrat cu un simţ al umorului dezvoltat, deşi la o analiză mai atentă umorul lui este unul negru, caracteristic Diavolului. Incapacitatea de a înţelege esenţa omului, pe care îl priveşte ca un punct nefolositor în univers, îl împiedică să dezvolte sentimente de afecţiune sau de milă la adresa tragismului vieţii orânduite a muritorilor. Şi oare el însuşi, Mefisto, nu este limitat in cunoaşterea sa? El nu manifestă interes faţă de dorinţele arzătoare ale lui Faust de a pătrunde în tainele Macrocosmosului, ci încearcă să îl transpună pe 12 13

Faust,I, II, , Traducere de Ştefan Aug. Doinaş, Bucureşti, 1982, Ed. UNIVERS, p 53, v 276 Scolast-Cărturar care se ocupă numai cu partea formală a unei științe, ignorând practica. Filozof-teolog din evul mediu, adept

al scolasticii; scolastic. ♦ (Fig.) Gânditor dogmatic, care judecă rigid, numai după canoane. [< germ. scholast]. 14

Faust,I, II, , Traducere de Ştefan Aug. Doinaş, Bucureşti, 1982, Ed. UNIVERS, p 83, v1336-1337 Pentagramă- Stea cu cinci colţuri, simbol foarte vechi la egipteni, utilizat de alchimişti, vrăjitori şi pansofişti din Evul Mediu;era

15

folosit pentru a conjura demonii sau pentru a achiziţiona puterea

un drum pe care îl cunoaşte deja şi care îl reprezintă. Nu aspiră la Absolut, ci se limitează la funcţia cu care este înzestrat şi la ceea ce îi este permis. La fel ca omul, şi Diavolul este îngrădit de graniţele nespuse ale celor două lumi. Din această cauză alege calea batjocorei în faţa aspiraţiilor lui Faust, adresîndui-se cu apelativul ironic „Domnul Microcosmos”, ca aluzie la faptul că Faust vrea să fie un rezumat al totului. Pentru Mefisto, numai Domnul poate avea experienţa exultantă a Totului. Pentru Faust, ţelul suprem este tocmai atingerea acestei trepte supraomeneşti. De aceea ironia Diavolului, care râde de un asemenea inexistent domn Macrocosmos nu-l atinge.

1.3 Margareta Margareta este un personaj ocazional al operei, doar unul dintre intervenţiile lui Mefisto, unul din mijloacele necesare coruperii lui Faust. Este o tânără copilă de 14 ani, cu frica lui Dumnezeu şi teama de părinţi. Respinge apelativul de „domnişoară” cu care Faust i se adresează, întrucât acesta era dat tinerelor fete de origine nobilă, iar ea este o simplă burgheză. Îşi cunoaşte locul şi înţelege ce poziţie socială ocupă, de aceea refuză un apelativ nedemn de ea. Deşi fată simplă, ea este înzestrată cu trăsături angelice şi calităţi nobile. Încearcă să se opune noilor sentimente ce o încearcă, care erau considerate greşite şi neadecvate la vremea respectivă. Intenţiile de seducător ale lui Faust sunt o clipă abătute spre iubire curată şi respect datorită personalităţii Margaretei şi angelismului ei, dar şi atmosferei din odăiţa ei, care concentrează virtuţi de împlinire şi fericire, linişte, încredere şi stabilitate, lucruri care lui Faust îi sunt străine. Inocentă şi naivă, Margareta se lasă atrasă în jocul lui Mefisto şi aproape voit se îndrăgosteşte de tânărul galant şi iscusit, ce atât de frumos vorbeşte. Atrasă de bijuteriile de aur pe care le primeşte în mod misterios, Margareta iese din universul strâmt, dar pur şi sigur al locuinţei sale, pentru a intra într-o sferă mai largă, a societăţii din jur, concretizată deocamdată în casa vecinei Marta, unde, vulnerabilă, începe să fie expusă tuturor tentaţiilor. Ghidată de Mefisto, Margareta cade în braţele lui Faust cu o dorinţă pătimaşă, îndurând o tulburare psihică şi mentală de proporţii uriaşe. Devine fără sa vrea ucigaşa propriei mame şi motiv de dezonoare pentru familie. În inconştienţa ei, păstrează totuşi o urmă de simţ al realităţii şi realizează păcatul ce îl va comite. Are o credinţă simplă , cantonată în formele consacrată de biserică, dar puternică şi sinceră. Ştiind că se va uni cu Faust în spirit şi carne, dar fără binecuvântarea Bisericii, Margareta vrea să se asigure de credinţa religioasă a lui Faust,ca un fel de garanţie a fidelităţii lui în iubire. Prinsă între sentimente de groază si de remuşcare, dar şi de iubire profundă şi dorinţă, Margareta ia în calcul varianta sinuciderii, care ar scuti-o de suferinţă şi de ruşine. Se simte desigur păcătoasă, dar aruncă vina pe destin şi nu regretă fapta pe care a făcut-o din iubire:” şi totuşi Doamne, tot ce m-a mânat, atât de dulce-a fost şi minunat!”16. Pierzându-l şi pe fratele ei din vina aceluiaşi spirit malefic şi părăsită de Faust, Margareta cunoaşte o criză existenţială tragică şi un zbucium interior care o sfâşie iremediabil. Fărâmiţată între legea bisericească, legea externă şi pornirile inimii, cedează nervos în faţa lumii. Comite pruncucidere şi este condamnată la moarte. La vederea iubitului ei în celula în care ea se afla , toate sentimentele contradictorii revin, iar scena este de o profunzime dramatică cutremurătoare, întrucât toate acţiunile Diavolului sunt întrunite în suferinţa intensă a unei fiinţe nevinovate. Îşi revine însă în simţuri cu ultimele puteri şi abia acum realizând tot necazul pe care Faust l-a abătut asupra ei, se lasă călăuzită de credinţa in Dumnezeu şi este mântuită. 16

Faust,I, II, , Traducere de Ştefan Aug. Doinaş, Bucureşti, 1982, Ed. UNIVERS, p 147, v 3585-3586

2.Iubirea-iluzie sau realitate -iubirea joacă un rol important în etapele pe care Faust le parcurge în etapele sale, de aceea analiza sa reprezintă un obiect de studiu complex şi încifrat - la o primă citire a textului, putem afirma că iubirea dintre Margareta şi Faust este una ireală din mai multe motive: 



primul este faptul că Faust e vrăjit de Mefisto ca orice chip ar fi văzut în ogglindă în bucătăria vrăjitoarei, să îl vadă în fiecare femeie; prin urmare, există posibilitatea ca Faust să nu fie îndrăgostit de chipul Margaretei, ci de personalitatea ei şi chipul altei femei al doilea este faptul că Margareta este constrânsă în a se îndrăgosti de Faust(intervenţia lui Mefisto

- chiar dacă sentimentul de iubire ar fi real, acesta este depăşit de o atracţie carnală pe care Faust o nutreşte pentru Margareta; după ce o prădează de inocenţa ei, o părăseşte, voit sau nu