Experimentul Hawthorne

Experimentul Câteva consideraţii despre cauzalitate Experimentul este metoda prin excelenţă de determinare a cauzalităţii. O relaţie de cauzalitate între două variabile înseamnă că o variabilă (independentă) produce variaţie într-o a doua variabilă (dependentă). Această relaţie se spune că există atunci când: 1) Există o secvenţă ordonată în timp între variabile, astfel încât variabila independentă o precede pe cea dependentă. 2) Există o corelaţie între cele două variabile, a.î. modificarea uneia dintre variabile este legată de schimbarea în cealaltă variabilă; 3) Nu există dovezi potrivit cărora relaţia dintre cele două variabile este iluzorie (spurious), adică atunci când influenţa unei a treia variabile este verificată, relaţia originală dispare. Experimentul este metoda de analiză a relaţiilor cauzale care reuşeşte să respecte toate cele trei condiţii de mai sus. În cazul celorlaltor metode de colectare a datelor pentru cerecetările de tip cantitativist-verificaţionist, precum este ancheta sociologică, măsurătorile şi observaţiile sunt adeseori imprecise şi implică multe variaţii, corelaţiile dintre variabile fiind adeseori instabile. Mai mult, este foarte dificil să se determine, nu mai vorbim despre control, toţi factorii pasibili a influenţa o influenţa o corelaţie între cele două variabile. Experimentarea este foarte potrivită pentru proiectele de cercetare care implică noţiuni şi propoziţii (variabile) limitate şi bine definite. Experimentarea este mai potivită pentru verificarea ipotezelor decât pentru descrierea unor fenomene. Metoda a fost şi mai este utilizată extensiv în cercetarea grupurilor mici. Deşi reprezentarea comună asociază experimentele cu laboratoarele, vom vedea că, în ştiinţele sociale, experimentarea este posibilă şi în contexte naturale.

Definiţie Valoarea deosebită a experimentului este dată de funcţia acestuia de verificare a ipotezelor cauzale. Greenwood (apud Chelcea): „Un experiment este verificarea unei ipoteze încercând de a pune doi factori în relaţie cauzală prin cercetarea situaţiilor contrastante, în care sunt controlaţi toţi factorii în afara celui care interesează, acesta din urmă fiind cauza ipotetică sau efectul ipotetic.” Grrenwood insistă asupra capacităţii experimentului de a verifica ipotezele cauzale şi controlul situaţiei experimentale, esenţa metodei constând în „testarea ipotezelor cauzale prin înţelegerea unor situaţii constrastante controlate”. Chelcea nu este de acord că experimentul trebuie să se limiteze la testarea relaţiilor dintre doar două variabile (p.435), în domeniul socialului funcţionând relaţii de multicauzalitate. Autorul român preferă definiţia lui Leon Festinger: experimentul constă

în „observarea şi măsurarea efectelor manipulării unor variabile independente asupra variabilelor dependente într-o situaţie în care acţiunea altor factori (prezenţi efectivi, dar străini studiului) este redusă la minimum.” Se deduce din definiţie că experimentul este observaţie provocată şi că situaţia este controlată. Chelcea propune o definiţie pe care o consideră suficient de cuprinzătoare: „experimentul psihosociologic constă în analiza efectelor unor variabile independente asupra variabilelor dependente într-o situaţie controlată, cu scopul verificării ipotezelor cauzale”. Esenţa experimentul constă la Julian Simon în faptul că cercetătorul manevrează deliberat una sau mai multe variabile independente (x1, x2, x3...) expunând diferite grupuri de subiecţi la diferite variabile (sau la diferite cantităţi de variabile indeăendente) şi apoi urmăreşte schimbările produse în variabilele dependente (y1, y2, y3...)”. ....

Ce înseamnă control? Unii specialişti consideră controlul caracterisitica esenţială a experimentului iar tipurile de experiment s.ar delimita după măsura controlului asupra situaţiei experimentale, a variabilelor şi a unităţilor de analiză.

Componentele experimentului veritabil Componentele principale ale experimentelor veritabile sunt> - variabilele dependente şi independente - pretestarea şi posttestarea - grupul experimental şi grupul de control

Variabilele experimentale Variabile experimentale – cele care intervin în ipoteza iniţială. Sunt independente şi dependente. Var independente – cauză. Var. dependente – efect – a căror modificare sub acţiunea celor independente este verificată. Variabilele experiementale pot fi atât categorice cât şi numerice. Variabile exterioare (neexperimentale) – factori care nu sunt prevăzuţi în planul experimental. Aceştia pot avea influenţa variaţiile variabilelor experimentale compromiţând, în funcţie de intensitatea şi natura influenţei desfăşurarea şi concluziile experimentării. Din acest motiv ei trebuie controlaţi pe cât posibil. Acesta este unul din motivele de bază pentru care experimentul presupune proceduri foarte riguroase la toate etapele. Variabilele exterioare necontrolate trebuie să producă asupra variabilelor experimentale erori aleatoare (mai ţineţi minte, distincţia dintre erori sistematice şi aleatoare).

Pretestarea şi posttestarea În cel mai simplu design experimental, subiecţii sunt măsuraţi din punctul de vedere al variabilelor dependente. Această măsurare se numeşte pretestare. Subiecţii sunt expuşi la influenţa variabilelor independente, după care se măsoară din nou variabila dependente, adică posttestare. Diferenţele care se observă între primele şi ultimele măsurători sunt atribuite influenţei variabilelor independente.

Ex. Problema cea mai importantă implicată de tema pretestării mai ales priveşte validitatea măsurătorilor. Actul pretestării, al aplicării instrumentelor de măsurare a variabilelor dependente, poate duce la influenţarea rezultatelor care vor fi obţinute la posttestare, chiar dacă nu s-a schimbat nimic în comportamentul subiecţilor, ca urmare a expunerii la acţiunea variabilei(lor) independente. Subiecţii se pot familiariza, la prima testare, cu temele de interes ale cercetării şi cu întrebările care sunt implicate în faza de pretestare, şi să îşi modifice răspunsurile pentru a veni într-un fel sau altul în întâmpinarea aşteptărilor presupuse ale cercetătorilor. Ori, subiecţii pot fi plictisiţi la a doua aplicare a testului, ceea ce va afecta răspunsurile primite, generând chiar mortalitatea (ieşiri din grupurile experimentale). În fine, între cele două momente ale pretestării şi al posttestării, se pot produce modificări în existenţa subiecţilor, care pot altera răspunsurile subiecţilor în afara impactului variabilelor independente manipulate de cercetător.

Grup experimental şi Grup de control Arareori se realizează experimentarea fără a implica şi un grup de control. Acesta este un grup de persoane cât mai similare celor din grupul experimental cărora nu li se aplică stimulul corespunzător variabilei independente. Folosirea grupului de control permite evaluarea impactului variabilei dependente.Dacă între cele două grupuri nu apare nici o diferenţă după expunerea grupului experimental la stimul, putem spune că acesta nu a avut efectul presupus prin ipoteză. Necesitatea folosirii grupurilor de control a devenit evidentă odată cu notarea efectului Hawthorne. Roerhlisberger şi Dickson au realizat în anii 20 şi 30 experimente la o fabrică de aparatură electrică situată în localitatea Hawthorne. Pe ei îi interesa să verifice care sunt modificările din condiţiile de muncă apte a îmbunătăţi satisfacţia în muncă şi productivitatea. Spre satisfacţia teribilă a experimentatorilor, ei au descoperit că aproape orice îmbunătăţire a condiţiilor de muncă (iluminat, etc.) ducea la sporirea satisfacţiei şi a productivităţii. Mai târziu a devenit clar că subiecţii experimentali racţionau mei degrabă la atenţia primită din partea cercetătorilor decât la modificările din condiţiile de muncă. Cercetătorii au denumit acest fenomen efectul Hawthorne şi au manifestat de atunci mult mai mare atenţie la posibilitatea ca subiecţii experimentali să reacţioneze la experiment însuşi, nu la variabilele dependente manipulate de către experimentator. Foarte stringentă s-a dovedit folosirea grupurilor de control în cercetările medicale. La testarea unor medicamente era greu de spus cât din îmbunătăţirea sesizată a stării pacineţilor era datorată tratamentului şi cât tocmai experimentului. Din acest motiv, unui grup de pacienţi li se administrează un tratament placebo a.î. cei din grupul de control cred că şi ei sunt supuşi aceluiaş tratament cu medicamentul experimental. Adeseori, starea lor se îmbunătăţeşte. Dar dacă medicamentul este eficient, cei din grupul experimental vor prezenta o îmbunătăţire mai puternică. Scheme experimentale Canoanele lui J.S. Mill

Selecţia subiecţilor Majoritatea cercetărilor experimentale sunt realizate cu studenţi, din motive evidente. Aceaastă tendinţă afectează generalizabilitatea rezultatelor obţinute deoarece studenţii nu sunt reprezentativi pentru publicul larg. Există pericolul ca tradiţia, notabilă de altfel, de cercetare experimentală în psihologie şi psihosociologie, să reflecte mai ales atitudinile şi tendinţele din populaţia de studenţi, fără ca resursele investite în respectivele programe de studii să fie utile în explicarea fenomenelor psiho-sociologice ale altor categorii ale populaţiei. Pe de altă parte, se presupune că cercetarea experimentală adresează paternuri cauzale cu mare valoare de generalitate, care transgresează graniţe de grup, precum cele sugerate, astfel încât, de obicei, ceea ce este valabil în cazul studeţilor se consideră a fi aplicabil şi pentru alte categorii de persoane. Problema selecţiei subiecţilor din grupurile experimentale vizează mai ales comparabilitatea rezultatelor. Altfel spus, grupul de control şi cel experimental trebuie să fie cât mai asemănătoare, astfel încât să nu existe riscul ca diferenţele în variaţia variabilei dependente să poată fi atribuite diferenţelor în structura grupurilor. Această similaritate poate fi realizată pe mai mulet căi.

Selecţie aleatoare Utilizând regulile de selecţie discutate deja la cursul referitor la eşantionare, cercetătorul poate construi două grupuri, utilizând eşantionarea aleatoare. Problema este că eşantioanele cu un număr de subiecţi mai mic de 100 nu sunt foarte reprezentative, astfel că similaritatea presupusă poate să fie doar iluzorie (la un eşantion de 100 de persoane eroare este în jur de 10%, diferenţa pe anumiţi parametri putând fi, între cele două grupuri de 20%) iar grupuri experimentale mai mari nu se utilizează.

Randomizarea După ce s-au ales, prin diferite mijloace, membri grupurilor experimentale, exeprimentatorul poate distribui persoanele astfel alese, prin randomizare (la „întâmplare”) în grupul de control şi cel experimental. De exemplu, dacă numărul total de subiecţi este de 40, cercetătorul va alege la întâmplare (prin metoada pasului, de exemplu) 20 pentru grupul experimental, restul de 20 urmând a constitui grupul de control. Evident, numărul de subiecţi este important. Cu cât numărul total este mai mic, cu atât mai mică este şansa ca grupul de control ales prin randomizare să fie similar celui experimental.

Potrivirea Este o metodă de alegere a grupurilor experimentale care se aseamănă cu eşantioanrea pe cote. După ce se alege grupul experimental, acesta se descrie prin caracteristicile cele mai importante pentru problema cercetată, după care se caută indivizi care să alcătuiască un grup cu mărime similară care să aibă aceeaşi distribuţie după variabilele respective. De obicei, se construieşte o matrice a cotelor:

De exemplu, dacă în grupul experimental alcătuit din studenţi avem următoarea distribuţie pe variabilele considerate importante (an de studiu, naţionalitate, sex), va trebui să contruim un grup de control care să fie asemănător în compoziţia sa pe aceste variabile ca şi cel de control (adică, să fie tot 4 băieţi de naţionalitate română din anul I etc.) Anul I Anul II Anul III Anul IV

Român Maghiar Român Maghiar Român Maghiar Român Maghiar

Fată 3 2 4 2 5 2 4 3

Băiat 4 5 3 4 5 6 3 3

O altă variantă, mai eficientă pentru metoda potrivirii, constă în selecţia iniţială a tuturor subiecţilor, grupurile descrise prin variabilele considerate importante pentru studiu urmând a fi împărţite către grupul experimental şi cel de control. Indiferent de metoda de selecţie aleasă, rezultatul trebuie să fie acelaşi: grupurile experimentale să fie cât mai asemănătoare din puctul de vedere al disctribuţiei pe variabilele care se presupune că interacţinează cu variabilele experimentale (independente sau dependente). Există unele avantaje în favoarea randomizării: 1) Cercetătorul nu ştie întotdeauna care sunt variabilele care pot afecta serios comportamentul variabilelor experimentale; 2) Procedurile statistice cu care se sistetizează rezultatele experimentele pleacă cel mai adesea de la premisa că grupurile au fost construite prin randomizare.

Planuri experimentale Planuri experimentale adevărate Planurile experimentale adevărate sunt cele care sunt organizate astfel încât să corespundă criteriilor unui experiment – o variabilă independentă este pusă în relaţie cu schimbarea unei variabile dependente şi care, în acelaşi timp, rezolvă problemele de validitate puse inerent de un experiment. Aceste planuri sunt mult mai complete decât alte variante ale metodei experimentale precum quasiexperimentul sau preexperimentul. Experimentul standard adevărat, denumit experiment clasic, urmează următorul model: EXPERIMENTUL CLASIC Moment 1 Grup experimental Pretest Grup de control Pretest

Moment 2 Variabile independente

Moment 3 Posttest Posttest

Spre exemplu, să zicem că dorim să verificăm impactul pe care filmele educative pentru combaterea conducerii autovehiculelor în stare de ebrietate îl asupra conducătorilor auto. În acest caz, experimentul nostru va implica: 1. Subiecţi distribuiţi aleator în grup experimental şi grup de control; 2. Aplicarea unui test (pretest) de atitudini relative la conducerea în stare de ebrietate; 3. Prezentarea filmului (variabila independentă) grupului de experimental, dar nu şi celui de control. 4. Aplicarea unui alt test (posttest) de atitudini relative la conducerea în stare de ebrietate după vizionarea filmului. Pentru a controla aspectele care alterează validitatea măsurătorilor realizate, cercetătorul va trebui să ţină cont de următoarele aspecte: - diferenţa de timp între aplicarea pretestului şi a posttestului pentru cele două grupuri trebuie să fie aceeaşi, ca şi între indivizii care compun grupurile; - aplicarea testelor (la pretestare şi la posttestare) trebuie să fie identică, răspunsurile putând varia în funcţie de comportamentul experimentatorilor; se recomandă ca administrarea testelor să fie individuală, astfel încât să se evite diferenţele pe care le-ar produce administrarea diferită la nivel de grup; o soluţie avansată pretinde atribuirea aleatoare a intervievatorilor la subiecţi, randomizarea grupurilor implicate în experiment înlăturând posibilele efecte ale unor diferenţe semnificative între grupul experimental şi cel de control; - să se ţină cont de intervenţia vreunor evenimente (un accident major de maşină) puternic mediatizate, care pot să afecteze atitudinile celor intervievaţi; Erorille pe care le determină reaplicarea testului pot fi eliminate prin planul experimental Solomon cu 4 grupuri, care este cel mai extins plan de experiment adevărat: EXPERIMENTUL CU 4 GRUPURI AL LUI SOLOMON Moment 1 Moment 2 Grup experimental 1 Pretest VI Grup control 1 Pretest Grup experimental 2 VI Grup de control 2

Moment 3 Posttest Posttest Posttest Posttest

În acest plan, problemele interacţiunii dintre pretest şi posttest şi dintre pretest şi variabila indepenedentă pot fi controlate prin compararea celor două grupuri experimentale şi a celor două grupuri de control, în care unuia dintre grupuri i se aplică pretestarea iar celuilalt nu. Realizarea verificării impactului filmelor educative asupra atitudinilor faţă de conducerea în stare de ebrietate după planul cu patru grupuri al lui Solomon ar presupune:

1. 2. 3. 4.

distribuirea subiecţilor în 4 grupuri prin randomizare; aplicarea pretestului la grupurile 1 şi 2 prezentarea filmului grupurilor 1 şi 3 posttestarea tuturor grupurilor.

Pentru testarea efectului filmului educativ se vor compara grurpurile 1 şi 2. Efectul pretestării va fi estimat pe baza comparării rezultatelor grupurilor 1 şi 3 şi a diferenţelor în modificările survenite între grupurile 1 şi 2, pe de o parte, şi 3 şi 4 pe de alta. Campbell şi Stanley afirmă (apud Baker, p. 228) că pretestarea nu este esenţială pentru un experiment adevărat dacă subiecţii au fost distribuiţi aleator. Ei spun că un plan cu grup de control doar cu posttest este suficient. Având în vedere numărul mic de manipulări, este explicabil de ce acest plan experimental este foarte utilizat. PLAN EXPERIMENTAL CU GRUP DE CONTROL ŞI DOAR POSTTESTARE Moment 1 Moment 2 Grup experimental IV Posttest Grup de control Posttest Acest plan poate fi aplicat doar atunci când subiecţii au fost distribuiţi în grupuri prin randomizare şi nu există nici un motiv de suspiciune privind neechivalenţa compoziţiilor celor două grupuri. Aplicând acest plan pentru experimentul cu filmele educative etc. succesiunea evenimentelor ar trebui să fie: 1. distribuirea subiecţilor în cele două grupuri – experimental şi de control – prin randomizare; 2. prezentarea filmului celor din grupul experimental; 3. administrarea testului membrilor ambelor grupuri.

Planuri factoriale Exemplele anterioare s-au referit la experimente în care se verifică acţiunea a doar o variabilă independentă asupra variabilei efect. Evident, se poat testa şi acţiunea unui număr mai mare de factori, trebuind să se construiască atâtea grupuri factoriale încât să se controleze acţiunea fiecărei variabile independente şi interacţiunea dintre acestea. Aceste planuri, mult mai complicate decât cele prezentate, sunt denumite planuri factoriale.

Obstacole în calea validităţii unui experiment Orice eroare dintr-un experiment este motiv de îngrijorare serioasă. De fiecare dată când variabila dependentă dintr-un experiment este afectată de altceva decât de variabilele indepenedente avem o eroare experimentală. Nici un plan experimental nu poate elimina complet erorile, dar ambiţia este de a le reduce cât mai mult posibil. Erorile afectează validitatea internă şi pe cea externă. Potrivit lui Campbell şi a asociaţiilor lor, cele mai

grave sunt erorile care afectează validitatea internă, tratarea din paragraful de mai jos incluzând şi o clasificare a acestor probleme.

Validitatea internă Probleme referitoare la subiecţii din experiment 1. Selecţia. Compoziţia grupurilor nu este similară. (am mai discutat) 2. Mortalitatea sau pierderea de subiecţi. O problemă mai gravă este atunci când pierderea de subiecţi nu este identică între grupul experimental şi cel de control. 3. Rivalitatea dintre subiecţii grupului experimental şi cei de control. Dacă cei din grupul de control îşi dau seama că rezultatele lor vor fi comparate cu ale celor din grupul experimental se vor strădui să se autodepăşească. 4. Demoralizarea subiecţilor care primesc un tratament mai puţin dorit. Dacă cei din grupul de cotrol îşi dau seama că lor nu li se aplică tratamentul, ori că se aşteaptă de la ei rezultate modeste în comparaţie cu cei din celălalt grup, e posibil să realizeze aşteptările experimentatorilor. Probleme referitoare la procedura experimentală 5. Testarea. Actul pretestării îi poate familiariza pe subiecţi cu procedurile care vor fi aplicate şi la posttestare, a.î. rezultatele la posttestare se vor îmbunătăţi, chiar şi fără impactul variabilei indepenedente. 6. Instrumentarea. Schimbarea instrumentelor de măsurare, construirea lor incorectă, ori comportamentul neadecvat al celor care aplică măsurătorile pot induce distorsiuni ale rezultatelor. Probleme referitoare la timp 7. Maturizarea. Între pretestare şi posttestare subiecţii pot deveni mai inteligenţi, mai culţi, mai experimentaţi etc. ceea le afectează rezultatele la posttest. Aceasta este o problemă mai ales la experimentele care durează un număr mare de ani. 8. Istoria. Între pretestare şi posttestare pot interveni evenimente care să afecteze rezultatele experimentului. De pildă, un studiu cu privire la atitudinea faţă de mineri ar fi fost afectat teribil dacă pretestarea s-ar fi produs imediat înaintea mineriadei din 13-15 iunie. Probleme referitoare la interacţiunea unor probleme cu selecţia 9. Interacţiunea cu selecţia. Grupurile se pot manifesta nesimilar din diferite puncte de vedere: ele se pot maturiza în ritmuri diferite, pot proveni din contexte diferite deci pot manifesta efectele unor istorii diferite ori instrumentarea experimentului se poate face diferit între cele două grupuri. Probleme de regresie statistică 10. Regresia statistică. Rezultatele cele mai mici şi cele mai mari la pretest se datorează în mai mare parte erorilor decât cele aflate la valori intermediare ale scalelor (ale căror rezultate sunt echilibrate de erori cu tendinţe contrare). La a doua testare, erorile se atenuează, astfel că cei care au luat note foarte mici vor avea rezultate mai bune iar cei care avuseseră rezultate excepţionale vor avea note

mai slabe, iar aceste modificări sunt considerate ca şi efecte ale expunerii la variabila independentă.

Validitatea externă Obstacolele din calea validităţii externe a unui experiment ridică problema generalizabilităţii rezultatelor acestuia la alte contexte, la alte tratamente şi alţi subiecţi. Se deduce imediat problema generală a validităţii externe a experimentelor: având în vedere că se pune atât de mare accent pe controlul variabilelor, ceea ce produce inerent contexte experimentale artificiale, departe de situaţiile din viaţa reală, concluziile obţinute pe baza experimentelor pot fi aplicate şi în interpretarea situaţiilor cotidiene? O problemă concretă este cea a subiecţilor cooperanţi care, cunoscând obiectivele cercetării (ipoteza care ghidează experimentul) încearcă „să îi facă pe plac experimentatorului” manifestând reacţia aşteptată de cercetător. Din acest motiv subiecţii sunt de obicei induşi în eroare cu privire la obiectivele, ipotezele experimentului. Păcăleala, dacă este conştientizată, va provoca din partea subiecţilor tendinţa de a deduce ipoteza cercetătorilor, ceea ce va altera din nou rezultatele. Şi utilizarea extensivă a studenţilor pentru alcătuirea grupurilor supuse experimentelor ridică probleme de validitate externă, întrebarea privitoare la măsura în care rezultatele obţinute pe acest grup socio-educaţional pot fi aplicate altor categorii de subiecţi fiind perfect legitimă.

Alte tipuri de experimente. Cvasiexperimente Detaliile din paginile de mai sus s-au referit la experimentul „veritabil”, cel care presupune atât artificialitate situaţiei experimentale cât şi manipularea şi controlul de către cercetător a variabilelor care intervin în experiment. Vom prezenta mai jos variante de experimentare care se abat de la standardele experimentelor „veritabile”, motiv pentru care sunt denumite şi cvasiexperimente.

Experimentul de laborator vs. experimentul de teren Se confundă de către mulţi posibilitatea realizării experimentelor în laborator cu indicatorul maturităţii unei ştiinţe. În realitate, unele teme nu pot fi tratate în condiţii de laborator. Astfel, în astronomie este dificilă imaginarea unor investigaţii în care cercetătorul controlează aproape total situaţia experimentală, precum se reuşeşte de obicei în studiile de laborator. Pentru majoritatea ştiinţelor, experimentul de laborator reprezintă forma supremă a investigării realităţii. Experimentul de laborator constă într-o situaţie artificială în care cercetătorul variază unii factori, minimizând acţiunea altora, şi măsoară schimbările variabilei independente. Valoarea deosebită a experimentului de laborator derivă din faptul că laboratorul asigură condiţii pentru un cât mai mare control al situaţiei experimentale. Definitorie pentru experimentul de laborator este artificialitatea situaţiei experimentale. Situaţia de artificialitate presupusă de experimentele de laborator este frecvent criticată, în virtutea slabei validităţi externe a concluziilot extrase prin acest tip de experimentare. Contraargumentul constă în faptul că obiectivul experimentului de laborator nu este acela de a descrie fidel desfăşurarea concretă a fenomenelor ci de a identifica şi a măsura impactul unei variabile „independente” asupra variabilei

„dependente”, chiar dacă în situaţii naturale cele două variabile nu interacţionează niciodată precum în situaţia purificată a experimentului de laborator. Uneori nu este necesară, sau poate nici posibilă experimentarea în afara contextului natural de desfăşurare a interacţiunilor dintre subiecţi. În cazul în care ne interesează reacţia la diferite strategii de intervievare în ancheta poliţienească, nu este de aşteptat că cei interogaţi se vor comporta ca în situaţia de anchetă reală dacă sunt duşi într-un laborator şi interogaţi de cercetători, alţii decât cei din organele juridice. Chiar dacă nu desfăşoară investigaţia în laboratoare speciale, cercetătorii pot, în acest caz, să manipuleze variabilele experimentale ca şi grupurile experimentale. Avem de a face, în acest caz cu un experiment de teren. Acesta are o arie mare de aplicare, în cercetările privind comportamentele indivizilor în anumite grupuri naturale – grupuri şcolare ori grupuri de muncă.

Experimentul real vs. experimentul natural În experimentul real experimentatorul produce un set de condiţii (variabila independentă) şi măsoară efectele sale (variabila dependentă). Variaţiile în variabila independentă sunt aşteptate să producă la diferenţe în variabila dependentă. Anderson (apud Baker, p.212) afirmă că „definitorie pentru experimentul veritabil este prezenţa unei variabile independente, că o variabilă independentă este manipulată de experimentator şi că manipularea unei variabile implică atât stabilirea condiţiilor experimentale şi alocarea subiecţilor la aceste condiţii”. Experimentul natural nu implică manipularea din partea cercetătorului. În schimb, cercetătorul va observa o condiţie (variabila independentă) şi o va pune în legătură cu altă condiţie (variabila dependentă). Marea diferenţă în raport cu exeprimentul veritabil este în domeniul controlului. Experimentul veritabil este cel în care se încearcă controlul a cât mai multor factori, pentru a elimina acei factori care ar putea determina variaţii în variabila dependentă. În cazul experimentului natural situaţia experimentală apare în condiţii normale, neinfluenţate de cercetător, în care cercetătorul poate interveni mai multe sau mai puţin. Un exemplu de astfel de experiment este cel prilejuit de dramatizarea radiofonică realizată de Orson Welles - Războiul Lumilor, în 1938, când mulţi oameni au fost convinşi că marţienii au invadat pământul undeva în regiunea New York, ceea ce a provocat panică şi, implicit, abandonarea locuinţelor şi a localităţilor de domiciliu de către aproximativ 2 milioane de oameni. Comportamentele au fost diferenţiate, mulţi nu au luat niciodată emisiunea ca fiind altceva decât teatru radiofonic, alţii s-au panicat dar nu au fugit, unii au fugit alţii însă, la fel de speriaţi, s-au ascuns. În fine mulţi, după prima sperietură, au devenit circumspecţi, terminând prin a înţelege că totul este ficţional. Cantril nu a piedut vremea ci a realizat interviuri cu diferitele categorii de subiecţi implicaţi de această poveste, făcând apoi comparaţii între cei care nu au auzit emisiunea, cei care au auzit-o dar nu s-au panicat şi cei care au auzito şi s-au şi panicat. Condiţia pentru succesul său a fost ca subiecţii să să nu fie influenţaţi de reacţiile din mass media şi din reţelele informale la această problemă. Evident că principalele probleme care afectează validitatea experimentelor naturale sunt cele care derivă din lipsa controlului asupra situaţiei experimentale (variabilele experimentale şi cele neexperimentale ca şi a grupurilor asupra cărora acţionează aceste variabile).

Observaţi că, spre deosebire de experimentul de teren, cel natural presupune lipsa de implicare a cercetătorului în desfăşurarea situaţiei experimentale.

Experimente ex-post-facto În experimentarea ex-post-facto situaţia este furnizată de natură iar cercetătorul reconstruieşte mintal relaţia de cauzalitate dintre variabilele pe care nu el le-a introdus în cercetare. Această categorie de proceduri experimentale include două tipuri: experimente ex-post-facto cauză-efect şi ex-post-facto efect-cauză. În primul caz, cercetătorul cunoaşte numărul şi situaţia celor care au suferit acţiunea unui factor şi va urmări modificările anumitor variabile prezumabil dependente. În cel de-al doilea tip, cercetătorul cunoaşte numărul şi situaţia celor care manifestă un anumit efect, şi se caută variabilele care sunt corelate cu prezenţa şi absenţa efectului respectiv. Acest tip de cvasiexperimente este important în ştiinţele sociale din următoarele motive: 1. Apariţia anumitor efecte nu poate fi controlată prin proceduri experimentale „veritabile”. Spre exemplu, delincvenţa. În asemenea cazuri este necesar să se găsească factorii care generează anumite fenomene prin experimente ex-postfacto- efect –cauză. Imposibilitate controlării relaţiei dintre variabile are atît o determinare ontologică cât şi una morală. Cea morală este evidentă iar în ceea ce priveşte raporturile dintre factori, adeseori apariţia efectelor este lentă şi discretă, ori în situaţii greu de reprodus experimental. 2. Cvasiexperimentul este calea de evaluare a unor politici, intervenţii destinate a afecta anumite categorii de unităţi sociale (indivizi sau colectivităţi). Exemple de experimente ex-post-facto efect-cauză -

-

Investigarea cauzelor cancerului de plămân. Se constituie un lot de persoane care suferă de această teribilă boală şi se alcătuieşte un al doilea grup cât mai similar din punctul de vedere al unor variabile considerate importante dar în care cancerul nu a apărut. Se pune în relaţie variabila dependentă (apariţia sau neapariţia cancerului de plămân) cu diferenţele semnificative dintre cele două loturi. Evident, se vor urmări relaţiile directe, eliminarea celor false, ca şi a efectelor cumulative. Investigarea cauzelor retardării intelectuale la copii. Se compară datele privind mediul socio-economic a două grupuri de copii, unii diagnosticaţi cu retard intelectual, alţii evaluaţi ca normali din acest punct de vedere. În funcţie de variabilele care se controlează la selecţia membrilor celui de –al doilea grup, acestea sunt eliminate din analiză, urmărindu-se acţiunea altora. Dacă încercăm să evaluăm impactul deprivărilor materiale, nu vom controla apartenenţa la grupurile care se compară din punctul de vedere al calităţii vieţii. În cazul în care ne interesează impactul unor aspecte mai de detaliu, vom căuta ca grupurile să fie cât mai similare din punctul de vedere al veniturilor sau al stilului de viaţă din familiile de provenienţă.

Experimente ex-post-facto efect-cauză

Acesta este genul de cercetare utilizat frecvent în evaluarea impactului politicilor sociale. Exemple: Observaţii: 1. În mare măsură, această metodă utilizează tehnici specifice anchetei sociologice. Deoarece situaţia în care se produce experimentul este naturală, necontrolată, trebuie măsurate toate variabilele care ar putea avea relaţie cu variabile dependentă. Prin urmare, instrumentul de măsurare va fi de obicei un chestionar. 2. Mai mult, experimentul ex-post facto poartă şi dezavantajele specifice anchetei, existând întotdeauna riscul ca o a „treia” variabilă, nemăsurată să explice relaţia dintre variabilele independete şi variabila dependentă. Rezumatele de mai jos se bazează pe “Milestones in Mass Communication Research” de Melvin deFleur (1989).

Invazia de pe Marte – un caz de experiment natural Evenimentul a avut loc pe 30 octombrie 1938. [detalii] Scopul cercetării a fost să descopere condiţiile psihologice şi circumstanţele situaţionale care i-au determinat pe oameni să creadă că povestea radiofonică era reală. Cercetarea încerca să răspundă la următoarele întrebări: 1. Care a fost dimensiunea panicii? 2. De ce au fost speriaţi de transmisiune oameni care nu s-au speriat de alte emisiuni fantastice? 3. De ce unii dintre ascultători s-au speriat în timp ce alţii nu? Metode: interviuri personale, anchete ştiinţifice, analiză de conţinut a relatărilor din presă, examinarea corespondenţei. Interviuri – 135, în profunzime – începute la o săptămână de la eveniment, şi finalizate la 4 săptămâni de la transmisiunea radiofonică; în regiunea New Jersey. Anchete – 2, realizate la nivel naţional, de alte instituţii, la o săptămână, respectiv, 6 săptămâni, de la eveniment. Probleme metodologice: selecţia subiecţilor de interviu a fost fără nici o regulă iar între eveniment şi colectarea datelor a trecut prea mult timp (4 săptămâni, în cazul interviurilor). Mai era şi o problemă de validitate: fiind influenţate de articolele din presa vremii, mulţe persoane se simţeau ridicol să recunoască că au luat în serios transmisiunea. Descoperirile:

Între 6 şi 9 milioane de persoane adulte au ascultat emisiunea. 28% dintre ei au crezut că este o transmisiune de ştiri, dintre aceştia 70% fiind înspăimântaţi sau deranjaţi. Deci – peste 1 milion de oameni speriaţi. Factori care i-au făcut pe oameni să ia în serios ficţiune radiofonică: 1. Excelenţa dramatică a programului. Transmisiunea fost foarte realistă. 2. Radioul era acceptat ca vehicul pentru anunţuri importante. Mai ales cei din categorii socio-educaţional joase erau deprinşi să se bazeze pe radio pentru informare, mai degrabă decât pe presa scrisă. 3. În dramă avea un rol şi un astronom (jucat de Orson Welles) a cărui prezenţă, în calitate de „expert”, a oferit un plus de credibilitate transmisiunii. 4. Trimiterile la locuri reale a adăugat cadre de referinţă familiare traansmisiunii. 5. Mulţi au pornit radiourile târziu, astfel încât nu au prins anunţul iniţial care introducea programul, ca şi ficţiune. Mulţi au audiat de la început, totuşi, şi au crezut că asistă la un eveniment real. Se pare că mulţi dintre aceştia au crezut că piesa de teatru fusese întreruptă de anunţuri de ştiri referitoare la evenimente reale. Pe de altă parte, mulţi dintre auditori nu au ţinut seama, de fapt, de anunţul de la începutul emisiunii. De ce s-au speriat unii. Analizând reacţile celor care au crezut de la început că este vorba de o emisiune de ştiri, Cantril găseşte patru categorii: i) Cei care au controlat consistenţa internă a transmisiunii (au făcut controale interne reuşite), deducând că este doar o ficţiune. ii) Cei care au verificat transmisiunea în raport cu alte informaţii şi şi-au dat seama că era o piesă de teatru (au făcut o verificare externă reuşită). iii) Cei care au făcut verificări externe eşuate (verificări ineficiente şi care nu sunt de încredere). Mulţi au interpretat anumite situaţii, cele mai mujlte banale, într-un sens care să le confirme credinţa. iv) Cei care nu au făcut nici o încercare pentru a verifica transmisiunea. Aceştia au fost de mai multe feluri: 1) cei care au fost atât de speriaţi, că nu s-au gândit nici o clipă să verifice 2) cei care au adoptat o atitudine de completă resemnare 3) cei care au crezut că, în situaţie de criză, trebuie să acţionezi imediat 4) cei care au interpretat situaţia de aşa natură încât nu au simţit nevoia de a o verifica (au crezut că e vorba defapt de o invazie din Germania nazistă ori că situaţia nu implic un pericol imediat. Cei care au reuşit să facă verificări reuşite au rămas calmi, în schimb, ceilalţi au devenit excitaţi sau paralizaţi. Cei care au fost înspăimântaţi de transmisiune erau oameni foarte sugestibili, crezând ceea ce auzeau fără a face toate verificările necesare. Ceilalţi, care nu au sărit la concluzii imediat, posedă, se zice, abilităţi critice. Abilitatea critică a nu a fost măsurată, dar a fost pusă în relaţie cu nivelul de instrucţie. Datele sugerează o relaţie între reacţia la transmisiunea radiofonică şi nivelul de instrucţie. Religiozitatea a fost un alt factor, cei cu puternice convingeri religioase tinzând să creadă că invazia este o pedeapsă divină. Factorii de personalitate au afectat şi ei reacţia la emisiunea lui Welles: 1)

insecuritatea emoţională; 2) personalitate fobică; 3) lipsa încrederii în sine; 4) fatalism. O persoană care crede că viaţa sa este controlată de puteri misterioase este capabilă să raţionalizeze orice experienţă ca predestinată. Importantă în determinarea reacţiei a fost maniera în care persoana a aflat de emisiune. Dacă au ascultat-o la sugestia unui prieten, părerea acelui prieten a contat. În cazul în care persoanei respective i se acorda multă încredere, părerea sa va determina aproape total atitudinea faţă de emisune. Pe scurt, cercetătorii au aflat că „abilitate critică” a fost cel mai important factor în distingerea celor care s-au panicat de cei care nu. Dar şi abilitatea critică poate fi copleşită de alţi factori – personalitate susceptibilă, emoţiile generate în oameni de o situaţie de audiere neobişuite.

Experimentele „Bătăliei Pentru Anglia” – exemplu experiment privind eficienţa propagandei

clasic

de

Cercetare realizată de Carl Hovland Guvernul SUA a avut dificultăţi în ceea ce priveşte motivarea propriilor cetăţeni pentru implicarea în teatrul de război european în cel de-al doilea război mondial. Lipsa de entuziasm a americanilor faţă de participarea la conflagraţie se datorează, pe de o parte, izolaţionismului american, o formă de „narcisism” comunitar cât şi datorită atitudinilor ambigue faţă de actorii implicaţi în războiul mondial (nu prea îi suportau pe bolşevici, pe de altă parte există o vastă comunitate de origine germană în SUA (în 1990, aproximativ 45 de milioane dintre cetăţenii americani erau de origine germană). Mai grav era faptul că soldaţii americani nu păreau deloc dornici a intra în luptă. S-a simţit nevoia unor acţiuni de convingere, de schimbare a atitudinilor. Una dintre soluţiile alese a fost cea a producerii şi difuzării printre soldaţii care urmau să plece pe front a unor filme propagandistice. Precum se ştie, regizorul a mai multe dintre aceste pelicule a fost celebrul Frank Capra. Evaluarea impactului acestor filme (a eficienţei utilizării banilor armatei, altfel spus) s-a realiza prin metode experimentale. Scopul filmului au fost să inoculeze: 1) O credinţă fermă în caracterul just al cauzei pentru care se poartă lupta; 2) Convingerea că trebuie să facă faţă unei sarcini dificile; 3) O încredere hotărâtă în capacitatea oamenilor şi a liderilor de a rezolva aceste sarcini; 4) Un sentiment de încredere în integritatea şi capacitatea de luptă a aliaţilor; 5) Resentiment, bazat pe fapte, împotriva inamicilor, din cauza cărora trebuie purtată această luptă; 6) Credinţa că prin victorie militară se poate realiza o ordine politică mondială mai bună. Studiile de evaluare a „Bătăliei pentru Anglia” În aceste studii, cercetătorii au avut avantaje deosebite, rar întâlnite în cercetările experimentale, lucrând cu soldaţi. Puteau alege când, unde şi câţi subiecţi vor fi expuşi la

acest film. Aveau, de asemenea, la multe informaţii prealabile despre subiecţii experimentali. Populaţia studiată avea o mică variaţie în ceea ce priveşte vârsta, rexul, rasa sau mediul de rezidenţă. Obiectivele experimentului Pelicula „Bătălia pentru Britania” a prezentat multă informaţie, acoperind cu precădere obiectivul de propagandă numărul 4. Scopul general al cercetării a fost măsurarea cunoaşterii şi a orientărilor atitudinale a subiecţilor înainte de vizionarea filmului, să-i expună la film şi să se evalueze orice modificare în cunoaştere şi opinie determinată de vizionarea filmului. Cercetătorii au încercat să minimizeze pe cât s-a putut influenţa altor factori care ar putea determina schimbările urmărite de cercetători. Proceduri experimentale Planuri experimentale: 1) cu grup de control , pretest-posttest; 3000 de subiecţi; 2) cu grup de control, posttest doar; 1200 de subiecţi; Grupului experimental i s-a prezentat filmul, celui de control nu. Instrumentul de măsurare a fost contruit cu mare grijă, pentru validitate. A cuprins întrebări de cunoştinţe şi o scală de atitudine. Scopul testării a fost ascuns prin folosirea multor itemi fără legătură cu scopul cercetării. Au fost defapt două instrumente, cel pentru pretestare fiind diferit de cel utilizat pentru testare, urmărindu-se ca ele să măsoare acelaşi lucru. Alegerea subiecţilor s-a făcut prin eşantionare cluster, alegându-se mai degrabă companii decât persoane. S-au făcut eforturi deosebite pentru a se asigura similaritatea compoziţiilor grupurilor experimentale şi a celor de control. Testele au fost prezentate soldaţilor ca o anchetă generală de opinie „pentru a afla ce simt sodaţii în general despre război”. Posttestarea a fost justificată prin presupuse erori în prima „variantă” a instrumentului, cel aplicat la pretestare. Posttestarea s-a făcut la o săptămână de la vizionarea filmului. Aplicarea instrumentului s-a realizat în sălile de mese din unităţi, în absenţa ofiţerilor şi cu respectarea anonimităţii. Rezultate Comparând răspunsurile primite de la membri grupului experimental şi de la grupul de control, s-au putut extrage următoarele concluzii: 1. filmul a avut un impact major în ceea ce priveşte achiziţionarea de cunoştinţe factuale; 2. efectele pe planul opiniilor şi interpretărilor au fost în direcţia dorită de cei care au comandat filmul, dar mai puţin marcate decât în cazul cunoştinţelor; subiecţii care au văzut filmul au fost mai frecvent convinşi că: a. bătălia pentru Anglia fusese o mare înfrângere pentru Germania nazistă; b. rezistenţa britanică a fost eroică; c. Aviaţia Regală Britanică făcuse o treabă măreaţă în apărarea ţării; d. Rezistenaţ britanică oferise altor ţări timp să se pregătească pentru război;

3. Filmul a avut efecte minore asupra atitudinilor soldaţilor faţă de britanici; 4. Filmul a fost ineficient în întărirea motivaţiei şi moralei generale a soldaţilor. Se vede că, cu cât obiectivele au fost mai generale cu atât mai puţin eficient s-a dovedit filmul. Cum se explică această ineficientţă în realizarea obiectivelor majore?