EVALUAREA ŞI ASISTAREA PSIHOLOGICĂ A PERSOANELOR ADULTE FĂRĂ ADĂPOST doctorat Badea Victor

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI

EVALUAREA ŞI ASISTAREA PSIHOLOGICĂ A PERSOANELOR ADULTE FĂRĂ ADĂPOST

COORDONATOR PROF. UNIV. DR. NICOLAE MITROFAN

DOCTORAND VICTOR BADEA

BUCUREŞTI 2008 CUPRINS

1

1.

MOTIVATIE…………………………………………………….........2

2.

TERMENI UTILIZATI…………………………………..…….....…..2

3.

FENOMENUL “Persoane adulte fara adapost” (PAFA)................….3

4.

DEFINIREA PAFA…………………………………………...…....…5

5.

PREMISE ALE CERCETARII………………………...….…..……..5 5.1. Obiective………………….…………………………….......…….6 5.2. Ipoteze…………………………………………………………....6 5.3. Indicatori socio-demografici ai populatiei de PAFA ……….…..6 5.4. Conduita psiho-sociala a PAFA……………………………..…..9 5.5. Reprezentarea sociala a PAFA……………………………….....21 6. UN MODEL DE ASISTENTA PSIHOLOGICA A PAFA……….....24

7.

O STRATEGIE DE SERVICII INTEGRATE ………………..……28

2

1. MOTIVAŢIE Persoanele adulte fără adăpost alcătuiesc o categorie de persoane defavorizate, în sensul că sunt excluse de la serviciile publice sociale şi medicale (ajutor social, cantină socială, includerea în sistemul asigurărilor de sănătate, etc.). În Bucureşti numărul lor depăşeşte cifra de 5000 de persoane (după un studiu al Organizaţiei Medici Fără Frontiere) şi prezenţa acestora este semnalată în toate marile oraşe ale ţării (Iaşi, Timişoara, Oradea, Bistriţa, Sibiu, etc.). Faptul că la nivelul departamentelor de asistenţă socială din cadrul primăriilor nu există strategii de asistare psiho-socio-medicală a acestor persoane, lipsa totală a măsurilor de prevenire a acestui fenomen duc un număr mare de decese pe care nimeni nu le reclamă. Astfel, din statisticile Institutului MedicoLegal, pe străzile din Bucureşti au decedat, în medie, 300 persoane pe an din 1997 până în 2007, majoritatea fiind persoane adulte fără adăpost. În concluzie, nu există la ora actuală nici un studiu care să aibă în vedere aspectele psihosociale care definesc această categorie sociala precum şi modalităţile prin care se poate interveni pentru asistarea psihosocio-medicală a persoanelor adulte fără adăpost. Prin alegerea acestei teme de cercetare doresc să semnalez existenţa unui fenomen social nou precum şi să încerc elaborarea unei metode de intervenţie psihologică specifică persoanelor aflate în situaţia respectivă. Rezultatele unei asemenea lucrări sunt importante pentru o redefinire a conceptului de reintegrare sociala persoanelor adulte fără adăpost, deoarece acea viziune asupra reintegrarii socio-profesionale conform careia aceste persoane pot si trebuie sa aiba din nou un loc de munca in acord cu pregatirea lor profesionala, o locuinta propie si eventual o familie, nu se dovedeste valabila decat pentru un numar foarte redus de cazuri. Prin studierea mentalitatii lor, a nevoilor si a asteptarilor pe care le au fata de ei insisi si fata de comunitatea in care traiesc, imi propun sa elaborez o noua perspectiva in care sa fie gandite serviciile de asistare psihosociala a acestei categorii sociale, astfel incat sa se tina cont de capacitatile si posibilitatile lor reale de a face fata unor diverselor solicitari ce vin dinspre societate. De asemenea, metoda de asistare psihologică ar putea fi adaptată pe alte categorii sociale asemănătoare (copiii străzii, victimele violenţei domestice, recidivişti, etc.)

3

2. TERMENI UTILIZAŢI Realitatea studiată in această lucrare este una nouă pentru aria cercetării ştiinţifice, aşa că ne-am confrunta uneori cu lipsa de termeni. În special, dificultăţi a ridicat denumirea acestei categorii sociale – persoane adulte fără adăpost. În literatura de specialitate franceză am întâlnit mai mulţi termeni: sans-abri, sans domicile fixe (SDF), les clochards, între ei existând o anumită suprapunere, dar nu totală. În limba engleză s-a impus conceptul de homeless, iar fenomenul ca atare este denumit homelessness. Toţi aceşti termeni au comun ideea de lipsă de adăpost. Pentru că expresia Persoană Adultă Fără Adăpost este prea lungă pentru uz curent, am preferat să utilizăm o prescurtare din iniţialele cuvintelor conţinute : PAFA. Prin urmare am utilizat termenul de PAFA pentru a desemna persoană adultă fără adăpost dar şi persoane adulte fără adăpost, în funcţie de context. Aşadar fenomenul PAFA se referă la întreaga problematică socială pe care o ridică populaţia de persoane adulte fără adăpost. În limbajul cotidian există termenul de boschetar (persoană care doarme în boscheţi), pe care, câteodată, şi PAFA îl utilizează atunci când vorbesc despre ei. Acest termen este folosit adesea pentru a stigmatiza aceste persoane şi nu îl puteam utiliza în această lucrare. Termenul de vagabond, deşi l-am întâlnit în unele lucrări din literatura de specialitate străină, are un sens care nu trimite neapărat la realitatea studiată de noi. 3. FENOMENUL PAFA - Dimensiuni şi caracteristici Ar fi extrem de difícilă descrierea acestui fenomen social în date şi cifre, deoarece întinderea în toate comunităţile umane ne-ar obliga la demers extrem de consistent, care nu face obiectul acestei lucrări. Pentru a atinge obiectivul propus, vă propunem să parcurgeţi, câteva din dimensiunile caracteristice acestei problematici sociale, care, luate împreună pot genera o imagine de ansamblu. 1. Dimensiunea istorică. Primele demersuri nu aveau în vedere doar persoanele fără adapost, ci se adresau tuturor celor care se aflau într-o situaţie socială disperată. Astfel, încă din secolul IV, au apărut aşezăminte de asistenţă a nevoiaşilor. Este vorba de celebra Vasiliada, organizată în anul 374 de arhiepiscopul Cezareei Capadochiei, Sfântul Vasile cel Mare. Aceasta era un complex religios social care cuprindea: 4

azile de bătrâni, o clădire pentru găzduirea călătorilor străini, case pentru îngrijirea leproşilor (probabil primul spital din lume) şi şcoli pentru copii, în care invăţau şi meserii. Tot acest ansamblu de clădiri era înconjurat de grădini. Un alt mare părinte bisericesc, Sfântul Ioan Gură de Aur, are o activitate socială pentru tutelarea văduvelor, ajutorarea celor în nevoie, recuperarea celor pierduţi, vizitarea celor din închisori. În aceste lăcaşuri erau îngrijiti cei străini găsiţi în oraş, sau cei care, atunci când se îmbolnăveau, nu aveau pe nimeni să le poarte de grijă. Începînd de atunci, putem găsi numeroase surse de informare care relevă faptul că acest fenomen a fost recunoscut de-a lungul istoriei, reacţiile comunităţii înscriindu-se pe o axă, de la ajutor şi compasiune la marginalizare şi pedepsire. Aceste informaţii sunt importante din următoarele motive: reflecta în premieră reacţii ale societăţii în favoarea celor defavorizaţi social (cel puţin din perspectiva datelor istorice ); aceste reacţii sunt urmarea unui anumit nivel de evoluţie spirituală a societăţii – adoptarea valorilor creştine, în care iubirea aproapelui era regulă de conduită socială. Astăzi constatăm că, după mulţi ani, cei implicaţi în fenomenul excluderii sociale, invocă printre altele respectarea demnităţii umane; avem deja un tablou social aproape identic cu situaţia de azi: cei mai expuşi marginalizării sunt: bătrânii, văduvele, copiii, bolnavii fără susţinători, străinii care umblă din oraş în oraş. Punctul de vedere istoric ne arată că acest fenomen nu este specific zilelor noastre şi că societatea a intervenit din cele mai vechi timpuri prin oferirea de servicii specifice. -

2. Dimesiunea universalităţii, pune în evidenţă faptul că persoanele fără adăpost nu sunt rezultatul unui anumit tip de societate sau regim politic, ci sunt expresia unui fenomen uman, omniprezent temporal şi spaţial. Fără îndoială că literatura de specialitate, evidenţiază diferenţele dintre populaţiile de PAFA din diferite zone ale lumii (Europa, America de Nord, America de Sud, Africa....), dar în acest fel se subliniază specificitatea, fără a se pune la îndoială existenţa fenomenului. Acest aspect ne spune că aceasta problemátică umană nu este dependentă de un anumit sistem social. 3. Dimensiunea sociologică, vine să întărească faptul că această categorie de persoane este o parte componentă aproape "naturală" sau "normală" a unei societăţi umane. În fond noţiunea de normalitate, care vrea să surprindă o stare de armonie socială bazată pe legi, norme şi reguli, atrage după sine pe aceea de anormalitate. Cei neintegraţi, aflaţi la marginea societăţii, nu sunt altceva decât o parte a aceleaşi societăţi. Numai

5

considerînd împreună pe cei integraţi şi pe cei marginali, avem o reprezentare completă a unei societăţi.Dimensiunea socială scoate în evidenţă faptul că grupul populaţional al persoanelor fără adăpost nu trebuie considerat în afara organismului social, ci ca o parte componentă a acestuia. 4. Dimensiunea demográfică, subliniază faptul că nu există un specific de vârstă, nivel educaţional, sex, care să definească această categorie socială. În grupul de persoane fără adăpost sunt reprezentate toate grupele de vârsta şi profesionale sau nivélele educaţionale, existînd anumite particularităţi de la o ţară la alta. 5. Dimensiunea psiho-patologică, destul de puţin aprofundată, ridică problema unor afecţiuni psihice anterioare ajungerii în stradă, pe care acest mod de viaţă le amplifică. Exista teorii conform cărora de adaptarea la viaţa în stradă este răspunzator un sindrom de desocializare sau dezafiliere. Pe de altă parte, alţi autori consideră că, deşi în acest grup populaţional putem descoperi persoane cu diverse afecţiuni psihice, nu putem generaliza acest lucru pentru toata populaţia.Cei care aduc în discuţie acest aspect consideră că persoanele adulte fără adăpost pot fi considerate o categorie de bolnavi psihiatrici. 6. Dimensiunea socio-economică, atrage atenţia asupra carenţelor financiare ale acestor persoane. Sunt aduse în discuţie lipsa locuinţelor sociale, chiriile prea mari, lipsa locurilor de muncă sau accesul unei anumite părti a populaţiei doar la cele prost plătite, programe de protecţie socială deficitare. Aceasta ultimă dimensiune este importantă deoarece oferă posibilitate unei intervenţii specializate, atât la nivel de legislaţie, cât şi sub aspectul serviciilor concrete. Pentru a completa tabloul de mai sus, este necesar să adaugăm încă două caracteristici importante, şi anume dinamicitatea şi complexitatea. Dinamicitatea, scoate în evidenţă faptul că, de la un an la altul (chiar de la un anotimp la altul), pot fi înregistrate modificări ale elementelor care descriu problematica PAFA dintr-o comunitate oarecare. Complexitatea defineşte fenomenul PAFA ca loc de întâlnire a unor probleme sociale diverse. Astfel, în stradă se pot identifica, pe lângă persoanele care nu au efectiv un adăpost, victime ale violenţei domestice, bătrâni cu probleme de orientare spaţio-temporală, copii fugiţi de acasă sau proveniţi din fostele Case de copii, bolnavi psihici pe care familia nui mai primeşte, foşti infractori care nu mai au sau nu se mai pot întoarce la familie, familii evacuate din locuinţă, persoane din diverse regiuni în căutarea unui loc de muncă, etc.

6

4. DEFINIREA PAFA Împreună cu câţiva colaboratorii din ţară am încercat să construim o definiţie care să răspundă realităţii din teren. Am plecat de la două definiţii, cea utilizată de Direcţia Generală de Evidenţă a Populaţiei şi cea de-a doua, utilizată de echipa operaţională Medecins Sans Frontieres -Bucureşti. Prima defineşte prin „lipsă act spaţiu” şi „ lipsă spaţiu”, situaţia când :persoana nu poate face dovada spatiului de locuit asigurat ori, în ultimă instanţă, nici nu are efectiv unde să locuiască, iar dacă totuşi stă undeva nu are acceptul găzduitorului pentru întocmirea formelor legale. Definiţia MSF punea acentul însă, şi pe starea psihologică a acestor persoane. Încercând să reunim aspectul extern (lipsa locuinţei ) cu cel intern (factori de personalitate, dar şi cel social (starea de criză) cu cel juridic (aceesul legal la anumite drepturi), am obţinut următoarea definiţie: PAFA este persoana care nu are efectiv unde să locuiască (locuinţă proprie sau cu chirie de stat), , iar dacă totuşi stă undeva nu are acceptul găzduitorului pentru întocmirea formelor legale. Acesta se află într-o situaţie de criză la nivel psihic, de sănătate fizică, social şi juridic, situaţie determinată de absenţa unui adăpost sau de imposibilitatea de a-şi permite unul. Starea de criză este înţeleasă ca fiind incapacitatea de a-şi mobiliza resursele interne (pentru a putea obţine un act de identitate, un loc de muncă, pentru a se reintegra în familie) şi excluderea de la resurse externe (servicii publice medico-sociale). Concluzia este că cel ce face parte din această categorie socială este afectat în planul integrităţii fizice, al identitatii sociale şi alsanatatii psihice. 5. PREMISE ALE CERCETĂRII Direcţiile de analiză ale acestui studiu au fost stabilite în urma activităţii pe care am derulat-o pe parcursul anului 1999, ca şi colaborator al Organizaţiei Medecins Sans Frontieres (MSF) – Bucuresti. În contextul proiectului desfăşurat de MSF, proiect destinat asistării socio-medicale a persoanelor adulte fără adăpost din Bucureşti, rolul meu a fost acela de a oferi asistenţă psihologică pentru beneficiarii serviciilor oferite. Deoarece până în acel moment un exista nici un studiu oficial despre această problematică socială, mi-am propus să identific principalele aspecte care definesc populaţia respectivă, problemática socială a acestora şi să propun o modalitate de asistare psihosociala a acestei categorii vulnerabile. În concluzie, mi-am propus să urmăresc câteva direcţii de studiu, pe care leam considerat cele mai importante atât pentru o bună intervenţie din

7

partea profesioniştilor implicaţi (asistenţi sociali, psihologi, medici etc.) cât şi pentru elaborarea unei politici adecvate de protecţie socială. Am considerat necesară înţelegerea psihologiei aceste categorii de persoane pentru o adaptare (psiho)logică a serviciilor posibile la necesităţile lor reale.

  





Aceste direcţii sunt: Identificarea acelor factori care declanşează, susţin şi amplifică acest fenomen social; Evaluarea efectelor pe care viaţa în stradă, ca persoane fără adăpost le are asupra conduitei psiho-sociale a acsstora; Deoarece aceste persoane se simt respinse, marginalizate de ceilalţi membrii ai comunităţii, consider că este necesară studierea reprezentării sociale a PAFA la nivelul opiniei publice (în Bucureşti); Conturarea unui model de asistenţă psihologică a PAFA Elaborarea unuei propuneri de sistem integrat de servicii pentru asistarea socio-psiho-medicală a acestei categorii de persoane.

5.1. OBIECTIVE Prin această cercetare, îmi propun ca obiectiv general studierea conduitei psiho-sociale a persoanelor adulte fără adăpost şi conturarea unei metode de asistare psihologică a acestora. 1. 2. 3. 4.

Obiectivele specifice vor viza: identificarea aspectelor socio-demografice ale populaţiei de persoane adulte fără adăpost aflate pe raza municipiului Bucureşti; surprinderea elementelor generale care caracterizează conduita psiho-socială a persoanei adulte fără adăpost; studierea reprezentării sociale a PAFA la populaţia municipiului Bucureşti; conturarea unui model de asistare psihologică adaptată acestei categorii de persoane;

5.2. IPOTEZE Ipotezele acestui studiu sunt: 1. Condiţia socială de persoană adultă fără adăpost este produsă, susţinută şi amplificată de o serie de factori de natură socială şi economică (venituri insuficiente sau lipsa acestora, degradarea climatului familial); 8

2. O perioadă de 4 - 6 ani petrecută în stradă (ca persoană fără adăpost) are ca efect apariţia unor aspecte specifice de conduită psiho-socială (tendinţa la autoizolare, imagine de sine negativă, urgenţa nevoilor prezente, consum de alcool, lipsa motivaţiei pentru schimbare, tendinţa la disimulare). 3. Categoria socială „persoanele adulte fără adăpost” este reprezentată inadecvat la nivelul opiniei publice, fiind confundată cu alte categorii sociale vulnerabile („copiii străzii”, cerşetorii „profesionişti”). 5.3. INDICATORI SOCIO-DEMOGRAFICI AI POPULAŢIEI DE PAFA DIN BUCUREŞTI Lotul studiat Numărul total de PAFA cuprinse în acest studiu este de 1054 (770 de bărbaţi şi 284 de femei) evaluate în perioada 01 martie 2001 – 31 decembrie 2004. Acestea sunt persoane adulte fără adăpost care au vârsta peste 18 ani, din Bucureşti şi din provincie (aflate în Bucureşti în momentul redactării fişei sociale) care au fost luate în evidenţă de asistenţii sociali în perioada menţionată (aceste persoane sunt cele care au solicitat servicii de asistenţă socială oferite prin cabinetul medico-social). Instrumentul utilizat a fost fişa socială de luare în evidenţă. Fişa a fost completată de asistentul social în urma intervievării beneficiarului (faţă în faţă), după ce în prealabil a fost verificat dacă acesta este eligibi. Fişele au fost completate cu informaţiile care au fost declarate de beneficiari. O parte din aceste informaţii au fost verificate de asistenţii sociali (ex: nume, vârstă, adresa, cauza pentru care a ajuns în stradă, starea de sănătate etc.) la primul contact cu beneficiarul. Situaţia menţionată în fişă coincide cu situaţia iniţială a beneficiarului (informaţiile analizate şi menţionate în fişe sunt cele furnizate de beneficiari la prima întîlnire cu asistentul social). Metoda de analiză utilizată a fost analiza de conţinut. Concluzii În urma studiului efectuat am constatat că 73 % (770 de cazuri) dintre subiecţi sunt de sex masculin şi 27 % (284 de cazuri) sunt de sex feminin. Constatăm că în populaţia de PAFA predomină bărbaţii. În privinţa zonei de provenienţă datele ne arată că 69 % (727 de cazuri) dintre subiecţi au avut ultimul domiciliu în Bucureşti şi 31 % (327 de cazuri) dintre aceştia provin din provincie . Repartiţia pe grupe de vârste scoate în evidenţă faptul că un procent de 52 % din lotul analizat este reprezentat de persoane aflate în 9

intervalul de vârstă 30 – 49 de ani (30-39 de ani - 24 % şi 40-49 de ani – 28 %). Acest aspect scoate în evidenţă faptul că o mare parte dintre PAFA care supravieţuiesc pe străzile din Bucureşti este reprezentată de persoane adulte pentru care măsurile de reintegrare socio-profesională sunt o necesitate. Unul dintre elementele definitorii ale acestei categorii de populaţie este lipsa actelor de identitate. În acest sens studiul ne arată că 65% (680 de cazuri) dintre subiecţi nu deţin acte de identitate, fiind practic în imposibilitatea de a accesa anumite drepturi minime de protecţie socială (cantină socială, venitul minim garantat, îngrijirea sănătăţii). Locurile de adăpostire peste noapte se regăsesc pe o plajă largă de variante, cele mai importante fiind: scări de bloc – 19 %, adăposturi improvizate – 18 %, găzduiţi periodic de cunoştinţe – 12 %, gări – 9 %, parcuri – 8 %. De menţionat faptul că există o dinamică a schimbării locului de adăpostire, şi o aceeaşi persoană poate apela la mai multe variante în decursul unui an. Principalele surse financiare sunt reprezentate de venitul ocazional (muncă fără forme legale, „la negru”), cerşit – 12 %, pensie – 9 %. Sunt persoane care declară că nu au nici o sursă de venit – 13 %, iar 2 % dintre subiecţi (16 cazuri din 1054) au declarat că sunt angajate legal şi au un salariu lunar. Un alt aspect deosebit de important pentru politica de reinserţie socială este nivelul de şcolarizare. Astfel, 37 % dintre subiecţi au studii gimnaziale şi acelaşi procent îl regăsim şi pentru cei cu studii medii. De asemenea constatăm că 50 % dintre persoanele care alcătuiesc lotul studiat sunt calificate profesional. Factori determinanţi ai excluziunii sociale Vom prezenta ca o concluzie, complexul cauzal care este implicat în generarea şi menţinerea acestui fenomen social în Bucureşti, având certitudinea că are o anumită reprezentativitate şi pentru restul ţării. Aceste cauze au reieşit din declaraţiile persoanelor intervievate şi au fost ierarhizate în funcţie de importanţa lor.

10

Conflictele familiale -29%. Tensionarea climatului familial poate determina apariţia unor conflicte majore între parteneri conjugali, părinţi şi copii, între fraţi, rude etc. - determinate de lipsa de venituri, uneori amplificate de consumul de alcool sau de problemele psihice ale unora din membrii familiei, provoacă alungarea, părăsirea locuinţei sau chiar abandonul familial din partea unui partener conjugal.  Divorţul – 15% - este una din principalele cauze care a

determinat pierderea locuinţei, bărbaţii fiind cei ce sunt aproape întotdeauna evacuaţi din locuinţă. La puţin timp după evacuare (perioadă în care consuma resursele pe care le mai au), unii dintre ei nu reuşesc să menţină un echilibru socioeconomic, şi sfârşesc prin a se „adapta” vieţii în stradă.  Au existat persoane care au recurs la vânzarea locuinţei -12 %

- pentru a-şi cumpăra una mai ieftin de întreţinut, pentru a se muta în mediul rural, pentru a se muta cu o rudă, pentru a începe o afacere etc., iar după ce sunt cheltuiţi banii (înainte de a fi cumpărata o altă locuinţă mai modestă), ajung în stradă. Aceste persoane provin de regulă din rândul celor cu venituri foarte modeste (îşi vând casa din cauza sărăciei) sau au girat cu locuinţele împrumuturi pentru afacerile lor sau ale altor persoane şi împrumuturile nu au fost achitate.  Imposibilitatea de a plăti chiria – 8% -sau cheltuielile de

întreţinere a determinat acumularea unor datorii mari, care au avut ca rezultat evacuarea locatarului sau rezilierea contractului de chiriaş (pentru cei ce locuiau cu chirie la stat).  Unele persoane au dorit să-şi vândă locuinţa, dar au fost

escrocate – 7% -, şi nu au primit nici un ban. Situaţiile în care sau petrecut aceste escrocherii sunt diverse (obligarea de a semna acte fără a primi bani, vânzarea prin firme imobiliarefantomă, subevaluarea sau înşelarea, în special a bătrânilor cu o putere mai redusă de discernământ).  Detenţia- 4% - provoacă în multe cazuri divorţ, sau duce la

imposibilitatea plăţii chiriei şi a cheltuielilor de întreţinere sau pierderea locului de muncă. După ce îşi ispăşesc pedeapsa, aceste persoane se întorc în comunitate, dar fiind lipsite de resurse (externe şi interne, de multe ori), sunt nevoite sa aleagă strada.  Dintre tinerii care au părăsit fostele Case de Copii -4% - , unii

sunt respinşi de familia de origine sau nu mai au nici o legătură cu aceasta. În această situaţie, pentru că nu-şi pot găsi uşor un 11

loc de muncă şi o locuinţă cu chirie mică, ajung să îngroaşe numărul celor care rătăcesc pe străzi..  Pierderea locului de muncă – 3% - duce la reducerea sau

absenţa totală a veniturilor, ceea ce determină imposibilitatea de a plăti cheltuielile de întreţinere a locuinţei, de a plăti o chirie, de asemenea determină apariţia sau acutizarea conflictelor familiale. Se pare că pierderea slujbei are ca finalitate, în multe cazuri, pierderea locuinţei. Aceste cauze, deşi sunt înregistrate separat, nu acţionează singular ci sunt intercorelate. Astfel, ele se întreţin reciproc, apărând în marea majoritate a situaţiilor două - trei cauze care acţionează împreună. În această analiză am menţionat, ca şi cauză determinantă, pe cea care în percepţia persoanei respective a declanşat procesul de degradare socială. De exemplu, pierderea locului de muncă duce la lipsa de resurse financiare, conflicte familiale, divorţ şi pierderea locuinţei; detenţia la rândul ei, provoacă divorţ sau imposibilitatea plăţii cheltuielilor locative, ceea ce duce la rezilierea contractului de închiriere. Din primele observaţii, putem concluziona că starea de PAFA este favorizată de două tipuri de factori: 1. externi, de mediu (pierderea slujbei, lipsa resurselor financiare pentru a plăti cheltuielile locative sau repararea imobilelor distruse, vânzarea locuinţei, faptul de a nu fi avut niciodată o locuinţă proprietate personală, condiţia de orfan sau abandonat…). 2. interni, de personalitate (indivizi ce pot fi uşor influenţaţi, persoane conflictuale sau “certate” cu legea, boală psihica). Înţelegerea mecanismului care duce la proliferarea fenomenului PAFA se bazează pe modul în care corelăm aceste două categorii de factori. Astfel, pe fondul unui context socio-economic defavorabil, caracterizat de scăderea continuă a nivelului de trai (şomaj, inflaţie, diminuarea resurselor de supravieţuire ale populaţiei, etc), este puternic afectat climatul familial şi sentimentul de securitate socială. Pierderea locului de muncă, cheltuielile prea mari pentru necesităţile locative, tinerii care nu îşi pot găsi un loc de muncă şi deci nu se pot desprinde de familia parentală pentru a începe o viaţă independentă, sunt surse majore de tensiuni intrafamiliale. Rezultatul este declanşarea unui proces de destructurare socială, în care o serie de indivizi îşi pierd pe rând statutul social (rolul de soţ, părinte, prieten, vecin), statutul profesional, ieşind în afara unui cadru relaţional cu rol de suport, autovalorizare şi motivare. Aici intervine rolul factorilor

12

interni, care afectează capacitatea de adaptare la dinamica acestor modificărilor sociale. Divorţurile, infracţiunile, escrocheriile imobiliare duc la creşterea numărului de persoane fără locuinţă. Odată ajunşi în stradă, aceşti indivizi se confruntă cu mari dificultăţi de reintegrare socială, deoarece lipsa unei locuinţe şi a unui act de identitate nu recomandă persoana pentru un loc de muncă (necesar pentru a-şi asigura subzistenţa). Mai mult decât atât, lipsa unui program de protecţie socială articulat, anulează practic şansele de absorbţie a acestei categorii de indivizi în structurile socioprofesionale ale comunităţii din care fac parte. 5.4. EVALUAREA CONDUITEI PSIHO-SOCIALE A PAFA Premise ale cercetării Din observaţiile zilnice făcute în cursul şedinţelor de consiliere a PAFA, am sesizat că există anumite diferenţe în modul lor de a se comporta cu cei din jur, de a se raporta la sine (modul cum se descriu, cum îşi percep nevoile, cum se raportează la trecut, prezent şi viitor). Am constatat, de asemenea, că există o specificitate a comportamentului atât în funcţie de perioada trăită în stradă, cât şi de vârsta subiectului. Plecând de la aceste observaţii mi-am propus să evaluez efectele pe care viaţa în stradă le are asupra conduitei psiho-sociale a PAFA şi dacă există corelaţie între vârstă şi modul lor obişnuit de a se comporta. Obiectivul acestei microcercetări este identificarea trăsăturilor caracteristice conduitei psiho-sociale a PAFA, apărute ca efect al vieţii în stradă. Ipoteza de la care pornim este că o perioadă de minim 4 ani petrecută în stradă (ca persoană fără adăpost) are ca efect apariţia unor aspecte specifice de conduită psiho-socială (tendinţa la autoizolare, imagine de sine negativă, urgenţa nevoilor prezente, consum de alcool, lipsa motivaţiei pentru schimbare, tendinţa la disimulare). Pentru a realiza acest lucru am identificat iniţial o serie de aspecte de conduită (variabile), întâlnite în mod frecvent la PAFA, urmând ca apoi să identific prezenţa sau absenţa acestor caracteristici la trei grupuri de PAFA, selectate după variabila „perioadă trăită în stradă” şi după variabila „vârstă”. Mi-am propus, pe de o parte, să compar grupurile între ele ca eşantioane independente şi pe de altă parte să identific corelaţia dintre perioada trăită în stradă şi restul variabilelor avute în vedere.

13

Caracteristicile respective au fost formulate şi extrase pe baza instrumentelor de lucru aplicate pe un număr de 90 de subiecţi în perioada 2004 – 2006. Lotul studiat Am cuprins în această cercetare 90 de subiecţi pe care i-am grupat în funcţie de criteriile „perioadă trăită în stradă” şi „vârstă” (vezi tabel nr. ). Aceştia sunt persoane adulte fără adăpost aflate pe raza municipiului Bucureşti şi care în perioada 2004 -2006 au fost incluse într-un program de asistenţă psihologică. Atât intervalele de vârstă cât şi cele stabilite după perioada petrecută în stradă au la bază observaţii realizate în practica asistării psihologice a acestor subiecţi. Metode de investigare (de culegere a datelor) : Interviul semidirijat; observaţia; studiul de caz. Metode de prelucrare şi analiză a datelor:  Metode calitative: analiza de conţinut şi studiul de caz.  Metode cantitative: - testul de corelaţie Spearman, pentru date nonparametrice; - testele nonparametrice Mann-Whitney şi Wilcoxon pentru comparaţia între eşantioane independente. Variabile identificate 1. Perioada trăită în stradă. Din observaţiile pe care le-am facut asupra

PAFA care s-au prezentat la cabinetul psihologic, am constatat că există anumite diferenţe în modul lor de a se comporta, mai ales între cei cu perioade diferite de stat în stradă. Am constatat, de asemenea, că în primii 2 ani de stat în stradă modificările sunt mai puţin evidente. Pentru a putea identifica mai clar care sunt aspectele modificate şi cum se manifestă acestea, am împărţit lotul studiat în trei subgrupuri, după criteriul „perioada trăită în stradă”, luând ca interval de diferenţiere perioada de doi ani. Au rezultat trei subgrupuri: o lună – 2 ani ,între 2 ani şi 4 ani, între 4 ani şi 6 ani. 2. Imagine de sine. Acest aspect se referă la modul cum se percep şi se descriu PAFA, atunci când vorbesc despre sine. Am luat în calcul două variante de autoapreciere: imagine de sine bună, atunci când persoana vorbeşte despre sine în termeni pozitivi şi imagine de sine deteriorată, când persoana se descrie în termeni negativi, peiorativi.

14

3. Atribuirea responsabilităţii se referă la tendinţa care apare în

discursul persoanei de a considera că situaţia în care se află este efectul propriilor acţiuni sau este rezultatul acţiunilor altor persoane (rude apropiate, familie, partener, vecini, instituţii, etc.). Am identificat două asemenea tendinţe: atribuirea responsabilităţii unei/unor persoane din exterior şi autoculpabilizarea. Acest aspect are importanţă pentru procesul asistării psihologice, deoarece persoanele care consideră că alţii sunt responsabili pentru situaţia lor se mobilizează mai greu pentru diferite acţiuni, fiind mai degrabă preocupaţi de ideea de răzbunare şi de a aduce reproşuri celor din jur pentru situaţia în are se află. Persoanele care consideră că totul s-a petrecut din vina lor colaborează mai bine cu cei care oferă servicii, deoarece îşi asumă mai uşor responsabilitatea, atât a situaţiei prezente cât şi a celei viitoare. 4. Starea emoţională este un aspect care înregistrează modul cum îşi descriu PAFA trăirile emoţionale în momentul prezentării la cabinet. Am constata că există subiecţi care declară o stare emoţională bună, echilibrată, fără elemente de tensiune interioară şi persoane care prezintă în discurs elemente ce descriu o stare cu accente depresive şi/sau maniacale (lipsa vitalităţii, a interesului, incapacitatea de a se mobiliza, confuzie interioară, „silă” de viaţă, ruminaţie, agitaţie interioară). 5. Raportarea la viitor urmăreşte să scoată în evidenţă centrarea excesivă pe urgenţele zilei de azi cu ignorarea necesităţilor viitoare faţă de orientarea către acţiuni prezente pentru modificarea benefică a situaţiei viitoare (implicarea în acţiuni concrete gen refacerea actelor, căutarea unui loc de muncă, etc.). 6. Tematica în comunicare are în vedere conţinutul discursului persoanei asistate în legătură cu nevoile evocate. Astfel, la limită, pot fi întâlnite două situaţii mai frecvente: preocuparea predilectă pentru satisfacerea nevoilor de bază (hrană, haine, adăpost, medicamente) şi evocarea altor necesităţi (de a face parte dintr-un grup, de a fi ascultat, de a se simţi util, de a oferi ceva celor din jur). 7. Apartenenţa la un grup. Acest indicator oferă informaţii despre gradul de izolare socială al persoanei, cu două ipostaze: există un grup de apartenenţă, pe care îl frecventează sau persoana trăieşte izolată. 8. Probleme relaţionale declarate. Din discuţiile cu aceste persoane am constat că multe se consideră persoane dificile în relaţie, acesta fiind uneori motivul conflictelor familiale sau pentru care nu îndrăznesc să ceară ajutor rudelor. Am luat în calcul două posibilităţi: persoana declară că majoritatea relaţiilor sale sunt sau au fost conflictuale (s-a certat cu „toată lumea”) şi situaţia când persoana consideră că se relaţionează obişnuit, normal.

15

9. Consumul de alcool. Acest aspect are o importanţă aparte, deoarece

pentru o mare parte a populaţiei de PAFA consumul excesiv de alcool este unul dintre principalele motive ale dependenţei de stradă. Considerăm că este util pentru intervenţia psihologică să cunoaştem cum evoluează acest comportament odată cu trecerea timpului petrecut în stradă. Am avut în vedere trei variante: absenţa consumului de alcool, consum ocazional (o bere, un pahar de vin la 2-3 zile) şi consum zilnic, în cantităţi variabile (dependenţă). 10. Ideaţia suicidară. Există printre oamenii străzii cazuri de persoane care susţin că au încercat să se sinucidă, precum şi persoane care au declarat că le-a trecut prin minte acest gând. În ce măsură acest aspect este legat de perioada de timp petrecută în stradă urmează să evaluăm prin acest studiu. Avem, deci, două posibilităţi: persoana afirmă că a avut idei suicidare sau declară că niciodată nu s-a gândit la aşa ceva. 11. Dizabilităţile fizice. Viaţa în stradă nu înseamnă numai absenţa unui adăpost stabil, suferinţe legate de foame, frig şi boli ci oferă şi cadrul unor evenimente dramatice, care au ca rezultat final invalidarea fizică a persoanei: agresiuni fizice extrem de violente, accidente rutiere grave care nu sunt urmate de spitalizare, accidente provocate de consumul de alcool, degerături ale membrelor urmate de necroze, plăgi suprainfectate netratate care necesită amputarea unui membru. Multe dintre persoanele care supravieţuiesc de mai multă vreme în stradă prezintă disabilităţi ale membrelor superioare şi inferioare, sau afecţiuni ale vederii, auzului etc. Prin evaluarea acestui aspect am urmărit să identificăm în ce măsură o perioadă mai lungă de stat în stradă se asociază cu apariţia acestor afecţiuni. 12. Apelul la alte servicii sociale. Acest aspect ne oferă o perspectivă asupra gradului de izolare socială şi de degradare psihologică a persoanei. De regulă, persoanele foarte izolate nu mai cer ajutorul, fiind rupţi de viaţa socială şi lipsiţi de informaţii legate de serviciile existente. În acest caz, am avut tot două variante de clasare a informaţiei: persoana este / a fost beneficiara mai multor programe de asistenţă socială sau este la primul program de acest fel. 13. Acuze formulate. În momentul în care am cerut persoanelor asistate să formuleze principalele probleme de ordin psihologic asupra cărora să ne concentrăm, am constatat că acestea se concentrau pe trei direcţii: teama de viitor (că nu va reuşi să-şi rezolve situaţia socială şi că se va degrada mai tare), obsesia trecutului (cu referire la imaginea socială, la bunăstarea economică avută) şi suferinţa pierderii (familie, colegi de muncă, prieteni, vecini etc.). 14. Motivaţia de a schimba ceva în viaţa sa. Este vorba despre ceea ce declară persoana asistată în legătură cu dorinţa de a se implica activ întrun proiect individualizat de intervenţie socială. Avem două situaţii: 16

persoana este dispusă să colaboreze cu lucrătorul social şi persoana consideră că nu se mai poate/nu se mai „merită” să faci ceva pentru schimbarea situaţiei. 15. Tendinţa către disimulare. Acest aspect scoate în evidenţă tendinţa persoanei de a prezenta o realitatea personală modificată (oferă informaţii incomplete sau false în legătură cu identitatea sa, îşi neagă unele nevoi evidente, prezintă o poveste de viaţă „cosmetizată”. Din experienţa de lucru cu aceste persoane am constatat că uneori acest lucru se produce în mod conştient (persoana doreşte să impresioneze în speranţa unui ajutor mai consistent sau vrea să ascundă anumite elemente de teamă că nu va mai fi ajutată), alteori este vorba despre o „mască socială” cu rol de mecanism de apărare care pur şi simplu s-a suprapus peste identitatea personală asimilând-o. Şi în acest caz am luat în calcul două alternative: prezenta tendinţei de a disimula şi absenţa acestui comportament. Prezentarea şi interpretarea datelor obţinute Perioada trăită în stradă şi conduita psiho-socială În funcţie de criteriul „perioadă trăită în stradă” (pts), am repartizat subiecţii în trei subgrupuri de câte 30 de persoane, după cum urmează: - grupul 0 cuprinde subiecţi cu perioada trăită în stradă între o lună şi 2 ani, - grupul 1 cuprinde subiecţi cu perioada trăită în stradă între 2 ani şi 4 ani, - grupul 2 cuprinde subiecţi cu perioada trăită în stradă între 4 ani şi 6 ani. În urma aplicării testului Spearman pentru date nonparametrice am constata că există corelaţii statistic semnificative între perioada trăită în stradă (pts) şi o serie de variabile. Astfel, persoanele care supravieţuiesc de mai mult de 4 ani în stradă prezintă câteva trăsături specifice de conduită psiho-socială. Tabel nr. 1 Nr. Variabile crt. 1 2 3 4

Imagine de sine (ims) Stare emoţională (stem) Raportare la viitor (rlv) Apartenenţa la grup (alg)

Valoarea coeficientului corelaţie .286 .272 .363 .233

Valoarea de pragului de semnificaţie .006 .009 .000 .028 17

5 6 7 8 9

Consum de alcool (codal) Apel la alte servicii sociale (apass) Acuze formulate (acuze) Motivaţia pentru schimbare (motiv) Tendinţa la disimulare (disim)

.313 .356

.003 .001

.286 .282

.007 .000

.260

.013

 Tps – ims. Constatăm că după 4 ani petrecuţi în stradă ca persoană

fără adăpost încep să apară modificări ale modului în care aceşti subiecţi se percep, se descriu şi vorbesc despre sine. Este vorba despre o imagine de sine prezentată în termeni negativi, peiorativi. Acest aspect este susţinut şi de observaţiile făcute în timpul şedinţelor de consiliere psihologică („sunt un gunoi”, „o epavă”, „nu mai merit nimic”, „sunt vai de capul meu”) şi se poate explica prin efectul eşecurilor repetate în încercările de redresare socială şi al modalităţii în care persoanele respective sunt percepute şi tratate de către cei din jur (rude, cunoştinţe, membrii ai comunităţii locale). În prima perioadă (imediat ce rămâne fără adăpost), persoana în cauză nu se consideră un „om al străzii”, ci se simte victima unui „accident social” din care se zbate să iasă. Valorile la care se raportează sunt în continuare cele ale lumii din care tocmai a fost „gonit”. Cu alte cuvinte, aceste persoane îşi doresc în continuare un cămin, un cerc de prieteni, o sursă sigură de venit şi au încredere că resursele interne pe care le au îi vor ajuta să iasă din situaţia. Majoritatea celor intervievaţi afirmă atunci când se referă la această perioadă că nici o clipă nu şi-au imaginat că vor ajunge în situaţia în care sunt (cu referire mai ales la starea de degradare fizică şi psihică) şi că erau siguri că pot trece peste acest impas (nu ştiau cum dar îşi imaginau că este o „chestiune de timp”). Din păcate, posibilităţile reduse de reinserţie socioprofesională pe care le oferă societatea noastră a făcut ca majoritatea încercărilor de redresare să se soldeze cu eşecuri. Pe măsură ce timpul a trecut, încrederea în sine a început să se erodeze şi persoana respectivă a început să aibă o percepţie de sine prin prisma condiţiei de PAFA (cu care ajunge să se identifice în timp).  Tps - stem. În acest caz discutăm despre modul în care îşi descriu subiecţii starea emoţională în care se află începând cu prima întâlnire cu psihologul şi continuând cu şedinţele de consiliere individuală (este vorba de prevalenţa unei stări şi nu despre un „platou” emoţional). Din datele obţinute se poate constata că persoanele care trăiesc de peste 4 ani în stradă au tendinţa de a se considera mai puţin tensionaţi interior, mai liniştiţi. Acest rezultat exprimă de fapt o expresie a

18

modului în care subiecţii respectivi s-au adaptat la condiţiile de viaţă în stradă. Imediat după ce-şi pierd locuinţa sau dreptul la locuire, cele mai multe persoane (indiferent de vârstă) sunt într-o perioadă de criză, de nelinişte şi căutări furibunde pentru a găsi o soluţie la problema cu care se confruntă. Am observat o anumită agitaţie psihocomportamentală, o atitudine agresivă faţă de cei din jur (alte persoane fără adăpost, lucrători sociali, funcţionari publici, rude). Aceste aspecte alternează adesea cu momente de disperare, de atitudine depresivă. Ruminaţiile raportate la cauzele care i-au adus în stradă sunt foarte des menţionate şi au un efect consumptiv în plan energetic. Persoanele respective nu vor să accepte realitatea şi caută să identifice surse de venit care să le asigure măcar supravieţuirea decentă (hrana zilnică, haine, baie). Acest lucru este însă foarte dificil (adesea nu se realizează) şi cu trecerea timpului creşte neîncrederea (aspect abordat mai sus) în capacităţile proprii şi slăbeşte intensitatea energiei psihice investită în planurile de viitor care s-au dovedit a fi nerealizabile. În final renunţă la a-şi mai imagina căi de ieşire şi se resemnează cu situaţia. Este vorba despre o adaptare patologică, un mecanism de protecţie în faţa suferinţei zilnice: persoana refuză să se mai gândească la cauzele care l-au adus în stradă şi să caute soluţii, încercând să ajungă la un echilibru între nevoile lor şi ofertele mediului socio-economic în care trăiesc. În final se stabilizează emoţional într-un stadiu de detaşare, de linişte interioară dar care nu este efectul unei stări de mulţumire sau împlinire personală, ci rezultatul dureros al resemnării cu situaţia. Speranţele de redresare sunt din ce în ce mai vagi, viaţa este acceptată aşa cum este, scade capacitatea de vibraţie emoţională şi odată cu aceasta şi suferinţa. De exemplu, se întâmplă adeseori ca lucrătorii sociali stradali să întâlnească PAFA aflate de mai mulţi ani în stradă şi să încerce să le orienteze spre serviciile existente. În mod surprinzător, acestea refuză ajutorul declarând că le este bine aşa cum trăiesc acum. Au ajuns după mulţi ani la un echilibru cu sine şi cu ceilalţi (comunitatea unde trăiesc) pe care nu vor să-l mai perturbe.  Pts – rlv. Raportarea la viitor urmăreşte să scoată în evidenţă centrarea excesivă pe urgenţele zilei de azi cu ignorarea necesităţilor viitoare faţă de orientarea către acţiuni prezente pentru modificarea benefică a situaţiei viitoare (implicarea în acţiuni concrete gen refacerea actelor, căutarea unui loc de muncă, etc.). Putem constata că după o perioadă de 4 ani de supravieţuire în stradă, PAFA sunt preocupaţi în special de satisfacerea urgenţelor zilei de azi. Acest lucru este expresia adaptării nevoilor la cerinţele supravieţuirii în condiţiile de excludere socială. 19

Dacă în prima perioadă (1-2 ani) persoanele sunt mult mai dispuse să se implice în acţiuni de redresare socială (colaborând când este cazul la realizarea unui proiect individualizat de reinserţie socioprofesională), după 4 ani sunt mai interesaţi să obţină ceva care să le satisfacă o nevoie concretă, acută. Sunt mult mai puţin dispuşi să conlucreze la realizarea unui plan de acţiuni care să aibă ca obiectiv final redresarea lor socială. Nu mai cred în posibilitatea unei rezolvări benefice a situaţiei actuale, aspect care este susţinut şi de stagnarea emoţională şi degradarea percepţiei de sine, discutate mai sus.  Pts – alg. În cazul persoanelor adulte fără adăpost, apartenenţa la un grup social este de natură să reflecte mai degrabă cantitatea relaţiilor sociale avute, decât calitatea acestora. Astfel, dacă imediat după pierderea locuinţei, persoanele au abilităţile de contact uman „intacte”, această capacitate slăbeşte pe măsura timpului petrecut în stradă. După câţiva ani, tendinţa este de autoizolare, uenele persoane evitând în mod deliberat contactele sociale. Neîncrederea în sine este transferată şi asupra celor din jur. Sunt şi cazuri când două-trei PAFA se adăpostesc împreună (mai ales iarna) sau caută împreună surse de venit (materiale refolosibile). De obicei, acestea sunt „tovărăşii” de conjunctură, nu sunt de durată şi sunt realizate după criteriul „interes de supravieţuire”. Din observaţiile făcute în practica asistării acestei categorii de persoane am constatat că cele mai izolate prezintă pierderi de memorie, stări depresive, incapacitatea de a se exprima coerent.  Pts – codal. Deşi consumul de alcool este evaluat iniţial din declaraţiile subiectului, este uşor de urmărit în comportamentul acestuia cu ocazia întâlnirilor de consiliere individuală (observaţiile fiind făcute în fişa de protocol a şedinţei). Constatăm că există o corelaţie semnificativă statistic între perioada trăită în stradă ca persoană fără adăpost şi consumul de alcool în sensul creşterii acestuia din urmă odată cu trecerea timpului. Consumul de alcool se pare că este calea cea mai facilă de a evada din realitatea dureroasă a condiţiei sociale de „om al străzii”. Pe fondul eşecurilor în încercările de redresare socială, acest comportament îşi aduce aportul la ruinarea interioară a individului, la degradarea imaginii de sine şi autoizolare. De asemenea, este răspunzător şi pentru degradarea fizică şi numeroasele afecţiuni somatice (în special digestive), fiind unul dintre motivele pentru care aceste persoane sunt marginalizate de membrii comunităţii locale. În general, toată lumea este de acord că o persoană care miroase puternic a alcool a nespălat şi umblă neîngrijit pe străzi, nu merită compasiune. Consumul de alcool este unul dintre obstacolele majore în munca de reinserţie socială a acestei categorii sociale vulnerabile. Din nefericire, asocierea imaginii PAFA cu consumul de alcool este un aspect 20

„natural” al acestei realităţi umane. Alcoolul cel mai ieftin, dar şi cel mai nociv („şoricioaică”, „genocid”, „adio mamă”), avut permanent la îndemână în „celulare” (sticluţe de 200 de ml de plastic, ţinute la piept) îi rup pur şi simplu de realitate, facându-i incapabili să conştientizeze o stare de urgenţă medicală sau expunându-i la accidente grave.  Pts – apass. Am introdus această variabilă deoarece am observat că spre deosebire de persoanele care se află de puţină vreme în stradă, cei care supravieţuiesc în acest context social de o perioadă mai lungă de timp apelează la mai multe instituţii sociale pentru a-şi satisface necesităţile (organizaţii nonguvernamentale, organizaţii caritabile religioase, servicii de stat). Acest aspect poate fi explicat din două perspective care se completează reciproc. În primul rând este o realitate faptul că persoanele de puţin timp fără locuinţă nu cunosc, nu au informaţiile necesare despre serviciile de protecţie socială existente (unde sunt localizate, ce oferă şi în ce condiţii).Fiind mai degrabă orientate către găsirea unei soluţii rapide pentru ieşirea din criză (de exemplu, un loc de muncă), aceste persoane sunt mai puţin sau deloc interesate de aceste servicii sociomedicale. Acest lucru se întâmplă doar într-o primă fază, deoarece pe măsură ce timpul trece şi eventualele resurse financiare dispar, persoanele în cauză se văd nevoite să apeleze la serviciile respective, pentru a putea supravieţui. Dintr-un alt unghi de vedere, „noii veniţi” în stradă refuză să-şi asocieze imaginea de sine cu aceea a unei persoane dependente de ajutor extern, cu a unui „cerşetor” care trăieşte cu ce primeşte de la societate. Pe măsura trecerii timpului, odată cu deprecierea imaginii de sine aceste persoane devin tot mai dispuse să apeleze la sprijin şi servicii diverse (adăpost, cantină socială, farmacie caritabilă, biserică) şi să renunţe treptat la orice speranţă de a redeveni cine/ce a fost odată.  Pts – acuze. Acuzele formulate de PAFA pot fi grupate astfel: teama de viitor (că nu va reuşi să-şi rezolve situaţia socială şi că se va degrada mai tare), obsesia trecutului (cu referire la imaginea socială, la bunăstarea economică avută) şi suferinţa pierderii (familie, colegi de serviciu, prieteni, cunoştinţe etc.). Rezultatele obţinute ne permit să susţinem că după o perioadă mai lungă de stat în stradă (minim 4 ani) sunt mult mai centrate pe imaginea lor socială din trecut. Acest lucru poate fi interpretat ca fiind rezultatul renunţării la a mai aştepta ceva pozitiv de la viitor. Odată cu renunţarea la planurile de redresare socială, dispare şi teama că acestea nu se vor realiza. Pe de altă parte, detaşarea emoţională care se instalează cu timpul (abordată mai sus) îi protejează acum de suferinţa pierderilor relaţionale. Ca rezultat, după mai mulţi ani de supravieţuire în stradă, PAFA au tendinţa de a se 21

focaliza în discuţii pe imaginea socială avută cândva (mai ales status socio-profesional). Aceasta se pare că este ultima „redută” în calea degradării imaginii de sine. Această ancorare în „cine am fost EU odată” pare a avea rolul de menţinere a unui echilibru interior printr-o contrabalansare a pierderilor suferite. Persoana are nevoie să nu uite cine a fost, ca un ultim fir care îl leagă de trecutul său (din ce în ce mai înnegurat şi confuz) şi care îl ajută să păstreze în suflet amprenta identităţii sociale pierdute.  Tps-motiv. Se poate constata că există o corelaţie între intervalul de timp petrecut în stradă şi motivaţia de a schimba ceva, în sensul scăderii acesteia din urmă. Acest aspect se exprimă prin faptul că persoana în cauză consideră că nu mai există nici o cale de ieşire din situaţie, chiar că nu merită să întreprindă ceva în sensul modificării sitaţiei actuale. În mod concret, persoana refuză să se implice în acţiuni care ar putea fi un prim pas pentru redresarea sa socială (refacerea actelor de identitate, internarea în spital pentru probleme medicale cronice, recuperarea unor adeverinţe de muncă pentru refacerea carnetului de muncă, întocmirea dosarului pentru pensionare, reluarea relaţiilor cu rudele apropiate). Această devitalizare sau chiar absenţa motivaţiei de a acţiona este susţinută şi de lipsa încrederii în sine şi ceilalţi, cu detaşarea emoţională şi cu obsesia trecutului. Am constatat că persoanele aflate de puţină vreme în stradă (1-2 ani) insistă să fie sprijinite pentru a găsi o soluţie la situaţia de criză în care se află (în special, locuri de muncă şi adăpostire), pe când cei care supravieţuiesc în stradă de mai mulţi ani se limitează să solicite sprijin material (haine, hrană, medicamente).  Tps-disim. Tendinţa de a disimula (de a prezenta deformat realitatea personală) corelează cu perioada de timp trăită în stradă, în sensul prezenţei acesteia la grupul de PAFA rămaşi fără locuinţă de minim 4 ani. Astfel, am observat în practica asistării acestor persoane că adesea prezintă date incomplete, deformate, chiar false, atunci când sunt întrebaţi despre cauzele care i-au adus în stradă, despre istoria relaţiilor de familie sau traiectul profesional. Am constatat, de asemenea, că acest aspect se atenuează odată ce persoana în cauză capătă încredere în psiholog şi prezenţa sa la cabinetul de consiliere psihologică devine o obişnuinţă. Nevoia de a-şi ascunde adevărata identitate sau de a o „dizolva” într-una iluzorie este o altă formă de a evada din realitate, de a fugi de trecutul dureros. Persoana căreia îi dezvăluie povestea sa de viaţă nu-l cunoaşte pe cel „adevărat” şi astfel nu-l poate „judeca” şi „învinovăţi”. Ar avea acces la un personaj, eventual demn de milă, o victimă a contextului socio-economic, care poate inspira compasiune. Această tendinţă de a disimula exprimă, de asemenea, o „subţiere” a zonei de contact dintre imaginea socială a 22

persoanei (aşa cum o prezintă ea) şi imaginea de sine (subiectivitatea profundă a lumii sale interne). La limită unele dintre aceste persoane ajung să nu mai conştientizeze nevoi vitale, cum ar fi îngrijirea sănătăţii şi ignoră sugestiile şi recomandările medicale.  B. Aplicând testele nonparametrice Mann-Whitney şi Wilcoxon pentru comparaţia între eşantioane independente, în cazul celor trei subgrupuri ( o lună - 2 ani, 2 an - 4 ani, 4 ani - 6 ani) am obţinut următoarele rezultate, care sunt prezentate în tabelul de mai jos. Tabel nr. 2 Comparaţie între

Valoarea Variabile care au suferit pragului de modificări semnificaţie Grupurile 0 – Acuze formulate (acuze) .000 1 Raportare la viitor (rlv) .047 Grupurile 1 - Apel la alte servicii sociale .055 2 (apass) Acuze formulate (acuze) .011 Imagine de sine (ims) .008 Stare emoţională (stem) .010 Raportare la viitor (rlv) .001 Apartenenţa la grup (alg) .025 Grupurile 0 - Consum de alcool (codal) .003 2 Apel la alte servicii sociale .001 (apass) Acuze formulate (acuze) .001 Motivaţia pentru schimbare .000 (motiv) Tendinţa la disimulare (disim) .016 •

Comparând grupul 0 (o lună-2 ani) cu grupul 1 (între 2 ani şi 4 ani) am constatat că există o singură modificare statistic semnificativă în ceea ce priveşte acuzele formulate în cursul şedinţelor de consiliere psihologică individuală. Astfel în primii 2 ani PAFA asistaţi psihologic formulează mult mai frecvent ca problemă principală „teama de viitor” (legată de incapacitatea de a-şi imagina o rezolvare optimă a stării de criză în care se află). După această perioadă apare mult mai des exprimată suferinţa pierderilor de ordin emoţional şi relaţional (familie, prieteni, colegi, cunoştinţe). Există o trecere de la focalizarea excesivă pe găsirea unei soluţii, dublată de teama unui

23

nou eşec, la o stare de contemplare dramatică a situaţiei. În această perioadă persoana resimte cel mai puternic aceste pierderi care, anterior, i-au umplut de sens viaţa emoţională. Lipsit de alte surse de încărcare afectivă pozitivă, amintirile (până atunci ignorare, dată fiind urgenţa ieşirii din situaţie) revin cu o forţă de „recul”, dominând universul interior al persoanei. • În privinţa modificărilor obţinute în urma comparaţiei dintre grupul 1 (între 2 ani şi 4 ani) şi grupul 2 (între 4 ani şi 6 ani) constatăm că acestea sunt: raportarea la viitor (rlv), acuze formulate (acuze) şi apelul la alte servicii sociale (apass). Astfel persoanele aflate de 2 până la 4 ani în stradă încă mai sunt orientate spre implicarea în acţiuni concrete, în timp ce cei aflaţi de mai mult de 4 ani sunt deja focalizaţi către urgenţa zilei de azi. Constatăm, de asemenea, că şi problemele pe care le consideră importante pentru a fi abordate în şedinţele de consiliere diferă: de la suferinţa pierderilor relaţionale (specifică celor din grupul 1) se trece la obsesia identităţii sociale pierdute (aspect întâlnit la cei din grupul 2 şi comentat anterior). Un alt aspect care se modifică este apelul la cât mai multe servicii sociale, ceea ce susţine faptul că după 4 ani supravieţuirea zilnică este primordială pentru persoanele adulte fără adăpost. • Comparând între ele grupurile de subiecţi 0 şi 2, observăm modificările statistic semnificative vizează aceeaşi indicatori ca şi în cazul aplicării testului de corelaţie Spearman, pentru date nonparametrice, şi anume: imagine de sine (ims), stare emoţională (stem), raportare la viitor (rlv), apartenenţa la grup (alg), consum de alcool (codal), apel la alte servicii sociale (apass), acuze formulate (acuze), motivaţia pentru schimbare (motiv), tendinţa la disimulare (disim). În legătură cu rezultatele obţinute putem afirma că dacă procesul unor modificări în conduita psiho-socială a PAFA începe demarează după 1-2 ani de supravieţuire în stradă, ele continuă să avanseze încă o perioadă de aproximativ 2 ani, ca în final să îşi pună amprenta asupra individului, restructurându-i practic personalitatea. Vârsta subiecţilor şi conduita psiho-socială Aplicând testele nonparametrice Mann-Whitney şi Wilcoxon pentru comparaţia între eşantioane independente, în cazul celor trei subgrupuri alcătuite după criteriul „vârstă” am obţinut o serie de rezultate, care sunt expuse în tabelul nr. . Pentru o bună înţelegere a datelor prezentate, precizăm că: - grupul a cuprinde subiecţi cu vârstele cuprinse în intervalul 20 – 35 de ani, 24

- grupul b cuprinde subiecţi cu vârstele cuprinse în intervalul 36 şi 50

de ani, - grupul c cuprinde subiecţi cu vârstele cuprinse în intervalul 51 şi 65 de ani.

Tabel nr. 3 Comparaţie între

Variabile

Valoarea pragului de semnificaţie responsabilităţii .016

Grupurile a - Atribuirea b (res) Apartenenţa la un grup (alg) Grupurile b - Consum de alcool (codal) c Atribuirea vinei (loc) Grupurile a - Apartenenţa la un grup (alg) c Probleme relaţionale declarate (prel) Tendinţa la disimulare (disim)

.019 .029 .016 .000 .010 .016

 Rezultatele obţinute din comparaţia între datele care caracterizează

grupul a şi cele ale grupului b constatăm că modificările statistic semnificative se regăsesc la varabilele atribuirea responsabilităţii (res) şi apartenenţa la un grup (alg). Astfel, persoanele cu vârsta cuprinsă între 20 şi 35 de ani sunt mai tentate să-i considere pe cei din jur (în special rude şi/sau autorităţi publice) vinovaţi pentru situaţia socială în care se află, indiferent de perioada de când au ajuns în stradă. Acest lucru este argumentat şi de faptul că până la această vârstă, foarte mulţi dintre subiecţii respectivi nu au avut de fapt o locuinţă proprietate personală. Marea lor majoritate provin din fostele Case de copii sau din actualele Centre de plasament, din familii dezorganizate sau conflictuale, au fost crescuţi de bunici sau alte rude, departe de părinţi. Tinerii fără adăpost se consideră, în general, victime ale unei conjuncturi de întâmplări nefavorabile şi identifică sursa responsabilităţii în afara lor, în mediul social apropiat. Persoanele din grupul b (36 – 50 de ani) sunt mai degrabă dispuse să considere că măcar o parte din responsabilitatea „naufragiului” social în care se află le aparţine şi lor. Aceste aspecte sunt deosebit de importante pentru demersurile de asistare psiho-socială a acestei categorii sociale, adulţii fiind mult mai 25

dispuşi să colaboreze, să se implice în proiecte de reinserţie socială, să „repare” cumva greşelile din trecut. Tinerii PAFA plecând de la principiul că alţii sunt „vinovaţi” pentru situaţia lor, consideră în spiritul aceleiaşi logici că rezolvarea stării de criză în care se află este datoria şi responsabilitatea altor persoane (de obicei, lucrătorii sociali din organizaţii nonguvernamentale sau autorităţi publice locale). Constatăm, de asemenea că tinerii sunt mai gregari, majoritatea declarând că au prieteni, „tovarăşi” cu care se văd des sau se adăpostesc. Mulţi dintre ei se prezintă la cabinet doar în grup. Pentru aceşti subiecţi, apartenenţa la un grup poate fi o strategie de supravieţuire. Aici se adaugă şi experienţa de viaţă a tinerilor care provin din categoria „copiii străzii”, unde grupul (cu lider şi zonă de acţiune) este forma de organizare „naturală”.  În ceea ce priveşte comparaţia între grupul b şi grupul c, singurul aspect care apare modificat statistic este consumul de alcool (codal), care apare ca fiind mai crescut la PAFA peste 50 de ani. În realitate, am observat de-a lungul timpului că subiecţii din grupul b (36-51 de ani) au tendinţa de a ascunde, de a nega acest comportament şi nu-l recunosc nici atunci când este evident. De exemplu, la observaţia: „Constat că eşti ameţit şi miroşi a alcool!”, aceste persoane răspund: „Nu am băut nimic azi, am băut un pic aseară (de obicei „o bere” sau „o votcă”) şi azi-noapte nu am avut unde să dorm, am umblat toată noaptea pe străzi şi de aceea sunt obosit”. Persoanele din grupul c (51 – 65 de ani) recunosc mai uşor consumul de alcool aproape zilnic.  Comparând grupul a cu grupul c constatăm că există patru variabile care au suferit modificări statistic semnificative: atribuirea responsabilităţii (res), apartenenţa la un grup (alg), probleme relaţionale declarate (prel), tendinţa la disimulare (disim).Despre primele două caracteristici am discutat mai sus şi considerăm că interpretările făcute sunt valabile şi aici. Un al treilea indicator al conduitei psiho-sociale a PAFA care se comportă diferit în funcţie de vârstă este legat de problemele relaţionale declarate. Subiecţii cu vârste între 20 şi 35 de ani declară mult mai frecvent că se consideră persoane dificile în relaţiile cu cei din jur şi că au avut şi au adesea conflicte relaţionale. În măsura în care i se solicită, o asemenea persoană îşi poate aminti numeroase situaţii în care folosirea forţei fizice a fost soluţia aleasă pentru rezolvarea unei neînţelegeri. De asemenea şi modul lor de a comunica (tonul vocii, limbajul) este mult mai agresiv în comparaţie cu cel utilizat de PAFA mai vârstnice. Foarte adesea, subiecţii din grupul a, pe fondul asumării „nevinovăţiei” pentru situaţia în care se află, 26

provoacă adevărate crize în cabinet, reproşând profesioniştilor care-l asistă (asistent social, psiholog, medic, etc.) faptul că fac prea puţin sau nimic pentru a-l ajuta cu adevărat. Tendinţa către disimulare este un indicator al conduitei PAFA care se exprimă mai puternic la persoanele cu vârste peste 50 de ani, indiferent de perioada trăită în stradă. Acestea sunt mai predispuse să ofere informaţii deformate, false sau incomplete despre situaţia lor (în special date biografice). Considerăm că acest aspect de conduită este mai pregnant la PAFA vârstnice şi din cauza sentimentului puternic de jenă, ruşine pe care aceştia îl trăiesc datorită condiţiei lor sociale. În practica de zi cu zi am constatat că persoanele mai vârstnice trăiesc mai dramatic situaţia de persoană fără adăpost şi identitate socială. Imaginea a ceea ce au fost, amintirile legate de ce au avut contrastează puternic cu situaţia din prezent şi de aici nevoia de a evada, de a se ascunde cumva prin uitarea, ascunderea sau deformarea unor date relevante despre identitatea şi trecutul lor. Sunt numeroase şi situaţiile când aceste persoane refuză pur şi simplu să ofere detalii biografice despre ei, deşi acestea sunt necesare pentru preluarea lor în asistenţă psiho-socială. Se limitează la a solicita un ajutor material şi nu vor să se afle cine sunt cu adevărat. Am întâlnit situaţii când asemenea persoane au consimţit să ofere datele cerute, dar doar după ce au primit asigurarea că rudele sau copiii nu vor fi informaţi despre situaţia lor socială. În cazul tinerilor PAFA nu există o imagine de sine anterioară care să difere foarte mult de cea prezentă. Cum aminteam şi mai sus, majoritatea tinerilor fără adăpost provin din medii sociale puternic carenţate afectiv şi economic (Case de copii, Centre de plasament, familii dezorganizate, conflictuale, penitenciar). Astfel, pentru aceştia este mult mai uşor să accepte realitatea aşa cum este, să o reclame şi să ceară celor din jur să intervină pentru modificarea ei. În concluzie, dacă pentru PAFA peste 50 de ani este important să rămână cât mai mult în „umbra” trecutului lor, tinerii care supravieţuiesc în stradă se folosesc de condiţia lor socială pentru a fi sprijiniţi, uneori chiar exagerând, pentru a stimula responsabilitatea socială a celor din jur (lucrători sociali, autorităţi). Cu timpul aceştia dezvoltă o adevărată „mentalitate de asistat”, aspect de care ne vom ocupa într-un capitol anterior. Concluzii 1. Putem afirma pe baza rezultatelor obţinute prin aplicarea testului testul de corelaţie Spearman pentru date nonparametrice, că o perioadă mai lungă de 4 ani trăită în stradă ca persoană fără adăpost (conform definiţiei date, vezi pag. ...) afectează conduita psihosocială a persoanelor în cauză pe următoarele dimensiuni: 27

imagine de sine (.006), stare emoţională (.009), raportare la viitor (.000), apartenenţa la grup (.028), consum de alcool (.003), apel la mai multe servicii sociale (.001), acuze formulate (.007), motivaţia pentru schimbare (.000), tendinţa la disimulare (.013). 2. Comparând între ele cele trei eşantioane de subiecţi alcătuite după

criteriul „perioadă trăită în stradă” (grupul 0 – o lună-2 ani; grupul 1 – între 2 ani şi 4 ani; grupul 2 – între 4 ani şi 6 ani) prin utilizarea testelor nonparametrice Mann-Whitney şi Wilcoxon am constatat că rezultatele obişnuite prin aplicarea testului Spearman se menţin. Astfel, comparând între ele grupul 0 şi grupul 2 am obţinut modificări statistic semnificative la aceeaşi indicatori psiho-comportamentali: imagine de sine (.008), stare emoţională (.010), raportare la viitor (.001), apartenenţa la grup (.025), consum de alcool (.003), apel la alte servicii sociale (.001), acuze formulate (.001), motivaţia pentru schimbare (.000), tendinţa la disimulare (.016). 3. În privinţa diferenţelor datorate criteriului „vârstă” rezultatele

obţinute prin aplicarea testelor nonparametrice Mann-Whitney şi Wilcoxon, pentru comparaţie între eşantioane independente scot în evidenţă faptul că subiecţii din grupul a (20 – 35 de ani) atribuie responsabilitatea condiţiei lor sociale celor din jur (în special rude şi autorităţi publice) şi sunt mai gregari decât subiecţii din grupul b (între 36 şi 50 de ani). Aceste aspecte sunt valabile şi pentru comparaţia cu grupul c (între 51 şi 65 de ani), în plus tinerii apar ca fiind mai conflictuali în relaţie iar PAFA mai în vârstă au o tendinţă mai mare de a disimula. Între grupul b şi grupul c singura diferenţă statistic semnificativă se referă la consumul de alcool, care pare să crească în cazul subiecţilor din grupul c (conform declaraţiilor acestora). Aceste informaţii sunt extrem de utile în procesul asistării psiho-sociale diferenţiate persoanelor adulte fără adăpost cu vârste diferite. 4. Există o serie de variabile care nu corelează statistic semnificativ

cu perioada trăită în stradă, şi anume: atribuirea responsabilităţii pentru situaţia în care se află (dimensiune specifică tinerilor PAFA indiferent de perioada trăită în stradă), tematica în comunicare, ideaţia suicidară şi prezenţa unor dizabilităţi fizice. Putem afirma pe baza rezultatelor obţinute prin aplicarea testului Spearman că supravieţuirea în stradă ca persoană fără adăpost (între 4 şi 6 ani) nu afectează statistic semnificativ conduita psihosocială a PAFA sub aspectul atribuirii responsabilităţii pentru situaţia 28

prezentă, temelor predilecte în comunicare (nevoia de sprijin material sau de suport social), prezenţei ideaţiei suicidare sau apariţiei unor dizabilităţi fizice. În concluzie, putem afirma că ipoteza de cercetare se confirmă prin faptul că o serie de indicatori ai conduitei psiho-sociale a PAFA imagine de sine (.006), stare emoţională (.009), raportare la viitor (.000), apartenenţa la grup (.028), consum de alcool (.003), apel la mai multe servicii sociale (.001), acuze formulate (.007), motivaţia pentru schimbare (.000), tendinţa la disimulare (.013) - se modifică statistic semnificativ ca rezulat al supravieţuirii în stradă ca persoană fără adăpost.

5.5. REPREZENTAREA SOCIALA A PAFA Obiectiv Obiectivul acestei cercetări îl constituie investigarea reprezentării sociale a persoanei adulte fără adăpost pe populaţia oraşului Bucureşti. Aspectele urmărite sunt: dimensiunea cognitivă – ce ştim despre persoanele adulte fără adăpost; dimensiunea afectivă – ce sentimente îţi trezeşte întâlnirea cu aceste persoane; dimensiunea comportamentală – ce facem atunci când intrăm în contact cu ele. Aspectele psiho-sociale urmărite sunt de natură să evidenţieze modul în care omul obişnuit (membru al comunităţii) îşi reprezintă persoana adultă fără adăpost. Realizarea unui portret-robot al celor care dorm pe stradă, aşa cum se reflectă el în oglinda conştinţei comunităţii, poate fi un punct de plecare în evaluarea dimensiunii excluderii sociale a acestui grup de populaţie. Într-o altă ordine de idei, credem că identificarea eventualelor discrepanţelor (“mituri”) între realitatea din teren şi reprezentarea socială a oamenilor străzii, este utilă pentru studierea acestui fenomen social. Acest lucru îl vom realiza prin confruntarea datelor obţinute prin aplicarea chestionarului cu datele din studiul privind fenomenul persoanelor adulte fără adăpost din Bucureşti,. Preyentat mai sus. Sperăm că o mai bună cunoaştere a caracteristicilor acestui grup de populaţie poate, pe de o parte, să sprijine autorităţile locale să conceapă servicii sociale cât mai adecvate şi, pe de altă parte, poate stimula comunitatea locală să se implice în tratarea acestei “afecţiuni” sociale.

29

Metoda utilizata: ancheta pe bază de chestionar. Eşantion Eşantionul asupra căruia s-a realizat cercetarea a fost alcătuit din 652 de persoane din Bucureşti (în total au fost distribuite 700 de chestionare, dar număr de 48 nu au fost recuperate sau nu au putut fi utilizate datorită deficienţelor de completare). Compoziţia lotului investigat a fost următoarea: 352 persoane de sex feminin şi 350 persoane de sex masculin; 335 persoane cu studii medii şi 317 persoane cu studii superioare; 168 persoane cu vârste între 15 şi 19 de ani, 151 persoane cu vârste între 20 şi 35 de ani, 170 persoane cu vârste între 36 şi 50 de ani şi 163 persoane cu vârste peste 50 de ani. Se poate observa că am apelat la o eşantionare prin stratificare multiplă. Criteriile urmărite au fost: sex, vârstă şi nivel de şcolarizare. Pentru aplicarea chestionarelor au fost cooptaţi studenţi de la secţiile de Asistenţă socială (Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială) şi Psihologie (Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei), Universitatea din Bucureşti. Prezentarea rezultatelor Este foarte dificil de găsit un numitor comun, care să reunească într-un spaţiu comun de definire această categorie de populaţie. Aspectele legate de vârstă, sex, perioadă de stat în stradă, experienţa vieţii de familie, sănătate psihică, nivel educaţional, etc. sunt factori care fac dificilă realizarea unei imagini generale, unice despre persoana fără adăpost. Aceasta complexitate de factori are ecou şi în construcţia unei reprezentări sociale. Experienţa pe care fiecare dintre noi a avut-o sau o are cu o asemenea persoană, lucrurile pe care le auzim povestite de alţii pot conlucra la crearea unei imagini personale care poate fi fundamental diferită de altcuiva. De la informaţia că un “boschetar” căutând prin ghene de gunoi a descoperit un copilaş (de un an şi jumătate) abandonat şi i-a salvat viaţa la cele legate de posibile tâlhării sau crime comise de oameni ai străzii (în multe cazuri “vinovaţii” cei mai la îndemână) este o distanţă uriaşă, cu consecinţe diferite în planul percepţiei sociale. Vom încerca în cele ce urmează să creionăm un portret-robot al persoanei adulte fără adăpost, aşa cum şi-o reprezintă populaţia din Bucureşti. Vom urmării, pentru o mai bună sintetizare a informaţiei, cele trei dimensiuni: cognitivă, afectivă şi comportamentală. Persoanele adulte fără adăpost sunt identificabile, în primul rând, după aspectul fizic deplorabil: murdar, zdrenţăros, mizerabil, care miroase urât şi poartă îmbrăcăminte neîngrijită. În al doilea rând se evidenţiază comportamentul : cerşeşte, vagabondează, manâncă din 30

gunoaie, consumă alcool, fură, doarme pe unde apucă, este agresiv. În final, din punct devedere caracterial, o asemenea persoană este: leneşă, om de nimic, amărâtă, infectă, parazit social, necăjită. Cele mai importante cauze ale situaţiei lor sunt: provenienţa din Case de copii, evacuare pentru neplata întreţinerii, conflictele familiale şi detenţia. Totuşi contextul social (60,6%) este mai important decât vinovăţia personală (39,4%) în explicarea “eşecului” social al acestor persoane. Ca vârstă, în cea mai mare parte, sunt tineri (18 –19 ani) şi persoane în vârstă (peste 50 de ani), şi provin în egală măsură din Bucureşti (51%) şi din provincie (49%). Sentimentele trezite de oamenii străzii pot fi împărţite în două categorii: emoţia trăită în contact cu ei - milă sau teamă, şi ceea ce se consideră că trăiesc în plan afectiv aceşti oameni – nefericire, umilinţă, lipsa speranţei, disperare. Dintre cei chestionaţi 75% au declarat că s-ar implica activ în ajutorarea persoanelor adulte fără adăpost : 36% ar oferi alimente, bani sau haine, 23% ar suna salvarea sau la primărie, 9% ar sta de vorbă cu acestea şi 7% le-ar însoţi la o organizaţie umanitară pentru ajutor. Doar 10% au declarat că sunt de acord cu o atitudine ostilă: sa fie daţi jos din mijloacele de transport în comun (6%) şi să fie alungaţi din scările de bloc unde se adăpostesc (4%). Cei care consideră că nu este cazul să se implice însumează un procent de 15%. Primăria este instituţia cea mai abilitată să se ocupe de această problemă socială, aspect ce corelează cu importanţa unor măsuri concrete: adăposturi/locuinţe sociale, locuri de muncă, programe de calificare profesională şi de protecţie socială. Organizaţiile nonguvernamentale, comunitatea locală şi Biserica (aleasă pe ultimul loc!) ar trebui să se ocupe mai degrabă de sprijin material, financiar şi moral. Deci persoana adultă fără adăpost apare ca fiind “degradată” fizic, psihic şi social, îşi trăieşte dramatic soarta, stârneşte compasiune sau teamă, şi trebuie ajutată (în special material). “Oamenii străzii” între mit şi realitate Primul aspect de care ne vom ocupa este legat de “vizibilitatea” acestui fenomen social. Cu care “parte” a acestei problematici intră membrii unei comunităţi în contact? Din informaţiile furnizate de acest studiu, persoanele adulte fără adăpost prezintă o degradare pe mai multe dimensiuni (fizică, psihică, emoţională), sunt în mare parte foarte tinere (18-19 ani) sau în vârstă (peste 50 de ani), trăiesc din cerşit sau furat. Să ne oprim aici. Studiul pe care l-am realizat pe un număr de 1054 cazuri evidenţiază că cel puţin sub aspectul vârstei lucrurile nu stau deloc aşa. Intervalul de vârstă 31

predominant este cel între 30 şi 49 de ani (52%). De asemenea 56% dintre bărbaţii şi 35% dintre femei declară trăiesc din câştiguri ocazionale (diferite munci “la negru”), pensii, vânzări de materiale refolosibile şi foarte puţini din salariu. O primă explicaţie a acestui fapt poate fi că persoana fără adăpost care trăieşte de ceva vreme pe stradă, îşi acceptă condiţia. În consecinţă, ea devine “imună” afectiv la felul cum este privită de comunitate, devine “vizibilă”. Este cazul multor persoane în vârstă, care trăiesc în mare parte din cerşit, a persoanelor cu probleme psihice care au un aspect neîngrijit, a celor dependenţi de alcool care prin comportamentul lor “inoportunează” liniştea străzii. Acestui grup se alătură acei tineri, în mare parte foşti “copii ai străzii” care prin comportamentul lor (aflat de multe ori la limita infracţionalităţii) provoacă un sentiment de insecuritate. După părerea noastră aceştia sînt doar “vârful iceberg-ului” reprezentat de această populaţie. Se pare însă că o mare parte din totalul de oameni ai străzii nu sunt “vizibili”. Sunt în cea mai mare parte persoane tinere sau adulte, care din cauza condiţiiei sociale (lipsă adăpost, lipsă acte de identitate) nu se pot angaja. Reuşesc să supravieţuiască prestând diferite munci ocazionale sau recuperând şi vânzând diverse materiale (metale, sticle…). Preferă să se ascundă de ochii cunoscuţilor şi în mai multe cazuri cei apropiaţi (prieteni, uneori rude) nu cunosc situaţia lor socială. Se adăpostesc prin scări de blocuri (având grijă sa intre fără să fie observaţi de locatari), prin gări, adăposturi improvizate şi cei mai fericiţi sunt toleraţi de diverse persoane în schimbul unei sume de bani. Unii dintre ei sunt adevăraţi “specialişti” ai programelor umanitare derulate în Bucureşti şi merg acolo pentru a primi diverse ajutoare (mâncare, haine, medicamente..) sau pentru a face baie ; astfel îşi menţin o igienă vestimentară şi corporală satisfăcătoare. Reuşita lor în a se adapta acestui mod de viaţă este tocmai a nu se face “simţiţi” de comunitate, atât dintr-un reflex de demnitate personală cât şi pentru a se proteja de eventuale agresiuni. Cu privire la vârstă, ar mai putea fi un comentariu. Pentru persoana grăbită spre locul de muncă sau care merge la cumpărături ori să se plimbe în parc, contactul cu oamenii stăzii este de cele mai multe ori superficial. Poţi observa copii, tineri şi bătrâni, murdari, care cerşesc sau care “trag” din puga cu aurolac. Pentru un lucrător social însă, necesitatea cunoaşterii în profunzime a fenomenului justifică şi orientează tipul de intervenţie. Într-adevăr toate pot fi persoane fără adăpost. Însă între copiii străzii provenind din foste case de copii sau familii dezorganizate şi adulţii fără adăpost sunt diferenţe majore. Dacă în cazul primilor structurarea personalităţii s-a realizat în contextul vieţii din stradă, fără un

32

model familial de urmat, grupul adulţilor este format din persoane care în mare parte, au avut o familie, au o calificare profesională, au avut un loc de muncă, deci au făcut parte din societatea “normală”. Multe din acţiunile lor de acum se raportează la norme şi valori pe care le-au asimilate înainte de a ajunge în stradă. În general persoanele adulte fără adăpost (denumite peiorativ “boschetari”) trăiesc izolate, au un “traseu” propriu (locuri de unde îşi caută resurse), pe când copiii străzii (“aurolacii”) trăiesc în grupuri (bine ierarhizate), au “zone” de acţiune şi pot fi “în stare de orice” când un “boschetar” intră în zona lor de influenţă. Se pare că există un gen de ”concurenţă” pentru resursele de supravieţuire, care de multe ori se rezolvă prin violenţă. În plus, a început să apară din ce în ce mai des grupuri de tineri ai străzii – au între 20 zi 30 de ani, unii sînt foşti copii ai străzii, alţii sînt alungaţi din familii sau au ales singuri să plece din cauza conflictelor, au nivel educaţional scăzut, foarte rar au o calificare profesionala. Mulţi dintre ei sînt dependenţi de alcool, au un nivel de agresivitate ridicat şi trăiesc la limita infracţionalităţii. Am reliefat aspectele de mai sus, deoarece cuiva care nu este implicat în psiho-sociologia grupurilor defavorizate social îi va fi foarte dificil să facă aceste diferenţieri doar observând din mers ce se întâmplă pe stradă. Mai mult decât atât, este aproape imposibil să nu avem o experienţă cu un “om al străzii”. Cum cei mai vizibili sunt cei cărora nu le pasă de lume sau de imaginea lor, în multe situaţii experienţa întâlnirii este una neplăcută. În consecinţă, reprezentarea socială a acestui grup populaţional va fi tributară acestor experienţe. Datele din studiul privind indicatorii sociodemografici care definesc populaţia de persoane adulte fără adăpost din Bucureşti, scoate în evidenţă faptul că o mare parte a acestei populaţii nu este “vizibilă”. Imaginea “sumbră” pe care comunitatea o are despre ei este consecinţa experienţei cu partea cea mai “degradată” a acestei populaţii. Sperăm ca prin popularizarea datelor acestor studii să putem facilita o reprezentare adecvată asupra acestui fenomen social şi să stimulăm colaborarea între autorităţile publice, comunitea locală şi organizaţiile nonguvernamentale pentru diminuarea consecinţelor lui. 6. UN MODEL DE ASISTENŢĂ PSIHOLOGICĂ A PAFA Tipuri de servicii Dacă din perspectivă socială putem vorbi de oamenii străzii ca despre o categorie de persoane pe care o individualizăm sub aspectul unor nevoi şi drepturi (de exemplu, nevoia şi dreptul la un adăpost), din punct de 33

vedere al asistenţei psihologice, considerăm că demersul ar trebui făcut în sens opus, şi anume „extragerea” individului dintr-o imagine socială prin interesul acordat istoriei sale de viaţă şi particularităţii în care factorii de mai sus s-au combinat pe parcursul acesteia. Obiectivele majore ale asistenţei psihologice au în vedere construirea unei relaţii durabile cu beneficiarul, care să permită o comunicare sinceră, atenuarea efectelor pe care viaţa în stradă le are asupra personalităţii lor (neîncredere în sine şi în alţii, tonus moral scăzut, lipsa autostimei, etc.), motivarea şi responsabilizarea pentru viitor sau, în funcţie de caz, oferirea de suport emoţional necondiţionat. Necesitatea acestei intervenţii derivă din faptul că persoanele care locuiesc de mai multă vreme în stradă au o psihologie de supravieţuitor, fiind dominate, în general, de dorinţa de a găsi resurse pentru ziua de azi şi nu au forţa psihică de a-şi contura planuri de viitor, care să vizeze ca scop final reincluderea lor socială. Trăind izolaţi, într-un mediu încărcat de agresivitate, îşi pierd abilităţile de comunicare, de a se relaţiona adecvat, şi de aceea, încercările de a-l reintegra în familie sau de a-i oferi un loc de muncă direct din stradă are şanse mici de reuşită. Modalităţile de intervenţie utilizate urmăresc să răspundă nevoilor manifestate de beneficiar în momentul contactului iniţial, şi să cultive, pas cu pas, un sentiment de incluziune socială. Pe parcursul celor 9 ani de activitate în programe destinate persoanelor adulte fără adăpost am oferit următoarele servicii: 1. Consiliere individuală; 2. Grup de suport; 3. Intervenţe în familie – în cazul reintegrărilor familiale; 4. Asistare post-intervenţie – după ce persoana respectivă a fost angajată, reintegrată în familie, i s-a găsit un adăpost, etc. Consilierea individuală În activitatea de consiliere psihologică a PAFA, am structurat următorii paşi: I. Şedinţe de început, în care beneficiarul este invitat să vorbească despre dificultăţile sale, astfel încât acesta să se elibereze de tensiunea psihică acumulată în timp, psihologul urmărind realizarea unei relaţii bazată pe încredere şi deschidere; II. Alcătuirea unei liste de probleme personale, cu stabilirea priorităţilor de acţiune, pentru a-şi clarifica situaţia şi a o conştientiza adecvat;

34

III. Centrarea pe calităţile şi defectele sale ca persoană, cu accent pe ceea ce are bun de oferit pentru societate, cu rol de valorizare, autocunoaştere şi creşterea încrederii în resursele proprii; IV. Alcătuirea unui plan de viaţă, cu paşi mici, în scopul de a-l responsabiliza, a-l motiva pentru acţiune şi a-i canaliza energia către ceva constructiv; V. Contacte periodice cu beneficiarul angajat sau reintegrat în familie pentru a-l susţine în continuare şi a preveni recăderile. Cu foarte mulţi beneficiari, nu se depăşeşte pasul trei, sau se reia pasul patru de mai multe ori. De cele mai multe ori, accentul cade pe suportul emoţional, valorizare, acceptare necondiţionată şi oferirea sentimentului că, prin relaţiile cu specialiştii din cabinetele social, medical şi psihologic, este inclus într-un sistem de relaţii sociale stabile. Grupul de suport Grupul de suport este o modalitate de ajutorare psihologică a persoanelor aflate în suferinţă datorită unor experienţe traumatizante. Argumentele care susţin folosirea acestei tehnici în situaţia persoanelor adulte fără adăpost sunt următoarele: • facilitează accesul la contacte sociale; • oferă garanţia că experienţele lor sunt înţelese şi că pot fi acceptaţi aşa cum sunt; • este un mijloc de susţinere emoţională şi de stimulare a încrederii în sine; • elimină sentimentele de izolare şi alienare, fiind un prim pas spre incluziune socială; • poate fi o sursă de informare şi educaţie; • este un cadru de descărcare emoţională şi de autovalorizare. Există o serie de reguli ce trebuie respectate, şi anume: confidenţialitatea, respectul faţă de celălalt, punctualitatea, abţinerea de la judecarea altuia, evitarea consumului de alcool înainte de şedinţă, atitudinea cooperantă şi neagresivă. La şedinţele grupului pot participa între 6-12 persoane, fiecare trecând printr-un interviu preliminar în care a fost informat despre ce presupune grupul de suport, despre reguli şi a fost solicitat să decidă singur dacă va participa. Din partea beneficiarilor, temele cele mai frecvente sunt legate 35

de dificultăţile de a găsi surse de subzistenţă, de atitudinea rejectivă a funcţionarilor publici şi a opiniei publice sau se învârt în jurul problemelor de relaţie cu cei apropiaţi. Pot fi propuse şi alte teme, precum : cum să te prezinţi pentru un loc de muncă, igiena personală în stradă, cum să te adăposteşti noaptea, etc. O observaţie privind maniera de lucru este că pentru PAFA cazate în adăposturi (chiar şi temporar) se pot organiza grupuri închise, cu un anumit grad de omogenitate şi program de funcţionare. Pentru cei care vin direct din stradă am constatat că este mai eficient grupul deschis, la fiecare întâlnire putând exista unul sau mai mulţi membri noi. Argumentul este că prezenţa tuturor membrilor iniţiali, în acelaşi interval temporal, este aleatoare, strada fiind un mediu destul de imprevizibil. Obiectivele urmărite Lipsa unei structuri de servicii ierhizate (urgenţă, posturgenţă şi incluziune) precum şi creşterea de la an la an a numărului de persoane adulte fără adăpost face ca în munca cu beneficiarul accentul să cadă pe dezvoltarea unor relaţii stabile şi stimularea autonomiei individuale. Relaţia dintre profesionist şi beneficiar este de cele mai multe ori liantul dintre acesta din urmă şi societatea de care se simte izolat. Pentru cei care se simt excluşi sociali (şi în acelaşi timp se automarginalizează) refacerea competenţelor de relaţie este o "terapie" psihologică şi socială, de natură să creeze un cadru pentru intervenţii care vizează reinserţia în comunitate. Dacă la început această legătură joacă rolul unei veritabile "cârje" sociale care-l ajută pe beneficiar să reînveţe "mersul" printre ceilalţi, cu timpul ea se transformă într-o sursă de energie vitală care-l susţine pe acesta în demersurile sale de redresare. "Greutatea" intervenţiei cade în această situaţie pe profesionistul care oferă servicii, pentru că atingerea obiectivului final ţine de implicarea emoţională şi umană a acestuia. Încrederea pe care beneficiarul o investeşte în relaţia cu profesionist este un "capital" emoţional care se reîntoarce către primul, prin faptul că-i întăreşte acestuia aşteptările pozitive faţă de comunitate. Pe de altă parte, multe cazuri în criză sunt rezolvate prin "accesarea" unor relaţii personale ale profesioniştilor din echipă, în special echipa medicală. Acest aspect se datorează faptului că cei mai mulţi PAFA (cu excepţia celor pensionaţi) nu au asigurare medicală, deci nu au acces la structurile de asistenţă în acest domeniu. Autonomia individuală se referă la capacitatea individului de a se implica în satisfacerea propriilor necesităţi. Pentru oamenii străzii, criteriile după care evaluezi această competenţă se raportează la spaţiul supravieţuirii de zi cu zi. Cum precizam mai sus, inexistenţa unei structuri de servicii specializate coroborată cu degradarea fizică, socială şi 36

psihologică a persoanelor fără adăpost, face ca demersurile realizate de organizaţiile neguvernamentale să acopere doar o parte mică din totalul nevoilor acestei populaţii. Din perspectivă psihologică, obiectivele urmărite cu persoanele care apeleaza la aceste servicii sunt: -

-

-

-

-

-

refacerea reperelor de comportament social, datorită conlucrării între membrii grupului de suport, respectului reciproc şi autovalorizării susţinute de ceilalţi – izolarea socială specifică celor care trăiesc în stradă reduce până la anulare, uneori, capaciatea de a te raporta la norme de convieţuire dezirabile social; refacerea reperelor temporale, prin obligativitatea de a respecta programul de lucru (o zi anume, între anumite ore) – în stradă percepţia scurgerii timpului are alte coordonate, la limită existând diferenţierea zi-lumină, noapte-întuneric; asumarea responsabilităţii eu-ceilalţi, prin rolul avut de fiecare în cadrul activitatilor desfasurate – lipsa identităţii sociale (acte, adresă stabilă, apartenenţa la un grup anume...) estompează sentimentul responsabilităţii faţă de sine şi de cei din jur; refacerea, optimizarea şi menţinerea abilităţilor de contact uman – personalitatea umană şi normaliatea psihologică sunt apreciate şi după cantitatea şi calitatea relaţiilor interpersonale dezvoltate, iar aceste lucruri sunt greu de realizat de către persoanele fără adăpost; creşterea autostimei şi a încrederii în propriile capacităţi, prin prisma rezultatelor obţinute – traumele emoţionale suferite şi eşecurile în încercarea de redresare socială devitalizează imaginea de sine şi subminează încrederea în forţele proprii; activarea resurselor personale, cu substrat creativ, care sunt transpuse în planul adaptării flexibile la dificultăţile vieţii în stradă – prin exersarea unor roluri diverse şi valorificarea capacităţilor creative, persoanele respective au o percepţie mai realistă a situaţiei, o motivaţie suplimentară pentru implicare personală, şi în final, îşi optimizează potenţialul de reinserţie socială; În concluzie, în lipsa unei reţele de servicii specializate care să răspundă adecvat tuturor nevoilor oamenilor străzii, putem susţine că activarea şi optimizarea resurselor personale ale PAFA prin asistenta psihologica este de natură să crească şansele acestora de a se adapta mai bine condiţiilor şi de a se implica suplimentar în redresarea lor socială.

37

7. O STRATEGIE ASISTAREA PAFA

DE

SERVICII

INTEGRATE

PENTRU

În primul rând avem în vedere acţiunile care să răspundă necesităţilor persoanelor aflate în urgenţă socială. Este foarte important să se aibă în vedere o dinamica a nevoilor şi serviciilor care să conducă, în final, la o autonomizare a persoanei. De aceea, în pasul doi sunt prevăzute servicii posturgenţă. În final, este nevoie de oferirea de oportunităţi pentru cei care vor şi pot să depăşească statutul de persoane asistate şi să apeleze la servicii de reinserţie socială. Este important de menţionat că pentru fiecare treaptă a strategiei de reinserţie socială este nevoie de servicii şi profesionişti specializaţi, astfel încît eficienţa demersurilor să fie cât mai mare. De asemenea, credem că un rol important îl are prevenţia acestui fenomen social şi conştientizarea reţelei de servicii specifice existente. Acţiuni în urgenţă socială Urgenţă socială: este urgenţă socială atunci când cel putin una din nevoile elementare ale fiinţei umane nu este satisfăcută: să se hrăneasca, să se încălzească, să se spele, să doarmă într-un loc securizat, să fie într-o stare satisfăcătoare de sănătate.  identificarea nevoilor specifice stării de urgenţă: nevoia de

hrană; nevoia de adăpost, nevoia de securitate; nevoia de îngrijire medicală; nevoia de îmbracăminte adecvata, protecţie împotriva frigului; nevoia de a fi considerat o fiinţa umană.  serviciile

necesare: cabinete medicale; adăposturi de urgenţă; servicii de asistenţă socio-medicală stradală; servicii de informare şi orientare; distribuţie de haine şi hrană caldă pe timp de iarnă; servicii de igienizare (spălătorii, duşuri); servicii medicale în regim de infirmerie (paturi de convalecenţă).

 definirea ieşirii din urgenţă Putem întelege ca ieşire din starea de urgentă situaţia în care persoana are asigurate condiţii decente (respectarea demnităţii umane) de supravieţuire şi în care integritatea fízică şi psihică nu mai sunt ameninţate. Acţiuni în posturgenţă Posturgenţa: perioada de recuperare psiho-fizică şi de refacere a statului social (acte de identitate, contact cu rudele, cunoştinţele, relaţii

38

stabile cu lucrătorii sociali), în care persoana are posibilitatea de a-şi reevalua şi reconstrui un sens pentru perioada următoare din viaţă.  Obiective: existenţa unor servicii proximale de asistenţa

psihosocială şi medicală; existenţa unor servicii de zi cu acces necondiţionat; acces la informaţie; existenta unor reţele de suport social.  activităţi specifice: servicii necondiţionate de consiliere

socială, consiliere psihologică şi jurídică; servicii de asistenţa medicală; centre de zi (unde să primeze ideea contactului interuman şi valorizare utilităţii sociale); adăposturi pentru noapte; cantine sociale; ateliere pentru reabilitare şi capacitare profesională; locuri de muncă în acord cu resursele PAFA. C. Acţiuni care vizează reinserţia socială a PAFA Reinserţie socială este atunci când: - O persoană este capabilă să-şi asigure singură nevoile sale elementare (hrana, adăpost, contacte sociale, îngrijirea sănătătii); - O persoană este sau se simte utilă; când ea este sau se simte un furnizor de resurse pentru societate, nu doar un consumator.  Obiective:

accesibilitate la toate serviciile publice; reintegrare socio-profesională (existenta locurilor de muncă adecvate pentru PAFA ); protecţie juridică; informarea cu privire la drepturile şi serviciile sociale.

 tipuri de servicii: locuinţe sociale; centre de zi rezidenţiale;

locuri de muncă protejate; programe de calificare şi recalificare profesionala; servicii de asistenţă psihosocială post-reintegrare. Prevenţia fenomenului  Existenţa unui observator social: monitorizarea evoluţiei fenomenului Două dintre caracteristicile cele mai importante ale acestui fenomen social sunt dinamicitatea şi complexitatea sa, cu atât mai ample cu cât modalităţile concrete de intervenţie sunt mai slab structurate. Pentru a putea dezvolta servicii adecvate şi pe măsura necesităţilor reale ale beneficiarilor, este nevoie de cunoasterea tendinţelor de evoluţie ale fenomenului respectiv, de modificarile care apar de la un an la altul în structura populaţiei PAFA şi a serviciilor oferite.

39

Principalele servicii de asistenţă a PAFA Serviciilede protectie sociala adresate PAFA pot fi grupate pe trei nivele, în funcţie de grupul - ţintă pe care îl deservesc: - nivelul I, reprezentat de serviciile de urgenţă (adăposturi de urgenţă, cantine stradale, băi sociale, servicii de orientare, asistenţă medicală primară, etc.) adresate PAFA cronicizate, care au acces foarte limitat la alt tip de servicii (persoanele aflate într-o stare accentuată de degradare fizică şi psihică); - nivelul II, reprezentat de centrele sociale de zi si adaposturi temporare (servicii specializate adresate acelor beneficiari care au o serie de resurse personale care îi fac potenţiali candidaţi la reinserţie socială, unde se urmăreşte autonomizarea cât mai mare a acestora); - nivelul III, reprezentat de locuinţele de tranzit sau locuinţe protejate si locurile de munca protejate (adresate acelor beneficiari care au dobândit un grad ridicat de autonomie şi care reuşesc să menţină un echilibru al situaţiei lor socio-economice).

Utilitatea acestui studiu rezidă în faptul că: 1. oferă posibilitatea unei palete largi de actori sociali psihologi, asistenţi sociali, medici, jurişti, animatori sociali, politicieni – să înţeleagă mai bine ceea ce se întâmplă din punct de vedere psihologic cu persoana aflată în criză socială şi care ar trebui să fie maniera de aborda în practică asemenea cazuri. 2. prin faptul că propune soluţii concrete, lucrarea de faţă se poate institui într-un ghid de bune practici, atât din punct de vedere teoretic (prin fundamentarea sa teoretică) cât şi din punct de vedere practic (având în vedere experienţa autorului - nouă ani de lucru „faţă în faţă” cu PAFA ); 3. aduce informaţii extrem de utile pentru concepţia unor politici de protecţie socială care să ţină cont de realităţile sociale şi 40

psihologice din teren, ştiut fiind faptul că între cei care decid strategii de politică socială şi cei care le pun în aplicare nu există întotdeauna o comunicare eficientă; 4. oferă informaţia necesară pentru realizarea unui suport de curs formativ, deosebit de necesar în pregătirea viitorilor profesionişti care vor fi implicaţi în asistarea persoanelor vulnerabile social; 5. pledează pentru importanţa rolului psihologului în realizarea protecţiei sociale a categoriilor de populaţie dezavantajate social şi argumentează necesitatea echipei multidisciplinare (psiholog, asistent social, medic, jurist, animator etc.); 6. militează pentru cooptarea membrilor comunităţii locale în soluţionarea problemelor sociale existente, prin informarea şi conştientizarea de către aceştia a importanţei implicării directe a fiecăruia în protecţia socială a persoanelor aflate în risc major de excludere socială; 7. se instituie într-o „probă” a unei realităţi sociale ignorate, care altfel nu ar putea fi cunoscută şi astfel scoate în evidenţă rolul de „martor” al psihologului implicat într-o asemenea problematică umană, responsabilitatea sa de a informa şi sensibiliza mediul profesional şi social pentru o intervenţie comună şi o abordare umană a persoanei în suferinţă, pentru a-i reda acesteia demnitatea şi respectul de sine. deschide cale unor noi cercetări: fundamentarea teoretică a conceptului de asistare psihologică, implementarea grupului de suport pentru profesioniştii care oferă servicii persoanelor excluse social, şi susţine importanţa monitorizării evoluţiei acestui fenomen social, pentru a putea proiecta servicii adecvate şi adaptate necesităţilor din teren. 8.

41