Eugene Sue - Misterele Parisului

– Eugen Sue –

–1–

– Misterele Parisului vol.1 –

EUGÈNE SUE

MISTERELE PARISULUI VOLUMUL I

lustraţia copertei: arh. IANI IANCUŞI Editura ALCRIS BUCUREŞTI 1992 –2–

– Eugen Sue –

EUGÈNE SUE

MISTERELE PARISULUI VOLUMUL I

Traducere din limba franceză de: I. PELTZ

Redactor: AURELIAN MICU ANDY Tehnoredactor: TEO CRIŞAN –3–

– Misterele Parisului vol.1 –

Partea întâi

Capitolul 1 TAVERNA La 13 decembrie 1838, într-o seară ploioasă şi rece, un om de statură atletică, purtând o bluză veche, trecea podul Zarafilor şi ajungea în centru, întrun labirint de străzi întunecate, strâmte şi cotite, care se întind de la Palatul de Justiţie până la biserica Notre-Dame. Cartierul Palatului de Justiţie, foarte delimitat, foarte supravegheat, serveşte totuşi drept loc de întâlnire şi de adăpost răufăcătorilor din Paris. Nu e oare ciudat, sau mai curând fatal, ca o nestăpânită atracţie să-i facă mereu pe –4–

– Eugen Sue –

aceşti criminali să graviteze în jurul cumplitului tribunal care-i condamnă la închisoare, la ocnă, la eşafod? În noaptea aceea, deci, vântul sufla puternic, furişându-se într-un fel de ulicioare ale acestui lugubru cartier: lumina slabă, pâlpâitoare, a felinarelor clătinate de vânt, se oglindea în râuleţul de apă negricioasă care curgea prin mijlocul caldarâmului plin de mâl. Casele, de culoarea noroiului, aveau ferestre puţine, cu cercevele putrede şi aproape fără geamuri. Poteci negre şi infecte duceau către scări şi mai negre şi mai murdare şi atât de drepte, încât deabia le puteai urca, ţinându-te de o funie de puţ prinsă în zidurile umede prin belciuge de fier. Parterul acestor case era ocupat de –5–

– Misterele Parisului vol.1 –

tarabele cărbunarilor, ale măţarilor sau ale vânzătorilor de carne stricată. Deşi mărfurile erau de mică valoare, aproape toate vitrinele acestor prăvălii mizerabile aveau gratii de fier, în aşa măsură le era negustorilor teamă de cutezătorii hoţi din cartier. Omul despre care vorbim, intrând în strada Bobului, din centrul cartierului, îşi încetini mult mersul: se simţea ca la el acasă. Noaptea era adâncă, apa cădea în şiroaie şi răbufnirile de vânt şi ploaie biciuiau zidurile. În depărtare, orologiul Palatului de Justiţie suna orele zece. Femeile adăpostite sub ganguri boltite, întunecate şi adânci ca nişte peşteri, fredonau nişte refrenuri populare. –6–

– Eugen Sue –

Una din aceste creaturi, o tânără fată, era de bună-seamă cunoscută de omul despre care vorbim, pentru că, oprindu-se în faţa ei, o prinse de braţ. — Bună seara, Cuţitarule, rosti fata. Acesta, de mult certat cu justiţia, căpătase porecla de „Cuţitar“ încă din puşcărie. — Tu eşti, Guristo? spuse omul cu bluza. O să-mi plăteşti basamacul, că de nu, te fac să joci tontoroiul. — N-am nicio leţcaie, răspunse tânăra tremurând, căci acest om băga groaza în cartier. — Dacă punga ţi-e goală, hrăpăreaţa de la tavernă o să-ţi dea pe datorie de dragul mutrei tale. — Doamne, dar îi mai datorez chiria pe straiele astea pe care le port… –7–

– Misterele Parisului vol.1 –

— A! Mai faci şi nazuri? strigă Cuţitarul, şi-i trânti nenorocitei, pe întuneric şi la întâmplare, o lovitură de pumn atât de puternică, încât fata scoase un ţipăt de durere. — Deocamdată, numai atât, fata mea, şi asta ca să ştii ce te-aşteaptă… De-abia rostise aceste vorbe, că banditul scoase un strigăt însoţit de o înjurătură cumplită: — Ah, m-ai înţepat, ticăloaso, m-ai zgâriat cu foarfecele tău. Şi furios, se luă după Guristă care fugise pe poteca întunecată. — Nu te-apropia, că-ţi scot ochii! spuse ea pe un ton hotărât. Nu ţi-am făcut nimic, de ce-ai dat în mine? — Îţi spun eu acuş, strigă banditul, înaintând mereu în beznă. Aha, te-am –8–

– Eugen Sue –

prins şi ai să mi-o plăteşti! adăugă el, apucând cu mâinile sale mari şi puternice încheietura unei mâini subţiri şi delicate. — Ba tu ai să mi-o plăteşti mie! se auzi un glas bărbătesc. — Un bărbat! Tu eşti, Braţ-Roşu? Răspunde o dată şi nu mă strânge aşa tare… Mă aflu pe poteca locuinţei tale… Nu poţi fi decât tu. — Nu e Braţ-Roşu, se auzi glasul necunoscutului. — Bine, pentru că nu eşti de-al nostru, o să se lase cu mustărie, strigă Cuţitarul. Dar a cui e lăbuţa asta pe care am prins-o? — E perechea celeilalte. Sub pielea gingaşă şi moale a acestei mâini care-l prinsese repede de gât, –9–

– Misterele Parisului vol.1 –

Cuţitarul simţi că se încordau nervi şi muşchi de oţel. Gurista, refugiată în fundul aleii, urcase repede câteva trepte: se opri o clipă şi strigă către apărătorul ei necunoscut: — O, mulţumesc, domnule, că mi-ai luat partea. Cuţitarul m-a bătut pentru că n-am vrut să-i plătesc rachiul. M-am răzbunat, dar n-am putut să-i fac prea mult rău cu foarfeca mea. Acum, că sunt în siguranţă, lasă-l în pace, dar ai grijă de dumneata, căci ăsta e faimosul Cuţitar! Groaza pe care o răspândea acest om era cumplită. — Ei, nu m-auzi? îţi spun că ăsta e Cuţitarul, repetă Gurista. — Şi eu sunt un bătăuş care nu se – 10 –

– Eugen Sue –

prea teme de altul, spuse necunoscutul. Apoi se lăsă tăcerea. Timp de câteva secunde se auzi doar zgomotul surd al unei lupte înverşunate. — Vrei să te spintec? strigă banditul, făcând o mare sforţare pentru a scăpa de adversarul lui care părea înzestrat cu o putere neobişnuită. Bine, bine, o să mi-o plăteşti, şi pentru Guristă şi pentru tine, adăugă el scrâşnind din dinţi. — Da, în monedă de pumni, răspunse necunoscutul. — Dacă nu dai drumul cravatei, îţi mănânc nasul, mormăi Cuţitarul cu glas înăbuşit. — Am nasul cam mic, amice, şi nu-l poţi vedea bine. — Atunci vino sub felinar. — Vin, răspunse necunoscutul. Ne – 11 –

– Misterele Parisului vol.1 –

vom putea privi în albul ochilor. Şi repezindu-se spre Cuţitar, pe care-l strângea mereu de gât, îl împinse până la poarta aleii şi-l azvârli cu putere în strada abia luminată de pâlpâirea felinarului. Cuţitarul se poticni, dar reveninduşi imediat, se aruncă furios asupra necunoscutului a cărui statură foarte mlădioasă şi subţire nu trăda de loc puterea uriaşă de care dispunea. Cuţitarul, deşi de o constituţie atletică şi deosebit de dibaci într-un fel de încăierare numită în popor „savată“, adică box cu picioarele, îşi aflase, după cum se spune, naşul. Necunoscutul îi puse o piedică, cu o minunată îndemânare. Şi-l dădu de două ori peste cap. – 12 –

– Eugen Sue –

Nevoind nici acum să recunoască superioritatea adversarului, Cuţitarul reîncepu atacul urlând de furie. Atunci apărătorul Guristei, schimbându-şi dintr-o dată tactica, făcu să cadă pe capul banditului o grindină de lovituri de pumn atât de tari de parcă ar fi fost aplicate cu o mănuşă de fier. Aceste lovituri de pumn, care ar fi stârnit invidia şi admiraţia lui Jack Turner, unul din cei mai renumiţi boxeri ai Londrei, erau de altfel atât de în afara regulilor „savatei“ încât Cuţitarul fu ameţit de două ori; pentru a treia oară banditul căzu pe caldarâm ca un bou răpus, gemând: — M-ai dat gata. — Dacă se dă bătut, nu-l ucide, ai milă de el! îl rugă Gurista, care cât timp – 13 –

– Misterele Parisului vol.1 –

ţinuse lupta se avântase pe aleea casei lui Braţ-Roşu. Apoi adăugă, mirându-se: Oare cine sunteţi? Afară de învăţătorul nostru, nu e nimeni în stare, începând din strada Saint-Eloi până la NotreDame, să-l bată pe Cuţitar. Vă mulţumesc mult, domnule; vai, dacă naţi fi fost dumneavoastră aici, m-ar fi stâlcit în bătaie. Necunoscutul, în loc să răspundă femeii, îi asculta cu atenţie glasul. Niciodată urechea lui nu înregistrase o voce mai dulce, mai proaspătă, mai asemănătoare sunetului unui clopoţel de argint: încercă să-i vadă faţa Guristei, dar nu izbuti, noaptea era prea adâncă şi lumina felinarului prea slabă. După ce rămase câteva clipe nemişcat, Cuţitarul îşi întinse picioarele, – 14 –

– Eugen Sue –

apoi braţele şi, în sfârşit, se ridică în capul oaselor. — Ia seama, strigă Gurista, refugiindu-se din nou pe alee şi trăgându-l de braţ pe ocrotitorul ei, ia seama că poate să se răzbune. — Fii liniştită, fata mea! Dacă mai pofteşte, am eu cu ce să-l mulţumesc! Banditul auzi aceste vorbe. — Mi-ai frânt oasele, spuse el necunoscutului. Pentru azi mi-e destul, nu mai râvnesc la asemenea papară, dar cu alt prilej nu zic ba, de-oi mai da cândva de tine. — Nu eşti mulţumit? Te mai şi plângi? strigă ameninţător necunoscutul. Nu m-am bătut corect? — Nu, nu mă plâng. Eşti un băiat curajos, spuse banditul pe un ton – 15 –

– Misterele Parisului vol.1 –

morocănos, dar cu acea intonaţie de respect pe care forţa fizică o impune oamenilor de acest soi. M-ai bătut şi afară de Învăţătorul nostru, care ar mânca trei uriaşi la o masă, nimeni, până în ceasul ăsta nu se poate lăuda că m-a doborât. — Ei bine, şi apoi? — Apoi… mi-am găsit naşul, asta-i tot. Şi tu ai să ţi-l găseşti pe al tău într-o zi sau alta, mai curând sau mai târziu… Toţi îşi găsesc naşul… În lipsa omului, dai de Sfântul Sfinţilor, după cum spun popii. Ce e sigur, e că acum, după ce l-ai biruit pe Cuţitar, poţi să-ţi faci de cap cum vrei în mahala. Toate iubeţele or să fie roabele tale. Peştii şi codoaşele n-or mai îndrăzni să-ţi refuze împrumutul. Dar spune-mi cine eşti? Vorbeşti pe – 16 –

– Eugen Sue –

limba noastră ca tata şi mama. Dacă eşti cumva hoţ, nu sunt omul tău. Am omorât, adevărat, pentru că atunci când sângele mi se urcă la cap văd roşu şi trebuie să lovesc… Dar mi-am plătit isprăvile stând cincisprezece ani la zdup. Mi-a trecut vremea. Nu sunt cu nimic dator judecătorilor şi de furat, niciodată n-am furat, întreab-o pe Guristă. — E adevărat, hoţ nu e, recunoscu ea. — Atunci hai să bem un pahar de basamac şi ai să ştii cine sunt, spuse necunoscutul, hai să ne împăcăm… — E frumos din partea ta… Mă întreci, recunosc. Ştii să te slujeşti al dracului de bine de pumnii tăi… Mai ales de grindina aia de la urmă. Drace, cum cădeau, ai fi zis că-i un ciocan de – 17 –

– Misterele Parisului vol.1 –

făurărie. E un joc nou… trebuie să mă înveţi şi pe mine. — Pot să reîncep când vrei. — Dar nu pe spinarea mea, ehei, nu pe-a mea. Şi acum sunt încă ameţit. Îl cunoşti pe Braţ-Roşu? Pentru că te văzui pe cărarea care duce la casa lui. — Braţ-Roşu? rosti necunoscutul, mirat de această întrebare, nu înţeleg ce vrei să spui. Doar nu numai Braţ-Roşu locuieşte în casa aceea. — Ba da, amice… Braţ-Roşu are motivele lui să nu-i placă vecinii, spuse Cuţitarul, rânjind în chip ciudat. — Perfect, cu atât mai bine pentru el, reluă necunoscutul, care părea că nu vrea să continue această convorbire. Nu cunosc nici un Braţ-Roşu şi cu atât mai puţin pe Braţ-Negru; ploua şi pentru a – 18 –

– Eugen Sue –

mă adăposti o clipă am intrat pe aleea aceea. Ai vrut s-o baţi pe biată fata asta, te-am bătut eu pe tine – asta-i tot! — E adevărat, şi de altfel afacerile tale nu mă privesc; cei care au nevoie de Braţ-Roşu nu se vor spovedi Papei de la Roma. Să nu mai vorbim de asta. Apoi, adresându-se Guristei: — Pe cinstea mea, eşti o fată bună, ţi-am tras o scatoalcă, tu mi-ai răspuns cu o înţepătură de foarfece, aşa-i jocul. Dar ce-i drăguţ din partea ta, e că nu l-ai îndârjit pe turbatul ăsta împotriva mea, când eram înfrânt. Să vii să bei cu noi. Domnul plăteşte. În privinţa asta, viteazule, se adresă el necunoscutului, decât să mergem să bem rachiu, mai bine am merge să ne refacem la Pezevenghea de la „Iepurele alb“; e – 19 –

– Misterele Parisului vol.1 –

acolo o bombă… — În regulă, masa o plătesc eu. Vrei să vii, Guristo? o întrebă necunoscutul. — O, mi-era aşa de foame! răspunse ea. Dar când văd cum se încaieră oamenii, mi se face atât de greaţă, că uite, mi-a pierit şi foamea. — Ei lasă, lasă, pofta o să-ţi vie mâncând, zise Cuţitarul, şi bucătăria e grozavă la „Iepurele alb“. Cele trei personaje, acum în deplină armonie, se îndreptară spre tavernă. În timpul încăierării dintre Cuţitar şi necunoscut, un cărbunar de o statură uriaşă, ascuns într-o altă ulicioară, urmărise îngrijorat fazele luptei, fără să se dea, după cum am văzut, de partea niciunuia dintre adversari. În timp ce necunoscutul, Cuţitarul şi – 20 –

– Eugen Sue –

Gurista se îndreptau spre tavernă, cărbunarul îi urmărea. Banditul şi Gurista intrară cei dintâi în cârciuma apaşilor, necunoscutul cu câţiva paşi în urma lor. În clipa aceea, cărbunarul se apropie de el şi-i spuse încet, în englezeşte, şi pe un ton de respectuoasă dojană: — Monseniore, luaţi bine seama! Necunoscutul ridică din umeri şi-i ajunse din urmă pe tovarăşii săi. Cărbunarul nu se dezlipi de uşa tavernei; trăgând atent cu urechea, se uita din când în când înăuntru printr-un petec de geam dezgolit de sub stratul gros de alb de Spania… cu care sunt vopsite în interior asemenea spelunci.

– 21 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Capitolul 2 PEZEVENGHEA Cârciuma „La Iepurele Alb” se află la mijlocul străzii Bobului. Această tavernă ocupă parterul unei case înalte a cărei faţadă e alcătuită din două ferestre zise „în ghilotină“. Deasupra porţii unui gang întunecat, boltit, se clatină o lanternă pe al cărei geam pleznit se citesc aceste cuvinte, scrise cu litere roşii: „Aici se închiriază paturi cu noaptea“. Cuţitarul, necunoscutul şi Gurista intrară înăuntru. Sala era mare, joasă, cu tavanul de grinzi afumate, încăperea era luminată de flacăra roşiatică a unei vechi lămpi de petrol. Pereţii, mâzgăliţi cu var erau acoperiţi ici şi colo de desene grosolane – 22 –

– Eugen Sue –

sau de zicale în graiul şmecherilor. Podeaua bătătorită, acoperită cu silitră, era copleşită de noroi. Jos, în faţa tejghelei patroanei, în dreapta intrării şi sub lampa de petrol, era întins, în chip de covor, un braţ de paie. Lângă fiecare perete al acestei săli se află şase mese, cu o latură fixată în zid, ca şi băncile care le înconjoară. În fund, o uşă dă în bucătărie; în dreapta, lângă tejghea, se află o ieşire spre gangul care răspunde în magherniţa unde se poate dormi cu cincisprezece bani pe noapte. Acum câteva cuvinte despre patroană şi despre muşterii ei. Pezevenghea se numeşte Mama Ponisse; are o triplă îndeletnicire: dă camere cu noaptea, ţine cârciuma şi închiriază – 23 –

– Misterele Parisului vol.1 –

îmbrăcăminte nenorocitelor care mişună pe aceste străzi mizerabile. Ţaţa să tot aibă patruzeci de ani. E înaltă, robustă, trupeşă, cu faţa roşcată şi cam bărboasă. Vocea ei aspră, bărbătească, braţele groase, mâinile mari, vădesc o putere puţin obişnuită. Ea poartă, peste bonetă, o basma veche de culoare roşie cu galben; un şal de păr de iepure care meniu se încrucişează pe piept, e înnodat la spate; fusta de lână verde scoate la iveală nişte saboţi negri, cu numeroase arsuri de la mangalul aprins sub tejghea. În sfârşit, pielea ţaţei e stacojie, încinsă de abuzul băuturilor tari. Tejgheaua acoperită cu plumb, e împodobită cu căni cercuite cu fier şi cu diferite măsuri de cositor. Pe măsuţa – 24 –

– Eugen Sue –

prinsă în zid se văd mai multe sticle colorate, aşezate astfel încât să-l înfăţişeze pe împărat în picioare. Sticlele conţin băuturi contrafăcute de culoare verde şi purpurie, cunoscute sub numele de „Dragoste-la-cataramă“ şi „Nu-tenecăji“. În sfârşit, un cotoi mare, negru şi gras, cu ochii galbeni, cuibărit lângă patroană, pare demonul obişnuit al acestei taverne. Printr-un contrast pe care l-am socoti imposibil, dacă n-am şti că sufletul omenesc este un abis de nepătruns, o crenguţă de merişor sfinţită de Paşti, cumpărată de la biserică, era atârnată în spatele unei vechi pendule cu cuc. Doi zdrenţăroşi cu feţe sinistre, cu bărbi zbârlite, sorbeau pe îndelete dintr– 25 –

– Misterele Parisului vol.1 –

o ulcea cu vin. Vorbeau în şoaptă, cu un aer îngrijorat. Unul mai ales, foarte palid, aproape livid, îşi cobora ades până peste sprâncene, o veche scufă grecească pe care o purta pe cap; îşi ţinea mâna stângă ascunsă, având grijă s-o ferească, pe cât era cu putinţă, de câte ori era nevoit să se slujească de ea. Mai departe, se afla un tânăr de nici şaisprezece ani, cu faţa spânatică, palidă, slabă, plumburie, cu privirea stinsă; părul lung şi negru îi cădea pe ceafă. Acest adolescent, tip de vicios precoce, fuma dintr-o pipă albă. Cu spatele lipit de zid, cu amândouă mâinile vârâte în buzunarele bluzei, cu picioarele întinse pe bancă, nu-şi părăsea pipa decât pentru a bea de-a dreptul din sticla cu rachiu aflată în faţa lui. Ceilalţi clienţi, – 26 –

– Eugen Sue –

obişnuiţi ai tavernei, bărbaţi sau femei, nu prezentau nimic deosebit, fizionomiile lor erau fioroase sau abrutizate, veselia lor era grosolană sau destrăbălată, tăcerea lor tristă sau stupidă. Aceştia erau clienţii tavernei apaşilor în clipa în care necunoscutul, Cuţitarul şi Gurista intrară în local. Cele trei personaje joacă un rol prea însemnat în povestirea noastră, figurile lor sunt prea caracteristice, ca să nu le scoatem în relief. Cuţitarul, înalt de statură şi de o constituţie atletică, avea părul de un blond deschis, bătând în alb, sprâncene groase şi favoriţi enormi de un roşu aprins. Arşiţa, mizeria, muncile grele din – 27 –

– Misterele Parisului vol.1 –

ocnă i-au imprimat pielii acea culoare întunecată, aşa-zisă măslinie, atât de caracteristică ocnaşilor. Cu toată cumplita lui poreclă, trăsăturile acestui om exprimă mai curând un fel de cutezanţă brutală decât cruzime, deşi partea dinapoi a craniului său, ciudat dezvoltată, indică dominaţia poftelor ucigaşe şi trupeşti. Cuţitarul purta o bluză de proastă calitate, de culoare albastră, nişte pantaloni de catifea groasă care au fost cândva verzi; culoarea lor, totuşi nu se putea lămuri sub stratul gros de noroi care îi acoperea. Printr-o ciudată anomalie, trăsăturile Guristei ofereau aspectul unuia dintre acele tipuri angelice şi suave care-şi păstrează candoarea chiar – 28 –

– Eugen Sue –

în mijlocul ticăloşiei, ca şi cum firea ar fi neputincioasă să şteargă, prin viciile ei, nobilul sigiliu pe care Dumnezeu l-a pus pe fruntea câtorva privilegiaţi. Gurista avea şaisprezece ani şi jumătate. Fruntea cea mai pură, cea mai albă îi străjuia faţa de un oval perfect, ciucuri de gene atât de lungi că se încreţeau puţin, acopereau pe jumătate ochii ei mari, albaştri. Puful primei tinereţi îi catifela obrajii bucălaţi şi rumeni; gura mică, purpurie, nasul fin şi drept; bărbia, cu gropiţă, era de o fermecătoare gingăşie. De fiecare parte a tâmplelor mătăsoase, o coadă de păr de un blond cenuşiu, minunat, cobora rotunjindu-se către mijlocul obrazului, se urca după urechea al cărui lob de ivoriu, uşor – 29 –

– Misterele Parisului vol.1 –

trandafiriu, se zărea şi apoi dispăreau sub cutele strânse ale unei basmale cu pătrăţele albastre înnodată deasupra frunţii. Un şirag de boabe de mărgean îi înconjura gâtul de o frumuseţe şi de un alb strălucitor. Rochia ei de mohair cafeniu, mult prea largă, lăsa să se bănuiască un mijloc subţire, mlădios şi zvelt ca o trestie. Un mic şal portocaliu cu ciucuri verzi, de proastă calitate, meniu se încrucişa peste sâni. Farmecul vocii Guristei impresionase pe apărătorul ei necunoscut. Într-adevăr, această voce dulce, vibrantă, armonioasă, avea un vino-ncoace căruia nu meniu te puteai împotrivi, aşa că şleahta de sceleraţi şi de femei pierdute în mijlocul cărora trăia – 30 –

– Eugen Sue –

această fată tânără, o ruga adeseori să cânte, o asculta, transportată, şi o botezase Gurista. Mai căpătase şi o altă poreclă, datorită, fără îndoială, trăsăturilor feciorelnice ale feţei sale. I se mai zicea, „Floarea-Mariei“ – cuvinte care, în argou, îînseamnă „fată mare“. Putea-vom oare să-l facem pe cititor să înţeleagă ciudata noastră impresie, când în mijlocul acestui vocabular infam în care cuvintele ce înseamnă furt, sânge şi crimă sunt şi mai groaznice şi mai înspăimântătoare decât lucrurile hidoase pe care le exprimă, am găsit, după cum spuneam, această metaforă poetică atât de blândă şi de drăgăstos de pioasă: „Floarea-Mariei“? Nu s-ar putea spune: un crin frumos – 31 –

– Misterele Parisului vol.1 –

înălţându-şi zăpada parfumată, a caliciului imaculat din mijlocul unei mocirle? Apărătorul Guristei (îl vom numi pe acest necunoscut Rudolf), părea în vârstă de treizeci până la treizeci şi şase de ani, era de înălţime mijlocie, zvelt, bine proporţionat şi nu trăda surprinzătoarea vigoare pe care o dovedise în lupta lui cu atleticul Cuţitar. Ar fi fost foarte greu să-meniu dibuim lui Rudolf un anume caracter, căci vădea în fizionomia sa cele mai ciudate contraste. Trăsăturile lui erau în genere frumoase, chiar prea frumoase pentru un bărbat. Faţa lui, de o paloare delicată, ochii lui mari de un cafeniu cu reflexe – 32 –

– Eugen Sue –

portocalii, mai totdeauna pe jumătate închişi şi înconjuraţi de o uşoară aureolă azurie, mersul lui tărăgănat, privirea lui pierdută, surâsul lui batjocoritor, păreau să ne înfăţişeze un om blazat ăl cărui caracter, dacă nu era răvăşit, era cel puţin slăbit de excesele unei vieţi prea îndestulate, de aristocrat. Şi totuşi, cu mâna lui elegantă şi albă, Rudolf pusese la pământ pe unul dintre cei mai temuţi indivizi din acest cartier de bandiţi. Am spus „exces de aristocrat“ pentru că beţia ce, ţi-o dă un vin vechi e cu totul deosebită de beţia pe care ţi-o provoacă o cumplită băutură dreasă, pentru că, într-un cuvânt, în ochii unui observator, abuzurile diferă ca simptome, după cum diferă şi ele prin natura şi specificul lor. Anumite cute de – 33 –

– Misterele Parisului vol.1 –

pe fruntea lui Rudolf trădau pe gânditorul adânc, pe omul esenţialmente contemplativ… şi totuşi fermitatea gurii sale, felul mândru şi cutezător în care-şi ţinea câteodată capul, dezvăluiau pe omul de acţiune, a cărui putere fizică, a cărui îndrăzneală are asupra maselor un puternic ascendent. Adeseori privirea meniu se învăluia într-o undă de melancolie şi tot ce compătimirea are în ea mai omenesc, tot ce mila conţine ca nuanţă de înduioşare, se citea pe faţa lui. Alteori, dimpotrivă, privirea lui Rudolf devenea aspră, rea, trăsăturile lui vădeau atâta dispreţ şi cruzime, încât nu l-ai fi crezut în stare să încerce vreo emoţie duioasă. Urmarea acestei povestiri va arăta căror fapte şi idei se datorează aceste – 34 –

– Eugen Sue –

simţăminte atât de potrivnice. În lupta cu Cuţitarul, Rudolf nu manifestase nici supărare, nici ură împotriva acestui adversar nedemn de el. Încrezător în puterea lui, în îndemânarea lui, în agilitatea lui, el n-a avut decât un dispreţ batjocoritor pentru specia de brută pe care o doborâse. Pentru a încheia portretul lui Rudolf, vom spune că avea părul castaniu-deschis, de aceeaşi culoare cu sprâncenele graţios arcuite şi cu mica mustaţă fină şi mătăsoasă, iar bărbia puţin cam mare, îi era rasă cu îngrijire. De altfel, purtarea şi vorba pe care le afecta cu deosebită uşurinţă, îi dădeau lui Rudolf o deplină asemănare cu muşteriii tavernei. Gâtul lui subţire, atât de gingaş modelat, ca al unui Bachus – 35 –

– Misterele Parisului vol.1 –

indian, era înconjurat de o cravată neagră, înnodată cu neglijenţă, ale cărei vârfuri cădeau pe gulerul bluzei albastre, cam decolorată, trădândumeniu vechimea. Un şir dublu de ţinte îi tălpuiau bocancii grei. În sfârşit, în afară de mâinile care erau de o rară distincţie, nimic nu-l deosebea ca aspect de ceilalţi meşteri: în schimb, aerul lui de om hotărât şi, ca să spunem aşa, de o seninătate îndrăzneaţă, statornicea între persoana sa şi ceilalţi o distanţă considerabilă. Intrând în tavernă, Cuţitarul puse o mână mare şi păroasă, pe umărul lui Rudolf şi strigă: — Salut pe stăpânul Cuţitarului… Da, prieteni, tinerelul ăsta m-a dat gata… Aviz amatorilor care ar avea chef – 36 –

– Eugen Sue –

să-şi frângă şalele sau să li se spargă ţeasta; spunând asta mă gândesc la Învăţătorul care acum îşi va găsi şi el naşul… De asta răspund şi pun şi rămăşag. La aceste vorbe, începând cu patroana şi sfârşind cu cel din urmă dintre muşteriii tavernei, toţi îşi îndreptară privirea către învingătorul Cuţitarului, cu un respect amestecat cu teamă. Unii îşi puseră paharele şi ulcelele mai spre colţul mesei, grăbinduse a-meniu face loc în cazul în care Rudolf ar fi dorit să se aşeze lângă ei – alţii se apropiară de Cuţitar pentru ameniu cere, cu glas scăzut, unele lămuriri despre acest necunoscut care-şi făcea intrarea în chip atât de triumfal, în societatea lor. – 37 –

– Misterele Parisului vol.1 –

În sfârşit, patroana îi adresă lui Rudolf un zâmbet din cele mai graţioase. Şi, lucru neobişnuit, uimitor, fantastic în analele „Iepurelui alb“, ea se ridică de la tejghea, ca să ia comanda lui Rudolf, ca să ştie ce trebuie să servească acestor clienţi – atenţie pe care Ţaţa n-a arătat-o niciodată, nici măcar faimosului învăţător, un scelerat fără pereche, care-l făcea să tremure până şi pe Cuţitar. Unul din cei doi indivizi cu mutră sinistră, pe care i-am zugrăvit (cel foarte palid care îşi ascundea mâna stângă şi îşi trăgea mereu scufia grecească pe frunte), se aplecă spre Ţaţă, în timp ce ea ştergea cu grijă masa lui Rudolf, şi o întrebă cu o voce răguşită: — Învăţătorul n-a fost pe-aici? — Nu, răspunse mătuşa Ponisse. – 38 –

– Eugen Sue –

— Nici ieri? — Ba da. — Cu noua lui muiere? — Dar ce mă iei drept turnătoare de mă tot iscodeşti atâta? Crezi că o să-ţi dau ţie socoteală de treburile mele? Răspunse Ţaţa cu voce brutală. — Am întâlnire cu el, astă seară, stărui banditul, avem nişte treburi împreună. — Îmi dau eu seama cam despre ce fel de treburi e vorba, bandă de ucigaşi ce sunteţi! — Ucigaşi! Repetă banditul cu un aer supărat, ucigaşii îţi dau pâinea! — O să mă laşi odată în pace? Strigă Ţaţa cu glas aspru ridicând ameninţător ulciorul pe care-l ţinea în mână. Omul se aşeză la locul lui, – 39 –

– Misterele Parisului vol.1 –

bombănind. Floarea-Mariei, intrând în taverna Ţaţei în urma Cuţitarului, schimbă un semn prietenesc cu tânărul cu faţa veştedă. Cuţitarul se adresă acestuia: — Eh! Barbillon, sugi mereu la rachiu? — Mereu. Mai bine postesc, având însă ghete în picioare, decât să fiu fără rachiu în gâtlej şi fără tutun în lulea, spuse tânărul cu glas dogit, fără să se mişte de la locul lui şi scoţând nori mari de fum din pipă. — Bună seara, mătuşă Ponisse, spuse Gurista. — Bună seara, fată mare, îi răspunse Ţaţa, apropiindu-se de Guristă pentru ameniu cerceta îmbrăcămintea ce o acoperea pe nenorocită şi pe care tot – 40 –

– Eugen Sue –

dânsa i-o închiriase. După ce-o examină, îi spuse cu un fel de mulţumire morocănoasă: — E o plăcere să-ţi închirieze cineva rochii… Eşti curată ca o pisicuţă – de altfel n-aş fi dat nimănui această frumoasă broboadă portocalie, ca de pildă unor canalii de felul Învârtitei sau ca cea poreclită Cap-demort. Doar eu te-am crescut după ce-ai ieşit de la pârnaie… Şi, să fim drepţi, nu există o fată mai bună în tot cartierul. Gurista îşi plecă fruntea, fără să pară de loc mândră de laudele Ţaţei. — Ia te uită! Spuse Rudolf, ai merişor sfinţit în spatele cucului dumitale, bătrânico. Şi arătă cu degetul crenguţa sfinţită din spatele vechiului ceas. — Ce vrei, nu putem trăi ca păgânii, – 41 –

– Misterele Parisului vol.1 –

răspunse cu nevinovăţie cumplita femeie. Apoi, adresându-se Floarei-Maria, adăugă: — Ia spune, Guristo, nu vrei să ne cânţi ceva? — După masă, cumătră Ponisse, spuse Cuţitarul. — Ce să vă dau, voinice? Îl întrebă Ţaţa pe Rudolf, căruia voia sa meniu se facă simpatică şi la nevoie, să-meniu obţină sprijinul. — Întreabă-l pe Cuţitar, mătuşică, el comandă iar eu plătesc. — Bine, spuse Ţaţa, întorcându-se spre bandit, ce vrei să îmbuci, javră înrăită? — Doi litri de vin de şaizeci, trei bucăţi de pâine foarte proaspătă şi un – 42 –

– Eugen Sue –

arlequin1 spuse Cuţitarul după o clipă de gândire cu privire la alcătuirea meniului. — Ei bine, Guristo! Meniu se adresă Cuţitarul, acum ţi-e foame? — Nu, Cuţitare. — Vrei altceva, fetiţo, decât „arlequin“? O întrebă Rudolf. — Oh, nu… mi-a pierit foamea. — Ia uită-te la şefu, fetiţo! Spuse Cuţitarul râzând în gura. Mare, făcând cu ochiul spre Rudolf. Ce, nu îndrăzneşti să te uiţi la el? Gurista roşi şi îşi lăsă ochii în jos, fără să răspundă. După câteva clipe, Ţaţa veni chiar ea punând pe masa lui Rudolf o stacană de vin, o pâine şi „arlequinul“ pe care nu vom încerca să-l descriem cititorilor; 1

Mîncare alcătuită din rămăşiţele altor feluri puse toate laolaltă. – 43 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Cuţitarul îl găsi însă pe gustul lui, căci strigă: — Ce mâncare, dumnezeul mă-si… ce mâncare, ca la mama acasă! Mulţumeşte toate gusturile, pentru cei ce se înfruptă ca şi pentru cei ce postesc, pentru cei cărora le plac dulciurile ca şi pentru cei care preţuiesc piperul… Picioare de pasăre, cozi de peşte, oase de costiţă, coji de pateuri, plevuşcă prăjită, brânză, legume, capete de becaţe, pesmeţi şi salată. Ci mănâncă o data, Guristo… e foarte bun… Ce, vii de la chef azi.? — Chef! A da, desigur. Am mâncat de dimineaţă ca de obicei de cinci bani lapte şi de cinci bani pâine. Intrarea unui nou client în cârciumă, întrerupse convorbirile şi toţi îşi ridicară – 44 –

– Eugen Sue –

capetele. Era un om între două vârste, vioi şi puternic, purtând vestă şi şapcă, exact în stilul şi obiceiurile tavernei; folosi limbajul familiar celorlalţi şi ceru de mâncare. Cu toate că străinul nu era un client obişnuit al tavernei, curând nu mai fu luat în seamă: era categorisit. Pentru a se recunoaşte între ei, bandiţii, ca şi oamenii cinstiţi, au un ochi sigur. Acest nou venit se aşezase în aşa fel ca să-meniu poată observa pe cei doi indivizi cu figură sinistră, dintre care unul întrebase de Învăţător. Nu-meniu scăpa din ochi, iar aceştia habar n-aveau că sunt supravegheaţi. Conversaţia, o clipă întreruptă, îşi – 45 –

– Misterele Parisului vol.1 –

reluă firul. Cu toată obrăznicia lui, Cuţitarul păstra un oarecare respect faţă de Rudolf: nu îndrăznea să-l tutuiască. Acest om nu se temea de legi, dar preţuia forţa. — Pe cinstea mea, îi spuse el lui Rudolf, cu toate că mi-am luat porţia, sunt încântat că te-am întâlnit. — Pentru că îţi place „arlequinul“? — Adevărat… dar şi pentru că ard de nerăbdare să te văd încăierându-te cu Învăţătorul care m-a scărmănat totdeauna; vreau să-l văd şi pe el chelfănit, asta o să mă răcorească. — Cum? Crezi că pentru aţi face ţie plăcere o să sar ca un mops la Învăţător? — Nu, dar va sări el la dumneata de îndată ce va auzi că eşti mai tare ca el, răspunse Cuţitarul frecându-şi mâinile. – 46 –

– Eugen Sue –

— Am eu ac şi de cojocul lui, spuse nepăsător Rudolf, apoi continuă: Ah, dar afară e o vreme câinească… Dacă am cere o carafă de rachiu cu zahăr? Poate că asta o s-o facă pe Gurista să ne cânte… — E-n regulă, răspunse Cuţitarul. — Şi ca să facem cunoştinţă, să spunem fiecare cine suntem, adăugă Rudolf. — Albinosul, zis Cuţitarul, ocnaş liberat, hamal, plutaş, pe cheiul SaintPaul, rebegit iarna, prăjit vara, iată biografia mea, spuse invitatul lui Rudolf, făcând salutul militar cu mâna stângă. Pe dumneata, şefule, e pentru prima oară că te vedem în cartier… Nu-ţi fac vreo vină, dar mi-ai ciocănit bine scăfârlia şi mi-ai tăbăcit în doi timpi şi – 47 –

– Misterele Parisului vol.1 –

trei mişcări toată pielea. Drace, ce mai tăvăleală... mai ales pumnii de la urmă. Nu-mi iese din minte îndemânarea cu care cădeau! Mai ai şi altă meserie în afară de aceea de a-l bate pe Cuţitar? — Sunt pictor de evantaie şi mă numesc Rudolf. — Pictor de evantaie! D-aia ai mâinile atât de albe, spuse Cuţitarul. Oricum, dacă toţi tovarăşii dumitale sunt ca dumneata, înseamnă că trebuie să fii puternic nu glumă, ca să faci meseria asta… Dar pentru că eşti muncitor şi desigur un muncitor cinstit, de ce vii într-o tavernă unde nu sunt decât hoţi, ucigaşi sau puşcăriaşi liberaţi, ca mine, şi care nu pot merge aiurea? — Vin aici pentru că îmi place societatea aleasă. – 48 –

– Eugen Sue –

— Hm, hm, spuse Cuţitarul, clătinând capul în semn de îndoială. Team găsit în aleea lui Braţ-Roşu, în sfârşit... destul… Spui că nu-l cunoşti? — O să mă plictiseşti multă vreme cu Braţ-Roşu al tău, lua-l-ar dracu să-l ia… numai dacă l-o primi Aghiuţă… — Ei, şefule, te sfieşti de mine şi poate că faci bine. Dacă vrei, îţi pot spune povestea mea, dar cu o condiţie: să mă înveţi loviturile de pumn care au încununat chelfăneala pe care mi-ai traso… Pun mare preţ pe asta. — De acord, Cuţitare, dar să-mi spui povestea ta... şi Gurista o va istorisi pe a ei… — E-n regulă, continuă Cuţitarul… afară e o vreme să nu laşi un gardist pe stradă… asta ne va face să petrecem… – 49 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Ce zici, Guristo? — Vreau, dar povestea n-o să fie prea lungă, zise Floarea-Mariei. — Şi dumneata o să ne-o spui pe-a dumitale, prietene Rudolf, adăugă Cuţitarul. — Da. Voi începe… — Pictor de evantaie, spuse Gurista. O meserie frumoasă. — Şi cât câştigi ca să te speteşti cu ea? Întrebă Cuţitarul. — Lucrez cu bucata, răspunse Rudolf. În zilele mele bune câştig patru franci, câteodată chiar cinci, dar asta vara, pentru că zilele sunt mai lungi. — Şi cheltuieşti mult, craiule? — Da, cât timp am bani; mai întâi treizeci de bani pe noapte pentru camera mobilată… – 50 –

– Eugen Sue –

— Scuzaţi, monseniore… plătiţi treizeci de bani pe noapte? Mai vezi de altul! Spuse Cuţitarul, ducându-şi mâna la bonetă. Acest cuvânt de „monseniore“, rostit ironic de Cuţitar, îl făcu pe Rudolf să surâdă abia vizibil, dar continuă: — Oh, ţin la confortul meu şi la curăţenie. — Iată un pair al Franţei, un bancher, un bogătaş! Strigă Cuţitarul. Doarme cu treizeci de bani pe noapte. — Pe lângă asta, continuă Rudolf, douăzeci de bani de tutun, asta face cincizeci, douăzeci prânzul, şaptezeci până la şaptezeci şi cinci cina, cinci sau zece bani rachiul, asta face cam un franc şi jumătate pe zi. Nu sunt constrâns să lucrez toată săptămâna, în restul vremii – 51 –

– Misterele Parisului vol.1 –

îmi fac de cap, petrec. — Şi familia dumneavoastră? Întrebă Gurista. — A mâncat-o holera, răspunse Rudolf. — Ce erau părinţii dumneavoastră? Se interesă Gurista. — Telali sub bolţile halelor şi negustori de zdrenţe. — Cu cât ai vândut fondul lor de comerţ? Întrebă Cuţitarul. — Eram prea tânăr, tutorele meu lea vândut; când am devenit major, a trebuit să-meniu mai dau eu treizeci de franci… Iată moştenirea mea. — Şi fabricantul, patronul dumitale de acum? Întrebă Cuţitarul. — Jupânul meu? Îl cheamă domnul Borel, strada Bourdonnais. Prost, brutal, – 52 –

– Eugen Sue –

pungaş şi zgârcit, şi-ar scoate mai bine un ochi decât să-şi plătească lucrătorii. Iată semnalmentele lui; dacă se rătăceşte, lasă-l, să nu-l aduci din nou la fabrica lui. Am fost ucenic la el de la vârsta de cincisprezece ani, am tras un număr bun la sorţi; locuiesc în strada Juiverie, la al patrulea, spre stradă, mă cheamă Rudolf Durand… Iată povestea mea. — Acum e rândul tău, Guristo, spuse Cuţitarul: povestea mea o păstrez pentru la urmă, ca desert. Capitolul 3 POVESTEA GURISTEI — Să începem mai întâi cu începutul, spuse Cuţitarul. — Da… părinţii tăi? întrebă Rudolf. – 53 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Nu-i cunosc, spuse FloareaMariei. — Aiurea! exclamă Cuţitarul. — Habar n-am, născută dintr-o varză, cum li se spune copiilor. — Ia te uită! Ce ciudat, Guristo… suntem din aceeaşi familie. — Şi tu, Cuţitarule? — Orfan al străzilor Parisului, ca şi tine, copila mea. — Şi cine te-a crescut, Guristo? întrebă Rudolf. — Nu ştiu… Din câte mi-aduc aminte, cred că între şapte şi opt ani mă aflam la o bătrână chioară căreia i se zicea Cucuvaia… fiindcă avea un nas coroiat, un ochi verde rotund de tot şi semăna cu o cucuvaie chioară. — Ha… Ha… Ha… O şi văd pe – 54 –

– Eugen Sue –

Cucuvaie! strigă Cuţitarul, râzând cu poftă. — Chioara mă punea să vând acadele la Pont-Neuf, un fel de a cerşi… Când n-aduceam cel puţin cincizeci de bani, Cucuvaia mă bătea în loc să-mi dea de mâncare. — Înţeleg, fata mea, spuse Cuţitarul. O lovitură de picior în chip de pâine şi scatoalca drept unt. — O, Doamne, da… — Şi eşti sigură că femeia aceea nu era mama ta? întrebă Rudolf. — Sunt sigură. Cucuvaia mi-a mâncat destul sufletul, spunându-mi că n-aveam nici tată, nici mamă. Zicea mereu că m-a adunat de pe drumuri. — Aşadar, reluă Cuţitarul, mâncai mardeală dacă nu făceai rost de cincizeci – 55 –

– Misterele Parisului vol.1 –

de bani… — Ca supliment un pahar de apă şi tremuram toată noaptea pe duşumea, pe un mindir de paie, în care Cucuvaia făcuse o gaură unde să mă ghemuiesc. Se zice că paiele ţin cald, ei bine, nu-i adevărat. — Saltea cu ţepi! strigă Cuţitarul. Ai dreptate, dragă, e o adevărată gheţărie; bălegarul e mai cald, de o sută de ori mai cald. Dar o faci pe grozavul şi zici că e prea ordinar… că nu mai e la modă! Această glumă o făcu pe FloareaMariei să surâdă; apoi ea continuă: — A doua zi, Chioara îmi servea aceeaşi porţie la prânz ca şi la cină după care mă duceam la Montfaucon, să caut râme pentru momeala peştilor, fiindcă în timpul zilei Cucuvaia ţinea o prăvălie – 56 –

– Eugen Sue –

sub podul Notre-Dame – o prăvălie cu scule de pescuit… Pentru un copil de şapte ani care moare de foame şi de frig e cale lungă din strada Mortellerie la Montfaucon. — Mersul pe jos te-a făcut să creşti dreaptă ca o trestie, fata mea; să nu te plângi de asta, spuse Cuţitarul, scăpărându-şi amnarul ca să-şi aprindă pipa. — În sfârşit, mă înapoiam istovită cu un coş plin cu râme. Apoi, către prânz, Cucuvaia îmi dădea o bucată bună de pâine şi te asigur că nu lăsam nicio fărâmitură nemâncată. — Pentru că nu mâncai, vezi, asta ţia păstrat mijlocul subţire ca de viespe, să nu te plângi, spuse Cuţitarul, trăgând cu zgomot câteva fumuri de tutun. Dar ce – 57 –

– Misterele Parisului vol.1 –

ai, prietene Rudolf, vreau să zic şefule? Pari cam descumpănit… poate pentru că fata asta a îndurat atâta mizerie? Ce vrei… toţi am trecut prin mizerie. — O, fac prinsoare că n-ai fost atât de nenorocit ca mine, Cuţitarule, spuse Floarea-Mariei. — Eu, Guristo! Dar închipuieşte-ţi că ai trăit ca o regină faţă de cum am dus-o eu! Cel puţin cât ai fost mică dormeai pe paie şi mâncai pâine… Eu mă culcam nopţi întregi pe cuptoarele de ipsos de la Clichy, ca un vagabond ce eram, şi mă hrăneam cu foile de varză pe care le adunam de pe marginea răstavurilor. Şi, de cele mai multe ori, pentru că era prea departe ca să ajung până la cuptoarele de la Clichy, ţinând seama că lihneala îmi muia picioarele, mă culcam sub – 58 –

– Eugen Sue –

pietrele mari ale Luvrului… când cădea zăpada aveam cearceafuri albe… — Păi da, un bărbat e desigur mai tare, dar nu o biată fetiţă, spuse FloareaMariei şi, pe lângă asta, eram cât o ciocârlie… — Ţi-aduci tu aminte de asta? — Te cred; când Cucuvaia mă bătea, cădeam totdeauna de la prima lovitură; atunci ea mă călca în picioare, strigând: „Vagaboanda asta n-are putere nici de doi bani, nu poate îndura nici două scatoalce!“ Şi-apoi îmi zicea „hoţoaică păguboasă“. Alt nume n-am avut. Ăsta a fost cel de botez. — La fel şi cu mine, am fost botezat aidoma câinilor vagabonzi, mi se spunea tu, ăla, măi, cutare, sau Albinosule. E ciudat cum ne asemănăm, fata mea, – 59 –

– Misterele Parisului vol.1 –

constată Cuţitarul. — E adevărat, recunoscu FloareaMariei, care se adresa mai mult Cuţitarului, resimţind împotriva voinţei ei un fel de stinghereală faţă de Rudolf; abia îndrăznea să-şi ridice ochii spre el, deşi i se părea că necunoscutul aparţine unui soi de oameni în mijlocul cărora trăia şi ea în mod obişnuit. — Şi după ce adunai râmele pentru Cucuvaie, ce făceai? întrebă Cuţitarul. — Chioara mă trimitea să cerşesc pe lângă ea până noaptea târziu, pentru că seara ea se ducea să prăjească peşte pe Pont-Neuf. Dumnezeule, la ceasul acela bucata mea de pâine era tare departe; iar dacă mă-mpingea ispita să-i cer de mâncare, mă bătea zicându-mi: „Strânge cincizeci de bani din cerşit, hoţoaico, şi – 60 –

– Eugen Sue –

ai să ai ce mânca!“ Atunci, pentru că simţeam o foame cumplită şi ea mă bătea, plângeam vărsând toate lacrimile pe care le aveam în mine. Chioara îmi lega de gât lădiţa cu acadele şi mă aşeza pe Pont-Neuf. Cum mai plângeam şi cum mai tremuram de foame şi de frig!… — Întocmai ca mine, fata mea, spuse Cuţitarul, întrerupând-o pe Guristă. N-ai crede, dar foamea te face să tremuri ca şi frigul. — În sfârşit, rămâneam pe PontNeuf până la ora 11 noaptea, cu „prăvălia“ mea de acadele atârnată de gât, plângând de mama focului. Trecătorii, adesea mişcaţi de înfăţişarea mea, văzându-mă plângând, îmi dădeau până la cincizeci sau şaptezeci şi cinci de – 61 –

– Misterele Parisului vol.1 –

bani pe care-i aduceam Cucuvaiei. — Minunată seară pentru o ciocârlie! — Dar nu zici că Chioara care vedea asta… — Cu un ochi, completă Cuţitarul, râzând. — Cu un ochi dacă vrei, pentru că navea decât unul; şi nu zici că Chioara începea să mă bată înainte de a mă pune de strajă pe Pont-Neuf ca să mă facă să plâng în faţa trecătorilor şi în felul acesta să-i sporească încasările. — Nu e rău de loc! — Da, aşa crezi tu, Cuţitarule! Am ajuns însă să îndur bătaia: vedeam că Chioara turba că nu plâng; atunci, pentru a mă răzbuna, cu cât dădea mai tare în mine cu atât râdeam mai mult; şi – 62 –

– Eugen Sue –

seara, în loc să plâng cu suspine ca să-i vând acadelele, cântam întocmai ca o ciocârlie, cu toate că n-aveam niciun chef de cântat. — Ia spune… acadelele… desigur că-ţi făceau poftă, sărmana mea Guristă. — Te cred, Cuţitarule, dar nu gustasem niciodată din ele; eram încăpăţânată… şi îndărătnicia asta mi-a venit de hac şi o să vezi cum. Într-o zi, înapoindu-mă cu râmele mele, nişte băieţi m-au bătut şi mi-au furat coşul. Ştiam ce m-aştepta acasă; bătaia şi lipsa de pâine. Seara, Chiora înainte de a mă trimite la pod, furioasă că nu încasasem nimic în ajun, în loc să mă bată ca de obicei, ca să plâng, a început să mă chinuiască până la sânge, smulgându-mi părul de la tâmple, acolo unde doare – 63 –

– Misterele Parisului vol.1 –

mai mult. — Mii de trăsnete! Asta e prea de tot! strigă banditul, lovind cu pumnul în masă şi încruntându-şi sprâncenele. Să baţi un copil, treacă-meargă… dar să-l chinuieşti, asta e prea mult. Rudolf, care ascultase atent povestirea Floarei-Maria, privi pe Cuţitar cu mirare. Acest licăr de omenie îl surprindea. — Dar ce ai, Cuţitare? îl întrebă. — Ce am, ce am? Cum? Dumneata nu eşti mişcat de loc? Monstrul ăsta de Cucuvaie care chinuiește un copil! Dar eşti tot atât de nesimţitor ca şi pumnii dumitale! — Continuă, fetiţo, o îndemnă Rudolf, fără a-i răspunde Cuţitarului. — Vă spuneam deci că bătrâna mă – 64 –

– Eugen Sue –

chinuia doar-doar oi plânge: eu mă încăpăţânez şi, ca s-o îndârjesc mai rău, mă pun pe râs şi plec pe Pont-Neuf cu acadelele mele. Chioara era la tigaia ei… Din când în când îmi arăta pumnul. Atunci, în loc să plâng, cântam şi mai tare – şi mi-era o foame, o foame! De şase luni umblam cu acadelele, dar niciodată nu gustasem vreuna. Pe legea mea! În ziua aceea nu m-am mai putu stăpâni, şi de foame, şi ca s-o îndârjesc pe Cucuvaie, iau o acadea şi o mănânc. — Bravo, fata mea! — Mănânc două! — Bravo! Trăiască şterpeleala! — Păi vezi, erau atât de bune, dar ce crezi că se-n-tâmplă? O precupeaţă care vindea portocale, începe să-i strige Chioarei: „Ascultă Cucuvaio… Hoţoaica – 65 –

– Misterele Parisului vol.1 –

îţi mănâncă marfa!“. — Ei drace! se-ncurcă treaba… sencurcă… spuse Cuţitarul, interesat la culme. Biată hoaţă mică, mă gândesc cât trebuie să fi tremurat când ai văzut că şia dat seama Cucuvaia, nu-i aşa? — Pe unde ai scos cămaşa, sărmana mea Guristă? i întrebă Rudolf, tot atât de interesat cât şi Cuţitarul. — Ei, Doamne, a fost greu, dar ce era mai ciudat, adăugă Floarea-Mariei râzând, e că Chioara, deşi furioasă că-i mâncam acadelele, nu se putea depărta de tigaie, – pentru că uleiul clocotea. — Ha! Ha! Ha! e adevărat! Iată o daraveră încurcată rău, strigă Cuţitarul râzând din nou cu hohote. După ce luă parte la veselia banditului, Floarea-Mariei urmă: – 66 –

– Eugen Sue –

— Zău, cu gândul la, loviturile ce maşteptau, mi-am zis: ce-o să fie? N-o să fiu bătută mai rău pentru o acadea decât pentru trei. Şi o iau şi pe a treia. Înainte de a o mânca, pentru că bătrâna mă ameninţa de departe cu furculiţa ei mare de fier, îi arăt, cum mă vezi şi te văd, acadeaua şi o ronţăi în nasul ei. — Bravo, fata mea… asta mă face să înţeleg, înţepătura ta de adineaori cu foarfecele. Haide, haide, ţi-am spus că ai curaj. Dar Cucuvaia trebuie să te fi jupuit de vie după figura asta. — După ce a terminat de prăjit peştele, vine spre mine… Primisem cincisprezece bani de pomană şi mâncasem acadele de treizeci… Când m-a luat Chioara de mână ca să mergem acasă, credeam că voi cădea pe drum, – 67 –

– Misterele Parisului vol.1 –

atât mi-era de frică… Mi-aduc aminte ca azi… Pentru că era în preajma Anului Nou. Ştii că pe Pont-Neuf găseşti totdeauna prăvălii cu jucării – toată seara avusesem ameţeli numai uitândumă la păpuşile frumoase, la toate jucăriile acelea… Gândeşte-te, pentru un copil… — Şi n-ai avut niciodată jucării, Guristo? o întrebă Cuţitarul. — Eu! Că prost mai eşti… Cine să mi le fi dat?… În sfârşit, s-a lăsat seara; deşi în plină iarnă, n-aveam pe mine decât o zdreanţă de rochie de pânză, nici ciorapi, nici cămaşă iar în picioare, saboţi. Nu puteai muri de cald, nu-i aşa? Ei bine, când Chioara m-a luat de mână, m-am făcut lac de sudoare. Ceea ce mă îngrozea mai mult era că, în loc să înjure, – 68 –

– Eugen Sue –

să tune şi să fulgere, Cucuvaia mormăi printre dinţi tot drumul… Dar nu-mi dădea drumul şi mă făcea să umblu atât de repede, atât de repede, încât cu picioarele mele mici trebuia să alerg ca să ţin pasul cu ea. Tropăind aşa, pierdusem unul din saboţi, am urmat-o totuşi cu un picior desculţ… Când am ajuns acasă, era plin de sânge. — Căţeaua, ticăloasa de Chioară! strigă Cuţitarul, lovind iar, cu furie, în masă; mi se rupe inima cu gândul la copila asta care tropăie cu picioruşul însângerat după hoaţa cea bătrână. — Locuiam cocoţate într-un pod din strada Mortellerie; lângă intrarea în alee se afla un rachier. Cucuvaia intră, ţinându-mă mereu de mână. Acolo, la tejghea, bău o litră de rachiu. – 69 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— La dracu, eu n-aş putea bea aşa ceva fără să mă pomenesc beat mort. — Era porţia Chioarei, de altfel se culca totdeauna cherchelită. Poate de aia mă şi bătea atât de rău. În sfârşit, am ajuns acasă, crede-mă că mă simţeam ca vai de lume. Sosim; Cucuvaia închide uşa, învârte cheia de două ori în broască, eu cad în genunchi cerându-i iertare că-i mâncasem acadelele. Ea nu răspunde, o aud bombănind în timp ce se plimba prin odaie: „Ce să-i fac în astă seară hoţoaicei ăsteia care mi-a furat acadelele? Mă rog, ce să-i fac?“ Şi se oprea să mă privească, rotindu-şi ochiul ei verde. Eu stăteam mereu în genunchi. Deodată o văd pe Chioara că se duce şi ia dintr-un raft o pereche de cleşti. — Cleşti! strigă Cuţitarul. – 70 –

– Eugen Sue –

— Da, cleşti! — Şi ce să facă cu ei? — Să te lovească? zise Rudolf. — Ca să te ciupească? întrebă Cuţitarul. — Ei bine, nu. — Să-ţi smulgă părul? — Nu e asta: lăsaţi-vă de ghicit! — Mă las! — Ne lăsăm! — Ei bine, să vă spun: voia să-mi scoată un dinte. Cuţitarul rosti un blestem însoţit de înjurături atât de cumplite, încât toţi muşteriii tavernei se întoarseră miraţi către ei. — Dar ce dracu ai? se miră Gurista. — Ce am? Aş spinteca-o pe Chioară! Dacă mi-ar pica în mână. Unde e, spune– 71 –

– Misterele Parisului vol.1 –

mi, unde e? Dacă o găsesc, o curăţ. Şi ochii banditului se injectară de sânge. Rudolf împărtăşea şi el furia Cuţitarului împotriva cruzimii de care Chioara dăduse dovadă, dar se întreba prin ce miracol un criminal se înfurie auzind că o afurisită de femeie bătrână a vrut, din răutate, să smulgă un dinte unei copile. Noi socotim posibilă existenţa acestui sentiment de milă ba chiar probabilă la un temperament fioros. — Şi ţi-a smuls dintele, bătrâna aia mizerabilă, micuţa mea? întrebă Rudolf. — Te cred că mi l-a smuls!… Şi nu dintr-o dată. Doamne cât s-a căznit! Îmi ţinea capul între genunchi ca într-o menghină. În sfârşit, şi cu cleştele şi cu – 72 –

– Eugen Sue –

degetele mi-a scos dintele şi apoi mi-a spus, pentru a mă speria desigur: „Acum o să-ţi scot câte unul în fiecare zi, hoţoaico! Şi când n-o să mai ai dinţi, teoi arunca în apă, să te mănânce peştii; or să se răzbune pe tine pentru că ai adunat râme cu ajutorul cărora să fie ei prinşi“. Îmi amintesc de asta pentru că mi se părea nedrept… ca şi cum ar fi fost pentru mine o plăcere să adun râme! — Ah! ticăloasa, să rupă, să smulgă dinţii unei biete copile! strigă Cuţitarul cu furie crescândă. — Ei şi dacă? Se mai vede ceva? întrebă Floarea-Mariei. Şi întredeschise surâzând buzele ei trandafirii, arătând două şiruri de dinţi mici, albi ca nişte perle. Să fi fost nepăsare, uitare, mărinimie – 73 –

– Misterele Parisului vol.1 –

înnăscută din partea acestei nenorocite fiinţe? Rudolf, observase că, în toată povestirea ei, nu rostise niciun cuvânt de ură împotriva cumplitei femei care o chinuise. — Şi-apoi ce-ai mai făcut? întrebă Cuţitarul. — Dumnezeule mare, mă săturasem până-n gât. A doua zi, în loc să mă duc după râme, am şters-o spre Pantheon. Am mers într-acolo toată ziua, atât de frică mi-era de Cucuvaie. M-aş fi dus până la capătul lumii numai că nu-i încap iar în gheare. Cum mă aflam în cartiere necunoscute, n-am întâlnit pe nimeni căruia să-i fi putut cere de pomană, şiapoi nici n-aş fi cutezat. În timpul nopţii mă adăpostisem după nişte stive de – 74 –

– Eugen Sue –

lemne, într-un şantier. Eram cât un şoarece, şi strecurându-mă sub o poartă veche, mă cuibărisem într-un maldăr de scoarţe de copac. Foamea mă chinuia: am încercat să mestec puţină coajă de trunchi ca să-mi înşel foamea, dar nu eram în stare. Atunci am muşcat puţin dintr-o scoarţă de mesteacăn – era mai fragedă. După asta am adormit. În zori, auzind un zgomot, m-am ghemuit tot mai mult în stiva de lemne. Era cald aproape ca într-o pivniţă. Dacă aş fi avut, ce mânca, m-aş fi simţit bine acolo toată iarna. — Ca şi mine în cuptorul de ipsos. — Nu îndrăznesc să ies de pe şantier, îmi închipuiam că Cucuvaia mă caută pretutindeni ca să-mi smulgă dinţii şi să m-arunce pradă peştilor, şi că – 75 –

– Misterele Parisului vol.1 –

m-ar fi prins dacă ieşeam de acolo. — Ascultă, nu mai vorbi de bestia aia bătrână, că mi se urcă sângele la cap! — În sfârşit, a doua zi, continuă fata, morfolisem puţină scoarţă de mesteacăn şi tocmai adormisem, când aud lătrând un dulău. Sar din somn. Trag cu urechea… câinele-lătra mereu, apropiindu-se de stiva de lemne. O groază mă cuprinse. Din fericire, câinele, nu ştiu de ce, nu îndrăznea să se apropie… dar o să râzi, Cuţitarule!… — Cu tine ai totdeauna de ce râde… Eşti o fată bună totuşi! Uite, vezi, acum, pe cinstea mea de om, îmi pare rău că team bătut. — Şi de ce să nu mă fi bătut? Pe mine doar nu mă apără nimeni. — Dar eu unde sunt? întrebă Rudolf. – 76 –

– Eugen Sue –

— Sunteţi foarte bun, domnule Rudolf, dar Cuţitarul nu ştia că eraţi acolo… şi nici eu… — Mi-e tot una, dar rămân le ce-am spus… Sunt amărât că te-am bătut, reluă Cuţitarul, — Urmează-ţi povestirea, copilă, o îndemnă Rudolf. — Mă ghemuisem sub stiva de lemne, cum ziceam, când aud câinele lătrând. Apoi a început să chelălăiască şi o voce groasă prinse a vorbi: „Câinele meu latră, e cineva ascuns în şantier“. „Trebuie să fie niscai hoţi“, răspunse altă voce… şi cuţu-cuţu, iată că-şi asmute câinele, strigându-i: „Şo pe el!“ Potaia vine către mine şi, de teamă să nu mă muşte, încep să strig din răsputeri. „Ia te uită, se auzi vocea, s-ar – 77 –

– Misterele Parisului vol.1 –

zice că e un ţipăt de copil.“ Recheamă câinele, oamenii se duc să caute o lanternă, eu ies din ascunziş şi mă pomenesc în faţa unui bărbat trupeş şi a unui băiat în bluză. „Ce tot faci aici, pe şantierul meu, hoaţă mică?“ mă întrebă omul cu glas ameninţător. „Dragă domnule, mi-a smuls un dinte, şi voia să m-arunce pradă peştilor; n-am mâncat de două zile; am fugit de la Cucuvaia care neavând unde dormi, m-am strecurat sub poarta dumneavoastră, am dormit noaptea în scoarţa copacilor, sub stivele de lemn, crezând că nu fac rău nimănui.“ Iată însă că negustorul începe să-i spună băiatului „Eu nu înghit de-astea, e o hoaţă, – vrea să-mi fure buştenii“. — Ah, păcătos bătrân, ticălos bătrân, – 78 –

– Eugen Sue –

strigă Cuţitarul. Să furi buştenii, – şi tu n-aveai decât opt ani! — Era o prostie… pentru că băiatul îi răspunse; „Să-ţi fure buştenii, jupâne? Dar cum ar putea-o face? Doar nu-i mai mare decât cel mai mic dintre buştenii dumitale.“ „Ai dreptate, recunoscu negustorul de lemne. Dar dacă nu vine din capul ei, tot aia e. Hoţii cresc copii, pe care-i trimit să iscodească şi să se ascundă, ca să deschidă poarta altora. Trebuie dusă la poliţie.“ — Ah! dobitocul ăla de negustor de lemne… — Sunt dusă la comisar. Îi spun povestea mea, mărturisesc că sunt vagabondă, sunt trimisă la închisoare; tribunalul corecţional mă condamnă, tot ca vagabondă, să stau la Casa de – 79 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Corecţie până ce-oi împlini vârsta de şaisprezece ani. Mulţumesc judecătorilor pentru bunătatea lor. Doamne, gândeştete, la închisoare aveam ce mânca; nu mă mai bătea nimeni, pentru mine acolo era raiul pe pământ, în comparaţie cu podul Cucuvelei. Pe lângă asta, în închisoare am învăţat să cos. Dar să vezi nenorocirea: eram leneşă şi hoinară, îmi plăcea mai bine să cânt decât să lucrez, mai ales când vedeam soarele... O, când era vremea frumoasă, în curtea închisorii, nu mă puteam abţine să nu cânt. Şi atunci… ciudat, tot cântând, mi se părea că nu mai sunt închisă. — Cu alte cuvinte, fata mea, eşti o adevărată privighetoare din născare, constată Rudolf surâzând. — Sunteţi foarte bun, domnule – 80 –

– Eugen Sue –

Rudolf, de pe atunci mi se spunea Gurista în loc de Hoţoaica. În sfârşit, împlinesc cei şaisprezece ani şi ies din închisoare… La poartă o găsesc pe Ţaţa de aici şi pe două, trei bătrâne care mai veniseră pe acolo de câteva ori, să le vadă pe camaradele mele; îmi spuneau mereu că la ieşirea mea din închisoare vor avea de lucru pentru mine. — Aha, bine-bine, am înţeles, spuse cuţitarul. — „Domniţa mea, frumosul meu înger, frumoasa mea micuţă“, îmi spunea Ţaţa şi bătrânele la fel… „Nu vrei să locuieşti la noi? Îţi vom da rochii frumoase şi nu vei avea nimic de făcut decât să petreci.“ Înţelegi, Cuţitarule, că n-a stat cineva degeaba opt ani în, puşcărie fără să-şi dea seama de rostul – 81 –

– Misterele Parisului vol.1 –

unor asemenea vorbe. Le-am trimis la plimbare pe aceste prefăcute bătrâne. Mi-am spus: „Ştiu să cos, am trei sute de franci la mine, şi, în faţa mea, toată tinereţea…“. — Şi încă una frumoasă, fata mea, spuse Cuţitarul. — „Iată, mi-am spus, am stat opt ani închisă, vreau să mă bucur puţin de viaţă, nu fac rău nimănui; găsesc eu de lucru când oi termina banii“… Şi încep să toc cei trei sute de franci ai mei. A fost marea mea greşeală, constată FloareaMariei cu un suspin, ar fi trebuit înainte de toate să caut de lucru… Dar nu era nimeni care să mă sfătuiască. Ei, cea fost a fost… Şi, cum spuneam, mă apuc să cheltuiesc banii. Mai întâi cumpăr, flori să-mi împodobesc odaia; îmi plac atât de – 82 –

– Eugen Sue –

mult florile! Apoi îmi cumpăr o rochie, un şal frumos şi mă plimb pe Bois de Boulogne şi pe Saint Germain, călare pe măgăruş. — Cu vreun amorez, fata mea? întrebă Cuţitarul. — Pe cinstea mea, nu. Voiam să fiu de capul meu. Petreceam cu una din prietenele mele din puşcărie, de la „Copiii găsiţi“, o fată tare bună, i se spunea Rigolette, pentru că râdea mereu. — Rigolette, Rigolette! n-o cunosc, spuse Cuţitarul, părând că-şi cercetează memoria. — Cred şi eu că n-o cunoşti. E o fată cinstită, Rigolette; o foarte. bună lucrătoare, acum câştigă cel puţin un franc şi douăzeci şi cinci pe zi, are o mică – 83 –

– Misterele Parisului vol.1 –

gospodărie a ei… Aşa că, de-atunci, nam mai îndrăznit niciodată s-o mai revăd. În sfârşit, risipind mereu banii, nu mi-au mai rămas decât patruzeci şi trei de franci. — Trebuia să-ţi deschizi, cu banii ăştia, o tarabă cu giuvaeruri, râse Cuţitarul. — Zău că am făcut ceva mai bun… Îmi spăla rufele o femeie numită La Lorraine, oiţa lui Dumnezeu; era pe atunci însărcinată în ultimele luni şi, pe lângă asta, mereu cu picioarele şi cu mâinile în apă. Îţi poţi închipui!. Nemaiputând lucra, a cerut să intre la maternitate, dar n-a fost primită din lipsă de locuri; femeia nu mai câştiga nimic. Iat-o dar gata să nască fără să aibă nici măcar cu ce să-şi plătească un pat cu – 84 –

– Eugen Sue –

chirie. Spre norocul ei, a întâlnit-o din întâmplare, într-o seară, la colţul podului Notre-Dame, pe femeia lui Goubin, care se ascundea de patru zile într-o pivniţă a unei case ce se dărâma, în, spatele spitalului. — Dar de ce se ascundea ziua, femeia lui Goubin? — Ca să scape de omul ei care voia s-o omoare! Ea nu ieşea decât noaptea, să-şi cumpere pâine. Aşa s-a făcut că a întâlnit-o pe sărmana Lorraine, care nu ştia ce să se facă, aşteptând dintr-o clipă în alta să nască… Văzând în ce stare e, femeia lui Goubin, a luat-o cu dânsa în pivniţa în care se ascundea. Era oricum un adăpost. — Stai niţel, stai niţel, femeia lui Goubin nu e Helmina? întrebă Cuţitarul. – 85 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Da, o fată cumsecade, răspunse Gurista… o croitoreasă care-mi lucrase mie şi Rigolettei. Ce mai, a făcut, ce-a putut dându-i jumătate din pivniţa ei, din salteaua şi din pâinea ei. Lorraine a născut un biet copil firav şi n-avea nicio pătura măcar, cu ce să-l acopere, ci numai cu paie!… Văzând în ce stare e, femeia lui Goubin n-a mai răbdat şi cu riscul de a fi ucisă de omul ei care o căuta peste tot, iese în plină zi din pivniţă şi vine să mă vadă. Ştia că mai aveam ceva bani şi că nu sunt rea; tocmai mă pregăteam să urc într-un „milord“2 cu Rigolette, voiam să tocăm cei patruzeci de franci ai mei, să mergem la ţară, la câmp, îmi place atât de mult la ţară, îmi plac pomii, livezile… Dar hop, 2

Gabrioletă pe patru roate. – 86 –

– Eugen Sue –

vine Helmina. Îmi povesteşte nenorocirea Lorrainei, dau drumul „milordului“ mă reped până acasă şi-mi iau rufăria, salteaua, pătura, le pun în spinarea unui hamal şi dau fuga la pivniţă împreună cu femeia lui Goubin… Ah, să fi văzut cât era de mulţumită, biata Lorraine. Am vegheato amândouă, şi, când s-a pus iar pe picioare am ajutat-o cu restul de bani cel mai aveam. Asta, până ce-a putut să se apuce din nou de spălat. Acum îşi câştigă pâinea; dar nu izbutesc niciodată s-o fac să-mi spună cât îi datorez pentru spălatul rufelor mele. Înţeleg că vrea să se achite în felul ăsta de mine. De altfel… dacă până la urmă se încăpăţânează, mă pierde de clientă, spuse Gurista, dându-şi importanţă. – 87 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Şi femeia lui Goubin? întrebă Cuţitarul. — Ce, nu ştii? se miră Gurista. — Nu, ce e cu ea? — Vai, nenorocita... n-a scăpat de Goubin!… Trei lovituri de cuţit între umeri. Aflase că ea dă târcoale spitalului şi într-o seară, când ieşise din pivniţă să cumpere lapte pentru Lorraine, Goubin a omorât-o. — De aia e condamnat la moarte şi se zice că va fi ghilotinat peste trei zile, zise Cuţitarul. — Tocmai, confirmă Gurista. — Şi după ce ţi-ai dat ultimii bănuţi Lorrainei, ce-ai mai făcut, fata mea? o întrebă Rudolf. — Păi de-atunci mi-am căutat de lucru. Ştiam foarte bine să cos, eram – 88 –

– Eugen Sue –

curajoasă, nu-mi pierdeam cumpătul. Intru într-un magazin de lenjerie din strada Saint-Martin. Ca să nu înşel pe nimeni, spun că de două luni am ieşit din închisoare şi că vreau să lucrez. Mi se arată uşa. Cer de lucru acasă, mi se spune că-mi bat joc de oameni; cum să mi se încredinţeze măcar o cămaşă? Înapoindu-mă foarte amărâtă, o întâlnesc pe Ţaţa şi pe una din bătrânele care se ţineau mereu scai de mine de când ieşisem din închisoare… Nu mai ştiam din ce voi trăi. M-au luat cu ele, mau pus să beau rachiu… Şi iată, asta-i tot… — Pricep, spuse Cuţitarul. Te cunosc acum ca şi cum ţi-aş fi fost tată şi mamă şi ca şi cum nu ţi-ai fi părăsit niciodată căminul. Ei, iată, asta e o spovedanie. – 89 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— S-ar zice că te-a întristat, fata mea, faptul că ţi-ai povestit viaţa, zise Rudolf. — Adevărul e că mă doare să privesc înapoi. Este pentru prima dată că mi se întâmplă să-mi amintesc de toate astea, şi nu e de loc vesel, nu-i aşa, Cuţitarule? — Aşa e, răspunse Cuţitarul, cu ironie, îţi pare rău că n-ai fost rândăşoaică într-un birt nenorocit sau slugă la nişte vite bătrâne ca să îngrijeşti de-ai lor. — Mi-e totuna, dar trebuie să fie foarte bine când eşti cinstit, spuse, suspinând, Floarea-Mariei. — Să fii cinstit… oho… cu mutra asta? strigă banditul, izbucnind într-un râs zgomotos. Cinstită! Şi de ce nu cu premiul de virtute, ca să-i onorezi pe – 90 –

– Eugen Sue –

tatăl şi pe mama ta pe care nu-i cunoşti? Obrazul fetei pierduse de câteva clipe expresia lui obişnuită de nepăsare. Gurista se adresă Cuţitarului: — Ascultă, Cuţitare, eu de felul meu nu sunt plângăreaţă. Tata sau mama mau azvârlit lângă un stâlp de şosea ca pe un căţeluş de care vrei să scapi. Nu le port pică, poate că nici ei n-aveau ce mânca! Asta nu înseamnă, vezi tu, Cuţitare, ca alţii să n-aibă parte de o soartă mai fericită ca a mea. — Tu ce zici? Dar ce-ţi lipseşte? Eşti strălucitoare ca Venus; n-ai nici şaptesprezece ani; cânţi ca o privighetoare; arăţi ca o fecioară, ţi se spune Floarea-Mariei, şi te mai plângi! Dar ce-o să spui când vei avea nevoie de mangal la picioare şi de o perucă de – 91 –

– Misterele Parisului vol.1 –

şinşila ca Ţaţa? — O, n-apuc eu vârsta aia! — Poate că vei căpăta vreun brevet de invenţie ca să nu ajungi hoaşcă bătrână. — Asta nu, fiindcă n-am să am o sănătate de fier; de pe acum am o tuse rea, — Oho, te şi văd dusă în dricul primăriei! Că proastă mai eşti… — Îţi vin adesea asemenea idei, Guristo? o întrebă Rudolf. — Câteodată… Vedeţi, domnul Rudolf, poate că dumneavoastră veţi înţelege asta; dimineaţa când mă duc sămi cumpăr ceaşca de lapte la lăptăreasa din colţul străzii Vieille-Draperie o văd cum pleacă, în mica ei droagă trasă de măgăruş şi asta mă face uneori s-o – 92 –

– Eugen Sue –

invidiez, zău aşa; îmi spun: „Se duce la ţară, în aer proaspăt, la casa ei, la familia ei… Şi eu mă caţăr singură cuc, în cotețul Ţaţei în care nu vezi lumină nici ziua-n amiaza mare…“ — Tu, fii cinstită, fata meu, joacă-le un renghi şi fii cinstită! spuse Cuţitarul. — Cinstită, Doamne, dar cum vrei să fiu cinstită? Ţoalele de pe mine sunt ale Ţaţei, îi datorez chiria şi mâncarea, nu mă pot mişca de aici… M-ar aresta ca pe o hoaţă. Îi aparţin… Trebuie să-mi plătesc datoriile. Rostind aceste ultime şi cumplite vorbe, nenorocita nu putu să nu se înfioare. — Atunci rămâi cum eşti şi nu mai pizmui o ţărancă, spuse Cuţitarul. Ce, ai înnebunit? Gândeşte-te că tu străluceşti – 93 –

– Misterele Parisului vol.1 –

în capitală, pe când ea trebuie să facă terci pentru plozii ei, să mulgă vacile, să adune iarba pentru iepurii de casă şi să încaseze vreo câteva scatoalce de la bărbatu-său când vine beat de la cârciumă. Iată deci una din acele soarte despre care nu se prea poate spune că sunt de invidiat. — Dă-mi de băut. Cuţitare, spuse brusc Floarea-Mariei după o lungă tăcere şi-i întinse paharul. Dar nu vin, rachiu vreau, e mai tare. Spuse ea cu vocea ei blândă, depărtând carafa de vin pe care Cuţitarul o apropie de paharul ei. — Rachiu, cu plăcere, aşa te vreau fata mea, eşti înfiptă, spuse omul fără să înţeleagă semnificaţia gestului şi fără să observe lacrima care tremura între – 94 –

– Eugen Sue –

genele Guristei. — Păcat că rachiul are un gust atât de prost… dar te îmbată zdravăn, spuse Floarea-Mariei, punând paharul pe masă, după ce-l golise cu dezgust. Rudolf ascultase această povestire plină de o naivitate întristătoare, cu un interes crescând. Mizeria, izbeliştea mai mult decât înclinările rele, o pierduseră pe această fată nenorocită. Capitolul 4 POVESTEA CUŢITARULUI Cititorul n-a uitat că doi dintre clienţii tavernei erau supravegheaţi cu atenţie de un al treilea personaj venit mai în urmă în cârciumă. Am spus că unul din cei doi purta o – 95 –

– Misterele Parisului vol.1 –

scufie grecească şi-şi ascundea mereu mâna stângă; el o întrebase în chip stăruitor pe Ţaţă dacă învăţătorul nu trecuse încă pe acolo. În timp ce Gurista, pe care ei n-o puteau auzi, îşi spunea povestea, cei doi oameni şoptiseră de mai multe ori între ei, privind îngrijoraţi către uşă. Cel care purta scufia greacă spuse tovarăşului său: — Învăţătorul nu vine; oare nu cumva ălălalt să-l fi curăţat ca să-i şterpelească partea lui de pradă? — Ar însemna să ne pârlim după ce i-am vândut pontul, răspunse celălalt. Noul venit, care-i observa pe cei doi oameni, şedea prea departe ca ultimele lor vorbe să fi putut ajunge până la el; după ce consultase cu multă îndemânare – 96 –

– Eugen Sue –

de mai multe ori o hârtie ascunsă în fundul şepcii, păru satisfăcut de constatările făcute, se ridică de la masă şi-i spuse Ţaţei, care moţăia la tejghea, cu picioarele lângă sobiţa cu mangal şi cu cotoiul negru pe genunchi: — Ascultă, mătușă Ponisse, mă înapoiez numaidecât, să iei seama la carafa şi la farfuria mea… şi fereşte-te de beţivanii ăia chilipirgii. — Fii liniştit, omule, spuse mama Ponisse, dacă farfuria şi carafa sunt goale, nu se atinge nimeni de ele. Omul începu să râdă de gluma Ţaţei şi dispăru fără ca plecarea lui să fie observată. În clipa când omul ieşi, Rudolf îl zări, în stradă, pe cărbunar, cel cu faţa neagră şi cu statura uriaşă, de care am – 97 –

– Misterele Parisului vol.1 –

mai vorbit. Înainte ca uşa să se închidă. Rudolf avu răgazul să arate, printr-un gest de nerăbdare, cât îl plictisea acest fel de supraveghere ocrotitoare a cărbunarului: dar acesta, fără a lua în seamă supărarea lui Rudolf, nu părăsi vecinătatea tavernei. Cu tot rachiul băut, Guristei nu-i reveni veselia; sub înrâurirea acestui excitant, dimpotrivă, faţa ei devenea tot mai tristă; cu spatele rezemat de zid, cu capul lăsat pe piept, cu ochii ei albaştri, mari, rătăcind pierduţi în juru-i, nenorocita părea pradă celor mai întunecate gânduri. De două sau de trei ori, FloareaMariei, întâlnind privirea lui Rudolf aţintită asupra ei, îşi îndreptă ochii în altă parte; nu-şi putea explica impresia – 98 –

– Eugen Sue –

ce i-o făcea acest necunoscut. Stânjenită, covârşită de prezenţa lui, se dojenea că arăta atât de puţină recunoştinţă faţă de cel ce o scăpase din mâinile Cuţitarului; aproape că-i părea rău că şi-a povestit cu atâta sinceritate viaţa, de faţă cu Rudolf. Cuţitarul, dimpotrivă, era foarte vesel; înfulecase de unul singur toată mâncarea; vinul şi rachiul îl făcuseră foarte comunicativ; ruşinea că-şi găsise naşul, cum spunea el, îi trecuse în faţa purtării generoase a lui Rudolf şi îi recunoştea o astfel de superioritate, încât umilinţa ce o încercase se preschimbase într-un simţământ amestecat cu admiraţie, teamă şi respect. Lipsa dorinţei de răzbunare, sălbateca sinceritate cu care mărturisise că a ucis şi că a fost pedepsit pe drept, – 99 –

– Misterele Parisului vol.1 –

mândria feroce cu care se apăra că n-a furat niciodată, dovedeau, în pofida crimelor sale. Că acest Cuţitar nu era cu totul înrăit. Această trăsătură de caracter nu scăpase spiritului de pătrundere al lui Rudolf care aştepta cu nerăbdare spovedania Cuţitarului. Ambiţia omului este atât de fără margini şi de ciudată în pretenţiile ei nemăsurate, încât Rudolf dorea sosirea învăţătorului, a acelui groaznic bandit pe care aproape că-l detronase. Îndemnă deci pe Cuţitar să-i potolească nerăbdarea prin povestirea aventurilor sale. — Haide, băiete, îi spuse – te ascultăm. Cuţitarul îşi goli paharul şi începu – 100 –

– Eugen Sue –

cam aşa: — Tu, biata mea Guristă, ai fost cel puţin culeasă de pe drum de Cucuvaie, lua-o-ar dracu, ai avut un adăpost până în clipa când ai fost închisă ca vagaboandă… Eu nu-mi amintesc să mă fi culcat, înainte de a fi împlinit nouăsprezece ani, în ceea ce se cheamă un pat… o vârstă frumoasă, când m-au luat la cătănie. — Ai făcut serviciul militar, Cuţitare? îl întrebă Rudolf. — Trei ani, dar despre asta mai târziu… Pietrele de la Luvru, cuptoarele de ipsos de la Clichy şi carierele de la Mont-Rouge – iată „hotelurile“ tinereţii mele. Precum vedeţi aveam locuinţă la Paris şi la ţară, ce mai!… — Şi ce meserie făceai? – 101 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Pe cinstea mea, şefule, mă văd ca printr-o ceaţă copil, hoinărind cu un bătrân strângător de zdrenţe care mă năucea cu loviturile cârligului său. Trebuie să fi fost aşa, pentru că de câte ori întâlnesc pe unul din aceşti policari cu coşul lui, îmi vine chef să mă dau la el, dovadă că în copilăria mea ăştia trebuie să mă fi bătut amarnic. Prima mea îndeletnicire: ajutam pe parlagiii care tăiau caii la Montfaucon… Aveam zece sau doisprezece ani. Când am început să înjunghii aceste biete vite bătrâne, asta mă tulbura oarecum, dar după o lună n-am mai simţit nimic, – dimpotrivă, prinsesem gustul meseriei. Nimeni n-avea cuţite mai tăioase şi mai ascuţite ca ale mele… Era o plăcere să te slujeşti de ele, – ce vrei… După ce – 102 –

– Eugen Sue –

înjunghiam caii, pentru osteneala mea, mi se azvârlea o bucată din pulpa vreunuia mort de boală, pentru că ceilalţi – caii de abator – se vindeau birtaşilor din cartierul Şcolii de medicină, care îi transformau în vaci, berbeci, viţei, vânat – după pofta clienţilor… Ah! Dar când apucam halca de carne de cal, nu mai recunoşteam drept stăpân nici pe rege! Mă refugiam cu ea în cuptorul meu de ipsos, ca un lup în vizuina lui, şi acolo, cu îngăduinţa vărarilor, pregăteam, pe cărbuni, o friptură minunată. Când nu lucrau cuptoarele, adunam surcele uscate de la Romainville, scăpăram amnarul şi îmi făceam friptura într-un colţ al magaziei de carne. Drace! Era în sânge şi aproape – 103 –

– Misterele Parisului vol.1 –

crudă, dar în chipul ăsta nu mâncam mereu acelaşi fel. — Dar numele tău, cum ţi se zicea? întrebă Rudolf. — Aveam părul de culoarea fuiorului, mai deschis ca acum, iar ochii mi se injectau mereu cu sânge; din pricina asta mi se zicea „Albinosul“. Albinoşii sunt ea iepurii de casă, albi ca şi noi. Numai că au ochii roşii, adăugă cu gravitate Cuţitarul în chip de comentator zoologic. — Şi părinţii tăi, familia ta? — Părinţii mei? Locuiau la acelaşi număr cu părinţii Guristei… Locul meu de naştere? Primul colţ al nu importă cărei străzi, lângă stâlpul din stânga sau din dreapta, urcând sau coborând către râu. – 104 –

– Eugen Sue –

— Ţi-ai blestemat tatăl şi mama că te-au părăsit? — La ce mi-ar fi folosit?… E totuna, numai că mi-au făcut o şotie urâtă aducându-mă pe lume. Nu m-aş fi plâns chiar dacă m-ar fi făcut aşa cum ar trebui să-i facă Dumnezeu pe golani, adică fără teamă de frig, de foame sau de sete. Asta doar nu i-ar fi costat nimic, după cum nici pe golani nu i-ar costa nimic să fie oameni cinstiţi. — Ai suferit de foame, ţi-a fost frig şi totuşi n-ai furat, Cuţitare? — Nu, şi cu toate astea am îndurat multă mizerie… Am răbdat de foame câteodată două zile în şir şi chiar mai des decât îmi venea rândul la postit… Ei bine, cu toate astea n-am furat! — De teama puşcăriei? – 105 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Asta-i bună, spuse Cuţitarul, ridicând din umeri şi râzând cu hohote. Deci n-am furat pâine, de teamă că o să am pâine? Cinstit, muream de foame, hoţ aş fi fost hrănit în închisoare! Nu, nam furat fiindcă… fiindcă, în sfârşit, fiindcă nu era în firea mea să fur. Acest răspuns, cu adevărat frumos, şi a cărui valoare Cuţitarul nu era în măsură s-o preţuiască, îl miră ne-spus pe Rudolf. Îşi dădu seama că bietul om, rămânând cinstit în pofida celor mai cumplite lipsuri, era de două ori respectabil, deoarece pedeapsa crimei putea constitui pentru el sursa unei existenţe asigurate. Rudolf întinse mâna acestui rod nenorocit, sălbăticit al civilizaţiei, pe care – 106 –

– Eugen Sue –

mizeria nu-l pervertise cu desăvârşire. Cuţitarul îşi privi amfitrionul cu mirare, aproape cu respect; de-abia cuteza să atingă mâna ce i se întindea. Presimţea că între el şi Rudolf era o prăpastie. — Bine, bine, zise Rudolf, eşti încă un om de inimă şi de onoare. — Pe legea mea, nu-mi dau seama, spuse Cuţitarul foarte mişcat, dar ceea ce-mi spui… vezi… niciodată n-am simţit ceva asemănător… Ceea ce e sigur, e că asta… ştii, pumnii încasaţi în încăierarea aceea, atât de îndemânatici, puteau să continue şi până mâine, ori dumneata, dimpotrivă, mă pofteşti la masă şi-mi spui nişte lucruri… În sfârşit, e destul, te poţi bizui pe Cuţitar pe viaţă şi pe moarte! – 107 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Rudolf reluă vorba, mai stăpânit, nevrând să trădeze cât era de impresionat: — Ai rămas multă vreme ajutor de parlagiu? — Te cred… Mai întâi îmi făcea rău să înjunghii aceste biete animale bătrâne… apoi, îmi plăcea; dar când mam apropiat de şaisprezece ani şi glasul mi s-a schimbat, ce crezi, a devenit pentru mine o furie, o patimă să înjunghii! Nu-mi mai păsa nici de băutură, nici de mâncare… nu aveam în cap decât asta! Ar fi trebuit să mă vezi la treabă, nu aveam pe mine decât un pantalon de pânză, în rest eram gol. Când, cu un cuţit mare bine ascuţit în mână, aveam în jurul meu (nu mă laud), până la cincisprezece-douăzeci de cai – 108 –

– Eugen Sue –

care făceau coadă ca să le vie rândul, drace! când începeam să-i înjunghii, nu ştiu ce mă apuca… era ca o furie, urechile îmi vâjâiau şi vedeam roşu, roşu de tot, şi înjunghiam... şi înjunghiam… şi înjunghiam până ce-mi cădea cuţitul din mână. La naiba! Era o plăcere, milionar să fi fost şi cred că aş fi plătit să fac o astfel de meserie. — Asta te-a obişnuit să dai cu cuţitul, spuse Rudolf. — Se poate, dar când am împlinit şaisprezece ani, furia asta ajunsese atât de cotropitoare, încât o dată pornit să înjunghii, parcă înnebuneam şi stricam toată treaba... Da, prăpădeam pieile băgând cuţitul alandala. Până la urmă, m-au dat pe uşă afară. Am încercat să mă angajez la măcelari, am simţit, – 109 –

– Misterele Parisului vol.1 –

totdeauna înclinare pentru meseria asta. Ei bine, da! Ăştia au făcut-o pe grozavii, m-au dispreţuit după cum pantofarii îi dispreţuiesc pe cârpaci. În starea asta şi fiindcă furia mea de a înjunghia se mai potolise când trecusem de şaisprezece ani, am încercat să-mi găsesc pâinea aiurea… şi n-am găsit-o curând… Adesea am răbdat de foame. Am lucrat în cartierele de la Montrouge. Dar după doi ani m-am săturat să fac un lucru de prisos, cărând piatra pe roţi pentru un franc pe zi. Eram înalt şi puternic, m-am prezentat la un regiment. Mi s-a cerut numele, vârsta şi actele. Numele meu? Albinos; vârsta? uitaţi-vă la barba mea; acte? iată certificatul meşterului meu, pietrarul. Puteam deveni un grenadier arătos. Am fost înrolat. – 110 –

– Eugen Sue –

— Cu puterea ta, cu curajul şi patima ta de a înjunghia, dacă ar fi fost în vremea aceea un război, ai fi ajuns poate ofiţer. — Drace! Cui i-o spui? Să spintec englezi sau pusaci, asta m-ar fi măgulit mai mult decât să fi înjunghiat gloabe… Dar vezi ghinionul, nu era război, era în schimb disciplina. Un ucenic care încearcă să tragă o săpuneală stăpânului său, dacă e mai slab o încasează, dacă e mai puternic, dă el în patron, e dat afară, câteodată e băgat la pârnaie, şi cu asta-i basta. Cu militaria e altceva. Într-o zi, un sergent mă îmbrânceşte ca să execut o mişcare mai repede, avea dreptate pentru că o cam făceam pe leneşul, eu mă supăr, mă împotrivesc, el mă împinge, îl împing şi eu, mă ia de guler, – 111 –

– Misterele Parisului vol.1 –

îi ard un pumn. Se aruncă mai mulţi pe mine, atunci mă cuprinde furia, mi se urcă sângele la cap, văd roşu… Aveam cuţitul în mână, era tocmai rândul meu la bucătărie, şi haide! încep să înjunghii… să înjunghii… ca la abator. Îl crestez pe sergent, rănesc doi soldaţi… un adevărat măcel, unş’pce lovituri de cuţit în trei inşi, da, unsprezece!… sânge, sânge, ca într-un abator! — La ce te gândeşti, Cuţitare, îl întrebă Rudolf, cercetându-l cu interes. Banditul îşi plecă fruntea cu un aer întunecat, cu privirea rătăcită şi rămase o clipă tăcut. — La nimic la nimic! spuse el cu bruscheţe. Pe urmă continuă cu brutala sa inconştienţă: Apoi pun mâna pe mine, sunt dat în judecată şi condamnat la – 112 –

– Eugen Sue –

moarte. — Ai evadat deci? — Nu, dar în loc să fiu ghilotinat, am stat cincisprezece ani la ocnă. Am uitat să vă spun că la regiment scăpasem de la moarte doi camarazi care erau gata-gata să se înece în Sena; eram în garnizoană la Melun. Altă dată… o să râdeţi şi o să spuneţi că sunt un soi de salvator de meserie, salvator şi de bărbaţi şi de femei. Altă dată deci, aflându-mă în garnizoană la Rouen, unde sunt numai case de lemn. Adevărate magherniţe, izbucneşte focul într-un cartier, – ardea ca chibriturile. Sunt de corvoadă pentru foc; ajungem acolo, mi se strigă că o bătrână nu poate coborî din odaia ei, că şi începuse să ardă. Alerg. Drace, cum mai dogorea… – 113 –

– Misterele Parisului vol.1 –

asta-mi amintea de cuptoarele de ipsos din vremurile bune; până la urmă o salvez pe bătrână. Şeful închisorii atât sa zbătut, atât i-a dat cu gura, până a izbutit să mi se preschimbe pedeapsa: în loc să merg la eşafod, mi s-au dat cincisprezece ani de muncă silnică. Când am văzut că n-o să mai fiu decapitat, primul meu gest a fost să sar pe flecar, ca să-l sugrum. Înţelegi asta, şefule? — Îţi părea rău că ţi s-a preschimbat pedeapsa? — Da… celor care mânuiesc cuţitul, – cuţitul călăului li se cuvine pe drept; celor care fură, – cătuşe la labe, fiecăruia ce merită. Dar să fii silit să trăieşti când ai ucis, – iată, judecătorii nu-şi dau seama ce simţim noi la început. — Deci ai remuşcări, Cuţitare? – 114 –

– Eugen Sue –

— Remuşcări? Nu, pentru că mi-am trăit traiul, spuse răzvrătitul, dar de altfel nu trecea o noapte să nu-mi apară în visuri chinuitoare sergentul şi soldaţii înjunghiaţi, adică nu numai ei, adăugă banditul cu un fel de groază, ci zeci, sute, mii care îşi aşteptau rândul ca întrun fel de abator, precum caii pe care îi spintecam la Montfaucon. Atunci vedeam roşu şi începeam să înjunghii, să-i înjunghii pe oamenii ăştia cum înjunghiasem odinioară caii. Dar cu cât îi spintecam, cu atât veneau mai mulţi soldaţi. Şi murind, mă priveau cu o privire atât de blândă, atât de blândă, încât mă blestemam că-i înjunghii, dar nu mă puteam opri. Şi asta nu e tot… nam avut niciun frate şi se făcea că toţi oamenii aceştia, pe care îi înjunghiam, – 115 –

– Misterele Parisului vol.1 –

erau fraţii mei şi fraţi pentru care m-aş fi aruncat în foc. La sfârşit, când nu mai puteam, mă deşteptam scăldat într-o sudoare rece, tot atât de rece ca zăpada topită. — Era un vis groaznic, Cuţitare. — O, da, desigur! Ei bine, în primele zile de puşcărie, visul ăsta revenea în fiecare noapte. Vezi dumneata, puteam înnebuni sau turba. Aşa că am încercat în două rânduri să mă omor: o dată înghiţind piatră vânătă şi altă dată încercând să mă spânzur cu un lanţ, dar sunt puternic ca un taur. Piatra vânătă mi-a făcut sete şi atâta tot. Cât despre lanţul ce mi-l trecusem în jurul gâtului, treaba asta mi-a făcut o cravată albastră naturală. După aceea, pofta de viaţă mia revenit, visurile rele s-au tot rărit şi am – 116 –

– Eugen Sue –

dus-o ca şi ceilalţi. — Erai. La o şcoală bună unde puteai învăţa să furi. — Da, dar învăţătura asta nu era pe gustul meu. Ceilalţi puşcăriaşi râdeau de mine, eu îi doboram cu lovituri de lanţ. Aşa l-am cunoscut pe Învăţător… am însă un respect pentru pumnii lui… mi-a dat o lecţie ca dumneata adineauri. — E un puşcăriaş liberat? — Adică era condamnat pe viaţă, dar s-a liberat singur. — A evadat? Şi nu-l denunţă nimeni? — Nu eu o să-l denunţ, ar însemna că mi-e frică de el. — Dar cum de nu-l descoperă poliţia? Să n-aibă semnalmentele lui? — Semnalmentele lui? Ei bine, da, – 117 –

– Misterele Parisului vol.1 –

de mult şi-a şters de pe mutră ceea ce Ălde-sus îi pusese acolo. Acum numai dracu l-ar putea recunoaşte pe Învăţător. — Dar cum a făcut? — A început prin a-şi pili nasul carei era lung de un cot, pe lângă asta şi-a dat cu vitriol. — Glumeşti? — Dacă vine în astă seară, o să-l vezi, – avea un nas de papagal, acum e cârn ca moartea, fără a socoti că are buzele groase cât pumnul şi o faţă măslinie, cârpită ca vesta unui peticar. — Atâta e de nerecunoscut? — De şase luni de când a scăpat de la Rochefort, sticleţii l-au întâlnit de o sută de ori fără să-l recunoască. — De ce a stat la ocnă? — Pentru că fusese falsificator, hoţ şi – 118 –

– Eugen Sue –

asasin. I se zice „Învăţătorul“ fiindcă are un scris minunat şi ştie carte multă. — E foarte temut? — N-o să mai fie după ce-i vei trage o chelfăneală ca aceea pe care mi-ai traso mie. Şi drace, tare aş vrea s-o văd şi pe asta! — Din ce trăieşte? — S-a lăudat, se spune, că ar fi ucis şi jefuit, pe şoseaua dinspre Possy, acum trei săptămâni, pe un negustor de vite. — Mai curând sau mai târziu, tot va fi arestat. — Vor trebui mai mulţi inşi pentru treaba asta, fiindcă ăsta poartă sub bluza lui două pistoale încărcate şi un pumnal. Călăul îl aşteaptă, e adevărat, şi n-o să fie curăţat decât o dată. Până atunci va ucide însă tot ce va putea ucide ca să – 119 –

– Misterele Parisului vol.1 –

scape. O! el nu se fereşte şi, fiindcă e de două ori mai puternic decât dumneata şi decât mine, poliţia o să aibă mult de furcă cu el până să-l răpună. — Şi ieşind de la ocnă, ce-ai făcut, Cuţitare? — M-am tocmit la şeful hamalilor de pe cheiul Saint-Paul, şi-mi câştig astfel pâinea. — Dar pentru că, la urma urmei, nu eşti hoţ, de ce trăieşti în cartierul ăsta? — Dar unde vrei să trăiesc? Cine ar vrea să aibă legături cu un om certat cu justiţia? Şi-apoi mi-e urât singur, îmi place societatea, aici trăiesc cu ăi de teapa mea. Mă bat câteodată, în cartier, lumii îi e frică de mine ca de dracu şi comisarul n-are nimic cu mine, afară numai de cazul când mai trag câte o – 120 –

– Eugen Sue –

bătaie, şi atunci mă aleg câteodată cu douăzeci şi patru de ceasuri de arest. — Cât câştigi pe zi? — Un franc şi şaptezeci şi cinci. Asta o să ţină cât am braţe, când n-or să mă mai ajute, oi lua un cârlig şi un coş ca bătrânul peticar din copilăria mea pe care-l văd ca prin ceaţă… — Şi cu toate astea, nu te simţi nenorocit? — Sunt oameni care o duc mai rău ca mine, desigur; de n-ar fi visurile cu sergentul şi cu soldaţii măcelăriţi, visuri pe care le mai am din când în când, aş crăpa liniştit ca oricare altul, la o margine de drum sau la spital, dar visul ăsta… Lasă… Dumnezeul mă-sii! Nu-mi place să mă mai gândesc la asta! Şi îşi scutură pipa de colţul mesei. – 121 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Gurista îl ascultase pe Cuţitar cu gândul aiurea, – părea pierdută într-o visare dureroasă. Rudolf, el însuşi, rămase gânditor. Cele două povestiri, pe care le auzise, treziseră în el alte gânduri. Un incident tragic se petrecu atunci, amintind acestor trei oameni locul unde se aflau. Capitolul 5 ARESTAREA Omul care ieşise pentru o clipa, după ce încredinţase Ţaţei carafa şi farfuria lui, se întoarse curând, însoţit de un ins spătos, cu un chip energic. Îi spuse: — Ce noroc să ne întâlnim aşa, – 122 –

– Eugen Sue –

Borel! Intră, te rog, să bem un pahar de vin. Cuţitarul îi şopti încet lui Rudolf şi Guristei. Arătând spre noul venit: — O să fie balamuc, e un turnător! Atenţie! Cei doi bandiţi, din care unul avea scufia greacă trasă peste sprâncene şi întrebase de mai multe ori de Învăţător, schimbară repede o privire, se ridicară deodată de la masă şi se îndreptară spre uşă, dar cei doi agenţi se aruncară asupra lor, scoţând un strigăt caracteristic. O luptă cumplită se dezlănţui. Uşa tavernei se deschise, alţi agenţi năvăliră în sală pe când afară se vedeau strălucind puştile jandarmilor. Profitând de învălmăşeală, – 123 –

– Misterele Parisului vol.1 –

cărbunarul, despre care am mai pomenit, veni până în pragul tavernei şi, întâlnind întâmplător privirea lui Rudolf, îşi duse la buze arătătorul mâinii drepte. Rudolf, cu un gest pe cât de prompt, pe atât de poruncitor, îi dete ordin să se depărteze, apoi continuă să ia seama la cele ce se petreceau în tavernă. Individul cu scufia grecească scotea urlete de furie; cu spatele întins pe masă, făcea salturi atât de desperate, că trei oameni abia de-l puteau stăpâni. Doborât, amărât, cu faţa lividă, cu buzele albe, cu bărbia căzută şi agitată în chip convulsiv, tovarăşul său nu opuse nicio rezistenţă şi întinse el însuşi mâinile, să i se pună cătuşele. Ţaţa, aşezată la tejghea şi deprinsă – 124 –

– Eugen Sue –

cu asemenea scene, rămase nepăsătoare, cu mâinile vârâte în buzunarele şorţului. — Dar ce-au făcut, oare, aceşti doi oameni, dragă domnule Borel? întrebă ea pe unul din agenţi, pe care îl cunoştea. — Au omorât ieri o femeie bătrână din strada Saint–Christophe ca să-i prade casa. Înainte de a muri, nenorocita a spus că-l muşcase pe unul din ucigaşi de mână. Noi pusesem ochii pe aceşti doi sceleraţi, colegul meu a venit adineauri să le stabilească identitatea, – aşa că acuma iată-i prinşi. — Noroc că mi-au plătit dinainte jumătatea, spuse Ţaţa. Nu vrei să iei nimic, domnule Borel? Un pahar de „Dragoste la cataramă“ sau de „Nu te necăji“! – 125 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Mulţumesc, mătuşă Ponisse, trebuie să-i întemniţez pe tâlharii ăştia. Iată unul care încă se opune… Într-adevăr, asasinul cu scufia grecească se zbătea cu furie. Când fu să-l urce în trăsura ce aştepta la uşă, atâta se apără, încât trebui să fie dus pe sus. Complicele lui, cuprins de un tremur nervos, abia se mai ţinea pe picioare: buzele lui vineţii se mişcau ca şi cum ar fi vorbit… Aruncară această masă inertă în trăsură. — Ah, mătuşă Ponisse, spuse agentul, fereşte-te de Braţ-Roşu; e şiret, te-ar putea compromite. — Braţ-Roşu! De săptămâni de zile nu l-a mai văzut nimeni prin cartier, domnule Borel. — Aşa e întotdeauna când e – 126 –

– Eugen Sue –

altundeva… nu-l vede nimeni, ştii bine asta… Dar să nu primeşti nimic de la el, niciun pachet în păstrare sau în gaj, nicio boccea, căci asta ar însemna tăinuire de lucruri furate. — Fii pe pace, domnule Borel, mă tem de Braţ-Roşu ca de dracu. Nimeni nu ştie unde se duce şi de unde vine. Ultima oară când l-am văzut, mi-a spus că vine din Germania. — Mă rog, eu te-am prevenit… fii atentă! Înainte de a părăsi taverna, agentul îi scrută pe toţi ceilalţi beţivi şi îi spuse Cuţitarului pe un ton aproape afectuos: — Iată-te, soi rău ce eşti! E cam mult de când nu s-a mai vorbit de tine. Nu teai mai ţinut, de bătăi? Te-ai cuminţit oare? – 127 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Ca o icoană, domnule Borel, ştii doar că nu sparg capul decât acelora care mă stârnesc. — Asta ţi-ar mai lipsi, să provoci tu pe alţii, puternic cum eşti! — Iată, totuşi, domnule Borel, că miam găsit naşul, spuse Cuţitarul punând mâna pe umărul lui Rudolf. — Ce vorbeşti! Pe ăsta nu-l cunosc, glăsui agentul cercetându-l pe Rudolf cu privirea. — Şi nici nu vom face cunoştinţă, amice, răspunse Rudolf. — Ţi-o doresc, tinere, spuse agentul. Apoi, adresându-se Ţaţei: Bună seara, mătuşă Ponisse, e o adevărată cursă de şoareci taverna dumitale, iată un al treilea ucigaş pe care îl prind aici. — Şi nădăjduiesc că nu va fi cel din – 128 –

– Eugen Sue –

urmă, domnule Borel. Sluga dumitale… spuse sclifosindu-se Ţaţa şi înclinânduse cu respect în faţa poliţistului. După plecarea acestuia, tânărul cu faţa plumburie care fuma, bând rachiu, îşi umplu pipa şi se adresă cu voce răguşită Cuţitarului: — N-ai recunoscut scufia grecească? E omul Durduliei, Părosul. Când i-am văzut intrând pe agenţi, mi-am zis: e ceva la mijloc, fiindcă Părosul îşi ascundea mereu mâna sub masă. — Totuşi, noroc de Învăţător că nu se afla aici, reluă Ţaţa. Scufia grecească a întrebat de el de mai multe ori pentru treburile lor… Dar eu nu-mi denunţ niciodată clienţii… Să-i aresteze, mă rog… fiecare cu meseria lui… dar eu nui vând… Ia te uită, când vorbeşti de lup, – 129 –

– Misterele Parisului vol.1 –

lupu-i la uşă, adăugă Ţaţa în clipa în care un bărbat şi o femeie intrară în cârciumă, – iată-l pe Învăţător cu muierea lui! Clienţii tavernei se înfiorară de groază. Până şi Rudolf, cu tot curajul lui înnăscut, nu-şi putu stăpâni o uşoară emoţie la vederea acestui temut bandit, pe care îl contemplă câteva clipe cu o curiozitate amestecată cu groază. Cuţitarul spusese adevărul; Învăţătorul se desfigurase cumplit. Nu se putea închipui ceva mai înspăimântător ca faţa acestui tâlhar. Obrazul îi era brăzdat în toate direcţiile de cicatrice adânci, livide; vitriolul îi umflase buzele, cartilajele nasului fuseseră tăiate, două orificii diforme îi – 130 –

– Eugen Sue –

înlocuiau nările. Ochii lui cenuşii foarte limpezi, foarte mici, foarte rotunzi, scânteiau de cruzime; fruntea, turtită ca a tigrului era ascunsă sub o şapcă de blană cu peri lungi, roşcaţi… S-ar fi zis coama unui monstru. Învăţătorul n-avea mai mult de cinci picioare şi două sau trei şchioape înălţime; capul nemăsurat de mare era înfipt între doi umeri largi, ridicaţi, puternici, cărnoşi, care ieşeau la iveală de sub cutele fluturânde ale bluzei sale de pânză nealbită; avea braţele lungi, muşchiuloase; mâinile scurte, groase, acoperite cu păr până în vârful degetelor; picioarele puţin arcuite, dar pulpele enorme prevesteau o forţă atletică. Într-un cuvânt, acest om avea o – 131 –

– Misterele Parisului vol.1 –

înfăţişare exagerată a unui Hercule Farnèse, scurt, bondoc, îndesat. Renunţăm a mai zugrăvi expresia de fiară ce se ivea de sud această mască groaznică, precum şi privirea neliniştită, mobilă şi aprinsă ca a unui animal sălbatic. Femeia care-l întovărăşea era bătrână, curăţel îmbrăcata, cu o rochie cafenie, cu o broboadă de tartan cu pătrăţele roşii şi negre şi o bonetă albă. Rudolf o vedea din profil: ochiul ei verde şi rotund, nasul coroiat, buzele subţiri şi bărbia proeminentă, cu înfăţişarea răutăcioasă şi în acelaşi timp şireată, i-o aminteau pe Cucuvaie. Era gata să împărtăşească această impresie Guristei, când, îndreptându-şi ochii spre tânăra fată, o văzu pălind: o privea cu – 132 –

– Eugen Sue –

groază mută pe hidoasa tovarăşă a Învăţătorului; apoi, strângând braţul lui Rudolf cu o mână tremurândă, FloareaMariei îi spuse, cu glas căzut: — Cucuvaia! O, Doamne… Cucuvaia!… Chioara! În clipa aceea, Învăţătorul, schimbând câteva vorbe pe şoptite cu unul din muşteriii obişnuiţi ai tavernei, înaintă încet către masa unde şedeau Rudolf, Gurista şi Cuţitarul. Apoi adresându-se Floarei-Maria cu o voce răguşită şi spartă, ca mugetul unui tigru: — Ei, ascultă tu, frumuşico. Părăseşti puşlamalele astea şi vii cu mine… Gurista fără, să răspundă nimic, se lipi de Rudolf; dinţii îi clănţăneau de – 133 –

– Misterele Parisului vol.1 –

groază. — Şi eu… n-am să fiu geloasă, spuse groaznica Cucuvaie, râzând cât o ţinea gura. Ea n-o recunoscuse încă pe Gurista, „Hoţoaica“, victima ei de odinioară. — Ei, micuţo, ce, nu m-auzi? spuse monstrul înaintând. Dacă nu vii, îţi scot un ochi ca să faci pereche cu Cucuvaia. Şi tu, ăsta cu mustaţă (se adresă el lui Rudolf), dacă nu mi-o arunci peste masă pe blonda asta… te curăţ. — Doamne, Doamne, apăraţi-mă! strigă Gurista către Rudolf, împreunându-şi mâinile a rugăciune. Apoi, dându-şi seama că l-ar fi expus la o mare primejdie, reluă cu glas scăzut: Nu, nu, nu vă mişcaţi, domnule Rudolf, dacă se apropie, strig după ajutor şi, de – 134 –

– Eugen Sue –

teama unui scandal care ar atrage poliţia, Ţaţa o să-mi ia partea. — Fii liniştită, fetiţo, spuse Rudolf, privindu-l în ochi pe Învăţător. Eşti cu mine, şi să nu te mişti de aici, şi cum mie scârbă de acest animal hidos, tot atât cât îţi e şi ţie, o să-l scot în stradă… — Tu pe mine? spuse Învăţătorul… — Eu!!! răspunse Rudolf şi, cu toată împotrivirea Guristei, se ridică de la masă. Învăţătorul se dete un pas înapoi, impresionat de teribila expresie a feţei lui Rudolf. Floarea-Mariei, ca şi Cuţitarul, fură surprinşi de răutatea, de furia diabolică ce schimonosea în clipa aceea nobila figură a tovarăşului lor. Rudolf era de nerecunoscut. În timpul încăierării sale – 135 –

– Misterele Parisului vol.1 –

cu Cuţitarul, se arătase dispreţuitor şi ironic, dar faţă în faţă cu Învăţătorul, părea stăpânit de o ură sălbatecă; pupilele-i dilatate de furie, aruncau luciri ciudate. Unele priviri au o putere magnetică, stranie; se spune că dueliştii celebri datoresc sângeroasele lor izbânzi acestei acţiuni fascinante a privirii lor, care demoralizează, care-i doboară pe adversari. Rudolf era înzestrat cu acea teribilă privire fixă, pătrunzătoare, care înspăimântă şi care nu poate fi suportată de cei ce o întâlnesc… Această privire îi tulbură, îi domină, o simt aproape în chip fizic şi, fără voie, o caută, nu-şi pot întoarce ochii de la ea. Învăţătorul tresări, se dete înapoi cu – 136 –

– Eugen Sue –

un pas, şi nemaiavând încredere în puterea lui neasemuită, căută sub bluză mânerul pumnalului. Poate că o nouă crimă ar fi sângerat taverna, dacă Cucuvaia, apucându-l pe învăţător de braţ, n-ar fi răcnit: — O clipă… o clipă… repezitule, lasă-mă să-ţi spun o vorbă… O să le cureţi pe puşlamalele astea de îndată, nu-ţi vor scăpa. Învăţătorul se uită mirat la Chioară. De câteva clipe Cucuvaia o tot observa pe Floarea-Mariei cu o luare aminte crescândă, căutând să-şi adune amintirile. În sfârşit, nu mai avea nicio îndoială; o recunoscuse pe Guristă. — E cu putinţă! strigă Chioara, împreunându-şi mâinile a mirare, e Hoţoaica, aia care-mi fura acadelele. Dar – 137 –

– Misterele Parisului vol.1 –

de unde ai ieşit? Diavolul te-a trimis! adăugă ea ameninţând cu pumnul. Oare o să mai cazi în ghearele mele? Fii pe pace, acum nu-ţi voi mai scoate dinţii, ci îţi voi stoarce toate lacrimile din tine. Ah, ce-o să mai turbezi! A, ştii, îţi cunosc părinţii… Învăţătorul a văzut pe bărbatul care mi te-a adus, când erai mică de tot… ia spus numele maică-ti… Sunt oameni înstăriţi, părinţii tăi… — Părinţii mei! Îi cunoşti? strigă Floarea-Mariei. — Da, omul meu cunoaşte numele mamei tale… dar mai bine i-aş smulge limba decât să-l las să ţi-l spună… Chiar ieri l-a întâlnit pe acela care te-a adus în cuşca mea, fiindcă nu i se mai plătea nevesti-si, care te alăptase… Fiindcă mama ta nu ţinea de loc la tine, sigur că – 138 –

– Eugen Sue –

ar fi fost mai bucuroasă să ştie că ai crăpat… Daca i-ai şti numele, ai putea-o foarte bine jupui, mica mea bastardă! Omul de care-ţi vorbesc are anumite acte… da, Hoţoaico, are scrisorile mamei tale… plângi, Hoţoaico? Ei bine, nu, n-o să-ţi cunoşti mama. N-o s-o cunoşti! — Mai bine m-ar credo moartă… spuse Floarea-Mariei, ştergându-şi ochii. Rudolf, uitând de învăţător, o ascultase cu luare-aminte pe Cucuvaie, a cărei povestire îl interesa. Între timp, banditul nemaifiind sub stăpânirea privirii lui Rudolf, prinsese din nou curaj; nu-şi putea închipui că acest tânăr zvelt, de statură mijlocie, ar fi fost în stare să se măsoare cu el; sigur de forţa lui herculeană, se apropie de apărătorul Guristei şi spuse Cucuvelei în – 139 –

– Misterele Parisului vol.1 –

chip poruncitor: — Destul cu vorbăria… Vreau să înfrunt puşlamaua asta şi să-i pocesc mutra, pentru ca frumoasa blondă să mă găsească mai atrăgător decât pe el! Dintr-un salt Rudolf sări peste masă. — Luaţi seama la farfuriile mele, strigă Ţaţa. Învăţătorul se puse în gardă, cu mâinile întinse înainte, trunchiul dat înapoi, bine înţepenit pe şalele lui puternice, şi ca să zicem aşa, proptit pe unul din picioarele lui enorme, care aducea cu un stâlp de balustradă. În clipa când Rudolf se repezea la el, uşa tavernei se deschise repede, şi cărbunarul, despre care am mai amintit şi care era înalt de aproape şase picioare, pătrunse grăbit în sală, îl dete la o parte – 140 –

– Eugen Sue –

pe Învăţător şi, apropiindu-se de Rudolf, îi şopti la ureche în englezeşte: — Domnule, Tom şi Sarah sunt la colţul străzii! La aceste vorbe pline de taină, Rudolf avu un gest furios, aruncă un pol de aur pe tejgheaua Ţaţei şi alergă spre ieşire. Învăţătorul încercă să-i taie drumul, dar Rudolf întorcându-se, îi trânti în mijlocul feţei doi pumni atât de bine aplicaţi, că taurul se clătină cu totul ameţit şi căzu, ca un butuc, răsturnat pe jumătate, peste o masă. — Trăiască Constituţia! Cunosc eu loviturile astea de pumn date la urmă, strigă Cuţitarul. Încă vreo câteva lecţii ca asta şi le voi deprinde şi eu… Revenindu-şi după câteva secunde, – 141 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Învăţătorul se repezi în urmărirea lui Rudolf, dar acesta, urmat de cărbunar, dispăruse în labirintul întunecat al străzilor şi nu mai putea fi ajuns. În clipa în care Învăţătorul, spumegând de furie, se înapoie, două persoane, venind din partea opusă celeia în care dispăruse Rudolf, se repeziră în tavernă, cu sufletul la gură, ca şi cum ar fi străbătut în goană o cale lungă. Prima lor mişcare fu să privească în dreapta şi în stânga tavernei. — Mare ghinion – spuse unul – iar ne-a scăpat! — Răbdare! Zilele au câte douăzeci şi patru de ore şi viaţa e lungă, răspunse celălalt. Cei doi, nou-veniţi, vorbeau englezeşte. – 142 –

– Eugen Sue –

Capitolul 6 TOM ŞI SARAH Cei doi, care tocmai intraseră în tavernă, erau dintr-o clasă socială cu mult mai ridicată decât aceea a clienţilor obişnuiţi ai cârciumii. Unul, înalt, zvelt, avea părul aproape alb, sprâncenele şi favoritele negre, o faţă osoasă şi brună, aerul neînduplecat şi sever. Purta, la pălăria lui rotundă, o panglică de doliu, redingota lui neagră şi lungă era încheiată până pe sub guler; peste pantalonii strâmţi de stofă cenuşie, avea cizme numite odinioară à la Suvorov“. Tovarăşul lui, mic de stat, de asemenea în doliu, era palid şi frumos. Părul lung, sprâncenele şi ochii de un – 143 –

– Misterele Parisului vol.1 –

negru adânc scoteau şi mai mult în relief albul mat al feţei sale; după umblet, după siluetă, după gingăşia trăsăturilor, era uşor să recunoşti în această persoană o femeie travestită în bărbat. — Tom, cere ceva de băut şi întreabă-i pe oamenii aceştia despre el, vorbi Sarah, tot în englezeşte. — Da, Sarah, răspunse omul cu părul alb şi sprâncene negre. Aşezându-se la o masă pe când Sarah îşi ştergea fruntea, Tom se adresă Ţaţei într-o franceză perfectă, aproape fără accent străin: — Doamnă, dacă sunteţi atât de bună, daţi-ne ceva de băut. Intrarea acestor distinse persoane stârnise în tavernă o deosebită curiozitate: îmbrăcămintea lor, felul de a – 144 –

– Eugen Sue –

se purta, dovedeau că nu frecventau niciodată asemenea cârciumi dezgustătoare. După faţa lor neliniştită, preocupată, se putea deduce că motive importante îi aduseseră în acel cartier. Cuţitarul, Învăţătorul şi Cucuvaia îi priveau cu un deosebit interes. Gurista, înspăimântată de întâlnirea cu Chioara, temându-se de ameninţările Învăţătorului, care voia s-o ia cu el, se folosi de neatenţia celor doi mizerabili, se strecură pe uşa rămasă întredeschisă şi ieşi din cârciumă. Cuţitarul şi Învăţătorul, dată fiind situaţia lor, nu aveau niciun interes să provoace alte încăierări. Surprinsă de ivirea unor clienţi atât de deosebiţi, Ţaţa împărtăşea luareaaminte generală. Tom i se adresă pentru – 145 –

– Misterele Parisului vol.1 –

a doua oară, cu nerăbdare: — Am cerut ceva de băut, doamnă, fii bună şi serveşte-ne. Mătuşa Ponisse, măgulită de această politeţe se ridică de la tejghea şi, rezemându-se, cu o graţie afectată, de masa lui Tom, îi zise: — Doriţi un litru de vin sau o sticlă de vin înfundat? — Dă-ne o sticlă de vin, pahare şi apă. Ţaţa îi servi, Tom îi aruncă cinci franci, refuzând restul pe care patroana se pregătea să i-l dea: — Păstrează restul pentru dumneata, patroano, îi zise, şi bea un pahar de vin cu noi. — Sunteţi foarte amabil, domnule, spuse madam Ponisse, privind pe Tom – 146 –

– Eugen Sue –

mai curând cu mirare decât cu recunoştinţă. — Spune-mi, reluă vorba Tom, am dat întâlnire unuia dintre prietenii noştri, într-o cârciumă din strada asta, poate că am greşit adresa. — Aici este „Iepurele alb“, sluga dumneavoastră, domnule. — Aici e, spuse Tom, făcând un semn de înţelegere Sarei. Da, la „Iepurele alb“ trebuia să ne aştepte. — Nu sunt doi „Iepuri albi“ în strada asta, spuse cu ifos Ţaţa. Dar cum arată prietenul dumneavoastră? — Înalt subţire, cu părul şi mustaţa de un castaniu deschis, spuse Tom. — Aşteptaţi puţin, aşteptaţi puţin, e omul meu de adineauri; un cărbunar de o statură neobişnuită a venit să-l ia şi au – 147 –

– Misterele Parisului vol.1 –

plecat împreună. — Ei sunt! spuse Tom. — Erau singuri aici? întrebă Sarah. — Adică, ăla, cărbunarul, a venit numai pentru o clipă; celălalt prieten al dumneavoastră a luat masa aici cu Gurista şi cu Cuţitarul. Şi Ţaţa arătă cu privirea pe cel dintre comesenii lut Rudolf care rămăsese în cârciumă. Tom şi Sarah îşi îndreptară privirea spre Cuţitar. După câteva clipe de cercetare, Sarah îl întrebă în englezeşte pe tovarăşul său. — Îl cunoşti pe omul ăsta? — Nu. Karl a pierdut urma lui Rudolf la răscrucea acestor străzi întunecate. Văzându-l pe Murph, – 148 –

– Eugen Sue –

travestit în cărbunar, învârtindu-se în jurul acestei cârciumi şi uitându-se mereu pe geam, a simţit că se întâmplă ceva şi a venit să ne dea de veste. În timpul acestei discuţii cu glas scăzut şi într-o limbă străină, Învăţătorul spuse încet Cucuvelei, uitându-se la Tom şi la Sarah: — Lunganul ăla slab a scuipat Ţaţei cinci franci. Curând e miezul nopţii, plouă, bate vântul; când or pleca, îi urmărim, îl ameţesc pe ăl lung şi-i iau banii. E cu o femeie, n-o să îndrăznească să sufle o vorbă. — Dacă aia mică strigă după ajutor, am vitriolul meu în buzunar şi-i sparg sticla în obraz, spuse Chioara; întotdeauna trebuie să le dai copiilor să sugă, ca să nu ţipe. Apoi adăugă: – 149 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Ascultă, repezitule, cât despre Hoţoaică, o luăm pe sus. Când o să fie la noi, îi frecăm mutra cu vitriolul meu, aşa că no să se mai poată făli cu faţa ei frumoasă… — Să ştii, Cucuvaio, că până la urmă mă însor eu tine, spuse Învăţătorul, n-ai pereche ca îndemânare şi curaj… Te-am cântărit eu din noaptea aia, când cu negustorul de vite… Mi-am spus: „Iată femeia ce-mi trebuie, lucrează mai bine ca un bărbat “. După ce se gândi o clipă. Sarah îi spuse lui Tom, arătându-i-l pe Cuţitar: — Dacă l-am întreba pe omul acesta despre Rudolf, poate că am afla ce l-a făcut să vină aici. — Să încercăm, spuse Tom, Apoi, adresându-se Cuţitarului: Ascultă, – 150 –

– Eugen Sue –

amice, urma să întâlnim în acest birt pe unul dintre prietenii noştri, a cinat cu dumneata şi fiindcă îl cunoşti, poţi să-mi spui dacă ştii unde s-a dus? — Îl cunosc, pentru că m-a chelfănit. Acum două ceasuri, luând apărarea Guristei. — L-ai mai văzut până acum? — Niciodată… Ne-am întâlnit în aleea casei lui Braţ-Roşu. — Patroano, încă o sticlă înfundată, dar din vinul cel mai bun! porunci Tom. Sarah şi Tom de-abia îşi muiaseră buzele în paharele lor încă pline, însă coana Ponisse, pentru a-şi cinsti, fără îndoială, pivniţa, îl golise de câteva ori pe al ei. — Ne vei servi la masa domnului, dacă ne îngăduie, adăugă Tom, – 151 –

– Misterele Parisului vol.1 –

aşezându-se cu Sarah lângă Cuţitar. Acesta se arăta pe cât de mirat, pe atât de măgulit de o asemenea cinste. Învăţătorul şi Cucuvaia vorbeau mereu, pe şoptite, de planurile lor sinistre. O dată vinul adus, Tom şi Sarah, instalaţi cu Cuţitarul şi cu Ţaţa care socotise că nu mai e nevoie să fie poftită a doua oară, continuară convorbirea. — Ne spuneai, aşadar, voinice, că lai întâlnit pe prietenul nostru Rudolf lângă casa lui Braţ-Roşu? întrebă Tom ciocnind cu Cuţitarul. — Da, cetăţene, răspunse acesta, golind repede paharul. — Iată un nume ciudat… Braţ-Roşu! Dar cine este acest Braţ-Roşu? — Face de-alea strâmbe, spuse – 152 –

– Eugen Sue –

nepăsător Cuţitarul, apoi adăugă: Iată un vin pe cinste, mătuşă Ponisse! — Nu-ţi lăsa paharul gol, voinice, reluă Tom umplându-l din nou. — În sănătatea dumitale, spuse Cuţitarul, şi a micului dumitale prieten… Acum ajunge… Dacă mătuşamea ar fi fost bărbat, mi-ar fi fost unchi – cum sună zicala. Haida de, te ţii de glume – la asta mă cam pricep şi eu… Sarah roşi uşor. Tom reluă: — N-am înţeles bine ce mi-ai spus despre acest Braţ-Roşu. Rudolf ieşea de la el, fără îndoială. — V-am spus că Braţ-Roşu face dealea strâmbe. Tom se uită la Cuţitar mirat. — Ce însemană asta: „face d-alea… “ Cum ai zis? – 153 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— D-alea strâmbe – înseamnă a face contrabandă. Nu prea cunoşti limba şmecherească, hai? — Voinice, nu te prea înţeleg. — Vă spusei că nu vorbiţi şmechereasca aşa ca domnul Rudolf. — Şmechereasca? spuse Tom, întorcând spre Sarah o mutră mirată. — Haida de, sunteţi nişte ageamii, amicul Rudolf e băiat bun, aşa pictor de evantaie cum e, mă taie în privinţa argoului până şi pe mine… Ei bine, pentru că habar n-aveţi de limba asta frumoasă, v-o spun acum, în cea mai curată franţuzească, că Braţ-Roşu e contrabandist, şi o spun fără să-l trădez… căci nici el nu se fereşte, ba se laudă cu asta în faţa funcţionarilor de la accize, dar caută şi prinde-l dacă poţi, – 154 –

– Eugen Sue –

pentru că Braţ-Roşu e dat dracului.. — Şi ce căuta Rudolf la acest om? întrebă Sarah. — Pe legea mea, domnule… sau doamnă, cu voia dumneavoastră nu ştiu absolut nimic, pe cât de adevărat e că beau paharul ăsta de vin. Voiam s-o mardesc în seara asta pe Guristă; aş fi făcut rău fiindcă-i fată bună; ea se înfundă în aleea casei lui Braţ-Roşu, eu după ea, era întuneric ca în iad, şi în loc să pun mâna pe Guristă, cad peste nea Rudolf, care îmi trage o bătaie, şi cu o forţă… Ei da… mai ales pumnii de la urmă… drace… că zdraveni mai erau! Mi-a făgăduit să-mi arate şi mie trucul. — Şi Braţ-Roşu ce fel de om e? întrebă Tom. Ce fel de marfă vinde? — O, e un ştrengar şi jumătate, întări – 155 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Ţaţa. — Îi bagă în cofă pe toţi accizarii, adăugă Cuţitarul. Au coborât de vreo douăzeci de ori în cocioaba lui, dar nu sa găsit niciodată nimic, şi totuşi BraţRoşu pleacă deseori de acolo cu boccele. — E şmecher, spuse Ţaţa; se zice că are o ascunzătoare care dă într-un puţ de unde ajungi la catacombe. — Cu toate astea, niciodată nu s-a dat de ascunzătoare, ar trebui dărâmată cocioabă ca să găseşti ceva, spuse Cuţitarul. — Şi ce număr are casa lui BraţRoşu? — Numărul 13, strada Bobului, BraţRoşu, negustor de tot ce doreşti… E cunoscut în cartier, zise Cuţitarul. — Voi însemna această adresă în – 156 –

– Eugen Sue –

carnetul meu. Dacă nu dăm de Rudolf, voi lua informaţii despre el de la domnul Braţ-Roşu, reluă Tom. Şi îşi însemnă numele străzii şi numărul casei contrabandistului. — Şi vă puteţi lăuda că aveţi în domnul Rudolf un prieten pe care poţi să te bizui… spuse Cuţitarul, şi un băiat bun… Dacă nu era Cărbunarul, s-ar fi ciocnit cu Învăţătorul, care e colo, în colţ cu Cucuvaia. Drace, trebuie să mă stăpânesc din răsputeri să n-o achit pe această zgripţuroaică bătrână, când mă gândesc cât rău i-a făcut Guristei… Dar răbdare, o lovitură de pumn nu e pierdută niciodată, după cum se spune. — Rudolf te-a bătut. Ar trebui să-l urăşti! spuse Sarah. — Eu nu pot urî un om care se – 157 –

– Misterele Parisului vol.1 –

expune astfel! De fapt, e destul de ciudat… Iată-l de pildă pe Învăţător care şi el m-a chelfănit, numai că pe ăsta m-aş bucura grozav să-l văd spânzurat… Domnului Rudolf, care m-a cotonogit, şi chiar mai zdravăn ca el, dimpotrivă, nu-i vreau decât binele. Pe scurt, mi se pare că aş intra şi-n foc pentru el. Deşi nu-l cunosc decât din seara asta. — Vorbeşti astfel pentru că suntem prietenii lui, voinice. — Nu, fir-ar să fie! nu, pe cinstea mea! Vedeţi dumneavoastră, loviturile lui de pumn de la urmă le ştie numai el… şi nu e mai mândru de ele decât un copil… e un meşter, un meşter desăvârşit. Şi apoi îţi spune nişte vorbe… chestii care îţi merg la inimă şi, în sfârşit, când se uită la tine, are în ochi – 158 –

– Eugen Sue –

ceva… Bunăoară eu am fost soldat… cu un comandant ca ăsta… vedeţi, aş înghiţi luna şi stelele. Tom şi Sarah se priviră în tăcere. — Această neasemuită putere de dominaţie îl va însoţi oare pretutindeni şi mereu? se întrebă cu amărăciune Sarah. — Da… până va fi înlăturată vraja… reluă Tom. — Da, şi orice s-ar întâmpla, trebuie, trebuie… exclamă Sarah trecându-şi mâna peste frunte, ca şi cum ar fi vrut să alunge o amintire penibilă. La primărie suna miezul nopţii. Felinarul tavernei nu împrăştia decât o lumină îndoielnică. Afară de Cuţitar şi de comesenii lui, de Învăţător şi de Cucuvaie, toţi ceilalţi – 159 –

– Misterele Parisului vol.1 –

clienţi se rătrăseseră treptat. Învăţătorul îi şopti Cucuvaiei: — Ne vom ascunde în aleea din faţă, vom vedea când vor ieşi coconaşii şi îi vom urmării. Dacă o iau la stânga, îi pândim la colţul străzii Saint-Éloi; dacă o iau la dreapta, îi aşteptăm la dărâmături, pe partea cârnăţăriei; e acolo o groapă mare, am eu planul meu. Şi Învăţătorul împreună cu Chioara se îndreptară spre ieşire. — Nu piliţi nimic astă-seară? întrebă Ţaţa. — Nu, mătușă Ponisse… Am intrat să ne adăpostim, spuse Învăţătorul. Şi ieşi împreună cu Chioara.

– 160 –

– Eugen Sue –

Capitolul 7 PUNGA SAU VIAŢA La zgomotul făcut de uşa trântită, Tom şi Sarah se treziră din visarea lor, se ridicară de la masă şi mulţumiră Cuţitarului pentru informaţii; acesta le inspirase mai puţină încredere de când, în chip vulgar dar sincer, îşi manifestase grosolana lui admiraţie faţă de Rudolf. În clipa în care Cuţitarul ieşi, vântul sufla şi mai puternic, iar ploaia cădea cu găleata. Învăţătorul şi Cucuvaia, ascunşi, în aleea de peste drum de tavernă, îl văzură pe Cuţitar luând-o pe partea străzii unde se afla o casă în curs de dărâmare. Curând, paşii lui îngreunaţi de băutură multă se pierdură în – 161 –

– Misterele Parisului vol.1 –

şuierăturile vântului şi în zgomotul ploii care biciuia zidurile. Cu toată vijelia, Tom şi Sarah ieşiră din cârciumă şi porniră într-o direcţie opusă aceleia pe care o luase Cuţitarul. — Îi avem în mână, spuse în şoaptă Învăţătorul, adresându-se Cucuvelei, destupă-ţi vitriolul: Ia seama. — Să ne scoatem ghetele. Aşa n-o să ne audă când om merge după ei. — Ai dreptate, Cucuvaio, totdeauna ai tu dreptate, nu mă gândeam la asta, să mergem ca pisica. Hidoasa pereche îşi scoase încălţămintea şi se strecură în umbră, de-a lungul caselor… Datorită acestui vicleşug, zgomotul paşilor Cucuvelei şi ai Învăţătorului era atât de înăbuşit, încât cei doi îi putură – 162 –

– Eugen Sue –

urmări pe Tom şi Sarah, aproape să-i atingă cu mâna, fără ca ei să-şi dea seama. — Noroc că trăsura noastră e la colţul străzii, spuse Tom, altminteri ploaia ne-ar uda leoarcă. Nu ţi-e frig, Sarah? — Poate să aflăm ceva de la contrabandist, acel Braţ-Roşu, spuse Sarah îngândurată, fără a răspunde la întrebarea lui Tom. Deodată, acesta se opri. Se aflau foarte aproape de locul ales de Învăţător pentru atacul plănuit. — Am greşit strada, spuse Tom; când am ieşit din cârciumă, trebuia s-o luăm la dreapta; urma să trecem prin faţa unei case dărâmate ca să regăsim trăsura. Să ne înapoiem. – 163 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Învăţătorul şi Cucuvaia se pitiră în pervazul unei porţi ca să nu fie văzuţi de Tom şi de Sarah, care aproape că-i atinseră cu cotul. — De fapt, mi-ar plăcea s-o ia către dărâmături, spuse încet Învăţătorul; dacă boierul se împotriveşte… am eu planul meu. Tom şi Sarah, după ce trecuseră din nou de pragul tavernei, ajunseră lângă o casă ruinată. Pivniţele acestei cocioabe, pe jumătate dărâmată, alcătuiau un fel de prăpastie, de-a lungul căreia, în acest loc, se prelungea strada. Învăţătorul sări asupra victimei cu puterea şi mlădierea unui tigru; cu una din mâinile lui mari îl apucă pe Tom de gât şi îi spuse: – 164 –

– Eugen Sue –

— Banii sau, de nu, te arunc în groapa asta. Şi banditul, împingându-l pe Tom, îl făcu să-şi piardă echilibrul: cu o mână îl ţinea suspendat deasupra gropii, pe când cu cealaltă prinsese braţul lui Sarah ca într-o menghine. Înainte ca Tom să îi făcut vreo mişcare, Cucuvaia îl buzunări cu o straşnică îndemânare: Sarah nu ţipă, nu încercă să se zbată, ci spuse cu glas liniştit: — Dă-le punga, Tom. Şi adresânduse tâlharului: Nu vom ţipa, dar să nu ne faceţi niciun rău. Cucuvaia, după ce scotocise cu grijă buzunarele celor două victime căzute în capcană, îi spuse lui Sarah: — Arată-ţi mâinile, să văd dacă ai – 165 –

– Misterele Parisului vol.1 –

inele. Nu, spuse bătrâna mormăind. Cum naiba, n-ai pe nimeni ca să-ţi ofere inele? Ce sărăcie! Calmul lui Tom nu se dezminţi în timpul acestei scene care se desfăşurase pe cât de repede pe atât de neprevăzut. — Vrei să încheiem un târg? Portofelul meu conţine acte care nu-ţi pot fi de niciun folos; adu-mi-l mâine şiţi dau douăzeci şi cinci de poli, se adresă Tom Învăţătorului, ale cărui mâini îl strângeau cu mai puţină putere. — Da, ca să ne întinzi o cursă! răspunse tâlharul. Haide şterge-o fără să te uiţi înapoi. Ai avut noroc că te-ai ales numai cu atât. — Există un mijloc, interveni Cucuvaia, dacă e cumsecade, capătă portofelul, am eu un plan pentru asta. – 166 –

– Eugen Sue –

Apoi, către Tom: Ştii unde e câmpul Saint-Denis? — Da. — Ştii unde e Saint-Ouen? — Da. — În faţa lui Saint-Ouen, la capătul drumului Revoltei e un şes întins; poţi vedea peste câmp până departe vino mâine singur, aduci banii, mă găseşti acolo cu portofelul; îmi dai, ţi-l dau. — Dar o să puie mâna pe tine, Cucuvaio! — Nu sunt atât de proastă, asta nu se poate… se vede de departe. Nu am decât un ochi… dar e bun; dacă boierul vine cu cineva, nu mai dă de nimeni, pentru că o şterg la vreme. Lui Sarah îi veni subit o idee; se adresă tâlharului: – 167 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Vrei să câştigi parale? — Da. — L-ai văzut în cârciuma din care am plecat, pentru ca acum te recunosc, lai văzut cumva pe omul pe care-l căuta cărbunarul? — Unul subţirel cu mustaţă? Da, eram cât p-aci să-i fac felul puşlamalei ăleia dar nu mi-a dat răgaz… M-a năucii cu doi pumni şi m-a dat de-a dura pe o masă... mi se întâmplă asta pentru întâia oară… Dar i-o plătesc eu! — Ei bine, de el e vorba, zise Sarah. — De, el? strigă Învăţătorul. Dă-mi o mie de franci şi ţi-l omor… — Sarah! strigă Tom îngrozit. — Nenorocitule, nu e vorba să-l omori… spuse Sarah Învăţătorului. — Atunci, despre ce-i vorba? – 168 –

– Eugen Sue –

— Vino mâine pe câmpul de la Saint-Denis, o să-l găseşti acolo pe tovarăşul meu, reluă ea: o să fie singur, şi-o să-ţi spună el ce ai de făcut. Nu o mie de franci, îţi voi da două mii dacă reuşeşti. — Isteţule, spuse încet Cucuvaia Învăţătorului, aici e rost de câştigat bani, sunt nişte barosani care pun la cale o lovitură împotriva unui duşman; şi duşmanul acela e golanul pe care voiai să-l cureţi… Trebuie încercat, mă duc eu în locul tău… Două mii de franci! Merită osteneala, omule! — Ei bine, o să vină nevastă-mea, spuse Învăţătorul, îi spuneţi ei ce-i de făcut şi-apoi văd eu… — Fie, mâine la ora unu! — La unu! – 169 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Pe câmpia Saint-Denis. — Pe câmpia Saint-Denis între SaintOuen şi drumul Revoltei, la capul străzii. — Ne-am înţeles. — Şi-ţi aduc portofelul – şi-mi dai cei cinci sute de franci promişi, precum şi o arvună pentru cealaltă afacere, dacă sunteţi serioşi. Acum luaţi-o la dreapta, noi la stânga, şi să nu ne urmăriţi, că altfel… Şi învăţătorul cu Cucuvaia se îndepărtară grăbiţi. — Ne-a venit diavolul în ajutor, spuse Sarah, acest bandit poate să ne ajute. — Sarah… acum începe să-mi fie teamă… spuse Tom. — Mie nu. Dimpotrivă, – 170 –

– Eugen Sue –

nădăjduiesc… Haide, vino, încep să recunosc locul, trăsura nu poate fi departe de aici. Şi cei doi se îndreptară cu paşi mari către piaţa Notre-Dame. Un martor nevăzut fusese însă de faţă la această scenă. Cuţitarul, care se aciuise printre dărâmături, să se adăpostească de ploaie. Propunerea pe care Sarah o făcuse învăţătorului cu privire la Rudolf, îl interesă foarte mult pe Cuţitar. Înspăimântat de primejdiile ce-l pândeau pe noul său prieten, era necăjit că nu-l putea apăra. Poate că şi ura pe care o resimţea faţă de Învăţător şi faţă de Cucuvaie, îi insufla întrucâtva acest sentiment. Cuţitarul se hotărî să-l prevină pe – 171 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Rudolf de primejdia care-l ameninţa; dar cum să ajungă la el? Uitase adresa aşazisului pictor de evantaie. Poate că Rudolf n-are de gând să mai dea pe la tavernă; cum să-l găsesc deci? Preocupat de aceste gânduri, Cuţitarul îi urmărise pe Tom şi pe Sarah; îi văzu urcându-se într-o trăsură care îi aştepta în piaţa Notre-Dame. Trăsura o luă din loc. Cuţitarului îi veni în minte o idee strălucită: se urcă în spatele trăsurii. Capitolul 8 PREUMBLAREA A doua zi, după evenimentele pe care le-am povestit, un soare radios de toamnă strălucea în mijlocul unui cer – 172 –

– Eugen Sue –

limpede; furtuna de peste noapte trecuse cartierul urât în care cititorul ne-a întovărăşit, cu toate că mai era întunecat de înălţimea caselor, părea totuşi mai puţin oribil văzut la lumina zilei. Fie că Rudolf nu se mai temea de întâlnirea cu cele două persoane de care se ferise în ajun, fie că avea de gând să le înfrunte, către ora unsprezece dimineaţa intră în strada Bobului şi se îndreptă spre taverna Ţaţei. Rudolf purta tot haine de lucrător, dar se observa în îmbrăcămintea lui o oarecare îngrijire; bluza nouă deschisă la piept, scotea la iveală o cămaşă de lână roşie încheiată cu mai mulţi nasturi de argint; gulerul unei alte cămăşi de pânză albă, se desfăcea peste cravata de mătase neagră, înnodată cam neglijent în jurul gâtului: – 173 –

– Misterele Parisului vol.1 –

de sub şapca lui de catifea albastră ca cerul, cu cozoroc de lac, se iveau câteva bucle castanii; cizme bine lustruite înlocuind bocancii grei din ajun bătuţi de ţinte, conturau un picior delicat, care părea cu atât mai mic eu cât ieşea dintrun pantalon larg de catifea măslinie. Acest costum nu strica întru nimic eleganţei înnăscute a lui Rudolf, amestec de graţie, mlădiere şi putere. Hainele noastre sunt aşa de urâte, încât nu avem decât de câştigat lepădându-le, fie chiar în schimbul unor vestminte din cele mai ordinare. La sosirea lui Rudolf, Ţaţa se lăfăia în pragul tavernei. — Sluga dumitale, tinere! Ai venit să iei restul la cei douăzeci de franci? spuse ea cu un fel de respect, neîndrăznind să – 174 –

– Eugen Sue –

uite că în ajun învingătorul Cuţitarului îi aruncase pe tejghea un pol: trebuie să vă dau şaptesprezece franci şi zece centime… Dar asta nu e tot… Te-a căutat ieri un domn înalt, bine înţolit; avea în picioare nişte cizme faine ca ale unui tambur major în civil, şi la braţ o muieruşcă îmbrăcată bărbăteşte. Au băut din ăl înfundat, împreună cu Cuţitarul. — Ah! Au băut cu Cuţitarul! Şi ce iau spus? — Când spun c-au băut, greşesc, şiau înmuiat doar buzele în pahare şi… — Te întreb: ce i-au spus Cuţitarului? — Au vorbit de unele şi de altele, mă rog, despre Braț-Roșu, despre ploaie şi vreme bună, – verzi şi uscate. – 175 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Îl cunoşteau pe Braţ-Roşu? — Dimpotrivă. Cuţitarul le-a spus cine e şi le-a povestit cum l-ai mardit. — Bine, nu de asta e vorba. — Vrei restul? — Da… şi vreau s-o iau cu mine pe Gurista să petrec cu ea ziua la ţară. — Oh! asta-i cu neputinţă, tinere. — De ce? — Pentru că s-ar putea să nu se mai întoarcă. Lucrurile de pe ea sunt ale mele, fără să mai pun la socoteală că-mi datorează două sute douăzeci de franci, mâncarea şi chiria pentru timpul cât a stat la mine. Dacă n-ar fi cinstită cum e, n-aş lăsa-o să treacă nici dincolo de colţul străzii. — Gurista îţi datorează două sute de franci? – 176 –

– Eugen Sue –

— … şi zece centime… Dar ce te priveşte asta pe tine? S-ar zice că ai vrea să i le plăteşti tu, hai? Fă-o dar pe milordul! — Ţine, spuse Rudolf, aruncându-i unsprezece ludovici pe zincul tejghelei. Acuma spune cât fac vechiturile pe care i le-ai închiriat? Bătrâna, încremenită; cercetă polii, unul câte unul, cu un aer de mirare şi de neîncredere. — Ei, drace, dar ce, crezi că-ţi dau bani falşi? Trimite să schimbe acest, aur şi hai s-o isprăvim… Cât fac vechiturile pe care i le-ai închiriat acestei nefericite? Ţaţa şovăia între dorinţa de a încheia o afacere bună şi nedumerirea de a vedea un lucrător cu atâţia bani, precum şi între teama de a fi păcălită şi – 177 –

– Misterele Parisului vol.1 –

nădejdea de a câştiga şi mai mult: rămase o clipă pe gânduri, apoi spuse: — Ţoalele de pe ea fac cel puţin… o sută de franci. — Asemenea zdrenţe! Haida de! Păstrează restul de bani de ieri şi-ţi mai dau un pol, niciun ban mai mult. A te lăsa jumulit de tine, înseamnă să-i furi pe săracii care au dreptul la pomană! — Ei bine, tinere, îmi păstrez boarfele Gurista n-o să se mişte de-aici, sunt liberă să vând lucrurile cu oricât îmi place.. — Să te ardă Necuratul precum meriţi! Ţine-ţi banii şi mişcă-te de adu-o pe Gurista. Ţaţa încasă galbenii gândindu-se că lucrătorul sau săvârşise vreun furt, sau primise o moştenire, şi îi spuse cu un – 178 –

– Eugen Sue –

surâs dezgustător: — De ce nu te urci dumneata, fiule, s-o iei pe Guristă? Asta i-ar face plăcere, pentru că, pe cinstea mea, aşa cum mă numesc eu mama Ponisse, fata te mânca ieri din ochi, zău aşa! — Du-te şi adu-o! Spune-i că o iau cu mine la ţară... Nicio vorbă mai mult. Mai ales să nu afle că ţi-am plătit ce-ţi datora. — De ce? — Ce te priveşte? — La urma urmei, asta nu mă priveşte, şi apoi e mai bine să creadă că e încă în mâna mea. — Taci o dată, şi urcă-te… — Oh! ce mutră urâtă faci! Îi plâng pe cei care nu-ţi sunt pe plac… Iaca, mă duc… mă duc.. – 179 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Şi Ţaţa urcă. După câteva clipe, se înapoie. — Gurista nu voia să mă creadă… Sa făcut roşie ca focul când a aflat că o caută cineva… Dar când i-am spus că-i dau voie să petreacă ziua la ţară, am crezut că înnebuneşte de bucurie: pentru prima oară în viaţa ei era gata să-mi sară de gât. — De bucurie că te părăsea. Floarea-Mariei intră în clipa aceea în încăpere era îmbrăcată tot ca în ajun, cu o rochie de mohair cafeniu, cu un şal portocaliu înnodat la spate şi pe cap cu o băsmăluță cu pătrăţele roşii, din care i se vedeau cozile groase de un blond auriu. Roşi recunoscându-l pe Rudolf. Şi îşi lăsă ochii în jos, cu un aer stingherit. — Vrei să petreci ziua la ţară, cu – 180 –

– Eugen Sue –

mine, copila mea? o întrebă Rudolf. — Foarte bucuroasă, domnule Rudolf, spuse Gurista, devreme ce doamna îmi dă voie. — Îţi dau voie, pisicuţo, ţinând seama de buna ta purtare… care de altfel te prinde atât de bine… Hai, vino şi mă pupă… Şi Ţaţa îi întinse obrazul ei bubos. Nenorocita, înfrângându-şi scârba, îşi apropie fruntea de buzele Ţaţei; dar Rudolf, cu o lovitură puternică de cot, o împinse pe Ţaţă în spatele tejghelei, luă braţul fetei şi ieşi din tavernă, urmărit de ocările cumetrei Ponisse. — Luaţi seama, domnule Rudolf, spuse Gurista. Ţaţa poate să vă dea cu ceva în cap, e atât de rea! — Fii liniştită, copila mea. Dar ce ai? – 181 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Pari stânjenită ori tristă? Nu eşti mulţumită că mergi cu mine? — Dimpotrivă… dar… dumneavoastră îmi daţi braţul... — Şi? — Sunteţi lucrător... cineva poate să vă pârască patronului că va văzut cu mine… asta v-ar căşuna neajunsuri. Patronilor nu le face plăcere când lucrătorii lipsesc de la lucru. Şi Gurista îşi retrase încet braţul, adăugând: — Duceţi-vă singur… vă ajung din urmă la barieră. O dată ajunşi pe câmp, voi fi lângă dumneavoastră. — Nu-ţi fie teamă de nimic, spuse Rudolf, mişcat de această gingăşie, şi reluând braţul fetei; patronul meu nu locuieşte în acest cartier şi, de altfel, – 182 –

– Eugen Sue –

găsim o trăsură pe cheiul Florilor. — Cum doriţi, domnule Rudolf, spuneam asta ca să nu vă pricinuiesc neplăceri… — Te cred şi-ţi mulţumesc. Dar spune-mi sincer, ţi-e indiferent dacă mergem la ţară, într-un loc anumit sau undeva, la nimereală? — Îmi e totuna, domnule Rudolf. Numai la ţară să fie… Vremea e atât de frumoasă… aerul curat şi atât de plăcut să-l respiri! Ştiţi că de cinci luni de zile nam trecut dincolo de Piaţa-de-Flori? Şi că dacă Ţaţa îmi dădea voie să ies din când în când din cartier, o făcea numai pentru că avea încredere în mine. — Şi când te duceai în piaţă, cumpărai desigur şi flori? — O, nu, n-aveam bani, mă duceam – 183 –

– Misterele Parisului vol.1 –

să le văd numai şi să le miros… În jumătatea aceea de ceas pe care Ţaţa mio dădea ca să mă plimb pe cheiul florilor, în zilele de târg, eram atât de mulţumită, încât uitam de toate. — Şi înapoindu-te la Ţaţa… prin străzile acelea urâte… — Mă înapoiam mai tristă decât plecasem… şi-mi înghiţeam lacrimile ca să nu fiu bătută! Să vedeţi… la târg, ceea ce-mi stârnea admiraţia, o, şi ce admiraţie, era priveliştea micilor lucrătoare, tare curăţele, trecând pline de voie bună, cu câte-un ghiveci de flori în braţe. — Sunt sigur că dacă ai fi avut câteva flori pe prichiciul ferestrei, ţi-ar fi fost ca nişte prietene dragi, nu-i aşa? — E foarte adevărat ce spuneţi, – 184 –

– Eugen Sue –

domnule Rudolf! Închipuiţi-vă că o dată Ţaţa, de ziua ei, cunoscându-mi pasiunea, îmi dărui o mică tufă de trandafiri. Dacă aţi şti cât am fost de fericită! Nu mă mai plictiseam. Nu făceam altceva decât să mă uit la floricica mea… Îmi făcea plăcere să-i număr frunzele, florile. Dar aerul este atât de viciat în cartier, că numai după două zile floarea a început să îngălbenească. Atunci… Dar o să râdeţi de mine, domnule Rudolf. — Nu, nu, continuă. — Ei bine, atunci am cerut voie Ţaţei să mă duc să-mi plimb trandafirul, da, de parcă aş fi plimbat un copil. Îl duceam pe chei, îmi închipuiam că alături de alte flori, în aerul acela proaspăt şi parfumat, îşi va reveni; – 185 –

– Misterele Parisului vol.1 –

muiam bietele lui frunze ofilite în apa proaspătă a fântânii. Şi apoi, pentru a le zvânta, le ţineam vreun sfert de ceas la soare… Dragul meu copăcel nu vedea niciodată soarele în cartier, pentru că în strada noastră razele lui nu trec niciodată mai jos de acoperişuri… În sfârşit, mă înapoiam… Ei bine, domnule Rudolf, mulţumită acestor preumblări, trandafirul meu a mai trăit poate zece zile mai mult decât ar fi dus-o fără această îngrijire. — Te cred. Dar când s-a uscat, a fost o mare pierdere pentru dumneata, nu-i aşa? — L-am plâns, a fost o adevărată durere… şi iată, domnule Rudolf, fiindcă dumneavoastră înţelegeţi ceea ce se cheamă dragostea de flori, pot să vă mai – 186 –

– Eugen Sue –

spun ceva… Ei bine, aveam şi un fel de recunoştinţă… de… Ah! De rândul acesta, veţi râde într-adevăr de mine… — Nu, nu, iubesc… ador florile, aşa că înţeleg toate nebuniile la care te îndeamnă sau ţi le prilejuiesc ele. — Ei, bine, îi eram recunoscătoare acestui biet trandafiraş, că înflorea pentru mine… deşi… mă rog, eu ce eram… Şi Gurista îşi lăsă capul în pământ şi se făcu roşie de ruşine. — Nenorocit copil, având conştiinţa acestei situaţii oribile, desigur că adeseori… — Aveam dorinţa de a sfârşi o dată cu viaţa asta, nu-i aşa domnule Rudolf? spuse Gurista tăindu-i vorba însoţitorului ei. Oh! da, de multe ori m– 187 –

– Misterele Parisului vol.1 –

am uitat la Sena de pe parapet… dar după aia îmi întorceam privirea la flori, la soare… Atunci îmi spuneam: „Sena îmi va fi totdeauna la îndemână… n-am împlinit încă şaptesprezece ani… cine ştie?“ — Când spuneai „cine ştie” nădăjduiai ceva? — Nu ştiu… nădăjduiam… da, nădăjduiam fără să vreau… În clipele acelea mi se părea că nu meritam soarta, asta, că era totuşi ceva bun în mine. Îmi spuneam: „Am fost chinuită, dar cel puţin n-am făcut rău nimănui… Dacă aş fi avut pe cineva să mă sfătuiască, n-aş fi ajuns unde sunt.“ Şi asta îmi alunga puţin tristeţea. Trebuie să spun că aceste gânduri îmi veniră după ce-am pierdut trandafirul. Adăugă Gurista pe un ton – 188 –

– Eugen Sue –

solemn, ceea ce îl făcu pe Rudolf să surâdă. — Mereu această mare părere de rău… — Da… uite, iată-l. Şi Gurista scoase din buzunar un mic mănunchi de tije tăiate cu grijă şi legate cu o panglicuţă trandafirie. — L-ai păstrat? — Vezi bine… e tot ce am pe lume. — Cum? Nu ai nimic al dumitale? — Nimic… — Dar acest şirag de mărgean? — E al Ţaţei. — Cum, nu ai o buleandră, o bonetă, o batistă? — Nu, nimic… nimic… afară de crenguţele uscate ale bietului meu trandafir. De aia ţin atât de mult la ele… – 189 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Cu fiecare cuvânt al fetei mirarea lui Rudolf creştea; nu putea înţelege această cumplită robie, această vânzare oribilă a trupului şi a sufletului pentru un adăpost infam, câteva zdrenţe şi o hrană mizerabilă. Rudolf şi Gurista ajunseră pe cheiul Florilor; o trăsură îi aştepta; Rudolf o ajută să urce, luă loc alături şi-i zise birjarului: — La Saint-Denis, îţi spun eu mai târziu pe ce drum să o iei. Trăsura porni; soarele era strălucitor, cerul fără nori, timpul cam răcoros; aerul intra viu şi proaspăt prin ferestrele deschise ale cupeului. — Ia te uită o mantilă de femeie! spuse Gurista, observând abia acum că se aşezase pe ea fără să-şi dea seama. – 190 –

– Eugen Sue –

— Da, e pentru dumneata, copila mea. Am luat-a de teamă să nu-ţi fie frig, acoperă-te bine cu ea. Nefiind obişnuită cu astfel de atenţii, biata fată se uită la Rudolf cu mirare. Un fel de timiditate pe care acesta i-o insufla, se accentua tot mai mult, ca şi o tristeţe nedesluşită pe care nu şi-o putea explica. — Doamne, domnule Rudolf, ce bun sunteţi, mă faceţi să-mi fie ruşine. — Pentru că sunt bun? — Nu, dar… îmi pare că nu mai vorbiţi ca ieri. Că sunteţi cu totul alt om… — Dar bine, Floarea-Mariei, ce preferi, să fiu Rudolful de ieri sau cel de azi? — Îmi place mai mult cel de azi… – 191 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Totuşi, ieri mi se părea că eram mai mult egală cu dumneavoastră. Apoi, corectându-se îndată, de teamă să nu-l fi umilit pe Rudolf, reluă: — Când spun egala dumneavoastră, domnule Rudolf, ştiu că asta nu-i cu putinţă… — E ceva care mă miră la dumneata, Floarea-Mariei. — Şi ce anume, domnule Rudolf? — Se pare că ai uitat ce ţi-a spus Cucuvaia ieri despre părinţii dumitale… că-ţi cunoaşte mama? — O, n-am uitat… m-am gândit la asta toată noaptea… şi am plâns destul… dar sunt sigură că nu-i adevărat… Chioara a născocit povestea asta ca să mă chinuiască… — O fi ştiind Cucuvaia mai multe – 192 –

– Eugen Sue –

decât bănuieşti; dar dacă ar fi adevărat, n-ai fi fericită să-ţi regăseşti mama? — Vai, domnule Rudolf, dacă mama nu m-a iubit niciodată… la ce bun s-o regăsesc?… Nici n-ar dori să mă vadă, iar dacă m-a iubit… ce ruşine i-aş face!… Ar muri, poate… — Dacă mama te-a iubit, fetiţo, te va compătimi, te va ierta, te va iubi şi mai mult… Iar dacă te-a părăsit… văzând în ce hal te-a adus acum groaznica ei nepăsare, ruşinea te va răzbuna. — Dar la ce-mi foloseşte răzbunarea? Şi-apoi dacă m-aş răzbuna, mi se pare că n-aş mai avea dreptul să mă simt nenorocită… Şi adesea asta mă alină… — Poate să ai dreptate… Să nu mai vorbim despre asta… – 193 –

– Misterele Parisului vol.1 –

În clipa aceea, trăsura ajunse la Saint-Ouen, la răscrucea şoselei SaintDenis cu Drumul Revoltei. Cu toată monotonia peisajului, Floarea-Mariei fu atât de încântată că vede câmpul, cum zicea ea, încât uitând gândurile triste pe care amintirea Cucuvelei le trezise într-însa, chipul ei fermecător se lumină. Se aplecă spre portieră şi bătând din palme, strigă: — Domnule Rudolf, ce fericire!… iarbă… câmp!... Dacă mi-aţi da voie să cobor… e atât de frumos… Mi-ar plăcea atât de mult să alerg pe aceste pajişti… — Să alergăm, copila mea… Birjar, opreşte! — Cum, şi dumneavoastră, domnule Rudolf? — Şi eu… E o plăcere pentru mine. – 194 –

– Eugen Sue –

— Ce fericire, domnule Rudolf! Şi cei doi se luară de mână, alergară până-şi pierdură răsuflarea pe o otavă întinsă, cosită de curând. Să descriem zburdălnicia, chiotele de veselie, încântarea fetei, ar fi cu neputinţă. Biată gazelă, de atâta timp prizonieră, sorbea cu nesaţ aerul curat. Se ducea, venea, se oprea, iar se depărta cu un avânt mereu sporit. La vederea câtorva tufe de bănuţei şi a câtorva boboci aurii, cruţaţi de primele brume, Gurista nu-şi putu reţine noi exclamaţii de bucurie; nu lăsa nicio floricică şi le culese pe toate. După ce alergase astfel pe câmp, obosind repede pentru că pierduse obişnuinţa mişcării, fata se opri pentru a-şi trage răsuflarea şi se aşeză pe un – 195 –

– Misterele Parisului vol.1 –

trunchi de arbore răsturnat la marginea unei gropi adânci. Chipul străveziu şi alb al fetei, de obicei cam palid, se îmbujorase de-a binelea. Ochii ei mari, albaştri, străluceau, gura roşie cu răsuflarea precipitată, lăsa să se vadă două şiraguri de mărgăritare umede, sânul îi palpita sub vechiul ei şăluţ portocaliu; îşi apăsă cu una din mâini inima pentru a-i domoli bătăile, pe când cu cealaltă oferea lui Rudolf florile pe care le culesese. Nimic nu-i întrecea farmecul mai mult decât expresia de bucurie nevinovată şi curată ce radia din obrazul ei candid. Când Floarea-Mariei putu să vorbească, îi spuse lui Rudolf cu un glas – 196 –

– Eugen Sue –

din care răzbătea un extaz şi o recunoştinţă, aproape evlavioasă: — Ce bun e Dumnezeu că ne-a dat o zi atât de frumoasă! O lacrimă se ivi în ochii lui Rudolf, auzind-o pe această biată fiinţă părăsită, dispreţuită, pierdută, fără casă şi fără pâine, scoţând un strigăt de fericire şi de gratitudine neţărmurită către Creator, fiindcă se putea bucura de o rază de soare şi de priveliştea unei pajişti. Un incident neprevăzut îl trezi pe Rudolf din aceasta contemplare. Capitolul 9 SURPRIZA Am spus că Gurista se aşezase pe un trunchi de arbore răsturnat la marginea – 197 –

– Misterele Parisului vol.1 –

unei gropi adânci. Deodată un om se săltă din fundul acestei săpături, îşi scutură paiele care îi ţinuseră loc de aşternut şi izbucni întrun râs cu hohote. Gurista se întoarse şi scoase un ţipăt de groază. Era Cuţitarul. — Să nu-ţi fie frică, fata mea, spuse Cuţitarul văzând spaima fetei, care se refugiase lângă tovarăşul ei. Iată o întâlnire minunată, nu-i aşa, meştere Rudolf, la care nu te aşteptai şi eu cu atât mai puţin… Apoi urmă cu gravitate în glas: Vezi, dumneata, şefule, zică lumea ce-o vrea, dar e ceva în aer, acolo sus, deasupra capetelor noastre. Stăpânulstăpânilor, un şiret şi jumătate, parc-ar spune omului: „Du-te încotro te mân eu…“ dat fiind că va mânat încoace, – 198 –

– Eugen Sue –

lucru al dracului de surprinzător. — Dar ce făceai acolo? îl întrebă Rudolf foarte mirat. — Sunt cu ochii în patru pentru dumneata, stăpâne… Dar, drace! ce nostim lucru că aţi nimerit tocmai în vecinătatea casei mele de la ţară… E ceva la mijloc, hotărât, e ceva la mijloc! — Încă o dată, ce făceai acolo? — O să afli îndată, dar lasă-mă să mă caţăr întâi pe observatorul dumitale cu un singur cal. Şi Cuţitarul alergă la trăsura care aştepta ceva mai departe, se urcă sus pe ea şi aruncă o ochire pătrunzătoare în dreapta şi-n stânga pe câmpia întinsă: apoi se înapoie în grabă la Rudolf. — Ai să-mi spui odată ce înseamnă toate astea? – 199 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Răbdare, răbdare, şefule. Încă o vorbă. Cât e ceasul? — Douăsprezece jumătate, spuse Rudolf uitându-se la ceas. — Bine… avem vreme. Cucuvaia no să fie aici decât peste o jumătate de ceas. — Cucuvaia? strigară în acelaşi timp şi Rudolf şi fata. — Da, Cucuvaia. În două vorbe, şefule, iată povestea: Ieri când aţi plecat din cârciumă, a venit… — Un om înalt de statură cu o femeie îmbrăcată bărbăteşte au întrebat de mine, ştiu asta. Apoi? — Apoi mi-au dat de băut şi au vrut să mă tragă de limbă pe seama dumitale. Eu n-am vrut să spun nimic… Având în vedere că nu mi-ai încredinţat nimic, – 200 –

– Eugen Sue –

afară de chelfăneala cu care m-ai cinstit, nu ştiam nimic mai mult din tainele dumitale. Şi chiar de aş fi ştiut, ar fi fost acelaşi lucru. Intre noi e o legătură pe viaţă şi pe moarte, meştere Rudolf. Dracu să mă ia dacă ştiu de ce simt pentru dumneata, cum s-ar zice, dragostea unui câine mops pentru stăpânul lui. E ceva peste puterile mele, dar nu vreau să mă mai amestec în treburile voastre, ele vă privesc, descurcaţi-vă… — Îţi mulţumesc, dragul meu, dar continuă. — Domnul acela înalt şi muieruşca îmbrăcată bărbăteşte, văzând că nu scot nimic de la mine, au plecat de la Ţaţa şi eu de asemeni; au luat-o către Palatul de Justiţie, eu către Notre-Dame. Ajuns la – 201 –

– Misterele Parisului vol.1 –

capul străzii, încep să bag de seamă că prea turna cu găleata… Potop, nu altceva! Era în apropiere o casă în dărâmare. Mi-am zis: „Dacă potopul ţine mult, pot dormi aici tot atât de bine ca şi în odaia mea.“ Îmi dau drumul într-un fel de pivniţă unde eram apărat de ploaie; îmi întocmesc culcuşul dintr-o grindă veche, perna dintr-un morman de moloz şi iată-mă culcat ca un rege. — Şi-apoi? Şi-apoi? — Băuserăm împreună, stăpâne Rudolf, mai băusem şi cu găliganul şi cu micuţa aia îmbrăcată bărbăteşte, asta pentru a te face să înţelegi că-mi era capul cam greu… de altfel, nimic nu mă leagănă mai plăcut ca zgomotul ploii care cade. Încep să aţipesc. Nu trece mult şi mă trezeşte brusc un zgomot: era – 202 –

– Eugen Sue –

Învăţătorul care vorbea, cum s-ar zice amicabil, cu altcineva. Ascult… Drace, pe cine recunosc? Vocea lunganului care venise la cârciumă cu mititica îmbrăcată bărbăteşte. — Vorbeau cu Învăţătorul şi cu Cucuvaia? întrebă Rudolf surprins. — Cu Învăţătorul şi cu Cucuvaia. Vorbeau să se întâlnească a doua zi. — Atunci e vorba de azi, spuse Rudolf. — La ora unu! — Apoi acum e ora unu! — La răspântia şoselei Saint-Denis cu cea a Revoltei — Chiar aici! — După cum spui, stăpâne Rudolf, chiar aici. — Învăţătorul, să luaţi seama, – 203 –

– Misterele Parisului vol.1 –

domnule Rudolf – strigă fata. — Potoleşte-te, copila mea… el nu vine, numai Cucuvaia. — Cum de-a putut bărbatul acela să intre în vorbă cu cele două canalii? se miră Rudolf. — Nu ştiu nimic, pe cinstea mea. Dar afară de asta, pare că eu nu m-am deşteptat decât spre sfârşit, căci lunganul spunea că vrea să-şi recapete portofelul, pe care Cucuvaia trebuia să il aducă aici… contra a cinci sute de franci. Se vede treaba că Învăţătorul a început prin a-i jefui şi după asta au stat de vorbă prieteneşte. — Asta-i foarte curios! — Doamne, mi-e teamă pentru dumneavoastră, domnule Rudolf, zise Floarea-Mariei. – 204 –

– Eugen Sue –

— Domnul Rudolf nu e un copil, fata mea, dar, precum spui, s-ar putea să iasă cu belea pentru el, aşa că iată-mă aici! — Mai departe, dragul meu. — Lunganul şi micuţa i-au făgăduit învăţătorului două mii de franci ca să-ţi facă… nu ştiu ce. Cucuvaia trebuie să vie aici îndată, să aducă portofelul şi să afle despre ce-i vorba, să se ducă apoi să-i spuie Învăţătorului care să ia asupră-şi restul. Gurista tresări. Rudolf surâse cu dispreţ. — Două mii de franci ca să-ţi facă de petrecanie, stăpâne Rudolf, asta mă face să-mi zic (fără supărare), că atunci când se dă cinci sute de franci drept răsplată pentru un câine pierdut, mă gândesc – 205 –

– Misterele Parisului vol.1 –

fără fală: dacă te-ai rătăci tu, dobitocule, n-ar da nimeni nici cinci franci să te regăsească. Două mii de franci ca să-ţi facă de, petrecanie! Dar cine eşti dumneata? — O să-ţi spun îndată. — Destul, stăpâne… Când am auzit ce se propune Cucuvelei, mi-am zis; „Trebuie să ştiu unde se cuibăresc bogătaşii ăştia care vor să asmuţă pe Învăţător pe urmele domnului Rudolf, asta îmi poate fi de folos.“ Când ei se depărtează, ies deci din dărâmături şi-i urmăresc încetinel. Lunganul şi micuţa ajung la o trăsură în piaţa Notre-Dame; se urcă, eu în spatele cupeului, şi ajungem în Bulevardul Observatorului. Era întuneric ca în iad, nu puteam vedea nimic; atunci crestez un arbore ca să – 206 –

– Eugen Sue –

descopăr a doua zi locul. — Foarte bine, băiete! — Azi dimineaţă m-am înapoiat. La zece paşi de copacul meu, am văzut o străduţă închisă de o barieră în noroiul străduţei, urme de paşi mici şi mari; la capătul străduţei o casă… cuibul lunganului şi al micuţei acolo trebuie să fie. — Mulţumesc, viteazule... Îmi faci, fără să-ţi dai seama, un mare serviciu. — Iartă-mă, stăpâne Rudolf, bănuiam şi d-aia am făcut-o. — Ştiu, dragul meu, şi aş dori să-ţi răsplătesc serviciul pe care mi l-ai făcut altfel decât numai mulţumindu-ţi; din păcate, nu sunt decât un biet lucrător… deşi se oferă două mii de franci ca să mi se facă de petrecanie. Îţi voi lămuri toate – 207 –

– Misterele Parisului vol.1 –

astea. — Bine, dacă-ţi face plăcere; dacă nu, mi-e totuna! Se urzeşte ceva împotriva dumitale; eu mă pun contra… restul, nu mă priveşte. — Bănuiesc ce vor. Ascultă bine: posed un secret: am născocit o maşină pentru tăiatul fildeşului evantaielor, dar acest secret nu-mi aparţine numai mie; aştept pe asociatul meu să pună acest procedeu în practică şi sigur că ei vor să capete cu orice preţ modelul maşinii, care e în păstrarea mea, pentru că cu această descoperire se pot câştiga parale multe. — Deci, lunganul şi micuţa sunt… — Fabricanţii la care am lucrat şi cărora n-am vrut să le încredinţez secretul. – 208 –

– Eugen Sue –

Această lămurire păru să-l mulţumească pe Cuţitar, a cărui inteligenţă: nu era faimoasă. El reluă: — Acum înţeleg. Ai văzut, lichelele n-au curaj să facă ele singure o ticăloşie. Dar pentru a isprăvi, iată ce mi-am zis azi dimineaţă: cunosc locul de întâlnire al Cucuvelei şi al lunganului, alerg să-i pândesc, am picioare bune; patronul meu, hamalul, poate să mai rabde… Sosesc până la vârful nasului şi o aştept pe Cucuvaie. Când colo, aici, dau de gaura asta, iau un braţ de paie, mă acopăr ce să vezi, vă zăresc pe amândoi în plin câmp şi această biată Guristă se aşază chiar pe marginea parcului meu; atunci, am vrut să vă sperii şi am strigat ca ars, ieşind din culcuşul meu. – 209 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Acum ce-ai de gând? — O aştept pe Cucuvaie, care desigur că vine ea mai întâi, să încerc să aud ce-i spune lunganului, pentru că asta poate să vă folosească. În toată întinderea şesului nu e decât trunchiul ăsta de arbore; din locul ăsta vezi peste, tot, pare pus dinadins aici ca să stai pe el. Locul de întâlnire al Cucuvelei este la patru paşi de aci, la răspântia drumurilor; pun rămăşag că se vor aşeza aici. Dacă nu vin aici şi dacă nu pot să aud nimic, atunci, după ce se despart, mă arunc pe Cucuvaie, e acelaşi lucru, îi plătesc ce-i datorez pentru dintele Guristei şi îi sucesc gâtul până-mi spune numele părinţilor bietei fete… Ce zici de planul meu meştere Rudolf? — În general e bun, dragul meu, – 210 –

– Eugen Sue –

numai că trebuie ceva corectat la el. — O, înainte de toate, Cuţitare nu intra în bucluc pentru mine. Dacă o baţi pe Cucuvaie, Învăţătorul… — Destul, fata mea, Cucuvaia mi-a picat în gheare. Drace, tocmai pentru căl are pe Învăţător ca s-o apere, am să-i dau o porţie dublă. — Ascultă, tinere, am un mijloc mai bun s-o răzbun pe Guristă pentru fărădelegile Cucuvelei. Ţi-l spun eu mai târziu. Dar până una-alta, urmă Rudolf depărtându-se câţiva paşi de Guristă şi vorbind în şoaptă, până una-alta, vrei sămi faci un mare serviciu?… — Spune, stăpâne, Rudolf! — Cucuvaia nu te cunoaşte? — Am văzut-o ieri în tavernă pentru prima oară. – 211 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Iată ce trebuie să faci: deocamdată te vei ascunde, dar când o vei vedea apropiindu-se, vei ieşi din gaura ta… — Ca să-i sucesc gâtul? — Nu… asta mai târziu! Azi trebuie doar s-o împiedici, să vorbească cu lunganul. Văzând pe cineva stând de vorbă cu ea, lunganul nu va îndrăzni să se apropie. Dacă se apropie, să n-o scapi din mână nicio clipă… Lunganul nu-i poate face propuneri în faţa ta. — Dacă dumnealui mă găseşte de prisos, îl aranjez eu, că doar nu e nici Învăţătorul şi nici domnul Rudolf. — Îmi cunosc eu omul, nu se va da la tine! — Bine. Mă ţin de Cucuvaie ca umbra ei. Omul n-o să poată rosti nicio – 212 –

– Eugen Sue –

vorbă pe care să n-o aud eu şi va sfârşi prin a o şterge… — Dacă vor lua înţelegere pentru o altă întâlnire, o s-o afli, pentru că nu te desparţi de ei. De altfel, prezenţa ta va fi de-ajuns ca să-l îndepărteze pe domnul acela. — Bine, bine. După asta îi trag o chelfăneală Cucuvelei? Ţin mult la asta… — Nu încă. Chioara te crede hoţ, sau nu? — Nu; afară numai dacă Învăţătorul nu i-a spus că hoţia nu intră în obiceiurile mele. — Dacă i-a spus, prefă-te că ţi-ai schimbat principiile. — Eu? — Tu! – 213 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Drace! Domnule Rudolf, ia ascultă, hm! hm! O asemenea glumă nu mi se prea potriveşte. — O să faci cum o să vrei. O să vezi dacă sunt în stare să-ţi propun o ticăloşie… — O, dinspre partea asta sunt liniştit. — Şi să ştii că ai dreptate! — Vorbeşte, stăpâne… te voi asculta. — O dată omul plecat, vei încerca să te dai pe lângă Cucuvaie. — Eu? Cu ticăloasa asta bătrână… Prefer să mă bat cu Învăţătorul. Mă întreb cum mă voi stăpâni să nu-i sar îndată în spinare. — Atunci, vei pierde totul! — Dar ce trebuie să fac? – 214 –

– Eugen Sue –

— Cucuvaia va fi furioasă că a scăpat afacerea din mână; vei încerca s-o potoleşti, spunându-i că ştii un pont bun, că e de dat o lovitură, că eşti acolo ca să-l aştepţi pe complicele tău, şi că dacă şi Învăţătorul vrea să intre în combinaţie, va fi de câştigat mult aur. — Ia te uită… ia te uită… — După un ceas de aşteptare, vei spune: „Tovarăşul meu nu vine, trebuie să amânăm lovitura“… şi vei stabili o întâlnire pentru mâine, devreme, cu Cucuvaia şi cu Învăţătorul… ai înţeles? — Înţeleg. — Şi diseară te vei afla la ora zece în colţul lui Champs Elysées cu aleea Văduvelor; te voi întâlni acolo şi-ţi voi spune restul. — Dacă-i întinzi o cursă, să iei – 215 –

– Misterele Parisului vol.1 –

seama! Învăţătorul e dibaci… L-ai bătut, la cea mai mică bănuială, e în stare să te ucidă. — Fii pe pace. — Măi să fie! E caraghios… dar dumneata faci din mine ce vrei. Nu că m-aş codi, dar ceva îmi spune că o să iasă prost pentru Învăţător şi pentru Cucuvaie. Totuşi… Totuşi… încă un cuvânt, domnule Rudolf… — Vorbeşte. — Nu că te cred capabil să întinzi o cursă Învăţătorului ca să fie agăţat de poliţie. E un ticălos fără pereche, care merită de o sută de ori ştreangul, dar să ajut să fie arestat… asta nu intră în vederile mele. — Nici în ale mele, băiatule. Dar am o socoteală de încheiat cu el şi cu – 216 –

– Eugen Sue –

Cucuvaia, pentru că ei urzesc ceva cu nişte oameni care-mi vor răul, şi noi doi le vom veni de hac, dacă mă ajuţi. — Ei bine, fie! Fiindcă bărbatul nu preţuieşte mai mult decât muierea, sunt gata. — Şi dacă izbândim, adăugă Rudolf, pe un ton grav, aproape solemn, ceea ce îl zgudui pe Cuţitar, vei fi la fel de mândru ca şi când ai fi scăpat de la foc şi de la înec pe omul şi pe femeia care îţi datorează viaţa. — Că frumos le mai spui, stăpâne Rudolf! Niciodată nu ţi-am văzut privirea asta… Dar repede, repede, strigă Cuţitarul, zăresc departe un punct alb; trebuie să fie scufa Cucuvaiei. Plecaţi, eu mă vâr iar în gaură. — Şi diseară la zece… – 217 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— În aleea Văduvelor, colţ cu Champs-Elysées. — Ne-am înţeles. Floarea-Mariei nu auzise ultima parte a convorbirii dintre Cuţitar şi Rudolf. Se urcă în trăsură împreună cu tovarăşul ei de drum.

– 218 –

– Eugen Sue –

Capitolul 10 FERMA După convorbirea cu Cuţitarul, Rudolf râmase câteva clipe preocupat, gânditor. Fata, neîndrăznind să tulbure tăcerea, îl privea tristă. Rudolf, ridicându-şi capul, îi spuse, surâzând cu blândeţe: — La ce te gândeşti copila mea? întâlnirea cu Cuţitarul ţi-a fost neplăcută, nu-i aşa? Eram atât de veseli amândoi! — Dimpotrivă, – e o împrejurare fericită pentru noi, domnule Rudolf, Cuţitarul vă va putea fi de folos.. — Oare omul ăsta nu trecea drept unul dintre obişnuiţii tavernei, ca să mai – 219 –

– Misterele Parisului vol.1 –

putem crede că ar avea oarecare simţăminte omeneşti? — Nu ştiu, domnule Rudolf… înaintea scenei de ieri, îl vedeam adesea, dar de-abia îi vorbeam… îl socoteam la fel de rău ca şi ceilalţi… — Să nu ne mai gândim la asta, mica mea Floare-a-Mariei. Mi-ar părea rău dacă te-aş întrista, eu care voiam să te fac să petreci o zi bună. — Oh, sunt foarte fericită. E atât de multă vreme de când n-am mai ieşit din Paris! — De când cu escapadele în cabrioletă cu Rigolette… — Doamne, da, domnule Rudolf. Atunci era primăvară… dar acum. Deşi e aproape iarnă, plimbarea îmi face tot atâta plăcere. Ce soare minunat… Uitaţi– 220 –

– Eugen Sue –

vă la micii nori trandafirii de colo… colo… şi această colină!… şi casele acelea drăgălaşe, albe, în mijlocul arborilor… Şi mai au încă frunze! E de mirare, în luna noiembrie, nu o aşa, domnule Rudolf? Dar la Paris frunzele cad atât de devreme… Şi colo… cârdul ăla de porumbei… iată-i că se așează pe acoperişul unei mori… La ţară, să tot priveşti, totul este atât de înveselitor! — E o plăcere, Floare-a-Mariei, să vadă omul cât eşti de simţitoare la aceste nimicuri care fac farmecul priveliştilor câmpeneşti. Într-adevăr, pe măsură ce privea peisajul liniştitor, plin de frumuseţe, ce se desfăşura în jurul ei, faţa i se lumina din nou. — Şi colo, focul ăla de paie, în – 221 –

– Misterele Parisului vol.1 –

câmpul arat, învăluitorul fum alburiu ce urcă spre cer… şi plugul cu cei doi cai blânzi, voinici, cenuşii… Dacă aş fi bărbat, cât de mult mi-ar plăcea să fiu plugar! Să fii în mijlocul unui ogor atât de paşnic, să calci pe urmele plugului… adâncindu-ţi privirea departe, înspre pădurile bătrâne, pe o vreme ca asta de azi, de pildă… cum ţi-ar mai veni să cânţi unul din cântecele acelea atât de duioase care-ţi storc lacrimi… ca cel al Genovevei de Brabant, nu-i aşa, domnule Rudolf? — Nu, fata mea, dar dacă vrei să fii drăguţă, apoi să mi-l cânţi de îndată ce ajungem la fermă. — Ce fericire! Mergem la o fermă, domnule Rudolf? — Da, la o fermă ţinută de doica – 222 –

– Eugen Sue –

mea, o femeie bună şi cinstită care m-a crescut. — Şi o să bem lapte? exclamă Gurista, bătând din palme. — Ei, ce lapte… smântână delicioasă, dacă doreşti, şi unt pe care gospodina o să-l bată în faţa noastră, şi ouă proaspete de tot. — Pe care o să le luăm chiar noi din coteţ? — Desigur! — Şi o să mergem să vedem vacile în staul? — Te cred! — Şi la mulgătorie? — Şi la mulgătorie! — Şi la porumbar? — Şi la porumbar! — Ah, domnule Rudolf, nu-mi vine – 223 –

– Misterele Parisului vol.1 –

să cred! Ce-o să mă mai bucur! Ce zi minunată… ce zi minunată! bătu din palme fata cuprinsă de veselie. Apoi, printr-o cotitură bruscă a gândurilor, nenorocita, amintindu-și că după aceste ceasuri petrecute în libertate, la ţară, avea să se înapoieze în odăiţa ei mohorâtă, îşi ascunse faţa în palme şi izbucni în plâns. Rudolf, surprins, o întrebă: — Ce ai, Floare-a-Mariei, ce te-a îndurerat? — Nimic… nimic, domnule Rudolf. Şi îşi şterse ochii, încercând să surâdă. Iertaţi-mă că m-am întristat, n-o luaţi în seamă… n-am nimic, vă jur… e ceva trecător… vreau să fiu veselă. — Dar adineauri erai atât de voioasă! – 224 –

– Eugen Sue –

— Tocmai de aceea, răspunse cu naivitate fata, ridicându-şi spre Rudolf ochii încă umezi de lacrimi. Aceste cuvinte îl lămuriră pe Rudolf; înţelese totul. Dorind să risipească gândurile întunecate ale fetei, îi spuse zâmbind: — Mă prind că te gândeai la trandafirul acela! Îţi pare rău, sunt sigur, că nu ne poate însoţi la fermă. Bietul trandafir! Ai fi fost în stare să-i dai şi lui să mănânce un pic de smântână! Gurista se folosi de pretextul acestei glume ca să surâdă; treptat, norul de tristeţe dispăru de pe chipul ei; nu se mai gândi decât să se bucure de prezent şi să uite viitorul. Trăsura se apropie de Saint-Denis, săgeata înaltă a bisericii se şi zărea în – 225 –

– Misterele Parisului vol.1 –

depărtare. — Oh! ce turlă frumoasă! strigă Gurista. — E turla de la Saint-Denis, o biserică minunată… Vrei s-o vezi? Să oprim trăsura. Gurista plecă ochii. — De când sunt la Ţaţa, n-am mai intrat în nicio biserică, n-am cutezat! În închisoare, dimpotrivă, îmi plăcea atât de mult să cânt în timpul slujbei! Şi de Joia-Verde împleteam jerbe atât de frumoase pentru altar! — Dar Dumnezeu e bun şi iertător; de ce ţi-e teamă să te rogi, să intri într-o biserică? — Oh, nu, nu… domnule Rudolf… ar fi ca o nelegiuire… Destul că-l necinstim pe Dumnezeu în altfel… – 226 –

– Eugen Sue –

După o clipă de tăcere, Rudolf o întrebă: — Până azi ai iubit pe cineva? — Niciodată, domnule Rudolf. — De ce? — Aţi văzut doar ce fel de oameni vin la tavernă… şi ca să iubeşti trebuie să fii cinstit. — Cum aşa? — Să nu depinzi decât de tine… să poţi… Dar, ştiţi, dacă n-aveţi nimic împotrivă, domnule Rudolf, vă rog să nu mai vorbim de asta… — Fie, copila mea, să vorbim despre altceva… Dar ce ai de mă priveşti astfel? Iată iarăşi frumoşii dumitale ochi. Înecaţi în lacrimi! Te-am mâhnit? — O! dimpotrivă, dar sunteţi atât de bun cu mine că-mi vine să plâng… şi – 227 –

– Misterele Parisului vol.1 –

apoi dumneavoastră nu mă tutuiţi… în sfârşit, s-ar zice că m-aţi luat la plimbare numai de dragul meu, atât de mulţumit păreţi că mă vedeţi fericită. N-a fost deajuns că m-aţi apărat ieri… acum îmi daţi prilejul să petrec cu dumneavoastră o zi ca asta… — Adevărat? Eşti fericită? — O să treacă multă vreme până să pot uita această fericire. — Fericirea e atât de rară! — Da, foarte rară! — Pe legea mea, în lipsa bucuriilor pe care nu le am, îmi face câteodată plăcere să visez la ce-aş dori să am şi-mi zic: „Iată ce-aş vrea să fiu… iată bogăţia la care aş râvni…“ Dumneata, FloareaMariei, nu ai câteodată vise de felul ăsta, cum se zice, castele în Spania? – 228 –

– Eugen Sue –

— Odinioară da, în închisoare; înainte de a fi căzut pe mâna Ţaţei, îmi petreceam viaţa visând şi cântând; dar de atunci asta mi se întâmplă mai rar… Dar dumneavoastră, domnule Rudolf. La ce năzuiţi? — Eu? Aş vrea să fiu bogat, foarte bogat… să am slugi, trăsuri, o casă, să frecventez lumea bună, să mă duc în toate zilele la teatru. Dar dumneata? — O, eu nu am pretenţii atât de mari; aş vrea să am bani să-i plătesc Ţaţei datoria şi să mai am o mică sumă până găsesc de lucru, apoi o cameră drăguţă, curăţică, din care să pot vedea arborii. În timp ce lucrez. — Multe flori la ferestre… — O, desigur… Să locuiesc la ţară, dacă s-ar putea, şi cam asta-i tot… – 229 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— O odăiţă, să ai de lucru, fără asta nu se poate, dar când e vorba numai de dorinţi, îţi poţi îngădui şi mai mult… Nai vrea să ai trăsuri, diamante şi rochii frumoase? — N-aş vrea chiar atât de mult… Vreau libertate, să trăiesc la ţară, şi să fiu sigură că nu mor la spital… O! asta mai ales… să nu mor acolo!… Iată, domnule Rudolf, gândul ăsta mă frământă cel mai des şi… e groaznic. — Deh, noi ăştia, oamenii săraci… — Nu. E vorba de sărăcie… Dar când eşti moartă… — Ei? — Mai ştii ce se întâmplă cu tine pe urmă, domnule Rudolf? — Nu… — Era o fată pe care o cunoscusem – 230 –

– Eugen Sue –

la închisoare… a murit la spital… I-au dat trupul pe mâna ălora ce despică morţii… murmură nenorocita, cutremurându-se. — Vai! ce groaznic! Dar cum îţi vin în minte, nefericită copilă, asemenea gânduri sinistre?… — Vă miraţi, nu-i aşa domnule Rudolf, că mi-e ruşine… după moartea mea, vai, Doamne… dar nu mi-a mai rămas decât asta… Aceste cuvinte amare şi dureroase îl zguduiră pe Rudolf. Îşi ascunse faţa în mâini, cutremurat; se gândea la fatalitatea care se abătuse asupra Floarei-Maria, se gândea la mama acestei biete făpturi… Mama ei… poate era fericită, bogată, respectată… Respectată, bogată, fericită şi copilul – 231 –

– Misterele Parisului vol.1 –

ei pe care fără îndoială că l-a jertfit ruşinii, părăsise podul Cucuvelei ca să intre în închisoare, iar închisoarea pentru văgăuna codoaşei; din această văgăună putea să ajungă să moară pe mindirul unui spital… şi după moartea ei… Era îngrozitor! Biata Guristă, văzând figura întunecată a însoţitorului ei, îi spuse cu tristeţe: — Iertaţi-mă, domnule Rudolf, n-ar trebui să am asemenea gânduri… M-aţi luat cu dumneavoastră ca să fiu veselă şi eu vă spun lucruri atât de triste, atât de triste. Doamne, nu ştiu cum se face, dar e fără voia mea… Niciodată n-am fost mai fericită ca azi şi, totuşi, în fiece clipă îmi vine să plâng. Nu sunteţi supărat pe – 232 –

– Eugen Sue –

mine, nu-i aşa, domnule Rudolf? De altminteri, vedeţi, mi-a trecut tristeţea, sa dus aşa cum a venit, repede de tot. Iată, acum nici nu mă mai gândesc la toate acestea… Voi fi înţeleaptă… Uitaţivă la mine, domnule Rudolf, priviţi-mă în ochi… Şi fata, după ce clipi de două-trei ori pentru a goni o lacrimă întârziată, îi deschise mari de tot… cât se putea de mari şi îl privi pe Rudolf cu o fermecătoare nevinovăţie. — Te rog, copila mea, să nu te simţi stânjenită… Fii veselă dacă îţi vine să fii veselă… tristă dacă-ţi place să fii tristă. Doamne, eu, care-ţi vorbesc, am câteodată, ca şi dumneata, gânduri negre… Aş fi foarte nenorocit dacă ar trebui să mă prefac vesel fără să fiu cu – 233 –

– Misterele Parisului vol.1 –

adevărat… — Cum, domnule Rudolf, sunteţi şi dumneavoastră trist uneori? — Fără îndoială, viitorul meu nu e de loc mai frumos ca al dumitale… Nam tată, nici mamă… dacă mă îmbolnăvesc, din ce-am să trăiesc! Cheltuiesc tot ce câştig… — Faceţi o greşeală, vedeţi… o mare greşeală, domnule Rudolf, răspunse Gurista pe un ton de dojană serioasă care îl făcu pe Rudolf să surâdă, ar trebui să depuneţi la casa de economii… Mie, toată nenorocirea, mi s-a tras de acolo că n-am pus banii mei de-o parte… Cu două sute de franci în pungă, un lucrător nu e niciodată la cheremul cuiva, niciodată în încurcătură şi adeseori strâmtoarea e un sfetnic prost. – 234 –

– Eugen Sue –

— Asta e foarte cuminte spus, foarte bine gândit, mica mea gospodină. Dar două sute de franci… de unde să strâng eu două sute de franci? — Păi, domnule Rudolf, e foarte uşor: să facem puţină socoteală: veţi vedea… Câştigaţi, nu-i aşa, câteodată până la cinci franci pe zi? — Da, când lucrez. — Trebuie să lucraţi zilnic. Sunteţi oare de plâns? O meserie frumoasă ca a dumneavoastră… pictor de evantaie… dar munca asta ar trebui să fie pentru dumneavoastră o plăcere. Vedeţi, nu sunteţi cuminte, domnule Rudolf, urmă Gurista pe un ton sever. Un lucrător poate trăi bine, chiar foarte bine, cu trei franci; vă rămân, aşadar, doi franci, la sfârşitul lunii şaizeci de franci – 235 –

– Misterele Parisului vol.1 –

economisiţi… şaizeci de franci pe lună… asta-i o sumă! — Da, dar e atât, de plăcut să hoinăreşti, să nu faci nimic! — Domnule Rudolf, v-o spun încă o dată, n-aveţi mai multă judecată decât un copil. — Ei bine, voi fi cuminte, mică moralistă ce eşti; îmi dai idei bune… Nu m-am gândit la asta. — Adevărat? spuse fata, bătând din palme de bucurie. Dacă aţi şti câtă plăcere îmi faceţi!… Veţi pune de-o parte doi franci pe zi! Nu-i aşa? — Da… voi economisi doi franci pe zi, spuse Rudolf, surâzând fără voie. — Adevărat? Adevărat? — Îţi făgăduiesc… — Să vedeţi ce mândru veţi fi când – 236 –

– Eugen Sue –

veţi avea primele economii… Şi nu e deajuns… dacă îmi făgăduiţi că nu vă supăraţi… — Îţi par oare atât de supărăcios — Nu, desigur… dar nu ştiu dacă se cuvine… — Se cuvine să-mi spui orice, Floarea-Mariei… — Ei bine! În sfârşit, dumneavoastră care… se vede ca de fapt sunteţi mai mult decât arătaţi, cum de puteţi veni în taverne ca aceea a Ţaţei? — Dacă nu veneam acolo, Floare-aMariei, n-aş fi avut plăcerea să merg azi la ţară cu dumneata. — E foarte adevărat, dar asta nu schimbă nimic, domnule Rudolf… Iată, sunt cât se poate de fericită de ziua asta. Ei bine, aş renunţa cu dragă inimă la una – 237 –

– Misterele Parisului vol.1 –

asemănătoare, daca aş şti că vă căşunez vreo supărare… — Dimpotrivă, căci mi-ai dat sfaturi atât de cuminţi. — Şi le veţi urma? — Ţi-am făgăduit pe cuvânt de cinste. Voi pune de o parte cel puţin doi franci pe zi… Capitolul 11 DORINŢELE După care, Rudolf îi spuse vizitiului ce trecuse de satul Sorcelles: — Ia-o pe primul drum la dreapta, treci prin Villiers-le-Bel şi apoi la stânga, şi ţine-o mereu drept înainte. Apoi, adresându-i-se fetei: — Acum, că eşti mulţumită cu mine, – 238 –

– Eugen Sue –

putem să ne distrăm, cum spuneam adineauri, clădind castele în Spania. Asta costă puţin şi nu mă vei ţine de rău că sunt risipitor. — Nu… Atunci să înălţăm castelul dumneavoastră în Spania. — Întâi pe al dumitale, Floare-aMariei! — Să vedem dacă îmi veţi ghici dorinţa, domnule Rudolf. — Să încercăm… Să zicem că drumul ăsta – vorbesc de el pentru că ne aflam aici… — E drept, să nu mergem prea departe. — Să zicem, deci, că drumul acesta ne duce într-un sat fermecător, foarte depărtat de şoseaua principală... — Da… e mai multă linişte. – 239 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— E situat la jumătatea coastei şi e presărat de mulţi arbori. — Şi foarte aproape e un mic râuleţ. — Exact… un râuleţ. La capătul satului se vede o fermă frumoasă; de o parte a casei e o livadă, de cealaltă o minunată grădină plină de flori. — Parcă le văd, domnule Rudolf! — La parter o bucătărie mare pentru oamenii fermei şi o sufragerie pentru rândăşoaică. — Casa are perdele verzi… e atât de vesel, nu-i aşa, domnule Rudolf? — Perdele verzi… sunt cu totul de părerea dumitale… nimic nu înveseleşte mai mult decât nişte perdele verzi… Desigur fermiera va fi mătuşa dumitale. — Bineînţeles… şi va fi o femeie foarte bună. – 240 –

– Eugen Sue –

— Excelentă; şi te va iubi ca o mamă… — Draga de ea! Trebuie să fie atât de plăcut să fii iubită de cineva! — Şi ai iubi-o mult şi dumneata? — O! exclamă Floarea-Mariei, împreunându-şi mâinile şi ridicându-şi ochii cu o expresie de nespusă fericire, oh! da, o voi iubi şi apoi o voi ajuta la lucru, la cusut, la rânduitul rufelor, la spălat, la strângerea fructelor pentru iarnă, cu un cuvânt, la toată gospodăria… Nu va avea să se plângă de trândăvia mea, vă asigur. Dimineaţa… — Aşteaptă puţin, fetiţo, ce nerăbdătoare eşti!… Să termin întâi cu descrierea casei. — Haide, haide, domnule, pictor, se – 241 –

– Misterele Parisului vol.1 –

vede că aveţi deprinderea de a zugrăvi peisaje frumoase pe evantaiele dumneavoastră, răspunse, râzând, Gurista. — Vorbăreaţă mică… lasă-mă o dată să isprăvesc cu casa. — E adevărat, trăncănesc, dar e atât de plăcut! Domnule Rudolf, vă ascult, terminaţi cu casa fermierei. — Odaia dumitale e la catul întâi. — O, odaia mea! Ce fericire! Să vedem odaia mea, s-o vedem. Şi fata, cu ochii mari deschişi, plini de curiozitate; se strânse mai aproape de Rudolf. — Odaia dumitale are două ferestre care răspund spre grădina cu flori şi spre o pajişte la capătul căreia curge râuleţul; de cealaltă parte a râuleţului se ridică o – 242 –

– Eugen Sue –

colină cu castani bătrâni, în mijlocul cărora se zăreşte clopotniţa bisericii. — Cât e de frumos!… Cât e de frumos, domnule Rudolf. Asta te îmbie să stai mereu acolo! — Trei sau patru vaci frumoase pasc pe pajiştea care e despărţită de grădină printr-un gard de măceş. — Şi de la fereastra mea pot vedea vacile? — Desigur. — Va fi una pe care o voi iubi mai mult, nu-i aşa, domnule Rudolf? Şi o să-i fac o legătură frumoasă la gât, cu o falangă şi o s-o deprind să mănânce din mâna mea. — E albă toată, e tânără şi o cheamă Musette. — Oh! Ce nume frumos! Săraca – 243 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Musette, cât mi-e de dragă! — Să terminăm cu odaia dumitale, Floare-a-Mariei! Pereţii sunt acoperiţi cu o frumoasă pânză colorată, cu perdele la fel; un copăcel de trandafir şi un imens curpen alb acoperă zidurile fermei de partea aceea şi înconjoară ferestrele dumitale, aşa că în fiece dimineaţă n-ai decât să întinzi mâna ca să culegi un mănunchi frumos de trandafiri sau un fir de caprifoi. — Ah, domnule Rudolf, ce pictor iscusit sunteţi! — Acum, iată cum îţi vei petrece ziua. — Să vedem cum. — Mai întâi, buna dumitale mătuşă te va deştepta sărutându-te drăgăstos pe frunte; îţi va aduce o ceaşcă mare cu – 244 –

– Eugen Sue –

lapte cald, pentru că eşti, biată copilă, cam slabă la piept. Te îmbraci, dai o raită prin fermă, o vezi pe Musette, vezi puii, prietenii dumitale porumbeii, florile din grădină. La ora nouă soseşte pedagogul dumitale care te învaţă carte. — Pedagogul meu? — Înţelegi doar că trebuie să înveţi să citeşti, să scrii şi să socoteşti, ca s-o poţi ajuta pe mătuşa dumitale la treburile fermei. — E adevărat, domnule Rudolf, nu m-am gândit la asta… trebuie să învăţ să scriu ca să-mi pot ajuta mătuşica, răspunse cu seriozitate biata fată, atât era de cucerită de fermecătoarea imagine a acestei vieţi liniştite, pe care o şi confunda cu realitatea. — După lecţii, vei îngriji de rufăria – 245 –

– Misterele Parisului vol.1 –

casei sau îţi vei broda o frumoasă bonetă ţărănească… Vreo două ceasuri, vei lucra la temele date de învăţător şi apoi vei pleca cu mătuşa să faci o plimbare frumoasă, vara să vezi cosaşii, iar toamna lucrătorii de pe arături; vei fi ostenită de-a binelea şi te vei întoarce cu un braţ de ierburi proaspete de câmp, culese de dumneata pentru scumpa dumitale Musette. — Fiindcă ne vom înapoia pe pajişte, nu-i aşa, domnule Rudolf? — Fără îndoială; se află acolo, peste râuleţ, un podeţ de lemn. La înapoiere sau făcut orele şase sau şapte; în acest răstimp, un foc bine încins arde în brutăria mare a fermei; te vei încălzi un pic şi vei schimba câteva vorbe cu oamenii vrednici care, întorşi de la – 246 –

– Eugen Sue –

câmp, îşi iau cina. După care iei şi dumneata masa cu mătuşa dumitale. Câteodată, preotul sau vreunul din vechii prieteni ai casei, se așează cu voi la masă. După asta, citeşti sau lucrezi, în timp ce mătuşa dumitale joacă o partidă de cărţi. La zece, ea te sărută pe frunte, te urci la dumneata, iar a doua zi de dimineaţă viaţa reîncepe de la capăt… — Aş putea trăi aşa o sută de ani, domnule Rudolf, fără să mă plictisesc o singură clipă… — Asta încă nu-i nimic. Rămân duminicile şi sărbătorile! — Şi în zilele acelea, domnule Rudolf? — Te faci frumoasă, te îmbraci în mândrul port ţărănesc, cu fermecătoarele bonete rotunde care-ţi – 247 –

– Misterele Parisului vol.1 –

vin atât de bine, te urci în gabrioleta de nuiele împreună cu mătuşa dumitale şi cu Jacques, argatul fermei, ca să mergi la slujba mare din sat, apoi, vara, nu vei lipsi, cu mătuşa dumitale, de la toate serbările din parohiile vecine. Eşti atât de drăguţă, de blândă şi de bună gospodină. Mătuşa dumitale te iubeşte atât de mult, parohul are o părere atât de bună despre dumneata, încât toţi tinerii gospodari din împrejurimi vor să te poftească la joc, căci aşa încep întotdeauna căsătoriile… Astfel, treptattreptat, o să-ţi placă unul… şi… Rudolf, mirat de tăcerea Guristei, se uită la ea. Nenorocita îşi înăbuşea cu greutate suspinele. Pentru o clipă, răpită de spusele lui – 248 –

– Eugen Sue –

Rudolf, uitase prezentul şi contrastul dintre realitate şi viziunea unei existenţe cinstite şi luminoase. Dar imediat îşi reaminti oribila ei situaţie de acum. — Ce ai, Floare-a-Mariei? — Ah. Domnule Rudolf, fără să vreţi m-aţi mâhnit adânc… am crezut o clipă în acest rai.. — Dar, dragă copilă, acest rai există… iată, priveşte… Stai, birjar! Trăsura se opri. Fata îşi ridică mecanic capul. Se găsea pe culmea unei mici coline. Care nu-i fu supriza, uluirea! Minunatul sat situat la jumătatea coastei, ferma, pajiştea, vacile frumoase, râuleţul, deluşorul cu castani, biserica în depărtare, tabloul era aievea sub ochii ei… nimic nu lipsea, până şi Musette, – 249 –

– Misterele Parisului vol.1 –

frumoasa juncă albă, viitoarea ei favorită. Acest fermecător peisaj era luminat de un strălucitor soare de noiembrie… Frunzele galbene şi purpurii ale castanilor mai împodobeau încă arborii ce se desluşeau pe albastrul cerului. — Ei bine. Floare-a-Mariei, ce mai zici? Sunt un bun pictor sau nu? o întrebă Rudolf, zâmbind. Gurista îl privea cu o mirare amestecată cu nelinişte. Totul i se părea fantastic. — Cum se face, domnule Rudolf? Dar, Doamne… trăiesc aievea sau e un vis? Aproape că mi-e teamă… Cum adică? Ceea ce mi-aţi spus… — Nimic mai simplu, copila mea… Fermiera e doica mea, aici am fost – 250 –

– Eugen Sue –

crescut… I-am scris dis-de-dimineaţă că voi veni s-o văd: am pictat după natură. — Ah! prin urmare e adevărat, domnule Rudolf! rosti Gurista cu un suspin adânc… Capitolul 12 FERMA Ferma la care Rudolf o adusese pe Guristă era situată la marginea satului Bouqueval, o mică parohie singuratică, neştiută, înfundată în plaiuri şi la o depărtare de vreo două leghe de Écouen. Trăsura, după indicaţiile lui Rudolf, coborî pe un drum povârnit şi intră pe o lungă alee străjuită de cireşi şi de meri. Trăsura înainta fără zgomot pe un covor ţesut din acel gazon fin şi tuns care de – 251 –

– Misterele Parisului vol.1 –

obicei acoperă cele mai multe din drumurile vicinale. Fata, tăcută, tristă, era stăpânită de un dureros simţământ pe care cu greu şil ascundea, iar Rudolf îşi făcea o vină din faptul că i l-a pricinuit. După câteva clipe, trăsura trecu prin faţa porţii principale a fermei, îşi continuă drumul de-a lungul unui cărpiniş şi se opri înaintea unui mic portic de lemn rudimentar acoperit pe jumătate de o viţă de vie vârtoasă, cu foile împurpurate de toamnă. — Iată-ne ajunşi, Floare-a-Mariei, spuse Rudolf, acum eşti mulţumită? — Da, domnule Rudolf… Totuşi cred că-mi va fi ruşine de fermieră, nu mă voi încumeta niciodată s-o privesc… — Şi de ce, copila mea.? – 252 –

– Eugen Sue –

— Aveţi dreptate, domnule Rudolf, ea doar nu ştie cine sunt… Şi Gurista îşi înăbuşi un suspin. Sosirea trăsurii lui Rudolf era, fără îndoială, aşteptată. Birjarul deschise portiera, când o femeie de vreo cincizeci de ani, îmbrăcată ca fermierele bogate din împrejurimile Parisului, cu o expresie tristă şi în acelaşi timp blândă, apăru în tindă şi înaintă către Rudolf, ca o grabă respectuoasă. Fata se îmbujora toată şi coborî din trăsură, după ce pregetă o clipă… — Bună ziua, scumpă doamnă Georges… zise Rudolf către fermieră; după cum vezi sunt punctual… Apoi, întorcându-se către birjar şi punându-i banii în mână: – 253 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Poţi să te înapoiezi la Paris. Birjarul, un ins scund, îndesat, avea pălăria trasă pe ochi şi faţa aproape în întregime ascunsă de gulerul îmblănit al paltonului cu pelerină; băgă banii în buzunar, nu răspunse nimic, se urcă pe capră, dete bici calului şi dispăru în grabă pe aleea verde. „După un drum atât de lung, acest birjar posac e foarte grăbit să plece… gândi mai întâi Rudolf. N-are importanţă! E abia două! vrea să fie destul de devreme la Paris, să folosească răstimpul din zi ce i-a mai rămas.“ Şi Rudolf nu mai dădu nicio importanţă primei sale nedumeriri. Fata se apropie de el, neliniştită şi tulburată, aproape îngrijorată şi îi spuse încet, ca să nu fie auzită de doamna – 254 –

– Eugen Sue –

Georges: — Doamne, domnule Rudolf, iertaţimă… aţi dat drumul trăsurii… Dar Ţaţa, vai!… Trebuie sa mă înapoiez la ea încă în astă seară… Dacă nu… mă va socoti o hoaţă… Hainele de pe mine sunt ale ei… şi îi sunt datoare… — Fii pe pace, copila mea, eu trebuie să-ţi cer iertare. — Iertare? Şi de ce? — Că nu ţi-am spus mai devreme: nu-i datorezi nimic Ţaţei şi vei putea schimba această mârşavă îmbrăcăminte pe o alta pe care buna doamnă Georges ţi-o va da. Are straie pe măsura dumitale şi ţi le va împrumuta bucuros, să ai cu ce să te îmbraci. După cum vezi, şi-a şi început rolul de mătuşă. Floarea-Mariei credea că visează; se – 255 –

– Misterele Parisului vol.1 –

uita când la fermieră, când la Rudolf, neputându-şi crede auzului. — Cum, exclamă ea cu vocea tremurătoare, nu mă voi mai întoarce la Paris? Voi putea rămâne aici? Doamna mi-o va îngădui?… E cu putinţă!… Acest castel din Spania e aievea? — Era ferma asta… Iată-ţi visul împlinit. — Nu, nu, prea ar fi frumos, prea mare fericirea! — Niciodată o fericire nu poate fi prea mare, Floare-a-Mariei! — Ah! Fie-vă milă, domnule Rudolf, şi nu mă amăgiţi. Prea m-ar durea dacă aţi face-o! — Draga mea copilă, crede-mă, răspunse Rudolf, cu o voce tot mai afectuoasă, dar cu un accent de – 256 –

– Eugen Sue –

demnitate pe care fata nu i-l cunoscuse încă; da, vei putea, dacă-ţi convine, să duci chiar de azi, lângă doamna Georges, viaţa liniştită al cărei tablou tea fermecat atâta mai adineauri. Cu toate că doamna Georges nu ţi-e mătuşă, ea va avea pentru dumneata, după ce te va cunoaşte, cea mai duioasă afecţiune; vei trece drept nepoata ei în faţa oamenilor de la fermă; această minciună nevinovată îţi va crea o situaţie mai avantajoasă. Încă o dată, dacă-ţi place, copila mea, îţi vei putea împlini visul de adineauri. Îndată ce vei fi îmbrăcată ca o mică fermieră, adaugă el cu un surâs, ne vom duce s-o vedem pe viitoarea dumitale favorită, Musette, frumoasa juncă albă care nu aşteaptă decât legătura de gât pe care i-ai făgăduit-o. O – 257 –

– Misterele Parisului vol.1 –

să dăm o raită şi pe la prietenii dumitale, porumbeii, apoi la mulgătorie; vom cutreiera, în sfârşit, toată ferma; vreau să-mi ţin făgăduiala. Floarea-Mariei îşi împreună mâinile. Surpriza, bucuria, recunoştinţa, respectul, toate acestea se zugrăveau pe faţa ei fermecătoare; ochii i se înecară în lacrimi când exclamă: — Domnule Rudolf, sunteţi oare un înger al lui Dumnezeu că faceţi atâta bine nenorociţilor, fără să-i cunoaşteţi măcar, salvându-i de ruşine şi de mizerie? — Draga mea copilă, răspunse Rudolf, cu un surâs de adâncă înduioşare şi nemăsurată bunătate, deşi foarte tânăr, am suferit destul în viaţă; asta o să-ţi explice sentimentele mele de – 258 –

– Eugen Sue –

milă pentru cei în suferinţă. Floare-aMariei, sau, mai bine zis, Maria; du-te cu doamna Georges. Da, Maria, să-ţi păstrezi de-aci înainte numele acesta blând şi frumos ca însăşi chipul dumitale. Înainte de a pleca, vom mai vorbi şi te voi părăsi încântat că te ştiu fericită. Fata nu răspunse nimic, se apropie de Rudolf, îngenunchie pe jumătate şi, luându-i mâna, o duse respectuos la buze cu o mişcare graţioasă şi plină de cuviinţă. Apoi o urmă pe doamna Georges, care o privea cu un profund interes. Capitolul 13 MURPH ŞI RUDOLF – 259 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Rudolf se îndreptă către curtea fermei şi-l găsi acolo pe omul cu statura înaltă care, în ajun, travestit în cărbunar, venise să-l prevină de sosirea lui Tom şi a lui Sarah. Murph, acesta era numele personajului, avea aproape cincizeci de ani; câteva şuviţe albe poleiau cu argint două smocuri de un blond deschis care se încârlionţau pe cele două laturi ale capului său aproape în întregime chel; faţa lui lată, roşcovană, era complet rasă, afară de nişte favoriţi foarte scurţi, de un blond aprins, care nu depăşeau nivelul urechii, şi care se arcuiau pe obrajii lui bucălaţi. Cu toată vârsta şi trupeşia lui, Murph era vioi şi puternic. Deşi rece din fire, fizionomia lui era binevoitoare, şi totodată hotărâtă; purta o cravată albă, o – 260 –

– Eugen Sue –

vestă largă şi o redingotă neagră cu pulpane mari; pantalonii, de un cenuşiu verzui, din acelaşi postav cu ghetrele cu nasturi de sidef, îi ajungeau până la jartiere. Ele lăsau să se vadă ciorapii de călătorie, de lână neînălbită. Îmbrăcămintea şi înfăţişarea lui bărbătească, aminteau tipul desăvârşit al aceluia pe care englezii îl numesc un gentilom-fermier. Ne grăbim să adăugăm că Murph era într-adevăr un gentilom englez (squire), dar nu fermier. În clipa în care Rudolf intra în curte, Murph repunea în taşca unei mici caleşti de călătorie o pereche de pistoale pe care apucase tocmai să le cureţe cu grijă. — Cui dracu i-ai pus tu gând rău cu pistoalele tale? îl întrebă Rudolf. — Asta mă priveşte, monseniore, îi – 261 –

– Misterele Parisului vol.1 –

răspunse Murph. Coborând de pe treapta trăsurii. Vedeţi-vă de treburile dumneavoastră, după cum eu îmi văd de ale mele. — La ce oră ai spus să vină caii? — După cum mi-aţi poruncit: când s-o lăsa noaptea. — Ai sosit azi dimineaţă? — La orele opt. Doamna Georges a avut vreme să pregătească totul. — Pari cam fără chef… Oare nu eşti mulţumit de mine? — Ba sunt şi încă mult de tot, monseniore, foarte mult. Într-o zi sau alta… în sfârşit, primejdia… viaţa dumneavoastră care e în joc… — Ţi-e uşor să vorbeşti! Dacă te-aş lăsa de capul tău. Primejdia n-ar fi decât pentru tine şi… – 262 –

– Eugen Sue –

— Şi dacă aţi face binele fără să vă riscaţi viaţa, ce ar fi rău într-asta, monseniore? — Dar atunci, unde ar fi marea satisfacţie, meştere Murph? — Dumneavoastră, spuse gentilomul ridicând din umori, dumneavoastră în asemenea taverne! — Oh! iată-vă pe voi ăştia, alde John Bull, cu scrupulele voastre aristocratice, socotindu-i pe marii seniori de o esenţă superioară obârşiei voastre, biete oi, mândre de măcelarii voştri! — Dacă aţi fi englez, monseniore, aţi înţelege asta… cinsteşti pe cel ce te cinsteşte. De altfel, chiar de aş fi turc, chinez sau american, tot aş socoti că faceţi rău expunându-vă în aşa chip. Ieri, în acea groaznică stradă de cartier, – 263 –

– Misterele Parisului vol.1 –

însoţindu-va ca să-l descoperim pe BraţRoşu, înghiţi-l-ar iadul! Numai teama de a nu vă îndârji, nedându-vă ascultare, m-a împiedicat să vă ajut în lupta cu banditul de care v-aţi lovit în aleea magherniţei aceleia… — Asta înseamnă, domnule Murph, că te îndoieşti de puterea şi de curajul meu! — Din nefericire, mi-aţi dat o sută de ori prilejul să nu mă îndoiesc nici de una, nici de altul. Mulţumită Celui de Sus, Crabb de Ramsgate va învăţat să boxaţi; Lacour, de la Paris, va arătat cum să mânuiţi bastonul, cum să vă folosiţi de picioare şi, din simplă curiozitate, argot-ul: faimosul Bertrand va învăţat scrima şi, în multe din exerciţiile ce le făceaţi cu aceşti profesori, îi întreceaţi – 264 –

– Eugen Sue –

adeseori. Nimeriţi rândunelele în zbor cu un pistol de rând, aveţi muşchi de oţel; deşi sunteţi mlădios şi subţire, maţi bate tot atât de uşor ca un cal de curse pe unul de berar… asta-i adevărat. Rudolf ascultase îngăduitor această enumerare a calităţilor sale de bătăuş şi reluă, surâzând: — Ei, atunci de ce ţi-e teamă? — Rămân, monseniore, la părerea mea că nu se cuvine să luaţi de guler pe primul golan întâlnit în cale. Şi nu vă spun asta din pricina neplăcerii ce o resimt când un gentilom onorabil ca mine îşi înnegreşte faţa cu cărbune ca să arate ca dracu; cu toţi perii mei albi, cu tot pântecul şi cu toată seriozitatea mea, m-aş travesti şi în dansator pe sârmă, dacă v-aş putea fi de folos, dar rămân la – 265 –

– Misterele Parisului vol.1 –

părerea mea. — O, ştiu prea bine, bătrâne Murph; o idee o dată intrată în capul tău tare ca fierul şi o dată ce devotamentul a prins rădăcini în inima ta hotărâtă şi curajoasă, nici diavolul nu şi-ar toci zadarnic dinţii şi ghearele ca să le scoată de acolo. — Mă măguliţi, monseniore, plănuiţi ceva… — Nu te sfii, dă-i înainte! — Vreo nebunie, monseniore. — Bietul Murph, îţi pierzi vremea dojenindu-mă. — De ce? — Mă simt întruna din cele mai frumoase clipe de mândrie şi de fericire… mă simt aici… — Într-un loc unde aţi făcut bine? – 266 –

– Eugen Sue –

— E un loc de refugiu împotriva predicilor tale, este sanctuarul meu… — Dacă este aşa. De unde dracu să vă iau, monseniore? — Meştere Murph, mă lauzi, vrei să mă împiedici să fac vreo nebunie. — Monseniore, sunt unele nebunii faţă de care mă arăt îngăduitor. — Nebuniile de ordin bănesc? — Da, fiindcă la urma urmei, cu cele aproape două milioane venit… — Câteodată sunt destul de strâmtorat, dragul meu Murph. — Mie-mi spuneţi, monseniore? — Şi totuşi există plăceri atât de intense, de rurale, de adânci, care costă atât de puţin! Cu ce se poate asemui ceea ce am simţit adineauri, când această nefericită fiinţă s-a pomenit aici în – 267 –

– Misterele Parisului vol.1 –

siguranţă şi când, cuprinsă de recunoştinţă, mi-a sărutat mâna? Dar asta nu e totul; fericirea mea are un viitor mai trainic; mâine, poimâine, şi multe zile apoi voi putea visa cu extaz la ceea ce va resimţi biata copilă, deşteptându-se în, acest refugiu liniştit, lângă această excelentă doamnă Georges care o va iubi din inimă, fiindcă nefericitele se împacă între ele. — O! Cât despre doamna Georges, niciodată o binefacere n-a fost mai bine plasată. Nobilă şi curajoasă femeie!… un înger de virtute, un înger! Mă înduioşez rar, dar am fost mişcat de nenorocirile doamnei Georges… Iar în ce-o priveşte pe noua dumneavoastră protejată! mai bine să nu vorbim despre asta, monseniore. – 268 –

– Eugen Sue –

— De ce, Murph? — Monseniore, faceţi cum credeţi! — Fac ce este drept, spuse Rudolf, cu o umbră de nerăbdare. — Şi ce e drept, după dumneavoastră? — Tot ce e drept în faţa lui Dumnezeu şi a conştiinţei mele, reluă pe un ton aspru Rudolf. — Fie, monseniore, văd că nu ne mai înţelegem. Vă repet, să nu mai vorbim de asta! — Şi eu îţi ordon să vorbeşti! strigă pe un ton poruncitor Rudolf. — Niciodată n-am dat prilej monseniorului să-mi ordone să tac; nădăjduiesc că nici acum nu-mi va porunci să vorbesc, răspunse cu mândrie Murph. – 269 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Domnule Murph! strigă Rudolf pe un ton ridicat. — Monseniore! — Ştii, domnule, că nu-mi plac reticenţele. — Şi eu înţeleg să am reticenţe, răspunse cu bruscheţe Murph. — Află, domnule, că dacă mă cobor cu dumneata până la familiaritate, e cu condiţia ca dumneata să te ridici până la nivelul sincerităţii absolute. E, greu de redat măreţia regească a fizionomiei lui Rudolf rostind aceste ultime cuvinte. — Monseniore, am cincizeci de ani, sunt gentilom. — Să taci! — Monseniore! — Să taci! – 270 –

– Eugen Sue –

— Monseniore, e nedemn să constrângi pe un om de inimă să-şi amintească de serviciile pe care le-a făcut cuiva. — Serviciile tale? Dar nu le plătesc oare din toate punctele de vedere? Trebuie s-o spunem, Rudolf nu dăduse acestor vorbe aspre un înţeles umilitor care l-ar fi pus pe Murph în situaţia unui mercenar; din nefericire, el le tălmăci tocmai în acest fel. Se făcu roşu de ruşine şi îşi duse pumnii strânşi la fruntea dezgolită, cu o expresie de indignare dureroasă; apoi, deodată, revenindu-şi pe loc, aruncându-şi privirea asupra lui Rudolf, a cărui faţă nobilă era crispată şi schimonosită, datorită furiei şi a unui dispreţ fără margini, Murph îşi înăbuşi un suspin, îl – 271 –

– Misterele Parisului vol.1 –

privi pe tânăr cu un fel de compătimire plină de duioşie şi îi spuse cu emoţie în glas: — Monseniore, veniţi-vă în fire, nu sunteţi de loc rezonabil… Aceste cuvinte avură un efect magic asupra lui Rudolf. Privirea lui scânteie de o lucire sălbatecă, buzele i se înălbiră şi, înaintând ameninţător către Murph, îi strigă: — Cum îndrăzneşti? Murph se dădu un pas înapoi şi, fără voia lui, exclamă: — Monseniore, monseniore, aduceţivă aminte de 13 ianuarie. Aceste vorbe avură din nou un efect miraculos asupra lui Rudolf. Faţa lui crispată de furie se destinse. Se uită stăruitor la Murph, îşi lăsă – 272 –

– Eugen Sue –

capul în jos, apoi, după o clipă de tăcere, murmură cu vocea schimbată: — Ah, domnule, cât eşti de crud… credeam totuşi… şi tocmai dumneata… dumneata… Rudolf nu putu termina, vocea i se stinse, căzu pe o bancă de piatră şi îşi ascunse faţa în palme. — Monseniore, strigă Murph deznădăjduit, bunul meu stăpân, iertaţimă, iertaţi-l pe bătrânul şi credinciosul dumneavoastră Murph. Numai pentru că mi-am ieşit din fire, şi temându-mă, vai! de urmările furiei dumneavoastră, nu pentru mine, ci pentru dumneavoastră, am spus ce-am spus… şi am spus-o fără mânie, fără dojană, am spus-o fără voia mea, cu compătimire. Monseniore, îmi recunosc vina de a mă – 273 –

– Misterele Parisului vol.1 –

fi simţit jignit… Doamne! cine altul mai bine decât mine poate cunoaşte caracterul dumneavoastră dacă nu eu, care nu v-am părăsit de când eraţi copil? Vă rog, spuneţi-mi că mă iertaţi că v-am amintit de acea zi fatală… Vai! câte ispăşiri nu aţi… Rudolf îşi înălţă capul; era foarte palid. Cu glas blând şi trist spuse tovarăşului său: — Destul, destul, bătrâne prieten, îţi mulţumesc că ai înlăturat cu o vorbă pornirea mea de adineauri; nu-ţi cer scuze pentru vorbele aspre ce ţi-am spus; ştii bine că e drum de la inimă până la buze, cum spun oamenii de treabă de la noi. Am fost nebun, să nu mai vorbim de asta… — Din păcate, acum veţi fi din nou – 274 –

– Eugen Sue –

mâhnit pentru multă vreme… Cât sunt de nenorocit!… Nu doresc nimic mai mult decât să vă văd ieşit din starea de amărăciune în care v-am transpus prin stupida mea susceptibilitate. La dracu! la ce-ţi slujeşte faptul că eşti cinstit, că ai părul alb, dacă nu ştii să înduri, cu răbdare, dojenile pe care nu le meriţi! Dar, dimpotrivă – reluă Murph cu o exaltare aproape ridicolă, deoarece nu se potrivea cu firea lui de obicei potolită – dar, dimpotrivă, trebuie să fiu lăudat toată ziua, să mi se spună: domnule Murph, eşti un model de slujbaş, domnule Murph, nu există devotament ca al dumitale, domnule Murph, eşti un om minunat, domnule Murph, la dracu, o, o, cât e de frumos acest domn Murph. Bravul de Murph! Haide, papagal – 275 –

– Misterele Parisului vol.1 –

bătrân, pune pe cineva să-ţi mai scarmene părul cărunt! Apoi, amintindu-şi de vorbele afectuoase pe care Rudolf i le spusese la începutul convorbirii, exclamă cu o violenţă îndoit de grotescă: — Dar mi-a spus: bunul, bătrânul, credinciosul lui Murph… şi eu, ca un bădăran, pentru o toană nelalocul ei la vârsta mea… la dracu… îţi vine să-ţi smulgi părul din cap. Şi domnul gentilom îşi ridică mâinile la tâmple. Aceste cuvinte şi gesturi erau semnele unei deznădejdi ajunse la culme. Din nefericire, sau spre norocul lui, Murph era aproape cu desăvârşire chel, ceea ce făcea ca pornirea lui să fie fără scop, şi asta spre marea, şi sincera sa – 276 –

– Eugen Sue –

părere de rău; căci astfel, dacă gestul ar fi urmat îndemnului, degetele crispate neîntâlnind decât craniul lucitor şi lustruit ca marmura, domnul gentilom ar fi fost încurcat şi ruşinat de prezumţiozitatea lui, dovedindu-se flecar şi lăudăros. Ne vom grăbi să spunem, pentru a-l absolvi pe Murph de orice bănuială de lăudăroşenie, că avusese pe vremuri părul cel mai des şi mai blond care împodobise vreodată capul unui gentilom din Yorkshire. De obicei disperarea lui Murph cu privire la părul său, îl înveselea pe Rudolf, dar gândurile lui erau acum grave şi dureroase. Totuşi nevrând să sporească regretele bătrânului, îi spuse, surâzând cu blândeţe: — Ascultă, dragă Murph, îmi pare – 277 –

– Misterele Parisului vol.1 –

că ai lăudat prea mult binele ce l-am făcut doamnei Georges… — Monseniore… — Şi te mai miri de grija ce-i port acestei nefericite copile pierdute? — Monseniore, fie-vă milă… Am greşit… am greşit… — Nu, te înţeleg, aparenţele te-au putut înşela… Numai că, aşa cum îmi cunoşti tu viaţa… cum mă ajuţi cu atâta credinţă şi curaj în sarcina ce mi-am luat-o. E de datoria mea sau, dacă preferi, din gratitudine, să te conving că nu o fac din uşurinţă. — O ştiu, monseniore. — Cunoşti ideile mele cu privire la binele pe care omul îl poate face. E bine să ajuţi nefericirile nedrepte care apelează la tine. Să iei partea celor ce – 278 –

– Eugen Sue –

luptă cu cinste, cu energie şi să le vii în ajutor, câteodată chiar fără ştirea lor, să preîntâmpini la timp mizeria sau ispita care îndeamnă la crimă, asta e şi mai bine. Să le redai încrederea în ei înşişi, să-i faci buni şi cu totul cinstiţi pe cei ce au mai păstrat unele simţăminte generoase în mijlocul dispreţului care îi înjoseşte, mizeriei care-i roade, corupţiei care-i înconjoară şi pentru asta să înfrunţi contactul cu această mizerie, cu această promiscuitate, cu această mocirlă… asta e şi mai bine. Să urmăreşti cu o ură îndârjită, cu o răzbunare necruţătoare, viciul, infamia, crima, fie că le găseşti târându-se în noroi, fie că se lăfăiesc în mătase, – asta se cheamă dreptate… Dar să ajuţi orbeşte o mizerie meritată, să necinsteşti – 279 –

– Misterele Parisului vol.1 –

dărnicia şi mila, să terfeleşti aceste curate şi pioase mângâieri ale sufletului rănit… să le oferi în schimb fiinţelor nedemne, infame, – aceasta ar fi oribil, nelegiuit, o pângărire. Ar însemna să te îndoieşti de existenţa lui Dumnezeu. — Monseniore, nu am vrut să spun că v-aţi risipit binefacerile cui nu le merită… — Încă un cuvânt, bătrânul meu prieten. Doamna Georges şi biata fată pe care i-am încredinţat-o. Au pornit din două puncte extreme pentru a cădea într-un abis comun, în nenorocire. Una, cinstită, bogată, iubită, respectată, împodobită cu toate virtuţile, şi-a văzut existenţa terfelită, distrusă de un scelerat ipocrit cu care au măritat-o nişte părinţi orbi… O recunosc cu bucurie, fără mine – 280 –

– Eugen Sue –

nefericita femeie ar fi pierit de mizerie şi de foame, pentru că ruşinea o împiedica să ceară ceva cuiva. — Ah, monseniore, când am ajuns în mansarda aceea, ce cumplită sărăcie! Era groaznic, groaznic!… Şi când, după lunga ei boală, s-a trezit, cum s-ar spune, aici, în această casă atât de liniştită, ce surpriză, câtă recunoştinţă! Aveţi dreptate, monseniore, să vezi pe cineva făcând bine unor asemenea nenorociţi, asta te face să crezi în Dumnezeu. — Şi înseamnă că cinsteşti pe Dumnezeu, venindu-le în ajutor; recunosc că nimic nu e mai ceresc ca virtutea senină şi chibzuită, nimeni nu e mai demn de respect ca o persoană de felul doamnei Georges care crescută de o mamă credincioasă şi bună, şi – 281 –

– Misterele Parisului vol.1 –

împlinindu-şi cu judecată toate îndatoririle, n-a păcătuit niciodată, niciodată, trecând cu fermitate prin cele mai cumplite încercări. Dar oare nu înseamnă să cinsteşti pe Dumnezeu în ceea ce are el mai divin, scoţând din mocirlă una din acele fiinţe rare, pe care el s-a îndurat să le înzestreze cu însuşiri alese? Nu merită, oare, şi ea, milă, grijă şi respect, da, respect, nenorocita copilă, lăsată doar în voia propriului ei instinct, care, chinuită, întemniţată, înjosită, pângărită, a păstrat cu sfinţenie în adâncul inimii ei, germenele nobleţei pe care Dumnezeu i l-a sădit? Dacă ai fi văzut-o pe această biată fiinţă… la primul cuvânt mai cald ce i l-am adresat, la prima vorbă cinstită şi prietenească pe care a auzit-o, cele mai gingaşe instincte, – 282 –

– Eugen Sue –

înclinările cele mai pure, gândurile cele mai alese, cele mai poetice s-au trezit năvalnic în sufletul ei nevinovat, o aşa cum primăvara miile de flori sălbatice de pe pajişti îmbobocesc la cea mai slabă rază de soare, fără a-şi da seama! Floarea-Mariei stând de vorbă timp de o oră cu mine, biet lucrător, am putut descoperi în această copilă comori de bunătate, de gingăşie, de cuminţenie, bătrâne Murph. Mi s-a ivit un surâs pe buze şi o lacrimă pe gene când, în sporovăială ei drăgălaşă, plină de înţelepciune, m-a sfătuit să pun de o parte doi franci pe zi, ca să fiu la adăpost de nevoi şi de ispită! Biată micuţă, spunea astea cu un aer atât de serios şi de convins! Resimţea o asemenea mulţumire, dându-mi un sfat cuminte şi – 283 –

– Misterele Parisului vol.1 –

o bucurie atât de adâncă auzindu-mă că îi voi urma sfatul! Eram mişcat – o, mişcat până la lacrimi, ţi-am mai spus-o; şi sunt învinuit că aş fi blazat, neîndurător, de neclintit… ah nu, nu, mulţumită Domnului! Câteodată îmi mai simt inima bătând caldă şi darnică… Dar tu însuţi eşti înduioşat, tu, bătrâne prieten… Haide, fata nu va fi geloasă pe doamna Georges şi te vei interesa şi de soarta ei. — E adevărat, monseniore… această sugestie de a pune de o parte doi franci pe zi, crezându-vă lucrător, în loc să vă ceară să faceţi cheltuieli pentru ea… da, această pornire mă mişcă mai mult decât poate s-ar cuveni. — Şi când mă gândesc că biata copilă are o mamă bogată, după cum se – 284 –

– Eugen Sue –

spune, cu situaţie onorabilă, care a părăsit-o în mod nedemn… O! dacă e aşa. Vai… vai de această femeie! Va avea să sufere o cumplită ispăşire… Murph, Murph… niciodată n-am simţit o ură mai neînduplecată ca acum, gândindumă la această femeie pe care nici n-o cunosc. Tu ştii. Murph… ştii… sunt unele răzbunări la care ţin foarte mult… unele suferinţe pe care le preţuiesc… mie sete de anumite lacrimi! — Din păcate, monseniore, răspunse Murph îngrijorat de expresia de diabolică răutate care se zugrăvea pe faţa lui Rudolf, în timp ce vorbea astfel, ştiu că cei ce merită grijă şi compătimire au spus adesea despre dumneavoastră: „E un înger bun!” Cei ce merită dispreţul şi ura au strigat, blestemându– 285 –

– Misterele Parisului vol.1 –

vă, în deznădejdea lor: „Ăsta e diavolul!“ — Taci, te rog, iată-le pe doamna Georges şi pe Maria… Pregăteşte totul pentru plecarea noastră; trebuie să ajungem la timp la Paris. Capitolul 14 DESPĂRŢIREA Maria (aşa o vom numi de aci încolo pe Guristă), mulţumită îngrijirilor doamnei Georges, nu mai era de recunoscut. O scufiţă drăguţă, rotundă, ţărănească şi două cosiţe de păr bălai îi încadrau obrazul feciorelnic. O bogată broboadă de muselină albă i se încrucișa pe sân, acoperită pe jumătate de pătratul – 286 –

– Eugen Sue –

unui şorţ de tafta; lumini albastre şi trandafirii se reflectau pe fondul întunecat ale unei rochii de un cafeniu palid, părând croită special pentru ea. Fizionomia ei exprima o adâncă reculegere; anumite stări de fericire senină transpun sufletul într-o nespusă tristeţe, într-o cuvioasă melancolie. Rudolf nu fu surprins de gravitatea înfăţişării Mariei; se aştepta s-o găsească aşa. Voioasă şi vorbăreaţă, şi-ar fi făcut despre ea o idee mai puţin bună. Cu un tact desăvârşit, nu făcu nicio aluzie la frumuseţea ei, deşi era plină de puritate şi strălucire. Rudolf simţea că s-a săvârşit ceva solemn, măreţ, în această izbăvire a unui suflet smuls viciului. Pe trăsăturile serioase şi resemnate – 287 –

– Misterele Parisului vol.1 –

ale doamnei Georges. Se vedeau urmele unei lungi suferinţe, ale unor profunde dureri; o privea pe Maria cu o duioşie şi cu o compătimire aproape maternă, întratât de atrăgătoare erau gingăşia şi blândeţea acestei fete. — Iată pe copila mea… Vine să vă mulţumească pentru bunătatea dumneavoastră, domnule Rudolf, spuse doamna Georges înfăţişându-i-o pe Maria. La cuvintele „copila mea“ Gurista îşi întoarse încet ochii mari către protectoarea ei şi o privi câteva clipe cu o expresie de nespusă recunoştinţă. — Mulţumesc pentru Maria, iubită doamnă Georges, merită această duioasă grijă şi o va merita întotdeauna, zise Rudolf. – 288 –

– Eugen Sue –

— Domnule Rudolf, interveni Maria cu o voce tremurătoare, mă înţelegeţi… nu-i aşa, că nu găsesc cuvintele potrivite? — Emoţia dumitale ţine loc de orice răspuns, Maria. — O! îşi dă seama că fericirea ce i-a fost dată ţine de providenţă, spuse doamna Georges, înduioşată. Prima ei pornire, intrând în camera mea, a fost să se lase în genunchi în faţa crucifixului meu. — Pentru că mulţumită dumneavoastră, domnule Rudolf, pot acum îndrăzni să mă rog… rosti Maria, privindu-şi prietenul. Murph se întoarse brusc cu spatele, răceala lui britanică, demnitatea lui de gentilom englez nu-i îngăduiau să arate – 289 –

– Misterele Parisului vol.1 –

cât de mult îl mişcaseră cuvintele simple ale Mariei. Rudolf se adresă Mariei: — Copila mea, am ceva de vorbit cu doamna Georges… Prietenul meu Murph o să te întovărăşească prin fermă, şi-ţi va face cunoştinţă cu viitorii dumitale protejaţi… Venim şi noi, curând… Eh, Murph, Murph… nu mă auzi? Bunul gentilom se întoarse cu spatele, prefăcându-se că-şi suflă nasul cu zgomot; îşi puse batista în buzunar, îşi trase pălăria pe ochi şi, întorcându-se pe jumătate, oferi braţul Mariei. Murph se ferise cu atâta dibăcie să-şi arate simţămintele, încât nici Rudolf, nici doamna Georges nu-i putură vedea emoţia de pe chipul său. Luând braţul – 290 –

– Eugen Sue –

fetei, se îndreptă grăbit către clădirile fermei; umbla atât de repede, încât pentru a-i ţine pasul, Maria fu nevoită să alerge, cum alerga în copilărie după Cucuvaie. — Ei bine, doamnă Georges. Ce părere ai despre Maria? O întrebă Rudolf. — Domnule Rudolf, v-am spus-o; cum a intrat în camera mea, văzând crucifixul, a alergat spre el şi a îngenunchiat. Mi-e peste putinţă să redau cât era de firesc şi de adânc cuvios acest imbold. Am înţeles pe loc că sufletul ei era neîntinat. Şi apoi, domnule Rudolf, mărturia recunoştinţei ei faţă de dumneavoastră nu are nimic exagerat, nimic prefăcut; e cu atât mai sinceră. Încă un amănunt care vă va – 291 –

– Misterele Parisului vol.1 –

dovedi cât de puternic este într-însa instinctul religios: i-am spus: „Ai fost desigur foarte mirată, foarte fericită, când domnul Rudolf ţi-a spus că deacum înainte vei rămâne aici?… Cât trebuie să te fi impresionat!“... „Oh! Da, mi-a răspuns, când domnul Rudolf mi-a dat această veste, nu ştiu ce s-a petrecut deodată în mine; am încercat un fel de fericire pioasă, de sfânt respect, ca de câte ori intram într-o biserică… atunci când puteam să intru, adăugă ea, pentru că ştiţi, doamnă…“ N-am lăsat-o să termine, văzându-i faţa aprinsă de ruşine. „Ştiu copila mea… şi-ţi voi spune totdeauna copila mea… dacă vei vrea… ştiu că ai suferit destul, dar Dumnezeu binecuvântează pe cei ce-L iubesc şi pe cei care se tem de El… pe cei care au fost – 292 –

– Eugen Sue –

nenorociţi şi pe cei ce se căiesc…” — Lasă, doamnă Georges, sunt de două ori mulţumit de ceea ce am făcut. Pe această biată fată o vei îndrăgi… Nu vei avea decât să semeni, ca să culegi: ai ghicit bine, pornirile ei sunt excelente. — Ceea ce de asemeni m-a mişcat, domnule Rudolf. Este că nu şi-a îngăduit cea mai neînsemnată întrebare despre dumneavoastră, deşi curiozitatea ei trebuia să fi fost stârnită de-a binelea. Surprinsă de această reţinere, plină de măsură, am vrut să ştiu dacă se gândea la asta. I-am spus: „Trebuie să fii foarte curioasă să ştii cine este tainicul dumitale ocrotitor!“ „Ştiu… mi-a răspuns ea cu o nevinovăţie plină de farmec, se numeşte binefăcătorul meu.“ — Aşadar, o vei iubi, femeie – 293 –

– Misterele Parisului vol.1 –

minunată, tovărăşia ei îţi va fi plăcută… Ea îţi va umple cel puţin inima… — Da, mă voi ocupa de dânsa cum m-aş fi ocupat de el, spuse doamna Georges, cu o voce sfâşietoare. Rudolf îi luă mâna: — Haide, haide, nu pierde încă nădejdea… Dacă cercetările noastre au fost zadarnice până acum, poate că, întro bună zi… Doamna Georges dădu tristă din cap. Şi răspunse cu amărăciune: — Bietul meu fiu ar avea acum douăzeci de ani!… — Spuneţi că are această vârstă. — Dumnezeu să vă audă şi să vă împlinească gândurile. Domnule Rudolf. — Mi le va împlini. Am multă nădejde. Ieri mă dusesem să caut dar în – 294 –

– Eugen Sue –

zadar – pe o oarecare secătură, supranumit Braţ-Roşu, care ar fi putut, cum mi se spusese, să-mi dea eventual veşti despre fiul dumitale. Coborând dinspre locuinţa lui, am dat, în urma unei încăierări, de această nefericită copilă. — Păcat, dar cu atât mai bine!… cel puţin bunele dumneavoastră intenţii faţă de mine v-au pus pe urma unei alte nefericiri, domnule Rudolf. — De altfel; de mult voiam să cunosc mediul acestor mizerabile pături… fiind sigur că voi mai găsi şi acolo câteva suflete pe care să le răpesc bătrânului Satan, căruia îmi face plăcere să-i pun adesea beţe în roate, adăugă Rudolf surâzând, şi căruia îi fur câteodată cele mai bune capturi ale lui. – 295 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Apoi reluă pe un ton mai serios: Nu mai e nicio veste de la Rochefort? — Niciuna, rosti încet doamna Georges, tresărind. — Cu atât mai bine, probabil că monstrul acela şi-a găsit moartea în straturile de nămol, încercând să evadeze. Semnalmentele lui sunt destul de răspândite, e un scelerat de temut, aşa că se întreprinde tot ce e cu putinţă ca individul să fie descoperit; şi cum a ieşit din temniţă de aproape şase luni… Rudolf se opri o clipă când fu să pronunţe acest cuvânt îngrozitor: — Din ocnă! O! Puteţi s-o spuneţi… din ocnă! strigă îngrozită nefericita femeie şi cu vocea schimbată: Tatăl fiului meu! Ah! dacă acest nenorocit copil mai trăieşte… dacă nu şi-a schimbat numele – 296 –

– Eugen Sue –

cum am făcut eu, ce ruşine! Ce ruşine! Şi asta încă nu-i nimic… Tatăl lui poate că şi-a împlinit cumplita făgăduială. Ah! domnule Rudolf, iertaţi-mă, dar în pofida binefacerilor dumneavoastră, sunt încă foarte nenorocită! — Biată femeie, linişteşte-te! — Câteodată mă cuprinde o groază fără seamăn. Îmi închipui că soţul meu a scăpat teafăr de la Rochefort, ca să mă caute spre a mă ucide, aşa cum poate l-a ucis şi pe copilul nostru. Pentru că, la urma urmei, ce a făcut cu el? — Această taină constituie bezna minţii mele, răspunse Rudolf dus pe gânduri. Cu ce scop acest mizerabil a luat copilul vostru cu el, când acum cincisprezece ani, după cum mi-ai spus, a încercat să fugă în străinătate? Un copil – 297 –

– Misterele Parisului vol.1 –

de vârsta lui nu putea decât să-i stânjenească fuga. — Vai, domnule Rudolf, când soţul meu (şi nenorocita se cutremură rostind acest cuvânt), arestat la frontieră, a fost adus la Paris şi aruncat în închisoarea în care mi s-a îngăduit să pătrund, nu mi-a spus oare aceste cuvinte: „Ţi-am răpit copilul pentru că îl iubeşti şi pentru că e un mijloc de a te constrânge să-mi trimiţi banii de care se va folosi, sau nu se va folosi… asta mă priveşte. Că va trăi sau nu, n-are importanţă, dar dacă va trăi va fi în mâini bune: vei suferi ruşinea fiului, cum ai suferit-o pe a tatălui.“ Vai! după o lună, soţul meu era osândit pe viaţă. De atunci, toate străduinţele, rugăminţile care umpleau scrisorile mele, totul a fost zadarnic, nu am putut – 298 –

– Eugen Sue –

afla nimic de soarta acestui copil… Ah, domnule Rudolf, unde e acum copilul meu? Aceste cumplite vorbe îmi revin mereu în minte: „Vei suferi ruşinea fiului tău, cum ai suferit-o pe a tatălui!” — Dar ar fi o cruzime de neînţeles, de ce să ticăloşească, să corupi acest copil? De ce, mai ales, să ţi-l răpească? — V-am spus-o, domnule Rudolf, ca să mă constrângă să-i trimit bani; cu toate că mă ruinase, îmi mai rămăseseră ultimele resurse, care se irosiră şi ele în felul acesta. Cu toată nenorocirea lui, nu puteam crede că n-ar întrebuinţa cel puţin o parte din aceşti bani pentru creşterea acestui nenorocit copil. — Dar fiul dumitale nu avea niciun semn, niciun indiciu care să fi ajutat la identificarea lui? – 299 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Niciun altul decât acela de care vam mai vorbit, domnule Rudolf; un mic Duh-Sfânt sculptat în lapis-lazuli, legat de gâtul lui cu un lănţişor de argint. Această relicvă, binecuvântată de Sfântul Părinte, o aveam de la mama mea: ea o purtase de când era mică şi îi închinase o profundă veneraţie. Şi eu o purtasem, apoi o pusesem la gâtul copilului meu! Vai! acest talisman şi-a pierdut puterea. — Cine poate şti, doamnă dragă? Dumnezeu e atotputernic. — Nu providenţa m-a îndreptat, oare, în calea dumneavoastră, domnule Rudolf? — Prea târziu, dragă doamnă Georges, prea tâziu. Ţi-aş fi cruţat poate mulţi ani de suferinţă. – 300 –

– Eugen Sue –

— Ah! domnule Rudolf. Dar nu m-ai copleşit, oare, cu atâta bunătate? — Cu ce? Am cumpărat această fermă. Cât timp erai bogată – o făceai din plăcere – te-ai priceput să-i pui în valoare bunurile; ai consimţit să-mi slujeşti ca administratoare; mulţumită grijii şi muncii dumitale pricepute, această fermă produce… — Ce produce, domnule? se miră doamna Georges tăindu-i vorba, nu plătesc eu, oare, arenda bunului nostru abate Laporte? Şi această sumă, din ordinul dumneavoastră, nu este împărţită de el la săraci?. — Ei. Bine, şi ăsta nu-i un venit excelent? Sper că l-ai prevenit pe scumpul nostru abate de sosirea mea, nu-i aşa? Ţin să-i recomand pe protejata – 301 –

– Misterele Parisului vol.1 –

mea. A primit scrisoarea ce i-am trimiso? — Domnul Murph i-a dus-o azi dimineaţa, de cum a sosit. — În acea scrisoare relatam, în puţine cuvinte, bunului nostru preot, povestea bietei copile. Nu eram sigur că voi putea veni astăzi; în acest caz, Murph ţi-ar fi adus-o pe Maria. Un argat al fermei întrerupse această convorbire care avea loc în grădină. — Doamnă, vă aşteaptă domnul părinte. — Caii de poştă au sosit, băiete? îl întrebă Rudolf. — Da, domnule Rudolf, îi înhamă. Zicând acestea, argatul părăsi grădina. Doamna Georges, preotul şi – 302 –

– Eugen Sue –

locuitorii fermei nu-l cunoşteau pe protectorul Mariei decât sub numele de domnul Rudolf. Discreţia lui Murph era de nepătruns; pe cât era de ceremonios în ai spune „monseniore“ când erau singuri, pe atât avea grijă, când erau şi străini de faţă, să nu-i spună niciodată altfel decât domnul Rudolf. — Uitasem să te previn, scumpa mea doamnă Georges, spuse Rudolf intrând în casă, că Maria are, mi se pare, plămânii cam şubrezi; lipsurile, mizeria i-au slăbit sănătatea. Azi de dimineaţă, în plină zi, am fost izbit de paloarea ci, deşi obrajii i se coloraseră într-un roz ceva mai, aprins; şi ochii mi s-au părut că au o strălucire ca de febră. Să ai mare grijă de ea. – 303 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Bizuiţi-vă pe mine, domnule Rudolf. Dar, slavă Domnului, nu e nimic serios. La vârsta asta, la ţară, în aer curat, bucurându-se de linişte şi mulţumire, se reface ea repede. — Totuşi n-am încredere în medicii voştri de ţară… Voi spune lui Murph să cheme un doctor priceput care îi va prescrie cel mai indicat tratament. Să-mi dai cât de des veşti despre Maria. După câtăva vreme, după ce se va odihni bine şi se va linişti, ne vom gândi la viitorul ei. Poate că ar fi mai bine pentru dânsa să rămână totdeauna lângă dumneata… dacă firea şi purtarea ei îţi vor conveni. — Ar fi şi dorinţa mea, domnule Rudolf, ar ţine locul copilului meu după care jinduiesc în fiecare zi. — În sfârşit, să nădăjduim pentru – 304 –

– Eugen Sue –

dumneata, să nădăjduim pentru ea. În clipa când Rudolf şi doamna Georges se apropiară de fermă, sosiră şi Murph cu Maria. Maria era îmbujorată datorită plimbării pe care o făcuse. Rudolf atrase atenţia doamnei Georges asupra obrajilor împurpuraţi ai Mariei, care contrastau puternic cu albul delicat al feţei. Demnul gentilom părăsi braţul Mariei şi şopti la urechea lui Rudolf, cu un aer cam încurcat: — Această copilă m-a vrăjit: nu ştiu cine mă interesează mai mult acum, ea sau doamna Georges. Eram o fiară sălbatică şi fioroasă. — Nu-ţi smulge părul din pricina asta, bătrâne Murph,îi spuse Rudolf – 305 –

– Misterele Parisului vol.1 –

surâzând şi strângându-i mâna. Doamna Georges, sprijinindu-se de braţul Mariei, intră cu ea în mica încăpere de la parter, unde aştepta preotul Laporte. Murph se duse să supravegheze pregătirile de plecare. Doamna Georges, Maria, Rudolf şi preotul rămaseră între ei. Simplu, dar foarte confortabil, acest salonaş avea pereţii ca şi mobila, acoperiţi de pânză colorată, la fel cu restul casei, aşa cum i-o descrisese Rudolf Mariei. Un covor gros acoperea podeaua, un foc bun ardea în cămin, şi două mari mănunchiuri de bănuţei învolţi de toate culorile, aşezaţi în două vase de cristal, răspândeau în odaie parfumul lor – 306 –

– Eugen Sue –

discret. Prin perdelele verzi, coborâte pe jumătate, se vedeau pajiştea, râuleţul şi mai departe coasta acoperită de castani. Preotul Laporte, care şedea lângă cămin, era un bătrân de peste optzeci de ani; slujea în această săracă parohie din ultimele zile ale revoluţiei. Nu se putea închipui ceva mai venerabil, mai blând şi mai impunător, ca obrazul lui îmbătrânit, supt şi puţin suferind, încadrat de un păr lung, alb, care îi cădea pe gulerul anteriului negru, cârpit în mai multe locuri; preotul fiind mai bucuros, după cum spunea el, să îmbrace doi sau trei copii sărmani cu haine de stofă groasă şi caldă, decât s-o facă pe filfizonul, adică să poarte anteriele mai puţin de doi sau trei ani. – 307 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Bunul preot era atât de bătrân, atât de bătrân, că mâinile îi tremurau întruna; era ceva înduioşător în această mişcare: ridicându-le câteodată când vorbea, ai fi zis că binecuvântează. Rudolf o examina pe Maria cu atenţie. Dacă n-ar fi cunoscut-o sau n-ar fi ghicit ce se petrece în ea, s-ar fi mirat poate văzând-o apropiindu-se de preot cu un fel de seninătate pioasă. Minunatul instinct al Mariei îi şoptea că ruşinea încetează acolo unde începe pocăinţa şi ispăşirea. — Domnule abate, i se adresă în chip respectuos Rudolf, doamna Georges va fi atât de bună să aibă în grija ei pe această fată, căreia te rog şi pe dumneata să-i acorzi tot sprijinul. – 308 –

– Eugen Sue –

— Are drept la asta, domnule, ca toţi acei care vin la noi. Mila lui Dumnezeu este fără margini, scumpa mea copilă… Ţi-a dovedit-o, pentru că nu te-a părăsit în clipe de foarte dureroase încercări… Ştiu tot – şi luă mâna Mariei în mâinile sale tremurânde şi venerabile. Omul mărinimos care te-a salvat, continuă el, a împlinit aceste vorbe ale Sfintei Scripturi: „Dumnezeu e aproape de cei care îl cheamă; El va împlini dorinţele acelora ce se tem de El; le va asculta plângerile şi îi va mântui“. Acum să cauţi ca prin purtările tale să meriţi binefacerile lui; voi fi totdeauna gata să te îmbrăţişez şi să te susţin pe calea cea bună spre care te îndrepţi. Vei avea în doamna Georges o pildă de fiecare clipă şi în mine un sfătuitor sincer. Domnul îşi va desăvârşi – 309 –

– Misterele Parisului vol.1 –

opera. — Şi eu mă voi ruga pentru cei ce au milă de mine şi m-au readus la El, părinte, spuse Maria. Printr-o pornire aproape involuntară căzu în genunchi în faţa preotului. Emoţia era prea mare şi o înăbuşiră suspinele. Doamna Georges, Rudolf, abatele erau cu toţii adânc mişcaţi: — Ridică-te, scumpa mea copilă, spuse preotul, vei merita curând iertarea marilor greşeli cărora le-ai căzut, mai degrabă victimă decât ai fost vinovată; căci ca să vorbesc ca profetul: „Dumnezeu susţine pe cei ce sunt pe cale de a se prăbuşi şi ridică pe cei năpăstuiţi“. — Adio, Maria, îi spuse Rudolf, – 310 –

– Eugen Sue –

dându-i o cruciuliţă de aur, numită Jeanette (o poartă tărăncile la gât), legată cu o panglică de catifea neagră. Şi adăugă: Păstrează această cruciuliţă drept amintire de la mine. Am pus să se graveze azi dimineaţă pe ea data zilei mântuirii dumitale, a izbăvirii. Curând voi veni să te văd. Maria duse crucea la buze. În clipa aceea, Murph deschise uşa salonului, — Domnule Rudolf, îi spuse, caii sunt gata de drum. — Adio. Părinte, adio bună doamnă Georges… Îţi încredinţez dumitale copila. Încă o dată, adio Maria! Venerabilul preot, sprijinit de doamna Georges şi de Maria, care îi susţineau paşii şovăitori, ieşi să-l vadă – 311 –

– Misterele Parisului vol.1 –

plecând pe Rudolf. Ultimele raze de soare colorau puternic acest grup atât de trist şi demn de interes: un preot bătrân, simbolul milosteniei, iertării şi speranţei eterne; o femeie încercată de toate durerile, care pot copleşi o soţie, o mamă; o fată abia trecută de vârsta copilăriei, zvârlită odinioară de mizerie în prăpastia viciului apăsată de cumplita obsesie a păcatului. Rudolf se urcă în trăsură. Murph luă loc lângă el. Caii porniră în galop. Capitolul 15 ÎNTÂLNIREA În dimineaţa zilei următoare în care – 312 –

– Eugen Sue –

o dăduse pe Maria în grija doamnei Georges, Rudolf, îmbrăcat tot ca lucrător, se afla la douăsprezece fix în uşa cârciumii „La coşul cu flori“, nu departe de bariera Bercy. În ajun, la zece seara, Cuţitarul venise punctual la locul întâlnirii ce-i fusese hotărât de Rudolf. Vom povesti mai departe rezultatul acestei întâlniri. Era; deci, douăsprezece. Ploua cu găleata; Sena umflată de ploaia ce nu mai contenea, atinsese o mare înălţime şi inundase o parte a cheiului. Rudolf se uita. Din când în când, cu nerăbdare, către barieră; în sfârşit; zărind în depărtare un om şi o femeie „care înaintau adăpostiţi de o umbrelă, recunoscu pe Cucuvaia şi pe Învăţător. Aceste două personaje arătau acum – 313 –

– Misterele Parisului vol.1 –

cu totul altfel: banditul îşi lepădase hainele proaste şi aerul lui de brutalitate fioroasă; purta o redingotă lungă de castor, verde şi o pălărie tare; cravata şi cămaşa îi erau de o albeaţă desăvârşită. Dacă am trece peste urâciunea groaznică a trăsăturilor obrazului şi sălbatica lucire a privirii mereu aprinsă şi neliniştită, lam putea socoti pe acest om, după mersul potolit şi sigur de sine, drept un paşnic cetăţean. Chioara, gătită şi ea, purta o bonetă albă, un şal mare de borangic, şi ţinea în mână o coşniţă mare. Ploaia încetase pentru o clipă. Rudolf îşi stăpâni dezgustul şi se îndreptă spre îngrozitoarea pereche. În locul argoului de tavernă, Învăţătorul folosea acum un limbaj – 314 –

– Eugen Sue –

aproape ales, care părea cu atât mai cumplit cu cât dovedea un spirit cultivat, contrastând cu sângeroasele isprăvi ale acestui bandit. Când Rudolf se apropie de ei, Învăţătorul îi salută respectuos; Cucuvaia făcu o reverenţă. — Domnule… sluga dumneavoastră… spuse Învăţătorul. Vă prezint respectele mele, încântat să fac sau mai bine zis să vă fac cunoştinţa, căci alaltăieri mi-aţi tras doi pumni buni să doboare un rinocer. Dar acum să nu mai vorbim de asta, a fost o glumă din partea dumneavoastră, sunt sigur, o simplă glumă. S-o dăm uitării; avem grave interese comune. Am văzut, aseară, la orele unsprezece; pe Cuţitar la tavernă şi i-am dat întâlnire aici, pentru dimineaţa – 315 –

– Misterele Parisului vol.1 –

asta în caz că ar vrea să lucreze cu noi... dar pare că e hotărât să nu primească. — Dumneata primeşti? — Dacă doriţi, domnule… numele dumneavoastră. — Rudolf. — Domnule Rudolf, să intrăm la „Coşul cu flori“, nici eu nici doamna nam prânzit… Vom vorbi de micile noastre afaceri, îmbucând câte ceva. — Cu plăcere! — Putem vorbi şi pe drum. Dumneavoastră şi Cuţitarul aveţi, fără îndoială, o obligaţie să ne despăgubiţi pe soţia mea şi pe mine… Ne-aţi făcut să pierdem mai mult de douăzeci de franci. Cucuvaia a avut o întâlnire, lângă Saint Ouen, cu un domn înalt, în doliu, care venise să întrebe de dumneavoastră ieri – 316 –

– Eugen Sue –

seara la tavernă, şi ne propusese douăzeci de franci ca să vă facem nu ştiu ce… Cuţitarul mi-a explicat oarecum despre ce era vorba… Dar mă gândesc… Isteaţo, se adresă banditul femeii, du-te şi rezervă un cabinet particular la „Coşul cu flori” şi comandă prânzul: cotlete, o friptură de viţel, salată şi două sticle de Beaune prima; venim şi noi îndată. Cucuvaia nu-l pierduse din ochi pe Rudolf nicio clipă; plecă, după ce schimbase o privire cu Învăţătorul. Acesta continuă: — Vă spuneam, aşadar, domnule Rudolf, că Cuţitarul mă informase asupra acelei propuneri de douăzeci de franci. — Ce înseamnă aia că te informase? — E drept, expresia… e puţin cam – 317 –

– Misterele Parisului vol.1 –

prezumţioasă pentru dumneavoastră, voiam să zic că mi-a cam spus Cuţitarul, ce voia de la dumneavoastră acel domn înalt în doliu, cu cei douăzeci de franci ai lui. — Bine, bine… — Bine şi nu prea, tinere; căci Cuţitarul, întâlnind-o ieri dimineaţă pe Cucuvaie lângă Saint Ouen, de cum l-a văzut venind pe domnul în doliu, s-a ţinut scai de femeie, aşa că dumnealui na mai cutezat să se apropie. Trebuie deci să mă faceţi să recâştig cei douăzeci de franci, fără a socoti cei cinci sute de franci pentru un portofel pe care trebuia să-l înapoiem, dar pe care de altfel nu lam fi restituit, pentru că, cercetând actele aflate înăuntru, mi s-a părut că ele preţuiesc mai mult. – 318 –

– Eugen Sue –

— Conţine oare valori atât de însemnate? — Conţine nişte acte care mi s-au părut foarte ciudate, deşi cele mai multe erau scrise în englezeşte şi le păstrez aici, spuse banditul, lovindu-şi cu palma buzunarul de la piept al redingotei. Aflând că Învăţătorul avea încă la dânsul actele pe care le furase în ajun de la Tom, Rudolf fu foarte mulţumit; actele prezentau o mare însemnătate pentru el. Instrucţiunile ce le dase Cuţitarului, navuseseră alt scop decât să-l împiedice pe Tom să se apropie de Cucuvaie; aceasta păstra, deci, mai departe portvizitul şi Rudolf spera să pună mâna pe el. — Păstrez deci aceste acte, ca pe nişte bani albi pentru zile negre, spuse – 319 –

– Misterele Parisului vol.1 –

banditul; căci am aflat adresa domnului în doliu şi, într-un fel sau altul, dau eu de el. — Dacă vrei am putea face afacerea; de-o fi ca lovitura noastră să izbândească, îţi voi cumpăra acele acte, eu cunoscând omul, îmi va fi mai uşor mie decât dumitale... — Vom vedea… Dar mai întâi să ne întoarcem la ale noastre. — Ei bine! Aşadar propusesem Cuţitarului o afacere minunată; la început a primit, apoi s-a răzgândit. — Totdeauna a avut idei ciudate… — Dar, răzgândindu-se, mi-a observat… — Adică te-a făcut să observi, îl întrerupse banditul pe Rudolf. — Drace, eşti tare în gramatică. – 320 –

– Eugen Sue –

— Sunt învăţător de meserie. — M-a făcut deci să înţeleg că, dacă el nu vrea să-şi mânjească mâinile cu sânge, nu înţelege să oprească pe alţii şi că dumneata m-ai putea ajuta. — Mi-ai putea spune, fără indiscreţie, de ce aţi dat întâlnire Cuţitarului ieri dimineață la Saint Ouen? Asta i-a dat prilejul s-o vadă pe Cucuvaie? A fost cam încurcat când l-am iscodit în legătură cu asta… Rudolf îşi muşcă în ascuns buzele şi răspunse, ridicând din umeri: — Te cred, nu-i dezvăluisem planul meu decât pe jumătate… înţelegi… neştiind dacă era hotărât sau nu… — Era mai prudent. — Cu atât mai prudent cu cât nu aveam de gând să mă las cu una, cu – 321 –

– Misterele Parisului vol.1 –

două. — Haida de! — Desigur! — Eşti un om prevăzător… Deci, dădurăţi întâlnire Cuţitarului la Saint Ouen pentru… Rudolf, după o clipă de şovăire, avu norocul să născocească o poveste, pentru a acoperi cât de cât stângăcia Cuţitarului şi reluă: — Iată afacerea… Lovitura care o propun e foarte bună, deoarece stăpânul casei cu pricina e plecat la ţară… toată teama mea era să nu se înapoieze. Ca să fiu liniştit, mi-am zis: „Nu e de făcut decât un lucru…“ — Să te asiguri că stăpânul era cu adevărat la ţară, zise învăţătorul. — Precum spui… Plec dar la – 322 –

– Eugen Sue –

Pierrefitte, unde e conacul lui… am pe vara mea servitoare acolo… înţelegi! — Foarte bine, voinice. Ei, ş-apoi? — Vară-mea mi-a spus că stăpânul ei nu se înapoiază la Paris decât poimâine… — Poimâine? — Da! — Foarte bine. Dar revin la întrebarea mea… de ce i-aţi dat întâlnire Cuţitarului la Saint Ouen? — Nu era prea deştept... Cât e de la Pierrefitte până la Saint Ouen? — Cam o leghe. — Şi de la Saint Ouen la Paris? — Tot atât. — Ei bine, dacă n-aş fi găsit pe nimeni la Pierrefitte, adică să fi fost casa goală… puteam da o lovitură bună şi – 323 –

– Misterele Parisului vol.1 –

acolo – mai puţin bună ca aceea de la Paris, dar totuşi mulţumitoare… Aş fi revenit la Saint Ouen să-l iau pe Cuţitar, care mă aştepta. Ne-am fi reîntors la Pierrefitte, pe un drum mai scurt pe care îl cunosc şi… — Înţeleg. Dar dacă, dimpotrivă, lovitura trebuia dată la Paris?… — O luam pe bariera Stelei, pe drumul Revoltei şi de acolo pe aleea Văduvelor… — Nu e decât un pas… e foarte simplu. La Saint Ouen eraţi călare pe ambele operaţii… asta era o idee foarte deşteaptă. Acum îmi explic prezenţa Cuţitarului la Saint Ouen… Spuneai, deci, că până poimâine casa din aleea văduvelor e nelocuită. — Nelocuită… afară de portar. – 324 –

– Eugen Sue –

— Bineînţeles… Şi operaţia merită încercată? — Vara mea mi-a vorbit de şaizeci de mii de franci în aur, aflaţi în biroul stăpânului ei. — Şi cunoşti interiorul acestei case? — Cum îmi cunosc buzunarul… Vara mea a acolo de un an… şi, tot auzind-o vorbind de sumele pe care stăpânul şi le scotea de la bancă spre a le plasa aiurea, mi-a venit ideea… Deoarece portarul e puternic, vorbisem cu Cuţitarul… consimţise după multe mofturi… dar apoi s-a dezis… De altfel, nu e în stare să vândă un prieten. — Nu, asta e partea lui bună… Dar iată-ne ajunşi. Nu ştiu dacă eşti ca mine, dar aerul dimineţii mi-a făcut foame… Cucuvaia se afla pe pragul – 325 –

– Misterele Parisului vol.1 –

cârciumii. — Pe aici, spuse ea, pe aici! am comandat prânzul nostru. Rudolf vru să-l lase pe bandit să treacă înainte; avea el motivele lui… dar Învăţătorul stăruise atât de mult să refuze această politeţe, încât Rudolf intră cel dintâi. Până a se aşeza la masă, Învăţătorul ciocăni pe rând pereţii ca să se asigure de grosimea şi sonoritatea lor. — Nu va fi nevoie să vorbim prea încet, spuse el. Pereţii nu sunt prea subţiri. Ne vor servi toate felurile deodată, aşa că nu vom mai fi stânjeniţi în discuţia noastră. Una din servitoarele cârciumii aduse dejunul. Înainte ca uşa să se închidă, Rudolf îl – 326 –

– Eugen Sue –

zări pe cărbunarul Murph stând, îngândurat, la o masă, dintr-o încăpere vecină. Odaia în care se petrecea scena pe care o descriem, era lungă, strâmtă şi luminată de o fereastră care dădea în stradă de partea opusă uşii. Cucuvaia şedea cu spatele la fereastră, Învăţătorul ocupa o parte a mesei şi Rudolf cealaltă. După ce servitoarea ieşi, banditul se ridică, îşi luă tacâmul şi se aşeză lângă Rudolf, dar în aşa fel ca să-i mascheze uşa. — Ne vom întreţine mai bine aşa. Spuse el şi nu vom fi nevoiţi să vorbim prea tare… — Şi-apoi vrei să te aşezi între uşă şi mine ca să mă împiedici să ies… – 327 –

– Misterele Parisului vol.1 –

răspunse calm Rudolf. Învăţătorul făcu un gest afirmativ; apoi scoase numai pe jumătate, dintr-un buzunar al redingotei, un stilet rotund şi gros ca o pană de gâscă, prins într-un mâner de lemn, care dispărea sub degetele lui păroase… — Vezi asta? — Da. — Aviz amatorilor. Şi, încruntându-şi sprâncenele printr-o mişcare ce-i încreţi fruntea largă şi teşită ca aceea a unui tigru, făcu un gest plin de înţeles. — Şi las’ pe mine. Am ascuţit şişul omului meu, adăugă Cucuvaia. Rudolf, cu un calm desăvârşit, băgă mâna sub bluză şi scoase de-acolo un pistol cu două ţevi, îl arătă învăţătorului – 328 –

– Eugen Sue –

şi îl puse apoi la loc. — Suntem făcuţi să ne înţelegem, spuse banditul, dar nu vrei să asculţi ce spun?… Să presupunem imposibilul… Dacă vor veni să mă aresteze, fie că mi-ai întins sau nu o cursă… eu te curăţ! Şi aruncă o privire fioroasă lui Rudolf. — În timp ce eu mă arunc pe el ca să te ajut, Învaţătorule! strigă Cucuvaia. Rudolf nu răspunse nimic, ridică din umeri, îşi turnă un pahar de vin şi-l bău. Acest sânge rece îi impuse Învăţătorului. — Ţineam numai să te previn. — Bine, bine! bagă ţepuşa în buzunar, aici n-avem niciun pui de pus la frigare. Sunt un cocoş bătrân şi am pinteni buni, omule, îl asigură Rudolf. – 329 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Acum să vorbim de treburile noastre… — Să vorbim de ele… Dar să nu spui nimic rău de frigăruia mea. Nu face zgomot şi nu tulbură pe nimeni… — Şi face treabă bună, nu-i aşa, Învăţătorule, adăugă Cucuvaia. — Dar ia spune-mi, o întrebă Rudolf pe Cucuvaie, e adevărat că ştii cine sunt părinţii Guristei? — Omul meu a pus în portofelul coconaşului ăluia înaltul, îmbrăcat în negru., două scrisori în care e vorba despre asta… dar n-o să le vadă târfa aia mică… i-aş scoate mai bine ochii cu mâna mea… Ah! mă socotesc eu cu dânsa când oi întâlni-o în tavernă… — Măsluitoare bătrână, vorbim, vorbim şi afacerea nu merge. — Putem discuta în faţa ei? întrebă – 330 –

– Eugen Sue –

Rudolf. — Cu toată încrederea: e încercată şi ne poate fi de mare ajutor, să stea la pândă, să culeagă informaţii, să tăinuie, să vândă, are toate calităţile unei bune menajere… Drăguţa de ea, şmecheroaica! adăugă tâlharul, întinzând mâna oribilei bătrâne, n-ai idee câte servicii mi-a făcut… Dar ce-ar fi să scoţi şalul, isteaţo, poate să-ţi fie frig, când ieşim… pune-l pe scaun împreună cu coşniţa… Cucuvaia îşi scoase şalul. Cu toată prezenţa de spirit şi stăpânirea de sine ce-o avea, Rudolf nuşi putu opri un gest de surprindere, văzând atârnat de un inel de argint pe un lanţ gros de dublé pe care bătrâna îl avea la gât, un mic Duh-Sfânt de lapis– 331 –

– Misterele Parisului vol.1 –

lazuli, la fel cu cel pe care fiul doamnei Georges îl purta la gât, în ziua dispariţiei sale. Această descoperire stârni în mintea lui Rudolf o idee neaşteptată. După spusele Cuţitarului, Învăţătorul evadat de şase luni din ocnă înşelase toate cercetările poliţiei, desfigurându-se şi tot de şase luni soţul doamnei Georges dispăruse de la ocnă, fără să se ştie ce se alesese de el. Ciudata coincidenţă îl făcu pe Rudolf să-şi spună că Învăţătorul putea fi foarte bine soţul acelei nenorocite. Mizerabilul aparţinuse clasei înstărite a societăţii… şi Învăţătorul avea un vocabular ales. O amintire trezeşte pe alta; lui Rudolf îi veni în minte faptul că doamna – 332 –

– Eugen Sue –

Georges, povestindu-i într-o zi, cutremurându-se, arestarea soţului ei, a pomenit de rezistenţa desperată a acelui monstru, care era pe punctul să scape, mulţumită forţei sale herculeene. Dacă acest bandit era soţul doamnei Georges, trebuia să ştie ceva de soarta fiului său. Mai mult, învăţătorul păstra în portofelul furat de el străinului cunoscut sub numele de Tom, câteva acte privitoare la naşterea Guristei. Rudolf avea aşa dar noi şi puternice motive să persevereze în planurile sale. Din fericire, tulburarea lui Rudolf na fost observată de tâlhar care era foarte atent faţă de Cucuvaie. Rudolf se adresă Chioarei: — Drace!… frumos lanţ mai ai… — Frumos… şi nu scump… îi – 333 –

– Misterele Parisului vol.1 –

răspunse, râzând, bătrâna. E o imitaţie, aşteptând ca omul meu să-mi dea unul veritabil… — Asta depinde de dumnealui, isteaţo… dacă facem o treabă bună, fii liniştită. — E curios cât de bine e imitat, reluă Rudolf… Şi la capătul lui… Ce e lucrul acela mic, albastru? — E un dar al omului meu, până sămi dea ceva mai de soi… nu-i aşa, Învăţătorule? Rudolf constată că bănuielile îi sunt pe jumătate confirmate. Aştepta cu nelinişte replica Învăţătorului. Acesta îi răspunse cu gura plină: — Şi va trebui să-l păstrezi şi pe ăsta, cu toate că nu e de preţ, Cucuvaie… E un talisman… aduce – 334 –

– Eugen Sue –

noroc. — Un talisman? întrebă cu aparentă nepăsare Rudolf. Crezi în talismane, dumneata? Şi unde dracu l-ai găsit?… Dă-mi adresa fabricii. — Nu se mai fac, scumpul meu domn, prăvălia s-a închis… Aşa cum o vezi, această podoabă e aproape o antichitate… de trei generaţii… Ţin mult la ea, e o tradiţie de familie, adăugă el cu un rânjet hidos. De aceea i-am dat ei lanţul… ca să-i poarte noroc în afacerile în care mă ajută cu multă îndemânare… O s-o vezi la treabă, o s-o vezi… dacă vom face împreună vreo operaţie comercială… Dar ca să revenim la ale noastre… spuneai, deci, că în aleea Văduvelor… — La numărul 17, e o casă locuită de – 335 –

– Misterele Parisului vol.1 –

un bogătaş… îl cheamă… domnul… — Nu comit indiscreţia de aţi cere nume. Spui că se află şaizeci de mii de franci aur, în biroul lui? — Şaizeci de mii de franci aur! exclamă Cucuvaia. Rudolf făcu un gest afirmativ cu capul. — Şi cunoşti interiorul acestei case? întrebă Învăţătorul. — Foarte bine. — Intrarea e anevoioasă? — Un zid de şapte picioare dinspre aleea Văduvelor, o grădină, ferestre la nivelul pământului, casa n-are decât un parter. — Şi numai un portar păzeşte această comoară? — Da. – 336 –

– Eugen Sue –

— Şi care ar fi planul dumitale de bătaie, tinere? Întrebă la întâmplare Învăţătorul. — E foarte simplu… te urci pe zid, descui cu şperaclul uşa casei, sau forţezi obloanele. — Şi dacă portarul se trezeşte? întrebă Învăţătorul, privind stăruitor pe tânăr. — Va fi din vina lui… făcu acesta cu un gest care spunea mult. Ei bine, îţi surâde? — Înţelegi că nu-ţi pot răspunde înainte de a fi cercetat eu însumi, adică cu ajutorul femeii mele; dar dacă ceea ce-mi spui este adevărat, mi se pare că ar fi bine să lucrăm repede, chiar astăseară. Şi tâlharul privi ţintă în ochii lui – 337 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Rudolf. — Astă seară, cu neputinţă, răspunse acesta cu răceală. — De ce, dacă cetăţeanul nu se înapoiază decât poimâine? — Da, dar nu pot eu în astă-seară… — Adevărat? Ei bine, eu nu pot mâine. — Care-i motivul? — Acelaşi care te împiedică pe dumneata să lucrezi astă-seară… spuse banditul rânjind. După-o clipă de gândire, Rudolf reluă: — Ei bine! E-n regulă… fie şi astăseară. Unde ne întâlnim? — Să ne întâlnim? Dar nici nu ne vom mai despărţi, spuse Învăţătorul. — Cum? – 338 –

– Eugen Sue –

— De ce să ne mai despărţim? Dacă vremea se mai luminează puţin, vom merge, plimbându-ne, să aruncăm o ochire până în aleea Văduvelor, vei vedea cum ştie să lucreze femeia mea. După asta ne întoarcem, jucăm un pichet şi gustăm ceva într-o pivniţă de pe Champs Elysées, pe care o ştiu eu, aproape de râu, şi cum aleea Văduvelor e pustie devreme, ne vom îndrepta întracolo pe la ora zece. — Eu la nouă vă ajung. — Vrei sau nu să lucrăm împreună? — Vreau. — Ei bine, nu ne despărţim până diseară… că de nu... — Că de nu? — Aş crede că ai de gând să mă tragi pe sfoară, şi că de aceea vrei s-o ştergi… – 339 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Dacă aş vrea să-ţi întind o cursă… ce m-ar împiedica s-o fac astă-seară? — Totul… Nu te-ai aşteptat să-ţi propun să începem treaba atât de repede. Aşa că, rămânând mereu împreună, nu vei putea preveni pe nimeni… — N-ai încredere în mine?… — De loc… dar cum s-ar putea să fie ceva adevărat în ceea ce-mi propui şi cum jumătate din şaizeci de mii de franci merită osteneala… sunt dispus să încerc, dar ori astă-seară, ori niciodată… Dacă e niciodată, ştiu la ce mă aştept din partea dumitale, şi-ţi voi arăta la rândul meu, într-o zi sau alta, de ce sunt eu în stare. — Nici eu nu-ţi voi rămâne dator, fii sigur! — Toate astea sunt prostii, spuse – 340 –

– Eugen Sue –

Cucuvaia. Sunt de părerea omului meu: diseară ori niciodată. Rudolf era pradă unei nelinişti cumplite: dacă lasă să-i scape acest prilej de a pune mâna pe Învăţător, cu o asemenea împrejurare nu se mai întâlneşte niciodată; tâlharul de-acum încolo prevenit şi poate recunoscut, arestat şi trimis din nou la ocnă, ar lua cu el tainele pe care Rudolf era atât de dornic să le afle. Bizuindu-se pe noroc, pe îndemânarea şi curajul lui, spuse învăţătorului: — Consimt, nu ne vom mai despărţi până diseară. — Atunci sunt omul dumitale… Dar iată că e aproape două… De aici până la aleea Văduvelor e departe, plouă cu – 341 –

– Misterele Parisului vol.1 –

găleata; să plătim consumaţia şi să luăm o trăsură. — Dacă luăm o trăsură, aş putea până atunci să fumez un trabuc. — Fără îndoială, pe dumneaei n-o supără fumul de tutun. — Ei, atunci mă duc să cumpăr ţigări, spuse Rudolf ridicându-se. — Nu te osteni pentru asta, îl opri Învăţătorul, se duce Şmechera… Rudolf se aşeză din nou. Învăţătorul îi ghicise gândurile. — Bună menajeră mai am, ce zici? întrebă sceleratul, şi cât de îndatoritoare! S-ar arunca în foc pentru mine. — Fiindcă veni vorba de foc, drace, nu prea e cald aici, spuse Rudolf ascunzându-şi amândouă mâinile sub bluză. – 342 –

– Eugen Sue –

Apoi, tot continuând discuţia cu Învăţătorul, luă un creion şi o bucată de hârtie din buzunarul vestei şi fără să poată fi observat, aşternu în grabă câteva cuvinte, având grijă să rărească literele, ca să nu le încurce, pentru că scria fără să vadă, pe sub bluză. Acest bilet, scăpat, de sub supravegherea Învăţătorului, trebuia să ajungă la destinaţie. Rudolf se ridică, se apropie de fereastră şi începu să fredoneze între dinţi un cântec, ciocănind ritmul pe geam. Învăţătorul veni şi el să se uite pe geam şi-l întrebă pe un ton nepăsător: — Ce arie cânţi? — Cânt „Nu-ţi voi da trandafirul“. — E un cântec frumos… Voiam să văd dacă-i va impresiona în aşa măsură – 343 –

– Misterele Parisului vol.1 –

pe trecători. Încât să le atragă atenţia şi să-şi întoarcă spre noi capul. — Nu am această pretenţie. — Ba da, tinere, pentru că baţi toba destul de tare pe geam… Dar mă gândesc… poate că portarul casei de pe aleea Văduvelor e gata la orice. Dacă face urât… n-ai decât un pistol şi ăsta face zgomot, pe când o sculă ca asta (şi-i arătă lui Rudolf mânerul stiletului), nu face tărăboi şi nu tulbură liniştea nimănui. — Ce, ai de gând să-l asasinezi? se împotrivi Rudolf. Dacă umbli cu gânduri de astea… să nu mai vorbim, nu e nimic de făcut… să nu te bizui pe mine. — Dar dacă se trezeşte? — O ştergem… – 344 –

– Eugen Sue –

— E în regulă, te-am priceput greşit; mai bine să stabilim totul de la început… Aşadar e vorba de un furt simplu cu escaladare şi spargere. — Nimic mai mult… — Fie cum spui… „Şi cum nu te voi scăpa din ochi nicio clipă, gândi Rudolf, te voi împiedica să faci vărsare de sânge.“ Capitolul 16 PREGĂTIRILE Cucuvaia se înapoie, aducând ţigările. — Pare că nu mai plouă, spuse Rudolf, aprinzându-şi trabucul, ce-ar fi să mergem să luăm o trăsură? Asta ne-ar mai dezmorţi picioarele. – 345 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Cum nu mai plouă? glăsui Învăţătorul. Ce, eşti orb? Crezi că am s-o expun pe dumneaei să capete un guturai? Să primejduiesc o viaţă atât de preţioasă… şi să-i stric frumosul ei şal nou? — Aşa e, bărbate, afară e o vreme câinească! — Ei bine, o să vie servitoarea… şi când plătim, îi spunem să ne aducă o trăsură, reluă Rudolf. — Iată că ai rostit ceva foarte înţelept, tinere. Vom putea hoinări în jurul aleii Văduvelor. Servitoarea intră. Rudolf îi dete cinci franci. — Vai domnule… exagerezi… nu îngădui… exclamă învăţătorul. — Lasă, te rog!… Fiecare la rândul – 346 –

– Eugen Sue –

lui. — Atunci mă supun… dar cu condiţia să-ţi ofer acum ceva într-o cârciumioară – pe care o cunosc – pe Champs-Elysées, un local excelent. — Bine… Bine… primesc. Socoteala o dată plătită, se ridicară să plece. Rudolf vru să iasă ultimul, din politeţe faţă de Cucuvaie. Învăţătorul însă, nu-l lăsă şi-l urmă foarte de aproape, pândindu-i cele mai mici mişcări. Negustorul avea şi o tarabă de vinuri. Printre ceilalţi clienţi, un cărbunar cu faţa înnegrită, cu pălăria mare trasă pe ochi, îşi plătea consumaţia la tejghea, când apărură cele trei personaje. Cu toată atenta supraveghere a Învăţătorului şi a Chioarei, Rudolf, – 347 –

– Misterele Parisului vol.1 –

care mergea înaintea hidoasei perechi, schimbă o privire rapidă şi imperceptibilă cu Murph… Portiera trăsurii era deschisă. Rudolf se opri, hotărât de astă dată să urce cel din urmă, căci, pe nesimţite, cărbunarul se apropiase de el. Într-adevăr, Cucuvaia urcă cea dintâi, dar asta după multe mofturi; Rudolf fu nevoit s-o urmeze, pentru că Învăţătorul îi şopti la ureche: — Vrei cu orice preţ să-mi pierd încrederea în dumneata? Rudolf, o dată urcat în trăsură, cărbunarul înaintă fluierând şi, din pragul uşii îl privea cu un aer surprins şi neliniştit. — Unde mergem, cetăţene? întrebă birjarul. Rudolf răspunse cu glas tare: – 348 –

– Eugen Sue –

— În aleea… — Des Acacias, la Bois de Boulogne, strigă Învăţătorul, întrerupându-l, apoi strigă: Şi vei fi bine plătit, birjar! Portiera se închise. — Cum dracu spui unde mergem, faţă de haimanalele astea! reluă Învăţătorul. Dacă se descoperă mâine isprava, o asemenea indicaţie ne poate veni de hac! Ah, tinere, tinere, eşti foarte neprevăzător! Trăsura o luase din loc; Rudolf răspunse: — E drept că nu m-am gândit la asta. Dar cu ţigara mea vă voi afuma ca pe nişte scrumbii; dacă am lăsa în jos una din ferestre? Şi Rudolf, unindu-şi gestul cu vorba, lăsă cu îndemânare să-i cadă micul răvaş – 349 –

– Misterele Parisului vol.1 –

împăturit foarte strâns, pe care avusese vreme să-l scrie, în grabă, cu creionul, sub bluză. Privirea Învăţătorului era atât de ascuţită, încât, în pofida aparenţei calme a lui Rudolf, banditul fără îndoială că desluşise pe chipul lui o fugară expresie de îzbândă, pentru că, scoţând capul pe portieră, strigă birjarului: — Dă cu biciul… dă cu biciul! E cineva agăţat în spatele trăsurii. Rudolf se cutremură, dar îşi însoţi şi el strigătele cu cele ale însoţitorului său. Trăsura se opri. Vizitiul urcat pe capră, privi şi spuse: — Nu, nu, cetăţene, nu e nimeni. — La dracu, vreau să mă conving şi eu, răspunse Învăţătorul, sărind în stradă. – 350 –

– Eugen Sue –

Nu văzu pe nimeni, nu surprinse nimic. De când Rudolf aruncase biletul prin portieră, trăsura făcuse numai câţiva paşi. Învăţătorul crezu că se înşelase. — Vei râde de mine, poate, zise el, urcându-se în trăsură, dar mi s-a părut că ne urmărea cineva. Birjarul o luă acum pe o stradă transversală. O dată trăsura dispărută, Murph, care nu o pierduse din ochi, şi care observase manevra lui Rudolf, alergă şi ridică de jos bileţelul ascuns în spaţiul dintre două pietre de pavaj. După un sfert de ceas, Învăţătorul spuse birjarului: — Vizitiule, am schimbat destinaţia: ia-o către piaţa Madeleine. – 351 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Rudolf îl privi mirat. — Fără îndoială, tinere, din piaţa aia poţi să te îndrepţi în o mie de direcţii. Dacă am fi cercetaţi, depoziţia birjarului n-ar mai avea nicio valoare. În clipa în care se apropiau de barieră, un om înalt, îmbrăcat într-o redingotă cenuşie, cu pălăria trasă pe ochi şi părând foarte brun la faţă, trecu repede pe lângă ei, aplecat pe gâtul unui splendid cal de vânătoare. Care alerga în trap cu o iuţeală extraordinară. — La aşa cal, aşa călăreţ! observă Rudolf, aplecându-se în afara portierei şi urmărindu-l cu ochii pe Murph. Cât de bine călăreşte acest om trupeş… L-ai văzut? — Nu prea! A trecut aşa de repede că n-am băgat de seamă. – 352 –

– Eugen Sue –

Rudolf îşi ascundea foarte bine bucuria: Murph descifrase semnele aproape hieroglifice ale bileţelului. Învăţătorul, fiind sigur că trăsura nu e urmărită, se linişti şi, vrând s-o imite pe Cucuvaie care moţăia sau se prefăcea că dormitează, îi spuse lui Rudolf: — Să mă ierţi tinere, dar legănatul trăsurii are totdeauna un efect curios asupra mea: mă adoarme ca pe un copil… Banditul, la adăpostul acestui somn prefăcut, voia să vadă dacă fizionomia tovarăşului său nu trăda vreo emoţie. Rudolf simţi această şiretenie şi răspunse: — M-am trezit devreme azi, mi-e somn, o să fac şi eu ca voi… Şi închise ochii. – 353 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Curând respiraţia zgomotoasă a Învăţătorului şi a Cucuvelei, care sforăiau la unison, înşelară în aşa măsură pe Rudolf, încât, crezând că tovarăşii lui dorm adânc, întredeschise pleoapele. Învăţătorul şi Cucuvaia, cu toate sforăielile lor zgomotoase, ţineau ochii deschişi şi schimbau semne misterioase cu ajutorul degetelor aşezate ciudat sau îndoite în palmă. Deodată, acest limbaj al mâinilor încetă. Banditul, băgând de seamă fără îndoială, după vreun indiciu imperceptibil, că Rudolf nu doarme, strigă, râzând: — Ah! ah! amice, îţi pui deci la încercare prietenii? — Nu trebuie să te mire asta, pentru că sforăiţi cu ochii deschişi. — Cu mine e altceva, tinere, sunt – 354 –

– Eugen Sue –

somnambul. Trăsura se opri în piaţa Madeleine. Ploaia încetase o clipă, dar norii mânaţi de puterea vântului erau atât de negri, de coborâţi, încât părea că se lăsase noaptea. Rudolf, Cucuvaia şi Învăţătorul se îndreptară către Cours-laReine. — Tinere, am o idee care nu e rea, spuse tâlharul. — Care? — Să mă conving dacă tot ce ne-ai spus cu privire la interiorul casei din aleea Văduvelor este exact. — Ai vrea să te duci acum acolo sub un pretext oarecare? Aceasta ar da loc la bănuieli. — Nu sunt atât de naiv ca să fac una ca asta, tinere, dar de ce am o femeie – 355 –

– Misterele Parisului vol.1 –

căreia i se zice „Şmechera”? Cucuvaia ciuli urechile. — O vezi, tinere? S-ar zice că e un cal de cavalerie care aude sunând atacul! — Vrei s-o trimiţi ca iscoadă? — Precum spui. — Numărul 17, aleea Văduvelor, nui aşa dragă? exclamă nerăbdătoare Cucuvaia. Fii liniştit, n-am decât un ochi, dar e bun. — O vezi, tinere, o vezi? Arde de nerăbdare să ajungă acolo. — Dacă procedează cu îndemânare ca să intre, ideea dumitale nu e de loc rea. — Ţine-mi umbrela, bărbate… Într-o jumătate de ceas sunt înapoi şi o să vezi de ce sunt eu în stare, strigă Cucuvaia. — O clipă, Şmecheroaico, coborâm – 356 –

– Eugen Sue –

la „Inima sângerândă“, e la doi paşi deaici. Dacă micul şchiop e acolo, îl iei cu tine; va sta la pândă afară, lângă poartă, în timp ce tu vei intra. — Ai dreptate; e şiret ca o vulpe. Şchiopul ăla mic n-a împlinit nici zece ani, şi deunăzi el fu acela care… Un semn al Învăţătorului o întrerupse. — Ce e aia „Inima sângerândă“? Ciudată firmă pentru o cârciumă, se miră Rudolf. — N-ai decât să-i ceri socoteală cârciumarului. — Cum îl cheamă? — Pe cârciumarul „Inimii sângerânde“? El nu întreabă de numele clienţilor. — Dar totuşi… – 357 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Zi-i cum vrei, Pierre, Tom, Cristofor sau Barnabas, îţi va răspunde neapărat. Dar iată-ne ajunşi şi tocmai la vreme, că răpăiala a reînceput şi auzi fluviul cum urlă! S-ar zice că-i un potop… Ia te uită! Încă două zile de ploaie şi apa trece de arcadele podului. — Zici că am ajuns… Dar unde dracu e cârciuma? Nu văd pe aici nicio casă. — Dacă te uiţi împrejur, sigur că nu e. — Dar unde vrei să mă uit? — La picioarele dumitale. — La picioarele mele? — Da. — Unde? — Uite aici – vezi acoperişul?… Ia seama să nu calci pe el. – 358 –

– Eugen Sue –

Rudolf, într-adevăr, nu observase una din acele cârciumi subterane, care încă mai existau acum câţiva ani în unele străzi ale Champs-Elysées-ului, şi mai ales lângă la Cours-la-Reine. O scară săpată în pământul umed şi gras ducea în fundul unui fel de şanţ larg; de una din laturi, tăiate vertical, se rezema o clădire joasă, murdară, scorojită; acoperişul ei de olane năpădite de muşchi, abia depăşea nivelul terenului pe care se găsea Rudolf; două sau trei şoproane din scânduri putrede, slujind de pivniţă, de magazie, de coteţ pentru iepuri, prelungeau această mizerabilă magherniţă. O potecă foarte strâmtă, traversând şanţul, ducea de la scară la uşa casei; restul spaţiului dispărea sub un umbrar – 359 –

– Misterele Parisului vol.1 –

de nuiele, care adăpostea două rânduri de mese înfipte grosolan în pământ. Vântul făcea să scârţâie dureros, din ţâţâni, o firmă ordinară de tinichea; sub rugina ce o acoperea, se mai putea desluşi o inimă roşie străpunsă de o săgeată. Firma se clătină pe un par ridicat deasupra acestei hrube, veritabilă vizuină de tâlhari. O ceaţă deasă, umedă însoţea ploaia; se apropia noaptea. — Ce zici de casa asta boierească, tinere? reluă Învăţătorul. — Mulţumită ploilor care cad cu găleata de cincisprezece zile… nu e prea umedă pentru un eleşteu. Trebuie să fie rost aici şi de un pescuit bogat… Fie, să intrăm! — O clipă, să văd dacă e – 360 –

– Eugen Sue –

cârciumarul acolo. Atenţie! Şi banditul, pocnindu-şi cu putere limba de cerul gurii, scoase un strigăt ciudat, un fel de gâlgâit sonor şi prelung, care s-ar putea reproduce cam aşa: — Prrr! Un zgomot identic se auzi din adâncul cocioabei. — E aici, spuse Învăţătorul. Scuzămă, tinere… Respect doamnelor, lasă să treacă mai întâi Cucuvaia, te urmez! Ia seama să nu cazi, că scara e alunecoasă. Capitolul 17 „INIMA SÂNGERÂNDĂ“ Patronul „Inimii sângerânde“, după ce răspunsese la semnalul Învăţătorului, înaintă politicos până în pragul uşii. – 361 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Acest personaj, pe care Rudolf îl căutase în cartier, şi pe care nu avea să-l cunoască încă sub numele lui adevărat, sau mai bine zis sub porecla obişnuită, era Braţ-Roşu. Mic şi slab, pirpiriu şi debil, acest om putea să tot aibă cincizeci de ani. Înfăţişarea lui aducea cu a unui dihor şi în acelaşi timp cu a unui şobolan; nasul lui ascuţit, bărbia teşită, pomeţii osoşi, ochii negri, mici, mobili, pătrunzători, dădeau trăsăturilor lui o nemaipomenită expresie de şiretenie, de rafinament şi de inteligenţă. O veche perucă blondă sau mai mult decolorată, aidoma feţii lui gălbejite, perucă aşezată pe creştetul capului lăsa să i se vadă ceafa căruntă. Purta o vestă scurtă şi unul din acele şorţuri negricioase de care se servesc – 362 –

– Eugen Sue –

chelnerii din cârciumi. Cele trei personaje ale noastre nu coborâseră bine ultima treaptă a scării, că un copil de cel mult zece ani, însă foarte mic de statură, cu aerul inteligent, dar bolnăvicios, şchiop şi cam diform, veni lângă Braţ-Roşu cu care semăna atât de bine, încât nu te puteai îndoi că n-ar fi propriu-i fiu. Avea aceeaşi privire pătrunzătoare şi vicleană: fruntea copilului dispăruse pe jumătate sub o pădure de peri gălbui, tari şi aspri, ca părul de porc. Un pantalon cafeniu şi o bluză cenuşie strânsă cu o curea de piele, constituiau costumul „Şontorogului“, poreclit astfel din cauza beteşugului său; stătea lângă tatăl lui, în picioare, sprijinindu-se pe piciorul sănătos, ca un bâtlan pe malul – 363 –

– Misterele Parisului vol.1 –

unui lac. Rudolf trebui să se aplece ca să treacă pe uşa cârciumii împărţite în două săli. Într-una se vedea o tejghea şi un biliard uzat, în cealaltă mese şi scaune de grădină, pe vremuri vopsite în verde. Două ferestre înguste se zăreau între pereţii verzui, mucezi de umezeală. Rudolf rămase singur doar un minut; Braţ-Roşu şi Învăţătorul avură astfel răgazul să schimbe repede între ei câteva vorbe şi câteva semne tainice. — Bei un pahar de bere sau un ţoi de rachiu, până vine Isteaţa? întrebă Învăţătorul. — Nu, nu mi-e sete. — Fiecare cu gustul lui. Eu aş bea un pahar de rachiu, reluă banditul. Şi se aşeză la una din micile mese verzi, din – 364 –

– Eugen Sue –

cealaltă odaie. Întunericul pătrundea în aşa fel în acea vizuină, încât era peste putinţă să vezi până într-unul din colţurile celei de a doua odăi, unde se afla deschizătura căscată a unei pivniţe în care se cobora printr-un chepeng cu două canaturi, primul rămânând mereu deschis pentru uşurinţa serviciului. Masa la care se aşezase Învăţătorul, era foarte aproape de această gaură neagră şi adâncă; banditul, cu spatele la pivniţă, o ascundea cu totul privirilor lui Rudolf. Acesta se uita pe geam, ca să-şi ţină firea şi să-şi ascundă îngrijorarea. Imaginea lui Murph, îndreptându-se grăbit spre aleea Văduvelor, nu-l liniştea pe deplin: se temea că demnul „squire“ – 365 –

– Misterele Parisului vol.1 –

n-a înţeles tâlcul bileţelului pe care îl scrisese în grabă atât de laconic şi care nu conţinea decât aceste cuvinte: „Astă seară la ora zece”. Hotărât să nu meargă în aleea Văduvelor înainte de acea oră şi până atunci să nu-l părăsească pe Învăţător, se temea, totuşi, să nu piardă unicul prilej ce i se oferea de a pătrunde tainele pe care dorea atât de mult să le deslege. Cu toate că era foarte viguros şi bine înarmat, trebuia să lupte cu şiretenia unui asasin temut şi în stare de orice. Trebuie s-o mai spunem? Energia acestui caracter bizar, însetat de emoţii tari şi violente, era călită în aşa măsură, încât Rudolf găsea un fel de farmec cumplit în îngrijorările şi dificultăţile ce stinghereau executarea planului urzit în – 366 –

– Eugen Sue –

ajun cu credinciosul Murph şi cu Cuţitarul. Totuşi, nevrând să se trădeze, se aşeză la masa Învăţătorului şi ceru un pahar pentru a-şi ţine firea. Braţ-Roşu, după ce schimbase cele câteva vorbe, pe şoptite, cu banditul, se uită la Rudolf cu curiozitate, sarcasm şi neîncredere. — Sunt de părere, tinere, glăsui Învăţătorul, – dacă muierea mea ne aduce vestea că persoanele pe care dorim să le vedem sunt acasă, – că putem să le vizităm pe la ceasul opt. — Ar fi mai devreme cu două ore, răspunse Rudolf – asta le-ar stingheri. — Crezi? — Sunt sigur. — Ei! dar între prieteni nu te ţii de – 367 –

– Misterele Parisului vol.1 –

etichetă. — Îi cunosc şi îţi repet că nu trebuie să mergem acolo înainte de ora zece. — Pe mine nu mă stânjeniţi, nu închid niciodată prăvălia înainte de miezul nopţii, spuse Braţ-Roşu cu glasul lui piţigăiat. E ora când sosesc cei mai buni clienţi ai mei şi vecinii nu se plâng de larma de aici. — Trebuie să accept tot ce-mi propui, tinere, reluă Învăţătorul. Fie, nu vom pleca să-i vizităm decât la zece. — Uite Cucuvaia! spuse Braţ-Roşu auzind şi răspunzând chemării ce semăna aidoma cu aceea de care Învăţătorul se folosise spre a coborî în mizerul lăcaş subteran. După o clipă Cucuvaia îşi făcu apariţia în odaia cu biliard. – 368 –

– Eugen Sue –

— Gata, bărbate, afacerea e în mâna noastră! strigă Chioara de cum intră. Braţ-Roşu se retrase discret, fără a întreba ce se făcuse cu micul infirm pe care poate că nici nu-l aştepta să se înapoieze curând. Cu hainele leoarcă, bătrâna se aşeză în faţa lui Rudolf şi a banditului. — Ei bine? întrebă Învăţătorul. — Până acum băiatul ăsta a spus adevărul. — Ei, vedeţi? exclamă Rudolf. — Lasă pe Cucuvaie să ne lămurească, tinere. Aide, dă-i drumul, Isteaţo. — Am ajuns la numărul 17 lăsându-l pe şchiop ghemuit într-o groapă, la pândă. Era încă ziuă. Am tras de clopot la o mică poartă cu ţâţânile în afară, în – 369 –

– Misterele Parisului vol.1 –

fine, nimic. Sun, păzitorul îmi deschide, unul înalt, gras, cam de cincizeci de ani, cu aspect somnoros şi cu mutra unui om de treabă, favoriţi roşcaţi în chip de semilună pe obraz, capul chel… Înainte de a suna, îmi pusesem boneta în buzunar ca să pară că sunt vreo vecină. De îndată ce-l văd pe paznic, încep să mă smiorcăi din toate puterile strigând că l-am pierdut pe Coco, un papagal mic pe care îl iubesc mult. Îi spun că locuiesc în strada Marboeuf şi că din grădină în grădină, umblu după Coco. În fine, îl rog călduros pe domnul să-mi îngăduie să caut pasărea. — Ei… ce zici? rosti Învăţătorul cu un aer de mândrie şi de satisfacţie, arătând-o pe Chioară, ai văzut ce femeie? – 370 –

– Eugen Sue –

— Foarte dibace, aprobă Rudolf; şi apoi? — Paznicul îmi îngădui să-mi caut pasărea şi iată-mă umblând prin grădină şi strigând: Coco! Coco! uitându-mă pe sus şi pretutindeni ca să văd tot… Înăuntrul gardului de zid, reluă bătrâna, continuând să descrie amănunţit locuinţa, pretutindeni parmaclâcuri, să te tot caţeri pe ele; la colţul zidului, în stânga, un pin în formă de scară; până şi o lăuză ar putea coborî pe acolo. Casa are şase ferestre la parter, niciun cat, patru răsuflători în pivniţă, fără gratii. Ferestrele de la parter sunt închise cu obloane; zăvor jos, clanţă sus, apeşi pe prichiciul ferestrei, tragi de sârmă… — Tranc… spuse Învăţătorul şi s-a deschis… – 371 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Cucuvaia continuă: — Uşa de la intrare cu geamuri, două jaluzele în afară. — De luat aminte, spuse banditul. — Aşa e, ca şi cum am fi fost acolo, întări Rudolf. — În stânga, reluă Cucuvaia, lângă curte, un puţ; frânghia lui ne poate servi, pentru că acolo nu sunt zăbrele lângă zid, în cazul că retragerea ar fi tăiată pe poartă… Intrând în casă… — Ai intrat în casă? A intrat în casă, tinere! spuse Învăţătorul cu mândrie. Ce zici d-asta? — Desigur c-am intrat. Negăsindu-l pe Coco, atât m-am văitat, încât era ca şi cum mi s-ar fi tăiat răsuflarea; l-am rugat pe paznic să mă lase să mă aşed pe pragul uşii; bietul om mi-a spus să intru – 372 –

– Eugen Sue –

şi mi-a oferit un pahar cu apă sau cu vin, la alegere. „Un simplu pahar cu apa, am spus eu, un simplu pahar cu apă, bunul meu domn.“ Atunci m-a poftit în anticameră… covoare peste tot, bunămăsură de prevedere, nu se aude când umbli, nu se aude nici căderea cioburilor de sticlă dacă ar trebui să spargi vreun ochi de geam: în dreapta şi în stânga, uşi şi broaşte cu mânere încovoiate. Ajunge să sufli pe ele, că se şi deschid… În fund, o uşă solidă, încuiată cu cheia, aducea cu o casă de bani… mirosea a biştari!… aveam ceara mea în coşniţă… — Avea ceara ei, tinere… nu pleacă niciodată fără ceară! se entuziasmă banditul. Cucuvaia continuă: — Trebuia să mă apropii de uşa care – 373 –

– Misterele Parisului vol.1 –

mirosea a bani. Atunci m-am prefăcut că m-apucă un acces de tuse atât de puternic, că am simţit nevoia să mă reazim de zid. Auzindu-mă tuşind, paznicul îmi spuse: „Să-ţi aduc un pic de zahăr“. A căutat o lingură, pentru că am auzit zdrăngănind argintăria… argintăria din odaia din dreapta… să nu uiţi asta, zăpăcitule. În fine, tuşind şi gemând, mă apropiam de uşa din fund… aveam ceara în palmă… m-am sprijinit de broască ca şi cum nimic nu sar fi întâmplat. Iată tiparul. Dacă nu ne va folosi azi, ne va servi el în altă zi. Şi Cucuvaia dădu tâlharului o bucată de ceară galbenă în care se vedea perfect tiparul. — Acuma trebuie să ne spui, îl întrebă Cucuvaia pe Rudolf, dacă aia – 374 –

– Eugen Sue –

este uşa casei de bani. — Desigur, acolo sunt banii, preciză Rudolf. Şi-şi spuse în sinea lui: „Să se fi lăsat oare Murph păcălit de această bătrână mizerabilă? E posibil, el nu se aşteaptă să fie atacat decât la zece… la ora aceea va fi luat toate măsurile“. — Dar nu toţi banii sunt acolo, reluă Cucuvaia, al cărui ochi verde scânteia. Apropiindu-mă de fereastră, pentru ami căuta chipurile, papagalul, am văzut într-una din odăi, în stânga uşii, săculeţe cu monezi pe o masă de scris… Le-am văzut aşa cum te văd, bărbate… Erau cel puţin o duzină. — Unde a rămas şchiopul? întrebă deodată învăţătorul. — E tot în groapa lui… la doi paşi – 375 –

– Misterele Parisului vol.1 –

de poarta grădinii… Vede în întuneric ca o mâţă. Nu e decât o intrare la numărul 17; când vom ajunge, ne va spune dacă a venit cineva. — Bine. De cum auzise aceste vorbe Învăţătorul se repezi pe neaşteptate asupra lui Rudolf, îl apucă de gât şi-l arunca în pivniţa deschisă în spatele mesei. Atacul a fost atât de rapid, atât de neaşteptat, atât de puternic, încât Rudolf n-avusese vreme nici să-l prevadă, nici să-l evite. Cucuvaia, speriată, scoase un ţipăt puternic, pentru că la început nu văzuse rezultatul acestei lupte de o clipă. Când zgomotul produs de căderea trupului lui Rudolf pe trepte încetă, – 376 –

– Eugen Sue –

Învăţătorul, care cunoştea perfect vizuinile subterane ale acestei case, coborî încet în pivniţă, trăgând cu urechea atent. — Învăţătorule… fereşte-te… strigă Cucuvaia, plecându-se peste deschizătura chepengului. Pregăteşte-ţi stiletul!… Tâlharul nu răspunse şi dispăru. La început nu se auzi nimic, dar după câteva clipe, zgomotul îndepărtat al unei porţi ruginite care scârţâia în balamale răsună înăbuşit în adâncul pivniţei – după care se făcu din nou linişte. Era o întunecime desăvârşită. Cucuvaia cotrobăi în coşniţa ei, făcu să scapere un chibrit şi aprinse o lumânărică al cărei pâlpâit răspândi o – 377 –

– Misterele Parisului vol.1 –

lumină slabă în acea sală lugubră. În acea clipă, faţa monstruoasă a Învăţătorului apăru la deschizătura chepengului. Cucuvaia nu-şi putu stăpâni o exclamaţie de groază la vederea acelei feţe palide, cârpite, mutilate, oribile, cu ochii aproape fosforescenţi, care părea că se târăşte pe pământ, printre neguri… şi pe care raza lumânării cu greu o risipea. Revenindu-şi din emoţia prin care trecuse, bătrâna strigă cu un fel de înspăimântătoare admiraţie: — Cât poţi fi de groaznic, fiorosule! Mi-a fost până şi mie frică de tine… mie! — Repede, repede, în aleea Văduvelor, spuse tâlharul, închizând cele două canate ale chepengului cu un drug de fier, peste un ceas poate fi prea – 378 –

– Eugen Sue –

târziu! Dacă e vorba de capcană, n-a fost încă timp să ne fie întinsă – şi dacă nu e – dăm lovitura numai noi amândoi. Capitolul 18 CAVOUL De pe urma cumplitei căderi, Rudolf rămase leşinat, în nemişcare, pe ultimele trepte ale pivniţei. Învăţătorul, târându-l până la intrarea unui al doilea, cavou, cu mult mai adânc, îl închisese printr-o poartă masivă încercuită cu fier, apoi se înapoiase la Cucuvaie, să comită un furt, dacă nu şi un asasinat, în aleea Văduvelor. După vreun ceas, Rudolf îşi reveni treptat în simţiri. – 379 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Era culcat la pământ, în mijlocul unei bezne de nepătruns; întinse braţele în juru-i şi dădu de trepte de piatră. Simţind la picioare o puternică senzaţie de umezeală, îşi duse mâna într-acolo… Era o baltă de apă. Cu o sforţare, izbuti să se aşeze pe ultima treaptă a scării; buimăceala i se risipea încet, încet, şi începu să facă vreo câteva mişcări. Din fericire, niciun mădular nu-i era frânt. Trase cu urechea… n-auzi nimic… nimic decât un fel de uşoară clipoceală, surdă, slabă, dar continuă. La început nu bănuia de unde venea. Pe măsură ce mintea i se limpezea, împrejurările atacului a cărui victimă fusese, îi reveneau în gând, dar în chip – 380 –

– Eugen Sue –

vag şi cu încetineală… Era gata să-şi adune toate amintirile, când simţi la picioare, o nouă senzaţie de umezeală: se aplecă, pipăi, apa îi ajunsese până la glezne. Şi, în mijlocul acelei tăceri apăsătoare, auzea şi mai lămurit, persistent, clipocitul acela surd, slab, necontenit. De data asta înţelese; apa inunda cavoul… Creşterea apelor Senei era formidabilă, şi acest loc subteran se găsea la nivelul fluviului… Această primejdie îl făcu pe Rudolf să-şi revină cu totul; iute ca fulgerul, urcă scara umedă. Ajuns sus, se lovi de o poartă; zadarnic încercă s-o clintească, ea rămase nemişcată în balamalele ei de fier. – 381 –

– Misterele Parisului vol.1 –

În această situaţie disperată primul lui gând fu la Murph! — Dacă nu se apără, acest monstru îl va ucide… şi eu, strigă el, eu voi fi fost acela care a provocat moartea lui… Sărmane Murph! Acest gând cumplit îi întări puterile. Proptindu-se pe picioare şi arcuindu-şi umerii, se istovi în încercări nemaipomenite împotriva porţii, dar nu izbuti nici măcar să o urnească din loc. Nădăjduind să găsească în cavou vreo pârghie, coborî puţin. La penultima treaptă dădu de nişte trupuri moi care se rostogoleau şi fugeau de sub picioarele sale; erau şobolani pe care apa îi gonea din culcuşurile lor. Rudolf dădu ocol pivniţei, orbecăind în toate direcţiile, apa ajungându-i până – 382 –

– Eugen Sue –

la genunchi; nu găsi nimic. Urcă încet scara, într-o deznădejde amară. Numără treptele, erau treisprezece; trei fuseseră acoperite de apă. Treisprezece! Cifră fatală!… În anumite situaţii, minţile cele mai lucide nu sunt la adăpost de idei superstiţioase; Rudolf vedea în această cifră o prevestire rea. Se gândi la ce i se putea întâmpla lui Murph. Căută zadarnic vreo spărtură între pământ şi poartă – a cărei umezeală umfla, desigur, lemnul, deoarece se lipea ermetic de lutul umed şi gras. Rudolf începu să scoată strigăte puternice, crezând că poate vor fi auzite de muşterii cârciumii şi apoi trase cu urechea. Nu auzi nimic, nimic, decât micul – 383 –

– Misterele Parisului vol.1 –

clipocit surd, slab şi continu al apei care creştea mereu, creştea întruna. Rudolf se aşeză zdrobit, cu spatele rezemat de poartă şi îl plânse pe amicul său care se zbătea poate sub cuţitul asasinului. Încercând un simţământ de amărăciune, îi părea acum rău de îndrăzneţele şi necugetatele sale planuri, deşi motivul care le determinase era nobil. Cu durerea-n suflet îşi aminti de miile de dovezi de devotament din partea lui Murph, care, bogat, onorat, părăsise o soţie şi un copil iubit, lăsase deoparte interesele şi sentimentele sale cele mai scumpe, pentru a-l însoţi şi ajuta pe Rudolf într-o curajoasă, dar ciudată ispăşire, pe care el şi-o impusese. Apa creştea mereu… numai cinci – 384 –

– Eugen Sue –

trepte rămăseseră încă neinundate. Ridicându-se în picioare, lângă poartă, Rudolf atinse bolta cu fruntea. Putea calcula timpul cât ar ţine agonia lui. Era o moarte lentă, mută şi cumplită. Îşi aminti de pistolul pe care-l avea la el. Cu riscul de a se răni, trăgând în poartă de foarte aproape, poate ar izbuti s-o deschidă… Fatalitate!… Fatalitate!… în căderea lui, arma fusese pierdută sau furată de învăţător. De nu l-ar fi îngrijorat soarta lui Murph, Rudolf ar fi aşteptat cu seninătate… Trăise destul… Fusese iubit cu patimă… Făcuse mult bine şi ar fi voit să facă şi mai mult. Dumnezeu o ştia! Nu cârtea împotriva sentinţei care îl lovea; vedea în destinul său o pedeapsă dreaptă pentru o faptă funestă, – 385 –

– Misterele Parisului vol.1 –

neispăşită încă; gândurile îl copleşeau şi se intensificau o dată cu primejdia. Un nou chin avea să-i pună la încercare resemnarea. Şobolanii goniţi de apă, se urcau din treaptă în treaptă, negăsind nicio ieşire, neputându-se căţăra pe o uşă sau pe un perete vertical, se urcară pe hainele lui. Când începu săi simtă mişunând pe trup, scârba şi oroarea lui deveniră de nedescris; vru să-i alunge; muşcături ascuţite şi reci îi însângerară mâinile; în căderea lui, bluza şi vesta i se desfăcură, aşa că simţea pe pieptu-i gol contactul labelor reci şi al trupurilor păroase. Azvârlea cât de departe putea aceste animale scârboase, după ce şi le smulgea de pe haine, dar ele reveneau înot. Rudolf reîncepu să strige, dar – 386 –

– Eugen Sue –

nimeni nu-l auzea… Curând nu va mai putea striga, apa îi ajunsese până la gât, de aici i se va urca peste puţin până la gură. Aerul începu să se împuţineze în acest spaţiu îngust. Primele semne de asfixiere îl copleşiră şi arterele tâmplelor îi zvâcneau cu violenţă, era ameţit, avea să moară. Avu un ultim gând pentru Murph şi îşi îndreptă sufletul către Dumnezeu… Nu ca să-l salveze din primejdie, ci doar ca să-i primească ispăşirea. În aceste clipe supreme, când era gata să părăsească nu numai ceea ce alcătuise existenţa lui fericită, strălucită, invidiată, dar şi un titlu aproape regal, o putere suverană, constrâns să renunţe la o acţiune care, împlinind cele două – 387 –

– Misterele Parisului vol.1 –

postulate de care era însufleţit: dragostea de bine şi ura contra celor răi, puteau să-i fie socotite cândva ca o expiere a păcatelor sale, – în aceste clipe, pregătit să piară de o moarte îngrozitoare, – Rudolf n-avea acea pornire de furie, de neputincioasă ură datorită căreia sufletele slabe acuză sau blestemă, rând pe rând, pe oameni, destinul şi pe Dumnezeu. Nu; cât timp mintea îi rămase limpede, Rudolf îşi suportă soarta supus şi cu smerenie. Când agonia începu să-i întunece judecata, pradă cu totul instinctului vital, Rudolf se zbătu împotriva morţii, dacă se poate spune, trupeşte şi nu sufleteşte. O ameţeală îi cuprinsese mintea întrun vârtej rapid şi clocotitor, apa îi – 388 –

– Eugen Sue –

năvălea în urechi, i se părea că se învârteşte pe loc în jurul lui; ultima licărire a judecăţii era pe cale să se stingă, când paşi grăbiţi şi un zgomot de glasuri se auziră lângă uşa pivniței. Nădejdea reînsufleţi ultimele sale puteri; printr-o supremă încordare a spiritului putu prinde aceste vorbe, ultimele pe care le-a auzit şi pe care le-a înţeles: — Vezi bine că nu e nimeni. — Drace, e adevărat… răspunse trist vocea Cuţitarului. Şi paşii se depărtară. Rudolf, istovit, nu mai avu putere să stea în picioare şi alunecă de-a lungul scării. În chip fulgerător uşa pivniței se deschise deodată, apa din subterană ţâşni afară ca prin deschizătura unui – 389 –

– Misterele Parisului vol.1 –

stăvilar… Şi Cuţitarul putu prinde cele două braţe ale lui Rudolf, care, pe jumătate înecat, se agăţa de pragul uşii printr-o mişcare convulsivă. Capitolul 19 INFIRMIERUL Smuls de la o moarte sigură de către Cuţitar şi transportat în casa din aleea Văduvelor, cercetată de către Cucuvaie înainte ca Învăţătorul să încerce o lovitură, Rudolf fu culcat într-o cameră frumos mobilată; un foc bine încins ardea în cămin, o lampă aşezată pe un scrin răspândea o lumină vie în cuprinsul încăperii; patul lui Rudolf, înconjurat de pologuri groase de damasc verde, rămăsese în întuneric. – 390 –

– Eugen Sue –

Un negru, de statură mijlocie, cu părul şi sprâncenele albe, îmbrăcat cu îngrijire, şi cu o panglicuţă verdeportocalie la butoniera fracului său albastru, ţinea în mâna stângă un ceas de aur cu secundar la care se uita. Numărând pulsaţiile stăpânului. Acest negru era trist şi gânditor; se uita la Rudolf care dormea, cu expresia celei mai afectuoase griji. Cuţitarul, îmbrăcat în zdrenţe, murdar de noroi, stătea rezemat de piciorul patului; braţele îi atârnau şi îşi ţinea mâinile împreunate; barba lui roşie îi crescuse; părul des, ca un caier era zbârlit şi plin de apă; trăsăturile feţei arămii, aspre; totuşi sub acest înveliş urât şi necioplit, mijea o nespusă expresie de îngrijorare şi milă… Abia – 391 –

– Misterele Parisului vol.1 –

îndrăznind parcă să respire, îşi apăsa pieptul larg, neliniştit de atitudinea gânditoare a doctorului negru temânduse de vrun diagnostic grav. Riscă, totuşi, cu glas scăzut, această reflexie filosofică, uitându-se la Rudolf: — Cine ar putea spune, totuşi, văzându-l atât de slab, că el a fost acela care mi-a ars loviturile alea de pumni de la urmă!… Nu-i va trebui mult timp ca să-şi recâştige puterile… nu e aşa, domnule doctor? Pe cinstea mea, cu dragă inimă i-aş mai oferi o dată spinarea. Asta l-ar înviora cu siguranţă… nu-i aşa, domnule doctor? Negrul, fără a-i răspunde, făcu un semn uşor cu mâna. Cuţitarul amuţi. — Doctoria, ceru negrul. – 392 –

– Eugen Sue –

Pe loc, Cuţitarul care-şi lăsase la uşă bocancii ţintuiţi, se duse către scrin, umblând în vârful degetelor cât mai uşor cu putinţă, dar cu astfel de strâmbături şi bălăbănindu-şi braţele, de parcă ar fi purtat nişte poveri pe spate şi pe umeri, care ar fi stârnit râsul în orice altă împrejurare. Bietul de el, s-ar fi zis că vrea să-şi lase toată greutatea în acea parte a trupului care nu atingea pământul, ceea ce, cu toată grosimea covorului, nu împiedica duşumeaua să scârţâie sub masiva statură a Cuţitarului. Din nefericire, în dorinţa lui de a face bine şi de teamă să nu scape din mână sticluţa subţire, îi strânse gâtul în mâna lui puternică cu atâta putere încât flaconul se sparse şi doctoria se vărsă pe covor. – 393 –

– Misterele Parisului vol.1 –

La vederea acestei isprăvi, Cuţitarul rămase nemişcat, cu unul din picioarele lui mari în aer, cu degetele zgârcite nervos, uitându-se încurcat când la doctor, când la gâtul sticlei care-i rămăsese în mână. — Stângaci afurisit! strigă negrul contrariat. — Lua-m-ar dracu de nătâng! strigă Cuţitarul, dojenindu-se singur. — Ah! adăugă Esculapul, uitându-se la scrin, noroc că ai greşit sticluţa, o voiam pe cealaltă… — Aia mică roşiatică? întrebă încet nepriceputul infirmier. — Fără îndoială… aia îmi trebuie. Cuţitarul, învârtindu-se repede pe călcâie, după o veche deprindere militară, merse pe cioburile de sticlă; alte – 394 –

– Eugen Sue –

picioare mai gingaşe s-ar fi rănit, dar fostul hamal, datorită specificului meseriei sale, avea o pereche de sandale naturale, tari ca nişte copite de cal. — Ia seama, te vei răni! îi strigă medicul. Cuţitarul nu ţinu de loc seama de această recomandare. Preocupat cu totul de noua lui însărcinare, în care voia să exceleze pentru ca să i se uite prima neîndemânare, merita să priveşti cu câtă gingăşie, cu câtă uşurinţă, cu câtă grijă îşi desfăcu cele două degete groase şi prinse între ele sticla de cristal subţire… Un fluture n-ar fi putut lăsa un fir din pulberea aurită a aripilor lui între degetul mare şi arătătorul Cuţitarului. Doctorul negru se cutremură la – 395 –

– Misterele Parisului vol.1 –

gândul că ar putea interveni un nou accident de astă dată dintr-o exagerată grijă a Cuţitarului. Din fericire, doctoria scăpă de primejdie. Cuţitarul apropiindu-se de pat, zdrobi sub picioarele lui ce mai rămăsese din vechea sticlă. — Dar bine, nenorocitule, vrei cu orice preţ să te schilodeşti? întrebă doctorul cu vocea înăbuşită. Cuţitarul se uită curios la el. — Eh! cum să mă schilodesc, domnule doctor? — De două ori ai călcat pe sticlă. — Dacă nu e decât asta, nu o lua în seamă, am labele ca încălţate în galenţi. — O lingură mică! ceru doctorul. Cuţitarul reluă mersul lui „graţios“ şi aduse ce îi ceruse doctorul. – 396 –

– Eugen Sue –

După ce înghiţi câteva linguriţe din acea doctorie, Rudolf făcu o mişcare şi agită uşor mâinile. — E bine, bine! iese din toropeală, spuse doctorul. Luarea de sânge l-a uşurat, curând o să fie în afară de orice primejdie. — Salvat! Bravo! Trăiască Constituţia! strigă Cuţitarul, în explozia lui de bucurie. — Ci stai liniştit o dată! — Da, domnule doctor. — Pulsul devine regulat… De minune! De minune! — Şi bietul prieten al domnului Rudolf, domnule doctor? Drace! Când o să afle! Bine că… — Tăcere! — Da, domnule doctor. – 397 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Stai jos! — Dar, domnule doctor… — Ci stai jos o dată, mă tulburi tot învârtindu-te în jurul meu, asta mă distrage. Haide, stai jos! — Domnule doctor, sunt murdar ca un trunchi de lemn când îl dai jos de pe plută, o să murdăresc mobilele. — Atunci aşează-te pe jos. — Murdăresc covorul. — Fă ce vrei, dar, pentru Dumnezeu, stai liniştit, spuse doctorul plictisit şi, afundându-se într-un fotoliu, îşi prinse fruntea în palme. După un moment de chibzuială, Cuţitarul, mai mult pentru a asculta de doctor decât din nevoia de a se odihni, luă un scaun cu mare grijă şi, foarte satisfăcut, îl întoarse cu speteaza pe – 398 –

– Eugen Sue –

covor, cu intenţia să se aşeze uşurel şi cuviincios pe picioarele din faţă, pentru a nu murdări nimic… ceea ce şi făcu cu tot felul de menajamente. Din păcate, Cuţitarul nu cunoştea legea pârghiei şi a gravităţii corpurilor: scaunul se răsturnă, nenorocitul printr-o mişcare nesocotită întinse braţele, răsturnă o mescioară pe care era o tavă, o ceaşcă şi un ceainic. La acest formidabil tărăboi, doctorul negru ridică ochii şi sări de pe fotoliu. Rudolf, trezit brusc, se ridică în capul oaselor, se uită în juru-i cu teamă, îşi adună gândurile şi strigă: — Murph! unde e Murph? — Alteţa-voastră să fie liniştită. Îi răspunse respectuos negrul, avem bune nădejdi. – 399 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— E rănit? strigă Rudolf. — Vai! da, monseniore. — Unde e?… Vreau să-l văd. Şi Rudolf încercă să se ridice, dar recăzu pe pat, covârşit de durerea provocată de contuziile ale căror urmări le simţea deabia acum. Să fiu dus numaidecât lângă Murph, pentru că nu pot să umblu! strigă el. — Monseniore, domnul Murph se odihneşte… Ar fi primejdios să-i provocăm acum o emoţie puternică… — Ah! Mă minţiţi! Murph e mort… E mort, asasinat!… Şi din vina mea! strigă Rudolf cu un glas sfâşietor, ridicându-şi mâinile la cer. — Monseniore, ştiţi că nu sunt în stare să mint… Vă afirm pe cuvânt de onoare că domnul Murph trăieşte… E – 400 –

– Eugen Sue –

rănit destul de grav, e adevărat, dar sunt semne aproape sigure că se va vindeca. — Îmi spuneţi asta ca să mă pregătiţi pentru cine ştie ce veste îngrozitoare. E desigur într-o stare disperată. — Monseniore! — Sunt sigur că mă păcăliţi! Vreau să fiu imediat transportat lângă el… Vederea unui prieten e totdeauna salvatoare… — Încă o dată, monseniore, vă afirm pe cuvânt de onoare, că în afară de ivirea unei complicaţii, ceea ce e puţin probabil, domnul Murph poate intra curând în convalescenţă. — Adevărat, chiar adevărat, dragul meu David? — Chiar adevărat, monseniore. — Ascultă-mă, ştii câtă consideraţie – 401 –

– Misterele Parisului vol.1 –

am pentru dumneata, de când aparţii casei mele, am avut totdeauna încredere în dumneata… Niciodată nu m-am îndoit de ştiinţa dumitale… Dar pentru Dumnezeu, dacă e necesar vreun consult… — A fost primul meu gând, monseniore. Dar acum orice consult este cu totul inutil, puteţi să mă credeţi. De altfel, n-am vrut să bag în casă pe cineva înainte de a şti dacă ordinele dumneavoastră de ieri… — Dar cum s-au petrecut toate astea? întrebă Rudolf, tăind vorba negrului; cine m-a scos din pivniţa aceea în care eram gata să mă înec?… În mintea mea tulbure mi-a făcut impresia că l-aş fi auzit pe Cuţitar; oare să mă fi înşelat? – 402 –

– Eugen Sue –

— Nu, nu, acest om de treabă vă va spune adevărul, monseniore, căci el a făcut totul! — Dar unde e? Unde e? Doctorul căută din ochi pe infirmierul improvizat, care, încurcat de isprava lui, se ascunsese în dosul pologului. — Iată-l, spuse doctorul, se pare că-i foarte ruşinat. — Haide, înaintează, viteazule! îl îndemnă Rudolf, întinzând mâna salvatorului său.

Capitolul 20 POVESTEA CUŢITARULUI – 403 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Emoţia Cuţitarului era cu atât mai mare, cu cât îl auzise pe doctorul negru adresându-se, în mai multe rânduri, lui Rudolf cu titlul de „monseniore“. — Dar apropie-te o dată… Dă-mi mâna! îl îndemna Rudolf. — Iertaţi-mă, domnule… adică nu... voiam să spun monseniore… dar… — Spune-mi „domnule Rudolf“, ca întotdeauna… Prefer. — Şi eu aş fi mai puţin stânjenit… dar cât priveşte mâna… iertaţi-mă… am făcut atâta treabă până mai adineauri… Şi-i întinse, timid, mâna lui neagră şi bătătorită. Rudolf i-o strânse cu afecţiune. — Haide, stai jos şi povesteşte-mi tot… cum ai descoperit pivniţa?… Dar ia spune: Învăţătorul unde-i? – 404 –

– Eugen Sue –

— E bine păzit, spuse doctorul negru. — Legat fedeleş… şi el şi Cucuvaia… Ce mutră trebuie să-şi facă unul altuia când se privesc. Acum cred că nu se mai pot suferi. — Şi bietul meu Murph, Doamne, de-abia acum mă gândesc la el! David, unde e rănit? — În partea dreaptă, monseniore… Din fericire între ultimele două coaste… — O! trebuie să mă răzbun în chip cumplit, cumplit de tot… David! Mă bizui pe dumneata. — Monseniore, ştiţi că vă sunt devotat cu trup şi suflet, răspunse calm negrul. — Dar cum de ai ajuns la timp, bravul meu prieten? îl întrebă Rudolf pe – 405 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Cuţitar. — Dacă vreţi, monse… pardon, domnule Rudolf… voi începe cu începutul… — Ai dreptate; te ascult. — Vă amintiţi că aseară mi-aţi spus, când ne înapoiam de la ţară, unde v-aţi dus cu biata Guristă: „Caută să dai de Învăţător în cartier, îi vei spune că ai de dat o lovitură straşnică; dar că tu nu te bagi, însă dacă vrea să-ţi ia locul, n-are decât să vie a doua zi la bariera Bercy, la «Coşul cu flori» şi acolo va întâlni pe cel ce-i va vinde pontul“. — Foarte bine. — Părăsindu-vă, dau fuga în mahala… mă duc la hoaşcă – nici urmă de Învăţător; trec prin strada Saint Éloi, strada Bobului, strada Vieille Draperie… – 406 –

– Eugen Sue –

nimeni. În sfârşit, îl întâlnesc cu acea râmă de Cucuvaie în piaţa Notre-Dame, la un mic croitor, vânzător de haine vechi, tăinuitor şi hoţ; puneau la cale o învârteală cu nişte bani furaţi de la domnul ăla înalt, în doliu, care avea de gând să vă facă nu ştiu ce; cumpărau haine de ocazie. Cucuvaia se tocmea pentru un şal roşu… Dihanie bătrână!... Îi spun Învăţătorului totul de-a fir a păr; el zice că-i place afacerea şi că vine la întâlnire. Azi dimineaţă, potrivit ordinului pe care mi l-aţi dat ieri, alerg să vă dau răspunsul… Mi-aţi spus: „Băiete, vino mâine dimineaţă, înainte de se face zi, o să stai tot timpul în casă, iar pe seară… o să vezi ceva care merită să fie văzut“. Doar atât mi-aţi spus, dar eu am înţeles mai mult. Ce mi-am zis? E – 407 –

– Misterele Parisului vol.1 –

o capcană pregătită, să pună mâna pe Învăţător, d-aia i s-a propus lovitura. Mare ticălos şi Învăţătorul ăsta… A ucis pe negustorul de vite… O ştiu… — Şi greşeala mea a fost că nu ţi-am spus totul, băiete. Această cumplită nenorocire poate că nu s-ar fi întâmplat. — Vă privea pe dumneavoastră, domnule Rudolf: cât despre mine, eu eram dator să vă servesc, pentru că, la urma urmei… nu ştiu cum se face, v-am mai spus-o, mă simt aidoma câinelui dumneavoastră mops… În sfârşit, destul, îmi zic; mâine e tămbălău, azi sunt liber. Domnul Rudolf mi-a plătit două zile pe care le pierdusem şi alte două zile înainte, pentru că iată că de trei zile n-am mai dat pe la şeful meu, al hamalilor, şi nefiind milionar, munca… – 408 –

– Eugen Sue –

e pâinea mea. Mai adaug: de fapt, domnul Rudolf îmi plăteşte timpul irosit, deci timpul meu îi aparţine, îl pun în slujba lui. Şi trebuie să-i fie teamă că i se întinde o cursă. Domnul Rudolf îi propunea afacerea pentru mâine, e adevărat, dar haimanaua e în stare să vină în timpul zilei pe aici să recunoască vecinătăţile şi, dacă se îndoieşte de domnul Rudolf, să ia cu el alt hoţ, sau poate să zică: „Mâine“ şi să dea lovitura numai pentru el azi. — Ai ghicit adevărul… aşa s-a şi întâmplat şi Providenţa a vrut să-ţi datorez viaţa! — E de mirare, domnule Rudolf, cum, de când vă cunosc, se petrec nişte întâmplări care s-ar zice că se pun la cale acolo sus! Şi apoi îmi vin nişte idei acum – 409 –

– Misterele Parisului vol.1 –

care nu-mi trecuseră niciodată prin cap. Asta de când mi-aţi spus: „Băiete, eşti un om de inimă şi de onoare“. Inimă! Onoare! Drace, vorbele astea parcă îţi răscolesc măruntaiele. Vedeţi, domnule Rudolf, când eşti obişnuit să auzi cum ţi se strigă: „păzea, lupul; păzea câinele turbat“; când încerci doar să te apropii de oameni cinstiţi… — Aşa că de câteva zile ai alte gânduri? — Desigur, domnule Rudolf. Iată, îmi ziceam, acum, dacă aş întâlni pe unul care ar fi făcut vreo ticăloşie, o beţie, o ispravă la mânie, mă rog, orice, iaş spune; „Omule, ai făcut o prostie, bine… Dar asta nu-i tot. Dumnezeu n-a făcut de florile mărului pe oamenii care se îneacă, ard sau crapă de foame; îmi – 410 –

– Eugen Sue –

vei face deci plăcerea, când câştigi doi franci pe zi, să dai un franc bătrânilor sau copiilor neajutoraţi, în sfârşit, unora care, mai nenorociţi ca tine, n-au nici pâine, nici nu pot munci şi mai ales nu pregeta omule, dacă e cineva care poate fi salvat, să-ţi pui pielea în joc, – ăsta-i acum rostul tău în viaţă!!! Ţinând seama de asta şi cu condiţia să nu reîncepi să faci prostii, mă vei găsi întotdeauna…“ Dar iertaţi-mă, domnule Rudolf, eu trăncănesc… şi dumneavoastră sunteţi curios… — Nu, îmi place să te ascult vorbind astfel. Şi-apoi am destul timp să aflu cum s-a întâmplat nenorocirea a cărei victimă a fost bietul Murph… Credeam că nu-mi va scăpa din mână Învăţătorul, niciun pas, niciun minut, în timpul – 411 –

– Misterele Parisului vol.1 –

acestei primejdioase încercări… Atunci m-ar fi ucis de o mie de ori, înainte de a se fi atins de Murph. Dar vai! Soarta a vrut altfel… Continuă, dragul meu. — Dorind, dar, să folosesc timpul în slujba dumneavoastră, domnule Rudolf, ce mi-am zis? Trebuie să mă cuibăresc undeva de unde să pot vedea zidurile, poarta grădinii – nu e decât o singură intrare – dacă găsesc un adăpost bun… plouă, stau toată ziua, toată noaptea, chiar şi a doua zi dimineaţa aş fi fost gata… Mi-am spus toate astea pe la două, la Batignolles, unde mă dusesem să îmbuc ceva, după ce m-am despărţit de dumneavoastră, domnule Rudolf… Mă înapoiez la Champs-Elysées… caut să mă cuibăresc… Şi ce văd? O cârciumioară la nici zece paşi de poarta – 412 –

– Eugen Sue –

dumneavoastră… Ploua cu găleata, nu trecea nimeni, noaptea se lăsa… — Dar, îl întrerupse Rudolf, de ce nu te-ai dus la mine? — Mi-aţi spus să viu a doua zi dimineaţa, domnule Rudolf… N-am îndrăznit să viu înainte. Aţi fi zis că o fac pe zelosul, că vă perii, cum se spunea în armată. La urma urmei, ştiu că nu sunt decât un condamnat liberat, şi când cineva se poartă cu mine cum vă purtaţi dumneavoastră, domnule Rudolf… nu te duci la el decât când îţi spune: „Vino“! În schimb, dacă aş vedea un păianjen pe gulerul hainei dumneavoastră, l-aş lua şi l-aş strivi fără să cer voie… Aţi înţeles?… Aşadar, iată-mă la fereastra cârciumioarei, spărgând nuci şi bând din – 413 –

– Misterele Parisului vol.1 –

poşirca aia, când o văd, prin ceaţă, pe Cucuvaia venind cu puştiul lui BraţRoşu, şchiopul ăla mic… — Braţ-Roşu! Aşadar el e patronul cârciumioarei din Champs-Elysées? exclamă Rudolf. — Da, domnule Rudolf, nu ştiaţi? — Nu, credeam că locuieşte în cartier. — Stă şi acolo… stă peste tot acest Braţ-Roşu… E o puşlama şireată şi pricepută, cu peruca lui galbenă şi cu nasul lui ascuţit! Până la urmă, când am văzut-o venind pe Cucuvaie însoţită de şchiop, mi-am zis: „Hai, se îngroaşă gluma!“ Într-adevăr, şchiopul se ghemui într-un şanţ al aleii drept în faţa porţii, ca şi cum s-ar fi adăpostit de ploaie, făcând-o pe cârtiţa… Cucuvaia îşi scoate – 414 –

– Eugen Sue –

scufia, o pune în buzunar şi sună la poartă. Bietul domnul Murph, amicul dumneavoastră, deschide Chioarei şi iato desfăcându-şi braţele şi alergând prin grădină. Îmi dădeam cu pumnii-n cap fiindcă nu înţelegeam ce avea Cucuvaia de gând… În sfârşit iese, îşi pune scufia, şopteşte două vorbe şchiopului care reintră în ascunzişul lui şi ea o şterge… Îmi zic: o clipă!… să nu ne pierdem capul. Ologul a venit cu Cucuvaia, Învăţătorul şi domnul Rudolf sunt deci la Braţ-Roşu, Cucuvaia venise înainte să adulmece locul şi rosturile casei, deci vor să dea lovitura încă în astă seară. Dacă vor să dea lovitura în astă seară, domnul Rudolf, care crede că e vorba de mâine este băgat în cofă. Dacă domnul Rudolf e băgat în cofă, trebuie să mă duc – 415 –

– Misterele Parisului vol.1 –

la Braţ-Roşu să văd ce coace el; da, dar dacă în vremea asta soseşte Învăţătorul… Ei, atunci cu atât mai rău, o să intru în casă să-i spun: domnule Murph, fereşte-te. Da, dar râia aia mică de olog e lângă poartă, o să mă audă sunând, o să mă vadă, o să dea alarma Cucuvelei; dacă revine… se strică toată treaba… cu atât mai mult cu cât poate că domnul Rudolf are alt plan pentru astă seară… Drace! Dă-i cu da şi dă-i cu nu, uite aşa mi se răsucea creierul… Mă tâmpisem de-a binelea, vedeam stele verzi… nu mai ştiam ce să fac; îmi zic: ies de aici, aerul proaspăt poate să mă liniştească. Ies… mă linişteşte: îmi scot bluza şi cravata, mă duc la şanţul ologului, îl iau pe puşti de ceafă, zadarnic se zbate, mă zgârie, ţipă… îl – 416 –

– Eugen Sue –

înfăşor în bluza mea ca într-un sac, fac la un cap un nod cu mânecile, la celălalt cu cravata, putea răsufla; iau bocceaua sub braţ, văd pe aproape o grădină de zarzavat înconjurată de un zid mic, îl arunc pe şchiop în mijlocul unei răsadniţe de morcovi; puştanul guiţă înfundat ca un purcel de lapte, dar glasul nu se auzea nici la doi paşi… O şterg, era şi timpul! Mă urc pe unul din arborii mari din alee drept în faţa porţii dumneavoastră, deasupra gropii unde zăcuse ologul. După zece minute aud paşi… ploua mereu. Era atât de întuneric… atât de întuneric… că până şi dracul şi-ar fi călcat pe coadă… Trag cu urechea, era Cucuvaia. „Şchiopule! Şchiopule!“ chema ea încet. „Da, caută-l pe şchiop! Plouă şi puştiul s-o fi plictisit – 417 –

– Misterele Parisului vol.1 –

tot aşteptând“, observă Învăţătorul, înjurând. „Dacă pun mâna pe el, îl jupoi!!!“ „Hoţule, ia seama, zise Cucuvaia, poate că a plecat ca să ne dea de veste cine ştie ce… Dacă ni se întinde vreo capcană!… Ăla nu voia să dea lovitura decât la zece“. „Asta aşa e, răspundea Învăţătorul, acum nu e decât ora şapte. Tu zici că ai văzut banii… cine nu riscă, nu câştigă; dă-mi cleştele şi dalta“. — Şi sculele alea? întrebă Rudolf. — Le luase de la Braţ-Roşu; o, are o casă cu de toate. Cu un fleac şi uşa se deschide. „Stai aici, îi spuse Învăţătorul Cucuvelei, stai aşa, ia seama şi fluieră ca sturzul dacă auzi ceva“. „Trece-ţi pumnalul printr-o cheotoare a vestei, săl ai la îndemână“, îl sfătuieşte Chioara. – 418 –

– Eugen Sue –

Şi Învăţătorul intră în grădină. Mi-am spus numaidecât: domnul Rudolf nu e acolo; e mort sau trăieşte, – acum, nu pot face nimic, dar prietenii prietenilor noştri sunt… O! nu, iertaţi-mă, Monseniore! — Lasă, lasă! Ei bine? — Mi-am spus: Învăţătorul îi poate ucide pe domnul Murph, amicul domnului Rudolf, care nu bănuieşte nimic. Acolo o să înceapă balamucul. Sar de pe arborele meu, cad peste Cucuvaie, o buimăcesc cu doi pumni zdraveni… dânsa se-ntinde fără să sufle… Intru în grădină... Drace, domnule Rudolf… era prea târziu. — Bietul Murph! — Auzind zgomot la uşă, desigur că a ieşit din vestibul şi se rostogolea cu – 419 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Învăţătorul pe micul peron; deşi rănit, rezista fără să ceară ajutor. Bravul de el! E cum sunt câinii buni, care mârâie, dar nu muşcă, mi-am zis eu… şi mă arunc ca la rişcă peste amândoi şi-l apuc pe Învăţător de un crac, – mi-era deocamdată singura parte a trupului său la îndemână. „Trăiască Constituţia! Sunt eu, Cuţitarul! Să-l împărţim pe din două, domnule Murph.“ „Ah! Tâlharule, da’ de unde ai mai ieşit şi tu?“ îmi strigă Învăţătorul, ameţit de atacul neaşteptat. „Curiosule!“ îi răspund, încleştându-i o pulpă între genunchii mei şi prinzându-i o mână, aceea în care ţinea pumnalul; era mâna lui cea zdravănă. „Şi domnul Rudolf îmi strigă domnul Murph, undei?“. — Ce om devotat şi cinstit! – 420 –

– Eugen Sue –

murmură Rudolf, îndurerat. — Nu ştiu nimic de el, i-am răspuns. Poate că l-a omorât tâlharul ăsta! Şi dau mai tare în Învăţător, care încerca să mă înjunghie cu pumnalul, numai că eram culcat cu pieptul pe braţul lui, n-avea decât încheietura mâinii liberă. „Eşti oare singur, domnule Murph?“ îl întrebai, în timp ce ne luptam cu Învăţătorul. „E lume pe aproape, dar dacă strig nu voi fi auzit.“ „E departe?“ Cam la vreo zece minute de aici.“ „Să strigăm după ajutor, dacă sunt trecători, vor veni să ne ajute.“ „Nu căci deocamdată îl stăpânim noi, trebuie să-l ţinem aici… Dar mă simt slăbit… sunt rănit“, îmi spuse domnul Murph. „Drace, atunci aleargă după ajutor dacă ai când. Voi – 421 –

– Misterele Parisului vol.1 –

încerca să-l ţin pe loc, ia-i cuţitul, ajutămă numai să mă aşez peste el; măcar că e de două ori mai tare ca mine, mă însărcinez să am eu grijă de el, o data ce l-am încopcit.“ Învăţătorul nu zicea nimic, îl auzeam numai suflând ca un bou, dar, drace, câte sforţări! Domnul Murph nu reuşise să-i smulgă pumnalul, mâna individului era ca o menghină. În sfârşit, lăsându-mă mereu, cu tot trupul peste braţul lui drept, îmi trec ambele mâini în dosul cefei lui şi le împreună… ca şi cum aş fi vrut să-l îmbrăţişez. Era mândria mea să-l mardesc aşa! Atunci îi zic lui Murph: „Grăbeşte-te… te aştept. Dacă ai un om de prisos, pune-l s-o înşface, s-o culeagă din spatele grădinii pe Cucuvaia pe care am năucit-o.“ Rămân singur cu Învăţătorul. Ştia ce-l – 422 –

– Eugen Sue –

aşteaptă. — Nu ştia… nici tu, dragul meu, spuse Rudolf întunecat, cu trăsăturile contractate de acea expresie dură, aproape fioroasă, despre care am mai vorbit. Cuţitarul, mirat, îi răspunse lui Rudolf: — Credeam că Învăţătorul bănuia ce-l aşteaptă, pentru că, drace, nu ca să mă laud, dar a fost o clipă când mi-am dat seama că nu-i de glumit. Eram pe jumătate la pământ, jumătate pe ultima treaptă a peronului… aveam braţele în jurul gâtului lui… obraz lângă obraz, îl auzeam scrâşnind din dinţi. Era întuneric… şi ploua mereu, şi lampa rămasă în vestibul ne lumina puţin. Trecusem unul din picioarele lui între ale mele. Cu toate astea, avea şale atât de – 423 –

– Misterele Parisului vol.1 –

puternice, încât ne-am ridicat amândoi la o înălţime ca de un picior de la pământ. Voia să mă muşte, dar nu izbutea. Niciodată nu m-am simţit atât de puternic. Inima îmi bătea al dracului, dar se afla la locul ei. Îmi spuneam: „Sunt ca unul care ar stăpâni un câine turbat, ca nu cumva să se dea la om“. „Dă-mi drumul să scap şi nu-ţi voi face nimic“, îmi spuse Învăţătorul. „Ah! laşule, i-am răspuns, curajul tău nu stă decât în forţă? N-ai fi îndrăznit să-l ucizi pe negustorul de vite din Poissy, ca să-l jefuiești, dacă ar fi fost tot atât de puternic ca mine! Nu-i aşa?“ Nu, dar te voi ucide tot ca pe el.“ Şi spunând asta, făcu un salt atât de violent, încordânduşi în acelaşi timp picioarele, că mă aruncă într-o parte, noroc că aveam încă – 424 –

– Eugen Sue –

mâinile încleştate pe după capul lui şi braţul său drept sub mine. De îndată ce avu ambele picioare libere, se pricepu să se slujească bine de ele. Asta i-a dat avânt. M-a răsturnat pe jumătate. Dacă nu i-aş fi ţinut braţul în care avea pumnalul, s-ar fi zis cu mine. În clipa aceea, încheietura mâinii stângi mi-a slăbit, am fost nevoit să-mi descleştez degetele. Situaţia începea să fie proastă. Îmi spuneam: „Sunt dedesubt, el e deasupra mea, mă va ucide. Mi-e tot una, îmi convine mai bine locul meu decât al lui. Domnul Rudolf mi-a spus că am inimă şi onoare. Simt că e adevărat.“ Asta îmi venea în minte când o văd pe Cucuvaie în picioare, pe peron, cu ochiul ei rotund şi cu şalul ei roşu. Drace! Am crezut că-i un vis rău. „Isteaţo!“, îi strigă – 425 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Învăţătorul, am lăsat să-mi scape cuţitul, ridicându-l… e acolo… sub el… şi înfige-i-l în spate, între umeri.“ „O clipă, bărbate, să-mi dau seama cum stă toată treaba… “ Şi iat-o pe Cucuvaie învârtindu-se în jurul nostru şi croncănind ca o pasăre aducătoare de ghinion ce era. În fine, zăreşte pumnalul… vrea să se arunce pe el. Eu, lungit pe burtă, îi dau o lovitură de picior în stomac, o răstorn, dar ea se ridică şi se îndârjeşte. Nu mai puteam, mă mai ţineam încleştat de Învăţător, dar el îmi dădea de jos în sus, în falcă, lovituri atât de puternice încât eram pe cale să cedez… începeam să ameţesc… când văd trei sau patru oameni zdraveni, înarmaţi, care coborau pe peron… şi domnul Murph, foarte palid, – 426 –

– Eugen Sue –

de-abia ţinându-se pe picioare susţinut de domnul doctor. Învăţătorul şi Cucuvaia sunt înhăţaţi şi legaţi. Dar asta nu era destul. Trebuia să ştiu unde e domnul Rudolf. Sar pe Cucuvaie şi-mi amintesc cum îi scosese dintele bietei Guriste, îi apuc braţul, i-l răsucesc şi-o întreb: „Unde e domnul Rudolf?“ Ea se ţine bine. La a doua răsuceală, îmi strigă: „La Braţ-Roşu, în pivniţa cârciumii «Inima sângerândă» “. Bine! În trecere vreau să-l iau pe olog din răsadul lui de morcovi, era în drumul meu. Mă uit… nu mai era acolo decât bluza mea. O rosese cu dinţii. Sosesc la „Inima sângerândă“ şi-l iau de gât pe Braţ-Roşu. „Unde e tânărul care a venit astă seară aici cu Învăţătorul?“ „Nu mă strânge aşa tare, zice, că-ţi spun, au vrut să facă o – 427 –

– Misterele Parisului vol.1 –

glumă cu el, l-au închis în pivniţă mea, îl scoteam noi de-acolo“. Coborâm… nimeni. „O fi ieşit când eram noi cu spatele, spune Braţ-Roşu, vezi că nu e nimeni.“ Plec foarte trist, când, la lumina felinarului, văd o altă uşă. Alerg, o trag spre mine, şi primesc cum s-ar zice o găleată zdravănă cu apă în obraz. Văd sărmanele dumneavoastră braţe în aer. Vă pescuiesc şi vă duc în spate până aici, negăsindu-se nimeni prin apropiere care să cheme o trăsură. Asta-i, domnule Rudolf, şi o pot spune, fără să mă laud, că sunt foarte mulţumit… — Dragul meu, îţi datoresc viaţa; e o datorie pe care o voi plăti, fii sigur, şi în orice caz… ai atâta inimă, că vei împărtăşi simţământul care mă – 428 –

– Eugen Sue –

însufleţeşte în ceasul acesta… Sunt stăpânit pe de o parte de o cumplită îngrijorare pentru prietenul pe care l-ai salvat cu atâta curaj şi pe de altă parte de nevoia unei crunte răzbunări împotriva aceluia care era gata, gata să vă ucidă pe amândoi. — Înţeleg toate astea, domnule Rudolf… S-a aruncat asupra dumneavoastră ca un laş, v-a azvârlit într-o pivniţă şi v-a lăsat acolo leşinat ca să vă înece; Învăţătorul va avea ce merită… Mi-a mărturisit că el îl asasinase pe negustorul de vite… Nu sunt un mişel, dar, drace! de data asta m-aş duce cu inima împăcată să chem garda să-l înhaţe, tâlharul! — David, vrei să te duci să vezi ce face Murph? glăsui Rudolf, fără a-i – 429 –

– Misterele Parisului vol.1 –

răspunde Cuţitarului. Să te înapoiezi. Negrul plecă. — Ştii unde e Învăţătorul, băiete dragă? — Într-o sală de jos, cu Cucuvaia. Veţi trimite după gardă, domnule Rudolf? — Nu… — Nu cumva vreţi să-i daţi drumul? Ah! Să nu faceţi asemenea gesturi de mărinimie. Revin la ce-am spus: e un câine turbat. Să ţinem seamă de cei de pe stradă. — Fii liniştit… nu va mai muşca pe nimeni. — Deci o să-l închideţi undeva? — Nu, într-o jumătate de oră va pleca de aici. — Învăţătorul? – 430 –

– Eugen Sue –

— Da… — Fără jandarmi? — Fără... — Cum, va pleca de aici liber? — Liber… — Şi singur? — Da, singur… — Şi unde să se ducă? — Unde o să vrea, spuse Rudolf tăind vorba Cuţitarului. Cu un surâs care-l îngrozi… Negrul se înapoie. — Ei bine, David… Ce-i cu Murph? — Dormitează, monseniore, spuse întristat doctorul. Dar tot mai respiră greu. — Mai e în primejdie? — Situaţia… e destul de gravă, monseniore… Totuşi, trebuie să – 431 –

– Misterele Parisului vol.1 –

sperăm… — Oh! Murph! Răzbunare!… Răzbunare!… strigă Rudolf cu o furie rece şi reţinută. Apoi adăugă: — David… o vorbă… Şi şopti ceva la urechea negrului. Acesta tresări. — Pregeţi? îl întrebă Rudolf. Totuşi ţi-am împărtăşit deseori această idee… Momentul de a o aplica a sosit… — Nu preget, monseniore… aprob această idee… ea cuprinde o întreagă reformă penală, demnă de cercetarea marilor criminalişti, pentru că această pedeapsă este în acelaşi timp simplă… cumplită… şi dreaptă. În cazul de faţă, se poate aplica. Fără să mai numărăm crimele pentru care acest tâlhar a fost condamnat la ocnă pe viaţă… dar a mai – 432 –

– Eugen Sue –

comis acum trei crime… negustorul de vite… Murph… şi dumneavoastră, monseniore. Se va face dreptate. — Va avea în faţa lui orizontul fără hotar al căinţei… adăugă Rudolf. Bine, David… mă înţelegi… — Colaborăm la aceeaşi operă… monseniore. După o clipă de tăcere, Rudolf adăugă: după aceea crezi că cinci mii de franci îi vor ajunge, David? — Desigur, monseniore. — Băiete, se adresă Rudolf Cuţitarului uluit, vreau să-i spun două vorbe domnului. Între timp, du-te în camera alăturată… o să găseşti pe un birou un portvizit mare, roşu, scoate cinci hârtii a câte o mie de franci şi adumi-le… – 433 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Şi pentru cine sunt aceşti bani? strigă fără să vrea Cuţitarul. — Pentru Învăţător… Şi vei spune totodată să-l aducă aici… Capitolul 21 PEDEAPSA Scena se petrecea într-un salon tapetat în roşu, puternic luminat. Rudolf, îmbrăcat într-un halat de catifea neagră, care-i măreşte şi mai mult paloarea obrazului, şade în faţa unei mese mari acoperită de un covor. Pe această masă se văd două portofele: cel furat lui Tom de către Învăţător în mahala şi cel aparţinând tâlharului; lănţugul de dublé al Cucuvelei, de care era prins micul Duh-Sfânt de lapis– 434 –

– Eugen Sue –

lazuli, pumnalul încă plin de sânge cu care fusese lovit Murph, cleştele de fier care slujise la spargerea uşii şi, în sfârşit, cele cinci hârtii a o mie de franci pe care Cuţitarul le adusese din odaia învecinată. Doctorul negru şade, într-o parte a mesei, iar Cuţitarul în cealaltă. Învăţătorul, legat cobză, în neputinţă de a face vreo mişcare, este aşezat pe un mare fotoliu cu rotile, în mijlocul salonului. Oamenii care îl aduseseră se retrag. Rudolf, doctorul, Cuţitarul şi ucigaşul sunt singuri. Rudolf nu mai e furios; rămâne calm, mâhnit, dus pe gânduri; va îndeplini o sarcină solemnă şi cumplită. Doctorul e preocupat. – 435 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Cuţitarul resimte o teamă nedesluşită: nu-şi poate deslipi privirea din ochii lui Rudolf. Învăţătorul e livid… îi e frică. O arestare legală i-ar fi părut poate mai puţin de temut, îndrăzneala nu l-ar fi părăsit în faţa unui tribunal obişnuit; dar tot ce-l înconjoară îl surprinde, îl îngrozeşte; e în mâinile lui Rudolf pe care-l credea un meseriaş în stare să-l trădeze sau să şovăie în ceasul crimei. Din pricina acestor bănuieli şi în nădejdea că va profita singur de pe urma furtului, a vrut să-l suprime… Şi, în acest ceas, Rudolf îi părea neîndurător şi măreţ ca Justiţia însăşi. Afară domneşte cea mai adâncă tăcere. Nu se aude decât răpăitul ploii spre cade… cade de pe acoperiş pe – 436 –

– Eugen Sue –

caldarâm. Rudolf se adresă Învăţătorului: — Evadat de la închisoarea Rochefort unde ai fost condamnat pe viaţă pentru crimă de fals, furt şi de omucidere, eşti Anselmo Duresne! — Nu e adevărat, să mi se dovedească! strigă Învăţătorul cu glasul schimbat, aruncând în juru-i o privire sălbatică şi în acelaşi timp neliniştită. — Cum? se indignă Cuţitarul. Nu am fost împreună la Rochefort? Rudolf făcu un semn Cuţitarului să tacă. După care continuă: — Eşti Anselme Duresnel… o vei recunoaşte mai târziu… ai asasinat şi ai jefuit un negustor de vite pe drumul care duce la Poissy. – 437 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Nu e adevărat. — O vei recunoaşte mai târziu. Tâlharul se uită surprins la Rudolf. — Noaptea asta te-ai introdus aici ca să furi; ai înjunghiat pe stăpânul acestei case… — Dumneata mi-ai propus să comit acest furt, răspunse Învăţătorul, recâştigând un pic de încredere în sine; am fost atacat… m-am apărat. — Omul pe care l-ai lovit, nu te-a atacat… nu era înarmat… Ţi-am propus acest furt… e adevărat… îţi voi spune de îndată în ce scop. În ajun, după ce jefuiseşi în cartier un om şi o femeie, după ce le-ai furat portofelul pe care-l vezi, te-ai oferit, pentru o mie de franci, să mă ucizi. — Am auzit asta şi eu! strigă – 438 –

– Eugen Sue –

Cuţitarul: Învăţătorul îi aruncă o privire de ură înfiorătoare. Rudolf reluă: — Vezi, nu era nevoie să fii îndemnat de mine pentru a face rău!… — Nu eşti judecător de instrucţie şi nu-ţi voi mai răspunde… — Iată de ce ţi-am propus furtul acela. Te ştiam fugit din temniţă… Cunoşteai numele părinţilor unei nefericite copile căreia Cucuvaia, complicea dumitale, i-a provocat aproape toate nenorocirile… Voiam să te atrag aici, cu momeala unui furt, singura în stare să te ispitească. O dată în puterea mea, te puneam să alegi: fie să te dau pe mâinile justiţiei care te-ar fi pus să ispăşeşti uciderea negustorului de – 439 –

– Misterele Parisului vol.1 –

vite… — Nu e adevărat! N-am făcut eu asta! — … fie să fii scos din Franţa, prin grija mea, într-un loc de detenţie pe viaţă, dar cu condiţia să-mi dai informaţiile pe care voiam să le am. Fuseseşi condamnat pe viaţă; ţi-ai călcat osânda. Prinzându-te şi punându-te de aci înainte în neputinţă de a mai face vreun rău, slujeam societatea şi, prin mărturisirile pe care mi le-ai fi făcut, găseam poate mijlocul de a reda o familie unei biete fiinţe mai mult nenorocită decât vinovată. Acesta a fost la început planul meu: nu era legal; dar, prin evadarea dumitale şi datorită noilor crime pe care le-ai comis, eşti în afara legii... Ieri, o mărturisire providenţială – 440 –

– Eugen Sue –

mi-a dezvăluit adevăratul dumitale nume. — Nu e adevărat! Nu mă cheamă Duresnel! Rudolf luă de pe masă lănţucul Cucuvelei şi arătând Învăţătorului micul sfânt de lapis-lazuli: — Nelegiuire! strigă el eu glas ameninţător. Ai pângărit, dând unei fiinţe infame, acest talisman… de trei ori sfânt! Deoarece copilul dumitale avea acest dar de la mama şi de la bunica lui! Învăţătorul, înmărmurit de această descoperire, îşi înclină capul fără să răspundă. — Ieri am aflat că acum cincisprezece ani ţi-ai răpit copilul de la maică-sa şi că numai dumneata cunoşti taina existenţei lui; această nouă ticăloşie – 441 –

– Misterele Parisului vol.1 –

mi-a oferit un motiv în plus să pun mâna pe dumneata, fără să mai vorbim de problemele care mă privesc personal; dar nu acesta este mobilul principal al răzbunării mele… Noaptea asta ai făcut o nouă vărsare de sânge fără să fi provocat. Omul pe care l-ai asasinat te-a întâmpinat cu încredere, nebănuind pofta dumitale de sânge. Te-a întrebat doar ce doreşti. „Banii şi viaţa“… şi l-ai lovit cu pumnalul. — Aşa mi-a povestit domnul Murph. Când i-am dat primele îngrijiri, spuse doctorul. — Nu e adevărat, a minţit. — Murph nu minte niciodată, răspunse cu răceală Rudolf. Crimele dumitale cer o răzbunare exemplară. Teai introdus, înarmat, în grădina asta, ai – 442 –

– Eugen Sue –

înjunghiat un om ca să-l jefuieşti. Ai mai făcut o crimă… Vei muri aici… Din îndurare pentru soţia şi fiul dumitale, te vom cruţa de ruşinea eşafodului… Se va spune că ai fost omorât într-un atac de către nişte oameni înarmaţi… Pregăteşte-te… armele sunt încărcate. Înfăţişarea lui Rudolf era aceea a unui om neînduplecat. Învăţătorul văzuse în camera cealaltă doi oameni înarmaţi cu carabine… Numele lui era cunoscut; se gândea, că voiau să scape de el întradevăr, pentru a face să se uite ultimele lui crime şi a-i cruţa familia de această nouă ruşine. Ca toţi cei de teapa lui, acest om era pe cât de fioros, pe atât de laş. Socotind că i-a sunat ceasul din urmă, tremura – 443 –

– Misterele Parisului vol.1 –

spasmodic; buzele i se albiseră: cu vocea gâtuită. Strigă: — Îndurare! — Nu există îndurare pentru dumneata, îi răspunse Rudolf. Dacă nu ţi se zboară creierii aici, te aşteaptă eşafodul. — Prefer eşafodul… Voi mai trăi cel puţin două trei luni… Ce importanţă are pentru dumneavoastră. Ce vă stinghereşte, dacă până la urmă tot voi fi pedepsit! Îndurare!… Îndurare! — Dar soţia dumitale… fiul dumitale… ei îţi poartă numele… — Numele meu e atât de terfelit… chiar de-ar fi să nu mai trăiesc decât opt zile, îndurare!… — N-ai nici măcar acel dispreţ faţă de viaţă, pe care îl întâlneşti câteodată la – 444 –

– Eugen Sue –

marii criminali? observă Rudolf cu dezgust. — De altfel, legea nu îngăduie să-ţi faci singur dreptate, adăugă cu îndrăzneală Învăţătorul. — Legea! exclamă Rudolf, legea!… îndrăzneşti să invoci legea, dumneata, care de douăzeci de ani trăieşti în continuă răzvrătire împotriva legii? Tâlharul îşi plecă fruntea fără a răspunde, apoi spuse cu glas umil: — Cel puţin, din milă, îngăduiţi-mi să trăiesc! — Îmi vei spune unde e fiul dumitale? — Da, da… vă voi spune tot ce ştiu. — Îmi vei spune cine sunt părinţii acelei fete a cărei copilărie a fost chinuită de Cucuvaie? – 445 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— În portofelul meu sunt acte care vă vor pune pe urma lor. Pare că mama ei este o mare doamnă. — Unde e băiatul dumitale? — Mă veţi lăsa să trăiesc? — Mărturiseşte mai întâi tot… — Dar când veţi afla… rosti Învăţătorul. — L-ai omorât! — Nu, nu, l-am încredinţat unuia din complicii mei care, în clipa când am fost arestat, a izbutit să evadeze. L-a crescut, i-a dat cultura necesară ca să intre în comerţ, ca să ne servească nouă şi… Dar nu mai spun restul, decât dacămi făgăduiţi că nu mă omorâţi. — Mai pui şi condiţii, mizerabile? — Ei bine! nu, nu; dar fie-vă milă; lăsaţi să fiu arestat ca vinovat numai – 446 –

– Eugen Sue –

pentru crima de azi; să nu vorbiţi de cealaltă. Lăsaţi-mi şansa de a-mi salva capul. — Vrei aşadar să trăieşti? — Oh! da, da; cine ştie?… Nu poţi prevedea ce se poate întâmpla, spuse fără voia lui tâlharul. Se şi gândea la eventualitatea unei noi evadări. — Vrei să trăieşti cu orice preţ… să trăieşti. — Da, să trăiesc… chiar în lanţuri! Măcar o lună, opt zile… Oh! să nu mor acum, în clipa asta… — Mărturiseşte-ţi toate crimele şi vei trăi. — Voi trăi, oh! adevărat, oare? Voi trăi? — Din milă pentru soţia ta şi pentru – 447 –

– Misterele Parisului vol.1 –

fiul tău, îţi dau un sfat înţelept: să mori mai bine acum, să mori… — Oh! nu vă luaţi cuvântul înapoi, lăsaţi-mă să trăiesc; viaţa cea mai îngrozitoare, cea mai cumplită, nu înseamnă nimic, pe lângă moarte. — Vrei tu asta? — Oh, da, da… — Ţii cu tot dinadinsul? — Oh! Nu mă voi plânge niciodată! — Ce-ai făcut cu copilul tău? — Prietenul despre care v-am vorbit, îl pusese să înveţe contabilitatea ca să-l plaseze într-o bancă; asta ca să ne informeze în unele privinţe. Aşa era înţelegerea dintre noi. Deşi mă aflam la Rochefort, în aşteptarea evadării, eu conduceam planul acestei lovituri şi corespondam între noi prin alfabet – 448 –

– Eugen Sue –

cifrat. — Acest om mă îngrozeşte! exclamă Rudolf cutremurându-se; există crime pe care nici nu le bănuiam. Mărturiseşte… mărturiseşte… pentru ce voiai ca fiul tău să intre în slujbă la un bancher? — Pentru că… pricepeţi… el fiind înţeles cu noi… fără să pară… să inspire încrederea bancherului… să ne ajute şi… — Oh! Doamne, Dumnezeule, fiul lui, fiul lui! strigă Rudolf cu o groază crescândă, ascunzându-şi faţa în palme. — Dar nu era vorba decât de falsuri! replică tâlharul; numai că fiul meu aflând despre ce e vorba, s-a indignat la culme… După o ceartă aprinsă cu omul care îl crescuse pentru planurile noastre, băiatul a dispărut… iată, se împlinesc optsprezece luni… De atunci nu se mai – 449 –

– Misterele Parisului vol.1 –

ştie ce e cu el… Veţi găsi în portofelul meu lista demersurilor pe care persoana în chestie le-a întreprins ca să-l regăsească, de teamă să nu dea pe faţă tovărăşia cu noi, dar i s-au pierdut urmele la Paris. A locuit ultima oară în strada Templului numărul 17, sub numele de François Germain; adresa e şi ea în portofelul meu. După cum vedeţi, am spus tot… tot… Ţineţi-vă făgăduiala, puneţi să mă aresteze numai pentru hoţia de aseară. — Şi negustorul de vite de la Poissy? — Nu se poate descoperi făptaşul, nu există dovezi. Vi-o mărturisesc dumneavoastră ca să vă dovedesc buna mea credinţă, dar în faţa judecătorului voi nega… — Deci, mărturiseşti? – 450 –

– Eugen Sue –

— Eram în mizerie, nu aveam din ce să trăiesc… Cucuvaia m-a îndemnat… Acum mă căiesc… după cum vedeţi, deoarece mărturisesc… Ah! dacă aţi fi atât de mărinimos şi să nu mă daţi pe mâna justiţiei, v-aş da cuvântul de onoare că n-aş mai reîncepe. — Vei trăi şi… nu te voi da pe mâna justiţiei. — Mă iertaţi? strigă Învăţătorul, nevrând să-şi creadă auzului, mă iertaţi? — Te judec… şi te pedepsesc! rosti Rudolf cu voce tunătoare. Nu te voi preda justiţiei pentru că vei fi trimis la ocnă sau la eşafod, şi asta nu trebuie să se întâmple… nu trebuie… La ocnă! Ca să te bucuri de stimă printre bandiţi pentru puterea şi ticăloşia ta, ca să-ţi îndestulezi şi mai mult instinctul de – 451 –

– Misterele Parisului vol.1 –

dominaţie brutală, ca să fii urât şi temut de toţi, căci crima îşi are orgoliul ei, şi tu te bucuri de el în monstruozitatea ta!… La ocnă! nu, nu: trupul tău de fier înfruntă munca de ocnaş şi bâta gardienilor. Şi-apoi lanţurile se rup, zidurile se străpung, meterezele se escaladează; şi într-o zi vei evada iar ca să te arunci din nou asupra societăţii, aidoma unei fiare sălbatice şi turbate, lăsând în urma ta jaful şi crima… căci nimic nu rezistă puterii tale de Hercule şi cuţitului tău; şi asta nu trebuie să se mai întâmple… nu, nu trebuie! fiindcă la ocnă îţi vei rupe iar lanţurile… Ce-i de făcut ca să punem societatea la adăpost de turbarea ta? Să te dăm călăului? — Vreţi aşadar moartea mea? strigă banditul, vreţi moartea mea? – 452 –

– Eugen Sue –

— Moartea? Să n-o nădăjduieşti… Eşti atât de laş, ţi-e atâta teamă de ea, încât niciodată nu vei crede că e aproape! În îndărătnicia ta de a trăi, în speranţa ta nesăbuită! Oricum, ea îţi va atenua oroarea supliciului, nu te vei convinge de moarte decât sub gheara călăului! Şi atunci, îndobitocit de groază, nu vei fi decât o masă inertă, nesimţitoare, oferită ca jertfă victimelor tale… Asta nu se poate… ai crede că vei fi salvat în ultimul minut. Tu, monstrule, să speri? Cum! Speranţa să vie să-şi fluture mirajele dulci şi alinătoare pe zidurile celulei tale… până când moartea ţi-ar fi întunecat lumina ochilor… Haida de! bătrânul Satan prea ar face haz!… Dacă nu te căieşti… eu nu mai vreau ca tu să speri în această viaţă, eu… – 453 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Dar ce-am făcut oare acestui om?… Cine e? Ce vrea de la mine? Unde mă aflu? strigă Învăţătorul, aproape delirând. Rudolf urmă: — Dacă, dimpotrivă, ai înfrunta cu îndrăzneală moartea, nici în acest caz nar trebui să fii dat supliciului… Pentru tine eşafodul ar fi o capră de lemn, însângerată, unde, ca atâţia alţii, te-ai făli cu ferocitatea ta, unde, nepăsător faţă de o viaţă mizerabilă, ţi-ai afurisi sufletul într-un blestem final!… Nici aşa nu trebuie să fie… Nu e bine ca poporul să vadă pe osândit glumind cu tăişul ghilotinei, bătându-şi joc de călău şi stingând cu un rânjet divina scânteie pe care Creatorul a iscat-o în noi… Salvarea unui suflet e o acţiune sfântă. Orice – 454 –

– Eugen Sue –

crimă se ispăşeşte sau se răscumpără, a spus Mântuitorul, dar numai pentru cel ce doreşte cinstit ispăşire şi căinţă. De la tribunal la eşafod, drumul, e prea scurt. Nu trebuie să mori astfel… Învăţătorul era distrus… Pentru prima oară în viaţa lui încerca un simţământ de care se temea mai mult decât de moarte… Această teamă nedesluşită era oribilă… Doctorul negru şi Cuţitarul se uitau la Rudolf cu spaimă, ascultau zguduiţi acest accent al vocii sale, sonor, tăios, neînduplecat ca tăişul unei securi; simţeau cum li se strânge inima de teamă. Rudolf continuă: — Anselme Duresnel, nu vei merge la ocnă, deci nu vei muri… – 455 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Atunci ce vreţi de la mine? Oare iadul vă trimite? — Ascultă… rosti Rudolf, ridicânduse cu solemnitate şi dând gestului său o autoritate ameninţătoare: ai abuzat în mod criminal de puterea ta, o voi paraliza… Cei mai tari tremurau în faţa ta; vei tremura tu în faţa celor mai slabi… Asasin, ai scufundat făpturile lui Dumnezeu în noaptea veşnică; beznele veşniciei vor începe să te cuprindă încă în această viaţă, chiar azi, chiar acum… Pedeapsa ta va fi pe măsura crimelor tale… Dar, adăugă Rudolf cu un fel de milă dureroasă, această groaznică pedeapsă îţi va lăsa cel puţin orizontul fără hotare al ispăşirii. Aş fi tot atât de criminal pe cât eşti şi tu dacă, pedepsindu-te, n-aş săvârşi decât o – 456 –

– Eugen Sue –

răzbunare, oricât de dreaptă ar fi ea… Departe de a fi stearpă ca moartea, pedeapsa ta trebuie să fie rodnică; departe de a te stigmatiza, ea te poate mântui… Dacă, pentru a te împiedica să mai faci rău, te lipsesc pentru totdeauna de splendoarea creaţiunii, dacă te afund într-o noapte de nepătruns, singur, cu amintirea fărădelegilor tale, este ca să le poţi măsura mereu enormitatea… Da, izolat pentru totdeauna de lumea din afară, vei fi nevoit să priveşti mereu în tine însuţi… şi atunci nădăjduiesc că fruntea ta înnegrită de infamie, va roşi de ruşine… sufletul tău împietrit de sălbăticie, ros de crimă, se va muia prin milă; fiecare din vorbele tale e un blestem, fiecare din vorbele tale va fi o rugă, eşti îndrăzneţ şi crud pentru că eşti – 457 –

– Misterele Parisului vol.1 –

puternic… Vei fi blând şi umil pentru că vei fi slab… Remuşcarea nu-şi află loc în inima ta… Va veni o zi când îţi vei plânge victimele. Ai terfelit inteligenţa pe care Dumnezeu ţi-a dăruit-o, ai redus-o la instincte de jaf şi de omor, din om te-ai transformai într-o fiară sălbatică. Într-o zi inteligenţa ta va renaşte prin remuşcare, se va înălţa prin ispăşire… N-ai respectat măcar ceea ce respectă animalele sălbatice – femelele şi puii lor… După o viaţă lungă închinată izbăvirii crimelor tale, cea din urmă rugăciune a ta va fi pentru a-l implora pe Dumnezeu, să-ţi acorde fericirea nevisată de a muri lângă soţia şi lângă fiul tău. Rostind aceste cuvinte, vocea lui Rudolf trăda o tristă emoţie. – 458 –

– Eugen Sue –

Învăţătorului aproape că nu-i mai era frică… Crezuse că Rudolf vroise doar să-l sperie înainte de a-i face această morală. Aproape liniştit, datorită blândeţii glasului judecătorului său, banditul, cu atât mai obraznic cu cât era mai puţin speriat, răspunse cu un râs grosolan: — Ah! dezlegăm oare ghicitori acum sau ascultăm o predică religioasă, hai? Negrul se uită la Rudolf cu nelinişte; se aştepta la o izbucnire de furie din partea lui. Dar nu… tânărul îşi scutură capul cu o expresie de nespusă tristeţe şi se adresă doctorului: — Fă ce se cuvine, David!… Dumnezeu să mă pedepsească numai pe mine dacă greşesc cumva! – 459 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Şi Rudolf îşi ascunse faţa în palme… La rostirea acestor cuvinte: „Fă ce se cuvine, David“, negrul sună din clopoţel. Doi oameni îmbrăcaţi în negru intrară în încăpere. Cu un semn, doctorul le arătă uşa unui cabinet lateral. Cei doi oameni împinseră fotoliul de care era legat Învăţătorul în aşa fel încât tâlharul să nu poate face nicio mişcare. Capul îi era fixat de speteaza fotoliului printr-o legătură care-i prindea gâtul şi umerii. — Fixaţi-i fruntea de fotoliu cu o basma şi cu alta puneţi-i un căluş în gură, le spuse David, fără a intra în cabinet. — Vreţi să-mi tăiaţi gâtul acum?… înduraţi-vă! se rugă Învăţătorul, – 460 –

– Eugen Sue –

înduraţi-vă… şi… Apoi nu se mai auzi nimic decât un murmur nedesluşit. Cei doi oameni reveniră… Doctorul le făcu un semn şi ei părăsiră odaia. — Monseniore?… se adresă pentru ultima oară negrul către Rudolf, cu un aer întrebător. — Fă ce se cuvine, răspunse Rudolf fără a se clinti din loc. David intră încet în cabinet. — Domnule Rudolf, mi-e frică, spuse Cuţitarul, palid şi cu o voce tremurătoare. Domnule Rudolf, vorbiţi o dată., mi-e frică… oare visez? Ce-i face negrul Învăţătorului? Domnule Rudolf, nu se aude nimic… Asta mă înfricoşează şi mai mult. David ieşi din cabinet; avea paloarea – 461 –

– Misterele Parisului vol.1 –

negrilor. Buzele îi erau albe. Sună. Cei doi oameni reapărură. — Aduceţi fotoliu! Fu adus Învăţătorul. — Scoateţi-i căluşul. Căluşul fu scos. — Vreţi dar, să mă puneţi la tortură?… strigă Învăţătorul mai mult de furie decât de durere. Ce plăcere aţi avut să-mi înţepaţi ochii în felul ăsta?… M-a durut… Aţi vrut să mă chinuiţi pe întuneric, de-aţi stins luminile şi de aici ca şi de alături? — Eşti orb… spuse într-un târziu David, cu o voce gâtuită de emoţie. — Nu e adevărat! Nu e cu putinţă! Aţi făcut intenţionat întuneric!.. Strigă tâlharul, străduindu-se în chip sălbatic – 462 –

– Eugen Sue –

să se ridice de pe fotoliul său. — Scoateţi-i legăturile, să se ridice, să umble, spuse Rudolf. Cei doi oameni desfăcură legăturile. Învăţătorul se ridică dintr-o dată, făcu un pas întinzându-şi mâinile, apoi recăzu în fotoliu, ridicând braţele la cer. — David, dă-i portofelul acesta. Negrul puse în mâinile tremurătoare ale învăţătorului un mic portofel. — În acest portofel sunt destui bani ca să-ţi asiguri un adăpost şi pâine, până la sfârşitul zilelor tale, într-o singurătate deplină. Acum eşti liber, pleacă şi pocăieşte-te. Dumnezeu e îndurător. — Orb! repetă Învăţătorul, ţinând în neştire portofelul în mână. — Deschideţi-i uşile să plece! decise Rudolf. – 463 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Uşile fură deschise cu zgomot. — Orb! orb! orb! repetă tâlharul, zdrobit. Doamne! Aşadar e adevărat! — Eşti liber, ai bani, pleacă! — Dar nu pot pleca singur! Cum vreţi să fac? Nu mai văd! strigă el, deznădăjduit. Dar e o crimă groaznică să te foloseşti astfel de forţa ta pentru… — E o crimă groaznică să te foloseşti de forţa ta pentru… repetă Rudolf, tăindu-i cu o voce solemnă vorba. Dar tu ce-ai făcut cu puterea ta? — Oh, moartea… Da, aş fi preferat moartea! strigă Învăţătorul. Să fiu la cheremul oricui, să-ţi fie teamă de orice! Şi un copil m-ar putea bate acum! Ce să fac? Doamne, Doamne, ce să mă fac? — Ai bani… — Îmi vor fi furaţi! spuse banditul. – 464 –

– Eugen Sue –

— Îţi vor fi furaţi? auzi ce vorbe rostite cu frică, de tine care ai furat! Pleacă! — Pentru numele lui Dumnezeu, spuse Învăţătorul pe un ton umil, să mă conducă cineva! Cum să mă descurc pe străzi?… Ah! Omorâţi-mă, omorâţi-mă! Vă rog, fie-vă milă… omorâţi-mă! — Nu, într-o zi te vei pocăi. — Niciodată, niciodată nu mă voi pocăi! strigă Învăţătorul înfuriat. Ah! o să mă răzbun! Da… o să mă răzbun!… Şi, scrâşnind din dinţi, se avântă cu furie din fotoliu, cu pumnii închişi şi ameninţători. Dar la primul pas pe care îl făcu, se împiedică. — Nu, nu, nu voi putea! Şi totuşi să fii atât de puternic! Ah! cât sunt de – 465 –

– Misterele Parisului vol.1 –

plâns… Nimănui nu-i e milă de mine, nimănui! Şi începu să plângă. Nu este cu putinţă să descriem spaima, înmărmurirea Cuţitarului, în timpul acestei teribile scene; faţa lui aspră şi sălbatică exprima compătimirea. Se apropie de Rudolf şi îi spuse cu glas scăzut: — Domnule Rudolf, poate că n-are decât ceea ce merită… e un bandit faimos! Şi pe mine a vrut să mă omoare adineauri; dar acum e orb, plânge. Să mă ia dracu dacă nu mi-e milă de el… nu ştie cum să se descurce. Poate fi strivit de trăsuri pe stradă. Vreţi să-l duc undeva, unde ar putea fi cel puţin la adăpost? — Bine… spuse Rudolf, mişcat de – 466 –

– Eugen Sue –

această generozitate şi strângând mâna Cuţitarului, bine, du-te… Cuţitarul se apropie de Învăţător şi îi puse mâna pe umăr. Tâlharul tresări. — Cine mă atinge? întrebă el cu voce înăbuşită. — Eu… — Care eşti tu? — Cuţitarul. — Vii şi tu să te răzbuni, nu-i aşa? — Nu ştii cum să ieşi de-aici!… Iami braţul, te voi însoţi. — Tu! Tu! — Da, acum mi-e milă de tine, vino! — Vrei aşadar să-mi întinzi o cursă? — Ştii prea bine că nu sunt laş, nu voi profita de pe urma nenorocirii tale. Să mergem, s-a făcut ziuă. — S-a făcut ziuă!!! Vai, nu voi mai – 467 –

– Misterele Parisului vol.1 –

vedea niciodată când se face ziuă! strigă Învăţătorul. Rudolf nu mai putu suporta această scenă; ieşi repede din cameră, urmat de David, făcând semn celor doi servitori să se depărteze. Cuţitarul şi Învăţătorul rămaseră singuri. — E oare adevărat că în portofelul ce mi s-a dai sunt bani? întrebă banditul după o lungă tăcere. — Da. Eu însumi am pus într-însul cinci mii de franci. Cu banii ăştia te poţi duce într-o pensiune, undeva, într-o localitate mică, la ţară, pentru tot restul vieţii… sau mai bine vrei să te duc la Pezevenghe? — Nu, că mă va jefui. — La Braţ-Roşu? – 468 –

– Eugen Sue –

— M-ar otrăvi, ca să mă fure! — Atunci unde vrei să te duc? — Nu ştiu. Tu nu eşti hoţ, tu, Cuţitare. Ţine, ascunde bine portofelul în surtucul meu, să nu-l vadă Cucuvaia, că m-ar fura. — Cucuvaia? A fost dusă la spitalul Beujon. Zbătându-mă între voi doi, i-am cam schilodit un picior. — Atunci, ce să mă fac? Doamne! Ce să mă fac, mereu cu perdeaua asta neagră în faţa ochilor! Şi dacă pe perdeaua asta neagră aş vedea feţele palide şi moarte ale celor… Tresări, şi, cu glas înăbuşit, îl întrebă pe Cuţitar: — Omul ăla de astă-noapte, a murit oare? — Nu. – 469 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Cu atât mai bine! Şi banditul rămase câtăva vreme tăcut: apoi. Deodată strigă, plin de furie: — Şi totuşi din pricina ta, Cuţitare, am ajuns în halul ăsta! Banditule… dacă n-ai fi fost tu. L-aş fi curăţat pe omul ăla şi i-aş fi luat banii. Dacă sunt orb, tu eşti vinovat! da, tu eşti vinovat! — Nu te mai gândi la asta, îţi faci mai mult rău. Halde, vii sau nu?… Sunt ostenit şi vreau să dorm. Am vegheat şi aşa destul. Mâine mă înapoiez la plutele mele. Te conduc unde vrei şi apoi mă duc să mă culc. — Dar eu nu ştiu unde să mă duc. În camera mea mobilată, nu îndrăznesc; ar trebui să spui… — Ei bine, ascultă-mă, vrei să vii pentru o zi sau două în coteţul meu? O – 470 –

– Eugen Sue –

să-ţi găsesc, poate, nişte oameni de treabă care, neştiind cine eşti, să te ia în grija lor ca pe-un infirm. Iată… am un om din portul Saint-Nicolas! îl cunosc; mama lui stă la Saint-Mondé, e o femeie cumsecade şi nu prea fericită. Poate că ea s-ar însărcina să vadă de tine… Vii sau nu? — Am încredere în tine, Cuţitarule. Nu mi-e teamă să merg la tine cu banii mei. Tu n-ai furat niciodată, tu… tu nu eşti rău, eşti mărinimos. — Haide, bine, destul cu atâtea osanale! — Ce vrei, îţi sunt recunoscător pentru ceea ce vrei să faci pentru mine, Cuţitare. Tu nu porţi ură şi nu eşti răzbunător, tu… spuse brigandul cu umilinţă, eşti mai bun decât mine. – 471 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Drace, cred şi eu; domnul Rudolf mi-a spus că am inimă. — Dar cine este acest om? Nu e om, strigă Învăţătorul, cu desperare şi furie crescândă, e un călău, un monstru! — Plecăm? Învăţătorul ridică din umeri şi-i zise: — Mergem la tine, nu-i aşa, Cuţitare? — Da. — Nu-mi porţi pică pentru cele ce sau petrecut azi noapte, mi-o juri, nu-i aşa? — Ţi-o jur. — Şi eşti sigur că n-a murit… omul acela? — Sunt sigur, — Ar fi în orice caz unul mai puţin, spuse banditul cu voce scăzută. – 472 –

– Eugen Sue –

Şi, rezemându-se de braţul Cuţitarului, părăsi casa din aleea Văduvelor.

– 473 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Partea a doua

Capitolul 1 ÎN ORĂŞELUL L’ÎLE-ADAM Trecuse o lună de la întâmplările despre care am vorbit. Îl vom conduce pe cititor în micul oraş l’Île-Adam, Aşezat într-un loc fermecător, pe malul râului Oise, la poalele unei păduri. Cele mai mici întâmplări devin, în provincie, evenimente. Astfel, oamenii fără treabă, care se plimbau în dimineaţa aceea prin piaţa bisericii, erau foarte curioşi să afle când va sosi cumpărătorul celei mai frumoase măcelării din oraş, – 474 –

– Eugen Sue –

vândută de curând de către proprietara ei, văduva Dumont. De bună seamă, cumpărătorul era bogat, pentru că pusese să se zugrăvească şi să se împodobească luxos prăvălia. Timp de trei săptămâni meşterii lucraseră ziua şi noaptea. De-a lungul faţadei măcelăriei se întindeau nişte obloane de bronz poleite cu aur, care se puteau închide, lăsând totuşi să intre aerul. De ambele părţi ale obloanelor se ridicau doi stâlpi, în vârf cu câte o căpăţână mare de taur cu coarnele aurite; susţineau rama largă în care urma să fie atârnată firma. Restul casei, care avea un singur cat, fusese vopsit în culoarea pietrei, iar obloanele în cenuşiu deschis. Lucrările erau terminate, afară de fixarea firmei, – 475 –

– Misterele Parisului vol.1 –

operaţie aşteptată cu nerăbdare de cei fără treabă, foarte dornici să afle numele succesorului văduvei. În sfârşit, lucrătorii aduseră o firmă mare şi curioşii putură citi, în litere aurite, pe un fond negru: „Francoeur, măcelar“. Curiozitatea acestor gură-cască din l’Île-Adam nu fu satisfăcută decât în parte prin acest amănunt. Cine era acest domn Francoeur? Unul dintre cei mai nerăbdători, se duse să întrebe pe ucenicul măcelarului care, sprinten şi cu faţa jovială, făcea sârguincios ultimele pregătiri în vitrină. Băiatul, întrebat cine îi e stăpânul, acest domn Francoeur, răspunse că nu-l cunoaşte încă, fondul de comerţ fiind cumpărat prin procură; dar flăcăul nu se – 476 –

– Eugen Sue –

îndoia că noul lui stăpân îşi va da toată silinţa să câştige simpatia viitorilor săi clienţi, onorabilii cetăţeni ai târgului l’Île-Adam. Acest mic compliment, rostit pe un ton curtenitor şi cordial, adăugat la frumoasa înfăţişare a prăvăliei, dispuse pe curioşi în favoarea domnului Francoeur; unii făgăduiră ucenicului chiar pe dată că vor deveni clienţii domnului Francoeur. Casa avea o poartă pe unde puteau intra şi ieşi căruţele; ea dădea în strada de l’Eglise. Cam la două ore după deschiderea prăvăliei, o gabrioletă nouă de tot, la care era înhămat un cal bun şi puternic din regiunea Perche, intră în curtea măcelarului: doi domni coborâră din – 477 –

– Misterele Parisului vol.1 –

trăsură. Unul era Murph, pe deplin vindecat de rana lui, cu toate că era încă palid la faţă; celălalt, Cuţitarul. Cu riscul de a repeta o banalitate, vom spune că prestigiul hainelor e atât de puternic, încât muşteriul tavernelor din vechiul cartier rău famat, era aproape de nerecunoscut în noua sa îmbrăcăminte. Fizionomia se schimbase şi ea: lepădase, o dată cu zdrenţele, acel aer sălbatic, brutal şi agresiv; văzându-l cum mergea ţinându-şi mâinile în buzunarele redingotei sale lungi şi călduroase de castorină în culoarea alunei, cu bărbia proaspăt rasă înfăşurată într-o cravată albă cu colţuri brodate, l-ai fi luat drept un cetăţean din cei mai paşnici. – 478 –

– Eugen Sue –

Murph priponi căpăstrul calului de un belciug de fier înfipt în zid şi făcu semn Cuţitarului să-l urmeze; intrară într-o sală frumoasă şi joasă, cu mobile de nuc; era odaia din spatele prăvăliei, cele două ferestre dând în curtea unde calul tropăia de nerăbdare. Murph părea să fie la el acasă, căci deschise un dulap, luă o sticlă de rachiu, un pahar şi îi spuse Cuţitarului: — A fost cam frig azi-dimineaţă, tinere, poate vei bea cu plăcere un pahar de rachiu. — Dacă nu te superi, domnule Murph… nu beau. — Mă refuzi? — Da, sunt prea mulţumit, şi bucuria încălzeşte. Şi-apoi, dacă spun mulţumit, poate… – 479 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Cum aşa? — Ieri m-ai găsit în portul SaintNicolas, unde descărcăm de zor butuci grei, să mă mai încălzesc. Nu te mai văzusem din noaptea aceea… în care negrul cu părul alb îl orbise pe Învăţător. Era primul lucru pe care Învăţătorul nu-l furase: vederea – e adevărat, dar totuşi, drace, asta m-a tulburat. Şi domnul Rudolf cum arăta! El care are o faţă atât de blajină: în clipa aceea mi-a fost frică de el. — Bine, bine… Apoi? — Mi-ai spus, deci: „Bună ziua, Cuţitare“. „Bună ziua, domnule Murph. Iată-te dar pe picioare? Cu atât mai bine, ei, drace! Cu atât mai bine! Şi domnul Rudolf?“ „A fost nevoit să plece pentru câteva zile după afacerea din aleea – 480 –

– Eugen Sue –

Văduvelor, şi te-a uitat, dragul meu.“ „Ei bine, domnule Murph, ţi-am răspuns eu, dacă domnul Rudolf m-a uitat, îţi spun drept că-mi pare rău.“ „Voiam să zic, dragul meu, că deocamdată a uitat să-ţi răsplătească serviciile, dar că nu te va uita niciodată.“ Aşa că domnule Murph, vorbele alea m-au înviorat pe loc… Doamne! Eu nu-l voi uita niciodată, să ştii… Mi-a spus că am inimă şi că sunt un om cinstit; asta miajunge! — Din nefericire, băiete, monseniorul a plecat fără să lase nicio dispoziţie pentru dumneata; eu nu am nimic în afară de ceea ce-mi dă monseniorul, nu te pot răsplăti cum aş vrea, pentru tot ce-ţi datorez din partea mea. – 481 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Haida de! Domnule Murph, glumeşti! — Dar de ce dracu n-ai mai revenit în aleea Văduvelor după noaptea aceea fatală? Monseniorul n-ar fi plecat fără să se gândească la dumneata. — Ei, Doamne, domnul Rudolf nu m-a mai chemat. Am crezut că nu mai are nevoie de mine. — Dar trebuia să te gândeşti că avea cel puţin nevoie să-ţi dovedească recunoştinţa sa. — Mi-ai spus doar, domnule Murph, că domnul Rudolf nu m-a uitat. — Bine, bine, să nu mai vorbim de asta. Să ştii, însă, că mi-a fost greu să te găsesc… Oare nu te mai duci pe la tavernă? — Nu. – 482 –

– Eugen Sue –

— De ce? — Am ideile mele… prostii. — Foarte bine, dar să revenim la cemi spuneai. — La ce, domnule Murph? — Îmi spuneai: „Sunt mulţumit că te-am întâlnit; şi apoi, dacă spun mulţumit, poate…“ — Atunci să urmez, domnule Murph. Ieri, venind de la plutele mele mi-ai spus: „Băiete, nu sunt bogat, dar pot să-ţi găsesc un loc unde vei trudi mai puţin ca în port, şi unde vei câştiga patru franci pe zi“. Patru franci pe zi… trăiască Constituţia! Nu-mi venea să cred; leafă de plutonier-major. Răspund: „Îmi convine, domnule Murph“. Dar îmi spui că nu pot arăta ca un golan, asta ar speria pe cetăţeanul la care mă duc. Îţi – 483 –

– Misterele Parisului vol.1 –

răspund: „Dar n-am cu ce să mă îmbrac ca să arăt altfel“. Îmi zici: „Hai la Temple“. Te urmez; aleg ce e mai arătos la telăliţa Hubart, îmi dai bani să plătesc şi într-un sfert de oră sunt înţolit ca un proprietar sau ca un dentist. Îmi dai întâlnire pentru azi dimineaţă la poarta Saint-Denis, când se face ziuă; dau de dumneata, cu brişca dumitale şi iată-ne aici. — Ei bine, ce te face să-ţi pară rău de toate astea? — Faptul că... vezi dumneata, gătit aşa, domnule Murph, te înveţi rău şi când va fi să-mi iau iar bluza veche şi boarfele mele, de, n-o să mai îmi placă. Şi apoi, să câştigi patru franci pe zi, eu care nu câştigam decât doi, şi asta încă aşa, dintr-o dată, mi se pare prea – 484 –

– Eugen Sue –

frumos, ca să fie de durată; şi mi-ar plăcea mai bine să dorm toată viaţa pe păcătosul meu mindir de paie din camera mobilată, decât să mă culc doar cinci sau-şase nopţi într-un pat ca lumea. Iată felul meu de a fi! — Nu e lipsit de sens ce spui. Dar tot e mai bine să dormi totdeauna întrun pat bun. — E adevărat că e mai bine să ai pâine pe săturate decât să crăpi de foame. Ah! Dar asta nu-i oare o măcelărie? întrebă Cuţitarul, trăgând cu urechea la loviturile de satâr ale ucenicului. Şi zărind prin obloane sferturile de vită. — Da, dragul meu, e proprietatea unui prieten. Până mai răsuflă calul, n-ai vrea s-o vizitezi? – 485 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Sigur că da, asta mi-aduce aminte de tinereţea mea… numai că atunci aveam Montfaucon-ul ca abator şi gloabe bătrâne drept vite. E curios! dacă aş fi avut cu ce, dintre meserii aceea de măcelar mi-ar fi plăcut cel mai mult. S-o porneşti pe un căluţ bun, să cumperi vite de la bâlciuri, şi să vii acasă, la gura vetrei, să te încălzeşti dacă ţi-e frig, să-ţi usuci hainele dacă te-a plouat, şi s-o găseşti acolo pe nevastă-ta, o femeie zdravănă, bună, harnică şi voioasă, cu o droaie de copii care te caută prin buzunare să vadă dacă le-ai adus ceva. Şi-apoi dimineaţa, în abator să apuci boul de coarne, mai ales când e îndărătnic, Dumnezeul mă-si, trebuie să fie îndărătnic, să-l legi de belciug, să-l înjunghii, să-l spinteci, să pregăteşti – 486 –

– Eugen Sue –

carnea… Drace, asta ar fi fost ambiţia mea, cum a fost a Guristei să mănânce acadele când era mică… Dar pentru că, domnule Murph, veni vorba de biata fată… Nemaivăzând-o pe la tavernă, am bănuit că domnul Rudolf a scos-o deacolo. Vezi, asta e o faptă bună, domnule Murph… Săraca de ea! Nu dorea să facă ce făcea... Era atât de tânără! Şi mai târziu, obişnuinţa… în sfârşit, domnul Rudolf a făcut bine ce-a făcut. — Sunt şi eu de părerea dumitale. Dar nu vrei să vedem prăvălia, în timp ce aşteptăm să-şi mai vină calul în fire? Cuţitarul şi Murph intrară în prăvălie, apoi se duseră la staul unde erau închişi trei boi minunaţi şi vreo zece oi. Apoi la grajd, la magazie, la abator, la hambare şi la dependinţele – 487 –

– Misterele Parisului vol.1 –

acelei case, întreţinută cu grijă şi de o curăţenie care trădau ordinea şi belşugul. După ce văzură totul, afară de catul de sus, Murph zise? — Recunoaşte că prietenul meu este un om cât se poate de fericit. Această casă şi tot ce-ai văzut sunt ale lui, fără să mai vorbim de cei o mie de taleri pe care îi are pentru mânuirea negustoriei sale. Pe lângă asta, e în vârstă de treizeci şi opt de ani, puternic ca un taur, sănătate de fier, şi o dragoste grozavă pentru meseria lui. Ucenicul vrednic şi cinstit pe care l-ai văzut jos, îl înlocuieşte cu multă pricepere când stăpânul pleacă la târg ca să cumpere vite. Repet, nu e oare fericit prietenul meu? — Ah! Doamne, da, domnule – 488 –

– Eugen Sue –

Murph. Dar ce vrei, există oameni fericiţi şi oameni nefericiţi; când mă gândesc că voi câştiga patru franci pe zi în timp ce alţii nu câştigă decât jumătate sau chiar mai puţin… — Vrei să ne urcăm să vezi şi restul casei? — Cu plăcere, domnule Murph. — Cetăţeanul care vrea să te angajeze e acuma sus. — Cetăţeanul care urmează să mă angajeze? — Da. — Dar de ce oare nu mi-ai spus asta mai din timp? — Te lămuresc eu mai târziu. — O clipă, zise Cuţitarul trist şi încurcat, reţinându-l pe Murph de braţ; ascultă, trebuia să-ţi spun ceva, ceea ce – 489 –

– Misterele Parisului vol.1 –

poate că domnul Rudolf nu ţi-a spus încă, dar pe care nu trebuie să o ascund cetăţeanului care vrea să mă angajeze, pentru că dacă nu-i convine, mai bine să o ştiu de pe acum decât mai târziu. — Ce vrei să spui? — Vreau să spun… — Ei bine? — Că sunt un osândit… că am fost la ocnă… rosti Cuţitarul cu voce înăbuşită. — Aha! făcu domnul Murph. — Dar n-am căşunat niciun rău nimănui, strigă Cuţitarul şi mai bine aş crăpa de foame decât să fur… Am făcut ceva mai rău decât să fur, adăugă Cuţitarul cu ochii în pământ: am ucis… din furie. În sfârşit, nu e numai asta! Şi după o clipă de tăcere urmă: patronii nu – 490 –

– Eugen Sue –

vor nicio dată să aibă în slujba lor un fost ocnaş; au dreptate, – nu în puşcărie se încununează feţele mari cu premii de virtute. Asta m-a împiedicat mereu să găsesc buşteni, pentru că am mărturisit totdeauna când mă înfăţişam ca să lucrez: „Iată aşa şi aşa… mă vrei sau nu mă vrei?“ Prefer să fiu respins imediat decât să fiu descoperit mai târziu… îţi spun asta ca să ştii că voi mărturisi totul patronului. Dumneata îl cunoşti, dacă crezi că mă refuză, cruţă-mă, spunândumi-o dumneata, şi îmi voi lua tălpăşiţa… — Totuşi vino, stărui Murph. Cuţitarul îl urmă pe Murph; suiră o scară; se deschise o uşă şi… amândoi se pomeniră în faţa lui Rudolf. — Dragul meu Murph… lasă-ne singuri, spuse Rudolf. – 491 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Capitolul 2 RĂSPLATA — Trăiască Constituţia! sunt foarte mulţumit că v-am regăsit, domnule Rudolf, sau mai bine monseniore, exclamă Cuţitarul. Simţea o reală bucurie revăzându-l pe Rudolf, căci inimile generoase se apropie atât prin serviciile pe cave le aduc cât şi prin cele ce li se fac. — Bună ziua, băiete, sunt şi eu mulţumit că te văd. — Păcăliciul de domnul Murph! Îmi spunea că aţi plecat. Dar, iată, monseniore… — Spune-mi „domnule Rudolf“, îmi place mai mult. – 492 –

– Eugen Sue –

— Ei bine, domnule Rudolf, iertaţimă că n-am venit să vă văd după noaptea aceea cu Învăţătorul… Îmi dau seama că am făcut o necuviinţă: dar, cred că nu sunteţi supărat pe mine, nu-i aşa? — Te iert, spuse Rudolf, surâzând. Apoi adăugă: — Murph, ţi-a arătat casa? — Da, domnule Rudolf, frumoasă locuinţă, frumoasă prăvălie; totul e din plin şi bine îngrijit. Pentru că veni vorba „din plin“; eu voi fi cel îndestulat, domnule Rudolf, patru franci pe zi pe care domnul Murph mă face să-i câştig… patru franci! — Îţi voi propune ceva şi mai bun: casa asta, cu tot ce e în ea, prăvălia şi o mie de taleri care se află în portofelul – 493 –

– Misterele Parisului vol.1 –

acesta, toate sunt ale dumitale. Cuţitarul surâse cu un aer prostesc, îşi turti între genunchii care se strângeau convulsiv, pălăria lui groasă de castor, fără să înţeleagă spusele lui Rudolf, deşi cuvintele rostite erau destul de clare. Acesta continuă cu blândeţe: — Îmi dau seama de mirarea dumitale, dar, ţi-o repet, această casă şi aceşti bani sunt ai dumitale, sunt proprietatea dumitale. Cuţitarul se făcu roşu, îşi trecu mâna bătătorită pe fruntea scăldată de sudoare şi îngăimă cu o voce schimbată: — O! adică… adică… proprietatea mea… — Da! proprietatea dumitale, pentru că-ţi datorez toate astea. Înţelegi! Ţi le dau dumitale… – 494 –

– Eugen Sue –

Cuţitarul se foia pe scaun, se scarpină în cap, tuşi, lăsă ochii în jos, dar nu răspunse. Nu-şi mai putea stăpâni gândurile. Înţelegea perfect ce-i spunea Rudolf şi tocmai de aceea nu putea crede în ceea ce auzea. Între mizeria cumplită, între starea de degradare în care trăise totdeauna şi situaţia pe care i-o asigura Rudolf, era o prăpastie care nu se putea umple cu serviciul făcut binefăcătorului său. Negrăbind clipa în care protejatul lui urma să-şi deschidă, în sfârşit, ochii spre a privi realitatea în faţă, Rudolf se desfăta copios de această stupoare, de această buimăceală pe care ţi-o dă o fericire neaşteptată. Constata cu un amestec de bucurie şi de nespusă amărăciune că, la unii oameni, deprinderea cu suferinţa şi – 495 –

– Misterele Parisului vol.1 –

nenorocirea este atât de înrădăcinată, încât judecata lor refuză să admită posibilitatea unui viitor care, pentru un număr însemnat dintre ei, ar constitui o existenţă demnă de invidiat. „Desigur, se gândea el, dacă omul, după exemplul lui Prometeu, răpeşte divinităţii vreo rază, în clipele acelea el realizează (să mi se ierte acest sacrilegiu), ceea ce Providenţa ar fi trebuit să împlinească din timp în timp pentru înlăturarea sufletească a omenirii: să dovedească astfel atât celor buni cât şi celor păcătoşi că există o răsplată pentru unii şi o pedeapsă pentru alţii“. După ce se mai înveseli un timp pe seama zăpăcelii fericitului Cuţitar, Rudolf continuă: – 496 –

– Eugen Sue –

— Ceea ce îţi dau depăşeşte aşadar atât de mult ceea ce nădăjduiai? — Monseniore, spuse Cuţitarul, ridicându-se brusc, îmi propuneţi această casă şi bani mulţi ca să mă ispitiţi; dar nu pot… — Ce nu poţi? întrebă mirat Rudolf. Faţa Cuţitarului se însufleţi, nu mai era ruşinat şi zise cu glas hotărât: — Ştiu bine că nu pentru a mă tocmi să fur îmi oferiţi atât de mulţi bani. De altfel n-am furat niciodată în viaţa mea. Poate însă pentru a ucide pe cineva… Dar sunt sătul de visul cu sergentul! adăugă posomorât Cuţitarul. — Ah! Nenorociţii! exclamă Rudolf cu amărăciune. Compătimirea sau recunoştinţa ce le-o arăţi sunt oare însuşiri atât de rare, încât nu-şi pot – 497 –

– Misterele Parisului vol.1 –

explica dărnicia decât prin îndemnul la crimă? Apoi către Cuţitar cu un glas plin de blândeţe: — Mă judeci rău… te înşeli, nu-ţi voi cere nimic altceva decât un lucru cinstit. Ceea ce îţi dau, îţi dau pentru că o meriţi. — Eu! strigă Cuţitarul, cuprins din nou. De mirare, o merit, şi cum? — Îţi voi spune: fără să ai conştiinţa binelui şi a răului, lăsat pradă instinctelor dumitale sălbatice, închis timp de cincisprezece ani în ocnă laolaltă cu cei mai cumpliţi răufăcători, constrâns de mizerie şi foame, silit prin degradarea dumitale şi prin dispreţul oamenilor cinstiţi să continui legăturile cu drojdia tâlharilor, nu numai că ai – 498 –

– Eugen Sue –

rămas cinstit, dar remuşcarea de pe urma crimei dumitale a întrecut ispăşirea pe care justiţia omenească ţi-a impus-o. Acest limbaj simplu şi nobil stârni un nou val de mirare pentru Cuţitar. Se uită la Rudolf cu un respect amestecat cu teamă şi gratitudine. Dar încă nu-şi putea crede ochilor. — Cum, domnule Rudolf, pentru că m-aţi bătut, pentru că am presupus că sunteţi lucrător ca şi mine, pentru că vorbeaţi pe limba mea, ca tata şi ca mama, pentru că v-am povestit viaţa mea la un pahar de vin şi-apoi v-am scăpat de la înec… Dumneavoastră… cum? În sfârşit, eu… o casă… bani… eu să fiu un cetăţean onorabil… Ascultaţimă, încă o dată, domnule Rudolf, asta – 499 –

– Misterele Parisului vol.1 –

nu e cu putinţă! — Crezând că sunt de-ai voştri, miai povestit viaţa dumitale în chip firesc şi fără prefăcătorie, fără să ascunzi ce era urât într-însa şi nici ce era mărinimie. Te-am cântărit… te-am judecat bine şimi face plăcere să te răsplătesc. — Dar, domnule Rudolf, asta nu se poate. Nu, la urma urmei sunt destui lucrători săraci, care toată viaţa au fost cinstiţi şi care… — O ştiu, şi poate că am făcut pentru unii dintre ei mai mult chiar decât fac pentru dumneata. Dar dacă cel ce trăieşte cinstit în mijlocul semenilor săi cinstiţi, încurajat de stima lor, merită interes şi sprijin, cel ce, ocolit de oamenii de treabă rămâne totuşi cinstit în mijlocul celor mai mârşavi sceleraţi de – 500 –

– Eugen Sue –

pe pământ, merită cu atât mai mult interes şi sprijin. De altfel, asta nu e tot; mi-ai scăpat viaţa, ai scăpat-o şi pe a lui Murph, prietenul meu cel drag. Ceea ce fac pentru dumneata, îmi este impus atât de recunoştinţa personală cât şi de dorinţa de a scoate din mocirlă o fiinţă inimoasă şi vitează care s-a rătăcit, dar nu s-a pierdut… Şi asta încă nu e tot… — Dar ce am mai făcut oare, domnule Rudolf? Rudolf îi strânse călduros mâna şi îi spuse: — Cuprins de milă pentru nenorocirea unui individ care înainte a vrut să te ucidă, i-ai oferit ajutorul dumitale, i-ai dat chiar găzduire în sărăcăcioasa dumitale locuinţă din fundătura Notre-Dame numărul 19. – 501 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Ştiaţi unde locuiesc, domnule Rudolf? — Dacă dumneata uiţi serviciile pe care mi le-ai făcut, nu le uit eu. Când ai părăsit locuinţa mea, ai fost urmărit şi ai fost văzut intrând la dumneata împreună cu Învăţătorul. — Dar domnul Murph mi-a spus că nu ştiaţi unde locuiesc, domnule Rudolf. — Voiam să te supun la o ultimă încercare, voiam sa ştiu dacă erai dezinteresat în generozitatea dumitale. Într-adevăr, după o astfel de faptă mărinimoasă, te-ai înapoiat la munca grea de toate zilele, necerând nimic nenădăjduind nimic, nerostind niciun cuvânt de amărăciune pentru a critica aparenta ingratitudine cu care ai fi nesocotit tot ce-ai făcut pentru mine, şi – 502 –

– Eugen Sue –

când domnul Murph ţi-a propus ieri o slujbă mai bine plătită decât munca dumitale obişnuită, ai acceptat cu bucurie şi recunoştinţă! — Ascultaţi dar, domnule Rudolf, în privinţa asta, patru franci pe zi sunt totuşi patru franci pe zi. Cât despre serviciul ce v-am făcut, eu sunt acela care trebuie să vă mulţumesc. — Cum aşa? — Da, da, domnule Rudolf, adăugă el cu gravitate, mi-au revenit în minte anumite lucruri… pentru că, de când vă cunosc şi mi-aţi spus aceste vorbe: „Totuşi, tu ai inimă şi cinste“, e uimitor cum mă muncesc gândurile. E însă ciudat cum două vorbe, doar două vorbe, să mă frământe atât. De altfel, încearcă de seamănă două biete boabe – 503 –

– Misterele Parisului vol.1 –

de grâu în pământ, şi vor răsări spice bogate. Această justă comparaţie, aproape poetică, îl impresionă pe Rudolf. Întradevăr, două vorbe, dar două vorbe cuprinzătoare şi magice pentru cei ce le înţeleg, scoaseră dintr-o dată la iveală, în această fire energică, porniri bune şi generoase care mocneau acolo în germene. — Vedeţi, monseniore, reluă Cuţitarul, v-am salvat pe dumneavoastră şi, în oarecare măsură, pe domnul Murph, e adevărat, dar chiar de aş salva sute şi mii de oameni, asta nu va readuce la viaţă pe cei… Şi Cuţitarul îşi înclină capul cu un aer întunecat. — Această remuşcare e salutară, dar – 504 –

– Eugen Sue –

o faptă bună e totdeauna luată în seamă. — Şi apoi ceea ce i-aţi spus Învăţătorului, despre ucigaşi, domnule Rudolf, mi s-ar potrivi şi mie, în bine ca şi în rău. Voind să curme şirul gândurilor Cuţitarului, Rudolf îi zise: — Dumneata l-ai instalat pe Învăţător la Saint-Mandé? — Da, domnule Rudolf… M-a pus să-i schimb bancnotele în monezi de aur şi să-i cumpăr un brâu cu care l-am încins… Am cusut biştarii înăuntru, şi, drum bun! E în gazdă cu un franc cincizeci pe zi la nişte oameni cumsecade, care cu banii ăştia se mai ajută şi ei. — Va trebui, băiete, să-mi mai faci o treabă. – 505 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Spuneţi, domnul Rudolf. — Te vei duce peste câteva zile la el… cu hârtia asta: este aprobarea pentru un loc pe viaţă la azilul „Bons Pauvres“. Va plăti patru mii cinci sute de franci şi va fi acceptat să rămână acolo toată viaţa, prezentând această aprobare. Totul este aranjat. M-am gândit că aşa ar fi mai bine. I-am asigurat astfel un adăpost şi pâinea pentru toată viaţa, şi nu va avea nimic de făcut decât să cugete la pocăinţă. Îmi pare rău că n-am făcut asta de la început, în loc să-i dau o sumă care poate fi cheltuită sau furată, dar prezenţa lui îmi producea atâta oroare, încât voiam să scap de el cât mai curând. Îi vei face deci această propunere şi îl vei conduce la azil. Dacă, din întâmplare, refuză, vom vedea ce-i – 506 –

– Eugen Sue –

de făcut. Deci, ne-am înţeles: te duci la el? — Vă fac cu plăcere acest serviciu, precum spuneţi, dar nu ştiu dacă voi fi liber. Domnul Murph mi-a găsit un loc la un cetăţean cu patru franci pe zi. Rudolf se uită mirat la Cuţitar: — Cum, dar prăvălia? Dar casa dumitale? — Domnule Rudolf, nu vă mai bateţi joc de un biet nenorocit! Destul vaţi făcut cheful punându-mă la încercare, cum aţi zis. „Casa dumitale“ şi „prăvălia dumitale“ sunt cântece pe aceeaşi strună. Ce v-aţi gândit! să vedem dacă dobitocul de Cuţitar se va umfla în pene ca un curcan şi îşi va închipui că… Destul, destul, domnul Rudolf. Sunteţi un hâtru… Asta-i! – 507 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Cum aşa, adineauri te-am lămurit doar… — Ca să înfrumuseţaţi lucrurile… le ştiu eu astea… şi pe cinstea mea că începusem să cred puţin. Cum de-am putut fi atât de nătărău! — Dar, dragul meu, eşti nebun! — Nu, nu, monseniore. Iată, vorbiţimi de domnul Murph. Cu toate că faptul este şi aşa destul de surprinzător, la nevoie însă, poţi să crezi că patru franci pe zi e cu putinţă să ţi se dea, – dar o casă, o prăvălie, bani din belşug, ce păcăleală! Doamne, ce păcăleală! Şi începu să râdă în hohote şi din toată inima. — Dar încă o dată… — Ascultaţi, monseniore, sincer vorbind, la început m-aţi cam dus cu – 508 –

– Eugen Sue –

preşul; mi-am zis atunci: domnul Rudolf e un mucalit cum nu se află mulţi; are de bună seamă ceva de împărţit cu dracu, îmi dă însărcinarea şi vrea să mă ungă, să nu-mi fie teamă de arsură. Dar după asta mi-am zis că greşeam judecându-vă aşa, şi atunci mi-am dat cu ideea că vreţi să-mi faceţi o şotie; căci dacă aş fi fost destul de neghiob să cred că-mi daţi o avere, aşa pe degeaba, dumneavoastră, monseniore, aţi fi zis: „Biete Cuţitar, mie milă de tine dar… eşti oare ţicnit?“. Rudolf era destul de plictisit că nu-l putea convinge pe Cuţitar. Îi spuse pe un ton serios şi poruncitor, aproape aspru: — Niciodată nu glumesc cu recunoştinţa şi cu simpatia ce-mi inspiră o purtare onestă… Ţi-am spus, casa asta – 509 –

– Misterele Parisului vol.1 –

şi banii sunt ai dumitale, eu ţi-i dăruiesc! Şi pentru că nu vrei să mă crezi, pentru că mă sileşti să prestez un jurământ, îţi jur pe cinstea mea că toate astea sunt ale dumitale şi că ţi le dăruiesc pentru motivele pe care ţi le-am împărtăşit. Faţă de tonul hotărât, demn, şi faţă de expresia gravă a feţei lui Rudolf, Cuţitarul nu se mai îndoi de adevărul celor auzite. Îl privi câteva clipe în tăcere, apoi îi răspunse pe un ton firesc şi cu o voce adânc mişcată: — Vă cred, monseniore, şi vă mulţumesc mult. Un biet om ca mine nu ştie să mânuiască vorbele. Încă o dată, deci, vă mulţumesc mult. Tot ce pot să vă spun, vedeţi, este că nu voi pregeta niciodată să ajut pe nenorociţi, pentru că foamea şi mizeria sunt căpcăuni de – 510 –

– Eugen Sue –

teapa acelora care au prins-o în gheare pe biata Guristă şi, o dată în mocirlă, nu toată lumea are puterea de a ieşi din ea. — Nu-mi puteai mulţumi într-un chip mai frumos, băiatule… mă înţelegi, nu-i aşa? Vei găsi în acest birou titlurile proprietăţii cumpărate pentru dumneata, pe numele de domnul Francoeur. — Domnul Francoeur? — Nu ai nume şi ţi-l dau pe acesta. Îţi va purta noroc. Îl vei cinsti, sunt sigur. — Monseniore, o făgăduiesc. — Curaj, băiete! Mă vei putea ajuta într-o acţiune bună. — Eu, monseniore? — Da; în faţa lumii vei fi o pildă vie şi demnă de urmat. Situaţia fericită în – 511 –

– Misterele Parisului vol.1 –

care Providenţa te-a plasat, va dovedi că oamenii, oricât de decăzuţi, se pot înălţa şi nădăjdui, dacă se căiesc şi mai păstrează neîntinate câteva însuşiri alese. Văzându-te fericit, fiindcă după ce ai săvârşit o faptă criminală, ispăşită printr-o pedeapsă groaznică, ai rămas totuşi cinstit, curajos şi dezinteresat, cei ce au căzut în păcat se vor strădui să devină mai buni. Vreau ca lumea să-ţi cunoască tot trecutul. Mai curând sau mai târziu tot îl vor fi aflat; e mai bine să preîntâmpini o dezvăluire neaşteptată. Voi merge chiar acum la primarul şi la parohul acestei comune; am luat informaţii în privinţa lor; sunt oameni care merită să contribuie la acţiunea ce am întreprins-o. Voi arăta cine sunt eu şi mă voi pune chezaş pentru dumneata; – 512 –

– Eugen Sue –

şi, pentru a stabili de la început relaţii onorabile dintre dumneata şi cele două persoane care reprezintă moralmente populaţia acestei comune, voi afecta, pe timp de doi ani, o sumă de o mie de franci lunar pentru săraci; în fiecare lună îţi voi trimite această sumă, a cărei destinaţie o vei hotărî dumneata împreună cu primarul şi cu parohul comunei. Dacă vreunul din ei ar ezita oarecum să aibă legături cu dumneata, această şovăială se va risipi în faţa cerinţelor carităţii. Asemenea raporturi o dată asigurate, nu va depinde decât de dumneata să meriţi stima acestor oameni de ispravă şi sunt sigur că o vei câştiga. — Monseniore, înţeleg. Nu mie, Cuţitarului, îi faceţi acest mare bine, ci nefericiţilor de teapa mea care s-au aflat – 513 –

– Misterele Parisului vol.1 –

cândva în nevoie, în vârtejul crimelor, şi care au ieşit din ele, cum spuneţi, cu inimă şi cinste. Să fiu iertat, dar e ca în armată; când un batalion întreg şi-a expus viaţa, nu poate fi toată lumea decorată; nu sunt decât patru medalii pentru cinci sute de viteji; dar cei care nau obţinut-o, îşi zic: „Bine, o s-o obţin rândul viitor“, şi rândul viitor pornesc la atac cu acelaşi eroism. Rudolf îl asculta fericit pe protejatul său. Redând acestui om încrederea în sine, ridicându-l în faţa propriilor săi ochi, dându-i, cum am zice, conştiinţa virtuţilor sale, declanşase aproape fulgerător în inima şi în sufletul Cuţitarului gânduri pline de bun simţ, de onorabilitate, am zice de gingăşie chiar. – 514 –

– Eugen Sue –

— Ceea ce-mi spui, Francoeur, reluă Rudolf, e un nou fel de a-mi dovedi recunoştinţa, şi pentru asta îţi mulţumesc. — Cu atât mai bine, monseniore, pentru că altminteri aş fi foarte încurcat, neştiind cum să vi-o dovedesc. — Acum hai să-ţi vedem casa; bătrânul Murph a avut această plăcere şi vreau să o am şi eu. Rudolf împreună cu Cuţitarul coborâră. În clipa când păşiră în, curte, ucenicul, adresându-se Cuţitarului, îi spuse respectuos: — Pentru că dumneata eşti patronul, domnule Francoeur, trebuie să-ţi spun că treaba merge. Dar nu mai sunt cotlete, nici băuturi, o să trebuie să tăiem unul – 515 –

– Misterele Parisului vol.1 –

sau doi berbeci. — Perfect! spuse Rudolf către Cuţitar, iată un bun prilej să-ţi arăţi îndemânarea… şi vreau să-ţi fac safteaua… aerul curat mi-a stârnit pofta de mâncare şi aş gusta bucuros din cotletele dumitale, dar mă tem că vor fi cam tari. — Sunteţi foarte bun, domnule Rudolf, spuse înveselit Cuţitarul, mă măguliţi, voi face cum mă pricep mai bine. — Să duc doi berbeci la tăiat, jupâne? întrebă ucenicul. — Da, şi să-mi aduci un cuţit bine ascuţit, cu tăişul nu prea subţire, dar cu muchea tare. — Am tot ce-ţi trebuie, jupâne, fii liniştit… poţi să te bărbiereşti cu acest – 516 –

– Eugen Sue –

cuţit. Poftim! — Drace, domnule Rudolf, spuse Cuţitarul, scoţându-şi redingota în grabă şi, suflecându-şi mânecile cămăşii, dădu la iveală braţele lui de atlet. Asta miaduce aminte de tinereţe şi de abator: o să vedeţi cum mă pricep la tăiat… Dumnezeul mă-si, aş vrea să mă văd şi la treabă! Cuţitul, băiete, cuţitul! Aşa… văd că te pricepi. Phiu, ce tăiş! Cine are ceva de zis? Drace, cu un cuţit ca ăsta vin de hac şi unui taur furios. Şi începu a roti cuţitul. Ochii i se injectară; bestia ieşea la iveală; instinctul, pofta de sânge, reapărură în toată forţa lor înspăimântătoare. Abatorul se afla în curte. Era o încăpere. Boltită, întunecată, podită cu pietre şi luminată de sus – 517 –

– Misterele Parisului vol.1 –

printr-o deschizătură îngustă. Ucenicul împinse unul din berbeci până la uşe. — Să-l leg de belciug, jupâne? — Să-l legi, ptiu, drace! cu genunchii ăştia ai mei? Fii liniştit, o să-l strâng ca într-o menghină. Dă-mi berbecul şi du-te în prăvălie. Ucenicul plecă. Rudolf rămase singur cu Cuţitarul; se uita la el cu îngrijorare, aproape cu teamă. — Haide! la treabă! îi spuse. — N-o să dureze decât o clipă! O să vedeţi dacă ştiu să mânuiesc cuţitul. Îmi ard mâinile, îmi vâjâie urechile… Tâmplele îmi bat ca şi când aş vedea roşu… Vino-ncoa tu, berbecuţule, să-ţi arăt eu! – 518 –

– Eugen Sue –

Şi, cu ochii arzând de o lucire sălbatică, nemaiţinând seama de prezenţa lui Rudolf, ridică, fără greutate animalul şi, dintr-o săritură, intră cu el în abator, cu o plăcere sălbatică. S-ar fi zis că e un lup care fuge cu prada în vizuina lui. Rudolf îl urmă; se rezemă de un stâlp al uşii pe care o închise. Abatorul era întunecat, dar o rază strălucitoare cădea de sus, luminând ca în pânzele lui Rembrandt figura aspră a Cuţitarului, părul lui blond deschis şi favoriţii săi roşii. Încovoiat, ţinând între dinţi un cuţit lung care lucea în penumbră, trăgea animalul între genunchi. După ce pusese stăpânire pe dobitoc, îl luă de cap, îi întinse gâtul şi i-l tăie. – 519 –

– Misterele Parisului vol.1 –

În clipa când animalul simţi, tăişul scoase un mic behăit blând, plângăreţ, îşi întoarse privirea stinsă către Cuţitar şi două ţâşnituri de sânge stropiră faţa celui ce-l ucisese. Acest, behăit, acea privire, sângele care picura de pe faţa lui, produseră o groaznică impresie asupra bietului om. Cuţitul îi căzu din mâini, faţa îi deveni lividă, crispată, înspaimântătoare sub sângele care i-o inundase, ochii i se holbară, părul i se zbârli, apoi, dându-se înapoi cu oroare, strigă cu glas înăbuşit: — Oh! Sergentul, sergentul! Rudolf alergă la el. — Vino-ţi în fire, băiatule! — Acolo… acolo… sergentul… repetă Cuţitarul retrăgându-se pas cu pas, cu privirea fixă, rătăcind şi arătând – 520 –

– Eugen Sue –

cu degetul o fantomă invizibilă. Apoi, scoţând un ţipăt cumplit, ca şi cum arătarea l-ar îi atins, se repezi în fundul abatorului, în colţul cel mai întunecat, unde proptindu-şi pieptul de zid, cu braţele întinse ca şi cum ar fi vrut să-l dărâme pentru a izgoni groaznica vedenie, repeta mereu cu voce răguşită şi întretăiată: — Oh! sergentul… sergentul… sergentul… Capitolul 3 PLECAREA Graţie îngrijirilor lui Murph şi ale lui Rudolf care i-au potolit cu multă greutate zbuciumul, Cuţitarul îşi reveni cu totul după o criză îndelungată. – 521 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Era singur cu Rudolf într-una din odăile catului de sus al măcelăriei. — Monseniore, spuse el abătut, aţi fost foarte bun cu mine… dar… vedeţi, aş prefera să fiu de o mie de ori mai nenorocit de cum am fost, decât să primesc situaţia pe care mi-o propuneţi… — Gândeşte-te bine… totuşi. — Iată, monseniore… când am auzit behăitul jalnic al acestui biet animal care nu se putea apăra, când i-am simţit sângele stropindu-mi obrazul, un sânge cald care părea că trăieşte… Oh! Nu ştiţi ce înseamnă asta… atunci, am retrăit visul cu sergentul şi cu acei bieţi soldaţi tineri pe care îi spintecam… care nu se puteau apăra şi care, murind, mă priveau cu un aer atât de blând, atât de – 522 –

– Eugen Sue –

blând, încât păreau că mă plâng ei pe mine… Oh! monseniore, mă înnebuneşte, nu altceva! Şi nenorocitul îşi ascunse faţa în palme cu o mişcare convulsivă. — Haide, linişteşte-te. — Scuzaţi-mă, monseniore, acum, vederea sângelui, a cuţitului… nu le-aş mai putea suporta… În fiecare clipă mi s-ar redeştepta visurile pe care începusem să le uit… Să ai toată ziua mâinile şi picioarele în sânge, să ucizi biete animale, care nu se pot apăra… Oh! nu, nu, n-aş mai putea… Mai degrabă aş dori să fiu orb ca Învăţătorul decât să fiu silit a face meseria asta. E cu neputinţă de descris energia gestului, expresia feţei Cuţitarului şi pasiunea cu care rostise aceste vorbe. – 523 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Rudolf se simţea profund mişcat. Era satisfăcut de groaznica impresie pe care vederea sângelui o pricinuise protejatului său. Pentru o clipă, fiara sălbatică, instinctul sângeros învinsese pe omul din el, dar remuşcarea înfrânsese instinctul. Aceasta constituia o mare şi frumoasă izbândă. Trebuie s-o spunem, spre lauda lui Rudolf, că nu-şi pierduse nădejdea în acest reviriment. Voinţa lui şi nu întâmplarea dezlănţuise scena din abator. — Iertaţi-mă, monseniore, continuă sfios Cuţitarul, răsplătesc foarte prost bunătatea pe care o aveţi faţă de mine… dar… — Departe de mine gândul acesta… – 524 –

– Eugen Sue –

Dumneata îmi depăşeşti toate aşteptările… Totuşi, mărturisesc, nu credeam să descopăr la dumneata această sfântă exaltare a remuşcării. — Cum, monseniore? — Ascultă, spuse Rudolf, iată care era părerea mea: alesesem pentru dumneata meseria de măcelar, pentru că înclinările, instinctele dumitale o indicau… — Vai! monseniore, e adevărat… Dar dacă nu s-ar fi petrecut ceea ce ştiţi, asta ar fi fost fericirea mea… o spuneam chiar mai adineauri domnului Murph. — O ştiam şi eu, bietul meu Francoeur3, nume atât de potrivit, dacă ai fi primit oferta ce-ţi făceam… şi o puteai face fără să pierzi stima mea, tot, 3

Inimă sinceră – 525 –

– Misterele Parisului vol.1 –

ce este aici ar fi fost al dumitale; îmi plăteam astfel o datorie sfântă… Te scoteam dintr-o situaţie groaznică şi dădeam, prin dumneata, o pildă bună, convingătoare şi utilă… şi aş fi continuat să am grijă de viitorul dumitale. Dacă dimpotrivă, vederea sângelui pe care erai obligat să-l verşi fără voie, ţi-ar fi amintit de crima dumitale, dacă o silă involuntară pe care ai fi încercat-o mi-ar fi dovedit că remuşcarea veghează mereu în străfundul sufletului dumitale, planurile mele în ceea ce te privea, s-ar fi schimbat, pentru că meseria pe care ţi-o ofeream ar fi devenit un chin zilnic. — Oh! e foarte adevărat, domnule Rudolf, un chin groaznic. — Acum, iată ce-ţi propun; cred că vei accepta, căci voi proceda potrivit – 526 –

– Eugen Sue –

acestei certitudini. O persoană care are multe proprietăţi în Algeria, mi-a vândut, pentru dumneata, (nu mai trebuie decât semnat actul,) o mare fermă destinată crescătoriei de vite. Pământul pe care se află e foarte rodnic şi în plină exploatare; dar nu ţi-o ascund, cunoscând curajul dumitale şi nevoia pe care o simţi de a te folosi de el, am cumpărat aceste terenuri cu anumite condiţii, cu toate că se află pe alt continent… Trebuie să fii acolo cel puţin în aceeaşi măsură soldat ca şi agricultor; e o redută şi o moşie totodată. Omul care, în lipsa proprietarului, pune în valoare această fermă, o să te îndrumeze şi o să te informeze, despre toate. Se spune că e cinstit şi credincios; îl vei păstra pe lângă dumneata câtă vreme îţi – 527 –

– Misterele Parisului vol.1 –

va fi util. O dată stabilită acolo, nu numai că îţi vei putea spori bunăstarea prin muncă şi pricepere, dar vei aduce şi reale servicii ţării prin curajul dumitale. Coloniştii sunt organizaţi în miliţii. Întinderea proprietăţii dumitale, numărul arendaşilor care depind de dumneata, vor face să fii numit în fruntea unei trupe armate, destul de numeroasă. Disciplinată, însufleţită prin vitejia dumitale, va putea fi de mare folos pentru apărarea proprietăţilor risipite în câmp deschis. Repet că am ales asta, cu toată primejdia de acolo, sau poate tocmai din pricina ei, voind, să folosesc neclintitul dumitale curaj; căci, deşi ai ispăşit, aproape răscumpărat o crimă, reabilitarea îţi va fi mai nobilă, mai totală, mai eroică dacă se desfăşoară – 528 –

– Eugen Sue –

în mijlocul primejdiilor dintr-o ţară nesupusă, decât în mijlocul vieţii tihnite a unui orăşel. Dacă nu ţi-am oferit dintru început această situaţie, este că socoteam mai mult ca sigur că cealaltă te va satisface; şi-apoi astălaltă e atât de aventuroasă încât nu voiam să te expui fără aţi lăsa alegerea… Ai încă timp, dacă această propunere nu ţi-e pe plac, spunemi-o deschis, vom căuta altceva… dacă da, mâine totul va fi semnat, îţi voi preda titlurile proprietăţii dumitale, după care vei pleca în Alger, însoţit de o persoană indicată de vechiul proprietar al moşiei, ca să te pună în posesia bunurilor… Ţi se va cuveni arenda pe doi ani; când vei sosi acolo, o vei primi. Moşia are un venit de 3.000 de franci; munceşte, îmbunătăţeşte-o, fii vrednic şi – 529 –

– Misterele Parisului vol.1 –

cu ochii în patru şi vei izbuti uşor să faci să sporească atât bunăstarea dumitale cât şi a coloniştilor pe care trebuie să-i ajuţi, căci nu mă îndoiesc că te vei arăta totdeauna milostiv şi darnic; îţi vei aminti că a fi bogat îţi incumbă obligaţia de a da mult… Deşi departe de dumneata, nu te voi pierde din ochi. Nu voi uita niciodată că eu şi cel mai bun amic al meu îţi datorăm viaţa. Singura dovadă de afecţiune şi de devotament ce-ţi cer, este să înveţi repede să citeşti şi să scrii, ca să mă poţi informa regulat, o dată pe săptămână, despre tot ce faci, şi ca să mi te poţi adresa personal ori de câte ori vei avea nevoie de vreun sfat sau de vreun sprijin. E greu de descris izbucnirile de bucurie ale Cuţitarului. Caracterul şi – 530 –

– Eugen Sue –

înclinările lui sunt destul de cunoscute cititorului, ca să se înţeleagă că nicio altă propunere nu i s-ar fi potrivit mai bine. Într-adevăr, a doua zi, Cuţitarul plecă în Alger. Capitolul 4 CERCETĂRI Casa pe care o stăpânea Rudolf în aleea Văduvelor nu era reşedinţa lui obişnuită. Locuia într-unul din cele mai mari palate din cartierul Saint-Germain, la capătul străzii Plumet. Ca să scape de onorurile datorite rangului său princiar adoptase, de când sosise la Paris un incognito. Însărcinatul său cu afaceri de pe lângă Curtea Franţei, anunţase că stăpânul lui va face – 531 –

– Misterele Parisului vol.1 –

vizitele oficiale necesare sub numele şi titlul de conte de Duren. Mulţumită acestei procedeu, obişnuit la Curţile statelor nordice, un principe putea călători nestingherit, scăpând astfel de plictiselile legate de o reprezentare supărătoare. Cu tot acest transparent incognito, Rudolf ţinea, cum se şi cuvenea, o casă pe picior mare. Vom introduce pe cititor în palatul său din strada Plumet, a doua zi după plecarea Cuţitarului în Algeria. Tocmai sunase ceasul zece dimineaţa. În mijlocul unui salon mare, la parter, care dădea în cabinetul de lucru al lui Rudolf, Murph, în faţa unui birou, sigila nişte misive. Un fecior îmbrăcat în negru cu un lanţ de argint atârnat la gât, – 532 –

– Eugen Sue –

deschise ambele canaturi ale uşii salonului de aşteptare şi anunţă: — Excelenţa sa baronul de Graün! Murph, fără a se opri din ocupaţia lui, salută, pe baron cu un gest cordial şi totodată familiar. — Domnule însărcinat cu afaceri, spuse el surâzând, fii bun şi încălzeşte-te niţel, sunt al dumitale în câteva clipe, — Sir Walter Murph, secretar particular al alteţei-sale serenisime… voi aştepta ordinele dumneavoastră, răspunse pe un ton jovial domnul de Graün, şi făcu în glumă o plecăciune adâncă şi respectuoasă demnului gentilom. Baronul să tot fi numărat vreo 50 de ani, avea părul cărunt, rărit, uşor pudrat şi creţ. Bărbia, puţin ieşită în afară, îi era – 533 –

– Misterele Parisului vol.1 –

acoperită pe jumătate de o cravată de muselină, foarte scrobită şi de o albeaţă strălucitoare. Fizionomia îi era plină de fineţe, ţinuta distinsă; sub sticlele ochelarilor cu rama de aur, lucea o privire pe cât de şireată pe atât de pătrunzătoare. Deşi erau orele zece dimineaţă, domnul de Graün purta un frac negru; aşa cerea eticheta: o panglică dungată în mai multe culori ţipătoare era înnodată la cheutoarea reverului. Îşi puse pălăria pe un fotoliu şi se apropie de cămin, în timp ce Murph îşi continua lucrul. — Alteţa-sa desigur că a lucrat o parte din noapte, dragul meu Murph, căci corespondenţa mi se pare voluminoasă. — Monseniorul s-a culcat la şase – 534 –

– Eugen Sue –

dimineaţa. A scris între altele o scrisoare de opt pagini către Marele mareşal, şi mi-a dictat una tot atât de mare către şeful Consiliului suprem. — Trebuie să aştept să se trezească alteţa-sa ca să-i comunic informaţiile ce i le aduc? — Nu, dragă baroane… Monseniorul a poruncit să nu fie trezit înainte de orele două sau trei după amiază, doreşte să expediezi acum de dimineaţă, printr-un curier special, aceste scrisori, în loc să aştepţi până luni. Îmi vei comunica mie informaţiile culese şi le voi transmite monseniorului când se va deştepta. Acestea sunt dispoziţiile lui. — Perfect! Alteţa-sa cred că va fi mulţumită de cele ce îi voi comunica. – 535 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Dar, dragul meu Murph, sper că expedierea acestui curier nu e un semn rău. Ultimele scrisori pe care am avut cinstea să le transmit alteţei-sale… — Vesteau că totul merge bine acolo şi tocmai pentru că monseniorul ţine săşi exprime cât mai curând aprobarea faţă de şeful Consiliului suprem şi faţă de Marele mareşal, vrea ca dumneata să expediezi curierul chiar azi. — Aici o recunosc pe alteţa-sa… Dacă ar fi fost vorba de o mustrare, nu sar fi grăbit aşa; de altfel nu e decât un singur glas care hotărăşte în sigura şi priceputa administrare interimară a guvernanţilor noştri. E foarte simplu, adăugă baronul surâzând; ceasul era bun şi potrivit perfect de stăpânul nostru, nu trebuia decât întors la timp – 536 –

– Eugen Sue –

pentru ca mersul lui neschimbat şi sigur să continue a arăta zilnic întrebuinţarea fiecărei ore şi sarcina fiecăruia. Ordinea în guvernare asigură încrederea şi liniştea poporului: iată cum se explică veştile bune pe care mi le dai. — Şi aici nimic nou, scumpe baroane? Nu s-a aflat nimic de aventurile noastre misterioase? — Nu ştie nimeni de ele. De când monseniorul a venit la Paris, lumea s-a deprins să nu-l vadă decât foarte rar, la puţinele persoane care, cu îngăduinţa lui, i-au fost prezentate; se crede că îi place mult singurătatea, că face dese plimbări în împrejurimile Parisului. Alteţa-sa, din prudenţă, s-a lipsit pentru câtăva vreme de şambelanul şi aghiotantul pe care îi adusese în – 537 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Germania. — Şi care ne-ar fi fost nişte martori foarte incomozi. — Aşa că în afară de contesa Sarah Mac-Grégor, de fratele ei, Tom Seyton de Halsbury şi de Karl, fie sufletul lor blestemat, nimeni nu ştie de travestirile alteţei-sale; de altfel nici contesa, nici fratele ei, nici Karl n-au interese să trădeze această taină. — Ah! scumpe baroane, spuse Murph surâzând, ce nenorocire că această blestemată de contesă e acum văduvă! — Oare nu se recăsătorise în 1827 sau 1828? — În 1827, puţină vreme după moartea acelei nenorocite fetiţe care ar fi avut acum şaisprezece sau şaptesprezece – 538 –

– Eugen Sue –

ani şi pe care monseniorul o plânge încă şi acum, dar de care nu vorbeşte niciodată… — Păreri de rău cu atât mai înţelese cu cât alteţa-sa n-a avut alţi copii din căsătoria lui. — Aşa că iată, dragă baroane, am ghicit bine că, în afară de mila ce i-o inspiră biata Guristă, interesul pe care monseniorul îl poartă acestei nenorocite făpturi vine mai ales de acolo, că fiica atât de amar regretată (detestând totuşi pe contesă, mama ei), ar fi avut aceeaşi vârstă. — E cu adevărat o fatalitate că această Sarah, de care ne-am crezut scăpaţi pentru totdeauna, să fie liberă tocmai acum, la optsprezece luni de când alteţa-sa a pierdut un model de – 539 –

– Misterele Parisului vol.1 –

soţie, după numai câţiva ani de căsătorie. Contesa se crede, sunt sigur, favorizată de noroc prin această dublă văduvie. — Şi nădejdile ei nesăbuite renasc mai arzătoare ca oricând; totuşi ea ştie că monseniorul are pentru dânsa aversiunea cea mai adâncă, cea mai meritată. N-a fost oare ea cauza a… Ah! baroane, spuse Murph, fără a sfârşi fraza, această femeie e o piază rea... Să dea domnul să nu ne aducă şi alte nenorociri. — Dar la ce ne-am mai putea aştepta din partea ei, dragul meu Murph? Odinioară a avut asupra monseniorului influenţa pe care o exercită totdeauna o femeie abilă şi intrigantă asupra unui tânăr care iubeşte pentru prima oară şi – 540 –

– Eugen Sue –

care se află în împrejurările pe care le ştii, dar această influenţă a fost înlăturată prin descoperirea manevrelor nedemne ale acestei creaturi şi mai ales prin amintirea groaznicei întâmplări pe care a provocat-o. — Mai încet, scumpul meu Graün, mai încet, spuse Murph! Vai! Ne aflăm în luna asta sinistră şi ne apropiem de acea dată, nu mai puţin sinistră, de 13 ianuarie; mereu mi-e teamă pentru monsenior de această teribilă aniversare. — Totuşi, dacă un mare păcat poate fi iertat prin ispăşire, alteţa-sa nu poate fi oare izbăvit? — Ai milă, iubitul meu Graün, să nu mai vorbim de asta; voi fi îndurerat toată ziua. — Îţi spusesem doar că la ora asta – 541 –

– Misterele Parisului vol.1 –

planurile contesei Sarah sunt absurde, moartea acelei biete fetiţe de care vorbeai adineauri a rupt şi ultimul lanţ care îl mai putea lega pe monsenior de această femeie; e o nebună dacă stăruie în speranţele ei. — Da, dar e o nebună primejdioasă. Fratele ei, o ştii, îi împărtăşeşte ambiţiile şi obsesiile ei absurde, cu toate că această demnă pereche are tot atâtea motive să dispere astăzi cât avea de nădăjduit acum optsprezece ani. — Ah! câte nenorociri n-a provocat în timpul acela diabolicul abate Polidori, prin criminala sa îngăduinţă. — Dar fiindcă veni vorba de acest mizerabil, mi s-a spus că s-ar afla aici de un an, doi, fără îndoială într-o cumplită mizerie sau dedându-se cine ştie cărei – 542 –

– Eugen Sue –

îndeletniciri tenebroase. — Ce decădere pentru un om atât de cult, cu atâta spirit, cu atâta inteligenţă! — Dar şi de o atât de respingătoare perversitate… Facă cerul să nu se întâlnească niciodată cu contesa. Asociaţia acestor două spirite rele ar fi foarte primejdioasă, încă o dată, scumpul meu Murph, chiar interesul contesei, oricât de nesăbuită i-ar fi ambiţia, o va împiedica să profite de pasiunea pentru aventuri a monseniorului şi să mai încerce vreo acţiune duşmănoasă. — O sper şi eu ca şi dumneata; totuşi, hazardul a dejucat, nu ştiu ce propunere, reprobabilă, fără îndoială, pe care femeia asta voia s-o facă învăţătorului, acest cumplit scelerat, care – 543 –

– Misterele Parisului vol.1 –

astăzi, nemaiputând face rău nimănui, trăieşte uitat, poate pocăit, la nişte ţărani cinstiţi din satul Saint-Mandé. Vai! Sunt convins că numai pentru a mă răzbuna pe mine de fapta acestui criminal, monseniorul, osândindu-l la o pedeapsă cumplită, riscă să se pună într-o situaţie foarte gravă. — Gravă? Nu, nu, dragă Murph. Pentru că iată cum se pune chestiunea: un puşcăriaş evadat, un ucigaş înveterat, îţi intră în casă şi te loveşte cu un pumnal; îl poţi omorî, întrucât eşti în legitimă apărare sau să-l trimiţi la eşafod: în ambele cazuri ticălosul e sortit morţii; acum, în loc de a-l ucide sau de a-l trimite la eşafod, printr-o pedeapsă grea, dar meritată, îl împiedici pe acest monstru să mai constituie o primejdie – 544 –

– Eugen Sue –

pentru societate. Cine te-ar putea acuza? Crezi oare că justiţia s-ar constitui parte civilă, luând apărarea acestui bandit? Ai fi oare condamnabil, pentru că făcând mai puţin chiar decât dădea legea dreptul, ai răpit vederea aceluia pe care legalmente puteai să-l ucizi? Cum adică, pentru a-mi apăra viaţa sau pentru a mă răzbuna de un flagrant adulter, societatea îmi recunoaşte dreptul de viaţă şi de moarte, asupra semenului meu, drept cumplit, drept fără control, fără apel, care face din mine judecător şi călău, şi totuşi n-aş putea modifica după plac pedeapsa capitală pe care aş fi putut-o aplica fără vreo răspundere? Şi mai ales, mai ales când e vorba de tâlharul despre care discutăm? Căci asta e problema. Las deoparte situaţia – 545 –

– Misterele Parisului vol.1 –

noastră de prinţ suveran al Confederaţiei germanice. Ştiu că în drept asta nu înseamnă mare lucru; dar în fapt sunt imunităţi impuse; dar ia să admitem că un atare proces s-ar putea intenta monseniorului, câte fapte de generozitate ar pleda pentru el! Câtă dărnicie, câte binefaceri ar ieşi la iveală! Încă o dată, să presupunem că, în condiţiile în care se înfăţişează, acest caz ar veni în faţa unui tribunal, ce crezi că s-ar întâmpla? — Monseniorul mi-a spus-o mereu; îşi va recunoaşte vinovăţia şi nu s-ar folosi în niciun fel de imunitatea pe care i-o conferă rangul său. Dar cine, oare, ar denunţa această nenorocită întâmplare? Cunoşti discreţia neclintită a lui David şi a celor patru servitori maghiari din casa – 546 –

– Eugen Sue –

de pe aleea Văduvelor. Cuţitarul, pe care monseniorul l-a copleşit de binefaceri, na suflat un cuvânt despre pedepsirea Învăţătorului, de teamă să nu fie şi el compromis. Înainte de a pleca în Alger, mi-a jurat că nu va destăinui nimănui nimic despre această întâmplare, în ce-l priveşte pe tâlhar, el ştie că dacă ar reclama, ar însemna să-şi pună capul pe butuc. — În sfârşit, nici monseniorul, nici dumneata, nici eu n-o să vorbim despre asta, nu-i aşa? Iubite Murph, această taină, deşi cunoscută de mai multe persoane, va fi foarte bine păstrată. În cazul cel mai rău, trebuie să ne temem numai de unele neplăceri, dar şi atunci, cu prilejul unui astfel de ciudat proces, vor apărea la lumina zilei fapte atât de – 547 –

– Misterele Parisului vol.1 –

mari şi de nobile, încât o atare învinuire, o repet, va fi pentru alteţa-sa un triumf. — M-ai liniştit cu desăvârşire. Dar îmi aduci, după cum spui, informaţii culese din scrisorile aflate la Învăţător şi din declaraţiile făcute de Cucuvaie, în timp ce era la spital, de unde a ieşit acum câteva zile, complet vindecată de fractura de la picior. — Iată aceste informaţii, spuse baronul scoţând din buzunar o hârtie. Sunt privitoare la cercetările făcute asupra naşterii fetei aceleia numită Gurista, şi despre locuinţa actuală a lui François Germain, fiul Învăţătorului. — Vrei să-mi citeşti aceste note, dragă de Graün? Cunosc intenţiile monseniorului; voi vedea dacă aceste informaţii sunt suficiente. Continui să fii – 548 –

– Eugen Sue –

mulţumit de agentul dumitale? — E un om preţios, plin de inteligenţă, de îndemânare şi discreţie. Sunt chiar nevoit câteodată să-i potolesc zelul, pentru că ştii că monseniorul îşi rezervă sieşi lămurirea unor anumite detalii. — Şi el nu ştie nimic despre partea pe care alteţa-sa o are în toate astea? — Nimic. Situaţia mea diplomatică constituie un minunat pretext pentru cercetările pe care le întreprind Domnul Badinot (acesta e numele omului nostru), are mult tact şi întreţine legături pe faţă sau pe ascuns cu aproape toate clasele societăţii; pe vremuri avocat, silit să renunţe la profesie pentru grave abuzuri de încredere, a păstrat totuşi informaţii foarte exacte asupra averii şi – 549 –

– Misterele Parisului vol.1 –

situaţiei foştilor lui clienţi; cunoaşte anumite taine pe care se laudă cu cinism că le-a exploatat; de două-trei ori a făcut avere şi a sărăcit apoi în afaceri; prea cunoscut ca să mai încerce noi speculaţii, redus să trăiască de azi pe mâine prin mijloace mai mult sau mai puţin ilicite; e un fel de Figaro, destul de pasionat când îl asculţi. Atâta vreme cât are pentru ce, se dă trup şi suflet aceluia care îl plăteşte; n-are deci niciun interes să ne înşele; de altfel, îl ţin sub supraveghere fără ca el să simtă; n-avem aşadar niciun motiv să ne îndoim de el. — De altfel, informaţiile pe care ni le-a furnizat sunt foarte exacte. — Are oarecare probitate în felul lui de a lucra, dragă Murph, şi te asigur că domnul Badinot este una din acele figuri – 550 –

– Eugen Sue –

foarte originale, cu o existenţă misterioasă, pe care nu le întâlnim des şi a căror prezenţă nu e posibilă decât, la Paris. Alteţa-sa ar face mare haz de un asemenea tip, dacă n-ar fi necesar să naibă niciun fel de raporturi cu el. — Am putea spori onorariul domnului Badinot; crezi că o gratificaţie e indicată? — Cinci sute de franci pe lună şi micile cheltuieli, care se urcă aproape la aceeaşi sumă, cred că ajung; pare mulţumit; vom vedea mai târziu… — Şi nu se ruşinează de meseria pe care o face? — El? Dimpotrivă i se pare o cinste deosebită: totdeauna când mi-aduce rapoartele, îşi ia un anumit aer plin de importanţă, nu cutez să spun – 551 –

– Misterele Parisului vol.1 –

diplomatic, deoarece caraghiosul se preface a crede că e vorba de afaceri de stat, şi se minunează de raporturile tăinuite care pot exista între interesele cele mai deosebite şi destinele imperiilor. Da, are neobrăzarea să-mi spună câteodată: „Câte complicaţii necunoscute vulgului sunt în guvernarea unui stat! Cine ar crede totuşi că notele pe care vi le prezint, domnule baron, au, fără îndoială, importanţa lor în treburile Europei!“ — Aşa e, ticăloşii caută să-şi ascundă josnicia pentru a face plăcere oamenilor cinstiţi. Dar acele note, dragă baroane? — Iată-le redactate aproape în întregime după raportul domnului Badinot: – 552 –

– Eugen Sue –

NOTĂ PRIVITOARE LA FLOAREA-MARIEI Domnul de Graün citi cele ce urmează: „Pe la începutul anului 1827 un anume Pierre Tournemine, actualmente deţinut în temniţa de la Rochefort pentru crimă de fals, a propus femeii Gervais zisă Cucuvaia, să ia în îngrijirea ei, pentru totdeauna, o copiliţă de cinci sau şase ani şi să primească drept plată o sumă de 1.000 de franci, o dată pentru totdeauna… — Vai, dragă baroane, spuse Murph, întrerupându-l pe domnul de Graün… 1827… este chiar anul în care – 553 –

– Misterele Parisului vol.1 –

monseniorul a aflat de moartea nefericitei copile pe care o plânge în chip atât de inconsolabil… Din pricina asta şi din altele, anul acela a fost funest pentru stăpânul nostru. — Anii fericiţi sunt rari, bietul meu Murph, Dar merg mai departe. „Târgul o dată încheiat copilul a rămas la femeia aceea timp de doi ani, după care, voind să scape de viaţa grea pe care o ducea acolo, fetiţa a dispărut. Cucuvaia n-a mai auzit vorbindu-se de ea câţiva ani în şir, când a revăzut-o pentru prima oară într-o tavernă de cartier, acum. vreo şase săptămâni. Copila crescuse mare şi i se dăduse porecla de Gurista. Puţine zile după această întâlnire, numitul Tournemine pe care Învăţătorul îl – 554 –

– Eugen Sue –

cunoscuse la puşcăria Rochefort, dăduse lui Braţ-Roşu (un tăinuitor obişnuit al ocnaşilor închişi sau liberaţi), o scrisoare amănunţită privitoare la copilul încredinţat odinioară femeii Gervais, zisă Cucuvaia. Din această scrisoare şi din declaraţiile Cucuvelei, reieşea că o doamnă Séraphine, menajera unui notar pe nume Jacques Ferrand, însărcinase prin 1827 pe Tournemine să-i găsească o femeie care, în schimbul sumei de 1.000 de franci, ar fi primit să ia în îngrijirea ei un copil de cincişase ani, pe care părinţii voiau să-l abandoneze, după cum s-a spus mai sus. Cucuvaia primi propunerea. Scopul lui Tournemine, când dăduse aceste informaţii lui Braţ-Roşu, era să-l determine s-o şantajeze pe doamna Séraphine cu ajutorul unui terţ, ameninţând-o că va da – 555 –

– Misterele Parisului vol.1 –

în vileag această întâmplare de multă vreme uitată: Tournemine afirma că această doamnă Séraphine nu era decât mandatara unor persoane cunoscute. Braţ-Roşu încredinţase această scrisoare Cucuvelei, de câtva timp complice a delictelor Învăţătorului; în felul acesta se lămureşte cum aceste ştiri se găseau în posesia tâlharului şi cum, cu prilejul întâlnirii cu Gurista, la cârciuma «Iepurele alb», Cucuvaia, ca s-o chinuiască pe FloareaMariei, i-a spus: «S-a aflat cine sunt părinţii tăi, dar tu nu îi vei cunoaşte». Chestiunea era de a se şti dacă scrisoarea lui Tournemine privitoare la copilul încredinţat odinioară Cucuvelei cuprindea adevărul. A fost căutată doamna Séraphine; de asemenea şi notarul Jacques Ferrand. – 556 –

– Eugen Sue –

Amândoi trăiesc. Notarul stă în strada du Sentier nr. 41, trece drept un solitar şi un evlavios; în orice caz se duce foarte des la biserică; în afaceri este de o corectitudine excesivă, considerată ca o dovadă de seriozitate; biroul lui de notariat este excelent, trăieşte cu o economie vecină cu zgârcenia; doamna Séraphine continuă să-i fie menajeră. Domnul Ferrand, care era foarte sărac, şi-a cumpărat biroul de notariat cu suma de 350.000 franci, sumă ce i-a fost împrumutată cu garanţii serioase de către domnul Charles Robert, ofiţer superior de Stat-Major în garda naţională a Parisului, un tânăr foarte frumos, mult solicitat într-o anumită societate. Împarte cu Jacques Ferrand veniturile notariatului, apreciate cam la 50.000 de franci anual dar, – 557 –

– Misterele Parisului vol.1 –

bineînţeles că el nu se amestecă de loc în afacerile acestuia. Unele guri rele afirmă că de pe urma unor speculaţii norocoase sau lovituri de bursă, întreprinse în înţelegeri cu domnul Charles Robert, notarul ar fi, în clipa de faţă, în măsură să restituie costul notariatului; dar reputaţia domnului Jacques Ferrand e atât de solidă, încât toată lumea e de acord că aceste zvonuri sunt pure calomnii. Pare deci sigur că doamna Séraphine, menajera acestui om de ispravă ar putea da lămuriri preţioase despre naşterea Guristei”. — De minune, scumpe baroane, spuse Murph, declaraţiile lui Tournemine au o oarecare aparenţă de adevăr. Poate vom găsi, prin notar, mijlocul de a descoperi pe părinţii – 558 –

– Eugen Sue –

acestei nefericite copile. Acum, despre fiul învăţătorului, ai informaţii tot atât de precise? — Poate nu chiar atât, dar totuşi destul de mulţumitoare. — Într-adevăr, Badinot al dumitale e o comoară. — După cum vezi, Braţ-Roşu este sufletul acestei afaceri. Domnul Badinot, care pare să aibă oarecari relaţii cu poliţia, ni-l descrisese ca pe intermediarul mai multor ocnaşi; asta cu prilejul primelor demersuri pe care monseniorul le întreprinsese pentru a găsi pe fiul doamnei Georges Duresnel, soţia nefericită a acelui monstru de Învăţător. — Fără îndoială, şi, ducându-se să dea de Braţ-Roşu în cocioaba lui din – 559 –

– Misterele Parisului vol.1 –

cartier, strada Bobului nr. 13, monseniorul l-a întâlnit pe Cuţitar şi pe Guristă. Alteţa-sa a vrut cu orice preţ să se folosească de acest prilej ca să vadă cu ochii lui acele groaznice cuiburi de hoţi, socotind că poate va da de vreun nenorocit pe care să-l scoată din mocirlă. Presimţirile sale nu l-au înşelat, dar cu preţul căror primejdii, Doamne mare! — Primejdii pe care le-ai împărţit cu el, bărbăteşte, dragul meu Murph… — Nu sunt oare în acest scop Cărbunarul titular al alteţei-sale? răspunse surâzând gentilomul. — Spune mai bine viteazul aghiotant, bravul meu prieten. Dar ce să mai vorbesc de curajul şi de devotamentul dumitale? Ar fi să mă repet… Îmi voi continua deci raportul… – 560 –

– Eugen Sue –

Iată nota privitoare la François Germain, fiul doamnei Georges şi al Învăţătorului, zis şi Duresnel. INFORMAŢII ASUPRA FRANÇOIS GERMAIN

LUI

Domnul de Graün continuă: „Să tot fie vreo optsprezece luni de când un tânăr numit François Germain a sosit la Paris, venind de la Nantes, unde era funcţionar în biroul casei de bancă «Noël & Co». Din mărturiile Învăţătorului şi din mai multe scrisori găsite la el, rezulta că mizerabilul, căruia Învăţătorul îi încredinţase propriu-i fiu spre a-l ticăloşi şi a-l folosi cândva în scopuri criminale, a – 561 –

– Misterele Parisului vol.1 –

dezvăluit acestui tânăr acea groaznică uneltire, propunându-i să înlesnească o încercare de furt şi fals ce se plănuia în paguba casei «Noël & Co.» unde lucra François Germain. Tânărul respinse, cu indignare, propunerea, dar nevrând să-l denunţe pe omul care-l crescuse, a trimis o scrisoare anonimă patronului său informându-l de complotul ce se urzea împotriva lui şi părăsi în taină oraşul Nantes, pentru a se pune la adăpost de cei ce încercaseră să-l facă instrumentul şi complicele crimelor lor. Aceşti mizerabili, aflând de plecarea lui Germain, au venit la Paris, s-au pus în legătură cu Braţ-Roşu şi au pornit în urmărirea fiului Învăţătorului, fără îndoială cu intenţii criminale, pentru că tânărul le cunoştea planurile. – 562 –

– Eugen Sue –

După îndelungi şi numeroase cercetări, au izbutit să-i afle adresa, dar era prea târziu: Germain, întâlnind cu câteva zile înainte pe cel ce încercase să-l corupă, a schimbat pe dată locuinţa, bănuind motivul care-l adusese pe omul acela la Paris. Fiul Învăţătorului scăpă astfel încă o dată de prigonitorii lui. Acum vreo şase săptămâni, însă, aceştia au aflat că tânărul locuia în strada Templului, numărul 17. Într-o seară, înapoindu-se acasă, era cât pe-aci să fie victima unei capcane. (Învăţătorul ascunsese această întâmplare monseniorului.) Germain bănui de îndată de unde venea lovitura, părăsi strada Templului şi din nou i se pierdu urma. Cercetările ajunseseră aici, când Învăţătorul fu pedepsit pentru faptele lui.“ – 563 –

– Misterele Parisului vol.1 –

De la această dată – spuse baronul – cercetările au fost reluate din ordinul monseniorului. Şi iată rezultatul: François Germain a locuit timp de vreo trei luni în casa din strada Templului, numărul 17, casă de altfel destul de ciudată, având în vedere moravurile şi îndeletnicirile celor mai mulţi dintre locatarii ei. Germain era foarte iubit, pentru firea lui veselă, îndatoritoare şi sinceră. Cu toate că părea să trăiască din venituri neînsemnate sau din vreo leafă foarte modestă, arătase o grijă afectuoasă unei familii de nevoiaşi care locuia în mansarda acelei case. Zadarnic s-au cerut informaţii în strada Templului asupra noii sale locuinţe şi a profesiei – 564 –

– Eugen Sue –

lui; se bănuieşte că era funcţionar în vreun birou sau în vreo casă de comerţ, pentru că pleca dimineaţa şi se înapoia pe la zece ceasuri. Singura persoană care desigur ştie unde locuieşte acest tânăr, este o chiriaşă a casei din strada Templului; această fată, care părea să aibă legături mai strânse cu Germain, e o foarte frumoasă şi tânără lucrătoare, numită domnişoara Rigolette. Stă într-o cameră, vecină cu aceea în care locuise Germain. Această odaie, nelocuită de când acesta plecase, este acum liberă. Sub pretextul că vrem s-o închiriem, ne-am putut procura informaţiile ulterioare. — Rigolette? exclamă deodată Murph, care de câtva timp părea adâncit în gânduri, Rigolette? Dar acest nume – 565 –

– Misterele Parisului vol.1 –

mi-e cunoscut! — Cum, sir Walter Murph, reluă baronul, râzând, cum, o persoană demnă şi respectabilă, tată de familie, cunoaşte lucrătoare tinere şi uşuratice? Cum, numele unei domnişoare Rigolette nu e nou pentru dumneata? Ah! Ce ruşine! — Doamne, monseniorul m-a silit să fac cunoştinţe atât de bizare, încât nu ai de loc dreptul să te miri de asta, baroane. Dar, stai niţel… Da, acum miamintesc foarte bine: monseniorul, relatându-mi povestea Guristei, nu s-a putut opri să facă haz de acest nume caraghios, Rigolette. Din câte îmi amintesc:, era numele unei prietene de închisoare a acelei nefericite Floare-aMariei. — Ei bine, acum, domnişoara – 566 –

– Eugen Sue –

Rigolette ne-ar putea fi de mare folos. Să termin raportul meu: „Poate că ar fi indicat să se închirieze camera liberă din casa de pe strada Templului. Nu primisem dispoziţia să merg mai departe cu investigaţiile; dar, din nişte vorbe ce i-au scăpat portăresei, avem toate motivele să credem nu numai că vom căpăta informaţii precise asupra fiului Învăţătorului, dar monseniorul va putea face acolo studii asupra moravurilor, uneltirilor şi mai ales asupra mizeriei, a căror existenţă nici măcar n-o bănuieşte.“ Capitolul 5 MARCHIZUL D’HARVILLE — Precum

vezi, – 567 –

iubite

Murph,

– Misterele Parisului vol.1 –

spuse domnul de Graün, terminând lectura acestui raport, pe care îl înmânase gentilomului, după informaţiile noastre, urma părinţilor Guristei trebuie căutată la notarul Jacques Ferrand, iar adresa la care locuieşte acum François Germain trebuie aflată la domnişoara Rigolette. Cred că e destul, după cât îmi pare, să ştii unde să cauţi… ceea ce cauţi. — Fără îndoială, baroane; cu atât mai mult cu cât monseniorul va avea – sunt sigur – o recoltă bogată de observaţii în casa de care vorbim. Dar nam terminat; te-ai informat cu privire la marchizul d’Harville? — Da, şi, cel puţin în ceea ce priveşte problema bănească, temerile alteţei-sale nu sunt întemeiate. Domnul – 568 –

– Eugen Sue –

Badinot afirmă – şi-l socotesc bine informat – că averea marchizului n-a fost niciodată mai consolidată şi cu mai multă chibzuinţă administrată ca acum. — După ce-am căutat să aflu pricina acestei mari îndurerări de care e copleşit domnul d’Harville, monseniorul îşi închipuise că e vorba de vreo jenă financiară; i-ar fi venit în ajutor cu discreta delicateţe pe care i-o cunoşti, dar pentru că s-a înşelat în presupunerile lui, va trebui să renunţe a dezlega această enigmă, cu atât mai mare părere de rău cu cât are o sinceră afecţiune pentru domnul d’Harville. — E foarte simplu. Alteţa-sa n-a uitat niciodată ceea ce părintele lui datorează tatălui marchizului. Ştii, dragă Murph, că în 1815, când cu remanierea – 569 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Statelor Confederaţiei germanice, tatăl alteţei-sale era în primejdie de a fi eliminat, din pricina devotamentului său notoriu faţă de Napoleon în această împrejurare, răposatul marchiz, bătrânul d’Harville, a făcut mari servicii tatălui stăpânului nostru; mulţumită prieteniei cu care îl cinstea împăratul Alexandru, prietenie care data de când marchizul imigrase în Rusia şi care, invocată de el, a avut o înrâurire hotărâtoare asupra deliberărilor congresului unde se dezbăteau interesele principilor Confederaţiei germanice. — Şi iată, baroane, cum se înlănţuie acţiunile nobile: în ’92, tatăl marchizului e proscris; el găseşte în Germania, la tatăl monseniorului, cea mai generoasă ospitalitate; după o şedere de trei ani la – 570 –

– Eugen Sue –

curtea noastră, pleacă în Rusia, se bucură de favoarea ţarului şi, mulţumită acesteia, e la rândul lui foarte folositor principelui care l-a primit odinioară cu atâta prietenie. — Oare nu din 1815, în timpul stabilirii bătrânului marchiz d’Harville pe lângă marele duce care domnea atunci, s-a legat prietenia dintre monsenior şi tânărul d’Harville? — Da, ei au păstrat cele mai duioase amintiri din acele fericite vremuri ale tinereţii lor. Dar asta nu e tot; monseniorul poartă o recunoştinţă atât de adâncă memoriei omului a cărui, prietenie a fost atât de folositoare tatălui său, încât toţi cei ce aparţin familiei d’Harville au dreptul la bunăvoinţa alteţei-sale. Aşa că nu numai – 571 –

– Misterele Parisului vol.1 –

nenorocirilor şi virtuţii ei, ci şi înrudirii cu familia d’Harville datoreşte doamna Georges neîncetatele atenţii ale alteţeisale. — Doamna Georges! Soţia lui Duresnel, ocnaşul supranumit Învăţătorul? exclamă baronul, — Da, mama acestui François Germain pe care îl căutăm şi pe care nădăjduim că-l vom găsi… — E rudă cu domnul d’Harville? — Era vară cu mama lui şi prietena ei intimă. Bătrânul marchiz avea pentru doamna Georges o afecţiune plină de devotament. — Dar cum se face că familia d’Harville a lăsat-o să se mărite cu monstrul acela de Duresnel, dragă Murph? – 572 –

– Eugen Sue –

— Tatăl acestei nenorocite, domnul de Lagny, intendent4 al Languedoc-ului, poseda înainte de Revoluţie o mare avere; şi a scăpat de surghiunire. În primele zile de linişte care au urmat acelei cumplite epoci, s-a gândit la măritişul fetei. S-a înfăţişat Duresnel; aparţinea unei foarte bune familii de parlamentari, era bogat, ascundea cu ipocrizie sub aparenţe oneste înclinările lui perverse; s-a căsătorit cu domnişoara de Lagny. Câtva timp ascunse, viciile acestui om ieşiră curând la iveală: risipitor, jucător de cărţi pătimaş, desfrânat, josnic, o făcea pe soţia lui să se simtă foarte nenorocită. Nu se plângea, îşi ascundea suferinţele şi, după 4

Inspector al provinciilor, care avea sarcina să aprovizioneze cu cele necesare

armata. – 573 –

– Misterele Parisului vol.1 –

moartea tatălui ei, s-a retras la o moşie pe care a pus-o în valoare, ca să-şi mai aline durerea. În foarte scurtă vreme bărbatul ei risipi la cărţi şi în desfrâu toată averea lor comună: proprietatea a fost vândută. Atunci femeia şi-a luat băiatul şi s-a dus la ruda ei, marchiza d’Harville, pe care o iubea ca pe o soră. Duresnel, după ce şi-a mâncat averea şi pe aceea a soţiei, s-a văzut nevoit, să trăiască din expediente, recurgând chiar şi la crimă în căutarea de noi resurse de existenţă; deveni falsificator, hoţ, asasin şi fu condamnat pe viaţă; răpi copilul de la soţia sa şi îl încredinţă unui ticălos de teapa lui. Restul îl ştii… — Dar cum a descoperit-o monseniorul pe doamna Duresnel? — Când Duresnel a fost aruncat în – 574 –

– Eugen Sue –

temniţă, soţia lui, ajunsă în cea mai neagră mizerie, şi-a luat numele de doamna Georges. — În această cumplită situaţie, de ce oare nu s-a adresat marchizei d’Harville, ruda şi cea mai bună prietenă a ei? — Marchiza murise înainte de condamnarea lui Duresnel şi de-atunci, dintr-o sfială de neînfrânt, doamnei Georges i-a fost imposibil să se mai arate familiei ei, care desigur că ar fi avut pentru ea compasiunea şi ajutorul îndreptăţite de atâtea nenorociri. Totuşi, o singură dată, constrânsă de mizerie şi de boală, se hotărî să implore ajutorul domnului d’Harville, fiul celei mai bune prietene a ei… Aşa s-a făcut că a întâlnito monseniorul. — Dar cum? – 575 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Într-o zi se dusese să-l vadă pe domnul d’Harville; la câţiva paşi înaintea lui, păşea o biată femeie, prost îmbrăcată, palidă, suferindă, abătută. Ajunsă în faţa porţii casei d’Harville, în clipa când, după o lungă ezitare, era gata să sune, făcu o mişcare bruscă şi se întoarse din drum, ca şi cum ar fi părăsit-o curajul. Foarte intrigat, monseniorul o urmări, profund mişcat de expresia ei de blândeţe şi de durere. Femeia pătrunse într-o locuinţă cu aspect trist şi mohorât. Monseniorul culese câteva informaţii asupra ei: ele erau cât se poate de onorabile. Ca să aibă din ce trăi, muncea, dar sănătatea îi era şubredă şi nici de lucru nu prea găsea; era redusă la cea mai neagră mizerie. A doua zi m-am dus la ea cu monseniorul. – 576 –

– Eugen Sue –

Am ajuns la timp pentru a o împiedica să moară de foame. După o boală lungă, în care timp i sau dat toate îngrijirile, doamna Georges, în elanul ei de recunoştinţă, şi-a povestit viaţa monseniorului, al cărui nume şi rang îi erau necunoscute; i-a povestit, după cum am spus, viaţa ei, condamnarea lui Duresnel şi răpirea copilului. — Aşa deci a aflat alteţa-sa că doamna Georges aparţinea familiei d’Harville? — Da, şi după aceste lămuriri, monseniorul, care preţuia din ce în ce mai mult însuşirile doamnei Georges, a scos-o din Paris şi a instalat-o la ferma de la Bouqueval, unde se află acum împreună cu Gurista. A găsit în acest – 577 –

– Misterele Parisului vol.1 –

paşnic refugiu, dacă nu fericirea, dar cel puţin liniştea, putând să-şi mai uite suferinţele, administrând acea moşioară… Şi pentru a cruţa dureroasa sensibilitate a doamnei Georges, cât şi pentru că nu-i place să se vorbească de binefacerile sale, monseniorul a tăinuit domnului d’Harville că-i scosese ruda dintr-o cumplită mizerie. — Înţeleg acum îndoitul interes ce-l are monseniorul de a descoperi urmele fiului acestei nefericite femei. — Se explică, de asemenea, scumpe baroane, şi afecţiunea pe care alteţa-sa o are pentru această întreagă familie şi cât de mare îi e durerea când îl vede pe tânărul marchiz atât de abătut, când ar avea toate motivele să fie fericit. — Într-adevăr, ce-i lipseşte – 578 –

– Eugen Sue –

domnului d’Harville? Posedă totul, origine aleasă, avere, inteligenţă, tinereţe, soţia lui e fermecătoare, pe cât de inteligentă pe atât de frumoasă… — E adevărat, şi monseniorul nu s-a gândit la informaţiile de care am vorbit decât după ce încercase zadarnic să descopere cauzele negrei melancolii a domnului d’Harville; acesta s-a arătat adânc mişcat de atenţiile alteţei-sale, dar s-a ţinut într-o totală rezervă cu privire la motivele tristeţii lui. Să fie oare o chestiune de inimă? — Se spune că e foarte îndrăgostit de soţia lui care nu-i dă niciun prilej de gelozie. O întâlnesc adesea în societate; e obiectul atenţiei tuturor, cum se întâmplă întotdeauna cu o femeie tânără şi fermecătoare, dar reputaţia ei n-a – 579 –

– Misterele Parisului vol.1 –

suferit niciodată o cât de mică ştirbire. Dar, marchizul e totdeauna foarte mândru de soţia lui… N-a avut cu ea decât o neînsemnată discuţie cu privire la contesa Sarah Mac-Grégor! — Aşadar, se întâlneşte cu ea? — Printr-o împrejurare din cele mai nenorocite, tatăl marchizului d’Harville a cunoscut-o acum şaptesprezece sau optsprezece ani pe Sarah Seyton de Halsbury şi pe fratele ei, Tom, în timpul şederii lor la Paris, unde se aflau sub protecţia doamnei ambasadoare a Angliei. Aflând că fratele şi sora plecau în Germania, bătrânul marchiz le-a dat scrisori de recomandare către tatăl monseniorului cu care întreţinea o corespondenţă continuă. Vai! dragă Graün, poate că dacă n-ar fi existat – 580 –

– Eugen Sue –

aceste scrisori de recomandare, multe nenorociri ar fi fost evitate, căci fără îndoială că, altminteri, monseniorul n-ar fi avut prilejul s-o cunoască pe această femeie. În sfârşit, când contesa Sarah s-a reîntors, cunoscând prietenia pe care alteţa-sa o avea pentru marchiz, a căutat să fie introdusă în casa d’Harville, în nădejdea că-l va întâlni acolo pe monsenior, deoarece pune tot atâta dârzenie să-l întâlnească, pe cât stăruie el să fugă de ea. — Să se travestească în bărbat pentru a-l urmări pe alteţa-sa până în cartiere rău famate… Numai ea poate să aibă asemenea idei. — Spera probabil în modul acesta să-l înduplece pe monsenior şi să-l constrângă la o întrevedere pe care el a – 581 –

– Misterele Parisului vol.1 –

refuzat-o şi a evitat-o totdeauna. Dar să revenim la doamna d’Harville. Soţul ei, căruia monseniorul îi vorbise de Sarah, aşa cum merita, şi-a sfătuit soţia s-o vadă cât mai puţin posibil; dar tânăra marchiză, sedusă de măgulirile ipocrite ale contesei, s-a cam revoltat de sfaturile domnului d’Harville. De aici, mici neînţelegeri, care de altfel nu pot justifica starea de profundă descurajare a marchizului. — Ah! femeile… femeile!… dragă Murph; îmi pare foarte rău că doamna d’Harville o frecventează pe această Sarah. Tânăra şi seducătoarea marchiză nu poate decât să piardă din contactul cu această creatură diabolică. — Fiindcă veni vorba de fiinţe diabolice, adăugă Murph, iată o – 582 –

– Eugen Sue –

scrisoare privitoare la Cecily, nedemna soţie a cinstitului David. — Între noi fie zis, dragă Murph, acestei neobrăzate corcituri i s-ar fi cuvenit cumplita pedeapsă pe care soţul ei, scumpul nostru doctor negru, a aplicat-o Învăţătorului din ordinul monseniorului. Ea a făcut de asemenea să curgă sânge, şi depravarea ei e înspăimântătoare. — Şi totuşi e atât de frumoasă, atât de fermecătoare! Un suflet pervers sub un aspect atrăgător îmi provoacă totdeauna o dublă oroare. — Sub acest raport Cecily e de două ori odioasă; dar sper că această misivă revocă ultimele dispoziţii date de monsenior cu privire la această mizerabilă. – 583 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Dimpotrivă, baroane. — Monseniorul tot mai doreşte s-o ajutăm să evadeze din fortăreaţa unde a fost închisă pe viaţă? — Da. — Şi ca pretinsul ei seducător s-o aducă în Franţa, la Paris? — Da, şi mai mult chiar, această scrisoare ne ordonă să grăbim, pe cât cu putinţă, evadarea Cecily-ei şi să-i înlesnim o călătorie cât mai rapidă ca să ajungă aici în cel mult cincisprezece zile. — Nu mai înţeleg nimic… Monseniorul manifestase totdeauna atâta aversiune faţă de ea! — Şi-o manifestă şi acum într-o şi mai mare măsură, dacă ar mai fi cu putinţă! — Şi, totuşi, o aduce încoace! De – 584 –

– Eugen Sue –

altfel, după cum e convins alteţa-sa, îi va fi totdeauna uşor să obţină extrădarea Cecily-ei, dacă nu execută ceea ce aşteaptă el de la dânsa. Se va porunci fiului temnicerului fortăreţei Gerolstein s-o răpească pe această femeie, prefăcându-se înamorat de ea, şi i se vor da toate înlesnirile necesare pentru executarea acestui proiect. În culmea fericirii că i se dă prilejul de a evada, metisa îl urmează pe presupusul seducător şi ajunge la Paris; fie, dar ea se află mereu sub povara osândei, rămâne mereu o prizonieră evadata şi sunt oricând în măsură să afirm că, de îndată ce monseniorul va dori, voi putea cere şi obţine extrădarea ei. — Vom trăi şi vom vedea, dragă Graün; o să te mai rog, din ordinul – 585 –

– Misterele Parisului vol.1 –

monseniorului, să scrii cancelariei noastre să-mi trimită prin acelaşi curier o copie legalizată de pe actul de căsătorie al lui David; căci s-a căsătorit la palatul ducal în calitatea lui de ofiţer al casei monseniorului. — Trimiţând misiva prin curierul de azi, vom avea actul acesta în cel mult opt zile. — Când David a aflat de la monsenior apropiata sosire a Cecily-ei, a rămas înmărmurit, apoi a strigat: „Sper că alteţa-voastră nu mă va obliga să văd acest monstru?“ „Fii liniştit, a răspuns monseniorul, n-ai s-o vezi… dar am nevoie de ea pentru anumite planuri“. David s-a văzut liberat de o mare povară. Totuşi, sunt convins că s-au deşteptat în el amintiri foarte dureroase. – 586 –

– Eugen Sue –

— Bietul negru!… e în stare s-o iubească şi azi, se spune că e încă atât de frumoasă! — Fermecătoare… prea fermecătoare… Numai ochiul neîndurat al unui creol ar putea deosebi „sângele amestecat“, în uşor perceptibila nuanţă cafenie de la coroana unghiilor roze ale acestei corcituri: strălucitoarele noastre frumuseţi nordice n-au o piele mai transparentă, un ten mai alb şi un păr de un castaniu cu reflexe mai aurii. — Eram în Franţa când monseniorul s-a reîntors din America, aducând cu sine pe David şi pe Cecily; ştiu că, de atunci, acest om este legat de alteţa-sa prin cea mai caldă recunoştinţă, dar niciodată n-am aflat în urma cărei aventuri se devotase cu trup şi suflet – 587 –

– Misterele Parisului vol.1 –

stăpânului meu şi în ce împrejurare s-a însurat cu Cecily pe care am văzut-o pentru prima oară cam la un an după căsătorie; şi Dumnezeu ştie cât scandal iscase ea încă de pe atunci. — Sunt în măsură să-ţi povestesc tot ce doreşti să ştii, dragă baroane. Eu l-am întovărăşit pe monsenior în călătoria aceea în America, unde i-a scăpat pe David şi pe metisă de la o soartă din cele mai cumplite… — Eşti prea bun, dragă Murph, te ascult, spuse baronul. Capitolul 6 POVESTEA LUI DAVID ŞI A CECILYEI — Domnul

Willis, – 588 –

un

bogat

– Eugen Sue –

plantator din Florida, începu Murph, descoperise printre sclavii săi, tinerii negri, la un anume David, ataşat infirmeriei coloniei, o inteligenţă deosebită, o milă profundă şi atentă faţă de bieţii bolnavi, cărora le aducea cu dragoste îngrijirile prescrise de medici şi, în sfârşit, o vocaţie atât de neobişnuită pentru studiul botanicii aplicate medicinii că, fără nicio pregătire, alcătuise şi clasase un fel de ierbar al plantelor din aşezarea unde se afla, ca şi al celor din împrejurimi. Exploatarea domnului Willis era situată pe malul mării, la o depărtare de cincisprezece-douăzeci de leghe de oraşul cel mai apropiat; medicii localnici, destul de ignoranţi, se deplasau cu greu atât din cauza distanţelor mari cât şi a – 589 –

– Misterele Parisului vol.1 –

stării proaste a drumurilor. Vrând să remedieze aceste grave inconveniente într-o ţară bântuită de molime primejdioase şi pentru a avea mereu la îndemână un practician îndemânatec, Willis s-a gândit să-l trimită pe David în Franţa să studieze chirurgia şi medicina. Încântat de această propunere, tânărul negru plecă la Paris; plantatorul plăti cheltuielile studiilor şi, după opt ani de muncă stăruitoare, David căpătă, cu cea mai mare distincţie, diploma de doctor în medicină şi reveni în America pentru a pune la dispoziţia stăpânului său ştiinţa dobândită. — Dar David ar fi trebuit să se socotească liber, de fapt şi de drept, aflându-se pe teritoriul Franţei. — Vezi că David este de o rară – 590 –

– Eugen Sue –

lealitate; făgăduise domnului Willis că se înapoiază şi s-a înapoiat. Şi apoi socotea că învăţătura ce şi-o însuşise cu banii stăpânului, nu constituia – ca să zic aşa – un bun al lui. Şi, mai spera să poată îndulci moral şi fizic suferinţele sclavilor, foştii lui tovarăşi. Îşi propunea să fie nu numai medicul lor, dar şi susţinătorul, apărătorul lor pe lângă plantator. — Într-adevăr, trebuie să fii înzestrat cu un caracter extrem de cinstit şi cu o dragoste pioasă pentru semenii tăi, ca să te înapoiezi la un stăpân, după o şedere de opt ani la Paris, în mijlocul tineretului cel mai democrat din Europa. — După această trăsătură de caracter poţi judeca omul. Iată-l dar la Florida şi, trebuie să o spunem, tratat de – 591 –

– Misterele Parisului vol.1 –

domnul Willis cu consideraţie şi bunătate, luând masa cu el şi locuind sub acelaşi acoperiş. De altfel, acest proprietar stupid, rău, muieratic, despot cum sunt unii creoli, se considera foarte darnic fixându-i lui David un salariu de şase sute de franci. După câteva luni, un tifos cumplit izbucni în rândurile oamenilor exploatării; domnul Willis se îmbolnăveşte şi el, dar este repede vindecat, datorită excelentelor îngrijiri ale lui David. Din treizeci de negri greu bolnavi, nu mor decât doi. Domnul Willis, încântat de serviciile lui David, îi urcă leafa la o mie două sute de franci; doctorul negru se putea socoti cel mai fericit om din lume; fraţii lui îl considerau o adevărată providenţă; obţinuse, într-adevăr, cu mare greutate, – 592 –

– Eugen Sue –

să le îmbunătăţească întrucâtva soarta, dar nădăjduia mai mult pentru viitor; şi, în aşteptare, îi reeduca, îi consola pe aceşti bieţi oameni şi îi sfătuia să se resemneze; le vorbea de Dumnezeu care veghează asupra negrului ca şi asupra albului; le pomenea de altă lume în care nu mai sunt stăpâni şi sclavi, ci drepţi şi răi; despre o altă viaţă… veşnică, aceea în care unii nu mai sunt vite de povară aparţinând altora, dar în care victimele de pe pământ erau atât de fericite, încât se rugau în cer pentru călăii lor… Ce să mai spun? Aceşti nenorociţi care, spre deosebire de alţi oameni, numără cu o bucurie amară paşii ce îi apropie zilnic de mormânt, acestor nenorociţi care nu mai aşteptau altceva decât neantul, David le dădu speranţa unei libertăţi – 593 –

– Misterele Parisului vol.1 –

eterne; astfel că lanţurile le părură mai puţin grele şi munca mai puţin istovitoare. David era idolul lor. Trecu în acest fel aproape un an. Printre cele mai frumoase sclave ale acestei exploatări, se distingea o metisă în vârstă de cincisprezece ani, numită Cecily. Domnul Willis resimţea un capriciu de sultan faţă de această fată. Pentru prima oară în viaţa lui, poate, se izbi de un refuz, de o împotrivire dârză. Cecily iubea… îl iubea pe David, care în timpul ultimei epidemii, o îngrijise şi o salvase cu un devotament admirabil; mai târziu, o dragoste, cea mai neprihănită dragoste, răsplătise această datorie de recunoştinţă. David avea simţăminte prea gingaşe ca să-şi dezvăluie fericirea înainte de ziua când ar fi putut să se – 594 –

– Eugen Sue –

însoare cu Cecily; aştepta ca fata să împlinească şaisprezece ani. Domnul Willis neavând cunoştinţă de această dragoste împărtăşită, pusese ochii pe frumoasa metisă. Fata, cu lacrimi în ochi, povesti lui David încercările brutale ale patronului, din care scăpase cu mare greutate. Negrul o linişti şi se duse imediat, la domnul Willis,. S-o ceară în căsătorie pe Cecily — Drace! Dragă Murph, tare mi-e teamă că am ghicit răspunsul sultanului american… A refuzat? — A refuzat. Susţinea că îi place această fată, că în toată viaţa lui nu se izbise de dispreţul unei sclave, şi că o vrea pe asta şi o va avea. David n-are decât să-şi aleagă altă soţie sau o altă ibovnică pe placul lui. Existau în colonie – 595 –

– Misterele Parisului vol.1 –

zece mulatre sau alte metise tot atât de frumoase ca Cecily. David îi vorbi de dragostea lui pe care Cecily o împărtăşea de multă vreme. Plantatorul ridică din umeri. David stărui; dar totul fu în zadar. Creolul avu neruşinarea să-i spună că ar fi o pildă rea ca un stăpân să cedeze unui sclav, şi această pildă n-o so dea tocmai el pentru a satisface un capriciu al lui David. Acesta îl imploră, stăpânul îşi pierdu răbdarea; David, fiindu-i ruşine să se umilească mai mult, vorbi pe un ton mai hotărât despre serviciile pe care i le adusese şi despre dezinteresarea lui, mulţumindu-se cu cel mai mic salariu. Domnul Willis, enervat, îi răspunse cu dispreţ că era de o mie de ori mai bine tratat ca un sclav. La aceste vorbe, David nu-şi mai putu reţine – 596 –

– Eugen Sue –

indignarea… Pentru prima oară vorbi ca un om conştient de drepturile lui, după o şedere de opt ani în Franţa. Domnul Willis, furios, îl trată drept sclav răzvrătit şi-l ameninţă că-l va pune în lanţuri. David rosti câteva vorbe amare şi violente… Două ore după acest schimb de cuvinte, David era legat la stâlp, cu trupul sfâşiat de curelele gârbaciului, în timp ce, sub ochii lui, Cecily era târâtă în haremul plantatorului. — Purtarea acestuia a fost idioată şi îngrozitoare… Este absurditatea cruzimii… La urma urmei, avea nevoie de omul acesta… — Atât de multă nevoie avea de el, că, în aceeaşi zi chiar, accesul de furie dinainte, unit cu beţia în care această – 597 –

– Misterele Parisului vol.1 –

brută se afunda în fiecare seară, îi provocă o boala inflamatorie din cele mai grave, ale cărei simptome se arătară, cu rapiditatea specifică acestor afecţiuni; plantatorul se băgă în pat, cuprins de o febră groaznică… Trimite un curier să aducă un medic, dar medicul nu poate ajunge la plantaţie decât după treizeci şi şase de ore… — Această întâmplare era cu adevărat providenţială… Starea gravă a acestui om era pe deplin meritată… — Răul făcea progrese înspăimântătoare… Numai David îl putea salva pe proprietar; dar Willis, bănuitor ca orice scelerat, era sigur că negrul, pentru a se răzbuna, îi va pune otravă într-o poţiune – căci, după ce îl bătuseră cu nuiele, David fusese aruncat – 598 –

– Eugen Sue –

într-o carceră… în sfârşit., îngrozit de mersul bolii, zdrobit de suferinţă şi judecând că-i era dat să moară, după multe şovăieli, Willis ordonă descătuşarea lui David. — Şi David îl salvă pe plantator! — Cinci zile şi cinci nopţi l-a vegheat cum l-ar fi vegheat pe tatăl său, luptând pas cu pas împotriva bolii, cu o pricepere şi cu nespusă îndemânare; până la urmă învinse, spre marea mirare a medicului care fusese chemat, dar care nu sosise decât a doua zi. — Şi o dată însănătoşit… patronul? — Nevrând să roşească în faţa sclavului său care l-ar fi umilit în fiecare clipă din înălţimea minunatei sale generozităţi, cu enorme jertfe colonistul a reuşit, să angajeze la exploatarea lui pe – 599 –

– Misterele Parisului vol.1 –

medicul chemat şi David fu aruncat din nou în carceră. — Asta e groaznic! Dar nu mă miră: David ar fi fost pentru acest om o întrupare vie a remuşcării. — Această purtare barbară nu era determinată numai de răzbunare şi de gelozie. Negrii domnului Willis îl iubeau pe David cu toată ardoarea recunoştinţei; el era pentru ei salvatorul trupurilor şi sufletelor lor. Ştiau de îngrijirile pe care le dăduse plantatorului în timpul bolii acestuia… Aşa că, ieşind ca prin minune din apatia abrutizantă în care sclavia afundă de obicei fiinţa omenească, aceşti nenorociţi îşi manifestară în chip vădit indignarea sau mai bine zis durerea lor, când îl văzură pe David sfâşiat de loviturile – 600 –

– Eugen Sue –

gârbaciului. Domnul Willis crezu că descoperă în această manifestare sâmburele unei răzmeriţe, datorită ascendentului pe care David îl câştigase asupra sclavilor. Îl crezu pe David gata să se pună mai târziu în fruntea sclavilor şi să se răzbune pe revoltătoarea ingratitudine a stăpânului său… Această teamă neîntemeiată fu pentru plantator încă un motiv ca să-l copleşească pe David cu fel de fel de prigoane, să nu mai fie în stare să-şi îndeplinească ţelurile sinistre pe care patronul i le bănuia. — Din acest punct de vedere – al unei temeri sălbatice, – această purtare ar părea mai puţin absurda, deşi tot atât de barbară. — Puţin după aceste întâmplări am – 601 –

– Misterele Parisului vol.1 –

sosit şi noi în America. Monseniorul închiriase un bric danez la SaintThomas; urma să vizităm, ca simpli particulari, toate aşezările litoralului american pe lângă care navigam. Am fost excepţional de bine primiţi de domnul Willis. A doua zi după sosirea noastră, seara, după ce băusem, domnul Willis, excitat de vin cât şi plin de o lăudăroşenie cinică, ne-a relatat, cu glume josnice, povestea lui David şi a Cecilyei, căci am uitat să-ţi spun că şi această nenorocită fusese aruncată în temniţă ca să fie pedepsită pentru dispreţul ce-l arătase patronului. În timpul acestei groaznice povestiri, alteţa-sa crezu că Willis se laudă sau că era beat… Da, era beat, dar nu se lăuda. Pentru a fi crezut, plantatorul se ridică – 602 –

– Eugen Sue –

de la masă şi porunci unui sclav să ia un felinar şi să ne conducă la carcera lui David. — Ei bine? — În toată viaţa mea n-am văzut un spectacol mai sfâşietor. Istoviţi, descărnaţi, pe jumătate despuiaţi, acoperiţi de răni, David şi nenorocita fată, cu lanţuri de mijloc, el la un capăt al temniţei, ea la cel opus, păreau nişte fantome. Felinarul care ne lumina arunca asupra acestui tablou o culoare şi mai lugubră. David, văzându-ne, n-a scos niciun cuvânt: privirea lui era de o groaznică fixitate. Plantatorul îi spuse pe un ton de o crudă ironie: „Ei bine, doctore, ce mai faci?!… Tu care eşti atât de savant, salvează-te!“ Negrul răspunse printr-o vorbă şi un gest sublim; îşi – 603 –

– Misterele Parisului vol.1 –

ridică încet mâna dreaptă, cu arătătorul îndreptat către tavan şi fără a privi pe colonist, rosti cu un glas solemn: „Dumnezeu!“ Şi tăcu. „Dumnezeu? reluă plantatorul, izbucnind în râs; Spune-i dar lui Dumnezeu să vie să te smulgă din mâinile mele. Îl desfid!…“ După care Willis, orbit de furie şi de beţie, arătă cerului pumnul şi strigă blestemând: Da, înfrunt pe Dumnezeu să-mi elibereze sclavii înainte de moartea lor!… Dacă n-o face, îi tăgăduiesc existenţa!…“ — Era un nebun stupid! — Asta ne-a umplut, sufletul de dezgust… Monseniorul n-a spus o vorbă. Am ieşit din celulă… Această văgăună era situată, ca şi conacul, la marginea mării. Ne înapoiarăm la bricul – 604 –

– Eugen Sue –

nostru, acostat la o foarte mică distanţă. La unu noaptea, în timp ce întreaga aşezare era cufundată în somnul cel mai adânc, monseniorul coborî de pe vas pe uscat, împreună cu opt oameni bine înarmaţi, merse drept la celulă, o deschise şi-i scoase pe David şi pe Cecily. Cele două victime fură aduse pe bord, fără ca cineva să fi simţit isprava noastră, apoi monseniorul şi cu mine neam dus la casa colonistului. Ciudată mentalitate! aceşti oameni îşi torturează sclavii dar nu iau împotriva lor nicio măsură de precauţie: dorm cu ferestrele şi uşile deschise. Ajunserăm foarte uşor la odaia de dormit a plantatorului, luminată de un opaiţ. Acesta se ridică în capul oaselor, cu mintea încă îngreunată de aburii beţiei. – 605 –

– Misterele Parisului vol.1 –

„Astă seară l-ai înfruntat pe Dumnezeu spunând că nu-ţi va putea răpi cele două victime decât după ce vor fi murit! Ei bine, ţi le-a răpit“, spuse monseniorul. Apoi, luând un săculeţ pe care-l adusesem cu mine şi în care se aflau douăzeci şi cinci de mii de franci în aur, îl aruncă pe patul acestui om adăugând: „Iată ce te va despăgubi de pierderea celor doi sclavi. Silniciei dumitale care ucide, îi opun silnicia care izbăveşte. Dumnezeu te va judeca!“ Şi dispărurăm, lăsându-l pe domnul Willis înmărmurit, nemişcat, crezându-se în puterea unui vis. După câteva minute, am ajuns la bricul nostru şi am ridicat pânzele. — Îmi pare, dragă Murph, că alteţasa a despăgubit cu prea mare largheţe pe – 606 –

– Eugen Sue –

acel mizerabil de pierderea sclavilor lui, căci, la urma urmei, David nu-i mai aparţinea. — Am calculat aproximativ cheltuielile făcute timp de opt ani cu studiile lui David; apoi am întreit valoarea lui şi aceea a Cecilyei ca simpli sclavi. Ştiu că procedeul nostru era contrar dreptului ginţilor, dar dacă ai fi văzut starea groaznică în care se aflau aceşti nenorociţi, aproape în agonie, dacă ai fi asistat la sfidarea nelegiuită aruncată lui Dumnezeu de către acest om beat de vin şi de cruzime, ai fi înţeles că monseniorul a vrut, cum s-a şi rostit cu acest prilej: „Să joace întrucâtva rolul Providenţei“. — Este o convingere tot atât de discutabilă şi de litigioasă ca şi – 607 –

– Misterele Parisului vol.1 –

pedepsirea Învăţătorului, cinstite squire. Şi această aventură n-a avut urmări? — Nu putea să aibă niciuna. Bricul era sub pavilion danez, anonimatul nostru fusese păstrat cu grijă, treceam drept nişte englezi bogaţi. Dacă ar fi îndrăznit, cui ar fi putut să ne reclame domnul Willis? De fapt, ne-a mărturisito el însuşi şi medicul monseniorului a consemnat-o într-un proces-verbal, că cei doi sclavi n-ar fi putut trăi mai mult de opt zile în acea cumplită celulă. A fost nevoie de cele mai atente îngrijiri pentru ca Cecily să fie smulsă unei morţi aproape sigure. În sfârşit, au fost readuşi la viaţă. De-atunci, David a rămas ataşat pe lângă monsenior ca medic şi are faţă de el un devotament nemărginit. — David, ajungând în Europa, s-a – 608 –

– Eugen Sue –

căsătorit, fără îndoială, cu Cecily? — Această căsătorie, care părea că va fi atât de fericită, s-a oficiat într-o capelă a palatului monseniorului, dar printr-o schimbare neaşteptată, văzându-se beneficiara unei situaţii la care nu s-ar fi aşteptat, uitând cât suferise David pentru ea şi ea însăşi pentru el, Cecily, fiindu-i ruşine, în această lume nouă că e soţia unui negru, sedusă de un om cumplit de depravat, a comis prima ei greşeală. S-ar fi zis că perversitatea înnăscută a acestei nenorocite, până atunci în stare latentă, n-a aşteptat decât acest ferment primejdios pentru a lua asemenea proporţii cumplite. Cunoşti restul, scandalul provocat de aventurile ei. După doi ani de căsătorie, David care – 609 –

– Misterele Parisului vol.1 –

era tot atât de încrezător pe cât de îndrăgostit, află toate aceste ticăloşii: ca de un trăsnet fu trezit din încrederea sa oarbă şi totală. — Se spune că ar fi vrut să-şi omoare nevasta? — Da, dar mulţumită stăruinţelor monseniorului, a consimţit ca această femeie să fie închisă pe viaţă într-o fortăreaţă. Şi aceasta e închisoarea căreia monseniorul îi deschide acum porţile, spre marea dumitale mirare şi a mea, de altfel, ceea ce nu-ţi ascund, dragă baroane. — Sincer vorbind, hotărârea monseniorului mă miră cu atât mai mult cu cât guvernatorul fortăreţei a prevenit de mai multe ori pe alteţa-sa că această femeie nu poate fi îmblânzită, nimic nu – 610 –

– Eugen Sue –

i-a putut înfrânge firea temerară şi înecată în vicii şi, cu toate acestea, monseniorul stăruie s-o aducă încoace. În ce scop? Pentru care motiv? — Iată, dragă baroane, ceea ce nu ştiu nici eu. Dar e târziu. Alteţa-sa doreşte să plece curierul dumitale cât mai curând la Gerolstein. — Până în două ceasuri va fi pe drum. Aşadar, dragă Murph, pe diseară! — Pe diseară! Capitolul 7 O CASĂ DIN STRADA TEMPLULUI Pentru a se folosi de informaţiile pe care baronul de Graün le culesese despre Guristă şi despre Germain, fiul – 611 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Învăţătorului, Rudolf trebuia să se ducă în strada Templului şi la notarul Jacques Ferrand… Şi aceasta, pentru a încerca să afle de la doamna Séraphine oarecari indicii asupra familiei Floarei-Maria. Apoi în casa din strada Templului, unde locuise până nu demult Germain, pentru a încerca să descopere, prin domnişoara Rigolette, adăpostul acelui tânăr; sarcină destul de grea, deoarece lucrătoarea ştia poate că fiul Învăţătorului avea cel mai mare interes să nu fie cunoscută noua sa locuinţă. Dacă ar lua acolo cu chirie camera ocupată odinioară de Germain, Rudolf şi-ar fi uşurat cercetările, pe lângă că era în măsură să observe de aproape diferitele categorii de oameni care ocupau acea clădire. – 612 –

– Eugen Sue –

Chiar în ziua în care avusese loc convorbirea dintre baronul de Graün şi Murph, Rudolf se duse, pe la orele trei, în strada Templului, pe o vreme mohorâtă de iarnă. Situată într-un cartier de negustori şi foarte aglomerată, casa nu trăda, prin înfăţişarea ei, nimic deosebit; se compunea dintr-un parter ocupat de un cârciumar, din patru caturi şi din nişte mansarde. O alee întunecoasă, îngustă, dădea într-o curticică, mai bine-zis într-un fel de puţ pătrat de cinci sau şase picioare, cu totul lipsit de aer, de lumină, o hazna infectă a tuturor murdăriilor din casă, aruncate de la caturile superioare, nişte ochiuri fără geam, deschizându-se la fiecare etaj. – 613 –

– Misterele Parisului vol.1 –

La intrarea unei scări umede şi negre, o lumină roşiatică indica odăiţa portarului: o încăpere afumată din pricina unei lămpi care trebuia să ardă în plină zi ca să lumineze pe Rudolf, în haine de gata, aidoma unui vânzător de prăvălie. Purta un palton de culoare îndoielnică, o pălărie puţin cam pleoştită, o cravată roşie, o umbrelă şi nişte imenşi bocanci cu şireturi. Pentru desăvârşirea iluziei personajului ce şi-l compusese, Rudolf purta sub braţ un sul mare de stofă, învelit cu grijă. Intră la portar, ca să ceară să-i arate camera ce se liberase. O lampă cu ulei, aşezată în spatele unui glob de sticlă umplut cu apă, care slujea drept reflector, lumina odăiţa. În – 614 –

– Eugen Sue –

fund, un pat acoperit cu un macat pestriţ, combinat dintr-o mulţime de petece de stofă de tot felul şi de toate culorile; în stânga, pe un scrin de nuc, a cărui marmură suporta drept podoabă: un mic sfânt-Ion de ceară, cu mielul lui alb şi peruca-i blondă, totul aşezat sub un clopot de sticlă înstelat, ale cărui plesnituri erau lipite cu dibăcie prin nişte benzi de hârtie albastră; două sfeşnice poleite, coclite, de vreme şi purtând, în loc de lumânări, portocale acoperite cu paiete, fără îndoială oferite de curând portăresei ca dar de Anul Nou; două cutii, una de paie în diferite culori, alta acoperită de scoici mici; aceste două cutii artistice miroseau de la o poştă a vreo casă de detenţie sau a ocnă. (Să sperăm, pentru buna reputaţie – 615 –

– Misterele Parisului vol.1 –

a portarului din strada Templului, că acest dar nu provenea din partea creatorului cutiei). În sfârşit, între cele două cutii şi sub un glob de pendulă, se putea admira o pereche de cismuliţe de marochin roşu, adevărată încălţăminte de păpuşă, dar lucrate îngrijit şi cu pricepere, fasonate şi brodate. Aceasta capodoperă, cum ziceau bătrânii noştri, în mijlocul unei duhori cumplite de piele mucedă, de arabescuri fantastice desenate de-a lungul pereţilor ca şi mulţimii de ghete vechi, arăta că portarul casei cu pricina lucrase pe vremuri încălţăminte de comandă, înainte de a ajunge cârpaci de ghete vechi. Când Rudolf se aventură în această încăpere, domnul Pipelet, portarul, – 616 –

– Eugen Sue –

deocamdată absent, era înlocuit de doamna Pipelet. Femeia, aşezată lângă o sobă de fontă aflată în mijlocul odăii, părea să asculte, foarte serioasă, cum „cânta“ oala care fierbea (expresia e consacrată). Hogart5-ul francez şi anume Henry Monnier6 a prins atât de bine imaginea stereotipă a portăresei, încât noi îl vom ruga pe cititor, dacă vrea să şi-o închipuie pe doamna Pipelet, să-şi aducă aminte de cea mai urâtă, cea mai zbârcită, cea mai plină de coşuri pe obraz, cea mai murdară, cea mai zdrenţăroasă, cea mai gâlcevitoare, cea mai veninoasă dintre portăresele imortalizate de acest mare artist. 5 6

William Hogarth (1697—1764), celebru gravor şi pictor englez. Scriitor şi caricaturist francez care a trăit între anii 1805—1877. – 617 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Singura trăsătură pe care ne vom îngădui s-o adăugăm acestui ideal, dar care este o minunată realitate, va fi o ciudată coafură compusă dintr-o perucă a la Titus, perucă odinioară blondă, dar tărcată de vreme cu o mulţime de nuanţe roşietice şi gălbui, cafenii şi arămii, smălţuind, ca să zicem aşa, o încâlceală de nedescurcat de şuviţe aspre, ţepoase, zbârlite, amestecate. Doamna Pipelet nu părăsea niciodată această podoabă unică şi eternă a craniului ei de sexagenară. Văzându-l pe Rudolf, portăreasa pronunţă cu glas răguşit sacramentalele cuvinte: — Unde mergi mata? — Doamnă, mi se pare că e de închiriat o cameră şi un cabinet în – 618 –

– Eugen Sue –

această casă? întrebă Rudolf, apăsând pe cuvântul „doamnă“, ceea ce o măguli simţitor pe portăreasă. Răspunse cu mai puţină acreală: — E o cameră de închiriat la al patrulea, dar nu se poate vizita… Alfred e plecat… — Fiul dumitale, fără îndoială, doamnă? Se înapoiază curând? — Nu, domnule, nu e fiul meu, e soţul meu!… De ce oare lui Pipelet să nu i se zică Alfred? — E dreptul lui, doamnă, dar, dacă îmi îngădui, voi aştepta o clipă să se înapoieze. Aş vrea să iau cu chirie această cameră, cartierul şi strada îmi convin; casa îmi place, fiindcă mi se pare foarte bine îngrijită. Totuşi, înainte de a vizita locuinţa pe care doresc s-o ocup, – 619 –

– Misterele Parisului vol.1 –

aş vrea să ştiu, doamnă, dacă ţi-ai putea lua obligaţia de a-mi face menajul? Am obiceiul să nu mă folosesc decât de portărese, numai, dacă, bineînţeles, sunt şi ele de acord. Această propunere, rostită în cuvinte atât de amabile, o câştigă cu totul pe doamna Pipelet. — Dar bine-nţeles, domnule… răspunse ea, mă voi ocupa de gospodăria dumitale… sunt chiar onorată de propunere, şi pentru şase franci pe lună vei fi servit ca un prinţ. — De acord cu şase franci, doamnă… Numele dumitale? — Pomone-Fortunée-Anastasie Pipelet. — Ei bine, doamnă Pipelet, accept să-ţi plătesc şase franci pe lună ca – 620 –

– Eugen Sue –

salariu. Şi dacă îmi convine camera, ce preţ are? — Împreună cu cabinetul, 150 de franci, domnule; nicio centime mai puţin… Chiriaşul principal e un câine… un cărpănos în stare să-şi mănânce de sub unghii. — Şi cum se numeşte? — Domnul Braţ-Roşu. Numele acesta şi aducerile aminte îl făcură pe Rudolf să tresară. — Spuneţi, doamnă Pipelet, că principalul locatar se numeşte… — Ei bine… domnul Braţ-Roşu. — Şi locuieşte? — În strada Bobului nr. 13; ţine o cârciumă în gropile din Champs-Elysées. Nu mai exista nicio îndoială… Era acelaşi om... Această coincidenţă i se – 621 –

– Misterele Parisului vol.1 –

păru lui Rudolf ciudată. — Dacă domnul Braţ-Roşu este principalul locatar, întrebă el, cine e proprietarul casei? — Domnul Bourdon, dar n-am avut niciodată de-a face decât cu domnul Braţ-Roşu. Voind să câştige încrederea portăresei, Rudolf reluă: — Dragă doamnă Pipelet, sunt cam obosit, frigul m-a răzbit… Fă-mi un serviciu: du-te la cârciumarul care şade în această casă şi adu o sticlă de cassis7 şi două pahare… sau mai bine trei, pentru că soţul dumitale se va înapoia şi el. Şi-i dădu femeii o piesă de cinci franci. — Ah, domnule, dar dumneata vrei 7

Lichior de coacăze negre. – 622 –

– Eugen Sue –

ca din prima clipă să te adore lumea, exclamă portăreasa al cărui nas acoperit de coşuri păru că se luminează de toate focurile unei lăcomii bachice. — Da, doamnă Pipelet, vreau să fiu adorat. — Asta îmi convine, îmi convine, dar nu voi aduce decât două păhărele, pentru că Alfred şi cu mine bem totdeauna dintr-un singur pahar. Dragul de el, e atât de pofticios în tot ceea ce se referă la femei!!! — Du-te, doamnă Pipelet, o să-l aşteptăm pe Alfred. — Da, dar dacă vine cineva… vei rămâne dumneata aici? — Fii liniştită. Bătrâna ieşi. Rămas singur, Rudolf se gândi la – 623 –

– Misterele Parisului vol.1 –

această bizară împrejurare care îl apropia de Braţ-Roşu; se miră numai că François Germain a putut să stea trei luni în această casă fără să fie descoperit de complicii Învăţătorului care erau în legătură cu Braţ-Roşu. În clipa aceea, factorul ciocăni în geamul odăiţei, îşi trecu prin el braţul şi întinse două scrisori, zicând: — Cincisprezece centime. — Treizeci de centime, căci sunt două scrisori, spuse Rudolf. — Una e francată, răspunse factorul. După ce plăti, Rudolf se uită mai întâi distrat la cele două scrisori, dar imediat ele îi părură demne de un examen mai atent. Una, adresată doamnei Pipelet, exala prin plicul de hârtie velină, un – 624 –

– Eugen Sue –

puternic miros „L’eau d’Espagne“. Pe sigiliul de ceară roşie se vedeau două litere: C.R., deasupra un coif, aşezate pe un suport împodobit cu crucea Legiunii de onoare; adresa era scrisă de o mână sigură. Pretenţiozitatea heraldică a coifului şi a acelei cruci, îl făcură pe Rudolf să surâdă, întărindu-l în convingerea că acea scrisoare nu era scrisă de o femeie. Dar cine, oare, era corespondentul parfumat, blazonat… al doamnei Pipelet? Cealaltă scrisoare, pe hârtie cenuşie, ordinară, şi închisă cu un bulin perforat de împunsături de ac, era pentru domnul Cesar Bradamanti, dentist chirurg. Scrisul adresei, vizibil prefăcut, era – 625 –

– Misterele Parisului vol.1 –

alcătuit numai din litere mari. Să fi fost o presimţire, un joc al închipuirii sau o realitate, dar această scrisoare îi păru lui Rudolf aducătoarea unor veşti triste. Observă câteva litere ale adresei, pe jumătate şterse, într-un loc unde hârtia era puţin boţită. Acolo picurase o lacrimă. Doamna Pipelet se înapoie, aducând sticla de lichior şi două pahare. — Am cam zăbovit, nu-i aşa, domnule? Dar o dată intrat în prăvălia lui moş Joseph, nu mai e chip să ieşi. Ah! bătrânul ăsta aiurit!… Ai putea oare crede când ţi-oi spune că unei femei de vârsta mea îi mai povesteşte ghiujul glume pipărate? — Drace… dar dacă Alfred ar afla asta? – 626 –

– Eugen Sue –

— Nu mai vorbi, mi se urcă sângele la cap doar când mă gândesc. Alfred e gelos ca un beduin; şi, de altfel, când e vorba de moş Joseph, totul e spus cu gând bun. — Iată două scrisori pe care le-a adus factorul, spuse Rudolf. — Ah, Doamne… scuză-mă, domnule… Şi-ai plătit? — Da. — Eşti foarte bun. O să reţin asta din restul pe care ţi l-am adus… Cât face? — Cincisprezece centime, răspunse Rudolf, surâzând de felul ciudat în care doamna Pipelet înţelegea să-i restituie banii. — Cum, cincisprezece centime?… Dar sunt treizeci de centime, sunt două scrisori. – 627 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Ar însemna să abuzez de încrederea dumitale făcându-te să reţii din banii mei treizeci de centime în loc de cincisprezece, dar nu sunt în stare, doamnă Pipelet… una din cele două scrisori, ce ţi-a fost adresată, e francată. Şi, fără să fiu indiscret, voi observa că ai un corespondent ale cărui bileţele dulci au un parfum al dracului de bun. — Să vedem, spuse portăreasa luând scrisoarea velină. E adevărat… are aparenţa unei scrisori de dragoste. Ah, Doamne, dar cine e dezmăţatul care ar îndrăzni? — Şi dacă Alfred ar fi fost de faţă, doamnă Pipelet? — Nu spune asta, că leşin în braţele dumitale. — N-o mai spun, doamnă Pipelet! – 628 –

– Eugen Sue –

— Dar ce proastă sunt!… Ştiu ce este, spuse portăreasa ridicând din umeri, ştiu… ştiu… e de la comandant… Ah, ce spaimă am tras… dar asta nu ne împiedică să facem socoteala: Să vedem, cincisprezece pentru cealaltă scrisoare, nu-i aşa? Deci, să zicem şaptezeci şi cinci de centime lichiorul şi cincisprezece centime marca scrisorii, pe care le reţin, fac nouăzeci de centime şi zece pe care le am, sunt un franc plus patru, fac cu totul cinci franci: socotelile încurcate strică prietenia. — Şi iată un franc pentru dumneata, doamnă Pipelet, posezi un fel atât de minunat de a restitui avansurile că ţin să te încurajez. — Un franc ! Îmi dai un franc! şi pentru ce, mă rog? strigă doamna – 629 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Pipelet pe un ton de îngrijorare şi surpriză faţă de această nemaipomenită dărnicie. — Va fi o arvună, dacă iau camera, sau chiria pe douăzeci şi patru de ore. — Aşa primesc, dar îi voi spune lui Alfred. — Desigur, dar iată şi cealaltă scrisoare, e adresată domnului Cesar Bradamanti. — Ah, da… dentistul de la al treilea… O s-o pun în cizma cu scrisori. Rudolf crezu că nu auzise bine, dar o văzu pe doamna Pipelet aruncând, foarte serioasă, scrisoarea într-o cizmă veche cu carâmbii răsfrânţi, atârnată de perete. Rudolf o privea cu surprindere. — Cum, spuse el, pui scrisoarea – 630 –

– Eugen Sue –

asta… — Da, doamnule, o pun în cizma cu scrisori… În felul acesta nu se pierde nimic; când locatarii vin acasă, Alfred sau eu scuturăm cizma, facem triajul şi fiecare are scrisoarea lui. — Casa dumitale e atât de bine organizată că mă face să doresc din ce în ce mai mult să locuiesc aici. Mai ales această cizmă pentru scrisori mă încântă. — Doamne, e doar atât de simplu, reluă modestă doamna Pipelet. Alfred avea cizma asta desperecheată, aşa că ne-am hotărât s-o folosim ca să-i servim pe chiriaşi. Spunând aceste cuvinte, portăreasa deschise scrisoarea care îi era adresată; o întoarse pe toate feţele şi, după câteva clipe de ezitare, îi spuse lui Rudolf: – 631 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— De obicei, Alfred se ocupă cu cititul, fiindcă eu nu ştiu carte. N-ai vrea dumneata, domnule, să fii acum pentru mine ceea ce este de obicei Alfred? — Să citesc Scrisoarea aceasta? Cu plăcere, spuse Rudolf, foarte curios să-l cunoască pe corespondentul, doamnei Pipelet. Citi cele ce urmează de pe hârtia velină, în colţul căreia se afla coiful, literele C.R., suportul heraldic şi crucea de onoare: „Mâine, vineri, la 11 ore, se vor încălzi cele două odăi; se vor spăla cu grijă oglinzile, se vor scoate husele de pe toate mobilele se va băga de seamă să nu se jupoaie poleiala de pe mobile când vor fi scuturate. Dacă din întâmplare nu voi fi sosit când – 632 –

– Eugen Sue –

o doamnă, plimbându-se pe acolo, către ora 1, va veni să întrebe de domnul Charles, să fie condusă în apartament, luându-se cheia înapoi ca să mi se dea când voi sosi.“ Cu toate că redactarea biletului nu era prea academică, Rudolf înţelese bine despre ce era vorba şi spuse portăresei: — Cine locuieşte la primul etaj? Bătrâna apropie degetul ei galben şi zbârcit de buza care îi atârna şi răspunse cu un rânjet răutăcios: — Nicio vorbă… Sunt încurcături femeieşti. — Te întreb asta, scumpă doamnă Pipelet, pentru că înainte de a te muta într-o casă… doreşti să ştii… — E foarte simplu… spune-mi cu cine te aduni… ca să-ţi spun cine eşti, – 633 –

– Misterele Parisului vol.1 –

nu-i aşa? — Vorba dumitale! — De altminteri, pot să-ţi comunic ceea ce ştiu, şi nu va fi o poveste lungă… Să tot fie şase săptămâni de când un tapiţer a venit aici, a cercetat primul etaj care era de închiriat, a întrebat preţul şi a doua zi a sosit cu un om tânăr, blond, frumos, cu mustaţă mică, cruce de onoare, cămaşă frumoasă. Tapiţerul îi spunea… comandant. — Deci era un militar? — Militar? reluă doamna Pipelet ridicând din umeri, da de unde! Este ca şi cum Alfred şi-ar spune că e intendent. — Cum aşa? — E pur şi simplu din garda naţională, în statul major, tapiţerul îi spune comandant ca să-l măgulească… – 634 –

– Eugen Sue –

după cum se simte măgulit Alfred când i se spune intendent, în sfârşit, când comandantul (noi nu-l cunoaştem decât sub numele ăsta), a văzut totul, a spus tapiţerului: „E-n regulă, îmi convine, aranjează asta şi vezi-l pe proprietar“. „Da, domnule comandant!“ a răspuns celălalt… Şi a doua zi tapiţerul a semnat, pe numele lui, contractul de închiriere cu Braţ-Roşu, i-a plătit chiria pe şase luni înainte, pare-se pentru că tânărul nu vrea să fie cunoscut. Îndată după aceea au venit lucrătorii care au schimbat totul la primul etaj, au adus sofale, perdele de mătase, oglinzi cu rame aurite, mobile minunate, aşa că acum e frumos ca într-o cafenea de pe bulevarde! Fără a mai socoti covoarele de peste tot, şi atât de groase şi de plăcute, de parcă ai călca pe – 635 –

– Misterele Parisului vol.1 –

blănuri de animale… Când totul a fost gata, comandantul a revenit ca să vadă camerele şi i-a spus lui Alfred. „Te poţi însărcina cu întreţinerea acestui apartament, în care nu voi veni prea des, să faci focul din când în când şi să pregăteşti totul ca să mă primeşti când îţi voi scrie prin poşta mică?“ „Da, domnule comandant“, i-a răspuns linguşitorul de Alfred. „Şi cât o să-mi iei pentru asta?“ „Douăzeci de franci pe lună, domnule comandant“. „Douăzeci de franci! Haida de, glumeşti, portarule.“ Şi iată pe acest frumos domnişor tocmindu-se ca un calic, să exploateze lumea săracă. Ce ziceţi de asta, pentru o piesă sau două de cinci franci, când a făcut cheltuieli atât de mari cu un apartament în care nu – 636 –

– Eugen Sue –

locuieşte! În sfârşit, după multe ciorovăieli, am obţinut doisprezece franci. Doisprezece franci! Spuneţi, să nu-ţi ieşi din sărite?… Comandant de trei parale! Ce diferenţă între el şi dumneavoastră, domnule! adăugă portăreasa, adresându-se lui Rudolf şi făcându-i ochi dulci. Nu-ţi spui comandant, nu-ţi dai aere şi te-ai înţeles cu mine pentru şase franci de la primele vorbe. — Şi de-atunci tânărul a mai dat pe aici? — Staţi să vedeţi nostimadă, pare că e tras bine pe sfoară comandantul. A scris de trei ori, ca şi acum, să se facă focul, să se pregătească totul, că va veni o cucoană. Ei bine, da, du-te şi-o aşteaptă! – 637 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— N-a venit nimeni? — Stai niţel! Prima dată din cele trei, comandantul a venit foarte grăbit, fredonând încet şi dându-şi ifose; a aşteptat timp de două ceasuri încheiate… nimeni; când a trecut prin faţa odăiţei în care pândeam noi, cei doi Pipelet, ca să-i vedem mutra şi să-l stârnim, spunându-i: „Domnule comandant, n-a venit de loc, dar de loc acea mică doamnă care să întrebe de dumneata“, „Bine, bine!“ îmi răspunde cu un aer ruşinat şi furios, şi o şterge repede rozându-şi unghiile de necaz. A doua oară, înainte să vină el, un comisionar aduce o scrisorică pentru domnul Charles; îmi dau eu cu gândul că s-a ars şi de rândul ăsta, râdeam cu poftă împreună cu Pipelet, când, iată-l – 638 –

– Eugen Sue –

pe comandant. „Domnule comandant, îi spun ducând mâna stângă la perucă întocmai ca un adevărat ostaş, iată o scrisoare, pare că şi de data asta e un contra-ordin!“ Mă priveşte mândru, deschide scrisoarea, o citeşte, se face roşu ca un rac fiert, apoi ne spune, prefăcându-se că nu e contrariat: „Ştiam că n-o să vină; am trecut pe-aici numai să vă recomand să luaţi seama la toate“. Nu era adevărat, a zis aşa numai ca să ne ascundă că era dus cu preşul; şi după asta a plecat făhâindu-se şi fredonând, dar te asigur că era foarte jignit. Aşa-i trebuie, îmi pare bine, comandant de trei parale! Să te înveţi minte altă dată, să nu dai doisprezece franci pe lună pentru gospodăria ta! — Şi a treia oară? – 639 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Ah! A treia oară am crezut că totul era în regula. Comandantul sosi spilcuit, ochii îi ieşeau din cap, atât părea de mulţumit şi de sigur de sine. Era frumos băiat, totuşi… bine îmbrăcat şi mirosind a mosc… De abia atingea pământul, atât era de fudul… Ia cheia şi ne spune, urcându-se la el, cu un aer împăunat ca şi cum ar fi vrut să se racebune pentru celelalte dăţi: „Veţi spune acestei doamne că uşa e descuiată…“Bine! Noi, cei doi Pipele, eram atât de curioşi s-o vedem pe cuconiţă, deşi nu eram siguri că vine, încât am ieşit din odăiţa noastră să ne punem la pândă pe pragul unei uşi din gang. De data asta o trăsură mică, albastră, cu perdelele lăsate, se opreşte în faţa noastră. „Ei bine, ea e, îi spun eu – 640 –

– Eugen Sue –

lui Alfred… Să ne retragem puţin ca să n-o speriem.“ Birjarul deschide portiera. Atunci vedem o doamnă mărunţică cu un manşon pe genunchi şi un văl negru pe faţă, fără să mai socotim batista pe care o ţinea la gură, încât s-ar fi zis că plânge; dar ce să vezi, o dată scara trăsurii lăsată, în loc să coboare, doamna spune câteva cuvinte birjarului care, foarte mirat, închide portiera la loc. — Femeia n-a coborât? — Nu, domnule, s-a aruncat în fundul trăsurii şi şi-a acoperit ochii cu mâinile. Eu mă reped şi, înainte ca birjarul să se fi urcat pe capră îi spun: „Ei bine, voinice, o iei înapoi?“ „Da“, îmi spune el. „Şi umde?“ îl întreb. „Acolo de unde vin?“ „Şi de unde vii, mă rog?“ „Din strada Saint-Dominique, colţ cu – 641 –

– Misterele Parisului vol.1 –

strada Belle-chasse.“ La aceste vorbe Rudolf tresări. Marchizul d’Harville, unul din cei mai buni prieteni ai săi, care era pradă de câtăva vreme unei adânci melancolii, după cum am mai spus, locuia în strada Saint-Dominique, colţ cu strada BelleChasse. Să fie oare marchiza d’Harville cea care se îndrepta spre prăpastie? Nu cumva soţul ei are unele bănuieli cu privire la purtarea ei?… Singura cauză, poate, a durerii care îl macină. Aceste îndoieli se învălmăşeau tumultuoase în mintea lui Rudolf. Cunoştea totuşi anturajul marchizei şi nu-şi amintea să fi văzut vreodată pe cineva asemănător comandantului. Tânăra femeie în chestiune putea, la – 642 –

– Eugen Sue –

urma-urmei, să fi luat o trăsură din locul acela, fără să locuiască neapărat pe strada aceea; nimic nu-i dovedea lui Rudolf că femeia cu pricina era marchiza. Păstrase totuşi vagi şi penibile bănuieli. Aerul îngrijorat şi preocupat. Nu-i scăpase portăresei. — Ei bine, domnule, la ce te tot gândeşti? îl întrebă ea. — Mă gândesc ce motiv avea această femeie, care venise până la uşa asta… săşi schimbe deodată intenţia... — Ce vrei, domnule, o idee, o teamă, o superstiţie. Noi astea, biete femei, suntem atât de slabe, atât de fricoase! spuse groaznica portăreasă cu un aer timid şi înfricoşat. Îmi pare că dacă eu iaş fi jucat, pe ascuns, asemenea feste lui Alfred, aş fi fost nevoită să-mi iau valea – 643 –

– Misterele Parisului vol.1 –

de nu ştiu câte ori. Dar asta nu, niciodată! Dragul de el! Nu există fiinţă pe pământ care s-ar putea lăuda că… — Te cred, doamnă Pipelet… Dar acea tânăra femeie... — Nn ştiu dacă era tânără, că nu i se vedea nici vârful nasului. Fapt este că plecase aşa cum venise, fără surle şi tobe. De ni s-ar fi dat zece franci nouă, mie şi lui Alfred, n-am fi fost mai mulţumiţi. — De ce? — Gândindu-ne la mutra care avea s-o facă domnul comandant, fără îndoială că aveai de ce să te strici de râs. În loc să-i spunem numaidecât, de la început, că doamna plecase, îl lăsăm să aştepte mult şi bine şi să bombănească un ceas întreg. După asta, urc la etaj, n– 644 –

– Eugen Sue –

aveam decât călţuni de casă în bietele mele picioare, ajung la uşa care e tocmai la capătul coridorului. O împing, ea scârţie; pe scară e întuneric ca într-un cuptor, ca şi la intrarea apartamentului. Dar iată că, în clipa când dau să intru, comandantul mă ia în braţe şi-mi spune cu un glas dezmierdător: „Doamne, îngerul meu, ce târziu vii!…“ În pofida gândurilor grave care îl frământau, Rudolf nu putu să nu râdă, privind mai ales peruca grotescă şi figura cumplit de zbârcită, buburoasă a eroinei acestei caraghioase încurcături. Doamna Pipelet reluă, strâmbânduse în chip atât de caraghios încât deveni şi mai hidoasă. — Ha, ha, ha, ce mai boroboaţă! Dar stai să vezi mai departe. Eu nu răspund – 645 –

– Misterele Parisului vol.1 –

nimic, îmi ţin răsuflarea şi mă las în braţele comandantului, dar deodată îl văd că, respingându-mă, strigă, grosolanul, cu un aer atât de scârbit de parcă ar fi atins un păianjen: „Dar cine dracu eşti?“ „Eu, domnule comandant, doamna Pipelet, portăreasa, şi de aceea te rog să-ţi ţii mâinile acasă, să nu mă iei de mijloc, să nu-mi spui «îngerul meu» şi nici să-mi spui că vin prea târziu. Ce făceai dacă ar fi fost de faţă Alfred?“ „Ce vrei?“ îmi spuse el furios. „Comandante, coniţa cea mică a venit cu trăsura.“ „Ei bine, zi-i să urce; eşti o proastă, nu ţi-am spus s-o conduci până la mine?“ îl las să vorbească, îl las să vorbească. „Da, domnule comandant, e adevărat, mi-ai spus s-o conduc sus.“ „Ei bine?“ „Dar mica doamnă…“ „Ci vorbeşte o dată!“ – 646 –

– Eugen Sue –

„Vezi că mica doamnă a plecat“, „Desigur că ai spus sau ai făcut vreo prostie!“ strigă el şi mai furios. „Nu, domnule comandant, coniţa nici nu s-a dat jos din trăsură; când vizitiul a deschis portiera, i-a spus s-o ducă de unde a luat-o“. „Trăsura nu poate să fie departe“, strigă comandantul fugind spre uşă. „Ba da, e mai mult de o oră de când a plecat“ i-am răspuns. „O oră! o oră! Şi de ce-ai întârziat atâta ca să mă previi?“ strigă el tremurând de furie. „De, pentru că ne temeam că întâmplarea te va supăra foarte, pentru că nu ţi-ai scos nici de astă dată cheltuielile.“ Înghite-o, mi-am zis eu, fandositule, asta te va învăţa minte s-o mai faci pe scârbitul ca atunci când m-ai luat în braţe. „Ieşi afară, nu faci şi nu – 647 –

– Misterele Parisului vol.1 –

spui decât prostii!“ strigă el furios, desfăcându-și halatul tătăresc şi dând de pământ cu scufia grecească de catifea brodată cu aur… Frumoasă scufie, totuşi… şi halatul, îţi luau ochii. Comandantul semăna cu un licurici… — Şi de-atunci, nici el nici doamna, n-au mai revenit? — Nu, dar aşteaptă sfârşitul tărăşeniei, zise doamna Pipelet. Capitolul 8 CELE TREI ETAJE — Iată sfârşitul povestirii, continuă doamna Pipelet. Cobor apoi să dau de Alfred. Se afla tocmai atunci în odăiţa noastră portăreasa de la numărul 19 şi precupeaţa care vinde stridii – aia care – 648 –

– Eugen Sue –

îşi face negustoria în faţa uşii cârciumarului; le povestesc cum comandantul m-a numit îngerul lui şi ma luat de mijloc. Să te ţii râsete! Şi Alfred, cu toate că e foarte melan… da, melancolic, cum spune el, cu toate că e foarte melancolic de când cu isprăvile monstrului de Cabrion… Rudolf o privi mirat. — Într-o zi, când ne vom mai împrieteni, o s-o ştii şi p-asta. În sfârşit, ce mai, tura-vura, Alfred cu toată melancolia, se porneşte să-mi zică „îngerul lui“. În clipa aceea, comandantul iese de la dânsul şi închide uşa ca să plece, dar pentru că ne auzea râzând, nu mai cutează să coboare, de teamă să nu ne batem joc de el, silit fiind să treacă prin faţa odăiţei noastre. Noi – 649 –

– Misterele Parisului vol.1 –

înţelegem manevra şi iată că precupeaţa, cu vocea ei groasă, începe să strige: „Pipelet, de ce vii atât de târziu, îngerul meu?“ După care comandantul reintră în camera lui, trânteşte uşa cu un zgomot îngrozitor, ca un turbat ce e, pentru că omul ăsta trebuie să fie turbat ca un tigru… are şi vârful nasului alb… Pe urmă, a deschis poate de zece ori uşa ca să asculte dacă mai e lume la noi. Mai era, şi nu ne mişcam de-acolo. Până ce, văzând că nu plecăm, şi-a luat inima în dinţi şi a coborât scara, sărind câte patru trepte deodată; mi-a aruncat cheia fără să spună un cuvânt şi a şters-o furios în mijlocul hohotelor noastre de râs, în timp ce precupeaţa de stridii o ţinea întruna: „De ce vii atât de târziu, îngerul meu?“ – 650 –

– Eugen Sue –

— Dar riscai ca acest comandant să renunţe la serviciile dumitale. — Ei bine, da, dar n-ar fi îndrăznit. Îl aveam la mână. Ştiam unde stă coţofana lui, şi dacă ne spunea ceva, îl ameninţam că-l dăm de gol. Şi apoi, pentru nenorociţii ăia de doisprezece franci, cine s-ar găsi să-i facă gospodăria! O femeie din afară? I-am face viaţa grea. Cârpănos nesuferit! În sfârşit, domnule, o să mă crezi că a avut meschinăria să se uite la lemnele lui, să socotească numărul buturugilor pe care a trebuit să le ardem, aşteptându-l? E vreun parvenit, desigur, un om de nimic, îmbogăţit. Are un chip de senior, şi apucături de golan, risipeşte într-o parte şi se caliceşte în alta. Nu-i doresc niciun rău, dar mă înveselesc la gândul că – 651 –

– Misterele Parisului vol.1 –

dama l-a tras pe sfoară. Pun rămăşag că mâine tot aşa se va întâmpla. O să-i dau de veste şi precupeţei care a fost rândul trecut aici; să mai petrecem şi noi niţel. Dacă vine coniţa, o să vedem dacă e brună sau blondă şi dacă e drăguţă. Şi când te gândeşti, spune şi dumneata, că în toată afacerea asta se mai află şi un nătăfleţ de soţ! Ce mai păcăleală, nu-i aşa? Dar asta îl priveşte, bietul om! Ce mai, mâine o vom vedea pe coconiţa care, cu tot voalul ei, va trebui să-şi plece nasul mult prea jos ca să nu-i vedem culoarea ochilor. Iată, aşadar, încă o mironosiţă şi jumătate, cum se spune la noi la ţară; vine la un bărbat şi se preface că-i e frică. Dar, pardon, te rog iartă-mă că trebuie să iau oala de pe foc, a fiert destul. Tocana trebuie mâncată. E o – 652 –

– Eugen Sue –

mâncare din mezeluri grase, asta îl va bucura oarecum pe Alfred care are o vorbă: „Pentru o tocană grasă aş trăda şi Franţa“, frumoasa lui Franţă!… Scumpul meu bătrânel… În timp ce doamna Pipelet se ocupa de aceste detalii gospodăreşti, Rudolf căzu pradă unor gânduri triste. Femeia despre care era vorba (fie că fusese sau nu marchiza d’Harville), a pregetat şi a rezistat fără îndoială mult, înainte de a consimţi să vină la o primă, la o a doua întâlnire, apoi, speriată de urmările imprudentei ei, o remuşcare binevenită a împiedicat-o, de bună seamă, să-şi împlinească această uşuratică făgăduială. În sfârşit, cedând unei porniri irezistibile, soseşte, plânsă, zbuciumată – 653 –

– Misterele Parisului vol.1 –

de mii de temeri până în pragul acestei case; dar în clipa când trebuia să se dedea pierzării pentru totdeauna, aude glasul datoriei şi scapă încă o dată de dezonoare. Şi pentru cine, oare, înfruntă ea atâta ruşine, atâta primejdie? Rudolf cunoştea lumea şi inima omenească; intuia aproape, fără greş, caracterul comandantului după cele câteva trăsături schiţate de portăreasă cu o grosolană nevinovăţie. Nu era, oare, un om prosteşte orgolios, împăunându-se cu apelativul unui grad absolut neînsemnat din punct de vedere militar; un om destul de lipsit de tact, ca să nu caute să se ascundă sub cel mai riguros anonimat, ca să acopere cu un mister de nepătruns purtările – 654 –

– Eugen Sue –

vinovate ale unei femei care risca totul pentru el; un om, în sfârşit, atât de prost şi de zgârcit, care nu înţelegea că, pentru a economisi câţiva poli îşi expunea amanta la glumele obraznice şi neruşinate ale indivizilor din casa aceea? Aşa că, a doua zi, împinsă de un îndemn fatal, dar având conştiinţa imensităţii păcatului ei, neavând alt sprijin în mijlocul acestor groaznice torturi sufleteşti decât credinţa oarbă în discreţia, în onoarea omului căruia îi dădea mai mult decât viaţa, această tânără, dar nefericită femeie dacă ar veni totuşi la întâlnire, palpitând, pierdută, iar fi dat să înfrunte privirile iscoditoare şi îndrăzneţe ale unor mizerabili şi chiar să audă glumele lor deşănţate. Ce ruşine! Ce lecţie! Ce deşteptare – 655 –

– Misterele Parisului vol.1 –

pentru o femeie rătăcită, care până atunci nu se legănase decât în iluziile fermecătoare şi poetice ale dragostei! Şi oare omul pentru care înfrunta ea atâta oprobriu, se expunea la atâtea primejdii, fi-va conştient de sfâşietoarele temeri ce le-a prilejuit? Nu… Biata femeie! Patima o orbeşte şi o împinge pentru cea din urmă oară până la marginea prăpastiei. Un curajos efort de virtute o salvează din nou. Ce va simţi acest om la gândul unei lupte dureroase şi sfinte? Va resimţi necaz, furie, turbare, gândind că a aşteptat degeaba de trei ori şi că stupida lui îngâmfare e grav compromisă în ochii portarului său… În sfârşit, o ultimă stângăcie de – 656 –

– Eugen Sue –

caracter: acest om vorbeşte şi se îmbracă pentru această primă întâlnire în aşa fel, încât ar face să moară de ruşine şi decepţie o femeie şi aşa zdrobită sub povara stingherelii, a indecenţei! O! gândea Rudolf, ce cumplită decepţie pentru această femeie (care sper că mi-e necunoscută), dacă ar fi putut, auzi în ce termeni odioşi se vorbea de o purtare, vinovată fără îndoială, dar care se săvârşise cu atâta dragoste, cu atâtea lacrimi, cu atâtea spaime, cu atâtea remuşcări! Şi apoi, gândindu-se că trista eroină a acestei aventuri ar putea fi marchiza d’Harville, Rudolf se întreba prin ce aberaţie, prin ce fatalitate domnul d’Harville, tânăr, spiritual, devotat, generos şi mai ales atât, de îndrăgostit – 657 –

– Misterele Parisului vol.1 –

de soţia lui, putea fi jertfit altuia, desigur nătâng, zgârcit, egoist şi ridicul. Oare marchiza să se fi înamorat numai de chipul acelui om care se spunea că e foarte frumos? Rudolf o cunoştea totuşi pe doamna d’Harville ca pe o femeie de inimă, de spirit şi de bun gust, cu un caracter plin de nobleţe; niciodată reputaţia ei nu fusese mânjită de cea mai neînsemnată clevetire. Unde l-a cunoscut ea pe omul acesta? Rudolf o întâlnea destul de des şi nu-şi amintea să fi văzut vreodată pe cineva, în casa d’Harville, care să semene cu comandantul. După mature reflecţii, sfârşi prin a fi convins că nu era vorba de marchiză. Doamna Pipelet, desăvârşindu-şi îndatoririle culinare, reluă convorbirea – 658 –

– Eugen Sue –

cu Rudolf. — Cine locuieşte la al doilea? o întrebă el pe portăreasă. — Mama Burette, o femeie pricepută în datul în cărţi. Îţi citeşte în palmă ca într-o carte. Vin la ea persoane foarte cumsecade, să li se ghicească viitorul… şi câştigă mulţi bani, tot atât de grei pe cât e ea de grasă. Şi totuşi asta nu-i decât una din îndeletnicirile ei. — Dar cu ce se mai ocupă? — Are, cum s-ar zice, un mic Munte de pietate particular. — Cum? — Îţi spun asta pentru că eşti tânăr şi faptul nu poate decât să te întărească în dorinţa de a fi chiriaşul nostru. — De ce, oare? — O presupunere: iată-ne aproape – 659 –

– Misterele Parisului vol.1 –

de zilele carnavalului, sezonul când răsar din pământ feţele costumate şi vesele, turcii şi sălbaticii, în perioada aceea chiar şi cei bine situaţi sunt câteodată stingheriţi. Ei, nu strică niciodată să găseşti un ajutor chiar la tine acasă, în loc să fii nevoit să recurgi la „mătuşa-mea“, ceea ce e mai uluitor, pentru că te văd şi te ştiu până şi autorităţile. — La mătuşa dumitale? Oare ea împrumută pe amanet? — Ce, nu ştii! Haida de, glumeţule!… O faci pe nevinovatul la vârsta dumitale? — Fac pe nevinovatul! Cu ce, doamnă Pipelet? — Păi da, când mă întrebi dacă „mătuşa mea“, dă ea împrumut pe – 660 –

– Eugen Sue –

amanet… — Fiindcă… — Fiindcă tinerii când ajung la vârsta dumitale la care judecă, ştiu că atunci când depui ceva la Muntele de pietate, spui „că te duci la mătuşa-mea“. — Ah! înţeleg… chiriaşa de la al doilea împrumută şi pe amanet? — Haida-de, domnule prefăcut, sigur că împrumută pe amanet şi încă mai ieftin decât la Muntele cel mare… Şi-apoi nu e nicio încurcătură, nu eşti sâcâit cu un maldăr de hârtii, de adeverinţe, de cifre… de nimic, de nimic. Să zicem că vii la mama Burette cu o cămaşe care face trei franci; ea îţi dă cincizeci de centime, după opt zile îi aduci un franc, dacă nu, cămaşa e a ei. E foarte simplu, nu-i aşa? Totdeauna – 661 –

– Misterele Parisului vol.1 –

socoteli rotunde! Şi un copil le-ar pricepe. — Într-adevăr, e foarte lămurit, dar credeam că e interzis să dai bani cu împrumut pe amanet. — Ha! Ha! Ha! râse cu hohote doamna Pipelet, dar de unde vii tinere, de la ţară? Iartă-mă, îţi vorbesc ca şi cum aş fi mama dumitale şi ai fi copilul meu. — Eşti foarte bună. — Fireşte că nu e voie să dai cu împrumut pe amanet, dar dacă ai face numai ceea ce este îngăduit, nu-i aşa? ai rămâne adeseori de căruţă. Mama Burette nu scrie, nu dă chitanţe, nu sunt dovezi împotriva ei şi-şi bate joc de poliţie. E foarte comic să vezi ce catrafuse i se aduc. Nu-ţi dai seama pe ce fel de lucruri dă ea uneori bani cu – 662 –

– Eugen Sue –

împrumut. Am văzut-o o dată cum a primit drept amanet un papagal cenuşiu care înjura ca un apucat, ticălosul. — Un papagal? Dar ce valoare are? — Stai niţel… era cunoscut, era papagalul văduvei unui factor care stă pe aici, pe-aproape, pe strada SainteAvoye, doamna d’Herbelot; se ştia că ţine la papagal ca la viaţa ei. Mama Burette i-a spus: „Te împrumut cu zece franci, dar îmi dai în gaj animalul dumitale. Dacă în opt zile, la amiază, nu am în mână cei douăzeci de franci ai mei…“ — Cei zece franci. — Cu dobânda face exact douăzeci de franci, totdeauna socoteli rotunde. „Dacă nu-mi dai cei douăzeci de franci ai mei şi cheltuielile cu seminţele, îi dau – 663 –

– Misterele Parisului vol.1 –

lui Jacquot o mică salată de pătrunjel, preparată cu arsenic.“ Îşi cunoştea meseria, ce mai încoa-ncolo! Cu această ameninţare, mama Burette a avut în şapte zile cei douăzeci de franci şi doamna d’Herbelot şi-a reluat urâcioasa ei pasăre, care înşira toată ziua nişte măscări, de-l făcea pe Alfred să roşească – el care e atât de virtuos. Şi e firesc, tatăl lui a fost doar preot, ştii, au fost preoţi care s-au însurat cu călugăriţe. — Şi mama Burette bănuiesc că nu mai are altă meserie? — N-are alta, dacă vrei. Totuşi, nu prea ştiu ce unelteşte ea câteodată într-o cameră mică în care nu intră nimeni afară de Braţ-Roşu şi de o chioară bătrână căreia i se spune Cucuveaua. Rudolf se uită la portăreasă, mirat. – 664 –

– Eugen Sue –

Aceasta, tălmăcind în felul ei uimirea viitorului ei chiriaş, zise; — E un nume curios, Cucuveaua, nu-i aşa? — Da… şi femeia asta vine des pe aici? — N-a mai apărut de şase săptămâni, dar alaltăieri am văzut-o, şchiopăta puţin. — Şi ce caută la această cărturăreasă? — Iată ceva ce nu ştiu; cât despre ceea ce se petrece în camera mică, de care-ţi vorbeam, în care Cucuveaua intră singură cu domnul Braţ-Roşu şi cu mama Burette, am băgat de seamă că, în zilele acelea, chioara aduce întotdeauna un pachet în taşca ei şi domnul BraţRoşu un pachet sub palton, iar când – 665 –

– Misterele Parisului vol.1 –

pleacă nu mai duc nimic cu ei. — Şi pachetele acelea ce conţin? — Nu ştiu nimic, nimic, decât că fac o fiertură drăcească, pentru că se simte până jos un miros ca de pucioasă, de cărbune şi de cositor topit şi apoi îi auzi suflând, suflând, suflând… ca nişte foaie de fierari. Fără îndoială că mama Burette unelteşte ceva în legătură cu ghicitul sau cu magia. Aşa cel puţin mi-a spus domnul Cezar Bradamanti, chiriaşul de la al treilea. Şi ăsta, ce individ ciudat, acest domn Cezar! Când zic ciudat, înţeleg că e italian, deşi vorbeşte franţuzeşte tot atât de bine ca dumneata şi ca mine, numai că are un accent străin, şi-ţi scoate măselele, nu pentru bani, ci pentru glorie. Da, domnule, pentru glorie şi pentru nimic altceva. Dacă ai – 666 –

– Eugen Sue –

şase măsele stricate, şi o spune chiar el cui vrea să-l creadă, scoate cinci din ele pe gratis şi nu te pune s-o plăteşti decât pe a şasea. — E generos din partea lui! — Pe lângă asta mai vinde o apă foarte bună care opreşte căderea părului, vindecă bolile de ochi, bătăturile de la picioare, slăbiciunile stomacului, şi omoară şobolanii fără arsenic. — Aceeaşi apă vindecă şi slăbiciunile stomacului? — Da, aceeaşi apă. — Omoară şi Şobolanii? — Fără să scape unul, pentru că ceea ce prieşte omului, este foarte nesănătos pentru animale. — E adevărat, doamnă Pipelet, nu m-am gândit la asta. – 667 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Şi dovadă că e o apă foarte bună, e că e făcută din buruieni culese de domnul Cezar în munţii Libanului, dinspre partea unde se află un neam de americani şi de unde şi-a adus şi calul care seamănă cu un tigru; e alb de tot, stropit cu pete cafenii. Când domnul Cezar Bradamanti iese călare, cu fracul lui roşu cu revere galbene şi eu pălăria cu pene, merită să-l vezi, căci, cu voia dumitale, seamănă, cu barba lui mare, roşie, cu Iuda lscariotul. E o lună de când şi-a luat în serviciul lui pe fiul domnului Braţ-Roşu, pe şontorogul ăla mic pe care l-a îmbrăcat ca pe un trubadur, cu comanac negru, guleraş şi surtuc de culoarea caisei; băiatul bate toba în faţa locuinţei domnului Cezar, ca să atragă muşterii, fără să mai socotim că – 668 –

– Eugen Sue –

îngrijeşte şi de calul tărcat al dentistului. — S-ar zice că fiul locatarului dumitale principal are o slujbă foarte modestă. — Tată-su spune că o să-l cam muştruluiască pe ţâncul ăsta, fiindcă altminteri va sfârşi pe eşafod. De altfel, un poznaş şi jumătate şi rău de n-are pereche. Face fel de fel de şotii bietului domn Cezar Bradamanti, care e floarea oamenilor cinstiţi. Deoarece l-a vindecat pe Alfred de reumatism, ne este drag tuturor. Ei bine, domnule, există unii oameni îndeajuns de ticăloşi care… dar nu, asta ţi-ar face părul măciucă. Alfred spune că dacă ar fi adevărată povestea asta, s-ar termina cu munca silnică pe viaţă. — Dar despre ce-i vorba? – 669 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Ah! Nu cutez, nu voi cuteza niciodată. — Atunci să nu mai vorbim, — E că… în sfârşit, pe cuvântul meu de femeie cinstită, nu prea face să vorbeşti despre asemenea lucruri cu un tânăr… — Să nu mai vorbim de asta, doamnă Pipelet. — La urma urmei, pentru că tot vei fi locatarul nostru, e mai bine să ştii dinainte că sunt minciuni. Dumneata eşti, nu-i aşa, în situaţia de a te împrieteni şi de a avea de-a face cu domnul Bradamanti; dar dacă dai crezare unor astfel de zvonuri, poate ţiar fi silă să-l cunoşti. — Se spune că… dacă o fată mare face o prostie… înţelegi… nu-i aşa? şi-i – 670 –

– Eugen Sue –

este teamă de urmări… — Ei bine? — Iată că nu mai cutez. — Şi apoi? — Nu, că sunt prostii… — Spune totuşi… — Minciuni. — Spune totuşi… — Guri rele! — Da, şi…? — Oameni care-l invidiază pe domnul Cezar pentru calul lui tărcat. — Foarte bine, dar la urma urmei ce spun ei? — Mi-e ruşine. — Dar ce legătură poate fi între o fetiţă care a făcut o greşeală şi un şarlatan? — Nu spun că-i adevărat! – 671 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Dar pentru Dumnezeu! Despre ce e vorba? strigă Rudolf scos din răbdări de ciudatele şovăieli ale doamnei Pipelet. — Ascultă, tinere, reluă portăreasa pe un ton solemn, îmi juri, pe onoare, că n-o să repeţi asta nimănui? — Când voi şti despre ce-i vorba, voi face sau nu acest jurământ. — Dacă îţi spun asta, nu e pentru cei şase franci pe care mi i-ai făgăduit, nici pentru cassis-ul… — Bine, bine! — E pentru că îmi inspiri încredere. — Fie. — Şi ca să-l servesc pe bietul domn Cezar Bradamanti, dezvinovăţindu-l. — Intenţia dumitale e de lăudat, de asta nu mă îndoiesc. Ei bine? – 672 –

– Eugen Sue –

— Se spune… dar taina asta să nu mai iasă din odăiţa mea! — Desigur, deci spune… — Iată că iar nu cutez… Dar o să-ţi spun asta la ureche, o să-mi vină mai puţin greu… Ce zici, ce copilă sunt, nu? Şi bătrâna murmură foarte încet câteva vorbe la urechea lui Rudolf, care tresări de spaimă. — Oh, dar o ceva oribil, strigă el, ridicându-se printr-o mişcare bruscă şi uitându-se aproape îngrozit în jur. Ca şi cum s-ar fi aflat într-o casă blestemată. Doamne! Doamne! murmură el cu vocea sugrumată de o dureroasă indignare, oare asemenea crime abdominale să fie posibile? Şi această hidoasă bătrână care este aproape nesimţitoare faţă de groaznica destăinuire ce mi-a făcut! – 673 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Portăreasa nu-l auzise pe Rudolf, şi reluă, continuând să-şi vadă de gospodărie: — Nu-i aşa că există o mulţime de guri rele? Cum se poate, un om care l-a vindecat pe Alfred de reumatism, un om care a adus un cal tărcat din Liban, un om care-ţi propune să-ţi scoată gratis cinci măsele din şase, un om care a căpătat certificate din toată Europa şi care îşi plăteşte chiria până la o centimă… Asta-i bună! Păi… mai bine moartea decât să crezi una ca asta! În timp ce doamna Pipelet dădea curs liber indignării ei împotriva bârfitorilor, Rudolf îşi aduse aminte de scrisoarea adresată acestui şarlatan, ticluită pe hârtie ordinară cu un scris prefăcut şi pe jumătate şters de urma – 674 –

– Eugen Sue –

unei lacrimi. În această lacrimă, în această scrisoare misterioasă adresată omului acela, Rudolf întrezări o dramă. O groaznică dramă. Fără să vrea, o presimţire îi spunea că zvonurile cumplite care circulau pe seama italianului erau întemeiate. — Iată-l pe Alfred, strigă portăreasa, îţi va confirma şi el că nu sunt decât guri-rele acelea care-l învinovăţesc de asemenea grozăvii pe bietul domn Cezar Bradamanti, pe omul care l-a vindecat pe Alfred de reumatism. Capitolul 9 DOMNUL PIPELET Reamintim cititorului că aceste fapte – 675 –

– Misterele Parisului vol.1 –

se petreceau în 1838… Domnul Pipelet intră în odăiţă cu un aer grav, marţial; avea vreo şaizeci de ani, un nas enorm, o burtă respectabilă şi o faţă brăzdată şi colorată, în felul moşneagului cu bărbia în formă de cleşte, spărgătorul de alune de la Nürenberg. Această mască stranie purta pe cap un „tromblon“, adică un joben cu boruri mari şi cu fundul lărgit, decolorat de vreme. Alfred, care nu se lipsea de pălăria asta, după cum soţia sa nu se despărţea de peruca ei fantastică, se lăfăia într-un frac vechi, verde, cu pulpane imense, cu reverele, ca să zic aşa, grele de pete, de un cenuşiu lucios ce se iveau ici şi colo. Cu tot jobenul şi fracul lui verde care îi dădeau un anume aer ceremonios, domnul Pipelet nu – 676 –

– Eugen Sue –

lepădase simbolul modest al meseriei sale: un şorţ de piele îşi arăta triunghiul galben peste o vestă lungă şi tărcată în tot atâtea culori cât şi macatul bălţat al doamnei Pipelet. Salutul pe care portarul i-l făcu lui Rudolf era neprietenos. Dar vai! surâsul omului acestuia era destul de acru. Citeai în el expresia unei adânci melancolii, după cum îi spusese doamna Pipelet lui Rudolf. — Alfred, domnul este un chiriaş pentru camera şi cabinetul de la al patrulea, spuse doamna Pipelet, recomandându-l pe Rudolf, şi te aşteptam ca să bem un pahar de lichior pe care ni l-a oferit dumnealui. Această delicată atenţie îl făcu pe domnul Pipelet să acorde pe loc – 677 –

– Misterele Parisului vol.1 –

încredere lui Rudolf. Portarul duse mâna la marginea pălăriei şi spuse cu un glas gros, demn de un cantor de catedrală: — Te vom satisface, domnule, ca portari, după cum dumneata ne vei satisface ca chiriaş; cine se aseamănă se adună. Apoi, făcând o pauză, domnul Pipelet spuse lui Rudolf cu teamă: — Afară de cazul când dumneata ai fi pictor. — Nu, sunt funcţionar comercial. — Atunci, domnule, respectele mele. Felicit natura că nu te-a născut semenul acelor monştri de artişti! — Artiştii… monştri? întrebă Rudolf. Domnul Pipelet, în loc de răspuns, îşi ridică ambele mâini către tavanul – 678 –

– Eugen Sue –

odăiţei şi scoase un fel de geamăt mânios. — Pictorii i-au otrăvit viaţa lui Alfred; de pe urma lor a căpătat melancolia de care-ţi vorbeam, spuse cu vocea scăzută doamna Pipelet adresându-se lui Rudolf. Apoi, cu glas tare, continuă pe un ton alintător: — Haide, Alfred, fii cuminte, nu te mai gândi la haimanaua ceea… o să-ţi facă rău, n-o să poţi prânzi. — Nu, voi fi curajos şi rezonabil, răspunse domnul Pipelet cu o demnitate tristă şi resemnată. Mi-a făcui mult rău, a fost prigonitorul meu, călăul meu, timp îndelungat, dar acum îl dispreţuiesc. Pictorii, adăugă el, întorcându-se către Rudolf, ah, domnule, sunt ciuma unei case, dezmăţul şi ruina ei. – 679 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Aţi avut chiriaş un pictor? — Vai! da, domnule, am avut unul! spuse domnul Pipelet cu amărăciune, un pictor pe care, pe deasupra, îl mai chema şi Cabrion. La această evocare, cu toată aparenta lui stăpânire de sine, portarul strânse convulsiv pumnii. — Nu, nu, ultimul chiriaş era un tânăr cumsecade şi demn, cu numele de Germain, dar înaintea lui camera o ocupa Cabrion. Ah! domnule, până să plece, acest Cabrion era pe cale să mă înnebunească, să mă năucească. — Nu cumva îţi pare rău după el? — Să-mi pară rău după Cabrion? reluă portarul mirat, să-mi pară rău de Cabrion! Dar, închipuieşte-ţi, domnule, că domnul Braţ-Roşu i-a plătit două rate – 680 –

– Eugen Sue –

din chirie ca să-l poată goni de aici, pentru că a avut ghinionul să-i facem un contract. Ce ticălos! N-ai idee, domnule, ce feste groaznice ne-a jucat nouă şi locatarilor. Ca să nu vorbesc decât de una din ele: nu există niciun instrument de suflat din care el să nu-şi fi făcut un ruşinos complice pentru a-i demoraliza pe chiriaşi! A abuzat de toate împingând josnicia până la a cânta fals şi dinadins aceeaşi notă ceasuri întregi. Să înnebuneşti, nu altceva. Am adresat cu toţii mai mult de douăzeci de plângeri chiriaşului pricipal, domnului BraţRoşu, ca să-l dea afară pe golanul acela. În sfârşit, domnule, s-a reuşit, plătinduse două rate din chirie… E curios, nu-i aşa? Un chiriaş căruia îi plăteşti două rate, numai că i s-ar fi plătit şi trei ca să – 681 –

– Misterele Parisului vol.1 –

scăpăm de el. În sfârşit, dă Dumnezeu şi pleacă!... Credeţi că s-a isprăvit cu Cabrion? Stai să vezi! A doua zi, pe la 11 noaptea, mă culcasem. Toc! Toc! Toc! Trag cordonul. Cineva apare la fereastra odăiţei. „Bună seara, portare, auzii un glas, dacă eşti bun, vrei să-mi dai o şuviţă din părul dumitale?“ Soţia îmi spuse: „Dă-l încolo, a greşit adresa“ şi răspund necunoscutului: „Nu aici, vezi alături.“. „Nu-i aici numărul 17? Pe portar nu-l cheamă Pipelet?“ reluă vocea. „Da, îi spun, eu sunt şi mă cheamă Pipelet“. „Ei bine, amice Pipelet, din partea lui Cabrion vin să-ţi cer o şuviţă de păr, e o ideea a lui, ţine la ea, şi vrea cu orice preţ şuviţa!“ Domnul Pipelet se uită la Rudolf dând din cap şi încrucişându-şi braţele, – 682 –

– Eugen Sue –

într-o atitudine statuară. Înţelegi, domnule, mie, duşmanul lui de moarte, mie, care fusesem copleşit de insulte, mie venea să-mi ceară, cu neruşinare, o şuviţă din părul meu, favoare pe care femeile o refuză câteodată chiar şi iubitului lor. — Şi măcar dacă acest Cabrion ar fi fost un chiriaş bun, ca domnul Germain, de pildă! reluă Rudolf cu un calm desăvârşit. — Chiar dacă ar fi fost un chiriaş bun, încă nu i-aş fi dat şuviţa, spuse în chip maiestuos omul cu jobenultromblon; nu intră în principiile, nici în deprinderile mele, dar mi-aş fi făcut o datorie, o lege, din a i-o refuza cu politeţe. — Dar asta nu e tot, reluă – 683 –

– Misterele Parisului vol.1 –

portăreasa: închipuieşte-ţi, domnule, că din ziua aceea, dimineaţa, seara, noaptea la orice oră, acest groaznic Cabrion aţâţase o haită de zugravi care veneau unul după altul să-i ceară lui Alfred o şuviţă din părul lui, mereu pentru Cabrion. — Şi credeţi că am cedat? spuse domnul Pipelet cu un aer hotărât. Mai curând m-aş fi lăsat târât la eşafod, domnule! După trei sau patru luni de încăpăţânare din partea lor şi de rezistenţă din partea mea, energia mea a triumfat faţă de îndârjirea acestor mizerabili. Au văzut că se loveau de o voinţă de fier şi au fost nevoiţi să renunţe la pretenţiile lor impertinente. Dar, mi-e tot una, domnule, am fost lovit aici. (Şi Alfred duse mâna la inimă.) – 684 –

– Eugen Sue –

Dacă aş fi săvârşit crimele cele mai groaznice, tot n-aş fi avut un somn mai chinuit. În fiecare clipă tresăream, crezând că aud glasul acestui blestemat Cabrion. Mă feream de toată lumea, în fiecare bănuiam un duşman, îmi pierdeam blândeţea mea obişnuită. Nu mai puteam să văd o figură străină prezentându-se în faţa geamului odăiţei mele fără să mă cutremur la gândul că ar putea să fie cineva din banda lui Cabrion. Şi până şi acum, domnule, sunt bănuitor, îmbufnat, întunecat, cusurgiu ca un răufăcător… Mi-e teamă să-mi deschid inima la cea mai neînsemnată cunoştinţă nouă, de frică să nu văd ivindu-se vreunul din banda lui Cabrion; nu mai am poftă de nimic. Aici doamna Pipelet duse arătătorul – 685 –

– Misterele Parisului vol.1 –

la ochiul ei stâng ca şi cum şi-ar şterge o lacrimă şi făcu un semn de aprobare cu capul. Alfred continuă pe un ton din ce în ce mai plângăreţ: — În sfârşit, m-am închis în mine însumi şi aşa viaţa îşi urmează cursul. N-am avut oare dreptate, domnule, când v-am spus că acest infernal Cabrion mi-a otrăvit existenţa? Şi domnul Pipelet, cu un suspin adânc, îşi scoase pentru o clipă jobenultromblon, sub povara acestei mari nefericiri. — Înţeleg acum de ce nu iubeşti pictorii, spuse Rudolf; dar cel puţin acel domn Germain de care vorbeai, te-a consolat în ceea ce-l priveşte pe Cabrion! — Oh! da, domnule; iată un tânăr – 686 –

– Eugen Sue –

bun şi demn, pur ca aurul, îndatoritor, modest şi vesel, dar de o veselie sinceră care nu jignea pe nimeni, în loc să fie obraznic şi batjocoritor ca acel Cabrion, lua-l-ar dracu! — Hai, linişteşte-te, dragă domnule Pipelet, şi nu rosti numele ăsta. Şi acum cine este acel proprietar atât de fericit săl aibă locatar pe domnul Germain. Această perlă a chiriaşilor? — Nu ştiu, n-am văzut… Nimeni nu ştie şi nu va ști unde stă la ora asta domnul Germain. Când zic nimeni… înţeleg pe toată lumea afară de domnişoara Rigolette. — Dar cine e domnişoara Rigolette? întrebă Rudolf. — O mică lucrătoare, cealaltă chiriaşă de la al patrulea, răspunse – 687 –

– Misterele Parisului vol.1 –

doamna Pipelet. Iată o altă perlă, îşi plăteşte chiria înainte, odăiţa o ţine tare curăţică, e amabilă cu toată lumea şi atât de veselă… o adevărată pasăre a lui Dumnezeu, drăgălaşă şi bine dispusă – şi pe lângă asta muncitoare ca o albină, câştigând până la doi franci pe zi, dar vezi bine, cu câtă trudă! — Cum se face că domnişoara Rigolette e singura care cunoaşte locuinţa domnului Germain? — Când domnul Germain a plecat, din casă, – interveni doamna Pipelet – ne-a spus: „Nu aştept scrisori, dar dacă din întâmplare mi-ar sosi, le veţi da domnişoarei Rigolette“. Şi deci fata asta merită încrederea lui, chiar dacă scrisoarea ar fi recomandată, nu-i aşa, Alfred? – 688 –

– Eugen Sue –

— Fapt este că nu e nimic de spus pe socoteala domnişoarei Rigolette, zise pe un ton aspru portarul, dacă n-ar fi avut slăbiciunea să se lase curtată de acel infam Cabrion. — În privinţa asta, Alfred, adăugă portăreasa, ştii prea bine că nu e vina domnişoarei Rigolette, asta ţine de casă, pentru că tot aşa a fost şi cu comisvoiajorul care ocupase camera înaintea lui Cabrion, după cum acelui pictor infam i-a urmat Germain care-i făcea curte; încă o dată, asta ţine de moravurile casei. — Aşadar, zise Rudolf, chiriaşii camerei pe care vreau s-o iau sunt obligaţi să fie drăguţi cu domnişoara Rigolette? — Desigur, domnule Rudolf, trebuie – 689 –

– Misterele Parisului vol.1 –

să înţelegi asta. Eşti vecin cu domnişoara Rigolette, cele două odăi sunt alăturate; ei bine, între tineri… ba ai o lampă de aprins, ba ceri puţin jăratic de împrumut, sau apă. Oh! cât despre apă, eşti sigur că găseşti la domnişoara Rigolette, nu-i lipseşte niciodată: e luxul ei, e o adevărată răţuşcă. Îndată ce are o clipă liberă, e gata să spele pardoseala, să-şi deretice căminul. Aşa că la dânsa e totdeauna atât de curat… Ce mai, o să vezi dumneata! — Astfel, domnul Germain, având în vedere obiceiul casei, a făcut, cum spui, bună vecinătate cu domnişoara Rigolette? — Da, domnule, şi aş putea spune că erau făcuţi unul pentru altul. Atât de drăguţi, atât de tineri, îţi făcea plăcere – 690 –

– Eugen Sue –

să-i vezi coborând scările duminica, singura zi de odihnă a acestor bieţi copii! Ea, gătită frumos, cu o bonetă curată şi o rochie de un frac şi douăzeci şi cinci cotul, cusută de dânsa, dar care îi venea ca unei regine, şi el îmbrăcat ca un veritabil „muscadin“.8 — Şi domnul Germain n-a mai revăzut-o pe domnişoara Rigolette de când a plecat din casă? — Nu, domnule, afară numai dacă nu se întâlnesc duminica, fiindcă în celelalte zile domnişoara Rigolette n-are vreme să se gândească la amorezi. Vezi bine! Ea se scoală la cinci sau la şase dimineaţa şi lucrează până la zece, câteodată până la unsprezece noaptea; nu iese de loc din odaie, afară de 8

Tânăr regalist elegant, de pe la 1800. – 691 –

– Misterele Parisului vol.1 –

dimineaţa când se duce să târguiască de mâncare pentru ea şi pentru cei doi canari, şi ei trei la un loc nu prea mănâncă mare lucru. Asta e. Ce le trebuie? De zece centime lapte, puţină pâine, scânteioară pentru păsărele, salată, mei şi apă chioară; asta nu-i împiedică să sporovăiască şi să ciripească toţi trei, fata şi cele două păsărele, că ţi-e mai mare dragul!… Şi pe lângă asta, bună şi darnică din puţinul ei, adică furând din timpul ei de somn şi din cel al ocupaţiilor, căci, deşi lucrează câteodată mai mult de douăsprezece ore pe zi, abia dacă are din ce să trăiască… Iată, de pildă, cazul nenorociţilor de la mansardă, pe care domnul Braţ-Roşu îi aruncă în stradă peste trei sau patru zile. Domnişoara Rigolette şi domnul – 692 –

– Eugen Sue –

Germain au avut grijă de copiii lor mai multe nopţi în şir. — Aşadar, e şi o familie nenorocită aici? — Nenorocită, domnule! Doamne, Doamne, cred şi eu! Cinci copii mici, mama la pat, aproape muribundă, bunica prostită de vârstă şi, ca să-i hrănească pe toţi, doar un singur om care nu mănâncă nici pâine pe săturate, deşi trudeşte ca un negru; căci e un lucrător iscusit. Trei ore de somn din douăzeci şi patru, iată cât timp doarme, şi încă ce fel de somn, când eşti trezit de copiii care strigă: „Pâine!“, de o femeie bolnavă care geme pe mindirul ei, sau de bătrâna idioată care începe câteodată să urle ca o lupoaică… şi ea tot de foame, fiindcă n-are mai multă minte – 693 –

– Misterele Parisului vol.1 –

decât un animal. Când îi e tare foame, o auzi de pe scări cum urlă. — Ah! e groaznic! strigă Rudolf; şi nu e nimeni să-i ajute? — Păi de, facem ce putem, ca între oameni săraci. De când comandantul îmi dă doisprezece franci pe lună pentru a-i face menajul, gătesc un rasol o dată pe săptămână, să aibă şi nenorociţii de sus o supă. Domnişoara Rigolette îşi mai sacrifică uneori câte o noapte şi, vezi bine, asta o costă totdeauna luminatul, ca să facă din resturi de stofă pieptare şi scufiţe pentru ăia mici… Acest, domn Germain, care nici el nu stătea prea bine, zicând că primeşte din când în când câteva sticle de vin bun de la el de acasă, îi dădea lui Morel (aşa îl cheamă pe lucrător), să golească unul sau două – 694 –

– Eugen Sue –

pahare care îl încălzeau şi îi dădeau puţin curaj. — Şi şarlatanul nu făcea nimic pentru aceşti bieţi oameni? — Domnul Bradamanti? răspunse portarul. M-a vindecat de reumatism, adevărat, şi-l venerez, dar din cauza aceasta i-am spus soţiei mele: „Anastasio, domnul Bradamanti…“ Hm, hm, nu ţi-am spus, Anastasio? — E adevărat că mi-ai spus, dar omului îi place să râdă, cel puţin în felul lui, căci nici nu-şi descleştează fălcile. — Dar ce-a făcut? — Iată, domnule, ce-a făcut; când iam vorbit, despre mizeria lui Morel, fiindcă ni s-a plâns că bătrâna urlase de foame toată noaptea şi îl împiedecase să doarmă, mi-a spus: „Deoarece sunt atât – 695 –

– Misterele Parisului vol.1 –

de nenorociţi, dacă au măsele de scos, nu le voi lua bani nici pe a şasea, şi le voi da o sticlă din apa mea cu jumătate de preţ“. — Ei bine, strigă domnul Pipelet, cu toate că m-a vindecat de reumatism, susţin că gluma asta e cam neruşinată. Dar ăsta e felul lui de a fi şi apoi, dacă glumele sale ar fi numai neruşinate… — Dar, gândeşte-te, Alfred, că e italian şi poate că ăsta e felul lor de a glumi. — Hotărât, doamnă Pipelet, interveni Rudolf, mi-am făcut o părere proastă despre omul acesta şi nu voi face, după cum spui dumneata, nici prietenie, nici societate cu el… Dar, oare cămătăriţa pe amanet nu a fost mai miloasă? – 696 –

– Eugen Sue –

— Hm, punându-l pe domnul Bradamanti, spuse portăreasa, să facă pe preţuitorul, ea le-a dat cu împrumut nişte bani pe bietele lor zdrenţe… le-a luat totul, până şi ultima saltea… Dar nu aveau ce alege, căci n-au avut niciodată mai mult de două. — Şi acum nu-i mai ajută? — Mama Burette? Ei bine, e tot atât de zgârcită ca şi amantul, deoarece, vezi dumneata, domnul Braţ-Roşu şi mama Burette… adăugă portăreasa, făcând cu ochiul şi dând din cap cu maliţiozitate. — Nu mai spune! răspunse Rudolf. — Cred şi eu… la cataramă!… Ei, ce vrei, verile sfântului Martin9 sunt tot atât de fierbinţi ca şi celelalte, nu-i aşa, dragă 9

Aluzie la dragostea dintre bătrâni – vara sfântului Martin e către iarnă, adică la

bătrâneţe. – 697 –

– Misterele Parisului vol.1 –

bătrânelule? Domnul Pipelet, drept răspuns, îşi clătină melancolic tromblonul. De când doamna Pipelet dăduse dovadă de sentimente de caritate pentru nenorociţii de la mansardă, i se părea lui Rudolf mai puţin respingătoare. — Şi ce meserie are lucrătorul? — Lucrează pietre false de podoabă, cu bucata, şi atât de mult munceşte, încât meseria asta l-a cocoşat; o să-l vezi… La urma urmei, un om nu-i decât un om, şi nu poate face mai mult decât poate, nu-i aşa? Şi când trebuie să dai de mâncare unei familii de şapte persoane, fără a te mai socoti şi pe tine, e cam greu. Şi unde mai pui că fata lui cea mare îl ajută pe cât poate, dar tot degeaba. — Şi ce vârstă are fata? – 698 –

– Eugen Sue –

— Şaptesprezece ani, şi frumoasă, frumoasă… ca ziua; e servitoare la un bătrân calic şi bogat, de-ar putea cumpăra tot Parisul, un notar, pe nume Jacques Ferrand. — Domnul Jacques Ferrand! exclamă Rudolf surprins de o asemenea coincidenţă, pentru că de la acest notar sau de la menajera lui trebuia să ia el informaţii asupra Guristei. Domnul Jacques Ferrand care stă pe strada Sentier? o întrebă el. — Chiar el… îl cunoşti? — E notarul casei de comerţ la care lucrez. — Ei bine, atunci trebuie să ştii că e un adevărat zgârie-brânză, dar, ca să fim drepţi, e cinstit şi evlavios… în toate duminicile e la biserică şi la vecernii, de – 699 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Paşti merge la spovedanie; ospăţul lui e numai cu preoţi bând aghiazmă şi mâncând prescură… Un om sfânt, nimic de zis, e casa de economii a oamenilor simpli care îi încredinţează o parte din agonisita lor! Dar vai, zgârcit şi neîndurător cu toţi ceilalţi, ca şi cu sine însuşi. Iată, sunt optsprezece luni de când biata Luiza, fata lui Morel, slugăreşte la dânsul. E blândă ca o mieluşea, fata şi în acelaşi timp, ca un cal de povară. Face totul în casă, şi, ca leafă, optsprezece franci, nici mai mult nici mai puţin păstrează pentru ea şase franci pe lună ca să mănânce şi restul îl dă familiei; e şi asta ceva, dar când trebuie să-i împărţi la şapte guri… — Dar munca tatălui, dacă e vrednic? – 700 –

– Eugen Sue –

— Dacă e vrednic? E un om care nu s-a îmbătat niciodată, e aşezat, blând ca Isus, n-ar cere lui Dumnezeu decât ca ziua să ţină patruzeci şi opt de ore, ca să poată câştiga ceva mai multă pâine pentru spuza lui de copii. — Câştigă oare atât de puţin cu munca sa? — A zăcut trei luni şi asta l-a descumpănit grozav; soţia lui s-a îmbolnăvit îngrijindu-l, şi acu e ea pe moarte; în aceste trei luni au fost nevoiţi să trăiască din cei doisprezece franci ai Luizei, cu ce le-a mai dat pe amanet mama Burette şi cu alţi câţiva bani luaţi cu împrumut de la misita de pietre false, pentru care lucrează. Dar opt persoane! Mă gândesc mereu la ei, iar dacă le-ai vedea cămăruţa… Dar să nu mai vorbim – 701 –

– Misterele Parisului vol.1 –

de asta, domnule; vezi că mâncarea-i gata şi numai amintindu-mi de mansarda lor, mi se întoarce stomacul pe dos. Noroc că domnul Braţ-Roşu va scăpa casa de ei. Când spun noroc, n-o fac din răutate, câtuşi de puţin. Dar pentru că trebuie să fie nenorociţi, aceşti bieţi Morel, iar noi nu-i putem ajuta cu nimic, să plece şi să fie nenorociţi aiurea. E pentru noi o mâhnire mai puţin. — Dar dacă sunt alungaţi de aici unde se vor duce? — Păi de, ştiu eu? — Şi cât poate câştiga pe zi acest biet lucrător — Dacă n-ar fi obligat să vadă de soacra lui, de soţie şi de copii, ar câştiga patru până la cinci franci, fiindcă munceşte din răsputeri; dar cum pierde – 702 –

– Eugen Sue –

trei sferturi din timp cu gospodăria, câştigă cel mult doi franci. — Într-adevăr, e cam puţin. Bieţii oameni! — Da, bieţii oameni, bine ai spus! Cum însă atâta lume este săracă iar noi nu putem face nimic, trebuie să ne consolăm, nu-i aşa, Alfred? Dar fiindcă veni vorba de consolare, băuturii de cassis nu-i dăm nicio atenţie? — Sincer vorbind, doamnă Pipelet, ceea ce mi-ai povestit m-a întristat adânc; vei bea dumneata cu domnul Pipelet, în sănătatea mea. — Eşti foarte inimos, domnule, spuse portarul, dar totuşi nu vrei să vezi camera de sus? — Cu plăcere, şi, dacă îmi convine, îţi dau arvună. – 703 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Portarul ieşi din vizuina lor. Rudolf îl urmă. Capitolul 10 CELE PATRU CATURI Scara întunecată, umedă, părea şi mai sumbră în această tristă zi de iarnă. Intrarea în fiecare apartament al casei, oferea ochiului observatorului o înfăţişare mereu alta. Astfel, mica uşă care ducea la mica locuinţă a comandantului era vopsită de curând într-o culoare cafenie cu dungi, imitând palisandrul; un mâner rotund de aramă aurită strălucea deasupra broaştei şi un frumos şnur de clopoţei, cu un ciucure de mătase roşie, contrasta cu murdăria învechită a pereţilor. – 704 –

– Eugen Sue –

Uşa catului al doilea, locuit de cărturăreasa care dădea împrumut pe amaneturi, oferea un aspect mai ciudat: o bufniţă împăiată, pasăre simbolică şi cabalistică, era ţintuită de gheare şi aripi deasupra pervazului; o mică ferestruică, zăbrelită cu sârmă de fier, îngăduia celui din casă să-l cerceteze pe vizitator înainte de a-i deschide uşa. Locuinţa şarlatanului italian, care era bănuit că practica o meserie infamă, se distingea şi ea printr-o intrare bizară. Numele lui era scris din dinţi de cal încrustaţi într-un fel de tăblie de lemn negru fixată pe uşă. La capătul şnurului de clopoţel, în loc să fie, după moda clasică, o labă de iepure sau un picior de căprioară, atârna o jumătate de braţ şi o mână mumificată de maimuţă. – 705 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Acest braţ uscat, această mână mică cu cinci degete articulate în falange şi terminate cu unghii, erau oribile la vedere. S-ar fi zis că-i mâna unui copil. În clipa când Rudolf trecea prin faţa acestei uşi, care îi părea sinistră, crezu că aude nişte suspine înăbuşite; apoi deodată un ţipăt dureros, convulsiv, groaznic, un ţipăt părând să iasă din adâncul măruntaielor cuiva, răsună în liniştea acelei case. Rudolf tresări. Printr-o mişcare mai spontană decât gândul, se repezi la uşă şi trase cu putere de clopoţel, — Dar ce ai, domnule? spuse portarul surprins. — Acest țipăt, spuse Rudolf, nu l-ai – 706 –

– Eugen Sue –

auzit? — Ba da, domnule. E desigur vreun client căruia domnul Cezar Bradamanti îi scoate un dinte, poate doi. Această explicaţie era verosimilă, dar ea totuşi nu-l mulţumi pe Rudolf. Ţipătul teribil pe care îl auzise nu părea să fie numai al unei dureri fizice, ci parcă totodată şi al unei dureri morale. Rudolf sunase extrem de violent. La început nu răspunse nimeni. Mai multe uşi se închiseră, una după alta; apoi, în dosul unei ferestruici rotunde, aşezată lângă uşă şi pe care Rudolf îşi aţintise mecanic privirea, văzu apărând, ca prin ceaţă, o faţă descărnată de o paloare cadaverică: o pădure de păr roşu şi cărunt încadra acest obraz hidos – 707 –

– Misterele Parisului vol.1 –

care se sfârşea printr-o barbă lungă de aceeaşi culoare cu părul de pe cap. Această arătare dispăru după o clipă. Rudolf rămase împietrit. În puţinul timp cât durase apariţia, el crezu că recunoaşte anumite trăsături foarte caracteristice ale acelui om. Ochii lui verzi şi lucitori ca smaraldul, sub sprâncenele groase, galbene şi zbârlite, paloarea lividă, nasul subţire, proeminent, adus ca un cioc de vultur şi ale cărui nări, depărtate şi scobite în chip ciudat, lăsând să se vadă o parte din membrana sa despărţitoare, îi amintea în mod izbitor pe un abate al cărui nume fusese blestemat de Murph în timpul convorbirii sale cu baronul de Graün. – 708 –

– Eugen Sue –

Cu toate că Rudolf nu-l mai văzuse pe abatele Polidori de şaisprezece sau şaptesprezece ani, avea o mie de motive să nu-l uite; dar ceea ce se învălmăşea în amintirea lui, ceea ce îl făcea să se îndoiască de identitatea acestor două personaje, era că preotul pe care credea că-l regăseşte sub numele acestui şarlatan cu barbă şi păr roşu, era foarte brun. Dacă Rudolf (admiţând că bănuielile lui ar fi fost întemeiate), nu se mira să vadă un om investit cu o misiune sacră, un om a cărui inteligenţă deosebită, înaltă ştiinţă şi pătrundere rară, i le cunoştea destul de bine, să-l vadă, zic, ajuns într-un aşa hal de decădere, poate chiar de infamie, este fiindcă ştia că acest spirit rar, că această mare inteligenţă, că – 709 –

– Misterele Parisului vol.1 –

această vastă ştiinţă se înfrăţeau cu o perversitate atât de profundă, cu o purtare atât de dezmăţată, cu înclinări atât de mârşave şi mai ales cu lăudăroşenia unui om necruţător şi lipsit de scrupule faţă de oameni şi de lucruri; ca acest individ, redus la o mizerie binemeritată, să fi putut, mai bine-zis să fi fost silit să caute mijloacele cele mai puţin onorabile de trai şi să găsească în ele o satisfacţie cinică şi nelegiuită, văzându-se, el, cu adevărat însemnat prin darurile minţii, el, învestit cu o misiune sacră, obligat să practice această urâtă meserie de şnapan fără ruşine. Dar, repetăm, cu toate că se despărţise de abatele Polidori pe când acesta se afla în puterea vârstei, şi că astăzi ar fi trebuit să aibă etatea coţcarului văzut în – 710 –

– Eugen Sue –

dosul uşii, erau între aceste două personaje unele deosebiri atât de însemnate, încât Rudolf avea serioase îndoieli cu privire la identitatea lor; îl întrebă totuşi pe domnul Pipelet: — Locuieşte de multă vreme domnul Bradamanti în această casă? — Cam de un an, domnule. Da, aşa e. A venit să achite chiria pe ianuarie. E un chiriaş punctual; m-a vindecat de un reumatism teribil. Dar, cum îţi spuneam adineauri, are un cusur: e prea zeflemist, nu respectă nimic când vorbeşte. — Cum aşa? — Mă rog, domnule, spuse pe un ton grav domnul Pipelet, nu sunt nici eu uşă de biserică, dar există glume şi glume. — E, deci, foarte vesel? – 711 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Nu că ar fi vesel, dimpotrivă, arată ca un mort, dar nu râde niciodată ca orice om, ci numai cu vorba, pentru el nu există nici tată, nici mamă, nici Dumnezeu, nici dracu, râde de toate, chiar de sudoarea lui, domnule, ba chiar şi de urina lui. Dar nu-ţi voi ascunde că glumele astea câteodată mă îngrozesc şi mi se încreţeşte pielea când le aud. Când stă câte un sfert de ceas la taifas, trăncănind fără ruşine în odăiţa mea despre femeile aproape despuiate din diferitele ţări sălbatice pe unde a fost şi rămân singur cu Anastasia, ei bine, domnule, eu, care de treizeci şi şapte de ani m-am obişnuit, mi-am făcut din dragostea mea pentru ea o lege… Anastasia… ei bine, atunci îmi pare că o iubesc mai puţin. O să râzi, dar – 712 –

– Eugen Sue –

câteodată, după ce pleacă domnul Cezar, după ce-mi vorbeşte despre ospeţele prinţilor la care a luat parte, ca să vadă cum le stă cu dinţii puşi de el, drept să-ţi spun, mi se pare că mâncarea e amară şimi piere foamea. În sfârşit, îmi place meseria mea, domnule, şi sunt mândru de ea. Aş fi putut fi pantofar, ca o seamă de ambiţioşi dar cred că servesc tot atât de bine lumea, tălpuind şi ghete vechi. Ei bine, domnule, sunt zile când acest afurisit de domn Cezar, cu ironiile lui, mă face să regret că nu sunt pantofar, pe cinstea mea şi apoi, are un fel de a vorbi despre femeile sălbatice pe care le-a cunoscut… Vezi dumneata, ţi-am mai spus, nu sunt uşă de biserică, dar câteodată, drace, mi se urcă sângele la cap! adăugă domnul Pipelet, afectând o – 713 –

– Misterele Parisului vol.1 –

castitate revoltată. — Şi doamna Pipelet îngăduie toate astea? — Anastasia preţuieşte oamenii de duh şi domnul Cezar, cu toată vorbăria lui ordinară, are foarte mult spirit, aşa că ea îi trece multe cu vederea. — Mi-a vorbit şi mie despre unele zvonuri groaznice care circulă pe socoteala lui. — Ţi-a vorbit? — Fii liniştit, sunt discret. — Ei bine, domnule, zvonul acesta nu-l cred şi nu-l voi crede niciodată, şi totuşi nu mă pot opri de a mă gândi la el, şi asta măreşte efectul ciudat pe care mi-l produc glumele domnului Bradamanti. În sfârşit, domnule, ca să nu-ţi ascund nimic, desigur că-l urăsc pe – 714 –

– Eugen Sue –

domnul Cabrion… e o ură pe care o voi duce în mormânt. Ei bine, câteodată mi se pare că aş prefera farsele idioate pe care avea îndrăzneala să mi le facă, glumelor pe care le debitează domnul Cezar păstrând totuşi o mină de om serios, strângându-şi buzele printr-o strâmbătură urâtă care-mi aminteşte mereu de agonia unchiului meu, Rousselot, care, trăgând să moară, îşi strângea buzele ca domnul Bradamanti. Cele câteva cuvinte rostite de domnul Pipelet despre ironia cu care şarlatanul vorbea de toate şi de toţi şi terfelea bucuriile cele mai umile prin zeflemelile lui amare, confirmau primele bănuieli ale lui Rudolf; pentru că abatele, când îşi lepăda masca de ipocrizie, manifesta totdeauna – 715 –

– Misterele Parisului vol.1 –

scepticismul cel mai îndrăzneţ şi mai revoltător. Hotărât să lămurească aceste îndoieli, prezenţa acestui preot în casă putând să-l stânjenească, şi fiind din ce în ce mai pornit să interpreteze ca o chemare lugubră ţipătul teribil care îl impresionase atât, Rudolf îl urmă pe portar la catul superior unde se află camera pe care voia s-o închirieze. Locuinţa domnişoarei Rigolette, vecină cu odaia aceea, era uşor de recunoscut, mulţumită unei gingaşe atenţii a pictorului, duşmanul de moarte al domnului Pipelet. O jumătate de duzină de amoraşi, bucălaţi, pictaţi în gustul facil şi foarte spiritual al lui Watteau10, se grupau în 10

Jean Watteau (1684—1721), pictor si gravor francez. – 716 –

– Eugen Sue –

jurul unui fel de sul, şi aveau în mâini, în chip alegoric, care un degetar, care un foarfece, unul un fier de călcat, altul o mică oglindă de toaletă; în mijlocul sulului, pe un fond albastru deschis, se citea, în caractere trandafirii: „Domnişoara Rigolette, cusătoreasă“. Totul era încadrat de o ghirlandă de flori care se reliefa de minune pe fondul verzui al uşii. Această mică firmă era foarte frumoasă şi contrasta violent cu urâciunea scării. Cu riscul de a zgândări rănile sângerânde ale lui Alfred, Rudolf îi spuse, arătând uşa domnişoarei Rigolette: — Asta este, desigur, opera domnului Cabrion? – 717 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Da, domnule, şi-a îngăduit să strice vopseaua acestei uşi mâzgălind cu neruşinare copii goi pe care îi numeşte amoraşi. Numai rugăminţile domnişoarei Rigolette şi slăbiciunea domnului Braţ-Roşu, m-au împiedicat să râcâi toate astea ca şi paleta aia, pe care acelaşi monstru a zugrăvit-o pe uşa camerei dumitale. Într-adevăr, o paletă încărcată cu vopsele, părând atârnată în cui, era pictată pe uşe, dând iluzia că e adevărată. Rudolf urmă pe portar în camera aceea destul de mare, precedată de un mic vestibul şi luminată de două ferestre care dădeau pe strada Templului; câteva schiţe fantastice pictate pe a doua uşă de către domnul Cabrion, fuseseră – 718 –

– Eugen Sue –

respectate cu stricteţe de domnul Germain. Rudolf avea prea multe motive să locuiască în casa aceea şi ca să nu scape prilejul de a închiria locuinţa, dădu imediat doi franci portarului zicându-i: — Această cameră îmi place, iată arvuna, mâine trimit mobilele. Nu e necesar să văd, nu e aşa, pe locatarul principal, pe domnul Braţ-Roşu. — Nu, domnule, el vine rar pe aici, numai pentru tertipurile lui cu mama Burette… Totdeauna se tratează cu mine direct şi aş cere numai numele dumitale. — Rudolf. — Rudolf şi mai cum? — Rudolf, numai atât domnule Pipelet. — Asta-i altceva; nu insist fiindcă aş – 719 –

– Misterele Parisului vol.1 –

fi curios; numele şi voinţa clientului sunt slobode. — Spune-mi, domnule Pipelet, oare mâine, ca nou vecin, n-ar trebui să-l întreb pe alde Morel dacă nu-l pot ajuta cu ceva, pentru că predecesorul meu, domnul Germain, îi ajuta după puterile sale? — Desigur că se poate. E adevărat că nu le-ar fi de prea mare folos căci vor fi daţi afară, dar se vor bucura totuşi. Apoi, ca fulgerat de o idee subită, domnul Pipelet strigă privindu-şi chiriaşul, cu o expresie de mândrie şi totodată de viclenie: — Înţeleg, înţeleg, vrei s-o faci până la urmă pe vecinul serviabil şi faţă de mica locatară de alături. — Desigur că aşa voi face. – 720 –

– Eugen Sue –

— Nu e nimic rău în asta, domnule, aşa e obiceiul, mai ales că sunt sigur că domnişoara Rigolette a auzit că vizităm camera şi stă la pândă ca să ne vadă coborând. O să fac intenţionat zgomot, întorcând cheia în broască; şi, în trecere, uită-te bine pe ferestruică. Într-adevăr, Rudolf băgă de seamă că uşa, atât de graţios împodobită cu amoraşii lui Watteau, era întredeschisă, şi desluşi, nelămurit, prin deschizătura îngustă, vârful unui năsuc de culoare trandafirie şi un ochi mare, negru şi iscoditor, dar cum încetinise pasul, uşa se închise dintr-o dată. — Când îţi spuneam eu că ne pândea! reluă portalul, apoi adăugă: Scuză-mă domnule, mă duc în micul meu observator. – 721 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Ce e aia? — La capătul acestei scări este o tindă a cărei uşă dă spre mansarda lui Morel, şi, în dosul uneia dintre scânduri, se află o mică încăpere întunecoasă în care arunc vechiturile. Zidul fiind foarte crăpat, când sunt în încăperea mea, îi văd şi îi aud ca şi cum aş fi acolo. Nu că i-aş spiona, ferit-a Sfântul, dar mă duc câteodată să-i văd, cum te duci la o piesă tare tristă. Şi, coborând în odăiţa mea, mă simt ca într-un palat. Dar, bineînţeles, dacă te îndeamnă inima, înainte ca ei să plece… E trist, dar ciudat, când te văd se poartă toţi ca sălbaticii, căci se simt foarte stingheriţi. — Eşti bun, domnule Pipelet, întraltă zi, mâine poate, îţi voi urma sfatul. — Cum doreşti, domnule, dar – 722 –

– Eugen Sue –

trebuie să mă urc în observatorul meu, pentru că am nevoie de o bucată de meşină. Dacă vrei să cobori, domnule, te ajung din urmă. Pipelet începu un urcuş destul de primejdios la vârsta lui, pe scara care ducea spre mansarde. Rudolf aruncă o privire spre uşa domnişoarei Rigolette, gândind că această fată, vechea cunoştinţă a bietei Guriste, cunoştea fără îndoială adăpostul fiului Învăţătorului – când auzi la catul de jos pe cineva ieşind de la şarlatan; recunoscu pasul uşor al unei femei şi desluşi foşnetul unei rochii de mătase. Rudolf, din discreţie, se opri o clipă. Când nu mai auzi nimic coborî. Ajuns la catul al doilea, zări şi ridică – 723 –

– Misterele Parisului vol.1 –

de pe ultimele trepte o batistă; aparţinuse, fără îndoială, persoanei care ieşise din locuinţa şarlatanului. Rudolf se apropie de una din ferestrele înguste care lumina tinda scării şi cercetă batista bogat împodobită cu dantele: avea brodate la unul din colţuri un L şi un N cu o coroană ducală. Această batistă era muiată de lacrimi. Primul gând al lui Rudolf fu să se grăbească şi să înapoieze batista persoanei care o pierduse, dar chibzuind că, în această împrejurare, un asemenea gest ar fi însemnat un act de curiozitate, o păstră, aflându-se astfel, fără să vrea, pe urmele unei tainice şi, fără îndoială, sinistre aventuri. Ajungând la portăreasă îi spuse: – 724 –

– Eugen Sue –

— Oare n-a coborât acum o femeie? — Da, domnule, o doamnă frumoasă, înaltă şi zveltă, cu un văl negru. Iese de la domnul Cezar. Şchiopul cel mic s-a dus să-i aducă o trăsură în care s-a urcat. Ceea ce mă miră, e că golanul ăsta mic s-a agăţat de spatele trăsurii, poate ca să afle unde se duce dumneaei, căci e curios ca o coţofană şi iute ca o nevăstuică, măcar că şchioapătă. „Aşa că, gândi Rudolf, numele şi adresa acestei femei vor fi cunoscute de şarlatan, dacă el poruncise şontorogului s-o urmărească pe necunoscută“. — Ei bine, domnule, îţi place camera? întrebă portăreasa. — Îmi place foarte mult, am închiriat-o şi mâine voi trimite mobilele. – 725 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Dumnezeu să te binecuvânteze că ai trecut prin faţa uşii noastre, domnule? Vom avea un chiriaş de soi în plus. Pari un om cumsecade şi Pipelet te va îndrăgi grozav. Îl vei face să râdă cum făcea domnul Germain, care avea întotdeauna o glumă de spus; fiindcă acest biet om nu doreşte altceva decât să râdă; aşa că socot că, în cel mult o lună veţi fi prieteni. — Lasă, lasă, doamnă Pipelet, mă măguleşti! — De loc, e ca şi cum mi-aş deschide inima. Şi dacă o să te porţi drăguţ cu Alfred, o să-ţi fiu recunoscătoare: o să vezi cum o să meargă micul dumitale menaj, sunt ca o leoaică în privinţa curăţeniei; şi dacă vrei să prânzeşti duminica acasă, o să-ţi gătesc nişte – 726 –

– Eugen Sue –

bucate de-o să-ţi lingi degetele. — Ne-am înţeles, doamnă Pipelet, îmi vei face gospodăria, mâine mi-aduc mobilele şi voi veni să-mi supraveghez instalarea. Rudolf ieşi. Rezultatele vizitei lui la casa din strada Templului erau destul de importante, atât pentru dezlegarea tainei care îl preocupa, cât şi pentru nobila pasiune cu care căuta prilejul de a face bine şi de a împiedica răul. Acestea erau rezultatele: Domnişoara Rigolette cunoştea, desigur, noua locuinţă a lui François Germain, fiul Învăţătorului. O femeie tânără, care după oarecare aparenţe putea, din nenorocire, să fie marchiza d’Harville, dăduse – 727 –

– Misterele Parisului vol.1 –

comandantului pentru a doua zi, întâlnire, faptă care avea s-o piardă pentru totdeauna. Şi, pentru o mie de motive, Rudolf purta cea mai mare grijă domnului d’Harville, a cărui linişte şi mai ales onoare păreau să fie atât de grav compromise. Un meşteşugar cinstit şi sârguincios, zdrobit de cea mai cumplită mizerie, urma să fie aruncat în stradă, el şi familia lui, datorită lui Braţ-Roşu. În sfârşit, Rudolf descoperise, fără să vrea, urmele unei drame în care şarlatanul Cezar Bradamanti (poate abatele Polidori) şi o femeie aparţinând desigur clasei suprapuse, erau principalii eroi. În plus, Cucuvaia, de curând ieşită – 728 –

– Eugen Sue –

din spitalul unde intrase după cele petrecute în aleea Văduvelor, avea raporturi suspecte cu mama Burette, ghicitoare şi cămătăreasă pe amanet, care ocupa catul al doilea al casei. După ce culesese aceste diverse informaţii, se-ntoarse acasă, în strada Plumet, amânând pe a doua zi vizita lui la notarul Jacques Ferrand. Chiar în seara aceea, după cum ştim, Rudolf trebuia să se ducă la un mare bal, la ambasada x… Înainte de a-l urmări pe eroul nostru în această nouă etapă, să aruncăm o privire înapoi asupra lui Tom şi Sarah, personaje însemnate ale acestei povestiri.

– 729 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Capitolul 11 TOM ŞI SARAH Sarah Seyton, în vârstă de treizeci şi şapte-treizeci şi opt de ani, pe vremea aceea văduva contelui Mac-Grégor, aparţinea unei foarte bune familii scoţiene, fiind fiica unui baronet, gentilom de ţară. De o frumuseţe desăvârşită, orfană la şaptesprezece ani, Sarah părăsise Scoţia împreună cu fratele ei, Tom Seyton de Halsbury. Prezicerile nesăbuite ale unei bătrâne scoţiene, doica ei, exaltaseră până la nebunie, două vicii de căpetenie ale Sarei: trufia şi ambiţia, susţinând, cu o putere neobişnuită de convingere, că o aşteaptă cel mai înalt destin… de ce nu l-am – 730 –

– Eugen Sue –

numi destin de suverană? Tânăra scoţiană fusese convinsă de prezicerile doicii şi îşi spunea mereu, pentru a-şi întări credinţa în ambiţia ei, că tot o ghicitoare prezisese o coroană frumoasei şi albei creole care s-a urcat într-o zi pe tronul Franţei şi care a fost regină prin graţia şi bunătatea ei, precum altele au fost prin măreţie şi nobleţe. Lucru ciudat: Tom Seyton, tot atât de superstiţios ca şi sora lui, încuraja aceste nădejdi nebune şi se hotărâse să-şi închine viaţa împlinirii visului Sarei, acestui vis pe cât de strălucit, pe atât de absurd. Totuşi, fratele şi sora nu erau chiar atât de orbi ca sa creadă pe de-a-ntregul în prezicerea doicii şi să ţintească – 731 –

– Misterele Parisului vol.1 –

neapărat la un tron de rangul întâi, în dispreţul lor suveran pentru regalităţile secundare sau pentru principatele domnitoare. Nu, totul era ca frumoasa scoţiană să-şi pună într-o zi, pe fruntea ei obstinată, o coroană domnitoare; aşa că perechea de ambiţioşi ar fi închis ochii faţă de întinderea posesiunilor acelei coroane. Cu ajutorul almanahului de Gotha din anul de graţie 1819, Tom Seyton întocmise, în clipa când părăsea Scoţia, un fel de tablou sinoptic, pe ranguri şi data naşterii, al tuturor regilor şi principilor de vârsta însurătorii din Europa. Cu toate că foarte absurdă, ambiţia fratelui şi a surorii era lipsită de orice procedeu ruşinos; Tom urma să o ajute – 732 –

– Eugen Sue –

pe Sarah să uneltească un complot matrimonial în care spera să-l încurce pe vreun purtător de coroană oarecare. Tom avea să activeze pe jumătate în toate aceste şiretenii, în toate intrigile care puteau duce la rezultatul dorit, dar ar fi preferat s-o ucidă pe sora lui decât să o lase să devină amanta vreunui prinţ, chiar dacă ar fi existat siguranţa unei căsătorii reparatoare. Tipul de inventar matrimonial care rezulta din cercetările lui Tom şi ale Sarei în almanahul Gotha, fu satisfăcător. Confederaţia germanică îndeosebi, dădea un contingent de tineri suverani prezumtivi. Sarah era protestantă; Tom cunoştea uşurinţa cu care se contractau căsătoriile morganatice germane, căsătorii legitime – 733 –

– Misterele Parisului vol.1 –

de altfel, cu care, la extrem, s-ar fi resemnat pentru sora lui. S-au hotărât deci amândoi să se ducă întâi în Germania pentru a-şi întinde acolo capcanele. Vom adăuga că Sarah pe lângă că era de o excepţională frumuseţe, avea şi aptitudini deosebite pentru talentele mai variate, şi o putere de seducţie cu atât mai primejdioasă cu cât, având o inimă uscată şi necruţătoare, un spirit abil şi rău, o prefăcătorie rafinată, un caracter încăpăţânat şi rezolut, se ascundea în dosul aparenţelor unei firi generoase, înflăcărate şi pătimaşe. Fizicul însă minţea tot atât de perfid ca şi moralul ei. Ochii-i mari şi negri, transformându-se după împrejurări: – 734 –

– Eugen Sue –

scânteietori sau languroşi sub sprâncenele de abanos, puteau simula înflăcărarea voluptăţii; şi totuşi, niciodată învăpăiatele porniri ale dragostei nu făceau să palpite sânul ei de gheaţă; niciun imbold al inimii sau al simţurilor nu aveau să strice socotelile necruţătoare ale acestei femei şirete, egoiste şi ambiţioase. Ajungând pe continent, Sarah, după sfaturile fratelui ei, nu voise să pornească acţiunea înainte de a fi stat câtăva vreme la Paris, unde dorea să-şi poleiască educaţia, să-şi modereze rigiditatea ei britanică în contactul cu o societate admisă în lumea mare, plină de eleganţă, şi să profite de unele amuzamente şi libertăţi. Sarah fu introdusă în cea mai aleasă – 735 –

– Misterele Parisului vol.1 –

societate, mulţumită câtorva scrisori de recomandaţie şi binevoitorului patronaj al doamnei ambasadoare a Angliei, precum şi al bătrânului marchiz d’Harville, care cunoscuse în Anglia pe tatăl lui Tom şi al Sarei. După şase luni de şedere la Paris, Sarah se putea lua la întrecere cu pariziana cea mai pariziană din lume, prin graţia îmbietoare a spiritului ei, prin farmecul voioşiei, prin ingenuitatea cochetăriei şi naivitatea aţâţătoare a privirii ei caste şi totodată pătimaşe. Socotindu-şi sora îndeajuns de pregătită, Tom plecă cu ea în Germania prevăzut cu excelente scrisori de recomandare. Primul stat din Confederaţia Germană care se afla pe itinerariul Sarei, – 736 –

– Eugen Sue –

era marele ducat de Gerolstein, trecut astfel în diplomaticul şi infailibilul Almanah Gotha pe anul 1819: GENEALOGIA SUVERANILOR EUROPEI ŞI A FAMILLIILOR LOR GEROLSTEIN MARE-DUCE: MAXIMILIANRUDOLF NĂSCUT LA 10 DECEMBRIE 1761. SUCCEDE TATĂLUI SĂU, CAROL-FREDERIK-RUDOLF, LA 21 APRILIE 1799 VĂDUV, DIN IANUARIE 1808 PRIN DECESUL LUISEI, FIICA PRINCIPELUI IOAN-AUGUST DE BURGLEN. – 737 –

– Misterele Parisului vol.1 –

FII: GUSTAV-RUDOLF, NĂSCUT LA 17 APRILIE 1803. MAMA: MAREA DUCESĂ JUDITH, MOSTENITOAREA ŞI VĂDUVA MARELUI DUCE CAROL-FREDERIK-RUDOLF LA 21 APRI LIE 1785. Tom, cu destul bun simţ, îşi înscrisese întâi pe listă principii cei mai tineri pe care îi dorea de cumnaţi, socotind că o primă tinereţe poate fi mai uşor sedusă decât o vârstă mai coaptă. De altfel, am spus-o, Tom şi Sarah fuseseră recomandaţi în mod deosebit marelui duce-domnitor de Gerolstein, de către bătrânul marchiz d’Harville, fermecat ca toată lumea de Sarah, a cărei frumuseţe, graţie şi farmec înnăscut, nu – 738 –

– Eugen Sue –

le putea admira îndeajuns. E inutil să mai spunem că moştenitorul prezumtiv al marelui ducat de Gerolstein era Gustav-Rudolf; avea numai optsprezece ani când Tom şi Sarah fură prezentaţi tatălui său. Sosirea tinerei scoţiene constitui un eveniment la această mică Curte germană, liniştită, simplă, serioasă şi, ca să spunem aşa, patriarhală. Marele duce, cel mai bun dintre oameni, îşi guverna statele cu o fermitate înţeleaptă şi cu o bunătate părintească; nu putea fi nicăieri aflat un principat mai fericit materialmente şi moralmente ca acesta; populaţia, sârguincioasă şi sobră, cumpătată şi pioasă, era întruparea ideală a caracterului german. Aceşti oameni cinstiţi se bucurau de – 739 –

– Misterele Parisului vol.1 –

o fericire atât de completă, erau atât de mulţumiţi de starea lor, încât grija luminată a marelui duce n-a avut mult de lucru pentru a-i feri de mania inovaţiilor constituţionale. Cât despre descoperirile moderne, cât despre ideile practice care ar fi putut avea o înrâurire pozitivă asupra buneistări a poporului, marele duce era informat şi le punea în practică imediat, reprezentanţii lui pe lângă diferitele puteri ale Europei neavând de fapt altă misiune decât pe aceea de a ţine la curent pe stăpânul lor cu toate progresele ştiinţei din punct de vedere al utilităţii ei publice şi practice. Am mai spus că marele duce avea tot atâta dragoste cât şi recunoştinţă faţă de bătrânul marchiz d’Harville, care, în – 740 –

– Eugen Sue –

1815, îi făcuse mari servicii; astfel, mulţumită recomandărilor acestuia, Tom şi Sarah Seyton de Halsbury au fost primiţi, la curtea Gerolstein, cu o atenţie şi o bunăvoinţă deosebite, Cincisprezece zile după sosirea ei, Sarah, înzestrată cu un dezvoltat simţ de observaţie, pătrunsese cu uşurinţă caracterul hotărât, cinstit şi sincer, al marelui duce; înainte de a seduce pe fiu, obiectivul principal, ea a vrut, cu multă abilitate, să se asigure de sentimentele tatălui. Acesta părea, să-şi iubească atât de nebuneşte fiul, pe Rudolf, încât la un moment dat Sarah l-a crezut în stare să consimtă mai degrabă la o mezalianţă decât să vadă nenorocit pentru totdeauna pe acest copil iubit. Dar curând, scoţiana se convinse că acest – 741 –

– Misterele Parisului vol.1 –

părinte atât de duios, nu s-ar fi depărtat niciodată de la anumite principii şi de la anumite idei privitoare la îndatoririle principilor. În ceea ce-l privea, asta nu însemna trufie, ci conştiinţă, raţiune, demnitate. Dar un om, cu atât mai afectuos şi mai bun, cu cât e mai puternic şi mai intransigent, nu îngăduie nicio concesie făcută conştiinţei, raţiunii sau demnităţii sale. Sarah fu cât p-aci să renunţe la planurile ei în faţa acestor oprelişti aproape de netrecut, dar ţinând seamă că, în schimb, Rudolf era foarte tânăr, că lumea îi lăuda blândeţea. Bunătatea, caracterul timid şi în acelaşi timp visător socoti pe tânărul prinţ slab şi nehotărât, aşa că stărui în proiectul şi în speranţele – 742 –

– Eugen Sue –

ei. În această împrejurare, purtarea ei şi a fratelui ei au fost un monument de abilitate. Fata ştiu să se pună bine cu toată lumea şi mai ales cu persoanele care ar fi putut fi geloase sau invidioase de calităţile sale; ea făcu să nu fie luate în seamă frumuseţea şi farmecele ei, învăluindu-le în simplitate şi modestie. Curând, ajunse un fel de idol, nu numai al marelui duce, dar şi al mamei sale, marea ducesă Judith, căreia, cu toate că, sau poate tocmai că avea nouăzeci de ani, îi plăcea la nebunie tot ce era tânăr şi încântător. De mai multe ori, Tom şi Sarah vorbiră de plecarea lor. Suveranul de Gerolstein nu vru cu niciun preţ să audă – 743 –

– Misterele Parisului vol.1 –

de aşa ceva şi, pentru a şi-i apropia cu totul pe frate şi pe soră, rugă pe baronetul Tom Seyton de Halsbury să primească funcţia de prim mare intendent al grajdurilor şi o imploră pe Sarah să n-o părăsească pe marea ducesă Judith. Care nu se mai putea lipsi de ea. După multe ezitări de o parte şi după multe stăruinţe de alta, Tom şi Sarah acceptară aceste propuneri strălucite şi se stabiliră la Curtea Gerolstein, unde sosiseră cu două luni în urmă. Sarah, foarte bună muziciană, cunoscând preferinţele marii ducese pentru vechii maeştri şi, între alţii, pentru Gluck, a pus să i se aducă opera acestui om ilustru şi a fermecat-o pe bătrâna principesă prin nesecata ei – 744 –

– Eugen Sue –

amabilitate şi prin talentul deosebit cu care cânta vechile arii, de o frumuseţe atât de simplă, atât de expresivă. Tom, la rândul lui, ştiu să se facă foarte preţuit în exercitarea însărcinării pe carp marele duce i-o încredinţase. Scoţianul se pricepea foarte bine la cai, avea multă rânduială şi energie; în scurtă vreme, transformă aproape cu totul serviciul grajdurilor marelui duce, serviciu pe care nepăsarea şi rutina îl dezorganizase aproape complet. Fratele şi sora deveniră curând la fel de iubiţi, sărbătoriţi, răsplătiţi la această Curte. Preferinţele stăpânului hotărăsc preferinţele subalternilor. De altfel, Sarah avea nevoie pentru planurile ei viitoare de prea multe puncte de sprijin ca să nu folosească puterea ei de – 745 –

– Misterele Parisului vol.1 –

seducţie spre a-şi face aliaţi. Prefăcătoria ei, îmbrăcată în formele cele mai atrăgătoare, înşelă uşor pe cele mai multe din aceste cinstite femei germane şi afecţiunea generală confirmă curând excesiva bunăvoinţă a marelui duce. Iată dar perechea noastră stabilită la Curtea Gerolstein, instalată foarte bine şi onorabil, fără a fi fost vorba nicio clipă de Rudolf. Printr-o împrejurare fericită, la câteva zile după sosirea Sarei, prinţul plecase într-o inspecţie a trupelor, împreună cu aghiotantul şi credinciosul său Murph. Această absenţă, de două ori priincioasă vederilor Sarei, îi îngădui să aşeze, după plac, firele principale ale urzelii, fără a fi stânjenită de prezenţa tânărului principe, a cărui admiraţie – 746 –

– Eugen Sue –

pentru ea ar fi deşteptat poate temerile marelui duce. Dimpotrivă, în lipsa fiului său, el nu s-a gândit, din nefericire, că introdusese în intimitatea vieţii lui o fată de o rară frumuseţe, cu o fire fermecătoare, care urma să se vadă cu Rudolf în orice clipă a zilei. Sarah, în sinea ei, rămase indiferentă faţă de această primire atât de caldă, atât de generoasă, faţă de această nobilă încredere cu care fusese introdusă în inima acestei familii suverane. Nici fata, nici fratele ei nu părăsiseră o clipă perfidele lor planuri; urmăreau cu premeditare să aducă tulburare şi suferinţă la această curte paşnică şi fericită. Socoteau la rece rezultatele probabile ale cruntelor disensiuni ce – 747 –

– Misterele Parisului vol.1 –

aveau să se işte între un tată şi un fiu, până atunci uniţi de o mare afecţiune.

Capitolul 12 SIR WALTER MURPH ŞI ABATELE POLIDORI Rudolf fusese din copilărie de o constituţie foarte plăpândă. Tatăl său făcuse următorul raţionament, bizar în aparenţă, dar în realitate foarte logic: este cunoscut că gentilomii englezi de la ţară au, în genere, o sănătate robustă. Aceasta datorită în mare parte educaţiei lor fizice: simplă, aspră, dură, care le dezvoltă vigoarea. Rudolf va scăpa de mâinile femeilor; firea lui este gingaşă; – 748 –

– Eugen Sue –

poate că, obişnuindu-l să trăiască ca un fiu de fermier englez (cu oarecari menajamente), îi voi întări sănătatea. Marele duce puse să fie căutat în Anglia un om corect şi capabil să conducă acest fel de educaţie fizică: sir Walter Murph, prototip atletic al gentilomului de la ţară, originar din Yorkshire, fu însărcinat cu acest rol important. Directivele pe care acesta le prescrise tânărului prinţ, corespundeau întrutotul vederilor marelui duce. Murph şi elevul său locuiră câţiva ani într-o fermecătoare fermă în mijlocul câmpiilor şi al pădurilor, la câteva leghe de oraşul Gerolstein, într-o poziţie din cele mai pitoreşti şi mai sănătoase. Rudolf, eliberat de orice etichetă, ocupându-se împreună cu Murph de – 749 –

– Misterele Parisului vol.1 –

muncile agricole potrivite vârstei lui, dusese viaţa cumpătată, bărbătească şi ordonată a lumii de la ţară, având ca plăceri şi distracţii exerciţii fizice dificile, lupte, boxul, călătoria, vânătoarea. În mijlocul aerului curat, al păşunilor, pădurilor şi munţilor, tânărul principe începu să se transforme, crescu viguros, ca un tânăr stejar; strălucitoarele culori ale sănătăţii luară locul palorii sale cam bolnăvicioase. Deoarece rămăsese zvelt şi sprinten, învingea cele mai mari oboseli; îndemânarea, energia, curajul, desăvârşeau ceea ce îi lipsise până atunci ca vigoare muşchiulară; curând se putu lua la trântă cu tineri mai în vârstă decât el şi să-i învingă; avea atunci cincisprezece sau şaisprezece ani. – 750 –

– Eugen Sue –

Educaţia lui sub raportul cultural rămăsese în urmă, cum era şi de aşteptat prin preferinţa dată educaţiei fizice; Rudolf învăţase prea puţin; dar marele duce socotea cu temei că, pentru a cere minţii să dea mai mult, e necesar ca ea să fie susţinută de o constituţie fizică robustă, în care caz, facultăţile intelectuale, deşi cultivate tardiv, se dezvoltă mai deplin. Bravul Walter Murph nu era un savant; nu-i putea da lui Rudolf decât unele cunoştinţe elementare, dar nimeni mai bine ca el nu putea inspira elevului său conştiinţa a tot ce e drept, leal, generos, şi oroarea a tot ce e josnic, laş şi mârşav. Aceste porniri, aceste preferinţe sănătoase şi pozitive aveau să prindă – 751 –

– Misterele Parisului vol.1 –

totdeauna rădăcini în sufletul lui Rudolf; mai târziu, aceste principii fură mult zdruncinate de furtuna patimilor, dar niciodată n-au fost smulse din inima lui. Trăznetul loveşte, spintecă şi rupe un arbore, deşi adânc şi puternic vârât în pământ, dar seva clocoteşte mereu în rădăcinile lui şi mii de mlădiţe verzi răsar curând din trunchiul ce părea uscat. Murph dădu astfel lui Rudolf, am putea spune, sănătatea trupului şi a sufletului; îl făcu robust, vioi şi îndrăzneţ, iubind ce era bun şi corect, urând tot ce era rău şi vicios. Împlinindu-şi atât de bine menirea, gentilomul, chemat în Anglia de grave interese, părăsi Germania pentru câtăva vreme, spre marea mâhnire a lui Rudolf – 752 –

– Eugen Sue –

care-l îndrăgise mult. Murph urma să revină şi să se stabilească definitiv, împreună cu familia lui, la Gerolstein, după ce îşi va fi terminat unele afaceri importante în patrie. Spera ca absenţa lui să nu dureze mai mult de un an. Liniştit în privinţa sănătăţii fiului său, marele duce se gândi serios la cultura acestui copil iubit. Un oarecare abate, Cezar Polidori, filolog renumit, medic distins, istoric erudit, savant competent în studiul ştiinţelor exacte şi fizice, fu însărcinat să cultive solul bogat, dar virgin al lui Rudolf, atât de bine pregătit de Murph. De rândul acesta, alegerea marelui duce fu destul de nefericită sau, mai bine zis, buna lui credinţă fu crud înşelată de – 753 –

– Misterele Parisului vol.1 –

persoana care i l-a prezentat pe abate şi l-a făcut să accepte un cleric catolic, ca preceptor al unui principe protestant. Această inovaţie păru multora o enormitate şi, în genere, o prevestire funestă pentru educaţia lui Rudolf. Hazardul, sau mai degrabă caracterul abominabil al abatelui, împlini în parte aceste prevestiri. Necredincios, viclean, ipocrit, defăimător nelegiuit a tot ce e mai sfânt, plin de şiretenie şi îndemânare ascunzând cea mai primejdioasă imoralitate, cel mai cumplit scepticism sub mantia unei aparenţe austere şi pioase, afectând o falsă umilinţă creştină spre a masca labilitatea lui insinuantă, simulând o bunăvoinţă fără margini, un optimism candid care să acopere – 754 –

– Eugen Sue –

linguşirile lui perfide, adânc cunoscător de oameni, sau, mai bine zis, exploatând numai părţile rele, ruşinoasele lor patimi, abatele Polidori era cel mai detestabil îndrumător ce i s-ar fi putut da vreodată unui tânăr. Rudolf, părăsind cu mare părere de rău viaţa independentă, însufleţită, pe care o dusese până atunci alături de Murph, pentru a-şi obosi ochii pe cărţi şi a se supune etichetei ceremonioase a Curţii tatălui său, prinsese dintru început ură pe abate. Era inevitabil. Părăsindu-şi elevul, bietul „squire“ îl comparase, nu pe nedrept, cu un mânz sălbatic, plin de graţie şi de foc, care fusese răpit de pe frumoasele pajişti unde zburda liber, şi voios, pentru a fi – 755 –

– Misterele Parisului vol.1 –

supus frâului, pintenului, urmând să fie învăţat să-şi potolească, să-şi cruţe forţele care până atunci nu fuseseră întrebuinţate decât ca să alerge şi să zburde după toanele lui. Rudolf începu prin a-i mărturisi abatelui că nu avea nicio chemare pentru studiu, că simţea nevoia, înainte de toate, să-şi antreneze braţele şi picioarele, să respire aerul câmpiilor, să alerge prin păduri şi prin munţi şi că o puşcă bună şi un cal bun i se păreau preferabile celor mai frumoase cărţi din lume. Preotul răspunse elevului său că, într-adevăr, nimic nu era mai plictisitor decât învăţătura, dar şi că nimic nu era mai de rând decât plăcerile pe care el le prefera cărţii, plăceri foarte potrivite – 756 –

– Eugen Sue –

unui stupid fermier german. Şi abatele ia înfăţişat un tablou atât de caraghios, atât de batjocoritor al acelei existenţe simple şi rustice, încât pentru prima oară lui Rudolf îi fu ruşine că se simţise înainte atât de fericit; atunci întrebă cu nevinovăţie pe preot, cum şi-ar putea folosi timpul dacă nu i-ar plăcea nici cartea, nici vânătoarea, nici viaţa liberă de la ţară? Abatele îi răspunse enigmatic că-l va lămuri mai târziu. Dintr-un alt. Punct de vedere, speranţele acestui preot erau tot atât de ambiţioase ca şi acele ale Sarei. Cu toate că marele ducat de Gerolstein nu era decât un stat de a doua mână, abatele îşi închipuise că va ajunge într-o zi un Richelieu şi că-l va educa pe – 757 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Rudolf în spiritul unui prinţ trândav. Începu dar, prin a încerca să se facă plăcut elevului său, să-l facă să-l uite pe Murph, prin îngăduinţă şi slugărnicie. Rudolf continuând să se împotrivească învățăturii, abatele ascunse marelui duce aversiunea tânărului prinţ pentru studiu şi-i lăudă dimpotrivă silinţa şi surprinzătoarele lui progrese; câteva chestionări, convenite în prealabil între el şi Rudolf, dar care păreau cu totul spontane, îl menţinură pe marele duce (trebuie s-o spunem că el însuşi era prea puţin cult), în orbirea şi în încrederea sa. Treptat, antipatia pe care la început preotul i-o inspirase lui Rudolf, se schimbă din partea tânărului prinţ, întro familiaritate cavalerească, foarte diferită însă de profunda afecţiune pe – 758 –

– Eugen Sue –

care o avea pentru Murph. Totuşi, puţin câte puţin, Rudolf se simţi ataşat de preot (deşi pentru pricini foarte inocente), printr-un fel de solidaritate care uneşte doi complici. Mai curând sau mai târziu, avea să dispreţuiască pe un om cu caracterul şi de vârsta acestui preot, care minţea în mod nedemn pentru a acoperi lenea elevului său. Preotul ştia asta. Dar mai ştia că, dacă nu te depărtezi de la început cu dezgust de fiinţele corupte, te obişnuieşti, chiar fără voie, pe încetul, cu spiritul lor, deseori atrăgător şi, pe nesimţite, începi să asculţi fără revoltă şi fără ruşine, cum se batjocoreşte şi se vestejeşte ceea ce ai venerat odinioară. – 759 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Abatele era de altfel destul de abil ca să atace pe faţă anumite convingeri nobile ale lui Rudolf, roadele educaţiei lui Murph. După ce stăruise cu sarcasmele lui asupra chipului grosolan în care îşi petrecuse primii ani tânărul său elev, preotul, lepădându-şi pe jumătate masca de austeritate, îi stârnise curiozitatea prin dezvăluiri insinuante despre viaţa încântătoare a unor anumiţi principi din alte vremuri; în sfârşit, cedând stăruinţelor lui Rudolf, după ezitări nesfârşite şi glume destul de maliţioase cu privire la stilul gravceremonios al Curţii marelui duce, preotul înflăcărase închipuirea tânărului principe cu descrieri exagerate şi viu colorate ale plăcerilor şi galanteriilor care ilustrează domniile lui Ludovic al – 760 –

– Eugen Sue –

XIV-a, al Regentului şi mai ales a lui Ludovic al XV-lea, eroul lui Cezar Polidori. Susţinea faţă de acest nefericit copil, care îl asculta cu o lăcomie funestă, că voluptăţile, chiar excesive, departe de a demoraliza pe un prinţ cu însuşiri alese, îl făceau deseori dimpotrivă, mai îngăduitor şi mai generos, sufletele deosebite nefiind nicicând mai predispuse la bunăvoinţă şi iubire a aproapelui decât când sunt fericite. Ludovic al XV-lea, cel mult iubit, constituia o dovada necontestată a acestei aserţiuni. Şi apoi, spunea abatele, câţi oameni mari din timpurile vechi şi moderne nu s-au dedat din plin epicurianismului celui mai rafinat, de la Alcibiade până la – 761 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Mauriciu de Saxa, de la Antoniu până la marele Condé, de la Cezar până la Vendôme! Asemenea discuţii aveau să căşuneze cumplite ravagii într-un suflet tânăr, înflăcărat şi neîntinat; mai mult decât atât, abatele traducea cu meşteşug elevului său odele lui Horaţiu în care acest geniu exalta, cu un farmec neasemuit, molaticele plăceri ale unei vieţi închinate toată dragostei şi celor mai rafinate voluptăţi. Totuşi ici şi colo, pentru a masca primejdia acestor teorii şi pentru a satisface tot ce era cu desăvârşire generos în caracterul lui Rudolf, preotul îl legăna în utopiile cele mai atrăgătoare. Ascultându-l, un principe sensual şi inteligent putea să-i facă pe oameni mai buni prin plăceri, să– 762 –

– Eugen Sue –

i îndrepte prin fericire şi să readucă pe cei mai necredincioşi la simţământul religios, exaltând recunoştinţa lor către Creator, care, în ordine materială, copleşea cu o inepuizabilă dărnicie pe om cu nespuse desfătări. Să te bucuri de toate şi oricând, însemna, după opinia abatelui, să proslăveşti pe Dumnezeu în măreţia sa şi în veşnicia harurilor sale. Aceste teorii îşi dădură roadele. În mijlocul acelei Curţi virtuoase şi ordonate, obişnuită, după pilda stăpânului, cu plăceri oneste, cu distracţii nevinovate, Rudolf, îndemnat de abate, visa la nopţile nebunatice de la Versailles, la orgiile de la Choisy, la violentele voluptăţi din Parc aux Cerfs, iar prin contrast, din când în când, la – 763 –

– Misterele Parisului vol.1 –

câte o dragoste romantică. De asemeni, abatele nu omisese să-i demonstreze lui Rudolf că un principe din Confederaţia germanică nu putea avea altă pretenţie militară decât aceea de a trimite contingentul lui de soldaţi la Dietă. De altfel, spiritul timpului nu mai concepea războiul. Să laşi să treacă zilele în desfătări şi trândăvie, în mijlocul, femeilor şi în rafinamentele luxului, să te odihneşti din când în când de beţia plăcerilor senzuale prin destinderea aleasă pe care ţi-o oferă artele, să cauţi câteodată în vânătoare, nu ca un sălbatic Nemrod, ci ca un inteligent epicurian, acele oboseli trecătoare ce măresc farmecul indolenţei şi al lenevirii, asta era, după părerile – 764 –

– Eugen Sue –

preotului, singura viaţă posibilă pentru un prinţ care (culmea fericirii), găsea un prim ministru destoinic să se consacre, cu curaj, obositoarei şi grelei sarcini a afacerilor de stat. Rudolf, dând frâu liber unor presupuneri care n-aveau nimic criminal în ele. Pentru că nu depăşeau cercul probabilităţilor inevitabile, îşi propunea, când Dumnezeu va chema la el pe marele duce, tatăl lui, să se dedice acestei vieţi pe care abatele Polidori i-o zugrăvea în culori atât de vii şi de încântătoare, numindu-l pe acest preot prim-ministru. Repetăm că Rudolf îşi iubea în chip afectuos tatăl şi l-ar fi regretat foarte mult, cu toate că moartea lui i-ar fi îngăduit să facă pe Sardanapal în – 765 –

– Misterele Parisului vol.1 –

miniatură. Nu e nevoie s-o spunem că tânărul prinţ, păstra în cea mai mare taină nefastele speranţe care mocneau într-însul. Ştiind că eroii preferaţi ai marelui duce erau Gustav-Adolf, Carol al XII-lea şi marele Frederic (Maximilian-Rudolf avea cinstea să se înrudească foarte de aproape cu casa regală de Brandenburg), Rudolf se gândea pe bună dreptate că tatăl lui, care avea o mare admiraţie pentru aceşti regi-căpitani, mereu încălţaţi în cizme cu pinteni, călărind şi făcând război, l-ar privi pe fiul lui ca pe un copil pierdut, dacă l-ar crede în stare să instituie la Curtea sa, în locul gravităţii nemţeşti, moravurile uşuratice şi destrăbălate ale Regenţei. Un an, apoi optsprezece luni trecură astfel; Murph – 766 –

– Eugen Sue –

nu se înapoiase încă, deşi vestise apropiata lui sosire. O dată aversiunea iniţială învinsă de slugărnicia abatelui, Rudolf profită de învăţăturile ştiinţifice ale preceptorului său şi îşi însuşi, dacă nu o cultură foarte vastă, cel puţin unele cunoştinţe care, întregite de o inteligenţă înnăscută, ageră şi ponderală, îngăduiau să pară mult mai instruit decât era în realitate, făcând astfel cea mai mare cinste eforturilor abatelui. Murph reveni din Anglia cu familia şi plânse de bucurie îmbrățișându-și fostul elev. După câteva zile, fără a putea pătrunde pricina unei schimbări care îl îndurera profund, demnul „squire“ îl găsi pe Rudolf rece, reticent faţă de el şi – 767 –

– Misterele Parisului vol.1 –

aproape ironic, când îi amintea de viaţa lor aspră şi rustică. Convins de bunătatea naturală a inimii tânărului prinţ şi avertizat de o tainică presimţire, Murph îl socoti deocamdată pervertit prin funesta influenţă a abatelui Polidori, pe care îl ura din instinct, făgăduindu-şi să-l observe de aproape. Din partea lui, preotul, foarte contrariat de înapoierea lui Murph, de a cărui sinceritate, bun-simţ şi perspicacitate se temea, nu avu decât un singur gând; acela de a compromite pe gentilom în fata lui Rudolf. Tot în vremea aceea, Tom şi Sarah fură prezentaţi şi primiţi la Curtea de la Gerolstein cu cea mai mare cinste. Puţină vreme înaintea sosirii lor, – 768 –

– Eugen Sue –

Rudolf plecase cu aghiotantul lui şi cu Murph să inspecteze trupele unor garnizoane. Această călătorie, având un caracter pur militar, marele duce socotise că abatele n-avea de ce să ia şi el parte. Spre marea lui părere de rău, preotul îl văzu pe Murph reluându-şi, pentru câteva zile, vechile lui atribuţii pe lângă tânărul principe. Gentilomul se bizuia mult pe acest prilej ca să se lămurească definitiv asupra cauzelor care determinaseră răceala lui Rudolf. Din nefericire, acesta, de pe acum savant în arta simulării, şi socotind primejdios să lase pe vechiul său mentor să pătrundă în planurile lui de viitor, fu faţă de el de o fermecătoare cordialitate, se prefăcu a regreta mult că au trecut vremurile primei lui tinereţi şi – 769 –

– Misterele Parisului vol.1 –

plăcerile ei rustice şi-l linişti aproape cu desăvârşire. Spuneam „aproape“, pentru că anumite devotamente sunt înzestrate cu un admirabil instinct. Cu toate dovezile de dragoste pe care i le manifesta tânărul prinţ, Murph presimţea vag că Rudolf îi tăinuia ceva; zadarnic vru să lămurească aceste bănuieli, încercările eşuară faţă de precocea prefăcătorie a lui Rudolf. În timpul acestei călătorii, abatele nu stătuse inactiv. Intriganţii se ghicesc sau se recunosc după unele semne misterioase, care le îngăduie să se observe până când interesul le dictează o alianţă sau o duşmănie făţişă. Câteva zile după instalarea Sarei şi a – 770 –

– Eugen Sue –

fratelui ei la Curtea marelui duce, Tom se şi ataşase mult de abatele Polidori. Acest preot îşi mărturisea sieşi, cu un cinism odios, că avea o afinitate naturală, aproape involuntară, cu mişeii şi răii; astfel, spunea el, fără a ghici bine ţelul către care tindeau Tom şi Sarah, se simţise atras către ei printr-o simpatie prea vie ca să nu le atribuie vreun plan diabolic. Câteva întrebări puse de Tom Seyton cu privire la caracterul şi antecedentele lui Rudolf, întrebări fără însemnătate pentru un om mai puţin atent ca abatele, au luminat dintr-o dată asupra intențiilor celor doi; numai că nu atribuia tinerei scoţiene scopuri atât de funeste şi totodată atât de ambiţioase. Sosirea acestei fete fermecătoare îi – 771 –

– Misterele Parisului vol.1 –

păru abatelui o întâmplare fericită. Rudolf avea imaginaţia înflăcărată de himere amoroase; Sarah trebuia să fie realitatea fermecătoare care să înlocuiască atâtea visuri minunate: căci, gândea abatele, înainte de a şti să-ţi alegi plăcerea şi o variaţie în voluptate, începi mai totdeauna cu o afecţiune unică şi romantică. Ludovic al XIV-lea şi Ludovic al XV-lea n-au fost fideli poate decât Mariei Mansini şi Rosettei d’Arey. După părerea abatelui, ar putea fi tot astfel între Rudolf şi frumoasa scoţiană. Aceasta va dobândi, fără îndoială, o mare influenţă asupra inimii supuse farmecului încântător al primei iubiri. Planul preotului fu să îndure, să exploateze această înrâurire şi să se folosească de ea pentru a da pierzării pe – 772 –

– Eugen Sue –

Murph pentru totdeauna. Abil cum era, îi făcu pe cei doi ambiţioşi să înţeleagă bine că au nevoie de el, fiind singurul responsabil faţă de marele duce de viaţa particulară a tânărului prinţ. Dar mai era ceva: trebuia să se ferească de un fost preceptor al acestuia, care acum îl întovărăşea într-o inspecţie militară; omul acela aspru, grosolan, plin de prejudecăţi absurde avusese altădată o mare autoritate asupra minţii lui Rudolf şi putea deveni un observator periculos; pe lângă asta, departe de a justifica sau de a îngădui greşeli nebuneşti şi fermecătoare ale tinereţii, sar fi simţit obligat să le denunţe moralei severe a marelui duce. Tom şi Sarah au înţeles de îndată – 773 –

– Misterele Parisului vol.1 –

despre ce e vorba, deşi n-au comunicat abatelui nimic din planurile lor secrete. La înapoierea lui Rudolf şi a „squire“ului, toţi trei, uniţi printr-un interes comun, se asociaseră tacit împotriva lui Murph, cel mai de temut duşman al lor. Capitolul 13 PRIMA DRAGOSTE Ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat. La înapoiere, Rudolf, văzând-o în fiecare zi pe Sarah, se îndrăgosti nebuneşte de ea. Curând, Sarah îi mărturisi că-i împărtăşea dragostea, deşi, după cum prevedea ea, asta le va pricinui mari supărări. Nu aveau să fie niciodată fericiţi; o prea mare distanţă îi – 774 –

– Eugen Sue –

separa. Aşa că recomandă lui Rudolf cea mai totală discreţie, de teamă să nu trezească bănuielile marelui duce, care sar arăta neîndurător şi i-ar lipsi de singura lor fericire, aceea de a se vedea zilnic. Rudolf făgădui să fie precaut şi să-şi ascundă dragostea. Scoţiana era prea ambiţioasă, prea stăpână pe ea, ca să se compromită şi să se trădeze în faţa Curţii. Tânărul prinţ simţi şi el nevoia prefăcătoriei; îşi însuşi prudenţa Sarei. Această taină a dragostei lor fu foarte bine păstrată câtăva vreme. Când fratele şi sora văzură patima neînfrânată a lui Rudolf ajunsă la culme şi exaltarea lui crescândă, din zi în zi mai greu de stăpânit, pe punctul de a izbucni şi de a strica totul, dădură marea – 775 –

– Misterele Parisului vol.1 –

lovitură. Tom făcu primele demersuri pe lângă abate – caracterul acestuia, îngăduind această mărturisire, de altfel foarte morală, stăruind asupra necesităţii căsătoriei lui Rudolf cu Sarah; altminteri, adăugă el foarte sincer, el şi sora lui vor părăsi imediat Gerolsteinul. Sarah era şi ea îndrăgostită de prinţ, dar ar prefera moartea dezonoarei, şi nu putea fi decât soţia alteţei-sale. Aceste pretenţii îl înspăimântară pe preot; n-ar fi crezut-o niciodată pe Sarah capabilă de o asemenea nesăbuită ambiţie. O astfel de căsătorie, expusă unor greutăţi fără număr, unor primejdii de tot felul, păru abatelui cu neputinţă; îi arătă fără înconjur lui Tom motivele pentru care marele duce nu şi-ar da – 776 –

– Eugen Sue –

niciodată consimţământul la o asemenea alianţă. Tom înţelese motivele, înţelese importanţa lor, dar propuse ca soluţie intermediară, care ar putea împăca toarte părţile, o căsătorie secretă, făcută însă cu toate formele legale şi declarată numai după moartea marelui duce domnitor. Sarah era dintr-un neam vechi şi nobil, astfel de căsătorii mai avuseseră loc. Tom dădea abatelui, şi deci şi prinţului, un termen de opt zile pentru a se hotărî: sora lui n-ar mai putea suferi multă vreme chinurile cumplite ale nesiguranţei. Dacă trebuia să renunţe la dragostea lui Rudolf, ar lua o asemenea dureroasă hotărâre cât mai curând posibil. – 777 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Pentru a motiva această plecare neaşteptată care s-ar fi produs, Tom susţinea că trimisese, pentru orice eventualitate, o scrisoare unuia din prietenii lui din Anglia, scrisoare care urma să fie pusă la poştă la Londrei şi expediată în Germania; aceasta ar fi conţinut motive destul de puternice pentru ca Tom şi Sarah să fie nevoiţi să părăsească pentru câtăva vreme curtea marelui duce. De rândul acesta, cel puţin, abatele, ajutat de proasta lui părere despre oameni, ghici adevărul. Căutând totdeauna un gând ascuns în sentimentele cele mai oneste, când ştiu că Sarah voia să-şi legitimeze dragostea printr-o căsătorie, nu văzu în asta o dovadă de virtute, ci de ambiţie; ar fi – 778 –

– Eugen Sue –

crezut totuşi că fata era dezinteresată, dacă ea şi-ar fi jertfit cinstea, aşa cum o crezuse în stare, bănuind că avea cel mult intenţia să fie amanta elevului său. După principiile abatelui, să te târguieşti, să ai în vedere avantajele, asta ar însemna să nu iubeşti. Dragostea superficială şi rece, spunea el, este aceea care ţine seama şi de cer şi de pământ! Convins că nu se înşela asupra intenţiilor Sarei, abatele se simţea foarte încurcat. La urma urmei, dorinţa pe care şi-o manifestase Tom, în numele surorii sale, era din cele mai onorabile. Ce cerea el? Sau o despărţire sau o unire legitimă. Cu tot cinismul lui, preotul n-ar fi cutezat să-şi exprime mirarea în faţa lui Tom de temeiurile cinstite care păreau că dictaseră purtarea acestuia din urmă, – 779 –

– Misterele Parisului vol.1 –

şi să-i spună ritos că el şi sora lui au manevrat cu dibăcie ca să-l determine pe prinţ să facă o căsătorie nepotrivită. Abatele avea de ales una din cele trei atitudini: să-l vestească pe marele duce de acest complot matrimonial; să deschidă ochii lui Rudolf asupra uneltirilor lui Tom şi ale Sarei; să sprijine realizarea acestei căsătorii. Dacă prevenea pe marele duce, însemna să-şi înstrăineze pentru totdeauna pe moştenitorul prezumtiv al coroanei. Dacă-i dezvăluia lui Rudolf intenţiile interesate ale Sarei se expunea să fie rău privit, cum se întâmplă totdeauna cu un îndrăgostit când cauţi să depreciezi în ochii lui persoana iubită: şi apoi, ce cumplită lovitură pentru – 780 –

– Eugen Sue –

mândria şi inima prinţului, să-i arăţi că se urmărea de fapt căsătoria cu situaţia lui de suveran; şi apoi, lucru ciudat! el, preot, să dezaprobe purtarea unei fete care voia să rămână pură şi să nu acorde decât soţului ei drepturile de amant? Pretându-se însă acestei căsătorii, abatele şi-i apropia pe prinţ, şi pe Sarah printr-o datorie de recunoştinţă adânca, sau cel puţin prin complicitatea lor la un act periculos. Fără îndoială că se putea întâmplă ca totul să se descopere; se expunea astfel la furia marelui duce, dar căsătoria ar fi încheiată, uniunea valabilă, furtuna ar trece şi viitorul suveran de Gerolstein sar fi simţit cu atât mai obligat faţă de abate, cu cât acesta ar fi înfruntat mai multe primejdii în serviciul său. – 781 –

– Misterele Parisului vol.1 –

După o matură chibzuinţă, abatele se hotărî s-o ajute pe Sarah; totuşi, cu o anumită rezervă despre care vom vorbi mai târziu. Pasiunea lui Rudolf ajunsese în stadiul final; exasperat de constrângerea şi de foarte meşteşugitele seducţiuni ale Sarei, care se prefăcea că suferă mai mult ca el de piedicile de netrecut pe care onoarea şi datoria le puneau în calea fericirii lor, ar mai fi trecut doar câteva zile şi principele s-ar fi trădat. Să ţinem seamă de acest lucru: era prima dragoste, o dragoste pe cât de înflăcărată pe atât de naivă, pe cât de încrezătoare, pe atât de pătimaşă; pentru a-l scoate din fire, Sarah desfăşurase mijloacele diabolice ale celei mai rafinate cochetării. Nu, nicicând emoțiile – 782 –

– Eugen Sue –

virginale ale unui tânăr plin de simţire, de imaginaţie şi de înflăcărare, nu fuseseră stârnite mai mult şi cu atâta meşteşug; nicicând o femeie nu fusese de un farmec mai primejdios ca Sarah. Rând pe rând, când nebunatecă şi când tristă, castă şi pasionată, pudică şi aţâţătoare: ochii aceia mari şi negri, languroşi şi arzători, au aprins în sufletul clocotitor al lui Rudolf un foc nestins. Când abatele Polidori îi propuse să n-o mai vadă niciodată pe acea tulburătoare fată, sau să fie a lui printr-o căsătorie secretă, Rudolf sări de gâtul preotului, salvatorul lui, prietenul lui, părintele lui. Dacă ar fi fost pe aproape un templu şi un pastor, tânărul prinţ s-ar fi căsătorit imediat. – 783 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Abatele s-a însărcinat, nu fără motiv, să pregătească totul. A găsit un pastor, martori, şi căsătoria, (ale cărei formalităţi au fost supravegheate cu grijă şi verificate de Tom), fu celebrată în secret, în timpul unei scurte absenţe a marelui duce, chemat la o conferinţă a Dietei germanice. Prezicerile ghicitoarei scoţiene se împliniseră: Sarah se căsătorise cu moştenitorul unei coroane. Fără a-i potoli focul dragostei, posesiunea femeii îl făcu pe Rudolf mai prevăzător şi diminuă acea impulsiune care îi putea compromite secretul pasiunii pentru Sarah. Tânăra pereche, ocrotită de Tom şi de abate, se stăpânea atât de bine, punea atâta prudenţă în – 784 –

– Eugen Sue –

comportări, încât totul trecu nebăgat în scamă. În timpul primelor trei luni ale căsătoriei, Rudolf fu cel mai fericit dintre oameni; dar când raţiunea luă locul entuziasmului şi îşi privi situaţia cu sânge rece, nu-i păru rău că s-a unit cu Sarah printr-o legătură de nedesfăcut ; renunţă fără niciun regret la viitorul acelei vieţi galante, voluptoase şi trândave pe care o visase la început cu atâta ardoare, şi ţesea cu Sarah cele mai frumoase visuri din lume pentru viitoarea lor domnie. În aceste ipoteze depărtate, rolul de prim-ministru pe care şi-l rezervase în sinea lui abatele, nu mai avea mare însemnătate: Sarah păstrase pentru ea aceste demnităţi guvernamentale, fiind – 785 –

– Misterele Parisului vol.1 –

prea autoritară pentru a nu aspira la putere şi dominaţie: spera să guverneze în locul lui Rudolf. Un eveniment aşteptat cu nerăbdare de Sarah, schimbă curând această linişte în furtună. Rămase însărcinată. Atunci ieşiră la iveală noile şi înfricoşătoarele pretenţii ale acestei femei; îi declară, izbucnind în lacrimi prefăcute, că nu mai putea trăi în constrângerea în care se afla şi care devenea şi mai penibilă acum când va deveni mamă. În această situaţie extremă, ea îi cerea în chip hotărât să mărturisească totul marelui duce care, ca şi marea ducesă, nutreau o afecţiune din ce în ce mai adâncă pentru Sarah. Fără îndoială – 786 –

– Eugen Sue –

adăugă ea, la început marele duce se va indigna, se va înfuria, dar avea o dragoste atât de nemărginită pentru fiul său, iar pe Sarah o îndrăgise atât, încât mânia părintească se va potoli încetul cu încetul şi, în cele din urmă, ea îşi va lua, la Curtea de Gerolstein, rolul ce i se cuvenea, s-ar putea spune, cu atât mai mult cu cât avea să dea un copil moştenitorului prezumţii al marelui duce. Această pretenţie îl înspăimântă pe Rudolf. El cunoştea marea iubire ce i-o purta tatăl său, dar cunoştea şi intransigenţa principiilor marelui duce cu privire la îndatoririle de prinţ moştenitor ale fiului său. La toate aceste obiecţii, Sarah rămânea neînduplecată: „Sunt soţia – 787 –

– Misterele Parisului vol.1 –

voastră în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor. Curând nu-mi voi mai putea ascunde sarcina; nu vreau să mai roşesc de o situaţie de care, dimpotrivă, sunt atât de mândră şi cu care nu mă pot lăuda cu glas tare“. Paternitatea dublase dragostea lui Rudolf pentru Sarah. Între îndemnul deai îndeplini dorinţele, şi teama de furia tatălui său, el încerca sfâşieri lăuntrice cumplite. Tom ţinea parte surorii sale. „Căsătoria este de neînlăturat, spunea el serenissimului său cumnat. Marele duce vă poate exila de la Curte, pe dumneata şi pe soţia dumitale – atât şi nimic mai mult. Dar vă iubeşte prea mult ca să ia o asemenea măsură; va prefera să tolereze ceea ce nu mai poate împiedica.“ – 788 –

– Eugen Sue –

Aceste raţionamente, foarte bune de altfel, nu potoleau temerile lui Rudolf; între timp, Tom fu însărcinat de marele duce să inspecteze mai multe herghelii din Austria. Această misiune, pe care nu o putea refuza, urma să-l reţină acolo cel mult cincisprezece zile; pleca spre marele său regret, într-un moment hotărâtor pentru destinul surorii lui. Plecarea fratelui o îndureră, dar, în acelaşi timp, era mulţumită de absenţa lui; pierdea sprijinul bunelor sale sfaturi, dar, în cazul când totul ar ieşi la iveală, Tom ar fi la adăpost de mânia marelui duce. Sarah urma să-l informeze pe Tom zi de zi asupra diferitelor faze ale unei probleme atât de însemnate pentru amândoi. Ca să poată coresponda mai – 789 –

– Misterele Parisului vol.1 –

sigur şi mai discret, stabiliseră un alfabet cifrat. Această precauţiune dovedea îndeajuns că Sarah avea să-l informeze pe fratele său de cu totul altceva decât de dragostea ei pentru Rudolf. Întradevăr, această femeie egoistă, rece, ambiţioasă, nu simţise topindu-se gheaţa din inima ei la vâlvătaia amorului pătimaş pe care ea îl aprinsese. Maternitatea n-a fost pentru ea decât un mijloc în plus de constrângere împotriva lui Rudolf, şi nici măcar n-a înduioşat această inimă de piatră. Tinereţea, dragostea nebună, nepriceperea acestui principe aproape copil atât de perfid atras într-o situaţie din care nu mai putea ieşi, de-abia dacă îi stârneau vreun interes: în confidenţele – 790 –

– Eugen Sue –

ei intime către Tom, Sarah se plângea cu dispreţ şi durere de slăbiciunea acestui adolescent tremurând în faţa celui mai patriarhal dintre principii germani, „care trăia prea mult!“ Într-un cuvânt, această corespondenţă dintre frate şi soră punea în lumină egoismul lor interesat, socotelile lor ambiţioase, nerăbdarea lor aproape criminală, vădind, în toată goliciunea lor, resorturile acestei tenebroase urzeli, încununate prin căsătoria lui Rudolf. La câteva zile după plecarea lui Tom, Sarah se găsea în societatea marei ducese. Mai multe doamne se uitau la ea cu mirare şi şuşoteau între ele. Marea ducesă Judith, cu toţi cei – 791 –

– Misterele Parisului vol.1 –

nouăzeci de ani ai ei, avea auzul ascuţit şi vederea bună: această mică manevră nu-i scăpă. Făcu deci semn uneia din doamnele aflate în suita ei, să vină lângă dânsa şi află astfel că domnişoara Sarah Seyton de Halsbury le părea mai puţin mlădioasă, mai puţin zveltă ca de obicei. Bătrâna principesă o adora pe tânăra ei protejată; ar fi răspuns în faţa lui Dumnezeu de virtutea ei. Indignată de răutatea acestor observaţii, ridică din umeri şi spuse cu glas tare, din capătul salonului unde se găsea: — Draga mea Sarah, ascultă! Sarah se ridică. Trebuia să treacă pe lângă grupul doamnelor pentru a ajunge lângă principesă care dorea, în intenţia ei binevoitoare şi numai prin această – 792 –

– Eugen Sue –

mişcare, să închidă guta calomniatoarelor şi să le dea dovadă că mijlocul protejatei sale nu-şi pierduse nimic din supleţe şi graţie. Vai! duşmana cea mai perfidă n-ar fi putut scorni ceva mai rău decât ceea ce imaginase buna ducesă, în dorinţa ei de a-şi apăra protejata. Sarah se apropie de ea. Numai datorită respectului pe care toată lumea îl avea pentru marea ducesă, doamnele îşi putură înăbuşi un murmur de surprindere şi de indignare, când fata traversă salonul. Persoanele, oricât de puţin clarvăzătoare, îşi dădură seama de ceea ce Sarah nu mai voia să ascundă deaci încolo căci sarcina ei s-ar mai fi putut tăinui; dar ambiţioasa femeie potrivise în aşa fel lucrurile ca să-l convingă pe – 793 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Rudolf să dea pe faţă căsătoria lor. Marea ducesă, neînclinându-se încă în faţa evidenţei, îi spuse încet Sarahei: — Draga mea copilă, azi te-ai îmbrăcat oribil. Dumneata care ai un mijloc să-l cuprinzi între cele zece degete, eşti acum de nerecunoscut.. Vom povesti mai târziu urmările acestei descoperiri, care a atras după sine evenimente mari şi teribile. Dar vom spune de pe acum ceea ce cititorul, fără îndoială, a ghicit de mult, că Floarea-Mariei, zisă Gurista, era rodul acestei nefericite căsătorii, adică fiica Sarei şi a lui Rudolf, pe care amândoi o credeau moartă. N-aţi uitat că Rudolf, după ce vizitase locuinţa din strada Templului, se înapoiase acasă. Trebuia chiar în seara – 794 –

– Eugen Sue –

aceea să se ducă la un bal dat de doamna ambasadoare X. Vom urmări la această petrecere pe alteţa-sa, marele duce domnitor de Gerolstein, Gustav-Rudolf, care călătorea în Franţa sub numele de contele de Duren. Capitolul 14 BALUL La unsprezece seara, un portar în mare ţinută deschidea porţile unei impunătoare case boiereşti din strada Plumet spre a îngădui trecerea unei minunate căleşti albastre, la care erau înhămaţi doi splendizi cai cenuşii din cei mai trupeşi, cu coamele înfoiate; pe capra acoperită cu o cuvertură bogată, – 795 –

– Misterele Parisului vol.1 –

împodobită de ciucuri de mătase, trona un vizitiu uriaş, părând şi mai uriaş din pricina mantalei sale albastre îmblănite, cu guler-pelerină de jder, tivită cu argint pe toate cusăturile şi tărcată cu brandenburguri; în spatele caleştei şedea un valet înalt şi pudrat, îmbrăcat într-o livrea albastră, liliachie şi argintie, întovărăşit de un alt valet în costum de vânătoare; avea nişte mustăţi formidabile, era galonat ca un tamburmajor şi pălăria, cu boruri largi, era pe jumătate acoperită de un mănunchi de pene galbene şi albastre. Felinarele aruncau o lumină puternică în interiorul acestei trăsuri căptuşite cu mătase. Înăuntru putea fi văzut Rudolf pe locul din dreapta, având în stânga sa pe baronul de Graün – 796 –

– Eugen Sue –

şi, în faţă, pe credinciosul Murph. Din consideraţie pentru suveran, reprezentat prin ambasadorul la al cărui bal se ducea, Rudolf purta pe fracul lui numai placa în diamante a ordinului de X. Panglica portocalie a crucii de email, de mare comandor al Vulturului de Aur de Gerolstein, atârna de gâtul lui Sir Walter Murph; baronul de Graün era decorat cu acelaşi ordin. Nu vom vorbi, decât pentru a aminti, de nenumăratele cruci aparţinând tuturor ţărilor, care se bălăbăneau pe un lanţ de aur prins între primele butoniere ale fracului său. Rudolf, scufundat în gânduri triste, tăcu până în clipa când trăsura intră în curtea ambasadei. Toate ferestrele casei mari – 797 –

– Misterele Parisului vol.1 –

străluceau, luminate în noaptea neagră; un şir de lachei în livrele de gală se întindea de la peristil şi anticamere până în saloanele de aşteptare unde se găseau feciorii de casă: totul era impunător şi regesc. Domnul conte de X şi doamna contesă de X avuseseră grijă să aştepte în primul salon de primire sosirea lui Rudolf. Acesta sosi curând, urmat de Murph şi de domnul de Graün. Rudolf avea pe atunci treizeci şi şase de ani, dar cu toate că se apropia de maturitate, trăsăturile lui regulate şi distinse, politeţea afabilă pe care o răspândea persoana lui, ar fi atras întotdeauna atenţia, chiar dacă aceste însuşiri n-ar fi fost scoase în relief de augusta strălucire a rangului său. – 798 –

– Eugen Sue –

Când păşi în primul salon al ambasadei, părea transformat, nu mai avea fizionomia zvăpăiată, mersul vioi şi îndrăzneţ al pictorului de evantaie care-l învinsese pe Cuţitar, nu mai era funcţionarul glumeţ care împărtăşea în chip atât de vesel nenorocirile doamnei Pipelet… Era un principe în toată accepţia poetică a cuvântului. Un ataşat, însărcinat să aştepte sosirea lui, se duse îndată s-o vestească pe contesa X; aceasta înaintă împreună cu soţul ei către Rudolf, spunându-i: — Nu ştiu cum să exprim alteţeivoastre recunoştinţa mea pentru favoarea cu care binevoieşte să ne cinstească azi. — Ştiţi, doamnă ambasadoare, că – 799 –

– Misterele Parisului vol.1 –

sunt totdeauna bucuros să mă aflu în societatea dumneavoastră şi foarte fericit de a spune domnului ambasador cât îl preţuiesc; căci doar suntem vechi cunoştinţe, domnule conte. — Alteţa-voastră e prea amabilă căşi aminteşte de mine şi pentru că-mi oferă un nou prilej de a nu uita atenţiile care le-a avut faţă de persoana mea. — Pot să vă asigur, domnule conte, că nu din vina mea anumite amintiri îmi sunt totdeauna vii în minte; am norocul să nu păstrez în memorie decât ce mi-a fost agreabil. — Dar alteţa-voastră e minunat înzestrată, spuse surâzând contesa de X. — Nu e aşa, doamnă? Astfel încât mulţi ani de-aci încolo voi avea, după cum sper, plăcerea să-mi amintesc ziua – 800 –

– Eugen Sue –

de azi, bunul gust şi extrema eleganţă care patronează acel bal… Fiindcă, sincer vorbind, vă pot spune asta discret, numai dumneavoastră ştiţi să organizaţi asemenea recepţii. — Monseniore!… — Şi asta încă nu e totul; spuneţi-mi, domnule ambasador, de ce femeile mi se par totdeauna mai frumoase aici decât în altă parte? — Fiindcă alteţa-voastră le acordă şi lor bunăvoinţa cu care ne onorează, — Daţi-mi voie să nu fiu de părerea dumneavoastră, domnule conte, cred că lucrul se datoreşte numai doamnei ambasadoare. — Alteţa-voastră ar vrea să aibă bunătatea de a-mi explica acest miracol? spuse surâzând contesa. – 801 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Dar e foarte simplu, ştiţi să primiţi toate aceste frumoase doamne cu atâta politeţe, cu o graţie atât de aleasă, adresaţi fiecăreia din ele un cuvânt atât de amabil şi de măgulitor, încât chiar cele care nu merită întru totul… aceste laude atât de plăcute, adăugă Rudolf surâzând cu maliţiozitate, sunt cu atât mai fericite de a fi fost remarcate de dumneavoastră, pe când cele care le merită sunt de asemeni fericite de a fi fost preţuite de dumneavoastră. Aceste nevinovate satisfacţii înfrumuseţează toate fizionomiile; bucuria le face atrăgătoare şi pe cele mai puţin frumoase, şi iată de ce, doamnă contesă, femeile par totdeauna mai frumoase aici, la dumneavoastră, decât în orice altă parte. Sunt sigur că domnul ambasador – 802 –

– Eugen Sue –

va fi de părerea mea. — Alteţa-voastră îmi dă argumente prea convingătoare ca să nu judec la fel ca dânsul şi să nu mă dau bătut. — Iar eu, monseniore, zise contesa de X, cu riscul de a deveni tot atât de seducătoare ca acele frumoase doamne care nu merită întru totul laudele care li se aduc, primesc explicaţia măgulitoare a alteţii-voastre cu tot atâta recunoştinţă şi plăcere de parcă ar fi adevărată. — Ca să te conving, doamnă, că nimic nu este mai adevărat, să facem câteva consideraţii cu privire la efectul pe care lauda o are asupra fizionomiei. — Ah! monseniore, ar fi o momeală cumplită, spuse râzând contesa de X. — Atunci, doamnă ambasadoare, renunţ la propunerea mea, dar cu o – 803 –

– Misterele Parisului vol.1 –

condiţie: să-mi îngăduiţi să vă ofer o clipă braţul. Mi s-a vorbit de o grădină de flori, cu adevărat feerică în luna ianuarie… Oare veţi fi atât de amabilă să mă conduceţi la această minune din O mie şi una de nopţi? — Cu cea mai mare plăcere, monseniore, dar vi s-a făcut o descriere cam exagerată. O veţi judeca, de altfel singur, afară de cazul în care obişnuita îngăduinţă a alteţii-voastre nu-i va exagera frumuseţea. Rudolf oferi braţul ambasadoarei şi intră cu ea în celelalte saloane, pe când contele de X se întreţinea cu baronul de Graün şi cu Murph pe care îi cunoştea de multă vreme.

– 804 –

– Eugen Sue –

Capitolul 15 GRĂDINA DE IARNĂ Într-adevăr, nimic mai feeric, mai demn de O mie şi una de nopţi decât sera de care pomenise Rudolf contesei de X. Închipuiţi-vă la capătul unui splendid coridor de o neobişnuită lungime, un spaţiu de vreo optzeci de metri pe treizeci: o boltă de sticlă acoperă, cam la cincizeci de picioare înălţime, acest paralelogram; pereţii de o profuziune de oglinzi deasupra cărora se încrucişează mici romburi verzi alcătuite din împletituri de trestie strâns legate, seamănă cu un umbrar străluminat de reflexul oglinzilor: o palisadă de portocali, la fel de groşi ca cei din – 805 –

– Misterele Parisului vol.1 –

grădina Tuileries şi camelii învoalte, pomi încărcaţi de fructe strălucitoare ca nişte mere de aur, flori zmălţuite de petale purpurii, albe şi roze, tapetează întreaga întindere a pereţilor. E cu neputinţă de descris impresia ce o făcea în plină iarnă, şi încă în mijlocul unui bal, această luxuriantă şi strălucitoare vegetaţie exotică. Lampioane chinezeşti de mătase străvezie, unele albastre, altele de un trandafiriu palid, luminau grădina. Sunetele orchestrei, estompate de distanţă, se pierdeau în crengile bogate ale marilor arbori exotici. Fără voie, se vorbea aici cu glas coborât, zgomotul uşor al paşilor şi foşnetul rochiilor de mătase, abia se auzeau. — Într-adevăr, doamnă, n-aş fi – 806 –

– Eugen Sue –

crezut posibilă o astfel de măreţie. Aţi creat ceea ce nici cel mai inspirat poet, cel mai genial pictor n-ar fi putut nici măcar visa, exclamă Rudolf. — Laudele pe care indulgenţa le insuflă alteţii-voastre sunt cu atât mai primejdioase cu cât nu mă pot sustrage farmecului lor. Dar ia uitaţi-vă, monseniore, ce tânără încântătoare! Alteţa-voastră va recunoaşte, desigur, că marchiza d’Harville este o splendidă apariţie. Nu e oare plină de graţie? Şi nu iese şi mai mult în evidenţă prin contrast cu severa frumuseţe a doamnei care o însoţeşte? Contesa Sarah Mac-Grégor şi marchiza d’Harville coborau în acel moment cele câteva trepte ce duceau din galerie în grădina de iarnă. – 807 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Marchiza şi Sarah îl observaseră pe Rudolf în clipa în care sosiseră; dar prinţul părea să nu le fi văzut, căci se afla în clipa aceea la cotitura unei alei. — Prinţul e atât de absorbit de conversaţia cu ambasadoarea încât nu ne-a dat nicio atenţie… zise marchiza. — Să nu crezi asta, scumpa mea Clémence, răspunse contesa care se strecurase cu dibăcie în intimitatea doamnei d’Harville; dimpotrivă, ne-a văzut bine: dar îi e frică de mine… Continuă să fie îmbufnat. — Niciodată n-am înţeles îndărătnicia lui; i-am reproşat adeseori ciudăţenia purtării sale faţă de dumneata, vechea lui prietenă. „Contesa Sarah şi cu mine, mi-a răspuns el glumind ne duşmănim de moarte; am – 808 –

– Eugen Sue –

jurat să nu vorbesc cu ea cât voi trăi; şi, a adăugat el, se vede că acest jurământ trebuie să fie prea sacru ca să mă lipsească de o societate atât de plăcută.“ — Te asigur că pricina acestei certe, jumătate serioasă, jumătate în glumă, e din cele mai nevinovate; dacă n-ar fi o a treia persoană în joc, ţi-aş fi destăinuit demult secretul… Dar ce ai, drăguţa mea? Îmi pari preocupată. — Nu-i nimic… mi s-a făcut deodată prea cald şi am simţit un început de migrenă; să ne aşezăm o clipă… o să-mi treacă… sper. Luară loc pe un divan. — Ştiu o persoană pe care absenţa dumitale o va dezola, Clémence… Numi eşti recunoscătoare pentru discreţia mea? – 809 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Tânăra marchiză se îmbujoră uşor, plecă fruntea şi nu răspunse. — Hai să vorbim de el, reluă Sarah. Ai oare de gând să-l aduci la disperare? Să-l împingi la sinucidere? — Ah! exclamă înspăimântată doamna d’Harville. Ce tot spui? — Nu-l cunoşti, biata mea copilă… E un om de o energie rece pentru care viaţa nu înseamnă mare lucru. A fost totdeauna atât de nenorocit… Şi s-ar spune că-ţi face plăcere să-l chinuieşti şi mai mult! Ştii că adineauri l-am văzut cum îi curgeau lacrimile pe obraz? — Să fie adevărat? — Cum îţi spun… Şi asta în mijlocul unui bal, riscând să fie observat şi să se facă de râs. Trebuie să fii foarte îndrăgostit ca să suferi atât… – 810 –

– Eugen Sue –

— Fie-ţi milă de mine! replică doamna d’Harville cu vocea sugrumată de emoţie. Vai! Compasiunea ce mi-o inspiră e ceea ce m-a pierdut… adăugă marchiza fără să vrea. — Ce exagerare! se prefăcu Sarah a nu fi înţeles importanţa acestor cuvinte. Pentru o simplă cochetărie cu un bărbat care a mers cu discreţia şi rezerva până la a refuza să fie prezentat soţului dumitale ca să nu te compromită! Oare domnul Charles Robert nu e un om de onoare, delicat şi sincer cum sunt puţini? — Nu m-am îndoit niciodată de nobilele sale însuşiri… Ştii, de altfel, că mai presus de toate, nefericirea lui m-a făcut să-mi pară interesant. — Şi cât de mult merită să-i porţi acest interes! Cu frumoasa şi zvelta lui – 811 –

– Misterele Parisului vol.1 –

talie, îmi aminteşte de vitejii cavaleri de odinioară. L-am văzut o dată în uniformă; era nespus de impunător. Desigur, dacă titlul de nobleţe s-ar acorda meritului şi înfăţişării, domnul Charles ar fi duce sau pair. — Ştii desigur, răspunse surâzând doamna d’Harville, că puţin îmi pasă de titlurile de nobleţe. — Bineînţeles, şi eu sunt de părere că domnul Charles Robert nu are nevoie de asta pentru a merita să fie iubit; şi apoi ce talent! Ce voce fermecătoare! Cât de mult ne-a ajutat în intimele noastre concerte matinale! Îţi mai aminteşti? Câtă expresie punea în duetul vostru! Câtă emoţie!… Domnul Charles Robert se apropiase; statura lui perfect – 812 –

– Eugen Sue –

proporţională, trăsăturile sale de-o puritate fără cusur, ţinuta de-o supremă eleganţă; totuşi expresia feţei şi toată înfăţişarea lui erau lipsite de atracţie; mersul îi era ţeapăn şi greoi, mâinile şi picioarele groase şi vulgare. Zărind-o pe doamna d’Harville, platitudinea regularităţii trăsăturilor lui şterse dispăru, făcând loc unei expresii de adâncă melancolie, mult prea subită ca să nu fi fost simulată. Domnul Robert părea atât de nenorocit, atât de firesc dezolat, încât marchiza d’Harville nu putu să nu se gândească la sinistrele cuvinte ale Sarei, cu privire la deznodământul spre care-ar fi împins disperarea lui. Deodată Clémence, cuprinsă de un irezistibil sentiment de milă, se ridică – 813 –

– Misterele Parisului vol.1 –

brusc, luă braţul contesei, se apropie de domnul Charles Robert şi îi şopti trecând pe lângă dânsul. — Mâine la ora unu… Voi veni. Apoi străbătu galeria şi însoţită de contesă, părăsi balul. Capitolul 16 ÎNTÂLNIREA Venind la această recepţie pentru a îndeplini o datorie de bunăcuviinţă, Rudolf voia totodată să descopere dacă temerile lui cu privire la doamna d’Harville sunt sau nu întemeiate şi dacă ea era cu adevărat eroina povestirii doamnei Pipelet. Rudolf, după ce o căutase zadarnic pe marchiză, se reîntoarse la seră, când – 814 –

– Eugen Sue –

oprindu-se pe prima treaptă, fu martorul celor petrecute între doamna d’Harville şi domnul Charles Robert. Rudolf surprinsese un schimb de priviri semnificative şi citi pe buzele Clémencei cuvintele şoptite de dânsa. O tainică presimţire îi spunea că acest bărbat înalt şi frumos era comandantul. Rudolf o plângea pe marchiză pentru greşeala pe care era gata s-o comită, cu atât mai mult cu cât ghicea că Sarah îi era complice sau confidentă. Această descoperire îi dădu o lovitură în inimă. Înţelese, în sfârşit, cauzele mâhnirii domnului d’Harville pe care-l iubea mult. Dus pe gânduri, Rudolf luă loc pe o banchetă şi se adăposti în dosul unui paravan de verdeaţă. Şedea astfel – 815 –

– Misterele Parisului vol.1 –

cufundat într-o adâncă visare, când tresări auzindu-şi numele rostit de o voce binecunoscută. Sarah, aşezată de partea cealaltă a plantelor care-l ascundeau pe Rudolf, vorbea englezeşte cu fratele ei, Tom. Rudolf ascultă cu atenţie următoarea convorbire: — Marchiza s-a dus să facă act de prezenţă la balul baronului de Nerval; din fericire, s-a putut retrage înainte de a vorbi cu Rudolf care o căuta, căci mă tem şi acum de influenţa pe care o are asupra ei. În sfârşit, această rivală a mea şi care, mai târziu, mi-ar putea zădărnici proiectele, această rivală mâine va fi pierdută… — Te-nşeli, o întrerupse Tom, Rudolf nu s-a gândit niciodată la – 816 –

– Eugen Sue –

marchiză. — Ba nu mă-nşel de loc. Înainte de a-l fi întâlnit pe Rudolf, femeia nu iubise niciodată… Nu ştiu din ce motiv s-a răcit de soţul ei care o adoră. Prezenţa lui Rudolf a stârnit în inima ei nevoia de dragoste; întâlnindu-l la mine pe acest Charles Robert, a fost izbită de frumuseţea lui ca la vederea unui tablou; din păcate, omul ăsta e pe atât de nătâng pe cât e de frumos, dar are în privire un nu-ştiu-ce înduioşător. I l-am lăudat marchizei, am exaltat nobleţea inimii lui, măreţia caracterului său. Cunoşteam bunătatea doamnei d’Harville; i-am deşteptat compasiunea pentru nefericirea domnului Robert, iar pe el lam sfătuit să se arate mereu abătut, să nu-şi exprime decât prin suspine – 817 –

– Misterele Parisului vol.1 –

sfâşietoare dragostea şi, înainte de toate, să vorbească pe cât mai puţin posibil. Înţelegi acum? — Perfect! Urmează! — Robert şi doamna d’Harville nu se vedeau îndeaproape decât la mine; făceam de două ori pe săptămână muzică. Frumosul disperat suspina, şoptea câteva cuvinte tandre şi îi strecura biletele. Mă temeam mai mult de proza lui scrisă decât de cea vorbită; dar o femeie este totdeauna indulgentă cu primele declaraţii de dragoste pe care le primeşte. Lucrurile au continuat astfel, până ce dânsa a consimţit să se ducă la el. L-am pus pe Karl să-l urmărească pe Robert ca să afle unde-şi dăduseră întâlnire. A aflat că îndrăgostitul nostru se ducea într-un – 818 –

– Eugen Sue –

cartier izolat, în strada Templului… Coborâse acolo dintr-o birjă, în faţa unei case cu aspect urât. Karl a aşteptat afară o oră şi jumătate până să-l vadă pe Robert reapărând. Nicio femeie nu intrase şi nu ieşise după el. Marchiza nu se ţinuse de cuvânt. L-am văzut a doua zi pe îndrăgostit, pe cât de mânios pe atât de dezamăgit. L-am sfătuit să se arate şi mai disperat. Clémencei i se făcu şi mai multă milă de el. A urmat o a doua întâlnire, ratată ca şi prima. Vezi deci cât luptă femeia asta cu ea însăşi. Şi de ce? Fiindcă, sunt sigură de asta, îl păstrează în inima ei, fără să ştie, pe Rudolf care o protejează. În sfârşit, în seara asta, aici, în toiul balului, marchiza i-a şoptit lui Robert că mâine la ora unu vine sigur. – 819 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Şi ce proiecte ai? — Femeia aceasta ascultă mai mult de un sentiment de caritate decât de unul de dragoste. Charles Robert e atât de puţin făcut să înţeleagă delicateţea unui impuls care i-a dictat marchizei hotărârea de a veni la întâlnire, încât va încerca mâine să profite de vizita ei şi să forţeze lucrurile, ceea ce-l va compromite definitiv în ochii femeii. O dată străină de orice sentiment pentru Robert, iluzia distrusă, va recădea în pasiunea ei nemărturisită pentru Rudolf. — Da, şi? — După câte mi-a spus Clémence, soţul ei nutreşte vagi bănuieli cu privire la fidelitatea ei. — Vrei aşadar să-l previi pe bărbatul său? – 820 –

– Eugen Sue –

— Da, şi chiar în seara asta. E miezul nopţii, să părăsim balul; vei intra în prima cafenea şi îi vei scrie domnului d’Harville că soţia lui se duce mâine la ora unu în strada Templului 17, la o întâlnire amoroasă. — Dar e o faptă abominabilă, observă gentilomul. — Nu cumva ai scrupule, Tom? — Voi face chiar acum tot ce doreşti; domnul d’Harville va afla chiar în seara asta că soţia sa îl înşală. Da, dar… ia stai! Mi se pare că am auzit mişcând cineva. Tom se ridică, dădu ocol paravanului de verdeaţă, dar nu văzu pe nimeni. Rudolf dispăruse printr-o mică uşiţă laterală. — M-am înşelat, Tom, nu era nimeni. – 821 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Mi s-a părut şi mie. Şi acum, Tom, marele nostru proiect… — Prezintă obstacole, o întrerupse fratele, dar poate să şi reuşească. — Mărturiseşte că vom avea o şansă în plus din momentul în care Rudolf va fi covârşit de scandalul provocat de purtarea doamnei d’Harville şi de dispariţia acelei creaturi de care se interesează atât. — Cred şi eu… dar dacă şi această ultimă speranţă ne scapă… voi fi liber? întrebă Tom aruncând Sarei o privire întunecată. — Vei fi liber! Arătând cu degetul crepul negru de la pălărie, Tom adăugă cu glas tenebros: — De două ori ai făcut să-mi ratez răzbunarea. Eu tot mai aştept. De – 822 –

– Eugen Sue –

şaisprezece ani port acest doliu şi nu-l voi părăsi decât atunci când… Sarah, cu o expresie involuntară de teamă, îl întrerupse: — Vei fi liber, ţi-o repet. Tom… Dar oare eu am fost menajată? Sarah ridicase vocea fără să vrea. Se stăpâni şi reluă: — Tăcere! Lumea se întoarce de la supeu. Să plecăm cât mai repede. Mesajul pe care-l va primi marchizul la ora asta târzie, va face asupra sa o impresie şi mai puternică. Tom şi Sarah părăsiră balul ambasadoarei X. Vrând s-o prevină cu orice preţ pe doamna d’Harville de primejdia ce o pândea, Rudolf plecase de la ambasadă – 823 –

– Misterele Parisului vol.1 –

fără să mai aştepte sfârşitul convorbirii dintre Sarah şi Tom, neştiind astfel nimic de complotul urzit de cei doi împotriva Floarei-Maria. Cu tot zelul său, Rudolf n-o putu salva pe marchiză cum spera. Femeia, copleşită, de emoţie se dusese acasă, renunţând la această a doua petrecere din seara aceea, aşa că Rudolf n-o mai găsi. Prinţul era disperat. Era prea târziu… Infama scrisoare ajunsese în mâinile marchizului la ora unu după miezul nopţii. În dimineaţa următoare, domnul d’Harville se plimba agitat prin camera sa de dormit. Patul rămăsese nedesfăcut, dar cuvertura era mototolită; un scaun şi o măsuţă zăceau răsturnate lângă cămin; – 824 –

– Eugen Sue –

pe covor se vedeau cioburile unui pahar de cristal, lumânările pe jumătate arse şi sfeşnicul cu două braţe fusese trântit cât colo. Această dezordine părea pricinuită de o luptă violentă. Domnul d’Harville împlinise treizeci de ani, avea o înfăţişare bărbătească, caracterizată printr-un obraz cu trăsături de obicei plăcute şi blânde, dar de astă dată contractate de furie; purta îmbrăcămintea din ajun, fără guler însă şi vesta îi era descheiată, iar părul răvăşit. După ce umblase de la un capăt la altul al încăperii şi înapoi, cu braţele încrucişate, cu capul plecat şi ochii injectaţi de sânge, se opri, luă de pe marmura căminului acea scrisoare şi o reciti pentru a mia oară la lumina palidă – 825 –

– Misterele Parisului vol.1 –

a dimineţii de iarnă: „Mâine la ora unu după-amiază, soţia dumitale se va duce în strada Templului 17, la o întâlnire amoroasă. Urmăreşte-o şi ai să ştii totul… Fericit soţ!“ În clipa aceea, uşa se deschise şi apăru un bătrân servitor. Marchizul îşi întoarse brusc capul. — Ce vrei? îl întrebă cu asprime pe valet. Acesta, în loc de a răspunde, se uită consternat la dezordinea din odaie, apoi, examinându-şi cu atenţie stăpânul, exclamă: — Sânge pe cămaşa dumneavoastră… Doamne, dar sunteţi rănit! Aţi fost singur, de ce nu m-aţi – 826 –

– Eugen Sue –

sunat când aţi simţit că… — Pleacă! — Dar, domnule marchiz, reluă tremurând bătrânul, focul s-a stins, e un frig cumplit şi… — Ci taci o dată! Lasă-mă! Servitorul rămase locului, în timp ce marchizul se mai linişti. Joseph, valetul, se apucă să aranjeze în încăpere, îi ajută stăpânului său să se îmbrace, apoi ieşi. Domnul d’Harville se prăbuşi într-un fotoliu. Îşi luă capul în palme şi, pentru prima oară de când primise funesta anonimă, începu să plângă. Apoi se ridică, scrâşni convulsiv din dinţi şi strigă cu voce surdă: — Nu, nu! Sânge, sânge! Teribilul te salvează de ridicol! Ah, mizerabila! Acum îmi explic cauza aversiunii ei faţă – 827 –

– Misterele Parisului vol.1 –

de mine! Gândul acesta îi mări furia. Ridică pumnii strânşi spre cer; apoi, frecându-şi ochii înfierbântaţi şi, simţind nevoia de a rămâne calm, îl sună pe Joseph. — Soţia mea s-a sculat? îl întrebă pe servitor. — Nu ştiu, domnule marchiz. — Du-te şi vezi! Domnul d’Harville se duse la panoplie, luă două pistoale, le încărcă şi le băgă în buzunarele largi ale redingotei. Joseph reveni după câteva minute. — Doamna marchiză vă aşteaptă. — A poruncit să i se pregătească trăsura? — Nu, domnule marchiz, a spus că va ieşi în oraş pe jos… dacă va ieşi. – 828 –

– Eugen Sue –

— Oare nu e o staţie de birjari prin apropiere? — Ba da, domnule marchiz, aici, colţ cu strada Lille. — Spune-i doamnei marchize că doream să-i vorbesc, dar că sunt silit să plec în oraş; dacă vrea să ia dejunul cu mine, mă întorc până la prânz; dacă nu, să nu se ocupe de mine. „Ştiind că mă înapoiez aici, îşi zise domnul d’Harville, se va crede mult mai liberă.“ Se duse drept la staţia de trăsuri. — Birjar, te iau cu ora. — Foarte bine, cetăţene, e unsprezece jumătate. Încotro mergem? — În strada Belle-Chasse, colţ cu Sfântul-Dominic, vei aştepta lângă zidul grădinii de acolo… – 829 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Da, cetăţene. Domnul d’Harville coborî perdelele cupeului. Trăsura porni şi ajunse curând în faţa palatului său. Nimeni nu putea ieşi fără să fie văzut. Cu privirea ţintită spre intrarea clădirii, marchizul aştepta. Gîndurile îl asaltau şi i se învălmăşeau cu atâta rapiditate, încât timpul trecu pe nesimţite. Orologiul din turnul SaintThomas d’Aquin sună de douăsprezece ori. În acel moment, uşa palatului d’Harville se deschise şi marchiza apăru. „Iat-o!… Câtă atenţie! Se teme să nul lase s-o aştepte prea mult!“, îşi zise cu ironie amară, marchizul. Gerul era ascuţit, pavajul uscat. Clémence purta o pălărie neagră, un văl – 830 –

– Eugen Sue –

des de aceeaşi culoare şi o mantilă de mătase violetă; imensul ei şal de caşmir albastru-deschis, cădea în falduri până la tivul fustei pe care o ridicase puţin ca să traverseze strada. Piciorul ei graţios se ivi până la glezne, frumos încălţat într-o botină de satin. Lucru ciudat, în pofida gândurilor ce-l frământau, domnul d’Harville admiră acel picioruş care nu i se păruse nicicând mai cochet şi mai ispititor. Aceasta făcu să-i crească furia, ghimpii geloziei pătrunzându-i şi mai adânc în inimă. Şi-l închipui pe celălalt sărutându-i cu pasiune piciorul… — O vezi pe doamna aceea cu şalul albastru şi pălăria neagră care trece de-a lungul zidului? îl întrebă pe birjar. — Da. – 831 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Ia-te după dânsa… Dacă se duce în staţia de trăsuri, te ţii pe urmele celei în care se va urca. — Da, cetăţene… Ia te uită, ştii că are haz? Doamna d’Harville se duse întradevăr într-acolo şi se urcă într-un cupeu. Ambele trăsuri porniră în acelaşi timp. După un timp, spre marea mirare a marchizului, birjarul o luă pe drumul bisericii Saint-Thomas d’Aquin. Şi opri. — Ei bine, ce s-a întâmplat? — Păi, cetăţene, dama a coborât la biserică… La naiba! Mamă, ce picioruş frumos! Să ştii că are haz! O clipă, domnul d’Harville avu o scânteie de speranţă, atât de mare era contrastul dintre aparenţa de pietate şi – 832 –

– Eugen Sue –

pasul pe care bănuia că are de gând să-l facă soţia sa. Dar această consolantă iluzie nu dură mult. Birjarul se aplecă spre el şi-i zise: — Cetăţene, dama s-a urcat din nou în trăsură. — Ia-te după dânsa… — Da, cetăţene! Are haz povestea… are mult haz!… Cupeul ajunse la chei, trecu pe lângă primărie, străbătu strada Saint-Avoye şi ajunse în sfârşit în strada Templului. — Cetăţene, se adresă birjarul domnului d’Harville, camaradul meu a oprit la numărul 17. Noi suntem la 13, să oprim? — Da!… — Cetăţene, damicela a intrat în aleea cu numărul 17. – 833 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Deschide-mi. — Da, cetăţene… După câteva secunde domnul d’Harville intră în alee pe urmele soţiei sale.

Capitolul 17 UN ÎNGER Doamna d’Harville pătrunse în casă. Atraşi de curiozitate, madam Pipelet, Alfred şi vânzătoarea de stridii se postaseră în uşa odăiţei portarului. Scara era atât de întunecoasă, încât, venind de afară, nu putea fi observată. Marchiza, obligată să se adreseze portăresei, o întrebă cu voce schimbată, aproape stinsă: – 834 –

– Eugen Sue –

— Domnul Charles… doamnă? — Domnul… cum? se prefăcu bătrâna a nu fi auzit, ca să dea timp celorlalţi doi să vadă mai bine trăsăturile nenorocitei femei. — Întreb de… domnul Charles… doamnă, repetă Clémence cu glas tremurător, plecând capul spre a-şi ascunde de privirile celor ce o cercetau cu o curiozitate insolentă, ochiul aprins de ruşine. — A, domnul Charles! Cu plăcere… Vorbiţi atât de încet încât n-am auzit ceaţi spus… Ei bine, drăguţă doamnă, dacă vă duceţi la domnul Charles, frumos bărbat, ce să spun, urcaţi drept înainte, uşa din faţă. Marchiza, stânjenită la culme, puse piciorul pe prima treaptă. – 835 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Ha, ha, ha! râse bătrâna. Se pare că de astă dată e în regulă! Trăiască viaţa! Şi daţi-i drumul! Dacă n-ar fi trebuit să treacă din nou prin faţa acestor creaturi, doamna d’Harville, moartă de ruşine şi de frică, s-ar fi înapoiat în stradă. Făcu o ultimă sforţare şi ajunse pe palier. Cât de mare-i fu surprinderea!… Se pomeni faţă-n faţă cu Rudolf care, punându-i în mână o pungă cu bani. Îi şopti grăbit: — Soţul dumitale ştie tot, te urmăreşte… În acel moment, se auzi vocea lui madam Pipelet strigând: — Hei, domnule, încotro? — El e, zise Rudolf şi, împingând-o pe doamna d’Harville spre etajul doi, – 836 –

– Eugen Sue –

adăugă precipitat; — Urcă la al cincilea; ai venit să aduci un ajutor unei familii nenorocite. Le zice Morel… — Ia ascultă, domnule, vei trece peste trupul meu înainte de a-mi spune pe cine cauţi! strigă madam Pipelet, barând domnului d’Harville drumul. Zărind din capătul aleii pe soţia sa adresându-se portăresei, se oprise şi el o clipă. — Sunt cu doamna… Care a intrat acum, zise marchizul. — Asta-i altceva. Poftim, treci! Auzind un zgomot neobişnuit, domnul Charles Robert căscă uşa; Rudolf intră brusc la comandant şi se închise cu el în clipa în care domnul d’Harville ajunsese pe palier. Temându– 837 –

– Misterele Parisului vol.1 –

se, cu toată obscuritatea ce domnea, să nu fie recunoscut de marchiz, Rudolf profitase de ocazie ca să se pună la adăpost. Domnul Charles Robert, măreţ în halatul său de brocart şi cu scufia greacă de catifea brodată, rămase încremenit văzându-l pe Rudolf pe care-l observase în ajun la ambasadă, acum îmbrăcat mai mult decât modest. — Ce înseamnă asta, domnule? se răsti comandantul. — Tăcere! îi şopti Rudolf cu o asemenea expresie de panică încât celălalt amuţi. Un zgomot violent ca al unui trup omenesc rostogolindu-se pe mai multe trepte, răsună în tăcerea scării. — Nenorocitul de el! A ucis-o! strigă – 838 –

– Eugen Sue –

Rudolf. — A ucis-o?… Pe cine? Ce se petrece aici? întrebă livid la faţă şi cu glas înăbuşit domnul Charles Robert. Fără să-i răspundă, Rudolf întredeschise uşa. Îl zări pe şontorog coborând grăbit şi şchiopătând scările; ţinea în mână punga de mătase roşie pe care Rudolf i-o dăduse doamnei d’Harville. Micul şchiop dispăru. Nu se mai auzeau decât pasul uşor al marchizei şi cel mai apăsat al bărbatului care continua să o urmărească spre etajele superioare. Neînţelegând cum ajunsese şontorogul în posesia pungii, dar niţel mai liniştit, Rudolf se adresă comandantului: – 839 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Nu cumva să ieşi de-aici, erai gata să compromiţi totul… — Dar, în sfârşit, domnul meu, se răţoi domnul Robert pe un ton nerăbdător şi mânios, îmi spui sau nu ce înseamnă toate astea? Şi, la urma urmei, dumneata cine eşti şi cu ce drept?… — Asta înseamnă, răspunse calm Rudolf, că domnul d’Harville ştie totul, că şi-a urmărit soţia până la uşa dumitale şi că a urcat după dânsa, mai sus! — Ah, Dumnezeule mare! exclamă Charles Robert împreunându-şi mâinile a groază. Dar ce caută ea acolo sus? — Asta nu te priveşte; rămâi aici, la dumneata, şi să nu ieşi până nu-ţi dă portăreasa de veste. Lăsându-l pe domnul Robert pe cât – 840 –

– Eugen Sue –

de speriat pe atât de înmărmurit, Rudolf coborî spre odăiţa portarului. — Ei, ia spune, strigă radioasă doamna Pipelet, se-ngroaşă gluma, nu-i aşa? E un domn care o urmăreşte pe cucoana aia tânără şi elegantă. Trebuie să fie bărbatul ei, fraierul. Am ghicit asta de îndată şi l-am lăsat să urce. O să se căsăpească cu comandantul, o să fiarbă tot cartierul, o să fie o coadă cum a fost la casa de la numărul 36 unde se comisese un asasinat. — Scumpă doamnă Pipelet, vrei sămi faci un mare serviciu? îi spuse Rudolf, băgându-i cinci ludovici în palmă. Când doamna va coborî, întreabo ce mai fac alde Morel, sărmanii, de ei. Spune-i că a făcut o operă caritabilă ajutându-i aşa cum făgăduise când – 841 –

– Misterele Parisului vol.1 –

venise să ia informaţii despre ei. Doamna Pipelet se uită mirată când la Rudolf, când la bani. — Cum… domnule, tot aurul ăsta… e pentru mine?… Cuconiţa… nu e deci la comandant? — Domnul care o urmăreşte e soţul ei. Prevenită din vreme biata femeie a putut urca până la Morel, prefăcându-se că le aduce ajutoare. Înţelegi acum? — Iha!… Trebuie să-l păcălim pe bărbat… Asta-i o treabă care-mi place, e pe măsura mea!… Ha, ha, ha! S-ar zice că numai de-alde astea am făcut toată viaţa… Deodată se ivi, ridicându-se brusc din penumbra încăperii, pălăriatromblon a domnului Pipelet. — Anastasio, rosti grav Alfred, nici – 842 –

– Eugen Sue –

tu nu mai respecţi nimic pe lumea asta, ca domnul Cezar Bradamanti. Există lucruri pe care nu trebuie niciodată să le faci mecanic, nici chiar în vraja intimităţii… — Lasă, lasă, scumpul meu, n-o mai face pe modestul şi nu mai holba ochii cât cepele, vezi doar că glumesc. Oare nu ştii că nu e om pe lume să se poată lăuda că… În sfârşit, las-o încurcată… Dacă sar în ajutorul cuconiţei e fiindcă noul nostru chiriaş e atât de bun şi vreau cu orice preţ să-l servesc. Apoi, întorcându-se către Rudolf: — O să mă vezi la treabă! urmă portăreasa. Vrei să te ascunzi după perdea?… Iată că-i aud venind. Rudolf se grăbi să se ascundă. Domnul şi doamna d’Harville – 843 –

– Misterele Parisului vol.1 –

coborau. Marchizul dăduse braţul soţiei sale. Când ajunseră în faţa ferestruicii portarului, trăsăturile domnului d’Harville exprimau o fericire fără margini, amestecată cu surprindere şi jenă. Clémence era calmă şi palidă. — Ei bine, scumpă cuconiţă, exclamă portăreasa ieşind din odăiţă, iaţi văzut pe sărmanii Morel? Mi se topeşte inima nu altceva! Ah! bunule Dumnezeu, cât de frumos e ceea ce faceţi! V-am spus doar că sunt cum nu se poate mai de plâns alde Morel când aţi venit deunăzi să vă informaţi! Fiţi pe pace, aţi făcut o faptă bună pentru nişte oameni atât de cumsecade… Nu-i aşa, Alfred? – 844 –

– Eugen Sue –

Alfred, care cu ipocrizia şi cu bunul său simţ natural, se revolta la ideea de a participa la acest complot anti-conjugal, răspunse printr-un fel de mormăit neinteligibil Portăreasa reluă: — Alfred are iar un acces de crampe la stomac, de aia nu se aude ce spune; altminteri ar zice ca şi mine că sărmanii de ei se roagă pentru dumneavoastră, buna mea doamnă! Domnul d’Harville îşi privea cu admiraţie soţia şi nu înceta să repete: — Un înger! Da, un înger! O, ce calomnie odioasă! — Un înger? Aveţi dreptate, domnule; un înger cum rar se întâlneşte! — Să plecăm, dragul meu, se rugă doamna d’Harville care nu mai putea – 845 –

– Misterele Parisului vol.1 –

suporta atmosfera din casa aceea şi se afla la capătul puterilor. — Să plecăm! încuviinţă şi marchizul. În momentul când ieşeau din alee, acesta adăugă: — Clémence, am nevoie de iertare şi de milă! — Cine n-are nevoie? răspunse ea cu un oftat adânc. Rudolf, adânc mişcat de această scenă de panică amestecată cu ridicol şi grosolănie, deznodământ bizar al unei drame misterioase care stârnise pasiuni atât de diferite, ieşi din ascunzătoarea sa. — Ei, ce zici? întrebă doamna Pipelet. Sper că l-am dus pe dumnealui, fraierul, aşa cum se cuvenea. O să-şi poarte de-acum încolo nevasta ca pe – 846 –

– Eugen Sue –

palme… Bietul bărbat!… Dar cu mobilele dumitale, domnule Rudolf, cum rămâne? Încă nu ne-au fost aduse. — Mă ocup eu de ele… Acum te poţi duce să-i spui comandantului că poate coborî… — Că bine zici… Dar să ştii că s-a ars de-a binelea!… Se pare că a închiriat apartamentul de florile mărului… Aşa-i trebuie, cu cei doisprezece franci ai lui pe săptămână… Rudolf ieşi. — Ei, ce zici, Alfred, urmă portăreasa, e rândul comandantului… Ce-o să mai râd! Şi urcă spre apartamentul domnului Charles Robert; sună şi i se deschise. — Domnule comandant, rosti cu glas milităros Anastasia ducând în chip – 847 –

– Misterele Parisului vol.1 –

de salut mâna la perucă, vin să vă dau drumul… Au plecat amândoi braţ la braţ, soţ şi soţie, sub nasul dumitale. Ai scăpat cu obraz curat, mulţumită domnului Rudolf; să dai acatiste!… — Domnul acela zvelt, cu mustăcioară? Dumnealui e Rudolf? — Chiar el. — Ce e cu omul ăsta? — Omul ăsta!… se indignă doamna Pipelet. Merită cât mulţi alţii la un loc! E un comis-voiajor, locatar al casei; n-are decât o cameră şi nu se caliceşte… Mi-a dat şase franci să-i fac menajul; şase franci de la un bun început… şi fără tocmeală! — Bine, bine… iată cheia! — Să fac mâine focul, domnule comandant? – 848 –

– Eugen Sue –

— Nu! răcni furios Robert. — Nici poimâine? — Nu! Nu! — Păi vezi, domnule comandant, îţi aminteşti? Ţi-am spus doar că n-ai să-ţi scoţi cheltuielile. Domnul Charles Robert, îi aruncă o privire dispreţuitoare şi plecă, neputând înţelege cum un comis-voiajor ştia de întâlnirea lui cu marchiza d’Harville. În clipa în care comandantul părăsea aleea, micul şontorog îi ieşi şchiopătând în cale. — Iată-te, soi rău! îl apostrofă portăreasa. — Nu m-a căutat Chioara? întrebă copilul. — Cine, Cucuvaia? Nu, pocitanie. La ce să te fi căutat? – 849 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Păi ca să mă ia la ţară, răspunse micul infirm, legănându-se când pe un picior, când pe celălalt, în faţa portăresei. — Dar stăpânu-tu? — Tata l-a rugat pe domnul Bradamanti să mă învoiască, pentru astăzi… ca să plec la ţară… la ţară… la ţară… începu să psalmodieze feciorul lui Braţ-Roşu, fredonând şi bătând cu degetele toba în geam. — N-ai să isprăveşti o dată, stricatule?… Ai să-mi spargi geamul! Dar uite o birjă! — Păi da! E Cucuveaua, zise copilul. Ce fericire să mergi cu trăsura! Într-adevăr, pe fereastra cupeului şi pe storul roşu opus, se desena profilul uscăţiv al Chioarei, îi făcu un semn şchiopului, care dădu fuga spre ea. – 850 –

– Eugen Sue –

Birjarul deschise portiera şi băiatul intră în cupeu. Cucuvaia nu era singură. În celălalt colţ al trăsurii, înfăşurat într-o manta veche cu guler de blană, cu trăsăturile pe jumătate ascunse sub o tichie de mătase neagră ce-i cădea până peste sprâncene, şedea Învăţătorul. Pleoapele lui roşii lăsau să se vadă doi ochi albi, nemişcaţi, fără pupile, imprimând feţei sale brăzdate de cicatrice vineţii şi livide din cauza frigului, o expresie şi mai înfricoşătoare. — Hai, puştiule, culcă-te la picioarele omului meu, să-i ţii de cald! îl îndemnă Chioara pe Şontorog; acesta se ghemuise ca un căţel între genunchii Învăţătorului şi ai Cucuvelei. — Şi acum, zise birjarul, la ferma de – 851 –

– Misterele Parisului vol.1 –

la Bouqueval! Nu-i aşa, Cucuvaie? O să vezi că ştiu să mân o trăsură. — Şi mai ales dezmorţindu-ţi calul, zise Învăţătorul. — Fii pe pace, tu ăsta fără ochi, o să alerge ca vântul. — Vrei să-ţi dau un sfat? întrebă orbul. — Şi care anume? se interesă birjarul. — Dă bici când treci pe lângă ăia de la barieră, te-ar putea recunoaşte, căci ai hoinărit multă vreme prin locurile astea! — O să deschid bine ochii, răspunse celălalt urcându-se pe capră. Dacă am redat tot acest limbaj hidos, este pentru a arăta că şi acest birjar improvizat era un bandit demn de Învăţător. – 852 –

– Eugen Sue –

Trăsura părăsi strada, Templului. După două ore, spre înserate, cupeul în care se aflau Învăţătorul, Cucuvaia şi Şontorogul, se opri în faţa unei cruci de lemn marcând răspântia unui drum desfundat şi pustiu, ducând spre ferma din Bouqueval unde se afla Gurista sub ocrotirea doamnei Georges.

– 853 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Partea a treia

Capitolul 1 PÂNDA Biserica şi locuinţa parohului din Bouqueval se ridicau la jumătatea costişei în mijlocul unei dumbrăvi de castani, dominând satul. Floarea-Mariei şi abatele Laporte pe care ea îl conducea în fiece seară de la fermă la presbiteriu, o luară pe o potecă întortochiată ce ducea la casa parohială, străbătând un drum desfundat care tăia în diagonal această colină. Cucuvaia, Învăţătorul şi Şontorogul, – 854 –

– Eugen Sue –

pitiţi într-una din scobiturile acestui drum, îl zăriră pe preot însoţit de Floarea-Mariei coborând dâmbul şi ieşind printr-un povârniş. Trăsăturile fetei erau ascunse de gluga mantilei ce-o purta, astfel încât Chioara n-o recunoscu pe fosta ei victimă. — Linişte, omule! se adresă Învăţătorului bătrâna. Mititica şi popa au străbătut drumul; ea e, de bună seamă, după amănuntele ce ni le-a dat omul ăla înalt, în doliu: îmbrăcată ca la ţară, de talie mijlocie, fustă cafenie vărgată, mantilă de lână cu tiv negru. Îl însoţeşte astfel pe popă în fiecare zi la cocioaba lui şi se întoarce singură. De cum o zărim la înapoiere, acolo, la jumătatea drumului, sărim pe ea şi o ducem pe sus până la trăsură. – 855 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Dar dacă strigă după ajutor? întrebă Învăţătorul. O să audă ăia de la fermă, clădirile se văd doar de aici; fiindcă vezi, voi ăştia… — Bineînţeles că se zăresc de-aicea clădirile, confirmă Şontorogul. Acum o clipă m-am cocoţat pe povârniş şi m-am târât pe burtă. Am auzit din curtea aceea cum un căruţaş vorbea cu caii lui… — Atunci uite cum trebuie să faceţi, reluă Învăţătorul după o mică pauză. Şontorogul să stea de pândă la intrarea pe drumeag. Când o vedea-o pe mititică apropiindu-se, o să-i iasă în cale strigând că e băiatul unei biete bătrâne care a căzut într-un şanţ şi s-a rănit şi o roagă fierbinte, pe fată, să-i vină în ajutor. — Am înţeles, hoţule! se entuziasma Chioara. „Biata bătrână“ va fi Cucuvaia – 856 –

– Eugen Sue –

ta. Bine chibzuit! Măi omule, dar eşti regele deştepţilor! Da, şi pe urmă ce fac? — Pe urmă te afunzi în şanţul drumului, în partea unde aşteaptă Barbillon, birjarul, cu trăsura lui… Eu mă tupilez aproape de tot. Când Şontorogul vine cu fata până-n mijlocul şanţului, tu te opreşti din gemut şi sari asupra ei, cu o mână o iei de gât, cu cealaltă îi astupi botul să n-aibă timp să zică nici cârc. — Se ştie, hoţomane… Cum am făcut cu femeia aceea la canalul SaintMartin, când am înecat-o după ce i-am şterpelit lădiţa învelită în muşama neagră pe care-o ţinea sub braţ; acelaşi joc, nu-i aşa? — Da, la fel… în timp ce tu o ţii strâns, Şontorogul vine să mă ia; tustrei – 857 –

– Misterele Parisului vol.1 –

o înfăşurăm pe fată în mantaua mea, o ducem la trăsura lui Barbillon şi la drum spre câmpul Saint-Denis unde ne aşteaptă omul în doliu. — Bine gândit! Să ştii, măi bandit bătrân, că n-ai pereche pe lumea asta. De-aş avea cu ce, aş aprinde un foc de artificii în jurul capului tău şi te-aş lumina ca pe sfântul Charlot, patronul damblagiilor. Auzi tu, băiete, dacă vrei să ajungi un bandit desăvârşit, să te ţii de mine şi o să fii un om şi jumătate! zise cu trufie Cucuvaia către Şontorog. Apoi se întoarse către Învăţător: — Fiindcă veni vorba, tu habar n-ai: lui Barbillon îi e frică de moarte, să nu i se pună capul pe butuc. — De ce oare? — Nu de mult, într-o ceartă cu – 858 –

– Eugen Sue –

bărbatul unei lăptărese care venea în fiecare dimineaţă de la ţară, într-o căruţă trasă de un măgar, să vândă lapte în oraş, l-a răpus pe om în colţul străzii Perdeaua-Veche, aproape de taverna la „Iepurele alb“. Feciorul lui Braţ-Roşu care nu prea pricepea limbajul celor doi, o asculta pe Cucuvaie cu un fel de curiozitate nesatisfăcută. — Tare ai mai vrea să ştii despre ce vorbim, nu-i aşa, băieţaşule? — Păi de! Sigur că vreau… — Dacă o să fii cuminte, te-nvăţ şi pe tine graiul nostru. Eşti la o vârstă când îţi poate îi de folos. O să-ţi placă, puştiule! — Te cred! Şi-apoi mi-ar plăcea mai mult să rămân cu voi decât cu bătrânul – 859 –

– Misterele Parisului vol.1 –

meu şarlatan, să-i pisez prafurile şi să-i ţesăl calul. Dacă aş şti unde-şi ţine şoricioaica de otrăvit oameni, i-aş puneo în ciorbă, să nu mai trebuiască să trudesc toată ziua lângă el. Cucuvaia se porni pe râs, îl atrase pe şchiop la dânsa şi-i zise: — Vino să-i dai mămichii un pupic, drăguţule… Ptiu, că tare nostim eşti!… Dar de unde ştii tu că stăpân-tu are şoricioaică pentru oameni? — Păi cum? L-am auzit chiar pe dânsul într-o zi când mă pitisem în cabinetul negru de lângă odaia lui, unde-şi ţine sticlele, uneltele de oţel şi-şi amestecă alifiile… — Şi ce spunea?… se interesă Cucuvaia. — L-am auzit spunând unui domn – 860 –

– Eugen Sue –

în timp ce-i dădea un praf într-o hârtie: „Cel ce-o să înghită asta de trei ori, se va duce să doarmă pe lumea ailaltă, fără să se ştie de ce şi cum, şi fără ca otrava să lase vreo urmă…“ — Şi cine era domnul acela? întrebă Învăţătorul. — Un domn tânăr şi frumos cu mustăţi negre şi cu faţa ca de domnişoară… A mai venit şi altă dată, dar când a plecat, domnul Bradamanti mi-a poruncit să-l urmăresc şi să aflu unde şade. L-am văzut intrând într-o casă frumoasă din strada Chaillot. Că stăpânul mi-a zis: „Oriunde se duce dumnealui, ia-te după el şi aşteaptă-l la intrare. Dacă iese de-acolo, ţine-te de el până nu-l mai vezi ieşind din casă; va să zică acolo stă. Atunci, măi strâmbule, nu – 861 –

– Misterele Parisului vol.1 –

te lăsa până nu-i afli numele, că de nu îţi răsucesc urechile de nu te vezi.“ — Da, şi? — Ei bine, nu m-am lăsat până n-am aflat cum îl cheamă. — Şi cum ai făcut? întrebă curios Învăţătorul. — Păi să vezi, eu prost nu sunt, mam dus la portarul casei din strada Chaillot, unul pudrat, cu un frac frumos cafeniu şi guler galben cu galoane de argint, şi i-am zis aşa: „Domnule, am venit după cei cinci franci ce mi-a făgăduit boierul de-aici, să-i găsesc căţelul ce l-a pierdut, Trompette îi zice, ca dovadă, vă spun că e un domn oacheş, cu mustăţi negre, poartă o redingotă de culoare deschisă şi un pantalon albăstrui, mi-a zis că locuieşte în strada – 862 –

– Eugen Sue –

Chaillot 11 şi că se numeşte Dupont.“ Dar portarul: „Domnul de care vorbeşti e stăpânul meu şi se numeşte vicontele de Saint-Rémy, iar pe-aici nu-i niciun câine afară de tine, ştrengar afurisit ce eşti, deci cară-te, că de nu, te-nvăţ eu minte că ai încercat să-mi şterpeleşti cinci franci!“ mi-a răspuns portarul şi mi-a trântit un picior în spate… Dar mi-e totuna, conchise filosofic şchiopul, aflasem doar numele domnului acela frumos, cu mustăţi negre, care venise la stăpânul meu să caute şoricioaică pentru oameni. — Vino să te pupe mama, broscoiule! zise entuziasmată Cucuvaia, îmbrăţişându-l pe Şontorog. Zău că ai merita să fii copilul meu, stricatule! Aceste cuvinte făcură o impresie – 863 –

– Misterele Parisului vol.1 –

neaşteptată asupra micului infirm; fizionomia lui răutăcioasă, şireată şi prefăcută, se întristă subit; băiatul păru să ia în serios efuziunile materne ale Cucuvelei şi răspunse: — Şi eu te iubesc mult, fiindcă m-ai îmbrăţişat de cum ai venit întâia oară să mă cauţi la „Inima Sângerândă“, la tatăl meu… De când a murit biată maică-mea, ai fost singura care m-ai mângâiat, fiindcă toată lumea mă bate şi mă izgoneşte ca pe un câine râios, toată lumea, până şi madam Pipelet, portăreasa. — Hoaşca aia bătrână! O sfătuiesc eu să nu se mai fasolească atât! zise Cucuvaia prefăcându-se revoltată. Auzi dumneata, să dea într-un îngeraş de copil ca ăsta! – 864 –

– Eugen Sue –

Şi Chioara îl îmbrăţişă din nou cu o afecţiune grotescă. Feciorul lui BraţRoşu, înduioşat de această noua dovadă de dragoste, strigă plin de recunoştinţă: — Porunceşte-mi să fac orice, o să vezi cum te ascult, cum am să-ţi fiu pe plac! Vreau să rămân cu voi! — Dacă o să fii cuminte, o să mai vedem. — Da, se învoi Învăţătorul, o să mă îndrumi ca pe un biet orb, o să te dai drept fiul meu, o să colindăm pe la casele oamenilor şi, să mă ia dracu! adăugă mânios ucigaşul, cu ajutorul Cucuvelei, o să mai dăm câteva lovituri O să-i arăt eu diavolului ăluia de Rudolf care m-a orbit, că nu mi-am încheiat încă socotelile! Mi-a răpit vederea, dar nu şi gândul la rău; eu o să fiu capul, – 865 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Şontorogul ochii, iar tu, Cucuvaio, mâna. O să mă ajuţi, nu-i aşa? — Oare nu sunt a ta până la spânzurătoare, hoţomane? Şi când am ieşit din spital şi am aflat că ai întrebat de mine la tavernă, oare n-am dat într-o clipă fuga în satul tău, la nătărăii aceia de la ţară, spunând că-s nevastă-ta? — Da, răspunse întărâtat Învăţătorul, în mintea căruia se trezise o amintire urâtă, da, mă plictiseam acolo singur, în mijlocul acelor oameni cumsecade. După o lună nu mai puteam… îmi era şi frică… Atunci m-am gândit să te chem. Şi aşa mi-a trebuit! adăugă el din ce în ce mai enervat. A doua zi după ce sosiseşi, am fost despuiat de toţi banii ce mi-i i-a dat dracul ăla din aleea Văduvelor. Da… mi– 866 –

– Eugen Sue –

au furat chimirul plin de monezi de aur, în timp ce dormeam… Numai tu ai putut da lovitura: iată de ce sunt acum la cheremul tău… Vezi tu, de câte ori mă gândesc la asta, nu ştiu de ce nu te omor pe loc, hoţoaică bătrână! Şi se îndreptă ameninţător spre Chioară. — Bagă de seamă! îi strigă micul şchiop. Nu cumva să te atingi de Cucuvaie! Tâlharul se ridică furios, dezlănţuit ca un taur rănit; făcu câţiva paşi la întâmplare, dar se poticni., — Frânge-ţi gâtul! strigă Cucuvaia râzând cu lacrimi. Cu toate legăturile criminale ce o legau de acest monstru, dintr-un motiv sau altul, resimţea o plăcere sadică să – 867 –

– Misterele Parisului vol.1 –

vadă prăbuşirea acestui om, altădată atât de temut şi acum atât de neputincios, cu toată forţa sa atletică. Hidosul copil cu părul galben şi chipul de vulpe şireată împărtăşea cu voluptate ilaritatea Chioarei. La un nou pas în gol al Învăţătorului, exclamă: — Ci deschide ochii, bătrâne, deschide-i o dată! Calci într-aiurea, umbli în bobote… Oare nu vezi bine? Mai şterge-ţi sticlele de la ochelari! Învăţătorul, în neputinţă de a face o cât de mică mişcare, începu să se văicărească: — Cuţitarul, săracul, era bun cu mine… nu m-a jefuit, fie-vă milă! Şi apoi cine-mi garantează că ai să-mi dai şi mie ceva după lovitură? — Aş putea să nu-ţi dau nimic, e – 868 –

– Eugen Sue –

drept, fiindcă eşti în mâna mea, ca odinioară Gurista. Ei bine, bandit bătrân, o să te supui de-aci încolo fără să crâcneşti? — Ai dreptate, răspunse el cu un oftat de furie reţinută. Asta mi-e soarta. Eu, eu la bunul plac al unui copil şi al unei femei pe care altădată i-aş fi ucis dintr-o suflare! Ah, de nu mi-ar fi frică de moarte! Deodată, şchiopul, ascultând cu urechea la pământ, zise cu glas coborât: — Sst! Aud pe cineva pe potecă. Să ne ascundem!.. Nu e fata, fiindcă vine din cealaltă parte. Într-adevăr, o ţărancă voinică, în puterea vârstei urmată de un câine mare, ciobănesc, şi ducând pe cap un coş acoperit, se ivi după câteva minute, – 869 –

– Misterele Parisului vol.1 –

traversă râpa şi o luă pe drumul pe care porniseră preotul şi Gurista. Capitolul 2 ÎNTÂLNIREA Noaptea se lăsase limpede şi rece. Ascultând de sfatul Învăţătorului, Cucuvaia alesese împreună cu acest bandit un loc mai departe de potecă şi mai aproape de drumul desfundat unde aştepta Barbillon cu trăsura lui. Şontorogul stătea de strajă pândind întoarcerea Mariei pe care urma s-o atragă în cursă, implorând-o să vină în ajutorul unei biete bătrâne. Feciorul lui Braţ-Roşu făcuse câţiva paşi dincolo de dâmb, când, ciulindu-şi urechea, o auzi, de departe, pe Gurista vorbind cu ţăranca ce-o însoţea. – 870 –

– Eugen Sue –

Floarea-Mariei nefiind singură, tot planul fusese dat peste cap. Băiatul se grăbi să coboare şi să alerge spre Cucuvaie. — E cineva cu fata, zise el în şoaptă, abia trăgându-şi sufletul. — Dare-ar dracu-n bafta ei de fată! exclamă furioasă Cucuvaia. — Cu cine e? întrebă Învăţătorul. — Cu ţăranca aia pe semne, care a trecut adineauri cu dulăul după ea. Am auzit un glas de femeie. Ascultaţi: nu auziţi zgomotul saboţilor lor? Într-adevăr, în tăcerea nopţii tălpile de lemn răsunau de departe pe pământul întărit de ger. — Gata! E prea târziu! se văicări Cucuvaia după ce trăsese un răstimp cu urechea. Am pierdut o mie de franci. – 871 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Ba dimpotrivă, rosti autoritar Învăţătorul. O mie, două, poate trei mii de câştigat. Ascultă-ncoa, Cucuvaie; te duci la Barbillon… plecaţi amândoi la întâlnirea cu domnul acela în doliu, îi spuneţi că azi nu s-a putut face, dar că mâine… — Dar tu? murmură Cucuvaia mereu supărată. — Ascultă mai departe: mititica îl însoţeşte pe preot în fiecare seară. E o simplă întâmplare că azi a întâlnit pe cineva, desigur că mâine o să avem mai mult noroc; deci mâine, la ora asta, te întorci cu Barbillon aici, la răspântie. — Bine, bine, dar tu? — Şontorogul o să mă conducă la ferma unde locuieşte fata aceea. O să spună că ne-am rătăcit, că eu sunt tatăl – 872 –

– Eugen Sue –

lui, biet muncitor orb prin accident, că mergem la Louvres, la o rudă a mea care mă poate ajuta şi că am rătăcit drumul încercând să-l scurtăm, trecând peste câmp. O să cerem să ne dea peste noapte adăpost, fie şi într-un colţ de grajd. Asta nu se refuză niciodată. Ţăranii or să ne creadă şi or să ne lase să înnoptăm la dânşii. Şontorogul o să cerceteze cu grijă uşile, ferestrele şi ieşirile casei. Arendaşii ăştia de la ferme sunt plini de bani. Eu, care am avut pământ, adăugă cu amărăciune Învăţătorul, ştiu toate astea. Suntem în prima chenzină din ianuarie, e timpul cel mai potrivit, când se încasează câştigurile. Ferma, ziceţi voi, e într-un loc pustiu. De cum vom cunoaşte intrările şi ieşirile, ne vom putea reîntoarce cu câţiva prieteni; e o treabă – 873 –

– Misterele Parisului vol.1 –

de pregătit pe îndelete… — Tiu! Ce savantlâcuri! se îmbună Cucuvaia. Zi-i înainte, banditule! — Mâine dimineaţă, în loc să părăsesc ferma, o să mă plâng de nişte dureri care mă împiedică să umblu. Dacă n-or să mă creadă, o să le arăt rănile pe care le am de când mi-am spart cătuşele de la picioare, şi care nu mi s-au închis nici astăzi. O să le spun că e vorba de o arsură pricinuită de un drug de fier înroşit de pe când eram mecanic. O să rămân astfel o parte din zi la fermă ca să aibă şchiopul timp să cerceteze bine totul. Când s-o însera şi mititica o să iasă ca de-obicei cu preotul, o să zic că mi-e mai bine şi că sunt în stare să umblu. Şontorogul şi cu mine ne luăm de departe după fată, ne întoarcem s-o – 874 –

– Eugen Sue –

aşteptăm aici, lângă potecă. Cum între timp ne va fi văzut la fermă, n-o să se ferească de noi revăzându-ne; ne apropiem, Şontorogul şi cu mine şi, o dată la un pas de noi, eu răspund: pun mâna pe ea şi mia de franci e a noastră. Dar asta nu e totul: după două sau trei zile, putem preda afacerea de la fermă lui Barbillon şi oamenilor lui şi să împărţim cu ei o parte din pradă, căci pontul e doar al nostru. — Măi orbule, n-ai pereche-n lumea asta! exclamă admirativ Cucuvaia îmbrăţişându-l pe Învăţător. Planul tău e faimos. Când o să fii cu totul neputincios, să te faci sfetnic de hoţi, ai fi mai bun decât orice clănţău. Haide, pupo pe Cucuvaia ta şi grăbeşte-te; ţăranii ăştia se culcă o dată cu găinile. Eu mă – 875 –

– Misterele Parisului vol.1 –

duc după Barbillon. Pe mâine! — S-a făcut… Pe mâine. Cucuvaio! — Stai niţel! Am uitat să-i dau puştiului ceară să ia tiparul boaştelor de la uşi. O să ştii cum se face, puişorule? zise Chioara către şchiop. — Ba bine că nu! Mi-a arătat o dată tata. Am luat apoi tiparul încuietorii casetei pe care Şarlatanul o ţine ascunsă în cabinetul negru. — În regulă. Atunci ne-am înţeles: pe mâine! — Pe mâine, repetă Învăţătorul. Cucuvaia se duse la trăsură. Învăţătorul şi Şontorogul părăsiră drumul desfundat şi se îndreptară spre fermă; lumina ce răzbătea prin ferestre îi călăuzea. Stranie fatalitate ce îi readucea – 876 –

– Eugen Sue –

laolaltă pe Anselme Duresnel şi pe soţia sa pe care nu o mai văzuse de când fusese el osândit la muncă silnică. Capitolul 3 CINA Există oare privelişti mai înviorătoare decât cea a bucătăriei unei moşioare la ora cinei, mai ales iarna? Există oare ceva care să evoce mai mult calmul şi bunăstarea vieţii rustice? Aşa arăta bucătăria fermei de la Bouqueval. Vatra ei uriaşă, înaltă de şase picioare şi lată de opt, semăna cu o poartă mare, de piatră, la intrarea unui imens cuptor în care ardea cu flacără o adevărată stivă de buşteni, fag şi stejar. Acest foc enorm dădea totodată căldură – 877 –

– Misterele Parisului vol.1 –

şi lumină, făcând-o inutilă pe cea răspândită de o lampă cu petrol agăţată de grinda centrală ce traversa plafonul. Tingiri şi tigăi mari de aramă, strălucind de curăţenie, precum şi un ciubăr antic din acelaşi metal, îţi luau ochii aidoma unei oglinzi sclipitoare, alături de un scrin de nuc lustruit, de unde răzbătea un miros îmbietor de pâine caldă. O masă lungă, solidă, acoperită cu o pânză groasă de-o albeaţă desăvârşită, trona în mijlocul bucătăriei. Locul fiecăruia era marcat prin una din acele farfurii de faianţă, cafenii pe dinafară, albe înăuntru, şi printr-un tacâm lucios ca argintul. În mijlocul mesei, un castron încăpător cu supă fierbinte de legume, fumegând ca un crater în erupţie, – 878 –

– Eugen Sue –

răspândea un abur savuros deasupra unui platou formidabil cu varză călită şi şuncă, iar, lângă el, o farfurie nu mai mică, oferea vederii o tocană de berbec cu cartofi; în sfârşit, o halcă de viţel friptă împodobită cu salată, alături de două coşuri cu fructe şi două bucăţi mari de brânză, completau abundenta simetrie a acestei cine. Trei sau patru ulcioare de cidru scânteietor erau puse la îndemâna plugarilor. Un bătrân câine ciobănesc, aproape ştirb, decan venerabil al gintei canine de la fermă, datora vârstei lui înaintate şi serviciilor prestate permisiunea de a sta lângă foc. Făcând uz cu modestie de acest privilegiu, cu botul sprijinit pe labele din faţă, urmărea cu un ochi atent îndeletnicirile culinare ce precedau cina. – 879 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Acest venerabil câine răspundea la numele bucolic de Lisandru. Poate că masa obişnuită a oamenilor de la această fermă va părea oarecum somptuoasă, dar doamna Georges (în această privinţă credincioasă vederilor lui Rudolf), îmbunătăţea pe cât posibil viaţa argaţilor ei, aleşi dintre cei mai cinstiţi şi mai sârguincioşi locuitori din ţinut. Erau plătiţi cu atâta largheţe, încât să intri în slujba fermei de la Bouqueval era visul oricărui plugar de prin partea locului. Rudolf crease, astfel, la o scară foarte mică, un soi de fermă-model destinată nu numai îmbunătăţirii rasei animaliere şi a procedeelor agriculturii, dar mai presus de orice, a traiului oamenilor care munceau acolo, făcându-i astfel mai – 880 –

– Eugen Sue –

cinstiţi, mai activi şi mai pricepuţi. După ce pregătirile pentru cină se terminară şi masa fu încununată cu un ulcior de vin vechi menit să stropească desertul, bucătăreasa fermei agită clopotul, apel înveselitor care făcu să năvălească în bucătărie douăsprezece până la cincisprezece persoane. Bărbaţii erau viguroşi şi chipul lor exprima sinceritate; femeile erau şi ele robuste şi atrăgătoare. Întreaga lor fizionomie respira voia bună, liniştea şi mulţumirea de sine. În capul mesei, luă loc un plugar bătrân cu părul alb, cu chipul cinstit, privirea deschisă şi cutezătoare şi un surâs uşor ironic în colţul gurii. Taica Châtelain (aşa se numea acest Nestor), nu mai părăsise ferma încă din copilărie. – 881 –

– Misterele Parisului vol.1 –

I-a fost recomandat lui Rudolf când acesta cumpărase gospodăria. Bătrânul avea asupra întregului personal multă influenţă datorită atât vârstei, cât şi cunoştinţelor şi experienţei sale. În clipa în care ceilalţi se aşezară la masă, câinii din curte începură să latre cu putere; bătrânul Lisandru le răspunse printr-un mârâit surd, ridică buza şi ivi doi-trei colţi încă respectabili. — E cineva în afara zidurilor curţii, zise taica Châtelain. Nu isprăvise bine vorba, că se şi auzi clopotul de la poarta cea mare. — Cine să fie la ora asta? se miră bătrânul plugar. Doar s-a întors toată lumea… Ia du-te de vezi. Jean-René! Un tânăr argat de la fermă părăsi cu regret lingura uriaşă de supă, pe care-o – 882 –

– Eugen Sue –

ţinea în mână şi ieşi din bucătărie. — Iată, e pentru prima oară că doamna Georges şi domnişoara Maria nu vin la gura sobei să stea cu noi până mâncăm, zise taica Châtelain; mi-e o foame de lup, dar fără ele n-am poftă de mâncare. — Doamna Georges s-a dus în odaia domnişoarei Maria care, după ce l-a însoţit pe abate, s-a înapoiat cam bolnavă şi s-a culcat, răspunse Claudine, fata aceea robustă care o dusese pe Guristă acasă, răsturnând astfel planurile sinistre ale Cucuvelei. Jean-René se înapoie, suflându-şi în degete cu aceeaşi putere cu care suflase mai înainte în supă. — Ce ger e-afară! Un ger de crapă pietrele, zise el. E mai bine să stai la – 883 –

– Misterele Parisului vol.1 –

căldură decât să ieşi pe un frig ca ăsta. — Îngheţul care începe cu un vânt de la răsărit, e aspru şi ţine mult, asta ar trebui s-o ştii şi tu băiete. Dar cine a sunat? întrebă decanul plugarilor. — Un biet orb şi un copil ce-l duce de mână, taică Châtelain. — Şi ce vor? — Sau rătăcit în drum spre Louvres luând-o peste câmp. Cum afară e un ger cumplit şi noaptea e neagră, iar cerul se acoperă, orbul şi copilul ne roagă să-i lăsăm să-şi petreacă noaptea la fermă, fie şi într-un colţ de grajd. — Doamna Georges e atât de bună încât nu pregetă niciodată să dea adăpost unui nenorocit; o să consimtă şi de astă dată, dar trebuie s-o întrebăm. Du-te tu, Claudine! Şi unde aşteaptă – 884 –

– Eugen Sue –

sărmanul orb? întrebă taica Châtelain. — În şura cea mică. — Pentru ce l-ai dus acolo? — Păi dacă-l lăsam în curte l-ar fi sfâşiat câinii, şi pe el şi pe băiat, răspunse Jean-René. Da, taică Châtelain, că degeaba strigam: „Cuminte, Medor… Vino-ncoa, Turcule… Jos, Sultan“. Nu iam văzut niciodată atât de dezlănţuiţi. Şi unde mai pui că aici, la fermă, câinii nu sunt dresaţi să-i muşte pe calici, ca în alte părţi… — Pe cinstea mea, copii, partea săracului tot îşi aştepta omul… Strângeţi-vă niţel… Bine! Pune încă două tacâmuri, unul pentru orb, celălalt pentru copil. De bună seamă că doamna Georges n-o să aibă nimic împotrivă să-i adăpostim peste noapte. – 885 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— E totuşi de mirare că dulăii sunt atât de îndârjiţi. Reluă Jean-René. Mai ales Turcu pe care Claudine îl luase cu dânsa la presbiteriu. Era ca apucat. Mângâindu-l ca să-l potolesc, i-am simţit părul de pe spate zbârlit de-ai fi zis că-i un porc ţepos. Ce zici de toate astea, taică Châtelain, dumneata care ştii atâtea? — Ce să zic, băiete? Oi fi ştiind eu multe, dar animalele ştiu şi mai multe. Ei bine, Claudine, se adresă acum bătrânul ţărăncii ce tocmai revenea cu două cearşafuri albe răspândind un miros suav de verbină. Nu-i aşa că doamna Georges a poruncit să le dăm de mâncare şi să-i culcăm? Du-te, Jean-René şi adu-i. Iar tu, fata mea, pune două scaune aproape de foc, să se mai – 886 –

– Eugen Sue –

încălzească un pic, bieţii de ei, înainte de a se aşeza la masă. Se auzi din nou lătratul furios al câinilor şi glasul lui Jean-René încercând să-i potolească. Uşa bucătăriei se deschise brusc: Învăţătorul şi Şontorogul intrară grăbiţi de parcă ar fi fost alungaţi din urmă. — Luaţi seama la câinii voştri exclamă Învăţătorul. Erau cât p-aci să ne muşte. — Mi-au smuls o fâşie din bluză, se plânse Şontorogul încă livid de spaimă. — Iartă-i, omule, zise Jean-René închizând uşa, dar nu i-am văzut niciodată atât de întărâtaţi… Se vede că gerul îi face să fie astfel. — Uite, acum şi ăsta! zise taica Châtelain oprindu-l pe bătrânul – 887 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Lisandru în clipa în care, mârâind ameninţător, era gata să se repeadă la noii veniţi. I-a auzit pe ceilalţi lătrând furioşi şi vrea să facă la fel. Hai, marş deaici, du-te şi te culcă, sălbaticule! se adresă câinelui. La aceste cuvinte, însoţite de o lovitură de picior, Lisandru, se cuibări mârâind în colţul lui preferat de lângă vatră. Învăţătorul şi Şontorogul mai stăteau la uşă, neîndrăznind să înainteze. Banditul îl ţinea de mână pe băiat care se lipise strâns de Învăţător, uitându-se cu neîncredere la ţărani. Onestitatea acelor chipuri îl deruta şi aproape că-l speria pe fiul lui Braţ-Roşu. Firile înrăite au şi ele repulsiile şi simpatiile lor. – 888 –

– Eugen Sue –

— Apropiaţi-vă de foc, oameni buni, să vă mai încălziţi, apoi să cinaţi cu noi, căci aţi sosit tocmai când ne aşezam la masă, îi îmbie taica Châtelain pe cei doi. Uită-te, ia loc pe scaunul ăla! Dar unde mi-e capul? Nu dumitale, ci copilului trebuia să-i spun asta, fiindcă, din păcate, eşti orb. Haide, băiatule, du-l pe taică-tu lângă foc. — Da, bunul meu domn, răspunse Şontorogul cu glas miorlăit, şi prefăcut. Domnul să vă răsplătească pentru milostenie! Hai, tăticule, vino cu mine! Şi amândoi se aşezară lângă foc. La început, Lisandru se mulţumi să mârâie în surdină; dar după ce-l adulmecă o clipă pe Învăţător, scoase deodată acel urlet lugubru care-i face pe ţărani să spună despre câini că urlă a – 889 –

– Misterele Parisului vol.1 –

pustiu. „La naiba! îşi zise Învăţătorul. Oare potăile astea blestemate simt mirosul sângelui? Purtam pantalonii ăştia în noaptea în care l-am asasinat pe negustorul de vite…“ — Ia te uită! se miră Jean-René coborând vocea. Lisandru urlă a mort, adulmecându-l pe orb. Deodată se petrecu un lucru straniu: lătratul bătrânului câine se prefăcu întrun chelălăit atât de pătrunzător, atât de plângăreţ, încât îl auziră şi ceilalţi câini (doar o fereastră despărţea bucătăria de curtea fermei) şi, potrivit obiceiului rasei canine, repetară toţi, pe întrecute, aceste lamentabile scheunături. Deşi nu prea superstiţioşi, argaţii se priveau înfricoşaţi. Într-adevăr, ceea ce – 890 –

– Eugen Sue –

se petrecea dădea de gândit. Un om cu trăsături hidoase la care nu te puteai uita fără a te îngrozi, a intrat în curtea fermei. Atunci toate aceste animale, de obicei atât de paşnice, au devenit furioase şi au început să scoată acele urlete sinistre care, după credinţa populară, prezic apropierea morţii. Până şi banditul, cât de călit era, tresări auzind aceste urlete sinistre, macabre, izbucnite la sosirea lui… a unui asasin. Numai micul şchiop, sceptic, obraznic ca un copil al Parisului, corupt – ca să zicem aşa – de la ţâţa mamei, rămăsese nepăsător la efectul moral al acestei scene. Nemaitemându-se de a fi muşcat, cinicul avorton îşi râdea în sinea lui de înfricoşarea locuitorilor fermei şi de ceea ce îl făcea pe Învăţător să se – 891 –

– Misterele Parisului vol.1 –

înfioare. Primul moment de stupoare o dată trecut, Jean-René ieşi în curte şi, după puţin, se auziră pocnetele biciului său care risipiră lugubrele presimţiri ale lui Medor, Turcu şi Sultan. Treptat argaţii începură a se însenina. După câteva minute, urâţenia îngrozitoare a Învăţătorului nu le mai inspira decât milă şi oroare; îl plângeau pe micul şchiop pentru infirmitatea lui, îl găseau chiar nostim şi se porniră să-l laude pentru grija şi atenţia cu care-l înconjura pe tatăl său… Pofta de mâncare a plugarilor, uitată o clipă, se redeşteptă cu şi mai multă putere şi, un răstimp, nu se mai auzi decât zgomotul furculiţelor. Aplecaţi care mai de care asupra farfuriilor, – 892 –

– Eugen Sue –

argaţii şi femeile lor urmăreau cu înduioşare atenţiile copilului faţă de orb. Aşezaţi unul lângă altul, Şontorogul îi dădea să mănânce, îi tăia pâinea şi îi turna să bea cu o dragoste de-a dreptul filială. Aceasta era faţa frumoasă a medaliei. Dar iată reversul ei: Atât din cruzime, cât şi din spirit de imitaţie, normal la vârsta lui, Şontorogul simţea o voluptate crudă să-l chinuiască pe Învăţător după exemplul Cucuvelei pe care o iubea şi era mândru că se poate purta ca şi dânsa. Cum se face că acest copil pervers simţea nevoia de dragoste maternă? Cum se face că părea fericit de afecţiunea ce i-o arăta Chioara? Şi, în sfârşit, cum putea el să se simtă mişcat la amintirea depărtată a alintărilor – 893 –

– Misterele Parisului vol.1 –

răposatei lui mame? Era una din acele frecvente anomalii care, din când în când, se revoltă împotriva viciului. Am mai spus-o, resimţea ca şi Cucuvaia o plăcere sadică să poată tortura un tigru puternic… La masa ţăranilor, avu răutatea de a-l sili, cu rafinament, pe Învăţător să-i suporte brutalităţile fără să se clintească. Aşa că şchiopul compensa fiecare din aparentele sale atenţii, prin lovituri pe picior pe sub masă în glezna dreaptă a banditului, exact în locurile rănite de lanţuri în timpul anilor de temniţă. I-a trebuit netrebnicului un curaj cu atât mai stoic ca să-şi ascundă durerea, cu cât micul monstru îşi alegea momentul de a-l lovi, fie în clipa în care Învăţătorul voia să bea, fie să spună – 894 –

– Eugen Sue –

ceva. — Uite, tăticule, o nucă descojită, zise Şontorogul punându-o în farfuria orbului. — Frumos din partea ta, copilul meu, îl lăudă taica Châtelain. Apoi, adresându-se tâlharului: Da, e drept, eşti demn de plâns, dar ai un fiu atât de bun… asta trebuie să te consoleze întrucâtva. — Da, desigur, nenorocirea mea e mare şi fără dragostea acestui copil… eu… Învăţătorul nu-şi putu reţine un ţipăt ascuţit de durere: feciorul lui BraţRoşu atinsese de astă dată locul cel mai sensibil al plăgii. — Dumnezeule mare! Ce ai, tăticule? strigă şchiopul cu voce – 895 –

– Misterele Parisului vol.1 –

plângăreaţă şi, ridicându-se de pe scaun, se aruncă de gâtul orbului. În prima lui reacţie de mânie, banditul vru să-l înăbuşe pe micul şchiop în braţele lui de Hercule, şi-l strânse cu atâta putere încât copilul, pierzându-şi răsuflarea, făcu să se audă un geamăt surd. Dar amintinduşi că nu se poate lipsi de Şontorog, se stăpâni şi-l împinse înapoi pe scaun. În toate acestea, ţăranii nu văzură decât un schimb de mângâieri între tată şi fiu şi puseră paloare şi sufocarea Şontorogului pe seama emoţiei acestui copil afectuos. — Dar ce ai, sărmane om? se alarmă taica Châtelain. Ţipătul dumitale de adineauri l-a speriat pe băiat… Bietul copil!!… Abia mai răsuflă. — Nu e nimic, îl linişti Învăţătorul – 896 –

– Eugen Sue –

redobândindu-şi calmul. Sunt lăcătuş de meserie şi, acum câtva timp, dând cu barosul într-un drug de fier înroşit, ranga mi-a căzut peste picioare şi mi-a făcut o arsură atât de adâncă încât nici până acum nu s-a vindecat… M-am lovit de piciorul mesei şi nu mi-am putut opri un ţipăt de durere. — Bietul meu tătic! zise Şontorogul aruncând o privire diabolică Învăţătorului. Bietul meu tătic! E adevărat, oameni buni, nu s-a putut vindeca. O, de-aş suferi eu în locul lui! Femeile îl mâncau din ochi pe micul scelerat. Taica Châtelain reluă: — Păcat că n-ai venit la fermă, acum trei săptămâni. Am avut aici un doctor negru din Paris care are un leac minunat pentru durerile de picioare. O bătrână – 897 –

– Misterele Parisului vol.1 –

din sat nu mai putea umbla de trei ani; doctorul i-a uns rănile cu o alifie şi acum femeia aleargă ca vântul şi a făgăduit să meargă pe jos până la Paris, în aleea Văduvelor, unde locuieşte medicul, să-i mulţumească… Dar ce ai? Din nou afurisita aia de rană? Trăsăturile Învăţătorului erau atât de brăzdate de cicatrice, încât nu i se putea observa paloarea. Totuşi pălise îngrozitor înţelegând că e vorba de doctorul David, de negrul acela care, din ordinul lui Rudolf, l-a supus unui supliciu atât de crud, cu consecinţe atât de teribile. Fusese o zi funestă pentru Învăţător. Dimineaţa, îndurase batjocura Cucuvelei şi a fiului lui Braţ-Roşu; sosind la fermă câinii urlaseră a mort datorită aspectului – 898 –

– Eugen Sue –

său de ucigaş şi vruseră să-l sfâşie; în sfârşit, întâmplarea îl adusese într-o casă unde, cu câteva zile înainte, se aflase şi călăul lui. Taica Châtelain, neobservând paloarea Învăţătorului, reluă: — De altfel, când veţi pleca, îi vom da fiului dumitale adresa medicului, rugându-l totodată pe doctorul David să te ajute. E un om atât de bun, atât de bun! Păcat că e totdeauna abătut… Ei, hai să bem în sănătatea viitorului dumitale salvator. — Mulţumesc, nu mai mi-e sete, răspunse morocănos Învăţătorul. — Bea, tăticule scump, o să-ţi facă bine la stomac, stărui Şontorogul punând cu de-a sila paharul în mâna orbului. – 899 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Nu, nu, numai vreau să beau, se împotrivi acesta. — Nu e cidru, ci vin vechi, zise ţăranul. Nu sunt mulţi orăşeni care să aibă parte de un asemenea vin. Ei, ce vrei, asta nu-i o fermă ca atâtea altele. Dar de cina noastră ce zici? — E foarte bună, răspunse maşinal Învăţătorul, din ce în ce mai absorbit de sinistrele lui gânduri. — Află că-i în fiecare zi la fel: muncă bună, masă bună, conştiinţă liniştită, somn liniştit, asta-i, în câteva cuvinte, viaţa noastră. Şi suntem şi bine plătiţi, încheie taica Châtelain. — Stăpânul vostru nu cred că sembogăţeşte de pe urma voastră. — Stăpânul nostru? O, e un stăpân cum nu-s mulţi alţii. Are el de unde se – 900 –

– Eugen Sue –

îmbogăţi. — Ce vrei să spui? întrebă orbul pentru a-şi goni gândurile negre ce-l urmăreau. Stăpânul vostru e chiar atât de extraordinar? — Cu totul extraordinar, prietene. Întâmplarea te-a adus încoace, satul fiind departe de drumul mare. Poate că n-ai să mai revii niciodată; cel puţin să nu ne părăseşti înainte de a şti ce a făcut stăpânul nostru din ferma asta; să-ţi spun în două vorbe cu condiţia să repeţi şi altora ce-ai auzit. — Te ascult, răspunse Învăţătorul. Capitolul 4 O FERMĂ MODEL — Şi n-o să-ţi pară rău că m-ai – 901 –

– Misterele Parisului vol.1 –

ascultat, se adresă Învăţătorului taica Châtelain. Închipuieşte-ţi că într-o zi stăpânul îmi zise: „Sunt foarte bogat, e adevărat, dar cum asta nu mă face să prânzesc de două ori, ce-ar fi dacă aş da de mâncare celor care nu prânzesc deloc sau unor oameni cumsecade care nu mănâncă niciodată pe săturate?“ Şi stăpânul nostru se puse pe treabă. Cumpără această fermă care pe vremea aceea nu putea fi pusă în valoare şi nu folosea decât două pluguri; ştiu asta pentru că sunt născut aici. Stăpânul nostru şi-a mărit proprietatea, o să ştii curând şi pentru ce. A pus o femeie pe cât de respectabilă, pe atât de nenorocită, să conducă ferma; totdeauna le alege aşa şi i-a spus: „Această casă va fi un fel de casă a Domnului, deschisă – 902 –

– Eugen Sue –

celor buni, închisă celor răi: cerşetorii leneşi vor fi alungaţi, dar se va da totdeauna de pomană celor ce vor arăta că au tragere de inimă; e o milostenie care nu umileşte pe cel ce o primeşte şi foloseşte celui care dă; bogatul care nu face asta, este un bogat rău“. Stăpânul nostru vorbeşte aşa şi, pe cinstea mea, are dreptate, dar face mai mult decât spune, – el înfăptuieşte! Odinioară exista un drum direct de aci la Écouen, care îl scurta cu o leghe întreagă; dar vezi că era atât de desfundat, încât nu se mai putea folosi, era moartea cailor şi a trăsurilor; cu puţine corvezi şi cu câţiva bani strânşi de la fermierii din împrejurimi, drumul s-ar fi putut repara; dar oricât de mult dorea fiecare să vadă drumul refăcut, tot atât de mult se codea – 903 –

– Misterele Parisului vol.1 –

să dea bani sau să participe la corvoadă. Stăpânul nostru văzând asta, a spus: Drumul va fi făcut, dar pentru că cei care ar fi trebuit să contribuie n-au vrut s-o facă şi cum drumul este oarecum un drum de lux, vor profita de el cei care au cai şi trăsuri, va fi însă în primul rând folosit de cei ce n-au decât două braţe, de cei ce n-au decât vrednicie, dar n-au de lucru. Aşa, de pildă, un flăcău voinic bate la poarta fermei şi strigă: „Mi-e foame şi n-am de lucru“, „Băiete, iată o ciorbă bună, o sapă, o lopată; vei fi dus pe drumul de la Écouen, fă patru metri de pietriş pe zi şi în fiecare seară o să capeţi doi franci; doi metri un franc, o jumătate de metru cincizeci de centime, dacă, nu, nimica. Eu, pe înserat, venind de la câmp, voi inspecta drumul şi mă – 904 –

– Eugen Sue –

voi convinge de cât a lucrat fiecare.“ — Şi când te gândeşti că au fost doi ticăloşi destul de fără inimă care au mâncat ciorba şi au furat sapa şi lopata, interveni Jean-René, indignat; asta te dezgustă să mai faci bine. — E adevărat, ziseră câţiva lucrători. — Se poate, copiii mei? reluă taica Châtelain… Adică… să nu mai facem plantaţii, nici semănături, fiindcă există omizi, coropişniţe şi alte gângănii stricătoare care rod frunzele şi mănâncă seminţele? Nu, nu, stârpim paraziţii, bunul Dumnezeu, care nu e zgârcit, face să crească muguri noi, spice noi, paguba e reparată şi nu-ţi mai dai seama că vietăţi răufăcătoare au trecut pe acolo. Nu-i aşa, prietene? se adresă Învăţătorului bătrânul plugar. – 905 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Fără îndoială, fără îndoială, răspunse acesta, care de câteva clipe părea adâncit în gânduri. — Cât despre femei şi copii, e de lucru pentru toată lumea pe măsura puterilor fiecăruia, adăugă părintele Châtelain. — Şi totuşi, spuse lăptăreasa Claudine, drumul nu prea înaintează. — Asta înseamnă, fata mea, că la noi, oamenii muncitori nu duc lipsă de lucru. — Dar unui infirm ca mine, de pildă, spuse deodată Învăţătorul, i s-ar face pomană de a i se da un colţ la fermă, o bucată de pâine şi un adăpost pentru puţina vreme cât o mai are de trăit? O! dacă s-ar putea, oameni buni, voi mulţumi stăpânului vostru tot restul – 906 –

– Eugen Sue –

vieţii mele. Banditul vorbea de astă dată sincer. Nu se căia de crimele lui, dar viaţa liniştită, fericită a plugarilor, îi aţâţa pofta, cu atât mai mult cu cât se gândea la viitorul groaznic ce i-l rezervase Cucuvaia şi pe care era departe de a-l fi prevăzut, ba îl făcea să regrete şi mai mult că, trimiţând după complicea lui, pierduse pentru totdeauna putinţa de a trăi laolaltă cu oamenii cinstiţi la care îl adusese Cuţitarul. Taica Châtelain îl privi mirat pe Învăţător. — Dar, sărmane om, îi spuse el, nu te credeam atât de sărac. — Vai, Doamne, da… mi-am pierdut vederea în urma unui accident de muncă. Mă duc la Louvres să caut – 907 –

– Misterele Parisului vol.1 –

sprijin la o rudă depărtată, dar, înţelegi, câteodată oamenii sunt atât de zgârciţi, atât de răi… spuse Învăţătorul, — O! fie omul cât de zgârcit, răspunse taica Châtelain, se îmbună în faţa unui lucrător blajin şi cinstit ca dumneata, nenorocit ca dumneata, cu un copil atât de drăguţ şi de bun, asta mişcă şi pietrele. Dar patronul la care lucrai înaintea accidentului dumitale, cum de nu face nimic pentru dumneata? — A murit, spuse Învăţătorul după o clipă de şovăire, şi era singurul meu protector. — Dar azilul orbilor? — Nu am vârsta ca să fiu primit. — Bietul om! Eşti cu adevărat de plâns. — Dar crezi oare că dacă nu găsesc – 908 –

– Eugen Sue –

la Louvres sprijinul la care nădăjduiesc, stăpânului dumitale, pe care îl respect fără a-l cunoaşte, îi va fi milă de mine? — Din păcate, vezi, ferma nu e azil. De obicei se dă adăpost infirmilor, la fermă, pentru o noapte sau o zi, li se dă un ajutor şi apoi Dumnezeu să-i aibă în paza lui! — Aşadar n-am nicio nădejde ca stăpânul dumitale să se intereseze de trista mea soartă? întrebă tâlharul cu un suspin de părere de rău. — Ţi-am spus care-i regula, omule, dar stăpânul nostru e atât de milos, atât de darnic, încât e în stare de orice. — Crezi? exclamă Învăţătorul. Ar fi cu putinţă să mă lase să trăiesc aici în vreun colţişor? M-aş mulţumi cu atât de puţin! – 909 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Ţi-am spus că stăpânul nostru e în stare să facă orice. Dacă va primi să te ţină la fermă, nu va fi nevoie să te ascunzi într-un ungher; vei fi tratat la fel cu noi… cum ai văzut astăzi. Se va găsi de lucru şi pentru copilul dumitale, după puterile lui; nu-i vor lipsi pildele şi sfaturile bune. Venerabilul nostru preot îl va învăţa carte alături de ceilalţi copii din sat şi îl va creşte numai în bine, cum se spune. Dar pentru asta, vezi dumneata, trebuie ca mâine dimineaţa să vorbeşti deschis cu Doamna-Noastrăcea-Milostivă. — Cum ai zis? întrebă Învăţătorul. — Aşa o numim noi pe stăpâna noastră. Dacă o să vrea să te ajute, treaba e făcută. În ce priveşte binefacerea, stăpânul nostru nu se împotriveşte – 910 –

– Eugen Sue –

doamnei noastre. — O! atunci îi voi vorbi, îi voi vorbi! exclamă bucuros Învăţătorul, care se şi vedea scăpat de tirania Cucuvelei. Această nădejde nu găsi prea mult răsunet în sufletul Şontorogului, care nu se simţea de loc dispus să se folosească de oferta bătrânului plugar şi să crească sub oblăduirea unui preot veritabil. Fiul lui Braţ-Roşu avea înclinări foarte puţin rustice şi sufletul nu se simţea atras de o existenţă bucolică: de altminteri, credincios tradiţiilor Cucuvelei, n-ar fi văzut cu ochi prea buni ca Învăţătorul să scape de sub despotismul lor; voia deci să readucă la realitate pe tâlhar care se lăsa de pe acum în voia plăcutelor iluzii despre o viaţă la ţară. — O! da, repetă Învăţătorul, voi – 911 –

– Misterele Parisului vol.1 –

vorbi cu Doamna- Noastră-cea-Molostivă… Îi va fi milă de mine şi… Şontorogul dădu Învăţătorului, pe furiş, o lovitură puternică de picior şi îl atinse bine. Durerea întrerupse şi scurtă fraza tâlharului, care, după o tresărire, repetă cu glas tremurător: — Da, nădăjduiesc că această doamnă va avea milă de mine… — Dar, bietul meu tătic, interveni Şontorogul, nu te gândeşti de loc la buna mea mătuşă, doamna Cucuvaia care te iubeşte atât de mult? Sărmana mătuşă Cucuvaie!… O, ea nu te va părăsi aşa cu una, cu două. Ar fi în stare să te ceară de aici prin vărul nostru, domnul Barbillon. — Omul ăsta are rude printre peşti şi păsări, spuse foarte încet şi cu un licăr – 912 –

– Eugen Sue –

de maliţiozitate în privire Jean-René, dând cu cotul Claudinei, vecina lui. — Om fără milă! Să râzi de aceşti nenorociţi, răspunse cu glas înăbuşit fata de la fermă, dându-i la rândul ei o lovitură atât de tare cu cotul, încât putea să-i rupă trei coaste. — Doamna Cucuvaia e vreo rudă de-a dumitale? îl întrebă plugarul pe Învăţător. — Da, e una din rudele noastre, răspunse el copleşit de o desnădeje adâncă şi sumbră. În cazul că ar fi găsit la fermă un refugiu neaşteptat, se temea că, din răutate, Chioara să nu-l denunţe; se temea de asemenea ca numele ciudate ale pretinselor rude, doamna Cucuvaie şi domnul Barbillon, pomenite de – 913 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Şontorog, să nu trezească bănuieli; dar în privinţa asta temerile lui erau neîntemeiate: numai Jean-René găsise un pretext de glumă făcută pe şoptite şi rău primită de Claudine. — Aceasta e ruda pe care vrei s-o găseşti la Louvres? întrebă taica Châtelain. — Da, răspunse tâlharul, dar cred că fiul meu se înșeală, bizuindu-se prea mult pe ea. — O, dragă tată, eu nu mă înşel… E atât de bună mătuşa mea Cucuvaia!… Ştii doar că ea ţi-a trimis apa cu care îţi îmbăiez piciorul… şi tot ea m-a învăţat cum trebuie folosită… Ea mi-a spus: „Fă pentru bietul tău tată ce aş face eu însămi şi Dumnezeu te va binecuvânta…“ O! buna mea mătuşă – 914 –

– Eugen Sue –

Cucuvaia… ea te iubeşte, te iubeşte atât de mult, încât… — Bine, bine, spuse Învăţătorul, tăindu-i vorba. Asta în niciun caz nu mă poate opri să vorbesc mâine dimineaţă bunei doamne de aici şi să-i cer sprijinul pe lângă respectabilul proprietar al acestei ferme; dar, adăugă el pentru a schimba discuţia şi a opri vorbăria nesăbuită a Şontorogului, în legătură cu proprietarul fermei mi s-a făgăduit să mi se spună în ce fel este organizată. — Doar eu ţi-am făgăduit asta, spuse taica Châtelain, şi mă voi ţine de cuvânt. Stăpânul nostru, după ce a născocit ceea ce numeşte el „pomana muncii“, şi-a zis: „Sunt aşezăminte unde se dau premii pentru îmbunătăţirea rasei cailor, a vitelor, premii pentru pluguri – 915 –

– Misterele Parisului vol.1 –

mai bune şi pentru multe alte lucruri… Pe cinstea mea!… Cred că e timpul să ne gândim puţin şi la îmbunarea sufletului oamenilor… Vite bune, desigur că e bine, dar oameni buni ar fi şi mai bine, deşi mai greu să-i faci. Ovăz, grâu din belşug şi fâneţe bogate, apă proaspătă, aer curat, îngrijiri zilnice după dorinţă vă vor mulţumi pe deplin, dar pentru oameni, vezi dumneata, e altceva; nu-l poţi face pe un om să fie cinstit, aşa cum îngraşi o vită. Păscutul foloseşte vitei, fiindcă nutreţul fiind gustos, îi place şi o îngraşă; ei bine, sunt de părere, pentru ca sfaturile bune să folosească omului şi să aibă un câştig, să facem aşa ca el să vrea să le urmeze…“ — La fel cu vita căreia îi place să pască iarbă bună, nu e aşa, taică – 916 –

– Eugen Sue –

Châtelain? — Întocmai, băiete. — Dar, taică Châtelain, interveni un alt plugar, se vorbea pe vremuri de un fel de fermă, unde nişte tineri hoţi cu purtare bună, învăţau plugăritul şi erau îngrijiţi şi răsfăţaţi ca nişte prinţi… — E adevărat, copiii mei; e ceva bun în toate astea; e omenesc şi mărinimos să nu-ţi pierzi nădejdea în cei răi; dar trebuie să-i încurajezi şi pe cei buni. Dacă un tânăr cinstit, voinic şi sârguincios, dorind să muncească cu râvnă şi să mai înveţe ceva, s-ar prezenta la o fermă de tineri, foşti deţinuţi, şi i sar spune: „Băiete, pe vremuri ai furat, ai fost vagabond… Ei bine, aici nu e loc pentru tine, “ — E foarte adevărat, taică Châtelain, – 917 –

– Misterele Parisului vol.1 –

încuviinţă Jean-René. Se face pentru ticăloşi ceea ce nu se face pentru oameni cinstiţi; ne îngrijim de buna stare a vitelor, dar nu şi a oamenilor. — Pentru a da o pildă băiete, şi a îndrepta acest rău, stăpânul nostru, după cum l-am lămurit pe acest om, a înfiinţat ferma asta… „Ştiu prea bine, spunea el, că în cer oamenii cinstiţi sunt răsplătiţi, dar acolo sus… vezi că e foarte sus, e foarte departe şi unii (trebuie să-i plângem, copiii mei), n-au vederea şi suflul atât de bune ca să poată ajunge până la cer; şi apoi, când oare ar avea vreme să privească într-acolo? Toată ziua, de la răsăritul soarelui şi până la apus, aplecaţi peste pământ, îl sapă şi iar îl sapă pentru un stăpân; noaptea dorm istoviţi pe patul lor tare… Duminica se – 918 –

– Eugen Sue –

îmbată la cârciumă ca să uite oboseala de ieri şi cea de mâine. Dar toate aceste osteneli sunt sterpe pentru ei, bieţii oameni! După o muncă silită, oare pâinea lor e mai puţin neagră, culcuşul lor mai puţin tare, copilul mai puţin slăbănog şi soţia lor mai puţin istovită ca să-l poată hrăni?… Să-l poată hrăni… ea care nu mănâncă niciodată pe săturate!… Nu! Nu! Nu! Şi pe lângă asta ştiu bine, copiii mei, că pâinea lor e neagră, dar e pâine; tare e patul lor, dar e totuşi pat; slăbănogi sunt copiii lor, dar trăiesc. Nenorociţii şi-ar îndura poate mai uşor soarta, dacă ar crede că şi ceilalţi o duc tot aşa. Dar se duc la oraş sau la târg când e zi de bâlci şi văd acolo pâine albă, saltele groase şi calde, copiii înfloriţi ca trandafirii în luna mai, şi atât – 919 –

– Misterele Parisului vol.1 –

de ghiftuiţi, atât de ghiftuiţi, încât aruncă prăjitura la câini… Doamne… Când se înapoiază la bordeiul lor de pământ, la pâinea lor neagră, la culcuşul lor nenorocit, aceşti bieţi oameni, văzându-şi copilaşul bolnăvicios, slăbănog, înfometat, căruia ar fi vrut să-i aducă una din prăjiturile acelea pe care micii bogătaşi le aruncau la câini, se întreabă: „Dacă trebuie să fie pe lume bogaţi şi săraci, de ce oare nu ne-am născut bogaţi?“ E nedrept… De ce nu-i vine fiecăruia rândul? Fără îndoială, copiii mei, că ceea ce spun ei e lipsit de judecată… şi nu le uşurează povara jugului, iar jugul acesta este apăsător şi greu; câteodată te răneşte, te istoveşte, dar trebuie să-l porţi fără răgaz şi fără nădejde că vei avea vreodată parte de – 920 –

– Eugen Sue –

mai bine şi că vei cunoaşte o zi, o singură zi, fericirea pe care ţi-o dă bunăstarea… Toată viaţa mereu aşa, Doamne! timpul pare lung… lung ca o zi de ploaie fără o singură rază de soare. Atunci te duci la lucru trist şi dezgustat. Până la urmă, cea mai mare parte dintre simbriaşi îşi zic: „De ce să lucrez mai bine şi mai mult! Mi-e totuna dacă spicul e greu sau uşor! De ce să trudesc dândumi atâta osteneală? Să ne facem doar datoria; răul e pedepsit, deci să nu facem rău; fapta bună însă e fără răsplată, deci să nu facem bine… Să avem însuşirile bunelor vite de povară: răbdare, putere şi supunere“… Aceste gânduri, copiii mei, sunt nesănătoase; de la această nepăsare la trândăvie, nu e mult, de la trândăvie la viciu şi mai puţin… Din – 921 –

– Misterele Parisului vol.1 –

nefericire, cei ce nu sunt nici buni nici răi, nu fac nici bine nici rău, sunt cei mai numeroşi. „Pe aceştia, a spus stăpânul nostru, trebuie să-i îndreptăm, nici mai mult nici mai puţin decât dacă ar avea cinstea să fie cai sau vite cornute sau oi care dau lână… Să facem aşa ca să fie activi, chibzuiţi, sârguincioşi, pricepuţi şi credincioşi îndatoririlor lor… Să le dovedim că dacă vor deveni mai buni va creşte şi bunăstarea lor… va fi în folosul tuturora… Pentru ca sfaturile bune să-i ajute, să le dăm aici, pe pământ, cum am spune, să guste un pic din fericirea ce-i aşteaptă în cer pe cei drepţi…“ O dată planul hotărât, stăpânul nostru a dat de veste prin împrejurimi că are nevoie de şase plugari şi de tot atâtea femei sau fete pentru munca la fermă, – 922 –

– Eugen Sue –

dar voia să-i aleagă pe cei mai buni ţărani din regiune, după lămuririle ce trebuie să-i fie date de primari, de preoţi sau de alţii. Urmau să fie plătiţi ca noi, adică cu simbrii cum au prinţii, hrăniţi mai bine decât chiaburii, iar o cincime din recoltă să se împartă între toţi plugarii; să rămână doi ani la fermă, apoi să facă loc altor plugari, angajaţi tot în aceleaşi condiţii; după cinci ani împliniţi, să se poată tocmi din nou pentru alţi doi ani, dacă ar mai fi locuri libere… Aşa că, de la înfiinţarea fermei, plugarii şi zilierii vorbeau între ei: „Să fim harnici, cinstiţi şi muncitori, să fim preţuiţi pentru buna noastră purtare, şi vom putea avea într-o zi un loc la ferma de la Bouqueval: acolo vom trăi ca în rai timp de doi ani; ne vom pricepe mai – 923 –

– Misterele Parisului vol.1 –

bine în munca noastră, vom pune un ban de o parte şi, pe lângă asta, plecând de aici, ne va angaja oricine, fiindcă pentru a fi primit, îţi trebuie o adeverinţă că eşti un foarte bun muncitor.“ — Sunt de pe acum angajat să intru în ferma de la Arnouville, la domnul Dubreuil, spuse Jean-René. — Şi eu sunt tocmit la Gonesse, adăugă un alt plugar. — Vezi, aşadar, prietene, că în felul acesta, toată lumea are de câştigat; fermierii din vecinătate au un dublu folos: nu sunt decât douăsprezece locuri pentru bărbaţi şi femei, dar se formează peste cincizeci de lucrători destoinici în regiune, buni pentru fermă; însă chiar cei care nu vor găsi loc, vor rămâne totuşi oameni vrednici, nu-i aşa? Şi, cum – 924 –

– Eugen Sue –

se spune, locurile vor fi şi vor rămâne mereu râvnite, fiindcă dacă n-ai noroc o dată, nădăjduieşti să-l ai în viitor şi, în felul acesta, va prisosi un număr mai mare de oameni pricepuţi. Iată… să fiu iertat, dar pentru un cal sau o vită care câştigă un premiu de sprinteneală, de putere sau de frumuseţe, sunt pregătiţi o sută de concurenţi ca să ia parte la întrecere. Ei bine, cei care n-au luat premiul, sunt şi ei buni şi curajoşi… Hei, prietene, nu ţi-am spus că ferma noastră nu e o fermă obişnuită şi că stăpânul nostru nu e un stăpân oarecare? — O, nu! fără îndoială… strigă Învăţătorul, şi cu cât bunătatea lui îmi pare mai mare, cu atât nădăjduiesc mai mult că se va îndura de soarta mea. Un om care face bine cu atâta mărinimie şi – 925 –

– Misterele Parisului vol.1 –

cu atâta înţelegere, nu va precupeţi încă o binefacere, mai mare sau mai mică. — Sigur că nu, dragul meu, spuse taica Châtelain, şi, ca să se poată mândri cu o nouă faptă bună, sunt sigur că ne vom revedea la fermă, şi că nu şezi acum pentru cea din urmă oară la această fermă! — Nu-i aşa? Iată, fără să vreau nădăjduiesc. O! dacă ai şti cât sunt de fericit şi recunoscător! strigă Învăţătorul. — Nu mă îndoiesc, e atât de bun stăpânul nostru! — Dar să-i ştiu cel puţin numele, ca şi al Doamnei-noastre-cea-Milostivă! spuse cu înflăcărare Învăţătorul, ca să pot binecuvânta din vreme aceste nume nobile. — Înţeleg nerăbdarea dumitale, – 926 –

– Eugen Sue –

răspunse plugarul. Ah! Doamne, te aştepţi poate la cine ştie ce nume răsunătoare? Ei bine, nu, – sunt nume obişnuite şi duioase ca ale Sfinţilor. Doamna-Noastră-cea-Milostivă se numeşte doamna Georges, iar pe stăpânul nostru îl cheamă domnul Rudolf. — Soţia mea!… Călăul meu!… murmură brigandul, trăsnit de această descoperire.

Capitolul 5 NOAPTEA Rudolf! Doamna Georges! Învăţătorului nu-i venea să creadă că e o asemănare întâmplătoare de nume; înainte de a-l fi condamnat la un – 927 –

– Misterele Parisului vol.1 –

groaznic supliciu, Rudolf îi mărturisise că are o deosebită grijă de doamna Georges. Şi, în sfârşit, prezenţa recentă a negrului David la această fermă, era o dovadă în plus că ghicise adevărul. Recunoscu aici mâna Providenţei, ceva fatal în această ultima întâlnire care-i spulbera toate speranţele pe care le nutrise o clipă pe seama generozităţii stăpânului fermei. Primul lui impuls fu să fugă. Rudolf îi inspira o groază de nestăpânit, poate că în ceasul acela se afla la fermă… Revenindu-şi din stupoare, tâlharul se ridică de la masă, luă mâna Şontorogului şi exclamă cu aer rătăcit: — Să plecăm… du-mă… să ieşim de aici! – 928 –

– Eugen Sue –

Plugarii se uitară surprinşi unul la altul. — Să pleci… acum! Nici să nu te gândeşti la asta, sărmanul de tine, spuse taica Châtelain. Ce-ţi trece prin cap? Eşti nebun? Şontorogul se folosi de aceste cuvinte, scoase un suspin prelung şi, ducându-şi arătătorul la frunte, dădu plugarilor să înţeleagă că mintea pretinsului său părinte nu e sănătoasă. Bătrânul Châtelain îi răspunse printr-un semn de înţelegere şi compătimire. — Vino, vino, să plecăm! repetă Învăţătorul, căutând să-l târască pe copil după el. Şontorogul, hotărî să nu părăsească un adăpost bun pentru a bate drumurile – 929 –

– Misterele Parisului vol.1 –

pe un frig ca acela, spuse cu glas plângăreţ: — Dumnezeule! dragă tată, iar te-a apucat boala, linişteşte-te, nu ieşi pe frigul ăsta… O să-ţi facă rău… Aş vrea mai degrabă, vezi tu, să-mi pară rău că nu te ascult, decât să te scot afară de aici la ora asta. Apoi, către plugari: Nu e aşa, domnilor, că mă veţi ajuta să-l împiedic pe bietul tata să plece pe gerul ăsta? — Da, da, fii liniştit, fiule, spuse taica Châtelain, nu deschide tatălui tău uşa… O să-l silim să doarmă la fermă. — Nu mă veţi putea sili să rămân aici! strigă Învăţătorul şi, de altfel, îl voi stingheri pe stăpânul vostru… pe domnul Rudolf… Mi-aţi spus că forma nu e un azil. Aşa că, încă o dată, lăsaţimă să plec… – 930 –

– Eugen Sue –

— Să-l stinghereşti pe stăpânul nostru? Fii pe pace!… Din nefericire, nu locuieşte la fermă, nu vine pe aici atât de des pe cât am dori-o noi… Dar chiar dear fi aici, nu l-ai stânjeni cu nimic… Această casă nu e un azil, e adevărat, dar ţi-am spus că infirmii care sunt de compătimit, cum eşti dumneata, pot sta aici o zi şi o noapte… — Stăpânul vostru nu e astă seară aici? întrebă Învăţătorul cu glas mai puţin înfricoşat. — Nu, trebuie să vină, după cum obişnuieşte, peste cinci sau şase zile. Aşa că vezi: temerile dumitale n-au niciun temei. Nu cred că buna noastră stăpână să coboare acum, căci ea te-ar fi liniştit. Nu a dat ea oare poruncă să ţi se facă patul aici? De altfel, dacă n-o vezi astă– 931 –

– Misterele Parisului vol.1 –

seară, o să-i vorbeşti mâine înainte de plecare… O să-i adresezi mica dumitale cerere, ca să-l convingă pe stăpânul nostru să ţină seama de soarta dumitale şi să-ţi îngăduie să rămâi la fermă… — Nu! Nu! răspunse tâlharul îngrozit, m-am răzgândit… fiul meu are dreptate: rudei mele de la Louvres îi va fi milă de mine… Mă voi duce s-o caut. — Cum ţi-o fi voia, spuse politicos taica Châtelain, crezând că are de-a face cu un om al cărui creier nu e prea zdravăn. O să pleci mâine dimineaţă; dar nici să nu te gândeşti că poţi continua drumul astă-seară cu acest biet copil; avem noi grijă de asta. Deşi Rudolf nu se afla la Bouqueval, temerile Învăţătorului erau departe de a se calma. Cu toate că era groaznic de – 932 –

– Eugen Sue –

desfigurat, se temea să nu fie recunoscut de soţia lui care putea coborî dintr-o clipă în alta; în acest caz, era sigur că ea îl va denunţa şi va face să-l aresteze, convins fiind că Rudolf, aplicându-i o pedeapsă atât de cumplită, a vrut, în primul rând, să satisfacă simţămintele de ură şi de răzbunare ale doamnei Georges. Dar tâlharul nu putea părăsi ferma, era doar la cheremul Şontorogului. Se resemnă deci; şi, pentru a evita să fie surprins de soţia lui, spuse plugarului: — Fiindcă mă încredinţezi că nu-i voi stânjeni nici pe stăpânul vostru, nici pe doamna voastră, primesc găzduirea ce-mi oferiţi; dar cum sunt foarte obosit, mă voi duce, dacă-mi îngăduiţi, să mă culc; aş vrea să plec mâine dimineaţă în – 933 –

– Misterele Parisului vol.1 –

zori. — O! mâine dimineaţă, după pofta inimii, toată lumea de aici se scoală devreme şi, ca nu cumva să te rătăceşti iar, ţi se va arăta drumul. — Eu, dacă vreţi, îl voi conduce pe acest biet om până la capătul şoselei, vorbi Jean-René, fiindcă doamna mi-a spus să iau mâine dimineaţa cariola şi să aduc nişte săculeţi cu bani de la notarul din Villiers-le-Bel. — O să-i arăţi drumul acestui biet orb, dar te vei duce pe jos, hotărî taica Châtelain, doamna şi-a schimbat părerea; s-a gândit, cu drept cuvânt, că nu e bine să aibă la fermă o sumă atât de mare; o să fie timp să se ducă cineva lunea viitoare la Villiers-le-Bel; până atunci, banii stau la notar tot atât de – 934 –

– Eugen Sue –

sigur ca aici. — Doamna ştie mai bine decât mine ce are de făcut; dar ce e rău, dacă am aduce banii aici, taică Châtelain? — Nu e rău, băiatule, slavă Domnului! Dar mie mi-ar plăcea mai mult să am aici cinci sute de saci de grâu decât zece saci cu taleri. Haideţi acum, reluă taica Châtelain, adresându-se hoţului şi Şontorogului. Vino, prietene, iar tu urmează-mă, copilul meu, adăugă el luând un sfeşnic. Apoi, păşind înaintea celor doi oaspeţi ai fermei, îi conduse într-o odăiţă de la parter, unde ajunseră după ce-au trecut printr-un coridor lung în care răspundeau mai multe uşi. Plugarul puse sfeşnicul pe o masă şi se adresă Învăţătorului: – 935 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Iată culcuşul vostru, bunul Dumnezeu să-ţi dea o noapte liniştită. Cât despre tine, băiete, o să dormi fără vise, la vârsta ta. Tâlharul, întunecat şi dus pe gânduri, se aşeză pe marginea patului unde îl condusese Şontorogul. Şchiopul făcu plugarului un semn cu tâlc şi, în clipa când acesta ieşi din odaie, îl ajunse din urmă. — Ce vrei, măi băiete? îl întrebă taica Châtelain. — Doamne, dragă domnule, cât sunt de nenorocit! Câteodată, bietul tata are crize în cursul nopţii, un fel de zvârcoliri şi nu pot să-l liniştesc singur; dacă aş fi nevoit să cer ajutor, m-ar auzi oare cineva de aici? — Biet copil! răspunse bătrânul cu – 936 –

– Eugen Sue –

milă, fii liniştit… Vezi uşa aia de lângă scară? — Da, domnule, o văd. — Ei bine, unul din argaţii noştri doarme totdeauna acolo; n-ai decât să-l trezeşti, cheia e în uşă, şi va veni să te ajute să-l linişteşti pe tatăl tău. — Vai, domnule, un singur argat şi cu mine nu-l vom putea potoli pe bietul tata, dacă îl apucă zvârcolirile… N-ai putea veni şi dumneata, dumneata care pari atât de bun? — Eu, copile, dorm ca şi ceilalţi plugari, într-o clădire din fundul curţii. Dar fii fără grije, Jean-René e viguros, ar răpune şi-un taur luându-l de coarne. De altfel, dacă mai e nevoie de cineva ca să vă ajute, o poate chema pe bătrâna noastră bucătăreasă; doarme sus, la etaj, – 937 –

– Misterele Parisului vol.1 –

lângă doamna şi domnişoara noastră… şi, la nevoie, această femeie vă poate fi de mare folos căci e foarte pricepută în îngrijirea bolnavilor. — O! mulţumesc, mulţumesc, bunul meu domn, mă voi ruga lui Dumnezeu pentru dumneata, căci eşti atât de milostiv şi ai atâta grijă de bietul meu tată. — Bine, băiete… Atunci, noapte bună, şi să nădăjduim că nu vei avea nevoie de nimeni ca să-ţi liniştească tatăl; intră în odaie, poate că te aşteaptă. — Alerg. Noapte bună, domnule. — Domnul să te aibă în pază, băiatul meu. Şi bătrânul plugar se depărtă. De abia se întoarse cu spatele, că şchiopul făcu acel gest atât de – 938 –

– Eugen Sue –

batjocoritor şi de jignitor al ştrengarilor din Paris; îşi lovi de câteva ori ceafa cu palma mâinii stângi, întinzându-şi în faţă mâna dreaptă deschisă. Cu o şiretenie diabolică, acest copil primejdios căpătase o parte din informaţiile necesare pentru a sluji planurilor sinistre ale Cucuvelei şi ale Învăţătorului. Ştia astfel că, în corpul clădirii unde avea să doarmă, locuiau numai doamna Georges, Floarea-Mariei, o bătrână bucătăreasă şi un argat. Şontorogul intrând în odaia unde avea să înnopteze cu Învăţătorul, se feri să se apropie de el. Acesta din urmă îl simţi şi-i spuse cu glas scăzut: — De unde naiba vii, ticălosule? — Eşti prea curios, tu, ăla fără ochi. — O! o să mi-o plăteşti pentru cât m– 939 –

– Misterele Parisului vol.1 –

ai făcut; să sufăr şi să îndur în seara asta, piază-rea ce eşti! strigă Învăţătorul. Se ridică furios, orbecăind după Şontorog şi rezemându-se de ziduri ca să-l nimerească. Te voi sugruma, năpârcă afurisită! — Sărmane tată… Suntem, deci, foarte veseli dacă ne-apucăm să ne jucăm de-a baba-oarba, cu copilaşul nostru scump? zise Şontorogul rânjind şi scăpând fără greutate de urmărirea Învăţătorului. Acesta, furat la început de o furie necugetată, fu în curând nevoit, ca de obicei, să renunţe de a-l mai urmări pe fiul lui Braţ-Roşu. Silit să sufere din partea şchiopului prigoana lui neruşinată până în clipa în care se va putea răzbuna fără primejdie, – 940 –

– Eugen Sue –

tâlharul, măcinându-şi mânia neputincioasă, se aruncă pe pat, blestemând. — Bietul meu tată… Nu cumva te dor măselele de înjuri astfel? Ce-ar spune domnul părinte, dacă te-ar auzi?… Te-ar pune la canoane… — Bine! Bine! reluă tâlharul după o lungă tăcere, cu un glas înăbuşit şi sugrumat, râzi de mine, bate-ţi joc. De nenorocirea mea… Laşule… Ce frumos! Ce generos! — O! ce mai gogoşi; tu şi generos! Câtă îndrăzneală! exclamă Şontorogul, izbucnind în râs, scuzaţi, vă rog… ai uitat când trăgeai palme la toată lumea, când pocneai în dreapta şi în stânga? Hai? — Dar ţie nu ţi-am făcut niciodată – 941 –

– Misterele Parisului vol.1 –

niciun rău. Atunci de ce mă chinuieşti aşa? — Mai întâi pentru că i-ai spus prostii Cucuvelei… Şi când mă gândesc că „domnul“ spunea că ar vrea să rămână aici, linguşindu-i pe ţărani… „Domnul“ voia poate să facă o cură cu lapte de măgăriţă? — Ticălosule, chiar dacă aş fi avut o şansă să rămân la ferma asta, lovi-o-ar trăsnetul, tu, cu obrăzniciile tale, m-ai fi împiedicat! — Să rămâi aici! Asta-i bună! Şi cinear mai fi atunci calul de bătaie al Cucuvelei? Eu, poate? Mulţumesc, deabia am scăpat! — Lepădătură păcătoasă! — Lepădătură! Iată încă un motiv: voi spune ca mătuşa mea Cucuvaia, că – 942 –

– Eugen Sue –

nimic nu e mai plăcut decât să te facă cineva să turbezi de furie… Tu, care mai ucide cu o lovitură de pumn… Mamă, şi ce caraghios erai astă-seară la masă… Dumnezeule mare, ce-am mai petrecut! Ca la teatru… La fiecare lovitură de picior pe care ţi-o dădeam pe înfundate, furia îţi urca sângele la cap şi ochişorii tăi albi se înroşeau pe de margini, de mai mare dragul; nu le mai lipsea decât puţin albastru la mijloc, ca să devină tricolori… două adevărate cocarde de sergent de stradă, ce mai! — Haide de, îţi place să râzi, eşti vesel… nu-i nimic asta ţine de vârsta ta; nu mă supăr, zise Învăţătorul pe un ton afectuos şi firesc, sperând să-l înduioşeze pe Şontorog; dar în loc să stai aici să mă iei în râs, ai face mai bine să-ţi – 943 –

– Misterele Parisului vol.1 –

aminteşti ce ţi-a spus Cucuvaia pe care o iubeşti atât: trebuie să cercetezi totul, să iei tipare. Ai auzit? Au vorbit de o sumă mare de bani pe care o vor aduce luni aici… Ne reîntoarcem cu ai noştri şi dăm o lovitură bună. Vai, că prost am mai fost vrând să rămân aici… După opt zile, cu proştii ăştia de ţărani, m-aş fi săturat până-n gât, nu-i aşa fiule? spuse brigandul, pentru a-l măguli pe Şontorog. — Te-aş fi plâns, pe cinstea mea, răspunse rânjind fiul lui Braţ-Roşu. — Da, da, putem da o lovitură bună aici… şi chiar dacă n-ar fi nimic de furat, voi reveni în casa asta cu Chioara ca să mă răzbun, rosti tâlharul cu o voce alterată de furie şi de ură, fiindcă mai mult ca sigur că soţia mea l-a pornit – 944 –

– Eugen Sue –

împotrivă-mi pe acest infernal Rudolf: orbindu-mă, nu m-a făcut el oare să fiu la cheremul tuturor, al Cucuvelei, al unui ştrengar ca tine? Ei bine, deoarece nu mă pot răzbuna împotriva lui, mă voi răzbuna împotriva nevestei mele! Da, va plăti pentru toţi… chiar de-ar fi să dau foc acestei case şi să mă îngrop eu însumi sub dărâmăturile ei.. Ah! cum aş mai vrea… aş vrea… — Ai vrea grozav s-o ai în mână pe soţia ta, nu-i aşa, bătrâne? Şi când te gândeşti că e la zece paşi de tine. Dacă aş vrea, te-aş conduce până la uşa odăii ei… eu… căci ştiu unde îi e odaia… ştiu, ştiu, ştiu, adăugă Şontorogul, fredonând după cum îi era obiceiul. — Ştii unde e odaia ei! strigă Învăţătorul pe un ton de fioroasă veselie. – 945 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Ştii?… — Aşa te vreau, spuse Şontorogul, te voi pune să faci sluj pe labele dindărăt, ca un câine căruia îi arăţi un os… Atenţie, bătrâne Azor! — Ştii unde e camera soţiei mele? repetă tâlharul întrebarea, întorcându-se înspre partea de unde venea vocea Şontorogului. — Da, ştiu, şi ce e mai nostim e că doar un singur argat din fermă doarme în aripa în care ne aflăm; ştiu unde e uşa camerei lui, cheia e în broască, ţac!… o învârtitură şi omul e încuiat pe dinafară… Haide, drepţi, bătrâne Azor! — Cine ţi-a spus asta? strigă tâlharul, ridicându-se fără să vrea. — Aşa, bine, Azor… Alături de odaia soţiei tale doarme o bătrână – 946 –

– Eugen Sue –

bucătăreasă… încă o învârtitură de cheie şi suntem stăpânii casei, stăpânii soţiei tale şi a fetei cu mantila cenuşie pe care am venit s-o răpim… Acum, adu laba, bătrâne Azor, fă frumos pentru stăpântu! Numai decât! — Minţi, minţi… Cum ai putut afla toate astea? — Oi fi eu şchiop, dar prost nu sunt… Adineauri am ticluit acestui bătrân plugar beţiv o poveste, precum că noaptea ai câteodată zvârcoleli şi l-am întrebat unde aş putea găsi un ajutor, dacă-ţi vine criza… Atunci mi-a răspuns că pot trezi pe argat şi pe bucătăreasă şi mi-a spus unde dorm… unul jos şi femeia sus, la etaj, alături de soţia ta, soţia ta, soţia ta… Şi Şontorogul îşi repetă cântecul – 947 –

– Misterele Parisului vol.1 –

monoton. După o lungă tăcere, Învăţătorul îi spuse cu o voce calmă, cu o bruscă şi teribilă hotărâre: — Ascultă… M-am săturat de viaţă… Adineauri, da, mărturisesc, am avut un crâmpei de nădejde care mă face să-mi pară acum soarta şi mai cumplită… închisoarea, ocna, ghilotina, sunt nimic faţă de ceea ce sufăr de azi dimineaţă… şi suferinţa asta mă va chinui mereu... Du-mă în odaia nevestei mele; am aici, la mine, cuţitul… O voi ucide… Mă voi omorî apoi şi pe mine, mi-e totuna… ura mă înăbuşe… Voi fi răzbunat… asta mă va linişti… Ceea ce îndur e prea mult pentru mine, eu, în faţa căruia toţi tremurau. Uite, vezi… dacă ai şti cât sufăr… ţi-ar fi milă de – 948 –

– Eugen Sue –

mine… De câteva clipe mi se pare că-mi va plezni ţeasta… Vinele mi se zbat de parcă mi s-ar sparge… mintea mi se întunecă. — Un guturai, bătrâne?… Strănută… Asta uşurează, spuse Şontorogul izbucnind în râs. Vrei o priză de tabac? Şi bătând zgomotos cu palma peste pumnul lui stâng, de parcă ar fi lovit capacul unei tabachere, îngână: Vai, ce bun tabac, dar nu-ţi dau de loc. Vai, ce bun tabac am în tabacheră. — Oh, Doamne, Doamne, vrea să mă înnebunească! strigă pierzându-şi aproape cu desăvârşire judecata printrun fel de excitare a dorinţei de – 949 –

– Misterele Parisului vol.1 –

răzbunare sângeroasă, arzătoare, neînduplecată, pe care zadarnic căuta să şi-o stăpânească. Clocotul forţelor acestui monstru nu era mai tare decât neputinţa lor de a se manifesta. Să ne închipuim un lup înfometat, furios, aproape turbat, zgândărit o zi întreagă prin gratiile cuştii de un copil, şi simţind la doi paşi de el o pradă care iar potoli totodată şi foamea şi furia. La ultimul sarcasm al Şontorogului, tâlharul aproape că-şi pierdu mintea. În lipsa unei victime, vru în delirul lui furios să-şi verse propriul lui sânge care-l înăbuşea. Se gândi o clipă să se omoare. Dacă ar fi avut la îndemână un pistol încărcat, n-ar fi pregetat s-o facă. Scotoci în – 950 –

– Eugen Sue –

buzunar şi scoase un cuţit-pumnal lung, îl deschise, şi-l ridică, hotărât să se lovească… Dar pe cât de repezi îi fură mişcările, judecata, teama, instinctul de conservare le depăşiră. Îi lipsea ucigaşului curajul, braţul înarmat îi căzu pe genunchi. Şontorogul îi urmărise cu un ochi atent mişcările; când văzu deznodământul fără urmări al acestei tragice porniri, exclamă rânjind: — Băiete, un duel!… Pregăteşte braţele de tăiere… Învăţătorul, temându-se că înnebuneşte, într-o ultimă şi inutilă explozie de furie, nu vru să mai audă această nouă insultă a Şontorogului, care îşi bătea joc cu atâta neobrăzare de laşitatea sa, care dădea înapoi în faţa – 951 –

– Misterele Parisului vol.1 –

sinuciderii. Pierzând nădejdea de a scăpa de ceea ce numea el, printr-o fatalitate care se răzbună, cruzimea acestui copil blestemat, tâlharul vru să facă o ultimă încercare, exploatând lăcomia lui Braţ-Roşu. — Of! făcu el cu un glas aproape implorator, du-mă la uşa nevesti-mi, poţi lua din camera ei tot ce vrei. Şi apoi vei putea fugi, lăsându-mă singur… Vei striga după ajutor, dacă vei voi! Voi fi arestat, voi fi ucis pe loc… cu atât mai bine, voi muri răzbunat, pentru că nu am curajul să-mi iau singur viaţa… O! du-mă… du-mă acolo! Are, desigur, la ea, aur, bijuterii, îţi făgăduiesc că-ţi voi da tot, numai ţie singur… înţelegi?... Nuţi cer decât să mă duci la uşa ei, lângă ea. — Da… înţeleg; vrei să te duc la uşa – 952 –

– Eugen Sue –

ei, apoi la patul ei, apoi să-ţi spun unde să loveşti, şi-apoi să-ţi îndrum mâna, nui aşa? Vrei, deci, să mă faci mânerul cuţitului tău! Monstru bătrân! reluă Şontorogul cu o expresie de dispreţ, de furie, de groază, care, pentru prima oară în ziua aceea, dădu o înfăţişare serioasă mutrei sale de dihor, până atunci batjocoritoare şi sfidătoare. Mai bine maş lăsa omorât… înţelegi… decât să te duc la soţia ta. — Aşadar, nu vrei? Fiul lui Braţ-Roşu nu răspunse. Se apropie, desculţ şi fără să fie simţit de Învăţător, care şedea pe pat şi ţinea mereu cuţitul lui mare în mână, apoi cu o îndemânare şi cu o repeziciune uimitoare, Şontorogul îi smulse arma şi dintr-o săritură fu în cealaltă parte a – 953 –

– Misterele Parisului vol.1 –

odăii. — Cuţitul! Cuţitul meu! strigă tâlharul, întinzându-şi braţele. — Nu, fiindcă ai fi în stare mâine să ceri să-i vorbeşti soţiei tale şi să te arunci asupra ei ca s-o ucizi… Fiindcă eşti sătul de viaţă, după cum spui, şi eşti destul de fricos ca să îndrăzneşti să te omori. — S-a dat acum de partea nevesti-mi şi împotriva mea, strigă banditul a cărui judecată începea să se întunece. Oare acest mic monstru e un demon? Unde mă aflu? De ce o apără? — Ca să te fac să plezneşti de ciudă… spuse Şontorogul, reluându-şi înfăţişarea neruşinată şi batjocoritoare.. — Ah! Asta vrei? mormăi Învăţătorul, pierzându-şi cu totul raţiunea, ei bine! O să dăm foc casei!… O – 954 –

– Eugen Sue –

să ardem cu toţii, cu toţii!… Prefer acest pârjol, celuilalt… Lumânarea… — Ha, ha! izbucni din nou în râs Şontorogul dacă nu ţi s-ar fi stins lumânarea ţie… şi pentru totdeauna… ai vedea că a noastră e stinsă de un ceas… Şi Şontorogul începu să fredoneze: Lumânarea-i stinsă Şi nu mai am foc… Învăţătorul scoase un geamăt înfundat, întinse braţele şi se prăvăli cât era de lung pe podea, cu faţa în jos, lovit de o congestie; rămase aşa, nemişcat. — Cunosc figura, bătrâne, zise Şontorogul, e o „fiţă“ ca să mă sileşti să vin lângă tine şi să-mi croieşti una… Când te-i plictisi să faci planşa pe podea, – 955 –

– Misterele Parisului vol.1 –

o să te ridici. Şi fiul lui Braţ-Roşu, hotărât să nu doarmă de teamă să nu fie surprins, pe pipăite, de Învăţător, rămase pe scaun, cu ochii aţintiţi la tâlhar, convins că acesta îi pregătea o capcană şi că se prefăcea. Ca să-i treacă timpul, Şontorogul scoase în ascuns din buzunar o mică pungă roşie de mătase şi, răsturnând-o în palmă, numără, încet, cu priviri lacome de triumf, şaptesprezece piese de aur. Iată origina acestei mici averi dobândite prin furt de Şontorog: Ne amintim că doamna d’Harville era pe punctul de a fi prinsă de soţul ei, cu prilejul nefastei întâlniri pe care o acordase comandantului. Rudolf, dând o – 956 –

– Eugen Sue –

pungă cu bani tinerei femei îi recomandase să urce la etajul al cincilea, la bieţii Morel, sub cuvânt că le aduce un ajutor. Doamna d’Harville urca repede scara, ţinând punga în mână, când Şontorogul, coborând de la şarlatan, ochii punga, simulă că se împiedică trecând pe lângă marchiză, se ciocni înadins de ea şi, în acelaşi timp, îi smulse pe neaşteptate punga. Doamna d’Harville, pierdută, auzind paşii soţului ei, s-a grăbit să ajungă la al cincilea, fără să se mai poată plânge de îndrăzneţul furt comis de şchiop. După ce şi-a numărat şi răsnumărat aurul, Şontorogul, nemaiauzind niciun zgomot în fermă, ieşi desculţ, cu urechile ciulite, ascunzându-şi lumina în palmă, ca să ia tiparul celor patru broaşte ce – 957 –

– Misterele Parisului vol.1 –

dădeau pe coridor, gata să spună, dacă ar fi fost surprins în afara odăii sale, că se duce să caute ajutor pentru taică-su. Înapoindu-se, Şontorogul îl găsi pe Învăţător tot întins pe podea… Pentru o clipă îngrijorat, puse urechea şi auzind că tâlharul respira normal, crezu că-şi continua farsa. — Va să zică, nu te laşi, bătrâne! îi spuse el. Întâmplarea îl salvase pe Învăţător de o congestie cerebrală, fără îndoială mortală. Căderea îi produsese o hemoragie salvatoare şi abundentă pe nas. Căzu apoi într-un fel de toropeală înfrigurată, între somn şi delir.

– 958 –

– Eugen Sue –

Capitolul 6 SCRISOAREA Orologiul fermei din Bouqueval bătea orele nouă dimineaţa, când doamna Georges intră încet în odaia Floarei-Maria. Somnul îi era atât de uşor, încât fata se trezi pe loc. Un strălucitor soare de iarnă, trimiţându-şi razele prin obloanele şi prin perdelele de creton căptuşite cu o pânză trandafirie, răspândea o lumină de purpură în odaia Guristei şi dădea chipului ei palid şi blând culori mai vii. — Ei, fata mea, cum te simţi? întrebă doamna Georges, aşezându-se pe pat şi sărutând-o pe frunte. — Mai bine, doamnă… vă – 959 –

– Misterele Parisului vol.1 –

mulţumesc. — Nu te-ai trezit în dimineaţa asta prea devreme? — Nu, doamnă. — Cu atât mai bine. Acel orb nenorocit şi fiul lui, pe care i-am găzduit ieri, au ţinut să părăsească ferma în zorii zilei; mă temeam că zgomotul iscat cu deschisul porţilor să nu te fi trezit. — Bieţii oameni! Dar de ce au plecat atât de curând? — Nu ştiu; ieri seară, lăsându-te mai liniştită, am coborât la bucătărie să-i văd, dar amândoi erau atât de obosiţi, încât au cerut îngăduinţa să se retragă. Bătrânul Châtelain mi-a spus că orbul nu părea să fie în toate minţile şi oamenii noştri au fost impresionaţi de îngrijirile înduioşătoare pe care copilul i – 960 –

– Eugen Sue –

le dădea acestui nenorocit. Dar, Maria, văd că ai febră, nu vreau să te expui frigului; astăzi nu vei ieşi din salon. — Iertaţi-mă, doamnă, dar trebuie să mă duc diseară la orele cinci la presbiteriu. Părintele mă aşteaptă. — Ar fi un lucru nesocotit, sunt sigură că ai avut o noapte proastă. Ai ochii roşii, ai dormit rău. — E adevărat… am avut chiar vise înspăimântătoare. Am revăzut în somn pe femeia care m-a chinuit când eram copilă. M-am deşteptat brusc, cum nu se poate mai speriată. E o slăbiciune ridicolă de care mi-e ruşine. — Pe mine lucrul mă îndurerează, fiindcă te face să suferi, mititica de tine! spuse doamna Georges cu o grijă afectuoasă, văzând cum ochii Guristei se – 961 –

– Misterele Parisului vol.1 –

umplu de lacrimi. Aceasta, aruncându-se de gâtul mamei ei adoptive, îşi ascunse faţa la sânul ei. — Doamne, dar ce e cu dumneata, Maria, mă sperii? — Sunteţi atât de bună cu mine, doamnă, încât mă simt vinovată că nu vam destăinuit ceea ce i-am încredinţat părintelui; mâine o să vă spună el tot; mi-ar fi foarte greu să repet această mărturisire. — Haide, haide, copilă, fii cuminte, sunt sigură că ceea ce i-ai spus abatelui, e mai curând lăudabil decât reprobabil. Nu mai plânge aşa, îmi faci rău. — Iertaţi-mă, doamnă, dar nu ştiu de ce, de două zile, din când în când, parcă mi se frânge inima… Fără să vreau – 962 –

– Eugen Sue –

mă podidesc lacrimile… Am presimţiri rele… Mi se pare că mă pândeşte o nenorocire. — Ah, Maria, Maria, o să te cert dacă te laşi pradă unor astfel de spaime închipuite. Oare nu sunt destule necazurile adevărate care ne copleşesc? — Aveţi dreptate, doamnă, greşesc, voi căuta să-mi înfrâng această slăbiciune… Dacă aţi şti, Doamne! cât mă dojenesc că nu sunt totdeauna veselă, surâzătoare, fericită… cum s-ar cădea să fiu! Vai! Tristeţea mea poate să vă pară o dovadă de nerecunoştinţă! Doamna Georges era pe cale să o liniştească pe Guristă, când Claudine intră, după ce bătuse la uşă. — Ce vrei, Claudine? — Doamnă, Pierre a venit de la – 963 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Arnouville în gabrioleta doamnei Dubreuil; aduce o scrisoare pentru dumneavoastră. Spune că e foarte urgentă. Doamna Georges citi cu voce tare cele ce urmează: „Scumpă doamnă Georges, mi-ai face un preţios serviciu şi m-ai scoate dintr-o mare încurcătură dacă ai veni numaidecât la ferma noastră; vei veni cu Pierre încoace şi tot el te va conduce acasă după cină. Nu mai ştiu unde mi-e capul. Domnul Dubreuil e la Pontoise ca să-şi vândă lâna; nu-mi rămâne decât să apelez la dumneata şi la Maria. Clara o îmbrăţişează pe drăguţa şi buna ei soră şi o aşteaptă cu nerăbdare. Caută să fii pe la unsprezece, pentru prânz. Sincera dumitale prietenă, doamna – 964 –

– Eugen Sue –

Dubreuil.“ — Oare despre ce poate fi vorba? întrebă doamna Georges, adresându-se Mariei. Din fericire, tonul scrisorii doamnei Dubreuil dovedeşte că nu e nimic grav… — Să vă însoţesc, doamnă? întrebă Gurista. — Nu cred că e prudent, căci e foarte frig. Dar, la urma urmei, reluă doamna Georges, asta te va distra. Dacă te înfăşori bine, o mică plimbare nu-ţi va face rău. — Dar, doamnă Georges, spuse preocupată Gurista, abatele mă aşteaptă diseară la cinci, la presbiteriu. — Ai dreptate… vom fi înapoi înainte de orele cinci, ţi-o făgăduiesc. – 965 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Oh! mulţumesc, doamnă. Cât mă bucur s-o revăd pe domnişoara Clara! — Iar! făcu doamna Georges, în glas cu o uşoară dojana, „domnişoara“ Clara! Oare ea îţi zice „domnişoara“ Maria când vorbeşte de dumneata? — Nu, doamnă… răspunse Gurista, plecându-şi ochii. Dar eu… eu… — Dumneata… dumneata eşti o fată răutăcioasă care nu ştii cum să te chinuieşti mai mult; uiţi făgăduiala pe care abia mi-ai făcut-o. Îmbracă-te repede şi cât mai călduros. Vom putea fi înainte de unsprezece la Arnouville. Apoi, ieşind cu Claudine, doamna Georges îi spuse: — Pierre să aştepte o clipă, suntem gata în câteva minute. – 966 –

– Eugen Sue –

Capitolul 7 RECUNOAŞTEREA După o jumătate de ceas de la această convorbire, doamna Georges şi Floarea-Mariei se urcau întruna din gabrioletele mari, de care se servesc fermierii bogaţi din împrejurimile Parisului. Peste puţin, trăsura, trasă de un puternic cal de ham, minat de Pierre, înainta repede pe drumul ierbos, care duce de la Bouqueval la Arnouville. Clădirile mari şi multele dependinţe ale fermei exploatate de domnul Dubreuil dovedeau însemnătatea acestei minunate proprietăţi pe care domnişoară Césarine de Noirmont o adusese ca zestre domnului duce de Lucenay. – 967 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Pocniturile puternice ale lui Pierre, vestiră pe doamna Dubreuil de sosirea Floarei-Maria şi a doamnei Georges. Acestea, coborând din trăsură, fură primite cu bucurie de fermieră şi de fiica ei. Doamna Dubreuil avea cam cincizeci de ani, înfăţişarea îi era blândă şi binevoitoare. Trăsăturile fiicei ei, o brună frumoasă, cu ochi albaştri, cu obraji proaspeţi şi îmbujoraţi, exprimau nevinovăţie şi bunătate. Spre marea ei mirare, când Clara îi sări de gât, Gurista îşi văzu prietena îmbrăcată întocmai ca ea, ţărăneşte, în loc să poarte o rochie de domnişoară. — Cum, şi dumneata, Clara, te-ai travestit în ţărancă? întrebă doamna Georges, îmbrăţişând-o pe tânăra fată. – 968 –

– Eugen Sue –

— Oare nu trebuie s-o imite în toate pe sora Maria? răspunse doamna Dubreuil. Nu s-a lăsat până n-a avut şi ea un corsaj de postav şi o fustă de barchet, ca Maria dumitale… Capricii ale unor tinere copile, dragă doamnă Georges! spuse doamna Dubreuil, suspinând; vino să-ţi încredinţez necazurile mele. Ajungând în salon cu mama ei şi cu doamna Georges, Clara se aşeză lângă Floarea-Mariei, îi dădu locul cel mai bun lângă foc, o înconjură cu toate atenţiile, îi luă mâinile într-ale ei să vadă dacă mai sunt reci, o sărută încă o dată, numind-o „surioară răutăcioasă“ şi imputându-i că o vede aşa de rar. Dacă ne amintim de întrevederea dintre biata Guristă şi preot, vom – 969 –

– Misterele Parisului vol.1 –

înţelege că ea primea aceste mângâieri duioase şi nevinovate cu un amestec de umilinţă, de fericire şi de teamă. — Dar ce ţi s-a întâmplat, scumpă doamnă Dubreuil, o întrebă doamna Georges, şi cu ce-ţi pot fi de folos? — Doamne, în multe lucruri. Te voi lămuri. Probabil că nu ştii că această fermă e proprietatea doamnei ducese de Lucenay. Cu ea tratăm direct, fără a trece prin inimile intendentului domnului duce. — Într-adevăr nu ştiam asta. — Vei afla şi de ce ţi-o spun… Plătim deci arenzile doamnei ducese sau domnişoarei Simon, prima ei cameristă. Doamna ducesă e atât de bună, atât de bună, deşi cam iute din fire, că e o adevărată plăcere să ai de-a face cu ea; – 970 –

– Eugen Sue –

Dubreuil şi cu mine am intra şi în foc ca să-i fim pe plac… Ce vrei, e foarte simplu, am cunoscut-o de mică, de când venea cu tatăl ei, răposatul principe de Noirmont… Nu de mult ne-a cerut arenda pe şase luni înainte: patruzeci de mii de franci, o asemenea sumă n-o găseşti pe toate drumurile, dar noi avem banii ăştia puşi de-o parte, zestrea Clarei noastre, aşa că de la o zi la alta, doamna ducesă îşi poate primi arenda în ludovici de aur. Doamnele astea suspuse au doar atâta nevoie de lux! Totuşi, nu e decât un an de când doamna ducesă vine exact la termen să-şi primească arenda. Odinioară părea să n-aibă niciodată nevoie de bani… Dar acum lucrurile sau schimbat! — Din cele ce mi-ai spus până acum, – 971 –

– Misterele Parisului vol.1 –

dragă doamnă Dubreuil, nu văd cu ce ţiaş putea fi de folos. — O să vezi, o să vezi; îţi spuneam toate astea ca să ştii că doamna ducesă are toată încrederea în noi. Ca să nu mai amintesc că, la vârsta de doisprezecetreisprezece ani, au fost, ea şi cu tatăl ei, naşii Clarei, pe care au răsfăţat-o mereu… Ieri seara, deci, primesc prin curier această scrisoare a doamnei ducese: „Trebuie neapărat scumpa mea doamnă Dubreuil, să faci în aşa fel ca micul pavilion din livadă să poată fi, poimâine seară, locuit; du acolo toate mobilele necesare, covoare, perdele etc., etc. În sfârşit să nu lipsească nimic şi mai ales totul să fie cât se poale de «confortabil»…“ – 972 –

– Eugen Sue –

— Confortabil! înţelegi, doamnă Georges, şi cuvântul e încă subliniat! zise doamna Dubreuil, privindu-şi prietena cu un aer gânditor şi totodată încurcat; după care continuă să citească „Fă focul zi şi noapte în pavilion ca să alungi umezeala, căci e multă vreme de când pavilionul n-a mai fost locuit. Vei trata persoana, care va veni să se instaleze acolo, ca pe mine însumi; o scrisoare pe care această persoană ţi-o va da, te va lămuri asupra celor ce aştept de la sârguinţa dumitale, totdeauna atât de îndatoritoare. Contez pe ea şi de rândul acesta, fără să-mi fie teamă că depăşesc anumite limite; ştiu cât eşti de bună şi de devotată. Adio, scumpă doamnă Dubreuil. Sărută pe frumoasa mea fină şi crede în simţămintele mele foarte – 973 –

– Misterele Parisului vol.1 –

afectuoase. Noirmont de Lucenay. P.S. Persoana de care e vorba, soseşte poimâine, spre seară. Nu uita, te rog, să faci pavilionul cât mai «confortabil» cu putinţă.“ — Observi, iar e subliniat acest cuvânt blestemat spuse doamna Dubreuil, băgând la loc în buzunar scrisoarea ducesei de Lucenay. — Dar bine, e tot ce poate fi mai simplu, răspunse doamna Georges. — Cum e tot ce poate fi mai simplu? N-ai auzit? Doamna ducesă vrea, mai ales, ca pavilionul să fie foarte confortabil; de-aceea te-am rugat să vii. Noi două, Clara şi cu mine, ne-am chinuit să – 974 –

– Eugen Sue –

înţelegem ce înseamnă confortabil şi n-am reuşit… Clara a fost totuşi în pension la Villiers-le-Bel şi a dobândit nu ştiu câte premii la istorie şi geografie… Ei bine, degeaba, nu ştie nici ea mai mult decât mine despre acest cuvânt… baroc; trebuie să fie un termen folosit la Curte sau în lumea mare… Dar înţelegi cât sunt de încurcată; doamna ducesă vrea ca pavilionul să fie mai ales confortabil şi subliniază cuvântul, îl repetă de două ori, şi noi nu ştim ce înseamnă! — Slavă Domnului că pot dezlega acest mister, spuse doamna Georges surâzând; confortabil, în această împrejurare înseamnă un apartament comod, bine mobilat, bine închis, cald, o locuinţă, în sfârşit, din care nu lipseşte nimic din ce e necesar, ba chiar – 975 –

– Misterele Parisului vol.1 –

prisoseşte... — Ah, Doamne, înţeleg, dar sunt şi mai încurcata. — Cum aşa? — Doamna ducesă vorbeşte de covoare, de mobile şi de multe „etcetera“, dar aici noi nu avem covoare, mobilele noastre sunt din cele mai simple, habar n-am dacă persoana pe care trebuie să o aşteptăm este un domn sau o doamnă şi totul trebuie să fie gata poimâine seară… Ce să fac? Cum să fac? Aici nu avem nicio posibilitate. Întradevăr, doamnă Georges, simt că-mi pierd capul. — Dar, mămică, interveni Clara, dacă ai lua mobilele care sunt în odaia mea, iar eu, până va fi remobilată să plec trei-patru zile la Bouqueval, cu Maria? – 976 –

– Eugen Sue –

— Odaia ta! Odaia ta! dar, fata mea, sunt oare destul de frumoase mobilele tale? se întrebă doamna Dubreuil, ridicând din umeri. Sunt ele oare destul de confortabile, cum cere doamna ducesă?… Doamna, Doamne, unde a găsit ea asemenea expresii? — Acest pavilion este deci de obicei nelocuit? întrebă doamna Georges. — Desigur, e căsuţa aceea albă, singuratică, de la capătul livezii. Prinţul a construit-o pentru doamna ducesă, când dumneaei era încă domnişoară. De câte ori venea la moşie cu tatăl ei, acolo locuiau. Sunt trei camere frumoase şi la capătul grădinii o mulgătorie elveţiană, în care domnişoara ducesă, copil fiind, se juca de-a lăptăreasa; de când s-a măritat, n-am văzut-o la fermă decât de – 977 –

– Misterele Parisului vol.1 –

două ori, şi de fiecare dată petrecea câteva ceasuri în micul pavilion. Prima oară, sunt şase ani de atunci, a venit călare, cu… Apoi, pentru că prezenţa FloareiMaria şi a Clarei o împiedica să spună mai mult, doamna Dubreuil schimbă vorba: — Dar eu trăncănesc, trăncănesc şi asta nu mă scoate din încurcătură… Ajută-mă, dragă doamnă Georges, vinomi într-ajutor! — Spune-mi, la ceasul ăsta. Cum e mobilat pavilionul? — Abia de are în odaia principală o rogojină pe podea, o canapea de trestie, fotolii la fel, o masă, câteva scaune, asta-i tot. De aici până la a fi confortabil e o distanţă cam mare, după cum vezi. – 978 –

– Eugen Sue –

— Ei bine, eu în locul dumitale, iată ce aş face: e ora unsprezece, aş trimite la Paris un om deştept. — Poate pe Ia-seama-la-toate, n-am altul mai vrednic. — Perfect… cel mai târziu în două ore e la Paris; se duce la un tapiţer de pe Chaussée d’Antin, n-are importanţă care, îi dă lista pe care ţi-o voi întocmi eu după ce voi vedea ce lipseşte din pavilion, şi îi spune că neapărat, cu orice preţ… — O, bineînţeles… Ca doamna ducesă să fie mulţumită, nu mă uit la bani… — Îi va spune deci tapiţerului că, oricât ar costa, tot ce e însemnat pe listă trebuie să fie aici în astă seară sau cel mai târziu la noapte, împreună cu trei– 979 –

– Misterele Parisului vol.1 –

patru calfe de tapiţer, care să aşeze toate lucrurile la locul lor. — Dânşii pot veni cu trăsura de la Gonesse, care pleacă la opt seara din Paris. — Şi cum e vorba numai de transportat mobile, de ţintuit tapetele şi de pus perdelele, totul poate fi cu uşurinţă gata până mâine seara. — Ah, dragă doamnă Georges, din ce încurcătură mă scoţi!… Nu m-aş fi gândit niciodată la asta… Eşti salvatoarea mea… Vei avea bunătatea să-mi faci lista celor necesare, ca pavilionul să fie… — Confortabil?… Da, desigur.. — Ah, Doamne, acum altă dificultate… Încă nu ştiu dacă aşteptăm un domn sau doamnă. În scrisoarea ei, – 980 –

– Eugen Sue –

doamna ducesă spune: o persoană, e foarte neclar… — Procedează ca şi cum ai aştepta o femeie, scumpă doamnă Dubreuil, dacă va îi bărbat, se va simţi cu atât mai bine. — Ai dreptate, totdeauna ai dreptate… O servitoare veni să anunţe că masa e gata. — Vom prinzi îndată, spuse doamna Georges, dar în timp ce voi întocmi lista celor necesare, pune să se măsoare cele trei încăperi ca înălţime şi suprafaţă, ca să se poată şti dinainte cum să fie puse perdelele şi tapetele. — Bine, bine… mă duc să spun toate astea lui Ia-seama-la-toate al meu. — Doamnă, reluă servitoarea, mai e şi lăptăreasa aia din Stains; toată – 981 –

– Misterele Parisului vol.1 –

gospodăria ei se află într-un cărucior tras de un măgar! Vezi că nu e prea cuprinzătoare gospodăria ei! — Biata femeie! o compătimi îngrijorată doamna Dubreuil. — Dar cine mai e şi lăptăreasa asta? întrebă doamna Georges. — O ţărancă din Stains care avea patru vaci şi făcea un mic negoţ, ducându-se în fiecare dimineaţă la Paris să-şi vândă laptele. Bărbatul ei fusese potcovar. Într-o zi, trebuind să cumpere fier, îşi însoţeşte nevasta, înţelegându-se cu ea să vină s-o ia din colţul străzii unde de obicei îşi vindea laptele. Din nefericire, lăptăreasa îl aştepta, după cât se pare într-un cartier rău famat. Când se înapoiază bărbatul ei, o găseşte în harţă cu nişte haimanale bete care – 982 –

– Eugen Sue –

avuseseră cruzimea să-i verse laptele în râu. Fierarul încercă să-i potolească, ei dau într-însul, el se apără şi, în încăierare, capătă o lovitură de cuţit care îl întinde mort la pământ. — Ah! ce grozăvie… exclamă doamna Georges. Şi l-au arestat pe asasin? — Din păcate nu; a scăpat în învălmăşeală, dar biata văduvă pretinde că l-ar recunoaşte, deoarece îl văzuse de mai multe ori cu alţi complici de-ai lui, obişnuiţi ai cartierului; dar până acum, cu toate cercetările, n-au reuşit să-l descopere. În sfârşit, după moartea soţului ei, lăptăreasa, pentru a-şi plăti datoriile, a fost nevoită să-şi vândă vacile şi câteva petece de pământ pe care le mai avea. Fermierul de la castelul – 983 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Stains mi-a recomandat această femeie cumsecade ca pe o fiinţă admirabilă, pe cât de cinstită, pe atât de nenorocită, căci e mama a trei copii dintre care cel mare abia a împlinit doisprezece ani. Aveam tocmai un loc liber, am angajat-o şi acum femeia a venit să se instaleze la fermă. — Această faptă bună pe care ai făcut-o, nu mă miră, scumpă doamnă Dubreuil. — Ia spune, Clara, reluă fermiera, nai vrea să te duci s-o instalezi pe această biată femeie în locuinţa ei, în timp ce eu îl anunţ pe Ia-seama-la-toate să se pregătească să plece la Paris? — Da, mamă, Maria să vină cu mine. — Bineînţeles, căci nu vă puteţi lipsi una de alta, nu-i aşa? adăugă fermiera. — Iar eu, reluă doamna Georges, – 984 –

– Eugen Sue –

aşezându-se la una din mese, încep să scriu lista, ca să nu mai pierdem vremea, fiindcă trebuie să fim înapoi la Bouqueval la orele patru. — La orele patru… eşti deci atât de grăbită? întrebă doamna Dubreuil. — Da, Maria trebuie să fie la presbiteriu la orele cinci. — O! dacă e vorba de bunul abate Laporte, e lucru sfânt, aprobă doamna Dubreuil. O să dau ordinele necesare… Aceşti doi copii au anumite lucruri să-şi spună. Trebuie să le dăm răgazul să-şi vorbească. — Vom pleca deci la trei, scumpă doamnă Dubreuil? — Ne-am înţeles. Dar trebuie încă o dată să-ţi mulţumesc… Ce bună idee am avut să te rog să-mi vii în ajutor! zise – 985 –

– Misterele Parisului vol.1 –

doamna Dubreuil. Haide, Clara, haide Maria! În timp ce doamna Georges scria, doamna Dubreuil ieşi pe o uşă şi cele două fete pe o alta, împreună cu servitoarea care vestise sosirea lăptăresei din Stains. — Unde e sărmana femeie? întrebă Clara. — Aşteaptă, cu copiii şi cu căruciorul ei tras de un măgar, în curtea şurelor, domnişoară. — O s-o vezi, Maria, spuse Clara luând-o de braţ pe Guristă; cât e de palidă şi ce înfăţişare tristă are în hainele ei cernite, de văduvă! Ultima oară, când venise s-o vadă pe mămica, m-a mâhnit adânc; plângea cu lacrimi fierbinţi vorbind de soţul ei, apoi deodată – 986 –

– Eugen Sue –

lacrimile încetară şi o apucă un acces de furie împotriva ucigaşului. M-a înspăimântat, într-atât căpătase o expresie de răutate; dar, de fapt, ura ei era îndreptăţită… Nenorocita!… Câţi oameni nu sunt nenorociţi, nu-i aşa, Maria? — O, da, da… fără îndoială… răspunse Gurista, suspinând cu gândul aiurea. Există mulţi nenorociţi pe lume, ai dreptate, domnişoară… — Te rog, exclamă Clara, bătând contrariată din picior, uite că iar îmi spui „dumneata“ şi „domnişoară.“ Nu cumva eşti supărată pe mine, Maria? — Eu! Dumnezeule mare! — Ei bine, atunci, de ce-mi spui „dumneata“?… Ştii doar că mama şi doamna Georges te-au certat pentru – 987 –

– Misterele Parisului vol.1 –

asta. Te previn, o să le pun din nou să te certe: cu atât mai rău pentru tine… — Iartă-mă, Clara, eram distrată… — Distrată… când mă revezi după mai bine de opt zile întregi de la ultima noastră despărţire! replică întristată Clara. Distrată… ar fi destul de rău… dar nu, nu, nu e asta… vezi, Maria… voi sfârşi prin a crede că eşti mândră! Floarea-Mariei se făcu palidă ca o moartă şi nu răspunse. O femeie în doliu zărind-o, scoase un ţipăt de furie şi de oroare. Era lăptăreasa care în fiecare dimineaţă vindea lapte Guristei, pe când aceasta locuia la Pezevenghea din tavernă.

– 988 –

– Eugen Sue –

Capitolul 8 LĂPTĂREASA Scena pe care o vom povesti în cele ce urmează, se petrecea într-una din curţile fermei, în prezenţa plugarilor şi a femeilor de serviciu care se înapoiau de la lucru pentru masa de prânz. Sub un şopron deschis, se vedea o căruţă mică, la care era înhămat un măgar; în căruţă, mobila ţărănească şi sărăcăcioasă a văduvei. Un băieţaş de doisprezece ani, ajutat de doi copii mai mici, începeau să descarce căruţa. Lăptăreasa, îmbrăcată toată în negru, era o femeie de vreo patruzeci de ani; avea faţa aspră, bărbătească şi hotărâtă; pleoapele îi erau înroşite de lacrimile ce le vărsase de curând. – 989 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Văzând-o pe Floarea-Mariei, scoase mai întâi un ţipăt de spaimă, dar, după puţin, durerea, indignarea, furia îi crispară trăsăturile; se repezi la Guristă, o apucă cu brutalitate de braţ şi strigă, arătând-o oamenilor din fermă: — Iată o nenorocită care-l cunoaşte pe asasinul bietului meu soţ… Am văzut-o de douăzeci de ori vorbind cu banditul ăla! Pe când vindeam lapte la colţul străzii de la Vieille Draperie, venea în toate dimineţile să cumpere de cinci centime lapte; ea trebuie să ştie cine e sceleratul care a dat lovitura; ca toate alea de seama ei, e şi ea din banda acestor tâlhari… O, nu-mi vei scăpa, ticăloasă ce eşti!… strigă lăptăreasa cuprinsă de furiile nedreptelor bănuieli; şi apucă şi celălalt braţ al Floarei-Maria, – 990 –

– Eugen Sue –

care, tremurând, pierdută, voia să fugă. Clara, înmărmurită de această neaşteptată agresiune, nu putuse până atunci să scoată o vorbă, dar faţă de violenţa tot mai dezlănţuită a femeii, îi strigă: — Dar eşti nebună!… Durerea ţi-a rătăcit minţile!... Te înşeli! — Mă înşel? răspunse cu o amară ironie ţăranca, mă înşel! O! nu… nu mă înşel… Uitaţi-vă cum a pălit mizerabila! Cum îi clănţăne dinţii! Judecata te va sili să vorbeşti, o să mergi cu mine la domnul primar… auzi?… Nu încerca să rezişti… am mână puternică… La nevoie te duc pe sus… — Obraznico! strigă Clara în culmea indignării, pleacă de aici… Să îndrăzneşti s-o jigneşti astfel pe prietena, – 991 –

– Misterele Parisului vol.1 –

pe sora mea! — Sora dumitale, domnişoară, haida de!… Dumneata eşti nebună, răspunse cu grosolănie văduva. Sora dumitale!… O fată de stradă pe care am văzut-o timp de şase luni făcând trotuarul în mahalaua aceea! La aceste vorbe, plugarii începură să murmure împotriva Floarei-Maria; luau, bineînţeles, partea lăptăresei, care era din tagma lor, şi la a cărei nenorocire luau parte. Cei trei copii, auzind-o pe mama lor ridicând glasul, alergară la ea şi o înconjurară plângând, neştiind despre ce era vorba. Înfăţişarea acestor bieţi micuţi, îmbrăcaţi şi ei în doliu, făcu să crească simpatia ce le-o inspira văduva şi să înteţească indignarea plugarilor – 992 –

– Eugen Sue –

împotriva Floarei-Maria. Clara, speriată de aceste manifestări aproape ameninţătoare, spuse cu voce gâtuită oamenilor de la fermă: — Daţi afară de aici pe această femeie; vă repet că durerea a făcut-o săşi piardă minţile. Maria dragă, iartă-mă! Doamne, această nebună nu ştie ce spune… Gurista, palidă, cu capul plecat pentru a se sustrage tuturor privirilor, rămase mută, zdrobită, nemişcată şi nu făcea nimic să scape din puternica strânsoare a zdravenei lăptărese. Clara, punând această stare pe seama groazei pe care o asemenea scenă trebuia să i-o fi provocat prietenei ei, se adresă din nou plugarilor: — Nu m-auziţi?… Vă poruncesc s-o – 993 –

– Misterele Parisului vol.1 –

alungaţi pe femeia asta… Deoarece stăruie în insultele ei, pentru a-i pedepsi îndrăzneala, nu va mai căpăta slujba pe care mama i-a făgăduit-o şi, cât va trăi, nu va mai pune piciorul la fermă. Niciun plugar nu se clinti ca să execute poruncile Clarei, ba unul îndrăzni chiar să zică: — Păi de, domnişoară, dacă e o fată de stradă şi cunoaşte pe ucigaşul bărbatului acestei biete văduve, trebuie să meargă să dea lămuriri primarului… — Îţi repet că nu vei intra niciodată la fermă, o admonestă Clara pe lăptăreasă, afară de cazul că o să ceri imediat iertare domnişoarei Maria pentru grosolăniile dumitale. — Mă izgoneşti, domnişoară!… Foarte bine, răspunse cu amărăciune – 994 –

– Eugen Sue –

văduva. Haideţi, băieţii mei orfani, adăugă ea, îmbrăţişându-şi copiii, puneţi lucrurile la loc în căruţă, vom merge aiurea să ne câştigăm pâinea, bunul Dumnezeu va avea milă de noi; dar cel puţin plecând de aici, vom lua cu noi, la domnul primar, pe această nenorocită care va fi nevoită să-l denunţe pe ucigaşul sărmanului meu soţ, deoarece ea cunoaşte toată banda!… Fiindcă eşti bogată, domnişoară, reluă ea înfruntând-o pe Clara, pentru că ai prietene de soiul acestor creaturi, nu trebuie să fii atât de neîndurătoare cu oamenii săraci… — E adevărat, interveni un argat, lăptăreasa are dreptate. — Biata femeie!… — E în dreptul ei. – 995 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Bărbatul ei a fost omorât… Cum vreţi să fie mulţumită? — Nimeni nu o poate împiedica să facă tot ce-i stă în putinţă pentru a descoperi pe tâlharii care au dat lovitura. — E nedrept să fie dată afară. — E oare vina ei dacă prietena domnişoarei Clara se dovedeşte a fi o fată de stradă? — Nu se aruncă pe drumuri o femeie cinstită, mamă de familie, de dragul unei astfel de nenorocite! Şi murmurele deveneau tot mai ameninţătoare, când Clara exclamă: — Lăudat fie Domnul… iat-o pe mama… Într-adevăr, doamna Dubreuil traversa curtea. – 996 –

– Eugen Sue –

— Ei bine, Clara! Ei bine, Maria! spuse fermiera, apropiindu-se de grup, nu veniţi să prânzim? Haideţi copiii mei, e târziu. — Mamă, strigă Clara, apăr-o pe sora mea de insultele acestei femei – şi arătă spre văduvă – te implor, alung-o de aici. Dacă ai şti ce obrăznicii a avut curajul să-i spună Mariei… — Cum? A îndrăznit? — Da, mamă… Uită-te la biata surioară, cum tremură, abia de se mai ţine pe picioare… — Dar ce înseamnă asta? întrebă doamna Dubreuil, privind în jur, cu un aer îngrijorat, după ce observase starea de descurajare în care se afla Gurista. — Doamna va fi dreaptă, dumneaei… desigur… murmurară – 997 –

– Misterele Parisului vol.1 –

plugarii. — Iat-o pe doamna Dubreuil; acum vei fi tu dată afara, se adresă văduva către Floarea-Mariei. — Deci e adevărat! strigă doamna Dubreuil; către lăptăreasa care o ţinea mereu de braţ pe Floarea-Mariei, îndrăzneşti să vorbeşti în felul acesta prietenei fiicei mele! Asta ţi-e recunoştinţa pentru bunătatea mea? Te rog să o laşi în pace pe această tânără! — Vă respect, doamnă, şi vă sunt recunoscătoare pentru bunătatea dumneavoastră, răspunse văduva lăsând braţul Floarei-Maria, dar înainte de a mă învinovăţi şi de a mă alunga pe mine şi pe copiii mei, întrebaţi-o mai degrabă pe această nenorocită. Poate că nu va avea curajul să nege că o cunosc şi – 998 –

– Eugen Sue –

că mă cunoaşte. — Doamne, Maria, auzi ce spune această femeie? întrebă doamna Dubreuil în culmea surprinderii. — Te numeşti, da, ori nu, Gurista? se adresă lăptăreasa Mariei. — Da, spuse nenorocita cu glas scăzut, fără să se uite la doamna Dubreuil; da, aşa mi se zicea… — Aha! vedeţi? strigară plugarii îndârjiţi, mărturiseşte, mărturiseşte!… — Mărturiseşte!… Dar ce? Ce să mărturisească? strigă doamna Dubreuil. Pe jumătate speriată de răspunsul fetii. — Lăsaţi-o să vorbească, doamnă, reluă văduva, o să declare chiar ea că vorbea deseori, în faţa mea, cu asasinul bietului meu bărbat… E adevărat? Ci răspunde o dată, nenorocito! strigă – 999 –

– Misterele Parisului vol.1 –

lăptăreasa. — Probabil, că am vorbit cu asasinul bărbatului dumitale, fiindcă, din păcate, sunt mulţi asasini în cartierul acela, recunoscu Floarea-Mariei, dar nu ştiu despre cine vorbeşti! — Cum?… Ce spune? exclamă înspăimântată doamna Dubreuil. A vorbit cu asasinii… — Făpturi de teapa ei nu cunosc decât de ăştia, răspunse văduva. La început, încremenită de o atât de stranie descoperire, întărită de ultimele vorbe ale Floarei-Maria, doamna Dubreuil, înţelegând acum totul, se depărtă de fată cu dezgust şi groază; atrase cu bruscheţe, la dânsa pe fiica ei, Clara, care se apropiase de Guristă pentru a o susţine, şi strigă: – 1000 –

– Eugen Sue –

— Ah! ce grozăvie! Clara, ia seama! Nu te apropia de această nenorocită… Dar cum de a putut doamna Georges s-o primească la ea? Cum a îndrăznit să mio înfăţişeze şi să îngăduie ca fiica mea… Doamne, Doamne, dar asta e ceva cumplit! Nu-mi vine să cred că o am înaintea ochilor! Dar nu, nu, doamna Georges nu e capabilă de o asemenea ticăloşie! A fost înşelată cum am fost şi noi… Altminteri… o! ar fi infam din partea ei! Clara, dezolată, îngrozită de această crudă scenă, credea că visează. În candoarea ei, nu înţelegea cumplitele învinuiri ce se aduceau prietenei ei; inima i se frânse şi ochii i se umplură de lacrimi văzând înmărmurirea Guristei, mută, doborâtă, ca o ucigaşă în faţa – 1001 –

– Misterele Parisului vol.1 –

judecătorilor ei. — Vino, vino, fata mea, se adresă doamna Dubreuil Clarei; apoi întorcându-se către Floarea-Mariei: iar pe dumneata, făptură nedemnă, Dumnezeu te va pedepsi pentru infama dumitale ipocrizie. Să cutezi a lăsa pe fiica mea… un înger de virtute… să te numească prietena ei, sora ei, pe dumneata, lepădătură a tot ce e mai murdar pe lume! Câtă neruşinare! Să ai cutezanţa de a te strecura printre oameni cinstiţi, când, fără îndoială, ai merita să ţii tovărăşie, la închisoare, celor de-o teapă cu dumneata! — Da, da, strigară plugarii, să meargă la închisoare, îl cunoaşte pe ucigaş! — Poate e şi complicea lui! – 1002 –

– Eugen Sue –

— Vezi că e o dreptate în cer! se încrâncenă văduva, ameninţând cu pumnul pe Guristă. — Cât despre dumneata, draga mea, spuse doamna Dubreuil lăptăresei, nu mă gândesc să te alung, ci îţi sunt chiar recunoscătoare pentru serviciul pe care mi l-ai făcut, demascând-o pe această nenorocită. — Foarte bine! Stăpâna noastră e dreaptă… murmurară plugarii. — Vino, Clara, reluă fermiera, doamna Georges ne va explica purtarea ei, sau de nu, nu mai vreau s-o văd în viaţa mea, căci, dacă n-a fost şi ea înşelată, a avut faţă de noi o purtare de neiertat. — Dar, mamă, uită-te la această biată fată… – 1003 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Să crape de ruşine, dacă vrea, cu atât mai bine! Dispreţuind-o… Nu vreau să mai rămâi nici o singură clipă lângă ea. E una din acele creaturi cărora o fată ca tine nu le poate vorbi fără să se dezonoreze. — Doamne, Doamne, mamă! răspunse Clara, opunându-se doamnei Dubreuil, care voia s-o ia cu dânsa, nu înţeleg ce înseamnă toate astea… Maria poate să fie vinovată, pentru că o spui tu, dar uită-te la ea, leşină; fie-ţi milă cel puţin! — Oh, domnişoară Clara, eşti bună şi mă ierţi, zise Floarea-Mariei. Te-am înşelat fără să vreau. M-am dojenit adesea, adăugă ea, aruncând o privire de nespusă recunoştinţă prietenei ei. — Dar bine, mamă, eşti oare atât de – 1004 –

– Eugen Sue –

fără milă? strigă Clara cu o voce sfâşietoare. — Milă pentru ea? Haida de! Dacă n-ar fi doamna Georges care ne va scăpa de ea, aş da-o afară din fermă ca pe o ciumată, răspunse cu asprime doamna Dubreuil. Şi o târî după ea pe Clara care, întorcându-şi pentru ultima oară capul către Guristă, îi strigă: — Maria, sora mea! Nu ştiu ce ţi se impută, dar sunt sigură că nu eşti vinovată şi te voi iubi întotdeauna! — Taci, taci, spuse doamna Dubreuil, punându-i mâna la gură, taci! Bine că toată lumea e martoră că, după o asemenea oribilă demascare, nu ai rămas nicio clipă singură cu această fată pierdută. Nu-i aşa, prieteni? – 1005 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Da, da, doamnă, spuse un plugar, suntem martori că domnişoara Clara n-a rămas singură nicio clipă cu această stricată, care desigur că e o hoaţă, deoarece are legături cu ucigaşii. Doamna Dubreuil o luă cu ea pe Clara. Gurista rămase singură în mijlocul grupului ameninţător ce se formase în jurul ei. Cu toate reproşurile doamnei Dubreuil, prezenţa ei şi a Clarei o liniştise oarecum pe Floarea-Mariei cu privire la urmările acestei scene; dar, după plecarea celor două femei, văzându-se la discreţia ţăranilor, puterile o părăsiră; fu nevoită să se rezeme pe marginea adăpătoarei cailor. Nu ne putem închipui ceva mai trist – 1006 –

– Eugen Sue –

decât postura acestei nenorocite, nimic mai ameninţător ca vorbele, ca atitudinea ţăranilor care o înconjurau. Mai mult stând decât şezând rezemată de ghizdul de piatră, cu capul plecat şi faţa ascunsă în palme, gâtul şi pieptul acoperite de capetele basmalei de indiană roşie, cu carouri, ce-i înconjura mica ei bonetă rotundă, Gurista, nemişcată, era întruchiparea zguduitoare a durerii şi resemnării. La câţiva paşi de ea, văduva celui asasinat, triumfătoare şi încă îndârjită împotriva ei, după imprecaţiile doamnei Dubreuil, cu gesturi de ură şi de dispreţ o arătă pe fată copiilor şi plugarilor. Oamenii de la fermă, strânşi roată, nu-şi ascundeau simţămintele ostile de care erau însufleţiţi: chipurile aspre şi – 1007 –

– Misterele Parisului vol.1 –

grosolane vădeau indignarea, mânia şi un fel de batjocură brutală şi jignitoare; femeile erau cele mai înverşunate, cele mai răzvrătite. Frumuseţea înduioşătoare a Guristei era încă una din pricinile pornirii lor împotriva fetei. Bărbaţii şi femeile nu-i puteau ierta că fusese până atunci tratată ca de la egal la egal de către stăpânii lor. Şi în plus, câţiva plugari din Arnouville, neputând aduce dovezi satisfăcătoare pentru a obţine la ferma de la Bouqueval unul din acele locuri atât de râvnite, nutreau împotriva doamnei Georges o nemulţumire ascunsă, pe care protejata ei avea să o resimtă acum. Primele reacţii ale acestor inculţi, sunt totdeauna excesive… Dar devin – 1008 –

– Eugen Sue –

foarte primejdioase când o gloată crede că brutalităţile ei sunt motivate de vinile reale sau aparente ale celor urmăriţi de ura şi mânia ei. Deşi cei mai mulţi dintre plugarii acelei ferme nu ar fi fost îndreptăţiţi să manifeste o susceptibilitate atât de sălbatecă faţă de Guristă, oamenii păreau atinşi de o molimă numai prin simpla ei prezenţă; pudoarea lor se răzvrătea la gândul că această nenorocită aparţinuse unei tagme de oameni atât de decăzuţi şi care, pe deasupra, mărturisise că vorbea adeseori cu asasini. Mai era oare nevoie de altceva pentru a aţâţa furia acestor ţărani, şi mai îndârjiţi prin pilda doamnei Dubreuil? — Trebuie s-o ducem la primar, – 1009 –

– Misterele Parisului vol.1 –

strigă unul. — Da, da, şi dacă nu vrea să meargă de bună voie, o s-o silim. — Şi mai îndrăzneşte să se îmbrace ca fetele noastre cinstite, de la ţară, adăugă una din cele mai pocite cumetre de la fermă. — Cu aerul ei de mironosiţă, reluă alta, i s-ar fi dat cuminecătura fără spovedanie. — Oare n-o avea curajul să meargă şi la biserică? — Neruşinata!… De ce nu-i dăm pe loc împărtăşania? — Şi se mai băga printre stăpâni! — Ca şi cum noi am fi fost oameni prea de jos pentru ea! — Din fericire, fiecare la rândul lui! — O! Până la urmă va trebui totuşi – 1010 –

– Eugen Sue –

să vorbeşti şi să-l denunţi pe asasin! strigă văduva. Toţi sunteţi din aceeaşi bandă… Şi nu ştiu dacă nu te-am văzut în ziua aceea cu el. Haide, haide, nu e timp de zmiorcăit, acum când eşti dată de gol. Arată-ţi faţa, e frumoasă la vedere! Şi văduva depărta cu brutalitate cele două mâini ale fetei, în care îşi ascunsese obrazul înecat în lacrimi. Gurista, mai întâi zdrobită de ruşine, începu să tremure de spaimă, văzânduse singură la cheremul unor oameni dezlănţuiţi. Îşi împreună mâinile, îşi îndreptă privirile rugătoare şi speriate către lăptăreasă şi îi spuse cu glasul ei blând: — Vai, doamnă, m-am retras de două luni la ferma Bouqueval… Aşa că – 1011 –

– Misterele Parisului vol.1 –

n-am putut fi martoră la nenorocirea de care vorbiţi şi… Vocea timidă a fetei fu acoperită de strigăte îndârjite: — S-o ducem la domnul primar… Să se dezvinovăţească acolo. — Să mergem! Hai, la drum, frumoaso! Şi grupul ameninţător se apropie din ce în ce de Guristă. Aceasta, încrucişându-şi braţele printr-o mişcare involuntară, se uita cu spaimă într-o parte şi într-alta şi părea să ceară ajutor. — O! reluă lăptăreasa, poţi să cauţi mult şi bine în jurul tău, domnişoara Clara nu mai e aici să te apere, nu ne mai scapi din mână. — Vai, doamnă, spuse fata tremurând, nu vreau să cap; nu cer decât – 1012 –

– Eugen Sue –

să răspund la ce voi fi întrebată… Dacă aceasta vă poate folosi… Dar ce rău făcut-am oare, tuturor acestor oameni care mă înconjoară şi mă ameninţă? — Ne-ai făcut, că ai avut îndrăzneala să te bagi printre stăpânii noştri, pe care noi, care preţuim de o mie de ori mai mult decât tine, nu am fi avut acest curaj… Iată ce ne-ai făcut. — Şi apoi de ce ai vrut ca această biată văduvă cu copiii ei să fie alungată de aici? spuse un altul. — Nu eu am vrut, ci domnişoara Clara… — Lasă gura, reluă plugarul tăindu-i vorba, nici n-ai cerut măcar să aibă milă de ea, erai mulţumită că i se lua pâinea de la gură. — Nu, nu, n-a cerut iertare pentru – 1013 –

– Misterele Parisului vol.1 –

lăptăreasă! — E rea! — O biată văduvă… Mamă a trei copii! — Dacă n-am cerut s-o ierte, e că nu aveam putere să mai spun o vorbă… — Dar cu asasinii aveai putere să vorbeşti? Aşa cum se întâmplă totdeauna când se înfierbântă masele, aceşti ţărani, mai mult proşti decât răi, se iritau, se aţâţau, se îmbătau de propriile lor vorbe şi de insultele şi ameninţările proferate la adresa victimei lor. Aşa ajunge gloata, câteodată, contra voinţei ei, printr-o exaltare crescândă când nu este bine îndrumată, la săvârşirea celor mai nedrepte şi mai fioroase fapte. – 1014 –

– Eugen Sue –

Cercul ameninţător al argaţilor se apropia din ce în ce mai mult de FloareaMariei; toţi gesticulau, vorbind; văduva fierarului nu se mai putea stăpâni. Despărţită numai printr-o stănoagă pe care se rezema de adăpătoarea adâncă, Guristei îi fu teamă să nu fie împinsă în apă şi strigă, întinzând către ei mâini rugătoare: — Dar, Doamne! Ce vreţi de la mine? Fie-vă milă, nu-mi faceţi rău!… Şi fiindcă lăptăreasa, vociferând, se apropia tot mai tare de ea, băgându-i pumnii în faţă, Floarea-Mariei strigă, dându-se înapoi cu groază: — Vă implor, doamnă, nu vă apropiaţi atât de mine, o să mă faceţi să cad în apă. Aceste vorbe ale Floarei-Maria iscară – 1015 –

– Misterele Parisului vol.1 –

în aceşti oameni brutali o idee cumplită. Nevoind să facă decât una din acele glume de ale ţăranilor, care adesea te împing până în pragul morţii, unul din cei mai turbaţi strigă: — O baie!… Să-i facem o baie! — Da… da… În apă!… în apă!… repetară ţăranii în hohote de râs şi în aplauze frenetice. — Asta e, o baie bună!… N-o să moară! — Să înveţe minte să se mai vâre printre oamenii de treabă! — Da, da… S-o zvârlim în apă! În apă! — Numai bine i-am spart gheaţa azi dimineaţă. — Fata de stradă să-şi aducă aminte de oamenii cinstiţi de la ferma din – 1016 –

– Eugen Sue –

Arnouville! Auzind aceste zbierete neomeneşti, aceste batjocuri sălbatice, văzând înverşunarea tuturor acelor feţe stupide şi îndârjite care înaintau s-o înşface, Floarea-Mariei se crezu moartă. Teama de la început făcu loc unui fel de mulţumire amară; întrezărea viitorul în culori atât de negre, încât mulţumea în gând cerului că-i scurta suferinţele; nu rosti niciun cuvânt de protest, închise ochii şi aşteptă, rugându-se. Plugarii, dintr-o dată surprinşi de înfăţişarea şi resemnarea mută a Guristei, pregetară o clipă, dar dojeniţi pentru slăbiciunea lor de către partea femeiască a adunării, reîncepură să vocifereze, ca să-şi dea curaj pentru punerea în practică a intenţiilor lor – 1017 –

– Misterele Parisului vol.1 –

crude. Doi din cei mai furioşi se pregăteau să pună mâna pe FloareaMariei, când o voce emoţionată, răsunătoare, le strigă: — Opriţi-vă! În aceeaşi clipă, doamna Georges, care-şi croise drum prin mijlocul acelei gloate, ajunse lângă Guristă. Fata stătea mereu îngenunchiată. Doamna Georges o luă în braţe, o ridică, exclamând: — Ridică-te, copila mea!… Ridică-te, fiica mea iubită! Să nu îngenunchezi decât în faţa lui Dumnezeu. Vocea, atitudinea doamnei Georges, erau atât de cutezătoare şi de poruncitoare, că mulţimea se dădu înapoi şi rămase mută. Indignarea îmbujorase obrazul doamnei Georges, de obicei palid. – 1018 –

– Eugen Sue –

Aruncă plugarilor o privire aspră şi le spuse cu glas ridicat şi ameninţător: — Nenorociţilor!… Nu vă e ruşine să folosiţi asemenea brutalităţi împotriva acestei nefericite copile? — E o… — E fata mea! strigă doamna Georges, tăind vorba acelui plugar. Abatele Laporte, binecuvântat şi venerat de toată lumea, o iubeşte şi o ocroteşte, şi cei pe care el îi stimează trebuie să fie respectaţi de toată lumea. Aceste simple cuvinte reduseră pe toţi plugarii la tăcere. Preotul de la Bouqueval era privit în toată regiunea ca un sfânt; cei mai mulţi dintre ţărani cunoşteau grija pe care abatele i-o purta Guristei. Totuşi, câteva murmure înăbuşite se mai făcură auzite. – 1019 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Doamna Georges le prinse înţelesul şi exclamă: — Chiar dacă această nefericită fată ar fi fost cea din urmă dintre făpturi, ar fi fost părăsită de toţi, şi încă purtarea voastră faţă de ea n-ar fi mai puţin mârşavă. Pentru ce vină vreţi s-o pedepsiţi? Şi cu ce drept, de altminteri? Care e autoritatea voastră? Puterea? Nu e oare o laşitate, o neruşinare, ca nişte bărbaţi în toată firea să facă dintr-o fată tânără, fără apărare, o victimă? Vino, Maria, vino, copilul meu drag, să mergem acasă; acolo, cel puţin, eşti cunoscută şi preţuită… Doamna Georges luă braţul fetei, în timp ce plugarii, stânjeniţi şi recunoscând sălbăticia purtării lor, le făcură, respectuoşi, loc să treacă. – 1020 –

– Eugen Sue –

Singură văduva înaintă şi spuse doamnei Georges pe un ton hotărât: — Fata asta nu va ieşi de aici înainte de a depune mărturie la primar cu privire la asasinarea bietului meu soţ. — Scumpa mea, spuse doamna Georges, stăpânindu-se. Fiica mea nu are de depus nicio mărturie aici; mai târziu, dacă justiţia va socoti că e nevoie de mărturia ei, va fi chemată şi eu o voi însoţi… Până atunci, nimeni n-are dreptul să se amestece. — Dar, doamnă… vă spun… Doamna Georges o întrerupse pe lăptăreasă şi îi răspunse cu asprime: — Nefericirea a cărei victimă eşti, abia dacă poate justifica purtarea dumitale; într-o zi îţi va părea rău de silniciile pe care le-ai prilejuit cu atâta – 1021 –

– Misterele Parisului vol.1 –

imprudenţă. Domnişoara Maria locuieşte cu mine la ferma Bouqueval, comunică aceasta judecătorului care a înregistrat prima dumitale declaraţie; aşteptăm ordinele lui. Văduva nu mai avu ce răspunde la aceste vorbe pline de înţelepciune; se aşeză pe parapetul adăpătoarei şi începu să plângă amar, îmbrăţişându-şi copiii. Câteva minute după scena asta, Pierre veni cu gabrioleta; doamna Georges şi Floarea-Mariei se urcară pentru a se înapoia la Bouqueval. Trecând prin faţa casei fermierei de la Arnouville, Gurista o zări pe Clara; plângea, pe jumătate ascunsă în spatele unui oblon întredeschis şi făcu FloareiMaria un semn de adio cu batista. – 1022 –

– Eugen Sue –

Capitolul 9 MÂNGÂIERI — Ah! doamnă! ce ruşine pentru mine şi câtă amărăciune pentru dumneavoastră! se adresă FloareaMariei mamei sale adoptive, când se văzu singură cu ea în micul salon de la Bouqueval. Desigur că v-aţi certat pentru totdeauna cu doamna Dubreuil, şi asta din pricina mea! O! presimţirile mele!… M-a pedepsit Dumnezeu că am înşelat-o astfel pe această doamnă şi pe fiica ei… Eu sunt pricina învrăjbirii dintre dumneavoastră şi doamna Dubreuil… — Doamna Dubreuil e o femeie admirabilă, scumpa mea copilă, dar cam mărginită la minte… De altfel, cum are o – 1023 –

– Misterele Parisului vol.1 –

inimă foarte bună, mâine îi va părea rău, sunt sigură, de pornirea ei nesăbuită de azi… — Vai, doamnă, să nu credeţi că vreau s-o justific acuzându-vă pe dumneavoastră. Doamne! Dar bunătatea dumneavoastră faţă de mine poate că va orbit… Puneţi-vă în locul doamnei Dubreuil… Să afle că prietena fiicei ei iubite era… Ce-am fost… Spuneţi? Puteţi dezaproba indignarea ei maternă? Din nefericire, doamna Georges nu putu răspunde nimic la această întrebare a Floarei-Maria, care continuă cu ardoare: — Această scenă îngrozitoare pe care am îndurat-o în faţa tuturor, o va afla mâine tot ţinutul! Nu pentru mine mi-e teamă, dar cine ştie dacă reputaţia – 1024 –

– Eugen Sue –

Clarei nu va fi pentru totdeauna pătată, fiindcă mă numea prietena ei, sora ei! Ar fi trebuit să mă supun primei mele porniri, să rezist înclinării care mă atrăgea către domnişoara Dubreuil şi, cu riscul de a-i fi insuflat neîncredere, să mă fi sustras prieteniei ce-mi oferea… Dar am pierdut din vedere distanţa ce mă despărţea de ea… Aşa că, după cum vedeţi, am fost pedepsită, o! şi pedepsită crud pentru faptul că am pricinuit, poate, unei fiinţe, atât de cinstită şi atât de bună, un rău ireparabil… — Copila mea, răspunse doamna Georges după câteva clipe de gândire, nu ai dreptate să-ţi faci imputări atât de aspre; trecutul dumitale e vinovat… da, foarte vinovat… Dar oare e puţin lucru să meriţi ocrotirea venerabilului nostru – 1025 –

– Misterele Parisului vol.1 –

preot prin căinţa dumitale? Oare nu sub protecţia lui şi a mea ai fost prezentată doamnei Dubreuil? Oare nu calităţile dumitale singure au inspirat afecţiunea pe care, nesilită de nimeni, ţi-a acordato?… Nu e oare ea aceea care te-a îndemnat s-o numeşti pe Clara sora dumitale? Şi, în sfârşit, după cum i-am spus adineauri, pentru că nu voiam şi nu trebuia să-i ascund nimic, puteam oare, fiind sigură de căinţa dumitale, să-i dezvălui trecutul şi să fac astfel reabilitarea dumitale mai grea… poate chiar imposibilă, deznădăjduindu-te şi dându-te pradă dispreţului unor oameni care, tot atât de nenorociţi şi de părăsiţi pe cât ai fost, ar fi păstrat, ca dumneata, acel tăinuit instinct al onoarei şi al virtuţii? Destăinuirea acelei lăptărese e – 1026 –

– Eugen Sue –

supărătoare, funestă; dar puteam oare, prevenind-o pe doamna Dubreuil, să jertfesc liniştea dumitale unei eventualităţi de iertare puţin probabile? — Ah, doamnă, asta dovedeşte că situaţia mea e pentru totdeauna falsă şi demnă de milă, că, din afecţiune pentru mine, mi-aţi ascuns trecutul, şi că mama Clarei are tot dreptul să mă dispreţuiască în numele acelui trecut; să mă dispreţuiască… după cum toată lumea mă va dispreţui de acum înainte, căci ştirea celor întâmplate la Arnouville se va răspândi şi totul se va afla!… O! Voi muri de ruşine… nu voi mai putea înfrunta privirile nimănui…! — Nici pe ale mele? Biată copilă! rosti doamna Georges izbucnind în lacrimi şi deschizând braţele Floarei– 1027 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Mariei, vei afla totdeauna în inima mea dragostea şi devotamentul unei mame… Deci, fii curajoasă, Maria, fii convinsă de sinceritatea căinţei dumitale. Aici eşti înconjurată de prieteni. Această casă va fi pentru dumneata întreaga lume… Vom lua-o înaintea dezvăluirii de care te temi; bunul nostru abate va strânge oamenii de la fermă care te iubesc atât de mult, şi le va spune adevărul asupra trecutului dumitale. Crede-mă, copila mea, cuvântul lui are atâta autoritate, încât această dare pe faţă te va face şi mai iubită. — Vă cred, doamnă, şi mă voi resemna; ieri, în timpul convorbirii noastre, abatele mi-a prevestit ispăşiri dureroase! ele au început şi nu trebuie să mă mir. Mi-a mai spus că suferinţele – 1028 –

– Eugen Sue –

mele vor fi luate în seamă… Nădăjduiesc… Ajutată în aceste încercări de dumneavoastră şi de dânsul, nu mă voi mai plânge. — Vei sta, de altfel, peste câteva clipe de vorbă cu el şi niciodată sfaturile lui nu-ţi vor fi mai preţioase ca acum. Iată, s-a şi făcut patru jumătate, pregăteşte-te să te duci la presbiteriu, copila mea… Voi scrie domnului Rudolf ca să-l informez de cele petrecute la ferma Arnouville… Un curier îi va duce scrisoarea, apoi voi veni să te iau de la bunul nostru abate, deoarece trebuie să ne grăbim să stăm toţi trei de vorbă. Câteva clipe mai târziu, Gurista pleca de la fermă ca să se ducă la presbiteriu, pe drumul desfundat unde, în ajun, Învăţătorul şi Şontorogul se – 1029 –

– Misterele Parisului vol.1 –

înţeleseseră Chioara.

să

se

reîntâlnească

cu

Capitolul 10 REFLECŢII După cum s-a înţeles, desigur, din convorbirile Guristei cu doamna Georges şi cu părintele din Bouqueval, Floarea-Mariei profitase cu atâta însufleţire de sfaturile binefăcătorilor ei, pusese atâta la inimă principiile lor, încât, gândindu-se la ticăloşia trecutului ei, era din ce în ce mai deznădăjduită. Din nefericire, mintea ei se dezvoltase pe măsură ce instinctele-i minunate se împlineau în mijlocul mediului de cinste şi puritate în care trăia. – 1030 –

– Eugen Sue –

Dacă ar fi avut o inteligenţă mai puţin deosebită, o sensibilitate mai puţin aleasă, o imaginaţie mai puţin înflăcărată, Floarea-Mariei s-ar fi consolat mai uşor! Ea se pocăise, un preot venerabil îi iertase greşelile şi, în mijlocul bucuriilor unei vieţi rustice pe care o împărţea cu doamna Georges, ar fi uitat ororile din cartierul acela rău famat. S-ar fi lăsat, fără teamă, în voia prieteniei pe care i-o arăta doamna Dubreuil. Aceasta, fără să uite greşelile pe care le săvârşise Floarea-Mariei şi numai datorită încrederii oarbe ce o avea în cuvintele celor a căror superioritate o recunoştea, i-ar fi vorbit în felul următor: „Acum purtarea dumitale frumoasă te face egala oamenilor cinstiţi“. N-ar fi văzut nicio – 1031 –

– Misterele Parisului vol.1 –

deosebire între ea şi oamenii corecţi. Întâmplarea dureroasă de la ferma din Arnouville ar fi mâhnit-o adânc, dar ea nu putuse prevedea această scenă şi nici s-o fi evitat, vărsând lacrimi amare în prada remuşcărilor, văzând-o pe Clara, nevinovată şi pură, dormind în aceeaşi odaie cu fosta chiriaşă a proxenetei. Biata copilă!… Oare nu se năpăstuise ea, în sinea ei, în tăcerea nesfârşitelor insomnii, de învinuiri şi mai cumplite decât cele cu care o împroşcară locuitorii fermei din Arnouville? Ceea ce o ucidea cu încetul pe Floarea-Mariei, era analizarea, la nesfârşit, a păcatelor de care se învinuia singură; era mai ales perspectiva – 1032 –

– Eugen Sue –

permanentă a viitorului pe care trecutul ei neiertător i-o impunea şi pe care l-ar fi visat altfel. Spiritul de analiză, de cercetare şi de comparaţie este totdeauna dovada unei inteligenţe superioare. În sufletele trufaşe şi tari, acest spirit sădeşte îndoială şi răzvrătire împotriva altora. În sufletele timide şi gingaşe, acesta sădeşte îndoiala şi răzvrătirea împotriva lor înseşi. Pe cei dintâi îi condamni, dar se iartă ei singuri. Pe cei din a doua categorie îi ierţi, dar se condamnă ei singuri. Preotul de la Bouqueval, cu toată voioşia lui, doamna Georges, cu toate virtuţile ei, sau tocmai din pricina virtuţilor şi cuvioşiei lor, nu-şi puteau – 1033 –

– Misterele Parisului vol.1 –

închipui cât suferise Gurista de când sufletul ei, scos din cloaca în care trăise, putea măsura tot adâncul prăpastiei în care fusese cufundată. Ei nu-şi dădeau seama că groaznicele amintiri ale Guristei aveau aproape puterea şi intensitatea realităţii; ei nu ştiau că această fată, de o sensibilitate aleasă, cu o imaginaţie înclinată spre visare şi poezie, cu o delicateţe a impresiilor, dureroasă din pricina susceptibilităţii ei, nu ştiau că această fată îşi amintea în fiecare zi şi resimţea, cu o suferinţă amestecată cu dezgust şi spaimă, mizeriile ruşinoase ale existenţei ei de altădată. Să ne închipuim o copilă de şaisprezece ani, nevinovată şi neîntinată, având conştiinţa candoarei şi purităţii ei, – 1034 –

– Eugen Sue –

aruncată de o putere infernală în infama tavernă a unei proxenete şi supusă puterii de neînfrânt a acestei canalii!… Ne putem, oare, face înţeleşi, că un fel de resentiment ulterior sau, mai bine zis, o contralovitură morală de care Gurista suferea atât de cumplit, o făcea să-i pară rău, mai des decât îndrăznise să mărturisească preotului, că n-a murit în această mocirlă? Dacă am chibzui cât de cât. Şi am avea experienţa vieţii, n-ar părea un paradox cele ce vom spune: Ceea ce o făcea pe Floarea-Mariei să fie demnă de interes şi de milă, este nu numai faptul că nu iubise niciodată, dar că simţurile ei rămăseseră adormite şi reci. Dacă se întâmplă adesea ca femei mai puţin sensibile ca Floarea-Mariei, să – 1035 –

– Misterele Parisului vol.1 –

aibă repulsii caste mult timp după căsătorie, ne vom mira, oare, că această nenorocită, dominată de codoaşă şi aruncată la şaisprezece ani în mijlocul unei hoarde de fiare sălbatice şi fioroase ce bântuiau în cartierul rău famat, să nu fi încercat decât oroare şi groază şi să iasă, sufleteşte, curată din acea promiscuitate?… Destăinuirile copilăreşti ale Clarei Dubreuil cu privire la amorul ei curat pentru un tânăr fermier cu care urma să se căsătorească, întristaseră adânc pe Floarea-Mariei; şi ea simţea că ar fi iubit din toată inima, că ar fi trăit dragostea în tot ce are ea ca devotament, nobleţe, puritate şi măreţie; şi totuşi nu-i mai era îngăduit să inspire sau să încerce acest simţământ; fiindcă, dacă ar fi iubit… ar – 1036 –

– Eugen Sue –

fi făcut o alegere pe măsura exigenţelor ei sufleteşti şi, cu cât această alegere ar fi fost mai demnă de ea, cu atât s-ar fi socotit dânsa nedemnă. Capitolul 11 DRUMUL DESFUNDAT Soarele asfinţea la orizont; pe câmpie nicio mişcare, niciun zgomot. Floarea-Mariei se apropia de începutul drumului desfundat pe care trebuia să-l străbată pentru a merge la presbiteriu, când văzu ieşind din şanţ un băiat mic, şchiop, îmbrăcat într-o bluză cenuşie şi cu o şapcă albastră. Părea că plânge. De cum o zări de departe pe Guristă, dădu fuga la ea. — Oh! buna mea doamnă, fie-ţi milă – 1037 –

– Misterele Parisului vol.1 –

de mine, strigă el, împreunându-şi mâinile în chip implorator. — Ce vrei, copile? îl întrebă fata, îngrijorată. — Vai, bună doamnă, biata mea bunică e tare bătrână, bătrână de tot; a căzut în şanţ pe când cobora acolo şi cred că a păţit ceva, mi-e teamă să nu-şi fi rupt piciorul… Sunt prea slab ca s-o ajut să se ridice… Doamne, ce mă fac dacă nu-mi vii în ajutor? Biata bunică, să nu se prăpădească! Gurista, înduioşată de durerea micului şchiop, exclamă: — Nu sunt nici eu prea puternică, copile, dar am să te ajut să-ţi salvezi bunica… Să mergem repede la dânsa… Eu locuiesc la ferma de acolo, trimit pe cineva s-o aducă. – 1038 –

– Eugen Sue –

— Oh! buna mea doamnă, Dumnezeu te va răsplăti, desigur. E undeva pe aici… la doi paşi, pe drumul desfundat, cum vă spuneam; a căzut pe când cobora povârnişul… — Deci nu eşti de pe aici? întrebă Gurista, urmându-l pe Şontorog, pe care desigur că cititorul l-a recunoscut. — Nu, doamnă, venim de la Écouen. — Şi unde vă duceţi? — La un preot vrednic care locuieşte pe colina de colo… zise fiul lui BraţRoşu, ca să dobândească şi mai mult încrederea Floarei-Mariei. — La abatele Laporte, poate? — Da, bună doamnă, la abatele Laporte; biata mea bunică îl cunoaşte bine, bine de tot… — Tocmai la el mă duceam, ce – 1039 –

– Misterele Parisului vol.1 –

potriveală! spuse Floarea-Mariei, înaintând mereu pe drumul desfundat. — Bunico, vin, vin!… Ai răbdare, aduc ajutor! strigă Şontorogul, ca să dea astfel de veste Învăţătorului şi Cucuvelei, să fie pregătiţi pentru a pune mâna pe victima lor. — Deci bunica dumitale n-a căzut prea departe de aici? întrebă Gurista. — Nu, doamnă, în dosul copacului acela gros de acolo, unde coteşte drumul, la douăzeci de paşi de aici. Deodată Şchiopul se opri. Tropăitul unui galop de cal răsună în liniştea câmpiei. „S-a dus dracului tot“, îşi zise Şontorogul. Drumul cotea brusc la câteva prăjini distanţă de locul unde fiul lui Braţ-Roşu – 1040 –

– Eugen Sue –

se găsea cu Gurista. Un călăreţ apăru la cotitura aceea; când ajunse lângă fată, se opri. Se auzi apoi tropăitul unui alt cal şi, după câteva clipe apăru un servitor îmbrăcat într-o livrea cafenie cu nasturi de argint, cu pantaloni de piele albă şi cu cizme cu carâmbi răsfrânţi. O curea îngustă de piele galbenă îi ţinea strâns legată la spate mantaua de ploaie a stăpânului său. Acesta, îmbrăcat simplu, cu o redingotă arămie, groasă şi cu un pantalon cenuşiu deschis, călărea cu o graţie desăvârşită pe un cal murg, pursânge, de o frumuseţe deosebită; cu tot drumul lung pe care-l străbătuse, luciul viu al vestonului cu reflexe aurii nu arăta nicio urmă de transpiraţie. Calul – 1041 –

– Misterele Parisului vol.1 –

valetului, care se oprise la câţiva paşi de stăpânul lui, era de asemenea de rasă şi plin de nobleţe. În acest călăreţ, cu faţa brună şi fermecătoare, Şontorogul recunoscu pe vicontele de Saint-Rémy, bănuit a fi amantul ducesei de Lucenay. — Frumoasă domnişoară, se adresă vicontele Guristei, a cărei frumuseţe îl impresionase, ai avea bunăvoinţa să-mi arăți drumul care duce în satul Arnouville? Maria, lăsându-şi ochii în jos în faţa privirii adânci şi cutezătoare a tânărului, răspunse: — După ce ieşiţi din drumul desfundat, domnule, o luaţi pe prima potecă la dreapta: această potecă duce la o alee de cireşi care dă de-a dreptul în Arnouville. – 1042 –

– Eugen Sue –

— Mii de mulţumiri, frumoasă copilă… M-ai lămurit mai bine decât o bătrână pe care am văzut-o la doi paşi de aici, zăcând la rădăcina unui arbore: n-am putut scoate de la ea decât gemete… — Biata mea bunică!… murmură Şontorogul, cu o voce îndurerată. — Acum încă un cuvânt, reluă domnul de Saint-Rémy, adresându-se Guristei, ai putea să-mi spui dacă pot găsi uşor ferma doamnei Dubreuil, la Arnouville? Gurista nu se putu stăpâni şi tresări la aceste cuvinte care îi aminteau de scena cumplită din dimineaţa aceea, dar răspunse: — Clădirile fermei se află de-a lungul aleii pe care o veţi urma spre a – 1043 –

– Misterele Parisului vol.1 –

ajunge la Arnouville, domnule. — Încă o dată, mulţumesc, frumoasă copilă! spuse domnul de Saint-Rémy. Şi porni în galop, urmat de valet. Fermecătoarele trăsături ale vicontelui se destinseseră întrucâtva în timp ce vorbea cu Floarea-Mariei; îndată ce fu singur, redeveniră întunecate şi crispate, părând frământat de o nelinişte adâncă. Floarea-Mariei, amintindu-şi de persoana necunoscută pentru care, din ordinul doamnei de Lucenay, se pregătea în grabă pavilionul la ferma din Arnouville, nu se mai îndoi că era vorba de acest tânăr şi frumos cavaler. Galopul cailor mai răscoli puţin timp pământul întărit de îngheţ; se pierdu treptat, în depărtare, apoi încetă – 1044 –

– Eugen Sue –

cu totul… Şontorogul răsuflă uşurat. Vrând să-i liniştească şi să-i vestească pe complicii lui, dintre care unul, Învăţătorul, se ascunsese la sosirea călăreţilor, fiul lui Braţ-Roşu strigă; — Bunico!… iată-mă, sunt cu o doamnă miloasă, care-ţi vine în ajutor! — Repede, repede, copile, domnul acela călare ne-a făcut să pierdem câteva minute, zise Gurista, grăbind pasul ca să ajungă mai curând la cotitura drumului desfundat. O dată acolo, Cucuvaia, care se ţinea pitită, spuse pe şoptite: — Acum, tâlhăroiule! Apoi, aruncându-se asupra Guristei, chioara o luă de gât cu mâna, iar cu cealaltă îi astupă gura, în timp ce – 1045 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Şontorogul, aruncându-se la picioarele fetei, se agăţă de ele ca s-o împiedice să facă vreun pas. Totul se petrecuse aşa de repede, încât Cucuvaia n-avusese timpul să vadă faţa Guristei; dar în puţinele clipe câte îi trebuiră Învăţătorului ca să iasă din şanţul în care se ascunsese şi să vină pe dibuite cu mantaua lui, bătrâna îşi recunoscu vechea ei victimă. — Hoţoaico! strigă ea, la început surprinsă; apoi adăugă cu o bucurie feroce: Ia te uită! Se vede că însuşi dracu te trimite… Pe semne că asta ţi-e soarta, să-mi căzi mereu în gheare! Noroc că am vitriolul în trăsură… I-a venit acum rândul şi mutrii tale de madonă, că mult m-am mai amărât cu chipul ăsta de fecioară nevinovată… Bărbate, ia seama – 1046 –

– Eugen Sue –

să nu te muşte şi ţine-o bine până când o împachetăm… Cu mâinile sale puternice, Învăţătorul o înhăţă pe Guristă şi, înainte ca fata să fi putut scoate un ţipăt, Cucuvaia îi aruncă paltonul în cap şi-o înfăşură strâns. Într-o clipă, Floarea-Mariei, legată fedeleş, cu un căluş în gură, nu mai fu în stare să facă nicio mişcare, nici să strige după ajutor. — Acum vezi de pachet, orbule… zise Cucuvaia. Hai, hai, că doară nu-i aşa de grea ca trupul femeii înecate în canalul Saint-Martin… Nu-i aşa, bărbate? Şi cum tâlharul tresări la aceste vorbe care îi aminteau de cumplitul vis din noaptea trecută, chioara reluă: – 1047 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Ce-i banditule?… S-ar zice că tremuri… de azi dimineaţă îţi tot clănţăne dinţii ca şi cum ai avea friguri, şi atunci te uiţi în gol de parcă ai tot căuta ceva. — Prefăcutul dracului… se uită cum zboară muştele, rânji Şontorogul. — Hai mai repede, s-o ştergem, bărbate! Ia-o în primire pe hoaţa asta păguboasă… Aşa! adaugă Cucuvaia, văzându-l pe tâlhar cum o ia pe FloareaMariei în braţe, ca pe un copil adormit. La trăsură, repede! — Dar cine mă va conduce pe mine?... întrebă Învăţătorul, cu un glas înăbuşit, strângând în braţele lui de Hercule povara uşoară şi mlădie. — Mormoloc bătrân! Se gândeşte la toate, spuse Cucuvaia. – 1048 –

– Eugen Sue –

Şi, desfăcându-şi broboada, desnodă o basma roşie care îi acoperea gâtul descărnat, o răsuci pe jumătate şi îi strigă Învăţătorului: — Deschide înghiţitoarea şi ia între dinţi un capăt al basmalei. Şontorogul să ia capătul celălalt în mână şi tu n-ai altceva de făcut decât să te ţii după el… La orb bun, câine bun! Ia-o pe aici, piciule! Micul şchiop făcu un salt, imită cu voce prefăcută un lătrat caraghios, apucă celălalt capăt al batistei şi îl trase după el pe Învăţător, în timp ce Cucuvaia se grăbea să-l vestească pe Barbillon. Renunţăm să descriem groaza Floarei-Maria, când se văzu în mâinile Cucuvelei şi ale Învăţătorului. Simţea că leşină şi nu putu opune nicio rezistenţă. – 1049 –

– Misterele Parisului vol.1 –

După câteva clipe, Gurista era transportată cu trăsura, mânată de Barbillon. Deşi era noapte, perdelele cupelei erau coborâte cu grijă şi cei trei complici, cu victima lor, gata mai-mai să-şi dea sufletul, se îndreptară către câmpia de la Saint-Denis, unde îi aştepta Tom. Capitolul 12 CLÉMENCE D’HARVILLE Ne amintim că în ajunul zilei când se petreceau întâmplările pe care le povestirăm (răpirea Guristei de către Cucuvaie), Rudolf o salvase pe doamna d’Harville dintr-o primejdie iminentă, iscată de gelozia Sarei care-l prevenise pe domnul d’Harville de întâlnirea pe – 1050 –

– Eugen Sue –

care marchiza o făgăduise în chip atât de nesocotit lui Charles Robert. Rudolf, impresionat de acea scenă, ieşind din casa de pe strada Templului, se îndreptă spre locuinţa lor, amânând pe a doua zi vizita pe care plănuia s-o facă domnişoarei Rigolette şi familiei nefericitului meşteşugar despre care am vorbit, deoarece îi socotea la adăpost de nevoi, mulţumită banilor pe care îi trimisese prin marchiză; pretinsa ei vizită de caritate păruse verosimilă domnului d’Harville. Din păcate, Rudolf nu aflase că Şontorogul îi înhăţase punga şi ştim în ce fel micul şchiop săvârşise acea îndrăzneaţă hoţie. Pe la orele patru, Rudolf primi scrisoarea următoare; i-o adusese o femeie în vârstă şi plecase fără să aştepte – 1051 –

– Misterele Parisului vol.1 –

răspuns. „Monseniore, Vă datorez mai mult decât viaţa; aş voi să vă exprim astăzi adânca mea recunoştinţă. Mâine, ruşinea poate că m-ar amuţi… Dacă aţi vrea să-mi faceţi cinstea de a veni la mine astă-seară, veţi încheia această zi cum aţi început-o, printr-o faptă generoasă. D’Orbigny – D’Harville.“ Dacă Rudolf era fericit că făcuse un mare serviciu doamnei d’Harville, nu-i plăcea însă o astfel de intimitate impusă, pe care această împrejurare o stabilea aşa, deodată, între el şi marchiză. Nedorind să trădeze prietenia ce o nutrea pentru domnul d’Harville, dar foarte impresionat de graţia spirituală şi – 1052 –

– Eugen Sue –

de frumuseţea atrăgătoare a Clémencei, Rudolf îşi dădea seama că o plăcea mult şi, de aceea, nu mai voia, după o lună întreagă de stăruinţi, s-o revadă. Îşi amintea astfel, cu emoţie, de convorbirea pe care o surprinsese la ambasadă, între Tom şi Sarah. Aceasta, din ură şi gelozie, afirmase, nu fără temei, că doamna d’Harville, aproape fără să-şi dea seama, nutrea o serioasă afecţiune pentru Rudolf. Sarah era prea isteaţă, prea perspicace, prea bună cunoscătoare a inimii omeneşti ca să nu fi înţeles că marchiza, socotindu-se neluată în seamă, dispreţuită poate de un om care făcuse asupra ei o adâncă impresie, cedând în decepţia ei, stăruinţelor unei prietene perfide, să se intereseze aproape luată prin – 1053 –

– Misterele Parisului vol.1 –

surprindere, de pretinsele nenorociri ale domnului Charles Robert, fără ca, din pricina asta, să-l uite cu totul pe Rudolf. Alte femei, credincioase amintirii omului către care înclinaseră mai întâi, ar fi rămas indiferente la privirile comandantului. Clémence d’Harville era deci de două ori vinovată, deşi n-ar fi cedat decât din mila ce i-o inspira nenorocirea lui Charles Robert; de altfel, un simţământ puternic al datoriei, unit poate cu amintirea prinţului, gând salvator care veghea în adâncul inimii ei, ar fi ferit-o de o greşeală ireparabilă. Rudolf, gândindu-se la întrevederea lui cu doamna d’Harville, era pradă a mii de contradicţii. Cu toate că era hotărât să reziste sentimentului ce-l atrăgea către ea, se socotea fericit că putea s-o – 1054 –

– Eugen Sue –

desprindă de inima lui, fie învinuind-o de alegerea nefericită ce o făcuse în persoana lui Charles Robert, fie, dimpotrivă, regretând că i se destrăma prestigiul de care era înconjurată. Clémence d’Harville aştepta şi ea această întrevedere cu teamă; cele două simţăminte care o stăpâneau, erau unul dureros când se gândea la Rudolf, celălalt, o puternica silă când se gândea la Charles Robert. Multe pricini motivau această aversiune, această ură. O femeie poate să-şi tulbure liniştea, cinstea ei faţă de un bărbat, dar ea nu-i va ierta niciodată că a pus-o într-o situaţie umilitoare sau ridicolă. Astfel, doamna d’Harville, pradă ironiilor şi privirilor insultătoare ale – 1055 –

– Misterele Parisului vol.1 –

doamnei Pipelet, era gata să moară de ruşine. Dar asta nu era totul. Înştiinţată de Rudolf de primejdia care o păştea, Clémence urcase repede la al cincilea; scara era astfel construită, încât urcând-o, l-a putut zări pe Charles Robert îmbrăcat în strălucitorul lui halat, în clipa în care, recunoscând pasul uşor al femeii pe care o aştepta, întredeschisese, surâzând, cuceritor, sigur de sine, uşa camerei sale… Grotesca înfumurare a costumului ţipător al comandantului, o făcu pe marchiză să înţeleagă cât de cumplit se înşelase în privinţa omului acela. Îndemnată de bunătatea inimii, de generozitatea firii ei să facă un pas care putea s-o piardă, îi acordase comandantului acea întâlnire, – 1056 –

– Eugen Sue –

nu din dragoste, ci numai din milă… Ne putem închipui deziluzia, dezgustul doamnei d’Harville, când îl zărise pe domnul Charles Robert, atât de strident înveşmântat în chip de cuceritor! Pendula din micul salon unde şedea de obicei doamna d’Harville sunase orele nouă. Modistele şi cârciumarii au abuzat atât de mult de stilul Ludovic al XV-lea şi de stilul Renaşterii, încât marchiza, femeie cu mult bun gust, îndepărtase din apartamentul ei felul acesta de lux, devenit atât de vulgar, şi mutase mobilele în partea destinată marilor recepţii. Rar se putea vedea ceva mai distins şi mai elegant ca mobilierul salonului în – 1057 –

– Misterele Parisului vol.1 –

care marchiza îl aştepta pe Rudolf. Tapetul, perdelele fără ciucuri la polog, fără draperii, erau lucrate dintr-o stofă de India, în culoarea paiului; pe acest fond luminos se desenau, brodate cu mătase, imagini de aceeaşi culoare, arabescuri de un gust ales şi capricios. Perdele duble de dantelă ascundeau cu totul ferestrele. Uşile, din lemn de trandafir, erau împodobite cu ornamente de argint aurit, fin cizelate, care încadrau, în fiecare tăblie, un medalion oval de porţelan de Sèvres, măsurând în diametru aproape treizeci de centimetri, închipuind păsări şi flori de o minunată precizie şi strălucire. Ramele oglinzilor şi stinghiile tapetelor erau tot din lemn de trandafir, poleite şi ele cu argint aurit. – 1058 –

– Eugen Sue –

Friza căminului, de marmură albă şi cele două cariatide de o frumuseţe antică şi de o graţie aleasă, se datorau dălţii magistrale a lui Marochetti,11 acest mare artist care a consimţit să sculpteze o asemenea capodoperă, amintindu-şi fără îndoială de Benvenuto care nu se dădea în lături de a cizela ibrice şi armuri. Două candelabre şi două sfeşnice de email, lucrate cu meşteşug de Gouttière12, se alăturau pendulei; blocul pătrat de lapis-lazuli era urcat pe un soclu de jasp oriental, pe care odihnea o splendidă cupă mare de aur, smălţuită, împodobită cu mărgăritare şi rubine din cea mai frumoasă epocă a Renaşterii florentine. 11 12

Carlo Marochetti (1805-1868), sculptor de origine franco-italiană. Pierre Gouttière (1740—1806), gravor francez de o mare delicateţe. – 1059 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Mai multe tablouri din şcoala veneţiană, de mărime mijlocie, completau această ambianţă de o înaltă artă. Mulţumită unei inovaţii fermecătoare, frumosul salon era luminat discret de o lampă al cărei glob de cristal mat dispărea pe jumătate în mijlocul unei tufe de flori naturale, rânduite într-o mare vază de Japonia, albastră, purpură şi aur, atârnată de tavan, ca o lustră, prin trei lanţuri groase de argint aurit, pe care se încolăceau tulpini verzi de felurite plante agăţătoare; ramuri mlădioase şi încărcate cu flori, se revărsau din vaze, atârnau graţios, ca nişte ciucuri de verdeaţă proaspătă peste porţelanul smălţuit cu aur, cu purpur a şi azur. – 1060 –

– Eugen Sue –

Am stăruit asupra acestor amănunte, fără îndoială puerile, ca să dăm o idee de bunul gust înnăscut al doamnei d’Harville (dovadă totdeauna sigură de spirit ales), şi pentru că unele dureri necunoscute, unele nenorociri tăinuite, par şi mai zguduitoare când sunt în contrast cu aparenţele a ceea ce constituie în ochii tuturor, o viaţă fericită şi pizmuită. Aşezată într-un fotoliu acoperit, ca şi celelalte mobile, cu o stofă de culoarea paiului, Clémence d’Harville, cu capul descoperit, purta pe ea o rochie de catifea neagră, închisă până-n gât, pe care se răsfăţa eleganţa gulerului larg şi a mânecuţelor de dantelă englezească, ce oprea ca negrul catifelei să distoneze prea violent cu strălucitoarea albeaţă a – 1061 –

– Misterele Parisului vol.1 –

mâinilor şi a gâtului. Pe măsură ce se apropia clipa întrevederii cu Rudolf, emoţia marchizei creştea. Totuşi, nehotărârea ei dădu loc unor gânduri mai ferme; după multă chibzuire, decise să încredinţeze lui Rudolf o mare, o crudă taină, sperând că desăvârşita ei sinceritate îl va face să-i redea poate o consideraţie de care era atât de dornică. Însufleţită de recunoştinţă, prima ei înclinare pentru Rudolf se deşteptă cu o nouă amploare. Unul din acele presentimente care rareori înșeală sufletele ce iubesc, îi spunea că nu numai norocul i-l scosese la timp în cale pe prinţ ca să o salveze, ci, nemaivăzând-o de câteva luni, el cedase unui simţământ cu totul altul decât cel al – 1062 –

– Eugen Sue –

aversiunii. Un vag instinct deştepta în mintea Clémencei îndoieli asupra sincerităţii Sarei. După câteva minute, un valet ciocăni cu discreţie la uşă, intră şi se adresă Clémencei: — Doamna marchiză binevoieşte să primească pe doamna Asthon şi pe domnişoara? — Dar fără îndoială, ca totdeauna… răspunse doamna d’Harville. Şi fiica ei intră încet în salon. Era o copilă de patru ani, care ar fi avut o faţă fermecătoare, dacă n-ar fi vădit o paloare bolnăvicioasă şi o mare slăbiciune. Doamna Asthon, guvernanta, o ţinea de mână; Clara (aşa o chema pe copilă), cu toată slăbiciunea ei, se grăbi către – 1063 –

– Misterele Parisului vol.1 –

mamă-sa întinzându-i braţele. Două funde cireşii prindeau deasupra tâmplelor părul ei brun, împletit şi încârlionţat pe frunte; sănătatea copilei era atât de şubredă, încât era îmbrăcată cu o hăinuţă de mătase cafenie vătuită, în loc să poarte una din acele rochii frumoase de muselină albă, împodobită cu panglici de aceeaşi culoare cu a fundelor din păr, lăsând să se vadă acele braţe trandafirii, acei umeri dulci şi catifelaţi, atât de fermecători la copiii sănătoşi. Ochii mari, negri, ai acestei copile păreau şi mai mari, atât îi erau obrajii de traşi, în pofida acestei înfăţişări debile, un surâs plin de drăgălăşenie şi de graţie se ivi pe faţa Clarei când fu aşezată pe genunchii mamei sale, care o îmbrăţişă – 1064 –

– Eugen Sue –

cu un fel de duioşie tristă şi pătimaşă. — Cum i-a mai fost în ultima vreme, doamnă Asthon? întrebă doamna d’Harville pe guvernantă. — Destul de bine, doamnă marchiză, deşi o dată m-am temut că… — Iar? exclamă Clémence, îmbrăţişându-şi fata cu o mişcare de spaimă involuntară. — Din fericire, doamnă, m-am înşelat, spuse guvernanta, nu s-a produs accesul, domnişoara Clara s-a liniştit şi n-a fost decât o clipă de slăbiciune… A dormit puţin după prânz, dar n-a vrut să se culce înainte de a veni s-o îmbrăţişeze pe doamna marchiză. — Biet îngeraş iubit! spuse doamna d’Harville, acoperindu-şi fata cu sărutări. – 1065 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Aceasta îi răspundea la mângâieri cu o copilărească bucurie, când valetul de casă deschise cele două canaturi ale uşii salonului şi anunţă: — Alteţa-sa serenisimă, monseniorul duce de Gerolstein! Clara, urcată pe genunchii mamei, îi încolăcise gâtul cu braţele şi o sărută cu dragoste. La vederea lui Rudolf, Clémence roşi, aşeză uşurel fetiţa pe covor, făcu semn doamnei Asthon să ia copilul şi se ridică. — Veţi permite, doamnă, spuse Rudolf surâzând, după ce o salutase respectuos pe marchiză, să reînnoiesc cunoştinţa cu vechea şi mica mea prietenă, dacă nu m-o fi uitat. Şi aplecându-se puţin, întinse mâna Clarei. – 1066 –

– Eugen Sue –

Aceasta îşi aţinti asupra lui, la început curioasă, ochii mari şi negri, apoi, recunoscându-l, făcu un semn drăgălaş cu capul şi îi trimise o sărutare din vârful degetelor subţiri. — Îl recuonşti pe monseniorul, copila mea? o întrebă Clémence. Fata dădu din cap afirmativ şi trimise o nouă sărutare lui Rudolf. — Pare că i s-a îmbunătăţit sănătatea de când n-am văzut-o, spuse Rudolf prevenitor, adresându-se Clémencei. — Monseniore, îi merge puţin mai bine, deşi e mereu bolnavă. Marchiza ca şi prinţul, deopotrivă de încurcaţi, gândindu-se la viitoarea lor convorbire, erau aproape mulţumiţi că ea se amânase cu câteva minute, prin prezenţa Clarei; dar guvernanta, luând – 1067 –

– Misterele Parisului vol.1 –

discret cu ea copilul, Rudolf şi Clémence se pomeniră singuri. Capitolul 13 MĂRTURISIRILE Fotoliul doamnei d’Harville se afla la dreapta căminului de care Rudolf, rămas în picioare, se rezema. Niciodată Clémence nu fusese mai impresionată de nobilul şi graţiosul aspect al trăsăturilor prinţului; niciodată vocea lui nu i se păruse mai dulce şi mai vibrantă. Simţind cât de greu îi venea marchizei să înceapă această convorbire, Rudolf îi zise: — Aţi fost, doamnă, victima unei trădări nedemne: denunţul laş al – 1068 –

– Eugen Sue –

contesei Sarah Mac-Grégor era pe cale să vă piardă. — E oare adevărat, monseniore? exclamă Clémence. Presimţirile mele deci nu m-au înşelat… Şi cum de a putut afla alteţa-voastră? — Ieri, din întâmplare, la balul contesei am descoperit taina acestei infamii. Şedeam într-un colţ, mai depărtat, al grădinii de iarnă. Neştiind că un tufiş de plante mă despărţea de ei şi-mi îngăduia să-i aud, contesa Sarah şi fratele ei veniseră în apropierea mea să stea de vorbă despre planurile lor şi despre capcana ce v-o pregăteau. Vrând să vă previn de primejdia care vă ameninţa, m-am dus în grabă la balul doamnei de Nerval, nădăjduind să vă găsesc, dar nu eraţi acolo. Să vă fi scris – 1069 –

– Misterele Parisului vol.1 –

azi de dimineaţă acasă, mă temeam ca scrisoarea să nu cadă în mâinile marchizului; bănuielile lui ar fi fost astfel întărite. Am preferat să mă duc să vă aştept în strada Templului, ca să dejoc trădarea contesei Sarah. Mă veţi ierta, nu-i aşa, că vă întreţin atât de mult asupra unui subiect care vă e neplăcut? Dacă nu era scrisoarea pe care aţi avut bunătatea să mi-o trimiteţi, niciodată nu v-aş fi vorbit de toate astea… După o clipă de tăcere, doamna d’Harville răspunse: — Nu am decât un singur mijloc de a vă dovedi recunoştinţa: acela de a vă face o mărturisire pe care n-am făcut-o nimănui. Această mărturisire nu mă va justifica în ochii dumneavoastră, dar vă va face poate să socotiţi purtarea mea – 1070 –

– Eugen Sue –

mai puţin vinovată. — Sincer vorbind, doamnă, spuse Rudolf, surâzând, postura mea faţă de dumneavoastră este foarte delicată. Clémence, surprinsă de acest ton aproape glumeţ, îl privi mirată: — Cum adică, monseniore? — Mulţumită unei împrejurări pe care fără îndoială o ghiciţi, sunt nevoit să joc puţin rolul de bunic cu privire la o aventură care, devreme ce aţi scăpat de capcana odioasă a contesei Sarah, nu merită să fie luată în serios… Dar, adaugă Rudolf, cu o nuanţă de gravitate blândă şi afectuoasă, soţul dumneavoastră este pentru mine aproape ca un frate, părintele meu avea pentru tatăl marchizului cea mai caldă recunoştinţă. Deci mă bucur cât se poate – 1071 –

– Misterele Parisului vol.1 –

de mult că i-aţi redat soţului dumneavoastră liniştea şi încrederea. — Şi tot pentru că-l cinstiţi pe domnul d’Harville cu prietenia dumneavoastră, monseniore, ţin să vă spun tot adevărul… şi despre o preferinţă care trebuie să pară tot atât de nenorocită pe cât este în realitate, şi despre purtarea mea care necinsteşte pe acela pe care alteţa-voastră îl consideră aproape ca pe un frate. — Voi fi totdeauna, doamnă, fericit şi mândru, de cea mai mică dovadă a încrederii dumneavoastră. Totuşi, daţimi voie să vă spun cu privire la preferinţa de care vorbiţi; ştiu că aţi cedat atât dintr-un sentiment de milă sinceră cât şi datorită stăruinţei obsesive a contesei Sarah Mac-Grégor care avea – 1072 –

– Eugen Sue –

motivele ei sa vă piardă… Mai ştiu că aţi ezitat multă vreme înainte de a vă hotărî să faceţi pasul pe care îl regretaţi atât de mult în ceasul acesta. Clémence îl privi surprinsă pe prinţ. — Vă miră? Vă voi dezvălui taina mea în altă zi, ca să nu trec în ochii dumneavoastră drept un vrăjitor, reluă Rudolf, surâzând. Dar soţul dumneavoastră e acum pe deplin liniştit? — Da, monseniore, răspunse Clémence, plecându-şi stingherită privirea şi vă mărturisesc că mi-e penibil să-l aud cerându-mi iertare că m-a bănuit, şi să se minuneze de discreţia modestă cu care am tăinuit operele mele de caritate. — E fericit în iluzia lui, să nu vă – 1073 –

– Misterele Parisului vol.1 –

faceţi nicio vină din cauza asta, dimpotrivă, menţineţi-l mereu în plăcuta lui închipuire… Dacă nu mi-ar fi interzis să vorbesc cu superficialitate de această aventură şi dacă n-ar fi vorba de dumneavoastră, doamnă, aş spune că niciodată o femeie nu e mai drăguţă cu bărbatul ei decât atunci când are de ascuns ceva. Nu vă daţi seama de seducătoarele dezmierdări pe care a conştiinţă încărcată le inspiră; nu ne putem imagina toate florile ademenitoare pe care perfidia le face să răsară… Când eram tânăr, adaugă surâzând Rudolf, încercam totdeauna, împotriva voinţei mele, o nedesluşită îndoială faţă de unele dovezi de afecţiune exagerată şi, cum din parte-mi nu mă simţeam niciodată mai bine decât – 1074 –

– Eugen Sue –

când făcusem vreo faptă ce avea nevoie de iertare, de îndată ce cineva se purta cu mine atât de perfid, de amabil cum încercam să par eu, eram pe deplin încredinţat că această înţelegere perfectă, ascundea o infidelitate mutuală. Doamna d’Harville se mira din ce în ce mai mult auzindu-l pe Rudolf glumind pe seama unei aventuri care ar fi putut avea pentru ea urmări atât de cumplite dar ghicind pe loc că prinţul neluând în serios lucrurile, încerca să micşoreze însemnătatea serviciului ce-i făcuse, îi replică adânc impresionată de această delicateţe: — Înţeleg generozitatea dumneavoastră, monseniore... Vă este acum uşor să glumiţi şi să uitaţi primejdia din care m-aţi salvat. Dar ceea – 1075 –

– Misterele Parisului vol.1 –

ce vreau să vă spun, este cum nu se poate mai grav şi mai trist şi are o strânsă legătură cu întâmplările de azi dimineaţă; sfaturile dumneavoastră îmi pot fi atât de folositoare, încât vă implor să vă amintiţi că mi-aţi salvat onoarea şi viaţa… da… monseniore, viaţa… Soţul meu era înarmat, mi-a mărturisit-o, în căinţa exagerată, că voia să mă omoare!… — Dumnezeu! strigă Rudolf cu o adâncă îngrijorare. — Era în dreptul lui, reluă cu amărăciune doamna d’Harville. — Vă conjur, doamnă, răspunse Rudolf pe un ton cât se poate de serios de data aceasta, credeţi-mă, nu pot rămâne nepăsător la tot ce vă priveşte; dacă am glumit adineauri, am făcut-o – 1076 –

– Eugen Sue –

nevrând ca gândurile să vă fie atât de împovărate de amintirea acelei dimineţi care va prilejuit o atât de cumplită tulburare. Acum, doamnă, vă ascult cu evlavie, deoarece îmi faceţi favoarea de a-mi spune că sfaturile mele vă pot folosi la ceva. — Oh! îmi sunt foarte utile, monseniore! Dar înainte de a vi le cere, îngăduiţi-mi să vă spun câteva cuvinte despre un trecut pe care nu-l cunoaşteţi… despre anii care au precedat căsătoria mea cu domnul d’Harville. Rudolf se înclină şi Clémence continuă: — La şaisprezece ani mi-am pierdut mama, zise ea, fără a-şi putea reţine o lacrimă. Nu vă pot spune cât o iubeam; – 1077 –

– Misterele Parisului vol.1 –

închipuiţi-vă, monseniore, idealul bunătăţii pe pământ; dragostea ei pentru mine era nemăsurată; găsea într-însa o adâncă mângâiere a unor suferinţe amare… Neplăcându-i relaţiile mondene, ea având o sănătate şubredă, plăcerea ei cea mai mare era să ia asupra-i educaţia mea: cunoştinţele ei temeinice şi foarte diverse, îi îngăduiau să împlinească, mai bine ca oricine, misiunea ce şi-o asumase. Judecaţi şi dumneavoastră, monseniore, uimirea ei şi a mea când, la şaisprezece ani, în perioada când educaţia mi-era aproape terminată, tatăl meu, motivând starea sănătăţii mamei mele, mă anunţă că o tânără văduvă, foarte distinsă, lovită de mari nenorociri şi meritând o stimă deosebită, se însărcinează să – 1078 –

– Eugen Sue –

desăvârşească ceea ce mama mea începuse… Dintru întâi, mama s-a opus dorinţei tatălui meu. Eu însămi l-am implorat să nu interpună între mama şi mine o străină; a fost neînduplecat, cu toate lacrimile noastre. Doamna Roland, văduva unui colonel mort în Indii, aşa susţinea ea, venise să locuiască la noi şi i se încredinţase rolul de institutoare a mea. — Cum! este vorba de acea doamnă Roland cu care tatăl dumneavoastră s-a însurat îndată după căsătoria, dumneavoastră? — Da, monseniore. — Era, deci, foarte frumoasă? — Într-o oarecare măsură, monseniore — Dar atunci, foarte inteligentă? – 1079 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Prefăcătorie, şiretenie, nimic altceva. Avea vreo douăzeci şi cinci de ani, părul blond foarte şters, gene aproape albe, ochi foarte rotunzi de un albastru deschis, înfăţişarea umilă şi insinuantă, caracterul perfid până la cruzime, aparent prevenitor, până la josnicie. — Şi cultura ei? — Cu totul nulă, monseniore; şi nu pot înţelege cum tatăl meu, până atunci atât de supus convenienţelor, nu s-a gândit că incapacitatea acelei femei ar trăda în mod scandalos adevăratul motiv al prezenţei ei în casa lui. Mama îi obiecta că doamna Roland era de o ignoranţă totală; pe un ton care nu îngăduia replică, el îi răspunse că, savantă sau nu, această tânără şi – 1080 –

– Eugen Sue –

interesantă văduvă îşi va păstra la noi poziţia pe care el i-o acordase. Am înţeles-o abia mai târziu; însă biata mea mamă a ghicit-o din primul moment; a fost foarte jignită şi a deplâns, mă gândesc, mai puţin infidelitatea tatii decât tulburările pe care această legătură urma să le producă şi al căror ecou putea ajunge până la mine. — Dar chiar din punctul de vedere al acestei pasiuni nesăbuite, tatăl dumneavoastră mi se pare că-şi făcea o socoteală greşită, introducând pe această femeie în casa dumneavoastră. — Mirarea dumneavoastră, va creşte însă, monseniore, când veţi afla că tatăl meu avea un caracter extrem de formalist şi de integru; pentru a ajunge la o asemenea nesocotire a oricărei – 1081 –

– Misterele Parisului vol.1 –

bunecuviinţe, a trebuit să sufere influenţa excesivă a doamnei Roland, influenţă cu atât mai perfidă, cu cât o ascundea sub aparenţele unei năvalnice pasiuni pentru el. — Dar ce vârstă avea pe atunci domnul, tatăl dumneavoastră? — Vreo şaizeci de ani. — Şi era convins de dragostea acelei femei? — Tatăl meu a fost unul din bărbaţii cei mai la modă de pe vremea lui, iar doamna Roland, dând urmare instinctului ei sau unor sfaturi interesate. — Sfaturi? Şi cine putea să i le dea? — Vă voi spune imediat, monseniore. Ştiind că un om cu succese, când îl ajunge bătrâneţea este cu atât mai sensibil, la elogiile ce se aduc – 1082 –

– Eugen Sue –

înfăţişării sale exterioare, întrucât aceste laude îi amintesc de cele mai frumoase timpuri din viaţa lui, aceasta femeie, o veţi crede oare, monseniore, începu să-l măgulească pe tata cu privire la graţia şi farmecul trăsăturilor sale, la eleganţa fără egal a ţinutei sale; şi tata avea şaizeci de ani!… Toată lumea aprecia deosebita sa inteligenţă, şi totuşi a căzut în acea capcană grosolană. Asta a fost şi este încă, nu mă îndoiesc, explicaţia influenţei acestei femei asupra lui. Iată de ce, monseniore, cu toate tristele-mi preocupări, nu-mi pot opri un surâs, amintindu-mi că, înainte de căsătorie, am auzit-o adesea pe doamna Roland spunând că ceea ce numea ea „maturitate adevărată“ e cea mai frumoasă vârstă a vieţii. Această – 1083 –

– Misterele Parisului vol.1 –

maturitate, e drept, nu începea, decât către cincizeci şi cinci sau şaizeci de ani. — Vârstă tatălui dumneavoastră? — Da, monseniore. Numai atunci, spunea doamna Roland, inteligenţa şi experienţa ating completa lor dezvoltare; numai atunci un om cu o situaţie înaltă se bucură de toată consideraţia la care are dreptul să aspire; numai atunci totalitatea trăsăturilor lui, eleganţa firească a purtării lui ating desăvârşirea, fizionomia prezentând în acea perioadă a vieţii, un rar şi divin amestec de seninătate graţioasă şi de blânda gravitate. În sfârşit, o uşoară nuanţă de melancolie, pricinuită de decepţiile ce totdeauna le aduce cu sine experienţa, desăvârşesc farmecul cuceritor al „maturităţii adevărate“, – 1084 –

– Eugen Sue –

farmec preţuit, se grăbea să adauge doamna Roland, numai de femeile inteligente şi de inimă, care au bunul gust să ridice din umeri la exploziile smintite ale acelor mici zvăpăiaţi în vârstă de patruzeci de ani; caracterul lor nu oferă nicio siguranţă şi trăsăturile lor, de o inexpresivă tinereţe, nu sunt încă poetizate de acea măreaţă înfăţişare care trădează ştiinţa adâncă a vieţii. Rudolf nu se putu opri să zâmbească la verva plină de ironie a doamnei d’Harville în zugrăvirea portretului mamei sale vitrege. — E ceva ce nu iert niciodată oamenilor ridicoli, spuse el marchizei. — Şi ce anume, monseniore? — Răutatea… asta te împiedică să râzi de ei în voie. – 1085 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— E poate un calcul din partea lor, spuse Clémence. — Şi eu aş crede-o şi e păcat, căci, de pildă, dacă aş putea uita că această doamnă Roland va făcut atâta rău, aş râde din plin de o asemenea născocire, cum e „maturitatea adevărată“, opusă tinereţii nebunatice a zvăpăiaţilor în vârstă de patruzeci de ani, care, după părerea ei, parcă abia au trecut de „vârsta pajilor”, cum s-ar fi exprimat bunicii noştri. — Cel puţin tata cred că era fericit în iluziile în care îl legăna mama mea vitregă. — Şi, fără îndoială, că încă de pe acum, pedepsită pentru prefăcătoria ei, femeia suferă urmările pretinsului ei amor pasionat: tatăl dumneavoastră a – 1086 –

– Eugen Sue –

luat-o drept bună şi o tratează cu sinceritate şi dragoste. Dar, daţi-mi voie sa vă spun, viaţa mamei dumneavoastră vitrege cred că este tot atât de insuportabilă pe cât este a soţului ei de fericită: închipuiţi-vă bucuria trufaşă a unui om de şaizeci de ani, obişnuit cu succesele, care se crede încă iubit atât de pătimaş de o femeie tânără, încât să-i insufle ei dorinţa de a se închide cu dânsul într-o izolare desăvârşită. — Tocmai de aceea, monseniore, pentru că tatăl meu e fericit, nu aş avea poate dreptul să mă plâng de doamna Roland; dar purtarea ei infamă faţă de mama… şi, din nenorocire, partea prea activă pe care a luat-o la căsătoria mea, explică aversiunea ce-mi inspiră, adăuga doamna d’Harville după o clipă de – 1087 –

– Misterele Parisului vol.1 –

şovăire. Rudolf o privi surprins. — Domnul d’Harville e prietenul dumneavoastră, monseniore, reluă Clémence pe un ton hotărât. Îmi dau seama de gravitatea vorbelor rostite. Îmi veţi spune îndată dacă sunt drepte. Dar revin la doamna Roland, instalată pe lângă mine ca institutoare, cu toată incapacitatea ei recunoscută. Mama a avut în privinţa asta o explicaţie cu tatăl meu şi i-a spus că, vrând cel puţin să protesteze contra situaţiei intolerabile a acestei femei, nu va mai veni la masă dacă doamna Roland nu părăseşte îndată casa. Mama era blândeţea, bunătatea personificate; dar devenea de o dârzenie de neînfrânt când era vorba de demnitatea ei personală. Tatăl meu fu – 1088 –

– Eugen Sue –

neînduplecat, mama îşi ţinu făgăduiala; din acea clipă am trăit amândouă cu totul retrase în apartamentul ei. Tatăl meu îmi arăta de atunei o răceală ca şi mamei, în timp ce doamna Roland făcea în văzul tuturor onorurile casei, tot în calitate de institutoare. — La ce extreme duce o patimă nebună, chiar când o încearcă minţile cele mai alese! Şi ne îngâmfăm mult mai mult dacă ni se laudă calităţile sau meritele pe care nu le avem, sau nu le mai avem, decât pe cele reale. Să dovedeşti unui om de şaizeci de ani că n-are decât treizeci, este a-b-c-ul linguşirii şi, cu cât linguşirea e mai grosolană, cu atât reuşeşte mai bine… Vai, noi ăştia, suveranii, cunoaştem asta. — Se fac în această privinţă atâtea – 1089 –

– Misterele Parisului vol.1 –

experienţe cu dumneavoastră, monsenior… — Sub acest raport, tatăl dumneavoastră a fost tratat ca un rege… dar mama dumneavoastră a trebuit să sufere cumplit. — Mai mult pentru mine decât pentru dânsa, monseniore, fiindcă se gândea la viitor… Sănătatea ei, şi aşa destul de şubredă, s-a înrăutăţit mai mult; a căzut greu bolnavă; nenorocul a vrut ca medicul casei, domnul Sorbier, să moară; mama avea mare încredere în el, l-a regretat foarte mult. Doamna Roland avea ca medic şi prieten un doctor italian, foarte bun, spunea ea; tatăl meu, amăgit prin viclenii, l-a consultat uneori, s-a simţit bine, l-a recomandat mamei care l-a primit, vai! şi – 1090 –

– Eugen Sue –

el a îngrijit-o în timpul ultimei ei boli… La aceste cuvinte ochii doamnei d’Harville se umplură de lacrimi. — Mi-e ruşine să vă mărturisesc această slăbiciune, monseniore, continuă ea, dar numai pentru că fusese recomandat tatălui meu de doamna Roland îmi inspira (pe atunci fără niciun motiv) o repulsie involuntară. Vedeam, cu un fel de teamă, că mama îi acordă încredere, totuşi, sub raportul ştiinţei, doctorul Polidori… — Cum aţi spus, doamnă? exclamă Rudolf. — Ce aveţi, monseniore? spuse Clémence, tulburată de expresia feţei lui Rudolf. „Dar nu se poate, îşi spuse prinţul, mă înşel, fără îndoială… sunt cinci sau – 1091 –

– Misterele Parisului vol.1 –

şase ani numai, ascuns sub un nume fals… e chiar el, pe care l-am văzut ieri… acest şarlatan de Bradamanti… Totuşi, doi medici cu acelaşi nume… ce curioasă coincidenţă!” Apoi, cu voce tare: — Doamnă, câteva cuvinte despre acest doctor Polidori, îi ceru el doamnei d’Harville care îl privea cu o surprindere crescândă: ce vârstă avea acest italian? — Vreo cincizeci de ani. — Şi faţa lui… cum arăta? — Sinistră. Nu voi uita niciodată ochii lui de un verde deschis, nasul coroiat ca ciocul unui vultur. — El e!... El e sigur! exclamă Rudolf. Şi credeţi, doamnă, că doctorul Polidori mai locuiește la Paris? o întrebă Rudolf. — Nu ştiu, monseniore. Cam la un an după căsătoria tatălui meu, a plecat – 1092 –

– Eugen Sue –

din Paris; o cameristă a unei prietene de a mea, care pe vremea aceea îl avea şi ea pe acest italian ca medic, doamna de Lucenay… — Ducesa de Lucenay! strigă Rudolf. — Da, monseniore… De ce vă miraţi? — Îngăduiţi-mi să nu vă spun motivul… Dar în vremea aceea, cam ce vă spunea doamna de Lucenay despre acest om? — Că îi scrie mereu, de când a plecat din Paris, scrisori foarte spirituale despre ţările pe care le cutreieră, deoarece călătorea mult… Acum… îmi amintesc că, în urmă cu vreo lună, întrebând-o pe doamna de Lucenay dacă mai primeşte veşti de la domnul – 1093 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Polidori, mi-a răspuns cu un aer încurcat, că de multă vreme nu se mai auzea vorbindu-se despre el, că nu se ştia ce devenise, că unele persoane îl credeau mort. — E ciudat, spuse Rudolf, ştiind că doamna de Lucenay, îl vizitase pe şarlatanul Bradamanti. — Cunoaşteţi, deci, pe omul acesta, monseniore? — Da, din nefericire pentru mine… Dar, vă rog, continuaţi povestirea, mai târziu vă voi spune cine este acest Polidori… — Cum? Acest medic… — Spuneţi mai bine acest om pătat de crimele cele mai oribile. — Crime?… se îngrozi doamna d’Harville, a făptuit crime omul – 1094 –

– Eugen Sue –

acesta?… prietenul doamnei Roland şi medicul mamei mele! Mama a murit în mâinile lui după câteva zile de boală!… Ah! monseniore, mă înspăimântaţi! îmi spuneţi prea mult sau prea puţin. — Fără să-l învinuiesc pe acest om de încă o crimă, fără să acuz pe mama dumneavoastră vitregă, de o cumplită duplicitate, vă spun că puteţi să mulţumiţi lui Dumnezeu că tatăl dumneavoastră, după căsătoria lui cu doamna Roland, n-a avut nevoie de îngrijirile lui Polidori… — O, Doamne! strigă marchiza cu o expresie sfâşietoare, deci presimţirile mele nu mă înşelau! — Presimţirile dumneavoastră? — Da… adineauri vă vorbeam de repulsia ce-mi inspira acest medic – 1095 –

– Misterele Parisului vol.1 –

pentru că fusese adus la noi de doamna Roland, dar nu v-am spus totul, monseniore… — Şi ce anume? — Mă temeam să nu acuz un nevinovat, să dau prea mult glas amărăciunii şi părerilor mele de rău. Dar vă voi spune tot, monseniore. Boala mamei mele ţinea de cinci zile; am vegheat-o mereu. Într-o seară m-am dus pe terasa casei noastre să respir aerul proaspăt al grădinii. După un sfert de ceas, m-am întors printr-un coridor întunecos. La lumina difuză care răzbătea prin uşa apartamentului doamnei Roland, l-am văzut ieşind pe domnul Polidori. Dânsa îl însoţea. Eram în umbră, nu mă vedeau. Doamna Roland îi spuse încet câteva vorbe pe – 1096 –

– Eugen Sue –

care nu le-am putut auzi. Medicul rostise cu un glas mai tare doar acest cuvânt: „Poimâine“. Şi pentru că doamna Roland continua să-i vorbească pe şoptite, el îi răspunse pe un ton ciudat: „Poimâine, îţi spun, poimâine“. Ce puteau însemna aceste vorbe? Ce puteau însemna, monseniore? Miercuri seara, domnul Polidori spunea: „Poimâine“. Vineri seara mama era moartă! — Oh! ce groaznic! — Când am putut să mă reculeg şi să-mi amintesc de acest cuvânt „Poimâine“, care părea să prevestească data morţii mamei mele am crezut că domnul Polidori, pe baza ştiinţei lui, şi-a dat seama de scurta vreme cât mai avea să trăiască mama, şi se grăbise s-o vestească pe doamna Roland… Doamna – 1097 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Roland avea destule motive să se bucure de această moarte. Lucrul m-a făcut să am oroare de acest om şi de această femeie… dar niciodată n-aş fi îndrăznit să bănuiesc… Oh! nu, nu, nici acum nu pot crede că s-a săvârşit o asemenea crimă! — Polidori a fost singurul medic care a îngrijit-o pe nenorocita dumneavoastră mamă? — În ajunul zilei când am pierdut-o, chemase în consult pe unul din confraţii lui. Din câte mi-a spus tata, acest medic a socotit că starea mamei e foarte gravă… După acest funest eveniment, am fost condusă la una din rudele noastre. O iubea foarte mult pe mama. Uitând discreţia pe care vârsta mea i-o impunea, această rudă mi-a spus, fără – 1098 –

– Eugen Sue –

ocol, cât de îndreptăţită eram s-o urăsc pe doamna Roland. M-a lămurit asupra planurilor ambiţioase pe care desigur că această femeie le nutrea încă de pe atunci. Această dezvăluire m-a copleşit; am înţeles cât a trebuit să sufere mama. Când l-am revăzut pe tata, mi s-a frânt inima, venise să mă ia, ca să mă ducă în Normandia. Acolo urma să petrecem primele zile ale doliului nostru. În cursul călătoriei, a plâns mult şi mi-a spus că nu mă avea decât pe mine care-l puteam ajuta să suporte această groaznică lovitură, am răspuns cu sinceritate că şi eu nu-l am decât pe el, de când s-a dus cea mai iubită dintre mame. După câteva cuvinte despre încurcătura în care se va găsi, fiind nevoit să mă lase singură în timpul deplasărilor la care afacerile lui îl – 1099 –

– Misterele Parisului vol.1 –

sileau, îmi aduse la cunoştinţă, fără ezitare şi ca pe lucrul cel mai firesc din lume, că, din fericire pentru el şi pentru mine, doamna Roland consimţea să preia conducerea casei şi să-mi servească de îndrumătoare şi de prietenă. Mirarea, durerea, indignarea m-au amuţit, plângeam în tăcere. Tata se interesă de pricina lacrimilor mele. Am exclamat, fără îndoială, cu prea multă amărăciune, că niciodată nu voi locui în aceeaşi casă cu doamna Roland, căci dispreţuiam pe această femeie, pe cât o uram pentru suferinţele ce le pricinuise mamei mele. A rămas liniştit, a combătut ceea ce numea el felul meu copilăros, de a judeca, şi mi-a spus pe un ton rece că hotărârea lui era definitivă şi ca trebuie să mă supun. I-am cerut voie să mă – 1100 –

– Eugen Sue –

retrag la mănăstirea Sacré-Coeur, unde aveam câteva prietene şi unde să rămân până în clipa când va socoti el nimerit sa mă mărit. Mi-a spus că a trecut vremea când fetele se măritau de după gratiile mănăstirilor, că graba mea de a-l părăsi l-a impresionat mult, că nu vedea în vorbele mele decât o exaltare scuzabilă, dar nu prea înţeleaptă, care se va linişti desigur; apoi, mă sărută pe frunte şi-mi spuse: „Minte zvăpăiată“. Vai, întradevăr, trebuia să mă supun. Închipuiţivă, rogu-vă, monseniore, durerea mea! Să trăieşti zi de zi cu o femeie pe care aproape c-o bănuiam de moartea mamei… Prevedeam ciocnirile cele mai violente între tatăl meu şi mine, nicio consideraţie neputându-mă opri de a manifesta aversiune faţă de doamna – 1101 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Roland. Mi se părea că astfel o voi răzbuna pe mama, pe când cel mai mic cuvânt de afecţiune spus acestei, femei mi se părea a fi o laşitate nelegiuită. — Doamne, cât de penibilă trebuie să vă fi fost această existenţă… şi eram departe de a gândi că aţi suferit atât, când aveam plăcerea de a vă vedea mai des. Niciun cuvânt din partea dumneavoastră nu m-a făcut să bănuiesc… — Pentru că atunci, monseniore, nu aveam să-mi scuz în ochii dumneavoastră nicio slăbiciune de neiertat… Dacă v-am vorbit atât de mult de această perioadă a vieţii mele, e ca să vă fac să înţelegeţi în ce situaţie mă aflam când m-am măritat… şi de ce, cu toate că primisem o informaţie care mi– 1102 –

– Eugen Sue –

ar fi deschis ochii, m-am căsătorit cu domnul d’Harville. Sosind la Aubiers (e numele moşiei tatălui meu), prima fiinţă care veni în întâmpinarea noastră a fost doamna Roland. Se instalase la această moşie din ziua morţii mamei mele. Cu tot aerul ei umil şi mieros, lăsa de pe atunci să i se vadă bucuria triumfătoare dar prost disimulată. Nu voi uita niciodată privirea ironica şi în acelaşi timp răutăcioasă pe care mi-a aruncat-o de cum am ajuns. Părea să-mi zică: „Aici sunt la mine acasă, dumneata eşti o străină“. O noua durere mă pândea: fie dintr-o neiertată lipsă de măsură, fie dintr-o imprudenţă provocatoare, această femeie ocupa apartamentul mamei. În indignarea mea, m-am plâns tatii de o atare necuviinţă, îmi răspunse – 1103 –

– Misterele Parisului vol.1 –

aspru că asta nu trebuia să mă mire, că trebuia să mă deprind a considera, şi respecta pe doamna Roland ca pe o a doua mea mamă. I-am răspuns că asta ar însemna să profanez acel nume sfânt şi, spre marea lui mânie, nu am pierdut niciun prilej de a-i arăta aversiunea ce o aveam pentru doamna Roland. De câteva ori s-a înfuriat şi mi-a făcut observaţii aspre în faţa acelei femei. M-a dojenit pentru nerecunoştinţa mea, răceala mea faţă de acest înger consolator pe care mi l-a trimis Providenţa. „Te rog, tată, vorbeşte pentru dumneata“, i-am spus într-o zi. M-a tratat cu asprime. Doamna Roland, cu vocea ei mieroasă, îmi luă partea cu abilă prefăcătorie: „Fiţi indulgent cu Clémence, spunea ea, părerile de rău – 1104 –

– Eugen Sue –

după minunata fiinţă pe care o plângem cu toţii, sunt atât de fireşti, atât de demne de laudă, încă trebuie să-i înţelegeţi durerea şi să o plângeţi chiar în accesele ei de mânie“. „Ei bine, îmi spunea tata, arătându-mi-o pe doamna Roland cu admiraţie, o auzi cât e de bună, cât e de generoasă! Ar trebui să-i răspunzi aruncându-te în braţele ei“. „E zadarnic, tată, doamna mă urăşte… şi o urăsc şi eu!“ „Ah! Clémence, îmi faci mult rău, dar te iert“, adăugă doamna Roland, ridicând ochii spre cer. „Prietena mea, nobila mea prietenă, strigă tata cu vocea tulburată, linişteştete, te implor din consideraţie pentru mine, fie-ţi milă de o nebună, care e de plâns că te nedreptăţeşte astfel.“ Apoi, aruncându-mi priviri furioase: „Teme-te, – 1105 –

– Misterele Parisului vol.1 –

strigă el, să mai îndrăzneşti să insulţi sufletul cel mai ales de pe lume; cere-i imediat scuze!“ „Mama mă vede şi mă aude… nu mi-ar ierta niciodată această laşitate“, i-am răspuns tatei şi am plecat, lăsându-l s-o consoleze el pe doamna Roland şi să-i şteargă lacrimile mincinoase… Iertaţi-mă, monseniore, că am stăruit asupra acestor copilării, dar numai ele vă pot da o idee despre viaţa pe care o duceam atunci. — Parcă aş fi de faţă la acele scene intime atât de dureroase şi de profund omeneşti… în câte familii nu se ivesc ele şi în câte se vor mai ivi… Nimic mai vulgar şi totuşi mai dibaci în purtarea doamnei Roland, această simplitate de mijloace în perfidie, o situează la nivelul atâtor funeste inteligenţe… Şi pe lângă – 1106 –

– Eugen Sue –

asta nu numai că această femeie era abilă şi că tatăl dumneavoastră era orb, dar în ce calitate o prezenta el pe doamna Roland vecinilor? — Drept institutoarea mea şi prietena lui… şi lumea o accepta. — Nu e nevoie să vă întreb dacă el mai trăia în aceeaşi izolare? — Cu excepţia câtorva rare vizite impuse de relaţiile de vecinătate şi de afaceri, nu vedea pe nimeni; tatăl meu, cu totul stăpânit de patima lui şi, fără îndoială, în urma stăruinţelor doamnei Roland, numai după trei luni a încetat să mai poarte doliul sub pretextul că doliul… se poartă în suflet… Răceala lui faţă de mine crescu din ce în ce în aşa măsură, că-mi lăsa o libertate de neconceput pentru o tânără de vârsta – 1107 –

– Misterele Parisului vol.1 –

mea. Îl vedem doar la ora prânzului; după masă se retrăgea în apartamentul lui cu doamna Roland care-i slujea de secretară pentru corespondenţa de afaceri; apoi ieşea cu ea în trăsură sau pe jos şi nu se înapoia decât cu un ceas înainte de cină… Doamna Roland avea toalete tinereşti şi alese, tatăl meu se îmbrăca acum cu o grijă nepotrivită vârstei lui; câte-odată, după cină, primea oamenii pe care era obligat să-i vadă, făcea apoi, până la zece, o partidă de table cu doamna Roland, apoi îi oferea braţul ca s-o conducă în camera mamei, îi săruta respectuos mâna şi se retrăgea. Cât despre, mine, eram liberă toată ziua, puteam călări, urmată de un servitor, sau să fac după placul meu lungi plimbări în pădurile din vecinătatea – 1108 –

– Eugen Sue –

castelului. Adeseori, cuprinsă de tristeţe, nu veneam la masă; tatăl meu nici nu se sinchisea: — Ce crudă nepăsare!… Cum va părăsit de cumplit!… — Uneori, câte unul din vecinii noştri îmi ieşea în cale în pădurile pe unde mă plimbam călare; atunci renunţam la aceste plimbări şi nu mai ieşeam din parc. — Dar care era purtarea acestei femei faţă de dumneavoastră când eraţi singură cu ea? — Ca şi mine, se ferea pe cât putea de aceste întâlniri. O sigură dată, făcând aluzie la câteva vorbe tari ce i le adresasem în ajun, ea îmi spuse cu răceală: „Ia seama, vrei să lupţi cu mine? Vei fi zdrobită.“ „Ca mama? îi răspunsei – 1109 –

– Misterele Parisului vol.1 –

eu. Păcat că domnul Polidori nu mai e aici ca să te asigure că va fi… poimâine.“ Aceste vorbe făcură o adâncă impresie asupra doamnei Roland, dar ea se stăpâni pe loc. Acum, când ştiu, mulţumită dumneavoastră, cine e doctorul Polidori şi de ce e în stare, groaza aceea pe care a arătat-o doamna Roland auzindu-mă că-i amintesc acest cuvânt misterios, ar întări, poate cumplite bănuieli… Dar nu… nu vreau să cred aşa ceva. Aş fi prea îngrozită, gândindu-mă că tatăl meu e în ceasul acesta la discreţia unei asemenea femei. — Şi ce a răspuns, când i-aţi amintit, de acel cuvânt al lui Polidori? — Întâi a roşit, apoi, înfrângându-şi emoţia, m-a întrebat calm, ce-am vrut să zic? „Când veţi fi fără mine, doamnă, n– 1110 –

– Eugen Sue –

aveţi decât să vă întrebaţi singură şi vă veţi răspunde.“ Puţin timp după aceea, s-a petrecut o scenă care, ca să zic aşa, mi-a hotărât soarta. Printre marele număr de tablouri de familie ce împodobeau salonul în care ne adunam seara, se găsea portretul mamei mele. Într-o zi mi-am dat seama că dispăruse. Doi vecini de-ai noştri prânziseră la noi, unul din ei, domnul Dorval, notarul regiunii, manifestase totdeauna cea mai adâncă veneraţie faţă de mama. Intrând în salon, întrebai pe tata: „Unde e, oare, portretul mamei?“ „Vederea acestui portret, îmi răspunse tata cu un aer încurcat îmi răscolea prea multe păreri de rău.“ Şi îmi arătă din ochi pe vecini, martori ai acestei convorbiri. „Şi unde este acum portretul acesta, tată?“ Se – 1111 –

– Misterele Parisului vol.1 –

întoarse către doamna Roland şi o întrebă, cu un gest de nerăbdare: „Undea fost pus portretul?“ „În rezerva de mobile“, răspunse ea, aruncându-mi de rândul acesta o privire sfidătoare şi socotind că prezenţa vecinilor noştri mă va împiedica să răspund. „Înţeleg, doamnă, i-am răspuns cu răceală, că privirea mamei trebuie să vă neliniştească; dar acesta nu e un motiv să aruncaţi la pod portretul unei femei care, când eraţi în mizerie, va permis, din milă, să trăiţi în casa ei.“ — Foarte bine! strigă Rudolf. Acest dispreţ glacial era zdrobitor. — „Domnişoară!“ strigă tata. „Vei recunoaşte, totuşi, îi spusei eu, tăindu-i vorba, că o persoană care insultă în chip atât de laş memoria unei femei care şi-a – 1112 –

– Eugen Sue –

făcut cu ea pomană nu merită decât dispreţ şi aversiune.“ Tatăl meu rămase pentru o clipă uluit; doamna Roland se făcu roşie de ruşine şi de furie, în timp ce vecinii, foarte încurcaţi, plecară ochii în jos şi tăcură. „Domnişoară! reluă tata, uiţi că doamna Roland era prietena mamei dumitale, uiţi că s-a ocupat şi se ocupă de educaţia dumitale cu o grijă maternă… uiţi că am pentru ea cea mai respectuoasă stima… Dar pentru că ţi-ai îngăduit o ieşire atât de necuviincioasă în faţa acestor domni, îţi voi spune eu că nerecunoscători şi laşi sunt acei care, uitând îngrijirile dintre cele mai afectuoase, îndrăznesc să impute neşansă de a fi fost săracă unei fiinţe care merită consideraţie şi respect.“ „Nu-mi permit să discut această – 1113 –

– Misterele Parisului vol.1 –

chestiune cu dumneata, tată, “ spusei eu cu glas supus. „Poate voi fi mai fericită eu, strigă doamna Roland, furată de mânie, dincolo de marginile prudenţei ei obişnuite. Poate că îmi vei face graţia, nu de a discuta, urmă ea, dar de a mărturisi că, departe de a datora cea mai mică recunoştinţă mamei dumitale, nu vă voi aminti decât de distanţa la care m-a ţinut mereu, pentru că împotriva voinţei ei, am…“ „Ah, doamnă, îi spusei, întrerupând-o, din respect pentru tatăl meu şi din pudoare pentru dumneavoastră, cruţaţi-vă de aceste ruşinoase destăinuiri, mă veţi face să regret că v-am expus la atât de umilitoare mărturisiri…“ „Cum, domnişoară! strigă ea aproape înnebunită de furie, îndrăzneşti să spui – 1114 –

– Eugen Sue –

că…“ „Am spus, doamnă, reluai eu, întrerupând-o din nou, am spus că mama, găsind de cuviinţă să vă îngăduie să locuiţi la ea în loc să vă dea afară, având acest drept, va dovedit dispreţul ei, că tolerarea prezentei dumneavoastră i-a fost impusă.“ — Din ce în ce mai bine, exclamă Rudolf, execuţia a fost completă. Şi această femeie? — Doamna Roland, printr-un procedeu destul de vulgar dar foarte practic, puse capăt acestei convorbiri, strigând: „O, Doamne, o Doamne!“ şi leşină. Mulţumită acestui incident, cei doi martori ai scenei ieşiră sub cuvânt că se duc după ajutoare; i-am imitat, în timp ce tatăl meu dădea doamnei Roland îngrijirile cele mai atente. – 1115 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Cum şi-a manifestat mânia tatăl dumneavoastră când l-aţi revăzut? — A venit la mine a doua zi dimineaţă şi mi-a spus: „Pentru ca pe viitor să nu se mai repete scene ca acelea de ieri, îţi declar că îndată ce termenul de doliu, al meu şi al dumitale, va fi expirat, mă voi căsători cu doamna Roland. O vei trata deci de acum încolo cu respectul şi consideraţia pe care le merită… soţia mea… Din motive speciale, e necesar să te căsătoreşti înaintea mea; averea soţiei mele, care depăşeşte un milion, e zestrea dumitale. De azi înainte, mă voi ocupa stăruitor săţi asigur o căsătorie convenabilă, studiind câteva propuneri ce mi-au fost făcute cu privire la dumneata. Perseverenţa cu care, în pofida – 1116 –

– Eugen Sue –

rugăminţilor mele ataci o persoană care mi-e scumpă, îmi dă măsura simţămintelor ce le ai pentru mine. Doamna Roland dispreţuieşte aceste atacuri, dar eu nu voi îngădui ca asemenea necuviinţe să se repete în casa mea şi mai ales în faţa străinilor. Pe viitor nu vei mai intra şi nu vei mai rămâne în salon, decât când doamna Roland sau eu vom fi singuri.“ După această ultimă convorbire, am dus o existenţă şi mai singuratică. Nu-l vedeam pe tatăl meu decât la ora mesei care se desfăşura în cea mai apăsătoare tăcere. Viaţa mea se depăna atât de trist, încât aşteptam cu nerăbdare clipa în care tatăl meu mi-ar fi propus o căsătorie oarecare, pe care s-o accept. Doamna Roland, renunţând de a o mai vorbi de – 1117 –

– Misterele Parisului vol.1 –

rău pe mama, se răzbuna făcându-mă să sufăr un supliciu de fiecare clipă: pentru a mă scoate din fire, stăruia să se servească de o mie de lucruri care aparţinuseră mamei: de fotoliul, de ghergheful ei, de cărţile din biblioteca ei personală, până şi de paravanul cu poliţa pe care-l pictasem pentru ea şi în mijlocul căruia se vedea monograma ei. Această femeie profana totul… — Oh! Îmi dau seama de oroarea pe care aceste impietăţi v-o provocau. — Şi apoi, singurătatea face aceste amărăciuni şi mai dureroase… — Şi nu aveaţi pe nimeni… căruia să vă destăinuiţi? — Pe nimeni… Totuşi am primit o dovadă că cineva se interesa de mine, care m-a mişcat şi care ar fi trebuit să mă – 1118 –

– Eugen Sue –

lumineze asupra viitorului; unul din cei doi martori ai acelei scene în care tratasem atât de aspru pe doamna Roland, era domnul Dorval, un vechi şi cinstit notar, căruia mama îi făcuse oarecari servicii, ajutând pe una din nepoatele lui. După interdicţia tatălui meu, nu mai coboram niciodată în salon când era lume străină… nu-l mai văzusem deci pe domnul Dorval, când, spre marea mea surprindere, veni într-o zi, cu un aer misterios, să mă întâlnească pe o alee a parcului, locul meu obişnuit de plimbare. „Domnişoară, îmi spuse el, mă tem să nu fiu descoperit de domnul conte; citeşte această scrisoare, s-o arzi apoi, e vorba de ceva, de ceva foarte important pentru dumneata.“ Şi dispăru. În această scrisoare îmi spunea – 1119 –

– Misterele Parisului vol.1 –

că era vorba să mă căsătoresc cu marchizul d’Harville; această partidă părea să fie mulţumitoare din toate punctele de vedere; eram asigurată de frumoasele calităţi ale domnului d’Harville; era tânăr, foarte bogat, o minte aleasă, plăcut ca înfăţişare, şi totuşi familiile a două fete tinere cu care domnul d’Harville urma să se însoare, rupseseră brusc tratativele căsătoriei proiectate. Notarul nu putea să-mi spună pricina acestei rupturi, dar socotea de datoria lui să mă prevină, fără totuşi a pretinde că pricina acestor rupturi ar fi prejudiciabilă reputaţiei domnului d’Harville. Cele două domnişoare erau fiicele, una a domnului de Beauregard, pair al Franţei, cealaltă a lordului Boltrop. Domnul Dorval îmi – 1120 –

– Eugen Sue –

făcea o asemenea destăinuire, deoarece tatăl meu, foarte grăbit să încheie această căsătorie, nu părea să dea multă însemnătate acestor amănunte. — Într-adevăr, spuse Rudolf, după câteva clipe de gândire, îmi amintesc şi eu că soţul dumneavoastră, după un an, mi-a vorbit despre cele două proiecte de căsătorie, care, pe punctul de a fi încheiate, fuseseră abandonate, îmi scria el, din pricina unor chestiuni materiale. Doamna d’Harville îmi surâse cu amărăciune şi răspunse: — Veţi afla numaidecât adevărul, monseniore… După ce am citit scrisoarea bătrânului notar, m-am simţit cuprinsă de tot atâta curiozitate cât şi de îngrijorare. Cine era domnul d’Harville? Tatăl meu nu-mi vorbise niciodată de el. – 1121 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Zadarnic îmi cercetam amintirile, nu-mi aduceam aminte de numele acesta. Curând, doamna Roland, spre mirarea mea, plecă la Paris. Călătoria ei trebuia să ţină cel mult opt zile; totuşi tatăl meu fu foarte afectat de această despărţire trecătoare; caracterul lui se înăcri, răceala lui faţă de mine devenise şi mai accentuată. Îi scăpă chiar răspunsul, când l-am întrebat cum se simte: „Sunt bolnav, şi din vina dumitale.“ „Din vina mea, tată?“ „Desigur. Ştii cât sunt de deprins cu doamna Roland, această admirabilă femeie pe care ai ofensat-o şi care face pentru dumneata această călătorie.“ Această dovadă a interesului pe care doamna Roland mi-l purta, m-a îngrozit; am avut, în chip vag presimţirea că era vorba de căsătoria – 1122 –

– Eugen Sue –

mea. Vă las să ghiciţi, monseniore, bucuria tatălui meu la înapoierea viitoarei mele mame vitrege. A doua zi, mă chemă să vin la el; era singur cu ea. „M-am gândit de mult timp la situaţia dumitale. Doliul se sfârşeşte într-o lună. Mâine va sosi aici domnul marchiz d’Harville, un tânăr foarte distins, foarte bogat şi foarte capabil în totul să-ţi asigure fericirea. Te-a văzut în lume, doreşte stăruitor această căsătorie, toate chestiunile materiale sunt rezolvate. Va depinde deci numai de dumneata să contractezi căsătoria peste şase săptămâni. Dacă, dimpotrivă, printr-un capriciu pe care nu vreau să-l prevăd, refuzi această partidă aproape nesperată, eu mă voi însura totuşi, potrivit hotărârii pe care am luat-o, – 1123 –

– Misterele Parisului vol.1 –

îndată ce doliul meu va lua sfârşit. În acest ultim caz, trebuie să-ţi declar, că prezenţă dumitale la mine nu mi-ar fi plăcută decât dacă-mi făgăduiești că vei avea pentru soţia mea afecţiunea şi respectul pe care le merită.“ „Te înţeleg, tată. Dacă nu mă căsătoresc, cu domnul d’Harville, te vei însura, şi atunci, pentru dumneata şi pentru… doamna, nu mai există niciun argument să fiu împiedicată de-a mă retrage la SacréCoeur.“ „Niciunul“. Îmi răspunse rece. — Ah! dar asta nu mai e slăbiciune, e cruzime! strigă Rudolf. — Ştiţi, monseniore, ceea ce m-a împiedicat întotdeauna să încerc împotriva tatălui meu cel mai neînsemnat sentiment de ură? Faptul că aveam un fel de presimţire că, într-o zi, – 1124 –

– Eugen Sue –

va plăti, vai! foarte scump patima lui oarbă faţă de doamna Roland… şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, ziua asta va veni. — Şi nu i-aţi spus nimic din ceea ce aţi aflat de la bătrânul notar despre cele două proiecte de căsătorie, abandonate în chip atât de neaşteptat de familiile cu care domnul d’Harville urma să se unească? — Ba da, monseniore… În ziua aceea l-am rugat pe tatăl, meu să-mi acorde câteva clipe de convorbire confidenţială. „N-am nicio taină faţă de doamna Roland, poţi vorbi în faţa ei“, îmi răspunsese. Am rămas tăcută. El reluă aspru: „Încă o dată, n-am secrete faţă de doamna Roland… Vorbeşte deschis.“ „Dacă-mi îngădui, tată, voi – 1125 –

– Misterele Parisului vol.1 –

aştepta până vei fi singur.“ Doamna Roland se ridică şi ieşi. „Iată-te satisfăcută, îmi spuse el, ei bine, vorbeşte.“ „Nu am nicio rezervă cu privire la căsătoria pe care mi-o propui, tată, dar am aflat că domnul d’Harville a fost de două ori pe punctul de a se căsători cu…“ „Bine, bine, mă întrerupse el, ştiu despre ce e vorba. Aceste anulări de proiecţii au avut loc în urma unor discuţii pe chestiuni materiale, în care de altfel reputaţia domnului d’Harville n-a avut nimic de suferit. Dacă n-ai altă obiecţie de făcut te poţi socoti ca şi căsătorită şi căsătorită în mod fericit, pentru că n-am altă dorinţă decât să te văd fericită.“ — Fără îndoială că doamna Roland, a fost încântată de această căsătorie? – 1126 –

– Eugen Sue –

— Încântată? Da, monseniore, răspunse cu amărăciune Clémence. Oh! foarte încântată!… Căci acest mariaj era opera ei. Ea a fost cea dintâi care a dat tatălui meu ideea… Ea cunoştea adevărata pricină a anulării celor două proiecte de căsătorie ale lui d’Harville... iată de ce ţinea atât de mult să mă mărit cu el. — Dar în ce scop? — Voia să se răzbune pe mine, pregătindu-mi o soartă cumplită. — Dar tatăl dumneavoastră… — Înşelat de doamna Roland, a crezut într-adevăr că numai discuţiuni materiale au fost cauzele care au dus la anularea acelor proiecte de căsătorie. — Ce uneltire odioasă!… Dar care era, de fapt, acest motiv misterios? – 1127 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Vi-l voi spune imediat, monseniore. Domnul d’Harville sosi la Aubiers; purtarea lui, inteligenţa lui, figura lui îmi plăcură; părea bun, un caracter duios, puţin trist. Am observat un contrast care mă mira şi-mi făcea plăcere în acelaşi timp; mintea sa era cultivată, averea demnă de invidiat, originalitatea ilustră şi totuşi, câteodată, fizionomia lui, de obicei energică şi hotărâtă, trăda un fel de sfială, aproape o teamă, prea abătut şi lipsit de încredere într-însul, ceea ce mă impresiona în mod deosebit. Mi-a plăcut, văzându-l că are o afecţiune deosebită pentru un bătrân valet de casă care-l crescuse, neprimind să fie servit decât de el. După câtva timp de la sosire, domnul d’Harville a stat două zile întins în camera lui. Tatăl meu – 1128 –

– Eugen Sue –

dori să-l vadă… Bătrânul fecior se opuse, pretextând că stăpânul său a avut o durere de cap atât de violentă, încât nu poate primi pe nimeni. Când domnul d’Harville reapăru, l-am găsit foarte palid, foarte schimbat… Mai târziu, când i se vorbea de acea trecătoare indispoziţie, arăta un fel de plictiseală aproape penibilă… Pe măsură ce cunoşteam pe domnul d’Harville, descopeream într-însul însuşiri care mierau simpatice. Avea atâtea motive să fie fericit, încât îi eram recunoscătoare pentru modestia lui… Fiind fixată data nunţii, el îmi ghicea gândurile totdeauna şi era gata să-mi împlinească cele mai mici dorinţi în proiectele noastre de viitor. Dacă se întâmpla câteodată să-l întreb de ce e melancolic, îmi vorbea de – 1129 –

– Misterele Parisului vol.1 –

mama şi de tatăl său, care ar fi fost mândri să-l vadă însurat după inima şi gustul lui. Nu puteam să nu accept aceste explicaţii atât de măgulitoare pentru mine… Domnul d’Harville bănui raporturile în care trăisem cu doamna Roland şi cu tatăl meu, deşi acesta din urmă, fericit de căsătoria mea, care o grăbea pe a lui, se purta faţă de mine cu multă tandreţe, în cursul mai multor convorbiri, domnul d’Harville mă făcu să înţeleg, cu multă măsură şi reţinere, că mă iubea şi mai mult, ţinând seama de suferinţele mele trecute… Am socotit necesar să-l previn că tata se gândeşte să se recăsătorească şi, fiindcă îi vorbeam de schimbarea pe care această căsătorie o va produce în averea mea, nu m-a lăsat să termin vorba, dând dovadă de cea – 1130 –

– Eugen Sue –

mai nobilă dezinteresare; familiile cu cave avusese de gând să se unească trebuie să fi fost foarte josnice ca să aibă grave dificultăţi materiale cu el. — Iată-l dar aşa cum l-am cunoscut totdeauna exclamă Rudolf; plin de inimă, de devotament, de amabilitate… Dar nu i-aţi vorbit niciodată de cele două mariaje nereuşite? — Vă mărturisesc, monseniore, văzându-l atât de sincer şi de bun, mi-a venit, de mai multe ori, această întrebare pe buze, dar curând, de teamă că i-aş nesocoti corectitudinea, bunătatea, n-am îndrăznit să atac acest subiect. Cu cât se apropia ziua fixată pentru căsătoria noastră, cu atât domnul d’Harville se simţea mai fericit… Totuşi, de două sau trei ori, l-am văzut cuprins de o sumbră – 1131 –

– Misterele Parisului vol.1 –

tristeţe… Într-o zi, cu alt prilej, îşi fixă asupra mea ochii din care picura o lacrimă; părea apăsat de ceva, s-ar fi zis că voia dar nu îndrăznea să-mi împărtăşească o taină însemnată… Amintirea celor două proiecte de căsătorie anulate, mi-a revenit în gând… O mărturisesc, mi-a fost teamă… Un tainic presentiment mă avertiza că era poate în joc nenorocirea întregii mele vieţi… dar eram atât de chinuită în casa tatălui meu, că am învins aceste temeri. — Şi domnul d’Harville nu va mărturisit nimic? — Nimic… Când îl întrebam de pricina melancoliei lui, îmi răspundea: „Iartă-mă, dar fericirea mă face trist…“ Aceste vorbe spuse cu o voce înduioşătoare, m-au liniştit oarecum… – 1132 –

– Eugen Sue –

Şi apoi, cum aş fi cutezat… în clipa aceea chiar, în care ochii îi erau înecaţi în lacrimi, să-i arăt o neîncredere jignitoare cu privire la trecut? Martorii domnului d’Harville, domnul de Lucenay şi domnul de Saint-Rémy, sosiră la Aubiers cu câteva zile înainte de căsătoria mea; doar cele mai apropiate rude ale mele au fost invitate. Urma ca, imediat după cununie, să plecăm la Paris… Nu simţeam dragoste pentru domnul d’Harville, dar mi-era simpatic; caracterul lui îmi inspira stimă. Dacă nu s-ar fi petrecut evenimentele care au urmat acestei fatale căsătorii, desigur că un simţământ mai trainic m-ar fi legat de el. Ne-am căsătorit. La aceste vorbe, doamna d’Harville păli uşor. Părea că hotărârea de a – 1133 –

– Misterele Parisului vol.1 –

continua o părăseşte. Apoi reluă: — Îndată după nuntă, tata mă cuprinse afectuos în braţe. Doamna Roland mă îmbrăţişa de asemenea, nu puteam în faţa întregii lumi să mă sustrag de la această nouă prefăcătorie; cu degetele ei uscate, mi-a strâns mâna atât de tare că m-a durut, apoi îmi spuse la ureche, cu o voce de o perfidie dulceagă, aceste vorbe pe care nu le voi uita niciodată: „Gândeşte-te uneori la mine în toiul fericirii dumitale, fiindcă eu am înfăptuit această căsătorie“. Vai, atunci eram departe de a pătrunde adevăratul tâlc al vorbelor ei. Cununia noastră a avut loc la orele unsprezece; îndată după aceea, ne-am urcat în trăsură împreună cu o cameristă a mea şi cu bătrânul valet de casă al domnului – 1134 –

– Eugen Sue –

d’Harville. Călătoream cu atâta repeziciune, deoarece trebuia să fim la Paris înainte de orele zece seara. Ar fi fost cazul să mă mir de tăcerea şi de melancolia domnului d’Harville, dacă naş fi ştiut că avea, după cum spunea el, fericirea tristă. Eram eu însumi teribil de impresionată; reveneam la Paris pentru primă oară de la moartea mamei; şi apoi, deşi n-aveam motive să regret casa părintească, acolo eram totuşi la mine acasă… şi o părăseam pentru a mă duce într-un mediu în care totul era nou pentru mine, necunoscut, unde soseam singură cu soţul meu pe care îl cunoşteam numai de şase săptămâni şi care, în ajun chiar, nu-mi spusese niciun cuvânt nedictat, de un formalism respectuos. Poate că nu se ia destul în – 1135 –

– Misterele Parisului vol.1 –

seamă temerea pricinuită de o bruscă schimbare de ton şi de purtări, cărora chiar oamenii bine crescuţi nu se pot sustrage, de îndată ce le aparţinem… Nu se gândeşte nimeni că o femeie tânără nu poate uita, în câteva ceasuri, sfiala ei, neliniştile ei de fată. — Nimic nu mi s-a părut mai barbar şi mai sălbatic ca acest obicei de a răpi în chip brutal o femeie tânără ca pe o pradă, când căsătoria ar trebui să fie doar consacrarea dreptului de a folosi toate atributele amorului, toate seducţiunile unei afecţiuni pasionate, pentru a te face iubit. — Veţi înţelege, monseniore, cu ce inimă strânsă şi cu ce nelămurită teamă reveneam la Paris, în acel oraş în care murise mama de-abia de un an. Am – 1136 –

– Eugen Sue –

ajuns la castelul domnului d’Harville. Emoţia tinerei femei crescu, obrajii i se acoperiră de o roşeaţă vie şi ea continuă, cu o voce sfâşietoare: — Trebuie totuşi să aflaţi totul… fără asta… v-aş părea demnă de dispreţ… Ei bine!… reluă cu o hotărâre disperată, am fost condusă în apartamentul ce-mi era rezervat şi am rămas singură… Domnul d’Harville veni la mine… Cu toate declaraţiile lui de dragoste… muream de frică… plânsul mă înăbuşea, eram a lui… Trebuia să mă resemnez… dar deodată soţul meu, scoţând un ţipăt groaznic, mă apucă de braţ aproape să mi-l frângă… Vreau zadarnic să mă liberez de această strânsoare de fier… să-i implor mila… nu mă mai aude… faţa îi este contractată – 1137 –

– Misterele Parisului vol.1 –

de convulsii înspăimântătoare… ochii i se rostogolesc în orbite cu o iuţeală ameţitoare… gura schimonosită îi e plină de o spumă însângerată… mâna lui mă strânge mereu… Fac un efort disperat… degetele lui înţepenite dau, în sfârşit drumul braţului meu, iar eu leşin în clipa în care domnul d’Harville se zbate în paroxismul acestei oribile crize… Iată noaptea mea de nuntă, monseniore… iată răzbunarea doamnei Roland! — Nenorocită femeie! exclamă Rudolf, zdrobit, înţeleg… omul e epileptic! Ah! e groaznic! — Dar asta nu e tot… adăugă Clémence, cu o voce sfâşietoare. O! noaptea aceea fatală să fie blestemată pe veci… Fata mea… acest biet îngeraş, a – 1138 –

– Eugen Sue –

moştenit înspăimântătoarea boală. — Fiica dumneavoastră? Şi ea? Cum! Paloarea ei… slăbiciunea ei! — Asta e… Doamne, Dumnezeule! asta e, şi medicii pretind că boala e incurabilă… pentru că-i ereditară… Doamna d’Harville îşi acoperi faţa cu mâinile; zdrobită de această mărturisire dureroasă, nu mai era în stare să scoată o vorbă. Rudolf rămase şi el mut. Gândul lui se revolta îngrozit, în faţa cumplitelor taine ale acelei nopţi de nuntă… Şi-o închipuia pe această tânără, atât de îndurerată că se înapoia în oraşul în care-i murise mama, sosind în acea casă necunoscută, singură cu un om pentru care avea simpatie, stimă, dar nimic din ceea ce umple inima cu – 1139 –

– Misterele Parisului vol.1 –

deliciile dragostei, nimic din ceea ce tulbură simţurile, nimic din ceea ce face ca o femeie să uite reţinerea ei castă în farmecul unei pasiuni legitime şi împărtăşite. Nu, nu, tremurând de o teamă pudică, Clémence sosea acolo… tristă, rece, cu inima frântă, cu fruntea acoperită de ruşine, cu ochii umpluţi de lacrimi… Se resemnează… şi apoi, în loc să audă vorbe pline de recunoştinţă, de dragoste, de duioşie, care s-o mângâie de fericirea pe care a oferit-o… vede tăvălindu-se la picioarele ei un om buimac, care se zvârcoleşte, spumegă, urlă, în cumplitele convulsii ale unuia din cele mai înspăimântătoare infirmităţi de care poate cineva fi iremediabil lovit. Dar nu e numai atât… Fiica lui… – 1140 –

– Eugen Sue –

biet îngeraş nevinovat, e şi ea stigmatizată din născare. Aceste dureroase şi triste mărturisiri îi provocau lui Rudolf, reflecţii amare. „Asta e legea acestei ţări, îşi spunea el, o fată frumoasă şi cinstită, sinceră şi încrezătoare, victima unei înşelătorii nefaste, îşi uneşte soarta cu aceea a unui om atins de o boală groaznică, moştenire fatală pe care o va transmite copiilor lui; nefericita femeie descoperă această cumplită taină; ce poate face? Nimic… Nimic decât să sufere şi să plângă, nimic decât să caute să-şi înfrângă scârba şi groaza… nimic decât să-şi treacă zilele în panică şi în spaime nesfârşite… nimic decât să caute, poate, consolări vinovate în afara existenţei dezolante care i s-a hărăzit. Încă o dată, – 1141 –

– Misterele Parisului vol.1 –

îşi zicea Rudolf, aceste legi nedrepte, constrâng la apropieri ruşinoase, nimicitoare pentru omenire… În cadrul acestor legi, animalele par avantajate faţă de om, prin îngrijirile care li se dau, prin îmbunătăţirile ce se aplică speciei, prin protecţia ce li se acordă, prin garanţiile care le apără… Astfel, când cumperi un animal oarecare, dacă, după ce l-ai cumpărat, îi descoperi o infirmitate prevăzută de lege, vânzarea e nulă. Vedeţi ce nemernicie, ce crimă se săvârşeşte împotriva societăţii! Să condamni un om să păstreze un animal care tuşeşte, împunge sau şchioapătă! Dar e un scandal, e o crimă, e o monstruozitate fără pereche! Judecaţi, însă, ce se întâmplă când eşti silit să păstrezi, dar să – 1142 –

– Eugen Sue –

păstrezi pentru totdeauna, cât e în viaţă, un catâr care tuşeşte, un cal nărăvaş, un măgar care şchioapătă! Ce groaznice consecinţe nu ar putea rezulta pentru salvarea omenirii întregi!… Aşa că, în aceste cazuri, nu e târg valabil, cuvânt care să fie respectat, contract care obligă. Legea atotputernică dezleagă tot ce fusese legat. Dar mai ales când e vorba de o fiinţă creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, când e vorba de o fată care, în nevinovata ei încredere în lealitatea unui bărbat, s-a unit cu el şi se pomeneşte soţia unui epileptic, a unui nenorocit lovit de o boală cumplită ale cărei urmări morale şi fizice sunt îngrozitoare; o boală care stârneşte dezordinea şi duşmănia în familie, – 1143 –

– Misterele Parisului vol.1 –

perpetuând o infirmitate oribilă, viciind generaţii… O! această lege necruţătoare cu privire la animale care şchioapătă, împung sau tuşesc, această lege atât de minunat prevăzătoare care nu îngăduie ca un cal cu beteşuguri să fie folosit la reproducere, această lege se va feri să elibereze victima umană de o asemenea împerechere… Aceste legături sunt sfinte, de nedesfăcut, dacă le-ai rupe, ar însemna că necinsteşti pe Dumnezeu şi pe oameni. Într-adevăr, îşi zicea Rudolf, omul manifestă câteodată o umilinţă foarte josnică şi un egoism al mândriei, amândouă foarte condamnabile… El se situează mai prejos de vita căreia îi – 1144 –

– Eugen Sue –

acordă garanţii pe care el şi le refuză şi impune, consfinţeşte şi perpetuează cele mai înfiorătoare infirmităţi, punându-le sub ocrotirea permanenţei legilor divine şi omeneşti.“ Capitolul 14 CARITATEA Rudolf îl socotea foarte vinovat pe domnul d’Harville, dar îşi propuse să-l scuze în ochii Clémencei, deşi era convins, după tristele destăinuiri ale acesteia, că marchizul îşi înstrăinase pentru totdeauna inima ei. Tot gândindu-se, Rudolf îşi zise: „Din datorie, m-am depărtat de o femeie pe care o iubeam şi care poate avea şi ea pentru mine o tainică – 1145 –

– Misterele Parisului vol.1 –

înclinare. Fie că-i era inima pustie, fie din milă, era pe punctul de a-şi pierde cinstea, viaţa, pentru un prost pe care îl credea nenorocit. Dacă în loc să mă fi îndepărtat de ea, aş fi înconjurat-o cu atenţii, dragoste şi respect, discreţia mea ar fi fost atât de desăvârşită, încât reputaţia ei nu ar fi suferit nici cea mai mică atingere, bănuielile soţului ei n-ar fi fost niciodată trezite, pe când acum e aproape la discreţia îngâmfării neroade a domnului Charles Robert care ar fi, mă tem, cu atât mai indiscret cu cât are mai puţin temei să fie. Şi apoi mai e ceva, cine ştie dacă, în pofida tuturor primejdiilor cărora s-a expus, inima doamnei d’Harville va rămâne mereu liberă? Orice revenire la soţul ei, este deacum imposibilă… Tânără, frumoasă, – 1146 –

– Eugen Sue –

admirată, cu o fire sensibilă la orice suferinţă... câte primejdii, câte pericole în calea ei… Pentru domnul d’Harville, câte spaime, cât zbucium! Gelos şi totodată îndrăgostit de soţia lui care nuşi poate înfrânge repulsia, groaza ce i-o inspiră el încă din prima şi funesta noapte a nunţii… Ce soartă tristă!“ Clémence, cu fruntea rezemată în mâini, cu ochii umezi, cu obrazul aprins de ruşine, evita privirea lui Rudolf, întratât această mărturisire o zguduise. — Ah! acum, reluă Rudolf după o lungă tăcere, înţeleg pricina tristeţii domnului d’Harville, tristeţe ce nu mi-o puteam lămuri. Înţeleg părerile sale de rău… — Părerile sale de rău! exclamă Clémence. Spuneţi mai bine remuşcările – 1147 –

– Misterele Parisului vol.1 –

lui, monseniore… dacă le are… pentru că niciodată o atare crimă n-a fost premeditată cu mai mult sânge rece… — O crimă!… doamnă. — Dar ce alta înseamnă, monseniore, să înlănţuiesti, prin legături indisolubile, o fată care se încrede în onoarea unui bărbat care se ştie lovit de o boală ce inspiră spaimă şi oroare! Înseamnă să expui cu certitudine un copil nevinovat aceloraşi chinuri? Cine îl silea pe domnul d’Harville să facă două victime? O patimă oarbă şi fără judecată? Nu, îi convenea obârşia, averea, fiinţa mea… a vrut să facă o căsătorie convenabilă, fiindcă, desigur, îl plictisea viaţa de flăcău. — Doamnă… fie-vă milă cel puţin… — Milă?… Ştiţi cine merită mila – 1148 –

– Eugen Sue –

mea? Copila mea..? Biata victimă a acestei căsătorii; câte nopţi, câte zile nam petrecut lângă ea! Câte lacrimi amare mi-au smuls durerile ei!… — Dar şi tatăl ei… împărtăşea aceleaşi dureri nemeritate! — El a osândit-o la o copilărie bolnăvicioasă, la o tinereţe ofilită şi, dacă va trăi, va fi constrânsă la o viaţă de singurătate şi suferinţe, căci nu se va mărita. O! nu, o iubesc prea mult ca s-o fac într-o zi să plângă lângă copilul ei, lovit, desigur, de aceeaşi suferinţă, cum o plâng eu pe ea… Prea am suferit mult din pricina acestei trădări ca să mă fac vinovată sau complice la o asemenea mişelie! — O! aveţi dreptate… răzbunarea mamei dumneavoastre vitrege a fost – 1149 –

– Misterele Parisului vol.1 –

oribilă… Răbdare… poate, la rândul dumneavoastră, veţi fi răzbunată… spuse Rudolf, după o clipă de gândire. — Ce vreţi să spuneţi, monseniore? îl întrebă Clémence, mirată de intonaţia glasului său. — Am avut aproape totdeauna… fericirea să văd cum sunt pedepsiţi, o! foarte crud pedepsiţi, oamenii răi din jurul meu, adăugă el cu o voce care o făcu pe Clémence să se cutremure… Dar a doua zi, după această nenorocită noapte, ce v-a spus soţul dumneavoastră? — Mi-a mărturisit cu o ciudată candoare că familiile cu care intenţiona să se unească descoperiseră taina bolii sale şi anulaseră proiectele de căsătorie… Aşa că după ce a fost respins – 1150 –

– Eugen Sue –

de două ori… a mai cutezat… O! asta e o infamie!… Şi iată ce se numeşte în lumea mare un gentilom de inimă şi de onoare! — Dumneavoastră, atât de bună, să fiţi atât de crudă!… — Sunt crudă, pentru că am fost înşelată în mod nedemn. Domnul d’Harville mă ştia bună; de ce nu s-a adresat cinstit bunătăţii mele, spunândumi tot adevărul? — L-aţi fi refuzat… — Acest cuvânt îl osândeşte, monseniore, purtarea lui a fost o trădare nedemnă, dacă s-a temut de asta. — Dar vă iubea. — Dacă mă iubea trebuia să mă jertfească egoismului sau?… Doamne, eram atât de chinuită, atâta eram de grăbită să părăsesc casa părintelui meu, – 1151 –

– Misterele Parisului vol.1 –

că dacă ar fi fost sincer, poate m-ar fi înduioşat dispreţul pe care îl stârnea şi izolarea în care îl aruncase un destin groaznic şi fatal… Da, văzându-l totodată pe cât de cinstit, pe atât de nenorocit, poate că n-aş fi avut curajul să-l refuz şi, dacă mi-aş fi luat angajamentul sfânt de a suferi consecinţele devotamentului meu, mi-aş fi ţinut cu demnitate făgăduiala. Dar să vrei să siluieşti înduioşarea şi mila mea, luându-mă mai întâi în stăpânire, să soliciţi această înduioşare, această milă în numele îndatoririlor mele de soţie, el, care a trădat datoriile lui de om cinstit, asta e în acelaşi timp o nebunie şi o laşitate!… Acum, monseniore, judecaţimi viaţa! Judecaţi crudele mele dezamăgiri! Mă încredeam în cinstea – 1152 –

– Eugen Sue –

domnului d’Harville şi el m-a înşelat în mod nedemn… Melancolia lui blândă şi sfioasă îmi inspira simpatie şi această tristeţe pricinuită, cum pretindea el, de amintiri pioase, nu era decât urmarea incurabilei lui infirmităţi… — Dar, în sfârşit chiar de ar fi un străin, un duşman, şi încă vederea suferinţelor lui ar trebui să vă înduioşeze: inima dumneavoastră e nobilă şi generoasă. — Dar aş putea oare alina aceste suferinţe? Şi măcar dacă glasul meu ar fi ascultat, dacă o privire recunoscătoare ar răspunde privirii mele înduioşate!… Dar nu… o! nu ştiţi, monseniore, ceea ce e groaznic în aceste crize în care omul se zbate cuprins de o furie sălbatică, nu vede nimic, nu aude nimic, nu simte – 1153 –

– Misterele Parisului vol.1 –

nimic şi nu scapă de această stare de excitare decât pentru a cădea într-un fel de descurajare sălbatică. Atunci când fiica mea se prăbuşeşte într-una din aceste crize, nu pot decât să disper; inima mi se sfâşie, şi sărut plângând acele braţe mici înţepenite de convulsiile care o consumă… Dar e fata mea, e fata mea… şi când o văd suferind astfel, blestem de o mie de ori mai mult pe tatăl ei. Îndată ce durerile copilului meu se liniştesc, indignarea împotriva soţului meu se potoleşte şi ea… da, atunci mi-e milă de el pentru că sunt bună, sila ce-mi insuflă face loc unui simţământ de compătimire dureroasă… Dar, în sfârşit, m-am măritat oare la şaptesprezece ani ca să nu încerc niciodată alt sentiment decât aceste alternative de ură şi – 1154 –

– Eugen Sue –

compasiune penibilă, ca să plâng un copil nenorocit care poate că nu va trăi? Dar cu privire la fiica mea, monseniore, îngăduiţi-mi să previn o dojană ce o merit fără îndoială şi pe care poate nu cutezaţi să mi-o faceţi. Fetiţa e atât de scumpă, încât ar putea să-mi umple sufletul, pentru că o iubesc cu patimă, dar această iubire sfâşietoare e amestecată cu atâtea amărăciuni prezente, cu atâtea temeri pentru viitor că afecţiunea pentru dânsa se încheie totdeauna cu lacrimi. Lângă dânsa inima mea e mereu sfărâmată, chinuită, deznădăjduită, căci sunt incapabilă să-i alin suferinţele, socotite incurabile. Ei bine, pentru a scăpa de această atmosferă apăsătoare şi sinistră, visasem o dragoste în duioşia căreia m-aş fi – 1155 –

– Misterele Parisului vol.1 –

refugiat, m-aş fi destins. Vai! am fost înşelată, înşelată nedemn, o recunosc şi am recăzut în existenţa dureroasă pe care mi-a destinat-o soţul meu. Spuneţi, monseniore, aceasta era viaţa la care aveam dreptul să m-aştept? Sunt oare singură vinovată de greşeala pentru care domnul d’Harville voia în dimineaţa aceea să plătesc cu viaţa? Acest păcat este mare, o ştiu, cu atât mai mare cu cât trebuie să roşesc de alegerea pe care am făcut-o. Din fericire pentru mine, monseniore, ceea ce aţi surprins din convorbirea contesei Sarah cu fratele său, relativ la domnul Charles Robert, mă va cruţa de ruşinea unei noi mărturisiri… Dar sper, cel puţin, că acum veţi fi de acord că merit tot atâta milă câtă dojana; şi că veţi binevoi a-mi – 1156 –

– Eugen Sue –

da un sfat în cumplita situaţie în care mă aflu. — Nu pot să vă spun, doamnă, cât m-a mişcat această povestire; de la moartea mamei până la naşterea fiicei dumneavoastră, câte necazuri consumate, câte tristeţi ascunse!… Dumneavoastră, atât de strălucitoare, atât de admirată, atât de invidiată!… — O! credeţi-mă, monseniore, când ai parte de atâtea nenorociri, e groaznic să auzi spunându-se: „Cât e de fericită!“… — Nu-i aşa că nimic nu e mai pueril? Ei bine, nu sunteţi singura care suferiţi de acest crud contrast între ceea ce este şi ceea ce pare. — Cum adică, monseniore? — În ochii lumii, domnul d’Harville – 1157 –

– Misterele Parisului vol.1 –

trebuie să pară şi mai fericit decât dumneavoastră, pentru că-i aparţineţi… Şi totuşi nu este şi el de plâns? Există oare pe lume o viaţă mai cumplită decât a lui? Vinovăţia lui e mare… dar e groaznic pedepsit! Vă iubeşte aşa cum meritaţi să fiţi iubită… şi el ştie că nu puteţi avea pentru el decât o silă de neînfrânt… În copila lui bolnăvicioasă, plină de suferinţă, el vede o continuă dojană. Dar asta nu e tot, – îl mai chinuieşte şi gelozia… — Şi ce pot face, monseniore, în toate acestea? Să-i interzic să fie gelos? Mă rog! Dar dacă inima mea nu aparţine nimănui, i-ar aparţine lui mai mult? Ştie că nu. De când cu scena cumplită pe care am povestit-o, trăim despărţiţi, dar în ochii lumii, am pentru el relaţiile pe care – 1158 –

– Eugen Sue –

convenienţele le poruncesc… şi n-am spus nimănui un cuvânt din această taină, decât alteţei-voastre, monseniore. — Şi vă asigur doamnă, că dacă serviciul pe care vi l-am făcut ar merita recunoştinţă, m-aş crede răsplătit de o mie de ori, prin încrederea ce mi-o arătaţi. Dar pentru că binevoiţi să-mi cereţi, sfaturi şi-mi îngăduiţi, să vă vorbesc deschis… — O! vă implor, monseniore… — Daţi-mi voie să vă spun că, nefolosind niciuna din însuşirile dumneavoastră atât de alese, renunţaţi la mari satisfacţii care nu numai că ar împlini aspiraţiile imperioase ale sufletului dumneavoastră nobil, dar v-ar distrage de la necazurile căminului dumneavoastră; ar satisface şi acea sete – 1159 –

– Misterele Parisului vol.1 –

de emoţii puternice precum şi, aş îndrăzni să adaug (iertaţi-mi proasta părere ce o am despre femei), fireasca lor înclinare spre mister şi intrigă, care le domină. — Ce vreţi să spuneţi, monseniore? — Vreau să spun, că dacă aţi voi să vă umpleţi timpul cu binefaceri, ar fi ceea ce v-ar plăcea şi v-ar interesa mai mult decât orice. Doamna d’Harville îl privi pe Rudolf cu mirare. — Şi mă veţi înţelege, reluă el, că nu mă gândesc să trimiteţi, cu nepăsare, aproape cu dispreţ, o ofrandă îndestulătoare unor nenorociţi necunoscuţi care adesea nici nu merită bunăvoinţa dumneavoastră. Dar dacă vaţi distra ca mine, să vă jucaţi din timp – 1160 –

– Eugen Sue –

în timp de-a Providenţa, veţi recunoaşte că anumite fapte bune capătă şi ele câteodată savoarea unui roman. — Nicicând nu m-am gândit, monseniore, la acest fel de a privi caritatea, doar pentru a omorî timpul, spuse Clémence, surâzând la rândul ei. — E o descoperire pe care o datorez oroarei faţă de tot ce mă plictiseşte, oroare ce mi-a fost inspirată mai ales de conferinţele politice pe care le am cu miniştrii mei. Dar ca să revin la caritate, aşa cum o înţeleg eu, ca o trecere de vreme, nu am, din păcate, însuşirea acelor oameni dezinteresaţi, care însărcinează pe alţii să împartă ajutoare în numele lor. Dacă aş trimite pur şi simplu pe unul din şambelanii mei să distribuie câteva sute de ludovici în – 1161 –

– Misterele Parisului vol.1 –

fiecare arondisment al Parisului, mărturisesc spre ruşinea mea că asta nu mi-ar procura nicio plăcere, pe când a face binele eu însumi, e cum nu se poate mai amuzant. Stărui asupra acestui cuvânt fiindcă pentru mine amuzant înseamnă… tot ce îţi place, tot ce te farmecă, tot ce te pasionează… Şi, întradevăr, doamnă, daca aţi vrea să deveniţi complicea mea în unele afaceri tenebroase, veţi vedea, vă repet, că pe lângă nobleţea acţiunii, nimic nu e mai inedit, mai captivant, mai atrăgător… Şi apoi câte trucuri ca să tăinuieşti binefacerea!… precauţiunile care trebuie să fie luate ca să nu se afle!… câte emoţii unice şi covârşitoare la vederea unor oameni săraci şi buni care plâng de bucurie văzându-vă!… O! Doamne! – 1162 –

– Eugen Sue –

această satisfacţie valorează tot atât cât mutra morocănoasă a unui amant gelos sau infidel, căci nu există decât în postura aceasta, rând pe rând… Iată! emoţiile de care vă vorbesc, sunt cam de felul acelora pe care le-aţi resimţit azi dimineaţă când v-aţi dus în strada Templului. Îmbrăcată simplu, ca să nu fiţi luată în seamă, veţi pleca de acasă cu inima agitată, veţi lua un cupeu modest ale cărui perdele le veţi coborî ca să nu fiţi văzută şi apoi, privind în dreapta şi în stânga de teama de a nu fi recunoscută, veţi intra pe furiş în vreo casă cu aparenţă mizeră… întocmai ca azi dimineaţă… Singura deosebire este că vă spuneaţi: dacă sunt descoperită, sunt pierdută, iar acum veţi gândi: Dacă voi fi descoperită, voi fi binecuvântată! – 1163 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Dar cum cunosc modestia rarelor dumneavoastră însuşiri, veţi folosi şiretlicurile cele mai ingenioase, spre a fi scutită de binecuvântări. — Ah! monseniore, exclamă cu înduioşare doamna d’Harville, m-aţi salvat! Nu ştiu cum să vă împărtăşesc noile gânduri, mângâietoarele nădejdi pe care vorbele dumneavoastră le-au trezit în mine. Aţi spus, şi pe bună dreptate, că a-ţi folosit inima şi mintea pentru a te face adorat de cei ce suferă, este ca şi cum ai iubi… Dar ce spun! e mai mult decât a iubi… Când compar existenţa pe care o întrevăd cu aceea cemi era sortită de pe urma unei erori ruşinoase, mustrările ce-mi fac sunt încă şi mai amare… — Aş fi îndurerat, reluă Rudolf – 1164 –

– Eugen Sue –

surâzând, căci singura mea dorinţă este să vă ajut să uitaţi trecutul şi să vă dovedesc numai că bucuriile sufleteşti sunt numeroase… Mijloacele de a face bine şi rău sunt aproape aceleaşi… rezultatul este, însă, diferit… Într-un cuvânt, dacă binele este tot atât de atrăgător, de distractiv ca şi răul, de ce lam alege pe acesta din urmă? Voi face o comparaţie foarte vulgară. De ce multe femei îşi iau amanţi care nu valorează cât soţii lor? Fiindcă cel mai mare farmec al amorului, e atracţia ademenitoare a fructului oprit. Mărturisiţi că dacă s-ar înlătura din acest amor anxietăţile, dificultăţile, primejdiile, n-ar mai rămâne nimic, sau prea puţin, adică amantul în simplitatea lui primară ar fi deci nici mai mult, nici mai puţin decât – 1165 –

– Misterele Parisului vol.1 –

eroul întâmplării cu bărbatul acela care, fiind întrebat: „De ce nu te însori cu această văduvă, metresa dumitale?“ „Vai! m-am gândit mult la asta, a răspuns, dar atunci n-aş mai şti unde sămi petrec serile!“ — Nu-i decât prea adevărat, monseniore, spuse doamna d’Harville, surâzând. — Ei bine, dacă găsesc mijlocul de a vă face să încercaţi aceste temeri, aceste nelinişti, aceste îngrijorări care vă agită, dacă folosesc înclinarea dumneavoastră firească pentru mister şi aventură, pentru prefăcătorie şi vicleşug (mereu proasta părere ce-o am despre femei, care iese la iveală fără să vreau), adăugă cu jovialitate Rudolf, nu ar schimba oare în calităţi generoase, porniri instinctuale, – 1166 –

– Eugen Sue –

de neînlăturat, creatoare, dacă le întrebuinţezi bine, şi funeste dacă le foloseşti rău?… Spuneţi, vreţi să urzim noi doi tot felul de intrigi binefăcătoare, maşinaţiuni în scop caritabil care să folosească totdeauna numai oamenilor cumsecade? Vom avea întâlnirile noastre, corespondenţa noastră, secretele noastre… dar mai ales ne vom feri de marchiz; căci vizita dumneavoastră de azi dimineaţă la familia Morel, i-a trezit bănuieli. În sfârşit, dacă aţi voi, am fi… o asociaţie în toată regula. — Primesc cu bucurie şi recunoştinţă această asociaţie „tenebroasă“, monseniore, spuse înveselită Clémence. Şi pentru a începe romanul nostru, mă voi duce mâine la acei nenorociţi, cărora azi dimineaţă nu – 1167 –

– Misterele Parisului vol.1 –

le-am putut da, din nefericire, decât câteva vorbe de alinare, deoarece, folosindu-se de zăpăceala şi de frica mea, un băiat şchiop mi-a furat punga pe care mi-aţi dat-o. Ah, monseniore, adăugă Clémence, şi chipul ei pierdu expresia de bucurie duioasă ce o însufleţise o clipă, dacă aţi şti ce mizerie… ce tablou cumplit! Nu, nu, numi închipuiam că pot exista asemenea nenorociri!… Şi eu care mă plâng… şimi blestem destinul! Rudolf, nevrând s-o facă pe doamna d’Harville să vadă cât era de mişcat de această revenire la ea însăşi, care dovedea frumuseţea ei sufletească, reluă cu voioşie: — Dacă îmi permiteţi, voi scoate familia Morel din asociaţia noastră; mă – 1168 –

– Eugen Sue –

veţi lăsa să iau eu asupră-mi soarta acestor nefericiţi, şi să-mi făgăduiţi că nu vă veţi înapoia în acea tristă casă… fiindcă şi eu locuiesc acolo… — Dumneavoastră, monseniore?… Ce glumă!... — Nimic mai serios… o locuinţă modestă, e adevărat... două sute de franci pe an, în plus şase franci pentru menajul meu, plătiţi cu mulţumiri în fiecare lună portăresei, doamnei Pipelet, acea oribilă bătrână pe care o ştiţi. Să adăugăm la asta că am o vecină, una din cele mai frumoase lucrătoare din cartierul Templului, domnişoara Rigolette, şi veţi conveni că, pentru un funcţionar comercial care câştigă o mie opt sute de franci (trec drept funcţionar), locuinţa e destul de potrivită. – 1169 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Prezenţa dumneavoastră… atât de neprevăzută în acea casă nefastă, îmi dovedeşte că vorbiţi serios, monseniore… desigur însă că vă atrage acolo vreo faptă bună. Dar pentru care activitate generoasă mă păstraţi? Care va fi rolul ce mi-l destinaţi? — Pe acela de înger consolator şi, iertaţi-mi acest cuvânt urât, al unui demon de subtilitate şi dibăcie… pentru că sunt anumite răni delicate şi dureroase pe care numai mâna unei femei le poate îngriji şi vindeca; sunt unele nenorcite atât de mândre, atât de mohorâte, atât de ascunse, încât trebuie o mare putere de pătrundere ca să le descoperi, şi un farmec cuceritor ca să le câştigi încrederea. — Şi când putea-voi oare desfăşura – 1170 –

– Eugen Sue –

această putere; de pătrundere, această îndemânare pe care mi le atribuiţi? întrebă nerăbdătoare doamna d’Harville. — Curând. Nădăjduiesc că veţi avea prilejul de a face o cucerire demnă de dumneavoastră, dar va trebui să folosiţi procedeele cele mai machiavelice. — Şi în ce zi îmi veţi încredinţa această mare taină? — Vedeţi… ne şi aflăm la o primă întâlnire… îmi veţi putea, face favoarea de a mă primi peste patru zile? — Aşa târziu? întrebă cu naivitate Clémence. — Şi misterul? Şi bunacuviinţă? Judecaţi şi dumneavoastră, dacă s-ar descoperi că suntem complici, lumea sar feri de noi; dar va trebui poate să vă – 1171 –

– Misterele Parisului vol.1 –

scriu. Cine e femeia aceea în vârstă care mi-a adus astăzi scrisoarea dumneavoastră? — O veche cameristă a mamei mele; e siguranţa şi discreţia personificate. — Ei îi voi adresa scrisorile mele, ea vi le va aduce. Dacă aveţi bunătatea sămi răspundeţi, veţi scrie: domnului Rudolf, strada Plumet. Femeia va duce scrisorile dumneavoastră la poştă. — Le voi duce chiar eu, monseniore, făcând pe jos plimbarea mea obişnuită… — Ieşiţi des singură şi pe jos? — Când e vreme bună, aproape în fiecare zi. — De minune! e o deprindere pe caro toate femeile ar trebui s-o aibă încă din primele luni ale căsătoriei… În împrejurări bune sau rele, obiceiul o – 1172 –

– Eugen Sue –

recomandabil… E un precedent, cum spun procurorii; şi, mai târziu, aceste plimbări obişnuite nu dau loc la interpretări tendenţioase… Dacă aş fi fost femeie (şi între noi vorbind, mi-e teamă că aş fi fost în acelaşi timp şi foarte darnică şi foarte uşuratică), a doua zi după nuntă aş fi adoptat în chipul cel mai inocent, atitudinea cea mai misterioasă. Cu candoare m-aş fi aventurat în ipostazele cele mai compromiţătoare… tocmai pentru a stabili acel precedent despre care am vorbit, pentru ca într-o zi să-i pot vizita pe săracii mei… sau pe amantul meu. — Dar asta e o teribilă perfidie, monseniore! spuse surâzând doamna d’Harville. — Din fericire pentru – 1173 –

– Misterele Parisului vol.1 –

dumneavoastră, doamnă, n-aţi fost în situaţia de a înţelege înţelepciunea şi simplitatea acestor prevederi… Doamna d’Harville nu mai surâdea, ci îşi plecă ochii, se îmbujoră şi răspunse cu tristeţe: — Nu sunteţi mărinimos, monseniore. La început, Rudolf o privi cu mirare pe marchiză, apoi reluă: — Vă înţeleg, doamnă… dar să stabilim, o dată pentru totdeauna, situaţia dumneavoastră faţă de domnul Charles Robert. Într-o zi, o prietenă de-a dumneavoastră vă arată pe unul din acei jalnici cerşetori care îşi rotesc galeşi ochii şi cântă din clarinet pe un ton deznădăjduit ca să-i înduioşeze pe trecători. „E un sărac cinstit, vă spune – 1174 –

– Eugen Sue –

prietena dumneavoastră, are cel puţin şapte copii şi o soţie oarbă, surdă, mută etc., etc.“ „Ah! nenorocitul!“, spuneţi dumneavoastră dându-i de pomană şi, de fiecare dată când îl întâlniţi pe cerşetor, când vă vede de departe, ochii lui se roagă, clarinetul său scoate sunete plângăreţe şi pomana dumneavoastră cade în săculeţul lui. Într-o zi, din ce în ce mai înduioşată de acest cerşetor de treabă, cum îl descria prietena dumneavoastră, care din răutate vă induce în eroare, vă hotărâţi să vă duceţi, cu gând caritabil, să-l vedeţi pe acel nenorocit în mijlocul mizeriei lui… Sosiţi: vai! nici vorbă de clarinet melancolic, nici de privirea nenorocită şi rugătoare, ci daţi de o secătură vioaie, veselă şi bine dispusă care îngână un – 1175 –

– Misterele Parisului vol.1 –

cântec de cârciumă… Îndată dispreţul înlocuieşte mila… pentru că aţi luat pe un sărac ticălos drept un sărac cinstit, nimic în plus, nimic în minus. E adevărat? Doamna d’Harville nu-şi putu reţine zâmbetul auzind această nostimă istorioară şi răspunse: — Oricât de acceptabilă ar fi această justificare, monseniore, mie mi se pare prea ieftină. — La urma urmei, n-a fost decât o nobilă şi generoasă imprudenţă pe care aţi comis-o… Aveţi destule mijloace s-o reparaţi pentru a nu o mai regreta… Dar voi putea vedea astă seară pe domnul d’Harville? — Nu, monseniore… scena de azi dimineaţă l-a zguduit atât de tare, încât – 1176 –

– Eugen Sue –

e… suferind, spuse încet marchiza. — Ah! înţeleg… răspunse cu tristeţe Rudolf. Haide, curaj! Lipsea un scop pentru dorinţele dumneavoastră, o uitare a durerilor, cum spuneaţi… Lăsaţi-mă să cred că veţi găsi alinarea în împlinirea viitoarelor proiecte de care vam vorbit… Atunci sufletul dumneavoastră va fi covârşit de sentimente duioase, gândind că aversiunea ce o resimţiţi împotriva marchizului va înceta poate. Veţi încerca pentru el un interes care s-ar asemăna cu grija ce o purtai bietei dumneavoastră copile… Cât despre acest îngeraş, acum că ştiu care e cauza stării ei bolnăvicioase, aş îndrăzni chiar să vă spun că puteţi nădăjdui… — Ar fi cu putinţă, monseniore? Şi – 1177 –

– Misterele Parisului vol.1 –

cum? strigă Clémence împreunându-şi mâinile cu recunoştinţă. — Am ca medic de casă un om necunoscut de nimeni, dar foarte învăţat; a stat multă vreme în America; îmi amintesc că mi-a vorbit de două sau de trei tratamente aproape miraculoase pe care le-a aplicat el sclavilor atinşi de această îngrozitoare boală. — Ah! monseniore, ar fi cu putinţă, oare?… — Nu speraţi prea mult: dezamăgirea ar fi prea crudă… Dar să nu pierdem cu totul nădejdea… Clémence admira trăsăturile nobile ale lui Rudolf cu o privire de nespusă recunoştinţă. Era aproape un rege care o alina cu atâta înţelegere, graţie şi bunătate. – 1178 –

– Eugen Sue –

Se întreba cum de a putut s-o intereseze domnul Charles Robert? Acest gând i se păru oribil. — Nici nu nu ştiţi cât vă datorez, monseniore, spuse ea cu voce mişcată, îmi insuflaţi încredere, mă faceţi fără voia mea să sper pentru fata mea, să întrevăd un alt viitor care ar fi o consolare, o bucurie şi o răsplată… Nam avut oare dreptate să vă scriu că dacă veţi binevoi să veniţi în seara aceasta aici, vă veţi încheia ziua cum aţi început-o… cu o faptă bună? — Şi, adăugaţi cel puţin, doamnă, una din acele fapte bune, care-mi măgulesc egoismul, acţiuni pline de atracţie, de plăcere şi de farmec, adăugă Rudolf, ridicându-se, deoarece pendula din salon bătuse orele unsprezece şi – 1179 –

– Misterele Parisului vol.1 –

jumătate. — Adio, monseniore, nu uitaţi să-mi daţi curând veşti de la bieţii oameni din strada Templului. — Îi voi vedea chiar mâine dimineaţă… căci nu ştiam, din nefericire că micul şchiop v-a furat punga şi, că acei bieţi nenorociţi continuă să fie într-o mare lipsă. Peste patru zile, vă rog să ţineţi minte, voi veni să vă informez despre rolul pe care aţi binevoit a-l accepta. Dar trebuie să vă previn că o travestire va fi poate indispensabilă. — O travestire! o, ce fericire! Şi care anume, monseniore? — Nu pot să vă spun de pe acum… vă voi lăsa alegerea… Ajungând acasă, Rudolf se felicită de rezultatul întrevederii cu doamna – 1180 –

– Eugen Sue –

d’Harville. Punctele programului său erau următoarele: să-i ocupe cu totul mintea şi inima acestei femei tinere, pe care o barieră de netrecut o separa de soţul ei; să deştepte într-însa destulă curiozitate romantică, destul interes tainic în afară de dragoste, ca să-i mulţumească nevoile imaginaţiei şi ale sufletului şi s-o ferească de o nouă înclinare amoroasă. Sau, să inspire Clémencei d’Harville o pasiune atât de aprinsă şi de neînfricat, şi în acelaşi timp atât de curată şi de nobilă, încât această tânără femeie, de pe acum incapabilă de o dragoste mai puţin adâncă, să nu compromită pentru totdeauna liniştea domnului d’Harville pe care Rudolf îl iubea ca pe un frate.

– 1181 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Capitolul 15 SĂRĂCIE N-aţi uitat că o familie nenorocită al cărei cap se numea Morel, şlefuitor de pietre preţioase, ocupa mansarda casei din strada Templului. Vom conduce pe cititor în acea tristă locuinţă. E ora cinci dimineaţa. Afară e linişte profundă, întuneric, ger; ninge. O lumânare rezemată de două surcele de lemn, pe o mică scândură pătrată, abia dacă reuşeşte, cu lumina ei galbenă şi firavă, să risipească întunecimea mansardei; cocioaba îngustă, joasă, pe două treimi căptuşită cu scândurile înclinate ale tavanului face – 1182 –

– Eugen Sue –

cu pardoseala un unghi foarte ascuţit. Peste tot se zăreşte dosul olanelor verzui. Spărturi retencuite cu ipsos înnegrit de vreme, şi crăpate în multe locuri, lăsau să se vadă leaţuri putrede, alcătuind pereţi subţiri. Într-una din despărţituri, o uşă dă înspre scară. Podeaua, de o culoare nedefinită, infectă, cleioasă, e acoperită ici şi colo de fire de paie putrede, zdrenţe sordide şi oase mari din acelea pe care săracul le cumpără de la vânzătorii de carne veche, ca să roadă zgârciurile de pe ele. O asemenea îngrozitoare dezordine, arată sau o ticăloşie, sau o sărăcie cumplită, dar atât de apăsătoare, de disperată, încât omul distrus, decăzut, nu mai are nici voinţa, nici puterea şi – 1183 –

– Misterele Parisului vol.1 –

nici nevoia de a ieşi din mocirlă, şi zace într-însa ca un animal în vizuina lui. În timpul zilei, această cocioabă e luminată de o ferestruică a podului, îngustă şi lungă, tăiată în partea înclinată a acoperişului şi prevăzută cu o cercevea cu geam, care se deschide şi se închide cu un belciug. În momentul de care vorbim, un strat gros de zăpadă acoperea gemuleţul. Lumânarea fixată cam în mijlocul mansardei, pe masa de lucru a şlefuitorului, proiectează în locul acela un rotocol de lumină palidă care, slăbind încet-încet, se pierde în umbra cocioabei, în mijlocul căreia se desluşesc vag câteva forme albicioase. Pe masa grea, pătrată, de stejar brut, – 1184 –

– Eugen Sue –

încheiată grosolan, pătată de grăsime şi de seu, scânteiază, licăreşte un pumn de diamante şi de rubine de o mărime şi de o strălucire minunata. Morel era şlefuitor de pietre scumpe şi nu şlefuitor de pietre false, cum spunea el şi cum credeau locatarii casei din strada Templului… Mulţumită acestei nevinovate minciuni, nestematele ce i se încredinţau păreau să aibă atât de puţină valoare, încât le putea păstra la el fără teamă de a fi jefuit. Atâtea bogăţii, încredinţate unui om atât de sărac, ne scuteşte de a mai vorbi de cinstea lui Morel… Aşezat pe un scaun fără spătar, frânt de oboseală, de frig, de nesomn, după o lungă noapte de iarnă în care a lucrat, şlefuitorul lasă să-i cadă capul îngreuiat – 1185 –

– Misterele Parisului vol.1 –

pe masă. Braţele îi sunt amorţite, fruntea şi-o reazimă de o tocilă aşezată orizontal pe masă şi pusă de obicei în mişcare de o mică roată de mână; un ferăstrău de oţel fin şi câteva scule stau risipite pe de lături. Meşteşugarul, căruia nu i se zăreşte decât ţeasta pleşuvă, înconjurată de păr cenuşiu, e îmbrăcat cu o veche vestă de lână, cafenie, pe care o poartă de-a dreptul pe piele, şi cu un pantalon vechi de pânză; târlicii din petece, abia dacă-i acoperă picioarele învineţite, sprijinite pe podea. În mansardă e un frig atât de cumplit, atât de pătrunzător, încât meşteşugarul, cu toată toropeala de care e cuprins din pricina sleirii puterilor sale, îşi simte trupul străbătut din timp în timp de fiori. – 1186 –

– Eugen Sue –

Mucul luminării, pe sfârşite, arată că Morel moţăie de câtăva vreme; nu se aude decât răsuflarea lui gâtuită, căci ceilalţi şapte membri ai familiei nu dorm. Da, în această strâmtă mansardă trăiesc opt inşi… Cinci copii, dintre care cel mai mic are patru ani, iar cel mai mare abia doisprezece. O mamă oloagă. Şi o sărmană idioată în vârstă de optzeci de ani, bunica. Frigul e atât de aspru, încât căldura trupurilor celor opt fiinţe înghesuite într-un spaţiu atât de mic nu poate încălzi această atmosferă îngheţată; şi asta pentru că opt trupuri vlăguite, slăbănoage, tremurând de frig, istovite, de la copilul cel mic până la bunică, degajează prea puţină materie calorică, – 1187 –

– Misterele Parisului vol.1 –

cum s-ar exprima un om de ştiinţă. Afară de tatăl familiei, o clipă aţipit, deoarece este la capătul puterilor sale, nimeni nu doarme: nu, fiindcă frigul, foamea, boala le ţin ochii deschişi, foarte deschişi. Nu se poate imagina cât de preţios este pentru un, sărac somnul adânc şi binefăcător prin care îşi reface puterile şi-şi uită necazurile. Se deşteaptă atât de sprinten, atât de înviorat, încât e în stare să îndeplinească cele mai grele munci după una din aceste nopţi binefăcătoare, încât şi cei mai puţin credincioşi, în înţelesul catolic al cuvântului, încearcă un nelămurit simţământ de recunoştinţă, dacă nu faţă de Dumnezeu, cel puţin faţă de… somn, şi cine binecuvântează efectul, binecuvântează cauza. – 1188 –

– Eugen Sue –

Văzând aspectul groaznicei mizerii a acestui meşteşugar, comparată cu valoarea pietrelor ce i se încredinţează, eşti izbit de asemenea contraste care te disperă, dar te şi înalţă sufleteşte. Acest nenorocit are în permanenţă înaintea ochilor spectacolul sfâşietor al durerilor alor săi; totul îi doboară, de la foame până la nebunie, şi el nu se atinge de aceste pietre scumpe, dintre care una singură ar smulge pe soţia şi pe copiii lui din lipsurile care îi ucid treptat. Şlefuitorul nu are decât o saltea subţiată şi un petec de pătură cuvenite bunicii idioate; în egoismul ei stupid şi sălbatic, nu voia să-şi împartă culcuşul cu nimeni. La începutul iernii, devenise furioasă, aproape că înăbuşise pe cel mai – 1189 –

– Misterele Parisului vol.1 –

mic dintre copii; care fusese culcat lângă dânsa, o fetiţă de patru ani, de câtăva vreme tuberculoasă, suferind cumplit de frig pe mindirul unde dormea cu fraţii şi surorile ei. Vom arăta îndată cum se prezintă acest fel de a dormi, folosit adesea de sărăcime. În comparaţie cu ea, animalele sunt de-a dreptul răsfăţate: lor li se schimbă până şi aşternutul de paie. Acesta e tabloul complet al mansardei meşteşugarului, atât cât ochiul poate străbate prin penumbra în care mor slabele pâlpâiri ale luminării. De-a lungul zidului de sprijin, mai puţin umed ca celelalte despărţituri, e aşezată pe podea salteaua pe care se odihneşte bătrâna senilă. Fiindcă nu poate suferi nimic pe cap, – 1190 –

– Eugen Sue –

părul ei alb, tuns scurt, desenează forma craniului, cu fruntea teşită; sprâncenele cenuşii, groase, umbresc orbite adânci în care scânteiază o privire cu luciri sălbatice; obrajii scofâlciţi, livizi, crestaţi de o mie de zbârcituri, se lipsesc de pomeţii şi de unghiurile proeminente ale maxilarului; culcată pe o rână, încovoiată, bărbia atingându-i aproape genunchii, bătrâna tremură sub o pătură de lână cenuşie, prea scurtă ca s-o acopere toată şi care lasă să i se vadă picioarele descărnate şi tivul unei vechi fuste zdrenţuite. Acest culcuş mizer exaltă o duhoare cumplită. Puţin mai de parte de căpătâiul bunicii, se află, tot de-a lungul zidului, mindirul care slujea de pat celor cinci copii. – 1191 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Şi iată cum: s-a făcut la lungime, o deschizătură la fiecare capăt al pânzei; apoi copiii au fost vârâţi în nişte paie umede şi infecte; pânza acoperitoare le serveşte astfel şi de cearşaf şi de pătură. Două fetiţe, dintre care una greu bolnavă, tremură într-o parte, alţi trei băieţaşi în cealaltă. Toţi s-au culcat îmbrăcaţi, dacă se poate numi îmbrăcăminte cele câteva zdrenţe amărâte care îi acoperă. Părul blond şi des, fără luciu, încâlcit, zbârlit, pe care mama l-a lăsat să crească pentru a-i apăra puţin de frig. Acoperă pe jumătate feţele lor palide, gălbejite, bolnave. Unul din băieţi, cu degetele lui ţepene, trage către el până sub bărbie faţa mindirului, pentru a se înveli mai bine; altul, temându-se să-şi – 1192 –

– Eugen Sue –

scoată mâinile la frig, ţine pânza între dinţii care clănţăne; al treilea se ghemuieşte între cei doi fraţi ai săi. A doua dintre fetiţe, roasă de oftică, îşi reazimă tânjind bietul ei obrăjor, de o paloare vânătă şi bolnăvicioasă, de pieptul îngheţat al surorii în vârstă de cinci ani, care încearcă zadarnic s-o încălzească în braţele ei şi o păzeşte cu îngrijorare; pe o altă saltea, în fundul cocioabei, se află soţia şlefuitorului, măcinată de o febră constantă şi de o infirmitate chinuitoare care o împiedică de mai multe luni să se ridice din pat. Madeleine Morel are treizeci şi cinci de ani. O batistă uzată, albastră, de bumbac, legată în jurul frunţii, face să iasă şi mai mult la iveală gălbejeala de fiere a feţei ei osoase. Nişte cearcăne – 1193 –

– Misterele Parisului vol.1 –

negre tivesc ochii ei înfundaţi, stinşi, crăpături sângerânde îi crestează buzele decolorate. Faţa amărâtă, abătută, trăsăturile ei fără expresie, trădează una din acele firi blânde, fără energie, care nu pot lupta împotriva nenorocului, dar se pleacă, se închircesc şi se vaită. Slabă, imobilă, mărginită, rămăsese cinstită fiindcă bărbatul ei era cinstit; să fi fost de capul ei, nenorocirea ar fi putut-o deprava şi ar fi împins-o la rele. Îşi iubea copiii, soţul, dar nu mai avea nici curajul, nici puterea să-şi înăbuşe vaietele amare privind nenorocitul lor destin. Adesea, şlefuitorul – muncind fără răgaz, îşi întreţinea toată, familia — era silit să-şi întrerupă lucrul pentru a o îmbărbăta şi a o linişti pe biata bolnavă. – 1194 –

– Eugen Sue –

Peste un vechi cearşaf de pânză groasă, cenuşie, găurită, care îi acoperea femeia, Morel, ca s-o încălzească, aruncase câteva haine atât de vechi, atât de cârpite, încât până şi cămătarul care împrumuta pe amanet, refuzase să le primească. O maşină de gătit, o sobiţă şi o tingire de fier, două trei ceşti ciobite şi aruncate pe podea, un hârdău, o albie de rufe şi un ulcior de gresie aşezat sub unghiul acoperişului, lângă uşa ieşită din balamale pe care vântul o clătina în fiecare clipă, – iată tot ce posedă familia Morel. Acest dezolant tablou, scos la iveală de flăcăruia lumânării agitată de vântul care suflă prin crăpăturile olanelor, aruncând razele ei pale şi pâlpâitoare – 1195 –

– Misterele Parisului vol.1 –

asupra acestei mizerii, face să lucească cu mii de focuri, să pâlpâie în mii de scântei prizmatice, orbitorul amestec de diamante şi rubine, împrăştiate pe masa unde doarme şlefuitorul. Printr-un reflex involuntar, ochii, acestor nenorociţi, toţi tăcuţi, toţi treji, de la bunică până la cel mai mic copil, priveau instinctiv la şlefuitor, singura lor nădejde, singurul lor mijloc de trai. În egoismul lor primitiv, erau neliniştiţi când îl vedeau că nu lucrează, istovit de muncă. Mama se gândea la copii, copiii se gândeau la ei, idioata părea că nu se gândeşte la nimic. Totuşi, dintr-o dată se ridică în capul oaselor, îşi încrucişă pe pieptul ei de schelet braţele lungi şi uscate ca nişte crenguţe, se uită la lumină clipind, apoi – 1196 –

– Eugen Sue –

se sculă, trăgând după dânsa, ca pe un giulgiu, petecul de pătură. Era înaltă; capul ras părea foarte mic; o mişcare spasmodică îi mişca buza inferioară, groasă, care-i atârna – această mască hidoasă era prototipul unei sălbatice senilităţi. Bătrâna înaintă cu mişcări şirete către masa de lucru, ca un copil pornit pe pozne. Când fu aproape de lumânare, îşi apropie de flacără ambele mâini care îi tremurau. Slăbiciunea lor era atât de mare, încât în bătaia luminii păreau străvezii. Madeleine Morel urmărea din culcuşul ei cele mai mici mişcări ale bătrânei. Idioata continua să se încălzească la flacăra luminării; îşi plecase capul şi cu o curiozitate – 1197 –

– Misterele Parisului vol.1 –

prostească privea sclipirea rubinelor şi a diamantelor de pe masă. Absorbită de această contemplare, bătrâna nu-şi ţinuse mâinile la o depărtare suficientă; se fripse şi scoase un ţipăt răguşit. La acest zgomot, Morel se trezi şi îşi ridică brusc capul. Avea patruzeci de ani, o faţă deschisă, inteligentă şi blândă, dar ofilită şi suptă de mizerie; o barbă sură, nerasă de mai multe săptămâni, îi acoperea partea de jos a feţei ciupită de vărsat; zbârcituri timpurii îi brăzdau fruntea dezgolită; pleoapele inflamate erau roşii de prea multă veghe. Unul din fenomenele des întâlnite la lucrătorii cu o constituţie mai debilă şi sortiţi unei munci sedentare care îi silea să stea toată ziua într-o poziţie aproape nemişcată, le deforma trupul slăbănog. – 1198 –

– Eugen Sue –

Constrâns să stea curbat pe lucrul lui şi să se aplece mereu spre dreapta ca să mânuiască roata, – şlefuitorul, ca să spunem aşa, împietrit, osificat în aceeaşi poziţie în care sta douăsprezece până la cincisprezece ceasuri pe zi, se cocoşase şi se strâmbase într-o parte. Apoi braţul lui drept, mereu antrenat de greaua manipulare a roţii, căpătase o dezvoltare muşchiulară foarte mare, pe când braţul şi mâna stângă, mereu în repaos şi rezemate de masă, pentru a expune acţiunii tocilei faţetele diamantelor, erau reduse la o stare de slăbiciune şi de istovire fără seamăn; picioarele uscăţive, aproape scoase din uz din pricina totalei lor imobilităţi, abia puteau susţine acest trup sleit de vlagă, de toată puterea care părea să se fi acumulat în singura parte – 1199 –

– Misterele Parisului vol.1 –

pe care munca sa o ţinea mereu în mişcare. Şi cum spunea Morel cu o resemnare sfâşietoare: „Nu ţin să mănânc atât pentru mine, cât pentru a-mi întări braţul care mânuieşte roata“. Sărind deci din somn, şlefuitorul se văzu faţă în faţă cu bătrâna: — Ce ai? Ce vrei, mamă? o întrebă Morel, apoi adăugă încet, de teamă să nu-şi trezească familia pe care o credea adormită. Nu face gălăgie, Madeleine şi copiii dorm. — Nu dorm, mă silesc s-o încălzesc pe Adela, spuse cea mai mare dintre fetiţe. — Mi-e prea foame ca să dorm, adăugă unul din băieţi, ieri n-a fost rândul meu să mănânc la domnişoara – 1200 –

– Eugen Sue –

Rigolette, ca fraţii mei. — Bieţii copii! suspină cu amărăciune Morel, credeam că cel puţin dormeaţi. — Mi-era teamă că te trezesc, Morel, spuse femeia; altminteri ţi-aş fi cerut apă, mi-e tare sete, m-au prins frigurile. — Îndată, dar trebuie mai întâi s-o culc pe bătrână. Isprăveşte, lasă pietrele acolo, strigă el către bătrână care voia să apuce un rubin mare, ale cărui scânteieri îi luaseră privirile. Du-te şi te culcă, mamă! repetă el. — Bine, răspunse idioata, arătând piatra preţioasă pe care o dorea. — O să ne supărăm, spuse Morel, îngroşându-şi glasul, ca s-o sperie, şi-i îndepărtă uşor mâna. — Doamne, Doamne, Morel, cât mi– 1201 –

– Misterele Parisului vol.1 –

e de sete, murmură Madeleine. Dă-mi o dată de băut! — Dar ce vrei să fac mai întâi? N-o pot lăsa pe maică-ta să umble cu pietrele mele ca să-mi mai piardă un diamant, cum a făcut acum un an şi numai Dumnezeu ştie… Dumnezeu ştie ce m-a costat acel diamant şi ce ne va mai costa încă. Şi şlefuitorul duse mâna la frunte cu un aer posomorât; apoi adăugă, adresându-se unuia dintre copii: — Felix, dă de băut mamei tale, pentru că tot nu dormi. — Nu, nu, voi aştepta, mi-e teamă să nu răcească, zise Madeleine. — N-o să-mi fie mai frig în casă decât pe mindir, interveni copilul, ridicându-se. – 1202 –

– Eugen Sue –

— Haide, sfârşeşte o dată, strigă Morel cu un glas ameninţător pentru a o alunga pe idioată, care nu se mai dezlipea de masă şi se încăpăţâna să ia o piatră. — Mamă, apa din ulcior e îngheţată, strigă Felix. — Atunci sparge gheaţa, îl îndemnă Madeleine. — E prea groasă şi nu pot. — Morel, sparge o dată gheaţa din ulcior, îl rugă Madeleine cu o voce îndurerată şi nerăbdătoare, căci n-am altceva de băut decât apă; să beau cel puţin apă. Mă laşi să mor de sete. — O, Doamne, Doamne, ce chin! dar cum să fac, trebuie să văd de mama ta, strigă nenorocitul. Nu putea scăpa de idioată care – 1203 –

– Misterele Parisului vol.1 –

începea să se înfurie din pricina opunerii pe care o întâmpina şi mormăia de mânie. — Cheam-o o dată, o rugă Morel pe soţia sa, pe tine te ascultă uneori. — Mamă, du-te de te culcă; dacă eşti cuminte o să-ţi dau cafea, că-ţi place atât de mult. — Da, da, îi răspunse idioata, căutând de data asta să ia cu forţa rubinul pe care-l dorea. Morel o respinse cu blândeţe, dar zadarnic. — Doamne, ştii bine că nu o sfârşeşti cu ea dacă nu o ameninţi cu biciul, strigă Madeleine, numai în felul acesta o faci să stea liniştită. — Trebuie; dar cu toate că e nebună, să ameninţi o femeie bătrână cu lovituri – 1204 –

– Eugen Sue –

de bici, asta îmi face totdeauna rău, răspunse Morel. Apoi, către bătrână, care încerca să-l muşte şi pe care o stăpânea cu o mână, îi strigă cu o voce teribilă: — Uite biciul, dacă nu te culci numaidecât… Şi această ameninţare rămase fără efect. Atunci Morel luă biciul de sub masă, pocni cu el şi se apropie de idioată: — Culcă-te imediat, culcă-te! La pocnetul biciului, bătrână se depărtă numaidecât de masă, apoi se opri, ocărî printre dinţi aruncând priviri furioase ginerelui ei. — În pat! în pat! repetă acesta, înaintând din nou şi pleznind din bici. Idioata se duse de-ndărătelea la – 1205 –

– Misterele Parisului vol.1 –

culcuşul ei, arătând şlefuitorului pumnul. Morel, vrând să pună o dată capăt acestei crude scene şi să dea de băut soţiei sale, se apropie de idioată, plezni iar din bici, fără să o atingă lotuşi, şi repetă cu glas ameninţător: — În pat, numaidecât! Bătrână înspăimântată începu să zbiere cumplit, se aruncă pe culcuş, se ghemui ca un câine în cuşca lui, fără să înceteze de a urla. Copiii, înspăimântaţi, crezând că tatăl lor o lovise pe bătrână, strigară, plângând: — Să n-o baţi pe mama mare, să n-o baţi! E cu neputinţă de redat aspectul groaznic al acestei scene nocturne, – 1206 –

– Eugen Sue –

însoţită de strigătele rugătoare ale copiilor, de urletele furioase ale idioatei şi de vaietele dureroase ale soţiei şlefuitorului. Capitolul 16 DATORIA Morel, şlefuitorul, asistase adeseori la asemenea scene deprimante, dar de data asta îşi ieşi din fire şi, aruncând biciul pe masă, exclamă într-un acces de deznădejde: — Ah! ce viaţă! ce viaţă! — E oare vina mea dacă mama e senilă? izbucni Madeleine în plâns. — Dar nici a mea! îi răspunse Morel. Ce cer eu? Să mă omor muncind pentru voi toţi. Lucrez ziua şi noaptea; nu mă – 1207 –

– Misterele Parisului vol.1 –

plâng; cât timp voi avea putere, o voi duce, dar nici nu mi se poate cere să-mi văd de meserie şi să îngrijesc în acelaşi timp o femeie iresponsabilă, o soţie bolnavă şi cinci copii. Nu, cerul e nedrept, nu, e nedrept, e prea multă suferinţă pentru un singur om! strigă el cu glas sfâşietor. Căzu apoi zbrobit pe scaun, ascunzându-şi faţa în palme. — Fiindcă n-au vrut s-o primească pe mama la azil, nefiind după ei destul de nebună, ce vrei să fac eu? gemu Madeleine, cu vocea tărăgănată, îndurerată şi înecată în lacrimi. Dacă te chinuieşti cu ceea ce nu poţi să schimbi, ajută oare la ceva? — La nimic, zise bietul om, şi-şi şterese ochii înlăcrămaţi, nu mai eşti – 1208 –

– Eugen Sue –

stăpân pe tine. — Oh, Doamne, Doamne, ce sete mie! Tremur, fierbinţeala mă arde, se văită Madeleine. — Aşteaptă puţin, îţi dau să bei. Morel se duse să ia ulciorul de pe acoperiş. După ce sparse anevoie gheaţa de deasupra, umplu o ceaşcă cu apă rece şi se apropie de culcuşul soţiei sale, care întindea spre el mâinile tremurătoare. Dar, după o clipă de gândire, bărbatul îi zise: — Nu, e prea rece, ai febră şi o să-ţi facă rău. — O să-mi facă rău? Cu atât mai bine, dă-mi-o repede reluă Madeleine cu amărăciune; se va sfârşi mai curând, vei scăpa de mine şi nu vei mai avea de îngrijit decât de nebună şi de copii. De – 1209 –

– Misterele Parisului vol.1 –

bolnavă vei fi scutit. — De ce-mi vorbeşti aşa, Madeleine? Nu merit asta, răspunse trist Morel. Nu mă mai amărî şi tu, abia dacă îmi rămâne destulă minte şi putere să lucrez; nici aşa nu prea mi-e capul la treabă, şi nu o s-o mai duc mult, şi atunci ce o să se întâmple cu voi toţi? Mă gândesc numai la voi, că de n-ar fi vorba decât, de mine, nu mi-ar mai păsa de ziua de mâine. Mulţumită Domnului, râul curge pentru toată lumea.. — Bietul de tine! îl compătimi înduioşată Madeleine; e adevărat, am greşit spunându-ţi, mânioasă că vrei să scapi de mine. Nu fi supărat, n-am spuso cu răutate, căci, la urma urmei, vă sunt o povară, ţie şi copiilor noştri. De şaisprezece luni de când am căzut la – 1210 –

– Eugen Sue –

pat… Oh! Doamne, ce sete mi-e! Dă-mi te rog să beau! — Îndată, încerc să încălzesc ceaşca în mâini. — Cât eşti de bun! Şi eu care-ţi spun vorbe grele! — Biată femeie, tu suferi! Asta te face răutăcioasă. Spune-mi tot ce vrei, dar nu că vrei să mori! — Dar la ce mai sunt bună? — La ce ne sunt buni copiii? — Ca să te împovărezi cu şi mai multă muncă. — Fără îndoială, dar mulţumită vouă găsesc câteodată puterea de a lucra douăzeci de ore pe zi, încât am devenit diform şi schilod. Crezi oare că fără voi aş face meseria asta numai din dragoste pentru mine singur? O! nu, viaţa nu e – 1211 –

– Misterele Parisului vol.1 –

prea frumoasă, i-aş pune repede capăt. — Ca şi mine, reluă Madeleine, de nar fi copiii, de mult ţi-aş fi spus: Morel, ţi-ajunge şi mie la fel; răgazul de a aprinde un mangal şi a-ţi bate joc de mizerie… Dar copiii ăştia… copiii ăştia!… — Vezi bine dar că sunt buni şi ei la ceva, spuse Morel cu o admirabilă naivitate. Haide, bea, dar cu înghiţituri mici, apa este încă destul de rece. — Oh! mulţumesc, Morel, răspunse Madeleine bând cu sete. — Destul, destul!… — A fost prea rece; fiorii mi se înteţesc, se plânse Madeleine, înapoindu-i ceaşca. — Doamne, Doamne, te-am prevenit, acum ţi-e rău... – 1212 –

– Eugen Sue –

— Nu mai am putere să tremur. Îmi pare că sunt închisă din toate părţile într-un sloi de gheaţă, asta-i tot… Morel îşi scoase surtucul, îl puse pe picioarele soţiei şi rămase pe jumătate gol. Nenorocitul n-avea cămaşe. — O să îngheţi, Morel! — De îndată ce mi se face frig, îmi reiau, pentru o clipă haina. — Sărmanul de tine!… Ah! ai perfectă dreptate, Cerul nu e drept. Ce am făcut oare ca să fim atât de nenorociţi, pe când alţii. — Fiecare are necazurile lui, cei bogaţi ca şi cei săraci. — Da, dar bogaţii au necazuri care nu le seacă stomacul şi care nu-i face să tremure de frig. Vezi tu, când mă gândesc că vânzând unul din aceste – 1213 –

– Misterele Parisului vol.1 –

diamante pe care le şlefuieşti, am putea trăi din belşug, noi şi copiii noştri, asta mă revoltă. Şi la ce le folosesc diamantele? — Dacă n-ar fi decât să te-ntrebi ce folos aduc asta altora, am ajunge departe. E ca şi când ai spune: La ce serveşte domnului căruia doamna Pipelet îi spune comandant, că a închiriat şi mobilat primul cat al acestei case în care el nu vine niciodată? La ce-i serveşte că are acolo saltele bune, paturi bune. De vreme ce el locuieşte aiurea? — E foarte adevărat. Ar fi acolo destule lucruri ca să poţi chivernisi, pentru un răstimp, mai multe gospodării sărace, cum e a noastră… fără să mai socotim că doamna Pipelet face zilnic foc, să apere mobilele de umezeală. – 1214 –

– Eugen Sue –

Atâta căldură risipită, pe când noi şi copiii noştri degerăm! Dar la asta îmi vei răspunde: noi nu suntem mobile! Oh! bogaţii ăştia sunt atât de neînduplecaţi! — Nu mai mult decât alţii, Madeleine, dar vezi tu, ei nu ştiu ce e mizeria. Se nasc fericiţi, trăiesc fericiţi, mor fericiţi; cum vrei tu să se gândească la noi? Şi apoi, crede-mă… Ei habar n-au de nimic… Cum şi-ar putea, face o idee de lipsurile celorlalţi? Dacă li-e foame, se bucură cu atât mai mult că vor cina mai cu poftă. Dacă e foarte frig, cu atât mai bine, se desfată şi zic: ce ger minunat! Precum vezi, e foarte simplu; dacă fac o plimbare pe jos, se întorc la un cămin cald şi frigul se transformă în plăcere. Ei nu ştiu ce-i lipsa, vezi tu, ei nu ştiu!… — În locul lor am face la fel. – 1215 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Oamenii săraci sunt totuşi mai buni, căci se ajută între ei. Această micuţă şi bună domnişoară Rigolette, care ne-a vegheat adeseori pe mine sau pe copii în timpul bolii noastre, i-a chemat ieri la ea pe Jerome şi pe Pierre, să împartă cu ei cina. Şi masa ei de seară nu-i mare lucru: o ceaşcă cu lapte şi pâine. La vârsta ei ai poftă de mâncare, desigur că a trebuit să se lipsească de porţia ei. — Biata fată! Da, are o inimă foarte bună. Ştii de ce? fiindcă ştie ce e nevoia. E ceea ce spun mereu: dacă bogaţii ar şti! dacă bogaţii ar şti! — Şi acea cuconiţă care a venit alaltăieri părând atât de speriată, să ne întrebe dacă avem nevoie de ceva? Acum ea a văzut ce înseamnă să fii – 1216 –

– Eugen Sue –

nenorocit… ei bine! n-a mai venit. — Nu spun că noi suntem mai buni, reluă încet Morel, ci dimpotrivă, că bogaţii au cusururile lor şi noi le avem pe ale noastre. — Poate că totuşi mai vine, căci deşi părea speriată, avea o înfăţişare foarte blândă şi cumsecade. Nenorocirea este că ei nu ştiu… Nenorocirea este că de pildă, sunt mulţi agenţi plătiţi să descopere pe răufăcătorii care au făptuit crime, dar nu există agenţi puşi să descopere lucrătorii cinstiţi, împovăraţi de familii grele, aflate în culmea mizeriei şi care, din lipsa unui mic ajutor dat la vreme, se lasă câteodată ispitiţi… E bine să pedepseşti o faptă rea, dar mai bine ar fi să o preîntâmpini. Ai rămas cinstit până la cincizeci de ani, dar mizeria – 1217 –

– Misterele Parisului vol.1 –

cumplită, foamea, te împing la rele, şi iată că s-a ivit un ticălos mai mult pe lume; pe când dacă s-ar fi ştiut… dar la ce bun să ne mai gândim la asta?… Lumea e aşa cum e! Sunt sărac şi disperat, vorbesc astfel, dacă aş fi bogat aş vorbi de petreceri şi de plăceri. Ei bine, sărmană femeie, cum te mai simţi? — Aceeaşi stare… nu-mi simt picioarele., dar tu, tu tremuri; ia-ţi înapoi haina şi suflă în lumânare, că arde degeaba; uite că s-a făcut ziuă. Într-adevăr un licăr palid, abia străbătând zăpada care acoperea ochiul de geam, începea să arunce o lumină tristă în interiorul cocioabei, dându-i un aspect şi mai înfiorător. Umbra nopţii mai învăluia o bună parte din această mizerie. – 1218 –

– Eugen Sue –

— Aştept să se facă destulă lumină ca să-mi reiau lucrul, spuse şlefuitorul aşezându-se pe marginea mindirului soţiei şi îngropându-şi fruntea în mâini. După câteva clipe de tăcere, Madeleine îi zise: — Când trebuie să vină doamna Mathieu să ia pietrele la care lucrezi? — În dimineaţa asta. Nu mai am altceva de făcut decât să lustruiesc faţeta unui diamant fals. — Un diamant fals!… Tu care nu şlefuieşti decât pietre fine, cu toate că vecinii noştri cred altfel! — Cum, nu ştiu?… E drept că acum câteva zile, când a venit doamna Mathieu, tu dormeai. Mi-a dat să şlefuiesc zece diamante false, zece imitaţii, toate de aceeaşi mărime şi de – 1219 –

– Misterele Parisului vol.1 –

aceeaşi formă cu numărul egal de pietre preţioase, pe care mi le-a adus, – alea de colo cu rubine. N-am mai văzut diamante cu asemenea scânteieri; aceste zece pietre fac cu siguranţă mai mult de şaizeci de mii de franci. — Şi de ce te pune să le imiţi, şlefuindu-le pe cele false? — O doamnă din lumea mare, proprietara pietrelor, o ducesă, mi se pare, a însărcinat pe domnul Baudoin, bijutierul, să-i vândă garnitura întreagă şi să-i comande în loc una de pietre false. Doamna Mathieu, comisionara care se ocupă cu plasarea pietrelor firmei Baudoin, mi-a spus asta, aducându-mi pietrele veritabile, ca să pot da celor false aceeaşi tăietură şi aceeaşi formă; doamna Mathieu a mai dat şi altor – 1220 –

– Eugen Sue –

şlefuitori câte o parte, fiind vorba de patruzeci sau de cincizeci de pietre de tăiat. Nu le puteam face pe toate; ele urmau să fie gata astăzi dimineaţa, domnul Baudoin are nevoie de timp ca să monteze din nou pietrele false. Doamna Mathieu spune că, adeseori, aceste doamne înlocuiesc în ascuns diamantele lor cu imitaţii de rând. — Vezi, dar, că pietrele false fac acelaşi efect ca şi cele veritabile şi cucoanelor care şi le pun numai pentru a se împodobi, nu le-ar trece niciodată prin minte să jertfească un diamant pentru a ajuta nişte nenorociţi ca noi! — Biată femeie, fii rezonabilă, suferinţa te face nedreaptă. Cine ştie oare cât suntem de nenorociţi? — O, ce om, ce om! dacă te-ar tăia – 1221 –

– Misterele Parisului vol.1 –

cineva în bucăţi, ai spune: mulţumesc. Morel ridică resemnat din umeri. — Cât îţi datorează acum doamna Mathieu? întrebă Madeleine. — Nimic, deoarece am luat o sută de franci avans. — Nimic! Dar am cheltuit ieri ultimul nostru franc. — Da, recunoscu abătut Morel. — Şi ce-o să ne facem? — Nu ştiu. — Şi brutarul nu vrea să ne mai dea pe datorie?… — Nu, chiar ieri am luat cu împrumut un sfert de pâine de la domnul Pipelet. — Mama Burette nu ne-ar împrumuta nimic? — Să ne împrumute?… Acum, când – 1222 –

– Eugen Sue –

are toate lucrurile noastre amanet, pe ce să ne împrumute? Pe copiii noştri? răspunse Morel cu un surâs amar. — Dar mama, copiii şi tu n-aţi mâncat toată ziua de ieri nici măcar o pâine întreagă, voi toţi! Totuşi nu puteţi muri de foame. E şi vina ta, că n-ai vrut să te înscrii anul ăsta la oficiul de ajutor. — Biroul nu înscrie decât pe săracii care au mobilier, iar noi nu mai avem nimic, suntem socotiţi ca locuind într-o cameră mobilată. Tot aşa şi ca să fie primiţi la azil, copiii trebuie să aibă cel puţin o bluză, şi ai noştri n-au decât zdrenţe; şi apoi, la oficiul de ajutor, ca să mă înscrie ar fi trebuit să mă duc până acolo, să revin, poate de douăzeci de ori, fiindcă n-avem niciun sprijin. Asta m-ar fi făcut să pierd mai multă vreme decât – 1223 –

– Misterele Parisului vol.1 –

merită. — Dar atunci, cum să facem? — Poate că doamna aceea drăguţă, care a venit ieri, nu ne va uita. — Da, poţi să te bizui! Dar doamna Mathieu cred că ţi-ar împrumuta cinci franci; lucrezi pentru ea de zece ani, nu poate lăsa într-o lipsă atât de neagră pe un meşteşugar cinstit, împovărat de familie. — Nu cred că ar fi în stare să ne împrumute ceva. A făcut tot ce a putut, dându-mi înainte treptat toţi cei o sută douăzeci de franci. E o sumă mare pentru ea. Faptul că e mijlocitoare de diamante şi că are câteodată în sacoşa ei pietre în valoare de cincizeci de mii de franci, nu îneamnă că e bogată. Când câştigă o sută de franci pe lună e foarte – 1224 –

– Eugen Sue –

mulţumită, dar are şi ea greutăţi, creşte două nepoate. Cinci franci pentru dânsa, vezi tu, sunt ca şi cinci franci pentru noi, şi sunt momente când nu-i ai, o ştii prea bine. Avansându-mi mie banii cu atâta timp înainte, nu-şi poate lua pâinea de la gură. — Iată ce înseamnă să lucrezi pentru mijlocitori şi nu de-a dreptul cu marii bijutieri. Câteodată ei sunt mai puţin zgârciţi. Tu însă te laşi totdeauna jumulit şi asta e greşeala ta. — E greşeala mea! se revoltă nenorocitul, scos din fire de această învinuire absurdă; oare nu din vina mamei tale suferim atâta mizerie? Dacă n-ar fi trebuit să plătesc diamantul pe care l-a pierdut bătrâna, am fi la zi, am încasa banii ce mi se cuvin pentru zilele – 1225 –

– Misterele Parisului vol.1 –

de muncă, am fi avut cei o mie şi o sută de franci pe care i-am scos de la Casa de economii ca să-i adăugăm celor o mie trei sute de franci pe care ni i-a împrumutat acel domn Jacques Ferrand, blestema-l-ar Dumnezeu! — Te mai şi încăpăţânezi să nu vrei să-i mai ceri nimic. Ştiu că e atât de zgârcit, încât poate că nu ne-ar folosi la nimic, dar, în sfârşit, trebuie totdeauna să încerci. — Lui! Lui! Să mă adresez lui! strigă Morel. M-aş lăsa mai bine ars cu încetul. Nu-mi vorbi de omul ăsta că înnebunesc! Rostind aceste vorbe, chipul şlefuitorului, de obicei blând şi resemnat, căpătă o expresie de sumbră revoltă, faţa lui palidă se coloră uşor; se – 1226 –

– Eugen Sue –

ridică brusc de pe saltea şi se plimbă, agitat, prin mansardă. Cu toată înfăţişarea lui firavă, diformă, atitudinea şi trăsăturile sărmanului vădeau în clipa aceea o cumplită mânie. — Nu sunt un om rău, exclamă el, nam făcut nimănui niciun rău toată viaţa mea, dar vezi tu, acest notar!… o! îi doresc tot atâta rău cât mi-a făcut el mie. Apoi, punându-şi amândouă mâinile pe frunte, murmură cu un glas dureros: — Doamne, de ce oare o soartă crudă pe care n-am meritat-o, ne-a azvârlit pe mine şi pe ai mei, cu mâinile şi picioarele legate, la cheremul acestui ipocrit? Oare are el dreptul să-şi folosească averea pentru a da pierzării, a corupe, a deznădăjdui pe cei pe care – 1227 –

– Misterele Parisului vol.1 –

vrea să-i piardă, să-i corupă şi să-i aducă la disperare? — Bine, bine îl dojeni Madeleine, varsă-ţi focul pe el! Mare ispravă o să faci când te-o băga la închisoare, ceea ce poate face dintr-o zi într-alta cu poliţa aceea de o mie trei sute de franci, pentru care a obţinut hotărâre judecătorească împotriva ta. Te ţine legat ca pe o pasăre, de capătul sforii. Îl urăsc cum îl urăşti şi tu dar pentru că suntem în mâna lui navem încotro… — Să-l las s-o necinstească pe fiica noastră, nu-i aşa? strigă şlefuitorul cu voce tunătoare. — Doamne, taci o dată, copiii sunt treji, te aud. — Ei şi? Cu atât mai bine! reluă Morel cu o ironie înspăimântătoare, va fi – 1228 –

– Eugen Sue –

o bună pildă pentru cele două mai mici, vor fi prevenite. Poate că într-o bună zi o să-i vie pofta şi de ele, notarului! Nu suntem în mâna lui, cum o repeţi mereu? Haide, mai spune o dată că poate să mă bage la închisoare, haide, vorbeşte pe şleau… Trebuie să i-o cedăm pe fata noastră, nu-i aşa? După care nenorocitul izbucni întrun plâns cu hohote, căci această fire cinstită şi bună, nu mai putea continua pe acelaşi ton de sarcasm dureros. — O, copiii mei, strigă el; eu glasul înecat de lacrimi, bieţii mei copii! Luiza mea, buna şi frumoasa mea Luiza!... mult prea frumoasă, mult prea frumoasă!... Şi de aici ni se trag, toate nenorocirile. Dacă n-ar fi fost atât de frumoasă, omul acesta nu mi-ar fi – 1229 –

– Misterele Parisului vol.1 –

propus să-mi împrumute bani. Sunt un muncitor cinstit, bijutierul m-ar fi păsuit, n-aş fi avut obligaţii faţă de monstrul acesta bătrân şi n-ar fi abuzat de serviciul, ce ne-a făcut ca să încerce a-mi necinsti fata; n-aş mai fi lăsat-o o singură zi la el. Dar trebuie, trebuie, mă are la mână. O! mizerie, mizerie, la câte umilinţe nu dai tu loc! Dar ce putem face? I-a spus Luizei răspicat: „Dacă pleci de la mine, îl bag pe tatăl tău la închisoare“. Da, o tutuieşte ca pe ultima târâtură. — Dacă n-ar fi decât asta, am găsi o ieşire, dar dacă pleacă de la notar, o sa te ridice, şi atunci, în vreme ce tu vei sta la închisoare, ce mă fac eu singură, eu, cu copiii şi cu mama? Chiar dacă Luiza ar câştiga douăzeci de franci pe lună în alt – 1230 –

– Eugen Sue –

loc. Am putea oare trăi şase persoane din banii ăştia? — Deci, pentru a putea trăi, să îngăduim cumva ca Luiza să fie necinstită? — Exagerezi totdeauna; notarul se ţine de ea, e adevărat… ne-a spus fata, dar e cinstită, o ştii prea bine. — O! da, e cinstită, vrednică şi bună! Când a văzut, în ce greutăţi ne zbatem din pricina bolii tale, a vrut să-şi ia un serviciu, să nu ne mai fie o povară, nu ţiam spus cât de mult m-a îndurerat asta.!… Ea, servitoare… maltratată… umilită!… Ea, atât de mândră din fire încât, bineînţeles în glumă… ţiaminteşti? râdeam, numind-o „prinţesa“; fiindcă spunea mereu că, tot dereticând, va face din bietul nostru – 1231 –

– Misterele Parisului vol.1 –

adăpost un fel de mic palat… Draga de ea, aş fi fost fericit să o păstrez lângă noi, chiar dacă aş fi fost nevoit să lucrez şi nopţile… De asemenea când îi vedeam chipul trandafiriu şi ochii ei frumoşi, căprui, în faţa mea, lângă masa mea de lucru, şi o ascultam cântând, munca mi se părea mai puţin grea. Biata Luiza, atât de chinuită şi, cu toate astea, atât de veselă… Până şi din mama ta făcea ce voia! Şi când îţi vorbea, când se uita la tine, nu era chip să nu fii de părerea ei… Cum te mai îngrijea! Cum, te- înveselea! şi de fraţi şi de surori cât de mult se ocupa!… Avea vreme pentru toate. Cu Luiza s-a dus toată fericirea noastră, toată, s-a dus o dată cu ea. — Destul, Morel, nu-mi aminti de asta… îmi frângi inima, zise Madeleine, – 1232 –

– Eugen Sue –

plângând cu lacrimi fierbinţi. — Şi când mă gândesc că poate acel monstru bătrân… Iată, vezi tu… la gândul acesta mi se urcă sângele în cap… Îmi vine să mă duc să-l ucid şi apoi, să mă omor… — Dar noi ce facem? Îţi repet, exagerezi. Notarul poate că i-a spus asta Luizei aşa, în glumă… De atfel, se duce la biserică în fiecare duminică, are prieteni preoţi… Multă lume spune că e mai sigur să depui bani la el decât la Casa de economii. — Ce dovedeşte asta? Că e bogat şi ipocrit… O cunosc bine pe Luiza… e cinstită… Da, dar ea ne iubeşte-mai presus de orice, inima îi sângerează la vederea mizeriei noastre. Ea ştie că, fără mine, aţi muri cu totul de foame; şi dacă – 1233 –

– Misterele Parisului vol.1 –

notarul a ameninţat-o că mă bagă la închisoare… Nenorocita a fost, poate în stare… Ah! capul meu… îmi vine să înnebunesc! — Doamne, dar dacă asta s-ar fi întâmplat, notarul i-ar fi dat bani, daruri şi desigur că fata n-ar fi oprit nimic pentru ea, ni le-ar fi dat nouă. — Taci… Nu înţeleg cum poţi avea asemenea gânduri… Luiza să primească… Luiza… — Dar nu pentru ea… pentru noi! — Taci… încă o dată îţi spun, taci! Mă faci să mă cutremur… Fără mine… nu ştiu ce ai fi ajuns, şi ce s-ar fi ales din copiii mei, cu o asemenea mentalitate. — Dar ce lucru rău am spus? — Niciunul… — Ei bine, atunci de ce ţi-e teamă – 1234 –

– Eugen Sue –

că…? Şlefuitorul o întrerupse nerăbdător: — Mi-e teamă, deoarece am băgat de seamă că de trei luni încoace… de fiecare dată când vine aici şi mă sărută… Luiza roşeşte. — De bucurie că te vede. — Sau de ruşine… E din ce în ce mai tristă… — Fiindcă ne vede din ce în ce mai nenorociţi. — Şi apoi când îi vorbesc de notar, susţine că acum n-o mai ameninţă că te vâră la închisoare. — Da, dar cu ce preţ n-o mai ameninţă? Ea nu o spune şi roşeşte când mă sărută. Doamne! ar fi foarte rău ca un stăpân să spună unei biete fete cinstite a cărei pâine e în mâna lui: – 1235 –

– Misterele Parisului vol.1 –

„Consimte sau te alung şi, dacă mi s-ar cere referinţe asupra ta, aş răspunde că eşti un element rău, ca să te împiedic să găseşti loc la alt stăpân.“ Dar ca să-i spună: „Consimte, sau de nu, îl bag pe tatăl tău la închisoare“, să-i spună aşa când ştie că o întreagă familie trăieşte de pe urma acestui părinte, o! asta e o purtare de o mie de ori mai criminală. — Şi când mă gândesc că numai cu un diamant din cele de pe masa ta te-ai putea achita faţă de notar, ai putea scoate fata din slujbă şi s-o ţinem acasă, adăugă încet Madeleine. — Chiar de mi-ai spune de o sută de ori acest lucru, la ce bun?… Bineînţeles că dacă aş fi bogat, n-aş fi sărac, reluă Morel cu o nerăbdare crescândă. Cinstea acestui om era atât de – 1236 –

– Eugen Sue –

firească, s-ar putea zice organică, încât nici prin minte nu-i trecea că soţia lui, abătută, acrită de nenorocire, ar putea nutri vreun gând vinovat vrând să ispitească cinstea lui neatinsă. Morel continuă cu amărăciune: — Trebuie să ne resemnăm. Fericiţi cei ce pot avea pe copiii lor lângă ei şi săi ferească de primejdii, dar pe o fată din popor cine o apără? Nimeni… Dacă are vârsta când poate câştiga ceva, pleacă dimineaţa la atelier şi se înapoiază seara; în timpul acesta, mama îşi vede de munca ei, tatăl de a lui. Timpul e bogăţia noastră şi pâinea e atât de scumpă, încât nu ne dă răgazul să ne ocupăm de copiii noştri; şi apoi se ţipă împotriva dezmăţului fetelor sărace… ca şi cum părinţii ar avea mijlocul să le ţină acasă, – 1237 –

– Misterele Parisului vol.1 –

sau măcar timpul necesar supravegherii lor, când sunt în oraş… Lipsurile nu contează faţă de durerea de a ne părăsi soţia, copilul, tatăl… Mai ales nouă, oamenilor săraci, viaţa de familie ne-ar fi necesară şi mai alinătoare. Şi, de îndată ce copiii noştri ajung la vârsta la care încep să judece, suntem siliţi să ne despărţim de ei! În clipa aceea, cineva bătu cu zgomot în uşa mansardei. Capitolul 17 SENTINŢA Mirat, şlefuitorul se ridică şi se duse să deschidă. Doi oameni intrară înăuntru. Unul, slab, înalt, cu faţa – 1238 –

– Eugen Sue –

respingătoare şi buboasă, încadrată de favoriţi negri-cenuşii, ţinând în mână un baston gros, plumbuit; purta o pălărie boţită şi o redingotă lungă, verde, jegoasă, strâns încheiată. Gulerul de catifea neagră, roasă, descoperea un gât lung, roşu, golaş ca de vultur. Acest om se numea Malicorne. Celălalt, mai scund, cu o faţă tot atât de ordinară, butucănos şi îndesat, era îmbrăcat cu un fel de lux grotesc. Cămaşa lui de o curăţenie îndoielnică, era încheiată cu butoni de briliante; un lanţ lung de aur şerpuia pe o vestă de stofă scoţiană, uzată, care se vedea de sub un palton din imitaţie de pluş grigălbui… Acest om se numea Bourdin. — Uf! cum pute aici a mizerie şi a moarte! zise Malicorne oprindu-se în – 1239 –

– Misterele Parisului vol.1 –

prag. — E drept că nu miroase a mosc! Ce meserie! răspunse Bourdin, făcând un gest de dezgust şi dispreţ; apoi se apropie de meşteşugar care îl privea cu mirare şi indignare. Prin uşa întredeschisă se zări mutra răutăcioasa, vicleană şi atentă la tot ce se petrece, a Şontorogului, care urmărind, fără ştirea lor pe aceşti necunoscuţi, se uita, pândea, asculta. — Ce doriţi? îl întrebă pe un ton aspru şlefuitorul, revoltat de grosolănia celor doi oameni. — Jerome Morel? răspunse Bourdin. — Eu sunt… — Lucrător şlefuitor de pietre scumpe? — Eu sunt. – 1240 –

– Eugen Sue –

— Sigur? — Încă o dată. Eu sunt. Mă scoateţi din răbdări… Ce doriţi? Răspundeţi, sau ieşiţi afară! — Bună creştere, ce să zic… mulţumesc… Ia spune Malicorne, se întoarse Bourdin către colegul lui, nu e mare lucru de luat… aici… nu e ca la vicontele de Saint-Rémy! — Da… dar când e gras curcanul, nu e nimeni acasă, cum s-a întâmplat în strada Chaillot… Vrabia zburase din ajun… şi pe nesimţite, pe când paraziţi ca ăştia rămân lipiţi de cuşcă. — Te cred… de-alde ăştia nu cer decât să fie băgaţi la gros ca să-şi aibă porţia de mâncare. — Se vede că datornicul e băiat bun, o să-l coste mai mult decât face, dar asta – 1241 –

– Misterele Parisului vol.1 –

îl priveşte. — Ascultaţi, se indignă Morel, dacă n-aţi fi beţi, cum arătaţi, m-aş supăra… Ieşiţi imediat afară din casa mea! — Ah! Ah! e grozavă pocitania! exclamă Bourdin făcând o aluzie injurioasă la trupul deformat al şlefuitorului. Ce zici de asta, Malicorne, are tupeul să numească asta „casa mea“… o cocioabă unde n-aş cuteza să vâr niciun câine. — Doamne! Doamne! izbucni Madeleine atât de speriată încât nu putuse până atunci să articuleze un cuvânt, ci strigă după ajutor… poate sunt nişte răufăcători… Ia seama la diamantele tale… Într-adevăr, văzând pe cei doi necunoscuţi cu înfăţişare suspectă, – 1242 –

– Eugen Sue –

apropiindu-se tot mai mult de masa lui de lucru, unde se aflau încă risipite pietrele, Morel, temându-se că indivizii ar avea cine ştie ce intenţii ascunse, alergă la masă şi, cu amândouă mâinile, acoperi pietrele preţioase. Şontorogul, mereu la pândă, cu urechile ciulite, reţinuse vorbele Madeleinei, observase gestul meşteşugarului şi îşi spuse: „Ia te uită, ia te uită… cică e şlefuitor de pietre false: dacă erau false nu i-ar fi fost teamă că Mathieu care vine deseori pe aici, e mijlocitoare şi de pietre «adevărate»… Deci sunt diamante în lege pe care le duce în taşca ei… E bine de ştiut, o să spun asta Cucuvelei…“ Cucuvelei… începu să fredoneze fiul lui Braţ-Roşu. – 1243 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Dacă nu ieşiţi imediat, din casa mea chem garda... strigă Morel. Copiii, speriaţi de această scenă, începură să plângă şi bătrâna idioată se ridică în capul oaselor… — Dacă e cineva care are dreptul să cheme garda… aceia suntem noi… ai înţeles, pocitule? zise Bourdin. — Asta având în vedere că garda trebuie să ne ajute să te transportăm unde ştim, adică la închisoare, dacă te opui cumva, adăugă Malicorne. Nu l-am luat pe judecătorul de pace cu noi, e adevărat, dar dacă ţii să te bucuri de societatea lui, îl vom scoate din pat şi ţi-l vom servi cald, fierbinte… Bourdin, dute şi adu-l! — La închisoare… eu? strigă Morel, uluit de cele auzite. – 1244 –

– Eugen Sue –

— Da… la Clichy… — La Clichy? repetă meşteşugarul cu privirea rătăcită. — Dar tare mai e de cap şi ăsta! interveni Malicorne. — La închisoare pentru datorii... îţi place mai bine aşa? reluă Bourdin. — Dumneavoastră… dumneavoastră… aţi fi… cumva... Ah! notarul. Doamne mare! Şi meşteşugarul, palid ca moartea, recăzu pe scaun, fără a mai putea rosti o vorbă. — Suntem portărei veniţi să te ridicăm, dacă am fi în stare… Ai înţeles despre ce e vorba? — Morel… poliţia stăpânului Luizei… suntem pierduţi! strigă Madeleine cu voce sfâşietoare. – 1245 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Iată hotărârea judecătorească, spuse Malicorne, scoţând din servieta sa un act timbrat. După ce debitase monoton, ca de obicei, şi cu glas aproape ininteligibil, o parte a sentinţei, apăsă asupra ultimelor cuvinte, din păcate prea lămuritoare pentru meşteşugar: „Judecând în ultimă instanţă, tribunalul osândeşte pe numitul Jerome Morel să plătească domnului Pierre Petit Jean, negustor, prin toate căile de drept şi chiar cu persoana debitorului, suma de 1.300 franci cu dobânzile din ziua protestării cambiei şi îl condamnă pe lângă aceasta şi la plata cheltuielilor… Redactat în fapt şi în drept la Paris, 13 septembrie 1838.“ – 1246 –

– Eugen Sue –

— Şi atunci Luiza? exclamă Morel cu mintea aproape rătăcită, pălind că n-a auzit lectura aceea confuză, şi Luiza unde este? Dacă mă bagă la închisoare, înseamnă că a plecat de la notar… Luiza… Doamne… ce s-a întâmplat cu ea? — Cine e aia Luiza? întrebă Bourdin. — Ci dă-l încolo, interveni brutal Malicorne, nu vezi că bate câmpii?… Apoi apropiindu-se de Morel, îi comandă ca la armată: Înainte, marş, prin flanc câte unul! S-o luăm din loc; simt nevoia de aer, aici te otrăveşti. — Morel, nu te duce! Apără-te! strigă Madeleine, pierdută. Ucide-i pe golanii ăştia! Of! Ce fricos… Laşi să te ia cu ei? Ne părăseşti? — Ca la dumneavoastră acasă, – 1247 –

– Misterele Parisului vol.1 –

doamnă, o luă Bourdin în râs. Dar dacă soţul dumneavoastră cutează să ridice mâna asupra mea, îl fac praf. Cu gândul numai la Luiza, Morel nu auzea nimic din ce se spunea în jurul lui. Deodată, o expresie de bucurie amară îi lumină faţa şi exclamă: — Luiza a părăsit casa notarului… mă duc la închisoare cu inima uşoară… Dar aruncând o privire în jurul lui, adăugă: — Şi soţia mea… şi mama ei… şi ceilalţi copii ai mei… cine îi va hrăni? Nu mi se vor mai încredinţa pietre ca să le lucrez în închisoare… se va crede că necinstea m-a adus acolo. Dar asta înseamnă moartea alor mei, moartea noastră a tuturor; asta vrea notarul? — O dat, de două ori – nu mai – 1248 –

– Eugen Sue –

sfârşim odată? se supără Bourdin, la urma urmei toate astea ne plictisesc… Îmbracă-te şi hai s-o luăm din loc. — Oameni buni, iertaţi-mi vorbele pe care vi le-am spus adineauri! strigă Madeleine, rămânând mereu culcată. Nu vă va lăsa inima să-l ridicaţi pe Morel… Ce vreţi să mă fac cu cei cinci copii ai mei şi cu mama care e nebună? Uitaţi-vă, o vedeţi acolo ghemuită pe salteaua ei? E nebună, domnii mei!… e nebună! — Bătrâna aia tunsă? — Uite! Adevărat, e tunsă, spuse Malicorne, eu credeam că poartă un tulpan alb… — Copiii mei, aruncaţi-vă la picioarele acestor domni buni, strigă Madeleine, voind printr-o ultimă încercare să-i înduioşeze pe portărei, – 1249 –

– Misterele Parisului vol.1 –

rugaţi-i să nu-l ridice pe bietul vostru tată... pâinea noastră cea de toate zilele… Cu toate îndemnurile mamei, copiii plângeau, speriaţi, neîndrăznind să iasă din culcuş. La acest neobişnuit vacarm şi la vederea celor doi portărei pe care nu-i cunoştea, idioata începu să scoată nişte urlete înăbuşite, dându-se cu capul de pereţi. Morel părea străin de tot ce se petrecea în jurul lui; lovitura era atât de cumplită şi de neaşteptată, urmările acestei arestări îi păreau atât de îngrozitoare, încât nu-i venea să creadă că tot ce se petrece era aievea… Slăbit şi aşa din pricina lipsurilor de tot felul, puterile îl părăsiseră; stătea palid, cu – 1250 –

– Eugen Sue –

privirea rătăcită, aşezat pe scaunul lui, prăbuşit în el însuşi; braţele îi atârnau, capul îi căzuse pe piept… — Ah! Mii de tunete… când se vor termina toate astea? strigă Malicorne. Oare credeţi că am venit la nuntă? Să mergem, că de nu, te iau pe sus. Portărelul puse mâna pe umărul meşteşugarului şi îl zgudui cu brutalitate. Aceste ameninţări, gestul acesta, provocară o spaimă cumplită copiilor; cei trei băieţi ieşiră, pe jumătate goi, din mindirul lor şi veniră să se arunce, lăcrămând, la picioarele executorilor, împreunându-şi mâinile şi strigând cu voce sfâşietoare: — Fie-vă milă, nu ne ucideţi tatăl! La vederea acestor copii nenorociţi, – 1251 –

– Misterele Parisului vol.1 –

tremurând de frig şi spaimă, Bourdin, cu toată duritatea lui înnăscută, şi deprins cu asemenea scene, fu aproape mişcat. Tovarăşul lui, neîndurător, îşi desfăcu brutal piciorul din braţele copiilor, care se agăţaseră de el, implorându-l. — Eh! voi ăştia, ţâncilor!… Ce afurisită meserie să ai mereu de-a face cu asemenea cerşetori!… Un episod tragic contribui ca această scenă să devină şi mai cumplită. Cea mai mare dintre fetiţe, continuând să rămână culcată pe mindir alături de sora ei bolnavă, strigă deodată: — Mamă, mamă, nu ştiu ce are Adela… E toată rece! Se uită fix la mine şi nu mai răsuflă… Biata ofticoasă murise încet, fără un vaiet, cu privirea aţintită în ochii surorii – 1252 –

– Eugen Sue –

ei, pe care o iubea atâta… Nu e cu putinţă să redăm ţipătul pe care soţia şlefuitorului îl scoase, când auzi aceste vorbe, căci îşi dădu seama de adevăr. A fost unul din acele ţipete sugrumate, convulsive, smulse din adâncul sufletului unei mame. — Sora mea mi se pare c-a murit! Doamne! Doamne, mi-e frică! strigă copila, ieşind repede din mindir şi alergând speriată să se arunce în braţele mamei. Aceasta, uitând că picioarele aproape paralizate nu o mai puteau susţine, făcu o sforţare violentă să se ridice şi să alerge lângă fetiţa ei moartă, dar puterile o părăsiră şi căzu pe podea, scoţând un ultim strigăt de deznădejde, care găsi un ecou în inima lui Morel; îşi – 1253 –

– Misterele Parisului vol.1 –

ieşi din amorţeală, dintr-o săritură fu pe mindir şi o apucă pe fata lui în vârstă de patru ani… Era moartă. Frigul, mizeria, îi grăbiseră sfârşitul… Cu toate că şi altminteri boala, consecinţă a lipsurilor, era mortală. Bietele ei picioruşe erau de acum înţepenite şi îngheţate.

– 1254 –

– Eugen Sue –

Partea a patra

Capitolul 1 LUIZA Morel, cu părul lui sur, răvăşit de groază şi disperare, stătea împietrit, ţinând în braţe copilul mort. Îl privea cu ochii goi, uscaţi şi înroşiţi. — Morel, Morel… dă-mi-o pe Adela! striga nenorocita mamă, întinzând braţele către soţul ei. Nu e adevărat… nu n-a murit… o să vezi, o s-o încălzesc… Curiozitatea idioatei fu stârnită de stăruinţa portăreilor de a-l ridica pe – 1255 –

– Misterele Parisului vol.1 –

şlefuitor care nu voia să se despartă de copilul mort. Bătrâna încetă să mai urle, se ridică din aşternut, se apropie încet, îşi îţi capul ei hidos şi cretin peste umărul lui Morel şi se uită câteva clipe la cadavrul nepoatei. Trăsăturile ei păstrau obişnuita lor expresie de abrutizare; după un minut, idioata scoase un fel de răget răguşit, de fiară înfometată, apoi, înapoindu-se la culcuşul ei, se aruncă pe saltea, strigând: — Foame! Foame! — Uitaţi-vă, domnilor, vedeţi şi dumneavoastră, o biată copilă de patru ani, Adela… O cheamă Adela. Aseară am mai sărutat-o, ba chiar şi azi dimineaţă… Ei bine! Îmi veţi spune că-i o gură mai puţin de hrănit şi că-i spre norocul meu, nu-i aşa? glăsui – 1256 –

– Eugen Sue –

meşteşugarul cu un aer rătăcit. Mintea începea să i se tulbure după atâtea lovituri cumplite. — Morel, vreau fata, dă-mi-o! strigă Madeleine. — Adevărat, e rândul tău, răspunse şlefuitorul. Şi se duse să depună copilul în braţele soţiei sale. Apoi, îşi ascunse faţa în palme, scoţând un geamăt prelung. Madeleine, tot atât de rătăcită ca şi soţul ei, băgă în paiele mindirului său trupul fetei, sorbind-o din ochi cu un fel de gelozie sălbatică, pe când ceilalţi copii, îngenuncheaţi, izbucneau în plâns. Portăreii mişcaţi o clipă de moartea copilului, reveniră la brutalitatea lor obişnuită: – 1257 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Haide, camarade, se adresă Malicorne şlefuitorului, fata dumitale a murit, e o nenorocire, dar toţi suntem muritori, noi nu putem face nimic, cum nici dumneata nu poţi… Trebuie să ne urmezi, mai avem de înhăţat un individ, căci azi e zi de vânat. Morel nici nu-l auzea. Adâncit cu totul în gândurile lui macabre, meşteşugarul îşi zicea, cu glasul gâtuit şi întretăiat: „Va trebui totuşi s-o îngrop pe micuţă, s-o veghez, până vor veni s-o ridice… S-o înmormântez! Dar cu ce? N-avem nimic… Nici bani de sicriu. Şi cine ne va mai da pe datorie? O! un sicriu mic de tot, pentru un copil de patru ani, nu poate să coste prea mult… şi fără dric… poate fi luat sub braţ. Ha! Ha! Ha! – 1258 –

– Eugen Sue –

izbucni el într-un râs înspăimântătoare, ce noroc pe mine!… Ar fi putut muri la optsprezece ani, la vârsta Luizei, şi atunci nu mi s-ar mai fi dat un sicriu mare pe datorie…“ — Ah! ia stai niţel! omul ăsta e în stare să-şi piardă minţile! zise Bourdin lui Malicorne; uită-te la ochii lui… te apucă groaza… şi bătrâna asta idioata care urlă de foame! Ce familie! — Totuşi, trebuie să isprăvim o dată… Cu toate că arestarea acestui cerşetor nu e taxată decât la şaptezeci şi şase de franci şi şaptezeci şi cinci centime, o să umflăm, cum e şi drept, spezele la două-sute patruzeci sau douăsute cincizeci de franci. Datornicul plăteşte… — Ia spune, cine o să-l împrumute, – 1259 –

– Misterele Parisului vol.1 –

fiindcă nenorocitul ăsta trebuie să plătească şi duba cu care va fi dus de aici. — Ăsta o să-şi plătească datoria de două mii cinci-sute de franci, capital, dobânzi, speze şi celelalte, la paştele cailor. Ce, e vina noastră că i-a mierlit broscoiul? — Când eşti în halul ăsta de golan, nu faci copii. — Asta o să-l înveţe minte, adăugă Malicorne; apoi bătându-l pe Morel pe umăr: Haide, haide, camarade, n-aveam timp de pierdut; dacă nu poţi plăti, la închisoare! — La închisoare? Cine? Domnul Morel? strigă o voce tânără şi limpede. Şi o fată brună, înfloritoare, îmbujorată, cu capul descoperit şi – 1260 –

– Eugen Sue –

pieptănat cu grijă, pătrunse cu vioiciune în mansardă. — Ah, domnişoara Rigolette, spuse plângând unul din copii, eşti atât de bună! Scapă-l pe tata, vor să-l ducă la închisoare şi mica noastră surioară a murit… — Adela a murit! strigă fata, ai cărei ochi negri şi luminoşi se umbriră de lacrimi. Tatăl vostru la închisoare! Asta nu se poate… Şi, încremenită, se uita pe rând la şlefuitor, la soţia lui şi la portărei. — Ascultă, drăguţa mea, dumneata, care ai mintea întreagă, fă-l pe acest om să înţeleagă; fetiţa i-a murit, e drept, dar el trebuie să meargă cu noi la Clichy, la închisoarea datornicilor; suntem portărei… – 1261 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Deci e adevărat? exclamă fata. — Foarte adevărat! Mama ţine copila în patul ei, nu i-o poate lua nimeni, e cu gândul aiurea. Tatăl s-ar putea folosi de împrejurare ca s-o şteargă… — Doamne, Doamne, Dumnezeule, ce nenorocire! strigă Rigolette, ce nenorocire! Cum să facem? — Să plătească sau să meargă la închisoare, altă soluţie nu există; ai două, trei bancnote de-o mie de franci, să le împrumuţi? o întrebă Malicorne pe un ton ironic, dacă ai du-te şi adu banii, noi nu vrem decât asta. — Ah! dar o groaznic, spuse Rigolette indignată. Să ai îndrăzneala să glumeşti în faţa unei asemenea nenorociri? – 1262 –

– Eugen Sue –

— Ei bine! să lăsăm gluma, interveni celălalt portărel, pentru că tot vrei să fii bună la ceva, vezi ca femeia să nu bage de seamă când îi ridicăm bărbatul. Îi vei cruţa pe amândoi de o clipă dureroasă. Deşi brutal, sfatul era înţelept; Rigolette îl ascultă şi se apropie de Madeleine. Aceasta, înnebunită de disperare, părea că nici n-o vede pe fata care îngenunchiase lângă culcuş alături de ceilalţi copii. Morel nu-şi revenise din starea de inconştienţă trecătoare decât pentru a cădea pradă gândurilor din ce în ce mai apăsătoare; ceva mai liniştit, putu judeca situaţia cumplită în care se afla. Notarul, o dată hotărât să ia această decizie extremă, era neînduplecat; portăreii nuşi puteau face decât datoria. – 1263 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Meşteşugarul se resemnă. — Ei bine, plecăm o dată? îl întrebă Bourdin. — Nu pot lăsa diamantele astea aici, spus Morel, arătând pietrele risipite pe masă, soţia mea e înnebunită. Mijlocitoarea pentru care lucrez trebuie să vină să le ia acum, de dimineaţă, sau în cursul zilei, au o valoare considerabilă. — E bine de ştiut, îşi zise Şontorogul, care stătea mereu lângă uşa crăpată, bine, bine, Cucuvaia o să afle asta. — Dați-mi răgaz, numai până mâine, reluă Morel, ca să pot da mijlocitoarei diamantele. — Cu neputinţă! Să isprăvim numaidecât! – 1264 –

– Eugen Sue –

— Dar nu vreau ca, lăsându-le aici, să risc să se piardă. — Ia-le cu dumneata, trăsura noastră e jos, o s-o trecem la socoteală. Vom merge la mijlocitoare acasă; dacă no găsim, vei depune pietrele la grefa închisorii Clichy; vor fi acolo în aceeaşi siguranţă ca la bancă… Haide, să ne grăbim, o ştergem fără ca soţia dumitale şi copiii să bage de seamă! — Daţi-mi răgaz până mâine, să-mi pot, îngropa copilul! îi imploră Morel cu vocea sugrumată de lacrimile pe care cu greu le reţinea. — Nu!… Am pierdut mai bine de un ceas aici… — Înmormântarea asta te va îndurera şi mai mult, adăugă Malicorne. — Ah! da… mă va îndurera şi mai – 1265 –

– Misterele Parisului vol.1 –

mult, spuse Morel cu amărăciune. Vă temeţi grozav de mult să nu îndureraţi oamenii! — Haide, la naiba! grăbeşte-te… spuse cu brutalitate şi nerăbdare Malicorne. — De când aveţi ordinul de arestare? — Sentinţa s-a dat acum patru luni, dar abia ieri a primit portărelul-şef ordinul notarului să procedăm la executare. — De-abia ieri… de ce atât de târziu?… — Ştiu eu?… Haide, ia-ţi bocceaua! — Ieri… şi Luiza nici n-a dat pe aici: unde e? ce s-a întâmplat cu ea? întrebă şlefuitorul, scoţând dintr-un sertar o cutie de carton plină cu vată în care – 1266 –

– Eugen Sue –

rândui pietrele. Dar să nu ne mai gândim la asta… La închisoare am să am vreme destulă să mă gândesc la toate! — Haide, fă-ţi repede bagajul şi îmbracă-te! — N-am niciun bagaj, în afară de aceste diamante pe care le iau cu mine să le depun la grefă. — Atunci, îmbracă-te! — N-am alte haine decât astea de pe mine. — Cum o să mergi cu zdrenţele astea? întrebă Bourdin. — V-o fi ruşine cu mine, ai? zise cu amărăciune şlefuitorul. — Nu, pentru că mergem cu trăsura dumitale, răspunse Malicorne. — Tată, te cheamă mama, spuse unul din copii. – 1267 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Ascultă, murmură repede Morel, adresându-se unuia dintre portărei, nu fii neomenos… acordă-mi o ultimă îngăduinţă… Nu am curajul să-mi iau rămas bun de la soţia şi copiii mei… mi s-ar rupe inima… Dacă vor vedea că mă luaţi cu voi, vor alerga după mine… Aş vrea să evit asta. Vă implor, spuneţi tare că reveniţi peste trei, patru zile şi prefaceţi-vă că plecaţi… Mă veţi aştepta cu un cat mai jos. Voi ieşi de aici peste cinci minute… asta mă va cruţa de rămasul bun pe care simt că nu-s în stare să mi-l iau.. Aş înnebuni… Cum era cât p-aici să înnebunesc adineauri — Cunosc figura… vrei să mă faci so înghit!… răspunse Malicorne, vrei s-o ştergi, păcălici bătrân, hai? — Oh, Doamne, Doamne! strigă – 1268 –

– Eugen Sue –

Morel cu o dureroasă indignare. — Nu cred că ne duce, şopti Bourdin însoţitorului său; să facem cum cere, altminteri nu mai ieşim niciodată de aici; o să stau de altfel acolo, în dosul uşii… mansarda nu are altă ieşire, nu ne poate scăpa. — Bine, fie, lovi-l-ar trăsnetul!… Ce mai vierme! Ce mai vierme!… Apoi, adresându-se încet lui Morel: Ne-am înţeles, te aşteptăm la al patrulea… joacă-ţi rolul şi grăbeşte-te. — Vă mulţumesc, răspunse Morel. — Bine, e-n regulă! reluă Bourdin cu glas tare, aruncând meşteşugarului o privire complice. Dacă e aşa, şi ne făgăduieşti să plăteşti, te lăsăm acasă: vom veni peste cinci-şase zile… dar atunci vezi să te ţii de vorbă! – 1269 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Da, domnilor, sper să pot plăti atunci, spuse Morel. Portăreii ieşiră. Şontorogul, de teamă să nu fie descoperit, dispăruse pe după scară în clipa când agenţii părăsiră mansarda. — Doamnă Morel, ai auzit? interveni Rigolette adresându-se soţiei şlefuitorului pentru a o scoate din încremenirea ei; îl lasă pe soţul dumitale în pace; cei doi oameni au plecat. — Auzi, mamă, nu-l mai iau cu ei pe tata, zice cel mai mare dintre băieţi. — Morel, ascultă, ascultă! Ia unul din diamantele cele mari, n-o să ştie nimeni, şi suntem salvaţi, murmură Madeleine ca în delir. Mica noastră Adela nu va mai suferi de frig, va trăi. Folosindu-se de o clipă în care – 1270 –

– Eugen Sue –

nimeni dintre ai lui nu băgă de seamă, şlefuitorul ieşi pe uşă. Portărelul îl aştepta afară, pe un fel de mic palier cu acoperiş. Pe acest palier se deschidea uşa unui pod care prelungea o parte din mansarda Morelilor şi în care domnul Pipelet colecta rezervele lui de talpă. De altfel (am mai spus-o), demnul portar numea acest colţişor „loja lui de melodramă“, căci, printr-o gaură făcută în despărţitura dintre două şipci, asista câteodată la scenele triste care se petreceau la Moreli. — Haide, la drum, om de nimic! porunci el punând piciorul pe prima treaptă a scării şi făcând semn şlefuitorului să-l urmeze. — Numai o clipă, fie-vă milă! spuse – 1271 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Morel. Îngenunche pe podea şi, printr-o crăpătură a uşii, aruncă o ultimă privire familiei lui, apoi, împreunându-şi mâinile şi plângând cu lacrimi fierbinţi, spuse încet, cu voce sfâşietoare: — Adio, bieţii mei copii, adio biata mea soţie… adio! — Ei drace!… ai să sfârşeşti o dată cu văicărelile astea! zise cu brutalitate Bourdin. Malicorne are dreptate: ce coteţ… ce coteţ! Morel se ridică, era gata să-l urmeze pe portărel, când deodată aceste vorbe răzbătură de pe scară: — Tată! Tată! — Luiza! strigă şlefuitorul ridicând mâinile către cer; o voi putea deci îmbrăţişa înainte de a pleca! – 1272 –

– Eugen Sue –

— Îţi mulţumesc, Dumnezeule! Am sosit la vreme!... se auzi vocea fetei, apropiindu-se din ce în ce o dată cu paşii care urcau grăbit scările. — Fii liniştită, copila mea, răsună o altă voce, ascuţită şi gâfâită, venind din partea de jos a scării; de va fi nevoie, îi pândesc eu în alee, cu mătura şi cu bătrânul meu, şi nu vor ieşi de aici până nu le vei vorbi golanilor! Aţi recunoscuto desigur pe doamna Pipelet care, mai puţin sprintenă decât Luiza, o urma încet. După câteva clipe, fiica şlefuitorului era în braţele tatălui ei. — Tu eşti, Luiza! Draga mea Luiza, repetă Morel plângând. Dar ce palidă eşti, Doamne, ce-i cu tine? — Nimic, nimic, răspunse Luiza – 1273 –

– Misterele Parisului vol.1 –

bâlbâindu-se. Am alergat atât de repede! Iată banii… — Cum?… — Eşti liber! — Ştiai, deci? — Da, da… Ia-i, domnule, iată banii, spuse fata dându-i un fişic de aur lui Malicorne. — Dar banii ăştia, Luiza, banii ăştia?… — Vei afla totul… nu te speria. Vino s-o linişteşti pe mama! — Nu, nu, aşteaptă puţin! exclamă Morel, aşezându-se în faţa uşii. Se gândea la moartea fetiţii de care Luiza nu ştia. Aşteaptă, trebuie să-ţi vorbesc… Dar banii ăştia… — O clipă, spuse Malicorne, sfârşind număratul monedelor de aur, pe care la – 1274 –

– Eugen Sue –

băgă în buzunar, şaizeci şi patru, şaizeci şi cinci, asta face o mie trei sute de franci. Numai atâta ai, puicuţo? — Dar nu datorezi decât o mie trei sute de franci! se miră Luiza, adresânduse tatălui ei. — Da, spuse Morel. — O clipă, reluă portărelul, poliţa e de o mie trei sute de franci, e în regulă, iată poliţa achitată, dar cheltuielile? În afară de arestare, mai e de plată suma de o mie o sută patruzeci de franci. — Ah, Doamne, Doamne, strigă Luiza, credeam că nu erau de plată decât o mie trei sute de franci. Dar, domnule, vom plăti mai târziu şi restul… iată o arvună destul de însemnată… nu-i aşa, tată? — Mai târziu, perfect!... Aduceţi – 1275 –

– Misterele Parisului vol.1 –

banii la grefă şi tatăl dumitale va fi liber. Să mergem!... — Îl ridicaţi? — Şi încă pe sus… Banii ăştia sunt doar o arvună… să plătească restul şi va fi liber. Ia-o înainte, Bourdin, şi la drum! — Fie-vă milă! Fie-vă milă!… strigă Luiza. — Ah! ce pisăloagă! Reîncep miorlăielile; te apucă năduşelile în plină iarnă, pe cinstea mea! rosti cu asprime agentul. Apoi, îndreptându-se spre Morel: Dacă nu te mişti numaidecât, te iau de guler şi te fac să cobori în fugă; la urma urmei m-aţi plictisit… — Vai, bietul tata… şi eu care îl socoteam salvat… spuse Luiza zdrobită. — Nu! Nu! Dumnezeu nu e drept! strigă şlefuitorul cu voce deznădăjduită, – 1276 –

– Eugen Sue –

bătând furios din picior. — Ba Dumnezeu e drept. Lui îi este totdeauna milă de oamenii cinstiţi care suferă, se auzi o voce duioasă şi totodată emoţionată. În aceeaşi clipă, apăru Rudolf care, dintr-un ungher al podului asistase nevăzut, la multe din scenele pe care leam povestit. Era palid şi adânc mişcat. La această apariţie, portăreii se dădură înapoi. Morel şi fata lui se uitară miraţi la acest necunoscut. Scoţând din buzunarul vestei sale un mic pachet de bancnote, Rudolf desprinse trei hârtii şi dându-le lui Malicorne zise: — Iată două mii cinci sute de franci, înapoiază acestei fete aurul pe care ţi l-a dat. Din ce în ce mai uimit, portărelul luă – 1277 –

– Misterele Parisului vol.1 –

neîncrezător bancnotele, le cercetă pe toate feţele, le întoarse pe faţă şi pe dos şi, în sfârşit, le băgă în buzunar. Apoi, reluându-şi atitudinea grosolană, pe măsură ce i se risipea mirarea amestecată cu teamă, îl înfruntă pe Rudolf, zicându-i: — Bancnotele sunt bune, dar cum de posezi o sumă atât de importantă? E cel puţin a dumitale? Rudolf era îmbrăcat cât se poate de simplu şi plin de praf, fiindcă stătuse în ascunzătoarea din podul domnului Pipelet. — Ţi-am spus să înapoiezi aurul fetei, auzi tu? răspunse Rudolf pe un ton hotărât şi sever. — Ţi-am spus!… Şi de ce, mă rog, mă tutuieşti? se răsti agentul – 1278 –

– Eugen Sue –

apropiindu-se ameninţător de Rudolf. — Aurul! Dă aurul încoace! porunci prinţul, apucând şi strângând atât de tare încheietura mâinii lui Malicorne, încât acesta, încovoindu-se sub strânsoarea de fier, strigă: — Ah! mă doare, dă-mi drumul!… — Dă aurul înapoi!… Ţi s-a plătit, pleacă… Şi să nu fi obraznic că te dau de-a berbeleacul pe scară! — Ei, bine! Na-ţi aurul, spuse Malicorne, înapoind fişicul fetei; iar dumneata nu mă mai tutui şi nu mă mai înghionti, numai fiindcă eşti mai puternic decât mine. — Adevărat… dar la urma urmelor, cine eşti dumneata de-ţi dai ifosele astea? interveni Bourdin, pitindu-se în spatele confratelui său, cine eşti – 1279 –

– Misterele Parisului vol.1 –

dumneata? — Cine este, necioplitule?… E chiriaşul meu, regele chiriaşilor, guri spurcate ce sunteţi! exclamă doamna Pipelet ivindu-se cu sufletul la gură şi purtând pe cap peruca ei blondă, a la Titus. Portăreasa ţinea în mână un castron de lut plin ochi cu o ciorbă aburindă pe care, miloasă, tocmai o aducea Morelilor. — Ce mai vrea şi sluţenia asta bătrână? spuse Bourdin. — Dacă vă mai daţi la mutra mea, tabăr pe voi şi vă muşc, strigă doamna Pipelet; şi pe lângă asta, chiriaşul meu, regele chiriaşilor, vă va face vânt pe scări, după cum v-a făgăduit-o, iar eu o să vă mătur ca pe o grămadă de gunoi! — Bătrâna asta e în stare să aţâţe – 1280 –

– Eugen Sue –

toată casa împotriva noastră. Ni s-a plătit, ne-am scos cheltuielile, s-o ştergem! zise Bourdin lui Malicorne. — Iată documentele dumneavoastră, spuse acesta, aruncând un dosar la picioarele lui Morel. — Adună-le!… Eşti plătit ca să fii cuviincios, spuse Rudolf şi reţinându-l cu o mână viguroasă pe agent, cu cealaltă îi arătă hârtiile. Simţind după această nouă şi puternică strânsoare că nu s-ar putea lupta cu un asemenea adversar, portărelul se aplecă, mormăind, ridică dosarul şi-l întinse lui Morel care îl luă în neştire. Credea că visează. — Cu toate că ai o mână ca a unui hamal din hale, fereşte-te să cazi vreodată în ghearele noastre! se răţoi – 1281 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Malicorne. Şi, după ce îi arătă lui Rudolf pumnul, coborî dintr-o săritură, zece trepte deodată, urmat de colegul său care se uita îndărăt, nu fără oarecare teamă. Doamna Pipelet se crezu în măsură să răzbune pe Rudolf de ameninţările agenţilor şi, uitându-se la castron, îi veni o idee. Strigă vitejeşte: — Datoriile lui Morel sunt plătite… O să aibă ce mânca, nu mai au nevoie de ciorba mea… Păzea… Şi, aplecându-se pe parmalâcul scării, bătrâna vărsă conţinutul străchinii în capul celor doi portărei care, în clipa aceea, tocmai ajunseră la catul întâi… — Ei, virrra! adăugă gestului ei portăreasa. Iată-i dar muiaţi ciuciulete… – 1282 –

– Eugen Sue –

e cazul s-o spunem… — O mie de milioane de trăsnete! strigă Malicorne inundat de ciorba păcătoasă a doamnei Pipelet, ia seama, hoaşcă bătrână! — Alfred! ţipă doamna Pipelet cât putu de tare, cu o voce ascuţită, de-ar fi spart şi timpanul unui surd. Alfred! Dă în ei, bătrânule! Au fost grosolani cu Stasia ta. Neruşinaţii ăştia m-au brutalizat… trage-le câteva scatoalce cu mătura… Spune şi negustoresei de stridii şi cârciumarului să te ajute… Săriţi, săriţi, săriţi! Uite pisica, uite pisica, uite hoţul!… Câţ, câţ, câţ!… Brrr… Huideo, huideo… trage în ei, dragule! Bum! Bum!… Şi pentru a încheia în chip strălucit aceste izbucniri onomatopeice pe care le – 1283 –

– Misterele Parisului vol.1 –

însoţise de tropăituri, madam Pipelet, furată de beţia izbânzii, aruncă de sus, de pe scară, castronul de faianţă, care se sparse cu un zgomot asurzitor în clipa când agenţii, zăpăciţi de acest vacarm îngrozitor care le mărise şi mai mult spaima, coborau ultimele trepte câte patru deodată. — Duceţi-vă dracului! strigă Anastasia, râzând cu poftă şi încrucişându-şi braţele într-o atitudine triumfătoare. În timp ce doamna Pipelet îi urmărea pe portărei cu ocările şi huiduielile ei, Morel se aruncase la picioarele lui Rudolf: — Ah, domnule, ne-aţi salvat viaţa!… Cui datorăm acest ajutor neaşteptat? – 1284 –

– Eugen Sue –

— Lui Dumnezeu, după cum vezi. El are totdeauna milă de oamenii cinstiţi. Capitolul 2 RIGOLETTE Luiza, fata şlefuitorului, era neobişnuit de frumoasă, de o frumuseţe severă. Mlădie şi înaltă, împrumutase de la antica Iunonă regularitatea trăsăturilor grave şi de la Diana, zeiţa vânătoarei, eleganţa staturii. Cu faţa arsă de soare, cu mâinile roşii şi aspre, dar frumos modelate, deşi ostenite de muncile casnice, cu rochia ei modestă, avea o înfăţişare plină de nobleţe căreia şlefuitorul, în admiraţia lui părintească, îi spunea adesea că arată ca o prinţesă. Nu vom încerca să descriem în – 1285 –

– Misterele Parisului vol.1 –

recunoştinţa şi uimirea amestecată cu bucurie a acestei familii, salvată atât de neaşteptat dintr-o soartă îngrozitoare. În această stare de subită destindere, până şi moartea fetiţei fu, pentru o clipă, uitată. Numai Rudolf observase extrema paloare a Luizei şi îngrijorarea de care era stăpânită, cu toate că tatăl ei fusese salvat. Dorind să-l liniştească pe deplin cu privire la viitorul lor şi să-l lămurească asupra dărniciei care i-ar fi putut compromite incognito-ul, Rudolf îl chemă pe Morel pe palierul scării, în timp ce Rigolette o pregătea pe Luiza săi spună de moartea surorii ei mai mici, şi îi vorbi astfel: — Alaltăieri dimineaţa, o doamnă – 1286 –

– Eugen Sue –

tânără a venit la voi. — Da, domnule, şi părea foarte îndurerată de starea în care ne-a găsit. — Trebuie să-i mulţumiţi întâi lui Dumnezeu şi apoi ei, nu mie… — Să fie oare adevărat, domnule, că această tânără doamnă… — E binefăcătoarea voastră. Am dus adeseori stofe la ea acasă şi, alaltăieri, venind aici să închiriez camera de la al patrulea, am aflat prin portăreasă de groaznica situaţie în care vă găsiţi… Bizuindu-mă pe dărnicia acelei doamne, am alergat la ea… şi ieri a fost aici, ca să se convingă singură de nenorocirea voastră. A fost dureros impresionată, dar cum această stare putea fi consecinţa unei purtări necinstite, m-a însărcinat pe mine să mă informez cât mai grabnic de – 1287 –

– Misterele Parisului vol.1 –

viaţa voastră, dorind să pună în concordanţă binefacerile ei cu cinstea dumitale. — Buna şi minunata doamnă! Aveam dreptate să spun… — Să spui Madeleinei: Dacă cei bogaţi ar şti! Nu-i aşa? — Cum, domnule, cunoşti numele soţiei mele?… cine v-a spus că… — De dimineaţă, de la şase, îl întrerupse Rudolf, am stat ascuns în podul vecin cu mansarda dumitale. — Dumneata, domnule? — Şi am auzit totul, om cinstit şi bun ce eşti! — Doamne… dar cum de eraţi acolo? — În bine sau în rău, nu puteam fi mai precis informat decât de voi înşivă; – 1288 –

– Eugen Sue –

voiam să văd şi să aud totul, fără ştirea voastră. Portarul mi-a vorbit de colţişorul acela, propunându-mi-l pentru păstrarea lemnelor. Azi de dimineaţă iam cerut să-l văd; am stat acolo un ceas întreg şi am putut să mă conving că nu există caracter mai corect, mai nobil, mai bărbăteşte resemnat ca al dumitale. — Vai, domnule, n-am cine ştie ce merit, aşa m-am născut şi n-aş putea fi altfel. — O ştiu şi de aceea nu te laud, dar te preţuiesc... Voiam să ies din acel ascunziş ca să te scap de portărei, când am auzit glasul fiicei dumitale. Voiam să-i las ei bucuria să te salveze… Din nefericire, lăcomia agenţilor i-a răpit bietei Luiza această dulce mulţumire. Atunci am apărut eu. Încasasem ieri – 1289 –

– Misterele Parisului vol.1 –

câteva sume ce mi se datorau, aşa că am fost în măsură să ofer un avans binefăcătoarei dumitale, plătind pentru dumneata acea nenorocită datorie. Dar, în nefericirea voastră, atât de mare, atitudinea dumitale a fost atât de corectă şi demnă, încât ocrotirea de care vă bucuraţi şi pe care o meritaţi pe deplin, nu se va opri aici. În numele îngerului vostru salvator, pot să te asigur că veţi avea un viitor liniştit, fericit, dumneata şi ai dumitale… — E oare cu putinţă?… Dar cel puţin, domnule, spune-mi numele ei! Numele acestui înger din cer, al acestui înger salvator, cum îl numeşti! — Da, e un înger… Şi aveai dreptate să spui că, bogaţi sau săraci, au cu toţii necazurile lor. – 1290 –

– Eugen Sue –

— Să fie oare această doamnă nefericită? — Cine n-are durerile lui?… Dar nam niciun motiv să-ţi ascund numele ei… se numeşte… Amintindu-şi că doamna Pipelet ştia că doamna d’Harville venise acolo să întrebe de comandant, Rudolf temânduse de flecăreala indiscretă o portăresei, reluă după o clipă de tăcere: — Îţi voi spune numele acestei doamne cu o condiţie… — O! vorbeşte, domnule! — Că nu-l vei repeta nimănui, ai înţeles? Nimănui… — Ţi-o jur!… Dar n-aş putea cel puţin să-i mulţumesc acestei ocrotitoare a nenorociţilor? — Voi întreba-o pe doamna – 1291 –

– Misterele Parisului vol.1 –

d’Harville şi nu mă îndoiesc că ea va consimţi. — Această doamnă se numeşte? — Doamna marchiză d’Harville. — O! nu voi uita niciodată acest nume. Va fi sfânta mea la care mă voi închina. Când mă gândesc că, mulţumită ei, soţia mea, copiii mei sunt salvaţi… Salvaţi!… Dar vai, nu toţi… nu toţi… pe micuţa mea Adela, biata de ea, nu o voi mai revedea… Vai! Doamne, trebuie să ne obişnuim cu gândul că într-o zi sau alta, tot am fi pierdut-o, căci era condamnată… Şi şlefuitorul îşi şterse o lacrimă. — Cât despre ultimele îndatoriri ce trebuiesc împlinite faţă de această biată micuţă, dacă mă ascultaţi… iată ce urmează să facem… Eu nu mă folosesc – 1292 –

– Eugen Sue –

încă de camera mea. E mare, salubră, aerisită; e acolo un pat, se vor mai aduce cele necesare ca dumneata şi familia dumitale să puteţi, locui deocamdată acolo, până ce doamna d’Harville va găsi o locuinţă în care să vă puteţi adăposti omeneşte. Corpul bietei fetiţe va rămâne în mansardă, unde în noaptea aceasta va fi priveghiat, după datină, de un preot. Voi ruga pe domnul Pipelet să se ocupe de aceste triste îndatoriri. — Dar, domnule, să te lipseşti de camera dumitale!… Nu se poate! Acum, că ne-am liniştit, că nu mă mai ameninţă închisoarea, mica noastră locuinţă mi se va părea un palat, mai ales că Luiza mea rămâne cu noi, ca să vadă de toate, ca în trecut… — Luiza nu vă mai părăseşte. – 1293 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Spuneai că ar fi un lux s-o aveţi mereu lângă voi… Va fi mai mult decât atât şi asta va fi răsplata dumitale. — Doamne, este oare cu putinţă? Mi se pare un vis. Niciodată n-am fost evlavios… dar o asemenea cotitură a sorţii… un ajutor atât de providenţial… asta redă credinţa… — Să crezi neîncetat… Ce ai de pierdut?… —E adevărat, răspunse cu simplitate Morel, ce am de pierdut? — Dacă durerea unui părinte ar putea fi compensată, ti-aş spune că ai pierdut pe una din copilele dumitale, dar că alta ţi-a fost redată. — E adevărat, domnule, o vom avea pe Luiza noastră. — Primeşti odaia mea, nu-i aşa? – 1294 –

– Eugen Sue –

Fiindcă altminteri cum am face cu acest trist priveghiu?… Gândeşte-te la soţia dumitale a cărei minte e atât de şubredă… s-o laşi timp de douăzeci şi patru de ore în faţa unui spectacol atât de dureros! — Te gândeşti la toate, la toate!… Cât eşti de bun, domnule! — Să mulţumeşti îngerului vostru salvator a cărui bunătate mă inspiră. Îţi repet ce ţi-ar spune el, mai ales că mă va aproba, sunt sigur de asta… Aşadar primeşti! Ne-am înţeles? Acum, spunemi, acest. Jacques Ferrand... Un nor trecu pe fruntea lui Morel. — Acest Jacques Ferrand, reluă Rudolf, e chiar Jacques Ferrand, notarul, care locuieşte în strada du Sentier? — Da, domnule, îl cunoşti şi – 1295 –

– Misterele Parisului vol.1 –

dumneata? Apoi, cuprins din nou de temeri cu privire la Luiza, Morel exclamă: — Deoarece îl cunoşti, domnule, spune, spune: am dreptul să-l urăsc pe acest om? Şi cine ştie… dacă fata mea… Luiza mea… Nu putu termina şi-şi ascunse faţa în palme. Rudolf înţelese temerile lui. — Însuşi demersul notarului trebuie să te liniştească, îl asigură el. A pus să te aresteze ca să se răzbune de dispreţul ce i-l arătase fiica dumitale. De altfel, am şi eu toate motivele să cred că e un om necinstit. Dacă-i aşa, încheie Rudolf, după o clipă de tăcere, să fim convinşi că Providenţa îl va pedepsi. — E foarte bogat, domnule, şi foarte – 1296 –

– Eugen Sue –

ipocrit! — Ai fost foarte sărac şi în culmea disperării! Oare te-a părăsit pronia cerească? — O, nu… Dumnezeule mare… Să nu crezi că spun asta din nerecunoştinţă… — Un înger salvator a venit la dumneata… un răzbunător neînduplecat îl va lovi poate pe notar… dacă e vinovat. În clipa aceea Rigolette ieşi din mansardă, ştergându-şi ochii. Rudolf i se adresă: — Nu-i aşa, vecino, că domnul Morel ar face bine să se mute, împreună cu familia sa, în odaia mea, aşteptând ca binefăcătoarea lui, al cărei trimis sunt, să-i găsească o locuinţă potrivită? – 1297 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Rigolette se uita la el mirată. — Cum, domnule, vei fi atât de generos? — Da, cu o condiţie… care depinde de dumneata, vecino… — O! tot ce va depinde de mine… — Aveam câteva socoteli urgente de încheiat pentru patronul meu… Va veni cineva să le ia mai târziu… Hârtiile sunt jos. Dacă, în calitate de vecină, mi-ai îngădui să lucrez la dumneata… pe un colţ de masă, în timp ce dumneata îţi vei vedea de treabă, nu te voi stânjeni cu nimic şi familia Morel s-ar putea instala numaidecât la mine, cu ajutorul doamnei şi domnului Pipelet. — O! dacă e numai atât, domnule, o fac foarte bucuroasă, vecinii între ei trebuie să se ajute. Dai chiar dumneata o – 1298 –

– Eugen Sue –

pildă cu ceea ce faci pentru acest cumsecade domn Morel! Îţi stau la dispoziţie, domnule! — Spune-mi „vecine“, altfel m-aş simţi stânjenit şi n-aş îndrăzni să primesc, spuse Rudolf surâzând. — N-am nimic împotrivă, pot foarte bine să-ţi spun şi „vecine“, pentru că, de fapt, chiar eşti. — Tată, te cheamă mama… vino! vino! strigă unul din copii, ieşind din mansardă. — Du-te, dragă Morel, când jos va fi totul gata, ţi se va da de veste. Şlefuitorul intră repede în mansardă. — Acum, vecino, se adresă Rudolf Rigolettei, trebuie să-mi faci un mare serviciu. — Din toată inima, dacă voi putea, – 1299 –

– Misterele Parisului vol.1 –

vecine. — Eşti, sunt sigur, o excelentă gospodină; ar fi vorba să cumpărăm de îndată tot ce e necesar pentru ca familia Morel să fie îmbrăcată cum se cuvine şi instalată în camera mea, unde nu se află decât mobilierul meu de holtei (şi nu e prea mult), care a fost adus aici ieri. Cum am face să ne procurăm imediat ceea ce doresc pentru alde Morel? Rigolette se gândi o clipă, apoi răspunse: — Până în două ore vei avea totul: haine de gata, în bună stare şi călduroase, curate, rufărie albă pentru toată familia, două pătucuri pentru copii, unul pentru bunica, şi, în sfârşit, tot ce trebuie… Dar asta, oricum, o să coste mulţi, foarte mulţi bani. – 1300 –

– Eugen Sue –

— Cam cât? — O! cel puţin… cel puţin cinci sau şase sute de franci… — Cu totul? — Vai! da!… precum vezi, sunt bani, nu glumă, spuse Rigolette, făcând ochii mari şi dând din cap. — Şi vom avea toate astea? — Până în două ore! — Dar eşti o zână, vecino! — Doamne, e doar foarte simplu… Bazarul „Le Temple“ e la doi paşi de aici şi găseşti acolo tot ce vrei. — „Le Temple“? — Da, „Le Temple“. — Dar ce e aia? — Nu cunoşti, bazarul „Le Temple“, vecine? — Nu, vecino. – 1301 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Totuşi, de acolo oameni ca dumneata şi ca mine îşi mobilează casa şi se înţolesc, dacă sunt economi. E mult mai ieftin decât în altă parte şi marfa e tot atât de bună. — Adevărat? — Cred şi eu, iată, să presupunem… cât ai dat pe redingota asta? — Nu-ţi pot spune exact. — Cum, vecine, nu ştii cât te-a costat redingota? — Îţi mărturisesc între noi, vecino, răspunse Rudolf surâzând, că am luat-o pe datorie… Atunci înţelegi… nu pot şti… — Ah! vecine, vecine, îmi faci impresia că nu prea eşti chibzuit. — Vai! Nu, vecino! — O să trebuiască să te schimbi dacă – 1302 –

– Eugen Sue –

vrei să fim prieteni, şi văd de pe acum că vom fi; pari un om atât de bun! O să vezi că n-o să-ţi pară rău să mă ai de vecină. O să-mi dai o mână de ajutor… şi eu voi face la fel, aşa, ca între vecini… eu o să-ţi cârpesc rufăria, dumneata o să mă ajuţi să ceruiesc podeaua odăii mele… Eu mă scol cu noaptea în cap; o să te trezesc ca să nu întârzii la slujbă. Am să-ţi ciocănesc în perete până îmi vei răspunde: „Bună dimineaţa, vecino!“ — Ne-am înţeles, o să mă trezeşti, vei avea grijă de rufele mele şi eu îţi voi cerui odaia. — Şi vei fi chibzuit? — Desigur. — Şi când vei vrea să-ţi cumperi ceva, te vei duce la bazar, fiindcă, iată un exemplu: redingota asta te costă, să – 1303 –

– Misterele Parisului vol.1 –

zicem, optzeci de franci. Ei bine, la „Le Temple“ o poţi avea cu treizeci de franci. — Dar e minunat! Crezi aşadar că ajung cinci sau şase sute de franci pentru bieţii Morel? — Vor fi înţoliţi cu de toate şi încă foarte bine pentru mai multă vreme. — Vecino, am o idee!… — S-o auzim! — Te pricepi la obiecte de menaj? — Desigur, spuse Rigolette nu fără o nuanţă de îngâmfare. — Ia-mă de braţ şi hai la bazar, să cumpărăm ce se cuvine ca să-i înţolim pe Moreli, vrei? — Oh, ce fericire! Bieţii oameni! Dar banii? — Îi am eu. — Cinci sute de franci? – 1304 –

– Eugen Sue –

— Binefăcătoarea lui Morel mi-a lăsat mână liberă, nu va cruţa nimic ca aceşti oameni să se simtă bine. Dacă mai e vreun magazin unde putem găsi lucruri mai bune ca la „Le Temple“… — Nicăieri nu găseşti mai bune – şi apoi acolo are de toate. Şi gata confecţionate: rochiţe pentru copii, rochii pentru mama lor… — Atunci, hai la „Le Temple“, vecino! — Vai, domnule, dar… — Ce? — Nimic… dar vezi… că timpul meu… e toată averea mea; şi chiar puţin în întârziere… venind din când în când s-o văd pe biata soţie a lui Morel şi înţelegi, o oră aici, o oră acolo, asta se adună treptat, şi se face o zi întreagă, – 1305 –

– Misterele Parisului vol.1 –

care înseamnă pentru mine un franc şi jumătate şi când nu câştigi nimic într-o zi, dar în sfârşit, mi-e totuna!… O să mai lucrez şi noaptea… Apoi, vezi, petrecerile sunt rare, aşa că îmi fac din ziua de azi o bucurie… mi se va părea că sunt bogată… bogată de tot… să cumpăr cu banii mei toate lucrurile astea pentru sărmanii Morel… Aşadar, să mergem, aşteaptă-mă numai să-mi pun şalul şi o bonetă şi sunt a dumitale, vecine. — Dacă nu durează mult până te îmbraci, vecino… pot între timp să-mi aduc hârtiile la dumneata? — Cu plăcere, în felul acesta vei putea să-mi vezi odaia, spuse Rigolette cu mândrie, pentru că am şi dereticat-o, ceea ce dovedeşte că mă scol de cu noapte şi, dacă eşti somnoros şi leneş… – 1306 –

– Eugen Sue –

cu atât mai rău pentru dumneata, vei avea o vecinătate neplăcută. Şi, uşoară ca o păsărică, Rigolette coborî scara, urmată de Rudolf care se duse în odaia lui să-şi scuture hainele de praful adunat în podul domnului Pipelet. Vom arăta mai târziu de ce Rudolf nu fusese încă înştiinţat de răpirea Floarei-Maria, întâmplată în ajun la ferma Bouqueval şi de ce nu venise să-i vadă pe Moreli a doua zi după convorbirea cu doamna d’Harville. Vom mai reaminti cititorului că numai domnişoara Rigolette cunoştea adresa lui François Germain, fiul doamnei Georges, aşa că Rudolf avea mult interes să pătrundă această însemnată taină. – 1307 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Plimbarea la „Le Temple“, pe care o propusese lucrătoarei, avea de scop să-i mărească încrederea într-însul şi să-l facă să uite gândurile triste pe care i le redeşteptase moartea fetiţei meşteşugarului. Copilul lui, pe care Rudolf îl regreta atât, trebuie să fi murit cam la vârsta aceea… Într-adevăr, când împlinise patru ani, Floarea-Mariei fusese dată pe mâna Cucuvelei de către femeia de serviciu a notarului Jacques Ferrand. Vom arăta mai târziu în ce scop şi în ce împrejurări. Rudolf, ca să dea impresia că e ocupat, ţinea în mână un sul de hârtii, când intră în odaia Rigolettei. Fata era cam de aceeași vârstă cu – 1308 –

– Eugen Sue –

Gurista, vechea ei prietenă de puşcărie. Aceste două fete se deosebeau ca râsul de plâns, ca nepăsarea plină de veselie, de visarea contemplativă, ca încrederea cea mai cutezătoare de o sumbră grijă de viilor, ca o fire gingaşă, aleasă, nobilă, poetică, dureros de simţitoare, scurmată de remuşcări, de o fire veselă, vioaie, fericită, neastâmpărată, prozaică, impulsivă, deşi bună şi îndatoritoare. Câteva cuvinte despre înfăţişarea lucrătoarei şi apoi îl vom introduce pe Rudolf în odaia vecinei sale. Rigolette nu împlinise nici optsprezece ani, era de statură mijlocie, mai degrabă mică, dar atât de graţioasă, atât de zveltă, atât de voluptuos împlinită, potrivindu-se atât de bine cu – 1309 –

– Misterele Parisului vol.1 –

mersul ei sprinten şi aţâţător, încât părea desăvârşită: de ar fi fost puţin mai înaltă, acest întreg plin de graţie şi-ar fi pierdut armonia; umbletul picioarelor ei mici, totdeauna perfect încălţate cu ghete de postav fin, cu talpa cam groasă, amintea saltul grăbit, cochet şi discret al prepeliţei sau al codobaturei. Nu s-ar fi zis că umblă, ci că de-abia atinge caldarâmul; luneca uşor pe suprafaţa lui. Acest fel de a se mişca, agil, insinuant şi totodată şovăielnic, caracteristic lucrătoarelor pariziene, trebuie atribuit fără îndoială următoarelor trei cauze: Dorinţei de a fi socotită frumoasă. Temerii de a i se arăta o admiraţie prea ostentativă. Grijii permanente de a nu pierde – 1310 –

– Eugen Sue –

vremea pe drum. Rudolf nu o văzuse până atunci pe Rigolette decât în lumina scăzută a mansardei Morelilor sau pe palierul scării, la fel de întunecat. Când intră deci în odaia luminată de două ferestre mari, fu orbit de strălucitoarea tinereţe a fetei. Rămase o clipă nemişcat, izbit de graţiosul tablou ce-l avea în faţa ochilor. În picioare, în faţa unei oglinzi aşezate deasupra căminului, Rigolette îşi înnoda, sub bărbie, panglicile unei mici bonete de voal brodat cu picăţele cireşii. Această bonetă, cu marginea îngustă, aşezată pe cap şi dată mult pe ceafă, lăsa descoperite pe frunte două bandouri late de păr negru, des, lucitor ca nişte mărgele. Sprâncenele ei fine, subţiri, păreau trase cu penelul şi se arcuiau – 1311 –

– Misterele Parisului vol.1 –

deasupra a doi ochi mari, negri, iscoditori şi maliţioşi; obrazul ei plinuţ, catifelat, de cea mai suavă culoare trandafirie, era îmbietor şi fraged ca o piersică rumenă, umezită de roua dimineţii. Năsucul ridicat, jucăuş şi obraznic, ar fi făcut succesul oricărei Lisette13; gura puţin cam mare, cu buze roşii, umede, cu dinţi mici, albi ca mărgăritarele, era surâzătoare şi ironică, iar cele trei gropiţe fermecătoare dădeau o graţie ştrengărească chipului ei: două în obraji, cealaltă în bărbie, nu departe de o aluniţă, ca o musculiţă de abanos, aşezată provocator în colţul gurii. Între gulerul împodobit, răsfrânt Nume dat de obicei subretelor din comediile lui Béranger, intrigante, spirituale şi descurcăreţe. 13

– 1312 –

– Eugen Sue –

tare, şi calota bonetei, încreţită de o panglică cireşie, se ivea rădăcina unui păr bogat, strâns pieptănat, şi atât de negru, încât părea pictat, pe ivoriul gâtului. O rochie de merinos, de culoarea stafidei, cu spatele şi mânecile ajustate, cusută chiar de Rigolette, descoperea o talie atât de zveltă şi de subţire, încât dovedea că fata nu purta niciodată corset… din economie… O mlădiere, o dezinvoltură în cele mai mici mişcări ale umerilor şi ale şoldurilor, aminteau de molateca unduire a pisicii. Fiind convinsă că e singură, deoarece Rudolf continua să stea la uşă nemişcat şi nevăzut, Rigolette, după ceşi netezi părul cu mâna ei albă şi perfect îngrijită, puse un picior pe un scaun şi se – 1313 –

– Misterele Parisului vol.1 –

aplecă pentru a-şi strânge şiretul botinei. Această mişcare graţioasă nu putea ascunde ochilor iscoditori ai lui Rudolf un ciorap de bumbac alb ca zăpada, şi jumătatea unei gambe impecabile. După descrierea amănunţită făcută îmbrăcăminţii ei, vom ghici că lucrătoarea alesese cea mai frumoasă boneta şi cel mai frumos şorţ pentru a-şi cinsti vecinul în vizita ce urmau s-o facă la bazar. Îl găsea pe pretinsul funcţionar comercial pe placul ei: îi plăcea mult faţa lui prietenoasă şi totodată mândră şi îndrăzneaţă; apoi arătase atâta compătimire familiei Morel, cedându-le cu generozitate odaia, încât mulţumită acestei dovezi de mărinimie şi poate trăsăturilor lui plăcute, Rudolf făcuse, – 1314 –

– Eugen Sue –

fără îndoială, un pas uriaş în încrederea croitoresei. Potrivit ideilor ei practice, cu privire la intimitatea inevitabilă şi la serviciile reciproce pe care vecinătatea le impune, Rigolette se socotea de-a dreptul fericită că un vecin ca Rudolf, un comis-voiajor, luase locul lui Cabrion şi al lui François Germain; căci începuse să se teamă ca nu cumva cealaltă cameră, rămânând multă vreme goală, să fie ocupată de vreun nechemat. Rudolf, profitând de faptul că nu era văzut, aruncă o privire cercetătoare în locuinţă pe care o găsea acum mult deasupra laudelor doamnei Pipelet cu privire la curăţenia desăvârşită a acestei modeste gospodării. Nimic mai vesel, mai ordonat ca această biată odăiţă. – 1315 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Un tapet cenuşiu cu buchete verzi, acoperea pereţii; podeaua vopsită într-o frumoasă culoare roşie, strălucea ca o oglindă. O sobiţă de faianţă albă era aşezată în gura şemineului, alături de o mică stivă de lemne tăiate atât de scurt şi de mărunt, încât fără a face o figură de stil, puteau fi comparate cu nişte chibrituri mari. Pe şemineul de piatră aducând a marmură cenuşie, se vedeau ca podoabe două vase simple de flori, vopsite în verde-smarald şi care, odată cu sosirea primăverii, erau totdeauna pline cu flori de câmp, răspândind o mireasmă plăcută; o cutiuţă de lemn de merişor, în care se afla un ceasornic de argint, ţinea loc de pendulă; într-o parte lucea un sfeşnic de aramă scânteind ca aurul, cu – 1316 –

– Eugen Sue –

un capăt de lumânare; în cealaltă parte, se vedea, nu mai puţin lucitoare, una din acele lămpi alcătuite dintr-un cilindru şi un reflector de aramă, fixat pe o vergea de oţel şi sprijinit pe un suport de plumb. O oglindă pătrată, destul de mare, încadrată de o ramă de lemn negru, trona deasupra căminului. Perdelele de creton cenuşiu şi verde, tivite cu un şiret de lână, croite, lucrate, garnisite de Rigolette şi atârnate tot de ea de nişte galerii uşoare de fier lăcuit, încadrau atât ferestrele cu două canaturi, cât şi patul acoperit cu un macat din acelaşi material. Două dulăpioare cu geamuri, vopsite în alb, de o parte şi de alta a firidei, închideau desigur, în ele obiecte de menaj, maşina portabila de gătit, găleata, măturile etc., etc., căci – 1317 –

– Misterele Parisului vol.1 –

niciunul din aceste lucruri nu strica înfăţişarea cochetă a odăii. Un scrin din lemn de nuc cu nervuri, bine lustruit, patru scaune din acelaşi lemn, o masă mare de călcat şi de lucru, acoperită cu una din acele pături de lână verde cum se văd în unele case ţărăneşti, un fotoliu de trestie cu un scăunaş la fel, locul în care şedea în mod obişnuit croitoreasa – iată cum se prezenta modestul ei mobilier. În sfârşit, în pervazul uneia din ferestre, se zărea colivia celor doi canari, fideli comeseni ai Rigolettei. Printr-una din acele idei ingenioase care nu se nasc decât în minţile săracilor, colivia era aşezată în mijlocul unei mari lăzi de lemn, adâncă de un picior. Pusă pe o masă, acest cadru, numit de – 1318 –

– Eugen Sue –

Rigolette „grădina păsărilor“ era umplut cu pământ acoperit de muşchi iarna, iar primăvara semănat cu gazon şi cu floricele. Rudolf se uita la acest interior cu atenţie şi curiozitate; înţelegea perfect firea vioaie a acestei fete. Îşi închipuia această singurătate înveselită de ciripitul păsărilor şi de cântecele Rigolettei; vara, desigur că lucra la fereastra deschisă, pe jumătate acoperită de o perdea verzuie, de măzăriche trandafirie, de toporaşi portocalii, de zorele albe şi albastre; iarna, veghea lângă sobiţă, la lumina potolită a lămpii. Apoi, duminica, se destindea după muncă, printr-o zi senină, petrecută în distracţii împărtăşite cu un vecin tânăr, – 1319 –

– Misterele Parisului vol.1 –

vesel, nepăsător, îndrăgostit ca şi dânsa… (Rudolf n-avea pe atunci niciun motiv să creadă în castitatea lucrătoarei.) Luni, ea reîncepea lucrul, visând la amuzamentele din ajun şi la cele viitoare. Pe când Rudolf făcea aceste reflecţii, zări din întâmplare un zăvor mare… Un zăvor căruia i-ar fi stat bine şi la uşa unei închisori. Acest, zăvor îi dădu de gândit… Putea avea două semnificaţii, două întrebuinţări cu totul deosebite: Să închidă uşa în nasul îndrăgostiţilor sau să încuie uşa după ce au intrat… Prima din aceste întrebuinţări dezminţea complet afirmaţiile doamnei Pipelet. Cealaltă le confirma. – 1320 –

– Eugen Sue –

Rudolf tocmai oscila între aceste două interpretări contradictorii, când Rigolette, întorcând capul, îl observă şi, fără să-şi schimbe poziţia, îi zise;: — Cum, vecine, erai aici? Capitolul 3 VECIN ŞI VECINA După ce-şi legă şiretul botinei şi frumosul picior dispăru sub cutele largi ale rochiei de culoarea strugurelui de Corint, Rigolette reluă: — Ah! acolo erai, domnule prefăcut? — Aici eram… admirând în tăcere. — Şi ce admirai, vecine? — Această drăguţă odăiţă, fiindcă eşti instalată ca o regină, vecino… — Doamne, ăsta-i luxul meu, nu ies – 1321 –

– Misterele Parisului vol.1 –

din casă mai niciodată, cel puţin să mă simt bine la mine… — Dar nu mă dumiresc! Ce perdele frumoase! Şi scrinul ăsta, parcă e de acaju… Desigur că ai dat o groază de bani pe ele?… — Să nu mai vorbim… Aveam patru sute douăzeci, şi cinci de franci ai mei când am ieşit din închisoare… S-au topit aproape toţi… — Când ai ieşit din închisoare? — Da, e o întreagă poveste! Îţi închipui, nu-i aşa, că n-am stat la închisoare pentru că făcusem ceva rău! — Fără îndoială… dar atunci cum? — După holeră, am rămas singură pe lume. Să tot fi avut vreo zece ani… — Dar până atunci cine a văzut de dumneata? – 1322 –

– Eugen Sue –

— O, nişte oameni foarte cumsecade… dar au murit de holeră… (aci ochii Rigolettei se umeziră). Puţinul ce-l aveau s-a vândut ca să fie plătite unele mici datorii, şi n-am mai avut pe nimeni care să mă ocrotească. Neştiind ce să fac, m-am dus la corpul de gardă din faţa casei noastre şi am spus santinelei: „Domnule soldat, părinţii mei au murit, nu ştiu unde să mă duc şi ce trebuie să fac“. Între timp a venit ofiţerul, m-a dus la comisar, care m-a băgat la închisoare ca vagaboandă, şi am ieşit de acolo la vârsta de şaisprezece ani. — Dar părinţii dumitale? — Nu ştiu cine era tatăl meu, iar pe mama am pierdut-o când aveam şase ani; mă scosese de la „Copiii găsiţi“, – 1323 –

– Misterele Parisului vol.1 –

unde fusese nevoită să mă interneze la început. Oamenii ăştia cumsecade locuiau în casa noastră şi, cum n-aveau copii, văzându-mă orfană, m-au luat la ei. — Şi în ce situaţie se aflau? — Tata Crétu, aşa îi spuneam, era zugrav şi nevastă-sa brodeză… — Dar cel puţin erau lucrători mai înstăriţi? — Ca în toate căsniciile, spun căsnicii, deşi nu erau căsătoriţi, dar se considerau soţ şi soţie. Aveau când zile bune, când zile rele: azi în belşug, dacă era de lucru, mâine în strâmtoare, dacă nu era, dar asta nu-i împiedica să fie mulţumiţi de toate şi mereu voioşi (la această amintire, faţa Rigolettei se însenină). Nu se afla în tot cartierul un – 1324 –

– Eugen Sue –

menaj care să-i semene; oameni mereu bine dispuşi, mereu cântând, şi pe lângă asta buni ca pâinea caldă, căci ce era al lor, aparţinea şi altora. Mama Crétu era o dolofană nostimă, în vârstă de treizeci de ani, curată ca un pahar, iute ca un ţipar, vioaie ca un cintezoi. Soţul ei era un al doilea Roger Bon-temps14: avea un nas lung, o gură mare, purta totdeauna pe cap o bonetă de hârtie şi faţa lui era atât de caraghioasă, atât de caraghioasă, încât văzând-o, nu-ţi puteai ţine râsul. De cum venea acasă de la lucru, nu făcea decât să cânte, să se strâmbe, să ţopăie ca un copil, se juca cu mine şi mă sălta pe genunchi, zburda ca şi cum ar fi fost de vârsta mea; şi nevastă-sa mă răsfăţa, mă rog, o adevărată binecuvântare! Nu-mi 14

Prototipul omului lipsit de griji. – 1325 –

– Misterele Parisului vol.1 –

cereau decât un singur lucru: să fiu veselă şi, mulţumescu-ţi ţie Doamne, asta nu-mi lipsea. Aşa că m-au botezat Rigolette15 şi numele mi-a rămas. Cât despre veselie, ei erau un exemplu pentru mine; nu i-am văzut niciodată trişti. Dacă se ciondăneau, femeia îi spunea bărbatului: „Ascultă Crétu, e idiot, dar prea mă faci să râd!“ Sau el îi spunea soţiei: „Ascultă Ramonette (nu ştiu de ce îi zicea Ramonette), isprăveşte, că mă îmbolnăveşti, prea eşti caraghioasă!” Şi eu râdeam văzându-i râzând. Iată cum am fost crescută şi miam format caracterul… Cred că mi-a folosit… — Minunat, vecino, aşadar, nu se certau niciodată? 15

De la „rigoler“, a râde. – 1326 –

– Eugen Sue –

— Niciodată, dar absolut niciodată!… Duminica, lunea, uneori şi marţea, făceau, cum spuneau ei, chef şi mă luau totdeauna cu ei. Tata Crétu era un foarte priceput meseriaş; când voia să lucreze, câştiga cât îi plăcea, soţia lui la fel. Dacă aveau cu ce să-şi petreacă duminica şi lunea, şi să o ducă de bine de rău, în restul săptămânii, erau mulţumiţi. Chiar dacă trebuiau să şomeze, tot nu se plângeau… Mi-aduc aminte că, dacă nu aveam decât pâine şi apă, tata Crétu lua din biblioteca lui… — Avea o bibliotecă? — Aşa spunea el unui mic dulap cu rafturi, în care aşeza toate culegerile de cântece noi… Deci, când nu era în casă decât pâine, lua din bibliotecă o veche carte de bucătărie şi ne spunea: „Să – 1327 –

– Misterele Parisului vol.1 –

vedem ce mâncăm azi, asta, aia…“ Şi ne citea titlul unor mâncări care de care mai atrăgătoare. Fiecare îşi alegea meniul, tata Crétu lua o cratiţă goală şi cu o mutră şi cu glumele cele mai nostime din lume, simula că pune în cratiţă tot ce trebuia pentru a face o mâncare cu sos, apoi se prefăcea că toarnă totul într-un castron pe care îl aşeza pe masă, mereu cu strâmbături de ne tăvăleam de râs; după care îşi relua cartea şi pe când ne citea, de pildă, reţeta unei tocane grozave de pui, la care ne opriserăm, şi după care ne lăsa gura apă, mâncam pâinea, cu reţeta, râzând ca nebunii. — Şi acest fericit menaj avea datorii? — Niciodată! cât aveam bani petreceam, când nu aveam, cinam din „spoială“, rum spunea tata Crétu, – 1328 –

– Eugen Sue –

folosind o expresie din vocabularul meseriei sale. — Şi la viitor nu se gândea? — Ba da, viitorul pentru noi era duminica şi lunea. Vara, le petreceam afară din oraş, iarna în cartier. — Dar dacă oamenii ăştia cumsecade se potriveau atât de bine şi petreceau atât de des împreună, de ce nu se căsătoreau? — Unul din prietenii lor i-a întrebat asta o dată, în faţa mea. — Ei bine? — Au răspuns:.. Dacă într-o zi am avea copii, perfect, ne-am căsători, dar numai pentru noi doi – ne simţim bine şi aşa… De ce să facem un lucru silit, şi nu de bună voie? Asta ne-ar pune la cheltuială şi n-avem bani de prisos.“ Dar – 1329 –

– Misterele Parisului vol.1 –

ia te uită cum pălăvrăgesc, zise Rigolette. Aşa e întotdeauna; de cum îmi amintesc de aceşti oameni cumsecade, care au fost atât de buni cu mine, nu mă pot opri de a vorbi despre ei. Aşadar, vecine, fii atât de bun, ia şalul de pe pat şi prinde-mi-l, cu acest ac mare, cu gămălie, sub gulerul bluzei şi să coborâm, căci ne trebuie timp să alegem la „Le Temple“ ce vrei să cumperi pentru bieţii Moreli. Rudolf se grăbi să dea ascultare Rigolettei, luă de pe pat un mare şal de tartan cafeniu, cu dungi late roşii, şi-l aşeză, cu grijă, pe umerii fermecători ai fetei. — Acum, ridică-mi puţin gulerul, prinde bine rochia laolaltă cu şalul, înfige acul şi mai ales ia seama să nu mă – 1330 –

– Eugen Sue –

înţepi. Pentru a împlini aceste noi dispoziţii, Rudolf aproape că atinse cu graţie gâtul de fildeş al Rigolettei ascuns sub părul negru şi lucios ca abanosul. Amurgul se lăsa, Rudolf se aplecă, desigur prea aproape, fiindcă lucrătoarea, speriată, scoase un mic ţipăt. Să fi fost acul de vină? Sau gura lui Rudolf care atinsese gâtul alb, tânăr şi neted? Fapt este că Rigolette se întoarse repede şi exclamă pe un ton, pe jumătate glumeţ, pe jumătate serios, ceea ce-l făcu pe Rudolf să regrete aproape că-şi îngăduise această nevinovată libertate: — Vecine, nu te voi mai ruga niciodată să-mi prinzi şalul. — Iartă-mă… sunt atât de stângaci! – 1331 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Dimpotrivă, domnule, şi de aia mă şi plâng… Haide, dă-mi braţul, şi să fii cuminte, că altfel ne supărăm! — Nu e vina mea… Frumosul dumitale gât este atât de alb, încât m-a orbit… Fără să vreau, capul meu s-a aplecat… şi… — Bine, bine, pe viitor voi avea grijă să nu-ţi mai produc orbiri de acest fel, răspunse Rigolette, ameninţându-l cu degetul, apoi trase uşa. Poftim, vecine, ţine-mi cheia, e atât de mare încât mi-ar rupe buzunarul; e cât un pistol. Şi râse. Rudolf se împovără (cuvântul e potrivit), cu o cheie mare care ar fi putut figura cu glorie pe una din acele tăvi alegorice pe care învinşii le predau, cu umilinţă, cuceritorilor unui oraş. – 1332 –

– Eugen Sue –

Deşi Rudolf se socotea destul de schimbat prin trecerea anilor, ca să nu poată fi recunoscut de Polidori, înainte de a trece prin faţa uşii şarlatanului, îşi ridică gulerul paltonului. — Vecine, să nu uiţi să-i spui domnului Pipelet că se vor aduce lucruri care vor trebui transportate în camera dumitale, îl sfătui Rigolette pe Rudolf. — Ai dreptate, vecino, să intrăm o clipă în loja portarului. Domnul Pipelet, cu eternul lui joben-tromblon pe cap, era îmbrăcat ca de obicei cu redingota verde şi şedea, grav, în faţa unei mese acoperite cu bucăţi de piele şi resturi de încălţăminte de tot felul; era ocupat cu tălpuirea unei cizme, cu conştiinciozitatea pe care o punea în toate. Anastasia nu se afla în – 1333 –

– Misterele Parisului vol.1 –

odăiţă. — Ei bine, domnule Pipelet, îi spuse Rigolette, sper să-ţi aduc noutăţi. Mulţumită vecinului meu, bieţii Moreli vor fi scăpaţi de nevoi… Când mă gândesc că sărmanul lucrător urma să fie dus la închisoare! Of! aceşti agenţi sunt cu adevărat oameni fără inimă. — Şi imorali, domnişoară, adăugă domnul Pipelet pe un ton supărat, gesticulând cu o cizmă în curs de reparaţie, în care îşi vârâse mâna stângă cu braţ cu tot. Nu, nu mă tem să repet în faţa cerului şi în faţa oamenilor că sunt nişte imorali. S-au folosit de întunericul de pe scară, ca să împingă gesturile lor necuviincioase până la a o lua de talie pe însăşi soţia mea! Auzind ţipetele pudoarei ei jignite, fără să vreau, m-am – 1334 –

– Eugen Sue –

lăsat pradă violenţei caracterului meu. Nu o ascund, primul meu impuls a fost să rămân impasibil şi să roşesc de ruşine, gândindu-mă la oribilele atentate cărora Anastasia le căzuse victimă… Asta mi-a dovedit-o judecata ei rătăcită când, în delir, aruncase castronul de faianţă pe scară în jos. În clipa aceea, aceşti dezmăţaţi afurisiţi treceau prin faţa lojei mele… — Sper că te-ai luat după ei, domnule Pipelet? întrebă Rigolette careşi păstra cu greu seriozitatea. — Mă gândeam s-o fac, răspunse domnul Pipelet cu un suspin adânc dar mi-am zis că indivizii m-ar fi obligat să le înfrunt privirile, poate chiar vorbele lor ruşinoase; asta m-a revoltat, m-a scos din fire. Nu sunt mai rău decât oricare – 1335 –

– Misterele Parisului vol.1 –

altul, dar când aceşti neruşinaţi au trecut prin faţa odăiţei mele, a început să-mi fiarbă sângele în vine, şi nu m-am putut opri de a-mi pune repede mâna în faţa ochilor, să mi-i feresc de vederea acestor desfrânaţi răufăcători! Asta însă nu m-a mirat, trebuia să mi se întâmple azi ceva neplăcut, deoarece îl visasem pe acel monstru de Cabrion. Rigolette surâse, în timp ce suspinele domnului Pipelet se înfrăţeau cu loviturile de ciocan pe care le dădea în talpa vechei sale cizme. Din spusele lui Alfred, rezulta că Anastasia se lăudase grozav, folosind în felul ei procedeul şiret al femeilor care, pentru a înteţi focul dragostei soţilor sau amanţilor lor, pretind că li se face mereu şi insistent curte de către toţi bărbaţii. – 1336 –

– Eugen Sue –

— Vecine, se adresă cu vocea joasă Rigolette lui Rudolf, lasă-l să creadă pe acest biet domn Pipelet că portăreii s-au legat de nevastă-sa; în sinea lui, asta îl măguleşte. Nevrând deci să risipească iluzia în care se legăna domnul Pipelet, Rudolf îi spuse: — Ai adoptat cu înţelepciune atitudinea înţelepţilor, dragă domnule Pipelet: aceea a dispreţului. De altfel, virtutea doamnei Pipelet e mai presus de orice bănuială. — Virtutea ei, domnule… virtutea ei! şi Alfred reîncepu să gesticuleze cu cizma în mână; pentru ea îmi pun capul pe butuc! Gloria marelui Napoleon… şi virtutea Anastasiei… pot să răspund ca de propria mea cinste, domnule! – 1337 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Şi ai dreptate, domnule Pipelet. Dar uită-i pe acei mizerabili portărei; ai vrea, te rog, să-mi faci un serviciu? — Oamenii sunt făcuţi sa se ajute unul pe altul, răspunse domnul Pipelet pe un ton sentenţios şi melancolic; cu atât mai mult când e vorba de un chiriaş atât de bun ca dumneata. — E vorba să se care sus, la mine, câteva lucruri ce vor sosi chiar acum. Sunt pentru familia Morel. — Fii liniştit, domnule, voi avea grijă de asta. — Apoi, adăugă cu tristeţe Rudolf, va trebui să căutăm un preot care să stea de veghe lângă fetiţa pe care au pierduto, în noaptea asta; pe urmă trebuie declarat decesul şi, în acelaşi timp, să se pregătească o slujbă şi o înmormântare – 1338 –

– Eugen Sue –

după cum se cuvine. Iată banii… să nu faci economie: binefăcătorul Morelilor – eu nu sunt decât trimisul lui – vrea ca totul să fie făcut cât mai bine. — Ai toată încrederea în mine, domnule. Anastasia s-a dus să ne procure cina; cum vine, o las să păzească loja, iar eu mă ocup de împlinirea însărcinărilor pe care mi le-ai dat. În clipa aceea, un om atât de înfofolit în mantaua lui încât de abia i se vedeau ochii, întrebă, fără a se apropia prea mult de lojă şi rămânând pe cât se putea mai în umbră, dacă doamna Burette, negustoreasa de obiecte de ocazie, e acasă. — Veniţi de la Saint-Denis? îl întrebă domnul Pipelet cu un aer complice. — Da, într-un ceas şi un sfert. – 1339 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Asta e, atunci puteţi urca. Omul cu mantaua dispăru repede pe scară. — Ce înseamnă asta? îl întrebă Rudolf pe domnul Pipelet. — Se unelteşte ceva la mama Burette… e un du-te vino necontenit. Mi-a spus azi dimineaţă: „Vei întreba pe toată lumea care vrea să vină la mine: «Vii de la Saint-Denis?» Pe cei care răspund: «Da, într-un ceas şi un sfert», îi laşi să urce… pe ceilalţi nu“. — E o adevărată parolă, observă Rudolf, destul de intrigat. — Chiar aşa, domnule. Aşa că miam spus: Se urzeşte ceva la mama Burette. Unde mai pui că Şontorogul, o puşlama, un şchiop care e în serviciul domnului Cezar Bradamanti, a venit – 1340 –

– Eugen Sue –

noaptea asta, la două, cu o bătrână chioară căreia i se zice Cucuvaia. A rămas până la patru dimineaţa la mama Burette, în timp ce la uşă, aştepta o birjă. De unde venea femeia asta chioară? Ce căuta femeia asta chioară aici, la un ceas atât de nepotrivit? Astea sunt întrebările pe care mi le-am pus, fără să le pot răspunde, adaugă cu gravitate domnul Pipelet. — Şi acea femeie pe care o numeşti Cucuvaia, a plecat cu birja la patru dimineaţa? întrebă Rudolf. — Da, domnule, şi o să revină fără îndoială, fiindcă mama Burette mi-a spus că acel consemn nu o privea pe chioară. Rudolf se gândea, nu fără temei, că desigur Cucuvaia uneltea vreo nouă – 1341 –

– Misterele Parisului vol.1 –

ticăloşie, dar vai! era departe de a-şi închipui în ce măsură acest nou complot îl privea. — Atunci, ne-am înţeles, dragă domnule Pipelet, să nu uiţi ce ţi-am recomandat să faci pentru Morel, şi mai roagă şi pe soţia dumitale să le aducă o masă buna de la cel mai bun birtaş din vecinătate. — Fii liniştit, spuse domnul Pipelet, de îndată ce soţia mea se înapoiază, mă duc la primărie, la biserică, la birtaş… La biserică pentru mort… la birtaş pentru cei vii… adăugă filosofic şi în chip poetic domnul Pipelet. E ca şi făcut, domnule… e ca şi făcut. La intrarea în alee, Rudolf şi Rigolette se pomeniră faţă în faţă cu Anastasia care venea din piaţă, cu – 1342 –

– Eugen Sue –

coşniţa grea de provizii. — Perfect! strigă portăreasa uitându-se cu o privire şireată şi plină de subînţeles la vecin şi la vecină: iată-vă dar braţ la braţ… Merge strună!… Ei, da… tinereţea are drepturile ei… la o fată frumoasă, un băiat frumos… trăiască dragostea! Şi daţi-i înainte! Şi bătrâna dispăru în adâncul aleii, strigând: — Aşteaptă-mă, nu mai scânci, puiule… iat-o pe Stasia ta care-ţi aduce păpică, pofticiosule! Rudolf, dând din nou braţul Rigolettei, ieşi cu dânsa din casa de pe strada Templului.

– 1343 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Capitolul 4 BUGETUL RIGOLETTEI După zăpada căzută noaptea, se pornise un vânt aprig; caldarâmul străzii, de obicei noroios, era aproape uscat. Rigolette şi Rudolf se îndreptară către marele şi ciudatul bazar numit „Le Temple“. Fata se rezema, fără stinghereală, de braţul cavalerului ei, atât de puţin impresionată, încât s-ar fi crezut că îi legă o lungă intimitate. — Cât e de caraghioasă această madam Pipelet cu observaţiile ei! constată lucrătoarea. — De! vecino, cred că are dreptate. — În ce, vecine? — A spus: „Tinereţea îşi are drepturile ei… trăiască dragostea, şi da– 1344 –

– Eugen Sue –

ţi-i înainte!“. — Ei bine? — Aşa văd şi eu lucrurile… — Cum? — Aş vrea să-mi petrec tinereţea cu dumneata… să pot striga trăiască dragostea… şi să merg unde vei vrea să mă duci.. — Cred şi eu… nu eşti prea pretenţios! — Ce rău am face?… Suntem doar vecini. — Dacă n-am fi vecini, n-aş ieşi cu dumneata în felul acesta… — Deci pot nădăjdui? — Să nădăjduieşti ce? — Că o să mă iubeşti. — Dar te iubesc de pe acum. — Adevărat? – 1345 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— E foarte simplu, eşti bun, eşti vesel. Deşi eşti dumneata însuşi sărac, faci tot ce poţi pentru aceşti bieţi Moreli, îndemnând oamenii bogaţi să-i ajute, în nenorocirea lor; ai o înfăţişare care-mi place mult, o ţinută frumoasă, ceea ce e totdeauna plăcut şi măgulitor pentru mine când îţi dau braţul şi ţi-l voi da mereu de azi înainte. Iată, cred eu, destule temeiuri să te iubesc. Apoi, întrerupându-se, ca să râdă în hohote, Rigolette strigă: — Uită-te… uită-te la femeia aia butucănoasă cu ghetele ei vechi, îmblănite; s-ar zice că-i târâtă de doua pisici fără coadă. Şi iar se porni pe râs. — Prefer să mă uit la dumneata, vecino; sunt atât de fericit când mă – 1346 –

– Eugen Sue –

gândesc că ai începui să mă iubeşti… — Ţi-o spun pentru că aşa e… Dacă nu mi-ai plăcea, ţi-aş trânti-o de la obraz… Nu-mi imput că am înşelat vreodată pe cineva, sau că am fost cochetă. Când cineva îmi place, i-o spun numaidecât… Apoi, întrerupându-se din nou şi oprindu-se în faţa unei prăvălii, lucrătoarea exclamă: — O! uită-te la pendula aia frumoasă şi la cele două vaze minunate! Pusesem totuşi în puşculiţă trei livre şi cinci zeci de centime ca să-mi cumpăr unele la fel. În cinci sau şase ani puteam strânge banii necesari. — Economii, vecino? Şi cât câştigi? — Cel puţin un franc şi jumătate pe zi, câteodată chiar doi; dar nu mă bizui – 1347 –

– Misterele Parisului vol.1 –

decât pe un franc şi jumătate, e mai cuminte să-mi restrâng cheltuielile la suma asta. Se îngâmfă Rigolette de parcă ar fi fost vorba de echilibrul financiar al unui buget formidabil. — Dar cum poţi trăi cu un franc şi jumătate pe zi? — Socoteala nu e greu de făcut. Pari cam cheltuitor, asta îţi va servi drept pildă. — Să vedem, vecino… — Un franc şi cincizeci de centime, pe zi fac pe lună patruzeci şi cinci de franci, nu-i aşa? — Da. — Plătesc doisprezece franci pentru chirie şi douăzeci şi trei franci pentru mâncare. — Douăzeci şi trei de franci pentru – 1348 –

– Eugen Sue –

mâncare!… — Doamne! da, atât! Recunoaşte că pentru o plăpândă ca mine… e enorm!… Într-adevăr… îmi fac toate gusturile. — Ia te uită ce mai mâncăcioasă!… — Ah! dar în suma asta intră şi hrana păsărelelor mele… — Sigur că dacă trăiţi câteşitrele din atâta, e mai puţin exagerat. Dar s-o luăm cu amănuntul pe fiecare zi… tot pentru lămurirea mea. — Ascultă deci: o jumătate de kilogram de pâine face douăzeci de centime, zece centime laptele, fac treizeci de centime. De douăzeci de centime legume iarna, sau fructe şi salată vara; îmi place mult salata, pentru că este uşor de pregătit ca şi legumele, nu te murdăreşti pe mâini, iată dar cincizeci – 1349 –

– Misterele Parisului vol.1 –

de centime, de cincisprezece centime unt sau ulei şi oţet pentru a da gust salatei, deci şaizeci şi cinci! Două doniţe cu apă limpede… O! ăsta e luxul meu, şi iată, mă rog, cele şaptezeci şi cinci de centime… Să adăugăm pe săptămână cânepă sau scânteiuţă de zece sau cincisprezece centime, hrana păsărilor – care de obicei mănâncă şi niţel miez de pâine cu lapte, asta fac unsprezece până la unsprezece jumătate franci pe lună, nici mai mult nici mai puţin. — Şi carne nu mănânci niciodată? — Ah, carne! Costă cincizeci până la şaizeci de centime o jumătate de kilogram, cum îmi pot îngădui eu aşa ceva? Şi apoi asta miroase a bucătărie, a supă, pe când laptele, legumele, fructele, le ai aproape de-a gata.. Şi apoi am eu un – 1350 –

– Eugen Sue –

fel de mâncare ce-mi place mult; nu e greu de gătit şi îl prepar la perfecţie… — Să vedem care-i mâncarea asta… — Pun în cuptorul sobei cartofi frumoşi, galbeni; când sunt copţi, îi zdrobesc cu puţin unt şi lapte… şi cu un praf de sare… e o mâncare a zeilor… Dacă ai să fii drăguţ, am să-ţi dau să guşti… — Pregătită de frumoasele dumitale mâini trebuie să fie foarte gustoasă. Dar, hai să socotim mai departe, vecino… Avem dar douăzeci şi trei de franci pentru mâncare, doisprezece chiria, fac treizeci şi cinci de franci pe lună… — Până la patruzeci şi cinci sau cincizeci de franci cât câştig, îmi mai rămân zece sau cincisprezece franci pentru lemne şi ulei în timpul iernii, – 1351 –

– Misterele Parisului vol.1 –

pentru spălat… adică pentru săpun, fiindcă, afară de cearşafuri, îmi spăl singură rufele… e încă un lux al meu… o spălătoreasă m-ar costa cât ochii din cap, pe când eu calc foarte bine, şi aşa mă descurc… În timpul celor cinci luni de iarnă, ard un ster şi jumătate de lemne şi cheltuiesc douăzeci sau douăzeci şi cinci de centime cu uleiul de lampă… astea mai fac vreo optzeci de franci pe an pentru încălzit şi luminat… — Aşa că nu-ţi mai rămân decât cel mult o sută de franci pentru celelalte cheltuieli. — Da, şi din ăştia am strâns cei trei franci şi cincizeci de centime. — Dar rochiile, încălţămintea, această bonetă frumoasă? — Bonetele nu le pun decât când ies – 1352 –

– Eugen Sue –

în oraş şi nu mă ruinez cu ele, fiindcă le fac singură; acasă umblu în capul gol. Cât despre rochii, despre ghete… oare nu e „Le Temple“ la doi paşi? — Ah, da… acest bazar binevenit… Ei, şi-acolo ce găseşti? — Rochii frumoase şi de bună calitate. Închipuieşte-ţi că cucoanele mari au deprinderea să dea rochiile lor vechi cameristelor… Când spun vechi, înseamnă că le-au purtat o lună sau două şi în trăsură… Iar cameristele le vând la „Le Temple“, aproape pe nimic… Aşa, de pildă, am o rochie de merinos foarte bună, de culoarea stafidei, pe care am luat-o cu cincisprezece franci; costase cel puţin şaizeci, şi abia dacă fusese purtată; am potrivit-o pe măsura mea… şi sper că-mi – 1353 –

– Misterele Parisului vol.1 –

face cinste… — Ba dumneata îi faci ei, vecino. Pentru ceea ce-ţi oferă „Le Temple“, încep să pricep că o sută de franci pe an pot ajunge pentru garderoba dumitale. — Nu-i aşa? Găseşti acolo rochii de vară adorabile cu cinci sau şase franci, botine ca astea pe care le port acum, aproape noi, cu doi sau trei franci. Iată, nu s-ar spune că sunt făcute de comandă pentru mine? întrebă Rigolette oprinduse să arate frumosul ei picior, întradevăr foarte bine încălţat. — E un picior foarte frumos, nimic de zis; dar cred că se găseşte greu încălţăminte pe măsura lui… îmi vei spune, poate, că la „Le Temple“ se vând şi ghetuţe de copii… — Eşti un linguşitor, dar recunoaşte – 1354 –

– Eugen Sue –

că o tânără fată singură, dar bine gospodărită, poate trăi cu un franc şi cincizeci de centime pe zi! Trebuie să adaug, însă, că cei patru sute cincizeci de franci agonisiţi la închisoare m-au ajutat să mă rostuiesc… De cum m-a văzut cu mobilele mele, lumea a început să aibă încredere în mine, mi s-a dat de lucru acasă, deşi a trebuit să treacă un timp până să găsesc. Din fericire, mai aveam din ce trăi vreo trei luni, fără să mă bizui pe munca mea. — Cu toate că pari cam zăpăcită, ştii că ai mult simţ gospodăresc şi judecată, vecină dragă? — Doamne! când eşti singură pe lume şi nu vrei să ai obligaţii faţă de nimeni, trebuie să ştii să te chiverniseşti şi să-ţi faci, cum se spune, cuibul. – 1355 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Şi cuibul dumitale e fermecător. — Nu-i aşa? Căci la urma urmei nu mă lipsesc de nimic, plătesc chiar o chirie mai mare decât mi-ar îngădui mijloacele, cresc păsărele, vara am cel puţin două ghivece de flori pe cămin, fără a mai socoti lăzile de la fereastră şi aceea de la colivie, şi totuşi, cum îţi spuneam, aveam trei franci şi cincizeci de centime în puşculiţă, ca să-mi pot cumpăra într-o zi o garnitură pentru cămin. — Şi ce s-au făcut acele economii? — Doamne, i-am văzut în ultima vreme pe aceşti sărmani Moreli atât de nenorociţi, atât de nenorociţi, încât miam zis: „N-are niciun rost să ai trei piese tâmpite de câte un franc putrezind în puşculiţă, când oameni cumsecade mor – 1356 –

– Eugen Sue –

de foame lângă tine!… Atunci am împrumutat cei trei franci ai mei, Morelilor. Când zic împrumutat… e ca să nu-i umilesc, căci i-aş fi dăruit din toată inima. — Ai spus bine „împrumutat“, vecino, deoarece acum, fiind mai înlesniţi, îţi vor restitui banii împrumutaţi. — Desigur că nu-i voi refuza… va fi astfel un început care-mi va îngădui să cumpăr o garnitură pentru cămin… E visul meu! — Şi apoi trebuie să te gândeşti totuşi puţin şi la viitor. — La viitor? — Dacă te-ai îmbolnăvi, de pildă… — Eu… bolnavă? Şi Rigolette începu să râdă cu – 1357 –

– Misterele Parisului vol.1 –

hohote. Râdea atât de tare, încât un bărbat bondoc care mergea înaintea ei cu un căţel sub braţ, se întoarse contrariat, crezând că era vorba de el. Rigolette, fără a se opri din râs, îi făcu o jumătate de plecăciune însoţită de o mutră atât de poznaşă, încât Rudolf nu se putu reţine de a împărtăşi ilaritatea tovarăşei sale. Bondocul mormăind îşi văzu de drum. — Nebunatică mai eşti, vecino… spuse Rudolf, redevenind serios. — E vina dumitale. — A mea? — Da, înşiri la prostii… — Fiindcă îţi spun că te-ai putea îmbolnăvi? — Eu bolnavă? reîncepu Rigolette să râdă… – 1358 –

– Eugen Sue –

— Şi de ce nu? — Arăt atât de rău? — Nicicând n-am văzut un obraz mai trandafiriu şi mai fraged. — Ei bine, atunci… de ce crezi că niaş putea îmbolnăvi? — Ce vrei să spui? — La optsprezece ani, cu viaţa pe care o duc… ar fi oare cu putinţă? Vara, iarna, mă scol la cinci, mă culc la zece sau la unsprezece seara, mănânc pe săturate, e drept că nu-mi trebuie mult, nu sufăr de frig, lucrez toată ziua, cânt ca o ciocârlie, dorm dusă, inima mi-e liberă, veselă, mulţumită, sunt sigură că voi avea mereu de lucru, atunci de ce crezi că m-aş putea îmbolnăvi?… Nu zău, că prea ar fi caraghios… Rudolf, izbit, de această încredere – 1359 –

– Misterele Parisului vol.1 –

oarbă şi optimistă în ziua de mâine, se învinuia că riscase s-o slăbească… Se gândea, cu un fel de groază, că o boală de o lună ar putea să năruie radioasa şi paşnica ei existenţă… Această adâncă încredere a Rigolettei în curajul şi în cei optsprezece ani ai săi, singurele ei bunuri, îi părea lui Rudolf sacră şi demnă de respect. Din partea fetei… nu era nici nepăsare, nici imprudenţă, ci o credinţă instinctivă în mila şi dreptatea divină care nu puteau părăsi o fiinţă harnică şi bună, o biată fată a cărei singură vină era că se bizuie pe tinereţea, pe sănătatea ei, adevărate daruri dumnezeieşti… Oare primăvara, când păsările cerului, vesele şi cântătoare, ating cu aripi sprintene lucernele trandafirii sau – 1360 –

– Eugen Sue –

străbat văzduhul căldicel şi albastru, se gândesc ele la posomorâta iarnă? — Aşadar, spuse Rudolf, nu-ţi doreşti nimic? — Nimic… — Absolut nimic? — Nu… Adică, să ne înţelegem, garnitura mea de cămin… De avut, o s-o am, dar nu ştiu când; mi-am pus în cap s-o am şi-o voi avea; o să lucrez, până şi noaptea… — Şi afară de această garnitură?… — Nu mai râvnesc la nimic… dar asta numai începând de azi. — Şi de ce? — Fiindcă alaltăieri îmi doream un vecin pe placul meu… ca să întreţin cu el, cum am făcut totdeauna, o bună tovărăşie… să-i fac mici servicii, ca, la – 1361 –

– Misterele Parisului vol.1 –

rându-i, să mi le facă şi el. — Ne-am înţeles doar, vecino; vei avea grijă de rufele mele şi eu îţi voi cerui podeaua… fără să mai pun la socoteală că mă vei trezi la vreme, ciocănindu-mi în perete. — Şi crezi că asta-i tot? — Dar ce mai e? — Ei bine, nu eşti gata. Nu va fi oare nevoie să mă duci duminică la barieră şi pe bulevarde? E singura mea zi liberă… — Foarte bine, vara vom merge la ţară. — Nu, nu-mi place la ţară, nu-mi place decât Parisul. Totuşi, pe vremuri, am făcut, din bunăvoinţă, câteva excursii la Saint-Germain cu una din tovarăşele mele de închisoare, căreia i se zicea Gurista, fiindcă tot, timpul cânta; era o – 1362 –

– Eugen Sue –

fetişcană tare bună! — Şi ce a devenit? — Nu ştiu; îşi cheltuia banii de puşcărie fără să pară că-i face prea multă plăcere: era mereu tristă, dar blândă şi darnică… Ieşeam uneori împreună – pe atunci nu aveam încă de lucru – dar apoi, când am căpătat comenzi şi nu mă mai mişcăm de acasă, i-am dat adresa, dar n-a venit să mă vadă, desigur o fi şi ea ocupată… Trebuie să-ţi spun, vecine, că mi-e drag Parisul mai mult ca orice, aşa că, dacă vei putea, mă vei duce duminica să mâncăm la birt, câteodată vom merge la teatru… sau dacă nu vei avea parale, mă vei duce să văd prăvăliile de sub arcadele cele frumoase, asta îmi face tot atâta plăcere. Fii însă liniştit, în micile noastre petreceri, n-o – 1363 –

– Misterele Parisului vol.1 –

să-ţi fie ruşine cu mine... Vei vedea cât voi fi de drăguţă în frumoasa mea rochie de mătase de un albastru închis, pe care n-o îmbrac decât duminica. Îmi stă de minune; mai am o boneţică cu dantele, cu funde portocalii care nu-mi stă prea rău peste părul meu negru; am ghete de satin turcesc, de comanda… un frumos şal de borangic în genul caşmirului. Ai să vezi, vecine, că lumea o să-şi întoarcă de multe ori capul, ca să ne vadă trecând. Bărbaţii vor spune: „Dar drăguţă mai e această micuţă, pe cinstea mea!“ Iar femeile: „Dar ce ţinută frumoasă are tânărul acesta înalt şi zvelt… e foarte distins… şi mustăcioara lui brună îl prinde foarte bine…“ Şi eu voi fi de părerea acestor doamne, pentru că-mi plac mustăţile… Din păcate, – 1364 –

– Eugen Sue –

domnul Germain şi le rădea, din cauza slujbei sale. Domnul Cabrion avea mustăţi, dar erau roşii ca şi barba lui mare, şi nu-mi plac bărbile mari; şi apoi prea o făcea pe şugubăţul pe stradă şi-l chinuia prea rău pe acel domn Pipelet. De pildă, domnul Giraudou (vecinul meu de dinaintea domnului Cabrion), avea purtări frumoase, dar se uita cruciş. La început, asta mă stingherea grozav, deoarece părea că se uită mereu la cineva care s-ar fi aflat alături de mine şi, fără să-mi dau seama, mă întorceam să văd la cine se uită. Şi iar râsete. Rudolf asculta această sporovăială cu mult interes; se întreba pentru a treia sau a patra oară, ce se putea crede despre virtutea Rigolettei? – 1365 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Libertatea limbajului ei, ca şi amintirea zăvorului acela mare, îl făceau să creadă că-şi iubea vecinii ca pe nişte fraţi, ca pe nişte camarazi, şi că doamna Pipelet o bârfise; dar apoi râdea în sinea lui de atâta credinţă, gândind că era peste putinţă ca o fată atât de tânără, atât de singură, să fi putut scăpa de asiduităţile domnilor Giraudou, Cabrion şi Germain. Totuşi, sinceritatea, familiaritatea ciudată a Rigolettei, îi trezeau noi îndoieli. — Mă ispiteşti, vecino, discutând astfel de duminicile mele, reluă vesel Rudolf; dar fii liniştită, vom petrece minunat. — O clipă, domnule risipitor, eu voi păstra punga, ţin să ţi-o spun dinainte. Vara putem cina foarte bine… chiar – 1366 –

– Eugen Sue –

foarte bine, cu trei franci, La Chartreuse sau la Ermitage-Montmartre, apoi o jumătate de duzină de contradansuri sau de valsuri şi câteva curse pe caii de lemn… mă înnebunesc după călărie – asta va face în total cinci franci, nicio para mai mult. Ştii să valsezi? — Foarte bine chiar. — Perfect! Domnul Cabrion mă călca mereu pe picioare, apoi, ca să glumească, arunca pocnitori pe podea, aşa că nu ne-au mai primit la Chartreuse. Şi iar râsete. — Fii liniştită, în privinţa pocnitorilor, dar la iarnă ce facem? — Iarna, fiindcă nu ne e prea tare foame, vom cina foarte bine cu doi franci; ne rămân trei franci pentru – 1367 –

– Misterele Parisului vol.1 –

spectacol, că nu vreau să cheltuieşti mai mult de cinci franci, şi atât e deajuns, fiindcă, dacă ai fi singur, ai cheltui mai mult la cafenea, la biliard cu haimanalele care put a pipă cale de-o poştă. Oare nu e mai bine să-ţi petreci ziua în veselie cu o mică prietenă, cu o fată bună care râde, care îşi găseşte timp să te scutească de alte cheltuieli, tivindu-ţi cravatele şi făcându-ţi gospodăria? — E cât se poate de limpede, sunt în profit, vecino. Dar dacă niscai amici mă întâlnesc cu drăguţa mea prietenă de braţ? — Ei bine, vor spune: nu e prea nenorocit şmecherul ăsta de Rudolf! — Ştii cum mă cheamă? — Când am aflat că odaia de alături era din nou închiriată, am întrebat cui. – 1368 –

– Eugen Sue –

— Deci prietenii mei vor spune: Rudolf ăsta e foarte fericit!… şi mă vor pizmui. — Cu atât mai bine! — Mă voi socoti fericit. — Cu atât mai bine… cu atât mai bine! — Şi dacă n-aş fi chiar atât pe cât par? — Ce-ţi pasă, totul e să te creadă. Bărbaţilor nu le trebuie mai mult. — Dar reputaţia dumitale? Rigolette pufni în râs. — Reputaţia unei lucrătoare! dar cine mai crede în balivernele astea? Dacă aş avea tată şi mamă, frate sau soră, maş gândi, de dragul lor, la ce spune lumea... Dar sunt singură, ce fac, mă priveşte… – 1369 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Dar eu voi fi foarte nenorocit. — De ce? — Că voi trece drept fericit, pe când, dimpotrivă, eu te voi iubi… cam aşa cum cinai dumneata la tata Crétu mâncând pâine goală la lectura unei cărţi de bucate. — Ei, asta-i! O să te deprinzi. Voi fi pentru dumneata atât de blândă, atât de recunoscătoare, şi te voi stânjeni atât de puţin, încât îţi vei spune: la urma urmei pot să-mi petrec cu ea duminica, aşa cum mi-aş petrece-o cu un camarad… Dacă, în cursul săptămânii, eşti liber într-o seară şi dacă nu te plictiseşti, vei veni să-ţi treci vremea cu mine, te vei folosi de focul şi de lampa mea, vei împrumuta romane şi mi le vei citi. Mai bine aşa decât să-ţi pierzi banii la biliard. – 1370 –

– Eugen Sue –

Sau, fie că ai de, lucru mai târziu la patronul dumitale, fie că preferi să mergi la cafenea, îmi vei spune noapte bună când te înapoiezi, dacă voi fi încă trează. Dar dacă m-am culcat, îţi spun a doua zi bună ziua prin perete, ca să te trezesc… Bunăoară, domnul Germain, ultimul meu vecin, îşi petrecea toate serile cu mine, şi nu se plângea… Mi-a citit tot Walter Scott… Ce amuzant era! Câteodată, duminica, dacă era vremea rea, în loc să mergem la teatru şi să ieşim din casă, se ducea să cumpere ceva; luam o gustărică în camera mea şi după asta citeam… Îmi făcea tot atâta plăcere cât mi-ar fi făcut şi teatrul. Îţi spun toate astea ca sa înţelegi că nu sunt de loc mofturoasă şi poţi face din mine ce vrei. Şi apoi, dumneata care spuneai că te poţi – 1371 –

– Misterele Parisului vol.1 –

îmbolnăvi, dacă s-ar întâmpla cumva aşa ceva… eu voi fi o adevărată soră, infirmieră, întreabă-l pe Morel… Vezi, domnule Rudolf, nici nu ştii unde e adevărata fericire… Ai tras lozul cel mare la loterie, avându-mă vecină. — Ai dreptate, am avut totdeauna noroc, dar pentru că veni vorba de domnul Germain, unde se află acum? — Cred că aici, la Paris. — Nu-l mai vezi? — De când a plecat, de aici, n-a mai dat pe la mine. — Dar unde stă, ce face? — Ce sunt întrebările astea? — Fiindcă sunt gelos pe el. Spuse Rudolf surâzând şi aş vrea… — Gelos! râse Rigolette… N-ai de ce… Bietul băiat! – 1372 –

– Eugen Sue –

— Vorbesc serios, vecino, vreau să ştiu cu orice preţ unde l-aş putea întâlni pe domnul Germain; ştii unde stă şi, fără să mă laud, trebuie să mă crezi că nu voi abuza de lămuririle pe care ţi le cer… Ţio jur, e în interesul lui. — Vorbesc şi eu serios, vecine, cred că îi vrei domnului Germain numai binele, dar mi-a cerut să-i făgăduiesc că nu voi divulga nimănui adresa lui… şi, dacă nu ţi-o spun, e că mi-e peste putinţă s-o fac. Să nu te superi din pricina asta pe mine… Dacă mi-ai fi încredinţat un secret, ai fi fost mulţumit, nu-i aşa, că ştiu să-l păstrez? — Dar… — Uite ce e, vecine, o dată pentru totdeauna, să nu-mi mai vorbeşti de asta… Mi-am dat cuvântul, îl voi ţine, şi – 1373 –

– Misterele Parisului vol.1 –

orice mi-ai spune, voi răspunde mereu la fel… Cu ţoală firea ei zburdalnică şi uşuratică, fata rosti atât de apăsat aceste ultime cuvinte, încât Rudolf înţelese, spre părerea lui de rău, că nu va putea scoate de la ea ce doreşte să ştie. Nu-i plăcea să se folosească de şiretenie ca să înşele încrederea Rigolettei. După câteva clipe, reluă vesel: — Să nu mai vorbim de asta, vecină! Drace! Ştii să păstrezi atât de bine secretele altora, încât nu mă mai mir că ştii să ţi le tăinuieşti pe ale dumitale. — Secrete, eu! Aş vrea să am, trebuie să fie foarte amuzant. — Cum, n-ai nicio mică taină de dragoste? — O taină de dragoste? – 1374 –

– Eugen Sue –

— În fine… n-ai iubit niciodată? o întrebă Rudolf, privind ţintă în ochii Rigolettei pentru a ghici, adevărul. — Cum să nu fi iubit niciodată?… Şi pe domnul Giraudou? Şi pe domnul Cabrion? Şi pe domnul Germain? Şi pe dumneata, mă rog? — I-ai iubit mai mult decât pe mine? Altfel decât pe mine? — Pe cinstea mea, nu, poate mai puţin, deoarece a trebuit să mă deprind cu ochii încrucişaţi ai domnului Giraudou, cu barba roşie şi farsele domnului Cabrion şi cu tristeţea domnului Germain, pentru că era foarte trist acest biet tânăr… Dumneata, dimpotrivă, mi-ai plăcut de îndată… — Să nu te superi, vreau să-ţi vorbesc… ca unui bun camarad… – 1375 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Bine, spune… sunt bună din fire… Şi apoi sunt sigură că nici pe dumneata nu te va lăsa inima să-mi spui ceva care m-ar îndurera… — Spune-mi, te rog, ai avut vreodată amanţi? — Amanţi, eu!... Am oare vreme pentru aşa ceva? — Şi ce-are a face vremea? — Cum ce-are a face? Vezi bine că are a face… Mai întâi aş fi geloasă ca un tigru, mi-aş face mereu sânge rău; ei bine, câştig eu oare atât ca să pot irosi două sau trei ceasuri pe zi plângând sau văitându-mă? Şi dacă aş fi înşelată… Câte lacrimi, câte dureri!… Asta îmi mai lipseşte! mi-ar strica tot rostul! — Dar nu toţi amanţii sunt infideli şi nu toţi îşi fac prietena să plângă. – 1376 –

– Eugen Sue –

— Ar fi şi mai rău... dacă ar fi prea drăguţ. Aş putea trăi o singură clipă fără el? Şi cum dânsul ar trebui, poate, să stea toată ziua la birou, la atelier sau la prăvălie, aş fi, în lipsa lui, ca un suflet stingher, mi-aş face fel de fel de gânduri… mi-aş închipui că-l iubesc altele… că e la ele. Şi dacă m-ar părăsi!… Judecă şi dumneata! Ştiu eu ce mi s-ar mai putea întâmpla? Sigur că munca mea ar suferi… şi atunci ce m-aş face? De abia pot, aşa liniştită cum sunt, să mă întreţin lucrând între douăsprezece şi cincisprezece ore pe zi… Vezi deci ce sar întâmpla dacă aş pierde trei sau patru zile pe săptămână, chinuindu-mă… Trebuie neapărat să mă comande cineva?… O, numai asta nu! Mi-e prea dragă libertatea… – 1377 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Libertatea dumitale? — Da, aş putea intra ca premieră la patroană, croitoreasa pentru care lucrez... aş avea patru sute de franci, casă, masă… — Şi nu primeşti? — Bineînţeles că nu. — Dar, mă rog, sincer vorbind, n-ai avut niciodată un amant? — Nu, niciodată… ar însemna să-mi iau stăpân pe cap, pe când aşa, oricât de modest e interiorul meu, sunt la mine acasă, şi nu datorez nimănui nimic, nimănui… Sunt curajoasă, am inima uşoară, sunt sănătoasă şi veselă… Am un vecin bun ca dumneata – ce-mi trebuie mai mult? — Şi nu te-ai gândit niciodată să te măriţi? – 1378 –

– Eugen Sue –

— Să mă mărit… Nu m-aş putea mărita decât tot cu un sărăntoc ca mine. Uită-te la nenorociţii ăştia de Moreli, iată unde duce căsătoria… pe când dacă nu răspunzi decât de tine, o scoţi totdeauna la capăt… — Aşa că nu visezi niciodată castele în Spania? — Ba da… visez la garnitura pentru şemineu… Afară de asta, ce vrei să-mi mai doresc? — Dar dacă o rudă ţi-ar lăsa o mică avere… să zicem un venit de o mie două sute de franci… dumneata care trăieşti cu cinci sute? — Ştiu eu? Ar fi poate bine, poate rău. — Rău? — Sunt fericită aşa cum sunt, îmi – 1379 –

– Misterele Parisului vol.1 –

cunosc viaţa asta de-acum, n-o ştiu pe aceea pe care-aş duce-o dacă aş fi bogată. Vezi, vecine, când după o zi întreagă de muncă mă culc seara, când sting lampa şi când la lumina scăzută a jarului din sobă îmi văd odaia curăţică, perdelele, scrinul, scaunele mele, păsările, ceasul, masa încărcată cu stofele ce mi s-au încredinţat, şi îmi spun: „Tot ce-i aici e-al meu, nu mi-l datoresc decât mie“, zău, vecine, gândurile astea mă leagănă atât de mângâios, încât adorm mândră şi totdeauna sunt mulţumită de mine. Iar dacă aş datora casa mea banilor vreunei rude bătrâne, nu ştiu dacă mi-ar mai face chiar atâta plăcere, zău aşa... Dar iată-ne la bazar. Recunoaşte că-i, o privelişte superbă! – 1380 –

– Eugen Sue –

Capitolul 5 BAZARZUL „LE TEMPLE“ Chiar dacă Rudolf nu împărtăşea în totul marea admiraţie a Rigolettei pentru înfăţişarea halei cu mărfuri de ocazie, era totuşi izbit de aspectul deosebit al acestui enorm bazar cu secţiile şi cu raioanele sale. Către mijlocul străzii Templului, nu departe de o fântână care se află în colţul unei pieţe mari, se vede un imens paralelogram construit din scânduri, peste care se întinde un acoperiş suspendat, acoperi t cu ardezie. E „Le Temple“. Mărginit la stânga de strada du Petit-Tours, la dreapta de strada Percée, – 1381 –

– Misterele Parisului vol.1 –

el dă într-o clădire mare, circulară, un fel de rotondă imensă, înconjurată de o galerie de arcade. O lungă alee tăind paralelogramul prin mijloc şi în lungime, îl desparte în două părţi egale; acestea la rândul lor sunt împărţite, subîmpărţite la nesfârşit de o mulţime de mici ganguri laterale şi transversale care se încrucişează în toate sensurile şi sunt ferite de ploaie prin acoperişul clădirii. În acest bazar e interzisă vânzarea de mărfuri noi, dar cel mai neînsemnat petec de stofă, cele mai mici resturi de fier, de aramă, de fontă sau oţel, îşi găsesc acolo vânzătorul şi cumpărătorul. Sunt acolo negustori de cupoane de stofă de toate culorile, de toate nuanţele, de toate calităţile, de toate vârstele, – 1382 –

– Eugen Sue –

destinate să peticească hainele găurite sau rupte. Sunt prăvălii unde descoperi munţi de pantofi scâlciaţi, găuriţi, strâmbaţi, plezniţi, lucruri fără nume, fără formă, fără culoare, printre care apar, ici şi colo, câteva tălpi-fosile, groase de un deget, ţintuite de cuie ca uşile puşcăriilor, tari ca o copită de cal, adevărate schelete de încălţăminte, ale căror încheieturi au fost măcinate de vreme; toate acestea sunt mucegăite, zbârcite, găurite, roase şi toate se cumpără: sunt negustori care trăiesc din acest comerţ. Sunt negustori de panglici, de şireturi, de ciucuri, de ceaprazărie, cordoane, franjuri de mătase, de bumbac sau de aţă, provenind din perdelele ce nu mai puteau fi folosite. – 1383 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Alţii se consacră negustoriei de pălării pentru femei. Aceste podoabe nu ajung niciodată la prăvălia lor decât în sacoşele revânzătoarelor, după peregrinările cele mai ciudate, transformările cele mai năstruşnice, decolorările cele mai de necrezut. Pentru ca mărfurile să nu ocupe prea mult loc într-o prăvălie, de obicei cât o boxă, aceste pălării se pliază frumuşel în două, apoi se turtesc şi se așează una peste alta, înghesuite la maximum. Este exact procedeul aplicat conservării scrumbiilor, minus saramura, aşa că nu ne putem închipui câte lucruri intră, mulţumită acestui sistem de depozitare, într-un spaţiu de puţin peste un metru pătrat. Când se iveşte cumpărătorul, aceste – 1384 –

– Eugen Sue –

cârpe se scot din înghesuiala în care sunt ţinute; negustoreasa dă cu nepăsare o mică lovitură de pumn în fundul calotei pentru a o ridica, descreţeşte borul pe genunchi, şi-ţi prezintă un obiect bizar, fantastic, care îţi aminteşte de acele pălării fabuloase, râvnite mai ales de plasatoarele teatrelor, de mătuşile figurantelor sau de actriţele cu roluri de bătrâne din piesele teatrelor de provincie. Mai departe, la firma „Moda zilei“, sub arcadele rotondei ridicate la capătul unui drum larg care desparte „Le Temple“ în două, sunt atârnate mii şi mii de haine, de culori, forme, croieli şi mai extravagante, şi mai enorme decât vechile pălării de damă. Astfel se găsesc fracuri cenuşii din – 1385 –

– Misterele Parisului vol.1 –

in, împodobite arătos cu trei rânduri de nasturi de aramă, ca ale husarilor şi, ca să ţină de cald, garnisite cu un guleraş de blană de vulpe. Vezi redingote care, la început, au fost verzi ca sticla de vin, cărora timpul le-a dat culoarea fisticului, tivite cu un galon negru, şi împrospătat printr-o căptuşeală cu carouri de un albastru gălbui, de un efect cât se poate de comic; fracuri, numite odinioară cu „coadă de peşte“, ca iasca la culoare, cu guler lat de imitaţie de pluş, împodobite cu nasturi pe vremuri argintaţi, dar acum de un roşu arămiu. Se mai văd gherocuri scurte, cafenii, cu ceaprazuri, cu guler din blană de pisică, brăzdate de găitane şi de garnituri destrămate, de bumbac negru; – 1386 –

– Eugen Sue –

nu departe de ele, se găsesc halate confecţionate artistic din vechi paltoane englezeşti cu pelerină cărora li s-au scos cele trei rânduri de gulere, căptuşite cu bucăţi de stambă imprimată; cele mai puţin purtate sunt albastre sau de un verde murdar, împodobite cu bucăţi de stofă pestriţă, brodate cu aţă decolorată şi cu căptușeală din stofă roşie cu rotocoale portocalii, garniturile şi gulerul la fel; o cingătoare făcută dintrun vechi şnur de clopoţel, din lână răsucită, serveşte de centură acestor elegante haine de casă, în care un Robert Macaire16 s-ar fi lăfăit cu satisfacţie şi îngâmfare. Vom mai pomeni în treacăt de 16

Robert Macaire – personaj imortalizat de Frederick Lemaître, simbol al

pungaşului îndrăzneţ, al hoţului şi criminalului. – 1387 –

– Misterele Parisului vol.1 –

numeroasele costume tip Frontin17, mai mult sau mai puţin îndoielnice, mai mult sau mai puţin barbare, în mijlocul cărora se regăsesc, ici şi colo, câteva livrele regale sau princiare pe care feluritele revoluţii le târâseră din palate sub întunecatele arcade ale rotondei din „Le Temple“. Această etalare de încălţăminte veche, de pălării vechi şi de ridicule haine vechi, reprezintă partea grotescă a acestui bazar: este raionul zdrenţelor împodobite şi transformate pretenţios, dar trebuie să mărturisim, sau mai bine zis să recunoaştem că acest stabiliment e de mare folos claselor de jos sau celor cu puţină dare de mână. Aici se pot cumpăra cu rabat însemnat, lucruri 17

Frontin — tip de fecior de casă în vechea comedie franceză, obraznic şi spiritual. – 1388 –

– Eugen Sue –

excelente, aproape noi, la care uzura este, cum am spune, imaginară. Unul din sectoarele halei, destinate rufăriei de pat, era încărcat de maldăre de pături, cearşafuri, saltele şi perne. Mai încolo, se găseau covoare, perdele, obiecte de menaj de tot felul; în altă parte, haine, încălţăminte, pălării pentru toate categoriile sociale şi pentru toate vârstele. Aceste obiecte, de o curăţenie desăvârşită, erau destul de plăcute la vedere. Nu s-ar putea crede, înainte de a cerceta acest bazar, cât de puţină vreme şi cât de puţini bani îţi trebuie pentru a umple o căruţă cu cele trebuincioase chiverniselii complete a două sau trei familii, care n-au nici de unele. Rudolf fu izbit de felul zelos şi, în – 1389 –

– Misterele Parisului vol.1 –

acelaşi timp, prevenitor şi voios în care negustorii, stând în faţa prăvăliilor, îi îndemnau pe trecători să cumpere; aceste purtări de o familiaritate respectuoasă, păreau să ţină de alte vremuri. Rudolf dădu braţul Rigolettei. Abia apărură în marele pasaj unde se aţineau negustorii de lenjerie de pat, că fură copleşiţi de cele mai seducătoare oferte. — Intraţi, vă rog, domnule, uitaţi-vă la aceste saltele, sunt ca noi; o să descos un capăt, să vedeţi materialul de umplutură, s-ar zice că e lână de miel, atât e de moale şi de albă. — Coniţă dragă, avem cearşafuri de olandă frumoasă, mai bune decât cele noi, fiindcă şi-au pierdut asprimea, sunt suple ca o mănuşe, rezistente ca o – 1390 –

– Eugen Sue –

ţesătură de oţel. — Drăguţii mei însurăţei, cumpăraţi-mi aceste pături, sunt moi, calde şi uşoare, s-ar zice că sunt de puf, sunt ca nou-nouţe şi n-au fost folosite nici de douăzeci de ori. Dragă coniţă, hotărăşte pe soţul dumitale, fii clienta mea, vă înzestrez toată gospodăria, şi ieftin… veţi fi mulţumiţi, veţi reveni la mama Bouvard, veţi găsi la mine de toate. Ieri am avut o ocazie superbă… o să o vedeţi… haide, intraţi o dată, asta nu costă nimic! — Pe cinstea mea, vecino, se adresă Rudolf Rigolettei, să preferăm pe această corpolentă femeie de treabă… Ne ia drept tineri căsătoriţi, asta mă măguleşte… M-am hotărât pentru prăvălia asta. – 1391 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— De acord pentru femeia corpolentă! consimţi Rigolette. Îmi place şi mie mutra ei. Lucrătoarea şi tovarăşul ei intrară la mama Bouvard. Printr-o lealitate ce nu se întâlneşte decât la „Le Temple“, concurentele mamei Bouvard nu se revoltară de preferinţa ce i se acordase. Una din vecine merse cu mărinimia până acolo încât să spună: — Mai bine să pună mama Bouvard mâna pe chilipirul ăsta decât alta; are familie şi e decana şi mândria bazarului. Ar fi fost de altfel greu să ai o figură mai îmbietoare, mai sinceră şi mai veselă ca a decanei de la „Le Temple“. — Iată, frumoasa mea coniţă, se adresă ea Rigolettei, care cerceta cu un – 1392 –

– Eugen Sue –

ochi de cunoscătoare lucrurile, iată ocazia de care-ţi vorbeam! două garnituri de pat complete, sunt ca şi noi. Dacă din întâmplare doriţi un birousecretar vechi, ieftin, iată unul (şi mama Bouvard îl arătă cu degetul), l-am luat în acelaşi lot. Deşi de obicei nu cumpăr mobile, de astă dată n-am putut refuza; persoanele de la care l-am luat păreau atât de nenorocite! Biata doamnă, în ce hal era…! Mai ales vânzarea acestei antichităţi părea să-i sângereze inima… Cred că era o mobilă de familie. La aceste vorbe, şi în timp ce negustoreasa discuta cu Rigolette preţul diferitelor lucruri, Rudolf se uită cu mai multă atenţie la mobila pe care mama Bouvard i-o arătase. Era unul din acele scrinuri din lemn – 1393 –

– Misterele Parisului vol.1 –

de trandafir, de o formă aproape triunghiulară, închis printr-o tăblie care, coborâtă şi proptită în două balamale lungi de aramă, slujea drept masă de scris. La mijloc, împodobită cu marchetărie în diferite culori, era încrustată o monogramă de abanos, compusă dintr-un M şi un R împletiţi unul într-altul şi având deasupra o coroană de conte. Bănui că ultimul stăpân al acelei mobile aparţinuse unei clase suspuse. Curiozitatea lui crescu; examina biroul cu atenţie sporită, cercetă maşinal sertarele, unul după altul, când, întâmpinând oarecare rezistenţă vrând să-l deschidă pe cel din urmă, şi căutând pricina acestui obstacol, descoperi şi trase afară cu grijă o foaie de hârtie pe jumătate prinsă între sertăraş şi fundul – 1394 –

– Eugen Sue –

mobilei. În timp ce Rigolette îşi termina cumpărăturile de la mama Bouvard, Rudolf studia, plin de curiozitate, descoperirea sa. După numeroasele ştersături care acopereau hârtia, se recunoştea că era ciorna unei scrisori neterminate. Rudolf citi cu destulă greutate cele ce urmează: „Domnule, vă rog să credeţi că numai nenorocirea cea mai cumplită m-a putut constrânge la demersul pe care-l încerc pe lângă dumneavoastră. Nu este o mândrie fără rost, care m-ar face să ezit, ci lipsa oricăror temeiuri care mi-ar da dreptul să vă solicit acest serviciu. Văzând-o pe fiica mea, constrânsă ca şi mine, la cele mai grele lipsuri, izbutesc să-mi înfrâng nehotărârea. – 1395 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Câteva cuvinte numai asupra cauzei dezastrelor care mă covârşesc. După moartea soţului meu, îmi rămăsese ca avere trei sute de mii de franci depuşi de fratele meu la domnul Jacques Ferrand, notar. Primeam, prin intermediul fratelui meu, la Angers, unde mă retrăsesem cu fiica mea, dobânzile cuvenite la această sumă. Cunoaşteţi, domnule, groaznicul eveniment care a pus capul zilelor lui. Ruinat, zice-se, prin speculaţii tainice şi nenorocite, s-a sinucis acum opt luni. Înaintea acestui funest deznodământ, am primit de la el câteva rânduri deznădăjduite. «Când le vei citi, spunea el, nu voi mai fi în viaţă». Încheia scrisoarea, prevenindu-mă că nu posedă niciun act privitor la suma depusă pe numele meu la domnul Jacques Ferrand, acesta din urmă, nedând niciodată chitanţe, – 1396 –

– Eugen Sue –

deoarece era cinstea şi pietatea personificată; va fi destul să mă prezint la el pentru ca această afacere să fie aranjată în cele mai bune condiţii. De îndată ce mi-a fost cu putinţă să mă gândesc şi la altceva decât la moartea cumplită a fratelui meu, am plecat la Paris unde nu cunoşteam pe nimeni afară, de dumneavoastră, domnule, şi asta indirect, prin relaţiile pe care le-aţi avut cu soţul meu. V-am spus că suma depusă la domnul Jacques Ferrand constituia toată averea mea şi că fratele meu îmi trimitea la fiecare şase luni dobânzile respective. Trecând mai mult de un an de când primisem ultima plată, mam prezentat la domnul Jacques Ferrand, ca să-mi ridic venitul de care aveam mare nevoie. De-abia îmi rostisem numele, că, fără – 1397 –

– Misterele Parisului vol.1 –

nicio consideraţie pentru durerea mea, îl învinovăţi pe fratele meu că-i luase cu împrumut două mii de franci şi că, prin moartea lui, dânsul ar fi pierdut aceşti bani. Adăugă apoi că sinuciderea fratelui mea era nu numai o crimă în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor, dar şi un act de jaf în dauna lui, a domnului Jacques Ferrand. Acest odios limbaj m-a indignat; desăvârşita cinste a fratelui meu era bine cunoscută de toţi. E drept că, fără ştirea mea şi a prietenilor lui, îşi pierduse averea în speculaţii riscante, dar murise cu un renume nepătat, plâns de toţi şi fără să fi lăsat vreo datorie, afară de aceea către notar. l-am răspuns domnului Jacques Ferrand că-l autorizez să scadă imediat cei două mii de franci pe care îi datora fratelui meu din cei trei sute de mii de franci depuşi de el. La – 1398 –

– Eugen Sue –

aceste vorbe, mă privi uluit şi mă întrebă: «De care trei sute de mii de franci vorbeşti?» «De cei pe care fratele meu i-a depus la dumneavoastră acum optsprezece luni, domnule, şi pentru care mi-aţi plătit dobânzile prin fratele meu» i-am spus, nepricepându-i întrebarea. Notarul ridică din umeri, surâse compătimitor, ca şi cum n-aş fi vorbit serios, şi-mi răspunse că nu numai că fratele meu nu i-a depus banii, dar că mai luase cu împrumut două mii de franci. Nu vă pot exprima spaima mea la auzul acestui răspuns. «Dar, atunci, unde se află aceasta sumă? am strigat eu. Fiica mea şi cu mine navem alte resurse; dacă o pierdem, ne aşteaptă cea mai neagră mizerie. Ce ne vom face?» – 1399 –

– Misterele Parisului vol.1 –

«Nu ştiu nimic, răspunse rece notarul. E probabil că fratele dumneavoastră, în loc să depună suma asta la mine, cum v-a spus, a pierdut-o în speculaţiile nenorocite pe care le făcea fără ştirea nimănui.» «Nu-i adevărat, e o infamie, domnule! am strigat eu, fratele meu era cinstea personificată. Departe de a ne jertfi, pe mine şi pe fiica mea, s-ar fi jertfit el pentru noi. Na vrut să se însoare niciodată, numai ca să lase copilului meu tot ce poseda.» » Aveţi, aşadar, cutezanţa să pretindeţi, doamnă, că sunt în stare să neg un depozit ce mi s-ar fi încredinţat?» mă întrebă notarul cu o indignare ce mi s-a părut atât de onorabilă şi de sinceră, încât i-am răspuns: «Nu, fără îndoială că nu, domnule, reputaţia dumneavoastră de om cinstit e – 1400 –

– Eugen Sue –

îndeobşte cunoscută, totuşi nu pot învinui pe fratele meu de un atât de cumplit abuz de încredere.» «Pe ce elemente vă întemeiaţi pentru ami spune toate acestea?» mă întrebă domnul Ferrand. «Pe niciunul, domnule. Acum optsprezece luni fratele meu, care se ocupa de afacerile mele, mi-a scris: „Am un bun plasament cu şase la sută, trimite-mi o procură ca să-ţi vând titlurile. Voi depune trei sute de mii de franci, completând diferenţa, la domnul Jacques Ferrand, notar.“ I-am trimis fratelui meu procura. După câteva zile mi-a comunicat că plasamentul îl făcuse la dumneavoastră, că dumneavoastră nu daţi niciodată chitanţă şi, la împlinirea a şase luni, mi-a trimis dobânzile scadente..» – 1401 –

– Misterele Parisului vol.1 –

«Dar aveţi cel puţin câteva scrisori de la el în această privinţă, doamnă?» «Nu, domnule. Era vorba numai de afaceri şi nu le-am păstrat.» «Din nefericire, nu pot face nimic în această chestiune, doamnă, îmi răspunse notarul. Dacă cinstea mea n-ar fi mai presus de orice bănuială, de orice atingere, v-aş spune; tribunalele vă stau la dispoziţie, reclamaţi-mă, judecătorii vor avea de ales între cuvântul unui cetăţean onorabil care de treizeci de ani se bucură de stima oamenilor cinstiţi şi declaraţia postumă a unuia care, după ce s-a ruinat în taină, prin cele mai nesocotite speculaţii, n-a găsit alt refugiu decât în sinucidere… Vă voi spune deci: reclamaţi-mă, doamnă, dacă vă încumetaţi, şi memoria fratelui dumneavoastră va fi dezonorată. Dar cred că veţi avea bunul simţ – 1402 –

– Eugen Sue –

să vă resemnaţi în faţa acestei nenorociri, fără îndoială foarte mari, dar de care eu sunt cu totul străin.» «Dar, în fine, domnule, sunt mamă, dacă averea mi-e răpită, eu şi fata mea nu posedăm nimic altceva decât un modest mobilier. O dată vândut, ne aşteaptă mizeria, domnule, cumplita mizerie.» «Aţi fost înşelată, doamnă, e o nenorocire, dar nu sunt cu nimic vinovat, îmi răspunse notarul. Încă o dată, fratele dumneavoastră v-a înşelat. Dacă şovăiţi între vorbele lui şi ale mele, reclamaţi-mă: tribunalele se vor pronunţa.» Am plecat de la notar cu moartea în inimă. Ce-mi rămânea să fac, în această situaţie extremă? Fără vreun titlu care să dovedească existenţa creanţei mele, convinsă de corectitudinea desăvârşită a fratelui meu, – 1403 –

– Misterele Parisului vol.1 –

uimită de chipul categoric în care se exprima domnul Ferrand, neavând pe nimeni căruia să-i cer un sfat (eraţi atunci plecat în călătorie), ştiind că e nevoie de bani ca să obţin consultaţiile oamenilor de drept şi vrând să păstrez puţinul care mi-a mai rămas, n-am cutezat să încep un asemenea proces. Atunci…“ Ciorna de scrisoare se oprea aici, căci nişte ştersături acopereau cele câteva rânduri indescifrabile, care urmau, în sfârşit. În colţul paginii, Rudolf citi această notiţa: „Se va scrie doamnei ducese de Lucenay.“ Rudolf rămase pe gânduri după citirea acestui fragment de scrisoare. Cu toate că noua ticăloşie, care părea să-l acuze pe Jacques Ferrand, nu era – 1404 –

– Eugen Sue –

dovedită, acest om se arătase atât de neîndurător cu nenorocitul de Morel, atât de ticălos cu Luiza, fiica şlefuitorului, încât negarea unui depozit, la adăpostul lipsei de dovezi, nu te mai putea mira din partea unui atare mizerabil. Această mamă, care-şi reclama averea pierdută de la o zi la alta, era, fără îndoială, deprinsă cu un trai îndestulat. Ruinate printr-o lovitură neprevăzută, necunoscând pe nimeni la Paris, cum reieşea din acea scrisoare, care putea fi traiul acestor două femei, lipsite poate de strictul necesar, singure în mijlocul acestui imens oraş? Ştim că Rudolf făgăduise doamnei d’Harville, pentru a o distrage de la preocupările ei apăsătoare, să-i rezerve – 1405 –

– Misterele Parisului vol.1 –

un rol în vreo acţiune de binefacere. Era sigur, de altfel, că va găsi, înainte de viitoarea lui întâlnire cu marchiza, vreun caz nenorocit în care ar fi fost necesar să intervină. Se gândi că poate întâmplarea îi va scoate în cale vreun caz de suferinţă nemeritată, care ar fi putut, după cum spunea el, să intereseze inima şi gândurile doamnei d’Harville. Ciorna, al cărui original fără îndoială că nu fusese trimis niciodată persoanei căreia i se cerea ajutorul, trăda un caracter mândru şi resemnat, pe care oferirea unei pomeni l-ar fi revoltat. Astfel, de câte precauţiuni e nevoie, de câte ocoluri, de câte abilităţi delicate ca să ascunzi originea generoasă a unui ajutor sau să-l faci să fie primit! – 1406 –

– Eugen Sue –

Şi apoi câtă îndemânare ca să ajungi la această femeie şi să judeci dacă merită cu adevărat grija ce părea să o inspire! Rudolf întrevedea aici o mulţime de emoţii noi, inedite, înduioşătoare, care ar fi trebuit s-o intereseze pe doamna d’Harville, aşa cum îi făgăduise. — Ei bine, bărbate, glăsui veselă Rigolette, ce-i petecul ăla de hârtie pe care îl citeşti? — Nevestico, îi răspunse Rudolf, eşti foarte curioasă! o să-ţi spun îndată. Ai terminat cumpărăturile? — Bineînţeles, şi protejaţii dumitale vor fi instalaţi regeşte. Nu mai rămâne decât să plăteşti. Doamna Bouvard e foarte înţelegătoare, ce-i al ei, e-al ei! — Nevestico, am o idee, în timp ce plătesc, ce-ar, fi dacă te-ai duce să alegi – 1407 –

– Misterele Parisului vol.1 –

nişte haine pentru doamna, Morel şi pentru copiii ei? Îţi mărturisesc că nu mă pricep la astfel de cumpărături. Spune să se aducă totul aici, nu vom face decât un singur drum şi bieţii oameni vor căpăta totul deodată. — Ai totdeauna dreptate, bărbăţele. Aşteaptă-mă, că nu durează mult. Cunosc două negustorese, sunt clienta lor obişnuită, găsesc la ele tot ce-mi trebuie. Şi Rigolette se depărtă. Dar apoi se întoarse pentru a spune: — Doamnă Bouvard, ţi-l încredinţez pe soţul meu, să nu-i faci ochi dulci. Şi, râzând, dispăru grăbită.

– 1408 –

– Eugen Sue –

Capitolul 6 DESCOPERIREA — Trebuie să recunoşti, domnule, se adresă mama Bouvard lui Rudolf după plecarea Rigolettei, trebuie să recunoşti că ai parte de o foarte dibace gospodină. Drace!… se pricepe grozav de bine la cumpărături şi apoi e atât de drăguţă! Roz-albă, cu ochii mari, negri, frumoşi şi cu părul ei bogat… mai rar aşa ceva!… — Nu-i aşa că-i fermecătoare şi că sunt un soţ fericit, doamnă Bouvard? — Tot atât de fericit ca soţ pe cât e ea ca soţie, sunt cât se poate de sigură. — Nu te-nşeli de loc, dar spune-mi, te rog, cât îţi datorez? — Soţioara dumitale n-a vrut să dea mai mult de trei sute treizeci de franci pe – 1409 –

– Misterele Parisului vol.1 –

toate. Deşi îţi mărturisesc că nu câştig decât cincisprezece franci, căci n-am dat pe lucrurile astea un preţ atât de mic cât ar fi meritat…’ Nu m-a lăsat inima să mă tocmesc… oamenii care mi le-au vândut păreau prea nenorociţi!… — Adevărat? Nu tot de la dânşii ai cumpărat şi micul birou? — Ba da, domnule… Zău că ţi se rupe inima numai când te gândeşti! Închipuieşte-ţi că alaltăieri vine la mine o doamnă tânără şi încă frumoasă, dar atât de palidă, atât de firavă, că-ţi făcea milă s-o priveşti. Şi-apoi ne pricepem la nenorociţi, noi ăştia. Cu toate că era îmbrăcată cu îngrijire, vechiul ei şal de lână neagră, jerpelit, rochia de mohair tot neagră şi tot atât de ponosită, pălăria ei de paie în luna ianuarie (doamna era – 1410 –

– Eugen Sue –

în doliu), dovedeau ceea ce noi numim o sărăcie boierească, fiindcă sunt sigură că era o doamnă din lumea mare; în sfârşit, mă întreabă, roşind, dacă vreau să cumpăr o garnitură completă pentru două paturi şi un mic birou vechi; îi răspund că, dacă vând trebuie să şi cumpăr, că, daca îmi convine, treaba s-a făcut, dar că vreau mai întâi să văd lucrurile. Mă roagă, atunci, să viu la ea, nu prea departe de aici, de cealaltă parte a bulevardului, într-o casă de pe cheiul canalului Saint-Martin. Las prăvălia pe seama nepoatei mele, o urmez pe doamna, ajungem într-o casă de oameni modeşti, tocmai în fundul unei curţi, ne urcăm la al patrulea, doamna bate la uşă, o tânără de vreo paişpe ani ne deschise: era şi ea în doliu, şi tot atât de – 1411 –

– Misterele Parisului vol.1 –

palidă şi de slabă, dar, cu toate astea, frumoasă ca ziua... Atât de frumoasă, încât am rămas înmărmurită. — Şi cine era fata? — Fiica doamnei în doliu… Cu tot frigul, n-avea pe ea decât o rochie de bumbac negru cu picăţele albe şi un mic şal de doliu foarte uzat. — Şi locuinţa lor era atât de sărăcăcioasă? — Închipuiţi-vă, domnule, două odăi curăţele, dar goale, şi un frig de-ţi venea să mori, în cămin nici pic de cenuşă, se vedea că de multă vreme nu se aprinsese focul. Ca mobilier, două paturi, două scaune, un scrin, un cufăr vechi şi micul birou, iar pe cufăr un pachet într-o basma… Acest mic pachet era tot ce mai rămânea mamei şi fiicei, – 1412 –

– Eugen Sue –

după vânzarea mobilelor. Proprietarul se mulţumea cu cele două paturi de lemn, cu scaunele, cufărul şi masa pentru chiria ce i se datora, spunea portarul care urcase o dată cu noi. Apoi, doamna mă rugă foarte cuviincios să preţuiesc saltelele, cearşafurile, perdelele şi păturile. Pe cinstea mea ţi-o spun, domnule, deşi meseria mea este să cumpăr ieftin şi să vând scump, când am văzut-o pe domnişoara aceea cu ochii plini de lacrimi şi pe mama, care, cu toată stăpânirea de sine părea că-şi înghite plânsul, am preţuit obiectele doar cu cincisprezece franci mai puţin decât puteam lua pe ele, v-o jur! Ba am şi consimţit, ca să le servesc, să cumpăr şi micul birou, deşi nu intra în vederile mele… – 1413 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Ţi-l cumpăr eu, doamnă Bouvard… — Cu atât mai bine, domnule, fiindcă mi-ar fi rămas multă vreme în spinare… Nu-l cumpărasem decât pentru a-i face un serviciu bietei doamne. I-am spus deci preţul ce i-l ofeream pentru toate aceste obiecte… Mă aşteptam să se tocmească, să ceară mai mult… Ei bine, mi-am dat seama şi din asta că nu era o doamnă de rând; sărăcie boierească, domnule, ce vrei! Iam spus deci „atâta face“. Mi-a răspuns: „Bine, să mergem la dumneata, să-mi plăteşti, deoarece nu mă voi mai înapoia în această casă“. Apoi spuse fetei care şedea pe cufăr şi plângea: „Claire, ia pachetul“… (am reţinut numele, o cheamă Claire). Tânăra domnişoară se – 1414 –

– Eugen Sue –

ridică, dar, trecând pe lângă micul birou, iată că îngenunchie în faţa lui şi începe să plângă cu sughiţuri. „Copila mea, curaj, ne vede lumea“, o îmbărbătă mama cu glas scăzut, ceea ce totuşi nu m-a împiedicat s-o aud. Înţelegeţi, domnule, erau oameni săraci, dar mândri. Când doamna mi-a dat cheia micului birou, am văzut şi în ochii ei, înroşiţi, o lacrimă, părea că-i sângerează inima în clipa când se despărţea de mobila aceea veche, dar încerca să-şi ţină firea şi să rămână demnă în faţa străinilor. În sfârşit îi spuse portarului că voi veni să ridic tot ce nu păstra proprietarul şi ne-am întors aici. Tânăra domnişoară dădu braţul mamei ducând micul pachet în care se afla tot ce mai aveau. Le-am numărat banii, trei sute – 1415 –

– Misterele Parisului vol.1 –

cincisprezece franci, şi nu le-am mai văzut. — Dar cum se numeau? — Nu ştiu, doamna îmi vânduse lucrurile în prezenţa portarului, nu mă interesa numele ei… ce vindea, îi aparţinea. — Şi noua lor adresă? — Nici asta n-o ştiu. — Fără îndoială că cei din vechea locuinţă o cunosc? — Nu, domnule, când m-am înapoiat să iau lucrurile, portarul mi-a spus, vorbind despre ele: „Erau persoane foarte liniştite, foarte respectabile şi foarte nenorocite, numai de nu li s-ar întâmpla ceva rău! Aşa, par oarecum împăcate cu soarta, dar în fundul sufletului cred că sunt – 1416 –

– Eugen Sue –

disperate.“ „Şi unde s-au dus să locuiască acum?“ l-am întrebat pe portar. „Nu ştiu nimic, mi-a răspuns, au plecat fără să mi-o spună… e sigur că nu se mai înapoiază.“ Iluziile ce şi le făcuse Rudolf se risipiră într-o clipă. Cum să le descoperi pe aceste două nefericite femei, având drept singură indicaţie numele fetei, Claire, şi acea frântură de scrisoare de care am pomenit, în josul căreia se aflau cuvintele: „A se scrie doamnei de Lucenay“? Singura şi slaba şansă de a da de urma acestor nenorocite, rămânea doamna de Lucenay, care, din fericire, făcea parte din societatea doamnei d’Harville! — Iată, doamnă, banii, spuse Rudolf – 1417 –

– Misterele Parisului vol.1 –

către negustoreasă, dându-i o hârtie de cinci sute de franci, — Să vă dau restul, domnule… — Unde găsim o căruţă, să ducem lucrurile? — Dacă nu e prea departe, un cărucior pe două roţi împins de un om va ajunge… e unul al lui moş Jérôme, aici aproape, el îmi face de obicei drumurile… Ce adresă aveţi, domnule? — Strada Templului, numărul 17. — Strada Templului, numărul 17… o, bine, bine, ştiu unde e. — Ai fost vreodată în casa aia? — De mai multe ori… La început am cumpărat haine vechi de la una care împrumută cu amanet şi care locuieşte acolo… E adevărat că n-are o meserie care să-i facă cinste… Dar asta nu mă – 1418 –

– Eugen Sue –

priveşte, ea vinde, eu cumpăr, suntem chit. Altădată, nu sunt nici şase săptămâni de atunci, m-am dus pentru mobilele unui tânăr cure locuia la al patrulea şi care se muta. — Domnul François Germain, poate? exclamă Rudolf. — Chiar el; îl cunoaşteţi? — Şi încă cum, dar, din nefericire, nu şi-a lăsat în strada Templului noua lui adresă şi nu ştiu unde să-l găsesc. — Dacă nu-i decât asta, pot să te scot din încurcătură. — Ştii unde stă? — Nu chiar, dar ştiu unde îl puteţi găsi în mod sigur. — Unde? — La notarul la care lucrează. — Un notar? – 1419 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Da, care stă în stradă du Sentier. — Domnul Jacques Ferrand! strigă Rudolf. — Chiar el, un om sfânt, are un crucifix de lemn sfinţit, în biroul lui miroase de parcă ai fi într-o sacristie. — Dar cum ai aflat că domnul Germain lucrează la acel notar? — Iată, acest tânăr a venit să-mi propună cumpărarea întregului său mobilier. Şi de rândul ăsta, cu toate că nu intră în vederile mele, am luat toată mobila şi am vândut-o cu bucata. Asta îi convenea acestui tânăr şi eu voiam să-l servesc. Îi cumpăr, deci, mobilierul de holtei… bine, i-l plătesc… bine… Se vede că a fost mulţumit de mine, fiindcă după cincisprezece zile revine să cumpere o garnitură de pat. Îl însoţea un – 1420 –

– Eugen Sue –

comisionar cu un cărucior pe două roţi. Împachetăm totul… dar iată că, în clipa când trebuie să plătească, îşi dă seama că uitase punga acasă. Părea să fie un tânăr atât de cinstit, încât i-am spus: „Ia, totuşi, lucrurile, trec eu pe la dumneata pentru bani“. „Foarte bine, mi-a spus, dar nu sunt niciodată acasă; vino mâine dimineaţa în strada du Sentier la domnul Jacques Ferrand, notar, unde lucrez, şi-ţi voi plăti.“ M-am dus acolo a doua zi, mi-a plătit, dar ce mi s-a părut curios, o că şi-a vândut mobilierul ca săşi cumpere altul după numai cincisprezece zile. Rudolf crezu că ghiceşte şi ghici chiar rostui acestei ciudăţenii: Germain voia să i se piardă urma ca să scape de mizerabilii care îl urmăreau. Temându– 1421 –

– Misterele Parisului vol.1 –

se, fără îndoială, că mutarea lui avea să-i îndrepte către noua lui locuinţă, a preferat să ocolească această primejdie, vânzându-şi mobilele şi cumpărându-şi altele. Rudolf tresări de bucurie, gândinduse la fericirea doamnei Georges, când, în sfârşit, îşi va regăsi fiul pe care îl căutase atât de mult şi zadarnic. Rigolette se înapoie curând, veselă şi surâzătoare: — Ei bine, când ţi-am spus! strigă ea, nu m-am înşelat… am cheltuit cu totul şase sute patruzeci de franci şi Morelii vor fi chivernisiţi ca nişte prinţi... Iată-i, iată-i pe negustorii care sosesc! Cât sunt de încărcaţi! Nimic nu va lipsi gospodăriei lor. Au tot ce le trebuie, până şi un grătar, două tigăi cositorite ca – 1422 –

– Eugen Sue –

şi noi şi un ibric de cafea… Mi-am spus: dacă vrem să facem lucrurile cum trebuie, apoi să le facem din plin, şi pentru toate astea, am pierdut cel mult trei ceasuri… dar plăteşte repede, vecine, şi să plecăm… Rudolf plăti şi însoţit de Rigolette, părăsi bazarul. Capitolul 7 ARESTAREA Rigolette şi Rudolf se îndreptară spre casa din strada Templului şi intrară în loja portarului Pipelet care stătea de vorbă cu soţia lui. Toţi aşteptau sosirea mobilelor cumpărate pentru a fi urcate în camera lui Rudolf. Deodată, acea rumoare nedesluşită – 1423 –

– Misterele Parisului vol.1 –

care însoţeşte o agitaţie a mulţimii, se stârni în stradă; o mare harmalaie la intrarea în alee şi loviturile de paturi de puşcă răsunară pe caldarâmul din faţa intrării. Rigolette se uită nerăbdătoare prin ferestruică şi se întoarse îngrozită. — Vai, domnule Rudolf, strigă ea palidă şi tremurând, e aici un comisar de poliţie şi garda! Într-adevăr, un comisar de poliţie, uşor de recunoscut după eşarfa ce se zărea de sub vestonul negru, intră în lojă. Înfăţişarea lui era gravă, demnă şi severă. — Locuieşte în această casă numitul Jerome Morel, lucrător-şlefuitor? — Da, domnule comisar, răspunse doamna Pipelet, luând poziţia de drepţi. — Du-mă la locuinţa lui. – 1424 –

– Eugen Sue –

— Morel şlefuitorul! răspunse doamna Pipelet, în culmea mirării. Dar e mielul lui Dumnezeu; nu e în stare să… — Jerome Morel locuieşte aici sau nu? — Aici stă, domnule comisar… împreună cu familia lui, într-o mansardă. Apoi, adresându-se unui om care-l însoţea, ordonă: — Doi gardişti să aştepte jos, să nu părăsească aleea. Trimite pe Justin saducă o trăsură. Omul se depărtă pentru a executa ordinul. — Acum, reluă comisarul adresându-se domnului Pipelet, condumă la Morel. — Dacă n-aveţi nimic împotrivă, voi – 1425 –

– Misterele Parisului vol.1 –

înlocui pe soţul meu care nu se simte prea bine. — Dumneata sau soţul dumitale, mi-e perfect egal, să mergem! Şi, precedat de doamna Pipelet, începu să urce scara, dar curând se opri după câţiva paşi, văzându-se urmat de Rudolf şi de Rigolette. — Cine sunteţi şi ce doriţi? întrebă comisarul. — Sunt doi chiriaşi de la al patrulea, îl lămuri doamna Pipelet. — Scuzaţi-mă, domnule, nu ştiam că sunteţi de aici, îi spuse comisarul lui Rudolf. Acesta, încurajat de purtarea politicoasă a ofiţerului de poliţie, i se adresă: — Veţi găsi o familie disperată, – 1426 –

– Eugen Sue –

domnule; nu ştiu ce nouă lovitură îl ameninţă pe acest nenorocit meşteşugar, dar a fost crunt încercat în noaptea asta… Una din fiicele lui, istovită de boală, a murit sub ochii lor… de frig şi de mizerie… — E posibil? — E adevărat, domnule comisar, întări doamna Pipelet. Dacă nu era domnul care vorbeşte, şi care e regele chiriaşilor mei, pentru că a salvat, prin binefacerile sale, pe bietul Morel de la închisoare, toată familia şlefuitorului ar fi murit de foame. Comisarul se uită la Rudolf cu surprindere şi curiozitate. — Nimic mai simplu, domnule, continuă acesta: o persoană miloasă, aflând că Morel, de a cărui cinste şi – 1427 –

– Misterele Parisului vol.1 –

onoare mă fac chezaş, se afla într-o situaţie pe cât de grea, pe atât de nemeritată, m-a însărcinat să-i achit o poliţă, pentru care portăreii vroiau să-l bage la închisoare. La rându-i, impresionat de nobila înfăţişare a lui Rudolf şi de demnitatea purtărilor sale, omul legii îi răspunse: — Nu mă îndoiesc de cinstea lui Morel, dar îmi pare rău că am de îndeplinit o însărcinare dureroasă, în faţa dumneavoastră care vă interesaţi atât de mult de această familie. — Ce vreţi să spuneţi, domnule? — După serviciile pe care le-aţi făcut Morelilor, după limbajul dumneavoastră, domnule, văd că sunteţi un om distins. Neavând niciun motiv să ascund mandatul pe care trebuie să-l – 1428 –

– Eugen Sue –

execut, vă voi mărturisi că e vorba de arestarea Luizei Morel, fiica şlefuitorului. În mintea lui Rudolf reveni imaginea fişicului de aur pe care fata îl dăduse portăreilor. — Doamne, dar de ce este învinuită? — E bănuită de pruncucidere! — Ea! Ea! O, bietul ei tată! — Din cele ce mi-aţi spus, înţeleg că, în împrejurările triste în care se află meşteşugarul, această nouă lovitură va fi pentru el groaznică. Din păcate, trebuie să execut ordinele primite. — Dar poate e vorba numai de o simplă presupunere? exclamă Rudolf. Desigur că lipsesc dovezile. — Nu vă pot da mai multe amănunte… Justiţia a fost sesizată de – 1429 –

– Misterele Parisului vol.1 –

această crimă sau, mai bine zis, de această acuzare, prin declaraţia unui om respectabil în toate privinţele… stăpânul Luizei Morel. — Jacques Ferrand, notarul? se indignă Rudolf. — Da, domnule… dar de ce această revoltă? — Domnul Jacques Ferrand e un mizerabil. — Îmi pare rău, domnule, că nu cunoaşteţi persoana de care vorbiţi: domnul Jacques Ferrand e omul cel mai onorabil din lume; e de o probitate recunoscută de toţi. — Vă repet, domnule, că acest notar e un mizerabil… A vrut să-l bage în puşcărie pe Morel, pentru că fiica lui i-a respins propunerile infame. Dacă Luiza – 1430 –

– Eugen Sue –

nu e urmărită decât în urma denunţului unui asemenea om… să recunoaşteţi, domnule, că spusele lui merită prea puţină crezare. — Nu-i în căderea mea şi nu-mi convine să discut temeiurile declaraţiilor domnului Ferrand, răspunse cu răceală comisarul; justiţia e sesizată de această afacere, tribunalele vor hotărî; cât despre mine, am ordinul să arestez pe Luiza Morel şi-mi execut mandatul. — Aveţi dreptate, domnule, îmi pare rău că o pornire de indignare, poate îndreptăţită, m-a făcut să uit că nu era nici locul, nici momentul să încep o discuţie de acest fel. Un cuvânt numai: corpul copilului mort astă noapte a rămas în mansardă; am oferit acestei familii camera mea pentru a o cruţa de – 1431 –

– Misterele Parisului vol.1 –

dureroasa privelişte a acestui cadavru, aşa că îl veţi găsi pe şlefuitor, şi probabil şi pe fiica lui, la mine. Vă implor, domnule, în numele omeniei, să n-o smulgeţi brusc, pe Luiza, din mijlocul acestor nenorociţi, abia ieşiţi dintr-o situaţie îngrozitoare. Morel a suferit atâtea emoţii în noaptea asta, încât mintea nu i-ar mai rămâne întreagă, iar soţia lui e şi ea grav bolnavă; o asemenea lovitură ar ucide-o. — Am executat totdeauna ordinele cu toate menajamentele posibile; voi proceda la fel şi în această împrejurare. — Îmi permiteţi, domnule, să vă cer o favoare? Iată ce v-aş propune: tânăra care ne urmează împreună cu portăreasa, ocupă o cameră vecină cu a mea. Nu mă îndoiesc că o să vi-o pună la – 1432 –

– Eugen Sue –

dispoziţie; veţi putea chema acolo pe Luiza, apoi, dacă trebuie, şi pe Morel, săşi ia rămas bun… Veţi evita astfel unei mame bolnave şi infirme o scenă sfâşietoare. — Dacă se pot face lucrurile în felul acesta… bucuros. Convorbirea pe care o relatăm, se petrecuse pe şoptite, Rigolette şi doamna Pipelet rămânând discret cu câteva trepte în urma comisarului şi a lui Rudolf. Acesta se apropie de lucrătoare, pe care prezenţa comisarului o făcea să tremure, şi-i spuse: — Îţi cer un nou serviciu, dragă vecino: trebuie să-mi laşi camera dumitale pentru un ceas. — Cât vrei, domnule Rudolf… Ai doar cheia la dumneata. Dar, pentru – 1433 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Dumnezeu, ce se petrece? — O să-ţi spun îndată; dar mai e ceva: fi bună şi du-te la bazar şi spune să nu trimită ceea ce am cumpărat de acolo decât peste o oră. — Imediat, domnule Rudolf, dar, oare, ce nenorocire a mai dat peste Moreli? — Vai, ceva foarte trist şi o vei afla mai devreme decât ar trebui. — Mă duc, vecine, alerg la „Le Temple“, Doamne! şi eu care credeam că graţie dumitale, aceşti oameni cumsecade au scăpat de necazuri!… zise lucrătoarea coborând repede scara. Rudolf vroia s-o scutească pe Rigolette de trista scenă a arestării Luizei. — Domnule comisar, vorbi doamna – 1434 –

– Eugen Sue –

Pipelet, pentru că regele chiriaşilor mei vă conduce, mă pot înapoia să văd ce face Alfred? Sănătatea lui mă îngrijorează. — Puteţi pleca… răspunse comisarul; şi rămase numai cu Rudolf. Ajunseră amândoi pe palierul etajului al patrulea, în faţa odăii în care se afla instalată temporar familia şlefuitorului. Deodată uşa se deschise. Luiza, palidă, plânsă, ieşi repede. — Adio! adio! tată, strigă ea, mă voi înapoia, dar acum trebuie să plec. — Luiza, fata mea, ascultă-mă. Strigă Morel luându-se după fată şi încercând s-o oprească. La vederea lui Rudolf şi a comisarului, Luiza şi şlefuitorul – 1435 –

– Misterele Parisului vol.1 –

rămaseră pe loc, nemişcaţi. — Ah, dumneata eşti, domnule, salvatorul nostru? se bucură meşteşugarul adresându-se lui Rudolf. Ajută-mă s-o opresc pe Luiza să plece. Nu ştiu ce are, mi-e teamă de ea, vrea să mă lase. Nu-i aşa că nu mai trebuie să se înapoieze la stăpânul ei? Nu mi-ai spus chiar dumneata că „Luiza nu vă va mai părăsi, asta va fi răsplata suferinţelor voastre?“ Ah! faţă de această fericită făgăduială, mărturisesc că am uitat o clipă de moartea micii mele Adela; aşa că nu mai vreau să mă despart de tine, Luiza, niciodată! Niciodată! Inima lui Rudolf se strânse, nu fu în stare să scoată o vorbă. Comisarul se adresă cu severitate Luizei: – 1436 –

– Eugen Sue –

— Te numeşti Luiza Morel? — Da, domnule, răspunse fata buimăcită. Rudolf deschisese odaia Rigolettei. — Dumneata eşti Jerome, tatăl ei? continuă comisarul. Adresându-se şlefuitorului. — Da… domnule… dar… — Intră aici cu fiica dumitale. Şi comisarul arătă odaia Rigolettei în care intrase Rudolf. Deşi oarecum liniştiţi de prezenţa acestuia, şlefuitorul şi Luiza, miraţi şi tulburaţi, dădură ascultare comisarului. Acesta închise uşa şi-i zise emoţionat lui Morel: — Ştiu cât eşti de cinstit şi de nefericit; dar cu părere de rău ţi-aduc la cunoştinţă că, în numele legii, trebuie s-o arestez pe fiica dumitale. – 1437 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— S-a descoperit totul… sunt pierdută!… strigă Luiza, înspăimântată, aruncându-se în braţele părintelui ei. — Ce spui?… ce spui?… reluă uluit Morel. Eşti nebună… de ce pierdută?… Să fii arestată… de ce, să fii arestată, cine te arestează? — Eu… în numele legii! şi comisarul îşi arătă eşarfa. — Vai, cât sunt de nenorocită!… de nenorocită… strigă Luiza, căzând în genunchi. — Cum, în numele legii? zise meşteşugarul, a cărui minte, puternic zguduită de această nouă lovitură, începea să slăbească. De ce să fii arestată, fiica mea, în numele legii? Răspund eu de Luiza, e fata mea, o fată cinstită, nu-i aşa, Luiza? Cum? să te aresteze când – 1438 –

– Eugen Sue –

îngerul nostru bun, iată-l aici, ne-a ajutat să ne resemnăm de moartea micii noastre Adela? Haida de, asta nu-i cu putinţă… Vedeţi, domnule comisar, e o greşeală, trebuie să fie o greşeală. — Din nefericire nu e nicio greşeală!… Luiza Morel ia-ţi rămas bun de la tatăl dumitale. — Îmi răpiţi fata! strigă lucrătorul exasperat şi înaintând ameninţător către comisar. Rudolf îl apucă pe şlefuitor de braţ şi îi zise: — Linişteşte-te, ai răbdare, fiica dumitale îţi va fi readusă acasă… nevinovăţia ei va fi dovedită, fără îndoială că nu e vinovată. — Vinovată, de ce?… Apoi, amintindu-şi de aurul pe care Luiza îl – 1439 –

– Misterele Parisului vol.1 –

adusese ca să plătească poliţia, Morel strigă: Dar banii aceia… banii de azi dimineaţă, Luizo? Şi aruncă fetei o privire cumplită. Luiza înţelese. — Eu, să fur?! strigă ea, şi faţa ei aprinsă dee o indignare copleşitoare, accentul ei, gestul ei, îl liniştiră pe Morel. — Eram sigur! exclamă el. Vedeţi, domnule comisar… neagă, şi n-a minţit niciodată, pot să vă jur… întrebaţi-i pe toţi cei care o cunosc: vor spune acelaşi lucru. Ea să mintă! Ah!… e prea mândră pentru aşa ceva, de altfel poliţa a fost plătită de binefăcătorul nostru… Aurul acela ea nu-l va păstra, îl va înapoia persoanei care i l-a împrumutat cu condiţia, să n-o numească… nu-i aşa Luiza? – 1440 –

– Eugen Sue –

— Fiica dumitale nu este învinuită de furt, spuse comisarul. — Doamne, dar de ce e învinuită atunci? Eu, tatăl ei, vă jur că de orice ar fi acuzată, e inocentă şi nici eu, în toată viaţa, n-am minţit niciodată. — Ce nevoie e să cunoşti această învinuire? îi spuse Rudolf, mişcat de suferinţele lui; nevinovăţia Luizei va fi dovedită; persoana care se interesează atât de mult de voi o va ocroti şi pe fiica dumitale… Haide, curaj, pronia cerească nu vă va părăsi nici de rândul acesta. — Dar, domnule comisar, strigă Morel, fără a lua seama la spusele lui Rudolf, nu se răpeşte o fiică de la părintele ei, fără să i se spună cel puţin de ce e învinuită! Vreau să ştiu tot… Luiza, vrei să vorbeşti? – 1441 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Fiica dumitale e acuzată de pruncucidere, răspunse comisarul. — Nu… nu… nu înţeleg… vă… Şi Morel, zdrobit, bâlbâi câteva vorbe fără şir. — Fiica dumitale e învinuită că şi-a ucis copilul, reluă comisarul, adânc mişcat de această scenă, dar nu s-a făcut încă dovada că a comis cu adevărat această crimă. — Vai! Nu-i adevărat, domnule, nu-i adevărat, strigă Luiza cu putere. Vă jur că era mort. Nu mai răsufla… era îngheţat… mi-am pierdut capul… iată crima mea… Dar să-mi omor copilul… Asta niciodată! — Copilul tău, mizerabilo! strigă Morel, ridicând amândouă mâinile asupra Luizei ca şi cum ar fi vrut s-o – 1442 –

– Eugen Sue –

zdrobească prin acest gest şi sub acest blestem. — Iartă-mă, tată, iartă-mă!... Strigă ea. După o clipă de tăcere apăsătoare, Morel continuă pe un ton calm, dar şi mai înfricoşător: — Domnule comisar, luaţi-o cu dumneavoastră pe această creatură… nu mai e fata mea… Şlefuitorul dădu să plece. Luiza se aruncă la picioarele lui, îmbrăţişându-i genunchii cu ambele mâini şi, pierdută, cu capul dat pe spate, îl imploră, strigând; — Tată, ascultă-mă… ascultă-mă… — Domnule comisar, luaţi-o odată, v-o predau, spuse şlefuitorul, făcând toate eforturile să se desprindă din – 1443 –

– Misterele Parisului vol.1 –

îmbrăţişarea Luizei. — Ascult-o, îl îndemnă Rudolf oprindu-l. Nu fi acum neîndurător. — Ea! Doamne, Doamne… Ea… repeta Morel ducându-şi mâinile la frunte, ea dezonorată!… o, infamă! — Şi dacă s-a necinstit ca să te salveze?… îi şopti Rudolf. Aceste vorbe făcură asupra lui Morel o impresie zdrobitoare. Se uită la fata lui plânsă, mereu îngenunchiată la picioarele sale, apoi, cu o privire întrebătoare greu de redat, exclamă cu vocea înăbuşită, printre dinţii strânşi de furie: — Notarul? Pe bufele Luizei se ivi un răspuns… Voia să vorbească, dar un gând oprindo, coborî capul în tăcere şi rămase mută. – 1444 –

– Eugen Sue –

— Nu se poate, voia să mă bage la închisoare azi dimineaţă! reluă Morel izbucnind. Deci nu-i el?… O! cu atât mai bine!… cu atât mai bine!… Nu are nici măcar o scuză pentru greşeala făptuită… nu sunt cu nimic amestecat în dezonoarea ei… pot s-o blestem fără nicio remuşcare… — Nu, nu!… nu mă blestema, tată! Dumitale îţi voi spune totul… numai dumitale singur şi vei vedea dacă… vei vedea dacă nu merit iertarea dumitale… — Ascult-o măcar de milă! îl îndemnă Rudolf. — Ce poate să-mi spună?… Ticăloşia ei va fi aflată de toată lumea; aştept… — Domnule! strigă Luiza, adresându-se comisarului, fie-vă milă, – 1445 –

– Misterele Parisului vol.1 –

lăsaţi-mă să spun câteva vorbe tatălui meu… înainte de a-l părăsi poate pentru totdeauna. Şi în faţa dumitale, salvatorul nostru, voi vorbi, dar numai în faţa dumitale şi a tatălui meu. — Consimt, rosti comisarul. — Fi-vei oare atât de neîndurător? Refuzi această ultimă consolare copilului dumitale? îl întrebă Rudolf pe Morel. Dacă socoţi că-mi datorezi vreo recunoştinţă pentru binefacerile pe care vi le-am făcut, acceptă rugăciunea fetei dumitale. După o clipă de tăcere grea şi posomorâtă. Morel răspunse: — Bine! — Dar unde putem merge? întrebă Rudolf, familia dumitale e alături… — Unde să mergem? strigă – 1446 –

– Eugen Sue –

şlefuitorul cu o ironie amară, unde să mergem? Sus… acolo sus… în mansardă… lângă trupul fiicei mele… Locul e bine ales pentru această spovedanie… nu-i aşa? Vom vedea dacă Luiza va îndrăzni să mintă în faţa cadavrului surioarei ei. Să mergem! Şi Morel ieşi repede, cu privirea rătăcită, fără să se uite la Luiza. — Domnule, vorbi încet comisarul către Rudolf, vă rog, în interesul acestui biet tată, să nu prelungiţi convorbirea. Aveaţi dreptate când spuneaţi adineauri că mintea nu-l mai ajută, privirea lui e aproape ca a unui nebun… — Vai, domnule, ca şi dumneavoastră mă tem de o nouă şi groaznică nenorocire; voi scurta cât se va putea această sfâşietoare despărţire. – 1447 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Capitolul 8 MĂRTURISIREA Crud şi sumbru spectacol! În mijlocul mansardei pe care am descris-o mai sus, se odihnea, pe patul idioatei, trupul fetiţei care se săvârşise din viaţă în dimineaţa aceea. O fâşie de cearşaf o acoperea. Puţina lumină care trecea prin ferestruica îngustă, proiecta pe feţele celor trei actori ai acestei scene, reflexe şi umbre aspru conturate. Rudolf, în picioare, rezemat de zid, era penibil impresionat. Morel, aşezat pe marginea mesei sale de lucru, cu capul plecat, cu braţele atârnându-i în jos, cu privirea fixă, – 1448 –

– Eugen Sue –

sălbatică, nu-şi lua ochii de la salteaua unde zăceau rămăşiţele micii sale Adela. La vederea cadavrului, mânia, indignarea şlefuitorului slăbiră şi se preschimbară într-o tristeţe şi o amărăciune indescriptibile; puterile îl părăseau, era doborât de această nouă lovitură. Luiza, palidă ca moartea, simţea că se pierde, spovedania care urma s-o facă o îngrozea. Totuşi, cuteză să apuce, tremurând, mâna tatălui, acea mână slăbită, deformată de prea multă muncă. El nu şi-o retrase. Atunci fata izbucnind în plâns, o acoperi de sărutări şi îi simţi apăsarea pe buze, Furia lui Morel se topise, lacrimile lui atâta vreme stăpânite, începură să curgă în voie. — Tată, dacă ai şti!, strigă Luiza, – 1449 –

– Misterele Parisului vol.1 –

dacă ai şti cât sunt de plâns! — Ah! vezi tu, va fi durerea întregii mele vieţi, Luiza, răspunse şlefuitorul plângând. Pentru Dumnezeu, tu!… tu la închisoare… la rând cu ucigaşii… tu, atât de mândră... când aveai dreptul de a fi mândră… Nu! continuă el, pradă unui nou acces de disperare, aş prefera să te văd sub giulgiu, alături de sărmana ta soră… — Şi eu aş vrea să fiu acolo! răspunse Luiza. — Taci, copil nenorocit! Am greşit spunându-ţi asta, am mers prea departe… Haide, vorbeşte, dar pentru Dumnezeu, numai să nu minţi… Oricât de groaznic ar fi adevărul, spune-mi-l… Vorbeşte, vai, clipele noastre sunt numărate… O! cerule!… ce trist… ce – 1450 –

– Eugen Sue –

trist rămas bun! — Tată, îţi voi spune tot, reluă cu hotărâre Luiza, dar făgăduieşte-mi, şi salvatorul nostru să-mi făgăduiască de asemenea, că nu va mai repeta spusele mele nimănui, nimănui. Dacă el ar afla că am vorbit, vedeţi… O! adăugă ea cutremurată de groază, aţi fi pierduţi… pierduţi pentru mine, căci voi nu cunoaşteţi puterea şi cruzimea acestui om! — De cine e vorba? — De stăpânul meu… — Notarul? — Da… răspunse Luiza încet şi privind în jur, ca şi cum s-ar fi temut să n-o audă cineva. — Linişteşte-te, spuse Rudolf, acest om o fi necruţător, puternic, n-are – 1451 –

– Misterele Parisului vol.1 –

importanţă, îl vom birui. De altfel, dacă aş destăinui ceea ce vrei să ne spui, aş face-o numai în interesul dumitale şi al lui Morel. — Iar eu, Luiza, dacă aş vorbi, ar fi tot pentru a încerca să te salvez. Dar ce-a mai făcut acest ticălos? — O veţi afla numaidecât, urmă Luiza după o clipă de gândire, în această povestire e amestecat cineva care ne-a făcut un mare serviciu… şi a fost pentru tata şi pentru familia noastră plin de bunătate; această persoană era în slujbă la domnul Ferrand, când m-am angajat acolo. M-a pus să jur că nu voi divulga nimănui nimic. Rudolf, gândindu-se că e poate vorba de Germain, spuse Luizei: — Dacă te referi la François – 1452 –

– Eugen Sue –

Germain, fii liniştită; taina va fi bine păstrată de tatăl dumitale şi de mine. Luiza se uită mirată la Rudolf. — Îl cunoaşteţi? — Cum de nu? — Acest brav tânăr, care a locuit aici timp de trei luni, era funcţionar la notar, atunci când ai intrat în serviciul lui? o întrebă Morel. Când l-ai văzut pentru prima oară aici, păreai că nici nu-l cunoşti, — Aşa ne-am înţeles, tată; avea motive serioase să ascundă că lucrează la domnul Ferrand. Eu i-am vorbit de camera de la al patrulea, care era de închiriat, socotind că va fi pentru noi un vecin bun… — Dar, întrebă Rudolf, cine i-a recomandat-o pe fata dumitale – 1453 –

– Misterele Parisului vol.1 –

notarului? — Când cu boala soţiei, spusesem doamnei Burette, femeia care împrumută pe amanet şi care locuieşte aici, că Luiza vrea să intre la stăpân, ca să ne ajute. Doamna Burette o cunoştea pe menajera notarului; mi-a dat o scrisoare către ea prin care o recomanda pe Luiza. Blestemată fie scrisoarea aceea!… de la ea s-au tras toate nenorocirile noastre… În sfârşit, domnule… iată cum fiica mea a intrat în serviciul notarului. — Cu toate că am fost informat de unele motive care au stârnit ura domnului Ferrand împotriva tatălui dumitale, se adresă Rudolf Luizei, spune-mi, te rog, în câteva cuvinte, ce sa petrecut între notar şi dumneata din – 1454 –

– Eugen Sue –

clipa când ai intrat la el în serviciu. Aceasta ne poate fi de folos în apărarea dumitale. — În primele zile de la intrarea mea în serviciul domnului Ferrand, începu Luiza, nu mă puteam plânge de el. Aveam mult de lucru, menajera lui mă bruftuia adesea, casa era tristă, dar răbdam totul cu resemnare; serviciul era serviciu, oriunde aiurea aş fi avut poate alte neplăceri. Domnul Ferrand avea o înfăţişare aspră, se ducea la biserică, şi primea adeseori preoţi; nu mă feream de el. La început, de-abia dacă se uita la mine, îmi vorbea răstit, mai ales faţă de străini. Afară de portar, care locuia la stradă, în corpul de clădire unde se afla biroul, eram singura servitoare, împreună cu doamna Séraphine, – 1455 –

– Misterele Parisului vol.1 –

menajera. Pavilionul în care locuia notarul era o dărăpănătură mare, izolată, între curte şi grădină. Odaia mea se afla sus de tot. De multe ori îmi era frică să rămân seara singură, în bucătăria de la subsol sau în odaia mea. Noaptea mi se părea câteodată că aud în catul de dedesubt nişte zgomote înăbuşite şi ciudate. Acolo nu locuia nimeni; doar domnul Germain venea câteodată, în timpul zilei, să lucreze; două ferestre ale acelui etaj erau zidite şi una din uşi, foarte groasă, era întărită cu bare de fier. Menajera mi-a spus, mai târziu, că acolo era casa de bani a domnului Ferrand. Odată, după ce veghiasem foarte târziu, ca să termin nişte reparaţii de care era urgentă nevoie, mă pregăteam de culcare, când aud pe cineva umblând – 1456 –

– Eugen Sue –

tiptil în micul coridor la al cărui capăt era odaia mea şi oprindu-se la uşă; am bănuit întâi că e doamna Séraphine, dar cum nimeni nu intra, mi-a fost frică, nu îndrăzneam să mă mişc, ascultam, nu se mişca nimic, dar totuşi eram sigură că se afla cineva în faţa uşii mele. Am întrebat de două ori cine e… Nu mi s-a răspuns. Din ce în ce mai speriată, deoarece naveam nici broască, nici zăvor, am împins scrinul în uşă. Am tras cu urechea mereu, nimic nu se mişca şi, după o jumătate de oră care mi s-a părut nesfârşită, m-am aruncat în pat. Noaptea a trecut în linişte. A doua zi am cerut menajerei îngăduinţa să pun un zăvor la uşă care n-avea broască, povestindu-i prin ce spaimă trecusem. Mi-a răspuns că am visat şi că, de altminteri, trebuie să – 1457 –

– Misterele Parisului vol.1 –

mă adresez domnului Ferrand pentru zăvor. La cererea mea, notarul a ridicat din umeri, mi-a spus ca sunt nebună, aşa că n-am mai îndrăznit să-i vorbesc de asta. După câtva timp s-a întâmplat nenorocirea cu diamantul. Tata, disperat, nu ştia ce să facă. I-am povestit doamnei Séraphine necazul meu. Mi-a răspuns: „Domnul e atât de milos, încât poate că va face şi pentru tatăl dumitale ceva!“ În aceeaşi seară, pe când serveam masa, domnul Ferrand mi-a spus pe neaşteptate: „Tatăl tău are nevoie de o mie trei sute de franci; du-te chiar în astă seară la el şi spune-i să treacă mâine pe la biroul meu să-i dau banii. E un om cinstit şi merită să fie ajutat.“ La această dovadă de bunătate am izbucnit în plâns, nu mai ştiam cum să-i mulţumesc – 1458 –

– Eugen Sue –

stăpânului meu. Dar dânsul, cu asprimea lui obişnuită, mi-a răspuns: „Bine, bine, ceea ce fac, e cât se poate de firesc…“ Seara, după ce am terminat ce mai aveam de făcut, m-am dus la tata săi aduc vestea cea bună şi a două zi… — Aveam cei o mie trei sute de franci contra unei poliţe pe termen de trei luni, acceptată de mine în alb, adăugă Morel. Am făcut ca Luiza, am plâns de recunoştinţă, l-am numit, pe acest om binefăcătorul meu… salvatorul meu. — Această măsură de prevedere de a te face să semnezi o poliţă în alb, şi cu o scadenţă atât de apropiată – datorie pe care n-ai fi putut-o plăti la termen, nu ţia deşteptat bănuielile? întrebă Rudolf. — Nu, domnule; am crezut că – 1459 –

– Misterele Parisului vol.1 –

notarul îşi ia cuvenitele garanţii, asta-i tot; de altfel, mi-a spus că nu trebuie să mă gândesc să-i achit această sumă decât după doi ani; n-aveam decât să preschimb poliţa din trei în trei luni pentru buna regulă; totuşi, la prima scadenţă mi-a prezentat-o, suma nefiind achitată, a obţinut o hotărâre contra mea, în favoarea unui terţ; dar mi-a trimis vorbă că asta să nu mă sperie… că era o greşeală a portărelului. — Voia astfel să te aibă la mână, zise Rudolf. — Vai! da, domnule, fiindcă din ziua sentinţei a început să… dar continuă tu, Luiza, continuă… Nu mai ştiu unde am rămas… mi se învârteşte capul… simt că o să înnebunesc!… Rudolf îl linişti pe şlefuitor… Luiza – 1460 –

– Eugen Sue –

reluă! — Munceam tot mai mult ca să răsplătesc, cum puteam, bunătatea pe care domnul Ferrand ne-o dovedise. Doamna Séraphine începu de-atunci sămi poarte pică; îi făcea plăcere să mă chinuiască, să mă facă să greşesc, netransmiţându-mi ordinele pe care domnul Ferrand i le dădea pentru mine; sufeream din pricina acestor neplăceri. Mi-aş fi căutat un loc în altă parte, dar obligaţia pe care tatăl meu o avea faţă de domnul Ferrand, mă împiedica să plec. Trecuseră trei luni de când domnul Ferrand ne împrumutase banii; continua să se poarte rău cu mine în faţa doamnei Séraphine; totuşi, câteodată, se uita la mine cu coada ochiului într-un fel care mă stânjenea, iar el surâdea, văzându– 1461 –

– Misterele Parisului vol.1 –

mă că roşesc. — Înţelegi, domnule Rudolf, încă de pe atunci se pregătea să ceară arestarea mea, interveni Morel. — Într-o zi, urmă Luiza, menajera plecă, după cină, de acasă, împotriva obiceiului ei; secretarii părăsiră biroul, căci locuiau în oraş. Domnul Ferrand îl trimisese pe portar să-i facă un comision, iar eu am rămas singură în casă cu stăpânul meu. Aveam treabă în anticameră, când notarul mă sună. Am intrat în camera lui de culcare; l-am găsit stând în picioare în faţa căminului; mam apropiat, el s-a întors repede, m-a luat în braţe… faţa îi era roşie ca focul, ochii îi ardeau. Mi-a fost o teamă grozavă, frica mă împiedica la început să fac vreo mişcare, dar, deşi era foarte – 1462 –

– Eugen Sue –

puternic, m-am zbătut atât de tare încât i-am scăpat din mâini, am fugit în anticameră, a cărei uşă am închis-o, ţinând-o cu toată puterea; cheia se afla de partea lui. — O auzi, domnule, o auzi? se adresă Morel lui Rudolf. Iată purtarea acestui demn binefăcător. — După câteva clipe, uşa a cedat eforturilor lui, reluă Luiza, noroc că lampa era aproape, aşa că am avut timp s-o sting. Anticamera era departe de odaia în care se afla notarul; s-a pomenit deodată în întuneric. M-a chemat, nu iam răspuns, mi-a spus atunci cu o voce care tremura de furie: „Dacă încerci sămi scapi, tatăl tău va intra în puşcărie pentru cei o mie trei sute de franci ce mii datorează şi nu mi-i poate plăti“. L-am – 1463 –

– Misterele Parisului vol.1 –

implorat să-i fie milă de mine, i-am făgăduit să fac orice pentru a-l mulţumi şi a-i dovedi recunoştinţa ce i-o port pentru binele făcut, dar i-am declarat că nimic nu mă poate sili să mă las dezonorată. — Acesta e limbajul Luizei, observă Morel, al Luizei mele când avea dreptul să fie mândră. Dar acum?… în sfârşit, mai departe, mai departe… — Mă aflam în întuneric. După o clipă, aud închizându-se uşa anticamerei, pe care stăpânul meu o găsise pe pipăite. Mă aflam astfel în mâinile lui. Notarul se duse în camera lui şi se întoarse imediat cu o lampă. Nuţi pot descrie, tată, noua luptă căreia a trebuit să-i fac faţă, ameninţările, urmărirea lui din odaie în odaie. Din – 1464 –

– Eugen Sue –

fericire, disperarea, frica, furia îmi dădeau putere, împotrivirea mea îl înfuria, nu se mai putea stăpâni. M-a maltratat, m-a bătut, eram plină de sânge pe faţă… — Doamne! Doamne! strigă şlefuitorul ridicând mâinile la cer; astea sunt totuşi crime şi nu există pedeapsă pentru un asemenea monstru… nu e… — Poate, spuse Rudolf, care părea că se gândeşte la ceva; apoi, adresându-se Luizei; Hai, curaj! spune tot. — Lupta durase prea mult; puterile începeau să mă părăsească treptat, când portarul, care se înapoiase, sună de două ori; aducea o scrisoare. Temându-se că dacă nu mă duc eu s-o iau, o va aduce chiar portarul, domnul Ferrand îmi spuse: „Pleacă! Dacă sufli un singur – 1465 –

– Misterele Parisului vol.1 –

cuvânt, tatăl tău e pierdut, dacă încerci să pleci de la mine, e iarăşi pierdut, dacă se vor cere informaţii despre tine, te voi împiedica să găseşti un loc, lăsând să se înţeleagă, fără a afirma, că m-ai furat. Am să mai spun că eşti o servitoare detestabilă…“ A doua zi după această scenă, cu toate ameninţările stăpânului, am alergat să spun totul tatălui meu. Voia să părăsesc imediat casa aceea… dar în acest caz îl aştepta închisoarea… Puţinul ce câştigam de când cu boala mamei, era absolut necesar familiei noastre. Şi informaţiile proaste pe care domnul Ferrand le-ar fi dat despre mine, m-ar fi împiedicat pentru multă vreme, poate, să găsesc un loc în altă parte. — Da, spuse Morel, amărât, am avut laşitatea, egoismul de a o lăsa pe copila – 1466 –

– Eugen Sue –

noastră să se înapoieze acolo… O! vă spuneam eu, mizeria… mizeria… câte infamii te sileşte să săvârşeşti! — Vai, tată, dar n-ai încercat, oare, în fel şi chip să găseşti o mie trei sute de franci? A fost imposibil, a trebuit să ne resemnăm. — Mai departe… Ai tăi ţi-au fost călăii, suntem şi mai vinovaţi decât tine de nenorocirea ce ţi s-a întâmplat, exclamă şlefuitorul, ascunzându-şi faţa în mâini. — Când l-am revăzut, continuă Luiza, stăpânul se purta faţă de mine tot atât de aspru şi de brutal ca şi înainte de scena despre care v-am povestit, fără a spune un cuvânt cu privire la cele întâmplate. Doamna Séraphine continua să mă chinuiască, abia dacă-mi dădea de – 1467 –

– Misterele Parisului vol.1 –

mâncare, încuia pâinea şi, câteodată, din răutate, spurca resturile rămase, deoarece ei luau masa împreună. Noaptea de-abia dacă dormeam, mă temeam în fiecare clipă să nu-l văd pe notar intrând în odaia mea care nu se putea încuia; scosese şi scrinul, pe care-l puneam în faţa uşii ca să mă apăr, nu-mi mai rămăsese decât un scaun, o masă mică şi un cufăr. Încercam să mă baricadez cu ele cum puteam şi mă culcam îmbrăcată. Câtva timp m-a lăsat în pace, nici nu se mai uita la mine. Începusem chiar să mă liniştesc niţel. Într-o duminică mi-a dat voie să ies. Am venit să aduc această veste bună tatii şi mamei, eram toţi aşa de fericiţi!… Până aici ai ştiut totul, tată, ceea ce-mi rămâne de spus… şi vocea Luizei tremură… E – 1468 –

– Eugen Sue –

cumplit… nu ţi-am mărturisit-o niciodată. — Ah! eram sigur… foarte sigur cămi ascundea o taină, strigă Morel cu o volubilitate care-l miră pe Rudolf. Paloarea ta, trăsăturile feţei tale… ar fi trebuit să-mi dea de gândit. Am spus-o de o sută de ori mamei tale… dar ea mă tot liniştea. Şi-şi ascunse faţa în mâini. Rudolf nu voi ca Luiza să vadă cât era el de speriat de vorbele fără şir ale şlefuitorului şi spuse cu gravitate: — Nu eşti drept, Morel, nu numai pentru ea, dar pentru mama ei, pentru copii, pentru dumneata chiar, biata dumitale soţie se temea de urmările triste ale plecării ei din serviciul notarului… Nu învinui pe nimeni… – 1469 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Toate blestemele, toate urile să cadă asupra unui singur om… acest monstru de ipocrizie care obligase o fată să aleagă între necinste şi ruină… poate chiar moartea tatălui şi a familiei ei, asupra acestui stăpân care abuza în mod infam de puterea lui… Dar răbdare, ţi-am mai spus, pronia cerească pedepseşte adeseori crima în mod neaşteptat de groaznic. Cuvintele lui Rudolf erau pătrunse de atâta certitudine şi convingere, încât Luiza se uită cu mirare, aproape cu teamă la salvatorul ei. — Mai departe, copila mea, o îndemnă Rudolf, adresându-se Luizei, nu ascunde nimic… e mai important decât crezi. — Începeam să fiu oarecum mai – 1470 –

– Eugen Sue –

liniştită, continuă Luiza. Când, într-o seară, domnul Ferrand şi menajera au plecat pe rând. Nu au cinat acasă. Am rămas singură; mi s-a lăsat ca de obicei porţia mea de apă, de pâine şi de vin, după ce dulapurile fuseseră închise cu cheia. O dată ce mi-am terminat lucrul, am mâncat şi apoi, fiindu-mi frică, singură cum mă aflam, în apartament, m-am urcat, în camera mea, după ce aprinsesem lampa domnului Ferrand. Când ieşea seara din casă, nu-l aştepta nimeni. Am început să brodez şi, împotriva obiceiului meu, încet, încet ma furat somnul… Ah, tată! strigă Luiza, întrerupându-se înfricoşată, n-o să mă crezi… îmi vei spune că mint şi totuşi, iată, îţi jur pe trupul bietei mele surori moarte, că nu spun decât adevărul… – 1471 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Explică-te, spuse Rudolf. — Vai, domnule, de şapte luni caut zadarnic să-roi explic mie însumi acea noapte cumplită… fără să reuşesc. Cât paci să-mi pierd judecata, căutând să dezleg această taină. — Doamne! Doamne! ce o să-mi mai spună? strigă şlefuitorul, ieşind din apatia în care, de la începutul acestei destăinuiri, cădea din când în când. — Împotriva obiceiului meu, adormisem pe scaun, urmă Luiza. Iată, ultimul lucru de care-mi amintesc. — Mai departe, mai departe… — Oh! tată, iartă-mă… îţi jur că nu sunt vinovată şi totuşi… — Te cred! te cred! dar, vorbeşte. — Nu ştiu de cât timp dormeam, când, deşteptându-mă, m-am văzut tot – 1472 –

– Eugen Sue –

în odaia mea, dar culcată şi necinstită de domnul Ferrand care se afla lângă mine. — Minţi, minţi, strigă şlefuitorul furios. Spune că te-ai supus forţei, de frică să nu fiu târât în închisoare, dar nu minţi aşa! — Tată! îţi jur că… — Minţi, minţi! De ce m-ar fi băgat la închisoare notarul, dacă consimţiseşi? — Am consimţit? Vai, nu, tată! somnul meu a fost atât de adânc, încât eram ca moartă! Asta îţi pare cu neputinţă, ceva extraordinar… Doamne, ştiu bine, căci nici acum nu-mi pot da seama de cele întâmplate. — Dar eu pricep totul, o întrerupse Rudolf pe Luiza, lipsea încă o crimă la activul acestui om. Nu învinovăţi pe fiica dumitale de minciună, Morel… – 1473 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Spune-mi Luiza, în timp ce mâncai, înainte de a urca în odaia dumitale, n-ai simţit că băutura avea un gust neobişnuit? încearcă să-ţi aminteşti! După o clipă de gândire, Luiza răspunse: — Într-adevăr, mi-amintesc că amestecul de apă cu vin pe care, ca de obicei mi-l lăsa doamna Séraphine, avea un gust uşor amărui, dar n-am dat atenţie, căci menajera punea câteodată, în băutura mea, sare sau piper, ca să-şi bată joc de mine. — Şi în ziua aceea băutura ţi s-a părut amăruie? — Da, domnule, dar nu atât de amară ca să mă împiedice s-o beau; am socotit că vinul era oţetit. Morel, cu privirea fixă, puţin – 1474 –

– Eugen Sue –

rătăcită, asculta întrebările lui Rudolf şi răspunsurile Luizei, fără să pară că le înţelege sensul. — Înainte de a adormi pe scaun, nu ţi-ai simţit capul şi picioarele îngreuiate? — Da, domnule, mi se zbăteau tâmplele, mă trecea un fior, nu mă simţeam bine. — Oh! Mizerabilul! mizerabilul! strigă Rudolf. Ştii Morel, ce i-a dat fiicei dumitale să bea omul ăsta? Meşteşugarul îl privi pe Rudolf fără a-i răspunde. — Menajera, complicea lui, a amestecat în băutura Luizei un somnifer, opiu, fără îndoială; puterile, judecata fiicei dumitale au fost paralizate timp de câteva ceasuri. Când a ieşit din acel somn letargic, a constatat că a fost – 1475 –

– Misterele Parisului vol.1 –

dezonorată. — Ah! strigă Luiza, acum se lămureşte nenorocirea mea. Vezi, tată, că sunt mai puţin vinovată decât păream. Tată, tată, răspunde-mi! Privirea şlefuitorului era de o fixitate înspăimântătoare. O asemenea oribilă perversitate nu putea fi admisă de acest om naiv şi cinstit. Abia dacă pătrundea înţelesul acestei cumplite destăinuiri. Şiapoi trebuie să spunem că, de câteva clipe, mintea i se rătăcise. Totuşi, Morel vorbi cu glas înăbuşit, scurt şi repezit. — Da, da, e foarte rău, foarte rău. Şi recăzu în apatia lui. Rudolf îl privi cu teamă, crezând că puterea lui de a se indigna începe să-i slăbească, după cum lacrimile lipsesc uneori în marile dureri. Vrând să pună – 1476 –

– Eugen Sue –

capăt cât mai repede acestei triste scene, Rudolf zise Luizei: — Curaj, copila mea, termină dezvăluirea acestei urzeli de nelegiuiri. — Vai, domnule, ce-aţi auzit până acum, nu e încă totul. Văzându-l pe domnul Ferrand lângă mine, am scos un ţipăt de spaimă. Am vrut să fug, dar el m-a reţinut cu forţa; mă simţeam încă atât de slabă, atât de zdrobită, fără îndoială din cauza băuturii de care miaţi vorbit, că n-am putut scăpa din mâinile lui; „De ce să fugi acum? îmi spuse domnul Ferrand, cu o expresie de uimire care m-a derutat… Ce sunt mofturile astea? Nu sunt oare lângă tine, cu consimţământul tău?“ „Ah! domnule, dar e nedemn ce-ai făcut, am strigat, ai abuzat de somnul meu ca să mă dai – 1477 –

– Misterele Parisului vol.1 –

pierzării! O voi spune tatălui meu.“ Notarul izbucni în râs. „Am abuzat de somnul tău, eu? Glumeşti! Cine o să creadă minciuna asta? E patru dimineaţa. Sunt aici de două ceasuri, cum ai putut dormi atât de adânc? Mărturiseşte mai bine că n-am făcut decât să mă folosesc de consimţământul tău. Haide, nu mai face mofturi, că ne supărăm. Tatăl tău e în mâna mea, acum nu mai ai niciun motiv să mă respingi, fii supusă şi vom fi prieteni buni – de nu, ia seama.“ Voi spune totul tatălui meu, am strigat, va şti să mă răzbune. Există o dreptate pe lume!“ Domnul Ferrand mă privi cu mirare: „Dar eşti nebună de-a binelea! Şi ce anume vei spune tatălui tău? Că ţi-a plăcut să mă primeşti aici? Fă ce vrei… vei vedea cum – 1478 –

– Eugen Sue –

te va primi.“ „Doamne! dar nu e adevărat. Ştii prea bine că te afli aici fără voia mea.“ „Fără voia ta? Vei avea îndrăzneala să susţii o asemenea minciună, să vorbeşti de violenţă? Vrei să-ţi dau o dovadă că eşti o prefăcută? Dădusem ordin lui Germain să vină astă seară la zece ca să termine o lucrare urgentă; a stat până la unu noaptea întro cameră de sub a ta. N-ar fi auzit ţipetele tale, zgomotele unei lupte ca aceea pe care am avut-o cu tine jos, răutăcioaso, dacă ai fi fost atât de înţelegătoare ca acum! Ei bine, în treabăl mâine pe Germain şi va spune adevărul: că azi noapte a fost o linişte desăvârşită în toată casa.“ — O, toate precauţiunile fuseseră luate ca să-şi asigure nevinovăţia! se – 1479 –

– Misterele Parisului vol.1 –

indignă Rudolf. — Da, domnule, pentru că eram împietrită nu găseam niciun răspuns la cele ce-mi spunea domnul Ferrand. Neştiind ce băutură îmi dăduse, nu-mi puteam lămuri mie însămi somnul acela atât de adânc. Aparenţele erau împotriva mea. Dacă m-aş fi plâns, toată lumea m-ar fi învinuit pe mine; şi nu se putea altfel, fiindcă şi pentru mine însămi acea noapte rămânea o taină de nepătruns. Capitolul 9 CRIMA Rudolf rămase uluit de abominabila ipocrizie a domnului Ferrand. — Aşadar, o întrebă el pe Luiza, n-ai – 1480 –

– Eugen Sue –

îndrăznit să te plângi tatălui dumitale de oribilul atentat săvârşit de notar? — Nu, domnule, ar îi crezut, fără îndoială, că-i cedasem de bună voie domnului Ferrand, şi mă temeam ca în furia lui, tata să nu uite că libertatea sa, existenţa familiei noastre, depindeau de stăpânul meu. — Şi probabil, reluă Rudolf pentru a o scuti pe Luiza măcar în parte de aceste penibile mărturisiri, de teama de a nu expune pe tatăl dumitale răzbunării notarului, nu te-ai mai împotrivit şi ai continuat să fii victima acestui mizerabil? Luiza lăsă ochii în jos şi roşi. — Dar după aceea, purtarea lui a fost mai puţin aspră faţă de dumneata? — Nu, domnule; pentru a înlătura – 1481 –

– Misterele Parisului vol.1 –

orice bănuieli, când din întâmplare avea la masă pe preotul de la Bunavestire şi pe vicarul său, stăpânul meu îmi făcea, în faţa lor, observaţii severe, ruga pe domnul părinte să mă dojenească, spunea că mai curând sau mai târziu voi deveni o stricată, că aveam purtări prea libere faţă de copiştii din birou, că eram leneşă, că mă ţinea în serviciu numai de milă pentru tatăl meu, un tată de familie cinstit, pe care îl ajutase el. Afară de serviciul făcut tatălui meu, restul spuselor lui erau numai minciuni. Niciodată nu-i vedeam pe copiştii din birou care lucrau într-un corp de case despărţit de al nostru. — Şi când erai singură cu dânsul cum explica el purtarea sa faţă de preot? — Spunea că glumeşte. Dar preotul – 1482 –

– Eugen Sue –

lua aceste învinuiri în serios; îmi spunea, cu severitate, că trebuie să fiu de două ori vicioasă ca să mă dau pierzării, într-o casă sfântă, în care aveam mereu în faţa ochilor pilde cucernice. La astea nu ştiam ce să răspund, îmi plecam capul roşind; tăcerea, stânjenirea mea, toate păreau să mă învinovăţească; viaţa îmi devenise o povară, aşa că, de multe ori, era cât p-aci să-i pun capăt. Dar mă gândeam la tata, la mama, la fraţii şi surorile mele pe care îi ajutam câte puţin; în mijlocul decăderii mele, găseam o alinare: cel puţin tata era salvat de la închisoare. O nouă nenorocire mă lovi: am rămas însărcinată… mă vedeam definitiv pierdută. Nu ştiu de ce, dar presimţeam că domnul Ferrand, aflând de acest, – 1483 –

– Misterele Parisului vol.1 –

eveniment care ar fi trebuit să-l facă mai puţin crud faţă de mine, se va purta totuşi şi mai rău; eram însă departe de a bănui ce avea să se întâmple. Morel, revenindu-şi dintr-o stare de rătăcire, privi mirat în jur, îşi trecu mâna pe frunte, îşi adună amintirile şi-i spuse fetei: — Îmi pare că am avut o clipă de uitare… Ce spuneai? — Când domnul Ferrand a aflat că voi fi mamă… Şlefuitorul făcu un gest de disperare, Rudolf îl potoli cu o privire. — Haide, voi asculta până la urmă, spuse Morel. Mai departe, mai departe! Luiza continuă: — Am întrebat pe domnul Ferrand prin ce mijloace mi-aş putea ascunde – 1484 –

– Eugen Sue –

ruşinea şi urmările unei greşeli al cărei autor era el. Vai, nici n-o să-ţi vină să crezi, tată… — Ei bine?… — Întrerupându-mă indignat şi prefăcându-se surprins încercă să pară că nu mă înţelege. Mă întrebă dacă n-am înnebunit. Speriată, am strigat: „Dar, Doamne, acum ce-o să mă fac? Dacă n-ai milă de mine, aibi cel puţin de copilul dumitale.“ „Ce oroare! strigă domnul Ferrand, ridicând mâinile la cer. Cum, mizerabilo, ai îndrăzneala să mă învinuieşti că sunt atât de corupt ca să mă înjosesc până la o fată de teapa ta?… Ai neruşinarea să mă faci răspunzător de urmările desfrânării tale, pe mine, care ţi-am spus mereu, în faţa celor mai respectabili martori, că te voi da – 1485 –

– Misterele Parisului vol.1 –

pierzării, ticăloasă şi stricată ce eşti! Să pleci de la mine numaidecât, te dau afară!“ Rudolf şi Morel rămaseră uluiţi de spaimă; o ipocrizie atât de infernală îi înmărmurea. — Ah! mărturisesc, exclamă Rudolf, că asta depăşeşte aşteptările cele mai cumplite. Morel tăcea, ochii i se căscară îngrozitor, un spasm îi contractă trăsăturile, se dădu jos de pe masa de lucru, trase repede un sertar şi luă de acolo o pilă lungă şi grea, foarte ascuţită, înfiptă într-un mâner de lemn, şi se avântă spre uşă. Rudolf îi ghici gândul, îl luă de braţ şi-l opri. — Morel, unde te duci? Ce vrei, să te – 1486 –

– Eugen Sue –

nenoroceşti? — Ia seama, strigă meşteşugarul furios, zbătându-se, voi comite două crime în loc de una. Şi smintitul îl ameninţă pe Rudolf. — Tată, e salvatorul nostru! strigă Luiza. — Îşi bate joc de noi, da! da! vrea săl salveze pe notar, răspunse aiurit tatăl, luptându-se cu Rudolf. Într-o clipă, acesta îl dezarma cu blândeţe, deschise uşa şi aruncă pila pe scară. Luiza se repezi la şlefuitor, îl luă în braţe şi îi spuse! — Tată, e binefăcătorul nostru! Ai ridicat mâna asupra lui, vino-ţi în fire! Aceste vorbe readuseră pe Morel la realitate; îşi acoperi faţa cu mâinile şi, – 1487 –

– Misterele Parisului vol.1 –

mut, căzu în genunchi în faţa lui Rudolf. — Ridică-te, tată nenorocit, spuse Rudolf, înduioşat. Răbdare… răbdare, îţi înţeleg revolta şi-ţi împărtăşesc ura, dar în numele răzbunării chiar, n-o compromite… — Doamne!… Doamne!… strigă şlefuitorul, ridicându-se. Dar ce poate face justiţia… legea… într-o împrejurare ca asta? Suntem, doar, oameni săraci! Când vom învinui pe acest om bogat, puternic, respectat, ni se va râde în nas. Ha, ha, ha! şi se porni pe un râs convulsiv. Şi vor avea dreptate… Ce probe avem? da, ce probe? Nu vom fi crezuţi. Aşa că vă spun, strigă el pradă furiei crescânde, n-am încredere decât în nepărtinirea cuţitului… — Taci, Morel, durerea îţi întunecă – 1488 –

– Eugen Sue –

mintea, îi spuse Rudolf cu tristeţe… Laso pe fata dumitale să vorbească… clipele sunt numărate, comisarul o aşteaptă, trebuie să ştiu tot… Mai departe, copila mea… Morel căzu abătut pe scaunul lui. — Nu e nevoie, domnule, să vă spun cât am plâns, cât l-am rugat, eram zdrobită. Asta s-a întâmplat pe la orele zece dimineaţa în biroul domnului Ferrand; preotul trebuia să prânzească cu el în ziua aceea. Intrase tocmai când stăpânul meu mă copleşea cu observaţii şi ocări… Păru foarte supărat la vederea preotului. — Şi atunci ce a spus? — Se hotărî pe loc şi strigă arătândumă: „Ei bine, domnule abate, nu spuneam că această nenorocită va lua – 1489 –

– Misterele Parisului vol.1 –

drumul pierzării?… E pierdută… pentru totdeauna… mi-a mărturisit greşeala şi ruşinea ei… rugându-mă s-o salvez. Şi când te gândeşti că, de milă, am primit în casa mea o asemenea ticăloasă!“ „Cum, îmi spuse abatele indignat, cu toate sfaturile bune pe care stăpânul dumitale ţi le-a dat în faţa mea, te-ai terfelit în aşa hal! O! asta e de neiertat… Prietene, după toate binefacerile pe care i le-ai făcut acestei nenorocite şi familiei sale, mila ar însemna slăbiciune… să fii neînduplecat!“ spuse preotul, amăgit, ca toată lumea, de ipocrizia domnului Ferrand. — Şi în clipa aceea nu l-ai demascat pe infam? întrebă Rudolf. — Doamne, Dumnezeule, eram îngrozită, îmi pierdusem capul, nu – 1490 –

– Eugen Sue –

îndrăzneam, nu puteam scoate un cuvânt; totuşi, voiam să vorbesc, să mă apăr. Abia îngânasem: „Dar, domnule…“, că notarul mă întrerupse: „Nicio vorbă mai mult, fiinţă neruşinată! Ai auzit ce spune sfinţia sa… Mila ar însemna slăbiciune… Într-un ceas să-mi părăseşti casa!“ Apoi, fără a-mi da răgaz să răspund, îl luă pe preot în altă odaie. După plecarea domnului Ferrand, am rămas ca aiurită, mă vedeam gonită de la el, neputând găsi un loc nicăieri din pricina stării în care mă aflam şi a referinţelor proaste pe care stăpânul meu le-ar fi dat despre mine; şi apoi nu eram sigură că în furia lui, nu-l va închide pe tata; nu ştiam ce să mă fac, mam refugiat în odaia mea. După două ceasuri apăru domnul Ferrand. „Ţi-ai – 1491 –

– Misterele Parisului vol.1 –

făcu bagajul?“ mă întrebă el. „Fie-ţi milă, i-am spus, căzându-i în genunchi, nu mă da afară în starea în care mă aflu. Ce să mă fac? Nu pot găsi loc nicăieri!“ „Cu atât mai bine, Dumnezeu te va pedepsi pentru desfrâul şi minciunile tale.“ „Îndrăzneşti să spui că mint? am strigat eu, indignată, îndrăzneşti să spui că nu dumneata m-ai dat pierzării?“ „Să ieşi chiar acum din casa mea, ticăloaso, deoarece stărui în bârfelile tale, strigă el cu o voce cumplită. Şi ca să te pedepsesc, mâine îl voi trimite la închisoare pe tatăl tău.“ „Nu, nu, i-am spus, speriată, nu vă voi învinui, domnule… v-o făgăduiesc, dar nu mă alungaţi, aveţi milă de tatăl meu, din puţinul ce câştig aici, susţin familia… Lăsaţi-mă să stau la dumneavoastră… nu voi spune nimic… – 1492 –

– Eugen Sue –

voi face aşa ca să nu se observe nimic şi când nu voi mai putea ascunde starea tristă în care mă aflu, ei bine! Atunci mă puteţi izgoni.“ După alte noi rugăminţi, domnul Ferrand a consimţit să mă reţină; am socotit asta ca un mare bine, atât eram de disperată. Totuşi, în cele cinci luni care urmară acestei scene cumplite, am fost foarte nenorocită, foarte rău tratată. Numai domnul Germain, pe care îl vedeam rar, se interesa uneori, înduioşat de necazurile mele, dar mi-era ruşine să-i mărturisesc ceva. — Nu cam tot pe atunci a venit, să locuiască aici? — Da, domnule, căuta o cameră lângă strada Templului sau a Arsenalului; cum era una de închiriat – 1493 –

– Misterele Parisului vol.1 –

aici, i-am vorbit de aceea pe care acum o ocupi dumneata, şi i-a plăcut. Când a plecat acum două luni, m-a rugat să nu dau nimănui noua lui adresă, pe care o cunoştea însă domnul Ferrand. Germain, ca să scape de urmăriri, era obligat să ia aceste precauţiuni, pe care Rudolf le înţelegea. — Şi dumneata nu te-ai gândit niciodată să te destăinuieşti lui Germain? o întrebă el pe Luiza. — Nu, domnule, era şi el indus în eroare de ipocrizia domnului Ferrand; spunea de dânsul că e dur, exigent, dar îl socotea cel mai cinstit om de pe pământ. — Când Germain locuia aici, nu l-a auzit niciodată pe tatăl dumitale acuzându-l pe notar că a încercat să te seducă? – 1494 –

– Eugen Sue –

— Tata nu vorbea niciodată faţă de străini despre temerile lui; de altfel, în vremea aceea îi înlăturam neliniştile, îl asiguram că domnul Ferrand nu se mai gândea la mine... Vai! acum, dragă tată, mă vei ierta că te-am minţit! N-o făceam decât ca să te liniştesc, mă crezi, nu-i aşa? Morel nu răspunse nimic; cu fruntea rezemată de braţele încrucişate pe masă plângea în hohote. Rudolf făcu semn Luizei să nu se mai adreseze tatălui ei. Ea continuă: — Am petrecut cinci luni în lacrimi şi spaime continue. Mulţumită precauţiunilor, putusem ascunde tuturor starea mea, dar nu nădăjduiam s-o pot tăinui şi în ultimele două luni care mă despărţeau de sorocul fatal… Viitorul se – 1495 –

– Misterele Parisului vol.1 –

arăta pentru mine din ce în ce mai îngrozitor. Domnul Ferrand îmi declarase că nu mai voia să mă ţină la el… Astfel, urma să fiu lipsită de puţinele mijloace cu care îmi ajutam familia. Blestemată, alungată de tatăl meu, căci, după minciunile pe care i le spusesem ca să-l liniştesc, m-ar fi crezut amanta şi nu victima domnului Ferrand… ce aveam să fac, unde să mă refugiez, unde să-mi găsesc un loc în starea în care mă aflam? Îmi veni atunci o idee criminală. Din fericire, n-am cutezat s-o îndeplinesc, vă fac această mărturisire, dragă domnule, fiindcă nu vreau să vă ascund nimic. Dacă aş fi dat urmare unui gând atât de funest, nu ar fi fost, el, oare, complicele crimei mele? După o clipă de tăcere, Luiza făcu – 1496 –

– Eugen Sue –

un efort şi continuă cu un tremur în glas: — Auzisem de la portăreasă că un şarlatan locuia în casa noastră şi… Nu putu isprăvi. Rudolf îşi aminti că, la prima lui întrevedere cu doamna Pipelet, primise de la poştaş o scrisoare scrisă pe o hârtie ordinară şi cu litere prefăcute, pe care observase urma câtorva lacrimi… — Şi i-ai scris, copilă nenorocită, acum trei zile!… Şi la aceasta scrisoare ai plâns, şi ţi-ai schimbat scrisul. Luiza se uită îngrozită la Rudolf şi întrebă: — De unde ştiţi asta? — Linişteşte-te. Eram singur în odăiţa doamnei Pipelet, când a sosit scrisoarea şi, din întâmplare, am văzuto… – 1497 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Ei bine, da! I-am scris domnului Bradamanti că, neîndrăznind să mă duc la el, îl rugam să vie seara la Châteaud’Eau… Îmi pierdusem capul. Voiam săi cer cumplitele lui sfaturi… Am plecat de la stăpân cu intenţia de a le da urmare, dar, după o clipă, mi-a venit mintea la loc, mi-am dat seama ce crimă eram pe cale să comit… M-am înapoiat acasă şi nu m-am dus la întâlnire. În aceeaşi seară s-a petrecut o scenă ale cărei consecinţe au atras asupra mea ultima nenorocire. Domnul Ferrand mă credea plecată pentru două ore. Eu, însă, mă înapoiasem după foarte puţin timp. Trecând pe la portiţa grădinii, am găsito, spre marea mea mirare, întredeschisă. Am intrat pe acolo şi am dus cheia în cabinetul domnului Ferrand, unde se – 1498 –

– Eugen Sue –

depunea de obicei. Această încăpere dădea în camera lui de dormit, locul cel mai liniştit din tot apartamentul; acolo trata el afacerile confidenţiale, pe când pe cele obişnuite le rezolva în birou. Veţi vedea dragă domnule, de ce vă dau toate acest amănunte: cunoscând foarte bine interiorul casei, după ce am trecut prin sala de mâncare luminată din plin, am intrat în salon cufundat în întuneric, apoi în cabinetul care se afla lângă camera de dormit. În clipa în care puneam cheia pe masă, uşa se deschise brusc. Când m-a zărit la lumina lămpii din odaia lui, notarul a închis repede uşa după o persoană pe care n-am putut-o vedea. Apoi, cu tot întunericul, s-a aruncat asupra mea, m-a luat de gât ca şi cum ar fi vrut să mă gâtuie şi mi-a spus – 1499 –

– Misterele Parisului vol.1 –

pe şoptite, furios şi totodată speriat: „Mă iscodeai, ascultai la uşă, ce-ai auzit?… Răspunde! răspunde! sau te strâng de gât!“ Dar schimbându-şi gândul, fără ami da putinţa să spun o vorbă, m-a împins în sala de mâncare, oficiul ora deschis şi m-a aruncat cu brutalitate înăuntru, după care a închis uşa în urma mea. — Şi n-ai auzit nimic din cele ce s-au vorbit? — Nimic, domnule, dacă aş fi ştiut că e cu cineva dincolo, n-aş fi intrat în birou, nici doamna Séraphine n-avea voie să intre. — Şi când ai ieşit din oficiu ce ţi-a spus? — Menajera a venit să mă scoată de acolo şi nu l-am mai revăzut pe domnul – 1500 –

– Eugen Sue –

Ferrand în seara aceea. Emoţiile, frica prin care trecusem, m-au îmbolnăvit rău. Dimineaţa, pe când coboram, m-am întâlnit cu domnul Ferrand, m-am înfiorat, gândindu-mă la ameninţările din ajun. Mare îmi fu mirarea auzindu-l că-mi spune liniştit: „Ştii că nu ai voie să intri în birou când am pe cineva la mine, dar cum nu mai ai decât puţină vreme de stat la mine, socotesc inutil să te mai cert“, şi se îndreptă spre biroul lui. Acest ton mai blând, după violenţele din ajun, m-a surprins. Mi-am continuat serviciul, ca de obicei, şi mă pregăteam să fac ordine în camera lui de culcare… Suferisem cumplit toată noaptea, mă simţeam slabă, abătută. Orânduind câteva haine într-o mică încăpere foarte întunecoasă de lângă dormitor, am fost – 1501 –

– Misterele Parisului vol.1 –

deodată cuprinsă de o ameţeală cu dureri, simţeam că-mi pierd cunoştinţa… Văzând că mă prăbuşesc, am vrut să mă agăţ de ceva şi, în cădere, am tras după mine un palton atârnat de perete, care m-a acoperit aproape în întregime. Când mi-am revenit în simţiri uşa cu geamuri a cabinetului de lângă dormitor era închisă… auzeam glasul domnului Ferrand… vorbea tare… Amintindu-mi de întâmplarea din ajun, mi-am închipuit că, ascunsă sub paltonul care căzuse peste mine, stăpânul meu, închizând uşa acelui vestiar obscur, nu mă văzuse. Dacă m-ar fi descoperit, cum l-aş fi putut face să creadă ce mi s-a întâmplat? Mi-am reţinut răsuflarea şi, fără să vreau am auzit sfârşitul acestei convorbiri, fără îndoială începută mai – 1502 –

– Eugen Sue –

înainte. Capitolul 10 CONVORBIREA — Şi cine era persoana care, ascunsă în odaia notarului, vorbea cu el? întrebă Rudolf. — Nu ştiu, domnule, nu-i recunoşteam vocea. — Şi ce spuneau? — Convorbirea părea să ţină, cum am mai spus, de câtăva vreme, căci iată ce am auzit: „Nimic mai simplu, spunea vocea necunoscută, o secătură cu numele de Braţ-Roşu, contrabandist fără scrupule, m-a pus în legătură pentru afacerea de care-ţi vorbeau cu o familie de aşa-zişi piraţi de apă dulce, stabilită la – 1503 –

– Misterele Parisului vol.1 –

capătul unei mici insule de lângă Asnières; sunt doi din cei mai mari bandiţi de pe pământ; tatăl şi bunicul lor au fost ghilotinaţi, doi fii sunt osândiţi la muncă silnică pe viaţă, dar i-au rămas mamei trei băieţi şi două fete, creaturi tot atât de ticăloase ca şi ceilalţi. Se spune că noaptea, ca să fure de pe ambele maluri ale Senei, coboară pe fluviu în bărci până la Bercy. Sunt indivizi în stare să omoare pe primul venit pentru un franc. Familia Marţial (aşa îi cheamă pe piraţii mei), rostea în continuare vocea, vor trece în ochii fetei drept o familie cinstită de pescari; o să fac, ca din partea dumitale, două-trei vizite acestei tinere doamne; o să-i prescriu anumite doctorii… şi după opt zile face cunoştinţă cu cimitirul de la – 1504 –

– Eugen Sue –

Asnières. La sate, decesele trec neobservate, ca un lucru fără importanţă, pe când la Paris, cauzele lor sunt cercetate mult prea stăruitor. Dar, când ai de gând s-o trimiţi pe provinciala dumitale în insula de la Asnières, ca să am vreme să-i previn pe Marţiali de rolul ce trebuie să-l joace?“ „Mâine soseşte aici, poimâine va fi la ei, a răspuns domnul Ferrand, şi o voi preveni că doctorul Vincent vine, în numele meu, s-o îngrijească.“ „Fie şi numele de Vincent, răspunse celălalt. Îmi place şi ăsta ca oricare altul…“ — Ce-o mai fi şi cu această urzeală de crimă şi de infamii? întrebă Rudolf din ce în ce mai surprins. — Nouă? Nu, domnule, veţi vedea că e în legătură cu o altă crimă pe care o – 1505 –

– Misterele Parisului vol.1 –

cunoaşteţi, reluă Luiza şi continuă: Am auzit zgomot de scaune, convorbirea se isprăvise. „Nu-ţi cer să păstrezi secretul, spunea domnul Ferrand, mă ai la mână, cum te am şi eu.“ „Asta înseamnă că ne putem ajuta unul pe altul şi că niciodată nu ne vom face rău, răspunse vocea. Vezi doar cât sunt de prompt! Am primit scrisoarea dumitale aseară la zece şi azi dimineaţă iată-mă la dumneata. La revedere, complicele meu, nu uita insula Asnières, pescarul Marţial şi pe doctorul Vincent. Mulţumită acestor trei cuvinte magice, nu-i dau provincialei dumitale mai mult de opt zile.“ „Aşteaptă, răspunse domnul Ferrand, să mă duc să trag zăvorul de siguranţă pe care l-am pus la cabinetul meu şi să văd dacă nu e nimeni în anticameră, ca să poţi ieşi pe – 1506 –

– Eugen Sue –

poteca grădinii, pe unde ai venit… “ Domnul Ferrand ieşi o clipă, apoi reveni şi-l auzii, în sfârşit, depărtându-se împreună cu persoana aceea… Vă închipuiţi groaza mea în timpul acestei convorbiri şi disperarea mea că, fără să vreau, surprinsesem un asemenea secret. După două ore, doamna Séraphine veni în odaia mea unde mă cuibărisem, tremurând toată, şi mai bolnavă decât fusesem până atunci. „Te cheamă domnul, îmi spuse ea, ai mai mult noroc decât meriţi, hai, coboară. Eşti palidă, dar ceea ce vei afla îţi va reda culorile.“ Am urmat-o pe menajeră; domnul Ferrand era în cabinetul lui. Văzându-l, m-au trecut fiori fără să vreau. Părea totuşi mai puţin înrăit ca de obicei. M-a privit fix, lung, de parcă ar fi vrut să-mi – 1507 –

– Misterele Parisului vol.1 –

citească gândurile. Am lăsat ochii în pământ. „Dumneata pari foarte bolnavă“, îmi spuse el. „Da, domnule“, i-am răspuns extrem de mirată că nu mă tutuia, ca de obicei. „E de la sine înţeles, adăugă el, e consecinţa stării dumitale şi a eforturilor făcute ca s-o ascunzi; dar, cu toate minciunile dumitale, cu toată purtarea rea şi indiscreţia de ieri, reluă el pe un glas mai blând, mi-e milă de dumneata. Peste câteva zile îţi va fi imposibil să mai ascunzi sarcina. Deşi team tratat cum o meritai în faţa preotului parohiei, o asemenea întâmplare în faţa lumii ar constitui o ruşine pentru o casă ca a mea şi, afară de asta, familia dumitale ar fi disperată… Consimt să te ajut în această împrejurare.“ „Ah, domnule, am strigat eu, aceste vorbe – 1508 –

– Eugen Sue –

dovedesc bunătatea dumneavoastră şi mă fac să uit totul.“ „Să uiţi ce?“ mă întrebă el pe un ton aspru. „Nimic, nimic… iertaţi-mă, domnule“, am răspuns de teamă să nu-l supăr şi socotindu-l în toane mai bune faţă de mine. Ascultă-mă, dar: te vei duce astăzi la tatăl dumitale, îi vei spune că te trimit pentru două sau trei luni la ţară ca să ai grijă de o casă pe care am cumpărat-o. Mâine vei pleca din Paris; îţi voi da o scrisoare de recomandare către doamna Marţial, mama unei familii cinstite de pescari, care locuieşte lângă Asnières. Vei spune că vii din provincie, fără să dai alte lămuriri. Vei afla mai târziu scopul acestei recomandaţii, care e exclusiv în folosul dumitale. Mătuşa Marţial se va purta cu dumneata ca o – 1509 –

– Misterele Parisului vol.1 –

mamă. Doctorul Vincent, un prieten al meu, va veni să-ţi dea îngrijirile pe care starea dumitale le reclamă… Vezi cât sunt de bun cu dumneata!“ — Ce oribilă urzeală! strigă Rudolf. Acum înţeleg totul. Crezând că ai aflat în ajun o taină cumplită care îl privea, voia să se descotorosească de dumneata. Avea de bunăseamă un interes ca să-şi înşele complicele, spunându-i că eşti o doamnă din provincie. Cât trebuie să te fi îngrozit propunerea asta! — Mi-a dat o grea lovitură, m-a doborât. Nu puteam răspunde nimic; mă uitam cu groază la domnul Ferrand, mintea mi se rătăcise. Mi-aş fi pus viaţa în pericol dacă i-aş fi mărturisit că auzisem în dimineaţa aceea ce intenţii are, când, din fericire, mi-am amintit de – 1510 –

– Eugen Sue –

noile primejdii la care m-aş fi expus: „Nu mă înţelegi, oare?“ mă întrebă el nerăbdător. „Ba da… domnule, dar n-aş vrea să merg la ţară.“ „Şi, de ce? Vei fi bine îngrijită acolo unde te trimit.“ „Nu, nu, nu mă duc prefer să rămân la Paris să nu mă depărtez de familia mea, mai bine îi voi mărturisi totul tatii, chiar de va trebui să mor de ruşine.“ „Va să zică mă refuzi? întrebă domnul Ferrand, abia stăpânindu-şi mânia şi privindu-mă atent. De ce ţi-ai schimbat părerea dintro dată? Adineauri ai primit…“ Am înţeles, că dacă mă trădam, eram pierdută; i-am răspuns că nu credeam să fie vorba să plec din Paris, să mă despart de familie. „Dar tu-ţi necinsteşti familia, mizerabilo! strigă el nemaistăpânindu-se şi, prinzându-mă de braţ, mă împinse – 1511 –

– Misterele Parisului vol.1 –

atât de tare, încât am căzut. Îţi dau vreme până poimâine! strigă el. Sau pleci mâine de aici ca să te duci la Marţiali, sau îi spui tatălui tău că te-am dat afară, şi, în aceeaşi zi, el va intra la închisoare.“ Am rămas întinsă pe podea, nu mai aveam putere să mă ridic. Doamna Séraphine veni în grabă, auzind că stăpânul ridică vocea. Cu ajutorul ei şi împleticindu-mă la fiecare pas, am putut ajunge în camera mea. M-am aruncat pe pat, am rămas acolo până seara, atâtea emoţii îmi dăduseră o grea lovitură! Către ora unu noaptea m-au cuprins dureri cumplite şi mi-am dat seama că voi aduce pe lume acest copil înainte de soroc. — De ce n-ai chemat pe nimeni să te ajute? – 1512 –

– Eugen Sue –

— Oh. N-am îndrăznit. Domnul Ferrand voia să scape de mine, desigur că ar fi trimis după doctorul Vincent care m-ar fi ucis acasă, la stăpânul meu, în loc să mă omoare la familia Marţial… sau poate că domnul Ferrand m-ar fi sugrumat, afirmând că am murit născând. Vai! domnule, poate că aceste temeri erau nebuneşti – dar în clipa aceea m-au năpădit şi asta a fost pricina nenorocirii mele. Aş fi înfruntat ruşinea, dar n-aş fi fost învinuită că mi-am ucis copilul. În loc să cer ajutor, mi-am înăbuşit gemetele muşcând, de durere, cearceaful, ca să nu fiu auzită. În sfârşit, după suferinţe groaznice… singură, pe întuneric, am adus pe lume acea nefericită făptură a cărei moarte desigur că a fost pricinuită de naşterea – 1513 –

– Misterele Parisului vol.1 –

prematură… pentru că nu eu am omorât-o, Doamne – n-am omorât-o – oh! nu! în mijlocul acelei nopţi, am avut totuşi o clipă de tristă bucurie când miam strâns copilul în braţe. Şi vocea Luizei se frânse în hohote de plâns. Morel asculta apatic povestea fetei. Era într-o stare de sumbră nepăsare care îl sperie pe Rudolf. Totuşi văzând-o că izbucneşte în plâns, şlefuitorul care tot îşi mai ţinea mâinile la tâmple, proptit de tejgheaua lui, o privi pe Luiza în ochi şi zise: — Plânge… plânge… de ce plânge oare? Apoi, după o clipă de şovăială: Ah! da… ştiu… ştiu… notarul… Continuă, biata mea Luiza… tu eşti fata mea… tot mi-eşti dragă… adineauri… – 1514 –

– Eugen Sue –

nu te mai cunoşteam… lacrimile îmi întunecaseră vederea. Oh! Doamne! Doamne! capul meu… tare mă mai doare! — Vezi dar că nu sunt vinovată, nu-i aşa, tată? — Da… da… — E o mare nenorocire, dar mi-era atât de frică de notar! — Notarul… oh! te cred, e atât de rău… atât de rău... — Mă ierţi acum? — Da… — Cu adevărat? — Da, cu adevărat! Oh! tot te iubesc, hai, deşi… nu pot spune… vezi tu… fiindcă… oh! capul… capul… Luiza se uită cu groază la Rudolf. — Suferă, lasă-l puţin să se – 1515 –

– Misterele Parisului vol.1 –

liniştească. Spune mai departe. Luiza reîncepu, după ce se uită de două-trei ori, cu îngrijorare, la Morel: — Strângeam copilul la piept… eram îngrijorată că nu-l auzeam respirând, dar îmi spuneam: răsuflarea unui copil atât de mic… de-abia se aude… şi apoi mi se părea aşa de rece… nu aveam lumină, nu mi se dădea niciodată… Aşteptam să se facă ziuă, încercând să-l încălzesc cum puteam, dar mi se părea din ce în ce mai îngheţat. Îmi mai ziceam: e atât de rece, încât desigur că frigul l-a amorţit aşa… Când s-a făcut ziuă, am apropiat copilul de fereastră... m-am uitat la el… era ţeapăn… îngheţat… mi-am apropiat gura de a lui ca să-i simt răsuflarea… am pus mâna pe inima lui… nu mai bătea… – 1516 –

– Eugen Sue –

era mort! Luiza izbucni în plâns. În clipa aceea se petrecu în mine ceva foarte greu de descris. Nu-mi amintesc de cele întâmplate, decât în chip nelămurit, ca într-un vis: un fel de deznădejde, de groază, de furie şi, afară de asta, mă cuprinse şi o altă spaimă: nu mă mai temeam de domnul Ferrand că m-ar putea sugruma, dar mă gândeam că dacă ar fi fost găsit copilul mort lângă mine, puteam fi învinuită că eu l-am omorât; atunci m-a stăpânit un singur gând, să-l ascund vederii tuturor, astfel dezonoarea mea n-ar fi fost cunoscută; nu m-aş mai fi temut de supărarea tatălui meu, scăpăm de răzbunarea domnului Ferrand, pentru că, fiind eliberată de sarcină, puteam pleca din casă şi să găsesc un loc în altă parte, ca – 1517 –

– Misterele Parisului vol.1 –

să-mi pot susţine familia… Vai! domnule, astea au fost motivele care mau hotărât să nu mărturisesc nimic şi să ascund corpul copilului meu. Am greşit, fără îndoiala, dar situaţia în care, mă aflam, chinuită, fiinţă de suferinţe, aproape în delir, n-am judecat la ce mă expuneam dacă eram descoperită. — Ce chinuri!… ce chinuri! se revoltă Rudolf. — Se crăpa de ziuă, continuă Luiza, nu mai aveam decât puţină vreme până să se trezească lumea din casă… N-am mai pregetat, am învelit copilul cum am putut, am coborât tiptil, tiptil, m-am dus în fundul grădinii să sap o groapă unde să-l înmormântez, dar dăduse îngheţul peste noapte şi pământul era prea tare. Atunci am ascuns corpul în fundul unei – 1518 –

– Eugen Sue –

pivniţe în care nu se intra niciodată în timpul iernii, l-am acoperit cu o lădiţă goală de flori şi m-am înapoiat în odaia mea din care nimeni nu mă văzuse ieşind. Din toate câte v-am spus, însă, mi-a rămas o amintire confuză. Slabă cum eram, nici azi nu-mi dau seama cum am avut curajul şi puterea să fac toate astea. Pe la ora nouă, doamna Séraphine veni să afle de ce nu mă trezisem, l-am spus că sunt bolnavă şi am rugat-o în chip stăruitor să mă lase să stau culcată toată ziua; a doua zi voi părăsi, casa, deoarece domnul Ferrand m-a concediat. După o oră, veni chiar el. „Te simţi mai rău: iată consecinţele încăpăţânării dumitale. Dacă ai fi vrut să te foloseşti de bunătatea mea, azi ai fi fost instalată la nişte oameni cumsecade – 1519 –

– Misterele Parisului vol.1 –

care ar fi avut grijă de dumneata. De altfel, nu sunt atât de neomenos să te las fără ajutor în starea în care te găseşti; astă seară doctorul Vincent va veni să te vadă!“ La această ameninţare, m-am înfiorat de groază. Am răspuns domnului Ferrand că în ajun greşisem când i-am refuzat oferta, că acum o primesc, dar că, fiind încă prea bolnavă pentru a porni la drum, voi pleca a treia zi la Marţial şi că nu mai e nevoie să-l cheme pe doctorul Vincent. Voiam să câştig timp, eram ferm hotărâtă să mă duc a doua zi la tatăl meu; nădăjduiam astfel că el nu va afla nimic. Liniştit de făgăduiala mea, domnul Ferrand fu aproape afectuos cu mine şi mă dădu, pentru prima oară de când îl cunoşteam, – 1520 –

– Eugen Sue –

în seama doamnei Séraphine ca să mă îngrijească. Am petrecut ziua în spaime cumplite, tremurând în fiecare clipă să nu se descopere, din întâmplare, trupul copilului meu. Nu doream decât un singur lucru, să se înmoaie vremea, astfel că pământul nemaifiind atât de tare, să pot săpa… A nins… asta m-a făcut să sper… am stat toată ziua în pat. O dată cu căderea nopţii, am aşteptat ca toată lumea să se culce; am avut puterea să mă ridic, să mă duc la magazia, cu lemne, să caut un topor ca să pot săpa o groapă în pământul acoperit cu zăpadă… După chinuri nesfârşite, am izbutit… atunci am luat corpul, l-am plâns mult şi l-am aşezat cum am putut în lădiţa de flori… Nu cunoşteam rugăciunea pentru morţi. Am rostit un – 1521 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Tatăl-nostru şi un Ave-Maria, rugând pe Dumnezeu să-l primească pe copil în rai… Credeam că nu voi avea curajul să acopăr cu pământ micul coşciug… O mamă… să-şi îngroape copilul… În sfârşit, am izbutit… Oh, Dumnezeule cât m-a durut asta! Am pus zăpadă peste pământ, ca să nu se vadă nimic. Mă luminase luna. Când totul se sfârşi, nu mă puteam hotărî să plec… Bietul copil, în pământul îngheţat… sub zăpadă… Cu toate că era mort… credeam că simte frigul… M-am înapoiat în odaia mea… m-am culcat, scuturată de friguri cumplite. Dimineaţa, domnul Ferrand trimise să întrebe în ce stare mă aflu. Iam trimis vorbă că mă simţeam ceva mai bine şi că, în două zile, voi fi în stare să plec la ţară. Am mai zăcut şi în ziua – 1522 –

– Eugen Sue –

aceea, ca să mai prind puteri. Către seară m-am sculat, am coborât în bucătărie să mă încălzesc şi am stat acolo singură. Mam dus apoi în grădină, să spun o ultimă rugăciune, în clipa când mă urcam spre odaia mea l-am întâlnit pe domnul Germain. Se afla în faţa biroului unde lucra câteodată, era foarte palid… Mi-a spus repede, punându-mi un fişic de bani în mână: „Mâine de cu noapte, tatăl dumitale va fi arestat pentru neplata unei poliţe de o mie trei sute de franci. Ştiu că nu o poate achita… iată banii… îndată ce se face ziua, să dai fuga la el… Numai de azi îmi dau seama cine e domnul Ferrand… un om rău… îl voi demasca… Să nu cumva să spui că ai banii ăştia de la mine…“ Domnul Germain nu-mi lăsă timp să-i mulţumesc – 1523 –

– Misterele Parisului vol.1 –

şi coborî grăbit.

Capitolul 11 NEBUNIA — Azi dimineaţă, continuă Luiza, când toată lumea din casa domnului Ferrand dormea, am venit încoace cu banii pe care mi-i dăduse domnul Germain ca să-l salvez pe tata, dar suma nu ajungea, şi fără dărnicia dumneavoastră, nu l-aş fi putut scăpa din mâna agenţilor… Probabil că, după ce am plecat de la domnul Ferrand, cineva a intrat în odaia mea şi s-au găsit urme care i-au pus pe drumul acestei lugubre descoperiri… Un ultim serviciu, – 1524 –

– Eugen Sue –

domnule, vreţi să înmânaţi, prin cineva, banii aceştia domnului Germain? Îi făgăduisem să nu spun nimănui că e funcţionar la domnul Ferrand. Dar pentru că văd că o ştiţi, fără ca eu să fiu indiscretă… Acum, domnule, vă repet în faţa lui Dumnezeu care mă aude, că nam spus nimic care să nu fie adevărat… N-am căutat să-mi uşurez greşelile şi… Dar oprindu-se speriată, Luiza strigă: — Domnule, uitaţi-vă la tata… uitaţi-vă, ce are? Morel ascultase această ultimă parte din povestirea Luizei cu nepăsare sumbră pe care Rudolf o punea pe seama deprimării nefericitului părinte. După zguduiri atât de puternice şi de numeroase, lacrimile îi secaseră, – 1525 –

– Misterele Parisului vol.1 –

simţurile i se tociseră şi nu-i mai rămânea nici puterea de a se indigna, gândea Rudolf, dar se înşela. Întocmai ca flacăra unei făclii care, înainte de a se stinge, mai are unele pâlpâiri, tot aşa mintea lui Morel de pe acum foarte zdruncinată, licări un răstimp, aruncă ici şi colo câteva sclipiri de înţelegere, apoi deodată se întunecă. Cu totul străin de ce se vorbea, de ce se petrecea în jurul lui, şlefuitorul înnebunise. — Domnule, reluă Luiza cu o spaimă crescândă, uitaţi-vă la tata! Apoi, apropiindu-se de meşteşugar, îl strigă: Tată!… Tată!… Morel se uita la ea cu acea privire tulbure, nedesluşită, rătăcită, caracteristică nebunilor, îngânând cu o – 1526 –

– Eugen Sue –

voce blândă şi tristă: — Datorez o mie trei sute de franci notarului… preţul sângelui Luizei… Trebuie să lucrez, să lucrez! — Morel… prietene! i se adresă Rudolf, suntem aici... Fiica dumitale e lângă noi; e nevinovată… — O mie trei sute de franci! repeta şlefuitorul, fără să se uite la Rudolf şi-şi continua munca imaginară. — Tată… strigă fata, aruncându-i-se la picioare şi strângându-i fără voie mâinile, sunt eu, Luiza! — O mie trei sute de franci… stăruia el, desfăcându-se cu putere din strânsoare. O mie trei sute de franci… că de nu, adăugă el încet ca o mare taină, că de nu… Luiza va fi ghilotinată... Şi începu să învârtească o tocilă – 1527 –

– Misterele Parisului vol.1 –

imaginară. Luiza scoase un ţipăt groaznic. — E nebun! strigă ea, e nebun, şi eu… eu sunt de vină… Oh! Doamne, Doamne! şi totuşi nu e greşeala mea… nu voiam să fac nimic rău… — Haide, biată copilă, curaj! o îmbărbătă Rudolf, să sperăm că… această nebunie va fi trecătoare. Tatăl dumitale… a suferit prea mult; atâtea amărăciuni, una după alta, au fost peste puterile unui om. Judecata lui a slăbit pentru o clipă… dar îşi va reveni, să te însoţească certitudinea că dumneata, tatăl şi toţi ai dumitale veţi fi, răzbunaţi. — Răzbunaţi!… — Da! şi jur, răspunse Rudolf solemn, jur că, o dată crimele acestui om dovedite, va ispăşi crunt dezonoarea, – 1528 –

– Eugen Sue –

nebunia şi moartea pe care le-a pricinuit. Dacă legile nu vor fi în măsură să-l pedepsească şi dacă şiretenia şi îndemânarea lui sunt la înălţimea fărădelegilor sale, vom opune vicleniei sale viclenia noastră, îndemânării sale, îndemânarea noastră, nelegiuirilor sale alte nelegiuiri; dar care vor fi faţă de faptele sale, ceea ce supliciul just şi răzbunător, aplicat vinovatului de o mână neîndurătoare, este faţă de omorul laş şi tăinuit. — Ah! domnule, Dumnezeu să vă audă! Nu eu vreau să fiu răzbunată, dar tatăl meu care şi-a pierdut minţile, copilul meu mort… Apoi, încercând printr-o ultimă sforţare să-l scoată pe Morel din nebunia lui, Luiza strigă: – 1529 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Tată, adio? Sunt dusă la închisoare… nu te voi mai vedea! Luiza ta îţi zice adio. Tată! tată! tată!… Aceste chemări disperate nu primiră niciun răspuns. Nimic nu găsi ecou în acest, biet suflet distrus… Coardele sentimentului patern, de obicei ultimele care se rup, nu mai vibrau. Două ore de la arestarea Luizei, şlefuitorul şi bătrâna idioată fură duşi de David, din ordinul lui Rudolf, la Charenton. Urma să li se dea camere separate şi să primească îngrijiri speciale. Morel părăsi casa din strada Templului fără împotrivire; îi era egal unde îl duceau, nebunia lui era blânda, neprimejdioasă şi tristă. – 1530 –

– Eugen Sue –

Bunicii îi era foame; i se arătă carne şi pâine, şi ea se luă fără împotrivire după alimente. Pietrele preţioase ale şlefuitorului, încredinţate soţiei lui, fură în aceeaşi zi predate doamnei Mathieu, intermediara care venise să le ridice. Din nefericire această femeie fusese pândită şi urmărită de Şontorog care cunoştea, din convorbirea ce o surprinsese când urma să fie arestat Morel, valoarea pretinselor pietre false. Fiul lui Braţ-Roşu se asigură că intermediara, locuia în bulevardul Saint Denis nr. 11. Rigolette o informă, cu multe menajamente, pe Madeleine Morel despre accesul de nebunie al şlefuitorului şi arestarea Luizei. La – 1531 –

– Misterele Parisului vol.1 –

început, Madeleine plânsese mult, scosese strigăte disperate, apoi, biata fiinţă, slabă şi nehotărâtă, potolindu-se după acest prim şoc, se linişti treptat, văzându-se, ea şi copiii ei, înconjuraţi de o bunăstare pe care o datorau dărniciei binefăcătorului lor. Cât despre Rudolf, era pradă unor reflecţii amare, gândindu-se la destăinuirile Luizei. Capitolul 12 BIROUL DE NOTARIAT Biroul domnului Ferrand era aidoma tuturor birourilor de notariat, funcţionarii lui erau ca toţi funcţionarii. Intrai printr-o anticameră mobilată cu patru scaune vechi în cancelaria propriuzisă, înconjurată de rafturi prevăzute cu – 1532 –

– Eugen Sue –

despărţituri în care se aflau dosarele clienţilor. Cinci tineri, aplecaţi pe pupitre de lemn negru, râdeau, stăteau de vorbă sau scriau grăbiţi. O sală de aşteptare, de asemenea plină de cartoane, unde stătea de obicei domnul prim-copist, apoi o odaie goală, care, pentru mai multă discreţie, despărţea biroul notarului de sala de aşteptare – aşa arăta în întregul lui acest laborator al actelor de tot felul. Un ceasornic cu cuc, aşezat între două ferestre ale cancelariei, bătuse orele două; o oarecare agitaţie se vădea printre funcţionari; câteva frânturi din discuţiile lor ne vor face să cunoaştem pricina acestei emoţii. — Desigur, dacă cineva mi-ar fi spus că François Germain e un hoţ, glăsui un – 1533 –

– Misterele Parisului vol.1 –

tânăr, i-aş fi răspuns: „Minţi“! „Minţi!“ — Şi eu la fel!… — Şi eu la fel!… — Cât despre mine, am fost atât de impresionat să-l văd arestat de oamenii gărzii, încât nici n-am putut mânca… Dar am fost răsplătit, căci n-a mai trebuit să înghit amestecăturile zilnice ale lui madam Séraphine. — Şaptesprezece mii de franci, ăştia sunt bani! — Şi încă ce bani! — Şi când te gândeşti că de cincisprezece luni, de când Germain e casier, n-a lipsit o singură centimă din casa de bani a patronului!… — Eu găsesc că patronul a făcut rău punând să-l aresteze pe Germain, pentru că acest biet băiat se jura pe toţi sfinţii că – 1534 –

– Eugen Sue –

n-a luat de acolo decât o mie trei sute de franci aur. — Cu atât mai mult cu cât azi dimineaţă adusese banii ca să-i pună la loc în casa de fier… în chiar clipa când patronul trimisese după poliţie… — Iată neplăcerile pe care le ai cu oamenii de o cinste atât de cruntă ca a patronului; ăştia sunt neîndurători. — E adevărat, dar tocmai de aceea trebuie să te gândeşte bine înainte de a da pierzării pe un tânăr care până atunci se purtase atât de bine. — La asta, domnul Ferrand a obiectat că trebuie să dea o pildă. — Pildă de ce? Nu serveşte la nimic celor cinstiţi, iar cei care nu sunt, ştiu bine că riscă să fie descoperiţi dacă fură. — Casa noastră este în orice caz o – 1535 –

– Misterele Parisului vol.1 –

bună clientă pentru comisar. — Cum aşa? — Păi da! azi dimineaţă biata Luiza... acum Germain... — Mie afacerea cu Germain nu mi se pare limpede. — Dar a mărturisit! — A mărturisit că a luat o mie trei sute de franci, dar susţine cu tărie că n-a luat cei cincisprezece mii de Franci în bancnote şi nici ceilalţi şapte sute de franci aur care lipsesc din casă. — De fapt, dacă a recunoscut una, de ce n-ar recunoaşte şi cealaltă? — Aşa e, tot aceeaşi pedeapsă o capeţi pentru o mie cinci sute de franci ca şi pentru cincisprezece mii. — Da, dar îţi rămân cei cincisprezece mii de franci şi, ieşind din – 1536 –

– Eugen Sue –

închisoare, îţi faci treaba cu ei – ar spune un ticălos. — Nu e chiar atât de rău! — Orice am spune şi orice am face, e aici ceva ce nu-mi miroase a bine. — Şi Germain care-l apăra mereu pe patron de câte ori îl făceam iezuit! — Şi totuşi e adevărat, „De ce oare patronul n-ar avea dreptul să se ducă la biserică, ne spunea el, aşa cum şi voi aveţi dreptul să nu vă duceţi?“ — Iată-l pe Chalamel care vine din oraş; ce o să se mai mire! — De ce, de ce, băieţi? S-a mai întâmplat ceva nou cu acea biată Luiza? — Ai fi aflat, dacă n-ai fi întârziat aşa de mult pe drum, haimana ce eşti! — Dar credeţi poate că până în strada Challiot sunt doar câţiva paşi? – 1537 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Oh! e de rău!… E foarte de rău! — Dar ce e cu faimosul viconte de Saint Rémy? N-a sosit încă? — Nu. — Trăsura îi era trasă la scară, mi-a trimis vorbă, prin fecior, că vine numaidecât, dar servitorul mi-a spus că stăpânul lui nu-i în toate apele... Ah! domnilor, ce frumoasă căsuţă boierească!… Un lux care-ţi sare în ochi… s-ar zice una din acele locuinţe ale seniorilor de odinioară. Ah! Faublas, iată eroul meu preferat, modelul meu! spuse Chalamel, atârnându-şi umbrela în cuier. Înţeleg acum de ce vicontele are datorii şi e ameninţat cu închisoarea. — O obligaţie de treizeci şi patru de mii de franci pe care portărelul a trimiso aici, trebuind să fie achitată la – 1538 –

– Eugen Sue –

cancelarie, aşa vrea creditorul, nu ştiu de ce. — Cred şi eu că acest frumos viconte va trebui să plătească acum, fiindcă s-a înapoiat ieri seară de la ţară, unde se ascunsese trei zile ca să scape de executori. — Dar de ce nu i s-a pus sechestru pe mobilele din casă? — Nu-i aşa de prost, casa nu e a lui, iar mobilierul e pe numele valetului său, care pretinde că i l-a închiriat; tot aşa şi echipajele sunt pe numele vizitiului care spune că le dă cu chirie vicontelui cu atâta pe lună. O! e un şmecher, acest domn Saint-Rémy. Dar, ce spuneaţi? Ce s-a întâmplat pe aici? — Închipuieşte-ţi că, acum două ore, patronul dă buzna peste mine ca un – 1539 –

– Misterele Parisului vol.1 –

apucat: „Germain nu-i aici?“ zbieră el. „Nu, domnule.“ „Ei bine, mizerabilul, mi-a furat ieri seară şaptesprezece mii de franci“ strigă patronul. — Germain… să fure… haida de! — Staţi să vedeţi. „Cum oare, domnule, sunteţi sigur? Dar asta nu-i cu putinţă!“ am răspuns noi. „Vă spun, domnilor, că pusesem ieri în sertarul biroului unde lucrează Germain, cincisprezece hârtii a câte o mie, plus două mii de franci aur într-o cutioară: totul a dispărut.“ În clipa aceea, iată-l pe tata Marriton, portarul, care soseşte spunând: „Domnule, garda va veni imediat.“ — Şi Germain? — Aşteaptă puţin… Patronul spune portarului: „De îndată ce vine domnul – 1540 –

– Eugen Sue –

Germain, trimite-l aici în cancelarie, fără să-i spui nimic… vreau să-l demasc în faţa voastră, domnilor.“ După un sfert de ceas, bietul Germain vine, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic; madam Séraphine ne adusese tocmai de mâncare obişnuitele lături Germain îl salută pe patron, ne dă şi nouă, foarte liniştit, bună ziua… Germain, nu mănânci?“ îl întrebă domnul Ferrand. „Nu, domnule, mulţumesc nu mi-e foame“. „Vii cam târziu!“. „Da domnule am fost nevoit să mă duc la Belleville dis de dimineaţă“. „Desigur, ca să ascunzi banii pe care mi i-ai furat!“ strigă domnul Ferrand cu o voce teribilă. — Şi Germain?… — Bietul băiat se face palid ca un mort şi răspunde imediat, bâlbâind: – 1541 –

– Misterele Parisului vol.1 –

„Domnule, vă implor, nu mă nenorociţi“… — Furase? — Aşteaptă niţel, Chalamel. „Nu mă nenorociţi“ spuse el. „Va să zică mărturiseşti, mizerabile?“ „Da, domnule… dar iată banii care lipsesc. Credeam că-i voi putea pune la loc azi dimineaţă, înainte de a vă fi deşteptat; din nefericire, persoana la care aveam nişte bani şi pe care credeam că o voi găsi acasă aseară, era de două zile la Belleville, de aceea a trebuit să mă duc acolo azi în zori. De aceea am întârziat… Iertaţi-mă, domnule, nu mă nenorociţi… Luând aceşti bani, ştiam că-i voi pune la loc… Iată cei o mie trei sute de franci aur“. „Cum o mie trei sute de franci! strigă domnul Ferrand. Ce, e vorba – 1542 –

– Eugen Sue –

numai de o mie trei sute de franci? Mi-ai furat, dintr-un portofel verde, aflat în biroul primului copist, cincisprezece hârtii a o mie de franci aur“. „Eu? Niciodată! strigă bietul Germain distrus, am luat doar o mie trei sute de franci aur… dar niciun ban mai mult. N-am văzut nici un portofel în sertar; acolo nu erau decât două mii de franci aur, într-o cutie!“ „Oh! mincinos infam!… strigă, patronul. Daca ai furat o mie trei sute de franci, ai fi putut fura şi mai mult, justiţia va hotărî… O! voi fi neîndurător cu un asemenea abuz de încredere. Va fi o pildă…“ În sfârşit, dragă Chalamel, în vremea asta soseşte garda cu secretarul comisarului, să întocmească procesulverbal, îl înşfacă pe Germain şi asta-i tot!... – 1543 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— E oare cu putinţă? Germain, fruntea oamenilor cinstiţi? — Şi nouă întâmplarea asta ni s-a părut ciudată. — Dar trebuie să recunoaştem un lucru şi anume: că Germain era maniac; nu voia niciodată să spună unde locuieşte. — Asta e adevărat. — Avea întotdeauna o înfăţişare misterioasă. — Dar asta nu înseamnă c-a furat şaptesprezece mii de franci. — Fără îndoială. — Mi-am dat pur şi simplu cu părerea. — Ah!… iată o noutate!… e ca şi cum mi s-ar fi dat cu o măciucă în cap… Germain… Germain care părea un om – 1544 –

– Eugen Sue –

atât de cinstit… I l-aş fi dat şi pe Dumnezeu pe datorie. — S-ar fi zis că presimţea că i se va întâmpla o nenorocire. — De ce? — De câtva timp, părea că-l scurmă ceva. — Poate că era vorba de Luiza. — De Luiza? — Nu fac decât să repet ce spunea azi dimineaţă madam Séraphine. — Ce? Ce anume? — Că era amantul Luizei… şi tatăl copilului ei… — Ai văzut cât era de prefăcut! — Ia te uită! Ia te uită! — Da de unde? — Nu-i adevărat. — De unde ştii asta, Chalamel? – 1545 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Nu sunt cincisprezece zile de când Germain mi-a spus în mare taină, că era amorezat nebun, nebun, de o mică lucrătoare, foarte cinstită, pe care o cunoscuse într-o casă unde locuise. Când îmi vorbea de ea avea lacrimi în ochi. — Măi, Chalamel, măi Chalamel! Că demodat mai eşti! — Spune că Faublas e eroul lui şi totuşi e atât de copilăros, atât de prostuţ încât să nu-şi dea seama că poţi fi îndrăgostit de una şi amantul alteia. — Vă spun că Germain vorbea serios… În clipa aceea şeful copiştilor intră în birou. — Ei, Chalamel, ai terminat cu toate comisioanele? – 1546 –

– Eugen Sue –

— Da, domnule Dubois, am fost la domnul de Saint-Rémy; va veni îndată să-şi achite datoria. — Şi la doamna contesă MacGrégor? — De asemenea… iată răspunsul. — Şi la contesa d’Orbigny? — Domnia-sa mulţumeşte călduros patronului; a sosit ieri dimineaţa din Normandia, nu credea că va obţine răspunsul atât de repede; iată scrisoarea. Am trecut şi pe la intendentul domnului marchiz d’Harville, pentru plata spezelor contractului pe care i l-am dus ieri să-l semneze acasă, aşa cum a cerut. — I-ai spus, nu-i aşa, că nu era urgent? — Da, dar intendentul a vrut totuşi să plătească, iată banii. Ah! uitasem – 1547 –

– Misterele Parisului vol.1 –

această carte de vizită aflată la portar, cu aceste cuvinte scrise cu creionul. Acest domn a întrebat de patron şi a lăsat asta! — Walter Murph, citi şeful cancelariei şi mai jos cu creionul „va reveni la ora trei pentru afaceri importante“. Nu cunosc persoana! — Ah! am uitat ceva, continuă Chalamel, Domnul Badinot a spus că e în regulă, domnul Ferrand să facă cum crede; că va fi totdeauna de acord. — N-a dat un răspuns în scris? — Nu, domnule, a spus că n-are timp. — Foarte bine. — Domnul Charles Robert va veni în cursul zilei să-l vadă pe patron, pare că s-a bătut ieri în duel cu ducele de Lucenay. – 1548 –

– Eugen Sue –

— E rănit? — Nu cred, mi s-ar fi spus când am fost la el. — Iată că se opreşte o trăsură la poartă… — Oh! ce cai frumoşi, cât sunt de focoşi! — Şi acest vizitiu englez, cu peruca lui albă şi cu livreaua cu găitane de argint, şi cu epoleţi de colonel... — O fi un ambasador. — Şi feciorul în livrea – cât argint are pe el! — Şi ce mustăţi are! — Ia te uită, spuse Chalamel, e trăsura vicontelui de Saint-Rémy. — Ce aere îşi mai dă! După puţin timp domnul de SaintRémy intră în cancelarie. – 1549 –

– Misterele Parisului vol.1 –

– 1550 –

– Eugen Sue –

Capitolul 13 DOMNUL DE SAINT-RÉMY Am descris chipul fermecător, eleganţa aleasă, ţinuta încântătoare a domnului de Saint-Rémy, atunci când sosea la ferma Arnouville (proprietatea doamnei ducese de Lucenay), unde găsise un refugiu împotriva portăreilor Malicorne şi Bourdin, care îl urmăreau. Domnul de Saint-Rémy intră brusc în cancelarie, cu pălăria pe cap, cu o atitudine distantă, cu ochii pe jumătate închişi şi întrebă pe un ton semeţ, fără să se uite la ceilalţi: — Unde e notarul? — Domnul Ferrand lucrează în biroul dumisale, îi răspunse şeful copiştilor; dacă doriţi să aşteptaţi o clipă, – 1551 –

– Misterele Parisului vol.1 –

vă va putea primi. — Cum să aştept? — Dar, domnule… — Niciun „dar, domnule“, spuneţi-i că domnul de Saint-Rémy e aici… Mi se pare ciudat că acest notar mă obligă să fac anticameră. Aici miroase a cărbuni! — Binevoiţi a trece în camera de alături, îl invită primul copist, mă voi duce numaidecât să-l anunţ pe domnul Ferrand. Domnul de Saint-Remy ridică din umeri şi-l urmă pe şeful copiştilor. După un sfert de ceas care i se păru foarte lung şi care îi preschimbă contrarietatea în furie, domnul de SaintRémy fu introdus în biroul notarului. Nimic mai ciudat decât contrastul dintre aceşti doi oameni, amândoi – 1552 –

– Eugen Sue –

deprinşi a judeca aproape de la prima privire cu cine aveau de-a face. Domnul de Saint-Rémy îl vedea pe Jacques Ferrand pentru întâia oară. A fost impresionat de această faţă palidă, rigidă, nepăsătoare, cu uitătură ascunsă în dosul unor ochelari verzi, cu craniul pe jumătate acoperit de o veche tichie neagră. Notarul era aşezat la biroul său, pe un fotoliu de piele, lângă un cămin vechi, plin de cenuşă, în care fumegau doi tăciuni înnegriţi. Perdelele de percal verde, aproape zdrenţuite, prinse în inele de fier la ferestre, ascundeau geamurile de jos şi ofereau încăperii o lumină lividă şi sinistră. Dulapuri cu rafturi pline de cartoane etichetate, câteva scaune din lemn de cireş sălbatic, – 1553 –

– Misterele Parisului vol.1 –

tapisate cu catifea galbenă de Utrecht, o pendulă de mahon, pe jos lespezi de piatră gălbuie, umedă şi îngheţată, un tavan străbătut de crăpături şi împodobit cu pânze de păianjen, acesta era sanctus sanctorum-ul domnului Jacques Ferrand. Vicontele nu înaintase nici doi paşi, nu scosese o vorbă, că notarul, care îl cunoştea din renume, îl şi ura. Mai întâi vedea în el, cum am spune, un rival în prefăcătorii şi apoi, prin faptul că domnul Ferrand avea o înfăţişare ordinară şi ignobilă, nu putea suferi eleganţa altora, graţia şi tinereţea, mai ales când aceste alese însuşiri erau însoţite de o atitudine insolentă. Notarul se comporta de obicei în chip aspru, repezit, aproape grosolan cu – 1554 –

– Eugen Sue –

clienţii săi care, din pricina acestor purtări de ţăran de la Dunăre, aveau şi mai multă consideraţie pentru el. Îşi propuse să-şi accentueze brutalitatea faţă de domnul Saint-Rémy. Acesta nu-l cunoştea pe domnul Ferrand decât tot din renume; se aştepta să afle în el un fel de notăraş, bonom sau ridicul. Vicontele îşi închipuia că, sub o aparenţă aproape naivă, se ascund oameni de o cinste recunoscută, al cărui prototip desăvârşit, după cum se spunea, ar fi Jacques Ferrand. Dimpotrivă, înfăţişarea, purtarea notăraşului stârneau vicontelui o adversitate vagă, pe jumătate teamă, pe jumătate ură, deşi nu avea niciun motiv serios să se teamă de el sau să-l urască. Astfel, consecvent firii sale voluntare, – 1555 –

– Misterele Parisului vol.1 –

domnul de Saint-Rémy exagera şi mai mult îndrăzneala şi îngâmfarea lui obişnuită. Notarul îşi păstrase pe cap tichia, iar vicontele pălăria. De la uşă vicontele strigă cu o voce puternică şi tăioasă: — E foarte curios, domnule, că miaţi impus osteneala să vin aici, în loc să trimiteţi la mine ca să primiţi banii pentru poliţele ce am semnat acelui Badinot şi pentru care acest caraghios ma urmărit… îmi spuneţi, ce e drept, că, în afară de chestiunea asta, aveţi să-mi comunicaţi ceva foarte important… fie… dar atunci n-ar fi trebuit să mă faceţi să aştept un sfert de ceas în anticamera dumneavoastră, asta nu e o comportare politicoasă, domnule… Domnul Ferrand, nepăsător la cele – 1556 –

– Eugen Sue –

auzite, termină o socoteală, şterse atent tocul de buretele îmbibat de apă, aflat lângă călimara de faianţă ciobită, şi îşi înălţă către viconte faţa glacială, pământie şi nasul cârn, încărcat cu o pereche de ochelari. S-ar fi zis un cap de mort, ale cărui orbite erau înlocuite cu mari pupile fixe, verzi- albăstrui. După ce îl privi o clipă în tăcere, notarul se răsti la viconte: — Unde sunt banii? Acest sânge rece îl scoase pe domnul de Saint-Rémy din sărite. El, idolul femeilor, invidiatul bărbaţilor, gloria celei mai alese societăţi pariziene, duelistul temut, să nu facă impresie unui mizerabil de notar? Asta i se părea odios; deşi era singur cu Jacques Ferrand, mândria dintr-însul se – 1557 –

– Misterele Parisului vol.1 –

revoltase. — Unde sunt poliţele? întrebă el la fel de răstit. Cu unul din degetele sale tari ca fierul şi acoperit de un păr roşcat, notarul, fără a răspunde, arată un portofoliu lat de piele pe care îl avea lângă el. Hotărât să fie tot atât de laconic ca şi el, dar clocotind de indignare scoase din buzunarul redingotei un mic portvizit de piele rusească, închis cu copci de aur. De acolo trase patruzeci de hârtii a o mie de frânei, arătându-le notarului. — Cât? întrebă acesta. — Patruzeci de mii de franci. — Daţi-mi-i… — Ia-i, dar să sfârşim repede, domnule, fă-ţi meseria, încasează banii, – 1558 –

– Eugen Sue –

dă-mi poliţele, spuse vicontele aruncând nerăbdător bancnotele pe masă. Notarul le luă, se ridică, le examina lângă fereastră, verificând fiecare hârtie una câte una cu o atenţie atât de stăruitoare, am spune înjositoare, pentru viconte, încât acesta păli de furie. Notarul, ca şi cum ar fi ghicit gândurile care-l agitau pe viconte, dădu din cap, se întoarse pe jumătate spre vizitator şi spuse, pe un ton ce nu poate fi redat: — S-au mai văzut de-alde astea! O clipă, zăpăcit, domnul de SaintRémy întrebă: — Ce? — Hârtii de bancă false, răspunse notarul, continuând să supună hârtiile pe care le avea în mână unei cercetări – 1559 –

– Misterele Parisului vol.1 –

atente. — În legătură cu ce faceţi această remarcă, domnule? Jacques Ferrand se opri o clipă, privi lung la viconte apoi, ridicând din umeri, continuă să cerceteze hârtiile fără a scoate o vorbă. — La dracu, domnule notar, aflaţi că atunci când întreb ceva, mi se răspunde! strigă domnul de Saint-Rémy, iritat de calmul lui Jacques Ferrand. — Acestea sunt bune… spuse notarul, întorcându-se la biroul său de unde luă un teanc de hârtii timbrate la care se aflau alăturate poliţele. Puse apoi o hârtie de o mie de franci şi trei fişicuri a o sută peste dosarul creanţei, spunând domnului de Saint-Rémy, în timp ce-i arăta cu degetul banii şi titlurile. – 1560 –

– Eugen Sue –

— Iată ce vă rămâne din cei patruzeci de mii de franci; clientul meu m-a însărcinat să încasez nota de cheltuieli. Vicontele se stăpânise cu greutate în timp ce Jacques Ferrand îşi făcea socotelile. În loc de a răspunde şi de a lua banii, îi strigă cu voce tremurândă de indignare: — Vă întreb, domnule, de ce mi-aţi spus, în legătură cu bancnotele pe care, vi le-am dat, că s-au văzut şi hârtii false? — De ce? — Da, de ce? — Fiindcă v-am convocat aici într-o chestiune de fals… Şi notarul îşi îndreptă ochelarii lui verzi către viconte. — Şi întrucât mă interesează pe – 1561 –

– Misterele Parisului vol.1 –

mine această afacere de fals? După o clipă de tăcere, domnul Ferrand spuse vicontelui pe un ton trist şi în acelaşi timp sever: — Vă daţi seama, domnule, de funcţiunile pe care le îndeplineşte un notar? — Socoteala şi funcţiunile dumneavoastră sunt foarte simple; aveam adineauri patruzeci de mii de franci şi nu mi-au rămas decât o mie trei sute… — Sunteţi foarte glumeţ, domnule… Vă voi spune eu ce este un notar: el este, în afacerile pământeşti, ceea ce-i un duhovnic în cele sufleteşti. Datorită acestei profesiuni ies uneori la iveală taine cumplite… — Şi apoi, domnule? – 1562 –

– Eugen Sue –

— Se află adeseori în situaţia de a avea de-a face cu escroci… — Şi pe urmă, domnule? — Trebuie, pe cât îi este cu putinţă, să împiedice ca un nume onorabil să fie târât în noroi. — Dar ce amestec am eu în toate astea? — Tatăl dumneavoastră v-a lăsat un nume respectat. Pe care îl necinstiţi, domnule!… — Ce îndrăzniţi să spuneţi? — Dacă n-ar fi respectul pe care acest nume îl trezeşte în mintea oamenilor cinstiţi, dumneavoastră în loc să fiţi citat aici, în faţa mea, aţi fi în clipa asta în faţa judelui de instrucţie. — Nu vă înţeleg. — Sunt două luni de când aţi – 1563 –

– Misterele Parisului vol.1 –

scontat, prin mijlocirea unui om de afaceri, o poliţă de cincizeci şi opt de mii de franci, subscrisă de casa „Meulart & Co.“ din Hamburg în favoarea unui domn William Smith, şi plătită în termen de trei luni domnului M. Grimaldi, bancher din Paris. — Ei şi? — Această poliţă e falsă. — Nu-i adevărat. — Această poliţă e falsă!… Casa Meulart n-a avut niciun angajament cu William Smith; ea nici nu-l cunoaşte. — Să fie cu putinţă? strigă domnul de Saint-Rémy cu atâta convingere şi cu atâta indignare… Atunci am fost înşelat groaznic, domnule, pentru că am primit acea hârtie de valoare, plătind în schimb bani lichizi. – 1564 –

– Eugen Sue –

— De la cine? — De la domnul Smith însuşi, casa Meulart e atât de cunoscută… Eu însumi cunoşteam cinstea domnului William Smith, aşa că am primit acea poliţă drept plata unei sume ce-mi datora… — William Smith n-a existat niciodată… e un personaj fictiv. — Domnule, mă insultaţi! — Semnătura lui e falsă ca şi restul. — Vă repet că domnul William Smith există; dar desigur că am fost victima unui groaznic abuz de încredere. — Sărmane tânăr! — Explicaţi-vă. — În câteva cuvinte, posesorul actual al poliţei e convins că dumneavoastră aţi comis falsul… — Domnule!… – 1565 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Pretinde că are dovada. Alaltăieri a venit la mine, rugându-mă să vă chem aici şi să vă spun că e dispus să vă înapoieze această poliţă falsă… pe baza unei tranzacţii… Până aici totul e cinstit, dar iată că de aici înainte nu mai e, şi nu vorbesc decât pentru a vă pune în curent cu situaţia. Cere o sută de mii de franci… în taleri… predabili chiar azi, sau de nu, mâine la prânz cazul va îi deferit procurorului regal. — E un act nedemn! — Şi în plus o absurditate… Sunteţi ruinat, aţi fost urmărit pentru o sumă pe care mi-aţi plătit-o mulţumită nu ştiu căror resurse… iată ce am declarat terţului posesor al poliţei… Mi-a răspuns la asta… că o anumită doamnă mare, foarte bogată, nu vă va lăsa în – 1566 –

– Eugen Sue –

încurcătură… — Destul, domnule, destul!… — O altă ticăloşie, o altă absurditate! Sunt de acord. — În sfârşit, ce vor de la mine? — Să se exploateze o acţiune ticăloasă prin altă ticăloşie. Am consimţit să vă aduc la cunoştinţă această propunere, veştejind-o aşa cum orice om cinstit trebuie s-o veştejească. De-aici încolo, vă priveşte. Dacă sunteţi vinovat, alegeţi între curtea cu juri şi preţul de răscumpărare ce vă este impus… Demersul meu e oficios şi nu mă amestec mai departe într-o afacere atât de murdară. Terţul creditor se numeşte domnul Petit-Jean, negustor de uleiuri, locuieşte pe malul Senei, cheiul Billy nr. 10. Trataţi direct cu dânsul. – 1567 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Sunteţi făcuţi să vă înţelegeţi… dacă aţi fi cumva falsificator, după cum susţine el. Domnul de Saint-Rémy intrase la Jacques Ferrand cu gura mare, cu capul sus. Cu toate că săvârşise în viaţa lui unele fapte ruşinoase, păstrase totuşi în el o anumită mândrie de rasă, un curaj înnăscut care nu se dezminţea niciodată. La începutul acestei convorbiri, privindu-l pe notar ca pe un adversar nedemn de el, se mulţumise să-l zeflemisească. Atunci, însă, când Jacques Ferrand îi vorbi de fals… vicontele se simţi zdrobit. Se vedea la rândul lui dominat de notar. Fără capacitatea sa de autostăpânire, n-ar fi putut ascunde impresia ce-i pricinuise această revelaţie neaşteptată; căci ea putea să aibă – 1568 –

– Eugen Sue –

urmările cele mai nedorite, pe care notarul nici nu le bănuia. După o clipă de tăcere şi de gândire, se resemnă, el, atât de trufaş şi de irascibil, atât de mândru de bravura lui, să-l implore pe acest om grosolan care folosise faţă de el limbajul rece al corectitudinii: — Domnule, vă mulţumesc pentru interesul ce-mi purtaţi şi regret vehemenţa cu care v-am vorbit la început… spuse domnul de Saint-Rémy pe un ton prietenos. — Dumneavoastră nu mă interesaţi de loc, răspunse brutal notarul. Tatăl dumneavoastră fiind cinstea personificată, n-aş fi vrut ca numele lui să apară în faţa Curţii cu Juri, asta-i tot. — Vă repet că nu sunt vinovat de – 1569 –

– Misterele Parisului vol.1 –

infamia ce mi se pune în sarcină. — Veţi spune aceasta domnului Petit-Jean. — Dar mărturisesc că absenţa domnului Smith, care a abuzat nedemn de buna mea credinţă… — Infamul de Smith! — Absenţa domnului Smith mă pune într-o grea încurcătură: sunt nevinovat: dacă voi fi acuzat, mă voi dezvinovăţi; dar o asemenea învinuire strică totdeauna reputaţia unui gentilom. — Ei şi? — Fiţi atât de generos şi folosiţi suma pe care v-am depus-o ca să despăgubiţi în parte pe posesorul petiţiei. — Aceşti bani sunt ai clientului meu, – 1570 –

– Eugen Sue –

e un depozit sfânt! — Dar în două-trei zile îi voi restitui. — Nu veţi putea. — Am resurse. — Niciuna… avuabilă, cel puţin. Mobilierul, caii dumneavoastră, nu vă aparţin, aşa susţineţi… şi mi se pare că şi asta e o fraudă nedemnă. — Sunteţi foarte aspru, domnule. Dar chiar admiţând că ar fi aşa, nu aş transforma oare în bani lichizi tot ce posed, într-o împrejurare atât de disperată? Numai că fiindu-mi imposibil să-mi procur de azi pe mâine o sută de mii de franci, vă conjur să folosiţi banii pe care vi i-am dat şi să retrageţi acea nenorocită poliţă sau… dumneavoastră care sunteţi atât de bogat… împrumutaţi-mi această sumă, nu mă – 1571 –

– Misterele Parisului vol.1 –

lăsaţi într-o situaţie ca asta… — Eu să răspund de o sută de mii de franci pentru dumneavoastră? Cum adică? Sunteţi nebun? — Domnule, vă implor… în numele tatălui meu... despre care mi-aţi vorbit… fiţi util de bun şi... — Sunt bun pentru cei ce merită, spuse cu bruscheţe notarul; ca om cinstit urăsc pe escroci şi n-aş avea nimic împotrivă să văd pe unul din aceşti frumoşi domnişori, fără credinţă şi fără lege, ticăloşi şi desfrânaţi, o dată pentru totdeauna legat la stâlpul infamiei că să slujească drept pildă altora… Dar caii dumneavoastră sunt nerăbdători, îi aud cum tropăie, domnule viconte, spuse notarul, surâzând printre dinţii lui negri. În clipa aceea cineva ciocăni la uşa – 1572 –

– Eugen Sue –

biroului. — Ce e? întrebă Jacques Ferrand. — Doamna contesă d’Orbigny! răspunse şeful copiştilor. — Roag-o să aştepte o clipă. — E mama vitregă a marchizei d’Harville! strigă domnul de SaintRémy. — Da, domnule, are o întâlnire cu mine, aşa că… sluga dumneavoastră… — Nicio vorbă despre toate astea, domnule! strigă domnul de Saint-Rémy pe un ton ameninţător. — V-am spus că un notar ştie să păstreze tainele, întocmai ca un duhovnic. Jacques Ferrand sună, copistul reapăru. — Introdu pe doamna d’Orbigny. – 1573 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Apoi, adresându-se vicontelui: Luaţi aceşti o mie trei sute de franci, domnule, vor fi totuşi o arvună pentru domnul Petit-Jean. Doamna d’Orbigny (fosta doamnă Roland), intra în clipa în care domnul Saint-Rémy ieşea crispat de furie fiindcă se umileşte zadarnic în faţa notarului. — Ei! bună ziua, domnule de SaintRémy. Îi spuse doamna d’Orbigny, ce mult e de când nu te-am văzut… — Într-adevăr, de la căsătoria lui d’Harville, al cărui martor am fost, n-am mai avut cinstea să vă întâlnesc, spuse domnul de Saint-Rémy, înclinându-se şi luând o atitudine prevenitoare. Deatunci v-aţi aflat mereu în Normandia? — O, Doamne, da; domnul d’Orbigny nu mai poate trăi acum decât – 1574 –

– Eugen Sue –

la tară… şi ce-i place lui îmi place şi mie… Aşa că vezi în mine o adevărată provincială; n-am mai fost la Paris de la căsătoria fiicei mele vitrege cu acest admirabil domn d’Harville… îl vezi des? — D’Harville a devenit foarte sălbatic şi morocănos, îl întâlneşti destul de rar în lume, zise domnul de SaintRémy, cu o nuanţă de nerăbdare, căci această convorbim îi era pe cât de neplăcută pe atât de importantă, mai ales că părea să-l amuze pe notar. Dar soacra doamnei d’Harville, încântată de întâlnirea cu un personaj elegant, nu era femeia care să lase să-i scape atât de uşor prada! — Şi scumpa mea fiică vitregă, reluă ea, sper că nu e tot atât de retrasă ca soţul ei? – 1575 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Doamna d’Harville e în mare vogă şi foarte răsfăţată, aşa cum şade bine unei femei frumoase; dar mi-e teamă că abuzez de clipele dumneavoastră… şi… — Dar de loc, vă asigur. E un noroc neaşteptat să întâlnesc pe arbitrul eleganţei, pe regele modei; în zece minute voi afla tot ce e nou la Paris, de parcă nu l-aş fi părăsit niciodată… Şi scumpul dumneavoastră de Lucenay, cu care aţi fost martor la căsătoria domnului d’Harville? — Mai original ca oricând; a fost plecat în Orient şi nu s-a înapoiat decât ca să primească ieri dimineaţa o lovitură de spadă, foarte uşoară, de altfel! — Bietul duce! Şi soţia lui tot frumoasă şi fermecătoare? – 1576 –

– Eugen Sue –

— Ştiţi, doamnă, că am cinstea să fiu unul din cei mai buni prieteni ai lui, părerea mea în această privinţă ar da de bănuit… Vă rog, la înapoierea dumneavoastră la Aubiers, să-mi faceţi favoarea de a transmite domnului d’Orbigny respectele mele. — Va fi foarte mişcat, vă asigur, de amabila dumneavoastră atenţie, căci se interesează mereu de dumneavoastră, de succesele pe care le obţineţi… Spune că-l imitaţi pe ducele de Lauzun. — Doar această singură comparaţie şi constituie un elogiu dar, din nefericire pentru mine, e mai mult binevoitoare decât adevărată. Adio, doamnă, căci nu îndrăznesc să sper că mi-aţi putea face cinstea de a mă primi înainte de plecare. — Aş fi dezolată dacă v-aţi da – 1577 –

– Misterele Parisului vol.1 –

osteneala să veniţi la mine… Sunt instalată provizoriu într-un apartament mobilat; dar dacă la vară sau la toamnă veţi trece pe drumul nostru, ducându-vă la unul din acele castele unde elegantele la modă îşi dispută plăcerea de a vă primi… dăruiţi-ne câteva zile, numai de dragul contrastului, odihnindu-vă la nişte bieţi oameni de la ţară, după vâltoarea vieţii de castel, atât de pretenţioasă şi de zvăpăiată… căci oriunde vă duceţi dumneavoastră – acolo e sărbătoare!… — Doamnă… — Nu e nevoie să vă spun cât de fericiţi vom fi, domnul d’Orbigny şi cu mine să vă primim. Adio, dar, domnul meu, mi-e teamă că acest ursuz binefăcător (arătând spre notar), se va – 1578 –

– Eugen Sue –

plictisi de flecăreala noastră. — Dimpotrivă, doamnă, dimpotrivă, spuse domnul Ferrand cu o nuanţă de ironie care mări şi mai mult furia reţinută a domnului Saint-Rémy. — Trebuie să recunoaşteţi că domnul Ferrand este un om teribil, reluă doamna d’Orbigny, făcând-o pe mironosiţa. Dar, luaţi seama, dacă din fericire se ocupă de afacerile dumneavoastră, vă va mustra amarnic, e un om necruţător… Dar ce spun?… Un personaj elegant ca dumneavoastră să-l aibă pe domnul Ferrand ca notar… dar asta constituie o garanţie de cumpătare, căci toată lumea ştie că el nu-şi lasă clienţii să facă nebunii; dacă nu-l ascultă, le prezintă nota de plată şi îi părăseşte… Oh! el nu acceptă să fie notarul oricui… – 1579 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Apoi, adresându-se lui Jacques Ferrand: Ştii, domnule puritan, că ai realizat aici o convertire deosebită… să cuminţeşti un personaj elegant prin excelenţă, un rege al modei? — E chiar o convertire, doamnă… Domnul viconte iese din biroul meu cu totul altul decât a intrat. — Când îţi spun că faci minuni!… Nu e de mirare, eşti un sfânt. — Ah, doamnă, mă măguliţi, spuse Jacques Ferrand cu modestie. Domnul de Saint-Rémy se înclină respectuos în faţa doamnei d’Orbigny, apoi, în clipa când să plece de la notar, vrând să încerce pentru ultima oară a-l înduioşa, îi spuse cu aparentă nepăsare, dar care trăda o adâncă teamă: — Aşadar, domnule Ferrand, nu – 1580 –

– Eugen Sue –

vrei să-mi dai ceea ce-ţi cer? — Vreo nebunie, desigur?… Fii neînduplecat, scumpul meu prieten, exclamă doamna d’Orbigny, surâzând. — O auziţi, domnule viconte, nu pot contrazice o doamnă atât de frumoasă… — Dragă domnule Ferrand, să vorbim serios… de lucruri serioase… şi ştiţi că acea chestiune… e foarte importantă… Hotărât, mă refuzaţi? întrebă vicontele cu o voce înspăimântată pe care cu greu şi-o stăpânea. Notarul fu destul de crud ca să simuleze că stă pe gânduri. Domnul de Saint-Rémy nădăjdui o clipă. — Cum, omule de fier, cedezi? îl întrebă râzând mama vitregă a marchizei d’Harville, şi dumneata te dai – 1581 –

– Misterele Parisului vol.1 –

pradă farmecului irezistibilului?… — Doamnă, eram cât p-aci să cedez, cum spuneţi, dar mă faceţi să roşesc de slăbiciunea mea, reluă domnul Ferrand. Apoi, adresându-se vicontelui, îi spuse cu o mină a cărei semnificaţie nu scăpă acestuia: Vorbind serios (şi stărui asupra acestui cuvânt), e cu neputinţă… Nu pot să admit ca pentru un capriciu să comiteţi o asemenea nechibzuinţă… Domnule viconte, eu mă consider tutorele clienţilor mei, n-am altă familie şi m-aş socoti complicele nebuniilor pe care aş îngădui să le facă. — Oh, puritanul! Uitaţi-vă la el, puritanul! spuse doamna d’Orbigny. — De altfel, duceţi-vă la domnul Petit-Jean, va judeca, sunt sigur, întocmai ca şi mine şi ca şi mine vă va – 1582 –

– Eugen Sue –

spune: nu! Domnul de Saint-Rémy plecă disperat. După o clipă de gândire, spuse: „Trebuie“. Apoi, feciorului care-i ţine-a deschisă portiera cupeului; — La casa Lucenay. În timp ce domnul de Saint-Rémy se ducea la ducesă, vom face pe cititor să asiste la convorbirea dintre domnul Ferrand şi mama vitregă a doamnei d’Harville. Capitolul 14 TESTAMENTUL Cititorul poate a uitat de portretul pe care doamna d’Harville l-a făcut mamei sale vitrege. Vom repeta că doamna d’Orbigny e o femeie mică, – 1583 –

– Misterele Parisului vol.1 –

blondă, slabă, cu genele aproape albe, ochii rotunzi de un albastru spălăcit, cu vorba mieroasă, privirea ipocrită şi cu maniere ademenitoare şi viclene. Cercetând înfăţişarea ei perfidă, descoperi într-însa un fel de prefăcătorie crudă. — Ce tânăr fermecător e domnul de Saint-Rémy! observă doamna d’Orbigny după plecarea vicontelui. — Fermecător, dar, doamnă, să vorbim despre afaceri… Mi-aţi scris din Normandia că doriţi să mă consultaţi în chestiuni serioase… — N-ai fost totdeauna sfătuitorul meu de când acel bun doctor Polidori ma recomandat dumitale?… Spune-mi, mai ştii ceva despre el? întrebă doamna d’Orbigny pe un ton cu totul indiferent. – 1584 –

– Eugen Sue –

— De când a plecat din Paris, nu mia scris niciodată, răspunse la fel de indiferent notarul. Cititorul trebuie să ştie că aceste două personaje se minţeau cu neruşinare. Notarul îl văzuse de curând pe Polidori (unul din cei doi complici ai lui), şi îi propusese să se ducă la Asnières, la familia Marţial, piraţi de apă dulce, ca s-o otrăvească pe Luiza Morel; el urma să se dea drept doctorul Vincent. Mama vitregă a doamnei d’Harville se ducea şi ea la Paris ca să aibă o convorbire secretă cu acest scelerat care se ascundea de multă vreme, cum am mai arătat-o, sub numele de Cezar Bradamanti. — Sunt foarte îngrijorată, soţul meu – 1585 –

– Misterele Parisului vol.1 –

nu se simte bine, sănătatea lui slăbeşte din zi în zi. Fără să-mi provoace încă vreo teamă serioasă… starea lui mă nelinişteşte… sau mai curând îl îngrijorează pe dânsul, spuse doamna d’Orbigny, ştergându-şi ochii uşor umeziţi. — Despre ce e vorba? — Vorbeşte mereu de ultimele hotărâri ce trebuie să le ia… de testament… Aici doamna d’Orbigny îşi ascunse câteva minute faţa în batistă. — E trist, fără îndoială, glăsui notarul, dar un asemenea act de prevedere n-are într-însul nimic supărător. Cam care ar fi intenţiile domnului d’Orbigny, doamnă? — Doamne, ce pot şti?… înţeleg că – 1586 –

– Eugen Sue –

dacă începe iar să pomenească de asta, eu nu-l las să urmeze. — Dar, în sfârşit, nu v-a spus niciodată ceva mai precis? — Cred, spuse doamna d’Orbigny pe un ton dezinteresat, că vrea să-mi lase nu numai ceea ce legea îi îngăduie… dar… Oh! te rog să lăsăm asta. — Dar atunci, despre ce să discutăm? — Vai! Ai dreptate, om neînduplecat! Trebuie să revin la subiectul trist care mă aduce la dumneata. Ei bine, domnul d’Orbigny merge până acolo cu bunătatea că vrea să retragă o parte din averea lui şi să mio doneze mie… e vorba de… o sumă importantă. — Dar fiica lui, fiica lui! exclamă pe – 1587 –

– Misterele Parisului vol.1 –

un ton aspru domnul Ferrand. Trebuie să vă spun că, de un an încoace, domnul d’Harville mi-a încredinţat afacerile sale. De curând i-am cumpărat o moşie admirabilă. Cunoaşteţi străşnicia mea în afaceri, puţin mă priveşte că domnul d’Harville e un client, ceea ce apăr e dreptatea. Dacă soţul dumneavoastră ar vrea să ia o hotărâre cu privire la fiica sa, hotărâre pe care aş găsi-o neconvenabilă… v-aş spune-o în chip brutal că nu poate conta pe sprijinul meu. Linia mea de conduită a fost totdeauna limpede şi dreaptă. — Dar a mea, mă rog! Asta repet neîncetat soţului meu ceea ce mi-ai spus acum mie: „Fiica dumitale s-a purtat foarte rău cu dumneata, fie, dar ăsta nu e un motiv ca s-o dezmoşteneşti“. – 1588 –

– Eugen Sue –

— Foarte bine. Şi ce v-a răspuns? — Mi-a răspuns: „Voi lăsa fiicei mele 25.000 de franci venit. A avut mai mult de un milion de la mama ei; bărbatul ei are o avere imensă, şi-atunci nu-ţi pot oare da ce-mi rămâne, dumitale, duioasă prietenă, singurul meu sprijin, singura consolare a bătrâneţii mele, îngerul meu păzitor?“ Repet aceste cuvinte prea măgulitoare, adăugă ea cu un suspin de modestie, ca să-ţi arăt cât este de bun cu mine domnul d’Orbigny, dar cu toate astea nam fost de acord, din care cauză s-a hotărât să mă trimită la dumneata. — Dar eu nici nu-l cunosc pe domnul d’Orbigny. — El, însă, ca toată lumea, cunoaşte corectitudinea dumitale. – 1589 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Dar de ce te-a trimis la mine? — Pentru ca să pună capăt opunerii şi scrupulelor mele; mi-a spus: „Nu-ţi propun să-l consulţi pe notarul meu, mi l-ai crede prea devotat, dar mă voi supune hotărârii unui om a cărui cinste desăvârşită e proverbială, domnul Jacques Ferrand. Dacă găseşte că modestia dumitale va suferi acceptând donaţia, nu vom mai vorbi despre asta. „Sunt de acord“, am spus domnului d’Orbigny şi iată cum ai devenit arbitrul nostru. „Dacă mă aprobă, adăugase soţul meu, îi voi trimite o procură ca să vândă, în numele meu, valorile ce le posed în rente şi în portofoliu; va păstra suma rezultată în depozit la el şi, când nu voi mai fi, duioasa mea prietenă, vei avea cel puţin o existenţă demnă de – 1590 –

– Eugen Sue –

dumneata. “ Niciodată, poate, domnul Ferrand na preţuit mai mult ca în clipele acelea, ochelarii. Altminteri, doamna d’Orbigny ar fi fost fără îndoială surprinsă de privirea scânteietoare a notarului, ai cărui ochi păreau că s-au luminat la auzul acestui cuvânt: depozit. Totuşi, a răspuns pe un ton morocănos: — E plictisitor… iată a zecea sau a douăsprezecea oară când sunt ales ca arbitru… mereu pe temeiul cinstei mele… toată lumea nu are decât cuvântul acesta pe buze… cinstea mea! cinstea mea!… mare lucru… asta nu-mi pricinuieşte decât enervări, decât bătaie de cap... — Dragă domnule Ferrand… nu fi aspru cu mine. Vei scrie, dar, domnului – 1591 –

– Misterele Parisului vol.1 –

d’Orbigny, care aşteaptă scrisoarea dumitale, pentru ca să-ţi trimită procura… ca să realizezi această sumă… — Şi cam la cât se cifrează, oare, această sumă? — Mi-a vorbit de patru până la cinci sute de mii de franci. — Suma e mai mică decât îmi închipuiam. La urma-urmei, v-aţi devotat domnului d’Orbigny… Fiica lui e bogată… dumneavoastră n-aveţi nimic, pot fi de acord; lucrul îmi pare cât se poate de corect, vă sfătuiesc să primiţi.. — Adevărat… crezi? întrebă doamna d’Orbigny, păcălită ca toată lumea de faima cinstei notarului şi care în această privinţă n-a fost dezminţită de Polidori. – 1592 –

– Eugen Sue –

— Puteţi accepta, repetă el. — Voi accepta, aşadar, spuse doamna d’Orbigny, suspinând. Şeful copiştilor ciocăni la uşă. — Ce e? întrebă domnul Ferrand. — Doamna contesă Mac Gregor. — Roag-o să aştepte puţin… — Te las, dar, iubite domnule Ferrand, spuse doamna d’Orbigny, vei scrie soţului meu… pentru că asta e dorinţa lui şi-ţi va trimite mâine procura… — Voi scrie… — Adio, demnul şi bunul meu sfătuitor. — Ah! nu ştiţi, dumneavoastră, oamenii din societatea aleasă, cât este de neplăcut să te împovărezi cu asemenea depuneri… câtă răspundere apasă – 1593 –

– Misterele Parisului vol.1 –

asupra noastră. Vă spun că nimic nu e mai detestabil decât această frumoasă reputaţie de cinste care nu-mi atrage decât angarale! — Şi admiraţia oamenilor cumsecade! — Slavă Domnului! Aştept aiurea decât aici, pe pământ, răsplata la care râvnesc! spuse domnul Ferrand cu un ton cucernic. Doamnei d’Orbigny îi urmă Sarah Mac Gregor. Capitolul 15 CONTESA MAC-GRÉGOR Sarah intră în biroul notarului cu obişnuitul ei sânge rece şi cunoscuta ei prestanţă, Jacques Ferrand nu o cunoştea – 1594 –

– Eugen Sue –

şi nici nu ştia în ce scop îl vizitează. Se concentra şi mai mult ca de obicei în nădejdea că va mai avea pe cineva de înşelat… Se uită atent la contesă şi, cu toată aparenta nepăsare a acestei femei cu fruntea de marmură, observă la ea o uşoară tremurare a sprâncenelor, ceea ce îi păru că trădează o stinghereală abia stăpânită. Notarul se ridică de pe fotoliul său, trase un scaun, o invită cu un gest pe Sarah să ia loc, apoi i se adresă: — Mi-aţi cerut, doamnă, o întrevedere pentru astăzi. Am fost foarte ocupat ieri şi nu v-am putut răspunde decât azi dimineaţă, vă cer mii de scuze. — Doream să vă văd, domnule… într-o chestiune de cea mai mare importanţă… Reputaţia dumneavoastră – 1595 –

– Misterele Parisului vol.1 –

de om cinstit, bun şi îndatoritor, m-a făcut să sper în succesul demersului pe care îl întreprind acum… Notarul, de pe scaunul lui, se înclină uşor. — Ştiu că discreţia dumneavoastră e mai presus de orice bănuială… — Îmi fac datoria, doamnă… — Sunteţi un om dintr-o bucată şi incoruptibil. — Da, doamnă. — Şi totuşi, dacă vi s-ar spune: Domnule, depinde de dumneavoastră să redaţi viaţa… mai mult decât viaţa… raţiunea, unei mame nenorocite, aţi avea curajul să refuzaţi? — Precizaţi faptele, doamnă, şi-apoi voi răspunde. — Să tot fie paisprezece ani… La – 1596 –

– Eugen Sue –

sfârşitul lui decembrie 1824, un om tânăr, în doliu, a venit să vă propună să primiţi în depozit o sumă de o sută cincizeci de mii de franci care urmau să fie plasaţi, în rentă viageră, pe numele unui copil de trei ani, ai cărui părinţi ţineau să rămână necunoscuţi. — După aceea, doamnă? interveni notarul, ferindu-se astfel a răspunde afirmativ. — Aţi consimţit să vă însărcinaţi cu acest plasament şi să asiguraţi acestui copil o rentă anuală de opt mii de franci; jumătate din acest venit urma să fie capitalizat, în favoarea lui până la majorat, cealaltă să fie plătită de dumneavoastră persoanei care avea grijă de această fetiţă. — După aceea, doamnă? – 1597 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— După doi ani, continuă Sarah, fără a-şi ascunde o uşoară emoţie, la 28 noiembrie 1826, această copilă a murit. — Înainte de a continua această convorbire, v-aş întreba, doamnă, ce interes aveţi în această afacere? — Mama acestei fetiţe e sora mea, domnule notar. Pentru a dovedi ceea ce afirm, iată actul de deces al acestei sărmane micuţe, scrisorile persoanei care a crescut-o şi confirmarea unuia din clienţii dumneavoastră la care aţi depus cei cincizeci de mii de taleri. — Să vedem aceste acte. Destul de jignită că nu e crezută pe cuvânt, Sarah scoase dintr-un portvizit mai multe acte pe care notarul le cercetă cu atenţie. — Şi acum, doamnă, ce doriţi? Actul – 1598 –

– Eugen Sue –

de deces e în perfectă regulă şi cei cincizeci de mii de taleri au fost înmânaţi domnului Petit-Jean, clientul meu, în urma morţii copilului. E o şansă că el deţine valoarea plasamentelor de rentă viageră, lucru ce l-am semnalat persoanei care m-a însărcinat cu această afacere. Cât despre venit, el a fost plătit punctual până la moartea copilului. — Toată comportarea dumneavoastră în toată această afacere, mă grăbesc s-o recunosc, a fost cât se poate de corectă. Femeia căreia i-a fost încredinţat copilul, are şi ea drept la recunoştinţa noastră; a avut cea mai mare grijă de biata mea nepoţică. — Asta e foarte adevărat, doamnă, am fost atât de mulţumit de purtarea acestei femei, încât, văzând-o fără lucru, – 1599 –

– Misterele Parisului vol.1 –

după moartea acestei copile, am luat-o la mine, în serviciu, unde se află şi acum. — Doamna Séraphine este în serviciul dumneavoastră? — De patrusprezece ani, ca menajeră. Şi nu pot decât să fiu mândru de ea. — Dacă-i aşa, ea ne poate fi de mult folos dacă… dacă dumneavoastră aţi accepta să daţi urmare cererii mele care poate că vi se va părea ciudată, poate chiar… dubioasă, la prima vedere, dar când veţi şti în ce scop… — O cerere dubioasă, doamnă! Nu v-aş crede în stare s-o formulaţi, aşa cum eu nu sunt în stare s-o ascult. — Ştiu, domnule notar, că sunteţi ultima persoană căreia i s-ar putea adresa o asemenea cerere, dar îmi pun – 1600 –

– Eugen Sue –

toată nădejdea… singura mea nădejde în mila dumneavoastră. În orice caz, mă pot bizui pe discreţia dumneavoastră? — Da, doamnă. — Atunci continui. Moartea acestei fetiţe, a pricinuit mamei o astfel de zguduire, încât durerea ei e tot atât de mare astăzi ca şi acum paisprezece ani şi, după ce am fost îngrijoraţi de viaţa surorii mele, acum suntem alarmaţi de starea ei mintală. — Biată mamă! suspină domnul Ferrand. — Oh! da, o mamă foarte nenorocită, domnule, căci la acea dată nu putea decât să roşească de naşterea fetiţei, pe când acum împrejurările sunt de aşa natură încât, dacă acest copil ar trăi, sora mea l-ar putea legitima, s-ar putea – 1601 –

– Misterele Parisului vol.1 –

mândri cu el şi nu l-ar mai părăsi niciodată! Aşa că această suferinţă continuă la care se adaugă şi alte supărări, fac să ne temem că biata femeie şi-ar putea pierde minţile în flecare clipă. — Din nefericire, nu e nimic de făcut în această chestiune. — Ba da, domnule. — Şi ce anume, doamnă? — Să ne închipuim că cineva ar veni şi ar spune bietei mame: s-a crezut că fiica dumitale e moartă; ea însă trăieşte; femeia care a îngrijit-o când era mică de tot ar putea să confirme acest lucru. — O asemenea minciună ar fi cumplită, doamnă… de ce să dai acestei biete mame o nădejde zadarnică? — Dar dacă afirmaţia nu e mincinoasă? Sau mai bine zis dacă – 1602 –

– Eugen Sue –

această presupunere s-ar realiza? — Printr-un miracol? Dacă pentru asta ar fi nevoie de rugăciunile mele, leaş uni din toată inima cu ale dumneavoastră… credeţi-mă, doamnă… Din păcate, actul de deces nu poate fi contestat. — Doamne, o ştiu, copilul e mort; şi totuşi, dacă aţi voi, nenorocirea n-ar fi ireparabilă. — E o enigmă oare? — Voi vorbi deci mai limpede… Dacă mâine sora mea şi-ar regăsi fiica, nu numai că ar renaşte la viaţă, dar ar avea certitudinea că s-ar căsători cu tatăl copilului, astăzi liber ca şi ea. Nepoata mea a murit la vârsta de şase ani; despărţită de părinţi de când era mică de tot, ei nu-şi mai amintesc de dânsa… Să – 1603 –

– Misterele Parisului vol.1 –

presupunem că găsim o fată de şaptesprezece ani – nepoată-mea ar fi avut azi vârsta asta – o fată cum sunt atâtea, părăsite de părinţi, şi că am spune surorii mele: „Iat-o pe fiica ta. Ai fost înşelată; din cauza unor motive grave, trebuia să fie socotită moartă. Femeia care a văzut de ea şi un notar respectabil îţi vor afirma, îţi vor dovedi chiar că e fiica ta…“ Jacques Ferrand după ce o lăsă pe contesă să vorbească fără a o întrerupe, se ridică dintr-o dată şi strigă indignat: — Destul!… Destul, doamnă! O! asta e o infamie! — Domnule! — Să îndrăzniţi a-mi propune mie… mie… o substituire de copil., anularea unui act de deces… în sfârşit, o acţiune – 1604 –

– Eugen Sue –

infamantă! Pentru prima oară în viaţa mea mi se aduce o asemenea ofensă… şi n-am meritat-o, Dumnezeule… o ştiţi prea bine! — Dar, domnule, cui păgubeşte acest lucru? Sora mea şi persoana cu care doreşte să se căsătorească sunt doi oameni liberi şi fără copii… amândoi o deplâng amarnic pe fetiţa lor pe care au pierdut-o. Să-i înşeli… dar asta înseamnă să le redai fericirea, viaţa… să asiguri o soartă din cele mai fericite unei biete fete părăsite… asta constituie o acţiune nobilă şi generoasă şi nu o crimă. — Într-adevăr, strigă notarul cu o indignare crescândă, admir cum proiectele dumneavoastră cele mai abominabile se pot prezenta sub aspecte atât de frumoase! – 1605 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Vă rog, domnule, mai gândiţivă... — Vă repet, doamnă, că e o infamie… E o ruşine să vezi o femeie din lumea dumneavoastră urzind asemenea mârşăvii… de care sper că sora dumneavoastră e străină… — Domnule… — Destul, doamnă, destul!.. Nu sunt un om prea curtenitor; eu… v-aş spune cu brutalitate cele mai crude adevăruri… Sarah aruncă notarului una din acele priviri negre, adânci, tăioase ca oţelul şi îi spuse cu răceală: — Refuzaţi? — Vă rog, fără noi insulte… doamnă... — Luaţi seama!… — Ameninţări? – 1606 –

– Eugen Sue –

— Ameninţări… şi pentru a vă dovedi că ele nu sunt deşarte, aflaţi mai întâi că n-am soră… — Cum, doamnă? — Eu sunt mama copilului. — Dumneavoastră? — Eu!… Am făcut un ocol ca să ajung la ţintă; am scornit o poveste ca să vă trezesc curiozitatea… Sunteţi neîndurător… îmi scot masca… Doriţi război… ei bine! război să fie! — Război, pentru că nu primesc să mă alătur unei uneltiri criminale? Ce îndrăzneală!… — Ascultaţi-mă, domnule notar, reputaţia dumneavoastră de om cinstit e cam prea solidă… recunoscută, şi fără margini. — Fiindcă e meritată… Aşa că ar – 1607 –

– Misterele Parisului vol.1 –

trebui să-şi fi pierdut cineva mintea ca să-mi facă asemenea propuneri! — Ştiu mai bine decât orişicine cât de circumspect trebuie să fii faţă de asemenea reputaţii de virtute crunta. Ele acoperă adesea cu un văl necinstea femeilor şi ticăloşia bărbaţilor… — Aţi cuteza să spuneţi, doamnă… — De la începutul convorbirii noastre, nu-mi explic de ce… mă îndoiesc că meritaţi stima şi consideraţi unea de care vă bucuraţi. — Adevărat, doamnă, această îndoială face cinste perspicacităţii dumneavoastră. — Nu-i aşa?… Pentru că această îndoială e drept, că se întemeiază pe fapte mărunte… pe instinct, pe presimţiri… dar rareori m-am înşelat. – 1608 –

– Eugen Sue –

— Să terminăm această convorbire, doamnă. — Nu înainte de a vă face cunoscută hotărârea mea… încep prin a vă spune, asta numai între noi, că sunt convinsă de moartea bietei mele fiice… dar n-are importanţă, voi pretinde că n-a murit; pricinile cele mai puţin verosimile se pot susţine de către avocaţi. Situaţia dumneavoastră face s-aveţi în momentul de faţă mulţi invidioşi; ei vor fi încântaţi să vă atace. Eu le voi oferi prilejul. — Dumneavoastră? — Eu, atacându-vă sub un pretext absurd, pe o clauză în neregulă din actul de deces, de pildă… Nu importă. Voi susţine că fata mea n-a murit. Cum am cel mai mare interes să fac să se creadă că trăieşte, chiar de-ar fi să pierd acest – 1609 –

– Misterele Parisului vol.1 –

proces, tot îmi va folosi, căci va face o vâlvă imensă. O mamă care-şi cere copilul, suscită totdeauna interesul; voi avea de partea mea pe invidioşii, pe duşmanii dumneavoastră şi pe toate sufletele simţitoare şi romantice. — E tot atât de nebunesc ce spuneţi pe cât e de urât! Ce interes aş fi avut să declar pe fiica dumneavoastră moartă, dacă n-ar fi? — Adevărat, motivul e greu de găsit, dar, din fericire, avocaţii atât aşteaptă!… Dar, gândindu-mă bine, iată un motiv minunat: vrând să împărţiţi cu clientul dumneavoastră suma rezultată din renta viageră, a cărei beneficiară era acea nefericită copilă… aţi făcut-o dispărută. Notarul, netulburat, ridică din – 1610 –

– Eugen Sue –

umeri. — Dacă aş fi fost un asemenea criminal, în loc s-o dau drept dispărută, aş fi ucis-o! Sarah tresări, surprinsă de aceste cuvinte. Rămase o clipă mută, apoi răspunse cu amărăciune: — Pentru un om evlavios, iată un plan criminal bine chibzuit… Oare, din întâmplare am lovit unde trebuie?… Asta îmi dă de gândit… şi mă voi gândi. Un ultim cuvânt… Vedeţi ce fel de femeie sunt… zdrobesc pe oricine îmi stă în cale… Gândiţi-vă bine… trebuie până mâine să vă hotărâţi… Puteţi face fără grijă ceea ce v-am cerut… Tatăl fiicei mele, în bucuria de care va îi cuprins, nu se va îndoi de realitatea acestei învieri, dacă minciunile noastre – 1611 –

– Misterele Parisului vol.1 –

care îl vor face atât de fericit, vor fi bine ticluite. De altfel, dânsul n-are alte dovezi cu privire la moartea copilei noastre decât acelea pe care i le-am comunicat eu acum paisprezece ani. Îmi va fi uşor să-l conving că atunci l-am înşelat, căci aveam motive serioase să fiu supărată pe el… Îi voi spune că în durerea mea am vrut să frâng ultima verigă ce ne mai lega. Dumneavoastră nu veţi fi compromis în niciun fel; aţi confirma numai… om cu o reputaţie atât de bună cum o aveţi… veţi afirma doar că totul a fost atunci o înţelegere între mine, dumneavoastră şi doamna Séraphine şi veţi fi crezut. Cât despre cei cincizeci de mii de taleri depuşi pe numele fiicei mele, asta mă priveşte numai pe mine, vor rămâne ai clientului – 1612 –

– Eugen Sue –

dumneavoastră, care nu trebuie să ştie nimic din toate acestea: în sfârşit, pentru dumneavoastră veţi stabili singur recompensa ce vi se cuvine… Jacques Ferrand îşi păstră sângele rece, cu toată ciudăţenia şi primejdia pe care această propunere o prezenta pentru dânsul. Contesa, convinsă cu adevărat de moartea copilei, îi propunea notarului să afirme că fata trăieşte – fata pe care el o declarase moartă acum paisprezece ani. Ferrand era prea prudent, cunoştea prea bine părţile slabe ale poziţiei sale ca să nu-şi dea în acelaşi timp seama de gravitatea ameninţărilor proferate de Sara. Cu toată buna sa reputaţie, întemeiată cu multă trudă, temelia ei era – 1613 –

– Misterele Parisului vol.1 –

clădită pe nisip. Lumea îşi schimbă părerea tot atât de uşor pe cât se entuziasmează şi îi place să aibă dreptul de a călca în picioare ceea ce mai înainte urcase în slăvi. Cum s-ar putea prevedea consecinţele unui prim atac îndreptat împotriva renumelui lui Jacques Ferrand? Oricât de zmintit ar fi acest atac, cutezanţa acuzării însăşi ar putea isca bănuieli. Perspicacitatea Sarei şi înverşunarea ei îl speriau pe notar. Această mamă nu avusese nicio clipă de înduioşare vorbind de fiica ei; părea că nu considera moartea acesteia decât ca pierderea unui mijloc de a acţiona. Asemenea caractere sunt neîndurătoare în urmărirea planurilor lor de răzbunare. Vrând să câştige timp pentru a se – 1614 –

– Eugen Sue –

putea apăra împotriva acestui primejdios atac, Ferrand reluă cu răceală: — Mi-aţi dat un termen până mâine la amiază, doamnă, la rându-mi vi-l dau până poimâine, ca să renunţaţi la o acţiune a cărei gravitate n-o bănuiţi. Dacă până atunci nu primesc de la dumneavoastră o scrisoare prin care sămi anunţaţi că nu mai stăruiţi în acest proiect criminal şi nebunesc, veţi lua cunoştinţă, în detrimentul dumneavoastră, că justiţia ştie să apere pe oamenii cinstiţi care refuză complicităţi vinovate, şi să lovească în urzitorii unor maşinaţiuni odioase. — Asta înseamnă că-mi cereţi o zi mai mult pentru a vă gândi la propunerile mele? E un semn bun şi – 1615 –

– Misterele Parisului vol.1 –

accept termenul fixat… Poimâine la aceiaşi oră voi reveni aici şi se va declara război… dar un război înverşunat, fără milă şi fără cruţare… Şi Sarah ieşi. „Totul merge bine, îşi spuse ea. Această fată ticăloasă de care, dintr-un capriciu, Rudolf se interesează şi pe care a instalat-o la ferma Bouqueval ca să şi-o facă apoi, desigur, amantă, nu-mi mai inspiră teamă, mulţumită Chioarei, care m-a descotorosit de ea… Abilitatea lui Rudolf a scăpat-o pe doamna d’Harville din capcana pe care i-o pregătisem, dar e imposibil s-o salveze din noua uneltire, ea va fi deci definitiv pierdută pentru Rudolf. Atunci, îndurerat, întristat, lipsit de orice afecţiune, nu va ajunge în starea de spirit menită a-l face să creadă într-o – 1616 –

– Eugen Sue –

minciună căreia, cu sprijinul notarului, îi voi putea da toate aparenţele realităţii?… Şi notarul mă va ajuta, fiindcă l-am speriat. Voi găsi uşor o fată orfană, săracă şi inteligentă, care, instruită de mine, să joace rolul copilei noastre, atât de amar regretată de Rudolf. Cunosc măreţia şi generozitatea inimii lui. Da, pentru a da un nume şi o stare civilă aceleia pe care o va crede fiica sa, până atunci nenorocită şi părăsită, el va reînnoda cu mine legăturile pe care le-am socotit desfăcute pentru totdeauna. Prezicerile doicii mele se vor adeveri şi, de data asta, voi atinge în mod sigur, scopul vieţii mele, o coroană!“

– 1617 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Capitolul 16 DOAMNA DE LUCENAY La câte va clipe după plecarea contesei Sarah, şeful copiştilor introduse pe doamna ducesă de Lucenay. Era îmbrăcată foarte modest, înfăşurată întrun şal mare, cu faţa complet acoperită de un voal des de dantelă neagră, prins de marginile unei pălării de mătase de aceeaşi culoare. Doamna de Lucenay, destul de tulburată, se apropie încet de notar care se ridică să o întâmpine. — Cine sunteţi, doamnă… şi ce doriţi de la mine? o întrebă pe un ton repezit Jacques Ferrand, rău dispus de ameninţările Sarei. De altfel, ducesa era îmbrăcată atât – 1618 –

– Eugen Sue –

de modest, încât notarul n-avea motiv să se poarte bine cu ea. Cum ducesa nu se putea hotărî să vorbească, Ferrand reluă cu aceeaşi bruscheţe: — Veţi vorbi odată, doamnă? — Domnule… spuse ea cu glasul tulburat, încercând să-şi ascundă faţa sub cutele voalului, domnule, aş putea oare să vă încredinţez o taină de cea mai mare importanţă? — Mi se poate încredinţa orice, doamnă, dar trebuie să ştiu şi să văd cu cine vorbesc. — Mai pe scurt, doamnă… mai pe scurt. Alături mai e cineva care mă aşteaptă. Cine sunteţi? — Numele meu nu vă interesează… Unul din prietenii mei… din rudele mele, a trecut pe la dumneavoastră. – 1619 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Numele lui? — Domnul Florestan de Saint-Rémy. — Ah! făcu notarul. Şi aruncând o privire atentă şi inchizitorială asupra ducesei, reluă: — Ei bine, doamnă? — Domnul de Saint-Rémy mi-a spus totul… domnule... — Ce v-a spus? — Tot! — Totuşi… — Doamne, dar ştiţi prea bine despre ce e vorba. — Ştiu multe despre domnul de Saint-Rémy. — Vai, domnule, e un lucru teribil! — Ştiu multe lucruri teribile despre domnul de Saint-Rémy. — Ah, domnule, m-a prevenit el că – 1620 –

– Eugen Sue –

sunteţi necruţător… — Cu escrocii şi falsificatorii de teapa lui… da, sunt fără milă. Dacă acest domn de Saint-Rémy vă e rudă, în loc să o mărturisiţi, ar trebui să roşiţi. Dacă aţi venit să vă sclifosiţi aici ca să mă înduioşaţi, vă spun că e inutil, fără a mai pune la socoteală faptul că vă pretaţi unui joc urât pentru o femeie cinstită… dacă într-adevăr sunteţi... Această brutală insolenţă răscoli mândria şi sângele nobil al ducesei. Se sculă în picioare, îşi ridică voalul, luă o înfăţişare semeaţă şi, cu privirea dominatoare şi vocea sigură, rosti: — Sunt ducesa de Lucenay, domnule… Această femeie dobândi în clipa aceea o înfăţişare atât de impunătoare, – 1621 –

– Misterele Parisului vol.1 –

încât dominat, notarul, ca vrăjit, se dădu stingherit înapoi, şi scoase tichia de mătase neagră care îi acoperea capul şi făcu o reverenţă adâncă. Nimic, într-adevăr, nu vădea mai multă graţie şi mai multă mândrie ca obrazul şi întreaga înfăţişare a doamnei de Lucenay. Avea totuşi pe atunci treizeci de ani împliniţi, o faţă palidă şi cam obosită, dar nişte ochi mari, scânteietori şi temerari, un păr negru, minunat, nasul fin şi arcuit, buzele roşii şi dispreţuitoare, tenul luminos, dinţii strălucitori, mijlocul subţire, mlădios şi plin de nobleţe, „un mers de zeiţă călcând pe nori“, cum spunea nemuritorul Saint-Simon. Cu părul pudrat şi cu rochia de gală din secolul al XVIII-lea, doamna de Lucenay ar fi – 1622 –

– Eugen Sue –

reprezentat, şi fizic şi moral, pe una din acele ducese uşuratice ale Regenţei, care manifestau tot atâta îndrăzneală şi neastâmpăr cât şi fermecătoare naivitate în nenumăratele lor aventuri de dragoste, care îşi recunoşteau din timp în timp păcatele cu atâta sinceritate şi simplitate, încât până şi cei mai severi spuneau râzând: „Desigur, e foarte uşuratică, foarte vinovată, dar atât de bună, de fermecătoare! Îşi iubeşte amanţii cu atâta devotament, cu atâta patimă… şi fidelitate… cât timp durează pasiunea ei… încât nu te poţi supăra pe ea. La urma urmei nu se condamnă decât pe dânsa, dar face atâţia fericiţi!“ Aşa ar fi arătat doamna de Lucenay dacă n-ar fi fost copleşită de gânduri sumbre. – 1623 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Venise la notar ca o cetăţeană modestă… şi se arătase dintr-o dată doamnă din lumea mare, mândră, jignită. Niciodată, în viaţa lui, Jacques Ferrand nu întâlnise o femeie de o frumuseţe mai sfidătoare, cu o ţinută pe cât de nobilă, pe atât de curajoasă. Faţa, puţin obosită a ducesei, frumoşii ei ochi încercuiţi de o uşoară aureolă azurie, nările ei trandafirii dilatate, trădau una din acele firi arzătoare pe care bărbaţii prea puţin visători le iubesc cu tot atâta voluptate cât şi pasiune… Deşi bătrân, urât, mârşav, dezgustător, Jacques Ferrand era în măsură, ca oricare altul, să preţuiască genul de frumuseţe al doamnei de Lucenay. Ura şi furia lui împotriva ducelui de Saint-Rémy, creşteau prin – 1624 –

– Eugen Sue –

admiraţia brutală pe care i-o inspira mândra şi frumoasa lui amantă. Jacques Ferrand, ros de tot felul de furii stăpânite, îşi zicea, cu ciudă, că acest gentilom falsificator, pe care aproape îl obligase să îngenuncheze în faţa lui când îl ameninţase cu darea în judecată, inspira o asemenea dragoste acestei doamne din lumea mare, încât o făcuse să rişte un demers ce o putea pierde. La aceste gânduri, notarul simţi revenindu-i îndrăzneala care pentru o clipă îl părăsise. Ura, invidia, un fel de resentiment sălbatic, aprinseră, în privirea, pe fruntea şi pe obrazul lui văpaia celor mai ruşinoase şi mai sălbatice porniri. Văzând că doamna de Lucenay e pe cale să înceapă o discuţie atât de – 1625 –

– Misterele Parisului vol.1 –

penibilă, se aştepta ca ea să uzeze de ocolişuri şi ezitări. Mare-i fu mirarea! Ducesa îi vorbi cu atâta prestanţă şi de la o asemenea înălţime ca şi cum ar fi fost vorba de lucrul cel mai firesc din lume, neavând nicio reţinere faţă de un om de teapa lui, rezervă pe care ar fi avut-o însă cu siguranţă faţă de persoanele din societatea ei. Într-adevăr, grosolănia notarului rănind-o până le sânge, o constrânsese pe doamna de Lucenay să renunţe la atitudinea umilă şi plângăreaţă pe care o adoptase la început cu mare efort; revenindu-şi, găsise că ar fi nedemn să se înjosească având cea mai mică reticenţă faţă de acest conţopist. Spirituală, caritabilă, generoasă, plină de bunătate, devotament şi nobleţe – 1626 –

– Eugen Sue –

sufletească, în pofida păcatelor ei, fiica unei mame care prin imoralitatea ei revoltătoare găsise mijlocul de a nesocoti până şi nobila şi sfânta calamitate a emigraţiei, doamna de Lucenay în dispreţul ei naiv faţă de unele soiuri de oameni, ar fi spus ca acea împărăteasă romană, care se scălda în faţa unui sclav: „Asta nu e un bărbat“. — Domnu notar, rosti ea pe un ton hotărât, domnul de Saint-Rémy e unul din prietenii mei; mi-a mărturisi încurcătura în care se află din pricina unei duble escrocherii a cărei victimă este… Totul se repară cu bani: de cât e nevoie ca să se pună capăt acestor mizerabile hărţuieli?… Jacques Ferrand rămase perplex faţa de această intrare în materie, – 1627 –

– Misterele Parisului vol.1 –

cavalerească şi deliberată. — Se cere o sută de mii de franci! răspunse el pe un ton morocănos, după ce îşi înfrânse mirarea. — Vei avea cei o sută de mii de franci ai dumitale şi vei restitui imediat acele infame hârtii domnului de SaintRémy. — Trebuie să fie plătiţi până mâine dimineaţă înainte de amiază, altminteri reclamaţia de fals va fi depusă la parchet. — Ei bine! dă dumneata suma asta; voi ţine socoteală de acest serviciu şi îţi voi plăti ce ţi se cuvine… — Dar, doamnă, asta-i imposibil… — Doar, n-ai să-mi spui, cred, că un notar ca dumneata nu găseşte o sută de mii de franci de azi pe mâine. – 1628 –

– Eugen Sue –

— Şi ce garanţii daţi, doamnă? — Ce vorbă-i asta? Lămureşte-mă. — Cine răspunde de această sumă? — Eu. — Dar… doamnă… — E nevoie să-ţi spun că, la patru leghe de Paris, am o moşie care îmi aduce un venit de optzeci de mii de franci?… Asta cred că ajunge – sau nu – pentru ceea ce numeşti dumneata garanţii? — Da, doamnă, dar cu o inscripție ipotecară. — Ce înseamnă asta? Vreo formalitate, fără îndoială… Fă-o domnule, fă-o… — Un asemenea act nu poate fi întocmit şi legalizat înainte de cincisprezece zile. Şi e nevoie de – 1629 –

– Misterele Parisului vol.1 –

consimţământul soţului dumneavoastră. — Dar această moşie e a mea, numai a mea, replică, pe un ton plin de nerăbdare, ducesa. — N-are nicio importantă, sunteţi sub tutelă maritală şi actele ipotecare sunt migăloase şi foarte complicate. — Dar, încă o dată, domnule notar, nu mă vei putea face să cred că e atât de greu de găsit o sută de mii de franci în două ore? — Atunci, doamnă, adresaţi-vă notarului dumneavoastră, intendenţilor dumneavoastră… Cât despre mine, îmi este imposibil. — Am motive să ţin toate acestea în strict secret, răspunse cu trufie doamna de Lucenay. Îi cunoşti pe toţi ticăloşii care vor să-l prade pe domnul de Saint– 1630 –

– Eugen Sue –

Rémy, de aceea mă adresez dumitale… — Încrederea dumneavoastră mă onorează nespus, doamnă, dar nu pot face ceea ce-mi cereţi. — Nu dispui de suma asta? — Am mai mult decât această sumă, în hârtii de bancă sau în aur curat… aici în casa mea de bani. — O! ce palavre!… Vrei semnătura mea ţi-o dau, numai să isprăvim… — Admiţând, bineînţeles, că aţi fi doamna de Lucenay. — Vino peste un ceas la palatul Lucenay, domnule notar. Voi semna, la mine acasă, cele cuvenite. — Numai cu semnătura dumneavoastră actul e fără valoare pentru mine. Jacques Ferrand se desfăta de – 1631 –

– Misterele Parisului vol.1 –

dureroasa nerăbdare a ducesei care, sub aparenţa de calm şi dispreţ, ascundea o panică teribilă… Deocamdată ea nu dispunea de nicio sumă de bani. În ajun bijutierul ei îi avansase o sumă însemnată pe pietrele preţioase, dintre care unele fuseseră încredinţate lui Morel, şlefuitorul. Cu această sumă plătise poliţele domnului de Saint-Rémy pentru a dezarma pe alţi creditori. Domnul Dubreuil, arendaşul de la Arnouville, îi plătise arenda pe un an înainte şi, de altfel, termenul era foarte scurt. Din nefericire pentru doamna de Lucenay, doi dintre prietenii ei la care ar fi putut recurge într-un asemenea caz disperat, erau plecaţi din Paris. În ochii ei, vicontele era nevinovat de falsul ce i se atribuia. El susţinea, şi ea – 1632 –

– Eugen Sue –

îl credea, că fusese înşelat de doi escroci, dar situaţia lui nu era totuşi mai puţin grea. El să fie acuzat şi târât la închisoare!… Chiar dacă ar fi fugit, numele lui ar fi fost oare mai puţin terfelit, copleşit de o asemenea bănuială? La aceste cumplite gânduri, doamna de Lucenay se cutremură de groază… îl iubea orbeşte pe acest bărbat pe cât de demn de milă pe atât de seducător. Patima ce i-o inspira era una din acele febre violente de care femeile cu temperamentul şi constituţia ei, sunt cuprinse după ce prima floare a tinereţii lor s-a trecut şi pe măsură ce se apropie de maturitate. Jacques Ferrand urmărea atent cele mai mici schimbări în fizionomia doamnei de Lucenay, care i se părea din – 1633 –

– Misterele Parisului vol.1 –

ce în ce mai frumoasă şi mai atrăgătoare. Admiraţia lui duşmănoasă creştea în intensitate; încerca o plăcere sadică s-o chinuiască, prin refuzul lui, pe această femeie care nu putea avea pentru el decât dezgust şi dispreţ. Ducesa se răzvrătea la gândul că ar putea scăpa un cuvânt care să semene a rugăminte. Totuşi, prin faptul că-şi dăduse seama de inutilitatea altor încercări, se hotărâse să se adreseze lui, acest om fiind singurul care-l putea salva pe domnul de Saint-Rémy. Ea continuă: — Deoarece ai suma pe care ţi-o cer, şi fiindcă la urma urmei garanţia mea e suficientă, de ce mă refuzi? — Pentru că bărbaţii au şi ei toanele lor ca şi femeile. – 1634 –

– Eugen Sue –

— Dar care poate fi acest capriciu care te face să procedezi împotriva intereselor dumitale, căci, îţi repet, fixează-ţi condiţiile, oricare ar fi ele, le accept! — Le-aţi accepta chiar pe toate? întrebă notarul cu o expresie ciudată. — Toate!… două, trei, patru mii de franci, mai mult dacă vrei, pentru că, o spun deschis, adăugă ducesa cu sinceritate şi pe un ton aproape afectuos, numai dumneata mă poţi ajuta, singur dumneata… Mi-e peste putinţă să găsesc în altă parte, până mâine, ceea ce-ţi cer... şi trebuie… mă-nţelegi?… Trebuie neapărat! Aşa că, repet oricare ar fi condiţiile pe care mi le impui pentru acest serviciu, le primesc, nimic nu mă va împiedica… nimic… – 1635 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Răsuflarea notarului deveni mai precipitată, tâmplele îi zvâcneau, fruntea i se congestionă, din fericire sticlele ochelarilor îi ascundeau văpaia josnică a ochilor; un nor de foc se lăsă pe judecata lui, de obicei limpede şi rece; raţiunea îl părăsi. În orbirea lui mârşavă, interpretase ultimele cuvinte ale doamnei de Lucenay în mod infam. I se păruse, cu mintea lui confuză, că are dinaintea sa o femeie din vechea Curte, o femeie împinsă la disperare de teama de a-şi vedea iubitul dezonorat, hotărâtă la cele mai mari jertfe spre a-l salva. Să-ţi treacă asemenea gânduri prin cap, era pe cât de stupid, pe atât de nedemn, dar, am mai spus-o, câteodată Jacques Ferrand devenea tigru sau lup, şi atunci bestia dintr-însul îl depăşea pe om. – 1636 –

– Eugen Sue –

Se ridică brusc şi se apropie de doamna Lucenay. Aceasta, surprinsă, se ridică la rândul ei şi îl privi foarte mirată. — Nu vă va costa nimic! strigă el cu voce tremurândă şi întretăiată, apropiindu-se şi mai mult de ducesă. Ei bine! vă voi împrumuta această sumă cu o condiţie, cu o singură condiţie… şi vă jur că… Nu-şi putu sfârşi declaraţia. Datorită uneia din acele bizare contradicţii ale naturii omeneşti, la vederea trăsăturilor hidos înflăcărate ale domnului Ferrand, la gândurile stranii şi groteşti, stârnite de pretenţiile amoroase pe care le ghici, doamna de Lucenay, cu toate îngrijorările şi temerile ce o scurmau, izbucni într-un râs atât de sincer, atât de – 1637 –

– Misterele Parisului vol.1 –

nebunesc şi de impetuos, că notarul, încremenit, se dădu îndărăt. Apoi, fără a-i da timp să scoată o vorbă, ducesa, lăsându-se tot mai mult pradă ilarităţii din ce în ce mai nestăpânite, îşi coborî voalul şi, printre hohote de râs, se adresă notarului zguduit de ură, de turbare şi de furie: — Cinstit vorbind, prefer să cer acest serviciu domnului de Lucenay. Apoi ieşi, continuând să râdă atât de tare, încât şi după ce uşa biroului, se închise în urma ei, notarul încă o mai auzea. Nu-şi reveni în fire decât pentru a-şi blestema nesocotinţa. Totuşi, se linişti treptat, gândind că, la urma urmei, ducesa nu putea pomeni de această întâmplare fără a se compromite grav. În orice caz, ziua aceea fusese – 1638 –

– Eugen Sue –

vitregă pentru el. Era cufundat în gânduri negre, când uşa secretă a biroului său se deschise şi doamna Séraphine intră extrem de agitată. — Ah! Ferrand! strigă ea, împreunându-şi mâinile, ai avut dreptate când ai spus că într-o zi vom fi distruşi pentru că am lăsat-o în viaţă!… — Pe cine? — Pe blestemata aia de fată. — Cum? — O femeie chioară pe care n-o cunoşteam şi căreia Tournemine îi încredinţase fata ca să ne scăpăm de ea, acum paisprezece ani când i-am făcut formele de deces… Ah! Doamne! cine ar fi crezut aşa ceva!… — Ci vorbeşte o dată!… Vorbeşte o dată! – 1639 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Această femeie chioară a venit la mine… A fost mai adineauri jos… Mi-a spus că ştie că eu i-am predat fetiţa. — Nenorocire! Cine a putut să-i spună?… Tournemine e la puşcărie… — Am negat totul, am făcut-o mincinoasă. Dar ea susţine că a găsit fata care e acum mare, că ştie unde e şi că nu depinde decât de ea să dea totul pe faţă… să denunţe totul… — Oare iadul s-a dezlănţuit astăzi asupra mea? strigă notarul într-un acces de turbare care îi dădu o înfăţişare hidoasă. — Dumnezeule, ce să-i spun femeii ăleia? Ce-i putem făgădui ca să tacă? — Pare o femeie înstărită? — Fiindcă am tratat-o ca pe o cerşetoare, a făcut, să-i sune sacoşa – – 1640 –

– Eugen Sue –

erau bani înăuntru. — Şi e fata contesei Sarah MacGrégor, îşi spuse notarul buimăcit. Şi adineauri îmi oferea nu ştiu cât, să afirm că fata ei n-a murit!… Şi fata trăieşte… aş putea să i-o redau!… Da, dar acest act fals de deces! Dacă se face o anchetă – sunt pierdut! Crima asta poate să ducă la aflarea altora. După o clipă de gândire îi spuse doamnei Séraphine: — Chioara asta ştie unde e fata? Şi femeia mai trece pe-aici? — Mâine. — Scrie-i lui Polidori să vină la mine diseară, la nouă. — Vrei, poate, să te descotoroseşti de fată… şi de bătrână?… Ar fi prea mult dintr-o dată, Ferrand! – 1641 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Ţi-am spus să-i scrii lui Polidori să fie aici diseară la nouă. La sfârșitul aceleiaşi zile, Rudolf îi spuse lui Murph, care nu putuse pătrunde la notar: — Domnul de Graün să trimită un curier, chiar acum... trebuie ca Cecily să fie la Paris în şase zile… — Iar afurisita aia de drăcoaică? Ticăloasa de nevastă a bietului David, pe cât de frumoasă pe atât de infamă!… Dar la ce bun, monseniore? — La ce bun, sir Walter Murph?… Peste o lună vei pune această întrebare notarului Jacques Ferrand. Capitolul 14 DENUNŢUL – 1642 –

– Eugen Sue –

În ziua în care Floafea-Mariei a fost răpită de Cucuvaie şi de Învăţător, un om călare sosise pe la ora zece seara la ferma Bouqueval venind, spunea el, din partea domnului Rudolf, pentru a o linişti pe doamna Georges cu privire la dispariţia tinerei ei protejate, care urma să-i fie readusă dintr-o zi într-alta. Datorită unor motive foarte importante, adăugase acest om, domnul Rudolf o ruga pe pe doamna Georges, în cazul că ar avea să-i ceară ceva, să nu-i scrie la Paris, ci să-i trimită, prin acest curier, ştirile ei. Omul era în slujba Sarei. Prin acest vicleşug ea o liniştea pe doamna Georges şi amâna cu câteva zile clipa în care Rudolf ar fi aflat de răpirea Guristei. – 1643 –

– Misterele Parisului vol.1 –

În acest răstimp Sarah spera să-l silească pe notarul Ferrand s-o ajute la comiterea ticăloasei înşelătorii (substituirea fetei), despre care am vorbit. Dar nu era numai atât… Sarah voia să se descotorosească şi de doamna d’Harville care îi prilejuia temeri serioase şi pe care mai fusese gata cândva s-o piardă dacă nu intervenea prezenţa de spirit a lui Rudolf… A doua zi după ce marchizul îşi urmărise soţia în casa din strada Templului, Tom se duse acolo şi, cu multă uşurinţă, o trăsese de limbă pe doamna Pipelet, aflând că o tânără femeie, în momentul când era cât p-aci să fie surprinsă de soţul ei, fusese salvată, datorită isteţimii unui locatar – 1644 –

– Eugen Sue –

de-al casei şi anume domnul Rudolf. Fiind informată de această întâmplare, Sarah, în lipsa oricărei dovezi materiale de întâlnirea pe care Clémence o dăduse domnului Charles Robert, urzi un alt plan odios: el se reducea la a scrie o nouă scrisoare anonimă domnului d’Harville, ca să provoace o ruptură definitivă între Rudolf şi marchiz, sau cel puţin să semene în inima acestuia din urmă, bănuieli atât de puternice încât el să-i interzică soţiei să-l mai primească vreodată pe prinţ. Această scrisoare era concepută în felul următor: „Aţi fost păcălit în mod nedemn; ieri, soţia dumneavoastră, înştiinţată că o urmăriţi, a ticluit pretextul unei vizite în – 1645 –

– Misterele Parisului vol.1 –

scop caritabil. De fapt se ducea la o întâlnire cu un personaj foarte august, care are închiriată o cameră la etajul al patrulea în casa din strada Templului, sub numele de Rudolf. Dacă vă îndoiţi de aceste fapte, oricât de ciudate vi s-ar părea, duceţi-vă în strada Templului nr. 17, luaţi informaţii şi, după descrierea înfăţişării augustului personaj de care vă vorbesc, veţi constata că sunteţi soţul cel mai credul şi mai îngăduitor din câţi au existat vreodată şi au fost crunt înşelaţi. Ţineţi scama de acest avertisment… Dacă nu, s-ar putea crede că prea sunteţi… prieten al principelui.“ Această scrisoarea a fost pusă la cutie pe la orele cinci de către însăşi Sarah, în ziua în care avusese loc convorbirea cu notarul. – 1646 –

– Eugen Sue –

În seara aceleiaşi zile, după ce-i spusese domnului de Graün să grăbească pe cât e cu putinţă sosirea Céciliei la Paris. Rudolf se duse în vizită la doamna ambasadoare. Urma apoi să se ducă în vizită la doamna d’Harville pentru a-i spune că a găsit un prilej pentru o acţiune de binefacere, demnă de ea. Vom conduce pe cititor la doamna d’Harville. Vom vedea din felul cum se va desfăşura următoarea convorbire, că această tânără femeie, arătându-se generoasă şi compătimitoare faţă de soţul ei, cu care până atunci se purtase cu o extremă răceală, îşi însuşise nobilele sfaturi ale lui Rudolf. Marchizul şi soţia lui se ridicau tocmai de la masă; scena se petrecea în – 1647 –

– Misterele Parisului vol.1 –

salonaşul de care am vorbit, domnul d’Harville părea mai puţin trist ca deobicei. Ne grăbim să precizăm că marchizul nu primise încă noua şi infama scrisoare anonimă a Sarei. — Ce faci astă seară? o întrebă în treacăt pe marchiză. — Stau acasă. Dar dumneata? — Nu ştiu… răspunse el cu un suspin. Nu pot suporta societatea… îmi voi petrece seara, ca şi alte dăţi… singur. — De ce singur, dacă sunt eu acasă? Domnul d’Harville se uită mirat la soţia lui. — Fără îndoială… dar… — Ei bine? — Ştiu că preferi adesea singurătatea când nu ieşi în lume… – 1648 –

– Eugen Sue –

— Da, dar cum sunt de felul meu capricioasă, răspunse surâzând Clémence, astăzi mi-ar plăcea mult să-mi petrec seara împreună cu dumneata… dacă n-ai nimic împotrivă. — Într-adevăr? exclamă emoţionat domnul d’Harville. Cât eşti de drăguţă să-mi propui un lucru pe care nu îndrăzneam să ţi-l cer! — Ştii, dragă prietene, că mirarea dumitale pare să fie o imputare. — O imputare?… O, nu, nu! Dar după bănuielile mele nedrepte şi jignitoare de deunăzi, să fii totuşi atât de îngăduitoare, este – trebuie să mărturisesc – o surpriza pentru mine, dar una din cele mai îmbucurătoare. — Să uităm trecutul, răspunse ea cu un zâmbet de o blândeţe angelică. – 1649 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Ai putea, Clémence, replică el cu mâhnire, să uiţi vreodată că am cutezat să te bănuiesc?… Să-ţi spun la ce extreme m-ar fi împins o gelozie oarbă?… Dar ce înseamnă asta faţă de alte greşeli de ale mele, mai mari, ireparabile? — Repet, să uităm trecutul, reluă Clémence, abia stăpânindu-şi penibila emoţie. — Cum să înţeleg?… Şi acel trecut lai putea uita? — Sper… — Să fie adevărat? Clémence… ai fi atât de generoasă? Dar nu, n-aş putea crede într-o asemenea fericire la care renunţasem pentru totdeauna. — Precum vezi, n-ai avut dreptate. — Ce miracol, Doamne! Să fie un – 1650 –

– Eugen Sue –

vis?… O, spune-mi că nu mă înşel… — Nu… nu te înşeli… — Da, într-adevăr… privirea dumitale nu mai e atât de rece… glasul ţi-e aproape afectuos. O, spune-mi, e deci adevărat? Nu sunt jucăria unei iluzii? — Nu… căci şi eu am nevoie de iertare… — Dumneata? — De multe ori! Nu m-am purtat faţă de dumneata cu asprime, cu multă cruzime chiar? Nu trebuia să mă gândesc că ai fi avut nevoie de un curaj deosebit, de o virtute supraomenească, să procedezi altfel decât ai făcut-o? Însingurat, nefericit, cum să rezişti dorinţei de a găsi o consolare într-o căsătorie care te atrăgea!… Vai! când – 1651 –

– Misterele Parisului vol.1 –

suferi, înclini să crezi în generozitatea altora… Greşeala dumitale a fost că te-ai bizuit pe mărinimia mea… Ei bine, de azi înainte mă voi sili să-ţi dau dreptate. — Ah, mai spune… repet-o!… exclamă domnul d’Harville, împreunându-şi mâinile ca în extaz. — Vieţile noastre sunt pentru totdeauna strâns legate… Mă voi strădui să-şi fac viaţa cât mai puţin amară. — Doamne, Dumnezeule!… Clémence, am auzit bine? — Te implor, nu te mai mira atât… asta mă doare... e ca o dojana amară pentru atitudinea mea din trecut… Cine să te compătimească, cine să-ţi întindă o mână prietenească şi salvatoare dacă nu eu?… Mi-a venit un gând bun… Am reflectat, am reflectat temeinic asupra – 1652 –

– Eugen Sue –

trecutului, asupra viitorului… Mi-am recunoscut greşelile şi am găsit, cred, mijlocul de a le repara… — Greşelile dumitale? Biata mea copilă! — Da, trebuia a doua zi după cununie, să apelez la lealitatea dumitale şi să-ţi cer, în mod deschis, să ne despărţim. — Ah, Clémence! Ai milă!… Îndurăte!… — Altminteri, de vreme ce acceptam situaţia, trebuia să o îndulcesc prin devotament, în loc să fiu pentru dumneata întruparea unui neîncetat reproş prin răceala mea trufaşă şi mută. Trebuia să încerc să te consolez de o imensă nefericire, să nu uit o clipă suferinţele dumitale. Cu încetul, m-aş fi – 1653 –

– Misterele Parisului vol.1 –

devotat în întregime rolului meu alinător; prin înseşi îngrijirile sau poate sacrificiile pe care mi le-aş fi impus, recunoştinţa dumitale m-ar fi răsplătit, şi atunci… Dar, Doamne mare! Ce ai?… Plângi?… — Da, plâng de fericire: nici nu-ţi poţi imagina cât de adânc mă răscolesc cuvintele dumitale… O, Clémence, lasămă să plâng!… Niciodată mai mult ca în clipa aceasta n-am înţeles în ce măsură am Fost vinovat legându-te de trista mea viaţă! — Iar eu n-am fost niciodată mai hotărâtă să iert. Aceste duioase lacrimi mă fac să încerc o fericire pe care n-am cunoscut-o încă. Deci, curaj, prietene drag, curaj! În lipsa unei vieţi senine şi fericite, să căutăm satisfacţii în – 1654 –

– Eugen Sue –

împlinirea unor îndatoriri grave pe care ni le impune soarta. Să fim îngăduitori unul faţă de celălalt; dacă ar fi să şovăim, să ne uităm la pătucul copilei noastre, să ne concentrăm întreaga noastră afecţiune asupra ei.. Şi tot vom avea unele bucurii înduioşătoare şi sacre. — Un înger… eşti un înger!… exclamă marchizul, contemplându-şi soţia cu pasiune şi admiraţie. O, nici nuţi dai seama, Clémence, de binele, dar şi de răul ce-mi faci! N-ai de unde să ştii că cele mai aspre cuvinte de odinioară, că reproşurile dumitale cele mai amare, pe care, din păcate, le meritam, nu m-au copleşit niciodată atât cât această adorabilă blândeţe, această generoasă resemnare… Şi totuşi, fără voia mea, faci – 1655 –

– Misterele Parisului vol.1 –

să renască în mine speranţa. Nici nu ştii ce viitor luminos mă laşi să întrevăd… — Te poţi încrede orbeşte şi pe deplin în spusele mele, Albert. Hotărârea mea este neclintită şi nu mă voi abate niciodată de la dânsa, ţi-o jur! Cu timpul voi putea să-ţi dau şi alte chezăşii că-mi ţin cuvântul… — Chezăşii? exclamă domnul d’Harville, tulburat la culme de o fericire atât de neaşteptată. Chezăşii! Am oare nevoie de ele? Privirea, tonul dumitale, această divină expresie de bunătate care te înfrumuseţează şi mai mult, zvâcnetul şi încântarea inimii mele, toate acestea nu sunt oare o suficientă dovadă că spui adevărul? Doar ştii şi dumneata, Clémence, bărbatul este nesăţios în dorinţele sale, adăugă marchizul – 1656 –

– Eugen Sue –

apropiindu-se de soţia sa. Cuvintele dumitale nobile şi duioase îmi insuflă curajul, cutezanţa de a spera… de a spera în miracole, în ceea ce până mai ieri credeam că e un vis nesăbuit. — Explică-te!… îl rugă Clémence, oarecum îngrijorată de cuvintele pătimaşe ale marchizului. — Ei bine, da, izbucni el, apucând-o de mână: da, cu ajutorul tandreţei, atenţiunilor, dragostei… mă înţelegi, Clémence?… cu ajutorul dragostei mele, sper să mă fac iubit de dumneata!… nu cu o afecţiune oarecare… ci cu o patimă fierbinte, ca a mea… O! patima aceasta dumneata n-o cunoşti!… Oare mă încumetam să-ţi vorbesc măcar de ea… erai totdeauna atât de rece faţă de mine… niciodată o vorbă bună… – 1657 –

– Misterele Parisului vol.1 –

niciodată unul din acele cuvinte care, mai adineauri, m-au făcut să plâng… şi care mă fac, în clipa aceasta, beat de fericire… Şi această fericire o merit… team iubit atât de mult… şi cât am îndurat… fără să ţi-o spun! Durerea care mă mistuia… aversiunea mea faţă de lume… firea mea închisă, tăcută… porneau din una şi aceeaşi suferinţă. Caută să-ţi imaginezi… să ai în casă o femeie adorabilă şi adorată care e soţia ta, pe care o doreşti cu toată ardoarea unei iubiri interzise… şi să fii pe veci pradă insomniilor însingurate şi chinuitoare… O, nu cunoşti lacrimile disperării, revoltele mele nesăbuite! Te asigur că ai fi fost impresionată… Dar ce zic? Ai fost impresionată… mi-ai ghicit zbuciumul, nu-i aşa? Îţi va fi milă… – 1658 –

– Eugen Sue –

Frumuseţea şi încântătoarea dumitale graţie nu vor mai fi pentru mine fericirea şi supliciul meu de fiecare zi… Da, această comoară pe care o consider cel mai preţios bun al meu… această comoară ce-mi aparţine şi pe care totuşi n-o posedam, va fi în curând a mea… Da, inima, bucuria, extazul meu, totul îmi spune… nu-i aşa, prietena meu… draga mea prietenă? Rostind aceste cuvinte, domnul d’Harville acoperi cu sărutări pătimaşe mâna soţiei sale. Clémence, dezolată de confuzia în care credea soţul ei, nu se putu opri, într-o clipă de aversiune, aproape de spaimă, să-şi retragă brusc mâna. Expresia feţei ei era prea grăitoare pentru ca marchizul să se înşele cu – 1659 –

– Misterele Parisului vol.1 –

privire la resentimentele ei. Fu o lovitură teribilă pentru el. — Albert, îţi jur, voi fi pentru tine prietena cea mai devotată, cea mai duioasă soră, dar nimic mai mult… Iartă-mă, iartă-mă… dacă, împotriva voinţei mele, am pronunţat cuvinte ce ţiau insuflat speranţe niciodată realizabile. — Niciodată?… strigă domnul d’Harville, îndreptând asupra soţiei sale o privire rugătoare şi deznădăjduită. — Niciodată! răspunse Clémence. Acest singur cuvânt, intonaţia cu care fusese rostit, dovedea o hotărâre irevocabilă. Clémence, îndemnată de Rudolf să adopte atitudini generoase, era ferm decisă să-l înconjoare pe domnul – 1660 –

– Eugen Sue –

d’Harville cu cele mai afectuoase atenţii, dar se simţea incapabilă să-l iubească. Un sentiment şi mai necruţător decât spaima, dispreţul, ura, îndepărtase pentru totdeauna pe Clémence de bărbatul ei… Era o silă de neînvins. După o clipă de tăcere dureroasă, domnul d’Harville îşi trecu mâna peste ochii umeziţi de lacrimi, şi zise soţiei sale pe un ton de profundă amărăciune: — Iartă-mă că m-am înşelat… iartămă că m-am lăsat în voia unei speranţe nebuneşti… Apoi, după o pauză, reluă: — Ah, cât sunt de nenorocit!… — Dragul meu, îl întrerupse cu blândeţe Clémence, n-aş vrea să te dojenesc; totuşi… nu valorează nimic, pentru dumneata, făgăduiala mea de a-ţi – 1661 –

– Misterele Parisului vol.1 –

fi cea mai tandră soră? Vei datora unei prietenii devotate mai mult decât îţi poate oferi dragostea. Speră, speră întrun viitor mai bun… Până acum eram aproape indiferentă faţă de suferinţa dumitale, vei vedea cât de mult o voi împărtăşi şi câtă alinare vei găsi în afecţiunea mea. În clipa aceea un valet intră şi se adresă Clémencei: — Alteţa-sa monseniorul mare duce de Gerolstein întreabă pe doamna marchiză dacă-l poale primi. Clémence îşi consultă cu o privire soţul. Domnul d’Harville, revenindu-şi, spuse: — Fără îndoială! Valetul ieşi. – 1662 –

– Eugen Sue –

— Iartă-mă, prietene, reluă Clémence, dar n-am dat ordin să nu fie nimeni primit… De altfel, e multă vreme de când nu l-ai mai văzut pe prinţ… va fi fericit să te întâlnească. — Mi-ar face şi mie multă plăcere să-l văd. Totuşi, îţi mărturisesc că sunt în această clipă atât de tulburat, încât preferam să-l primesc altă dată. — Înţeleg, dar ce putem face? E aici… În acelaşi moment, Rudolf fu anunţat. — Sunt, doamnă, cum nu se poate mai fericit că mi se oferă prilejul de a vă vedea, zise Rudolf. Şi mă felicit de două ori că am norocul şi plăcerea de a te întâlni şi pe dumneata, scumpul meu Albert! Adăugă el întorcându-se spre – 1663 –

– Misterele Parisului vol.1 –

marchiz şi strângându-i cu căldură mâna. — Într-adevăr, monseniore, e multă vreme de când nu mi s-a ivit ocazia de a vă prezenta omagiile mele. — Şi a cui e vina, domnule invizibil? Ultima oară, când doamna marchiză mia făcut cinstea de a mă primi şi am întrebat de dumneata, erai absent. Iată, mai mult de trei săptămâni de când m-ai uitat; şi e foarte rău din partea dumitale… — Fiţi fără milă, monseniore, interveni surâzând Clémence. Domnul d’Harville este cu atât mai vinovat cu cât resimte pentru alteţa-voastră cel mai adânc devotament, lucru de care neglijenţa sa ar putea face să vă îndoiţi. — Ei bine, doamnă, sunt destul de – 1664 –

– Eugen Sue –

vanitos ca, orice ar face domnul d’Harville să-mi fie cu neputinţă să mă îndoiesc de afecţiunea sa; dar n-ar fi trebuit să spun asta… înseamnă să-l încurajez în aparenta lui indiferenţă. — Credeţi-mă, monseniore, că unele împrejurări neprevăzute sunt singurele care m-au împiedicat să profit mai des de bunătatea alteţei-voastre pentru mine. — Între noi, scumpul meu Albert, îmi pari cam rezervat în prietenie; fiind sigur că-mi eşti drag, nu ţii prea mult să dai sau să primeşti dovezi de ataşament. Printr-o încălcare a legilor etichetei şi spre uşoara neplăcere a marchizei, intră un valet aducând o scrisoare pentru domnul d’Harville. Era denunţul anonim al Sarei, care-l – 1665 –

– Misterele Parisului vol.1 –

învinuia pe prinţ că este amantul Clémencei. Marchizul din deferenţă faţă de Rudolf respinse cu mâna tăviţa de argint prezentată de servitor şi zise cu jumătate voce: — Mai târziu… mai târziu. — Dar, dragă Albert, interveni Rudolf cu cea mai afectuoasă intonaţie, ce rost are asemenea politeţe faţă de mine? — Monseniore… — Cu permisiunea doamnei d’Harville insist… citeşte scrisoarea… — Vă asigur monseniore că nu e nicio grabă… — Încă o dată. Albert, citeşte această scrisoare! — Dar… monseniore… – 1666 –

– Eugen Sue –

— Te rog… insist… — Dacă alteţa-voastră o cere… consimţi marchizul luând scrisoarea… — Bineînţeles că cer să mă tratezi ca pe un prieten. Apoi, întorcându-se spre marchiză, în timp ce domnul d’Harville rupea plicul fatalei scrisori, al cărei conţinut Rudolf nu avea de unde să-l cunoască, prinţul adăugând surâzând: — Ce succes pentru dumneavoastră, doamnă, că izbutiţi întotdeauna să faceţi să cedeze această voinţă atât de îndărătnică! Domnul d’Harville se apropie de unul din candelabrele de pe cămin şi deschise scrisoarea Sarei. SFÂRŞITUL VOL. 1

– 1667 –

– Misterele Parisului vol.1 –

CUPRINS Partea întâi .......................................... 4 Capitolul 1 - TAVERNA ................... 4 Capitolul 2 - PEZEVENGHEA ....... 22 Capitolul 3 - POVESTEA GURISTEI ................................................................... 53 Capitolul 4 - POVESTEA CUŢITARULUI ....................................... 95 Capitolul 5 - ARESTAREA ........... 122 Capitolul 6 - TOM ŞI SARAH ...... 143 Capitolul 7 - PUNGA SAU VIAŢA ................................................................. 161 Capitolul 8 - PREUMBLAREA..... 172 Capitolul 9 - SURPRIZA ............... 197 Capitolul 10 - FERMA ................... 219 – 1668 –

– Eugen Sue –

Capitolul 11 - DORINŢELE .......... 238 Capitolul 12 - FERMA ................... 251 Capitolul 13 - MURPH ŞI RUDOLF ................................................................. 259 Capitolul 14 - DESPĂRŢIREA ..... 286 Capitolul 15 - ÎNTÂLNIREA........ 312 Capitolul 16 - PREGĂTIRILE ....... 345 Capitolul 17 - „INIMA SÂNGERÂNDĂ“ .................................. 361 Capitolul 18 - CAVOUL................ 379 Capitolul 19 - INFIRMIERUL ...... 390 Capitolul 20 - POVESTEA CUŢITARULUI ..................................... 403 Capitolul 21 - PEDEAPSA ............ 434 Partea a doua .................................. 474

– 1669 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Capitolul 1 - ÎN ORĂŞELUL L’ÎLEADAM .................................................... 474 Capitolul 2 - RĂSPLATA .............. 492 Capitolul 3 - PLECAREA .............. 521 Capitolul 4 - CERCETĂRI ............ 531 Capitolul 5 - MARCHIZUL D’HARVILLE ........................................ 567 Capitolul 6 - POVESTEA LUI DAVID ŞI A CECILYEI ........................ 588 Capitolul 7 - O CASĂ DIN STRADA TEMPLULUI.......................................... 611 Capitolul 8 - CELE TREI ETAJE .. 648 Capitolul 9 - DOMNUL PIPELET 675 Capitolul 10 - CELE PATRU CATURI ................................................. 704 Capitolul 11 - TOM ŞI SARAH .... 730 – 1670 –

– Eugen Sue –

Capitolul 12 - SIR WALTER MURPH ŞI ABATELE POLIDORI...... 748 Capitolul 13 - PRIMA DRAGOSTE ................................................................. 774 Capitolul 14 - BALUL.................... 795 Capitolul 15 - GRĂDINA DE IARNĂ ................................................... 805 Capitolul 16 - ÎNTÂLNIREA........ 814 Capitolul 17 - UN ÎNGER ............. 834 Partea a treia ................................... 854 Capitolul 1 - PÂNDA .................... 854 Capitolul 2 - ÎNTÂLNIREA.......... 870 Capitolul 3 - CINA ........................ 877 Capitolul 4 - O FERMĂ MODEL . 901 Capitolul 5 - NOAPTEA ............... 927 Capitolul 6 - SCRISOAREA .......... 959 – 1671 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Capitolul 7 - RECUNOAŞTEREA 967 Capitolul 8 - LĂPTĂREASA ........ 989 Capitolul 9 - MÂNGÂIERI ......... 1023 Capitolul 10 - REFLECŢII ........... 1030 Capitolul 11 - DRUMUL DESFUNDAT ...................................... 1037 Capitolul 12 – CLÉMENCE D’HARVILLE ...................................... 1050 Capitolul 13 - MĂRTURISIRILE 1068 Capitolul 14 - CARITATEA........ 1145 Capitolul 15 - SĂRĂCIE ............. 1182 Capitolul 16 - DATORIA ............ 1207 Capitolul 17 - SENTINŢA........... 1238 Partea a patra ............................... 1255 Capitolul 1 - LUIZA .................... 1255 Capitolul 2 - RIGOLETTE ........... 1285 – 1672 –

– Eugen Sue –

Capitolul 3 – VECIN ŞI VECINĂ ............................................................... 1321 Capitolul 4 – BUGETUL RIGOLETTEI ....................................... 1344 Capitolul 5 – BAZARUL „LE TEMPLE“ ............................................. 1381 Capitolul 6 - DESCOPERIREA .. 1409 Capitolul 7 - ARESTAREA ......... 1423 Capitolul 8 - MĂRTURISIREA .. 1448 Capitolul 9 - CRIMA ................... 1480 Capitolul 10 - CONVORBIREA . 1503 Capitolul 11 - NEBUNIA ............ 1524 Capitolul 12 – BIROUL DE NOTARIAT ......................................... 1532 Capitolul 13 – DOMNUL DE SAINT-RÉMY ...................................... 1551 Capitolul 14 - TESTAMENTUL . 1583 – 1673 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Capitolul 15 – CONTESSA MACGRÉGOR .............................................. 1594 Capitolul 16 – DOAMNA DE LUCENAY ........................................... 1618 Capitolul 14 - DENUNŢUL ........ 1642

– 1674 –

– Eugen Sue –

– 1675 –

– Misterele Parisului vol.1 –

EUGÈNE SUE

MISTERELE PARISULUI VOLUMUL II

Ilustraţia Copertei: arh. IOAN IANCIUŞ

Editura ALCRIS BUCUREŞTI 1992

– 1676 –

– Eugen Sue –

EUGÈNE SUE

MISTERELE PARISULUI VOLUMUL II

Traducere din limba franceză de: I. PELTZ

Redactor: AURELIAN MICU ANDY Tehnoredactor: TEO CRIŞAN – 1677 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Partea a cincea Capitolul 1 SFATURI Rudolf şi Clémence discutau între ei în timp ce domnul d’Harville citea pentru a doua oară scrisoarea Sarei. Chipul marchizului rămase liniştit, numai o uşoară mişcare convulsivă făcea să-i tremure mâna, când, după o clipă de ezitare băgă biletul în buzunarul vestei. — Cu riscul de a părea nepoliticos, spuse el surâzând lui Rudolf, vă voi cere îngăduinţa, monseniore, să mă duc să răspund la această scrisoare… mai importantă decât mi s-a părut la început. — Te mai văd astă-seară? — Nu cred să am această cinste, – 1678 –

– Eugen Sue –

monseniore. Sper că alteţa-voastră mă va scuza. — Ce om inaccesibil! exclamă vesel Rudolf. Nu vreţi să încercaţi, doamnă, să-l reţineţi? — Nu mă-ncumet să risc ceea ce alteţa-voastră n-a izbutit. — Serios vorbind, dragă Albert, reîntoarce-te de îndată ce vei fi răspuns la această scrisoare… dacă nu, făgăduieşte-mi să-mi acorzi câteva clipe într-o dimineaţă… Am o mie de lucruri să-ţi spun. — Alteţa-voastră mă covârşeşte, spuse marchizul înclinându-se adânc şi se retrase, lăsând-o pe Clémence în societatea prinţului. — Soţul dumneavoastră este preocupat, constată Rudolf, surâsul lui – 1679 –

– Misterele Parisului vol.1 –

mi s-a părut forţat… — Când a sosit alteţa-voastră, domnul d’Harville era pradă unei tulburări lăuntrice şi i-a fost greu să se stăpânească. — Poate că am fost inoportun? — Nu, monseniore. M-aţi cruţat de sfârşitul unei discuţii penibile. — Cum aşa? — I-am împărtăşit marchizului noua mea atitudine pe care-am hotărât să o adopt faţă de el, făgăduindu-i sprijin şi alinare. — Cât de fericit trebuie să se fi simţit! — La început a fost chiar, ca şi mine, deoarece lacrimile lui mi-au stârnit o emoţie cu totul nouă… Până atunci, credeam că mă răzbun, tratându-l cu – 1680 –

– Eugen Sue –

imputări şi sarcasm. Tristă răzbunare! Durerea mea era după aceea cu atât mai mare… Pe când mai adineauri… ce deosebire! L-am întrebat pe soţul meu dacă iese în oraş; mi-a răspuns, mâhnit, că va petrece seara singur, cum i se întâmpla adeseori. Când i-am propus să rămân cu el… dacă aţi fi văzut uimirea lui, monseniore! Cum i s-a luminat faţa, de obicei atât de posomorită! Ah! Aveaţi perfectă dreptate, nimic nu-i mai înălţător decât să prilejuieşti asemenea bucurii neaşteptate! — Dar cum se face că aceste dovezi de bunătate din partea dumneavoastră au avut ca urmare discuţia penibilă de care vorbeaţi? — Oh! monseniore, răspunse Clémence roşind, speranţele ce-i – 1681 –

– Misterele Parisului vol.1 –

insuflasem şi pe care le-aş fi putut împlini… domnul d’Harville le-a interpretat ca pe nişte făgăduieli de dragoste, ceea ce voiam să evit, fiindcă ştiam prea bine ca nu le voi putea niciodată satisface. — Înţeleg… vă iubeşte atât de mult… — Pe cât de mişcată am fost la început de recunoştinţa lui… pe atât mam simţit de înfiorată, speriata chiar, de îndată ce limbajul lui a devenit pătimaş… În sfârşit, când, în exaltarea lui, şi-a lipit buzele de mâna mea… m-a cuprins un frig de moarte, neputândumi ascunde groaza… A fost o lovitură dureroasă, când a trebuit să-i dezvălui aversiunea de neînvins ce-mi stârnea dragostea lui… Îmi pare rău dar cel – 1682 –

– Eugen Sue –

puţin domnul d’Harville va şti şi va fi convins pentru totdeauna că, deşi m-am reapropiat de el, nu se poate aştepta de la mine la altceva decât la cea mai devotată prietenie. — Îl plâng… dar nu vă pot dojeni; există susceptibilităţi, cum am zice, sfinte… Bietul Albert, atât de bun, atât de leal! cu inima atât de vitează, cu sufletul atât de arzător! Dacă ai şti cât de mult m-a preocupat tristeţea care îl mistuia, cu toate că nu-i cunoşteam cauza… Să lăsăm ca timpul şi raţiunea să rezolve totul… Va recunoaşte, treptat, valoarea afecţiunii pe care i-o oferiţi şi se va resemna, cum s-a resemnat şi până acum, deşi n-a avut parte de alinarea ce i-o acordaţi… — Şi de care nu va fi lipsit niciodată, – 1683 –

– Misterele Parisului vol.1 –

vă asigur, monseniore… — Să trecem acum la alte nenorociri. V-am făgăduit o acţiune caritabilă, având toată atracţia unui roman în desfăşurare. Am venit să-mi ţin făgăduiala. — Atât de repede, monseniore? Ce fericire! — Ah! Ce bine-am fost inspirat când am închiriat acea biată cameră în strada Templului, despre care v-am vorbit… Nici nu vă puteţi închipui ce am găsit acolo, ce de întâmplări senzaţionale şi interesante… În primul rând protejaţii dumneavoastră de la mansardă se bucură de fericirea ce le-aţi făgăduit. Vor mai avea însă de suferit şi alte încercări dureroase, dar n-aş vrea să vă întristez… Veţi afla cândva ce suferinţe cumplite se – 1684 –

– Eugen Sue –

pot abate asupra unei singure familii… — Câtă recunoştinţă trebuie să vă poarte! — Ei pe dumneavoastră vă binecuvântează… — I-aţi ajutat în numele meu, monseniore! — Pentru ca ofranda să fie mai discretă… De altfel, n-am făcut decât să îndeplinesc rugămintea dumneavoastră. — Oh! Le voi spune adevărul… să ştie ce vă datorează. — Să nu faceţi asta! Ştiţi că am închiriat o cameră în casa aceea – temeţivă de noi josnicii anonime din partea duşmanilor dumneavoastră… sau ai mei… Şi apoi, bieţii Morel, sunt acum la adăpost de lipsuri… Să ne gândim la cazul de care v-am vorbit. O biată – 1685 –

– Misterele Parisului vol.1 –

doamnă şi fiica ei, odinioară înstărite, sunt astăzi – în urma unei jefuiri infame – reduse la cea mai groaznică mizerie. — Nenorocitele!… şi unde locuiesc ele, monseniore? — Nu ştiu. — Dar cum aţi aflat de soarta lor? — Ieri m-am dus La „Le Temple“… Cred că nu ştiţi ce e „Le Temple“, doamnă marchiză. — Nu, monseniore… — E un bazar foarte interesant. Mă duceam deci să fac nişte cumpărături, însoţit de vecina mea de la al patrulea… — Vecina dumneavoastră?… — Oare nu am o cameră în strada Templului? — Uitasem, monseniore… — Această vecină e o lucrătoare – 1686 –

– Eugen Sue –

drăguţă, pe care o cheamă Rigolette, e o fire veselă şi n-a avut niciodată un amant… — Ce virtute, pentru o grizetă! — Dar nu neapărat datorită virtuţii este cuminte, ci, după cum spune ea, fiindcă n-are răgazul să fie amorezată. Asta i-ar răpi prea mult timp, deoarece trebuie să muncească douăsprezece până la cincisprezece ore pe zi ca să câştige un franc şi douăzeci şi cinci, din care să trăiască!… — Poate trăi cu atât de puţin? — O să vă miraţi! îşi mai permite luxul de a hrăni două păsărele care mănâncă mai mult decât dânsa; camera ei e foarte curăţică şi îmbrăcămintea din cele mai cochete. — Să trăieşti cu un franc şi douăzeci – 1687 –

– Misterele Parisului vol.1 –

şi cinci pe zi! E un miracol! — O, e un adevărat miracol de rânduială, de muncă, de economie şi de filosofie practică, vă asigur, aşa că v-o recomand, după cum spune, e o foarte îndemânatecă croitoreasă… În orice caz nu veţi fi obligată să purtaţi rochiile pe care vi le-ar lucra… — Chiar de mâine îi voi trimite de lucru… Biată fată! Să trăieşti cu atât de puţini bani, când pe noi, bogaţii, cele mai mici capricii ne costă de o sută de ori atât! — Ne-am înţeles deci: vă veţi interesa de mica mea protejata; dar să revenim la cele două nenorocite. Mă duceam aşadar la „Le Temple“ cu domnişoara Rigolette, pentru câteva cumpărături destinate bieţilor oameni de – 1688 –

– Eugen Sue –

la mansardă, când, căutând la întâmplare într-un birou vechi, de vânzare, găsesc ciorna scrisorii unei femei care se plângea către un prieten că sunt în mizerie, ea şi fiica ei, datorită necinstei cuiva la care avea bani depuşi. L-am întrebat pe negustor de unde provenea masa de scris. Făcea parte din modestul mobilier pe care o femeie, încă tânără, i-l vânduse, găsindu-se, desigur, la ultimele ei resurse… Această femeie şi fiica ei, îmi spunea negustorul, păreau a fi nişte doamne care-şi suportau cu demnitate sărăcia. — Şi nu ştiţi unde locuiesc ele, monseniore? — Din păcate nu… până acum cel puţin… dar am dat ordin domnului de Graün să încerce să le descopere şi, de – 1689 –

– Misterele Parisului vol.1 –

va fi nevoie, să se adreseze prefecturii de poliţie. E probabil că, lipsite de altă posibilitate, mama şi fiica au căutat adăpost în vreo casă mizeră cu odăi mobilate. Dacă e aşa, putem avea nădejde, deoarece patronii acestor case înregistrează în fiecare seară pe străinii care sosesc acolo în cursul zilei. — Ce ciudat concurs de împrejurări! exclamă doamna d’Harville, mirată. Cât e de pasionant! — Dar asta încă nu e tot… Într-un colţ al scrisorii uitate în vechiul birou, se puteau citi cuvintele: „Se va scrie doamnei de Lucenay“. — Ce şansă! Poate vom afla ceva prin ducesă, strigă doamna d’Harville. Apoi continuă cu un suspin: Dar necunoscând numele acestei femei, cum – 1690 –

– Eugen Sue –

o vom putea indica doamnei de Lucenay? — Va trebui să o întrebăm dacă nu cumva cunoaşte o văduvă tânără încă, cu înfăţişare distinsă, a cărei fiică, în vârstă de şaisprezece sau şaptesprezece ani se numeşte Claire… Mi-amintesc numele. — Numele fiicei mele! E un motiv mai mult să ne interesăm de aceste nenorocite. — Uitasem să vă spun că fratele acestei văduve s-a sinucis acum câteva luni. — Dacă doamna de Lucenay, relua marchiza după un moment de gândire, cunoaşte această familie, asemenea informaţii vor fi suficiente pentru a o pune pe drumul bun; în acest caz, însăşi – 1691 –

– Misterele Parisului vol.1 –

trista moarte a acestui nefericit, trebuie să o fi impresionat pe ducesă. Doamne! Cât sunt de nerăbdătoare să mă duc să o văd! Îi voi scrie astă-seară ca să fiu sigură că o pot întâlni mâine dimineaţă. Cine pot fi oare aceste femei? Din câte ştiţi despre ele, monseniore, ele par să aparţină societăţii alese… Şi să se vadă căzute pradă unui asemenea dezastru!... Ah! Pentru ele mizeria trebuie să fie de două ori mai groaznică. — Şi asta, datorită necinstei unui notar, un ticălos fără seamăn, despre care ştiu că a mai făcut alte nelegiuiri – un anume Jacques Ferrand. — Notarul soţului meu! exclamă Clémence, notarul mamei mele vitrege! Dar cred că vă înşelaţi, monseniore, căci el e socotit a fi omul cel mai cinstit din – 1692 –

– Eugen Sue –

lume. — Am dovezi contrarii. Dar vă rog să nu vorbiţi nimănui despre îndoielile sau, mai bine zis, convingerile mele cu privire la acest mizerabil; e pe cât de abil, pe atât de criminal şi, pentru a-l demasca, am nevoie ca el să se mai creadă la adăpost de orice surprize. Da, el e acela care le-a jefuit pe aceste nenorocite, negând un depozit care, după toate aparenţele, i-a fost încredinţat de către fratele văduvei. — Şi aceşti bani? — Erau tot ce mai aveau. — Oh! Iată una din acele crime… — Din acele crime, exclamă Rudolf, care nu au justificare: nici nevoia, nici patima… Adeseori foamea împinge la furt, răzbunarea la asasinat… Dar acest – 1693 –

– Misterele Parisului vol.1 –

notar atât de bogat, acest om învestit de societate cu o aureolă sacră, cu un prestigiu care impune şi îndeamnă la încredere… acest om e împins la crimă de o cupiditate rece şi implacabilă. Ucigaşul nu te omoară cu încetul, uzând de toate chinurile disperării şi ale mizeriei în care te cufundă… Pentru un om ca acest Ferrand, banul orfanului, gologanii săracului agonisiţi cu atâta trudă… nimic nu e sfânt! Îi încredinţezi aur, îl ispiteşti… Dintr-un om bogat şi fericit, bunul plac al acestui om face un cerşetor şi un deznădăjduit!… Prin privaţiuni şi muncă, ţi-ai asigurat pâinea şi un adăpost pentru bătrâneţe. Bunul plac al acestui om răpeşte bătrâneţii tale pâinea şi adăpostul. Dar asta nu e totul. Dacă văduva de care vorbim se – 1694 –

– Eugen Sue –

prăpădeşte de durere şi mizerie, fiica ei tânără şi frumoasă, fără sprijin, fără mijloace, învăţată cu belşugul, fiind inaptă, prin educaţia ei, să-şi câştige existenţa, are de ales între necinste şi foame! Dacă îşi pierde controlul şi cade victimă, iat-o pierdută, înjosită, dezonorată! Prin mişelia lui Jacques Ferrand va fi deci cauza morţii mamei şi a decăderii fiicei!… A ucis trupul uneia şi sufletul celeilalte; şi asta, o repet, nu printr-o lovitură, ca oricare criminal, ci treptat, cu o cruzime deliberată. Clémence nu-l auzise până atunci pe Rudolf vorbind cu atâta indignare şi amărăciune. Îl asculta în tăcere, izbită de aceste vorbe de o tristă elocinţă, desigur apăsătoare, dar care dezvăluiau o ură cumplită contra nedreptăţii. – 1695 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Iertaţi-mă, doamnă, reluă Rudolf după câteva clipe de tăcere, dar nu miam putut înfrâna indignarea gândindumă la groaznicele nenorociri care s-ar putea abate asupra viitoarelor dumitale protejate… Ah! Credeţi-mă, nu se exagerează niciodată urmările care aduc după sine ruina şi mizeria. — O! Dimpotrivă, monseniore, vă mulţumesc că prin asemenea cuvinte aţi sporit, dacă mai este posibil, duioasa mila ce-mi inspiră această mamă nefericită. Vai! Cât trebuie să sufere gândindu-se mai ales la fiica ei… E groaznic… Dar le vom salva, le vom asigura viitorul, nu e aşa, monseniore? Mulţumesc lui Dumnezeu că sunt bogată, nu atât cât aş dori acum, când întrevăd un nou rost al bogăţiei; dar, – 1696 –

– Eugen Sue –

dacă e nevoie, mă voi adresa domnului d’Harville, îl voi face atât de fericit, că nu-mi va refuza niciunul din noile mele capricii, şi prevăd că voi avea mai multe de acest fel. Protejatele noastre au demnitate, mi-aţi spus, monseniore, le iubesc deci şi mai mult. În nenoroc, a fi demn înseamnă totdeauna că ai un suflet ales… Voi găsi mijlocul de a le salva, fără ca ele să-şi dea seama că ajutorul le vine în numele carităţii… Va fi greu… cu atât mai bine! O, mi-am şi făcut un plan, veţi vedea, monseniore… veţi vedea că nu-mi lipseşte nici îndemânarea şi nici subtilitatea. — Întrevăd de pe acum combinaţiile cele mai machiavelice, răspunse Rudolf surâzând. — Dar trebuie mai întâi să le – 1697 –

– Misterele Parisului vol.1 –

descoperim. Mi se pare un veac până mâine! După ce voi pleca de la doamna de Lucenay, mă voi duce la vechea lor locuinţă, voi întreba vecinii, mă voi convinge cu proprii mei ochi, voi cere relaţii de la toată lumea. Mă voi compromite, dacă va îi nevoie! Voi fi atât de mândră să obţin prin mine însumi şi numai prin mine rezultatul pe care îl doresc… O! Voi izbândi!… Întâmplarea aceasta e atât de înduioşătoare!... Bietele femei! Îmi pare că îmi suscită şi mai mult interesul când mă gândesc la fetiţa mea. Rudolf, mişcat de acest elan de generozitate, surâdea cu melancolie văzând-o pe această femeie de douăzeci de ani, atât de frumoasă, atât de iubitoare, încercând să uite prin nobile – 1698 –

– Eugen Sue –

preocupări, nenorocirile care o izbiseră în căsnicie. Ochii Clémencei căpătaseră o strălucire vie, faţa îi era uşor îmbujorată, gesturile însufleţite, iar vorbele dădeau un nou farmec înfăţişării ei atrăgătoare. Capitolul 2 CAPCANA Doamna d’Harville îşi dădu seama că Rudolf o contempla în tăcere. Roşi, îşi plecă ochii, apoi ridicându-i, confuză şi plină de farmec, zise: — Râdeţi de exaltarea mea, monseniore! Sunt nerăbdătoare să cunosc acele bucurii alese care îmi vor înfrumuseţa viaţa, până acum tristă şi inutilă. Desigur, nu soarta pe care am – 1699 –

– Misterele Parisului vol.1 –

visat-o… Doream un simţământ adânc o fericire, cea mai copleşitoare din toate… pe care nu-mi este dat să le cunosc vreodată. Deşi încă tânără, trebuie renunţ… adăugă Clémence, înăbuşinduşi un suspin.. Apoi continuă: — Dar, în sfârşit, mulţumită dumneavoastră, salvatorul meu, numai mulţumită dumneavoastră, mi-am creat alte preocupări: caritatea va înlocui dragostea. Dar, monseniore, ce comoară de bunătate e ascunsă şi în sufletul dumneavoastră… De unde aţi luat atâta generozitate? — Am suferit mult şi sufăr încă… iată de ce descopăr taina atâtor dureri! — Dumneavoastră, monseniore, şi dumneavoastră suferiţi? – 1700 –

– Eugen Sue –

— Da, s-ar spune că, pentru a fi în măsura să iau parte la nenorocirile altora, soarta a vrut să le încerce pe toate: prieten, am fost dezamăgit în prietenia mea; amant, am fost trădat de prima femeie pe care am iubit-o cu oarba dăruire a tinereţii; ca soţ, am fost înşelat de soţia mea; ca fiu, am suferit pentru tatăl meu; ca tată, soarta a lovit în copilul meu. — Nu ştiam că marea ducesă v-a lăsat un copil. — Nu, dar înainte de a mă căsători cu dânsa. Am avut o fetiţă care a murit încă de mică… Ei bine! Oricât de ciudat v-ar părea, pierderea acestei copile, pe care abia am văzut-o, constituie durerea întregii mele vieţi. Cu cât îmbătrânesc, cu atât această suferinţă e mai – 1701 –

– Misterele Parisului vol.1 –

chinuitoare! Cu fiecare an ce trece, amărăciunea devine mai mare. S-ar zice că ea creşte odată cu vârsta pe care trebuia s-o împlinească fiica mea. Acum ar fi avut şaptesprezece ani. — Şi mama ei mai trăieşte? întrebă Clémence după o clipă de şovăire. — O! să nu-mi vorbiţi de ea, exclama Rudolf, ale cărui trăsături se întunecară, amintindu-şi de Sarah. Mama ei e o fiinţă nedemnă, un suflet înrăit în egoism şi ambiţie. Câteodată mă întreb dacă nu e mai bine că fata mea a murit, decât să fi rămas pe mâinile unei asemenea mame. Clémence simţi un fel de mulţumire auzindu-l pe Rudolf vorbind astfel. — O! Înţeleg acum, strigă ea, de ce o regretaţi atât pe fiica dumneavoastră! – 1702 –

– Eugen Sue –

— Ah, cât aş fi iubit-o! Şi apoi, mi se pare că la noi, în familiile domnitoare, în dragostea ce o avem pentru un fiu, subsista un fel de interes de rasă, şi de nume, cu substrat politic. Dar o fată! O fată o iubeşti pentru ea însăşi, numai pentru ea. Numai prin faptul că ai cunoscut, vai! omenirea sub aspectele ei cele mai sinistre, ce desfătare este să contempli un suflet curat şi candid, să respiri parfumul lui virginal, să-i urmăreşti cu o afecţiune plină de nelinişte, emoţiile puerile. Mama cea mai exaltată, oricât de mândră ar fi de fiica ei, nu cunoaşte aceste frenezii, căci se aseamănă prea mult cu fata ei ca s-o preţuiască şi să guste aceste delicii; o mamă ar prefera însuşirile bărbăteşti ale unui fiu viteaz şi cutezător. Oare nu – 1703 –

– Misterele Parisului vol.1 –

găsiţi că, în dragostea unei mame pentru fiul ei, în dragostea unui tată pentru fiica lui, rezidă un sentiment pentru o fiinţă slabă care totdeauna are nevoie de sprijin? Fiul proteguieşte pe mamă, tatăl pe fiică. — Ah! Cât e de adevărat, monseniore! — Dar, vai, la ce folosesc aceste neasemuite bucurii, când nu ţi-e dat să le cunoşti? reluă cu amărăciune Rudolf. Clémence nu-şi putu reţine o lacrimă, atât de adânc şi de sfâşietor sunau spusele lui Rudolf. După o clipă de tăcere, aproape stânjenit de emoţia căreia i se lăsase pradă, Rudolf se adresă, cu un surâs trist, doamnei d’Harville: — Iertaţi-mă, doamnă, părerile de – 1704 –

– Eugen Sue –

rău şi amintirile m-au copleşit fără voia mea. Mă veţi scuza, nu-i aşa? — Ah! Monseniore, fiţi convins că împărtăşesc suferinţele dumneavoastră. Nu am dreptate? Nu le-aţi împărtăşit oare şi pe ale mele? Din păcate consolările ce vi le pot oferi sunt zadarnice… — Nu, nu… vă rog să mă credeţi că interesul dumneavoastră îmi este preţios şi salutar; e aproape o mângâiere să poţi vorbi cuiva de suferinţele tale… şi nu leaş fi relevat, dacă felul discuţiei noastre n-ar fi deşteptat în mine amintiri dureroase. E o slăbiciune, dar nu pot auzi vorbindu-se de un copil, fără a mă gândi la cel pe care l-am pierdut… — Aceste preocupări sunt atât de fireşti! Iată, monseniore, de când ne-am – 1705 –

– Misterele Parisului vol.1 –

văzut ultima oară, am însoţit în vizitele ei, la închisori, pe una din prietenele mele, care patronează opera de binefacere a tinerelor deţinute de la Saint-Lazare; acest aşezământ găzduieşte elemente destul de vinovate. Dacă n-aşi fi fost mamă, le-aş fi judecat, fără îndoială, cu şi mai mare severitate… dar aşa, simt pentru ele o milă dureroasă, gândindu-mă că n-ar fi ajuns acolo dacă n-ar fi fost părăsite şi lăsate pradă mizeriei încă din vârsta copilăriei… Nu ştiu de ce, după aceste reflexii, pare că-mi iubesc şi mai mult copila… — Curaj, spuse Rudolf, cu un surâs melancolic. Convorbirea noastră de acum m-a liniştit pe deplin în ceea ce mă priveşte… O cale salvatoare vă este – 1706 –

– Eugen Sue –

deschisă. Urmând-o, veţi trece, fără a şovăi, prin aceşti ani de încercări atât de primejdioase pentru femei şi mai ales pentru o femeie atât de înzestrată cum sunteţi. Meritul dumneavoastră va fi mare… Veţi mai avea de luptat, de suferit… pentru că sunteţi foarte tânără, dar veţi ieşi întărită gândindu-vă la binele pe care îl veţi fi făcut… la cel pe care îl mai aveţi de făcut. Doamna d’Harville izbucni în lacrimi. — Dar nu-mi veţi refuza sfaturile dumneavoastră, ele nu-mi vor lipsi niciodată, nu e aşa, monseniore? — De aproape sau de departe, vă voi purta cel mai viu interes… Mereu, cât îmi va sta în putinţă, voi contribui la fericirea dumneavoastră şi a omului – 1707 –

– Misterele Parisului vol.1 –

căruia i-am închinat cea mai statornică prietenie. — O! Mulţumesc pentru această făgăduinţă, monseniore, răspunse Clémence, ştergându-şi lacrimile. Fără sprijinul dumneavoastră generos, o simt, puterile m-ar părăsi... dar credeţi-mă… v-o jur aici, că-mi voi face cu mult curaj datoria. La aceste vorbe, o uşă ascunsă după draperie, se deschise brusc. Clémence scoase un ţipăt; Rudolf tresări. Domnul d’Harville apăru, palid, emoţionat, profund înduioşat, cu ochii umeziţi de lacrimi. După ce uimirea se risipi, marchizul se adresă lui Rudolf, întinzându-i scrisoarea Sarei: – 1708 –

– Eugen Sue –

— Monseniore… iată scrisoarea infamă pe care am primit-o în faţa dumneavoastră… După ce o citiţi, vă rog să o ardeţi. Clémence se uită înmărmurită la soţul ei. — Oh! Ce infamie! strigă Rudolf indignat. — Ei bine, monseniore… există ceva şi mai laş decât această mişelie anonimă… E felul cum m-am purtat) — Ce vrei să spui? — Adineauri, în loc să vă arăt această scrisoare pe faţă, cu sinceritate, v-am ascuns-o şi am simulat că sunt liniştit, pe când gelozia, turbarea, disperarea, îmi cuprinseseră sufletul… Dar asta nu e destul… Ştiţi ce am făcut, monseniore? M-am ascuns ruşinos în – 1709 –

– Misterele Parisului vol.1 –

dosul acestei uşi, ca sa vă spionez… Da, am fost destul de mizerabil ca să mă îndoiesc de lealitatea, de cinstea dumneavoastră… Oh! Autorul acestei scrisori ştia cui a trimis-o… Ştia cât de zdruncinată e mintea mea… Ei bine! Spuneţi-mi, deoarece nu am pierdut niciun cuvânt din convorbirea dumneavoastră, deoarece ştiu acum ce vă atrage în strada Templului… după ce am fost atât de josnic, de bănuitor, dând crezare acestei oribile calomnii şi deci făcându-mă complicele ei… oare nu trebuie să vă cer, în genunchi, iertare şi milă?… E ceea ce fac, monseniore… e ceea ce fac, Clémence, acum că nu nădăjduiesc decât în generozitatea voastră. — Eh, Doamne, dragă Albert, ce aş – 1710 –

– Eugen Sue –

avea să-ţi iert? răspunse Rudolf, întinzând marchizului amândouă mâinile cu cea mai spontană cordialitate. Acum cunoşti tainele noastre – ale mele şi ale doamnei d’Harville: sunt încântat şi te voi putea dojeni în voie. Iată-mă dar, fără voie, confidentul dumitale şi, ceea ce e mai bine, iată-te, şi confidentul doamnei d’Harville, căci acum ştii tot ce poţi aştepta de la această inimă aleasă. — Şi dumneata, Clémence, spuse mâhnit domnul d’Harville soţiei lui, o să mă ierţi şi de astă dată? — Da, cu condiţia să mă ajuţi să-ţi redau fericirea... Şi îi întinse mâna pe care marchizul o strânse cu emoţie. — Dragă Albert, exclamă Rudolf, duşmanii noştri sunt nepricepuţi! – 1711 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Mulţumită lor iată-ne mai apropiaţi decât oricând. Niciodată n-ai preţuit-o mai cu temei pe doamna d’Harville ca acum, niciodată nu ţi-a fost ea mai devotată. Recunoaşte că ne-am răzbunat cu prisosinţă împotriva invidioşilor şi răilor. Tot e ceva, până se va ivi ceva mai bun… fiindcă ghicesc de unde a plecat lovitura şi n-am obiceiul să îngădui răul ce se face prietenilor mei. Dar asta mă priveşte. Adio, doamnă, iată uneltirea noastră dată pe faţa, nu veţi mai fi singură în acţiunea de ajutorare a protejaţilor dumneavoastră. Fiţi liniştită, vom pune curând la cale o nouă acţiune misterioasă, şi marchizul va trebui să fie prea abil ca s-o descopere. După ce-l întovărăşi pe Rudolf până la trăsură, ca să-i mulţumească încă o – 1712 –

– Eugen Sue –

dată, marchizul intră în casă fără să mai treacă pe la Clémence. Capitolul 3 REFLECŢII Ar fi greu de descris simţămintele năvalnice şi puternice care-l agitau pe domnul d’Harville când rămase singur. Recunoştea, bucuros, infama netemeinicie a învinuirii adusă lui Rudolf şi Clémencei; dar era totodată convins că trebuie să renunţe la speranţa de a fi iubit de soţie. Cu cât, în conversaţia ei cu Rudolf, se arătase Clémence mai resemnată, curajoasă şi hotărâtă să-i ajute pe cei în suferinţă, cu atât marchizul se învinuia mai amar că, dintr-un egoism vinovat, o legase pe – 1713 –

– Misterele Parisului vol.1 –

această nefericită femeie de soarta lui. Departe de a se fi liniştit prin cele auzite, d’Harville căzu într-o stare de tristeţe, într-o descurajare de nedescris. Opulenţa are dezavantajul că îndeamnă la trândăvie, că nimic nu o mai interesează, nimic nu o pune la adăpost de resentimente dureroase. Nefiind nevoită să se preocupe de problemele viitorului sau de muncile de fiecare zi, ea rămâne în întregime pradă marilor mâhniri morale. Putându-şi procura tot ce se poate avea cu preţul aurului, ea doreşte sau regretă cu o pasiune fără seamăn, ceea ce numai aurul singur nu-i poate da. Durerea domnului d’Harville era cumplită, deoarece, la urma urmei, nu voia decât ce era drept şi legal: – 1714 –

– Eugen Sue –

posesiunea, dacă nu dragostea soţiei sale. Or, faţă de refuzurile neînduplecate ale Clémencei, se întreba dacă litera legii nu conţinea o amară ironie: „Femeia aparţine soţului ei“. La ce putere, la ce instanţă să recurgă pentru a învinge această răceală, această aversiune care-i schimba viaţa într-un chin fără margini, deoarece nu trebuia, nu putea şi nu voia s-o iubească decât pe soţia lui? Trebuie recunoscut că, în această privinţă, ca şi în altele ale vieţii conjugale, simpla împotrivire a bărbatului sau a soţiei se substituie hotărârii, fără apel, fără sancţiune posibilă, voinţii suverane a legii. După aceste izbucniri de furie zadarnică, urma câteodată o tristă – 1715 –

– Misterele Parisului vol.1 –

descurajare. Viitorul îi apărea apăsător, întunecat, îngheţat. Presimţea că această mâhnire avea să provoace înmulţirea crizelor groaznicei lui boli. — Oh! exclamă el înduioşat şi dezolat totodată, greşeala mea, – e greşeala mea! Biata femeie, nenorocita de ea! Am amăgit-o… am amăgit-o în mod nedemn. Ea are dreptul… ba chiar trebuie să mă urască… şi, totuşi, adineauri chiar, nu mi-a manifestat ea cel mai tandru interes? Dar în loc să mă mulţumesc cu atât, o patimă nebună mia luat minţile, am devenit drăgăstos, iam vorbit de iubirea mea şi când buzele mele i-au atins mâna, ea s-a cutremurat de dezgust. Chiar dacă m-aş mai fi – 1716 –

– Eugen Sue –

îndoit de repulsia ce i-o inspir, cele mărturisite prinţului nu mi-ar mai fi lăsat nicio iluzie. Oh! ce groaznic! groaznic! Dar cu ce drept i-a încredinţat ea această cumplită taină? E o trădare nedemnă. Cu ce drept? Vai! Cu dreptul pe care victimele îl au să se plângă de călăul lor. Biata copilă, atât de tânără, atât de iubitoare, tot ce a găsit mai crud de spus despre existenţa oribilă ce i-am impus-o… a fost că nu aceasta era soarta pe care a visat-o şi că e prea tânără ca să renunţe la dragoste. O cunosc pe Clémence… făgăduiala ce mi-a făcut-o, pe care a făcut-o şi prinţului şi-o va ţine de acum înainte: va fi pentru mine cea mai duioasă dintre surori. Ei bine!… Nu e situaţia mea totuşi demnă de invidiat?… În locul raporturilor reci şi – 1717 –

– Misterele Parisului vol.1 –

silite de până acum, vor urma, între noi, relaţii afectuoase şi sincere, pe câtă vreme ea ar putea să mă trateze şi de aci încolo cu dispreţ, fără să-mi fie îngăduit să mă plâng. Ei bine, mă voi mulţumi cu ceea ce-mi oferă. Nu este şi acesta un fel de a fi fericit? Prea fericit! Oh! Cât sunt de slab, de de laş! Nu este ea soţia mea? Cu totul a mea? Legea nu-mi dă oare drepturi asupra ei? Soţia mea se opune… Ei bine! Am dreptul să… Se opri cu un râs sardonic. — Oh! Da, cu forţa! Nu-i aşa? Am so iau cu violenţă!… Altă mârşăvie! Dar ce altceva pot face? Căci o iubesc! O iubesc ca un nebun… nu o iubesc decât pe ea... Nu o vreau decât pe ea… Vreau dragostea ei şi nu iubirea ocrotitoare a unei surori. Ah! Până la urmă va trebui – 1718 –

– Eugen Sue –

să-i fie milă de mine… E atât de bună, va vedea cât sunt de nenorocit! Dar nu, nu, niciodată! Există motive de înstrăinare peste care o femeie nu poate trece. Dezgustul… da… dezgustul, înţelegi tu? Dezgustul! Asta trebuie să-ţi intre în cap: groaznica ta infirmitate îi provoacă oroare, pricepi? strigă domnul d’Harville într-un acces de dureroasă exaltare. După o clipă de tăcere sălbatică, urmă: — Acest denunţ anonim care învinuia pe prinţ şi pe soţia mea, este tot opera unei mâini duşmane; şi, mai adineauri, înainte de a-i fi auzit, i-aş fi putut bănui. O! Gelozia nu se poate vindeca niciodată! Şi totuşi nu trebuie să mă amăgesc. Dacă prinţul, care mă – 1719 –

– Misterele Parisului vol.1 –

iubeşte ca şi cel mai scump, cel mai generos prieten, o îndeamnă pe Clémence să-şi pună mintea şi inima în slujba unor acţiuni de binefacere, dacă îi oferă sfaturile, sprijinul lui, înseamnă că dânsa are nevoie de sfaturi, de sprijin. În definitiv, atât de frumoasă, atât de tânără, atât de răsfăţată, fără o dragoste care să o susţină, aproape absolvită de greşelile ei prin ale mele care sunt cumplite, nu s-ar putea să cada în păcat? Alt chin! Cât am suferit. Doamne, când am crezut-o vinovată… Ce groaznică agonie! Dar nu, această temere e nedreaptă! Clémence a jurat că nu-şi va uita îndatoririle… Şi se va ţine de vorbă… Dar cu câte jertfe. Doamne! Cu câte jertfe! Adineauri, când revenise la mine cu vorbe atât de drăgăstoase, cât – 1720 –

– Eugen Sue –

rău mi-a făcut surâsul ei trist, resemnat! Cât de mult trebuie să o fi costat această reîntoarcere la călăul ei! Biata femeie! Cât de frumoasă şi de înduioşătoare era! Pentru prima oară am simţit o remuşcare sfâşietoare, fiindcă până atunci, prin răceala ei trufaşă, se răzbunase îndeajuns. Oh! Nenorocitul, nenorocitul de mine! Capitolul 4 PLANURI DE VIITOR După o noapte de nesomn şi de gânduri amare, agitaţia domnului d’Harville se potoli dintr-o dată ca prin minune. Aştepta cu nerăbdare să se facă ziuă. De cum se iviră zorii, domnul – 1721 –

– Misterele Parisului vol.1 –

d’Harville sună după fecior. Bătrânul Joseph, intrând în camera stăpânului său, îl auzi, spre marea lui mirare, fredonând un cântec vânătoresc, semn rar, dar sigur, de bună dispoziţie, a domnului d’Harville. — Ah! Domnule marchiz, făcu devotatul servitor înduioşat, ce glas frumos aveţi… păcat că nu cântaţi mai des. — Adevărat, domnule Joseph! Am chiar o voce frumoasă? întrebă râzând domnul d’Harville. — Dacă domnul marchiz ar avea o voce răguşită ca a unui huhurez, sau ca a unei hârâitori mie tot mi s-ar părea că are un glas frumos. — Taci, linguşitorule! — Doamne! Când cântaţi, domnule – 1722 –

– Eugen Sue –

marchiz, e semn că sunteţi mulţumit… Şi atunci vocea dumneavoastră îmi pare cea mai plăcută muzică din lume… — În acest caz, bătrâne Joseph, ciuleşte-ţi urechile tale lungi. — Ce vreţi să spuneţi? — Vei putea auzi în fiecare zi această fermecătoare muzică, de care pari atât de dornic. — Veţi fi fericit în fiecare zi, domnule marchiz!? strigă servitorul, împreunându-şi mâinile uimit şi radios totodată. — În fiecare zi, bătrânul meu Joseph, fericit în fiecare zi. Da, adio necazuri, adio mâhnire. Ţie îţi pot spune asta, numai ţie, singurul şi discretul confident al suferinţelor mele… Sunt în culmea fericirii?.. Soţia mea e un înger de – 1723 –

– Misterele Parisului vol.1 –

bunătate… mi-a cerut iertare că, în trecut s-a ţinut departe de mine, atribuindu-mi, îţi poţi închipui?… Gelozia !... — Gelozia? — Da, bănuieli absurde, stârnite de scrisori anonime… — Ce ticăloşie…! — Înţelegi… femeile au atâta amorpropriu… Nu a lipsit mult ca să ne despărţim, dar, din fericire, aseară mi-a spus sincer tot ce avea pe suflet. Mi-am recunoscut greşeala. Să-ţi descriu încântarea ei, mi-e peste putinţă, căci mă iubeşte, o, mă iubeşte! Răceala ei faţă de mine era tot atât de apăsătoare pentru ea cât şi pentru mine… În sfârşit, cruda neînţelegere dintre noi a luat sfârşit… Imaginează-ţi bucuria mea…! — Să fie adevărat! exclamă Joseph – 1724 –

– Eugen Sue –

cu ochii plini de lacrimi. Să fie deci adevărat, domnule marchiz? Iată-vă pentru totdeauna fericit, deoarece nu vă lipsea decât dragostea doamnei marchize… sau, mai bine zis, singura dumneavoastră suferinţă era pricinuită de nepăsarea doamnei marchize… după cum îmi spuneaţi… — Cui altuia i-o puteam spune, dragul meu Joseph? Nu deţineai tu un secret şi mai trist? Dar să nu mai vorbim de tristeţe. Ziua de azi e prea frumoasă… Ai observat poate că am plâns?… Pentru că, vezi tu, fericirea mă copleşea… Mă aşteptam atât de puţin la ea!… Cât sunt de slab, nu-i aşa? — Haide… haide… domnule marchiz, puteţi plânge de bucurie, că destul aţi plâns de durere. Dar şi eu! – 1725 –

– Misterele Parisului vol.1 –

iată… nu fac ca dumneavoastră? Binecuvântate lacrimi! Nu le-aş da pentru zece ani din viaţa mea… N-am decât o singură teamă, că nu mă voi putea opri să mă arunc la picioarele doamnei marchize, de cum o voi vedea… — Nebun bătrân, eşti tot atât de fără judecată ca şi stăpânul tău. Acum am şi eu o teamă... — Care? Dumnezeule! — Că n-o să dureze… sunt prea fericit.. Ce-mi mai lipseşte? — Nimic, nimic, domnule marchiz absolut nimic… — Tocmai de aceea. Mă tem de aceste fericiri atât de totale, atât de desăvârşite… — Vai! Dacă nu e decât asta, – 1726 –

– Eugen Sue –

domnule marchiz, dar nu, nu îndrăznesc… — Te ascult… Ei bine, cred că temerile tale sunt deşarte… Frenezia pe care fericirea a iscat-o în mine e atât de vie, atât de adâncă, încât sunt aproape sigur că mă voi vindeca! — Cum aşa? — Nu mi-a spus oare doctorul de o mie de ori că o violentă zguduire morală ar fi suficientă pentru a provoca sau vindeca această cumplită boală?… De ce n-ar fi în stare emoţiile fericite să ne salveze? — Dacă sunteţi convins de asta, domnule marchiz, aşa va fi… aşa este… Sunteţi vindecat! Dar ce zi binecuvântată e cea de azi? Ah! După cum spuneţi, doamna e un înger căzut din cer şi – 1727 –

– Misterele Parisului vol.1 –

aproape încep să mă tem şi eu, domnule marchiz. E poate prea multă fericire pentru o singură zi, dar mă gândesc… dacă pentru a vă linişti n-aveţi nevoie decât de un mic necaz, mulţumită Domnului, am ce vă trebuie. — Cum aşa? — Unul din prietenii dumneavoastră a primit, iată cum se nimereşte, a primit o lovitură de spadă, foarte puţin gravă, ce e drept, dar destul ca să vă indispună, să arunce, cum doriţi, o mică umbră pe această frumoasă zi. E adevărat că în privinţa asta, ar fi fost de dorit o lovitură de spadă mai serioasă, dar să ne mulţumim cu ceea ce avem. — Vrei să taci odată? Şi de cine e vorba? – 1728 –

– Eugen Sue –

— De domnul duce de Lucenay. — E rănit? — O zgârietură la braţ. Domnul duce a trecut ieri să vă vadă şi a spus că va reveni acum de dimineaţă, să bea cu dumneavoastră o ceaşcă de ceai… — Bietul Lucenay! Şi de ce nu mi-ai spus?… — Aseară nu l-am putut vedea pe domnul marchiz. După o clipă de gândire. Domnul d’Harville reluă: — Ai dreptate, această mică plictiseală va satisface desigur gelozia destinului… Dar mi-a venit o idee; doresc să improvizez pentru azi un dejun între bărbaţi, toţi prieteni de ai domnului de Lucenay, ca să sărbătorim sfârşitul fericit al duelului, – 1729 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Neaşteptându-se la această sindrofie, ducele va fi încântat. — Perfect, domnule marchiz! Trăiască veselia! Să recâştigăm timpul pierdut… Câte tacâmuri, ca să dau instrucţiunile necesare intendentului? — Şase persoane, în mica sufragerie de iarnă. — Şi invitaţiile? — O să le scriu eu. Un servitor de la grajd să încalece şi să le ducă numaidecât; e încă devreme şi va găsi pe toată lumea acasă. Sună! Joseph sună. Domnul d’Harville intră în birou şi redactă următoarea scrisoare fără altă variantă decât numele invitatului: Dragul meu… prezenta e o circulară; e – 1730 –

– Eugen Sue –

vorba de ceva improvizat. Lucenay vine să ia dejunul cu mine acum, de dimineaţă. Se aşteaptă să fim numai noi doi. Fă-i plăcuta surpriză şi vino să te alături mie şi câtorva din prietenii lui, pe care i-am prevenit. La amiază, neapărat. A. d’Harville“ Un servitor intră. — Trimite un om călare, să ducă imediat aceste scrisori, porunci domnul d’Harville. Apoi către Joseph; — Scrie adresele! „Domnului viconte de Saint-Rémy“… (Lucenay şi dânsul sunt inseparabili, îşi zise domnul d’Harville.) „Domnul de Montville“… unul din tovarăşii de călătorie ai ducelui: „Lord Douglas“… fidelul său partener la – 1731 –

– Misterele Parisului vol.1 –

whist; Baronului de Sézannes“… prietenul lui din copilărie… Ai scris? — Da, domnule marchiz. — Expediază scrisorile şi să nu pierzi un minut, adăugă domnul d’Harville. Ah! Philippe, roagă pe domnul Doublet să vină până la mine. Philippe ieşi. — Ei bine, ce ai? îl întrebă domnul d’Harville pe Joseph care îl privea încremenit. — Nu-mi cred ochilor, domnule marchiz, niciodată nu v-am văzut atât de bine dispus, atât de vesel. Şi apoi dumneavoastră, care de obicei sunteţi palid, acum v-aţi îmbujorat… ochii dumneavoastră scânteiază… — Prietene, dragă Joseph, fericirea şi numai ea… Dar stai niţel! trebuie să mă – 1732 –

– Eugen Sue –

ajuţi într-un complot… să te informezi la domnişoara Julieta, una din jupânesele doamnei d’Harville, aceea care se ocupă cu diamantele ei… — Da, domnule marchiz, domnişoara Julieta are această sarcină. Iam ajutat acum opt zile să le cureţe. — Întreab-o de numele şi adresa bijutierului stăpânei sale… dar spune-i să nu sufle o vorbă marchizei despre asta!… — Aha!… înţeleg, domnule marchiz… o surpriză… — Du-te repede. Iată-l pe domnul Doublet. Într-adevăr, intendentul intra în momentul în care Joseph ieşea. — Sunt la ordinele domnului marchiz. – 1733 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Dragă domnule Doublet, o să te sperii, îi spuse domnul d’Harville râzând, o să te fac să strigi după ajutor. — Pe mine, domnule marchiz? — Pe dumneata. — Voi face tot ce-mi va fi posibil ca să-l mulţumesc pe domnul marchiz. — Voi cheltui mulţi bani, domnule Doublet, foarte mulţi. — N-are nicio importanţă, căci mulţumită Domnului, avem de unde. — De multă vreme am în cap un proiect de construcţie: m-am gândit să adaug o galerie spre grădină, în aripa dreaptă a casei. După ce am şovăit câtva timp în faţa acestei nebunii despre care nu ţi-am vorbit până acum, m-am hotărât… Să chemi chiar azi pe arhitectul meu, să discute cu mine – 1734 –

– Eugen Sue –

planurile… Ei bine, domnule Doublet. Nu te sperii de această cheltuială? — Pot afirma domnului marchiz că nu mă plâng prea mult… — Această galerie va îi destinată serbărilor. Vreau să se ridice ca prin minune; dar aceste minuni fiind foarte costisitoare, va trebui să vindem poate cincisprezece sau douăzeci de mii de livre rente ca să fim în măsură să acoperim cheltuielile, căci doresc ca lucrările să înceapă cât mai neîntârziat. — Şi e foarte rezonabil, ca să vă puteţi folosi cât de curând de ele. Mi-am zis din totdeauna: nu-i lipseşte nimic domnului marchiz decât un capriciu oarecare… acela de a construi; căci prezintă avantajul că tot ce se clădeşte rămâne. Cât despre bani, domnul – 1735 –

– Misterele Parisului vol.1 –

marchiz să nu se îngrijoreze. Mulţumim lui Dumnezeu, puteţi, dacă vă face plăcere, să vă îngăduiţi fantezia acestei galerii. Joseph reveni. — Iată, domnule marchiz, adresa bijutierului: se numeşte domnul Baudoin. — Dragă domnule Doublet, te vei duce la acest bijutier şi-i vei spune să-mi aducă aici, într-un ceas, un colier de diamante, în valoare de vreo două mii de ludovici. Femeile n-au niciodată destule giuvaericale, mai ales azi, când îşi împodobesc cu ele rochiile… Te vei înţelege cu bijutierul pentru plată. — Da, domnule marchiz, nu mă plâng de această lovitură. Cu diamantele e ca şi cu clădirile, ele rămân; şi apoi o – 1736 –

– Eugen Sue –

asemenea surpriză va face o mare bucurie doamnei marchize, fără a socoti plăcerea ce o veţi simţi dumneavoastră înşivă. Cum am avut cinstea să o spun acum câteva zile, nu se află în toată lumea o existenţă mai frumoasă ca aceea a domnului marchiz. — Acest nepreţuit Doublet! răspunse domnul d’Harville surâzând, felicitările lui vin cum nu se poate mai la timp… — Este singurul lor merit, domnule marchiz, mai ales că pornesc din fundul inimii. Mă duc repede la bijutier, adăugă domnul Doublet şi ieşi. De îndată ce se văzu singur, domnul d’Harville, începu să umble de colo-colo prin cabinetul lui de lucru, cu mâinile încrucişate pe piept, cu privirea fixă, – 1737 –

– Misterele Parisului vol.1 –

gânditoare. Expresia feţei i se schimbă dintr-o dată, nu mai arăta acea mulţumire care înşelase pe intendent şi pe bătrânul servitor, ci trăda o hotărâre liniştită, posomorâtă, rece. După ce umblase aşa câtăva vreme, se aşeză anevoie, ca apăsat de povara suferinţelor lui; îşi sprijini coatele de birou şi-şi ascunse faţa în palme. După o clipă, se ridică brusc, îşi şterse o lacrimă ce-i umezise pleoapa înroşită şi rosti cu un efort: — Haide… curaj… haide! Scrise apoi câtorva persoane despre lucruri fără însemnătate, dar în aceste scrisori dădea sau amâna diferite întâlniri pe câteva zile mai târziu. Marchizul îşi termină corespondenţa în clipa când Joseph intra. Acesta era – 1738 –

– Eugen Sue –

atât de vesel, încât se uitase pe sine şi fredona la rândul său. — Domnule Joseph, ai o voce foarte frumoasă. Îi spuse stăpânul surâzând. — N-are importanţă, domnule marchiz, nu ţin la asta; dar simt că în mine cântă ceva atât de tare, încât trebuie să audă şi alţii… — Să pui scrisorile astea la cutie. — Da, domnule marchiz; dar unde veţi primi acum pe domnii aceştia? — Aici, în biroul meu: vor fuma după dejun şi mirosul de tutun nu va ajunge până la doamna d’Harville. În clipa aceea se auzi zgomotul unei trăsuri în curtea casei. — E doamna marchiză care pleacă, a cerut să i se pregătească trăsura foarte de dimineaţă, preciza Joseph. – 1739 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Aleargă şi roag-o să binevoiască a trece pe la mine înainte de a pleca. — Prea bine, domnule marchiz. Abia plecase servitorul, că domnul d’Harville se apropie de oglindă şi se privi atent. — Da, da, zise el cu voce sugrumata, asta e… faţa îmbujorată, privirea scânteietoare… Bucurie sau friguri… nare importanţă… totul e ca lumea să se înşele. Să nu uităm acum surâsul pe buze. Sunt atâtea feluri de surâsuri! Dar cine ar putea deosebi pe cele false de cele adevărate? Cine ar putea pătrunde sub această mască amăgitoare şi să spună: acest surâs ascunde o deznădejde adâncă, sub această veselie aparentă mocneşte un gând de moarte? Cine ar putea, ghici asta? Nimeni… din – 1740 –

– Eugen Sue –

fericire… nimeni. Nimeni? Oh! ba da… amorul, el nu s-ar înşela; instinctul l-ar preveni. Dar aud paşii soţiei mele... soţia mea! Haide, joacă-ţi rolul, comediant sinistru! Clémence intră în biroul domnului d’Harville. — Bună ziua, Albert, dragul meu frate, îi spuse ea cu un ton plin de blândeţe şi dragoste, întinzându-i mâna. Apoi, observând expresia surâzătoare a soţului ei, continuă: — Dar ce ai, scumpe prietene? Pari radios. — Fiindcă în clipa când ai intrat, scumpă surioară, mă gândeam la dumneata… Mai mult decât atât: eram sub impresia unei minunate hotărâri… — Asta nu mă miră… – 1741 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Ceea ce s-a petrecut ieri, admirabila dumitale generozitate, nobila purtare a prinţului, toate astea mi-au dat de gândit şi m-am convertit la ideile dumitale, dar definitiv, regretând pornirile mele de răzvrătire de ieri… pe care le vei ierta, cel puţin din dorinţa de a plăcea, nu e aşa? adăugă el surâzând. Şi nu mi-ai fi iertat, sunt sigur, că am renunţat prea uşor la dragostea dumitale. — Ce limbaj! Ce fericită transformare! exclamă doamna d’Harville. Ah! Eram foarte sigură că, adresându-mă inimii, raţiunii dumitale, mă vei înţelege. Acum nu mai am nicio îndoială în ce priveşte viitorul. — Nici eu, Clémence, te asigur. Da, de când cu hotărârea mea de azi noapte, – 1742 –

– Eugen Sue –

acest viitor, care îmi părea tulbure şi întunecat, s-a luminat, s-a simplificat în chip miraculos. — Nimic mai firesc, amicul meu, acum ne îndreptăm spre acelaşi ţel, sprijiniţi frăţeşte unul de altul. La sfârşitul drumului nostru, ne vom regăsi aşa cum suntem azi. Acest simţământ va fi cât se poate de statornic. În sfârşit, vreau să fii fericit şi vei fi, căci aşa mi-am pus în gând, adăugă Clémence ducând un deget la frunte. Apoi, cu o expresie drăgălaşă, coborându-şi mâna la inima, urmă: — Nu, am greşit, acest gând bun va veghea mereu aici… pentru dumneata… ca şi pentru mine; şi vei vedea, domnule frate al meu, ce înseamnă îndărătnicia unei inimi plină de devotament. – 1743 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Scumpa mea Clémence! răspunse domnul d’Harville cu o emoţie abia stăpânita. Apoi, după un moment de tăcere, adăuga vesel: — Te-am rugat să treci pe la mine înainte de a ieşi în oraş, ca să-ţi spun că nu voi putea lua ceaiul cu dumneata azi dimineaţă. Am poftit mai multe persoane la dejun, e ceva improvizat, pentru a sărbători sfârşitul fericit al duelului bietului Lucenay care, de altfel, a fost foarte uşor rănit de adversarul lui. — Ce ciudată coincidenţă! răspunse doamna d’Harville, căci dumneata nu cunoşti toate ambiţiile mele: acum mă străduiesc să fiu primită în „Societatea de ocrotire a tinerelor deţinute“. — Într-adevăr, nu mai ai astâmpăr, – 1744 –

– Eugen Sue –

spuse domnul d’Harville surâzând; căci, cu toată silinţa ce-şi impunea, se dădu puţin pe faţă – aşa că nu te voi mai vedea… azi? se grăbi el să adauge. — Te superi că plec atât de dimineaţă? îl întrebă cu vioiciune Clémence, mirată de accentul vocii sale. Dacă doreşti, pot amâna vizita mea la doamna de Lucenay. Marchizul fusese cât pe-aci să se trădeze, aşa că reluă pe un ton din cele mai afectuoase: — Da, iubita mea surioară, sunt tot atât de necăjit, că pleci, pe cât voi fi de nerăbdător să te văd înapoindu-te. Iată slăbiciuni de care nu mă voi dezbăra niciodată. — Şi ai face bine, prietene, căci altminteri aş fi dezolată. – 1745 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Un sunet de clopoţel, anunţând o vizită, răsună în toată casa. — Iată, desigur, unul din invitaţii dumitale; te las. Ia spune-mi, ce faci diseară? Dacă n-ai niciun program, te-aş ruga să mă însoţeşti la Opera italiană; poate că acum muzica îţi va plăcea mai mult ca de obicei. — Sunt, cu cea mai mare plăcere, la ordinele dumitale. — Ieşi cumva curând? Te mai văd înainte de cină? — Nu mă duc nicăieri… mă vei găsi… aici. — Atunci, când mă înapoiez, voi veni să mă interesez dacă dejunul vostru, între bărbaţi, a fost amuzant. — Adio, Clémence. — Adio, dragul meu… pe curând. Îţi – 1746 –

– Eugen Sue –

dau toată libertatea şi vă doresc să faceţi mii de nebunii… Să fiţi foarte veseli! Şi, după ce strânse călduros mâna soţului, Clémence ieşi pe uşă, cu o clipă înainte ca domnul de Lucenay să intre pe alta. — Îmi urează o mie de nebunii… îmi cere să fiu vesel… în acest cuvânt de adio, în acest ultim strigăt al sufletului meu în agonie, în acest salut de despărţire supremă şi veşnică, ea a înţeles… pe curând… Şi a plecat liniştită, surâzătoare… Asta face cinste talentului mea de a mă preface… Doamne, nu mă socoteam un atât de bun actor… Dar iată-l pe Lucenay…

– 1747 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Capitolul 5 DEJUN ÎNTRE BĂRBAŢI Domnul de Lucenay intră la domnul d’Harville. Rana ducelui era atât de uşoară, încât nu-şi mai purta braţul în eşarfă; înfăţişarea lui zeflemistă şi trufaşă, agitaţia permanentă şi mania lui de a sâcâi oamenii erau neschimbate. Cu toate ciudăţeniile şi glumele lui de prost gust, cu nasul lui neobişnuit de mare, care îi dădea o înfăţişare aproape grotescă, domnul de Lucenay nu era, am mai spus-o, un tip vulgar, graţie unui fel de demnitate înnăscută şi unei insolenţe cutezătoare care nu-l părăseau niciodată. — Cât de indiferent trebuie să mă consideri în ce te priveşte, dragul meu – 1748 –

– Eugen Sue –

Henri! spuse domnul d’Harville, întinzându-i mâna. Dar abia azi dimineaţă am aflat de neplăcuta dumitale aventură. — Neplăcută… haida de, marchize!… Mi-am făcut cheful, cum se spune. Niciodată n-am râs atât!… Acest excelent domn Robert avea aerul atât de marţial, ca nu cumva să se spună că-i curge nasul… De fapt, dumneata nici nu ştii care a fost cauza duelului! Acum câteva seri, la ambasada X, l-am întrebat, în faţa soţiei dumitale şi a contesei MacGrégor, dacă-i mai curge nasul. Inde irae, adică de aici a pornit supărarea, căci, între noi vorbind, nu detest această infirmitate. Dar n-are importanţă. Înţelege… să ţi se spună aşa ceva în faţa unor femei frumoase… e de nesuportat. – 1749 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Ce nebunie! Aşa ţi-e firea! Dar cine e acest domn Robert? — Pe cinstea mea, nu ştiu nimic, dar absolut nimic; e un domn pe care l-am cunoscut cândva, la băi, trecea prin faţa noastră în grădina de iarnă a ambasadei şi l-am interpelat ca să-i fac această glumă proastă; a răspuns a treia zi, dându-mi, cavalereşte, o uşoară lovitură de spadă! – iată raporturile dintre noi. Dar să nu mai vorbim de asemenea nerozii. Te rog să-mi dai o ceaşcă de ceai. Zicând acestea, domnul de Lucenay se întinse pe sofa, după care băgă vârful bastonului între perete şi rama unui tablou agăţat deasupra capului său şi începu să zgâlţâie cadrul. — Te aşteptam, dragă Henri, şi ţi-am – 1750 –

– Eugen Sue –

pregătit o surpriză, zise domnul d’Harville. — Nu mai spune! Şi anume ce? exclamă domnul de Lucenay, imprimând tabloului o oscilaţie îngrijorătoare — Vei sfârşi prin a scoate tabloul din cui şi-ţi va cădea în cap… — Drace! Ai dreptate! Ai un ochi de vultur!... Dar surpriza dumitale, – ci spune-mi-o odată! — Am rugat pe câţiva prieteni să ia dejunul cu noi. — Perfect! Pentru ideea asta, marchize, bravo! Bravissimo, superbravissimo! strigă domnul de Lucenay cât îl ţinea gura, lovind tare cu bastonul pernele sofalei. Şi pe cine vom avea? Saint-Rémy? Nu, e la ţară de – 1751 –

– Misterele Parisului vol.1 –

câteva zile. Ce dracu poate să manevreze la ţară, în plină iarnă? — Eşti sigur că nu e la Paris? — Foarte sigur. Îi scrisesem să-mi fie martor. Era plecat şi m-am adresat lordului Douglas şi lui Sézannes… — Se potriveşte de minune, prânzesc şi ei cu noi. — Bravo! Bravo! Bravo! începu să ţipe din nou domnul de Lucenay. Apoi răsucindu-se şi trântindu-se pe sofa, însoţi, de data asta, strigătele lui sălbatice cu zvârcoliri ca ale unui peşte prins în plasă, care ar înnebuni pe un luntraş. Performanţele acrobatice ale domnului de Lucenay fură întrerupte de sosirea domnului de Saint-Rémy. — N-a fost nevoie să mă întreb dacă – 1752 –

– Eugen Sue –

domnul de Lucenay e aici, căci l-am auzit din stradă. — Cum, dumneata eşti, frumosule zeu al pădurii, ţăran ce eşti, ursuzule! strigă ducele surprins, ridicând-se brusc. Te credeam la ţară. — M-am înapoiat de ieri. Am primit adineauri invitaţia lui d’Harville şi iatămă foarte încântat de această plăcută surpriză. Şi domnul de Saint-Rémy întinse mâna domnului de Lucenay, apoi marchizului. — Şi-ţi sunt recunoscător de promptitudinea dumitale, dragă SaintRémy. Nu e firesc? Prietenii lui Lucenay nu trebuie oare să se bucure de sfârşitul fericit al acestui duel care, la urma urmei, ar fi putut avea urmări – 1753 –

– Misterele Parisului vol.1 –

supărătoare? — Dar, reluă stăruitor ducele, ce ai făcut la ţară în plină iarnă, Saint-Rémy? Sunt foarte curios. — Indiscret mai e! se adresă vicontele domnului d’Harville. Apoi răspunse ducelui: — Vreau să mă înţarc încetul cu încetul de Paris, fiindcă trebuie să-l părăsesc curând… — Ah! Da, acest vis frumos de a te vedea numit la legaţiunea Franţei din Gerolstein… Lasă-ne în pace cu năzbâtiile astea diplomatice! Nu te vei duce niciodată acolo, soţia mea o spune şi toată lumea o repetă… — Te asigur că doamna de Lucenay se înșeală ca, de altfel, toată lumea. — Ţi-a spus, în faţa mea, că e o – 1754 –

– Eugen Sue –

nebunie... — Am făcut atâtea în viaţa mea! — Nebunii mondene şi fermecătoare, de acord, cum s-ar spune: să te ruinezi risipind ca Sardanapal, înţeleg; dar să te înmormântezi într-o curte de categoria asta… la Gerolstein!… halal carieră!… Asta nu mai e o nebunie, e o prostie. Şi eşti prea deştept ca să faci prostii. — Ia seama, dragă Lucenay, vorbind de rău această Curte germană, te pui rău cu d’Harville, prietenul intim al marelui duce domnitor care, de altfel, m-a primit ieri cu cea mai mare bunăvoinţă la ambasada X, unde i-am fost prezentat. — Dragă Henri, interveni d’Harville, dacă ai cunoaşte pe marele duce cum îl cunosc eu, ai înţelege de ce lui Saint– 1755 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Rémy nu-i displace să stea câtva timp la Gerolstein. — Te cred, marchize, deşi se spune cu mândrie că marele duce al dumitale este un original; dar asta nu înseamnă că un Adonis ca Saint-Rémy, crema societăţii, poate trăi şi în alta parte decât la Paris, unde e preţuit în toată splendoarea lui. Ceilalţi invitaţi ai domnului d’Harville sosiseră când Joseph intră şi şopti câteva vorbe stăpânului. — Domnilor, îmi îngăduiţi?… întrebă marchizul. E bijutierul soţiei mele, care mi-aduce nişte diamante, să aleg câteva pentru ea… o surpriză. Cunoşti asta, Lucenay, nu-i aşa? Noi suntem doar soţi de modă veche… — Ei, drace! Dacă e vorba de – 1756 –

– Eugen Sue –

surpriză, strigă ducele, soţia mi-a făcut ieri una… şi mai frumoasă! — Vreun dar? — Mi-a cerut… o suta de mii de franci..: — Şi cum eşti foarte galant, i-ai dat desigur… — I-am dat cu împrumut!… Am luat o ipotecă asupra moşiei ei de la Arnouville… Socotelile exacte menţin bunele relaţii… dar ce importanţă are? Să dai cu împrumut, în două ceasuri, o sută de mii de franci cuiva care are nevoie urgentă e un gest frumos şi rar… nu e aşa, risipitorule, dumneata care eşti specialist în împrumuturi?… spuse Lucenay râzând adresându-se lui SaintRémy, fără să bănuiască tâlcul involuntar al vorbelor sale. – 1757 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Cu toata prestanţa lui, vicontele roşi la început, apoi răspunse liniştit: — O sută de mii de franci este o sumă enormă… Cum poate avea o femeie nevoie de o sută de mii de franci?… înţeleg, noi bărbaţii, da. — Nu ştiu ce vrea sa facă soţia mea cu banii ăştia. De altfel nu mă interesează. Poate restanţele de plată pentru toalete… furnizori nerăbdători ce reclamă plata. Asta o priveşte, şi apoi, înţelegi, dragă Saint-Rémy, din moment ce i-am împrumutat banii, ar fi fost neelegant s-o întreb ce face cu ei. — Zău, Saint-Rémy, îl rugă domnul d’Harville, dumneata, care eşti un om de gust, mă vei ajuta să aleg podoaba pentru soţia mea. Sfatul ce-mi vei da, îmi va determina alegerea, hotărârile – 1758 –

– Eugen Sue –

dumitale sunt suverane în materie de modă… Sosi şi bijutierul, cu mai multe cutiuţe de giuvaeruri într-un geamantan de piele. — Lată-l pe domnul Baudoin! exclama domnul de Lucenay. — Respectele mele, domnule duce! — Sunt sigur că o ruinezi pe nevastă-mea cu momelile dumitale diabolice şi amăgitoare, spuse domnul de Lucenay. — Doamna ducesă s-a mulţumit în iarna asta, doar să-i montez diamantele, răspunse Baudoin oarecum stânjenit, şi cum veneam tocmai la domnul marchiz, le-am dus doamnei ducese pe ale ei. Vicontele de Saint-Rémy ştia că doamna de Lucenay, ca să-i vină în – 1759 –

– Misterele Parisului vol.1 –

ajutor, schimbase pietrele ei veritabile cu altele false, şi fu neplăcut surprins de această coincidenţă… totuşi continuă cu tupeu: — Ce curioşi sunt soţii! Să nu mai răspunzi, domnule Baudoin. — Curioşi! nu, zise ducele, soţia mea plăteşte… îşi poate satisface toate capriciile... e mai bogată decât mine… În timpul acestei discuţii, domnul Baudoin etalase pe birou mai multe coliere minunate de rubine şi diamante. — Ce strălucire!… Şi ce minunat sunt şlefuite! spuse lordul Douglas. — Vai, domnule, răspunse bijutierul, foloseam în aceste lucrări pe unul din cei mai pricepuţi şlefuitori din Paris. Din nenorocire a înnebunit. Şi niciodată nu voi mai găsi un meşter atât de priceput. – 1760 –

– Eugen Sue –

Mijlocitoarea, care se ocupa de clienţii mei, mi-a spus că probabil mizeria l-a făcut să-şi piardă minţile. — Mizeria!… şi dumneata încredinţezi diamante unor oameni în mizerie! — Desigur, domnule, şi niciodată nu s-a întâmplat cu un şlefuitor să fure cel mai mic lucru, deşi au o existenţă grea şi mizeră. — Cât costă colierul acesta? întrebă domnul d’Harville. — Domnul marchiz îşi va da seama că pietrele au nişte ape splendide, o formă minunată şi sunt toate aproape de aceeaşi mărime. — Iată formule retorice dintre cele mai ameninţătoare pentru punga clientului, zise râzând domnul de Saint– 1761 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Rémy ; să te aştepţi, dragul meu d’Harville, la un preţ exorbitant. — Haide, domnule Baudoin, spune cinstit, ultimul dumitale cuvânt, interveni domnul d’Harville. — N-aş vrea să mă tocmesc cu domnul marchiz… Ultimul preţ este de patruzeci şi două mii de franci. — Domnilor, să-l admirăm pe domnul d’Harville cu toată discreţia, strigă ducele de Lucenay, noi, ăştia însuraţi… Să faci soţiei tale o surpriză de patruzeci şi două de mii de franci!… Drace! Nu trebuie să difuzăm ştirea asta, ar fi un exemplu rău pentru fiecare dintre noi. — Râdeţi cât vă place, domnilor, zise vesel marchizul. Sunt îndrăgostit de soţia mea, nu o ascund; dimpotrivă, mă – 1762 –

– Eugen Sue –

laud cu asta! — E evident, reluă domnul de SaintRémy, un asemenea dar spune mai mult decât toate protestele din lume. — Aş lua acest colier, se adresă domnul d’Harville lui Saint-Rémy, numai dacă montura aceasta de email negru ţi se pare de bun gust. — Cred că scoate în evidenţă şi mai mult scânteierea pietrelor şi le încadrează minunat! — M-am hotărât pentru acest colier, zise domnul d’Harville. Vei face, domnule Baudoin, socotelile cu domnul Doublet, omul meu de afaceri. — Domnul Doublet mi-a comunicat acest lucru, domnule marchiz, răspunse bijutierul. Şi plecă după ce repusese în – 1763 –

– Misterele Parisului vol.1 –

geamantan, fără să le mai numere (atât de mare îi era încrederea), feluritele pietre ce le adusese şi pe care domnul de Saint-Rémy le admirase şi le cercetase cu multă atenţie în timpul acestei discuţii. Domnul d’Harville dând colierul lui Joseph care aştepta ordinele lui, îi spuse încet: — Domnişoara Julieta să pună cu grijă aceste diamante la un loc cu cele ale stăpânei ei, fără ca soţia mea să simtă ceva, pentru ca surpriza să fie şi mai mare. În clipa aceea, majordomul anunţă că masa e servită. Musafirii marchizului trecură în sala de mâncare şi se aşezară la masă. — Ştii, dragă d’Harville, spuse domnul de Lucenay, că această casă e – 1764 –

– Eugen Sue –

una din cele mai elegante şi mai bine împărţite din Paris? — E destul de confortabilă, întradevăr, dar ar avea nevoie de mai mult spaţiu… planul meu e să adaug o galerie în grădină. Doamna d’Harville doreşte să dea câteva baluri mari şi saloanele noastre nu sunt destul de încăpătoare. Apoi găsesc că sunt foarte neplăcute acele petreceri care invadează apartamentele în care locuieşti de obicei. Din timp în timp te evacuează cu totul din ele. — Sunt de părerea lui d’Harville, spuse domnul de Saint-Rémy. Nimic mai meschin, mai vulgar decât mutatul mobilelor de dragul balurilor sau concertelor… Ca să poţi da petreceri cu adevărat frumoase, fără a fi stingherit, – 1765 –

– Misterele Parisului vol.1 –

trebuie să le rezervi un spaţiu deosebit; şi apoi sălile vaste şi somptuoase, destinate unui mare bal, trebuie să aibă un caracter cu totul aparte decât acela al saloanelor obişnuite; între aceste două genuri e aceeaşi deosebire ca între tablouri: fresca monumentală şi pictura de şevalet. — Are dreptate, răspunse domnul d’Harville, ce păcat, domnilor, că SaintRémy n-are un venit anual de un milion sau de un milion şi jumătate! Ce de splendori ne-ar face să admirăm. — Pentru că avem fericirea să ne bucuram de un guvern reprezentativ, spuse ducele de Lucenay, ţara n-ar trebui oare să voteze un milion pe an lui Saint-Rémy şi să-l însărcineze să reprezinte, la Paris, gustul şi eleganţa – 1766 –

– Eugen Sue –

franceză, care ar da tonul eleganţei întregii Europe… sau chiar a lumii? — Aprobat! strigară toţi în cor. — Şi s-ar realiza cu acest milion pe an din impozitele aplicate acelor cămătari cu averi imense, care vor fi constrânşi şi convinşi să trăiască întocmai ca nişte zgârie-brânză, adăugă domnul de Lucenay. — Şi ca atare, reluă domnul d’Harville, condamnaţi să suporte luxul altora, în loc să se bucure dânşii de el. — Şi unde mai puneţi că această funcţie de mare preţ, sau mai bine zis aceea de mare maestru al eleganţei, reluă ducele, încredinţată lui SaintRémy, ar avea, prin imitaţie, o influenţă salutară asupra bunului gust general. — Ar crea un tip cu care toată lumea – 1767 –

– Misterele Parisului vol.1 –

ar voi să semene. — E limpede... — Şi încercând să-l copieze, gustul sar rafina. — În timpul Renaşterii, gustul devenise extrem de ales, fiindcă se modela după cel atât de distins al aristocraţiei. — După întorsătura gravă pe care o ia discuţia, reluă vesel domnul d’Harville, văd că nu mai poate fi vorba decât de a adresa o petiţie Camerei deputaţilor pentru înfiinţarea funcţiei de mare maestru al eleganţei franceze. Şi cum deputaţii, fără excepţie, au reputaţia unor oameni cu idei înaintate, artistice şi grandioase, legea va fi votată cu aclamaţii. — Dar până la publicarea decretului – 1768 –

– Eugen Sue –

care va consacra de drept supremaţia pe care Saint-Rémy o va exercita de fapt, urmă domnul d’Harville, îi voi cere sfaturi pentru galeria pe care doresc s-o construiesc, căci am fost cucerit de sugestiile lui cu privire la fastul serbărilor. — Modestele mele lumini sunt la dispoziţia dumitale, d’Harville. — Şi când vom inaugura aceste minunăţii, dragul meu? — Anul viitor, presupun, căci vreau să încep imediat lucrările. — Ce om de iniţiativă eşti! — Mai am şi alte proiecte, vă asigur… Plănuiesc o transformare totală la Val-Richer. — Moşia dumitale din Burgundia? — Da, sunt multe lucruri admirabile – 1769 –

– Misterele Parisului vol.1 –

de făcut acolo, dacă Dumnezeu îmi va dărui zile… — Sărmane bătrân! — Oare n-ai cumpărat de curând o proprietate lângă, Val-Richer, ca să te mai extinzi? — Da, o afacere bună la care am fost sfătuit de notarul meu. — Şi cine este acest nepreţuit notar, care propune afaceri atât de bune? — Domnul Jacques Ferrand. La auzul acestui nume, cu o tresărire uşoară, Saint-Rémy îşi încruntă fruntea. — E într-adevăr un om atât de corect pe cât se spune? întrebă el cu aparentă nepăsare pe domnul d’Harville, care-şi aminti subit ceea ce Rudolf povestise Clémencei cu privire la notar. — Jacques Ferrand? Ce întrebare! – 1770 –

– Eugen Sue –

dar este un om de o probitate clasică, interveni domnul de Lucenay. — Pe cât de respectat pe atât de respectabil. — Şi foarte pios… ceea ce nu strică. — Foarte avar, ceea ce e o garanţie pentru clienţii lui. — În sfârşit, e unul din notarii de viţă veche, care te întreabă drept cine îl iei, când îi ceri o chitanţa pentru banii ce-i încredinţezi. — Dacă n-ar fi decât asta şi încă i-aş da pe mână toată averea mea. — Dar de unde dracu i-au venit lui Saint-Rémy îndoielile astea cu privire la un om de o corectitudine proverbială? — Nu mă fac decât ecoul unor zvonuri confuze… de altfel n-am niciun motiv să pun la îndoială cinstea acestui – 1771 –

– Misterele Parisului vol.1 –

as al notarilor… Dar ca să revenim la planurile dumitale, d’Harville, ce vrei să clădeşti la Val-Richer? Se spune că ai un castel minunat. — Vei fi consultat, fii liniştit, dragul meu Saint-Rémy şi poate că mai curând decât te gândeşti, fiindcă îmi fac o plăcere din aceste lucruri; mi se pare că nimic nu e mai interesant decât să-ţi eşalonezi preocupările pentru anii următori… În momentul de faţă proiectul nostru… peste un an altul… Pentru mai târziu faci noi planuri… Adaugă la toate astea o soţie fermecătoare pe care o adori, care împărtăşeşte cu tine toate gusturile, planurile tale şi vă asigur că viaţa se scurge pe nesimţite. — O cred, Doamne, vezi bine! E un – 1772 –

– Eugen Sue –

adevărat rai pe pământ. — Ei, şi acum domnilor, continuă d’Harville, odată dejunul terminat, dacă vreţi să fumaţi un trabuc în biroul meu, veţi găsi acolo dintre cele mai bune. Se sculară de la masă şi reintrară în cabinetul marchizului, ce dădea spre camera lui de culcare a cărei uşă era deschisă. Am mai spus-o că singura podoabă a acelei încăperi erau două panoplii cu arme foarte preţioase. Domnul de Lucenay, după ce aprinse o havana, îl urmă pe marchiz în camera lui. — După cum vezi, mai sunt încă amator de arme, îi spuse domnul d’Harville. — Iată, într-adevăr, nişte minunate puşti englezeşti şi franţuzeşti; crede-mă, – 1773 –

– Misterele Parisului vol.1 –

n-aş şti pe care s-o prefer… Douglas! strigă domnul de Lucenay, vino să vezi dacă puştile astea nu pot rivaliza cu cele mai bune carabine ale dumitale. Lordul Douglas, Saint-Rémy şi alţi doi comeseni, intrară în camera marchizului să examineze armele. Domnul d’Harville luă un pistol pentru duelat. Îi ridică cocoşul şi spuse râzând: — Iată, domnilor, remediul tuturor suferinţelor, spleenului… plictiselii… Şi, în glumă, îşi apropie ţeava de buze. — Pe legea mea! Eu prefer un alt leac, răspunse Saint-Rémy; ăsta nu e bun decât în cazurile disperate. — Da, dar e atât de prompt, spuse domnul d’Harville? Ţac! şi s-a făcut; e mai rapid decât voinţa… E într-adevăr o – 1774 –

– Eugen Sue –

minune. — Ia seama, d’Harville, aceste glume sunt totdeauna primejdioase. O nenorocire se poate întâmpla mai repede decât crezi! strigă domnul de Lucenay, văzând pe marchiz că-şi apropie din nou pistolul de gură. — Ce dracu, prietene, crezi oare că dacă ar fi încărcat m-aş preta la acest joc? — Fără îndoială, dar este totuşi o imprudenţă. — Iată domnilor, cum se procedează: introduci uşor ţeava între dinţi… şi atunci… — Doamne, cât eşti de prost, d’Harville, când te încăpăţânezi s-o dovedeşti! replică domnul de Lucenay ridicând din umeri. — Apropii degetul de trăgaci... – 1775 –

– Misterele Parisului vol.1 –

continuă domnul d’Harville. — Ce copilăros o… ce copilăros o… la vârsta lui! — O mică apăsare pe trăgaci, reluă marchizul, şi te duci drept în rai. Cu aceste vorbe, glontele porni. Domnul d’Harville îşi zburase creierii. Renunţăm să descriem înmărmurirea, spaima comesenilor domnului d’Harville. A doua zi se putea citi într-un jurnal: „Ieri, o întâmplare pe cât de neprevăzută pe atât de regretabilă a îndurerat tot cartierul Saint-Germain. Una din acele imprudenţe, care în fiecare an provoacă accidente atât de funeste a fost cauza unei groaznice nenorociri. Iată faptele – 1776 –

– Eugen Sue –

aşa cum s-au petrecut şi de a căror autenticitate ne facem chezaşi: Domnul marchiz d’Harville, în vârstă de numai 26 ani, posesorul unei averi imense, cunoscut pentru bunătatea inimii lui, căsătorit de câţiva ani cu o femeie pe care o idolatriza, poftise la dejun câţiva prieteni. După ce s-au ridicat de la masă, au trecut în odaia de culcare a domnului d’Harville, unde se găseau mai multe arme de preţ. Arătând câteva puşti invitaţilor săi, domnul d’Harville luă un pistol pe care îl credea neîncărcat şi şi-l apropie, în glumă, de buze. Fără cea mai mică bănuială apăsă pe trăgaci… glontele porni!… şi nefericitul tânăr căzu mort, cu capul oribil zdrobit! Să ne imaginăm consternarea prietenilor domnului d’Harville, cărora, cu câteva clipe înainte, plin de tinereţe şi de optimism, le – 1777 –

– Misterele Parisului vol.1 –

împărtăşea planurile lui de viilor. În sfârşit, ca şi cum toate împrejurările acestei tragice întâmplări urmau s-o facă prin contrast şi mai cumplită, chiar în dimineaţa aceea domnul d’Harville, vrând să facă o surpriză soţiei sale, îi cumpărase o bijuterie de mare valoare… Şi iată ca, într-un moment în care poate niciodată viaţa nu i se păruse mai surâzătoare şi mai frumoasă, cade victimă unui îngrozitor accident… Înaintea unei asemenea nenorociri, orice, comentarii sunt de prisos, şi nu poţi rămâne decât zdrobit în faţa hotărârilor de nepătruns ale Providenţei“. Am citat din acest jurnal, pentru a consemna astfel convingerea generală, care atribuia moartea soţului Clémencei unei imprudenţe fatale şi regretabile. – 1778 –

– Eugen Sue –

Mai e nevoie să spunem că domnul d’Harville a dus singur, în mormânt, taina misterioasă a morţii lui voite…? Da, voită, calculată şi premeditată cu atâta sânge rece şi cu atâta generozitate pentru Clémence, ca dânsa să nu poată nutri cea mai mică bănuială cu privire la adevărata cauză a acestei sinucideri. Astfel, planurile pe care le împărtăşise domnul d’Harville intendentului şi prietenilor săi, confidenţele despre fericirea lui făcute bătrânului servitor, surpriza pe care chiar în dimineaţa aceea o pregătise soţiei sale, acestea erau tot atâtea trucuri destinate credulităţii tuturor. Moartea lui nu putea fi şi nu era atribuită decât imprudenţei. Cât despre gestul lui, o disperare fără leac i-l dictase. – 1779 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Arătându-se faţă de el atât de afectuoasă, atât de duioasă, pe cât fusese odinioară de rece şi de trufaşă, revenind acum la el cu atâta abnegaţie, Clémence redeşteptase în sufletul soţului ei remuşcări amare. Văzând-o atât de tragic resemnată la o viaţă întreagă fără dragoste, alături de un om atins de o boală incurabilă şi îngrozitoare, convins că, după gravitatea vorbelor ei, Clémence nu ar fi putut învinge niciodată repulsia ce i-o inspira dânsul, domnul d’Harville fusese cuprins de o milă adâncă pentru soţia lui şi de un profund dezgust de viaţă şi de el însuşi. În paroxismul durerii lui, îşi zisese: „Nu iubesc şi nu pot iubi decât o singură femeie pe lume: pe soţia mea. – 1780 –

– Eugen Sue –

Purtarea ei plina de bunătate şi nobleţe ar mări şi mai mult patima mea nebună – dacă ar fi cu putinţă să fie mai intensă. Şi această femeie, care e a mea, nu-mi poate aparţine niciodată… E în dreptul ei să mă dispreţuiască, să mă urască… Printr-o înşelătorie infamă am legat-o, fecioară fiind, de soarta mea îngrijorătoare… Mă simt vinovat… Ce pot face pentru ea acum? Să o liberez de cătuşele odioase pe care egoismul meu i le-a impus. Numai moartea mea poate rupe aceste legături… deci trebuie să mă omor“. Iată de ce domnul d’Harville a săvârşit acest mare şi dureros sacrificiu. Dacă divorţul ar fi fost posibil, oare acest nenorocit, s-ar fi sinucis? Nu! – 1781 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Ar fi putut repara în parte răul pe care îl făcuse, redând soţiei sale libertatea, ceea ce i-ar fi îngăduit să-şi găsească fericirea într-o altă căsătorie. Neînduplecata literă a legii face ca unele greşeli să fie ireparabile sau, ca în cazul de faţă, să nu îngăduie să le remediezi decât printr-o nouă crimă. Capitolul 6 SAINT-LAZARE Ne facem o datorie din a preveni pe cei mai impresionabili dintre cititorii noştri că închisoarea Saint-Lazare, destinată hoaţelor şi prostituatelor, e zilnic vizitată de mai multe doamne ale căror mărinimie, nume şi situaţie socială impun respectul tuturor. – 1782 –

– Eugen Sue –

Aceste femei, crescute în mijlocul strălucirilor bogăţiei, aceste femei socotite pe bună dreptate ca făcând parte din cea mai aleasă societate, vin în fiecare săptămână să-şi petreacă multe ceasuri printre nenorocitele de la SaintLazare, pândind în aceste suflete degradate cea mai mică înclinare spre bine, cea mai uşoară părere de rău pentru trecutul vinovat; ele îmbărbătează elementele recuperabile, încurajează căinţa şi prin puterea magiei cuvintelor: datorie, onoare, virtute, scot câteodată din mocirlă pe unele din aceste fiinţe părăsite, ticăloşite, dispreţuite. Deprinse cu delicateţea, cu manierele alese ale societăţii suspuse, aceste femei curajoase părăsesc castelul – 1783 –

– Misterele Parisului vol.1 –

lor strămoşesc, ating cu buzele fruntea neîntinată a fiicelor lor candide ca îngerii din cer, şi se duc în închisori întunecoase să întâmpine nesimţirea grosolană sau limbajul deşănţat al acestor hoaţe sau prostituate. Credincioase chemării lor de înaltă moralitate, ele coboară curajos în această cloacă, îşi pun mâna pe toate aceste inimi cangrenate şi, dacă din bătaia lor răzbate sentimentul pur al virtuţii, sau o vagă nădejde de salvare, ele luptă şi smulg de la pieire irevocabilă, sufletul bolnav în a cărui vindecare au crezut. Neştiind nimic de teribila dramă ce se petrecea la ea acasă, doamna d’Harville, după ce o vizitase pe doamna de Lucenay în legătura cu cele două nenorocite pe care lăcomia – 1784 –

– Eugen Sue –

notarului Jacques Ferrand le redusese la mizerie, se dusese la închisoare. Neputând fi însoţită în acea zi de doamna de Blinval, una din persoanele care patronau instituţia tinerelor deţinute de la Saint-Lazare, Clémence venise singură. Fu primită călduros de către director şi de câteva doamne inspectoare, care se recunoşteau după rochiile negre şi o panglică albastră cu un medalion de argint pe care îl purtau la gât. Una din aceste inspectoare, femeie în vârstă cu chipul grav şi duios, rămase singură cu doamna d’Harville într-un salon alături de grefă. Doamna Armand poseda, la modul superlativ, intuiţia pătrunzătoare a caracterului prizonierelor. Vorbele şi aprecierile ei aveau în instituţie o – 1785 –

– Misterele Parisului vol.1 –

autoritate considerabilă. Doamna Armand se adresă Clémencei: — Pentru că doamna marchiză a binevoit să mă însărcineze să-i indic pe aceea din deţinutele noastre care, prin purtarea ei bună şi printr-o căinţă sinceră, ar putea suscita interesul domniei sale, cred că pot să-i recomand o nefericită pe care o socot mai mult lipsită de noroc decât vinovată; căci nu cred că mă înşel afirmând că nu e prea târziu s-o salvăm pe această fată, o biată copilă de şaisprezece sau cel mult şaptesprezece ani. — Dar ce a făcut ca să fie închisă? — A fost găsită seara, pe ChampsElysées. Cum este oprit fetelor de teapa ei, sub ameninţarea pedepselor foarte – 1786 –

– Eugen Sue –

grele, de a umbla fie ziua, fie noaptea prin anumite locuri publice, şi cum Champs-Elysées se numără printre aceste locuri interzise, a fost arestată. — Şi vi se pare că merită să ne ocupăm de ea? — N-am văzut niciodată trăsături mai pure, mai candide. Închipuiţi-vă, doamnă marchiză, un chip de fecioară. Dar ceea ce dă înfăţişării ei o expresie şi mai modestă este că a venit aici îmbrăcată ca o ţărancă din împrejurimile Parisului. — Deci e o fată de la ţară? — Nu, doamnă marchiză. Inspectorii au recunoscut-o: ea locuia într-o casă oribilă din cartierul rău famat Cité, de unde lipsea de vreo două-trei luni, dar fiindcă nu ceruse radierea din – 1787 –

– Misterele Parisului vol.1 –

condicele poliţiei, rămăsese supusă controlului excepţional care a trimis-o aici. — Dar poate că a părăsit Parisul ca să încerce să se reabiliteze? — Aşa cred şi eu, doamnă, şi asta ma făcut să mă ocup de ea. Am întrebat-o despre trecutul ei, am întrebat-o dacă venea de la ţară, spunându-i să aibă nădejde, în cazul că, după cum credeam, ar vrea să revie pe drumul cel bun. — Ce a răspuns? — Ridicându-şi ochii ei mari, albaştri, melancolici şi plini de lacrimi mi-a spus cu un accent de blândeţe angelică: „Vă mulţumesc, doamnă, pentru bunătatea dumneavoastră, dar nu vă pot spune nimic despre trecutul meu. Am fost arestată. Eram vinovată, – 1788 –

– Eugen Sue –

nu mă plâng.“ „Dar de unde vii? Unde ai stat de când ai plecat de la tavernă? Dacă te-ai dus la ţară să cauţi o existenţă cinstită, spune-ne-o, dovedeşte-ne-o, şi vom scrie domnului prefect ca să obţinem eliberarea dumitale. Vei fi ştearsă din condicele poliţiei şi vei fi ajutată în bunele dumitale intenţii“. „Vă implor, doamnă, nu mă întrebaţi, nu vă voi putea răspunde“, a adăugat ea. „Ieşind de aici vrei să te reîntorci în casa aceea groaznică?“ „Vai! Niciodată!“ a strigat ea. Dar atunci ce te vei face?“ „Numai Dumnezeu ştie“, răspunse ea, lăsându-şi capul în jos. — E foarte ciudat… Cum se exprimă? — În termeni aleşi, doamnă marchiză. Ţinuta ei e timidă şi – 1789 –

– Misterele Parisului vol.1 –

respectuoasă, dar fără slugărnicie; aş spune mai mult: cu toată, blândeţea nespusă a vocii şi privirilor ei, are câteodată în vorba, în atitudinea ei, un fel de tristeţe mândră care mă uimeşte. Dacă n-ar aparţine acestei clase decăzute, aş înclina să cred că această mândrie oglindeşte un suflet conştient de nobleţea sa. — Dar e un adevărat roman! exclamă Clémence, intrigată la culme şi găsind, după cum îi spusese şi domnul Rudolf, că nimic nu e mai atrăgător decât a face bine. Şi care sunt raporturile, ei cu celelalte prizoniere? Dacă e înzestrată cu acea înălţime sufletească pe care i-o bănuiţi, ea trebuie să sufere mult în mijlocul acestor fiinţe depravate. – 1790 –

– Eugen Sue –

— Doamne, Dumnezeule… pentru mine care-mi dau seama de multe prin atribuţiile mele şi din obişnuinţă, totul la această fată mă surprinde, doamnă marchiză. Nu e aici decât de trei zile şi exercită de pe acum un fel de influenţă binefăcătoare asupra celorlalte deţinute. — În atât de scurtă vreme? — Ele au pentru dânsa nu numai afecţiune, dar chiar şi respect. — Cum! Aceste nenorocite?… — Au câteodată un instinct de o ciudată gingăşie în a recunoaşte, a ghici chiar calităţile alese ale celorlalte. Numai că ele urăsc câteodată fiinţele a căror superioritate sunt obligate să o recunoască. — Şi n-o urăsc pe această biată fată? — Nicidecum, doamnă: niciuna nu o – 1791 –

– Misterele Parisului vol.1 –

cunoştea înainte de a veni aici. Au fost mai întâi izbite de frumuseţea ei; trăsăturile ei, deşi de o rară puritate, sunt, oarecum, adumbrite de o paloare şi o tristeţe bolnăvicioasă, acest chip melancolic şi blând le-a stârnit mai multă curiozitate decât gelozie. Apoi e foarte tăcută – altă pricină de mirare pentru aceste creaturi care încearcă să se ameţească prin larmă, vorbărie şi neastâmpăr. În schimb, deşi demnă şi rezervată, ea s-a arătat miloasă, ceea ce a împiedicat pe tovarăşele ei să fie jignite de răceala sa. Dar mai e ceva. De o lună se află aici o fiinţă pe care nu o putem îmblânzi, supranumită Lupoaica, întratât este de violentă, îndrăzneaţă şi bestiala. E o fată de douăzeci de ani, înaltă, băieţoasă, cu o faţă destul de – 1792 –

– Eugen Sue –

drăguţă, dar aspră. Suntem adesea nevoite să o băgăm la carceră ca s-o mai domolim. Alaltăieri ieşea tocmai din celulă, enervată de pedeapsa ce i se aplicase; era ora mesei; biată fată (de care vă vorbisem mai înainte), nu mânca; se adresă, cu tristeţe, camaradelor ei: „Cine vrea pâinea mea?“ „Eu“ spuse cea dintâi Lupoaica. „Eu“, interveni o făptură aproape pocită, poreclită Mont-Saint-Jean, care era subiectul de râs şi, câteodată, cu toată împotrivirea noastră, calul de bătaie al celorlalte deţinute, deşi e însărcinată în câteva luni. Fata dădu pâinea ei acesteia din urmă, spre marea supărare a Lupoaicei. „Eu ţi-am cerut întâi porţia“, strigă ea furioasă. „E adevărat, dar această biată femeie e însărcinată, are – 1793 –

– Misterele Parisului vol.1 –

mai multă nevoie decât dumneata“, răspunse fata. Totuşi Lupoaica smulse pâinea din mâinile celeilalte şi începu să vocifereze, ameninţând-o cu cuţitul. Fiind foarte rea şi temută, nimeni nu îndrăzni să ia parte bietei Guriste. Deşi toate deţinutele îi dădeau dreptate în sinea lor. — Cum aţi spus că o cheamă, doamnă? — Gurista… E un nume sau mai bine zis o porecla sub care a fost înscrisă aici protejata mea şi care sper va fi în curând şi a dumneavoastră, doamnă marchiză. Mai toate au astfel de nume de împrumut. — Ce nume ciudat… — Înseamnă, în graiul lor josnic, cântăreaţă; se spune că această fată are o – 1794 –

– Eugen Sue –

voce foarte frumoasă şi nu m-aş mira, deoarece glasul ei are accente fermecătoare… — Şi cum a scăpat de acea mizerabilă Lupoaica? — Îndârjită şi mai mult de calmul Guristei, s-a repezit la dânsa cu înjurături şi cu cuţitul ridicat; toate deţinutele au început să ţipe… Numai Gurista, privind-o fără teamă pe această periculoasă creatură, îi surâse cu amărăciune, spunându-i cu vocea ei suavă: „O, ucide-mă, ucide-mă, asta vreau… dar nu mă face să sufăr prea mult!“ Aceste vorbe fură rostite cu o simplitate atât de sfâşietoare, că aproape toate deţinutele avură lacrimi în ochi. — Te cred, spuse doamna d’Harville, adânc impresionată. – 1795 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Cele mai cumplite caractere, reluă inspectoarea, au din fericire, câteodată, clipe de remuşcare. Auzind aceste vorbe pline de resemnare. Lupoaica tulburată până în fundul sufletului, după cum a povestit ea însăşi mai târziu, aruncă cuţitul pe jos, îl calcă în picioare şi strigă: „Am greşit ameninţându-te, căci sunt mai puternică decât tine; nu ţi-a fost frică de cuţitul meu, eşti curajoasă… Îmi plac oamenii curajoşi, aşa că de acum înainte dacă cineva ar vrea să-ţi facă rău, eu te voi apăra...“ — Ce fire ciudată! — Exemplul Lupoaicei mări şi mai mult prestigiul Guristei şi acum, lucru nemaiîntâlnit, aproape niciuna dintre prizoniere nu o mai tutuieşte; cele mai multe o respectă şi se oferă să-i facă – 1796 –

– Eugen Sue –

toate micile servicii pe care şi le pot face deţinutele între ele. Le-am întrebat pe câteva din acelaşi dormitor cu dânsa, ca să aflu pricina consideraţiei pe care i-o arată. „E ceva care ne depăşeşte, mi-au răspuns, se vede că nu e o fiinţă ca noi astelalte.“ „Dar cine v-a spus?“ „Nu ne-a spus nimeni, dar asta se vede“. „Dar totuşi după ce?“ „După o mie de lucruri. Mai întâi ieri înainte de a se culca, s-a aşezat în genunchi şi şi-a făcut rugăciunea: ca să poată să se roage, cum a spus Lupoaica, desigur că are dreptul să o facă.“ — Ce curioasă constatare! — Aceste nenorocite n-au niciun simţământ religios şi totuşi nu şi-ar îngădui niciodată să rostească vreo vorbă nelegiuită sau păgână; veţi vedea, – 1797 –

– Misterele Parisului vol.1 –

doamnă, în toate sălile noastre, un fel de altare, pe care statuia Sfintei Fecioare este înconjurată de daruri şi podoabe făcute de ele. În fiecare duminică aprind nenumărate lumânări, rostindu-şi câte o dorinţă. Acele care se duc la capelă se poartă admirabil, dar, în genere, vederea locurilor sfinte le impune respect şi teamă. Ca să revenim la Gurista noastră: tovarăşele ei îmi mai spuneau: „Se vede bine că nu e ca noi, după firea ei blândă, după tristeţea ei, după felul cum vorbeşte…“ „Şi apoi, reluă Lupoaica, de faţă la această discuţie, e limpede că nu e din ale noastre, pentru că azi de dimineaţă, în dormitor, fără să ştim de ce, ne era ruşine să ne îmbrăcăm în faţa ei…“ — Ce ciudată sfială, în mijlocul unei – 1798 –

– Eugen Sue –

atari degradări! exclama doamna d’Harville. — Da, doamnă, în faţa bărbaţilor şi între ele, nu mai ştiu ce e ruşinea şi totuşi sunt foarte stingherite să fie văzute pe jumătate dezbrăcate de către noi sau de către persoanele miloase care, ca dumneavoastră, doamnă marchiză, vizitează închisorile. Astfel, acest adânc instinct de pudoare pe care Dumnezeu la sădit în noi, mai apare chiar la aceste creaturi, la vederea singurelor fiinţe pe care le pot respecta. — E, cel puţin, reconfortant să regăseşti câteva sentimente curate, mai puternice decât corupţia. — Fără îndoială că aceste femei sunt capabile de devotamente, care, folosite cum se cuvine, ar da roade foarte bune… – 1799 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Mai există un simţământ sfânt la aceste fiinţe care nu respectă nimic, nu se tem de nimic: e maternitatea. Ele se mândresc cu ea, se bucură de ea, nu se află niciodată mame mai bune; nimic nu e prea greu ca să-şi poată păstra copilul lângă ele; îşi impun cele mai grele jertfe ca să-l crească, fiindcă – după cum spun ele – această mică făptură este singura care nu le dispreţuieşte. — Au deci conştiinţa decăderii lor? — Nimeni nu le dispreţuieşte mai mult decât se dispreţuiesc ele. La unele, a căror căinţă e cinstită, această tară a viciului rămâne neştearsă în ochii lor, chiar când ajung într-o situaţie mai bună. Altele înnebunesc, într-atât abjecţiunea lor iniţială devine o idee fixă şi neînduplecată. Aşa că, doamnă, nu m– 1800 –

– Eugen Sue –

aş mira ca durerea profundă a Guristei să fie o remuşcare de felul acesta. — Dacă e aşa, într-adevăr, ce supliciu pentru ea! O remuşcare ce nu poate fi alinată cu nimic! — Din fericire, doamnă, spre cinstea speciei umane, aceste remuşcări sunt mai frecvente decât am crede: conştiinţa răzbunătoare nu adoarme niciodată cu totul, sau mai bine, lucru curios, s-ar zice că sufletul veghează când trupul e adormit: e o constatare pe care am făcuto din nou în noaptea trecută, cu privire la protejata mea. — La Guristă? — Da, doamnă. — Şi cum asta? — Adesea, când deţinutele dorm, mă duc să fac un rond prin dormitoare. – 1801 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Nu vă puteţi închipui cât de schimbate sunt fizionomiile acestor femei când dorm. Multe dintre ele pe care le-am văzut în cursul zilei nepăsătoare, ironice, obraznice, îndrăzneţe, par complet schimbate, când somnul şterge de pe trăsăturile lor orice exagerare de cinism, fiindcă viciul, vai! are şi el mândria lui. Oh, doamnă, ce triste revelaţii apar atunci pe feţele acestea abătute, posomorâte, întunecate! Câte tresăriri! Câte suspine dureroase! Smulse fără voie de visuri izvorâte dintr-o neiertătoare realitate!… Vă vorbeam adineauri, doamnă, de acea fată supranumită Lupoaica, creatură neînfrânată şt de neînfrânat. Să fie cam cincisprezece zile de când m-a insultat cu brutalitate în faţa tuturor deţinutelor. – 1802 –

– Eugen Sue –

Am ridicat din umeri, dar nepăsarea mea i-a înteţit furia… Atunci, ca să mă rănească, desigur, s-a gândit să scornească nu ştiu ce infame ocări la adresa mamei mele... pe care o văzuse de mai multe ori venind aici să mă viziteze… — Vai! Ce oroare! — Mărturisesc că oricât de stupidă era ofensa, mi-a făcut rău… Lupoaica şia dat seama, îşi atinsese scopul în noaptea aceea, către miezul nopţii, m-am dus să inspectez dormitoarele; am ajuns lângă patul Lupoaicei, care urma să fie încarcerată a doua zi de dimineaţă. Am fost izbită de expresia blândă a chipului ei, în comparaţie cu încruntarea şi obrăznicia pe care o afişa de obicei; trăsăturile ei păreau că imploră, erau – 1803 –

– Misterele Parisului vol.1 –

pline de tristeţe şi obidă, buzele întredeschise, răsuflarea grea, şi un lucru ce mi se păru de necrezut, imposibil, două lacrimi, două lacrimi grele se prelingeau din ochii acestei femei cu caracter atât de dur! O priveam de câteva minute în tăcere, când o auzii îngăimând aceste cuvinte: „Iertare!… Iertare! Mama doamnei…“ Am ascultat mai atentă, iar tot ce am putut prinde din şoaptele aproape de neînţeles, fu numele meu: Doamna Armand…“ spus printre suspine. — Se căia în timpul somnului că o insultase pe mama dumitale. — Aşa am crezut şi eu, şi, asta m-a făcut mai puţin severă. Fără îndoială, în mijlocul tovarăşelor ei, Vrusese – printro vanitate prostească – să-şi exagereze – 1804 –

– Eugen Sue –

grosolănia înnăscută; poate însă că o rămăşiţă de omenie o făcea să se căiască în timpul somnului. — Şi a doua zi, a arătat vreo părere de rău de purtarea ei din ajun? — Niciuna, a fost ca totdeauna, grosolană, sălbatică şi furioasă. Vă asigur însă, doamnă, că nimic nu stârneşte mai mult mila decât aceste constatări de care vă vorbesc. Îmi închipui, poate e o iluzie, că în timpul somnului aceste nenorocite devin mai bune, sau mai degrabă redevin ceea ce sunt, cu toate cusururile lor, e drept, dar câteodată şi cu unele porniri cinstite, nedisimulate de cinismul viciului. În concluzie, ajung să cred că aceste fiinţe sunt mai puţin rele decât vor să pară. Acţionând deci cu această convingere, – 1805 –

– Misterele Parisului vol.1 –

am obţinut adesea rezultate imposibil de realizat, dacă aş fi pierdut orice nădejde în ele. Doamna d’Harville nu-şi putea ascunde surprinderea de a constata atâta bun simţ, atâta sănătoasă judecată, milă, simţăminte umanitare, pe cât de superioare, pe atât de practice, la o simplă inspectoare de femei pierdute. — Vă trebuie, doamnă, mult curaj, zise Clémence, după câteva clipe de tăcere – o mare tărie de caracter ca să nu dai înapoi de la o misiune ingrată care oferă aşa de puţine satisfacţii. — Nu, vă asigur, ceea ce fac, altele o fac cu rezultate şi mai bune, cu mai multă pricepere decât mine… Una din inspectoarele altui sector din SaintLazare, unde se află femeile învinuite de – 1806 –

– Eugen Sue –

diferite crime, ar stârni şi mai mult interesul dumneavoastră. Îmi povestea azi de dimineaţă despre sosirea unei fete învinuită de infanticid. Nicicând n-am auzit ceva mai sfâşietor… Tatăl acestei nenorocite, un cinstit meşteşugar şlefuitor, a înnebunit aflând de dezonoarea fiicei lui. Se pare că mizeria acestei întregi familii, care locuia într-o mansardă groaznică din strada Templului era indescriptibilă. — Strada Templului! exclamă doamna d’Harville uimită la culme. Care e numele acestui meşteşugar? — Pe fata lui o cheamă Luiza Morel… — Asta e!… — Era în serviciul unui om respectabil, domnul Jacques Ferrand, – 1807 –

– Misterele Parisului vol.1 –

notar. — Această sărmană familie mi-a fost recomandată, zise Clémence, roşind; dar nu mă aşteptam să fie lovită de o nouă nenorocire, atât de groaznică. Şi Luiza Morel?… — Susţine că e nevinovată! Ea jură că copilul ei era mort… şi, aşa cum vorbeşte, face impresia că spune adevărul. Deoarece vă interesaţi de familia ei, doamnă marchiză, dacă aţi fi atât de bună să primiţi să o vedeţi, această dovadă de mărinimie, i-ar alina disperarea, despre care se spune că e nemărginită. — Desigur că o voi vedea. Voi avea aci două protejate în loc de una: Luiza Morel şi Gurista… căci tot ce-mi spuneţi despre această biată fată, mă întristează – 1808 –

– Eugen Sue –

profund… Dar ce se poate face pentru ai obţine eliberarea? În urmă o voi plasa, mă voi ocupa de viitorul ei. — Cu legăturile dumneavoastră, doamnă marchiză, vă va fi uşor s-o scoateţi din închisoare de la o zi la alta; asta depinde de voinţa domnului prefect de poliţie… Recomandarea unei persoane de vază ar fi hotărâtoare pentru el. Dar ne-am cam depărtat de Guristă. Şi în această privinţă trebuie să vă mărturisesc că nu m-ar mira ca sentimentului profund dureros al primei decăderi, să i se adauge o altă suferinţă, nu mai puţin mistuitoare. — Ce vreţi să spuneţi, doamnă? — Poate că mă înşel… dar nu m-ar mira ca această fată, ieşită prin nu ştiu ce fel de împrejurare din degradarea în – 1809 –

– Misterele Parisului vol.1 –

care căzuse la început, să fi simţit… să simtă poate şi acum o dragoste cinstită… care să fie fericirea şi totodată chinul ei… — Şi ce vă face să credeţi asta? — Ieri seară, în timpul când inspectam dormitoarele, m-am apropiat de patul Guristei. Ea dormea adânc… Priveam de câteva clipe, înduioşată, această faţă angelică; deodată, pe şoptite, cu un accent respectuos, trist şi înflăcărat, a pronunţat un nume: şi dumneavoastră, doamnă, vă pot încredinţa taina… acest nume era Rudolf. — Rudolf! exclamă doamna d’Harville, gândindu-se la prinţ. Apoi, socotind că alteţa-sa marele duce de Gerolstein nu putea avea nicio – 1810 –

– Eugen Sue –

legătură cu acest Rudolf al bietei Guriste, se adresă inspectoarei care părea mirată de exclamaţia Clémencei: — Numele m-a surprins, doamnă, deoarece, printr-o coincidenţă bizară, una din rudele mele poartă acest nume; dar tot ce-mi spui de Guristă, mă interesează din ce în ce mai mult… N-aş putea s-o văd astăzi… chiar acum? — Ba da, doamnă, dacă doriţi, mă duc s-o caut.. Aş putea să mă informez şi de Luiza Morel, care e în altă secţie a închisorii. — V-aş fi foarte recunoscătoare, răspunse doamna d’Harville, care rămase singură!

– 1811 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Capitolul 7 MONT-SAINT-JEAN Orologiul închisorii Saint-Lazare bătea orele două. La sunetul unui clopot vestind pauza, prizonierele dădură buzna afară cu zgomot, pe o uşă grea cu ferestruică, ce li se deschise. Aceste, femei, îmbrăcate la fel, purtau basmale negre şi rochii lungi, groase, din stofă de lână albastră, strânse la mijloc printr-o cingătoare cu cataramă de fier. Erau acolo două sute de prostituate, condamnate pentru contravenţii la ordonanţele speciale care le trasează restricţii şi le pun în afara legii comune. La prima vedere, aspectul lor n-avea nimic deosebit; dar observându-le mai – 1812 –

– Eugen Sue –

atent, descopereai pe toate aceste chipuri stigmatul aproape de neşters al viciului şi mai ales abrutizarea care decurge din ignoranţă şi mizerie. Când întreţinutele se repeziră alergând şi ţipând în curtea închisorii, îţi puteai uşor da seama că nu erau atât de zgomotoase numai de bucurie că au ieşit din ateliere. După ce năvăliră pe singura uşă care ducea în curte, aceasta gloată se răzleţi făcând cerc în jurul unei fiinţe diforme pe care o acoperiră cu huiduieli. Era o femeie scundă, de treizeci şi şase până la patruzeci de ani, pocită, cocoşată, cu gâtul înfundat între umerii strâmbi. I se smulsese basmaua; părul ei de un blond sau mai bine zis un galben şters, ciufulit şi încâlcit, cu viţe cenuşii, îi cădea pe fruntea îngustă şi teşită. Era – 1813 –

– Misterele Parisului vol.1 –

îmbrăcată într-o rochie groasă, albastră, ca şi celelalte prizoniere, şi ţinea sub braţul drept un pachet mic învelit într-o batistă în carouri, ordinară, găurită. Ea încerca să se apere cu cotul stâng de loviturile ce i se dădeau. Nimic mai grotesc ca trăsăturile acestei nenorocite; avea o mutră ridicolă şi hidoasă, alungită în chip de bot, zbârcită, tăbăcită, nespălată, de o culoare pământie, cu două nări şi doi ochi mici, roşii, înguşti şi fără gene; era când mânioasă, când umilită; ba ocăra, ba implora; dar femeile mai mult râdeau de văicărelile decât de ameninţările ei. Această femeie era distracţia deţinutelor. Un lucru ar fi trebuit să o scutească de aceste maltratări: era însărcinată. – 1814 –

– Eugen Sue –

Dar urâţenia, prostia şi obiceiul de a fi privită ca un obiect sortit amuzamentelor tuturor, făceau ca persecutoarele ei să fie necruţătoare, cu tot respectul pe care, în genere, îl aveau pentru maternitate. Printre duşmancele cele mai înverşunate ale lui Mont-Saint-Jean (era numele ei de cal de bătaie), se număra şi Lupoaica. Aceasta era o fată înaltă, de vreo douăzeci de ani, sprintenă, cu înfăţişare bărbătească şi cu trăsături destul de regulate; părul ei aspru şi negru, bătea în roşu, faţa cu vinişoare roşii, un puf brun îi umbrea buzele cărnoase, sprâncenele îi erau castanii, dese şi aspre şi se îmbinau deasupra unor ochi gălbui; un fel de violenţă, de sălbăticie, de bestialitate – 1815 –

– Misterele Parisului vol.1 –

reieşea din toată fizionomia acestei femei, un rânjet permanent, buza ei superioară răsfrântă în timpul acceselor de furie, scoteau la iveală nişte dinţi albi şi rari, de unde-i venea şi porecla de Lupoaica. Totuşi, pe această faţă se citea mai curând îndrăzneală şi obrăznicie, decât cruzime; cu un cuvânt, puteai deduce că e mai mult vicioasă decât rea şi că această femeie mai este aptă de unele porniri cinstite, după cum povestise inspectoarea doamnei d’Harville. — Doamne, Doamne, dar ce v-am făcut, striga Mont-Saint-Jean, zbătânduse în mijlocul tovarăşelor sale. De ce vă îndârjiţi împotriva mea?… — Pentru că ne face plăcere. — Pentru că nu eşti bună decât ca să – 1816 –

– Eugen Sue –

fii chinuită… — Asta ţi-e soarta. — Priveşte-te… vei vedea că n-ai dreptul să te plângi… — Dar ştiţi bine că nu plâng decât la urmă… sufăr cât pot. — Ei bine, te lăsăm în pace dacă ne spui de ce te cheamă Mont-Saint-Jean. — Da, da, povesteşte-ne. — Dar v-am spus de o mie de ori, e numele unui fost soldat pe care l-am iubit pe vremuri, şi pe care îl chema aşa pentru că fusese rănit în bătălia de la Mont-Saint-Jean… Am păstrat numele ăsta… Acum sunteţi mulţumite? Cât timp o să mă puneţi să repet mereu tot asta? — Dacă-ţi semăna, drăguţ mai era soldatul ăsta! – 1817 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— O fi fost vreun invalid… — O rămăşiţă de om… — Câţi ochi de sticlă avea? — Şi nas de tinichea? — Desigur că-i lipseau două picioare, două braţe şi pe lângă asta, era surd şi orb… ca să te fi vrut… — Sunt urâtă, un adevărat monstru, o ştiu. Batjocoriţi-mă, poftim. Mi-e tot una, dar nu mă bateţi, nu cer decât asta… — Ce ai în batista aia veche? întrebă Lupoaica. — Da!... da!… Ce are acolo? — Să ne arate! — Să vedem! Să vedem! — O nu, vă rog mult! strigă nenorocita, strângând cu toată puterea în mâini bocceluţa. – 1818 –

– Eugen Sue –

— Să i-o luăm! — Da, smulge-i-o, Lupoaico! — Doamne, cât sunteţi de rele!… — Ce-ai acolo? — Ei bine! Câteva boarfe pentru copilul meu… le cos din cârpe vechi care nu mai trebuiesc nimănui. N-are ce să vă supere, nu-i aşa? — Oh, cămăşuţa copilului lui MontSaint-Jean! Să mori de râs! — Să vedem! — Cămăşuţa… cămăşuţa…! — I-a luat măsura după căţelul gardienei… cu siguranţă… — Prindeţi, prindeţi rufăria! strigă Lupoaica, smulgând legătura din mâinile lui Mont-Saint-Jean. Batista aproape zdrenţuită, se rupea, resturi de rufe de diferite culori şi bucăţi – 1819 –

– Misterele Parisului vol.1 –

vechi de pânză pe jumătate croite se împrăştiară în curte şi fură călcate în picioare de deţinutele care îşi înteţiseră huiduielile şi hohotele de râs — Ce de boarfe! — S-ar zice că sunt din fundul unui coş de peticar. — Numai mostre de zdrenţe vechi! — Ce bazar! — Şi ca să coşi toate astea… — Mai multă aţă decât pânză? — Astea o să fie broderii… — Ţine, ia-ţi acum zdrenţele… Mont-Saint-Jean! — Cum poate fi cineva atât de rău. Doamne… atât de rău! striga biata făptură alergând ici şi colo după cârpele pe care se căznea să le adune, cu toate ghionturile ce le căpăta. – 1820 –

– Eugen Sue –

— N-am făcut rău nimănui, adăugă ea plângând, m-am oferit să le fac toate serviciile, numai să mă lase în pace, să le dau jumătate din porţia mea, deşi mi-e tare foame, ei bine, totul a fost de pomană? Doamne, ce să fac ca să am linişte?… Nu le e milă de o biată femeie însărcinată! Trebuie să fii mai sălbatic decât fiarele… M-am chinuit atât până să strâng resturile astea de pânză… Din ce vreţi să fac rufăraia copilului meu, când n-am cu ce s-o cumpăr? Pe cine păgubesc dacă adun ceea ce nimănui nui foloseşte? Deodată Mont-Saint-Jean strigă cu o nuanţă de nădejde: — Ah! Pentru că ai venit, Guristo… sunt salvată… ia-mi apărarea… pe tine o să te asculte, sunt sigură, pentru că eşti – 1821 –

– Misterele Parisului vol.1 –

tot atât de iubită, pe cât sunt eu de urâtă. Gurista, sosind ultima, intra tocmai atunci în curte. Floarea-Mariei era îmbrăcată în rochie albastră şi basma neagră, ca toate deţinutele, dar chiar în acest costum grosolan era fermecătoare. Totuşi, de când cu răpirea de la ferma din Bouqueval, trăsăturile îi păreau cu totul schimbate: paloarea ei, odinioară uşor îmbujorată, era acum mată ca albastrul; până şi expresia chipului era alta, şi oglindea un fel de demnitate tristă. Floarea-Mariei simţea că acceptând cu bărbăţie jertfele dureroase ale ispăşirii, era de parcă ar atinge culmile reabilitării. — Spune-le să le fie milă de mine, Guristo, reluă Mont-Saint-Jean, implorând-o pe fată, uite cum tăvălesc – 1822 –

– Eugen Sue –

prin curte tot ce am adunat eu cu atâta trudă ca să înjgheb rufăria copilului meu… Ce plăcere le poate face asta? Floarea-Mariei nu scoase o vorbă, ci începu să adune, una câte una, toate cârpele de sub picioarele deţinutelor. O prizonieră ţinea intenţionat sub galentul ei un fel de pieptar de pânză groasă, cenuşie. Floarea-Mariei ridică spre această femeie privirea-i blândă şi spuse cu voce caldă: — Te rog, lasă-mă să ridic pieptarul în numele acestei biete femei care plânge… Deţinuta îşi retrase piciorul. Pieptarul fu salvat, precum şi toate celelalte zdrenţe pe care Gurista le aduna una câte una. Mai rămăsese o mică scufiţă pe care şi-o disputau râzând – 1823 –

– Misterele Parisului vol.1 –

două deţinute. Floarea-Mariei le spuse: — Fiţi atât de bune şi daţi-i scufiţa… — Ei aş!… e o scufiţă pentru o marionetă. E cusută dintr-o bucată de stofă cenuşie cu aplicaţii de barchet verde şi negru şi cu o căptuşeală de pânză de saltea. Această descriere a scufiţei fu primită cu huiduieli şi cu râsete nesfârşite. — Râdeţi de ea, dar daţi-mi-o, se rugă Mont-Saint-Jean, şi mai ales n-o tăvăliţi prin apă ca pe celelalte... Iartămă că te-am făcut să te murdăreşti, Guristo, adăugă cu recunoştinţă MontSaint-Jean. — Dă-mi mie scufiţa aia de paiaţă, interveni Lupoaica punând mâna pe boneţică şi fluturând-o prin aer ca pe un trofeu. – 1824 –

– Eugen Sue –

— Te rog mult, dă-mi-o, spuse Gurista. — Nu, fiindcă o să i-o dai lui MontSaint-Jean. — Desigur! — Ah! Că şi merită osteneală… o asemenea zdreanţă! — Pentru că Mont-Saint-Jean n-are decât zdrenţe cu care să-şi îmbrace copilul, ar trebui să-ţi fie milă de ea, Lupoaico! răspunse întristată FloareaMariei, întinzând mâna spre scufiţă. — Nu ţi-o dau! se împotrivi brutal Lupoaica; ce, trebuie să-ţi cedăm mereu pentru că eşti cea mai slabă?… Mergi prea departe, la urma urmei… — Ce merit ai mai avea cedând, dacă aş fi eu cea mai puternică? răspunse Gurista cu un surâs plin de – 1825 –

– Misterele Parisului vol.1 –

gingăşie. — Nu, nu, vrei iar să mă îmbrobodeşti cu glasul tău mieros… Nu ţi-o dau! — Haide, Lupoaico, nu fi rea… — Lasă-mă în pace, m-ai plictisit... — Te rog!… — Ascultă, nu mă scoate din răbdări… Am spus nu, e nu! strigă Lupoaica înfuriată. — Fie-ţi milă de ea, Uită-te cum plânge! — Ce-mi pasă mie de asta?… Cu atât mai rău pentru ea! Ea e calul nostru de bătaie… — Foarte bine… Foarte bine! Nu trebuie să-i dăm zdrenţele, murmurau deţinutele, îndemnate de pilda Lupoaicei. Cu atât mai rău pentru Mont– 1826 –

– Eugen Sue –

Saint-Jean…! — Aveţi dreptate, cu atât mai rău pentru ea, spuse Floarea-Mariei cu amărăciune, e calul vostru de bătaie… trebuie să se resemneze… Gemetele ei vă înveselesc, lacrimile ei vă fac să râdeţi… doar trebuie să vă petreceţi şi voi vremea cu ceva! Chiar dacă aţi ucide-o, tot n-ar avea nimic de spus… Ai dreptate, Lupoaico, aşa e drept!… Această biată femeie nu face rău nimănui, nu poate să se apere, e singură în faţa tuturor… o covârşiţi… asta e faptă vitejească şi foarte dreaptă! — Deci noi suntem nişte laşe? strigă Lupoaica, furată de violenţa caracterului ei, neputând îngădui nicio contrazicere. Suntem nişte laşe, ai? reluă ea din ce în ce mai îndârjită. – 1827 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Murmure ameninţătoare contra Guristei începură să se facă auzite. Deţinutele, jignite, se apropiară şi o înconjurară, vociferând, revoltându-se împotriva ascendentului pe care până atunci fata îl avusese asupra lor — Ne face laşe! — Cu ce drept ne face ea morală? — Dar ce, parcă e mai ceva decât noi? — Ne-am purtat prea bine cu ea. — Şi acum îşi ia nasul la purtare. — Dacă ne place să ne batem joc de Mont-Saint-Jean, ce-i pasă ei? — Dacă e aşa, o să fii bătută şi mai rău decât înainte, auzi tu, Mont-SaintJean? — Uite, ţine o arvună, zise una dându-i un pumn. – 1828 –

– Eugen Sue –

— Şi dacă te mai amesteci în ce nu te priveşte Guristo, o să păţeşti şi tu la fel. — Da, da! — N-am isprăvit! strigă Lupoaica. Trebuie ca Gurista să ne ceară iertare pentru că ne-a făcut, laşe!… Aşa… dacă ne-am lua după ea, ar ajunge să ne calce în picioare. Suntem şi noi nişte proaste, că nu ne-am dat seama de asta! — Să ne ceară iertare! — În genunchi! — În amândoi genunchii! — Altminteri o s-o tratam ca pe Mont-Saint-Jean, protejata ei. — În genunchi! În genunchi! — Aha! Suntem nişte laşe! — Mai spune o dată, hai! Floarea-Mariei nu luă în seamă aceste ţipete furioase, aşteptă să treacă – 1829 –

– Misterele Parisului vol.1 –

furtuna, apoi, când crezu că va fi auzită, îi răspunse Lupoaicei, care continua să repete: — Îndrăzneşte să mai spui o dată că suntem laşe! — Voi? Nu, nu, această biată MontSaint-Jean e laşă, fiindcă i-aţi rupt hainele, aţi bătut-o, aţi târât-o în noroi... Ea e o laşă. Nu vedeţi cum plânge, cum tremură privindu-vă? Încă o dată, ea e laşă, fiindcă se teme de voi! Dacă Floarea-Mariei ar fi vorbit de dreptate, de datorie, pentru a înfrânge îndârjirea stupidă şi brutală a deţinutelor împotriva lui Mont-SaintJean, n-ar fi fost ascultată? Le-a impresionat, adresându-se acelui simţământ de generozitate naturală care nu se stinge niciodată nici chiar în lumea – 1830 –

– Eugen Sue –

cea mai coruptă. Lupoaica şi camaradele ei mai bombăneau, dar se simţeau, se recunoşteau laşe. Floarea-Mariei nu vru sa exploateze această primă izbândă şi continuă: — Calul vostru de bătaie nu merită milă, spuneţi; dar. Dumnezeule, copilul merită! Credeţi că el nu simte loviturile pe care i le daţi maică-si? Când dânsa cere milă, o face pentru copil, nu pentru ea! Când cere să-i daţi puţină pâine, dacă vă prisoseşte, fiindcă îi e mai foame ca de obicei, n-o face pentru ea, ci pentru copil! Când vă imploră cu lacrimi în ochi să-i lăsaţi aceste boarfe, strânse cu atâta trudă, nu vă roagă pentru ea, ci pentru copil! Această scufiţă din petice şi bucăţi din pânză de saltea, de care vă bateţi joc, – 1831 –

– Misterele Parisului vol.1 –

e caraghioasă, poate, totuşi, pe mine, numai văzând-o, mă face să plâng: bateţi-vă joc de mine şi de Mont-SaintJean, dacă vă e poftă, dar nu de un biet copil nevinovat! Deţinutele nu mai râdeau. Lupoaica privea chiar cu înduioşare scufiţa pe care o ţinea încă în mână. — Doamne, reluă Floarea-Mariei ştergându-şi ochii cu dosul mâinii ei albe şi gingaşe, ştiu că nu sunteţi rele… O chinuiţi pe Mont-Saint-Jean din lipsă de distracţie, nu din cruzime. Dar nu uitaţi de copil. Dacă l-ar ţine în braţe, ar apărao împotriva voastră. Nu numai că n-aţi lovi-o de teamă să nu vătămaţi copilul, dar dacă i-ar fi frig, i-aţi da maică-si tot ce-aţi putea ca să-l acoperiţi, nu-i aşa, Lupoaico? – 1832 –

– Eugen Sue –

— Aşa e… Un copil, cine n-ar avea milă de el? — E atât de firesc… — Dacă i-ar fi foame, nu v-aţi lua pâinea de la gură pentru el? Nu-i aşa, Lupoaico? — Da, şi din toată inima… nu sunt mai rea decât oricare alta. — Nici noi… — Un biet copil nevinovat! — Pe cine l-ar lăsa inima să-i facă rău? — Ar trebui să fii un monstru! — Fără inimă! — Fiare sălbatice! — Bine, vă spuneam că nu sunteţi rele, reluă Floarea-Mariei, sunteţi bune, greşeala voastră este că nu vă gândiţi că Mont-Saint-Jean, în loc să-şi aibă copilul – 1833 –

– Misterele Parisului vol.1 –

în braţe, ca să vă înduioşeze… îl are în pântece… asta-i tot! — Asta-i tot! reluă Lupoaica cu aprindere. Nu, nu e totul. Ai dreptate, Guristo, am fost laşe… şi tu ai fost curajoasă că ne-ai spus-o verde-n faţă! Deodată, Lupoaica, impulsivă şi exaltată în tot ce făcea, luă scufiţa pe care o avea în mână, făcu din ea un fel de pungă, scotoci în buzunar, scoase un franc, îl aruncă în scufiţă şi strigă arătând-o celorlalte: — Am pus un franc ca să cumpărăm rufărie copilului lui Mont-Saint-Jean. O să croim şi o să coasem noi totul, aşa că lucrul nu va costa nimic… — Da… da… Aşa e!… să contribuim toate! — Bună idee! – 1834 –

– Eugen Sue –

— Biata femeie!… — E urâtă ca dracu!… Dar o mamă, ca orişicare alta... — Gurista avea dreptate: îţi vino săţi verşi toate lacrimile din tine văzând aceste zdrenţe amărâte… — Eu dau cincizeci de centime. — Eu un franc şi jumătate. — Eu un franc. — Eu douăzeci de centime, atâta am. — Eu n-am nimic… dar îmi vând porţia mea de mâine ca să dau şi eu ceva. Cine mi-o cumpără? — Eu, spuse Lupoaica, pun cincizeci de centime pentru tine… Dar o să-ţi păstrezi porţia şi Mont-Saint-Jean o să aibă un trusou de prinţesă. Să redăm surprinderea, bucuria lui Mont-Saint-Jean, ar fi peste putinţă; – 1835 –

– Misterele Parisului vol.1 –

chipul ei urât şi caraghios, înecat de lacrimi, părea aproape înduioşător. Floarea-Mariei era şi ea fericită, deşi fusese nevoită să spună Lupoaicei, când aceasta îi întinsese scufiţa; — Eu n-am bani… dar voi lucra cât o să vreţi… — Oh! îngeraşul meu, strigă MontSaint-Jean, căzând în genunchi în faţa Guristei şi încercând să-i sărute mâna, ce am făcut eu oare ca să fii atât de miloasă cu mine, şi toate celelalte de asemenea? E oare cu putinţă, Dumnezeule? Rufărie pentru copilul meu, o rufărie adevărată şi tot ce-i va trebui? Cine ar fi crezut una ca asta? — Avem optzeci şi opt de franci şi treizeci şi cinci de centime, zise Lupoaica, sfârşind de numărat suma – 1836 –

– Eugen Sue –

colectată, pe care o ascunse în scufiţă. — Cine va fi casiera, până vom folosi banii? Să nu-i dăm lui Mont-SaintJean că e prea proastă. — Să ţină Gurista banii, strigară toate într-un glas. — Dacă vreţi să mă ascultaţi, interveni Floarea-Mariei, s-o rugăm pe inspectoare, doamna Armand, să ia în primire suma şi să cumpere ce trebuie pentru copil şi, poate, cine ştie? Doamna Armand va preţui fapta voastră bună şi va cere să se scadă câteva zile de puşcărie acelora care vor fi fost bine notate! Ei bine, Lupoaico, adăugă Floarea-Mariei, luând-o pe camarada ei de braţ, nu eşti mai mulţumită acum decât adineauri când aruncai în vânt bietele zdrenţe ale lui Mont-Saint-Jean? – 1837 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Lupoaica nu răspunse. În aceeaşi clipă doamna Armand veni s-o ia pe Floarea-Mariei, ca s-o prezinte doamnei d’Harville. — Constat cu plăcere spuse inspectoarea că prezenţa Guristei în închisoare v-a purtat noroc, dumitale ca şi celorlalte… ştiu că ai strâns bani pentru această biată Mont-Saint-Jean; asta e o faptă bună… creştinească, Lupoaico. Se va ţine seama de ea… Eram sigură că eşti mai bună decât vrei să pari… Ca răsplată pentru fapta dumitale, cred că-ţi pot făgădui că ţi se vor reduce mult zilele de închisoare ce-ţi mai rămân de ispăşit. Şi doamna Armand se depărta, urmată de Floarea-Mariei. – 1838 –

– Eugen Sue –

Capitolul 8 PROTECTOAREA După puţin, inspectoarea intră împreună cu Gurista în micul salon unde se afla Clémence. Obrazul fetei se înviorase puţin după convorbirea cu Lupoaica. — Doamna marchiză, impresionată de bunele referinţe pe care i le-am dat despre dumneata, spuse doamna Armand Floarei-Maria, vrea să te vadă şi va binevoi, poate, să te scoată de aici înaintea expirării pedepsei dumitale. — Vă mulţumesc, doamnă, răspunse cu timiditate Floarea-Mariei adresânduse doamnei Armand, care o lăsă singură cu marchiza. Aceasta, izbită de candoarea – 1839 –

– Misterele Parisului vol.1 –

trăsăturilor protejatei sale, de ţinuta ei plină de graţie şi de sfială, nu putea uita că Gurista pronunţase în timpul somnului numele lui Rudolf şi că inspectoarea credea că biata prizonieră era pradă unui amor puternic şi tăinuit. Cu toate că era convinsă că nu putea fi vorba de marele duce Rudolf, Clémence recunoştea totuşi că, în ce priveşte frumuseţea, Gurista era demnă de dragostea unui prinţ. La vederea protectoarei sale, a cărei fizionomie, după cum am arătat, exprima o nespusă bunătate, FloareaMariei se simţi imediat atrasă către ea. — Copila mea, îi spuse Clémence, lăudând mult blândeţea caracterului şi purtarea dumitale exemplară, doamna Armand se plânge totuşi de puţina – 1840 –

– Eugen Sue –

încredere pe care i-o arăţi. Floarea-Mariei plecă fruntea fără să răspundă. — Hainele de ţărancă cu care erai îmbrăcată când ai fost arestată, tăcerea dumitale cu privire la locul unde locuiai înainte de a fi adusă aici, dovedesc că ne ascunzi anumite împrejurări. — Doamnă… — Nu am niciun drept să-ţi cer sămi acorzi încredere, biata mea copilă, naş vrea să-ţi pun unele întrebări stânjenitoare; dar mi se spune că dacă aş cere eliberarea dumitale, aceasta mi-ar fi aprobată. Înainte de a întreprinde ceva, aş dori să aflu ce ai de gând să faci şi din ce vei trăi pe viitor. Odată liberată… ce planuri ai? Dacă, aşa cum nu mă îndoiesc, eşti hotărâtă să urmezi făgaşul – 1841 –

– Misterele Parisului vol.1 –

bun pe care ai apucat, să ai încredere în mine, fiindcă îţi voi da posibilitatea să-ţi câştigi existenţa în mod onorabil… Gurista fu mişcată până la lacrimi de grija ce i-o arăta doamna d’Harville. După o clipă de şovăire, ea i se adresă: — Vă arătaţi atât de binevoitoare şi generoasă faţă de mine, doamnă, încât ar trebui să rup poate tăcerea pe care am păstrat-o asupra trecutului meu… Un jurământ m-a oprit s-o fac până acum. — Un jurământ? — Da, doamnă, am jurat să nu destăinuiesc justiţiei şi persoanelor care conduc această închisoare, prin ce împrejurări am fost adusă aici: totuşi… dacă aţi voi, doamnă, să-mi faceţi o promisiune… – 1842 –

– Eugen Sue –

— Care? — Aceea de a păstra acest secret; aş putea, mulţumită dumneavoastră, doamnă, fără a-mi călca jurământul, să liniştesc persoanele respectabile, care desigur că sunt foarte îngrijorate de soarta mea. — Bizuie-te pe tăcerea mea, nu voi destăinui decât ceea ce-mi îngădui. — Oh! Mulţumesc, doamnă; mă temeam că tăcerea faţă de binefăcătorii mei să nu fie socotită drept nerecunoştinţă. Glasul blând al Floarei-Maria şi vocabularul ei aproape ales, făcură să crească şi mai mult uimirea doamnei d’Harville. — Nu-ţi ascund, îi spuse ea, că ţinuta dumitale, vorbele dumitale, totul – 1843 –

– Misterele Parisului vol.1 –

mă surprinde în cel mai înalt grad. Cum oare, cu o asemenea educaţie îngrijită, ai putut… — Cădea atât de jos, nu e aşa, doamnă? zise Gurista cu amărăciune. Pentru că, vai! Această educaţie am primit-o abia de curând. Datoresc această binefacere unui protector generos, căruia, ca şi dumneavoastră, doamnă, fără să mă cunoască, fără măcar să aibă informaţiile favorabile ce vi s-au dat asupra mea, i s-a făcut milă de mine… — Şi acest protector cine e? — Nu ştiu, doamnă. — Nu ştii? — Nu-l cunosc decât prin bunătatea lui fără margini; mulţumită cerului mam aflat în drumul lui. – 1844 –

– Eugen Sue –

— Şi unde l-ai întâlnit? — Într-o noapte, în Cité, în cartierul rău famat, răspunse Gurista, coborând privirea, un bărbat voia să mă bată; acest binefăcător necunoscut m-a apărat cu mult curaj, şi asta a fost prima mea întâlnire cu el. — Era deci un om… din popor? — Când l-am văzut prima oară aşa arăta, după port şi vorbă… dar mai târziu… — Mai târziu? — Felul cum mi-a vorbit, adâncul respect de care se bucura în faţa persoanelor cărora m-a încredinţat, totul mi-a dovedit că luase, pentru a nu fi recunoscut, înfăţişarea unui om care frecventa asemenea cartiere. — Dar în ce scop? – 1845 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Nu ştiu… — Cunoşti numele acestui protector misterios? — Oh! Da, doamnă, replică Gurista cu ardoare, mulţumesc Domnului că pot mereu să-l binecuvântez şi să mă închin acestui nume… Salvatorul meu se numeşte domnul Rudolf… Clémence roşi. — Şi n-are alt nume? o întrebă ea repede pe Floarea-Mariei. — Nu-l ştiu, doamnă… La ferma unde m-a trimis era cunoscut numai sub numele de domnul Rudolf. — Şi cam ce vârstă are? — E încă tânăr, doamnă… — Şi frumos? — O! Da… frumos, nobil… ca inima lui. – 1846 –

– Eugen Sue –

Recunoştinţa, patima cu care Floarea-Mariei pronunţase aceste cuvinte, făcură o impresie dureroasă asupra doamnei d’Harville. Un presentiment inexplicabil îi spunea ea era vorba de prinţ. „Presupunerile inspectoarei erau întemeiate“, gândea Clémence… Gurista îl iubea pe Rudolf şi numele lui era cel pe care îl rostise în timpul somnului… În ce stranii împrejurări o întâlnise prinţul pe această nefericită copilă? De ce se dusese Rudolf travestit în cartierul rău famat? Marchiza nu putea găsi răspuns la aceste întrebări, îşi amintea numai de ceea ce îi povestise odinioară Sarah, minţind cu răutate şi ponegrind pretinsele excentricităţi ale lui Rudolf, de – 1847 –

– Misterele Parisului vol.1 –

amorurile lui ciudate… Nu era, ce-i drept, curios ca scosese din mocirlă aceasta fiinţă de o frumuseţe răpitoare şi de o inteligenţă neobişnuita? Clémence avea sentimente nobile, dar era femeie şi nutrea pentru Rudolf o dragoste adâncă deşi era hotărâtă să păstreze acest secret în cel mai tainic ungher al inimii ei… Fără a se gândi că poate nu era vorba decât de una din acele fapte bune pe care prinţul obişnuia să le facă în mod discret, fără să-şi dea seama că poate confundă recunoştinţa cu dragostea, că, în sfârşit, acest sentiment, oricât de afectuos era, putea fi ignorat de Rudolf, marchiza, într-o primă pornire de amărăciune şi de nedreptate, nu se putu opri să nu vadă în Guristă o rivală. – 1848 –

– Eugen Sue –

Mândria ei se răzvrăti, simţind că roşeşte, că suferă fără voia ei, pentru o rivală atât de nedemnă de ea. Clémence reluă dar pe un ton sec, care contrasta izbitor cu afectuoasa bunăvoinţă de la început: — Şi cum se face, domnişoară, că protectorul dumitale te lasă în puşcărie? Cum ai ajuns aici? — Dumnezeul meu! doamnă, răspunse cu sfială Floarea-Mariei, surprinsă de această bruscă schimbare de ton, oare v-am displăcut cu ceva? — În ce ai fi putut să-mi displaci? întrebă cu trufie doamna d’Harville. — Pentru că mi se pare, doamnă, că adineauri îmi vorbeaţi cu mai multă bunăvoinţă. — Într-adevăr, domnişoară, nu – 1849 –

– Misterele Parisului vol.1 –

trebuie oare să-mi cântăresc fiecare cuvânt?… Consimţind că mă ocup de dumneata, am dreptul, cred, să-ţi pun anumite întrebări… De abia rostise aceste cuvinte, că marchizei îi păru rău din mai multe motive, de asprimea lor. În primul rând, printr-o lăudabilă revenire a generozităţii ei înnăscute şi apoi, fiindcă îşi dădea seama că, tratându-şi cu severitate rivala, nu va mai afla nimic din ceea ce dorea să ştie. Într-adevăr chipul Guristei, la început deschis şi încrezător, exprima de astă dată teamă. Ca şi mimoza, care la prima atingere îşi strânge foile gingaşe şi se închide într-însa, inima Floarei-Maria se strânse dureros. – 1850 –

– Eugen Sue –

Clémence reluă convorbirea cu prudenţă, ca să nu trezească bănuielile protejatei sale printr-o schimbare prea bruscă: — Într-adevăr, îţi repet că nu pot înţelege cum, vorbind atât de elogios de binefăcătorul dumitale, ai ajuns totuşi aici. Cum oare, după ce ai revenit pe calea cea bună, să rişti să fii arestată noaptea, pe un, bulevard care-ţi era interzis? Toate acestea ţi-o mărturisesc, îmi par extraordinare… Vorbeşti de un jurământ de pe urma căruia ţi-ai impus tăcerea… Dar chiar şi jurământul ăsta mi se pare ciudat!… — Am spus adevărul, doamnă. — Sunt sigură… E destul să se uite cineva la dumneata, să te asculte vorbind, ca să te creadă incapabila de – 1851 –

– Misterele Parisului vol.1 –

minciună, dar ce e de neînţeles în situaţia dumitale, măreşte, stârneşte şi mai mult curiozitatea mea… Numai acestui fapt trebuie să atribui asprimea vorbelor mele de adineauri. Haide… recunosc, am greşit, fiindcă, deşi n-am alt drept la confidenţele dumitale decât via mea dorinţă de a te ajuta, te-ai oferit să-mi spui ceea ce n-ai spus nimănui şi deci sunt foarte mişcată, crede-mă, sărmană copilă, de această dovadă a încrederii ce o ai în mine. Aşa că îţi făgăduiesc, păstrându-ţi taina cu grijă, dacă mi-o încredinţezi, că voi face ce-mi stă în putinţă să ating ţelul pe care-l urmăreşti. Mulţumită acestei „cârpeli“ destul de meşteşugite (să ni se ierte această grosolănie), doamna d’Harville recâştigă – 1852 –

– Eugen Sue –

încrederea Guristei care, o clipă, se speriase. Floarea-Mariei, în nevinovăţia ei, se învinuia chiar că tălmăcise rău vorbele care o derutaseră. — Iertaţi-mă, doamnă, răspunse ea, am greşit nespunându-vă de îndată ceea ce doreaţi să aflaţi, dar mi-aţi cerut numele binefăcătorului meu şi n-am putut rezista fericirii de a vorbi de el… — Foarte bine… Asta dovedeşte cât îi eşti de recunoscătoare. Dar prin ce împrejurare i-ai părăsit pe oamenii de treabă cărora te încredinţase el? Asta e oare faptul care justifică jurământul despre care mi-ai vorbit? — Da, doamnă! Dar mulţumită dumneavoastră cred că voi putea, ţinându-mi cuvântul dat, să-i liniştesc pe – 1853 –

– Misterele Parisului vol.1 –

binefăcătorii mei în privinţa dispariţiei mele… — Haide, biata mea copilă, te ascult. — Acum vreo trei luni, domnul Rudolf mă condusese la o fermă la patru sau cinci leghe de aici… — Te-a condus… chiar el? — Da, doamnă… M-a încredinţat unei doamne pe cât de bună pe atât de venerabilă, pe care în curând am iubit-o ca pe mama mea… Ea şi preotul satului, mulţumită recomandării domnului Rudolf, s-au ocupat de educaţia mea… — Şi domnul Rudolf venea adeseori la fermă? — Nu, doamnă, a venit de trei ori cât am stat acolo. Clémence nu-şi putu ascunde o tresărire de bucurie. – 1854 –

– Eugen Sue –

— Şi când venea să te vadă, erai foarte fericită, nu-i aşa? — Oh! Da, doamnă! Era pentru mine mai mult decât fericire, era un simţământ de recunoştinţă, de respect, de admiraţie şi chiar puţin de teamă… — Teamă? — De la el până la mine… de la el până la ceilalţi… distanţa e atât de mare!… — Dar ce rang are? — Nu ştiu dacă are vreun rang, doamnă. — Totuşi vorbeşti de distanţa mare care este între el şi ceilalţi. — Oh! doamnă… ceea ce-l aşază mai presus de toată lumea e măreţia caracterului său… este nesfârşita sa generozitate faţă de cei care suferă… – 1855 –

– Misterele Parisului vol.1 –

este entuziasmul pe care il insuflă tuturor… Până şi cei răi nu-i pot auzi numele fără să se cutremure… îl respectă pe cât se tem de el… Dar iertaţimă, doamnă, că vă vorbesc iar de el… trebuie să tac… V-aş da o imagine incompletă a aceluia pe are trebuie să te mărgineşti a-l adora în tăcere ca şi cum ai vrea să exprimi prin cuvinte bunătatea lui Dumnezeu. — Această comparaţie… — E poate o profanare, doamnă… Dar înseamnă oare să jigneşti pe Dumnezeu comparându-l cu acela care mi-a dat conştiinţa binelui şi răului, acela care m-a smuls din prăpastie… acela, în sfârşit, căruia îi datorez o viaţă nouă? — Nu te dojenesc, copila mea, eu – 1856 –

– Eugen Sue –

înţeleg toate nobilele tale exagerări. Dar cum de ai părăsit ferma în care te simţeai atât de fericită? — Vai.!… n-a fost cu voia mea, doamnă! — Cine te-a silit? — Într-o seară, sunt câteva zile deatunci, zise Floarea-Mariei, înfiorânduse încă la aceasta amintire, mă duceam la casa parohială a satului, când, o femeie rea, rare mă chinuise în copilărie şi un bărbat, complicele ei, care era ascuns cu dânsa într-un şanţ al drumului, s-au aruncat asupra mea şi, după ce mi-au pus un căluş, m-au dus cu ei într-o trăsură. — În ce scop? — Nu ştiu, doamnă, cred că răpitorii mei au fost puşi la cale de nişte oameni – 1857 –

– Misterele Parisului vol.1 –

puternici. — Ce urmări a avut această răpire? — De-abia s-a pus în mişcare birja, că femeia rea, pe care o cheamă Cucuvaia, a strigat: „Am vitriol, am să-i frec obrazul Guristei ca s-o pocesc!“ — Ce oroare! Copilă nenorocită… Şi cine te-a salvat din această primejdie? — Complicele acelei femei… un orb numit Învăţătorul. — El ţi-a luat apărarea? Da, doamnă, în această împrejurare şi încă într-o alta. De data asta lupta s-a dat între el şi Cucuvaia… Folosindu-se de puterea lui, Învăţătorul a silit-o să arunce pe geamul portierei sticla cu vitriol. Acesta e primul serviciu pe care mi l-a făcut, după ce a contribuit totuşi la răpirea mea… Noaptea era adâncă… – 1858 –

– Eugen Sue –

După un ceas şi jumătate trăsura s-a oprit, cred, pe şoseaua mare care străbate câmpul Saint-Denis; un om călare aştepta acolo… „Ei bine, zise el, aţi pus mâna pe ea?“ „Da, răspunse Cucuvaia, care era furioasă că fusese împiedicata să mă desfigureze. „Dacă vreţi să vă scăpaţi de ea am un mijloc bun: o voi întinde pe pământ şi voi trece cu roţile trăsurii peste capul ei… Se va crede că a fost zdrobită în urma unui accident. — Dar e groaznic! — Vai, doamnă, Cucuvaia era în stare să facă ceea ce spunea. Din fericire, omul călare i-a răspuns că nu trebuie să fiu vătămată, doar ţinută două luni închisă într-un loc de unde nu aş putea nici ieşi, nici scrie. Atunci Cucuvaia a – 1859 –

– Misterele Parisului vol.1 –

propus să fiu dusă la un om numit BraţRoşu, patronul unei taverne de pe Champs-Elysées. Această tavernă avea mai multe odăi subterane; una din ele mi-ar putea sluji de închisoare, spunea Cucuvaia. Omul călare primi această propunere; apoi mi-a făgăduit că după ce voi fi stat două luni la Braţ-Roşu, îmi va fi asigurată o situaţie care mă va împiedica să-mi pară rău după ferma de la Bouqueval. — Ce mister ciudat! — Acest om i-a dat Cucuvaiei nişte bani şi i-a spus că o să-i mai dea când voi fi scoasă de la Braţ-Roşu, şi plecă în galopul calului. Trăsura noastră îşi urmă drumul către Paris. Puţină vreme înainte de a ajunge la barieră, Învăţătorul spuse Cucuvaiei: „Vrei s-o închizi pe Guristă – 1860 –

– Eugen Sue –

într-una din pivniţele lui Braţ-Roşu; ştii bine că fiind lângă râu, aceste pivniţe sunt inundate iarna!… Vrei deci s-o îneci?“ „Da“, răspunse Cucuvaia. — Dar pentru Dumnezeu, ce i-ai făcut acestei femei oribile? — Nimic, doamnă… încă din copilărie această femeie s-a îndârjit împotriva mea… Învăţătorul i-a răspuns; „Nu vreau s-o îneci pe Guristă, nu se va duce la Braţ-Roşu.„ Cucuvaia era tot atât de mirată ca şi mine când îl auzi pe omul acesta luându-mi apărarea. Atunci ea se înfurie şi se jură că mă va duce la Braţ-Roşu, împotriva voinţei Învăţătorului. „Te opresc să faci asta, a spus el, fiindcă o ţin de braţ pe Guristă: nu-i voi da drumul şi te voi sugruma dacă te apropii de ea.“ „Dar ce vrei să – 1861 –

– Misterele Parisului vol.1 –

faci cu ea? a strigat Cucuvaia, trebuie doar să dispară pe două luni, fără să se ştie unde e!…“ „Există un mijloc, a răspuns Învăţătorul, o să mergem pe Champs-Elysées, o să oprim trăsura la o oarecare distanţă de un post de gardă, te vei duce la Braţ-Roşu, în taverna lui, e miez de noapte, o să-l găseşti, îl iei aici, el o s-o ducă pe Guristă la postul de poliţie, declarând că e o prostituată din Cité şi că a găsit-o vagabondând în jurul cârciumii sale. Cum fetele de acest soi sunt condamnate la trei luni închisoare dacă sunt surprinse pe Champs-Elysées şi cum Gurista este încă înscrisă la poliţie, va fi arestată şi dusă la SaintLazare, unde va fi păzită şi ascunsă tot atât de bine ca şi în pivniţa lui BraţRoşu.“ „Dar, s-a împotrivit Cucuvaia, – 1862 –

– Eugen Sue –

Gurista n-o să se lase arestată. Odată la postul de gardă, o să spună că am răpito şi o să ne denunţe. Chiar dacă o să fie arestată, o să scrie protectorilor ei şi totul o să fie dat pe faţă.“ „Nu, o să se ducă la închisoare de bunăvoie, a răspuns Învăţătorul, şi o să jure că nu ne denunţă nimănui cât o să stea la Saint-Lazare şi nici după aceea; mi-e datoare asta pentru că am apărat-o să nu fie pocită de tine, Cucuvaie, şi înecată în pivniţa lui Braţ-Roşu. Dar dacă, deşi a jurat, o pune dracu să trăncănească, o să trecem ferma de la Bouqueval prin foc şi sânge.“ Apoi, adresându-se mie, Învăţătorul a adăugat: „Hotărăşte-te, jură că ai să faci ce-ţi cer, o să scapi cu două luni de puşcărie; dacă nu, te dau pe mâna Cucuvelei care o să te ducă în pivniţa lui – 1863 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Braţ-Roşu, unde ai să mori înecată. Haide, hotărăşte-te… Ştiu că dacă juri o să te ţii de cuvânt. “ — Şi ai jurat? — Vai, da, doamnă, atât mi-era de frică să nu fiu desfigurata sau înecată… asta mă îngrozea… O altă moarte mi s-ar fi părut mai puţin cumplită, poate că nici n-aş fi încercat să mă feresc de ea. — Ce gânduri sinistre, la vârsta dumitale! spuse doamna d’Harville, uitându-se uimită la Guristă. Odată scăpată de aici şi aflându-te din nou sub ocrotirea binefăcătorilor dumitale nu vei fi fericită? Căinţa nu ţi-ar ajuta să uiţi trecutul? — Dar oare trecutul se poate uita? Oare căinţa ucide memoria, doamnă? exclamă Floarea-Mariei pe un ton atât de – 1864 –

– Eugen Sue –

disperat, încât Clémence tresări. — Dar toate greşelile se răscumpără, nefericită copilă! — Şi amintirea decăderii ruşinoase… doamnă, nu devine din ce în ce mai cumplită, pe măsură ce sufletul se purifică, pe măsură ce spiritul se înalţă? Vai! Cu cât urcă, cu atât prăpastia din care ai ieşit ţi se pare mai adâncă. — Deci renunţi la orice nădejde în reabilitare, în iertare? — Din partea celorlalţi… nu, doamnă. Bunătatea dumneavoastră îmi dovedeşte că remușcările sincere dau dreptul la îngăduinţă. — Deci vrei să rămâi singura neînduplecată faţă de dumneata însăşi? — Alţii vor putea să se facă a nu şti, să ierte, să uite ce-am făcut… Eu însă – 1865 –

– Misterele Parisului vol.1 –

nu… — Şi câteodată ai vrea să mori? — Câteodată! spuse Gurista. Surâzând cu amărăciune. Apoi continuă după o clipă de tăcere: Câteodată… da, doamnă. — Totuşi te temeai să nu fii desfigurată de acea oribilă femeie; ţineai deci la frumuseţea dumitale, biată copilă! Asta dovedeşte că viaţa mai are farmec pentru dumneata. Curaj, deci, curaj!… — Poate ca e o slăbiciune să gândeşti astfel, dar dacă aş fi frumoasa, cum o spuneţi, doamnă, aş vrea să mor frumoasă, rostind numele binefăcătorului meu… Ochii doamnei d’Harville se umplură de lacrimi. Floarea-Mariei – 1866 –

– Eugen Sue –

rostise aceste cuvinte din urmă cu atâta naturaleţe, chipul ei angelic, palid, abătut, surâsul ei dureros, erau atât de potrivite cu vorbele ei, că nimeni nu s-ar fi putut îndoi de adevărul funestei ei dorinţe. Doamna d’Harville era înzestrată cu prea mult discernământ. Ca să nu simtă ce era inexorabil, fatal, în acest gând al Guristei: „Nu voi uita niciodată ce-am fost…“ Obsesie care avea să o domine neîncetat, s-o chinuiască toată viaţa. Clémence, ruşinată că, preţ de o clipa, înţelesese greşit generozitatea totdeauna dezinteresată a prinţului, regretă că se lăsase târâtă de un simțământ absurd de gelozie împotriva Guristei care îşi mărturisea cu o copilărească însufleţire, recunoştinţa faţă – 1867 –

– Misterele Parisului vol.1 –

de protectorul ei. Lucru curios, admiraţia pe care această sărmană prizonieră o resimţea în chip atât de viu pentru Rudolf, mărea poate şi mai mult dragostea adâncă pe care Clémence va trebui sa i-o tăinuiască mereu. Apoi, pentru a-şi îndepărta aceste gânduri, continuă: — Sper că pe viitor vei fi mai puţin aspră cu dumneata însăţi. Dar să vorbim de jurământul acela: acum îmi dau seama de pricina tăcerii dumitale. N-ai vrut să-i denunţi pe aceşti mizerabili! — Cu toate că Învăţătorul participase la răpirea mea, îmi luase de două ori apărarea… Mă temeam să nu par nerecunoscătoare faţă de el. — Şi i-ai ajutat în planurile lor, pe – 1868 –

– Eugen Sue –

aceşti monştri? — Da, doamnă! Eram atât de îngrozită…! Cucuvaia s-a dus după BraţRoşu; el m-a predat apoi postului de gardă, spunând că m-a găsit dând târcoale în jurul cârciumii sale. N-am negat. Am fost ridicată şi ma-u închis aici. — Dar prietenii dumitale de la fermă trebuie să fie în prada unei îngrijorări groaznice! — Vai, doamnă, în prima mea pornire de spaimă, nu m-am gândit că jurământul mă oprea să le dau de veste… Acum acest lucru mă îngrozeşte… Dar cred că nu-mi calc cuvântul rugându-vă să-i scrieţi doamnei Georges, la ferma Bouqueval, să nu-şi facă griji în ce mă priveşte, fără – 1869 –

– Misterele Parisului vol.1 –

însă a trăda locul unde mă aflu. Fiindcă am făgăduit să nu-l dezvălui… — Copila mea, aceste precauţiuni vor deveni inutile dacă, la recomandarea, mea, vei fi graţiată. Mâine te vei întoarce la fermă, fără a-ţi fi călcat cuvântul. Mai târziu, te vei sfătui cu binefăcătorul dumitale, ca să ştii în ce măsură eşti legată de un jurământ făcut sub ameninţare. — Credeţi, doamnă… că mulţumită bunăvoinţei dumneavoastră pot nădăjdui să ies curând de aici? — Eşti atât de demnă de interes, încât sunt sigură că voi izbândi şi nu mă îndoiesc că poimâine îi vei putea linişti pe binefăcătorii dumitale… — Doamne, cum de-am meritat atâta bunăvoinţă din partea – 1870 –

– Eugen Sue –

dumneavoastră? În ce fel să vă mulţumesc? — Urmând să te porţi ca şi până acum… Îmi parc rău că nu pot face nimic pentru soarta dumitale viitoare – e o sarcină plăcută pe care prietenii dumitale şi-au asumat-o… Doamna Armand se ivi pe neaşteptate, cu un aer consternat: — Doamnă marchiză, se adresă şovăind Clémencei, sunt întristată de vestea pe care trebuie să v-o aduc. — Ce vreţi să spuneţi, doamnă? — Domnul duce de Lucenay e jos... vine de la dumneavoastră, doamnă. — Dumnezeule, mă speriaţi, ce s-antâmplat? — Nu ştiu, doamnă, domnul de Lucenay e însărcinat să vă dea o veste… – 1871 –

– Misterele Parisului vol.1 –

pe cât de tristă pe atât de neprevăzută… A aflat de la doamna ducesă, soţia lui, că sunteţi aici şi a venit în mare grabă… — O veste tristă! îşi spuse doamna d’Harville. Apoi deodată strigă cu un glas sfâşietor: — Copilul meu… copilul meu… s-ar putea... Oh, vorbiţi, vă implor! — Nu ştiu, doamnă! — Oh! Fie-vă milă, milă, doamnă, duceţi-mă la domnul de Lucenay! strigă doamna d’Harville, ieşind, înnebunită, urmată de doamna Armand, — Biată mamă! spuse cu tristeţe Gurista, urmărind-o pe Clémence cu privirea. Oh! Nu! e cu neputinţă!… Chiar în clipa când se arăta atât de binevoitoare faţă de mine, să primească – 1872 –

– Eugen Sue –

o asemenea lovitură! Nu, nu, încă o dată, nu e cu putinţă! Capitolul 9 CECILY Înainte de a-l face pe cititor să asiste la o discuţie între doamna Séraphin şi madam Pipelet, îi vom spune că Anastasia, fără să pună câtuşi de puţin la îndoială probitatea şi pioşenia notarului, îl judeca totuşi cu multă asprime pentru severitatea cu care se purtase faţă de Luiza Morel şi de Germain. Bineînţeles că portăreasa o cuprindea şi pe doamna Séraphin în această dezaprobare; dar, politiciană abilă, doamna Pipelet, din motivele pe care le vom expune mai jos, îşi camufla resentimentele fată de – 1873 –

– Misterele Parisului vol.1 –

menajeră, primind-o cu cea mai mare cordialitate. — Spune, te rog, începu doamna Séraphin, ce-i cu domnul Bradamanti (Polidori)? I-am scris aseară şi n-am primit niciun răspuns; am trecut azi dimineaţă să-l caut; nimeni; cred că la această oră o să am mai multă şansă. Madam Pipelet făcu o mutră dezolată! — Ah, dar ştiu că ai ghinion! — Cum aşa! — Domnul Bradamanti nu s-a înapoiat încă. — Să înnebuneşti, nu alta! — Da, e neplăcut, sărmană doamnă Séraphin! — Şi eu care am atâtea lucruri să-i spun! – 1874 –

– Eugen Sue –

— Parcă-i un făcut! — Cu atât mai mult cu cât trebuia să născocesc tot felul de pretexte ca să pot veni încoace, căci dacă domnul Ferrand, care-i atât de evlavios, atât de scrupulos, ar şti că-l cunosc pe şarlatanul ăsta, îţi închipui ce scenă mi-ar face! — Ca Alfred al meu! e atât de încrezător, atât de cinstit, încât se sperie din nimica toată — Şi zici că nu ştii când se întoarce domnul Bradamanti? — Şi-a dat întâlnire cu cineva pentru la şase sau la şapte seara şi m-a rugat săi spun persoanei pe care o aşteaptă să vină din nou dacă până atunci nu se înapoiază. Mai treci pe seară, îl găseşti cu siguranţă. Şi Anastasia adăugă în sinea ei: „Să – 1875 –

– Misterele Parisului vol.1 –

n-ai nicio grijă; peste o oră Bradamanti e în drum spre Normandia“. — Am să trec diseară, răspunse cam contrariată doamna Séraphin. Apoi deodată: — Mai aveam ceva să-ţi spun, urmă ea. Ştii ce s-a întâmplat cu neruşinata aia de Luiza pe care toată lumea o credea atât de cinstită? — Ah, nu-mi mai vorbi! răspunse madam Pipelet ridicând consternată ochii la cer. Ti se face părul măciucă. — Aşa că nu mai avem servitoare şi dacă auzi, din întâmplare, de vreo fată cuminte, pricepută, harnică şi cinstită, fii bună şi trimite-mi-o. Elementele bune sunt atât de greu de găsit încât trebuie să te pui pe căutat mult şi bine ca să dai de ele. – 1876 –

– Eugen Sue –

— Fii pe pace, doamnă Séraphin, de cum aflu ceva, îţi dau de ştire… Vezi că slujbele bune sunt tot atât de rare ca şi slujnicele bune. După care Anastasia continuă tot în gând: „Să aştepţi să-ţi trimit o nenorocită de fată, să moară de foame în şandramaua ta! Auzi dumneata! Să-i denunţi dintr-o lovitură şi pe biata Luiza şi pe sărmanul Germain!“ — Cred că nu-i nevoie să-ţi spun, reluă doamna Séraphin, cât de liniştită e casa noastră. E un noroc pentru o fată să slujească la noi şi a trebuit ca Luiza asta să fie soi rău înnăscut ca s-o ia pe drumuri rele, cu toate sfaturile bune şi sănătoase pe care i le dădea domnul Ferrand. — Fără îndoială… Deci las’ pe mine: – 1877 –

– Misterele Parisului vol.1 –

dacă aud vorbindu-se de o fată cum vă trebuie vouă, o trimit la dumneata. — Şi încă un lucru, urmă menajera; domnul Ferrand ţine mult ca servitoarea să n-aibă familie, fiindcă, înţelegi, neavând la cine se duce, îşi va vedea de treabă; aşa că, dacă dai din întâmplare peste una ca asta, domnul notar ar prefera să fie orfană, fiindcă… mai întâi ar fi o faptă caritabilă şi apoi, ţi-am mai spus-o, singură şi fără neamuri, n-ar avea niciun pretext să iasă în oraş. Mizerabila de Luiza e o straşnică învăţătură pentru domnul… ce sa mai vorbim, draga madam Pipelet? Asta face şi mai grea alegerea unei servitoare. Un asemenea scandal într-o casă cinstita ca a noastră… Ce oroare! În sfârşit, pe diseară şi, când urc la şarlatan, mă – 1878 –

– Eugen Sue –

opresc o clipa şi la muma Burette. — Pe diseară, doamnă Séraphin, că-l găseşti singur pe domnul Bradamanti. Şi menajera se depărta. — Ce se tot încăpăţânează asta să dea de Bradamanti! îşi zise portăreasa. Ce-o fi vrând de la dânsul? Dar şi el ce se mai încăpăţânează să n-o vadă înainte de a pleca în Normandia! Aveam o teamă cruntă că doamna Séraphin o să mai zăbovească, cu atât mai mult cu cât Bradamanti o aşteaptă pe dama de aseară. N-am putut s-o văd la faţă. Dar de astă dată am să-ncerc eu să-i desluşesc mutra… Dar asta ce-o mai fi vrând de la Bradamanti? O fi vreo boieroaică sau o femeie oarecare? Dar ia stai… am eu o idee şi încă una grozavă să-i aflu numele. O să încerc. Un – 1879 –

– Misterele Parisului vol.1 –

moment: cine vine din alee? Ah, e regele chiriaşilor mei. Salut, domnule Rudolf. Şi madam Pipelet, luând poziţia de „Drepţi“, duse mâna la perucă. — Era, într-adevăr, el. Nu ştia încă de moartea lui d’Harville. — Bună ziua, doamnă Pipelet, zise el intrând. Domnişoara Rigolette e acasă? Am ceva să-i spun. — Ea? Pisicuţa asta e totdeauna acasă. De, munca de toate zilele, nu stă niciodată fără lucru… — Dar nevestei lui Morel cum îi mai merge? A mai prins niţel curaj? — Da, domnule Rudolf. Doamna, mulţumită dumitale sau protectorului pe care-l reprezinţi, ea şi copiii ei sunt mulţumiţi acum. Se simte ca peştele-n apă. Au căldură, aer, paturi bune, hrană – 1880 –

– Eugen Sue –

îndestulătoare, o femeie care-i îngrijeşte, fără s-o mai pun la socoteală pe domnişoara Rigolette care, tot muncind ca o albină, nu-i pierde o clipă din ochi. Apoi a venit, trimis de dumneata, un medic negru, s-o vadă pe nevasta lui Morel… Ha, ha, ha! ia spune, domnule Rudolf, o fi doctor de cărbunari, oacheşul ăsta? Le poate lua pulsul fără să le înnegrească degetele? Dar ce importanţă are culoarea? Cică e tare priceput ca medic. I-a dat femeii nişte picături care i-au făcut bine pe loc. — Biata femeie! Trebuie să fie tare abătută. — Cred şi eu, domnule Rudolf… Ce vrei? Bărbatul la balamuc, Luiza în puşcărie… Vezi dumneata, Luiza asta i-a rupt inima. Pentru o familie cinstită, e – 1881 –

– Misterele Parisului vol.1 –

îngrozitor… Şi când te gândeşti că adineauri mama Séraphin, menajera notarului, a fost pe aici şi mi-a spus nişte grozăvii pe seama fetei! Şi nu zici că a avut îndrăzneala să mă-ntrebe dacă nu ştiu o fată caro s-o înlocuiască pe Luiza la hârciogul ăla de notar?… Zgârciţii dracului! Închipuie-ţi că vor de servitoare o orfană, dacă găseşti aşa ceva. Şi ştii de ce, domnule Rudolf? Fiindcă o orfană nu are motiv să iasă în oraş şi stă cuminte acasă. Dar asta aşa, de ochii lumii. Adevărul o că vor s-o îmbrobodească pe biata fată; sa slujească pe nimic, ca ea, neavând cine s-o sfătuiască, să se mulţumească cu un blid de linte. Nu-i aşa, domnule Rudolf? — Desigur… păi da!… răspunse acesta cu un aer preocupat. – 1882 –

– Eugen Sue –

Aflând că doamna Séraphin caută o orfană ca s-o înlocuiască pe Luiza, Rudolf vedea în această împrejurare un eventual mijloc de a izbuti să-l pedepsească pe notar. În timp ce portăreasa vorbea, prinţul îşi modifica puţin câte puţin planul ce-l urzise până atunci în legătură cu Cecily, unealta principală în acţiunea de pedepsire ce voia să o aplice călăului Luizei Morel. — Doamnă Pipelet, se smulse el din gânduri. Ai vrea să-mi faci un mare serviciu? — Dumnezeule mare, domnule Rudolf! De-ar fi chiar să m-arunc în foc sau să-mi opăresc cu ulei fierbinte peruca, ori, dacă preferi, să muşc pe cineva, spune ce doreşti… sunt cu totul a dumitale… afară de cazul că ar fi să-l – 1883 –

– Misterele Parisului vol.1 –

trădez pe Alfred… — Linişteşte-te, doamnă Pipelet… iată despre ce e vorba: caut un loc pentru o orfană… e străină… n-a mai fost la Paris şi aş vrea s-o angajeze domnul Ferrand… — Am auzit bine? Cum? În şandramaua aceea, la zgârcitul ăla bătrân? — E o slujbă ca oricare alta… Dacă, totuşi fata de care-ţi vorbesc n-o să se simtă bine, o să plece de-acolo, dar cel puţin să aibă la început din ce trăi… şi o s-o ştiu în siguranţă. — Mă rog, domnule Rudolf, te priveşte, eu te-am prevenit. Dacă socoteşti dumneata… Şi apoi, chiar daca e zgârcit ca un câine, îndărătnic ca un măgar, habotnic ca un ţârcovnic… e – 1884 –

– Eugen Sue –

totuşi cinstit ca nimeni altul… Plăteşte el prost, nu-i vorbă, dar cu bani peşin… Mâncarea e proastă… dar e în fiecare zi aceeaşi. În sfârşit, e o casă în care te speteşti muncind, în schimb te şi plictiseşti de moarte, aşa că o fată nu riscă să calce strâmb… Cu Luiza a fost o întâmplare. — Doamnă Pipelet, o să-ţi încredinţez un secret pe cuvânt de onoare. — Aşa cum mă numesc Anastasie Pipelet, născută Galimard, precât e de adevărat că e un Dumnezeu în cer, şi că Alfred poartă haine verzi, o să fiu mută ca un peşte... — Să nu-i spui nimic domnului Pipelet!… — O jur pe capul lui chiar… Dacă-i – 1885 –

– Misterele Parisului vol.1 –

vorba de ceva cinstit. — Vai, doamnă Pipelet! — Atunci ştiu cum să-l duc, n-o să afle nimic. — Am încredere în dumneata. Ascultă deci; fata de care-ţi spun a făcut o greşeală… — Cunosc asta!… Dacă nu m-aş fi măritat la cincisprezece ani cu Alfred, făceam sute, mii de greşeli. Uite, aşa cum mă vezi… eram drăcoasă rău, măi să fie! Din fericire, Pipelet m-a potolit. Aşa că dacă fata n-a făcut decât o singură greşeală… mai poate spera. — Cred şi eu. A fost servitoare în Germania, la o rudă de-a mea. Băiatul i-a fost complice, înţelegi dumneata… — Cum dracu nu! înţeleg de parcă aş fi eu cu greşeala. – 1886 –

– Eugen Sue –

— Mama a izgonit-o pe servitoare, dar tânărul a fost destul de uşuratic să plece din casa părintească şi s-o aducă pe biata fată la Paris. — Ce vrei? Tinerii ăştia… — După ce s-au lovit de pragul de sus, le-a venit mintea la cap, cu atât mai mult că şi mâncaseră cei câţiva bani. Tânărul mi s-a adresat mie, l-am ajutat să se întoarcă acasă, dar să lase fata aici, poate să-i găsesc un loc. Cum însă fata e minoră şi străină, e foarte greu să fie angajată. Dacă ai vrea să-i spui doamnei Séraphin că o rudă de-a dumitale, stabilită în Germania, ţi-a recomandat fata, poate că notarul o primeşte. Aş fi de două ori satisfăcut. Cecily, nefiind decât o biată rătăcită, s-ar îndrepta într-o casă atât de severă ca a notarului… Din – 1887 –

– Misterele Parisului vol.1 –

motivul ăsta mai ales, aş vrea s-o văd angajată la domnul Ferrand. Nu e nevoie să spun că, adusă de dumneata care eşti atât de respectabilă… — Vai, domnule Rudolf… — Atât de stimată… — Vai, rege al chiriaşilor mei… — Că, în fine, recomandată de dumneata, această fată va fi desigur primită de doamna Séraphin, pe când prezentată de mine… — Se ştie!… Asta mi se potriveşte ca o mănuşă. S-o înfund pe Séraphinoaia! Cu atât mai bine, am şi aşa pică pe ea. Am s-o fac să vadă stele în plină zi. O săi spun că aveam o verişoară, o Galimard, în Germania, de nu ştiu câtă vreme, că a murit şi ea şi bărbatu-su şi că fata lor, acum orfană, trebuie să-mi cadă pe cap – 1888 –

– Eugen Sue –

de la o zi la alta. — Perfect! O vei conduce chiar dumneata pe Cecily la domnul Ferrand, fără a mai spune menajerei nimic în plus. Deoarece nu ţi-ai mai văzut de douăzeci de ani verişoara, nu ştii mai nimic despre fată. — Dar dacă fata se bâlbâie numai în nemţeşte? — Vorbeşte perfect franceza. Dumneata n-ai decât s-o recomanzi cu multă stăruinţă doamnei Séraphin; sau, mai bine, nu… că o să intre la bănuieli… — Mie-mi spui? De aceea nu mă las eu dusă cu muia. — Aşa se întâmplă totdeauna… Nui spune deci decât că Cecily e orfană, străină, foarte tânără, foarte drăguţă, ca ar fi pentru dumneata o grea povară, că – 1889 –

– Misterele Parisului vol.1 –

de fapt, nu simţi niciun fel de atracţie către dânsa, mai ales că erai certată cu mama ei şi că darul care ţi l-a lăsat te lasă rece… — Doamne, Dumnezeule, că dibaci mai eşti!… Noi doi am face o pereche cum nu s-a mai văzut. Când mă gândesc că dacă aveai vârsta mea eram… dar, în sfârşit, ce să mai vorbim? — Sst!… Dacă domnul Pipelet... — Păi da, drăguţul de el, nu prea pricepe gluma. Cât despre fata cu pricina, fii pe pace… îmi pun capul că o fac pe Séraphinoaia să mi-o ceară ea să io dau. — Dacă izbuteşti, dragă doamnă Pipelet, ai un sutar la mine. Nu-s bogat, dar… — Îţi râzi de mine, domnule Rudolf? – 1890 –

– Eugen Sue –

Crezi că te servesc din interes? Din prietenie curată, zău dacă te mint… Dar un sutar! — Gândeşte-te şi dumneata, dacă fata ar rămâne fără slujbă, m-ar costa mult mai mult… — Iau asta numai ca să-ţi fac un serviciu, domnule Rudolf. Dar e lotul ăl mare pentru noi că ai venit în casa asta. Aş putea s-o strig în gura mare, eşti regele chiriaşilor… Dar ia stai! O trăsură! O fi damicela lui Bradamanti… A fost şi ieri, n-am văzut-o bine… O să ies cu lanterna, să-i zăresc mutra. O să vezi cum lucrez… o să ai de ce râde. — Nu, nu, doamnă Pipelet, nu mă interesează nici numele, nici chipul acestei persoane, răspunse Rudolf refugiindu-se în fundul lojei. – 1891 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Hei, doamnă! strigă Anastasia grăbindu-se să o întâmpine pe noua venită, unde mergi mata? — La domnul Bradamanti, răspunse cealaltă, vădit contrariată că e oprită din drum. — Nu-i aici… — Imposibil, am întâlnire cu dânsul. — Nu-i aici… — Te înşeli… — Ba nu mă-nşel deloc! se rosti portăreasa, manipulând felinarul ca sa vadă trăsăturile femeii. Domnul Bradamanti a ieşit cum te văd şi cum mă vezi, nu-i acasă… adică nu pentru toală lumea… Doar dacă întreabă de el o doamnă… — Ei bine, eu sunt aia… mă plictiseşti… lasă-mă să trec! – 1892 –

– Eugen Sue –

— Numele dumneavoastră, doamnă?… O să ştiu dacă sunteţi cea pe care o aşteaptă şi despre care mi-a dat ordin să o las să intre. Dacă nu vă numiţi cum a spus el, nu veţi putea trece decât peste cadavrul meu. — Ţi-a spus cum mă cheamă? exclamă femeia pe cât de mirată pe atât de neliniştită. — Da, doamnă! — Ce imprudenţă! murmură tânăra femeie. Apoi, după o clipă de şovăire, răspunse cu glas coborât, de parcă s-ar fi temut că e auzită: Ei bine, mă numesc doamna d’Orbigny. La acest nume Rudolf tresări. Era mama vitregă a doamnei d’Harville. În loc sa rămână în umbră, prinţul – 1893 –

– Misterele Parisului vol.1 –

avansă câţiva paşi şi, la lumina lanternei, recunoscu uşor, după portretul făcut de marchiză, pe a doua soţie a tatălui ei. — Doamna d’Orbigny? repetă portăreasa. Da, ăsta e numele ce mi l-a spus domnul Bradamanti. Puteţi urca, doamnă. Mama vitregă a doamnei d’Harville trecu repede prin faţa lojei. — Ei, ai văzut cum am dus-o pe cucoană? Acum ştiu cum se numeşte. Dar ce ai. Domnule Rudolf? Ce te frământă? — Ziceai că doamna a fost şi ieri să-l vadă pe Bradamanti? — Da, aseară şi, după ce-a plecat, Bradamanti a ieşit şi el, probabil să-şi reţină un loc la diligenţa de azi. Ştiu asta, fiindcă s-a rugat să-i duc valiza în staţie. – 1894 –

– Eugen Sue –

— Şi încotro pleacă? Ai aflat? — În Normandia… pe şoseaua către Alençon. Rudolf îşi aminti că moşia Aubiere, unde locuia domnul d’Orbigny, se află în Normandia. Nu mai încăpea îndoială, şarlatanul pleca într-acolo cu cine ştie ce intenţii sinistre. — Plecarea asta o s-o cam încurce pe doamna Séraphin, reluă madam Pipelet. Umblă ca turbată după el. Când o să vină diseară, o să rămână ca viţelul la poarta nouă. O sa mă folosesc de prilej să-i vorbesc de protejata dumitale. Cum ai spus că-i zice?… Cicé? — Cecily. — Adică Cecilia fără a în coadă. Stai să-i scriu numele. Cici… Ceci… Cecily; bravo, l-am însemnat. – 1895 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Şi acum mă duc s-o vad pe domnişoara Rigolette, zise Rudolf portăresei. Şi, adânc preocupat de vizita la Polidori a doamnei d’Orbigny, urcă încet treptele spre etajul patru. Camera Rigolettei strălucea, ca de obicei, de curăţenie şi cochetărie. Totul era luminos şi îmbietor sub razele soarelui de iarnă care se strecurau printr-un ochi de geam. Dar vai! Cu toată aparenţa de veselie ce umplea încăperea, cei doi canari nu ciripeau, deoarece Rigolette, contrar obiceiului ei, nu cânta: câteştrei îşi uneau uneori glasul, dar de astă dată păsărelele zburau neliniştite în colivia lor. Rigolette nu cânta, fiindcă, pentru întâia oară în viaţa ei, era abătută. – 1896 –

– Eugen Sue –

Arunca din când în când o privire unei scrisori deschise aflată pe o măsuţă lângă ea. La început, tânărul François îi relata mârşava intriga pusă la cale de notar (cititorul cunoaşte doar toate amănuntele). După ce descria starea disperată în care se afla, o ruga să strângă lucrurile şi hârtiile din odaia ce o ocupase până fusese ridicat, continuând: „Ah! crede-mă, domnişoară Rigolette, dacă îmi acorzi această favoare, această ultimă dovadă a afecţiunii dumitale va fi singura mea consolare în impasul grav în care mă aflu. Îţi mai cer să-mi permiţi să-ţi scriu din când în când. Vai! Sunt singur pe lume, nimeni nu se interesează de mine… Şi totuşi sunt un om cinstit, am conştiinţa – 1897 –

– Misterele Parisului vol.1 –

împăcată, n-am făcut nimănui vreun rău… În sfârşit, domnişoară Rigolette, dacă mă crezi, nu mă vei dispreţui ci mă vei compătimi şi te vei gândi uneori la mine ca la un prieten sincer.“ Şi încheia astfel: „Trebuie să-mi întrerup scrisoarea ca să ţi-o trimit împreună cu cheia odăii mele şi cu un cuvânt pentru portar. Adio, adio, domnişoară Rigolette… nu mă respinge, eşti singura mea speranţă! François Germain“ — Bună ziua, vecino, zise Rudolf intrând. Te deranjez cumva? — Nu, vecine, dimpotrivă. Sunt bucuroasă că te văd, căci sunt tare – 1898 –

– Eugen Sue –

necăjită. — Da, într-adevăr, te găsesc palidă, parcă ai plâns. — Cred şi eu c-am plâns! Am şi de ce! Bietul Germain! Citeşte şi dumneata. Şi Rigolette îi înmână scrisoarea primită de la Germain, după care urmă, în timp ce Rudolf citea cu atenţie: — Mi-ai spus că te interesezi de dânsul. Rău om trebuie să mai fie şi Ferrand ăsta de se înverşunează astfel împotriva tuturor. Mai întâi Luiza, acum Germain! O, eu nu-s răutăcioasă, dar tare m-aş bucura să i se întâmple ceva notarului! Să-l acuze pe un tânăr atât de cinstit cum e Germain că i-a furat cincisprezece mii de franci, el, probitatea în persoană! Şi apoi un băiat atât de liniştit, de blând şi de trist. Ah, domnule – 1899 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Rudolf azi abia încep să văd că viaţa nu e chiar roză! — Şi ce-ai de gând să faci, vecino? — Ce-am de gând să fac?… Păi tot ce-mi cere Germain. Să termin numai lucrul ăsta urgent şi să-l duc chiar acum în strada Saint-Honoré, şi dau fuga la Germain acasă. Apoi doamna Morel ar vrea să o vizitez pe Luiza la închisoare. Ştiu că nu e lucru uşor, dar o să-ncerc… Din păcate habar n-am cui să mă adresez… — M-am gândit eu la asta. Uite permisul. — Ce noroc! N-ai putea să-mi faci rost de unul şi pentru Germain?… S-ar bucura atât de mult! — O să te ajut să-l vezi şi pe Germain. Dar n-o să-ţi fie frică să te duci – 1900 –

– Eugen Sue –

la el, în temniţa „Force“? — Bineînţeles că o să-mi bată inima tare de tot prima oară. Dar ce importanţă are? Când Germain era fericit, nu era oricând gata să-mi facă toate gusturile, să mă ia la teatru sau la plimbare, să-mi citească serile tot felul de poveşti, să-mi ajute la udat florile şi la ceruit podeaua odăii? E drept că un biet şoricel ca mine nu poate face mare lucru, dar am să încerc să-l ajut pe cât îmi este în putere. Vezi, domnule Rudolf, un lucru mă face să disper; neîncrederea lui. Să-şi închipuie că eu l-aş dispreţui! Şi de ce? Avarul acela hapsân îl acuză de furt; ei şi? Ştiu că nu-i adevărat… Chiar dacă scrisoarea lui Germain n-ar dovedi-o, şi eu tot nu l-aş crede vinovat. E de-ajuns să-l vezi, să-l cunoşti ca să te convingi că – 1901 –

– Misterele Parisului vol.1 –

e incapabil de o faptă rea. Trebuie să fie cineva rău la suflet, ca domnul Ferrand, ca să spună asemenea minciuni pe socoteala lui Germain. — Bravo, vecino! îmi place indignarea dumitale. Acum, ascultă-mă; ştiu că eşti discreţia în persoană. — O, domnule Rudolf, n-am obiceiul să pălăvrăgesc. — Ei bine, să nu afle nimeni şi nici chiar Germain; nişte prieteni pe care el nu-i cunoaşte, au grijă de dânsul. — Adevărat? Asta i-ar da curaj daca ar şti. — Desigur, dar s-ar putea să scape o vorbă, în care caz Ferrand, prevenit, ar face, abil cum e, pe dracu-n patru şi s-ar pune la adăpost. Ar fi un lucru supărător, căci nu e de-ajuns să se – 1902 –

– Eugen Sue –

dovedească nevinovăţia lui Germain, e nevoie să fie demascat şi calomniatorul său. — Te înţeleg, domnule Rudolf. — La fel şi cu Luiza. Ţi-am adus permisul ca s-o rogi din partea mea să nu spună nimănui nimic din ce mi-a încredinţat mie; ştie ea ce înseamnă asta. Într-un cuvânt, să nu cumva să se plângă acolo, în închisoare, de cruzimea stăpânului ei. Numai avocatului trimis de mine să nu-i ascundă nimic. Transmite-i, te rog, toate astea. — Fii pe pace, vecine, am memorie bună. Dar cât eşti de generos, dragă domnule Rudolf! Cum e cineva la ananghie, îi şi sari în ajutor. — Nu sunt decât un simplu comisvoiajor, dar tot hoinărind dintr-un loc – 1903 –

– Misterele Parisului vol.1 –

într-altul, întâlnesc oameni de treabă care merită să fie ajutaţi. Îl informez pe acel binefăcător care îmi acordă toată încrederea şi intervine în sprijinul celor năpăstuiţi. Nimic mai simplu. Dar să lăsăm asta. Văd că eşti gata să ieşi în oraş şi n-ai pregătit nimic de mâncare. — Nu mi-e deloc foame. Am băut dimineaţa o ceaşcă cu lapte, şi o să mai beau una seara, înainte de culcare, şi o să-mi fie prea de-ajuns. — N-ai vrea, după ce te întorci de la Germain. Să cinezi cu mine fără multăceremonie? — Mulţumesc, vecine, dar astăzi sunt tare amărâtă. Altă data, cu plăcere. Unde mai pui că aş pierde prea multă vreme. Gândeşte-te şi dumneata: acum, mai puţin ca oricând, îmi este îngăduit – 1904 –

– Eugen Sue –

să lenevesc sau să-mi irosesc un singur sfert de ceas. — Atunci renunţ la această plăcere… pentru azi. — Uite, vecine, pachetul meu. Treci dumneata mai întâi, încui eu uşa. Vezi cum îl duci, să nu sifonezi pliurile. Şi Rudolf coborî împreună cu Rigolette. Capitolul 10 TESTAMENTUL François Germain locuia în strada Saint-Denis nr. 11. Vom aminti cititorului, care a uitat desigur, că doamna Mathieu, mijlocitoarea cumpărărilor şi vânzărilor de diamante, despre care am vorbit în legătură cu – 1905 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Morel, şlefuitorul de pietre scumpe, era vecină cu Germain. În cursul drumului lung din strada Templului până în strada Saint-Honoré, unde locuia patroana croitoriei căreia Rigolette voia să-i duca lucrul terminat, Rudolf fusese în măsura sa preţuiască şi mai mult firea minunată a acestei fete. După cum se întâmplă cu caracterele bune şi devotate, fata nu avea conştiinţa gingăşiei şi purtărilor ei alese care i se păreau fireşti. I-ar fi fost foarte uşor lui Rudolf, generos cum era, să asigure existenţa şi viitorul Rigolettei, dându-i posibilitatea să-i ajute pe Luiza şi pe Germain, fără să-i mai pese că aceste vizite îi iroseau timpul consacrat, lucrului, singurul ei mijloc de trai, dar prinţul se temea să nu diminueze – 1906 –

– Eugen Sue –

valoarea devotamentului Rigolettei, făcându-i-l prea uşor; hotărât să răsplătească aceste rare şi fermecătoare însuşiri, pe care le descoperise într-însa voia să o urmărească până la sfârşitul acestei noi şi interesante încercări. E de la sine înţeles că, în cazul în care sănătatea acestei fete ar fi fost cât de puţin primejduită prin acest surplus de muncă ce şi-l impusese cu mult curaj, consacrând câteva ore în fiecare săptămână fiicei şlefuitorului şi fiului Învăţătorului, Rudolf ar fi venit numaidecât în ajutorul protejatei sale. Studia cu tot atâta bucurie cât şi cu emoţie acest caracter atât de fericit din fire şi atât de viteaz în faţa durerii pe care fata o risipea prin izbucniri de veselie. – 1907 –

– Misterele Parisului vol.1 –

După o oră, birjarul înapoindu-se din strada Saint-Honoré se opri în strada Saint Denis la nr. 11, în faţa unei case cu înfăţişare modestă. Rudolf ajută Rigolettei să coboare; aceasta intră la portar şi îi comunică dorinţa lui Germain, fără să uite de bacşişul promis. Mulţumită firii lui bune, fiul Învăţătorului era iubit de toată lumea. Portarul casei din strada Saint Denis fu consternat să afle că pierde un locatar atât de corect şi de liniştit. Rigolette, cu o lumânare aprinsă, îşi ajunse însoţitorul, portarul urmând să vină mai târziu pentru a primi ultimele ei dispoziţii. Odaia lui Germain se afla la al patrulea. Ajungând în faţa uşii, Rigolette îi spuse lui Rudolf, dându-i cheia: – 1908 –

– Eugen Sue –

— Iată, vecine… deschide dumneata, mie îmi tremură prea tare mâna… O să râzi de mine, dar gândindu-mă că bietul Germain nu se va mai întoarce niciodată, mi se pare ca intru în odaia unui mort… — Fii rezonabilă, dragă vecină, şi să nu mai ai asemenea idei! — Ştiu că greşesc, dar e peste puterile mele… şi îşi şterse o lacrimă. Fără a fi tot atât de mişcat, Rudolf încerca totuşi o impresie penibilă pătrunzând în modesta încăpere. Cunoscând perseverenţa cu care complicii Învăţătorului urmăriseră şi-l mai urmăreau poate încă pe Germain, îşi dădea seama câte ceasuri triste petrecuse nefericitul în acea singurătate. Rigolette puse lumânarea pe masă. – 1909 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Nimic mai simplu ca mobilierul acestei camere de holtei, compus dintrun pat, un scrin, un birou de nuc, patru scaune de răchită şi o masă; perdele de pânză albă împodobeau ferestrele şi patul; drept orice podoabă se vedea pe cămin o carafă de apa şi un pahar. După urmele lăsate pe patul care nu fusese desfăcut, se putea ghici că Germain se întinsese îmbrăcat pentru câteva clipe în cursul nopţii care precedase arestarea sa. — Bietul băiat! zise îndurerată Rigolette, cercetând cu atenţie interiorul odăii, se cunoaşte că nu-i mai sunt vecină… Totul e la locul lui, dar nu e îngrijit, peste tot e praf, perdelele sunt afumate, geamurile murdare, podeaua nu-i ceruită… Ah! ce deosebire! În strada – 1910 –

– Eugen Sue –

Templului nu era mai frumos, dar era mai vesel, pentru că totul strălucea de curăţenie, ca la mine… — Pentru că erai şi dumneata acolo, ca să-i dai sfaturi... — Dar priveşte! strigă Rigolette arătând patul, nici nu s-a culcat noaptea trecută, atât era de îngrijorat! Iată această batistă pe care a lăsat-o acolo, e toată udă de lacrimi. Se vede şi acum… O luă în mână, adăugând: — Germain a mai păstrat cravata de mătase portocalie pe care i-o dădusem când eram fericiţi; eu voi păstra batista în amintirea nenorocirilor lui, sunt sigură că nu se va supăra… — Dimpotrivă, va fi foarte fericit de această dovadă de afecţiune. — Acum să ne gândim la lucruri – 1911 –

– Misterele Parisului vol.1 –

serioase: o să fac numaidecât o boccea cu rufele pe care le voi găsi în scrin ca să i le duc la închisoare; mama Bouvard, pe care o voi trimite mâine aici se va ocupa de celelalte. Voi deschide întâi biroul, ca să iau banii şi hârtiile, pe care Germain mă roagă să i le păstrez. — Iată la ce mă gândesc, zise Rudolf. Luiza Morel mi-a înmânat ieri o mie trei sute de franci în aur pe care i-i dăduse Germain ca să plătească datoria şlefuitorului, datorie achitata însă de mine; deci am aceşti bani care sunt ai lui Germain; fiindcă el i-a înapoiat notarului, ţi-i voi da, îi vei adăuga la ceilalţi şi îi vei păstra. — Cum vei dori, domnule Rudolf. Totuşi n-aş vrea să am la mine o sumă atât de mare, sunt atâţia hoţi astăzi… – 1912 –

– Eugen Sue –

acte da, hârţoage câte vrei, nu e nicio primejdie, dar bani… e periculos… — Poate că ai dreptate, vecină, vrei să ţin eu aceasta sumă? Dacă Germain are nevoie de ceva, să mă înştiinţezi imediat, îţi voi lăsa adresa mea şi-ţi voi trimite tot ce va cere. — Bine, vecine, n-aş fi cutezat să-ţi cer acest serviciu. Aşa e mult mai bine. Îţi voi da şi ce va rezulta din vânzarea lucrurilor sale. Să vedem hârtiile astea, spuse fata, deschizând mai multe sertare. Ah! Iată un plic mare. Dumnezeule! Priveşte, domnule Rudolf. Cât e de dureros ce scrie aici! Şi citi cu emoţie în glas: „În caz că voi muri de o moarte violentă, sau altfel, rog persoana care va deschide – 1913 –

– Misterele Parisului vol.1 –

acest sertar să ducă hârtiile găsite domnişoarei Rigolette, croitoreasă, str. Templului, nr. 17.“ — Oare pot deschide acest plic pecetluit? — Fără îndoială. Germain nu ţi-a scris că printre aceste hârtii e şi o scrisoare care-ţi este adresată dumitale? Fata rupse sigiliul. Mai multe scrisori se aflau acolo. Una din ele avea drept indicaţie: „Domnişoarei Rigolette.“ „Domnişoară, când vei citi aceste rânduri, nu voi mai fi în viaţă… Dacă, după cum mă tem, voi muri de moarte violentă, căzând într-o cursă asemănătoare aceleia din care am scăpat de curând, câteva amănunte adăugate aci sub titlul de: – 1914 –

– Eugen Sue –

„Însemnări asupra vieţii mele, vă vor îndruma pe urmele ucigaşilor mei.“ — Ah! Domnule Rudolf, zise Rigolette întrerupându-se, nu mă mai mir de ce era aşa de trist! Bietul Germain! Mereu obsedat de asemenea gânduri! — Da, a fost desigur foarte îndurerat, dar zilele lui cele mai grele au trecut… crede-mă. — Vai! O doresc atât de mult, domnule Rudolf; dar totuşi să fii în închisoare… învinuit de furt… — Fii liniştită, îndată ce nevinovăţia lui va fi dovedită, în loc să recadă în singurătate, va regăsi prieteni. Pe dumneata în primul rând, apoi o mamă iubitoare de care a fost despărţit din – 1915 –

– Misterele Parisului vol.1 –

copilărie. — Mama lui!? Mai trăieşte? — Da… Ea îl crede pierdut. Închipuie-ţi bucuria ei când îl va revedea, dar scăpat de nedemna învinuire ca i s-a adus! Aveam deci dreptate să-ţi spun că zilele lui cele mai rele au trecut. Să nu-i vorbeşti de mama lui. Îţi încredinţez această taină, deoarece te interesezi în chip atât de afectuos de Germain: vreau să nu-ţi împovărez devotamentul adăugându-i griji prea apăsătoare cu privire la viitorul lui. — Îţi mulţumesc, domnule Rudolf, puteţi fi liniştit, voi păstra taina dumitale… Şi Rigolette continuă să citească scrisoarea lui Germain: – 1916 –

– Eugen Sue –

— Dacă vei vrea, domnişoară, să arunci o privire asupra acestor însemnări, vei vedea că toată viaţa am fost foarte nenorocit… în afară de timpul petrecut lângă dumneata… Ceea ce n-aş fi îndrăznit să-ţi spun niciodată, vei găsi scris într-un fel de memento intitulat: Singurele mele zile fericite. În fiecare seară, când plecam de la dumneata, depănam mângâietoarele gânduri insuflate de afecţiunea dumitale şi care, singure, îndulceau amărăciunile vieţii mele. Ceea ce pentru dumneata era prietenie, pentru mine era dragoste. Ţi-am ascuns astfel că te iubeam, până în această, clipă când nu mai sunt pentru dumneata decât o tristă amintire. Soarta mea era atât de nefericită încât nu ţi-aş fi vorbit niciodată de – 1917 –

– Misterele Parisului vol.1 –

acest sentiment care, deşi cinstit şi adânc, ţiar fi adus nenorocire. Îmi rămâne o ultimă dorinţă şi sper că vei binevoi să o îndeplineşti. Mi-am dat seama cu ce curaj neasemuit munceşti şi de câtă chibzuinţă şi înţelepciune ai nevoie ca să trăieşti din modestul salariu pe care îl câştigi cu atâta greutate: adesea, fără să ţi-o spun, am tremurat la gândul că o boală provocată de prea multă muncă ar putea să te pună într-o situaţie cumplită. Mi-e foarte plăcut să mă gândesc că ţi-aş putea înlătura o mare parte din zbucium şi poate din… mizeriile pe care, din fericire, nepăsătoarea dumitale tinereţe nu le prevede.“ — Ce vrea să spună, domnule Rudolf? întrebă Rigolette mirată. – 1918 –

– Eugen Sue –

— Continuă… vom vedea. Rigolette continuă: „Ştiu din cât de puţin trăieşti şi cât de bine ţi-ar prinde, în timpuri, grele, cea mai mică sumă. Sunt sărac, dar prin economie am strâns o mie cinci sute de franci depuşi la un bancher. E tot ce am. Prin testamentul ce-l vei găsi aci, îmi îngădui să ţi-i las. Primeşte asta de la un prieten, de la un frate bun… care nu mai trăieşte.“ — Ah! Domnule Rudolf, spuse Rigolette izbucnind în lacrimi şi dând scrisoarea prinţului, prea îmi face rău! Dragul de Germain, să se gândească astfel la viitorul meu! Ah! Ce inimă, Doamne! Ce inimă minunată! — Ce tânăr cinstit şi de treabă! – 1919 –

– Misterele Parisului vol.1 –

exclamă Rudolf cu emoţie. Dar linişteştete, copila mea, mulţumită Domnului, Germain n-a murit. Acest testament pretimpuriu te va face să afli cât te-a iubit… şi cât te iubeşte. — Şi când te gândeşti, domnule Rudolf, urmă Rigolette ştergându-şi lacrimile, că n-am ştiut niciodată nimic! La începutul vecinătăţii noastre, domnul Giraudau şi domnul Cabrion îmi vorbeau mereu de patima lor înflăcărată, după cum spuneau, dar văzând că n-au niciun succes, se dezvăţaseră să-mi mai pomenească de asta. Germain, dimpotrivă, nu mi-a vorbit niciodată de dragoste. Când i-am propus să fim prieteni buni, s-a bucurat sincer şi de atunci eram ca nişte adevăraţi camarazi. Dar, iată… ţi-o pot mărturisi acum, – 1920 –

– Eugen Sue –

domnule Rudolf, desigur, nu eram supărată că Germain nu mi-a spus şi el că mă iubeşte. — Erai mirată? — Da, domnule, mă gândeam că din pricina tristeţii lui… asta îl făcea aşa. — Şi erai oarecum supărată pe el… din cauza acestei tristeţi? — Era singurul lui cusur, spuse cu naivitate lucrătoarea, dar acum îl iert şi mă dojenesc că i-am luat-o în nume de rău. — În primul rând, deoarece ştiai că, din păcate, avea destule motive de suferinţă, apoi că, pe lângă acea tristeţe… acum eşti convinsă, te iubea! adăugă Rudolf surâzând. — E adevărat… să fii iubită de un om atât de cumsecade, asta îţi umple – 1921 –

– Misterele Parisului vol.1 –

inima… nu e aşa, domnule Rudolf? — Şi poate într-o zi… vei împărtăşi această dragoste. — Vezi bine! Domnule Rudolf, gândul e foarte ademenitor; acest biet Germain, este de compătimit! Mă pun în locul lui… în clipa când m-aş crede părăsită, dispreţuită de toată lumea, şi o fiinţă binevoitoare ar veni la mine, mai prietenoasă decât aş nădăjdui, cât aş fi de fericită! După o clipă de tăcere, Rigolette reluă cu un suspin: — Pe de altă parte suntem atât de sărmani amândoi, încât n-ar fi de loc cuminte să ne unim vieţile. Vezi, domnule Rudolf, nu vreau să mă gândesc la asta, poate că mă înşel, ceea ce e sigur însă, este că voi face pentru – 1922 –

– Eugen Sue –

Germain tot ce-mi va fi în putinţă atâta vreme cât se va afla în închisoare. Odată liber va fi destulă vreme să-mi dau seama dacă simt pentru el dragoste sau prietenie, iar dacă este dragoste… ce vrei, vecine… va fi dragoste… Până atunci m-ar încurca să ştiu de pe acum la ce sa mă aştept. Dar se face târziu, domnule Rudolf. Vrei să aduni hârtiile astea până voi strânge rufele? Ah! Uitasem săculeţul cu frumoasa cravată portocalie pe care i-o dăruisem. Trebuie sa fie în sertarul acesta. Iată-l. O! Vai, ce frumos e săculeţul, şi e tot brodat. Bietul Germain a păstrat această cravată ca pe un lucru sfânt. Îmi amintesc bine de ultima oară când mi-am pus-o şi apoi când i-am dat-o… A fost atât de mulţumit, atât de mulţumit… – 1923 –

– Misterele Parisului vol.1 –

În clipa aceea cineva bătu la uşă. — Cine e acolo? întrebă Rudolf. — Vreau să vorbesc cu doamna Mathieu. Răspunse vocea piţigăiată şi răguşită, proprie unei mahalagioaice de rând. (Doamna Mathieu era curtiera de diamante, de care am vorbit.) Această voce, cu accent bizar, deşteptă în memoria lui Rudolf vagi amintiri… Vrând să şi le lămurească, luă lumânarea şi se duse el însuşi să deschidă uşa. Se găsi faţă în faţă cu unul din muşteriii obişnuiţi ai tavernei proxenetei şi-l recunoscu pe loc, într-atât stigmatul viciului era adânc întipărit pe această figură perversă: era Barbillon, falsul birjar, cel ce îi condusese pe Învăţător şi pe Cucuvaie pe drumul desfundat de la Bouqueval, ucigaşul – 1924 –

– Eugen Sue –

bărbatului acelei nefericite lăptărese care ațâțase contra Guristei pe plugarii din ferma de la Arnouville. Fie că mizerabilul uitase faţa lui Rudolf, pe care nu o văzuse decât o singură dată în tavernă, fie că îmbrăcămintea schimbată îl împiedica să-l recunoască pe învingătorul Cuţitarului, Barbillon nu se miră văzându-l. — Ce doreşti! îl întrebă Rudolf. — Am o scrisoare pentru doamna Mathieu… Trebuie vă i-o dau personal, răspunse falsul birjar. — Nu stă aici, încearcă în faţă, spuse Rudolf. — Mulţumesc, cetăţene; mi s-a spus uşa din stânga şi am greşit. Rudolf nu-şi amintea de numele – 1925 –

– Misterele Parisului vol.1 –

mijlocitoarei de diamante, pe care Morel nu-l rostise decât o dată sau de două ori. Nu avea deci niciun motiv să se intereseze de femeia la care Barbillon venea în calitate de curier. Totuşi, deşi nu avea cunoştinţă de crimele acestui bandit, faţa lui trăda atâta perversitate, încât Rudolf rămase în pragul uşii, curios să vadă persoana căreia Barbillon îi aducea scrisoarea. Abia ciocănise el în uşa opusă camerei lui Germain, că negustoreasa, o femeie grasă, de vreo cincizeci de ani, apăru în prag, ţinând în mână o lumânare. — Madam Mathieu? — Da. — Iată o scrisoare, aştept răspunsul. Şi Barbillon dădu să intre în odaie, – 1926 –

– Eugen Sue –

dar femeia îi făcu un semn să aştepte. Deschise plicul, ţinând lumânarea în mână, citi şi răspunse satisfăcută: — Să-i spui că-i în regulă, băiete, voi aduce ce mi se cere. Voi veni tot la aceeaşi oră ca data trecută. Multe complimente… acelei doamne… — Bine, cocoană… nu uita pe comisionar… — Du-te şi cere bacşiş celor care teau trimis, sunt mai bogaţi decât mine. Şi negustoreasa închise uşa. Rudolf se înapoie la Germain, uitându-se după Barbillon care cobora repede scara. Pe bulevard, în faţa unei prăvălii, îl aştepta un om cu o înfăţişare josnică şi fioroasă. Deşi mai mulţi trecători l-ar fi putut auzi, dar nu şi înţelege, e adevărat, – 1927 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Barbillon părea atât de mulţumit, încât nu se putu opri să spună tovarăşului său: — Hai să tragem o duşca, Nicolas, baba cade în cursă… Vino glonţ la Cucuvaie. Mama Marţial o să ne ajute să-i şterpelim ce aduce cu ea, apoi îi facem de petrecanie şi aruncăm leşul în canal. — S-o ştergem, trebuie să fiu la Asnières, de vreme, mi-e teamă că fratele meu Marţial bănuieşte ceva. Şi cei doi bandiţi, după aceste vorbe de neînţeles pentru cei ce le-ar fi putut auzi, Se îndreptară spre strada Saint Denis. După câteva clipe, Rigolette şi Rudolf ieşiră de la Germain, se urcară iarăşi în trăsură şi ajunseră în strada – 1928 –

– Eugen Sue –

Templului. Birja se opri. Când se deschise portiera cupeului, Rudolf recunoscu la lumina felinarului cârciumii pe fidelul său Murph, care îl aştepta la intrarea în alee. Prezenţa gentilomului anunţa întotdeauna vreo întâmplare serioasă sau neprevăzută, pentru că numai el ştia unde putea fi găsit prinţul. — Ce e? întrebă repede Rudolf, pe când Rigoleltte scotea mai multe pachete din trăsură. — O mare nenorocire, monseniore! — Vorbeşte, pentru Dumnezeu! — Domnul marchiz d’Harville... — Mă sperii…! — Oferise azi dimineaţă un dejun mai multor prieteni. Totul s-a petrecut de minune... el, mai ales, nu fusese – 1929 –

– Misterele Parisului vol.1 –

niciodată atât de vesel, când o fatală imprudenţă… — Ci spune o dată! — Jucându-se cu un pistol pe care îl credea neîncărcat… — A fost grav rănit? — Monseniore!… Ei bine!… Ceva groaznic… — Ce tot spui? — E mort!… — D’Harville! Ah! E cumplit! exclamă Rudolf cu o expresie atât de sfâșietoare, încât Rigolette, care cobora cu pachetele din trăsură, strigă: — Dumnezeule, ce s-a întâmplat, domnule Rudolf? — O veste foarte tristă pe care am adus-o prietenului meu, domnişoară, se adresă Murph fetei deoarece prinţul, – 1930 –

– Eugen Sue –

zdrobit, nu putea răspunde. — E vorba, deci, de o mare nenorocire? întrebă Rigolette tremurând. — O mare nenorocite, răspunse gentilomul. — A! E îngrozitor! zise Rudolf după câteva minute de tăcere: apoi reamintindu-si de Rigolette, spuse: — Iartă-mă, copila mea, dacă nu te întovărăşesc până acasă… Mâine îţi voi trimite adresa mea şi un permis ca să-l poți vizita pe Germain la închisoare… Ne vom revedea curând. — Ah! Domnule Rudolf, te asigur că iau parte la durerea dumitale… îţi mulţumesc că m-ai însoţit… Pe curând dar, nu-i aşa? — Da, copila mea, pe curând. — Noapte bună, domnule Rudolf, – 1931 –

– Misterele Parisului vol.1 –

adăugă cu tristeţe Rigolette şi dispăru pe alee cu diferitele lucruri ce le adusese de la Germain. Prinţul şi Murph se urcară în trăsura care îi duse în strada Plumet. Rudolf scrise în grabă Clémencei rândurile următoare: „Doamnă, aflu în această clipă de groaznica nenorocire care v-a lovit şi care îmi răpeşte pe unul din cei mai buni prieteni. Renunţ să vă descriu înmărmurirea şi durerea mea. Trebuie totuşi să vă vorbesc de unele chestiuni străine de această cruntă întâmplare… Am aflat că mama dumneavoastră vitregă, probabil de câteva zile la Paris, pleacă diseară în Normandia, luând cu ea pe Polidori. Trebuie să vă încunoştinţez de – 1932 –

– Eugen Sue –

primejdia care-l ameninţă pe tatăl dumneavoastră. Îngăduiţi-mi să vă dau un sfat pe care îl socotesc salvator. După groaznica nenorocire de azi dimineaţă, va fi uşor explicabilă nevoia dumneavoastră de a părăsi Parisul pentru câtăva vreme… Deci, credeţi-mă, plecaţi, plecaţi imediat la Aubière, ca să ajungeţi acolo, dacă nu înaintea mamei dumneavoastră vitrege, cel puţin în acelaşi timp cu dânsa. Fiţi liniştită, doamnă, de aproape sau de departe voi veghea asupra dumneavoastră… Abominabilele proiecte ale mamei dumneavoastră vitrege vor fi dejucate. Adio, doamnă, vă scriu aceste cuvinte în grabă… Mi-e inima frântă când mă gândesc la seara de ieri, când l-am părăsit pe el… liniştit şi fericit cum nu fusese de multă vreme… – 1933 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Vă rog să credeţi, doamnă, în adâncul, în sincerul meu devotament. Rudolf.“ Urmând sfatul prinţului, doamna d’Harville, după trei ore de la primirea acestei scrisori, se afla cu fiica ei în drum spre Normandia. O diligenţă, plecată de la casa lui Rudolf, urma acelaşi drum. Din păcate, în tulburarea în care o aruncase această înlănţuire de întâmplări şi în graba plecării, Clémence uitase să comunice prinţului că o întâlnise pe Floarea-Mariei la SaintLazare. Ne amintim, desigur, că, în ajun, Cucuvaia venise să o ameninţe pe doamna Séraphin cu dezvăluirea existenţei Guristei, afirmând că ştia (şi – 1934 –

– Eugen Sue –

spunea adevărul) unde se afla acum fata. Ştim de asemenea că, după acea convorbire, notarul, Jacques Ferrand, temându-se că i se vor descoperi uneltirile criminale, a socotit că e în interesul lui să pună de urgenţă la cale dispariţia Guristei, a cărei existenţă odată descoperită, putea să-l compromită grav. Scrisese deci lui Bradamanti, unul din complicii lui, să vie să-l vadă ca să urzească împreună o nouă fără-de-lege, a cărei victimă urma să fie Floarea-Mariei. Bradamanti, preocupat de interesele nu mai puţin urgente ale doamnei d’Orbigny, care avea temeiuri serioase să-l aducă pe şarlatan la soţul ei, Bradamanti care găsise că-i mai avantajos pentru el să servească pe vechea lui prietenă, nu s-a – 1935 –

– Misterele Parisului vol.1 –

dus la convocarea notarului, şi a plecat în Normandia fără să o mai fi văzut pe doamna Séraphin. Furtuna se rostogolea peste capul lui Jacques Ferrand: în timpul zilei, Cucuvaia venise să-şi repete ameninţările şi, pentru a dovedi că erau întemeiate, declarase notarului că copiliţa părăsită odinioară de doamna Séraphin se afla în închisoare, la SaintLazare, sub numele de Gurista şi că dacă nu-i dă zece mii de franci în termen de trei zile, această fată va primi actele din care va rezulta că, în copilăria ei, fusese încredinţată domnului Jacques Ferrand. După obiceiul lui, notarul negă totul, cu îndrăzneală, o alungă pe Cucuvaie ca pe o mincinoasă obraznică, deşi era convins şi chiar speriat de – 1936 –

– Eugen Sue –

urmările primejdioase ale ameninţărilor ei. Mulţumită legăturilor sale, Ferrand fu în măsură, în ziua aceea chiar (în timpul convorbirii Floarei-Maria cu doamna d’Harville) să afle că Gurista era într-adevăr prizonieră la Saint-Lazare şi evidenţiată pentru buna ei purtare, şi se aştepta ca dintr-o clipă în alta să fie liberată În posesia acestor informaţii, Jacques Ferrand, urzind un plan diabolic, înţelese că, pentru a-l executa, ajutorul lui Bradamanti îi era tot mai necesar; de aci zadarnicele stăruinţe ale doamnei Séraphin de a se întâlni cu şarlatanul. Aflând chiar în seara aceea de plecarea acestuia, notarul, constrâns să acţioneze din cauza temerilor şi – 1937 –

– Misterele Parisului vol.1 –

primejdiilor iminente, îşi aminti de familia Marțial, aceşti piraţi de apă dulce, stabiliţi la podul de la Asnières, la care Bradamanti îi propusese să o trimită pe Luiza Morel ca să scape de ea, nepedepsit. Având absolută nevoie de un complice ca să-şi poată pune în aplicare planurile sinistre împotriva FloareiMaria, notarul luă cele mai abile precauţiuni ca să nu fie compromis în cazul că o nouă crimă avea să fie săvârşită şi, în dimineaţa plecării lui Bradamanti în Normandia, doamna Séraphin se duse în mare graba la Marțial.

– 1938 –

– Eugen Sue –

Capitolul 11 INSULA CĂUTĂTORULUI DE FIARE VECHI Scenele următoare se vor petrece în seara zilei în care doamna Séraphin, din ordinul notarului Ferrand, se dusese la Marţiali, piraţi de apă dulce, stabiliţi într-o mică insulă de pe Sena, nu departe de podul de la Asnières. Bătrânul Marţial, mort pe eşafod ca şi tatăl său, lăsase o văduvă cu patru băieţi şi două fete. Al doilea fiu fusese între timp condamnat la muncă silnică pe viaţă… Din toată numeroasa familie rămăsese deci, în insula căutătorului de fier vechi (vom spune de ce în regiune i se zicea – 1939 –

– Misterele Parisului vol.1 –

astfel acestui cuib de hoţi); bătrâna Marţial, trei băieţi: cel mai mare (amantul Lupoaicei), avea douăzeci şi cinci de ani, celălalt douăzeci de ani, iar cel mai mic doisprezece. Mai erau două fete, una de optsprezece, a doua de nouă ani. Exemple de asemenea familii, în care se moşteneşte un fel de înspăimântătoare ereditate în crimă, sunt, din păcate, destul de frecvente. Şeful familiei Marţial, primul care sa stabilii pe această insulă în schimbul unei chirii modeste, era căutător de fier vechi. Căutătorii, docherii şi demontatorii de vase, stau toata ziua în apă până la brâu ca să-şi facă meseria. Docherii descarcă lemnele, – 1940 –

– Eugen Sue –

demontatorii desfac plutele care au adus lemnele. Tot în apă lucrează şi căutătorii, dar cu alt scop. Înaintând în apă cât poate rezista, culegătorul adună cu ajutorul unei drage lungi, nisipul râului de sub mâl, apoi, strângându-l în căzi mari de lemn, îl spală ca pe un mineral sau ca pe un nisip aurifer şi adună astfel o mare cantitate de bucăţi metalice de tot soiul: fier, cupru, fontă, plumb, cositor, provenind din resturile a fel de fel de unelte. Adesea, culegătorii găsesc în nisip frânturi de aur sau de argint, aduse de Sena, fie prin canale, fie de cantităţile de zăpadă sau de gheaţă îngrămădite pe străzi, care, iarna, se aruncă în fluviu. Nu ştim în virtutea cărei tradiţii sau cărui folos aceşti muncitori, în genere – 1941 –

– Misterele Parisului vol.1 –

cinstiţi, paşnici şi sârguincioşi, au căpătat un nume atât de ciudat. Tatăl Marţial, primul chiriaş al insulei, până atunci nelocuită, fiind căutător de fier vechi (supărătoare excepţie), locuitorii de pe malurile fluviului au numit-o insula Căutătorului. Locuinţa piraţilor de apă dulce este deci aşezată în partea de miază-zi a acestui teren. Ziua se poate citi pe o firmă ce se bălăbăneşte deasupra uşii: „LA ÎNTÂLNIREA CĂUTĂTORILOR DE FIER VECHI, VIN BUN, PLACHIE BUNĂ ŞI PEŞTE PRĂJIT. – 1942 –

– Eugen Sue –

Se închiriază bărci pentru preumblări“. De unde se vede că, pe lângă meseriile cunoscute sau oculte, şeful acestei familii blestemate o avea şi pe aceea de cârciumar, de pescar şi de proprietar de bărci. Văduva celui executat, continua să ţină casa: oameni fără căpătâi, vagabonzi certaţi cu justiţia, îmblânzitori de animale, coţcari, veneau să-şi petreacă acolo duminicile şi chiar zilele de lucru. Marţial (amantul Lupoaicei), fiul cel mai mare al familiei, cel mai puţin vinovat dintre toţi, pescuia cu furie şi, la nevoie, ca un adevărat asasin tocmit, lua partea celor slabi împotriva celor tari, bineînţeles contra plată. – 1943 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Unul din ceilalţi fraţi, Nicolas, viitorul complice al lui Barbillon în proiectata asasinare a intermediarei de diamante, trecea drept culegător de fier vechi, dar de fapt se îndeletnicea cu pirateria de apă dulce pe Sena şi pe malurile ei. În sfârşit, Francois, cel mai mic dintre băieţii executantului, conducea pe curioşii care veneau să se plimbe cu luntrea. Vom aminti numai pro memoria, de Ambroise Marţial, condamnat la ocnă pentru furt prin efracţie şi tentativa de omor. Fiica mai mare, supranumită Tărtăcuţa, îşi ajuta mama la gătit şi la servitul muşteriilor. Sora ei, Amandine, în vârstă de nouă ani, se ocupa şi ea de gospodărie, după puterile ei. – 1944 –

– Eugen Sue –

Noaptea era neagră: nori grei, cenuşii, opaci, alungaţi de vânt, lăsau să se întrevadă printre destrămăturile lor fanteziste, câte puţin din cerul sumbru, scăpărând de stele. Silueta insulei, tivită de plopi înalţi şi dezgoliţi, se desluşea puternic în negru, pe întunecimea diafană a cerului şi pe străvezimea alburie a fluviului. Casa, cu frontoane neregulate, este toată învăluită în umbră. Numai două ferestre de la parter sunt luminate. Geamurile lor lucesc. Luminile roşii se oglindesc ca nişte lungi limbi de foc în valurile mici care scaldă debarcaderul aflat aproape de casă. Lanţurile care leagă bărcile fac să se audă o zornăiala sinistră, care se înfrăţeşte trist cu răbufnelile crivăţului – 1945 –

– Misterele Parisului vol.1 –

în crăcile plopilor şi cu mugetul înfundat al apelor mari… O parte din familie este strânsă în bucătăria casei. Această încăpere e mare şi joasă, în faţa uşii sunt doua ferestre, sub ele se vede o maşină de gătit: la stânga o vatră înaltă şi la dreapta o scară spre catul de sus; lângă ea, se află intrarea către o sală mare, cu mai multe mese pentru obişnuiţii cârciumii. Lumina unei lămpi, unită cu flăcările din cămin, face să strălucească numeroase crătiţi şi alte vase de aramă, atârnate de-a lungul pereţilor sau înşirate pe poliţe, alături de nişte oale de lut; o masă mare ocupă mijlocul acestei bucătării. Văduva ghilotinatului, înconjurată de trei din copiii ei, stătea la gura vetrei. – 1946 –

– Eugen Sue –

Această femeie înaltă, slabă, pare să aibă patruzeci şi cinci de ani. E îmbrăcată în negru, o basma de doliu înnodată sub bărbie, ascunzându-i părul, scoate la iveală fruntea teşită, palidă, de timpuriu brăzdată de zbârcituri; nasul lung, drept şi ascuţit, pomeţii proeminenţi, obrazul supt cu pielea gălbejită, şi ciupită de vărsat, colţurile gurii căzute, dau o expresie şi mai aspră acestui chip rece, sinistru, imobil, ca o mască de piatră. Sprâncenele cenuşii îi străjuiesc ochii de un albastru şters. Văduva, ajutată de cele două fete ale ei, coase. Cea mai mare, uscăţivă şi înaltă, seamănă mult cu mama ei. Aceeaşi înfăţişare placidă, aspră şi rea, nasul subţire, gura severă, privirea ştearsă… Faţa ei pământie, galbenă ca o – 1947 –

– Misterele Parisului vol.1 –

gutuie, i-a atras porecla de Tărtăcuţa. Nu poartă doliu, rochia e cafenie, boneta de tul negru descoperă un păr rar. Cu cărare la mijloc, de un blond spălăcit şi fără luciu. François, cel mai tânăr dintre copiii Marţial, ghemuit pe un scăunaş, repară o plasă de pescuit, dăunătoare, sever interzisă pe Sena. Faţa pârlită de arşiţă şi vânt îi este totuşi înfloritoare. O claie de păr roşu îi acoperă capul, trăsăturile sunt armonioase, buzele pline, fruntea bombată, ochii vii, pătrunzători: nu seamănă nici cu mama, nici cu sora lui mai mare, are o privire şireată, dar temătoare; din timp în timp, printr-o şuviţă ce-i cade pe frunte, se uită pieziş spre mama lui, bănuitor, sau schimbă o – 1948 –

– Eugen Sue –

privire de înţelegere şi simpatie cu sora lui mai mică, Amandine. Aceasta stă lângă fratele ei şi e ocupată nu să marcheze, ci să descoase iniţialele de pe nişte rufe furate în ajun. Are nouă ani, seamănă cu fratele, după cum sora ei seamănă cu mama lor. Trăsăturile ei sunt mai puţin grosolane decât ale lui François. Cu toate că e plină de pistrui, faţa îi e de o rară prospeţime, buzele, cărnoase şi rumene, părul roşcat dar fin, mătăsos, lucitor, ochii mici, dar de un albastru limpede şi molcom. Când privirea Amandinei o întâlneşte pe aceea a fratelui ei, îi arată uşa. La acest semn, François răspunde cu un suspin; apoi, atrăgând atenţia surorii lui printr-un gest grăbit, numără grijuliu cu vârful suveicii zece ochi de – 1949 –

– Misterele Parisului vol.1 –

plasă… Asta înseamnă, în limba copiilor, ca fratele lor Marţial nu se înapoiază decât la orele zece. Văzându-le pe cele două femei tăcute, cu chipul dur şi rău, pe cei doi bieţi copii, neliniştiţi, tăcuţi, înfricoşaţi, ghiceai uşor că ai în faţă doi călăi şi două victime. Tărtăcuţa, văzând că Amandine s-a oprit o clipă din lucru, îi spune cu asprime: — O să isprăveşti odată să descoşi monogramele de pe cămaşa aia? Copila plecă ochii fără să răspundă şi, cu ajutorul degetelor şi al foarfecelor, sfârşi prin a scoate în grabă firele de bumbac roşu cusute pe pânză. După câteva clipe, Amandine, – 1950 –

– Eugen Sue –

adresându-se sfioasă văduvei, îi arătă lucrul: — Mamă, am isprăvit. Fără a-i răspunde, văduva îi aruncă o altă rufă. Fata n-o putu prinde la timp şi o lăsă să cadă. Sora ei mai mare îi dete cu mâna ei grea ca de lemn o lovitură zdravănă peste braţ, ţipând: — Dobitoaco! Amandine se aşeză la loc şi îşi reluă lucrul, după ce schimbase cu fratele ei o privire în care strălucea o lacrimă. Tăcerea continua să domnească în bucătărie. Afară vântul gemea mereu şi clătina firma cârciumii. Acest trist scârţâit şi clocotul înăbuşit al unei cratiţe de pe foc, erau singurele zgomote ce se auzeau. Cei doi copii observau cu groază ascunsă că mama lor nu vorbea. – 1951 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Deşi era de obicei tăcută, acest mutism complet şi o strângere a buzelor prevesteau că văduva era în ceea ce ei numeau o furie surdă, adică pradă unei enervări cumplite. Focul era pe cale să se stingă din lipsă de lemne. — François, o buturugă! spuse Tărtăcuţa. Tânărul reparator de plase interzise se uită în spatele vetrei şi răspunse: — Nu mai sunt buturugi… — Du-te în şopron, îi porunci Tărtăcuţa. François mormăi câteva vorbe neînţelese, dar nu se mişcă. — Ei, François, nu m-auzi? reluă acru Tărtăcuţa. Văduva luă un ştergar de pe care – 1952 –

– Eugen Sue –

descosea şi ea iniţialele şi aruncă o privire fiului ei. Acesta ţinea capul plecat, dar bănuia, sau mai bine zis simţea cumplita privire a mamei aţintită asupra lui… Temându-se să înfrunte această faţă înfricoşătoare, copilul stătea nemişcat. — François, eşti surd? strigă Tărtăcuţa supărată. Mamă, uită-te la el… Sora mai mare îşi asumase rolul de acuzatoare a celor doi copii şi dicta pedepsele pe care văduva le aplica fără milă. Amandine, fără a fi observată, atinse uşor cotul fratelui ei pentru a-l îndemna să asculte de Tărtăcuţa. François nu se mişcă. Sora mai mare se uită la mama ei ca să-i ceară pedepsirea vinovatului: văduva o înţelese. Tărtăcuţa se aplecă, luă unealta de corecţie şi o – 1953 –

– Misterele Parisului vol.1 –

trecu văduvei. François urmărise cu atenţie gestul mamei; se ridică repede şi, dintr-un salt se puse la adăpost de ameninţarea nuielei. — Vrei ca mama să te stâlcească în bătaie? strigă Tărtăcuţa. Văduva, ţinând mereu nuiaua în mână, strângându-şi şi mai mult buzele palide, se uită ţintă la Francois, fără a scoate o vorbă. După tremurul mâinilor Amandinei, care-şi ţinea capul plecat, după roşeaţa ce-i acoperise dintr-o dată gâtul, se vedea că fata, deşi deprinsă cu asemenea scene, era îngrozită de soarta ce-l aştepta pe fratele ei. Acesta, ghemuit într-un colţ al bucătăriei, părea speriat şi agitat. — Ia seama, mama o să se ridice şi o să fie prea târziu! adăugă sora mai mare. – 1954 –

– Eugen Sue –

— Tot una mi-e, reluă François, pălind. Vreau mai bine să fiu bătut ca alaltăieri… decât să mă duc în şopron… şi încă noaptea… — Şi de ce mă rog? întrebă Tărtăcuţa, pierzându-şi răbdarea. — Mi-e frică… răspunse copilul înfiorându-se fără să vrea. — Ţi-e frică, tâmpitule, şi de ce? François dădu din cap fără să răspundă. — O să vorbeşti odată? De ce ţi-e frică? — Nu ştiu de ce… Dar mi-e frică… — Ai fost acolo de o sută de ori, şi chiar aseară. — Nu mai vreau să mă duc acum. — Ia seama că acum se ridică mama de pe scaun…! – 1955 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Cu atât mai rău, strigă copilul, să mă bată, să mă omoare, nu mă duc în magazie noaptea şi gata. — Încă o dată: de ce? reluă Tărtăcuţa. — Ei bine, fiindcă… — Fiindcă… — Fiindcă e cineva… — E cineva? — Îngropat acolo, murmură François înfiorat. Văduva ghilotinatului, cu toată aparenta ei nepăsare, nu-şi putu stăpâni o tresărire bruscă. Fiica ei de asemenea; s-ar fi zis că aceste două femei au fost străbătute de aceeaşi zguduire electrică. — E cineva îngropat în magazie? reluă Tărtăcuţa, ridicând din umeri. — Da, spuse François cu o voce aşa – 1956 –

– Eugen Sue –

de înceată că abia putu fi auzit. — Mincinosule! strigă Tărtăcuţa. — Îţi spun eu, că adineauri, aşezând lemnele, am văzut într-un colţ întunecat al magaziei un os de mort. Ieşea din pământul umed din jur. — Îl auzi. Mamă? Ce prost mai el zise Tărtăcuţa, făcând mamei un semn de înţelegere; sunt oase de berbec pe care le pun acolo pentru leşie. — Nu era os de berbec, exclamă copilul înspăimântat, erau oase îngropate, oase de om mort… din pământ ieşea un picior… l-am văzut bine! — Şi te-ai apucat numaidecât să povesteşti faimoasa ta descoperire fratelui tău, bunului tău prieten Marţial, nu-i aşa? spuse Tărtăcuţa cu o ironie – 1957 –

– Misterele Parisului vol.1 –

sălbatică. François nu răspunse. — Turnător ticălos! strigă Tărtăcuţa furioasă, fiindcă e fricos ca un iepure, e în stare să ne ducă la cuţitoaie, cum a fost dus tatăl nostru. — Fiindcă mă faci de turnător, strigă exasperat François, o să spun totul fratelui meu Marţial. Nu i-am zis nimic până acum, pentru că nu l-am mai văzut. Dar când o să vină diseară… o să… Copilul nu cuteză să sfârşească vorba. Mama lui se îndreptă spre el, calmă, dar neînduplecată. Deşi se ţinea de obicei cam adusă din şale, statura ei era prea înaltă pentru o femeie; ţinând nuiaua cu o mână, apucându-l cu cealaltă pe copil de braţ; – 1958 –

– Eugen Sue –

cu toată groaza, opunerea, rugăminţile şi lacrimile băiatului, îl târî după ea, ţi îl sili să urce scara din fundul bucătăriei. După o clipă se auziră de sus tropăieli surde însoţite de strigăte şi de hohote de plâns. După câteva minute zgomotul încetă şi văduva coborî. Apoi, la fel de nepăsătoare, puse nuiaua de salcie la locul ei, se aşeză lângă vatră şi-şi reluă lucrul fără să scoală o vorbă.

– 1959 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Partea a şasea

Capitolul 1 PIRATUL DE APĂ DULCE După câteva clipe de tăcere, văduva ghilotinatului zise fiicei sale: — Du-te şi adu lemne, noaptea asta vom face regulă în şopron la înapoierea lui Nicolas şi a lui Marţial. — Marţial? Vrei deci să-i spui şi lui că… — Lemne, reluă văduva, închizând gura fiicei sale. – 1960 –

– Eugen Sue –

Obişnuită să se supună acestei voinţe de fier, fata aprinse un felinar şi ieşi. Când deschise uşa, o întâmpină o noapte neagră; se auzeau pârâiturile plopilor înalţi, zguduiţi de vânt, zăngănitul de lanţuri al bărcilor, şuieratul crivăţului, mugetul fluviului. Aceste zgomote erau de o tristeţe covârşitoare. În timpul scenei precedente, Amandine, îngrijorată de soarta lui François pe care îl iubea mult, nu îndrăznise nici să ridice ochii, nici să-şi şteargă lacrimile care-i picurau pe genunchi. Suspinele o înăbuşeau şi încerca să-şi comprime şi zvâcnelile inimii care se zbătea de teamă. Lacrimile îi întunecau vederea. – 1961 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Grăbindu-se să descoase iniţialele de pe cămaşa ce i se dăduse, se rănise la mână cu foarfeca; înţepătura sângera, dar biata copilă se gândea mai puţin la durerea ei decât la pedeapsa ce o aştepta pentru că pătase rufa cu sânge. Noroc că văduva, absorbită de gândurile ei, nu observase nimic. Tărtăcuţa se înapoie aducând un coş plin cu lemne. La privirea întrebătoare a mamei, răspunse cu un semn afirmativ din cap. Asta însemna că, într-adevăr, piciorul mortului ieşea din pământ. Văduva îşi strânse buzele şi continuă să lucreze, numai că părea să mânuiască mai repede acul. Tărtăcuţa înteţi focul, supraveghe clocotitul cratiţei din colţul plitei, apoi se – 1962 –

– Eugen Sue –

aşeză lângă mama ei. — Nicolas nu vine! zise ea. Numai de nu l-ar fi băgat în vreo încurcătură femeia aia bătrână de azi dimineaţa care îi dăduse o întâlnire foarte dubioasă; n-a vrut să dea niciun fel de lămurire, nici să-şi spună numele, nici de unde venea. Văduva ridică din umeri. — Crezi că nu e nicio primejdie pentru Nicolas, mamă? La urma urmei poate că ai dreptate. Bătrâna îi ceruse să fie la şapte seara pe cheiul Billy, în faţa gării şi să aştepte acolo un om care voia să-i vorbească şi care va rosti cuvântul „Bradamanti“ ca parolă. De fapt, asta nu e primejdios. Dacă Nicolas întârzie, înseamnă că s-a ivit vreo pleaşcă pe drum, ca alaltăieri rufele astea, şterpelite din luntrea unei spălătorese. – 1963 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Şi arătă una din cămăşile de pe care Amandine descosea monogramele: apoi, adresându-se copilei: — Ce înseamnă „a şterpeli“? — Asta înseamnă să iei… răspunse fata fără să ridice ochii. — Asta înseamnă să furi, prostuţo, auzi? – să furi… — Da, surioară… — Şi când ştii să şterpeleşti bine, ca Nicolas, ai totdeauna ceva de câştigat… Rufele pe care le-a furat ieri ne-au prins bine şi nu ne costă decât scoaterea semnelor, nu e aşa, mamă? adăugă Tărtăcuţa cu un hohot de râs care dădea la iveală nişte dinţi dezgoliţi şi galbeni ca şi pielea obrazului ei. Văduva nu păru să guste prea mult această glumă. – 1964 –

– Eugen Sue –

— Fiindcă veni vorba de refăcut gospodăria noastră pe gratis., reluă Tărtăcuţa, putem găsi cele de trebuinţă şi la o alta prăvălie. Ştii doar că, de câteva zile, un bătrân a venit să locuiască în casa de la ţară a domnului Griffon, doctorul ospiciului din Paris: cunoşti clădirea aia singuratică, la o sută de paşi de malul apei, în faţa cuptorului de ipsos? Văduva îşi plecă fruntea. — Nicolas spunea ieri că acum ar fi poate timpul să dăm acolo o lovitură, urmă Tărtăcuţa. Şi am aflat azi dimineaţă că e o pradă sigură. O să trebuiască să o trimitem pe Amandine, să dea târcoale casei; n-o s-o ia nimeni în seamă, se preface că se joacă, se uită peste tot şi vine apoi să ne spună ce-a – 1965 –

– Misterele Parisului vol.1 –

văzut. Tu auzi ce-ţi zic? adăugă Tărtăcuţa cu asprime, adresându-se Amandinei. — Da, surioară, o să mă duc, răspunse fata tremurând. — Spui mereu, o să tac şi o să dreg, dar nu faci nimic, prefăcuto! Ultima oară ţi-am spus să furi cinci franci din tejgheaua băcanului de la Asnières în timp ce eu îl ţineam de vorbă în celălalt colţ al prăvăliei. Era uşor, nimeni nu se fereşte de un copil. De ce nu m-ai ascultat? — Nu m-a tras inima… n-am îndrăznit… — Ieri, totuşi, ai îndrăznit să furi o batistă din tolba negustorului ambulant, în timp ce el căuta clienţi în cârciumă. A simţit ceva, idioato? – 1966 –

– Eugen Sue –

— M-ai silit… batista era pentru tine şi apoi nu era vorba de bani… — Ce importanţă are? — Vezi că să iei o batistă nu e atât de rău ca atunci când furi bani… — Spune drept! Marțial îţi bagă în cap bazaconiile astea, nu-i aşa? o luă Tărtăcuţa în râs; cu siguranţă că o să-i raportezi totul, turnătoare mică ce eşti: crezi că ne temem că o să ne mănânce, Marţial al tău? Apoi, adresându-se văduvei, adăugă: Vezi mamă, el o s-o sfârşească rău… Vrea să comande aici. Nicolas e furios pe el, ca şi pe mine. Îi îndârjeşte pe Amandine şi pe François contra noastră, contra ta… Crezi că asta mai poate continua? — Nu… răspunse mama scurt şi aspru. – 1967 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Şi mai ales de când Lupoaica lui e la Saint-Lazare, e dezlănţuit împotriva tuturor… Dar e vina noastră că ea se află la puşcărie? Odată ieşită de acolo, n-are decât să vină aici… o aranjez eu… iau eu măsuri… deşi o face pe afurisita. După o clipă de gândire, văduva o întrebă: — Crezi că e de dat o lovitură la bătrânul din casa doctorului? — Da, mamă… — Arată ca un cerşetor! — N-are importanţă, e totuşi un nobil. — Un nobil? — Da, şi are aur în pungă, deşi umblă pe jos în fiecare zi şi se înapoiază tot aşa, cu un baston gros drept trăsură. — De unde ştii că are aur? – 1968 –

– Eugen Sue –

— Nu de mult am fost la poşta din Asnières, să văd dacă n-a sosit vreo scrisoare de la Toulon. La aceste cuvinte care îi aminteau ca fiul ei e la ocnă, văduva încruntă din sprâncene şi îşi înăbuşi un suspin. Tărtăcuţa continuă: — Îmi aşteptam rândul, când a intrat bătrânul care locuieşte în casa doctorului; l-am recunoscut numaidecât după barba lui albă ca şi părul, după fata roşcovană şi sprâncenele negre. Nu pare prea binevoitor. Cu toată vârsta lui, trebuie, să fie un bătrân dârz de tot… A întrebat-o pe funcţionară: „Aveţi scrisori de la Angers pentru domnul conte de Saint-Rémy?“ „Da, i-a răspuns ea, iată una.“ „E pentru mine, spuse el: iată paşaportul meu.“ Pe când funcţionara îl – 1969 –

– Misterele Parisului vol.1 –

examina, bătrânul, pentru a plăti timbrele, şi-a scos punga de mătase verde. Înăuntru, am văzut lucind aurul; era o grămadă cât pumnul… cel puţin patruzeci sau cincizeci de ludovici! exclamă Tărtăcuţa, cu ochii strălucind de lăcomie… şi totuşi e îmbrăcat ca un golan. E unul din bătrânii aceia zgârciţi, doldora de bani… Lasă, mamă, îi ştiu numele, asta ne va sluji poate ca să putem pătrunde la el, după ce Amandine o să ne spună dacă sunt servitori acolo. Nişte lătrături furioase întrerupseră vorba Tărtăcuţei. — Ah! Latră câinii, spuse ea, se aude o barcă. E Marţial sau Nicolas… La numele Marţial, trăsăturile Amandinei exprimară o bucurie – 1970 –

– Eugen Sue –

reţinută. După câteva minute de aşteptare, pe când ea privea ţintă, cu nelinişte şi nerăbdare spre uşă, văzu intrând, spre părerea ei de rău, pe Nicolas, viitorul complice al lui Barbillon. Înfăţişarea lui Nicolas era josnică şi feroce: mic, slăbănog, pirpiriu, nu s-ar fi spus că făcea o meserie atât de periculoasă şi de criminală. Din nefericire, o sălbăticie rară înlocuia la acest mizerabil forţa fizică. Peste o bluză scurtă de pânză, Nicolas purta un fel de pieptar fără mâneci, făcut din piele de ţap, cu peri lungi cafenii: intrând, aruncă pe jos un drug de cupru pe care îl purtase cu greutate pe umăr. — Bună seara şi pradă bună, mamă! – 1971 –

– Misterele Parisului vol.1 –

strigă el cu voce spartă şi răguşită, după ce lepădase povara. Mai sunt încă trei lingouri ca ăsta în luntrea mea, un pachet de boarfe şi o ladă plină cu nu ştiu ce, fiindcă nu mi-am dat osteneala so deschid. Poată că m-am păcălit… o să vedem! — Şi omul de pe cheiul Billy? întrebă Tărtăcuţa pe când văduva îşi privea în tăcere fiul. Acesta, drept răspuns îşi băgă mâna în buzunarul pantalonului şi, scuturându-l, făcu să sune un mare număr de monezi de argint. — I-ai luat toate astea!… strigă Tărtăcuţa. — Nu, mi-a dat el singur două sute de franci şi o să mai, scuipe opt sute când voi… dar ajunge!… Mai întâi să – 1972 –

– Eugen Sue –

descărcăm barca, pe urmă o să avem timp de palavre. Marţial nu e aici? — Nu, răspunse sora. — Cu atât mai bine, o să împărţim prada fără el… Numai să nu afle. — Ţi-e teamă de el, fricosule? spuse acră Tărtăcuţa. — Teamă de el?… Mie? (Ridică din umeri). Mi-e frică să nu ne vândă… astai tot. Cât despre teama de el… Şişul meu are limba prea bine ascuţită… — Oh! Când nu e de faţă… te lauzi, dar când vine, îţi închide pliscul. Nicolas rămase nepăsător şi continuă: — Haide, repede, repede!… la barcă… Dar François unde e, mamă? Ne-ar putea ajuta. — Mama l-a încuiat sus, după ce i-a – 1973 –

– Misterele Parisului vol.1 –

tras o chelfăneală; o să se culce nemâncat, interveni Tărtăcuţa. — Bine, bine, dar să vie totuşi să ajute la descărcat, nu eşti de părere, mamă? Eu, el şi Tărtăcuţa băgăm totul în casă cât ai bate din palme… Văduva ridică un deget către tavan. Tărtăcuţa înţelese şi se duse să-l aducă pe François. Faţa întunecată a mamei Marţial se destinsese niţel de când sosise Nicolas; îl iubea mai mult decât pe Tărtăcuţa, mai puţin totuşi decât pe fiul de la Toulon, cum spunea ea… deoarece dragostea maternă a acestei creaturi năprasnice creştea în raport cu gradul de criminalitate al copiilor ei. Această perversă preferinţă lămureşte îndeajuns ostilitatea văduvei – 1974 –

– Eugen Sue –

faţă de cei doi copii mai mici care nu aveau porniri rele, şi ura ei cumplită faţă de Marţial, fiul ei mai mare, care, fără să ducă o viaţa ireproşabilă, putea trece drept un om cât se poate de cinstit, dacă îi comparai cu Nicolas, cu Tărtăcuţa şi cu fratele de la Toulon. — Ce-ai mai şterpelit noaptea asta? îl întrebă văduva pe Nicolas. — Înapoindu-mă de pe cheiul de la Billy, unde l-am întâlnit pe cetăţeanul cu care am vorbit astă seară lângă Podul Invalizilor, am găsit o corabie acoperită cu coviltir, legata de chei. Era întuneric. Mi-am zis: nu e lumină în cabină, marinarii sunt pe uscat, intru în ea. Dacă dau de cineva, cer un capăt de frânghie ca să-mi întăresc vâsla… Cobor în cabină… Nimeni… Atunci iau ce găsesc: – 1975 –

– Misterele Parisului vol.1 –

boarfe, o ladă mare şi, pe punte patru drugi de aramă, trebuie să ştii că am făcut două drumuri; corabia era încărcată cu aramă şi fier. Dar iată-i pe François şi pe Tărtăcuţa: repede la luntre!… Hai, aleargă şi tu o dată, Amandino; vei căra boarfele. Înainte de a vâna, trebuie să ştii să duci vânatul… Rămasă singură, văduva începu să se ocupe de cina familiei. Aşeză pe masă pahare, sticle, farfurii de faianţă şi tacâmuri de argint. În clipa când sfârşise, veniră şi copiii încărcaţi. Greutatea celor doi drugi de aramă pe care îi ducea pe umeri păreau să-l doboare pe micul François; Amandine dispărea aproape sub grămada de ţoale furate, pe care-o ducea pe cap. În schimb, Nicolas, ajutat de – 1976 –

– Eugen Sue –

Tărtăcuţa, căra o ladă de lemn, pe care aşezase al patrulea drug de aramă. — Lada, lada!… să spargem lada! strigă Tărtăcuţa cu o nerăbdare sălbatică. Drugii de aramă fură aruncaţi pe jos. Nicolas se folosi de tăişul toporiştei ce-o purta la cingătoare, pe care-o introduse sub capacul lăzii aşezate în mijlocul bucătăriei, încercând s-o deschidă. Lumina roşiatica şi pâlpâitoare din vatră lumina această scenă: afară, şuieratul vântului creştea mereu. Nicolas, în blana lui de ţap, aşezat pe vine în faţa lăzii, opintindu-se să o spargă, profera înjurături cumplite văzând că rezistă la sforţările lui zadarnice. Cu ochii strălucitori de lăcomie, cu obrajii aprinşi de pofta jafului, Tărtăcuţa, în genunchi, pe capac, – 1977 –

– Misterele Parisului vol.1 –

îl apăsa cu toată greutatea trupului ei, ca să dea un punct de sprijin pârghiei lui Nicolas. Văduva despărţită de acest grup din cauza mesei, încovoindu-se cât era de înaltă, urmărea cu ochii scânteind o lăcomie febrilă, obiectul furat, în sfârşit, lucru urât şi din nenorocire profund omenesc, cei doi copii, ale căror instincte sănătoase rezistaseră adeseori influenţei nefaste a acestei corupţii familiale, cei doi copii, uitând scrupulele şi temerile lor, cedau unei curiozităţi fatale. Strânşi unul lângă altul, cu ochii strălucitori, cu răsuflarea precipitată, François şi Amandine nu erau mai puţin grăbiţi să cunoască conţinutul lăzii, nici mai puţin contrariaţi de încetineala lui Nicolas. – 1978 –

– Eugen Sue –

În sfârşit, capacul sări în ţăndări. — Ah! strigă familia într-un glas, nemaiputând de bucurie. Şi toţi, de la mamă şi până la fata cea mică, se repeziră cu o pornire nestăvilită la cufărul spart. Expediată probabil din Paris unui negustor de noutăţi al unui oraş riveran, lada conţinea o mare cantitate de cupoane de stofă pentru femei. — Nicolas nu s-a păcălit, exclamă Tărtăcuţa desfăcând o bucată de muselină de lână. — Nu, răspunse tâlharul, desfăşurând la rândul lui un pachet de fulare, mi-am scos cheltuielile… — Stofă de mătase, asta se vinde ca pâinea caldă, spuse văduva, băgând şi ea mâna în ladă. – 1979 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Tăinuitoarea lui Braţ-Roşu, care stă în strada Templului, o să cumpere stofele, adăugă Nicolas, iar taica Micou, cel care închiriază odăi mobilate în cartierul Saint-Honoré, o să se ocupe de celelalte. — Amandine, şopti François surorii sale, ce cravată frumoasă s-ar face din aceste batiste de mătase pe care le ţine în mână Nicolas. — Ba şi o basma frumoasă, răspunse fata cu admiraţie. — Trebuie să mărturiseşti că ai avut noroc urcându-te în acea barcă, Nicolas, spuse Tărtăcuţa… Minunat!… Acum iată şi şalurile… Sunt trei… borangic veritabil… Uită-te şi tu, mamă!… — Mătuşa Burette o să ne dea cel puţin cinci sute de franci pe toate, zise – 1980 –

– Eugen Sue –

văduva, după o cercetare amănunţită. — Asta înseamnă că merită cel puţin o mie cinci sute de franci, răspunse Nicolas, dar, cum se spune, orice tăinuitor e şi hoţ. Ei şi! Nu-mi pasă… nu ştiu să mă tocmesc. O să fiu şi de rândul ăsta păcălit, o să fac cum vrea mama Burette şi taica Micou; ăsta mi-e prieten. — Totuna, e hoţ ca şi ceilalţi, bătrânul vânzător de fier vechi; dar canaliile astea de tăinuitori ştiu că lumea are nevoie de ei şi profită, reluă Tărtăcuţa, înfăşurându-se într-unul din şaluri. — Nu mai e nimic, constată Nicolas, dând de fundul lăzii. — Acum să împărţim totul, spuse văduva. — Eu iau şalul ăsta, interveni – 1981 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Tărtăcuţa. — Îl iei… îl iei… strigă repezit Nicolas, ai să-l iei dacă ţi-l dau… Tu iei mereu… tu… madam Fără-Ruşine! — Ia te uită!… şi tu, mă rog, te jenezi să iei? — Eu fur punându-mi pielea în joc, nu tu ai fi fost înhăţată dacă aş fi fost prins pe luntre. — Ei bine! ia-ţi şalul, îmi bat joc de el! replică acră Tărtăcuţa, aruncându-l în ladă. — Nu, nu vorbesc de şal… nu sunt aşa de zgârcit să mă calicesc pentru un şal. Unul mai mult sau mai puţin, mama Burette n-o să dea alt preţ; ea cumpără cu toptanul, reluă Nicolas. Dar în loc să spui că iei şalul acesta, poţi să mi-l ceri să ţi-l dau… Haide ia-l, păstrează-l, că de – 1982 –

– Eugen Sue –

nu îl arunc în foc, să fiarbă mai repede cratiţa. Aceste vorbe potoliră proasta dispoziţie a Tărtăcuţei, aşa că luă şalul fără ciudă. Nicolas era, fără îndoială, într-un acces de dărnicie, căci desfăcând cu dinţii marginea unei bucăţi de mătase, rupse două fâşii şi le aruncă Amandinei şi lui François, care nu mai puteau de admiraţie. — Iată pentru voi, ştrengarilor! Această locma o să vă deştepte gustul de şterpeleală. Pofta vine mâncând. Acum duceţi-vă la culcare… Eu am o vorbă cu mama; o să vă aducă mâncarea sus. Cei doi copii bătură veseli din palme şi fluturară triumfători fularele primite. — Ei bine, prostuţilor, zise – 1983 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Tărtăcuţa, o să mai ascultaţi de Marţial? V-a dat el vreodată şaluri ca astea? François şi Amandine se priviră, apoi lăsară capul în jos fără să răspundă. — Răspundeţi, îi repezi aspru Tărtăcuţa, v-a făcut Marţial vreodată daruri? — E adevărat că nu… niciodată nu ne-a făcut daruri, zise François uitânduse încântat la fularul lui de mătase roşie. Amandine adăugă încet: — Fratele nostru Marţial nu ne face daruri, fiindcă n-are de unde… — Dacă ar fura, ar avea de unde, i-o tăie aspru Nicolas, nu e aşa, François? — Da, răspunse François. Apoi urmă: Oh! ce şal frumos… Ce cravată minunată de duminică! — Şi eu, ce basma frumoasă! adăugă – 1984 –

– Eugen Sue –

Amandine. — Fără a-i mai socoti pe copiii vărarului de la cuptorul de ipsos care o să turbeze văzându-vă trecând, zise Tărtăcuţa cercetând feţele copiilor ca să vadă dacă au priceput înţelesul răutăcios al vorbelor ei. Ticăloasa creatură le stârnea vanitatea pentru a înăbuşi ultimele scrupule ale acestor nenorociţi. — Copiii vărarului, continuă ea, vor avea aerul unor cerşetori, vor plesni de ciudă; pe când voi, cu frumoasele batiste de mătase, veţi avea aerul unor mici bogătaşi. — E adevărat, răspunse François, sunt deci şi mai mulţumit de cravata mea frumoasă, fiindcă plozii vărarului o să fie furioşi că n-au şi ei una la fel… Nu – 1985 –

– Misterele Parisului vol.1 –

e aşa. Amandine? — Eu sunt mulţumită cu frumosul meu fular… asta-i tot. — Aşa că tu n-ai să fii niciodată altceva decât o bleagă! zise cu dispreţ Tărtăcuţa. Apoi, luând de pe masă pâine şi o bucată de brânză, le dădu copiilor şi le spuse: — Duceţi-vă la culcare… iată un felinar, luaţi seama la foc şi stingeţi-l înainte de a adormi. — Ah! uitasem! sări Nicolas. Dacă o să vă treacă prin cap să-i spuneţi lui Marţial de ladă, de drugii de aramă şi de boarfe, vă fac să jucaţi de mama focului şi vă iau şalurile. După ce copiii se duseră la culcare, Nicolas şi sora lui ascunseră boarfele, lada cu stofe şi drugii de aramă în – 1986 –

– Eugen Sue –

fundul unei pivnicioare unde ajungeai coborând câteva trepte, nu departe de vatră. — Acum dă-mi de băut, mamă, şi din ăl bun, exclamă banditul, o sticlă înfundată de rachiu!… Mi-am scos pârleala pe ziua de azi, mi se cuvine… Adu la masă Tărtăcuţo! Marţial o să roadă oasele rămase, e chiar prea mult pentru el… Acum să vorbim de cetăţeanul de pe cheiul Billy, fiindcă mâine sau poimâine trebuie să meargă strună, dacă vreau să pun mâna pe banii făgăduiţi. Mai vorbim de asta, mamă, dar dă-mi de băut, drace! De băut, că eu plătesc! Şi Nicolas făcu din nou să sune monedele de cinci franci pe care le avea în buzunar, apoi lepădând pieptarul de – 1987 –

– Misterele Parisului vol.1 –

ţap şi boneta, de lână neagră, se aşeză la masă în faţa unei străchini imense cu tocană de berbec, o bucată de viţel rece şi o salată. După ce Tărtăcuţa aduse vinul şi rachiul, văduva, mereu nepăsătoare şi întunecată, se aşeză la o latură a mesei, având pe Nicolas în dreapta, pe fată în stânga, iar în faţă locurile neocupate ale lui Marţial şi ale celor doi copii. Banditul scoase din buzunar un cuţit, lat şi lung, cu mâner de os, cu lama ascuţită. Contemplând aceasta armă ucigaşă cu un fel de mulţumire sălbatică, se adresă văduvei: — Cuţitaşul meu taie straşnic!… Dămi pâinea, mamă!… — Fiindcă veni vorba de cuţit, îl întrerupse Tărtăcuţa, François a dat de – 1988 –

– Eugen Sue –

chestia aia din magazie… — De care chestie? întrebă Nicolas fără să priceapă... — A văzut un picior… — Al omului? — Da, răspunse văduva, punând o felie de carne în farfuria fiului ei. — Ciudat lucru! Groapa ora doar destul de adâncă, se miră tâlharul, dar, cu vremea, se vede că pământul s-a lăsat… — Încă în noaptea asta, trebuie să aruncăm totul în apă, spuse văduva. — E mai sigur, răspunse Nicolas. — O să-i atârnăm un pietroi, legâdul cu un lanţ vechi de luntre, adăugă Tărtăcuţa. — Nu e rău! răspunse Nicolas turnându-şi de băut. – 1989 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Apoi, adresându-se văduvei, ţinând sticla în sus: — Haide, ciocneşte cu noi, asta o să te înveselească, mamă! Văduva dădu din cap, îndepărtă paharul şi răspunse: — Dar omul de pe cheiul Billy? — Iată cum stau lucrurile, spuse Nicolas, fără să se întrerupă din mâncat şi din băut. Ajungând la gară, mi-am legat luntrea şi m-am urcat pe chei, la manutanţa din Chaillot. Suna ora şapte. Nu se vedea nici la doi paşi, atât era de întuneric. Mă plimbam de-a lungul parapetului de vreun sfert de ceas. Când aud pe cineva mergând încet în urma mea. Răresc pasul, şi un bărbat înfăşurat într-o manta se apropie de mine tuşind: mă opresc, se opreşte şi el… Tot ce am – 1990 –

– Eugen Sue –

putut vedea, este că mantaua îi acoperea nasul şi pălăria ochii. (Amintim cititorului că acest personaj misterios era Jacques Ferrand, notarul, care, voind să se descotorosească de Floarea-Mariei, trimisese în chiar dimineaţa aceea pe doamna Séraphin la Marţiali pe care nădăjduia să-i facă uneltele noii lui crime.) — „Bradamanti“, îmi spuse cetăţeanul: era parola stabilită cu bătrâna, ca să fiu recunoscut de civilul în chestiune. „Culegător de fier vechi“ i-am răspuns, după cum ne înţelesesem. „Te numeşti Nicolas?“ mă întrebă el… „Da, cetăţene.“ „Ai o luntre?“ „Am patru, e meseria noastră: luntraşi şi strângători de fier vechi, la dispoziţia dumneavoastră“… Iată ce e de făcut – 1991 –

– Misterele Parisului vol.1 –

dacă nu ţi-e frică.“ „Frică de ce?“ „Să vezi pe cineva înecându-se din accident… numai că e vorba să ajuţi la producerea accidentului… M-ai înţeles?“ „Ah! Cetăţene, e vorba deci să faci un individ să bea din Sena, aşa, din întâmplare? Îmi convine… Dar cum este o treabă delicată, costă cam scump…“ „Cât… pentru doi?“ „Pentru doi? Două persoane trebuie făcute ciorbă de peşte?“ „Da…“ „Cinci sute de franci de cap, cetăţene… nu e scump!“ „Bine, fie o mie de franci…“ „Plătiţi dinainte…“ „Două sute înainte şi restul pe urmă…“ „N-ai încredere în mine, cetăţene?“ „Nu! Dar poţi încasa cei două sute de franci ai mei fără să-ţi împlineşti obligaţia.“ „Şi dumneata, cetăţene, o dată ce am făcut treaba şi când îţi voi cere cei opt sute dr – 1992 –

– Eugen Sue –

franci, poţi să-mi răspunzi: Mulţumesc şi pace bună.“ „E chestie de şansă. Îţi convine, sau nu? Două sute de franci peşin acum şi poimâine seară, aici, la nouă, îţi mai dau opt sute de franci.“ „Şi cine vă asigură că le-am făcut pe cele două persoane să bea apă?“ „O să aflu, mă priveşte… E în regulă?“ „E în regulă!“ „Iată cei două sute de franci… Acum ascultă-mă: vei putea recunoaşte pe femeia bătrână care a venit să te vadă azi de dimineaţă?“ „Da.“ „Mâine, sau cel mai târziu poimâine, o s-o vezi venind, pe la patru după-masă, pe malul din faţa insulei dumitale, cu o fată tânără, blondă: bătrâna îţi va face semn fluturând batista.“ „Bine.“ „Cât timp îţi trebuie să ajungi de la mal la insulă?“ „Douăzeci de minute în cap.” „Luntrile – 1993 –

– Misterele Parisului vol.1 –

dumitale au fundul drept?“ „Ca palma, cetăţene!“ „O să tai, cu îndemânare, un fel de trapă mare în fundul uneia din ele, ca să o poţi deschide şi să faci persoanele să se afunde într-o clipită. Ai înţeles?“ „Foarte bine! Eşti şiret. Am eu o barcă veche, pe jumătate putredă, tot voiam so desfac… o să fie bună pentru această ultimă călătorie.“ „Pleci dar din insula dumitale cu luntrea asta cu trapă. O barcă bună, condusă de cineva din familia dumitale, te urmează. Tragi la mal, le iei pe bătrâna şi pe fata blondă în luntrea găurită şi te îndrepţi către insula dumitale, dar la o distanţă potrivită, te pleci prefăcându-te că repari ceva. Deschizi trapa şi sari repede în cealaltă luntre, în timp ce bătrâna şi fata blondă…“ „Beau din aceeaşi cană… nu-i – 1994 –

– Eugen Sue –

aşa, cetăţene?“ „Dar eşti sigur că nu vei fi surprins? Dacă vin clienţi în cârciuma dumitale?“ „Nicio teamă, cetăţene! La ora aia, şi mai ales iarna, nu vin niciodată, suntem în sezon mort, şi chiar dacă vin, nu ne vor tulbura, dimpotrivă… sunt toţi prieteni, cunoscuţi…“ „Foarte bine! De altfel nu te voi compromite întru nimic, luntrea va fi socotită că s-a afundat, că era veche, şi bătrâna care ţi-a adus-o pe fată dispare o dată cu ea. În sfârşit, ca să fii sigur că amândouă s-au înecat (dintr-un accident), vei putea, dacă revin la suprafaţă, sau dacă se agaţă de luntre, să-ţi dai silinţele pentru a le ajuta şi…“ „Să le ajut să se afunde din nou. Bine cetăţene!“ „Ar trebui ca totul să se facă după apusul soarelui, ca să fie întuneric – 1995 –

– Misterele Parisului vol.1 –

când vor cădea în apă.“ „Nu, fiindcă dacă nu se vede bine, nu-mi pot da seama dacă cele două femei au băut destul sau mai vor să bea!“ „Ai dreptate… Atunci accidentul va avea loc înainte de apusul soarelui.“ „Perfect, cetăţene. Dar bătrâna nu va bănui nimic?“ „Nu, când va sosi îţi va sufla la ureche: «trebuie s-o înecăm pe fată înainte de a scufunda luntrea, fă-mi un semn ca să fiu gata să mă salvez cu dumneata». Vei răspunde bătrânei în aşa fel încât să-i risipeşti orice bănuială.“ „În aşa fel ca să creadă că duce pe mica blondă să bea…“ „Şi când colo, va bea şi dânsa.“ „E foarte bine chibzuit, cetăţene.“ „Şi mai ales bătrâna sa nu bănuiască nimic.“ „Fii liniştit, o să înghită hapul de parcă ar fi miere.“ – 1996 –

– Eugen Sue –

„Atunci noroc, tinere! Dacă voi fi mulţumit, te voi mai folosi cândva.“ „La dispoziţia dumitale.“ După care, tâlharul, sfârşindu-şi povestirea, adăugă: — M-am despărţit de omul cu mantaua, m-am suit în barca mea şi trecând pe lângă luntrea cu coviltir, am şterpelit prada de adineauri. Vedem dar, din povestirea lui Nicolas, că notarul voia, printr-o dublă crimă, să scape şi de Floarea-Mariei şi de doamna Séraphin, făcând-o şi pe menajeră să cadă în cursa întinsă, credea ea, numai Guristei. Mai e nevoie să arătăm că, temânduse cu drept cuvânt ca nu cumva Chioara să destăinuie dintr-o clipă în alta FloareiMaria că, de mică, fusese părăsită de – 1997 –

– Misterele Parisului vol.1 –

către doamna Séraphin, Jacques Ferrand avea cel mai mare interes să facă să dispară fata, ale cărei mărturisiri ar fi putut să-l lovească mortal şi în averea şi în reputaţia lui? Cât despre doamna Séraphin, notarul sacrificând-o, scăpa de unul din cei doi complici (celălalt era Bradamanti), care îl puteau pierde, pierzându-se ei înşişi, e adevărat, dar Jacques Ferrand socotea că tainele lui se păstrează mai bine în mormânt. Văduva ghilotinatului şi Tărtăcuţa ascultaseră cu atenţie pe Nicolas care nu se întrerupse decât pentru a bea peste măsură, şi începu să peroreze cu o exaltare nestăpânită. — Dar nu e tot, am pus la cale o altă afacere cu bătrâna Cucuvaie şi cu acel Barbillon din strada Bobului. E o mare – 1998 –

– Eugen Sue –

lovitură bine montată şi pe care, dacă no scăpăm din mână, o să avem cu ce ne ghiftui, las’ pe mine. E vorba să jefuim o misită de diamante, care are câteodată în sacoşa ei pietre scumpe de vreo cincizeci de mii de franci. — Cincizeci de mii de franci! strigară mama şi fiica, ai căror ochi scânteiară de lăcomie. — Da… nici mai mult, nici mai puţin. Braţ-Roşu e şi el cu noi. Ieri a şi îmbrobodit-o pe intermediară cu o scrisoare pe care i-am dus-o noi doi, eu şi Barbillon, în Saint-Denis. E un om şi jumătate Braţ-Roşu. Fiind om cu stare, nimeni nu-l bănuieşte. Ca s-o momească pe samsaroaică, i-a vândut un diamant de patru sute de franci. Ea n-o să se codească să vină pe seară în cârciuma lui – 1999 –

– Misterele Parisului vol.1 –

de pe Champs-Elysées. Noi o să fim ascunşi acolo. Tărtăcuţa o să ne însoţească. O să păzească luntrea lângă malul Senei. Dacă va trebui s-o ridicăm pe misită moartă sau vie, o să fie un vehicul comod care nu lasă urme. Halal plan! Colanul ăsta de Braţ-Roşu e deştept foc! — Eu n-am niciodată încredere în Braţ-Roşu, spuse văduva. De pe urma afacerii din strada Montmartre, fratele tău, Ambroise, e la Toulon, iar Braţ-Roşu a scăpat. — Pentru că nu au existat dovezi contra lui, e atât de şiret! Dar ca să trădeze pe alţii, asta niciodată! Văduva dădu din cap, ca şi cum n-ar fi fost convinsă decât pe jumătate de lealitatea lui Braţ-Roşu. După câteva – 2000 –

– Eugen Sue –

clipe de gândire, zise: — E mai bună afacerea de pe cheiul Billy, de mâine sau poimâine seară… înecarea celor doua femei… Dar Marţial o să ne încurce… ca de obicei. — Dar nu-l mai trăsneşte odată dracu?… strigă Nicolas pe jumătate beat, înfigând furios cuţitul în masă. — I-am spus mamei că ne-am săturat de el şi că aşa nu mai merge, reluă Tărtăcuţa. Cât va fi el aici, nu o să putem scoate nimic din copiii ăştia… — Vă spun că oricând e în stare să ne denunţe tâlharul dracului! urmă Nicolas. Vezi, mamă… dacă m-ai fi ascultat… adăugă el cu o expresie sălbatică şi plină de înţeles, totul ar fi în perfectă regulă… — Mai sunt şi alte mijloace. – 2001 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Ăsta-i cel mai bun, răspunse banditul. — Acum… nu, răspunse văduva pe un ton atât de hotărât, încât Nicolas tăcu, stăpânit de voinţa mamei lui, pe care o ştia tot atât de criminală, tot atât de rea, dar mai dârză decât el. Văduva adăugă: — Mâine dimineaţă părăseşte insula pentru totdeauna. — Cum aşa? exclamară deodată Tărtăcuţa şi Nicolas. — O să se înapoieze, caută-i pricină… dar bărbăteşte, în faţă… cum n-ai avut niciodată curajul s-o faci… Să ajungeţi la bătaie, dacă e nevoie… E puternic… dar voi veţi fi doi şi vă voi ajuta… şi mai ales fără cuţit!… nu vreau sânge… să fie bătut, dar nu rănit. – 2002 –

– Eugen Sue –

— Şi pe urmă, mamă? întrebă Nicolas. — Pe urmă… o să stăm de vorbă… o să-i spunem să părăsească insula mâine, de nu, scena de astă-seară o să se repete… Îl cunosc, încăierările astea repetate o să-l dezguste. Până acum prea l-am lăsat de capul lui… — Dar e încăpăţânat ca un catâr, e în stare să rămână totuşi din cauza copiilor, interveni Tărtăcuţa. — S-a lăsat de golănii… dar o bătaie tot nu-l sperie, adăugă Nicolas. — Una nu, spuse văduva, dar… dar în fiecare zi, în fiecare zi… ar fi iadul… şi o să cedeze. — Şi dacă nu cedează? — Atunci am un alt mijloc sigur să-l silesc să plece la noapte sau cel mai – 2003 –

– Misterele Parisului vol.1 –

târziu mâine dimineaţa, reluă văduva cu un surâs ciudat. — Cu adevărat, mamă? — Da, dar prefer să-l sperii cu bătăile şi, dacă nu izbutim cu asta… atunci folosesc celălalt mijloc. — Şi dacă nici cu celălalt mijloc nu izbuteşti, mamă? întrebă Nicolas. — Mai e unul care reuşeşte totdeauna, răspunse văduva. Deodată uşa se deschise şi Marţial intră. Bătea atât de tare vântul, încât nu se auziseră lătrăturile câinilor vestind înapoierea fiului mai mare al văduvei. Capitolul 2 MAMA ŞI FIUL Necunoscând perfidele intenţii ale – 2004 –

– Eugen Sue –

familiei, Marţial intră liniştit în bucătărie. Înzestrat cu instincte bune, incapabil de o acţiune josnică sau neomenoasă, Marţial avea totuşi o îndeletnicire nu prea onorabilă. Pescuia clandestin, iar puterea şi îndrăzneala lui insuflau destulă teamă paznicilor făcându-i să închidă ochii la actele lui de braconaj pe apă. Acestei ocupaţii, prea puţin oneste, Marţial îi adăuga o alta şi mai ilicită. Curajos, temut, se însărcina bucuros, mai mult din exces de vanitate, din dorinţa de a desfide, decât din cupiditate, să răzbune, prin încăierări cu pumnii sau cu bâta, victimele unor adversari de forţă prea inegală; trebuie să spunem că Marţial alegea de altfel cu – 2005 –

– Misterele Parisului vol.1 –

mult spirit de dreptate, cauzele pe care le apăra şi că lua parte celui slab împotriva celui mai tare. Iubitul Lupoaicei semăna mult cu François şi cu Amandine; era de talie mijlocie, dar robust şi lat în spate; părul lui roşcovan şi des, tuns mărunt, ca peria, îi festona fruntea largă; barba lui ţepoasă şi scurtă, fălcile pline, nasul proeminent, ochii albaştri şi cutezători, dădeau obrazului său o expresie virilă, neobişnuit de dură. Purta o pălărie veche, de muşama; cu tot gerul de afară n-avea pe el decât o scurtă de pânză deasupra surtucului şi pantalonul de pluş din bumbac gros, foarte uzat. Ţinea în mână o bâtă noduroasă pe care o aşeză pe bufet, lângă el… – 2006 –

– Eugen Sue –

O dată cu Marţial, pătrunsese în bucătărie un câine şoricar, cu părul negru şi lucios; dar rămase la uşă, neîndrăznind să se apropie nici de foc, nici de cei din jurul mesei. Miraut (acesta era numele câinelui, vechi complice de braconaj al lui Marţial), ştiind din propria-i experienţă că era tot atât de puţin simpatic familiei, cât şi stăpânul său. — Dar copiii unde sunt? Acestea fură primele cuvinte ale lui Marţial pe când lua loc la masă. — Sunt acolo unde sunt, răspunse cu acreală Tărtăcuţa. — Unde-s copiii, mamă? reluă Marţial fără să se sinchisească de răspunsul surorii sale. — S-au culcat, zise mama scurt. – 2007 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Nu cumva n-au mâncat nimic? — Ce te priveşte pe tine? se răsti Nicolas, după ce golise un pahar mare cu vin ca să-i crească curajul, căci caracterul şi forţa muşchiulară a fratelui sau îi impuneau foarte mult. Marţial, tot atât de nepăsător faţă de atacurile lui Nicolas ca şi de ale Tărtăcuţei, se adresă din nou mamei sale: — Sunt necăjit că s-au şi culcat copiii. — Cu atât mai rău… răspunse văduva. — Da, cu atât mai rău!… fiindcă îmi place să-i am lângă mine când mănânc. — Iar noi, fiindcă ne plictisesc, i-am trimis la culcare se răţoi Nicolas. Dacă nu-ţi place, n-ai decât să te duci după ei. – 2008 –

– Eugen Sue –

Marţial surprins, se uită la fratele lui. Apoi, gândindu-se la inutilitatea unei certe, ridică din umeri, îşi tăie o felie de pâine şi o bucată de carne. Câinele se apropie de Nicolas, păstrând totuşi o atitudine respectuoasă: banditul, enervat de nepăsarea dispreţuitoare a fratelui său şi sperând să-l scoată din sărite, dădu o lovitură puternică de picior lui Miraut care se porni pe un schelălăit jalnic. Marţial se înroşi ca focul, strânse în mâinile lui nervoase cuţitul şi lovi cu furie în masă; dar, stăpânindu-se încă, îşi chemă câinele şi îi zise cu blândeţe; — Vin-aici, Miraut! Animalul veni să se ghemuiască la picioarele stăpânului său. Atitudinea moderată a lui Marţial – 2009 –

– Misterele Parisului vol.1 –

dejuca planurile lui Nicolas, care voia săl aţâţe pe fratele său şi să-l împingă a provoca un scandal. Aşa că adăugă: — Mie nu-mi plac câinii… nu vreau ca javra ta să rămână aici!… Drept orice răspuns, Marţial îşi turnă un pahar de vin şi-l bău pe îndelete. Văduva schimbă o privire cu Nicolas, îndemnându-l astfel să continue jocul şi să-l întărite pe Marţial, sperând, aşa cum am mai spus că o ceartă violentă ar duce la o ruptură definitivă şi la o despărţire pentru totdeauna. Nicolas se ridică de la masă, luă nuiaua cu care văduva îl bătuse pe François, şi, apropiindu-se de câine, îl lovi cu furie, strigând: — Marş afară, Miraut! – 2010 –

– Eugen Sue –

Până atunci, Nicolas se arătase de multe ori agresiv faţă de Marţial, dar nu îndrăznise niciodată să-l provoace cu atâta ostilitate şi perseverenţă. Iubitul Lupoaicei, înţelegând că Nicolas, cu un anumit scop vrea să-l facă să-şi piardă răbdarea, se stăpâni cu tot dinadinsul. La schelălăitul câinelui bătut, Marţial se duse la uşă, o deschise, dădu câinele afară şi reveni la masă, continuând să mănânce. Această răbdare de necrezut, atât de nepotrivită cu firea de obicei impulsivă a lui Marţial, derută pe agresori, care se uitau uluiţi unul la altul. Dânsul, părând cu totul străin de ce se întâmpla, înghiţea cu poftă şi păstra o tăcere adâncă. — Tărtăcuţa, ia vinul de aici! – 2011 –

– Misterele Parisului vol.1 –

porunci văduva. Fata se grăbi să se supună, dar Marţial zise: — Aşteaptă… n-am terminat încă masa. — Cu atât mai rău! interveni văduva, luând ea însăşi sticla. — Ah! reluă amantul Lupoaicei. Asta-i altceva!… Şi turnându-şi apă într-un pahar mare, bău, pocni din limbă şi zise: — Straşnică apă! Acest imperturbabil sânge rece stârni şi mai mult mânia şi furia lui Nicolas, aţâţat şi aşa de băutură multă; totuşi se mai codea să atace direct, cunoscând forţa neobişnuită a fratelui său. Dar deodată exclamă încântat de ideea ce-i venise: – 2012 –

– Eugen Sue –

— Ai făcut bine Marţial, că te-ai supus în privinţa câinelui: ar trebui să te porţi totdeauna aşa. Altminteri te poţi aştepta să-ţi alungăm şi amanta cu lovituri de picior, aşa cum ţi-am gonit câinele. — A, da, interveni Tărtăcuţa, care ghicise intenţia lui Nicolas, căci dacă, ieşind din puşcărie, ar avea de gând sa vie aici, pe insulă, aş pălmui-o crunt cu mâna mea. — Iar eu aş da-o tumba în apă, lângă barca de la capul insulei, adăugă Nicolas. Şi dacă ar ieşi la suprafaţă, aş izbi-o cu piciorul până s-ar îneca… putoarea dracului… Această injurie adusă Lupoaicei pe caro o iubea cu o pasiune sălbatică, fu mai tare decât stăpânirea de sine ce şi-o – 2013 –

– Misterele Parisului vol.1 –

impusese Marţial. Încruntă din sprâncene, sângele i se urcă în faţă, vinele de pe frunte i se umflară şi se întinseră ca nişte corzi; totuşi, se mai putu reţine şi, cu glasul uşor schimbat de o mânie înăbuşită, îi spuse lui Nicolas: — Ia seama… cauţi ceartă cu lumânarea şi ai să te pomeneşti cu un toc de bătaie cum n-ai mai văzut. — Bătaie… eu? — Da… şi încă una mai zdravănă ca rândul trecut. — Cum? se miră în batjocură Tărtăcuţa, Marţial te-a bătut?… Ai auzit mamă?… Atunci de ce să mă mir că lui Nicolas îi e frică de el? — M-a bătut fiindcă m-a luat pe neaşteptate, hoţeşte! exclamă Nicolas – 2014 –

– Eugen Sue –

livid de furie. — Minţi! M-ai atacat mişeleşte, team lovit, dar mi-a fost milă de tine. Dar dacă te mai încumeţi să vorbeşti de prietena mea… de astă dată nu mai încape iertare… o să porţi multă vreme semnele loviturilor mele. — Şi dacă vreau eu să vorbesc de Lupoaica interveni Tărtăcuţa… — O să-ţi trag o pereche de palme, ca să te previn şi dacă reîncepi… reîncep şi eu să te previn. — Dar mie ce-o să-mi faci dacă vorbesc? rosti văduva rărind cuvintele. — Dumitale? — Da… mie. — Dumitale? repetă Marţial făcând o sforţare violentă ca să se stăpânească. Dumitale? – 2015 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— O să mă baţi şi pe mine? Nu-i aşa? — Nu, dacă o vorbeşti de rău pe Lupoaică, îl scarmăn pe Nicolas: şi acum vedeți-vă de treabă… şi dânsul de asemenea… — Tu să mă scarmeni pe mine! strigă înfuriat banditul, ridicând periculosul său cuţit. — Nicolas… lasă cuţitul! interveni văduva repezindu-se să apuce braţul fiului ei. Dar acesta, ameţit de vin şi de mânie, se ridică, o dădu cu brutalitate în lături pe mamă-sa şi se năpusti asupra fratelui său. Marţial se dădu repede înapoi, apucă bâta lui noduroasă şi luă poziţie de apărare. – 2016 –

– Eugen Sue –

— Nicolas, fără cuţit! se împotrivi din nou văduva. — Lasă-l să facă ce vrea! strigă Tărtăcuţa înarmându-se cu toporişca strângătorului de fier vechi. Nicolas, mânuindu-şi formidabilul cuţit, pândea momentul să se arunce asupra fratelui său. — Atâta-ţi spun, exclamă el, că pe tine şi pe canalia ta de Lupoaică, o să vă spintec pe amândoi şi încep chiar acum… Vino-ncoace mamă!… Şi tu, Tărtăcuţo!… Să-l potolim odată pentru totdeauna, prea ne-ncurcă treburile! Şi, crezând momentul favorabil să-l atace, brigandul se avântă cu toată puterea asupra fratelui său. Marţial, priceput luptător cu bâta, se retrase brusc, ridicând ciomagul care, – 2017 –

– Misterele Parisului vol.1 –

iute ca săgeata, descrise şuierând un opt în aer şi căzu cu atâta greutate pe antebraţul drept al lui Nicolas, încât acesta lovit de o paralizie subită, dureroasă, scăpă cuţitul din mână. — Tâlharule… mi-ai frânt osul? strigă el apucându-şi cu mâna stângă braţul ce-i atârna inert. — Nu. Mi-a sărit doar bâta fără să vreau… răspunse Marţial aruncând cu o lovitură de picior cuţitul sub dulap. Apoi, profitând de durerea ce-l paraliza pe Nicolas, îl luă de guler, îl împinse îndărăt cu brutalitate până la uşa pivnicioarei de care am vorbit, o deschise cu o mână, iar cu cealaltă îşi îmbrânci fratele ameţit de acest atac brusc, şi îl încuie înăuntru. Pe urmă, revenind la cele două – 2018 –

– Eugen Sue –

femei, o înşfăcă pe Tărtăcuţa de umeri şi, în ciuda împotrivirii ei, a ţipetelor şi a unei lovituri de secure care-l răni uşor la mână, o încuie şi pe soră-sa într-o odaie. joasă, lângă bucătărie. După care, adresându-se văduvei încă uluită de toată această manevră pe cât de îndemânatică pe atât de neaşteptată, Marţial îi spuse cu răceală: — Şi-acum, mamă… între noi doi… — Ei bine, da… între noi doi… exclamă văduva, şi chipul ei inexpresiv se aprinse, tenul şters se coloră, un foc sumbru îi aprinse pupilele, până atunci stinse; mânia, ura, împrumutau o înfăţişare teribila trăsăturilor ei. Da… acum între noi doi!… reluă ea cu glas ameninţător. Aştept clipa asta ca să afli o dată ce am pe inimă. – 2019 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Şi eu la fel o să-ţi spun ce am pe suflet. — O sută de ani de-o fi să trăieşti şi o să-ţi aduci aminte de noaptea asta… — O să-mi aduc aminte! Fratele şi sora mea au vrut să mă ucidă şi dumneata n-ai făcut nimic ca să-i împiedici… Ei bine, vorbeşte… spunemi, ce ai împotriva mea? — Ce am?… — Da… — De la moartea tatălui tău… n-ai comis decât laşităţi… — Cine, eu? — Da, eşti laş!… În loc să rămâi alături de noi şi să ne susţii, ai fugit la Rambouillet, să braconezi prin păduri, cu acel vânător pe care l-ai cunoscut la Bercy. – 2020 –

– Eugen Sue –

— Dacă rămâneam aici, eram acum la ocnă, ca Ambroise, sau aproape de puşcărie ca Nicolas; n-am vrut să hoţesc ca voi… de aceea mă urâţi. — Dar tu ce meserie ai? înainte furai vânat, acum furi peşte, tot hoţie fără primejdie, hoţie de laş!… — Peştele, ca şi vânatul, nu aparţin nimănui: azi al unuia, mâine al altuia, cine-l prinde mai întâi… Eu nu fur… Cât despre laşitatea mea… — Pentru bani, baţi pe alţii mai slabi decât tine! — Fiindcă şi ei au bătut pe alţii mai slabi decât dânşii. — Îndeletnicire de laş… de laş!… — Există altele mai cinstite, e adevărat; dar nu dumneata ai dreptul să mi-o spui! – 2021 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Atunci de ce nu te-ai apucat de ele în loc să vii aici, să trândăveşti şi să trăieşti pe spinarea mea? — Îţi dau peştele şi banii ce-i capăt!… Nu e mult, dar e destul… nu vă păgubesc cu nimic… Am încercat să mă fac lăcătuş şi să câştig mai mult… dar când de mic copil ai hoinărit pe malul apei şi prin păduri, nu poţi face altceva; s-a zis cu tine… pe toată viaţa… Şi pe urmă, adăugă Marţial cu o expresie întunecată, mi-a plăcut din totdeauna să trăiesc singur, pe apă sau în codru… unde nimeni nu mă-ntreabă nimic. Pe câtă vreme în lume când se vorbeşte de tatăl meu, nu trebuie să răspund: ghilotinat? de fratele meu… ocnaş?… de sora mea… hoaţă? — Şi de mamă-ta ce răspunzi? – 2022 –

– Eugen Sue –

— Răspund… — Ce? — Răspund că a murit… — Şi bine faci! Sunt ca şi moartă pentru tine… Nu te cunosc, laşule! Fratele tău e la ocnă! Bunicul şi tatăl tău au sfârşit eroic, pe eşafod, sfidând pe preot şi pe călău! În loc să-i răzbuni, tremuri!… — Să-i răzbun? — Da, să arăţi că eşti un adevărat Marţial, să scuipi pe cuţitul ghilotinei şi pe gluga roşie a gâdelui, şi să termini ca tatăl şi mama ta, ca sora şi fratele tău… Oricât de deprins cu exaltările feroce ale mamei lui, Marţial nu-şi putu stăpâni fiorii. Înfăţişarea văduvei ghilotinatului, pe când pronunţa aceste cuvinte, era înfricoşătoare. – 2023 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Oh, laşule, reluă ea cu furie crescândă, mai mult idiot decât laş! Vrei să fii un om cinstit!!! Cinstit? Oare nu o să fii totdeauna alungat, dispreţuit ca fiu de asasin, frate de ocnaş? Dar tu, în loc să ai ca scop în viață doar răzbunarea şi ura neîmpăcată, te-ai înfricoşat! În loc să muşti, o iei la goană! Când ţi-au ghilotinat tatăl… ne-ai părăsit… laşule! Şi ştiai că nu puteam pleca din insulă şi ieşi în oraş fără să ne însoţească urletele mulţimii, să se arunce cu pietre după noi ca după nişte câini turbaţi… O să plătească ei pentru toate astea, o să vezi! O să plătească!!! — Un om, zece oameni, nu mă tem de ei. Dar să fiu hulit de o lume-ntreagă ca urmaş şi frate de criminali… ei bine, nu! asta n-am putut îndura… prefer să – 2024 –

– Eugen Sue –

cutreier pădurile ca braconier împreună cu Pierre, vânătorul. — Trebuia să rămâi acolo… în pădurile tale. — M-am înapoiat din pricina unei neînţelegeri cu un guard silvic şi mai ales din cauza copiilor… fiindcă erau la vârsta când o apuci pe drumuri rele, asta este! — Şi ce-ti pasă ţie? — Îmi pasă, deoarece nu vreau să ajungă nişte golani ca Ambroise, Nicolas şi Tărtăcuţa… — Nu mai spune! — Singuri, lăsaţi pe mâna voastră, nu-i aşteaptă altceva. M-aş fi băgat ucenic la vreun meşteşugar, să câştig atât ca sa-i pot lua la mine pe aceşti copii şi să părăsim insula… dar la Paris se ştie – 2025 –

– Misterele Parisului vol.1 –

totul… eram tot fiul ghilotinatului… fratele ocnaşului… nu era zi să nu măncaier cu câte unul… asta m-a obosit… — Dar asta nu te-a făcut să renunţi la cinste… ţi-ar fi stat atât de bine!… în loc să te-mpingă inima să revii la noi, să faci cum o să facă şi copiii… fără să vrei… da, fără să vrei… Crezi că-i momeşti cu predicile tale… doar suntem şi noi aici… François e de pe-acum al nostru, aproape… la cel dintâi prilej, intră în bandă… — Ba nu… — O să vezi că da… mă pricep eu… Are viciul în el, numai că se codeşte… Cât despre Amandine, de cum o să împlinească cincisprezece ani, o s-o pornească de la sine… Aha! Au dat cu pietre după noi! Ne-au hăituit ca pe – 2026 –

– Eugen Sue –

câinii turbaţi!… O să vadă ei ce poate face familia noastră, afară de tine, laşule, căci numai tu ne faci de ruşine. — E păcat… — Şi fiindcă te-ai stricat cu noi… de mâine încolo o să pleci de aici, şi n-o să tocmai întorci niciodată… Marţial se uită surprins la mama lui; după o clipă de tăcere, îi zise: — Mi-aţi căutat ceartă în timpul mesei ca să ajungi aici? — Da, ca să-ţi arăt ce te-aşteaptă dacă ai vrea să rămâi cu noi fără voia noastră: iadul… auzi tu?… iadul!… În fiecare zi o ceartă, lovituri, bătăi, şi n-o să fim singuri ca în seara asta: o să ne vină prieteni, să ne ajute… n-o să rezişti nici opt zile… — Crezi că mă înspăimânţi? – 2027 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Îţi spun numai ce-o să sentâmple… — Mi-e totuna… rămân aici… — O să rămâi aici? — Da. — Împotriva voinţei noastre? — A dumitale, a Tărtăcuţei, a lui Nicolas, împotriva tuturor haimanalelor de teapa voastră! — Ei aş! Mă faci să râd. În gura acestei femei cu chip sinistru şi feroce aceste cuvinte stârneau fiori de groază. — Îţi spun că o să rămân aici până găsesc un mijloc de trai în altă parte, împreună cu copiii: singur, n-aş avea nicio greutate; m-aş întoarce în pădure; dar din pricina lor, am nevoie de timp… ca să găsesc ceea ce caut… Până atunci – 2028 –

– Eugen Sue –

rămân pe loc. — Aha, rămâi… până o să poţi lua cu tine copiii? — Aşa cum zici! — Să iei copiii? — Când le-oi spune: veniţi, o să vină-n fuga mare, fii sigura. Văduva ridică din umeri şi reluă: — Ascultă: ţi-am spus adineauri că, de-ar fi să trăieşti o sută de ani, o să-ti aminteşti de noaptea asta; o să-ţi spun de ce: dar mai întâi, răspunde-mi: eşti chiar hotărît să nu pleci de-aici? — Da, da! De o mie de ori da! — O să spui îndată nu, de o mie de ori nu! Ascultă-mă cu atenţie?… Ştii cu ce se ocupă fratele tău? — Bănuiesc, dar nu mă interesează… – 2029 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— O să te intereseze… fură… — Cu atât mai rău pentru el. — Şi pentru tine… — Pentru mine? — Fură noaptea prin spargere, caz de ocnă; noi îi tăinuim furturile: dacă vor fi descoperite, suntem osândiţi la aceeaşi pedeapsă ca tăinuitori, şi tu la fel: familia se destramă, iar copiii rămân pe drumuri şi o să deprindă obiceiurile tatălui, şi bunicului tău, tot atât de bine ca şi aici. — Eu arestat ca tăinuitor, complicele vostru! Pe ce dovezi? — Nu se ştie din ce trăieşti: vagabondezi pe apă, ai faima unui om rău, locuieşti cu noi, cine să te creadă că nu ştii de furturile noastre şi că nu le tăinuieşti? – 2030 –

– Eugen Sue –

— Voi dovedi că nu. — O să te denunţăm că ne eşti complice. — Să mă denunţaţi? Pentru ce? — Ca să te răsplătim fiindcă ai vrut să rămâi aici împotriva voinţei noastre. — Mai adineauri ai vrut să mă înfricoşezi într-un fel, acum încerci în alt fel, nu se prinde, voi dovedi că n-am furat niciodată. Rămân aici. — Aşa? Rămâi! Atunci ascultă mai departe. Îţi aminteai ce s-a întâmplat anul trecut în noaptea de Crăciun? — În noaptea de Crăciun? întrebă Marţial încercând să-şi aducă aminte. — Gândeşte-te bine… gândeşte-te bine… — Nu-mi amintesc… — Nu-ţi aminteşti că Braţ-Roşu a – 2031 –

– Misterele Parisului vol.1 –

adus, pe seară, un bărbat bine îmbrăcat care era nevoit să se ascundă?… — Da, acum îmi aduc aminte; eu mă dusesem la culcare şi l-am lăsat să cineze cu voi… A petrecut noaptea aici; în zori, Nicolas l-a condus la Saint-Ouen! — Eşti sigur că l-a condus la SaintOuen? — Păi chiar dumneata mi-ai spus asta a doua zi. — Erai deci aici în noaptea de Crăciun? — Păi da… ei şi? — În noaptea aceea individul, care avea mulţi bani la dânsul, a fost asasinat chiar în casa asta. — El!… Aici? — Şi jefuit… şi îngropat în magazia de lemne. – 2032 –

– Eugen Sue –

— Asta nu-i adevărat, strigă Marţial pălind de groază, nevrând să creadă în această nouă crimă a alor săi. Vrei să mă înfricoşezi. Încă o dată, nu-i adevărat! — Întreabă-l pe protejatul tău, François, ce a văzut el azi dimineaţă în magazie! — François! Şi ce-a văzut.? — Un picior al mortului, ivit din pământ… Ia felinarul şi coboară, ai să te convingi cu ochii tăi. — Nu, răspunse Marţial ştergânduşi fruntea scăldată de o sudoare rece, nu te cred… O spui ca să… — Ca să-ţi arăt că, dacă rămâi aici împotriva voinţei noastre, rişti în orice clipă să fii arestat ca părtaş la furt şi omor: ai fost aici în noaptea de Crăciun: o să spunem că ne-ai ajutat să dăm – 2033 –

– Misterele Parisului vol.1 –

lovitura. Cum poţi dovedi contrariul? — Doamne, Dumnezeule! exclamă Marţial ascunzându-şi faţa în palme. — Acum te hotărăşti să pleci? întreba văduva cu un surâs sardonic. Marţial era distrus: din nefericire, nu se îndoia de adevărul spuselor mamei lui; viaţa de hoinar ce o ducea, locuinţa ce o împărţea cu o familie atât de criminală, toate astea puteau într-adevăr face să apese asupra lui bănuieli care, în ochii justiţiei, s-ar putea preface în certitudini dacă mama, fratele şi sora lui l-ar acuza de complicitate. Văduva se desfăta de descurajarea fiului ei. — Ai un singur mijloc să ieşi din încurcătură: să ne denunţi! — Ar trebui… dar n-o s-o fac… ştii – 2034 –

– Eugen Sue –

bine că nu. — De aceea ţi-am şi spus totul… Acum o să te duci? Marţial vru să încerce să o înduioşeze pe această scorpie de femeie: — Mamă, rosti el anevoie, nu te cred capabilă de un asemenea omor… — N-ai decât, dar du-te… — Bine, dar cu o condiţie. — Fără nicio condiţie! — Să dai copiii la învăţătură… departe de aici… în provincie… — O să rămână aici… — Asculta, mamă, când îi vei face să fie la fel ca Nicolas, ca Tărtăcuţa, ca Ambroise, ca tata… ce-o să ai de-aici? — Sa dau lovituri bănoase cu ajutorul lor… Nici aşa nu suntem prea mulţi… Tărtăcuţa rămâne aici, cu mine, – 2035 –

– Misterele Parisului vol.1 –

să vedem de cârciumă. Nicolas e singur; o dată crescuţi, François şi Amandine o să-i dea o mână de ajutor; s-a aruncat cu pietre şi după ei, mititeii... trebuie să se răzbune!… — Ia spune, mamă, pe Tărtăcuţa şi pe Nicolas îi iubeşti, nu-i aşa? — Da, şi? — Ai vrea să-i imite şi copiii… crimele voastre şi ale lor să fie descoperite… — Da, şi? — Să urce treptele eşafodului, ca tatăl lor… — Ei da, şi? — Şi nu tremuri pentru soarta lor? — Soarta lor va fi şi a mea, nici mai rea şi nici mai bună… Eu fur, ei fură, eu omor, ei omoară; cine o va prinde pe – 2036 –

– Eugen Sue –

mamă, îi va prinde şi copiii… Nu ne vom părăsi. Capetele noastre, dacă vor fi să cadă, vor cădea în acelaşi coş… unde îşi vor lua rămas bunul unul de la celelalte! Nu vom da îndărăt! Singur tu eşti laşul familiei şi te izgonim… Pleacă! — Dar copiii! Copiii! — Copiii vor creşte. Îţi spun că, dacă nu erai tu, ar fi acum ca şi noi. François e aproape copt: după ce vei fi plecat, Amandine va recâştiga timpul pierdut… — Mamă te implor, trimite copiii în ucenicie, departe de aici! — De câte ori să-ţi mai spun că îşi fac aici ucenicia? Văduva ghilotinatului articulase aceste ultime cuvinte, într-un fel atât de neînduplecat, încât Marţial pierdu orice speranţă de a face să se topească acest – 2037 –

– Misterele Parisului vol.1 –

suflet de granit. — Dacă aşa stau lucrurile, reîncepu el, ascultă-mă la rândul dumitale, mamă… Rămân pe loc… — Ah! Ah! — Dar nu în casa asta… Ar însemna să mă las asasinat de Nicolas sau otrăvit de Tărtăcuţa. Cum însă n-am cu ce mă muta în altă parte, eu şi copiii vom locui în baraca de la marginea insulei. Uşa e solidă, o s-o întăresc şi mai mult… O dată instalaţi acolo, baricadaţi cum se cuvine, cu puşca, bâta şi câinele meu, nu mi-e frică de nimeni. Mâine dimineaţă iau copiii cu mine, ziua, mă vor însoţi în barca mea sau pe drumurile mele; noaptea, vor dormi lângă mine, în cabană; vom trăi din ce pescuiesc eu; asta va dura până le voi găsi un loc, şi-l – 2038 –

– Eugen Sue –

voi găsi… — Ah! Aşa stau lucrurile! — Nici dumneata, nici fratele meu şi nici Tărtăcuţa nu mă puteţi împiedica, nu-i aşa?… Dacă furturile şi crima voastră vor fi descoperite în timpul şederii mele pe insulă… cu-atât mai rău, la noroc! Le voi spune că m-am reîntors, că am rămas aici de dragul copiilor ca să nu-i las să decadă… Vor chibzui… Dar să mă trăsnească cerul dacă părăsesc insula şi dacă mai las copiii o singură zi în casa asta!… Da, şi vă desfid, pe dumneata şi pe ceilalţi doi, să mă izgoniţi din insulă. Văduva cunoştea dârzenia lui Marţial: copiii îşi iubeau fratele mai mare, pe cât se temeau de el: l-ar urma deci fără să şovăie, dacă el i-ar chema. – 2039 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Cât despre dânsul, înarmat, hotărât, mereu vigilent, în barca lui pe timpul zilei, retras şi baricadat în cabana de pe insulă noaptea, era la adăpost de uneltirile mârşave ale familiei. Planul lui Marţial era deci în întregime realizabil… Numai că văduva avea alte motive să-l zădărnicească. Mai întâi aşa cum meşteşugarii cinstiţi consideră câteodată numărul copiilor lor ca o avuţie în vederea serviciilor ce le-ar putea aduce când vor creşte mari, văduva se bizuia pe Amandine şi pe François, să-i ajute în crimele ei. De altfel, ceea ce spusese despre dorinţa ei de a-şi răzbuna soţul şi fiul, era perfect adevărat. Unele fiinţe, crescute, îmbătrânite şi călite în crimă, se – 2040 –

– Eugen Sue –

răzvrătesc pe faţă şi pornesc o luptă înverşunată împotriva societăţii şi îşi închipuie că, prin noi crime, se revanşează pentru dreapta pedeapsă care le-a lovit, pe ele sau pe ai lor. Afară de asta, sinistrele planuri ale lui Nicolas cu privire la Floarea-Mariei şi, mai târziu, la misita de pietre scumpe, puteau fi contracarate de prezenţa lui Marţial. Văduva sperase să ajungă la o despărţire imediată de Marţial, fie provocând cearta cu Nicolas, fie arătându-i că, dacă se încăpăţânează să rămână pe insulă, riscă să treacă drept complice la mai multe crime. Pe cât de şireată, pe atât de perspicace, văduva, dându-şi seama că se înşelase, simţi că trebuie să recurgă la perfidie ca să-l facă pe fiul ei să cadă – 2041 –

– Misterele Parisului vol.1 –

într-o cursă sângeroasă… Reluă deci, după o lungă tăcere, prefăcându-se amărâtă: — Acum îţi ghicesc planul: nu vrei să ne denunţi chiar tu, vrei să pui copiii s-o facă. — Eu?! — Ei ştiu acum că un om e îngropat aici: ştiu că Nicolas a furat… Ajunşi ucenici la un meşter străin, ar trăncăni, am fi prinşi şi ne-am curăţa cu toţii… tu cu noi împreună: iată ce s-ar întâmpla dacă te-aş asculta şi te-aş lăsa să găseşti copiilor un loc în altă parte… Şi mai spui că nu vrei să ne faci nici un rău!… Nu-ţi cer să mă iubeşti, dar nu grăbi clipa în care vom fi prinşi. Tonul îndulcit al văduvei, îl făcu pe Marţial să creadă că ameninţările lui – 2042 –

– Eugen Sue –

avuseseră un efect pozitiv; căzu astfel într-o cursă infamă. — Cunosc eu pe copiii noştri, răspunse el, sunt sigur că, dacă i-aş ruga să tacă, n-or să sufle un singur cuvânt… De altminteri, într-un fel sau altul, o să fiu tot timpul cu ei; răspund eu de tăcerea lor. — Parcă poţi răspunde de vorbele unui copil… mai ales la Paris, unde lumea e curioasă şi pălăvrăgeşte vrute şi nevrute… Tocmai pentru că vreau nu atât să ne ajute în loviturile noastre, cât să nu ne poată vinde, ţin să-i am aici, lângă mine. — Dar nu merg ei câteodată în împrejurimi şi chiar la Paris? Cine i-ar împiedica să vorbească… dacă ar voi s-o facă? Dacă ar fi departe de aici, da, – 2043 –

– Misterele Parisului vol.1 –

perfect! Ce-ar putea spune ei n-ar fi deloc primejdios… — Departe de aici? Şi unde, mă rog? întrebă văduva uitându-se ţintă la fiul ei. — Lasă-mă să-i iau cu mine… restul nu te priveşte... — Şi din ce-ai să trăieşti tu, şi ei de asemenea? — Fostul meu patron, lăcătuş, e om cumsecade; o să-i spun cum stau şi poate o să-mi împrumute ceva bani de dragul copiilor: o să pot astfel să-i bag ucenici undeva, departe de aici. Plecăm peste două zile şi n-o să mai auzi de noi… — Nu, va fi cum am spus… vreau să rămână la mine, să fiu mai sigură de ei. — Atunci mă instalez mâine în baraca insulei, în aşteptarea de mai bine… Am şi eu cap, ştii doar… – 2044 –

– Eugen Sue –

— Da, ştiu… Ah, cum aş vrea să te văd departe de aici! De ce n-ai rămas în pădurea ta? — Îţi propun să te scap de mine şi de copii… — O s-o părăseşti deci pe Lupoaica ta la care ţii atât? întrebă deodată văduva. — Asta mă priveşte; ştiu ce-am de făcut, am şi eu ideile mele… — Dacă te las să-i iei cu tine pe Amandine şi pe Francois, n-o să mai pui niciodată piciorul în Paris? — În trei zile vom fi plecaţi şi ca şi morţi pentru, voi. — Asta mi-ar plăcea mai mult decât să te am aici şi să mă feresc mereu de ei… Fie, deoarece trebuie să mă-mpac cu gândul ăsta, ia-i… şi plecaţi cât mai – 2045 –

– Misterele Parisului vol.1 –

repede… să nu vă mai văd niciodată. — S-a făcut! — S-a făcut. Dă-mi acum cheia pivniţei să-i deschid lui Nicolas. — Nu, să-i treacă mai întâi beţia. Îţi dau cheia mâine dimineaţă. — Şi Tărtăcuţa? — Ea e altceva; îi dai drumul după ce urc la mine; mi-e scârbă s-o văd… — Du-te… înghiţite-ar iadul! — Asta mi-o spui în chip de noapte bună, mamă? — Da… — Din fericire va fi cea din urmă. — Cea din urmă, repetă văduva. Fiul aprinse o lumânare, descuie uşa bucătăriei, îşi fluieră câinele care veni în goană gudurându-se bucuros şi îşi urmă stăpânul la etaj. – 2046 –

– Eugen Sue –

— Du-te, ţi-ai încheiat socotelile! murmură mama ameninţându-şi cu pumnul fiul care urcase scara. Tu ai vrut-o! Apoi, ajutată de Tărtăcuţă, căută o legătură de chei false şi descuie uşa pivniţei, eliberându-l pe Nicolas. Capitolul 3 FRANÇOIS ŞI AMANDINE François şi Amandine dormeau întro încăpere situată chiar deasupra bucătăriei, la capătul unui coridor din care se deschideau mai multe odăi destinate obişnuiţilor cârciumii. După ce consumaseră cina lor frugală, în loc să stingă lămpașul, aşa cum poruncise văduva, cei doi copii – 2047 –

– Misterele Parisului vol.1 –

rămaseră treji, lăsând uşa întredeschisă, pândind trecerea fratelui lor, Marţial, înainte de a se retrage în cămăruţa lui. Aşezată pe un scaun şchiop, lămpiţa aruncă o lumină palidă prin gemuleţul ei. Pereţi de ipsos, tărcaţi de leaţuri cafenii, un pat desfundat pentru François, un vechi pătuc prea scurt pentru Amandine, nişte scaune şi bănci sparte de către turbulenţii vizitatori ai tavernei din insula Culegătorului-defier vechi, aşa arăta interiorul acestei încăperi. Amandine, aşezată pe marginea patului, tot încerca să-şi înnoade sub bărbie fâşia de mătase furată, dăruita de fratele ei, Nicolas. François, în genunchi, ţinea un ciob – 2048 –

– Eugen Sue –

de oglindă în faţa fetei care căuta să lărgească funda lată a celor două capete ale fularului. Atent şi foarte încântat de găteala surorii sale, François pierdu o clipă din vedere că trebuia să ţină oglinda, în aşa fel ca imaginea surorii lui să se reflecte într-însa. — Ţine oglinda mai sus, îl rugă Amandine, nu mă văd… aşa… acuma-i bine… aşteaptă puţin… gata, am isprăvit… Uită-te la mine! Îmi stă bine? — Oh! foarte bine! Foarte bine… Doamne… ce frumoasă fundă… Să-mi legi şi mie cravata tot aşa, vrei? — Da… îndată, dar stai să mă plimb puţin. Tu să mergi de-a-ndărătelea şi să ţii oglinda sus, ca să mă văd din mers. François se supuse cât putuse mai – 2049 –

– Misterele Parisului vol.1 –

bine, spre marea mulţumire a Amandinei, care se fandosea, mândră şi încântată de enorma fundă a fularului… Zărind o dâră de lumină străbătând din odaia copiilor prin uşa întredeschisă, Marţial intră la ei. Cei doi copii alergară în întâmpinarea lui şi el îi îmbrăţişă cu dragoste. — Cum? Nu v-aţi culcat încă, mici flecari ce sunteţi? — Nu, dragă frate. Te aşteptam să vii la noi şi să-ţi urăm noapte bună, spuse Amandine. — Şi apoi am auzit cât de tare se vorbea jos… parcă v-aţi fi certat, adăugă François. — Da, zise Marțial, am avut o – 2050 –

– Eugen Sue –

neînţelegere cu Nicolas. Dar nu e nimic… De altfel, sunt mulţumit că v-am găsit treji, am să vă dau o veste bună. — Nouă? — Aţi fi mulţumiţi să plecaţi de aici şi să veniţi cu mine undeva, foarte departe de aici? — Oh! Da, dragă frate. — Da, dragă frate. — Ei bine, în două-trei zile părăsim insula toţi trei. — Ce fericire! strigă Amandine, dând veselă din palme… — Dar tu ce ai pe cap, fata mea? întrebă Marțial observând basmaua de mătase. — Un fular pe care mi l-a dat Nicolas. — Mi-a dat şi mie unul, zise – 2051 –

– Misterele Parisului vol.1 –

mândru, François. — Şi de unde au ieşit aceste fulare? M-aş mira ca Nicolas să le fi cumpărat pentru a vi le dărui. Amândoi copiii lăsară capul în jos fără a răspunde. După o clipă François spuse cu hotărâre: — Nicolas ni le-a dat, nu ştim de unde le are, nu e aşa, Amandine? — Nu… nu… dragă frate, adăugă Amandine bâlbâindu-se şi roşind, fără a îndrăzni să se uite la Marţial. — Nu minţiţi? spuse aspru Marţial. — Nu minţim, adaugă aspru François. — Amandine, copila mea… spune adevărul, reluă Marţial cu blândeţe. — Ei bine, ca să spun tot adevărul, continuă timid Amandine, aceste – 2052 –

– Eugen Sue –

frumoase basmale sunt dintr-o ladă cu stofe pe care Nicolas a adus-o astă-seară în luntrea lui. — Şi pe care a furat-o? — Cred că da… de pe o luntre cu coviltir. — Vezi, François?! Minţeai, spuse Marţial. Copilul lasă capul în jos şi nu răspunse. — Dă-mi acest fular, Amandine, dămi-l şi pe al tău, François. Fata îşi scoase basmaua, privi pentru ultima oară funda mare care nu se desfăcuse, şi o întinse lui Marţial, înăbuşindu-şi un suspin de părere de rău. François scoase încet din buzunar fâşia de mătase şi – ca şi sora lui – i-o dădu lui Marţial. – 2053 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Mâine dimineaţă, urmă acesta, voi înapoia fularele lui Nicolas. Nu ar fi trebuit să le primiţi, copii, să te bucuri de un lucru furat, e ca şi cum ai fi furat tu însuţi. — Păcat, erau atât de frumoase, spuse François. — Când vei avea o meserie şi vei câştiga bani din munca ta, o să-ţi poţi cumpăra altele tot atât frumoase. Haide, culcaţi-vă, e târziu, copiii mei. — Nu eşti supărat? întrebă sfioasă Amandine. — Nu, nu, fata mea, nu e vina voastră… trăiţi cu pungaşi, faceţi ca şi ei fără să vă daţi seama… Când veţi fi printre oameni cinstiţi, vă veţi purta ca ei şi veţi fi curând… sau să mă ia dracu… Acum, noapte bună. – 2054 –

– Eugen Sue –

— Noapte bună, dragă frate. Marţial îmbrăţişă copiii, care rămăseseră singuri. — Dar ce ai, François? Pari trist! spuse Amandine — Iată! fratele meu mi-a luat fularul ăla frumos, şi apoi, n-ai auzit? — Ce? — Vrea să ne ducă să ne bage în ucenicie… — Nu-ţi face plăcere? — Pe dracu! Mi-e totuna, şi aşa ceilalţi copii ne spun hoţomani… copii de ghilotanţi… Dar vezi tu, să munceşti e cam plictisitor. — Dar aici o să fim mereu bătuţi, frate dragă! — Suntem bătuţi pentru că ascultăm mai mult de Marțial decât de ceilalţi… – 2055 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— E atât de bun cu noi! Convorbirea dintre François şi Amandine fu întreruptă de o cheie răsucită de doua ori pe dinafară. — Ne încuie! strigă François. — Vai, Doamne… şi de ce oare? Ceo să ne facă? — Poate că e Marţial. — Ascultă, ascultă cum latră câinele lui! exclamă Amandine, trăgând cu urechea. După câteva clipe, François adăugă: — S-ar zice că se loveşte cu un ciocan în uşa lui… poate că vor s-o spargă! — Da, da, şi câinele lui latră mereu… — Ia ascultă acum, François! S-ar zice că se bat nişte cuie în ceva… – 2056 –

– Eugen Sue –

Doamne, Dumnezeul meu! Mi-e teamă… Ce vor să-i facă fratelui nostru? Şi câinele lui a început să urle acum. — Amandine… nu se mai aude nimic… reluă François apropiindu-se de uşă. Cei doi copii, reţinându-şi suflarea, ascultau îngroziţi. — Iată că se întorc de la fratele nostru, spuse încet François îi aud umblând în coridor. — Să ne aruncăm pe paturi, mama ne-ar omorî dacă ne-ar găsi treji, spuse Amandine înspăimântată. — Nu… reluă François, trăgând mereu cu urechea, au trecut prin faţa uşii noastre… coboară scara alergând… — Doamne, Dumnezeule, ce poate sa fie? – 2057 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Ah, se deschide uşa bucătăriei… acum… — Crezi? — Da, da… recunosc după zgomotul care-l face… — Câinele lui Marţial urlă mereu… adăuga Amandine. Deodată exclamă: François! Fratele nostru ne cheamă… — Cine? Marţial? — Da… auzi? auzi?… Într-adevăr, cu toată grosimea celor două uşi închise, vocea răsunătoare a lui Marţial, care din odaia lui chema pe cei doi copii, ajunse până la ei. — Doamne, nu putem ieşi de-aici… suntem încuiaţi, zise Amandine. Desigur că i-au pus gând râu, dacă el ne cheamă… — Oh! cât despre asta, dacă i-aş – 2058 –

– Eugen Sue –

putea împiedica, strigă hotărât François, i-aş opri, chiar de-ar fi să mă taie în bucăţi!… — Dar fratele nostru nu ştie că ne-au încuiat, o să creadă că nu vrem să-i sărim în ajutor. Strigă-i că suntem închişi, François! Acesta era pe cale să urmeze sfatul surorii lui, când o lovitură puternică zgudui de afară oblonul ferestruicii. — Vin pe acolo, să ne omoare, strigă Amandine şi, în spaima ei, se aruncă pe pat şi-şi acoperi faţa cu mâinile. François rămase nemişcat, deşi împărtăşea spaima surorii lui. Totuşi, după lovitura violentă de care am vorbit, oblonul nu se deschise: tăcerea cea mai adâncă domnea în casă. Marţial încetase de a mai chema – 2059 –

– Misterele Parisului vol.1 –

copii. Puţin mai liniştit şi excitat de o vie curiozitate, François se încumetă să întredeschidă puţin fereastra şi încercă să privească afară printre stinghiile oblonului. — Ia bine seama! îi şopti Amandine, care, auzindu-l pe François deschizând fereastra, se ridicase în capul oaselor. Vezi ceva? întreabă ea. — Nu… noaptea e prea întunecoasă. — N-auzi nimic? — Nu, vântul bate prea tare. — Vino, vino înapoi, atunci! — Ah! Acum văd ceva. — Ce? — Lumina unui felinar… se duce şi vine. — În mâna cui e? – 2060 –

– Eugen Sue –

— Nu văd decât licăritul… ah, se apropie… Oameni… Vorbesc. — Cine? — Ascultă, ascultă… e Tărtăcuţa. — Ce spune? — Spune să i se ţină bine piciorul scării. — Ah! Vezi tu, zgomotul de adineauri l-au făcut când au luat scara mare care era sprijinită de oblonul nostru. — Nu mai aud nimic. — Şi ce fac cu scara acum? — Nu mai pot vedea… — Nu mai auzi nimic? — Nu… — Dumnezeule, François, poate că au adus scara pentru ca să intre pe fereastră la Marţial… – 2061 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— E posibil. — Dacă ai deschide puţin şi oblonul, ca să vedem… — Nu îndrăznesc. — Numai puţin. — Oh, nu, nu, ar putea să observe mama! — E atât de întuneric, că nu e nicio primejdie. François ascultă, dar cu părere de rău, de dorinţa Amandinei, întredeschise oblonul şi privi afară. — Ei bine, spuse fata înfrângându-şi teama şi apropiindu-se de François în vârful picioarelor. — La lumina lanternei, spuse aceasta, o văd pe Tărtăcuţa ţinând piciorul scării… au rezemat-o de fereastra lui Marţial. — Şi apoi? – 2062 –

– Eugen Sue –

— Nicolas se urcă pe scară, are toporişca în mână, o văd cum luceşte… — Ah! Nu v-aţi culcat şi ne iscodiţi! strigă dintr-o dată văduva, adresându-se de afară lui François şi surorii lui. În clipa când mama vru să intre în bucătărie, zărise raza luminării străbătând prin oblon. Nenorociţii uitaseră să o stingă. — Urc la voi, adăugă văduva cu un glas teribil, vin şi vă învăţ eu minte, spionilor! Acestea erau evenimentele care se desfăşurară în insula Căutătorului-defier-vechi, în ajunul zilei în care doamna Séraphin trebuia s-o aducă acolo pe Floarea-Mariei.

– 2063 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Capitolul 4 CAMERE MOBILATE Pasajul Brasserie, pasaj dubios şi destul de puţin cunoscut, deşi situat în centrul Parisului, dă la un capăt în strada Traversière – Saint-Honoré şi la celălalt în curtea Saint Guillaume. Cam pe la mijlocul acestei străduţe umede, noroioase, întunecate şi triste, în care soarele nu pătrunde niciodată, se afla o „casă cu odăi mobilate“ (numită astfel din cauza preţului ieftin al chiriilor). Pe o firmă uzată se citea „Camere şi cabinete mobilate“, iar pe dreapta unei alei întunecoase se deschidea uşa unei prăvălii tot atât de obscure, unde stătea de obicei principalul locatar al casei. – 2064 –

– Eugen Sue –

Acest om al cărui nume fusese de mai multe ori rostit pe insulă, se numeşte Micou. Aparent, este negustor de fier vechi, dar în taină cumpără şi tăinuieşte metale furate ca fier, plumb, cupru şi cositor. Tata Micou e un bărbat voinic, de vreo cincizeci de ani cu înfăţişare ordinara, şireată, cu nasul buburos şi cu obrazul congestionat de băutură: poarta o căciulă de lutru şi e îmbrăcat într-un vechi pardesiu verde. Deasupra unei sobe mici de tuci, la care se încălzeşte, se vede o planşeta numerotată, atârnată de perete; acolo sunt agăţate cheile chiriaşilor absenţi. Ochiurile de geam ale galantarului, cu drugi groşi de fier, care dă în stradă, sunt vopsite în aşa fel încât de afară să – 2065 –

– Misterele Parisului vol.1 –

nu se poată vedea (ştim şi de ce), ceea ce se petrece în prăvălie. În acest magazin destul de vast, domneşte o mare întunecime: pe zidurile înnegrite şi umede atârnă lanţuri ruginite de toate grosimile şi de toate lungimile; podeaua aproape că dispare sub grămezile de fier şi de tuci. Trei bătăi în uşă, într-un anumit fel, atraseră atenţia celui ce închiria, revindea şi tăinuia. — Intră! strigă el. Era Nicolas, fiul văduvei ghilotinatului. Foarte palid, faţa lui părea şi mai sinistră decât în ajun şi totuşi îl vom vedea afectând un fel de veselie zgomotoasă în timpul discuţiei ce urmează. (Această scenă se petrecea a doua zi după cearta banditului cu fratele – 2066 –

– Eugen Sue –

său, Marţial.) — Ah! Iată-te, poamă bună! îi spuse prieteneşte Micou. — Da, moş Micou, doar vin să fac o afacere cu dumneata. — Atunci închide uşa… — Dar am afară câinele şi căruciorul cu marfa. — Ce-mi aduci? Plumb ciordit de pe acoperişuri? — Nu, moş Micou. — Să nu fie resturi de metal, nu se prea caută acum, tu nu mai lucrezi… O fi fier? — Nu, moş Micou, e aramă… patru drugi… trebuie să fie cel puţin o sută cincizeci de livre, câinele meu de-abia lea putut târî. — Adu arama, să o cântărim. – 2067 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Trebuie să mă ajuţi, fiindcă mă doare braţul. Şi, aducându-şi aminte de lupta cu fratele său, trăsăturile banditului exprimară totodată o ură şi o bucurie sadică, ca şi cum răzbunarea lui ar fi fost pe deplin satisfăcută. — Dar ce ei la braţ, băiete? — Nimic, o scrântitură. — Să roşeşti un fier în foc, să-l pui în apă şi să bagi braţul în această apă fierbinte, e un leac de bătăuş, dar foarte bun. — Mulţumesc, moş Micou! — Hai să aducem arama, o să te ajut eu, leneşule! Făcură două drumuri, drugii fură scoşi dintr-un cărucior tras de un dulău uriaş, şi băgate în prăvălie. — E o idee bună, căruciorul ăsta al – 2068 –

– Eugen Sue –

tău! spuse taica Micou, potrivind talerele de lemn ale unei imense balanţe atârnate de una din grinzile tavanului. — Da, când am ceva de adus, iau câinele şi căruciorul în luntrea mea, şi când acostez, îl înham. Un birjar ar pălăvrăgi dar câinele meu, nu. — La tine acasă toată lumea e bine? întrebă tăinuitorul cântărind arama; mama şi sora ta sunt sănătoase? — Da, moş Micou. — Şi copiii? — Copiii de asemeni. — Dar nepotul dumitale André, unde e? — Nu-mi mai vorbi de el! A făcut chef ieri; Barbillon şi cu şchiopul ăla grasu l-au luat cu ei, a venit acasă abia azi-dimineaţă, acum s-a dus la oficiul – 2069 –

– Misterele Parisului vol.1 –

poştal din strada Jean-Jacques Rosseau. — Şi frate-tu Marţial, tot aşa sălbatic? — Zău că nu ştiu nimic. — Cum nu ştii nimic? — Nu, răspunse Nicolas, prefăcându-se nepăsător: nu l-am mai văzut de două zile… S-o fi înapoiat în pădurile lui să braconeze, dacă nu cumva în mijlocul apei, şi el cu ea… — Nu-ţi ţi-ar părea prea rău, ticălosule, că tot nu-l poţi suferi pe fratetău. — E adevărat, îţi faci câteodată anumite păreri despre unii şi alţii. Câte livre de aramă sunt? — Ai vederea bună… o sută patruzeci şi opt de livre, băiete. — Şi cât îmi datorezi? – 2070 –

– Eugen Sue –

— Treizeci de franci în cap. — Treizeci de franci când arama se vinde cu un franc livra? Treizeci de franci! — Haide, să zicem treizeci şi cinci de franci şi să nu mai sufli o vorbă, că altminteri vă dau dracului, pe tine, şi arama ta, cu câine şi cu cărucior cu tot. — Dar, moş Micou, prea mă tragi pe sfoară, n-are niciun rost. — Dacă poţi să-mi dovedeşti de unde o ai, îţi dau şaptezeci şi cinci de centime pe livră. — Mereu acelaşi cântec… sunteţi toţi la fel, bandă de tâlhari! E îngăduit să-ţi jupoi prietenii în felul ăsta? Dar mai e ceva: dacă-ţi iau altă marfă în schimb, o să-mi faci cel puţin un preţ mai omenesc? – 2071 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Se înţelege. Ce-ţi trebuie? Lanţuri, piroane pentru luntre? — Nu. Îmi trebuie patru sau cinci plăci de tablă foarte groasă, ca pentru căptuşit obloane. — Am ce-ţi trebuie, groasă de un ţol... nici măcar un glonţ n-ar trece prin ea. — E tocmai ceea ce vreau… — Şi ce mărime? — Păi, în totul vreo doi metri pătraţi. — Bine! Şi altceva? — Trei bare de fier de un metru şi ceva lungime şi late cam de un sfert. — Am demontat acum câteva zile nişte gratii de fereastră, o să ţi se potrivească perfect, ca o mănușă… Şi pe urmă? – 2072 –

– Eugen Sue –

— Două balamale groase şi un mâner de potrivit şi de închis după voie, o supapă de vreo şaizeci de centimetri pătraţi. — Un chepeng, vrei să spui? — Nu, o supapă… — Nu înţeleg la ce ţi-ar putea sluji o supapă. — Se poate, dar eu înţeleg. — E în regulă, n-ai decât să alegi. Am acolo o grămadă de vechituri. Şi ce mai doreşti? — Asta e tot. — Nu e mare lucru. — Pregăteşte-mi numaidecât marfa, moş Micou. O ridic când mă-ntorc, mai am nişte drumuri de făcut. — Cu căruciorul? Ia spune, te ţii de glume, văd un balot în fund, e, desigur, – 2073 –

– Misterele Parisului vol.1 –

vreo trufanda luată de la bufetul universal, lacomule. — Vorba dumitale, moş Micou, dar dumneata nu mănânci de-alde astea. Să nu mă laşi să aştept fierăria; trebuie să fiu pe insulă înainte de amiază. — Fii liniştit, e ora opt şi dacă nu te duci prea departe, într-un ceas poţi să vii, totul va fi gata, banii şi marfa… Vrei să bei ceva? — Oricând… De altfel cred că mi se cuvine!… Taica Micou scoase dintr-un dulap vechi o sticlă cu rachiu, un pahar crăpat şi o ceaşcă fără toartă, şi turnă. — În sănătatea dumitale, moş Micou! — Şi în a ta, băiete, şi a doamnelor de acasă! – 2074 –

– Eugen Sue –

— Mulţumesc… Şi-ţi merge bine cu odăile mobilate? — Aşa şi aşa… Am tot timpul câţiva chiriaşi pentru care mă tem de descinderi din partea comisarului… dar ăştia plătesc bine. — De ce? — Ce prost mai eşti! Câteodată închiriez aşa cum cumpăr… ăstora nu le cer paşaport, după cum nu-ţi cer nici ţie factură de vânzare. — Mie-mi spui?… Şi le închiriezi tot atât de scump pe cât de ieftin cumperi de la mine? — Trebuie să-ţi scoţi paguba… Unul din verii mei are o casă frumoasă, cu odăi mobilate, în strada Saint-Honoré, deşi soţia lui e o croitoreasă pricepută; foloseşte până la douăzeci de lucrătoare, – 2075 –

– Misterele Parisului vol.1 –

fie la ea, fie la ele acasă. — Ia spune, bătrâne încăpăţânat, or fi multe drăguţe printre ele, hei? — Te cred. Sunt două sau trei pe care le-am văzut câteodată aducând lucrul. Drace, că drăguţe mai sunt! Una mică mai ales, care lucrează la dânsa acasă, şi care râde mereu… o cheamă Rigolette… Doamne, Doamne, fiule, ce păcat că nu mai am douăzeci de ani ca dânsa! — Hai, moşule, potoleşte-te, că chem pompierii! — Dar e cinstită, băiete… e cinstită. — O fi… şi spuneai că vărul dumitale… — Îngrijeşte foarte bine de casă, şi cum e şi el ca Rigolette… — Cinstit? – 2076 –

– Eugen Sue –

— Ai ghicit! — Măi să fie! — Nu primeşte decât chiriaşi cu paşaport sau cu acte. Dar dacă se prezintă unii care n-au, cum ştie că eu nu sunt atât de mofturos, mi-i trimite mie. — Şi plătesc pentru asta? — Totdeauna. — Dar toţi ăştia fără acte sunt complici cu hoţii! — Ba bine că nu! Iată, fiindcă veni vorba, vărul meu mi-a trimis acum câteva zile o clientă… Să mă ia dracu dacă pricep ceva… Să mai bem un rând! — În regulă! E bună băutura… Noroc, moş Micou. — Noroc, băiete! Îţi spuneam, dar, că ieri, vărul meu mi-a trimis o clientă de – 2077 –

– Misterele Parisului vol.1 –

care nu ştiu ce să cred. Închipuie-ţi, o mamă cu fiica ei, jerpelite şi nenorocite, cu tot bagajul lor într-o batistă. Ei bine! Deşi nu arată să fie cine ştie cine, fiindcă n-au acte şi au închiriat odaia numai pentru cinsprezece zile, de când sunt la mine, nu s-au mişcat din casă, nu vin bărbaţi la ele, şi totuşi, dacă n-ar fi atât de prăpădite şi de palide, ar fi două muieruşti minunate, mai ales fata! Are cincisprezece sau şaisprezece ani, cel mult… e albă ca un iepure de casă şi are nişte ochi mari… Drace! Ce ochi! Ce ochi! — Iar te aprinzi… şi ce fac cele două femei? — Îţi spuneam că nu înţeleg nimic… desigur că sunt cinstite şi totuşi n-au acte… Fără să mai vorbesc că primesc – 2078 –

– Eugen Sue –

scrisori fără adresă… Poate că numele lor nu trebuie să se afle. — Cum aşa? — Am trimis azi-dimineaţă pe nepotul meu André la biroul de postrestant, ca să ceară o scrisoare adresata doamnei X.Z. Scrisoarea trebuia să vie din Normandia, dintr-un târg numit Aubièrs. Au scris astea toate pe un bilet, ca André să poată cere scrisoarea, dând aceste lămuriri… Vezi, dar, că nu par deloc grozave nişte femei care îşi iau numele de X şi Z. Şi totuşi niciun bărbat! — N-o să-ţi plătească! — Pe un vulpoi bătrân ca mine e greu să-l înveţe cineva să joace cum i se cântă. Au luat o odăiţă fără sobă şi le-am cerut să plătească douăzeci de franci pe – 2079 –

– Misterele Parisului vol.1 –

chenzină cu plata înainte. Poate că sunt bolnave, fiindcă n-au coborât de două zile. Nu cred să sufere de indigestie, căci de când sunt aici, n-au aprins nici măcar o lampă de gătit ca să-şi facă de mâncare. Nu-mi iese din cap asta, dar repet ce ţi-am spus: niciun, bărbat şi nici acte… — Dacă n-ai decât clienţi dintr-ăştia, moş Micou… — Unii vin, alţii pleacă; dacă găzduiesc oameni fără paşaport, apoi să ştii că închiriez şi la oameni bine situaţi. Am acum doi voiajori comerciali, un factor poştal, şeful de orchestră al cafenelei Orbilor, şi o rentieră, toţi oameni cinstiţi; ei îmi salvează reputaţia casei, dacă vreun comisar ar vrea să-şi bage nasul; ăştia nu sunt chiriaşi de – 2080 –

– Eugen Sue –

noapte, ci de ziua-n amiaza mare. — Dar când e ziuă în pasajul dumitale, moş Micou? — Poznaşule!… încă un rând? — Ultimul, că trebuie s-o şterg… Dar, ia spune, moş Micou, Robin, şchiopul ăla gras, tot aici stă? — Sus… uşa de lângă mama cu fata. Îşi toacă banii de la puşcărie şi nu cred că i-au mai rămas mulţi. — Bagă de seamă, că s-a reîntors aici unde îi este interzis să vie. — O ştiu prea bine, dar nu pot să scap de el. Cred că pune ceva la cale; şontorogul ăla micu, băiatul lui BraţRoşu, a venit aici aseară cu Barbillon, ca să-l caute… Mi-e teamă să nu-i tulbure pe bunii mei chiriaşi, blestematul ăsta de Robin, aşa că, o dată chenzina încheiată, – 2081 –

– Misterele Parisului vol.1 –

îl dau afară, spunându-i că odaia e reţinută de un ambasador sau de soţul doamnei Saint-Ildefonse, rentiera mea. — O rentieră? — Te cred! Trei camere şi hol mic în faţă, ce mai vrei… toate mobilate din nou, plus o cameră la mansardă pentru servitoarea ei… optzeci de franci pe lună… şi plătiţi înainte de unchiul ei, căruia îi dă provizoriu una din camere, când vine de la ţară! Cred însă ca „la ţară“ înseamnă pentru el strada Vivienne, strada Saint-Honoré, sau prin preajma lor. — Aha!… E rentieră fiindcă bătrânul îi dă o rentă. — Taci odată! Iat-o pe jupâneasa ei. O femeie destul de vârstnică, purtând un şorţ alb de o curăţenie – 2082 –

– Eugen Sue –

îndoielnică, intră în prăvălia revânzătorului. — Cu ce vă putem servi, doamnă Charles? — Taică Micou, nepotul dumitale nu e aici? — E în drum spre poşta centrală, trebuie să se înapoieze numaidecât. — Domnul Badinot ar vrea să ducă de îndată scrisoarea aceasta la adresă. Nu aşteaptă răspuns, dar e foarte urgent. — Într-un sfert de ceas va porni, doamnă Charles. — Să se grăbească — Fiţi liniştită. Jupâneasa plecă. — E jupâneasa vreunuia din chiriaşii dumitale, moş Micou? — Nu măi, Colas, este a rentierei – 2083 –

– Misterele Parisului vol.1 –

mele, a doamnei Saint-Ildefonse. Domnul Badinot e unchiul ei; a venit ieri de la ţară, spuse Micou care cerceta scrisoarea; apoi adăugă, citind adresa: Ia uită-te; ce distinse cunoştinţe are! Când îţi spun că sunt persoane de seamă! Scrie unui viconte. — Pe dracu! — Uită-te singur: Domnului viconte de Saint-Rémy, strada Chaillot… Foarte urgent, personal. Cred că dacă găzduieşti rentiere cu asemenea unchi care scriu unor viconţi, poţi să treci cu vederea paşapoartele unor chiriaşi de la etajele de sus, nu e aşa? — Desigur. Ei, acum pe curând, moş Micou. O să leg câinele şi căruciorul meu de uşa dumitale; o să merg pe jos cu ceea ce am de dus… Pregăteşte-mi deci marfa – 2084 –

– Eugen Sue –

şi banii, ca la întoarcere să nu aştept şi să o pot şterge numaidecât. — Fii pe pace; patru plăci bune de tablă de câte doi metri pătraţi fiecare, trei bare de fier de un metru şi ceva şi două balamale groase pentru supapa ta. Supapa asta mi se pare ciudată, în sfârşit nu mă priveşte. Asta e tot? — Da, şi banii mei? — Da, şi banii tăi. Dar ia spune-mi, înainte de a pleca... de când eşti aici te tot cercetez. — Ei bine? — Nu ştiu de ce, dar pare că s-a petrecut ceva cu tine. — Cu mine? — Da. — Eşti nebun. Dacă s-a petrecut ceva... e că… mi-e foame. – 2085 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Ţi-e foame… ţi-e foame… e posibil, dar s-ar spune că vrei sa pari vesel, când în tine e ceva care te frământă, şi te zgândăre, ai ceva pe suflet, te pişcă vreun purice, şi, ca să ai mâncărimi, trebuie să te ciupească rău, căci tu nu ştii să te prefaci. — Îţi spun că eşti nebun, moş Micou, negă Nicolas tresărind fără să vrea. — Vezi, s-ar zice că tremuri… — Mă doare braţul. — Atunci nu uita leacul meu, te vindeci singur! — Mulţumesc, moş Micou… pe curând. Şi banditul plecă. Tăinuitorul, după ce ascunse drugii de aramă în dosul bufetului, începu să – 2086 –

– Eugen Sue –

adune diferitele lucruri comandate de Nicolas, când un nou personaj intră în prăvălie. Era un om de vreo cincizeci de ani, cu privirea pătrunzătoare şi cu o faţă fină, încadrată de barbeţi cărunţi, stufoşi, şi cu ochelari cu ramă de aur; era îmbrăcat cu destulă îngrijire: mânecile largi ale paltonului cafeniu, garnisite cu catifea neagră, scoteau la iveală mâinile vârâte în mănuşi de culoarea paiului. Cizmele păreau lustruite în ajun, atât erau de lucitoare. Aşa arăta domnul Badinot unchiul rentierei, acra doamnă Saint-Ildefonse, a cărei poziţie socială făcea mândria şi siguranţa lui tata Micou. Ne amintim, poate, că domnul Badinot, fost avocat, dat afară din barou, – 2087 –

– Misterele Parisului vol.1 –

pe atunci cavaler de industrie şi agent de afaceri dubioase, servea de spion baronului de Graün şi dăduse acestui diplomat ample informaţii asupra multor personaje din această povestire. — Doamna Charles ţi-a dat o scrisoare pentru a fi dusă la destinaţie, se adresă domnul Badinot lui Micou. — Da, domnule, nepotul meu se va înapoia, şi va pleca imediat s-o ducă. — Nu, înapoiază-mi scrisoarea aceea… mi-am schimbat hotărârea, o s-o duc personal vicontelui de Saint-Rémy, zise domnul Badinot, apăsând intenţionat şi cu înfumurare asupra acestei adrese aristocratice. — Iată scrisoarea, domnule… Nu aveţi alt comision? — Nu, taică Micou, zise Badinot pe – 2088 –

– Eugen Sue –

un ton protector; dar am să-ţi fac o reclamaţie. — Mie, domnule? — Da, şi încă foarte gravă. — Cum aşa, domnule? — Ştii şi dumneata că doamna de Saint-Ildefonse plăteşte foarte scump apartamentul de la etajul întâi: nepoata mea e una din locatarele căreia i se cuvine o atenţie deosebită; a venit cu încredere în această casă, şi neputând suporta zgomotul trăsurilor, spera să se simtă aici ca la ţară. — Aşa şi e, aici e ca într-un cătun… Dumneavoastră, domnule, trebuie să vă pricepeţi, că doar trăiţi la ţară. — Un cătun? Frumos cătun! Totdeauna e un zgomot infernal. — Totuşi e imposibil să găsiţi o casă – 2089 –

– Misterele Parisului vol.1 –

mai liniştită; deasupra locuinţei doamnei, e un şef de orchestră de la cafeneaua Orbilor şi un comis-voiajor… deasupra un alt comis-voiajor; dedesubt e… — Nu e vorba de aceste persoane, sunt foarte liniştite şi cumsecade, nepoata mea n-are nimic de zis; dar la al patrulea, e unul şchiop şi gras, pe care doamna de Saint-Ildefonse l-a întâlnit şi ieri beat pe scară; scotea nişte ţipete sălbatice; aproape că i-a venit rău, aşa sa speriat… Dacă crezi că cu un asemenea chiriaş casa dumitale seamănă cu un cătun… — Domnule, vă jur că nu aştept decât prilejul pentru a-l da afară pe acest individ; mi-a plătit înainte chenzina, altminteri n-ar mai fi aici. – 2090 –

– Eugen Sue –

— Nu trebuia să-l primeşti ca chiriaş. — Dar afară de el, cred că doamna nu are de ce să se plângă. Mai e un factor de la poşta mică, un exemplu de cinste; şi deasupra, alături de camera şchiopului, o femeie cu fiica ei, care nici nu ies din casă. — Încă o dată, doamna de SaintIldefonse nu se plânge decât de şchiop, care a ajuns sperietoarea casei. Te previn că dacă îl mai ţii, o să-ţi izgonească toţi oamenii cinstiţi. — O să-l dau afară, fiţi liniştit… nu ţin deloc la el. — Şi-ai face bine… altfel lumea nu-ţi va mai preţui casa… — Ceea ce n-ar fi în avantajul meu… aşa că, domnule, socotiţi-l pe şchiop ca şi – 2091 –

– Misterele Parisului vol.1 –

plecat, fiindcă nu mai are de stat aici decât patru zile. — În sfârşit, deşi e prea mult, asta te priveşte… La primul scandal, nepoata mea pleacă din casa asta. — Fiţi liniştit, domnule. — Toate astea sunt în interesul dumitale… gândeşte-te bine pentru că eu nu mai am nimic de adăugat, zise domnul pe un ton protector şi ieşi. Mai e oare nevoie să spunem că femeia şi fata, care trăiau atât de izolate, erau cele două victime ale lăcomiei notarului? Vom conduce pe cititor în trista odăiţă în care locuiau.

– 2092 –

– Eugen Sue –

Capitolul 5 VICTIMILE UNUI ABUZ DE ÎNCREDERE („Când abuzul de încredere este pedepsit, limita medie a pedepsei: două luni de închisoare şi douăzeci şi cinci de franci amendă.“ Art. 406 şi 408 din Codul penal). Cititorul să-şi imagineze o odăiţă la etajul al patrulea din trista casă de pe pasajul Brasserie. O lumină spălăcită şi întunecată abia pătrunde printr-o ferestruică cu un singur canat, cu trei ochiuri de geam, crăpate şi murdare. Un tapet zdrenţuit, de culoare gălbuie acoperă pereţii. În colţurile tavanului scorojit, atârnă pânze dese de păianjen. Podeaua, desfundată în mai multe locuri, ivea ici şi colo grinzile şi leţurile – 2093 –

– Misterele Parisului vol.1 –

de care e prinsă. O masă de lemn de brad, un scaun, un cufăr vechi, fără broască, un pat pliant cu spetează de lemn, cu o saltea subţire, cearşafuri de pânză groasă, neînălbită, şi o veche pătură de lână cafenie, iată mobilierul acestei camere mobilate. Pe scaun şedea doamna baroană de Fermont. În pat zăcea domnişoara Claire de Fermont (acestea erau numele celor două victime ale lui Jacques Ferrand). Neavând decât un pat, mama şi fiica se culcau pe rând, împărţind astfel orele de noapte. Prea multe griji şi spaime o chinuiau pe baroană ca să poată dormi în voie; în schimb, fiica ei avea cel puţin parte de câteva ore de odihnă şi de uitare. În clipa aceea dormea. Nimic mai – 2094 –

– Eugen Sue –

mişcător, mai dureros, ca tabloul acestei mizerii, impusă de lăcomia notarului, celor două fiinţe, până atunci deprinse cu modestele satisfacţii ale bunăstării, şi înconjurate, în oraşul lor natal, de consideraţia ce o inspiră totdeauna o familie onorabilă. Doamna de Fermont are vreo treizeci şi şase de ani, fizionomia ei este plină de blândeţe şi de distincţie. Trăsăturile ei, odinioară de o rară frumuseţe, sunt palide şi obosite: părul negru, despărţit în bandouri de-o cărare la mijloc, strâns la spate, trădează prin câteva şuviţe argintii, urmele suferinţelor recente. Îmbrăcată într-o rochie de doliu, cârpită în câteva locuri, doamna de Fermont, cu fruntea sprijinită în mână, se reazimă de tristul căpătâi al patului şi-şi priveşte fata cu o – 2095 –

– Misterele Parisului vol.1 –

îndurerare greu de redat. Claire n-are decât şaisprezece ani. Candidul şi delicatul ei profil, subţiat ca şi cel al mamei, se desenează pe culoarea cenuşie a pânzei grosolane cu care este înfăţată perna umplută cu rumeguş de lemn. Tenul fetei şi-a pierdut strălucitoarea puritate, ochii ei mari, închişi, proiectează pe obrazul supt umbra dublă a genelor lungi şi negre. Buzele, odinioară roze şi umede, acum uscate şi livide, ivesc printre ele smalţul alb al dinţilor; atingerea aspră a cearşafurilor ordinare şi a păturii de lână, a lăsat urme roşietice pe carnaţia gâtului, a umerilor şi a braţelor tinerei fete. Din timp în timp, o uşoară tresărire – 2096 –

– Eugen Sue –

crispa sprâncenele subţiri şi catifelate, ca şi cum fata ar fi fost urmărită de un vis chinuitor. Aspectul acestei feţe trădează de pe acum o expresie bolnăvicioasă şi penibilă. Descoperi cumplitele simptome ale unei boli care mocneşte şi ameninţă. De multă vreme doamna de Fermont nu mai avea lacrimi, se uita la fata ei cu un ochi uscat şi înfierbântat de pojarul unei febre lente care o consuma pe tăcute. Din zi în zi doamna de Fermont se simţea mai lipsită de puteri şi, ca şi fiica ei, simţea acea stare de sfârşeală, prevestitoarea unei boli grave şi latente; dar temându-se să nu o alarmeze pe Claire şi nevrând mai ales, dacă s-ar putea spune, să se sperie ea însăşi, lupta din răsputeri împotriva primelor simptome ale bolii. – 2097 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Pentru aceleaşi motive şi din spirit de generozitate, Claire, ca să nu-şi neliniştească mama, încerca să-şi ascundă suferinţele. Nefericitele fiinţe, pradă aceloraşi dureri, trebuiau să fie lovite de aceeaşi boală. Două sau trei lovituri puternice în uşă o făcură pe doamna Fermont să tresară şi o treziră brusc pe fiica ei. — Dumnezeule, mamă, ce s-a întâmplat? exclamă Claire ridicându-se în capul oaselor; apoi, printr-o mişcare reflexă, îşi aruncă braţele de gâtul mamei care, tot atât de speriată, se lipi de fata ei, uitându-se cu groază la uşă. — Nu ştiu, draga mea, linişteşte-te… nu e nimic… a bătut cineva… poate ni se aduce răspunsul de la post-restant. În clipa aceea, uşa putredă se clătină – 2098 –

– Eugen Sue –

sub şocul mai multor lovituri puternice de pumn. — Cine e acolo? întrebă doamna de Fermont cu voce tremurătoare. Un glas grosolan, aspru, răguşit, răspunse: — Ce, sunteţi surde, vecinelor? Hei? Vecinelor! Hei!… — Ce doreşti, domnule, nu te cunosc, spuse doamna de Fermont, încercând să-şi prefacă vocea alterată de spaimă: — Sunt Robin, vecinul dumitale… dă-mi foc să-mi aprind pipa… haide, hopa! Şi mai repede, ce dracu! — Doamne, e şchiopul acela, care e mereu beat, şopti doamna de Fermont. — Hei!… Îmi daţi un foc, sau sparg uşa? Fir-ar al dracului! – 2099 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Domnule… n-am foc!… — Trebuie să aveţi chibrituri… toată lumea are… deschideţi… hai odată! — Domnule, te rog lasă-ne în pace… — Vrei să deschizi au ba? — Te rog să pleci, sau strig… — O dată, de două ori, de trei ori… nu vrei? Atunci dărâm tot… Hăis! Şi mizerabilul dădu o lovitură atât de puternică, încât broasca uzată se sparse şi uşa se deschise. Cele două femei scoaseră un ţipăt de groază. — Doamna de Fermont, cu toată slăbiciunea ei, se repezi înaintea banditului în clipa când acesta punea un picior în odaie, şi îi tăie drumul. — Domnule, asta e o ticăloşie! Nu vei intra! strigă nefericita mamă reţinând – 2100 –

– Eugen Sue –

cât o ţineau puterile uşa întredeschisă. Voi striga după ajutor… Se cutremură de prezenţa acestui om cu figura hidoasă şi buhăită de vin. — Pentru ce? Pentru ce? răspunse el. Nu se ajută oare vecinii între ei? Trebuia să deschizi uşa, n-aş fi spart-o! Apoi cu încăpăţânarea stupidă a omului beat, adăugă, clătinându-se pe picioarele lui nesigure: — Vreau să intru, şi o să intru… şi nu ies de aici până nu-mi aprind pipa. — N-am nici foc, nici chibrituri. În numele cerului, domnule, pleacă. — Nu-i adevărat, spui asta ca să nuţi văd fata culcata. Ieri ai astupat geamurile de la uşă. E drăguţă… Vreau s-o văd… Ia seama, te pocesc dacă nu mă laşi să intru… îţi spun că o să-ţi văd – 2101 –

– Misterele Parisului vol.1 –

fata, în pat, şi o să-mi aprind şi pipa, sau dărâm totul, şi pe dumneata!… — Ajutor, Doamne!… Săriţi, ajutor! strigă doamna de Fermont, care simţea uşa cedând sub lovitura puternică a şchiopului. Intimidat de aceste strigăte, omul făcu un pas înapoi şi, arătând doamnei Fermont pumnul, zise: — O să-mi plăteşti asta… Vin la noapte, o să-ţi astup gura şi n-o să mai poţi să strigi… Şi şchiopul cel gras, cum i se zicea în insulă, coborî, ameninţând cumplit. Doamna de Fermont, de teamă să nu revină iar, şi văzând broasca stricată, împinse masa în faţa uşii, ca să o baricadeze. Claire fu atât de impresionată, atât – 2102 –

– Eugen Sue –

de zdrobită de această oribilă scenă, că recăzu pe culcuşul ei aproape inertă, pradă unei crize de nervi. Mama, uitând de propria ei spaimă, alergă la fată, o strânse în braţe, îi dădu să bea puţină apă, şi o făcu să-şi vină în fire. — Linişteşte-te, îi zise ea, fii calmă, biata mea copilă… monstrul acela s-a dus. Apoi nefericita mamă exclamă cu o indignare şi o durere de nedescris: — Numai notarul este primul vinovat de toate chinurile noastre!... Claire se uita în jurul ei cu mirare şi cu teamă. — Crede-mă, draga mea, reluă doamna Fermont, sărutându-şi afectuos fiica, mizerabilul a plecat. – 2103 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Dumnezeule, dar dacă urcă iar? Ai văzut bine că ai strigat după ajutor şi n-a venit nimeni… Oh! Te implor, să părăsim această casă… Voi muri de frică! — Cum tremuri!… Ai friguri. — Nu, nu, spuse fata pentru a-şi linişti mama, nu e nimic, e frica, va trece… Şi tu cum te simţi? Dă-mi mâinile… Doamne, cum ard! Vezi, tu eşti cea bolnavă şi vrei să mi-o ascunzi. — Să nu crezi aşa ceva, mă simţeam mai bine ca oricând! Emoţia şi tulburarea pricinuită de acest om m-au adus în halul ăsta. Dormeam foarte adânc pe scaun şi m-am trezit o dată cu tine. — Totuşi, mamă, bieţii tăi ochi sunt roşii, ard ca focul! – 2104 –

– Eugen Sue –

— Oh! Înţelegi, copila mea, că somnul pe scaun nu prea te odihneşte, nu-i aşa? — E adevărat că nu te simţi rău? — Nu, nu, te asigur… Şi tu? — Nici eu, dar tremur încă de spaimă. Te implor, mamă, să plecăm din casa asta. — Şi unde să ne ducem? Ştii cât de greu am găsit această nenorocită de odăiţă… căci din păcate n-avem acte şi apoi am plătit pentru cincisprezece zile înainte, n-o să ne dea banii înapoi… şi ne rămâne atât de puţin, atât de puţin… încât trebuie să facem cea mai cruntă economie. — Poate că domnul de Saint-Rémy îţi va răspunde dintr-o zi într-alta. — Nu mai am nicio nădejde... I-am – 2105 –

– Misterele Parisului vol.1 –

scris de atâta vreme!... — Poate că n-a primit scrisoarea. De ce nu-i mai scrii o dată? De aici până la Angers nu e aşa de departe, am putea avea repede răspunsul. — Dragă copilă, ştii cât de greu mi-a venit să-i scriu. — Ce rişti? E atât de bun, cu toată bruscheţea lui… — Nu era el unul din cei mai vechi prieteni ai tatei? Şi apoi ne este şi rudă… — Dar e şi el sărac, nu prea are avere… poate că nu ne răspunde ca să nu sufere refuzându-ne… — Dar dacă n-a primit scrisoarea ta, mamă? — Şi dacă a primit-o, din două una: sau e el însuşi într-o situaţie atât de grea încât nu ne poate veni într-ajutor, sau – 2106 –

– Eugen Sue –

nu-l interesează soarta noastră. Atunci de ce să ne expunem unui refuz sau unei umilinţe? — Hai mamă, curaj, tot ne mai rămâne o speranţă… Poate că dimineaţa asta ne va aduce un răspuns bun… — De la domnul d’Orbigny? — Desigur… Scrisoarea a cărei ciornă ai făcut-o odinioară, era atât de limpede, atât de emoţionantă, expunea atât de firesc nenorocirea noastră, încât i se va face milă de noi… Într-adevăr, nu ştiu ce-mi spune că n-ai dreptate să tendoieşti de el. — N-are prea multe motive să se intereseze de noi. E drept că a cunoscut odinioară pe tatăl tău şi l-am auzit adeseori pe bietul meu frate vorbind de domnul d’Orbigny ca de un om cu care – 2107 –

– Misterele Parisului vol.1 –

avusese cele mai bune relaţii, înainte ca acesta să părăsească Parisul pentru a se retrage în Normandia cu tânăra lui soţie. — Tocmai asta mă face să trag nădejde, o femeie tânără va fi compătimitoare… Şi apoi, la ţară, poţi să faci atâta bine! Te poate lua, cum sper, ca menajeră, iar eu aş lucra la lenjerie… Domnul d’Orbigny e atât de bogat şi într-o casă mare ca a lui se găseşte întotdeauna de lucru. — Dar avem atât de puţine drepturi să-i cerem să se îngrijească de noi… Suntem atât de nenorocite! — E adevărat că asta trage în cumpăna în ochii unor oameni caritabili. — Să sperăm că domnul d’Orbigny şi soţia lui sunt miloşi… — În sfârşit, în cazul că nu ne putem – 2108 –

– Eugen Sue –

aştepta la nimic de la el, îmi voi înfrânge stinghereala nelalocul ei şi îi voi scrie doamnei ducese de Lucenay. — Acea doamnă de care tatăl vicontelui de Saint-Rémy ne vorbea atât de des, şi nu contenea să laude inima ei bună şi spiritul ei generos? — Da, fiica principelui de Noirmont. A cunoscut-o de mică şi o trata ca pe copilul lui… căci era prieten intim cu prinţul. Doamna de Lucenay trebuie să aibă multe cunoştinţe, va reuşi poate să ne ajute. — Fără-ndoială, mamă, înţeleg rezerva ta, n-o cunoşti de loc. — În sfârşit, în cazul când doamna de Lucenay nu va putea face nimic pentru noi, voi recurge la o ultimă soluţie. – 2109 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Care, mamă? — E foarte slabă… o nădejde nebună poate! Dar de ce să nu o încercăm? Fiul domnului de Saint-Rémy este… — Domnul, de Saint-Rémy are un fiu? strigă Claire, întrerupându-şi mama cu uimire. — Da, copila mea, are un fiu… — Nu vorbea niciodată de el… Nu venea niciodată la Angers… — Într-adevăr, şi pentru motive pe care n-ai de unde să le ştii; domnul de Saint-Rémy, părăsind Parisul acum cincisprezece ani, nu şi-a mai revăzut fiul de la acea dată. — Cincisprezece ani fără să-ţi revezi tatăl!… E oare cu putinţă, Doamne!… — Vai! Da, după cum vezi… îţi voi spune că fiul domnului de Saint-Rémy – 2110 –

– Eugen Sue –

ieşea mult în lume şi era foarte bogat… — Foarte bogat?… Şi tatăl lui e sărac? — Averea, tânărul de Saint-Rémy a moştenit-o de la mama lui. — Dar n-are importanţă… cum e posibil să-şi neglijeze tatăl?… — Bătrânul conte n-ar fi primit nimic de la el. — De ce? — E încă o întrebare la care nu pot răspunde, copila mea. Dar l-am auzit pe bietul meu frate zicând că dărnicia tânărului era foarte apreciată… Tânăr şi generos, trebuie să fie bun… Aşa că, aflând prin mine că soţul meu era prieten intim cu tatăl lui, poate că va încerca să ne găsească de lucru sau vreo slujbă… are relaţii atât de numeroase şi – 2111 –

– Misterele Parisului vol.1 –

strălucite, că-i va fi uşor… — Apoi vom afla prin el, dacă domnul de Saint-Rémy, tatăl, nu părăsise Angersul înainte de a-i fi scris dumneata; aceasta ar explica tăcerea lui. — Mă tem că domnul de SaintRémy, fata mea, nu şi-a mai cultivat prietenii. În sfârşit, trebuie încercat. — Afară numai de cazul că domnul d’Orbigny nu ne va răspunde în mod favorabil… şi ţi-o repet, nu ştiu de ce, fără să vreau, am oarecare nădejdi. — Dar uite că au trecut mai multe zile de când i-am scris, arătându-i cauzele nenorocirii noastre, şi nimic… încă nimic… O scrisoare pusă la poştă înainte de orele patru seara, soseşte a doua zi de dimineaţă la moşia Aubièrs… În cinci zile aş fi putut avea un răspuns. – 2112 –

– Eugen Sue –

— Poate, înainte de a ne scrie, vrea să ştie în ce fel ne-ar putea fi folositor. — Dumnezeu să te audă, copila mea. — Mi se pare foarte simplu, mamă… Dacă nu putea face nimic pentru noi, ţiar fi scris numaidecât. — Doar dacă nu vrea să ne ajute… — Ah! Mamă… e cu putinţă să nu încerce să ne răspundă măcar şi să ne lase să sperăm patru zile, opt zile poate… căci când eşti nenorocit, nădăjduieşti într-una… — Vai, copila mea, vezi câteodată atâta nepăsare faţă de suferinţele altora! — Dar scrisoarea dumitale!… — Scrisoarea mea nu poate să-i dea o idee de neliniştea noastră, de suferinţele noastre de fiecare clipă; va – 2113 –

– Misterele Parisului vol.1 –

putea oare scrisoarea mea să-l facă să ştie cât de grea ne este viaţa, să-i zugrăvească umilirile de tot felul la care suntem expuse, existenţa noastră în această casă groaznică, spaima prin care am trecut adineauri?… Va putea scrisoarea mea să-i evoce tristul viitor ce ne aşteaptă dacă…? Dar să nu mai vorbim de asta… Doamne… tu tremuri… ţi-e frig… — Nu, mamă… nu lua în seamă; dar ia spune, să presupunem că suntem cu totul lipsite de mijloace de trai, că puţinii bani ce-i mai avem în cufărul ăsta se termină… e cu putinţă ca într-un oraş bogat ca Parisul… să murim amândouă de foame şi de mizerie, din lipsă de lucru şi pentru că un om hain ne-a luat tot ce aveam?… – 2114 –

– Eugen Sue –

— Taci, nenorocito… — Este cu putinţă, mamă?… — Din păcate… — Dar Dumnezeu, care ştie tot, care poate orice, de ce ne părăseşte astfel. El, pe care niciodată nu l-am jignit cu ceva? — Te implor, copila mea, lasă aceste triste gânduri… prefer să te văd sperând, fără prea mult temei poate… Haide, îmbărbătează-mă cu frumoasele tale iluzii, sunt şi eşti destul de deprimată… Împinse cu toate puterile masa către uşă. Dar se potoli când auzi vocea lui tata Micou. — Doamnă, nepotul meu André vine de la poştă… Are o scrisoare pentru dumneavoastră… vine de departe… – 2115 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Sunt de plată patruzeci de centime şi comisionul, în total un franc. — Mamă… o scrisoare din provincie, suntem salvate… e de la domnul de Saint-Rémy sau de la domnul d’Orbigny! Biată mamă, nu vei mai suferi, nu te vei mai zbuciuma din cauza mea… vei fi fericită… Dumnezeu e drept… Dumnezeu e bun!… exclamă fata, şi o rază de speranţă lumină blândul şi fermecătorul ei chip. — Oh, mulţumesc domnule… dă-mi scrisoarea… dă-mi-o te rog, repede! strigă doamna de Fermont dând la o parte masa şi deschizând uşa. — Un franc, doamnă, spuse tăinuitorul, arătând scrisoarea atât de mult aşteptată. — Îţi voi plăti, domnule. – 2116 –

– Eugen Sue –

— Ah! Doamnă, nu e nicio grabă… Mă duc până în pod şi în zece minute cobor, o să iau banii în trecere. Taica Micou dădu doamnei de Fermont scrisoarea şi dispăru. — Scrisoarea e din Normandia… ştampila e din Aubièrs… e de la domnul d’Orbigny! strigă doamna de Fermont cercetând adresa. „Doamnei – Z postrestant, la Paris“. — Ei, mamă, n-aveam dreptate?… Doamne, cum îmi mai bate inima! — Soarta noastră, bună sau rea, e în scrisoarea asta… spuse, cu vocea schimbată de emoţie, doamna de Fermont, arătând plicul. De două ori mâna ei tremurătoare se apropie de sigiliu pentru a-l rupe. Nu avu curajul. – 2117 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Ce slăbiciune din parte-mi! Şi doamna de Fermont rupse pecetea cu o cumplită strângere de inimă. Fiica ei, tot aşa de emoţionată, cu toată aparenta stăpânire de sine, abia răsufla. — Citeşte tare, mamă. — Scrisoarea nu e lungă, e de la contesa d’Orbigny, spuse doamna de Fermont uitându-se la semnătură. — Cu atât mai bine, e semn bun. Vezi mamă, această excelentă tânără doamnă a vrut să-ţi răspundă ea însăşi. — Vom vedea. Şi doamna de Fermont citi cele ce urmează cu un glas tremurător: „Doamnă, domnul conte d’Orbigny, grav bolnav de câtăva vreme, n-a putut să vă – 2118 –

– Eugen Sue –

răspundă în timpul absenţei mele“ — Vezi, mamă, că nu e din vina lui! — Ascultă, ascultă! „Sosind azi dimineaţă de la Paris, mă grăbesc să vă scriu, doamnă, după ce am vorbit cu domnul d’Orbigny despre scrisoarea dumneavoastră. Îşi aminteşte foarte vag de relaţiile ce spuneţi că au existat între el şi fratele dumneavoastră. Cât despre numele soţului dumneavoastră, doamnă, el nu e necunoscut domnului d’Orbigny, dar nu-şi poate aminti în ce împrejurări l-a auzit. Pretinsa jefuire de care îl acuzaţi, cu atâta uşurinţă, pe domnul Jacques Ferrand, de care ne mândrim a-l avea ca notar, constituie în ochii domnului d’Orbigny o gravă calomnie, ale cărei urmări, desigur că nu le-aţi cumpănit îndeajuns. Ca şi mine, – 2119 –

– Misterele Parisului vol.1 –

doamnă, soţul meu cunoaşte şi admiră excepţionala probitate a omului respectabil şi pios pe care îl atacaţi cu atâta orbire. Vă spun, dar, doamnă, că domnul d’Orbigny, luând, fără îndoială, parte la supărătorul impas în care vă găsiţi, dar nefiind în căderea lui să cerceteze adevărata cauză, se vede în imposibilitate de a vă ajuta. Binevoiţi, doamnă, a primi, o dată cu expresia tuturor regretelor domnului d’Orbigny, asigurarea sentimentelor mele cele mai alese. Contesa d’Orbigny.“ Mama şi fata se priviră cu o dureroasă stupoare, nefiind în stare să scoată o vorbă. Tata Micou bătu la uşă şi spuse: — Doamnă, pot să intru pentru comision? E un franc. – 2120 –

– Eugen Sue –

— Da! e adevărat, pentru o veste atât de bună merită să cheltuim ceea ce ne-ar ajunge pentru două zile de trai, zise doamna de Fermont cu un zâmbet amar, şi, lăsând scrisoarea pe patul fetei, se duse la un vechi cufăr fără broască, se aplecă şi îl deschise. — Am fost jefuite! strigă înspăimântată nenorocita femeie, nu mai avem nimic! urmă ea cu vocea sfârşită. Şi, distrusă, se rezemă de cufăr. — Ce spui, mamă? Săculeţul în care erau bani… Dar doamna de Fermont se ridică repede, ieşi din odaie şi, adresându-se lui Micou care aştepta în tinda scării: — Domnule, strigă ea cu ochi scânteietori, cu obrazul aprins de indignare şi de spaimă, aveam un – 2121 –

– Misterele Parisului vol.1 –

săculeţ cu bani în cufărul acesta… mi lau furat alaltăieri, desigur, când am ieşit pentru o oră cu fiica mea… trebuie să se găsească banii, mă auzi! Eşti răspunzător! — Ai fost furată! Nu-i adevărat, casa mea e cinstită, răspunse cu obrăznicie şi brutalitate tăinuitorul. Spui asta ca să nu-mi plăteşti timbrul şi comisionul meu. — Îţi spun, domnule, că aceşti bani erau tot ce mai posedam pe lume, am fost furată, trebuie să se găsească banii, sau voi reclama. Oh! Nu voi cruţa nimic, nu voi respecta nimic… ţi-o spun dinainte! — Ar fi frumos, dumneata, care n-ai nici acte. Du-te şi fă reclamaţie, du-te imediat… te poftesc chiar. – 2122 –

– Eugen Sue –

Biata femeie era ca înlemnită. Nu putea pleca şi lăsa fata singură, în pat, de când cu spaima pe care şchiopul i-o pricinuise dimineaţa şi mai ales după ameninţările ce le proferase Micou. Acesta continuă. — Astea sunt mofturi, n-ai niciun sac cu bani. Aşa cum n-ai niciun sac cu aur. Nu vrei să-mi plăteşti timbrul, nu e aşa? Bine! Totuna mi-e, când vei trece. Îţi voi smulge de pe umeri vechiul dumitale şal… e destul de jerpelit, dar tot face un franc. — Ah! Domnule, exclamă doamna de Fermont, izbucnind în lacrimi, fie-ţi milă, îndură-te de noi… această mică sumă e tot ce mai aveam, fata mea şi cu mine. Dacă mi s-a furat, Dumnezeule, nu ne mai rămâne nimic, înţelegi?… – 2123 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Nimic, decât să murim de foame!… — Ce vrei să fac eu… eu? Dacă e adevărat că ai fost jefuită… şi că ai avut bani (ceea ce-mi pare suspect) de mult trebuie să se fi topit!… Şmecherul care a dat lovitura nu a fost atât de netot să însemne monedele şi să le păstreze ca să fie dibuit, dacă e cineva din casă – ceea ce nu cred – pentru că, după cum am mai spus încă azi de dimineaţă unchiului doamnei de la primul etaj, aici te simţi ca într-un adevărat cătun; dacă ai fost furată, e o nenorocire. Poţi înainta o sută de mii de plângeri şi n-o să scoţi un ban… n-o să-ţi ajute la nimic… îţi spun, crede-mă… Ei bine, strigă tăinuitorul întrerupându-se, văzând-o pe doamna de Fermont clătinându-se ce ai?… Te-ai îngălbenit… ia seama!… – 2124 –

– Eugen Sue –

Domnişoară, mamei dumitale i s-a făcut rău… adăugă tăinuitorul, înaintând la timp pentru a o prinde pe nefericita care, zdrobită de această ultimă lovitură, simţea că se pierde. Energia care o susţinuse atâta timp, începea să o părăsească. — Mamă… Doamne, ce ai? strigă Claire din patul ei. Micou, încă în putere, cu toţi cei cincizeci de ani ai lui, cuprins de un simţământ de milă trecătoare, o luă pe doamna de Fermont în braţe, împinse cu genunchiul uşa ca să intre în odaie şi spuse: — Domnişoară, iartă-mă că intru când eşti culcată, dar trebuie să ţi-o aduc pe mama dumitale… a leşinat… aşa nu poate să mai meargă. – 2125 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Văzându-l pe acest om intrând, Claire scoase un ţipăt de spaimă şi se ascunse cum putu mai bine sub pătură. Tăinuitorul o aşeză pe doamna de Fermont pe un scaun, lângă pat, şi se retrase lăsând uşa întredeschisă, broasca fiind spartă. Un ceas după această ultimă zguduire, violenta boală care de multă vreme mocnea în doamna de Fermont, izbucnise. Pradă unui delir înfricoşător, nenorocita femeie fu culcată lângă fiica ei, care era ea însăşi tot atât de bolnavă ca şi mama. Nu avea nici bani, nici mijloace, şi pe deasupra se mai temea în fiecare clipă să nu-l vadă intrând pe banditul care locuia pe acelaşi palier cu ele. – 2126 –

– Eugen Sue –

Capitolul 6 STRADA CHAILLOT Cele ce urmează s-au petrecut cu câteva ore înainte ca domnul Badinot să plece în grabă din pasajul Brasserie spre a se duce la vicontele de Saint-Rémy. Acesta din urmă, după cum am spus, locuia în strada Chaillot şi ocupa singur o vilă cochetă, între curte şi grădină, în acel cartier singuratic, deşi foarte apropiat de Champs-Elysées, cea mai modernă promenadă a Parisului. E inutil să enumerăm foloasele pe care domnul de Saint-Rémy, om cu noroc, înţelegea să le tragă din poziţia unei locuinţe pe care o alesese cu atâta grijă. Vom spune doar că o femeie putea – 2127 –

– Misterele Parisului vol.1 –

intra neobservată la el printr-o portiţă a vastei lui grădini, care se deschidea întro străduţă pustie, ce lega strada Marboeuf de strada Chaillot. În sfârşit, printr-o împrejurare fericită, unul din cele mai frumoase aşezăminte de horticultură din Paris, avea pe acelaşi pasaj lăturalnic o ieşire foarte puţin frecventată; misterioasele vizitatoare ale domnului de Saint-Rémy , dacă ar fi fost surprinse sau în cazul unei întâlniri neprevăzute, se puteau prevala de acest pretext plauzibil şi bucolic, ca să se aventureze în strada fatală. Ele puteau spune că se duc să aleagă flori rare de la un celebru grădinarfloricultor, vestit pentru frumuseţe serelor lui. De altfel, frumoasele vizitatoare n-ar – 2128 –

– Eugen Sue –

fi minţit decât pe jumătate: vicontele, înzestrat din plin cu gusturi rafinate, avea o seră minunată, care, în parte, se întindea de-a lungul străzii de care am vorbit; portiţa secretă dădea în această delicioasă grădină de iarnă, care răspundea într-un budoar (să mi se ierte această expresie învechită), situat la parterul casei. Ne este deci îngăduit să spunem, fără metaforă, că o femeie care ar fi trecut acest prag periculos ca să intre la domnul de Saint-Rémy, mergea spre pierzanie pe o potecă înflorită, deoarece, mai ales iarna, această elegantă alee era străjuită de tufişuri de flori splendide şi parfumate. Doamna de Lucenay, geloasă ca otice femeie pasionată, ceruse o cheie a – 2129 –

– Misterele Parisului vol.1 –

acestei portiţe. Să intrăm acum în curtea magaziilor şi să urcăm o scară mică ducând în apartamentul foarte confortabil al domnului Edwards Patterson, şeful grajdurilor domnului de Saint-Rémy. Acest ilustru „coachman“, adică vizitiu, invitase la dejun pe domnul Boyer, cameristul de încredere al vicontelui. O servitoare englezoaică, foarte drăguţă, retrăgându-se după ce adusese ceaiul, cele două personaje rămaseră singure. Edwards, când nu apărea în bogata lui livrea cafenie şi galonată cu argint, pe husa cu blazon a caprei lui, aducea perfect cu un onorabil fermier englez; în această ultimă înfăţişare îl vom prezenta cititorului, adăugând totuşi că, sub faţa lui lată şi roşcovană, se ghicea – 2130 –

– Eugen Sue –

neînduplecata şi diabolica viclenie a geambaşului. Domnul Boyer, invitatul lui, cameristul de încredere al vicontelui, era un bărbat înalt, slab, cu părul cenuşiu şi lipit de tâmple, frunte dezgolită, o privire fixă şi o fizionomie rece, discretă şi reţinută. Se exprima în termeni aleşi, avea maniere politicoase, nestânjenite, oarecare cultură, opinii politice conservatoare, şi putea să execute mulţumitor partitura de primă vioară într-un cuartet de amatori. Din timp în timp lua, cu gestul unui om de lume, câte o priză de tabac dintr-o cutiuţă de aur împodobită cu perle fine… după care scutura uşor cu o mână, tot atât de îngrijită ca şi a stăpânului său, cutele cămăşii de pânză fină de Olanda. – 2131 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Ştii, scumpul meu Edwards, spuse Boyer, că jupâneasa dumitale, Betty, ştie să gătească foarte bine? — Pe cinstea mea, e o fată bună, răspunse Edwards într-o franţuzească perfectă, o s-o iau cu mine, la întreprinderea ce mă gândesc să o cumpăr. În privinţa asta, pentru că suntem singuri, dragă Boyer, să vorbim de afaceri, pentru că te pricepi foarte bine. — Eu, da, puţin, recunoscu modest Boyer, luând o priză de tabac. Asta se deprinde destul de uşor când te ocupi de afacerile altora!… — Vreau să-ţi cer un sfat foarte important; de aceea te-am rugat să vii să iei o ceaşcă de ceai cu mine. — Îşi stau la dispoziţie, scumpul – 2132 –

– Eugen Sue –

meu Edwards. — Ştii că, în afara cailor de curse, aveam un contract cu domnul viconte pentru întreţinerea completă a grajdului lui, animale şi oameni, adică opt cai şi cinci sau şase „groomi“ şi „boys“, pentru suma de douăzeci şi patru de mii de franci pe an, cuprinzând şi leafa mea. — Acceptabil. — Timp de patru ani domnul viconte m-a plătit regulat, dar, pe la mijlocul anului trecut, mi-a spus: „Edwards, îţi datorez vreo douăzeci şi patru de mii de franci. La cât evaluezi caii şi trăsurile mele?“. „Domnule viconte, cei opt cai nu pot fi vânduţi cu mai puţin de trei mii de franci fiecare, unul peste altul, şi încă s-ar spune că îi dăruiţi (şi e adevărat, Boyer, pentru că – 2133 –

– Misterele Parisului vol.1 –

perechea de cai de la faeton a fost plătită cu cinci sute de guinee), asta face douăzeci şi patru de mii de franci pentru cai. Cât despre trăsuri, sunt patru. Să punem douăsprezece mii de franci, care adăugaţi la douăzeci şi patru de mii pentru cai, fac treizeci şi şase mii de franci“. „Ei bine! a răspuns domnul viconte, cumpără dumneata totul la preţul acesta, cu condiţia ca, pentru cei douăsprezece mii de franci ce ai urma să-mi mai plăteşti după ce vei fi scăzut avansurile, să întreţii şi să laşi la dispoziţia mea caii, oamenii şi trăsurile timp de şase luni“. — Şi desigur că ai primit bucuros acest târg. Edwards. E o afacere de aur. — Fără-ndoială, peste cincisprezece zile cele şase luni expiră, iar eu intru în – 2134 –

– Eugen Sue –

posesia cailor şi a trăsurilor. — Nimic mai simplu. Actul a fost redactat de domnul Badinot, omul de afaceri al domnului viconte. Dar nu văd de ce ai nevoie de sfaturile mele? — Ce trebuie să fac? Să vând caii şi trăsurile invocând ca motiv plecarea domnului viconte, şi totul se va vinde foarte bine, deoarece are faima celui mai priceput amator din Paris, sau să mă stabilesc ca negustor de cai, cu grajdul meu, care ar fi un frumos, început? Ce mă sfătuieşti? — Să faci ce aş face şi eu. — Cum? — Mă găsesc în aceeaşi situaţie cu dumneata. — Dumneata? — Domnului viconte nu-i plac – 2135 –

– Misterele Parisului vol.1 –

amănuntele; când am intrat la el în serviciu, aveam economii şi valori de vreo şaizeci de mii de franci; am suportat cheltuielile casei, ca dumneata pe cele ale grajdului şi, în fiecare an, domnul viconte mi le-a rambursat, fără discuţie; însă cam în aceeaşi perioadă când ţi s-a adresat dumitale mi-a rămas dator vreo douăzeci de mii de franci, iar furnizorilor vreo şaizeci de mii; atunci, domnul viconte mi-a propus, ca şi dumitale, să se achite vânzându-mi mobilierul casei, inclusiv argintăria care e foarte frumoasă, tablourile foarte bune etc. Totul a fost preţuit la o sută patruzeci de mii de franci. Erau de plată optzeci de mii de franci: rămâneau şaizeci de mii, care urmau să fie folosiţi pe de-a-ntregul în cheltuielile menajului, – 2136 –

– Eugen Sue –

lefurile personalului etc. şi la nimic altceva. Aşa era condiţia. — Bineînţeles, că mai câştigai ceva la aceste cheltuieli. — Desigur, fiindcă aranjasem cu furnizorii să-i plătesc după vânzare, spuse Boyer, trăgând pe nas o mare priză de tabac, aşa că la finele acestei luni... — Mobilierul va fi al dumitale, după cum caii şi trăsurile vor fi ale mele. — Evident, câştigul domnului viconte este că a trăit tot. Acest răstimp cum îi place lui, ca un mare senior, şi asta sub nasul creditorilor săi, fiindcă mobilierul, argintăria, caii, trăsurile, totul a fost plătit cu bani peşin, şi a devenit proprietatea dumitale şi a mea. — Aşa că domnul viconte s-a – 2137 –

– Misterele Parisului vol.1 –

ruinat?… — În cinci ani… — Şi totuşi domnul conte moştenise?… — Un biet milionaş în numerar, spuse cu dispreţ domnul Boyer, luând o priză de tabac. Avea însă două sute de mii de franci datorii. Acum uite ce vreau să-ţi spun, scumpul meu Edwards, aveam intenţia să închiriez unor englezi această casă atât de frumos mobilată, aşa cum se găseşte, cu lenjerie, cristale, porţelanuri, argintărie, seră; unii compatrioţi de ai dumitale ar fi plătit toate astea foarte scump. — Fără îndoială, dar de ce n-o faci? — Da, dar creanţele fără valoare! E riscant. Mă hotărăsc dar să vând mobilierul. Domnul viconte are – 2138 –

– Eugen Sue –

reputaţia de bun cunoscător de mobile preţioase, de obiecte de artă. Aşa că tot ce va ieşi din casa lui, va avea o valoare dublă; voi realiza astfel o sumă frumuşică. Fă ca mine, lichidează. Lichidează şi nu-ţi primejdui câştigurile în speculaţii; pe dumneata, primul vizitiu al domnului viconte de SaintRémy, oricine te va angaja. Chiar ieri mi s-a vorbit de un minor emancipat, un văr al doamnei ducese de Lucenay, tânărul duce de Montbrison, care soseşte din Italia cu preceptorul lui şi care vrea să-şi mobileze o casă. Are un venit de două sute cincizeci de mii de lire în cap, din moşii, scumpul meu Edwards, două sute cincizeci de mii de lire venit… şi cu asta îşi face intrarea în lume. Douăzeci de ani, iluzii, beţia risipei, generos ca un – 2139 –

– Misterele Parisului vol.1 –

prinţ… îl cunosc pe intendent, ţi-o spun confidenţial: aproape că m-a şi acceptat ca şef al valeţilor. Mă protejează, prostul! Şi domnul Boyer ridică din umeri, aspirând cu putere o nouă priză de tabac. — Şi speri să-l mături? — Ba bine că nu, e un imbecil sau un înfumurat. Mă instalez în postul acesta ca şi cum n-ar avea să se teamă de mine. Nu vor trece două luni şi îi iau locul. — Două sute cincizeci de mii de lire, venit din moşii! chibzui Edwards, şi la un stăpân tânăr, e o casă bună… — Îţi spun că e treabă de făcut. Voi vorbi protectorului meu despre dumneata, adăugă domnul Boyer cu subînţeles. Să intri acolo, e o avere solidă de care te poţi lipi pentru multă vreme. – 2140 –

– Eugen Sue –

Nu ca acel nenorocit de milion al domnului viconte, un adevărat bulgăr de zăpadă: o rază de soare parizian şi s-a zis cu el. Am văzut de la început că nu voi fi aici decât o pasăre călătoare; e păcat, deoarece casa noastră ne făcea cinste; şi până în ultima clipă îl voi servi pe domnul viconte cu respectul şi stima pe care le merită. — Scumpul meu Boyer, îţi mulţumesc şi primesc propunerea dumitale; dar mă gândesc dacă n-aş putea oferi tânărului duce grajdul domnului viconte. E în stare perfectă şi este admirat de tot Parisul. — Ai dreptate şi vei face o afacere de aur. — Dar dumneata de ce nu-i propui casa asta atât de somptuos aranjată din – 2141 –

– Misterele Parisului vol.1 –

toate punctele de vedere? Unde ar putea găsi ceva mai bun? — Zău, Edwards, eşti un om de duh şi nu mă miră, şi îmi dai acum o idee excelentă; trebuie sa te adresezi domnului viconte, e un stăpân atât de bun încât nu va refuza să trateze în locul nostru cu tânărul duce. Îi va putea spune că, plecând la legaţia din Gerolstein, unde e ataşat, lichidează casa. Aşadar, hai să facem socoteala: o sută şaizeci de mii de franci pentru casa complet mobilată, douăzeci de mii de franci argintărie şi tablouri, cincizeci de mii de franci pentru grajd şi trăsuri, face în total două sute treizeci de mii de franci; e o afacere excelentă pentru un tânăr care vrea să se instaleze cât mai confortabil; ar trebui să cheltuiască de – 2142 –

– Eugen Sue –

trei ori mai mult ca să poată realiza ceva atât de desăvârşit şi de elegant ca ansamblul acestei locuinţe. Căci trebuie să o mărturisesc, Edwards, nu există un al doilea care să ştie să trăiască din plin ca domnul viconte. — Şi caii lui! — Şi mâncarea aleasă! Godefroi, bucătarul lui, pleacă de aici de o sută de ori mai savant decât a venit. Domnul viconte i-a dat sfaturi foarte bune, l-a şlefuit mult. — Pe lângă asta, se spune că domnul viconte este un jucător cu faimă! — Admirabil… câştigând sume mari, cu tot atâta nepăsare ca atunci când le pierde… şi totuşi n-am văzul pe nimeni pierzând cu atâta eleganţa. — Şi femeile, Boyer, femeile! Ah, ai – 2143 –

– Misterele Parisului vol.1 –

avea multe de povestit dumneata, singurul care puteai intra în apartamentul de la parter… — Am secretele mele, cum le ai şi dumneata pe ale dumitale, dragul meu. — Ale mele? — Când domnul viconte punea caii lui să alerge, nu-ţi încredinţa şi dumitale unele confidenţe? Nu vreau să pun la îndoială cinstea jokeilor, a adversarilor dumitale… Dar, în sfârşit, anumite zvonuri… — Discreţie, dragul meu Boyer, un „gentleman“ nu compromite reputaţia unui jokeu adversar, care a avut slăbiciunea să-l asculte… — Tot aşa cum niciun cavaler nu compromite reputaţia unei femei care a avut o slăbiciune pentru el, aşa că, după – 2144 –

– Eugen Sue –

cum îţi spun, să ne păstrăm secretele, sau mai bine zis pe cele ale domnului viconte, dragă Edwards. — Ah! Dar ce o să facă el acum? — Va pleca în Germania cu o confortabilă caretă de călătorie şi cu şapte-opt mii de franci pe care va şti să şi-i procure. O! N-am nicio grijă de domnul viconte, e unul din aceia care cad totdeauna în picioare, după cum se spune… — Şi nu mai aşteaptă nicio moştenire? — Niciuna, tatăl lui de-abia are din ce trăi. — Tatăl lui? — Desigur… — Tatăl domnului viconte nu e mort? – 2145 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Nu… Cel puţin până acum cinci sau şase luni mai trăia, căci domnul viconte i-a scris în legătură cu nişte acte de familie… — Dar nu a fost niciodată văzut aici. — Pentru bunul motiv că de aproape cincisprezece ani locuieşte în provincie, la Angers. — Dar domnul viconte nu se duce să-l vadă? — Niciodată… niciodată. — Sunt deci certaţi? — Ceea ce o să-ţi spun nu e un secret, căci l-am aflat de la un vechi om de încredere al principelui de Noirmont. — Tatăl doamnei de Lucenay? întrebă Edwards, cu o privire şireată şi plină de înţeles, pe care domnul Boyer, credincios principiilor lui de rezervă şi – 2146 –

– Eugen Sue –

discreţie, se prefăcu a nu-i pricepe tâlcul; continuă deci cu indiferenţă: — Doamna ducesă de Lucenay este într-adevăr fiica domnului principe de Noirmont; tatăl domnului viconte era foarte legat de prinţ. Ducesa era atunci foarte tânără, şi domnul de Saint-Rémytatăl, care o iubea foarte mult, se purta cu ea ca şi cum ar fi fost fata lui. Deţin aceste amănunte de la Simon, omul de încredere al prinţului, pot vorbi fără rezervă, pentru că aventura ce ţi-o voi povesti a făcut pe vremuri ocolul întregului Paris. Cu toate că a împlinit şaizeci de ani, tatăl domnului viconte are un caracter de fier, un curaj de leu, o cinste pe care îmi îngădui să o numesc fabuloasă. Nu avea aproape niciun fel de avere şi s-a însurat, din dragoste, cu – 2147 –

– Misterele Parisului vol.1 –

mama domnului viconte, o tânără fată destul de bogată, care poseda milionul la a cărui topire avem cinstea să asistăm. Şi domnul Boyer se înclină. Edwards îl imită. — Căsătoria a fost foarte fericită, până în clipa în care tatăl domnului viconte, se spune că din întâmplare, a dat peste nişte afurisite de scrisori din care reieşea că, în timpul uneia din absenţele sale, soţia avusese o afecţiune puternică pentru un oarecare conte polonez. — Asta li se întâmplă des polonezilor. Când eram la domnul marchiz de Senneval, doamna marchiză… o dezlănţuită… Domnul Boyer îşi întrerupse colegul. — Dragă Edwards, ar trebui să – 2148 –

– Eugen Sue –

cunoşti înrudirile marilor noastre familii, înainte de a vorbi despre ele, altminteri te expui la amare decepţii. — Cum? — Doamna marchiză de Senneval e sora domnului duce de Montbrison, în al cărui serviciu vrei să intri… — Ah! drace! — Îţi dai seama ce impresie ai face dacă ai vorbi de ea în astfel de termeni faţă de invidioşi sau de denunţători: n-ai mai rămâne în casă nici douăzeci şi patru de ore… — Just, Boyer… mă voi strădui să le cunosc legăturile de rudenie… — Aşadar: tatăl domnului viconte descoperi după doisprezece sau cincisprezece ani de căsnicie, până atunci foarte fericită, legăturile soţiei – 2149 –

– Misterele Parisului vol.1 –

sale cu acel conte polonez. Din fericire, sau din nefericire, domnul viconte se născuse nouă luni după ce tatăl lui, sau mai bine zis contele de Saint-Rémy, se înapoiase din acea călătorie fatală, aşa că nu putea fi sigur că vicontele era rodul adulterului. Totuşi, domnul conte se despărţi imediat de soţia lui, nu se atinse de averea pe care dânsa i-o adusese în căsnicie şi se retrase în provincie cu vreo optzeci de mii de franci cât mai avea. Dar vei vedea de ce-i în stare o fire diabolică. Cu toate că ofensa avusese loc cu cincisprezece ani înainte de a o fi descoperit şi ar fi putut fi prescrisă, tatăl domnului viconte, însoţit de domnul de Fermont, o rudă, porni pe urmele polonezului seducător şi-l ajunse la Veneţia, după ce îl căutase optsprezece – 2150 –

– Eugen Sue –

luni în aproape toate oraşele Europei. — Ce încăpăţânat!… — O ură demonică, îţi spun, dragă Edwards… La Veneţia avu loc un duel teribil, în care polonezul fu rănit mortal. Totul se petrecuse corect, dar tatăl domnului viconte manifestă o bucurie atât de sălbatică, după cât se spune, văzându-l pe polonez la pământ, încât ruda lui, domnul de Fermont, a fost nevoit să-l îndepărteze cu forţa de la locul luptei, contele vrând să-l vadă, spunea el, murind pe duşmanul lui sub propriii săi ochi. — Ce om! Ce om! — Contele se înapoie la Paris, se duse la soţia lui, îi spuse că l-a omorât pe polonez şi plecă. De-atunci nu şi-a mai revăzut nici soţia şi nici fiul şi s-a retras – 2151 –

– Misterele Parisului vol.1 –

la Angers. Acolo trăieşte ca un sihastru cu ceea ce i-a mai rămas din cei optzeci de mii de franci care se împuţinaseră mult în goana lui după polonez. La Angers nu vede pe nimeni în afară de soţia şi fiica rudei sale, domnul de Fermont, care a murit acum câţiva ani. De altfel, această familie a avut de îndurat o mare nenorocire, deoarece fratele doamnei de Fermont şi-a zburat creierii acum câteva luni. — Şi mama domnului viconte? — S-a prăpădit de mult. De aceea, la majorat, domnul viconte a moştenit averea ei… Vezi, dar, dragul meu Edwards, că în materie de moştenire, domnul viconte nu are de aşteptat nimic, sau aproape nimic de la tatăl lui... — Care de altfel probabil că-l – 2152 –

– Eugen Sue –

detestă. — N-a vrut niciodată să-l mai revadă de când descoperise adulterul, convins, fără îndoială, că e fiul polonezului. Convorbirea celor două personaje fu întreruptă de un valet uriaş, pudrat cu îngrijire, deşi nu era decât unsprezece dimineaţa. — Domnule Boyer… domnul viconte a sunat de două ori, spuse uriaşul. Domnul Boyer păru mâhnit că se abătuse de la îndatoririle sale. Se ridică repede şi urmă pe servitor cu atâta grabă şi respect, ca şi cum nu el ar fi fost proprietarul actual al casei stăpânului său.

– 2153 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Capitolul 7 CONTELE DE SAINT-RÉMY Trecuseră vreo două ore de când Boyer, despărţindu-se de Edwards, se prezentase vicontelui de Saint-Rémy, când tatăl acestuia bătu în poarta de serviciu a casei din strada Chaillot. Contele de Saint-Rémy era un om înalt, încă sprinten şi viguros, cu toată vârsta lui. Culoarea aproape amăruie a feţei contrasta ciudat cu albul strălucitor al bărbii şi părului său; sprâncenele stufoase, rămase negre, îi umbreau pe jumătate ochii pătrunzători, înfundaţi adânc în orbite. Deşi era îmbrăcat, printr-o manie de mizantrop, cu haine aproape ponosite, înfăţişarea lui era de un calm, de o mândrie care impuneau – 2154 –

– Eugen Sue –

respect Poarta se deschise şi bătrânul intră. Un portar în livrea de gală, cafenie şi argintată, pudrat cu îngrijire şi purtând ciorapi de mătase, apăru în pragul unei loji elegante, care contrasta cu vizuina afumată a portarilor Pipelet, precum se deosebeşte căruciorul unui cârpaci de prăvălia luxoasă a unei lenjerese la modă. — Domnul de Saint-Rémy? întrebă contele pe un ton repezit. Portarul, în loc să răspundă, măsură cu o dispreţuitoare uimire barba albă, redingota jerpelită şi pălăria pleoştită a necunoscutului, care ţinea în mână un baston gros. — Domnul de Saint-Rémy? repetă nerăbdător contele, izbit de atitudinea – 2155 –

– Misterele Parisului vol.1 –

impertinentă a portarului. — Domnul viconte nu e acasă. Zicând acestea, confratele domnului Pipelet trase de cordon şi, cu un gest elocvent, pofti pe necunoscut să plece. — Voi aştepta, zise contele, şi intră. — Eh! amice, amice! Nu se intră aşa în casele oamenilor! strigă portarul alergând după conte şi apucându-l de braţ. — Cum, secătură! răspunse bătrânul pe un ton ameninţător, ridicând bastonul. Îndrăzneşti să pui mâna pe mine? — Voi îndrăzni şi mai mult dacă nu ieşi numaidecât. Ţi-am spus că domnul viconte nu e acasă, hai, pleacă! În acel moment Boyer, atras de vociferări, apăru pe peronul casei. – 2156 –

– Eugen Sue –

— Ce e zgomotul acesta? întrebă el. — Domnule Boyer, omul ăsta vrea să intre cu orice preţ, deşi i-am spus că domnul viconte nu e acasă. — Să isprăvim reluă contele adresându-se lui Boyer care se apropiase, vreau să-l văd pe fiul meu… Dacă e plecat, îl voi aştepta… Am spus că Boyer ştia şi de existenţa şi de mizantropia tatălui stăpânului său; destul de fizionomist, de altfel, nu se îndoi nicio clipă de identitatea contelui. Îl salută respectuos şi răspunse: — Dacă domnul conte binevoieşte să mă urmeze, sunt la ordinele domnieisale… — Să mergem, spuse domnul de Saint-Rémy care îl însoţi pe Boyer, sub privirea uluită a portarului. – 2157 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Precedat de valet, contele ajunse la primul etaj şi îşi urmă călăuza care-l conduse prin cabinetul de lucru al lui Florestan de Saint-Rémy (vom desemna de aci înainte pe viconte sub acest nume de botez spre a-l deosebi de tatăl lui), introducându-l într-un salonaş care dădea în această încăpere, situat chiar deasupra budoarului de la parter. — Domnul viconte a fost nevoit să iasă acum, de dimineaţă, spuse Boyer. Domnul conte să fie atât de bun să-l aştepte, nu va întârzia să se înapoieze. Şi valetul dispăru. Rămas singur, contele se uită în jurul lui cu destulă indiferenţă, dar deodată făcu o mişcare bruscă, faţa i se însufleţi, obrajii se colorară şi furia îi crispă trăsăturile. Zărise portretul soţiei – 2158 –

– Eugen Sue –

lui… mama lui Florestan de Saint-Rémy. Îşi încrucişă braţele pe piept, îşi coborî capul ca şi cum ar fi vrut să evite această viziune, apoi se plimbă cu paşi mari prin încăpere. „E ciudat, îşi zise el, această femeie e moartă, i-am ucis amantul şi totuşi rana din mine e tot atât de vie, tot atât de dureroasă ca şi în prima zi… Setea mea de răzbunare nu e încă potolită, sălbateca mea mizantropie, izolându-mă aproape complet de lume, m-a lăsat pradă acelor triste amintiri. Da, fiindcă moartea complicelui acestei femei infame m-a răzbunat de ofensa ce mi s-a adus, dar nu a şters-o din memoria mea. Oh! O simt, ura mea este de nevindecat când mă gândesc că am fost minţit timp de cincisprezece ani, că am respectat – 2159 –

– Misterele Parisului vol.1 –

cincisprezece ani în şir o mizerabilă care m-a înşelat în mod nedemn. I-am iubit fiul, fructul crimei ei, ca şi cum ar fi fost copilul meu, căci aversiunea ce mi-o insuflă acum Florestan este o dovadă în plus că e rodul adulterului. Dar n-am nicio certitudine că-i aşa, e posibil să fie fiul meu… Câte o dată această îndoială mă chinuieşte… Dacă ar fi totuşi fiul meu? Atunci părăsirea în care l-am lăsat, nepăsarea ce i-am arătat-o din totdeauna, refuzul meu de a-l vedea, ar fi de neiertat. Dar la urma urmei, e bogat, e tânăr, e fericit, în ce i-aş mai putea fi de folos?… Dar afecţiunea lui poate mi-ar fi alinat durerile ce mi le-a căşunat mama lui!“ După un moment de gândire, contele continuă ridicând din umeri: – 2160 –

– Eugen Sue –

„Mereu aceleaşi presupuneri nesăbuite, fără ieşire, care îmi reînvie toate durerile! Să fim tari şi să ne stăpânim stupida şi penibila emoţie ce o resimt gândindu-mă că voi revedea pe acela pe care l-am iubit timp de cincisprezece ani, l-am iubit până la idolatrie ca pe fiul meu, pe el, pe el, fiul aceluia pe care l-am doborât cu spada mea, am văzut cu atâta satisfacţie curgându-i sângele, deşi m-au împiedicat să fiu de faţă la agonia lui!… Oh! Ei nu ştiau ce va să zică să fii atât de crunt lovit cum am fost eu!… Şi apoi când te gândeşti că numele meu, respectat peste tot, onorat, a putut fi atât de des rostit cu obrăznicie şi în bătaie de joc, cum se pronunţă numele unui bărbat înşelat!… Când te gândeşti că – 2161 –

– Misterele Parisului vol.1 –

numele meu, nume de care am fost totdeauna atât de mândru, aparţine azi fiului unui om căruia am vrut să-i smulg inima!… Oh! Mă întreb cum de nu înnebunesc când cuget la toate astea!“ Domnul de Saint-Rémy, continuând să se plimbe agitat, ridică maşinal perdeaua care despărţea salonul de cabinetul de lucru al lui Florestan şi făcu câţiva paşi în această încăpere. După o clipă o uşă mică, ascunsă în perete, se deschise încet şi doamna de Lucenay, înfăşurată într-un şal mare de caşmir verde, cu o pălărie simplă de catifea neagră, intră în salonul pe care contele îl părăsise cu un moment înainte. Să explicăm motivul acestei neaşteptate apariţii. Florestan de SaintRémy dăduse în ajun ducesei o întâlnire – 2162 –

– Eugen Sue –

pentru a doua zi dimineaţă. Aceasta, având, cum am mai spus-o, o cheie a portiţei din stradă, intrase ca de obicei prin seră, crezând că Florestan se află în apartamentul de la parter; negăsindu-l (după cum i se mai întâmplase şi în alte daţi), bănui că vicontele este ocupat în biroul lui. O scară secretă ducea din budoar la etajul întâi. Doamna de Lucenay urcă fără grijă, presupunând că Florestan încuiase ca de obicei uşa principală. Din nefericire, o vizită ameninţătoare a domnului Badinot, îl obligase pe Florestan să plece în grabă aşa că acesta uitase de întâlnirea cu doamna de Lucenay. Nevăzând pe nimeni, era pe punctul să intre în birou, perdelele portierei – 2163 –

– Misterele Parisului vol.1 –

salonului se dădură în lături şi ducesa se găsi faţă în faţă cu tatăl lui Florestan; nuşi putu reţine un ţipăt de spaimă. — Clotilda! exclamă contele stupefiat. Prieten intim cu contele de Noirmont, tatăl doamnei de Lucenay, domnul de Saint-Rémy o cunoscuse de copilă şi odinioară îi spunea pe numele de botez. Ducesa rămase nemişcată, uitânduse cu surprindere la acest bătrân cu barbă albă, prost îmbrăcat, de ale cărui trăsături îşi amintea vag. — Dumneata, Clotilda! repetă contele cu un accent dureros de dojana, dumneata… aici… la fiul meu! Aceste vorbe precizară amintirile nedesluşite ale doamnei de Lucenay şi, – 2164 –

– Eugen Sue –

recunoscându-l, în sfârşit, pe tatăl lui Florestan, exclamă: — Domnul de Saint-Rémy! Situaţia era atât de fără echivoc, încât ducesei, a cărei fire excentrică şi dârză era cunoscută, îi displăcu să recurgă la o minciună ca să explice motivul prezenţei ei la Florestan şi, bizuindu-se pe afecţiunea părintească ce-o avusese contele pentru ea odinioară, îi întinse mâna şi îi spuse cu aerul acela graţios, cordial şi îndrăzneţ totodată care îi era propriu: — Haide, nu mă certa… eşti cel mai vechi prieten al meu, adu-ţi aminte că acum douăzeci de ani îmi spuneai „draga mea Clotilda…“. — Da… aşa-ţi spuneam… dar… — Ştiu dinainte ce-o să-mi spui, – 2165 –

– Misterele Parisului vol.1 –

cunoşti deviza mea: „Ce este, este… Ce va fi, va fi…“. — Ah! Clotilda! — Cruţă-mă de observaţii, lasă-mă mai bine să-mi exprim bucuria că te văd. Prezenţa dumitale mi-aminteşte de atâtea lucruri, de bietul meu tată… mai întâi, apoi de cei cincisprezece ani ai mei! Ah! Cincisprezece ani. Ce frumos era! — Fiindcă tatăl tău era prietenul meu, şi… — Oh, da! reluă ducesa întrerupându-l, te iubea atât de mult! Adu-ţi aminte, îţi spunea râzând „omul cu panglici verzi...“ Şi dumneata îi spuneai totdeauna: „o răsfeţi pe Clotilda, ia seama“, şi el îţi răspundea sărutândumă: „Cred şi eu că o răsfăţ şi trebuie să – 2166 –

– Eugen Sue –

mă grăbesc şi să-mi înmulţesc alintările, deoarece lumea mi-o va răpi curând ca să o răsfeţe la rândul ei!“. — Ce tată minunat! Ce prieten am pierdut!… O lacrimă licări în frumoşii ochi ai ducesei de Lucenay, apoi, întinzând mâna domnului de Saint-Rémy, îi spuse cu emoţie: — Sunt foarte fericită că te-am revăzut, deştepţi în mine amintiri atât de preţioase, atât de scumpe inimii mele… Contele, deşi cunoştea de multă vreme acest caracter original şi lucid, rămase confuz faţă de calmul cu care Clotilda primea această situaţie atât de delicată: să întâlnească la amant pe tatăl acestuia! — Dacă eşti de mai mult timp la – 2167 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Paris, continuă Clotilda, ai făcut rău că nu te-ai grăbit să mă vezi, am fi avut atâtea de vorbit despre trecut… fiindcă ştii oare că mă apropii de vârsta în care găseşti un farmec nespus să întrebi pe un vechi prieten: „Îţi mai aduci aminte?“ Fără îndoială că ducesa n-ar fi dovedit mai mult calm dacă ar fi primit o vizită dimineaţa, în locuinţa ei. Domnul de Saint-Rémy nu se putu opri de a-i spune cu severitate: — În loc să vorbeşti de trecut, ar fi mai bine să vorbeşti de prezent… fiul meu poate sosi dintr-o clipă într-alta şi… — Nu, zise Clotilda întrerupându-l, am cheia de la portiţa serei şi sosirea lui este totdeauna anunţată printr-un clopoţel când omul intră pe uşa din dos; la acest sunet pe care-l cunosc, voi – 2168 –

– Eugen Sue –

dispărea tot atât de misterios cum am venit şi te voi lăsa să te bucuri de revederea cu Florestan. Ce plăcută surpriză îi vei face… L-ai lăsat atâta vreme în părăsire… aş fi eu oare îndreptăţită să te dojenesc? — Pe mine… pe mine? — Desigur... Ce călăuză, ce sprijin a avut Florestan când şi-a făcut intrarea în societate? Şi sunt mii de împrejurări când sfaturile unui părinte sunt indispensabile… Aşa că, sincer vorbind, nu e just din partea dumitale să… Aci doamna de Lucenay, cedând caracterului ei capricios, nu se putu opri de a râde nebuneşte şi de a spune contelui: — Recunoaşte că situaţia este cel puţin ciudată, şi e foarte nostim ca – 2169 –

– Misterele Parisului vol.1 –

tocmai eu să-ţi fac morală. — Da, e paradoxal, într-adevăr, dar nu merit nici morala nici laudele dumitale, vin la fiul meu… dar nu pentru el… La vârsta lui nu are, sau nu mai are, nevoie de sfaturile mele. — Ce vrei să spui? — Cunoşti motivele care m-au făcut să am oroare de lume şi mai ales de Paris, zise contele cu o expresie amară şi reţinută. A fost nevoie să intervină circumstanţe de cea mai mare însemnătate ca să mă oblige să părăsesc Angers-ul şi mai ales să vin aici… în această casă… Dar a trebuit să-mi înfrâng repulsia şi să recurg la toţi acei care puteau să mă ajute sau să-mi dea informaţii cu privire la unele cercetări de o mare importanţă pentru mine. – 2170 –

– Eugen Sue –

— Oh! Atunci, răspunse Clotilda cu o grabă plină de afecţiune, te rog să dispui de mine, dacă-ţi pot fi de folos. E nevoie de vreo intervenţie? Domnul de Lucenay are unele relaţii, fiindcă în zilele când eu cinez la mătuşa mea de Montbrison, el îşi invită la masă câţiva deputaţi, şi asta nu o face fără a avea motive; această oboseală trebuie probabil compensată printr-un anumit avantaj… cum s-ar zice, o oarecare influenţă asupra unor oameni care au, în vremurile noastre, trecere. Încă o dată, dacă te putem servi, suntem alături de dumneata. Mai ales că vărul meu, tânărul duce de Montbrison, care, pair şi el, are legături cu tinerii de rangul său. O să poată oare face şi el ceva? În orice caz ţi-l pun la dispoziţie, într-un cuvânt, – 2171 –

– Misterele Parisului vol.1 –

dispune de mine şi de ai mei, ştii doar că mă poţi socoti o prietenă săritoare şi devotată! — O ştiu şi nu refuz sprijinul dumitale, deşi… — Haide, dragul meu Alcesta, suntem oameni de lume. Să ne purtăm ca oamenii de lume. Că suntem aici sau în altă parte, cred că n-are importanţă, în chestiunea care te interesează şi care acum mă interesează şi pe mine extrem de mult, pentru că e a dumitale. Să vorbim deci despre asta, dar foarte, amănunţit… ţi-o cer… Spunând aceasta, ducesa se rezemă de cămin, şi apropie de sobă cel mai frumos picioruş din lume, care, în clipa aceea, era rece ca gheaţa. Cu mult tact, doamna de Lucenay – 2172 –

– Eugen Sue –

profită de ocazie, pentru a nu fi obligată să vorbească de viconte, ci numai de obiectul căruia domnul Saint-Rémy îi acorda atâta importanţă… Purtarea Clotildei ar fi fost alta faţă de mama lui Florestan. Bucuroasă şi mândră i-ar fi mărturisit acesteia cât îi e de drag vicontele… Cu tot rigorismul şi asprimea lui, domnul de Saint-Rémy căzu sub influenţa cavalerească şi cordială a acestei femei pe care o cunoscuse şi o iubise de când era copilă şi aproape uită că vorbea amantei fiului său. Cum ar fi putut rezista să nu-i urmeze exemplul, când eroul unei situaţii categoric penibile pare să nu-şi dea seama, sau să nu vrea să vadă cât de dificilă este împrejurarea în care se află? – 2173 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Desigur, nu ştii, Clotilda, spuse contele, eu de multă vreme locuiesc la Angers. — Ba ştiam. — Cu toată izolarea pe care o căutam, alesesem acest oraş pentru că acolo locuia o rudă de a mea, domnul de Fermont, care, de când cu groaznica nenorocire ce m-a lovit, s-a purtat cu mine ca un frate. După ce m-a însoţit în toate oraşele Europei, unde speram să dăm de omul pe care voiam să-l ucid, mi-a servit de martor într-un duel... — Da, un duel teribil, tatăl meu mi-a povestit totul odinioară, reluă pe un ton trist doamna de Lucenay; dar din fericire Florestan nu ştie nimic de acest duel… Şi nici cauza care l-a determinat… — Am vrut să-l las să-şi respecte – 2174 –

– Eugen Sue –

mama, răspunse contele înăbuşindu-şi un suspin… Apoi continuă: După câţiva ani, domnul de Fermont muri la Angers în braţele mele, lăsând o fiică şi o soţie, pe care, cu toată mizantropia mea, m-am simţit obligat să le iubesc, fiindcă nimic pe lume nu era mai pur, mai nobil ca aceste două fiinţe minunate. Trăiam singur, într-un cartier depărtat de oraş; dar când accesele mele de neagră tristeţe îmi lăsau un răgaz, mă duceam la doamna de Fermont să vorbesc cu ea şi cu fiica ei, de acela pe care îl pierduseră. Ca şi atunci când trăia, veneam să mă întăresc, să mă calmez, în această dulce intimitate, în care îmi plasasem toate afecţiunile. Fratele doamnei de Fermont locuia la Paris; se însărcinase, după moartea soţului ei, cu toate afacerile – 2175 –

– Misterele Parisului vol.1 –

surorii lui şi încredinţa unui notar vreo sută de mii de taleri, care erau toată averea văduvei. După câtăva vreme, o nouă şi groaznică nenorocire lovi pe doamna de Fermont: fratele ei domnul de Renneville s-a sinucis, să fie de atunci vreo opt luni. Am consolat-o cum am putut mai bine. După ce s-a mai atenuat prima ei durere, plecă la Paris să-si aranjeze treburile. Puţin după aceea, am aflat că se vindea, din ordinul ei, modestul mobilier din casa pe care o ocupase la Angers şi că această sumă a fost folosită pentru plata unor datorii rămase în urma ei. Neliniştit de această împrejurare, m-am informat şi am aflat, destul de imprecis, că această nefericită femeie şi fiica ei erau în mizerie, victime, desigur, ale unui faliment. Dacă doamna – 2176 –

– Eugen Sue –

de Fermont putea, într-o situaţie ca aceasta, să se bizuie pe cineva, acela eram eu; totuşi n-am primit de la ea nicio ştire. Numai după ce pierdusem această caldă prietenie, mi-am dat seama de valoarea ei. Nu-ţi poţi închipui suferinţele mele, neliniştile mele de când cu plecarea doamnei de Fermont şi a fiicei sale. Domnul de Fermont fusese pentru mine ca şi un frate, deci, trebuia cu orice preţ să le regăsesc, şi să aflu de ce nu mi s-au adresat mie, în disperarea loc, oricât de sărac mă ştiau. Am venit la Paris, lăsând pe cineva la Angers, care dacă ar fi aflat din întâmplare ceva, trebuia să mă înştiinţeze de îndată. — Ei bine? — Chiar ieri am primit o scrisoare din Angers: nu se ştie nimic. Sosind la – 2177 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Paris mi-am început cercetările, m-am dus întâi la vechea locuinţă a fratelui doamnei de Fermont. Acolo mi s-a spus că ele locuiesc pe cheiul canalului SaintMartin. — Şi această adresă? — Fusese a ei, dar nu se cunoştea noua ei locuinţă. Din nefericire până acum investigaţiile mele n-au dat niciun rezultat. După atâtea încercări zadarnice, înainte de a dispera cu totul, m-am hotărât să vin aici: poate că doamna de Fermont, care dintr-un motiv inexplicabil nu mi-a cerut nici ajutor, nici sprijin, să se fi adresat fiului meu, fiul celui mai bun prieten al soţului ei. Fără îndoială că această ultimă speranţă e foarte puţin întemeiată, dar nu vreau sămi reproşez că nu am încercat totul – 2178 –

– Eugen Sue –

pentru a o regăsi pe această biată femeie şi pe fiica ei. De câteva minute doamna de Lucenay îl asculta pe conte cu o atenţie sporită; deodată zise: — Într-adevăr, ar fi foarte ciudat să fie vorba de aceleaşi persoane de care se interesează doamna d’Harville. — Care persoane? întrebă contele. — Văduva de care vorbeşti este încă tânără, nu-i aşa? Înfăţişarea ei e foarte nobilă. — Fără îndoială, dar de unde ştii? — Fiica ei, frumoasă ca un înger, are cel mult şaisprezece ani? — Da… da… — Şi o cheamă Claire? — Oh! Fie-ţi milă, spune-mi unde sunt? – 2179 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Vai! Nu ştiu… — Nu ştii? — Iată ce s-a întâmplat: una dintre prietenele mele, doamna d’Harville, a venit la mine să mă întrebe dacă nu cunosc pe o văduvă a cărei fiică se numeşte Claire şi al cărei frate s-ar fi sinucis. Doamna d’Harville mi se adresa mie pentru că văzuse aceste cuvinte: „A se scrie doamnei de Lucenay“ notate în josul unei ciorne de scrisoare, pe care acea nenorocită femeie o adresa unei persoane necunoscute, căreia îi cerea sprijinul. — Voia să-ţi serie dumitale? Şi ce de? — Nu ştiu, nu o cunosc. — Dar ea te cunoaşte, ea! striga domnul de Saint-Rémy , fulgerat de o – 2180 –

– Eugen Sue –

idee subită. — Ce spui? — De o sută de ori m-a auzit vorbind de tatăl dumitale, de asemenea, de inima dumitale minunată şi generoasă. În nenorocirea ei s-o fi gândit să recurgă la dumneata. — Într-adevăr, aşa se explică. — Şi doamna d’Harville… cum a ajuns acea ciornă de scrisoare în posesia ei? — Nu ştiu; tot ce ştiu este că fără să afle încă unde se refugiază această biată mamă cu fiica ei, era, cred, pe urmele lor. — Atunci mă bizui pe dumneata, Clotilda, ca să mă prezinţi doamnei d’Harville, trebuie s-o văd chiar astăzi. — Nu e cu putinţă! Soţul ei a fost – 2181 –

– Misterele Parisului vol.1 –

victima unui accident îngrozitor: o armă pe care o credea descărcată, s-a declanşat în mâinile lui şi a fost ucis pe loc. — Ah! e înspăimântător! — Marchiza a plecat imediat la tatăl ei, în Normandia, pentru primele zile de doliu. — Clotilda, te conjur, scrie-i chiar astăzi, cere-i informaţiile pe care le-a cules până acum; dacă se interesează de aceste biete femei, spune-i că nu va avea un aliat mai credincios ca mine; singura mea dorinţă este s-o regăsesc pe văduva prietenului meu şi să împart cu ea şi cu fiica ei puţina avere pe care o mai am. Azi, ele sunt singura mea familie. — Mereu acelaşi: mereu generos şi devotat! Bizuie-te pe mine, voi scrie chiar astăzi doamnei d’Harville. Unde – 2182 –

– Eugen Sue –

să-ţi trimit răspunsul? — La Asnières, postrestant. — Ce ciudăţenie! De ce locuieşti acolo şi nu la Paris? — Am oroare de Paris, din pricina amintirilor pe care mi le evocă, răspunse domnul de Saint-Rémy, cu un aer întunecat. Bătrânul meu medic, doctorul Griffon, cu care am rămas în corespondenţă, are o mică locuinţă la ţară pe malul Senei, lângă Asnières; cum iarna nu locuieşte acolo, mi-a propus-o mie, aşa încât puteam găsi acolo, după oboseala cercetărilor, izolarea care-mi trebuie. Am primit deci. — Îţi voi scrie, dar, la Asnières. Pot de altfel să-ţi dau de pe acum o informaţie care ţi-ar putea servi şi pe care o deţin de la doamna d’Harville. – 2183 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Ruina doamnei de Fermont se datorează ticăloşiei unui notar la care era depusă averea rudei dumitale… Notarul neagă acest lucru. — Mizerabilul!… Şi cum îl cheamă? — Domnul Jacques Ferrand, spuse ducesa, fără a-şi putea reţine râsul. — Ce bizară eşti, Clotilda! Totul e atât de serios şi de trist în toată chestiunea asta şi dumneata râzi! spuse contele surprins şi contrariat. Într-adevăr, doamna de Lucenay, amintindu-şi de declaraţia de dragoste a notarului, nu-şi putu înăbuşi ilaritatea. — Iartă-mă, prietene, reluă ea, dar acest notar e un om foarte ciudat… Şi se povestesc despre el lucruri nespus de ridicole… Dar acum să vorbim serios: dacă reputaţia lui de om cinstit e tot atât – 2184 –

– Eugen Sue –

de meritată pe cât e cea de om pios (şi afirm că aceasta din urmă e neîntemeiată), atunci e un mizerabil fără seamăn! — Şi unde stă? — Strada du Sentier. — Va primi vizita mea… Ceea ce-mi spui despre el ar coincide cu anumite bănuieli… — Ce bănuieli? — După unele informaţii căpătate asupra morţii fratelui bietei mele prietene, aş fi foarte tentat să cred că acest nenorocit, nu s-a sinucis, ci a fost victima unui asasinat. — Dumnezeule! Şi ce te face să ai această bănuială? — Numeroase motive care cer însă mult timp ca să ţi le povestesc. Acum – 2185 –

– Misterele Parisului vol.1 –

plec… Nu uita ajutorul pe care mi l-ai făgăduit din partea dumitale şi a domnului de Lucenay. — Cum, pleci fără să-l vezi pe Florestan? — Această întrevedere mi-ar fi prea greu de suportat, trebuie să înţelegi… Am înfruntat-o în speranţa că voi afla aici unele lămuriri asupra doamnei de Fermont. Nevrând să-mi reproşez că nam încercat totul pentru a o regăsi; şi acum, adio… — Ah! Eşti neîndurător! — N-o ştiai?… — Ştiu că fiul dumitale are azi mai mult ca oricând nevoie de sfaturile dumitale. — Cum? Nu e bogat, fericit?… — Da, dar nu cunoaşte oamenii. – 2186 –

– Eugen Sue –

Risipitor incorigibil, fiindcă e încrezător şi generos în toate împrejurările, şi afară de asta un gentleman perfect, mi-e teamă că lumea abuzează de bunătatea lui. Dacă ai şti câtă nobleţe e în inima lui! Nu am îndrăznit niciodată să-i fac morală cu privire la cheltuielile şi la dezordinea lui, mai întâi fiindcă sunt cel puţin tot atât de nebună ca şi dânsul şi apoi… pentru alte motive. Dar dumneata, dimpotrivă, ai putea… Doamna de Lucenay nu terminase ce avea de spus. Deodată se auzi glasul lui Florestan de Saint-Rémy. El intră grăbit în cabinetul vecin cu salonul; după ce trântise uşa, spuse cu glasul schimbat cuiva care îl însoţea: — Dar nu e cu putinţă! – 2187 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Îţi repet, se auzi limpede vocea ascuţită a domnului Badinot. Îţi repet că fără asta, înainte de ora patru vei fi arestat, căci dacă nu are banii imediat, omul acesta va depune plângerea la parchetul procurorului regal şi ştii ce înseamnă un FALS ca acesta: ocna, bietul meu viconte, ocna! Capitolul 8 CONVORBIREA Nu se pot reda în cuvinte privirile pe care le schimbară doamna de Lucenay şi tatăl lui Florestan, auzind aceste cumplite vorbe: Te aşteaptă ocna. Contele se făcu livid, se rezemă de speteaza unui fotoliu, genunchii i se înmuiară. – 2188 –

– Eugen Sue –

Venerabilul şi respectatul său nume, numele lui dezonorat de un om care putea fi rodul unui adulter! După această primă zguduire, trăsăturile mânioase ale bătrânului, un gest ameninţător ce-l făcu înaintând către cabinetul de alături, trădară o hotărâre atât de înfricoşătoare, încât doamna de Lucenay îl apucă de mână, îl opri şi îi şopti, cu accentul celei mai adânci convingeri: — E nevinovat… ţi-o jur! Ascultă în linişte… Contele se opri. Voia să creadă ceea ce-i spunea ducesa. Aceasta era convinsă de lealitatea lui Florestan. Pentru a obţine noi sacrificii de la această femeie atât de orbeşte generoasă, – 2189 –

– Misterele Parisului vol.1 –

sacrificii care numai ele l-au pus la adăpostul unei arestări şi al urmăririlor lui Jacques Ferrand, vicontele spusese doamnei de Lucenay că, înşelat de un mizerabil de la care primise drept plată o poliţă falsă, era ameninţat să fie socotit complicele falsificatorului, deoarece pusese el însuşi în circulaţie acea poliţă. Doamna de Lucenay îl ştia pe viconte imprudent, risipitor, dezordonat, dar nu l-ar fi crezut niciodată în stare de o josnicie sau de o infamie, şi nici măcar de cea mai uşoară indelicateţe. Împrumutându-i în două rânduri sume considerabile, în împrejurări foarte grele, ea a vrut să-i facă un serviciu prietenesc, vicontele neprimind niciodată aceste avansuri decât cu – 2190 –

– Eugen Sue –

asigurarea fermă că le va restitui, el susţinând că i se datorează, mai mult decât dublul acestor sume. Luxul lui aparent făcea să fie crezut. De altfel, doamna de Lucenay, cedând bunătăţii ei înnăscute, nu s-a gândit decât să-l ajute pe Florestan, – ea nu se îndoia de el, altfel ar fi primit oare împrumuturi atât de însemnate? Punându-se chezaşă pentru cinstea lui Florestan, implorând pe bătrânul conte să asculte convorbirea fiului său cu cealaltă persoană, ducesa credea că va fi vorba de un abuz de încredere, a cărui victimă vicontele pretindea că a fost, şi că astfel se va dezvinovăţi în ochii părintelui său. — Încă o dată, reluă Florestan, cu o voce schimbată, acest Petit-Jean e un – 2191 –

– Misterele Parisului vol.1 –

ticălos, mă asigurase că nu are alte poliţe decât cele pe care le-am luat din mâinile lui ieri şi acum trei zile. O credeam pe asta pusă în circulaţie, nu era scadentă decât peste trei luni, la Londra, la Adams & Co. — Da, da, se auzi vocea tăioasă a lui Badinot ştiu, scumpul meu viconte, că ai combinat foarte abil această afacere; falsurile dumitale nu erau să fie descoperite decât după ce ai fi fost departe… Dar ai vrut să păcăleşti pe cineva mai şiret decât dumneata. — Ei, şi acum găseşti momentul să mi-o spui, nenorocitule… strigă Florestan furios; nu oare dumneata m-ai pus în legătură cu cel ce mi-a înapoiat poliţele? — Haide, scumpul meu aristocrat, – 2192 –

– Eugen Sue –

răspunse rece Badinot, potoleşte-te… Ştii să falsifici, cu îndemânare, semnăturile de pe poliţe, perfect, dar nu e un motiv să-i tratezi pe prietenii dumitale cu o familiaritate neplăcută. Dacă iar te înfurii… te părăsesc şi aranjează-te cum vei vrea. — Şi crezi că-ţi poţi păstra sângele rece într-o asemenea situaţie?… Dacă ceea ce-mi spui e adevărat, dacă acea plângere urmează să fie depusă la parchetul procurorului regal, sunt pierdut… — E tocmai ce-ţi spun, afară numai dacă nu ai recurge din nou la fermecătoarea dumitale Providenţă cu ochi albaştri… — Imposibil. — Atunci resemnează-te. E păcat, – 2193 –

– Misterele Parisului vol.1 –

era ultima poliţă şi pentru mizerabilă sumă de douăzeci şi cinci de mii de franci, să te duci să respiri aerul… sudului, la Toulon... E nedemn, e absurd, e o prostie! Cum e posibil ca un om priceput ca dumneata să se lase înfundat aşa? — Doamne, ce-i de făcut? Ce-i de făcut? Nimic din tot ce vezi aici nu mai e al meu, nu posed nici măcar douăzeci de ludovici! — Dar prietenii dumitale? — Vai! M-am împrumutat la toţi cei ce ar putea să mă ajute, mă crezi atât de prost încât să fi aşteptat până azi ca să mă adresez lor? — E adevărat, iartă-mă… Hai să vorbim liniştit, e cel mai bun mijloc de a găsi o soluţie înţeleaptă. Adineauri – 2194 –

– Eugen Sue –

voiam să-ţi explic cum de te-ai izbit de unul mai şiret ca dumneata. Nu m-ai ascultat. — Atunci vorbeşte, dacă asta mai poate sluji la ceva — Să recapitulăm: mi-ai spus acum două luni: „Posed poliţe în valoare de o sută treisprezece mii de franci, asupra diferitelor bănci, cu scadenţe depărtate; dragă Badinot, caută posibilitatea de a le negocia“. — Ei bine, şi apoi? — Aşteaptă… Ţi-am cerut să văd acele valori. Ceva, nu ştiu ce, mi-a spus că aceste poliţe erau false, deşi perfect imitate. Nu-ţi bănuiam, e adevărat, un talent caligrafic atât de desăvârşit, dar ocupându-mă de averea dumitale, de când n-o mai aveai, te ştiam complet – 2195 –

– Misterele Parisului vol.1 –

ruinat. Redactasem actul prin care caii dumitale, trăsurile, mobilierul acestei case aparţineau lui Boyer şi Edwards… Nu era deci o indiscreţie din partea mea să mă mir văzându-te posesorul unor valori comerciale atât de considerabile, nu-i aşa? — Scuteşte-mă de mirările dumitale şi să venim la faptul în sine. — Mă rog… am destulă experienţă sau prudenţă, ca să nu mă tem să mă bag direct în afaceri de felul acesta; team recomandat deci unui terţ care, tot atât de clarvăzător ca şi mine, a bănuit înşelăciunea ce-o puneai la cale. — E imposibil, n-ar fi scontat aceste valori dacă le-ar fi crezut false. — Cât ţi-a dat, în bani peşin, pentru aceşti o sută treisprezece mii de franci? – 2196 –

– Eugen Sue –

— Douăzeci şi cinci de mii de franci în mână şi restul în creanţe de recuperat. — Şi cât ai scos de pe aceste creanţe? — Nimic, ştii prea bine, erau iluzorii… Dar risca totuşi douăzeci şi cinci de mii de franci. — Cât eşti de tânăr, scumpul meu viconte! Având de încasat de la dumneata comisionul meu de o sută de ludovici, dacă afacerea se făcea, m-am ferit să dezvălui terţului situaţia dumitale adevărată… Credea că ai avere şi te ştia mai ales iubit de o doamnă din lumea mare, foarte bogată, care nu te-ar fi lăsat în încurcătură. Era aşadar aproape sigur că va reintra în fondurile sale printr-o tranzacţie. Risca, fără îndoială, să piardă, dar… avea şi şanse de a câştiga mult; socoteala lui era bună, – 2197 –

– Misterele Parisului vol.1 –

deoarece acum câteva zile i-ai şi numărat o sută de mii de franci peşin ca să retragi poliţa falsă de cincizeci şi opt de mii de franci, şi ieri treizeci de mii pentru a doua… La asta, s-a mulţumit, e adevărat, cu valoarea reală. Cum ţi-ai procurat cei treizeci de mii de franci de ieri? Dracu să mă ia dacă ştiu! Fiindcă eşti un exemplar unic… Vezi dar bine că, la urma-urmei, dacă Petit-Jean te constrânge să plăteşti ultima poliţă de douăzeci şi cinci de mii de franci, va primi astfel de la dumneata o sută cincizeci şi cinci de mii de franci pentru cei douăzeci şi cinci de mii pe care ţi i-a numărat, aşa că aveam dreptate să spun că ai fost tras pe sfoară de unul mai şiret ca dumneata. — Dar de ce mi-a spus că această – 2198 –

– Eugen Sue –

ultimă poliţă, pe care o prezintă azi, e scontată? — Ca să nu te sperie, ţi-a mai spus că, afară de cea de cincizeci şi opt de mii de franci, celelalte erau în circulaţie. O dată prima plătită, ieri a venit cu a doua şi azi cu a treia poliţă. — Ticălosul! — Uite ce e, fiecare pentru sine, fiecare în casa lui. După cum o spune un jurisconsult celebru, a cărui maximă o admir mult. Dar să judecăm cu sânge rece: asta îţi dovedeşte că Petit-Jean (şi între noi fie zis, nu m-aş mira cu tot sfântul lui renume, ca Jacques Ferrand să nu intre cu jumătate în această speculaţie), asta îţi dovedeşte, spuneam, că Petit-Jean, ademenit de primele dumitale plăţi, speculează această ultimă – 2199 –

– Misterele Parisului vol.1 –

poliţă, cum le-a speculat şi pe celelalte, sigur fiind că prietenii dumitale nu te vor lăsa să ajungi la Curtea cu juri. Numai dumneata poţi să ştii dacă aceste prietenii nu au fost exploatate şi stoarse până la ultima picătură şi dacă n-au mai rămas câteva grăunţe de aur ce mai pot fi scoase, căci dacă în trei ore nu ai cei douăzeci şi cinci de mii de franci, nobilul meu viconte, vei fi arestat. — Dacă îmi vei repeta asta mereu… — Tot auzindu-mă, poate te vei hotărî să încerci să mai smulgi o pană din aripa acestei darnice ducese… — Îţi repet: nici să nu te gândeşti… În trei ceasuri să mai găseşti douăzeci şi cinci de mii de franci după sacrificiile făcute până acum, ar fi o nebunie să nădăjduieşti. – 2200 –

– Eugen Sue –

— Pentru ca să-ţi fie pe plac, fericitule muritor, ea va încerca poate imposibilul… — Ei! A încercat o dată, acest imposibil, când s-a împrumutat cu o sută de mii de franci de la soţul ei, dar acestea sunt miracole care nu se produc de două ori. Dragă Badinot, până acum n-ai avut prilejul să te plângi de mine. Am fost totdeauna generos, încearcă să obţii o amânare de la ticălosul acela de Petit-Jean… Ştii că totdeauna găsesc mijlocul de a recompensa pe cei ce mă servesc; o dată această afacere înăbuşită, îmi iau iar avânt… O să fii mulţumit de mine. — Petit-Jean e tot atât de neînduplecat pe cât eşti dumneata de puţin rezonabil. – 2201 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Eu!… — Fă astfel ca generoasa dumitale prietenă să-ţi cunoască nenorocita soartă… Ce dracu! Spune-i cinstit adevărul, nu cum i-ai spus până acum, că ai fost victima unor falsificatori, ci că dumneata însuţi eşti un falsificator. — Niciodată nu voi mărturisi aşa ceva. M-aş face de ruşine fără niciun câştig. — Preferi să afle mâine lucrul acesta din Gazeta Tribunalelor? — Am trei ore înaintea mea, pot fugi. — Şi încotro vei pleca, fără bani? Judecă puţin; dacă, dimpotrivă, acest ultim fals va fi retras, te vei afla într-o situaţie strălucită, nu vei avea decât datorii. Haide, făgăduieşte-mi că vei mai – 2202 –

– Eugen Sue –

vorbi o dată ducesei. Eşti destul de versat, vei şti să te faci interesant, cu toate păcatele dumitale, în cel mai rău caz vei pierde ceva din consideraţia ei, sau poate toată consideraţia, dar vei fi scos din încurcătură. Haide, făgăduieştemi că o vei vedea pe frumoasa dumitale prietenă; eu mă reped la Petit-Jean şi mă fac forte să obţin o amânare de o oră sau doua. — La naiba! Trebuie să beau cupa rușinii până la fund! — Haide, succes, fii drăgăstos, pasionat, fermecător, alerg la Petit-Jean, unde mă vei găsi până la ora trei. Dacă întârzii, totul e pierdut: parchetul procurorului regal nu e deschis decât până la ora patru… Domnul Badinot plecă. – 2203 –

– Misterele Parisului vol.1 –

După ce se închise uşa, Florestan fu auzit strigând cu o desperare adâncă: — Doamne! Doamne! Doamne! În timpul acestei convorbiri care dezvăluia contelui infamia fiului său şi doamnei de Lucenay infamia omului, pe care îl iubise cu pasiune, ambii rămaseră înlemniţi, abia răsuflând sub povara acestei groaznice revelaţii. Ar fi imposibil de redat grăitorul limbaj mut al dureroasei scene dintre această tânără femeie şi conte când nu mai exista nicio îndoială cu privire la vinovăţia lui Florestan. Întinzând braţul înspre încăperea unde se afla fiul lui, bătrânul surâse cu o ironie amară, aruncând doamnei de Lucenay o privire severă, care părea să-i spună: „Iată pentru cine ai înfruntat – 2204 –

– Eugen Sue –

toate ruşinile şi ai făcut toate jertfele! Iată-l pe cel pentru care mă dojeneai că lam părăsit!…“ Ducesa înţelese mustrarea şi, preţ de o clipă, îşi lăsă în jos capul sub povara ruşinii. Lecţia era cumplita… Apoi, treptat, groaza ce alterase trăsăturile ducesei se prefăcu într-un fel de indignare trufaşă. Greşelile de neiertat ale acestei femei erau cel puţin motivate prin sinceritatea dragostei ei, prin curajul devotamentului, prin generozitatea neprecupeţită, prin lealitatea firească şi prin dispreţul total pentru tot ce era josnicie sau laşitate. Fiind prea tânără, prea frumoasă, prea răsfăţată ca să simtă umilinţa de a fi fost obiect de exploatare, din moment ce – 2205 –

– Misterele Parisului vol.1 –

prestigiul amorului încetase brusc să mai existe, această femeie mândră şi voluntară nu mai resimţi nici ură, nici mânie: dintr-o dată, fără tranziţie, afecţiunea ei, până atunci atât de puternică, fu înlocuită de un dezgust profund, de un dispreţ glacial: nu mai era amanta ultragiată de iubitul ei, ci o doamnă bine crescută care descoperă că un bărbat din lumea ei este un escroc şi un falsificator, pe care trebuie să-l alunge din preajma-i. Presupunând chiar că oarecare circumstanţe atenuante ar fi putut micşora ticăloşia lui Florestan, doamna de Lucenay nu le-ar fi acceptat. După ea omul care depăşea anumite limite ale onoarei, fie din viciu, fie din slăbiciune, nu mai exista în ochii ei, cinstea fiind – 2206 –

– Eugen Sue –

pentru ea raţiunea însăşi de a fi. Singurul resentiment dureros pe care-l încerca ducesa, era stârnit de efectul teribil pe care-l produsese această revelaţie neaşteptată asupra contelui, bătrânul ei prieten. De câteva clipe părea că nu mai vede, că nu mai aude; privirea îi era fixă, capul plecat, braţele atârnânde şi faţa de o paloare mortală; din timp în timp, un suspin convulsiv îi zguduia pieptul. La acest om, pe cât de hotărât, pe atât de energic, o asemenea prăbuşire era mai groaznică decât pornirile mâniei. Doamna de Lucenay îl privea cu îngrijorare. — Curaj, prietene, îi şopti ea. Pentru dumneata, pentru mine, pentru acest om, ştiu ce-mi rămâne de făcut… – 2207 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Bătrânul o privi nemişcat; apoi, ca şi cum ar fi fost smuls, printr-o emoţie violentă, din stupoarea lui, chipul îi deveni ameninţător şi, uitând că Florestan l-ar putea auzi, strigă: — Şi mie de asemenea, pentru dumneata, pentru mine, pentru acest om, ştiu ce-mi rămâne de făcut… — Cine e acolo? întrebă Florestan surprins. Doamna de Lucenay, nevrând să-l întâlnească pe viconte, dispăru pe uşiţa pe unde intrase şi coborî scara secretă. Florestan, după ce întrebă a doua oară cine e acolo, neprimind răspuns, intră în salon. Se pomeni singur în faţa contelui. Barba mare a bătrânului îl schimbase într-atât, era atât de prost – 2208 –

– Eugen Sue –

îmbrăcat, încât fiul lui, care nu-l văzuse de mai mulţi ani, nerecunoscându-l la început, înaintă spre el cu un aer ameninţător. — Ce faci acolo? Cine eşti dumneata? — Sunt soţul acestei femei! răspunse contele arătând portretul doamnei de Saint-Rémy. — Tată! strigă Florestan, retrăgânduse îngrozit, amintindu-şi de trăsăturile contelui, de mult uitate. În picioare, impunător, cu privirea încruntată, cu fruntea înroşită de furie, cu părul alb dat pe spate, cu braţele încrucişate pe piept, contele îl domina, îl zdrobea pe fiul său care, cu capul în pământ, nu îndrăznea să-şi ridice ochii. Totuşi, domnul de Saint-Rémy, – 2209 –

– Misterele Parisului vol.1 –

dintr-un motiv tăinuit, făcu un efort energic ca să rămână liniştit şi să-şi ascundă cumplitele porniri. — Tată, reluă Florestan cu vocea schimbată, erai aici? — Eram aici… — Şi ai auzit? — Totul. — Ah! strigă îndurerat Florestan, ascunzându-şi faţa în palme. Se lăsă o clipă de tăcere. Florestan, la început pe cât de mirat pe atât de necăjit de neaşteptata apariţie a tatălui său, se gândi numaidecât, ca unul care nu-şi pierde cumpătul, la avantajele pe care le-ar putea obţine din acest incident. „Nu e încă pierdut totul, îşi zise el. Prezenţa tatălui meu este o lovitură a sorţii. Ştie tot. Nu va îngădui – 2210 –

– Eugen Sue –

ca numele lui să fie dezonorat; nu e bogat, dar cred că dispune de mai mult de douăzeci şi cinci de mii de franci. Să jucăm tare, cu abilitate, vădind emoţie. O las deoparte pe ducesă şi voi fi salvat.“ Apoi, dând chipului său o expresie de dureroasă tristeţe, cu lacrimile căinţei în priviri, cu glasul tremurător, şi cu cel mai patetic accent al său, strigă, împreunându-şi mâinile într-un gest disperat: — Ah! Tată… sunt foarte nefericit. Să te văd după atâţia ani şi într-o astfel de împrejurare!… Trebuie să mă socoteşti foarte, foarte vinovat! Dar îngăduie-mi să-ţi vorbesc, te implor; dămi voie – nu să mă dezvinovăţesc – dar să-ţi explic purtarea mea… Vrei, tată? – 2211 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Domnul de Saint-Rémy nu rosti un singur cuvânt; faţa îi rămase împietrită; se aşeză într-un fotoliu, şi, cu bărbia proptită în palmă, se uită în tăcere la viconte. Dacă Florestan ar fi cunoscut motivele ce umpleau sufletul tatălui său de ură, de furie şi de dorinţa răzbunării, îngrozit de liniştea aparentă a contelui, desigur că n-ar mai fi încercat să-l înşele ca pe un bătrân slab de minte. Dar necunoscând tristele bănuieli ale părintelui cu privire la legitimitatea naşterii fiului său şi neştiind nimic despre greşeala mamei lui, Florestan nu se îndoia de succesul stratagemei, crezând că nu are decât să înduioşeze pe un tată, mizantrop poate, dar şi foarte mândru de propriu-i nume, care ar – 2212 –

– Eugen Sue –

prefera să facă jertfe supreme numai să nu-şi vadă familia dezonorată. — Tată, reluă Florestan cu timiditate, îmi vei îngădui să încerc, nu să mă dezvinovăţesc, dar să-ţi spun datorită căror împrejurări, independente de voinţa mea, am ajuns să comit, fapte infamante, o mărturisesc… Vicontele luă tăcerea tatălui său drept aprobare şi continuă: — Când am avut nenorocul să o pierd pe mama, biata mea mamă care ma iubit atât, nu aveam nici douăzeci de ani… M-am văzut singur, fără sfaturi, fără sprijin… Stăpân pe o avere însemnată, obişnuit încă din copilărie cu luxul, îmi făcusem din el o deprindere, o necesitate. Neştiind cât e de greu să câştigi bani, i-am risipit fără măsură. Din – 2213 –

– Misterele Parisului vol.1 –

nefericire, şi spun din nefericire pentru că asta m-a pierdut, cheltuielile mele, oricât de nebuneşti, au făcut impresie graţie eleganţei cu care risipeam… Mulţumită bunului meu gust, întreceam pe unii de zece ori mai bogaţi decât mine. Acest prim succes m-a îmbătat, am devenit un om de lux, cum poţi deveni comandant de oşti, om de stat; da, îmi plăcea luxul nu din simplă ostentaţie, dar îmi plăcea aşa cum un pictor iubeşte pictura, un poet poezia, ca orice artist, eram mândru de opera mea şi opera mea era luxul. I-am jertfit totul ca să ating perfecţiunea, îl doream ales, desăvârşit, îmbinându-se armonios în toate cele de la grajdul până la recepţiile mele, de la fracul până la locuinţa mea… Am vrut ca viaţa să-mi fie o şcoală a – 2214 –

– Eugen Sue –

rafinamentului şi eleganţei. În sfârşit, ca orice artist, eram dornic de aplauzele mulţimii ca şi de admiraţia oamenilor de elită; această izbândă atât de rară am obţinut-o… Zicând aceasta, trăsăturile lui Florestan pierdeau puţin câte puţin expresia lor înşelătoare, iar ochii îi străluceau de un fel de însufleţire. Ce spunea era adevărat; la început a fost sedus de acest mod prea puţin obişnuit de a înţelege luxul. Vicontele cercetă cu privirea fizionomia tatălui lui; i se păru că se mai îmblânzise puţin. Continuă cu o exaltare crescândă: — Oracol şi arbitru al modei, critica sau lauda mea aveau putere de lege; eram citat, imitat, lăudat, admirat, şi asta – 2215 –

– Misterele Parisului vol.1 –

de cea mai bună societate a Parisului, adică pot spune a Europei, a lumii… Femeile împărtăşeau entuziasmul general, cele mai fermecătoare îşi disputau plăcerea de a lua parte la cele câteva petreceri foarte restrânse pe care le dădeam, şi peste tot şi întotdeauna toţi se extaziau de eleganţa incomparabilă, de gustul deosebit al acestor petreceri, pe care milionarii nu puteau nici să le egaleze, nici să le umbrească. În sfârşit am fost ceea ce se numeşte un rege al modei… Acest cuvânt, tată, îţi spune totul, dacă înţelegi. — Îl înţeleg şi sunt sigur că la puşcărie vei descoperi vreo eleganţă rafinată în felul de a-ţi târî lanţul cu ghiulea. Va deveni moda ocnei şi se va spune á la Saint-Rémy, adăugă bătrânul – 2216 –

– Eugen Sue –

cu nemiloasă ironie. Apoi urmă: — Şi Saint-Rémy e numele meu!… Apoi tăcu, rămânând tot rezemat în coate, tot cu bărbia în palmă. Îi trebui lui Florestan multă stăpânire de sine ca să-şi ascundă rana provocată de această tăioasă batjocură. Continuă pe un glas din ce în ce mai umil: — Vai! Tată! Nu din orgoliu evoc amintirea acestor succese… deoarece, îţi repet, succesele acestea m-au pierdut… Dintr-un om cinstit am devenit cavaler de industrie, dar nu eram încă infractor. Totuşi mai şovăiam, eram gata să iau o hotărâre disperată, o dovedisem în mai multe dueluri că nu mă tem de moarte, am vrut să mă sinucid!… — Nu mai spune! Adevărat? – 2217 –

– Misterele Parisului vol.1 –

răspunse contele cu o ironie necruţătoare. — Nu mă crezi, tată? — Ar fi fost ori prea devreme ori prea târziu! adăugă bătrânul, la fel de impasibil şi în aceeaşi atitudine. Florestan socotind că l-a impresionat pe tatăl său vorbindu-i de sinucidere, crezu necesar să dramatizeze scena printr-o lovitură de teatru. Deschise un dulap, scoase de acolo o sticluţă de cristal verzui şi punând-o pe masă se adresă contelui: — Un şarlatan italian mi-a vândut această otravă… — Şi… era chiar pentru dumneata această otravă? replică bătrânul. Florestan pricepu gravitatea vorbelor tatălui său. – 2218 –

– Eugen Sue –

Trăsăturile lui exprimau de data aceasta o sinceră indignare pentru că spusese adevărul. E drept că, într-o zi, îi trecuse prin gând să se omoare; fantezie trecătoare! Oamenii de felul lui sunt prea laşi ca să se hotărască în mod deliberat şi fără martori să înfrunte moartea pe care, de altfel, o socotesc un punct de onoare într-un duel. Deci exclamă cu un accent de sinceritate: — Am decăzut îndeajuns, dar nu până acolo, tată! Păstram această otravă pentru mine. — Şi ţi-a fost frică? răspunse contele pe acelaşi ton. — Mărturisesc că am ezitat în clipa aceea extremă; situaţia nu era încă – 2219 –

– Misterele Parisului vol.1 –

disperată: persoanele cărora le datoram bani, erau bogate şi puteau să mai aştepte. Am avut ambiţia de a ajunge ceva… A fost destul să vreau, şi am fost ataşat la legaţia din Gerolstein… Din nefericire, la câteva zile de la această numire, o datorie de joc, contractată faţă de un om pe care-l uram, m-a pus într-o mare încurcătură… Epuizasem ultimele resurse… O idee funestă îmi veni în minte. Socotindu-mă sigur că nu voi fi pedepsit, am săvârşit o faptă infamantă… Vezi, tată, că nu ţi-am ascuns nimic; mărturisesc ticăloşia purtării mele, nu caut s-o micşorez cu nimic. Am două soluţii ca să ies din situaţia aceasta şi sunt la fel de hotărât pentru amândouă… Cea dintâi este să mă omor şi să-ţi las numele dezonorat, – 2220 –

– Eugen Sue –

căci dacă nu plătesc chiar azi douăzeci şi cinci de mii de franci, plângerea e depusă, scandalul izbucneşte şi, mort sau viu, sunt compromis pentru totdeauna. A doua soluţie este să mă arunc în braţele dumitale, tată şi să-ţi spun: salvează-ţi fiul, apără-ţi numele de infamie şi-ţi jur să plec mâine în Africa, să mă angajez ca soldat şi să-mi găsesc acolo moartea, sau să revin deplin reabilitat… Ceea ce-ţi spun acum, tată, e purul adevăr… în faţa situaţiei extreme care mă doboară, n-am altă soluţie… Hotărăşte: sau voi muri pătat de ruşine, sau, graţie dumitale, voi trăi ca să-mi ispăşesc şi să-mi repar greşeala… Astea nu sunt ameninţări şi vorbe copilăreşti, tată, am douăzeci şi cinci de ani, îţi port numele, am destul curaj fie să mă omor, – 2221 –

– Misterele Parisului vol.1 –

fie să mă fac soldat, pentru că nu vreau să intru în puşcărie. Contele se ridică. — Nu vreau ca numele meu să fie dezonorat, răspunse el cu răceală. — Ah! Tată, salvatorul meu! exclamă entuziasmat vicontele, gata să se arunce în braţele tatălui său: dar acesta cu un gest glacial, îi potoli avântul. — Eşti aşteptat până la orele trei la omul acela care deţine falsul? — Da, tată, şi acum e două… — Să trecem în biroul dumitale şi dă-mi ce trebuie pentru scris. Contele se aşeză la biroul lui Florestan şi scrise cu o mână energică: „Mă oblig să plătesc diseară la orele – 2222 –

– Eugen Sue –

zece cei douăzeci şi cinci de mii de franci pe care îi datorează fiul meu. Contele de Saint-Rémy.“ — Creditorul dumitale nu urmăreşte decât banii. Cu toate ameninţările lui, angajamentul meu îl va face să-ţi acorde un nou termen; să se ducă la domnul Dupont, bancher, strada Richelieu nr. 7, care îi va garanta valabilitatea acestui act. — Oh! Tată!… Cum aş putea vreodată… — Mă vei aştepta diseară, la zece, îţi voi aduce banii. Creditorul dumitale să fie aici… — Da, tată, şi poimâine plec în Africa… Vei vedea dacă sunt nerecunoscător! Atunci, poate, când voi – 2223 –

– Misterele Parisului vol.1 –

fi reabilitat, ai să accepţi mulţumirile mele. — Nu-mi datorezi nimic, am spus că numele meu nu va mai fi dezonorat, şi deci nu va mai fi! spuse simplu domnul de Saint-Rémy, luându-şi bastonul pe care îl lăsase pe birou şi îndreptându-se către uşă. — Tată, dă-mi cel puţin mâna! reluă Florestan cu voce rugătoare… — Aici, diseară, la zece, spuse contele, refuzându-i mâna şi ieşind. — Salvat! strigă Florestan radios. Salvat! Apoi, după o clipă de gândire: salvat întrucâtva… N-are importanţa, tot e ceva… Poate că diseară îi voi mărturisi şi cealaltă afacere. O dală pornit, nu se va opri la jumătatea drumului, ca primul lui sacrificiu să nu fie inutil dacă nu-l – 2224 –

– Eugen Sue –

face şi pe al doilea… Şi apoi de ce să-i mai spun?… Cine va afla vreodată... De fapt, dacă nu se descoperă nimic, voi păstra banii ce mi-i va da pentru a şterge această ultimă datorie… Mi-a fost destul de greu să-l înduioşez pe acest om al dracului! Sarcasmele lui tăioase m-au făcut să mă îndoiesc de un răspuns favorabil: dar ameninţarea cu sinuciderea, teama de a-şi vedea numele terfelit, l-au hotărât; am ştiut unde trebuie să lovesc… Fără îndoială că nu e atât de sărac cât vrea să pară; dacă are vreo sută de mii de franci, căci trebuie să fi făcut economii trăind cum trăieşte, atunci… încă o dată, venirea lui a fost un semn al Providenţei… Pare sălbatic, dar, în fond, cred că e bun… Să dau fuga la portărel! – 2225 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Sună. Boyer apăru. — De ce nu m-ai anunţat că tatăl meu e aici? Eşti de o neglijenţă… — De două ori am vrut să vorbesc domnului viconte care venea cu domnul Badinot prin grădină, dar domnul viconte absorbit probabil de convorbirea lui cu domnul Badinot, mi-a făcut semn cu mâna să nu-l întrerup… Nu mi-am îngăduit să stărui… Aş fi dezolat ca domnul viconte să mă poată crede vinovat de neglijenţă. — Bine… spune-i lui Edwards să înhame numaidecât la cabrioletă pe Orion, ba nu, pe Plower. Boyer se înclină respectuos. În clipa când era pe punctul de a ieşi, cineva bătu în uşă. Valetul îl privi cu mirare pe viconte. – 2226 –

– Eugen Sue –

— Intră! spuse Florestan. Un al doilea valet de cameră apăru ţinând în mână o laviţă de argint. Boyer i-o luă din mână, cu un exces de zel, cu o grabă respectuoasă, şi o prezentă vicontelui. Acesta luă de pe tavă un plic destul de voluminos sigilat cu ceară neagră. Cei doi servitori se retraseră cu discreţie. Florestan deschise plicul. Conţinea douăzeci şi cinci de mii de franci în bonuri de tezaur fără altă explicaţie. — Hotărât lucru, exclamă el cu bucurie, iată o zi bună... Salvat! De data asta, însă, definitiv salvat… Alerg la bijutier… Dar să vedem, îşi spuse el, poate… Nu, să mai aşteptăm, nu pot fi bănuit… Cei douăzeci şi cinci de mii de – 2227 –

– Misterele Parisului vol.1 –

franci trebuie păstraţi… Drace! Sunt un mare prost să mă îndoiesc de steaua mea… Când crezi că se întunecă, nu reapare ea şi mai strălucitoare?… Dar de unde vin banii aceştia? Scrisul de pe adresă îmi este necunoscut.. Să ne uităm la sigiliu, la cifru… da, da, nu mă înşel, un N şi un L… e Clotilda!… Dar de unde a ştiut?… Şi niciun cuvânt... E ciudat! Ce potriveală!… Ah! Doamne! Mi-aduc aminte! îi dădusem întâlnire azi dimineaţă… Ameninţările lui Badinot m-au scos din fire, am uitat de Clotilda… Oare după ce m-a aşteptat la parter, să se fi dus? Oricum, această sumă este un mijloc discret de a-mi arăta că se teme să nu o neglijez din pricina grijilor băneşti. Da, e o dojana indirectă că nu m-am adresat ei, ca totdeauna. – 2228 –

– Eugen Sue –

Buna mea Clotilda! mereu aceeaşi, generoasă ca o regină! Ce păcat ca am ajuns într-o asemenea situaţie faţă de dânsa… Şi e încă atât de frumoasă! Câteodată am remuşcări, dar nu m-am adresat ei decât în cazuri extreme. — Gabrioleta domnului viconte a tras la scară, anunţă Boyer. — Cine a adus scrisoarea asta? întrebă Florestan. — Nu ştiu, domnule viconte. — De fapt voi întreba jos… Dar spune-mi, nu mai e nimeni la parter? adăugă vicontele privind pe Boyer cu înţeles. — Nu mai e nimeni, domnule viconte. — Nu m-am înşelat, gândi Florestan, Clotilda m-a aşteptat şi a plecat. – 2229 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Dacă domnul viconte ar avea bunătatea să-mi acorde două minute, stărui Boyer. — Spune şi grăbeşte-te. — Edwards şi cu mine am aflat că domnul duce de Montbrison doreşte săşi găsească o casă; dacă domnul viconte ar fi atât de bun să-i propuie casa domniei-sale complet mobilată, precum şi grajdul cu cele necesare… ar fi pentru mine şi Edwards o foarte bună ocazie să lichidăm totul, iar pentru domnul viconte un prilej de a motiva această vânzare. — Dar ai foarte multă dreptate, Boyer, şi pentru mine e mai bine aşa… Voi întâlni pe Montbrison şi îi voi vorbi. Care sunt condiţiile voastre? — Domnul viconte va înţelege că – 2230 –

– Eugen Sue –

trebuie să încercăm să profităm cât mai mult de generozitatea sa. — Şi să câştigaţi la vânzarea voastră, ceea ce e natural! Să vedem… preţul? — Total două sute şaizeci de mii de franci, domnule viconte. — Şi câştigaţi la această vânzare, dumneata şi domnul Edwards? — Aproape patruzeci de mii de franci, domnule viconte... — E frumos! De altfel, cu atât mai bine, pentru că la urma urmei sunt mulţumit de voi şi dacă ar fi trebuit sămi fac un testament, v-aş fi lăsat această sumă, ţie şi lui Edwards. Şi vicontele plecă pentru a se duce mai întâi la creditorul său, apoi la doamna de Lucenay, despre care nu bănuia că asistase la convorbirea cu – 2231 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Badinot. Capitolul 9 PERCHEZIŢIA Palatul Lucenay era una din acele locuinţe senioriale din cartierul SaintGermain care, prin spaţiul vast unde era clădit, apărea şi mai grandios: o locuinţă modernă ar fi încăput uşor numai în holul scării uneia din aceste aripi şi s-ar fi putut ridica un cartier întreg pe locul pe care îl ocupa. Către orele nouă seara ale aceleiaşi zile, cele două canaturi de la poarta enormă a acestei case se dădură în lături în faţa unui splendid cupeu care, după ce descrisese un oval savant în curtea imensă, se opri în faţa peronului larg ce – 2232 –

– Eugen Sue –

ducea la o primă anticameră. În timp ce tropăitul a doi cai focoşi şi puternici răsuna pe pavajul sonor, un lacheu uriaş deschise portiera cu stema ducală; un tânăr coborî sprinten din această strălucitoare caretă şi urcă la fel de sprinten cele cinci sau şase trepte ale peronului. Acest tânăr nu era altul decât vicontele de Saint-Rémy. Plecând de la creditorul său care, mulţumit cu angajamentul tatălui lui Florestan, acordase amânarea cerută, urmând să revină la zece seara în strada Chaillot ca să încaseze banii, domnul de Saint-Rémy venise la doamna de Lucenay ca să-i mulţumească pentru noul serviciu ce i-l făcuse; neîntâlnind-o pe ducesă dimineaţa, sosea triumfător, – 2233 –

– Misterele Parisului vol.1 –

sigur că o va găsi la ora pe care i-o rezerva ea de obicei. După graba cu care coi doi valeţi din anticameră alergară să deschidă uşa de îndată ce recunoscură trăsura lui Florestan, după atitudinea respectuoasă cu care ceilalţi valeţi se ridicară prompt la trecerea vicontelui, în sfârşit după câteva nuanţe aproape imperceptibile, ghiceai pe al doilea sau mai bine zis pe adevăratul stăpân al casei. Când domnul duce de Lucenay venea acasă cu umbrela în mână, cu picioarele încălţate în botfori (nu-i plăcea să iasă ziua în trăsură), acelaşi ritual al servitorilor se repeta la fel de respectuos; totuşi, în ochii unui observator atent, era o mare deosebire de atitudine între primirea făcută soţului şi aceea pe care o – 2234 –

– Eugen Sue –

rezervau amantului. Aceeaşi grabă se manifestă şi în salonul valeţilor când intră Florestan. Pe loc, unul din ei i-o luă înainte, spre a-l anunţa doamnei de Lucenay. Niciodată vicontele nu se simţise mai glorios, mai uşor, mai sigur de el, mai cuceritor… Şi avea dreptate. Nicicând mijlocul lui subţire, suplu, nu avusese atâta graţie trufaşă, nicicând nu-şi purtase fruntea şi privirea atât de sus, niciodată orgoliul lui nu fusese mai măgulit ca acum când îşi zicea: „Nobila doamnă, stăpâna acestui palat, e a mea, e la picioarele mele, chiar azi dimineaţă mă aştepta la mine acasă…“ Florestan se lăsase pradă acestor gânduri exagerat de vanitoase, – 2235 –

– Misterele Parisului vol.1 –

traversând trei sau patru saloane care dădeau într-o mică încăpere unde ducesa îl aştepta de obicei. O ultimă privire într-o oglindă completă excelenta părere pe care Florestan o avea despre el însuşi. Valetul deschise cele două canaturi ale unui salonaş şi anunţă: — Domnul viconte de Saint-Rémy. Mirarea şi indignarea ducesei nu se pot descrie. Credea că contele nu tăinuise fiului său că şi ea auzise totul… Doamna de Lucenay trebuind să iasă în seara aceea în lume era îmbrăcată, deşi nu purta bijuterii, cu gustul şi splendoarea ei obişnuită; minunata ei toaletă, fardul de un roşu aprins dat până aproape de ochi, – 2236 –

– Eugen Sue –

frumuseţea ei strălucitoare mai ales sub lumina candelabrelor, mersul ei de zeiţă plutind deasupra norilor, scoteau şi mai mult în relief neasemuita şi impunătoarea ei înfăţişare; când era cazul, ştia să-i imprime o dispreţuitoare insolenţă. Cunoaştem caracterul mândru, dârz al ducesei, să ne închipuim, dar, fizionomia, privirea ei, când vicontele, înaintând spilcuit, surâzător şi plin de încredere, îi spuse drăgăstos: — Draga mea Clotilda… Cât de bună eşti! Cât de… Vicontele nu putu sfârşi. Ducesa nu se mişcase de pe scaun, dar gestul, uitătura ei, trădau un dispreţ pe cât de rece, pe atât de zdrobitor, încât Florestan se opri brusc. – 2237 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Nu mai putu scoate o vorbă, nici înainta un pas. Niciodată doamna de Lucenay nu i se arătase sub acest aspect. Nu putea crede că era aceeaşi femeie, totdeauna duioasă, iubitoare, pătimaşă şi supusă; căci nimeni nu e mai umil, mai slab decât o femeie voluntară în faţa omului iubit care o domină. După ce primul moment de surpriză trecu, Florestan se ruşina de propria lui slăbiciune; cu îndrăzneala lui obişnuită făcu un pas către doamna de Lucenay, ca să-i ia mâna, şi îi zise cu glasul cel mai mângâios: — Doamne, Clotilda, ce ai? Nu team văzut niciodată: atât de frumoasă şi totuşi… — Ah! Câtă neruşinare! strigă – 2238 –

– Eugen Sue –

ducesa dându-se înapoi cu atâta dezgust şi mândrie, încât Florestan rămase din nou surprins şi descumpănit. Revenindu-şi totuşi puţin în fire, îi zise: — Poţi să-mi explici, cel puţin, Clotilda, cauza acestei schimbări atât de neaşteptate? Ce ţi-am făcut? Ce vrei de la mine? Fără a-i răspunde, doamna de Lucenay îl măsură din cap până-n picioare, cu o expresie atât de jignitoare, încât Florestan simţi urcându-i-se sângele în obraz şi exclamă: — Ştiu, doamnă, că de obicei forţaţi despărţirile… Vreţi să ne despărţim? — E o idee cel puţin ciudată! spuse doamna de Lucenay izbucnind într-un râs batjocoritor; află că dacă un valet mă fură, nu mă despart de el: îl dau afară. – 2239 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Doamnă! — Să isprăvim, zise ducesa scurt şi tăios. Prezenţa dumneavoastră mă dezgustă! Ce mai căutaţi aici? Oare nu vaţi primit banii? — E deci adevărat… Ghicisem… Acei douăzeci şi cinci de mii de franci… — Ultimul dumneavoastră fals a fost retras, nu e aşa? Onoarea numelui familiei dumneavoastră este salvata. Foarte bine… Acum plecaţi… — Ah! credeţi-mă… — Îmi pare rău de aceşti bani, ar îi putut ajuta atâţia oameni cinstiţi… Dar m-am gândit la ruşinea tatălui dumneavoastră şi la a mea. — Aşadar, Clotilda, ai aflat totul? Oh! Vezi, acum nu-mi mai rămâne decât să mor… strigă Florestan pe tonul cel – 2240 –

– Eugen Sue –

mai patetic şi cel mai disperat. Un râs batjocoritor fu răspunsul la această tiradă tragica şi, între doua accese de ilaritate, ducesa exclamă: — Doamne! N-aş fi crezut niciodată că infamia poate fi atât de ridicolă! — Doamnă, strigă Florestan cu trăsăturile schimonosite de furie. Cele două canaturi ale uşii se deschiseră cu zgomot şi fu anunţat: — Domnul duce de Montbrison! Cu toate că Florestan ştia să se stăpâneasca, de data asta abia îşi putu reţine năvala resentimentelor; un om mai versat în societate decât ducele, le-ar fi observat numaidecât. Domnul de Montbrison însă nu avea decât optsprezece ani. Să ne închipuim un chip fermecător de fată, blond, alb şi roz, – 2241 –

– Misterele Parisului vol.1 –

ale cărui buze roşii şi bărbie catifelată ar fi fost uşor umbrite de un început de barbă; să adăugăm la asta nişte ochi căprui, puţin sfielnici care nu aşteaptă decât să-şi desăvârșească scânteierea, apoi o talie tot atât de mlădioasă ca a ducesei, şi vom avea poate o imagine a acestui tânăr duce, heruvimul cel mai ideal pe care, cândva, vreo contesă sau ajutoarele ei l-ar fi împodobit cu o bonetă de femeie, văzând albeaţa gâtului său de fildeş. Vicontele avu slăbiciunea sau îndrăzneala să rămână… — Cât eşti de drăguţ, Conrad, că teai gândit la mine în seara asta! spuse doamna de Lucenay pe tonul cel mai afectuos, întinzând mâna tânărului duce. – 2242 –

– Eugen Sue –

Când să-i dea un shake-hand18 verişoarei sale, Clotilda îi întinse mâna şi îi zise veselă: — Sărut-o, vere, nu ţi-ai scos mănuşile. — Iartă-mă, verişoară, răspunse adolescentul şi îşi lipi buzele de mâna catifelată şi fermecătoare ce i se oferea. — Ce faci astă-seară, Conrad? îl întrebă doamna de Lucenay, neluând în seamă câtuşi de puţin prezenta lui Florestan. — Nimic; plecând de la dumneata mă voi duce la club. — Ba deloc, ne vei însoţi, pe domnul de Lucenay şi pe mine, la doamna de Senneval, e ziua ei de primire. — Verişoară, voi fi foarte fericit să 18

Strângere de mână (engl) – 2243 –

– Misterele Parisului vol.1 –

mă supun ordinelor dumitale. — Şi apoi, sincer vorbind, nu-mi place să iei de pe acum deprinderile şi gustul pentru club. Ai tot ce-ţi trebuie ca să fii foarte bine primit în societate. Trebuie deci să o frecventezi mai mult. — Da, dragă verişoară. — Şi fiindcă sunt faţă de dumneata aproape ca o bunică, dragul meu Conrad, sunt hotărâtă să fiu foarte exigentă. Eşti emancipat, e drept, dar cred că vei mai avea încă multă vreme nevoie de tutelă şi va trebui să te hotărăşti s-o accepţi pe a mea. — Cu bucurie, din toată inima, verişoară. Răspunse repede tânărul duce. Nu se poate descrie furia mută a lui Florestan, care stătea tot în picioare, – 2244 –

– Eugen Sue –

rezemat de cămin. Nici ducele, nici Clotilda nu-i acordau vreo atenţie. Ştiind cât de repede lua hotărâri doamna de Lucenay, îşi închipui că împinge îndrăzneala şi dispreţul până la a voi pe loc şi în faţa lui să înceapă a cocheta cu domnul de Montbrison. Dar nu era nimic din toate astea: ducesa avea pentru vărul ei o dragoste maternă, aproape că-l văzuse născânduse. Dar tânărul duce era atât de frumos, părea atât de fericit de cordiala primire ce-i făcuse vara lui, încât gelozia, sau mai exact trufia lui Florestan crescu, inima lui sângera sub crudele muşcături ale invidiei ce-i inspira Conrad de Montbrison oare, bogat şi fermecător, intra atât de victorios în acea – 2245 –

– Misterele Parisului vol.1 –

viaţă de plăceri, de vrajă şi de petreceri, din care el ieşea ruinat, terfelit, dispreţuit şi dezonorat. Vicontele de Saint-Rémy era curajos, avea acel curaj calculat, ca să zicem aşa, care face ca din furie sau trufie să înfrunte un duel dar, stricat şi corupt, nu avea acea bărbăţie a inimii care se împotriveşte relelor înclinări, sau pe aceea care îţi dă cel puţin energia necesară de a scăpa de blam printr-o moarte voluntară. Furios din cauza dispreţului diabolic al ducesei, crezând că vede în tânărul duce de Montbrison un rival, se hotărî să facă uz de obrăznicie faţă de doamna de Luceauy şi, dacă era nevoie, să-i caute ceartă lui Conrad. Ducesa, enervată de îndrăzneala lui – 2246 –

– Eugen Sue –

Florestan, nici nu se uita la el, iar domnul de Montbrison, în zelul lui pentru vară-sa, uitând bunele maniere, nici nu salutase şi nici nu adresase vreun cuvânt vicontelui, deşi îl cunoştea. Acesta, înaintând spre Conrad, care stătea cu spatele la el, îi atinse uşor braţul şi îi spuse pe un ton sec şi batjocoritor: — Bună seara, domnule… iartă-mă că nu te-am văzut până acum. Domnul de Montbrison, dându-şi seama de lipsa lui de politeţe, se întoarse repede şi spuse prieteneşte vicontelui: — Domnule, sunt foarte încurcat, într-adevăr… dar sper că vara mea, care e cauza lipsei mele de atenţie, va binevoi să mă scuze faţă de dumneata… şi… — Conrad, interveni ducesa, scoasă – 2247 –

– Misterele Parisului vol.1 –

din răbdări de îndrăzneala lui Florestan care continua să rămână şi să-l înfrunte pe tânăr. Bine, bine, fără scuze, nu e nevoie… Domnul de Montbrison, crezând că vara lui îl dojeneşte în glumă că e prea formalist, zise vicontelui care pălise de furie: — Nu mai stăruiesc, domnule, deoarece vara mea mă opreşte… După cum vezi, tutela ei a şi început. — Şi această tutelă nu se va opri aici… scumpul meu domn, fii sigur. Aşa că în temeiul acestei hotărâri (pe care doamna ducesă se va grăbi să o îndeplinească, nu mă îndoiesc) şi, având aceasta în vedere, mă gândesc să-ţi fac o propunere… — Mie, domnule? se miră Conrad – 2248 –

– Eugen Sue –

care începuse să fie surprins de tonul ironic al lui Florestan. — Chiar dumitale… Plec peste câteva zile la legaţia din Gerolstein, unde sunt ataşat… Vreau să-mi lichidez casa complet mobilată şi grajdurile mele cu cele necesare. Dumneata ai nevoie de aşa ceva. Şi vicontele accentua cu intenţie asupra acestor din urmă cuvinte, uitându-se la doamna de Lucenay şi reluă: — Ar fi foarte nostim… nu e aşa, doamnă ducesă? — Nu te înţeleg, domnule, spuse domnul de Montbrison, din ce în ce mai mirat. — Îţi voi spune, Conrad, de ce nu poţi primi oferta ce ţi se face, interveni – 2249 –

– Misterele Parisului vol.1 –

din nou Clotilda. — Şi de ce n-ar putea domnul primi oferta mea, doamnă ducesă? — Dragă Conrad, ceea ce ţi se propune să cumperi este de pe acum proprietatea altora… înţelegi? Vei avea neajunsul de a fi jefuit ca în codru. Florestan îşi muşcă buzele de furie. — Luaţi seama, doamnă! strigă el. — Cum? Ameninţări… aici… domnule! strigă Conrad. — Haide, Conrad, nu-l băga în seamă, spuse doamna de Lucenay, luând cu un calm desăvârşit o bomboană dintro cutioară; un om onorabil nu trebuie şi nici nu se poate compromite cu domnul. Dacă ţine, îţi voi spune şi de ce. Ar fi urmat poate o teribilă scenă, dacă cele două canaturi ale uşii nu s-ar fi – 2250 –

– Eugen Sue –

deschis din nou, şi domnul duce de Lucenay n-ar fi intrat zgomotos, violent, aiurit, ca de obicei. — Cum, dragă, te-ai şi îmbrăcat? întrebă el, dar e colosal, e surprinzător!… Bună seara, Saint-Rémy, bună seara, Conrad… Ah! Aveţi în faţă pe cel mai disperat dintre oameni… adică nu mai dorm, nu mai mănânc, mam abrutizat, nu mă pot obişnui cu gândul… Bietul d’Harville, ce nenorocire! Şi domnul de Lucenay, lăsându-se într-un fotoliu cu două rezemători, îşi aruncă pălăria cu un gest de disperare, scoţând exclamaţii dezolante. Enervarea lui Conrad şi a lui Florestan putu să se potolească, fără ca domnul de Lucenay, de altfel omul cel – 2251 –

– Misterele Parisului vol.1 –

mai puţin clarvăzător din lume, să fi observat ceva. Doamna de Lucenay, nu fiindcă ar fi fost stânjenită, – ne este cunoscut faptul că era o femeie care ştia totdeauna să iasă din încurcătură – dar pentru că prezenţa lui Florestan îi era pe cât de penibilă, pe atât de nesuferită, se adresă ducelui: — Putem porni, dacă vrei: doresc să i-l duc pe Conrad doamnei de Senneval. — Nu, nu, nu! începu să ţipe ducele apucând o pernă şi lovind-o puternic cu amândoi pumnii, spre marea surprindere a Clotildei care, la strigătele neaşteptate ale soţului, sări de la locul ei. — Doamne, Doamne, ce ai? M-ai speriat. — Nu! repetă ducele şi, dând la o – 2252 –

– Eugen Sue –

parte perna, se ridică brusc şi începu să se plimbe gesticulând. Nu mă pot deprinde cu gândul că bietul d’Harville a murit; dar dumneata, Saint-Rémy, ce spui de toate astea? — Într-adevăr, e o întâmplare groaznică! răspunse vicontele care, turbând încă de mânie, căuta privirea domnului de Montbrison; dar acesta, după ultimele cuvinte ale ducesei, nu din lipsă de inimă, dar din mândrie, îşi întoarse ochii de la un om atât de compromis. — Te implor, spuse soţului ei ducesa ridicându-se, nu regreta că domnul d’Harville în chip atât de zgomotos, şi mai ales atât de ciudat… Sună, te rog, şi cheamă personalul. — Şi când te gândeşti, reluă domnul – 2253 –

– Misterele Parisului vol.1 –

de Lucenay, trăgând de cordonul clopoţelului că, acum trei zile, d’Harville era plin de viaţă şi de sănătate… Aceste trei strigăte din urmă fură întovărăşite de trei smucituri atât de violente, încât cordonul se desprinse de arcul de sus, căzu pe un candelabru cu lumânări aprinse, din care răsturnă două: una din ele se opri pe cămin, spărgând o minunată cupă veche de porţelan de Sèvres, cealaltă lumânare se rostogoli în faţa căminului pe un covor de hermină care, luând foc, fu stins aproape imediat de piciorul lui Conrad. În aceeaşi clipa, doi valeţi de cameră, alarmaţi de acest zgomot formidabil, sosiră în grabă şi îl găsiră pe domnul de Lucenay cu cordonul clopoţelului în mână, pe ducesă râzând – 2254 –

– Eugen Sue –

în hohote de ridicola degringoladă a lumânărilor şi pe domnul de Montbrison împărtăşind ilaritatea verişoarei lui. Numai domnul de Saint-Rémy nu râdea. Ducele, deprins cu asemenea accidente, rămase nepăsător. Azvârli cordonul unuia dintre servitori şi porunci. — Să tragă la scară trăsura doamnei. Clotilda, puţin mai liniştită, reluă: — Într-adevăr, domnule, numai dumneata eşti în stare să mă faci să râd de un eveniment atât de tragic. — Tragic!… Mai bine spune groaznic, înspăimântător. De ieri, mă gândesc câţi oameni există, chiar în familia mea, pe care aş fi dorit să-i văd murind în locul acestui biet d’Harville. – 2255 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Nepotul meu d’Emberval, de pildă, care te scoate din răbdări cu bâlbâitul lui; sau chiar mătuşa dumitale Merinville, care-ţi vorbeşte mereu de nervii ei, de durerea ei de cap şi care-ţi înghite în fiecare zi, în aşteptarea cinei, o supă oribilă, ca o portăreasă de rând. Spune, ţii mult la mătuşa dumitale Merinville? — Lasă astea, eşti deplasat! spuse ducesa ridicând din umeri. — Dar e adevărat, răspunse ducele, aş sacrifica douăzeci de indiferenţi pentru un prieten… Nu e aşa, SaintRémy ? — Fără-ndoială. — E ca povestea aia cu croitorul. O ştii, Conrad? — Nu. N-o ştiu. — Ai să-i înţelegi îndată tâlcul. Un – 2256 –

– Eugen Sue –

croitor este condamnat la spânzurătoare. Era singurul croitor în târg. Ce fac locuitorii? îi spun judecătorului: „Domnule judecător, n-avem decât un croitor, dar avem trei cizmari; dacă vă este totuna, să spânzuraţi pe unul din ei în locul croitorului, nouă ne ajung doi cizmari.“ Ai înţeles comparaţia, Conrad? — Da, am înţeles-o. — Şi dumneata, Saint-Rémy? — Şi eu. — Trăsura doamnei ducese! anunţă unul din feciori. — Ah! dar de ce nu ţi-ai pus diamantele? exclamă deodată domnul de Lucenay. La rochia asta s-ar fi potrivit foarte bine. Domnul de Saint-Rémy tresări. — Măcar de rândul ăsta; ieşim doar – 2257 –

– Misterele Parisului vol.1 –

în lume atât de rar împreună, mi-ai fi putut face onoarea diamantelor dumitale. Ce frumoase sunt diamantele ducesei… Le-ai văzut, Saint-Rémy? — Da… domnul le cunoaşte foarte bine! spuse Clotilda repede, apoi adăugă: Dă-mi braţul, Conrad! Domnul de Lucenay o însoţi pe ducesă urmat de Saint-Rémy care abia îşi mai stăpânea mânia. — Nu vii cu noi la Senneval, SaintRémy? îl întrebă domnul de Lucenay. — Nu… mi-e imposibil, răspunse el repezit. — Vezi, Saint-Rémy, doamna de Senneval, iată încă o fiinţă… ce spun, una?… două, pe care le-aş jertfi bucuros, fiindcă şi bărbatul ei e pe lista mea. — Care listă? – 2258 –

– Eugen Sue –

— Aceea a persoanelor pe care le-aş fi văzut murind fără să-mi pese, numai ca d’Harville să ne fi rămas. În clipa în care, în anticameră, domnul de Montbrison o ajuta pe ducesă să-şi pună mantila, domnul de Lucenay, adresându-se vărului său, îi zise: — Deoarece tot vii cu noi, Conrad, spune trăsurii tale să ne urmeze… afară numai dacă domnul Saint-Rémy nu vine cu noi. Atunci îmi daţi şi mie un loc şi vă voi povesti încă una bună, care e tot atât de savuroasă ca şi aceea cu croitorul. — Mulţumesc, spuse rece SaintRémy, nu vă pot însoţi. — Atunci la revedere, dragul meu… Dar ce, te-ai certat cu soţia mea? Uite că se urcă în trăsură fără să-ţi spună o – 2259 –

– Misterele Parisului vol.1 –

vorbă. Într-adevăr, trăsura ducesei era trasă la scară şi ea urcă grăbită. — Dar vărul meu? întrebă Conrad, aşteptându-l din deferenţă pe domnul de Lucenay. — Hai, urcă o dată, urcă! îl îndemnă ducele care, oprit o clipă pe treaptă, admira elegantul echipaj al vicontelui. — Sunt roibii dumitale, Saint-Rémy? — Da… — Şi trupeşul dumitale Edwards… Ce alură!… Iată ce se cheamă un vizitiu de casă mare!… Uite ce bine stăpâneşte caii!… Trebuie să fim drepţi, numai îndrăcitul ăsta de Saint-Rémy are tot ce e mai bun. — Doamna de Lucenay şi vărul ei te aşteaptă, dragă, spuse Saint-Rémy cu – 2260 –

– Eugen Sue –

amărăciuni. — E adevărat:.. Sunt un rău-crescut! La revedere, Saint-Rémy… Ah! Uitasem, adăugă ducele oprindu-se în locul peronului: dacă n-ai nimic mai bun de făcut, vino să cinezi cu noi, mâine, lordul Dudley mi-a trimis din Scoţia nişte cocoşi de munte. Închipuieşte-ţi că e ceva monstruos… Ne-am înţeles, nu e aşa? Şi ducele se urcă alături de soţia lui şi de Conrad. Saint-Rémy rămase singur pe peron şi îi văzu plecând. Trăsura lui trase şi ea la scară. Se trânti pe perne, aruncând o privire de furie, de ură şi de deznădejde acestui palat în care intrase atât de des ca stăpân şi pe care îl părăsea acum – 2261 –

– Misterele Parisului vol.1 –

alungat în mod ruşinos. — Acasă! se răsti el. — Acasă! repetă lui Edwards valetul însoţitor închizând portiera. E uşor de înţeles care erau gândurile amare şi triste ale lui Saint-Rémy când ajunse acasă. — De cum intră, Boyer, care îl aştepta sub peristil, îi zise: — Domnul conte îl aşteaptă sus pe domnul viconte. — Bine.. — Mai e o persoană căreia domnul viconte i-a dat întâlnire pentru orele zece: domnul Petit-Jean… — Bine, bine… „Oh! ce seară!“ îşi zise Florestan urcând la etaj pentru a-şi întâlni tatăl care îl aştepta în salonul de sus, unde – 2262 –

– Eugen Sue –

avusese loc convorbirea de dimineaţă. — Mii de scuze, tată, că nu am fost acasă la sosirea dumitale… dar… — Omul care are la el acea poliţă falsă e aici? întrebă contele întrerupându-l. — Da, tată, e jos. — Spune-i să urce… Florestan sună, Boyer apăru. — Spune domnului Petit-Jean să urce. — Da, domnule viconte. Şi Boyer ieşi. — Cât eşti de bun, tată, să-ţi aminteşti de făgăduiala ce mi-ai făcut. — Îmi amintesc totdeauna de ceea ce făgăduiesc… — Câtă recunoştinţă!… Cum ţi-aş putea vreodată dovedi… – 2263 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Am vrut ca numele meu să nu fie dezonorat… Şi nu va fi… — Nu va fi!… Nu… şi nu va mai fi niciodată, ţi-o jur, tată… Contele se uită la fiul său cu o privire ciudată, apoi repetă: — Nu, nu va mai fi niciodată!. Şi adăugă cu ironie: Oare eşti profet? — Citesc această hotărâre în inima mea. Tatăl lui Florestan nu răspunse nimic. Se plimba în lungul şi-n latul odăii, cu mâinile băgate în buzunarele redingotei sale lungi. Era palid. — Domnul Petit-Jean, anunţă Boyer introducând un bărbat cu o figură de rând, josnică şi vicleană. – 2264 –

– Eugen Sue –

— Unde e poliţa aceea? întrebă contele. — Iat-o, domnule, răspunse PetitJean (omul de paie al lui Jacques Ferrand, notarul), întinzând contelui hârtia. — Asta e? se adresă acesta fiului său, arătându-i din ochi poliţa. — Da. Tată Contele scoase din buzunarul vestei douăzeci şi cinci de hârtii a câte o mie de franci, le înmână fiului său. Şi îi spuse: — Plăteşte! Florestan plăti şi luă poliţa cu un adânc suspin de uşurare. Domnul Petit-Jean puse cu grijă banii într-un vechi portofel şi salută. Contele de Saint-Rémy ieşi cu el din salon, în timp ce Florestan rupea cu – 2265 –

– Misterele Parisului vol.1 –

prudenţa poliţa. — Cel puţin îmi rămân cei douăzeci şi cinci de mii de franci ai Clotildei. Dacă nu se descoperă nimic, e o consolare. Dar cum s-a purtat cu mine!… Oare ce o fi având tatăl meu să-i spună lui PetitJean? Zgomotul unei chei, întoarsă de doua ori în broască îl făcu pe viconte să tresară. Tatăl reveni. Era şi mai palid decât înainte. — Mi se pare, tată că am auzit încuindu-se uşa biroului meu. — Da, eu am încuiat-o. — Dumneata, tată? Şi pentru ce? întrebă Florestan mirat. — Îţi voi spune. Şi contele se aşeză astfel încât fiul – 2266 –

– Eugen Sue –

său să nu poată ieşi pe scara secretă care ducea la parter. Florestan, neliniştit, începea să remarce atitudinea ciudata a tatălui sau şi îi urmărea, bănuitor, toate mişcările. Fără să-şi poată explica de ce, simţea o groază nelămurita. — Tată… ce ai? — Azi-dimineaţă văzându-mă, singurul dumitale gând a fost următorul: tata nu va îngădui să mi se necinstească numele şi va plăti, dacă voi izbuti să-l ameţesc cu câteva vorbe de căinţă prefăcută. — Ah! Cum poţi crede că… — Nu mă întrerupe… Nu m-ai amăgit: dumneata nu mai ai nici pudoare, nici păreri de rău, nici remuşcări; eşti viciat până în fundul – 2267 –

– Misterele Parisului vol.1 –

inimii, n-ai avut niciodată un simţământ cinstit; n-ai furat, atâta vreme cât ai avut cu ce să-ţi satisfaci capriciile, asta înseamnă corectitudinea oamenilor bogaţi de teapa dumitale; apoi au început potlogăriile, pe urmă josniciile, după aceea crima, falsul. Asta nu e decât prima perioadă a vieţii dumitale… ea o încă frumoasă şi curată faţă de cea care te-ar aştepta… — Dacă nu mi-aş schimba purtările, o recunosc, dar mi le voi schimba, tată, ţi-am jurat asta. — Nu te vei schimba… — Dar… — Nu te vei schimba… Alungat din societatea în care ai trăit până acum, vei deveni curând un infractor de categoria mizerabililor în mijlocul cărora vei fi – 2268 –

– Eugen Sue –

azvârlit, hoţ, fără putinţă de scăpare… şi, la nevoie, asasin, iată-ţi viitorul. — Eu, asasin? — Da, pentru că eşti laş! — Am avut dueluri şi am dovedit… — Îţi spun că eşti laş! Ai preferat ticăloşia în locul morţii! Va veni o zi în care, ca să ascunzi vina noilor dumitale nelegiuiri, vei ridica viaţa altora. Asta nu trebuie şi nici nu vreau să se întâmple. Am sosit la vreme ca să salvez cel puţin de acum înainte onoarea numelui meu în, faţa întregii lumi. Trebuie să existe un sfârşit. — Cum adică, tată?… Ce vrei să spui? strigă Florestan din ce în ce mai îngrozit de expresia înspăimântătoare a chipului bătrânului şi de paloarea lui crescândă. – 2269 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Deodată, în uşa biroului răsunară bătăi puternice. Florestan făcu o mişcare ca să meargă să deschidă, pentru a pune o dată capăt unei scene ce-l înspăimânta, dar contele îl prinse cu o mână de fier şil ţinu pe loc. — Cine bate? întrebă contele. — În numele legii, deschideţi! Deschideţi! rosti o voce. — Deci falsul acesta nu era ultimul? şopti contele copleşit de revoltă, privindu-şi cu severitate fiul. — Ba da, tată… ţi-o jur, răspunse Florestan încercând zadarnic să se elibereze din strânsoarea puternică a tatălui său. — În numele legii, deschideţi!… repetă glasul. — Ce doriţi? întrebă contele. – 2270 –

– Eugen Sue –

— Sunt comisarul de poliţie, vin să operez o percheziţie pentru un furt de diamante de care o acuzat domnul de Saint-Rémy. Domnul Baudoin, bijutierul, are dovezi. Dacă nu deschideţi, domnule, voi fi nevoit să sparg uşa. — Iată-te şi hoţ! Deci nu m-am înşelat, zise contele cu glas înăbuşit. Veneam să te omor, dar am întârziat prea mult. — Să mă omori? — Destulă dezonoare pentru numele meu, să isprăvim; am aici două pistoale… îţi vei zbura creierii… de nu, ţi-i voi zbura eu şi voi spune că te-ai omorât din disperare, ca să scapi de ruşine. Şi contele, cu un înfricoşător sânge rece, scoase din buzunar un revolver şi îl – 2271 –

– Misterele Parisului vol.1 –

întinse fiului său, zicându-i: — Haide, isprăveşte odată, dacă nu eşti un laş! După noi şi inutile sforţări de a scăpa din mâinile contelui, Florestan, livid, se dădu înapoi cuprins de spaimă. După privirea teribilă, neînduplecată a tatălui său înţelese că nu se putea aştepta la nicio îngăduinţă din partea lui. — Tată! strigă el. — Trebuie să mori! — Mă căiesc!… — E prea târziu! Auzi, oamenii sparg uşa! — Îmi voi ispăşi greşelile! — Vor intra dintr-un moment întraltul! Deci trebuie să te omor eu? — Fie-ţi milă… – 2272 –

– Eugen Sue –

— Uşa cedează, tu ai vrut-o! Şi contele propti gura armei de pieptul lui Florestan. După zgomotul de afară, părea că într-adevăr uşa biroului nu va mai rezista mult. Vicontele se văzu pierdut. O hotărâre subită şi disperată îi veni în minte. Nu se mai lupta cu tatăl său şi spuse cu tot atâta hotărâre cât şi resemnare: — Ai dreptate tată… dă-mi arma. Destul oprobiu pe numele meu, viaţa care mă aşteaptă e groaznică, nu mai merită să mă zbat pentru ea. Dă-mi arma. Vei vedea dacă sunt sau nu laş. Şi întinse mâna spre revolver. — Dar cel puţin o vorbă, o singură vorbă de îmbărbătare, de milă, la – 2273 –

– Misterele Parisului vol.1 –

despărţire, adăugă Florestan. Şi buzele sale tremurânde, paloarea, chipul său răvăşit, trădau emoţia cumplită a acestei clipe supreme. „Dar dacă e totuşi fiul meu? gândi contele îngrozit, şovăind să-i întindă pistolul. Dacă e fiul meu, cu atât mai puţin trebuie să preget în faţa acestui sacrificiu.“ O trosnitură puternică, şi uşa biroului cedă. — Tată… vor intra… Oh! îmi dau acum seama că moartea e o binefacere. Mulţumesc. Mulţumesc… dar cel puţin dă-mi mâna şi iartă-mă!… Cu toată asprimea lui, contele nu se putu opri de a tresări şi de a spune cu vocea sugrumată: — Te iert. – 2274 –

– Eugen Sue –

— Tată… uşa se deschide… du-te la ei… cel puţin să nu te bănuiască… Şi apoi, dacă ajung aici, mă vor împiedica să sfârşesc… Adio… Paşii mai multor persoane se auziră din încăperea alăturată. Florestan îşi propti pistolul în dreptul inimii. Lovitura porni în clipa în care contele, ca să nu asiste la acel oribil spectacol, îşi întoarse capul şi ieşi repede din salon, ale cărui draperii se închiseră în urma lui. La zgomotul detunăturii, la vederea contelui, palid şi cu privirea rătăcită, comisarul se opri brusc în pragul uşii, făcând semn agenţilor lui să nu înainteze. Anunţat de Boyer că vicontele se – 2275 –

– Misterele Parisului vol.1 –

închisese în cameră cu tatăl lui, magistratul înţelese totul şi respectă această mare durere. — Mort! strigă contele, ascunzânduși faţa în mâini, mort! repetă el zdrobit. E drept, mai bine moartea decât dezonoarea, dar e groaznic! — Domnule, replică trist magistratul, după câteva clipa de tăcere, cruţaţi-vă de a asista la acest dureros spectacol, părăsiţi casa asta… Acum numi rămâne decât să îndeplinesc o altă îndatorire, şi mai grea decât aceea care m-a adus aici. — Aveţi dreptate, spuse domnul de Saint-Rémy. Cât despre victima furtului, îi puteţi spune să se prezinte la domnul Dupont, bancher. — Strada Richelieu… e foarte – 2276 –

– Eugen Sue –

cunoscut, răspunse magistratul. — La cât sunt evaluate diamantele furate? — La aproape treizeci de mii de franci, domnul meu. Persoana care le-a cumpărat şi prin care furtul a fost descoperit, a plătit această sumă fiului dumneavoastră. — O voi putea acoperi şi pe asta, domnule. Bijutierul să se găsească poimâine la bancherul meu, mă voi înţelege cu el. Comisarul se înclină. Contele ieşi. După plecarea contelui, magistratul, foarte tulburat de această scenă neaşteptată, se îndreptă încet spre salon şi, emoţionat, dădu perdelele în lături. — Nimeni! strigă el încremenit, – 2277 –

– Misterele Parisului vol.1 –

cercetând din ochi salonul şi nevăzând nicio urmă a tragicei întâmplări care trebuia să fi avut loc. Apoi, observând o uşă mascată în tapetul odăii, zori întracolo. Era încuiată pe dinăuntru şi dădea spre o scară secretă. — Ne-a înşelat… O fi fugit pe aici! strigă el cu dispreţ. Într-adevăr, în faţa tatălui său, vicontele îşi pusese pistolul în dreptul inimii, dar trăsese apoi cu multă îndemânare în gol, sub braţ, şi dispăruse repede. Cu toate stăruitoarele cercetări în toată casa, Florestan nu putu fi găsit. În timpul convorbirii comisarului cu tatăl lui, vicontele trecuse repede prin budoar, în seră, apoi în străduţa pustie şi, în sfârşit în Champs-Elysées. – 2278 –

– Eugen Sue –

Capitolul 10 BUN RĂMAS „Am crezut, am văzut, şi plâng. Wordsworth În ziua următoare celeia în care contele Saint-Rémy fusese atât de nedemn dejucat de fiul său, o scenă emoţionantă se petrecea la Saint-Lazare, în ora de pauză a deţinutelor. În ziua aceea, în timpul plimbării celorlalte deţinute, Floarea-Mariei şedea pe o bancă lângă bazinul curţii, numită acum „banca Guristei“; printr-un fel de înţelegere tacită, deţinutele îi cedau acest loc, preferat de ea, căci înrâurirea binefăcătoare a fetei crescuse şi mai – 2279 –

– Misterele Parisului vol.1 –

mult. Guristei îi plăcea această bancă, deoarece muşchiul care catifela ghizdul bazinului îi amintea întrucâtva verdele câmpiilor, după cum apa limpede îi evoca pârâiaşul din satul Bouqueval. Pentru privirile îndurerate ale prizonierului, o tufă de iarbă e o pajişte, o floare, o grădină. Încrezătoare în făgăduielile afectuoase ale doamnei d’Harville, Floarea-Mariei aştepta de două zile să părăsească Saint-Lazare. Deşi nu avea niciun motiv să se neliniştească de întârzierea ieşirii ei din închisoare, fata, obişnuită cu nenorocirea, aproape că nu mai nădăjduia să fie cândva liberă… De când se înapoiase printre acele – 2280 –

– Eugen Sue –

creaturi al căror aspect şi fel de a vorbi îi răscoleau, în suflet, amintirea ruşinoasă, de nevindecat, a primei ei existenţe, tristeţea Floarei-Maria devenise şi mai copleşitoare. Dar mai era ceva. Un nou motiv de tulburare, de mâhnire, aproape de spaimă, provenea din exaltarea pătimaşă a recunoștinței ei pentru Rudolf. Lucru bizar! Ea nu vedea adâncimea prăpastiei în care fusese scufundată, decât ca să măsoare distanţa ce o separa de acel om a cărui măreţie i se părea supraomenească, de acel om de o bunătate atât de nobilă şi tot odată de o asprime atât de neînduplecată faţă de cei răi. Cu tot respectul care învăluia – 2281 –

– Misterele Parisului vol.1 –

această adoraţie, câteodată, vai! FloareaMariei se temea că recunoaşte în acest sentiment simptomele dragostei, dar o dragoste pe cât de ascunsă, pe atât de profundă, pe cât de castă, pe atât de deznădăjduită. Nefericita copilă nu putuse desluşi în inima ei această taină cumplită, decât după convorbirea cu doamna d’Harville, înamorată şi ea de Rudolf, cu o patimă pe care el o ignora. După plecarea şi făgăduielile marchizei, Floarea-Mariei ar fi trebuit să exalte de bucurie, gândindu-se la prietenii ei de la Bouqueval, la Rudolf, pe care avea să-l revadă… N-a fost nimic din toate astea. Inima i se strânse de durere. Îi reveneau mereu în minte vorbele aspre, – 2282 –

– Eugen Sue –

privirile trufaşe, cercetătoare ale doamnei d’Harville, când biata prizonieră vorbise, cu entuziasm, de binefăcătorul ei. Printr-o ciudată intuiţie, Gurista surprinsese o parte din taina doamnei d’Harville. „Exaltarea recunoştinţei mele pentru domnul Rudolf a jignit-o pe această tânără doamnă atât de frumoasa şi de un rang atât de ridicat, gândi FloareaMariei… Acum înţeleg asprimea vorbelor ei; ele exprimau o gelozie dispreţuitoare…“ Vocea sângelui, atât de contestată, mută, neştiută sau nerecunoscută, se face câteodată auzită; aceste efluvii de duioşie pătimaşă, care o atrăgeau pe Floarea-Mariei spre Rudolf şi de care se – 2283 –

– Misterele Parisului vol.1 –

înspăimânta fiindcă, în candoarea ei, le denatura caracterul, aceste porniri rezultau din unele tainice înclinări, pe cât de evidente pe atât de inexplicabile, cum ar fi asemănarea chipurilor… Într-un cuvânt, dacă Floarea-Mariei ar fi aflat că e fiica lui Rudolf, şi-ar fi explicat via atracţie ce o resimţea pentru el; atunci, lămurită pe deplin, ar fi admirat, fără rezerve, frumuseţea tatălui ei. Aşa se explică de ce Floarea-Mariei era atât de abătută, deşi ar fi trebuit să se aştepte dintr-o clipă într-alta, potrivit făgăduielii doamnei d’Harville, să părăsească Saint-Lazare-ul. Floarea-Mariei, melancolică şi gânditoare, şedea deci pe o bancă lângă bazin, privind cu un fel de curiozitate – 2284 –

– Eugen Sue –

absentă jocul câtorva păsărele obraznice care se zbenguiau pe ghizdul de piatră. În acel moment, doamna Armand, inspectoarea intra în grădina închisorii. După ce o căută cu privirea pe Floarea-Mariei, veni către ea cu o înfăţişare mulţumită şi surâzătoare. — Veste bună, copila mea… — Adevărat, doamnă? exclamă Gurista ridicându-se. — Prietenii dumitale nu te-au uitat şi ţi-au obţinut eliberarea… Domnul director a primit înştiinţarea. — E cu putinţă, doamnă? Ah! Ce fericire! Dumnezeule! Şi emoţia Floarei-Maria fu atât de puternică, încât păli, duse mâna la inimă ca să-i potolească bătăile şi recăzu pe bancă. – 2285 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Linişteşte-te, copila mea, adăugă doamna Armand cu bunătate. Din fericire asemenea emoţii nu sunt primejdioase. — Ah! Doamnă, câtă recunoştinţă!… —Desigur că doamna marchiză d’Harville a obţinut: eliberarea dumitale… A venit o doamnă bătrână cu misiunea de a te conduce la nişte persoane care se interesează de dumneata… Aşteaptă-mă, voi reveni să te iau, am de dat câteva dispoziţii în atelier. Aflând că Gurista a fost graţiată, celelalte deţinute, departe de a se arăta geloase de această favoare, îşi manifestară bucuria: unele o înconjurară pe Floarea-Mariei şi-şi luară de la ea un rămas bun plin de afecţiune, felicitând-o – 2286 –

– Eugen Sue –

că a ieşit atât de repede din închisoare. Când Floarea-Mariei părăsi temniţa sub conducerea inspectoarei, aceasta îi spuse: — Acum, copila mea, te vei duce la vestiar, unde vei depune hainele de deţinută, ca să-ţi reiei straiele ţărăneşti care, prin simplitatea lor rustică, te prindeau atât de bine; adio, vei fi fericită, pentru că te vei găsi sub protecţia unor oameni onorabili, şi părăseşti această casa ca să nu te mai înapoiezi niciodată… Dar, iată, nu sunt deloc cuminte, adăugă doamna Armand, ai cărei ochi se umplură de lacrimi, mi-e peste putinţă să-ţi ascund cât mă apropiasem de dumneata, biată micuţă! Apoi, văzând că ochii Floarei-Maria se înlăcrimaseră şi ei, inspectoarea – 2287 –

– Misterele Parisului vol.1 –

continuă: Nu te vei supăra pe mine că-ţi fac plecarea atât de grea? — Vai! Doamnă… Oare nu mulţumită recomandaţiei dumitale acea tânără doamnă, căreia îi datorez libertatea, s-a interesat de soarta mea? — Da, şi sunt fericită de ceea ce am făcut; presimţirile mele nu m-au înşelat. În acea clipă se auzi sunetul unui clopot… — Ora de lucru a atelierelor, trebuie să mă duc… Adio, încă o dată adio, scumpa mea copilă!… Şi doamna Armand, tot aşa de emoţionată ca Floarea-Mariei, o îmbrăţişă afectuos; apoi se adresă unuia dintre funcţionarii închisorii: — Conduceţi-o pe domnişoara la vestiar. – 2288 –

– Eugen Sue –

După un sfert de ceas, FloareaMariei, îmbrăcată în port ţărănesc, aşa cum o văzusem la ferma de la Bouqueval, intra la grefă, unde o aştepta doamna Séraphin… Menajera notarului Jacques Ferrand venise să o ia pe această nefericită copilă ca să o ducă pe insula Culegătorului de fiare vechi. Capitolul 11 AMINTIRI Jacques Ferrand obţinuse uşor eliberarea Floarei-Maria, formalitate care depindea de o simplă decizie administrativă. Informat de Cucuvaie că Gurista e la Saint-Lazare, s-a adresat de îndată unuia – 2289 –

– Misterele Parisului vol.1 –

din clienţii lui, om onorabil, cu trecere, spunându-i că tânăra fată decăzuse la început, dar acum se pocăia sincer şi, fiind de curând închisă la Saint-Lazare, era expusă, prin contactul cu celelalte prizoniere, să-şi vadă slăbind încrederea în bunele ei porniri. Această fată, fiindui recomandată de persoane respectabile care urmează să se ocupe de ea la ieşirea din închisoare, adăugase Ferrand, îl ruga pe influentul său client, în numele moralei, al religiei şi al viitoarei reabilitări a nefericitei, să ceară eliberarea ei. În sfârşit, notarul, pentru a se pune la adăpost de orice cercetări ulterioare, stăruia pe lângă clientul său să nu-i pomenească numele: această dorinţă, atribuită calităţii plină de discreţie a lui – 2290 –

– Eugen Sue –

Ferrand, om pe cât de pios, pe atât de respectabil, fu îndeplinită cu străşnicie: eliberarea Floarei-Maria fu cerută şi obţinută, pe numele clientului, care, culme a amabilităţii, trimisese ordinul de ieşire direct lui Jacques Ferrand, pentru ca acesta să-l poată remite protectorilor fetei. Doamna Séraphin, remiţând ordinul directorului închisorii, adăugă că era însărcinată s-o conducă pe Guristă la persoanele care vor avea grijă de ea. După bunele referinţe date de inspectoare doamnei d’Harville despre Florea-Mariei, nimeni nu se îndoia că aceasta îşi datora eliberarea intervenţiei marchizei. Menajera notarului nu putea dar deştepta întru nimic neîncrederea – 2291 –

– Misterele Parisului vol.1 –

victimei sale. Doamna Séraphin avea, după împrejurări, ştiind să se prefacă, înfăţişarea unei femei cumsecade: şi ar fi fost nevoie de mult spirit de observaţie, ca să descoperi ceva suspect, fals şi crud în privirea ei şireată, în surâsul ei ipocrit. Cu toată marea ei ticăloşie care o făcuse complicea sau confidenta nelegiuirilor stăpânului ei, doamna Séraphin nu se putu opri de a fi impresionată de frumuseţea candidă a acestei fete. Pe care ea o dăduse de copil în puterea Cucuvelei şi pe care o ducea acum la o moarte sigură. — Ei bine, scumpa mea domnişoară, îi zise doamna Séraphin, cu o voce mieroasă, trebuie să fii foarte mulţumită că ieşi din închisoare. – 2292 –

– Eugen Sue –

— Oh! Da, doamnă, şi e desigur datorită protecţiei doamnei d’Harville, care a fost aşa de bună cu mine… — Nu te înşeli… Dar vino, suntem puţin în întârziere şi avem un drum lung de făcut. — Mergem la ferma Bouqueval, la doamna Georges, nu e aşa, doamnă? exclamă Gurista. — Da, desigur, mergem la ţară, la doamna Georges, spuse menajera ca să înlăture din mintea Floarei-Maria orice bănuială: apoi adăugă cu o maliţiozitate ascunsă: Dar, înainte de a o vedea pe doamna Georges, te aşteaptă o mică surpriză: vino, vino, trăsura noastră e jos. Ce suspin de uşurare o să mai scoţi când vei ieşi de aici, scumpă domnişoară! Să mergem… Sluga – 2293 –

– Misterele Parisului vol.1 –

dumneavoastră, domnilor… Şi doamna Séraphin, după ce-l salută pe grefier şi pe ajutorul lui, coborî cu Gurista. Un gardian venea după ele, ca să deschidă porţile. Ultima se închisese în urma lor şi ambele femei se găsiră sub marea arcadă care dă în cartierul SaintDénis. Floarea-Mariei se urcă în trăsură cu doamna Séraphin, care porunci vizitiului să meargă la Batignolles şi să oprească la barieră. Un drum mai scurt ducea de acolo aproape direct la malul Senei, nu departe de insulă. Floarea-Mariei nu cunoştea Parisul, nu putea deci băga de seamă că trăsură luase alt drum decât cel spre bariera – 2294 –

– Eugen Sue –

Saint-Denis. Numai când trăsura se opri la Batignolles, îi spuse doamnei Séraphin, care o poftea să coboare: — Dar mi se pare, doamnă, că nu suntem pe drumul care duce la Bouqueval… Şi apoi cum vom merge pe jos, de aici, până la fermă? — Tot ce-ţi pot spune, dragă domnişoară, răspunse prietenos menajera, este că execut ordinele binefăcătorilor dumitale… şi că ar fi foarte supăraţi dacă ai şovăi să mă urmezi… — Oh! Doamnă, să nu credeţi aşa ceva! exclamă Floarea-Mariei! Sunteţi trimisă de ei, nu voi pune nicio întrebare… Vă voi urma orbeşte, spuneţi-mi numai dacă doamna Georges e sănătoasă. – 2295 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Perfect: sănătoasă! — Şi domnul Rudolf? — La fel şi el. — Deci, îl cunoaşteţi, doamnă? — Ce curioasă mai e această scumpă domnişoară, ce curioasă mai el spuse râzând menajera. — Aveţi dreptate, iertaţi-mi întrebările, doamnă. Deoarece mergem pe jos la locul unde mă conduceţi, adăugă Floarea-Mariei surâzând, voi afla curând ceea ce doresc atât de mult să ştiu. — Într-adevăr, scumpă domnişoară, până într-un sfert, de ceas vom fi ajuns. Menajera lăsând în urmă ultimele case din Batignolles, o luase, cu FloareaMariei, pe un drum înverzit, străjuit de arbori. Ziua era căldicică şi frumoasă; – 2296 –

– Eugen Sue –

soarele, pe jumătate acoperit de norii purpurii ai amurgului, îşi arunca razele sale oblice pe înălţimile de la Colombes, de cealaltă parte a Senei.. Pe măsură ce Floarea-Mariei se apropia de malurile fluviului, obrajii ei palizi se colorau uşor; aspira cu deliciu aerul tare şi proaspăt de câmpie. Plăcuta ei înfăţişare arăta o satisfacţie atât de strălucitoare, încât doamna Séraphin îi zise: — Pari foarte mulţumită, domnişoară dragă! — Oh! Da, doamnă… o voi vedea pe doamna Georges, poate şi pe domnul Rudolf… Apoi, amintirea captivităţii o făcu să preţuiască şi mai mult fericirea de a fi liberă, şi exclamă, într-o pornire de – 2297 –

– Misterele Parisului vol.1 –

bucurie copilărească: — Ah! Doamnă… Uitaţi-vă acolo, în mijlocul apei, la insula aceea mică, mărginită de sălcii şi de plopi, cu o căsuţă albă la malul apei… cât de fermecătoare trebuie să fie această aşezare vara, când toţi arborii sunt acoperiţi de frunze, ce linişte, ce răcoare, trebuie să fie acolo!… — Desigur, spuse doamna Séraphin, cu un surâs enigmatic, sunt mulţumită că găseşti această insulă atât de frumoasă! — De ce, doamnă? — Pentru că într-acolo mergem. — În insula aceea? — Da, asta te surprinde? — Oarecum, doamnă. — Şi dacă acolo îţi voi găsi prietenii? – 2298 –

– Eugen Sue –

— Ce spuneţi? — Prietenii dumitale adunaţi acolo, pentru a-ţi sărbători ieşirea din închisoare. Nu vei fi şi mai plăcut surprinsă? — E oare cu putinţă? Doamna Georges, domnul Rudolf? — Iată, scumpă domnişoară, sunt fără apărare; cu micul dumitale aer nevinovat, mă vei face să spun şi ceea ce nu trebuie… — Îi voi revedea… oh! doamnă, cum îmi bate inima! — N-o lua atât de repede, îmi dau seama de nerăbdarea dumitale, dar deabia pot să mă ţin după dumneata, nebunatecă mică ce eşti… — Iertaţi-mă, doamnă, sunt aşa de grăbită s-ajung acolo… – 2299 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— E foarte natural, nu-ţi fac o dojană din asta, dimpotrivă… — Iată că drumul e în pantă, e cam greu de străbătut, vreţi să vă dau braţul, doamnă? — Nu te refuz, scumpa mea… pentru că eşti uşurică şi sprintenă, pe când eu sunt bătrână. Vom părăsi acum pe doamna Séraphin şi pe victima ei pe drumul care duce la malul Senei. Le vom ajunge pe amândouă peste câteva minute la insula zisă „du Ravageur“. Capitolul 12 LUNTREA — Ei, cum, pleci? – 2300 –

– Eugen Sue –

— Să plec, să nu mai aud nobilele dumitale cuvinte! Nu, mă jur pe Dumnezeu, rămân aici, stăpâne.. (Wolfgang, sc. II) În timpul nopţii, aspectul insulei, locuită de familia Marțial, era sinistră; dar învăluită de strălucirea soarelui, nimic mai luminos ca această aşezare blestemată. Mărginită de salcâmi şi plopi, aproape în întregime acoperită de o iarbă deasă prin care şerpuiau câteva poteci cu nisip galben, insula cuprindea o mică grădină de zarzavat și un număr destul de mare de pomi fructiferi. În mijlocul acestei livezi, se vedea baraca acoperită cu stuf, în care Marțial voia să – 2301 –

– Misterele Parisului vol.1 –

se retragă împreună cu François şi Amandine. De partea aceea, insula se sfârşea cu un fel de parapet alcătuit din bârne groase destinate să oprească prăvălirea pământului. În fața casei, foarte aproape de debarcader, se boltea un umbrar de şipci verzi, care susţineau, în timpul verii, crengile de viţă sălbatică şi de hamei, un chioşc de verdeaţă sub care se aşezau vara mesele băutorilor. La una din extremităţile casei, o magazie de lemne vopsită în alb, acoperită de olane şi având deasupra un pod, constituia o aripă mult mai joasă decât corpul clădirii principale. Foarte aproape, deasupra acestei aripi, se zărea o fereastră cu obloanele căptuşite cu plăci de tablă, întărite în afară cu doi – 2302 –

– Eugen Sue –

drugi de fier transversali, pe care nişte scoabe puternice le fixau de zid. Trei bărci se clătinau legate de pari mari bătuţi în apă. Ghemuit în fundul uneia din aceste bărci, Nicolas controla buna funcţionare a supapei pe care o instalase. Tărtăcuţa, în picioare pe o banca, dincolo de umbrar, cu mâna streaşină la ochi, scruta împrejurimea în direcţia din care doamna Séraphin şi Floarea-Mariei trebuiau să sosească la insulă. — Nu se vede nimeni, nici bătrâna, nici tânăra, zise Tărtăcuţa, coborând de pe bancă şi adresându-se lui Nicolas. O să fie ca ieri! Am pierdut timpul de florile mărului! Dacă femeile nu sosesc până într-o jumătate de ceas… va trebui să plecăm; afacerea aceea cu Braţ-Roşu e – 2303 –

– Misterele Parisului vol.1 –

mai bănoasă, şi el ne aşteaptă. Mijlocitoarea de diamante urmează să vină pe la cinci la el, la Champs-Elysées. Trebuie să fim acolo înaintea ei. Azi de dimineaţă Cucuvaia ne-a spus-o din nou… — Ai dreptate, răspunse Nicolas ieşind din luntre. S-o lovească trăsnetul pe bătrâna asta care ne face să aşteptăm mult şi bine pentru nimic! Supapa merge… strună. Din amândouă afacerile s-ar putea să nu ne alegem cu niciuna… — De altfel, Barbillon şi Braţ-Roşu au nevoie de noi... ei doi, singuri, nu pot face nimic. — E adevărat; căci în timp ce dăm lovitura, Braţ-Roşu trebuie să stea la pândă, iar Barbillon nu e destul de puternic ca să o târască singur pe – 2304 –

– Eugen Sue –

mijlocitoare în pivniţă… Cât e ea de bătrână, tot o să se zbată. — Nu ne spunea oare Cucuvaia în glumă că-l ţine acolo pe Învăţător „în pensiune“, adică în pivniţă? — Nu în asta, în alta care e şi mai adâncă şi care se inundă când apele cresc. — Ce-o mai fi bombănind Învăţătorul în pivniţa aia! Să stai acolo de unul singur şi încă și orb! — Chiar de-ar vedea, încă n-ar avea mare lucru de văzut: căci acolo e întuneric beznă. — Totuna e; când o isprăvi de cântat ca să-i treacă de urât toate romanţele pe care le ştie, timpul o să-i pară lung de-a binelea. — Cucuvaia spune că-şi trece – 2305 –

– Misterele Parisului vol.1 –

vremea vânând şobolani şi că beciul mişună de un astfel de vânat. — Ia spune, Nicolas, fiindcă verii vorba de ăştia care trebuie să se plictisească şi să mormăie, reluă Tărtăcuţa cu un surâs fioros, arătând cu degetul fereastra căptuşita cu plăci de tablă, e unul acolo care are de ce să înjure. — Aş! doarme… De azi-dimineaţă nu mai ciocăneşte... şi câinele lui a amuţit. — Poate că l-a sugrumat ca să-l mănânce; de două zile trebuie să fi turbat amândoi de foame şi de sete acolo. — Îi priveşte… Marţial n-are decât s-o mai ducă aşa, dacă asta îi face plăcere. Când o crăpa… o să se spună că – 2306 –

– Eugen Sue –

a murit de vreo boală aşa că totul o să meargă ca pe roate. — Crezi? — Sigur că da. Mama, în drum spre Asnières, s-a întâlnit cu taica Férot, pescarul; deoarece se mira că nu l-a mai văzut pe Marţial de două zile, mama i-a spus că nu se mai dă jos din pat, atât e de bolnav şi că suntem disperaţi de starea lui. Taica Férot a înghiţit hapul… lucrul o să pară foarte firesc. — Da, dar nu moare el atât de repede, în felul ăsta o mai duce multă vreme… — Ce vrei? Alt chip nu era ca s-o sfârşim cu el. Turbatul ăsta de Marţial, când îl apucă furiile, e rău ca dracu şi pe deasupra puternic ca un taur; dacă se apăra, nu ne-am fi putut apropia de el – 2307 –

– Misterele Parisului vol.1 –

fără primejdie. În schimb, cu uşa bine bătută în cuie pe dinafară, ce poate face? Unde mai pui că şi fereastra e astupată. — Dar ar putea scoate drugii din loc, scobind cu briceagul peretele, cum a şi încercat să facă, numai că eu, urcată pe scară, i-am dat peste mâini cu toporişca, de câte ori încerca să se pună iar pe lucru. — Ce paznică grozavă, rânji banditul. Îmi închipui cât de bine ai petrecut! — Trebuia doar să-ţi las timp până soseai cu tabla groasă pe care te duseseşi să o cumperi de la moş Micou. — Ce-o mai fi spumegat… scumpul meu frate! — Scrâşnea din dinţi ca un turbat. De două sau de trei ori a vrut să mă – 2308 –

– Eugen Sue –

doboare printre gratii cu lovituri de baston, dar neavând decât o mână liberă, n-avea cum să lucreze şi să scoată barele din loc. Aşa că trebuia, să bag de seamă. — Bine că n-are sobă în odaia lui! — Şi uşa e solidă şi apoi i-am, rănit mâinile! Altminteri ar fi în stare să găurească podeaua. — Şi ar putea trece printre grinzi? Nu, nu nu e nicio primejdie să scape; obloanele sunt întărite cu tablă şi întărite cu doi drugi de fier, uşa… e ţintuită pe dinafară cu piroane de luntre de trei ţoli. Are parte de un coşciug mai tare decât de unul făcut din stejar sau din plumb. — Ia spune, şi când o ieşi Lupoaica din puşcărie şi o să vină aici să-şi caute „omul“… cum îi zice ea? — Ei bine! o să-i spunem: caută-l! – 2309 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Ştii că dacă mama nu i-ar fi încuiat pe cei doi puşti, ăştia ar fi fost în stare să roadă uşa ca şobolanii ca să-l libereze pe Marţial? Puşlamaua aia de François e al dracului de înverşunat de când bănuieşte că l-am priponit pe fratesău mai mare. — Aoleu! Să-i lăsăm în odaia lor de sus cât timp o să lipsim de pe insulă? Fereastra lor n-are gratii, n-au decât să coboare pe acolo şi… În clipa aceea, nişte ţipete şi hohote de plâns venind din casă atraseră atenţia Tărtăcuţei şi a lui Nicolas. Auziră cum uşa de la intrare, până atunci deschisă, era trântită cu zgomot. După câteva momente, chipul palid şi sinistru al mamei Marţial se ivi printre gratiile ferestrei de la bucătărie. – 2310 –

– Eugen Sue –

Cu braţul ei lung şi descărnat, văduva ghilotinatului făcu semn celor doi să vină la ea. — Haide, iar se lasă cu gâlceavă, mă prind că e tot François care se zborşeşte. Ticălosul de Marţial! Dacă n-ar fi el, pe băiatul ăsta ne-am putea bizui. Tu rămâi aici şi fii cu ochii-n patru: dacă le vezi venind pe cele două muieri, cheamă-mă. În timp ce Tărtăcuţa, cocoţată pe bancă, scruta depărtarea ca să pândească sosirea doamnei Séraphin şi a Guristei, Nicolas intră în casă. Mica Amandine, îngenunchiată în mijlocul bucătăriei, plângea cu hohote şi implora iertare pentru fratele ei François. Îndârjit, ameninţător, băiatul, încolţit într-un ungher al încăperii, rotea – 2311 –

– Misterele Parisului vol.1 –

toporişca lui Nicolas şi părea să opună de data asta, o împotrivire disperată voinţei mamei lui. Mereu neînduplecată, tăcută, arătând lui Nicolas intrarea pivniţei care dădea în bucătărie şi a cărei uşă era întredeschisă, îi făcu semn să-l închidă pe François. — N-o să mă băgaţi înăuntru! strigă cu încăpăţânare copilul, ai cărui ochi ardeau ca ai unei pisici sălbatice. — Vreţi să ne lăsaţi pe mine şi pe Amandine să murim de foame, ca, pe Marţial? — Mamă… pentru Dumnezeu, lasăne sus, în odaia noastră, ca ieri se rugă fetiţa, împreunându-şi mâinile… o să ne fie tare frică în pivniţa aceea neagră! Văduva se uita nerăbdătoare la – 2312 –

– Eugen Sue –

Nicolas, ca şi cum l-ar dojeni că nu i-a executat încă ordinele; apoi, cu acelaşi gest poruncitor, i-l arătă pe François. Văzând pe frate-sau apropiindu-se de el, băiatul ridică toporişca şi strigă cu disperare: — Dacă vreţi să mă închideţi acolo, cu atât mai rău… dau cu barda în cine-o fi, mama, Nicolas sau Tărtăcuţa – și vă tai! Ca şi văduva, Nicolas îşi dădea seama că trebuie să-i împiedice pe cei doi copii să-i vină în ajutor lui Marțial, în timp ce casa lor rămâne singură; de asemenea şi pentru a le ascunde scenele ce urmau să se petreacă, deoarece de la fereastra lor se vedea fluviul în care voiau să o înece pe Floarea-Mariei. Dar Nicolas, pe cât era de fioros, pe – 2313 –

– Misterele Parisului vol.1 –

atât era de laş; deşi nu-i păsa de o lovitură primejdioasă de toporişca, şovăia să se apropie de frăţiorul lui. Văduva, furioasă de ezitările fiului ei cel mare, îl apucă brutal de umăr, împingându-l spre François. Dar Nicolas, dându-se înapoi din nou strigă: — Dacă mă răneşte, ce mă fac, mamă? Ştii bine că o să am curând nevoie de braţele mele şi mă resimt încă de pe urma loviturii pe care mi-a dat-o golanul de Marțial. Văduva înălţă cu dispreţ din umeri şi se apropie cu un pas de François. — Nu te apropia, mamă, strigă François furios, sau o să-mi plăteşti toate bătăile pe care ni le-ai tras mie şi Amandinei. — François, lasă-te mai bine închis. – 2314 –

– Eugen Sue –

Oh! Doamne, n-o lovi pe mama noastră! strigă Amandine îngrozită. Deodată Nicolas zări pe un scaun o pătură de lână care servea la călcat. O apucă, o desfăşură pe jumătate şi o aruncă cu îndemânare în capul lui François care, cu toate eforturile, văzându-se imobilizat, nu se mai putu folosi de toporişcă. Atunci Nicolas se aruncă asupra lui şi ajutat de mamă-sa, îl băgă în pivniţă. Amandine rămăsese îngenunchiată în mijlocul bucătăriei; de cum văzu ce păţise băiatul, se ridică repede şi în pofida spaimei de care era cuprinsă, se duse singură să-i ţină tovărăşie în pivniţa întunecoasă. Uşa fu încuiată de două ori în urma copiilor. – 2315 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— E totuşi vina golanului de Marțial că aceşti copii sunt atât de îndârjiţi împotriva noastră, exclamă Nicolas. — Nu se mai aude nimic în odaia lui de azi-dimineaţă, zise văduva cu un aer gânditor şi tresări. Nimic… — Ceea ce dovedeşte, mamă, că bine ai făcut spunându-i lui Férot, pescarul de la Asnières, că Marţial zace de două zile bolnav la pat şi că e pe ducă. Aşa, când totul o să se sfârşească n-o să se mai mire nimeni de nimic. După o clipă de tăcere şi, ca şi cum ar fi vrut să alunge un gând groaznic, văduva spuse repede: — Cucuvaia a venit aici, pe când eram la Asnières? — Da, mamă. — De ce n-a rămas ca să ne – 2316 –

– Eugen Sue –

însoţească, la Braţ-Roşu? N-am încredere în ea. — Haida-de! Te îndoieşti de toată lumea, mamă, azi de Cucuvaie, ieri de Braţ-Roşu. — Braţ-Roşu e liber, pe când fiul meu e la Toulon, totuşi au fost complici la aceeaşi hoţie. — De câte ori o să mai repeţi asta? Braţ-Roşu a scăpat fiindcă e şiret ca o vulpe, asta-i tot. Cucuvaia n-a rămas aici deoarece avea întâlnire la orele două, lângă observator, cu domnul acela înalt, în doliu, pentru care a răpit-o pe fata aia de la ţară, cu ajutorul Învăţătorului şi al Şontorogului, deşi Barbillon fusese tocmit de acelaşi domn în doliu să mâne trăsura. Cum crezi, mamă, că ar putea Cucuvaia să ne denunţe, când ea ne – 2317 –

– Misterele Parisului vol.1 –

împărtăşeşte toate loviturile pe care le pune la cale, pe când noi nu-i spunem nimic despre ale noastre? Fiindcă ea nu ştie nimic, de chestia cu înecul. Fii liniştită, mamă, corb la corb nu-şi scoate ochii; o să avem o zi bună şi, când mă gândesc că mijlocitoarea are câteodată în punga ei diamante în valoare de douăzeci-treizeci de mii de franci şi că în mai puţin de două ore o vom vârî în pivniţa lui Braţ-Roşu!… Treizeci de mii de franci în diamante, gândeşte-te! — Şi pe când noi o s-o ţinem de vorbă pe mijlocitoare, Braţ-Roşu o să se plimbe prin faţa cârciumii lui!? întrebă văduva bănuitoare. — Dar ce vrei să facă? Dacă pică tocmai atunci vreun muşteriu, nu trebuie să stea cu el de vorbă şi să-l – 2318 –

– Eugen Sue –

împiedice să se apropie de locul unde avem noi treabă? — Nicolas, Nicolas! se auzi deodată Tărtăcuţa strigând de afară. Sosesc cele două femei. — Repede, repede, mamă, ia-ţi şalul te duc la mal, să scăpăm de grija asta, zise Nicolas. Văduva îşi schimbase basmaua ei de doliu cu o bonetă, de tul negru. Se înfăşură într-un şal mare de caşmir cu pătrate cenuşii şi albe, încuie uşa bucătăriei, puse cheia în dosul unuia din obloanele parterului şi îşi urmă fiul la debarcader. Aproape fără să vrea, înainte de a părăsi insula, aruncă o privire stăruitoare spre fereastra lui Marţial, se încruntă, îşi muşcă buzele, tresări şi – 2319 –

– Misterele Parisului vol.1 –

murmură: — El a vrut-o, e din vina lui. — Nicolas, le vezi? Acolo de-a lungul moviliţei? Se zăreşte o ţărancă şi o doamnă, strigă Tărtăcuţa, arătând spre partea cealaltă a râului pe doamna Séraphin şi pe Floarea-Mariei, care coborau pe o potecuţă ce ocolea o ridicătură destul de înalta, dominată de un cuptor de ipsos. — Să aşteptăm semnalul să nu facem vreo greşeală zise Nicolas. — Dar ce, eşti orb? N-o recunoşti pe femeia aceea trupeşă care a venit alaltăieri? Nu vezi, oare, şalul ei portocaliu şi pe mica ţărăncuţă cum se grăbeşte?! E încă în crezătoare, se vede bine că nu ştie ce-o aşteaptă. — Da, o recunosc pe femeia aia. – 2320 –

– Eugen Sue –

Merge strună, merge strună! Hai să ne înţelegem bine ce-avem de făcut. Le iau cu mine pe bătrână şi pe fată în luntrea cu supapă. Tu mă urmezi în cealaltă, aproape de tot; şi atenţie la vâslit, aşa ca să mă pot arunca în luntrea ta de îndată ce o să deschid supapa şi luntrea mea o să înceapă să se scufunde. — Nu-ţi fie teamă, nu e prima oară când vâslesc, o ştii doar! — Nu mi-e teamă de loc, ştii ce bine înot, dar dacă n-aş sări la timp în cealaltă luntre, muierile, zbătându-se, ar putea să se agaţe de mine şi n-am chef să-mi umplu burta cu apă o dată cu ele. — Bătrâna face semne cu batista, spuse Tărtăcuţa, iată-le pe mal. — Haide, haide, urcă-te, mamă, o îndemnă Nicolas, dezlegând odgonul, – 2321 –

– Misterele Parisului vol.1 –

vino în luntrea cu supapă. Numai aşa, cele două femei nu vor bănui nimic. Şi tu, Tărtăcuţo, sări în cealaltă, pune-ţi braţele în mişcare şi vâsleşte zdravăn. Aha! Iată, ia cârligul meu, pune-l lângă tine, e ascuţit ca o suliţă, ne-ar putea fi de folos; şi acum la drum! exclamă banditul, aşezând în luntrea Tărtăcuţei un cârlig lung cu un fier tăios în vârf. În câteva clipe, luntrile conduse una de Nicolas, cealaltă de Tărtăcuţa, ajunseră la mal unde doamna Séraphin şi Floarea-Mariei aşteptau de câteva minute. În timp ce Nicolas îşi lega luntrea de un par înfipt în mal, doamna Séraphin se apropie de el şi îi şopti repede: Spune-i că doamna Georges ne aşteaptă. Apoi menajera relua cu voce tare: – 2322 –

– Eugen Sue –

— Am cam întârziat, băiatule. — Da, e drept, doamna Georges a întrebat de dumneavoastră de câteva ori. — Vezi, scumpă domnişoară, doamna Georges ne aşteaptă, spuse doamna Séraphin întorcându-se către Floarea-Mariei care, cu toată încrederea ce o avea, îşi simţi inima strângându-i-se la vederea chipurilor sinistre ale văduvei, Tărtăcuţei şi al lui Nicolas. Dar numele doamnei Georges o linişti şi răspunse: — Sunt foarte nerăbdătoare s-o vad pe doamna Georges; din fericire distanţa nu e mare. — Cât o să fie de mulţumită această bună doamnă! zisc doamna Séraphin. Apoi, adresându-se lui Nicolas: — Haide, tinere, apropie puţin – 2323 –

– Misterele Parisului vol.1 –

luntrea dumitale ca sa ne putem urca. Şi adăugă în şoaptă: — Fata trebuie înecată cu orice preţ; dacă revine la suprafaţă, scufund-o din nou. — Am înţeles: şi dumitale să nu-ţi fie teamă: când ţi-oi face semn, dă-mi mâna. Fata o sa se scufunde singură, totul o pregătit, răspunse încet Nicolas. Apoi, cu o nepăsare sinistră, fără a fi impresionat nici de frumuseţea, nici de tinereţea Floarei-Maria, îi întinse braţul. Fata se sprijini uşor de el şi coborî în luntre. — E rândul dumitale, stimată doamnă, zise Nicolas doamnei Séraphin și îi întinse şi ei braţul. Fie din pricina unei presimţiri, a neîncrederii sau numai din teama de a – 2324 –

– Eugen Sue –

nu sări destul de sprinten, în clipa scufundării, în luntrea în care se afla Nicolas şi Gurista, menajera lui Jacques Ferrand se adresă banditului, dându-se un pas înapoi: — Eu merg în luntrea doamnei. Și se aşeză lângă Tărtăcuță. — Foarte bine, spuse Nicolas, schimbând o privire de înţelegere cu sora lui. Şi, cu vârful vâslei, dădu un puternic avânt luntrei sale. Sora lui îl imită, după ce doamna Séraphin fu alături de ea. În picioare, la mal, asistând nepăsătoare la această scenă, văduva, obosită şi dusă pe gânduri, ţinea privirile aţintite spre fereastra odăii lui Marțial, care se zărea printre plopi, de pe mal. Între timp, cele două luntri, din – 2325 –

– Misterele Parisului vol.1 –

care prima cu Floarea-Mariei şi Nicolas, iar a doua cu doamna Séraphin şi Tărtăcuţa, se îndepărtau încet de mal.

– 2326 –

– Eugen Sue –

Partea a şaptea

– 2327 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Capitolul 1 FERICIREA REVEDERII Înainte de a face cunoscut cititorului deznodământul dramei care se petrecuse în barca cu supapă a lui Nicolas, să ne întoarcem cu câțiva paşi în trecut. Puţin după ce Floarea-Mariei părăsise Saint-Lazare-ul cu doamna Séraphin, Lupoaica fu şi ea eliberată din puşcărie. Mulțumită recomandării doamnei Armand şi a directorului, care voiau să răsplătească buna ei comportare faţă de Mont-Saint-Jean, amanta lui Marţial fusese scutită de cele câteva zile de detenţie, care-i mai rămâneau de făcut. De altfel, o schimbare totală se petrecuse în sufletul acestei fiinţe, până – 2328 –

– Eugen Sue –

atunci coruptă, decăzută, neîmblânzită. Să se retragă în fundul pădurii cu Marţial, aceasta era ţinta ei unică, ideea fixă, împotriva căreia toate instinctele ei rele se răzvrătiseră zadarnic: despărţită de Guristă, de a cărei înrâurire crescândă voia să scape, această ciudată femeie ceruse să fie mutată în altă secţie a închisorii, încrezătoare în sprijinul pe care Floarea-Mariei i-l făgăduise cândva din partea unui binefăcător necunoscut, Lupoaica venea să facă această lăudabilă propunere amantului, nu fără a se teme de un refuz, deoarece Gurista, făcând-o să se ruşineze de trecutul ei, a ajutat-o să înţeleagă în ce situaţie se găsea faţă de Marţial. Odată liberă, Lupoaica nu se gândea decât să-şi revadă „omul“, cum spunea – 2329 –

– Misterele Parisului vol.1 –

ea. Nu primise de mai multe zile veşti de la el. În nădejdea că avea să-l întâlnească pe insula „Le Ravageur” şi hotărâtă să-l aştepte acolo, dacă nu-l va găsi, se urcă într-o brişcă a administraţiei, plătind bine, şi ajunse repede la podul de la Asnières, pe care îl trecu cu vreun, sfert de ceas înainte ca doamna Séraphin şi Floarea-Mariei, care veneau pe jos de la barieră să fi ajuns pe prund, lângă cuptorul de ipsos. Când Marţial nu venea cu luntrea lui s-o ia pe Lupoaică spre a o duce la insulă, ea se folosea de barca unui bătrân pescar, numit taica Férot, care locuia lângă pod. Deci, la orele patru după prânz, o brişcă opri la începutul unei străduţe din satul Asnières. Lupoaica dădu cinci – 2330 –

– Eugen Sue –

franci vizitiului, se dădu jos dintr-o săritură şi se duse în grabă la casa lui moş Férot, luntraşul. Lupoaica lepădase hainele de puşcărie şi purta acum o rochie de merinos verde închis, un şal de caşmir roşu şi o bonetă de tul împodobita cu panglici; abia dacă-şi netezise puţin părul creţ ; în nerăbdarea de al revedea pe Marţial, se îmbrăcase cu o grabă febrilă, fără să-i pese cum arată. După o atât de lungă despărţire, orice altă femeie şi-ar fi dat osteneala să se gătească pentru această prima reîntâlnire, dar Lupoaica nu punea preţ pe asemenea nimicuri. Înainte de toate voia să-şi vadă omul cât mai curând cu putinţă, dorinţă arzătoare din pricina acelei dragoste pătimaşe care se – 2331 –

– Misterele Parisului vol.1 –

manifestă la unele fiinţe printr-o exaltare nemaipomenită. Lupoaica ajunse curând la locuinţa pescarului. Moş Férot, un bătrân cu părul cărunt, stătea în faţa porţii şi îşi repara plasele. Zărindu-l, Lupoaica strigă de departe: — Luntrea dumitale… moş Férot… repede… repede!… — Ah! dumneata eşti, domnişoară? Bună ziua… Nu te-am mai văzut de multă vreme pe la noi. — Da, te rog, luntrea… repede… du-mă la insulă! — Înţeleg, dar parcă e un făcut, fata mea, azi nu e cu putinţă. — Cum aşa? – 2332 –

– Eugen Sue –

— Fiul meu mi-a luat luntrişoara ca să se ducă cu alţi băieţi la Saint-Ouen, unde fac întreceri de vâslit… N-a mai rămas nicio barcă pe tot malul, de aici şi pân-la gară… — Fir-ar al dracului! exclamă Lupoaica, dând din picior şi stăpâninduşi pumnii, m-am dus pe copcă! — Aşa e! Pe cinstea mea… sunt tare mâhnit că nu te pot duce la insulă, fiindcă, desigur, că îi e şi mai rău… — Mai rău, cui? Lui Marţial? strigă Lupoaica, apucându-l pe moş Férot de guler, omul e bolnav? — Nu ştiai? — Marţial? — Sigur; numai că o să-mi rupi bluza. Stai binişor! — E bolnav? Şi de când? – 2333 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— De două sau trei zile. — Nu-i adevărat, mi-ar fi scris. — Te cred, vezi bine, dar e prea bolnav ca să poată scrie. — Prea bolnav ca să scrie! Şi e pe insulă, eşti sigur? — Stai să-ţi spun… închipuieşte-ţi că azi dimineaţă am întâlnit-o pe văduva Marţial. De obicei, când o văd luând-o la dreapta, mă-nţelegi, eu o iau la stânga, căci nu-mi place să am de-a face cu ea; şi-atunci… — Dar omul meu, omul meu unde e? — Aşteaptă puţin… Fiind cu mama lui între patru ochi, nu m-am putut totuşi stăpâni să nu-i vorbesc: are o mutră atât de cumplită, că mi-e pur şi simplu frică de ea; e ceva peste puterile – 2334 –

– Eugen Sue –

mele. „De două zile nu l-am văzut pe Marţial al dumitale, zic, nu cumva a plecat la oraş?“ La aceste vorbe, mi-a aruncat nişte priviri care m-ar fi ucis dacă erau pistoale, cum se spune. — Nu mă mai fierbe fără apă! Şi pe urmă? Pe urmă? Moş Férot tăcu o clipă, apoi continuă: — Iată, eşti o fata bună, făgăduieştemi că vei păstra taina şi-ţi spun toată povestea, atât cât o cunosc. — Despre omul meu? — Da, fiindcă, vezi dumneata, Marţial e un băiat bun, deşi, cam zăpăcit; şi dacă i s-ar întâmpla vreo nenorocire din pricina ticăloasei de mamă-sa, sau a golanului de frate-său, ar fi păcat. — Dar ce se întâmplă? Ce i-au făcut – 2335 –

– Misterele Parisului vol.1 –

mamă-sa şi frate-său? Unde e? Unde? Ci vorbeşte odată, vorbeşte! — Iată că iar m-ai apucat de bluză; dă-mi drumul! Dacă mă întrerupi mereu rupându-mi hainele, nu mai isprăvesc niciodată şi n-o să mai afli nimic. — Oh! câtă răbdare-mi trebuie! strigă Lupoaica bătând din picior, cu necaz. — Nu vei destăinui nimănui nimic? — Nu, nu, nu! — Pe cuvânt de cinste? — Moş Férot, m-apucă damblaua. — Oh! ce fată! ce fată! Că zănatică mai eşti! Stai niţel! mai întâi trebuie să-ţi spun că Marţial e din ce în ce mai în râcă cu familia, şi nu m-aş mira dacă ai lui iar face de petrecanie. De aia îmi pare atât de rău că n-am luntrea mea, căci să– 2336 –

– Eugen Sue –

ţi iasă din cap să te bizui pe cei din insulă ca să te ducă acolo. Nici Nicolas, nici canalia de Tărtăcuţa nu te-ar trece dincolo. — Asta o ştiu prea bine. Dar ce ţi-a spus bătrâna? Că Marţial a căzut bolnav pe insulă? — Nu mă tot încurca! Uite cum a fost: azi-dimineaţă îi spun văduvei: „Nu l-am mai văzut pe Marţial de două zile, barca lui e legată de mal, e dus oare în oraş?“ La care văduva îmi aruncă o privire piezişă: „E bolnav, pe insulă, şi atât de bolnav, încât nu se mai face bine“. Îmi zic în sinea mea: „Cum vine asta? Sunt trei zile de când…“ Ei! ce faci, strigă moş Férot, curmându-şi vorba, ce faci, încotro te duci? Unde dracu aleargă asta? – 2337 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Socotind că viaţa lui Marţial e ameninţată de familia sa, Lupoaica, înnebunită de groază, înfuriată peste măsură, nemaiascultând de vorbele pescarului, o luase la goană de-a lungul Senei. Câteva amănunte topografice sunt necesare pentru a face înţeleasă scena următoare. Insula era mai apropiată de malul stâng al fluviului decât de cel drept, de unde se îmbarcaseră Floarea-Mariei şi doamna Séraphin. Lupoaica se afla pe malul stâng. Terenul insulei, fără a fi prea povârnit, acoperea pe toată lungimea vederea de pe un mal pe celălalt. Aşa că amanta lui Marţial nu putuse zări îmbarcarea Guristei, după cum nici – 2338 –

– Eugen Sue –

familia ghilotinatului nu o vedea pe Lupoaică alergând în chiar clipa aceea pe malul opus. Să reamintim cititorului că locuinţa de ţară a doctorului Griffon, în care locuia temporar contele de Saint-Rémy, se afla la jumătatea coastei şi lângă ţărmul la care Lupoaica sosea înnebunită. Trecu pe lângă două persoane fără să le vadă, care, impresionate de înfăţişarea ei rătăcită, se întoarseră pentru a o urmări cu privirea. Aceste două persoane erau contele de Saint-Rémy şi doctorul Griffon. Aflând de primejdia în care i se afla amantul, primul imbold al Lupoaicei fu să dea în mare grabă fuga spre locul unde socotea că viaţa lui era ameninţată. Dar pe măsură ce se apropia de insulă, – 2339 –

– Misterele Parisului vol.1 –

cântărea dificultatea de a ajunge până acolo. După cum îi spusese bătrânul pescar, nu era chip să găsească o altă barcă, iar cât despre cea a familiei Marţial, nimeni n-ar fi vrut s-o ia. Gâfâind, cu obrazul încins, cu ochii scânteietori, se opri în faţa vârfului ascuţit al insulei, care, formând în locul acela o curbă, se apropia destul de mult de mal. Printre crăcile desfrunzite ale scărilor şi ale plopilor Lupoaica zări acoperişul casei în care poate că Marţial era pe moarte. La această privelişte, scoțând un geamăt sălbatic. Îşi smulse boneta de pe cap. Lăsă să-i cadă rochia, nu rămase decât cu juponul pe ea şi se aruncă voiniceşte în apă: merse atât cât – 2340 –

– Eugen Sue –

picioarele îi mai atingeau pământul. Apoi începu să înoate cu toată puterea, către insulă. La fiece avântare a braţelor, părul lung şi des al Lupoaicei, desfăcându-se prin violenţa mişcărilor, plutea în jurul capului ei ca o coamă cu sclipiri arămii. De n-ar fi fost privirea cruntă îndreptată spre casa lua Marţial, de n-ar fi fost încordarea trăsăturilor ei crispate din pricina temerilor cumplite, s-ar fi zis că amanta braconierului se juca în valuri, într-atât această femeie înota cu uşurinţă şi pricepere. Braţele ei albe şi nervoase, de o vigoare bărbătească, tatuate în amintirea amantului ei, spintecau apa care se învolbura şi se prefăcea în mărgăritare pe umerii ei statuari, pe sânii ei puternici şi tari. – 2341 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Deodată, de pe celălalt mal al insulei, se auzi un ţipăt dezolant, un ţipăt de agonie cumplită, disperată. Lupoaica tresări şi se opri brusc. Apoi, menţinându-se cu o singură mână la suprafaţă, cu cealaltă dându-şi părul peste cap, trase cu urechea. Se auzi încă un țipăt, dar mai slab, mai rugător, convulsiv, pierzându-se din ce în ce. Şi totul se cufundă într-o tăcere adâncă. — Omul meu! gemu Lupoaica, reîncepând să înoate cu şi mai mare disperare. În tulburarea ei, crezu că recunoaşte glasul lui Marţial. Contele şi doctorul Griffon pe lângă care Lupoaica trecuse în goană, nu – 2342 –

– Eugen Sue –

putuseră s-o ajungă ca s-o oprească de la actul ei temerar. O ajunseseră în dreptul insulei în clipa când se auziseră cele două ţipete înfricoşătoare, Se opriră pe loc, tot atât de înspăimântaţi ca şi Lupoaica. Văzând-o luptând cu atâta curaj împotriva curentului, strigară: — Nenorocita e gata să se înece! Aceste temeri erau neîntemeiate. Amanta lui Marţial înota ca o vidră; cu o ultimă opintire, neînfricata femeie ajunse la mal. Atinse cu picioarele fundul şi, ca să iasă din apă, se agăţă de unul din bulumacii care constituiau, la capătul insulei, un fel de dig, când deodată, în dreptul zăgazului, trecu încet, dus de – 2343 –

– Misterele Parisului vol.1 –

curent, trupul unei fete îmbrăcată ţărăneşte; hainele o mai susţineau deasupra apei. Mişcarea Lupoaicei, tot atât de rapidă ca şi gândul, fu să se ţină cu mâna de unul din bulumaci, şi cu cealaltă să apuce rochia femeii. Dar atrăsese către ea cu atâta putere printre bulumaci pe nenorocita pe care voia s-o salveze, încât aceasta dispăru pentru o clipă sub apă, deşi în locul acela piciorul putea atinge fundul. Înzestrată cu o putere şi o îndemânare rară, Lupoaica o ridică pe Guristă (căci ea era), deşi n-o recunoscuse încă, o luă ca pe un copil în braţele ei robuste, mai merse câţiva paşi în apă, şi în sfârşit o depuse pe malul acoperit cu iarbă al insulei. – 2344 –

– Eugen Sue –

— Curaj! Curaj! îi strigară domnul de Saint-Rémy doctorul Griffon, martori ai acestei îndrăzneţe salvări. Vom trece podul de la Asnières şi vom veni cu o barcă în ajutorul vostru. Apoi amândoi se îndreptară în grabă către pod. Aceste vorbe nu ajunseră însă până la Lupoaică. Repetăm că de pe malul drept al Senei, unde se aflau încă Nicolas, Tărtăcuţa şi mama ei, după cumplita lor crimă, nu se putea vedea din pricina râpei nimic din cele ce se petreceau de partea cealaltă a insulei. Floarea-Mariei, trasă repede de Lupoaică înăuntrul zăgazului, se afundase pentru o clipă şi, nemaiapărând în văzul ucigaşilor ei, – 2345 –

– Misterele Parisului vol.1 –

aceştia crezură că victima lor se înecase şi căzuse la fund. După câteva minute, curentul ducea un alt cadavru, pe care Lupoaica însă nu-l mai zări. Era menajera notarului, moartă, moartă de-a binelea. Nicolas şi Tărtăcuţa aveau tot atâta interes cât şi Jacques Ferrand ca acest martor să dispară, această complice a noii lor crime; aşa că, în clipa în care luntrea cu supapă se scufunda cu Floarea-Mariei, Nicolas, avântându-se în luntrea condusă de sora lui şi în care se afla doamna Séraphin, dădu bărcii un brânci puternic, prinse momentul în care menajera se împiedică şi o aruncă în apă, dându-i o lovitură mortală cu cârligul. Gâfâind istovită, Lupoaica, îngenuncheată pe iarbă lângă Floarea– 2346 –

– Eugen Sue –

Mariei, îşi recăpăta puterile şi cercetă trăsăturile aceleia pe care o smulsese din ghearele morţii. Ne putem închipui stupoarea ei recunoscându-şi camarada de puşcărie. Fiinţa care avusese asupra sorţii ei o înrâurire atât de puternică, atât de binefăcătoare… În emoţia ei, Lupoaica uită pentru o clipă de Marţial. — Gurista! strigă ea. Şi aplecată asupra ei, sprijinită pe genunchi şi pe braţe, cu părul despletit, cu hainele şiroind de apă, se uita la nefericita copilă întinsă, aproape moartă, pe iarba. Palidă, fără viaţă, cu ochii pe jumătate deschişi dar fără să vadă, cu frumosul ei păr blond lipit de tâmple, cu buzele vinete, cu mâinile ei mici aproape – 2347 –

– Misterele Parisului vol.1 –

înţepenite, îngheţate, o puteai crede moartă… — Gurista! repetă Lupoaica; ce întâmplare! Şi, ridicându-se în grabă, Lupoaica o luă în braţe pe FloareaMariei şi se depărtă cu ea. Cu această uşoară povară în braţe, alergă spre casă, fiind sigură că văduva şi fata ei, cu toată răutatea lor, nu vor pregeta să dea primele ajutoare FloareiMaria. Când amanta lui Marţial ajunse la punctul cel mai înalt al insulei, de unde putea vedea cele două maluri ale Senei, Nicolas, mama lui şi Tărtăcuţa erau departe. Convinşi că izbutiseră în îndoita lor crimă, se duceau în grabă mare la BraţRoşu. – 2348 –

– Eugen Sue –

Tot în acel moment dispărea un om care, ascuns într-o adâncitură a malului, mascată de cuptorul de ipsos, asistase fără a fi văzut la această scenă, crezând, ca şi făptaşii, că dublu omor se comisese. Acest om era Jacques Ferrand. Una din bărcile lui Nicolas se legăna, legată de un ţăruş, în locul unde se urcase în luntre Gurista şi doamna Séraphin. Abia părăsise Jacques Ferrand cuptorul de ipsos, ca să se ducă la Paris, că domnul de Saint-Rémy şi doctorul Griffon trecură în grabă podul de la Asnières, alergând spre insulă, socotind că vor ajunge acolo cu luntrea lui Nicolas pe care o văzuseră de departe. Spre marea ei surprindere, ajungând la casa familiei Marţial, Lupoaica găsi – 2349 –

– Misterele Parisului vol.1 –

uşa încuiată. După ce o depuse sub bolta de viţă pe Floarea-Mariei, încă leşinată, se apropie de casă. Cunoştea fereastra odăii lui Marţial; mare îi fu mirarea văzând obloanele acelei ferestre acoperite cu plăci de tablă şi întărite pe dinafară cu doi drugi de fier. Ghicind o parte din adevăr, Lupoaica scoase un strigăt puternic, răsunător, şi începu să cheme din toate puterile: — Marţial, dragul meu!… Nu-i răspunse nimeni. Îngrozită de această tăcere, Lupoaica începu să se învârtească în jurul casei ca o fiară sălbatică, o femela care adulmecă şi caută, mugind, intrarea vizuinei unde îi este închis masculul. – 2350 –

– Eugen Sue –

Din timp în timp, striga: — Marţial, omul meu. Eşti acolo? Răspunde. Şi, în furia ei, zguduia zăbrelele de la fereastra bucătăriei, lovea în zid, trăgea de uşă. Deodată, un zgomot surd îi răspunse dinlăuntrul casei. Lupoaica tresări, ascultă. Zgomotul încetă. — Omul meu m-a auzit, trebuie să intru măcar de ar fi să rod uşa cu dinţii. Şi începu din nou să scoală strigătul ei sălbatic. De după obloanele lui Marţial, mai multe lovituri slabe răspunseră urletelor Lupoaicei. — E acolo! strigă ea, oprindu-se brusc sub fereastra amantului ei, e acolo! – 2351 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Dacă o să fie nevoie, o să smulg tabla cu unghiile, şi tot o să deschid obloanele astea! Când, deodată, zări o scară lungă, rezemată în dosul unuia din obloanele sălii de jos; trăgând tare de oblon, Lupoaica făcu să cadă cheia pe care văduva o ascunsese pe marginea ferestrei. — Dacă se potriveşte, îşi zise Lupoaica încercând cheia în broasca uşii de la intrare, voi putea să mă urc până la odaia lui. Merge, strigă ea fericită, omul meu e salvat! Odată ajunsă în bucătărie, fu izbită de ţipetele celor doi copii închişi în pivniţă, care, auzind un zgomot neobişnuit, strigau după ajutor. Văduva, socotind că nimeni nu va – 2352 –

– Eugen Sue –

veni pe insulă sau nu va intra în casă în timpul absenţei ei, se mulţumise să-i închidă pe François şi pe Amandine, încuind de doua ori uşa pivniţei, dar lăsând cheia în broască. Puşi în libertate de Lupoaică, fratele şi sora ieşiră repede din pivniţă. — O, Lupoaico! scapă-l pe fratele meu Marţial, vor să-l omoare! strigă François: sunt două zile de când l-au zidit în odaia lui. — Nu l-au rănit? — Nu, nu, nu cred. — Sosesc la timp! exclamă Lupoaica, urcând în fugă scara. Apoi, oprindu-se după ce urcase câteva trepte: — Şi Gurista pe care am uitat-o! îşi aminti ea. Amandine, fă numaidecât foc; – 2353 –

– Misterele Parisului vol.1 –

tu şi cu fratele tău aduceţi, aici, lângă vatră, pe o biată fată care era gata să se înece; am salvat-o. E sub bolta de viţă. François, un topor, o bardă, un drug de fier ca să sparg uşa omului meu. — E toporul de spart lemne acolo, dar e prea greu pentru dumneata, zise băiatul târând cu greutate un topor enorm. — Prea greu! se miră Lupoaica, şi ridică fără efort, acea masă de fier, pe care în orice altă împrejurare poate că ar fi urnit-o anevoie. Apoi urcând scara câte patru trepte odată, repetă copiilor: — Aduceţi fata încoace şi culcaţi-o lângă foc. Din două sărituri, Lupoaica ajunse în fundul coridorului, la uşa lui Marţial. – 2354 –

– Eugen Sue –

— Curaj, bărbate, iat-o pe Lupoaica ta! strigă ea. Şi ridicând ciocanul cu amândouă mâinile, îl izbi, furioasă, în uşă. — E prinsă în cuie pe dinafară. Scoate cuiele! gemu Marţial cu voce slabă. Aruncându-se numaidecât în genunchi pe coridor, ajutându-se cu ciocul toporului şi cu unghiile pe care şi le rupse, cu degetele pe care şi le răni, Lupoaica izbuti să scoată din pervaz câteva piroane enorme care ţintuiseră uşa. În sfârşit, uşa se deschise. Marţial, palid, cu mâinile însângerate, căzu aproape inert în braţele Lupoaicei.

– 2355 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Capitolul 2 LUPOAICA ŞI MARŢIAL — În sfârşit te văd, te îmbrăţişez, eşti al meu… strigă Lupoaica strângându-l pe Marţial la pieptul ei cu un simţ al proprietăţii şi cu o bucurie sălbatică, apoi, susţinându-l, purtându-l aproape în braţe, îl ajută să se aşeze pe o bancă de pe coridor. Timp de câteva minute, Marţial rămase pierdut, cu privirea rătăcită, căutând să-şi revină din această violentă zguduire care-i istovise şi mai mult puterile. Lupoaica îşi salvase amantul în clipa în care distrus, disperat, simţea că moare, nu atât de foame, cât de lipsa de aer din acea odaie mică, fără sobă, fără – 2356 –

– Eugen Sue –

ieşire, închisă ermetic, mulţumită atrocităţii Tărtăcuţei, care astupase cu nişte cârpe vechi cele mai mici crăpături ale uşii şi ferestrei. Palpitând de fericire şi de groază, cu ochii înecaţi în lacrimi, Lupoaica, în genunchi, observa cele mai mici mişcări de pe chipul lui Marţial. Acesta păru să renască treptat, trăgând în piept aerul curat şi înviorător. După câteva zvâcnete, scoase un lung suspin, ridicându-şi capul îngreuiat şi deschizând ochii. — Marţial, sunt eu, Lupoaica ta! Cum te simţi? — Mai bine, răspunse el cu vocea înăbuşită. — Doamne! Ce doreşti? Apă, oţet? — Nu, nu, răspunse Marţial din ce – 2357 –

– Misterele Parisului vol.1 –

în ce mai puţin abătut. Aer! oh! aer, nimic decât aer! Cu riscul de a-şi răni pumnii, Lupoaica sparse patru ochiuri de geam de la o fereastră pe care n-ar fi putut-o deschide fără să mute din loc o masă grea. — Acum răsuflu şi eu, capul mi se mai uşurează, spuse Marţial reveninduşi în fire. Apoi, ca şi cum abia în acea clipă îşi dădea seama de ajutorul pe care amanta lui îi dăduse, exclamă într-un elan de recunoştinţă fără margini: — Fără tine, aş fi fost mort, draga mea Lupoaică. — Bine, bine... cum te simţi acum? — Din ce în ce mai bine. — Ţi-e foame? – 2358 –

– Eugen Sue –

— Nu, mă simt prea slăbit. Ceea ce m-a făcut să sufăr cel mai mult a fost lipsa de aer. Când ai venit, mă înăbuşeam, mă înăbuşeam… era groaznic. — Şi acum? — Renasc, ies din mormânt, şi asta mulţumită ţie! — Dar bietele, tale mâini, bietele tale mâini! Tăieturile astea!… Ce ţi-au făcut, Doamne? — Nicolas şi Tărtăcuţa, neîndrăznind să dea piept, cu mine pentru a doua oară, m-au zidit în odaia mea, lăsându-mă să mor de foame. Am vrut să-i împiedic să ţintuiască obloanele, dar… sora mea mi-a dat peste mâini cu barda! — Monştrii! Voiau să facă lumea să – 2359 –

– Misterele Parisului vol.1 –

creadă că ai murit de boală: mama ta răspândise de pe acum vestea că eşti într-o stare disperată. Mama ta, bărbate, mama ta!… — Lasă, nu-mi mai vorbi de ea! răspunse cu amărăciune Marţial; apoi, observând abia atunci hainele ude şi ciudata înfăţişare a Lupoaicei, strigă: Dar ce s-a petrecut cu tine? Părul ţi-e ud leoarcă, eşti numai în jupon care e şi îmbibat de apă! — N-are importanţă! În sfârşit, iatăte salvat, salvat! — Dar lămureşte-mă de ce curge apa aşa de pe tine? — Am aflat că eşti în primejdie… nam găsit nicio barcă… — Şi ai venit înot? — Da. Oh mâinile tale, dă-mi-le sa ţi – 2360 –

– Eugen Sue –

le sărut. Te dor rău?… Ah, monştrii!… Şi eu să nu fiu aici! — Oh! Lupoaico, viteaza mea! strigă Marţial cu însufleţire, cea mai vitează dintre viteze! — N-ai scris tu aici: „Moarte mişeilor!?” Şi Lupoaica îşi arătă braţul tatuat cu aceste cuvinte de neşters. — Vajnico! Dar te-a pătruns frigul, tremuri… — Nu tremur de frig. — Totuna e… intră acolo, ia paltonul Tărtăcuţei şi înveleşte-te cu el. — Dar… — Aşa vreau eu. Într-o clipă Lupoaica şi înfăşură întrun palton de stofă şi se înapoie. — Pentru mine! Să rişti să te îneci!… – 2361 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Pentru mine! repetă Marţial, privind-o cu înflăcărare. — Dimpotrivă… O biată fată era aproape să se înece şi am salvat-o aducând-o pe insulă. — Ai salvat-o şi pe ea? Unde e? — Şi cine e fata? — Jos, cu copiii; au grijă de ea. — Doamne! dacă ai şti ce întâmplare, ce fericită întâmplare! E una din camaradele mele de la Saint-Lazare, o fată cu totul extraordinară… — Cum aşa? — Închipuieşte-ţi că o iubeam şi o uram totodată, fiindcă îmi sădise în suflet şi moartea şi fericirea… — Ea? — Da, cu privire la tine. — La mine? – 2362 –

– Eugen Sue –

— Ascultă, Marţial… Apoi, întrerupându-se, Lupoaica adăugă: Nu, nu… nu voi cuteza niciodată. — Ce anume? — Voiam să-ţi spun ceva… Mai ales că plecând din Paris, nu te ştiam în primejdie... — Hai, spune odată. — Nu mai îndrăznesc. — Nu mai îndrăzneşti, după ceea ce ai făcut pentru mine? — Tocmai de aia. S-ar zice că-ţi cerşesc o răsplată. — Să-mi cerşeşti o răsplata! dar oare nu ţi-o datorez? Nu m-ai îngrijit tu zi şi noapte anul trecut când cu boala mea? — Oare nu eşti tu bărbatul meu? — De aceea, trebuie să-mi vorbeşti deschis, fiindcă sunt bărbatul tău şi voi fi – 2363 –

– Misterele Parisului vol.1 –

totdeauna. — Totdeauna, Marţial? — Totdeauna, pe cât de adevărat e că mă numesc Marţial. Vezi tu, Lupoaico, pentru mine n-o să mai fie alta femeie pe lume afară de tine. Că tu ai fost aşa sau altfel, e totuna, asta mă priveşte… te iubesc, mă iubeşti şi-ţi datorez viaţa. Numai că de când ai intrat în închisoare, nu mai sunt cel care am fost. S-au schimbat multe!… M-am gândit adânc, şi nu vei mai fi ceea ce-ai fost. — Ce vrei să spui? — N-o să te părăsesc de-aci înainte, dar nu vreau să mă despart nici de François şi nici de Amandine. — Frăţiorul şi surioara ta? — Da; de azi încolo trebuie să fiu – 2364 –

– Eugen Sue –

pentru ei, cum s-ar zice, ca un tată. Înţelegi că asta îmi impune obligaţii, trebuie să mă schimb, sunt dator să-i iau pe seama mea. Voiau să facă din ei nişte tâlhari desăvârşiţi; ca să-i salvez, îi iau cu mine. — Unde? — Nici eu nu ştiu, dar desigur departe de Paris. — Şi eu? — Tu? Te iau şi pe tine. — Mă iei cu tine? strigă Lupoaica cu o bucurie nestăvilită. Nu puteam crede într-o asemenea fericire. Nu mă vei mai părăsi? — Nu, vrednica mea Lupoaică, niciodată! O să mă ajuţi să-i cresc pe aceşti sărmani copii… Te cunosc: dacă o să-ţi spun: vreau ca mica mea Amandine – 2365 –

– Misterele Parisului vol.1 –

să fie o fată cinstită, să-i vorbeşti în felul ăsta, şi ştiu că o să fii pentru ea ca şi o mamă vrednică. — Oh! mulţumesc, Marţial, mulţumesc! — Vom trăi ca lucrători cinstiţi, fii liniştită, vom găsi de lucru, vom munci ca nişte robi. Dar cel puţin copiii ăştia nu vor fi nişte golani ca tata şi ca mama, şi nu mi se va mai striga: fiu şi frate de ghilotinaţi, în sfârşit, nu voi mai trece pe străzile unde lumea te cunoaşte… Dar ce ai? — Marţial, mi-e teamă să nu înnebunesc..: — Să înnebuneşti? — De bucurie. — De ce? — Pentru că, vezi tu, e prea mult. – 2366 –

– Eugen Sue –

— Ce anume? — Ceea ce-mi spui tu… Oh! nu, vezi tu, e prea mult. Afară numai dacă salvând-o pe Guristă, asta să-mi fi adus noroc… — Ce ai, fată dragă? — Ceea ce-mi ceri tu, oh! Marţial! Marţial! — Ei bine? — Mă gândeam să ţi-o cer eu! — Să pleci din Paris?… — Da… răspunse ea înflăcărată, să plec cu tine în pădure, să avem o căsuţă curată, copii pe care să-i iubesc! oh! o slujbă, se grăbi ea să adauge cu vioiciune. Marţial se uită la rândul lui mirat la Lupoaică, neînţelegând mare lucru din vorbele ei. — Despre ce slujbă vorbeşti? – 2367 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— De slujba de pădurar… — Ce mi s-ar încredinţa mie? — Da… — Şi cine mi-ar da-o? — Protectorii fetei pe care am salvato. — Dar nu mă cunosc! — Nu, însă eu i-am vorbit ei odată de tine, iar ea ne va recomanda protectorilor ei… — Şi cum ţi-a venit să-i vorbeşti de mine? — Dar despre ce altceva ai fi vrut săi vorbesc? — Draga mea Lupoaică… — Şi apoi, înţelegi că, în închisoare, capeţi încredere în oameni; şi această tânără era atât de drăguţă şi de blândă, că fără vina mea m-am simţit atrasă – 2368 –

– Eugen Sue –

către ea: mi-am dat de îndată seama că nu e dintr-ai noştri. — Dar la urma urmei cine e? — Nu ştiu nimic, nu înţeleg nimic, dar niciodată în viaţa mea n-am văzut o asemenea fiinţă: e ca o zână care citeşte tot ce ai în inimă: într-o discuţie pe care am avut-o cu ea i-am spus cât îmi eşti de drag, şi-atâta a fost de-ajuns ca să se intereseze de noi… M-a făcut să mă ruşinez de viaţa mea trecută, dar fără asprimi, mi-a vorbit de munca cinstită, grea, dar liniştită, pe care s-o duc alături de tine în inima pădurilor. Dar nu ca braconier, ci ca pădurar, în loc fiu amanta ta, să-ţi fiu soţie, şi apoi am avea copii frumoşi care ţi-ar sări înainte seara când te-ai înapoia din rond cu câinii tăi şi cu puşca pe umăr; şi apoi în faţa uşii – 2369 –

– Misterele Parisului vol.1 –

colibei noastre, în răcoarea nopţii, sub copacii bătrâni am cina şi pe urmă neam culca atât de fericiţi, atât de liniştiţi… Ce vrei să-ţi mai spun?… — Ah! exclamă deodată Lupoaica, ridicându-se nu mai ştiu unde mi-e mintea. — Cum adică? — Această fată… e jos. Poate pe moarte şi în loc să o ajutăm, stăm aici… Şi Marţial, rezemându-se de braţul Lupoaicei, coborî la parter. Înainte ca ei să ajungă la bucătărie, să povestim ce s-a întâmplat de când Floarea-Mariei fusese încredinţată îngrijirilor celor doi copii.

– 2370 –

– Eugen Sue –

Capitolul 3 DOCTORUL GRIFFON François şi Amandine o transportaseră pe Floarea-Mariei lângă focul din bucătărie, când domnul de Saint-Rémy şi doctorul Griffon, care sosiseră cu luntrea lui Nicolas, intrară în casă. Pe când copiii aţâţau focul şi aruncau în el vreascuri de plop, care se aprindeau repede şi răspândeau o flacără vie, doctorul Griffon dădea fetei îngrijirile necesare. — Nenorocita copilă n-are nici şaptesprezece ani! exclamă înduioşat contele. Apoi, adresându-se doctorului: — Ei bine, prietene? – 2371 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— De-abia i se mai simte pulsul: dar lucru ciudat: pielea feţei nu e vânătă, cum se întâmplă de obicei în asemenea cazuri după o asfixie prin înec, răspunse imperturbabil doctorul, examinând-o adânc îngândurat pe Floarea-Mariei. Doctorul Griffon era un bărbat înalt, slab, palid, şi complet chel, afară de două smocuri de păr negru, rar, pieptănate cu grijă de la ceafă spre tâmple; obrazul lui zbârcit, brăzdat de oboselile studiului, era rece, inteligent şi meditativ. Om cu multă ştiinţă, cu o vastă experienţă, practician priceput şi renumit, medic-şef al unui ospiciu particular (unde îl vom regăsi mai târziu), doctorul Griffon n-avea decât un cusur, acela de a face, dacă am putea – 2372 –

– Eugen Sue –

spune, abstracţie totală de bolnav, neocupându-se decât de boală: tânăr sau bătrân, femeie sau bărbat, bogat sau sărac, puţin îi păsa; nu se ocupa decât de cazul clinic în sine, mai mult sau mai puţin interesant din punct de vedere ştiinţific, pe care i-l oferea bolnavul. Pentru el nu existau decât cazuri. — Ce chip fermecător!… Cât este de frumoasă, cu toată îngrozitoarea ei paloare! zise domnul de Saint-Rémy privind-o pe Floarea-Mariei cu tristeţe! Văzut-ai vreodată trăsături mai blânde, mai nevinovate, dragă doctore?… Şi e atât de tânără… atât de tânără!… — Vârsta nu înseamnă nimic, răspunse repezit medicul, ca şi prezenţa apei în plămâni, care odinioară era socotită mortală… Era o eroare – 2373 –

– Misterele Parisului vol.1 –

grosolană: minunatele experienţe ale lui Goodwin, ale faimosului Goodwin, au dovedit-o de altfel. — Dar, doctore… — E un fapt… replică doctorul Griffon absorbit de meseria lui. Ca să descopere prezenţa unui lichid străin în plămâni, Goodwin a scufundat de mai multe ori pisici şi câini timp de câteva secunde în hârdaie cu cerneală, i-a scos de acolo vii, şi după-puţin i-a disecat… Ei bine! s-a convins, prin disecţie, că cerneala pătrunsese în plămâni. Dar că prezenţa acestui lichid în organele respiratorii nu cauzase moartea animalelor. Contele îl cunoştea pe medic, în fond un om excelent, dar pe care patima lui nemăsurată pentru ştiinţă îl făcea să – 2374 –

– Eugen Sue –

pară câteodată dur, aproape crud. — Cel puţin ai oarecare nădejde? îl întrebă nerăbdător domnul de SaintRémy. — Extremităţile pacientului sunt foarte reci, spuse medicul, deci sunt puţine şanse. — Ah! să mori la vârsta asta… nefericită copilă!… e groaznic. — Pupila fixă… dilatată – reluă doctorul impasibil, ridicând cu vârful degetului pleoapa îngheţată a FloareiMaria. — Fiinţă ciudată! exclamă contele aproape indignat, te-ar crede lumea fără suflet şi eu te-am văzut veghind lângă patul meu nopţi de-a rândul… Frate dacă-ţi eram şi nu mi-ai fi fost mai devotat. – 2375 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Doctorul Griffon, în timp ce dădea toate ajutoarele posibile Floarei-Maria, răspunse contelui fără a-l privi, cu un calm imperturbabil: — Vezi bine, doar nu-ţi închipui că întâlneşti în toate zilele o febră ataxică atât de minunat complicată, atât de interesantă şi demnă de a fi studiată, ca aceea pe care ai avut-o! Era splendid, bunul meu amic, splendid! Apatie, delir, zvâcniturile tendoanelor, sincope, scumpa dumitale febră întrunea simptomele cele mai variate: şi lucru rar, foarte rar şi cu deosebire interesant, ai fost chiar afectat de o stare parţială şi trecătoare de paralizie, dacă-mi permiţi să-ţi spun… Numai prin faptul acesta, boala dumitale avea drept la tot devotamentul meu, îmi ofereai un – 2376 –

– Eugen Sue –

straşnic obiect de studiu, pentru că, vorbind sincer, dragul meu prieten, tot ce doresc pe lume este să mai întâlnesc o febră atât de interesantă, dar norocul acesta nu se iveşte de două ori. Contele ridică nerăbdător din umeri. În acel moment Marţial cobora sprijinit de braţul Lupoaicei, care îmbrăcase, peste veştmintele ei ude, paltonul în carouri al Tărtăcuţei. Izbit de paloarea amantului Lupoaicei şi observând mâinile lui pline de sânge închegat, contele strigă: — Cine e omul acesta?… — Soţul meu… răspunse Lupoaica privindu-l pe Marţial cu o expresie de fericire şi de mândră nobleţe, greu de redat. — Domnule, ai o soţie bună şi – 2377 –

– Misterele Parisului vol.1 –

curajoasă, îi spuse contele: am văzut-o salvând pe această nefericită copilă cu o bărbăţie rară. — Da, domnule, e bună şi curajoasă, soţia mea, răspunse Marţial stăruind asupra acestor ultime cuvinte şi uitânduse la Lupoaică cu o privire duioasă ţi pasionată. Da, curajoasă!… pentru că mi-a salvat şi mie viaţa… — Dumitale? întrebă mirat contele. — Uitaţi-vă la mâinile lui… bietele lui mâini! strigă Lupoaica ştergându-şi lacrimile care îmblânzeau scânteierea sălbatică a ochilor ei. — Ah! e groaznic! exclamă contele, acest nenorocit are mâinile ciopârţite… Uită-te şi dumneata, doctore… Întorcând puţin capul şi aruncând peste umăr o privire la rănile lui Marţial, – 2378 –

– Eugen Sue –

doctorul Griffon îi spuse: — Arată-ţi palma. Marţial execută această mişcare cu destulă greutate. Doctorul ridică din umeri, continuă să vadă de Floarea-Mariei şi zise dispreţuitor, aproape cu părere de rău: — Rănile acestea nu prezintă nicio gravitate; niciun tendon nu e atins: în opt zile bolnavul se va putea folosi de mâinile lui. — Adevărat, domnule? Soţul meu nu va rămâne infirm? strigă Lupoaica, recunoscătoare. Doctorul dădu din cap, în semn că nu. — Dar Gurista, domnule? Va trăi, nu e aşa? întrebă Lupoaica. Oh! trebuie să trăiască! Apoi întorcându-se către – 2379 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Marţial: Biata fată… iată pe cea despre care-ţi vorbeam… Poate că ea ne va aduce fericirea; ea mi-a dat ideea să vin la tine şi să-ţi spun tot ce ştii… Şi soarta a vrut ca tocmai mie să-mi fie dat s-o salvez şi încă aici!… — E providenţa noastră… răspunse Marţial impresionat de frumuseţea Guristei. Ce chip de înger! oh! va trăi, nu e aşa, domnule doctor? — Nu ştiu încă nimic, zise doctorul; dar mai întâi trebuie să ştiu dacă poate rămâne aici? — Aici! strigă Lupoaica, dar aici se ucid oameni! — Taci! taci! îi porunci Marţial. Contele şi doctorul o priviră surprinşi pe Lupoaică. — Această casă are o faimă rea în – 2380 –

– Eugen Sue –

ţinut… asta nu mă miră, spuse cu glasul scăzut, doctorul, adresându-se domnului de Saint-Rémy. — Ai fost deci victima unui atac? îl întrebă contele pe Marţial. Cine ţi-a făcut aceste răni? — Nu e nimic, domnule… am avut aici o ceartă… apoi a urmat o bătaie… şi am fost rănit… dar această tânără nu poate rămâne în casă, adăugă el cu un aer întunecat, nici eu nu rămân… nici soţia mea… nici fratele, nici sora mea pe care îi vedeţi aici… Vom părăsi insula pentru a nu ne mai înapoia niciodată! — Oh! ce fericire! strigară cei doi copii. — Atunci, cum facem? întrebă doctorul privind-o pe Floarea-Mariei. Nu ne putem gândi să transportăm – 2381 –

– Misterele Parisului vol.1 –

pacienta la Paris, în halul în care se află. Dar de fapt, casa mea e la doi paşi; grădinăreasa mea şi fiica ei vor fi nişte infirmiere minunate… deoarece această asfixiată prin înec te interesează, dragă Saint-Rémy, vei supraveghea îngrijirile ce i se vor da, şi eu o voi vedea zilnic. — Şi te prefaci aspru şi neînduplecat! exclamă contele, când ai inima cea mai miloasă, după cum o dovedeşte această propunere… — Dacă bolnavul moare, ceea ce e posibil, va fi cazul să se facă o autopsie interesantă, care îmi va îngădui să întăresc încă o dată afirmaţiile lui Goodwin. — Ceea ce spui e îngrozitor! strigă contele. — Pentru cine ştie să citească, un – 2382 –

– Eugen Sue –

cadavru e o carte din care înveţi cum poţi salva viaţa bolnavilor, răspunse cu stoicism doctorul Griffon. — În sfârşit, ceea ce e important e că faci tot ce poţi ajutând-o, zise domnul de Saint-Rémy cu amărăciune. Motivul nu importă, numai binele să triumfe! Biată copilă, cu cât o privesc mai mult cu atâta îmi stârneşte mai mult interesul. — Îl şi merită, domnule, adăugă cu însufleţire Lupoaica, apropiindu-se. — O cunoşti? întrebă contele. — Cum să nu o cunosc, domnule! Ei îi voi datora fericirea vieţii mele: salvând-o, am făcut mai puţin pentru ea, decât a făcut ea pentru mine! Şi Lupoaica se uită cu înflăcărare la soţul ei; nu-i mai zicea „omul“ ei. — Şi cine e? întrebă contele. – 2383 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Un înger, domnule, tot ce e mai nobil pe lume. Da, şi cu toate că e îmbrăcată ţărăneşte, nu există orășeancă, doamnă care să vorbească atât de frumos ca ea, cu vocea ei blândă ca o muzică. E o fată deosebită, credeţi-mă, curajoasă şi bună. — Dar prin ce accident a căzut în apă? — Nu ştiu, domnule. — Deci nu e ţărancă? întrebă contele. — Ţărancă! Dar uitaţi-vă la mâinile ei mici şi albe, domnule. — E adevărat, încuviinţă domnul de Saint-Rémy, ce taină ciudată!… Dar numele ei, familia ei? — Haidem, reluă doctorul întrerupând discuţia, trebuie să ducem – 2384 –

– Eugen Sue –

pacienta în barcă. După o jumătate de oră, FloareaMariei, care nu-şi revenise încă în simţiri, era dusă în casa contelui, culcată într-un pat bun şi supravegheată cu grijă maternă de grădinăreasa doctorului Griffon, căreia i se asociase şi Lupoaica. Doctorul făgădui contelui SaintRémy, din ce în ce mai plin de atenţie pentru Guristă, că va reveni chiar în aceeaşi seară s-o viziteze. Marţial plecă la Paris cu François şi cu Amandine, Lupoaica nu vru s-o părăsească pe Floarea-Mariei, înainte de a o vedea în afară de primejdie. Insula rămase pustie.

– 2385 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Capitolul 4 PORTRETUL ... Jumătate şarpe, jumătate pisică. (Wolfgang, 1, II) Thomas Seyton, fratele contesei Sarah Mac-Grégor, se plimba nerăbdător pe unul din bulevardele vecine cu Observatorul, când o văzu venind pe Cucuvaie. Groaznica bătrână purta pe cap o bonetă albă şi era înfăşurată în marele ei şal roşu. Vârful unui stilet rotund, gros şi foarte ascuţit, trecuse prin fundul coşului de paie ce-l ţinea pe braţ descoperind mânerul acestei arme ucigaşe care aparţinuse Învăţătorului. Thomas Seyton nu observase că – 2386 –

– Eugen Sue –

Chioara avea la dânsa un pumnal.. — Sună ora trei la Luxemburg, spuse bătrâna, cred că am sosit la ţanc, sper. — Haide! îi răspunse Thomas Seyton. Şi, luând-o înaintea ei, traversă câteva maidane, intră într-o străduţă pustie de lângă strada Cassini, se opri către mijlocul acestui pasaj închis cu o cruce de barieră, deschise o portiţă, făcu semn Cucuvelei să-l urmeze şi, după câţiva paşi, intrară împreună pe o alee străjuită de arbori deşi. El îi zise: — Aşteaptă aici î Şi dispăru. „De nu m-ar face să aştept mult şi bine, îşi spuse Cucuvaia; trebuie să fiu la 5 la Braţ-Roşu cu Marţialii ca s-o achit pe – 2387 –

– Misterele Parisului vol.1 –

mijlocitoare. Şi, pentru că veni vorba, ce fac cu pumnalul meu? Ah! ticălosul! a scos nasul pe fereastră, adăugă bătrâna, zărind vârful stiletului ieşit prin împletitura coşului. Iată ce înseamnă că nu-i pui astupuşul…“ Şi, scoţând din coş pumnalul închis într-un toc de lemn, îl puse înapoi în aşa fel încât să nu se vadă deloc. „E scula tâlharului meu, reluă ea. Mi l-a cerut să omoare şobolanii, care îşi bat joc de el în pivniţă… Bietele animale!… Nu-l au decât pe bătrânul fără ochi cu care să se distreze, ţinându-i tovărăşie! Vine cineva… Uite… cuconiţa palidă care era îmbrăcată bărbăteşte în taverna Căpcăunei, cu lunganul ăla de adineauri; sunt aceiaşi pe care i-am jefuit, Învăţătorul şi cu mine, la – 2388 –

– Eugen Sue –

dărâmăturile de lângă Notre-Dame, adăugă Cucuvaia, zărind-o pe Sarah apărând în capul aleii. Mai e de dat o lovitură; cred că pe socoteala acestei cuconiţe am răpit-o noi pe Guristă de la fermă. Dacă plăteşte bine, pentru o afacere nouă, n-am decât de câştigat.“ Apropiindu-se de Cucuvaie, pe care o revedea pentru prima oară de când cu întâmplarea de la tavernă, chipul Sarei exprima acel dispreţ, acel dezgust pe care oamenii dintr-o anumită clasă îl resimt când sunt nevoiţi să aibă de-a face cu mizerabilii pe care îi folosesc ca unelte sau complici. Thomas Seyton, care până atunci se pretase cu mult zel uneltirilor criminale ale surorii sale, deşi le socotea fără şanse de reuşită, refuzase să mai joace acest rol – 2389 –

– Misterele Parisului vol.1 –

infam, consimţind totuşi să pună în legătură, pentru ultima oară, pe sora lui cu Chioara, fără să vrea să se mai amestece în noile planuri ce le urzeau amândouă. Neputându-l recâştiga pe Rudolf pentru dânsa, rupând legăturile sau afecţiunile care îi erau scumpe, contesa spera, după cum am mai spus-o, să-l inducă în eroare printr-o înşelătorie nedemnă, a cărei reuşită ar fi putut împlini visul acestei femei încăpăţânate, ambiţioase şi crude. Sarah voia să-l convingă pe Rudolf că fata pe care o avusese cu dânsa nu murise şi în acest scop să-i substituie o orfană în locul copilului lor. Ştim că Jacques Ferrand a refuzat categoric să intre în acest complot, cu – 2390 –

– Eugen Sue –

toate ameninţările Sarei; în schimb, se hotărî să o facă să dispară pe FloareaMariei, pe de o pârte de teama destăinuirilor Cucuvelei, pe de altă parte din cauza insistenţelor stăruitoare ale contesei. Dar aceasta nu renunţase la planul ei, fiind aproape sigură că-l va corupe sau îl va speria pe notar în clipa în care ar fi găsit o fată capabilă să joace rolul ce voia să-i încredinţeze. După un moment de tăcere, Sarah spuse Cucuvelei: — Eşti destul de îndemânatecă, de discretă şi de hotărâtă? — Îndemânatecă da, ca o maimuţă, hotărâtă ca un dulău, mută ca un peşte, iat-o pe Cucuvaia, aşa cum a făcut-o diavolul ca să fie la dispoziţia dumitale, dacă se va putea… şi se va putea… – 2391 –

– Misterele Parisului vol.1 –

răspunse cu vioiciune bătrâna. Cred că am pus bine mâna pe tânăra ţărancă – acum închisă pentru două luni la SaintLazare. — Nu mai e vorba de ea, ci de altceva… — După pofta dumitale, cuconiţă! Numai bani să iasă din ceea ce-mi propui; şi vom fi alături ca două degete ale unei mâini. Sarah nu putu să-şi ascundă un gest de dezgust. — Cunoşti, desigur, începu ea, oameni din popor… oameni nenorociţi? — Sunt mai mulţi de ăştia decât milionari… ai de unde alege, slavă Domnului; e o mizerie straşnică la Paris! — Trebuie să-mi găseşti o orfană săracă şi mai ales una care să-şi fi – 2392 –

– Eugen Sue –

pierdut părinţii de mică. Mai trebuie să fie drăguţă, să aibă o fire blândă, şi nu mai mult de şaptesprezece ani. Cucuvaia o privi pe Sarah cu uimire. — O astfel de orfană nu e greu de găsit, reluă contesa, sunt atâţia copii părăsiţi… — Avem! dar ia spune, coniţa mea, pe Guristă ai uitat-o?… E tocmai ce-ţi trebuie! — Ce e aia, Guristă? — Tinerica aia pe care am răpit-o de la Bouqueval? — Ţi-am spus că nu mai e vorba de dânsa. — Dar ascultă-mă, şi mai ales să mă răsplătiţi pentru bunul meu sfat; vreţi o orfană blândă ca un miel, frumoasă ca ziua şi care să n-aibă nici 17 ani, nu e – 2393 –

– Misterele Parisului vol.1 –

aşa? — Fără îndoială… — Ei bine! luaţi-o pe Gurista când o să iasă de la închisoare, e tocmai ce trebuie, parcă ar fi de comandă, fiindcă avea vreo şase ani când ticălosul de Jacques Ferrand (sunt zece ani de atunci), mi-a încredinţat-o, oferindu-mi o mie de franci, ca să scape de ea… dar mi-a adus-o Tournemine, care e acum în închisoare la Rochefort… spunându-mi că, fără îndoială, e un copil de care cineva dorea să se descotorosească sau să-l dea drept mort… — Spui Jacques Ferrand! strică Sarah cu o voce atât de schimbată, încât Cucuvaia se dădu înapoi înmărmurită. Notarul Jacques Ferrand… repetă Sarah, ţi-a încredinţat acea copilă… şi… – 2394 –

– Eugen Sue –

Nu putu termina. Emoţia o gâtuia; mâinile întinse către Cucuvaie tremurau convulsiv; uimirea, bucuria îi alteraseră trăsăturile. — Dar nu ştiu ce te-a tulburat aşa, coniţa mea, exclamă bătrâna. E totuşi foarte simplu… Sunt zece ani de atunci… Tournemine, o veche cunoştinţă, mi-a spus: „Vrei să porţi de grijă unei fetiţe care trebuie să dispară? Fie că crapă sau că trăieşte, n-are importanţă; e de câştigat o mie de franci; ai să faci cu copilul ce-o să vrei…“ — Acum zece ani!… strigă Sarah. — Zece ani… — O fetiţă blondă? — O fetiţă blondă… — Cu ochi albaştri? — Ca albăstrelele. – 2395 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Şi ea e… cea care la fermă… — Am băgat-o la Saint-Lazare… Trebuie să spun că nu-mi închipuiam de loc s-o regăsesc la ţară… — Oh! Doamne! Doamne! strigă Sarah, căzând în genunchi, şi ridicând braţele şi ochii la cer. Căile Tale sunt de nepătruns… Mă înclin în faţa proniei Tale. Oh! dacă o asemenea fericire ar fi cu putinţă… dar nu, încă nu pot crede… ar fi prea frumos… nu!… Apoi, ridicându-se repede, spuse Cucuvelei care o privea nedumerită: — Vino… Şi Sarah o luă cu paşi grăbiţi înaintea bătrânei. La capătul aleii urcă vreo câteva trepte care duceau la uşa cu geamuri a unui birou, elegant mobilat. – 2396 –

– Eugen Sue –

În clipa când Cucuvaia era gata să intre, Sarah îi făcu semn să rămână afară. Apoi contesa trase clopotul din răsputeri. Apăru un servitor. — Nu sunt pentru nimeni acasă… şi să nu intre nimeni la mine... ai înţeles?… Absolut nimeni… Servitorul ieşi. Pentru mai multă siguranţa, Sarah trase şi zăvorul. Cucuvaia auzise ordinul dat servitorului şi o văzuse pe Sarah închizând uşa cu zăvorul. Contesa se întoarse şi-i zise: — Intră repede şi… închide uşa. Cucuvaia intră. Deschizând în grabă sertarul unui scrin, Sarah scoase un cufăraş de abanos – 2397 –

– Misterele Parisului vol.1 –

pe care-l puse pe un birou din mijlocul camerei şi făcu semn Cucuvelei să vină lângă ea. Cufăraşul avea mai multe sertare suprapuse care conţineau bijuterii şi pietre scumpe. Sarah era atât de grăbită să dea de fundul cufăraşului, încât aruncă repede pe masă conţinutul casetei plină de coliere, brăţări, diademe, în care rubinele, smaragdele şi diamantele străluceau cu mii de scânteieri. Cucuvaia rămase înmărmurită… Era înarmată, era încuiată singură cu contesa, fuga îi era deci asigurată… Un gând diabolic îi trecu prin minte. Dar ca să execute această nouă ticăloşie, trebuia să scoată stiletul din coşul ei, şi să se apropie de Sarah, fără a– 2398 –

– Eugen Sue –

i deştepta bănuielile. Cu perfidia unui tigru care se târăşte şi înaintează pe nesimţite spre prada lui, bătrâna se folosi de faptul că Sarah era ocupată, ca să facă pe neobservate ocolul biroului care o despărţea de victimă. Cucuvaia începuse această manevră trădătoare, dar fu nevoită să se oprească brusc. Sarah scoase dintr-o cutie cu fundul dublu un medalion, se aplecă peste masă, îl întinse Cucuvelei cu o mână tremurătoare şi îi spuse: — Uită-te la portretul ăsta. — Chiar ea e! exclamă Cucuvaia, surprinsă de perfecta asemănare: e fetiţa care mi-a fost încredinţată; parca o văd când mi-a adus-o Tournemine… cu părul ei blond, cârlionţat, pe care i l-am – 2399 –

– Misterele Parisului vol.1 –

tăiat imediat şi l-am vândut bine, pe legea mea!… — O recunoşti, eşti sigură că e ea? Oh! te implor să nu mă înşeli… să nu mă înşeli! — Îţi spun, cuconiţă, nu încape îndoială, e ca şi cum aş avea-o înaintea ochilor, răspunse Cucuvaia, căutând să se apropie de Sarah fără să fie văzută; acum seamănă şi mai mult cu portretul ăsta… Daca ai vedea-o, ai fi izbită de atâta asemănare. Sarah nu scoase nici măcar un strigăt de durere, aflând că fiica ei trăise părăsită în mizerie timp de zece ani… Nicio remuşcare la gândul că ea însăşi o smulsese din paşnicul adăpost pe care Rudolf i-l găsise. Această mamă denaturată nu puse – 2400 –

– Eugen Sue –

nicio întrebare, nu arăta nici cea mai mică îngrijorare cu privire la cumplitul trecut al copilului ei. Nu, la Sarah ambiţia înăbuşise de mult sentimentul matern. Nu bucuria de a-şi regăsi fata o însufleţea, ci nădejdea care-i părea o certitudine că, în sfârşit, îşi va vedea realizat visul ambiţios al întregii ei vieţi… Rudolf se interesase de această nefericită copilă, o culesese de pe drumuri, fără a o cunoaşte; ce-ar mai fi când va afla că este… fiica lui!!! El era liber… Contesa văduvă… Sarah vedea strălucind în faţa ochilor ei coroana de suverană. Cucuvaia, înaintând cu precauţie, ajunsese la unul din capetele mesei şi – 2401 –

– Misterele Parisului vol.1 –

aşeză stiletul perpendicular pe coş, cu mânerul în dreptul deschizăturii, cât mai la îndemână… Nu mai era decât la câţiva paşi de contesă. — Ştii să scrii? o întrebă deodată Sarah. Şi, dând la o parte cu mâna cufăraşul şi bijuteriile, deschise o mapă aşezată în faţa călimării. — Nu, doamnă, nu ştiu să scriu, răspunse Cucuvaia într-o doară… — Voi scrie deci eu după cum îmi vei spune… Povesteşte-mi toate împrejurările în care fetiţa a fost părăsită. Şi Sarah, aşezându-se într-un fotoliu în faţa biroului, luă un condei şi făcu semn Cucuvelei să se apropie. Ochiul bătrânei scânteie. – 2402 –

– Eugen Sue –

În sfârşit… era în picioare, lângă scaunul Sarei. Aceasta, aplecată peste masă, se pregătea să scrie… — Voi citi cu glas tare, zise contesa, şi îmi vei spune unde am greşit. — Da, doamnă, răspunse Cucuvaia, pândind pe furiş cele mai mici mişcări ale contesei. Apoi îşi vârî mâna dreaptă în coş, ca să ia stiletul fără a fi văzută. Contesa începu să scrie: „Declar că…“ Dar, întrerupându-se şi întorcânduse spre Chioară, care apucase între timp mânerul pumnalului, Sarah adaugă: — La ce epocă ţi-a fost predată – 2403 –

– Misterele Parisului vol.1 –

această copilă? — În luna februar 1827. — Şi de către cine? continuă Sarah, cu faţa spre Cucuvaie. — De către Pierre Tournemine, acum în puşcărie la Rochefort… Doamna Séraphin, menajera notarului, îi încredinţase fetiţa. Contesa reîncepu să scrie şi citi cu glas tare: „Declar că în luna februarie 1827, numitul…“ Cucuvaia scosese stiletul. Îl şi ridicase să-şi lovească victima între umeri… Sarah se întoarse iar. Cucuvaia, ca să nu fie surprinsă, îşi – 2404 –

– Eugen Sue –

sprijini cu grabă, de speteaza fotoliului, mâna dreapta în care ţinea pumnalul şi se aplecă să răspundă la întrebarea următoare. — Am uitat numele omului care ţi-a încredinţat copilul. Spuse contesa. — Pierre Tournemine, răspunse Cucuvaia. „Pierre Tournemine repetă Sarah, continuând să serie, actualmente în puşcăria de la Rochefort mi-a predat copilul care îi fusese încredinţat de către menajera lui…“ Contesa nu putu termina… Cucuvaia, după ce lăsase să-i cadă coşul la picioare, se aruncă asupra contesei cu tot atâta repeziciune cât şi – 2405 –

– Misterele Parisului vol.1 –

furie, cu mâna stângă o apucă de ceafă şi, apăsându-i obrazul pe masă, cu mâna dreapta îi împlântă stiletul între umeri… Această crimă groaznica fusese executată atât de fulgerător, încât contesa nu scosese niciun ţipăt, niciun vaiet. „Aceeaşi lovitură, ca a Învăţătorului dată bătrânului din strada du Roule, îşi zise baba. Încă una care nu va mai vorbi… şi-a încheiat socotelile.“ Şi Cucuvaia, grăbita să-şi strângă bijuteriile pe care le aruncă în coş, nu-şi dădu seama că victima mai respira. Crima şi hoţia odată săvârşite, groaznica bătrână deschise uşa cu geamuri, dispăru repede în aleea cu copaci verzi, ieşi pe portiţa ce ducea în străduţă şi ajunse pe terenul viran. – 2406 –

– Eugen Sue –

Lângă Observator, luă o trăsură care o conduse la Braţ-Roşu, pe ChampsElysées. Văduva Marţial, Nicolas, Tărtăcuţa şi Barbillon dăduseră întâlnire, după cum ştim, Cucuvelei în cuibul acela de hoţi, ca să jefuiască şi să ucidă pe mijlocitoarea de diamante. Capitolul 5 AGENTUL DE SIGURANŢĂ Cititorul cunoaşte taverna „La Inima însângerată“ de pe Champs-Elysées, situată lângă Cours-la-Reine, într-una din gropile care, acum câţiva ani se învecinau cu această promenadă. Locuitorii insulei nu apăruseră încă. După plecarea lui Bradamanti, care, precum ştim, însoţise pe mama vitregă a – 2407 –

– Misterele Parisului vol.1 –

doamnei d’Harville în Normandia, Şontorogul se înapoiase la tatăl său. Stând la pândă în capul scării, şchiopul trebuia să anunţe, printr-un semnal convenit, sosirea Marţialilor; Braţ-Roşu se afla în acel moment într-o discuţie secretă cu un agent de siguranţă pe nume Narcisse Borel, pe care vă amintiţi poate că l-aţi văzut în spelunca Ţaţei, când venise să aresteze doi tâlhari învinuiţi de omor. Acest agent, om de vreo patruzeci de ani, robust şi îndesat, avea faţa roşcovană, ochiul vioi şi pătrunzător, barba complet rasă, ca să poată folosi diferite deghizări necesare primejdioaselor sale investigaţii; căci adeseori era nevoit să unească subtilitatea şi talentul figuraţiei – 2408 –

– Eugen Sue –

actorului, cu energia şi curajul cărora trebuia să întrebuinţeze şiretenia şi dârzenia. Narcisse Borel era, cu alte cuvinte, unul din elementele cele mai utile şi cele mai active ale acelei providenţe în miniatură, numită cu modestie şi vulgaritate, Poliţia. Să revenim la convorbirea lui Narcisse Borel cu Braţ-Roşu convorbire care părea foarte însufleţită. — Da, spunea agentul de siguranţă, eşti acuzat că te foloseşti de jocul dumitale dublu, ca să iei parte, nepedepsit, la furturile unei bande de răufăcători foarte primejdioşi, şi că dai poliţiei de siguranţă informaţii false… Ia seama, Braţ-Roşu, dacă asta se adevereşte, vom proceda fără cruţare împotriva dumitale. – 2409 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Vai! sunt dezolat, dragă domnule Narcisse, răspunse Braţ-Roşu dând obrazului său de viezure o expresie de îndurerare ipocrită. Dar sper că azi mi se va face dreptate şi se va ţine seamă de buna mea credinţă. — Asta se va vedea! — Cum vă puteţi îndoia de mine? Oare nu v-am dat destule dovezi? N-am fost eu acela, da sau nu, care v-a înlesnit să prindeţi în flagrant delict pe Ambroise Marţial, unul din cei mai primejdioşi răufăcători ai Parisului? Fiindcă, precum se zice, ce naşte din pisică, şoareci mănâncă, şi neamul lui Marţial vine din iad unde se va înapoia, dacă Dumnezeu e drept. — Toate bune, dar Ambrosie fusese prevenit că va fi arestat; dacă nu veneam – 2410 –

– Eugen Sue –

mai devreme de ora când mi-o indicaseşi, ar fi scăpat. — Mă credeţi capabil, domnule Narcisse, să-l fi anunţat în taină de sosirea dumneavoastră? — Ceea ce ştiu e că m-am ales de la tâlharul ăla cu un glonte de pistol care, din fericire, mi-a găurit numai braţul. — Păi de, domnule Narcisse, e sigur că în meseria dumneavoastră sunteţi expus la asemenea neînţelegeri!.. — Ah! dumneata numeşti asta neînţelegeri! — Desigur, fiindcă fără îndoială că banditul voia să vă vâre glonţul în trup. — În braţ, în trup sau în cap, n-are importanţă, nu mă plâng de asta; fiecare slujbă are riscurile ei. — Dar şi plăcerile ei, domnule – 2411 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Narcisse, şi plăcerile ei! De pildă, când un om atât de perspicace, de îndemânatic, atât de curajos ca dumneavoastră… este de multă vreme pe urma unei bande de tâlhari, urmărindu-i din cartier în cartier, din speluncă în speluncă, cu un copoi bun ca servitorul domniei-voastre Braţ-Roşu, şi pe care izbuteşte să-i fugărească şi să-i atragă într-o capcană din care nici unul nu poate scăpa, mărturisiţi, domnule Narcisse, că asta e o mare plăcere… — Aş fi de părerea dumitale, dacă acest copoi ar fi sincer, dar mă tem că nu e. — Ah! domnule Narcisse, credeţi… — Cred că în loc să ne indici urma, te amuzi, să ne încurci şi abuzezi de încrederea pe care o avem în dumneata. – 2412 –

– Eugen Sue –

În fiecare zi ne făgăduieşti că ne vei ajuta să punem mâna pe bandă… şi ziua asta nu mai vine niciodată. — Dar dacă ziua asta soseşte azi, domnule Narcisse, după cum sunt convins, şi dacă vă fac să puneţi mâna pe Barbillon, pe Nicolas Marţial, pe văduvă cu fiică-sa şi pe Cucuvaie, va fi asta, da sau nu, o adevărată pleaşcă? Vă veţi mai feri de mine? — Nu ne vei fi făcut un mare serviciu, pentru că avem împotriva acestei bande indicii foarte serioase, bănuieli aproape sigure, dar, din nefericire, nu avem nicio dovadă. — Aşa că un mic flagrant delict, justificând arestarea lor, vă va ajuta, nu e aşa, domnule Narcisse? — Fără îndoială… Şi mă asiguri că – 2413 –

– Misterele Parisului vol.1 –

n-a fost din partea dumitale o provocare în lovitura pe care au pus-o la cale? — Nu, pe cinstea mea! Cucuvaia a venit să-mi propună s-o atrag pe negustoreasa de diamante la mine, când această chioară a aflat, prin fiul meu, că şlefuitorul Morel, care stă în strada Templului, lucra cu diamante veritabile, nu cu pietre false, şi că cumătra Mathieu are adesea asupra ei valori însemnate… Am acceptat afacerea, propunând Cucuvelei să asocieze, la această lovitură, pe Marţiali şi pe Barbillon, aşa ca să vă cadă în mână toată şleahta. — Dar Învăţătorul, acest om atât de primejdios, atât de puternic şi de sălbatec, care era mereu cu Cucuvaia, unul din clienţii obişnuiţi ai tavernei? — Învăţătorul?… replică Braţ-Roşu – 2414 –

– Eugen Sue –

prefăcându-se mirat. — Da, un ocnaş evadat din închisoarea Rochefort, un anume Anselme Duresnel, condamnat pe viaţă. Ştim că s-a desfigurat pentru a nu mai fi recunoscut… Nu ştii nimic despre el? — Nimic… răspunse cu îndrăzneală Braţ-Roşu, care avea motivele lui să mintă; căci Învăţătorul era în acel moment închis într-una din pivniţele cârciumii. — Sunt indicii serioase că el este făptuitorul unor recente asasinate. Ar fi o captură importantă. — De şase săptămâni, nimeni nu mai ştie ce e cu el. — De aceea ţi se impută că i-ai pierdut urma.. — Iar imputări, domnule Narcisse. – 2415 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Nu ne lipsesc motivele… Şi cu contrabanda? — Nu trebuie oare să cunosc tot felul de oameni? Pe contrabandişti ca şi pe oricare alţii, pentru a vă pune pe urmele lor?… V-am informat doar despre acea ţeavă în care se introduceau băuturi, plasată în afara barierii „du Trône“ care răspundea într-o casă din stradă… — Toate astea le ştiu, îi întrerupse Narcisse pe Braţ-Roşu, dar pentru unul pe care îl denunţi, ajuţi poate sa scape alţii zece, şi-ţi continui astfel, nepedepsit, învârtelile… Sunt sigur că sugi la două oi, după cum se spune. — Ah! Domnule Narcisse… vă asigur ca nu sunt atât de hrăpăreţ! — Şi mai e ceva; în strada Templului – 2416 –

– Eugen Sue –

nr. 17, locuieşte o femeie, Burette, care dă împrumuturi pe amanet: se zice că e tăinuitoarea dumitale personală. — Ce vreţi să fac, domnule Narcisse? Se spun atâtea lucruri, lumea e atât de rea… Vă repet, sunt nevoit să întreţin legături cu un număr cât mai mare de ticăloşi, să am chiar aerul că fac ca ei… chiar mai rău decât ei, ca să nu le dau de bănuit… dar sunt dezolat că trebuie să-i imit… sunt dezolat… Se vede că vă sunt prea devotat, ca să mă împac cu o asemenea meserie… — Bietul de tine, te plâng din toată inima. — Râdeţi, domnule Narcisse… Dar dacă credeţi toate astea, de ce nu s-a făcut o descindere la Burette şi la mine? — O ştii prea bine… ca să nu-i – 2417 –

– Misterele Parisului vol.1 –

speriem pe aceşti bandiţi, pe care de atâta timp ne promiţi să ni-i dai pe mână. — Şi vi-i voi da, domnule Narcisse; până într-un ceas vor fi legaţi cobză, şi fără multă bătaie de cap, căci printre ei sunt trei femei; cât despre Barbillon şi Nicolas Marţial, sunt fioroşi ca nişte tigri, dar laşi ca nişte găini. — Tigri sau găini, replică Narcisse desfăcând pulpanele lungii sale redingote şi arătându-i mânerele a două pistoale ieşind din buzunarele pantalonului, am aici cu ce să le vin de hac. — Aţi face bine să luaţi cu dumneavoastră doi oameni domnule Narcisse; când se văd încolţiţi, cei mai fricoşi devin câteodată turbaţi. – 2418 –

– Eugen Sue –

— Voi posta pe doi din oamenii mei în sala alăturata celei în care o vei introduce pe mijlocitoare… La primul ţipăt, voi apărea la o uşă, cei doi oameni ai mei la cealaltă. — Trebuie să vă grăbiţi, pentru că banda va sosi dintr-o clipă într-alta, domnule Narcisse. — Fie, mă duc să-mi postez oamenii. Numai de n-ar fi şi de asta dată degeaba. Convorbirea fu întreruptă de un fluierat, care slujea de semnal. Braţ-Roşu se apropia de o fereastră ca sa vadă pe cine anunţă Şontorogul. — Iat-o pe Cucuvaie. Ei bine! acum mă credeţi, domnule Narcisse? — E ceva, dar nu totul; în sfârşit, vom vedea, mă grăbesc să-mi postez oamenii. – 2419 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Şi agentul de siguranţă dispăru pe o uşă lăturalnică. Capitolul 6 CUCUVAIA Mersul grăbit al Chioarei, ca şi crima pe care o comisese, îi congestionaseră faţa hidoasă; ochiul ei verde scânteia de o bucurie sălbatică. Şontorogul venea după ea, sărind şi şchiopătând. În clipa când cobora ultimele trepte ale scării fiul lui Braţ-Roşu, din răutate ştrengărească, puse piciorul pe tivul rochiei Cucuvaiei. Această oprire bruscă o făcu pe bătrână să se poticnească. Neputându-se ţine de rampă, căzu în genunchi, cu – 2420 –

– Eugen Sue –

ambele mâini întinse, scăpând preţiosul ei coş din care alunecă o brăţară de aur împodobită cu smaralde şi perle fine… Cucuvaia, zdrelindu-şi în cădere degetele, luă de jos brăţara ce nu scăpase vederii agere a Şontorogului, se ridică şi se aruncă furioasă asupra şchiopului care se apropie de ea cu un aer ipocrit, zicându-i: — Ah! Doamne! Ce, ţi-ai scrântit piciorul? Fără a-i răspunde, Cucuvaia îl apucă pe Şontorog de păr şi, aplecându-se spre obrazul lui, îl muşcă sălbatic; sângele ţâşni sub muşcătura ei. Lucru ciudat! Şontorogul, cu toată răutatea lui, cu toate că simţea o durere cumplită, nu scoase niciun vaiet, nici un strigăt… – 2421 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Îşi şterse obrazul însângerat şi spuse cu un râs forţat: — Mi-ar plăcea ca altădată să nu mă mai săruţi cu atâta foc… — Broscoi răutăcios ce eşti, de ce-ai pus piciorul pe fusta mea? — Eu? ce-ţi veni! Îţi jur că n-am făcut-o dinadins, buna mea Cucuvaie. Niciodată n-am vrut să-ţi fac vreun rău… Te iubesc prea mult; poţi să mă baţi, să mă îmbrânceşti, să mă muşti, îţi sunt credincios ca un biet căţel stăpânului său, spuse copilul pe un ton mieros. Înşelată de ipocrizia Şontorogului, Cucuvaia îl crezu şi îi răspunse: — Perfect! Dacă te-am muşcat fără să fii vinovat, atunci asta să fie pentru toate câte le-ai meritat, banditule… – 2422 –

– Eugen Sue –

Haide, trăiască veselia!… Azi n-am pică pe nimeni… Unde-i pungaşul de tatătău? — În casă… Vrei să-l chem?… — Nu. Marţialii au venit? — Nu încă… — Atunci am vreme să cobor până la păcătosul de Învăţător, am ceva de vorbit cu el… — Te duci în beciul Învăţătorului? întrebă Şontorogul, ascunzându-şi cu greutate, o bucurie diabolică. — Ce te interesează? — Pe mine? — Da, m-ai întrebat asta cu o mutră ciudată. — Pentru că m-am gândit la ceva ciudat. — Ce? – 2423 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Că ar trebui să-i duci cel puţin nişte cărţi de joc, ca să nu se plictisească, reluă cu şiretenie Şontorogul, asta poate l-ar mai distra… Nu se joacă acum decât cu şobolanii care-l muşcă! Şi în jocul ăsta câştigă totdeauna dar, până la urmă, se satură. Cucuvaia râse cu hohote la această glumă proastă şi-i spuse şchiopului: — Ptiu, nu cunosc niciun puşti care să fie mai stricat ca golanul ăsta… du-te şi adu-mi o lumânare, să-mi luminezi drumul când o să cobor la Învăţător… Şi să mă ajuţi să deschid uşa, ştii că singură nu pot nici măcar s-o împing. — Vai! nu, e prea întuneric în pivniţă, răspunse Şontorogul dând din cap. — Cum! cum! ţie care eşti afurisit ca – 2424 –

– Eugen Sue –

un drac, ţi-e frică?… Aş vrea s-o văd şi p-asta… Hai, du-te, repede şi spune-i lui tată-tău că mă înapoiez numaidecât, că sunt cu orbul, că vorbim de nunta noastră… ei! ei! ei! adăugă bătrâna rânjind, haide, grăbeşte-te, vei fi cavaler de onoare şi, dacă eşti drăguţ, o să-mi ţii trena… Şontorogul, îmbufnat, se duse să caute o lumânare. Între timp, Cucuvaia, beată de succesul furtului săvârşit, băgă mâna dreaptă în coş ca să pipăie bijuteriile preţioase dinăuntru. Voia să coboare în pivniţa Învăţătorului pentru a ascunde deocamdată comoara, şi nu pentru a se bucura, potrivit obiceiului ei, de chinurile noii sale victime. – 2425 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Vom spune numaidecât de ce Cucuvaia, cu consimţământul lui BraţRoşu, îl aruncase pe Învăţător în aceeaşi tainiţă subterană, în care acest tâlhar îl zvârlise odinioară pe Rudolf. Şontorogul, ţinând sfeşnicul, reapăru în uşa cârciumii. Cucuvaia îl urmă în sala scundă unde se deschidea chepengul lat cu doua capace, pe care îl cunoaştem. Fiul lui Braţ-Roşu, ferind flacăra luminării în căuşul palmei, şi mergând înaintea bătrânei, coborî încet o scară de piatră, povârnită, la capătul căreia se găsea uşa masivă a cavoului care era cât p-aci să fie mormântul lui Rudolf. Ajuns la capătul scării de jos, Şontorogul şovăi s-o urmeze pe Cucuvaie. – 2426 –

– Eugen Sue –

— Ei bine!… leneş afurisit… înaintează, îl îndemnă ea, întorcându-se spre băiat. — Doamne, cât e de întuneric… Şiapoi mergi atât de repede. Cucuvaio! mai bine mă înapoiez şi-ţi las ţie lumânarea. — Şi uşa beciului, prostule?… Pot oare s-o deschid eu singură? Vii odată, sau nu? — Nu… mi-e tare frică. — Ia seama să nu viu eu la tine… — Dacă mă ameninţi, mă duc sus… Şi Şontorogul făcu câţiva paşi înapoi. — Ei, bine! ascultă, fii cuminte, zise Cucuvaia abia stăpânindu-şi furia, şi-o să capeţi ceva… — Aşa mai înţeleg şi eu! răspunse – 2427 –

– Misterele Parisului vol.1 –

băiatul apropiindu-se; dacă-mi vorbeşti astfel faci din mine ce vrei, mătuşă Cucuvaie. — Hai, ia-o înainte, sunt grăbită… — Da; dar făgăduieşte-mi că mă laşi să-l sâcâi pe Învăţător. — Altă dată, azi n-am vreme. — Numai niţel; lasă-mă să-l fac să spumege oleacă de furie. — Altă dată… îţi spun că azi sunt grăbită… — Dar de ce vrei să deschizi uşa „apartamentului“ lui? — Asta nu te priveşte. Haide, ai isprăvit? Marţialii trebuie să fie sus şi vreau să vorbesc cu ei… Fii ascultător şi n-o să-ţi pară rău… Vino. — Vezi cât de mult te iubesc, Cucuvaio? Fac tot ce vrei, răspunse – 2428 –

– Eugen Sue –

Şontorogul, înaintând cu încetineală. Lucirea palidă, pâlpâitoare a lumânării, aruncând raze slabe în gangul întunecat, proiecta umbra hidosului infirm pe zidul muced, coşcovit, de pe care picura umezeala. În fundul gangului, prin semiobscuritate, se vedea bolta joasă, turtită a intrării pivniţei, uşa masivă legată în fier şi, detaşându-se din umbră, şalul roşu şi boneta albă a Cucuvelei. Mulţumită sforţărilor ei şi ale Şontorogului, uşa se deschise scârţâind din balamalele ruginite. O boare umedă răzbi din acea vizuină, întunecată ca noaptea. Lumânarea pusă jos răspândea câteva luciri pe primele trepte ale scării de piatră, restul pierzându-se în beznă. – 2429 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Un ţipăt, sau mai bine zis un răget sălbatic se auzi din adâncul cavoului. — Ah! iată-l pe Ucigaş că dă bună ziua mămicii lui, zise cu ironie Cucuvaia. Şi coborî câteva trepte ca să ascundă coşul în vreun colţ. — Mi-e foame! strigă Învăţătorul cu vocea tremurând de furie; vreţi să mă lăsaţi să mor ca pe o fiară turbată? — Ţi-e foame, cotoi bătrân? întrebă Cucuvaia, izbucnind în râs, ei bine!… Suge-ţi degetul… Se auzi zgomotul unui lanţ tras cu violenţa… Apoi un geamăt de furie reţinută. — Ia seama! Ia seama! o să-ţi faci iar o bubă la picior, ca la ferma Bouqueval. Bietul meu tată! rânji Şontorogul. – 2430 –

– Eugen Sue –

— Are dreptate copilul ăsta: stai liniştii, banditule, interveni Chioara: belciugul şi lanţul sunt solide, sunt de la moş Micou, care nu vinde decât marfă bună. E şi vina ta; de ce te-ai lăsat legat în timpul somnului? După treaba asta na mai fost nevoie decât să-ţi prindă inelul şi lanţul de picior şi să te coboare aici, la răcoare ca să te conserve, crai bătrân! — E păcat, o să mucezească aici, zise Şontorogul. Se auzi din nou zgomotul lanţului. — Ei! ei! Învăţătorul sare ca un cărăbuş legat de lăbuţă, zise bătrâna. Parcă-l văd. — Cărăbuşule! Porneşte-n zbor, zbor, zbor!… Bărbatul tău e-nvăţător! începu să fredoneze Şontorogul, – 2431 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Această digresiune spori veselia Cucuvelei. Băgându-şi coşul într-o adâncitură provenită din surparea zidului,bâtrîna urmă, ridicându-se: — Vezi tu, ucigaşule… — Nu vede, spuse Şontorogul… — Copilul ăsta are dreptate! Ei bine auzi, tu, banditule? Nu trebuia s-o faci pe înduioşatul, când ne înapoiam de la fermă, şi să mă împiedici s-o pocesc cu vitriolul meu pe hoţoaica aia. Pe lângă asta, mi-ai mai vorbit de remuşcări care începeau să te chinuiască. Am văzut că plămada ta de adevărat bandit începea să se acrească, să miroasă a cinste, cum s-ar zice a denunţător, şi că într-o bună zi ai putea să ne înghiţi pe toţi, bătrân fără minte ce eşti, şi atunci… – 2432 –

– Eugen Sue –

— Atunci bătrânul fără vedere te va înghiţi mai întâi pe tine. Cucuvaio, fiindcă îi e foame! strigă Şontorogul. Şi deodată, din toate puterile, o împinse pe bătrână de la spate. Cucuvaia căzu cu faţa înainte scoţând o înjurătură cumplită. Se auzi cum se rostogolea pe scara de piatră… — Sâc… sâc… sâc… ţin-te bine, Cucuvaio, ţin-te bine… iar tu, bătrâne, aruncă-te pe ea! adăugă Şontorogul. Apoi, înşfăcând coşul de unde o văzuse pe bătrână că-l ascunsese, urcă repede scara şi izbucni într-un râs sălbatic; — Iată un brânci care face mai mult decât cel de adineauri, nu-i aşa, Cucuvaie? De rândul ăsta nu mă mai – 2433 –

– Misterele Parisului vol.1 –

poţi muşca până mi-o da sângele. Ah! credeai că nu mă răzbun? Mulţumesc, şiacum îmi curge sângele. — Am prins-o… oh!… Am prins-o… strigă Învăţătorul din fundul cavoului. — Dacă ai prins-o bătrâne, o împărţim pe din două, strigă Şontorogul, rânjind. Şi se opri pe ultima treaptă a scării. — Ajutor! gemu Cucuvaia cu vocea gâtuită. — Mulţumesc… Şontorogule, exclamă Învăţătorul, mulţumesc! şi se auzi cum scotea un oftat plin de o bucurie înspăimântătoare. — Oh! te iert de tot răul ce mi l-ai făcut, şi, ca să te răsplătesc, o s-o auzi pe Cucuvaie cântând! Ascultă cum cobeşte a moarte! – 2434 –

– Eugen Sue –

— Bravo!… iată-mă în loja de rangul întâi! Spuse Şontorogul, aşezându-se pe treapta de sus a scării. Capitolul 7 CAVOUL Șontorogul, aflat pe prima treaptă a scării ridică lumânarea ca să urmărească scena cumplită ce avea să se desfăşoare în adâncul pivniţei, dar bezna era de nepătruns… o lumină atât de slabă nu o putea risipi. Fiul lui Braţ-Roşu nu putea desluşi nimic. Lupta dintre Învăţător şi Cucuvaie era surdă, înverşunată, fără o vorbă, fără un ţipăt. Numai din timp în timp se auzeau – 2435 –

– Misterele Parisului vol.1 –

gâfâiturile sau răsuflarea înăbuşită care însoţea totdeauna eforturile violente. Şontorogul, aşezat pe treapta de piatră, porni atunci să dea din picioare, în ritmul specific spectatorilor nerăbdători să vadă începând reprezentaţia, apoi dădu un chiot întocmai ca obişnuiţii galeriei teatrelor bulevardiere: — Hei! cortina, piesa, muzica! — Oh! Acum o să fac din tine ce o să vreau, mormăi Învăţătorul din fundul hrubei, şi tu o să… O mişcare disperată a Cucuvelei îi întrerupse vorba. Se zbătea cu energia pe care ţi-o dă groaza de moarte. — Mai tare, nu se aude nimic! strigă Şontorogul. — Poţi să mă muşti de mână cât – 2436 –

– Eugen Sue –

pofteşti, te ţin cum vreau, scrâşni Învăţătorul. Apoi, reuşind să o stăpânească pe Cucuvaie, adăugă: — Aşa… Acum ascultă… — Şontorogule, cheamă pe tată-tău! strigă Cucuvaia cu vocea gâfâită, istovită. Ajutor!… Ajutor!… — Daţi afară pe bătrână! ne împiedică să auzim, strigă micul şchiop, izbucnind în râs; să se isprăvească odată! Strigătele Cucuvelei nu puteau străbate două etaje subterane. Mizerabila, văzând că nu poate aştepta niciun ajutor de la fiul lui BraţRoşu, voi să facă o ultimă încercare. — Şontorogule, du-te după ajutor, îţi dau coşul meu, e plin de bijuterii… e acolo sub o piatră. – 2437 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Ce dărnicie! Mulţumesc, doamnă… L-am luat singur… Ascultă cum zornăie… răspunse Şontorogul, clătinându-l. Dar dă-mi, de pildă, pentru zece centime o plăcintă caldă, şi alerg săl aduc pe tata! — Fie-ţi milă de mine, şi… Cucuvaia nu mai putu continua. Se făcu din nou linişte. Micul şchiop reîncepu să bată cu picioarele măsura pe piatra scării unde era ghemuit, tot repetând acelaşi strigăt: — Nu mai începe odată? Hei, cortina, sau fac scandal! Piesa! Muzica! — Acum, Cucuvaio, nu o să mă mai ameţeşti cu ţipetele tale, continuă după câteva minute Învăţătorul, în care răstimp reuşise desigur să-i pună un căluş. Înţelegi, reluă el cu o voce – 2438 –

– Eugen Sue –

cavernoasă, că nu vreau să termin cu tine prea repede. Tortură pentru tortură! M-ai făcut destul să sufăr. Trebuie să-ţi vorbesc mult înainte de a te omorî… da… mult… asta va fi groaznic pentru tine… Ce agonie, hai? — Să nu faci prostii, ei bătrâne! strigă Şontorogul ridicându-se puţin; trage-i o bătaie, dar să n-o vatemi prea tare. Spui că vrei s-o omori… E-o glumă, nu e aşa? Eu ţin la Cucuvaia mea. Ţi-am încredinţat-o, dar să mi-o dai înapoi, să nu mi-o schilodeşti, nu vreau s-o omori pe Cucuvaie, sau, de nu, mă duc să-l chem pe tata. — Fii liniştit, n-o să aibă decât ce merită… O lecţie care o să-i folosească… răspunse învăţătorul ca să-l liniştească pe Şontorog, de teamă ca şchiopul să nu – 2439 –

– Misterele Parisului vol.1 –

se ducă după ajutor. — E în regulă, bravo! iată că începe piesa, exclamă fiul lui Braţ-Roşu, care nu credea că Învăţătorul o ameninţă serios pe bătrână. — Să stăm dar de vorbă, Cucuvaio, continuă Învăţătorul, cu glas potolit. Mai întâi, vezi tu, de când cu ferma de la Bouqueval, când mi-au apărut în faţa ochilor toate crimele noastre, s-a petrecut în mine o schimbare ciudată… Da, m-am îngrozit atunci de cruzimea mea din trecut… Întâi nu ţi-am îngăduit s-o chinuieşti pe Guristă, dar asta încă nu era mare lucru… Încătuşându-mă aici, în această pivniţă, făcându-mă să îndur frigul şi foamea, dar scăpând de tine, m-ai lăsat cu totul pradă gândurilor înspăimântătoare. Oh! tu nu ştii ce – 2440 –

– Eugen Sue –

înseamnă să fii singur… — Ia seama, bătrâne, strigă Şontorogul, intri în rolul tragedianului Moessard… Le-am mai auzit! Le-am mai auzit! Învăţătorul nu dădu atenţie vorbelor Şontorogului. — Te miri, Cucuvaio, că mă auzi vorbind aşa? Dacă aş fi continuat să mă ameţesc, fie prin alte sângeroase nelegiuiri, fie prin beţia sălbatică a vieţii de ocnă, niciodată nu s-ar fi petrecut în mine această schimbare fericită, o ştiu prea bine… Dar singur, dar orb, ros de remuşcări care nu iartă, la ce să te gândeşti? La noi crime! Cum să le săvârşeşti? La o evadare? Cum să evadezi? Şi dacă aş evada… unde m-aş duce?… ce aş face cu libertatea? Nu, – 2441 –

– Misterele Parisului vol.1 –

trebuie să trăiesc de-acum înainte într-o noapte eternă, între spaimele căinţei şi groaza de nălucirile care mă urmăresc… Câteodată totuşi… o rază slabă de nădejde… luceşte în mijlocul tenebrelor mele… un moment de linişte vine după orele de zbucium… Da… câteodată izbutesc să alung spectrele care mă înconjoară, opunându-le amintirile unui trecut cinstit şi paşnic, întorcându-mă cu gândul la primii ani ai tinereţii, ai copilăriei mele… Din fericire, vezi tu, cei mai mari sceleraţi au cel puţin, câţiva ani plini de pace şi de puritate pe care îi pot opune anilor de crimă şi de sânge. Nu te naşti ticălos… Cei mai perverşi dintre oameni au avut parte de candoarea gingaşă a copilăriei, au cunoscut blândele bucurii ale acelei – 2442 –

– Eugen Sue –

vârste fermecătoare. Astfel, câteodată, ţio repet, resimt o mângâiere amara, zicându-mi: Sunt în ceasul de faţă sortit dispreţului tuturor, dar a fost o vreme în care eram iubit, în care eram ocrotit, fiindcă eram bun, şi nu făceam rău nimănui… Vai! sunt silit să mă refugiez în trecut… când pot… numai acolo găsesc oarecare linişte… Rostind aceste din urmă cuvinte, glasul Învăţătorului îşi pierduse asprimea; acest om neînfrânt părea mişcat adânc, şi adăugă: — Uite, vezi tu, salvatoarea înrâurire a acestor gânduri este atât de puternică, încât furia mea se potoleşte, curajul, forţa, voinţa îmi lipsesc ca să te pot pedepsi… nu… nu mie mi-e dat să-ţi vărs sângele… – 2443 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Bravo, bătrâne! Vezi tu, Cucuvaie, că era o glumă!… strigă Şontorogul, aplaudând. — Nu, nu mie mi-e dat să-ţi vărs sângele, repetă Învăţătorul, ar fi o crimă, şi-mi sunt de-ajuns trei strigoi şi apoi, cine ştie, poate într-o zi o să te căieşti şi tu. Vorbind astfel, Învăţătorul lăsase Cucuvelei puţină libertate în mişcări. Ea se folosi de acest moment pentru; i apuca stiletul pe care, după uciderea Sarei, îl ascunsese în sân şi-i dădu banditului o puternică lovitură. În acest fel credea că va scăpa. Învăţătorul scoase un ţipăt de durere. Reizbucnirea furioasă a urii lui, a setei de răzbunare, a turbării, a – 2444 –

– Eugen Sue –

instinctelor lui sângeroase, redeşteptate brusc şi întărâtate de acest atac neaşteptat, explodară cumplit, întunecându-i judecata, şi aşa destul de tulburată de atâtea zguduiri. — Ah! viperă, ţi-am simţit colţii! strigă el cu vocea cutremurată de furie, strângând-o cu putere pe Cucuvaie, care crezuse o clipă că i-a scăpat din mână; te târai pe nesimţite, hai? adăugă el din ce în ce mai rătăcit: dar te voi strivi, viperă sau cucuvaie… Aşteptai, fără îndoială, sosirea fantomelor… Da, pentru că în tâmple îmi zvâcneşte sângele, urechile îmi ţiuie, mi se învârte capul, ca şi când ar fi să vină… Da, nu mă înşel… Oh! iată-le… înaintează din adâncul tenebrelor, se apropie… Cât sunt de palide, şi sângele lor cum curgea, roşu şi – 2445 –

– Misterele Parisului vol.1 –

aburind… Asta te sperie, te zbaţi… Ei bine! fii liniştită, n-ai să le vezi. Nu, nu vei vedea fantomele… Mi-e milă de tine… Te voi orbi… Vei fi ca mine, fără vedere… Aici Învăţătorul făcu o pauză. Cucuvaia scoase un ţipăt atât de cumplit, încât Şontorogul, speriat, sări în picioare. Strigătele groaznice ale Cucuvelei păreau să pună vârf beţiei furibunde a învăţătorului. — Cântă, şopti el cântă, Cucuvaie, cântecul tău de moarte… Eşti fericită, nu mai poţi vedea cele trei fantome ale victimelor noastre, bătrânelul din strada Roule, femeia înecată, negustorul de vite… Eu îi văd… se apropie, mă ating… Vai! Cât le e de frig, vai! – 2446 –

– Eugen Sue –

Ultima licărire de luciditate a acestui mizerabil se stinse în acest ţipăt de spaimă. Apoi Învăţătorul nu mai raţiona, nu mai vorbi, se puse pe lucru răgând ca o fiară care nu ascultă decât de instinctul sălbatic al distrugerii din voluptatea de a distruge. Se petrecu atunci ceva înspăimântător în bezna hrubei. Se auzi o tropăială grăbită, întreruptă, la diferite intervale, de un zgomot surd. Ca acela provocat de o cutie de os izbită puternic de o piatră. Vaiete stridente, convulsive şi un hohot de râs diabolic însoţeau fiecare din aceste lovituri. Apoi se auzi un horcăit de agonie… După care nu se mai auzi nimic. Doar tropăitul furios, loviturile surde şi – 2447 –

– Misterele Parisului vol.1 –

repetate care continuau fără întrerupere… Curând un zgomot depărtat de paşi şi de voci ajunse până în adâncul pivniţei… Nişte raze de lumină se iviră la intrarea pasajului subteran. Şontorogul, îngheţat de groază din pricina scenei demenţiale la care asistase fără să vadă, zări deodată mai mulţi oameni, purtând lanterne şi coborând în grabă scara, într-o clipă pivniţa fu invadată de mai mulţi agenţi de siguranţa, în fruntea cărora se afla Narcisse Borel... Nişte gardieni municipali întregeau grupul. Şontorogul fu surprins pe primele trepte ale beciului, ţinând încă în mână coşul Cucuvelei. Narcisse Borel împreună cu câţiva – 2448 –

– Eugen Sue –

dintre ai săi coborâră în hruba Învăţătorului. Se opriră brusc, izbiţi de un spectacol înfiorător. Înlănţuit cu piciorul de un bolovan enorm, aşezat în mijlocul pivniţei, Învăţătorul, oribil la vedere, monstruos, cu părul zbârlit, cu barba lungă, cu gura plină de spume, îmbrăcat în zdrenţe pline de sânge, se învârtea ca o fiară sălbatică în jurul tainiţei lui, târând de picioare cadavrul Cucuvelei al cărui cap era spart şi strivit. A fost nevoie de o lupta aprigă ca să i se smulgă resturile însângerate ale complicei sale şi ca să poată fi legat. După o rezistentă îndârjită reuşiră să-l aducă în sala scundă a cârciumii lui Braţ-Roşu, o încăpere întunecoasă, luminată de o singură fereastră. – 2449 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Acolo se aflau, cu cătuşe de mâini şi sub o pază strictă, Barbillon, Nicolas Marţial, mama şi sora lui. Fuseseră arestaţi în clipa când o târau pe mijlocitoarea de diamante ca s-o sugrume. Aceasta îşi revenea în simţiri în altă odaie. Întins la pământ, de-abia stăpânit de doi agenţi, Învăţătorul, uşor rănit la braţ de Cucuvaie, dar total abrutizat, sufla, mugea ca un taur dus la tăiere. Din când în când trupul lui zvâcnea convulsiv. Barbillon, cu capul plecat, cu faţa plumburie, cu buzele decolorate, cu privirea fixă şi sălbatică, cu părul lui lung şi neted căzându-i pe gulerul bluzei albastre, şedea pe o bancă. Înfăţişarea tinerească a acestui nenorocit (avea abia – 2450 –

– Eugen Sue –

optsprezece ani), trăsăturile lui de copilandru, de pe acum ofilite, făceau şi mai deplorabil aspectul hidos pe care desfrâul şi crima îl imprimaseră chipului său. Nepăsător, nu scotea o vorbă. Nu puteai ghici dacă această nesimţire aparentă se datora încremenirii sau unei energii neputincioase; respiraţia îi era precipitată; din timp în timp, cu mâinile încătuşate, îşi ştergea sudoarea care îi acoperea fruntea lividă. Lângă el şedea Tărtăcuţa; boneta îi fusese smulsă, părul ei gălbui, strâns la ceafă cu un şiret, atârna în câteva şuviţe rare şi lungi. Mai mult mânioasă decât abătută, cu obrajii scofâlciţi şi gălbejiţi, uşor coloraţi, îşi privea cu dispreţ fratele – 2451 –

– Misterele Parisului vol.1 –

care şedea doborât pe un scaun în faţa ei. Prevăzând soarta care îl aştepta, banditul, prăbuşit, cu capul plecat, cu genunchii tremurători era prăpădit, de frică; dinţii îi clănţăneau convulsiv şi scotea gemete înăbuşite. Singura care nu pierduse nimic din îndrăzneala ei era mama Marţial, văduva ghilotinatului. Cu fruntea sus, arunca în jurul ei priviri înfruntătoare; această mască de bronz nu trăda nici cea mai mică emoţie… Totuşi, văzându-l pe Braţ-Roşu care era adus în sala scundă, după ce fusese pus să asiste la percheziţia amănunţită pe care comisarul împreună cu grefierul o operase în toată casa, văzându-l după cum spuneam, pe Braţ-Roşu, trăsăturile – 2452 –

– Eugen Sue –

văduvei se crispară fără să vrea; ochii ei, de obicei spălăciţi, se aprinseră ca la o viperă stârnită; buzele ei strânse se decolorară, şi îşi încordă braţele încătuşate… Apoi, ca şi cum i-ar fi părut rău de această manifestare mută de furie şi de ură neputincioasă, îşi stăpâni emoţia şi redeveni, rece ca gheaţa. În timp ce comisarul asistat de grefier, dresa procesele verbale, Narcisse Borel, frecându-şi mâinile, arunca o privire satisfăcută capturii însemnate ce o făcuse şi care scăpa Parisul de o bandă de ucigaşi primejdioşi; dar, mărturisindu-şi cât de folositor îi fusese Braţ-Roşu în această împrejurare, nu se putu opri de a-i arunca o privire recunoscătoare şi plină de tâlc. Tatăl Şontorogului trebuia să – 2453 –

– Misterele Parisului vol.1 –

împartă, până la judecată, soarta celor pe care îi denunţase: avea ca şi ei cătuşe la mâini, tremura chiar mai mult decât ei, era consternat, schimonosindu-şi din răsputeri chipul de viezure, ca să-i dea o expresie deznădăjduită, şi scotea nişte suspine jalnice. Îmbrăţişa pe Şontorog, ca şi cum ar fi căutat o alinare în aceste mângâieri părinteşti. Şchiopul părea puţin sensibil la aceste dovezi de dragoste; aflase că, până la noi dispoziţii, va fi transferat în închisoarea tinerilor deţinuţi. — Ce nenorocire, să-l părăsesc pe fiul meu iubit! exclamă Braţ-Roşu, simulând înduioşare; dumneata şi cu mine, doamnă Marţial, suntem cei mai nenorociţi, fiindcă ne despart de copiii noştri. – 2454 –

– Eugen Sue –

Văduva nu-şi mai putu stăpâni sângele rece, fiind convinsă de trădarea lui Braţ-Roşu, pe care o presimţise, şi strigă: — Eram sigură că tu l-ai vândut pe fiul meu de la Toulon. Ţine, Iudă! Şi-l scuipă în faţă. Ne vinzi capul, fie! Dar se vor vedea morţi frumoase, morţi demne de adevăraţii Marţiali! — Da, nu vom şovăi în faţa morţii! adăugă Tărtăcuţa cu o exaltare sălbatică. Văduva, aruncându-i lui Nicolas o privire plină de un dispreţ zdrobitor, spuse fiicei ei: — Laşul ăsta o să ne compromită pe eşafod! După câteva clipe, văduva şi Tărtăcuţa, însoţite de doi agenţi, se urcau într-o trăsură ca să fie duse la – 2455 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Saint-Lazare. Barbillon, Nicolas şi Braţ-Roşu fură duşi la închisoarea „Force“. Învăţătorul fu dus la depozitul Prefecturii de Poliţie, unde erau celule destinate temporar alienaţilor. Capitolul 8 SOSIREA CECILYEI „Răul pe care-l fac cei răi fără s-o ştie, e adesea mai crud decât cel pe care vor să-l facă.“ SCHILLER, Wallenstein, actul al IIlea La câteva zile după asasinarea doamnei Séraphin, moartea Cucuvelei şi – 2456 –

– Eugen Sue –

arestarea bandei de răufăcători surprinşi la Braţ-Roşu, Rudolf se duse în casa din strada Templului. Precum am mai spus, vrând să se întreacă în şiretenie cu Jacques Ferrand, să descopere crimele lui ascunse, să-l silească să le repare şi să-l pedepsească fără cruţare în cazul că, prin iscusinţă şi ipocrizie, mizerabilul ar reuşi să scape de sancţiunea legilor, Rudolf adusese, dintr-o închisoare din Germania, o metisă, nedemna soţie a negrului David. Sosită în ajun, această creatură, pe cât de frumoasă pe atât de perversă, pe cât de încântătoare pe atât de primejdioasă, primise îndrumări amănunţite din partea baronului de Graün. Am văzut din ultima discuţie a lui – 2457 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Rudolf cu madam Pipelet, că aceasta o propusese cu multă dibăcie doamnei Séraphin, ca servitoare la notar în locul Luizei Morel; menajera se arătase binevoitoare faţă de aceste recomandări şi făgăduise să stea de vorbă cu Jacques Ferrand, ceea ce şi făcuse în termeni cât se poate de favorabili pentru Cecily; aceasta se întâmplase chiar în dimineaţa zilei în care doamna Séraphin fusese înecată. Rudolf venea deci să se intereseze de angajarea Cecilyei. Spre marea lui mirare, intrând în loja portarului îl găsi pe acesta culcat, deşi era unsprezece dimineaţa, şi pe Anastasia lângă patul lui, întinzându-i o băutură. Alfred, cu fruntea şi ochii dispărând – 2458 –

– Eugen Sue –

sub o bonetă imensă de bumbac, nu răspundea Anastasiei; acesta presupuse ca omul ei dormea şi trase perdelele patului. Întorcându-se, îl zări pe Rudolf. Îndată, după obiceiul ei, luă poziţie de drepţi, şi salută milităreşte cu mâna la perucă. — Sluga dumitale, rege al locatarilor, mă vedeţi tulburată, năucită, istovită. E mare dandana în toată casa... fără a socoti că Alfred e de ieri la pat. — Dar ce are? — Oare se mai poate întreba? — Cum? — Tot chestia pe care o ştii. Monstrul se îndârjeşte din ce în ce mai mult împotriva lui Alfred, mi-l scoate din fire, de nu ştiu ce să mă mai fac cu el — Tot Cabrion? – 2459 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Tot. — Dar ce, e un diavol? — Voi sfârși prin a crede că e, domnule Rudolf; fiindcă nemernicul ăsta simte mereu când sunt plecată… De abia întorc spatele, că hop! e aici pe capul bătrânului meu drag, care nu se poate apăra nici cât un copil. Nu mai departe decât ieri, pe când mă aflam la domnul Ferrand, notarul, unde s-au petrecut şi acolo nişte chestii… — Şi Cecily? întrebă repede Rudolf. Veneam să aflu... — Vă rog, rege al locatarilor mei, nu mă încurcaţi, am atâtea, atâtea lucruri să-ţi spun, încât mă zăpăcesc dacă-mi tai firul vorbei. — Haide… te ascult.. — Mai întâi, în ce priveşte casa, – 2460 –

– Eugen Sue –

închipuie-ţi că mama Burette a fost arestată. — Cămătăreasa de la al doilea? — Doamne, da; pare că avea meserii ciudate, afară de cea de cămătăreasă! Mai era şi tăinuitoare, provocatoare, denunţătoare, hoaţă, proxenetă, ademenitoare de fete, negustoreasă de vechituri, gheşeftăreasă, în sfârşit, tot ce ţine de pungăşie, şi ceea ce e mai rău, e că vechiul ei amant, Braţ-Roşu, principalul nostru chiriaş, e şi el arestat… Îţi spun, se cutremură casa! — Arestat şi… Braţ-Roşu? — Da, în cârciuma lui de pe Champs-Elysées; l-au arestat şi pe fiul său, Şontorogul, afurisitul ăla de băiat. Şi se spune că s-au petrecut nişte omoruri, că era acolo o bandă de tâlhari, iar – 2461 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Cucuvaia, una dintre prietenele mamei Burette, a fost sugrumată şi că, dacă poliţia nu venea la timp, ar fi fost asasinată şi doamna Mathieu, mijlocitoare de pietre scumpe, aceea care dădea de lucru bietului Morel… Ce zici de noutăţile astea! — Braţ-Roşu arestat! Cucuvaia moarta! îşi spuse Rudolf uluit; groaznica bătrână şi-a meritat soarta; biata FloareaMariei e, în sfârşit, răzbunată. — Asta despre cele petrecute aici... fără să mai vorbesc de noua ticăloşie a lui Cabrion: o să termin curând şi cu tâlharul ăsta… O să vezi ce-o să păţească! Când a fost arestată mama Burette şi când am aflat că şi Braţ-Roşu, principalul nostru chiriaş, a fost ridicat, i-am spus bătrânului meu: „Du-te – 2462 –

– Eugen Sue –

numaidecât la proprietar şi spune-i că Braţ-Roşu e închis“. Alfred plecă. După vreo două ceasuri se întoarce, dar în ce hal, în ce stare, alb ca o rufă şi suflând ca un bou. — Ce-a mai fost? — O să vezi, domnule Rudolf; închipuie-ţi că, la doi paşi de-aici, e un zid mare, alb; Alfred, plecând de acasă, se uită la întâmplare pe zidul acela şi ce vede scris cu cărbune în litere mari? Pipelet-Cabrion, cele două nume unite printr-o linioară (ei bine, această trăsătură de unire cu acel scelerat îl supărase cel mai mult pe scumpul meu bărbat). Bine, asta începe să-l întoarcă pe dos; zece paşi mai departe, ce vede pe poarta mare de la Temple? Iar PipeletCabrion, tot cu o trăsătură de unire, mai – 2463 –

– Misterele Parisului vol.1 –

departe, la fiecare pas, domnule Rudolf, vede scrise aceste blestemate nume pe zidurile caselor, pe uşi, peste tot: PipeletCabrion. Bătrânul meu începe să vadă stele verzi, i se părea că toţi trecătorii se uitau la el, îşi trăgea pălăria peste ochi, atât îi era de ruşine. O ia pe bulevard, crezând că golanul de Cabrion şi-a limitat provocările la strada Templului! Da’ de unde: pe tot lungul bulevardelor, în fiecare loc pe care se putea scrie, mereu Pipelet-Cabrion, să mori, nu alta! În sfârşit, bietul om a ajuns atât de tulburat la proprietar, că, după ce s-a bâlbâit, s-a zbătut, a bolborosit vrute şi nevrute timp de un sfert de ceas în faţa acestuia, încât tipul n-a priceput nimic din ceea ce Alfred îi înşirase până atunci, l-a dat afară făcându-l de prost bătrân şi – 2464 –

– Eugen Sue –

i-a spus să mă trimită pe mine ca să-i lămuresc chestia. Bine! Alfred pleacă, şi o ia pe alt drum ca să nu mai vadă numele scrise pe ziduri… Ei bine, ce crezi?… — Tot Pipelet şi Cabrion! — Chiar aşa cum spui; aşa că bietul de el mi-a sosit aici năucit, aiurit, vrând să fie singur. Îmi povesteşte tărăşenia, îl potolesc cum pot, îl las şi plec cu domnişoara Cecily la notar… Fata purta un costum frumos, de ţărancă din Germania, ţinând seama că de abia, sosise, şi nu avusese vreme să se îmbrace altfel, aşa cum trebuia să-i spun domnului Ferrand. Crede-mă, dacă vrei, am văzut multe fete frumoase, am avut şi eu primăvara mea, dar nicicând n-am văzut (punându-mă şi pe mine la – 2465 –

– Misterele Parisului vol.1 –

socoteală) o tânără care să se poată nici pe departe măsura cu Cecily… Are mai ales în privirea ochilor ei mari, negri şi tâlhăreşti… ceva ceva… în sfârşit, nu se ştie ce e; dar, de bună seamă… e ceva care te izbeşte… Ce ochi! În sfârşit, iată: pe Alfred nu-l bănuiesc; ei bine! prima oară când Cecily s-a uitat la el, s-a făcut roşu ca un rac, dragul de el… Preţ de un ceas s-a foit pe scaun, ca şi cum ar fi şezut pe urzici; mi-a mărturisit apoi că nu ştia de ce, dar privirea Cecilyei îi amintea de neruşinatul de Bradamanti care-l făcea pe prostul de Alfred să roşească povestindu-i despre femeile sălbatice pe care le cunoscuse şarlatanul. — Dar notarul? Notarul? — Ajung şi la el, domnule Rudolf. Era pe la şapte seara când am ajuns la – 2466 –

– Eugen Sue –

domnul Ferrand; îi spun portarului să-şi vestească stăpânul că a venit doamna Pipelet cu servitoarea despre care îi vorbise doamna Séraphin. La aceste vorbe, portarul scoate un suspin şi mă întreabă dacă am aflat ce i se întâmplase doamnei Séraphin. I-am spus că nu… Ah! domnule Rudolf, iacă altă nenorocire! — Ce anume? — Séraphinoaia s-a înecat în timpul unei excursii la ţară unde se dusese cu una din rudele ei. — Înecată!… Excursie la ţară iarna!… se miră Rudolf. — Doamne, da, domnule Rudolf, înecată… Cât despre mine asta mă miră mai mult decât mă îndurerează, că de când cu nenorocirea acelei biete Luiza, – 2467 –

– Misterele Parisului vol.1 –

pe care ea o denunţase, n-o mai puteam suferi pe Séraphinoaia. Aşa că, zău, îmi zic: S-a înecat, ei bine, la urma urmei n-o să mor din asta… iată cum sunt eu. — Şi domnul Ferrand? — Portarul îmi spune la început că nu crede că-l pot vedea pe stăpânul lui, şi mă roagă să aştept, dar, după o clipă, se înapoiază să mă ia… Traversăm curtea şi intrăm într-o odaie de la parter. Nu se afla acolo decât o lumânărică. Notarul şedea lângă căminul în care mocnea un rest de jăratec… Ce magherniţă! Nu-l văzusem niciodată pe domnul Ferrand… Doamne, Doamne, cât e de urât! Iată încă unul care în zadar mi-ar fi oferit tronul Arabiei, ca să-l înşel pe Alfred… — Şi notarul a fost impresionat de – 2468 –

– Eugen Sue –

frumuseţea Cecilyei? — Poţi să ştii, cu ochelarii lui verzi?… Un astfel de ţârcovnic nu pare să se priceapă la femei. Totuşi, când am intrat amândouă la el, l-am văzut tresărind; era fără îndoială mirat să vadă costumul alsacian al Cecilyei; căci avea înfăţişarea (de o sută de miliarde de ori în mai bine), a vânzătoarelor de mături, cu juponul ei scurt şi frumoasele ei picioare în ciorapi albaştri cu bordură roşie. Mai, să fie!… ce pulpă!… şi glezna atât de subţire!… şi pantofii atât de mici!… până la urmă notarul se zăpăci privind-o. — Era desigur ciudăţenia portului Cecilyei care l-a surprins? — Să o credem, dar momentul picant se apropia. Din fericire, mi-am – 2469 –

– Misterele Parisului vol.1 –

amintit de zicala dumitale, domnule Rudolf, asta a fost salvarea mea. — Care zicală? — O ştii: „E destul ca unul să vrea, iar celălalt să nu vrea sau ca unul să nu vrea, iar celălalt să vrea“. Atunci mi-am zis: Trebuie să scap pe regele locatarilor mei de nemţoaica lui, băgând-o în slujbă la stăpânul Luizei. Curaj! o să fac o glumă şi iată că spun notarului, fără să-i dau răgaz să răsufle: „Scuză-mă, domnule, dacă nepoata mea se prezintă îmbrăcată după moda ţării ei; dar abia a sosit, şi n-are decât îmbrăcămintea asta, iar eu n-am cu ce sa-i procur alta, mai ales că nu ştiu dacă va mai fi nevoie; căci am venit numai fiindcă dumneata ai spus doamnei Séraphin că eşti de acord să o vezi pe Cecily, după bunele – 2470 –

– Eugen Sue –

recomandaţii ce i le dădusem: dar nu cred că va fi pe placul dumitale“. — Foarte bine, doamnă Pipelet. — „Dar de ce nu mi-ar conveni nepoata dumitale? mă întrebă notarul care se reaşezase lângă foc şi părea că se uita la noi pe deasupra ochelarilor.“ „Fiindcă Cecilyei începe să-i fie dor de acasă. E numai de trei zile aici şi vrea să se înapoieze, chiar de ar fi să cerşească pe drum, vânzând măturele ca fetele din ţara ei.“ „Şi dumneata, care eşti ruda ei, răspunse domnul Ferrand, ai îngădui aşa ceva?“ „De, domnule, sunt ruda ei, e adevărat, dar e orfană, are douăzeci de ani şi e stăpână pe faptele ei.“ „Ei, aşi! stăpână pe faptele ei, la vârsta ei trebuie să asculte de rudele sale“, reluă el repede. La asta, iată că Cecily începe să – 2471 –

– Misterele Parisului vol.1 –

smiorcăie şi să tremure, lipindu-se de mine; îi era, desigur, frică de notar… — Şi Jacques Ferrand? — Mormăia mereu printre dinţi: „Să părăseşti o fată la vârsta asta, înseamnă să o dai pierzării. Să se înapoieze cerşind în Germania, halal soluţie! şi dumneata, mătuşa ei, îngădui aşa ceva?“ … „Bine, bine, îmi spun eu, cazi în cursă, calicule; ori ţi-o agăţ pe Cecily, ori să nu-mi mai zici pe nume!“ „Sunt mătuşa ei, e adevărat, am răspuns eu îmbufnată, dar pentru mine e o nenorocire aşa rubedenie, sunt destul de împovărată, mai bine mi-ar plăcea ca nepoată-mea să plece, decât să o duc în spinare. Pe rudele care îţi trimit o fată mare ca asta, fără măcar să-i dea bani de drum! să le ia dracu.“ Dintr-o dată, iat-o pe Cecily, – 2472 –

– Eugen Sue –

care părând că a înţeles tot, izbucneşte în lacrimi... Notarul îşi ia un glas gros de predicator şi începe să spună: „O să dai socoteală lui Dumnezeu de sarcina pe care pronia ţi-a încredinţat-o, ar fi o crimă să expui fata asta pierzării. Consimt să te ajut într-o acţiune caritabilă; dacă nepoata dumitale îmi făgăduieşte să fie harnică, cinstită şi evlavioasă, şi mai ales să nu iasă niciodată, dar niciodată din casă, voi avea milă de ea şi o voi lua în serviciul meu.“ „Nu, nu, prefer să mă reîntorc la mine acasă , spuse Cecily continuând să plângă.“ „Perfidia ei primejdioasă, n-a părăsit-o… gândi Rudolf creatura asta diabolică a înţeles bine ordinele baronului de Graün.“ – 2473 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Apoi prinţul reluă cu glas tare: — Domnul Ferrand părea supărat de rezistenţa Cecilyei? — Da, domnule Rudolf, mormăia printre dinţi şi îi spuse brusc: „Nu e vorba de ce-ţi place mai mult, domnişoară, ci de ceea ce e cinstit, cuviincios; cerul nu te va părăsi dacă vei avea o purtare bună şi dacă îţi vei îndeplini îndatoririle religioase. Vei îi aici într-o casă pe cât de austeră pe atât de sfântă, iar dacă mătuşa dumitale te iubeşte cu adevărat, va accepta propunerea mea; vei avea la început o leafă mică, dar dacă prin supunere şi sârguinţă o vei merita, poate mai târziu să-ţi dau mai mult.“ „Bine, mi-am zis eu, l-am băgat în cofă pe notar; iat-o pe Cecily cuibărită la tine, zgârie-brânză – 2474 –

– Eugen Sue –

bătrân şi fără inimă! Séraphinoaia a fost în serviciul tău ani de zile, şi nici măcar nu vrei să-ţi aduci aminte că alaltăieri s-a înecat“… Şi apoi cu glas tare: „Desigur, domnule, locul e bun, dar dacă fetei îi e dor de acasă“... „O să-i treacă, îmi răspunse notarul; haide, hotărâţi-vă… da sau nu? Dacă primiţi, adu-mi-o mâine seară tot la ora asta pe nepoata dumitale şi poate intra în serviciul meu numai decât… portarul o să o îndrumeze… Cât despre leafă, îi dau la început douăzeci de franci pe lună şi mâncare. “ – „Ah? Domnule, n-ai putea să mai adaugi cinci franci?“… „Nu, mai târziu… dacă voi fi mulţumit, vom vedea… Dar trebuie să te previn că fata nu va ieşi din casă niciodată, şi nimeni n-are voie să vină să o vadă „Ei, – 2475 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Doamne, dar cine să vină să o vadă? La Paris nu mă cunoaşte decât pe mine, şi eu trebuie să păzesc poarta, m-a stânjenit destul că am fost nevoită s-o însoţesc până aici, n-o să mă mai vezi, îmi va fi atât de străină, ca şi cum n-ar fi venit niciodată din ţara ei. În ce priveşte condiţia de a nu ieşi la oraş, e un lucru foarte simplu: lăsaţi-i hainele de acasă şi ea nu va avea curajul să iasă în stradă cu îmbrăcămintea asta.“ „Ai dreptate, îmi răspunde notarul, e vrednic de respect cel ce ţine la portul lui naţional… Va rămâne deci îmbrăcată ca alsaciană.“ „Haide, îi zic eu Cecilyei care cu ochii în jos scâncea mereu, trebuie să te hotărăşti, fata mea, un loc bun într-o casă cinstită nu se găseşte în toate zilele; şi, de altfel, dacă nu primeşti, descurcă– 2476 –

– Eugen Sue –

te cum vrei, eu un mă mai amestec.“ La asta, Cecily răspunde suspinând, foarte mâhnită că se învoieşte să rămână, dar cu condiţia că dacă în cincisprezece zile dorul de acasă o să o chinuiască prea mult, să poată pleca… „Nu vreau să te ţin cu tot dinadinsul, zise notarul, şi nu mi-e greu să găsesc slujnică. Iată o mică arvună; rămâne ca mătuşa dumitale să te aducă aici mâine seară“. Cecily nu înceta să lăcrimeze. Am primit pentru ea de la acest bătrân zgârcit arvuna de doi franci şi ne-am înapoiat aici. — Foarte bine, doamnă Pipelet! Numi uit făgăduiala! Iată ce ţi-am promis dacă reuşeşti să găseşti un loc acestei biete fete, care mă încurca… — Aşteaptă până mâine, perlă a locatarilor mei, răspunse madam Pipelet – 2477 –

– Misterele Parisului vol.1 –

refuzând banii lui Rudolf; fiindcă domnul Ferrand poate se răzgândeşte, când mă duc diseară cu Cecily… — Nu cred să se răzgândească; dar ea unde e? — În odăiţa care ţine de apartamentul comandantului; aşa cum ai cerut, nu se mişcă de-acolo, e resemnată ca un miel. Rigolette apărând la intrarea lojei, puse capăt discuţiei. — Tocmai veneam la dumneata, vecino, îi spuse Rudolf. Fii bună şi aşteaptă-mă o clipă. Apoi, adresându-se Anastasiei: — Nu uita s-o conduci pe Cecily diseară la domnul Ferrand. — N-avea nicio grijă, domnule Rudolf, la şapte va fi instalată acolo. – 2478 –

– Eugen Sue –

Acum soţia lui Morel poate să umble, o s-o rog să păzească poarta, fiindcă Alfred n-ar vrea nici în ruptul capului să rămână singur. Capitolul 9 VECIN ŞI VECINĂ Bujorii din obrajii Rigolettei păleau din ce în ce mai mult; chipul ei fermecător, plin de frăgezime, ovalul perfect începea să se subţieze: înfăţişarea ei atrăgătoare, de obicei atât de însufleţită, de vioaie, devenise gravă, şi chiar mai tristă decât fusese la întâlnirea ei cu Floarea-Mariei, la poarta închisorii Saint-Lazare. — Cât de bucuroasă sunt că te întâlnesc, vecine, se adresă Rigolette lui – 2479 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Rudolf când acesta ieşea din loja portăresei. Am atâtea să-ţi spun… — Mai întâi, vecino, cum te simţi? În primul rând, ia să vedem: fata asta frumoasă… e mereu roză şi veselă.?. Vai! nu; te găsesc cam palidă… Nu cumva lucrezi prea mult?… — Oh! Nu, domnule Rudolf, te asigur că m-am obişnuit să lucrez ceva mai mult ca până acum... Arăt astfel numai de supărare. Doamne, da, de câte ori îl văd pe Germain, mă întristez tot mai mult. — E tot atât de abătut? — Mai mult ca oricând, domnule Rudolf, şi ceea ce e dureros este că tot ce fac pentru a-l îmbărbăta, se întoarce împotriva mea, parcă e un făcut… şi o lacrimă se prelinse din ochii mari, negri, – 2480 –

– Eugen Sue –

ai Rigolettei. — Despre ce e vorba? — Ieri, de pildă, mă duc să-l văd şi să-i aduc o carte pe care mă rugase să i-o procur, fiindcă era un roman pe care îl citeam împreună în timpul fericit al vecinătăţii noastre. Când a văzut cartea, a izbucnit în plâns, asta nu mă miră, era firesc… Vezi bine… amintirea serilor noastre atât de liniştite, atât de plăcute la gura sobei, în odăiţa mea, faţă de viaţa cumplită din închisoare… bietul Germain. E foarte dureros. — Fii pe pace, o sfătui Rudolf. Când Germain va fi ieşit din închisoare şi nevinovăţia lui va fi recunoscută, îşi va regăsi mama, prietenii şi va uita curând lângă ei şi lângă dumneata aceste cumplite momente de grea încercare. – 2481 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Da; dar până atunci, domnule Rudolf, o să se zbuciume şi mai mult. Şi apoi asta nu e tot… — Ce mai e? — Fiind singurul om cinstit în mijlocul acelor bandiţi, aceştia au pică pe el, fiindcă nu poate fi la fel ca ei. Gardianul de la vorbitor, un om foarte cumsecade, mi-a spus să-l sfătuiesc pe Germain, în interesul lui, să fie mai puţin mândru… să caute să se apropie de aceşti oameni răi… dar el nu poate, e peste puterile lui şi tremur ca într-o zi sau alta să nu-i facă vreun rău… Apoi, întrerupându-se dintr-o dată şi ştergându-şi o lacrimă, Rigolette urmă: Dar vezi că nu mă gândesc decât la mine, şi uitam să-ţi vorbesc de Guristă. — De Guristă? exclamă Rudolf, – 2482 –

– Eugen Sue –

surprins. — Alaltăieri, ducându-mă să văd pe Luiza la Saint-Lazare, am văzut-o… — Pe Guristă? — Da, domnule Rudolf. — La Saint-Lazare? — Ieşea de acolo cu o doamnă în vârstă. — E imposibil!… exclamă Rudolf uluit. — Te asigur că ea era, vecine. — Poate că te-ai înşelat. — Nu, nu, deşi era îmbrăcata ţărăneşte, am recunoscut-o numaidecât, era tot frumoasă, deşi cam palidă, şi avea acelaşi surâs blând şi trist de odinioară. — E la Paris… fără să fiu înştiinţat! Nu-mi vine să cred. Şi ce căuta ea la – 2483 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Saint-Lazare? — Ca şi mine, să vadă vreo deţinută, desigur; m-am oprit să stau un pic de vorbă cu ea; numai că doamna în vârstă, care o întovărăşea, părea atât de ursuză şi de grăbită… O cunoşti şi dumneata pe Guristă, domnule Rudolf? — Desigur. — Atunci nu mai încape nicio îndoiala, de dumneata mi-a vorbit. — De mine? — Da, vecine. Închipuieşte-ţi că îi povesteam nenorocirile Luizei şi ale lui Germain, amândoi atât de buni, atât de cinstiţi, şi persecutaţi de acel josnic domn Jacques Ferrand, ferindu-mă a-i spune, după cum mi-ai recomandat, că te interesezi de ei; atunci Gurista mi-a răspuns că dacă o persoană – 2484 –

– Eugen Sue –

mărinimoasă pe care o cunoştea, ar afla de soarta nenorocită şi nemeritată a acestor doi prieteni ai mei, le-ar veni sigur în ajutor; am întrebat-o de numele acestei persoane şi te-a numit pe dumneata, domnule Rudolf. — E ea, cu siguranţă… — Îţi dai seama că am fost foarte mirate amândouă de această descoperire, sau de această asemuire de nume aşa că ne-am făgăduit să ne scriem dacă Rudolf al nostru era una şi aceeaşi persoană… Şi pare că aşa este. — Da, e drept că m-am interesat şi de această biată copilă… Dar ceea ce-mi spui de prezenţa ei la Paris, mă surprinde în aşa măsură, încât dacă nu mi-ai fi dat atâtea amănunte despre revederea voastră, aş fi fost convins că te – 2485 –

– Misterele Parisului vol.1 –

înşeli… Dar, te las, vecină; ceea ce mi-ai spus cu privire la Guristă mă sileşte să te părăsesc… Să fii tot atât de rezervată în privinţa protecţiei pe care nişte prieteni necunoscuţi o vor acorda Luizei şi lui Germain, când va sosi momentul. Păstrarea acestui secret este mai necesară ca oricând. Dar, spune-mi, ce mai face familia Morel? — Din ce în ce mai bine, domnule Rudolf; mama şi-a revenit pe deplin; copiii se întremează văzând cu ochii. Toţi îţi datorează viaţa, fericirea… Eşti atât de darnic cu ei!… — Dar bietul Morel, lui cum îi merge? — Mai bine… am avut ieri veşti despre el, din timp în timp pare că are momente de luciditate; sunt speranţe – 2486 –

– Eugen Sue –

bune că se va vindeca de nebunia lui… Aşadar, curaj, vecino, şi pe curând. Nu ai nevoie de nimic? Ţi-ajung banii ce-i câştigi din munca dumitale? — Oh! da, domnule Rudolf; lucrez puţin şi noaptea, dar nu e mare pagubă, fiindcă aproape că nu mai pot dormi. — Te las, vecină. Curând, nădăjduiesc că frumoşii dumitale ochi vor redeveni vioi, obrajii ţi se vor îmbujora şi cântecele dumitale vor fi din nou vesele. — De-ar fi aşa cum spui, domnule Rudolf! răspunse Rigolette cu un suspin adânc. Acum, adio, vecine. — Adio, vecino, şi pe curând. Rudolf, neputându-şi explica faptul că doamna Georges o adusese sau o trimisese pe Floarea-Mariei la Paris fără – 2487 –

– Misterele Parisului vol.1 –

să-l vestească, se duse acasă spre a trimite un curier la ferma Bouqueval. În clipa când intră în strada Plumet, zări o diligenţa oprindu-se în faţa casei: era Murph care se înapoia din Normandia. Gentilomul se dusese, după cum se ştie, să dejoace proiectele sinistre ale mamei vitrege a doamnei d’Harville şi ale lui Bradamanti, complicele ei. Capitolul 10 MURPH ŞI POLIDORI Faţa lui Sir Walter Murph exprima satisfacţie. Coborând din trăsură, dădu unuia din servitorii prinţului o pereche de pistoale şi lepădându-şi lunga lui – 2488 –

– Eugen Sue –

redingotă de călătorie, fără a-şi mai schimba hainele, îl urmă pe Rudolf care, nerăbdător, intrase în apartament. — Veşti bune, monseniore, veşti bune! exclamă gentilomul când rămase singur cu Rudolf; mizerabilii sunt demascaţi, domnul d’Orbigny e salvat, m-aţi trimis la timp… Dacă mai întârziam un ceas, s-ar fi săvârşit o nouă crimă! — Şi doamna d’Harville? — E fericită că a recâştigat dragostea tatălui ei, şi fericită că a sosit la vreme, mulţumită sfaturilor dumneavoastră, pentru a-l salva de la o moarte sigură. — Aşa că, Polidori… — A fost şi de astă dată demnul complice al doamnei Roland. Dar ce monstru, această mamă vitregă! Ce – 2489 –

– Misterele Parisului vol.1 –

sânge rece! Ce cutezanţă! Şi acest Polidori! Ah! monseniore, aţi avut câteodată bunăvoinţa să-mi mulţumiţi, pentru ceea ce numeaţi dovezile mele de devotament… — Am recunoscut totdeauna dovezile de prietenie ce mi-ai dat, dragul meu Murph… — Ei bine, monseniore, niciodată, dar niciodată, această prietenie nu a fost pusă la o mai grea încercare ca în această împrejurare, răspunse gentilomul pe un ton jumătate serios, jumătate glumeţ. — Cum aşa? — Travestirile în cărbunar, peregrinările prin cartierul rău famat şi tutii quanti, n-au însemnat nimic, monseniore, absolut nimic pe lângă călătoria ce am făcut-o eu acest infernal – 2490 –

– Eugen Sue –

Polidori. — Ce spui? Polidori? — L-am adus cu mine. — Cu tine? — Cu mine… Judecaţi, vă rog, ce tovărăşie; timp de douăsprezece ore alături de omul pe care îl dispreţuiesc şi pe care îl urăsc cel mai mult pe lume. Parcă aş fi călătorit în compania unui şarpe… — Şi unde e Polidori acum? — În casa din aleea Văduvelor, sub pază bună şi sigură… — Nu s-a opus deloc să te urmeze? — Deloc… L-am lăsat să aleagă între a fi arestat imediat de către autorităţile franceze, sau a fi prizonierul meu în aleea Văduvelor: n-a şovăit nicio clipă. — Ai dreptate; e mai bine să-l avem – 2491 –

– Misterele Parisului vol.1 –

astfel în mâinile noastre. Eşti un om de aur, dragul meu Murph, dar povesteştemi cum a decurs călătoria ta… Sunt nerăbdător să aflu cum au fost demascaţi aceşti doi ticăloşi. — Nimic mai simplu: n-am făcut decât să urmez instrucţiunile dumneavoastră punct cu punct, pentru a-i îngrozi şi zdrobi pe aceşti infami. În această împrejurare, monseniore, aţi salvat, ca de obicei, oameni cumsecade şi i-aţi pedepsit pe cei răi. Sunteţi o adevărată providenţă!… — Sir Walter, sir Walter, adu-ţi aminte de linguşirile baronului de Graün, spuse Rudolf, surâzând. — Ei bine, fie, monseniore. Voi începe dar, sau mai bine să citiţi întâi această scrisoare a marchizei d’Harville, – 2492 –

– Eugen Sue –

care vă va informa despre tot ce s-a petrecut, înainte ca sosirea mea să-l fi înfundat pe Polidori. — O scrisoare?… Dă-mi-o repede! Murph, dându-i scrisoarea marchizei, adăugă: — După cum fusese stabilit, în loc să o întovărăşesc pe doamna d’Harville la tatăl ei, am descins la un han de popas pentru poştalioane, la doi paşi de castel, unde aşteptam să fiu chemat de doamna marchiza. Rudolf citi cele ce urmează, cu o duioasă şi nerăbdătoare atenţie: „Monseniore, Pe lângă toate câte vă datorez, vă voi datora acum şi viaţa părintelui meu!… Las faptele să vorbească; vă vor spune mai bine – 2493 –

– Misterele Parisului vol.1 –

decât mine ce noi comori de recunoştinţa am strâns în inima mea pentru dumneavoastră. Preţuind importanţa sfaturilor ce mi-aţi transmis prin sir Walter Murph, care m-a ajuns din urmă pe drumul Normandiei, chiar la ieşirea mea din Paris, am ajuns în mare grabă la Castelul Aubiers. Nu-mi dau seama de ce fizionomia oamenilor care m-au întâmpinat mi s-a părut sinistră; n-am recunoscut printre ei pe niciunul din vechii servitori ai casei noastre; nu mă cunoştea nimeni: am fost nevoită să-mi spun numele. Am aflat că, de câteva zile părintele meu era foarte bolnav şi că mama mea vitregă adusese un medic de la Paris. Era fără îndoială, vorba de doctorul Polidori. Cerând să fiu condusă numaidecât la patul tatălui meu, am întrebat de un vechi fecior, la care el ţinea foarte mult. Omul părăsise de câtva – 2494 –

– Eugen Sue –

timp castelul; aceste informaţii mi-au fost date de un intendent care mă condusese în apartamentul meu, spunându-mi că se duce să-mi anunţe sosirea mamei mele vitrege. Să fi fost o impresie greşită, o idee preconcepută? Mi se părea că venirea mea contraria personalul casei. Totul, în castel, mi se părea sumbru şi sinistru. Într-o asemenea stare de spirit, cele mai mici amănunte stârneau bănuieli. Am observat peste tot semne de dezordine, de incurie, ca şi cum s-ar fi socotit inutil de a se întreţine o locuinţa care urma să fie părăsită în curând. Neliniştea şi temerile mele creşteau cu fiecare clipă. După ce am instalat fetiţa şi pe guvernanta ei în apartamentul meu, mă pregăteam să mă duc la tata, când apăru muma vitregă. Cu toată ipocrizia, cu tot – 2495 –

– Misterele Parisului vol.1 –

calmul ei aparent obişnuit, păru îngrozită de brusca mea apariţie. — Domnul d’Orbigny nu se aştepta la vizita dumneavoastră, doamnă, îmi spuse ea. E atât de suferind încât o asemenea surpriză i-ar putea fi fatală. Găsesc chiar indicat să-i ascund prezenţa dumneavoastră aici: nu şiar putea-o explica în niciun fel şi… Nu am lăsat-o să termine. — S-a întâmplat o mare nenorocire, doamnă, I-am răspuns eu, domnul d’Harville a murit, victimă a unei funeste imprudenţe. După o întâmplare atât de dureroasă, nu mai puteam sta în casa mea de la Paris, şi am venit să-mi petrec primele zile de doliu lângă tatăl meu. — Sunteţi văduvă!… ah! dar… e o fericire neaşteptată! strigă înfuriată mama mea vitregă. – 2496 –

– Eugen Sue –

După cele ce ştiţi cu privire la nenorocirea căsătoriei pe care această femeie o pusese la cale ca să se răzbune pe mine, veţi înţelege, monseniore, cinismul acestei exclamaţii. — Tocmai pentru că mi-e teamă că nu voiţi să fiţi tot atât de fericită ca mine, doamnă, vin aici, i-am replicat, comiţând poate o imprudenţă. Vreau să-l văd pe tatăl meu — Asta nu e cu putinţa acum, îmi spuse ea pălind, apariţia dumneavoastră i-ar provoca un şoc primejdios. — Dacă tatăl meu este atât de grav bolnav, am exclamat eu, cum se face că n-am fost anunţată? — Asta a fost voinţa domnului d’Orbigny, îmi răspunse mama mea vitregă. — Nu vă cred, doamnă, şi vreau să aflu – 2497 –

– Misterele Parisului vol.1 –

adevărul, am obiectat eu, făcând un pas pentru a ieşi din camera mea. — Vă repet că apariţia dumneavoastră neaşteptată poate provoca un rău ireparabil tatălui dumneavoastră, strigă ea, postânduse în faţa mea pentru a-mi bara drumul. Nu voi îngădui să vă duceţi la el, fără a-l fi prevenit de sosirea dumneavoastră, cu menajamentele pe care starea lui le impun. Mă aflam într-o groaznică dilemă, monseniore. Într-adevăr, o bruscă revedere ar fi putut provoca tatălui meu o comoţie, dar această femeie, pe cât de rece de obicei, pe atât de stăpânită atunci, păru nespus de înspăimântată de prezenţa mea; aveam deci destule motive să mă îndoiesc de sinceritatea grijii ce-o purta sănătăţii celui cu care se căsătorise numai din lăcomia de avere. De asemeni prezenţa doctorului Polidori – 2498 –

– Eugen Sue –

asasinul mamei mele, totul îmi inspira o groază atât de cumplită încât, socotind viaţa părintelui meu ameninţată, nu am şovăit între nădejdea de a-l salva şi teama de a-i provoca o emoţie fatală. — Îl voi vedea pe tatăl meu imediat, spusei doamnei Roland. Şi, deşi mă apucase de braţ, n-am mai ţinut seama de dânsa… Pierzându-şi complet capul, această femeie încercă pentru a doua oară, şi aproape cu forţa, să mă împiedice să ies din camera mea… Această împotrivire disperată îmi mări şi mai mult groaza, aşa că m-am smuls din mâinile ei. Cunoscând apartamentul tatălui meu, am luat-o la fugă şi am intrat… O! monseniore, toată viaţa nu voi uita această scenă şi tabloul ce-l aveam în faţa ochilor… – 2499 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Tatăl meu, aproape de nerecunoscut, palid, slăbit, cu suferinţa întipărită pe faţă, cu capul prăbuşit pe o pernă, era întins întrun fotoliu… În colţul căminului, în picioare, lângă el, doctorul Polidori se pregătea să-i picure într-o ceaşcă pe care i-o întindea o infirmieră, o licoare dintr-un mic flacon de cristal… Barba crescută, roşcată, dădea o expresie şi mai sinistră fizionomiei sale. Intrasem atât de repede, încât doctorul făcu un gest de surprindere, schimbă o privire de înţelegere cu mama mea vitregă care venea în mare grabă după mine şi, în loc să dea doctoria pe care o pregătise, puse sticluţa pe cămin. Sub impulsul unui instinct, de care mi-e şi acum peste putinţă să-mi dau seama, primul meu gest a fost să pun mâna pe – 2500 –

– Eugen Sue –

flacon. Observând de îndată, uimirea şi groaza mamei mele vitrege şi a lui Polidori, m-am felicitat de ideea mea. Tatăl meu, înmărmurit, părea supărat că mă vede, de altfel mă aşteptam la asta. Polidori îmi aruncă o privire fioroasă; cu toate că erau de faţă tatăl meu şi infirmiera, m-am temut ca acest ticălos, văzându-şi crima aproape descoperită, să nu recurgă la violenţă contra mea. În acest moment hotărâtor, am simţit nevoia unui sprijin şi am sunat: unul din servitorii tatălui meu apăru imediat; l-am rugat să spună valetului meu (care era prevenit), să-mi aducă de la han nişte lucruri ce lăsasem acolo; sir Walter Murph ştiu că, pentru a nu deştepta bănuielile mamei mele vitrege în cazul că aş fi fost – 2501 –

– Misterele Parisului vol.1 –

constrânsă să dau anumite ordine în prezenţa ei, voi folosi acest mijloc ca să-l cheme la mine. Uimirea tatălui meu şi a soţiei sale era atât de mare, încât servitorul plecă înainte ca ei să fi putut scoate un cuvânt; aveam certitudinea că după câteva clipe sir Walter Murph va fi lângă mine. — Ce înseamnă asta? îmi spuse tatăl meu cu voce stinsă, dar poruncitoare şi mânioasă. Dumneata aici, Clémence... fără să te fi chemat?… Şi apoi, abia sosită, pui mâna pe flaconul care conţine poţiunea pe care doctorul urma să mi-o dea… Îmi poţi lămuri această nebunie? — Pleacă! porunci mama mea vitregă infirmierei. Aceasta se supuse. — Potoleşte-le, dragul meu, zise mama – 2502 –

– Eugen Sue –

mea vitrega adresându-se tatălui meu; ştii că cea mai mică emoţie poate să-ţi facă rău. Deoarece Clémence a venit aici împotriva voinţei dumitale şi cum prezenţa ei îţi este neplăcută, dă-mi braţul şi te voi conduce în salonul mic; în timpul acesta, bunul nostru doctor o va face pe doamna d’Harville să înţeleagă cât de necugetată, ca să nu spun mai mult, a fost purtarea dumisale… Şi aruncă o privire complicelui ei, a cărei intenţie am ghicit-o. Voia să-l ia de acolo pe tatăl meu şi să mă lase singură cu Polidori, care, disperat cum era, s-ar fi folosit, fără îndoială, de silnicii ca să-mi smulgă flaconul, care putea constitui o probă evidentă a planurilor sale criminale. — Ai dreptate, răspunse tatăl meu; deoarece sunt urmărit chiar la mine în casa, fără a se ţine seama de voinţa mea, îi las aici – 2503 –

– Misterele Parisului vol.1 –

pe inoportuni. Şi ridicându-se anevoie, luă braţul ce i-l oferea soţia şi se îndreptă spre salonul cel mic… În această clipa Polidori se repezi la mine, dar apropiindu-mă în grabă de tatăl meu, am exclamat: — Vei afla explicaţia sosirii mele neprevăzute şi a purtării mele ciudate… De ieri sunt văduvă… Tot de ieri am aflat că zilele dumitale sunt ameninţate, tată. Umbla foarte greu, adus din şale. La aceste vorbe, se opri, îşi încordă spinarea şi, privindu-mă cu o adâncă uimire, exclamă: — Eşti văduvă… Zilele mele sunt în primejdie!… Ce înseamnă asta? — Şi cine cutează să ameninţe, zilele domnului d’Orbigny, doamnă? întrebă cu îndrăzneală doamna d’Orbigny. – 2504 –

– Eugen Sue –

— Da, cine le ameninţă?… adăugă Polidori. — Dumneata, domnule; dumneata, doamnă, le-am răspuns. — Ce oroare! strigă mama mea vitregă, făcând un pas către mine. — Voi dovedi ceea ce spun, doamnă… iam răspuns. — Dar o asemenea învinuire e groaznică! strigă tatăl meu. — Părăsesc imediat această casă, unde sunt expus unor calomnii atât de odioase! strigă doctorul Polidori cu indignarea simulată a unui om atins în onoarea lui. Dându-şi seama de situaţia primejdioasă în care se afla, voia probabil să fugă. În clipa când deschise uşa, se găsi faţă în faţă cu sir Walter Murph...“

– 2505 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Rudolf se întrerupse din citit., şi dându-i lui Murph mâna, îi zise: — Foarte bine, vechiul meu prieten, apariţia ta trebuie să fi fost ca un trăsnet pentru acel mizerabil. — Ăsta e cuvântul monseniore… A pălit, a făcut doi paşi înapoi, privindumă înmărmurit; părea distrus… Să dea de mine în fundul Normandiei, şi întrun asemenea moment!… Se credea pradă unui vis rău… Dar continuaţi, monseniore, veţi vedea că această infernală contesă d’Orbigny a simţit că se abate trăsnetul asupra ei. M-am folosit de cele ce mi-aţi comunicat cu privire la vizita ei la şarlatanul Bradamanti-Polidori, în casa din strada Templului, căci la urma urmei, dumneavoastră aţi pus la cale totul, eu – 2506 –

– Eugen Sue –

nefiind decât executorul planurilor dumneavoastră, aşa că vă jur, în nicio altă împrejurare nu v-aţi substituit cu mai multă dreptate şi succes proniei cereşti ca de astă dată. Rudolf surâse şi continuă lectura scrisorii doamnei d’Harville. „La vederea lui sir Walter Murph, Polidori râmase împietrit; iar mama mea vitregă era din ce în ce mai surprinsă; tatăl meu, impresionat de această scenă, slăbit de boală, simţi nevoia să se aşeze într-un fotoliu. Sir Walter Murph încuie de două ori uşa pe care intrase, şi, postându-se în faţa aceleia care ducea în alt apartament, pentru ca doctorul Polidori să nu poală scăpa, se adresă bietului meu părinte pe tonul celui mai adânc respect: – 2507 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Vă cer mii de scuze, domnule conte, pentru îngăduinţa ce mi-o iau; dar o necesitate imperioasă, dictată de propriul dumneavoastră interes (şi o veţi recunoaşte numaidecât), mă constrânge să procedez astfel… Mă numesc sir Walter Murph, aşa cum poate să v-o confirme acest mizerabil care văzându-mă, tremură din toate mădularele; sunt consilierul intim al alteţeisale regale monseniorul mare duce domnitor de Gerolstein. — E aderărat, bâlbâi doctorul Polidori, înnebunit de spaimă. — Dar atunci, domnule… Ce căutaţi aici? Ce doriţi? — Sir Walter Murph, intervenii eu, adresându-mă tatălui meu, vine să mă ajute ca să-i demasc pe mizerabilii, a căror victimă erai pe cale să fii. – 2508 –

– Eugen Sue –

Apoi, încredinţând lui sir Walter Murph flaconul de cristal, am adăugat: — Am avut buna inspiraţie să pun mâna pe acest flacon în clipa când doctorul Polidori se pregătea să picure din licitarea ce-o conţinea într-o poţiune pe care o întindea tatălui meu. — Un specialist din oraşul vecin ca analiza, în faţa dumneavoastră, conţinutul acestui flacon pe care vi-l predau domnule conte; şi dacă se va dovedi că, într-adevăr, conţine o otravă lentă şi sigură, adăugă sir Walter Murph, nu vă veţi mai îndoi de primejdia în care v-aţi aflat, şi pe care dragostea doamnei, fiica dumneavoastră, a zădărnicit-o la timp. Bietul tata se uita cu priviri rătăcite la noi toţi, la soţia lui, la doctorul Polidori, la mine şi la sir Walter: trăsăturile feţei lui – 2509 –

– Misterele Parisului vol.1 –

trădau o spaimă nespusă. Citeam pe faţa lui torturată lupta cumplită ce-i sfâşia inima. Desigur că ar fi vrut din răsputeri să înlăture bănuielile grozave şi din ce în ce mai evidente, temându-se să fie constrâns să recunoască ticăloşia soţiei sale; în sfârşit, ascunzându-şi faţa în palme, exclamă: — O, Doamne, Doamne!… Toate astea sunt îngrozitoare… de necrezut. Oare visez? — Nu, nu e un vis… strigă cu îndrăzneală mama mea vitregă, nimic mai real ca această cruntă calomnie pregătită dinainte pentru a da pierzării o femeie nenorocită a cărei singură crimă a fost că ţi-a închinat viaţa ei. Haide, haide, dragul meu, să nu mai rămânem aici niciun moment, adăugă ea adresându-se tatălui meu, poate că fiica dumitale nu va avea îndrăzneala să te reţină cu forţa… – 2510 –

– Eugen Sue –

— Da, da, să plecăm, spuse tata scos din fire, toate astea nu sunt adevărate, nu pot fi adevărate, nu vreau să le mai aud, mintea mea nu le poate cuprinde, îndoieli grozave sar isca în inima mea, mi-ar otrăvi puţinele zile ce mai am de trăit şi nimic nu mi-ar mai putea alina, amărăciunea unor atât de cumplite dezvăluiri. Tatăl meu părea atât de suferind, atât de deznădăjduit, încât voiam să pun cu orice preţ capăt acestei scene atât de crudă pentru el. Sir Walter îmi ghici gândul, dar vrând să facă dreptate deplină, răspunse tatălui meu: — Numai câteva cuvinte, domnule conte; veţi avea penibila durere de a constata că o femeie, pe care o socoteaţi legată de dumneavoastră prin recunoştinţă, n-a fost decât un monstru ipocrit; dar vă veţi consola cu dragostea fiicei dumneavoastră, care nu s– 2511 –

– Misterele Parisului vol.1 –

a dezminţit niciodată. — Asta depăşeşte toate limitele! strigă mama mea vitregă, înfuriată la culme; cu ce drept, domnule, şi pe ce dovezi îndrăzneşti să-ţi sprijini asemenea înspăimântătoare calomnii? Spuneţi că acest flacon ar conţine otravă?… O contest, domnule, şi o voi contesta până la dovada contrarie; şi chiar dacă doctorul Polidori, din greșeală, ar fi luat un medicament drept altul, e un motiv să fiu acuzată că am vrut… în complicitate cu el… oh! nu, nu, nu pot termina… O idee atât de cumplită e ca şi o crimă; încă o dată, domnule, te somez să arăţi pe ce dovezi, dumneata şi doamna îndrăzniţi să rostiţi o calomnie atât de groaznică… exclamă doamna Roland cu o îndrăzneală nemaipomenită. — Da, pe ce dovezi? strigă nenorocitul – 2512 –

– Eugen Sue –

meu părinte. Trebuie să se sfârșească odată chinul la care sunt supus. — Nu am venit aici fără dovezi, domnule conte, interveni sir Walter; aceste dovezi vor reieşi din răspunsurile pe care vi le va da acest mizerabil, chiar acum. Apoi sir Walter se adresă, în germană, doctorului Polidori care părea să fi recăpătat oarecare siguranţă, dar pe care o pierdu imediat.“ — Ce i-ai spus? întrebă Rudolf, întrerupându-şi lectura. — Câteva vorbe cu tâlc, monseniore: cam astea: „Ai scăpat prin fugă de sentinţa pronunţată de justiţia marelui ducat; locuieşti în strada Templului sub numele fals de Bradamanti, se ştie ce meserie ticăloasă faci; ai otrăvit-o pe – 2513 –

– Misterele Parisului vol.1 –

prima soţie a contelui; acum trei zile doamna d’Orbigny te-a adus încoace să-i otrăveşti soţul. Alteţa-sa regală e la Paris şi are dovezi depline despre tot ce afirm. Dacă mărturiseşti adevărul ca să demaşti pe această mizerabilă femeie, vei putea spera, nu să fii iertat, dar să beneficiezi de o îmblânzire a pedepsei pe care o meriţi; vei merge cu mine la Paris unde vei rămâne într-un loc sigur până ce alteţa-sa îţi va hotărî soarta. Altminteri, din două una: ori alteţa-sa regală cere şi obţine extrădarea ta, sau trimit pe loc să aducă din oraşul vecin un anchetator, acest flacon cu otravă îi va fi predat, vei fi arestat imediat, se va face percheziţie la tine, în strada Templului, şi justiţia franceză îşi va urma cursul… Aşadar alege…“ Aceste revelaţii, aceste – 2514 –

– Eugen Sue –

învinuiri, aceste ameninţări pe care le ştia adevărate, urmând una după alta, copleşiră pe acest infam, care nu se aştepta să fiu atât de bine informat. Sperând că-şi poate uşura situaţia în care se va afla, nu pregetă să-şi jertfească complicea şi îmi răspunse: „Întrebaţimă, voi spune tot adevărul în ceea ce-o priveşte pe femeia asta“. — Bine, bine, dragul meu Murph, nu mă aşteptam la altceva de la tine. — În timpul convorbirii mele cu Polidori, trăsăturile doamnei d’Orbigny se schimonoseau îngrozitor, deşi nu ştia nemţeşte. Vedea, după descurajarea crescândă a complicelui ei, după atitudinea sa imploratoare, că-l dominam. Pradă unei groaze cumplite, căuta sa întâlnească privirile lui Polidori, – 2515 –

– Misterele Parisului vol.1 –

ca să-l îmbărbăteze sau să-i cerşească tăcerea, dar acesta evita să se uite la ea. — Şi contele? — Emoţia lui era de nedescris; cu degetele crispate strângea convulsiv braţele fotoliului, sudoarea i se prelingea pe frunte, de-abia mai răsufla, iar ochii lui mă fixau într-una. Era cuprins de o panică la fel de mare ca aceea a soţiei sale. Urmarea scrisorii doamnei d’Harville vă va reda sfârşitul acestei scene, monseniore. Capitolul 11 PEDEAPSA Rudolf continuă să scrisoarea doamnei d’Harville. – 2516 –

citească

– Eugen Sue –

„După convorbirea care ţinu câteva minute în nemţeşte, dintre sir Walter Murph şi Polidori, sir Walter adresă acestuia: — Acum răspunde. Nu-i aşa că doamna – şi arătă spre mama mea vitregă – în timpul boalei primei soţii a domnului conte te-a introdus la ea, ca medic? — Da, ea m-a introdus… răspunse Polidori. — Ca să te pretezi ticăloaselor planuri ale… doamnei… n-ai fost oare atât de criminal încât, prin reţetele tale să faci dintro boală, la început uşoară, a primei soţii a domnului d’Orbigny, una mortală? — Da, confirmă Polidori. Tatăl meu scoase un suspin dureros, ridică mâinile la cer şi, doborât, se lăsă să cadă. – 2517 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Minciună şi infamie! strigă mama mea vitregă. Totul e fals; s-au înţeles să mă piardă. — Tăcere, doamnă, spuse sir Walter Murph, cu vocea poruncitoare. Apoi, continuând a se adresa lui Polidori: — E adevărat că acum trei zile doamna a venit să te ia din strada Templului nr. 17, unde locuieşti ascuns sub numele de Bradamanti? — E adevărat. — Nu ţi-a propus doamna să vii aici ca să-l asasinezi pe contele d’Orbigny, după cum o asasinaseşi pe prima lui soţie? — Din păcate, nu pot nega, răspunse Polidori. La această cumplită mărturisire, tatăl meu se ridică ameninţător în picioare şi, cu – 2518 –

– Eugen Sue –

un gest acuzator arătă uşa mamei mele vitrege, apoi, întinzându-mi braţele, exclamă cu glas întretăiat: — În numele nefericitei tale mame, iartă-mă! iartă-mă!… Am făcut-o să sufere mult… dar ţi-o jur… nu ştiam nimic de crima care a băgat-o în mormânt. Şi, înainte de a-l putea împiedica, tatăl meu căzu în genunchi. Când eu şi cu sir Walter l-am ridicat, a leşinat. Am chemat personalul; sir Walter îl luă pe doctorul Polidori de braţ şi ieşi cu el, spunând mamei mele vitrege: — Îţi dau un sfat, doamnă, să părăseşti această casă până într-un ceas, altminteri te predau justiţiei. Mizerabila ieşi din apartament într-o stare de spaimă şi de furie pe care v-o puteţi uşor închipui, monseniore. – 2519 –

– Misterele Parisului vol.1 –

După ce tatăl meu îşi reveni în simţuri, tot ce se petrecuse îi părea aidoma unui vis groaznic. M-am aflat în trista situaţie de a-i împărtăşi vechile mele bănuieli cu privire la moartea prematură a mamei mele, bănuieli pe care dumneavoastră, monseniore, graţie dezvăluirii primelor crime ale lui Polidori, le-aţi schimbat în certitudine. A trebuit să-i mai spun cum mama vitregă m-a urmărit cu ura ei până şi în căsătoria mea, şi în ce scop a făcut-o, determinându-mă să mă mărit cu domul d’Harville... Pe cât se dovedise tatăl meu de slab şi de orb faţă de această femeie, pe atât de neîndurător voia să se arate acum; se învinuia, cu durere, ca a fost aproape complicele acestui monstru, oferindu-i căsătoria după moartea mamei mele; voia să – 2520 –

– Eugen Sue –

o trimită pe doamna d’Orbigny în faţa justiţiei, dar i-am arătat ce scandal ar isca un asemenea proces al cărui răsunet s-ar răsfrânge şi asupra lui, l-am convins să o alunge pentru totdeauna pe această femeie, asigurându-i strictul necesar pentru trai, deoarece îi purta numele. Mi-a fost destul de greu să obţin de la tatăl meu luarea acestor măsuri mai moderate; a vrut să fiu eu aceea care s-o dau afară din casă. Această sarcină, fiindu-mi extrem de penibilă, m-am gândit că poate sir Walter ar vrea s-o ia asupra sa, ceea ce a consimţit.“ — Şi am primit, bineînţeles, cu bucurie, monseniore, urmă Murph, nimic nu mi-e mai plăcut decât să-i miruiesc pe asemenea ticăloşi. – 2521 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Şi femeia aia ce a spus? — Doamna d’Harville a mers cu bunătatea până acolo, încât a cerut tatălui ei să-i dea acestei ticăloase o pensie de o sută de ludovici; asta nu mi s-a mai părut bunătate, ci curată slăbiciune; era destul că scăpasem din mâna justiţiei o creatură atât de primejdioasă. M-am dus la conte şi a acceptat obiecţiunile mele; a rămas stabilit că-i va da acestei infame, o dată pentru totdeauna, douăzeci şi cinci de ludovici, ca să i se dea putinţa să aştepte până va găsi o slujbă sau de lucru. „Şi ce slujbă aş lua, sau ce aş putea lucra, eu, contesă d’Orbigny?“ m-a întrebat ea, înfruntându-mă. „Treaba dumitale, vei fi un fel de infirmieră sau guvernantă; dar, crede-mă, caută meseria cea mai – 2522 –

– Eugen Sue –

modestă, cea mai obscură, căci dacă ai avea îndrăzneala să-ţi spui numele, nume pe care-l datorezi unei crime, lumea se va mira să o vadă pe contesa d’Orbigny redusă la o asemenea situaţie; va începe să se informeze, şi îţi dai seama de consecinţe, dacă vei fi atât de nesocotită încât să răscoleşti trecutul. Ascunde-te deci departe, fă aşa ca lumea să te uite, să devii madam Pierre sau madam Jacques şi căieşte-te… dacă poţi.“ „Şi credeţi, domnule, îmi răspunse ea păstrând desigur pentru final această lovitură de teatru, că nu voi reclama drepturile ce-mi conferă contractul de căsătorie?“ „De ce nu, doamnă! e foarte drept, ar fi nedemn din partea domnului d’Orbigny să nu-şi îndeplinească făgăduielile şi să uite tot ce ai făcut şi – 2523 –

– Misterele Parisului vol.1 –

mai ales ce ai fi vrut să faci pentru el.. Încearcă să reclami… încearcă… adresează-te justiţiei; nu mă îndoiesc căţi va da dreptate împotriva soţului dumitale…“ Un sfert de ceas după convorbirea noastră, ticăloasa era pe drum către oraşul învecinat… — Ai dreptate, e dureros să laşi aproape nepedepsită o astfel de scorpie, dar de scandalul unui proces, pentru un bătrân atât de slăbit, nici nu poate fi vorba. „L-am convins uşor pe tatăl meu să plece de la Aubiers chiar în ziua aceea, reluă Rudolf, continuând să citească scrisoarea doamnei d’Harville; amintiri prea triste lar obseda aici. Cu toate că sănătatea lui e şubredă, o călătorie de câteva zile putea să-i – 2524 –

– Eugen Sue –

alunge gândurile negre, apoi schimbarea aerului nu putea decât să-i priască, a spus medicul,– acela pe care doctorul Polidori îl înlocuise, şi pe care tata îl rechemase de urgenţă din oraşul vecin. Tatăl meu fără a-i relata cele petrecute, a vrut ca el să facă imediat analiza conţinutului flaconului; medicul răspunse că nu o putea face decât la el acasă şi că înainte de două ore vom putea avea rezultatul. Răspunsul a fost că mai multe doze din acel lichid, combinat cu o artă infernală, puteau într-un timp anumit să provoace moartea, fără a lăsa alte urme decât cele ale unei boli obişnuite pe care medicul a şi numit-o. În câteva ore, monseniore, plec cu tata şi cu fiica mea la Fontainebleau: vom sta acolo câtva timp, apoi, după dorinţa tatălui meu, vom reveni la Paris, dar nu la mine: mi-ar fi – 2525 –

– Misterele Parisului vol.1 –

peste putinţă să mai locuiesc acolo, după tristul accident care s-a petrecut. Aşa după cum v-am mai spus, monseniore, adresându-vă această scrisoare, faptele, relatate într-însa dovedesc cât de îndatorată vă sunt pentru nemăsurata solicitudine ce mi-aţi arătat… Prevenită de dumneavoastră, ajutată de sfaturile ce mi-aţi dat şi îmbărbătată de sprijinul bunului, şi curajosului sir Walter, am putut salva pe tatăl meu de la o moarte sigura şi nutresc speranţa să-i recâştig dragostea. Adio, monseniore, nu vă pot spune mai mult, mi-e inima prea plină, prea multe emoţii o năpădesc şi n-aş fi în stare să vă exprim tot ceea ce simte. D’Orbigny D’Harville Mă grăbesc să redeschid plicul acestei – 2526 –

– Eugen Sue –

scrisori, monseniore, pentru a repara o omisiune pe care o regret mult. Urmând nobilele dumneavoastră îndemnuri, căutând să cultiv binele, m-am dus la închisoarea Saint-Lazare, să vizitez bietele deţinute; am găsit acolo o copilă nenorocită de care ştiu că vă interesaţi… Blândeţea ei angelică, resemnarea ei pioasă, insuflă admiraţie femeilor respectabile care supraveghează prizonierele… Aducându-vă la cunoştinţa unde se găseşte acum Gurista (cred că astfel e poreclită), o fac pentru ca să fiţi în măsură de a-i obţine cât mai grabnic eliberarea; această nenorocită vă va povesti prin ce concurs de împrejurări sinistre, răpită din adăpostul în care aţi plasat-o, a fost aruncată în această închisoare, unde asa remarcat prin bunătatea şi candoarea caracterului ei. Îngăduiţi-mi, monseniore, să vă – 2527 –

– Misterele Parisului vol.1 –

amintesc de cele doua viitoare protejate ale mele, acea nefericită mamă cu fiica ei, jefuite de notarul Ferrand… Unde se găsesc ele acum? Aţi aflat ceva despre soarta lor? Oh! vă implor, căutaţi să le daţi de urmă, ca la înapoierea mea să-mi pot plăti datoria pe care am contractat-o faţă de toţi aceşti nenorociţi…“ — Deci Gurista a plecat de la ferma Bouqueval, monseniore! exclamă Murph, tot atât de mirat ca şi Rudolf de această nouă ştire. — De curând mi s-a spus că a fost văzută ieşind de la Saint-Lazare, răspunse Rudolf. Nu mai înţeleg nimic, tăcerea doamnei Georges mă derutează şi mă nelinişteşte… Biata Floarea-Mariei! Ce noi nenorociri au mai lovit-o? Trimite – 2528 –

– Eugen Sue –

imediat un om călare, să se ducă în grabă la fermă, şi scrie-i doamnei Georges că o rog să vină fără întârziere, la Paris; spune-i de asemenea lui de Graün să-mi obţină un permis de intrare la Saint-Lazare... Din cele relatate de doamna d’Harville, Floarea-Mariei s-ar afla acolo. Dar nu, continuă Rudolf, după o clipă de gândire, nu mai e prizonieră, căci Rigolette a văzut-o plecând din închisoare cu o femeie în vârstă. Să fie doamna Georges? Dacă nu e dânsa, atunci cine poate fi? Unde s-a dus Gurista? — Răbdare, monseniore; încă în astă seară veţi şti despre ce e vorba, apoi, mâine, va trebui să-l interogaţi pe acel mizerabil de Polidori; după cum spune, vrea să vă facă, destăinuiri importante, – 2529 –

– Misterele Parisului vol.1 –

dar numai dumneavoastră personal… — Mi-e silă de această întrevedere, răspunse cu mâhnire Rudolf; căci nu lam mai revăzut pe acest individ din ziua fatală în care… Rudolf nu putu termina şi îşi acoperi fruntea cu mâna. — În definitiv, monseniore, de ce să consimţiţi să staţi de vorbă cu Polidori? Ameninţaţi-l cu justiţia franceză sau cu extrădarea imediată, se va resemna şi-mi va spune mie ceea ce nu vrea să vă destăinuiască decât dumneavoastră. — Ai dreptate, dragul meu, deoarece prezenţa acestui mizerabil ar face şi mai dureroase amintirile cumplite de care se leagă atâtea suferinţe iremediabile, de la moartea tatălui meu, până la aceea a bietei mele fetiţe... Nu – 2530 –

– Eugen Sue –

ştiu, dar se pare că, pe măsură ce înaintez în vârstă, simt tot mai mult lipsa acestui copil… Cât l-aş fi adorat! Cât de drag şi de scump mi-ar fi fost acest rod minunat al primei mele dragoste, al încrederii mele fără margini în oameni, sau mai bine zis al tinerelor mele iluzii!… Aş fi revărsat asupra acestei nevinovate făpturi comorile de afecţiuni pe care odioasa ei mamă nu le merita; şi apoi, îmi pare că; aşa cum am visat-o prin farmecul însuşirilor ei, ar fi alinat şi potolit toate durerile, toate remuşcările legate, vai, de trista ei naştere… — Dar, monseniore, văd cu părere de rău cât de mult vă preocupă aceste amintiri, pe cât de sterpe, pe atât de dureroase. După câteva clipe de tăcere, Rudolf – 2531 –

– Misterele Parisului vol.1 –

spuse: — Îţi poţi face acum o mărturisire, vechiul meu prieten: iubesc... da, iubesc din tot sufletul o femeie vrednică de afecţiunea cea mai nobilă şi mai devotată… Şi de când inima mea încearcă din nou emoţiile dragostei, de când înclin spre sentimente gingaşe, resimt şi mai dureros pierderea fiicei mele… mă temeam că o legătură de dragoste să nu slăbească amărăciunea acestor păreri de rău. Dar n-a fost aşa; toate pornirile mele de tandreţe au sporit, mă simt mai bun, mai darnic şi, mai mult ca oricând, sunt îndurerat că nu o am pe fiica mea lângă mine. — Nimic mai simplu, monseniore, şi iertaţi-mi comparaţia: aşa cum unii oameni au beţia jovială şi prietenoasă, – 2532 –

– Eugen Sue –

dumneavoastră sunteţi bun şi generos în dragoste. — Totuşi ura mea împotriva celor răi e şi mai aprigă; aversiunea mea faţă de Sarah creşte, fără îndoială, prin durerea ce mi-a pricinuit-o moartea fiicei mele. Îmi închipui că această mamă denaturată când a văzut ambiţioasele ei nădejdi spulberate prin a doua mea căsătorie, a părăsit-o în nemilosul ei egoism, dând-o pe mâna unor indivizi plătiţi; şi astfel fiica mea poate că a murit din lipsă de îngrijire… E şi greşeala mea, n-am înţeles atunci cât de mari sunt sfintele îndatoriri ale paternităţii… Când mi s-a dezvăluit brusc adevăratul caracter al Sarei, ar fi trebuit să-i iau copilul şi să veghez asupra lui cu dragoste şi grijă. Trebuia să prevăd că – 2533 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Sarah nu va fi niciodată altceva decât o mamă fără suflet… E greşeala mea, oh, e greşeala mea… — Monseniore, durerea vă derutează. Aţi fi putut oare, după funestul eveniment pe care-l cunoaşteţi, să amânaţi măcar cu o zi lunga călătorie care v-a fost impusa drept o… — Drept o ispăşire! Ai dreptate, prietene, spuse zdrobit Rudolf. — N-aţi mai auzit vorbindu-se de contesa Sarah, de când am plecat, monseniore? — Nu, de când cu denunţările infame care erau în doua rânduri să o piardă pe doamna d’Harville, nu am mai avut nicio ştire despre ea… Prezenţa ei aici mă apasă, mă urmăreşte, îmi pare că un demon e lângă mine, că mă ameninţa – 2534 –

– Eugen Sue –

o nouă nenorocire. — Răbdare, monseniore, răbdare… Din fericire în Germania nu se poate duce, iar pe noi, Germania ne aşteaptă… — Da… vom pleca în curând. Cel puţin în scurtul răstimp cât am stat la Paris, îmi voi fi împlinit un legământ sacru, voi fi înaintat cu câţiva paşi pe drumul cinstit pe care o voinţă supremă şi clementă mi l-a trasat spre mântuirea mea.. De îndată ce fiul doamnei Georges, nevinovat şi liber, îi va fi redat mamei, de îndată ce Jacques Ferrand va fi demascat şi pedepsit pentru crimele sale, de îndată ce voi fi asigurat viitorul acelor fiinţe cinstite şi harnice care prin resemnarea, curajul şi cinstea lor au meritat grija ce le-am purtat, ne vom înapoia în Germania, cel puţin călătoria – 2535 –

– Misterele Parisului vol.1 –

mea nu va fi fost zadarnică. — Mai ales după ce veţi izbuti să demascaţi pe acest abominabil Jacques Ferrand, monseniore, fundamentul şi pivotul atâtor fărădelegi. — Cu toate că scopul scuză mijloacele şi că nu trebuie să ai scrupule faţă de acest scelerat, câteodată îmi pare rău că am fost nevoit să o bag pe Cecily în această acţiune de pedepsire dreaptă şi răzbunătoare. — Trebuie să sosească dintr-o clipă într-alta? — A sosit. — Cecily? — Da… N-am vrut s-o văd; de Graün i-a dat instrucţiuni foarte amănunţite, şi ea a făgăduit că le va urma. – 2536 –

– Eugen Sue –

— Îşi va ţine oare promisiunea? — Mai întâi totul o obligă: o îmblânzire a sorţii ei în viitor şi teama de a nu fi trimisă imediat înapoi în închisoarea din Germania; căci de Graün n-o va slăbi din ochi şi la cea mai mică abatere, va obţine extrădarea ei. — E adevărat, a sosit aici ca evadată; când se va afla ce crime au motivat detenţia ei pe viaţă, extrădarea va fi imediat aprobată. Şi chiar dacă interesul ei nu ar sili-o să servească planurilor noastre, sarcina ce i s-a impus, neputând fi realizată decât prin şiretenie, perfidie şi seducţii diabolice, Cecily trebuie să fie încântată (şi chiar este, mi-a confirmat baronul), de prilejul care i s-a dat de a-şi pune în valoare detestabilele însuşiri cu care a fost din plin înzestrată. – 2537 –

– Misterele Parisului vol.1 –

—E tot atât de frumoasă, monseniore? — De Graün o găseşte mai atrăgătoare ca oricând: a fost, mi-a spus, orbit de frumuseţea ei, pe care costumul alsacian ce şi l-a ales o făcea şi mai aţâţătoare. Mai spunea că privirea acestei drăcoaice are mereu aceeaşi expresie de adevărată vrajă… — Monseniore, n-am fost niciodată ceea ce se numeşte un zvăpăiat, un om fără inimă şi fără moralitate; ei bine! dacă la douăzeci de ani aş fi întâlnit-o pe Cecily, chiar de aş fi ştiut cât e de primejdioasă şi de perversă, n-aş mai fi fost stăpân pe mine stând mai multă vreme sub văpaia ochilor ei mari şi negri care scânteiază în obrazul palid şi pătimaş. Da, pe Dumnezeul meu, nu ştiu – 2538 –

– Eugen Sue –

unde m-ar fi târât o dragoste ca asta… — Nu mă miră, dragul meu Murph, căci o cunosc pe această femeie. De altfel, baronul a fost aproape îngrozit de agerimea cu care Cecily a înţeles sau mai bine zis a ghicit rolul aţâţător şi totuşi platonic pe care trebuie sa-l joace pe lângă notar. — Dar va reuşi oare să intre în serviciul lui, atât de lesne cum nădăjduiţi, monseniore, mulţumită recomandării doamnei Pipelet? Oameni de categoria acelui Jacques Ferrand sunt atât de bănuitori! — Mă bizuisem, şi cu drept cuvânt, pe înfăţişarea lui Cecily, care putea combate şi învinge neîncrederea notarului. — A văzut-o? – 2539 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Ieri. Din cele spuse de madam Pipelet, nu mă îndoiesc că a fost fascinat de creolă, deoarece a angajat-o numaidecât. — Atunci, monseniore, am câştigat partida. — Aşa cred; o lăcomie fioroasă, o desfrânare sălbatică, l-au împins pe călăul Luizei Morel la fărădelegile cele mai groaznice… îşi va afla o pedeapsă cumplită în desfrânarea, în lăcomia lui, pedeapsă care nu va fi fără efect pentru victimele sale, deoarece ştii ce ţel trebuie să atingă toate sforţările Cecilyei. — Cecily!… Cecily!… Nicicând o răutate mai mare, o corupţie mai primejdioasă, nicicând un suflet mai întunecat n-au contribuit la împlinirea unui plan de o moralitate mai înaltă, la – 2540 –

– Eugen Sue –

un sfârşit mai echitabil… Dar David, monseniore? — E în totul de acord; la culmile de dispreţ şi de oroare pe care le-a atins faţă de această creatură, el nu vede într-însa decât unealta unei drepte răzbunări… „Dacă această fiinţă blestemată ar putea cândva merita oarecare îndurare după tot răul ce mi l-a făcut, mi-a spus el, ar fi numai dacă ar ajuta la pedepsirea nemiloasă a acelui scelerat al cărui demon distrugător trebuie să fie ea.“ Un uşier bătu uşor în uşă: Murph ieşi şi se înapoie imediat, aducând două scrisori, dintre care numai una era pentru Rudolf. — E o ştire de la doamna Georges, exclamă acesta din urmă, parcurgând grăbit scrisoarea. – 2541 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Ei bine, monseniore, Gurista?… — Nu mai încape nicio îndoială, răspunse Rudolf după ce citise scrisoarea; e din nou vorba de o uneltire tenebroasă. În ziua când această biată copilă a dispărut de la fermă şi în clipa când doamna Georges voia să mă înştiinţeze despre întâmplare un om călare, pe care nu-l cunoştea, dându-se drept curier trimis de mine, a liniştit-o, spunându-i că eu ştiu de brusca dispariţie a Floarei-Maria şi că, în câteva zile, se va înapoia la fermă. Cu toate acestea, doamna Georges, neliniştită de tăcerea mea, n-a putut rezista dorinţei de a avea veşti despre iubita ei fiică, aşa cum o numeşte ea pe Guristă. — Totul mi se pare straniu, monseniore. – 2542 –

– Eugen Sue –

— În ce scop a fost răpită FloareaMariei? — Monseniore, spuse dintr-o dată Murph, contesa Sarah nu e străină de această răpire. — Sarah? Şi ce te face să crezi asta?… — Legaţi această întâmplare de denunţurile contra doamnei d’Harville. — Ai dreptate, exclamă Rudolf, străfulgerat de un gând, e evident… înţeleg acum… da, mereu tot acelaşi calcul. Contesa se încăpăţânează să creadă că, reuşind să înlăture toate afecţiunile ce mi le atribuie, mă va face să mă apropii de ea. Este tot atât de odios cât e de absurd. Trebuie totuşi ca această ticăloasă persecuţie să ia sfârşit. Nu e vorba numai de mine, dar această – 2543 –

– Misterele Parisului vol.1 –

femeie atacă pe toţi cei care merita respect, interes şi mila. Să trimiţi numaidecât, în mod oficial, pe de Graün la contesă, să-i spună că sunt convins că a luat parte la răpirea Floarei-Maria şi că, dacă nu ne ajută s-o regăsim pe această nenorocită copila, voi fi neînduplecat, iar baronul se va adresa justiţiei. — După scrisoarea doamnei d’Harville, Gurista s-ar afla la SaintLazare. — Da, dar Rigolette afirmă că a văzut-o liberă, ieşind din închisoare. E aici o taină care trebuie dezlegată. — Voi da imediat ordinele necesare baronului de Graün, monseniore; dar daţi-mi voie să deschid această scrisoare; e de la corespondentul meu din Marsilia – 2544 –

– Eugen Sue –

căruia i l-am recomandat pe Cuţitar; urma să uşureze acestui amărât trecerea în Algeria. — Ei bine, a plecat? — Monseniore, e ceva ciudat! — Ce anume? — După ce a aşteptat multă vreme la Marsilia un vas care să plece în Algeria, Cuţitarul părând din ce în ce mai trist şi mai îngrijorat, a declarat deodată, în chiar ziua fixată pentru îmbarcare, că preferă să se înapoieze la Paris. — Ce ciudăţenie! — Deşi corespondentul meu, după cum ne înţelesesem, îi pusese la dispoziţie o sumă frumoasă, Cuţitarul na luat decât ce era absolut necesar ca să ajungă la Paris unde nu va întârzia să sosească, din cât mi se spune. – 2545 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Atunci ne va explica el însuşi schimbarea hotărârii sale, dar trimite îndată pe de Graün la contesa MacGrégor, şi du-te tu personal la SaintLazare, să vezi ce e cu FIoarea-Mariei. După un ceas, baronul de Graün se înapoie de la contesa Sarah Mac-Grégor. Cu tot calmul lui obişnuit şi oficial, diplomatul părea zguduit; abia îl introdusese uşierul, că Rudolf îi observă paloarea feţei. — Ei bine, de Graün, ce ai? Ai văzut-o pe contesă? — Ah! Monseniore!... — Ce e? — Alteţa-voastră regală să se aştepte la o veste foarte dureroasă. — Ce mai e? — Doamna contesă Mac-Grégor… – 2546 –

– Eugen Sue –

— Ei bine!… — Alteţa-voastră regală să mă ierte că-i comunic aşa, fără menajamente, o întâmplare atât de funestă, atât de neprevăzută, atât de… — Nu cumva a murit? — Nu, monseniore, dar viaţa îi e în primejdie. A fost rănită cu o lovitură de pumnal. — Ah! e groaznic! exclamă Rudolf, cuprins de milă cu toată aversiunea ce o avea faţă de Sarah. Şi cine a comis crima? — Nu se ştie, monseniore, acest asasinat a fost însoţit de furt, cineva a intrat în apartamentul contesei ? i-o sustras un mare număr de bijuterii. — Şi în clipa asta în ce stare e? — Starea ei este aproape – 2547 –

– Misterele Parisului vol.1 –

deznădăjduită, monseniore… Nu şi-a recăpătat cunoştinţa… Fratele ei e consternat. — Trebuie să te duci în fiecare zi să vezi cum îi merge, dragul meu de Graün. În acel moment Murph se întorcea de la Saint-Lazare. — Să-ţi dau o ştire tristă, îi spuse Rudolf; asupra cortesei Sarah s-a încercat un asasinat… Viaţa îi e în cea mai mare primejdie. — Ah! monseniore, cu toate că e foarte vinovată, nu poţi să nu o plângi. — Da, un astfel de sfârşit ar fi groaznic Şi Gurista? — A fost pusă în libertate de ieri, monseniore, se bănuieşte că prin protecţia doamnei d’Harville. – 2548 –

– Eugen Sue –

— Dar e imposibil! Doamna d’Harville, dimpotrivă mă roagă să fac demersurile necesare pentru a o scoate din închisoare pe această nenorocită copilă. — Fără îndoială, monseniore… Şi totuşi o femeie în vârstă, cu o înfăţişare respectabilă, a venit la Saint-Lazare, aducând un ordin de eliberare pentru Floarea-Mariei. Amândouă au părăsit închisoarea. — Aşa mi-a spus şi Rigolette, dar cine e această femeie care a venit să o ia pe Floarea-Mariei? Încotro s-au dus amândouă? Ce taină mai e şi asta? Numai contesa Sarah ar putea-o limpezi, şi ea e într-o astfel de stare încât nu poate da nicio lămurire. Numai de nu ar duce cu dânsa în mormânt, acest secret! – 2549 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Dar poate că fratele ei, Thomas Seyton, ne-ar putea da oarecari informaţii. A fost dintotdeauna sfătuitorul contesei. — Sora lui e pe moarte, e vorba de o nouă intrigă şi el nu va vorbi: dar, urmă Rudolf gândindu-se puţin, trebuie să aflăm numele persoanei care s-a interesat de Floarea-Mariei, pentru a o scoate de la Saint-Lazare. — E adevărat, monseniore. — Trebuie deci să cunoaştem şi să vedem, cât mai curând posibil, pe această persoană, iubitul meu de Graün; dacă nu izbuteşti, pune pe Badinot al dumitale în mişcare, nu cruţa nimic pentru a da de urma acestei biete copile. — Alteţa-voastră regală se poate bizui pe zelul meu. – 2550 –

– Eugen Sue –

— Monseniore, spuse Murph, e poate bine că se înapoiază Cuţitarul: serviciile lui ne pot fi foarte folositoare, în cercetările noastre. — Ai dreptate, şi acum sunt nerăbdător să-l văd sosit la Paris pe bravul meu salvator, căci niciodată nu voi uita că-i datorez viaţa. Capitolul 12 BIROUL NOTARULUI Trecuseră câteva zile de când Jacques Ferrand o angajase pe Cecily în serviciul său. Vom conduce pe cititor (care cunoaşte această casă), în biroul notarului la ora dejunului copiştilor. Lucru nemaipomenit, senzaţional, – 2551 –

– Misterele Parisului vol.1 –

formidabil: în locul tocanei serbede, şi puţin apetisante, servită acestor tineri în fiecare zi de către răposata doamnă Séraphin, un enorm curcan, pus pe o tavă improvizată dintr-un vechi carton de dosare, trona în mijlocul biroului, străjuit de două pâini proaspete, de brânză de Olanda şi de trei sticle de vin înfundat; o veche călimară de plumb, umplută cu piper şi sare, slujea drept solniţă; acesta era menu-ul. Fiecare copist, prevăzut cu un cuţit şi cu o mare poftă de mâncare, cu nerăbdarea flămândului aştepta ora ospăţului; unii din ei înghiţeau în sec, blestemând absenţa şefului de birou, fără de care, respectându-se ierarhia, nu se puteau aşeza la masă. Un progres, sau mai bine zis o – 2552 –

– Eugen Sue –

revoluţie în mâncarea obişnuită a copiştilor lui Jacques Ferrand însemna o mare perturbare în mersul gospodăriei. — Ce de schimbări, în biroul nostru! — Cât de mirat ar fi bietul Germain dacă i-ar spune cineva: „Închipuie-ţi băiete, că patronul ne dă câte doi franci pentru masa noastră de prânz!“ „Ah! e imposibil!“ „E atât de posibil, încât mie, Chalamel, mi-a spus-o personal.“ „Glumeşti?“ „Ba nu glumesc deloc! Iată cum s-au petrecut lucrurile: timp de două, trei zile, după moartea lui madam Séraphin, n-am căpătat nimic de mâncare, era mai bine aşa, pe de-o parte fiindcă scăpasem de mâncarea cea proastă, iar pe de altă parte, masa ne costa bani; totuşi, aşteptam zicându-ne: patronul nu mai are nici menajeră, nici – 2553 –

– Misterele Parisului vol.1 –

servitoare, când o sa angajeze una, o să ni se dea din nou oribila amestecătură. Ei, bine, n-a fost deloc aşa, dragă Germain; patronul a angajat o servitoare, dar dejunul nostru a continuat să fie dat uitării. Atunci am fost, cum s-ar spune, delegat să prezint patronului revendicările pântecului nostru. Era cu şeful de birou. „Nu vreau să vă mai hrănesc, a spus el cu glas morocănos, ca şi cum s-ar fi gândit la altceva: servitoarea mea n-are vreme să ocupe de prânzul vostru.“ „Dar, domnule notar, ne-am înţeles să ne daţi mâncarea de prânz.“ „Ei bine, vă veţi comanda prânzul din afară şi eu îl voi plăti. Cât vă trebuie? Doi, franci de fiecare?“ adăugă el cu gândul aiurea, spunând doi franci ca şi cum ar fi spus un franc sau cincizeci – 2554 –

– Eugen Sue –

de centime. „Da, domnule, doi franci ajung, am exclamat eu repede ca să nu se răzgândească.“ „Fie, şeful de birou se va însărcina cu această cheltuială şi mă voi socoti cu el. Şi asupra acestor zise, mi-a închis uşa în nas.“ Recunoaşteţi, domnilor, că Germain ar fi fost foarte mirat de atâta dărnicie. — Germain ar spune că patronul era băut. — Şi că e o risipă. — Chalamel, preferăm proverbele tale. — Vorbind serios, cred că patronul e bolnav. De zece zile e de nerecunoscut, obrajii îi sunt scofâlciţi, de poţi băga pumnul în ei. — Şi distrat! Numai să-l vezi. Ieri şia ridicat ochelarii pe frunte ca să citească – 2555 –

– Misterele Parisului vol.1 –

un act, avea ochii roşii şi învăpăiaţi ca nişte cărbuni aprinşi. — Era în dreptul lui, vorba aia: „Socotelile cinstite, menţin prietenia“. — Lasă-mă să vorbesc. Vă spun, domnilor, că e un lucru foarte ciudat. Îi prezint dar patronului acest act ca să-l citească, dar el ţinea capul plecat. — Patronul? E într-adevăr straniu. De ce ţinea capul plecat? — Oh, cât de obositor acest Chalamel: îţi spun că i-am prezentat actul să-l citească, dar de-a-ndoaselea. — O, ce-o mai fi mârâit! — Da’ de unde, nici nu şi-a dat seama; s-a uitat fix la document vreo zece minute, cu ochii înroşiţi, pe urmă mi l-a înapoiat, zicând: „E în regulă!“ — Tot cu capul plecat? – 2556 –

– Eugen Sue –

— Tot! — Deci nici n-a citit actul? — Vezi bine; afară doar dacă ştie să citească de-a-ndoaselea. — Caraghios lucru! — Patronul avea în clipa aceea o înfăţişare atât de posomorâtă şi plină de răutate, încât n-am cutezat să-i spun ceva şi am plecat ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. — Dar şi eu, acum patru zile, eram în camera şefului de birou; soseşte un client, sosesc doi, trei clienţi, cărora patronul le fixase oră. Pierdură răbdarea aşteptând şi, la cererea lor, bat în uşa cabinetului; nu răspunde nimeni, intru. — Ei bine? — Domnul Jacques Ferrand, cu ambele braţe încrucişate pe birou, cu – 2557 –

– Misterele Parisului vol.1 –

fruntea lui cheală şi respingătoare rezemată pe ele, nici nu s-a clintit. — Dormea? — Aşa credeam şi eu. Mă apropii: „Domnule, sunt alături clienţii cărora leaţi dat întâlnire…“ Dar el nici nu se mişcă. Repet: „Domnule!“ Niciun răspuns. În sfârşit, îi ating umărul, saren sus ca muşcat de şarpe şi, la această mişcare bruscă, ochelarii verzi îi cad de pe nas şi văd… Nu mă veţi crede niciodată… — Ei bine, ce-ai văzut? — Lacrimi… — Ah! ce glumă! — Şi încă una bună! Această interesantă discuţie fu întreruptă de şeful de birou care intra foarte preocupat; sosirea lui fu salutată – 2558 –

– Eugen Sue –

cu aclamaţii şi toţi ochii se îndreptară, cu simpatie şi nerăbdare, spre curcan. — Fără supărare, maestre, dar al dracului de mult ne-ai făcut să aşteptăm! spuse Chalamel. — Ia seama: altă data nu vom mai putea frâna atâta timp pofta noastră de mâncare. — Ei! domnilor, nu e din vina mea… Mi-am făcut mai mult sânge rău decât voi… Pe cinstea mea, cred că patronul a înnebunit. — Când vă spuneam! — Dar asta nu ne împiedică să mâncăm… — Dimpotrivă! — Putem foarte bine vorbi şi cu gura plină. — Am vorbi chiar mai bine, exclamă – 2559 –

– Misterele Parisului vol.1 –

practicantul, în timp ce Chalamel, tăind curcanul, se adresă şefului: — Dar din ce deduci că patronul e nebun? — Avem de mai mult timp motive să-l socotim iresponsabil, de-atunci de când ne-a alocat doi franci de cap pentru prânzul nostru zilnic. — Vă mărturisesc că asta m-a surprins, şi pe mine, domnilor; dar asta încă nu-i nimic, absolut nimic, faţă de ce s-a petrecut adineauri. — Hai. Spune odată! — Adineauri mă duc în cabinetul patronului să-i cer câteva semnături. În clipa când puneam mâna pe clanţă, mi se pare că aud voci, mă opresc, şi aud două sau trei ţipete înfundate, s-ar fi zis nişte vaiete înăbuşite. După ce, timp de – 2560 –

– Eugen Sue –

o clipă, am şovăit să intru, Doamne, mam temut să nu se fi întâmplat vreo nenorocire, deschid uşa… — Ei bine? — Ce văd? Patronul în genunchi, pe podea… — În genunchi? — Pe podea? — Da… Cu fruntea în mâini şi cu coatele rezemate pe unul din vechile lui fotolii… Am rămas pe loc… foarte stingherit, când deodată omul se, ridică şi se întoarce; avea între dinţi o batista veche cu pătrăţele, ochelarii rămăseseră pe fotoliu… Nu… nu, domnilor, în viaţa mea n-am văzut un chip asemănător, făcea impresia unui posedat. M-am dat înapoi, îngrozit. Atunci el… — Te-a apucat du gât? – 2561 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— N-aţi ghicit. La început mă priveşte cu ochi rătăciţi, apoi, lăsând să-i cadă batista, pe care desigur că o sfâşiase scrâşnind din dinţi, strigă, aruncându-se în braţele mele: „Ah! Cât sunt de nenorocit!“ — Ce comedie! — Ce comedie! Ei bine! cu toată faţa lui de mort, când a rostit aceste vorbe, glasul îi era atât de sfâşietor, aş spune aproape duios. — Duios… aida-de… Nu e pe lume hârâitoare, sau cârâit de huhurez răguşit care să nu pară muzică în comparaţie cu vocea patronului! — E posibil, dar asta nu înseamnă că, în clipa aceea vocea lui n-a fost atât de jalnică, încât am fost aproape mişcat, cu atât mai mult cu cât domnul Ferrand – 2562 –

– Eugen Sue –

nu e de obicei prea expansiv. „Domnule, i-am spus eu, credeţi-mă că…“ „Lasămă! Lasă-mă! m-a întrerupt el, te simţi mai consolat când poţi spune cuiva cât suferi…“ Desigur că mă lua drept altul. Mi-am revenit şi i-am spus: „Potoliţi-vă, domnule!… potoliţi-vă!… Sunt eu!“ S-a uitat la mine ca un om beat. „Ce vrei de la mine?“ mi-a spus el. Şi, la fiecare întrebare, îşi trecea mâna pe frunte, ca şi cum ar fi vrut să alunge un nor care îi întuneca mintea. „Ce cauţi la mine? Eşti de mult aici?… Nu pot sta în biroul meu fără a fi înconjurat de spioni? Ce-am spus? Ce-ai auzit? Răspunde!… Răspunde!“ Pe cinstea mea, părea atât de înverşunat, încât i-am răspuns: „Nam auzit nimic, domnule, am intrat chiar în clipa asta“. „Nu mă minţi?“ „Nu, – 2563 –

– Misterele Parisului vol.1 –

domnule.“ „Ei bine, atunci ce vrei?“ „Să vă cer câteva semnături, domnule.“ „Dămi hârtiile!“ Şi iată că începe să semneze, să semneze, fără să le citească, vreo jumătate de duzină de acte de notariat, el, care nu-şi punea iscălitura pe niciun document fără ca să-l fi puricat literă cu literă, şi de două ori, de la un cap la altul. Am observat că, din când în când, mâna i se oprea în mijlocul semnăturii, ca obsedat de o idee fixă, apoi reîncepea şi iscălea repede, repede, convulsiv. Când a terminat, mi-a spus să plec, şi lam auzit coborând pe scăriţa care ducea din cabinetul lui, în curte. — Dar tot nu m-am dumerit… ce poate să aibă? — Poate că-i pare rău după madam Séraphin. – 2564 –

– Eugen Sue –

— Haida-de!… Lui să-i pară rău după cineva! — Asta îmi aminteşte de portar care a spus că preotul şi vicarul de la Bunavestire au venit de câteva ori să-l vadă pe patron, dar n-au fost primiţi. Asta e surprinzător! Ei care nu se mai clinteau de aici! — Eu aş fi curios să aflu ce lucrări a făcut tâmplarul şi lăcătuşul la pavilionul din curte. — Fapt este că au lucrat trei zile în şir. — Şi apoi, într-o seară, s-au adus mobile într-un camion mare, acoperit. — Cât despre mine, nu mă amestec! N-o mai fac pe ghicitorul. — Poate e chinuit de remuşcări că la băgat pe Germain în puşcărie. – 2565 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— El şi remuşcări!… — Domnilor… păzea, păzea! vine patronul! strigă practicantul, intrând în birou şi ţinând în mâna oasele curcanului. Tinerii îşi ocupară în grabă locul la mesele lor de lucru mânuind condeiele, în timp ce practicantul ascundea oasele într-un biblioraft plin de dosare. Jacques Ferrand apăru. De sub tichia lui veche de mătase neagră, părul său roşcat, amestecat cu şuviţe cenuşii, se ivea ciufulit la ambele tâmple; câteva vine congestionate îi brăzdau ţeasta, în timp ce faţa turtită şi obrajii scofâlciţi erau de o paloare bolnăvicioasă. Nu i se putea vedea, de sub ochelarii mari, expresia ochilor verzi; dar totala schimbare a trăsăturilor – 2566 –

– Eugen Sue –

sale trădau ravagiile unei pasiuni mistuitoare. Străbătu cu paşi înceţi biroul, fără a adresa un singur cuvânt copiştilor, părând chiar că nici nu-i vede, intră după aceea în odaia şefului, trecu prin ea şi pe urmă prin cabinetul său, coborî grăbit scăriţa care dădea în curte. Jacques Ferrand lăsă în urma sa toate uşile deschise. Funcţionarii se mirau cu drept cuvânt de ciudata transformare a patronului lor, care urcase o scară, coborâse o alta, fără să se fi oprit în vreuna din odăile prin care trecuse aproape maşinal. Capitolul 13 SĂ NU FII DESFRÂNAT... – 2567 –

– Misterele Parisului vol.1 –

...Dar în loc să mă mulţumesc cu ceea ce e mai luminos şi mai curat în acest lăcaş al duhurilor străjuit de prietenie, fundul mocirlos al desfrânării mele, răscolit de ascuţişul voluptăţii care iese la iveală, stârnea la vârsta mea miasme ce-mi întunecau judecata. ...Mă lăsam târât fără măsură de poftele trupeşti, a căror arşiţă, ca o smoală clocotitoare, frigea inima şi istovea tot ce avea în ea ca voinţă şi vigoare. .. Când îmi vedeam prietenii lăudându-se – 2568 –

– Eugen Sue –

cu orgiile lor, şi o făceau cu o atât mai mare plăcere, cu cât erau mai infame, miera ruşine că nu făcusem şi eu la fel. (Confesiunile Sfântului Augustin, cartea II, cap. II şi III) E noapte. Adânca tăcere care domneşte în locuinţa lui Jacques Ferrand este întreruptă din timp în timp de gemetele vântului şi ale ploii care se revarsă în torente. Zgomote dezolante par să întregească singurătatea acestei case. Într-o cameră de culcare de la catul întâi, foarte confortabil mobilată de curând şi acoperită de un covor gros, o – 2569 –

– Misterele Parisului vol.1 –

tânără femeie stă în picioare în faţa unui cămin în care arde un foc viu. Lucru destul de ciudat: în mijlocul uşii bine zăvorâte care e în faţa patului, se vede o mică ferestruică de cinci sau şase ţoli care se poate deschide din afară. O lampă cu oglindă aruncă o lumină palidă în această cameră tapetată cu hârtie de un roşu închis; perdelele patului, ale ferestrei, ca şi macatul de pe sofaua lată sunt din damasc de mătase şi lână, de aceeaşi culoare. Stăruim, intenţionat, asupra acestor detalii ale unui lux moderat, introdus de curând în locuinţa notarului, deoarece acesta trădează o transformare completă în deprinderile lui Jacques Ferrand, până atunci de o zgârcenie murdară şi de un dispreţ spartan (mai ales când era vorba – 2570 –

– Eugen Sue –

de alţii), faţă de tot ce priveşte bunul trai.. Deci pe acest tapet roşu închis, se profilează figura Cecilyei, pe care vom încerca s-o zugrăvim. De statură înaltă şi zveltă, creola e în floarea vârstei. Umerii ei frumoşi şi coapsele pline, fac să-i pară mijlocul atât de subţire, încât s-ar putea crede că Cecily îşi poate folosi colierul drept cingătoare. Pe cât de simplu, pe atât de cochet, costumul ei alsacian de un gust exotic, cam teatral, şi deci cu atât mai potrivit cu efectul pe care voia să-l producă. Corsajul acestui costum de caşmir negru, pe jumătate deschis pe sânii ei tari şi plini, are o talie lungă, mâneci ajustate, cu spatele întins, brodat cu lână roşie la cusături şi împodobit cu un rând – 2571 –

– Misterele Parisului vol.1 –

de nasturi mici de argint cizelaţi, fustă scurtă de merinos portocaliu, părând de o lărgime exagerată, deşi e strâns lipită pe forme de o bogăţie sculpturală, îngăduie să se vadă genunchiul fermecător al creolei şi ciorapii stacojii cu albastru, ca în tablourile bătrânilor pictori flamanzi care arată cu atâta dezinvoltură până şi jartierele robustelor matroane. Niciodată un artist n-a visat un contur atât de pur, ca acela al gleznelor Cecilyei; nervoase, delicate, sub pulpele pline, culminează cu picioruşul mic şi bine arcuit, încălţat într-un pantof minuscul de marochin negru, cu paftale de argint. Cecily e în picioare în faţa oglinzii de deasupra căminului... Deschizătura – 2572 –

– Eugen Sue –

corsajului scoate la iveală un gât elegant şi plinuţ, de o albeaţă orbitoare, dar mată. Luându-şi de pe cap scufiţa de catifea cireşie, ca să-şi pună basma de lână cu mătase, îşi descoperi părul des şi minunat de un negru bătând în albastru, care, despărţit de o cărare în mijlocul frunţii şi încârlionţat natural, nu depăşea curbura gâtului. Trăsăturile Cecilyei sunt dintr-acelea ce nu se pot uita niciodată. O frunte semeaţă, puţin bombată, domina ovalul ei de o rară perfecţiune; pielea feţei are o albeaţă mată, prospeţimea satinată a unei petale de camelie aurită vag de o rază de soare; ochii, de o mărime neobişnuită, au o expresie stranie, deoarece pupila – 2573 –

– Misterele Parisului vol.1 –

enormă, neagră şi scânteietoare, abia te lasă să întrezăreşti la cele două colţuri ale pleoapelor tivite cu gene lungi, transparenţa albăstrie a globului ochiului; bărbia are un contur precis, nasul drept şi subţire se sfârşeşte cu două nări mobile care vibrează la cea mai mică emoţie; gura obraznică şi senzuală e de un carmin viu. Să ne închipuim dar această faţă pură, cu privirea întunecată care scânteiază, cu buzele roşii pline şi umede ca mărgeanul lucitor. Cecily, am mai spus-o, de cum a sosit în Germania, a fost de la început pervertită de un bărbat desfrânat, fără ca David s-o bănuiască. David, iubind-o cu tot atâta devotament cât şi cu orbire, femeia putu să desfăşoare şi să practice – 2574 –

– Eugen Sue –

viciile ei primejdioase; dar curând scandalul ruşinos al aventurilor ei fu dat în vileag; s-au descoperit, pe seama ei delicte groaznice şi această femeie a fost condamnată la închisoare pe viaţă. Să adăugăm la aceste antecedente o minte ageră, mlădioasă, ipocrită, o inteligenţă rară, deoarece într-un singur an învăţase franceza şi germana cu cea mai mare uşurinţa, vorbind câteodată cu un dar înnăscut al elocinţei: să ne închipuim, în fine, un desfrâu demn de reginele curtezane ale vechii Rome, o cutezanţă şi un curaj neşovăielnic, instincte diabolice, şi ne vom putea face, poate, o imagine despre noua servitoare a lui Jacques Ferrand… fiinţa dârză care s-a aventurat în vizuina lupului. Şi totuşi, ce anomalie! Aflând de la – 2575 –

– Misterele Parisului vol.1 –

domnul de Graün de rolul ademenitor şi platonic ce avea să joace pe lângă notar, şi la ce scopuri de răzbunare trebuia să contribuie prin manevrele ei, Cecily făgăduise să întruchipeze cu pasiune personajul sau, mai bine zis, să fie dominată de o ură teribilă împotriva lui Jacques Ferrand. Ea fu cuprinsă de o sinceră indignare la auzul infamiilor pe care notarul le comisese împotriva Luizei, nelegiuiri despre care creola trebuia să ştie ca să fie prevenită faţă de ipocritele tentative ale monstrului. Câteva cuvinte privitoare la trecutul apropiat sunt necesare pentru înţelegerea poziţiei notarului. Când Cecily i-a fost prezentată de către doamna Pipelet drept o orfană faţă de care nu voia să-şi asume nicio – 2576 –

– Eugen Sue –

îndatorire, nicio supraveghere, el fusese mai puţin izbit de frumuseţea creolei, cât fascinat de privirea ei căreia nu i se putea rezista. Caracterul sobru, obiceiurile şi antecedentele lui Jacques Ferrand fiindu-ne cunoscute, frumuseţea provocatoare a creolei, aşa cum am încercat să o descriem, precum şi alte fapte pe care le vom expune mai jos, ne vor da putinţa să înţelegem patima subită, de neînfrânt, ce o resimţi notarul pentru această făptură seducătoare şi primejdioasă. Cu toate că Jacques Ferrand nu avea nicio şansă să fie fericit, creola se ferea să-i risipească orice nădejde; dar iluziile vagi şi depărtate cu care îl ademenea, erau preţul atâtor capricii, încât – 2577 –

– Misterele Parisului vol.1 –

alcătuiau o nouă tortură şi îngreunau şi mai mult lanţul de foc care îl încătuşa. Dacă ne mirăm că un om de teapa şi de îndrăzneala lui nu a recurs imediat la şiretenie sau la violenţă ca să înfrângă rezistenţa calculată a Cecilyei, înseamnă că am pierdut din vedere că aceasta nu era o a doua Luiză. De altfel, a doua zi după intrarea în slujba notarului, ea jucase, după cum vom arăta mai jos, cu totul alt rol decât cel cu ajutorul căruia se introdusese în casa stăpânului; căci acesta nu s-ar fi lăsat păcălit de o servitoare. Informată de către baronul de Graün de soarta Luizei şi aflând prin ce mijloace criminale nenorocita fiică a şlefuitorului Morel devenise prada notarului, creola, intrând în acea casă – 2578 –

– Eugen Sue –

singuratică, îşi luase precauţiuni bine chibzuite, ca să petreacă prima noapte în deplină siguranţă. În chiar seara sosirii, rămasă singură cu Jacques Ferrand, acesta, ca să n-o sperie, se prefăcea că nici nu se uită la ea şi îi porunci cu severitate să se ducă la culcare: Cecily îi declară cu naivitate că noaptea se teme de hoţi, dar că era viguroasă, hotărâtă şi pregătită să se apere. — Cu ce? întrebă Jacques Ferrand. — Cu ăsta… răspunse creola, scoţând de sub haina ei largă de lână un mic stilet foarte ascuţit, la vederea căruia notarul căzu pe gânduri. Totuşi, convins că noua servitoare nu se teme decât de hoţi, o condusese în camera pe care urma să o ocupe (fosta – 2579 –

– Misterele Parisului vol.1 –

cameră a Luizei). După ce privi în jurul ei cu atenţie, Cecily îi spuse tremurând şi coborând ochii că, din pricina aceleiaşi temeri, va petrece noaptea pe un scaun, deoarece nu vede la uşă nici zăvor, nici broască. Jacques Ferrand, de pe acum subjugat de farmecul ei, dar nevrând să rişte o compromitere, deşteptând bănuieli în mintea Cecilyei, îi spuse pe un ton îmbufnat că e o proastă şi o nebună dacă îi e frică, dar îi făgădui că, a doua zi, uşa va avea broască şi zăvor. Creola nu se culcă. Dimineaţa, notarul o puse în curent cu îndatoririle ei. Se hotărî să păstreze în primele zile o rezervă absolută faţă de noua lui servitoare ca să-i câştige încrederea; dar, izbit de frumuseţea ei, – 2580 –

– Eugen Sue –

care în plină zi părea şi mai strălucitoare, zăpăcit, orbit de poftele care îl chinuiau de pe acum, bâlbâi câteva laude cu privire la talia şi frumuseţea fetei. Dotată cu o rară agerime, Cecily observase de la prima întrevedere cu notarul că acesta se afla cu totul sub vraja ei. După ce-i mărturisise pasiunea de care era cuprins, ea găsi potrivit să se dezbrace pe loc de timiditatea-i aparentă şi, după cum am spus, să-şi schimbe tactica. Creola adoptă dintr-o dată o atitudine insolenta. Jacques Ferrand rămase extaziat de frumuseţea trăsăturilor feţei şi de trupul ei încântător. Cecily îi spuse, privindu-l de sus: — Uită-te bine la mine! Deşi sunt îmbrăcată ca o ţărancă alsaciană, arăt ca – 2581 –

– Misterele Parisului vol.1 –

o servitoare? — Ce vrei să spui? exclamă Jacques Ferrand. — Priveşte mâna asta… Crezi că e deprinsă cu munci grele? Şi-i arătă o mână alba, gingaşă, cu degete fine şi lungi, cu unghii ca de agate trandafirii şi lustruite, dar având la bază un mic arc uşor gălbui trădând sângele amestecat. — Şi piciorul ăsta e, oare, un picior de servitoare? Şi descoperi un picioruş minunat, cochet încălţat, pe care până atunci notarul nu-l observase, şi pe care nu-l mai slăbi din ochi, decât ca să o contemple înmărmurit pe Cecily. — Am spus mătuşii mele Pipelet ce mi-a convenit; ea nu-mi cunoaşte trecutul, aşa că a putut să creadă că sunt – 2582 –

– Eugen Sue –

redusă la o asemenea situaţie, prin moartea părinţilor mei, şi să considere că sunt o simplă servitoare, dar sper ca să nu faci aceeaşi greşeală, scumpul meu stăpân! — Dar, la urma urmei, cine eşti? strigă Jacques Ferrand, din ce în ce mai surprins de acest limbaj. — Asta e taina mea… Pentru motive cunoscute numai de mine, am fost nevoită să părăsesc Germania în aceste haine de ţărancă; voiam să stau ascunsă câtăva vreme la Paris şi cât mai în siguranţă cu putinţă. Mătuşă-mea, crezându-mă în mizerie, mi-a propus să intru aici, în serviciu, mi-a vorbit de viaţa retrasă din casa dumitale şi m-a prevenit că nu voi avea voie să ies în oraş Am primit imediat. Fără să ştie, – 2583 –

– Misterele Parisului vol.1 –

mătuşă-mea îmi împlinea cea mai vie dorinţă. Cine ar putea să mă caute şi mă descopere aici? — Te ascunzi!… Şi ce-ai făcut oare ca sa fii nevoită să te ascunzi? — Dulci păcate… Dar şi asta este o taină a mea. — Şi ce intenţii ai, domnişoară? — Mereu aceleaşi. Dacă nu-mi făceai complimente atât de stăruitoare cu privire la talia şi frumuseţea mea, nu ţiaş fi făcut această mărturisire, pe care, de altfel, felul dumitale de comportare ar fi provocat-o mai curând sau mai târziu… Ascultă-mă, dar, bine, scumpul meu stăpân: am acceptat deocamdată situaţia sau mai bine zis rolul de servitoare; împrejurările mă silesc să-l îndeplinesc până la capăt. Voi suferi – 2584 –

– Eugen Sue –

toate urmările, te voi sluji cu vrednicie, zel şi respect ca să-mi păstrez locul, adică un adăpost sigur şi necunoscut de nimeni. Dar la cel mai mie avans, la cea mai mică libertate ce ţi-ai lua faţă de mine, te părăsesc, nu din prefăcătorie, nimic la mine nu aduce a mironosiţă… Şi îl săgetă cu o privire încărcată de electricitate senzuală, care pătrunse până în fundul sufletului notarului, făcându-l să tresară. — Nu, nu sunt o mironosiţă, reluă ea cu un surâs aţâţător, arătându-şi dinţii minunaţi. Pe Dumnezeul meu! Când dragostea mă muşcă, bacantele sunt nişte sfinte faţă de mine. Dar fii drept… şi ai să-ţi dai seama că modesta dumitale angajată nu vrea decât să-şi facă cinstit datoria de servitoare. Acum – 2585 –

– Misterele Parisului vol.1 –

cunoşti taina mea, sau cel puţin în parte. Vrei, aşadar, să te porţi ca un gentilom? Mă găseşti prea frumoasă ca să te servesc? Vrei să schimbăm rolurile şi să devii sclavul meu? Fie! Sincer vorbind, aş prefera… dar cu aceeaşi condiţie: să nu ies niciodată din casă şi să ai pentru mine o grijă pur părintească… Asta nu te va împiedica să-mi spui că mă găseşti fermecătoare; va fi răsplata pentru devotamentul şi discreţia dumitale… — Singura? Singura răsplată? întrebă Jacques Ferrand, bâlbâindu-se. — Singura!… Afara numai dacă singurătatea şi diavolul nu mă vor înnebuni… ceea ce nu se va întâmpla, fiindcă vei fi lângă mine, şi, în calitatea dumitale de om evlavios, vei izgoni diavolul. Haide, hotărăşte-te, nu vreau – 2586 –

– Eugen Sue –

situaţii neclare, sau te servesc ca să mă serveşti, sau de nu, părăsesc această casă şi o rog pe mătuşă-mea să-mi găsească alt loc… Toate astea trebuie să ţi se para ciudate, fie; dar dacă mă iei drept o aventurieră, fără mijloace de existenţă, te înşeli amar: pentru ca mătuşa-mea să-mi fie complice fără să ştie, am lăsat-o să creadă ca eram atât de lipsită de mijloace încât nu aveam cu ce să-mi cumpăr alte haine… Totuşi am, după cum vezi, o pungă plina: de o parte aur, de cealaltă diamante… (Şi Cecily arătă notarului un săculeţ de mătase roşie plin cu monezi de aur, şi unde se mai zăreau strălucind câteva pietre preţioase); din nefericire, toate averile din lume nu mi-ar da un adăpost atât de sigur ca locuinţa dumitale, atât de izolată chiar prin – 2587 –

– Misterele Parisului vol.1 –

izolarea în care trăieşti… Acceptă, aşadar, una sau alta din propunerile mele, îmi faci un serviciu. După cum vezi, sunt la discreţia dumitale, căci îţi spun: mă ascund, deci sunt urmărită… Dar sunt sigură că nu mă vei trăda, chiar în cazul în care ai putea s-o faci… Această destăinuire romanţioasă, această neaşteptată schimbare a personajului, răsturnară socotelile lui Jacques Ferrand. Cine putea fi femeia asta? De ce se ascunde? Oare numai hazardul a adus-o la dânsul? Sau dacă, dimpotrivă, venise cu un scop anume? Şi care ar fi scopul acela? Printre toate ipotezele pe care această ciudată aventură le iscau în mintea notarului, niciuna nu se apropia – 2588 –

– Eugen Sue –

de adevăratul motiv al prezenţei creolei în casa lui. Nu avea sau nu-şi cunoştea alţi duşmani, decât victimele desfrânării şi lăcomiei lui: dar toate se aflau în condiţii atât de nenorocite sau într-o astfel de mizerie, încât nu puteau fi bănuite că i-ar întinde o cursă în care Cecily să fie momeala… Şi apoi, în ce scop să-i întindă această cursă? Nu, neaşteptata schimbare de atitudine a Cecilyei nu inspira lui Jacques Ferrand decât o singură teamă: se gândi că dacă această femeie minte, se putea să fie o aventurieră care, crezându-l bogat, se introdusese în casa lui ca să-l amăgească, să-l exploateze şi poate să-l facă să se însoare cu ea. Dar, cu toate că zgârcenia şi lăcomia – 2589 –

– Misterele Parisului vol.1 –

lui se revoltaseră la o asemenea idee, îşi dădu seama, cutremurându-se că aceste bănuieli şi calcule erau tardive… căci în definitiv, cu o singură vorbă ar fi putut pune capăt neîncrederii lui, concediindo. Dar această vorbă nu-i spuse!… Ideea că această fiinţă seducătoare lar putea părăsi, i se părea de neconceput; simţea ghimpele unei gelozii sălbatice la gândul că Cecily ar putea acorda altora comorile de voluptate pe care lui, poate, i le refuza: încerca, totuşi, o tristă mângâiere, zicându-şi: „Atâta vreme cât va fi sechestrată la mine, nimeni nu-o va avea!“ Limbajul îndrăzneţ al acestei femei, focul privirilor, aţâţătoarea libertate a – 2590 –

– Eugen Sue –

purtărilor ei dovedeau, după cum de altfel o spunea chiar ea, că nu era o sfântă. Această convingere dând notarului oarecari nădejdi, asigura şi mai mult atotputernicia Cecilyei. Cu un cuvânt, desfrânarea lui Jacques Ferrand împiedicându-l să mai judece normal, se lăsa târât ca un orb de puhoiul poftelor sale neînfrânate. Rămaseră înţeleşi că Cecily va fi servitoarea lui numai în aparenţă, astfel prezenţa ei nu va bate la ochi; mai mult, pentru siguranţa ei, nu va mai lua altă servitoare, se va resemna să se servească singur şi s-o servească şi pe dânsa: un birtaş vecin le va aduce mâncarea, prânzul copiştilor va fi plătit în bani, iar portarul va fi însărcinat cu dereticatul biroului. Tot portarul va mobila la catul – 2591 –

– Misterele Parisului vol.1 –

întâi o odaie după gustul ei. Ea vru să-i achite costul mobilei dar notarul nu acceptă şi cheltui el două mii de franci… Această dărnicie era fantastică şi dovedea pornirea anormală a patimii sale. Din clipa aceea începu pentru acest mizerabil o viaţă cumplită. Închis în singurătatea de nepătruns a locuinţei sale, inaccesibilă pentru alţii, din ce în ce mai mult sub jugul unui amor nestăvilit, renunţând să mai dezlege taina acestei femei ciudate, din stăpân devenind rob; ajunsese valetul Cecilyei, îi servea masa şi îi deretica apartamentul. Prevenită de baron că Luiza fusese siluită sub influenţa unui narcotic, creola nu bea decât apă foarte limpede şi nu – 2592 –

– Eugen Sue –

mânca decât feluri ce nu puteau fi drogate; alesese cu grijă camera pe care avea s-o locuiască şi se asigurase că pereţii nu ascundeau nicio uşă secretă. De altfel, Jacques Ferrand îşi dădu curând seama că Cecily nu era femeia care putea fi luată prin surprindere sau violentată. Era puternică, sprintenă şi primejdios înarmată; numai un delir frenetic ar fi putut să-l determine la o tentativă disperată, dar femeia se pusese la adăpost de asemenea încercări… Totuşi ca patima notarului să nu poată obosi sau slăbi, creola părea câteodată mişcată de îngrijirile lui şi se simţea măgulită de puterea ce o exercita asupra notarului. Dându-i speranţa că mulţumită dovezilor de devotament şi de abnegaţie – 2593 –

– Misterele Parisului vol.1 –

pe care el i le arăta, ea ar putea trece peste urâţenia şi vârsta lui, îşi făcea o plăcere sadică din a-i descrie, în imagini de o cutezanţă arzătoare, nespusa voluptate ce i-ar putea-o oferi, ducă vreo minune a dragostei s-ar împlini vreodată. La aceste vorbe ieşite din gura unei femei atât de tânără şi de frumoasă, Jacques Ferrand simţea câteodată că-şi pierde minţile… Închipuiri răscolitoare îl urmăreau peste tot. Pradă acestor chinuri fără nume, notarul îşi pierdea sănătatea, pofta de mâncare, somnul. Câteodată, noaptea, cu tot frigul şi ploaia, cobora în gradină şi căuta, prin preumblări grăbite, să-şi potolească, săşi stingă văpăile inimii. – 2594 –

– Eugen Sue –

Alteori, timp de ceasuri întregi îşi îndrepta privirea înflăcărată spre odaia unde dormea creola, căci ea îi acordase demonica favoare ca, în uşa ei să fie tăiată o ferestruică, pe care o deschidea adeseori, fiindcă Cecily n-avea decât un scop; acela de a aţâţa în continuare patima acestui om, fără a i-o satisface, a-l exaspera până la nebunie, pentru ca astfel să poată executa ordinele ce le primise… Această clipă părea că vine curând. Pedepsirea lui Jacques Ferrand părea din zi în zi mai apropiată. Suferea chinurile iadului. Rând pe rând absorbit, năucit, scos din fire, nesocotindu-şi cele mai însemnate interese, până şi menţinerea reputaţiei de om aspru, grav şi pios, reputaţie – 2595 –

– Misterele Parisului vol.1 –

falsă, dar obţinută prin ani lungi de prefăcătorie şi de şiretenie, îşi uimea funcţionalii prin incoerenţa purtării sale; îşi nemulţumea clienţii, refuzând să-i primească; îi îndepărta cu brutalitate pe preoţii care, amăgiţi de făţărnicia omului, îi fuseseră până atunci sprijinitorii cei mai fervenţi. După toropeli apăsătoare care îi smulgeau lacrimi, urmau izbucniri furioase; când frenezia lui atingea paroxismul, urla în singurătate ca o fiară hăituită; accesele de turbare se sfârşeau printr-un fel de înfrigurare dureroasă a întregii lui fiinţe şi nu se putea bucura nici de acea inerţie care de obicei e efectul anihilării gândirii; clocotul sângelui acestui om în plină maturitate nu-i lăsa nici răgaz, nici odihnă, – 2596 –

– Eugen Sue –

tulburându-i judecata. Am spus că Cecily se pieptăna pentru noapte în faţa oglinzii. La auzul unui zgomot uşor, venind din vestibul, întoarse capul către uşă. Capitolul 14 FERESTRUICA Cu tot zgomotul pe care îl auzise, Cecily îşi continuă liniştită pregătirile de culcare; scoase de sub corsaj un stilet lung de cinci-şase ţoli, vârât într-un toc de piele neagră şi prevăzut cu un mic mâner de abanos împodobit cu ornamente de argint, unealtă foarte simplă care se putea mânui uşor. Nu era un stilet de lux. Cecily scoase cu precauţie stiletul – 2597 –

– Misterele Parisului vol.1 –

din toc şi îl aşeză pe marmura căminului; lama, de cea mai bună calitate şi din cel mai fin oţel, era triunghiulară, cu muchiile tăioase, iar vârful ca ascuţişul unui ac, ar fi putut străpunge o monedă fără să se frângă. Îmbibat cu o otravă puternică şi de durată, cea mai uşoară înţepătură a pumnalului putea fi mortală. Jacques Ferrand, punând într-o zi la îndoială primejdioasa însuşire a acestei arme, creola făcu în faţa lui o experienţă pe viu, adică pe nenorocitul câine al casei, care, înţepat uşor la bot, muri în convulsiuni înfiorătoare. O dată stiletul aşezat pe cămin, Cecily scoţându-şi pieptarul de stofă neagră, rămase cu umerii, sânii şi braţele goale, ca o doamnă în toaletă de bal. – 2598 –

– Eugen Sue –

După obiceiul celor mai multe dintre fetele de culoare, purta în loc de corset, un al doilea corsaj dintr-o ţesătură tare care îi strângea mijlocul; totul alcătuia o îmbrăcăminte mai puţin sobră şi se potrivea de minune cu ciorapi stacojii şi cu basmaua. Nimic mai pur, mai desăvârşit ca linia braţelor şi umerilor ei, cărora două gropiţe şi o aluniţă neagră, mică şi catifelata acordau femeii o graţie în plus. Un suspin adânc atrase atenţia Cecilyei. Surâse, răsucind cu degetele ei subţiri câţiva cârlionţi care scăpaseră din cutele basmalei. — Cecily!… Cecily… murmură o voce aspră şi totodată jalnică. Şi prin deschizătura îngustă a – 2599 –

– Misterele Parisului vol.1 –

ferestruicii apăru faţa lividă şi teşită a lui Jacques Ferrand: pupilele lui scânteiau în întuneric. Cecily, care tăcuse până atunci, începu să îngâne un cântec creol. Cuvintele melodiei erau suave şi expresive. Deşi reţinută, vocea joasă de contralto a fetei acoperea zgomotul ploii torenţiale şi răbufnirile puternice ale vântului care păreau să zguduie vechea casă din temelii. — Cecily!… Cecily!… repetă Jacques Ferrand cu un glas rugător. Creola se opri dintr-o data, întoarse repede capul şi prefăcându-se că aude pentru prima oară vocea notarului, se apropie alene de uşă. — Cum! scumpe maestre (îl numea aşa, în derâdere), eşti aici? întrebă – 2600 –

– Eugen Sue –

femeia cu un uşor accent străin care dădea şi mai mult farmec vocii sale pătrunzătoare. — Oh! Ce frumoasă eşti aşa! murmură notarul. — Găseşti? răspunse creola. Basmaua asta se potriveşte cu părul meu negru, nu-i aşa? — Te găsesc din zi în zi mai frumoasă! — Şi braţul meu, uită-te cât e de alb. — Monstrule… pleacă! pleacă!… strigă Jacques Ferrand, furios. Cecily începu să râdă în hohote. — Nu, nu, sufăr prea mult… Oh! de nu m-aş teme de moarte!… strigă, sufocat, notarul. Dar să mor, asta înseamnă să nu te mai pot vedea! Şi eşti atât de frumoasă… Mai bine sufăr, – 2601 –

– Misterele Parisului vol.1 –

numai să te pot privi! — Priveşte-mă… ferestruica, de aia e făcută… şi ca să putem sta de vorbă ca doi prieteni, să ne alinăm astfel singurătatea de care e adevărat că nu sufăr prea mult… Eşti atât de bun, maestre!… Iată mărturisiri periculoase pe care le pot face fără risc, numai prin ferestruică. — Şi uşa nu vrei s-o deschizi? Vezi totuşi cât sunt de supus! În seara asta aş fi putut încerca să intru la dumneata în odaie, dar n-am făcut-o!… — Eşti cuminte din două motive. Întâi, fiindcă ştii că, silită de primejdiile vieţii mele rătăcitoare, port un stilet, că mânuiesc cu o mână sigură această armă otrăvitoare, mai ascuţită decât colţii unei vipere… Mai ştii de asemenea că în ziua – 2602 –

– Eugen Sue –

în care aş avea să mă plâng de purtarea dumitale, aş părăsi pentru totdeauna această casă, lăsându-te de o mie de ori mai îndrăgostit, fiindcă ai binevoit a face umilei dumitale servitoare cinstea de a te îndrăgosti de ea. — Servitoarea mea! Dar eu sunt robul dumitale… un rob batjocorit, dispreţuit… — E adevărat… — Şi asta nu te înduioşează? — Dimpotrivă, mă distrează… Zilele şi… mai ales nopţile… sunt atât de lungi!… — Oh! blestemato! — Nu, vorbesc serios, pari atât de năucit, trăsăturile ţi s-au schimbat întratât încât sunt măgulită… E o izbândă destul de modestă, dar, eşti singurul – 2603 –

– Misterele Parisului vol.1 –

bărbat aici… — Să auzi toate astea… şi să nu poţi decât să te mistui în într-o turbare neputincioasă! — Că puţină minte mai ai!!! Poate că niciodată nu ţi-am spus ceva mai drăguţ… — Bate-ţi joc… da, da, bate-ţi joc… — Nu-mi bat joc, dar n-am văzut până acum un om de vârsta dumitale, îndrăgostit în halul ăsta. — Îndrăgostit e puţin spus… — Ei bine, dacă ai fi în stare să mă convingi mai temeinic de pasiunea dumitale, voi avea poate bizara fantezie să joc eu însămi acest rol supranatural… M-ai înţeles? — Înţeleg că iar îţi baţi joc de mine… mereu şi fără milă! – 2604 –

– Eugen Sue –

— Poate… singurătatea dă loc la asemenea stranii fantezii!… Tonul Cecilyei fusese până atunci sardonic, dar ea rostise aceste ultime cuvinte cu o seriozitate calculata şi le întovărăşise cu o privire adâncă ; asta îl făcu pe notar să tresară. — Taci! nu te mai uita aşa la mine: mă înnebuneşti!… Aş prefera să-mi spui: Niciodată!… Cel puţin aş putea să te urăsc, să te alung din casa mea! strigă Jacques Ferrand, care se lăsase iar pradă unei nădejdi deşarte. Fac tot ce pot ca săţi fiu pe plac… Vrei să nu te vadă nimeni – nu te vede nimeni, poate cu riscul de a mă compromite grav, fiindcă, la urma urmei, nu ştiu cine eşti, îţi respect taina, şi nu-ţi vorbesc niciodată de asta… Team întrebat despre trecutul dumitale… – 2605 –

– Misterele Parisului vol.1 –

nu mi-ai răspuns… Ce trebui să fac? Vorbeşte, cel puţin. Te slujesc ca ultimul servitor, pentru dumneata îmi neglijez cele mai sacre îndatoriri, nu mai ştiu ce fac… am ajuns un subiect de senzaţie şi de batjocură pentru funcţionarii mei… clienţii ezită să-mi încredinţeze interesele lor… Am rupt legăturile cu cele câteva persoane evlavioase pe care le vedeam… nu mai ţin seama de ce crede lumea despre schimbarea obiceiurilor mele… Dar nu ştii, nu, nu cunoşti tristele consecinţe pe care patima mea nebună o poate avea pentru mine. Astea sunt totuşi dovezi de devotament, de sacrificii… Mai vrei şi altele?… Vorbeşte! Îţi trebuie aur? — Ce vrei să fac cu aurul dumitale! spuse Cecily întrerupându-l şi ridicând – 2606 –

– Eugen Sue –

din umeri; ca să stau în odaia asta… la ce-mi trebuie aurul… ai prea puţină imaginaţie!... — Dar nu eşti prizonieră din vina mea… Nu-ţi place camera asta? O vrei mai elegantă? Vorbeşte… şi ordonă... — La ce bun, încă o dată, la ce bun?… Oh! dacă ar fi să aştept o fiinţă adorată… arzând de dragostea pe care o inspiră şi o împărtăşeşte, aş vrea aur, mătase, flori, parfumuri, toate splendorile luxului. — Oh, această femeie mă înjoseşte, această femeie e înarmată, aceasta femeie stă sub cheie! strigă notarul înfuriat. — Ei bine! Treci peste dispreţul acestei femei, fă să-i cadă pumnalul din mână, sileşte-o să deschidă uşa care te – 2607 –

– Misterele Parisului vol.1 –

desparte de ea… şi asta nu prin forţă brutală… căci n-ar ajuta la nimic. — Dar prin ce, atunci? — Prin puterea pasiunii tale… — Pasiune… dar aş putea, oare, să io insuflu, Dumnezeule? — Vezi, tu nu eşti decât un biet notar, cu suflet de ţârcovnic… mi-e milă de line… Oare eu trebuie să te învăţ ce ai de făcut? Eşti urât… fii cumplit, ţi se va uita urâţenia. Eşti bătrân… fii energic, ţi se va uita vârsta. Eşti respingător… ameninţă! Fii tigru, un tigru bătrân care rage în toiul carnajului, are totuşi frumuseţea lui… Tigroaica îi răspunde din fundul pustiului. La aceste vorbe care nu erau lipsite de o elocinţă firească şi îndrăzneaţă, Jacques Ferrand fu izbit de expresia – 2608 –

– Eugen Sue –

sălbatică, aproape feroce a trăsăturilor Cecilyei, care, cu pieptul palpitând, cu nările agitate, cu gura plină de senzualitate, îşi aţintea asupra lui ochii-i negri şi arzători. Niciodată nu i se păruse mai frumoasă… — Vorbeşte, mai vorbeşte, strigă el cu exaltare, de rândul ăsta vorbeşti serios… oh! dacă aş putea!… — Poţi, dacă vrei, spuse repede Cecily. — Dar… — Dar îţi spun că ori cât de bătrân şi de respingător ai fi, aş vrea să fiu în locul tău şi să lupt pentru a seduce o femeie frumoasă, plină de foc, tânără, pe care singurătatea mi-ar fi scos-o în cale, o femeie care înţelege totul, poate fiindcă – 2609 –

– Misterele Parisului vol.1 –

e în stare de orice… da, aş seduce-o. Şi se depărta de ferestruică. — Cecily… revino! o imploră Jacques Ferrand cu glas rugător. — Nu, nu, mai târziu… când voi putea-o face fără să mă pierd… Dar lumina lămpii îmi oboseşte ochii… O dulce toropeală îmi îngreuiază pleoapele… Nu ştiu ce emoţie mă agită… Mi-ar plăcea un semi-întuneric… S-ar spune că am ajuns la apogeul voluptăţii… Şi Cecily se îndreptă spre cămin, stinse lampa, luă o ghitară atârnată în perete şi aţâţă focul ale cărui, flăcări luminară încăperea. Prin ferestruica îngustă unde rămăsese nemişcat, iată tabloul pe care îl vedea Jacques Ferrand: – 2610 –

– Eugen Sue –

În mijlocul zonei luminoase de pâlpâirile din cămin, Cecily, într-o atitudine molatecă şi languroasă, culcată într-o rână pe un divan mare de damasc vişiniu, ţinea în mâini ghitara din care scoase câteva arpegii armonioase. Focul înviorat arunca reflexe roşietice, iar creola apărea intens luminată în mijlocul întunericului din odaie. Pentru a desăvârşi efectul acestui tablou, cititorul să-şi amintească aspectul misterios, aproape ireal al unei camere unde flacăra căminului luptă contra umbrelor care tremură pe tavan şi pereţi… Furtuna se înteţea, se auzea mugind afară. Mângâind strunele ghitarei, Cecily – 2611 –

– Misterele Parisului vol.1 –

îşi aţintea stăruitor privirea ei magnetică asupra lui Jacques Ferrand care, fascinat, nu o pierdea din ochi. — Iată, stăpâne, reluă creola, ascultă acest cântec din ţara mea; noi nu ştim să facem versuri, îngânăm un simplu recitativ fără rime, şi, între fiecare pauză, improvizăm, aşa cum putem, o cantilenă potrivita cu ideea din cuplet; e foarte naiv şi pastoral, îţi va plăcea, sunt sigură, stăpâne… Acest cântec se numeşte Femeia îndrăgostită. Şi Cecily începu un fel de recitativ, mai accentuat prin expresia glasului decât prin modulaţiile cântecului. Câteva acorduri duioase şi înfiorate serveau drept acompaniament. Iată cântecul Cecilyei: – 2612 –

– Eugen Sue –

Flori, flori peste tot… Iubitul meu va să vină! Aşteptarea fericirii mă frânge şi mă tulbură. Să potolim lumina zilei, voluptatea caută o umbră străvezie… Iubitul meu preferă răsuflarea mea fierbinte parfumului florilor... Strălucirea zilei nu-i va obosi ochii, fiindcă pleoapele lui vor rămâne coborâte sub sărutările mele... Îngerul meu, oh! vino… sânul meu tresaltă, sângele meu clocoteşte… Vino… vino… vino… Aceste cuvinte pronunţate cu atâta înfocată nerăbdare, ca şi cum ar fi fost adresate unui amant invizibil, fură apoi transpuse într-o temă melodică încântătoare; degetele ei fine scoteau din – 2613 –

– Misterele Parisului vol.1 –

ghitară vibraţii pline de o suavă armonie. Chipul însufleţit al Cecilyei, ochii ei voalaţi, umezi, mereu aţintiţi asupra lui Jacques Ferrand, exprimau o aşteptare aprinsă de dorinţă. Vorbe de dragoste, muzică ameţitoare, priviri înflăcărate, frumuseţe de o senzualitate ideală, afară linişte noapte… totul contribuia în clipa aceea să-l zăpăcească pe notar. Aşa că, înnebunit, strigă: — Fie-ţi milă… Cecily!… fie-ţi milă!… îmi pierd mintea. Taci, că mă omori!… Oh! aş vrea să fiu nebun!… — Ascultă cuvintele celui de a doilea cuplet, stăpâne, spuse creola, preludiind din nou. Şi ea continuă recitativul pătimaş: – 2614 –

– Eugen Sue –

Şi dacă iubitul meu ar fi aici şi mâna lui mi-ar atinge umărul gol, m-aş înfiora şi aş muri… Dacă ar fi aici şi părul, lui mi-ar atinge obrazul, obrazul meu atât de palid s-ar îmbujora… Obrazul meu atât de palid s-ar înflăcăra… Suflet al sufletului meu, dacă ai fi aici, buzele mele uscate, buzele mele lacome n-ar scoate o vorbă… Viaţa, vieţii mele, dacă ai fi aici, de-aş fi muribundă nu ţi-aş cere cruţare… Pe cei pe care îi iubesc, cum te iubesc, îi ucid… – 2615 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Îngerul meu, oh! Vino, sânul meu tresaltă, sângele meu clocoteşte… Vino… vino… vino… Dacă Cecily nuanţase prima strofă cu o voluptate languroasă, ea pusese în aceste ultime cuvinte toată ardoarea amorului antic… Şi, ca şi cum muzica nar fi fost în stare să exprime delirul ei impetuos, creola aruncă ghitara… şi ridicându-se pe jumătate, întinzând braţele către uşa unde se afla Jacques Ferrand, repetă cu glas stins, sfârşit: — Oh!… vino… vino… vino… E cu neputinţă de redat privirea de foc cu care însoţea aceste vorbe. Jacques Ferrand scoase un ţipăt teribil. — Oh! moarte celui pe care l-ai iubi – 2616 –

– Eugen Sue –

astfel, căruia i-ai spune aceste cuvinte învăpăiate! urlă, zgâlţâind uşa într-o pornire de gelozie şi de furie sălbatică. Oh!… averea mea, viaţa mea pentru o clipă din această voluptate ucigătoare, pe care o zugrăveşti cu accente de foc. Mlădioasă ca o panteră, Cecily fu dintr-un salt lângă ferestruică şi ca şi cum şi-ar fi stăpânit cu greu pornirile ei simulate, îi spuse lui Jacques Ferrand cu vocea joasă, concentrată, palpitantă: — Ei bine!… Ţi-o mărturisesc, m-am aprins cu însămi, la cuvintele înfocate ale acestui cântec. Nu voiam să mai revin la această uşă şi iată-mă, fără voia mea, căci mai aud vorbele tale de adineauri: „Dacă mi-ai spune: loveşte… aş lovi…“ Mă iubeşti, deci, atât de mult? — Vrei aur, tot aurul meu? – 2617 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Nu… Am destul… — Ai vreun duşman? Îl ucid. — Nu am niciun duşman… — Vrei să fii soţia mea? Te iau în căsătorie… — Sunt măritată!… — Dar atunci, ce vrei? Doamne!… Ce vrei, oare?… — Dovedeşte-mi că patima ta pentru mine e oarbă, impetuoasă, că i-ai putea jertfi totul! — Totul! da, totul, dar cum? — Nu ştiu… Dar mai înainte strălucirea ochilor tăi m-a fascinat… Dacă acum mi-ai da una din acele dovezi de dragoste nebună care exaltă închipuirea unei femei până la delir, nu ştiu de ce aş fi în stare!… Grăbeşte-te! am toane, mâine poate că emoţia de – 2618 –

– Eugen Sue –

adineauri se va potolii. — Dar ce dovadă pot să-ţi dau, aici, în această clipă? strigă mizerabilul, frângându-şi mâinile. E un chin cumplit! Ce dovadă! Spune, ce dovadă vrei? — Nu eşti decât un prost! răspunse Cecily depărtându-se, cu o expresie de ciudă şi supărare. M-am înşelat ! Te credeam capabil de un devotament fără seamăn. Noapte bună… Păcat… — Cecily… oh!… nu pleca… revino… Dar ce să fac? Spune-mi, cel puţin, oh! mi se rătăceşte mintea... Ce să fac? Ce să mai fac? — Caută… — Doamne! Dumnezeule! — Eram pe cale să mă las sedusă, dacă ai fi vrut... Nu te vei mai întâlni cu un asemenea prilej. – 2619 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Dar în sfârşit… Spune ce vrei! strigă notarul, aproape scos din minţi. — Ghiceşte… — Explică-te… ordonă… — Ei! dacă m-ai dori atât de pătimaş, cum spui, ai găsi mijlocul să mă convingi… Noapte bună… — Cecily? — O să închid ferestruica în loc să deschid uşa… — Fie-ţi milă! Ascultă… — Pentru o clipă am crezut că mintea mea se înfierbântă, focul din cămin se stinge… ar fi venit întunericul… nu m-aş mai fi gândit decât la dovada devotamentului tău; atunci acest zăvor… dar, nu… tu nu vrei… oh? nu ştii ce pierzi… Noapte bună, sfântule… – 2620 –

– Eugen Sue –

— Cecily… ascultă… rămâi… am găsit… exclamă Jacques Ferrand, după o clipă de tăcere şi cu o explozie de bucurie, greu de redat. Mizerabilul fu cuprins de ameţeală. Un abur impur îi întunecă raţiunea: pradă poftelor oarbe şi necontrolate ale brutei, pierdu orice măsură, orice prudenţă, orice raţiune; instinctul de conservare îl părăsi… — Ei bine! care e dovada dragostei tale? întrebă creola apropiindu-se de cămin ca să ia stiletul şi să revină încet lângă ferestruica luminată slab de flacăra căminului… Apoi, fără ca notarul să bage de seamă, cercetă dacă un lanţ de fier care lega două piroane, din care unul era bătut în uşă, iar celălalt în pervaz, e bine fixat. – 2621 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Ascultă, zise Jacques Ferrand, cu vocea răguşită şi sacadată, ascultă… Dacă mi-aş pune onoarea… averea… viaţa la picioarele tale… aici… pe loc… vei fi convinsă că te iubesc? Această dovadă a pasiunii nebune ţi-ar fi de ajuns? Spune? — Onoarea ta, averea ta, viaţa ta? Nu te înţeleg. — Dacă-ţi încredinţez o taină care mă poate duce la eşafod vei fi a mea? — Tu, criminal? Îţi baţi joc de mine… Şi austeritatea ta? — Minciună… — Cinstea ta? — Minciună… — Evlavia ta? — Minciună… — Te crede lumea un sfânt şi eşti – 2622 –

– Eugen Sue –

cumva un diavol? Te lauzi… Nu există om atât de rafinat, de o perseverenţă atât de calculată, de o cutezanţă atât de cinică, încât să poată astfel înşela încrederea şi capta respectul oamenilor… Ar fi o ironie diabolică, o teribilă sfruntare aruncată în obrazul societăţii! — Eu sunt omul acela… Am aruncat această provocare şi am înfruntat societatea! strigă monstrul într-un acces de trufie sinistră. — Jacques!… Jacques!… nu vorbi aşa! spuse Cecily cu o voce stridentă şi cu sânul palpitând, mă înnebuneşti… — Mi-aş da capul pentru mângâierile tale… Vrei? — Ah! iată în sfârşit o pasiune adevărată!… exclamă Cecily. Uite… ia – 2623 –

– Misterele Parisului vol.1 –

pumnalul meu… mă dezarmezi… Jacques Ferrand luă cu precauţie, prin ferestruică, periculoasa arma şi o aruncă departe, în coridor. — Cecily… mă crezi acum? strigă el cu avânt. — Sigur că te cred! răspunse creola strângând cu mâinile ei fermecătoare degetele crispate ale lui Jacques Ferrand. Da, te cred, căci regăsesc privirea ta de adineaori, acea privire care m-a fermecat… Ochii tăi strălucesc cu o văpaie sălbatică… Jacques… — Cecily!!! — Probabil că spui adevărul… — Sigur că spun adevărul!… Oh! o să vezi. — Fruntea ta e ameninţătoare… Faţa ta e de temut… Uite, eşti înspăimântător – 2624 –

– Eugen Sue –

şi frumos ca un tigru înfuriat… Dar spui adevărul, nu e aşa? — Am comis crime, crede-mă! — Cu atât mai bine… dacă prin mărturisirea lor îmi dovedeşti dragostea ta… — Şi dacă îţi spun tot? — Îţi dau tot… Căci dacă ai în mine această încredere oarbă, curajoasă, vezi tu, Jacques, nu mai e vorba de amantul ideal din cântec pe care l-aş chema, ci pe tine, pe tigrul meu, ţie ţi-as spune: Vino… vino… vino… Rostind aceste vorbe cu o expresie de femeie avida şi înflăcărată, Cecily se apropiase atât de aproape, atât de aproape de ferestruică, încât Jacques Ferrand simţi pe obrazul lui suflarea dogoritoare a creolei, şi pe degetele lui – 2625 –

– Misterele Parisului vol.1 –

păroase, atingerea electrică a buzelor ei proaspete, şi pline. — Oh! Vei fi a mea… Şi voi fi tigrul tău! strigă el şi apoi, dacă vrei, poţi să mă dezonorezi, să faci să-mi cadă capul… Cinstea, viaţa mea, totul îţi aparţine acum. — Cinstea ta? — Cinstea mea! Ascultă. Acum zece ani mi s-a încredinţat o copilă şi suma de două sute de mii de franci ce aparţineau… Am părăsit copila, am făcut-o să fie socotită moartă, printr-un act de deces fals şi mi-am însuşit banii.. — Ai fost abil şi îndrăzneţ… Cine ar fi crezut aşa ceva despre tine? — Asculta mai departe. Îl uram pe casierul meu: într-o seară a luat de la mine câteva monezi de aur, pe care mi – 2626 –

– Eugen Sue –

le-a înapoiat a doua zi, dar, ca să-l înfund pe acest nenorocit, l-am învinuit că mi-a furat o sumă mare. Am fost crezul; el a fost aruncat în închisoare… Acum este onoarea mea în mâna ta? — Oh!... mă iubeşti, Jacques, mă iubeşti, ca să-mi dezvălui astfel tainele tale! Oare atâta putere am eu asupra ta?… Nu voi fi ingrată… dă-mi fruntea în care s-au născut aceste gânduri infernale, să ţi-o sărut… — Oh! strigă notarul bâlbâind, de-ar fi eşafodul ridicat aici, în faţa mea, şi nu m-aş da înapoi… Dar n-am terminat… Această copilă părăsită mi s-a ivit iar în cale… Mă temeam de ea… am pus să fie ucisă… — Tu?… Şi cum?… Unde?… — Sunt puţine zile de atunci… lângă – 2627 –

– Misterele Parisului vol.1 –

podul de la Asnières… pe insula Ravageur… un oarecare Marţial a înecat-o într-o barcă cu supapă… Iată destule amănunte? Mă crezi, acum? — Oh! diavol ce eşti… diavol din infern… mă înspăimânţi şi totuşi mă atragi… Mă tulburi… În ce constă puterea asta a ta? — Ascultă mai departe… Cândva, un om îmi încredinţase o sută de mii de taleri… I-am întins o cursă… i-am zburat creierii... Am dovedit că se sinucisese şi nu am recunoscut depozitul pe care sora lui îl reclama. Acum viaţa mea e în mâinile tale… deschide. — Jacques, te ador! rosti creola cu însufleţire. — O, de-aş avea în faţă de o mie de ori moartea, aş înfruntat-o! strigă notarul – 2628 –

– Eugen Sue –

într-o beţie de nedescris. Da, aveai dreptate, dacă aş fi tânăr, fermecător, şi încă n-aş simţi această fericire triumfătoare… Cheia!… aruncă-mi cheia!… trage zăvorul… Creola scoase cheia din broască şi o întinse notarului prin ferestruică zicându-i pierdută: — Jacques, sunt nebună! — Eşti a mea, în sfârşit! mugi el, sălbatic, încercând să descuie uşa. Dar uşa, închisă cu zăvorul, nu se deschidea. — Vino, tigrul meu! Vino, continuă Cecily cu vocea sfârşită. — Zăvorul… zăvorul… strigă Jacques Ferrand. — Dar dacă mă înşeli? zise deodată creola. Dacă tainele tale le-ai născocit ca – 2629 –

– Misterele Parisului vol.1 –

să mă înşeli? Notarul râmase o clipă înmărmurit. Credea că e pe punctul de a-şi realiza dorinţele, dar această împotrivire puse vârf furiei lui dezlănţuite. Duse repede mâna la piept, îşi desfăcu vesta, rupse cu grabă un lănţişor de oţel de care era atârnat un mic săculeţ roşu, îl luă, i-l arătă prin ferestruică Cecilyei şi îi spuse, gâfâind cu vocea sugrumată: — Iată cu ce poţi să mă duci la eşafod! Trage zăvorul şi săculeţul e al tău… — Dă-mi-l, tigrul meu! strigă Cecily. Şi trăgând violent zăvorul cu o mână, apucă săculeţul cu cealaltă… Dar Jacques Ferrand nu-l slăbi din mână decât când simţi uşa cedând sub – 2630 –

– Eugen Sue –

apăsarea lui… Dar dacă uşa se urni, ea se întredeschise numai pe o lărgime de câţiva centimetri, fiind reţinută de lanţ şi de belciuge. La acest neprevăzut obstacol, Jacques Ferrand se aruncă asupra uşii şi o zgâlţâi într-un efort desperat. Cecily, cu iuţeala gândului, apucă săculeţul între dinţi, deschise fereastra, aruncă în curte un palton şi, pe cât de sprintenă, pe atât de curajoasă, folosindu-se de o funie cu noduri legată din timp de balcon, se lăsă să alunece de la catul întâi în curte, iute şi uşoară ca o săgeată care ar cădea la pământ… Apoi, îmbrăcând în grabă paltonul, alergă la loja portarului, o deschise, trase cordonul, ieşi în stradă şi sări într-o – 2631 –

– Misterele Parisului vol.1 –

trăsură, care o aştepta, pentru orice împrejurare, din ordinul baronului de Graün, în fiecare seară, la zece paşi de locuinţa notarului; asta de când intrase Cecily în serviciul lui Jacques Ferrand. Trăsura porni în galopul a doi cai puternici. Ajunsese în bulevard înainte ca Jacques Ferrand să-şi fi dat seama de fuga Cecilyei. Să revenim la acest monstru. Prin întredeschizătura uşii, el nu putea vedea fereastra de care se servise creola ca să-şi pregătească şi să-şi asigure fuga. Cu o ultimă lovitură furioasă a umerilor săi puternici, Jacques Ferrand făcu să sară lanţul care ţinea uşa întredeschisă. Se repezi în odaie… – 2632 –

– Eugen Sue –

Nu găsi pe nimeni… Funia cu noduri se legăna încă la balconul ferestrei peste care notarul se aplecă… În cealaltă parte a curţii, la lumina lunii care ieşea din norii îngrămădiţi de furtună, zări, în adâncul bolţii de la intrare, poarta de serviciu deschisă. Jacques Ferrand ghici totul. Îi rămânea o ultimă rază de speranţă. Energic şi hotărât, încălecă balconul şi se lăsă la rându-i să cadă în curte, cu ajutorul funiei şi ieşi în fugă din casă. Strada era pustie… Nu văzu pe nimeni. Nu auzi decât uruitul depărtat al trăsurii care o ducea în goană pe creolă. Notarul crezu că era o caleaşcă – 2633 –

– Misterele Parisului vol.1 –

întârziată şi nu dădu nicio atenţie acestui amănunt. Aşa că nu mai există pentru el nicio şansă de a o regăsi pe Cecily care ducea cu ea dovada crimelor sale!… Faţă de această certitudine, căzu trăsnit pe o bornă din faţa porţii. Rămase acolo multă vreme, mut, nemişcat, împietrit. Cu ochii ficşi, pierduţi cu dinţii strânşi, cu gura spumegândă, sfâşiinduşi cu unghiile pieptul care sângera, simţea că mintea i se rătăceşte, se prăbuşeşte într-o prăpastie fără fund. Când îşi mai reveni din stupoare, îşi târî paşii nesiguri; totul îi juca înaintea ochilor ca şi cum s-ar fi trezit dintr-o beţie adâncă… Trânti cu putere poarta de la stradă şi reintră în curte… – 2634 –

– Eugen Sue –

Ploaia încetase. Vântul continua să sufle cu violenţă, gonea norii ceauşii care învăluiau luna fără să o întunece şi, în razele ei palide, clădirea se profila fantomatic. Oarecum potolit cu aerul tare şi rece al nopţii, Jacques Ferrand, sperând să combată agitaţia de care era cuprins, îşi grăbi paşii, se adânci în aleile noroioase ale grădinii, călcând apăsat şi ducânduşi, din când în când la frunte, pumnii încleştaţi. Mergând aşa, la întâmplare, ajunse la capătul unei alei lângă o seră în ruină. Deodată, se împiedică de un morman de pământ răscolit de curând... Se aplecă, privi pământul, fără să vrea şi zări acolo câteva albituri însângerate. – 2635 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Se găsea lângă groapa pe care Luiza Morel o săpase ca să-şi ascundă copilul ei mort… Copilul ei, care era şi al lui. Cu toată firea lui necruţătoare, cu toate grozavele temeri de care era stăpânit, Jacques Ferrand se cutremură de spaimă. Era ceva fatal în această coincidenţă. Urmărit de fantoma răzbunătoare a lubricităţii, întâmplarea îl aducea lângă mormântul copilului, rod nefast al silniciei şi al desfrânării sale!… În orice altă împrejurare, Jacques Ferrand ar fi călcat în picioare, cu o nepăsare nemiloasă, acest mormânt, dar istovindu-şi energia sălbatică în scena pe care am povestit-o mai sus, se simţi cuprins de o slăbiciune şi de o groază – 2636 –

– Eugen Sue –

neaşteptată… Fruntea îi fu năpădită de o sudoare rece, genunchii îi tremurară şi se îndoiră sub dânsul, şi, fără să poată face vreo mişcare, se prăbuşi alături de acel mormânt deschis. Capitolul 15 ÎNCHISOAREA „LA FORCE“ ...Eroare inexplicabilă, eroare nedreaptă! Eroare crudă! Situată în strada Regele Siciliei, în cartierul Marais, aspectul acestei case de detenţie nu avea nimic întunecat, nimic sinistru. În mijlocul uneia din primele curţi se zăreau câteva ridicături de pământ – 2637 –

– Misterele Parisului vol.1 –

plantate cu arbuşti, în jurul cărora se iveau ici şi colo mlădiţele verzi şi timpurii ale ciuboţelei cucului şi ghioceilor; un peron acoperit de o boltă cu zăbrele pe care se caţără crengile noduroase ale viţei de vie, duce la una din cele şapte sau opt curţi destinate plimbării deţinuţilor. Clădirile mari care înconjoară aceste curţi seamănă mai mult cu cele ale unei cazărmi sau ale unei fabrici bine îngrijite. Faţadele largi de piatră albă sunt prevăzute cu ferestre mari şi înalte prin care aerul proaspăt şi curat intră din belşug. Dalele şi pavajul curţilor sunt de o curăţenie desăvârşită. La parter, încăperi vaste, încălzite iarna, răcoroase vara, servesc în timpul – 2638 –

– Eugen Sue –

zilei ca loc de întâlnire, atelier sau sală de mâncare pentru deţinuţi. Etajele superioare sunt rezervate unor dormitoare imense, înalte de zecedouăsprezece picioare, pavate cu lespezi curate şi lucioase, pe care se înşiră câte două rânduri de paturi de fier, cu mindir de paie, o saltea moale şi groasa, o pernă de căpătâi, cearşafuri de pânză albă şi o pătura călduroasă de lână. Să pătrundem acum în vorbitorul închisorii, unde Rigolette tocmai intra. Gardianul, om de patruzeci de ani, fost soldat cu faţa aspră şi energică, purta uniformă, şapcă şi pantaloni albaştri; două steluţe de argint erau brodate pe guler şi pe manşete. La vederea Rigolettei, faţa lui se lumină şi căpăta o expresie de caldă – 2639 –

– Misterele Parisului vol.1 –

bunăvoinţă; fusese totdeauna impresionat de graţia, de gingăşia şi de afecţiunea cu care Rigolette îl îmbărbăta pe Germain când venea să-l vadă. La rândul lui, Germain nu era un deţinut ca oricare altul, discreţia, blândeţea şi tristeţea lui trezeau o simpatie deosebită funcţionarilor închisorii, dar se fereau să i-o manifeste de teamă să nu-l expună persecuţiei din partea hidoşilor lui camarazi care, după cum am mai spus, îl priveau cu ură şi neîncredere. Ploua cu găleata, dar mulţumită cizmuliţelor înalte, şi umbrelei, Rigolette putuse înfrunta curajoasă vântul şi umezeala. — Ce vreme urâtă, biata mea domnişoară! o întâmpină gardianul cu – 2640 –

– Eugen Sue –

compasiune. Trebuie să ai un suflet prea bun ca să ieşi din casă pe un timp ca ăsta. — Când te gândeşti tot drumul la bucuria ce o vei face unui biet deţinut, nu-ţi mai pasă de cum e vremea nu-i aşa, domnule? — Nu e nevoie să te mai întreb pe cine vrei să vezi... — Desigur… Şi ce mai face bietul meu Germain? — Iată, draga mea domnişoară, am văzut mulţi deţinuţi în viaţa mea; erau trişti, trişti, o zi, două, şi apoi treptat se obişnuiau cu felul de viaţă al celorlalţi, şi cei care în primele zile erau grozav de abătuţi, sfârşeau prin a fi cei mai veseli. Cu domnul Germain e altceva, pare din ce în ce mai împovărat. – 2641 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— E ceea ce mă sperie şi pe mine. — Când sunt de serviciu în curte, îl privesc uneori cu coada ochiului, e totdeauna singur… Ţi-am mia spus-o, ar trebui să-l sfătuieşti să nu se izoleze până într-atât, să încerce să vorbească cu ceilalţi; în cuând o să le fie ca un spin în ochi… Curţile pentru plimbare sunt supravegheate, dar o lovitură pe la spate e uşor de dat. — Ah! Dumnezeule, e deci în primejdie mare? exclamă Rigolette. — Nu chiar; dar bandiţii ăştia simt că el nu e de-ai lor, îl urăsc pentru firea lui cinstită şi mândră. — Şi l-am sfătuit, totuşi să facă aşa cum spui, domnule, să încerce să stea de vorbă, măcar cu cei mai puţin răi, dar e peste puterile lui, nu-şi poate înfrânge – 2642 –

– Eugen Sue –

sila. — Rău face… rău face… o încăierare se poate pune uşor la cale. — Doamne! Dumnezeule! dar, oare, nu poate fi despărţit de ceilalţi? — De două, trei zile, mi-am dat seama de relele lor intenţii faţă de el, lam sfătuit să se ceară într-o celulă, adică într-o odaie separată. — Ei bine? — Dar uitasem un lucru: că un şir întreg de celule sunt în reparaţie, iar celelalte sunt ocupate. — Dar oamenii ăştia răi sunt în stare să-l ucidă! strigă Rigolette izbucnind în plâns. Şi dacă din întâmplare ar avea protectori, ce-ar putea face ei pentru dânsul? — Nimic altceva decât să obţină ceea – 2643 –

– Misterele Parisului vol.1 –

ce dobândesc deţinuţii care pot plăti: o încăpere separată. — Vai!… atunci e pierdut, dacă ceilalţi prind pică pe el… — Fii liniştită, îl vom păzi cu străşnicie… dar îţi repet, dragă domnişoară… sfătuieşte-l să fie mai prietenos… orice început e greu! — Voi stărui din toate puterile mele, domnule, dar pentru o fire bună şi cinstită, e greu, vezi dumneata, să se lege cu oameni de teapa asta. — Din două rele preferi pe cel mai mic. Haide, mă duc să-l chem pe domnul Germain. Dar stai puţin, urmă gardianul oprindu-se, nu mai sunt decât doi vizitatori, aşteaptă până pleacă ăştia… Alţii nu mai vin astăzi… deoarece e ora două, o să-l anunţ pe – 2644 –

– Eugen Sue –

domnul Germain şi o să puteţi vorbi mai în voie… Când veţi fi singuri, o să-l las să intre în coridor, aşa că nu veţi fi despărţiţi decât de un singur grilaj în loc de două; tot e ceva. — Ah! domnule, cât eşti de bun… cum să-ţi mulţumesc! — Sst! să nu te audă cineva, asta ar stârni gelozie. Aşază-te acolo, la capătul băncii şi, îndată ce omul ăsta şi femeia vor pleca mă voi duce să-l anunţ pe domnul Germain. Gardianul îşi reluă locul în interiorul coridorului; Rigolette se îndreptă tristă spre banca vizitatorilor. În timp ce lucrătoarea aştepta sosirea lui Germain, vom face pe cititor să asiste pe rând la convorbirile dintre deţinuţii care rămăseseră în vorbitor. – 2645 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Partea a opta

Capitolul 1 ŞUGUBĂŢUL Deţinutul care se găsea lângă Barbillon era un om de vreo patruzeci şi cinci de ani, uscăţiv, bolnăvicios, cu o fizionomie şireată, inteligenta, joviala şi ironica. Avea o gura enormă, aproape ştirba, şi când vorbea o strâmba de la dreapta la stânga, după obiceiul celor care se adresează unor gură-cască. Nasul îi era cârn, capul mare, aproape complot chel: purta o vestă veche, cenuşie, tricotată, pantaloni de o culoare imprecisă, rupţi, cârpiţi în mii de locuri, – 2646 –

– Eugen Sue –

iar picioarele goale, înroşite de frig şi înfăşurate pe jumătate în obiele vechi, erau încălţate cu saboţi. Acest om pe nume Fortuné Gobert, poreclit Şugubăţul, fost scamatorşarlatan, fost puşcăriaş eliberat după ce fusese osândit pentru falsificare de monezi, se afla acum în prevenţie, fiindcă revenise într-un loc de unde fusese izgonit: comisese noaptea un furt prin efracţie şi escaladare. Adus de puţine zile în închisoarea „La Force“, Şugubăţul îndeplinea, spre desfătarea generală a camarazilor săi de puşcărie, rolul de povestitor. Şugubăţul excela în povestiri erotice în care fiinţele fără apărare, după mii de vicisitudini, reuşesc să-i înfrângă pe duşmanii lor. Şugubăţul mai avea darul – 2647 –

– Misterele Parisului vol.1 –

ironiei caustice, ceea ce i-a atras porecla, replicile lui fiind adeseori usturătoare, deşi glumeţe. Intrase chiar atunci în vorbitor. De cealaltă parte a grilajului se afla o femeie de vreo treizeci şi cinci de ani, cu faţa palidă, blândă şi interesantă, îmbrăcată sărăcăcios dar îngrijit, care plângea cu amărăciune şi ţinea batista la ochi. Fortuné o privea cu un amestec de nerăbdare şi de afecţiune. Lasă, Jeanne, îi spuse el, nu mai fi copilă, iată, sunt şaisprezece ani de când nu ne-am mai văzut; dacă ţii mereu batista la ochi, nu e chip să ne recunoaştem nici acum. — Dragul meu frate, bietul meu Fortuné… mă înăbuş… nu pot vorbi… – 2648 –

– Eugen Sue –

— Eşti ciudată, zău! Dar ce ai? Sora îşi reţinu plânsul. Îşi şterse ochii şi privindu-l uluită, continuă: — Ce am? Cum! Când te regăsesc tot în închisoare unde ai mai stat cincisprezece ani!… — E adevărat; azi se împlinesc şase luni de când am ieşit din centrala de la Melun, fără să fi putut să te văd la Paris, fiindcă intrarea în capitală mi-era interzisă… — Şi iar închis! Dar ce-ai mai făcut Doamne? De ce-ai plecat de la Beaugency, unde fuseseşi trimis sub pază? — De ce! Ar trebui să mă întrebi de ce m-am dus acolo. — Ai dreptate. — Mai întâi, draga mea Jeanne, – 2649 –

– Misterele Parisului vol.1 –

pentru că zăbrelele astea sunt între noi doi, închipuieşte-ţi că te-am sărutat, că te-am îmbrăţişat cum se cuvine când îţi revezi, sora după o veşnicie. Acum să stăm de vorbă: un deţinut de la Melun, poreclit Şchiopul cel gros, îmi spusese că la Beaugency se află un fost puşcăriaş dintre cunoştinţele lui care angajează eliberaţi pentru o fabrica de ceruză. Ştii tu ce înseamnă să fabrici ceruză? — Nu, dragă frate. — E o meserie foarte frumoasă, cei care o practică, după o lună sau două, fac o intoxicaţie cu plumb, boala numită saturnină. — Şi de ce ti-ai ales o meserie atât de primejdioasă din care se moare, bietul meu Fortuné? — Ce voiai să fac? Când am fost – 2650 –

– Eugen Sue –

închis la Melun pentru afacerea aia cu banii falşi, eram scamator. Cum la închisoare nu exista un atelier pentru meseria mea, şi cum nu am mai multă putere decât un purice, am fost pus să fac jucării pentru copii. O dată cu terminarea pedepsei, iată-mă calificat meşter în lucratul trompetelor de zece centime bucata. Mi se dă să aleg ca loc de reşedinţă, între trei sau patru târguri, la patruzeci de leghe de Paris; ca singur mijloc de existenţă, aveam priceperea mea de a face jucării pentru copii… Dacă am admite că toţi locuitorii târgului, de la bătrâni până la ţânci, ar face taratata din trâmbiţe, tot mi-ar fi fost greu s-o scot la capăt, doar nu aş fi putut obliga un târg întreg să cânte din trâmbiţă de dimineaţă până seara. Aş fi fost socotit – 2651 –

– Misterele Parisului vol.1 –

drept un aiurit. — Doamne, tot de glume te ţii! — E mai bine decât să plângi. Până la urmă, văzând că la patruzeci de leghe de Paris meseria mea de scamator nu-mi poate procura mai multe venituri decât cele obţinute din confecţionarea de trâmbiţe, am cerut să am domiciliu forţat la Beaugency, dorind să mă angajez la ceruzieri. E o plăcintă care-ţi dă indigestie cu colici foarte violente; dar până crapi, mai trăieşti, te alegi cu câştigul ăsta şi preferam această meserie aceleia de hoţ; ca să fur nu sunt nici atât de curajos, nici destul de puternic, şi numai din întâmplare am săvârşit fapta de care vreau să-ţi vorbesc. — Chiar dacă ai fi fost curajos şi puternic, încă nu ţi-ar fi trecut prin cap – 2652 –

– Eugen Sue –

să furi. — Ah! crezi tu asta? — Da, în fond tu nu eşti rău, căci în afacerea aia nenorocită de falsificare de monezi ai fost băgat contra voinţei tale, aproape silit, o ştii bine. — Da, fata mea, dar vezi tu, cincisprezece ani de puşcărie îl afumă pe om cum e afumată pipa pe care o vezi, chiar dacă ar fi intrat în celulă alb ca o lulea de spumă de mare. Ieşind dar de la Melun, mă simţeam prea fricos ca să mă apuc de furat. — Şi ai avut curajul să te apuci de o meserie atât de primejdioasă! Ascultă, Fortuné, îţi spun că te prefaci a fi mai rău decât eşti. — Stai niţel, aşa slăbănog, îmi intrase în cap – să mă ia dracul dacă ştiu – 2653 –

– Misterele Parisului vol.1 –

de ce – că voi da cu tifla colicilor de plumb, că boala n-ar avea prea mult să roadă din mine şi că o să se ducă aiurea; în sfârşit, că o să ajung şi eu unul din veteranii ceruzieri. Când m-au eliberat, am început să toc banii primiţi la ieşirea din închisoare, la care bineînţeles că s-au adăugat şi cei câştigaţi cu istorisirile mele în celula comună. — Cum le povesteai odinioară, frate! Ţi-aduci aminte ce haz făcea biata mamă? — Vezi bine! Ce femeie bună! Ea n-a bănuit până a murit că mă aflam la Melun. — Niciodată: până în ultima clipă a crezut că plecaseşi în colonii. — Ce vrei, fata mea, prostiile pe care le fac sunt din vina tatii care mă – 2654 –

– Eugen Sue –

pregătise să fiu paiaţă, ca să-l pot ajuta în scamatoriile lui cu paharele, să mănânc câlţi şi să scot flăcări pe gură, ceea ce a făcut ca să n-am timp să mă împrietenesc cu copiii pairilor Franţei, ci cu golanii de mahala. Dar ca să revin la Beaugency… O dată ieşit de la Melun, îmi toc bănuţii şi pe bună dreptate. După cincisprezece ani de colivie, trebuie să mai iei puţin aer şi să-ţi înveseleşti existenţa, cu atât mai mult cu cât, fără să fiu prea lacom, saturnina îmi putea da o ultimă indigestie… Şi te întreb, atunci la ce mi-ar mai fi folosit banii strânşi la închisoare? În sfârşit, sosesc la Beaugency aproape fără o leţcaie; întreb de Părosul, prietenul Şchiopului cel gros, şeful fabricii. Salutare! nu mai era fabrică de ceruză, – 2655 –

– Misterele Parisului vol.1 –

muriseră unsprezece oameni în anul acela şi vechiul puşcăriaş închiriase prăvălia. Iată-mă dar în mijlocul acelui târg, neavând altă meserie decât meşteşugul de a face trâmbiţe de lemn şi, drept scrisori de recomandare, fişa mea de liberat din închisoare. Caut de lucru după puterile mele şi, deoarece nu eram în formă, înţelegi cum am fost primit: mi se spunea hoţ într-o parte, golan în alta, puşcăriaş eţetera! De îndată ce apăream undeva, lumea îşi păzea buzunarele; asta însă nu mă împiedica să crap de foame într-o asemenea văgăună, din care nu aveam voie să plec decât după cinci ani. Văzând aşa, trec peste oprelişti ca să vin la Paris să-mi valorific talentele. Cum nu aveam la îndemână o caleaşca cu patru cai, am – 2656 –

– Eugen Sue –

luat-o pe jos hoinărind şi cerşind în tot lungul drumului, ferindu-mă de jandarmi ca un câine de loviturile de ciomag; am avut noroc şi am ajuns fără vreo poticneală până la Auteuil. Eram extenuat aveam o foame de lup, eram îmbrăcat cum mă vezi, nu în haine tocmai luxoase. Şugubăţul aruncă o privire de mucalit zdrenţelor de pe el. — N-aveam niciun ban, puteam fi arestat ca vagabond, dar mi s-a prezentat o ocazie, m-a împins dracu şi, cu toate că sunt fricos… — Destul, frate, destul, îl întrerupse soră-sa temându-se ca gardianul, în clipa aceea aflat destul de departe de ei, să nu audă totuşi această primejdioasă mărturisire. – 2657 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Ţi-e frică să nu ne audă cineva? adăugă el: fii pe pace, nu mă feresc, am fost prins asupra faptului, nu era chip să neg, am mărturisit totul, ştiu ce mă aşteaptă, m-am învârtit. — Doamne! Doamne! reluă biata femeie plângând, cu ce sânge rece vorbeşti de asta! — Şi dacă aş vorbi cu sânge fierbinte, ce-aş câştiga? Haide, fii înţelegătoare, Jeanne, oare eu trebuie să te consolez? Jeanne îşi şterse lacrimile şi suspină. — Ca să revin la întâmplarea mea, continuă Fortuné ajunsesem foarte aproape de Auteuil, pe înserate, nu mai puteam, voiam să nu intru în Paris decât noaptea: m-am aşezat în dosul unui gard de mărăcini, să mă odihnesc şi să mă – 2658 –

– Eugen Sue –

gândesc la planul meu strategic. Stând aşa, am adormit; un zgomot de voci m-a trezit, era întuneric beznă; trag cu urechea, aud vorbind un bărbat şi o femeie dincolo de gardul meu de mărăcini. Omul spunea femeii: „Cine crezi tu că o să vină să ne fure? N-am mai lăsat noi de atâtea ori casa singură?“ „Da, răspunse femeia, dar atunci nu aveam o sută de franci în scrin.“ „Cine ştie asta proasto?“ zise soţul. „Ai dreptate“, răspunse femeia, şi şi-au luat valea. Drace, ocazia mi s-a părut, prea nimerită ca s-o scap, nu era niciun pericol. Aştept să se depărteze perechea, ies de după gard şi cam la douăzeci de paşi de acolo, văd o căsuţă de ţară care trebuia să fie casa cu cei o sută de franci, nu era decât cocioaba aia pe şosea; – 2659 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Auteuil era la cinci sute de paşi de acolo. Mi-am zis: „Curaj, băiete, nu e nimeni, e noapte, nu e niciun câine de pază (ştii că mi-e frică întotdeauna de câini), treaba e ca şi făcută.“ Din fericire, nu aveau câine. Ca să fiu mai sigur, bat la uşă, nimic… Asta îmi dă curaj. Obloanele de la parter erau închise, bag băţul meu în două din ele, le deschid, intru pe fereastră într-o odaie, rămăsese puţin jăratic în vatră, asta lumina puţin, văd un scrin a cărui cheie fusese scoasă, iau cleştele, desfac sertarele şi sub o grămadă de rufe, dau de comoara învelită într-un ciorap vechi de lână: nu iau nimic altceva, sar pe fereastră şi cad… ghici unde? Asta se cheamă noroc! — Lunganule! Vorbeşte odată! — Pe spinarea pândarului care se – 2660 –

– Eugen Sue –

înapoia în sat. — Ce nenorocire!… — Apăruse luna, mă vede ieşind pe fereastră, mă înhaţă. Era un vlăjgan care ar fi putut să înghită zece ca mine… Prea fricos ca să mă opun, mă resemnez. Mai ţineam ciorapul cu bani în mână, îi aude zornăind, pune totul în cartuşieră şi mă sileşte să-l urmez la Auteuil. Ajungem la primar cu o ceată de băieţi şi jandarmi după noi: aşteptam proprietarii, şi la înapoierea lor, îşi depun declaraţia… Nu era chip să neg, mărturisesc tot, iscălesc procesul-verbal, mi se pun cătuşe şi hai la drum… — Şi iată-te iar la închisoare… Oare pentru multă vreme? — Ascultă, Jeanne. Nu vreau să te păcălesc, fata mea, mai bine să ţi-o spun – 2661 –

– Misterele Parisului vol.1 –

numaidecât… — Ce mai e, Doamne!… — Haide, curaj!… — Dar vorbeşte o dată! — Ei bine, nu mai e vorba de închisoare… — Cum aşa? — Învinuit de recidivă, de efracţie şi de escaladare noaptea într-o casă locuită… avocatul mi-a spus-o: „Bine teai mai aranjat…“ O să capăt cincisprezece sau douăzeci de ani de ocnă şi pe deasupra o să fiu expus în public. — La galere! Tu, atât de slab, vei muri acolo! strigă nenorocita femeie izbucnind în hohote de plâns. — Şi dacă m-aş fi angajat la ceruzieri? – 2662 –

– Eugen Sue –

— Dar munca la galere, Doamne! munca la galere! — E o închisoare în aer liber, cu o haină roşie în loc de una cafenie şi apoi totdeauna am fost curios să văd marea… ce nătăfleață de parizian mai sunt… ai? — Douăzeci de ani la galere, Doamne! Doamne! repeta biata soră a Şugubăţului. Dar linişteşte-te o dată, Jeanne, o să mi se dea o pedeapsă după puterile mele, sunt prea slab ca sa fiu pus la muncă silnică… Dacă nu o să fie acolo o fabrică de trâmbiţe şi săbii de lemn ca la Melun, o să mi se dea o muncă mai uşoară, voi fi poate folosit la infirmerie: sunt docil, bun, le voi spune poveşti cum fac şi aici, mă voi face iubit de şefii mei şi respectat de camarazi şi o să-ţi trimit – 2663 –

– Misterele Parisului vol.1 –

nuci de cocos scobite şi cutii de paie pentru nepoţii şi nepoatele mele. Am intrat în horă, trebuie să joc. — Dacă mi-ai fi scris că vrei să vii la Paris, aş fi încercat să te ascund şi să te adăpostesc până găseai de lucru. — Desigur că mă gândeam să vin la tine, dar nu cu mâinile goale, fiindcă, după cum te văd îmbrăcată, nici tu nu stai pe roze. Dar copiii şi soţul tău? — Nu-mi vorbi de soţ! — Tot beţiv? Ce păcat! E totuşi un meseriaş bun. — Mi-a făcut destule necazuri, crede-mă… Aveam şi aşa griji până peste cap. Acum o am şi pe-a ta… — Cum? Bărbatul tău… — M-a părăsit acum trei ani, după ce mi-a vândut toată mobila din casă, – 2664 –

– Eugen Sue –

lăsându-mă cu copiii de gât şi cu un mindir de paie pe care să dormim. — Asta nu mi-ai spus-o! — La ce bun?… Te-ar fi mâhnit. — Sărmană Jeanne! Şi cum te-ai descurcat singură, cu trei copii? — Mi-a fost tare greu: lucram cu bucata la ciucuri, atât cât puteam; vecinele mă mai ajutau şi ele, vedeau de copii când eram plecată, şi apoi eu n-am prea avut noroc decât o singură dată în viaţă, dar din cauza bărbatului… — Cum aşa? — Ceaprazarul la care lucram a povestit necazurile mele unei cliente; că mă lăsase bărbatul fără nimic, după ce vânduse toate lucrurile şi că eu totuşi munceam din răsputeri ca să-mi cresc copiii. Într-o zi, venind acasă, ce crezi că – 2665 –

– Misterele Parisului vol.1 –

găsesc? Gospodăria refăcută, un pat bun, mobilă, rufărie: era un dar al clientei patronului meu. — Ce inimă bună!… Biata mea soră!… Dar de ce dracu nu mi-ai scris ca să-mi spui cât eşti de strâmtorată? În loc să cheltuiesc banii agonisiţi în închisoare, ţi i-aş fi trimis ţie! — Eu, liberă, să iau de la tine care erai închis — Tocmai de aia; eram hrănit, încălzit, adăpostit pe cheltuiala statului; ceea ce câştigam era pe deasupra. Ştiindu-l pe cumnatul meu meşteşugar iscusit, pe tine bună lucrătoare şi gospodină, eram liniştit aşa că mi-am tocat banii cu ochii închişi şi fără socoteală. — Soţul meu e meseriaş bun, e – 2666 –

– Eugen Sue –

adevărat, dar s-a scrintit la cap. Mulţumită acestui ajutor neaşteptat, am prins curaj, fata cea mare a început să câştige câte puţin; eram fericiţi, afară de supărarea de a te şti la Melun. Lucrul mergea, copiii erau curat îmbrăcaţi, nu duceam lipsă aproape de nimic: asta mă făcea atât de bucuroasă, atât de bucuroasă… Pe scurt, reuşisem aproape să pun deoparte treizeci şi cinci de franci, când deodată se întoarce bărbatul meu. Nu-l văzusem de un an de zile. Găsindu-mă gospodărită iar, înţolită, niciuna nici două, îmi ia banii, se instalează în casă, nu mai lucrează, se îmbată în toate zilele şi mă bate când mă plâng. — Golanul! — Dar asta nu-i totul. Băgase într-o – 2667 –

– Misterele Parisului vol.1 –

odăiţă din locuinţa noastră o femeie stricată cu care trăia; trebuia să sufăr acum şi din pricina asta. Începu iar să vândă una câte una mobilele. Prevăzând ce o să mi se întâmple, m-am dus la un avocat care locuia în vecinătate, să-l întreb ce e de făcut ca să nu rămân din nou pe drumuri, eu şi copiii mei. — Trebuia să-l dai afară din casă. — Da, dar n-aveam dreptul. Avocatul mi-a spus că soţul meu putea să dispună de tot ce avem, fiind şeful familiei, şi să stea în casă fără să lucreze: că era o nenorocire, dar că trebuia să mă supun: doar faptul că ţiitoarea lui locuia sub acelaşi acoperământ cu noi îmi dădea dreptul să cer separare de corp şi de bunuri, cum spune legea… Cu atât mai mult cu cât aveam martori că – 2668 –

– Eugen Sue –

bărbatul meu mă bătea; că-l puteam da în judecată, dar că m-ar costa cel puţin patru sau cinci sute de franci ca să obţin separaţia. Judecă şi tu, ăsta este aproape câştigul meu pe un an! Unde să găsesc cu împrumut o asemenea sumă? Şi daca te împrumuţi, trebuie să dai şi înapoi… Şi cinci sute de franci, dintr-o dată, e o avere. — Există totuşi un mijloc foarte simplu să strângi cinci sute de franci, răspunse Fortuné cu amărăciune: să ţii post timp de un an… Să trăieşti cu aer şi totuşi să munceşti. E de mirare că avocatul nu ţi-a dat sfatul ăsta. — Nu te laşi de glume! Rigolette, singură şi îngândurată, neavând cu cine sta de vorbă, nu pierduse niciun cuvânt din spusele – 2669 –

– Misterele Parisului vol.1 –

bietei femei pe care o privea cu multă simpatie. Îşi făgădui să-i povestească lui Rudolf de îndată ce-l va revedea despre nenorocirea acesteia, fiind sigură că el o va ajuta. Capitolul 2 CONTRASTE Rigolette, foarte impresionată de soarta tristă a surorii lui Fortuné, n-o pierdea din ochi şi voia sa se apropie de ea, când, din nefericire, un bărbat intră în vorbitor şi întrebă de un deţinut, pe care cineva se dusese să-l cheme; noul venit se aşeză pe bancă între Jeanne şi Rigolette. Aceasta, zărindu-l, nu-şi putu reţine un gest de surprindere, aproape de teamă… – 2670 –

– Eugen Sue –

Recunoscuse în el pe unu din cei doi portărei care veniseră să-l aresteze pe Morel, executând astfel sentinţa obţinută de către Jacques Ferrand contra şlefuitorului de pietre preţioase. Această împrejurare, amintindu-i Rigolettei de neînduplecatul prigonitor al lui Germain, îi mări tristeţea de care uitase o clipă, luând parte la dureroasele spovedanii ale Jeannei. Depărtându-se pe cât putea de acel om, fata se rezemă de zid şi se lăsă din nou pradă gândurilor ei apăsătoare. — Ştii Jeanne, reluă Şugubăţul, al cărui chip jovial şi ironic se întunecase dintr-o dată, nu sunt nici puternic, nici curajos, dar dacă m-aş fi aflat acolo în timpul când bărbatul tău îţi făcea mizerii, m-aş fi răfuit cu el… Dar fie că, – 2671 –

– Misterele Parisului vol.1 –

şi tu eşti prea îngăduitoare… — Ce-ai fi vrut să fac?… Eram nevoită să rabd ceea ce nu puteam împiedica… Cât timp găsea câte ceva în casă, bărbatul meu vindea, până şi rochia de duminică a fetiţei mele, ca să meargă la cârciumă cu ţiitoarea lui. — Dar de ce îi dădeai lui banii munciţi de tine?… De ce nu-i ascundeai? — Îi ascundeam, dar atâta mă bătea, încât eram nevoită să-i dau… Şi cedam, nu atât din cauza loviturilor, cât de spaima de a nu mă schilodi. Căci îmi ziceam: Dacă până la urmă îmi rupe o mână, atunci ce m-aş face?… cine i-ar îngriji şi i-ar hrăni pe copiii mei?… Căci dacă aş fi nevoită să mă internez în vreun spital, ei ar muri de foame… Aşa că înţelegi, dragă Fortuné, decât să fiu – 2672 –

– Eugen Sue –

bătută, schilodită, proferam să-i dau banii. — Biata femeie!… Vorbeşte lumea de martiri: tu ai fost cu adevărat o martiră! — Şi totuşi n-am făcut nimănui vreun, rău, nu voiam decât să muncesc, să îngrijesc de bărbat şi de copii. Dar ce vrei, sunt pe lume fericiţi şi nefericiţi aşa cum exista buni şi răi. — Da, şi e surprinzător că cei buni sunt şi ei câteodată fericiţi!… Dar, măcar acum, ai scăpai de golanul tău de bărbat? — Aşa sper, fiindcă n-a plecat decât după ce a vândut şi scândurile din pat precum şi leagănul celor doi copii mai mici… Dar când mă gândesc că avea intenţii şi mai rele… – 2673 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Ce anume? — De fapt vinovată era mai mult stricata aia de femeie care-l împingea. Într-o zi îmi spune: „Când într-o casă se află o fată drăguţă ca a noastră, în vârstă de cincisprezece ani, trebuie să fim nişte proşti ca să nu profităm de frumuseţea ei“. — Ah, da! acum înţeleg… După ce a vândut boarfele, voia să vândă şi trupurile!… — Când a spus asta, vezi tu, Fortuné, mi s-a urcat tot sângele la cap şi, ca să fim drepţi, l-am făcut prin mustrările mele să roşească de ruşine: dar cum stricata aia s-a amestecat, susţinând că un tată poate să facă ce vrea din fata lui, am ocărit-o atât de rău încât bărbatu-meu m-a luat la bătaie: după – 2674 –

– Eugen Sue –

scena asta, nu i-am mai revăzut. — Vezi tu, Jeanne, cunosc oameni osândiţi la zeci de ani de temniţă fără ca ei să fi săvârşit atâtea rele ca soţul tău… Cel puţin nu-i jefuiau decât pe străini… Dar el e un ticălos fără pereche!… — Nu-i om rău, vezi tu! Însă prietenii lui de cârciumă, ei l-au stricat… — Da. N-ar face rău unui copil, dar unui om mare, asta-i altceva… — Ce vrei! Trebuie să luăm viaţa aşa cum ne-a dat-o Dumnezeu. — Ce faci? Te duci? Frate dragă, mai stai câteva clipe, te rog. — Nu, nu, te aşteaptă copiii. Ah! sper că nu le vei spune că unchiul lor e aici în pensiune? — Ei te cred în colonii, ca odinioară mama. – 2675 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Perfect, acum du-te, hai, grăbeştete! — Adio, Fortuné, zise biata femeie cu lacrimi în ochi, văzându-şi fratele intrând în interiorul închisorii. Rigolette, de când portărelul se aşezase lângă dânsa, nu putuse auzi convorbirea dintre Fortuné şi Jeanne; dar n-o slăbea din ochi, gândindu-se cum ar face să afle adresa acestei biete femei, ca să poată, după cum fusese prima ei intenţie, să o recomande lui Rudolf. Când Jeanne se ridică de pe bancă pentru a părăsi vorbitorul, Rigolette se apropie de dânsa şi-i spuse cu timiditate: — Doamnă, adineauri am auzit, fără să vreau, că lucraţi ciucuri şi pasmanterie. – 2676 –

– Eugen Sue –

— Da, domnişoară, răspunse Jeanne puţin surprinsă, dar cu amabilitate, fiind fermecată de graţia şi drăgălăşenia Rigolettei. — Sunt croitoreasă, reluă lucrătoarea, acum că ciucurii şi pasmanteriile sunt la modă, am câteodată cliente care cer asemenea garnituri: m-am gândit că poate ar fi mai convenabil să mă adresez dumneavoastră, care lucraţi acasă, decât unui negustor şi, în acelaşi timp, v-aş putea plăti mai bine decât vă plăteşte patronul. — E adevărat, domnişoară, dacă aş cumpăra eu mătasea, aş realiza un mic câştig… eşti tare bună că te-ai gândit la mine… Nu-mi vine să cred… — Iată, doamnă, vă voi vorbi – 2677 –

– Misterele Parisului vol.1 –

deschis: aştept persoana pe care doresc să o văd; neavând cu cine sta de vorbă, adineauri, înainte ca domnul acela să se fi aşezat între noi două, fără să vreau, vă asigur, v-am auzit vorbind cu fratele dumneavoastră, de necazurile şi copiii dumneavoastră şi mi-am zis: „Noi, oamenii săraci, trebuie să ne ajutăm unii pe alţii“. Mi-a venit ideea că v-aş putea fi de folos de vreme ce lucraţi ciucuri. Dacă într-adevăr ceea ce vă propun vă convine, iată adresa mea, daţi-mi-o pe a dumneavoastră, aşa că dacă voi căpăta o comandă să ştiu unde să vă găsesc. Şi Rigolette dădu adresa ei surorii lui Fortuné. Aceasta, foarte mişcată de purtarea lucrătoarei îi spuse cu căldură: — Chipul dumitale nu m-a înşelat, – 2678 –

– Eugen Sue –

domnişoară, şi apoi, să nu crezi că o spun din trufie, dar ai o mare asemănare cu fiica mea cea mare, aşa că, intrând, team privit de mai multe ori. Îţi mulţumesc mult; dacă-mi vei da de lucru, vei fi mulţumită, sunt conştiincioasă… Mă numesc Jeanne Duport… stau în rue de la Barillerie nr. 1. — Numărul 1, nu e greu de ţinut minte, mulţumesc, doamnă. — Eu trebuie să-ţi mulţumesc, scumpă domnişoară e atât de frumos din partea dumitale că te-ai gândit la mine! Încă o data, nu-mi vine să cred. — Dar e foarte simplu, doamnă Duport, spuse Rigolette cu un surâs fermecător. Dacă semăn cu fiica dumneavoastră Catherine, ideea mea nu trebuie să vă mire. – 2679 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Cât eşti de drăguţă, scumpă domnişoară! Iată, mulţumită dumitale plec mai puţin abătută, şi poate că ne vom mai întâlni aici câteodată, deoarece vii ca şi mine să vezi un deţinut. — Da, doamnă… suspină Rigolette. — Atunci, la revedere… Aşa nădăjduiesc cel puţin, domnişoară Rigolette, adăugă Jeanne Duport după ce aruncase o privire pe hârtia pe care se afla adresa lucrătoarei. — La revedere, doamnă Duport. „Cel puţin, îşi zise Rigolette, luând din nou loc pe bancă, cunosc adresa acestei biete femei şi sunt sigură că domnul Rudolf se va ocupa de ea când va afla cât e de nenorocită, căci îmi spunea adeseori: „Dacă cunoşti pe cineva care e foarte nenorocit şi vrei să-l – 2680 –

– Eugen Sue –

ajuţi, adresează-te mie.“ Capitolul 3 PRIM-PORTĂRELUL BOULARD Deţinutul care intră în vorbitor în clipa în care Fortuné ieşea de-acolo, era un bărbat de vreo treizeci de ani, cu părul de un blond roşcat, cu faţa jovială şi plină; statura-i mijlocie îi scotea şi mai mult în relief pântecele enorm. Acest deţinut, atât de rumen şi de obez, era înfăşurat într-o redingotă lungă şi călduroasă de postav moale, cenuşiu, la fel cu pantalonii; un fel de şapcă-tichie de catifea roşie, zisă a la Périnet-le-Clerc, completa costumul personajului, încălţat cu nişte frumoşi papuci îmblăniţi. Cu toate că moda brelocurilor trecuse, de – 2681 –

– Misterele Parisului vol.1 –

lanţul de aur al ceasornicului său atârna un şir de bibelouri mici împodobite cu pietre scumpe; mai multe inele cu pietre destul de frumoase străluceau pe degetele groase şi roşii ale primportărelului Boulard, funcţionar acuzat de abuz de încredere. Interlocutorul lui era, am mai spuso, Pierre Bourdin, unul dintre agenţii care fuseseră însărcinaţi cu arestarea lui Morel, şlefuitorul de pietre preţioase. Acest ajutor de portărel era de obicei folosit de Boulard, portărelul lui PetitJean, omul de paie al lui Jacques Ferrand. Bourdin mai mic, dar tot atât de rotofei ca şi Boulard, se străduia să semene cu şeful său, a cărui măreţie o admira. Îi plăceau şi lui bijuteriile, purta – 2682 –

– Eugen Sue –

în ziua aceea un minunat ac de cravată cu topaz şi un lănţişor de aur şerpuia apărând şi dispărând între cheutorile vestei sale. — Bună ziua, credinciosul meu Bourdin, eram sigur că n-o să lipseşti de la apel, spuse pe un ton vesel Boulard. Avea o voce piţigăiată, în contrast izbitor cu trupul său masiv şi cu faţa lui rotundă şi rumenă. — Să lipsesc de la apel? răspunse ajutorul. Sunt incapabil de o asemenea putere, generale. Aşa i se adresă Bourdin, printr-o glumă familiară şi totodată respectuoasă portărelului în subordinele căruia lucrase. — Văd cu plăcere că prietenia rămâne credincioasă şi în ceasurile de – 2683 –

– Misterele Parisului vol.1 –

grea cumpănă, replică Boulard, cu o veselie cordială; începusem totuşi să mă neliniştesc, iată că au trecut vreo câteva zile de când îţi scrisesem, şi Bourdin ia-l de unde nu-i… — Inchipuieşte-ţi generale, că e vorba de o întreagă poveste. Îţi aminteşti de acel frumos viconte din strada Chaillot? — Saint-Rémy? — Tocmai! Ţi-aminteşti cum şi-a râs de noi, când am vrut să-l arestam? — Era un neruşinat… — Cui o spui! Malicorne şi cu mine eram ca năuciţi, dacă e cu putinţă aşa ceva! — Nu e cu putinţă, dragă Bourdin. — Din fericire, generale, dar iată faptele: frumosul viconte a avansat în – 2684 –

– Eugen Sue –

grad. — A ajuns conte? — Nu, din escroc s-a făcut hoţ. — Haida de! — Suntem pe urmele lui pentru nişte diamante pe care le-a şterpelit. Saint-Rémy, urmărit pentru furt… După ce-l făcuse pe naivul de tată-său să creadă că a vrut să-şi zboare creierii, un agent de poliţie dintre prietenii mei, ştiind că îl urmăream de mult, m-a întrebat dacă nu i-aş putea da informaţii, să-l pun, adică, pe urma acestui coconaş. Tocmai aflasem, când era să-l arestăm, că se cuibărise la o fermă de la Arnouville, la cinci leghe de Paris… Dar când am ajuns acolo, păsărica îşi luase zborul! — De altfel, a doua zi plătise poliţa, – 2685 –

– Misterele Parisului vol.1 –

mulţumită dărniciei unei anumite cucoane mari, după cum se spune. — Da, generale… dar totuna mi-era, cunoşteam cuibul, se mai ascunsese şi altădată acolo… Putea să se ascundă şi a doua oară, ceea ce am spus şi amicului meu, agentul de poliţie. Acesta mi-a propus să-i dau o mână de ajutor, ca amator, şi să-l conduc la fermă. Cum naveam nicio treabă, am primit. — Ei bine! Vicontele? — De negăsit! După ce ne-am învârtit în jurul fermei, şi după ce-am intrat înăuntru, ne-am înapoiat cu buzele umflate… Aşa că de aia n-am putut să fiu mai devreme la ordinele dumitale, generale. — Eram sigur că ai avut vreo încurcătură, dragul meu. – 2686 –

– Eugen Sue –

— Dar, fără indiscreţie, cum dracu de-ai ajuns aici? — Nişte canalii, dragul meu… un grup de canalii, pentru un fleac de şaizeci de mii de franci, plângându-se că i-am jefuit, m-au reclamat pentru abuz de încredere, şi mă silesc să-mi părăsesc slujba… — Adevărat, generale? Ah! iată o nenorocire! cum adică, nu vom mai lucra împreună? — Sunt în retragere, bravul meu Bourdin… Aşa că iată-mă stând cu mâinile în sân. — Dar cine sunt oare îndârjiţii ăia? — Închipuieşte-ţi că cel mai pornit contra mea e un tâlhar eliberat care-mi dăduse să încasez o poliţă de şapte sute de franci mari şi laţi, şi care trebuia – 2687 –

– Misterele Parisului vol.1 –

protestată. Am făcut acţiunea de urmărire, am fost plătit, am încasat banii şi, deoarece în urma unor operaţii care nu mi-au reuşit, i-am mâncat, toată hoarda asta de canalii atâta a trăncănit, încât s-a lansat un mandat de arestare contra mea, aşa că uite-mă aici, nici mai mult nici mai puţin aidoma oricărui răufăcător… — Dar asta e foarte plictisitor, generale, tocmai dumneata! — Doamne, ai dreptate, dar ce e mai ciudat e că individul eliberat mi-a scris acum câteva zile că aceşti bani, fiind singura lui rezervă pentru zile negre, şi cum asemenea zile negre au sosit (nu ştiu ce înţelege el prin asta), rămân răspunzător de crimele ce le-ar putea comite ca să iasă din mizerie. – 2688 –

– Eugen Sue –

— E încântător, pe cinstea mea! — Nu-i aşa? nimic mai comod… Caraghiosul e în stare să invoce situaţia asta ca să se dezvinovăţească… Noroc că legea nu recunoaşte asemenea complicităţi. — La urma urmei nu eşti acuzat decât de abuz de încredere, nu-i aşa, generale? — Desigur! Dar nu cumva mă socoteşti hoţ, maestre Bourdin? — Ah! vai de mine, generale! Voiam să spun că nu e nimic grav în toată afacerea asta, şi că nu trebuie să te sinchiseşti. — Îţi par eu disperat, dragul meu? — Deloc, niciodată nu ai arătat mai bine. De fapt, dacă vei fi condamnat, o să iei două, trei luni de închisoare şi – 2689 –

– Misterele Parisului vol.1 –

douăzeci şi cinci de franci amendă. Cunosc eu codul penal. — Şi aceste două sau trei luni de închisoare… voi obţine, sunt sigur, să le execut, în condiţii bune, într-un sanatoriu. Am un deputat care mă sprijină. — Oh! atunci afacerea e sigură. — Iată, Bourdin, nu mă pot opri să nu râd; proştii care m-au băgat aici, n-o să-mi poată face nimic, n-o să vadă o centimă din banii lor. Mă silesc să-mi vând slujba, mi-e egal, pot susţine că o datoresc predecesorului meu, cum spui. Vezi dar că tot gogomanii ăştia vor fi de râsul tuturor. — Cam asta e şi impresia mea, generale; cu atât mai rău pentru ei. — Ei bine, dragul meu, să revenim – 2690 –

– Eugen Sue –

la motivul care m-a determinat să te rog să vii: e vorba de o însărcinare delicată, e o femeie la mijloc, adăugă cu înfumurare Boulard. — Ah! generale, craiule, aici te recunosc! Despre ce e vorba? Bizuie-te pe mine. — Mă interesez îndeosebi de o tânără actriţă de la Folies-Dramatiques; îi achit chiria şi în schimb şi ea se achită faţă de mine, cel puţin aşa cred, fiindcă, dragul meu, ştii doar că adeseori absenţii sunt păgubiţi. Or, aş ţine cu atât mai mult să ştiu dacă sunt păcălit, întrucât Alexandrine (o cheamă Alexandrine) mi-a cerut nişte bani. Nam fost niciodată zgârcit cu femeile, dar ascultă-mă, nu-mi place să fiu tras pe sfoară. Aşa că, înainte de a o face pe – 2691 –

– Misterele Parisului vol.1 –

darnicul cu această scumpă prietenă, aş vrea să ştiu dacă prin fidelitatea ei merită să mă ocup de ea. Ştiu că nu e nimic mai demodat ca fidelitatea, dar aici e vorba de o slăbiciune a mea. Îmi vei face deci un serviciu de prieten, scumpul meu coleg, dacă o vei putea supraveghea timp de câteva zile şi mă vei pune în situaţia de a şti cum stau, fie făcând-o pe portăreasa Alexandrinei să trăncănească, fie… — Destul, generale, răspunse Bourdin întrerupându-şi şeful, ceea cemi ceri nu e mai greu decât de a supraveghea, iscodi şi descoperi un debitor. Las’ pe mine, voi şti dacă domnişoara Alexandrine îţi pune coarne, ceea ce nu mi se pare probabil, pentru că, fără a te linguşi, generale, eşti – 2692 –

– Eugen Sue –

un om prea atrăgător şi prea darnic ca să nu fii adorat. — Oi fi eu frumos, dar dacă nu-s de faţă, dragul meu, n-am nicio putere, mă bizui deci pe dumneata ca să aflu adevărul. — O să-l afli, îmi iau eu răspunderea. — Ah! dragă prietene, cum să-ţi arăt recunoştinţa mea? — Lasă asta, generale! — E de la sine înţeles, dragă Bourdin, că în această împrejurare onorariul dumitale va fi acelaşi ca pentru o arestare. — Generale, nu primesc aşa ceva; cât timp am fost în subordinele dumitale nu m-ai lăsat oare să jupoi debitorii până la sânge, să dublez, să triplez cheltuielile – 2693 –

– Misterele Parisului vol.1 –

de arestare a căror plată o urmăreai cu atâta stăruinţă ca şi cum ţi-ar fi fost datorată dumitale? — Dar, dragul meu coleg, asta e cu totul altceva şi, la rândul meu, nu pot îngădui… — Generale, aş socoti că mă umileşti dacă nu m-ai lăsa să-ţi procur aceste informaţii cu privire la domnişoara Alexandrine, ca o slabă dovadă a recunoştinţei mele. — Perfect, nu mă voi lua la întrecere în generozitate cu dumneata; de altfel, devotamentul ce-mi arăţi îmi va fi o duioasa recompensă pentru indulgenţa pe care totdeauna am sădit-o în relaţiile noastre profesionale. — Aşa o interpretez şi eu, generale, dar nu ţi-aş mai putea face şi alt – 2694 –

– Eugen Sue –

serviciu? Trebuie să stai tare prost aici, dumneata care ţineai atât de mult la confort. Sper că eşti într-o celula separată? — Desigur, şi am sosit la timp, deoarece am pus mâna pe ultima cameră liberă, celelalte fiind cuprinse în reparaţiile care se fac în închisoare. Mam instalat cum am putut mai comod în celulă, şi nu stau prea rău, am o sobă, mi-am adus un fotoliu, mănânc bine de trei ori pe zi, îmi fac digestia, mă plimb şi dorm admirabil. În afară de grijile ce mi le face Alexandrine, vezi că n-am de ce să fiu compătimit. — Dar pentru dumneata, care eşti atât de pofticios, generale, aprovizionarea în închisoare e foarte săracă. – 2695 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Dar băcanul de pe strada mea n-a fost creat pentru mine? Am cont deschis la el şi, la fiecare două zile, îmi trimite o coşniţă bine garnisita; dar fiindcă veni vorba şi fiindcă ţii să mă serveşti, roag-o pe negustoreasa micuţă şi drăguţa doamnă Michonneau, care în treacăt fie zis, nu e prea mofturoasă… — Ah! craidonule, nemaipomenit craidon eşti, generale! — Nu, iubitul meu coleg, nu te gândi la rău, replică Boulard cu nuanţă de îngâmfare, sunt numai un bun client şi un bun vecin. Deci roag-o pe scumpa doamnă Michonneau să pună în coşul de mâine nişte ton marinat, acum e sezonul… — Foarte bună idee!… — Şi, afara de asta, doamna – 2696 –

– Eugen Sue –

Michonneau să-mi trimită un coş cu nişte vin de Bourgogne, şampanie şi Bordeaux, la fel cu celălalt, ea ştie ce înseamnă asta, şi să adauge şi două sticle din vechiul ei coniac „1817“, precum şi o livră de cafea mocca pură, prăjită şi măcinată proaspăt. — O să notez data băuturii ca să nu uit nimic, răspunse Bourdin, scoţându-şi carnetul din buzunar. — Pentru că notezi, dragă prietene, ai bunătatea şi cere să-mi aducă de acasă pilota. — Totul va fi executat întocmai, generale, fii pe pace; iată-mă liniştit în ce priveşte hrana dumitale. Dar plimbările le faci alandala, laolaltă cu tâlharii ăştia de deţinuţi? — Da, şi e chiar foarte amuzant; – 2697 –

– Misterele Parisului vol.1 –

cobor după dejun, mă duc, când într-o curte, când într-alta şi, cum spun, mă dau pe brazdă. Te asigur că, în fond, par oameni cumsecade, unii sunt foarte simpatici. Cei mai fioroşi se adună în ceea ce ei numesc „groapa cu lei“. Ah, dragul meu coleg, ce indivizi buni de spânzurătoare! E între ei unul numit Scheletul; n-am văzut niciodată ceva asemănător. — Ciudat nume! — E atât de slab, sau mai bine zis atât de descărnat, încât e înfricoşător la vedere; pe lângă asta mai este şi şeful dormitorului. E desigur cel mai mare scelerat, cum a ieşit din ocnă iar a furat şi iar a asasinat; dar ultima lui crimă e atât de înspăimântătoare, încât să ştii că va fi condamnat la moarte fără drept de – 2698 –

– Eugen Sue –

apel, dar lui nici nu-i pasă. — Ce bandit! — Toţi deţinuţii îl admiră şi tremură în faţa lui. M-am împrietenit numaidecât cu el, dându-i ţigări, aşa că ţine la mine şi mă învaţă argo-ul. Fac progrese. — Ah! Ah! Bună glumă! generalul meu învaţă argo-ul! — Te asigur că mor de râs; băieţii ăştia mă iubesc, unii mă tutuiesc chiar… Eu nu sunt mândru, ca un domnişor, unul Germain, un coate-goale care n-are nici cu ce plăti ca să stea în celulă izolată, şi caro o face faţă de ei, pe dezgustatul, pe marele senior. — Dar ar trebui să fie încântat să găsească un om de treabă ca dumneata cu oare să stea de vorbă, dacă e dezgustat de ceilalţi. – 2699 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Da de unde! nu pare să-şi fi dat seama cine sunt, şi chiar dacă ar fi făcuto, m-aş fi ferit să răspund la avansurile lui. E calul de bătaie al închisorii… I-au pus gând rău şi, mai curând sau mai târziu, o s-o păţească; dar n-am niciun chef să am şi eu parte de duşmănia cu care e privit. — Ai foarte mare dreptate. — Asta mi-ar strica repaosul, deoarece plimbarea cu deţinuţii e pentru mine o adevărată distracţie… Numai că tâlharii ăştia nu au o părere prea bună despre mine, din punct de vedere moral, bineînţeles… Pricepi, detenţia mea se datoreşte unui simplu abuz de încredere… E floare la ureche pentru nişte golani ca ăştia… Aşa că mă privesc de sus, eu neînsemnând nimic pentru ei. – 2700 –

– Eugen Sue –

— Într-adevăr, pe lângă aceşti aşi ai crimei, dumneata eşti... — Un mieluşel al Domnului, dragă Bourdin… Apropo, fiindcă eşti atât de îndatoritor, nu uita de comisioanele mele. — Fii liniştit, generale: 1. Domnişoara Alexandrine 2. Peştele şi coşul cu vinuri. 3. Vechiul coniac „1817“, cafeaua râşnită şi pilota… Mai doreşti ceva? — Ah! da, era să uit… Ştii unde stă Badinot? — Omul de afaceri? Da! — Ei bine! fii bun şi spune-i că mă bizui pe gentileţea lui ca să-mi găsească un avocat bun pentru procesul meu şi că nu mă uit la o hârtie de o mie de franci. — O să-l văd pe domnul Badinot, fii – 2701 –

– Misterele Parisului vol.1 –

liniştit, generate, chiar în astă-seară, toate comisioanele vor fi făcute şi mâine o să primeşti ceea ce-mi ceri. Pe curând şi mult curaj, generale. — La revedere, dragul meu coleg! Şi deţinutul ieşi din vorbitor pe o uşă, vizitatorul pe alta. Capitolul 4 FRANÇOIS GERMAIN Trăsăturile lui Germain nu erau prea armonioase, dar rar puteai întâlni o figură atât de interesantă; ţinuta îi era distinsă, talia zveltă, hainele simple, dar curate (un pantalon cenuşiu şi o redingotă neagră închisă până la gât), nu avea nimic din neglijenţa sordidă în voia căreia se lăsau de obicei deţinuţii. – 2702 –

– Eugen Sue –

Părul lui cafeniu, vălurit, pe care îl purta lung, şi cu cărare într-o parte, după moda timpului, îi încadra faţa palidă şi abătută; ochii-i de un albastru frumos mărturiseau sinceritatea şi bunătatea; surâsul, blând şi trist exprima bunăvoinţa şi o melancolie firească, pentru că, deşi foarte tânăr, acest nenorocit fusese crud încercat. Cu un cuvânt, nimic mai înduioşător decât acest obraz de suferindă, afectuoasă şi resemnată, precum nimic mai cinstit şi mai leal decât sufletul acestui tânăr. Germain roşi uşor când zări prin grilajul vorbitorului faţa tânără şi fermecătoare a Rigolettei. Aceasta voia, ca de obicei, să pară bine dispusă, ca să-l îmbărbăteze şi să-şi – 2703 –

– Misterele Parisului vol.1 –

înveselească puţin protejatul; dar biata copilă îşi ascundea cu greu durerea şi emoţia ce le resimţea de îndată ce intra în închisoare. Şezând pe o bancă, de cealaltă parte a grilajului, ţinea pe genunchi coşul ei de paie. Bătrânul gardian, în loc să rămână pe coridor, se aşeză lângă o sobă, la capătul sălii şi, după câteva clipe, adormi. Germain şi Rigolette putură deci vorbi nestingheriţi. — Ia să vedem, domnule Germain, spuse fata apropiindu-şi cât mai mult de grilaj obrazul drăguţ, ca să-şi dea mai bine seama cum arată prietenul ei; să vedem dacă o să fiu mulţumită de înfăţişarea dumitale… E mai puţin – 2704 –

– Eugen Sue –

tristă?… Hm!... Hm!… aşa şi-aşa… Ia seama, o să mă supăr… — Ce bună eşti că ai venit din nou! — Nu vrei deloc să-ţi descreţeşti fruntea? Doamne! înţeleg foarte bine că apropierea de aceşti oameni ticăloşi te îngrozeşte, dar ăsta nu e un motiv ca să stârneşti duşmănii inutile. — Te asigur că, pentru a-ţi urma sfatul, am încercat de mai multe ori să stau de vorbă cu unii dintre ei care îmi păreau mai puţin îngrozitori, dar dacă ai cunoaşte felul lor de a se exprima! Ce oameni sunt… — Vai! e adevărat, trebuie să, fie ceva insuportabil… — Ceea ce e mai interesant, domnişoară, e faptul că încep să mă deprind cu limbajul lor cumplit pe care, – 2705 –

– Misterele Parisului vol.1 –

fără voia mea, îl aud toată ziua; da, acum ascult, cu o tristă apatie, orori care, în primele zile, mă umpleau de indignare; aşa că, iată, încep să mă îndoiesc de mine însumi, încheie el cu amărăciune. — Oh! domnule Germain, ce tot spui? — În aceste triste lăcaşuri, mintea începe să se deprindă cu gânduri ucigaşe, după cum urechea noastră se obişnuieşte cu expresiile ordinare care se aud mereu în jurul nostru. Doamne! Doamne! Înţeleg acum că poţi intra aici curat, deşi învinuit, şi că poţi ieşi pervertit… — Te rog, nu mai vorbi astfel, că mă necăjeşti şi mai mult… — Pentru a nu-ţi ascunde nimic… Ei – 2706 –

– Eugen Sue –

bine, ţi-o mărturisesc cu groază, nu mă mai recunosc, degeaba îi dispreţuiesc, degeaba fug de aceşti mizerabili; prezenţa lor, contactul cu ei, au o mare înrâurire asupra mea… S-ar zice că au nefasta putere de a otrăvi atmosfera pe care o respir, îmi pare că ticăloşia începe să mă pătrundă prin toţi porii… Dacă aş fi achitat de greşeala ce am săvârşit-o, în faţa oamenilor cinstiţi şi în raporturile cu ei, aş fi cuprins de sfială şi de ruşine. Nu am ajuns până acolo încât să mă complac în mijlocul deţinuţilor, dar am început să mă tem de ziua când mă voi regăsi în mijlocul oamenilor onorabili… Şi asta fiindcă am conştiinţa slăbiciunii mele. — Slăbiciunii dumitale? — A laşităţii mele… – 2707 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— A laşităţii dumitale? Dar ce păreri nedrepte ai despre dumneata! Doamne, Dumnezeule! — Oare nu înseamnă să fii laş şi vinovat dacă faci compromisuri cu îndatoririle tale, cu cinstea ta? Şi eu asta am făcut! — Dumneata, dumneata! — Eu. Intrând aici… nu mi-am făcut iluzii despre gravitatea greşelii mele… oricât de scuzabilă ar fi fost, poate. Ei bine! acum mi se pare mai mică, auzind pe aceşti hoţi şi ucigaşi vorbind, cu un cinism şi cu o mândrie fioroasă, de crimele lor: mă surprind câteodată admirând sfruntata lor nepăsare, şi încep să-mi bat joc de remuşcările care mă frământau pentru un delict atât de neînsemnat… faţă de fărădelegile lor… – 2708 –

– Eugen Sue –

— Dar ai dreptate! fapta dumitale, departe de a fi vinovată, a fost mai mult generoasă: erai sigur că a doua zi dimineaţa vei putea să pui la loc banii pe care îi luaseşi numai pentru câteva ore, ca să scapi o familie întreagă de la ruină şi poate de la moarte. — N-are importanţă; în fata legii, în ochii oamenilor cinstiţi e un furt. În loc de a putea spune ca altădată: sunt tot atât de cinstit ca cel mai cinstit dintre oameni, mă voi consola spunând: sunt cel mai puţin vinovat dintre mizerabilii printre care sunt sortit, să trăiesc, poate pentru totdeauna. — Totdeauna? Dar odată ieşit de aici? — Ei! Degeaba! Voi fi poate, achitat, dar oamenii de aici mă cunosc: la ieşirea – 2709 –

– Misterele Parisului vol.1 –

lor din închisoare, dacă mă întâlnesc undeva, îmi vor vorbi cum se vorbeşte vechiului lor coleg de puşcărie. Ah! e groaznic… groaznic! strigă prizonierul izbucnind în suspine atât de sfâşietoare încât Rigolette, adânc îndurerată, nu-şi putu reţine lacrimile. Deşi convinsă că prietenul ei nu pierduse încă nimic din puritatea cinstei, fata se temea totuşi ca Germain, cu toata firea lui minunată, să nu rămână cândva nepăsător faţă de ceea ce astăzi îl chinuia cu atâta cruzime. Capitolul 5 RIGOLETTE …Oricât ai fi de sigur de fericirea de care – 2710 –

– Eugen Sue –

te bucuri, eşti câteodată îndemnat să doreşti nenorociri şi întâmplări imposibile, ca să te poţi uita cu recunoştinţă şi veneraţie la nobila măreţie a unor anumite devotamente. (Wolfgang, Duhul sfânt, cartea 10) Rigolette, ştergându-şi lacrimile şi adresându-se lui Germain care-şi lipise fruntea de grilaj, îi spuse cu o intonaţie caldă, gravă şi aproape solemnă, pe care el nu i-o cunoscuse până atunci: — Ascultă-mă, Germain, mă exprim poate prost, nu vorbesc atât de bine ca dumneata, dar ceea ce am să-ti spun, e adevărat şi sincer. În primul rând, – 2711 –

– Misterele Parisului vol.1 –

greşeşti când te plângi că eşti singur şi părăsit… — Oh! să nu crezi că pot uita vreodată ceea ce din milă ai făcut pentru mine!… — Trebuie să-ţi spun că nu din milă este ceea ce simt pentru dumneata… O să te lămuresc cum m-oi pricepe mai bine. Când eram vecini, te iubeam ca pe un frate bun, ca pe un prieten drag, îmi făceai unele servicii, împărtăşeai cu mine clipele plăcute ale duminicii, căutam să fiu cât mai veselă, cât mai drăguţă ca săţi arăt mulţumirea mea… eram chit… — Chit! Oh, nu… eu… — Lasă-mă să vorbesc la rândul meu… Când ai fost silit să părăseşti casa în care locuiam, plecarea dumitale mi-a căşunat mai multe păreri de rău decât – 2712 –

– Eugen Sue –

plecarea altor vecini. — Se poate să fie adevărat! — Da, fiindcă ceilalţi erau oameni care nu se sinchiseau de nimic, şi cărora desigur că le lipseau mai puţin decât dumitale; apoi nu se resemnau să-mi fie camarazi decât după ce le repetam de o sută de ori că nu-mi vor fi niciodată altceva… Pe când dumneata, ai ghicit numaidecât ce urma să fim unul pentru altul. Cu toate astea, stăteai cu mine tot timpul dumitale liber, m-ai învăţat să scriu, mi-ai dat sfaturi bune, mi-ai fost cel mai devotat dintre prieteni şi singurul care nu mi-a cerut nimic în schimb… Dar asta nu e tot: plecând din casă, mi-ai dat o dovadă de mare încredere, mi-ai încredinţat o taină deosebit de însemnată, şi asta m-a făcut – 2713 –

– Misterele Parisului vol.1 –

să mă simt foarte mândră… De asemenea, de când ne-am despărţit, amintirea dumitale mi-a fost mult mai vie decât cea pe care mi-au lăsat-o alţi vecini… Ceea ce-ţi spun acum e adevărat… ştii că nu mint niciodată… — E cu putinţă? Să fi făcut dumneata această deosebire între mine şi… ceilalţi? — Sigur că am făcut-o! — Îţi mulţumesc din inimă, e o alinare pentru mine să aflu că dintre prietenii dumitale, eu eram cel preferat. — Iată cum stăteau lucrurile când au dat nenorocirile peste dumneata. Atunci am primit acea tristă scrisoare în care îmi descriai ceea ce numeşti dumneata o greşeală… greşeală pe care o socot, eu care nu sunt savantă, drept o faptă – 2714 –

– Eugen Sue –

frumoasă şi bună; tot atunci mi-ai cerut să mă duc la dumneata acasă, să caut nişte hârtii, din care am aflat că m-ai iubit întotdeauna fără să îndrăzneşti să mi-o spui. Tot în ele am citit – şi Rigolette nu-şi putu opri lacrimile – că, gândindu-te la viitorul meu, pe care o boală sau lipsa de lucru l-ar putea întuneca, mă făceai moştenitoarea dumitale în cazul unei morţi violente, de care aveai motive să te temi… şi că-mi lăsai puţinul ce agonisiseşi prin muncă şi economie… — Da, căci dacă, fiind în viaţă, te-ai fi pomenit fără lucru sau bolnavă, te-ai fi adresat mai curând mie, decât oricărui altcuiva, nu-i aşa? M-am gândit bine, spune! spune!… Nu m-am înşelat, nu-i aşa? – 2715 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Dar e foarte simplu, cui m-aş fi putut adresa? — Oh! iată, iată cuvinte care fac bine, care te răsplătesc de multe dureri! — Nu pot să-ţi redau ce am simţit citind acest testament în care fiecare rând conţinea o amintire pentru mine sau un gând pentru viitorul meu; şi totuşi urma să nu cunosc aceste dovezi ale afecţiunii dumitale, decât când n-ai mai fi fost…! Iată, ce vrei! faţă de o asemenea generozitate, să te mai miri că dragostea izbucneşte dintr-o dată!… deşi e foarte firesc să fie aşa, ce zici, domnule Germain? Fata pronunţase aceste ultime cuvinte cu o nevinovăţie atât de duioasă şi de sinceră, fixându-şi ochii ei mari, negri, în cei ai lui Germain, încât acesta – 2716 –

– Eugen Sue –

nu prea înţelesese dintru început; nu-i venea să creadă că era iubit de Rigolette. Totuşi aceste cuvinte erau atât de grăitoare, încât ecoul lor avu un răsunet până-n străfundul sufletului său; roşi şi păli, rând pe rând, apoi exclamă: — Ce spui? Mi-e teamă… oh! Doamne… mă înşel poate… — Îţi spun că din clipa în care te-am văzut atât de bun cu mine, când te-am văzut atât de nenorocit, te-am iubit altfel, nu ca pe un camarad. — Mă iubeşti! Mă iubeşti! — A trebuit să ţi-o spun eu, dacă nu mi-ai spus-o dumneata. — Să fie oare cu putinţă? — Cred că n-am greşit spunându-ţio de două ori ca să te fac să înţelegi. Fie şi aşa! Domnul nu se mulţumeşte cu – 2717 –

– Misterele Parisului vol.1 –

vorbe cu subînţeles, mă sileşte să-i mărturisesc lucrurile astea. E poate rău, dar pentru că numai dumneata mă poţi certa de îndrăzneala mea, mă tem mai puţin; şi apoi, urmă Rigolette pe un ton mai serios, stăpânită de o dulce emoţie, adineauri mi-ai părut atât de împovărat, atât de nenorocit, încât nu m-am mai putut stăpâni; am avut lipsa de modestie să cred că această declaraţie a mea, sinceră şi rostită din adâncul inimii, te va face să nu mai fi atât de disperat. Miam spus: până acum n-am avut noroc în stăruinţele mele de a-l distra sau de a-l consola; bunătăţile care i le aduceam îi tăiau pofta de mâncare, veselia mea îl făcea să plângă, acum cel puţin… ah! Dumnezeule! Ce ai? strigă Rigolette văzându-l pe Germain că-şi ascunde faţa – 2718 –

– Eugen Sue –

în palme. Poftim, asta nu e, o cruzime? Orice aş face, orice aş zice… rămâi la fel de nenorocit; o fi răutate, egoism!… s-ar zice că numai dumneata suferi de amărăciunile care te apasă… — Vai! cât sunt de nenorocit! exclamă Germain cu disperare. Mă iubeşti, când nu mai sunt demn de dumneata! — Nu mai eşti demn de mine? Dar ceea ce spui n-are nici un sens. Ca şi cum aş fi spus eu odinioară că nu eram demnă de prietenia dumitale fiindcă fusesem la puşcărie… pentru că, la urma urmei, şi eu am fost închisă, dar asta nu mă împiedică să fiu o fată cinstită. — Dar ai fost în închisoare pentru că erai o biată copilă părăsită, pe când eu, Doamne, – ce deosebire! – 2719 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Cât priveşte închisoarea, nu ne putem dojeni unul pe altul… Mai degrabă mă socotesc o ambiţioasă… fiindcă în situaţia mea, n-ar trebui să mă gândesc decât la o căsătorie cu un muncilor. Sunt un copil găsit… nu am nimic decât o odăiţă şi optimismul meu… totuşi îţi propun cu toată îndrăzneala să mă iei de nevastă. — Vai! Odinioară asta ar fi fost visul, fericirea vieţii mele! dar azi, când mă aflu sub povara unei acuzaţii infamante, ar însemna să abuzez de admirabila dumitale bunătate, de mila care poate că te-a îndemnat! Nu, nu! — Dar, Doamne, Dumnezeule! izbucni Rigolette pierzându-şi calmul, îţi spun că nu e milă, e dragoste! Nu mă gândesc decât la dumneata!… Nu mai – 2720 –

– Eugen Sue –

dorm, nu mai mănânc, chipul dumitale trist şi blând mă urmăreşte peste tot. Milă se cheamă asta? Acum când, îmi vorbeşti, vocea, privirea dumitale îmi merg la inimă. — Hotărât, mi se pare că visez, auzindu-te vorbind astfel. — Dar eu! N-aş fi crezut niciodată că voi îndrăzni să-ţi spun toate astea, dar deznădejdea dumitale m-a silit s-o fac! Ei bine, domnule, acum când ştii că te iubesc ca pe un prieten, ca pe un amant, ca pe soţul meu, vei mai spune că asta e milă? Reticenţele lui Germain căzură pentru o clipă în faţa acestei mărturisiri, atât de candidă şi de cutezătoare în acelaşi timp. O bucurie nesperată îl cuprinse şi-l făcu să uite o clipă – 2721 –

– Misterele Parisului vol.1 –

dureroasele lui gânduri. — Mă iubeşti! exclamă el. Acum, te cred, glasul, privirea dumitale, totul îmi spune asta! Nu vreau să mă întreb cum de am meritat această fericire, mă dărui ei orbeşte. Viaţa mea, întreaga mea viaţă, nu-mi va fi de ajuns ca să te răsplătească! Ah! am suferit destul până acum, dar clipa asta şterge totul! — În sfârşit, iată-te mai fericit! Oh! eram sigură că voi reuşi! exclamă Rigolette cu elanul unei imense bucurii. — Şi asta în mijlocul grozăviilor unei închisori, când totul mă apasă, o asemenea fericire… Germain nu putu continua. Acest gând îl readuse la realitate: îndoielile lui, o clipă uitate, reveniră cu mai multă cruzime, aşa că el reluă cu – 2722 –

– Eugen Sue –

disperare: — Dar sunt un deţinut. Sunt învinuit de furt. Voi fi osândit, dezonorat poate! Putea-voi primi acest preţios sacrificiu din partea dumitale, putea-voi profita de atâta mărinimie şi dăruire?! Oh! nu! nu! nu sunt atât de ticălos ca să pot face asta! — Ce tot spui? — Pot fi condamnat la ani de închisoare. — Ei şi! răspunse Rigolette cu calm şi pe un ton de om hotărât să învingă. Unei fete cinstite nu i se va putea refuza căsătoria în capela închisorii. — Dar pot fi încarcerat în afara Parisului. — Devreme ce voi fi soţia dumitale, te voi urma: mă voi muta în oraşul în care vei fi, voi găsi de lucru şi voi veni să – 2723 –

– Misterele Parisului vol.1 –

te văd în fiecare zi. — Dar voi fi compromis în ochii tuturor. — Mă iubeşti mai mult decât orice pe lume, nu-i aşa? — Mă mai întrebi? — Atunci, ce-ţi pasă? Departe de a te socoti compromis, te voi privi ca pe un martir al propriei dumitale generozităţi. — Dar lumea te va învinui, te va condamna, va bârfi pe seama alegerii făcute… — Lumea! Ce înseamnă lumea faţă de ceea ce eşti dumneata pentru mine şi eu pentru dumneata? S-o lăsăm, deci, să vorbească... — În sfârşit, ieşind din închisoare, viaţa mea va fi grea, mizerabilă; respins peste tot, poate că nici nu voi găsi de – 2724 –

– Eugen Sue –

lucru!… şi apoi, un gând cumplit mă chinuie: dacă această corupere de care mă tem, ar pune, fără voia mea, stăpânire pe mine, ce viitor cumplit te aşteaptă! — Nu vei fi corupt, nu, deoarece acum, când ştii că te iubesc, acest gând îţi va da puterea să rezişti pildelor rele… vei ţine seamă că, chiar dacă toată lumea te-ar respinge când vei ieşi din închisoare, soţia te va primi cu dragoste şi recunoştinţă, convinsă că ai rămas un om cinstit. Acest fel de a vorbi te miră, nu-i aşa? mă miră şi pe mine. Nu ştiu de unde-mi vin cuvintele, desigur că din adâncul sufletului şi asta trebuie să te convingă, dar dacă dispreţuieşti ceea ce ţi se oferă din toată inima… dacă nu primeşti afecţiunea unei biete fete care – 2725 –

– Misterele Parisului vol.1 –

nu… — Ei bine! o întrerupse Germain cu o izbucnire pasionată, primesc, da, îmi dau seama că e o laşitate să respingi uneori anume sacrificii, chiar dacă trebuie să recunoşti că nu le meriţi… Primesc, fată iubită şi curajoasă! — Adevărat? Adevărat? — Ţi-o jur… — Ah! Germain, cât sunt de fericită! Dacă te-am ajutat cu ceva, mă răsplăteşti pe deplin! În aceeaşi clipă gardianul făcu o mişcare; se trezi. — Repede! şopti Rigolette cu un surâs plin de gingăşie şi de pudică afecţiune. Repede, soţiorul meu drag dămi un sărut dulce pe frunte, printre zăbrele… va fi legământul nostru de – 2726 –

– Eugen Sue –

logodnă. Şi fata, roşindu-se, îşi apăsă fruntea de grilajul de fier. Germain, foarte mişcat, atinse printre gratii, cu buzele, această frunte pură şi albă. O lacrimă a deţinutului i se rostogoli pe obraz ca o perlă topită. Emoţionant botez al acestui amor cast, duios şi fermecător! — Oh! oh! e ora trei! zise gardianul, ridicându-se; şi vizitatorii ar fi trebuit să plece de la două. Hai, scumpă domnişoară, se adresă el Rigolettei, îmi pare rău, dar trebuie să pleci. — Oh! mulţumesc, mulţumesc, domnule, că ne-ai lăsat să vorbim singuri. L-am îmbărbătat pe Germain, mi-a făgăduit că nu-şi va mai arăta – 2727 –

– Misterele Parisului vol.1 –

tristeţea şi nu va mai trebui să se teamă de înrăiţii lui camarazi. Nu e aşa, dragul meu? — Fii pe pace, răspunse Germain surâzând, pe viitor voi fi cel mai vesel om din închisoare. — Perfect, atunci ei nu te vor mai lua în seamă, spuse gardianul. — Iată, i-am adus lui Germain un fular, zise Rigolette, trebuie să-l depun la grefă? — Aşa e regula, dar la urma urmei, fiindcă tot sunt în afară de regulament, o concesie mică în plus… Haide, să fie ziua pe de-a întregul bună, dă-i-l repede! Şi gardianul deschise uşa coridorului. — Acest om de treabă are perfectă dreptate, ziua bună va fi astfel completă, – 2728 –

– Eugen Sue –

spuse Germain primind fularul din mâinile Rigolettei, pe care le strânse afectuos. Adio şi pe curând. Acum nu mă mai sfiesc să-ţi cer să vii să mă vezi cât de des posibil. — Nici eu ca să ţi-o făgăduiesc. Adio, dragă Germain. — Adio, draga, buna mea prietenă. — Şi vezi să porţi fularul meu, fereşte-te de frig, e atâta umezeală aici! — Ce şal frumos! când mă gândesc că l-ai lucrat special pentru mine! Oh! no să mă despart de el, exclamă Germain ducându-l la buze. — Ei, acuma sper că o să ai poftă de mâncare. Vrei să-ţi pregătesc nişte bunătăţi? — Desigur, şi de data asta le voi onora. – 2729 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Atunci, fii liniştit, mâncăciosule… şi să-mi spui dacă ţi-au plăcut. Hai, încă o dată, la revedere. Mulţumesc, domnule gardian; azi plec de aici foarte fericită, foarte liniştită. La revedere, Germain. — La revedere, mica mea soţie… Pe curând! — Pentru totdeauna! Câteva clipe mai târziu, Rigolette, cu cizmuliţele şi umbrela, ieşea din închisoare mai voioasă decât venise. În timpul convorbirii dintre Germain şi Rigolette, se petreceau alte scene într-una din curţile închisorii, unde îl vom conduce acum pe cititor.

– 2730 –

– Eugen Sue –

Capitolul 6 GROAPA CU LEI Dacă aspectul exterior al unei vaste case de detenţie, clădită după toate regulile confortului şi salubrităţii pe care le impunea umanitatea, nu oferă privirii nimic sinistru, după cum am mai spus, în schimb înfăţişarea prizonierilor face o impresie opusă. Te cuprinde tristeţea şi mila când te afli în mijlocul unei adunături de femei deţinute. Gândindu-te la aceste nenorocite constaţi că ele sunt mai totdeauna împinse la rău, nu atât de propria lor voinţă, cât mai ales sub influenţa nefastă a primului bărbat care le-a sedus. Şi chiar femeile cele mai stricate, – 2731 –

– Misterele Parisului vol.1 –

păstrează în fundul sufletului două strune sfinte, pe care zguduirile unor patimi, oricât de josnice, nu reuşesc să le distrugă cu totul: dragostea şi maternitatea. Pomenind de dragoste şi maternitate, vrem să spunem că la aceste fiinţe mizerabile, unele sentimente curate şi duioase, pot încă licări din când în când, prin bezna unei iremediabile corupţii. Cât despre bărbaţi, lucrurile stau cu totul altfel… Ca să ne dăm seama de prima repulsie ce ţi-o insuflă priveliştea acestor degradaţi, cititorul să ne urmeze în „Groapa cu lei“. Una din curţile închisorii „La Force“ căpătase această denumire. Acolo circulau de obicei, în grup compact, – 2732 –

– Eugen Sue –

infractorii cei mai primejdioşi prin antecedentele lor, prin ferocitatea faptelor sau prin gravitatea învinuirilor care apăsau asupra capului lor. Totuşi, li se adăugaseră şi alţi deţinuţi pe timp limitat din cauza lucrărilor urgente întreprinse într-una din clădirile închisorii. Aceştia erau oameni aproape inofensivi în comparaţie cu clienţii obişnuiţi ai „Gropii cu lei“. Cerul înnorat, cenuşiu şi apăsător, arunca o lumină posomorâtă asupra scenei pe care o vom descrie. Ea se petrecea în mijlocul unei curţi, un pătrat destul de mare, înconjurat de ziduri înalte, albe ornamentate din loc în loc de câteva ferestre cu gratii. Alţii, preferând mişcarea în locul repaosului, se plimbau prin curte, – 2733 –

– Misterele Parisului vol.1 –

păşind în rânduri strânse, patru sau cinci, ţinându-se de braţ. La capătul acestei curţi se vedea o uşă îngustă cu ferestruică; la celălalt capăt, intrarea în camera încălzită, o sală mare, pardosită cu lespezi, în mijlocul căreia era o sobă de tuci înconjurată de bănci de lemn, pe care leneveau întinşi mai mulţi deţinuţi, pălăvrăgind între ei. Să zugrăvim câteva chipuri mai caracteristice din „Groapa cu lei“, lăsându-le pe celelalte pe plan secundar. În timp ce gardianul supraveghea pe cei ce se plimbau, un fel de sfat se ţinea în sala încălzită. Printre deţinuţii de acolo, îi regăsim pe Barbillon şi pe Nicolas Marţial pe care îi pomenim numai pentru a vi-i readuce în memorie. – 2734 –

– Eugen Sue –

Cel care părea, cum s-ar zice, să prezideze şi să conducă „dezbaterile“ era un deţinut supranumit „Scheletul“, al cărui nume a fost menţionat de mai multe ori de Marţiali în insula lor. Scheletul era un fel de staroste sau de căpetenie a sălii încălzite. Acest individ, destul de înalt, în vârstă de aproape patruzeci de ani, justifica lugubra lui poreclă printr-o slăbiciune de care nu ne putem face nicio idee şi pe care o vom numi aproape osteologică… Dacă fizionomia camarazilor Scheletului avea o asemănare mai mare sau mai mică cu aceea a tigrului, a vulturului sau a vulpii, forma frunţii lui, fugind către ceafa, şi a fălcilor lui osoase, turtite şi prelungi, susţinute de un gât nemăsurat de lung, aducea pe de-a – 2735 –

– Misterele Parisului vol.1 –

întregul cu conformaţia capului unui şarpe. O chelie mărea şi mai mult această hidoasă asemănare, deoarece sub pielea încreţită a frunţii lui turtite, aproape ca a unei reptile, se distingeau cele mai mici protuberanţe, cele mai mici încheieturi ale craniului; cât despre faţa lui spână, să ne închipuim un vechi pergament, lipit strâns pe osatura obrazului şi întins puţin numai de la pomeţi până la maxilarul inferior. Ochii mici şi perfizi, erau atât de înfundaţi încât arcada sprâncenelor precum şi pomeţii ieşeau în relief, iar sub fruntea gălbejită pe care juca lumina, se zăreau două orbite complet pierdute în umbră, care-l făceau să semene cu un cap de mort. Dinţii lui lungi, a căror – 2736 –

– Eugen Sue –

proeminenţă alveolară se desena perfect sub pielea tăbăcită a fălcilor osoase şi turtite, se iveau aproape continuu întrun rânjet oribil. Deşi muşchii uscaţi ai acestui om erau readuşi aproape la proporţiile unor tendoane, el era de o forţă formidabilă. Cei mai puternici rezistau cu greu la strânsoarea braţelor şi degetelor lui lungi şi descarnate. S-ar fi zis: groaznica strânsoare a unui schelet de fier. Purta o bluză albastră de pânză mult prea scurta, care lăsa să i se vadă – şi se mândrea cu asta – mâinile noduroase şi jumătatea antebraţului, sau mai bine zis două oase (radius şi cubitus, să ni se ierte această incursiune în anatomie), două ciolane acoperite de o piele aspră şi negricioasă, despărţite între ele de o cută adâncă pe – 2737 –

– Misterele Parisului vol.1 –

care şerpuiau câteva vine tari şi uscate ca nişte frânghii. Când îşi punea mâinile pe masă, părea, după o metaforă destul de reuşită a Şugubăţului, că joacă arşice. Scheletul, după ce petrecuse cincisprezece ani din viaţă la ocnă pentru furt şi tentativă de crimă, părăsise domiciliul forţat, dar fusese din nou prins în flagrant, delict de furt şi crimă. Acest ultim asasinat fusese comis în împrejurări de o asemenea ferocitate, încât, avându-se în vedere recidiva, banditul se aştepta, cu drept cuvânt, să fie condamnat la moarte. Ascendentul pe care Scheletul îl avea asupra celorlalţi deţinuţi, datorită forţei, energiei şi pervesităţii sale, a făcut să fie numit de către directorul închisorii – 2738 –

– Eugen Sue –

şef al dormitorului, adică cel ce era însărcinat cu controlul sălii pentru menţinerea ordinei, rânduielii şi curăţeniei camerei şi a paturilor. Îşi împlinea foarte conştiincios sarcina şi niciodată deţinuţii n-ar fi cutezat să-şi neglijeze îndatoririle, a căror supraveghere îi revenea lui. Lucru ciudat şi totuşi plin de tâlc… Cei mai inteligenţi directori ai închisorilor, după ce încercaseră să dea însărcinările de care am vorbit deţinuţilor care mai posedau o oarecare onestitate, sau ale căror delicte erau mai puţin grave, s-au văzut nevoiţi să renunţe la această alegere, de altfel logică şi morală, şi să aleagă şefi de cameră dintre deţinuţii cei mai corupţi, cei mai temuţi, aceştia fiind singurii, care – 2739 –

– Misterele Parisului vol.1 –

aveau autoritate asupra camarazilor lor. Să revenim la Schelet, şeful de cameră, care stătea de vorbă cu mai mulţi deţinuţi, printre care Barbillon şi Nicolas Marţial. — Eşti sigur de cele ce spui? îl întrebă Scheletul pe Marţial. — Da, da, de o sută de ori da; am aflat-o de la Şchiopul cel gros, care a mai încercat o dată să-l omoare pe tâlharul ăsta… fiindcă a denunţat pe cineva… — Atunci să-i tăiem nasul şi să isprăvim cu el, adăugă Barbillon. Adineauri Scheletul era de părere să-l batem până la sânge pe acest spion de Germain. Şeful îşi scoase pentru o clipă pipa din gură şi şopti cu o voce atât de groasă, atât de răguşită, că de-abia se – 2740 –

– Eugen Sue –

auzea: — Germain o face pe încăpăţânatul, ne încurcă, ne spionează; trebuie să-l facem să fugă din „Groapa cu lei“… Îndată ce-l vom fi snopit în bătaie, va fi ridicat de aici… — Ei şi… sări Nicolas, cu asta s-a schimbat ceva? — Se schimbă totuşi ceva, reluă Scheletul, căci dacă e denunţător, cum susţine Şchiopul cel gros, nu ne mulţumim numai să-l umplem de sânge. — Perfect! încuviinţă Barbillon. — Trebuie să dăm o pildă… continuă Scheletul aprinzându-se puţin câte puţin. Acum nu mai sunt sticleţii care ne descoperă, ci turnătorii. Jacques şi Gauthier, care au fost ghilotinaţi acum câteva zile… turnaţi… Rousillon, care – 2741 –

– Misterele Parisului vol.1 –

fost trimis la muncă silnică pe viaţă… turnat… — Dar eu, dar mama, dar Tărtăcuţa şi fratele meu de la Toulon? strigă Nicolas. Oare n-am fost cu toţii denunţaţi de Braţ-Roşu? E sigur acum, căci în loc să-l bage aici, l-au trimis la închisoarea „Roquete“. N-au îndrăznit să-l aducă aici cu noi… îşi simţea vina, golanul dracului… — Şi pe mine, interveni Barbillon, oare nu tot Braţ-Roşu m-a denunţat? — Dar pe mine? se băgă în vorbă într-un mod afectat un tânăr deţinut cu o voce piţigăiată. Nu m-a turnat oare Jobert, un om care-mi propusese o afacere în strada Saint-Martin? Acest ultim personaj cu vocea ascuţită, cu faţa palidă, grasă şi – 2742 –

– Eugen Sue –

efeminată, cu privirea iscoditoare şi şireată era îmbrăcat într-un fel ciudat: purta pe cap o basma roşie din care se iveau două şuviţe de păr blond, lipite pe tâmple; cele două capete ale basmalei formau un fel de fundă bogată deasupra frunţii, iar la gât, în loc de cravată, purta un soi de merinos alb cu frunzuliţe verzi, care i se încrucişau pe piept; vesta lui de postav cafeniu dispărea sub cingătoarea îngustă a unui pantalon larg de stofă scoţiană, cu pătrăţele mari de culori variate. — Oare asta nu e o ticăloşie?… Cât de nemernic poate fi un om! continua sclifosindu-se personajul. Pentru nimic în lume nu m-aş fi îndoit de Jobert. — Ştiu că el te-a turnat, Javotte, răspunse Scheletul, care părea să-l – 2743 –

– Misterele Parisului vol.1 –

protejeze îndeosebi pe acest deţinut: dovadă că s-a procedat cu acest denunţător la fel ca şi cu Braţ-Roşu… nau cutezat să-l lase pe Jobert aici… a fost închis la „Conciergerie“… Ei bine! trebuie să se sfârşească o dată… trebuie dat un exemplu… falşii deţinuţi fac jocul poliţiei… sunt siguri că-şi scapă pielea, fiindcă sunt adăpostiţi în altă închisoare… nu la un loc cu cei pe care iau turnat… — Aşa e!… — Ca sa împiedicăm asta, trebuie ca noi, ăştia, să vedem în orice denunţător un duşman de moarte, fie că l-au turnat pe unul sau pe altul, aici sau în altă parte, n-are importanţă, tăbărâm pe el. Când vom lăsa reci patru sau cinci în curţile închisorii, ceilalţi îşi vor învârti – 2744 –

– Eugen Sue –

limba de două ori în gură înainte de a ne denunţa. — Ai dreptate, Scheletule, aprobă Nicolas; atunci trebuie să-i vină rândul şi lui Germain… — O să-i vină, răspunse şeful. Dar să aşteptam până vine Şchiopul cel gros… Dacă ne va dovedi că Germain e un turnător, s-a zis cu el… Javra nu va mai lătra, îi vom tăia răsuflarea. — Dar cum facem cu gardienii care ne supraveghează? întrebă deţinutul căruia Scheletul îi zicea Javotte. — Am eu planul meu… Şugubăţul o să ne ajute. — El? E prea fricos. — Şi n-are putere nici cât un purice. — Destul. Am înţeles, dar unde dracu e? – 2745 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— S-a întors de la vorbitor, dar a fost chemat să pălăvrăgească cu clănţăul lui.. — Şi Germain mai e la vorbitor? — Da, cu fetiţa aia care vine să-l vadă. — De îndată ce se întoarce, atenţie! Dar trebuie să-l aşteptăm pe Şugubăţ, nu putem face nimic fără el. — Fără Fortuné? — Nu… — Şi-l curăţăm pe Germain? — Mă însărcinez eu cu treaba asta. — Dar cu ce, că ni se iau cuţitele? — Cu cleştii ăstia, zise Scheletul, răşchirându-şi degetele lungi, descărnate şi tari ca oţelul. — O să-l sugrumi? — Aşa, un pic… — Dar dacă se va afla că tu ai făcut– 2746 –

– Eugen Sue –

o? — Ei şi? Dar ce, am două capete, ca viţelul care se expune la bâlci? — E adevărat… numai o dată eşti scurtat de cap şi, fiindcă eşti sigur că vei fi… — Mai mult decât sigur, avocatul mi-a spus-o ieri… Am fost prins cu mâna în buzunar şi cu cuţitul în gâtul individului. Sunt recidivist, e o afacere pierdută… O să-mi trimit capul în coşul călăului, să vadă dacă e adevărat că trage pe sfoară pe condamnaţi şi că pune rumeguş de lemn în coşniţa lui, în loc de tărâţele pe care ni le dă guvernul. — E adevărat… ghilotinatul are drept la tărâţe… Şi tatăl meu a fost păcălit aşa… îmi aduc aminte! precizii Nicolas Marţial cu un rânjet fioros. – 2747 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Această glumă sinistră îi făcu pe deţinuţi să râda în hohote. — Mii de bombe! strigă Scheletul, aş vrea să ne vadă glumind, acea bandă de judecători care cred că ne fac să tremurăm în faţa ghilotinei lor… N-au decât să vină la bariera Saint-Jacques în ziua reprezentaţiei mele în scop filantropic; o să mă vadă dând cu tifla mulţimii şi zicând călăului cu o voce sfidătoare: — Tată Samson19 cordonul, te rog! Alte râsete… — Fapt este că treaba durează cât ai trage un fum din pipă… Călăul trage de funie… — Şi-ţi deschide poarta iadului, urmă Scheletul continuând să-şi fumeze 19

Numele unui celebru călău al Parisului. – 2748 –

– Eugen Sue –

pipa. Un tumult uriaş şi strigăte zgomotoase de bucurie venind din mijlocul deţinuţilor care se plimbau în curte, întrerupseră consfătuirea prezidată de Schelet. Nicolas se ridică în mare grabă şi înaintă către pragul sălii încălzite, ca să afle cauza acestui zgomot neobişnuit. — E Şchiopul cel gros! strigă Nicolas, înapoindu-se. — Şchiopul cel gros! exclamă şeful. Germain o fi coborât oare de la vorbitor? — Nu încă, răspunse Barbillon. — Să se grăbească, rânji Scheletul, ca să-i dau un bun pentru un sicriu nou.

– 2749 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Capitolul 7 COMPLOTUL Şchiopul cel gros, a cărui sosire fusese primită cu o bucurie frenetică de către deţinuţii din „Groapa cu lei“ şi ale cărui informaţii puteau fi atât de funeste lui Germain, era un om de statură mijlocie; cu tot pântecul lui burduhănos şi în ciuda infirmităţii sale, părea zvelt şi puternic. Fizionomia lui bestială, ca şi a celor mai mulţi dintre camarazii lui, se asemăna cu aceea a unui buldog; fruntea teşită, ochii mici gălbui, obrajii fleşcăiţi, maxilarele pătrate, cel de jos foarte proeminent, cu dinţi lungi sau mai bine zis cu colţi ştirbiţi, care se iveau ici şi colo printre buze, făceau şi mai grăitoare asemănarea sa cu un mops. Purta pe cap – 2750 –

– Eugen Sue –

o căciulă de vidră şi, peste haine, un palton albastru cu guler de blană. Şchiopul cel gros intrase în sală întovărăşit de un om de vreo treizeci de ani, a cărui faţă brună şi arsă de soare avea o expresie mai puţin perversă decât a celorlalţi deţinuţi, deşi voia să pară tot atât de înfipt ca şi însoţitorul lui; câteodată se întuneca la chip şi surâdea amar… Şchiopul cel gros se regăsea aici, după cum se spune, la el acasă. De-abia putea răspunde felicitărilor şi urărilor de bun sosit ce i se adresau din toate părţile. — Iată-te, în sfârşit, poznaş umflat ce eşti… Cu atât mai bine, o să mai râdem niţel. — Ne lipseai… – 2751 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Ai cam întârziat… — Totuşi am făcut ce-am putut ca să-mi văd prietenii… nu e vina mea dacă poliţia n-a vrut să ştie de mine mai devreme. — Aşa e, dragul meu, nu te bagi tu însuţi în furculiţă, dar o dată ce eşti aici, te descurci şi avem motiv să petrecem. — Ai noroc, fiindcă e şi Şugubăţul aici! — Şi el? Un veteran de la Melun!… Perfect! Cu poveştile lui o să facă să ne treacă mai uşor vremea şi n-o să-i lipsească clienţii, căci trebuie să vă anunţ că vin recruţi noi. — Cine? — Adineauri la grefă… pe când mi se tăceau formele, au mai fost aduşi doi boboci… Pe unul nu-l cunosc… dai – 2752 –

– Eugen Sue –

celălalt, care poartă o bonetă de bumbac albastră şi o bluză cenuşie, mi-a atras atenţia… am văzut mutra asta undeva… Mi se pare că la cârciuma de la „Iepurele alb“… e un vlăjgan puternic. — Ia spune, măi Şchiopule… ţiaduci aminte că la Melun făcusem prinsoare cu tine că nu trece un an şi eşti iar agăţat? — E adevărat, ai câştigat, fiindcă aveam mai mulţi sorţi să ajung recidivist decât să iau permisul de virtute: dar tu… ce-ai făcut? — Am şterpelit după sistemul american… — Aha! bine, tot după metoda cunoscută?… — Tot… merg pe mica mea potecuţă. Lovitura e cunoscută… dar şi – 2753 –

– Misterele Parisului vol.1 –

şmecherii sunt cunoscuţi, iar dacă nu făcea asociatul meu o măgărie, nu aş fi acum aici… Nu-i nimic, o să mă învăţ minte. Când o fi să reîncep, îmi iau eu măsurile mele… Am un plan al meu… — Ia te uită! E Cardillac! zise Şchiopul văzând venind către el un om scund, prost îmbrăcat, cu o faţă de rând, răutăcioasă şi vicleană, aducând şi a vulpe şi a lup. Bună ziua, dragă… — Haide, leneşule, răspunse vesel deţinutul poreclit Cardillac; ne întrebam în fiecare zi: vine, nu vine… Dumnealui e ca femeile frumoase, se lasă aşteptat… — Desigur, desigur. — Ei, continuă Cardillac, te aduce aici ceva mai acătării? — De, dragul meu, am încercat o spargere… Pe vremuri dădeam lovituri – 2754 –

– Eugen Sue –

foarte bune, dar ultima n-a mers… o afacere grozavă… care de altfel mai poate fi făcută… din nefericire însă, noi doi, eu şi cu Frank, pe care îl vedeţi, am cam scrântit-o. Şi Şchiopul cel gros arătă spre însoţitorul lui, asupra căruia se îndreptară toate privirile. — Uite, e adevărat, e chiar Frank! constată Cardillac; nu l-aş fi recunoscut din cauza bărbii… Cum! tu eşti, măi, te credeam ajuns cel puţin primar în târgul tău… Vroiai cumva s-o faci pe cinstitul?… — Am fost un imbecil şi mi-am luat pedeapsa răspunse repezit Frank, dar fiece greşeală îşi are justificarea… o dată mai merge… dar iată-mă acum tâlhar până oi plesni – şi păzea, când o să fi să – 2755 –

– Misterele Parisului vol.1 –

ies de aici! — Foarte just, iată ce înseamnă să vorbeşti cum trebuie! — Dar ce ţi s-a întâmplat, Frank? — Ceea ce se întâmplă fiecărui eliberat care e atât de nătâng încât să vrea, cum spui tu, s-o facă pe cinstitul… Soarta e doar atât de dreaptă!… Ieşind de la Melun, aveam un capital de vreo nouă sute de franci… — E adevărat, spuse Şchiopul cel gros, toate nenorocirile i s-au tras din faptul că, ieşind din puşcărie, a păstrat capitalul în loc să-l toace. O să vedeţi unde duce căinţa… şi cel puţin dacă ţi-ai scoate pârleala. — Am fost trimis în supraveghere la Etampes, continuă Frank… Cum sunt lăcătuş de meserie, m-am dus la un – 2756 –

– Eugen Sue –

meşter şi i-am spus: sunt un fost puşcăriaş, ştiu că oamenilor nu le place să angajeze asemenea indivizi, dar iată cei nouă sute de franci, capitalul meu, dă-mi de lucru, îţi las banii în garanţie, vreau să muncesc şi să fiu cinstit. — Pe cuvântul meu, numai Frank poată să aibă idei d-astea. — A fost dintotdeauna, cum se vede, lovit cu leuca. — Ofer, deci, capitalul meu în garanţie meşterului lăcătuş ca să-mi dea de lucru. „Nu sunt bancher ca să iau bani cu dobândă, îmi spune el, şi nici nu vreau să am în dugheana mea un puşcăriaş: eu lucrez în case particulare, deschid uşi ale căror chei au fost pierdute, e o muncă pe încredere, dacă sar şti că am un puşcăriaş, printre – 2757 –

– Misterele Parisului vol.1 –

lucrătorii mei, mi-aş pierde clientela. Drum bun. Amice!“ — Nu-i aşa că n-ai avut decât ceea ce meritai? — Desigur… — Măi, băiatule! adăugă Şchiopul cel gros, adresându-se lui Frank pe un ton părintesc, trebuia să fugi imediat de sub supraveghere şi să vii la Paris să-ţi toci banii până la ultimul gologan. — Vedeţi, prietenilor, asta te-nvaţă minte. Suntem însemnaţi pentru toată viaţa, s-o ştiţi! — Iată-mă, dar, şomer pe caldarâmul Etampes-ului, trăiesc din capitalul meu o lună, două, continuă Frank, banii se topesc văzând cu ochii şi lucru ioc. Cu toată supravegherea o şterg din Etampes. – 2758 –

– Eugen Sue –

— Asta ar fi trebuit s-o faci de la început, prostule. — Ajung la Paris; acolo găsesc de lucru, patronul meu nu ştia cine sunt, îi spun că vin din provincie. Nu se găsea lucrător mai bun ca mine. Plasez cei şapte sute de franci care îmi mai rămăseseră la un om de afaceri. El îmi dă o poliţă; la scadenţa nu-mi plăteşte, dau poliţa unui portărel care o urmăreşte şi încasează banii: îi las la el şi-mi zic: bani albi pentru zile negre. Între timp îl întâlnesc pe Şchiopul cel gros. — Da, prietenilor, şi „zilele negre“ pentru el, eu am fost, după cum veţi vedea. Frank era lăcătuş, făcea chei: aveam o afacere în care-mi putea fi de folos: propun lovitura. Aveam tiparele, – 2759 –

– Misterele Parisului vol.1 –

n-avea decât să lucreze după ele, asta era treaba lui. Bobocul refuză, – voia să redevină cinstit. Îmi spun: trebuie să-i fac binele, fie şi fără voia lui. Fac o scrisoare fără semnătură către patronul lui, o alta către colegii lui, ca să se afle că Frank e un puşcăriaş. Patronul îl dă afară şi colegii îi întorc spatele. Se duce la alt patron, lucrează acolo opt zile. Acelaşi joc. Chiar dacă s-ar fi dus la zece patroni, la fel aş fi procedat. — Şi eu care nu ştiam că tu mă denunţai, reluă Frank, altminteri o păţeai rău. — Da, dar eu nu eram atât de prost: îţi spusesem că mă duc la Longjumeau să-l văd pe unchi-meu, dar rămăsesem la Paris şi prin micul Ledru ştiam tot ce faci. – 2760 –

– Eugen Sue –

— În sfârşit, sunt dat afară şi de la ultimul meşter lăcătuş, ca un ticălos bun de spânzurătoare. Lucrează dacă poţi! Cum să stai liniştit, când peste tot eşti întrebat: Ce faci acum? Dar înainte ce-ai făcut? Când m-am pomenit aruncat în stradă, mi-am zis: „Din fericire, am capitalul meu şi pot să mai aştept.“ Mă duc la portărel, ăsta ştersese putina: banii mei erau pierduţi, rămăsesem fără un gologan, n-aveam nici cu ce să-mi plătesc chiria pe o săptămână. Să fi văzut în ce hal eram! Între timp, Şchiopul cel gros se preface că soseşte de la Longjumeau şi profită de starea mea. Nu ştiam de ce să mă agăţ, mi-am dat seama cât de imposibil e să fii cinstit, că odată intrat în mocirlă, te afunzi întrînsa din ce în ce mai mult. Şi apoi – 2761 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Şchiopul cel gros mă tot pisa… — Acest vrednic Frank să nu mai bombănească atâta, îl întrerupse Şchiopul cel gros, pentru că până la urmă se resemnează şi intră în afacerea care promitea să fie regească; din nefericire, în clipa când deschideam gura ca să înfulecăm locmaua, poliţia pune mâna pe noi. Ce vrei, băiete, e o nenorocire, fără riscul ăsta meseria ar fi prea frumoasă. — Dacă ticălosul de portărel nu mar fi furat, nu aş fi acum aici, exclamă Frank cu o furie greu stăpânită. — Bine! Bine! reluă Şchiopul cel gros, iată-te grav bolnav! Şi, apoi, erai oare mai fericit când te istoveai muncind? — Eram liber. – 2762 –

– Eugen Sue –

— Da, duminica, şi încă dacă nu era zor, dar în restul săptămânii erai legat ca un câine de lanţ şi niciodată sigur că o să mai găseşti de lucru. Nu ştii să-ţi preţuieşti fericirea. — O să mă înveţi tu s-o cunosc, replică Frank cu amărăciune. — Pe lângă asta, să fim drepţi, ai de ce fi mâhnit: e păcat că lovitura a dat greş, era măiastră şi o să mai fie! După o lună sau două, stăpânii se liniştesc şi putem da atunci lovitura. E o casă bogată, dar ce bogată! Eu tot o să fiu condamnat, fiindcă am călcat legea domiciliului forţat, aşa că nu o să pot relua afacerea, dar dacă găsesc un amator, îi vând pontul şi nu prea scump. Tiparele sunt la muierea mea, nu e nevoie decât să se fabrice alte chei – 2763 –

– Misterele Parisului vol.1 –

potrivite; cu îndrumările ce le pot da, treaba o să meargă ca pe roate. Asta a fost şi mai este încă o lovitură de zece mii de franci, faptul trebuie totuşi să te consoleze, dragă Frank. Complicele Şchiopului cel gros dădu din cap, îşi încrucişă braţele pe piept, dar nu răspunse. Cardillac luă pe Şchiopul cel gros de braţ, îl duse într-un colţ al curţii şi îi spuse după o clipă de tăcere: — Afacerea pe care ai scăpat-o din mână mai e bună? — În două luni tot atât de bună ca şi cum ar fi una nouă. — Poţi să dovedeşti asta? — Desigur! — Cât vrei pentru ea? — O sută de franci înainte şi o să-ţi – 2764 –

– Eugen Sue –

spun parola convenită cu muierea mea ca să-ţi dea tiparele după care să se moduleze cheile false; în plus, dacă lovitura reuşeşte, vreau o cincime din câştig care să fie plătită muierii mele. — Găsesc că nu e prea mult. — Deoarece o să ştiu cui i-a dat tiparele, dacă mi se trage chiulul pentru partea mea, pot face un denunţ. Cu atât mai rău pentru ei… — E dreptul tău dacă o să fii tras pe sfoară… Dar între noi hoţii… suntem cinstiţi, trebuie să avem încredere unii într-alţii, fără asta n-ar mai fi posibilă nicio afacere. — Dacă ceea ce, spui e adevărat, continuă Cardillac, aş putea să iau afacerea asupră-mi… Nu sunt dovezi împotriva mea… sunt sigur de achitare. – 2765 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Compar în faţa tribunalului în vreo cincisprezece zile, o să fiu pus în libertate, să zicem, peste douăzeci de zile; timpul de a mai combina, de a pune să se facă cheile false, de a mai lua informaţii… e nevoie de o lună, de şase săptămâni cel mult. — Tocmai cât trebuie cetăţenilor ca să le treacă frica… Şi apoi cine a fost prădat odată, crede că nu o să mai fie a doua oară, tu ştii asta… — Ştiu asta; am preluat afacerea… ne-am înţeles… — Dar ai cu ce să-mi plăteşti? Vreau o arvună. — Iată ultimul meu nasture şi când n-o mai fi, tot o să se mai găsească, zise Cardillac smulgând unul din nasturii acoperiţi cu stofă care împodobeau – 2766 –

– Eugen Sue –

vechea lui redingotă albastră. Apoi, cu ajutorul unghiilor, rupse învelişul şi arătă Şchiopului în locul nasturelui de lemn o monedă de aur de patruzeci de franci. — Vezi aşadar că-ţi pot da o arvună când o să ne înţelegem. — Atunci, bate laba, dragul meu, rosti Şchiopul. Deoarece o să ieşi curând de aici şi ai fonduri ca să lucrezi, aş putea să-ţi mai dau ceva: dar asta e o afacere grozavă… Un pont la care eu şi muierea mea lucrăm de două luni şi care nu aşteaptă decât să-l pornim… Închipuieşte-ţi o casă izolată într-un cartier îndepărtat, un parter dând pe o latură într-o stradă pustie şi pe cealaltă într-o grădină; doi bătrâni care se culcă o dată cu găinile. De când cu răscoalele şi – 2767 –

– Misterele Parisului vol.1 –

de teama de a fi jefuiţi, au ascuns sub căptuşeala de lemn a pereţilor un borcan mare de dulceaţă plin cu monezi de aur… Nevastă-mea a descoperit treaba făcând-o pe servitoarea lor să trăncănească. Dar te previn că afacerea asta o să coste mai mult decât cealaltă, fiind vorba de numerar… E coaptă şi bună de halit… — Ne împăcăm noi, fii liniştit… Dar văd că n-ai stat degeaba de când ai plecat de la Închisoarea Centrală… — Da, am avut mare noroc… Am ciupit de ici, de colo, de am încropit vreo mie cinci sute de franci; dar lovitura cea mai reuşită a fost teşchereaua cu cele două femei care locuiau cu mine în aceeaşi casă cu odăi mobilate, din pasajul Brasserie. – 2768 –

– Eugen Sue –

— La moş Micou, tăinuitorul? — Da. — Şi Josephine, soţia ta? — Tot o adevărată veveriţă, făcea gospodăria la cei doi bătrâni de care vorbesc; ea a mirosit borcanul cu galbeni… — E o femeie şi jumătate!… — Mă mândresc cu ea… Dar fiindcă veni vorba de o femeie grozavă, o cunoşti pe Cucuvaia? — Da, Nicolas mi-a vorbit de ea; Învăţătorul a curăţat-o şi el a înnebunit. — Poate pentru că şi-a pierdut vederea în urma nu ştiu cărui accident… Atunci, dragul meu Cardillac, ne-am înţeles… pentru că vrei să te ocupi de combinaţiile mele, nu mai vorbesc de astea cu nimeni. – 2769 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Cu nimeni… le iau pe contul meu. Stăm diseară de vorbă… — Ia le uită! Şi ce faceţi aici? — Râdem şi ne plictisim de moarte. — Cine e căpitanul camerei? — Scheletul. — Iată unul greu de îmblânzit! L-am văzut la Marţiali în insulă… Am petrecut cu Josephine şi cu Boulotte. — Fiindcă veni vorba, ştii că Nicolas e aici? — Ştiu, mi-a spus moş Micou… S-a plâns de Nicolas că-l şantajează, bătrânul pungaş… O să-l fac şi eu să scuipe câte ceva… Tăinuitorii, pentru asta sunt făcuţi. — Vorbeam de Schelet, uite-l, tocmai vine, zise Cardillac arătându-i-l pe „căpitan“ care apărea în uşa sălii – 2770 –

– Eugen Sue –

încălzite. — Tinere, prezintă-te la raport, spuse Scheletul Şchiopului cel gros. — Prezent… răspunse acesta, intrând în sală, întovărăşit de Frank pe cave-l ţinea de braţ. În timpul convorbirii dintre Şchiopul cel gros, Frank şi Cardillac, Barbillon fusese trimis, din ordinul şefului de cameră, să recruteze doisprezece sau cincisprezece deţinuţi, unul şi unul. Aceştia, ca să nu trezească bănuielile gardianului, veniseră pe rând în sala încălzită. Ceilalţi deţinuţi rămaseră în curte, unii chiar după sfatul lui Barbillon vorbeau cu glas tare ca să abată atenţia gardianului şi să-l distragă de la supravegherea sălii încălzite unde se reuniră curând Scheletul, Barbillon, – 2771 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Nicolas, Frank, Cardillac, Şchiopul cel gros şi alţi cincisprezece deţinuţi, toţi aşteptând cu nerăbdare şi curiozitate ca şeful să ia cuvântul. Barbillon, pus să pândească şi să anunţe apropierea gardianului, stătea lângă uşă. Scheletul, scoţându-şi pipa din gură, se adresă Şchiopului cel gros: — Cunoşti un tânăr numit Germain, cu ochi albaştri, părul castaniu şi aer de domnişor?… — Germain e aici?! strigă Şchiopul cel gros, ale cărui trăsături exprimară subit surprinderea, ura şi furia. — Îl cunoşti, aşadar? întrebă Scheletul. — Dacă îl cunosc? reluă Şchiopul cel gros, vi-l denunţ prieteni, e turnător… – 2772 –

– Eugen Sue –

Trebuie bătut zdravăn… — Da, da, strigară deţinuţii în cor. — Staţi niţel! E sigur că a denunţat? întrebă Frank. Dacă ne înşelăm?… Să baţi un om care nu e vinovat… Această observaţie displăcu Scheletului care se aplecă spre Şchiop şi îi spuse pe şoptite: — Cine-i ăsta? — Unul cu care am lucrat. — Eşti sigur? — Da, dar n-are vlagă, e un molâu. — Ajunge, o să am eu grijă de el. — Să vedem dacă Germain e un turnător, interveni un deţinut. — Explică-te, Şchiopule, reluă Scheletul care nu-şi lua ochii de la Frank. — Iată, începu Şchiopul cel gros: unul din Nantes, un anume Velu, adică – 2773 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Părosul, un fost eliberat, l-a crescut pe acest tânăr, născut din părinţi necunoscuţi. Când a împlinit vârsta, l-a băgat la un bancher din Nantes, crezând că ascunde un lup în casa lui de fier şi că o să se servească de Germain ca să ticluiască o afacere grozavă, pe care o cocea de multă vreme; se bizuia ori pe un fals, ori pe un furt din casa de bani a bancherului! aproape o sută de mii de franci, treabă de făcut în doi timpi şi trei mişcări… Totul era gata: Velu conta pe tinerel ca pe sine însuşi; haimanaua asta dormea în pavilionul unde era casa de bani; Velu îi dezvăluie planul… Germain nu răspunde nici da, nici nu, denunţă totul patronului şi, în aceeaşi seară, o şterge la Paris. Se auziră proteste violente de – 2774 –

– Eugen Sue –

indignare şi vorbe ameninţătoare. — E un turnător… trebuie să-i rupem oasele… — Dacă vreţi, îi caut eu râcă şi-l spintec… — Trebuie să-i lipim pe faţă un bilet de internare în spital! — Tăcere, hoţilor! strigă Scheletul cu o voce poruncitoare. Deţinuţii tăcură. — Mai departe, îndemnă „căpitanul“ pe Şchiopul cel gros. Şi reîncepu să fumeze. — Crezând că Germain e blat cu ei, Velu şi doi din prietenii lui încearcă lovitura chiar în noaptea aceea; bancherul însă era prevenit, unul din complicii lui Velu e prins pe când escalada o fereastră, dar are şansa să – 2775 –

– Misterele Parisului vol.1 –

fugă… Ajunge la Paris, furios că a fost denunţat de Germain şi că a scăpat din mână o afacere atât de sigură, într-o bună zi îl întâlneşte pe domnişorul ăsta; nu îndrăzneşte să-i facă nimic, dar îl urmăreşte, vede unde stă şi, într-o noapte, noi doi, Velu şi cu micul Ledru, dăm de Germain… Din nefericire, ne scapă… Se mută din strada Templului unde locuia; de-atunci nu l-am mai putut găsi, dar dacă e aici… mă întreb… — N-ai nimic de întrebat! îl repezi, autoritar, Scheletul. Şchiopul cel gros tăcu. — Primesc târgul, tu-mi dai pielea lui Germain, eu îl jupoi… nu degeaba mă cheamă Scheletul… sunt mort cu anticipaţie… groapa mi-e săpată de pe acum la Clamart, nu risc nimic dacă – 2776 –

– Eugen Sue –

lucrez pentru bandă; turnătorii ne mănâncă mai rău ca poliţia; îi mută pe denunţători de la „La Force“ la „Roquette“ şi pe spioni de la „Roquette“ la „Conciergerie“ şi astfel se cred scăpaţi. O clipă numai; când fiecare închisoare şi-o stârpi spionul ei, indiferent unde a denunţat, o să le piară pofta şi celorlalţi… Eu dau pilda şi alţii să facă la fel… Toţi deţinuţii, admirând hotărârea Scheletului, se strânseră în jurul lui… Până şi Barbillon, în loc să rămână la uşă, se alătură grupului şi nu observă că un nou deţinut intrase în încăpere. Acesta din urmă purta o bluză cenuşie şi pe cap o scufie de bumbac albastră, brodată cu lână roşie, lăsată pe ochi; când auzi rostindu-se numele lui – 2777 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Germain, făcu un gest de surprindere… Apoi, amestecându-se printre admiratorii Scheletului, aprobă cu entuziasm criminala hotărâre a „căpitanului“. — E teribil Scheletul ăsta! constată unul. Şi ce cap de învăţat!… — Eu cred că e o cruzime să omori băiatul ăsta. Zise Frank. — Cum! cum! reluă Scheletul înfuriat la culme, n-ai dreptul să pedepseşti un trădător? — Da, de fapt e un trădător; cu atât mai rău pentru el, răspunse Frank, după o clipă de gândire. Aceste ultime vorbe şi garanţia Şchiopului cel gros alungaseră îndoiala de o clipă pe care Frank o stârnise printre deţinuţi. Numai Scheletul mai – 2778 –

– Eugen Sue –

stăruia în şovăiala lui. — Aşadar, ce facem cu gardianul? Spune măi „Mort cu anticipaţie“, că ăsta e un nume tot atât de potrivit pentru tine ca şi Scheletul, reluă rânjind Nicolas. — Ei bine, îi dăm gardianului de lucru într-altă parte. — Nu, să-l îndepărtăm cu forţa. — Tăcere, tâlharilor! strigă Scheletul. Se lăsă o linişte adâncă. — Ascultaţi-mă bine, continuă „căpitanul“ cu vocea lui răguşită, nu e chip să dăm lovitura cât timp gardianul o să fie în sala încălzită sau în curte. Nu am cuţit, o să se audă câteva ţipete înăbuşite, mizerabilul o să se zbată. — Atunci cum… — Iată cum: Şugubăţul ne-a făgăduit – 2779 –

– Misterele Parisului vol.1 –

că azi, după cină, o să ne povestească istoria lui cu Gringolet şi Spintecătorul. Iată că începe să plouă, o să ne retragem toţi aici şi trădătorul o să se aşeze colo, în colţ, la locul lui din totdeauna… O să dăm câţiva gologani Şugubăţului ca sa-şi înceapă istorisirea. E ora cinei în închisoare… Gardianul o să vadă că ascultăm liniştiţi isprăvile lui Gringolet şi ale Spintecătorului, n-o să bănuiască nimic; o să se ducă să dea o raită pe la cantină… De cum iese în curte, avem un sfert de ceas în faţa noastră, trădătorul o să fie curăţat înainte ca gardianul să se înapoieze… Mă însărcinez eu cu asta… Am ucis eu pe alţii mai zdraveni ca el… — O clipă, strigă Cardillac, dar portărelul care vine mereu să glumească cu noi… la ora cinei?… Dacă intră în sala – 2780 –

– Eugen Sue –

încălzită ca să-l asculte pe Şugubăţ şi vede că-l ucizi pe Germain, e în stare să strige după ajutor… Nu e de-ai noştri, portărelul ăsta, stă în celulă plătită, trebuie să ne ferim de el. — E adevărat, încuviinţă Scheletul. — Adevărat, e un portărel aici? se miră Frank. După cum v-am spus, eu sunt victima abuzului de încredere al lui maître Boulard, ziceaţi că e un portărel aici? întrebă el din nou. Şi cum îl cheamă? — Boulard, răspunse Cardillac. — E omul meu! strigă Frank, strângând pumnii. El mi-a furat bănişorii… — Portărelul? întrebă şeful de cameră. — Da… şapte sute douăzeci de – 2781 –

– Misterele Parisului vol.1 –

franci în cap, încasaţi pentru mine. — Îl cunoşti?… L-ai văzut?… întrebă Scheletul. — Vezi bine că l-am văzut… a fost nenorocirea mea… dacă nu era el, n-aş fi acum aici… Aceste păreri de rău displăcură Scheletului; îşi fixă câtva timp privirile crucişe asupra lui Frank, care răspundea între timp la unele întrebări ale camarazilor săi, apoi, aplecându-se spre Şchiopul cel gros, îi şopti: — lată un tinerel care e în stare să le spună gardienilor despre lovitura noastră. — Nu, eu răspund, nu denunţă pe nimeni, dar e cam fricos… ar fi în stare să-l apere pe Germain… Mai bine să-l îndepărtăm din curte. – 2782 –

– Eugen Sue –

— Am înţeles, zise Scheletul, şi începu în gura mare: Ia spune, Frank, nai vrea să-i tragi o chelfăneală tâlharului ăla de portărel? — Las’ pe mine… numai să vină, mă răfuiesc eu cu el. — Vine sigur, pregăteşte-te. — Sunt gata! Îl ung eu cum ştiu. — O să se lase cu bătaie; portărelul o să fie trimis în celula lui, pe Frank o să-l bage la carceră, în felul ăsta scăpăm de amândoi, şopti Scheletul la urechea Şchiopului. — Dar multă minte mai ai!… Grozav e Scheletul ăsta! constată cu admiraţie banditul. Apoi cu glas tare: — O să-l prevenim oare pe Şugubăţ, că ne folosim de poveştile lui ca să-l păcălim pe gardian şi să-l jupuim pe – 2783 –

– Misterele Parisului vol.1 –

spion? — Nu, Fortuné e prea molâu şi prea fricos; dacă ar şti asta, nu ar mai vrea să ne povestească, dar după aceea o să se resemneze. Clopotul sună de cină. — Haide-ţi la terci, câinilor! strigă Scheletul. Fortuné şi Germain o să vină în curte. Atenţie, prieteni, îmi ziceţi mie „Mort cu anticipaţie“, dar şi denunţătorul e mort cu anticipaţie. Capitolul 8 POVESTITORUL Noul deţinut de care am pomenit, cel cu scufie de bumbac şi bluză cenuşie, ascultase cu atenţie şi aprobase cu hotărâre complotul ce ameninţa viaţa lui – 2784 –

– Eugen Sue –

Germain… Acest bărbat de proporţii atletice ieşi din sala încălzită, o dată cu ceilalţi prizonieri, fără să fi fost observat, şi se amestecă de îndată în diferitele grupuri ce se îmbulzeau în curte în jurul distribuitorilor cinei. Aceştia aduceau carnea fiartă în căldări de aramă şi pâinea în coşuri mari. Fiecare deţinut primea câte o bucată de carne de vacă, fiartă, fără oase, care servise la prepararea supei grase de dimineaţă, însoţită de o jumătate de pâine, mai bună chiar decât pâinea cazonă. Cei ce aveau ceva bani puteau să-şi cumpere vin de cantină şi să tragă acolo o „duşcă“, după cum se exprimă puşcăriaşii. Cei care, ca Nicolas, primiseră provizii din afară, improvizau o masă la care invitau şi pe ceilalţi – 2785 –

– Misterele Parisului vol.1 –

deţinuţi. Comesenii fiului ghilotinatului erau Scheletul, Barbillon şi, în urma sugestiei acestuia din urmă, Şugubăţul, ca să-l dispună la povestit. Şunca, ouăle răscoapte, brânza şi pâinea alba aflate aici fură întinse pe una din băncile sălii încălzite şi Scheletul se pregătea să cinstească „ospăţul“, fără să se mai sinchisească de omorul pe care avea să-l comită cu atâta sânge rece. — Du-te şi vezi dacă nu vino Fortuné, zise Scheletul. Până să-l sugrum pe Germain, sugrum foamea şi setea; nu uita să-i spui Şchiopului că Frank trebuie să-l ia de cap pe portărel, ca să scape „Groapa cu lei“ de amândoi. — Fii liniştit, „Mortule-cuanticipaţie“, dacă Frank nu-l buşeşte pe portărel, nu e vina noastră… – 2786 –

– Eugen Sue –

Şi Nicolas ieşi din sală. În clipa aceea chiar, maestrul Boulard intra în curte fumând tacticos o havană. Avea mâinile vârâte în redingota lui lungă de lână cenuşie, şapca bine trasă pe urechi, faţa surâzătoare, veselă. Nicolas îl zări şi începu să-l caute din ochi pe Frank. Frank şi Şchiopul cel gros mâncau, şezând pe una din băncile din curte; nu-l putuseră zări pe portărel, fiindcă stăteau cu spatele la el. Urmând indicaţiile Scheletului, Nicolas văzând cu coada ochiului că Boulard vine spre el, se prefăcu că nu-l observă şi se apropie de Frank şi de Şchiopul cel gros. — Bună ziua, tinere, se adresă portărelul lui Nicolas. – 2787 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Ah! bună ziua. Domnule, nu team observat; faci, ca de obicei, o mică plimbare? — Da, tinere, şi azi am două motive ca s-o fac… Şi să-ţi spun de ce: întâi, ia din ţigările astea… Haide, fără mofturi… Ca între camarazi, ce dracu! Nu trebuie să te sfieşti. — Mulţumesc, domnule… Dar de ce ai două motive să te plimbi? — O să înţelegi îndată. Mai întâi nu prea am poftă de mâncare azi… Şi miam zis: Fiind de faţă la masa voinicilor mei, văzând cum înfulecă de zor, poate mi se face şi mie foame. — Nu e rău de loc… Dar uite, dacă vrei să vezi doi camarazi care mănâncă pe rupte, spuse Nicolas, aducându-l pe portărel tot mai aproape de banca lui – 2788 –

– Eugen Sue –

Frank care stătea cu spatele la ei, uită-te la aceşti doi bolnavi, te apucă o poftă de mâncare ca şi cum ai fi înghiţit un borcan de castraveciori acri. — Ah! zău… ia să-i vedem! zise maître Boulard. — Ei, Şchiopule! strigă Nicolas. Şchiopul şi Frank întoarseră brusc capul. Portărelul rămase înmărmurit, cu gura căscată, recunoscându-l pe cel jefuit de el. Frank, zvârlindu-şi pâinea şi carnea pe bancă, se aruncă dintr-o săritură asupra lui Boulard şi îl apucă de gât, strigând: — Banii mei! — Prietene, ascultă-mă… — Banii mei! Deşi acum e prea – 2789 –

– Misterele Parisului vol.1 –

târziu, căci din vina ta sunt aici… — Dar… eu… dar… — Dacă mă duc la muncă silnică e din vina ta, căci dacă aş fi avut banii ce mi i-ai furat, nu m-ar fi împins nevoia să mă apuc de jafuri, aş fi rămas cinstit, aşa cum voiam să fiu… Tu poate că o să fii achitat, tu… N-o să ţi se facă nimic, în schimb am să-ţi fac cu ceva: o să te însemn! Da! ai bijuterii, lanţuri de aur şi jefuieşti oamenii săraci! Na… Ţi-e destul? Mai ţine una! Mai na! una! Mai na! — Ajutor! ajutor!… strigă portărelul, rostogolindu-se sub picioarele lui Frank, care îl lovea cu furie. Ceilalţi deţinuţi, nepăsători la această scenă, făcură cerc în jurul celor doi, sau mai bine zis în jurul celui care – 2790 –

– Eugen Sue –

lovea şi al celui bătut, căci Boulard, fără suflu, înspăimântat, nu opunea nicio rezistenţa. Din fericire, supraveghetorul alergă, la ţipetele portărelului şi îl scoase din mâinile lui Frank. Maître Boulard se ridică, palid, speriat, cu un ochi învineţit şi, fără a-şi mai da osteneala să-şi ridice şapca de pe jos, strigă, alergând către ferestruică: — Gardian… deschide… Nu mai vreau să stau o secundă aici… Ajutor!… — Şi dumneata, pentru că ai bătut pe domnul, urmează-mă la director, zise gardianul luându-l pe Frank de guler; o să capeţi două zile de carceră. — Nu-mi pasă, i-am plătit-o! răspunse Frank. — Ia seama, îi şopti Şchiopul, – 2791 –

– Misterele Parisului vol.1 –

prefăcându-se că-l ajută să-şi potrivească hainele, nicio vorbă despre ceea ce se plănuieşte împotriva denunţătorului. — Fii liniştit, dacă aş fi fost aici, poate că l-aş fi aparat, căci e prea mare cruzime să omori un om pentru asta… dar ca să vă denunţ, niciodată! — Haide, vii? spuse gardianul. — Iată-ne scăpaţi de portărel şi de Frank… Acum păzea, păzea, denunţătorule! spuse Nicolas. În clipa în care Frank ieşea din curte, Germain şi Şugubăţul soseau de la vorbitor. Germain era de nerecunoscut; faţa lui, până atunci tristă, abătuta, era acum radioasă şi mândră; îşi ţinea capul sus şi arunca în jurul lui o privire vie şi încrezătoare… Era iubit… Oroarea – 2792 –

– Eugen Sue –

închisorii dispărea… Şugubăţul îl urmarea foarte încurcat: în sfârşit, după ce şovăi de două-trei ori ca să intre în vorbă, atinse uşor braţul lui Germain, înainte ca acesta să se fi apropiat de grupurile deţinuţilor care, de departe, îl cercetau cu ură şi viclenie. Victima nu le mai putea scăpa. Fără să vrea, Germain tresări la apropierea lui Fortuné fiindcă chipul şi zdrenţele acestui fost boscar nu-l făceau prea atrăgător. Dar, amintindu-şi de sfaturile Rigolettei şi simţindu-se prea fericit ca să nu fie binevoitor, Germain se opri şi-l întrebă încetişor: — Ce doreşti? — Să-ţi mulţumesc. — Pentru ce? — Pentru ceea ce drăguţa dumitale – 2793 –

– Misterele Parisului vol.1 –

vizitatoare vrea să facă pentru biata mea soră. — Nu te înţeleg, replică surprins Germain. — Să-ţi explic… Adineauri, la grefă, am întâlnit pe supraveghetorul care era de pază la vorbitor… — Ah! da, un om tare cumsecade… — De obicei temnicerii nu merită acest calificativ de „om cumsecade“, dar cu taica Roussel e altceva… Acum câteva clipe mi-a suflat în urechi: „Fortuné, băiete, cunoşti bine pe domnul Germain?“ „Da, spinul în ochi al deţinuţilor“, i-am răspuns. Apoi, după o clipă de întrerupere, Şugubăţul urmă: — Scuză-mă dacă ţi-am spus… spin în ochi. „Da – i-am răspuns, îl cunosc pe – 2794 –

– Eugen Sue –

domnul Germain, spinul în ochi al puşcăriaşilor.“ „Poate şi al dumitale, Şugubăţule?” mă întrebă gardianul cu asprime. „Domnule gardian, i-am răspuns, sunt prea fricos şi el e băiat prea bun, ca să-mi îngădui să-l privesc ca pe un spin în ochi; domnul Germain nu e băiat rău şi i se face o nedreptate.“ „Perfect, Fortuné, mi-a spus el, faci bine că eşti de partea domnului Germain, fiindcă a fost bun cu dumneata.“ „Cu mine, domnule gardian? Cum asta?“ „Adică nu cu dumneata şi nu el; totuşi îi datorezi o mare recunoştinţă“ mi-a răspuns taica Roussel. — Să vedem… explică-te mai lămurit, spuse Germain surâzând. — Tocmai aşa i-am zis şi eu gardianului. „Vorbeşte mai lămurit.“ – 2795 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Atunci mi-a răspuns: „Nu domnul Germain, dar micuţa lui vizitatoare a fost foarte bună cu sora dumitale. Auzind-o când îţi povestea nenorocirile ei de acasă, în clipa când biata femeie ieşea din vorbitor, fata s-a oferit să-i fie de folos, pe cât va putea.“ — Buna mea Rigolette! exclamă înduioşat Germain. — Oh! atunci, i-am răspuns gardianului, n-am mai multă minte decât o oaie. Ai dreptate, domnul Germain a fost bun cu mine, fiindcă vizitatoarea lui este ca şi cum ar fi el, şi sora mea, Jeanne, ca şi cum aş fi eu, şi mai mult decât atât… — Micuţa mea Rigolette! repetă Germain, asta nu mă miră… are o inimă atât de bună atât de compătimitoare! – 2796 –

– Eugen Sue –

— Şi îmi mai zice gardianul: „Am auzit toate astea fără să arăt că ştiu ceva. Iată-te în curent acum. Dacă nu te vei strădui să faci un serviciu domnului Germain, dacă nu-l previi în cazul că vei afla de vreun complot contra lui, ai fi un ticălos desăvârşit…“ „Gardiane, i-am răspuns, sunt un ticălos, e adevărat, nu unul desăvârşit… În sfârşit, fiindcă vizitatoarea domnului Germain vrea să-i facă un bine bietei mele Jeanne, care e o femeie vrednică şi cinstită, cu care mă laud, o să fac pentru domnul Germain tot ce-oi putea… Din păcate, n-o să fie mare lucru…“ „Nu e nimic, mi-a zis, încearcă totuşi. O să-ţi dau şi o veste bună pe care să i-o transmiţi domnului Germain, am aflat-o chiar acum.“ — Ce anume? întrebă Germain. – 2797 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Mâine se face liberă o celulă cu plata, mi-a spus gardianul să te anunţ. — Să fie adevărat? Oh! ce fericire! exclamă Germain; acest om de treabă avea dreptate, e-o veste bună pe care mio dai… — Fără să mă laud, dar aşa e, locul dumitale nu e să stai la un loc cu oameni ca de-alde noi, domnule Germain. Apoi, întrerupându-se, Şugubăţul se grăbi să adauge în şoaptă, aplecându-se ca şi cum ar fi vrut să adune ceva ce pe jos: — Atenţie, domnule Germain! Deţinuţii ne privesc şi se miră că stăm de vorbă. Te las, fereşte-te. Dacă cineva îţi caută gâlceavă, nu răspunde. Vor să găsească un pretext să înceapă o ceartă şi să te ia la bătaie. Barbillon trebuie să – 2798 –

– Eugen Sue –

înceapă, fereşte-te de ei. O să încerc să le schimb hotărârea… Şi Fortuné se ridică ca şi cum ar fi găsit ce căuta. — Mulţumesc, eşti un om de treabă. Voi fi prudent, îi şopti grăbit Germain, despărţindu-se de Şugubăţ care intră în sala încălzită. — Iată-te, melcule! codaşule! strigă Scheletul văzândul pe povestitor. Dar ce făceai? — Vorbea cu Germain, spuse Nicolas, tăind şunca. — Ah! vorbeai cu Germain? spuse Scheletul privindu-l cu atenţie pe Fortuné, fără a se opri din înfulecat. — Îmi spunea: „Eşti foarte fericit, domnule Fortuné că poţi cuteza să vorbeşti cu acest faimos Schelet (a spus – 2799 –

– Misterele Parisului vol.1 –

faimos cu admiraţie). Eu, mi-a zis, mor de dorinţa să-i vorbesc, dar el îmi insuflă atâta respect, încât de l-aş vedea pe domnul prefect de poliţie în carne şi oase şi în uniformă, n-aş fi mai impresionat.“ — Ţi-a spus ţie asta.? îl întrebă Scheletul, prefăcându-se că-l crede şi că e mişcat de admiraţia ce i-o inspira lui Germain. — Aşa mi-a spus. — Atunci se schimbă situaţia, răspunse Scheletul. Mă împac cu el. Barbillon avea pofta să-i caute nod în papură; să facă bine să-l lase în pace. — Ar face foarte bine, exclamă Şugubăţul, convins că a îndepărtat primejdia care îl ameninţa pe Germain. Ar face foarte bine, fiindcă acest biet – 2800 –

– Eugen Sue –

băiat nu e în stare să se certe, îmi seamănă mie, e curajos ca un iepure. — Cu toate astea, e păcat, reluă Scheletul. Contam pe bătaia asta ca să mai petrecem puţin după cină. O să ni se pară timpul prea lung. — Da, şi ce o să facem atunci? întrebă Nicolas. — Dacă e aşa, să ne povestească Şugubăţul o istorie în odaie, iar eu n-o să mai caut pricină de cearta lui Gemain, spuse Barbillon. — Bine, bine, răspunse povestitorul, iată una din condiţii, dar mai e una şi fără amândouă nu povestesc. — Să auzim cealaltă condiţie! — Ca onorabila societate, otrăvită de capitalişti, spuse Fortuné, reluându-şi glasul de scamator, să-mi dea un fleac de – 2801 –

– Misterele Parisului vol.1 –

cotizaţie de un franc. Un franc, domnilor! ca să-l auziţi pe renumitul Fortuné, zis Şugubăţul, care a avut cinstea să lucreze în faţa celor mai renumiţi hoţi, în faţa celor mai faimoşi asasini din Franţa şi Navarra, şi care e aşteptat urgent la Brest şi la Toulon, unde se duce din ordinul guvernului. Un franc! E gratis, domnilor! — Haide! îţi strângem un franc, după ce-ţi vei spune poveştile. — După? Nu, înainte, stărui Şugubăţul. — Ei, drace! ia spune, ne crezi în stare să te înşelăm cu un franc? spuse Scheletul, făcând-o pe indignatul. — De loc! răspunse Şugubăţul, acord toată încrederea onoratei adunări, dar cer banii înainte ca să-i cruţ punga. – 2802 –

– Eugen Sue –

— Îţi dăm un franc, iar Barbillon n-o să mai caute pricină imbecilului de Germain, se învoi Scheletul. — Atunci, destupaţi-vă urechile: o să auziţi ceva grozav. Dar iată că plouă... „Clienţii“ or să intre oricum în casă, n-o să mai fie nevoie să-i chemăm… Într-adevăr, începuse să plouă; deţinuţii părăsiră curtea şi veniră să se refugieze în sala încălzită, întovărăşiţi de un gardian. Am spus că sala încălzită era o încăpere mare, lungă, cu dale de piatră, cu trei ferestre dând spre curte; la mijloc se afla soba lângă care stăteau Scheletul, Barbillon, Nicolas şi Şugubăţul. La un semn al „căpitanului“ Şchiopul cel gros veni să se alăture grupului. Germain intră printre ultimii, – 2803 –

– Misterele Parisului vol.1 –

absorbit de gânduri dintre cele mai plăcute. Se duse să se aşeze, ca de obicei, pe prichiciul ultimei ferestre a sălii, loc nedorit de nimeni, fiind prea departe de soba în jurul căreia se grupau deţinuţii. După ce deţinuţii intraseră în sală, Scheletul se adresă gardianului: — Ascultă, prietene, Fortuné are o idee bună! o să ne povestească o întâmplare cu Gringolet şi cu Spintecătorul. E o vreme de nu-ţi vine să trimiţi afară nici măcar un soldat din garda municipală; o să aşteptăm liniştiţi ora de culcare. — Într-adevăr, când ăsta trăncăneşte, văd că staţi liniştiţi… — Da, răspunse Scheletul, dar Şugubăţul cere bani ca să povestească… Vrea un franc. Eu pun zece centime… – 2804 –

– Eugen Sue –

Începură să strângă bani dintr-o parte şi din alta, spre marea bucurie a lui Fortuné care se gândea la sora lui, în timp ce-şi făcea colecta. — Opt, nouă, zece, unsprezece, doisprezece, treisprezece, numără el adunând banii, haideţi, domnilor bogătaşi, capitalişti şi alţi bancheri, încă un mic efort, nu puteţi rămâne la treisprezece, e o cifră cu ghinion. Nu mai e nevoie decât de şapte bănuţi a cinci centime, un fleac de şapte monezi. Cum, domnilor, s-ar zice că banda din „Groapa leilor“ nu va putea strânge încă treizeci şi cinci de centime, şapte nenorocite monede? Ah! domnilor, va crede lumea că aţi fost băgaţi aici pe nedrept sau că aţi avut ghinion! Vocea pătrunzătoare şi – 2805 –

– Misterele Parisului vol.1 –

caraghioslâcurile lui Fortuné treziră pe Germain din gândurile care îl copleşeau. Pentru a urma sfaturile Rigolottei şi a deveni popular, cât şi pentru a face o mică ofrandă acestui nenorocit care manifestase o oarecare dorinţa de a-i fi folositor, se ridică şi aruncă o monedă de cincizeci de centime la picioarele povestitorului. Acesta strigă, arătând gloatei pe generosul donator: — Cincizeci de centime, domnilor!… vedeţi… Vorbeam de capitalişti… Cinste acestui domn, se poartă ca un bancher, ca un ambasador, ca să se facă plăcut societăţii… — Haide, lasă glumele şi începe odată! îl întrerupse Scheletul. — Un moment, domnilor, reluă Şugubăţul, se cuvine ca cel care mi-a dat – 2806 –

– Eugen Sue –

cincizeci de centime, capitalistul, să aibă locul cel mai bun, afară de şeful nostru care are dreptul să aleagă. Această propunere se potrivea atât de mult cu planul Scheletului, încât acesta exclamă: — E adevărat, după mine, trebuie sa aibă locul cel mai bun. Şi banditul aruncă din nou o privire plină de înţeles spre deţinuţi. — Da, da, să se apropie, exclamară ei. — Să se aşeze în banca-ntâi. — Vezi tinere? Dărnicia dumitale e răsplătită… Onorabila societate recunoaşte că ai drept la primul loc, se adresă Şugubăţul lui Germain. Crezând că dărnicia lui dispusese într-adevăr în favoarea sa pe odioşii lui – 2807 –

– Misterele Parisului vol.1 –

camarazi, încântat că se supune astfel recomandării Rigolettei, Germain, cu tot dezgustul pe care i-l inspirau puşcăriaşii, îşi părăsi locul de predilecţie şi se apropie de povestitor. Să descriem acum distribuţia rolurilor în această scenă: Şugubăţul, în picioare lângă, sobă, se pregătea să povestească. Lângă el, Scheletul, tot în picioare şi cu ochii pe Germain, gata să se arunce asupra lui, în clipa în care gardianul ar fi ieşit din sală. La oarecare depărtare de Germain, Nicolas, Barbillon, Cardillac şi alţi deţinuţi, printre care se vedea şi omul cu scufia de bumbac albastru şi bluza cenuşie, ocupând ultimele bănci. Restul puşcăriaşilor adunaţi în grupuri ici şi colo, unii pe jos, alţii în – 2808 –

– Eugen Sue –

picioare şi rezemaţi de perete, alcătuiau planurile secundare ale acestui tablou, luminat à la Rembrandt prin cele trei ferestre laterale care proiectau lumini intense şi umbre viguroase pe aceste chipuri cu aspecte atât de diverse şi cu trăsături atât de puternic accentuate. Trebuie să adăugăm că gardianul care, prin plecarea lui, ar fi dat, fără să vrea, semnalul asasinării lui Germain, stătea lângă uşa întredeschisă. — Sunteţi gata? întrebă povestitorul pe Schelet. — Să tacă banda… răspunse acesta, întorcându-se puţin către cei prezenţi. Apoi, către Fortuné: Acum începe povestea, te ascultăm. Se făcu o tăcere adâncă.

– 2809 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Capitolul 9 GRINGOLET ŞI SPINTECĂTORUL …Nimic mai blând, mai priincios, mai preţios decât cuvântul tău; el farmecă, îmbărbătează şi îi face pe oameni mai buni… (Wolfgang, 1, IV) Şugubăţul îşi începu povestea, în termenii următori şi în mijlocul tăcerii desăvârşite a auditoriului: — Întâmplarea pe care o voi povesti onorabilei societăţi, s-a petrecut cam de multă vreme. Ceea ce se numea „Mica Polonie“ nu fusese încă distrusă. Onorabila societate ştie sau nu ştie ce era – 2810 –

– Eugen Sue –

„Mica Polonie“? — Se ştie, interveni deţinutul cu scufie albastră şi cu bluza cenuşie; erau nişte şandramale între străzile du Rochet şi la Pépinière. — Aşa e, băiete, răspunse povestitorul şi cartierul la Cité, care nu e alcătuit din palate, ar fi, s-ar putea spune, rue de la Paix sau rue de Rivoli, pe lângă „Mica Polonie“. Ce mai şandramale! Dar de altfel minunat refugiu pentru hoţi; nu erau străzi, ci ulicioare, nu erau case, ci cocioabe, nu era pavaj, ci un covor de noroi şi bălegar, ceea ce făcea ca zgomotul trăsurilor să nu te supere, dacă ar fi trecut vreuna peacolo; dar nu treceau. De dimineaţa până seara, dar mai ales de seară până dimineaţa, auzeai numai ţipete: „Să vie – 2811 –

– Misterele Parisului vol.1 –

garda! Ajutor! Mă omoară!“ Dar garda nu se sinchisea. Cu cât erau mai mulţi doborâţi în „Mica Polonie“, cu atât mai puţini oameni rămâneau de arestat! Ar fi trebuit să vezi câtă lume colcăia acolo: locuiau puţini bijutieri, argintari sau bancheri; în schimb găseai o sumedenie de flaşnetari, de clovni, de măscărici şi de prezentatori de animale ciudate. Printre ei era unul căruia i se zicea „Spintecătorul“ atât era de crud. Dar era mai ales neîndurător faţă de copii… Lau poreclit Spintecătorul, fiindcă se zicea că spintecase în două, cu securea, dintr-o singură lovitură, pe un mic savoiard. Când Şugubăţul ajunse aici cu povestirea, orologiul închisorii bătu trei şi un sfert. Deţinuţii intrau în dormitoare la – 2812 –

– Eugen Sue –

orele patru, deci, până în clipa aceea Scheletul trebuia să-şi săvârşească infamia. — Mii de draci! gardianul nu pleacă, şopti el Şchiopului cel gros. — Fii liniştit, dacă Şugubăţul continuă povestea, gardianul o şterge… — Nu se ştia de unde venea Spintecătorul; unii ziceau că e italian, alţii ţigan, alţii turc, alţii african; unele cumetre spuneau că e vrăjitor, deşi existenţa unui vrăjitor în vremurile acestea ar părea ciudată, sunt totuşi tentat să spun şi eu ca ele. Ceea ce întărea această bănuială, e că avea totdeauna cu el o maimuţă mare, roşcovană, pe care o chema Gargousse şi care era atât de şireată şi de rea, încât ai fi crezut că are pe dracu în burtă. O să vă – 2813 –

– Misterele Parisului vol.1 –

vorbesc odată de Gargousse. Cât despre Spintecător, o să vi-l descriu: culoarea feţei sale era ca a carâmbilor cizmelor, părul roşu ca blana maimuţei, ochii verzi şi, ceea ce făcea pe cumetre să spună că e vrăjitor, avea limba neagră… — Limba neagră? întrebă Barbillon. — Neagră ca cerneala! răspunse Fortuné. — Şi de ce aşa? — Fiindcă mama lui, când a fost însărcinată, vorbise probabil cu un negru, continuă povestitorul cu o oarecare sfială. Pe lângă această ciudăţenie, Spintecătorul poseda nu ştiu câte broaşte ţestoase, maimuţe, cobai, şoareci albi, vulpi şi marmote, şi cam tot atâţia mici savoiarzi sau copii părăsiţi. În toate dimineţile, Spintecătorul dădea – 2814 –

– Eugen Sue –

fiecărui copil câte un animal, o bucată de pâine neagră şi, la drum, ca să ceară un gologan sau s-o facă să joace pe Catarina. Cei care nu aduceau seara cel puţin şaptezeci şi cinci de centime, erau bătuţi, dar ce bătuţi! încât la început se auzeau ţipetele copiilor de la un capăt al „Micii Polonii“ la celălalt. Trebuie să vă mai spun că în „Mica Polonie“ mai trăia un om căruia i se zicea „Decanul“ fiindcă era cel mai vechi în cartier, şi era, cum sar spune, primarul, administratorul, judecătorul de pace sau mai degrabă de război ai mahalalei, deoarece în curtea sa (era negustor de vin ieftin) se scărmănau între ei şi, cei care nu găseau alt mijloc de a se împăca şi de a se înţelege, recurgeau la arbitrajul lui. Deşi bătrân, era puternic ca un Hercule şi foarte – 2815 –

– Misterele Parisului vol.1 –

temut; nimeni din „Mica Polonie“ nu-i ieşea din vorbă şi când el spunea „E bine!“ toţi ceilalţi întăreau; „Foarte bine!“ Când zicea: „E rău!“ toată lumea spunea: „E „foarte rău!“ De altminteri era un om de treabă, dar cumplit; când, de pildă, unii mai puternici făceau mizerii unora mai slabi decât dânşii, apoi era vai de ei! Cum Decanul era vecin cu Spintecătorul, şi auzind la început copiii ţipând din cauza bătăilor cumplite ale Spintecătorului. El îi spuse: „Dacă mai aud copiii ţipând, te fac şi pe tine să ţipi, şi încă într-un fel care ai să mă ţii minte!“ — Al dracului Decan! Îmi place! comentă deţinutul cu tichia albastră. — Şi mie, adăugă gardianul, apropiindu-se de grup. – 2816 –

– Eugen Sue –

Scheletul nu-şi putu ascunde un gest de nerăbdare şi de furie. Povestitorul continuă: — Mulţumită Decanului care-l ameninţase pe Spintecător, noaptea nu se mai auzeau ţipând copiii în „Mica Polonie“, dar bieţii de ei nu sufereau mai puţin; e drept că nu mai ţipau când stăpânul lor îi bătea, fiindcă se temeau să nu fie bătuţi şi mai tare. Ideea de a se plânge Decanului, nici nu le trecea prin minte. Pentru cele şaptezeci şi cinci de centime aduse de fiecare copil, Spintecătorul trebuia să le dea adăpost, să-i hrănească şi să-i îmbrace. Seara, o bucată de pâine neagră, ca şi la prânz: asta în ce priveşte hrana: cât despre haine, nu le dădea niciodată, iar noaptea îi încuia unul peste altul împreună cu – 2817 –

– Misterele Parisului vol.1 –

animalele lor, pe acelaşi culcuş de paie, într-un pod în care te urcai pe o scară… Asta le ora locuinţa. De îndată ce numărul animalelor şi al copiilor era complet, retrăgea scara şi încuia podul cu cheia. Vă daţi seama de zgomotul pe care maimuţele, cobaii, vulpile, şoarecii, broaştele ţestoase, marmotele şi copiii îl făceau, pe întuneric, în podul acela, mare cât o nimica toată. Spintecătorul dormea într-o odaie dedesubt, cu Gargousse, maimuţa cea mare, legată de piciorul patului. Când era prea mare vânzoleală în pod şi se auzeau prea multe ţipete, îmblânzitorul se scula pe întuneric, lua un bici solid, urca scara, deschidea uşor şi, fără să vadă lovea la nimereală. Deoarece avea totdeauna vreo cincisprezece copii şi unii, cei – 2818 –

– Eugen Sue –

cinstiţi, îi aduceau Spintecătorului până la un frânc pe zi, scăzând cheltuielile care nu erau prea mari, îi rămâneau patru sau chiar cinci franci pe zi; pe ăştia îi bea, fiindcă trebuie să ştiţi ca era un beţivan fără pereche pe lume, şi că, cel puţin o dată pe zi, era beat mort. Era programul lui şi pretindea că, fără asta, ar avea tot timpul dureri de cap, dar trebuie să mai spunem că din câştigul lui îi cumpăra lui Gargousse inimi de berbec, căci maimuţa devora carnea crudă mai abitir ca o fiară sălbatica. Dar văd că onorata societate mă întreabă de Gringolet: iată-l, domnilor… — Ah, da! s-auzim ce-i cu Gringolet şi apoi mă duc să mănânc supa, spuse gardianul. Scheletul schimbă cu Şchiopul cel – 2819 –

– Misterele Parisului vol.1 –

gros o privire de satisfacţie feroce. — Printre copiii cărora Spintecătorul le încredinţa animalele, continuă povestitorul, era şi un biet nenorocit, numit Gringolet. Adică „pirpiriul“, fără tată, fără mamă, fără frate sau soră, fără loc, fără adăpost, mă rog, era singur… singur de tot într-o lume în care nu ceruse să vină şi din care ar fi putut pleca fără să observe cineva. Nu se numea Gringolet de plăcere, da de unde! era plăpând, şubred, şi bolnăvicios de-ţi era mai mare mila să-l vezi: i-ai fi dat cel mult şapte sau opt ani, dar el împlinise treisprezece. — Bietul pici, parcă-l văd! zise deţinutul cu tichie albastră: sunt atâţia copii de ăştia, pe străzile Parisului, bieţi muritori de foame! – 2820 –

– Eugen Sue –

— Trebuie de mici să se deprindă cu mizeria, adăugă Fortuné, surâzând amar. — Haide odată, grăbeşte-te, se răsti Scheletul, gardianul a pierdut răbdarea, i se răceşte supa. — Haida-de! mi-e totuna, răspunse gardianul; vreau să fac cunoştinţă cu Gringolet, mă amuză. — Adevărat! E foarte interesant, adăugă Germain, atent la povestire. — Ah, îţi mulţumesc pentru vorbele dumitale, capitalistule, răspunse Fortuné, îmi face mai multă plăcere chiar decât cele cincizeci de centime ce mi-ai dat… — Lua-te-ar dracu de moşmolit! strigă Scheletul. Mult o să ne mai laşi să aşteptăm? – 2821 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Aşadar, reluă Şugubăţul, într-o zi Spintecătorul adunase de pe stradă pe Gringolet, mort de frig şi de foame; făcea mai bine dacă-l lăsa să moară de-a binelea. Gringolet, fiind slab, era fricos, şi fiind fricos, ajunse de râsul şi de batjocura celorlalţi copii care îl băteau şi îi făceau atâtea mizerii, încât s-ar fi înrăit la rândul lui, dacă puterea şi curajul nu i-ar fi lipsit. Dar nu: când era bătut, plângea spunând: „N-am făcut rău nimănui, şi toată lumea îmi face mie rău… E nedrept. Ah! dacă aş fi puternic şi curajos!“ În clipa aceea ceasul sună ora trei şi jumătate. Timpul trecea, supraveghetorul nu mai pleca şi câţiva dintre deţinuţi, cei mai puţin înrăiţi, păreau să fi uitat – 2822 –

– Eugen Sue –

aproape de sinistrele planuri ale Scheletului, urzite împotriva lui Germain, ca să urmărească, cu atenţie, povestea lui Gringolet. Fortuné reluă: — Când spun că Gringolet împiedica animalele mari să le mănânce pe cele mici, înţelegeţi bine că băiatul nu era să se bage între tigri, lei, lupi sau chiar între vulpile şi maimuţele menajeriei Spintecătorului; era prea fricos, dar cum vedea, de pildă, un păianjen prinzând în plasa lui vreo biată muscă nebună care zbura veselă; către soarele bunului Dumnezeu fără să facă vreun rău cuiva, crac! Gringolet dădea o lovitură de băţ în pânză, libera musca şi strivea păianjenul ca un adevărat Cezar… Da! ca un adevărat Cezar… – 2823 –

– Misterele Parisului vol.1 –

deoarece se făcea alb ca o togă de roman când atingea aceste gângănii scârboase; îi trebuia deci un oarecare impuls ca să ia o hotărâre, lui, căruia îi era frică de un cărăbuş şi căruia i-a trebuit multă vreme ca să se obişnuiască cu broasca pe care Spintecătorul i-o dădea în fiece dimineaţă. Aşa că Gringolet, stăpânindu-şi groaza ce i-o insuflau păianjenii, ca să nu lase să fie stoarse muştele de sânge, se arăta… — Se arăta tot atât de curajos, în felul lui, ca un om care ar fi atacat un lup ca să-i smulgă din bot o oaie, întregi deţinutul cu tichia albastră… — Sau ca un om care ar fi atacat pe Spintecător ca să-l scape pe Gringolet din ghearele lui, adăugă Barbillon cu aceeaşi convingere. – 2824 –

– Eugen Sue –

— Chiar aşa cum spui, reluă povestitorul. Aşa că, după isprăvi frumoase ca astea, Gringolet nu se mai simţea atât de nefericit… El, care nu râdea niciodată, surâdea, o făcea pe curajosul, îşi punea scufia de-andoaselea (când avea una) şi îngâna Marsilieza, cu un aer triumfător… Iată însă că într-o zi Gringolet încercă să fugă… Mai înainte însă, trebuie să vă vorbesc de Gargousse, maimuţa mare a Spintecătorului. Acest animal rău, credeţi-mă, mai mare decât Gringolet; vă daţi seama ce înălţime pentru o maimuţă! Acum vă voi spune de ce nu era arătată pe străzi, ca celelalte animale ale menajeriei; asta fiindcă Gargousse era atât de rea şi de puternică, încât – 2825 –

– Misterele Parisului vol.1 –

dintre toţi copiii, numai unul, originar din Auvergne, un puşti de vreo paisprezece ani, un băietan hotărât care, după ce se luptase şi se bătuse cu Gargousse, a reuşit de mai multe ori s-o îmblânzească. Nu exista deci un animal mai rău decât maimuţa cea mare, Gargousse, tot atât de duşmană a copiilor ca şi stăpânul ei… Ce face Spintecătorul ca să-l pedepsească pe Gringolet, pentru că a vrut să fugă?… Asta… o veţi afla numaidecât. În aşteptare, pune mâna pe copil, îl bagă în pod pentru noapte, zicându-i: „Mâine dimineaţă, când toţi ceilalţi o să fie plecaţi, pun eu mâna pe tine şi vei vedea ce le fac eu celor ce încearcă să fugă de aici...“ Vă las să judecaţi ce noapte cumplită a avut sărmanul Gringolet. – 2826 –

– Eugen Sue –

Aproape că n-a închis ochii, se tot întreba ce-i putea oare face stăpânul… Tot întrebându-se, a sfârşit până la urmă prin a adormi… Dar ce somn!… dimineaţă, când văzu că se crapă de zi, groaza lui se înteţi, se apropia clipa când se va afla faţă-n faţă cu Spintecătorul. Atunci îngenunche în mijlocul podului şi, plângând cu lacrimi fierbinţi, imploră pe ceilalţi copii să ceară pentru el de la stăpânul lor iertare, sau să-l ajute să fugă, dacă s-ar găsi vre-un mijloc. Ei bine! unii de frică, alţii din nepăsare sau din răutate, refuzară bietului Gringolet acest serviciu. — Puţoi ticăloşi! se revoltă deţinutul cu tichia albastră: n-aveau nici inimă, nici suflet! — E adevărat, adăugă altul, e – 2827 –

– Misterele Parisului vol.1 –

dureros să-l vezi pe bietul copil părăsit de toată lumea. — Şi singur şi fără apărare, reluă cel cu tichia, căci totdeauna îţi face milă unul care întinde gâtul, fără să se opună. Când ai dinţi cu care poţi muşca, atunci e altceva… Pe cinstea mea, ai colţi? Ei bine! Arată-i şi apără-te piciule! — E adevărat! aprobară mai mulţi puşcăriaşi. — Ia ascultă! strigă Scheletul, nemaiputându-şi stăpâni furia, adresându-se omului cu tichia albastră, n-o să taci odată? N-am spus oare să fie tăcere în sala mea?… Sunt sau nu sunt eu şeful aici?… Drept răspuns, tichia albastră îl privi pe Schelet în faţă, apoi făcu gestul acela batjocoritor, bine cunoscut de ştrengari, – 2828 –

– Eugen Sue –

adică îi dădu cu tifla. Tichia albastră se strâmbă în acelaşi timp atât de caraghios, încât mai mulţi deţinuţi izbucniră în hohote de râs, pe când alţii, dimpotrivă, rămaseră înmărmuriţi de îndrăzneala acestui nou puşcăriaş, întratât era de temut Scheletul. Aceasta îşi arătă pumnul şi, scrâşnind din dinţi, îi spuse celuilalt: — Ne socotim noi, mâine. — O să-ţi fac socoteala pe mutra ta… De teamă ca gardianul să n-aibă un nou motiv să rămână ca să prevină o încăierare posibilă, Scheletul răspunse calm: — Nu o vorba de asta; fac poliţia sălii ăsteia şi trebuie să fiu ascultat, nu e aşa, gardiene? – 2829 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Aşa e spuse supraveghetorul. Nu mai întrerupeţi. Şi tu continuă, Şugubăţule, dar grăbeşte-te, băiete! Capitolul 10 TRIUMFUL LUI GRINGOLET ASUPRA LUI GARGOUSSE — Aşa că, reluă povestitorul, Gringolet văzându-se părăsit de toată lumea, se lăsă în voia sorţii. Se face ziuă de-a binelea şi toţi copiii se pregătesc s-o şteargă cu animalele lor. Spintecătorul deschide uşa podului şi cheamă pe fiecare, să le dea bucata de pâine. Toţi coboară pe scară, şi Gringolet, mai mult mort decât viu, ghemuit într-un colţ al podului cu broasca lui, nu se mişca mai mult decât ea; se uita la camarazii lui – 2830 –

– Eugen Sue –

care plecau unul după altul şi ar fi dat nu ştiu cât să poată face ca ei… În sfârşit, ultimul părăseşte podul. Inima bietului copil bătea să-i sară din piept: spera că poate stăpânul lui o să-l uite. Da de unde! Iată că-l aude pe Spintecător care rămăsese la piciorul scării, strigând cu e voce tunătoare; „Gringolet!…“ „Iartămă, stăpâne!“ „Coboară numaidecât sau vin eu să te iau“, îi strigă Spintecătorul. Gringolet credea ca i-a sosit ceasul din urmă… „Haide, îşi spuse el tremurând din toate mădularele, şi amintindu-şi de visul lui – iată-te în pânză, mică musculiţă; păianjenul o să te mănânce.“ După ce puse încet broasca ţestoasă jos, îi şopti ceva ca un fel de rămas bun, căci începuse să îndrăgească biata făptură. Se apropie deci de uşă. Tocmai punea – 2831 –

– Misterele Parisului vol.1 –

piciorul pe treapta de sus a scării, ca să coboare, când Spintecătorul, apucându-l de picioruşul lui slab ca un fus, îl trase atât de tare şi atât de brutal, încât Gringolet alunecă de-a lungul scării şi-i jupui toată faţa. — Ce păcat că Decanul „Micii Polonii“ nu era acolo!… Ce l-ar mai fi făcut să joace pe afurisitul de stăpân! interveni iar tichia albastră. În clipe ca astea e bine să fii puternic. — Da, băiete, dar din păcate Decanul nu era de faţă!… Spintecătorul mi ţi-l ia deci pe copil de fundul pantalonilor şi-l cară în vizuina lui undeşi ţinea maimuţa cea mare legată de piciorul patului. Numai ce-l văzu pe copil, că fiara începu să sară, să scrâşnească din dinţi ca turbată şi să se – 2832 –

– Eugen Sue –

avânte pe toată lungimea lanţului, spre Gringolet, ca şi când ar fi vrut să-l rupă în bucăţi. — Bietul Gringolet, cum să-l scăpăm de acolo? — Dar dacă pune maimuţa laba pe el şi-l sugrumă pe loc? — Drace!… Asta-ţi dă fiori, reluă tichia albastră; eu, în această clipă n-aş face rău nici unui purice… Dar voi, prietenilor? — Pe Dumnezeu! Nici eu. — Nici eu. În clipa aceea orologiul închisorii bătea al treilea sfert după ora trei. Scheletul, temându-se din ce în ce mai mult că trece vremea, strigă, furios de aceste întreruperi care dovedeau că mulţi deţinuţi se înduioşaseră cu – 2833 –

– Misterele Parisului vol.1 –

adevărat: — Tăcere! Niciodată n-o să mai sfârșească această cobe, dacă vorbiţi tot atât cât el! Puşcăriaşii tăcură. Şugubăţul continuă: — Când ne gândim ce greu i-a fost lui Gringolet să se deprindă cu broasca şi că cei mai curajoşi dintre camarazii lui tremurau când auzeau numai de numele Gargousse, ne putem închipui groaza lui când se văzu adus de stăpân lângă ticăloasa de maimuţă. „Iartă-mă, stăpâne! strigă el clănţănind din dinţi, ca şi cum ar fi fost prins de friguri, iartămă, stăpâne! Nu mai fac, ţi-o făgăduiesc!“ Bietul copil striga: „nu mai fac!“ fără să ştie ce spune, căci nu se ştia vinovat cu nimic. Dar Spintecătorul îşi – 2834 –

– Eugen Sue –

bătea joc de asta… Cu toate ţipetele copilului care se zbătea îl ducea lângă Gargousse care sare pe el şi-l înşfacă… Un freamăt străbătu auditoriul, din ce în ce mai atent. — Prost aş fi fost să plec, zise gardianul apropiindu-se şi mai mult. — Ei, asta încă nu e nimic; partea frumoasă abia acum vine, reluă Fortuné. Îndată ce Gringolet simţi labele reci şi puternice ale maimuţei care îl prinseră de gât şi de cap, se şi crezu mâncat, îl apucă un tremurat şi începu să scoată nişte gemete care ar fi înduioşat şi un tigru; „Păianjenul din visul meu, Doamne, Doamne!… Păianjenul din visul meu… Mică musculiţă de aur, vino-mi în ajutor!“ „Ci taci odată… Taci odată!“ îi striga Spintecătorul, lovindu-l – 2835 –

– Misterele Parisului vol.1 –

cu piciorul, căci se temea ca ţipetele copilului să nu fie auzite de afară. După un minut, bietul Gringolet nu mai ţipă, nu se mai zbătu, îngenunchie şi, alb ca varul, închise ochii tremurând din toate încheieturile, aidoma unui degerat în ianuarie. În timpul ăsta maimuţa îl izbea, îl trăgea de păr, îl zgâria şi, din timp în timp, fiara se oprea ca să-şi privească stăpânul, ca şi cum ar fi fost înţeleşi. Spintecătorul râdea atât de tare, dar atât de tare, încât dacă Gringolet ar fi ţipat, hohotele de râs ale stăpânului său i-ar fi acoperit ţipetele. S-ar fi zis că asta o încuraja pe Gargousse care se îndârjea din ce în ce mai mult. — Ah! maimuţă ticăloasă! exclamă tichia albastră. Aş fi ţinut-o de coadă, aş fi învârtit-o ca pe o praştie şi i-aş fi strivit – 2836 –

– Eugen Sue –

capul de caldarâm. — Ticăloasă maimuţă! Era rea ca un om! — Nu există oameni atât de răi! — Nu atât de răi! îl îngână Fortuné. Dar Spintecătorul? Judecă puţin… Ascultaţi ce a făcut pe urmă: a dezlegat de la piciorul patului lanţul lui Gargousse, a scos pentru câteva clipe copilul, mai mult mort decât viu, din ghearele fiarei şi l-a legat de lanţ astfel încât Gringolet se afla acum la un capăt al lanţului, iar Gargousse la celălalt, amândoi legaţi de mijloc şi la o distanţă cam de un metru. — Ce idee! — E adevărat sunt oameni mai cruzi decât cele mai sălbatice fiare. — După ce Spintecătorul făcuse – 2837 –

– Misterele Parisului vol.1 –

asta, îi spuse maimuţei, care părea să-l priceapă, fiindcă erau făcuţi să se înţeleagă: „Atenţiune, Gargousse! ai fost expusă în lume, acum e rândul tău să-l expui pe Gringolet, să fie el maimuţa ta. Haide, hopa! sus, Gringolet, sau îi spun lui Gargouse să se repeadă la tine!…“ Bietul copil recăzuse în genunchi, împreunase mâinile, dar nemaiputând vorbi nu i se auzea decât clănţănitul dinţilor. „Haide, fă-l să umble, Gargousse, reluă Spintecătorul către maimuţă, şi dacă nu vrea, fă-i ca mine!“ Şi, în acelaşi timp, îi dădu copilului câteva lovituri de nuia, apoi trecu nuiaua maimuţei. Ştiţi că aceste animale au din fire spiritul de imitaţie, dar Gargousse îl avea mai mult ca oricare altul; iată-o deci că ia nuiaua cu o labă şi – 2838 –

– Eugen Sue –

se repede la Gringolet care e nevoit să se ridice. În picioare era aproape tot atât de înalt ca maimuţa. Atunci Spintecătorul iese din odaia lui, coboară scara chemând-o pe Gargousse, şi maimuţa vine după el, gonindu-l cu lovituri puternice de nuia pe Gringolet. Ajung astfel în curticica cocioabei Spintecătorului. Acolo plănuia el să se amuze; închide poarta dinspre ulicioară şi face semn lui Gargousse să-l gonească pe băiat, fugărindu-l în jurul curţii cu puternice lovituri de nuia. Maimuţa se supune şi-l croieşte pe Gringolet care aleargă, în timp ce Spintecătorul se ţine de burtă de râs. Credeţi că s-a mulţumit cu atât? Da de unde… Asta nu era nimic pe lângă cele ce urmează. Gringolet scăpase până acum numai cu zgârieturi, – 2839 –

– Misterele Parisului vol.1 –

cu câteva lovituri de nuia şi cu o frică teribila. Iată ce scorni atunci Spintecătorul: ca s-o întărâte şi mai mult pe maimuţă împotriva copilului mai mult mort decât viu, îl ia pe Gringolet de păr şi, prefăcându-se că îl bate şi că-l muşcă, îl dă pe mâna lui Gargousse strigându-i: „Înhaţă-l, înhaţă-l…“ şi îi arătă o bucată de inimă de berbec, ca şi cum i-ar zice: va fi răsplata ta… Oh! atunci, prieteni, se desfăşură un spectacol cu adevărat oribil… Închipuiţivă o maimuţă mare, roşcovană, cu botul negru, scrâşni din dinţi ca o nebună, aruncându-se furioasă, ca turbată, asupra acestui biet nenorocit care, neputându-se apăra, fusese răsturnat din prima lovitură şi se lăsase pe burtă, cu faţa la pământ ca să nu fie desfigurat. – 2840 –

– Eugen Sue –

Văzând asta, Gargousse, pe care stăpânu-său o aţâţa mereu împotriva copilului, i se urcă în spinare, îl ia de gât şi începe să-l muşte de ceafă până la sânge. „Oh! păianjenul din visul meu!… păianjenul!“ striga Gringolet cu glas înăbuşit, crezându-se de astă dată pierdut. Dar iată că se aud lovituri în poartă. Toc!… Toc!… Toc!… — Decanul! strigă bucuroşi deţinuţii. — Da, de rândul ăsta era el, el striga la poartă: „Deschide odată, Spintecătorule! Deschide odată. Nu o face pe surdul, că te văd prin gaura cheii!“ Dresorul de animale, silit să răspundă, se duse să deschidă Decanului care era un om solid ca un urs, cu toate că avea cincizeci de ani, şi – 2841 –

– Misterele Parisului vol.1 –

cu care nu era de glumit. — Ce ai cu mine? îl întrebă Spintecătorul prin deschizătură. — Vreau să-ţi vorbesc, răspunse Decanul pătrunzând aproape cu forţa în curticică. Apoi, văzând că maimuţa îl loveşte mereu pe Gringolet, se repede, o apucă pe Gargousse de ceafa şi dă s-o smulgă de lângă copil şi s-o arunce cât colo, dar observă abia atunci că băiatul o legat de maimuță. Văzând asta, Decanul aruncă o privire teribilă Spintecătorului şi îi strigă: „Vino numaidecât şi dezleagă-l pe acest nenorocit!“ Vă daţi seama de bucuria lui Gringolet care, pe jumătate mort de spaimă, se vede în ultima clipă salvat ca prin minune. În acelaşi timp nu se putu opri să-şi amintească de musculiţa de aur din visul – 2842 –

– Eugen Sue –

lui, deşi Decanul nu semăna deloc cu o musculiţa, ba dimpotrivă… — În sfârşit, spuse gardianul, făcând un pas către uşă, iată-l pe Gringolet salvat, mă duc să-mi mănânc supa. — Salvat! strigă povestitorul, ah! da, salvat, dar nu e la capătul suferinţelor, sărmanul de el! — Adevărat? exclamă cu interes câţiva deţinuţi. — Dar ce o să i se mai întâmple? întrebă gardianul, apropiindu-se de povestitor. — Mai stai, gardiene, o să afli, răspunse Şugubăţul. — Afurisitul de Şugubăţ, pe legea mea, face cu tine ce vrea, observă zâmbind gardianul; mai stau puţin. Scheletul, mut, spumega de turbare. – 2843 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Fortuné continuă: — Spintecătorul, care se temea de vecinul său ca de foc, dezlegă, bombănind, copilul de lanţ. Atunci Decanul o aruncă pe Gargousse în sus, îi trage o lovitură zdravănă în şale, şi-o rostogoleşte ca pe o minge… Maimuţa urlă ca din gură de şarpe, scrâşneşte din dinţi, dar fuge şi se urcă pe acoperişul unei magazii de unde îşi arăta pumnul spre Decan. „De ce-mi baţi maimuţa?“ îl întrebă Spintecătorul pe Decan. „Ai putea să mă întrebi de ce nu te bat pe tine; să chinui eşti în felul ăsta un biet copil! Te-ai îmbătat atât de devreme astăzi?“ „Nu sunt mai beat ca dumneata; o învăţam pe maimuţa mea un rol; vreau să dau o reprezentaţie în care ea şi Gringolet să apară împreună; îmi fac – 2844 –

– Eugen Sue –

meseria, de ce te amesteci?“ „Mă amestec în treaba care mă priveşte. Azi dimineaţă, nevăzându-l pe Gringolet care trecea zilnic prin faţa porţii mele împreună cu ceilalţi copii, am întrebat unde era. Copiii nu mi-au răspuns, păreau foarte încurcaţi. Cum te cunosc, am bănuit că pui la cale ceva împotriva bietului băiat şi nu m-am înşelat. Ascultă-mă bine! de câte ori nu-l voi vedea pe Gringolet dimineaţa trecând prin faţa porţii mele o dată cu ceilalţi, vin aici numaidecât şi o să trebuie să mil arăţi, că de nu, te cotonogesc…“ „Fac ce vreau, n-am să primesc ordine de la dumneata! îi răspunse Spintecătorul supărat de ameninţarea că o să fie controlat. Şi cu cotonogeala, să cotonogeşti pe dracu să te ia şi, dacă nu – 2845 –

– Misterele Parisului vol.1 –

pleci de aici, sau dacă mai vii, am săţi…“ „Trosc, pleosc“, îi răspunse Decanul cu o pereche de palme care ar fi doborât un rinocer. „Iată ce capeţi dacă răspunzi astfel Decanului «Micii Polonii»!“ — Două perechi de palme e foarte puţin, constată tichia albastră; în locui Decanului îi trăgeam o bătaie zdravănă. — Şi ar fi meritat-o, adăugă un alt deţinut. — Decanul, replică Şugubăţul ar fi curăţat zece ca Spintecătorul. Deci acesta fu nevoit să înghită palmele, dar nu era mai puţin furios că a fost bătut şi mai ales în faţa lui Gringolet. Aşa că, în chiar clipa aceea şi-a pus în gând să se răzbune şi i-a venit o idee care nu-i putea trece prin cap decât unui diavol – 2846 –

– Eugen Sue –

înrăit ca el, în timp ce Spintecătorul, scărpinându-se după urechi, clocea această idee infernală, Decanul îi zise: „Bagă-ţi bine în cap că dacă mai cutezi să-l chinuieşti pe băiat, o să te silesc să te cari din «Mica Polonie», tu şi cu fiarele tale, altminteri îi voi aţâţa pe toţi cei de aici împotriva ta, şi ştii doar că lumea nu te poate suferi, aşa că o să ţi se facă un alai pe care spinarea ta o să-l ţină minte; ţi-o garantez eu!“ Prefăcut cum era, şi ca să-şi poată pune în aplicare planul diabolic, în loc să se supere pe Decan, Spintecătorul o făcu pe câinele supus şi-i zise pe un ton linguşitor: „Pe cinstea mea, Decane, m-ai bătut degeaba; crezi că vreau să-i fac vreun rău lui Gringolet? Dimpotrivă, îţi repet că învăţăm un rol nou cu maimuţa mea, un animal cu care – 2847 –

– Misterele Parisului vol.1 –

nu te prea înţelegi când se supără şi, în învălmăşeală, copilul a fost muşcat!“ „Hm!… murmură Decanul, privindu-l pieziş, să fie adevărat ce-mi spui? Dacă voiai s-o înveţi pe maimuţă un rol, de ceai legat-o de Gringolet?“ „Pentru că Gringolet trebuie să joace şi el în piesă. Iată ce am de gând: O s-o îmbrac pe Gargousse cu un frac roşu şi cu o pălărie cu pene, ca pe un negustor elveţian de leacuri pentru răni, o să-l aşez pe Gringolet pe un scăunel de copil, o să-i pun un şervet la gât şi maimuţa, cu un brici mare de lemn, se va preface că-l rade.“ Decanul nu se putu opri să nu râdă de această idee… „Nu-i aşa că e comic?“ reluă Spintecătorul cu viclenie. „Că e comic nu mai încape îndoială, răspunse Decanul, cu atât mai mult cu – 2848 –

– Eugen Sue –

cât se spune că ticăloasa ta de maimuţă e destul de îndemânatică şi şireată ca să joace o comedie ca asta.“ „Te cred, după ce o să mă vadă de cinci-şase ori prefăcându-mă că-l rad eu pe Gringolet, ea o să mă imite cu briciul mare de lemn, dar pentru asta trebuie să se înveţe cu copilul şi de aceea i-am legat unul de altul.“ „Dar de ce l-ai ales pe Gringolet şi nu pe oricare altul?“ „Fiindcă e cel mai mic dintre toţi şi, când stă pe scaun, Gargousse e mai înaltă decât el; de altfel voiam să-i dau jumătate din încasări lui Gringolet.“ „Dacă-i aşa, replică Decanul înşelat de ipocrizia Spintecătorului, îmi pare rău că te-am altoit; ia-o dar ca o arvună…“ În timp ce stăpânul lui vorbea cu Decanul, Gringolet nu îndrăznea să sufle, tremura ca o frunză şi murea de – 2849 –

– Misterele Parisului vol.1 –

dorinţa de a se arunca la picioarele Decanului ca să-l implore să-l scoată de acolo, dar îi lipsea curajul şi-l cuprindea deznădejdea, zicându-şi: „O să fiu ca biata muscă din visul meu, păianjenul o să mă înghită, m-am înşelat când am crezut că musculiţa de aur o să mă salveze!“ „Haide, băiete, dacă stăpânul tău îţi dă jumătate din încasări, asta trebuie să te îndemne să te obişnuieşti cu maimuţa. Haide! Haide! o să te deprinzi şi dacă o să câştigi bine, n-o să ai de ce să te plângi.“ „El! să se plângă! Oare ai de ce să te plângi?“ îl întreba stăpânul, uitându-se pe furiş atât de încruntat la el, încât copilul ar fi dorit să fie la o sută de paşi sub pământ. „Nu… nu… stăpâne!“ răspunse bâlbâindu-se. „Vedeţi dar, domnule, spuse – 2850 –

– Eugen Sue –

Spintecătorul că n-a avut niciodată vreun motiv să se plângă; nu-i vreau decât binele, la urma urmei, dacă Gargousse l-a zgâriat prima oară, asta, nu se va mai întâmpla, îți făgăduiesc, am să bag de seamă.“ „Perfect! Aşa că toată lumea o să fie mulţumită.“ „Gringolet în primul rând, spuse dresorul. Nu e aşa că o să fii mulţumit?“ „Da!… da!… stăpâne!“ răspunse copilul plângând. „Şi, ca să te mângâi de zgârieturile tale, o să-ţi dau o parte dintr-un prânz bun, căci vecinul o să-mi trimită nişte cotlete cu castraveciori, patru sticle cu vin, şi un sfert de litru de rachiu.“ „La dispoziţie, vecine, pivniţa şi bucătăria mea sunt bine aprovizionate pentru toată lumea“. În fond Decanul era un om de treabă, dar nu prea şiret şi ţinea să-şi – 2851 –

– Misterele Parisului vol.1 –

vândă vinurile şi mâncărurile. Iată-l dar pe bietul copil recăzut în ghearele crudului său stăpân. Spintecătorul îi arătă victimei scara şi îi porunci să se urce repede în pod; copilul nu aşteptă să i se spună de două ori şi se supuse, peste măsură de înfricoşat. „Dumnezeule, sunt pierdut!“ , strigă, aruncându-se pe paiele lui, lângă broasca ţestoasă şi plângând cu lacrimi fierbinţi. Trecuse mai bine de un ceas, când auzi vocea groasă a stăpânului, chemându-l… Ceea ce mărea şi mai mult spaima lui Gringolet, era că vocea stăpânului era altfel ca de obicei. Copilul se grăbeşte să coboare, dar cum pune piciorul pe podea, stăpânul îl ia şi îl duce în odaia lui, poticnindu-se la – 2852 –

– Eugen Sue –

fiecare pas, căci Spintecătorul băuse atât de mult, dar atât de mult, încât era beat mort şi nu se putea ţine pe picioare. Gargousse era legată de piciorul patului. În mijlocul camerei se afla un scaun, cu o frânghie atârnată de spătar. „Aşa… aşează-te… acolo“, continuă Şugubăţul, imitând vorba cleioasă a omului beat, îl punea pe Spintecător să vorbească. Gringolet se aşeză tremurând ca varga; atunci, Spintecătorul, tot fără să vorbească, înfăşură frânghia groasă în jurul copilului, îl legă de scaun, dar nu era uşor, căci deşi monstrul mai avea puţină luciditate, vedea dublu şi făcea nodurile alandala. În sfârşit, iată-l pe Gringolet legat cobză de scaun. „Doamne! Dumnezeule milostiv! murmură el, de data asta nimeni nu mai – 2853 –

– Misterele Parisului vol.1 –

vine să mă scape.“ Bietul micuţ! Avea dreptate, nimeni nu putea şi nu mai avea cum să mai vină, după cum veţi vedea: Decanul plecase doar liniştit de soarta micuţului. Spintecătorul întoarse de două ori cheia în broasca porţii şi pusese și zăvorul; deci nimeni nu putea să vină în ajutorul lui Gringolet. — Oh! de rândul ăsta, îşi şopteau între ei deţinuţii impresionaţi de această întâmplare, Gringolet e pierdut… — Bietul copil… — Ce păcat! — Dacă ar trebui să dau un franc ca să-l salvez, l-aş da bucuros. — Şi eu. Povestitorul continuă: — Când Gringolet fu bine legat de – 2854 –

– Eugen Sue –

scaun, stăpânul îi spuse (şi povestitorul imită din nou felul de a vorbi al unui om beat): „Ah!… nemernicule… tu… ai fost de vină… că m-a lovit vecinul meu… tu… o să… mo… o să mori…“ Şi scoate din buzunar un brici mare, bine ascuţit, îl deschide şi cu o mână îl ia pe Gringolet de păr… Un murmur de indignare şi de groază străbătu pentru o clipă, apoi continuă: — La vederea briciului, copilul începu să țipe. „Iartă-mă stăpâne! Iartămă, nu mă omorî!…“ „Haide, ţipă… ţipă, broscoiule… n-o să mai ţipi tu multă vreme!“ se răsti Spintecătorul. „Musculiţă de aur! musculiţă de aur! vino de mă scapă!“ strigă bietul Gringolet aproape înnebunit, – 2855 –

– Misterele Parisului vol.1 –

amintindu-şi de visul care-l impresionase atât de mult, iată păianjenul care o să mă ucidă!“ „Ah! îmi spu… îmi spui… păianjen… tu… Din pricina asta… și din altele… o să mori… auzi tu? Dar nu de mâna mea.“ Apoi, chemându-şi maimuţa, care la capătul celălalt al lanţului, se zbătea din toate puterile şi scrâşnea din dinţi, zise: „Uite, Gargousse, îi spuse arătându-i biciul şi apoi pe Gringolet pe care îl ţinea de păr, o să-i faci aşa… vezi?…“ Şi, trecând de mai multe ori tăişul briciului pe gâtul lui Gringolet, făcu gestul unuia care vrea să taie gâtul cuiva. „O să te dezleg, şi tu… o să-i tai beregata, nu-i aşa, Gargousse?“ Maimuţa ţipa, scrâşnind din dinţi, ca şi cum ar fi spus „da“, întinse laba ca să apuce briciul pe care Spintecătorul i-l – 2856 –

– Eugen Sue –

întindea „Musculiţă de aur, vino-mi în ajutor“, murmura Gringolet, cu vocea sfârşită, sigur de data aceasta că i-a sunat ceasul din urmă. Căci vai! chema musculiţa de aur în ajutor fără cea mai mică speranţă, ci doar aşa cum spui când te îneci: „Doamne! Dumnezeule!“ Şi totuşi, musculiţa l-a ajutat. Iată că Gringolet vede în clipa aceea intrând pe fereastră una din acele musculiţe verzi şi aurii, cum sunt atâtea! Ai fi zis o scânteie de foc care zbura; şi chiar în clipa în care Spintecătorul dădea briciul lui Gargousse musculiţa de aur se băgă drept în ochiul acelui tâlhar ticălos. O muscă în ochi nu e mare lucru, dar în momentul acela te ustură ca o înţepătură de ac, aşa că Spintecătorul, care de abia se ţinea pe picioare, duse repede mâna la – 2857 –

– Misterele Parisului vol.1 –

ochi, printr-o mişcare atât de bruscă, încât se împiedică, şi căzu cât era de lung, rostogolindu-se la piciorul patului, de care era legată Gargousse. „Musculiţă de aur, mulţumesc… m-ai salvat!“ strigă Gringolet, care văzuse totul. — Într-adevăr, musculiţa de aur a venit la timp! strigară deţinuţii plini de bucurie. — Trăiască musculiţa de aur! răcni tichia albastră. — Da, trăiască musculiţa de aur! repetară mai multe voci. — Trăiască Şugubăţul cu poveştile lui! rosti un altul. — Aşteptaţi puţin, continuă povestitorul, acum vine partea cea mai frumoasă şi mai teribilă a povestirii ce vam făgăduit: Spintecătorul căzuse jos ca – 2858 –

– Eugen Sue –

o bucată de plumb, atât de beat, dar atât de beat, încât nu mai mişca, de parca era un buştean… Era turtă… asta e… şi nuşi mai dădea seama de nimic; dar, în cădere, era cât p-aci s-o zdrobească pe Gargousse şi aproape să-i strivească laba din spate. Ştiţi cât de rău, de răzbunător şi de viclean este acest animal. Nu lăsase din mână briciul pe care stăpânul lui i-l dăduse ca să-i taie beregata lui Gringolet. Ce credeţi că face ticăloasa de maimuţă, când îşi vede stăpânul întins pe spate, nemişcat ca o buturugă şi la îndemâna lui? Sare pe el, i se aşază pe piept, cu una din labe îi întinde pielea gâtului şi cu cealaltă… crac! îi taie beregata ca pe o bucată de pânză… întocmai cum îl învăţase să-i facă lui Gringolet. – 2859 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Bravo!… — Bine i-a făcut!... — Trăiască Gargousse!… strigară entuziasmaţi deţinuţii. — Trăiască musculiţa de aur! — Trăiască Gringolet! — Trăiască Gargousse! — Ei bine! prieteni, strigă Şugubăţul, încântat de succesul povestirii lui, aşa cum strigaţi voi, peste un ceas toată „Mica Polonie“ striga la fel. — Cum aşa… cum? — V-am spus că pentru a-şi desăvârşi în linişte planul infam, ticălosul de Spintecător îşi încuiase poarta pe dinăuntru. Când s-a înserat, iată că vin copiii unul după altul cu animalele lor; bat în poartă, nu le răspunde nimeni; bat din nou, niciun – 2860 –

– Eugen Sue –

răspuns! Unul din ei se duce să-i spună Decanului că au bătut în poartă, dar că stăpânul lor nu le deschide. „Ticălosul, s-o fi îmbătat ca un porc, spuse el, i-am trimis vin adineauri; trebuie forţată poarta, copiii nu pot rămâne afară peste noapte.“ Se forţează poarta cu un bulumac, toţi urcă sus, ajung în odaie şi ce văd? Gargousse în lanţ şi ghemuită pe trupul stăpânului ei, jucându-se cu briciul. Bietul Gringolet, din fericire, departe de capătul lanţului lui Gargousse, legat pe scaunul lui şi necutezând să ridice ochii spre trupul Spintecătorului, privind, ghiciţi la ce? La musculiţa de aur care, după ce zburase în jurul copilului ca şi cum l-ar fi felicitat, se aşezase pe mânuţa lui. Gringolet povesti totul. Decanului şi – 2861 –

– Misterele Parisului vol.1 –

oamenilor care veniseră odată cu el; părea cu adevărat, cum se spune, o minune a cerului, aşa că Decanul strigă: „Un ura pentru Gringolet, un ura pentru Gargousse care a ucis pe acest infam tâlhar! A tăiat pe alţii, i-a venit şi lui rândul să fie tăiat!„ „Da, da! întări mulţumirea, fiindcă Spintecătorul era urât de toată lumea. Un ura pentru Gargousse! Un ura pentru Gringolet!“ Se lăsase noaptea, se aprinseseră torţe de paie, Gargousse fu legată de o bancă pe care patru băieţi o duceau pe umeri; ticăloasa de maimuţă nu părea prea încântată; îşi dădea totuşi aere de cuceritor şi-şi arăta dinţii. După maimuţă venea Decanul, ţinându-l în braţe pe Gringolet; toţi copiii, fiecare cu animalul lui îl înconjurară pe Decan, – 2862 –

– Eugen Sue –

unul îşi ducea vulpea, altul marmota, altul cobaiul, iar cei care ştiau să cânte din diblă, învârteau manivela; se alăturară şi nişte cărbunari din Auvergne cu cimpoaiele lor: era o hărmălaie, o bucurie, o sărbătoare, pe care nu ne-o putem imagina! În urma muzicanţilor şi însoţitorilor de animale veneau toţi locuitorii „Micii Polonii“: bărbaţi, femei, copii, aproape toţi aveau torţe şi strigau ca nişte turbaţi: Trăiască Gringolet! Trăiască Gargousse!“ Alaiul făcu astfel ocolul cocioabei Spintecătorului. Sfârşitul povestirii lui Fortuné fu întrerupt de o voce: — Ei! taică Roussel, strigă cineva de afară, vino de-ţi mănâncă supa, în zece minute bate ceasul patru. – 2863 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Ai dreptate, povestirea e pe sfârşite, mă duc. Mulţumesc băiete, mi-ai făcut mare plăcere, spuse supraveghetorul, îndreptându-se spre uşă. Apoi, oprindu-se o clipă: Să fiţi cuminţi, se adresă el deţinuţilor. — Să ascultăm sfârşitul povestirii, interveni Scheletul, gâfâind de furie abia reţinută. Apoi, încet, Şhiopului cel gros: Du-te la uşă şi urmăreşte-l din ochi pe gardian, când o să-l vezi ieşind din curte, să strigi: Gargousse! şi s-a zis cu turnătorul! — E în regulă, încuviinţă Şchiopul cel gros care îl întovărăşi pe gardian şi rămase în picioare la uşa sălii încălzite, urmărindu-l cu privirea. — În tot timpul alaiului, continuă povestitorul, Gringolet îşi zicea: „Dragă – 2864 –

– Eugen Sue –

musculiţă, am…“ — Gargousse! strigă Şchiopul cel gros, revenind. Văzuse pe supraveghetor părăsind curtea închisorii. — Acu să te văd, Gringolet… voi fi păianjenul tău, strigă Scheletul aruncându-se asupra lui Germain, cu atâta furie, încât acesta nu putu face nicio mişcare, nici măcar scoate un strigăt. Vocea lui se stinse sub cumplita strânsoare a degetelor de fier ale Scheletului. Capitolul 11 UN PRIETEN NECUNOSCUT — Dacă tu eşti păianjenul, eu voi fi – 2865 –

– Misterele Parisului vol.1 –

musculiţa de aur, Schelet nenorocit, strigă o voce în clipa în care Germain, surprins de atacul violent şi neaşteptat al neînduplecatului său duşman, cădea răsturnat pe o bancă, cu totul în puterea tâlharului care, cu un genunchi pe piept, îl strângea de gât. Da, voi fi musculiţa, şi încă o musculiţă grozavă! repetă omul cu tichia albastră, de care am mai vorbit. Apoi, dintr-un salt, îmbrâncind trei sau patru deţinuţi care îl despărţeau de Germain, se aruncă asupra Scheletului şi îi trase în cap şi între ochi o grindină de pumni atât de cumpliţi, încât ai fi zis că sunt loviturile repetate şi puternice ale unui ciocan pe nicovală. Omul cu tichia albastră, care nu era altul decât prietenul nostru, Cuţitarul, înzecind viteza loviturilor pe capul – 2866 –

– Eugen Sue –

mizerabilului, adăugă: — E grindina de pumni, cu care domnul Rudolf mi-a pisat scăfârlia! De la el am învăţat lecţia! Scheletul la început ameţit, clătinându-se ca o vită sub barosul măcelarului, întinse instinctiv mâinile înainte, ca să se ferească de loviturile duşmanului său. Germain se zbătea să scape din strânsoarea ucigaşă a Scheletului şi să se ridice pe jumătate. — Dar ce mai e şi cu asta? Ce se amestecă banditul ăsta? strigă Şchiopul cel gros şi, aruncându-se pe Cuţitar, încercă să-i prindă braţele pe la spate, pe când acesta făcea eforturi violente ca să-l ţină pe Schelet. Apărătorul lui Germain răspunse la atacul Şchiopului cel gros printr-un fel – 2867 –

– Misterele Parisului vol.1 –

de copită atât de puternică, încât îl făcu pe agresor să se rostogolească dincolo de marginea cercului format de deţinuţi. Germain, livid şi învineţit, pe jumătate sufocat, în genunchi la picioarele băncii, părea să nu-şi mai dea seama de ce se petrece în jurul lui. Strangularea fusese atât de puternică şi de dureroasă, că de-abia putea să respire. După prima buimăceală, Scheletul, printr-o sforţare disperata, reuşi să scape de Cuţitar şi să se ridice în picioare. Gâfâind, beat de turbare şi de ură, era înspăimântător la vedere. Faţa lui cadaverică era plină de sânge; buza de sus răsfrântă ca aceea a unui lup furios, lăsa să i se vadă dinţii încleştaţi. În sfârşit, cu vocea fierbând de furie şi de – 2868 –

– Eugen Sue –

oboseală, căci lupta cu Cuţitarul fusese foarte violentă, strigă: — Jupuiţi-l… pe tâlharul acesta!… bandă de fricoşi… care lăsaţi să fiu atacat pe la spate… altminteri ne scapă denunţătorul! În timpul acestui răgaz, Cuţitarul, ridicându-l pe Germain aproape leşinat, manevrase cu atâta dibăcie, încât, se apropie încet, încet de un ungher al camerei, unde-şi depuse protejatul. Folosindu-se de această avantajoasă poziţie de apărare, Cuţitarul putea astfel, fără teamă de a îi atacat pe la spate, rezista destul timp deţinuţilor, cărora curajul şi puterea lui herculeană le făcuse o puternică impresie. Şugubăţul, îngrozit, dispăru în timpul scandalului, fără ca cineva să-şi fi – 2869 –

– Misterele Parisului vol.1 –

dat seama de absenţa lui. Văzând ezitarea celor mai mulţi dintre prizonieri, Scheletul strigă: — Las-pe mine… să-i ucidem pe amândoi… şi pe ăl mare şi pe ăl mic! — Ia seama! răspunse Cuţitarul, pregătindu-se de luptă, cu mâinile întinse şi proptindu-se pe şalele lui viguroase. Păzeşte-te, Scheletule! Dacă mai vrei s-o mai faci pe Spintecătorul… eu am să-l fac pe Gargousse şi îţi tai beregata… — Dar, aruncaţi-vă pe el! strigă Şchiopul, ridicându-se de jos. De ce îl apără turbatul ăsta pe denunţător? La moarte cu denunţătorul… şi cu ăsta de asemenea! Dacă-l apără pe Germain, e şi el un trădător! — Da!… Da!… – 2870 –

– Eugen Sue –

— La moarte cu denunţătorul! — La moarte!… Acestea fură strigătele celor mai înrăiţi dintre deţinuţi. Unii, mai miloşi, strigară: — Nu! nu înainte de a vorbi! — Da! să mărturisească! — Nu omori un om fără să-l asculţi! — Şi fără apărare! — Ar însemna să fim nişte adevăraţi Spintecători! — Cu atât mai bine! răspunseră Şchiopul cel gros şi partizanii Scheletului. — Mai mult nu merită un denunţător! — La moarte! — Pe el! — Să-l ajutăm pe Schelet. – 2871 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Da!… Da!… Huideo! ăla cu tichie albastră! — Nu!… sus tichia albastră!… Huideo, Scheletule! riposta partida Cuţitarului. — Nu!… jos cu tichia albastră! — Jos cu Scheletul! — Bravo, băieţi!… strigă Cuţitarul adresându-se deţinuţilor care trecuseră de partea lui. Sunteţi oameni de inimă… nu vreţi să ucideţi un om pe jumătate mort!... Numai laşii sunt în stare de o asemenea ispravă… Scheletului nu-i pasă… e condamnat dinainte… de aceea vă împinge şi pe voi… dar dacă îl ajutaţi să-l omoare pe Germain, o s-o păţiţi rău de tot. De altminteri eu vă propun ceva!… Scheletul vrea să-l răpună pe acest tânăr. Ei bine! să vină să se – 2872 –

– Eugen Sue –

măsoare cu mine. Dacă-i dă mâna!… totul să se petreacă între noi doi, ne batem şi om vedea… dar daca nu cutează, e ca şi Spintecătorul, o face pe grozavul cu cei mai slabi decât el. Vigoarea, energia, faţa dârză a Cuţitarului avură o puternică înrâurire asupra deţinuţilor, astfel încât alt număr, destul de mare, dintre puşcăriaşi, trecu de partea lui şi-l înconjurară pe Germain, pe când partizanii Scheletului se strânseră în jurul banditului. Era cât p-aci să se producă o învălmăşeală sângeroasă, când se auzi în curte pasul sonor şi măsurat al pichetului de infanterie care făcea în permanenţă de gardă la închisoare. Povestitorul, profitând de zgomotul şi de emoţia generală, fugise în curte şi – 2873 –

– Misterele Parisului vol.1 –

bătuse la fereastra porţii de la intrare ca să anunţe pe gardian de cele ce se petreceau în sala încălzită. Sosirea soldaţilor puse capăt acestei scene. Germain, Scheletul şi Cuţitarul fură duşi la directorul închisorii. Primul urma să depună plângerea, ceilalţi doi aveau să răspundă de provocarea unei bătăi în interiorul închisorii. Groaza şi suferinţa lui Germain fuseseră atât de cumplite, slăbiciunea lui atât de mare, încât a trebuit să fie sprijinit de doi gardieni ca să poată ajunge până la o cameră vecină cu cabinetul directorului. Acolo îi veni rău, gâtul lui tumefiat purta urmele degetelor Scheletului. Încă două-trei secunde şi logodnicul Rigolettei ar fi fost – 2874 –

– Eugen Sue –

sugrumat. Gardianul însărcinat cu supravegherea sălii încălzite şi care, cum am mai spus-o, avusese totdeauna grijă de Germain, îi dădu primele ajutoare. Când îşi veni în fire din emoţiile teribile care-i întunecaseră judecata, primul gând i se îndreptă către salvatorul lui. — Mulţumesc pentru grija ce-mi porţi, domnule! Apoi, adresându-se gardianului, adăugă: Fără omul acela curajos, eram pierdut. — Cum te simţi acum? — Mai bine… vai! tot ce s-a petrecut mi se pare un vis cumplit! — Linişteşte-te! — Şi cel care m-a salvat, unde e? — În cabinetul directorului. Îi – 2875 –

– Misterele Parisului vol.1 –

povesteşte cum s-a întâmplat cu bătaia… Se pare că fără el… — Aş fi fost mort, domnule… Ah! spune-mi te rog numele lui… Cine e? — Numele lui… nu-l ştim… e supranumit Cuţitarul, e un vechi puşcăriaş. — Şi crima care l-a adus aici? Poate nu e gravă? — Foarte gravă! Furt cu efracţie, noaptea, într-o casa locuită, răspunse gardianul. O să înghită, probabil, aceeaşi papară ca şi Şugubăţul: cincisprezece sau douăzeci de ani de muncă silnică şi expunerea la stâlp, având în vedere că-i recidivist. Germain tresari; ar fi preferat să fie recunoscător unui om mai puţin vinovat. – 2876 –

– Eugen Sue –

— Ah! e groaznic! exclamă el. Şi totuşi, omul acesta, fără să mă cunoască, mi-a luat apărarea. Atâta curaj, atâta generozitate… — Ce vrei, domnule, câteodată mai găseşti ceva bun în oamenii aceştia. Important este că eşti, iată-te, scăpat; mâine o să ai celula dumitale cu plată; din ordinul domnului director în noaptea asta o să dormi la infirmerie. Acum curaj, domnule! Greul a trecut. Când frumoasa dumitale vizitatoare o să vină să te vadă, o s-o poţi linişti, fiindcă, o dată în celulă, nu trebuie să te mai temi de nimic. Totuşi cred că ai face bine să nu-i povesteşti domnişoarei scena de adineauri. S-ar îmbolnăvi de frică. — Oh! nu, fără îndoială, n-o să-i spun nimic; dar aş vrea totuşi să – 2877 –

– Misterele Parisului vol.1 –

mulţumesc apărătorului meu… Oricât de vinovat ar fi în ochii legii, nu e mai puțin adevărat că mi-a salvat viaţa. — Iată, tocmai îl aud ieşind de la domnul director, care o să-i ia acum interogatoriul Scheletului; apoi o să-i conduc împreună în dormitorul lor. Scheletul la carcera şi pe Cuţitar la „Groapa cu lei“. O să fie oarecum răsplătit de ceea ce a făcut pentru dumneata, căci fiind un om voinic şi hotărât, cum trebuie să fie cineva care îi conduce pe ceilalţi, e probabil că o să-l înlocuiască pe Schelet ca şef de cameră… Cuţitarul, traversând un mic coridor din care se deschidea o uşă în cabinetul directorului, intră în camera în care se găsea Germain. — Aşteaptă-mă aici, îi spuse – 2878 –

– Eugen Sue –

gardianul Cuţitarului; mă duc să văd ce pedeapsă îi aplică domnul director Scheletului şi apoi vin să te iau… Iată-l pe tânărul nostru care şi-a revenit de-a binelea, vrea să-ţi mulţumească şi are pentru ce, căci fără dumneata îl dădeau gata. Gardianul ieşi. Faţa Cuţitarului era radioasă; înaintă către Germain, zicându-i: — Drace! cât sunt de mulţumit! Cât sunt de mulţumit că te-am salvat! Şi-i întinse mâna. Acesta, printr-un simţământ involuntar de repulsie, se dădu puţin înapoi, în loc să ia mâna Cuţitarului pe care acesta i-o întinsese; apoi reamintindu-şi că, la urma urmei, îi datora acestui om viaţa, vru să repare – 2879 –

– Misterele Parisului vol.1 –

acest prim gest de dezgust. Dar Cuţitarul îl remarcase; trăsăturile i se întunecară şi, dându-se înapoi la rândul lui, spuse cu o amară tristeţe: — Ah! ai dreptate, iartă-mă, domnule! — Nu, eu trebuie să-ţi cer iertare… Oare nu sunt şi eu un puşcăriaş ca şi dumneata? Nu trebuie să mă gândesc decât la serviciul ce mi-ai făcut, mi-ai salvat viaţa. Mâna dumitale, domnule, te rog, fie-ți milă, dă-mi mâna dumitale. — Mulţumesc… acum nu mai e nevoie. Primul gest contează. Dacă dintr-un început mi-ai fi strâns mâna, mi-ar fi făcut mare plăcere. Dar gândindu-mă bine, eu sunt acela care nu mai vreau să ţi-o dau. Nu fiindcă sunt deţinut ca şi dumneata, dar, adăugă el – 2880 –

– Eugen Sue –

cu un aer întunecai şi şovăielnic, fiindcă înainte de a fi aici… am fost… — Gardianul mi-a spus tot, reluă Germain întrerupându-l, totuşi mi-ai salvat, viaţa. — Nu mi-am făcut decât datoria, şi plăcerea, fiindcă ştiu cine eşti… domnule Germain. — Mă cunoşti? — Puţin, nepoate! aşa ţi-aş răspunde dac-aş fi unchi al dumitale, zise Cuţitarul, reluându-şi atitudinea lui nepăsătoare, şi ai greşi dacă ai pune în seama hazardului sosirea mea în închisoarea „La Force“. Dacă nu te-aş fi cunoscut… nu aş fi fost acum în închisoare. Germain se uită la Cuţitar cu adâncă uimire. – 2881 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Cum, dacă nu m-ai fi cunoscut?… — De aia sunt aici… deţinut în „La Force“… — Aş vrea să te cred… dar… — Dar nu mă poţi crede… — Vreau să spun că mi-e peste putinţă să înţeleg cum se face ca eu să am vreun amestec în arestarea dumitale. — Vreun amestec?… Îl ai pe de-antregul. — Eu să fiu vinovat pe nenorocirea asta? — O nenorocire!… dimpotrivă… Îţi datorez recunoştinţă… Şi încă multă… — Mie? îmi datorezi… ?… — M-ai scos dintr-o mare încurcătură, dându-mi prilejul să dau o raită în „La Force“. — Într-adevăr, spuse Germain, – 2882 –

– Eugen Sue –

ducându-şi mâna la frunte, mă întreb dacă şocul de adineauri nu mi-a slăbit puterea de judecată, dar mi-e peste putinţă să te pricep. Gardianul îmi spusese că eşti aici pentru… Şi Germain şovăia. — Furt… drace… dă-i drumul… da, furt cu efracţie… cu escaladare… şi încă noaptea, plus celelalte anexe, mă rog! exclamă Cuţitarul izbucnind în râs. Nimic nu lipseşte… e tabloul complet. Furtul meu întruneşte toate elementele necesare, după cum se spune… — Cum… dumneata atât de plin de curaj… atât de generos… să vorbeşti aşa? Nu-ţi dai seama ce pedeapsă teribilă te aşteaptă? — Douăzeci de ani muncă silnică şi stâlpul infamiei! o ştiu… Sunt un – 2883 –

– Misterele Parisului vol.1 –

scelerat incorigibil că iau asta în glumă? Dar, ce vrei? Odată ce ai intrat… Şi când te gândeşti, adăugă Cuţitarul, suspinând cu o resemnare simulată, dumneata, domnule Germain, eşti cauza nenorocirii mele!… — Când o să vrei să fii mai explicit, o să te înţeleg. Glumeşte cât îţi place, dar recunoştinţa mea pentru serviciul ce mi l-ai făcut rămâne neschimbată, conchise Germain cu tristeţe. — Iartă-mă, domnule Germain, răspunse Cuţitarul, redevenind serios, nu-ţi place că mă vezi râzând în situaţia în care mă aflu, deci să nu mai vorbim. Trebuie să mă împac cu dumneata şi să te silesc poate să-mi mai întinzi mâna. — Nu mă îndoiesc; deoarece, cu toate că eşti învinuit de crimă şi te – 2884 –

– Eugen Sue –

învinuieşti şi singur, totul în atitudinea dumitale exprimă curaj, sinceritate… Sunt sigur că eşti bănuit pe nedrept…poate că aparenţe grave te compromit… — Oh! cât despre asta, te înșeli. Domnule Germain, replică Cuţitarul, atât de grav de data asta şi cu un accent atât de sincer, încât Germain trebui să-l creadă. Pe cuvântul meu de om, şi tot atât de adevărat pe cât e protectorul ce-l am (Cuţitarul îşi scoase tichia), şi care este pentru mine ceea ce bunul Dumnezeu e pentru toţi oamenii cinstiţi, am furat noaptea, spărgând un oblon, am fost arestat când operam, şi încă având toate lucrurile furate asupra mea… — Nevoia, foamea te-au împins la – 2885 –

– Misterele Parisului vol.1 –

această faptă extremă? — Foamea? Aveam o sută douăzeci de franci la mine când am fost arestat… restul unei hârtii de o mie… fără să mai pun la socoteală că protectorul de care vorbeam, şi care nici nu ştie că sunt aici, nu m-ar lăsa niciodată şi duc lipsă de ceva. — Şi acest protector? — Este şi al dumitale. — Al meu? — Da, domnul Rudolf te ocroteşte. Când spun domnul, înseamnă monseniorul… aşa ar trebui să-i zic… deoarece e cel puţin prinţ… numai că eu sunt deprins să-i spun domnul Rudolf. — Te înşeli, spuse Germain, din ce în ce mai surprins eu nu cunosc niciun prinţ. – 2886 –

– Eugen Sue –

— Da, dar el te cunoaşte. Dumneata habar n-ai! Ăsta e sistemul lui. Când află că un om de treabă e la ananghie, hop! omul cinstit e salvat şi el, nu ştiu, n-am văzut, nici pe-acolo n-am trecut! Fericirea dă peste el din cer, în chip tot atât de neaşteptat ca o cărămida care-ţi cade în cap. Aşa că, răbdare, într-o zi sau într-alta, o să te pomeneşti cu ţigla dumitale. — Într-adevăr, ceea ce îmi spui mă depăşeşte. — O să mai auzi şi altele. Ca să revin la protectorul meu: acum câtăva vreme, după un serviciu ce pretinde că i-am făcut, mă băgă într-o slujbă minunată; nu e nevoie să-ţi spun ce anume, ar fi prea multe de povestit, în sfârşit, mă trimite la Marsilia să mă îmbarc pentru – 2887 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Algeria unde urma să-mi iau în primire slujba. Plec din Paris mulţumit, ca un hoinar ce eram, dar deodată totul se schimbă. Să-ţi dau un exemplu: să zicem că plecasem pe o vreme frumoasa, nu e aşa? Ei bine! Iată că a doua zi timpul se posomorăşte, a treia zi se întunecă şi mai mult, şi tot aşa mereu, din ce în ce mai sumbru, pe măsură ce mă depărtam, până când se face negru ca noaptea. Ai înţeles? — Oarecum. — Departe de domnul Rudolf eram îngrijorat, descumpănit, nenorocit, ca un câine care şi-ar fi pierdut stăpânul. Căci dintr-un om de nimic, ticălos, brutal, sălbatic şi gâlcevitor, el a făcut din mine un om cinstit, spunându-mi numai două cuvinte… Dar aceste două cuvinte, vezi – 2888 –

– Eugen Sue –

dumneata, au avut putere de vrajă. — Şi care erau acele două cuvinte? Ce ţi-a spus? — Mi-a spus că mai am în mine inimă şi onoare, deşi am fost la ocnă. Drace… vezi dumneata… aceste două cuvinte au fost ca şi cum m-ar fi apucat cineva de chică şi m-ar fi ridicat în aer la o mie de metri înălţime, deasupra murdăriei în care mă tăvăleam, arătându-mi ticăloşia în care trăiam şi atunci, cu drept cuvânt, mi-am spus: „Mulţumesc! mi-ajunge; m-am săturat!“ Vezi, domnule Germain, domnul Rudolf, spunându-mi cu blândeţe că nu eram atât de rău pe cât mă socoteam, ma încurajat şi mulţumită lui m-am făcut mai bun decât am fost. Auzindu-l vorbind astfel, Germain – 2889 –

– Misterele Parisului vol.1 –

înţelegea din ce în ce mai puţin de ce Cuţitarul comisese furtul de care se învinuia singur. Capitolul 12 ELIBERAREA „Nu, gândea Germain, e peste putinţă ca un om care vibrează atât de intens numai la ideea că are onoare şi inimă, să fi comis furtul acela de care vorbeşte cu atâta cinism.“ Cuţitarul continuă, fără să bage de seamă nedumerirea lui Germain: — Ceea ce m-a făcut să fiu faţă de domnul Rudolf ca un câine faţă de stăpânul său, a fost faptul că m-a înălţat în propriii mei ochi. Înainte de a-l cunoaşte, tot ce simţeam se oprea numai – 2890 –

– Eugen Sue –

la suprafaţă; dar el mi-a răscolit conştiinţa până în străfund. Când m-am văzut departe de el şi de locul unde se afla, m-am simţit ca un trup fără suflet. Aşă că m-am întors. „Iertaţi-mă, domnule Rudolf, dacă am greşit – îi spun – dar nu mai puteam răbda. Faceţimi un culcuş într-un colţ al grădinii dumneavoastră, daţi-mi un terci, sau lăsaţi-mă să mi-l câştig aici, iată tot ce vă cer, dar mai ales nu fiţi supărat că m-am reîntors aici.“ „Nu numai că nu sunt supărat, băiete, dar află că vii tocmai la timp ca să-mi faci un serviciu.“ „Eu, domnule Rudolf, ar fi cu putinţă? Şi ceaş putea face pentru dumneavoastră, domnule Rudolf? Un plonjon de pe turnurile de la Notre-Dame?“ „Mai puţin decât asta, băiete. Un tânăr cinstit – 2891 –

– Misterele Parisului vol.1 –

şi foarte merituos, de care mă interesez ca de fiul meu, este acuzat pe nedrept de furt şi închis în «La Force»; îl cheamă Germain şi are o fire blândă şi sfioasă. Sceleraţii cu care este întemniţat îl duşmănesc şi ar putea să-l pască mari primejdii; dumneata, care din nefericire ai cunoscut viaţa din închisori şi un mare număr de puşcăriaşi, n-ai putea oare, în cazul ca unul din foştii dumitale camarazi s-ar afla în închisoarea «La Force» (vom găsi mijlocul s-o aflăm), nai putea să te duci pe acolo şi, făgăduindu-le bani, să-i hotărăşti să ia apărarea acestui tânăr nenorocit?“ — Dar cine este acest om generos şi necunoscut, care îmi poartă de grijă? întrebă Germain din ce în ce mai uimit. — Nu ştiu… Dar sa revin ia discuţia – 2892 –

– Eugen Sue –

mea cu domnul Rudolf. Pe când vorbea, îmi venise o idee, dar o idee atât de năstruşnică, atât de hazlie, încât nu mam putut opri să nu râd în faţa lui. „Dar ce ai, băiete?“ mă întrebă el. „Iată, domnule Rudolf, râd fiindcă sunt mulţumit că am găsit mijlocul de a pune pe domnul Germain al dumneavoastră la adăpost de vreo lovitură mârşavă din partea deţinuţilor, şi să-i fac rost de un apărător care să-l păzească cu străşnicie, căci de îndată ce tânărul se va afla sub aripa flăcăului despre care vă vorbesc, nu se va mai găsi nimeni care să îndrăznească să-i sufle în borş,“ „Foarte bine! E desigur vreunul din vechii dumitale camarazi?“ „Aţi ghicit, domnule Rudolf; a intrat în «La Force» acum câteva zile, am aflat asta când am – 2893 –

– Misterele Parisului vol.1 –

sosit aici. Dar o să coste nişte bani.“ „Cât îţi trebuie?“ „O hârtie de o mie de franci.“ „Iat-o!“ „Mulţumesc, domnule Rudolf, peste două zile veţi avea noutăţi de la mine; la ordinele dumneavoastră!“ Drace! Cine era mai fericit ca mine, fiindcă puteam face acest serviciu domnului Rudolf prin dumneata? — Încep să pricep, sau, mai bine, Dumnezeule, nu cutez să pricep, exclamă Germain; un asemenea devotament este oare eu putinţă? Ai săvârşit un furt numai ca să poţi veni să mă aperi în această închisoare! Oh! asta e prea mult pentru mine! — Gândeşte-te, domnul Rudolf mi-a spus că am inimă şi onoare! Aceste cuvinte… sunt crezul meu, da, fiindcă, vezi dumneata, dacă nu sunt mai bun ca – 2894 –

– Eugen Sue –

odinioară, nu sunt în schimb nici mai rău. — Dar furtul ăsta?… Cum de ai ajuns aici? — Aşteaptă niţel. Iată gluma: cu mia de franci mă duc şi îmi cumpăr o perucă neagră; îmi rad barbetele, îmi pun ochelari albaştri, îmi pun o pernă la spate, sub haină, şi, întinde-o; mă pun şi caut imediat una sau două camere la parter, într-un cartier foarte frecventat. Îmi găsesc ce-mi trebuie în strada Provence, plătesc chiria pe două săptămâni sub numele de Grégoire. A doua zi mă duc la hala „La Temple“ şi cumpăr cu ce să mobilez cele două odăi. Sunt tot cu peruca neagră, cu cocoaşa şi cu ochelarii mei albaştri, în aşa fel ca să fiu bine recunoscut; trimit lucrurile în – 2895 –

– Misterele Parisului vol.1 –

strada Provence şi, în plus, şase tacâmuri de argint pe care le cumpăr din bulevardul Saint Denis, tot sub înfăţişarea mea de cocoşat. Mă înapoiez ca să fac ordine la domiciliu. Spun portarului că nu o să dorm acasă decât peste trei zile şi iau cheia cu mine. Ferestrele celor două camere erau închise cu obloane solide. Înainte de a pleca, am lăsat dinadins un oblon fără să-i pun cârligul pe dinăuntru. Pe seară, îmi scot peruca, ochelarii, cocoaşa şi hainele cu care mă dusesem să fac cumpărăturile şi să închiriez camera; pun toate aceste boarfe într-un geamantan pe care îl expediez pe adresa domnului Murph, prietenul domnului Rudolf, rugându-l să păstreze aceste obiecte; cumpăr bluza şi tichia albastră – 2896 –

– Eugen Sue –

pe care le vezi şi un drug de fier lung de două picioare, iar la ora unu noaptea mă învârtesc pe strada Provence, în faţa casei mele, aşteptând momentul să treacă o patrulă, ca să mă apuc să comit furtul, să intru pe fereastră, să mă jefuiesc pe mine însumi, şi astfel să fiu prins. Şi Cuţitarul nu se putu opri de a râde în hohote. — Ah! am înţeles… exclamă Germain. — Dar să vezi ghinion, nu trece patrula!… Aş fi putut să mă jefuiesc de douăzeci de ori, în linişte. În sfârşit, către ora două dimineaţa aud tropăind soldaţii în capul străzii; tocmai isprăvisem să deschid oblonul, sparg două trei ochiuri de geam, ca să fac un – 2897 –

– Misterele Parisului vol.1 –

zgomot cât mai mare, sar în cameră, înhaţ cutia cu argintărie şi câteva boarfe… Din fericire, patrula auzise zăngănitul geamurilor sparte şi în clipa când săream de pe fereastră în stradă, sunt înhăţat de gardă care, atrasă de zgomot, sosea în pas alergător. Garda bate în poartă, portarul deschide, comisarul chemat soseşte în grabă; portarul declară că cele două camere jefuite fuseseră închiriate în ajun de un domn cocoşat cu părul negru şi ochelari albaştri, domn care se numeşte Grégoire. Aveam coama blondă pe care mi-o vezi, făceam ochii mari ca un iepure în vizuină, stăteam ca un vistavoi în poziţia de drepţi, nu puteam fi dar confundat cu un cocoşat cu ochelari albaştri şi cu părul negru. Mărturisesc tot, sunt – 2898 –

– Eugen Sue –

arestat, sunt condus la depou, de la depou sunt adus aici şi sosesc la momentul oportun, tocmai ca să scot din ghearele Scheletului pe tânărul despre care domnul Rudolf îmi spusese: „Mă interesez de el ca de propriul meu fiu.“ — Ah! câtă recunoştinţă îţi datorez pentru atâta devotament! strigă Germain. — Nu mie, ci domnului Rudolf… — Dar care-i pricina interesului cemi poarta? — Să-ţi spună el, sau s-ar putea să nu vrea să-ţi spună, fiindcă adeseori se mulţumeşte să facă un bine şi dacă ai îndrăzneala să-l întrebi, nu se sfieşte săţi răspundă: „Vezi-ţi de treburile dumitale.“ — Dar domnul Rudolf ştie că eşti – 2899 –

– Misterele Parisului vol.1 –

aici? — N-am fost atât de prost ca să-i dezvălui planul meu, poate că nu mi-ar fi îngăduit această comedie… Fără să mă laud, nu-i aşa că e frumoasă? — Dar câte riscuri n-ai înfruntat… şi mai înfrunţi încă! — Ce risc? S-ar fi putut să nu fiu adus aici, e adevărat… Dar mă bizuiam pe protecţia domnului Rudolf ca să mă mute şi să mă trimită acolo unde erai; un om ca el poate orice. Şi, odată întemniţat, ar fi dorit să-ţi fie dumitale de folos. — Dar la judecată? — Ei bine, am să-l rog pe domnul Rudolf să-mi trimită geamantanul, o sămi pun în faţa judecătorului peruca neagră, ochelarii albaştri, cocoaşa şi o să redevin domnul Grégoire, atât pentru – 2900 –

– Eugen Sue –

portarul care mi-a închiriat camera, cât şi pentru negustorii care mi-au vândut lucrurile, şi recapăt astfel înfăţişarea celui jefuit… Dacă ar vrea să-l revadă pe hoţ, o să mă îmbrac cu vechiturile astea şi o să fie limpede ca lumina zilei că hoţul şi păgubaşul sunt unul şi acelaşi cu Cuţitarul, nici mai mult, nici mai puţin. Ce dracu vrei să păţesc atunci când voi fi dovedit că m-am furat pe mine însumi? — Într-adevăr, răspunse Germain ceva mai liniştit. Dar, deoarece ai atâta grijă de mine, de ce nu mi-ai spus nimic când ai intrat în închisoare? — Am aflat imediat de complotul urzit împotriva dumitale, l-aş fi putut denunţa înainte ca Fortuné să fi început sau să fi sfârşit povestirea; dar a denunţa – 2901 –

– Misterele Parisului vol.1 –

pe cineva, chiar nişte bandiţi de teapa ăstora, nu-mi convenea… Am preferat să mă bizui pe pumnii mei ca să te scot dintre labele Scheletului. Şi apoi, când lam văzut pe acest tâlhar, mi-am zis: „Iată un prilej minunat să-mi reamintesc de pumnii domnului Rudolf, cărora le datorez cunoştinţa cu dânsul“. — Dar dacă toţi deţinuţii s-ar fi unit contra dumitale, ce-ai fi putut face? — Atunci aş fi ţipat ca un nebun după ajutor. Dar mi-a plăcut să mă descurc singur, ca să pot spune domnului Rudolf: „Nimeni afară de mine nu s-a băgat în treaba asta… l-am apărat şi-l voi apăra pe tânărul dumitale, fii liniştit“. În clipa aceea gardianul intră brusc în cameră. – 2902 –

– Eugen Sue –

— Domnule Germain, vino repede, repede, la domnul director… vrea să-ţi vorbească numaidecât. Dumneata, Cuţitarule, coboară în „Groapa cu lei“… Vei fi şef de dormitor dacă-ţi convine, fiindcă ai toate însuşirile ca să îndeplineşti această slujbă… şi deţinuţii vor şti că nu e de glumit cu un astfel de voinic. — Desigur, îmi convine… mai bine să fiu căpitan decât soldat, de vreme ce mă aflu aici. — Nici acum nu-mi dai mâna? se adresă prieteneşte Germain Cuţitarului. — Ba da… domnule Germain, cred că acum îmi pot îngădui această plăcere, să-ţi strâng din toată inima mâna. — Ne vom vedea… Fiind sub protecţia dumitale nu mai am de ce să – 2903 –

– Misterele Parisului vol.1 –

mă tem şi din celula mea voi coborî zilnic în curte. — Fii calm, dacă vrei n-o să ţi se mai vorbească decât cu mănuşi, dar iată la ce m-am gândit; dumneata ştii să scrii… pune pe hârtie tot ce ţi-am povestit, şi fă să-i parvină domnului Rudolf, ca să ştie că nu are de ce să fie neliniştit în ce te priveşte şi că sunt aici pentru cauza dumitale, căci dacă ar şti că am furat, fără să-mi cunoască secretul… drace!… asta nu mi-ar conveni deloc… — Fii liniştit… chiar astă-seară îi voi scrie protectorului meu necunoscut, mâine îmi vei da adresa lui şi scrisoarea va pleca. Încă o dată, adio, îţi mulţumesc, viteazule! — Adio, domnule Germain, mă înapoiez la ceata de ticăloşi al căror şef – 2904 –

– Eugen Sue –

sunt. O să fie obligaţi să fie la locul lor, că de nu, păzea!… — Când mă gândesc că din cauza mea vei fi obligat, să mai trăieşti câtva timp laolaltă cu aceşti mizerabili!… — Nu-mi pasă; acum nu mai am niciun risc să mă mânjească ăştia; domnul Rudolf m-a căftănit îndeajuns, aşa că sunt asigurat… Şi Cuţitarul îl urmă pe gardian. Germain intră la director. Dar care nu-i fu surpriza! O găsi acolo pe Rigolette… Rigolette, palidă, emoţionată, cu ochii înecaţi în lacrimi, şi totuşi surâzătoare… Chipul ei exprima o satisfacţie şi o fericire fără de margini. — Am să-ţi dau o veste bună, domnule, se adresă directorul lui – 2905 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Germain. Justiţia a declarat că nu e cazul să fii urmărit. Ca o consecinţă a declaraţiilor părţii civile, am primit ordinul să te pun imediat în libertate. — Ah, domnule director… ce spuneţi? E oare cu putinţă? Rigolette încerca să vorbească, dar din pricina emoţiei îi pierise graiul; nu putu decât să confirme din cap spusa directorului. — Domnişoara a venit aici, puţin timp după ce am primit ordinul de a te pune în libertate, urmă directorul. Printr-o scrisoare de recomandare de sus, adusă de domnişoara, am aflat de extremul ei devotament, dovedit în timpul detenţiunii dumitale, domnule Germain. Cu nespusă plăcere te-am chemat, fiind sigur că vei fi foarte fericit – 2906 –

– Eugen Sue –

să oferi domnişoarei braţul când vei ieşi de aici! — Un vis… nu, nu e un vis! spuse Germain. Ah! domnule, câtă bucurie!… iertaţi-mă dacă uimirea… bucuria… mă împiedică să vă mulţumesc cum s-ar cuveni. — Nici eu, Germain, nu găsesc cuvintele, adăuga Rigolette. Gândeşte-te la fericirea mea. După ce am plecat de aici, îl întâlnesc pe prietenul domnului Rudolf care mă aştepta. — Iar domnul Rudolf! exclamă Germain cu mirare. — Da, acum îţi pot spune, ca să ştii totul: domnul Murph mi-a spus: „Germain e liber, iată o scrisoare pentru directorul închisorii; când vei ajunge acolo, el va fi primit între timp ordinul – 2907 –

– Misterele Parisului vol.1 –

de a-l pune pe Germain în libertate şi-l vei putea lua cu dumneata“. Nu-mi venea să cred, şi totuşi era adevărat. Repede, iau o trăsură… sosesc… el era jos şi ne aştepta. Nu vom mai descrie fericirea celor doi îndrăgostiţi când ieşiră din închisoarea „La Force“ nici seara petrecută în odăiţa Rigolettei, pe care Germain o părăsi pe la orele unsprezece, ca să se ducă într-o modestă odaie mobilată ce-i fusese rezervată. Capitolul 13 PEDEPSIREA Vom conduce din nou pe cititor în biroul notarului Ferrand. Mulţumită flecărelilor copiştilor, – 2908 –

– Eugen Sue –

preocupaţi aproape în permanenţă de ciudăţeniile patronului, suntem în măsură să expunem cele întâmplate după dispariţia Cecilyei. — Pariez cinci franci contra cincizeci de centime că, dacă patronul continuă să se prăpădească văzând cu ochii, până într-o lună va exploda ca o bombă. — Fapt este că, de când servitoarea care părea să fie alsaciană a părăsit casa, n-au rămas din el decât pielea şi oasele. — Şi ce piele! — Care va să zică, era amorezat de alsaciană, căci numai de când a plecat ea s-a jigărit în halul ăsta? — Patronul, amorezat? Ce glumă!! — Dimpotrivă, iar a început să se vadă cu popi, mai des ca oricând! — Şi unde mai pui că preotul – 2909 –

– Misterele Parisului vol.1 –

parohiei, o persoană foarte respectabilă, să fim drepţi, când a plecat ieri, l-am auzit spunând altui preot care îl întovărăşea: „E admirabil! Domnul Jacques Ferrand este un ideal de caritate şi de dărnicie pe pământ…“ — Preotul a spus asta? Aşa, de la sine, fără vreo intenţie? — Ce anume? — Că patronul e un ideal de caritate şi de dărnicie pe pământ? — Da, l-am auzit chiar eu… — Domnul Ferrand şi generos!… el… care ar tunde şi lâna de pe o broască! — Da, dar pe de altă parte, şeful de birou mi-a spus că acum trei zile patronul a cumpărat, pentru o suma enormă, bonuri de tezaur şi că… – 2910 –

– Eugen Sue –

— Ei bine? — Ci spune odată… — E un secret… — Cu atât mai mult. Şi acest secret? — Pe cuvântul vostru de onoare că nu veţi spune nimic? — Pe cuvântul nostru… — Ei bine! patronul îşi vinde biroul de notariat şi la ora asta poate că afacerea s-a şi încheiat!… — Haida de! — Iată o veste stranie!… — E senzaţională! — E uimitoare! — Mă rog, nu însărcinez pe nimeni, dar cine se însărcinează cu sarcina de care el se desărcinează? — Doamne! Cât e de nesuferit Chalamel ăsta, cu rebusurile lui! – 2911 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Dar credeţi cumva că ştiu cui îl vinde? — Dacă îl vinde, se vede treaba că vrea să se lanseze în cheltuieli, să dea serbări… să-şi facă drum, cum se spune, în lumea mare. — La urma urmei, are cu ce. — Şi nici familia nu-i stă pe cap. — Sigur că are cu ce. Şeful vorbeşte de mai mult de un milion, în care intră şi preţul cancelariei. — Mai mult de un milion, nu e rău! — Se zice că a speculat pe sub mână la bursă, împreună cu comandantul Robert, şi că a câştigat multe parale. — Fără să mai socotim că trăia ca un Harpagon. — Da, dar zgârie-brânză ăştia, când încep să cheltuiască, sunt mai risipitori – 2912 –

– Eugen Sue –

ca alţii. — Aşa că eu sunt de părerea lui Chalamel, că patronul vrea să se pună acum pe trai. — Pe mine, ceea ce mă miră este acest prieten intim, care i-a căzut din cer şi care nu se dezlipeşte de el ca umbra… — Şi unde mai pui că şi ăsta are o mutră… — E roşu ca un morcov… — Îmi vine să cred că acest intrus îşi trage obârşia dintr-un pas greşit făcut de domnul Ferrand în tinereţe. — Ce prostie! Să afirmi că acest necunoscut e fiul patronului! — Se vede doar că e mai bătrân decât el. — Ei şi, în cazul cel mai rău, ce importanţă ar avea? – 2913 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Cum, ce importanţă ar avea? Un copil să fie mai bătrân decât tatăl său? — Domnilor, am zis în cazul cel mai rău, sau cum nu se poate mai rău. — Şi cum poţi tu explica asta? — E foarte simplu: în cazul acesta, intrusul ar fi făcut pasul greşit şi deci ar fi el tatăl domnului Ferrand în loc să fie fiul lui. — Ceea ce e sigur, e că intrusul are o mutră dubioasă şi nu se desparte de domnul Ferrand nicio clipă. — E mereu cu el în cabinetul lui de lucru, mănâncă împreună, nu fac un pas unul fără altul. — Mie mi se pare că l-am mai văzut pe aici. — Eu nu… — Ia spuneţi, domnilor, n-aţi – 2914 –

– Eugen Sue –

observat şi voi că de câteva zile, vine regulat, din două în două ceasuri, un bărbat cu mustăţi mari, blonde, cu ţinută militărească, să-l cheme, prin portar, pe intrus? Intrusul coboară, vorbeşte grăbit cu omul cu mustăţi, după care acela face stângă împrejur ca un automat, ca să revină după două ceasuri? — E adevărat, şi eu l-am remarcat… Mi s-a părut de asemenea că am întâlnit în stradă, plecând de aici, oameni care păreau că supraveghează casa… — Vorbind serios, cred că se petrece aici ceva neobişnuit. — Om trăi şi om vedea. — În privinţa asta, şeful nostru cred că ştie mai multe decât noi, dar o face pe diplomatul. — Dar de fapt, unde e, că adineauri – 2915 –

– Misterele Parisului vol.1 –

a fost aici? — E la contesa aia, care a fost înjunghiata, dar se pare că acum e în afară de orice pericol. — Contesa Mac-Grégor? — Da, azi de dimineaţa l-a chemat pe patron să vie urgent, dar Ferrand l-a trimis pe şeful copist în locul lui. — Poate e vorba de un testament? — Nu, căci se simte mai bine. — Ce ocupat e acum şeful, de când îl înlocuieşte pe Germain în slujba de casier! — Pentru că veni vorba de Germain, iată încă o ciudăţenie. — Care anume? — Ca să-l poată elibera pe Germain, patronul a declarat că el, Ferrand, a greşit la socoteală şi că a găsit banii ce-i – 2916 –

– Eugen Sue –

reclamase de la casierul său. — Eu nu găsesc asta ciudat, ci o faptă dreaptă; vă amintiţi că spuneam mereu: Germain nu e în stare să fure. — Dar totuşi e foarte neplăcut pentru el că a fost ridicat şi întemniţat ca un hoţ de rând. — Eu, în locul lui, i-aş cere domnului Ferrand daune-interese. — De fapt ar trebui să-l reprimească în slujba de casier, ca să dovedească nevinovăţia lui Germain. — Da, dar Germain poate că n-ar mai accepta. — Oare o fi tot acolo, la ţară, unde sa dus când a ieşit din închisoare, şi de unde ne-a scris că domnul Ferrand şi-a retras plângerea? — Probabil că tot acolo, deoarece – 2917 –

– Misterele Parisului vol.1 –

ieri, ducându-mă la adresa ce ne-o dăduse, mi s-a spus că este încă la ţară, şi că i s-ar putea scrie la Bouqueval, la doamna Georges, fermieră. — Ah! Ia staţi, domnilor! O trăsură! exclamă Chalamel, aplecându-se pe fereastră. Drace! nu e un echipaj pompos ca acela al faimosului viconte. Vă amintiţi de strălucitorul Saint-Rémy, cu valetul lui cu găetane de argint şi cu vizitiul ăla bondoc cu perucă albă? De rândul ăsta e numai o trăsură de piaţă. — Şi cine coboară? — Aşteptaţi niţel!… Ah! o rochie neagră! — O femeie! o femeie!… Oh! Hai s-o vedem! — Doamne, cât e de muieratic curierul ăsta pentru vârsta lui. Nu i-e – 2918 –

– Eugen Sue –

gândul decât la femei, trebuie să-l punem în lanţuri. Altfel va răpi Sabinele în plină stradă; după cum spune şi Fénélon în Tratatul său despre educaţie, scris pentru moştenitorul tronului: Vă feriţi de tineri Că se leagă de femei! — Drace!… Domnule Chalamel, zici că e o rochie neagră? Eu credeam… — E parohul, prostule!… — Preotul parohiei? Bunul pastor? — Chiar el, domnilor. — Iată un om demn. — Ăsta nu e iezuit! — Te cred! Dacă toţi preoţii i-ar semăna, n-ar fi pe lume decât oameni credincioşi. – 2919 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Tăcere, e cineva la uşă. — Atenţie!… atenţie… el e! Şi toţi copiştii, aplecându-se pe pupitru, începură sa mâzgălească hârtiile cu o vrednicie aparentă, lăsând penele să scârţâie. Chipul palid al acestui preot era în acelaşi timp duios şi grav, inteligent şi impunător, privirea lui, plină de blândeţe şi de seninătate. O mică tichie neagră îi acoperea tonsura, părul cărunt, destul de lung, îi cădea pe gulerul redingotei cafenii. Ne grăbim să adăugăm că, victimă a unei încrederi în oameni dintre cele mai nevinovate, acest minunat preot fusese mereu, şi era şi acum, păcălit de meşteşugita şi neasemuita ipocrizie a lui Jacques Ferrand. – 2920 –

– Eugen Sue –

— Domnul vostru patron se află în biroul lui, copiii mei? întrebă preotul. — Da, părinte, răspunse Chalamel, ridicându-se în chip respectuos. Şi deschise preotului uşa camerei vecine cu biroul. Auzind vorbă în cabinetul lui Jacques Ferrand, preotul păşi repede spre uşă şi ciocăni. — Intră! se auzi o voce cu un accent italienesc destul de pronunţat.. Preotul se află în faţa lui Polidori şi a lui Jacques Ferrand. Funcţionarii notarului nu păreau să se fi înşelat, prorocind un termen apropiat morţii patronului. De când fugise Cecily, notarul devenise aproape de nerecunoscut. Cu toate că faţa lui era de o slăbiciune – 2921 –

– Misterele Parisului vol.1 –

îngrozitoare, de o paloare cadaverică, o roşeaţă bolnăvicioasă îi colora pomeţii proeminenţi; un tremur nervos, întrerupt din când în când de tresăriri convulsive, îl scutura aproape continuu; mâinile lui descărnate erau neîngrijite şi fierbinţi, ochelarii lui mari, verzi, îi ascundeau ochii injectaţi de sânge, cu un licăr sumbru, aprins de o febră mistuitoare; cu un cuvânt, această mască sinistră trăda ravagiile unei boli ascunse şi persistente. Faţa lui Polidori contrasta cu aceea a notarului. O expresie amară şi de ironie rece domina trăsăturile acestui scelerat; o claie de păr, de un roşu aprins, amestecat cu câteva şuviţe argintii, încadrau fruntea lui lividă şi brăzdată; ochii săi pătrunzători, străvezii şi verzi – 2922 –

– Eugen Sue –

ca smaraldul, erau apropiaţi de nasul coroiat şi gura cu buzele subţiri, supte, exprima sarcasmul şi răutatea. Polidori, îmbrăcat în negru, şedea lângă biroul lui Jacques Ferrand. La vederea preotului, amândoi se ridicară. — Ei, demnul meu Ferrand, ce mai faci? exclamă cu solicitudine preotul; te simţi ceva mai bine? — Sunt în aceeaşi stare, părinte, frigurile nu mă părăsesc, răspunse notarul; insomnia mă omoară! Facă-se voia Domnului! — Vedeţi, părinte, adăugă Polidori cu gravitate, ce pioasă resemnare! Bietul meu prieten e mereu acelaşi! Nu găseşte o alinare a suferinţelor lui decât când ajută pe alţii. – 2923 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Nu merit aceste laude, te rog să mă scuteşti de ele, replică acru notarul, abia stăpânindu-şi o pornire de mânie şi de ură. Numai Domnul se cade să preţuiască binele şi răul, eu nu sunt decât un biet păcătos… — Toţi suntem păcătoşi, reluă cu blândeţe preotul; dar nu toţi avem meritul carităţii care vă caracterizează, respectabilul meu prieten. Puţini sunt acei care, ca dumneavoastră, se leapădă până într-atât de bunurile pământeşti, încât să le folosească în timpul vieţii întrun fel atât de creştinesc… Rămâneţi la hotărârea dumneavoastră, de a părăsi cancelaria, pentru a vă devota cu desăvârşire practicilor religioase? — De alaltăieri biroul meu de notariat e vândut, părinte. Cu oarecari – 2924 –

– Eugen Sue –

concesii, am reuşit, lucru foarte rar, să obţin preţul integral în numerar; această sumă, adăugată la altele, îmi va ajuta să fondez instituţia de care v-am vorbit, al cărei plan l-am stabilit definitiv, şi vi-l voi spune… — Ah! demnul meu prieten! rosti preotul cu o profundă şi pioasă admiraţie; să faci binele cu atâta modestie şi, pot spune, într-un chip atât de firesc!… Vă repet, oameni ca dumneavoastră sunt rari, şi nu avem destule binecuvântări pentru ei. — E drept că sunt puţini oameni care să posede ca Jacques bogăţie şi pietate, inteligenţă şi caritate, interveni Polidori cu un surâs ironic, care însă scăpă bunului preot. Faţă de acest nou şi sarcastic elogiu, – 2925 –

– Misterele Parisului vol.1 –

notarul strânse involuntar pumnii şi îi aruncă lui Polidori, pe sub ochelari, o privire plină de ură. — Vedeţi, părinte, se grăbi să adauge amicul intim al lui Jacques Ferrand, mereu aceleaşi zvâcniri nervoase, şi nu vrea să facă nimic. Mă mâhneşte, e propriul său călău… Da, am curajul s-o spun în faţa sfinţiei sale, eşti propriul tău călău, bietul meu prieten!… La aceste vorbe ale lui Polidori, notarul mai avu o tresărire convulsivă, apoi se potoli. Un om mai puţin credul ca abatele, ar fi observat, în timpul acestei discuţii, şi mai ales în al acelei ce va urma, tonul silit şi furios al lui Jacques Ferrand, căci e inutil să spunem că o voinţă superioară lui, cu alte cuvinte voinţa lui – 2926 –

– Eugen Sue –

Rudolf, impunea acestui om să vorbească şi să acţioneze împotriva adevăratului său caracter. Astfel că, uneori, ajuns la limita răbdării, notarul părea să şovăie în faţa acestei invizibile şi atotputernice autorităţi, dar o privire a lui Polidori frâna această nehotărâre. Atunci, printr-un suspin de furie, Jacques Ferrand ascundea cele mai violente reacţii supunându-se jugului de care nu se putea descotorosi. — Vai! părinte! reluă Polidori, care părea să-şi facă o plăcere de a-şi chinui complicele cu înţepături ca de ac, bietul meu prieten îşi neglijează sănătatea. Spuneţi şi dumneavoastră cum îi spun şi eu că trebuie să se îngrijească, dacă nu pentru el, măcar pentru prietenii lui, sau cel puţin pentru nenorociţii a căror – 2927 –

– Misterele Parisului vol.1 –

nădejde şi sprijin este… — Destul!… Destul!… murmură notarul cu vocea sugrumată. — Fiindcă te încăpăţânezi, reluă Polidori, voi spune totul domnului abate; el te iubeşte, te stimează şi te cinsteşte mult; ce-o fi să fie dacă va afla noile tale preocupări, când va cunoaşte adevărata cauză a bolii tale? — Dar ce mai e? întrebă preotul. — Domnule abate, replică notarul cu nerăbdare. V-am rugat să binevoiţi a-mi face o vizită ca să vă comunic nişte proiecte de o mare importanţă şi nu ca să-l ascultaţi pe amicul meu, lăudândumă în mod ridicul. — Ştii doar, Jacques, că trebuie să te resemnezi să accepţi de la mine orice, spuse Polidori privind ţintă în ochii – 2928 –

– Eugen Sue –

notarului. Acesta coborî privirea şi tăcu. Polidori continuă: — Poate aţi observat, domnule abate, ca primele simptome ale bolii de nervi a lui Jacques s-au manifestat scurtă vreme, după dezgustătorul scandal pe care Louise Morel l-a provocat în această casă. Notarul tresări. — Cunoaşteţi deci crima acestei nenorocite fete? întrebă preotul mirat. Vă ştiam sosit de la Paris numai de câteva zile?! — Fără îndoială, părinte; Jacques mia povestit totul, ca unui prieten, ca medicului său; el susţine că revolta stârnită de crima Louisei i-a zdruncinat nervii, încât se resimte şi azi… Dar nu era destul, bietul meu prieten avu de – 2929 –

– Misterele Parisului vol.1 –

suferit şi alte lovituri care, după cum vedeţi, i-au zdruncinat sănătatea… O veche menajeră, care i-a fost mulţi ani devotată prin sentimente de recunoştinţă… — Doamna Séraphin? îl întrerupse abatele pe Polidori. Am aflat de moartea acestei nefericite, înecată în urma unei fatale imprudenţe şi înţeleg durerea domnului Ferrand: nu se uită uşor zece ani de servicii dezinteresate… Asemenea păreri de rău cinstesc atât pe stăpân cât memoria menajerei. — Domnule abate, spuse notarul, vă implor, nu vorbiţi de virtuţile mele... mă simt stânjenit… mi-e penibil. — Dar cine să vorbească despre ele? Tu? reluă pe un ton afectuos Polidori! Dar veţi avea şi mai mult ce lăuda, – 2930 –

– Eugen Sue –

domnule abate: poate nu ştiţi cine e servitoarea care a înlocuit-o pe Louisa Morel şi pe doamna Séraphin? Nu vă închipuiţi ce a făcut Jacques pentru această biată Cecily… Căci noua servitoare se numea Cecily, domnule abate. Notarul se săltă involuntar de pe scaun, ochii i se aprinseră sub ochelari; o roşeaţă vie îi coloră trăsăturile livide. — Taci… taci!… strigă el ridicânduse pe jumătate. Niciun cuvânt mai mult, ţi-o interzic!… — Haide, haide, liniştiţi-vă, spuse preotul surâzând cu blândeţe, vreţi sămi destăinuiţi încă o acţiune generoasă?… Cât despre mine aprob întru totul indiscreţia amicului dumneavoastră… Nu o cunosc, e – 2931 –

– Misterele Parisului vol.1 –

adevărat, pe noua servitoare, căci la scurtă vreme după intrarea ei în serviciul domnului nostru prieten, acesta, împovărat de treburi, a fost nevoit, spre marea mea părere de rău, să întrerupă pentru o vreme relaţiile noastre. — Voia să ascundă noua lui faptă bună pe care o plănuia, domnule abate; aşa că, deşi modestia lui se revoltă, va trebui să mă asculte, şi astfel veţi afla totul, reluă Polidori, surâzând. Jacques Ferrand tăcu, îşi puse coatele pe birou şi-şi acoperi faţa cu mâinile. Capitolul 14 BANCA SĂRACILOR – 2932 –

– Eugen Sue –

— Închipuiţi-vă, deci, părinte, reluă insinuant Polidori, întovărăşind, ca să spunem aşa, fiecare cuvânt cu o privire ironică aruncată lui Jacques Ferrand, închipuiţi-vă că prietenul meu descoperi în noua servitoare, pe care, după cum vam spus, o chema Cecily, cele mai alese calităţi, o mare modestie, o blândeţe îngerească şi mai ales multă evlavie. Dar asta nu e totul. Jacques, mulţumită îndelungii sale experienţe în afaceri, are o mare putere de pătrundere; îşi dădu deci curând seama că această tânără femeie – căci era tânără şi foarte frumoasă domnule abate – că această tânără şi frumoasă femeie nu era făcută să fie servitoare, şi întrunea pe lângă precepte de austeritate virtuoasă, o educaţie aleasă şi cunoştinţe temeinice – 2933 –

– Misterele Parisului vol.1 –

şi… foarte variate. — Într-adevăr, asta e straniu, spuse preotul cu mult interes. Nu cunoşteam aceste împrejurări… Dar ce aveţi, bunul meu Ferrand? Pare că vă simţiţi mai rău… — Într-adevăr, răspunse notarul ştergându-şi sudoarea rece de pe frunte, căci efortul de a se stăpâni era cumplit, am o mică durere de cap, dar o să-mi treacă. Polidori ridică din umeri, surâzând. — Să remarcaţi, părinte, adăugă el, că Jacques e totdeauna aşa, când e vorba să se dezvăluie vreunul din actele lui de caritate: e atât de discret cu privire la binele ce-l face! Din fericire, sunt eu aici: i se vor recunoaşte meritele, cum se cuvine. Să revenim la Cecily. La rândul – 2934 –

– Eugen Sue –

ei, femeia a simţit de îndată bunătatea inimii lui Jacques şi, când acesta o întrebă despre trecut, îi mărturisi sincer că fiind străină, fără mijloace şi redusă din cauza unei purtări neomenoase a soţului ei, la cea mai umilă stare, a privit ca o binefacere a Cerului putinţa de a intra într-o casă străină, la un om atât de venerabil ca domnul Ferrand. Văzând atâta nenorocire, atâta resemnare, atâta virtute, Jacques nu mai şovăi; scrise în ţara acestei nenorocite ca să ceara unele informaţiuni asupra ei: au fost perfecte şi au confirmat întru totul ce povestise dânsa prietenului nostru; atunci, convins că ea merită interesul lui, o binecuvântă pe Cecily ca un tată şi o trimise în ţara ei, dându-i o sumă de bani care să-i permită să aştepte zile mai bune şi prilejul de a – 2935 –

– Misterele Parisului vol.1 –

găsi o situaţie convenabilă. Nu voi mai adăuga nicio vorbă de laudă pentru Jacques; faptele sunt mai grăitoare decât vorbele. — Bine, foarte bine! exclamă uşurat preotul. — Domnule abate, interveni Jacques Ferrand cu vocea înăbuşită, n-aş vrea să abuzez de preţioasele dumneavoastră clipe; să nu mai vorbim despre mine, vă implor, ci despre proiectul pentru care v-am rugat să veniţi aici şi să-mi acordaţi totodată binevoitorul dumneavoastră sprijin. — Înţeleg că laudele amicului dumneavoastră vă jignesc modestia, să ne ocupăm de noile binefaceri şi să uităm că sunteţi ajutorul lor; dar, înainte de toate, să vorbim de misiunea ce mi-aţi – 2936 –

– Eugen Sue –

încredinţat. Conform dorinţei dumneavoastră, am depus la Banca Franţei, pe numele meu, suma de o sută de mii de taleri, destinaţi unei restituiri, al cărei intermediar sunteţi şi care se va opera prin mine. Aţi preferat ca acest depozit să nu rămână la dumneavoastră, deşi îmi pare că ar fi fost în tot atâta siguranţă ca şi la bancă. — În această chestiune, părinte, mam conformat intenţiilor autorului necunoscut al acestei restituiri; dânsul procedează în felul acesta pentru liniştea conştiinţei sale. După dorinţa lui, a trebuit să vă încredinţez aceasta sumă şi a vă ruga s-o remiteţi doamnei văduve de Fermont, născută Renneville (vocea notarului tremura uşor, rostind acest nume), când această persoană se va – 2937 –

– Misterele Parisului vol.1 –

prezenta la dumneavoastră, dovedinduşi identitatea. — Voi îndeplini însărcinarea cu care mă onoraţi, replică preotul. — Nu e ultima, domnule abate. — Cu atât mai bine dacă vor fi celelalte de felul acesta, căci, fără să cercetez motivele, sunt totdeauna mişcat când e vorba de o restituire voluntară; gesturi nobile pe care numai conştiinţa le dictează şi care iau fiinţă de bună voie în forul tău interior, sunt totdeauna dovezi ale unei sincere căinţe şi asta nu e o ispăşire stearpă. — Nu e aşa, părinte? O sută de mii de taleri plătiţi deodată e un lucru rar; eu am fost mai uimit decât dumneavoastră, dar ce importanţă avea mirarea mea faţă de neclintita discreţie a – 2938 –

– Eugen Sue –

lui Jacques? De altfel, nici acum nu ştiu numele omului cinstit care a dispus această restituire. — Oricine ar fi, spuse preotul, sunt convins că este foarte preţuit de domnul Ferrand. — Acest om cinstit, este, într-adevăr, domnule abate, foarte stimat de mine, răspunse notarul cu o amărăciune greu disimulată. — Şi nu e încă totul, părinte, reluă Polidori, uitându-se cu înţeles la Jacques Ferrand, veţi vedea până unde merg generoasele scrupule ale autorului acestor restituiri şi, dacă trebuie să spun tot, bănuiesc pe prietenul meu că n-a contribuit cu puţin ca să trezească aceste scrupule şi să găsească modalitatea de a le corespunde. – 2939 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Cum aşa? întrebă preotul. — Ce vrei să spui? adăugă notarul. — Vorbesc de Morel, această familie vrednică şi cinstită. — Ah! da… da… într-adevăr… uitasem, îngână Jacques Ferrand cu vocea răguşită. — Închipuiţi-vă, părinte, continuă Polidori, că autorul acestei restituiri, sfătuit fără îndoială de Jacques, nu s-a mulţumit să înapoieze această sumă considerabilă, ci mai doreşte… Dar îl las să vorbească pe bunul meu amic… e o plăcere pe care nu vreau să i-o răpesc. — Vă ascult, dragul meu Ferrand, zise preotul. — Ştiţi, reluă notarul cu o umilinţă spăşită amestecată când şi când cu gesturi care-i schimbau glasul şi-l făceau – 2940 –

– Eugen Sue –

să şovăie în alegerea cuvintelor, ştiţi, domnule abate, că păcatul Luizei Morel a dat o lovitură atât de puternică tatălui ei, încât acesta a înnebunit. Numeroasa familie a acestuia risca să moară de mizerie, lipsită de singurul ei sprijin. Din fericire, Providenţa i-a venit întrajutor… Persoana care veghează la restituirea voluntară la care aveţi bunăvoinţa să fiţi intermediar, domnule abate, a crezut că n-a ispăşit îndeajuns un mare abuz… de încredere… Mi-a cerut deci să-i spun dacă nu cunosc vreo familie în mare nenorocire care merită să fie ajutată. Am semnalat generozităţii sale familia Morel şi am fost rugat, dându-mi-se capitalul necesar, pe care vi-l voi preda chiar acum, cu însărcinarea de a constitui o rentă de – 2941 –

– Misterele Parisului vol.1 –

două mii de franci în favoarea lui Morel, reversibilă asupra soţiei şi copiilor lui… — Dar, într-adevăr, se miră preotul, acceptând această nouă misiune, foarte onorabilă fără îndoială, cum se face că naţi fost însărcinat chiar dumneavoastră cu îndeplinirea ei? — Persoana necunoscută s-a gândit – şi împărtăşesc şi eu această părere – că faptele lui caritabile ar căpăta altă valoare… ar fi oarecum sacre… trecând prin mâini atât de pioase ca ale domnieivoastre, părinte… — La asta n-am ce răspunde; voi constitui deci renta de două mii de franci pe numele Morel, cinstitul şi nefericitul tată al Luizei. Dar cred, ca şi prietenul dumneavoastră, că nu aţi fost străin de hotărârea care a dictat această nouă – 2942 –

– Eugen Sue –

danie de ispăşire… — N-am făcut decât să indic numele familiei Morel, nimic mai mult, vă rog să mă credeţi, domnule abate, răspunse Jacques Ferrand. — Acum, reluă Polidori, veţi vedea, părinte, la ce noţiune de înaltă şi nobilă filantropie s-a ridicat bunul meu Jacques cu privire la instituţia de caritate despre care am mai vorbit: ne va expune planul pe care l-a întocmit definitiv, capitalul necesar pentru înfiinţarea rentelor e aici, în casa lui de bani; de ieri însă, i s-au mai năzărit nişte scrupule şi, dacă nu cutează să vi le spună, mă însărcinez eu s-o fac. — E inutil, reluă Jacques Ferrand, căruia îi plăcea câteodată să se ameţească de propriile lui vorbe, în loc să fie constrâns să asculte în tăcere – 2943 –

– Misterele Parisului vol.1 –

elogiile ironice ale complicelui său. Iată faptele, domnule abate. M-am gândit că ar fi de o smerenie… mai creştinească… dacă această instituţie n-ar fi fondată pe numele meu. — Dar această umilinţă este exagerată, exclamă preotul. Puteţi şi aveţi dreptul să vă mândriţi cu această caritabilă fundaţie; e un drept, aproape o datorie să vă legaţi numele de ea. — Prefer totuşi, părinte, să-mi păstrez acest incognito; sunt hotărât… şi mă bizui mult pe bunătatea dumneavoastră, nădăjduind că veţi îndeplini, în locul meu, păstrând cel mai mare secret, ultimele formalităţi, şi că veţi alege funcţionarii inferiori ai acestui aşezământ. Mi-am rezervat doar numirea directorului şi a unui paznic. – 2944 –

– Eugen Sue –

— Chiar dacă n-aş avea o mare plăcere de a conlucra la această operă care e numai a dumneavoastră, ar fi de datoria mea să primesc… — Acum, părinte, dacă îngăduiţi, prietenul meu vă va expune planul pe care l-a stabilit definitiv… — Deoarece eşti atât de îndatoritor, prietene, spuse notarul cu amărăciune, citeşte dumneata mai bine… Cruţă-mi această osteneală… te rog… — Nu, nu, răspunse Polidori, aruncând notarului o privire plină de sarcasm a cărei semnificaţie acesta o înţelese. Îmi face o adevărată plăcere să te aud exprimând tu însuţi nobilele sentimente care te-au călăuzit croind această instituţie. — Fie, voi citi, spuse notarul cu – 2945 –

– Misterele Parisului vol.1 –

bruscheţe, luând o hârtie de pe biroul său. Polidori, de multă vreme complicele lui Jacques Ferrand, cunoştea crimele şi tainicele gânduri ale acestui scelerat; astfel că nu-şi putu reţine un surâs crud văzându-l silit să citească nota dictată de Rudolf. După cum vedem, prinţul dovedea o logică inexorabilă în pedeapsa ce-o dădea notarului. Desfrânat… îl chinuia prin desfrânare. Lacom… prin lăcomie. Fals… prin falsitate. Căci dacă Rudolf îl alesese pe acest preot venerabil să fie executorul restituirilor şi al ispăşirii impuse lui Jacques Ferrand, a făcut-o ca să-l – 2946 –

– Eugen Sue –

pedepsească de două ori pe notar care, prin ticăloasa lui ipocrizie, a dobândit stima şi afecţiunea naivă a bunului abate. Nu era oare, într-adevăr, o cruntă pedeapsă pentru acest criminal înrăit, să fie constrâns a practica virtuţile creştineşti pe care le simulase atât de des, şi de data aceasta să primească, tremurând de furie neputincioasă, nedreptele elogii ale unui preot respectabil, pe care până atunci îl păcălise? Jacques Ferrand dădu, deci, citire notei următoare, cu resentimentele ascunse pe care i le putem uşor bănui. „Înfiinţarea băncii muncitorilor fără de lucru. – 2947 –

– Misterele Parisului vol.1 –

«Să ne iubim unii pe alţii!» a spus Cristos. Aceste cuvinte divine conţin sâmburele tuturor îndatoririlor, tuturor virtuţilor, tuturor milosteniilor. Ele au însufleţit pe umilul fondator al acestei instituţii. În limita mijloacelor sale de acţiune, fondatorul a vrut, cu puţin, să facă să se împărtăşească din ajutoarele pe care le oferă un număr cât mai mare de fraţi ai lui. Ele se îndreaptă întâi către lucrătorii cinstiţi, harnici şi împovăraţi de familii, pe care şomajul îi constrânge să sufere lipsuri cumplite. Nu e o pomană înjositoare pe care o face fraţilor săi, ci doar un împrumut. Fie ca acest împrumut, aşa cum nădăjduieşte donatorul, să-i împiedice de a-şi – 2948 –

– Eugen Sue –

pune adesea zălog viitorul lor, prin acele împrumuturi apăsătoare pe care sunt nevoiţi să le facă în aşteptarea reluării lucrului, singurul lor mijloc de trai, şi să-i ajute să-şi întreţină familia al cărei unic sprijin sunt. Ca garanţie a acestui împrumut, el nu cere fraţilor săi decât un angajament de onoare şi solidaritate cu cuvântul dat sub jurământ. Pentru început, se alocă un venit anual de douăsprezece mii franci, acordând, până la concurenţa acestei sume, împrumuturiajutoare de douăzeci până la patruzeci de franci, fără dobândă, lucrătorilor căsătoriţi şi fără de lucru, locuind în arondismentul al 7lea. A fost ales acest cartier ca fiind cel în care numărul lucrătorilor este mai mare. Aceste împrumuturi nu vor fi acordate – 2949 –

– Misterele Parisului vol.1 –

decât lucrătorilor şi lucrătoarelor care vor poseda un certificat de bună purtare, eliberat de ultimul lor patron, indicând data şi cauza încetării lucrului. Aceste împrumuturi se vor restitui lunar în rate de câte o şesime sau o doisprezecime, la alegerea datornicului, începând din ziua când va fi găsit de lucru. Va semna, o simplă obligaţie de onoare, angajându-se să restituie împrumutul la datele fixate. La această obligaţie vor adera, ca garanţi, doi din colegii lui, în scopul de a dezvolta şi de a răspândi, prin solidaritate, respectarea făgăduielii date sub jurământ. Muncitorul care nu va restitui suma împrumutată, ca şi cei doi care au garantat pentru el, nu vor mai primi, în viitor, un nou împrumut; căci înseamnă că datornicul – 2950 –

– Eugen Sue –

şi-a călcat o obligaţie sacră, pe lângă faptul că a lipsit astfel succesiv pe mulţi dintre fraţii lui de avantajul de care s-a bucurat el. Dacă, dimpotrivă, aceste sume împrumutate vor fi restituite la timp, împrumuturile-ajutoare vor creşte din an în an ca număr şi valoare, şi într-o zi va fi posibil să facem să participe la aceleaşi avantaje şi alte cartiere. Nu trebuie umilit omul prin pomană… Nu trebuie încurajată lenea printr-o ofranda stearpa... Să însufleţim simţămintele de onoare şi cinste înnăscute în clasele muncitoare… Să venim frăţeşte în ajutorul muncitorului, care, trăind greu, de azi pe mâine, din cauza salariilor insuficiente, nu poate împlini nevoile lui, nici ale familiei sale, când nu mai are de lucru… – 2951 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Acestea sunt principiile care au stat la baza fondării unui asemenea aşezământ. Cel ce a zis: «Să ne iubim unii pe alţii!», să fie preamărit.“ — Ah, domnule! exclamă preotul, cu o admiraţie pioasă, ce idee caritabilă! cât de bine înţeleg emoţia dumneavoastră la citirea acestor rânduri de o nobilă simplitate! Într-adevăr, terminând lectura, vocea lui Jacques Ferrand se schimbase; era la capătul răbdării şi al curajului, dar, supravegheat de Polidori, nu cuteza şi nu putea să nesocotească cele mai mici ordine ale lui Rudolf. Să ne închipuim cum turba notarul, silit să dispună cu atâta largheţe şi caritate de averea lui, în folosul unei – 2952 –

– Eugen Sue –

clase pe care o urmărise fără milă în persoana lui Morel, şlefuitorul. — Nu-i aşa, domnule abate, că ideea lui Jacques e minunată? întrebă Polidori. — Ah! domnule! Eu care cunosc atâta mizerie sunt mai în măsură decât oricare să înţeleg ce însemnătate poate avea pentru muncitorii săraci şi cinstiţi, dar fără lucru, acest împrumut care ar părea foarte modest pentru fericiţii pământului… Căci, adăugă cu însufleţire preotul, un împrumut de treizeci până la patruzeci de franci fără dobândă şi plătibil în douăsprezece rate, începând cu data reluării lucrului… este pentru muncitorii cinstiţi salvarea, nădejdea, este viaţa însăşi… Şi cu câtă punctualitate vor achita ei ratele! Ah! domnule, la ei nu vei întâlni falimente… – 2953 –

– Misterele Parisului vol.1 –

E o datorie sfântă aceea pe care ai contractat-o ca să dai pâine soţiei şi copiilor tăi! — Cât de preţioase trebuie să-ţi fie cuvintele bunului părinte, Jacques! exclamă Polidori, şi câte altele te mai aşteaptă… pentru înfiinţarea Muntelui de Pietate cu servicii gratuite! — Cum? — Desigur, părinte, Jacques n-a uitat această chestiune care este, cum s-ar zice, un fel de anexă a Băncii Săracilor. — Să fie cu putinţă! strigă preotul, împreunându-şi mâinile de admiraţie. — Continuă, Jacques, spuse Polidori. Notarul continuă să citească precipitat, căci această scenă îi era odioasă: – 2954 –

– Eugen Sue –

„Scopul împrumuturilor-ajutoare este să înlăture una din cale mai grave racile ale vieţii muncitorilor: întreruperea lucrului. Nu vor fi deci acordate decât numai celor fără lucru. Dar trebuie să ţinem seama şi de alte serioase dificultăţi care îl împovărează chiar şi pe lucrătorul cu slujbă. Adesea o întrerupere de una sau două zile, determinată de oboseală, de îngrijirea unei soţii sau unui copil bolnav, sau de o mutare silită, păgubesc pe lucrător de venitul lui zilnic… Atunci, el recurge la Muntele de Pietate, unde se dau bani cu o dobândă enormă, sau la cămătari clandestini, cu dobânzi neomenoase. Vrând, pe cât e cu putinţă, să uşureze greutăţile fraţilor săi, fondatorul Băncii Săracilor constituie un venit de douăzeci şi cinci de mii de franci pe an, pentru împrumuturi pe amanet, care – 2955 –

– Misterele Parisului vol.1 –

însă nu vor putea depăşi suma de zece franci. Datornicul nu va plăti nici speze, nici dobânzi, dar trebuie să facă dovada exercitării unei meserii onorabile şi să aducă o declaraţie a patronilor privitoare la moralitatea sa. După doi ani, se vor vinde fără speze, efectele care n-au fost ridicate; ceea ce va depăşi suma provenită din această vânzare, după achitarea datoriei, restul se va plasa cu dobândă de cinci la suta în favoarea debitorului. După o trecere de cinci ani, dacă această sumă nu a fost reclamată, ea va trece în patrimoniul Băncii Săracilor, şi adăugată la alte venituri succesive, ceea ce va îngădui să se mărească împrumuturile. Administraţia şi biroul de împrumut ale Băncii Săracilor vor fi instalate în strada – 2956 –

– Eugen Sue –

Templului nr. 17, într-un imobil cumpărat în acest scop în centrul acestui cartier populat. Un venit de zece mii de franci va fi afectat cheltuielilor şi Administraţiei Băncii Săracilor, al cărei director pe viaţă va fi ............... “ Polidori îl întrerupse pe notar şi se adresă preotului: — Veţi vedea, domnule abate, dacă prin alegerea directorului acestei instituţii Jacques ştie să repare răul involuntar pe care l-a făcut. Aţi aflat doar că printr-o eroare pe care o deplânge, a acuzat pe nedrept pe fostul casier de a fi sustras o sumă regăsită ulterior. — Fără îndoială… — Ei bine! acestui băiat cinstit, pe – 2957 –

– Misterele Parisului vol.1 –

nume François Germain. Jacques îi încredinţează direcţia pe viaţă a băncii, cu o leafă de patru mii de franci pe an. Nu este oare admirabil, stimate părinte! — Nimic nu mă mai miră acum, sau mai bine zis nimic nu m-a mirat nici până acum, reluă părintele. Pietatea plină de fervoare, virtuţile demnului nostru prieten trebuiau mai curând sau mai târziu să ducă la un asemenea rezultat. Să-ţi consacri toată averea unei atât de nobile instituţii, e admirabil! — Mai mult de un milion, părinte! adăugă Polidori, mai mult de un milion, agonisit prin ordine, economie şi cinste… Şi s-au găsit mizerabili care să-l acuze pe Jacques de zgârcenie! „Cum se poate, spuneau ei, notariatul îi aduce până la cincizeci – şaizeci de mii de – 2958 –

– Eugen Sue –

franci pe an, şi el să trăiască în lipsuri!“ — Acestora, reluă preotul cu entuziasm, le-aş răspunde: Timp de cincisprezece ani a trăit ca un om sărac ca să poată, într-o zi, ajuta într-un mod magnific pe cei săraci… — Dar fii cel puţin mândru şi bucuros de binele ce-l faci! se adresă Polidori notarului care, întunecat, abătut, cu privirea fixă, părea căzut întro meditaţie adâncă. — Din păcate, suspină preotul, nu primeşti pe lumea asta răsplata atâtor virtuţi; trebuie să aspiri mai sus, la viaţa viitoare: — Jacques, interveni Polidori, atingând uşor umărul notarului, termină-ţi lectura. Acesta tresări, îşi trecu mâna pe – 2959 –

– Misterele Parisului vol.1 –

frunte, apoi, adresându-se preotului: — Iartă-mă, părinte, dar mă gândeam… mă gândeam la imensa extensiune ce ar putea lua această Bancă a Săracilor prin simpla acumulare a veniturilor, dacă împrumuturile din fiecare an, încasate regulat, nu vor fi atinse. După patru ani ar putea însuma aproape cincizeci de mii de taleri de împrumuturi gratuite sau pe amanet. Este enorm… enorm… şi mă felicit, adăugă el cu o furie ascunsă, gândinduse la proporţiile sacrificiului ce i-a fost impus. El continuă: — Ajunsesem, mi se pare la… — La numirea lui François Germain ca director al societăţii, îi aminti Polidori. – 2960 –

– Eugen Sue –

Jacques Ferrand continuă: „Un venit de zece mii de franci va fi afectat cheltuielilor şi Administraţiei Băncii Săracilor al cărei director pe viaţă va fi François Germain şi al cărei paznic va fi actualul portar al casei, pe nume Pipelet. Abalele Dumont, căruia îi vor fi remise fondurile necesare întemeierii instituţiei, va alcătui un consiliu superior de supraveghere, compus din primarul şi judecătorul de pace al arondismentului, care îşi vor coopta persoanele ce vor fi socotite folositoare patronajului şi extensiunii Băncii Săracilor; căci fondatorul s-ar considera de o mie de ori răsplătit pentru puţinul pe care l-a făcut, dacă unele persoane caritabile l-ar ajuta în opera lui. Deschiderea acestei bănci va fi anunţata – 2961 –

– Misterele Parisului vol.1 –

prin toate mijloacele de publicaţie posibile. Fondatorul ţine să repete, în încheiere, că n-are niciun merit în ceea ce face pentru fraţii lui. Gândul lui nu este decât ecoul aceluiaşi precept divin: «Să ne iubim unii pe alţii»“ — Şi locul dumneavoastră va fi păstrat în cer, alături de Acela care a rostit aceste cuvinte nemuritoare, exclamă părintele şi, apropiindu-se de Jacques Ferrand, îi strânse cu efuziune mâinile. Notarul stătea în picioare. Puterile îl părăseau. Fără a răspunde felicitărilor preotului, se grăbi să-i încredinţeze, în bonuri de tezaur, suma considerabilă necesară fondării Băncii şi pe aceea pentru stabilirea rentei lui Morel, – 2962 –

– Eugen Sue –

şlefuitorul. — Daţi-mi voie să cred, părinte, spuse în schimb Jacques Ferrand, că nu veţi refuza această nouă însărcinare, încredinţată carităţii domniei-voastre. De altfel, un străin pe nume Walter Murph, care mi-a dat câteva sfaturi, în privinţa redactării acestui proiect, vă va uşura misiunea şi va veni chiar astăzi să stea de vorbă cu dumneavoastră în privinţa realizării proiectului şi chiar să vă stea la dispoziţie, dacă vă poate fi de folos. Exceptându-l pe el, vă rog deci a păstra cel mai desăvârşit secret, domnule abate… — Aveţi dreptate… Dumnezeu vede ce faceţi pentru fraţii voştri… Ce importanţă are restul? Cu toată părerea mea de rău, nu pot aduce acestei nobile – 2963 –

– Misterele Parisului vol.1 –

instituţii decât zelul meu care va fi tot atât de neobosit pe cât este de nesfârşită caritatea dumneavoastră. Dar ce aveţi? Aţi pălit, vă e rău? — Da, părinte. Această lungă lectură, emoţia ce mi-au pricinuit-o binevoitoarele dumneavoastră cuvinte, indispoziţia pe care o simt de câteva zile… Iertaţi-mi slăbiciunea, spuse notarul, aşezându-se cu greutate, fără îndoială nu e nimic grav, sunt doar istovit… — Poate aţi face bine să vă culcaţi? propuse preotul, îngrijorat, poate trebuie chemat medicul dumneavoastră… — Sunt medic,părinte, spuse Polidori. Starea lui Jacques reclamă serioase îngrijiri, i le voi da. Notarul tresări. – 2964 –

– Eugen Sue –

— Puţină odihnă vă va întrema, sper, spuse preotul. Vă las, dar înainte de a pleca vreau să vă dau o chitanţă de primirea acestei sume. Pe când preotul scria adeverinţa, notarul şi Polidori schimbară o privire imposibil de redat. — Haide dar, curaj, nu pierdeţi speranţa! reluă preotul dând lui Jacques Ferrand chitanţa. Multă vreme de acum înainte, Dumnezeu nu va îngădui ca unul din cei mai buni slujitori ai lui să părăsească o viaţă întrebuinţată cu atâta folos şi cu atâta creştinească devoţiune. Mâine voi trece să va văd. Adio, domnule, adio, prietene, demnul şi evlaviosul meu prieten. Preotul plecă. Jacques Ferrand şi Polidori rămaseră – 2965 –

– Misterele Parisului vol.1 –

singuri.

– 2966 –

– Eugen Sue –

Partea a noua

Capitolul 1 COMPLICII Abia plecase preotul, că Jacques Ferrand începu să blesteme îngrozitor. Disperarea şi furia lui, atât de mult stăpânite, izbucniră cu vehemenţă; gâfâind, cu faţa crispată, cu privirea rătăcita, se plimba cu paşi repezi prin – 2967 –

– Misterele Parisului vol.1 –

birou, ca o fiară ţinută de lanţ. Polidori, păstrându-şi cel mai desăvârşit calm; îl observa cu atenţie. — Să tune şi să curgă sânge! urlă Jacques Ferrand cu vocea încărcată de mânie, toată averea mea înghiţită de aceste stupide opere de binefacere!… Eu, care dispreţuiesc şi urăsc pe oameni, eu, care n-am trăit decât ca să-i înşel, eu să întemeiez aşezăminte filantropice, să fiu silit la asta prin mijloace infernale! Dar stăpânul tău e, oare, un demon? strigă el exasperat, oprindu-se brusc în faţa lui Polidori. — Eu n-am stăpân, răspunse acesta calm. Ca şi tine… am un judecător. — Să te supui ca un prost celor mai neînsemnate porunci ale acestui om! continuă Jacques Ferrand, din ce în ce – 2968 –

– Eugen Sue –

mai furios. Şi acest preot de care în sinea mea mi-am bătut de atâtea ori joc, orbit ca şi atâţia alţii de prefăcătoria mea… Fiecare din laudele ce-mi aducea cu bună-credinţă, le simţeam ca tot atâtea lovituri de pumnal… Şi să mă constrângă… mereu să mă constrângă! — Dacă nu, eşafodul. — Oh! Să nu poţi scăpa de această fatală dominaţie!... Iată mai mult de un milion pe care l-am sacrificat. Cel mult dacă îmi mai rămân o sută de mii de franci. Ce mai vor de la mine? — Dar nu e încă totul terminat… Prinţul ştie de la Badinot că omul tău de paie, Petit-Jean, nu era decât un interpus pentru împrumuturile cămătăreşti ce le dădeai vicontelui de Saint-Rémy, pe care (tot sub numele de Petit-Jean) l-ai – 2969 –

– Misterele Parisului vol.1 –

şantajat atât de cumplit pentru falsurile lui. Sumele pe care Saint-Rémy le-a plătit, i-au fost împrumutate de o doamnă din lumea mare… deci te mai aşteaptă o restituire. Dar e amânată, fără îndoială, cazul fiind mai delicat. — Înlănţuit… înlănţuit aici!… — Ca de un cablu de fier. — Tu… temnicerul meu… mizerabile! — Ce vrei… după principiul prinţului, nimic mai logic: pedepseşte crima prin crimă şi pe complice prin, complice. — O, ce furie mă cuprinde! — Şi, din păcate, o furie neputincioasă fiindcă atâta timp cât numi va trimite vorbă: „Jacques Ferrand e liber să-şi părăsească locuinţa“… voi – 2970 –

– Eugen Sue –

rămâne lângă tine ca o umbră… Ascultă ce-ţi spun, ca şi tine, merit eşafodul. Dacă nu execut ordinele pe care le primesc, îmi risc capul! Nu ai fi putut găsi un paznic mai incoruptibil. Căci, să fugim amândoi… e imposibil. Nu am putea face un pas afară din casă fără a cădea în mâinile oamenilor care veghează zi şi noapte la poarta acestei locuinţe şi a casei vecine, singura noastră ieşire în cazul unei escaladări. — Moarte sau furie neputincioasă!… o ştiu. — Resemnează-te, deci, căci fuga e o imposibilitate, chiar dacă am reuşi, am avea foarte puţini sorţi de scăpare: poliţia ar fi pe urmele noastre. Dimpotrivă, tu supunându-te şi eu supraveghind supunerea ta totală, – 2971 –

– Misterele Parisului vol.1 –

suntem siguri că nu ni se va tăia gâtul. Încă o dată, să ne resemnăm… — Nu mă mai scoate din fire cu calmul tău… sau de nu… — Sau, de nu, ce? Nu mă tem de tine; sunt prevenit, sunt înarmat şi chiar dacă ai regăsi ceea ce cauţi ca să mă omori, şi anume stiletul otrăvit al Cecilyei… — Taci! — Şi nici cu asta n-ai Câştiga nimic. Ştii că din doua în două ore, trebuie să dau, nu-i nevoie să-ţi spun cui, un buletin asupra preţioasei tale sănătăţi… mijloc indirect de a fi informaţi asupra noastră, a amândurora. Dacă n-aş apărea, conform convenţiei stabilite, ai fi bănuit de crimă şi arestat. Ei, dar… uite… îţi aduc o ofensă, crezându-te în – 2972 –

– Eugen Sue –

stare de crimă, Ai jertfit mai mult de un milion ca să-ţi scapi viaţa, şi acum ţi-ai risca oare capul pentru plăcerea idioată şi inutilă de a mă ucide din răzbunare? Haida-de, nu eşti destul de prost, ca să faci una ca asta! — Fiindcă ştii că nu te pot ucide, îmi, măreşti chinurile cu ironiile tale. — Situaţia ta e foarte bizară… nu te vezi în ce hal eşti… pe cinstea mea… e chiar plăcut să te privesc. — Oh! nenorocire! nenorocire de neînlăturat! încotro mă întorc, numai ruină, dezonoare, moarte! — Din vina cui am ajuns în situaţia asta? Din a ta! De ce ai păstrat atârnată de gât, ca pe o relicvă, scrisoarea mea, cu privire la acea crimă, care ţi-a adus o sută de mii de taleri, acea crimă făcută – 2973 –

– Misterele Parisului vol.1 –

cu atâta dibăcie încât a fost socotită drept o sinucidere? — De ce? Mizerabile! Nu ţi-am dat cincizeci de mii de franci pentru participarea ta la crimă? Şi dacă ţi-am cerut acea scrisoare a fost, o ştii bine, ca să am o garanţie contra ta… şi să te împiedic să mă şantajezi mai târziu, ameninţându-mă că mă denunţi. Căci astfel nu mă puteai denunţa fără să te nenoroceşti şi pe tine. Viaţa şi averea mea erau deci legate de acea scrisoare… iată de ce o purtam mereu asupra mea. — E adevărat, te-ai arătat foarte dibaci în ceea ce te priveşte, căci n-aş fi câştigat nimic denunţându-te, decât plăcerea de a merge însoţit de tine la eşafod. Şi totuşi, iscusinţa ta ne-a pierdut, pe când a mea ne-a pus până – 2974 –

– Eugen Sue –

acum la adăpost de a fi învinuiţi de crimă. — Să nu fim învinuiţi… ţi se pare… — Cine putea bănui ce avea să se întâmple? Dar în desfăşurarea normală a lucrurilor, crima noastră urma să rămână şi a rămas nepedepsită, mulţumită mie. — Mulţumită ţie? — Da, când i-am zburat creierii acelui om… tu voiai, tu, să-i trimiţi scrisul şi să-i comunici surorii lui că, fiind complet ruinat, se sinucide din disperare. Credeai că dai dovadă de o mare şiretenie, nemaiamintind în acea scrisoare de depozitul pe care ţi-l încredinţase. Era absurd. Acel depozit era cunoscut de sora omului nostru, ea lar fi reclamat cu siguranţa. Trebuia, – 2975 –

– Misterele Parisului vol.1 –

dimpotrivă, cum am şi făcut, să menţionăm acel depozit, astfel că dacă sar fi ivit îndoieli asupra veridicităţii sinuciderii, tu să fii ultimul care să poată fi bănuit. Cum s-ar putea presupune că, asasinând un om ca să-ţi însuşeşti o sumă de bani ce ţi-a încredinţat, ai fi atât de prost încât să vorbeşti de acest depozit în scrisoarea falsă ce i-o atribuiai sinucigaşului? Dar aşa, ce s-a întâmplat? S-a crezut că s-a sinucis. Mulţumită reputaţiei, tale de om cinstit, ai putut nega depozitul, lumea era convinsă că fratele s-a sinucis după ce a risipit averea surorii sale. — Dar ce importanţă mai au toate astea azi? Crima a fost descoperită. — Şi mulţumită cui? A fost oare greşeala mea că scrisoarea era o sabie cu – 2976 –

– Eugen Sue –

două tăişuri? De ce ai fost atât de slab şi nătâng, să dai o asemenea armă teribilă acelei infernale Cecily? — Taci… nu mai rosti numele acesta! strigă Jacques Ferrand cu glas înfricoşător.. — Fie… nu vreau să-ţi prilejuiesc o criză de epilepsie… Recunoşti că în conformitate cu principiile instanţelor ordinare, precauţiunile noastre reciproce erau suficiente… Dar justiţia superioară a celui ce ne ţine în puterea lui îngrozitoare, procedează altfel. — Oh! o ştiu prea bine. — El crede că tăierea capului criminalilor nu repară răul făcut de ei… Cu dovezile ce posedă, ne poate trimite pe amândoi în faţa tribunalelor. Şi care ar fi rezultatul? Două cadavre bune cel – 2977 –

– Misterele Parisului vol.1 –

mult să îngraşe iarba cimitirului. — Oh! da, Acestui prinţ, acestui demon, îi trebuiesc lacrimi, spaime, torturi! Dar eu nici nu-l cunosc, nu i-am făcut niciodată vreun rău. De ce se îndârjeşte atât împotriva mea? — În primul rând el pretinde că resimte binele şi răul ce se face altor oameni, pe care îi numeşte cu naivitate „fraţii lui“; afară de asta el îi cunoaşte pe acei cărora le-ai făcut rău şi te pedepseşte cum crede el de cuviinţă. — Dar cu ce drept? — Haide, Jacques, între noi vorbind, să nu amintim de drept: el avea putinţa, cu ajutorul legii, să-ţi taie capul. Care ar fi fost rezultatul? Singurele două rude ale tale sunt moarte, statul ar fi profitat de averea ta, în dauna celor pe care i-ai – 2978 –

– Eugen Sue –

despuiat. Dimpotrivă, lăsându-ţi viaţa în schimbul averii, Morel, şlefuitorul, tatăl Luizei pe care ai necinstit-o, se găseşte el şi familia lui, de-acum înainte, la adăpostul nevoilor. Doamna de Fermont, sora domnului de Renneville, pretinsul sinucigaş, recapătă suta de mii de taleri care îi aparţine; Germain, pe care l-ai acuzat pe nedrept de furt, este reabilitat şi i se încredinţează un post onorabil şi sigur în conducerea Băncii Săracilor, pe care te sileşte s-o constitui ca să repari şi să ispăşeşti ofensele ce leai adus societăţii. Între noi, sceleraţii, putem mărturisi adevărul, dar sincer vorbind, din punctul de vedere al celui ce ne ţine în gheare, societatea n-ar fi câştigat nimic din moartea ta, dar câştigă mult prin viaţa ta. – 2979 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Asta mă face să turbez… şi nu e singurul meu chin! — Prinţul o ştie prea bine. Acum, ce va hotărî el în privinţa noastră, nu ştiu… Ne-a făgăduit că ne garantează viaţa, dacă îi executăm orbeşte ordinele – şi se va ţine de cuvânt. Dar dacă nu va considera că am ispăşit îndeajuns crimele noastre, va proceda astfel încât moartea să ne fie de o mie de ori mai plăcută decât viaţa ce ne-o hărăzeşte. Tu nu-l cunoşti. Când e cazul să fie necruţător, nu există călău mai feroce. Cred că diavolul e la ordinele lui, numai aşa îmi pot lămuri cum a aflat ce planuri aveam eu în Normandia. De altfel, are mai mulţi diavoli în serviciul lui, căci acea Cecily, trăsni-o-ar fulgerul!… — Încă o dată, te rog, taci, nu – 2980 –

– Eugen Sue –

pomeni numele ăsta! — Ba da, fulgerul s-o trăsnească pe femeia care poartă numele ăsta odios! Ea ne-a dat pierzării. Capul ne-ar fi fost în siguranţă, fără dragostea ta imbecilă pentru aceasta creatură. În loc să se înfurie, Jacques Ferrand răspunse foarte abătut: — O cunoşti pe această femeie? Spune? Ai văzut-o vreodată? — Niciodată. Se spuse că efrumoasă, ştiu. — Frumoasă! răspunse notarul ridicând din umeri. Te rog, continuă el cu o amară deznădejde, te rog să taci, nu vorbi despre ceea ce nu ştii. Nu mă învinui. Făceai la fel, dacă ai fi fost în locul meu. — Eu! să-mi pun viaţa la cheremul – 2981 –

– Misterele Parisului vol.1 –

unei femei! — Uneia ca dânsa, da, şi aş face-o din nou, dacă aş putea spera ceea ce am sperat o clipă. — La dracu… tot mai eşti subjugat de farmecul ei? strigă surprins Polidori. — Ascultă, continuă notarul cu vocea potolită, dar gravă, şi întreruptă ici şi colo de răbufniri disperate, ascultă, tu ştii cât mi-e de drag aurul, tu ştii ce am înfruntat ca să-l adun… Să socotesc în minte sumele ce aveam să le văd dublându-se prin zgârcenia mea, să îndur toate lipsurile şi să mă văd stăpânul unei comori, era bucuria, fericirea vieţii mele. Da, să am aur nu pentru a cheltui, nu pentru a mă bucura de el, ci pentru a-l strânge, asta constituia toată raţiunea mea de a fi… – 2982 –

– Eugen Sue –

Acum o lună dacă mi s-ar fi spus: „Ai de ales între averea ta şi capul tău“, mi-aş fi dat capul. Acum însă, a muri înseamnă a n-o mai revedea niciodată pe Cecily… — Cum? Mai tragi încă nădejde? — Nu trag nădejde, însă am… — Ce? — Amintirea. — Dar n-ai s-o mai vezi niciodată, te-a trădat. — Totuşi continui s-o iubesc şi încă mai frenetic decât oricând, strigă Jacques Ferrand, izbucnind în lacrimi şi suspine care contrastau cu liniştea lui aparentă de până atunci. Da, continuă el cu o exaltare sălbatică, o iubesc şi acum, şi nu vreau să mor, tocmai pentru a mă vârî cu o plăcere diabolică în acest cuptor încins, care să mă mistuie încetul cu – 2983 –

– Misterele Parisului vol.1 –

încetul. Căci tu nu-ţi poţi închipui noaptea aceea, noaptea aceea când am văzut-o atât de frumoasă şi de pasionată, atât de seducătoare, noaptea aceea e vie în amintirea mea. Tabloul acela de o voluptate cumplită e aici, tot timpul aici, în faţa ochilor mei. Fie că-i ţin deschişi sau închişi în toropeala febrei, fie că mă zbat într-o insomnie istovitoare, văd mereu privirea ei noptatică şi înflăcărată care face să-mi fiarbă măduva în oase. Îi simt răsuflarea pe frunte şi aud mereu glasul. — Dar astea sunt chinuri îngrozitoare! — Îngrozitoare! da, îngrozitoare! Dar moartea? dar neantul? Să pierzi pentru totdeauna această viziune, tot atât de vie ca şi realitatea, să renunţi la – 2984 –

– Eugen Sue –

aceste amintiri care mă sfâşie, mă consumă şi mă pun pe jăratec! Nu! Nu! Nu! Vreau să trăiesc! să trăiesc! sărac, dispreţuit, compromis, dezonorat, să trăiesc în ocnă, dar să trăiesc! Să-mi rămână măcar puterea de a mă gândi la ea, căci această fiinţă infernală îmi stăpâneşte întreaga raţiune şi constituie tot rostul meu de a exista! — Jacques, îi spuse Polidori pe un ton grav, care contrasta cu obişnuita şi amara lui ironie, am văzut multe suferinţe, dar nicicând n-am cunoscut chinuri ca ale tale. Cel care ne ţine în puterea lui nu putea fi mai neîndurător. Te-a osândit să trăieşti, sau mai bine zis să aştepţi moartea în chinuri groaznice, căci această mărturisire explică simptomele din zi în zi mai alarmante – 2985 –

– Misterele Parisului vol.1 –

ale stării tale, cărora zadarnic le căutam cauza. — Dar aceste simptome nu au în ele nimic grav! Este o istovire, este reacţia suferinţelor mele!… Nu sunt în primejdie, nu e aşa? — Nu, nu, dar starea ta e gravă, nu trebuie s-o înrăutăţeşti, sunt anumite gânduri pe care trebuie să le alungi. Altfel, te pândesc mari primejdii. — Voi face ce vrei, numai să trăiesc! Ah! preoţii vorbesc de oameni blestemaţi, dar nicicând n-au născocit pentru aceştia un supliciu ca al meu. Chinuit de patimă şi de lăcomie, am două răni deschise în loc de una şi le simt pe amândouă. Pierderea averii mă roade groaznic, dar moartea mi-ar fi şi mai groaznică. Am vrut să trăiesc, viaţa – 2986 –

– Eugen Sue –

mea nu poate fi decât un chin nesfârşit şi fără izbăvire, totuşi nu îndrăznesc să chem moartea, fiindcă moartea ar nimici funesta mea fericire, această plăsmuire a minţii mele, în care apare mereu Cecily… — Ai cel puţin mângâierea, îl întrerupse Polidori, reluându-şi calmul obişnuit, că te poţi gândi la binele pe care l-ai făcut spre a-ţi ispăşi crimele… — Da, bate-ţi joc, ai dreptate, frigemă pe cărbuni aprinşi, răcni notarul cuprins de un acces de furie cumplită. Acest acces de furie şi disperare nu-l miră deloc pe Polidori. Având o mare experienţă medicală, constată fără greutate că, la Jacques Ferrand, tortura de a se vedea despuiat de avere, unită cu patima sau mai bine – 2987 –

– Misterele Parisului vol.1 –

zis cu exacerbarea amorului său pentru Cecily, declanşase în acest mizerabil o febră ucigătoare. Dar asta încă nu era totul… în accese cărora Jacques Ferrand le căzuse pradă, Polidori constata, îngrijorat, anumite simptome ale unuia din cele mai îngrozitoare boli din câte au înspăimântat omenirea şi despre care unii mari observatori ca şi marii moralişti, au zugrăvit cu măiestrie un înfiorător tablou. Deodată se auziră bătăi precipitate în uşa biroului. — Jacques, spuse Polidori notarului, Jacques, revino-ţi… iată, vine cineva… Notarul nu-l auzi. Pe jumătate culcat pe birou, se zvârcolea în spasme convulsive. Polidori deschise uşa şi îl văzu pe – 2988 –

– Eugen Sue –

şeful biroului, palid, cu figura răvăşită, care-i strigă: — Trebuie să vorbesc imediat cu domnul Ferrand! — Linişte… acum e foarte bolnav… nu te poate auzi, şopti Polidori şi, ieşind din biroul notarului, închise uşa după el. — Ah! Domnule, strigă şeful copiştilor, dumneata, care eşti cel mai bun prieten al domnului Ferrand, ajutămă, nu e nicio clipă de pierdut. — Ce vrei să spui? — Din ordinul domnului Ferrand, m-am dus să spun contesei Mac-Grégor că nu o poate vizita, după cum doreşte dumneaei. — Ei bine? — Această doamnă nu mai e, pe cât se pare, în pericol, aşa că de îndată ce– 2989 –

– Misterele Parisului vol.1 –

am sosit, m-a poftit în camera ei. A strigat apoi pe un ton ameninţător: „Dute şi spune-i domnului Ferrand că dacă nu e aici într-o jumătate de ceas, până diseară va fi arestat ca falsificator, deoarece copila pe care-a declarat-o moartă, trăieşte… Ştiu cui i-a predat-o şi ştiu unde se află. — Această femeie nu e în toate minţile, răspunse rece Polidori, ridicând din umeri. — Aşa credeţi, domnule? — Sunt sigur. — Şi eu am crezut aşa, dar siguranţa cu care vorbea doamna contesă… — Desigur că boala i-a slăbit judecata… şi un bolnav crede întotdeauna în nălucirile lui. — Probabil că aveţi dreptate, – 2990 –

– Eugen Sue –

domnule, căci nu mi-aş putea explica ameninţările contesei la adresa unui om atât de respectabil ca domnul Ferrand. — Asta n-are niciun sens. — Trebuie să vă mai spun, domnule, că în clipa când ieşeam din salonul doamnei contese, una din cameristele ei a intrat brusc, spunând: „Alteţa-sa va fi aici într-un ceas.“ — Camerista a spus asta? exclamă Polidori. — Da, domnule, şi am fost foarte mirat, neştiind despre ce alteţă era vorba… „Nicio îndoială, e prinţul, îşi spuse Polidori. El, la contesa Sarah, pe care nu mai trebuia s-o revadă niciodată… Nu ştiu, dar această apropiere nu-mi place… Poate înrăutăţi situaţia noastră.“ Apoi, – 2991 –

– Misterele Parisului vol.1 –

adresându-se şefului de birou, adăugă: — Îţi repet, domnule, asta nu reprezintă niciun interes, e o idee zăludă a unui om bolnav; de altfel, voi comunica numaidecât domnului Ferrand ceea ce mi-ai adus la cunoştinţă. Acum vom conduce pe cititor la contesa Mac-Grégor. Capitolul 2 RUDOLF ŞI SARAH După cum am spus, vom conduce pe cititor la contesa Sarah Mac-Grégor, care, după o criză ce ţinuse câteva zile, îşi revenise din delirul şi suferinţele ce-i ameninţaseră foarte serios viaţa. Ziua era pe sfârşite… Sarah, susţinută de fratele ei Thomas Seyton şi – 2992 –

– Eugen Sue –

instalată într-un fotoliu încăpător, se privea cu multă atenţie într-o oglindă pe care una din cameristele ei, stând în genunchi, i-o ţinea în faţă. Această scenă se petrecea în salonul în care Cucuvaia comisese încercarea de asasinat. Contesa era de o paloare marmoreană ce accentua şi mai mult negrul întunecat al ochilor, al sprâncenelor şi a părului ei; o rochie de casă foarte amplă, de muselină albă, o înfăşură în întregime. — Dă-mi diadema de mărgean, ceru ea cu voce slabă, dar poruncitoare şi tăioasă, uneia din cameriste. — Betty o să ţi-o aranjeze, zise Thomas Seyton, prea te oboseşti… E şi aşa foarte imprudent ceea ce… – 2993 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Diadema! diadema! repetă nerăbdătoare Sarah. Luă bijuteria şi şi-o aşeză pe frunte aşa cum îi plăcea ei. Acum închideţi-mi-o şi plecaţi, porunci ea femeilor. În clipa când acestea părăseau camera, ea adăugă: — Să introduceţi pe domnul Ferrand, notarul, în salonaşul albastru… Apoi reluă cu o expresie de mândrie rău ascunsă: Când alteţa-sa serenisimă, mare duce de Gerolstein va sosi, îl veţi pofti aici. În sfârşit! exclamă Sarah, afundându-se în fotoliu, de îndată ce rămase singură cu fratele său, în sfârşit, mă aşteaptă această coroană… visul vieţii mele… Fericirea se va împlini, deci! — Sarah, potoleşte-ţi avântul, îi zise – 2994 –

– Eugen Sue –

cu asprime fratele ei. Ieri încă viaţa îţi era în pericol şi o nouă decepţie ţi-ar provoca o criză mortală. — Ai dreptate, Thomas, prăbuşirea ar fi groaznică pentru că nădejdile mele n-au fost niciodată atât de aproape de împlinire. Sunt sigură că ceea ce mi-a dat tăria să rezist la atâtea suferinţe a fost gândul permanent de a mă folosi de secretul pe care mi l-a destăinuit acea femeie în clipa când încercase să mă asasineze. — Până şi în timpul delirului erai obsedată de această idee. — Fiindcă această unică idee mi-a susţinut viaţa atât de precară. Ce speranţă!… Principesă domnitoare, aproape regină!… adăugă ea, pradă exaltării. – 2995 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Visuri nesăbuite?… Cum! când Rudolf va afla că acea fată, acum prizonieră la Saint-Lazare, şi odinioară încredinţată notarului care a vrut s-o ucidă, este copilul nostru, crezi că… — Încă o dată, Sarah, lasă visurile astea nesăbuite; deşteptarea ar fi groaznică… Seyton îşi întrerupse sora: — Cred, începu el cu amărăciune, că un prinţ pune raţiunea de stat, convenienţele politice înaintea îndatoririlor fireşti. — Crezi atât de puţin în dibăcia mea? — Prinţul nu mai e adolescentul candid şi pasionat pe care l-ai sedus odinioară; timpul acela a trecut… Sarah ridică uşor din umeri şi – 2996 –

– Eugen Sue –

răspunse: — Ştii de ce am vrut să-mi împodobesc părul cu această diademă de mărgean şi de ce am îmbrăcat această rochie albă? Fiindcă aşa m-a văzut Rudolf prima oară la curtea de la Gerolstein, îmbrăcată în alb şi purtând aceasta diademă de mărgean. — Cum! exclamă Thomas Seyton, privindu-şi mirat sora, vrei să reînvii acele amintiri? Nu te temi, dimpotrivă; că-i vor face o impresie penibilă? — Îl cunosc pe Rudolf mai bine decât îl cunoşti tu. Sigur că trăsăturile mele înăsprite de vârstă şi de suferinţe nu mai sunt ale fetei de şaptesprezece ani, pe care a iubit-o nebuneşte, prima lui dragoste, fiindcă am fost prima şi singura lui dragoste… Şi acest amor, – 2997 –

– Misterele Parisului vol.1 –

unic în viaţa unui bărbat, lasă în inima lui urme neşterse. Aşa că te rog să mă crezi, dragă frate, vederea acestei podoabe va redeştepta în Rudolf nu numai amintirile dragostei, dar şi ale tinereţei sale… Şi, aceste amintiri sunt totdeauna duioase şi sacre. — Dar la aceste duioase amintiri nu se alătură şi altele cumplite? Tragicul sfârşit al amorului dumitale şi odioasa purtare a tatălui prinţului faţă de dumneata? Sau încăpăţânarea dumitale când Rudolf, după ce te-ai căsătorit cu contele Mac-Grégor, îţi ceruse fetiţa şi când printr-o scrisoare cinică l-ai încunoștințat de moartea ei, acum zece ani? Uiţi că din clipa aceea prinţul n-a avut pentru dumneata decât dispreţ şi ură? – 2998 –

– Eugen Sue –

— Mila a înlocuit ura. Cât timp m-a ştiut în pericol de moarte, a trimis zilnic pe baronul de Graün să se intereseze de starea mea. — Din omenie. — Adineauri mi-a răspuns că va veni aici. Această concesie e imensă, frate. — Te crede pe moarte, crede că e vorba de o ultimă întrevedere, de aceea vine. Ai făcut rău că nu i-ai scris despre destăinuirea ce vrei să-i faci. — Ştiu de ce am procedat aşa. Această veste îl va copleşi de fericire şi voi fi lângă el ca să mă folosesc de prima lui emoţie şi înduioşare. Azi sau niciodată, îmi va spune: o căsătorie trebuie să legitimeze naşterea copilului nostru. Dacă o spune, vorba lui e sfântă, – 2999 –

– Misterele Parisului vol.1 –

şi nădejdea întregii mele vieţi se va realiza. — Dacă-ţi făgăduieşte asta, da. — Şi, pentru ca să-mi făgăduiască, nu trebuie pierdut nimic din vedere în acest moment hotărâtor. Rudolf mă urăşte, deşi nu cunosc pricina urii lui, căci niciodată nu m-am abătut faţă de el de la rolul ce-mi impusese. — Aşa o fi, deşi nu e el omul care să urască fără motiv. — N-are importanţă, o dată încredinţat că şi-a regăsit copila, îşi va înfrânge aversiunea şi nu va cruţa nicio jertfă pentru a asigura fetiţei sale o soartă cât mai de invidiat, ca s-o facă pe atât de fericită pe cât de nenorocită fusese până atunci. — Să asigure o soartă cât de – 3000 –

– Eugen Sue –

strălucită fiicei dumitale, înţeleg, dar între această compensaţie şi hotărârea de a te lua în căsătorie, ca să consfinţească naşterea fetiţei, e o prăpastie. — Dragostea lui de părinte va nivela această prăpastie. — Dar nenorocita a dus până acum o viaţă grea, sau chiar nedemnă. — Cu atât mai mult Rudolf va voi so înalţe, pe cât a fost de înjosită. — Dar gândeşte-te: să o pună în rândul familiilor domnitoare ale Europei! Să o recunoască drept fiica lui sub ochii acestor prinţi, acestor regi cu care e înrudit sau aliat? — Oare nu cunoşti caracterul lui bizar, impetuos şi dârz, exagerarea cavalereasca cu privire la tot ce socoteşte el drept şi impus de datorie? – 3001 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Dar s-ar putea ca nenorocita copilă să fi fost atât de viciată de mediul în care a trăit, încât prinţul, în loc să simtă o atracţie pentru ea… — Ce spui? strigă Sarah întrerupându-şi fratele. Nu e oare tot atât de frumoasă ca domnişoară pe cât era de fermecătoare ca fetiţă? Rudolf, fără să o cunoască, nu s-a interesat de ea, vrând să aibă grijă de viitorul ei? N-a trimis-o el la ferma lui de la Bouqueval de unde am pus noi la cale să fie răpită? — Da, din cauza stăruinţei dumitale de a-l face să rupă toate legăturile de afecţiune cu fata, în nădejdea nesăbuită de a-l readuce într-o zi lângă dumneata. — Şi totuşi, fără această nădejde, nu aş fi descoperit, cu preţul vieţii mele, taina existenţei fiicei noastre. Oare nu tot – 3002 –

– Eugen Sue –

prin femeia care o răpise de la fermă, am aflat de infama înşelătorie a notarului Jacques Ferrand? — E supărător că mi s-a refuzat azi dimineaţă, cu toată stăruinţa mea, intrarea în închisoarea Saint-Lazare, unde se află, precum mi s-a spus, nenorocita copilă. N-am putut obţine nicio informaţie din câte cerusem, fiindcă nu aveam o scrisoare de recomandare către directorul închisorii. Am scris prefectului în numele dumitale, dar nu voi avea răspunsul decât mâine, şi prinţul va fi aici îndată. Îţi repet, e păcat că nu o vei putea prezenta chiar tu pe fiica voastră; ar fi fost mai bine dacă aşteptai ca fata să iasă din închisoare, înainte de a-l chema pe prinţ. – 3003 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Să aştept! dar sunt oare sigură că ameliorarea stării mele va mai ţine până mâine? Poate că nu e decât energia ambiţiei care mă susţine. — Dar ce dovezi vei da prinţului? Îţi va da el oare crezare? — Mă va crede după ce va fi citit începutul destăinuirii scrisă sub dictarea acelei femei, înainte de a mă fi lovit, destăinuire din care, spre norocul meu, n-am uitat niciun amănunt; mă va crede după ce va fi citit corespondenţa dumitale cu doamna Séraphin şi cu Jacques Ferrand, până la presupusa moarte a copilei; mă va crede după ce va fi auzit declaraţia notarului care, speriat de ameninţările mele, va veni imediat încoace; mă va crede când va vedea portretul fiicei mele la vârsta de câţiva – 3004 –

– Eugen Sue –

ani, portret care, după spusele acelei femei este de o izbitoare asemănare cu tânăra de azi. Atâtea dovezi vor fi suficiente pentru a arăta prinţului că spun adevărul şi a-l hotărî la gestul care poate face din mine aproape o regină… Ah! de n-ar fi decât pentru o zi, pentru un ceas măcar, cel puţin aş muri mulţumită! În clipa aceea se auzi zgomotul unei trăsuri care intra în curte. — El e... e Rudolf! se adresă Sarah lui Thomas Seyton. Acesta, apropiindu-se în grabă de perdea, o dădu în lături şi răspunse: — Da, e prinţul, coboară din trăsură. — Lasă-mă singură, iată clipa hotărâtoare, îi spuse Sarah cu un sânge rece, căci o monstruoasă ambiţie, un – 3005 –

– Misterele Parisului vol.1 –

egoism nemilos, au fost întotdeauna şi erau încă unicul impuls al voinţei acestei femei. În reînvierea oarecum miraculoasă a fiicei ei, dânsa nu vedea decât mijlocul de a-şi atinge în sfârşit ţelul permanent al vieţii. După ce şovăi o clipă, înainte de a părăsi apartamentul, Thomas Seyton, apropiindu-se de dânsa, îi zise: — Voi povesti prinţului cum a fost salvată fiica voastră care era socotită moartă. O asemenea discuţie ar fi prea primejdioasă pentru sănătatea dumitale… O emoţie violentă te-ar ucide şi, după o atât de lunga despărţire, revederea cu prinţul… amintirile din vremea aceea… — Dă-mi mâna, dragul meu frate, i se adresă Sarah. – 3006 –

– Eugen Sue –

Apoi, apăsând mâna lui Thomas Seyton pe inima ei calmă, adăugă cu un surâs sinistru şi glacial: — Par emoţionată? — Nu… nimic…nimic… nicio bătaie mai precipitată, răspunse uimit Seyton, ştiu câtă putere de stăpânire ai. Dar întro clipă ca asta, când e vorba pentru dumneata de o coroana sau de moarte… îţi repet, gândeşte-te, pierderea acestei ultime nădejdi îţi poate fi fatală. Liniştea dumitale mă uimeşte! — De ce te miri, dragă frate? Până acum nu mă ştiai? Nimic, dar absolut nimic n-a făcut să bată mai tare această inimă de piatră; nu va palpita decât în ziua când voi simţi pe fruntea mea coroana de suverană. Îl aud pe Rudolf... du-te… – 3007 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Dar… — Du-te, strigă Sarah, pe un ton atât de ameninţător şi de hotărât, încât fratele ei părăsi apartamentul cu câteva clipe înainte ca prinţul să fie introdus. Când Rudolf intră în salon, privirea lui exprima mila. Dar văzând-a pe Sarah şezând în fotoliu şi aproape gătită, dădu înapoi mirat, faţa lui deveni pe loc sumbră şi bănuitoare. Contesa, ghicindu-i gândul, i se adresă cu vocea blândă şi slabă: — Te aşteptai să mă găseşti pe moarte, veneai să auzi ultimele mele cuvinte de rămas-bun? — Am apreciat totdeauna ca sacre ultimele dorinţe ale unui muribund, dar aici e vorba de o înşelătorie nelegiuită… — Linişteşte-te, răspunse Sarah, – 3008 –

– Eugen Sue –

întrerupându-l, linişteşte-te, nu te-am înşelat, mai am cred puţine ceasuri de trăit. Iartă-mi această ultimă cochetărie… Am vrut să te cruţ de sinistrul decor care întovărăşeşte de obicei agonia: am vrut să mor îmbrăcată cum eram când te-am văzut prima oară. Vai! după ani de despărţire, iată-te în sfârşit! Îţi mulţumesc! Oh! îţi mulţumesc! Dar la rându-ţi, mulţumeşte Domnului că ţi-a insuflat gândul de a-mi asculta ultima dorinţă. Dacă m-ai fi refuzat… aş fi luat cu mine o taină care va fi bucuria, fericirea vieţii dumitale. Bucurie amestecată cu oarecare tristeţe, fericire amestecată cu lacrimi, orice fericire omenească; dar această fericire o vei plăti cu preţul zilelor ce-ţi mai rămân de trăit! – 3009 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Ce vrei să spui? o întrebă mirat prinţul. — Da, Rudolf, dacă n-ai fi venit, această taină m-ar fi urmat în mormânt… Ar fi fost singura mea răzbunare… şi încă… nu, nu, n-aş fi avut acest curaj îngrozitor. Cu toate că m-ai făcut să sufăr mult, aş fi împărţit cu dumneata această supremă fericire de care, mai norocos ca mine, te vei bucura, nădăjduiesc, multă vreme, foarte multă vreme încă. — Dar, te rog, doamnă, despre ce este vorba? — Când vei afla, nu-ţi vei putea explica încetineala cu care te informez, fiindcă vei privi această revelaţie ca o minune a Cerului. Dar lucru curios, eu, care cu un cuvânt ţi-aş putea prilejui cea – 3010 –

– Eugen Sue –

mai mare fericire, pe care ai resimţit-o poate vreodată, încerc, deşi acum minutele vieţii mele sunt numărate, încerc o mulţumire nespusă să prelungesc aşteptarea dumitale… şi, afară de asta, îţi cunosc sufletul… Cu toată tăria caracterului dumitale, m-aş teme să-ti anunţ, pe neaşteptate, o descoperire atât de neverosimilă. Emoţiile unei bucurii fulgerătoare au şi ele riscurile lor. — Paloarea dumitale se accentuează, îţi stăpânești cu greu o emoţie violentă, replică Rudolf; e vorba, cred, de ceva grav şi solemn. — Grav şi solemn, reluă Sarah cu vocea tulburată, căci cu tot calmul ei obişnuit, gândindu-se la covârşitorul efect pe care destăinuirea ei îl va avea – 3011 –

– Misterele Parisului vol.1 –

asupra lui Rudolf, se simţea mai agitată decât s-ar fi crezut că este în stare să fie, aşa că, nemaiputându-se stăpâni exclamă: — Rudolf… fiica noastră trăieşte.. — Fiica noastră! — Trăieşte! ţi-o jur… Aceste cuvinte, accentul de adevăr cu care fură rostite, îl răscoliră pe prinţ până în adâncul fiinţei sale. — Copilul nostru? repetă el, apropiindu-se în grabă de fotoliul Sarei, copilul nostru, fata mea? — Nu e moartă, am dovezi de neînlăturat… ştiu unde se află… mâine o vei putea revedea. — Fata mea! fata mea! repeta Rudolf înmărmurit, s-ar putea? E cu putinţă să mai trăiască? – 3012 –

– Eugen Sue –

Apoi, deodată, judecând că acest lucru e neverosimil şi temându-se de a nu fi iar victima unei noi perfidii a Sarei, strigă: — Nu… nu… e un vis! nu e cu putinţă! mă înşeli, e o viclenie, e o minciună nedemnă! — Rudolf, ascultă-mă! — Nu, îţi cunosc ambiţia, ştiu de ce eşti în stare, bănuiesc scopul acestui joc! — Ei bine! E adevărat, sunt în stare de orice. Da, am vrut să te înşel; da, cu câteva zile înainte de a fi suferit acea lovitură, am vrut să găsesc o fată… pe care ţi-aş fi înfăţişat-o în locul copilei noastre pe care o plângi atât de amar. — Destul… oh! destul, doamnă! — După această mărturisire, îmi vei da poate crezare sau mai bine zis vei fi – 3013 –

– Misterele Parisului vol.1 –

silit să te înclini în faţa adevărului. — A adevărului?… — Da, Rudolf, o repet, am vrut să te înşel, să substitui o fată necunoscută aceleia pe care o plângeam, dar Dumnezeu a vrut ca în clipa când plănuiam acel târg nelegiuit… să fiu rănită de moarte. — Dumneata… în clipa aceea! — Tot Dumnezeu a vrut să-mi fie propusă… pentru a juca acest rol… de prefăcătorie… ştii pe cine? pe însăşi fata noastră… — Vorbeşti aiurea… Delirezi… — Nu delirez de loc, Rudolf. În această casetă, cu acte şi un portret careţi vor dovedi adevărul spuselor mele, vei găsi o hârtie pătată de sângele meu. — De sângele dumitale? – 3014 –

– Eugen Sue –

— Femeia care m-a înştiinţat că fiica noastră trăieşte îmi dicta această mărturisire, când deodată am fost lovită cu un pumnal. — Şi cine era? Cum ştia?… — Ei îi fusese predată fiica noastră... de copil… după ce fusese trecută ca moartă… — Această femeie?… numele ei?… Poate fi crezută? Unde ai cunoscut-o? — Îţi spun, Rudolf, că toate astea ţin de fatalitate, de providenţă. Acum câteva luni ai scăpat o fată din mizerie ca să o trimiţi la ţară, nu-i aşa? — Da, la Bouqueval. — Gelozia, ura îmi întunecaseră raţiunea. Am pus la cale să fie răpită de către femeia de care-ţi vorbesc… — Şi această nefericită copilă a fost – 3015 –

– Misterele Parisului vol.1 –

dusă la închisoarea Saint-Lazare. — Unde se află şi acum. — Nu mai e acolo. Ah! nu ştii, doamnă, ce faptă cumplita ai comis, smulgând-o din locul unde o adăpostisem… — Această fată nu mai e la SaintLazare? strigă Sarah înspăimântată, şi zici că s-a întâmplat o nenorocire groaznică? — Un monstru al lăcomiei avea interesul ca ea să dispară. Au înecat-o, doamnă. Dar răspunde… spuneai că… — Fata mea! strigă Sarah, întrerupându-l pe Rudolf şi ridicându-se dreaptă ca o statuie de marmură. — Ce spune? Doamne! strigă Rudolf. — Fata mea! repetă Sarah, a cărei – 3016 –

– Eugen Sue –

faţă era lividă şi îngrozită de disperare; au ucis-o pe fiica mea! — Gurista, fata dumitale!… repetă Rudolf, dându-se înapoi cu oroare. — Gurista… da… ăsta e numele pe care mi l-a spus acea femeie, supranumită Cucuvaia. Moartă… moartă! repetă Sarah, nemişcată, cu privirea fixă; au ucis-o. — Sarah! reluă Rudolf la fel de palid, de îngrozit ca şi contesa, vino-ţi în fire… răspunde-mi… Gurista… acea fată pe care ai pus-o pe Cucuvaia s-o răpească de la Bouqueval… era… — Fiica noastră! — Ea!?! — Şi au ucis-o! — O! nu… nu… aiurez… aşa ceva nu poate fi adevărat… Nu ştii, nu, nu ştii – 3017 –

– Misterele Parisului vol.1 –

cât ar fi de groaznic… Sarah! vino-ţi în fire… vorbeşte-mi cu calm. Stai jos, linişteşte-te! Adeseori sunt asemănări, aparenţe care înşală, eşti îndemnat uneori să crezi ceea ce doreşti. Nu-ţi fac o dojana dintr-asta… dar lămureştemă… dă-mi toate argumentele care te fac să crezi asta, căci nu poate fi aşa… Nu, nu! nu trebuie să fie aşa! Nu e! După o clipă de tăcere, contesa îşi adună gândurile şi-i spuse lui Rudolf cu o voce liniştită: — Aflând de căsătoria dumitale, hotărându-mă să mă căsătoresc şi eu, nu am putut s-o ţin pe fata noastră lângă mine; ea avea atunci patru ani… — Dar la vremea aceea ţi-am cerut-o eu, cu rugăminţi, exclamă Rudolf cu glasul sfâşietor, scrisorile mele însă au – 3018 –

– Eugen Sue –

rămas fără răspuns. Singura pe care miai scris-o, îmi anunţa moartea ei. — Voiam să mă răzbun de dispreţul dumitale, refuzându-ţi copilul. Era o ticăloşie. Dar asculta-mă… simt… că viaţa mă părăseşte, această ultimă lovitură mă doboară… — Nu! nu! nu te cred… nu vreau să te cred. Gurista… fata mea! O. Doamne, nu vei îngădui asta! — Ascultă-mă, îţi spun. Când fata împlinise patru ani, fratele meu o însărcină pe doamna Séraphin, văduva unui fost servitor al lui, să crească copila până la vârsta şcolară. Suma destinată, ca să asigure viitorul fiicei noastre a fost depusă de fratele meu la un notar cunoscut pentru corectitudinea lui. Scrisorile acestui om şi ale doamnei – 3019 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Séraphin adresate la vremea aceea mie şi fratelui meu, sunt aici în această casetă. După un an mi s-a scris că sănătatea fiicei mele inspiră îngrijorări… opt luni după asta, că a murit şi mi s-a trimis actul de deces. În perioada aceea, doamna Séraphin intră în serviciul domnului Jacques Ferrand, după ce o predase pe fiica noastră Cucuvelei, prin intermediul unui mizerabil, actualmente la ocna de la Rochefort. Începusem să scriu această declaraţie a Cucuvelei, când deodată ea m-a atacat cu pumnalul. Hârtia e acolo… cu un portret al fiicei noastre la vârsta de patru ani. Cercetează totul, scrisori, declaraţia, portretul şi dumneata care ai văzut-o… pe această nefericită copilă… vei judeca… – 3020 –

– Eugen Sue –

După aceste vorbe care o istoviră, Sarah căzu, sfârşită, în fotoliul ei. Rudolf rămase încremenit de această revelaţie. Sunt nenorociri atât de neprevăzute, atât de cumplite, încât încerci să nu le crezi, până când o evidenţă zdrobitoare te constrânge… Rudolf, convins de moartea FloareiMaria, nu avea decât o nădejde, aceea de a se convinge că nu era fata lui. Cu o linişte impresionantă, care o sperie pe Sarah, se apropie de masă, deschise caseta şi începu să citească scrisorile una câte una, şi să cerceteze cu mare atenţie actele. Aceste scrisori, timbrate şi datate cu ştampila oficiului poştal, adresate de notar şi de doamna Séraphin Sarei şi fratelui ei, se refereau la copilăria – 3021 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Floarei-Maria şi la plasarea fondurilor care îi fuseseră destinate. Rudolf nu se putea îndoi de autenticitatea acestei corespondenţe. Declaraţia Cucuvelei era confirmată de relatările menţionate la începutul acestei povestiri, de informaţiile culese din ordinul lui Rudolf, indicând pe un anume Pierre Tournemine, puşcăriaş pe atunci, la ocna din Rochefort, drept omul ce o luase în primire pe FloareaMaria din mâinile doamnei Séraphin ca să o predea Cucuvelei… care nu era alta decât aceea recunoscută de nefericita copilă mai târziu, de faţă cu Rudolf, în taverna proxenetei din cartierul Cité… Rudolf nu se mai putea îndoi de identitatea acestor indivizi şi nici de aceea a Guristei. – 3022 –

– Eugen Sue –

Actul de deces părea autentic; dar Ferrand mărturisise el însuşi Cecilyei că acest act era fals şi a servit la deturnarea unei sume considerabile, plasată odinioară pe viaţă, în favoarea fetei care, din ordinul lui, fusese înecată de Marţial pe insula Ravageur. Deci, cu o durere crescândă şi înspăimântătoare, Rudolf căpătase, contra voinţei sale, trista convingere că Gurista era fata lui şi că murise. Din nefericire pentru el totul părea să confirm acest adevăr. Înainte de a-l condamna pe Jacques Ferrand pe baza probelor pe care i le-a dat cu mâna lui de notar Cecilyei, prinţul, în marea sa grijă pentru Gurista, pusese să se ia informaţii la Asnières şi aflase că, într-adevăr, două femei, una – 3023 –

– Misterele Parisului vol.1 –

bătrână şi alta tânără, îmbrăcată ţărăneşte, se înecaseră în timp ce se îndreptau spre insula Ravageur şi zvonul public îi acuza pe Marţiali de această nouă crimă. Trebuie să adăugăm că, în pofida îngrijirilor date de doctorul Griffon, de contele Saint-Rémy şi de Lupoaică, Floarea-Mariei, aflată multă vreme într-o stare disperată, abia acum intra în convalescenţă, şi că dispoziţia ei sufletească şi fizică erau atât de precare, încât nu putuse preveni nici pe doamna Georges, nici pe Rudolf de situaţia în care se afla. Acest concurs de împrejurări nu mai lăsau prinţului nici cea mai mică nădejde. O ultimă lovitură îi era rezervată. – 3024 –

– Eugen Sue –

Aruncându-şi ochii pe portretul pe care până atunci se temuse să-l privească, descoperirea fu cumplită. În acel chip fermecător de copil de o frumuseţe divină, în felul în care sunt înfăţişaţi heruvimii, el regăsi, în mod indubitabil, trăsăturile Floarei-Maria: nasul ei delicat şi drept, fruntea ei nobilă şi gura mică de pe atunci gravă. Căci doamna Séraphin îi scria Sarei, într-o scrisoare pe care Rudolf o citise: „Copila întreabă mereu de mama ei şi e mereu tristă.“ Aceiaşi ochi mari, de un albastru atât de pur şi atât de cald, albastrul albăstrelelor, spusese Sarei Cucuvaia, recunoscând în acea miniatură trăsăturile nefericitei pe care ea o persecutase şi care, de copilă, fusese – 3025 –

– Misterele Parisului vol.1 –

poreclită Pégriotte şi apoi, mai târziu, Gurista. La vederea acestui portret, simţurile clocotitoare şi violente ale lui Rudolf fură înăbuşite de propriile sale lacrimi. Căzu zdrobit într-un fotoliu şi, plângând în hohote, îşi ascunse faţa în palme. Capitolul 3 RĂZBUNAREA În timp ce Rudolf plângea amar, trăsăturile Sarei se descompuneau văzând cu ochii. În clipa când, în sfârşit, era pe cale să-şi vadă împlinit visul ambiţioasei ei vieţi, ultima nădejde care o susţinuse până atunci, o părăsea pentru totdeauna. Această imensă dezamăgire avu – 3026 –

– Eugen Sue –

asupra sănătăţii ei o reacţie mortală. Răsturnată în fotoliu, agitată de un tremur nervos, cu mâinile crispate şi încrucişate pe genunchi, cu privirea fixă, contesa aştepta cu groază primul cuvânt al lui Rudolf. Cunoscând violenţa caracterului prinţului, ea presimţea că, după o asemenea prăbuşire dureroasă care smulsese atâtea lacrimi acestui om pe cât de hotărât, pe atât de inflexibil, va urma o criză de furie teribilă. Deodată, Rudolf îşi înălţă fruntea, îşi şterse lacrimile, se ridică şi, cu braţele încrucişate pe piept, apropiindu-se ameninţător de Sarah, o privi câteva clipe cu un aer neînduplecat, apoi rosti cu vocea înăbuşită: — Trebuia să se întâmple! am tras – 3027 –

– Misterele Parisului vol.1 –

sabia împotriva tatălui meu… sunt lovit în copilul meu… Dreapta pedeapsă a paricidului… Ascultă-mă, doamnă! — Paricid!… Dumneata! O, Doamne! O, ce zi funestă! Ce voi mai auzi oare? — Trebuie să afli, în această clipă supremă, tot răul ce mi-ai adus cu nemăsurata dumitale ambiţie, cu egoismul feroce de care eşti stăpânită… Auzi, femeie fără inimă şi fără credinţă? auzi, mamă denaturată?... — Fie-ţi milă… Rudolf… — Nicio milă pentru dumneata, care odinioară, fără îndurare faţă de o dragoste cinstită, ai exploatat cu sânge rece o pasiune generoasă şi devotată, prefăcându-te că o împărtăşeşti… Nicio milă pentru dumneata, care în loc să – 3028 –

– Eugen Sue –

veghezi asupra copilului dumitale, l-ai dat pe mâini străine, ca să-ţi poţi satisface lăcomia printr-o căsătorie bogată, după cum ţi-ai satisfăcut odinioară ambiţia nestăvilită, silindu-mă să mă căsătoresc cu dumneata… Nicio milă pentru dumneata care, după ce miai lipsit copilul de dragostea părintească, i-ai provocat moartea prin înşelătorii criminale!… Blestem asupra dumitale… geniul meu rău şi al neamului meu!… — O, Doamne!… Eşti nemilos! Lasămă!… lasă-mă! — Mă vei asculta până la capăt. Îţi aminteşti de ultima oară… când te-am văzut… sunt şaptesprezece ani deatunci… nu mai puteai ascunde urmările unirii noastre tăinuite, pe care, ca şi dumneata, o socoteam sacră… – 3029 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Cunoşteam caracterul neînduplecat al tatălui meu… ştiam ce căsătorie politică plănuia pentru mine… Înfruntându-i indignarea, i-am declarat că erai soţia mea în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor… că în scurtă vreme vei aduce pe lume un copil, rodul dragostei noastre… Furia sa fu groaznică… nu voia să creadă că suntem căsătoriţi… atâta îndrăzneală i se părea peste putinţă… Mă ameninţă cu mânia lui dacă mi-aş permite să-i mai vorbesc de o asemenea aberaţie… Pe atunci te iubeam ca un nebun… prins în mreje, credeam că inima dumitale de bronz bătea pentru mine… Am răspuns tatălui meu că niciodată nu voi avea o altă soţie… La aceste vorbe, furia lui nu mai cunoscu nicio limită; te copleşi cu epitetele cele – 3030 –

– Eugen Sue –

mai insultătoare, strigă că mariajul nostru era nul şi că, pentru a te pedepsi de temeritatea dumitale, te va lega la stâlpul infamiei din oraş… Cedând patimei mele nebune… violenţei firii mele… am îndrăznit să contest tatălui meu, suveranului meu… dreptul de a vorbi astfel despre soţia mea… am îndrăznit să-l ameninţ. Scos din fire de această insultă, tatăl meu ridică mâna să mă lovească; furia mă orbi… am tras sabia... şi m-am aruncat asupra lui… Fără Murph, care a intervenit şi a deturnat lovitura… Eram paricid în fapt… cum fusesem în intenţie!… Auzi?… Paricid? Şi asta ca să te apăr pe dumneata! Pe dumneata! — Vai! nu cunoşteam această nenorocire! – 3031 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Zadarnic am crezut până azi că mi-am ispăşit vina… lovitura de acum, iată pedeapsa ce mi s-a dat!… — Dar, oare, eu n-am suferit de pe urma asprimii tatălui dumitale, care a anulat căsătoria noastră? De ce să mă învinuieşti că nu te-am iubit… când… — De ce?… strigă Rudolf, tăindu-i vorba şi aruncându-i o privire plină de dispreţ zdrobitor. Afla-o deci şi nu te mai mira de oroarea ce-mi inspiri. După această scenă nefastă în care-l ameninţasem pe tatăl meu, i-am predat sabia. Mi s-a impus izolarea cea mai desăvârşită. Polidori, prin manevrele căruia se încheiase căsătoria noastră, fu arestat; el a dovedit nulitatea căsătoriei noastre, pentru că preotul care ne dăduse binecuvântarea era un preot fals – 3032 –

– Eugen Sue –

şi pentru că atât dumneata, fratele dumitale, cât şi eu, am fost înşelaţi. Pentru a potoli furia tatălui meu contra sa, Polidori a mai făcut ceva: i-a predat una din scrisorile dumitale adresate lui Seyton, interceptată în timpul unei călătorii a acestuia. — Cerule!… a fost cu putinţă? — Îţi explici acum ura mea? — Oh!… destul... destul! — În acea scrisoare îţi dezvăluiai, cu un cinism revoltător, proiectele ambiţioase. Mă tratai cu un dispreţ profund, mă sacrificai mândriei dumitale diabolice; nu eram decât instrumentul visului de dominaţie pe care-l nutreai şi care-ţi fusese prezis… şi erai de părere că tatăl meu trăieşte prea mult. – 3033 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Nenorocita de mine! Acum înţeleg totul! — Şi, ca să te apăr, eu ameninţasem viaţa tatălui-meu! Când a doua zi, fără nicio dojană, mi-a arătat acea scrisoare… care cu fiecare rând dezvăluia abisul sufletului dumitale, n-am putut decât săi cad în genunchi şi să-i cer iertare. Din ziua aceea am fost chinuit de o remuşcare necruţătoare. Curând după aceea, am părăsit Germania, căutând prin lungi călătorii să uit trecutul; atunci a început ispăşirea pe care mi-am impus-o… Ea nu se va sfârşi decât o dată cu viaţa mea… Să răsplătesc binele, să prigonesc răul, să ajut pe cei ce suferă, să descopăr racilele omenirii ca să încerc să smulg atâtea suflete de la pierzanie, asta este sarcina pe care mi-am luat-o. – 3034 –

– Eugen Sue –

— E nobilă şi sfântă, e demnă de dumneata. — Dacă îţi vorbesc despre acest legământ, reluă Rudolf cu tot atâta dispreţ cât şi amărăciune, de acest jurământ pe care l-am îndeplinit după puterile mele, oriunde m-am aflat, n-o fac ca să fiu lăudat de dumneata. Ascultă-mă, deci! De curând sosit în Franţa, voind să ajut nenorocirile nemeritate, am vrut să cunosc şi acele categorii de oameni pe care mizeria îi striveşte, îi bestializează şi îi viciază, ştiind că un ajutor dat la timp, câteva vorbe bune sunt adeseori suficiente pentru a salva un nenorocit de la prăbuşire. Ca să pot judeca pe viu, am luat înfăţişarea şi felul de a vorbi al oamenilor pe care doream să-i observ. – 3035 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Într-una din aceste explorări… pentru prima oară… am întâlnit… Apoi, ca şi cum ar fi şovăit în faţa acestei teribile revelaţii, Rudolf continuă: — Nu… nu; nu mă simt în stare… — Oare ce mai ai de spus, Dumnezeule? — O vei afla încă prea devreme… dar, reluă el eu o ironie muşcătoare, manifeşti atâta curiozitate pentru trecut, încât sunt nevoit să-ţi vorbesc de întâmplări care au precedat înapoierea mea în Franţa. După lungi călătorii, am revenit în Germania, m-am grăbit să mă supun voinţei tatălui meu; m-am căsătorit cu o principesă de Prusia, în timpul absenţei mele, fuseseşi gonită din marele Ducat. Aflând mai târziu că te-ai căsătorit cu contele Mac-Grégor, ţi-am – 3036 –

– Eugen Sue –

cerut, stăruitor, să-mi redai fiica. Nu miai răspuns; cu toate cercetările mele, nu am putut afla unde ai trimis-o pe biata copilă, căreia între timp tatăl meu îi asigurase viitorul. Nu sunt decât zece ani de când o scrisoare a dumitale m-a înştiinţat că fiica noastră murise. Vai! dacă Domnul ar fi hotărât să moară atunci… nu aş fi cunoscut durerea iremediabilă ca aceea care de acum înainte îmi va otrăvi viaţa. — Acum, murmură Sarah, cu vocea slabă, nu mă mir de ura ce ţi-am inspirat de când citiseşi acea scrisoare… Simt că nu voi supravieţui acestei ultime lovituri. Ei bine! da… trufia şi ambiţia m-au pierdut! Sub o înfăţişare pasionată, ascundeam o inimă de gheaţă, mă arătam devotată, sinceră, dar nu a fost – 3037 –

– Misterele Parisului vol.1 –

decât prefăcătorie şi egoism… Neştiind cât erai de îndreptăţit să mă dispreţuieşti, să mă urăşti, speranţele mele nebune mă stăpâneau cu mai multă ardoare ca oricând. În clipa în care o dublă văduvie ne-a redat libertatea amândurora, am căzut din nou pradă acelei preziceri care-mi făgăduia o coroană, iar când hazardul a făcut să-mi regăsesc fiica, mi s-a părut că văd în această întâmplare fericită mâna Providenţei!… Da, mergeam până acolo încât să cred că aversiunea dumitale contra mea va slăbi, din dragoste pentru copilul nostru… şi că-mi vei da mâna dumitale, ca să-i redăm rangul ce i se cuvenea ei… — Ei bine, să fie deci satisfăcută execrabila dumitale ambiţie şi să fie – 3038 –

– Eugen Sue –

pedepsită! Da, cu toată oroarea ce mi-o inspiri, da, din dragoste, ce spun? din respect pentru groaznicele suferinţe ale copilului meu, aş fi… deşi hotărât să trăiesc în urmă separat de dumneata… aş fi consfinţit naşterea copilei noastre printr-o căsătorie, creându-i o situaţie strălucită, atât de înaltă pe cât fusese de umilitoare! — Deci nu mă înşelasem!… Ce nenorocire!… Ce nenorocire!… Acum e prea târziu!… — Oh! o ştiu! nu deplângi moartea fiicei dumitale, ci pierderea rangului pe care l-ai urmărit cu atâta înverşunare!… Ei bine! aceste infame păreri de rău să-ţi fie ultima pedeapsă!… — Ultima… căci nu-i voi supravieţui… – 3039 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Dar înainte de a muri, trebuie să afli care a fost viaţa fiicei dumitale, din clipa când ai părăsit-o. — Biata copilă! foarte nenorocită, cred… — Îţi aminteşti, reluă Rudolf, cu o linişte înspăimântătoare, îţi aminteşti de noaptea aceea în care dumneata şi fratele dumitale m-aţi urmărit într-o speluncă din Cité? — Mi-aduc aminte, dar de ce mă întrebi? Privirea dumitale mă îngheaţă. — Venind în acea speluncă, ai văzut, nu-i aşa, în colţul acelor străzi infecte, nişte fiinţe nenorocite, care, dar nu, nu, nu îndrăznesc, rosti Rudolf ascunzânduşi faţa în mâini, nu îndrăznesc… înseşi cuvintele mele mă îngrozesc. — Şi pe mine mă îngrozesc… Ce mai – 3040 –

– Eugen Sue –

e încă, Dumnezeule? — Le-ai văzut, nu e aşa? reluă Rudolf, făcând o sforţare supraomenească. Le-ai văzut pe acele femei, ruşinea sexului lor?… Ei bine!… printre ele n-ai observat o fată de şaisprezece ani, frumoasă… Oh! frumoasă cum sunt capetele de îngeri zugrăvite în biserici? O biată copilă care, în mijlocul depravării în care fusese azvârlită cu câteva săptămâni mai înainte, păstrase o înfăţişare atât de candidă, atât de feciorelnică şi pură, încât hoţii şi asasinii care o tutuiau, da, doamnă, o supranumiseră FloareaMariei… N-ai remarcat-o pe această fată?… Spune, spune, mamă duioasă! — Nu… n-am observat-o, răspunse Sarah în neştire, simţindu-se apăsată de – 3041 –

– Misterele Parisului vol.1 –

o nelămurită groază. — Adevărat? exclamă Rudolf cu o izbucnire sardonică. E ciudat… eu am remarcat-o! Iată cu ce prilej… ascultă bine. Într-una din acele explorări despre care ţi-am vorbit şi care avea un scop dublu, mă găseam în cartierul Cité, nu departe de spelunca unde m-ai urmărit, când un bărbat vrând să bată pe una din aceste nenorocite creaturi, am sărit şi am apărat-o împotriva brutalităţii individului cu pricina… Nu bănuieşti cine era acea fiinţă? Spune, mamă sfântă şi grijulie, spune, nu ghiceşti? — Nu… nu ghicesc… Oh! lasă-mă… lasă-mă… — Această nenorocită era FloareaMariei… — O, Doamne!… – 3042 –

– Eugen Sue –

— Şi nu ghiceşti cine era FloareaMariei, mamă fără prihană? — Ucide-mă… oh! ucide-mă! — Era Gurista, fata dumitale! strigă Rudolf cu o disperare sfâşietoare… Da, această nefericită pe care am smuls-o din mâinile unui fost puşcăriaş, era copilul meu, al meu… al meu, Rudolf de Gerolstein! Oh! a fost în întâlnirea aceasta cu copila mea, pe care o salvam fără s-o cunosc, ceva fatal, providenţial, o răsplată pentru omul care caută să-şi ajute fraţii, o pedeapsă pentru paricid… — Mor blestemată, de două ori blestemată… murmură Sarah, prăbuşindu-se în fotoliu şi ascunzânduşi faţa în mâini. — Atunci, continuă Rudolf, stăpânindu-şi cu greu simţămintele şi – 3043 –

– Misterele Parisului vol.1 –

vrând zadarnic să-şi înăbuşe plânsul, care din timp în timp îl îneca, după ce am scăpat-o de maltratările care o ameninţau, impresionat de blândeţea nespusă a glasului ei… de trăsăturile feţei ei angelice, mi-a fost peste putinţă să nu mă interesez de ea… Cu câtă adâncă emoţie am ascultat naiva şi zguduitoarea poveste a acestei vieţi de părăsire, de durere şi de mizerie; pentru că, vezi dumneata, viaţa fiicei dumitale a fost înspăimântătoare… Da! Trebuie să cunoşti torturile copilului dumitale; da, doamnă contesă… în timp ce, în mijlocul huzurului, râvneai la o coroană, fetiţa dumitale, îmbrăcată în zdrenţe se ducea seara să cerşească pe străzi, suferind de frig şi de foame… În timpul nopţilor de iarnă, tremura pe nişte paie în colţul – 3044 –

– Eugen Sue –

unui pod şi apoi, când ticăloasa de femeie care o chinuia, obosea lovind-o, neştiind ce să mai scornească pentru a o face să sufere, ştii ce îi făcea doamnă?… Îi smulgea dinţii! — Oh! aş vrea să mor! Ce agonie atroce!… — Ascultă mai departe… Scăpând din mâinile Cucuvelei, rătăcind fără pâine, fără adăpost, la vârsta de opt ani e arestată ca vagabondă şi e băgată la închisoare… Ah! a fost vremea cea mai fericită din viaţa copilei dumitale… doamnă. Da, în celula ei, în fiecare seară mulţumea lui Dumnezeu că nu mai suferă de frig şi de foame şi că nu o mai bate nimeni. Aşadar, într-o închisoare şia trăit ea anii cei mai preţioşi din viaţa unei copile, ani pe care o mamă duioasă – 3045 –

– Misterele Parisului vol.1 –

ştie să-i înfrumuseţeze cu un devotament şi zel pios; da, în loc să-şi petreacă cei şaisprezece ani în mijlocul unor atenţii pline de dragoste, unor învăţăminte alese, fata dumitale n-a cunoscut decât indiferenţa brutală a paznicilor pentru ca apoi, într-o zi, societatea, în criminala ei nepăsare, s-o arunce, nevinovată şi curată, frumoasă şi candidă, în mijlocul mocirlei marelui oraş… Copilă nenorocită… părăsită… fără sprijin, fără un sfat, dată pradă funestelor urmări ale mizeriei şi viciului!… oh! urmă cu durere Rudolf dând curs plânsului care îl înăbuşea, inima ţi-e împietrită, egoismul ţi-e nemilos, dar ai fi plâns… da… ai fi plâns auzind povestirea sfâşietoare a fiicei dumitale! Biata copilă, pângărită, dar nu – 3046 –

– Eugen Sue –

coruptă, pură în mijlocul acelei oribile degradări care era pentru ea un adevărat coşmar, căci fiecare cuvânt exprima oroarea de acea viaţă care o înlănţuise: oh! dacă ai şti cum în fiecare clipă ai fi descoperit în sărmana făptură instincte alese! Câtă bunătate… câtă milă pentru alţii, da… căci pentru a ajuta o nefericire şi mai mare ca a ei, biata micuţă cheltui puţinii bani care îi mai avea şi care ar mai fi cruţat-o un timp de abisul infamant în care fusese aruncată… Da! pentru că a venit o zi… o zi groaznică… în care, fără lucru, flămândă, fără adăpost… femei ticăloase au întâlnit-o istovită… de lipsuri… au îmbătat-o… şi… Rudolf nu mai putu termina. Scoase un ţipăt sfâşietor. – 3047 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Şi era fata mea! fata mea! — Să fiu blestemată! murmură Sarah, ascunzându-şi faţa în mâini ca şi cum s-ar fi temut să mai vadă lumina zilei. — Da, strigă Rudolf, să fii blestemată! căci părăsind-o ai prilejuit comiterea acestor orori… Să fii blestemată! fiindcă, după ce o scosesem din mocirlă şi o adăpostisem în acea paşnică aşezare, ai răpit-o de acolo, cu ajutorul mizerabililor dumitale complici. Să fii blestemată, pentru că această răpire a aruncat-o în ghearele lui Jacques Ferrand… Pomenind acest nume, Rudolf tăcu dintr-o dată. Tresări, ca şi cum l-ar fi rostit pentru prima oară. Căci vorbea de el pentru prima oară de când aflase că – 3048 –

– Eugen Sue –

fiica lui era una din victimele ticălosului… Trăsăturile prinţului căpătară o expresie de furie şi de ură înspăimântătore. Mut, încremenit, era zdrobit la gândul că ucigaşul fiicei lui mai trăia încă… Sarah, cu toată slăbiciunea crescândă şi cu tot zdruncinul pricinuit de convorbirea cu Rudolf, fu izbită de chipul lui sinistru, şi-i fu teamă în primul rând pentru dânsa… — Vai! dar ce ai? murmură ea cu vocea tremurătoare. Nu m-ai făcut destul să sufăr, o, Doamne! — Nu… nu e destul! nu e destul… murmură Rudolf vorbindu-şi sieşi şi răspunzând propriului său gând, n-am simţit niciodată ce simt acum… niciodată. Ce sete de răzbunare… ce – 3049 –

– Misterele Parisului vol.1 –

poftă de sânge mă scurmă… ce ură rece şi calculată!… Când nu ştiam că una din victimele monstrului era copilul meu… îmi ziceam: moartea acestui om ar fi o pedeapsă prea uşoară, pe când viaţa lui ar putea folosi la ceva, dacă, pentru a se răscumpăra, ar accepta condiţiile impuse de mine… Să-l condamn la dărnicie, ca să-şi ispăşească crimele, mi se părea just… Căci viaţa lui fără aur, fără satisfacerea senzualităţii lui frenetice, avea să fie o lungă şi crudă tortură… Dar el a aruncat-o pe fată, de copilă încă, în toate ororile mizeriei… şi, mai târziu, în toate ororile viciului… strigă Rudolf, revenindu-şi treptat, treptat. Şi tot el mia asasinat fata!… Îl voi ucide!… Şi prinţul se precipită spre uşă. — Unde te duci? Nu mă părăsi! – 3050 –

– Eugen Sue –

strigă Sarah, ridicându-se puţin şi întinzând către Rudolf mâinile ei imploratoare. Nu mă lăsa singură!… voi muri… — Singură!… nu… nu… Te las cu spectrul fiicei dumitale, a cărei moarte ai pricinuit-o!… — Sarah, pierdută, se aruncă în genunchi şi scoase un ţipăt de groază, ca şi cum i s-ar fi ivit în faţă o arătare sinistră. — Fie-ţi milă! mor! — Mori, blestemato!… strigă Rudolf cu chipul schimonosit de furie. Acum am nevoie de viaţa complicelui dumitale, căci dumneata ai aruncat-o pe fiica noastră în mâinile călăului ei! Şi Rudolf porunci să fie condus imediat la Jacques Ferrand. – 3051 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Capitolul 4 FURENS AMORIS20 Se lăsase noaptea când Rudolf se îndreptă spre casa notarului. Apartamentul ocupat de Jacques Ferrand era cufundat într-un întuneric adânc… Vântul gemea… Ploaia cădea… Tot astfel urla vântul, tot astfel cădea ploaia în acea noapte sinistră când Cecily, înainte de a părăsi pentru totdeauna casa notarului, exaltase până la nebunie, patima sălbatică a acestui om. Întins pe pat, în camera lui de dormit, slab luminată de o lampă, 20

Furia dragostei (lat). – 3052 –

– Eugen Sue –

Jacques Ferrand era îmbrăcat cu un pantalon şi o vestă de culoare neagră, una din mânecile cămăşii era suflecată, pătată de sânge; o bantă de postav roşie, legată pe braţul lui nervos, arăta că doctorul Polidori îi luase sânge. Acesta, în picioare, rezemat într-o mână de căpătâiul patului, părea să cerceteze, cu îngrijorare, trăsăturile complicelui său. Nimic mai hidos, mai înfiorător decât chipul lui Jacques Ferrand, cufundat într-o somnolenţă care urmează de obicei crizelor violente. De o paloare vineţie, ivindu-se din umbra alcovului, faţa lui scăldată în sudoare a atins ultimul grad al istovirii; pleoapele lui coborâte sunt atât de umflate, injectate de sânge, încât par – 3053 –

– Misterele Parisului vol.1 –

două bile roşii în mijlocul acelui obraz de o lividitate cadaverică. — Încă un acces atât de puternic ca cel de adineauri... şi e mort… rosti Polidori, cu voce înceată. Afară, furtuna se înteţea. „Ce uragan! gândi Polidori, căzând pe un fotoliu şi îngropându-şi fruntea în palme. Ce noapte… ce noapte! Nici nu ar putea exista una mai funestă pentru starea lui Jacques.“ Apoi îşi zise; „Nu ştiu dacă prinţul, cunoscând infernala putere de seducţie a Cecilyei şi ardoarea senzuală a lui Jacques, a prevăzut că la un om atât de oţelit şi energic, de o constituţie atât de robustă, dogoarea unei pasiuni arzătoare şi nesatisfăcute, complicată cu un fel de – 3054 –

– Eugen Sue –

exaltare sexuală, va determina groaznica nevroză căreia Jacques i-a căzut victimă… Această consecinţă era firească, fatală… Oh! da, urmă el ridicându-se repede ca şi cum s-ar fi speriat la gândul acesta, da, prinţul desigur că prevăzuse asta… nicio ştiinţă nu e străină unei vaste şi rare inteligenţe ca a lui… Privirea sa ascuţită pătrunde cauza şi efectul fiecărui lucru… Neîndurător în ceea ce numeşte el dreptate, şi-a întemeiat şi a calculat pedepsirea lui Jacques pe baza unor desfăşurări logice şi succesive a unei patimi bestiale; exasperată până la nebunie.“ În clipa aceea un horn aproape năruit de vechime, răsturnat de violenţa vântului, căzu pe acoperiş şi apoi în – 3055 –

– Misterele Parisului vol.1 –

curte cu un duduit răsunător ca al trăsnetului. Jacques Ferrand, smuls brusc din toropeală, făcu o mişcare. Un geamăt înfundat al notarului atrase atenţia lui Polidori. „Iese din toropeală, se gândi el, apropiindu-se încet de pat, poate va recădea într-o nouă criză.“ — Polidori! murmură Jacques Ferrand, cu ochii închişi. Polidori, ce zgomot a fost acesta? — Un horn care s-a dărâmat… răspunse Polidori, în şoaptă, temându-se să nu impresioneze prea tare urechea complicelui său; un uragan puternic zguduie casa din temelii… noaptea e cumplită, cumplită! Notarul nu-l auzi, şi-i zise, întorcând – 3056 –

– Eugen Sue –

puţin capul spre el: — Polidori, tu nu eşti aici? — Ba da… Ba da… sunt aici, răspunse Polidori cu vocea mai fermă, dar mi-a fost teamă să nu-ţi produc dureri, ca adineauri, vorbind mai tare. — Nu… acum vocea ta ajunge la urechea mea fără să-mi stârnească grozavele dureri de mai înainte… La cel mai mic zgomot aveam impresia că trăsnetul îmi izbea craniul… şi totuşi, în mijlocul acelui vacarm, a acelor suferinţe fără nume, auzeam vocea pătimaşă a Cecilyei care mă chema… — Mereu femeia aia diabolică… mereu! Dar alungă odată gândurile astea… ele te vor ucide! — Aceste gânduri sunt viaţa mea! ca şi viaţa mea, ele rezistă la chinurile mele. – 3057 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Dar, nebunule, îţi spun că aceste gânduri îţi provoacă chinurile! Boala ta nu e decât o exaltare senzuală ajunsă la paroxism… Încă odată, alungă din mintea ta aceste imagini desfrânate, altminteri vei pieri… — Să alung aceste imagini! strigă Jacques Ferrand cu revoltă, oh! niciodată, niciodată! Toată teama mea este ca viaţa să nu mi se stingă evocându-le… dar la naiba, nu se stinge. Cu cât acest miraj arzător mi-apare, cu atât seamănă mai mult cu realitatea… De îndată ce durerea îmi lasă o clipă de odihnă, de îndată ce pot înnoda două idei, Cecily, acest demon pe care îl iubesc şi pe care îl blestem, răsare înaintea ochilor mei. — Ce pasiune sălbatecă! Mă – 3058 –

– Eugen Sue –

înspăimântă! — Uite, acum, spuse notarul cu vocea stridentă şi cu ochii mereu aţintiţi spre un punct întunecat al alcovului, văd ceva ca o formă nedesluşită şi albă desprinzându-se… acolo… acolo! Şi întinse degetul lui păros şi descărnat în direcţia vedeniei. — Taci, nenorocitule! — Ah! uite-o!… — Jacques, asta e moartea! — A! o văd, adăugă Ferrand, cu dinţii strânşi fără să răspundă lui Polidori; uite-o! cât e de frumoasă! cât e de frumoasă!… Cum îi flutură pe umeri părul negru, despletit!… Şi dinţii ei mici care se ivesc printre buzele întredeschise… buzele ei atât de pline şi de roşii! Ca mărgeanul!… Oh! ochii ei – 3059 –

– Misterele Parisului vol.1 –

mari par rând pe rând scântei aprinse sau gata să se stingă!… Cecily! adăugă el cu o excitare nespusă, Cecily! te ador!… — Jacques! ascultă, ascultă! — Oh! să fiu blestemat pe vecie… şi să mă urmărească o eternitate!… şi s-o văd aşa o veşnicie!… — Jacques! strigă speriat Polidori, nu-ţi obosi ochii cu asemenea vedenii! — Nu e o vedenie! — Ia seama! adineauri, ştii… îţi închipuiai că auzi cântecele ei de voluptate şi timpanul tău a fost dintr-o dată lovit de o durere groaznică… Ia seama! — Lasă-mă! Strigă notarul, mânios şi enervat, lasă-mă!… La ce-mi trebuie auzul dacă nu ca să-i reţin sunetele vocii?… Ochii, dacă nu ca s-o văd?… – 3060 –

– Eugen Sue –

— Dar chinurile care urmează, nebun nenorocit? — Merită să înfrunt chinurile pentru un miraj! Am sfidat moartea pentru o realitate… Ce-mi pasă la urma urmei? Acest înflăcărat tablou este pentru mine realitatea! Oh! Cecily! Cât eşti de frumoasă... O ştii bine, monstrule, că eşti seducătoare… La ce foloseşte această cochetărie infernală care mă pune pe jăratec!… Oh! îmi doreşti moartea?… destul… destul, sau te sugrum vocifera notarul, în delir. — Dar te omori, nenorocitule! strigă Polidori, zguduindu-l ca să-l readucă la realitate. Sforţări inutile!… Jacques continua şi mai exaltat: — O, regină adorată! demon al – 3061 –

– Misterele Parisului vol.1 –

voluptăţii! niciodată n-am văzut… Notarul nu sfârşi vorba. Scoase brusc un ţipăt de durere, acoperindu-şi ochii. — Ce ai? îl întrebă Polidori, cu mirare. — Stinge lumina asta, e prea puternică… N-o pot suporta, îmi face rău… — Cum! zise Polidori, din ce în ce mai surprins, nu arde decât o lampă cu abajur, şi raza ei e foarte slabă!… — Îţi spun că lumina creşte… Uite, mai mult, mai mult! Oh! e prea de tot… nu mai pot suporta! adăugă Jacques Ferrand închizând ochii cu o expresie de mare suferinţă. — Eşti nebun! În camera asta abia te vezi, când îţi spun că am coborât flacăra – 3062 –

– Eugen Sue –

lămpii, deschide ochii, te vei convinge! — Să deschid ochii.!… dar voi fi orbit de văpaia care năvăleşte din ce în ce mai tare în această cameră… Aici, colo peste tot… sunt numai snopi de foc, mii de scântei aprinse! strigă notarul ridicându-se în capul oaselor. Apoi, cu un nou ţipăt de durere atroce, îşi duse iar mâinile la ochi. Dar am orbit! Văpaia trece prin pleoapele mele închise… mă arde… mă distrage… ah! acum mâinile mă mai apără puţin!… dar stinge o dată lampa, să nu mai arunce flăcări de iad!… „Nicio îndoială, îşi spuse Polidori, vederea îi e atinsă de exorbitanta sensibilitate de care auzul lui fusese lovit adineauri… apoi urmează o criză de halucinaţii… E pierdut!… Să-i iau din nou sânge, în starea asta, ar fi să-l – 3063 –

– Misterele Parisului vol.1 –

omor… E pierdut!“ Un nou ţipăt ascuţit, teribil, al lui Jacques Ferrand, cutremură odaia. — Călăule! stinge odată lampa!… Vâlvătaia îmi răzbate prin mâini, le face transparente… Văd sângele circulând prin reţeaua vinelor mele… Zadarnic strâng pleoapele cu toate puterile, această lavă încinsă se infiltrează… Oh! ce tortură! E ca şi cum mi s-ar înfige în fundul orbitelor un fier ascuţit, înroşit… Ajutor! Dumnezeule! ajutor!… strigă el zvârcolindu-se în pat, pradă unor oribile spasme dureroase. Polidori, speriat de violenţa acestui acces, stinse brusc lumina. Şi amândoi rămaseră în întuneric. În clipa aceea se auzi zgomotul unei trăsuri care se oprea la poartă. – 3064 –

– Eugen Sue –

Capitolul 5 VEDENIILE Când întunericul cuprinse odaia în care se găsea notarul împreună cu Polidori, durerile ascuţite ale lui Jacques Ferrand cedară treptat. — De ce ai întârziat atâta până să stingi lampa? întrebă notarul. Ca să mă faci să sufăr chinurile iadului? Oh! cât m-au torturat… Doamne, cât m-au torturat! — Acum suferi mai puţin? — Mai simt încă o durere violentă… dar asta nu e nimic faţă de ce simţeam înainte. — Ţi-am spus-o: de îndată ce amintirea acelei femei va tulbura unul – 3065 –

– Misterele Parisului vol.1 –

din simţurile tale, în aceeaşi clipă el va fi lovit de unul din acele teribile fenomene care derutează ştiinţa medicală şi pe care credincioşii l-ar putea numi o cumplită pedeapsă a lui Dumnezeu… — Nu-mi vorbi de Dumnezeu! strigă monstrul scrâşnind din dinţi. — Îţi vorbesc ca să-ţi intre în cap… Dar pentru că ţii la viaţa ta, oricât de mizerabilă este, gândeşte-te bine, ţi-o repet, că vei muri într-una din aceste crize grozave, dacă te mai laşi în voia lor… — Ţin la viaţă… fiindcă amintirea Cecilyei e toată viaţa mea… — Dar această amintire te istoveşte, te consumă, te ucide! — Nu pot şi nici nu vreau să mă sustrag ei… Sunt încarnat în Cecily ca – 3066 –

– Eugen Sue –

sângele în trup… Acest om mi-a luat toata averea, dar n-a putut să-mi răpească nepieritoarea icoană a acelei încântătoare făpturi; această icoană este a mea, în orice clipă e aici, ca o sclavă a mea… spune ce vreau eu, mă priveşte cum vreau, mă adoră cum vreau! strigă notarul într-un acces de patimă frenetică. — Jacques, nu te exalta! Aminteşte-ţi de criza de adineauri! Notarul nu-şi auzi complicele care-i prevedea o nouă criză, într-adevăr Jacques Ferrand reîncepu, scoţând un hohot de râs spasmodic şi batjocoritor: — Să mi-o răpească pe Cecily? Iată, chiar acum mă voi duce în camera ei, unde n-am îndrăznit să intru de când a plecat… Oh! să văd, să ating hainele care – 3067 –

– Misterele Parisului vol.1 –

au fost ale ei, oglinda în faţa căreia se îmbrăca... Fixându-mi cu toată energia privirile în acea oglindă, o voi vedea pe Cecily, şi nu va fi o iluzie, un miraj, va fi chiar ea, o voi găsi acolo… ca un sculptor care-şi desprinde statuia din blocul de marmură… Dar, pe toate flăcările iadului care mă ard, nu va fi o palidă şi o rece Galatee. — Unde te duci? exclamă deodată Polidori, auzindu-l pe notar ridicânduse, deoarece întunericul cel mai adânc domnea în cameră. — Mă duc s-o văd pe Cecily... — Nu te vei duce! Vederea acelei camere te va ucide. — Cecily mă aşteaptă acolo! — Nu te vei duce, te-am prins, nu-ţi mai dau drumul, strigă Polidori – 3068 –

– Eugen Sue –

apucându-l de braţ. Jacques Ferrand, ajuns în ultimul grad de sfârşeala, nu putea lupta cu Polidori care-l strângea cu putere. — Vrei să mă opreşti să merg la Cecily? — Da, de altfel e o lumină aprinsă în sala vecină; tu ştii ce efect are asupra vederii tale. — Cecily e sus… mă aşteaptă… aş trece şi printr-un cuptor încins ca să mă duc la ea… Lasă-mă… mi-a spus că sunt bătrânul ei tigru… ia seama, ghearele mele sunt ascuţite! — N-o să ieşi de aici! O să te leg de pat ca pe un nebun furios. — Polidori, ascultă-mă, nu sunt nebun, am mintea întreagă, ştiu bine că Cecily nu e acolo, dar pentru mine – 3069 –

– Misterele Parisului vol.1 –

plăzmuirile închipuirii sunt realităţi… — Tăcere! îl întrerupse Polidori, ascultând cu atenţie, adineauri mi s-a părut că aud oprindu-se o trăsură la poartă; nu m-am înşelat; aud zvon de glasuri în curte. — Vrei să mă abaţi de la gândul meu, capcana e prea grosolană. — Îţi spun că aud vorbe şi cred că recunosc… — Vrei să mă păcăleşti, zise Jacques Ferrand, însă nu mă las înşelat… — Dar, nenorocitule, ascultă cu atenţie, n-auzi? — Lasă-mă!… Cecily, e sus, mă cheamă, nu mă înfuria. Te previn la rândul meu, ia seama! Auzi, ia seama… — Nu vei ieşi de aici… — Ia seama… – 3070 –

– Eugen Sue –

— Interesul meu cere să rămâi aici. — Mă împiedici să mă duc s-o regăsesc pe Cecily, interesul meu cere ca tu să mori… Na! spuse notarul cu vocea înăbuşită. Polidori scoase un ţipăt. — Sceleratule! m-ai lovit în braţ, mâna nu-ţi era prea sigură; rana e uşoară, n-o să-mi scapi… — Rana ta e mortală… te-am lovit cu stiletul otrăvit al Cecilyei; îl aveam mereu la mine, aşteaptă efectul veninului. Ah! îmi dai drumul, bun, în câteva clipe vei muri… Nu trebuia să mă împiedici să mă duc la Cecily, adăugă notarul, încercând pe întuneric să deschidă uşa, — Oh! braţul îmi amorţeşte… murmură Polidori... Mă cuprinde un frig – 3071 –

– Misterele Parisului vol.1 –

de moarte, îmi tremură genunchii, sângele îmi îngheaţă în vine, simt că mă pierd… Ajutor! strigă complicele lui Jacques Ferrand, adunându-şi puterile într-un ultim strigăt, ajutor… mor!… Şi se prăbuşi. O uşă se deschise cu atâta violenţă, încât mai multe ochiuri de geam se sparseră în ţăndări, vocea tunătoare a lui Rudolf şi zgomotul de paşi grăbiţi părură să răspundă la ţipătul de groază al lui Polidori. Jacques Ferrand, găsind în sfârşit, pe întuneric, broasca, deschise brusc uşa de la odaia alăturată şi se repezi acolo, cu primejdiosul lui stilet în mână… În aceeaşi clipă, ameninţător şi măreţ, ca un geniu al răzbunării, prinţul intră în cameră prin partea opusă. – 3072 –

– Eugen Sue –

— Monstrule! strigă Rudolf, înaintând către Jacques Ferrand, tu mi-ai ucis copila!… o să… Prinţul nu termină, ci se dădu înapoi, înspăimântat… S-ar fi zis că aceste vorbe l-ar fi trăsnit pe Jacques Ferrand. Aruncând stiletul şi ducându-şi mâinile la ochi, mizerabilul căzu cu faţa la pământ, scoţând un ţipăt care nu avea în el nimic omenesc. Ca urmare a fenomenului de care pomenise Polidori, când notarul intrase în cealaltă cameră puternic luminată, fu cuprins de o orbire mai violentă, mai insuportabilă decât dacă ar fi fost aruncat în mijlocul unei avalanşe de sori incandescenţi. Şi era un spectacol groaznic aceasta agonie a omului care se – 3073 –

– Misterele Parisului vol.1 –

zvârcolea în spasme înfricoşătoare, zgâriind podeaua cu unghiile, ca şi cum ar fi vrut să-şi sape o groapă ca să scape de chinurile atroce provocate de strălucirea razelor. Rudolf, unul din oamenii lui şi portarul casei, care fusese silit să-l conducă pe prinţ până la uşa acelei camere, rămaseră înmărmuriţi de oroare. Cu toată îndreptăţita lui ură, Rudolf încercă un sentiment de milă pentru suferinţele nemaivăzute ale lui Jacques Ferrand, şi porunci să fie întins pe o canapea. Izbutiră s-o facă, dar cu destulă greutate, deoarece notarul, temându-se să nu fie din nou chinuit de lumina lămpii, se zbătea violent; de îndată ce – 3074 –

– Eugen Sue –

avu iar faţa inundată de razele lămpii, scoase un nou ţipăt… Un ţipăt care-l îngheţă pe Rudolf, de groază. După noi şi lungi chinuri, fenomenul încetă prin însăşi violenţa lui. Atingând ultimele limite ale posibilului, fără ca moartea să survină, durerea vizuală încetă, dar, potrivit mersului normal al bolii, acestei crize îi urmă o halucinaţie cu delir. Jacques Ferrand înţepeni ca un cataleptic; pleoapele lui, până atunci închise cu încăpăţânare, se ridicară brusc şi, în loc să fugă de lumină, ochii i se aţintiră asupra ei; pupilele dilatate şi încremenite, deveniseră fosforescente şi luminate dinăuntru. Jacques Ferrand părea adâncit întrun fel de contemplaţie extatică; trupul şi – 3075 –

– Misterele Parisului vol.1 –

membrele lui rămăseseră la început întro inerţie completă, numai trăsăturile feţei erau mereu agitate de un tremur nervos. Faţa lui hidoasă, crispată, pocită, nu mai avea nimic omenesc într-însa; s-ar fi zis ca poftele animalice, înăbuşind inteligenţa omului, imprimaseră fizionomiei acestui mizerabil un caracter cu totul bestial. Ajuns în perioada mortală a delirului, deşi într-o supremă halucinaţie, îţi mai amintea de vorbele Cecilyei care îl numise tigrul ei; treptat, treptat, judecata i se rătăci; îşi închipui că e un tigru. Vorbele întretăiate, gâfâite, dovedeau haosul din creierul lui şi trădau strania aberaţie căreia îi căzuse – 3076 –

– Eugen Sue –

pradă. Puţin câte puţin, mădularele lui, până atunci rigide, şi inerte, se destinseră; o mişcare mai bruscă îl făcu să cadă de pe canapea, vru să se ridice şi să meargă, dar puterile nu-l ajutară şi fu silit să se târască ba ca o reptilă, ba pe mâini sau de-a buşilea, încoace şi încolo, după cum îl aţâţau sau îl stăpâneau vedeniile. Ghemuit într-un colţ al camerei, ca un tigru în vizuină, strigătele lui răguşite, furioase, scrâşnetul dinţilor, contorsiunea spasmodică a muşchilor frunţii şi obrazului, privirea lui aprinsă, îi dădeau uneori o vagă şi înspăimântătoare asemănare cu acea bestie fioroasă. — Tigru… tigru… sunt tigru, repeta el cu glasul sacadat, ghemuindu-se, da, – 3077 –

– Misterele Parisului vol.1 –

tigru… cât sânge!… în caverna mea… cadavre sfâşiate!… Gurista… fratele acelei văduve… un copil mic… copilul Luizei… iată cadavre… tigroaica mea, Cecily, va avea partea ei… Apoi, privindu-şi degetele descărnate ale căror unghii crescuseră peste măsură în timpul bolii, adăugă aceste cuvinte, întretăiate: — Oh! unghiile mele ascuţite… ascuţite şi tăioase... Eu tigru, bătrân, eu? Nimeni nu va îndrăzni să se lupte cu mine pentru tigroaica mea Cecily… Ah! ea mă cheamă!… Mă cheamă! strigă el, întorcându-şi obrazul monstruos şi ciulindu-şi urechile. După un moment de tăcere, se ghemui din nou lângă perete şi continuă: — Nu… am crezut că o aud… nu e – 3078 –

– Eugen Sue –

acolo… dar o văd… oh! uite-o… mă cheamă, rage, rage acolo… Iată-mă… iată-mă… Şi Jacques Ferrand se târî pe genunchi şi pe mâini până către mijlocul camerei. Cu toate că puterile îl părăsiseră, înainta din timp în timp printr-un salt spasmodic, apoi se oprea părând să asculte cu atenţie. — Unde e… unde e… oh!… mă apropii, ea se depărtează… Ah!… acolo… mă aşteaptă… du-te… du-te… muşcă nisipiul, scoţând răgetele tale jalnice… Ah! ochii ei mari, feroci… devin languroşi şi rugători… Cecily, bătrânul tigru e al tău, urlă el. Şi, cu un ultim avânt, avu puterea să se ridice şi să-şi îndrepte genunchii. Dar deodată, dându-se înapoi cu spaimă, cu – 3079 –

– Misterele Parisului vol.1 –

corpul prăbuşit pe călcâie, cu părul zburlit, cu privirea rătăcită, cu gura schimonosită de groază, cu ambele mâini întinse înainte, păru să se lupte cu turbare cu un inamic invizibil, îngăimând vorbe fără şir şi strigând: — Ce muşcătură… ajutor… ghemotoace îngheţate… braţele mele zdrobite… nu pot să-l scot… dinţii ascuţiţi… Nu, nu, oh! nu ochii… ajutor… un şarpe negru… Oh! capul lui turtit… pupilele lui de foc. Mă priveşte… e diavolul… Ah! totdeauna la biserică… du-te… la semnul crucii… dute… Simptomele unei morţi apropiate începură să se arate. Rudolf, ca şi ceilalţi martori ai acestei scene, rămăsese nemişcat şi mut, – 3080 –

– Eugen Sue –

ca şi cum s-ar fi aflat sub apăsarea unui vis rău. — Ah!… reluă el cu vocea, gâtuită, femeile astea… femei!… dar taina… Sunt un om evlavios… Taina!… Ah! Iată-le!… trei… Sunt trei… Ce spune asta? Sunt Luiza Morel… Ah! da… Luiza Morel… ştiu… Nu sunt decât o fată din popor… Uite Jacques… ce pădure de păr negru se desfăşoară pe umerii mei… Mă găseai frumoasă… ţine… ia-o… păstreaz-o. Dar ce-mi dă ea?… capul ei… tăiat de călău… Acest cap mort mă priveşte… Acest cap mort îmi vorbeşte… Buzele ei vinete se mişcă… Vino!… vino!… vino!... Cecily… nu… nu vreau… nu vreau… diavole… lasă-mă… pleacă… pleacă… Şi femeia astălaltă. Oh! frumoasă!… frumoasă!… – 3081 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Jacques… sunt ducesa de Lucenay… Priveşte mijlocul meu de zeiţă… surâsul meu… ochii mei sfidători… Vino!… vino!… da… Vin… aşteaptă-mă… Şi asta… care-şi întoarce faţa!… Oh! Cecily!… Cecily!… Această ultimă convulsie fu urmată de o comoţie mortală. Căzu pe spate, ţeapăn şi fără suflare, ochii păreau să-i iasă din orbite, spasme cumplite imprimau trăsăturilor lui contursiuni oribile. O spumă însângerată i se scurgea de pe buze, vocea era şuierătoare, gâtuită, ca a unui hidrofob, pentru că în culmea paroxismului, această boală infernală, neîndurătoare, pedeapsă a desfrânării, are aceleaşi simptome ca turbarea. Viaţa monstrului se stinse sub – 3082 –

– Eugen Sue –

apăsarea unei oribile şi crude viziuni, căci bâlbâi: — Carnea mea fumegă… măduva mi se usucă… spectru neînduplecat… Cecily!… focul… Cecily!… Acestea fură ultimele cuvinte ale lui Jacques Ferrand. Rudolf părăsi, înspăimântat, casa notarului. Capitolul 6 SPITALUL SĂRACILOR Ne amintim că Floarea-Mariei, salvată de Lupoaică, fusese transportată nu departe de insula Ravageur, în casa de la ţară a doctorului Griffon, unul din medicii spitalului comunal, unde-l vom conduce pe cititor. – 3083 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Acest doctor savant, care obţinuse, prin protecţia unor oameni suspuşi, un serviciu în acest spital, socotea secţia lui ca un fel de laborator, unde experimenta pe săraci tratamentele ce le aplica apoi pacienţilor bogaţi. În ochii acestui prinţ al ştiinţei, cum se spune în zilele noastre, bolnavii din spital nu erau decât material de studiu, de experimentare şi, dacă la urmă, rezulta câteodată din încercările lui ceva util sau o nouă descoperire dobândită de ştiinţa medicală, doctorul Griffon îşi arăta satisfacţia cu o sinceritate nevinovata şi triumfa ca un general după o victorie care a costat mii de vieţi. Nimic mai întristător ca aspectul nocturn al vastei săli de spital unde îl introducem pe cititor. – 3084 –

– Eugen Sue –

De-a lungul pereţilor mari şi întunecaţi, având din loc în loc ferestre zăbrelite ca ale închisorilor, sunt înşiruite două rânduri paralele de paturi, luminate sărăcăcios de o lampă atârnată de tavan. Aerul e atât de stricat, atât de greu, încât pacienţii noi-veniţi se îmbolnăvesc şi mai rău; acest plus de suferinţă e un fel de tribut pe care fiecare pacient îl plăteşte neapărat pentru prezenţa sa în acest sinistru spital. Printre femeile care se aflau internate aici se aflau trei persoane al căror nume a mai fost amintit în cursul acestei povestiri: domnişoara de Fermont, fiica nefericitei văduve ruinată de lăcomia lui Jacques Ferrand; La Lorraine, o biată spălătoreasă, căreia – 3085 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Floarea-Mariei îi dăduse cu ani în urmă puţinii bani ce-i mai rămăseseră; şi Jeanne Duport, sora lui Fortuné, povestitorul din închisoarea „La Force“. Cunoaştem pe domnişoara de Fermont şi pe sora Şugubăţului. Cât despre La Lorraine, era o femeie de vreo douăzeci de ani, cu trăsăturile blânde şi armonioase, dar de o paloare şi o slăbiciune extremă; era tuberculoasă în ultimul grad, fără nicio nădejde de salvare, o ştia şi dânsa şi se stingea încet. Distanţa dintre paturile acestor două femei era destul de mică, aşa că puteau vorbi încet, fără a fi auzite de infirmiere. — Ei bine! spuse Jeanne cu tristeţe, deoarece suntem vecine de pat, să fim şi prietene. — Cu plăcere; eu mă numesc Anette – 3086 –

– Eugen Sue –

Gerbier, spălătoreasă, spuse La Lorraine. — Şi eu Jeanne Duport, lucrătoare la pasmanterie... Ah! Ce bine e să poţi găsi pe cineva în spital, care să nu-ţi fie cu totul străin, mai ales când vii pentru prima oară şi când ai atâtea necazuri… Dar nu mai vreau să mă gândesc la ele… — Spune-mi La Lorraine… — Eşti măritată? — Nu sunt căsătorită… spălam cu ziua la o cucoană bogată de la mine din sat, am fost totdeauna cuminte, dar mam lăsat amăgită de fiul boierilor şi atunci… — Ah! da… înţeleg. — Când am văzut starea în care eram, n-am mai îndrăznit să stau în sat: domnul Jules, fiul cucoanei bogate, mi-a dat cincizeci de franci ca să plec la Paris, – 3087 –

– Misterele Parisului vol.1 –

promiţându-mi că-mi va trimite în fiecare lună douăzeci de franci pentru rufăria copilului şi pentru lăuzia mea, dar de când am plecat de acasă, n-am mai primit nimic de la el, nici măcar o veste. Odată i-am scris, dar n-am primit niciun răspuns… N-am îndrăznit să mai încerc, am înţeles că nu mai vrea să ştie de mine… — Va să zică el te-a pierdut; şi e bogat? — Mama lui are avere mare la noi; dar ce vreţi? Nu mai eram acolo… m-a uitat… — Dar tocmai datorită copilului n-ar fi trebuit să te uite. — Dimpotrivă, vedeţi, asta l-a făcut să se poarte aşa cu mine, era supărat că rămăsesem însărcinată şi că devenisem o – 3088 –

– Eugen Sue –

povară pentru el. — Biata Lorraine! — Îmi pare rău de copil, pentru mine, nu pentru el. Biata fetiţă, bine că a murit, ar fi suferit prea multă mizerie şi ar fi rămas orfană de timpuriu, fiindcă nu mai am mult de trăit… — Nu trebuie să ai asemenea gânduri, la vârsta dumitale… E multă vreme de când te-ai îmbolnăvit? — Aproape trei luni… Vezi că atunci când a trebuit să câştig pâinea pentru mine şi pentru copilul meu, am muncit peste puteri, am reluat prea devreme lucrul pe luntre; a fost o iarnă foarte aspră, am căpătat o congestie pulmonară; tot atunci mi-am pierdut fetiţa… Veghind-o, nu m-am mai gândit la mine şi nu m-am îngrijit… şi apoi – 3089 –

– Misterele Parisului vol.1 –

peste toate astea durerea… Sunt tuberculoasă, condamnată, cum era şi actriţa aia care a murit de curând… — La vârsta dumitale ai totdeauna speranţe de însănătoşire. — Actriţa n-avea decât cu doi ani mai mult decât mine, şi ai văzut. — În legătură cu moartea mea, spuse La Lorraine, după un moment de şovăire, aş dori mult să-mi faci un serviciu. — Vorbeşte... — Dacă mor, cum e de aşteptat, înainte ca dumneata să pleci de aici, aş vrea să-mi reclami corpul… Am păstrat puţinii bani ce-i mai am ca să pot fi înmormântată ca oamenii… — Nu mai avea idei de astea! — Totuna e, fie că le am sau nu, – – 3090 –

– Eugen Sue –

dar îmi făgăduieşti? — Sper, cu ajutorul lui Dumnezeu, că asta nu se va întâmpla. — Da, dar dacă se întâmplă, nu voi avea aceeaşi soartă ca actriţa aia, mulţumită dumitale, nu-i aşa? — Biata de ea, după ce a fost aşa de bogată să sfârşească aşa! — Nu numai actriţa a fost bogată în această sala, doamnă Jeanne. — Spune-mi Jeanne… cum îţi spun şi eu La Lorraine. — Eşti foarte drăguţă… — Dar cine a mai fost bogată aici? — O tânără în vârstă de cel mult cincisprezece ani, care a fost adusă aici aseară, înainte să fi venit dumneata. Era atât de slăbită, că a fost purtată pe braţe. Sora spune că această tânără precum şi – 3091 –

– Misterele Parisului vol.1 –

mama ei sunt oameni foarte cumsecade, care au fost ruinaţi... — Mama ei e şi ea aici? — Nu, mamei îi era atât de rău, atât de rău, încât n-a putut fi transportată… Biata fată nu voia s-o părăsească şi s-au folosit de leşinul ei ca s-o aducă încoace… Proprietarul unei case de mahala cu odăi mobilate, unde locuiau, a anunţat comisariatul, de teamă să nu moară în casa lui. — Şi unde e domnişoara? — Uite-o colo, în patul din faţa dumitale... — Şi are doar cincisprezece ani? — O, Doamne, cel mult… — Vârsta fetei mele cea mare!… spuse Jeanne, nemaiputându-şi stăpâni lacrimile. – 3092 –

– Eugen Sue –

Capitolul 7 VIZITA Jeanne Duport, cu gândul la fata ei, începu să plângă amar. — Iartă-mă îi spuse întristată La Lorraine, iartă-mă dacă, fără să vreau, ţiam făcut rău vorbindu-ţi de copii… nu cumva sunt şi ei bolnavi? — Vai! Doamne!… nu ştiu ce o să fie cu ei dacă stau aici mai mult de opt zile. — Şi soţul dumitale? După o clipă de tăcere, Jeanne, ştergându-şi lacrimile, continuă: — Deoarece suntem prietene, dragă La Lorraine, pot să-ti vorbesc despre necazurile mele, aşa cum mi le-ai povestit pe ale dumitale… Asta o să-mi – 3093 –

– Misterele Parisului vol.1 –

mai aline suferinţa… Soţul meu era un bun meseriaş; s-a ţicnit însă, apoi ne-a părăsit, pe mine şi pe copiii mei, după ce a vândut tot ce aveam; m-am apucat iar de lucru, suflete bune m-au ajutat, începusem să mă înfirip, să-mi refac gospodăria şi îmi îngrijeam mica mea familie pe cât puteam, când deodată soţul meu s-a înapoiat cu o femeie ticăloasă, amanta lui, ca să-mi răpească şi puţinul ce mai aveam, aşa că a trebuit s-o iau iar de la început. — Biata Jeanne! şi nu puteai împiedica toate astea? — Ar fi trebuit să mă despart legal de el; dar legea costă scump, cum spune fratele meu. Vai! Doamne, să vezi ce înseamnă asta; legea e atât de scumpă pentru noi, oamenii săraci. Acum câteva – 3094 –

– Eugen Sue –

zile mă duc să-l văd pe fratele meu şi el îmi dă trei franci pe care îi strânsese, istorisind poveşti celorlalţi deţinuţi. — Se vede că sunteţi oameni cu inima bună, spuse La Lorraine, care, din discreţie, nu o întrebă pe Jeanne de ce se află fratele ei la închisoare. — Mi-am făcut din nou curaj, în speranţa că soţul meu n-o să se mai înapoieze multă vreme, deoarece luase din casă tot ce se putea lua. Dar nu, mă înşelasem, adăugă nenorocita cutremurându-se, îi rămăsese fata… biata mea Catherine… pe care voia să mi-o ia. — Pe fiica dumitale? — Stai să vezi… Stai să vezi. Acum trei zile lucram acasă, cu copiii în jurumi, când deodată intră soţul meu. Mi-am – 3095 –

– Misterele Parisului vol.1 –

dat seama imediat că era băut… „Am venit s-o iau pe Catherine,“ îmi zise el. Fără să vreau, o apuc pe fată de braţ şi îi răspund lui Duport: „Unde vrei s-o duci?“ „Nu-ţi pasă, e fata mea, să-şi facă bocceaua şi să mă urmeze.“ La vorbele astea mi s-a urcat sângele la cap, căci închipuieşte-ţi, dragă La Lorraine, ticăloasa care s-a înhăitat cu soţul meu… mă cutremur să-ţi spun… dar ăsta e adevărul… îl împinge, de multă vreme, să profite de pe urma fiicei noastre… e tânără, e frumoasă… Ce zici de asemenea monstru de femeie? — Ah! da, e un adevărat monstru! — S-o iei cu tine pe Catherine! îi răspund eu, niciodată! Ştiu ce vrea să facă din ea ticăloasa ta de muiere! „Na, îmi spuse el cu buzele albe de furie, nu – 3096 –

– Eugen Sue –

mă întărâta că te omor!“ După care o ia pe fata de braţ zicându-i: „La drum, Catherine!“ Biata micuţă m-a luat de gât izbucnind în lacrimi şi strigând: „Vreau să rămân cu mama!“ Văzând asta, Duport devine furios, o smulge pe fată de lângă mine, îmi dă un pumn în pântece şi mă răstoarnă dintr-o dată la pământ… Dar vezi dumneata, La Lorraine, era atât de rău fiindcă băuse… în sfârşit, mă calcă în picioare copleşindu-mă cu înjurături. — Cum a putut fi atât de crud, Doamne?! — Bieţii copii îi cad în genunchi, cerându-i iertare. Catherine de asemenea; atunci îi spune fetei mele, urlând ca scos din minţi: „Dacă nu mergi cu mine, o ucid pe mama ta!“ Eu vărsăm – 3097 –

– Misterele Parisului vol.1 –

sânge, mă simţeam pe jumătate moartă, nu puteam face o mişcare, dar îi strig Catherinei: „Lasă-l să mă ucidă! dar nu te duce cu tatăl tău!“ „N-o să taci odată?“ îmi spune Duport, dându-mi o nouă lovitură de picior, care m-a făcut să-mi pierd cunoştinţa. — Ce ticăloşie! Ce ticăloşie! — Când mi-am revenit puţin în fire, i-am văzut pe cei doi băieţi ai mei plângând, — Şi fata dumitale? — Plecată!… strigă nefericita mamă printre lacrimi sfâşietoare, da, plecată… Ceilalţi copii mi-au spus că tatăl lor o bătuse, ameninţând-o că mă omoară pe loc. Atunci, ce vrei? Biata copilă şi-a pierdut capul, s-a aruncat peste mine să mă îmbrăţişeze, i-a îmbrăţişat plângând – 3098 –

– Eugen Sue –

şi pe frăţiorii ei şi apoi soţul meu a luat-o cu el! Ah! sunt sigură că mârşava lui de amantă îl aştepta pe scară, sunt absolut sigură!... — Dar nu te, puteai plânge comisarului? — În primul moment, marea mea suferinţa era că o ştiam pe Catherine plecată, dar în urmă am simţit nişte dureri mari în tot trupul, nu puteam să umblu. Vai! Doamne! de ce mi-a fost teamă, se întâmplase. Da, îi spusesem fratelui meu: Într-o zi bărbatul o să mă bată atât de rău, atât de rău, încât am să fiu nevoită să intru în spital. Atunci ce vor deveni copiii mei?… Şi azi, iată-mă la spital şi întrebându-mă: ce vor deveni copiii mei? — Oare nu există dreptate pentru – 3099 –

– Misterele Parisului vol.1 –

oamenii săraci, Dumnezeule? — Prea costisitoare, prea costisitoare pentru noi, cum spune fratele meu, răspunse Jeanne Duport cu amărăciune. Vecinii l-au chemat pe comisar, a venit grefierul lui, îmi era penibil să-l reclam pe Duport, dar din pricina fetei mele a trebuit s-o fac. I-am spus doar atât că, certându-l fiindcă voia să-mi ia fata, mia dat un brânci, asta n-o să aibă urmări, o să-mi treacă… Dar vreau să-mi recapăt fata, fiindcă mă tem că femeia care trăieşte cu soţul meu să n-o ducă pe căi greşite. — Şi ce ţi-a răspuns grefierul? — Că soţul meu era în dreptul lui să ia fata cu el, nefiind divorţat de mine; că ar fi o nenorocire dacă fata ar ajunge o stricată, pe drumuri, dar astea nu sunt – 3100 –

– Eugen Sue –

decât presupuneri şi că, să depun plângere contra soţului meu. „N-ai decât o soluţie, mi-a spus grefierul, să-l dai în judecată cerând separaţie de corp şi atunci loviturile pe care ţi le-a dat dânsul, purtarea lui în tovărăşia unei femei ticăloase, vor fi argumente în favoarea dumitale şi va fi silit să-ţi restituie fata; altminteri e în dreptul lui să o reţină.“ „Dar, Dumnezeule! Cu ce să-l dau în judecată, n-am cu ce, trebuie să-mi hrănesc copiii!“ „Ce vreţi să fac? mi-a zis grefierul, asta e!“ Da, continuă Jeanne plângând, avea dreptate… Asta e… şi pentru că „asta e“, peste trei luni fata mea va fi poate o femeie de stradă! Pe când dacă aş fi avut cu ce să susţin un proces ca să mă despart de soţul meu, asta nu s-ar fi întâmplat. – 3101 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Dar n-o să se întâmple aşa! Fiica dumitale te iubeşte doar atât de mult! — Da, dar e încă foarte tânără şi la vârsta ei nu ştii să te aperi. Apoi frica, brutalităţile, exemplele şi sfaturile rele, perseverenţa cu care o vor îndemna la viciu! Bietul meu frate a prevăzut totul şi-mi spunea: „Şi tu crezi că dacă această femeie ticăloasă şi soţul tău şi-au pus de gând s-o piardă pe această copilă, nu vor izbuti?“ Doamne, Dumnezeule! Biata Catherine! Atât de blândă, atât de iubitoare! Şi când te gândeşti că voiam anul acesta să-i reînnoiesc cuminecătura! — Ah! Ai multe necazuri! Şi eu care mă văităm, spuse La Lorraine, ştergându-şi ochii. Şi ceilalţi copii? — Pentru ei am făcut ce-am putut ca să-mi stăpânesc durerile şi să nu intru în – 3102 –

– Eugen Sue –

spital, dar n-am mai fost în stare să rezist. Am vărsat sânge de trei ori pe zi, am nişte fierbinţeli care îmi paralizează braţele şi picioarele, nu mai pot să lucrez. Cel puţin dacă m-aş vindeca repede, aş putea să mă înapoiez lângă ei, dacă până atunci nu vor fi murit de foame sau nu vor fi închişi ca vagabonzi. Eu fiind aici, cine să aibă grijă de ei, cine să-i hrănească? — Oh! e groaznic. Oare n-ai nişte vecini mai omenoşi? — Sunt tot atât de săraci ca şi mine şi au cinci copii. Aşa că încă doi de îngrijit e foarte greu; totuşi mi-au făgăduit că le vor da de mâncare, timp de opt zile, e tot ce pot face, şi asta rupându-şi de la gură, căci nici ei n-au destul. Trebuie deci să mă fac bine în opt – 3103 –

– Misterele Parisului vol.1 –

zile; da, da! Vindecată sau nu, voi ieşi de aici în orice caz. — Aşa dar, după opt zile, bieţii dumitale copii… Dar nu, pe vecinii dumitale nu-i va răbda inima să-i lase pe drumuri! — Şi, ce vrei să facă? Nici lor nu le ajunge ca să-şi astâmpere foamea, ar însemna să ia de la copiii lor ca să dea alor mei. Nu, nu, vezi dar că trebuie să mă vindec în opt zile… am cerut asta tuturor doctorilor care m-au văzut de ieri încoace, dar ei mi-au răspuns, râzând: „Trebuie să te adresezi medicului-şef pentru asta“. Când o să vină oare medicul-şef La Lorraine? Spune! — Ssst! mi se pare că vine, n-ai voie să vorbeşti când face vizita, îi spuse încet – 3104 –

– Eugen Sue –

de tot La Lorraine. O animaţie bruscă anunţa sosirea doctorului Griffon. Acesta apăru curând în sală, întovărăşit de prietenul său, contele de Saint-Rémy, care, după cum ştim, se interesa mereu de soarta doamnei şi domnişoarei de Fermont şi nu s-ar fi aşteptat nicio clipă s-o găsească pe nenorocita fată în acest spital. Intrând în vasta încăpere, trăsăturile reci ale doctorului Griffon părură să se destindă; aruncând în juru-i o privire satisfăcută şi autoritară, răspunse printrun salut protector plecăciunilor respectuoase ale surorilor. Fizionomia dârză şi gravă a bătrânului conte de Saint-Rémy exprima o adâncă tristeţe. Zădărnicia încercărilor lui de a da de urma doamnei – 3105 –

– Misterele Parisului vol.1 –

de Fermont, nedemna laşitate a vicontelui care, în locul morţii, a preferat o viaţa ticăloasă, – toate acestea îl doborau sub povara lor. — Ei bine! se adresă doctorul Griffon contelui ce părere ai de spitalul meu? — Adevărul e că nu ştiu de ce am cedat dorinţei dumitale: nimic nu e mai dureros decât aspectul acestor săli pline de bolnavi. De când mă aflu aici, îmi simt inima strânsă. — Lasă, lasă! într-un sfert de oră nu te vei mai gândi la asta; dumneata, care eşti un filosof, vei găsi un bogat material de observaţii; şi apoi ar fi fost ruşine ca unul din cei mai vechi prieteni ai mei să nu cunoască domeniul activităţii mele, tratamentele mele şi să nu mă fi văzut la – 3106 –

– Eugen Sue –

lucru. Îmi pun toată mândria în profesiunea mea; e oare o greşeală? — Nu, desigur, şi după deosebitele îngrijiri date Floarei-Maria pe care ai salvat-o, nu-ţi puteam refuza nimic. Biata copilă! Cu toate suferinţele, ce farmec duios au păstrat trăsăturile ei! — Mi-a furnizat un material medical foarte interesant, sunt încântat de ea. Spune-mi, te rog, cum s-a simţit în noaptea asta? Ai văzut-o azi dimineaţa înainte de a pleca de la Asnières? — Nu, dar Lupoaica, al cărei devotament e fără margini, mi-a spus că a dormit foarte bine. I-ai îngădui astăzi să scrie? După un moment de ezitare, doctorul răspunse: — Da… atâta vreme cât bolnava nu – 3107 –

– Misterele Parisului vol.1 –

era complet restabilită, m-am temut de orice emoţie, fie ea cât de mică, de cea mai mică încordare a minţii, dar acum nu mai văd niciun inconvenient ca s-o las să scrie. — Cel puţin va putea preveni persoanele care se interesează de ea… — Fără îndoială… Ah! Dar ia spune, n-ai mai aflat nimic nou despre soarta doamnei de Fermont şi despre fiica ei? — Nimic, răspunse domnul de Saint-Rémy suspinând. Stăruitoarele mele cercetări n-au dus la niciun rezultat. Nu mai am altă nădejde decât în marchiza d’Harville care, din câte mi s-a spus, se interesează cu mult zel de aceste două nenorocite; poate că are dânsa unele informaţii care m-ar putea pune pe drumul cel bun. Acum trei zile – 3108 –

– Eugen Sue –

am fost la ea; mi s-a spus că urmează să sosească dintr-un moment într-altul. Iam scris în privinţa asta, rugând-o să-mi răspundă cât mai curând. În timpul convorbirii, domnului de Saint-Rémy cu doctorul Griffon, mai multe grupuri se formaseră treptat în jurul unei mese mari din mijlocul sălii; pe acea masă mare era un registru în care studenţii, recunoscuţi după halatele lor lungi, albe, veneau rând pe rând să semneze foaia de prezenţă; un mare număr de tineri studioşi şi grăbiţi veneau de afară, unul câte unul, ca să se alipească cortegiului doctorului Griffon, sosit astăzi cu câteva minute mai devreme decât era ora obişnuită pentru vizită. Toţi aşteptau să sune clopotul. — După cum vezi, dragă Saint– 3109 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Rémy, statul meu major este destul de impunător, spuse doctorul Griffon cu mândrie, arătând mulţimea care venea să asiste la învăţământul lui practic. — Şi aceşti tineri te urmează la patul fiecărui bolnav? — Doar pentru asta vin. — Dar văd că paturile sunt ocupate de femei. — Ei şi? — Prezenţa atâtor bărbaţi trebuie să le fie foarte penibilă. — Haida, de, un bolnav n-are sex. — În ochii dumitale poate, dar în ai lor, pudoarea, stinghereşte… — Toate astea trebuie lăsate afară, la uşă, scumpul meu, aici începem experienţa pe viu şi o sfârşim în amfiteatru, pe cadavre. – 3110 –

– Eugen Sue –

— Dumneata, doctore, eşti cel mai bun şi mai cinstit dintre oameni; îţi datorez viaţa, recunosc minunatele dumitale calităţi; dar obişnuinţa şi dragostea de profesie te fac să priveşti anumite probleme într-un fel care mă revoltă… Te las… spuse domnul de Saint-Rémy, făcând un pas înainte pentru a părăsi sala. — Ce copilărie! strigă doctorul Griffon, reţinându-l. — Nu, nu, sunt lucruri care mă mâhnesc adânc şi mă indignează; prevăd că va fi un chin pentru mine să asist la vizita dumitale. Nu voi pleca, fie, dar te aştept aici, lângă această masă. — Ce om mai eşti, cu scrupulele dumitale Dar nu te scap din mână. Admit că te-ar plictisi să mergi de la un – 3111 –

– Misterele Parisului vol.1 –

pat la alt pat, rămâi dar acolo, te voi chema la două sau la trei cazuri mai interesante. — Fie, deoarece stărui atât; asta îmi va ajunge, cred, pentru totdeauna. Ceasul sună şapte şi jumătate. — Să pornim, domnilor! spuse doctorul Griffon. Şi, urmat de numeroşi studenţi, îşi începu vizita. Ajungând la primul pat din rândul de pe dreapta, cel cu perdelele trase, sora se adresă medicului: — Domnule doctor, numărul 1 a murit la ora patru şi jumătate dimineaţa. — Aşa de târziu? Mă miră; ieri dimineaţă nu credeam că o mai duce până seara. A reclamat cineva corpul? — Nu, domnule doctor. – 3112 –

– Eugen Sue –

— Cu atât mai bine, i se va face autopsia; o să fac pe cineva fericit… Apoi, adresându-se unui student din suita lui: — Dragă Dunoyer, de mult doreşti un exemplar, eşti înscris primul, acesta e al dumitale. — Ah! domnule doctor, cât sunteţi de bun! — Aş dori să răsplătesc mai des sârguinţa dumitale, dragă prietene, dar notează-ţi mortul şi ia-l în primire… sunt atâţia dornici de un asemenea dar… Şi medicul trecu mai departe. Studentul, cu ajutorul unui scalpel crestă uşor un F şi un D (François Dunoyer) pe braţul actriţei defuncte ca să o poată lua în primire, cum spusese – 3113 –

– Misterele Parisului vol.1 –

doctorul. Şi vizita continuă. — La Lorraine, spuse încet Jeanne Duport vecinei sale, ce e cu atâta lume, ce se ţin toţi ăştia după medic? — Sunt asistenţi şi studenţi. — Oh! Doamne, oare toţi aceşti tineri vor fi de faţă când medicul îmi va pune întrebări şi mă va examina? — Vai, da! — Dar eu sunt bolnavă de piept… Doar n-o să fiu dezbrăcată în faţa bărbaţilor? — Ba da, trebuie, aşa vor. Am plâns destul până acum. Prima oară am murit de ruşine. M-am împotrivit, dar am fost ameninţată că voi fi dată afară. A trebuit să mă hotărăsc; dar asta m-a revoltat atât de tare încât după aceea mi-a fost mult – 3114 –

– Eugen Sue –

mai rău. Îţi dai seama? Aproape goală în faţa atâtor bărbaţi! E foarte penibil, crede-mă. — În faţa medicului singur, asta înţeleg, dacă e nevoie, deşi şi asta e destul de greu. Dar de ce în faţa atâtor tineri? — Ei învaţă şi li se explică diversele boli… Ce vrei? De aceea suntem aici… Cu această condiţie suntem primite în spital fără plată. — Ah! înţeleg, spuse Jeanne Duport cu amărăciune, nouă nu ni se mai dă nimic pe gratis. Dar sunt împrejurări în care aşa ceva nu e admisibil. De pildă, biata mea fată Catherine, care are cincisprezece ani, dacă ar veni într-un asemenea spital i s-ar cere ca în faţa tuturor acestor tineri… oh! nu, mai bine – 3115 –

– Misterele Parisului vol.1 –

aş vedea-o murind acasă. — Dacă ar veni aici, ar trebui să se resemneze ca şi celelalte, ca dumneata, ca mine… dar, tăcere, şopti La Lorraine. Dacă această biată domnişoară care e acolo, în faţă, te-ar auzi, ea, despre care se spune că a fost bogată, care nu s-a despărţit niciodată de mama ei! Când o să-i vină rândul, gândeşte-te cât o să fie de stingherită şi de nenorocită! —E adevărat, Doamne, Dumnezeule! e adevărat; mă cutremur numai la gândul ăsta. Biata copilă! — Tăcere, Jeanne, iată doctorul! o întrerupse La Lorraine. Capitolul 8 DOMNIŞOARA DE FERMONT – 3116 –

– Eugen Sue –

După ce trecu repede pe lângă mai mulţi bolnavi care nu prezentau nimic deosebit sau interesant, doctorul Griffon ajunse, în sfârşit, la patul Jeannei Duport. La apariţia acestei mulţimi grăbite, dornice să vadă şi să ştie, să cunoască şi să înveţe, înghesuindu-se în jurul patului ei, biata femeie, tremurând de teamă şi de ruşine, se înfăşură strâns în pături. Faţa severă şi preocupată a doctorului Griffon, privirea lui pătrunzătoare, sprâncenele lui totdeauna încruntate cuvintele lui numărate şi repezite, măreau şi mai mult spaima Jeannei. — Un nou pacient! spuse doctorul parcurgând cartonul pe care era notat – 3117 –

– Misterele Parisului vol.1 –

diagnosticul bolii noii venite. După aceea aruncă asupra Jeannei un ochi cercetător. Se lăsă o tăcere adâncă, în care timp asistenţii, imitând pe asul ştiinţei, îşi fixară şi ei privirile asupra bolnavei. Aceasta, ca să-şi stăpânească pe cât putea penibila emoţie pricinuită de toţi acei ochi fixaţi asupra ei, privi ţintă şi cu spaimă în ochii medicului. După câteva momente de atenţie, doctorul, observând ceva anormal în globul gălbui al ochiului ei, se apropie mai mult de bolnavă şi, cu vârful degetului, ridicându-i pleoapa, examină în tăcere cristalinul. Apoi, mai mulţi studenţi, răspunzând unui semn mut al profesorului, veniră pe rând să observe – 3118 –

– Eugen Sue –

ochiul Jeannei După care doctorul procedă la următorul interogatoriu: — Numele dumitale? — Jeanne Duport, murmură bolnava din ce în ce mai speriată. — Vârsta? — Treizeci şi şase de ani şi jumătate. — Mai tare. Locul naşterii? — Paris. — Profesia? — Lucrătoare la pasmanterii. — Eşti căsătorită? — Vai! da, domnule, răspunse Jeanne cu un suspin adânc. — De când? — De optsprezece ani. — Ai copii? Aici, în loc să răspundă, biata mamă – 3119 –

– Misterele Parisului vol.1 –

dădu curs liber lacrimilor, mult timp reţinute. — Nu e vorba aici de plâns, ci de răspuns. Ai copii? — Da, domnule, doi băieţi şi o fată de aproape şaisprezece ani. Urmară apoi mai multe întrebări, pe care nu le putem repeta, dar la care Jeanne nu răspunse decât bâlbâind şi după multe şi severe stăruinţi ale doctorului. Nefericita femeie murea de ruşine, silită să răspundă cu glas tare, în faţa acelui numeros auditoriu, la chestiuni penibile. Doctorul, complet absorbit de interesul lui ştiinţific, nu se mai gândea la descumpănirea Jeannei şi reluă: — De când eşti bolnavă? — De patru zile, domnule doctor, – 3120 –

– Eugen Sue –

răspunse Jeanne, ştergându-şi lacrimile. — Povesteşte-ne cum s-a manifestat boala. — E atâta lume… mă simt stânjenită… — Dar de unde-mi vii dumneata, dragă prietenă? se enervă, nerăbdător, medicul. Nu cumva ai vrea să-ţi aduc aici un confesional? Haide... vorbeşte o dată… şi grăbeşte-te… — Doamne, domnule doctor, dar e vorba de chestiuni de familie… — Fii liniştită, aici suntem în familie… o familie cam numeroasă, după cum vezi, zâmbi asul ştiinţei, care în ziua aceea era bine dispus. Haide, să isprăvim. Din ce în ce mai stânjenită, Jeanne începu bâlbâindu-se şi şovăind la fiecare – 3121 –

– Misterele Parisului vol.1 –

vorbă: — Am avut… domnule doctor… o ceartă cu soţul meu… cu privire la copii… vreau să spun la fiica mea cea mare… pe care voia s-o ia cu el… Eu, înţelegeţi, m-am împotrivit din pricina unei femei ticăloase cu care trăia el, şi care nu-i putea da decât exemple rele. Atunci, soţul meu, care era beat… oh! da, domnule doctor… altminteri… n-ar fi făcut-o, soţul meu, mi-a dat un brânci foarte puternic… am căzut şi apoi, curând după asta, am început să vărs sânge. — Aşa, care va să zică, ţi-a dat un brânci şi ai căzut… nu umbla cu de-al de astea… a făcut mai mult decât să te îmbrâncească… te-a lovit zdravăn în burtă şi încă de mai multe ori… Poate te– 3122 –

– Eugen Sue –

a călcat în picioare… Haide, răspunde, spune cum a fost! — Ah! domnule doctor, vă asigur că era beat… altminteri n-ar fi fost atât de rău. — Bun sau rău, beat sau treaz, nu e vorba de asta, dragă femeie, eu nu sunt judecător de instrucţie, nu vreau decât să precizez un fapt: ai fost trântită jos şi călcată cu furie în picioare, nu e aşa? — Vai! da, domnule doctor, mărturisi Jeanne, izbucnind în lacrimi, şi doar nu i-am dat niciodată vreun motiv să se plângă de mine… muncesc cât pot şi… — Epigastrul e dureros? Desigur că simţi o mare fierbinţeală? o întrerupse doctorul… probabil că ai o stare foarte proastă, oboseală, greţuri? – 3123 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Da, domnule doctor… am venit aici când n-am mai putut răbda, când puterile m-au părăsit cu totul, altminteri nu-mi lăsam copiii singuri… — Limba dumitale! o întrerupse din nou doctorul. Tonul poruncitor i se păru Jeannei tare ciudat — Haide, scoate limba aia pe care o foloseşti atât de bine, spuse medicul surâzând; apoi coborî cu vârful degetului maxilarul inferior al Jeannei. După ce-i puse pe studenţi, rând pe rând, să pipăie şi să examineze cu atenţie limba bolnavei ca să-i constate culoarea şi uscăciunea, doctorul se opri o clipă îngândurat. Jeanne îşi înfrânse teama şi cu vocea tremurătoare, îngăimă: – 3124 –

– Eugen Sue –

— Domnule doctor, să vă spun… Nişte vecini tot atât de săraci ca mine au avut bunătatea să aibă grijă de doi din copiii mei, dar numai pentru opt zile… E destul de greu şi pentru ei... După termenul ăsta, însă, trebuie să mă înapoiez acasă… aşa că vă implor, în numele lui Dumnezeu, vindecaţi-mă cât mai repede cu putinţă… sau măcar cât să mă pot scula din pat şi să lucrez, fiindcă… — Faţa decolorată, stare de prostaţie completă; totuşi pulsul e destul de viguros, deşi precipitat, constată imperturbabil doctorul, arătând spre Jeanne. Observaţi bine, domnilor: apăsare, fierbinţeală în epigastru; toate aceste simptome anunţă desigur o hematomoză complicată probabil cu o – 3125 –

– Misterele Parisului vol.1 –

hepatită provocată de necazuri familiale, după cum se vede din coloraţia gălbuie a globului ocular; bolnava a fost lovită cu violenţă în regiunea epigastrului şi a abdomenului: vărsăturile de sânge sunt datorate, desigur, vreunei lezări organice a unor viscere… În această privinţă v-aş atrage atenţia asupra unui amănunt foarte ciudat: autopsia celor morţi de boala de care e atinsă femeia asta dă rezultate foarte variate. Uneori suferinţa acută şi foarte gravă ucide bolnavul în câteva zile şi nu lasă nicio urmă; alteori, splina, ficatul, pancreasul prezintă leziuni mai mult sau mai puţin importante… E posibil ca bolnava de care ne ocupăm să fi căpătat una din aceste leziuni; vom căuta deci s-o verificăm şi vă veţi convinge şi – 3126 –

– Eugen Sue –

dumneavoastră de starea ei, făcându-i un examen atent. Şi, cu o mişcare bruscă, doctorul Griffon, aruncând pătura la picioarele patului, o dezgoli aproape complet pe Jeanne. Ne e greu să zugrăvim revolta şi indignarea acestei nefericite care, plângând în hohote şi copleşită de ruşine, îl implora pe doctor şi pe studenţi să n-o lase aşa. Dar ameninţarea: „Vei fi dată afară din spital daca nu te supui regulilor stabilite“, perspectivă zdrobitoare pentru cei cărora spitalul gratuit le este unicul şi ultimul refugiu, o convinse pe Jeanne să se supună unui examen public, care ţinu mult, foarte mult, căci doctorul Griffon explica şi analiza – 3127 –

– Misterele Parisului vol.1 –

fiecare simptom, iar cei mai zeloşi dintre asistenţi vrură în urmă să aplice teoria la practică şi să se convingă ei înşişi de starea fizică a bolnavei. După această brutală scenă, Jeanne avu o emoţie atât de violentă, încât fu cuprinsă de o criză de nervi pentru care doctorul Griffon îi prescrise un tratament suplimentar. Vizita continuă. Doctorul Griffon ajunse apoi lângă patul domnitoarei Claire de Fermont, victimă, ca şi mama ei, a lăcomiei lui Jacques Ferrand. Un nou şi cumplit exemplu despre consecinţele funeste ce le atrage după sine abuzul de încredere, acest delict atât de blând pedepsit de lege. Domnişoara de Fermont, pe cap cu – 3128 –

– Eugen Sue –

boneta de pânză dată de spital, îşi rezemase fruntea obosită de pernă. Cu toate ravagiile bolii, faţa ei candidă şi blândă păstrase neschimbate trăsăturile unei frumuseţi puţin obişnuite. După o noapte de dureri groaznice, biata copilă căzuse într-un fel de toropeală febrilă şi, când doctorul cu alaiul lui ştiinţific intră în sală, cu tot zgomotul iscat de cei veniţi, ea nu se trezise. — Un pacient nou, domnilor, spuse asul ştiinţei, citind fişa pe care un student i-o prezenta. Boala: febră lentă, nervoasă… Drace! exclamă doctorul cu multă satisfacţie, dacă internul de serviciu nu s-a înşelat în diagnosticul pus, ăsta va fi un mare noroc pentru noi. De multă vreme doream o febră lentă – 3129 –

– Misterele Parisului vol.1 –

nervoasă, fiindcă în general nu e o boală de oameni săraci. Aceste afecţiuni survin aproape totdeauna în urma unor grave perturbări în starea socială a cuiva; şi, lucra de la sine înţeles, cu cât cineva se află pe o treaptă socială mai înaltă, cu atât şocul e mai grav. E de altfel o afecţiune dintre cele mai interesante, prin caracteristicile ei particulare. O găsim în cea mai îndepărtată antichitate, scrierile lui Hipocrate nu lasă nicio îndoiala în privinţa asta; şi e foarte simplu: această febră, am spus-o, are aproape totdeauna drept cauza supărări din cele mai violente. Dar necazurile sunt vechi, cât lumea. Zgâlţâi uşor umărul domnişoarei de Fermont ca s-o deştepte. Fata tresări şi deschise ochii mari, înfundaţi în orbite. – 3130 –

– Eugen Sue –

Im afinaţi-va mirarea şi spaima ei… În timp ce o grămadă de oameni o înconjura şi o sorbea din ochi, pacienta simţi mâna doctorului dându-i la o parte pătura şi aşezându-se pe pat, aproape de dânsa, ca să-i pipăie pulsul. Domnişoara de Fermont, adunânduşi toate puterile, strigă îngrozită: — Mamă!… ajutor!… mamă!… Printr-un noroc aproape providenţial, în clipa în care ţipetele domnişoarei de Fermont îl făcură pe bătrânul conte de Saint-Rémy să tresară, fiindcă-i recunoscuse vocea, uşa sălii se deschise şi o tânără femeie cernită intră grăbită, întovărăşită de directorul spitalului. Această femeie era marchiza d’Harville. – 3131 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Vă implor, domnule, îl rugase pe director, sunt foarte îngrijorată, duceţimă la domnişoara de Fermont. — Vă rog să binevoiţi a mă urma, doamnă marchiză, răspunse pe un ton respectuos directorul. Domnişoara e la numărul 17 din această sală. — Nenorocită copilă!… aici… aici… spuse doamna d’Harville, ştergându-şi lacrimile. Ah! e groaznic! Marchiza, urmată de director, se apropie în grabă de grupul strâns în jurul patului domnişoarei de Fermont, când se auziră aceste vorbe rostite cu indignare: — Îţi spun că asta este o crimă infamă, doctore, o vei ucide! — Dar, dragă Saint-Rémy, ascultămă… – 3132 –

– Eugen Sue –

— Îţi repet, doctore, că purtarea dumitale e cruda. O consider pe domnişoara ca pe fiica mea; îţi interzic să te apropii de ea; o voi scoate imediat de aici. — Dar, dragă prietene, e un caz foarte rar de febră lentă nervoasă… Voiam să încerc cu fosforul… E un prilej unic. Făgăduieşte-mi cel puţin ca o voi îngriji, oriunde ai duce-o. Nu-i răpi clinicii un caz atât de preţios. — Dacă n-ai fi nebun, aş crede că eşti un monstru, stărui contele de SaintRémy. Clémence auzise aceste cuvinte cu o spaimă crescândă, dar mulţimea era atât de compactă în jurul patului, încât a fost nevoie să intervină directorul, spunând cu glas tare: – 3133 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Loc, domnilor, vă rog, faceţi loc pentru doamna marchiză d’Harville, care vine să vadă pe pacienta de la numărul 17. La aceste vorbe, studenţii se aşezară pe două rânduri cu o grabă pe cât de mare, pe atât de respectuoasă, văzând fermecătorul chip al Clémencei îmbujorându-se de emoţie. — Doamna d’Harville! exclamă contele de Saint-Rémy, dându-l brusc la o parte pe medic şi precipitându-se spre Clémence. Ah! Dumnezeu trimite aici pe unul din îngerii săi, doamnă, ştiam că vă interesaţi de aceste două nenorocite! Mai fericită ca mine, le-aţi găsit, pe când pe mine hazardul m-a condus aici, ca să fiu de faţă la o scenă de o barbarie nemaiauzită. Nenorocită copilă! Vedeţi, – 3134 –

– Eugen Sue –

doamnă, vedeţi şi dumneavoastră, în numele fiicelor şi surorilor voastre, aveţi milă de o copilă de cincisprezece ani, vă implor, lăsaţi-o singură cu doamna şi cu aceste bune surori. Când îşi va reveni în simţire, o voi lua de aici. — Bine… voi iscăli ieşirea! se învoi doctorul, dar nu o voi pierde din ochi… Vă voi urma peste tot… Acest caz îmi aparţine… şi orice aţi face, eu o voi îngriji… nu voi mai încerca cu fosforul, bineînţeles, dar voi sta şi nopţile de veghe de va fi nevoie, aşa cum te-am vegheat pe dumneata, ingratule SaintRémy, căci această febră e tot atât de ciudată cum a fost şi a dumitale. Sunt din aceeaşi familie şi au acelaşi drept la interesul meu. — Om blestemat! De ce ştii atâta – 3135 –

– Misterele Parisului vol.1 –

carte? i se adresă contele, convins că întradevăr n-o putea încredinţa pe domnişoara de Fermont unor mâini mai pricepute decât ale doctorului Griffon. — Ei! Doamne, e foarte simplu! îi şopteşte doctorul la ureche, ştiu atâta carte pentru că studiez, pentru că experimentez, pentru că risc şi fac multă practică pe bolnavii mei… — Oare domnişoara poate fi transportată? — Desigur. — Atunci, pentru Dumnezeu, vă rog să va retrageţi. — Haideţi, domnilor, spuse asul ştiinţei, clinica noastră va fi păgubită de un studiu preţios, dar vă voi ţine în curent cu cercetările mele. Şi doctorul Griffon, întovărăşit de – 3136 –

– Eugen Sue –

auditoriul său, îşi continuă vizita, lăsându-l pe domnul de Saint-Rémy şi pe marchiza d’Harville lângă domnişoara de Fermont. Capitolul 9 FLOAREA-MARIEI În timpul scenei pe care am descris-o mai sus, domnişoara de Fermont nu-şi revenise încă din leşin şi se afla în mâinile Clémencei şi ale celor două călugăriţe care o îngrijeau: una susţinea capul îngreuiat al fetei, în timp ce doamna d’Harville, aplecată peste pat, ştergea cu batista sudoarea rece care năpădise fruntea palidă a bolnavei. Foarte emoţionat, domnul de SaintRémy privea acest, tablou impresionant, – 3137 –

– Misterele Parisului vol.1 –

când un gând trist îi fulgeră prin minte şi, apropiindu-se de Clémence, îi şopti: — Dar mama acestei nenorocite, doamnă? Marchiza se întoarse către contele de Saint-Rémy şi îi răspunse cu adâncă tristeţe: — Această copilă… nu mai are mamă… — Doamne. Dumnezeule!… moartă! — Abia aseară, la înapoierea mea am aflat de adresa doamnei de Fermont şi de starea ei disperată. La ora unu noaptea am fost la ea cu medicul meu. Ah, domnule! ce tablou!… mizeria în toată grozăvia ei… şi nicio speranţă de a o salva pe această biată mamă care se sfârşea! — Oh! cât de grea trebuie să-i fi fost – 3138 –

– Eugen Sue –

agonia, cu gândul la fiica ei! — Ultimul ei cuvânt a fost: „Fata mea!“ — Ce moarte… Doamne!… Ea, o mamă atât de duioasă, atât de devotată. E groaznic! Una din călugăriţe veni să întrerupă convorbirea dintre contele de SaintRémy şi marchiza d’Harville, adresându-se acesteia: — Domnişoara e foarte slăbită… abia ne aude; totuşi s-ar putea ca în curând să-şi revină… zguduirea a doborât-o. Dacă nu vă temeţi, doamnă, să aşteptaţi aici ca bolnava să-şi recapete puterile, vă pot oferi scaunul meu. — Dă-mi-l, dă-mi-l! exclamă Clémence, aşezându-se lângă pat, nu vreau s-o părăsesc pe domnişoara de – 3139 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Fermont; vreau să vadă cel puţin o faţă cunoscută când va deschide ochii, apoi o iau cu mine, căci din fericire, medicul găseşte că poate fi transportată fără niciun risc. — Ah! doamnă, fiţi binecuvântată pentru binele ce-l faceţi, spuse domnul de Saint-Rémy, dar scuzaţi-mă că nu vam spus până acum numele meu, atâtea necazuri, atâtea emoţii! Sunt contele de Saint-Rémy, doamnă… Soţul doamnei de Fermont era cel mai bun prieten al meu. Locuiam la Angers… Am plecat din acel oraş, îngrijorat că nu mai primesc nicio veste de la aceste nobile şi demne femei care locuiseră până atunci acolo, dar se spunea că sunt complet ruinate; situaţia lor era cu atât mai penibilă cu cât până atunci trăiseră în – 3140 –

– Eugen Sue –

condiţii bune. — Ah! domnule… nu ştiţi încă tot… Doamna de Fermont a fost jefuită în chip josnic. — De către notarul ei, poate? La un moment dat bănuisem acest lucru. — Era un monstru, domnule. Vai! Nu e singura lui crimă. Dar, din fericire, urmă Clémence însufleţită de gândul la Rudolf, un om providenţial făcuse dreptate şi am putut închide ochii doamnei de Fermont, liniştind-o cu privire la viitorul fiicei ei. Astfel, moartea i-a fost mai puţin dureroasă. — Înţeleg, ştiind că fiica ei are un sprijin în dumneavoastră, doamnă, biata mea prietenă a putut muri mai liniştită… — Nu numai că va fi sub ocrotirea – 3141 –

– Misterele Parisului vol.1 –

mea, dar averea îi va fi înapoiată… — Averea ei!… Cum?… Notarul? — A fost silit să restituie suma pe care pusese mâna printr-o crimă cumplită… — O crimă? — Acest om asasinase pe fratele doamnei de Fermont, făcând să se creadă că nenorocitul s-a sinucis după ce risipise averea surorii sale… — E oribil!… Nu-ţi vine să crezi… şi totuşi, aveam oarecari vagi bănuieli despre realitatea acestei sinucideri, deoarece Renneviile era cinstea şi lealitatea întruchipate. — Şi suma pe care notarul a înapoiat-o? — E depusă la un preot venerabil, la domnul părinte de la Bonne-Nouvelle şi – 3142 –

– Eugen Sue –

va fi restituită domnişoarei de Fermont. — Asta nu mulţumeşte îndeajuns justiţia omenească, doamnă!… Acest notar merită eşafodul, căci n-a comis numai o crimă, ci două… Moartea doamnei de Fermont, suferinţele pe care fiica ei le îndură pe acest pat de spital, au fost consecinţele unui infam abuz de încredere al acestui mizerabil! — Dar monstrul a mai comis o crimă, tot atât de mârşav uneltită. — Ce spuneţi, doamnă? — Pentru că s-a descotorosit de fratele doamnei de Fermont printr-o pretinsă sinucidere şi ca să scape de pedeapsă, având interesul să facă să dispară o fată nenorocită, a pus la cale acum câteva zile să fie înecată, fiind sigur că moartea ei va fi atribuită unui – 3143 –

– Misterele Parisului vol.1 –

accident. Domnul de Saint-Rémy tresări, se uită surprins la doamna d’Harville şi, gândindu-se la Floarea-Mariei, exclamă: — Ah! dumnezeule, ce stranie coincidenţă!… — Dar ce aveţi, domnule?… — Pe această fată… unde a vrut s-o înece? — În Sena… lângă Asnières, mi s-a spus... — Ea e!… ea e!... strigă, domnul de Saint-Rémy. — De cine vorbiţi, domnule? — De tânăra fată pe care acest scelerat voia s-o facă dispărută… — Floarea-Mariei!?! — O cunoaşteţi, doamnă marchiză? — Biata copilă… O iubeam mult… – 3144 –

– Eugen Sue –

Ah! dacă aţi şti, cât era de frumoasă şi de candidă… Dar cum se face că…? — Doctorul Griffon şi cu mine i-am dat primele îngrijiri… — Primele îngrijiri? Ei?… Şi unde? — Pe insula du Ravageur, după ce a fost salvată… — Salvată, Floarea-Mariei? — De o fiinţă curajoasă care, cu preţul vieţii ei, a scos-o din Sena… Dar ce aveţi, doamnă?… — Ah! domnule, nu pot crede în atâta fericire… Dar încă mă mai tem să nu fiu prada unei confuzii… Vă implor, spuneţi-mi, această fată… cum arată? — De o rară frumuseţe… un chip angelic… — Cu ochi mari albaştri… cu păr blond? – 3145 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Da, doamnă. — Şi când a fost înecată… se afla cu o femeie în vârstă? — Într-adevăr: de-abia ieri, de când a putut să vorbească, fiind încă foarte slăbită, ne-a povestit toată întâmplarea… O femeie în vârstă o întovărăşea. — Domnul fie binecuvântat! exclamă Clémence împreunându-şi mâinile a rugă, îl voi putea anunţa că protejata lui e în viaţă. Ce bucurie pentru el, care, în ultima scrisoare, îmi vorbea de această biată copilă, cu păreri de rău atât de sincere… Iertaţi-mă, domnule conte! dar dacă aţi şti cât de fericită mă simt după cele ce mi-aţi spus... atât eu cât şi o persoană… care, mai mult decât mine chiar, a iubit-o şi ocrotit-o pe Floarea-Mariei! Dar, vă – 3146 –

– Eugen Sue –

implor., acum unde e? — Lângă Asnières… în casa unuia din medicii acestui spital… doctorul Griffon. Cu toate ciudăţeniile lui regretabile, are multe calităţi… La el a fost transportată Floarea-Mariei şi de atunci îi dă îngrijirile cele mai atente. — Şi acum e în afară de orice pericol? — Da, doamnă, numai de două-trei zile. Astăzi i se va permite să scrie protectorilor ei. — Oh! eu, domnule conte… eu îmi iau această sarcină… sau mai bine zis eu voi avea bucuria s-o conduc lângă cei care, crezând-o moartă, o plângeau atât de amarnic. — Înţeleg durerea lor, doamnă… căci e peste putinţă s-o cunoşti pe – 3147 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Floarea-Mariei şi să nu fii subjugat de farmecul ei angelic; graţia şi blândeţea ei exercită asupra tuturor celor care se apropie de ea, o atracţie imposibil de redat… Femeia care a salvat-o şi care de atunci a vegheat-o zi şi noapte, cum ar fi vegheat pe copilul ei, e o persoană curajoasă şi devotată, dar cu un temperament atât de năprasnic, încât a fost supranumită Lupoaica… Vă daţi scama!... Ei bine! orice vorbă a FloareiMaria o zguduie… Am văzut-o plângând, scoţând ţipete deznădăjduite, când în urma unei crize grave, doctorul Griffon aproape că nu mai spera să poată salva viaţa Floarei-Maria. — Asta nu mă miră… pentru că o cunosc pe Lupoaica. — Dumneavoastră, doamnă? întrebă – 3148 –

– Eugen Sue –

surprins contele de Saint-Rémy. O cunoaşteţi pe Lupoaică? — Într-adevăr, asta trebuie să vă mire, domnule conte, răspunse marchiza surâzând uşor, căci acum Clémence era fericită… Oh! foarte fericită… gândinduse la dulcea surpriză ce o va face prinţului. Dar cât de beată de fericire ar fi fost, dacă ar fi ştiut că această fată pe care Rudolf o credea moartă… şi dânsa avea să i-o aducă… era fiica lui! — Ah! domnule, se adresă ea contelui de Saint-Rémy, ziua aceasta e atât de frumoasă pentru mine încât aş vrea să fie la fel şi pentru ceilalţi. Îmi pare că aici sunt mulţi oameni cinstiţi care merită să fie ajutaţi. Ar fi un prilej minunat de a sărbători vestea bună ce – 3149 –

– Misterele Parisului vol.1 –

mi-aţi dat-o. Apoi, către călugăriţa care-i dădea cu linguriţa o poţiune domnişoarei de Fermont: Ei bine, soră, îşi revine în simţiri? — Nu încă, doamnă… E atât de slăbită. Biata domnişoară! Abia i se mai simte pulsul. — Voi aştepta până când va fi în stare să fie transportată în trăsura mea... Dar, spune-mi, soră, printre toate bolnavele nenorocite nu cunoşti pe careva care să merite îndeosebi interesul şi mila şi căreia i-aş putea fi de folos, înainte de a părăsi acest spital? — Ah! doamnă… Dumnezeu vă trimite... răspunse călugăriţa, e acolo, adăugă ea arătând spre patul surorii lui Fortuné, o biată femeie foarte bolnavă şi demnă de compătimire; a intrat aici când – 3150 –

– Eugen Sue –

n-o mai ţineau puterile; se văita mereu că a fost nevoită să-şi părăsească doi copii mici, care n-o au decât pe dânsa. Spunea adineauri doctorului că voia să plece, vindecată sau nu, peste opt zile, fiindcă vecinii ei i-au făgăduit să aibă grijă de copiii ei dar nu mai mult de o săptămână… şi că după aceea nu-şi mai pot lua această sarcină. — Condu-mă la patul ei, te rog, soră, insistă doamna d’Harville, ridicându-se şi urmând-o pe călugăriţă. Jeanne Duport, revenindu-şi puţin după criza violentă cauzată de vizita doctorului Griffon, nu observă intrarea Clémencei d’Harville în sala spitalului. Mare îi fu deci mirarea când marchiza, dând în lături perdelele patului, i se adresă cu o privire plină de – 3151 –

– Misterele Parisului vol.1 –

milă de bunătate: — Mamă bună, nu trebuie să fii îngrijorată de soarta copiilor dumitale, le voi purta eu de grijă, nu te gândi decât la sănătatea dumitale ca să te poţi întoarce cât mai repede acasă! Jeanne Duport credea că visează. În acelaşi loc unde doctorul Griffon şi auditoriul său o supuseseră unui examen făcut cu atâta brutalitate, ea vedea o femeie tânără de o frumuseţe răpitoare, venind către dânsa cu vorbe pline de compasiune, de consolare şi de speranţe. Emoţia surorii lui Fortuné era atât de mare, încât nu putu articula niciun cuvânt; îşi împreună doar mâinile ca pentru rugăciune, uitându-se cu adoraţie la necunoscuta ei binefăcătoare. – 3152 –

– Eugen Sue –

— Jeanne, Jeanne! îi şopti La Lorraine, răspunde acestei bune doamne… Apoi, adresându-se marchizei, adăugă: Ah! doamnă, o salvaţi! Ar fi murit de disperare, gândindu-se la copiii ei. pe care îi vedea de pe acum părăsiţi… nu-i aşa, Jeanne? — Încă o dată, fii liniştită, mamă bună ce eşti… să nu-ţi faci nicio grijă, reluă marchiza, strângând între degetele ei gingaşe şi albe mâna fierbinte a Jeannei Duport. Ai încredere, nu te mai nelinişti de soarta copiilor dumitale; şi dacă preferi, vei ieşi chiar azi din spital; vei fi îngrijită acasă, nu-ţi va lipsi nimic. În felul acesta nu-ţi vei părăsi copiii dragi… Dacă locuinţa dumitale e nesănătoasă sau prea strâmtă, ţi se va găsi îndată una mai potrivită, să stai – 3153 –

– Misterele Parisului vol.1 –

dumneata într-o cameră şi copiii în cealaltă… vei avea o îngrijitoare bună care va supraveghea copiii, în timp ce se va ocupa şi de dumneata. Când vei fi restabilită, dacă nu vei găsi de lucru, te voi ajuta până vei găsi şi, începând de azi, mă interesez eu de soarta copiilor dumitale. — Ah! Doamne! Ce aud?… Heruvimii coboară din cer ca în cărţile sfinte! exclamă tremurând Jeanne Duport; uluită, nu îndrăznea să se uite la binefăcătoarea ei. De ce atâta bunătate faţă de mine? Cu ce am meritat asta?… Nu e cu putinţă! Eu să părăsesc spitalul unde am plâns atât! să nu mă mai despart de copiii mei… să am o îngrijitoare!... dar asta e o minune a bunului Dumnezeu! – 3154 –

– Eugen Sue –

După o jumătate de oră, marchiza d’Harville, însoţită de contele de SaintRémy, lua la ea pe orfana căreia îi ascunse moartea mamei sale. În aceeaşi zi, un om de încredere al marchizei, după ce se dusese să vadă, în strada Barillerie, mizerabila locuinţă a Jeannei Duport, şi după ce căpătase cele mai bune informaţii asupra acestei femei demne, închiriase de îndată, pe cheiul de l’Ecole, două odăi mari şi o cameră de zi, bine aerisite, mobilă în două ore această modestă, dar confortabilă locuinţă şi, mulţumită promptitudinii şi serviabilităţii magazinului „Le Temple“, în chiar seara aceea Jeanne Duport fu transportată în această casă unde găsi copiii şi o bună soră de caritate. După ce o instală pe domnişoara de – 3155 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Fermont în casa ei, doamna d’Harville plecă de îndată la Asnières, însoţită de domnul de Saint-Rémy, s-o ia pe Floarea-Mariei s-o conducă la Rudolf. Capitolul 10 NĂDEJDE Se apropiau primele zile ale primăverii, soarele începea să prindă putere, cerul era curat, aerul căldicel… Floarea-Mariei, rezemată de braţul Lupoaicei, îşi încerca puterile, plimbându-se în grădina doctorului Griffon. Căldura înviorătoare a soarelui şi mişcarea coloraseră în trandafiriu faţa palidă şi slăbită a Guristei; portul ei de ţărancă fiind rupt în graba primelor – 3156 –

– Eugen Sue –

ajutoare, ea se îmbrăcase acum într-o rochie de merinos de un albastru închis, croită dintr-o bucată şi strânsă în jurul mijlocului ei subţire cu o centură de lână. — Ce soare plăcut! spuse ea Lupoaicei, oprindu-se în faţa unui grup de pomişori verzi cu faţa către miază-zi care înconjurau o bancă de piatră. Vrei să ne aşezăm o clipă aici, Lupoaico? — Mai e nevoie să întrebi dacă vreau? răspunse repede femeia lui Marţial, ridicând din umeri. Apoi, scoţând de la gât un şal de borangic; îl îndoi în patru şi, îngenunchind, îl puse pe nisipul puţin umed al aleii, zicând Guristei: — Pune picioarele pe el. — Dar, Lupoaico, spuse Floarea– 3157 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Mariei, care observase prea târziu intenţia tovarăşei ei ca să o mai poată împiedica, o să-ţi strici şalul. — Nu mai face mofturi!… Pământul e umed, replică Lupoaica. Şi, apucând fără multă vorbă picioruşele Floarei-Maria, le aşeză pe şal. — Cât mă mai răsfeţi, Lupoaico! — Hm!… nu prea meriţi, totdeauna te opui la tot, ce vreau să fac pentru binele dumitale. Nu eşti obosită? Iată că umblăm de o jumătate de oră… a sunat de amiaza la Asnières. — Sunt cam obosită, dar simt că plimbarea asta mi-a făcut bine. — Ascultă! tresări Lupoaica deodată, ridicându-se în picioare, s-ar zice că e zgomotul unei trăsături. Da… da… se apropie, uite-o, uite-o, n-ai – 3158 –

– Eugen Sue –

văzut-o trecând prin faţa grilajului? E o femeie înăuntru. — Oh! Doamne! strigă FloareaMariei emoţionată, mi s-a părut că recunosc în ea… — Pe cine oare? — O doamnă tânără şi frumoasă pe care am văzut-o la „Saint-Lazare“ şi care a fost foarte bună cu mine. — Să fi aflat că eşti aici? — Nu ştiu, dar ea cunoaşte persoana de care ţi-am vorbit mereu, şi dacă vrea, şi va voi, nădăjduiesc, va putea înfăptui visurile noastre din închisoare. — Un loc de pădurar pentru omul meu, cu o colibă pentru noi în mijlocul pădurilor! suspină Lupoaica. Toate astea-s năluciri… E prea frumos, asta nu se poate împlini. – 3159 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Un zgomot de paşi grăbiţi se făcu auzit în dosul bolţii de verdeaţă. François şi Amandine, care, mulţumită bunătăţii contelui de Saint-Rémy, nu se despărţiseră de Lupoaică, sosiră într-un suflet, strigând: — Lupoaico, iată o doamnă frumoasă, care a venit cu domnul de Saint-Rémy; vor s-o vadă imediat pe Floarea-Mariei. — Nu m-am înşelat! se bucură Gurista. În aceeaşi clipă, apăru domnul de Saint-Rémy însoţit de doamna d’Harville. Cum o zări pe Floarea-Mariei, Clémence alergă spre ea, strângând-o drăgăstos în braţe, exclamă: — Biată, scumpă copilă... ah! iată-te – 3160 –

– Eugen Sue –

salvată, ca prin minune de la o moarte îngrozitoare… Cât sunt de fericita că te regăsesc… Eu, ca şi amicii dumitale, toţi te credeam pierdută… — Şi eu sunt foarte fericită că vă revăd, doamnă, căci n-am uitat cât aţi fost de bună cu mine, replică FloareaMariei răspunzând efuziunilor doamnei d’Harville, cu o graţie şi o modestie fermecătoare. — Ah! nu-ţi poţi închipui surprinderea şi bucuria nebună pe care o vor avea prietenii dumitale, care la ora asta te plâng atât de amar… Floarea-Mariei, luând-o de mână pe Lupoaica, se adresă doamnei d’Harville, prezentându-i-o: — Deoarece viaţa mea este atât de scumpă binefăcătorilor mei, îngăduiţi– 3161 –

– Misterele Parisului vol.1 –

mi, doamnă, să vă solicit protecţie pentru tovarăşa mea care m-a salvat cu preţul vieţii ei… — Fii liniştită, copila mea… Prietenii dumitale vor dovedi curajoasei Lupoaice că ştiu cui datorează bucuria de a te revedea. Lupoaica, roşind încurcată, neîndrăznind să răspundă, nici să ridice ochii spre doamna d’Harville, într-atât nobleţea de caracter a acestei femei îi impunea, nu-şi putu ascunde mirarea auzind-o pe Clémence pronunţându-i numele. — Dar n-avem nicio clipă de pierdut, reluă marchiza. Mor de nerăbdare să te iau cu mine, FloareaMariei. Am adus în trăsura mea un şal şi o haină călduroasă; vino, vino, copila – 3162 –

– Eugen Sue –

mea… Apoi adresându-se contelui: Fii atât de bun şi dă adresa mea acestei femei curajoase, ca mâine să-şi poată lua bun-rămas de la Floarea-Mariei! În felul acesta vei fi silită să vii să ne vezi, se adresă doamna d’Harville, Lupoaicei. — Oh! Doamnă, voi veni neapărat, răspunse aceasta, mai ales când e vorba să-mi iau rămas-bun de la Gurista; aş fi foarte mâhnită să n-o pot îmbrăţişa încă o dată. După câteva minute, doamna d’Harville şi Gurista erau în drum spre Paris. Rudolf, ce asistase la moartea lui Jacques Ferrand, atât de cumplit pedepsit pentru crimele sale, se înapoiase acasă grozav de abătut. După o lungă şi penibilă insomnie, îl – 3163 –

– Misterele Parisului vol.1 –

chemase la el pe sir Walter Murph, să-i relateze acestui vechi şi credincios prieten, zdrobitoarea descoperire ce o făcuse în ajun cu privire la FloareaMariei. Demnul gentilom fu consternat; era cel mai în măsură să înţeleagă şi să împărtăşească nemărginita durere a prinţului. Rudolf, palid, abătut, cu ochii înroşiţi de plâns, făcuse lui Murph această tragică destăinuire. — Curaj! îl îmbărbăta gentilomul, ştergându-şi ochii, căci cu toate că se stăpânise, plânsese şi el. Da, curaj, monseniore! mult curaj! Fără consolări zadarnice… Această durere nu poate fi potolită prin cuvinte. — Ai dreptate… Ce am simţit ieri e – 3164 –

– Eugen Sue –

nimic faţă de ce simt acum… — Ieri monseniore, era şocul primei lovituri; dar reacţia va fi din zi în zi mai dureroasă… Aşadar, curaj!… viitorul e trist, foarte trist!… — Şi-apoi ieri, dispreţul şi oroarea ce-mi inspiră acea femeie… Dar Dumnezeu să aibă milă de dânsa… căci e acum în faţa Lui… Ieri, uimirea, ura, spaima, atâtea pasiuni violente îmi înăbuşeau pornirile unei afecţiuni disperate care acum a pus stăpânire pe mine… Abia dacă puteam plânge… Cel puţin acum, lângă tine, dau curs lacrimilor… Uite, vezi mă simt doborât… iartă-mă… Lacrimi, mereu, mereu… Oh! copilul meu! bietul meu copil!... — Plângeţi., plângeţi, monseniore… – 3165 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Vai! pierderea este ireparabilă! — Să uit grozavele mizerii prin care a trecut! strigă Rudolf pe un ton sfâşietor… După câte a suferit!… Gândeşte-te la soarta ce-o aştepta! — Poate că această tranziţie ar fi fost prea bruscă pentru această copilă nenorocită, şi atât de crud încercată! — Oh! nu… nu!… dacă ai şti cu câtă grijă, cu câte menajamente i-aş fi dezvăluit secretul naşterii ei! Cum aş fi pregătit-o treptat pentru această destăinuire!… Apoi, lăsându-se iar pradă disperării, Rudolf strigă: „Dar la ce bun atâtea vorbe deşarte! Nu voi mai avea nimic să-i spun, niciodată! Ah! ceea ce e şi mai groaznic e să te gândeşti, vezi tu? să te gândeşti că ai avut-o pe fiica ta – 3166 –

– Eugen Sue –

lângă tine… o zi întreagă – da, în ziua aceea pe veci blestemată şi în acelaşi timp sfântă, când am condus-o la fermă, în ziua în care toate comorile sufletului ei angelic mi se dezvăluiseră în toată candoarea lor. Asistam la deşteptarea acestei firi adorabile… şi nimic în inima mea nu-mi spunea: „E fiica ta…“ Nimic, nimic… Orb ce-am fost, barbar, stupid!… Nu ghiceam… Oh! nu meritam să fiu tată! apoi după o pauză: — Pregăteşte totul… mâine dimineaţa plec la ferma Bouqueval… mă voi închide trei, patru ore acolo, apoi… Murph, vrând să-i îndepărteze pentru moment gândurile negre, răspunse: — Totul va fi gata, monseniore, numai că aţi uitat că mâine va avea loc la – 3167 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Bouqueval căsătoria fiului doamnei Georges cu Rigolette… Nu numai că aţi asigurat viitorul lui Germain şi aţi înzestrat-o cu dărnicie pe logodnica lui, dar le-aţi făgăduit să fiţi martor la căsătoria lor… Numai atunci urmau să afle numele binefăcătorului lor. — E adevărat, am făgăduit asta… Ei sunt la fermă… şi nu mă voi putea duce mâine acolo fără să asist la această ceremonie… dar îţi mărturisesc că nu voi avea curajul… — Văzând cât sunt de fericiţi aceşti tineri, poate asta v-ar mai potoli puţin durerea. — Nu, nu, durerea este egoistă şi caută singurătatea… Mâine te vei duce să mă scuzi şi să mă reprezinţi acolo, vei ruga pe doamna Georges să adune tot – 3168 –

– Eugen Sue –

ce-a aparţinut fiicei mele… Se va face o schiţă a camerei şi mi se va trimite în Germania. — Veţi pleca, deci, monseniore, fără s-o mai vedeţi pe doamna d’Harville? La amintirea Clémencei, Rudolf tresări… Acea sinceră dragoste dăinuia mereu în sufletul lui cu aceeaşi ardoare de totdeauna, dar în clipa de faţă, inima îi era năpădită de valuri de amărăciune. Printr-o ciudată contradicţie, prinţul simţea că duioasa afecţiune a doamnei d’Harville era singura ce-l putea susţine şi ajuta să suporte nenorocirea care-l lovea, dar în acelaşi timp se învinuia că putea avea asemenea gânduri neînsemnate faţă de intensitatea durerii sale de tată. — Voi pleca fără s-o mai văd pe – 3169 –

– Misterele Parisului vol.1 –

doamna d’Harville, răspunse Rudolf. Sunt puţine zile de când i-am descris durerea mea pricinuită de moartea năprasnică a Floarei-Maria. Când va afla că Floarea-Mariei este fiica mea, va înţelege că sunt anumite dureri, sau mai bine-zis pedepse fatale pe care trebuie să ai curajul să le înfrunţi singur… da, singur, ca un fel de ispăşire… Şi, e o cumplită ispăşire pe care fatalitatea mi-o impune, cumplită! deoarece ea începe, pentru mine, acum când declinul vieţii se arată şi el. Cineva bătu uşor cu sfială în uşă, Rudolf făcu un gest de nerăbdare şi de necaz. Murph se ridică şi se duse să vadă cine e. Prin uşa întredeschisă, un aghiotant – 3170 –

– Eugen Sue –

al prinţului şopti gentilomului câteva cuvinte. Acesta se întoarse către Rudolf: — Monseniorul îmi îngăduie să lipsesc un moment? Cineva vrea să-mi vorbească în chiar clipa aceasta, într-o chestiune care o priveşte pe alteţa voastră. De-abia plecase Murph, că Rudolf, ascunzându-şi faţa în palme, scoase un suspin adânc. „Oh! ceea ce simt mă înspăimântă… Mi-e sufletul plin de venin şi de ură; prezenţa celui mai bun prieten mă apasă… Amintirea unei dragoste nobile şi curate mă supără şi mă tulbură şi apoi, e laş şi nedemn, dar ieri am aflat cu o bucurie sălbatică de moartea Sarei, a acestei mame denaturate, cauza pierderii fiicei mele; mă complac să evoc oribila – 3171 –

– Misterele Parisului vol.1 –

agonie a monstrului care a uneltit asasinarea copilului meu. Blestem! Am sosit prea târziu! strigă el, ridicându-se brusc de pe fotoliu. Totuşi, ieri nu simţeam ce simt azi, deşi ştiam că fata mea era moartă… oh! da, dar nu-mi spuneam vorbele astea care de acum înainte îmi vor otrăvi viaţa: Mi-am văzut fata, i-am vorbit, am admirat tot ce era adorabil în fiinţa ei. Oh! dar cât timp am stat eu la ferma aceea! Când mă gândesc că nu m-am dus decât de trei ori… da… nu mai mult. Şi m-aş fi putut duce în fiecare zi, să-mi văd fata în fiecare zi… Ce spun! s-o ţin lângă mine pentru totdeauna. Vai! acesta-mi va fi supliciul… să-mi repet asta mereu!“ Deodată uşa se deschise şi Murph intră foarte palid; atât de palid, încât – 3172 –

– Eugen Sue –

prinţul se ridică şi exclamă: — Murph, ce-i cu tine? — Nimic, monseniore… — Totuşi, eşti tare palid. — E mirarea… — Ce mirare? — Doamna d’Harville! — Doamna d’Harville, Doamne! Vreo nouă nenorocire!… — Nu, nu, monseniore, liniştiţi-vă, este... dincolo… în salonul de serviciu. — Ea… aici… la mine? Dar e cu neputinţă! — Ba da, monseniore… vă spun… surpriza… — Un asemenea demers din partea ei… Dar ce s-a întâmplat, pentru numele lui Dumnezeu? — Nu ştiu… dar nu-mi dau seama – 3173 –

– Misterele Parisului vol.1 –

de ceea ce simt… — Îmi ascunzi ceva? — Pe onoarea mea, monseniore… pe onoarea… nu… nu ştiu ce mi-a spus doamna marchiză. — Dar ce ţi-a spus? — „Sir Walter, a început ea, şi vocea ei era emoţionată, dar privirea ei strălucea de bucurie, prezenţa mea aici trebuie desigur să vă mire mult. Dar sunt anume împrejurări atât de imperioase, care nu-ţi mai dau timp să te gândeşti la convenienţe. Roagă pe alteţasa să-mi acorde de îndată o convorbire de câteva clipe în prezenţa dumneavoastră, căci ştiu că prinţul n-are pe lume un alt prieten mai bun. I-aş fi putut cere să-mi facă favoarea de a veni la mine, dar ar fi fost o întârziere de o – 3174 –

– Eugen Sue –

oră, poate, şi prinţul îmi va fi recunoscător că n-am întârziat nici măcar cu o clipă această întrevedere…“, a adăugat ea cu o expresie care m-a făcut să tresar. — Dar, spuse Rudolf, cu o voce schimbată şi făcându-se şi mai palid decât Murph, nu ghicesc pricina tulburării tale, emoţiei tale… E altceva… Această întrevedere... — Pe onoarea mea eu nu… nu ştiu nimic mai mult. Aceste singure cuvinte ale marchizei m-au răscolit. De ce? Nu ştiu… Dumneavoastră înşivă sunteţi foarte palid, monseniore. — Eu? răspunse Rudolf, rezemânduse de fotoliu, simţind că nu se mai poate ţine pe picioare. — Vă spun, monseniore, că sunteţi – 3175 –

– Misterele Parisului vol.1 –

tot atât de tulburat ca şi mine. Ce aveţi? — Chiar de-ar fi să mor de emoţie, roagă pe doamna d’Harville să poftească, rosti prinţul. Printr-o simpatie reciprocă, vizita atât de neaşteptată, atât de extraordinară a doamnei d’Harville, deşteptase în Murph şi în Rudolf aceeaşi nelămurită şi nebună speranţă. Dar aceasta li se părea atât de nesăbuită, încât niciunul nici celălalt nu şi-o mărturisiră. Doamna d’Harville întovărăşită de Murph, intră în biroul prinţului. Capitolul 11 TATĂL ŞI FIICA Doamna d’Harville, neştiind că Floarea-Mariei e fiica prinţului, foarte – 3176 –

– Eugen Sue –

bucuroasă că-i aduce protejata, crezu că i-o poate înfăţişa fără prea multe introduceri; numai că o lăsase în trăsura ei, neştiind dacă Rudolf voia ca această fată să-i cunoască rangul şi să o primească chiar în casa lui. Dar, observând pe chipul lui o disperare fără margini, zărind în ochii lui urme de lacrimi, Clémence bănui că a fost lovit de o nenorocire mult mai crudă pentru el decât moartea Guristei; aşa că, uitând obiectul vizitei, strigă: — Dumnezeule! monseniore… Dar ce aveţi? — Nu ştiţi, doamnă?… Ah! Orice nădejde e pierdută, graba dumneavoastră… întrevederea pe care mi-aţi cerut-o atât de stăruitor… am crezut… – 3177 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Ah! vă rog să nu vorbim de motivul care m-a adus aici, monseniore! În numele tatălui meu căruia i-aţi salvat viaţa… am dreptul să vă întreb de cauza dezolării care v-a cuprins, tristeţea, paloarea dumneavoastră mă înspăimântă… Oh! vorbiţi monseniore… fiţi atât de bun… vorbiţi, aveţi milă de temerile mele… — La ce bun, doamnă? Rana mea nu se va închide niciodată. — Aceste cuvinte măresc groaza mea, monseniore, explicaţi-vă… Sir Walter, ce s-a întâmplat? — Ei bine, răspunse Rudolf, cu vocea sugrumată, făcând o sforţare extremă, după ce v-am adus la cunoştinţă moartea Floarei-Maria, am aflat că ea era fiica mea. – 3178 –

– Eugen Sue –

— Floarea-Mariei!… Fiica dumneavoastră? exclamă Clémence în culmea emoţiei. — Da. Şi adineauri când mi-aţi trimis vorbă că vreţi să mă vedeţi numaidecât ca să-mi daţi o veste care mă umple de bucurie – aveţi milă de slăbiciunea mea – dar un tată nebun de durere că şi-a pierdut copilul, e în stare să aibă cele mai nesăbuite nădejdi, o clipă am crezut, dar nu, nu, văd că m-am înşelat. Iertaţi-mă, sunt un nenorocit, pierdut din pricina durerii. Rudolf, istovit de această nouă lovitură, de risipirea unei speranţe trecătoare, recăzu în fotoliu, ascunzându-şi faţa în mâini. Doamna d’Harville rămase înmărmurită, nemişcată, mută, cu – 3179 –

– Misterele Parisului vol.1 –

răsuflarea tăiată, pradă rând pe rând unei bucurii năvalnice şi unei temeri grozave. Teamă de emoţia fulgerătoare ce i-ar produce prinţului destăinuirea, iar pe de altă parte fericită şi recunoscătoare Cerului că tocmai dânsa era aceea care avea să-i dea lui Rudolf vestea că fiica lui trăieşte şi că i-o aducea chiar ea… Clémence, tulburată de aceste emoţii atât de violente, nu putea scoate o vorbă. Murph, după ce împărtăşise o clipă speranţa nebună a prinţului, deveni tot atât de zdrobit ca el. Deodată, marchiza, cedând unui imbold subit, involuntar, uitând de prezenţa lui Murph şi a lui Rudolf, îngenunchie, îşi împreună mâinile şi exclamă cu o pietate adâncă şi plină de – 3180 –

– Eugen Sue –

recunoştinţă: — Mulţumescu-ţi ţie, Doamne… Fii binecuvântat… Recunosc voinţa Ta atotputernică… Îţi mulţumesc încă o dată că m-ai ales pe mine… să-i aduc la cunoştinţă că fiica lui e salvată! Deşi rostise aceste vorbe încet şi cu o sinceră şi sfântă exaltare, ele ajunseseră la urechile lui Murph şi ale prinţului. Acesta îşi ridică privirea în clipa în care Clémence se sculă de jos. E greu de redat gestul, expresia feţei lui Rudolf, privirea îndreptată spre doamna d’Harville, al cărei chip fermecător, nimbat de o bucurie celestă, strălucea de o frumuseţe supranaturală. Rezemată cu o mână de un piedestal şi domolindu-şi cu cealaltă bătăile precipitate ale inimii, ea răspunse printr– 3181 –

– Misterele Parisului vol.1 –

un semn afirmativ din cap la o privire întrebătoare a lui Rudolf. — Şi unde e? îngăimă prinţul, tremurând ca frunza pe ram. — Jos, în trăsura mea. Fără Murph, care iute ca fulgerul se aruncă în faţa lui Rudolf, acesta s-ar fi repezit, ca scos din minţi, spre ieşire. — Monseniore, o omori! strigă gentilomul, reţinându-l. — Numai de ieri e în convalescenţă. În numele vieţii ei, să nu facem imprudenţe, monseniore, îl sfătui Clémence. — Aveţi dreptate, replică Rudolf, abia stăpânindu-se, îmi voi impune calmul, n-o voi vedea încă, voi aştepta până ce prima mea emoţie se va mai potoli. Ah! e prea mult, prea mult pentru – 3182 –

– Eugen Sue –

o singura zi! urma el cu vocea stinsă. Apoi, către doamna d’Harville, cu mâna întinsă, cu o efuziune şi o recunoştinţă nespusă, prinţul reluă: — Sunt iertat… Sunteţi îngerul izbăvirii. — Monseniore, mi-aţi redat tatăl, Dumnezeu a vrut să vă aduc în schimb copilul, răspunse Clémence, dar la rându-mi vă cer iertare pentru slăbiciunea mea. Descoperirea atât de subită, de neaşteptată, m-a zguduit întratât, încât mărturisesc că nu voi avea curajul să mă duc s-o aduc pe FloareaMariei, emoţia mea ar putea s-o sperie. — Şi cum a fost salvată? Cine a salvat-o? întrebă Rudolf. Ce ingratitudine din partea mea că nu v-am pus până acum această întrebare! – 3183 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— În clipa în care era gata să se înece, a fost scoasă din apă de către o femeie straşnică. — O cunoaşteţi? — Mâine va veni la mine. — Datoria mea faţă de ea e imensă, spuse prinţul, dar voi şti s-o împlinesc. — Ce bine am făcut, Doamne, că nam luat-o cu mine pe Floarea-Mariei! spuse marchiza, această scenă i-ar fi putut fi fatală. — E adevărat, doamnă, zise Murph, e un noroc că nu s-a aflat în aceste clipe aici. — Nu ştiam dacă monseniorul dorea ca dânsa să afle cine e el în realitate şi nu voiam s-o aduc fără să-i cer aprobarea. — Acum, zise prinţul, ale cărui trăsături păreau aproape destinse, după – 3184 –

– Eugen Sue –

ce luptase câteva clipe ca să-şi înfrângă teribila agitaţie, acum mă simt stăpân pe mine, vă asigur, Murph, du-te şi adu-o pe fiica mea! Aceste două cuvinte „fiica mea“ fură rostite de prinţ cu un accent imposibil de redat. — Monseniore, sunteţi stăpân pe dumneavoastră? îl întrebă Clémence. Nu credeţi că facem vreo imprudenţă? — Oh! fiţi liniştită, ştiu că e primejdios pentru ea, dar a voi cruţa. Bunul meu Murph, te rog, du-te… du-te! — Fiţi liniştită, doamnă, repetă şi gentilomul, care-l privise atent pe prinţ, fata poate veni, monseniorul se va stăpâni. — Atunci, du-te, du-te odată şi cât mai repede, bunul meu prieten. – 3185 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Da, monseniore, dar vă cer răgaz un minut, nu sunt de piatră, zise Murph, ştergându-şi lacrimile; nu trebuie să vadă că am plâns. — Bunul meu Murph! exclamă Rudolf, strângându-i mâna. — Sunt gata, monseniore… Nu voiam să trec prin salonul de serviciu, plâns ca o bocitoare. Şi gentilomul dădu să plece. Se opri însă o clipă: — Dar, monseniore, ce-i voi spune? — Are dreptate, ce-i va spune? o întrebă Rudolf pe marchiză. — Că domnul Rudolf vrea s-o vadă, nimic mai mult pentru moment, aşa aş fi eu de părere. — Aveţi dreptate, domnul Rudolf doreşte s-o vadă... nimic mai mult… – 3186 –

– Eugen Sue –

Cred că e bine aşa, încuviinţă gentilomul. Asta nu-i va da nimic de gândit, nimic de bănuit, e în adevăr tot ce poate fi mai potrivit. Dar Murph nu se mişcă. — Sir Walter, îi spuse Clémence surâzând, ţi-e teamă? — Aţi ghicit, doamnă marchiză, cu toată voinicia mea şi cu cei doi metri ai mei, mă simt încă pradă acestei emoţii. — Prietene, ia seama, îi zise Rudolf, mai aşteaptă un moment dacă nu eşti sigur de tine. — Haide, s-a făcut; de data asta, monseniore, mi-a trecut, zise gentilomul, după ce-şi frecă ochii cu pumnii lui de Hercule. Evident că la vârsta mea o asemenea slăbiciune e ridiculă. Nu vă fie teamă, monseniore. – 3187 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Şi Murph ieşi cu pasul sigur, cu faţa impasibilă. După plecarea lui, urmă un moment de tăcere. Abia atunci Clémence îşi dete seama, roşind, că se află la Rudolf, singură cu el. Prinţul se apropie de dânsa şi-i spuse cu sfială: — Dacă aleg ziua aceasta, clipa aceasta, pentru a vă face o mărturisire sinceră, este fiindcă solemnitatea acestei zile, a acestei clipe, consfinţeşte mai mult gravitatea acestei mărturisiri. De când vam văzut, vă iubesc! Atâta vreme cât a trebuit să tăinuiesc această dragoste, am făcut-o, dar acum, că sunteţi liberă şi miaţi redat fiica, vreţi să-i fiţi mamă? — Eu, monseniore! exclamă doamna d’Harville. Ce spuneţi? — Vă implor, nu mă refuzaţi, faceţi – 3188 –

– Eugen Sue –

astfel, glăsui Rudolf cu multă duioşie, ca această zi să hotărască fericirea întregii mele vieţi. Clémence, de asemeni, îl iubea de multă vreme pe prinţ. I se părea că visează; mărturisirea lui Rudolf, această mărturisire în acelaşi timp simplă, gravă, făcută în atare împrejurări, o covârşea de o fericire la care nu nădăjduia. Răspunse încurcată: — Monseniore, trebuie să vă amintesc de deosebirea dintre situaţiile noastre, interesele suveranităţii dumneavoastră… — Permiteţi-mi să mă gândesc înainte de toate la interesele inimii mele, ale fiicei mele iubite, faceţi-ne foarte fericiţi, oh! foarte fericiţi, pe dânsa şi pe mine, ajutaţi-mă ca eu, care mai – 3189 –

– Misterele Parisului vol.1 –

adineauri eram fără familie, să pot spune acum: soţia mea, fiica mea; faceţi în aşa fel ca această biată copilă fără familie să poată spune: tatăl meu, mama mea, sora mea, căci aveţi o fiică pe care o voi socoti a mea. — Ah! monseniore, la atât de nobile cuvinte nu pot răspunde decât cu lacrimi de recunoştinţă, exclamă Clémence. Apoi stăpânindu-se, adăugă: — Monseniore, sosesc, – vine fiica dumneavoastră. — Oh! nu mă respingeţi, reluă Rudolf, cu voce caldă şi rugătoare, în numele dragostei mele, spuneţi… fiica noastră. — Ei bine! fiica noastră, murmură Clémence în clipa în care Murph, – 3190 –

– Eugen Sue –

deschizând uşa, o introduse pe FloareaMariei în salonul prinţului. Tânăra fată coborâse din trăsura marchizei în faţa peristilului acestui imens palat, traversase o primă anticameră plină de lachei în livrele, după aceea o sală de aşteptare unde erau camerierii, apoi încăperea aprozilor şi, în sfârşit, salonul de serviciu, ocupat de un şambelan şi de aghiotanţii prinţului în mare ţinută. Ne închipuim mirarea bietei Guriste care nu cunoştea aceste splendori, când trecu prin apartamentele princiare, strălucind de aur, de oglinzi şi de tablouri. De cum apăru, doamna d’Harville alergă spre dânsa, o luă de mână, îi cuprinse mijlocul, ca pentru a o susţine, şi o conduse la Rudolf care, în picioare – 3191 –

– Misterele Parisului vol.1 –

lângă cămin, nu putea face un pas. Murph, după ce o încredinţase pe Floarea-Mariei doamnei d’Harville, se grăbi să dispară în spatele uneia din imensele draperii de la fereastră, nefiind sigur că nu se va trăda. La vederea binefăcătorului, salvatorului, dumnezeului ei, care o privea într-un extaz mut, Floarea-Mariei, foarte tulburată, începu să tremure. — Linişteşte-te, copila mea, îi spuse doamna d’Harville, iată-l pe prietenul dumitale, domnul Rudolf, care te aştepta cu nerăbdare… A fost foarte îngrijorat de soarta dumitale. — Oh!… da… foarte… foarte îngrijorat, îngână Rudolf neputând face o mişcare, deşi inima lui înota în lacrimi văzând chipul palid şi blând al fiicei – 3192 –

– Eugen Sue –

sale. Deşi se credea stăpân pe sine, prinţul fu nevoit să-şi întoarcă o clipă faţa pentru a-şi ascunde emoţia. — Copila mea, eşti încă foarte slabă, aşează-te acolo, îi spuse Clémence pentru a distrage atenţia Floarei-Maria şi o conduse spre un fotoliu de lemn aurit în care Gurista se aşeză cu sfială. Tulburarea ei creştea din ce în ce mai mult; simţea o apăsare, era mâhnită că nu putea scoate un cuvânt de mulţumire pentru Rudolf. În sfârşit, la un semn al doamnei d’Harville, rezemată de spătarul fotoliului, aplecată către Floarea-Mariei şi ţinându-i mâna într-ale sale, prinţul se apropie încet de ea. De data asta, mai stăpân pe el, îi spuse Floarei-Maria care – 3193 –

– Misterele Parisului vol.1 –

întoarse către el faţa-i fermecătoare: — În sfârşit, copila mea, iată-te pentru totdeauna la un loc cu prietenii dumitale!… Nu-i vei mai părăsi de-aci înainte… Trebuie, acum mai ales, să uiţi ce-ai suferit. — Da, copila mea, pentru că ne iubeşti, adăugă Clémence. Să uiţi acest trist trecut. — Credeţi-mă, domnule Rudolf… şi dumneavoastră, doamnă, că dacă mă voi gândi câteodată fără să vreau la ce a fost, va fi ca să-mi spun că fără dumneavoastră aş fi încă şi azi foarte nenorocită. — Da; dar vom face în aşa fel, ca să nu mai ai aceste gânduri sumbre. Afecţiunea noastră nu-ţi va da timp să te gândeşti la ele, dragă Marie, reluă – 3194 –

– Eugen Sue –

Rudolf, îţi aminteşti că ţi-am dat acest nume la fermă. — Da, domnule Rudolf. Doamna Georges care mi-a permis să-i spun mamă, e sănătoasă? — Da, e foarte bine, copila mea… Dar am să-ţi dau noutăţi importante. — Mie, domnule Rudolf? — De când te-am văzut, s-au descoperit multe despre… despre… naşterea dumitale. — Despre naşterea mea? — Am aflat cine erau părinţii dumitale. Ştiu cine e tatăl dumitale. Rudolf avea vocea atât de înecată în lacrimi, încât Floarea-Mariei, foarte mişcată, se întoarse brusc spre dânsul, dar, din fericire, el îşi întoarse faţa. Un alt incident, aproape comic, îi – 3195 –

– Misterele Parisului vol.1 –

distrase atenţia, împiedicând-o să observe emoţia tatălui ei. Domnul Murph, care nu ieşea de după draperie şi se prefăcea că priveşte spre grădina palatului, nu se putu reţine şi îşi suflă nasul cu un zgomot formidabil, căci plângea ca un copil. — Da, draga mea Marie, se grăbi să spună Clémence, cunoaştem pe tatăl dumitale… El trăieşte. — Tatăl meu! exclamă Gurista cu o voce care puse curajul lui Rudolf la o grea încercare. — Şi, într-o zi… continuă Clémence, curând poate, îl vei vedea. Ceea ce te va mira fără îndoială este că are o situaţie foarte înaltă… e de neam ales… — Şi mama mea, doamnă, o voi vedea? – 3196 –

– Eugen Sue –

— Tatăl dumitale va răspunde la această întrebare, copila mea… Dar n-ai fi fericită să-l vezi? — Oh! da, doamnă, răspunse Floarea-Mariei, lăsând ochii în jos. — Cât de mult îl vei iubi, când îl vei cunoaşte! urmă marchiza. — Din ziua aceea o nouă viaţă va începe pentru dumneata. Nu-i aşa, Marie? adăugă prinţul. — Oh! Nu, domnule Rudolf, răspunse cu naivitate Gurista. Noua mea viaţă a început din ziua în care v-a fost milă de mine… Când m-aţi trimis la fermă. — Dar tatăl dumitale… te iubeşte doar, spuse prinţul. — Nu-l cunosc… şi dumneavoastră vă datorez totul… domnule Rudolf. – 3197 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Aşa dar… mă iubeşti… tot atât… mai mult poate decât l-ai iubi pe tatăl dumitale? — Vă binecuvântez şi vă respect ca pe Dumnezeu, domnule Rudolf, fiindcă aţi făcut pentru mine ceea ce numai Dumnezeu ar fi putut face, răspunse Floarea-Mariei cu avânt, uitând sfiiciunea ei obişnuită. Când doamna marchiză a avut bunătatea să-mi vorbească, în închisoare, i-am spus, după cum spuneam la toată lumea… da, domnule Rudolf, persoanelor care erau foarte nenorocite, le spuneam: „Nădăjduiţi, domnul Rudolf ajută pe cei în suferinţă“. Acelora care şovăiau între bine şi rău, le spuneam: „Fiţi curajoase, fiţi bune, domnul Rudolf răsplăteşte pe cei buni“. Celor rele, le spuneam: „Luaţi – 3198 –

– Eugen Sue –

seama, domnul Rudolf pedepseşte pe cei răi“. În sfârşit, când credeam că voi muri, mi-am spus: „Dumnezeu va avea milă de mine, fiindcă domnul Rudolf a socotit că merit să se ocupe de mine“. Floarea-Mariei, însufleţită de recunoştinţă pentru binefăcătorul ei, îşi învinsese teama, o uşoară roşeaţă îi colora obrajii şi frumoşii ei ochi albaştri, îndreptaţi spre cer ca pentru rugăciune, străluceau de o lumină caldă şi blândă. O tăcere de câteva secunde urmă cuvintelor înflăcărate ale Floarei-Maria; emoţia celor de faţă era adâncă. — Văd, copila mea, reluă Rudolf, cu o bucurie abia stăpânită, că în inima dumitale am luat aproape locul celui ceţi este tată. — Nu e vina mea, domnule Rudolf. – 3199 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Poate că e urât din partea mea… dar nul cunosc pe tatăl meu şi, adăugă plecându-şi capul cu tristeţe, dumneavoastră îmi cunoaşteţi trecutul… Cu toate astea m-aţi copleşit cu bunătatea dumneavoastră; pe când tatăl meu nu cunoaşte acest trecut. Va regreta poate că m-a regăsit, adăugă nefericita copilă cutremurându-se şi, mai ales dacă este cum spune doamna, de neam mare, fără îndoială că-i va fi ruşine… va roşi pentru mine. — Să roşească pentru dumneata! exclamă Rudolf, ridicându-şi privirea semeaţă. Fii liniştită, biată copilă, tatăl dumitale îţi va face o situaţie din cele mai strălucite, încât cei mai mari dintre mai marii lumii te vor privi de-acum înainte cu adânc respect. Să roşească – 3200 –

– Eugen Sue –

pentru dumneata! Nu… nu. După reginele cu care eşti rudă de sânge, vei merge alături de cele mai nobile principese ale Europei. — Monseniore! strigară deodată Murph şi Clémence, cu teamă din pricina exaltării lui Rudolf şi a palorii crescânde a Floarei-Maria, care-şi privea înmărmurită tatăl. — Să roşească pentru tine! continuă el, oh! dacă am fost vreodată fericit şi mândru de rangul meu, e pentru că mulţumită lui te voi putea ridica atât de sus, pe cât ai fost de înjosită… Auzi tu, copila mea iubită… fiica mea adorată?… căci eu sunt tatăl tău! Şi prinţul, nemaiputându-şi stăpâni emoţia, se aruncă la picioarele FloareiMaria, acoperind-o cu lacrimi şi – 3201 –

– Misterele Parisului vol.1 –

mângâieri. — Fii binecuvântat, Dumnezeule! exclamă Floarea-Mariei împreunându-şi mâinile. Mi-era îngăduit să-l iubesc pe binefăcătorul meu, atât cât îl iubeam… E tatăl meu… îl voi putea iubi fără remuşcări… Fii… binecuvântat… ta… Nu putu isprăvi… zguduirea era prea violentă: Floarea-Mariei leşină în braţele prinţului. Murph alergă la uşa salonului de serviciu, o deschise şi strigă: — Doctorul David… imediat… alteţa-sa-regală… Cuiva i-a venit rău. — Blestemat să fiu!… Am ucis-o… se văita Rudolf plângând, îngenuncheat în faţa fiicei lui. Marie… copilul meu… ascultă-mă… e tatăl tău… Iartă-mă… oh! iartă-mă… că n-am putut păstra mai – 3202 –

– Eugen Sue –

mult această taină… Am ucis-o… Doamne! Am ucis-o! — Potoliţi-vă, monseniore, îl încurajă Clémence, desigur că nu e nimic grav… Iată… are culori în obraji… e tulburarea… numai tulburarea. — Dar abia era în convalescenţă… Va muri din pricina emoţiei… Nenorocitul de mine! oh! nenorocitul de mine! În acel moment, David, medicul negru, năvăli în cameră, ţinând în mână o casetă mică plină cu flacoane şi o hârtie pe care o dete lui Murph. — David… fiica mea e pe moarte… Ţi-am salvat viaţa… trebuie să-mi salvezi copila! îl imploră Rudolf. Deşi surprins de cuvintele prinţului, căci spusese „fiica mea“, doctorul alergă – 3203 –

– Misterele Parisului vol.1 –

la Florea-Mariei, ţinută în braţe de doamna d’Harville, îi luă pulsul, îi puse mâna pe frunte şi întorcându-se către Rudolf, care, palid, speriat, aştepta verdictul: — Nu e nicio primejdie… Alteţa voastră să fie liniştită. — Spui adevărat? Nicio primejdie, niciuna? — Niciuna, monseniore. Câteva picături de eter şi criza va trece. — Oh! mulţumesc, David, bunul meu David! strigă cu însufleţire prinţul. Apoi adresându-se Clémencei: — Trăieşte… Fiica noastră va trăi… Murph îşi aruncă ochii pe biletul adus de doctorul David, tresări şi-l privi înspăimântat pe prinţ. — Da, vechiul meu prieten!… În – 3204 –

– Eugen Sue –

scurtă vreme fiica mea va putea spune doamnei d’Harville: mamă… — Monseniore, spuse Murph tremurând, vestea de ieri era falsă… — Ce spui? — O criză puternică, urmată de o sincopă a făcut să se creadă că doamna contesă Sarah murise… — Contesa? — Azi dimineaţă s-au ivit speranţe că va scăpa. — Oh, Doamne!… Doamne! exclamă prinţul înmărmurit, în timp ce Clémence îl privea nedumerit, neînţelegând încă nimic. — Monseniore, spuse doctorul David, ocupându-se mereu de FloareaMariei, nu trebuie să fiţi îngrijorat… dar fata are nevoie urgentă de aer curat, am – 3205 –

– Misterele Parisului vol.1 –

putea împinge fotoliul pe terasă, deschizând uşa către grădină… Leşinul ar ceda imediat. Murph alergă să deschidă uşa cu geamuri care dădea pe terasa mare; apoi, ajutat de David, împinse încet fotoliul în care se afla Gurista, care încă nu-şi revenise din leşin. Capitolul 12 DEVOTAMENT — Ah! Doamne! izbucni Rudolf de îndată ce Murph şi David se depărtaseră, nu ştiţi cine este contesa Sarah? Este mama Floarei-Maria! — Doamne, Dumnezeule! — Şi eu o credeam moartă! Fu un moment de adâncă tăcere. – 3206 –

– Eugen Sue –

Doamna d’Harville păli, îşi simţea inima sfâşiata. — Ceea ce nu ştiţi încă, reluă cu amărăciune Rudolf, este că această femeie, pe cât de ticăloasă pe atât de ambiţioasă, neiubind în mine decât rangul, reuşise în prima mea tinereţe să mă atragă într-o căsătorie pe care apoi am desfăcut-o. Vrând să se remărite, contesa a fost cauza tuturor nenorocirilor copilului ei, pe care l-a dat pe mâini străine. — Ah! acum înţeleg, monseniore, aversiunea ce i-o purtaţi. — Veţi înţelege şi de ce, de două ori a vrut să vă piardă prin denunţuri infame! Mereu pradă unei ambiţii nefaste, spera să mă silească să revin la ea, lipsindu-mă de orice altă afecţiune. – 3207 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Oh! ce calcul perfid! — Şi n-a murit! — Monseniore, acest regret nu e demn de dumneavoastră! — Pentru că nu cunoaşteţi toate infamiile pe care le-a comis! Chiar în clipa aceasta, când regăsind-o pe fiica mea, mă gândeam să-i dau o mamă iubitoare… oh! nu… nu… această femeie e un demon al răzbunării care mă urmăreşte… — Haide, monseniore, curaj, îl sfătui Clémence ştergându-şi lacrimile de pe obraz, aveţi o datorie mare, sacră, de îndeplinit. Aţi spus-o chiar dumneavoastră, într-un drept şi generos avânt de dragoste părintească: de acum viaţa fiicei dumneavoastră trebuie să fie atât de fericită pe cât a fost de nenorocită – 3208 –

– Eugen Sue –

în trecut. Trebuie să fie atât de respectată pe cât a fost de înjosită. În acest scop trebuie să i se legitimeze naşterea, aşa că trebuie să va recăsătoriţi cu contesa MacGrégor. — Niciodată, niciodată! Ar fi să răsplătesc cu binele sperjurul, egoismul şi ambiţia feroce a acestei mame denaturate. Voi recunoaşte-o pe fiica mea, o veţi adopta şi, aşa cum sper, va avea, prin dumneavoastră, parte de o dragoste de mamă. — Nu, monseniore, nu veţi proceda aşa; nu veţi lăsa în umbră naşterea copilului dumneavoastră. Contesa este de neam nobil şi vechi, măcar că această alianţă nu corespunde rangului dumneavoastră, ea e totuşi onorabilă. Prin această căsătorie fiica – 3209 –

– Misterele Parisului vol.1 –

dumneavoastră nu va fi legitimata, ci legitimă, şi astfel, oricare i-ar fi viitorul, se va putea mândri cu tatăl ei şi va putea recunoaşte, cu fruntea sus, pe mama ei. — Dar să renunţ la dumneavoastră, Clémence, e peste putinţă. Ah! nu va puteţi închipui ce ar fi însemnat pentru mine această viaţă, împărţită între dumneavoastră şi fiica mea, singurele mele afecţiuni pe lumea asta. — Vă rămâne copilul, monseniore. Dumnezeu vi l-a redat printr-un miracol. Să socotiţi că fericirea dumneavoastră nu e completă, ar fi o nerecunoştinţa! — Ah! nu mă iubiţi cum vă iubesc eu! — Să credeţi că e aşa, monseniore, să credeţi; atunci jertfa pe care o faceţi în – 3210 –

– Eugen Sue –

numele îndatoririlor dumneavoastră vă va părea mai puţin grea. — Dar dacă mă iubiţi, dacă părerile de rău ce vă încearcă sunt tot atât de amare ca ale mele, veţi fi foarte nefericită. Ce vă mai rămâne? — Caritatea, monseniore! acest minunat sentiment ce l-aţi trezit în inima mea… Acest sentiment m-a făcut să uit multe suferinţe şi lui îi datorez multe clipe de mulţumire. — Vă implor, ascultaţi-mă. Fie, mă voi recăsători cu această femeie, dar o dată sacrificiul făcut, putea-voi trăi lângă ea? Ea nu-mi inspiră decât aversiune şi dispreţ. Nu, nu, vom trăi mereu despărţiţi unul de altul şi niciodată nu-i voi îngădui s-o vadă pe fiica mea. Astfel Floarea-Mariei va pierde în – 3211 –

– Misterele Parisului vol.1 –

dumneavoastră pe cea mai duioasă dintre mame. — Îi va rămâne cel mai duios tată. Prin căsătoria dumneavoastră, ea va fi copila legitimă a unui prinţ domnitor din Europa şi astfel, cum aţi spus-o, monseniore, poziţia ei va fi atât de strălucită, pe cât a fost de sumbră până acum. — Sunteţi neînduplecată, sunt foarte nefericit. — Cutezaţi să vorbiţi astfel, dumneavoastră, atât de măreţ, de drept, care vă faceţi cu atâta nobleţe datoria, cu atâta devotament şi abnegaţie. Adineauri, înaintea acestei destăinuiri providenţiale, când vă plângeaţi copila cu lacrimi atât de sfâşietoare, dacă vi sar fi spus: Exprimaţi o dorinţă, una – 3212 –

– Eugen Sue –

singură şi ea va fi împlinită, aţi îi strigat: Fiica mea… Oh! fiica mea să fie în viaţă! Această minune s-a împlinit… Fiica v-a fost redată şi vă mai socotiţi nenorocit? Ah! monseniore, să nu vă audă FloareaMariei! — Aveţi dreptate, răspunse Rudolf după o lungă tăcere; atâta fericire… dear fi cerul pe pământ şi încă nu merit asta… Voi face ce trebuie să fac. Nu-mi pare rău de şovăirea mea, graţie ei îmi dovediţi încă o dată de câtă mărinimie sufletească sunteţi capabilă. — Această mărinimie dumneavoastră mi-aţi împrumutat-o, aţi avântat-o. Dacă ceea ce fac e bine, vă slăvesc precum v-am slăvit totdeauna pentru frumoasele gânduri ce mi-aţi insuflat. Curaj dar, monseniore, şi de – 3213 –

– Misterele Parisului vol.1 –

îndată ce Floarea-Mariei va putea suporta această călătorie, luaţi-o cu dumneavoastră în Germania. În această ţară atât de liniştită, cu moravuri austere, transformarea ei se va desăvârşi şi trecutul nu va mai fi pentru ea decât un vis trist şi depărtat. — Dar dumneavoastră? Dumneavoastră? — Eu… pot să vă spun de pe acum, aşa cum o voi putea spune totdeauna cu bucurie şi mândrie. Dragostea mea pentru dumneavoastră va fi îngerul meu păzitor, salvatorul meu, virtutea mea, viitorul meu; tot binele ce-l voi face va purcede de la ea şi se va întoarce la ea. Vă voi scrie zilnic, iertaţi-mi această prezumţiozitate, e singura ce mi-o îngădui. Dumneavoastră, monseniore, – 3214 –

– Eugen Sue –

îmi veţi răspunde câteodată… pentru ami da veşti despre aceea pe care, pentru o clipă cel puţin, am numit-o fiica mea, adăugă Clémence fără a-şi putea stăpâni lacrimile, şi care va fi mereu aceeaşi în gândul meu; în sfârşit, când anii ne vor da dreptul de-a mărturisi pe faţă neclintita dragoste ce ne leagă, ei bine, vă jur pe capul fiicei dumneavoastră, dacă mi-o veţi cere, voi veni să locuiesc în Germania, în acelaşi oraş cu dumneavoastră, ca să nu ne mai despărţim şi să sfârşim astfel o viaţă care, dacă n-a putut fi închinată, iubirii noastre pasionate, a fost cel puţin onorabilă şi demnă. — Monseniore! strigă Murph, intrând în graba mare, acea pe care Dumnezeu vi-a redat-o, şi-a revenit în – 3215 –

– Misterele Parisului vol.1 –

simţiri; primul ei cuvânt a fost: „Tatăl meu!…“ Doreşte să vă vadă. La puţine clipe după aceea, doamna d’Harville părăsi palatul prinţului, şi acesta se duse grăbit la contesa MacGrégor, întovărăşit de Murph, de baronul de Graün şi de un aghiotant. Capitolul 13 CĂSĂTORIA Când Rudolf îi anunţase uciderea Floarei-Maria, contesa Sarah MacGrégor, zdrobită de aceasta ştire care îi năruia toate nădejdile, chinuită de o remuşcare târzie, căzuse pradă unor puternice crize şi unui delir îngrozitor; rana ei, pe jumătate vindecată, se redeschise şi o lungă sincopă făcuse să – 3216 –

– Eugen Sue –

se creadă că murise. Totuşi, mulţumită unei constituţii viguroase, ea nu muri după această gravă lovitură. Un nou licăr de viaţă părea să o fi reînsufleţit. Aşezată într-un fotoliu, ca să scape de apăsarea din piept care o sufoca, Sarah era adâncită în gânduri triste; aproape că-i părea rău că nu murise. Deodată, Thomas Seyton intră în camera contesei, îşi stăpânea cu greu emoţia puternică. Făcu un semn şi îndepărtă pe cele două cameriste ale Sarei. Aceasta abia observă prezenţa fratelui ei. — Cum te mai simţi? o întrebă el. — În aceeaşi stare… Sunt încă foarte slabă şi am sufocări dureroase… De ce nu m-a luat Dumnezeu de pe lumea asta în ultima mea criză? – 3217 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Sarah, continuă Thomas Seyton, după o clipă de tăcere, eşti între viaţă şi moarte, o emoţie puternică te-ar putea ucide aşa cum te-ar putea şi salva. — Nu mai am ce emoţii s-aştept, dragul meu frate! — Nu se ştie… — Până şi moartea lui Rudolf m-ar lăsa nepăsătoare..: spectrul fiicei mele înecate… înecate din vina mea… e mereu aici, în faţa mea. Nu e o emoţie, ci o remuşcare continuă. Mă simt cu adevărat mamă, de când nu mai am copil. — Aş prefera să regăsesc în tine ambiţia aceea rece, care te făcea să vezi în copila dumitale numai un mijloc de realizare a visului ce l-ai nutrit din totdeauna. – 3218 –

– Eugen Sue –

— Îngrozitoarele învinuiri ale prinţului au distrus această ambiţie, simţământul de mamă s-a deşteptat în mine… în faţa viziunii cumplitelor suferinţe ale fiicei mele. — Şi… zise Seyton, şovăind şi apăsând pe fiecare cuvânt, dacă din întâmplare ne-am închipui un lucru imposibil să zicem un miracol, că fiica ta trăieşte, cum ai primi această descoperire? — Aş muri de ruşine şi de disperare, văzând-o. — Să nu crezi asta, vei fi prea îmbătată de triumful ambiţiei dumitale! Căci dacă fiica voastră ar trăi, prinţul sar căsători cu tine, ţi-a spus-o doar. — Admiţând această ipoteză nebună, îmi pare că n-aş mai avea – 3219 –

– Misterele Parisului vol.1 –

dreptul să trăiesc. După ce prinţul mi-ar da mâna, datoria mea ar fi să-l liberez de o soţie nedemnă şi pe fata mea de o mamă denaturată… Thomas Seyton era din clipă în clipă tot mai încurcat. Însărcinat de Rudolf, care se afla într-o cameră alăturată, să spună Sarei că Floarea-Mariei trăieşte, nu ştia cum să procedeze. Viaţa contesei era atât de şubredă, încât se putea prăpădi dintr-o clipă într-alta, deci nu se mai putea amâna, sub niciun motiv, căsătoria „în extremis“ care urma să legitimeze naşterea Floarei-Maria. Pentru această tristă ceremonie, prinţul luase cu el un preot, pe Murph şi pe baronul de Graün ca martori. Ducele de Lucenay şi lordul Douglas, înştiinţat în grabă de Seyton, urmau să fie martorii – 3220 –

– Eugen Sue –

contesei şi sosiseră chiar atunci. Clipele treceau, dar remuşcările, stârnite de iubirea de mamă, care, în sufletul Sarei luaseră locul nemăsuratei ei ambiţii, făceau sarcina lui Seyton şi mai grea. Toată nădejdea era că sora lui îl înşela sau se înşela singură, şi că mândria acestei femei s-ar deştepta de îndată ce s-ar apropia de acea coroană atât de mult râvnită. — Dragă soră… începu Thomas Seyton, cu vocea gravă şi solemnă, sunt într-o mare dilema… Un cuvânt al meu îţi poate reda viaţa… sau te poate ucide… — Ţi-am spus-o! nu mă mai tem de nicio emoţie... — Una singură… totuşi… – 3221 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Care? — Dacă ar fi vorba de fiica dumitale?… — Fiica mea e moartă… — Dar dacă n-ar fi?… — Am înlăturat această presupunere adineauri… Destul, dragă frate, miajung remuşcările mele… — Dar dacă n-ar fi o simplă presupunere?… Dacă printr-un hazard absurd, nesperat, fiica dumitale ar fi fost scăpată din ghearele morţii, dacă ar trăi? — Îmi faci rău… nu-mi vorbi aşa! — Ei bine, să mă ierte şi să mă judece Dumnezeu… dar trăieşte… — Fiica mea? — Trăieşte, te asigur… Prinţul e aici cu un preot… Am chemat doi din prietenii dumitale care îţi vor fi – 3222 –

– Eugen Sue –

martori… Dorinţa vieţii tale se va realiza, în sfârşit… Prezicerea se împlineşte… Eşti suverană. Thomas Seyton rostise aceste vorbe, privindu-şi cu teamă sora, urmărind pe chipul ei fiecare semn de emoţie Spre marea lui uimire, faţa Sarei rămăsese aproape impasibilă; îşi duse numai amândouă mâinile la inimă. Prăbuşindu-se în fotoliu, scoase un ţipăt uşor ce părea smuls de o durere subită şi adâncă… după care chipul ei vădi un calm desăvârşit. — Ce ai, draga mea? — Nimic… surpriza… o bucurie nevisată, la care nu mai speram… În sfârşit, dorinţele mele sunt împlinite!... „Nu m-am înşelat! gândi Thomas Seyton. Ambiţia o domină… E salvată.“ – 3223 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Ei bine, draga mea, ce-ţi spuneam? — Aveai dreptate… răspunse ea cu un surâs amar şi ghicind gândul fratelui ei, ambiţia a înăbuşit încă o dată dragostea de mamă. — Vei trăi şi o vei iubi pe fiica dumitale... — Nu mă îndoiesc… Voi trăi… Nu vezi cât sunt de liniştită?… — Şi această linişte e sinceră? — Abătută, zdrobită cum sunt… aş mai avea oare puterea să mă prefac? — Înţelegi, dar, de ce am şovăit adineauri? — Nu, chiar sunt mirată, căci îmi cunoşti ambiţia... Unde e prinţul? — E aici. — Vreau să-l văd înaintea – 3224 –

– Eugen Sue –

ceremoniei... Apoi adăugă cu o indiferenţă prefăcută: — Fiica mea e aici, fără îndoială? — Nu… o vei vedea mai târziu. — Într-adevăr… am vreme… Cheamă-l, te rog, pe prinţ… — Soră dragă… nu ştiu… dar tonul tău mi se pare ciudat, sinistru. — Ai vrea să râd? Crezi că ambiţia satisfăcută se exprimă prin blândeţe, prin bunătate?… Cheamă-l pe prinţ! În pofida sentimentului său, Seyton era îngrijorat de calmul Sarei. O clipă crezuse că vede în ochii ei câteva lacrimi reţinute. După oarecare şovăire, ieşi lăsând uşa întredeschisă. „Acum, îşi zicea Sarah, numai s-o văd, s-o pot îmbrăca pe fiica mea, şi voi – 3225 –

– Misterele Parisului vol.1 –

fi satisfăcută… Va fi însă greu de obţinut… Rudolf, ca să mă pedepsească nu mi-o va îngădui… dar voi reuşi… oh! voi reuşi… Iată-l…“ Rudolf intră şi închise uşa. — Fratele dumitale ţi-a spus totul? o întrebă prinţul cu răceală. — Tot… — Ambiţia dumitale e satisfăcută? — Da, e satisfăcută… — Preotul şi martorii sunt aici… — Ştiu. — Crezi că pot intra? — Un cuvânt, monseniore… — Vorbiţi, doamnă… — Aş vrea s-o văd pe fiica mea… — Nu e cu putinţă… — Vă spun, monseniore, că vreau so văd pe fiica mea!... – 3226 –

– Eugen Sue –

— E de-abia în convalescenţă… A mai avut azi dimineaţă o emoţie puternică… Această întrevedere i-ar fi funestă… — Dar cel puţin… ea îşi va îmbrăţişa mama… — La ce bun? Iată-vă principesă suverană… — Nu sunt încă… şi nu voi îi decât după ce o voi fi îmbrăţişat pe fiica mea… Rudolf o privi uimit. — Cum? strigă el. Condiţionezi satisfacerea mândriei dumitale… — De satisfacerea dragostei mele de mamă… Asta vă surprinde, monseniore?… — Din păcate, da. — O voi vedea pe fiica mea? — Dar… – 3227 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Luaţi seama, monseniore, clipele mele sunt numărate… După cum a spus fratele meu, această criză poate să mă salveze, după cum mă poate ucide… în acest moment, îmi adun toate puterile, toată energia mea şi am nevoie de multă ca să lupt împotriva emoţiei ce mi-a provocat o asemenea descoperire… Vreau să-mi văd fiica, sau de nu, vă refuz mâna… şi dacă mor… naşterea ei nu va fi legitimată… — Floarea-Mariei nu e aici… va trebui să trimit s-o aducă. — Trimiteţi imediat s-o aducă… şi consimt la tot ce-mi cereţi. Căci clipele mele sunt numărate, v-am mai spus… Căsătoria se va face… în timpul necesar ca Floarea-Mariei să vină aici… — Cu toate că acest simţământ mă – 3228 –

– Eugen Sue –

surprinde la dumneata… e prea lăudabil ca să nu-l iau în seamă… O vei vedea pe Floarea-Mariei… îi voi scrie. — Acolo… pe acel birou… unde am fost lovită… În timp ce Rudolf scria în grabă câteva cuvinte, contesa îşi ştergea sudoarea rece ce-i curgea pe frunte; trăsăturile ei, până atunci liniştite, luau acum aspectul unei suferinţe violente şi ascunse; s-ar fi zis că Sarah, încetând de a se stăpâni, se odihnea după un dureros simulacru. O dată scrisoarea terminată, Rudolf se ridică şi se adresă contesei: — Voi trimite această scrisoare fiicei mele printr-unul din aghiotanţii mei. Va sosi aici într-o jumătate de ceas… Pot să chem preotul şi martorii?… – 3229 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Puteţi… sau mai bine… vă rog sunaţi… nu mă lăsaţi singură… însărcinaţi-l pe sir Walter cu această misiune. El va aduce preotul şi martorii. Rudolf sună; una din cameristele Sarei apăru. — Roagă pe fratele meu să trimită aici pe sir Walter Murph, îi zise contesa. Femeia plecă. — Această căsătorie e tristă, Rudolf… rosti cu amărăciune contesa. Tristă pentru mine… Pentru dumneata va fi fericită! Prinţul făcu un gest de împotrivire. — Va fi fericită pentru dumneata, Rudolf, fiindcă eu nu-i voi supravieţui. În aceeaşi clipă intră Murph. — Prietene, îi spuse Rudolf, trimite acum prin colonel această scrisoare fiicei – 3230 –

– Eugen Sue –

mele. O va aduce aici cu trăsura mea… Roagă-i, pe preot şi pe martori, să intre în sala alăturată. — Doamne! strigă Sarah, cu vocea rugătoare, după ce gentilomul dispăruse, fă ca să-mi rămână destule puteri s-o văd! Să nu mor înaintea sosirii ei!… — Ah! de ce n-aţi fost totdeauna o mamă atât de bună! — Mulţumită dumitale, cunosc cel puţin căinţa, devotamentul, abnegaţia… Da, adineauri când fratele meu m-a anunţat că fiica noastră trăieşte… lăsaţimă să spun fiica noastră… fiindcă n-o voi mai spune multă vreme, am simţit în inimă o lovitură cumplită, am înţeles că mă pândeşte moartea. Am ascuns asta, dar eram fericită… Naşterea copilei – 3231 –

– Misterele Parisului vol.1 –

noastre va fi legitimată şi voi muri după aceea… — Nu vorbi aşa! — Oh! de rândul ăsta nu vă înşel… Veţi vedea! — Şi nicio urmă din acea ambiţie nefastă care te-a pierdut! De ce a vrut soarta să te căieşti atât de târziu? — E târziu, dar sunt profund sinceră, v-o jur… În această clipă solemnă, dacă mulţumesc Domnului că mă ia de pe lumea asta, e fiindcă eu, în viaţă, v-aş fi fost o groaznică povară. — Sarah! fie-ţi milă… — Rudolf… o ultimă rugăminte: mâna dumitale… Prinţul, întorcându-şi privirea, întinse mâna contesei care o cuprinse grăbită în ale ei. – 3232 –

– Eugen Sue –

— Ah! mâinile dumitale sunt îngheţate! exclamă Rudolf speriat. — Da… simt că mă sfârşesc! Poate, ca o ultimă pedeapsă… Dumnezeu nu va voi s-o îmbrăţişez pe fiica mea! — Oh! ba da… ba da! Se va îndura în faţa remuşcărilor dumitale… — Şi dumneata, prietene, eşti înduioşat?… Mă ierţi?... Oh! fie-ţi milă, spune-o! Când fiica noastră va fi aici, dacă soseşte la timp, nu mă vei putea ierta în faţa ei… ar fi să afle cât de vinovată am fost… şi nu cred că vei voi asta. Când nu voi mai fi în viaţă, ce-ţi va mai păsa... dacă mă va iubi?… — Fii pe pace, nu va afla nimic! — Rudolf… iartă-mă!... Oh! iartămă… Fi-vei oare atât de nemilos?… Nu sunt destul de nenorocită?... – 3233 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Ei bine! Dumnezeu să-ţi ierte răul pe care l-ai făcut copilului dumitale, după cum îţi iert eu răul pe care mi l-ai făcut mie, femeie nefericită! — Mă ierţi… din toată inima?… — Din toată inima… răspunse prinţul cu emoţie. Contesa duse mâna lui Rudolf la buzele ei livide cu o pornire de bucurie şi recunoştinţă, apoi zise: — Cheamă preotul, prietene, şi spune-i să nu se depărteze după căsătorie… Mă simt foarte slabă! Această scenă era sfâşietoare. Rudolf deschise cele doua canaturi ale uşii din fund; preotul intră urmat de Murph şi de baronul de Graün, martorii lui Rudolf, de ducele de Lucenay şi de lordul Douglas, martorii contesei. – 3234 –

– Eugen Sue –

Thomas Seyton venea mai la urmă. Toţi actorii acestei scene dureroase erau gravi, trişti şi reculeşi; până şi domnul de Lucenay îşi pierduse vioiciunea sa obişnuită. Contractul de căsătorie între prea înaltul şi prea puternicul principe, A.S.R. Gustav-Rudolf al V-lea, mare ducedomnitor de Gerolstein şi Sarah Seyton de Halsbury, contesă Mac-Grégor (contract care legitima naşterea FloareiMaria), fusese pregătit de baronul de Graün; fu cetit de el şi semnat de soţi şi de martorii lor. Cu toată căinţa contesei, când preotul se adresă cu vocea solemnă lui Rudolf: „Alteţa-voastră regală consimte a lua de soţie pe doamna Sarah Seyton de Halsbury, contesă Mac-Grégor?“ iar – 3235 –

– Misterele Parisului vol.1 –

prinţul răspunse un „da“! cu voce tare şi hotărâtă, privirea muribundă a Sarei aruncă o fugară expresie de izbândă şi o undă de mândrie se aşternu pe trăsăturile ei livide; era ultimul licăr de ambiţie care murea o dată cu ea. În timpul acestei triste şi impresionante ceremonii, nicio vorbă nu fu schimbată între cei de faţă. Când totul se termină, martorii Sarei, ducele de Lucenay şi lordul Douglas se închinară adânc în faţa prinţului, apoi plecară. La un semn al lui Rudolf, Murph şi baronul de Graün îi urmară. — Frate, îi şopti Sarah lui Thomas, roagă preotul să vă întovărăşească în camera alăturată şi să aibă bunătatea să aştepte o clipă. — Cum te simţi, dragă soră? Eşti – 3236 –

– Eugen Sue –

foarte palidă… — Sunt sigură că voi trăi. Acum… nu sunt oare marea ducesă de Gerolstein? adugă ea cu un surâs amar. Rămasă singură cu Rudolf, Sarah murmură cu vocea stinsă, în timp ce trăsăturile ei se descompuneau în chip îngrozitor: — Sunt la capătul puterilor… simt că mor… n-o voi vedea! — Nu mai sper… Acest efort… Oh! mi-a trebuit o putere supraomenească… Mi se tulbură tot mai mult vederea! — Sarah! o îmbărbăta prinţul, apropiindu-se de contesă şi luându-i inimile în ale sale, va veni… Acum nu mai poate întârzia… — Dumnezeu nu va voi să-mi acorde această ultimă consolare. – 3237 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Sarah! ascultă, ascultă… Mi se pare că aud o trăsură… Da, ea e… iat-o pe fiica dumitale! — Rudolf, să nu-i spui cumva că am fost o mamă ticăloasă! murmură contesa, care nici nu mai auzea. Zgomotul unei trăsuri răsună pe caldarâmul curţii. Contesa nu mai raţiona. Vorbele ei erau din ce în ce mai incoerente. Rudolf, îngrijorat, aplecat asupra ei, văzu cum ochii i se înceţoşau. — Iertare! Fiica mea… Să-mi văd fata! Iertare!… cel puţin… după moartea mea, onorurile rangului meu! murmură ea. Acestea fură ultimele cuvinte ale Sarei. Ideea fixă, dominatoare, a întregii ei vieţi, îi revenea mereu în minte, cu – 3238 –

– Eugen Sue –

toate că se căise sincer. Deodată. Murph anunţă: — Monseniore… principesa Maria… — Nu! strigă Rudolf, să nu intre! Spune-i lui Seyton să cheme preotul. Apoi, arătând spre Sarah care se stingea într-o agonie lentă, Rudolf adăugă: — Dumnezeu nu-i îngăduie mângâierea supremă de a-şi îmbrăţişa copilul. După o jumătate de oră, contesa Sarah Mac-Gregor încetase din viaţă. Capitolul 14 BICÊTRE Trecuseră cincisprezece zile de când Rudolf, căsătorindu-se in extremis cu – 3239 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Sarah, legitimase naşterea Floarei-Maria. Era în ziua de păresimi, dată la care îl vom conduce pe cititor la Bicêtre. Acest mare stabiliment, destinat, după cum ştim, tratamentului alienaţilor, servea de adăpost şi pentru şase sau şapte sute de bătrâni săraci, care erau admişi în acest soi de casă de invalizi civili, când ajungeau la vârsta de şaptezeci de ani, sau căpătaseră grave infirmităţi. Ajungând la Bicêtre, intri mai întâi într-o curte mare plantată cu arbori bătrâni, întretăiată de pajişti verzi, împodobite în timpul verii de straturi de flori. Nimic mai vesel, mai liniştitor, mai reconfortant ca acest loc de plimbare, destinat bătrânilor săraci despre care am vorbit, loc care înconjoară clădirile, unde – 3240 –

– Eugen Sue –

la primul cat se află dormitoare bine aerisite, cu paturi bune, iar la parter săli de mâncare de o curăţenie desăvârşită, unde pensionarii de la Bicêtre capătă în comun o mâncare substanţială, îmbelşugata, plăcută şi preparată cu deosebită atenţie, mulţumită grijii părinteşti a administratorilor acestei frumoase instituţii. Un asemenea azil ar fi visul unui meşteşugar văduv sau necăsătorit, care, după o lungă viaţă de lipsuri şi de muncă cinstită, şi-ar găsi aici odihna şi bunăstarea, pe care n-a cunoscut-o niciodată. Orologiul bătuse de unsprezece, când două trăsuri se opriră în faţa grilajului exterior; din prima coborâră doamna Georges, Germain şi Rigolette; – 3241 –

– Misterele Parisului vol.1 –

din a doua Louise Morel şi mama ei. Germain şi Rigolette erau, după cum ştim, căsătoriţi de cincisprezece zile. Lăsăm pe cititor să-şi imagineze exuberanţa, fericirea ce strălucea pe chipul fraged al lucrătoarei, ale cărei buze trandafirii nu se deschideau decât pentru râs, pentru surâs sau pentru a îmbrăţişa pe doamna Georges, căreia îi spunea „mamă“. Trăsăturile lui Germain exprimau o fericire mai calmă, mai reţinută, mai gravă… Îl stăpânea un simţământ de adâncă recunoştinţă, de respect aproape pentru această bună şi vajnică fată, care-i adusese la închisoare alinări atât de încurajatoare, atât de duioase, de care însă Rigolette nu voia să-şi amintească pentru nimic în lume, astfel că, de îndată – 3242 –

– Eugen Sue –

ce micul ei Germain aducea vorba despre asta, ea schimba subiectul, motivând că asemenea amintiri o îndurerau. Cu toate că devenise doamna Germain şi că Rudolf o înzestrase cu patruzeci de mii de franci. Rigolette n-a crezut de cuviinţă, şi soţul ei a fost de aceeaşi părere – să renunţe la boneta de lucrătoare şi să poarte pălărie. De altfel, niciodată modestia n-a fost mai fericit îmbinată cu o candidă cochetărie, căci nimic nu era mai graţios, mai nostim ca mica ei bonetă cu dantelă, împodobită pe amândouă laturile cu două mari funde portocalii, care scoteau şi mai mult în evidenţă negrul lucios al părului ei frumos, lung şi buclat, de când avea vreme să-l pună pe moaţe. Un guler – 3243 –

– Misterele Parisului vol.1 –

brodat cu bogăţie de culori îi înconjura gâtul minunat, o broboadă de caşmir franţuzesc de aceeaşi culoare cu panglicile bonetei îi acoperea pe jumătate mijlocul mlădios şi fin, şi, deşi nu purta corset, rochia de mătase liliachie, închisă până la gât, nu făcea nicio cută pe pieptul ei zvelt şi împlinit, ca a unei Galatei de marmură. Doamna Georges se uita la fiul şi la nora ei cu o mulţumire nespusă, mereu crescândă. Louise Morel, după cercetări minuţioase şi după autopsia făcută copilului ei mort, fusese pusă în libertate de camera de punere sub acuzare. Frumoasele trăsături ale fiicei şlefuitorului, întunecate de atâtea suferinţe, trădau un fel de resemnare – 3244 –

– Eugen Sue –

blândă şi tristă. Mulţumită generozităţii lui Rudolf şi a îngrijirilor ce i se dăduseră din ordinul lui, mama Louisei Morel, care o întovărăşea, îşi recăpătase sănătatea. Portarul ospiciului, întrebând pe doamna Georges ce dorea, aceasta îi răspunse că unul din medicii sălilor de alienaţi i-a dat întâlnire la ora unsprezece şi jumătate, ei şi persoanelor care o însoţeau. Doamna Georges avea de ales între a-l aştepta pe doctor fie întrun birou care-i fu indicat, fie în curtea mare plantată, de care am pomenit. Ea alese ultima propunere, se rezemă de braţul fiului ei şi, continuând să discute cu soţia şlefuitorului, parcurse aleile grădinii. Louise şi Rigolette o urmau la o mică distanţă. – 3245 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Cât sunt de mulţumită că te revăd, dragă Louise! se bucură lucrătoarea. Adineauri, când am venit să te luăm din strada Templului, la sosirea noastră de la Bouqeval, am vrut să urc la dumneata, dar soţul meu s-a împotrivit, spunând că e prea sus; am aşteptat deci jos. Apoi, trăsura dumitale a urmat-o pea noastră, aşa că e prima oară că te regăsesc, de când… — De când ai venit să-mi aduci mângâiere în închisoare… Ah! domnişoară Rigolette, exclamă Louise înduioşată, ce inimă simţitoare ai! Ce… — Mai întâi, buna mea Louise, o întrerupse veselă lucrătoarea, ca să scape de mulţumirile ei, nu mai sunt domnişoara Rigolette, ci doamna Georges, nu ştiu dacă ai aflat… şi ţin la – 3246 –

– Eugen Sue –

titlurile mele. — Da… ştiam că te-ai căsătorit… dar lasă-mă să-ţi mai mulţumesc pentru… — Ceea ce nu ştii, desigur, dragă Louise, reluă doamna Germain, întrerupând-o din nou, ca să schimbe vorba, ceea ce nu ştii, este că m-am măritat mulţumită dărniciei aceluia care a fost norocul nostru al tuturor, al dumitale, al familiei dumitale, al meu, al lui Germain precum şi al doamnei Georges, mama lui. — Domnul Rudolf i Oh! îl binecuvântăm în fiecare zi!… Când am ieşit din închisoare, avocatul care venise din partea lui, să mă vadă, să mă sfătuiască şi să mă încurajeze, mi-a spus că, graţie domnului Rudolf, care a făcut atâtea pentru noi, domnul Ferrand – şi – 3247 –

– Misterele Parisului vol.1 –

nenorocita nu putu rosti acest nume fără să se cutremure – domnul Ferrand, pentru a-şi repara cruzimile, mi-a asigurat un venit mie şi sărmanului meu tată, care, vai, e încă aici, dar, mulţumită Domnului, merge din ce în ce mai bine… — Şi care se va înapoia astăzi, cu voi, la Paris, dacă speranţele acestui medic de ispravă se împlinesc. — Facă Cerul!… — Şi Cerul va face… Tatăl dumitale e atât de bun, atât de cinstit! Iar eu sunt sigură că-l vom lua cu noi. Doctorul vrea să-i provoace acum un şoc puternic. Speră că prezenţa neaşteptată a persoanelor pe care tatăl dumitale era deprins să le vadă zilnic înainte de a-şi fi pierdut minţile, ar putea să-i aducă – 3248 –

– Eugen Sue –

vindecarea… Eu, după modesta mea părere, cred că e sigur… — Nu-mi vine să cred, domnişoară… — Doamnă Germain, doamnă Germain, draga mea Louise… Dar ca să revenim la ceea ce-ți spuneam, nu-ți poţi închipui de ce e în stare domnul Rudolf! — Este însăşi providenţa nenorociţilor. — Doamne, ce drăguţ e micul meu Germain! Nu-i aşa, Louise? Şi apoi ce distins e!… o ţinută atât de frumoasă! Oare nu aveam dreptate să-l găsesc mai drăguţ decât ceilalţi vecini ai mei, ca domnul Girardeau, comis-voiajorul şi domnul Cabrion?… Ah! Doamne! cu privire la Cabrion… Unde or fi oare Pipelet şi soţia lui? Medicul spunea că – 3249 –

– Misterele Parisului vol.1 –

trebuie să vie şi ei, fiindcă tatăl dumitale vorbea adesea de dânşii… — Nu vor întârzia. Când am părăsit locuinţa, ei plecaseră de mult. — Oh! atunci nu o să lipsească de la întâlnire; ca punctualitate, domnul Pipelet e o adevărată pendulă… dar să revenim la căsătoria mea şi la domnul Rudolf. Închipuieşte-ţi, Louise, că el m-a trimis să-i duc lui Germain ordinul de eliberare. Gândeşte-te la bucuria noastră, când am ieşit din blestemata aia de închisoare. Ajungem la mine acasă şi acolo, ajutată de Germain, pregătesc o mică gustare… dar o gustare de adevăraţi mâncăcioşi. E drept că n-am înţeles mare lucru, căci la sfârşit ne-am dat seama că nu mâncasem mai nimic, niciunul nici altul, că prea eram – 3250 –

– Eugen Sue –

bucuroşi… La orele unsprezece, Germain pleacă, ne dăm întâlnire pentru a doua zi. De la cinci dimineaţa eram sculată şi la lucru; rămăsesem în urmă cu cel puţin două zile. Pe la opt, cineva bate la uşă. Deschid şi cine intră? Domnul Rudolf… Mai întâi încep prin ai mulţumi din adâncul inimii pentru ceea ce a făcut în favoarea lui Germain. Nu mă lasă să vorbesc. „Vecină, îmi spune, când vine Germain, să-i dai această scrisoare. Veţi lua o trăsură, vă veţi duce numaidecât într-un sătuleţ numit Bouqueval, lângă Ecouen, pe şoseaua Saint-Denis. Odată ajunşi acolo, veţi întreba de doamna Georges şi… vă urez toate cele bune.“ „Domnule Rudolf, vreau să vă spun că plecând acolo mai pierd o zi, şi, nu vă supăraţi, dar vor fi – 3251 –

– Misterele Parisului vol.1 –

trei în total.“ „Fii liniştită, vecină, vei găsi de lucru la doamna Georges, e o foarte bună clientă pe care ţi-o recomand.“ „Dacă e aşa, e-n regulă, domnule Rudolf“, zic eu. „Adio, vecină!“ „Adio şi mulţumesc, vecine.“ Pleacă el şi soseşte Germain, îi povestesc totul. Domnul Rudolf nu putea să ne păcălească, ne urcăm în trăsură, veseli ca nişte nebuni, noi atât de trişti în ajun… Judecă… Sosim... Ah! buna mea Louise… iată, fără să vreau, iar mă podidesc lacrimile… Această doamnă Georges, din faţa noastră, era mama lui Germain! — Mama lui! — Doamne, da… mama lui, căreia îi fusese răpit de copil şi pe care nu mai spera să-l vadă. Îţi dai seama de fericirea – 3252 –

– Eugen Sue –

celor doi. După ce doamna Georges a plâns mult şi şi-a îmbrăţişat fiul, a venit rândul meu. Domnul Rudolf desigur că îi scrisese multe lucruri bune despre mine. Fiindcă mi-a spus, strângându-mă în braţe, că îmi cunoştea purtarea faţă de fiul ei. „Şi dacă vrei, mamă, adăugase Germain, Rigolette va fi şi fiica dumitale.“ „Mă mai întrebi dacă vreau? Copiii mei, din toată inima! Ştiu că niciodată nu vei găsi o soţie mai bună şi mai drăguţă.“ Iată-ne dar instalaţi într-o fermă frumoasă cu Germain, cu mama şi păsărelele mele, bietele mici vietăţi pe care le-am adus cu mine. Deşi nu-mi prea plăcea la ţară, zilele treceau atât de repede ca un vis; nu lucram decât pentru plăcerea mea, o ajutam pe doamna Georges, mă plimbam cu Germain, – 3253 –

– Misterele Parisului vol.1 –

cântam, zburdam, să înnebuneşti, nu alta.. Se fixase şi căsătoria noastră, sunt cincisprezece zile de atunci… în ajun, cine soseşte într-un echipaj frumos? Un domn gras, chel, impunător, care-mi aduce din partea domnului Rudolf darurile de nuntă. Închipuieşte-ţi, Louise, un cufăr mare din lemn de trandafir, cu aceste cuvinte scrise, în litere de aur, pe o placă de porţelan albastru: „Muncă şi cumpătare, dragoste şi fericire.“Deschid cufărul şi ce găsesc? Bonete mici de dantelă cum port eu, rochii, bijuterii, mănuşi, eşarfa asta, un şal frumos, mă rog, ca într-o poveste cu zâne. — E adevărat că e o poveste cu zâne, dar vezi cum soarta ţi-a adus noroc, fiindcă ai fost atât de bună şi harnică. – 3254 –

– Eugen Sue –

— Că am fost bună şi muncitoare, dragă Louise, n-am făcut-o anume… Aşa s-a întâmplat… Cu atât mai bine pentru mine… Dar stai, că n-am isprăvit: în fundul cufărului găsesc un frumos portofel cu aceste vorbe: „Vecinul, vecinei lui.“ Îl deschid: erau două plicuri, unul pentru Germain, celălalt pentru mine; în al lui Germain se găsea o hârtie prin care era numit director al unei bănci pentru săraci, cu leafă de patru mii de franci, iar în cel destinat mie, un bon de patruzeci de mii de franci asupra Tezaurului… da… asta era zestrea mea… Vreau să refuz, dar doamna Georges, care vorbise cu domnul acela înalt şi chel şi cu Germain, îmi zice: „Copila mea, poţi şi trebuie să primeşti, este recompensa purtării dumitale, a muncii… şi a – 3255 –

– Misterele Parisului vol.1 –

devotamentului pentru cei ce suferă… Fiindcă, jertfindu-ţi nopţile, cu riscul de a te îmbolnăvi şi a pierde astfel singurul mijloc de trai, puterea ta de muncă, te-ai dus să alini pe nenorociţii dumitale prieteni…“ — Oh! asta e foarte adevărat, strigă Louise, nu ai pereche în lume, domnişoa… vreau să spun doamnă Germain. — Perfect!… Îi spun domnului acela gras şi chel că tot ce am făcut era din plăcere. El îmi răspunde: „Totuna e, domnul Rudolf este foarte bogat, zestrea ce-ţi oferă e o dovadă de stimă, de prietenie, un eventual refuz i-ar căşuna o mare supărare; de altfel va fi de faţă la căsătoria dumitale şi te va sili să primeşti.“ – 3256 –

– Eugen Sue –

— Ce fericire că o asemenea bogăţie se află în mâinile unui om atât de darnic ca domnul Rudolf! — Desigur, e foarte bogat, dar nu e numai atât. Ah, draga mea Louise, dacă ai şti cine e domnul Rudolf! Şi eu care lam pus să-mi care pachetele! Dar aşteaptă... o să vezi… În ajunul căsătoriei, noaptea târziu, domnul acela înalt şi chel soseşte cu diligenţa. Domnul Rudolf nu a putut veni… e bolnav, dar cică domnul înalt şi chel îl va înlocui… Numai atunci, draga mea Louise, am aflat că binefăcătorul vostru, al nostru era… ghiceşte cine?… un prinţ! — Un prinţ? — Ce zic, un prinţ… o alteţă regală, un mare duce-domnitor, aproape un rege… Germain mi-a explicat toate – 3257 –

– Misterele Parisului vol.1 –

astea. — Domnul Rudolf! — Ei, ce zici? Biata mea Louise! Şi eu care îi cerusem să-mi ajute să ceruiesc podeaua! — Un prinţ… Aproape un rege! De aceea are atâta putere să facă bine. — Înţelegi, draga mea Louise, cât eram de încurcată. Deci aflând că e ca şi un rege, n-am îndrăznit să refuz zestrea. Ne-am căsătorit. Acum opt zile, domnul, Rudolf ne-a trimis vorbă mie, lui Germain şi doamnei Georges, că ar fi foarte mulţumit dacă i-am face o vizită de nuntă, deci, ne-am dus. Doamne, înţelegi cât de tare îmi bătea inima. Ajungem în strada Plumet, intrăm întrun palat, trecem prin saloane pline de servitori galonaţi, domni îmbrăcaţi în – 3258 –

– Eugen Sue –

negru cu lanţuri de argint pe piept şi cu spadă la şold, ofiţeri în uniformă, ce ştiu eu? şi apoi aurărie, aurărie peste tot, deţi lua ochii. În sfârşit îl găsim într-un salon pe domnul acela chel împreună cu alţi domni, toţi îngăitănaţi şi acoperiţi de fireturi; suntem introduşi într-o sală mare unde-l întâlnim pe domnul Rudolf… adică pe prinţ, îmbrăcat foarte simplu, cu un zâmbet atât de binevoitor, atât de firesc, atât de puţin mândru… acelaşi domn Rudolf de altădată. M-am simţit pe loc în largul meu, amintindu-i că-l pusesem să-mi prindă şalul, să-mi taie penele de gâscă pentru scris, şi să-mi dea braţul pe stradă. — Nu ţi-a fost frică? Oh! eu, cum aş fi tremurat! — Ei bine! eu nu. După ce a primit-o – 3259 –

– Misterele Parisului vol.1 –

pe doamna Georges cu o atenţie deosebită şi i-a întins mâna lui Germain, mi-a zis surâzând: „Ei bine! vecină, ce face papa Crétu şi Ramonette?“ (sunt numele păsărelelor mele. Cât e de drăguţ să-şi amintească de ele!) „Sunt sigur, a adăugat, că dumneata şi Germain vă luaţi acum la întrecere în veselie cu frumoasele voastre păsărele?“ „Da, monseniore“ (doamna Georges ne învăţase lecţia pe drum şi anume că aşa trebuie să-i spunem prinţului „monseniore“). „Da, monseniore, fericirea noastră e mare, şi ni se pare cu atât mai frumoasă şi mai deplină cu cât v-o datorăm dumneavoastră.“ „Nu mie mi-o datoraţi, copila mea, ci minunatelor voastre însuşiri!“ Et cetera, et cetera, trec peste celelalte complimente. În sfârşit l– 3260 –

– Eugen Sue –

am părăsit cu inima grea pe acest senior, căci nu-l vom mai vedea. Ne-a spus că se înapoiază peste câteva zile în Germania, poate că a şi plecat, dar plecat sau nu, amintirea lui ne va însoţi totdeauna. — Supuşii lui trebuie să fie foarte fericiţi! — Judecă şi tu! Ne-a făcut atâta bine, nouă, care nu eram nimic pentru el. Am uitat să-ţi spun că la ferma aia locuise o veche camaradă a mea de închisoare, o fată foarte bună şi cinstită, care, spre fericirea ei, l-a întâlnit şi ea pe domnul Rudolf; dar doamna Georges mi-a atras atenţia să nu vorbesc prinţului de ea, nu ştiu de ce… fără îndoială pentru că nu-i place să i se vorbească de binele pe care-l face. Ceea ce este sigur, e că această scumpă Guristă şi-a regăsit părinţii, care – 3261 –

– Misterele Parisului vol.1 –

au luat-o eu ei, departe, foarte departe. Dar ceea ce regret mult, e că n-am putut s-o îmbrăţişez înainte de plecare. — E totuşi foarte bine… răspunse îngândurată Louise, e şi dânsa fericită… — Dragă Louise, iartă-mă, sunt egoistă, e adevărat, nu-ţi vorbesc decât de fericire, dumitale care ai atâtea motive să mai fi tristă… — Dacă mi-ar fi trăit copilul, o întrerupse Louise pe Rigolette, asta m-ar fi mângâiat, fiindcă mă întreb care e omul cinstit care m-ar vrea de soţie, deşi am bani? — Dimpotrivă, Louise, eu îţi spun că numai un om cinstit va fi în măsură să înţeleagă situaţia dumitale; da, când va şti totul, când te va cunoaşte, nu va putea decât să te compătimească, să te – 3262 –

– Eugen Sue –

stimeze şi va fi sigur ca găseşte în dumneata o soţie bună şi demnă. — Îmi spui asta ca să mă consolezi. — Nu, îţi vorbesc aşa pentru că acesta e adevărul. — Adevărat sau nu, tot îmi pare bine şi-ţi mulţumesc. Dar cine vine acolo? Ia te uită, e domnul Pipelet şi soţia lui. Doamne, ce mulţumit pare, el, care în ultimul timp era atât de nenorocit de glumele domnului Cabrion făcute la adresa lui! Într-adevăr, domnul şi doamna Pipelet înaintau voioşi. Alfred, având pe cap neclintitul lui joben-tromblon, purta un minunat frac verde în toată splendoarea lui; din cravata cu colţurile brodate ieşea un guler imens de cămaşă care îi acoperea jumătate din obraz; o – 3263 –

– Misterele Parisului vol.1 –

vestă mare de un galben viu, cu dungi groase cafenii, un pantalon negru, cam scurt, ciorapi de o strălucitoare albeaţă şi pantofi lustruiţi cu albuş de ou îi completau costumul. Anastasia se fandosea într-o rochie de merinos de culoarea ştirului, cu un şal de un albastru închis. Expunea cu mândrie tuturor privirilor peruca ei frizată de curând şi-şi ţinea boneta atârnată de braţ cu două panglici, în chip de poşetă. Faţa lui Alfred, de obicei gravă, atât de sumbră şi, în ultima vreme, atât de abătută, strălucea de o veselie abia reţinută, încât, văzându-le de departe pe Louise şi pe Rigolette, alergă spre ele strigând cu glasul lui de bas: — Am scăpat… a plecat! – 3264 –

– Eugen Sue –

— Ah! Doamne! domnule Pipelet, spuse Rigolette, cât pari de vesel! Ce ai? Ce s-a-ntâmplat? — A plecat, domnişoară sau, mai bine zis, doamnă, vreau, pot şi trebuie să zic, fiindcă acum eşti asemenea Anastasiei, mulţumită lui Conjungo, după cum soţul dumitale, domnul Germain e la fel cu mine. — Eşti foarte amabil, domnule Pipelet, îi răspunse Rigolette surâzând. Dar cine a plecat? — Cabrion! strigă domnul Pipelet, suspinând şi aspirând aerul cu o satisfacţie nespusă, ca şi cum ar fi scăpat de o povară enormă. Pleacă din Franţa pentru totdeauna… — Eşti sigur? — L-am văzut cu ochii mei urcându– 3265 –

– Misterele Parisului vol.1 –

se ieri în diligenţa care pleca spre Strassburg, el, toate bagajele şi toate hainele lui, adică o cutie de pălării, un suport de mână pentru şevalet şi o cutie cu vopsele. — Ce tot îndrugi acolo, scumpul, meu? interveni gâfâind Anastasia, căci se ţinuse cu greu de pasul zorit al lui Alfred. Pun rămăşag că vă vorbeşte de plecarea lui Cabrion? Tot drumul n-a făcut decât asta. — Ceea ce înseamnă, Anastasie, că mă simt uşor ca o pană. Înainte mi se părea că pălăria îmi era de plumb, acum s-ar zice că aerul mă înalţă spre cer. Plecat, în sfârşit, plecat şi nu mai revine! — Din fericire, nemernicul! — Anastasie… cruţă-i pe cei absenţi… Fericirea mă face îngăduitor: – 3266 –

– Eugen Sue –

voi spune pur şi simplu că era un farsor neruşinat. — Dar de unde ştii că a plecat în Germania? întrebă Rigolette. — Am aflat asta printr-un amic al perlei chiriaşilor mei. Cu privire la acest om de treabă, nu ştii că mulţumită bunelor referinţe ce le-a dat despre noi, Alfred e numit portar-paznic la un Munte de pietate şi la o bancă de binefacere, instalată în casa noastră de un suflet mare, lucru ce mă face să cred că ar fi patronul la care domnul Rudolf era angajat în calitate de comis-voiajor? — Se nimereşte bine, răspunse Rigolette, pentru că soţul meu e directorul acestei bănci, tot după recomandaţia domnului Rudolf. — Nu mai spune… izbucni veselă – 3267 –

– Misterele Parisului vol.1 –

doamna Pipelet. Cu atât mai bine, e preferabil să ai de-a face cu oameni cunoscuţi decât cu străini, mai bine mutre vechi decât altele noi. Dar, închipuiţi-vă că un domn gras, chel, venind să ne comunice numirea lui Alfred ca portar, ne-a întrebat dacă un pictor cu mult talent, numit Cabrion, n-a locuit la noi? La numele lui Cabrion, iată pe scumpul meu soţ că-şi ridică cizma în aer şi-l trec năduşelile. Din fericire, chelul cel gras adăugă: „Acest tânăr pictor va pleca în Germania; o persoană bogată îl ia acolo pentru nişte lucrări care vor dura câţiva ani… poate că va rămâne acolo definitiv.“ După care străinul îi comunică dragului meu Alfred, data plecării lui Cabrion şi adresa Mesageriilor. – 3268 –

– Eugen Sue –

— Şi am norocul nesperat să citesc în registru: N. Cabrion artist pictor, plecare pentru Strassburg şi străinătate prin corespondenţă. — Plecarea era fixată pentru azi dimineaţă. — Mă duc în curte cu soţia mea şi văd un ştrengar urcându-se pe imperială lângă conductor. În clipa când trăsura o ia din loc, Cabrion mă zăreşte, mă recunoaşte, se întoarce către mine şi îmi strigă: „Plec pentru totdeauna… al tău pe viaţă“. Din fericire, trompeta conductorului aproape că a înăbuşit aceste ultime cuvinte precum şi tutuiala necuviincioasă pe care o dispreţuiesc, căci, Dumnezeu fie lăudat! l-am văzut plecând. — Şi pentru totdeauna, crede-mă, – 3269 –

– Misterele Parisului vol.1 –

domnule Pipelet, completă Rigolette, abia stăpânindu-şi o dorinţă nebună de a râde, dar ceea ce nu ştiţi, şi vă va mira foarte mult, e că domnul Rudolf este… — Este? — Un prinţ travestit… o alteţă regală. — Haida de, ce glumă! spuse Anastasia. — Vă jur pe capul soţului meu… stărui cu seriozitate Rigolette. — Perla chiriaşilor mei… o alteţă regala! strigă Anastasia. Haida de!… Şi eu, care l-am rugat să-mi păzească loja. Scuze… scuze… mii de scuze… Şi îşi puse automat boneta, ca şi cum aşa ar fi fost mai cuviincios să vorbească de un prinţ. Printr-un gest diametral opus, dar – 3270 –

– Eugen Sue –

asemănător ca fond, contrar obiceiului său, Alfred îşi scoase pălăria şi salută în gol, strigând: — Un prinţ, o alteţă în loja noastră!… Şi m-a văzut sub cearceaf când eram în pat din cauza obrăzniciilor lui Cabrion! În acel moment, doamna Georges se întoarse şi spuse fiului ei şi Rigolettei: — Copiii mei iată-l pe domnul doctor! Capitolul 15 ÎNVĂŢĂTORUL Doctorul Herbin, un om mai în vârstă, avea o înfățișare foarte spirituală şi distinsă, o privire pătrunzătoare, de o agerime deosebită şi un surâs care – 3271 –

– Misterele Parisului vol.1 –

exprima o mare bunătate. Vocea, în genere armonioasă, devenea aproape mângâietoare când se adresa alienaţilor, aşa că tonul suav, cuvintele duioase păreau să liniştească adesea irascibilitatea obişnuită a acestor nenorociţi. El era unul dintre primii medici care au folosit în tratamentul nebuniei, compasiunea şi bunăvoinţa, în locul oribilelor mijloace de constrângere întrebuinţate până la dânsul; nu se mai aplicau lanţuri, bătăi, duşuri reci şi mai ales izolările (afară de cazurile excepţionale). Datorită ascuţitei sale inteligenţe înţelesese că monomania, sminteala, furia, se măresc prin sechestrare şi brutalitate; dar supunând pe alienaţi unei vieţi comune, mii de întâmplări – 3272 –

– Eugen Sue –

mărunte, de incidente de fiecare clipă, îi împiedică de a fi obsedaţi de o idee fixă, cu atât mai periculoasă cu cât este susţinută prin izolare şi intimidare. — Domnule doctor, se adresă doamna Georges medicului Herbin, am crezut că-l voi putea însoţi pe fiul şi pe nora mea, deşi nu-l cunosc pe domnul Morel. Starea acestui om minunat mi-a stârnit atât de mult interesul, încât nu mam putut împotrivi dorinţei de a asista, împreună cu copiii mei, când va reveni la o stare normală, după cum speraţi, în urma încercării la care îl veţi supune. — Mă bizui mult, doamnă, pe impresia plăcută ce i-o va face prezenţa fiicei lui şi a persoanelor pe care e obişnuit să le vadă. — Când au venit să-l aresteze pe – 3273 –

– Misterele Parisului vol.1 –

soţul meu, interveni cu emoţie doamna Morel, arătând-o pe Rigolette doctorului, buna noastră vecină s-a grăbit să ne vină în ajutor mie şi copiilor mei. — Tatăl meu îl cunoaşte bine şi pe domnul Germain, care a fost totdeauna bun cu noi, adăugă Louise. Apoi, arătând spre Alfred şi spre Anastasia, ea continuă: — Domnul şi doamna sunt portarii casei noastre… Au ajutat şi ei de multe ori, atât cât puteau, familia noastră crud lovită de soartă. — Dacă nu vă temeţi, doamnă, de înfăţişarea alienaţilor, se adresă mamei lui Germain doctorul Herbin, vom trece prin mai multe curţi ca să ajungem la clădirea exterioară, unde am socotit – 3274 –

– Eugen Sue –

nimerit să-l trimit pe Morel,şi am dispus ca azi dimineaţă să nu fie dus la fermă ca de obicei. — La fermă, domnule doctor? întrebă doamna Georges. E o fermă aici? — Vă surprinde, doamnă? Înţeleg. Da, avem aici o fermă ale cărei produse sunt de mare folos pentru gospodăria casei şi la care lucrează alienaţii. — În libertate, domnule doctor? — Fără îndoială, şi munca, liniştea câmpului, aspectul naturii sunt printre cele mai bune mijloace de vindecare… Îi supraveghează un singur gardian şi nu a existat aproape niciun caz de evadare. Se duc la lucru cu o adevărată plăcere şi mica retribuţie ce-o capătă le foloseşte la îmbunătăţirea traiului… ca să poată obţine, zaharicale. Dar iată-ne ajunşi la – 3275 –

– Misterele Parisului vol.1 –

una din aceste curţi. Apoi, văzând un gest de ezitare din partea doamnei Georges, doctorul adăugă: — Nu vă temeţi, doamnă… În câteva minute veţi fi tot atât de calmă ca şi mine. — Vă urmez, domnule… Veniţi, copii! Poarta se deschise. Această curte, formând un lung paralelogram, era plantată cu arbori, amenajată cu bănci; de fiecare parte se vedea o galerie de o construcţie ciudată: celule mari şi aerisite dădeau pe această galerie; vreo cincizeci de oameni, îmbrăcaţi în uniforme cenuşii, se plimbau, vorbeau sau se odihneau la soare, tăcuţi şi contemplativi. – 3276 –

– Eugen Sue –

La sosirea doctorului Herbin, un mare număr de pacienţi se îngrămădiră în jurul lui; bucuroşi şi plini de zel, îi întindeau, cu o emoţionantă expresie de încredere şi de recunoştinţă mâinile, la care el le răspundea afectuos: — Bună ziua, bună ziua, copiii mei. Unii din aceşti nenorociţi, prea departe de medic ca să-i ia mâna, veniră şovăielnici s-o întindă persoanelor care îl însoţeau. — Bună ziua, prieteni, le spuse Germain, strângându-le mâna, cu o blândeţe ce părea să-i incinte. — Domnule doctor, se adresă doamna Georges medicului, ăştia sunt oare nebuni? — Sunt aproape cei mai periculoşi din ospiciu, spuse doctorul surâzând. – 3277 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Ziua sunt lăsaţi împreună, numai noaptea sunt închişi în celule separate, ale căror uşi le vedeţi deschise. — Cum! aceşti oameni sunt cu desăvârşire nebuni?… Dar când sunt furioşi? — Mai întâi, la începutul bolii lor, când sunt aduşi aici; apoi, treptat, tratamentul începe să-şi facă efectul; vederea camarazilor lor îi linişteşte, îi distrează, blândeţea îi potoleşte, şi crizele lor de violenţă, la început frecvente, devin din ce în ce mai rare… Iată, priviţi pe unul din cei mai recalcitranţi. Era un om în vârstă de vreo patruzeci de ani, robust şi nervos, cu părul lung negru, cu privirea pătrunzătoare şi cu o fizionomie din cele – 3278 –

– Eugen Sue –

mai inteligente. Se apropie grav de doctor şi pe un ton de aleasă politeţă, deşi cu oarecare reticenţă: — Domnule doctor, cred că la rându-mi am dreptul să stau de vorbă şi să-l plimb pe orb; voi avea onoarea să vă fac să observaţi că e o nedreptate flagrantă să-l lipsiţi pe acest nenorocit de discuţiile cu mine şi să-l lăsaţi (aici nebunul surâse cu un dispreţ amar), pradă aiurelilor stupide ale unui idiot complet străin – şi cred că nu exagerez – complet străin de cele mai elementare noţiuni ale oricărei ştiinţe, pe când discuţia cu mine l-ar instrui. Doctorul se adresă, cu glas tare, alienatului, care părea să aştepte răspunsul cu o teamă respectuoasă: — Scumpul meu domn Charles, – 3279 –

– Misterele Parisului vol.1 –

reclamaţia dumitale cred că e foarte întemeiată, şi acest orb, care mi se pare că e şi mut, dar din fericire nu e surd, ar simţi o desfătare nespusă stând de vorbă cu un om atât de erudit ca dumneata. Voi interveni ca să ţi se facă dreptate. — Afară de asta, continuaţi să mă reţineţi aici, păgubind universul de toate cunoştinţele omenirii pe care mi le-am apropiat asimilându-mi-le, reluă nebunul înfierbântându-se puţin câte puţin şi începând să gesticuleze, cuprins de o agitaţie anormală. — Haide, haide, linişteşte-te, dragul meu domn Charles. Din fericire universul nu şi-a dat încă seama de ce-i lipseşte; îndată ce-o va cere, ne vom grăbi să-i satisfacem reclamaţia. În orice caz, un om cu capacitatea dumitale, cu – 3280 –

– Eugen Sue –

ştiinţa dumitale, va putea aduce totdeauna mari servicii omenirii. — Dar eu sunt pentru ştiinţă ceea ce a fost corabia lui Noe pentru natura fizică, exclamă el scrâşnind din dinţi şi cu privirea rătăcită. — O ştiu, scumpe prietene. — Vreţi să puneţi lumina sub obroc! strigă el, strângând pumnii. Dar atunci vă voi sfâşia în bucăţi adăugă el pe un ton ameninţător, cu obrazul înflăcărat, roşu de furie şi cu vinele umflate, gata să se spargă. — Ah! domnule Charles, replică doctorul, îndreptând asupra nebunului o privire calmă, fixă, pătrunzătoare şi dând vocii lui un timbru mângâios şi măgulitor, eu credeam că erai cel mai mare savant din vremurile moderne… – 3281 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Şi trecute! strigă nebunul, uitându-şi furia în faţa acestei măguliri. — Nu mă laşi să termin… că erai cel mai mare savant al timpurilor trecute, prezente… — Şi viitoare… continuă nebunul cu îngâmfare. — Oh! îndrăcit vorbăreţ, care mă întrerupe mereu, zise doctorul surâzând şi lovindu-l prieteneşte pe umăr… S-ar spune că nu ştii ce admiraţie inspiri şi pe care o meriţi?… Haide, să mergem să-l vedem pe orb… du-mă la el. — Doctore, eşti un om de treabă, vino, vino, să vezi ce este obligat să asculte, pe când eu aş putea să-i spun lucruri atât de frumoase, reluă nebunul, deplin potolit şi mergând înaintea doctorului cu un aer mulţumit. – 3282 –

– Eugen Sue –

— Vă mărturisesc, domnule doctor, spuse Germain, care se apropiase de mama şi de soţia lui, a căror spaimă o remarcase pe când nebunul vorbise şi gesticulase atât de violent, că la un moment dat m-am aşteptat la o criză. — Ei, domnule Germain, odinioară, la primul moment de exaltare, la un gest mai ameninţător al acestui nefericit gardienii s-ar fi aruncat asupra lui, l-ar fi legat, bătut, băgat sub duşuri, una din cele mai cumplite torturi ce se pot imagina… Gândiţi-vă la efectul unui asemenea tratament pe un organism energic şi irascibil, a cărui forţă de izbucnire e cu atât mai violentă cu cât e mai comprimată. Atunci ar fi fost cuprins de unul din acele accese de furie dezlănţuită care înfruntau constrângerile – 3283 –

– Misterele Parisului vol.1 –

cele mai barbare, exasperându-ne prin frecvenţa lor şi devenind aproape incurabile; pe când, vedeţi că necomprimând de la început aceasta efervescenţă momentană, sau deviind-o cu ajutorul marii mobilităţi de spirit, ce se observă la mulţi nebuni, aceste răbufniri trecătoare se potolesc tot atât de repede cum s-au produs. — Şi cine este acel orb de care vorbeşte el, domnule doctor? E o nălucire a minţii lui? întrebă doamna Georges. — Nu, doamnă, e o poveste foarte ciudată. Acest orb a fost prins într-o speluncă de pe Champs-Elysées, unde a fost arestată o bandă de hoţi şi asasini. Omul a fost găsit legat în lanţuri în mijlocul unei hrube subterane, lângă – 3284 –

– Eugen Sue –

cadavrul unei femei atât de groaznic mutilată, încât n-a putut fi identificată. — Ah! e groaznic… spuse doamna Georges cutremurându-se. — Acest om e de o urâţenie înspăimântătoare, toată faţa lui e arsă de vitriol. De când a venit aici, n-a scos un cu vânt. Nu ştiu dacă e cu adevărat mut sau se preface. Printr-o ciudată întâmplare, singurele crize pe care le-a avut au survenit noaptea, în absenţa mea. Din păcate, întrebările ce i se pun rămân fără răspuns, şi nu putem avea nicio informaţie despre situaţia lui; accesele par să fie declanşate de o furie a cărei cauză e de nepătruns, căci nu scoate o vorbă; ceilalţi alienaţi au pentru el multă atenţie; îl ajută la mers, îi vorbesc, vai, după gradul lor de – 3285 –

– Misterele Parisului vol.1 –

inteligenţă. Priviţi… iată-l. Nu era nebun, dar se prefăcea mut şi smintit. Toate persoanele care-l însoţeau pe medic, se dădură înapoi de groază, la vederea Învăţătorului, căci el era. O masacrase pe Cucuvaia nu într-un acces de nebunie, ci într-un moment de ură turbată după ce a fost arestat în taverna de pe Champs-Elysées, revenindu-şi din delirul trecător. Învăţătorul se pomenise într-una din celulele închisorii de la Conciergerie, unde nebunii erau închişi provizoriu. Auzind spunâdu-se în jurul lui „E un nebun furios“, se hotărî să joace acest rol, şi-şi impuse un mutism complet, ca să nu se compromită prin răspunsuri, în cazul că s-ar ivi îndoieli asupra pretinsei lui alienaţii. Acest vicleşug izbutise. Condus la – 3286 –

– Eugen Sue –

Bicêtre, simula din timp în timp accese violente de furie, având mereu grijă să aleagă nopţile pentru aceste manifestări, ca să scape de pătrunzătoarea perspicacitate a medicului-şef. Complicii, reduşi la număr ai Învăţătorului, care-i cunoşteau adevăratul nume şi faptul că evadase din ocna de la Rochefort, nu mai ştiau ce se alesese de el, şi de altminteri n-aveau niciun interes să-l denunţe; aşa că nu i se putea stabili identitatea. El spera deci să rămână mereu la Bicêtre, jucându-şi mai departe rolul de mut şi nebun. Da, aceasta era atunci singura lui dorinţă, în neputinţa de a face rău, ceea ce-i paraliza instinctele bestiale. Mulţumită izolării totale din hruba lui Braţ-Roşu, după cum ştim, remuşcarea – 3287 –

– Misterele Parisului vol.1 –

cuprinsese puţin câte puţin acest suflet împietrit. Încordându-şi mereu mintea printro neîntreruptă evocare a amintirii crimelor sale din trecut, lipsit de orice contact cu lumea din afară, ideile lui sfârşeau adesea prin a i se concretiza, în creier, după cum o spusese chiar el Cucuvelei; atunci i se înfăţişau câteodată, aievea, victimele lui, dar asta nu era nebunie, ci puterea amintirii şi remuşcării dusă la ultima expresie. Astfel, acest om încă în puterea vârstei, de o robustețe atletică, acest om care fără îndoială mai avea de trăit încă mulţi ani, acest om care se bucura de întreaga lui raţiune, trebuia să-şi petreacă tot restul vieţii în mijlocul nebunilor, într-un mutism complet, iar – 3288 –

– Eugen Sue –

de nu, dacă ar fi fost descoperit, ar fi fost dus la eşafod pentru ultimele sale crime, sau condamnat la recluziune perpetuă printre sceleraţii faţă de care nutrea o oroare ce creştea în raport cu pocăinţa lui. Învăţătorul şedea pe o bancă; o claie de păr cenuşiu îi acoperea capul hidos şi enorm; îşi ţinea coatele pe genunchi şi bărbia sprijinită în palmă. Cu toate că această groaznică mască era lipsită de simţul văzului, că avea două găuri în locul nasului, că gura îi era diformă, o disperare cruntă, zdrobitoare era întipărită pe faţa lui monstruoasă. Un alienat cu figura tristă, binevoitoare şi tinerească, îngenuncheat în faţa Învăţătorului, îi ţinea mâna lui puternică în ale lui, îl privea cu bunătate – 3289 –

– Misterele Parisului vol.1 –

şi cu vocea blândă repeta mereu numai aceste vorbe: „Fragi… fragi… fragi…“ — Iată, rosti cu gravitate nebunul savant, iată singura vorbă de care e în stare acest idiot. Daca la orb ochii trupului sunt închişi, cei ai minţii sunt fără îndoială deschişi, şi mi-ar fi recunoscător dacă m-aş pune în legătură cu el. — Nu mă îndoiesc, răspunse doctorul în timp ce bietul nebun cu faţa melancolică examina cu milă figura abominabilă a Învăţătorului, repetând cu vocea duioasă: „Fragi… fragi… fragi“. — De când a venit aici, acest biet nebun n-a pronunţat alte cuvinte decât acestea, se adresă doctorul doamnei Georges, care se uita îngrozită la Învăţător. Ce întâmplare anume e legată – 3290 –

– Eugen Sue –

de aceste vorbe, singurele pe care le rosteşte, n-am putut descoperi. — Dumnezeule! mamă, exclamă Germain, cât de zdrobit pare acest orb nenorocit!… — E adevărat, dragul meu, răspunse doamna Georges; mi se strânge inima fără să vreau… Îmi face rău să-l privesc. Oh! cât e de trist să vezi omenirea sub acest aspect sinistru! Abia rostise doamna Georges aceste cuvinte, că Învăţătorul avu o tresărire. Faţa lui cruntă deveni palidă sub cicatricele ei, ridică şi întoarse repede capul atât de brusc către mama lui Germain, încât dânsa nu-şi mai putu reţine un ţipăt de groază, deşi femeia nu bănuia cine era acel nenorocit. Învăţătorul recunoscuse vocea fostei – 3291 –

– Misterele Parisului vol.1 –

sale soţii şi din cuvintele, doamnei Georges înţelesese că ea vorbea cu fiul lui. — Dar ce ai mamă? o întrebă Germain. — Nimic, fiul meu… Dar gestul acestui om, expresia feţei lui, toate acestea m-au înspăimântat… Iertaţi-mi, domnule doctor, slăbiciunea, dar aproape că-mi pare rău că, împinsă de curiozitate, l-am însoţit aici pe fiul meu. — Oh! pentru această singură dată, mamă, nu-ţi mai face reproşuri… — E sigur că buna noastră mamă nu va mai veni niciodată aici, şi nici noi, nu e aşa, micul meu Germain? spuse Rigolette. E atât de trist… Ţi se frânge inima. — Lasă, că eşti o mică fricoasă, nu-i – 3292 –

– Eugen Sue –

aşa, domnule doctor, replică Germain surâzând, nu-i aşa că soţia mea e o fricoasă? — Mărturisesc, răspunse medicul, că vederea acestui nenorocit orb şi mut m-a impresionat şi pe mine… Eu care am văzut atâtea suferinţe. — Ce mutră… Ce zici, iubitule? spuse încet de tot Anastasia… Ei bine! pe lângă tine… toţi bărbaţii mi se par tot atât de urâţi ca acest îngrozitor specimen… de aceea nimeni nu se poate lăuda că… înţelegi, dragul meu Alfred?… — Anastasie, o să văd şi în vis faţa asta… — Prietene, se adresă doctorul Învăţătorului, cum te simţi? Învăţătorul rămase mut. – 3293 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Deci nu mă auzi? insistă doctorul bătându-l uşor pe umăr. Învăţătorul nu răspunse nimic, lasă capul în jos şi după câteva clipe… din ochii lui fără vedere, se prelinse o lacrimă… — Plânge! constată doctorul. — Bietul om! adăugă Germain cu compătimire. Învăţătorul se cutremură! Auzea din nou vocea fiului său… Fiul lui încerca faţă de el un simţământ de milă. — Ce ai? Ce suferinţă te copleşeşte? îl întrebă doctorul. Fără să-i răspundă, Învăţătorul îşi ascunse faţa în palme. — Nu scoatem nimic de la el, conchise doctorul. — Lăsaţi-mă pe mine, îl voi consola, – 3294 –

– Eugen Sue –

interveni nebunul savant cu aerul grav şi pretenţios. O să-l întreţin despre sistemul planetar. Apoi, adresându-se tânărului alienat care era tot în genunchi în faţa Învăţătorului. — Scoală-te de acolo… tu ăla cu fragii! — Băiete, spuse doctorul către tânărul nebun, fiecare din voi trebuie să stea de vorbă cu acest biet om… Lasă-l pe camaradul dumitale să-ţi ia locul… Tânărul alienat se supuse imediat, se ridică, se uită timid, cu ochii lui mari albaştri, la doctor, îşi manifestă respectul printr-un salut, făcu un semn de adio Învăţătorului şi se depărta repetând cu glas plângăreţ: — Fragi… fragi… – 3295 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Doctorul, observând că doamna Georges fusese puternic impresionată de aceasta scenă, îi spuse: — Din fericire, doamnă, vom merge să-l vedem pe Morel şi, dacă speranţa mea se realizează, sufletul dumitale se, va bucura că acest om minunat va fi redat dragostei demnei lui soţii şi iubitei sale fiice. Şi medicul se depărtă, urmat de persoanele care îl însoţeau. Învăţătorul rămase singur cu nebunul savant, care începu să-i explice, de altfel foarte amănunţit, şi cu multă elocinţă, mersul impunător al astrelor care descriu în tăcere o traiectorie imensă în cerul unde e noapte permanentă… Dar Învăţătorul nu asculta... – 3296 –

– Eugen Sue –

Era cuprins de o imensă deznădejde la gândul că nu va mai auzit niciodată vocea fiului său şi a soţiei sale… Sigur de groaza ce le-o inspira, se gândi la nenorocirea, ruşinea, spaima în care i-ar fi cufundat aflarea identităţii lui adevărate; ar fi preferat o mie de chinuri decât să li se dezvăluiască… O singură, o ultimă mângâiere a avut: insuflase preţ de o clipă milă fiului său. Şi, fără să vrea, îşi aminti de cuvintele lui Rudolf, înainte de a-i fi dat acea teribilă pedeapsă: „Fiecare din vorbele tale e un blestem, fiecare din vorbele tale va fi o rugăciune; eşti plin de îndrăzneală şi cruzime fiindcă eşti puternic, vei fi blând şi umil pentru că vei fi slab. Inima ta este zăvorâtă în faţa căinţei… Într-o zi îţi vei – 3297 –

– Misterele Parisului vol.1 –

deplânge victimele… Din om te-ai făcut, fiară… Într-o zi înţelepciunea îţi va reveni prin ispăşire. N-ai respectat nici ceea ce respectă fiarele sălbatice: pe femeia lor şi pe puii lor… După o lungă viaţă închinată mântuirii de păcate, ultima-ţi implorare adresată lui Dumnezeu va fi să-ţi dea fericirea nesperată de a muri lângă soţia şi fiul tău...“ — Vom trece prin faţa curţii idioţilor şi vom ajunge în clădirea în care se află Morel, spuse doctorul, ieşind din ţarcul în care rămăsese Învăţătorul. Capitolul 16 MOREL, ŞLEFUITORUL Cu toată tristeţea pricinuită de – 3298 –

– Eugen Sue –

vederea alienaţilor, doamna Georges se opri totuşi o clipa, trecând prin faţa unei curţi cu zăbrele, unde erau închişi idioţii incurabili. Biete făpturi, lipsite până şi de instinctul animalului, şi cărora adesea nu li se cunoaşte nici măcar originea, necunoscuţi de toata lumea, şi chiar de ei înşişi… trec prin viaţă, străini de simţăminte, de gândire, satisfăcându-şi doar nevoile animalice cele mai elementare… Doctorul Herbin n-a fost nevoit să atragă atenţia doamnei Georges asupra abrutizării sălbatice, a insensibilităţii prosteşti sau a uimirii imbecile care imprimau chipului acestor nenorociţi o expresie în acelaşi timp hidoasă şi penibilă la vedere. Aproape toţi erau – 3299 –

– Misterele Parisului vol.1 –

îmbrăcaţi în halate lungi, murdare şi zdrenţuite, căci cu toată stricta supraveghere, nu puteau fi împiedicate aceste făpturi, complet lipsite de simţurile raţiunii, să sfâşie, să-şi murdărească îmbrăcămintea, târându-se, tăvălindu-se ca animalele în noroiul curţilor unde stăteau în timpul zilei. — Bieţi oameni! spuse doamna Georges, urmându-l pe doctor după ce aruncase o ultimă privire în curtea idioţilor; ce trist e să te gândeşti că nu există niciun leac pentru suferinţele lor! — Vai! niciunul, doamnă, răspunse doctorul, mai ales când au ajuns la vârsta asta. Dar iată-ne ajunşi la clădirea în care se află Morel. Am dat dispoziţii să fie lăsat, singur acum, de dimineaţă, pentru ca efectul pe care sper să-l obţin – 3300 –

– Eugen Sue –

asupra lui să aibă o şi mai mare putere. — Şi care-i este nebunia, domnule doctor? întrebă încet doamna Georges, spre a nu fi auzită de Louise. — Îşi închipuie că dacă nu câştigă o mie trei sute de franci pe zi, spre a plăti o datorie notarului Ferrand, Louise va trebui să moară pe eşafod pentru crimă de infanticid. — Ah! domnule, notarul ăsta… era un monstru! exclamă doamna Georges, care cunoştea prigoana, cu care acest om îl urmărise pe Germain. Louise, Moreltatăl şi eu nu suntem singurele lui victime. L-a urmărit pe fiul meu cu o stăruinţă diabolică. — Louise Morel mi-a povestit total, doamnă, răspunse doctorul. Slavă Domnului, acest mizerabil e mort. Dar – 3301 –

– Misterele Parisului vol.1 –

vă rog să mă aşteptaţi aici cu aceste persoane. Mă duc să văd ce face Morel. Apoi, adresându-se fiicei şlefuitorului: — Te rog, Louise, fii foarte atentă. În clipa când voi striga „Vino!“ să apari numaidecât, dar singură… Când voi spune a doua oară „Veniţi!“ celelalte persoane vor intra după dumneata… — Ah! domnule, mi se strânge inima, replică Louise, ştergându-şi lacrimile. Bietul tata… Dacă această încercare nu va reuşi!… — Sper că-l va salva… Îl pregătesc de multa vreme... Haide, fii liniştită şi gândeşte-te la ce ai de făcut! Şi doctorul, părăsind persoanele care-l însoţeau, intră într-o cameră ale cărei ferestre zăbrelite dădeau către – 3302 –

– Eugen Sue –

grădină. Mulţumită odihnei, vieţii sănătoase şi grijii cu care era tratat, chipul şlefuitorului nu mai avea aspectul palid, tras, de o slăbiciune bolnăvicioasă. Obrazul său rotund, acum uşor colorat, dovedea că s-a însănătoşit. Doar un surâs trist, o anumită fixitate care se ivea uneori în privirea lui, arătau că încă nu avea mintea întreagă. Când doctorul intră, Morel, stând pe scaun, aplecat peste o masă, simula că îşi face meseria de şlefuitor, zicând: — O mie trei sute de franci… o mie trei sute de franci… dacă nu, Louise la eşafod… o mie trei sute de franci… Să lucrăm… să lucrăm… să lucrăm… Această rătăcire, ale cărei accese reveneau de altfel din ce în ce mai rar, – 3303 –

– Misterele Parisului vol.1 –

au marcat, de la început, simptomul nebuniei. Medicul, dintru întâi contrariat că l-a găsit pe Morel în clipa aceea pradă monomaniei sale, dorea totuşi să folosească situaţia pentru planul pe care şi l-a făcut. Scoase din buzunar o pungă conţinând şaizeci şi cinci de ludovici, pregătiţi dinainte, îi răsturnă în mână şii spuse în chip brusc lui Morel, care, absorbit de aşa-zisa lui muncă, nu-şi dădu seama de sosirea doctorului: — Dragă Morel… ai lucrat destul… ai câştigat în sfârşit cei o mie trei sute de franci ce-ţi trebuiau ca s-o salvezi pe Louise, iată-i… Şi doctorul aruncă pe masă monezile de aur. — Louise e salvată! strigă şlefuitorul, adunând aurul cu grabă. – 3304 –

– Eugen Sue –

Alerg la notar. Şi, ridicându-se repede, o luă către uşa. — Vino! strigă doctorul, emoţionat, căci vindecarea spontană a şlefuitorului putea depinde de această primă confruntare. Abia strigase „Vino!“ că Louise şi apăru la uşă, chiar în clipa în care tatăl ei se ivise acolo. Morel, înmărmurit, se dădu înapoi doi paşi şi scăpă aurul din mână. Timp de câteva minute, o privi pe Louise cu uimire, nerecunoscând-o imediat. Părea totuşi că încearcă să-şi adune amintirile, apoi, apropiindu-se de ea încet, încet, o privi cu o nelinişte şi o curiozitate temătoare. Louise, tremurând de emoţie, îşi – 3305 –

– Misterele Parisului vol.1 –

stăpânea cu greu lacrimile, în timp ce doctorul, recomandându-i printr-un gest să rămână mută, supraveghea atent şi în tăcere cele mai infime reacţii de pe faţa şlefuitorului. Acesta, aplecat înspre fată, deveni palid, îşi trecu ambele mâini pe fruntea udă de sudoare, apoi, apropiindu-se cu un pas de ea, vru să-i vorbească. Dar vocea i se stinse pe buze, paloarea sa crescu şi privi în jurul său cu uimire, ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un vis. — Bine… bine… îi şopti doctorul Louisei, e un început bun… Când voi spune: „Vino“ aruncă-te în braţele lui numindu-l „tată“. Şlefuitorul îşi duse mâinile la piept privindu-se cu atenţie încordată din cap până în picioare, ca şi cum ar fi vrut să – 3306 –

– Eugen Sue –

se convingă de propria sa identitate. Faţa-i exprima o nesiguranţă amară; în loc să-şi oprească privirile asupra fiicei lui, părea că vrea să se ferească de dânsa şi îşi spuse cu glas domol şi cu vocea întretăiată: — Nu!... nu!... E un vis… Unde mă aflu?… cu neputinţă!… e vis… nu e ea!… Şi aurul ăsta… nu-mi amintesc… mă trezesc oare?… Mi se învârteşte capul… nu cutez să mă uit... mi-e ruşine… nu e Louise… — Vino, spuse doctorul cu glas tare. — Tată… sunt eu Louise, fiica ta!… strigă ea izbucnind în lacrimi şi aruncându-se în braţele şlefuitorului, chiar în clipa în care intrau în cameră soţia lui Morel, Rigolette, doamna Georges, Germain şi soţii Pipelet. – 3307 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Ah! Dumnezeule! exclamă Morel, sub mângâierile Louisei, unde sunt? Ce vor cu mine? Ce s-a întâmplat? Nu pot crede… Apoi, după câteva clipe de tăcere, cuprinse cu mâinile capul Louisei, o privi ţintă şi strigă, pradă unei emoţii crescânde: — Louise! — E salvat! spuse doctorul. — Soţul meu, bietul meu, Morel! izbucni soţia şlefuitorului alăturându-se Louisei. — Soţia mea! reluă Morel, soţia mea, fiica mea! — Şi eu, domnule Morel, se apropie Rigolette, toţi prietenii dumitale şi-au dat întâlnire aici. — Toţi prietenii dumitale… vezi, – 3308 –

– Eugen Sue –

domnule Morel? adăugă Germain. — Domnişoara Rigolette!… domnul Germain!… se miră şlefuitorul, recunoscând pe fiecare în parte. — Şi vechii prieteni din loja portarului, zise Anastasia apropiindu-se la rându-i, cu Alfred, iată-i: familia Pipelet… bătrânii Pipelet… prieteni până la moarte… haide dar, taică Morel… iată, ai o zi bună… — Domnul Pipelet cu soţia lui!... Atâta lume în jurul meu!… Îmi pare că e atât de mult!… Şi… dar… tu eşti, Louise… nu e aşa?… strigă el cu înfrigurare, îmbrăţişându-şi fiica. Eşti tu, Louise? Sigur?… — Bietul meu tată… da… Eu sunt… şi mama… sunt aici toţi prietenii dumitale… Nu ne vei mai părăsi… nu – 3309 –

– Misterele Parisului vol.1 –

vei mai suferi… Vom fi fericiţi acum, toţi vom fi fericiţi! — Toţi fericiţi… dar… stai să-mi amintesc… Toţi fericiţi… totuşi mi se pare că veniseră să te ducă la închisoare, Louise. — Da… tată… dar am fost achitată… după cum vezi… iată-mă lângă dumneata… — Aşteaptă puţin… aşteaptă… iată că-mi revine memoria. Şi reluă cu groază: — Dar notarul?… — Mort… A murit, tată… murmură Louise. — Mort… el… atunci… te cred… putem fi fericiţi… Dar unde mă aflu?… Cum am ajuns aici?… de câtă vreme… şi de ce?… nu-mi amintesc prea bine… – 3310 –

– Eugen Sue –

— Ai fost atât de bolnav, interveni doctorul, încât ai fost adus aici… la ţară. Ai avut nişte friguri foarte grave, cu delir. — Da, da… îmi amintesc de această ultimă întâmplare înaintea bolii. Stăteam de vorbă cu fata mea şi… cine oare, cine oare?… Ah! un om foarte generos, domnul Rudolf… el a împiedicat arestarea mea. De atunci, însă, nu-mi amintesc nimic. — Boala dumitale s-a complicat cu o pierdere a memoriei, spuse doctorul. Vederea fiicei dumitale, a soţiei şi a prietenilor ţi-au redat-o. — Dar la cine sunt aici? — La un prieten al domnului Rudolf, se grăbi să răspundă Germain, ne-am gândit că schimbarea de aer îţi va – 3311 –

– Misterele Parisului vol.1 –

face bine. — Perfect, spuse încet doctorul şi, adresându-se supraveghetorului, adăugă: Trimite trăsura în capul aleii grădinii, ca să nu fie nevoit să treacă prin curţi ci să iasă pe poarta mare. Astfel, după cum se întâmplă adesea în cazurile de nebunie, Morel nu-şi amintea şi nu era conştient de boala de care fusese atins. Câteva clipe mai târziu, sprijinit de braţul soţiei şi al fiicei, însoţit de un student chirurg, pe care, pentru mai multă prudenţă, doctorul îl rugase să-l însoţească până la Paris, Morel urca în trăsură şi părăsea Bicêtre fără a bănui că fusese internat acolo ca nebun. — Credeţi că acest om e complet vindecat? îl întrebă doamna Georges pe – 3312 –

– Eugen Sue –

doctorul, care o condusese până la poarta mare a ospiciului. — Aşa cred, doamnă, am vrut intenţionat să-l las sub fericita influenţă a acestei apropieri de familia lui. M-aş fi temut să-l despart de ea. De altfel, unul din elevii mei va rămâne cu el şi va indica regimul care trebuie urmat. Mă voi duce să-l văd în fiecare zi, până când însănătoşirea lui va fi deplină, căci nu numai că acest caz mă interesează, dar omul mi-a fost recomandat în mod deosebit la intrarea lui la Bicêtre, de către însărcinatul cu afaceri al marelui ducat de Gerolstein. Germain şi mama lui schimbară o privire semnificativă. — Vă mulţumesc, domnule doctor, spuse doamna Georges, pentru atenţia – 3313 –

– Misterele Parisului vol.1 –

cu care aţi binevoit a-mi arăta acest interesant institut şi sunt fericită că am asistat la scena emoţională pe care ştiinţa dumneavoastră a pregătit-o cu atâta pricepere. — Şi eu, doamnă, mă bucur mult de succesul obţinut care a redat afecţiunii familiei sale pe acest om brav. Încă foarte impresionaţi de ceea ce văzuseră, doamna Georges, Rigolette şi Germain reluară drumul Parisului, de asemeni domnul şi doamna Pipelet. În clipa în care doctorul Herbin intra să viziteze curţile, întâlni un funcţionar superior al instituţiei care îi spuse: — Ah! scumpe domnule doctor, nu vă puteţi imagina scena la care am asistat. Pentru un observator ca dumneavoastră ar fi fost un izvor – 3314 –

– Eugen Sue –

nesecat. — Cum aşa? Ce scenă? — Ştiţi că avem aici două femei condamnate la moarte, mama şi fiica; ele urmează să fie executate mâine. — Fără îndoială că ştiu. — Ei bine! de când sunt n-am întâlnit o îndrăzneală şi un sânge rece ca ale mamei acesteia. E o femeie infernală. — Nu e vorba, oare, de acea văduvă Marţial care a dovedit atât cinism în cursul dezbaterilor? — Chiar ea. — Şi ce-a mai făcut? — A cerut să fie închisă în aceeaşi celulă cu fiica ei până în clipa execuţiei. Cererea i-a fost aprobată. Fata ei, mai puţin înrăită ca ea, părea să şovăie în faţa apropierii clipei fatale, pe când – 3315 –

– Misterele Parisului vol.1 –

stăpânirea diabolică a văduvei creştea, dacă asta mai era cu putinţă. Chiar acum, preotul închisorii intrase în celula lor, să le ofere consolările religiei. Fata se pregătea să le primească, dar mama, fără a-şi pierde o clipă prezenţa de spirit, i-a copleşit, pe dânsa şi pe preot cu nişte sarcasme atât de ticăloase, încât venerabilul părinte a fost nevoit să părăsească celula, după ce zadarnic a încercat s-o facă pe această neîmblânzită femeie să asculte câteva cuvinte sacre. — În ajunul urcării pe eşafod! O asemenea îndrăzneală e îngrozitoare, replică doctorul. — De altfel s-ar zice că e una din acele familii urmărite de fatalitate ca în tragediile antice. Tatăl a murit pe eşafod, un fiu e la ocnă, un altul, de asemeni – 3316 –

– Eugen Sue –

condamnat la moarte, a evadat de curând. Fiul cel mare, singurul şi doi copii mai mici au scăpat de această înspăimântătoaree contagiune. Totuşi, această femeie a cerut fiului mai mare, singurul om cinstit din acest neam execrabil, să vină mâine dimineaţă să-i asculte ultimele dorinţi. — Ce întrevedere! — Nu sunteţi curios să asistaţi la ea? — Cinstit vorbind, nu. Cunoşti principiile mele cu privire la pedeapsa cu moartea, şi n-am nevoie de un spectacol atât de oribil pentru a-mi întări şi mai mult convingerile. Dacă această teribilă femeie va dovedi caracterul ei neîmblânzit până şi pe eşafod, ce exemplu deplorabil pentru popor! — Mai e încă ceva ciudat în această – 3317 –

– Misterele Parisului vol.1 –

dublă execuţie, e vorba de ziua în care a fost fixată. — Cum? — Azi e carnavalul de lăsata secului. — Ei şi? — Mâine execuţia va avea loc la ora şapte dimineaţa. Aşa că bandele de oameni travestiţi, care au petrecut toată noaptea la balurile de la bariere, înapoindu-se la Paris, se vor încrucişa cu acel lugubru cortegiu. — Ai dreptate, va fi un contrast mai mult decât penibil. — Fară a mai socoti faptul că până în piaţa execuţiei, bariera Saint-Jacques, se vor auzi lăutarii cârciumilor din împrejurimi, căci pentru a sărbători ultima zi de carnaval se dansează până la zece, unsprezece dimineaţa. – 3318 –

– Eugen Sue –

A doua zi, soarele se ridică radios, strălucitor. Spre dimineaţă, la orele patru, mai multe detaşamente de infanterie şi cavalerie veniră să înconjoare şi să păzească împrejurimile ospiciului Bicêtre. Vom conduce pe cititor în celula în care se aflau văduva ghilotinatului şi fiica ei, Tărtăcuţa.

– 3319 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Partea a zecea

Capitolul 1 ULTIMA TOALETĂ

– 3320 –

– Eugen Sue –

La Bicêtre, un coridor întunecos, străpuns din loc în loc de câteva ferestre zăbrelite, un fel de răsuflători situate puţin deasupra nivelului solului unei curţi superioare, ducea la celula condamnaţilor la moarte. Această celula nu era luminată decât de o ferestruică în partea de sus a uşii, care dădea în coridorul despre care am vorbit. Celula, cu tavanul jos, cu zidurile umede şi verzui, adăpostea pe femeia Marţial şi pe fiica ei Tărtăcuţa. Figura colţuroasă a văduvei ghilotinatului se desluşea aspră, impasibilă şi decolorată, ca o mască de marmură, în mijlocul semiobscurităţii care domnea în celulă. Neputându-se folosi de mâini, căci – 3321 –

– Misterele Parisului vol.1 –

peste rochia neagră poartă cămaşă de forţă, un fel de halat lung de pânză cenuşie închis la spate, ale cărui mâneci se încheie şi se termină în formă de sac, ea cere să i se scoată boneta, plângânduse de o mare căldură… părul ei cărunt cade răvăşit pe umeri. Şezând pe marginea patului, odihnindu-şi picioarele pe lespezi, priveşte ţintă la fiica ei, aflată în cealaltă parte a celulei. Tărtăcuţa, pe jumătate culcată, îmbrăcată şi ea în cămaşă de forţă, se reazimă de zid. Are capul plecat pe piept, ochiul fix, respiraţie întretăiată. Afară de un murmur spasmodic care din când în când îi agită bărbia, trăsăturile ei par destul de liniştite, cu toată paloarea lor. – 3322 –

– Eugen Sue –

În interior, la marginea celulei, aproape de uşă, sub ferestruica deschisă, un veteran, decorat, cu figura aspră şi arsă de soare, cu capul chel, cu mustăţi lungi, cărunte, şade pe un scaun. El le păzeşte pe condamnate. — E un frig afurisit aici!… şi totuşi îmi ard ochii… şi mi-e sete… mereu sete… spuse Tărtăcuţă după câteva clipe de tăcere. Apoi, adresându-se veteranului, adaugă: — Apă, dacă eşti bun, domnule… Bătrânu soldat se ridică, luă de pe o laviţă un ibric mare de cositor, plin cu apă, turnă din el un pahar plin, se apropie de Tărtăcuţă şi îi dădu să bea pe îndelete, cămaşa de forţă împiedicând-o să se folosească de mâini. – 3323 –

– Misterele Parisului vol.1 –

După ce bău cu lăcomie, ea-i spuse: — Mulţumesc, domnule. — Vrei să bei? o întrebă soldatul pe văduvă. Bătrâna răspunse printr-un semn negativ. Veteranul se reaşeză la locul lui. Se lăsă din nou linişte. — Ce oră e? întrebă Tărtăcuţa. — Aproape patru şi jumătate, răspunse soldatul. — Peste trei ore! reluă fata cu un surâs sardonic, făcând aluzie la momentul fixat pentru execuţia ei: peste trei ore… Nu îndrăzni să termine… Văduva dădu din umeri… Fata îi înţelese gândul şi reluă: — Ai mai mult curaj decât mine… – 3324 –

– Eugen Sue –

mamă… Nu dai nicio dovadă de slăbiciune? — Niciodată! — O ştiu prea bine… văd bine… Faţa dumitale e tot atât de liniştită ca şi când ai sta la gura sobei din bucătăria noastră… cosând… Ah! ce departe e timpul acela bun… ce departe e!… — Flecaro! — E adevărat… în loc să stau dusă pe gânduri, fără să spun nimic, prefer să vorbesc, prefer… — Să te ameţeşti, fricoaso! — Chiar de-ar fi aşa, mamă, nu toată lumea are curajul dumitale, nu toată lumea… Am făcut ce-am putut ca să te imit, nu l-am ascultat pe preot, pentru că nu voiai dumneata. Dar asta nu înseamnă că am făcut bine… De fapt, – 3325 –

– Misterele Parisului vol.1 –

continuă ea înspăimântată, de ce n-am vrut să-l ascult pe preot?… N-ar fi fost nicio slăbiciune din partea mea… De altfel, asta m-ar mai fi ameţit puţin… şi apoi… în sfârşit… după aceea, cine ştie? — Iar? se supără văduva cu vocea plina de un dispreţ zdrobitor. Nu mai ai vreme… păcat… mai bine te-ai fi făcut călugăriţă. Sosirea fratelui tău, Marţial, o să desăvârşească pocăirea ta. Dar n-o să vina, omul cinstit… fiul cel bun! În clipa în care văduva rostea aceste vorbe, enorma încuietoare a închisorii scârţii cu mare zgomot şi poarta se deschise: —A sosit momentul? strigă Tărtăcuţa, făcând un salt spasmodic. O, Doamne! Au dat ceasul înainte! Suntem înşelate! – 3326 –

– Eugen Sue –

Şi faţa i se descompuse în chip groaznic. — Cu atât mai bine… dacă ceasul călăului merge mai repede, nu o să-mi mai fie ruşine de bigotismele tale! — Femeie, spuse un funcţionar al închisorii, condamnatei, cu acea milă dulceagă care miroase a moarte, fiul dumitale e aici… Vrei să-l vezi? — Da, răspunse văduva fără a întoarce capul. — Intră... domnule… îl îndemnă funcţionarul pe noul venit. Marţial intră. Veteranul rămase în celula a cărei uşă, din prudenţă, fusese lăsată deschisă. În penumbra coridorului slab luminat de zorile care mijeau, precum şi de raza unui felinar, se vedeau mai – 3327 –

– Misterele Parisului vol.1 –

mulţi soldaţi şi gardieni, unii şezând pe o bancă, ceilalţi în picioare. Marţial era tot atât de palid ca şi maică-sa. Trăsăturile lui trădau o spaimă, o groază adâncă; genunchii îi tremurau. Cu toate numeroasele ei crime, cu toată aversiunea pe care i-o inspirase totdeauna, se crezuse obligat să asculte de ultima ei voinţă. Îndată ce intră în celulă, văduva îi aruncă o privire pătrunzătoare, şi-i vorbi cu o furie reţinută, pentru a trezi în sufletul fiului ei o ură şi mai profundă: — Vezi… ce se face cu… mama ta… cu sora ta. — Ah! mamă… e groaznic… Dar eu te-am prevenit... Văduva îşi strânse buzele albe de mânie. Fiul ei n-o înţelegea; totuşi, ea – 3328 –

– Eugen Sue –

urmă: — O să fim ucise, cum a fost ucis şi tatăl tău… — Doamne! Doamne! Şi nu pot să vă ajut cu nimic s-a sfârşit, Acum ce vreţi să fac? De ce nu m-aţi ascultat… Nici dumneata, nici sora mea? N-aţi fi ajuns aici. — Ah!… va să zică aşa… reluă văduva cu obişnuita ei ironie sălbatică, găseşti deci că e bine că murim? — Mamă! — Iată-te mulţumii… O să poţi spune fără să minţi că mama ta e moartă… N-o să mai roşeşti din pricina ei. — Dac-aş fi fost un fiu rău, îi răspunse cu bruscheţe Marţial, revoltat de nedreapta asprime a mamei lui, nu aş – 3329 –

– Misterele Parisului vol.1 –

fi venit aici. — Vii din curiozitate — Am venit ca să mă supun voinţei tale. — Ah! dacă te-aş fi ascultat, Marţial, în loc s-o ascult pe mama n-aş fi aici, strigă Tărtăcuţa cu voce sfâşietoare, dând curs groazei frânată până atunci sub influenţa văduvei. E greşeala dumitale… Fii blestemată, mamă! — Se căieşte… şi mă acuză… trebuie să te bucuri, hai? izbucni văduva într-un râs diabolic. Fără a-i răspunde, Marţial se apropie de sora lui, a cărui agonie începea, şi îi spuse pe un ton compătimitor: — Biata mea soră… E prea târziu acum. — Niciodată… niciodată nu e prea – 3330 –

– Eugen Sue –

târziu… ca să fi laş! interveni mama cu o furie rece. Oh! ce neam! ce neam! Noroc că Nicolas a evadat. Noroc că François şi Amandine îţi vor scăpa din mâini… Sunt de pe acum vicioşi… Mizeria o să completeze restul! — Ah! Marţial, veghează-i îndeaproape… altminteri vor sfârşi ca noi două. Li se va tăia şi lor capul! striga Tărtăcuţa, scoţând gemete înăbuşite. — Poate să vegheze cât o vrea asupra lor, zbieră văduva cu o exaltare feroce, viciul şi mizeria vor fi mai tari decât ei, şi într-o zi îşi vor răzbuna tatăl, pe mama şi pe sora lor. — Oribila dumitale speranţă o să fie înşelată, mamă, răspunse Marţial indignat. Nu ne temem de mizerie. Lupoaica a salvat-o pe fata pe care – 3331 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Nicolas voia s-o înece. Părinţii acelei fete ne-au oferit bani mulţi, sau bani mai puţini şi pământ în Algeria… lângă o fermă pe care au dat-o de pe acum unui om care şi el le-a făcut mari servicii. Noi am preferat pământul. E un oarecare risc… dar suntem deprinşi şi ni se potriveşte Lupoaicei şi mie. Mâine plecăm cu copiii şi nu mai revenim în Europa cât om trăi! — Ce spui tu acolo? întrebă văduva pe un ton iritat şi totodată surprins. — Nu mint niciodată. — Minţi acum, ca să mă înfurii. — Să te înfurii pentru că soarta acestor copii e asigurată? — Da, din pui de lup o să faci miei! Sângele tatălui lor, al surorii tale, al meu, o să fie răzbunat… – 3332 –

– Eugen Sue –

— Nu vorbi aşa în clipa asta! — Am ucis, am să fiu ucisă… suntem chit. — Mamă, căinţa… Văduva izbucni din nou într-un hohot de râs. — Trăiesc de treizeci de ani în crimă şi, pentru a mă căi mi se dau trei zile, cu moartea la capătul drumului?… Oare aş avea vreme? Nu, nu, când o să-mi cadă capul, încă voi scrâşni de turbare şi de ură. — Frate, ajutor! Scoate-mă de aici! Vor veni să mă ridice, murmură Tărtăcuţa cu vocea sfârşită, căci nenorocita începuse să delireze. — O să taci odată? strigă văduva exasperată de slăbiciunea fetei, o să taci odată! Oh! infama… Şi e fiica mea! – 3333 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Mamă! mamă! exclamă Marţial, sfâşiat de această scenă, de ce m-ai chemat, aici? — Pentru că speram să-ţi dau inimă şi ură… dar cine n-are una, n-are nici pe cealaltă, laşule! — Mamă! — Laşule! laşule! laşule! În clipa aceea se auzi un zgomot de paşi pe coridor. Veteranul îşi scoase ceasul, să vadă ce oră e. Soarele răsărise strălucitor şi radios şi aruncă deodată un snop de lumină aurie pe ferestruica din faţa celulei. Uşa se deschise şi intrarea celulei fu dintr-o dată puternic luminată. Gardienii aduseră două scaune, apoi grefierul veni să spună, cu voce emoţională, văduvei: – 3334 –

– Eugen Sue –

— Femeie, a sosit ora… Condamnata se ridică dreaptă, nepăsătoare. Tărtăcuța scotea ţipete ascuţite. Patru oameni intrară pe uşă. Trei dintre ei, destul de prost îmbrăcaţi, ţineau în mână gheme mici de frânghie subţire, dar foarte rezistentă. Cel mai înalt din aceşti patru oameni, corect îmbrăcat în negru, cu o pălărie rotundă şi o cravată albă, dădu grefierului o hârtie. Acest om era călăul. Hârtia era o chitanţă care confirma primirea celor două femei, bune de ghilotinat. Călăul luă pe seama lui cele două făpturi ale lui Dumnezeu. Din acea clipă el singur răspundea de ele. Spaimei disperate a Tărtăcuţei îi luă – 3335 –

– Misterele Parisului vol.1 –

tocul o toropeală buimacă. Două ajutoare ale călăului fură nevoite să o aşeze pe pat şi să o susţină. Fălcile ei crispate de un spasm convulsiv, abia dacă-i îngăduiau să pronunţe câteva vorbe fără şir. Plimba în jurul ei nişte ochi de pe acum stinşi şi fără privire; bărbia îi atingea pieptul şi, fără sprijinul celor două ajutoare, s-ar fi prăbuşit, ca un corp inert. Marţial, după ce îmbrăţişă pentru ultima dată pe această nenorocită, rămase nemişcat, speriat, neîndrăznind, neputând face un pas, ca împietrit. Îndrăzneala rece a văduvei nu se dezminţea. Cu capul sus şi drept, ajută ea singură să i se scoată cămaşa de forţă care îi împiedica mişcările. Camizola căzu şi rămase într-o rochie de lână – 3336 –

– Eugen Sue –

neagră. — Unde trebuie să mă aşez? întrebă ea cu o voce hotărâtă. — Ai bunătatea să te aşezi pe unul din aceste scaune, îi spuse călăul, arătându-i-l pe cel rânduit la intrarea celulei. Uşa fiind deschisă, se puteau vedea în coridor mai mulţi gardieni, directorul închisorii şi câţiva curioşi privilegiaţi. Văduva se îndreptă cu pasul sigur către locul ce-i fusese indicat, când se pomeni în faţa fiicei sale. Se opri, se apropie de ea şi îi spuse, cu vocea uşor emoţionată: — Îmbrătişează-mă, fata mea! La glasul mamei sale, Tărtăcuţa ieşi din apatie, se ridică în capul oaselor şi, pe un ton plin de ură, strigă: – 3337 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Dacă exista un iad, acolo ţi-e locul, blestemato! — Îmbraţişează-mă, fata mea, spuse din nou văduva, făcând un pas spre dânsa. — Nu te apropia de mine! Dumneata m-ai pierdut! murmură nenorocita, întinzând braţele pentru a o respinge. — Iartă-mă! — Nu, nu, spuse Tărtăcuţa cu vocea tremurândă. Acest efort sleindu-i puterile, Tărtăcuţa căzu aproape fără cunoştinţă în braţele ajutoarelor călăului. Un nor trecu peste fruntea neîmblânzită a văduvei, o clipă ochii ei uscaţi şi aprinşi se umeziră. În clipa aceea întâlni privirea fiului ei. După o – 3338 –

– Eugen Sue –

clipă de şovăire, ca şi cum s-ar fi supus îndemnului unei frământări interioare, îi zise: — Dar tu?… Marţial se aruncă plângând în braţele mamei sale. — Destul! spuse văduva stăpânindu-şi emoţia şi desfăcându-se din îmbrăţişarea fiului ei. După care adăugă, arătând spre călău: Domnul aşteaptă!… Păşi apoi repede spre scaun, pe care se aşeză fără să şovăie. Licărul unui sentiment matern care luminase pentru o clipă negrele abisuri ale acestui suflet diabolic, se stinse dintro dată. — Domnule, se adresă veteranul lui Marţial, apropiindu-se de el cu simpatie, – 3339 –

– Misterele Parisului vol.1 –

să nu mai rămâi aici. Vino! Marţial, zdrobit de oroare şi de spaimă, îl urmă în neştire. Cele două ajutoare o aşezară pe scaun şi pe Tărtăcuţa care agoniza. Unul îi ţinea trupul aproape lipsit de viaţă, în timp ce celălalt, folosindu-se de nişte sfori subţiri dar foarte lungi, îi legă mâinile la spate, cu noduri de nedesfăcut, precum şi gleznele cu o frânghie atât de lungă cât să-i îngăduie condamnatei să meargă cu paşi mărunţi. Aceasta operaţie era în acelaşi timp stranie şi teribilă; s-ar fi zis că sforile lungi şi subţiri, ce abia se desluşeau în umbră şi cu ajutorul cărora aceşti oameni tăcuţi ferecau pe condamnată cu atâta repeziciune cât şi îndemânare, ieşeau din mâinile lor ca firele subţiri cu – 3340 –

– Eugen Sue –

care păianjenii îşi ţes plasa şi-şi prind victima, înainte de a o devora. Călăul şi celalalt ajutor al său o legară pe văduvă cu aceeaşi pricepere, fără ca trăsăturile femeii să trădeze cea mai mică tulburare. Doar că din timp în timp tuşea uşor. Când condamnata fu astfel pusă în imposibilitate de a face o mişcare, călăul scoase din buzunar o pereche de foarfeci mari şi îi spuse, politicos: — Vă rog să aplecaţi capul, doamnă. Văduva şi-l aplecă, zicând: — Suntem clienţi buni; l-ai avut pe soţul meu, acum iat-o pe soţia şi pe fiica lui. Fără să răspundă, călăul adună în mâna stângă părul lung şi cenuşiu al condamnatei şi începu să-l taie foarte – 3341 –

– Misterele Parisului vol.1 –

scurt, cât mai scurt, mai ales la ceafă. — Asta înseamnă că voi fi fost de trei ori coafata în viaţa mea, spuse văduva cu un rânjet sinistru. În ziua când mi s-a pus voalul la prima cuminecătură, în ziua căsătoriei, când mi s-a pus floarea de lămâiţă, şi azi, nu e aşa, coafor al morţii? Călăul rămase mut. Părul condamnatei era des şi aspru, operaţia fusese atât de lungă, încât părul Tărtăcuţei căzuse de mult pe lespezi, pe când cel al mamei nu era tăiat nici pe jumătate. — Ştii la ce mă gândesc? spuse călăului, văduva, după ce se uitase din nou la fiica ei. Călăul continuă să tacă. Nu se auzeau decât scârţâitul sonor – 3342 –

– Eugen Sue –

al foarfecelor şi un fel de sughiţ şi de horcăieli care din timp în timp făceau să salte pieptul Tărtăcuţei. În clipa aceea fu văzut în coridor un preot cu înfăţişare venerabilă, care se apropie de directorul închisorii şi-i vorbi încet. Acest, cleric cuvios venea să încerce pentru ultima oară să smulgă sufletul văduvei din îndărătnicia ei. — Mă gândesc, spuse văduva după câteva clipe şi văzând că gâdele nu răspundea, mă gândesc că la cinci ani, fata mea, căreia i se va tăia acum capul, era cea mai frumoasă copilă din câte se puteau vedea. Avea părul blond şi obrajii trandafirii şi albi. Cine ar fi spus atunci că... Apoi, după o nouă tăcere, se opri, izbucni în râs cu o expresie cu neputinţă – 3343 –

– Misterele Parisului vol.1 –

de redat. — Ce mai renghiuri ne joacă soarta! În acea clipă ultimele şuviţe de păr cenuşiu al condamnatei îi căzură de pe umeri. — E gata, spuse politicos călăul. — Mulţumesc!… Vi-l recomand pe fiul meu Nicolas, spuse văduva, pe carel veţi tunde într-un a din zilele astea! Un gardian veni să spună, pe şoptite, câteva vorbe condamnatei. — Nu, v-am spus că nu, răspunse ea repezit. Preotul auzi aceste vorbe, ridică ochii către cer, împreună mâinile şi dispăru. — Acum o sa plecăm: nu vreţi sa luaţi nimic? întrebă pe un ton politicos călăul. – 3344 –

– Eugen Sue –

— Mulţumesc, astă seara o să iau o înghiţitură de pământ. Şi văduva, după acest ultim răspuns sarcastic, se ridică, dreaptă, cu mâinile legate la spate, în timp ce un lanţ destul de lung ca să n-o împiedice la mers, îi lega o gleznă de alta. Deşi mersul ei era sigur şi hotărât, călăul şi un ajutor se oferiră să o susţină, dar ea făcu un gest de nerăbdare şi spuse cu glas poruncitor şi aspru: — Nu mă atingeţi, am picioare şi ochi buni. Pe eşafod se va vedea dacă am voce bună şi dacă voi spune vorbe de căinţă… Şi văduva, între călău şi un ajutor al acestuia, ieşind din celulă intră în coridor. Celelalte două ajutoare fură nevoite – 3345 –

– Misterele Parisului vol.1 –

s-o ducă pe Tărtăcuţa cu scaunul, căci părea aidoma unei muribunde. După ce trecu prin coridorul lung, cortegiul funebru urcă pe o scară de piatră care dădea într-o curte exterioară. Soarele inunda cu lumina lui caldă şi aurie coama zidurilor înalte ce înconjurau curtea şi se detaşau pe un cer de un albastru splendid: aerul era blând şi călduţ; niciodată o zi de primăvară nu fusese mai surâzătoare, mai măreaţă. În acea curte se afla un detaşament din jandarmeria judeţeană, o birjă obişnuită şi o trăsură lungă, îngustă, cu un coş galben. La trăsură erau înhămaţi trei cai de poştă care nechezau voioşi, agitându-si clopoţeii lor cristalini. Se urcară în acea trăsură ca într-un omnibuz, printr-o portieră aşezată în – 3346 –

– Eugen Sue –

spate. Această asemănare inspiră văduvei o ultimă reflecţie sarcastică: — Conductorul nu va mai spune… că sunt ocupate toate locurile, zise ea. Apoi păşi pe scara trăsuri, pe cât de sprinten îi îngăduiau legăturile. Tărtăcuţa, abia răsuflând, susţinută de un ajutor al călăului, fu aşezată în trăsură, în faţa mamei ei, apoi portiera se închise. Vizitiul birjei adormise, călăul îl scutură. — Scuză-mă, cetăţene, spuse vizitiul trezindu-se şi coborând greoi de pe capră, dar o noapte de lăsata secului e prea obositoare. Tocmai dusesem la Culesul viilor din Bourgogne, o ceată de hamali şi de femei care cântau Mama Godichon, când m-ai luat cu ora. – 3347 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Bine, bine. Haide dar. Urmează trăsura din faţă… şi ia-o spre bulevardul Saint-Jacques. — Scuză-mă. Cetăţene… acum un ceas la Culesul viitor, ţi acum la ghilotină! Asta dovedeşte că toate cursele se succed, dar nu se aseamănă una cu alta, cum spunea careva. Cele două vehicule precedate şi urmate de detaşamentul de jandarmerie, ieşiră pe poarta exterioară a ospiciului Bicêtre, şi luară în goană mare drumul Parisului. Capitolul 2 MARŢIAL ŞI CUŢITARUL Înainte de a merge mai departe cu povestirea noastră, spunem câteva – 3348 –

– Eugen Sue –

cuvinte despre legăturile stabile de curând între Cuţitar şi Marţial. De îndată ce Germain a părăsit închisoarea, Cuţitarul a putut dovedi cu uşurinţă că se furase singur, mărturisind judecătorului de instrucţie scopul acestei ciudate înşelătorii. Fu pus în libertate după ce fu, pe bună dreptate, aspru dojenit. Negăsind-o până atunci pe FloareaMariei şi vrând să răsplătească acest nou act de devotament din partea Cuţitarului căruia îi datora, cum ştim, viaţa, Rudolf, ca să împlinească dorinţa sălbaticului său protejat, îl instalase în casa din strada Plumet, făgăduindu-i să-l ia în suita lui când se va înapoia în Germania. Am-mai spus-o, Cuţitarul avea pentru Rudolf afecţiunea oarbă, stăruitoare a – 3349 –

– Misterele Parisului vol.1 –

unui câine pentru stăpânul lui. Să trăiască sub acelaşi acoperământ cu prinţul, să-l vadă câteodată, să aştepte cu nerăbdare vreun nou prilej ca să se jertfească pentru el sau ai lui. La atât se limita ambiţia şi fericirea Cuţitarului, care prefera de o mie de ori această situaţie banilor şi fermei în Algeria pe care Rudolf i-o pusese la dispoziţie. Dar când prinţul îşi regăsise fata, totul, se schimbă: cu toată recunoştinţa pe care o avea pentru omul care-i salvase viaţa, nu se putea hotărî să ia cu el, în Germania, pe acest martor al vieţii ruşinoase a Floarei-Maria… Dorind de altfel să împlinească toate dorinţele Cuţitarului, îl chemă la el pentru ultima oară şi îi spuse că aştepta de la devotamentul lui un nou serviciu. La – 3350 –

– Eugen Sue –

aceste vorbe faţa Cuţitarului se lumină, dar curând fu consternat aflând, nu numai că nu-l va putea urma pe prinţ în Germania, dar că trebuie să se mute din casă chiar în ziua aceea. Nu mai e nevoie să spunem ce compensaţii strălucite îi oferea Rudolf Cuţitarului: bani care erau pregătiţi, contractul de vânzare a fermei din Algeria, mai mult încă, dacă ar fi vrut… totul îi era la dispoziţie. Cuţitarul, lovit în inimă, refuză… şi pentru prima oară poate, în viaţa lui, acest om plânse… A fost necesară stăruinţa lui Rudolf ca să-l hotărască să primească măcar o parte din cele ce-i oferea. A doua zi, prinţul îi chemă pe Lupoaica şi pe Marţial, fără să le spună – 3351 –

– Misterele Parisului vol.1 –

că Floarea-Mariei este fiica lui; îi întrebă ce putea face pentru ei şi că toate dorinţele lor vor fi împlinite. Văzându-i că e codesc şi amintindu-şi de ceea ce Floarea-Mariei spusese despre preferinţele cam sălbatice ale Lupoaicei şi ale soţului ei, el oferi acestei vrednice perechi o sumă mare de bani sau jumătate din aceasta sumă şi terenuri de cultură, care se învecinau cu ferma destinată Cuţitarului. Făcându-le aceasta propunere, prinţul se gândise că Marţial şi Cuțitarul, dârji, energici, amândoi înzestraţi cu instincte sănătoase, se vor împrieteni, cu atât mai mult cu cât amândoi aveau motive să caute singurătatea, unul din cauza trecutului său, celălalt din cauza crimelor făptuite de familia sa. – 3352 –

– Eugen Sue –

Nu se înşela: Marţial şi Lupoaica acceptară cu entuziasm. Puşi apoi în legătură, prin Murph, cu Cuţitarul, toţi trei erau bucuroşi de relaţiile ce le întrevedeau în viitor datorită faptului că vor fi vecini în Algeria. Cu toată adânca tristeţe de care era cuprins, sau mai bine zis din pricina acesteia, Cuţitarul, mişcat de manifestările cordiale al soţilor Marţial, le răspunse cu căldură. Curând o prietenie sinceră îi uni pe viitorii colonişti. Oameni din categoria asta se cântăresc repede şi se îndrăgesc la fel… Aşa că Lupoaica şi Marţial, neputându-l scoate pe Cuţitar, cu toate eforturile făcute, din sumbra-i inerţie, se bizuiau pe efectul călătoriei şi pe activitatea lor viitoare; căci o dată ajunşi în Algeria, – 3353 –

– Misterele Parisului vol.1 –

trebuiau să se pună în curent cu agricultura terenurilor ce li se dăduse, foştii proprietari fiind obligaţi, conform condiţiilor vânzării, să se mai ocupe de fermă încă un an, pentru ca noii proprietari să fie în stare a continua mai târziu exploatarea. Aceste preliminarii fixate, vom înţelege că, informat de penibila întrevedere la care Marţial urma să ia parte, ca să împlinească ultimele dorinţi ale mamei sale, Cuţitarul îl însoţi pe noul său prieten până la poarta ospiciului Bicêtre; acolo aşteptă în birja care-i adusese şi cu care se înapoiară la Paris, după ce Marţial părăsise celula unde se făceau groaznicele pregătiri pentru executarea mamei şi a surorii sale. – 3354 –

– Eugen Sue –

Chipul Cuţitarului era complet schimbat: îndrăzneala şi curajul care caracterizau de obicei faţa lui bărbăteasca, făcuseră loc unei sumbre tristeţi. Chiar vocea pierduse ceva din asprimea ei; o suferinţă sufletească, necunoscută, de el până atunci, copleşise această fire energică. Se uita la Marţial cu compătimire. — Curaj! îi spunea Cuţitarul. Ai făcut tot ce un băiat bun putea să facă… S-a isprăvit… Gândeşte-te la soţia ta, la aceşti copii pe care i-ai împiedicat să ajungă nişte ticăloşi ca tatăl şi mama lor… Şi apoi, ce vrei, astă-seară vom părăsi Parisul, ca să nu ne mai înapoiem niciodată, şi nu vei mai auzi vorbindu-se de ceea ce te îndurerează atât. — Aşa e... dar vezi dumneata, – 3355 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Cuţitare… la urma urmei e mama mea… e sora mea… — Asta e... şi când lucrurile sunt aşa cum sunt, trebuie te supui lor… zise Cuţitarul înăbuşindu-şi un suspin. După o clipă de tăcere, Marţial îi spuse cu afecţiune: — Şi eu ar trebui să te consolez, biet băiat… Mereu această tristeţe… — Mereu, Marţial... — În sfârşit, eu şi soţia mea, sperăm că odată plecaţi din Paris, o să-ţi treacă… — Da, răspunse Cuțitarul, după câteva clipe, înfiorându-se fără voia lui, dacă plec din Paris… — Căci plecăm mâine seară. — Adică voi plecaţi astă seară… — Dar Dumneata? Te-ai răzgândit oare? – 3356 –

– Eugen Sue –

— Nu — Ei bine? Cuţitarul tăcu, apoi reluă, făcând o sforţare asupra lui însuşi: — Ascultă, Marţial… O sa ridici din umeri… dar vreau mai bine să-ţi spun totul… Dacă mi se întâmplă ceva, asta va dovedi că nu m-am înşelat. — Dar ce e? — Când… domnul Rudolf… ne-a întrebat dacă ne-ar conveni să plecăm împreună la Alger şi acolo să fim vecini, n-am vrut să te păcălesc… nici pe dumneata, nici pe soţia dumitale... V-am spus ce-am fost… — Să nu mai vorbim de asta… Ţi-ai făcut pedeapsa… eşti tot atât de bun şi de curajos, ca oricare altul… — Da, dar am omorât un om… – 3357 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Ascultă, Marţial… îţi vorbesc de nenorocirea mea… iată de ce… Odinioară aveam adesea un vis în care-l vedeam pe sergentul pe care l-am omorât… De multă vreme n-am mai avut acest vis, dar noaptea asta… l-am avut iar… — E o întâmplare. — Nu, asta îmi prevesteşte o nenorocire pentru ziua de azi. — Baţi câmpii, bunul meu camarad… — Am o presimţire că nu voi ieşi din Paris… — Încă o dată, ţi-ai pierdut judecata… Durerea de a te despărţi de binefăcătorul nostru, gândul ce l-ai avut ca să mă conduci azi la Bicêtre unde mă aşteptau lucruri atât de triste, toate – 3358 –

– Eugen Sue –

acestea poate te-au tulburat noaptea trecută şi atunci, bineînţeles, visul dumitale ţi-a revenit… Cuţitarul clătină cu tristeţe din cap. — Mi-a revenit tocmai în ajunul plecării domnului Rudolf, că trebuie să ştii că pleacă azi… — Azi? — Da… Ieri am trimis un comisionar la ei acasă… neavând curajul să mă duc eu… căci îmi interzisese… Mi s-a spus că pleacă azi la orele unsprezece prin bariera Charenton, aşa că o dată sosiţi la Paris, mă voi posta acolo ca să încerc să-l văd pentru ultima oară! Ultima! — Pare atât de bun, că înţeleg bine de ce-l iubeşti… — Dacă îl iubesc! exclamă Cuţitarul – 3359 –

– Misterele Parisului vol.1 –

cu o emoţie adâncă şi greu reţinută, ah, da!… — Ei, dar iată-ne aproape de Paris, să opresc trăsura. Mă duc pe jos până la bariera de la Charenton. Am să-l aştept pe domnul Rudolf, să-l revăd trecând. Birja se opri; Cuţitarul coborî. — Nu uita… la orele patru… bunul meu camarad, spuse Marţial. — La patru! Cuțitarul uitase că era a doua zi de lăsata secului, aşa ca fu surprins de spectacolul bizar şi totodată urâcios, ce i se înfăţişa privirii, când parcurse o parte din bulevardul exterior, ca să ajungă la bariera Charenton.

– 3360 –

– Eugen Sue –

Capitolul 3 MÂNA LUI DUMNEZEU După câteva clipe Cuţitarul fu luat. fără voie, pe sus de o mulţime compactă, torent popular, care, coborând din cartierul de la Glacière, se îngrămădea la marginile acestei bariere ca să se ducă apoi pe bulevardul Saint Jacques unde trebuia să aibă loc execuţia. Deşi în plină zi, se auzea încă de departe muzica stridentă a orchestrelor din cârciumi şi răzbătea în aer, mai ales vibraţia sonoră a tromboanelor. Ar trebui penelul unui Callot, al unui Rembrandt sau Goya, ca să redea aspectul bizar, hidos, aproape fantastic al acestei mulţimi. Aproape toţi, bărbaţi, femei, copii erau îmbrăcaţi în vechi – 3361 –

– Misterele Parisului vol.1 –

costume de carnaval; cei care nu-şi putuseră îngădui acest lux purtau peste haine zdrenţe de culori ţipătoare; câţiva tineri îşi puseseră fuste de femeie pe jumătate sfâşiate şi pline de noroi. Toate aceste chipuri răvăşite de desfrâu şi de viciu, congestionate de băutură, scânteiau de o bucurie sălbatică, gândindu-se că după o noapte de josnică urgie, aveau să vadă execuţia a două femei, al căror eşafod era dinainte pregătit. Mâzga infectă a populaţiei Parisului, această imensă şleahtă era compusă din tâlhari şi femei pierdute care cer crimei pâinea lor de fiecare zi şi care, seara, se întorc ghiftuiţi în vizuinile lor. Bulevardul exterior fiind foarte îngust, mulţimea îndesată se revărsa în – 3362 –

– Eugen Sue –

locul acela şi oprea complet circulaţia. Cu toată atletica lui forţă, Cuţitarul fu nevoit să rămână aproape imobilizat în mijlocul acelei mase compacte... Se resemnă… Prinţul plecând din strada Plumet la ora zece, după cum i se spusese, nu putea trece prin bariera Charenton decât pe la vreo unsprezece şi acum era de abia şapte. Printre perechile ticăloase care luau parte la saturnală, Cuţitarul observă două care erau mai des aplaudate pentru sfidarea neruşinata a atitudinii lor, a gesturilor lor, a vorbelor lor… Prima pereche: un bărbat travestit chipurile în urs, cu o vestă şi un pantalon de piele de oaie neagră; acest era Nicolas Marţial, fiul văduvei şi fratele Tărtăcuţei, care izbutise, – 3363 –

– Misterele Parisului vol.1 –

împreună cu Scheletul şi încă vreo câţiva să fugă din închisoare. Scheletul era şi el aici. O eşarfă lată îi acoperea ochiul stâng. Pe cap purta o pălărie cenuşie, roasă, turtită şi fără fund; un frac verde zdrenţăros şi un pantalon roşu, peticit în zeci de culori şi legat la glezne cu sfoară îi completa costumul. Acest asasin, exagerând mişcările cele mai groteşti şi deşănţate ale dansului chahut, îşi arunca în dreapta şi în stânga, înainte şi înapoi membrele lui lungi, tari ca fierul, le îndoia şi le dezdoia cu atâta vigoare şi precizie că ai fi zis că sunt puse în mişcare de arcuri de oţel… Printre dansatori se mai vedea şi un copil şchiop, travestit în drac cu ajutorul unui tricou negru, cu mult prea larg şi prea mare pentru el, cu un pantalon roşu – 3364 –

– Eugen Sue –

şi cu mască verde oribilă şi ameninţătoare. Cu toată infirmitatea lui, acest mic monstru era de o agerime surprinzătoare, depravarea lui precoce atingea, dacă nu chiar depăşea pe aceea a camarazilor lui. Ţopăia mai neruşinat ca ceilalţi, în faţa unei femei grase travestită în păstoriţă, care prin chiote de râs excita şi mai mult desfrânarea partenerului ei. Excitaţi şi mai mult de ţipetele şi de strigătele de bravo ale mulţimii înghesuite la ferestre, actorii cumplitei orgii de care vorbim porunciră orchestrei să le cânte un ultim galop. Muzicanţii, încântaţi că se apropie de sfârşitul unei petreceri atât de obositoare pentru plămânii lor, se supuseră dorinţei generale şi cântară, cu multă voiciune, o – 3365 –

– Misterele Parisului vol.1 –

arie de galop cu ritmul îndrăcit şi precipitat. La acordurile sonore ale instrumentelor de alamă exaltarea crescu, perechile se încleştară, se stârniră, luându-se după Schelet şi partenera lui, încinseră o horă infernală, scoţând urlete sălbatice… Curând, în aceste capete înnebunite de vin, de ritm, de propriile lor ţipete, na mai fost beţie, ci delir, frenezie: nu mai aveau loc… Scheletul strigă cu vocea răguşită: — Păzea!… La uşă… Să ieşim pe bulevard… — Da... da… strigă mulţimea strânsă la ferestre, un galop până la bariera Saint-Jacques! — Iată, se apropie ora când cele – 3366 –

– Eugen Sue –

două femei vor fi scurtate cu un cap. — Călăul, dintr-o singura mişcare, dă două lovituri! E caraghios! — Cu acompaniament de tromboane! — Vom dansa contradansul ghilotinei! — Moarte oamenilor cinstiţi. Trăiască hoţii şi asasinii! strigă Scheletul cu vocea tremurătoare. Această bătaie de joc, aceste ameninţări, însoţite de cântece obscene, de fluierături, de huiduieli, se înteţiră când banda Scheletului făcu, prin înghiontiri violente, un loc în mijlocul mulţimii compacte. Se produse atunci o învălmăşeală de nedescris, se auziră răgete, blesteme, hohote de râs care nu mai aveau în ele – 3367 –

– Misterele Parisului vol.1 –

nimic omenesc. Tumultul ajunse la culme, stârnit de două noi incidente. Trăsura în care erau condamnatele, escortată de cavalerie, apăruse la un unghi al bulevardului. Atunci toată această gloată se avântă în acea direcţie scoţând urlete sălbatice de satisfacţie. În acelaşi moment, mulţimea fu ajunsă din urmă de un curier venind dinspre bulevardul Invalizilor şi îndreptându-se în galop către bariera Charenton. Era îmbrăcat cu o vestă de un albastru deschis, cu guler galben, bogat galonat cu argint pe toate cusăturile, dar în semn de mare doliu purta pantaloni negri cu cizme înalte; chipiul de asemenea era tivit cu argint şi înconjurat cu o bandă de crep, în sfârşit, – 3368 –

– Eugen Sue –

pe hamurile frâului cu clopoţei se reliefa blazonul casei domnitoare de Gerolstein. Curierul conducea calul la pas, dar înaintarea devenea din ce în ce mai grea şi el fu nevoit să se oprească atunci când se văzu în mijlocul puhoiului de oameni de care am vorbit… Deşi striga „păzea!“… şi mâna calul cu cea mai mare grijă, curând se auziră ţipete, ocări şi ameninţări. — Dar, ce, ăsta vrea să ni se urce în spinare cu cămila lui?… — Şi cât argint curat are pe el… striga Şontorogul de sub masca lui verde cu limbă roşie. — Dacă ne plictiseşte, să-l dăm jos. — Şi-i vom descoase fireturile de pe vestă ca să le topim, spuse Nicolas. — Şi o să-ţi descoasem şi burta dacă – 3369 –

– Misterele Parisului vol.1 –

mai faci pe nebunul! adaugă Scheletul, adresându-se curierului şi apucând frâul calului, căci, mulţimea devenise atât de compactă, încât banditul renunţase la planul lui de a dansa la barieră. Curierul, om puternic şi hotărât, spuse Scheletului, ridicând codiriştea: — Dacă nu dai drumul dârlogilor, îţi pocesc faţa… — Tu, nătărău păcătos? — Da… Merg la pas, strigă: păzea! n-ai dreptul să mă opreşti. Trăsura monseniorului vine în urma mea… o aud… Lasă-mă să trec. — Seniorul tău? întrebă Scheletul. Ce-mi pasă mie de seniorul tău?… Dacămi place, îl spintec şi pe el. N-am ucis încă niciodată seniori şi asta mi-ar face plăcere. – 3370 –

– Eugen Sue –

— Nu mai sunt seniori… Trăiască Charta! strigă Şontorogul. Şi fredonând versurile din La Parisienne: „Înainte, să mergem contra tunurilor lor”, se agăţă subit de una din cizmele curierului, trase cu toată puterea şi-l făcu să se clatine în şa. O lovitură cu codiriştea bine aplicată pe capul Şontorogului îl pedepsi pentru îndrăzneala lui. Dar pe loc, mulţimea înfuriată se repezi la curier. Degeaba dădu cu pintenii în burta calului ca să pornească înainte şi să se elibereze, nu reuşi decât să-şi scoată cuţitul de vânătoare. Smuls din şa, răsturnat, în mijlocul ţipetelor şi huiduielilor turbate era cât pe-aci să fie omorât dacă nu sosea trăsura lui Rudolf, care aduse o diversiune în dezlănţuirea stupidă a – 3371 –

– Misterele Parisului vol.1 –

acestor mizerabili. De câtăva vreme, careta prinţului, înhămată cu patru cai de poştă, nu înainta decât la pas. Unul din valeţii însoţitori în doliu (din pricina morţii Sarei), aşezat până atunci pe scaunul său din spate, se dădu jos şi păşi, cu prudenţă, lângă una din portiere, trăsura fiind foarte joasă. Vizitii strigau: „La o parte!“ şi înaintau cu precauţiune. Rudolf, îmbrăcat în mare doliu ca şi fiica lui ţinându-i una din mâini în ale lui, o privea fericit şi înduioşat. Blândul şi fermecătorul chip al Floarei-Maria era încadrat de o mică tocă de crep negru care făcea să reiasă şi mai mult albul strălucitor al tenului şi reflexele aurii ale minunatului ei păr blond. S-ar fi zis că azurul acelei frumoase zile se oglindea – 3372 –

– Eugen Sue –

în ochii ei mari care niciodată nu fuseseră de un albastru mai limpede şi mai cald… Cu toate că faţa, uşor surâzătoare, exprima liniştea, fericirea, când îşi privea tatăl, o nuanţă de melancolie, câteodată chiar de tristeţe nelămurită, îşi arunca umbra pe faţa Floarei-Maria. — Eşti oare supărată că te-am sculat aşa de dimineaţă şi că am grăbit astfel momentul plecării noastre? o întrebă Rudolf, surâzând. — Oh! nu, tată, dimineaţa asta e atât de frumoasă!… — Căci, uite la ce m-am gândit: ziua noastră va fi mai bine împărţită plecând devreme şi că vei fi mai puţin obosită. Murph cu aghiotanţii mei şi trăsura ce ne urmează în care sunt slujitoarele tale, – 3373 –

– Misterele Parisului vol.1 –

ne vor ajunge la primul nostru popas, unde te vei odihni. — Tată bun, numai la mine, numai la mine te gândeşti… — Da, domnişoară… şi nici nu e cu putinţă să am alt gând… spuse prinţul cu duioşie. Apoi adăugă: — Oh! atâta îmi eşti de dragă… atâta mi-eşti de dragă!… Fruntea ta, repede… Floarea-Mariei se aplecă spre tatăl ei şi Rudolf îşi lipi buzele cu nesaţ de fruntea ei fermecătoare. Era în clipa în care careta, apropiindu-se de mulţime, începuse să înainteze foarte încet. Rudolf, mirat, coborî geamul şi spuse în nemţeşte valetului însoţitor care păşea pe lângă portieră: – 3374 –

– Eugen Sue –

— Ei bine! Frantz… Ce e? Ce e tumultul ăsta? — Monseniore, e atâta mulţime, încât caii nu mai pot înainta. — Şi de ce e atâta lume? — Monseniore… — Ei bine?… — Alteţă-voastră… — Vorbeşte o dată… — Monseniore, am auzit vorbinduse că acolo e o execuţie. — Ah! e groaznic! exclamă Rudolf, retrăgându-se în fundul caretei. — Ce ai, tată? întrebă FloareaMariei, neliniştită. — Nimic, nimic, copilul meu. — Dar aceste ţipete ameţitoare… Nu le auzi? Se apropie de noi… Ce e asta, Doamne? – 3375 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Frantz, dă ordin vizitiilor să întoarcă şi să ajungem la Charenton pe alt drum, oricare ar fi… spuse Rudolf. — Monseniore, e prea târziu… iatăne în mijlocul gloatei… Caii sunt opriţi… oameni cu feţe sinistre… Valetul însoţitor nu mai putu continua. Ceata, aţâţată de lăudăroşeniile sângeroase ale Scheletului şi ale lui Nicolas, înconjură dintr-o dată careta, vociferând. Cu toată sforţările şi ameninţările vizitiilor, caii fură ţinuţi pe loc şi Rudolf nu văzu din toate părţile, în dreptul portierelor, decât feţe oribile, furioase, răzbunătoare. Dominându-le cu statura lui înaltă. Scheletul înainta către portieră. — Tată… ia seama!… strigă Floarea– 3376 –

– Eugen Sue –

Mariei, cuprânzdu-i gâtul cu braţele. — Dumneata eşti, aşadar, seniorul? întrebă Scheletul, vârându-şi capul hidos până în caretă. Faţă de această impertinenţă, Rudolf. Dacă n-ar fi fost cu fata lui, s-ar fi lăsat pradă violenţei caracterului său. Se stăpâni, deci, şi răspunse liniştit: — Ce vrei?… De ce-mi opreşti trăsura?… — Pentru că aşa ne place, răspunse Scheletul, punându-şi mâinile lui osoase pe marginea portierei. Fiecare la rândul lui… ieri tu asupreai mojicimea, azi moijicimea te zdrobeşte dacă faci o mişcare. — Tată, suntem pierduţi! murmură Floarea-Mariei, cu vocea sugrumată. — Fii liniştită… înţeleg… zise – 3377 –

– Misterele Parisului vol.1 –

prinţul… e ultima zi de carnaval… Aceşti oameni sunt beţi… O să scap de ei. — Să-l dăm jos… şi pe muierea lui… strigă Nicolas. De ce vor să-i strivească pe oamenii săraci? — Îmi pare că ai băut cam mult, şi ai poftă să mai bei, spuse Rudolf, scoţând o pungă din buzunar. Ţine… iată pentru dumneata… şi nu-mi opri mult timp trăsura? Spunând acestea îi aruncă punga. Şontorogul o prinse din zbor. — De fapt, tu pleci în călătorie, trebuie să ai buzunarele doldora, mai arde-ne nişte bani, sau te omor… Nu am nimic de pierdut… Îţi cer punga sau viaţa ta la lumina zilei. Ce farsă! strigă Scheletul, beat mort. – 3378 –

– Eugen Sue –

Şi deschise portiera. Rudolf nu mai putu să rabde alte jigniri. Îngrijorat de Floarea-Mariei a cărei groază creştea cu fiecare clipă şi socotind că un gest hotărât va depărta pe acest mizerabil pe care-l credea numai beat, sări din caretă să-l ia pe Schelet de gât… La început, mizerabilul se dădu înapoi, scoase repede un lung cuţitpumnal din buzunar şi se aruncă asupra lui Rudolf. Floarea-Mariei, văzând pumnalul banditului ridicat asupra tatălui, scoase un ţipăt sfâşietor, sări din caretă şi îl cuprinse cu braţele ei… Ar fi fost răpuşi şi ea şi tatăl ei dacă nu se ivea Cuţitarul care, la începutul acestei gâlcevi, recunoscând uniforma prinţului, reuşise, după eforturi – 3379 –

– Misterele Parisului vol.1 –

supraomeneşti, să se apropie de Schelet. În clipa când acesta îl ameninţa pe prinţ cu pumnalul, Cuţitarul opri braţul tâlharului cu o mână şi cu cealaltă îl prinse de guler şi îl răsturnă pe jumătate înapoi… Cu toate că fusese luat prin surprindere, Scheletul putu să se întoarcă, recunoscu pe Cuţitar şi strigă: — Omul cu bluza cenuşie de la închisoare!… De rândul ăsta îl omor! Şi aruncându-se cu furie asupra Cuţitarului îi înfipse cuţitul în piept. Cuţitarul se clătină, dar nu căzu… Îl susţinea gloata. — Garda! iată garda! se auziră câteva voci speriate. La aceste cuvinte, la vederea Cuţitarului rănit, toată aceasta mulţime – 3380 –

– Eugen Sue –

atât de compactă, temându-se să nu fie implicată în crimă, se risipi ca prin farmec şi o luă la fugă în toate direcţiile… Scheletul, Nicolas Marţial şi Şontorogul dispărură şi ei… Când sosi garda, condusă de curier, care reuşise să scape pe când gloata înconjurase trăsura prinţului, nu mai rămăsese pe scena lugubră a acestei întâmplări, decât Rudolf, fiica lui şi Cuţitarul scăldat în sânge. Cei doi valeţi însoţitori ai prinţului îl aşezară pe pământ şi-l sprijiniră de un copac. Toate acestea se petrecură mai repede decât pot fi scrise, la câţiva paşi de cârciuma de unde ieşiseră Scheletul şi banda lui. Prinţul, palid şi tulburat, o luă în braţe pe Floarea-Mariei, aproape – 3381 –

– Misterele Parisului vol.1 –

leşinată, în timp ce vizitii potriveau hamurile care, în încăierare, fuseseră pe jumătate rupte. — Repede, spuse prinţul oamenilor săi care căutau să-l ajute pe Cuţitar, duceţi pe acest nefericit în cârciumă… Şi tu, adăugă el, adresându-se curierului, urcă-te în trăsură şi du-te în goana mare să-l aduci de-acasă pe doctorul David. El nu trebuie să plece decât la ora unsprezece… îl mai găseşti. După câteva minute,careta pleca în galop iar cei doi servitori îl transportară pe Cuţitar în sala unde se petrecuse orgia şi unde se mai aflau câteva femei din cele care luaseră parte la ospăţ. — Biata mea copilă, spuse Rudolf fiicei lui, te voi conduce într-o cameră din această casă… şi mă vei aştepta… – 3382 –

– Eugen Sue –

pentru că nu pot lăsa numai pe mâna oamenilor mei pe Cuţitar care mi-a salvat iar viaţa. — Oh! tată, te rog nu mă părăsi… strigă Floarea-Mariei, înspăimântată, apucând braţul lui Rudolf, nu mă lăsa singură… voi muri de groază… Merg cu dumneata oriunde… — Dar acest spectacol e îngrozitor! Nehotărârea prinţului era mare. Floarea-Mariei arăta o asemenea teamă îndreptăţită de a rămânea într-o cameră din acea tavernă infamă, încât se resemnă să intre cu ea în sala unde se găsea Cuţitarul. Stăpânul cârciumii şi câteva din femeile care mai rămăseseră (printre care şi patroana tavernei tâlharilor) întinseseră în grabă rănitul pe o saltea şi – 3383 –

– Misterele Parisului vol.1 –

apoi îi tamponaseră rana cu şervete. Cuţitarul tocmai deschisese ochii când Rudolf intră. La vederea prinţului, trăsăturile lui, de o paloare mortală, se însufleţiră puţin… Surâse amar şi murmură cu glasul stins: — Ah! domnule Rudolf… ce bine că m-am aflat acolo!… — Curajos şi devotat ca totdeauna! îi spuse prinţul îndurerat, iar m-ai salvat… — Voiam să mă duc la bariera Charenton… ca să vă văd plecând… Din fericire… am fost ţinut în loc de mulţime… Trebuia să mi se întâmple… i-am spus-o lui Marţial… aveam o presimţire. — O presimţire?… — Da… domnule Rudolf… visul cu sergentul… l-am avut din nou, în – 3384 –

– Eugen Sue –

noaptea asta… — Uită gândurile astea… Rana dumitale nu e mortală... — Oh! ba da, Scheletul a nimerit bine… În clipa aceea, privirile lui se opriră asupra Floarei-Maria pe care n-o văzuse încă. Faţa lui pierită fu cuprinsă de uimire; făcu o mişcare şi îngână: — Ah!… Doamne!… Gurista!… — Da… e fiica mea… Ea te binecuvântează că i l-ai redat pe tatăl ei… — Ea… fiica dumneavoastră… aici… asta-mi aminteşte cum ne-am cunoscut… domnule Rudolf… şi loviturile de pumn de la urmă… dar… lovitura asta de cuţit va fi şi… lovitura de graţie… Am ucis… sunt ucis… e – 3385 –

– Misterele Parisului vol.1 –

drept… Apoi scoase un suspin adânc şi îşi dădu capul pe spate… De afară se auzi zgomot de cai. Careta lui Rudolf întâlnise pe aceea în care se aflau Murph şi David. În graba lor de a-l ajunge din urmă pe prinţ, plecaseră mai devreme. David şi gentilomul intrară. — David, spuse Rudolf, ştergânduşi lacrimile şi arătându-l pe Cuţitar, nu mai e nicio nădejde? — Niciuna, monseniore, spuse doctorul, dându-şi seama pe loc că omul era pierdut. Timp de un minut se petrecu o scenă pe cât de mută, pe atât de îngrozitoare între Floarea-Mariei şi patroana tavernei… Rudolf nu observase femeia. – 3386 –

– Eugen Sue –

Când Cuţitarul şopti numele Guristei, oribila femeie ridicând brusc capul, o văzu pe Floarea-Mariei. Îl recunoscu pe Rudolf, i se zicea monsenior… spunea că Gurista e fiica lui… O asemenea constatare o înmărmurea pe proxenetă, care îşi aţintea stăruitor privirile stupide şi speriate asupra fostei ei victime. Floarea-Mariei, palidă, înfricoşată, rămase încremenită sub fascinaţia acelor ochi. Moartea Cuţitarului, apariţia neaşteptată a proxenetei, care redeştepta mai dureros ca niciodată trista amintire a primei ei decăderi, îi păreau un avertisment sinistru. În chip fulgerător, Floarea-Mariei fu pradă unuia din acele presentimente – 3387 –

– Misterele Parisului vol.1 –

care exercită o puternica influenţă asupra caracterelor de felul ei. Puţin timp după aceste triste întâmplări, Rudolf şi fiica lui părăseau Parisul pentru totdeauna.

Partea a unsprezecea

Capitolul 1 GEROLSTEIN

– 3388 –

– Eugen Sue –

„Prinţul Henri d’HerkanzenOldenzaal către contele Maximilien Kaminetz Oldenzaal, 25 august 1840 Sosesc de la Gerolstein, unde am stat trei luni lângă marele duce şi familia lui. Mă aşteptam să găsesc o scrisoare care să-mi anunţe sosirea dumitale la Oldenzaal, dragul meu Maximilien. Închipuieşte-ţi mirarea şi părerea mea de rău, când am aflat că trebuie să stai în Ungaria mai multe săptămâni. De patru luni nu ţi-am putut scrie, neştiind unde să-ţi adresez scrisorile, din cauza felului dumitale original şi aventuros de a călători; totuşi, îmi promiseseşi la Viena în clipa despărţirii noastre, că te voi găsi la l august la Oldenzaal. Trebuie să renunţ dar la plăcerea de a te vedea, şi totuşi n-am – 3389 –

– Misterele Parisului vol.1 –

simţit niciodată ca acum necesitatea, de a-mi descărca sufletul ţie, dragul meu Maximilien, cel mai vechi prieten al meu, căci, deşi suntem încă tineri, prietenia noastră e veche: datează din timpul copilăriei noastre. Ce să-ţi spun? De trei luni am luat o hotărâre definitivă... Mă apropii de unul din acele momente care decid soarta unui om… Înţelegi dar cât de mult îmi lipsesc prezenţa şi sfaturile dumitale! Dar nu-mi vei lipsi multă vreme... oricare ar fi interesele care te reţin în Ungaria,vei reveni, dragul meu Maximilien, vei veni, te implor, pentru că voi avea atâta nevoie de sprijin şi consolare... şi nu pot veni eu la dumneata. Tatăl meu, a cărui sănătate e din ce în ce mai şubredă, ma rechemai la Gerolstein. Îşi pierde puterile pe zi ce trece; mi-e cu neputinţă să-l – 3390 –

– Eugen Sue –

părăsesc… Am atâtea să-ţi spun, trebuie să-ţi relatez perioada cea mai încărcată, cea mai romantică a vieţii mele… Tristă şi ciudată soartă! În această vreme am fost, din nefericire, departe unul de altul; noi cei nedespărţiţi, noi, cei doi fraţi, noi, cei mai însufleţiţi apostoli ai prieteniei de trei ori sfântă; noi atât de mândri de a dovedi că Posa şi Carlos ai marelui nostru Schiller nu sunt figuri închipuite, că tot ca şi divinele figuri ale ilustrului poet, ştim să gustăm deliciile unei gingaşe şi împărăteşti afecţiuni! Oh! prietene, de ce nu eşti aici! De ce nai fost aici! De trei luni inima mea tresaltă de emoţii, de o duioşie şi în acelaşi timp de o tristeţe ce nu se pot exprima. Şi am fost singur… şi sunt singur… Plânge-mă – 3391 –

– Misterele Parisului vol.1 –

dumneata care îmi cunoşti sensibilitatea atât de bizar expansivă câteodată, dumneata care mi-ai văzut atât de des ochii înotând în lacrimi la simpla povestire a unei fapte mărinimoase, la simpla privelişte a unui frumos apus de soare, sau a unei nopţi de vară calmă şi înstelată. Îţi aminteşti, anul trecut, cu prilejul excursiei noastre la ruinele de la Oppenfeld, la malul marelui lac, tăcutele noastre visări, în timpul acelei seri minunate, plină de linişte, de poezie şi seninătate? Ce contrast bizar! Era cu trei zile înaintea acelui duel sângeros în care n-am vrut să te iau ca secundant, căci aş fi suferit dacă aş fi fost rănit sub ochii dumitale… În acest duel iscat dintr-o discuţie la jocul de cărţi, secundantul meu l-a omorât pe acel tânăr francez, vicontele de Saint-Rémy… – 3392 –

– Eugen Sue –

Dar fiindcă veni vorba, ştii cumva ce a devenit acea primejdioasă sirenă pe care domnul de Saint-Rémy o adusese la Oppenfeld, pe numele de Cecily David, dacă nu mă-nşel? Dragă prietene, desigur că surâzi văzând că mă pierd astfel printre confuze amintiri din trecut, în loc să vorbesc de gravele mărturisiri pe care ţi le-am anunţat; dar fără să vreau amân clipa acestor confidenţe: te ştiu cât eşti de sever, şi mi-e teamă, să nu fiu dojenit, da, dojenit, căci în loc să procedez cu chibzuială, cu înţelepciune (o înţelepciune de douăzeci şi unu de ani, vai!) m-am purtat nebuneşte sau mai bine zis, nu m-am purtat, m-am lăsat dus orbeşte de o vâltoare care mă târâse cu ea şi numai după ce m-am înapoiat la Gerolstein, m-am trezit, ca să zic aşa, din visul fermecător care – 3393 –

– Misterele Parisului vol.1 –

m-a legat trei luni de zile şi această deşteptare e funestă… În sfârşit, prietene, dragul meu Maximilien, îmi iau marele curaj să-ţi vorbesc. Ascultă-mă cu îngăduinţă… Încep prin a pune ochii în pământ, mi-e teamă să te privesc, căci, citind aceste rânduri, faţa dumitale va exprima atâta asprime, atâta severitate… om stoic ce eşti. Obținând un concediu de şase luni, am părăsit Viena şi am stat aici câtva timp pe lângă tatăl meu; pe atunci era încă sănătos; m-a sfătuit să mă duc s-o văd pe draga mea mătuşă, prinţesa Juliana, superioara mănăstirii de la Gerolstein. Cred că ţi-am spus, dragă prietene, că bunica mea era vară primară cu bunicul actualului mare duce şi că acesta din urmă, Gustav-Rudolf, ţinând seama de rudenie, ne– 3394 –

– Eugen Sue –

a tratat totdeauna pe mine şi pe tatăl meu cu multă afecţiune, ca între veri. Mai ştii, cred, că pe timpul unei călătorii destul de lungi pe care prinţul a făcut-o de curând în Franţa, a însărcinat pe tatăl meu cu administrarea marelui ducat. Dacă îţi vorbesc de aceste împrejurări, nu o fac ca să mă mândresc, îţi închipui cred, prietene, ci ca să-ţi explic cauzele marii intimităţi în care am trăit cu marele duce şi cu familia sa, în timpul cât am stat la Gerolstein. Îţi aminteşti că anul trecut, când cu excursia noastră pe Rin, ni s-a spus că prinţul regăsise în Franţa şi se căsătorise «în extremis» cu doamna contesă Mac-Grégor, pentru a legitima naşterea unei fiice pe care o adusese cu ea în urma unei căsătorii, secrete, mai târziu anulată pentru viciu de – 3395 –

– Misterele Parisului vol.1 –

formă şi fiindcă se efectuase fără consimţământul bătrânului duce care pe atunci mai trăia? Această fată, recunoscutei în împrejurări atât de solemne, e acea fermecătoare prinţesă Amélie despre care lordul Dudley care o văzuse la Gerolstein acum un an, ne vorbea astă iarnă la Viena cu un entuziasm pe care-l socoteam exagerat… Ce stranie întâmplare!… Cine ar fi prevăzut!… Dar, cu toate că acum mi-ai ghicit, fără îndoială, taina, lasă-mă să-ţi expun desfăşurarea evenimentelor. Mânăstirea Sfintei Hermangilde, a cărei superioară e mătuşa mea, se află la o depărtare de nici măcar un sfert de leghe de Gerolstein, căci grădinile mănăstirii se învecinează cu împrejurimile burgului. O – 3396 –

– Eugen Sue –

casă minunată, complet izolată de mănăstire, îmi fusese pusă la dispoziţie de către mătuşamea care mă iubeşte, după cum ştii, cu o duioşie de mamă. În ziua sosirii mele, ea mă anunţa că a doua zi are loc o mare recepţie solemnă şi o serbare la Curte, marele duce urmând să anunţe oficial viitoarea lui căsătorie cu doamna marchiză d’Harville, sosită de curând la Gerolstein, însoţită de tatăl ei, contele d’Orbigny. Unii îl critică pe prinţ că n-a căutat nici de astădată o alianţă suverană (marea ducesă după care prinţul era văduv, ţinea de casa de Bavaria), alţii, dimpotrivă, şi mătuşa mea era dintre aceştia, îl felicitau că în locul unor convenienţe ambiţioase, preferase o tânără şi fermecătoare femeie pe care o iubea şi care aparţinea celei mai strălucite nobleţi a – 3397 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Franţei. Ştii, de altfel, prietene, că mătuşa mea a avut totdeauna o dragoste adâncă pentru marele duce Rudolf, nimeni ca dânsa nu era în măsură să preţuiască alesele calităţi ale prinţului. «Dragul meu, îmi zise dânsa, cu privire la această recepţie solemnă unde trebuia să mă duc şi eu a doua zi după sosirea mea, ceea ce vei vedea, mai minunat la această recepţie va fi, fără îndoială, perla de la Gerolstein!» «De cine vrei să vorbeşti, draga mea mătuşă!» «De principesa Amélie…» «Fiica marelui duce? Într-adevăr, lordul Dudley ne-a vorbit de ea la Viena cu un entuziasm pe care l-am calificat drept exagerare de poet.» «La vârsta mea, cu caracterul şi situaţia mea, continuă mătuşa mea, te încânţi mai greu, aşa că, dragul meu, vei fi convins de – 3398 –

– Eugen Sue –

nepărtinirea aprecierii mele. Ei bine! îţi spun că în viaţa mea n-am cunoscut ceva mai încântător ca prinţesa Amélie. Ţi-aş vorbi de frumuseţea ei îngerească dacă n-ar fi înzestrată cu un farmec deosebit care preţuieşte chiar mai mult decât frumuseţea. Închipuieşte-ţi nevinovăţia în demnitate şi graţia în modestie. Din prima zi când marele duce m-a prezentat ei, am simţit pentru această tânără principesă o simpatie involuntară. De altfel, nu sunt singura. Arhiducesa Sophie este de câteva zile la Gerolstein. E cu adevărat una din cele mai mândre şi mai trufaşe principese din câte cunosc... E adevărat, ironia ei e teribilă, puţini oameni scapă de glumele ei muşcătoare. La Viena lumea se ferea de ea ca de foc… Oare principesa Amélie e pe placul ei? Ieri a venit aici, după ce vizitase azilul – 3399 –

– Misterele Parisului vol.1 –

pus sub supravegherea tinerei principese. „Ştiţi ceva? îmi spuse această temută arhiducesă, cu sinceritatea ei repezită, sunt foarte înclinată spre satiră, nu-i aşa? Ei bine! dacă aş trăi multă vreme în preajma fiicei marelui duce, aş deveni, sunt sigură, inofensivă… într-atât bunătatea ei te pătrunde, te subjugă şi te molipseşte.“» «Este deci magiciană, verişoara asta a mea?» i-am spus mătuşii mele, surâzând. «Ceea ce e mai atrăgător, cel puţin în ochii mei, continuă mătuşa-mea, e acel amestec de blândeţe, de modestie şi demnitate, de care ţiam vorbit şi care dă chipului ei angelic o expresia atât de duioasă.» «Desigur, modestia e o calitate rara la o principesă, atât de tânără, atât, de frumoasă şi de fericită.» «Să te gândeşti că e mai lăudabil pentru principesa Amélie să se bucure, fără – 3400 –

– Eugen Sue –

ostentaţie, de înalta situaţie ce i s-a recunoscut, cu atât mai mult cu cât e de dată recentă.» «Şi în convorbirea care a avut-o cu dumneata, dragă mătuşă, principesa n-a făcut nicio aluzie la trecutul ei?» «Nu; dar când, cu toată vârsta mea înaintată, i-am vorbit cu respectul pe care i-l datoram, fiindcă alteţa-sa e fiica nobilului nostru suveran, tulburarea ei candidă însoţită de recunoştinţă şi respect pentru, mine m-a mişcat adânc, căci rezerva ei plină de nobleţe şi de afabilitate, îmi dovedea că prezentul n-o ameţea într-atât încât să uite trecutul, şi că ea oferea vârstei mele cinstea ce eu o dădeam rangului ei.» «Într-adevăr, trebuie să ai, am replicat eu, o deosebită fineţe de spirit, ca să ţii seama de aceste delicate nuanţe.» «Astfel „dragul meu, cu cât o vedeam mai des pe principesa Amélie, cu atât îmi întărea prima – 3401 –

– Misterele Parisului vol.1 –

impresie. De când e aici, a făcut atâtea acte caritabile, încât le uimesc – şi toate cu o măsură, cu o maturitate de judecată, care mă miră să le aflu la o fiinţă de vârsta ei. Judecă puţin: la cererea ei, marele duce a înfiinţat la Gerolstein o instituţie pentru micile orfane de cinci sau şase ani şi pentru fetele orfane sau părăsite care au atins şaisprezece ani, vârstă atât de fatală pentru aceste nefericite pe care nimeni nu le apără de atracţia viciului sau de constrângerea mizeriei. Călugăriţele nobile din mânăstirea mea învaţă şi îndrumă aceste copile. Ducândumă s-o vizitez, am avut prilejul să constat dragostea fierbinte pe care aceste biete făpturi dezmoștenite o nutresc pentru principesa Amélie. Zilnic îşi petrece câteva ore în acel institut pus sub protecţia ei specială, şi-ţi repet că nu e numai respect sau – 3402 –

– Eugen Sue –

recunoştinţă pe care pensionarele şi călugăriţele o au pentru alteţa-sa, dar e aproape o adoraţie fanatică.» «Dar prinţesa Amélie e cu adevărat un înger! replicai eu» «Un înger, da, un înger continuă ea, căci nu-ţi poţi închipui cu câtă duioşie se poartă cu protejatele ei şi cu câtă grijă pioasă le înconjoară. Niciodată n-am văzut pe cineva respectând cu mai multa gingăşie susceptibilitatea nefericirii. S-ar zice că o simpatie irezistibilă o atrage pe prinţesă mai ales spre această categorie de biete fiinţe părăsite. În sfârşit, o să mă crezi? Ea, fiică de suveran, nu spune acestor fete altfel decât «surorile mele». La aceste vorbe ale venerabilei mele mătuşi, îţi mărturisesc, dragă Maximilien, îmi veniră lacrimile în ochi. Nu găseşti oare că purtarea acestei prinţese e nobilă şi – 3403 –

– Misterele Parisului vol.1 –

sfântă? Ştii doar cât sunt de sincer, îţi jur că-ţi redau şi-ţi voi reproduce mereu, aproape textual, cuvintele mătuşii mele. «Deoarece prinţesa, am zis eu, e atât de minunat înzestrată, voi fi foarte tulburat mâine când îi voi fi prezentat; cunoşti timiditatea mea de neînvins, ştii că un caracter ales îmi impune mai mult decât rangul social sunt sigur că voi apărea prinţesei pe cât de prost pe atât de stânjenit; îmi cunosc soarta dinainte». «Haide, haide, îmi spuse mătuşa-mea surâzând, îmi va fi milă de dumneata, dragul meu, cu atât mai mult cu cât nu eşti pentru prinţesă o cunoştinţă nouă.» «Eu, mătuşă dragă?» «Cum aşa?» «Fără îndoială.» «Ţi-aminteşti că la şaisprezece ani, când – 3404 –

– Eugen Sue –

ai plecat de la Oldenzaal ca să faci o călătorie în Rusia şi în Anglia cu tatăl dumitale, am pus să ţi se facă un portret în costumul pe care îl purtai la primul bat mascat dat de defuncta mare ducesă?» «Da, un costum de paj german din secolul al şaisprezecelea.» «Marele nostru pictor, Fritz Mocker, reproducând atent trăsăturile dumitale, n-a pictat numai un personaj din secolul al şaisprezecelea, ci printr-un capriciu de artist a imitat până şi genul vetust al picturilor din epoca aceea. Câteva zile după sosirea în Germania a prinţesei Amélie, venind cu tatăl ei să mă vadă, a remarcat portretul dumitale şi m-a întrebat cu candoare cine era acea fermecătoare figură din vremurile trecute? Tatăl ei surâse, îmi făcu un semn şi îi răspunse: — Acest portret e al unuia din – 3405 –

– Misterele Parisului vol.1 –

verii noştri care ar avea acum, după cum îl arată costumul, scumpa, mea Amélie, vreo trei sute de ani, dar care, de foarte tânăr, făcuse dovada unui mare curaj şi a unei inimi minunate. Nu i se citeşte oare bravura în privire şi bunătatea în surâs?» (Te implor, dragul meu Maximilien, nu da din umeri cu dispreţ şi nerăbdare că-ţi scriu asemenea lucruri cu privire la mine însumi. Asta mă mâhneşte, crede-mă, dar cele ce urmează îţi vor dovedi că aceste amănunte copilăreşti, al cărui ridicol amar îl simt, sunt din nefericire absolut necesare. Închid această paranteză şi voi continua.) «Prinţesa Amélie, relua mătuşa-mea, fiind victima acestei glume nevinovate, împărtăşi părerea tatălui ei cu privire la expresia blândă şi mândră a fizionomiei dumitale, după ce privi cu atenţie tabloul. – 3406 –

– Eugen Sue –

Mai târziu, când m-am dus s-o văd la Gerolstein, m-a întrebat, surâzând, dacă am veşti de la vărul ei din alte vremuri. I-am destăinuit atunci şiretlicul nostru, spunându-i că frumosul paj din secolul al şaisprezecelea era pur şi simplu nepotul meu, prinţul Henri d’Herkanzen-Oldenzaal, acum în vârstă de douăzeci şi unu de ani, căpitan în garda m. s. împăratului Austriei, şi în totul, afară de costum, foarte asemănător cu portretul pictat. La aceste vorbe, prinţesa Amélie, adăugă mătuşa-mea, roşi şi redeveni serioasă, cum e aproape totdeauna. De atunci, bineînţeles, n-a mai vorbit niciodată de acel tablou. Totuşi, vezi, scumpul, meu copil, că nu vei fi complet străin, adică un chip nou pentru verişoara dumitale, cum zice şi marele duce. Aşadar, fii liniştit şi caută să faci cinste portretului – 3407 –

– Misterele Parisului vol.1 –

dumitale încheie mătuşa mea surâzând. Această convorbire a avut loc, ţi-am spus, dragă Maximilien, în ajunul zilei în care trebuia să fiu prezentat prinţesei, verişoara mea; după care m-am dus acasă. Nu ţi-am ascuns niciodată cele mai tainice gânduri ale mele, bune sau rele; îţi voi destăinui deci spre ce închipuiri absurde şi nebune m-am lăsat târât, după convorbirea ce ţi-am reprodus-o.“ Capitolul 2 GEROLSTEIN „Prinţul Henri d’HerkanzenOldenzaal către contele Maximilien Kaminetz Oldenzaal, 25 august 1840 – 3408 –

– Eugen Sue –

Mi-ai spus de multe ori, draga Maximilien, că sunt străin de orice înfumurare; o cred şi trebuie s-o cred ca să pot continua aceasta povestire fără să risc să trec în ochii dumitale drept un îngâmfat. Când m-am pomenit singur la mine acasă, gândindu-mă la convorbirea cu mătuşa mea, nu m-am putut, opri să-mi reamintesc, cu o ascunsă bucurie, că prinţesa Amélie, contemplând portretul meu făcut acum şase, şapte ani, ceruse după câteva zile, în glumă, noutăţi de la vărul ei din alte vremuri. Deşi rudă cu marele duce şi întotdeauna foarte bine primit de el, îmi era peste putinţă să concep cea mai mică nădejde că mă voi putea căsători cu prinţesa, chiar dacă ar fi primit dragostea mea, ceea ce era mai mult decât improbabil. – 3409 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Familia noastră îşi poartă cu cinste rangul, dar e săracă în comparaţie cu imensele domenii ale marelui duce, prinţul cel mai bogat din întreaga Confederaţie germanică; şi apoi n-aveam decât douăzeci şi unu de ani, eram un simplu căpitan de gardă, fără renume, fără situaţie personală. Cu un cuvânt, niciodată marele duce nu se putea gândi la mine pentru fiica lui. Toate acestea ar fi trebuit să mă pună la adăpost de o pasiune pe care nu o încercasem încă, dar despre care aveam o ciudată presimţire. Dar vai! m-am lăsat în voia unor visuri naive. Purtam în deget un inel caremi fusese dat odinioară de Thecla (buna contesă pe care o cunoşti). Cu toate că acest zălog al unui amor tineresc, uşuratic şi trecător, nu mă supăra prea mult, l-am jertfit, cu eroism amorului meu născând şi – 3410 –

– Eugen Sue –

bietul inel dispăru în apele repezi ale râului care curge sub ferestrele mele. Ca să-ţi pot descrie cum am petrecut noaptea, e zadarnic, ţi-o închipui. Ştiam că prinţesa Amélie era blondă şi de o frumuseţe angelică, încât am să-mi imaginez trăsăturile ei, talia ei, ţinuta ei, sunetul glasului ei, expresia privirilor ei; apoi, gândindu-mă la portretul meu pe care îl remarcase, mi-am amintit că blestematul de artist, mă înfrumuseţase grozav. Şi apoi comparam cu disperare costumul pitoresc al pajului din secolul al şaisprezecelea cu severa uniformă de căpitan din garda maiestăţii-sale imperiale. După aceste preocupări prosteşti, urmau ici şi colo, te asigur, prietene drag, şi unele gânduri generoase, unele nobile elanuri ale sufletului. Mă simţeam mişcat. Oh! foarte mişcat de – 3411 –

– Misterele Parisului vol.1 –

rara bunătate a prinţesei Amélie care le numea pe bietele părăsite ce le ocrotea surorile ei, după cum îmi spusese mătuşa. Am trecut deci prin cumplite temeri toată noaptea şi o parte a dimineţii următoare. Veni ora recepţiei. Încercai doua, trei uniforme, găsindu-le una mai prost croită decât alta şi plecai spre marele palat ducal, foarte nemulţumit de mine însumi. Deşi Gerolstein e doar la o distanţă de un sfert de leghe de mănăstirea Saint Hermangilde, pe scurtul popas al drumului mă copleşiră mii de gânduri, toate copilăriile care mă preocupaseră dispăruseră în faţa unei idei grave, triste, aproape ameninţătoare; o presimţire de neînlăturat mă stăpânea, una din acele crize care domină o viaţă întreagă, un fel de revelaţie îmi spunea că voi iubi, că voi iubi cu patimă, aşa – 3412 –

– Eugen Sue –

cum nu se iubeşte decât o dată, şi culmea fatalităţii, această dragoste, pe cât de înălţătoare şi de demnă, pe atât avea să-mi fie de fatală. Aceste gânduri mă înspăimântară întratât încât luasem hotărârea să opresc trăsura, să mă înapoiez la mănăstire şi să mă duc la tatăl meu, lăsând mătuşii mele grija să scuze pe lângă marele duce plecarea mea precipitată. Din nefericire, unul din acele incidente banale, ale căror efecte sunt câte odată incomensurabile, m-au împiedicat să urmez primul meu îndemn. Trăsura, oprindu-se la aleea care ducea la palat, mă aplecai peste portieră să dau ordin personalului meu să întoarcă. Tocmai atunci baronul şi baroana Koller, care ca şi mine se duceau la Curte, mă zăriră şi opriră şi ei trăsura lor. Baronul, – 3413 –

– Misterele Parisului vol.1 –

văzându-mă în uniformă de gală, mi se adresă: «Pot să-ţi fiu de folos cu ceva, dragul meu prinţ? Ce ţi s-a întâmplat? Deoarece te duci la palat, urcă-te în trăsura noastră, în cazul când ai vreo neplăcere cu caii dumitale.» Nimic nu era mai uşor, nu-i aşa, dragă prietene, decât să găsesc un pretext ca să mă despart de baron şi să mă înapoiez la mănăstire. Ei bine! fie că era timiditatea, fie că era dorinţa nemărturisită de a înlătura hotărârea cuminte ce o luasem, am răspuns, încurcat, că dădusem ordin vizitiului să se informeze la grilajul palatului dacă se intră pe la pavilionul nou sau prin curtea de marmură. «Se intră prin curtea de marmură, dragul meu prinţ, îmi răspunse baronul, având în vedere că e o recepţie de mare gală. Spune trăsurii dumitale să o urmeze pe a – 3414 –

– Eugen Sue –

mea, o să-ţi arăt drumul.» Mă ştii, Maximilien dragă, cât sunt de fatalist: nu voiam să mă înapoiez la mănăstire, ca să-mi cruţ amărăciunile la care mă aşteptam; soarta se opunea, m-am încredinţat deci stelei mele. Nu cunoşti, prietene, palatul marelui ducat de la Gerolstein. După părerea tuturor care au vizitat capitalele Europei, nu există, cu excepţia Versailles-ului, o reşedinţă regală al cărui corp şi anexe să prezinte un aspect mai măreţ. Dacă intru în oarecari amănunte asupra acestui subiect, este că, amintindu-mi acum de aceste splendori, mă întreb cum de nu m-am trezit din fantasmagoriile mele, căci, în definitiv, prinţesa Amélie era fiica unui suveran, stăpân al acelui palat, a acelor gărzi, a acelor fabuloase bogăţii. «Curtea de marmură», vast semiciclu, e – 3415 –

– Misterele Parisului vol.1 –

numită astfel fiindcă, afară de un drum larg circular pe unde trec trăsurile, e pavată cu marmură de toate culorile, alcătuind superbe mozaicuri în mijlocul cărora se conturează un mare bazin prevăzut cu guri de apă antice, alimentat din abundenţă dintr-o cupă vastă de porfir. Această curte de onoare este înconjurată de statui de marmură albă lucrate în stilul cel mai pur, ţinând făcliere de bronz aurit din care ţâşnesc valuri de lumină orbitoare. Alternând cu aceste statui, vase Medicis, aşezate pe soclul lor bogat sculptat, conţin nişte imenşi leandri, adevărate tufe înflorite al căror frunziş lucios, văzut în lumină, răspândesc reflexe metalice. Trăsurile se opreau la marginile unei scări duble cu balustrade care duceau spre peristilul palatului. La picioarele acestei – 3416 –

– Eugen Sue –

scări stăteau de strajă pe caii lor negri, două santinele din regimentele de gardă ale marelui duce, care-şi alege aceşti soldaţi dintre subofiţerii de statură impunătoare. Dumneata, prietene, care preţuieşti atât de mult militarii, ai fi izbit de înfăţişarea severa şi marţială a acestor doi coloşi, ale căror platoşe şi coifuri de oţel cu profil antic, fără penaj şi coamă, străluceau în profunzimea luminilor. Aceşti călăreţi poartă frac albastru cu guler galben, pantalon alb de piele de căprioară şi cizme grele ai căror carâmbi trec de genunchi. În sfârşit, pentru dumneata, căruia îţi plac aceste detalii militare, voi adăuga că la capătul de sus al scării, de fiecare parte a uşii, doi grenadieri din regimentul de infanterie al gărzii marelui duce stau de planton. Ţinuta lor, afară de culoarea fracului şi a reverelor se – 3417 –

– Misterele Parisului vol.1 –

aseamănă, mi s-o spus, cu aceea a grenadierilor lui Napoleon. După ce am traversat vestibulul unde stăteau cu halebarda în mână, în livrea, portarii prinţului, am urcat o scară impunătoare de marmură albă care duce la un portic împodobit cu coloane de jasp. Ele susţin o cupolă pictată şi aurită. Acolo se aflau două şiruri lungi de valeţi de casă. Am intrat apoi în camera de gardă, la uşa căreia stau în permanenţă un şambelan şi un aghiotant de serviciu, însărcinaţi să conducă la alteţa-sa regală persoanele care aveau cinstea de a-i fi prezentate în mod deosebit. Rudeniei mele, deşi cam îndepărtate, îi datorez această onoare: un aghiotant m-a urmat într-o lungă galerie în care mişunau bărbaţi în frac sau în uniformă de gală şi femei în toalete somptuoase. – 3418 –

– Eugen Sue –

Pe când străbăteam cu paşi măsuraţi această mulţime strălucitoare, mi-au ajuns la ureche cuvinte care mi-au mărit emoţia. Din toate părţile se auzeau voci admirative cu privire la frumuseţea angelică a prinţesei Amélie, la trăsăturile fermecătoare ale marchizei d’Harville şi la înfăţişarea cu adevărat imperială a arhiducesei Sophie care, sosită nu de mult de la München cu arhiducele Stanislas, urmau să plece în curând la Varşovia. Dar, cu toate omagiile aduse arhiducesei şi distincţiei plină de graţie a marchizei d’Harville, părerea unanimă era că nimic nu întrecea în graţie chipul fermecător al prinţesei Amélie. Pe măsura ce mă apropiam de locul unde se afla marele duce şi fiica lui, îmi simţeam bătăile năvalnice ale inimii. În momentul în care am ajuns la uşa acelui – 3419 –

– Misterele Parisului vol.1 –

salon (uitasem să-ţi spun că era bal şi concert la Curte), ilustrul Liszt se aşezase la pian, aşa că o tăcere religioasă urmă murmurului uşor al convorbirilor. Aşteptând sfârşitul piesei muzicale pe care marele artist o executa cu măiestria lui neîntrecută, m-am oprit în pragul altei uşi. Atunci, dragă Maximilien, am văzut-o pentru prima oară pe prinţesa Amélie. Lasămă să-ţi descriu această scenă, pentru că resimt un farmec nespus înmănunchind asemenea amintiri. Închipuieşte-ţi, dragă prietene, un vast salon mobilat cu o somptuozitate regală, strălucitor de lumini şi cu pereţii acoperiţi cu mătase roşie peste care şerpuia un frunziş de aur brodat în relief. În rândul întâi, pe marile fotolii aurite, şedeau arhiducesa Sophie (prinţul făcea onorurile palatului – 3420 –

– Eugen Sue –

său). La stingă ei doamna marchiză d’Harville şi la dreapta prinţesa Amélie. În spatele lor, în picioare, marele duce îmbrăcat în uniforma de colonel al gărzii lui, părea întinerit de fericire, arătând de vreo treizeci de ani. Haina militară scotea şi mai mult în relief eleganţa ţinutei şi frumuseţea trăsăturilor sale. Lângă el se afla arhiducele Stanislas, în uniformă de feldmareşal, după care veneau doamnele de onoare ale prinţesei Amélie, soţiile marilor demnitari şi apoi marii demnitari ai Curţii. E oare nevoie să-ţi mai spun că prinţesa Amélie, prin graţie şi frumuseţe, mai mult decât prin rang, domina această mulţime scânteietoare! Să nu mă condamni, prietene drag, înainte de a-ţi zugrăvi acest portret. Cu toate că e mult mai prejos de realitate, vei înţelege adoraţia mea, vei înţelege că, de – 3421 –

– Misterele Parisului vol.1 –

îndată ce am văzut-o, am iubit-o, şi ardoarea acestei pasiuni, nu poate fi egalată decât de puterea şi nemărginirea ei. Prinţesa Amélie, îmbrăcată într-o rochie simplă de moar alb, purta, ca şi arhiducesa Sophie, marele cordon al ordinului imperial Sfinxul Népomucène, care-i fusese conferit de curând de împărăteasă. O diademă de perle împodobea fruntea ei nobilă şi candidă şi se îmbina armonios cu cele două cozi de păr de un blond auriu, care încadrau obrajii ei uşor îmbujoraţi. Braţele gingaşe, mai albe decât valurile de dantelă din care se iveau erau pe jumătate acoperite de mănuşi care se opreau ceva mai jos de gropiţele cotului. Nimic mai desăvârşit decât mijlocul ei, nimic mai frumos ca picioruşul ei încălţat în pantofi de mătase albă. Când am văzut-o, ochii, ei mari, de cel mai pur azur, erau – 3422 –

– Eugen Sue –

visători. Nu ştiu dacă în clipa aceea nu era pradă unei preocupări grave, sau dacă era puternic impresionată de sumbra armonie a muzicii lui Liszt, dar surâsul ei discret mi se părea de o blândeţe şi de o melancolie nespusă. Îşi ţinea capul ușor înclinat spre piept, şi pipăia distrată un mănunchi da garoafe albe şi de trandafiri. Niciodată nu-ţi voi putea descrie ce am simţit atunci: tot ce-mi spusese mătuşa mea despre bunătatea nespusă a prinţesei Amélie, îmi reveni în minte… Surâzi, prietene… dar fără să vreau, mi-am simţit ochii umezi, în faţa acestei fete visătoare, aproape tristă, atât de încântător de frumoasă, înconjurată de onoruri, de respect şi divinizată de un asemenea tată. Deodată, printr-o întâmplare bizară, (totul a fost ca o fatalitate) ea întoarse ochii, – 3423 –

– Misterele Parisului vol.1 –

maşinal, spre locul în care mă aflam. Ştii cât de scrupulos sunt aplicate eticheta şi ierarhia rangurilor la noi. Datorită titlului meu şi a legăturilor de rudenie cu marele duce, persoanele în mijlocul cărora mă aşezasem la început se retrăseseră treptat, aşa că am rămas aproape singur şi cu totul la vedere în rândul întâi, în pervazul uşii galeriei. A fost nevoie de această împrejurare ca prinţesa Amélie să iasă din visarea ei, m-a zărit şi m-a remarcat, fără îndoială, pentru că roşise şi făcu o uşoară mişcare de surpriză. Văzuse portretul meu la mănăstire, la mătuşa mea şi mă recunoscuse, nimic mai simplu. Prinţesa abia dacă s-a uitat la mine timp de o secundă, dar această privire m-a făcut să simt o înfiorare nespusă, adâncă: mi-am simţit obrajii aprinşi, lăsai ochii în – 3424 –

– Eugen Sue –

jos, şi rămăsei câteva minute aşa, necutezând să-mi ridic privirea spre prinţesă. Când, în fine, mi-am luat curajul s-o privesc, ea vorbea încet cu arhiducesa Sophie, care părea să o asculte cu multă atenţie. Liszt făcând o pauză de câtva minute între cele două piese ce urma să execute, marele duce se folosi de acest răstimp ca să-i exprime admiraţia în forma cea mai graţioasă. Revenind la locul lui, prinţul mă văzu şi-mi făcu, plin de bunăvoinţă, un semn, cu capul, în timp ce spuse câteva cuvinte arhiducesei, arătându-mă cu privirea. Aceasta, după ce mă cercetă o clipă, se întoarse către marele duce care nu se putu opri de a surâde. Arhiducesa îi răspunse ceva – 3425 –

– Misterele Parisului vol.1 –

şi adresă un cuvânt fiicei lui. Prinţesa Amélie păru stânjenită, căci roşi din nou. Stăteam pe jăratic. Din nefericire, eticheta nu-mi îngăduia să părăsesc locul unde mă găseam înainte de terminarea concertului, care reîncepu curând. M-am uitat de două-trei ori pe furiş la prinţesa Amélie, mi se păru gânditoare şi întristată, mi se strânse inima, îmi părea rău de uşoara neplăcere ce-i pricinuisem fără să vreau şi pe care credeam că o ghicesc. Fără îndoială că marele duce o întrebase, în glumă, dacă găsea vreo asemănare cu portretul vărului din alte vremuri şi, în candoarea ei, îşi făcea poate o vină fiindcă-i răspunse că mă recunoscuse. Concertul terminat, am urmat pe adjutantul de serviciu. El mă conduse în apropierea marelui duce. Acesta păşi înspre mine, mă – 3426 –

– Eugen Sue –

luă prieteneşte de braţ şi se adresă arhiducesei Sophie, apropiindu-se de ea: «Cer alteţei-voastre imperiale permisiunea, de a-i prezenta pe vărul meu, prinţul Henri de Herkanzen-Oldenzaal.» «L-am mai văzut pe prinţ la Viena şi îl regăsesc aici cu plăcere», răspunse arhiducesa, în faţa căreia mă înclinai adânc. «Scumpa mea Amélie, reluă prinţul adresându-se fiicei lui, îţi prezint pe prinţul Henri, vărul dumitale. El e fiul prinţului Paul, unul din cei mai veneraţi prieteni ai mei, şi-mi pare foarte rău că nu-l văd aici la Gerolstein.» «Aţi vrea, domnul meu, să comunicaţi prinţului Paul că împărtăşesc în totul părerile de rău ale tatălui meu, căci voi fi totdeauna fericită să-i cunosc prietenii», interveni vara mea cu o naturaleță plină de – 3427 –

– Misterele Parisului vol.1 –

graţie… Niciodată nu-i auzisem glasul. Închipuieşte-ţi, prietene, sunetul cel mai dulce, cel mai tineresc, cel mai armonios, unul din acele sunete care fac să vibreze coardele cele mai sensibile ale sufletului. «Sper, dragă Henri, că vei rămâne câtva timp la mătuşa dumitale pe care o iubesc, pe care o respect ca pe mama mea, după cum ştii, îmi spuse marele duce, plin de bunăvoinţă. Să vii să ne vezi mai des în familie, la sfârşitul amiezii, pe la orele trei; dacă ieşim, o să iei parte la plimbarea noastră, ştii că te-am iubii dintotdeauna fiindcă eşti una din cele mai nobile inimi, din câte cunosc.» «Nu ştiu cum să arăt alteţei-voastre regale, recunoştinţa mea pentru binevoitoarea primire cu care m-a onorat.» – 3428 –

– Eugen Sue –

«Ei bine, ca să-mi dovedeşti recunoştinţa, răspunse prinţul surâzând, s-o inviţi pe vara dumitale la al doilea cadril, căci primul e de drept al arhiducelui.» «Alteţa-voastră va voi să-mi acorde această graţie mă adresai prinţesei Amélie înclinându-mă în faţa ei. «Spuneţi-vă simplu, văr şi verişoară, după vechile datini germane», mă îndemnă vesel marele duce, între rude nu e nevoie de ceremonial. «Verişoara mea îmi va face cinste să danseze cu mine acest cadril?» «Da, vere, răspunse cu naturaleţă prinţesa Amélie» “. Capitolul 3 GEROLSTEIN – 3429 –

– Misterele Parisului vol.1 –

„Prinţul Henri d’HerkanzenOldenzaal către contele Maximilien Kaminetz Oldenzaal, 25 august 1840 Nu-ţi voi putea descrie, dragă prietene, cât am fost de fericit şi de îndurerat totdeodată de cordialitatea părintească a marelui duce; încrederea ce-mi arăta, afectuoasa bunătate prin care îndemnase pe fiica lui şi pe mine să înlocuim formulele etichetei în acele apelative familiale de o atât de duioasă intimitate, totul mă umplea de recunoştinţă şi mă învinuiam cu atât mai amar de farmecul unui amor, care nu trebuia şi nu putea să fie pe placul prinţului. Aşteptam într-o stare de fericire amestecată cu teamă, clipa convorbirii pe care libertatea balului mi-o făgăduia s-o – 3430 –

– Eugen Sue –

întreţin cu dânsa, şi am fost destul de stăpân pe mine ca să-mi ascund tulburarea când mam dus s-o iau de lângă marchiza d’Harville. Gândindu-mă la întâmplarea cu portretul, mă aşteptam ca principesa Amélie să împărtăşească stânjeneala mea; nu mă înşelam, îmi amintesc cuvânt cu cuvânt de prima noastră convorbire; lasă-mă să ţi-o redau, prietene drag: «Alteţa-voastră îmi va îngădui să-i spun verişoara mea, aşa cum marele duce ma autorizat?» «Fără îndoială, vere, îmi răspunse ea cu graţie, sunt totdeauna fericită să împlinesc voia tatălui meu.» «Şi sunt cu atât mai mândru de această familiaritate, dragă verişoară, cu cât am putut să te cunosc, adică să te preţuiesc.» «Şi tatăl meu mi-a vorbit, adesea de – 3431 –

– Misterele Parisului vol.1 –

dumneata, vere, şi, ceea ce te va mira poate, adăugă timidă, este că te cunoşteam, dacă se poate spune astfel, din vedere… Doamna stareţă de la Saint Hermangilde, pentru care am cea mai respectuoasă afecţiune, ne-a arătat într-o zi, tatălui meu şi mie, un portret…» «În care eram prezentat ca un paj din secolul al şaisprezecelea?» «Da, vere, şi tatăl meu a comis chiar un mic vicleşug, spunându-mi că acel portret era al uneia din rudele noastre din alte vremuri, adăugând de altfel cuvinte atât de binevoitoare pentru acest văr de altădată, încât, familia noastră se putea mândri că îl numără printre rudele de aici…» «Vai! dragă verişoara, mi-e teamă că nu mai semăn cu portretul moral pe care marele duce a binevoit a-l face şi nici cu pajul din – 3432 –

– Eugen Sue –

secolul al şaisprezecelea.» «Te înşeli, vere, îmi spuse cu naivitate, prinţesa, căci la sfârşitul concertului, aruncându-mi din întâmplare ochii spre galerie, te-am recunoscut îndată, cu toată îmbrăcămintea dumitale de azi.» Apoi, voind, fără îndoială, să schimbe un subiect care o stânjenea, îmi spuse: «Ce minunat talent are domnul Liszt, nu-i aşa?» «Admirabil! Şi cu câtă plăcere l-aţi ascultat! «Vere, uită-te la tatăl meu cât e de frumos. Doamna marchiză d’Harville merită mai mult ca oricare alta afecţiunea sa, e cea mai mare laudă ce i se poate aduce.» «O, dragă verişoară, eşti cea mai în măsură s-o preţuieşti, căci ai cunoscut-o probabil în Franţa?» – 3433 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Abia rostisem aceste ultime cuvinte, că nu ştiu ce gând neaşteptat străbătuse mintea prinţesei Amélie: lăsă ochii în jos şi, timp de o secundă, trăsăturile ei luaseră o expresie de tristeţe care mă amuţi. Eram la sfârşitul cadrilului, ultima figură mă separă pentru o clipă de verişoara mea. Când am condus-o lângă doamna d’Harville, mi s-a părut că faţa ei era puţin schimbată. Am crezut şi mai cred şi acum că aluzia mea la existenţa prinţesei Amélie în Franţa, amintindu-i de moartea mamei sale, i-a produs impresia penibilă de care ţi-am vorbit. În timpul acelei serate, o împrejurare care ţi se va părea copilărească a constituit o nouă dovadă a stimei de care această fată se bucură din partea tuturor. Diadema ei de perle mişcându-se puţin din loc, arhiducesa – 3434 –

– Eugen Sue –

Sophie, căreia îi dădea atunci braţul, a avut bunăvoinţa să-i aşeze ea însăşi această bijuterie pe frunte. Pentru cine cunoaşte trufia proverbială a arhiducesei, o asemenea favoare din partea ei pare aproape de necrezut. De altfel, prinţesa Amélie, pe care o observam cu atenţie în clipa aceea, a părut atât de încurcată, atât de recunoscătoare, aş spune aproape stânjenită, încât am văzut o lacrimă strălucind în ochii ei. Aşa a fost, prietene, prima mea serată la Gerolstein. Dacă ţi-am povestit-o cu atâtea amănunte, e fiindcă aproape toate aceste împrejurări au avut mai târziu, pentru mine, urmări din cele mai grave. Acum mă voi rezuma: nu-ţi voi mai vorbi decât de câteva fapte principale cu privire la desele mele întrevederi cu verişoara mea şi cu tatăl ei. – 3435 –

– Misterele Parisului vol.1 –

A treia zi după această serbare, am făcut parte din cercul restrâns de persoane invitate la celebrarea căsătoriei marelui duce cu doamna d’Harville. Niciodată n-am văzut faţa prinţesei Amélie mai radioasă şi mai senină ca în timpul acelei ceremonii. Contempla pe tatăl ei şi pe marchiză cu un fel de încântare religioasă care dădea un nou farmec trăsăturilor ei şi s-ar fi zis că reflectau fericirea neasemuită a prinţului şi a doamnei d’Harville. În ziua aceea verişoara mea era foarte veselă şi avea poftă de vorbă. I-am oferit braţul în timpul unei plimbări după supeu în grădinile palatului, iluminate feeric. Îmi spuse cu privire la căsătoria tatălui ei: «Îmi pare că fericirea celor dragi ne este mai preţioasă decât a noastră, pentru că totdeauna există o nuanţă de egoism în – 3436 –

– Eugen Sue –

satisfacţia fericirii noastre personale.» Dacă îţi reproduc una din multele reflexii ale prinţesei Amélie, dragă prietene, este pentru ca să-ţi dai seama de sufletul acestei fiinţe adorabile, care, ca şi tatăl ei, are geniul bunătăţii. La câteva zile de la căsătoria marelui duce, am avut cu el o lungă convorbire. M-a întrebat de trecut, de planurile mele de viitor. Îmi dădu cele mai înţelepte sfaturi, îmbărbătările cele mai măgulitoare. Mi-a vorbit chiar de unele din planurile lui de guvernământ cu o încredere de care am fost pe cât de mândru pe atât de încântat; în sfârşit, ce să-ţi mai spun? Preţ de o clipă, o idee dintre cele mai năstruşnice îmi trecu prin minte. Am crezut că prinţul a ghicit dragostea mea şi că prin această discuţie ar fi vrut să mă prevină şi poate să mă îndemne la – 3437 –

– Misterele Parisului vol.1 –

o mărturisire… Din nefericire, această nădejde nesăbuită nu a durat mult; prinţul încheie convorbirea, spunându-mi că timpul marilor războaie a trecut, că trebuia să mă folosesc de numele meu, de înrudirile mele, de educaţia pe care am primit-o şi de strânsa prietenie pe care tatăl meu o avea cu prinţul de M..., primul ministru al împăratului, pentru a îmbrăţişa cariera diplomatică în locul celei militare, adăugând că toate conflictele care se rezolvau odinioară pe câmpul de luptă se vor decide de-acum încolo în congrese; că, în curând, tradiţiile întortocheate şi perfide ale vechii diplomaţii vor face loc unei politici largi şi umane în raport cu adevăratele interese ale popoarelor, care din zi în zi încep să aibă conştiinţa drepturilor lor; că un spirit ridicat, leal şi mărinimos ar putea avea – 3438 –

– Eugen Sue –

în câţiva ani un mare rol de îndeplinit în treburile politice, fiind astfel în măsură de a aduce mari îmbunătăţiri lumii, îmi făgăduia protecţia lui suverană ca să-mi uşureze începuturile carierei pe care mă sfătuia stăruitor s-o îmbrăţişez. Înţelegi, dragul meu prieten, că dacă prinţul ar fi avut cea mai mică intenţie cu mine, nu mi-ar fi vorbit de toate astea. Îi mulţumii deci cu o vie recunoştinţă pentru sugestiile date, adăugând că îmi dau seama de valoarea sfaturilor sale şi că eram hotărât să le urmez. Am continuat vizitele la palat cu cea mai mare rezervă, dar în urma stăruinţelor marelui duce, mă duceam acolo zilnic pe la orele trei. Viaţa la palat era din cele mai încântătoare şi mai intime, comparând-o cu aceea a curţilor noastre germanice. Era – 3439 –

– Misterele Parisului vol.1 –

asemenea vieţii marilor castele din Anglia, dar şi mai atrăgătoare prin fireasca ei cordialitate, prin îngăduitoarea libertate a moravurilor germane. Când era vreme bună, făceam lungi plimbări călare cu marele duce, cu marea ducesa, cu verişoara mea şi cu persoanele din casa lor. Când rămâneam în palat, făceam muzică de cameră, cântam cu marea, ducesă şi cu verişoara mea, a cărei voce avea un timbru de o puritate şi de o suavitate fără egal şi nu o puteam auzi fără să mă simt zguduit până în fundul sufletului. În alte dăţi cercetam amănunţit minunatele colecţii de tablouri şi de obiecte de artă, sau bogatele biblioteci ale prinţului, care, precum ştii, e unul din cei mai culţi şi mai luminaţi bărbaţi din Europa. Destul de des reveneam să cinez la palat şi, în zilele când se dădeau spectacole la operă, însoţeam – 3440 –

– Eugen Sue –

la teatru familia marelui duce. Fiecare zi trecea ca un vis. Treptat, treptat, verişoara mea începu să mă trateze cu o familiaritate de soră: nu-mi ascundea plăcerea ce o simţea când mă vedea, îmi destăinuia tot ce o interesa, de două trei ori m-a rugat s-o întovărăşesc când se ducea cu marea ducesă să viziteze pe tinerele orfane; adesea îmi vorbea de viitorul meu cu o maturitate de judecată, cu o grijă pe cât de serioasă pe atât de chibzuită, care mă surprindea la o fată de vârsta ei. Îi plăcea mult să se intereseze de copilăria mea, de mama mea, vai! atât de regretată! De câte ori scriam tatii, mă ruga să-i pomenesc de ea; apoi, deoarece broda minunat, mi-a dat întro zi, pentru el, o tapiserie la care lucrase multă vreme. Ce să-ţi mai spun prietene? Un frate şi o soră, regăsindu-se după ani – 3441 –

– Misterele Parisului vol.1 –

lungi de despărţire, nu s-ar fi bucurat de o intimitate mai plină de duioşie. De altfel, când, printr-un hazard fericit rămâneam singuri, sosirea cuiva n-ar fi schimbat întru nimic nici subiectul, nici chiar tonul conversaţiei noastre. Dacă o astfel de intimitate ar fi putut să ţie totdeauna, poate că m-aş fi mulţumit cu această fericire, dar tocmai pentru că mă bucuram de ea atât de intens, mă gândeam că datorită serviciului meu sau carierii la care mă îndemna prinţul va trebui să plec la Viena sau în străinătate; sau că foarte curând s-ar putea ca şi prinţul să se gândească să-şi mărite fiica în condiţii demne de rangul ei. Aceste gânduri deveniră cu atât mai apăsătoare cu cât clipa plecării mele se apropia. Verişoara mea observă imediat – 3442 –

– Eugen Sue –

schimbarea ce se petrecuse în mine. În ajunul zilei când am părăsit-o, îmi spuse că de câtăva vreme mă găsea întunecat, preocupat. Am încercai să ocolesc aceste întrebări; atribuiam tristeţea mea unei plictiseli nelămurite. «Nu te pot crede, îmi spuse ea, tatăl meu te tratează aproape ca pe un fiu, toată lumea te iubeşte, să te simţi nenorocit ar fi o ingratitudine.» «Ei bine, izbucnii, fără a-mi putea stăpâni emoţia, nu e vorba de plictiseală, ci de o durere, de ceea ce provoacă o mare durere.» «Dar de ce? Ce ţi s-a întâmplat?» întrebă ea îngrijorată. «Adineauri, dragă verişoară, mi-ai spus că tatăl dumitale mă tratează ca pe un fiu, că aici toată lumea mă iubeşte… Ei bine! – 3443 –

– Misterele Parisului vol.1 –

curând va trebui, să mă lipsesc de aceste preţioase afecţiuni, va trebui, să părăsesc Gerolstein-ul şi ţi-o mărturisesc, acest gând mă distruge.» «Şi amintirea celor ce ne, sunt scumpi… nu contează?» «Fără îndoială, dar anii, dar întâmplările aduc atâtea schimbări neprevăzute!» «Există totuşi afecţiuni care nu sunt schimbătoare, aceea pe care tatăl meu ţi-a dovedit-o totdeauna, aceea care o am eu pentru dumneata; suntem frate şi soră, să nu uităm asta niciodată», adăugă ea ridicând către mine ochii ei mari, albaştri, înlăcrimați. Această privire mă tulbură, eram cât paci să mă trădez. Din fericire m-am stăpânit. «E adevărat că afecţiunile durează, îi – 3444 –

– Eugen Sue –

replicai stânjenit, dar situaţiile se schimbă… Astfel, când voi reveni peste câţiva ani, crezi oare că intimitatea asta, al cărei farmec îl preţuiesc atât, va mai putea dăinui?» «De ce nu?» «Pentru că atunci, fără îndoială că vei fi căsătorită, dragă verişoară… vei avea alte îndatoriri… şi vei fi uitat pe bietul dumitale frate…» Jur că nu i-am spus niciun cuvânt mai mult, nu ştiu dacă a văzut în vorbele acestea o mărturisire ofensatoare sau că a fost ca şi mine dureros impresionată de schimbările inevitabile ce le-ar fi putut aduce viitorul în raporturile dintre noi dar, în loc să-mi răspundă, ea a rămas o clipă tăcută, copleşită; apoi, ridicându-se brusc, cu faţa palidă, schimbată, ieşi, după ce privi câteva secunde tapiţeria la care tânăra contesă – 3445 –

– Misterele Parisului vol.1 –

d’Oppenheim, una din doamnele ei de onoare, lucra la una din ferestrele salonului în care avea loc convorbirea noastră. În seara aceleiaşi zile chiar, am primit de la tatăl meu o nouă scrisoare prin care mă chema grabnic acolo. A doua zi de dimineaţă m-am dus să-mi iau rămas bun de la marele duce. Îmi spuse că prinţesa Amélie e puţin suferindă şi că se însărcina el să-i transmită cuvintele mele de rămas-bun; mă îmbrăţişa părinteşte, cu regretul, adăugă el, pe care i-l provoca plecarea mea precipitată şi mai ales că această plecare era prilejuită de îngrijorările legate de sănătatea tatălui meu. Reamintindu-mi apoi cu multă blândeţe de sfaturile lui cu privire la noua mea carieră pe care mă îndemna stăruitor s-o îmbrăţişez, adăugă că, la înapoierea din misiunile mele, sau în timpul concediilor, m-ar revedea – 3446 –

– Eugen Sue –

totdeauna cu mare plăcere la Gerolstein. Din fericire, la sosirea mea aici, l-am găsit pe tatăl meu ceva mai bine; e tot în pat şi încă foarte slăbit, dar nu mai prezintă îngrijorări serioase. Din nefericire, şi-a dat scama cât sunt de abătut şi de tăcut. De câteva ori, dar zadarnic, m-a rugat să-i mărturisesc cauza suferinţei mele. N-aş fi îndrăznit, cu toată dragostea lui oarbă pentru mine. Doar îi cunoşti severitatea faţă de tot ce i se pare lipsit de sinceritate şi lealitate. Ieri, în timp ce-l vegheam singur, crezându-l adormit, nu mi-am putut reţine lacrimile, care curgeau tăcute, gândindu-mă la frumoasele zile de la Gerolstein. M-a surprins plângând, căci aţipise numai, iar eu eram covârşit de durerea mea. M-a întrebat cu multă duioşie despre ce e vorba. Am – 3447 –

– Misterele Parisului vol.1 –

atribuit tristeţea mea grijii ce o am pentru sănătatea lui.,– dar nu s-a lăsat convins. Acum când ştii totul, dragul meu Maximilien, spune-mi: soarta mea e oare atât de disperată?… Ce să fac? Cum să mă orientez? Ah! nu-ţi pot descrie spaima mea. Ce se va întâmpla, Dumnezeule?… Totul e pierdut pentru totdeauna! Sunt cel mai nefericit dintre oameni, dacă tatăl meu nu renunţă la proiectele sale. Căci iată ce s-a întâmplat: Adineauri, când să termin această scrisoare, spre marea mea mirare, tata, pe care-l credeam culcat, intră în camera lui de lucru unde scriam şi observă pe birou primele patru pagini mari, pline. Sfârşisem tocmai această scrisoare. «Cui îi scrii atât de mult?» – 3448 –

– Eugen Sue –

«Lui Maximilien, tată.» «Oh! îmi spuse el, dojenindu-mă cu blândeţe, ştiu că se bucură de toată încrederea ta… Nu ca mine!» Rosti aceste ultime cuvinte cu atâta mâhnire, încât, impresionat de accentul lui, i-am răspuns, dându-i scrisoarea aproape fără să mă gândesc. «Citeşte, tată…» A citit tot. Ştii ce mi-a spus în urmă, după ce a rămas un răstimp pe gânduri? «Henri, voi scrie marelui duce ce s-a petrecut în timpul cât ai stat la Gerolstein.» «Tată, te implor, să nu faci una ca asta.» «Ceea ce i-ai povestit lui Maximilien este purul adevăr?» «Da, tată.» «În cazul ăsta, până aici purtarea ta a fost leală… Prinţul o va preţui. Dar pe viitor – 3449 –

– Misterele Parisului vol.1 –

nu trebuie să te arăţi nedemn de nobila lui încredere, ceea ce s-ar întâmpla dacă, abuzând de invitaţia lui, te-ai înapoia mai târziu la Gerolstein cu intenţia poate de a te face iubit de fiica lui.» «Tată… cum poţi să te gândeşti la aşa ceva?» «Mă gândesc că iubeşti cu patimă şi că patima este mai curând sau mai târziu o rea sfătuitoare». «Cum, tată? Vei scrie prinţului că...» «Că o iubeşti ca un nebun pe verişoara ta…» «Pentru Dumnezeu, tată, să nu faci una ca asta! O iubesc până la idolatrie…» Tata mă întrerupse: «În acest caz voi scrie marelui duce şi îi voi cere pentru tine mâna fiicei lui…» «Dar, tată, o asemenea pretenţie din – 3450 –

– Eugen Sue –

partea mea ar fi nesăbuită!» «E adevărat… totuşi trebuie să supun în mod cinstit această cerere prinţului, arătându-i cauzele care-mi impun să fac un asemenea demers. Ţi-a acordat cea mai caldă ospitalitate, s-a arătat faţă de tine de o bunătate părintească. Ar fi nedemn şi din partea mea şi din a ta să-l înşelăm, îi cunosc mărinimia. Va fi impresionat de procedeul meu de om cinstit. Dacă refuză să-ţi dea fata, ceea ce este aproape sigur, vei şti cel puţin că pe viitor de te vei mai duce la Gerolstein, nuţi va mai fi îngăduită, între tine şi verişoara ta, intimitatea de până acum. Mi-ai arătat de bunăvoie, copilul meu, adăugă tata cu bunătate, scrisoarea către Maximilien. Acum sunt pe deplin informat; e de datoria mea să-i scriu marelui duce... şi îi voi scrie chiar imediat. – 3451 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Ştii, dragă prietene, că tatăl meu este cel mai bun dintre oameni, dar posedă o voinţă de neclintit când e vorba de ceea ce numeşte el datoria. Închipuieşte-ţi dar neliniştea mea, temerile mele. Cu toate că demersul pe care îl încearcă este, la urma urmei, sincer şi onorabil, mă îngrijorează totuşi. Cum primiva oare marele duce această cerere nebunească.? Nu va fi surprins? Şi prinţesa Amélie nu se va simţi jignită că l-am lăsat pe tatăl meu să ia o asemenea hotărâre fără asentimentul ei? Ah! prietene, plânge-mă, nu ştiu ce să mai cred. Mi se parc că privesc într-o prăpastie fără fund şi că mă prăbuşesc… Sfârşesc în grabă această scrisoare. Îţi voi mai scrie curând, încă odată, plânge-mă, căci într-adevăr mi-e teamă să nu înnebunesc dacă febra, care m-a cuprins va – 3452 –

– Eugen Sue –

mai dura mult. Adio, adio, al dumitale din toată inima şi pentru totdeauna. Henri d’H.O.“ Acum vom conduce pe cititor în palatul Gerolstein, în care, de când s-a înapoiat din Franţa, trăieşte FloareaMariei. Capitolul 4 PRINŢESA AMÉLIE Apartamentul ocupat de FloareaMariei (îi vom spune prinţesa Amélie numai în mod oficial), în marele palat ducal fusese mobilat prin grija lui Rudolf, cu un gust şi cu un rafinament deosebit. Din balconul capelei ei se vedeau în zare cele două turnuri ale – 3453 –

– Misterele Parisului vol.1 –

mănăstirii Sainte Hermangilde, care, dominând imense tufişuri de verdeaţă, erau la rândul lor dominate de un munte înalt şi împădurit, la poalele căruia se ridica mănăstirea. Într-o frumoasă dimineaţă de vară, Floarea-Mariei lăsa să-i rătăcească privirile pe acest minunat peisaj care se întindea până departe. Atitudinea melancolică a FloareiMaria, paloarea, fixitatea privirii, amărăciunea surâsului ei, trădau o tristeţe adâncă. După câteva momente, un suspin profund, dureros, îi săltă pieptul. Lăsând să-i cadă mâna pe care-şi sprijinea obrazul, aplecă şi mai mult capul pe piept. S-ar fi zis că nefericita sencovoia sub povara unei mari – 3454 –

– Eugen Sue –

nenorociri. În clipa aceea, o femeie de vârstă matură, cu faţa gravă şi distinsă, de o eleganţă sobră, intră sfioasă în camera de rugăciune şi tuşi uşor ca să atragă atenţia Floarei-Maria. Aceasta, trezindu-se din visare, ridică repede capul şi spuse, salutând cu o mişcare graţioasă: — Ce doriţi, scumpă contesă? — Vreau să anunţ pe alteţa-voastră că monseniorul vă roagă să-l aşteptaţi, căci va veni aici peste câteva momente, răspunse în chip respectuos doamna de onoare a prinţesei Amélie. — Tocmai mă miram că nu am îmbrăţişat încă pe tatăl meu astăzi, aştept cu atâta nerăbdare vizita lui în fiecare dimineaţă! Dar nu cred că – 3455 –

– Misterele Parisului vol.1 –

datorez unei indispoziţii a domnişoarei d’Harnheim plăcerea de a vă vedea doua zile în şir la palat, scumpa mea contesă? — Alteţa-voastră să nu-şi facă nicio grijă în privinţa asta, domnişoara d’Harnheim m-a rugat s-o înlocuiesc astăzi; mâine va avea cinstea de a-şi relua serviciul pe lângă alteţa-voastră, care va binevoi a scuza această schimbare. — Desigur că nu voi regreta nimic. După ce am avut plăcerea de a vă vedea două zile la rând, scumpa mea contesă, voi avea alte două zile pe domnişoara d’Harnheim pe lângă mine. — Alteţa-voastră ne copleşeşte, răspunse doamna de onoare, înclinânduse din nou, extrema ei bunăvoinţă îmi dă – 3456 –

– Eugen Sue –

curajul să-i cer o favoare! — Vorbiţi… vorbiţi… ştiţi cât de mult ţin să vă fiu agreabilă... — E adevărat că de multă vreme alteţa-voastră m-a deprins cu atenţiile ei binevoitoare, dar e vorba de un subiect atât de penibil, încât n-aş avea curajul să vi-l expun dacă la mijloc n-ar fi vorba de o acţiune foarte meritorie, aşa că îndrăznesc să sper în marea indulgenţă a alteţei-voastre. — Nu aveţi nevoie de indulgenţa mea, scumpa mea contesă; sunt foarte recunoscătoare când mi se dă prilejul să fac un bine. — E vorba de o biată fiinţă care, din nefericire, părăsise Gerolstein-ul înainte ca alteţa-voastră să fi fondat instituţia atât de folositoare, atât de caritabilă – 3457 –

– Misterele Parisului vol.1 –

pentru fetele orfane sau părăsite, pe care nimeni nu le pune la adăpost de pornirile rele. — Şi ce-a făcut? Ce-mi ceri pentru dânsa? — Tatăl ei, un aventurier, plecase săşi încerce norocul în America, lăsându-şi soţia şi fiica într-o stare foarte precară. Mama a murit, fata, în vârstă de abia şaisprezece ani, lăsată de capul ei, a plecat din ţară ca sa se ducă la Viena cu unul care o sedusese, şi care a părăsit-o curând. Aşa cum se întâmplă de obicei acest prim pas pe drumul pierzării a dus-o pe această nenorocită pe panta infamiei. În scurtă vreme a devenit, ca şi alte nenorocite, ruşinea sexului ei… Floarea-Mariei lăsă ochii în jos, roşi, şi nu-şi putu ascunde o uşoară tresărire, – 3458 –

– Eugen Sue –

care nu scăpă privirilor doamnei sale de onoare. Aceasta, temându-se că jignise candida sensibilitate a prinţesei, vorbindu-i de o asemenea creatură, reluă stânjenită: — Cer mii de scuze alteţei-voastre că am indispus-o, fără îndoială, atrăgându-i atenţia asupra unei astfel de existenţe, dar nenorocita arată o căinţă atât de sinceră… încât am crezut că pot solicita pentru dânsa puţină milă. — Şi aţi avut dreptate. Continuaţi… vă rog! o îndemnă Floarea-Mariei stăpânindu-şi o emoţie dureroasă. Toate rătăcirile sunt demne de milă, când le urmează căinţa. — Ceea ce s-a întâmplat în acest caz. După doi ani de viaţă îngrozitoare, graţia divină s-a îndurat de această – 3459 –

– Misterele Parisului vol.1 –

părăsită… Cuprinsă de o remuşcare târzie, ea a revenit, aici. Norocul a vrut să tragă într-o casă care aparţine unei văduve cinstite a cărei blândeţe şi cuvioşie sunt cunoscute, încurajată de pioasa bunătate a văduvei biata fiinţă i-a mărturisit păcatele, adăugând că-i este ruşine de viaţa ei trecută şi ar răsplăti, cu preţul celei mai aspre pocăinţe, fericirea de-a intra într-o mănăstire unde ar putea să-şi ispăşească rătăcirile şi să merite izbăvirea. Doamna văduvă, căreia i-a făcut aceste mărturisiri, ştiind că aveam cinstea de a fi în serviciul alteţei-voastre, mi-a scris recomandându-mi pe această nenorocită, care, prin puternica intervenţia a alteţei-voastre, pe lângă prinţesa Juliana, superioara mănăstirii, ar putea nădăjdui să intre ca soră– 3460 –

– Eugen Sue –

servitoare în mănăstirea Sainte Hermangilde. Ea cere ca o favoare să fie folosită la treburile cele mai grele, pentru ca ispăşirea ei să fie binemeritată. Am vrut să vorbesc de multe ori cu această făptură, înainte de a-mi lua îngăduinţa de a cere pentru ea milă alteţei- voastre. Sunt sigură că pocăinţa ei e sinceră. Nu e nici nevoia; nici vârsta care au îndrumat-o pe drumul bun, nu are decât optsprezece ani, e încă frumoasă, are şi o mică sumă de bani pe care ar vrea s-o doneze unei instituţii de binefacere dacă ar obţine ceea ce cere. — Iau asupră-mi pe protejata dumneavoastră, răspunse FloareaMariei, stăpânindu-şi cu greu tulburarea, într-atât viaţa ei trecută se asemăna cu aceea a nenorocitei în – 3461 –

– Misterele Parisului vol.1 –

favoarea căreia i se cerea sprijinul. Apoi adăugă: — Căinţa acestei nefericite e prea lăudabilă pentru a nu o încuraja. — Nu ştiu cum să exprim recunoştinţa mea alteţei-voastre. Nu miaş fi închipuit că veţi binevoi să vă interesaţi cu atâta îngăduinţă de o asemenea făptură. — A păcătuit şi se căieşte… spuse Floarea-Mariei cu un accent de compasiune şi de tristeţe nespusă; se cuvine să ne fie milă de ea. Cu cât remuşcările ei sunt mai sincere, cu atât mai dureroase trebuie să-i fie ele, draga mea contesă. — Mi se pare că-l aud venind pe monseniorul, spuse deodată doamna de onoare, fără a vedea emoţia adâncă şi – 3462 –

– Eugen Sue –

crescândă a Floarei-Maria. Într-adevăr, Rudolf intră în salonul situat în faţa capelei. Ţinea în mână un enorm mănunchi de trandafiri. La vederea prinţului, contesa se retrase discret. De-abia dispăruse că FloareaMariei se aruncă de gâtul tatălui ei, îşi rezemă fruntea de umărul lui şi rămase aşa câteva clipe fără să scoată un cuvânt. — Bună ziua, bună ziua, copila mea iubită, spuse Rudolf, strângându-şi cu efuziune fiica în braţe, neobservând încă tristeţea ei. Priveşte acest mănunchi de trandafiri, pe care l-am cules azi dimineaţă pentru tine! Asta m-a împiedicat să vin mai devreme. Sper că niciodată nu ţi-am adus un buchet mai frumos… Primeşte-l! Şi prinţul, având mereu buchetul în – 3463 –

– Misterele Parisului vol.1 –

mână, se dădu puţin înapoi ca să se desprindă din braţele fiicei sale şi s-o privească. Dar văzând-o izbucnind în lacrimi, aruncă florile pe o masă, luă mâinile Floarei-Maria într-ale lui şi exclamă: — Plângi, dar pentru Dumnezeu! Ce e cu tine? — Nimic… nimic… bunul meu tată... răspunse Floarea-Mariei ştergându-şi lacrimile şi încercând să surâdă. — Te implor, spune-mi, ce ai?… Cine te-a îndurerat? — Te asigur, tată, că nu e niciun motiv de îngrijorare… Contesa venise să-mi ceară ajutorul pentru o biată fiinţă atât de năpăstuită… atât de nenorocită… că fără să vreau m-am înduioşat de – 3464 –

– Eugen Sue –

povestirea ei. — Adevărat?… Numai asta să fie? — Numai asta, reluă Floarea-Mariei, luând de pe masa florile aduse de Rudolf. Dar cum mă răsfeţi! adăugă ea. Ce buchet admirabil! şi când mă gândesc că în fiecare zi… mi-aduci unul la fel… cules chiar de dumneata… — Copila mea, spuse Rudolf, privindu-şi cu îngrijorare fiica, îmi ascunzi ceva… Surâsul tău e îndurerat, silit. Te rog mult, spune-mi ce te mâhneşte… lasă buchetul ăsta… — Oh! ştii prea bine că florile astea sunt bucuria mea de fiecare dimineaţă. În acea clipă uşa salonului se deschise şi Clémence, marea ducesă de Gerolstein, intră ţinând o scrisoare în mână. – 3465 –

– Misterele Parisului vol.1 –

— Iată, dragul meu, se adresă ea lui Rudolf, o scrisoare din Franţa. Am vrut să ţi-o aduc ca să dau bună ziua leneşei mele fetiţe, pe care n-am văzut-o încă, adăugă Clémence, îmbrăţişând-o cu tandreţe pe Floarea-Mariei. — Aceasta scrisoare soseşte la timp, spuse vesel Rudolf. — Dar de la cine e oare scrisoarea, dragul meu? întrebă Clémence. — De la drăguţa Rigolette, soţia lui Germain. — Rigolette… exclama FloareaMariei, ce fericire să am veşti de la ea! — Draga, îi şopti Clémence lui Rudolf, arătându-i cu privirea pe Floarea-Maria, nu te temi că scrisoarea asta i-ar putea evoca lucruri triste? — Tocmai aceste amintiri vreau să i – 3466 –

– Eugen Sue –

le alung, dragă Clémence! Trebuie să le înfrunt cu curaj şi sunt sigur că voi găsi în scrisoarea Rigolettei arme puternice contra lor… căci această bună şi micuţă persoană o iubea mult pe copila noastră şi o aprecia după cum merită. Şi Rudolf citi cu glas tare cele ce urmează: „Ferma Bouqueval, 15 august, 1841 Monseniore, Îmi iau îngăduinţa să vă scriu spre a vă adune la cunoştinţă o mare, fericire ce a dat peste noi şi să vă cerem un nou serviciu, dumneavoastră, căruia îi datorăm atâtea, sau mai bine zis căruia îi datorăm raiul adevărat în care trăim, eu, Germain al meu şi buna lui mamă. Iată despre ce este vorba, monseniore: de – 3467 –

– Misterele Parisului vol.1 –

zece zile sunt aproape nebună de bucurie, fiindcă de zece zile am o fetiţă drăgălaşă. Mie mi se pare că e aidoma portretului lui Germain, iar lui – că aidoma portretului meu. Scumpa noastră mamă spune că seamănă cu amândoi; fapt este că are nişte ochi albaştri fermecători ca ai lui Germain şi părul negru, creţ ca al meu. De pildă, contrar obiceiului lui, soţul meu e nedrept, vrea s-o ţină pe micuţă mereu pe genunchii lui, pe când eu, e dreptul meu, nu e aşa, monseniore?“ — Ce copii buni şi cinstiţi! Cât de fericiţi trebuie să fie! se înduioşă Rudolf. Dacă vreo pereche s-a potrivit cândva, apoi aceasta e! — Şi cât de mult îşi merita Rigolette fericirea! constată Floarea-Mariei. — Am binecuvântat întâmplarea – 3468 –

– Eugen Sue –

care a făcut s-o întâlnesc, zise Rudolf, apoi continuă: „Dar, monseniore, vă rog să mă iertaţi că vă vorbesc de acele mici certuri casnice care sfârşesc totdeauna printr-un sărut… De altfel, monseniore, trebuie să vă ţiuie adesea urechile, căci nu trece o zi să nu ne spunem noi, soţii Germain: «Cât suntem de fericiţi, Doamne! cât suntem de fericiţi!…» şi, bineînţeles, numele dumneavoastră urmează numaidecât după aceste cuvinte… Scuzaţi, vă rog, mâzgăleala din scrisoare, monseniore, aici e o ştersătură. Fără să mă gândesc, scrisesem «domnului Rudolf», cum vă spuneam odinioară, şi a trebuit să şterg ce am scris. Nădăjduiesc cu privire la asta că am progresat la scris, ca şi la ortografie, căci Germain mă îndrumează mereu, şi nu mai – 3469 –

– Misterele Parisului vol.1 –

scriu cu beţele acelea mari alandala, ca pe vremea când îmi ascuţeaţi penele…" — Trebuie sa mărturisesc, spuse Rudolf râzând, că mica mea protejată îşi face iluzii şi sunt sigur că Germain se ocupă mai mult cu sărutatul mâinii elevei lui, decât de învăţătura ei. — Lasă, dragul meu, eşti nedrept, spuse Clémence, uitându-se la epistolă, e scris, ce e drept, cam gros, dar e foarte citeţ. — Fapt e că se constată un progres, reluă Rudolf, altă-dată i-ar fi trebuit opt pagini pentru ceea ce scrie acum în două. Şi continuă: „E totuşi adevărat că mi-aţi ascuţit – 3470 –

– Eugen Sue –

pene, monseniore, când ne gândim, noi, soţii Germain, ne ruşinăm amândoi, amintindune cât de puţin mândru eraţi… Ah! Doamne! iată că iar mă surprind vorbinduvă de altceva decât de ceea ce vrem să vă cerem, monseniore, pentru că soţul meu se alătură mie şi e foarte important pentru noi, punem preţ pe o idee… veţi vedea. Vă rugăm dar, monseniore, să aveţi bunătatea să ne alegeţi şi să ne daţi un nume pentru scumpa noastră fetiţă. Ne-am fixat asupra naşilor şi ştiţi cine sunt ei, monseniore? Două fiinţe pe care dumneavoastră şi doamna marchiza d’Harville le-aţi scăpat de necazuri făcândule fericite, tot atât de fericite ca şi pe noi. Într-un cuvânt e Morel, şlefuitorul şi Jeanne Duport, sora unui biet deţinut poreclit Şugubăţul; e o femeie de treabă pe care am – 3471 –

– Misterele Parisului vol.1 –

văzut-o la închisoare când mă duceam să-l vizitez pe bietul meu Germain, şi pe care, mai târziu, doamna marchiză a scos-o din spital. Acum, monseniore, trebuie să ştiţi de ce l-am ales pe Morel ca naş şi pe Jeanne Duport ca naşă. Ne-am zis noi, soţii Germain: va fi ca şi când i-am mulţumi întrun fel domnului Rudolf pentru bunătatea lui, luând ca naş şi naşă pentru fetiţa noastră nişte oameni cinstiţi care îi datorează totul lui şi doamnei marchize… fără a mai socoti că Morel, şlefuitorul şi Jeanne Duport sunt dintre cei mai cinstiţi oameni. Sunt de categoria noastră şi mai mult, după cum spuneam lui Germain, sunt rudele noastre întru fericire, pentru că sunt ca şi noi, din familia protejaţilor dumneavoastră, monseniore.“ – 3472 –

– Eugen Sue –

— Ah, tată, nu găseşti că această idee e de o gingăşie fermecătoare? întrebă Floarea-Mariei, mişcată. Să ia ca naş şi ca naşă a copilului lor, oameni care vă datorează totul, dumitale şi celei de a doua mame a mea? — Ai dreptate, scumpă copilă, spuse Clémence, sunt foarte mişcată de această aducere aminte. — Şi eu sunt foarte fericit că mi-am plasat atât ce bine binefacerile, spuse Rudolf, continuând să citească: „De altfel, mulţumită banilor pe care iaţi dat, domnule Rudolf, Morel e acum mijlocitor de pietre scumpe, câştigă atât cât să-şi poată întreţine bine familia şi să dea o educaţie copiilor lui. Buna şi vrednica Louise – 3473 –

– Misterele Parisului vol.1 –

e pe cale cred, să se mările cu un meseriaş cinstit, care o iubeşte şi o respectă după cum merită, pentru că a fost foarte nenorocită, dar nu vinovată, iar logodnicul ei are destulă inimă că să înţeleagă asta…“ — Eram sigur, exclamă Rudolf, adresându-se fiicei sale, că voi găsi în scrisoarea acestei scumpe micuţe Rigolette arme contra duşmanului nostru!… Ea spune despre Louise: „A fost foarte nenorocită, dar nu vinovată, iar logodnicul ei are destulă inimă ca să înţeleagă asta...“ Floarea-Mariei din ce în ce mai mişcată şi mai întristată de aceste rânduri, tresări sub privirea pe care tatăl ei o fixase un moment când rostise ultimele cuvinte pe care le-am subliniat. – 3474 –

– Eugen Sue –

Prinţul continuă: „Va voi mai spune, monseniore, că Jeanne Duport, prin generozitatea doamnei marchize, a putut să se despartă de soţul ei, acel nemernic care îi mânca tot câştigul şi o bătea; şi-a reluat fata mai mare pe lângă ea şi şi-a deschis un mic magazin de pasmanterie unde vinde ce lucrează ea şi cu copiii ei: negustoria merge. Nu sunt pe lume oameni mai fericiţi ca ei şi asta mulţumită cui? mulţumită dumneavoastră, monseniore, mulţumită doamnei marchize, dumneavoastră care ştiţi să ajutaţi la timp şi cu atâta mărinimie. Cu privire la asta, Germain vă va scrie ca de obicei la sfârșitul lunii despre «Banca Meseriaşilor fără lucru şi de împrumuturi gratuite». Aproape că nu sunt întârzieri la – 3475 –

– Misterele Parisului vol.1 –

restituiri şi se simte de pe acum o mai bunăstare pe care banca o întreţine în cartier. Cel puţin acum familiile sărace pot rezista în timpul sezonului mort, fără a fi nevoite să-şi ducă rufele şi saltelele la muntele de pietate. Şi când reîncep lucrul, să-i vedeţi cu câtă însufleţire îl reiau; fiind mândri că s-a acordat încredere muncii şi cinstei lor!… Doamne! doar ei n-au decât munca lor! Şi cât vă binecuvântează că le daţi posibilitatea unui împrumut pe baza asta!Ca să termin cu «familia» dumneavoastră plină de recunoştinţă, monseniore, am să adaug că Germain a citit în ziare că numitul Marţial, care e colonist în Algeria, a fost citat cu mari elogii pentru curajul dovedit, respingând în fruntea dijmaşilor săi un atac al jefuitorilor arabi şi că soţia lui, tot aşa de vitează ca şi dânsul, a – 3476 –

– Eugen Sue –

fost uşor rănită lângă el pe când trăgea focuri de armă ca un adevărat puşcaş. De atunci, scrie jurnalul, a fost poreclită «madam Carabină». Scuzaţi-mă cu vă scriu atât de multe, monseniore, dar am crezut că nu vă veţi supăra dacă veţi afla prin noi noutăţi despre toţi aceia a căror providenţă aţi fost… Vă scriu de la ferma Bouqueval, unde locuim de astă primăvară cu iubita noastră mamă. Germain pleacă dimineaţa la treburile lui şi se înapoiază seara. La toamnă o să ne înapoiem la Paris. Ce curios, domnule Rudolf, eu, care nu preţuiam viaţa la ţară, acum am îndrăgit-o foarte mult… îmi explic asta prin faptul că îi place atât de mult lui Germain. Cu privire la fermă, domnule Rudolf, dumneavoastră, care ştiţi, fără îndoială, unde se află mica Guristă, dacă – 3477 –

– Misterele Parisului vol.1 –

aveţi prilejul, spuneţi-i că ne gândim mereu la dânsa ca la tot ce e mai blând şi mai bun pe lume; iar întrucât mă priveşte, nu mă gândesc niciodată la fericirea noastră fără sămi spun: fiindcă domnul Rudolf al nostru, este unul şi acelaşi cu domnul Rudolf al acelei scumpe Floare a Mariei, trebuie şi dânsa să fie fericită ca şi noi şi asta mă face să socotesc norocul meu şi mai mare. Doamne, Doamne, cât pot fi de flecară! Ce veţi spune despre mine, monseniore? Dar sunteţi atât de bun!… Şi apoi, vedeţi, e vina dumneavoastră că ciripesc atâta, la fel de veselă ca papa Crétu şi Ramonette, care nu mai îndrăznesc să se ia la întrecere cu mine. Ei bine, domnule Rudolf, i-am depăşit. Nu ne veţi refuza cererea, nu-i aşa, monseniore? Dacă ne daţi un nume pentru fetiţa noastră iubită, o să ni se pară că-i – 3478 –

– Eugen Sue –

poartă noroc şi că va fi steaua ei cea bună. Iată, domnule Rudolf, câte odată eu şi dragul meu Germain suntem bucuroşi că am întâmpinat greutăţi în viaţă, fiindcă ne dăm seama cu atât mai mult cât de fericită o să fie copila, noastră că n-a cunoscut mizeriile prin care am trecut noi. Dacă închei spunându-vă, domnule Rudolf, că ne străduim pe cât putem să ajutăm pe ici pe colo, pe cei nevoiaşi, nu o facem ca să ne lăudăm, ci ca să ştiţi că nu păstrăm numai pentru noi toata fericirea pe care ne-aţi dat-o. De altfel, spunem mereu celor pe care îi ajutăm: să nu ne mulţumiţi nouă, să nu ne binecuvântaţi pe noi, ci pe domnul Rudolf, cel mai bun şi cel mai mărinimos om din lume. Şi ei vă cred un sfânt, dacă nu chiar mai mult. Adio, monseniore. Să fiţi convinşi că în – 3479 –

– Misterele Parisului vol.1 –

ziua în care fetiţa noastră va începe sa silabisească primul cuvânt, acela va fi numele dumneavoastră şi apoi vor urma cele ce aţi pus să se scrie pe darul meu de nuntă: «Muncă şi cuminţenie – Cinste şi fericire». Mulţumită, acestor cuvinte, iubirii şi îngrijirilor sperăm, monseniore, că fetiţa noastră o să merite întotdeauna să rostească numele aceluia care a fost Providenţa noastră şi a tuturor nenorociţilor pe care i-a cunoscut. Iertaţi-mă, monseniore că sfârşind scrisoarea am ochii plini de lacrimi… dar sunt lacrimi de bucurie… Scuzaţi-mă, vă rog… nu e vina mea… dar nu mai văd prea bine şi mâzgălesc… Am cinstea, monseniore, să vă salut cu tot atâta respect cât şi recunoştinţă. – 3480 –

– Eugen Sue –

Rigolette, căsătorită Germain. P.S. Ah! Doamne! monseniore, recitind scrisoarea îmi dau seama că am scris de multe ori «domnule Rudolf.» Mă veţi ierta, nu e aşa? Ştiţi prea bine că, sub o denumire sau alta, respectăm şi binecuvântăm acelaşi om, monseniore.“ Capitolul 5 AMINTIRILE — Dragă micuţă Rigolette! rosti Clémence înduioşată de lectura lui Rudolf. Aceste rânduri naive sunt pline de sensibilitate. — Fără îndoială, răspunse Rudolf, nu puteam nimeri mai bine oferind cuiva ajutorul meu. Protejata noastră are – 3481 –

– Misterele Parisului vol.1 –

o fire admirabilă, are o inimă de aur, şi scumpa noastră copilă o preţuieşte ca şi noi, adăugă el adresându-se fiicei lui. Apoi, izbit de paloarea şi tristeţea ei, exclamă: Dar ce ai? — Vai!… ce dureros contrast între situaţia mea şi cea a Rigolettei… „Muncă şi cuminţenie – Onoare şi fericire“ aceste patru vorbe spun tot ce a fost… tot ce trebuie sa fie viaţa ei… Tânără fată muncitoare şi cuminte, soţie iubită, mamă fericită, femeie respectată… ăsta e destinul, pe când eu… — Doamne Dumnezeule!… Ce spui? — Iartă-mă… dragă tată, nu mă învinui de ingratitudine, dar cu toată nespusa dumitale dragoste, cu tot respectul şi splendorile care mă înconjoară… cu toată puterea dumitale – 3482 –

– Eugen Sue –

suverană, ruşinea mea e fără leac… Nimic nu poate nimici trecutul… încă o dată, iartă-mă tată… ţi-am ascuns asta până acum, dar amintirea primei mele decăderi mă ucide.. — Clémence, o auzi!… striga Rudolf cuprins de deznădejde. — Dar, nefericită copilă! spuse Clémence luând afectuos mâna FloareiMaria într-ale ei, dragostea noastră, a celor care te înconjoară şi pe care o meriţi, nu-ţi dovedeşte oare că acest trecut nu trebuie să mai fie pentru dumneata decât un vis urât şi rău? — Oh! fatalitate… fatalitate! reluă Rudolf. Acum blestem temerile mele, tăcerea mea; această funestă idee de mult înrădăcinată în mintea ei, în pofida voinţei noastre, a făcut cumplite ravagii – 3483 –

– Misterele Parisului vol.1 –

şi prea târziu ne-am dat seama de această gravă eroare… Ah! cât sunt de nenorocit! După o lungă tăcere, în timp ce Floarea-Mariei părând să se reculeagă, luă cu o mână pe cea a lui Rudolf şi cu cealaltă pe a Clémencei, glăsui cu vocea schimbată: — Ascultă-mă, dragă tată şi dumneata, duioasa mea mamă… Această zi e solemnă. Dumnezeu a vruto şi eu îi mulţumesc, căci nu mi-a fost cu putinţă să vă ascund încă mult timp ceea ce simt. De altfel, curând v-aş fi făcut mărturisirea care v-o fac acum, pentru că orice suferinţă are un soroc, şi oricât de tăinuită a fost a mea, nu puteam s-o mai ascund multă vreme. — Ah!… înţeleg fotul, strigă Rudolf; – 3484 –

– Eugen Sue –

nu mai e nicio nădejde pentru dânsa! — Cred în viitor, tată, şi această credinţă îmi dă puterea să-ţi vorbesc astfel. — Şi ce nădăjduieşti tu, în viitor… biată copilă, devreme ce soarta ta de acum, nu-ţi oferă decât suferinţe şi amărăciune? — Îţi voi spune, tată. Câteva bătăi discrete în uşa salonului întrerupseră această convorbire. Rudolf se ridică şi întredeschise uşa. Îl văzu pe Murph, care îi spuse: — Cer iertare alteţei voastre regale că o deranjez, dar un curier al prinţului d’Harkanzen-Oldenzaal a adus o scrisoare; spune că e foarte importantă şi trebuie predată imediat alteţei-voastre – 3485 –

– Misterele Parisului vol.1 –

regale. — Mulţumesc, dragă Murph. Nu te depărta, îi zise Rudolf suspinând, curând voi avea nevoie să stau de vorbă cu tine. Şi prinţul, închizând uşa, rămase o clipă în salon să citească scrisoarea. Era concepută astfel: „Monseniore, Pot să nădăjduiesc că legăturile de rudenie care mă leagă de alteţa voastră regală şi prietenia cu care a binevoit totdeauna să mă onoreze vor scuza un demers care ar constitui o mare îndrăzneală, dacă n-ar fi impus de conştiinţa mea de om cinstit. Sunt cincisprezece luni, monseniore, de când, înapoindu-vă din Franţa, aţi adus-o pe – 3486 –

– Eugen Sue –

fiica dumneavoastră cu atât mai iubită cu cât o crezuserăţi pierdută pentru totdeauna, pe când, dimpotrivă, ea nu se despărţise niciodată de mama ei cu care v-aţi căsătorit la Paris in extremis pentru a legitima naşterea prinţesei Amélie, devenind astfel egală celorlate alteţe ale Confederaţiei germanice… Naşterea ei este deci suverană, frumuseţea neegalata, inima tot atât de demnă de naşterea ei pe cât îi e inteligenţa demnă de frumuseţea ei, după cum mi-a descris-o sora mea, superioara de la Sainte Hermangilde, care are adeseori cinstea s-o vadă pe fiica prea iubită a alteţei-voastre regale. Acum, monseniore, voi ataca deschis obiectul acestei scrisori, fiindcă, din păcate, o boală grea mă reţine la Oldenzaal şi mă – 3487 –

– Misterele Parisului vol.1 –

împiedică să vin personal la alteţa-voastră regală. În timpul cât fiul meu a stat la Gerolstein, a văzut-o aproape zilnic pe prinţesa Amélie, s-a îndrăgostit la nebunie de dânsa, dar nu i-a mărturisit-o niciodată. Am crezut de datoria mea, monseniore, să vă informez. Aţi avut bunăvoinţa de a primi părinteşte pe fiul meu şi l-aţi invitat să mai revină în sânul familiei dumneavoastră şi să se bucure de acea intimitate care-i este atât de scumpă. Aş fi fost lipsit de lealitate ascunzând alteţei-voastre regale o împrejurare care trebuie să modifice felul cum fiul meu urmează să fie primit de dumneavoastră. Înţeleg că ar fi nesăbuit să îndrăznim a crede că ne-am putea alia şi mai strâns cu familia alteţei-voastre regale. Ştiu că fiica de – 3488 –

– Eugen Sue –

care pe bună dreptate sunteţi atât de mândru, monseniore, trebuie să aspire la situaţii mult mai înalte. Dar mai ştiu că sunteţi cel mai iubitor părinte şi dacă aţi considera pe fiul meu demn de a vă aparţine şi a face fericirea prinţesei Amélie, nu aţi şovăi în faţa marilor disproporţii care constituie pentru noi o fericire la care nu putem spera. Nu am căderea să fac elogiul prinţului Henri, monseniore, dar fac apel să vă amintiţi de încurajările şi laudele cu care aţi binevoit atât de des să-l onoraţi. Nu îndrăznesc şi nu pot să spun mai multe, monseniore. Emoţia mă covârşeşte. Oricare ar fi hotărârea dumneavoastră, vă rog să credeţi că i ne vom supune cu respect şi că voi fi mereu credincios simţămintelor profund devotate cu care am onoarea a fi al – 3489 –

– Misterele Parisului vol.1 –

alteţei-voastre regale, foarte umil şi supus servitor. Gustavé-Paul Prinţ d’Herkanzen-Oldenzaal“. Capitolul 6 MĂRTURISIRI După citirea scrisorii tatălui lui Henri, Rudolf rămase trist şi gânditor, apoi o rază de nădejde luminându-i fruntea, se întoarse lângă Floarea-Mariei, pe care Clémence încerca zadarnic s-o mângâie cu duioşie. — Copila mea, ai spus-o chiar tu, Dumnezeu a vrut ca azi să fie ziua explicaţiilor solemne, nu prevedeam că un nou şi grav eveniment ar mai putea justifica vorbele tale. – 3490 –

– Eugen Sue –

— Despre ce este vorba, tată? — Dragul meu, ce mai e? — Noi elemente de îngrijorare. — Pentru cine oare, tată? — Pentru tine. — Pentru mine? Fii atât de bun şi lămureşte-mă, tată, spuse FloareaMariei, roşind. — Acum pot. N-a fost cu putinţă s-o fac mai curând, neştiind că erai atât de disperată de soarta ta. Ascultă, fiica mea iubită, tu te crezi, sau eşti foarte nenorocită. Când la începutul convorbirii noastre mi-ai vorbit de speranţele ce-ţi mai rămâneau; am înţeles… inima mi s-a frânt… căci însemna să te pierd pentru totdeauna, văzându-te închisă într-o mănăstire, văzându-te coborând de vie într-un – 3491 –

– Misterele Parisului vol.1 –

mormânt. Căci ai vrea să intri la mănăstire, nu-i aşa? — Tată… — Copila mea, e adevărat? — Da, dacă-mi permiteţi, răspunse Floarea-Mariei cu vocea gâtuită. — Să ne părăseşti! exclamă Clémence. — Mănăstirea Sainte Hermangilde e foarte aproape de Gerolstein, vă voi vedea des pe dumneata şi pe tata. — Gândeşte-te că asemenea hotărâri se iau pentru vecie, scumpa mea. Nu ai nici optsprezece ani şi poate că într-o zi… — Oh! nu mă voi căi niciodată de această hotărâre şi nu-mi voi găsi liniştea şi uitarea decât în singurătatea unei mănăstiri; dacă totuşi tatăl meu şi – 3492 –

– Eugen Sue –

dumneata, mamă, veţi continua să mă iubiţi… — Îndatoririle şi consolările vieţii religioase, spuse Rudolf, ar putea întradevăr, dacă nu să vindece, dar cel puţin să potolească durerile bietului tău suflet rănit şi zbuciumat. Şi cu toate că ar fi vorba de jumătatea fericirii vieţii mele, sar putea să aprob hotărârea ta. Ştiu cât vei suferi şi nu susţin că renunţarea la lumea ta nu ar constitui un sfârşit, fatalmente logic al tristei tale vieţi. — Cum, şi dumneata, Rudolf! izbucni Clémence. — Dă-mi voie, draga mea, să-mi exprim tot gândul. Apoi, adresându-se fiicei lui: — Dar înainte de a lua această hotărâre extremă, ar trebui să examinăm – 3493 –

– Misterele Parisului vol.1 –

dacă un alt viitor nu ar fi mai potrivit cu dorinţele tale şi cu ale noastre. În acest caz niciun sacrificiu nu ar fi prea mare pentru a-ţi asigura viitorul. Floarea-Mariei şi Clémence făcură un gest de surprindere. Rudolf continuă privind ţintă la fiica lui: — Ce părere ai… de vărul tău, prinţul Henri? Floarea-Mariei tresări şi se înroşi. După o clipă de şovăire, se aruncă în braţele prinţului, plângând. — Îl iubeşti, biată copilă! — Nu m-ai întrebat niciodată, tată! răspunse Floarea-Mariei ştergându-şi ochii. — Dragul meu, nu ne-am înşelat, spuse Clémence. — Aşadar, îl iubeşti… continuă – 3494 –

– Eugen Sue –

Rudolf, luând mâinile fetei într-ale lui; îl iubeşti mult, copilul meu drag? — Oh! dacă aţi şti, răspunse FloareaMariei, cât de greu mi-a fost să ascund acest sentiment de îndată ce l-am descoperit în inima mea! Vai! la cea mai mică întrebare a voastră, v-aş fi mărturisit tot… dar m-a oprit ruşinea şi ea m-ar fi împiedicat mereu. — Şi crezi că Henri ştie că-l iubeşti? întrebă Rudolf. — Doamne! tată, nu cred! strigă Floarea-Mariei cu spaimă. — Şi el… crezi că te iubeşte? — Nu, tată, nu… oh! sper că nu… aş suferi prea mult. — Şi cum a început dragostea asta, îngerul meu iubit? — Vai! Fără să vreau… Îţi aminteşti – 3495 –

– Misterele Parisului vol.1 –

de portretul unui paj? — Care se află în apartamentul superioarei de la Sainte Hermangilde… Era portretul lui Henri. — Da, tată… Crezând că acel portret e din alte vremuri, într-o zi, în faţa dumitale, nu am ascuns superioarei cât eram de impresionată de frumuseţea pajului. — Îl iubeai de pe atunci, copilă dragă, deşi nu i-ai văzut decât portretul şi m-ai auzit vorbind des de alesele lui calităţi. — Fără să-l iubesc, tată, simţeam pentru el o atracţie de care mă învinuiam amarnic; dar mă consolam cu gândul că nimeni pe lume nu va cunoaşte această taină de care mă ruşinam în proprii mei ochi. Să – 3496 –

– Eugen Sue –

îndrăznesc să iubesc… eu… eu… şi apoi să nu mă mulţumesc cu dragostea dumitale şi a mamei mele… Nu vă datoram oare destul, nu trebuia să folosesc toate puterile, toate resursele inimii mele ca să vă iubesc pe amândoi? L-am văzut apoi pe vărul meu, la acea mare recepţie pe care ai dat-o în cinstea arhiducesei Sophie. Prinţul Henri semăna atât de surprinzător cu portretul lui, încât l-am recunoscut numaidecât… În chiar seara aceea mi l-ai prezentat, tată, pe vărul meu, încuviinţând apropierea dintre noi, pe care o permitea înrudirea. — Şi curând te-ai îndrăgostit? — Ah! Tata, el îşi manifesta respectul, devotamentul şi admiraţia pentru dumneata cu atâta căldură… Îmi – 3497 –

– Misterele Parisului vol.1 –

vorbiseşi chiar dumneata atât de elogios despre el!… — O merită. Nu există caracter mai ales, nu există o inimă mai bună şi mai valoroasă. — Ah! fie-ţi milă… tată… nu-l mai lăuda atât… Sunt şi aşa destul de nenorocită! — Şi eu ţin să te conving de-a binelea de rarele însuşiri ale vărului tău… Ce-ţi spun acum, te miră poate… Te înţeleg, copilul meu… Continuă. — Îmi dădeam seama de primejdia care mă ameninţa văzându-l pe prinţul Henri în fiecare zi şi totuşi nu puteam rezista acestei tentaţii. Spune, acum că ştii totul, spune, tată, există pentru mine altă soluţie decât mănăstirea? — Mai e una, copila mea… da… şi – 3498 –

– Eugen Sue –

această soluţie este atât de dulce, atât de luminoasă, atât de fericită, pe cât e de mohorâtă şi sinistră aceea a mănăstirii. — Ce spui, tată? — Ascultă-mă, acum e rândul meu… Ştii bine că te iubesc prea mult, că afecţiunea mea e prea clarvăzătoare pentru ca sentimentele voastre de dragoste ale tale şi ale lui Henri să-mi fi scăpat; după câteva zile am fost sigur că te iubea, mai mult chiar decât îl iubeşti tu… — Tată… nu… nu… e peste putinţă, nu mă iubeşte atât de mult. — Te iubeşte, îţi spun… te iubeşte cu patimă, cu frenezie. — Oh! Doamne, Dumnezeule! — Ascultă mai departe… Tatăl lui Henri, prinţul Paul, mi-a scris, iată – 3499 –

– Misterele Parisului vol.1 –

scrisoarea lui… Cu toate că socoate această alianţă ca o favoare nesperată… îmi cere mâna ta pentru fiul lui, care, îmi spune el, are pentru tine cea mai respectuoasă şi în acelaşi timp pătimaşă dragoste. — O, Doamne, Doamne! spuse Floarea-Mariei, ascunzându-şi faţa în mâini, aş fi putut fi atât de fericită! — Curaj, fata mea iubită! Dacă vrei, această fericire e a ta! exclamă Rudolf înduioşat. — Căsătorită cu el… eu, tată! — Da… dar cu condiţia ca îndată după căsătorie, celebrată noaptea, fără alţi martori decât Murph din partea ta şi baronul de Graün din partea lui Henri, să plecaţi amândoi într-o localitate liniştită din Elveţia sau Italia, să trăiţi – 3500 –

– Eugen Sue –

necunoscuţi ca nişte simpli cetăţeni. Acum, fiica mea dragă, ştii pentru ce mă resemnez să te îndepărtez de mine? Ştii de ce doresc ca Henri să renunţe la titlu de îndată ce a ieşit din Germania? Fiindcă sunt sigur că în mijlocul unei fericiri în singurătate, într-o viaţă dezbrăcată de orice fast, încet, încet vei uita odiosul trecut, în contrast atât de dureros cu omagiile nesfârşite de care eşti înconjurată. — Rudolf are dreptate! se entuziasmă Clémence. Singură cu Henri, fericită de fericirea lui şi a ta, nu vei mai avea vreme să te gândeşti la amărăciunile vieţii de altădată, copila mea. — Apoi, deoarece-mi va fi imposibil să stau mult timp fără să te văd, în – 3501 –

– Misterele Parisului vol.1 –

fiecare an Clémence şi cu mine vom veni să vă vizităm. — Şi într-o zi… când rana de care suferi atât, biată copilă, se va fi cicatrizat… când vei fi găsit uitarea în fericire… şi acest moment va veni mai curând decât crezi… te vei reîntoarce la noi pentru a nu ne mai părăsi! — Uitarea în fericire!… murmură Floarea-Mariei, care fără să vrea începuse să se lase amăgită de acest vis încântător. Deodată însă Floarea-Mariei se ridică dreaptă palidă şi înfrumuseţată de măreţia unei nenorociri fără leac. — Tată… uităm că înainte de a se căsători cu mine… prinţul Henri trebuie să cunoască viaţa mea trecută. — Nu am uitat asta! strigă Rudolf, – 3502 –

– Eugen Sue –

trebuie să ştie tot… va şti tot… — Şi crezi că nu voi muri văzândumă astfel înjosită în ochii lui? —Dar va şti şi ce cumplită fatalitate te-a aruncat în prăpastie. Va afla însă şi de reabilitarea ta. — Şi va înţelege, spuse Clémence, strângând-o pe Floarea-Mariei în braţe, că dacă te numesc fiica mea, poate şi el, fără ruşine, să te numească soţia lui. — Eu, mamă, îl iubesc prea mult, îl respect prea mult pe prinţul Henri ca săi dau vreodată mâna care a fost atinsă de sceleraţii din „La Cité“… Puţin timp după această dureroasă scenă se putea citi în gazeta oficială din Gerolstein: „Ieri a avui loc în marea mănăstire – 3503 –

– Misterele Parisului vol.1 –

ducală Sainte Hermangilde, în prezenţa alteţei-sale regale marele duce demnitar şi a întregii curţi, călugărirea prea înaltei şi prea puternicei principese alteţa-sa Amélie de Gerolstein“. Capitolul 7 CEREMONIA Veni creator optime21 Rudolf către Clémence Gerolstein, 12 ianuarie, 1842 Deoarece m-ai asigurat, azi ca starea sănătăţii tatălui dumitale, e mai bună, mă faci să sper, draga mea, că înainte de sfârşitul acestei săptămâni vei putea să-l aduci încoace. 21

Vino, Dumnezeule prea bun (lat.). – 3504 –

– Eugen Sue –

L-am prevenit că în reşedinţa de la Rosenfeld, în mijlocul pădurilor, va fi expus, cu toate precauţiunile posibile, rigorii frigului de la noi. Din păcate, pasiunea sa pentru vânătoure a făcut ca sfaturile noastre să fie zadarnice. Te rog, Clémence, de îndată ce tatăl dumitale va putea suporta oboseala drumului, pleacă imediat, părăseşte acea ţară sălbatică, acea reşedinţă neospitalieră, ce nu poate fi locuită decât de bătrânii germani, cu trupul de oţel, a căror rasă e pe cale de dispariţie. Mi-e teamă că la rându-ţi să nu te îmbolnăveşti. Oboseala călătoriei precipitate, îngrijorarea, până ai ajuns lângă el, toate acestea pot avea urmări neplăcute asupra sănătăţii dumitale. De ce nu te-am putut întovărăşi!… Clémence, te implor, nu face – 3505 –

– Misterele Parisului vol.1 –

imprudenţe; ştiu cât eşti de curajoasă şi de devotată… ştiu câtă grijă vei avea de tatăl dumitale, dar şi dânsul ar fi tot atât de disperat ca şi mine, dacă sănătatea dumitale ar suferi de pe urma acestei călătorii. Deplâng din suflet boala contelui ca şi faptul că te-a îndepărtat de mine, tocmai când aş fi aflat multă alinare în afecţiunea dumitale… Ceremonia iniţierii bietului nostru copil este fixată pe mâine, mâine 13 ianuarie, zi fatală… La treisprezece ianuarie am scos spada contra tatălui meu… Ah! dragă prietenă, prea curând m-am crezut iertat… Ameţitoarea speranţă de a-mi petrece viaţa alături de dumneata şi de fiica mea m-a făcut să uit că nu eu, ci dânsa a fost pedepsită până în prezent şi că pedeapsa mea abia va veni cândva. – 3506 –

– Eugen Sue –

Şi a venit, când, acum şase luni, nefericita ne-a dezvăluit dublul chin al inimii ei: oprobriul fără leac al trecutului, unit cu nenorocitul ei amor pentru Henri… A trebuit să jertfească această nobilă conştiinţă amintirilor neşterse ale trecutului ei ruşinos. A făcut-o cu mult curaj… A renunţat la splendorile lumii, a coborât de pe treptele unui tron ca să îngenuncheze, îmbrăcată în dimie, pe lespedea unei biserici. Şi-a încrucişat mâinile pe piept, şi-a plecat capul ei angelic… părul ei blond pe care-l iubeam atât şi pe care îl păstrez ca pe o comoară, a căzut sub foarfece… O, draga mea, bănuieşti zguduirea fără margini care m-a tulburat în acel moment lugubru şi solemn. Durerea mea e în clipa asta tot atât de cumplită ca şi în trecut… Scriindu-ţi aceste rânduri plâng ca un copil. – 3507 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Am văzut-o azi dimineaţă, deşi mi s-a părut mai puţin palidă ca de obicei şi cu toate că pretinde că nu suferă, sănătatea ei mă îngrijorează de moarte. Vai! când sub văl şi sub eşarfa care îi înconjoară fruntea nobilă, îi văd trăsăturile slăbite ale feţei care au albul rece al marmurei, făcând să-i pară ochii albaştri şi mai adânci încă, nu mă pot împiedica de a-mi aminti de blânda şi curata strălucire a frumuseţii ei dinaintea căsătoriei noastre. După cum ţi-am spus, am văzut-o azi dimineaţă. Ea nu e prevenită că principesa Juliana abdică de bună voie din demnitatea de superioară în favoarea Floarei-Maria. Mâine, deci, în ziua ceremoniei, fiica noastră va fi aleasă superioară, pentru că are unanimitatea aprobării domnişoarelor nobile din comunitate ca să i se confere aceasta – 3508 –

– Eugen Sue –

demnitate. Destin! destin! căci această copilă nenorocită e atât de înzestrată, dacă se poate spune, cu o logică neînduplecată în tot ceea ce priveşte cele mai gingaşe fibre ale inimii şi ale onoarei. Cu o atare minte şi cu un asemenea suflet nu trebuie să încerci să ignorezi, să ocoleşti situaţiile false, ci trebuie să le suferi consecinţele implacabile. Am părăsit-o, ca de obicei, cu inima zdrobită. Adio, cu dragoste adio, mult iubita mea Clémence. E aproape o mângâiere să te văd tot atât de îndurerată ca mine de soarta copilului meu. Căci astfel pot spune: durerea noastră, deoarece nu e niciun egoism în suferinţa mea. Mă întreb câteodată cu groază ce aş fi devenit fără dumneata în timpul acestor – 3509 –

– Misterele Parisului vol.1 –

frământări atât de dureroase… Şi aceste gânduri îmi stârnesc şi mai mult mila de soarta Floarei-Maria… Pentru că mie îmi rămâi dumneata… Pe când ei ce-i rămâne? Adio, încă o dată, adio cu tristeţe, nobilă prietenă, înger bun al zilelor rele! Revino mai repede, această absenţă ştiu că-ţi este tot atât de greu de suportat ca şi mie. A dumitale, viaţa şi dragostea mea!… sufletul şi inima mea îţi aparţin! R. Îţi trimit această scrisoare printr-un curier. În afară de ceva neprevăzut, îţi voi mai trimite una mâine, imediat după trista ceremonie. Mii de urări şi speranţe tatălui dumitale pentru o grabnică însănătoşire. Uitasem să-ţi dau veşti de la bietul Henri. Starea lui se ameliorează şi nu mai prezintă îngrijorări atât de grave… – 3510 –

– Eugen Sue –

Minunatul lui părinte, bolnav şi el, şi-a adunat toate puterile ca să-l îngrijească, să-l vegheze; model de dragoste, părintească care pe noi nu ne miră. Aşadar, draga mea, pe mâine… mâine, zi sinistră şi nefastă pentru mine! Al dumitale încă o dată şi pentru totdeauna. R. „Mănăstirea Sainte orele patru dimineaţa.

Hermangilde,

Linişteşte-te, Clémence, linişteşte-te, deşi ora la care îţi scriu această scrisoare şi locul din care e datată poate să te sperie… Mulţumită Domnului, primejdia a trecut; dar criza a fost groaznică… Ieri, după ce ţi-am scris, frământat de nu ştiu ce presimţire funestă, amintindu-mi – 3511 –

– Misterele Parisului vol.1 –

de paloarea, expresia de suferinţă de pe chipul fetei mele, starea de slăbiciune în care lâncezeşte de câtăva vreme, ştiind că trebuia să-şi petreacă timpul în rugăciuni într-o biserică imensă şi friguroasă aproape toată noaptea care preceda ceremonia, am trimis pe Murph şi pe David la mănăstire, să ceară prinţesei Juliana îngăduinţa ca FloareaMariei să stea până a doua zi în clădirea exterioară în care locuia de obicei Henri. Astfel, fiica mea putea avea ajutoare imediate şi eu veşti, dacă, aşa cum mă temeam, îi vor lipsi puterile să împlinească această riguroasă, ca să nu zic crudă, îndatorire şi să stea într-o noapte de ianuarie în rugăciuni, pe un frig groaznic. Îi scrisesem şi FloareiMaria rugând-o ca, respectând îndeplinirea îndatoririlor religioase, să se gândească şi la sănătate şi să facă veghea de rugăciuni în – 3512 –

– Eugen Sue –

celula ei şi nu în biserică. Iată ce mi-a răspuns: «Bunul meu tată, îţi mulţumesc din adâncul inimii de această nouă şi duioasă dovadă a dragostei ce-mi porţi. Nu fii îngrijorat, mă simt în stare să-mi fac datoria. Fiica dumitale, dragă tată, nu trebuie să arate nici teamă, nici slăbiciune. Asta e regula, trebuie să mă conformez ei. Dacă vor rezulta din această veghe oarecare suferinţe fizice, le închin lui Dumnezeu. Cred că mă vei aproba, ceea ce sper, dumneata care ai ştiut sa renunţi la multe şi ţi-ai făcut datoria cu bărbăţie. Adio, dragă. Tată, nu-ti spun că mă voi ruga pentru dumneata, Rugându-mă lui Dumnezeu, mă rog şi pentru dumneata, căci mi-ar fi peste putinţă să nu te confund cu divinitatea căreia mă rog. Ai fost pentru – 3513 –

– Misterele Parisului vol.1 –

mine, pe pământ, ceea ce Dumnezeu, dacă o merit, va fi pentru mine în ceruri. Ai bunătatea şi binecuvântează cu gândul astă seară pe fiica dumitale, dragă tată… Mâine va fi mireasa lui Christos. Îţi sărut mâna cu un respect pios». Această scrisoare, pe are n-am putut-o citi fără să izbucnesc în lacrimi, m-a liniştit puţin, trebuia şi eu să împlinesc o veghe sinistră. O dată cu noaptea, m-am închis în pavilionul construit nu departe de monumentul ridicat în amintirea tatălui meu. Asta ca ispăşire a acelei nopţi fatale… Către unu dimineaţa, am auzit glasul lui Murph; m-am cutremurat de spaimă. Venea în mare graba de la mănăstire. Ce să-ţi spun, draga mea? După cum prevăzusem, nefericita copilă, cu tot curajul – 3514 –

– Eugen Sue –

şi cu toată voinţa ei, n-a avut puterea să împlinească în totul acest ritual barbar, de care n-a putut-o dispensa nici prinţesa Juliana, regula fiind foarte severă în privinţa asta. La orele opt seara, Floarea-Mariei a îngenuncheat pe lespezile acelei biserici. S-a rugat până după miezul nopţii. Dar la ora aceea, învinsă de slăbiciune, de acel frig oribil, de emoţie, a plâns mult şi în tăcere, apoi a leşinat. Două călugăriţe, care, din ordinul prinţesei Juliana, împărtăşiseră veghea ei, au venit să o ridice şi au dus-o în chilie. David fu anunţat imediat, Murph s-a urcat în trăsură şi a venit în grabă să mă vestească de ce se întâmplă. Am zburat la mănăstire, am fost primit de prinţesa Juliana. Ea îmi spuse părerea lui David. – 3515 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Doctorul se temea că prezenţa mea neaşteptată să nu-i provoace o emoţie prea mare. Floarea-Mariei îşi revenise din leşin şi-mi spunea că nu era nimic alarmant, totul fiind pricinuit de o mare slăbiciune. La început m-a fulgerat un gând oribil. Am crezut că mi se ascunde o mare nenorocire, sau că vor să mă pregătească s-o aflu, dar superioara îmi spuse: «Îţi afirm, monseniore, că prinţesa Amélie e în afară de pericol. Un medicament întăritor pe care i l-a dat doctorul David i-a refăcut puterile» Nu mă puteam îndoi de vorbele superioarei, am crezut-o şi aşteptam noutăţi de la fiica mea cu o nerăbdare chinuitoare. După un sfert de oră de nelinişte, David revine. Mulţumită Domnului, fetei îi era mai bine şi a vrut să-şi continue veghea în – 3516 –

– Eugen Sue –

biserică, consimţind numai să îngenuncheze pe o pernă. Şi cum mă revoltam şi mă indignam că superioara şi doctorul i-au satisfăcut dorinţa, adăugând că mă împotrivesc categoric la acest chin, David mi-a răspuns că ar fi periculos să mă opun voinţei fiicei mele într-un moment în care se află sub imperiul unei mari tensiuni nervoase şi că, de altfel, se înţelesese cu prinţesa Juliana ca biata copilă să părăsească biserica la ora utreniei, ca să se odihnească puţin şi să se pregătească pentru ceremonie. «E deci acum în biserică?» am întrebat eu. «Da, monseniore, dar după o jumătate de ceas va ieşi». Am cerut să fiu condus la tribuna noastră dinspre nord de unde se pot vedea în întregime stranele. – 3517 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Acolo, în mijlocul beznei acelei mari biserici, luminată doar de palida rază a candelei din altar, am văzut-o îngenuncheată lângă grilaj, cu mâinile împreunate, rugându-se cu fervoare. Am îngenuncheat şi eu cu gândul la copilul meu. Sună ora trei. Două surori care şedeau în strane şi nu o slăbeau din ochi, veniră acum să-i vorbească încet. După câteva momente, ea îşi făcu semnul crucii, se ridică şi trecu prin faţa altarului cu pasul sigur. Şi totuşi, draga mea, când trecu pe sub candelă, faţa ei îmi păru la fel de albă ca vălul lung care plutea în jurul ei. Am ieşit imediat din tribună, vrând să mă duc s-o întâlnesc, dar mă temeam ca o nouă emoţie să n-o împiedice să se odihnească puţin. L-am trimis pe David să – 3518 –

– Eugen Sue –

vadă cum se simte. El s-a înapoiat, spunându-mi că fata se simte mai bine şi că va încerca să doarmă puţin. Rămân la mănăstire pentru ceremonia care va avea loc mâine. Mă gândeam acum, draga mea, că e inutil să-ţi trimit această scrisoare incompletă. O voi termina mâine, povestindu-ţi întâmplările din această tristă zi. Pe curând dar, draga mea, sunt zdrobit de durere, plânge-mă!“ Capitolul 8 13 IANUARIE „Rudolf către Clémence „Treisprezece ianuarie… acum de două ori sinistră!!! – 3519 –

aniversare

– Misterele Parisului vol.1 –

Draga mea… o pierdem pentru totdeauna! Totul s-a sfârşit… totul! Ascultă această povestire: E deci adevărat… încerci o voluptate cumplită recapitulând amănuntele unei dureri oribile. Ieri, mă plângeam că împrejurările te-au reţinut departe de mine… Azi, Clémence, mă bucur că nu eşti nici: ai suferi prea mult… Azi dimineaţă, abia aţipisem, când am fost trezit de dangătul clopotelor… Am tresărit de spaimă, totul mi s-a părut funebru, s-ar fi zis că sunau a îngropăciune. Într-adevăr, fiica mea e moartă pentru noi, moartă, auzi! De azi încolo, Clémence, va trebui să porţi doliul după dânsa în inima dumitale, în inima dumitale atât de maternă – 3520 –

– Eugen Sue –

în ce-o priveşte… Ca fata noastră să fie înmormântată sub lespedea unui mormânt sau sub bolta unei mănăstiri… pentru noi care e deosebirea? Începând de azi, auzi, Clémence, trebuie să o socotim moartă… De altfel e atât de slabă, sănătatea ei mânată de atâtea suferinţe, de atâtea zguduiri, e atât de şubredă… De ce atunci să nu ne gândim la cealaltă moarte a ei, mai desăvârşită? Fatalitatea nu renunţă la drepturile ei… Şi de altfel, după scrisoarea mea de ieri, trebuie să înţelegi că pentru ea ar fi fost o fericire mai mare să fie moarta. Moartă… aeeste şase litere mi se par stranii… nu găseşti? Când le scrii gândindu-te la o fiică adorată, o fiică atât de frumoasă, atât de fermecătoare, de o bunătate atât de îngerească… Abia optsprezece ani şi moartă – 3521 –

– Misterele Parisului vol.1 –

pentru lume!… De fapt pentru noi şi pentru ea la ce bun să lâncezească suferind în sumbra linişte a acestei mănăstiri? Ce însemnătate are că trăieşte, dacă e pierdută pentru noi, ; Trebuie oare să iubească atât de mult viaţa pe care fatalitatea i-a hărăzit-o? Ce-ti spun acum e groaznic… E un egoism sălbatic în dragostea părintească!… La amiază, călugărirea ei s-a săvârşit cu mare solemnitate. Ascuns în dosul draperiilor tribunei noastre, am fost de faţă… Am resimţit, cu şi mai multă putere, toate emoţiile sfâşietoare de când a început noviciatul ei. Lucru curios! Ea e iubită, lumea crede că e atrasă de viaţa religioasă printr-o vocaţie irezistibilă; călugăria ei ar trebui să apară ca un eveniment fericit pentru dânsa, dar dimpotrivă, o tristeţe, nespusă apăsa – 3522 –

– Eugen Sue –

asupra celor de faţă. În fundul bisericii, în mijlocul asistenţei, am zărit doi subofiţeri din garda mea, doi bătrâni şi aprigi soldaţi, plecându-şi capetele şi plângând. S-ar fi zis că plutea în aer un dureros presentiment... cel puţin dacă era întemeiat, el nu se împlinea decât pe jumătate. O dată ceremonia călugăririi terminată, copila noastră a fost condusa în faţa consiliului canonicilor, unde urma să aibă loc numirea noii superioare… Mulţumită privilegiului meu suveran, m-am, dus în acea sală s-o aştept pe FloareaMariei la înapoierea în biserică. Sosi curând… Emoţia şi slăbiciunea îi erau atât de mari, încât două surori o susţineau… Am fost speriat mai puţin de paloarea cât de surâsul ei… Mi s-a părut că exprimă un fel – 3523 –

– Misterele Parisului vol.1 –

de satisfacţie sumbră… Clémence, îţi spun, poate curând vom avea nevoie de curaj, mult curaj… Presimt că dragul nostru copil e atins de suflul morţii… De fapt, viaţa ei ar fi atât de tristă… Iată, pentru a doua oară îmi spun, gândindu-ma la moartea posibilă a fiicei mele, că această moarte ar pune capăt crudei ei existenţe… E un gând înfiorător… Dar dacă această nenorocire trebuie să ne lovească, e mai bine să fim pregătiţi, nu-i aşa, Clémence? Floarea-Mariei intră deci în marea sala a Consiliului. Toate stranele sunt ocupate pe rând de călugăriţe. Ea se duce să se aşeze, modestă, în ultimul loc din rândul de pe stânga, rezemându-se de braţul unei surori, fiind încă foarte slăbită. – 3524 –

– Eugen Sue –

Prinţesa Juliana, ia loc, în capul scării, având de o parte pe marea stareţă, de alta pe o a doua demnitară care ţine în mână cârja de aur, simbolul autorităţii mănăstireşti. Se lăsă o tăcere adâncă, prinţesa Juliana se ridică, ia cârja în mână şi spune cu voce gravă şi emoţionată; «Dragele mele fiice, vârsta mea înaintată mă sileşte să încredinţez unor mâini tinere acest semn al puterii mele spirituale, şi arată cârja ei. Sunt autorizată printr-o bulă a Sfântului nostru Părinte; voi prezenta deci binecuvântării monseniorului arhiepiscop de Oppenheim şi aprobării A.S.R. marelui, duce, suveranul nostru, scumpele mele fiice, pe aceea care prin alegerea voastră va fi desemnată să mă urmeze. Marea noastră superioară vă va aduce la cunoştinţă rezultatul acestei alegeri. – 3525 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Acelei pe care o veţi alege, îi voi încredinţa cârja şi inelul meu.» Nu-mi luam ochii de la fiica mea. În picioare, în strană, cu ambele mâini încrucişate pe piept, cu ochii plecaţi, pe jumătate învăluită în vălul alb şi în cutele lungi ale rasei negre, stătea nemişcata şi gânditoare. Nu crezusem nicio clipă că va fi aleasă, numirea ei nu-mi fusese comunicată de către superioară decât mie. Marea stareţă luă un registru şi citi: «Fiecare dintre scumpele noastre surori, aşa cum cere regula, au fost invitate acum opt zile să-şi depună votul în mâinile sfintei noastre mame şi să ţină tăinuită această alegere până în clipa de faţă. În numele sfintei noastre mame, declar că una dintre voi, scumpele mele surori, prin cuvioşia ei exemplară, prin virtuţile ei îngereşti, a – 3526 –

– Eugen Sue –

meritat sufragiul unanim al comunităţii, şi aceasta este sora noastră Amélie, pe viaţă prea înaltă şi prea puternică prinţesă de Gerolstein». La aceste cuvinte, un fel de murmur de satisfacţie, de surpriză şi de fericire făcu înconjurul sălii. Toate privirile călugăriţelor se îndreptară spre fata mea cu o expresie de caldă simpatie. Cu toate apăsătoarele mele preocupări, am fost eu însumi mişcat de această numire, care, făcută izolat şi în secret, obţinuse totuşi o asemenea unanimitate. Floarea-Mariei, surprinsă la culme, păli şi mai mult, genunchii îi tremurau atât de tare, că fu nevoită să se sprijine cu o mână de marginea stranei. Superioara reluă, cu o voce sonoră şi gravă: – 3527 –

– Misterele Parisului vol.1 –

«Scumpele mele fiice, o consideraţi pe sora Amélie drept cea mai demnă mai merituoasă dintre noi toate? O recunoaşteţi drept superioara voastră spirituală? Fiecare dintre voi să-mi răspundă pe rând, scumpele mele fiice!» Şi fiecare călugăriţă răspunse cu glas tare: «Liberă şi din voia mea am ales şi aleg pe sora Amélie ca sfânta mea mamă şi superioară». Cuprinsă de o emoţie nespusă, biata mea copilă căzu în genunchi, îşi împreună mâinile şi rămase astfel până când fiecare vot fu pronunţat. Atunci, superioara, depunând cârja şi inelul în mâinile maicii superioare, înainta către fiica mea ca să o ia de mână, şi să o conducă la fotoliul rezervat stareţei. – 3528 –

– Eugen Sue –

Prietena mea, dulcea mea prietenă, mam întrerupt un moment; mi-a trebuit curaj ca să-ţi pot descrie această scenă sfâşietoare: «Ridică-te, iubita mea fiică, îi spuse maica stareţă, vino să-ţi iei locul care-ţi aparţine, l-ai dobândit prin virtuţile îngereşti şi nu prin rangul dumitale». Zicând aceste vorbe, venerabila prinţesă se aplecă spre fiica mea s-o ajute să se ridice. Floarea-Mariei făcu, tremurând, câţiva paşi, apoi, ajungând în mijlocul sălii consiliului canonicilor, se opri şi spuse cu vocea fermă şi cu un calm care m-a surprins: «Iartă-mă, sfinţită maică… aş dori să vorbesc surorilor mele». «Ocupă mai întâi, scumpa mea fiică, fotoliul destinat stareţei, spuse prinţesa. De acolo va trebui să le vorbeşti.» «Acest loc, sfinţită maică… nu poate fi – 3529 –

– Misterele Parisului vol.1 –

al meu», răspunse Floarea-Mariei cu o voce puternică deşi tremurătoare. «Ce spui, scumpa mea fiică?» «O atare înaltă demnitate nu e făcută pentru mine, sfinţită maică». «Dar voinţa tuturor surorilor dumitale te cheamă la această cinste» «Îngăduiţi-mi, sfântă maică, să fac aici, în genunchi, o spovedanie solemnă. Surorile mele vor vedea, şi dumneata că cea mai umilă situaţie nu e destul de umilă, pentru mine». «Modestia dumitale te depăşeşte, scumpa mea fiică», spuse superioara cu blândeţe, socotind că nefericita copilă, se supunea unui sentiment de umilinţă exagerată. Dar eu ghicisem ce fel de spovedanie voia să facă Floarea-Mariei. Cuprins de – 3530 –

– Eugen Sue –

panică, strigai cu o voce rugătoare: «Copilul meu… te conjur!... La aceste cuvinte… ca să-ţi spun, draga mea, ce am citit în adâncul privirii FloareiMaria, e peste putinţă… Aşa că vei afla numaidecât că m-a înţeles… da, a înţeles că va trebui să fim părtaşi la ruşinea acelei, mărturisiri… A înţeles că după asemenea, destăinuiri, puteam fi acuzat şi eu că am minţit… căci lăsasem totdeauna să se înţeleagă că Floarea-Mariei nu se despărţise niciodată de mama ei… La acest gând, biata copilă s-a simţit vinovată de o mare ingratitudine faţă de mine… Nu a avut puterea să mai continue, tăcu şi copleşită, îşi aplecă fruntea. «Încă o dată, scumpa mea fiică, reluă superioara, modestia dumitale te depăşeşte… unanimitatea vocilor surorilor dumitale îşi – 3531 –

– Misterele Parisului vol.1 –

dovedeşte cât eşti de demnă să mă înlocuieşti… Tocmai pentru că ai participat la plăcerile lumeşti, renunţarea dumitale la aceste plăceri este cu atât mai merituoasă… Nu e alteţa-sa prinţesa Amélie care e aleasă, ci sora Amélie… Pentru noi viaţa dumitale a început din clipa în care ai pus piciorul în casa Domnului… şi această viaţă exemplară şi sfântă o recompensăm… Îţi voi spune mai mult, scumpa mea fiică, chiar dacă înainte de a intra în acest lăcaş viaţa dumitale ar fi fost atât de rătăcită pe cât a fost dimpotrivă, curata şi lăudabila. Virtuţile evanghelice pe care le-ai practicat de când eşti aici ar ispăşi şi răscumpăra în ochii Domnului un trecut oricât de vinovat ar fi fost… Acestea zise, scumpa mea fiică, judecă dacă modestia dumitale nu poate fi împăcată.» Aceste vorbe ale superioarei au fost, – 3532 –

– Eugen Sue –

după cum îţi închipui, draga mea, cu atât mai preţioase pentru Floarea-Mariei, cu cât socotea că amintirile trecutului nu pot fi înlăturate. Din nefericire, această scenă o zguduise grozav. «Cred că te-am convins, scumpa mea fiică, reluă prinţesa Juliana, şi nu vei căşuna o atât de mare durere surorilor dumitale, refuzând această dovadă a încrederii şi afecţiunii lor». «Nu, sfântă maică, răspunse ea cu un accent care m-a izbit, cu vocea din ce în ce mai slabă, cred că sunt acum în măsură să primesc… Dar cum mă simt tare obosită dacă îmi dai voie, sfinţită maică, ceremonia consacrării mele să nu aibă loc decât după câteva zile…» «Va fi cum doreşti, iubita mea fiică, dar – 3533 –

– Misterele Parisului vol.1 –

în aşteptare ca demnitatea să primească binecuvântarea şi consacrarea, ia acest inel… Vino la locul dumitale… Scumpele noastre surori îţi vor aduce omagiul lor după regula noastră. Şi superioara, punând inelul pastoral în degetul Floarei-Maria, o conduse la fotoliul rezervat stareţei. A fost un spectacol pe cât de simplu pe atât de emoţionant. Lângă fotoliul în care şedea, stătea de o parte marea superioara, purtând cârja de aur, şi de alta prinţesa Juliana. Fiecare călugărită se înclina în faţa fiicei noastre şi îi săruta mâna. Vedeam cum cu fiecare clipă emoţia îi creştea; leşină înainte ca procesiunea surorilor să se fi terminat. Închipuie-ţi spaima mea!… Am dus-o în – 3534 –

– Eugen Sue –

apartamentul superioarei… David, care nu părăsise încă mănăstirea, veni în grabă şi îi dădu primele îngrijiri. Numai de nu m-ar fi înşelat cu privire la starea ei, când m-a asigurat că acest nou acces n-avea drept, cauză decât o mare slăbiciune de pe urma postului, obositor şi lipsei de somn ce şi le impusese fiica mea în timpul asprului şi lungului noviciat… L-am crezut, căci într-adevăr trăsăturile ei angelice, deşi de o paloare îngrozitoare, nu trădau nicio suferinţă, când şi-a revenit în simţuri. Am fost chiar surprins de seninătatea ce iradia pe frumoasa ei frunte. Din nou această linişte îmi inspira teamă: mi se părea că ascunde tainica nădejde a unei izbăviri apropiate… Superioara se înapoiase în sala de consiliu ca să ridice şedinţa. Rămăsei singur – 3535 –

– Misterele Parisului vol.1 –

cu fata mea. După ce m-a privit în tăcere câteva momente, mi-a spus: «Draga tată, poţi ierta nerecunoştinţa mea? Vei putea uita că în clipa în care urma să fac acea cumplita mărturisire, mi-ai cerut îndurare?» «Taci… te rog.» «Şi nu m-am gândit, reluă ea cu amărăciune, că spunând în faţa tuturor din ce prăpastie a depravării m-ai scos… însemna să dezvălui o taină pe care ai păstrat-o din dragoste pentru mine… însemna să te acuz în faţa lumii, pe dumneata, tatăl meu, că ai comis o înşelătorie la care nu te resemnaseşi decât pentru a-mi asigura o viaţă strălucită şi onorată… Oh! mi-o vei putea oare ierta? În loc să-i răspund, mi-am lipit buzele – 3536 –

– Eugen Sue –

de fruntea ei şi ea simţi cum îmi curgeau lacrimile. După ce mi-a sărutat mâinile de mai multe ori, mi-a spus: «Acum mă simt mai bine, acum, că mă văd, aşa cum se spune în ordinul nostru, moartă pentru lume, aş vrea să dau unele dispoziţii în favoarea câtorva persoane, dar cum tot ce posed e al dumitale, mă împuterniceşti, tată?» «Te mai îndoieşti?… Dar te rog mult, nu avea gânduri atât de sinistre… Mai târziu te vei ocupa şi de asta, n-ai vreme?» «Fără îndoială, dragă tată, mai am vreme destulă de trăit…» adaugă ea cu un accent care, nu ştiu de ce, mă făcu să tremur din nou. Mă uitai la ea cu atenţie, nicio schimbare pe chipul ei nu îndreptăţea vreo – 3537 –

– Misterele Parisului vol.1 –

îngrijorare. «Da, mai am multă vreme de trăit, repetă ea, dar nu mai trebuie să mă ocup de cele lumeşti… fiindcă de azi renunţ la tot ce mă leagă de lume. Te rog, nu mă refuza…» «Porunceşte, voi face ce doreşti…» «Aş vrea ca duioasa mea mamă să păstreze mereu, în micul salon unde stă de obicei, ghergheful meu de brodat, cu tapiseria pe care o începusem». «Dorinţele tale vor fi împlinite, copila mea. Apartamentul tău a rămas aşa cum era în ziua în care ai părăsit palatul; pentru că tot ce a fost al tău este pentru noi obiectul unui cult religios… Clémence va fi foarte mişcată că te-ai gândit la dânsa…» «Cât pentru tine, dragă tată, ia te rog marele meu fotoliu de abanos, în care am meditat atât, am visat atât…» – 3538 –

– Eugen Sue –

«Îl voi aşeza lângă al meu, în cabinetul meu de lucru şi te voi vedea în fiecare zi şezând lângă mine, cum o făceai adeseori», îi spusei neputându-mi stăpâni lacrimile. «Acum aş vrea să las câteva amintiri celor ce mi-au arătat afecţiunea când eram nefericită. Doamnei Georges aş vrea să-i dau mapa mea de scris de care mă slujeam în ultima vreme. Acest dar are oarecare semnificaţie, adăugă ea cu un surâs blând, fiindcă dânsa, la fermă, a început să mă înveţe să scriu. Cât pentru venerabilul preot de la Bouqueval, care m-a iniţiat în cele sfinte, îi dăruiesc frumosul Crist din capela mea…» «Bine, copila mea dragă!» «Aş dori să trimit diadema mea de perle, bunei, micuţei Rigolette… E o bijuterie simplă şi o va putea purta pe frumosul ei păr – 3539 –

– Misterele Parisului vol.1 –

negru. Şi apoi, dacă ar fi posibil, deoarece ştiţi unde se află Marțial şi Lupoaica în Algeria, aş vrea ca această femeie, curajoasă care mi-a salvat viaţa, să aibă crucea mea de aur, emailată… Aceste amintiri, dragă tată, vor fi date celor ce le trimit, din partea Floarei-Maria». «Voi executa întocmai dorinţele tale… N-ai uitat pe nimeni? Caută bine… Printre cei ce te iubesc nu e cineva foarte nenorocit? Tot atât de nenorocit ca mama ta şi ca mine.. Cineva, care resimte tot atât de dureros ca şi noi intrarea ta în mănăstire?» Biata copila mă înţelese, îmi strânse mâna, o uşoară îmbujorare coloră pentru o clipă faţa ei palidă. Luând-o înaintea unei întrebări pe care se temea fără îndoială să mi-o pună, îi spusei: «Îi merge mai bine… Viaţa lui nu mai – 3540 –

– Eugen Sue –

este în primejdie…» «Şi tatăl lui?» «E şi el mai bine… Şi lui Henri ce-i dai?… O amintire de la tine i-ar fi o mângâiere atât de scumpă şi de preţioasă!…» «Tată… oferă-i iconostasul meu. Vai! lam udat adesea cu lacrimile mele, rugândumă lui Dumnezeu să-mi dea puterea să-l uit pe Henri, nefiind demnă de dragostea lui…» «Cât de fericit va fi că ai avut un gând şi pentru el!» «Cât despre azilul pentru orfanele şi fetele părăsite de părinţii lor, aş dori, dragă tată, ca…» Aici scrisoarea lui Rudolf era întreruptă de aceste cuvinte aproape neciteţe: „Clémence… Murph va termina această scrisoare, nu-mi mai simt capul: sunt – 3541 –

– Misterele Parisului vol.1 –

înnebunit… Ah! 13 ianuarie!“ Sfârşitul scrisorii, cu scrisul lui Murph, era astfel conceput: „Doamnă, Din ordinul alteţei-sale regele completez relatarea. Cele două scrisori ale monseniorului au pregătit, desigur, pe alteţa-voastră regală pentru vestea zdrobitoare ce-mi rămâne să-i comunic eu. Acum trei ore monseniorul era ocupat să scrie alteţei-voastre regale. Aşteptam întro cameră alăturată să-mi dea scrisoarea ca să v-o trimit imediat printr-un curier. Deodată o văzui intrând pe prinţesa Juliana cu un aer consternat. «Unde e alteţa sa regală?» întrebă ea foarte agitată. «Prinţesă, monseniorul scrie marii ducese noutăţile zilei». – 3542 –

– Eugen Sue –

«Sir Walter, trebuie să comunici monseniorului o veste cumplită. Eşti prietenul lui… te rog să i-o comunici... Venind de la dumneata, lovitura va fi poate mai puţin groaznică». Am înţeles totul, am socotit mai prudent să mă însărcinez eu cu această tristă comunicare… Superioara adăugă că prinţesa Amélie se stinge încet, şi că monseniorul trebuie să se grăbească să primească ultimele suspine ale fiicei lui. N-aveam din păcate vreme să fac uz de menajamente. Am intrat în salon; alteţa-sa regală observă paloarea mea: «O nenorocire ireparabila, monseniore… Curaj!» «Vii să-mi comunici o nenorocire!…» «Ah, presimţirile mele!…» strigă el. Fără să mai adauge un cuvânt, alergă la – 3543 –

– Misterele Parisului vol.1 –

mănăstire. L-am însoţit. Din apartamentul superioarei, prinţesa Amélie fusese transportată în chilia ei, după o ultimă întrevedere cu monseniorul. Una din surori o veghea. După o oră ea băgă de seamă că glasul prinţesei Amélie, care îi vorbea din când în când, slăbea şi se stingea treptat-treptat. Sora se grăbi s-o anunţe pe superioară. Doctorul David fu chemat. A crezut că remediază această nouă istovire printr-un medicament întăritor, dar zadarnic, pulsul de abia se mai simţea… Recunoscu, disperat, că emoţiile repetate epuizând puţinele puteri ale prinţesei Amélie, nu mai era nicio speranţă de salvare. Atunci sosi monseniorul. Prinţesa Amélie tocmai primise ultima împărtăşanie. Îi mai rămăsese un licăr de viaţă. Într-una din mâinile ei încrucişate pe piept ţinea – 3544 –

– Eugen Sue –

crenguţele uscate ale micului ei trandafir. Monseniorul căzu în genunchi la căpătâiul ei plângând cu hohote: «Fiica mea… Copilul meu iubit!…» strigă el cu o voce sfâşietoare. Prinţesa Amélie îl auzi, îşi întoarse capul spre el, deschise ochii, încercă să-i surâdă şi spuse cu vocea sfârșită: «Draga tată… iartă-mă… şi lui Henri… şi bunei mele mame, iertare…» Acestea au fost ultimele ei cuvinte. După o oră de agonie liniştită ea îşi încredinţă sufletul Domnului. După ce fiica lui îşi dădu ultimul suspin, monseniorul nu mai scoase un cuvânt… Calmul şi tăcerea lui erau înspăimântătoare… A închis ochii prinţesei., a sărutat-o de mai multe ori pe frunte, a luat crenguţele micului trandafir şi a ieşit din – 3545 –

– Misterele Parisului vol.1 –

chilie. L-am urmat. A revenit în clădirea exterioară, a mănăstirii şi arătându-mi scrisoarea pe care o începuse către alteţavoastră regală şi căreia zadarnic a vrut să-i mai adauge câteva cuvinte, căci mâna îi tremura prea tare, îmi spuse: «Mi-e peste putinţă să scriu… Sunt zdrobit… îmi pierd minţile! Scrie marii ducese că nu mai am fiică!» Am executat ordinele monseniorului. Să-mi fie îngăduit, în calitate de cel mai vechi servitor al lui, să rog mult pe alteţavoastră regală să-şi grăbească reîntoarcerea în măsura în care sănătatea domnului conte d’Orbigny o va îngădui. Numai prezenţa alteţei-voastre regale ar putea îmblânzi disperarea monseniorului… Vrea s-o vegheze pe fiica lui până în ziua în care va fi – 3546 –

– Eugen Sue –

înhumată în marea capelă ducală. Mi-am îndeplinit această tristă sarcină, binevoiţi a scuza incoerenţa scrisorii şi a primi expresia respectuosului meu devotament cu care am onoarea a fi al alteţeivoastre regale. Prea supus servitor Walter Murph“ În ajunul serviciului funebru al prinţesei Amélie, Clémence sosi la Gerolstein împreună cu tatăl ei. Rudolf nu fu singur în ziua funeraliilor fiicei sale.

SFÂRŞIT

– 3547 –

– Misterele Parisului vol.1 –

CUPRINS Partea a cincea .............................. 1678 Capitolul 1 - SFATURI ................ 1678 Capitolul 2 - CAPCANA ............ 1699 Capitolul 3 - REFLECŢII ............. 1713 Capitolul 4 - PLANURI DE VIITOR ............................................................... 1721 Capitolul 5 - DEJUN ÎNTRE BĂRBAŢI ............................................. 1748 Capitolul 6 - SAINT-LAZARE ... 1782 Capitolul 7 - MONT-SAINT-JEAN ............................................................... 1812 Capitolul 8 - PROTECTOAREA 1839 Capitolul 9 - CECILY................... 1873 Capitolul 10 - TESTAMENTUL . 1905 – 3548 –

– Eugen Sue –

Capitolul 11 - INSULA CĂUTĂTORULUI DE FIARE VECHI ............................................................... 1939 Partea a şasea ............................... 1960 Capitolul 1 - PIRATUL DE APĂ DULCE ................................................. 1960 Capitolul 2 - MAMA ŞI FIUL ..... 2004 Capitolul 3 - FRANÇOIS ŞI AMANDINE........................................ 2047 Capitolul 4 - CAMERE MOBILATE ............................................................... 2064 Capitolul 5 - VICTIMILE UNUI ABUZ DE ÎNCREDERE ..................... 2093 Capitolul 6 - STRADA CHAILLOT ............................................................... 2127

– 3549 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Capitolul 7 - CONTELE DE SAINTRÉMY ................................................... 2154 Capitolul 8 - CONVORBIREA ... 2188 Capitolul 9 - PERCHEZIŢIA ...... 2232 Capitolul 10 - BUN RĂMAS....... 2279 Capitolul 11 - AMINTIRI ............ 2289 Capitolul 12 - LUNTREA............ 2300 Partea a şaptea ............................. 2327 Capitolul 1 - FERICIREA REVEDERII .......................................... 2328 Capitolul 2 - LUPOAICA ŞI MARŢIAL ............................................ 2356 Capitolul 3 - DOCTORUL GRIFFON ............................................................... 2371 Capitolul 4 - PORTRETUL ......... 2386 – 3550 –

– Eugen Sue –

Capitolul 5 - AGENTUL DE SIGURANŢĂ ....................................... 2407 Capitolul 6 - CUCUVAIA ........... 2420 Capitolul 7 - CAVOUL................ 2435 Capitolul 8 - SOSIREA CECILYEI ............................................................... 2456 Capitolul 9 - VECIN ŞI VECINĂ2479 Capitolul 10 - MURPH ŞI POLIDORI ............................................................... 2488 Capitolul 11 - PEDEAPSA .......... 2516 Capitolul 12 - BIROUL NOTARULUI ...................................... 2551 Capitolul 13 - SĂ NU FII DESFRÂNAT....................................... 2567 Capitolul 14 - FERESTRUICA .... 2597 Capitolul 15 - ÎNCHISOAREA „LA FORCE“ ................................................ 2637 – 3551 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Partea a opta ................................. 2646 Capitolul 1 - ŞUGUBĂŢUL ........ 2646 Capitolul 2 - CONTRASTE......... 2670 Capitolul 3 - PRIM-PORTĂRELUL BOULARD ........................................... 2681 Capitolul 4 - FRANÇOIS GERMAIN ............................................................... 2702 Capitolul 5 - RIGOLETTE ........... 2710 Capitolul 6 - GROAPA CU LEI.. 2731 Capitolul 7 - COMPLOTUL ....... 2750 Capitolul 8 - POVESTITORUL... 2784 Capitolul 9 - GRINGOLET ŞI SPINTECĂTORUL ............................. 2810 Capitolul 10 - TRIUMFUL LUI GRINGOLET ASUPRA LUI GARGOUSSE ...................................... 2830 – 3552 –

– Eugen Sue –

Capitolul 11 - UN PRIETEN NECUNOSCUT .................................. 2865 Capitolul 12 - ELIBERAREA ...... 2890 Capitolul 13 - PEDEPSIREA ....... 2908 Capitolul 14 - BANCA SĂRACILOR ............................................................... 2932 Partea a noua ................................ 2967 Capitolul 1 - COMPLICII............ 2967 Capitolul 2 - RUDOLF ŞI SARAH ............................................................... 2992 Capitolul 3 - RĂZBUNAREA..... 3026 Capitolul 4 - FURENS AMORIS 3052 Capitolul 5 - VEDENIILE ........... 3065 Capitolul 6 - SPITALUL SĂRACILOR........................................ 3083 Capitolul 7 - VIZITA ................... 3093 – 3553 –

– Misterele Parisului vol.1 –

Capitolul 8 - DOMNIŞOARA DE FERMONT ........................................... 3116 Capitolul 9 - FLOAREA-MARIEI ............................................................... 3137 Capitolul 10 - NĂDEJDE ............ 3156 Capitolul 11 - TATĂL ŞI FIICA . 3176 Capitolul 12 - DEVOTAMENT .. 3206 Capitolul 13 - CĂSĂTORIA ....... 3216 Capitolul 14 - BICÊTRE .............. 3239 Capitolul 15 - ÎNVĂŢĂTORUL . 3271 Capitolul 16 - MOREL, ŞLEFUITORUL.................................... 3298 Partea a zecea ............................... 3320 Capitolul 1 - ULTIMA TOALETĂ ............................................................... 3320

– 3554 –

– Eugen Sue –

Capitolul 2 - MARŢIAL ŞI CUŢITARUL........................................ 3348 Capitolul 3 - MÂNA LUI DUMNEZEU ....................................... 3361 Partea a unsprezecea ................... 3388 Capitolul 1 - GEROLSTEIN ........ 3388 Capitolul 2 - GEROLSTEIN ........ 3408 Capitolul 3 - GEROLSTEIN ........ 3429 Capitolul 4 - PRINŢESA AMÉLIE ............................................................... 3453 Capitolul 5 - AMINTIRILE ......... 3481 Capitolul 6 - MĂRTURISIRI....... 3490 Capitolul 7 - CEREMONIA ........ 3504 Capitolul 8 - 13 IANUARIE ........ 3519

– 3555 –

– Misterele Parisului vol.1 –

– 3556 –

– Eugen Sue –

– 3557 –

– Misterele Parisului vol.1 –

– 3558 –