Eugen Lovinescu direcţia modernistă

Eugen Lovinescu, direcţia modernistă Varianta 56

În sens larg, modernismul este un current în arta şi în literatura secolului al XX-lea, caracterizată prin negarea tradiţiei şi prin impunerea unor formule de creaţie noi. În literatura română, Eugen Lovinescu este cel care teoretizează modernismul ca doctrină estetică, dar şi ca manifestare. Prin intermediul revistei şi al cenaclului „Sburătorul”, Eugen Lovinescu este un continuator al ideilor promovate de Titu Maiorescu, impunând direcţia modernistă în literatura română. Obiectivele grupării organizate în jurul cenaclului „Sburătorul” erau promovarea tinerilor scriitori şi imprimarea unei tendinţe moderniste în evoluţia literaturii române. Colaboratorii cenaclului sunt: I. Barbu, C. Petrescu, C. Baltazar, Ilarie Voronca, Anton Holban, G. Călinescu, Tudor Vianu, Vladimir Streinu şi mulţi alţii. Însă sunt cooptaţi şi scriitori deja cunoscuţi prin colaborările la alte reviste, cum ar fi: Liviu Rebreanu, Ion Minulescu, Victor Eftimiu, Hortensia Papadat-Bengescu. Principalele lucrări de doctrină ale lui Lovinescu sunt „Istoria civilizaţiei române moderne” şi „Istoria literaturii române contemporane”. În esenţă, modernismul lui Lovinescu porneşte de la ideea că există un „spirit al veacului”(saeculum), care determină, în ansamblu, sincronizarea culturilor europene. Astfel, civilizaţiile mai puţin dezvoltate suferă influenţa celor avansate. Influenţa se realizează în doi timpi: mai întâi se adoptă prin imitaţie forme ale civilizaţiei superioare, iar după implantare, se stimulează cererea unui fond propriu. În lucrarea „Istoria civilizaţiei române moderne”, Eugen Lovinescu susţine teoria imitaţiei, potrivit căreia, popoarele evoluate exercită o influenţă benefică asupra celor mai puţin avansate, care încearcă să le „imite”. Strâns legat de teoria imitaţiei este principiul sincronismului, care ar însemna acceptarea schimbului de valori între culturi, acceptarea elementelor care conferă noutate şi modernitate fenomenului literar. Pentru sincronizarea literaturii române cu „spiritul veacului”, Eugen Lovinescu propune noi principii. Astfel în proză sunt introduse următoarele principii: trecerea de la romanul obiectiv la cel subiectiv, înlocuirea prozei de inspiraţie rurală cu proza citadină, propunând romanul de analiză psihologică, astfel fluxul întâmplărilor este înlocuit cu cel al memoriei. Totodată tematica operelor este modificată impunându-se o tematică mai profundă, cum ar fi: moartea, absolutul, suferinţa. Tot în această perioadă se dezvoltă jurnalul, eseul romanesc, colajul de scrisori sau documente, accentul fiind pus pe ideea de autenticitate, de trăire autentică, pe relatarea subiectivă la persoana I. În operele lirice sunt impuse utilizarea metaforei şi a versului de factură modernă, liricizarea poeziei şi nu în ultimul rând intelectualizarea acesteia.

Teoria sincronismului este expusă de Lovinescu în două lucrări ale sale: „Istoria civilizaţiei române moderne”, publicată între 1924-1925 şi „Istoria literaturii române contemporane”, 1926-1929. Teoria propusă de Lovinescu se bazează pe două concepte: sincronism şi diferenţiere. Ideile nu sunt întru totul originale, ci preluate de la Tacit şi G.Tarde. Lovinescu reconsideră „Teoria formelor fără fond” susţinută de Titu Maiorescu în Perioada Marilor Clasici. El consideră că puterea de creaţie este limitată, iar puterea de imitaţie este infinită. De asemenea, culturile mici suferă influenţa culturilor mari, deoarece există un „saeculum” ce conduce la uniformizarea tuturor manifestărilor culturale. De aceea împrumutul formelor, al manifestărilor culturale presupune două etape: sincronismul sau imitaţia (racordarea la spiritul veacului) şi adaptarea formei la realităţile locale. „Mutaţia valorilor estetice” reprezintă un capitol din partea finală a lucrării „Istoria literaturii române contemporane”. Capitolul astfel intitulat este structurat pe câteva idei care se bazează pe două concepte vehiculate de Lovinescu: „spiritul veacului” şi „mutaţia valorilor estetice”. Spiritul veacului se dezvoltă pretutindeni, astfel se consolidează prin legăturile dintre popoare, fiind impulsionat şi de amploarea mijloacelor de comunicare (difuziunea cărţii, telefonia, telegrafia, radiofonia). Are ca posibil efect pozitiv internaţionalizarea curentelor, însă are şi un efect negativ, cum ar fi uniformizarea formelor de artă naţională. „Mutaţia valorilor estetice” este cel mai interesant dintre concepte şi presupune schimbarea oricărei valori. Astfel, prin mutaţia valorilor estetice nicio valoare nu ia locul alteia, niciun scriitor nu este superior altuia. Schimbarea impusă este doar de receptare, valorile fiind în legătură cu epoca lor de manifestare, fiindcă odată cu trecerea timpului partea cea mai importantă ar putea sa nu mai fie înţeleasă corect. Operele de artă sunt văzute în două perspective: critica istorică şi critica sincronică. Critica istorică este riscantă datorită incertitudinii privind viitorul, dar este de preferat, fiindcă, dacă se produc erori, acestea pot fi revizuite posterior. O altă idee prezentată în acest capitol este aceea că valorile trebuie să se debaraseze de etic, literatura fiind datoare să insiste pe estetic. Astfel, sunt respinse poporanismul şi sămănătorismul, fiind un regres, deoarece sunt mai eticiste decât estetice. Primul semn al modernităţii este astfel simbolismul, primul curent care acordă întâietate esteticului. Promotor al sincronizării cu spiritul veacului, Lovinescu îşi manifestă preferinţa pentru „dezvoltarea vieţii noastre sociale şi culturale” prin detaşarea de „ceea ce a fost înainte”, de „material de inspiraţie..., şi de expresie” dând limbii române capacitatea „de a se înnoi prin imagine şi armonie” şi prin aceasta oferind un moment pozitiv în evoluţia literaturii şi culturii române. Lucrările sale reprezintă contribuţii importante nu numai în domeniul ierarhizării valorilor, ci şi în al formării limbajului criticii româneşti moderne.

2