Eu, corporatist

Eu, corporatist Evident, cu toţii trebuie să muncim. Majoritatea populaţiei aptă de muncă îşi ocupă cam o treime din fiecare zi (lucrătoare) cu astfel de activităţi aducătoare de bani. Însă conceptul de muncă devine din ce în ce mai variat odată cu trecerea timpului. Chiar şi în ţărişoara noastră uitată de lume. Dacă înainte de Revoluţie toată lumea lucra "la stat", după 1990 a apărut forma de muncă "la patron"; şi de acolo fenomenul s-a diversificat pentru a include de la întreprinzători care vor să construiască afaceri de milioane până la oameni care se vând pe ei înşişi şi ceea ce fac ei mai bine sub titulatura de "persoană fizică autorizată". Undeva prin acest divers peisaj au început să joace un rol important şi aşa-zisele "corporaţii". Termenul sună cumva deosebit, pretenţios, dar nu e decât o denumire specifică lumii anglofone pentru societatea pe acţiuni. Cu toate astea, nimeni nu se gândeşte să numească o firmă românească "corporaţie" şi nici o firmă cu originile pe alte meleaguri "societate pe acţiuni". Din acest motiv, termenul identifică mai degrabă societăţile multinaţionale, adică acelea care desfăşoară activităţi pe cel puţin două continente. De ce sunt multinaţionalele speciale? Pentru că ele aduc pe piaţă un mod de înţelegere a culturii organizaţionale diferit faţă de ceea ce s-a dezvoltat în mediul autohton. Ele aduc modele dezvoltate şi perfecţionate pe parcursul a zeci de ani de muncă stil "corporate" care la noi sunt privite cu oarecare neîncredere. Dar, oricât am ridica din sprânceană şi oricât am strâmba din nas la apucăturile "elitiste" ale corporaţiilor, nu putem nega faptul că ele au un oarecare efect. Sunt adevărate mini-societăţi, în care fiecare îşi cunoaşte locul său, superiorii, inferiorii şi egalii şi fiecare cunoaşte regulile jocului. Vorba unui banc primit astăzi pe reţeaua internă: "A lucra într-o organizaţie mare este ca atunci când foloseşti prezervativul în timpul unei partide de sex. Îţi dă o senzaţie de încredere şi securitate personală în timp ce eşti futut." În ceea ce mă priveşte, încerc să-mi asum viaţa de "corporatist" cu relaxare şi zâmbetul pe buze. Nu de alta, dar dacă tot e să împrumut ceva din occident, prefer chestiile bune. Şi cum arată o zi de muncă într-o corporaţie? Păi poate fi ceva de genul... La 7:30 trezirea. Un duş rapid, ale cărui efecte vor fi anulate destul de curând. Te îmbraci şi o iei la picior spre staţia de autobuz. Dacă ai noroc o să poţi şi respira înauntru. Ajungi în faţa firmei şi... treci pe lângă intrare. La capătul străzii o iei la dreapta şi la 100 de metri după colţ te aşteaptă sala de fitness - cu abonamentul plătit în parte de companie. Mă rog, în cazul nostru, sala e mai degrabă de fiţness. Din mai multe motive dintre care voi menţiona faptul că la telefon ţi se răspunde mai întâi în engleză, mulţi dintre clienţii fideli sunt străini, mulţi îşi fac antrenamentele numai cu instructorul personal care să-i ţină de mânuţă, să le numere genuflexiunile, să-i încurajeze şi mai

ştiu eu ce. În fine, aţi prins ideea. O să sar peste detaliile puţin interesante ale antrenamentului propriu-zis şi ale duşului de după. Re-aranjat şi re-înviorat refaci traseul invers până la clădirea în care lucrezi. Intri în sala mare în care stau aranjate frumos multe birouri şi îţi sare în ochi posterul imens cu "valorile companiei" - mai pe înţelesul tuturor, un bla-bla de marketing a cărui menire e spălarea pe creier. Te duci glonţ la scaunul tău. Saluţi unul-doi colegi, dintre cei pe care ştii măcar cum îi cheamă. Porneşti calculatorul şi treci la citit emailuri. Răspunzi la câteva, mai stai puţin aiurea pe Internet, te mai apuci de treabă. Mai ai o întâlnire cu managerul tău în care ţi se spune ce merge bine şi ce nu şi care e planul pe săptămâna în curs. Mai o conferinţă la telefon cu colegii de peste Ocean. Mai scrii un document oficial de "specificaţii" pentru ce urmează să lucrezi. Birocraţia şi bucătăria obişnuită a muncii în corporaţie... La prânz te duci la masă la un restaurant, măcar pe asemenea mofturi să-ţi cheltui şi tu salariul. Că oricum seara nu prea mai ai timp. După masă eventual joci un ping-pong în camera dotată de companie cu tot ce trebuie unei asemenea activităţi. Mai pe seară participi la întrunirea femeilor din companie (dacă eşti femeie, evident!) unde ţi se vorbeşte despre moduri de a-ţi lua soarta profesională în propriile mâini. Serveşti o cafea, un ceai, o apă minerală sau un suc din stocul nelimitat pus la bătaie tot de companie. Pe birou ai o cană, sau o agendă, sau o şurubelniţă, sau orice alt obiect de mai mică sau mare utilitate cu logo-ul companiei. Uneori, după muncă, sărbătoreşti împreună cu echipa din care faci parte încheierea unui proiect - pe cheltuiala companiei. Şi între timp te gândeşti cu ce să te îmbraci la petrecerea de Crăciun. Iar într-un final, ajungi acasă şi... te prăbuşeşti direct în pat! Cam care ar fi concluzia când te uiţi la o asemenea "radiografie"? Compania face şi ea ce ştie mai bine: îţi oferă toate mijloacele de a fi productiv ca să îi aduci mai mulţi bani. Şi dacă se poate, să petreci cât mai mult timp la muncă. Căci în lumea "project managementului" tu nu eşti decât o rotiţă zimţată, o piesă de schimb, o resursă care trebuie folosită la maxim. Trist? Nu, realist! Şi TU, cel adevărat, trebuie să fii conştient de perspectiva asta. Pentru că sistemul îţi lasă ţie responsabilitatea de a te menţine uman. De a realiza echilibrul între timpul petrecut la birou şi cel personal, rezervat familiei, pasiunilor, ieşirilor cu prietenii. De a nu deveni prea dependent de companie şi beneficiile pe care ţi le oferă. De a vedea mai departe de instrucţiunile zilnice de la superiori şi a învăţa, a te dezvolta profesional. Pentru că altfel vei ajunge şi tu o fiinţă prinsă într-un angrenaj din care perspectiva spre lumea de afară e limitată... ca şi cum ai privi printr-un hublou. Sau, dacă vreţi, printr-un vizor. Ai un câmp vizual, dar el e doar o părticică din adevărata realitate.

Cum spuneam, totul e să ştii regulile jocului...