Etnologie si folclor_Crihana A..pdf

Universitatea “Dunărea de Jos” din Galați Facultatea de Litere Specializarea: Limba și literatura română – Limba și literatura engleză

Etnologie și folclor Conf. dr. Alina Crihană

Anul I, semestrul I

D.I.D.F.R.

UDJG Facultatea de Litere

ETNOLOGIE ȘI FOLCLOR Note de curs, teste şi antologie de texte de referinţă

Conf. dr. Alina Crihană

Galaţi 2011

CUPRINS

Capitolul 1

p. 5

Capitolul 2

p. 17

Capitolul 3

p. 39

Antologie de texte de referinţă

p. 46

Bibliografie

p. 54

Etnologie și folclor

3

1. Repere în folcloristica europeană și românească. Orientări metodologice

Capitolul 1 – Repere în folcloristica europeană şi românească. Orientări metodologice 1. 1. Repere în folcloristica europeană În contextul socio-cultural posterior marilor descoperiri geografice şi al creşterii interesului pentru mentalităţile şi culturile primitive, cercetarea etnografică şi folcloristică cunoaşte, începând cu secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, o deosebită amploare. În capitolul introductiv al celebrului studiu din 1924, Le Folklore. Croyances et coutumes populaires françaises [Folclorul. Credinţe şi obiceiuri populare franceze1], Arnold van Gennep plasa primele demersuri ştiinţifice interesate de folclor în secolul al XVII-lea, în lucrările englezului Thomas Brown, Enquiries into vulgar and common errors (Observaţii asupra greşelilor uzuale şi populare), 1646, şi ale francezului Jean-Baptiste Thiers, autor al unui Traité des superstitions (Tratat al superstiţiilor), 1667. Cele două studii au constituit, în spaţiile culturale respective, bazele cercetărilor ulterioare marcând o autonomizare treptată a discursului folcloristic (reperabilă, crede van Gennep, un secol şi jumătate mai târziu, în Vie des Bretons dans l'Armorique, publicată de Olivier Perrin în 1838). De la sfârşitul secolului al XVII-lea şi până la momentul romantic, folcloristica europeană a beneficiat de rezultatele culegerii de basme populare, ca secţiune aparte a folclorului: în 1697 apare Histoires ou Contes du temps passé (Istorii sau basme ale trecutului), culegerea lui Charles Perrault, devenită obiect de studiu al unei întregi şcoli literare, îndeosebi după traducerea şi publicarea celor O mie şi una de nopţi, datorată lui Antoine Galland, în 1704. În acelaşi secol al XVIII-lea francez, interesul pentru basm va fi accentuat şi de apariţia unei publicaţii numărând mai bine de treizeci de volume, Cabinet des Fées, cuprinzând însă producţii în întregime fabricate, pornind de la basmele populare prezente, într-un număr restrâns, în povestirile doamnei d'Aulnoy sau în Magasin des enfants al doamnei Leprince de Beaumont. În perioada expansiunii spiritului enciclopedist al Luminilor, personalităţi din domenii diferite ale culturii ca Giambattista Vico (pentru care “tradiţia este întâiul element roditor al istoriei”), Michel de Montaigne, J. G. Herder îşi manifestă deschiderea faţă de limbile primitive, faţă de produsele spiritului popular şi îndeosebi faţă de poezia populară, analizate atât din perspectiva documentară, a conservării unor date de interes istoric, cât şi din perspectiva circulaţiei modelelor culturale, ca „liant” între formele arhaice ale gândirii şi ale artei şi structurile literar-artistice moderne. Unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi al mişcării preromantice germane Sturm und Drang, autor al unor studii care au permis fundamentarea filosofică şi estetică a acesteia, Johann Gottfried Herder publică între 1778-1779 o culegere de Cântece populare, cunoscută mai ales prin cea de-a doua ediţie, Vocile popoarelor în cântece (1807). Admirator entuziast al poeziei populare, a cărei forţă este conferită de „limbajul originar”, Herder, care vede în artă „o expresie a spiritului naţional”, este autorul unei teorii asupra etapelor de 1 Trad. noastră.

Etnologie și folclor

5

1. Repere în folcloristica europeană și românească. Orientări metodologice dezvoltare a limbajului, conform căreia „nu limba modernă şi încărcată de neologisme este cea mai poetică, ci limbile străvechi ale tuturor popoarelor”, originalitatea în artă putând fi atinsă „doar prin confruntarea cu marile tradiţii naţionale”2. Pregătită de climatul socio-cultural al Luminilor, al elogiului adus omului natural şi al interesului crescând pentru problemele maselor, ale poporului, de noua viziune asupra trecutului schiţată de filosofia iluministă a istoriei, apoi de transformarea de paradigmă estetică marcând preromantismul în cea de-a doua jumătatea a secolului al XVIII-lea (epoca entuziasmului pentru Ossian şi lumea legendelor sau a trecutului învăluit întro aură legendară), direcţia folclorizantă romantică se înscrie într-un demers cultural complex stând sub semnul întoarcerii la origini. „Epoca romantică, arată Romul Munteanu, nu a redescoperit numai istoria care consemnase fapte de glorie aproape uitate. Mergând pe o cale deschisă mai de multă vreme, romanticii se întorceau spre origini pentru a găsi valori lingvistice neştiute, depozite de artă prezente în străvechile literaturi populare. (...) De la Novalis, fraţii Grimm, portughezul João Almeida Garrett până la Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Alecu Russo, Odobescu, Eminescu, Puşkin, Mickiewicz etc. se configurează o imensă pleiadă de scriitori care au scris despre diferitele genuri ale literaturii populare, iar alţii au alcătuit importante culegeri de folclor. Concepte ca scriitor naţional, caracterul popular al artei, arta populară, limba populară capătă o largă circulaţie mai ales în ţările din sud-estul Europei, unde poezia romantică nu se formează doar în contact cu literaturile străine, ci printr-o profundă asimilare a unor motive şi expresii desprinse din folclor.”3 Devine din ce în ce mai importantă acum, în epoca istorismului şi apoi a fantasticului romantic, cercetarea vechilor basme populare, care atrăseseră atenţia şi în secolul anterior, când fuseseră însă supuse unor prelucrări, în conformitate cu gusturile epocii, în sensul „literaturizării”. Cei care au eliberat studiul basmului popular de orice tendinţă mondenă sau moralizatoare sunt fraţii Grimm, care se recunosc continuatorii lui Perrault şi care sunt, deopotrivă, fondatorii dialectologiei germanice : departe de a încerca să „literarizeze” textele culese, aceştia le-au publicat cu toate particularităţile lor fonetice şi gramaticale. În epoca în care Novalis aşeza basmul alături de poezia pură şi de muzică, plasându-l sub semnul reveriei, fraţii Grimm se apropie de această specie a literaturii populare dintr-o perspectivă scientistă, punând-o în relaţie, în Prefaţa culegerii de Basme populare din 1812, cu miturile şi legendele, cu poezia epică târzie, într-o abordare interesată deopotrivă de problema istoriei mentalităţilor şi, dintr-o perspectivă comparatistă, de circulaţia temelor şi a motivelor (în miturile sudice şi povestirile nordice). Treptat, de la elogiul literaturii populare, scriitorii romantici vor trece la valorificarea acestor structuri, transformându-le în surse poetice şi în modele de limbaj şi de creaţie în general: este semnificativ exemplul basmelor lui Perrault, care au avut un impact considerabil asupra literaturii culte engleze, fiind valorificate îndeosebi de Walter Scott, celebru pentru „culoarea locală” din romanele sale istorice, rezultatul combinării acestor basme populare cu legendele locale şi cu fresca obiceiurilor propriuzise. 2

Romul Munteanu, Cultura europeană în Epoca Luminilor, Bucureşti, Univers, 1974, p. 453. Arte poetice. Romantismul, volum coordonat de Angela Ion. Studiu introductiv de Romul Munteanu, Bucureşti, Univers, 1982, pp. LV-LVI.

3

6

Etnologie și folclor

1. Repere în folcloristica europeană și românească. Orientări metodologice De la „abordarea apologetică”4 specifică primelor încercări de culegere, valorificare şi interpretare a faptelor folclorice, din epoca entuziasmului preromantic şi romantic, la interesul ştiinţific, folcloristica traversează treptele unui proces de delimitare, diversificare şi clarificare conceptuală, modelat de raportarea constantă la sfera literaturii şi a artei culte. Cultura populară, în general, şi literatura orală a popoarelor europene devine treptat obiectul de studiu a numeroşi cercetători, înscriindu-se în sfera de interes a „folclorului” (înţeles iniţial ca o „ştiinţă a poporului”), termenul, creat în 1846 de W. J. Thoms, fiind investit cu semnificaţii diferite de-a lungul carierei sale de peste un secol şi jumătate. În accepţia dată de vechea şcoală antropologică engleză, bazată pe interpretarea termenilor „folk” (popor) şi „lore” (ştiinţă), folclorul ar fi o enciclopedie de cunoştinţe empirice, cultural-ştiinţifice, elaborate de mulţimile anonime şi analfabete, în epocile arhaice, fiind investit, la începuturi, cu funcţii formatoare. Civilizaţia urbană, arată Petru Ursache, punând în discuţie definiţiile tradiţionale ale folclorului, fiind „elaborată pe alte coordonate, i-a periclitat serios existenţa, astfel că oralitatea a adus până în zilele noastre doar fărâmituri dintr-o cultură altădată unitară şi coerentă”5. De la studiul comparat al basmelor, iniţiat de fraţii Grimm într-o epocă în care sunt puse, prin Franz Bopp, bazele lingvisticii comparative indoeuropene, se va trece la o abordare mitologică, profund îndatorată lui Max Müller, a cărui Mitologie comparată (1856) este considerată şi actul de naştere al „ştiinţei religiilor”. În liniile aceluiaşi demers orientat spre intrepretarea miturilor antice ca surse ale basmelor europene se înscrie şi ipoteza indianistică a orientalistului Theodor Benfey, adeptul unei teorii migraţioniste a temelor şi motivelor literaturii populare: după filologul german, la originea basmelor din arealul indo-european s-ar afla vechea literatură indiană, circulaţia acestor modele fiind asigurată de migraţia popoarelor dinspre răsărit spre apus şi prin contactele culturale de la un popor la altul6. Teoria lui Benfey va fi infirmată ulterior de reprezentanţii şcolii folcloristice engleze, orientate mai ales spre “popular literature” şi “popular antiquities” şi acreditând o viziune asupra folclorului ca ştiinţă a tradiţiei conservate oral, cuprinzând fenomene de cultură transmisibile prin cuvânt (literatură, credinţe) şi practici (obiceiuri, rituri). Dintre reprezentanţii acesteia, Andrew Lang dezvoltă o teorie a paralelismului cultural, conform căreia structuri tematice şi epice similare s-ar fi putut naşte independent în folclorul naţional al diferitelor popoare europene, teorie susţinutǎ şi de antropologul scoţian J. Frazer, adeptul poligenezei temelor şi a formelor basmului. Un pas important în domeniu este realizat de un reprezentant al şcolii finlandeze, poetul şi folcloristul Julius Krohn care, cercetând geneza, componenţa şi circulaţia modelului epopeic reprezentat de Kalevala în folclorul literar autohton, propune reconstituirea arhetipurilor prin comparativismul istorico-geografic. Interesată îndeosebi de fenomenul povestitului, şcoala rusă va pune, prin Mark Azadovski, bazele analizei stilistice a basmelor, promovând o metodă aparte de culegere a textelor provenind de la acelaşi povestitor. În istoria folcloristicii europene, un reper important îl constituie demersul lui Arnold van Gennep, adept al unei viziuni asupra folclorului 4

Balázs Lajos, Folclor. Noţiuni generale de folclor şi poetică populară, Cluj-Napoca, Scientia, 2003, p. 13. 5 Prolegomene la o estetică a folclorului, Bucureşti, Cartea Românească, 1980, p. 9. 6 Cf. Balázs Lajos, op. cit., p. 14.

Etnologie și folclor

7

1. Repere în folcloristica europeană și românească. Orientări metodologice considerat ca „ştiinţă sintetică”, şi nu ca „simplă colecţie de fapte”: În consecinţă, ştiinţa noastră atinge în egală măsură psihologia, atât cea individuală, cât şi cea coectivă ; dar ea se delimitează de acestea prin categoria de fiinţe şi de fapte care constituie domeniul său specific. Astfel pelerinajele aparţin folclorului, deşi formează prin unele aspecte o secţiune specială a psihologiei colective, aşa cum cântecele populare ţin de domeniul folclorului, deşi formează, prin textul lor, o secţiune a literaturii, şi prin melodie, una a muzicologiei, dar folcloristul le studiază formarea şi difuzarea într-un mediu particularm acela din care s-au inspirat Chopin, Schumann şi alţi muzicieni. »7 Teste 1. Precizaţi care sunt cele mai importante etape în evoluţia folcloristicii europene. 2. Comentaţi raporturile dintre studiul folcloristic şi istoria ideilor şi a mentalităţilor în spaţiul cultural european. 3. Comentaţi într-un scurt eseu (2-3 pagini) interesul scriitorilor iluminişti şi romantici pentru literatura populară.

1. 2. Repere ale folcloristicii româneşti Deşi primele culegeri de literatură populară românească datează abia din secolul al XIX-lea, interesul pentru consemnarea faptelor folclorice este cu mult mai vechi, iar „dovezile” care îl atestă pot fi aflate, începând cu secolele XIV – XVI, îndeosebi în documentele cronicăreşti, dar şi în scrieri de altă factură redactate în limba maghiară, greacă sau polonă. Este semnificativ exemplul, consemnat de Balázs Lajos8, al versurilor poetului maghiar Balassi Bálint (1554 – 1594), care fac trimitere la două cântece populare româneşti (Savu nu lasă-n casă fata şi Ciobăniţa română care-şi plângea oile rătăcite). Aşa cum arată Dumitru Micu9, poemul Zlatna (1622) al lui Martin Opitz ar avea ca surse de inspiraţie, între altele, datini şi cântece din Ardeal, din acelaşi secol datând şi prima culegere de cântece transilvane, redactată de episopul catolic Ioan Caioni. Într-o epocă dominată de „criza conştiinţei europene” (Paul Hazard), unii dintre cei mai importanţi cărturari români se interesează de faptul folcloric, subliniind importanţa literaturii populare, precum şi a datinilor şi a tradiţiilor în general. Mitropolitul Dosoftei, un „mare creator de etnicitate al secolului”, cel care „a avut revelaţia unităţii în planul experienţei artistice”10, apelează adesea, în Psaltirea pre versuri tocmită (1673), la schemele prozodice ale poeziei populare, în versiunea sa anumite versete de psalmi

7 Arnold van Gennep, Le Folklore. Coutumes et croyances populaires françaises, Paris, Librairie Stock, 1924, document produit en version numérique par Mme Marcelle Bergeron, dans le cadre de la collection : "Les classiques des sciences sociales", dirigée et fondée par Jean-Marie Tremblay, site web: http://classiques.uqac.ca/, pp. 18-19 (trad. noastră). 8 Op. cit., p. 18. 9 Istoria literaturii române de la creaţia populară la postmodernism, Bucureşti, Saeculum I. O., 2000, cap. „Creaţia orală”, pp. 7 – 17. 10 P. Ursache, op. cit., p. 299.

8

Etnologie și folclor

1. Repere în folcloristica europeană și românească. Orientări metodologice devenind colinde11; stolnicul Constantin Cantacuzino atribuie eposului popular, în Predoslovia la Istoria Ţării Româneşti (1716), o valoare documentară iar Dimitrie Cantemir oferă, în Descriptio Moldaviae (1714 – 1716), primele „referiri concrete” la „năravurile” şi obiceiurile de nuntă şi „îngropăciune” ale moldovenilor, veritabile schiţe de studiu etnografic. În 1768 este atestată o culegere de cântece populare cu titlul Cântece câmpeneşti cu glasuri româneşti, tipărită probabil la Buda şi atribuită unui „câmpian holtei”12. În acelaşi secol al XVIII, istoricul austriac Fr. Sulzer se referă, în Geschichte de Transalpinischen Daciens (1782), la obiceiurile populare româneşti, înregistrând o serie de datini cu caracter ritualic, ceremonial şi festiv. La începutul secolului al XIX-lea, pledoaria pentru conservarea literaturii populare poate fi reperată inclusiv în opere literare: este cazul celebrului „poemation” Ţiganiada (1800, 1812) al lui a lui I. BudaiDeleanu, care integrează referiri la obiceiuri, cântece, proverbe, elemente de basm şi îndeamnă, prin Erudiţian, la „însemnarea” cântecelor ţărăneşti, ale celor „pricopsiţi ai norodului”. Dincolo de entuziasmul iluminist pentru produsele spiritului popular, bazele cercetării folcloristice româneşti sunt puse în secolul al XIX-lea, în epoca paşoptistă, după ce, în 1830, studentul Nicolae Pauletti alcătuise la îndemnul lui Timotei Cipariu o culegere de poezii populare – Cântări şi strigături româneşti de cari cântă fetele şi feciorii jucând – rămasă din păcate în manuscris (până în secolul XX) şi neputând deveni „un stimul pentru intensificarea preocupărilor ce au generat-o”13. Făcând ecou îndemnurilor romantice la întoarcerea către originile populare ale literaturii moderne, dar şi pledoariei herderiene pentru cercetarea literaturii populare ca ilustrare a specificului naţional, Introducţia lui Mihail Kogălniceanu (1817 – 1891), articolul-program care deschidea primul număr al revistei Dacia literară în 1840, consemna, între „sujeturile” care ar trebui să-i preocupe pe scriitorii contemporani, „obiceiurile noastre”, atât de „pitoreşti” şi de „poetice” şi promova baladele şi cântecele populare privite ca „sâmburele poeziei nostre naţionale”. În fapt, datele teoretice ale programului din Dacia literară, fusesră formulate, înainte de Introducţia lui Kogălniceanu, de cronicarii şi cărturarii secolului al XVII-lea: „Nu este vorba de simple prefigurări, de idei spontane, formulate întâmplător, ci de o activitate amplă şi sistematică, destinată să pună în mişcare toate forţele spirituale ale etnicului”14. În aceeaşi epocă, Costache Negruzzi (1808 – 1868) exalta rolul folclorului şi propunea o primă clasificare a cântecelor populare, făcând distincţia între „cântecul ostăşesc sau istoric, cântecul religios, cântecul dragostei sau al nunţii, cântecul codrului sau voinicesc”15. Animat de preţuirea, tipic romantică, a doinelor şi a baladelor populare, pe care începe să le culeagă în 1839, prietenul lui Negruzzi, Alecu Russo (1819-1859) va încerca o abordare teoretică a folclorului în studii ca Poezia poporală, Studii naţionale ş.a. „Atasamentul lui Russo fata de folclor se vadeste în entuziasmul cu care aduna si, apoi, comenteaza materialul. În scrierile sale memorialistice de călătorie, marturiseste ca va realiza o culegere de legende repovestite de el însusi si pomeneste de o „culegere de doine”, a unor

11

Ibidem, p. 10. Cf. Balázs Lajos, op. cit., p. 18. 13 D. Micu, op. cit., p. 10. 14 P. Ursache, op. cit., p. 298. 15 Apud Balázs Lajos, idem, p. 19. 12

Etnologie și folclor

9

1. Repere în folcloristica europeană și românească. Orientări metodologice „comori adunate în timpul expeditiilor facute în muntii din preajma Pietrei””16. Alături de Anton Pann (culegătorul Cântecelor de stea din 1822), Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, N. Filimon, Al. I. Odobescu, B. P. Hasdeu, M. Eminescu ş. a., Alecu Russo, considerat un veritabil precursor al folcloristicii românesti, vede în poezia populară nu doar un nepreţuit izvor documentar, ci şi o sursă inepuizabilă pentru literatura cultă. Actul de naştere al folcloristicii româneşti îl semnează Vasile Alecsandri (1821-1890), prin tipărirea primei colecţii de folclor literar, Poezii poporale. Balade (Cântice bătrâneşti) din 1852, „apariţie cu un rol covârşitor în „rumânirea” poeziei noastre şi a întregii literaturi culte”17, a cărei prefaţă cuprinde, între altele, o clasificare a poeziei populare în cântece bătrâneşti (balade), doine şi hore. Aşa cum arăta D. Micu, culegerea lui V. Alecsandri a avut în spaţiul cultural românesc impactul pe care îl înregistrase Glasurile popoarelor în cântece a lui Herder în cel european. Ultimele decenii ale veacului al XIX-lea au însemnat, pentru folcloristica românească animată de gestul „întemeietor” al lui V. Alecsandri şi al precursorilor săi, o perioadă de intensificare a activităţii de culegere şi valorificare a literaturii orale. Dintre cercetătorii şi culegătorii de proză şi poezie populară ai epocii, se cuvin menţionaţi Ion Pop-Reteganul (cu cele 5 volume de Poveşti ardeleneşti), Tudor Pamfile, Atanasie Marienescu, Miron Pompiliu, Ion Micu Moldovanu, C. Rădulescu-Codin, Adolf şi Pauline Schullerus ş. a., cărora li se adaugă numele lui Eminescu (editor al unei voluminoase culegeri), dar şi acelea al unor personalităţi ale culturii europene ca Albert şi Arthur Schott, Ian Urban Iarnik, Béla Bartók etc. Dintre culegerile de literatură populară publicate la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, trebuie amintite cele zece volume de Proverbe ale românilor (1895 – 1912) adunate de Iuliu A. Zane, urmat de de Cimiliturile românilor, apărut trei ani mai tarziu graţie efortului lui Artur Gorovei, editor, în 1931 al unui corpus de Descântece ale românilor. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, interesul crescând pentru culegerea creaţiilor literare populare va fi dublat de apariţia unor noi direcţii în cercetarea folcloristică. Astfel, Al. Odobescu (1834 – 1895), care considera poezia populară drept o premisă pentru studiul psihologiei şi al limbii naţionale, va publica primele studii de folclor comparat, marcate de influenţa celor mai importante personalităţi ale folcloristicii europene. De pe poziţia de ministru al cultelor şi al instrucţiunii publice, Odobescu a sprijinit cercetarea folcloristică, fiind şi semnatarul unor prefeţe elogioase ale culegerilor publicate de G. Dem. Teodorescu (Poezii populare române, 1885) şi de Petre Ispirescu (Legendele sau basmele românilor, 1882). Personalitatea care va anima folcloristica românească, deschizând calea studiului interdisciplinar implicând apelul la istorie, psihologie, filologie etc., este Bogdan Petriceicu-Hasdeu, iniţiatorul unui proiect de anvergură declanşat prin crearea a două chestionare - Obiceele juridice ale poporului român – 1879 şi Programa pentru adunarea datelor privitoare la limba română – 1884 -, trimise intelectualilor de la sate în vederea constituirii unei arhive naţionale de folclor. Punând bazele metodologiei ştiinţifice în cercetarea şi culegerea folclorului, chestionarele au avut drept rezultat un 16

Cf. Rodica-Iuliana Trăistaru, Alecu Russo – scriitor de expresie franceză şi română, rezumat al tezei de doctorat, Craiova, 2004, text disponibil la adresa http://cis01.ucv.ro/lucrari_dr/rtraistaru_teza_ro.pdf 17 D. Micu, ibidem.

10

Etnologie și folclor

1. Repere în folcloristica europeană și românească. Orientări metodologice corpus cuprinzând douăzeci şi unu de volume în manuscris, un „inestimabil tezaur folcloric, etnografic, sociografic, lingvistic”18. Principiile formulate în chestionare vor constitui şi premisele metodologice pentru Cărţile poporane ale românilor în secolul al XVII-lea în legătură cu literatura cea nescrisă, formând cel de-al doilea tom al lucrării Cuvente den bătrâni, apoi Balada poporană „Cucul şi turturica” în România, în Persia şi în Francia, precum şi pentru multe alte studii de etnopsihologie şi folclor comparat. Graţie eforturilor lui B. Petriceicu-Hasdeu, apare prima revistă românească dedicată folclorului şi etnografiei, Columna lui Traian (1870 – 1877; 1882 – 1883), tot el animând şi noua şcoală folcloristică filologică (interesată de „şablonizarea foremlor şi diversificarea lor imagistică”19) din care fac parte Simion Florea Marian, G. Dem. Teodorescu, Lazăr ăineanu (considerat de Hasdeu „cel mai de seamă basmolog) ş. a. Prin Basmele române – 1895 a lui Lazăr ăineanu, Literatura populară română – 1883 şi Crestomaţie română - 1891 (2 volume) de Moses Gaster, prin lucrările lui Simion Florea Marian – Ornitologia poporană română (1883), Nunta la români (1890), Naşterea la români (1892), Înmormântarea la români (1892), Sărbătorile la români (3 volume, 1898 – 1901), prin Datinile poporului român la înmormântări (1882) al lui Teodor Burada, studiul folclorului românesc a înregistrat, la cumpăna veacurilor XIX şi XX, o serie de contribuţii substanţiale, considerate şi astăzi fundamentale pentru cercetarea ştiinţifică în domeniu. După 1900, folcloristica românească a datorat mult activităţii lui N. Iorga (personalitate marcantă a aşa-numitei „şcoli istoricoetnografice”) şi, mai ales, a lui Ovid Densusianu, care, situat iniţial pe o poziţie etnopsihologică, va promova ulterior metoda filologică, aderând la o concepţie a folclorului văzut în permanentă transformare: „Cercetătorul trebuie să cuprindă în câmpul lui de observaţiune şi actualitatea şi trecutul; mintea lui trebuie să fie veşnic gata să cunoască şi ce se întâmplă şi ce s-a întâmplat altădată, pentru că nimic nu poate fi pătruns în toate tainele lui, dacă e izolat în timp, ca şi în spaţiu”. Progresele înregistrate ulterior, în perioada interbelică, în sfera studiilor folcloristice şi a culegerilor de creaţii populare, au fost posibile atât graţie interpretărilor oferite de personalităţi proeminente ale literaturii şi criticii – G. Călinescu, L. Blaga (dinspre sfera morfologiei culturii), M. Eliade (din perspectiva istoricului religiilor) – cât şi datorită unor specialişti în domeniu ca Pericle Papahagi, Tache Papahagi, Petru Caraman, Ion Muşlea, George Giuglea, Petru Iroaie, Ion Diaconu, Romulus Vuia, D. Caracostea. Unii dintre cercetătorii afirmaţi în perioada interbelică îşi vor aduce cele mai importante contribuţii la studierea ştiinţifică a folclorului după cel de-al doilea război mondial. E vorba de Ovidiu Bîrlea, Ghe. Vrabie, Ion C. Chiţimia, Ovidiu Papadima, G. Uscătescu, Mihai Pop, cărora li se vor adăuga reprezentanţi ai generaţiilor tinere ca Adrian Fochi, Ion Taloş, Petru Ursache, Dumitru Pop, Octav Păun, N. Constantinescu, Pavel Ruxăndoiu, Mihai Coman, Silviu Angelescu ş. a. Începând cu perioada interbelică, instituţionalizarea cercetării folcloristice a permis eficientizarea procesului respectiv. Se cuvin menţionate cercetările sociologice desfăşurate în cadrul Institutului social român al lui Dimitrie Gusti şi, mai ales, acelea întreprinse, de la începutul anilor ’50, în cadrul a trei centre prestigioase: Institutul de istorie literară şi folclor (înfiinţat în 1949 de D. Caracostea, reprezentând „şcoala stilistică”), condus de 18 19

Ibidem, p.11. P. Ursache, op. cit., p. 16.

Etnologie și folclor

11

1. Repere în folcloristica europeană și românească. Orientări metodologice academicianul G. Călinescu (1899- 1965), ale căror rezultate s-au regăsit, în 1952, în periodicul Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor; Institutul de folclor, condus de Sabin Drăgoi şi Mihai Pop, patronând o Revistă de folclor (apărută începând cu 1956), ambele schimbându-şi ulterior denumirea în Institutul de etnografie şi folclor (apoi în Institutul de cercetări etnologice şi dialectologice) şi, respectiv, Revista de etnografie şi folclor şi, în fine, Casa creaţiei populare. Amploarea fenomenului culegerii de folclor în secolul al XX-lea poate fi „măsurată” sau, cel puţin, probată, prin numărul considerabil de arhive de documente folclorice, înfiinţate în spaţiul românesc. Dintre cele mai însemnate arhive, sub raport documentar, Petru Ursache aminteşte: Arhiva Institutului de cercetări etnologice şi dialectale (Bucureşti), Arhiva Centrului de lingvistică, istorie literară şi folclor din Cluj, Arhiva cercului de folclor a Universităţii din Timişoara, Arhiva cercului de folclor a Institutului Pedagogic din Baia Mare, Arhiva Centrului de lingvistică, istorie literară şi folclor din Iaşi, Arhiva Centrului de lingvistică, istorie literară şi folclor din Craiova20. În ceea ce priveşte valorificarea / diseminarea rezultatelor cercetării, întreprinse atât la nivel universitar, în cadrul facultăţilor cu profil filologic, cât şi sub egida Societăţii de ştiinţe filologice, un rol deosebit de important l-au avut periodicele, atât cele de largă accesibilitate, ca ezătoarea lui Artur Gorovei sau Ion Creangă al lui Tudor Pamfile, cât şi publicaţiile de specialitate: Grai şi suflet, înfiinţată de Ovid Densusianu odată cu Institutul de Filologie şi Folclor, Anuarul Arhivei de folclor de la Cluj, Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei, deja amintitele Revistă de etnografie şi folclor şi Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor (devenită Revista de istorie şi teorie literară), Folclor literar (Timişoara), Limbă şi literatură etc. Este demn de reţinut imboldul considerabil dat cercetărilor în domeniu de activitatea cercurilor universitare, orientate spre o abordare a folclorului dintr-o perspectivă poetică şi interdisciplinară: Cercul de poetică şi stilistică (Universitatea din Bucureşti), condus în anii ’60 de Tudor Vianu şi Mihai Pop, Cercul de poetică matematică şi semiotică al lui Solomon Marcus (Universitatea din Bucureşti), Cercul ştiinţific de Folclor al Universităţii din Timişoara condus de Eugen Todoran şi Vasile Creţu, sub egida căruia s-au desfăşurat o serie de colocvii naţionale consacrate culturii orale (folclor şi film) ş.a. De la faza admirativă, a entuziasmului romantic faţă de tezaurul literarartistic popular, la diversificarea cercetării în domeniu, în contextul cultural interbelic şi postbelic, folcloristica românească a traversat o perioadă de acumulări şi reconfigurări conceptuale, care au condus la conceperea folclorului ca un „sistem de relaţii şi de transformări, (...) [care] „nu sunt nici întâmplătoare şi nici izolate”, ci „sunt determinate de fenomene specifice oralităţii şi se produc în acelaşi ritm şi atâta timp cât tradiţia funcţionează ca un mecanism unic şi independent.”21

20 21

Cf. op. cit., p. 299. Ibidem, p. 10.

12

Etnologie și folclor

Capitolul 1 – Repere în folcloristica europeana și românească. Orientări metodologice Teste 1. Identificaţi principalele momente în evoluţia folcloristicii româneşti. 2. Comentaţi raporturile dintre etapele folcloristicii româneşti şi contextul socio-cultural în care se plasează acestea. 3. Comentaţi într-un scurt eseu (2-3 pagini) interesul scriitorilor paşoptişti pentru folclorul autohton. 4. Alcătuiţi un scurt eseu (2-3 pagini) pe tema Folcloristica românească în context european.

1. 3. Orientări metodologice Analizând modalităţile de abordare a folclorului, Balázs Lajos schiţează o clasificare a metodelor utilizate şi a treptelor cercetării în domeniu: a. cercetarea nemijlocită, care porneşte de la faptul de folclor viu şi presupune cercetare de teren; b. cercetarea tipologică, implicând sistematizarea şi casificarea materialului cules după unele sisteme metodice; c. interpretarea teoretică a faptelor şi a informaţiilor înregistrate, condiţionată de volumul materialului cules şi de complexitatea obiectului cercetării. Interpretarea teoretică îşi poate subordona, la rândul său, în funcţie de obiectivele demersului: a. o cercetare istoricizantă, vizând descrierea / definirea genezei, a apariţiei şi a evoluţiei faptelor de folclor în raport cu evoluţia istorică a comunităţilor; b. o cercetare funcţională, având ca obiectiv descifrarea rolului jucat de faptele folclorice în viaţa colectivităţilor care le vehiculează; c. o cercetare estetică gen analiză literară, având drept scop descrierea modelelor artistice, a mijloacelor de expresie, precum şi interpretarea semnificaţiilor operelor literaturii populare22. Un tablou al metodologiei folclorice oferea, încă din 1924, Arnold van Gennep, arătând că folclorul utilizează în primul rând, prin definiţie (întrucât se ocupă de studierea „faptelor vii şi actuale”), metoda observaţiei. În plus, „un fapt actual are antecedentele sale, pe care nu le putem discerne decât prin utilizarea metodei istorice, comportând diverse metode secundare precum critica mărturiei, a surselor scrise etc.”23 Ceea ce subliniază Gennep însă, denunţând o anumită „maladie psihică şi metodologică” cu rădăcini în secolul al XIX-lea, este faptul ca folclorul nu este numai „istoric” şi „nu este o secţiune a istoriei”, ceea ce reclamă înlocuirea metodei istorice cu una „biologică”, centrată pe studierea faptelor folclorice în timpul vieţii lor şi în mediile în care acestea iau naştere sau sunt vehiculate („de leur vivant et dans leur millieu, lui aussi vivant”24). Metoda biologică, dinamică, generează senzaţia „că faptul observat conţine o serie de posibilităţi in nucce” în timp ce 22

Balázs Lajos, op. cit., p. 17. Arnold van Gennep, op. cit., p. 20 (trad. noastră). 24 Ibidem, p. 21. 23

Etnologie și folclor

13

1. Repere în folcloristica europeană și românească. Orientări metodologice metoda istorică conduce la senzaţia că „toate posibilităţile acestui fapt au fost deja exprimate”25. Studiul problemelor generale ale folclorului impune, pe de altă parte, folosirea unui alt instrument metodologic: metoda comparatistă. Pentru Arnold van Gennep, nu se poate realiza o cercetare folclorică temeinică în absenţa perspectivei comparatiste, triumfătoare întotdeauna în „lupta” cu metoda istorică. Fidel unei viziuni a folclorului ca „ştiinţă biologică”, folcloristul francez polemizează cu discursul teoretic anti-comparatist, arătând că: „Un zoolog compară peştii din Mediterana cu cei din Golful Bengal, fără să i se reproşeze ilegitimitatea unei astfel de comparaţii. Iar nouă ni se reproşează compararea unui basm popular breton cu unul polinezian, sau o ofrandă sacră romană cu una mexicană!”26 Folosirea acestor metode trebuie corelată întotdeauna cu încercarea de a descifra şi de a înţelege psihologia populară, încă insuficient studiată la momentul respectiv, înţelegere necesară nu în ultimul rând în desfăşurarea procesului concret al anchetei folclorice. Subliniind valoarea incontestabilă a anchetei directe, van Gennep e conştient, totuşi, de neajunsurile acesteia în cazul teritoriilor întinse, reclamând utilizarea metodei indirecte a chestionarelor care ar trebui să fie „foarte scurte” şi să vizeze „doar două-trei probleme speciale, însă bine precizate”: „Când un chestionar este scurt şi mai ales precis avem toate şansele să primim răspunsuri exacte. Chiar şi răspunsurile negative sunt importante: ele dovedesc adesea că un anumit obicei sau o anumită credinţă a dispărut, deşi texte mai vechi îi certificau existenţa. Trebuie să cercetăm atunci cauzele şi factorii acestei dispariţii, ceea ce reperzintă un element important al ştiinţei generale şi comparative a civilizaţiilor”27. În fine, rezultatele anchetei folclorice trebuie reportate pe o fişă / hartă: metoda anchetei îşi va subordona, aşadar, metoda cartografică, aflată într-un stadiu incipient în momentul publicării studiului lui Gennep. Dincolo de metodele inventariate şi comentate de folcloristul francez în primul sfert al veacului trecut, orientările interdisciplinare din folcloristica actuală impun diversificarea permanentă a instrumentelor metodologice, atât în funcţie de disciplinele subordonate demersului folcloric, cât şi în funcţie de conţinuturile supuse analizei. Petru Ursache îşi argumenta demersul interdisciplinar în încercarea de configurare a unei estetici a folclorului, oprindu-se asupra doinei, „una dintre cele mai neobişnuite forme poetice (probabil unică), din toate culturile tradiţionale”, care „nu poate fi abordată unilateral”. Studiul acesteia reclamă, alături de dubla specializare 25

Ibidem (trad. noastră). „Un zoologiste compare les poissons de la Méditerranée à ceux du golfe du Bengale sans qu'on lui en fasse un grief. Et on nous reprochait de comparer un conte populaire breton à un conte populaire Polynésien, ou une offrande sacrée romaine à une offrande sacrée mexicaine !” (ibidem, p. 23, trad. noastră) 27 « Quand un questionnaire est court et surtout précis, on a bien des chances d'avoir des réponses exactes. Même les réponses négatives sont importantes : elles prouvent souvent que telle ou telle coutume ou croyance a disparu alors que des textes plus anciens en certifiaient l’existence. Il convient alors de rechercher les causes et les facteurs de cette disparition, ce qui est un élément important de la science générale et comparative des civilisations ». (ibidem, p. 25, trad. noastră) 26

14

Etnologie și folclor

1. Repere în folcloristica europeană și românească. Orientări metodologice corespunzătoare formei sale sincretice, „o bună pregătire etnografică, sociologică, mitologică, stilistică, lingvistică şi estetică”28. Diversificarea metodologică, însoţită de proliferarea conceptelor, făcuse necesară, pentru autorul Prolegomenelor la o estetică a folclorului, precizarea raporturilor folcloristicii cu alte discipline, dintre care sunt citate etnografia (în măsura în care „caracterul ambivalent al creaţiilor de natură spirituală (de care se ocupă folcloristica) este completat de ambivalenţa faptelor de cultură materială (ele însele creaţii ale spiritului), de care se ocupă etnografia”), arta populară sau „folclorul plastic” (care „se apropie mai mult de folclorul literar decât de faptul de cultură materială”), poetica, stilistica, retorica şi semiotica, pentru care folclorul „reprezintă un domeniu ideal”29, apoi estetica generală şi, nu în ultimul rând, filosofia şi morala. În ceea ce priveşte raporturile dintre estetica generală şi estetica folclorică, Petru Ursache este convins că prima o subordonează pe cea de-a doua „numai în măsura în care îşi înscrie cercetările în planul artisticului, nu şi al culturalului. În acest din urmă caz, estetica folclorică îşi construieşte singură modele de lucru, în strânsă colaborare nu cu estetica generală, ci cu etnologia. (...) La un nivel al cercetării, ea [estetica folclorică, n. n.] va încerca să explice probleme privind cadrele naturale ale etnicului în care activează categoriile de agenţi creatori şi colportori, la altul, inter-relaţiile dintre fenomene socio-culturale şi artistice, iar la un ultim nivel, specificul estetic al artei orale”30. Se cuvin subliniate, nu în ultimul rând, interferenţele dintre demersul folcloristic şi cele subordonate domeniului teoriei literaturii. Studiul structurii şi al circulaţiei temelor şi motivelor, precum şi al dinamicii genurilor şi speciilor literare este condiţionat de cercetarea folcloristică, aceasta din urmă jalonând adesea demersul poeticianului, nevoit să apeleze, în clasificarea literaturii orale, de pildă, la puncte de vedere specifice gândirii tradiţionale, precum şi la o terminologie adecvată acesteia (poezie de ceremonial, literatură paremiologică etc.)

Teste

1. Identificaţi şi comentaţi principalele metode utilizate în cercetarea folclorică. 2. Comentaţi într-un scurt eseu (2 – 3 pagini) importanţa cercetării de teren în studiul folcloristic.

28

Op. cit., p. 40. Ibidem, pp. 12 – 15. 30 Ibidem, p. 19. 29

Etnologie și folclor

15

Capitolul 2 – Folclorul. Concepte operaționale. Definiții și delimitări

Capitolul 2 - Folclorul. Concepte operaţionale. Definiţii şi delimitări 2.1. Definiţii ale folclorului şi ale folcloristicii (Glosar) FOLCLÓR s.n. 1. Totalitatea creațiilor artistice, literare, muzicale, plastice, etc., a obiceiurilor și a tradițiilor populare ale unei țări sau ale unei regiuni. 2. Știință care se ocupă cu creațiile artistice, obiceiurile și tradițiile populare. Din fr., engl. folklore. (DEX '98) FOLCLÓR n. 1) Creație populară orală. 2) Ansamblu de producții artistice, create de un popor. 3) v. FOLCLORISTICĂ. /folklore (NODEX) FOLCLÓR s.n. 1. Totalitatea tradițiilor, a obiceiurilor și a creațiilor artistice populare ale unei țări sau ale unei regiuni. 2. Știința care studiază creațiile și tradițiile populare; folcloristică. [Scris și folklor. / < fr. folklore, engl. folklore < folk - popor, lore - știință]. (Dicţionar de neologisme)31 FOLCLOR - 1. creaţia populară constituită într-un sistem unitar, organic si dinamic, de superstiţii, credinţe, practici magice, de cunostinţe empirice, mituri, legende, proverbe, cîntece si dansuri păstrate prin tradiţie în viaţa spirituală a unei unităţi etnice (grup etnic, popor, naţiune). După, conţinutul lui, f. poate fi literar, muzical, ludic, coregrafic, medical, juridic etc. In acest sens f. este o creaţie colectivă, anonimă, sincretică si orală. El apare în comuna primitivă, se dezvoltă si îmbogăţeste cu fiecare perioadă si epocă istorică. În evul mediu îsi dezvoltă tematica si genurile la condiţiile noi de viaţă. Capătă o amploare si semnificaţie deosebită în epoca luminilor si o valoare nouă în epoca noastră. Tematica lui evoluează, se adaptează si se actualizează conform cerinţelor si aspiraţiilor spirituale ale societăţii în continuă dezvoltare. 2. stiinţă (după A. Varagnac) care studiază fenomenele si faptele de cultură ce ţin de creaţia populară cu ajutorul metodelor: observaţiei, descriptiv-analitice, clasificării si comparativ-istorice. Termenul de f. a fost folosit, într-un sens mai larg, întîia oară în 1846 de William J. Thoms (Ambrose Merton) pentru a denumi stiinţa „obiceiurilor populare" (folk-lore). Lawrence Gomme, la începutul secolului al XX-lea, reduce cîmpul cercetării f. la componentele lui istorice, etnologice si sociologice. A căpătat mai multe sensuri, ca stiinţă: — a unei părţi a culturii populare care studiază superstiţiile, credinţele, obiceiurile si tradiţiile comunitare ale unei unităţi etnice; — a unei activităţi de tipul mitologiei si religiei, literaturii si muzicii, dansului si sportului; — a unui summum de reminiscenţe spirituale proprii unei macrounităţi sociale; — a tradiţiilor primitive păstrate în activitatea spirituală a unei comunităţi etnice, naţiuni sau popor; — ca etnopsihologie si psihologie socială etc. În concepţia contemporană, stiinţa f. este o ramură a etnologiei alături de etnografie si stiinţa artei populare. Această diferenţiere este numai metodologică, deoarece fenomenele si faptele folclorice ca si cele etnografice si de artă populară sînt variabile ale aceleiasi unităţi. În secolul al XX-lea, conceptul de stiinţă a f. a început să fie înlocuit cu un 31

Definiţiile inventariate sunt citate, după DEX on-line, pe site-ul Archaeus.ro. Resurse lingvistice pentru limba română, la adresa http://www.archeus.ro/lingvistica/CautareDex?query=FOLCLOR

Etnologie și folclor

17

Capitolul 2 – Folclorul. Concepte operaționale. Definiții și delimitări concept nou, folcloristică. Studiul f. în ambele sensuri, sistem de creaţii populare si stiinţă, se bucură în România de o îndelungă investigaţie, care începe cu B. P. Hasdeu, continuă cu Sim. Florea Marian, Lazăr Săineanu, I.Aurel Candrea, Ovid Densusianu, Tache Papahagi si alţii. Cercetările de poetică matematică în domeniul f. românesc marchează în prezent un succes mondial (Solomon Marcus, Semiotica folclorului, 1975). V. etnologie, semiotică, sincretism, scoală de folclor, stiinţa artei populare. (Dicţionar de etnologie)32 FOLCLORÍSTIC, -Ă, folcloristici, -ce, adj., s.f. 1. Adj. Folcloric. 2. S.f. Știință care se ocupă cu studiul sistematic al folclorului. - Folclor + suf. -istic. Cf. germ. „folkloristisch”, „Folkloristik”. (DEX '98)33 FOLCLORISTICĂ - 1. stiinţa folclorului. F. studiază folclorul ca obiect al creaţiei populare, cu toate categoriile, genurile si speciile lui. Iniţial f. s-a înfăţisat ca o stiinţă a reminiscenţelor folclorice, a supravieţuirilor seculare ale creaţiei spirituale; ulterior, ca o stiinţă a creaţiei folclorice permanente pe specii si genuri, a tradiţiei si inovaţiei creatoare. În accepţia actuală f. include: - studiul metodelor si tehnicilor de investigaţie folclorică pe specii, genuri, tipuri si variante; - studiul genezei formelor de folclor, al evoluţiei si coexistenţei lor, al funcţiunii lor sociale pe perioade si epoci istorice; - studiul structurii complexe, dinamice si inovatoare a folclorului; - studiul ambianţei creatoare a folclorului (mediul, condiţiile de creaţie, interpretare si valorificare); - mesajul cultural al folclorului în timp; studiul rolului lui în contextul culturii care l-a creat si prin aceasta în contextul culturii universale. F. studiază pe lîngă paleofolclorul, folclorul rural si folclorul urban, neofolclorul si folclorul prospectiv. În elaborarea ei stiinţifică, f. a trecut de la descrierea factologică la interpretarea teoretică si previzivă a faptelor de cultură. F. substituie conceptul de folclor* în înţelesul lui de stiinţă; 2. disciplină etnologică care studiază comparativ-istoric folclorul unui popor. FOLCLORÍSM s.n. Tendință de a exagera elementul folcloric în artă și literatură sau în lucrări teoretice. - Folclor + suf. -ism. Cf. fr. „folklorisme” (DEX '98) FOLCLORÍSM s.n. Preocupare pentru folclor. [Cf. fr. folklorisme]. (Dicţionar de neologisme)34

Test

1. Alcătuiţi un scurt eseu pe tema Folclor, folcloristică, folclorism.

32

Romulus Vulcănescu, Dicţionar de etnologie, Bucureşti, Albatros, 1979, pp. 140 – 141. Cf. http://www.archeus.ro/lingvistica/CautareDex?query=FOLCLORISTIC 34 Cf. http://www.archeus.ro/lingvistica/CautareDex?query=FOLCLORISM 33

18

Etnologie și folclor

Capitolul 2 – Folclorul. Concepte operaționale. Definiții și delimitări

2.2. Concepte operaţionale ale folcloristicii şi ale disciplinelor adiacente. Glosar (Romulus Vulcănescu35) ARTĂ POPULARĂ - 1. concept cumulativ care include întreaga gamă de creaţii artistice anonime si colective ale unei comunităţi sociale de tip etnic, depinzînd de nivelul de dezvoltare istorică, de stadiul de elaborare a civilizaţiei si formei de cultură corespunzătoare. Conceptul de a. p. este complementar prin conţinut si sferă celui de artă primitivă si de artă arhaică. 2. În formaţiile bazate pe clase antagoniste, a.p. capătă un conţinut care promovează interesele claselor dominante si o sferă care se întinde treptat de la acestea la întreaga masă a poporului. Artă care emană în cadrul claselor dominate si are tendinţa de a cuprinde si manifestările progresiste ale claselor dominante, pe măsura atasării ultimelor la arta concepută de întregul popor si de întreaga societate. Artă care, conform concepţiei burgheze, descinde din sfera claselor dominante si prin cădere sau imitaţie alimentează activitatea creatoare a claselor dominate. Între clasele sociale antagoniste există influenţe culturale si artistice. Definirea a.p. trebuie să se facă în comparaţie si cu aria cultă. Între a.p. si arta cultă, ce aparţin aceleiasi comunităţi etnice, există interdependenţe si influenţe reciproce. În funcţie de etapa, condiţiile si structura dezvoltării istorice a comunităţii etnice poate predomina una sau alta din aceste două forme de artă. Procesul de diferenţiere si de specializare a a.p. în orînduirile bazate pe clase antagoniste este similar, nu identic, celui al artei culte. În evoluţia ei, a.p. îsi diferenţiază mereu conţinutul creaţiei în domenii, forme si genuri noi si îsi specializează necontenit mijloacele de exprimare, corespunzător treptei social-istorice de evoluţie. A. p. se îmbogăţeste mereu cu noi forme de creaţie plastică, ritmică decorativă, aplicată. Toate domeniiie, formele si genurile a.p. se dezvoltă paralel si interdependent, pînă ajung sa alcătuiască un sistem deschis de activităţi creatoare populare, care în esenţa lui este oricînd susceptibil să-si îmbogăţească conţinutul cu noi domenii, forme si genuri de creaţie artistică. Ceea ce înseamnă că volumul a. p. creste mereu în timp si spaţiu. După datele prognozei etnologice, această crestere va avea loc si în viitor. 3. Produsele a. p. sau operele de a. p. prezintă caractere deosebite pe de o parte de cele ale artei primitive, ale artei arhaice si pe de altă parte, de cele ale artei culte: sînt creaţii colective nu individuale, care se perfectează de la o generaţie la alta si se încarcă de un mesaj social-cultural propriu; sînt anonime deoarece paternitatea lor creatoare nu poate fi determinată individual, decît rar si probabil; sînt opere complexe deoarece includ în contextul lor o viziune globală asupra lucrurilor; sînt opere sincretice deoarece modalităţile lor plastice de comunicare nu sînt diferenţiate, vehiculează mai mult idei sl valori extraestetice; sînt opere comprehensibile de întreaga societate pentru că circulă liber în mediul lor de creaţie, se difuzează în afara acestui mediu prin decalc, adaptare sau imitaţie; exprimă în ansamblul lor etosul* comunităţii etnice care Ie-a creat, adică specificul modului de viaţă, al concepţiei despre lume si viaţă, viziunea etică a creatorilor lor. Teoria si studiul sistematic al a. p., constituie un capitol esenţial al etnologiei. Nu se poate concepe etnologie fără studiul a. p. pentru că etnologia subsumează epistemologic si metodologic investigaţia întregului domeniu al a. p. În creaţiile ei particulare, a.p. românească se deosebeste do produsele similare din sud-estul Europei prin tematica, structura, tehnicile si stilul ei. Este în primul rînd o artă dinamică, ce a influenţat permanent arta 35

Cf. op. cit.

Etnologie și folclor

19

Capitolul 2 – Folclorul. Concepte operaționale. Definiții și delimitări cultă românească în toată creaţia ei si este în fine o artă bogată, cu o putere de expresie rafinată si pătrunsă de un profund umanism. A. p. nu trebuie confundată cu arta naivă (care este o „artă autodidactă... cu trăsături populare si artizanale totodată") si nici cu arta artizanală (mestesugul artistic făuritor de obiecte utile cu aspect plăcut, bazat pe stilizarea personală a formelor si ornamentelor populare). Contribuţii la cercetarea a. p. românesti au adus printre alţii: N. lorga (L'Art populaire en Roumanie, 1923), G. Oprescu (L'Art du paysan roumain, 1937), Al. Dima (Conceptul de artă populară, 1939), Coriolan Petrescu (L'influence de l'art populaire, 1939), Elena Secosan si Paul Petrescu (Arta populară, 1966), N. Dunăre (în colab., Arta din Valea Jiului, 1969), Al. Dima (Arta populară si relaţiile ei, 1971), Tancred Bănăţeanu (Aria populară bucovineană, 1975). V. artă arhaică, artă naivă, artizanat. ATLAS ETNOGRAFIC - lucrare stiinţifică ce urmăreste să exprime grafic prin hărţi, cartograme, scheme, desene sau fotografii - aspecte principale sau secundare legate de forme concrete de viaţă istorică, aspecte ale civilizaţiei sau culturii populare. Prin obiectul, tematica si metodologia lui, a. e. poate fi: simplex sau complex. Atlasul simplex cuprinde o tematică redusă, expusă adesea printr-o singură modalitate grafică de reprezentate ilustrativdocumentară (schematism etnografic sau tipologie etnografică). Aceasta este forma clasică a a. e., consacrată unei părţi sau întregii comunităţi etnice. Atlasul complex cuprinde o tematică diversă si multilaterală, expusă prin mai multe modalităţi de prezentare grafică (schematism etnografic, tipologie etnologică si modelare statistico-matematică). În fond, a. e. de tip complex se ridică pe o treaptă superioară de reprezentare conceptuală si interpretare, devenind astfel, în fapt, un atlas etnologic. Pînă în prezent se cunosc numai două categorii de asemenea atlase complexe. Din prima categorie face parte a. e. de tranziţie de la atlasul simplex la cel complex: Ethnographic Atlas (1967) de G.P. Murdock. Din a doua categorie - The Me-Kong Valley Atlas, U.N.E.S.C.O. (1970), care este un atlas cvadruplu (de geografie, economie, etnologie si lingvistică), cu reprezentare grafică dublă (schematică si tipologică), si Atlasul complex „Porţile de Fier" (Ed. engleză The „Iron Gates" Complex Atlas, 1972), tipărit de Academia Română, care este un atlas complex în adevăratul sens al termenului, deoarece integrează etnologia întrun sistem de 14 discipline stiinţifice (dintre care 7 se referă la stiinţele naturii: geografia, geologia, hidrologia, speologia, flora, fauna si studiul monumentelor naturii, iar 7 se referă la stiinţele social-istorice: antropologia, arheologia, istoria, economia, lingvistica, etnologia si studiul monumentelor artistice), cu reprezentare grafică triplă (schematică, tipologică si de modelare statistico-matematică). Sub raportul semioticii grafice, Atlasul complex „Porţile de Fier" reflectă pentru prima dată în literatura internaţională de specialitate concepţia dialectică a unei cercetări plenare de tip interdisciplinar într-o micro-zonă supusă strămutărilor rapide, concepţie în care etnologia constituie unul din nucleele de polarizare a investigaţiilor semnificative si polivalente ale stiinţelor angajate în cercetare si reprezintă o contribuţie însemnată a etnologiei românesti pe plan mondial. CIVILIZAŢIE TRADIŢONALĂ - patrimoniu de bunuri si valori materiale proprii unei comunităţi etnice, axat pe tradiţie si continuitate. C. t. este explicată prin: a. teoria persistenţei activităţilor materiale ale unei comunităţi etnice străvechi în funcţie de mediul ambiant, de însusirile ergonomice, de capacitatea de creaţie propriu-zisă etc. În contextul c. t., pe lîngă unele 20 Etnologie și folclor

Capitolul 2 – Folclorul. Concepte operaționale. Definiții și delimitări bunuri si valori materiale ce se menţin ca atare, intră si relicve etnografice, antichităţi si supravieţuiri ale bunurilor si valorilor materiale în parte dispărute; b. prin teoria caducităţii sau a imitaţiei de către popor a unor forme de bunuri si valori materiale create de clasele suprapuse. Această teorie se sprijină pe concepţia lui Hans Neumann (în Primitive Gemeinschaftskultur, 1921), conform căreia „orice bun material popular este o imitaţie sau o rămăsiţă a unui fost bun material elaborat de o clasă suprapusă". Teoria lui Hans Neumann se sprijină pe o interpretare gresită a interdependenţei si influenţei reciproce a elementelor si proceselor ce ţin de bunuri si valori materiale ale claselor sociale ce alcătuiesc unitatea dialectică a unui popor sau naţiuni. C.t. se confundă uneori cu civilizaţia, sătească. Termenul însă include si alte semnificaţii. În vremea noastră s-a extins si la civilizaţia urbană, îndeosebi pentru orasele care acumulează în urma lor secole si milenii de istorie. Astăzi se vorbeste tot mai mult de tradiţia oraselor „eterne" (Roma, Atena, Bagdad, Calcutta, Beijing etc), de tradiţia marilor metropole ale lumii (Tokio, Paris, Londra, New York, Moscova etc). V. autohton, arhecivilizaţie, civilizaţie. COMPLEX CULTURAL - 1. concept care exprimă reflectarea unei culturi printr-un sistem de componente, relevate de rezultatele cercetărilor efectuate pe teren, în laborator sau muzeu. 2. grupare aleatorie sau sistematică a unor elemente culturale care prezintă trăsături relativ comune de ordin tematic sau stilistic. C. c. este o unitate culturală rezultată din integrarea sau modelarea trăsăturilor comune de creaţie sau din coexistenţa lor mutuală într-o arie culturală* sau într-un context cultural. într-un c. c. toate piesele descoperite în-tîmplător sau sistematic (într-o necropolă, asezare, zonă etc.) pot determina conţinutul unei culturi limitate în timp si spaţiu, pot exprima morfologic aspectele conjecturale ale acestei culturi; în baza lor se poate reconstitui aproximativ structura culturii locale din care acestea fac parte integrantă sau se pot modela aspectele esenţiale ale culturii. Termenul a migrat din etnologia europeană în cea americană si constituie actualmente o problemă teoretică de bază a antropologiei culturale, a arheologiei, sociologiei culturii etc. CULTURĂ POPULARĂ - 1. ansamblul manifestărilor culturale care se dezvoltă la nivelul satului. Echivalent conceptului de cultură sătească. 2. ansamblul manifestărilor care se dezvoltă la nivelul maselor populare, indiferent de provenienţa lor rurală sau urbană. 3. parte a manifestărilor culturale ce alcătuiesc folclorul si care este studiată global de etnologie si parţial de folcloristică. Interpretare restrictivă, relativă la literatura populară, cutume si tradiţii populare; 4. manifestările culturale „negramaticalizate", care premerg formele fixe si scrise ale genurilor literare promovate în popor. C. p. a devenit, îndeosebi în vremea noastră, izvor de inspiraţie si creaţie polivalentă, de promovare a diferenţierilor si specificităţii pe plan internaţional a culturilor naţionale. V. cultură, cultură de masă. DATINĂ -1. bun cultural transmis oral, din generaţie în generaţie, sub forma unui model elaborat de comunitatea etnică. 2. ceea ce este dat de tradiţie ca normă de comportament social a comunităţii etnice. In ambele sensuri, d. este rezultatul unei experienţe culturale a autohtonilor, a ceea ce a devenit, treptat, comunitar si durabil în constiinţa etnică. D. face parte din fondul de manifestări spirituale ale culturii populare de ordin tradiţional. Cu înţelesul filosofic al conceptului s-a ocupat C. Noica (Rostirea filosofică românească, 1969). 21 Etnologie și folclor

Capitolul 2 – Folclorul. Concepte operaționale. Definiții și delimitări DISCIPLINE ETNOLOGICE - 1. stiinţe complementare etnologiei: antropologia fizică, preistoria, istoria (micro, medio si macro) societăţilor de tip tradiţional, tehnologia populară (ergologia si tehnoeconomia), lingvisticadialectologia (Jean Poirier). - 2. familia de stiinţe etnologice particulare si a interdisciplinelor etnologice, adică stiinţele înrudite între ele prin obiectul lor de cercetare si diferenţiate numai prin modul de abordare si tehnica de integrare a cercetării. ETNOESTETICĂ - disciplină estetică care studiază: a. geneza, structura si funcţiunea categoriilor estetice populare din perspectiva comunităţii etnice: tragicul, comicul, dramaticul, grotescul, burlescul etc.; b. modalităţile de cristalizare artistică a acestor categorii în opere de artă populară; c. relaţiile estetice pe care le promovează fiecare formă de artă în comunitatea sătească tradiţională si contemporană; d. sincretismul artei populare ca expresie a heteronomiei artei; e. modul de valorificare a artei populare proprie fiecărei comunităţi etnice; f. arta populară ca instrument de educaţie estetică. E. nu trebuie confundată cu estetica populara al cărei conţinut si sferă sînt mai bogate. Estetica populară include în contextul ei si e. în domeniul e. române s-au remarcat: Barbu Delavrancea (Estetica poeziei populare, 1913), Alex. Dima (Arta populară si relaţiile ei, 1971), Grigore Smeu (Repere estetice în satul românesc, 1973). ETNOGRAFIE – stiinţă care observă, analizează, descrie si clasifică particularităţile modului de viaţă si ale formei de civilizaţie a unei comunităţi etnice. În cercetarea ei, e. foloseste observaţia directă sau indirectă, obiectivă sau subiectiva, incidentală sau „participantă"; analiza cantitativă sau calitativă, structurală sau funcţională; descrierea obiectivă sau subiectivă, factologică sau fenomenologică; clasificarea simplă sau complexă (taxonomică sau tipologică), autonomă sau. integrată în sistemul general al clasificării stiinţifice. E. nu constituie o stiinţă aparte faţă de etnologie, ci numai prima treaptă de cercetare a fenomenelor si faptelor materiale ale unei comunităţi etnice, alături de folcloristică si de stiinţa artei populare. În acest context stiinţific, e. furnizează documentarea de teren, materialul brut, cules si semiprelucrat pentru interpretarea si formularea legilor de producere a creaţiei populare. Din acest punct de vedere, e. se menţine la nivelul concret de cunoastere a realităţii sr.cial-istorice, spre deosebire de etnologie care se ridică la nivelul abstracţiilor teoretice, al cugetării asupra viziunii globale a creaţiei populare. În etnografia sovietică se foloseste conceptul de „cercetare etnografico-etnologică" (I. Bromley) pentru a desemna unitatea dialectică a acestor două trepte ale aceleiasi investigaţii stiinţifice. Cercetările e. au trecut, la. sfîrsitul secolului al XlX-lea, de (a cunoasterea descriptiv-analitică a popoarelor asa-zise „primitive", „nedezvoltate", la cele „evoluate", „dezvoltate", „industrializate", de la clasificarea simplistă, serială si informativă după materialul de teren, la clasificarea complexă, tipologica si integratoare a modului de viaţă al popoarelor, indiferent de stadiul de dezvoltare. În secolul al XX-lea, e. a depăsit investit area descriptivă ce urmărise consemnarea documentelor de teren, concrete, de viaţă factologică pentru a trece la investigarea paralelă şi dirijată a documentelor de arhivă si colecţiile muzeale, corelate primelor. În abordarea acestei categorii de documente (teren, arhivă, muzeu folcloric), e. recurge la metoda inductivă (pendulând între inducţia aristotelică sau complexă si inducţia baconiană sau 22

Etnologie și folclor

Capitolul 2 – Folclorul. Concepte operaționale. Definiții și delimitări selectivă). E. apelează si la metodele mai noi ale analogiei, comparaţiei si ipotezei. ETNOLOGIE — concept care desemnează stiinţa ce se ocupă cu studiul genezei, structurii, dinamicii si funcţiunii formelor istorice de civilizaţie si cultură, din perioada primitivă pînă în prezent si cu prospecţiunea formelor de civilizaţie si cultură în viitor. În dezvoltarea stiinţifică, conceptul de e. a căpătat mai multe înţelesuri în funcţie de obiectul, metodele si scopul cercetării propuse. În funcţie de obiectul cercetării, e. este definită: 1. stiinţa varietăţii omului (pe diferite trepte de evoluţie) ca făptură creatoare si consumatoare de civilizaţie si cultură; 2, stiinţa generala a specificităţii unităţilor etnice: familia, clanul, tribul, poporul. naţiunea; 3. stiinţa comportamentului etnic si a personalităţii etnice; 4. stiinţa sistemului de valori, simboluri, mituri, concepte, transmise pe cale orală, prin tradiţie. În funcţie de metodele cercetării, e. studiază formele de civilizaţie sau cultură prin metodele: - analitică şi descriptivă (la nivelul ramurilor ei - etnografia, folcloristica si stiinţa artei populare); — comparativ-istorică (la nivelul paleoetnologiei, al etnologiei arheologice, al etnologiei regionale etc.; structuralistă (la nivelul structurilor intime ale fenomenelor si faptelor determinate în cercetare; - funcţionalistă (la nivelul funcţiunilor inerente si aparente ale materialelor de cercetat); - modelării (Ia nivelul formelor si faptelor reale, ideale sau necesare cercetării); - completării crescânde a cercetării concrete si încadrării ei interdisciplinare. În acest ultim sens, e. urmăreste să folosească întreaga metodologie a cercetării, pentru a cuprinde integral si explica polivalent fenomenele si faptele de civilizaţie si cultură ca atare. În funcţie de scopul cercetării, e. poate fi: o stiinţă teoretică, care îsi propune să abordeze toate problemele abstracte ale activităţii materiale si spirituale ale omului ca făptură creatoare si consumatoare de civilizaţie si cultură; o stiinţă concretă care abordează fie întreaga tematică a activităţilor etnice, fie numai unele teme diferenţiale; o stiinţă aplicativă care urmăreste valorificarea calităţilor sau ameliorarea deficienţelor unităţii etnice luate în consideraţie. În efortul ei de a surprinde si a cerceta, de a descoperi si explica, de a interpreta si formula (ipoteze, teorii si legi), e. a fost treptat identificată cu antropologia generală si antropologia culturală, cu sociologia culturii (Jean Caze-neuve), cu sociologia generală (Jean Poirier) etc. În prezent e. a devenit o stiinţă fundamentală, creatoare a unei familii de stiinţe, înrudite între ele prin obiectul cercetării, si o stiinţă integratoare a acestei familii într-un sistem de stiinţe etnologice particulare. În sprijinul dezvoltării e. s-au creat în secolul al XlX-lea societăţi si asociaţii de specialisti si amatori. S-au creat catedre de etnologie la universităţile din marile orase europene, americane, asiatice, muzee si reviste de etnologie, s-au scris numeroase tratate de etnologie. ETNOLOGIE LITERARĂ - disciplină etnologică ce studiază felul cum se reflectă în literatura populară trăsăturile psiho-sociale ale unui popor, modul lui de viaţă, formele de civilizaţie si cultură. E. l. nu trebuie confundată cu folcloristica. Ca disciplină re-strînsă la un domeniu artistic urmăreste: capacitatea creatoare de teme si stiluri literare populare, personalitatea literară a unei unităţi etnice, specificitatea creaţiei literare populare. Sub raport problematic si metodologic e. l. este analogă cu sociologia literară. EłNOPSIHOLOGIE - disciplină psihologică ce studiază modul cum se reflectă psihologia unui popor în creaţiile civilizaţiei si culturii lui. 23 Etnologie și folclor

Capitolul 2 – Folclorul. Concepte operaționale. Definiții și delimitări FUNCŢIONALISM - teorie care pune la baza explicaţiei stiinţifice a oricărui fenomen sau fapt de civilizaţie si cultură noţiunea de funcţie, pe care o preia din metodologia funcţionalistă. Sub raport epistemologic, f. socoteste funcţia ca un stadiu de determinare socială a oricărei cercetări. Funcţia unui simplex sau complex de activitate se relevă prin interdependenţa elementelor contextului sau a întregului din care fac parte si prin rolul social al acestora în perspectiva lor sincronică. În studiul funcţiunii unui simplex sau al unui complex nu trebuie să se recurgă la perspectiva diacronică decît incidental si sporadic. B. Malinowski susţine că în baza unui simplex dat se poate reconstitui complexul social din care acesta face parte. Iar, dintr-un complex dat se poate reconstitui etnocivilizaţia sau etnocultura respectivă, întocmai cum reconstituia Cuvier, prin metoda paleontologică a determinării interdependenţelor, un corp organic din resturile lui fosile. Desi B. Malinowski neagă datele istorice în studiul funcţiunii real-sociale, reconstituirea sincronică poate fi dublată de reconstituirea diacronică (ca probă). Această reconstituire este promovată de studiul relictelor etnografice si reminiscenţelor folclorice, si nu poate fi efectuată decît din perspectiva istorică. Reconstituirea unui complex social din relicte si reminiscenţe priveste forma integrată a unei faze de dezvoltare a contextului. În acest caz reconstituirea porneste de la funcţiunea istorică a elementului sau complexului la care se referă. Marcel Mauss susţine (din acest punct de vedere) că „orice fapt de civilizaţie sau cultură este un fapt total", în sensul că este indestructibil în contextul lui, inalienabil în conţinutul lui. Exagerările f. se datoresc interpretării anistorice a funcţiunii ca element de bază în studiul entităţilor etnologice (civilizaţie, cultură etc.). Cu toate acestea nu se pot nega unele merite ale funcţionalismului, care reconsideră dintr-o perspectivă internă structuralismului dinamica fenomenelor si faptelor de civilizaţie si cultură. RELICT ETNOGRAFIC - restul unui obiect profan (de uz domestic, civic, militar) sau sacru (ritual, ceremonial) în baza căruia se poate reconstitui structura si funcţiunea obiectului iniţial, pentru stabilirea unui aspect al complexului de civilizaţie sau cultură din care face parte integrantă. Studiul integrator al r. e. se efectuează cu ajutorul metodelor analogiei, comparaţiei, ipotezei, sintezei, modelării. REMINISCENŢĂ FOLCLORICĂ - restul unei manifestări spirituale (superstiţie, credinţă, cutumă, datină, tradiţie), care, în condiţii speciale, a supravieţuit manifestării culturale din care a făcut parte integrantă. În baza r. f. se poate reconstitui structura si funcţiunea manifestării iniţiale si prin aceasta uneori a întregului complex cultural. Studiul integrator al r. f. se efectuează cu ajutorul metodelor: analogiei, comparaţiei, ipotezei, sintezei si modelării. Sinonim al conceptelor: antichitate populară, supravieţuire (survival, marginal survival) cu semnificaţii diferenţiale (retenţie culturală). RIT - act convenţional care închipuie o activitate sacră legată de o superstiţie sau credinţă, pentru a preveni, a provoca sau anula efectul malefic sau benefic al unei forţe supranaturale. R. poate fi ezoteric (ocult) sau exoteric (public). Numele r. vine de la rta, care în indiană înseamnă ceea ce e considerat adevărat sau drept. Sînt r. fără explicaţie si r. care explică ceva (un mit, un simbol, o alegorie). Între r. si mit există o strînsă relaţie. R. poate precede mitul, poate fi concomitent cu el sau îi poate succede. În toate aceste cazuri r. participă la dramatizarea mitului si a elementelor lui de bază. 24 Etnologie și folclor

Capitolul 2 – Folclorul. Concepte operaționale. Definiții și delimitări S-au stabilit mai multe categorii de r. după scopul lor: r. de purificare, de fecunditate, de fertilitate, de crestere, de apărare (sau apotropaice), de trecere (de la non-existenţă la existenţă si invers, de la o vîrstă la alta, de la o situaţie socială la alta), de iniţiere, de victorie (tropaice), medicale etc. Cu studiul excogitării r. ca act convenţional de credinţă si a ritualului ca dramatizare a r. se ocupă filologia. RITUAL - punerea în scenă a unui eveniment sacru sau a unui mit prin codificarea si decodificarea acestora. La baza r. stă o temă (mitică sau religioasă), exprimată printr-un scenariu (rigid sau liber), interpretat de protagonisti (consacraţi: samani, pontifi etc. sau de împuterniciţi ai comunităţii sociale), într-o incintă sacră (deschisă sau închisă), în condiţii speciale de desfăsurare (criptice sau publice), cu adoratori (care asistă la dramatizare, cred în eficacitatea ei si îi descifrează sau nu semnificaţiile). R. presupune o iniţiere pentru actanţi (protagonisti sau adoratori), care îl face transmisibil, decodificabil si inteligibil. R. justifică, mistifică sau sacralizează mitul. Mitologiile clasice si religiile (naţionale sau universaliste) au cărţi de r. în conformitate cu care trebuie să se desfăsoare orice manifestare de credinţă exprimată printr-un scenariu sacru. Cu studiul r. se ocupă ritologia. SIMPLEX CULTURAL – concept care defineste un element component al unui complex cultural, asa cum acesta este relevat de analiza contextuală sau discriminatorie. S. c. semnifică si reducerea progresivă a unui complex cultural la elementele lui constitutive. SCOALĂ FOLCLORISTICĂ - activitate stiinţifică organizată în jurul unuia sau mai multor folcloristi reputaţi sau a unor oameni de stiinţă care au contingenţe cu folcloristica, care si-au impus prin prestigiul operei lor sau al ideilor lor, sistemul de gîndire, principiile si metodele de lucru, direcţiile proprii de investigaţie. Printre s. f. mai importante menţionăm în ordinea succesiunii si semnificaţiei lor: scoala antropologică a lui E. Tylor, A. Lang, J. Frazer, W. Manhardt, care postulează studiul mentalităţii animiste a populaţiilor primitive pentru a surprinde geneza si structara globală a folclorului întregii lumi; scoala naturistă a lui Max Miiller, care consideră că mitologia si religia îsi au originea în cultul primitiv al obiectelor naturii fizice (astrii, fenomenele meteorologice, geologice etc); scoala etimologică apărută ca o consecinţă a scolii naturiste, de asemenea iniţiată de Max Miiller, care susţine că numele magice si mitice ce supravieţuiesc în povestirile populare relevă o concepţie arhaică de viaţă. După această scoală, desi folclorul este un depozitar de cultură primitivă, conceptele pe care le vehiculează (denumiri de acţiuni, eroi, zei si semizei) sînt uneori adevărate „boli ale limbajului"; scoala indianistică a lui Theodor Benfey postulează studiul izvoarelor indiene ale unor produse literare folclorice europene; scoala orientalistă (apropiată scolii indianiste) postulează că leagănul tuturor produselor folclorice ale Europei se află în Asia vestică; scoala psihologiei popoarelor, a lui H. Steinthal, M. Lazarus si W. Wundt, consideră că individul depinde de mediul ambiant psiho-social, care trebuie cunoscut, si că folclorul lui trebuie considerat ca o activitate colectivă populară. W. Wundt pune bazele etnopsihologiei si ale scolii acestei noi discipline; scoala psihanalitică a lui Sigmund Freud, K. Abraham, O. Rank, George Devreux, G. Bateson, E. Jones, A. Kardiner, G. Roheim etc. urmăreste surprinderea structurii unei civilizaţii prin structura intimă a viselor, li-bido-ului si agresivităţii în complexele psihoafective general-umane, sociale 25 Etnologie și folclor

Capitolul 2 – Folclorul. Concepte operaționale. Definiții și delimitări si reflectarea loc în cultura populară si academică; scoala fenomenologică a lui L. Levy-Bruhl, M. Leenhardt, Van der Leeuw si alţii, care postulează studiul experienţei mitice, mitul ca act si metodă de reintegrare a omului în lumea arhetipurilor, reflectate la modul paseist în folclorul popoarelor; scoala culturalistorică a lui Leo Frobenius, care preconizează cercetarea morfologică de tip fiziologic a fenomenelor si faptelor de cultură populară si structura ciclică a acestora, adică palingenezia lor; scoala istorico-sociologică a lui E. Hofmann-Kreyer, A. van Gennep, W. F. Miller, A.V. Markov, B. M. Sokolov, Al. Marinus etc, care susţine că produsul folcloric este „un vulgus in populo" la origine; creaţia individuală începe să fie slefuită de mediul social si să devină elaborare populară. După Albert Marinus datele folclorice sînt date sociale, care explică funcţiunile organismului social de-a lungul timpului; scoala istorico-geografică, zisă si scoala finlandeză, a lui Antti Aarne, Kaarle Krolin, Axei Olrik, V. Anderson etc, postulează studiul locului de creaţie si direcţiile de difuziune, a timpului creaţiei, ca si reconstituirea formei arhetipale (a produselor eroice populare, mai ales); scoala materialist-istorică a lui M. Sokolov (la care a contribuit si Maxim Gorki), a lui P. Bogatîriov, Tokarev, V.I. Propp si alţii, postulează cercetarea folclorului contemporan ca „voce a prezentului", cercetarea creaţiilor populare ale elementelor creative ale straturilor sociale si ale climatului revoluţionar; - scoala heteronomiei estetice a folclorului, a lui Mihail Dragomirescu, Dimitrie Caracostea, Alexandru Dima etc, care susţine că valoarea produsului estetic se află în natura lui artistică şi în sistemul de valenţe pe care acesta le promovează în procesul recepţiei sociale; - scoala structuralistă a lui C. Levi-Strauss, R. Barthes, A. Greimas, R. Abra-hams, P. Maranda etc. - explică fenomenele si faptele de cultură prin studiul datelor si elementelor empirice concepute ca structuri abstracte, ca modele (mecanice sau statistice). Proprietăţile formale ale structurilor abstracte corespund proprietăţilor reale ale structurilor concrete concepute la acelasi nivel de gîndire etnologică. Studiul relaţiei între structurarea datelor si elementelor culturale si complexele culturale denotă originalitatea creaţiei culturale populare; - scoala semiotică românească a lui Solomon Marcus, care preconizează abordarea lingvisticomatematică a problemelor fundamentale ale folclorului, cu ajutorul teoriei limbajelor formale: modelarea lingvistico-matematică si aspectele semiotice ale folclorului, paradigmatica basmelor populare, rima în poezia populară, structurile repetitive ale folclorului în lumina algebrei omologice, mecanismele generative ale basmelor populare, invariante în structura cimiliturilor, genealogia eroilor mitici în lumina teoriei grafurilor etc. TRADIŢIE — formă de activitate (stiinţifică, politică, tehnică, cutumiară, de credinţă etc.) care se transmite într-un grup social determinat, din generaţie în generaţie, si este statornicită prin habitudini si uzanţe de comportament. În accepţie largă, t. se referă atît la sfera producţiei si creaţiei populare, cît si la sfera producţiei si creaţiei „culte". Dar t. se referă si la sfera activităţii politice a unei comunităţi etnice sau naţionale. În substanţa ei, t. reflectă aspectele înrădăcinate ale concepţiei despre lume, ale modului si stilului de viaţă si muncă ale unui popor. Din acest punct de vedere ea intră ca parte constitutivă în caracterizarea specificului etnic sau naţional. După forma de activitate pe care o reflectă, t. poate fi: stiinţifică, tehnică, mestesugărească, muncitorească, artistică, sportivă, universitară, academică etc; dar si după forma de activitate proprie unei categorii sau clase sociale t. poate fi: economică, politică, etnică, naţională etc. Ceea ce înseamnă că nu există formă de activitate socială care să nu fi elaborat si promovat anumite tradiţii 26 Etnologie și folclor

Capitolul 2 – Folclorul. Concepte operaționale. Definiții și delimitări ce îi sînt proprii. Unele t. sînt retrograde, pentru că prin conţinutul si forma lor, împiedică progresul social, trag înapoi spre incultură, ignoranţă, misticism; altele sînt progresiste, pentru că prin conţinutul si forma lor nu împiedică progresul social, ci îl ajută.

Teste

1. Comentaţi conceptul de cultură tradiţională şi precizaţi relaţiile acestuia cu acela de artă populară. 2. Identificaţi şi descrieţi principalele discipline care prezintă interferenţe cu studiul folcloristic. 3. Alcătuiţi un scurt eseu (2 – 3 pagini) pe tema Rit şi ritual în civilizaţiile tradiţionale. 4. Comentaţi într-un un scurt eseu (2 – 3 pagini) raporturile şcolilor folcloristice româneşti cu acelea europene.

2. 3. Conceptul de folclor în literatura de specialitate. Definiţii şi delimitări. (Antologie de citate de referinţă) Definiţii ale folclorului „Veche şcoală antropologică engleză ne-a obişnuit cu o definiţie devenită clasică şi care se bazează pe pe interpretarea termenilor folk (popor) – lore (ştiinţă): ştiinţa poporului. Folclorul ar fi deci o enciclopedie de cunoştinţe empirice, culturalo-ştiinţifice, elborate de mulţimile anonime şi analfabete, în timpuri preistorice. In starea primitivă a omenirii, el a îndeplinit funcţii formative majore, însă civilizaţia urbană, eleborată pe alte coordonate, i-a periclitat serios existenţa, astfel că oralitatea a adus până în zilele noastre doar fărâmituri dintr-o cultură altădată unitară şi coerentă. Artur Gorovei făcea cunoscută la noi (…), [în] Noţiuni de folclor, o variantă a definiţiei în discuţie, modernizată şi în mare parte acceptabilă chiar şi astăzi. El relua ideea despre enciclopedismul culturii populare, arătând că prin sfera sa largă de cuprindere, prin originalitatea şi îndrăzneala tentativelor de cunoaştere a mediului socio-cosmic este comparabilă cu creaţia cultă, de tip orăşenesc, realizată pe calea scrisului. Nici amendamentele aduse de N. Iorga (potrivit căruia folclorul trebuie înţeles ca un proces dinamic, în sensul că „o vreme l-a creat, alta l-a transformat” sau că „este o creaţie în marş”), nici antitradiţionalismul lui Ovid Densusianu, bazat pe aceeaşi viziune diacronică şi modernă (psihologia populară este „veşnic în mişcare”), nu au reuşit să înlăture o anume prejudecată instaurată chiar şi printre specialişti, că tradiţia ar fi un conglomerat de documente poetice mai vechi sau mai noi. Acestea sar transmite de la o generaţie la alta, neatinse de vreme, după teoriile romanticilor, şi tradiţionaliste, ca supravieţuiri, după şcoala antropologică engleză, sau transformate în raport cu epoca şi cadrul socio-cultural, stimulatoare de inovaţii, cum susţin adepţii istorismului (N. Iorga), ori ai perenităţii folclorului (Ovid Densusianu). Cum termenul de transformare ni se pare destul de confuz, (…) mai acceptabil continuă să fie conceptul de funcţie, introdus în literatura de specialitate (…) de Borislaw Malinowski: dinamica socială impune formelor culturale o alunecare de sens ceea ce atrage după sine restructurări în planul construcţiei, şi nu invers. (…) Etnologie și folclor

27

Capitolul 2 – Folclorul. Concepte operaționale. Definiții și delimitări In sfârşit, un element nou în constituirea definiţiei moderne a folclorului îl propun Mihai Pop şi Pavel Ruxăndoiu, autorii cursului Folclor literar românesc. Ei elimină categoric conceptul de conglomerat şi îl recomandă pe acela de sistem. Se poate vorbi, după autorii citaţi, „de un sistem de cunoştinţe cu valoare practică”, de „un sitem de credinţe”, de un „sistem de obiceiuri” etc. ar fi vorba, deci, de un sistem de sisteme, completăm noi, sau de un complex de texte integrate. Termenul sistem poate fi, oricum, considerat pivotul definiţiei folclorului. În concluzie, putem afirma că (...), asemenea oricărei structuri, folclorul se comportă ca un sistem de relaţii şi de transformări, în sensul că modificările nu sunt nici întâmplătoare şi nici izolate. (...) [s. n.] Primul termen definitoriu, sistem, ales în opoziţie cu conglomerat (depozit, tezaur, arhivă, total de documente), indică existenţa unor secţiuni în interiorul culturii: credinţe, cunoştinţe, obiceiuri etc. (…). Fiecare secţiune în parte cunoaşte o anume autonomie în raport cu sistemul, adică dispune de un set de elemente stilistice care îi permit o mai bună funcţionare în contextul vieţii sociale. Secţiunile sunt denumite de noi moduri sau serii formale şi înţelegem prin aceasta orice categorie de texte construite după un şablon unic: doină, oraţie, metaforă etc. ablonul, care trebuie înţeles ca un tipar formativ, separă categoriile de texte şi nu permite confuzii de structură şi de funcţie în conştiinţa colectivităţilor. Al doilea element al definiţiei şi anume formula sistem de relaţii, precizează în ce mod poate fi acceptată ideea de autonomie a seriilor formale, atunci când sunt privite în raport unele cu altele. Este vorba de o autonomie relativă, în sensul că formele îşi corespund. Este ceea ce afirmă şi Stanca Fotino, într-un studiu consacrat problemei: „Cultura orală este un sistem coerent al diferitelor coduri, ca semne care au în acest sistem propria lor semnificaţie, dar fiecare mesaj ca un întreg semn are de asemenea propria lui semnificaţie. (…) Recunoaşterea seriilor formale este necesară în cadrul discuţiilor noastre, întrucât ne apare mai bine în evidenţă diversitatea funcţională a folclorului, în ce împrejurări concrete se comportă ca fapt de cultură (aşa cum este cultivat basmul de anumite colectivităţi de păstori), sau când îşi însuşeşte statutul de fapt literar (aşa cum apare proza populară în colecţii sau în conştiinţa filologilor). Cu aceasta am ajuns la explicarea celui de-al treilea element al definiţiei, pe care ni l-am însuşit din studiile lui Jean Piage: folclorul se prezintă ca un sistem de transformări. Privit din această perspectivă diacronică, ele ne apare permanent acelaşi şi mereu altul. (…) Astfel, una şi aceeaşi serie formală (mod) are o istorie lungă şi foarte complicată. Noi o cunoaştem parţial, doar din colecţiile recente şi din oralitatea vie. (…) Dacă ţinem seama de o serie întreagă de procese interne care au avut loc în cadrul culturii orale, printre care cele mai semnificative ni se par desincretizarea, alunecarea de funcţie, literarizarea, că odinioară predominantă era funcţia culturală, iar în timpuri mai noi cea estetică, că astăzi folclorul se află depozitat în biblioteci, filmoteci şi muzee -, ne putem da seama cât de fluctuantă şi de diferită a fost tradiţia de la o epocă la alta şi cât de dificilă este operaţia de reconstituire a istoriei sale.” (Petru Ursache, Prolegomene la o estetică a folclorului)36 Folclorul şi sociologia

36

P. Ursache, „Conceptul de folclor”, în Introducere la Prolegomene la o estetică a folclorului, ed. cit., pp. 9 – 11.

28

Etnologie și folclor

Capitolul 2 – Folclorul. Concepte operaționale. Definiții și delimitări „Pe la sfârsitul veacului trecut, când antropologia socială si culturală si etnologia se aflau în plină expansiune, s-a ajuns la o constatare importantă, cu profunde consecinţe teoretico-metodologice. Observaţii sporadice făcute până atunci cu referire la caracterul organic si dinamic al culturilor tradiţionale, la rosturile vitale ale diverselor manifestări ale spiritului în sânul unor colectivităţi sociale, capătă relief în lucrările unor sociologi si antropologi, iar după exemplul acestora şi în contribuţiile unor folcloristi si etnografi. Ideea că manifestările spirituale sunt elemente organice, cu rosturi bine definite în viaţa socială a colectivităţilor si grupurilor umane, se impune atenţiei, determinând o tendinţă firească de abordare holistică, integralistă a fenomenelor si proceselor sociale. Dorinţa de adâncire a specializării si disocierii unor discipline umanistice „particulare sau speciale", abia iesite de sub zodia enciclopedismului antropologic si sociologic caracteristic secolului al XlX-lea, care căutau cu înfrigurare să se delimiteze unele de altele si să-si definească metode si tehnici proprii de lucru, a avut, după expresia lui Constantin Brăiloiu, „drept corolar paradoxal o voinţă tot mai puternică de sinteză, încât am văzut ivindu-se o nouă Filosofie după concepţia antică, o nouă stiinţă a stiinţelor, care îmbrăţisează prin cadrele ei totalitatea cunostinţelor: Sociologia, stiinţa societăţii, cu disciplina îngemănată în Anglia si Statele Unite ale Americii, antropologia socială si culturală. Sociologia si antropologia au avut o influenţă covârsitoare asupra disciplinelor stiinţifice mai vechi ce se ocupau de cultura populară. Lor le revine meritul de a fi contribuit decisiv la afirmarea funcţionalismului si în aceste domenii de cercetare, prin impunerea noii viziuni asupra fenomenelor culturale, apreciate drept funcţii ale vieţii sociale, prinse în structura complexă a unităţilor sociale. Marii etnologi ai veacului al XIX-lea remarcaseră destul de des înrădăcinarea profunda a mitologiei si chiar a unor specii ale literaturii populare în solul fertil al practicilor ritual-magice curente. Observaţiei lor na scăpat nici faptul că pentru ţăranul european, literatura este si altceva decât valoare estetica. Atari constatări aparent surprinzătoare erau rezultatul firesc al contactelor tot mai directe si mai asidue cu realitatea folclorică vie. Pe de altă parte, investigaţiile privitoare la originea unor motive si teme, la substratul lor în manifestări rituale, în vechi practici magico-mitice, au dezvăluit rosturile iniţiale cultice, religioase ale fenomenelor. S-au putut formula ipoteze privind evoluţia anumitor categorii ale folclorului dintr-un stadiu al omogenităţii si polivalenţei funcţionale a valorilor spre altele ce marcau autonomizarea acestora. Problema funcţionalităţii manifestărilor culturale a apărut mult înainte de a fi pusă explicit, de fiecare dată când cercetarea s-a făcut de pe o bază teoretico-metodologică mai largă, si când erau abordate si relaţiile dintre fenomene si creatorii / purtătorii acestora. Contribuţiile teoretice dar si aplicative ale unor reprezentanţi de frunte ai etnologiei si folcloristicii europene (A. Bastian, Ov. Densusianu, Arnold Van Gennep), alături de aportul antropologiei sociale (B. Malinowski, Radcliffe-Brown, Fr. Boas) si al sociologiei (Durkheim, L. Levi-Bruhl. M. Mauss, D. Gusti, J. Schwietering) au fost determinante în profunda schimbare de orientare ce s-a produs în câmpul cercetării culturii populare europene. Creaţia spirituală tradiţională era, de acum, considerata o componentă organică a structurii si vieţii sociale a unei colectivităţi umane, în cadrul căreia se aprecia că are rosturi multiple, mult mai profunde decât semnificaţiile artistice atribuite de o cercetare din perspectiva vechilor concepţii. Cultura constituia un sistem complex, un tot unitar, organic si viu, în care „producţia literară zisă populară este o activitate utilă, necesară, în menţinerea si funcţionarea organizaţiei sociale''.” (Ion Etnologie și folclor

29

Capitolul 2 – Folclorul. Concepte operaționale. Definiții și delimitări Cuceu, Fenomenul povestitului. Încercare de sociologie şi antropologie asupra naraţiunilor populare)37 Folclorul ca ştiinţă sintetică « Folclorul nu este aşadar, cum ne-am putea imagina, simpla colecţie a unor mici fapte disparate şi mai mult sau mai puţin curioase şi amuzante : este o ştiinţă sintetică, care se ocupă în special de ţărani şi de viaţa rurală, şi de ceea ce subzistă din acestea în mediile industriale şi urbane. Folclorul atinge astfel economia politică, istoria instituţiilor, a dreptului, a literaturii şi a artei, tehnologia etc., fără să se confunde totuşi cu aceste discipline, care studiază mai curând faptele în sine decât raporturile lor cu mediul în care evoluează. In plus, folclorul nu studiază doar rămăşiţele unor instituţii străvechi, ceea ce numim superstiţii sau supravieţuiri, şi şi faptele actuale, pe care am propus să le numim « fapte născânde » [« faits naissants »].(Arnold van Gennep, Folclorul)38 „Folclorul, prin definiţie, nu se ocupă decât de viaţa populară. În materie de literatură, el culege şi studiază producţia colectivă şi anonimă, istoria literară în sensul curent al cuvântului interesându-se numai de operele semnate şi individualizate. Însă această distincţie, atât de netă în teorie şi în manuale, apare rapid ca inexactă în realitate. (...) Aici vom reţine că nici folclorul nu se poate dispensa de istoria literară, nici aceasta din urmă, orice s-ar spune, nu se poate lipsi de folclor. Exista, la toate popoarele şi în proporţii diferite în funcţie de epocă, curente neîncetate de la popular la individual şi de la individual la popular. Prin aceasta, faptul literar ascultă de legea generală a dezvoltării civilizaţiilor. Există o producţie de tehnici, de arte, de idei şi de sentimente necontenită, pe care oamenii obişnuiţi o sprijină şi o transmit în mod inconştient. Însă cei mai dotaţi dintre ei aleg din acest fond amorf, modifică, modelează, cizelează. Apoi produsul astfel cizelat reintră în circulaţia generală, trece din mână în mână, de la om la om şi se uzează. Colectivitatea se serveşte de el şi îl consideră bun, fără să se sinchisească de numele meşterului, de care se interesază doar savanţii, artiştii şi colecţionarii.” (Arnold van Gennep, Formarea legendelor)39 Fenomenul folcloric şi istoria culturii „În istoria culturii româneşti, folclorul a fost identificat ca un fenomen autonom, componentă a culturii universale. El nu este un dat exclusiv al culturii noastre, nu aparţine numai culturii europene, este un fenomen care ţine de universalitate. Percepţia acestei dimensiuni a culturii drept o componentă cu identitate specifică se poate spune că a fost destul de devreme receptată. Acest reper de identitate la nivelul grupului este perceput, ca atare, încă din perioada medievală. După aceea însă, imediat, în perioada Luminilor şi mai ales în prima jumătate a secolului al XIX-lea, când în domeniul ştiinţelor umaniste, mai ales în lingvistică, dar şi în arheologie, s-au descoperit şi analizat documente de excepţie referitoare la istoria veche, la texte antice - textele vechi ale Orientului -, fenomenul folcloric a oferit un suport pentru dezvoltarea teoriilor legate de istoria culturii şi implicit de rădăcinile, canalele de penetrare, contactele diverselor motive şi teme folclorice mai întâi în calitatea lor de texte literare. Totodată, sistemele 37

Editura Fundaţiei pentru studii europene, Cluj, 1999, pp. 92 – 94. Op. cit. p. 18. 39 Polirom, Iaşi, 1997, pp. 28 – 29. 38

30

Etnologie și folclor

Capitolul 2 – Folclorul. Concepte operaționale. Definiții și delimitări tradiţionale, ceea ce caracteriza comportamentul ritual şi ceremonial al grupurilor, au atras atenţia de timpuriu. Să nu uităm că descoperirile geografice au oferit europenilor posibilităţile de contact cu lumi şi culturi exotice care le-au ridicat, cel puţin celor care urmau să întemeieze imperii coloniale, foarte multe probleme”. (Sabina Ispas, „Folclorul este sistemul de sisteme al vieţuirii noastre”)40 Terminologie folclorică şi concepte operaţionale (B. P. Hasdeu) „În prefata din 14 mai, 1885 la Etymologicum Magnum Romaniae, Hasdeu va opta pentru termenul folklore, care denumeste credintele cele intime ale poporului, obiceiele si apucaturile sale, suspinele si bucuriele sau, într-o formulare ulterioara, toate prin câte se manifesta spiritul unui popor, obiceiele lui, ideile-i despre sine-si si despre lume, literatura lui cea nescrisa, mii si mii de trasure caracteristice cu radacini în inima si cu muguri în grai [apud Bârlea 1974:173]. În descrierea a ceea ce astazi numim categorii si subcategorii folclorice, Hasdeu utilizeaza si impune o serie de termeni specializati, precum varianta, tip, prototip, arhetip (si subdiviziuni ale acestora: subtip, subvariant, subarhetip). Ovidiu Bârlea considera ca termenul varianta apare pentru prima data în opera lui Hasdeu cu sensul folosit în folcloristica româneasca a secolului al XX-lea. În formularea lui Hasdeu, prin varianturi [variatiuni în articolul de dictionar despre basm], în literatura poporana ca si-n linguistica, se înteleg exemplare diferite în forma, în accidente, în punturi secundare, dar identice în toate elementele fondului, iar nu numai în unele din ele. De asemenea, vorbind despre tip, savantul îl percepea compus din motive, aproape de sensul lui etnologic de suma folclorica a variantelor, în timp ce arhetipul sau prototipul este o forma primara din care deriva variante surprinse în circulatie, fie ca aceasta forma primara este restrânsa la patrimoniul national, fie ca este universala, ca în acceptia Scolii Finlandeze [Bârlea 1974:175-176]. Întelegând prin clasificare o înlesnire metodica care reprezinta aproximativ natura lucrului, Hasdeu propune o împartire a literaturii populare pe genuri si specii, initial delimitând trei genuri (poetic, narativ si aforistic, în 1867) si revenind mai târziu cu o alta clasificare, dupa criteriul vârstei participantilor la actul creatiei orale. În interiorul clasificarilor, delimiteaza specii ale literaturii populare, pe care le descrie pe larg (colinda ar fi, astfel une chanson ambulante [1979(1892-3):259-260]) sau detaliat, asa cum se întâmpla cu doina, strigaturile si basmul: Scurta ca si simtimântul, doina este simtimânt sub orice forma: tristete si bucurie, amor si ura, entuziasm si desperare, pace si razboi (1882). Ea exprima toate nuantele sentimentului începând de la sentimentul de jale si terminând cu sentimentul de bucurie [1979 (1892-3):237]. Strigatura este o improvizatie compusa la moment, fara precugetare si sub impresia jocului. Improvizatia poate fi de trei feluri: 1) totala sau integrala atunci când jucatorul improvizeaza un cântec întreg; 2) partiala, atunci când jucatorul îsi aduce aminte si ia o strigatura deja cunoscuta si compusa de altul, dar o modifica ca sa se potriveasca (foarte bine) cu situatiunea în care se afla 3) adaptativa când o aplica asa de bine, încât nimeni nu poate zice ca nu e lucrarea lui (...) când o aplica cu atâta dibacie ca si când ar aplica la lucrarea lui un proverb. Definitia basmului 40

Interviu cu Sabina Ispas, „Folclorul este sistemul de sisteme al vieţuirii noastre”, în „Contrafort”, nr. 3-6 (77-80), martie-iunie, 2001, articol disponibil la adresa http://www.contrafort.md/2001/77-80/150.html.

Etnologie și folclor

31

Capitolul 2 – Folclorul. Concepte operaționale. Definiții și delimitări presupune, pe de o parte, prezenta obligatorie a supranaturalului (În basm supranaturalul constituie un element esential [1979(1893):156]) si, pe de alta parte, conditia ca ascultatorii sa creada în adevarul celor povestite (pentru taran, basmul e departe de a fi minciuna... [1979(1893):153]), continutul basmului fiind generat, dupa parerea lui Hasdeu, de realitatea visului, ceea ce exclude echivalarea basmului cu minciuna. Savantul opereaza distinctii rafinate între basm (creditat ca adevarat la origine) si basna (nascocire), sugerând si termenul generic poveste pentru naratiunile populare în cari nu ne întâmpina nemic miraculos sau supranatural [1979(1893)155]. Totodata, el propune termenul deceu (Basm menit a da solutiunea unei probleme apropiat de ghicitoare prin forma interogativa, dar tinând de basm, prin fond, mijloace si element supranatural [1979(1893):204-209]), notiune care nu se suprapune cu legenda, ci mai degraba cu basmul cu ghicitori numerice. Desi deceul a ramas doar o idiosincrazie hasdeiana, termenul îl ajuta pe savant sa explice alcatuirea mitologiei: Când basmul propriu-zis si copilul sau, deceul, ajung deopotriva la un însemnat grad de dezvoltare într-o societate deja relativ destul de înaintata, elementele lor se fuzioneaza, sistematizându-se într-un complex numit mitologie, în care sunt doua patrimi neconstiente provenind direct sau indirect din basmul propriu-zis, o patrime constienta datorita caracterului celui tendentios al deceului, si o alta patrime constienta rezultata din opera ulterioara de sistematizare. Prin jumatatea cea neconstienta, sustrasa liberului arbitru, toate mitologiile se aseamana una cu alta, si ele nu se deosebesc decât prin jumatatea cea constienta, care le apropie de natura literaturei celei culte [1979(1893):209]. Comparatia conceptiei hasdeiene despre studiul culturii populare cu orientarile stiintifice dominante în Europa în a doua jumatate a secolului al XIX-lea ni-l arata pe savantul român afiliat pozitivismului fascinat de clasificari biologice si în mod specific acceptiei germane a studiului etnologic focalizat asupra limbilor naturale, ca mijloc de a descoperi necunoscutele limbilor originare. Regasim la Hasdeu ideea lui Max Müller (dealtfel, Hasdeu îl admira si-l citeaza adesea pe teoreticianul german al mitului) ca povestirile populare sunt dezvoltari ale unor mituri primitive si justificarea necesitatii cunoasterii vietii naturale reale a limbajului, raportarea permanenta la literatura culta, care apare si în opera lui Friedrich Diez, termenul etnopsihologie de la Steinthal si distinctia poporan/ popular de la Göres. Termenul arhetip ne trimite la Scoala Finlandeza a lui Julius Krohn, care-si publica lucrarea despre geneza Kalevalei în 1884. Preocuparea lui Hasdeu de a documenta istoria poporului cu date de cultura populara si chestionarele pe care le elaboreaza amintesc de Biblioteca traditiilor populare si de teoriile lui Giuseppe Pitré, iar relatia dintre studiul limbii si cel al vietii folclorice se poate raporta cu usurinta la etnologia filologica a antropologilor englezi din scoala lui Edward Tylor sau la etnoglogia lui James George Frazer, pe care astazi am încadra-o antropologiei lingvistice [Cocchiara (1971)2004:222-322]. În afara de Müller, Hasdeu mai citeaza din W. si J. Grimm, Th. Benfey, Mannhardt, Tylor, Veselovski s.a. [Datcu 2006:455]. Ne apare limpede ca sprijinit pe lecturile sale întinse, de o cuprindere neobisnuita pe acea vreme – toate domeniile principale ale stiintelor umanistice – Hasdeu a putut elabora la noi jaloanele folcloristicii stiintifice fundamentând în felul acesta toate principiile teoretice si metodologice ale tinerei discipline [Bârlea, în Hasdeu 1979:9]. Modul lui de a studia folclorul, în interdependenta cu limba, va fi preluat de Ovid Densusianu si va face scoala în folcloristica româneasca [Datcu 2006:454]. În acelasi timp, perspectiva interdisciplinara a lui Hasdeu asupra traditiei orale nu se limiteaza la literatura populara, termenii alesi de el (folclor, 32 Etnologie și folclor

Capitolul 2 – Folclorul. Concepte operaționale. Definiții și delimitări etnopsihologie, cugetare poporana) demonstrând fara echivoc deschiderea stiintifica spre acea filologie comparata care trebuia sa cuprinda studiul limbii, al literaturii si al obiceiurilor, reliefând deopotriva înrudirea dintre popoare si specificul fiecaruia dintre ele sau spre ceea ce azi numim etnologie, adica stiinta culturii populare în ansamblul ei.” (Ioana-Ruxandra Fruntelata, Terminologia etnologica româneasca în opera lui B. P. Hasdeu, în Anuarul Institutului de etnografie si folclor "Constantin Brailoiu", pp. 225 – 227) Trăsăturile culturii folclorice „Trebuie să spunem de la început aici că „dinamica creaţiei folclorice” — pentru că întreaga cultură tradiţională orală, având caracter de „sistem deschis” (V. T. Creţu), este vie şi productivă, iar nu osificată, „relictuală”, „arheologică”, „muzeală” etc. — presupune, aşadar, mobilitate, înnoire, „inovaţie” (în limitele tradiţionalităţii, însă, adică schimbări înnoitoare admise, suportate, omologate şi autentificate de tradiţie), dar niciodată „autenticul interpret–creator” din sfera culturii tradiţionale nu este preocupat, nu este adeptul modernizării culturii în care se află sau creaţiei din interiorul acesteia; el, ca şi oamenii mediului tradiţional,este instinctiv convins că „modernizarea” înseamnă părăsirea şi destructurarea acestui tip de cultură, de unde şi rezistenţa şi potrivnicia nu la schimbare, înnoire între limitele tradiţiei ci la „modernizare”, la „noul, succesul cu orice preţ”: cu preţul părăsirii tradiţiei. De aceea vom spune îndată că tradiţionalitatea (alături de oralitate şi caracter formalizat / formalizare) este o trăsătură cardinală a folclorului, încât aceste trei trăsături au importanţă maximă, fiind generale atât pentru folclor, cât şi pentru întreaga cultură tradiţională orală. Ca urmare, prin nuanţarea pe care ne-o permite sinonimia parţială în limba română inovaţie–înnoire– modernizare, afirmăm că în spaţiul culturii tradiţionale orale perechea înnoire–inovaţie se află în opoziţie pertinentă cu termenul de modernizare, în ciuda faptului că în antropologia culturii şi în sociologia comunităţilor rurale din ultimele două – trei decenii, cercetările întreprinse permit decelarea unui proces denumit „dialectica tradiţie/modernitate” (Géraud, 2001: 57–59). Antropologi, sociologi, etnologi de renume precum Claude LéviStrauss (anii ’60), G. Baladier (deceniul următor), J. F. B. Bayart (1989), J.-P. Warnier (1993) ocazionează câteva teze reţinute în lucrarea menţionată mai sus, la care subscriem (adăugând propriile noastre argumente şi explicaţii): a. Tradiţia intervine în modelarea prezentului, contribuind la realizarea de noi combinaţii sociale şi culturale. („Modelarea prezentului” — în sensul „asimilării moderne” în cultura şi civilizaţia rurală a unor instrumente, tehnici, obiecte, precum clarinet, saxofon, trompetă, acordeon, mai nou chitara, chiar orga electronică în interpretarea folclorului muzical, ori plăcile de faianţă în placarea cu „motive populare” a faţadelor caselor din mediul rural). b. Raportul dintre tradiţie şi modernitate nu este (neapărat exclusiv adăugăm noi) dihotomic, ci dialectic. (Dacă e dialectic, atunci acest raport se referă la aspecte contradictorii, tensionate, astfel încât întregul raport se pune în termenii esenţiali de continuitate şi discontinuitate; cu referire propriu-zisă la cultura tradiţională, aceşti termeni, precum vom arăta mai jos, se referă la raportul tradiţie–inovaţie şi nu la un raport cvasi-inexistent: tradiţie– modernitate, raport care, dacă ar exista înăuntrul culturii tradiţionale ar scoate creaţiile, fenomenele şi procese bazate pe el în afara culturii tradiţionale propriu-zise, proiectându-le în cultura populară, iar dacă pierd sprijinul, susţinerea şi temelia tradiţională — atunci respectivele fapte şi produse ajung în ceea ce am numit „zona E” a culturii populare). Etnologie și folclor

33

Capitolul 2 – Folclorul. Concepte operaționale. Definiții și delimitări c. Acest raport dialectic (tradiţie–modernitate) permite studierea schimbării sociale în termeni de ruptură şi continuitate. (Aserţiunea aceasta este adevărată, doar că „schimbarea socială” se petrece la frontiera spaţiului culturii tradiţionale — aşa încât, în virtutea „rupturii”, schimbările de acest fel sunt centrifuge faţă de nucleul de tradiţionalitate al culturii de tip folcloric proiectând atare fenomene şi entităţi în afara respectivei culturi tradiţionale, adică modificând cadrul social al culturii, mutaţie socială ce, prin feed-back, modifică la rândul ei cultura. Aşa stând lucrurile, raportul tradiţie–modernitate este dialectic la nivelul întregii culturi şi civilizaţii şi se referă la „sincronia sistemelor integrate” — cultura în sincronie — şi nu la interioritatea şi intrinsecitatea culturii tradiţionale orale, unde continuitatea o reprezintă tradiţionalitatea proprie, specifică acestei culturi, şi nu „tradiţia” în general, iar discontinuitatea o reprezintă înnoirea/inovaţia raportată şi omologată de continuitatea „tradiţiei specifice” culturilor folclorice. Această continuitate intră aşadar în „raport dialectic” cu inovaţia (şi nu cu modernizarea). (...) Tradiţie şi tradiţionalitate. Pentru a scoate termenul „tradiţie” de sub înţelesul pe care îl avea în istoria folcloristicii româneşti (când, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi la începutul celui următor, tradiţie era sinonimă mai ales cu „legendă” dar şi cu „datină”, „eres”), trebuie să-l punem în legătură cu tradiţionalitatea, termen de specialitate care, în accepţia actuală pe care urmărim să i-o dăm, desemnează o trăsătură cardinală a folclorului (trăsătură de ordin de importanţă mai mare decât cele „specifice folclorului” — caracterul anonim, colectiv/comunitar, sincretic), întrucât tradiţionalitatea, alături de oralitate şi formalizare, caracterizează definitoriu nu doar folclorul, ci întreaga cultură din care folclorul face parte. După această relaţionare şi în temeiul ei, „tradiţia” reprezintă: — continuitatea producţiei folclorice şi a totalităţii faptelor culturii din care folclorul face parte; — „etalonul” autenticităţii produselor şi faptelor în interiorul acestei culturi; — în sfârşit, „tradiţia” (tradiţionalitatea) reprezintă „forţa motrice” care amorsează creativitatea în folclor şi în cultura tradiţională orală. (...) Oralitatea — trăsătură definitorie şi cardinală a folclorului şi a culturilor de tip folcloric. În înţeles restrâns (şi chiar în cel comun) oralitatea nu caracterizează exclusiv cultura tradiţională orală şi folclorul ca parte a acesteia; oralitatea, în acest sens, se întâlneşte ca parte, ca „însuşire secvenţială” în componenţa unor arte sau produse artistice precum teatrul nu ca „text” — ci ca artă a spectacolului (unde una din componentele de bază ale expresiei nu poate exista decât sub forma oralităţii: cuvântul rostit). Pe de altă parte — pentru a reduce exemplificările la tipurile esenţiale — se poate vorbi de o oralitate a textului literar; dar un text care este caracterizat de oralitate, şi-o relevă ca pe o trăsătură, o particularitate stilistică a textului (implicit a individualităţii scriitorului) şi nu ca un mod specific de existenţă a produsului cultural (artistic) însuşi. Autorii manualului de folclor literar românesc citaţi subliniază această caracteristică existenţială a oralităţii în cazul folclorului şi culturii din care acesta face parte (pe care, însă, le aproximează sub eticheta ambiguă şi revolută de „populare”): oralitatea „defineşte un mod propriu de existenţă şi manifestare a culturii şi literaturii populare, cu consecinţe esenţiale în însăşi structura lor estetică”. (Pop, Ruxăndoiu, 1990: 46). O sinteză mai apropiată de nivelul actual al etnologiei şi antropologiei culturale oferă Adrian Fochi prin 34

Etnologie și folclor

Capitolul 2 – Folclorul. Concepte operaționale. Definiții și delimitări cele şase teze pe care le rezumăm în cele ce urmează (Fochi, 1980: 22; Boldureanu, 2003/a: 59–61). (1) Folclorul, în manifestarea sa autentică propriu-zisă este un act de comunicare caracterizată prin „genurile de ascultare”. Genurile de ascultare se axează pe binomul vorbire – ascultare şi pun în mişcare patru elemente: vorbitorul, mesajul, canalul şi publicul. În cazul unui fenomen complex şi extrem de întins (aproape generalizat în folclor, dar şi în cultura tradiţională orală) precum este povestitul, codul este cel care „regizează povestirea” (id.: 23), iar publicul (prezent în chip nemijlocit) are un rol activ în reproducerea unui text folcloric în chiar procesul e creaţie (id.: 30), ca un rezonator organic cuprins şi implicat în sfera oralităţii. (2) Teza (problema) numită „servitutea oralităţii”. Interpretul–creator (povestitorul, cântăreţul) nu are prea mult timp de gândire în cursul „zicerii” sale, el fiind obligat de desfăşurarea performării să realizeze un anumit debit care nu-i permite să-şi caute cuvintele şi să-şi pregătească efectele (id.: 30). Soluţia este apelul la repertoriu, care (prin „prefabricatele” formalizării) îi oferă, dincolo de redundanţa deosebit de eficientă, un anumit consens persuasiv care reafirmă solidaritatea repertorială a binomului emiţător (interpret)–receptor (public) împreună cu celelalte elemente ale comunicării (cod, mesaj). (3) A treia teză se referă la fenomenalitatea folclorului: actul de creaţie coincide în acest caz într-atât cu transmiterea (comunicarea) produsului folcloric, încât ele devin acelaşi lucru. Pe această bază Adrian Fochi apelează la termenul formulă (preluat de la clasicistul elenist american Milman Parry). Prin formulă se desemnează „un grup de cuvinte care e întrebuinţat curent în condiţii metrice (prin extensie, de performare — n. n.) identice pentru a exprima o idee esenţială” (id.: 34), astfel încât aceste „fragmente de limbaj” îşi pierd semnificaţia şi logica obişnuită a înţelesului cuvintelor şi se subordonează „simbolismului formei artistice” (id.: 35),. Ceea ce într-o terminologie mai veche se desemna prin temă, motiv, episod, tip, schemă, proces etc. poate fi redat prin formule înţelese ca unităţi/ elemente stereotipe („prefabricate”). Relaţionarea oralitate–formalizare dobândeşte suficientă claritate şi relevanţă pentru a putea fi extinsă, „extrapolată” la nivelul întregii culturi tradiţionale orale. (4) A patra teză arată că produsul folcloric trebuie înţeles (în „teoria actuală a oralităţii”) ca o „realitate fluidă” în care variaţiile de formă ale produsului performat nu duc la pierderea (nici măcar la schimbarea) trăsăturilor individuale, ci prin actul performării se pun în raport dialectic şi dinamic „ceea ce este variabil şi ceea ce este constant” (id.: 42). Reajungem şi pe această cale — prin teza a patra din teoria actuală a oralităţii — la raportul dintre tradiţie şi inovaţie. Originalitatea anonimului interpret–creator se manifestă prin „dicţie personală”. În privinţa raportului „variabil–invariabil” autorul citează două mari nume Vladimir Jakovlevici Propp şi Claude LéviStrauss. (5) Teza a cincea arată că forma specifică a „creaţiei orale” — creaţia în folclor şi, prin extensie, în întregul spaţiu al culturii tradiţionale orale — este creaţia prin variante (ibid.). (...) Reţinem că în acest tip de creaţie şi în acest tip de cultură termenul variantă are cu totul alt înţeles decât în spaţiul culturii constituite, al artei şi literaturii profesioniste („culte”) şi chiar decât în cultura populară. (6) Teza a şasea spune că, potrivit teoriei oralităţii, în faptele folclorice (ce ţin de folclor şi de cultura de tip folcloric) se încadrează elemente (componente) suprasegmentale — elemente de expresivitate directă şi nemijlocită, 35 Etnologie și folclor

Capitolul 2 – Folclorul. Concepte operaționale. Definiții și delimitări nonlingvistice — precum gestica, mimica, bătăile ritmice în obiecte din jur, lovirea unor părţi ale corpului propriu (sau al altora), mişcări ale corpului, utilizarea (în scop ritual sau păstrând reminiscenţe şi ecouri ale unor asemenea scopuri) a unei anumite recuzite şi a unor proceduri. Toate acestea determină o mare complexitate a comunicării acestei culturi şi a faptelor sale — de fapt o pluralitate de coduri şi limbaje (Boldureanu, 2003/a: 66) precum şi raporturi speciale dintre interpretul–creator şi publicul său, dintre actant–pacient–„text” folcloric (id.: 67–69), pe care în folcloristică le desemnăm prin termenii de sincretism structural respectiv sincretism funcţional — trăsături ale folclorului. Caracterul formalizat („formalizarea”) — trăsătură definitorie şi cardinală a folclorului şi a culturilor de tip folcloric. Caracterul formalizat — „formalizarea” este o trăsătură definitorie şi cardinală în spaţiul culturii tradiţionale orale, întrucât ea (alături de tradiţionalitate şi de oralitate) determină nu doar folclorul în totalitatea lui, ci şi întregul din care acesta face parte: cultura tradiţională orală — cultura de tip folcloric, complementară culturii moderne. În spaţiul mai restrâns, al folclorului, caracterul formalizat marchează semnificativ actul de creaţie–interpretare (reasamblarea, resemnificarea, resemantizarea la toate nivelurile prin „prefabricate”, prin „formule” în sensul precizat mai sus). În celelalte zone ale culturii tradiţionale (artele folclorice, tehnicile tradiţionale, civilizaţia rurală), caracterul formalizat se manifestă şi se concretizează prin utilizarea de elemente expresive consacrate ca „unităţi formalizate” (în totalitate sau aproape în totalitate centrate pe embleme, arhetipuri, simboluri care au şi un „corespondent lexical”). Asemenea unităţi formalizate („prefabricate”) sunt utilizate pentru organizarea semnificativă, semantic–funcţională, expresivă „grăitoare” a spaţiului plastic în ornamentica folclorică, pentru con-figurarea şi reconfigurarea volumelor, suprafeţelor, culorilor în arhi-tectura rurală, în armonizarea şi echilibrarea funcţională a obiectelor şi ansamblurilor ce alcătuiesc într-un anumit fel civilizaţia rurală a unei comunităţi (folk society). În folclor (subdomeniu al culturii tradiţionale orale care, sub aspectul studierii de specialitate ne interesează în mod special), îndeosebi în folclorul literar („literatura folclorică”), formalizarea se întinde de la nivel microstructural până la a organiza specii ample structural (şi funcţional — vezi celelalte „funcţii” definite şi teoretizate de V. I. Propp — care organizează şi guvernează prin redispuneri caleidoscopice structura uneia dintre cele mai ample specii narative ale folclorului — basmul). La nivel microstructural formalizarea „se leagă” de sintagme (uneori cuvinte ori chiar frânturi de cuvinte şi onomatopee) care se asociază în formalizarea progresivă (spre structuri tot mai mari) cu rima împerechiată pe care prin forţa formalizării şi-o atrage („…i atâta plânge/ Cu lacrimi de sânge”), prin repetiţii („ai-na şi daina”, „lerui-ler şi flori de măr”, „florile-s dalbe”, „crenguţă verđi đi brad”, „frunză verde”), apoi la nivelul versului scurt (unde adesea, spre a strica monotonia, apar asonanţe sau hemistihuri), distihuri sau terţine „pasagere”. Tot la acest nivel microstructural apar ca elemente de formalizare interjecţii precum oftatul, icnitul, locuri comune desemantizate („au-au!”, „hop-ş-aşa şi num-aşa!”, „hei-hei”, „he-he-he-hei”, „arz-o focu!” etc.). La un nivel mai cuprinzător formalizarea se întâlneşte de pildă în poezie prin simetrii, paralelisme, „motive pasagere” (frecvente în poezia lirică, dar şi în colinde şi balade), iar în naraţiuni în proză sub forma unor clişee şi formule care implică pe ascultător în desfăşurarea naraţiunii.” (Ioan Viorel 36 Etnologie și folclor

Capitolul 2 – Folclorul. Concepte operaționale. Definiții și delimitări Boldureanu, Cultură tradiţională orală. Teme, concepte, categorii, Editura Marineasa, Timişoara, 2006 pp. 40 – 46)

Teste 1. 2. 3. 4.

Identificaţi şi comentaţi trăsăturile cardinale ale folclorului. Alcătuiţi un scurt eseu pe tema Folclorul ca ştiinţă sintetică. Comentaţi definiţia folclorului ca „ sistem de transformări”. Comentaţi cele şase teze asupra specificităţii faptului folcloric formulate de Adrian Fochi şi puneţi-le în relaţie cu interpretările date fenomenului de alţi folclorişti.

Etnologie și folclor

37

Capitolul 3 – Genuri și specii ale literaturii populare. Glosar

Capitolul 3 – Genuri şi specii ale literaturii populare. Glosar

LIRIC

Doina (cântec, cântecă, daina, cântec lung de dragoste) Cântecul de leagăn Bocetul improvizat

EPIC ÎN PROZĂ

ÎN VERSURI

Basmul

Balada

Descântecul

Povestirea

Cântecul epic (fantasticomitologic, istoric, haiducesc)

Oraţia de nuntă

Legenda (etiologică, mitologică, hagiografică / religioasă, istorică)

Strigătura / Cântecul de joc Blestemul erotic

RITUAL

Snoava Proverbul Zicătoarea

Cântecul ritual funerar Poezia obiceiurilor calendaristice (Colindul, Paparuda, Caloianul etc.) Folclorul copiilor Teatrul folcloric Ghicitoarea

BALADA – specie a epicii populare (prezentă şi în literatura cultă), cu originea în Evul Mediu european. De obicei narează faptele unui erou implantat în tradiţiile şi obiceiurile populare, o legendă, o profundă idee filosofică (E. Ţarălungă). Ca specie se apropie adesea de cântecul bătrânesc, care tratează mai ales evenimente memorabile, fapte istorice, dar şi de colindă, prin subiect, şi, uneori, de „firul epic” al unor cântece lirice După I. V. Boldureanu, balada folclorică „integrează fapte şi evenimente ale istoriei (ale realităţii trăite) prin asimilare după o prototipie mitic–legendară (de unde şi „vecinătatea” cu legenda), hiperbolizând trăsături precum eroicul, violenţa, cruzimea, fantasticul etc.” Tipologia baladei a făcut obiectul a numeroase studii folcloristice româneşti (G. Dem. Teodorescu, I. C. Chiţimia, Al. I. Amzulescu, Gh. Vrabie, Mihai Pop şi Pavel Ruxăndoiu ş. a.). Se cuvine Etnologie și folclor

39

Capitolul 3 – Genuri și specii ale literaturii populare. Glosar amintită clasificarea lui Gh. Vrabie, care distinge 6 categorii tematice ale baladei: legendară, păstorească, cântecul istoric de curte, balada antiotomană, antifeudală şi familială, precum şi cea a profesorilor Mihai Pop şi Pavel Ruxăndoiu (Folclor literar românesc), preocupaţi de dimensiunea mitică a speciei, denumită „cântec” (cântecul epic, cântecul legendar, cântecul mitologic sau cântecul fantastic. I. V. Boldureanu descoperă trei nivele „ideatice” ale baladei: substratul arhaic/mitologic, „unde sâmburele mitemic are generalitate antropologică (acesta nu este întotdeauna evident)”; cel al „(proto)conceptelor transpuse zonal (pe mari arii)” şi „nivelul etnic particularizat în funcţie de ethosul folcloric (unde „cântecul epic” se înrudeşte cu alte specii — basm, legendă, colind)”. Ex.: Mioriţa, Toma Alimoş. BASMUL – specie а epicii populare în proză subordonată categoriei estetice a miraculosului, a cărui structură alegorică se raportează la o schemă mitică raţionalizată - lupta dintre bine şi rău / întuneric şi lumină, cu biruinţa finală a binelui. Basmul prezintă ca trăsături definitorii: o „structură epică amplă pluriepisodică (realizată prin combinarea unităţilor formalfuncţionale în actul povestitului); reflexe şi ecouri ale ritualităţii; intruziunea fantasticului (de la dozele mari ale unui „fantastic existenţial” în basmul propriu-zis până la forme mai uşoare ale unui anume „degradé” folcloric — misteriorul, miraculosul, feericul. (I. V. Boldureanu) Folcloriştii analizează, între „subcategoriile” basmului, b. despre animale (v. studiile lui Lazăr ăineanu), ca variantă arhaică în care „personajele” — animale sau obiecte „însufleţite” — nu reprezintă alegorii ale unor trăsături umane, „ci sunt întruchipări ale atotputernicului şi atotcuprinzătorul animism arhaic” (id.), şi care va evolua, o dată „eliberat de autoritatea miturilor totemice” (B. Lajos) spre snoava sau alegorie, şi b. „fantastic”. Acesta din urmă are o funcţie rituală (v. „ceremonializarea” povestitului), una apotropaică (vizând scopul protecţiei sau transformării magice a spaţiului şi timpului în care se povesteşte basmul) şi una de divertisment (secundară, deşi devenită în vremurile moderne preponderentă, bazată tot pe vechea „funcţie magică” a basmului de a revela/impune realităţii un model ideal–deziderativ). (id.) Alte subtipuri ale b. folcloric sunt: basmul nuvelistic (apropiat de povestire); basmul legendar (apropiat de legendă). După B. Lajos, raporturile dintre legendă, mit şi basm ar putea fi descrise astfel: „Funcţional, legenda descrie iar mitul explică; basmul creează o lume nouă, care îi este proprie, reorganizând elemente de legendă şi mituri primitive. În trecerea de la mit la basm nu se înregistrează numai o schimbare de funcţie, ci şi un salt pe un alt plan, într-un nou sistem cultural. Se elaborează o nouă structură care corespunde unei noi necesităţi sociale şi spirituale”. COLINDUL – specie narativ-dramatică subordonată genului folcloric ritual, inclusă în scenariul colindatului, care ar avea ca model „scenariul morţii şi renaşterii divinităţii adorate împreună cu timpul anual sau sezonul ce-l reprezintă, împreună cu textele ceremoniale (colinde), formule magice, dansuri, scenete, recuzită rituală şi sacrificii, interpretat din casă în casă, pe uliţele sau în anumite locuri din vatra şi moşia satului de o ceată sacră” (Ion Ghinoiu). Prin originea sa, arată I. V. Boldureanu, acest complex ceremonial poate să fie redus doar la perioada de iarnă. După Mihai Pop „în latină, calendae are forma verbală calare « a vesti » şi calatores sunt cei care vestesc în Imperiul Roman sub influenţa cultului [lui] Mithra din secolul al IIIlea e.n. « Dies Natalis Solis Invicti » [Ziua Naşterii Soarelui celui Neînvins — n. n.]. Mai târziu, prin aculturare creştină, colindătorii au vestit din secolul al 40 Etnologie și folclor

Capitolul 3 – Genuri și specii ale literaturii populare. Glosar IV-lea naşterea lui Iisus Cristos (…) Credinţa în puterea colindatului de a aduce îndeplinirea dorinţelor îl situează pe palierul acelor fapte de cultură tradiţională în care ritul este operatorul cu care se mediază între limitele vieţii şi dorinţele oamenilor”. Colindatul şi, implicit, colindul ca textul ritual, ar avea, aşadar, o funcţie originară, de vestire a unui eveniment divin hipermarcat (M. Pop), una de mediere magică, una augurală (prin prevestiri şi urări de sănătate, viaţă lungă etc.), una apotropaică (de protecţie, de alungare a răului) şi una propiţiatorie (de îmblânzire, împăcare, obţinerea unor favoruri şi protecţie din partea soartei, norocului prin evocarea sacralităţii, divinităţii şi instaurarea condiţiilor ritual–ceremoniale pentru acestea) (I. V. Boldureanu). Ex. Pluguşorul, Vasilca, Sorcova, Steaua, Vicleimul (Irozii) etc. DESCÂNTECUL – specie rituală mitico-magică cu funcţie propiţiatorie şi apotropaică, prezentând, în funcţie de sincretismul mitico-magic, următoarele structuri, identificate de Nicoleta Coatu41 şi I. V. Boldureanu42: - enumerativ–negative — răul / boala se anihilează prin enumerarea unor acţiuni / lucruri de la 10 (9) la 1 (zero) — în descântece de spăriet, de apucat, de gâlci, de bubă etc.; — imperativ–enumerative — enumerare de tipul poruncii „să pleci din: creştetul capului, din albul ochilor, din mădulare!”, în scopul alungării bolii; descântece de ceas rău, de izdat, de soare rău, de babiţe (greţuri), muma–pădurii etc.; — contrastante–imperativ–enumerative: retorică imperativă bazată pe contrastul verbelor (formelor verbale) şi opoziţia interior (corp) / exterior (locuri îndepărtate) unde trebuie alungat, spre a fi absorbit, răul/boala din trupul omului; descântece de: rânză, vătămătură, izdat, brâncă etc.; — contrastante — bazate pe formula „nu aşa … ci aşa”) — afirmarea apoi negarea efectului malefic, plasarea bolnavului la polul negativ, concomitent cu crearea unui pol pozitiv şi inversarea lor, astfel încât bolnavul să fie „adus” magic în starea de sănătate; descântece: de apucat, de puşchea, de şarpe, de soare, de plânsuri, de guşă etc.; — dialogice — dialog fictiv cu o fiinţă care imaginează boala — despre o situaţie (situaţii) care, acumulându-se, anihilează suferinţa; — încifrate (asemănătoare întrucâtva cu „numărătorile” din jocurile de copii): „Meletică peletică / Pog Conopago / Eara gena carga cararata / Cruce-n cer, cruce pe cer, cruce pe pământ / veninul şarpelui să fie înfrânt” (Descântec de muşcătură de şarpe); — oximoronice (prin contrarii şi inversări) — boala e declarată ireversibilă — apoi se neagă totul în legătură cu ea (timp, loc, putere) spre a o alunga şi a induce magic starea de sănătate; descântece de: pocitură, de trânji; — comparative — discurs relativ amplu, bazat pe un mecanism analogic, în care boala este alungată, trupul regenerat exemplar („curat / ca argintu strecurat”); descântece: de deochi, de bubă, de cârtiţă, de orbalt etc.); — narative: narativitatea ca strategie de alungare a bolii; descântece de: guşă, de bube dulci, de cârtiţă, de Dânsele etc.; — narative– exemplare — narare cu intensificare retorică vizând intervenţia benefică în chip exemplar; descântece: de spăimat, de vânturi, de durere de cap etc. DOINA – Formă a cântecului popular liric, constituită ca specie aparte numai din punct de vedere muzical.Considerată principala specie a genului liric, doina, numită de Ovidiu Bîrlea „cântec liric”, este reprezentativă pentru „lirica vieţii cotidiene, care nu e legată de anumite momente sărbătoreşti ale vieţii 41

Nicoleta Coatu, Structuri magice tradiţionale, Bucureşti, Bic All, 1998, pp. 151 – 231, apud Ioan Viorel Boldureanu, op. cit., pp. 56 – 57. 42 Folcloristică şi etnologie, Editura Mirton, Timişoara, 2003, pp. 107 – 109, ibidem.

Etnologie și folclor

41

Capitolul 3 – Genuri și specii ale literaturii populare. Glosar colective”. (Ovidiu Papadima) Folcloriştii au subliniat dimensiunea sincretică a doinei, a cărei valoare rezidă în „unitatea indisolubilă” (C. Brăiloiu) dintre textul poetic şi cântec. Analizând specia dintr-o perspectivă psihanalitică, Petru Ursache subliniază, ca aspecte definitorii pentru organizarea tematică a acesteia, funcţia compensatoare a cântecului, cu rădăcini în orfismul practicat în scopuri general-terapeutice, viziunea dragostei ca boală şi păcat, după modelul terapiei emoţionale (v. Dorul, ca „personaj” central al mitologiei erotice, investit cu o funcţie psihică benefică), „starea de jale, de amar şi de urât” (ca expresie a matricei stilistice româneşti), caracteristică unei poezii intimiste, „larg omeneşti” şi elegiace. Denumirile doinei (respectiv cele date cântecului propriu-zis) diferă după regiune: cântec, cântecă, daina, hora, hore, cântec lung de dragoste etc. Textul nu este constant legat de aceeaşi melodie. În general melodiile sunt în număr redus şi sunt specifice fiecărei zone etnofolclorice. (I. V. Boldureanu) LEGENDA – Încercând să delimiteze legenda de o serie de specii cu care aceasta prezintă interferenţe, A. van Gennep pornea, într-o carte care „a impulsionat cercetarea epicii folclorice”, Formarea legendelor, de la distincţia între două clase de povestiri : cele care au o valoare estetică şi cele care au o valoare în primul rând utilitară, adăgând, între criteriile de clasificare, conţinutul – temele, credinţele şi calitatea personajelor. Astfel, „prin fabulă se înţelege o povestire în versuri cu personaje animale dotate cu însuşiri omeneşti sau care acţionează ca şi cum ar fi oameni. În proză, această povestire este numită poveste cu animale. Povestea ar fi acea povestire cu miracole şi romanescă, al cărei loc de acţiune nu este delimitat, iar personajele nu sunt individualizate, ceea ce ar răspunde unei concepţii infantile asupra Universului şi ar prezenta o indiferenţă morală absolută. În legendă, locul este indicat cu precizie, personajele sunt indivizi determinaţi, faptele lor au un fundament care pare a fi istoric şi posedă însuşiri eroice. În sfârşit, mitul ar fi, în fapt, o legendă localizată în regiuni şi timpuri situate în afara atingerii umane, personajele fiind divine”. În realitate, legenda reprezintă o variantă raţionalizată a mitului, având o funcţie expresiv– explicativă („ontologizantă”), care face din ea „specia magistrală” a genului narativ (I. V. Boldureanu), suma „explicaţiilor” oferite de legendă alcătuind o adevărată „enciclopedie a cunoştinţelor populare” (Fr. Hebbel). În termenii lui Ovidiu Bîrlea, „(…) legenda denumeşte o naraţiune cu ţel explicativ sau un comentariu despre oameni şi aspecte mai proeminente. Comentariul legendei se concentrează în jurul trăsăturilor neobişnuite, cu vădită predilecţie pentru ciudăţeniile oferite de natură şi viaţă. Mentalitatea populară [tradiţională — n. n.], mai cu seamă cea de grad arhaic este orientată structural spre perceperea contrastantă a realităţii (…)” După I. V. Boldureanu, „logica legendei” poate fi astfel formulată (ca silogism): — se postulează o realitate neconfirmată în lumea obişnuită (căreia i se dă statut de premisă majoră); — se prezintă o întâmplare extraordinară, ireversibilă în consecinţele ei (posibilă dar neconfirmabilă), căreia i se dă statutul de premisă minoră; — prin joncţiune/conjugarea (silogistică) a premiselor, se formulează explicit o concluzie privind starea actuală (şi definitivă) a entităţii a cărei noimă (semnificaţie de obicei eclatantă, surprinzătoare) se relevă astfel. Entitatea „explicată” în acest mod aparţine indubitabil lumii obişnuite, de a cărei realitate nimeni nu se poate îndoi în vreun fel. Acelaşi autor arată că legenda se poate „esenţializa” printr-un fel de contragere restrângându-şi corpul său narativ până la proporţiile reduse ale unui proverb, menţionând totodată, între trăsăturile care permit reperarea diferenţelor dintre legendă şi 42 Etnologie și folclor

Capitolul 3 – Genuri și specii ale literaturii populare. Glosar basm, faptul că metamorfozele (şi în sens larg „transformările”) prezentate în legende sunt ireversibile. Clasificarea legendelor a avut la bază, cel mai adesea, criteriul tematic. Subliniind varietatea / juxtapunerea mai multor teme în interiorul aceleiaşi legende (ciclu tematic), A. van Gennep, care confundă adesea legenda cu mitul, analizase, în Formarea legendelor, următoarele tipuri: l. explicative, l. astrale, l. cu personaje animale, l. despre lumea supranaturală, l. despre demoni şi zei, l. rituale şi dramatizate, l. despre eroi civilizatori şi sfinţi şi l. istorice. Oprindu-se asupra folclorului românesc, V. I. Boldureanu reperează: legende etiologice (a căror funcţie etiologică este predominantă şi a căror temă se referă la „cele dintru începuturi”); legendele cosmogonice (derivate din prima categorie), despre „facerea lumii şi lucrarea demiurgilor (actanţii şi a adjuvanţii lor)”; legendele despre vieţuitoarele văzduhului; legendele despre vieţuitoarele apelor; legendele despre vieţuitoarele pământului (cu subcategoriile Omul şi felurimile lui: eroii, sfinţii, căpcăunii, moşii, strigoii şi Legendele despre sfârşitul lumii)”. POVESTIREA – Tributară unor convenţii (discursive, dar şi tematice) cu origini îndepărtate în Orientul antic, povestirea se constituie în baza unor invarianţi, privilegiind mecanismul ceremonialului (investită cu funcţii iniţiatice, povestirea capată o dimensiune ritualică). Acesta din urmă se întemeiază pe un sistem de „reguli”: prezenţa unui cronotop specific (un „spaţiu-timp” favorabil ritualului povestirii); un incipit care, în afara funcţiei de prezentare a naratorului şi, eventual, a naratarilor (al căror dialog este prezent masiv la nivelul discursiv), se constituie într-o formulare indirectă a temei / motivului pe calea enunţării unei reflecţii general-umane; prezenţa unor strategii de amânare cu rol de instituire a suspense-ului, precum şi a unora de captare a atenţiei auditorului prin supralicitarea evenimentelor povestite din perspectiva unui narator martor sau participant la ele. Acesta din urmă îşi asumă regia întregului „spectacol” (implicându-i pe naratarii adesea interpelaţi prin intermediul unor formule în măsură să întreţină tensiunea epică), având, în egală măsură, funcţia unui comentator avizat al evenimentelor istoriei cărora li se conferă un caracter exemplar şi, implicit, semnificaţii etice (în povestire, accentul cade pe situaţie şi nu pe personaj, ca în nuvelă). Denumită în limbajul popular tradiţional „păţanie” sau „pătăranie”, povestirea este o specie folclorică de dimensiuni medii, „de regulă pluriepisodică (cu puţine episoade), rareori uniepisodică, caz în care ea se cere continuată imediat, (...) unul sau mai mulţi ascultători devenind (empatic) la rândul lor povestitori” (I. V. Boldureanu), printr-un mecanism apropiat de acela al povestirii – serie din literatura cultă. Ancorată cel mai adesea în realitatea cotidiană, povestirea folclorică se subordonează unei poetici „realiste”, fiind „direct sau disimulat autobiografică” şi apelând, prin narator(i), la o serii de strategii de verosimilitate, inclusiv la formule finale de tipul „…apoi, dacă cel de la care am auzit-o o fi minţit, iaca mint şi eu” sau „nu mă credeţi mincinos, rogu-vă, oameni buni”. După I. V. Boldureanu, în ciuda caracterului ei „realist”, povestirea folclorică poate aluneca „în fantastic sau cel puţin în misterios şi miraculos — priceperea povestitorului vădindu-se în a soluţiona miza, poanta firului întâmplării printr-o „cheie” surprinzătoare, neaşteptată care, în acelaşi timp închide povestirea proprie, dar principial deschide posibilitatea continuării imediate a actului povestirii prin altcineva din rândul ascultătorilor. Dar deschiderea poate să ducă şi spre Etnologie și folclor

43

Capitolul 3 – Genuri și specii ale literaturii populare. Glosar legătura cu prototipia mitico-legendară, astfel povestirea ajungând să se învecineze nu doar cu basmul nuvelistic, ci şi cu legenda folclorică”. PROVERBUL – considerat o „expresie sintetică, de sursă folclorică, având o largă circulaţie şi cuprinzând, concentrat şi sugestiv, o învăţătură bazată pe experienţa de viaţă” (E. Ţarălungă), proverbul aparţine, prin tematică şi miza filosofic-morală, literaturii aforistice, caracterizându-se adesea, în plan retoric, prin apelul la o serie de figuri având drept scop „sensibilizarea” ideii transmise: metafore, comparaţii, alegorii etc. Un sinonim neologic este paremiologia, „prin care se desemna atât domeniul (obiectul cercetat), cât şi preocuparea de a-l cerceta” (I. V. Boldureanu). Proverbul trebuie diferenţiat de maximă, aforism şi de zicătoare: „situându-se cumva la mijloc, proverbul separă „realităţile”, entităţile desemnate prin maximă, aforism, pildă — specii culte, aparţinând aşa-zisei „literaturi gnomice” (...) — de cele „populare” (zicătoare şi celelalte) (id.). Ex. Povestea Vorbei de Anton Pann (1847). SNOAVA – Specie narativă scurtă, de regulă cu un singur episod subordonată literaturii populare (influenţând însă literatura cultă), snoava (o „variantă” autohtonă a faceţiei (v.) latine) este o povestire cu caracter satiric şi, uneori, licenţios care vizează, în ordine tematică, diverse aspecte ale vieţii sociale şi familiale (relaţii între indivizi, defecte umane etc.) redate într-o manieră realistă sau chiar naturalistă. Confundată uneori cu anecdota (care implică istorii picante despre personaje celebre), snoava îşi face apariţia la noi începând cu textele cronicarilor moldoveni şi munteni şi e cultivată frecvent de A. Pann, I. Creangă, M. Sadoveanu ş.a. După Ovidiu Bîrlea, snoava este „specia cea mai apropiată de basmul despre animale [cu care] a fost adesea confundată (…)”. Denumirile populare ale snoavei sunt: poveste, glumă, (i)snoavă, anecdotă, chiar basm (basnă). Mecanismul narativ al acesteia „trebuie să fie simplu, condus însă cu dibăcie pentru ca, topind satira în undele comicului, prin deznodământul–surpriză, să provoace râsete, ilaritate, voioşie, — fără de care snoava eşuează într-o plăsmuire neizbutită”. (I. V. Boldureanu) ZICĂTOAREA – După Ovidiu Bîrlea, zicătorile sunt „exprimări figurate, în care imaginea îşi capătă înţeles prin transfer metaforic”. fiind aproape întotdeauna intraductibile cuvânt cu cuvânt. Acelaşi autor arată că proverbul poate deveni zicătoare „prin eliminarea unei părţi (…), binomul semantic [proverbul n. n.] fiind amputat de monomul care îl particularizează. În realitatea folclorică, procesul e întrucâtva curent, petrecându-se chiar în amândouă direcţiile, prin reducerea proverbului la zicătoare şi invers, prin întregirea zicătorii cu partea eliptică prin care capătă profil de proverb”. I. V Boldureanu arată indică sursa generică a zicătorii în „contragerea” unei legende (nu întotdeauna detectabile, dar care întotdeauna poate fi presupusă şi foarte adesea chiar imaginată). Zicători precum: Pestriţ la maţe, Cum e salcia-i şi răchita, A bate apa-n piuă, A spăla putina, (S-a dus) pe apa Sâmbetei, Nici în car, nici în căruţă, Dracu-n apa mică, Dracul nu-i bun nici fiert, nici nefiert au, foarte probabil, originea în legende care le „explică”.

Teste

1. Enumeraţi şi definiţi genurile şi speciile literaturii populare. 2. Precizaţi şi comentaţi relaţiile dintre basm şi legendă, pe de o parte, şi dintre legendă şi proverb, pe de altă parte. 44 Etnologie și folclor

3. 4. 5. 6.

Capitolul 3 – Genuri și specii ale literaturii populare. Glosar Identificaţi şi comentaţi asemănările şi diferenţele dintre proverb şi zicătoare. Enumeraţi şi definiţi principalele tipuri de legende. Comentaţi un basm la alegere şi analizaţi, în interiorul acestuia, raporturile între schemele alegorice şi modelele mitice. Alcătuiţi un eseu de 3 - 4 pagini pe tema Doina şi matricea stilistică românească.

Etnologie și folclor

45

Antologie de texte de referință

ANTOLOGIE DE TEXTE DE REFERINŢĂ LIRICUL43 Săraca inima me

Nu e bună dragostea

Săraca inima me Unde vede-o fântâne O tulbură şi-apoi be i zice c-aşa-i tigne. Zice c-aşa-i învăţată Tăt cu apă tulburată, Cu limpede niciodată. Tot cu apă de ponor, Nu limpede de izvor.

Frundză verde şi una Tătă lumea dzîce-aşa Că nu-i bună dragostea. Dar, dzău, dragostea-i amară Cum nu-i altă boală-n ţară. Când la inimă să pune O arde ca ş-un tăciune; Tăt o arde şi o frige i nime n-o poate stinge.

(doină dinŢara Maramureşului)

Nu să stinge ea uşor Nici cu apă din izvor, Nici cu apă din fântână De-ai turna o săptămână; De-ai turna să curgă vale Ea tăt arde şi mai tare. (doină dinŢara Maramureşului)

Cine iubeşte şi lasă

În cătane m-o luat

Cine iubeşte şi lasă Dă-i, Doamne, potică-n casă, Leacurile rând pe masă, Tri doftori la căpătâi, La picioare măr gutâi. Măr gutâi să nu-nfloresacă, Badea-n pat să putrezească, Să-şi aducă el aminte Că-i blestem de oriunde; Că l-o blestemat mândra Să să uşte ca frunza, Să-l întoarcă mă-sa-n pat, Să-l întoarcă cu ţolu i să-i deie cu olu; Să-l întoarcă cu cerga, Să-i deie cu lingura.

În cătane m-o luat, Mândre flori mn’i-am sămănat Pă o verde ţălinioară, La cornu Gutâiului, Lâng-o rece fântânioară.

(blestem de Maramureş)

43

dragoste

Numa, ia, când am plecat Florile le-am blăstămat: - Creşteţi, flori, şi înfloriţi, Că mie nu-mi trebuiţi; Creşteţi pă cât gardurile -astupaţi prilazurile; Să vă sufle vânturile, Să vă ciunte vârfurile Că eu nu v-oi mai purta, Că mă duc în cătunie i lozeşte-o bătălie – – tim-mă focu şi bdiata Oare când oi înturna. ……………………….

Textele sunt selectate din Antologia de folclor din Maramureş, de Dorin tef, Editura Ethnologica, Baia Mare, 2007.

46 Etnologie și folclor

Antologie de texte de referință (cântec de cătănie – Maramureş) Horea înstrăinatului

Blestemul înstrăinării

Care fată-şi lasă satul Bat-o jelea şi bănatul. Nu o bată tare rău, Că mi l-am lăsat şi eu; Nu o bată tare-tare, Că şi eu mi l-am lăsa-re. Am cătat altu mai bun, Face-l-ar Dumnedzău scrum. i din scum să-l facă pară, Să să ducă fum în ţiară, Să vadă că n-am tigneală.

Cucule, pasăre mândră, Du-te-n pădure şi cântă. Pe cine-i avea mânie, Blastămă-l, străin să fie.

- Hei, tu, mămulica mea, Halubele din fetie Le scoate între hotară i le fă focuţ şi pară. Cine mi-a vede fumul ti-u-a cui i-i năcazul; Cine mi-a vede para, ti-u-a cum mi-e tigneala.

Nu trebe mai mare fune, Ca străinătatea-n lume; Nu trebe mai mare sfoară Ca străinătatea-n ţiară. Cântă puiu cucului, În mijlocu codrului. D-aşa cântă de uşor, Leagănă frunza de dor; D-aşa cântă de-amărât, Leagănă frunza de rât. (Cântec de înstrăinare – Maramureş)

Frunză verde de şălată Mândră-i horea legănată La fata cea scuturată. Mândru-i doru legănat La feciorul supărat Care-i tare-nstrăinat. (Cântec de înstrăinare – Maramureş) Jălcuire

N-am avut noroc pe lume

Frunză verde-a codrului, Zălcui-m-aş şi n-am cui, Că supărat ca mine nu-i Numai puiu cucului. M-aş jălcui codrului, Codru are frunza lui i nu crede nimănui. Până-i frunza pă dânsu Nu vre crede la altu; Dacă frunza i-o ptica, Nu ştiu, crede-mă o ba. - Crede-mi, codrule, şi mie, C-am fost prunc de omenie, Prea mult rău mi s-o dat mie.

- Spune, măiculiţă, spune, Avut-am noroc pe lume? - Eu ţ-am spus şi ţ-oi mai spune Că tu n-ai noroc pe lume. Măi, copile, supărat, Eu noroc ţ-am sămânat Astă primăvară-n strat. L-am pledit şi l-am udat A ta parte s-o uscat De jele şi de bănat; Măi, copile, bănuit, Eu noroc ţ-am răsădit Astă primăvară-n rât, L-am udat şi l-am pledit, A ta parte s-o toptit De jale şi de urât.

Când s-o-mpărţât năcazu Etnologie și folclor

47

Antologie de texte de referință Eram în câmp la lucru; Tăt gândesc cum s-o-mpărţât Că prea mult mi s-o vinit. Atâta mi s-o vinit, Cât şohan n-am osâmbrit. De frică trabă să-l port, Da’ vezi, codrule, nu pot.

(Cântec de jale – Maramureş)

Văzând că nu-l pot purta, Prindă-mi ochii lacrima – Grea pedeapsă-i aiasta, Osâmbrit-u-am ori ba? Codrule, n-am osâmbrit, Pă nime n-am năcăjât. De-am văzut om supărat, De-am putut l-am agiutat, Cu graiu l-am mângâiat; De nu,-am mărs şi l-am lăsat. De n-am putut bine-ai face, Dusu-m-am şi i-am dat pace. De năcazuri năcăjăsc i prin codru pribegesc, La frunză mă jălcuiesc; La frunza cea de pe munţi, Că n-am oameni cunoscuţi, Numai frunza şi codru Care-i pă tăt pământu. (Cântec de jale – Maramureş)

EPICUL Balada44 Balada lui Pintea Pintea-n munte să suie, Mândră curte zugrăve, Cu cătane-o d-îngrădea, Cu frunze-o acoperea. Numai Pintea ş-o strigat: -Dintre voi de s-a afla, De s-a afla careva Să meargă la Baia Mare După pită, după sare, După vin din cel mai tare Ce beau domnii la gustare. 44

Horea lui Ion Berciu (cântec mioritic) Frunză verde a malinii, Plecat-o turma Dunchii i cu fratele Bercii. Marţi stâna Dunchii o plecat, Joi, Ion Berciu s-o-necat La Luha, din sus de sat, Că grea ploaie o plouat, Izvorul s-o turburat i Ion Berciu s-o-necat. După-aceea l-o aflat

Ibidem.

48

Etnologie și folclor

Antologie de texte de referință Nimeni nu s-o mai aflat, Numai a Pintii fârtat; Numai el că şi-o strigat: - Mere-oi, Pinteo, mere-oi eu, De mi-ai da tu murgul tău, Mulguţul tău cel de vânt, Cu coama până-n pâmânt; De mi-i spune moartea ta, Moartea ta din ce ţi-a sta? - Moartea Pintii-i atâta-ră: Trei grăunţă de secară, Trei de grâu de primăvară, La Pintea la subsuoară; Trei grăunţe de grâu sfânt -on plumbuţ mândru de-argint, La Pintea fără de rând. El în Baia când o-ntrat, Toţi băieşii l-o-ntrebat: - Spune-ne moartea Pintii! - Moartea Pintii nu oi spune De mi-ai da oricât în lume. - Spune-ne moartea Pintii, Pă tine te-om omorî! - Moartea Pintii-i atâta-ră: Trei grăunţe de grâu sfânt -un plumbuţ mândru de-argint, La Pintea fără de rând. - Nici acela nu-i viteaz Care dă sfat la fârtaţi. i eu unul mi l-am dat i capu mi l-am mâncat.

La Luha, din jos de sat. i el, bietul, n-o avut Nice pânză pe obraz, Fără scoarţă de buhaş; Nici scânduri de copârşeu, Fără scoarţă de durzeu. Numai el ş-o poruncit Pe un fir de iarbă verde i la feciori şI la fete Să facă bine să-l ierte. i soru-sa, Palaguţă Tot să-l cânte mândru-n frunză, Tot să-l cânte răspicat Să se-audă peste sat Că Ion s-o înecat. Pe Ion că l-or jeli Fetele cu mununile, Nevestele cu cepsele. Colea la Sfâtă Mărie, Vremea-i oilor să vie Ion Berciu să rămâie. La mormântul lui i-o pus Trâmbiţa lui de-a dreapta i fluierul de-a stânga. Vânturi mari că şi-or sufla, Trâmbiţa şi-a trâmbiţa, Fluierul şi-a fluiera, Mare jele-n lumea-a fa’. Tot pe Ion l-o jelit Oile cu lânile, Mnieii cu jocurile, Berbecii cu coarnele.

Povestirea „Auzeam din batrâni povestind… C-aici la noi, cum se zice, pe Gutâi era un strat facut ase de frumos — p-înga drum era! —, dar nu era voie nimeni sa se-apropie sa ieie dint-el ceva. Era flori în el, era toate cele. O zis ca acela strat o fost a Fetii Padurii. Omul de Mniazanoapte zice c-o-umblat sa o ieie în casatorie. Ea, daca ea o fost un pic mai frumoasa decât el… El o zis c-o fost un om negru si-ase, cu niste ochi mari si ase, mai holbat, el, tare, si ea nu so vru’ maritat dupa el. Si el, de ura acee ca nu s-o vrut marita dupa el, el o umblat numai cum s-o omoara pe ea. Dar el nu avea cam dreptul ziua sa îmble… Ele-mbla si zâua, dar el numai pe la miaza-noapte trabuia sa marga si le cata. Daca nu le gasea unde era, el nu putea mere înt-altu loc, fara numa’ unde-o fost lacuintale lor, acolo trabuia sa marga el. Si daca n-o mars acolo, ele s-or dus si s-or ascuns s-apai el o ramas. Si el, zice ca pa veci o Etnologie și folclor

49

Antologie de texte de referință ramas el necasatorit, ca daca n-o vrut sa marga Fata Padurii dupa el… Si ea o zis ca s-ar fi maritat dupa el, c-o fost Om de Mniazanoapte, ele-o fost si de zi si de noapte, da’ numai de ce o fost asa hâd si negru si-nholbat, ea n-o vrut. S-apai ele-o zis ca pranica… spala haine, la ora doisprezece fix noaptea. Si-api or zis ca ele hore. S-api când vinea Omu de Mniazanoapte, o zis ca vinea un vânt dipa el, apu ele stie ca cine-i. Atunci ele fuge din vale, din valea unde spala. S-apu ele hore: — Hai dui dui, Num-acee de n-ar fi, Odolean si rostopasca, Tata lume-ar fi a noasta! Da’ rostopasca creste mare, Omu de Mniazanoapte Femeie sa stiti ca nu are! Nici el nu s-a-nsura, Ca de el nime’ nu s-a lega! S-atuncea când vinea vântul tare, ele fuge si ele mere unde-o fost ele. Si le cata si nu le gasea. El nu le gaseste, apa el era suparat. S-api o gasât pa una în munte. Ea o fost dusa-n munte. Si el o trecut p-acolo… Amu o zis ca o fost un vânt, când o trecut, de-o zis ca s-or temut pacurarii de vântul ce sufla. S-o vinit Omul de Mniazanoapte. O zis: — Cine-o trecut p-aici? Omul s-o temut sa spuie: — N-am vazut pa nime’! — Îti vide acuma! O-ajuns pa Fata Padurii. Pa când o-ajuns-o o zis c-o prins-o si-o dejghinat-o drept în doua. Si jumatate o pus-o pa foc sa arda, ca sa vada omul… — Omul tot s-o spariat, s-o temut. — …s-o arda, si jumatate o zis ca o mars si-o aruncat-o într-o vale, el Omul de Mniazanoapte. Na, apai câte lucruri zice c-o facut! […] Ele nu stiu pe cine-o avut, nu sa stie, ca ele, apoi, s-o rodit! O fost fete mai multe, o fost micute, o crescut, minten s-o facut mari… Ele în tri luni s-o facut de-o zis ca trebuia sa marga ea din vârful Gutâiului si dac-o coborât pâna din jos, ea nu i-o trabuit mai mult de zace pasi, asa o fost de mare… […] S-o temut oamenii peminteni de ele… Ase-o avut un par mare si-o fost ele foarte voinice. Ele un om de asta l-o luat susuoara si l-o dus asa ca cum as lua eu un copil de jumatat’ de an. Asa o fost de greu un om sa-l duca ele. Asa spuneau batrânii, atuncea… Maria Godja: — Matusa Ioana, mama, Dumnezau o ierte, spunea ca Gavrila a lu Lutu o fost de-o durmit în sopru. Si-o zis ca la noi în gradinuta si-o zis ca toata noaptea o strâgat Fata Padurii si, auzi, o zis ca tot era dupa ca potcoava de cal… Da’ o zis ca nu stiu ce bracinar o bagat pân gatii… — Da, ca sa nu se poata apropia de el. Da, ea atunci când s-apropia de barbati, ea l-o putut lua de susuoara sa-l duca unde-o vrut. Dar el, atuncea, si-o luat un bracinar: zice ca l-o legat cu noua noduri. O facut noua noduri si s-o legat, asa, cu un fel de atuca si ea, atunci, nu s-o putut apropia. Si-atunci o zis: — Ei, sa pot io prinde pe cine te-o-nvatat de-ai facut aiestea, de nu pot sa mapropii de tine! D-api cine-o-nvatat? O-nvatat tot orice batrâne de pe timpuri, care or stiut deaieste lucruri. Erau batrâne, da, care stia cum sa-i faca si cum sa nu sapropie. Si daca nu avea el acela pe lânga el, atunci de-acela s-apropie! S50 Etnologie și folclor

Antologie de texte de referință apai Fata Padurii l-o dus pe unul — Asta nu-i poveste, asta povestea mama… — o fost la oi. Si el, când o vazut ca vine asa, un vânt, el o sarit. Siatunci Fata Padurii l-o luat susuoara si l-o dus. D-apu-o zis ca n-o mai fost om. P-a lui viata o fost pierduta mintea lui. Cum l-o dus pâna-ntr-o vâlcea si cine stie câte-o facut cu el si pa când l-o lasat s-o-ntors, dar o fost fara stiinta. Maria Godja: — Patru lu Gavrila, n-apu zice ca o avut femeie din Iapa, zice ca l-o dus pa sus si tot striga “Apa, apa…” — Da, da, l-o dus pa sus… O fost o fata din Slatioara, nu stiu ce-o stiut atunci sa vrajeasca. Si ea si-o luat samn de pe-un fecior, si-o luat un samn de pe el. O luat ce-o luat de pe el: par din cap ori ce i-o luat si-o vrajit. Si omul asa, pa sus, cum s-o dus avionul ieri-alaltaieri, o zis ca asa s-o dus pâna pe deasupra si când o fost în Slatioara s-o napustit jos. Si i-o dat si-o baut un pic de apa. Si-o zis: — Daca nu-i vini pentru totdeauna, aici te lasam si te-ntorci ‘napoi! — si s-ontors pe jos. Când te mai aducem mai odata, te-aducem mai pa sus, pa când te-om lasa jos, esti mort! Si-o zis ca s-o-ntors si-o luat-o pe-aceea din Slatioara, ca de nu, l-ar fi purtat, l-ar fi dus… […] Fata Padurii nu cam se amesteca în lucruri de astea, ca Omul de Mniazanoapte… Mere, când trece pe lânga oameni, pe unde fac focuri, prin paduri si trece un vânt, asa un vânt, atunci stii ca trece Fata Padurii. Dar Omul de Mniazanoapte, mai ciudat. C-acela, apai, îmbla dupa ea s-o omoara… Si daca cineva ar vrea s-o scoata, îl omoara. El, stii, nu stiu, îi lasat de Dumnezau ori de Satana, nu stiu de care-i lasat. (povestită de Ioana Cora, Bârsana, apud Otilia Hedeşan, Pentru o mitologie difuză, Editura Marineasa, Timişoara, 2000, cap. „Fata Padurii. Povesti în gura mare”, pp. 45-47)

GENUL RITUAL45 Colindul Crăciunul cel bătrân Vine Crăciun cel bătrân Viţă verde iadăra Cu căluţu’ tăt juncân’, Cu barba tăt scuturân’, C-on tocuţ de lapte-n sân, Cu ouţă-n coşerguţă, Să să deie la fătuţă, La care îs mai micuţă. Noi mai mult v-am colinda, Da’ ni-I scurtă gubuţa, Ne temem c-om îngheţa. Ne-om muta la altă casă, C-am văzut felea pe masă 45

Mulţămitură după colindă (Stărostitul colacului) Noi umblăm cântând, corindând, Gazda bine s-o fost gătind, Cu mese întinsă, Cu făclii aprinsă, Cu scaune pângă dânsa. Pă noi bine ne primiră C-on colac mândru de grâu. ………………………….. Da noi când vedem colacu acesta Gândim că-i stogu cu faţa. Stogu cu faţa nu poate fi Că tulnicele şi paiele nu-s aci. Da’ să sculă jupânu gazdă în zori,

Textele sunt selectate din Dorin tef, Antologia de folclor din Maramureş, ed. cit.

Etnologie și folclor

51

Antologie de texte de referință i paharu’ lângă ie i-om be care cât om vre. (t. 23) Să fii, gazdă, veselos, C-ai ajuns Crăciun frumos i găzdoaia veseloasă, C-o gătat frumos pân’ casă. Pă la uşi cu pupti de ruji, Pân’ fereşti, cu flori domneşti, i pă masă tri oieji. Plata noastră nu-i nimică, Num-o fele de horincă. (t. 22) (Colind – Ţara Lăpuşului)

i-n cântători, i-o ciocănit pe la cheotori, Marsă-n grajdurile sale, Scoasă opt juninci cu coarne lungi, La buză auriţ, La picioare potcoviţ. Marsă-n câmpul Rusalimului, Trasă brazdă neagră, Răvarsă grâu roşu, Ploaie tropote, Soarele luce, La gazdă bine-I păre. ………………………… (După ce feciorul a terminat de tăiat colacul, continuă:) Ia’ uite-n cornu mesî, Ieste-o scumpă de oiagă, Care şi mie mi-i dragă, Acoperită cu flori de mac, Care-i bună de leac. Crâşmariu nu-i de omenie, Că ne dă numai leşie. Asta-i făcută cu miere, Care-i pe-a noastră plăcere. Să trăieşti dalbă coconiţă C-un struţ mândru de săniţă! Dumnezo te ducă-n rai Cu tăt neramu care-l ai. i pă mine lângă tine, -acolo să trăim bine. Da de mi-i şti mulţămi Tri şi patru îi dobândi. De nu mi-i şti mulţămi Lasă pălincuţa aci. (Fata gazdei răspunde:) D-apoi io nu ţ-oi şti zâce, Că io-s o fată sângure i mă tem că nu ţi-oi pute. Mulţămască-ţ spicu grâului Din mijlocul stogului i spicul secării Din marginea ţării… Să trăiţi, s-aveţi noroc. (Colind – Maramureş)

52

Etnologie și folclor

Antologie de texte de referință

Descântecul Descântec de deochi

Descântec de dragoste

Luăm cărbuni înfocaţi şi ţâpând câte unul într-un vas, zicem:

Io nu culeg florile, Da’ culeg dragostea me, Iubostea me, Cinstea me, Să fiu dragă ca şi florile-n rât. Să fiu dragă la toată lumea i la toată suflarea şi mişcarea Să fiu dragă. Io nu culeg florile Da’ io culeg dragostea fetii, Iubostea fetii, Să sie dragă ca şi florile-n câmp, Să sie dragă ca şi apa curgătoare, Ca roua scuturând, Dragoste-adunând. * N-adui vânt de la pământ, Nici răcoare de la soare, C-adui iboste, Dragoste…

Pasăre neagră, Pasăre galbenă, Sai în ceri, Sai în pământ, Sai în piatră seacă, Piatra-n patru crapă. Da nu crapă piatra, Ci crapă (cutare). De-i deochiat De cocon, de cocoană, De fecior, de fată, Ori de vâj, ori de babă, Ori de ţigan, ori de ţigancă, Ori de jidan, ori de jidancă, Crepe-i-se tâţele, Versă-i-se laptele, Sară-i ochii ca şi stropii. Să rămâie curat i luminat Ca argintul cel curat, Ca vinul strecurat.

(Maramureş)

(Maramureş)

Etnologie și folclor

53

Bibliografie

BIBLIOGRAFIE Angelescu, Silviu, Mitul şi literatura, Bucureşti, Univers, 1999 Bîrlea, Ovidiu, Folclorul românesc, Editura Minerva, 1981 (vol.1), 1983 (vol.2) Bîrlea, Ovidiu, Istoria folcloristicii româneşti, Bucuresti, Editura Enciclopedica Romana, 1974 Bîrlea, Ovidiu, Metoda de cercetare a folclorului, Bucureşti, E.P.L., 1969 Boldureanu, Ioan Viorel, Cultura tradiţională orală, teme, concepte, categorii, Timisoara, Editura Marineasa, 2006 (ediţia I), 2007 (ediţia a II-a); sub titlul Etnologie si folclor – ediţia a III-a Boldureanu, Ioan Viorel, Folcloristică şi etnologie, Timişoara, Ed. Mirton, 2003 Candrea, Ion Aurel, Iarna fiarelor. Studii de folclor, Bucureşti, 2001 Candrea, Ion Aurel, Lumea basmelor. Studii şi culegeri de folclor românesc, Bucureşti, Ed. Paideia, 2001 Coatu, Nicoleta, Structuri magice tradiţionale, Bucureşti, Bic All, 1998 Constantinescu, Nicolae, Dobre, Alexandru, Etnografie şi folclor românesc, Bucureşti, Ed. Fundaţiei "România de Mâine", 2001 Constantinescu, Nicolae, Lectura textului folcloric, Bucureşti, Minerva, 1986 Cuceu, Ion, Fenomenul povestitului. Încercare de sociologie şi antropologie asupra naraţiunilor populare, Cluj-Napoca, Ed. EFES, 1999 Cuceu, Ion, Probleme actuale în studierea culturii tradiţionale, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2000 Eretescu, Constantin, Folclorul literar al românilor. O privire contemporană, Compania, 2004 Van Gennep, Arnold, Le Folklore. Coutumes et croyances populaires françaises, Paris, : Librairie Stock, 1924, disponibil la adresa http://classiques.uqac.ca/ Ghinoiu, Ion, Lumea de aici, lumea de dincolo. Ipostaze româneşti ale nemuririi, Bucureşti, Ed. Fundaţiei Culturale Române, 1999, 330 p. Ghinoiu, Ion, Sărbători şi obiceiuri româneşti, Bucureşti, Ed. Elion, 2002 Gorovei, Artur, Credinţe şi superstiţii ale poporului român, Bucureşti, Ed. Grai şi Suflet Cultura Naţională, 2003 Gorovei, Artur, Datinile noastre la naştere şi nuntă, Bucureşti, Ed. Paideia, 2002 Hedeşan, Otilia, Pentru o mitologie difuză, Editura Marineasa, Timişoara, 2000 Ispas, Sabina, Cultură orală şi informaţie transculturală, Bucureşti, Ed. Academiei Române, 2003 Ispas, Sabina, Povestea cântată, studii de etnografie şi folclor, Bucureşti, Ed. Viitorul Românesc, 2001 Lajos, Balázs, Folclor. Noţiuni generale de folclor şi poetică populară, Cluj-Napoca, Scientia, 2003 Marian, Simion Florea, Înmormântarea la români. Studiu etnografic, Bucureşti, Ed. Saeculum I.O., 2000 Marian, Simion Florea, Mitologie românească, Bucureşti, Ed. Paideia, 2000 Marian, Simion Florea, Naşterea la români. Studiu etnografic, Bucureşti, Ed. Saeculum I.O., 2000 Marian, Simion Florea, Nunta la români. Studiu etnografic, Bucureşti, Ed. Saeculum I.O., 2000 Marian, Simion Florea, Sărbătorile la români. Studiu etnografic. Vol. I-III, Bucureşti, Ed. Grai şi Suflet, 2001 Mazilu, Dan Horia, O istorie a blestemului, Iaşi, Ed. Polirom, 2001 Micu, Dumitru, Istoria literaturii române de la creaţia populară la postmodernism, Bucureşti, Saeculum I. O., 2000, cap. „Creaţia orală”, pp. 7 – 17. Olinescu, Marcel, Mitologie românească, Bucureşti, Ed. Saeculum I.O., 2001 Papadima, Ovidiu, Literatura populară română, Din istoria şi poetica ei, E.P.L., 1968 Pop, Mihai, Folclor românesc, Vol. I-II, Bucureşti, Ed. Grai şi Suflet - Cultura Naţională, 1998 Pop, Mihai, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Bucureşti, Ed. Univers, 1999 Pop, Mihai, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Institutul de Cercetări Etnologice şi Dialectologice, 1976 Pop, Mihai, Ruxandoiu, Pavel, Folclor literar românesc, Bucureşti, E.D.P., 1999 Prahoveanu, Ioan, Etnografia poporului român, Piteşti, Ed. Paralela 45, 2001 Ruxandoiu, Pavel, Folclorul literar în contextul culturii populare româneşti, Editura „Grai si suflet – Cultura Nationala“, Bucuresti, 2001

54 Etnologie și folclor

Bibliografie Ruxăndoiu, Pavel, Folclorul literar în contextul culturii populare româneşti, Bucureşti, Ed. Grai şi Suflet, 2001 Sporiş, Mihai, Mitologie românească. Calendarul popular, Bucureşti, Ed. Floarea Darurilor, 2000 ăineanu, Lazăr, Studii folcloristice, Bucureşti, Ed. Fundaţiei Naţionale pentru tiinţă şi Artă, 2003 tef, Dorin, Antologie de folclor din Maramureş, Editura Ethnologica, Baia Mare, 2007 Taloş, Ion, Gândirea magico-religioasă la români. Dicţionar, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 2001 Ursache, Petru, Prolegomene la o estetică a folclorului, Bucureşti, Cartea Românească, 1980 Vedinaş, Traian, Sistemul culturii ţărăneşti, Cluj-Napoca, Ed. Casa Cărţii de tiinţă, 2000 Vrabie, Gheorghe, Balada populară română, Ed.Academiei Române, 1966 Vrabie, Gheorghe, Folclorul. Obiectul – principii – metodă, categorii. Ed.Academiei Române, 1970 Vrabie, Gheorghe, Ritualurile agrare la români, Bucureşti, Ed. Paralela 45, 2002 Vulcănescu, Romulus, Dicţionar de etnologie, Bucureşti, Albatros, 1979

Etnologie și folclor

55