Eseu Tema Şi Viziunea Despre Lume Iona de Marin Sorescu

ESEU TEMA ŞI VIZIUNEA DESPRE LUME IONA DE MARIN SORESCU „Iona”, piesa lui Marin Sorescu, publicată în anul 1968 în revista “Luceafărul”, modifică fundamental concepţia despre teatru, propunând o nouă viziune dramatică. Renunţând la sensul tradiţional al conceptului de teatralitate, această creaţie ilustrează modernitatea viziunii soresciene prin renunţarea la recuzita complicată din teatru clasic, folosind doar elemente decorative cu valoare simbolică: moara de vânt, undiţa, acvariul. Tragedia este specia dramatică în care se dezvoltă un conflict prin intermediul căruia un personaj extraordinar, eroul, se opune zeului (momentul de hybris al textului), moment din care destinul eroului se derulează invariabil către moartea acestuia. Aceată definiţie a tragediei este specifică lumii antice, civilizaţiei clasice greco-latine, în care imaginea eroului ca apărător al oamenilor simpli era des cultivată. Conflictul tragic din interiorul tragediei clasice pune în opoziţie formală omul şi zeul, existând în spaţiul acestei tragedii o interfaţă între cele două entităţi: corul. Faţă de această construcţie a tragediei clasice, prin care literatura reflectă mentalitatea epocii respective, tragedia modernă se poziţionează diferit, în spiritul noilor valori ale lumii moderne. Astfel, dacă în tragedia clasică raporturile de putere sunt clar conturate, eroul intrând în conflict prin hybris cu zeul, în tragedia modernă decuplarea omului modern de la divinitate, de la credinţă, a făcut ca acest conflict să fie rescris. În absenţa unu zeu, care să facă posibilă salvarea din absurdul existenţei umane, omul modern resimte imposibilitatea configurării unui sens al existenţei ca pe o absurditate a vieţii însăşi. Din această cauză omul modern încearcă să învingă absurdul existenţei prin găsirea unui sens, prin salvarea prin semnificare a lumii. Această încercare este, aşa cum vedem şi în textul lui Sorescu, sortită eşecului, iar acest lucru constitue tragedia omului modern: a fi parte a unei existenţe absurde, într-o lume absurdă şi a nu putea să te salvezi prin nimic. Textul lui Sorescu este o parabolă, configurând o descriere simbolică a condiţiei omului modern în interiorul unei istorii de inspiraţie biblică. Trebuie spus însă că din textul biblic nu se păstrează în parabola lui Sorescu decât foarte puţine elemente: numele personajului, condiţia sa de pescar şi faptul că a fost înghiţit de chit. În rest, textul lui Sorescu se dezvoltă într-o direcţie metafizică, în direcţia tragediei de tip“fatum malus” şi nu într-o direcţie orientat teologică, aşa cum se plasa parabola biblică. În ceea ce priveste tema, problema singurătăţii omului modern este cea care, în sine, induce toate celelalte probleme pe care omul modern trebuie să le rezolve. În tabloul I Iona îşi pierde ecoul, simbol al înstrăinării de sine. Dispariţia propriului ecou: “Gata şi cu ecoul meu... / Nu mai e, s-a isprăvit. / S-a dus şi ăsta. / Semn rău” pare a-i anula existenţa.Singurătatea omului e efect al decuplării acestuia de la divinitate, în sensul refuzului de a mai considera divinitatea o prezenţă dinamică, care se răsfrânge asupra existenţei umane, modulând-o. Astfel, existenţa divinităţii este pusă sub semnul întrebării, în lumea modernă omul raportându-se la zeu într-o manieră existenţialistă: Dumnezeu fie nu există, fie se manifestă ca o absenţă,

plasându-se extern în raport cu creaţia şi neinfluienţând-o în niciun fel. În consecinţă, omul este singur în lume, în afara oricărei posibile salvări şi cu toate problemele “pe masă”. Această situaţie în care omul modern se zbate singur să raspundă la toate întrebările “ruseşti” este ceea ce amplifică sentimentul său de singurătate. Există în acest text o situaţie în care Iona ar fi putut scăpa de izolarea sa fată de semeni, momentul în care prin scenă trec cei doi pescari, Iona încercând să iniţieze o relaţie dialogică, însă acest lucru nu se realizează. Discutând tema şi viziunea despre lume, spunem că elementele textului narativ sunt semnificative. Problema configurării realităţii, a modului în care omul modern se gândeşte pe sine ca element al lumii cunoscute, este sugerată simbolic prin prezentarea spaţială a lui Iona. Textul are o structură simetrică în ceea ce priveşte plasamentul lui Iona în raport cu chitul, tablourile 1 şi 4 plasându-l exterior peştelui, pe când tablourile 2 şi 3 îl pleasează în burta acestuia. Aceste poziţionări sunt relevante simbolic dacă avem în vedere percepţia generală a lui Iona cum că toate lucrurile sunt peşti, căci dacă întreaga lume reprezintă o “închidere” atunci plasamentul exterior/interior este irrelevant. De aici şi senzaţia că oriunde te-ai plasa eşti captiv. Percepţiile spaţiale ale lui Iona sunt şi ele tulburate, simbolizând, încă o dată, această incapacitate a omului modern de a defini domeniul realului. Iona întruchipează în mod alegoric singurătatea şi căutările omului modern. Caracterizarea directă este realizată de autor prin intermediul indicaţiilor scenice, care individualizează drama existenţială a personajului. Fiecare tablou surprinde eroul în altă etapă a călătoriei şi a devenirii sale. Prin multitudinea trăirilor, Iona devine imaginea generică a omului modern. Sugestive sunt notaţiile autorului din primul tablou:“explicative”, “înţelept”,“imperativ”, “uimit”,“vesel”, “curios”, “nehotărât”, “făcându-şi curaj”. În concordanţă cu aceste stări, limbajul personajului asociază diverse registre stilistice: colocvial şi metaforic, ironic şi tragic, acest amestec fiind o caracteristică a teatrului modern. În text, regăsim şi procedee moderne de caracterizare precum introspecţia şi monologul interior: “Eu cred că există în viaţa lumii o clipă când toţi oamenii se gândesc la mama lor. Chiar şi morţii. Fiica la mamă, mama la mamă, bunica la mamă... până se ajunge la o singură mamă, una imensă şi bună...”. Din punct de vedere al particularităţilor de construcţie, piesa Iona, subintitulată „tragedie”, conţine 4 tablouri în care protagonistul, personaj creat după modelul biblic, rosteşte un monolog pe tema singurătăţii, temă care se grefează pe o supratemă, a fiinţei umane aflate într-o dramatică luptă cu destinul impus de o instanţă divină, întotdeauna absentă. În ceea ce priveşte limbajul, Iona încearcă să înţeleagă cine este, făcând un efort de anamneză, încercând să definească lucrurile fundamentale (familia, lumea, existenţa socială etc.), însă anamneza nu se produce decât odată cu rostinea numelui: „- (Strigă) Ionaaa! […] – De fapt, Iona sunt eu”. Iona rosteşte iluminat, aşa cum spune autorul în didascalii, iar rostirea produce realitatea identităţii sale, produce anamneza de care personajul are atâta nevoie. În opinia mea, tragedia „Iona” este o imagine a modului în care condiţia omului

modern se reflectă în textul literar, un text care armonizează poeticul cu dramaticul în incercarea de a oferi spectatorului/cititorului un om în faţa întrebărilor fundamentale, o parabolă care ilustrează indirect o situaţie de viaţă specifică tuturor gânditorilor din epoca modernă.

Relatia dintre doua personaje in nuvela Alexandru Lapusneanul În literatura română, numeroşi scriitori au abordat nuvela, începând cu secolul XIX. Prima operă aparţinând acestei specii literare este “Alexandru Lăpuşneanul” de Costache Negruzzi, care a rămas o adevărată capodoperă. Apărută în anul 1840, în primul număr al revistei “Dacia literară”,nuvela “Alexandru Lăpuşneanul” este romantică prin temă (prezentarea unui episod din istoria Moldovei, cea de-a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanul), prin construcţia personajelor, prin sursele de inspiraţie utilizate. Fiind o nuvelă, accentul este pus pe conturarea unor ersonaje complexe. Cele două personaje care se constituie într-un cuplu în acestă nuvelă sunt domnitorul şi soţia sa, doamna Ruxanda, personaje romantice construite pe baza antitezei. Alexandru Lăpuşneanu evoluează liniar şi are un destin tragic; el s-a căsătorit cu fiica lui Petru Rareş, domniţa Ruxanda, pentru a-şi legitima pretenţiile la tron şi pentru a atrage asupra sa ceva din faima bunicului acestuia, neuitatul Ştefan cel Mare. Domniţei i se face un portret remarcabil, cu amanunte biografice şi trăsături fizice; personajul feminin dă dovadă de blândeţe, bunătate, evlavie, în antiteză cu soţul ei crud, nemilos şi tiran. Domnitorul intră în acţiune încă din incipit, când se evidenţiază şi motivaţia acestuia de a-şi recăpăta tronul, pierdut prin trădarea boierilor săi, faţă de care se arătase ataşat şi generos în prima domnie. Personalitatea protagonistului se dezvăluie treptat căci, după ce îşi exprimă voinţa de neclintit, tenacitatea, fermitatea şi energia în realizarea scopului propus, dovedeşte şi o capacitate de disimulare (evidenţiată în scena de la mitropolie, când reuşeşte să-i convingă pe boieri că remuşcările sale sunt sincere şi să vină la curte), o inteligenţă politică desăvârşită prin spiitul vindicativ, un umor macabru când îi promite soţiei sale un “leac de frică”, concretizat ulterior într-o piramidă din capete de boieri. Lăpuşneanul este şi viclean, când îşi propune să se folosească de cei care îl înconjoară pentru a-şi atinge obiectivul. Doamna Ruxanda are, în structura administrativă şi politică a Moldovei de odinioară, statutul insignifiant pe care orice femeie îl avea în acea epocă în societate. Rugămintea ei nu devine

poruncă pentru un soţ precum Alexandru Lăpuşneanul, dar nici nu e respinsă brutal de acesta, promisiunea de a nu mai ucide boierii fiind făcută pentru a caştiga credibilitatea. Totuşi, aceasta e relativ respectată, căci Doamnei supuse şi evlavioase i se promite un “leac de frică”. Domnitorul e dispreţuitor faţă de soţia sa cand o întreabă ce a determinat-o să îşi “lase fusele” într-o zi oarecare şi o lasă pe aceasta să se umilească profund:”Ruxanda căzu la picioarele lui”. Respectul, încrederea şi admiraţia pe care ea i le poartă soţului reies din apelativele :”bunul meu domn!”, “viteazul meu soţ, măria-ta esti prea puternic” şi din declaraţii “Dumnezeu ştie căt te iubesc!”, la care Lăpuşneanul rămâne complet insensibil, rostind cu aroganţă “muiere nesocotită!” şi fiind pregătit să pună mâna pe jungherul de la brâu. De asemenea, în scena în care “leacul de frică” îi provoacă lesinul domniţei, domnitorul este sarcastic:”Femeia tot femeie, zise Lăpuşneanul zâmbind; în loc să se bucure, ea se sparie”. Scena finală a nuvelei dă posibilitatea personajului feminin să se afirme: retrasă în cetatea Hotinului să-l îngrijească pe Lăpuşneanul, răpus de o boală teribilă, constată că soţul ei s-a hotărât să se călugărească dacă Dumnezeu îl va salva; dar domnitorul se dovedeşte la fel de cinic şi uită repede promisiunea facută, ameninţând cu moartea pe cei care l-au călugărit. Doamna Ruxanda, oprită din drumul ei la ieşirea din încăperea unde se afla soţul bolnav de către cei doi boieri fugari, Spancioc şi Stroici, este îndemnată să-şi otrăvească soţul fiindu-i sugerat faptul că viaţa fiului ei, proclamat deja domn, e în primejdie. Aceasta nu are forţa necesară pentru a comite un asemenea păcat capital şi cere sprijin moral de la mitropolitul Teofan, care îi spune că aşa “crud şi cumplit” cum “e omul acesta” ar putea face mult rău şi de acum înainte. În cele din urmă, doamna Ruxanda îi duce apa otrăvită domnitorului, care moare în chinuri groaznice. Prin urmare, autorul a evidenţiat prin cele două personaje un cuplu romantic: dacă domnitorul e dur, tiranic, crud, ipocrit, impulsiv şi vindicativ, doamna Ruxanda este o fire angelică, suavă, delicată, sensibilă, sinceră, evlavioasă şi supusă. Astfel, cele doua personaje sunt prezentate în antiteză şi formează un cuplu devenit celebru în literatură.

Caracterizarea personajului principal din nuvela Alexandru Lapusneanul Personajul, ca element de baza in arta naratiunii, purtator al mesajului artistic, devine exponentul unui intreg complex de ideologii, prin insasi natura existentei sale in cadrul textului. In contextual literaturii romane, nuvela istorica si-a atins apogeul expresiei prin personalitatea lui Costache Negruzzi, a carui scriere “Alexandru Lapusneanul”, publicata in primul numar al revistei “Dacia literara”, urmareste indeaproape programul propus de M. Kogalniceanu: acela de a crea o literature autonoma de inspiratie locala. Caracterul romantic al nuvelei rezida si din modelul uman surprins. Romanticul, ca “realitate duala, antagonica”, este un spirit complex, un solitary, un revoltat sau o fiinta superioara.Alexandru Lapusneanul, actantul nuvelei omonime, este un spirit plat, egal cu sin insusi, pe parcursul intregii desfasurari a actiunii. Actiunile sale penduleaza intre sublime si grotesc, intre exceptional si derizoriu, intre ura (manifestata pentru lumea neinsemnata) si setae de razbunare: “De ma voi scula, pre multi am sa popesc si eu!”

Fiind personaj romantic, Lapusneanul se constituie ca eu agocentric, dimensiune existentiala unitara, nedispersata si nepulverizata in existenta lumii. “Romanticul se constituie ca centrul”(George Poulette), are vocatia intangibila a centralitatii.Desi nu este un individ superior, care isi transcede conditia comuna, desi nu este un amator al evaziunii spirituale, Alexandru Lapusneanul este un personaj romantic, tipologie relevata de alienarea sa, de esenta sa maladica, negatica, de inadaptat involuntary intr-un univers sufficient in suficienta sa. Cu toate ca mitul romanticului implica adesea mitul creatiei, domnul Moldovei nu este un demiurg, un geniu al productivitatii. Totusi, il putem considera un generator al maleficului, un creator negativ (seara macelului, desele schingiuiri ale boierilor). Piramida facuta din capetele boierilor, realizata de Lapusneanul (ca “leac de frica” pentru sotia sa prea sensibila) poarta in sine amprenta unei incapacitate spirituale de a-si exteriorize eul intr-un mod benefic. Scena macelului implica vizionarism, “simt launtric care guverneaza mersul geniului”, contemplare de sine pt a ajunge la forme clare pt a depasi imanenta individuala si a cuceri transcendenta. Beguind, in studiul Sufletul romantic si visul, prefigure o imagine asemanatoare personajului Negruzzian; Lapusneanul descinde in intimitatea eului si devine un creator al neantului. Domnitorul moldovei, se incadreaza in tipologia romantica propusa de G.Calinescu (classicism, romantism, baroc), fiind o fire irationala, un “descentrat moral”, un inadaptat.Lapusneanul se prefigureaza ca exponent al unui trecut istoric, dramatic, nu numai de personalitati luminoase, ci si de contraexemple. Este prins in acea “realitatea duala, antagonica”, specifica Evului Mediu, conflictul exterior rasfrangandu-se si asupra dimensiunii sale interioare. Costache Negruzzi ii anuleaza personajului sau profunzimea, prin insusi caracterul dualist al acestuia, tandemul intre figura mareata, specifica oricarui domnitor si aparent proprie acestuia, si imaginea unui conducator sangeros, a carui viziune asupra unui “leac de frica” o reprezinta un intreg macel, aplatizeaza profunzimea identitatii.Lapusneanul exprima simplitatea unei existente “marunte”, dar care capata veridicitate prin impactul violent pe care personajul il are asupra constiintei supusilor sai. Domnitorul Moldovei ajunge la un sfarsit existential de mare anvergura, determinat de boieri, de mitropolit si de sotia sa Ruxanda, in raport cu a carei individualitate s-a aflat intr-o pronuntata antiteza, in mod specific romantic. Fiind otravit de aceasta, el nu are nici o putere asupra propriului destin, moartea lui devenind o fatalitate. Episodul final poarta cu sine un tragism romantic, incheiata insa in mod pozitiv prin inlaturarea elementului negative.Modelul uman promovat de Negruzzi este cel al tiranului, al despotului, al finite al carei substrat are menirea de a provoca.Personajul inglobeaza prin evolutia sa, prin atitudinile sale, prin idei si actiuni, intr-o transpunere metaforica, evolutia, atitudinea si ideile unei intregi epoci. In concluzie, Alexandru Lapusneanul – personaj negative prin excelenta- intruchipeaza modelul entitatii supuse destinului, prefigurandu-se ca individualitatea ce reflecta expresia fatalitatii.

Tema si viziunea despre lume in nuvela Alexandru Lapusneanul Costache Negruzzi a fost un reprezentant de seama al generatiei pasoptiste ( epoca pasoptista se fixeaza intre 1830-1860, alti reprezentanti fiind Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, I.H.

Radulescu ) si cel dintai prozator romantic. Creatia artistica care l-a consacrat este nuvela de inspiratie istorica „ Alexandru Lapusneanul”, publicata in revista “Dacia literara” in 1840. Nuvela constituie una dintre primele manifested reunite ale literaturii romane de inspiratie istoriea si in acelasi timp modelul estetic al nuvelei istorice in literatura noastra. Prin calitatile structurii, compozitiei si stilului artistic este o capodopera a acestei specii. Intertextele la care se raporteaza Constache Negruzzi sunt “Letopisetul Tarii Moldovei” de Grigore Ureche (capitolul intitulat Cand au omorcit Alexandru Voda 47 de boieri) si din cronica lui Miron Costin. In pagini memorabile nuvelistul concentreaza intainplari sangeroase petrecute vreme de cinci ani (intre 1564 si 1569),cat a durat cea de-a doua domnie a lui Al. Lapusneanul. Totusi, nuvelistul recurge la cateva licente istorice, topind elementele factuale in fictionalitate. Opera lui Negruzzi este eterogena: un ansamblu de elemente romantice, realiste clasice. De exemplu, nuvela A.L. uneste trasaturi variate care fixeaza doctrina clasica, romantica, realista. Elementele realiste sunt atentia acordata mediului, a vestimentatiei, credibilitatea faptelor ( unele elemente narative sunt semnalate in istorie), naratorul obiectiv, omniscient. Pentru a sublinia unele efecte, Negruzzi a folosit retele romantice: antiteza Lapusneanu- doamna Ruxanda. Antiteza angelic- demonic ( specifica psihologiei contrastelor ) are un rol bine determinat: „ numai raportata la umanitatea ei, putem intelege marginile criminalitatii lui Lapusneanul” ( D. Popovici). Compasiunii pe care o arata Ruxanda victimelor domnitorului, Lapusneanu ii opune cinismul unui scenariu sangeros. Aspectele romantice ale nuvelei tin si de alegerea temei ( interesul pentru istorie, pentru trecutul national si pentru personaje exceptionale, iesite din comun ). Lapusneanul este vazut ca un personaj demonic cu manifestari patologice , un adevarat monstru. El este un demon alcatuit din contraste puternice : autocrat luminat dar si conducator stapanit de tenebre, luciditate / paranoia, stapanire de sine / impulsivitate, sadism, sinceritate in anumite momente / disimulare) Tot de viziune romantica tine si structura de roluri a nuvelei : personaje contrastante ca pozitie sociala si interese. Antiteza poate fi descoperita si in evolutia subiectului : personalitate puternica, o vreme capabil sa-si afirme in exclusivitate vointa si libertatea extrema (pana la aceea de a lua viata altora), el se dovedeste in cele din urma vulnerabil, supus destinului si este ucis de cei care la un moment dat parusera cei mai slabi in fata vointei sale. De asemenea interesul pentru folclor, in nuvela existand elemente populare. Un element romantic important este stilul in care este scrisa nuvela. Fraza lapidara, rezumativa ( „ Acesta fel fu slarsitul lui Lapusneanul” produce o intorsatura de limbaj cu o deosebita frecventa in povestirile romantice ale vremii). Daca ne referim si la constructia nuvelei, trasaturile trimit spre clasicism : echilibrul compozitiei ( patru capitole de scurta intindere asemanatoare celor patru acte dintr-o piesa de teatru), evolutia gradata a conflictului (tensiunea dintre boieri §i Lapusneanul sporeste gradat in fiecare capitol), mesajul nuvelei (tiranul este omorat la sfarsit tocmai de sotia sa) . De echilibrul clasic ne aminteste si stapanirea limbajului ( exista o proportie perfecta intre elementele lexicale apartinand fondului comun al limbii si cele ce tin de categoria arhaismelor si a neologismelor. Nuvela poate fi citita fara dificultati, moldovenismele se contopesc cu arhaismele fara a se apela la ele in exces iar neologismele, desi nu intotdeauna perfect adaptate la sistemul limbii sunt inserate cu masura incat aproape ca nu sunt observate nici de specialisti.

TITLUL, prim corpus literar, anunta protagonistul al carui destin va reprezenta axa textului. Ca personaj titular se observa formularea articulata hotarat a numelui sau in maniera rostirii arhaice. Intentia naratorului este de a evoca evenimente din istoria Moldovei dar si in egala masura aceea de a revela o figura de exceptie a acesteia. Nuvela istorica are o constructie riguroasa repartizata in patru capitole de scurta intindere, precedate de cate un motto ce esentializeaza intamplarile relatate : „ Daca voi numa vreti, eu va vreu!” simbolizand vointa de neclintit a eroului de a recastiga tronul tarii cu orice pret; “ Ai sa dai sama Doamna !” anunta, asemenea vocii oraculare , deznodamantul fatidic ce planeaza asupra familiei lui Lapusneanul ; Capul lui Motoc vrem exprima dorinta ce concentreaza ura poporului impotriva lui Motoc pe care il acuza de initierea tuturor faradelegilor stapanului sau ; „ De ma voi scula pre multi am sa popesc si eu ” reprezinta o amenintare funesta a eroului aflat pe patul mortii la adresa celor care indraznisera sa-1 calugareasca excluzandu-1 din viata civila. In fiecare dintre cele patru capitole se produce o schimbare de decor. Prima parte se petrece la granita de la Tecuci, partea a doua in palatul de la Iasi, partea a treia la Biserica Mitropoliei si la palat, in sala de ospete, iar partea a patra se desfasoara in cetatea Hotinului. Expozitiunea si intriga apar in capitolul I. Expozitiunea este in stil cronicaresc , rezumativ si foarte precis : „lacov Eraclid, poreclit Despotul, perise ucis de buzduganul lui Stefan Tomsa , care acum carmuia teara, dar Alexandru Lapusneanul , dupa infrangerea sa in doua randuri, de ostile Despotului, fugind la Constantinopol, izbutise a lua osti turcest sii se inturna acum sa izgoneasca pre rapitorul Tomsa si sa ia scaunul pre care nu l-ar fi pierdut de n-ar fi fost vandut de boieri. ” Intriga are loc intre A.L. ( care doreste sa-si recapete tronul ) si vointa boierilor care se tem de razbunarea lui. Solia de boieri ( vornicul Motoc, postelnicul Veverita si spatarii Spancioc si Stroici exprima atitudinea intregii clase a boierilor asupra careia se va revarsa mania voievodului. Naratorul le construieste fiecaruia dintre acestia cateva trasaturi de personalitate : Motoc e viclean si intrigant, Veverita e dusman vechi al lui Lapusneanul iar Spancioc si Stroici sunt tineri si ii insotesc pe ceilalti numai din iubire pentru tara pe care vor sa o protejeze de navala strainilor. Cunoscator al vulnerabilitatilor umane, prevazator si viclean, L. il pastreaza pe langa sine pe Motoc , prevestind destinul celorlalti boieri moldoveni: „ Te voi cruta, caci imi esti trebuitor ca sa ma mai usurezi de blastamurile norodului. Sunt alti trantori de care trebuie curatat stupul ” Capitolul II corespunde desfagurarii actiunii : plecarea lui Tomsa de pe tron, inscaunarea lui Lapusneanul, persecutiile sadice la care ii supune pe boieri , reactia de spaima a acestora, organizarea armatei pe baza mercenarilor, scena dialogului dintre A.L. §i doamna Ruxanda . Dispar din prim-planul naratiunii Veverita, Spancioc si Stroici, este mentinut ca personaj important Motoc si este introdus de catre narator un personaj de structura antitetica in raport cu A.L si anume doamna Ruxanda. Capitolul al III-lea este concentrat pe punctul culminant al actiunii : uciderea celor 47 de boieri. Pregatit minutios si in taina, macelul este prefatat de sosirea domnitorului la Mitropolie unde fusesera chemati toti boierii. Tine in fata boierilor un discurs ipocrit in care isi cere iertare pentru faptele sale sangeroase si ii invita pe toti la un ospat. La sfarsitul ospatului conform unui scenariu gandit cu sange rece, 47 de boieri sunt omorati de mercenarii domnitorului travestiti in slujitori.

De asemenea naratorul prezinta in acest capitol si deznodamantul lui Motoc care va fi strivit de vointa domnitorului si de furia poporului dezlantuit. Capitolul IV cuprinde deznodamantul actiunii. A.L. se refugiaza in cetatea Hotinului dar se imbolnaveste de o boala grava. Intr-un moment de ratacire si delir halucinator, de teama pedepsei divine, cere sa fie calugarit. Insa cand se trezeste din lesin, amenininta ca il va ucide pe unicul sau fiu, Bogdan. Spancioc si Stroici, ce fagaduisera lui Lapusneanul sa se intoarca inainte de moartea lui, vin sa-1 vada pe patul mortii. Obligata sa aleaga intre sot si fiu, Ruxanda ii da celui dintai otrava adusa de boieri. Tema nuvelei este bipolara : istoria , nuvela prezentand o pagina sangeroasa din istoria Moldovei reprezentata de a doua domnie a lui A.L si puterea si modul in care dorinta de putere alieneaza omul. Prin toate trasaturiel enuntate mai sus: conflicte puternice, intriga riguros construita, un singur fir narativ, creionarea unui personaj puternic si bine individualizat, “Alexandru Lapusneanul” se constituie intr-o nuvela istorica, o reusita certa a literaturii romane, meritul lui Negruzzi fiind acela de a fi creat un personaj memorabil intr-o scriere exemplara. Tema şi viziunea despre lume într-un roman al lui G. Călinescu: Enigma Otiliei George Călinescu îşi ilustrează concepţiile estetice privitoare la romanul modern în „Enigma Otiliei”. Descrierea mediului în care trăieşte personajul înainte de introducerea propriu-zisă în scenă a acestuia anticipează şi îi reflectă caracterul, romanul debutând cu descrierea detaliată a străzii Antim şi apoi a casei lui Costache Giurgiuveanu; starea de dărăpănare în care se afla locuinţa şi lipsa de gust a decoraţiunilor indicând statutul social şi trăsăturile locuitorilor. Construcţia personajelor marchează orientarea autorului spre o umanitate canonică şi o psihologie caracterologică, exemplificându-se astfel universalul existent în evenimente, opţiunea pentru personajele tipologice fiind explicată de opinia criticului conform căreia acesta era “un mod de a crea durabil şi esenţial”, spre deosebire de romanul subiectiv căruia îi lipseşte puterea de a surprinde idei umane generale din lipsa acestei încadrări tipologice căruia să i se înscrie o linie epică relevantă. Romanul este balzacian şi prin tema moştenirii: competiţia pentru înavuţire prin intrarea în posesia uni moşteniri cu scopul dobândirii unui statut social, la care se adaugă şi tema paternităţii, reflectată de titlul iniţial al operei („Părinţii Otiliei”) întrucât fiecare dintre personaje determină într-o măsură destinul Otiliei, asemenea unor părinţi, exprimând ideea conform căreia copilul moşteneşte numele, poziţia socială şi starea materială a părinţilor, trasându-i-se astfel în linii mari destinul. Destinul multor personaje din roman este schimbat atunci când le dispare tatăl, cum ar fi Felix care este obligat să vină în capitală pentru a-şi continua studiile deoarece tutorele lui devenise Costache; Otilia părăseşte casa după moartea tatălui vitreg Costache, iar Pascalopol îi întrerupsese studiile în străinătate după moartea tatălui, revenind în ţară pentru a avea grijă de mama sa şi de moşie. De asemenea, statutul de orfan al lui Felix si al Otiliei evidenţiază lipsa de prestabilire a destinului lor, ele fiind şi personaje neîncadrate tipologic, Felix atingând maturitatea prin propriile experienţe, iar Otilia rămânând mereu un caracter enigmatic. Ovid S. Crohmălniceanu afirmă că aproape toate personajele pot apărea în postura de părinţi ai Otiliei: tatăl vitreg Costache care “exercită lamentabil” acest rol,

nesemnând actele pentru adopţie, deşi o iubea; Pascalopol, a cărui iubire faţă de ea avea un caracter incert, fie viril, fie patern şi chiar Aglae şi Stănică care erau interesaţi de soarta Otiliei, fiindcă ei urmăreau moştenirea averii bătrânului în care fata juca un rol-cheie. Un prim element de modernitate îl reprezintă faptul că acţiunea se desfăşoară în mediul citadin, romanul constituind o frescă a burgheziei bucureştene de la începutul secolului al XXlea, prezentând aspectele societăţii sub determinare social-economică, reuşita pe plan social a arivistului Stănică Raţiu după ce a furat banii bătrânului ilustrând ideea ascensiunii sociale prin mijloace imorale. Romanul este alcătuit din mai multe planuri narative care urmăresc destinele personajelor: cel al Otiliei, al formării lui Felix, care înainte de a-şi face o carieră trăieşte experienţa iubirii şi a relaţiilor de familie, al membrilor „clanului” Tulea, al lui Stănică etc. Un plan urmăreşte lupta dusă de clanul Tulea (Aglae, o femeie rea, fiind sora lui moş Costache, cu soţul Simion, bolnav mintal şi cei trei copii: Aurica- tipul fetei bătrâne - , Titiretardat - şi Olimpia, căsătorită cu avocatul Stănică Raţiu, un om fătă scrupule, veşnic căutând să pună mâna pe averea lui moş Costache) pentru obţinerea averii bătrânului şi înlăturarea Otiliei Mărculescu. Al doilea plan prezintă destinul tânărului Felix Sima, absolvent de liceu la Iaşi şi rămas orfan vine în Bucureşti să trăiască la tutorele său legal, moş Costache şi să studieze medicina, îndrăgostindu-se de Otilia. Autorul acordă interes şi planurilor secundare pentru susţinerea imaginii ample a societăţii citadine, pentru prezentarea acesteia într-un mod cât mai realist. Efectele în plan moral a obsesiei banului sunt evidenţiate de competiţia pentru moştenirea lui moş Costache, tipul avarului. Acesta, nutrind iluzia longevităţii şi temându-se de Aglae, deşi acestea nu erau decât o mască pentru avariţie, nu pune în practică niciun proiect pentru a-i asigura viitorul Otiliei. În ciuda afecţiunii sincere pe care i-o poartă, Costache amână semnarea actelor, din frica de a cheltui. Un alt “pretendent” la moştenire este Stănică, încercând toate metodele pentru a parveni, pretutindeni prezent şi la curent cu toate amănuntele. Personajul susţine intriga romanului, el fiind cel care va „rezolva” conflictul averii în deznodământ furând banii de sub salteaua pe care stătea moş Costache bolnav, provocându-i acestuia moartea, după care o părăseşte pe Olimpia, destrămând familia Tulea. Alături de avariţie, lăcomie şi parvenitism, aspecte sociale supuse observaţiei şi criticii romanului realist, sunt înfăţişate şi alte aspecte ale familiei burgheze: relaţia dintre părinţi şi copil, dintre soţi, căsătoria. Copiii familiei Tulea sunt neglijaţi, Aglae având ca singur interes obţinerea averii, iar soţul Simion fiind atins de senilitate; astfel Aurica nereuşind să-şi aranjeze o situaţie, iar Titi, moştenind defectul tatălui său (se reliefează încă o data ideea de paternitate) îşi ratează căsătoria. Banul perverteşte relaţia dintre soţi, idee demonstrată de faptul că Stănică se însoară cu Olimpia doar pentru a-şi face o situaţie materială. În cuplul Aglae – Simion cel din urmă este total neglijat, în final fiind abandonat într-un ospiciu. Conflictul erotic priveşte rivalitatea adolescentului Felix şi a maturului Pascalopol pentru mâna Otiliei. Felix este gelos pe Pascalopol, întrucât acesta era un om realizat, elegant şi rafinat care îşi permitea sa satisfacă diversele capricii ale fetei şi să-i întreţină cochetăriile. Otilia îşi manifestă afecţiunea faţă de Felix, dar este mai matură şi după moartea bătrânului decide să îi lase tânărului libertatea de a-şi împlini visul realizării unei cariere, căsătorindu-se cu Pascalopol, care îi putea oferi protecţie. În epilog aflăm că Pascalopol i-a redat libertatea de a-şi trăi tinereţea şi că aceasta s-a recsătorit cu un conte, pierzandu-şi din magia tinereţii. Felix se va căsători după ce îşi va face o carieră, dobândind notorietate în mediul academic şi ştiinţific. Cei doi bărbaţi se vor întâlni peste mulţi ani, când fiecare va spune ce a însemnat Otilia pentru ei: în

cazul lui Felix ea rămâne o imagine a eternului feminin, iar Pascolopol recunoaşte că ca este o enigmă. Caracterul misterios al Otiliei este realizat prin tehnica modernă a pluriperspectivismului, fiecare personaj având o imagine diferită a ei (ea era „fe-fetiţa” lui moş Costache, Aglae o vedea ca pe „o dezmăţată, o stricată”, pentru Aurica era o rivală, pentru Felix era prima iubire, în Pascalopol trezind instinctul de a o proteja, în vreme ce Stănică o vedea ca pe o femeie interesantă) şi a comportamentismului, prin care se realizează caracterizarea indirectă. Un alt aspect modern îl constituie interesul pentru procesele psihice deviante, motivate prin ereditate şi mediu: alienarea şi senilitatea. Moştenirea pe cale ereditară a handicapului mintal al lui Titi şi transfigurarea obsesiei Aglaiei pentru avere în cea pentru căsătoriei a Auricăi exprimă influenţele părinţilor asupra succesorilor, îmbogăţind implicaţiile temei paternităţii alături de condiţia orfanului. Naraţiunea este făcută la persoana a III-a, naratorul fiind obiectiv, relatând faptele în mod detaşat, perspectiva fiind „dindărăt”. Însă impersonalitatea naratorului este încălcată de comentariile de specialitate, ale unui estet, precum detaliile arhitecturale amintite în descrierea străzii şi a casei lui Costache, fapt ce îl face pe Nicolae Manolescu să afirme că „Balzac are vocaţia de a crea viaţa, Călinescu o are pe cea de a o comenta”. Dialogul conferă veridicitate şi concentrare epică, realismul operei fiind dublat şi de observaţii şi notarea detaliului semnificativ care devine mijloc de caracterizare indirectă a personajelor (de exemplu scena în care Felix intră în camera Otiliei şi vede obiectele sale aşezate dezordonat: partiturile indicând înclinarea ei artistică, sticluţele de parfum denotând cochetăria tinerei). Afirmaţia lui G. Călinescu conform căreia romanul este o scriere tipic realistă în care se înfăţişează prin intermediul unor personaje angrenate într-o acţiune o anumită idee, concentrează programul său estetic referitor la romanul modern pe care reuşeşte să îl aplice în opera sa, „Enigma Otiliei”. Romanul este unul modern, în ciuda tehnicilor realiste preluate de la Balzac şi a creării unor personaje clasice, atingându-şi scopul de a zugrăvi ideea destinului marcat de paternitate prin relaţiile dintre personaje şi situaţiilor cu care se confruntă acestea, ideile cu caracter universal neputând fi surprinse în mod esenţial decât dându-se iluzia veridicităţii asigurată de scrierea de tip realist.