Erickson Milton-Vocea Mea Te Va Insoti.doc

Milton H. Erickson (1901-1980) a fost psihiatru de renume mondial, specializat în hipnoterapie medicală şi terapia familiei. A fost preşedinte-fondator ai Societăţii Americane de Hipnoză Clinică şi membru marcant al Asociaţiei Psihiatrilor Americani şi al Asociaţiei Americane de Psihopatologie. Este considerat „părintele” hipnozei clinice, cercetările şi studiile sale fiind reunite sub un domeniu de sine stătător: hipnoterapia ericksoniană. Autof prolific, a scris împreună cu Emest L. Rossi numeroase studii despre hipnoza clinică, dintre care amintim: Hypnotic Realities, Hypnotherapy — An Exploratory Casebook, Experiencing Hypnosis, Time Distortion în Hypnosis. La Curtea Veche Publishing a mai apărut Tehnicile hipnoterapiei ericksoniene – Richard Bandler & John Grinder, 2008.

Vocea mea te va însoţi

Povestiri didactice de Milton H. Erickson Ediţie îngrijită şi comentarii de Sidney Rosen, M.D. Cuvânt înainte de Lynn Hoffman Institutul Ackerman de Terapie a Familiei Traducere din limba engleză de NICOLETA RADU

BUCUREŞTI, 2008 Descrierea CIF a Bibliotecii Naţionale a României ERICKSON, MILTON II. Vocea mea te va însoţi: povestiri didactice / de Milton H. Erickson; trad: Nicoleta Radu; ed. Îngrijită şi comentarii: Sidney Rosen. — Bucureşti: Curtea Veche Publishing, 2008 Bibiiogr. ISBN 978-973-669-617-6 I. Radu, Nicoleta (trad.) II. Rosen, Sidney (ed.) 133.9 Coperta: Griffon and Swans www.grifton.ro MY VOICE WILL GO WITH YOU: The Teaching Tales of Milton H. Erickson Edited and with Commentary by Sidney Rosen Copyright © 1982 by Sidney Rosen, M.D. AII rights reserved. © CURTEA VECHE PUBLISHING, 2007 pentru prezenta versiune în limba română ISBN 978-973-669-617-6

Pentru Estelle, Jeff şi Joanna, cu toată dragostea C U V Â N T Î N A I N T E Povestirile didactice ale lui Milton Erickson – cele pe care le-a spus pacienţilor sau cele relatate pelerinilor care au venit să se hrănească din învăţătura sa – sunt originale şi încântătoare. Ele constituie exemple extraordinare de artă a persuasiunii. Unii ar putea spune că sunt mult prea bune pentru a fi azvârlite neglijent pe raftul psihiatriei, căci, chiar dacă intenţia lor a fost una terapeutică, sunt parte integrantă a unei tradiţii mult mai bogate: tradiţia americană a înţelepciunii şi umorului, al cărei reprezentant prin excelenţă este Mark Twain. Am aflat despre realizările uimitoare ale lui Milton Erickson atunci când am început să lucrez ca scriitor şi redactor la Mental Research Institute din Palo Alto, în 1963. Adunam material pentru cartea Techniques of Family Therapy

împreună cu Jay Haley. Haley, care înregistrase conversaţii de ceasuri întregi cu Milton Erickson, mi-a spus nenumărate poveşti despre el, facându-mă să-l ascult ca în transă. Asta făcea parte din activitatea mea de iniţiere în terapia de familie şi a avut asupra mea un impact considerabil. Cu atât mai mult reprezintă o cinste pentru mine faptul de a mi se cere, optsprezece ani mai târziu, să scriu cuvântul înainte ia compilaţia de povestiri didactice ericksoniene realizată de Sidney Rosen. Datorită modului neobişnuit în care Milton Erickson se situează undeva între statutul de terapeut, cel de poet, de om de ştiinţă şi de bard, nu este deloc uşor să-i descriem activitatea. Transcrierile şeminariilor sale, deşi uimitoare, sunt întrucâtva nesatisfacătoare. Cuvântul scris nu poate reda pauzele, zâmbetele şi privirile scrutătoare prin care Erickson îşi marca povestirile, nici nu poate surprinde măiestria vocii şi a tonului caracteristice lui. Pe scurt, cuvântul scris nu poate da măsura felului în care Erickson se insinuează. Sidney Rosen a rezolvat această problemă, deşi nu ştiu exact cum a reuşit. Erickson l-a ales, în calitate de discipol, coleg şi prieten, să editeze acest volum. Ca de obicei, intuiţia lui s-a dovedit corectă. Rosen are darul de a te lua de mână şi de a te insinua în prezenţa lui Erickson. Pare să nu existe niciun obstacol. Am asistat o dată la un spectacol de înot subacvatic în Florida. Publicul stătea într-un amfiteatru subteran, separat printr-un panou de sticlă de un izvor calcaros. Apa era atât de limpede şi de transparentă, încât peştii care înotau aproape de panou păreau că lunecă prin aer. Lectura cărţii de faţă mi-a provocat o experienţă similară, poate pentru că Rosen ne face să percepem intens domeniul relaţional care pentru Erickson însemna mediul lui natural. Primul rând din Capitolul 1 este o remarcă pe care Erickson a facut-o în prezenţa lui Rosen, şi se referă la natura subconştientului. Aşa cum Erickson introduce în povestirile sale reminiscenţe, elemente din biografia personală, gânduri ciudate sau fapte neobişnuite, şi Rosen introduce în comentariul său referiri la una sau la alta dintre întâlnirile cu Erickson, asocieri cu o anumită povestire şi modul în care el însuşi a folosit aceste povestiri lucrând cu pacienţii, oferind totodată, pe tot parcursul cărţii, explicaţii privind diversele tehnici ilustrate în relatări. Comentariul constituie însuşi domeniul relaţional în care sunt proiectate povestirile, în plus, Rosen ne lasă impresia că vorbeşte, nu scrie – o altă asemănare cu Erickson –, iar stilul său este prietenos şi familiar. Un stil simplu. Intenţionat sau nu, Rosen creează un cadru suficient de neutru pentru a scoate în evidenţă veridicitatea şi splendoarea povestirilor. Cu toate acestea, impresia de ansamblu depăşeşte efectul fiecărui element luat separat. Se acordă o atenţie deosebită fiecărei anecdote, iar un hipnoterapeut priceput şi experimentat, care aplică el însuşi, cu măiestrie, tehnicile ericksoniene, ne oferă o carte care este, de fapt, o povestire didactică despre alte povestiri didactice. Daţi-mi voie sa exemplific modul în care comentariile se întreţes în fluxul povestirilor, folosindu-mă de prima parte a Capitolului 3, intitulat „Să avem încredere în subconştient”. Acest capitol începe cu o scurtă anecdotă despre un discurs pe care Erickson a trebuit să-l ţină fără să fi fost anunţat din timp, drept pentru care şi-a spus că nu era necesar să se pregă ească, fiindcă avea încredere în ideile şi experienţa adunate de-a lungul anilor. Rosen subliniază această temă a încrederii în puterile stocate subconştient, şi inserează apoi o scurtă vinietă, „Ninsoare slabă”, remarcabilă prin simplitatea ei, despre o amintire din copilărie şi despre rememorarea momentului în care acea amintire a fost înregistrată. Povestirea este urmată de alte două pe aceeaşi temă. Ultima este despre Erickson, care la patru ani încă nu vorbea, iar mama lui le-a spus celor care se îngrijorau din pricina asta: „Când va veni vremea, o să vorbească.” Rosen intervine scurt şi ne spune că această povestire este potrivită pentru a fi folosită în cazul pacienţilor care abia învaţă să intre în transă.

Povestirea care urmează este pur şi simplu extraordinară. Se numeşte „Scărpinatul porcilor”. Descrie perioada în care Erickson, tânăr fiind, vindea cărţi pentru a se întreţine la colegiu. E vorba de momentul în care încearcă să-i vândă câteva unui fermier bătrân şi ursuz. Bărbatul nu vrea să cumpere niciuna şi-i spune lui Erickson să-şi vadă de treabă. Fără să se gândească, Erickson ia de pe jos nişte scândurele şi începe să scarpine pe spinare porcii pe care-i hrănea ţăranul. Acesta se răzgândeşte şi accepta să-i cumpere cărţile, fiindcă, spune el, „te pricepi să scarpini porcii”. Povestirea este urmată de comentariul lui Rosen, care ne precizează şi împrejurarea în care a auzit-o prima dată — după ce l-a întrebat pe Erickson de ce l-a ales pe el să-i scrie prefaţa la volumul Hypnotherapy. După ce i-ă explicat care însuşiri ale lui Rosen l-au determinat sa-i încredinţeze scrierea acelui cuvânt înainte, Erickson a adăugat: „îmi place cum scarpini porcii.” Acest fragment ne ajută să ne facem o idee despre bogăţia cărţii. Fiecare povestire este privită ca un obiect preţios dintr-o colecţie, încărcat de amintiri, iar Rosen împărtăşeşte eu cititorul sensurile diferite pe care acestea i le evocă, deopotrivă ca om şi terapeut. Dacă aş fi şireată, ca acel ţăran, aş cumpăra cartea aceasta. Sidney Rosen se pricepe să scarpine porcii. LYNN HOFFMAN Institutul Ackerman de Terapie a Familiei N O T A E D I T O R U L U I Joi, 27 martie 1980, m-au sunat de la biroul meu din NewYork şi mi-au spus că Milton Erickson murise. Mă aflam într-o vacanţă la schi în Snowbird, Utah. M-am gândit mai întâi la Betty Erickson, şi i-am telefonat. Am aflat că Milton îşi încheiase, ca de obicei, săptămâna de cursuri vineri, dăduse autografe pe douăsprezece cărţi, şi că sâmbătă se simţise oarecum obosit toată ziua. Duminică dimineaţă încetase brusc să mai respire. Betty Erickson îi făcuse respiraţie artificială, şi începuse din nou să respire. A fost ajutată de o echipă de paramedici care l-au dus la spital, unde nivelul tensiunii arteriale sistolice a pacientului, înjur de patruzeci, nu a putut fi ridicat nici prin injectarea de dopamina. S-a stabilit că Erickson suferea de „şoc septic”. A fost diagnosticată o infecţie cu streptococul beta, care luase forma de manifestare a unei peritonite. Pacientul nu mai reacţiona la dozele masive de antibiotice. S-au reunit toţi membrii familiei Erickson, de pe tot cuprinsul Statelor Unite. Este vorba despre o familie foarte unită şi numeroasă, constând din patru fii şi patru fiice, împreună cu nepoţii şi strănepoţii. Toţi i-au fost alături în timpul stării semicomatoase. Potrivit relatărilor lor, se pare că a murit aşa cum a spus mereu că-şi doreşte – cu zâmbetul pe faţă, înconjurat de prieteni şi de familie. Avea şaptezeci şi opt de ani. In ceea ce priveşte funeraliile, Betty Erickson a spus: „Nu te da peste cap să faci prea multe, Sid. Va fi o reuniune restrânsă. Ştiu că sunt persoane care vor să organizeze manifestări comemorative în diferite oraşe.” Din fericire, am putut să mă duc cu maşina până la aeroportul din Salt Lake City şi să ajung în Phoenix după un zbor scurt. Liniştea şi căldura acelei zile contrastau puternic cu frigul şi vântul din zona de munte de unde tocmai plecasem. A fost într-adevăr o reuniune restrânsă. Trupul lui Erickson fusese incinerat, iar cenuşa urma să fie împrăştiată în vânt de pe Squaw Peak. La slujba religioasă au vorbit patru oameni — Jeffrey Zeig, Robert Pearson, Kay Thompson şi Emest Rossi. îmi amintesc comentariul final al lui Pearson: „Erickson şi-a asumat de unul singur fundamentarea psihiatriei ca ştiinţă şi i-a depăşit pe toţi. Deşi ei nu ştiu încă asta…” Recurgând la melodie şi la versuri, Rossi a povestit visul care l-a făcut sa se trezească plângând chiar înainte de a primi telefonul din Phoenix cu vestea morţii lui Erickson. După încheierea funeraliilor, Betty Erickson mi-a spus că are ceva pentru mine. Era vorba

despre un schimb de scrisori între Erickson şi Salvador Minuchin. Minuchin îl întâlnise pe Milton doar cu o săptămână înainte ca acesta să moară. Erickson nu mai apucase să citească ultima scrisoare, la care răspunsese, conştiincioasă, soţia. Aceasta i-a cerut lui Minuchin permisiunea ca eu să folosesc corespondenţa lor în cartea de faţă, iar Minuchin a avut amabilitatea să accepte. lată cum începe ultima scrisoare: „întâlnirea mea cu dumneavoastră se înscrie în categoria experienţelor fundamentale, în viaţa mea, am cunoscut doar câţiva oameni remarcabili — dumneavoastră sunteţi unul dintre ci.” Şi continuă: „Am fost extrem de impresionat de felul în care priviţi momentele simple şi le descrieţi în toată complexitatea lor, ca şi de încrederea dumneavoastră în capacitatea fiinţelor umane de a valorifica un stoc de experienţe pe care nu ştiu că le posedâ.” în timpul vizitei mele în Phoenix, din 1979, am fost invitat sa dorm în cabana care se află chiar lângă biroul lui Erickson. Am profitat de ocazie pentru a cerceta cărţile din biblioteca sa şi am fost impresionat văzând că multe dintre ele îi fuseseră dăruite cu dedicaţie de autorii lor, conţinând mesaje de recunoştinţă. Volumele abordau multe domenii —nu doar pe cele ale hipnozei şi psihoterapiei. De exemplu, erau acolo cărţi despre Gurdjieff, despre planificarea urbană şi despre literatură. Dedicaţiile autorilor pentru Erickson irizau adesea stări extatice – cum era, de pildă, acel „Vă mulţumesc ca m-aţi învăţat diferenţa dintre cunoaştere şi simplul fapt de a şti” Pentru cei, asemenea mic, care urmăriseră lucrările lui Erickson încă din anii 1940 şi 1950, era o bucurie să afle că, pe măsură ce se apropia de optzeci de ani, era în sfârşit recunoscut ca valoare de un public tot mai numeros şi că tehnicile şi strategiile sale vor fi de folos unui număr din ce în ce mai mare de oameni. Desigur, în cercurile specialiştilor în hipnoză, Erickson era de mult recunoscut ca lider. El întemeiase American Society of Clinical Hypnosis. În anii ’50, a scris articolul despre hipnoză pentru Encyclopaedia Britannica. Specialiştii îi solicitau adesea sfaturile cu privire la tehnicile hipnotice şi la stările de conştienţă modificate. Tot în anii ’50, aplicase hipnoza în cazul lui Aldous Huxley, cu care colabo rase apoi la elaborarea studiului despre stările de conştienţă modificate. Margaret Mead a studiat sub îndrumarea lui peste patruzeci de ani, devenind membră în Society of Clinical Hypnosis. În anii ’40, revista Life luase în discuţie activitatea lui Erickson. În 1952, a fost un participant activ la Confe- rinţele Macy, unde autorităţi precum Gregory Bateson, Margaret Mead şi Laurence Kubie, eminentul psihanalist, au dezbătut o serie de probleme ce au condus la fundamentarea domeniului ciberneticii. Cu toate acestea, mulţi oameni care nu erau specialişti, ba chiar şi mulţi psihoterapeuţi nu auzi- seră niciodată de el; când era menţionat numele „Erickson”, obişnuiau să spună: „O, da, Erik Erikson?” Interesul pentru Milion Erickson a fost stimulat de lucrările lui Jay Haley, care a studiat cu Erickson timp de şaptesprezece ani şi a devenit apoi un nume de referinţă în dome niul terapiei de familie. În ultimul timp, ideile lui Erickson au fost răspândite de lucrările şi seminariile lui Richard Bandler şi John Grinder. Exista o listă lungă de candidaţi care doreau să participe la întâlnirile de grup ţinute de Erickson. Tuturor celor care l-au sunat pe Erickson în ultimul său an de viaţă li s-a spus că lista de aşteptare era mai mare de un an şi că nu se mai făceau rezervări decât după Congresul Internaţional despre HipnozaEricksoniană, care urma să aibă loc în Phoenix, în decembrie 1980. Când îi prezentam activitatea în faţa unui public speciali- zat, cu demonstraţii asupra hipnozei, apelând uneori la înre- gistrări video, constatam că multă lume dorea să-l viziteze pe Erickson. Cum pentru cei mai mulţi acest lucru era imposibil, m-am întrebat ce aspect particular al învăţăturilor sale ar fi putut să le ofere cel mai bine, lor şi altora, sentimentul

unui contact direct cu el, şi totodată să redea esenţa abordărilor sale terapeutice. Mi-am amintit de o conversaţie din 1978 între Erickson şi unul dintre psihiatrii care asistau la seminariile lui. La un moment dat, Erickson se întorsese către psihiatru şi, zâmbind uşor, îl întrebase: „încă mai credeţi că terapia se rezumă la a spune poveşti?” Astăzi este evident că, deşi terapia lui Erickson nu consta doar în „a spune poveşti”, relatarea a ceea ce eu numesc „povestirile sale didactice” a reprezentat unul dintre elementele majore ale terapiei sale. In august 1979, Milton Erickson mi-a acordat permisiunea de a scrie o carte despre aceste „povestiri didactice”. Până-n noiembrie acceptase să fie coautorul volumului respectiv, iar contractul de publicare l-am semnat cu circa trei luni înainte de moartea lui. „Povestirile didactice” sunt istorisiri pe care Erickson le-a spus pacienţilor şi studenţilor săi de-a lungul anilor. În ultimii şase ani de viaţa, s-a întâlnit cu grupuri de psihoterapeuţi aproape zilnic, în şedinţe care durau, fără întrerupere, patru sau cinci ore, şi în care discuta despre hip- noză, terapie şi viaţă, folosind cu generozitate „povestirile didactice”. Majoritatea numelor care apar în povestirile ce urmează au fost modificate, cu excepţia celor ale membrilor familiei Erickson, care m-au asigurat că nu au nimic împotrivă să le folosesc numele. În toată cartea, în afara cazurilor în care am specificat genul, am desemnat pacientul sau studentul prin pronumele „el”, deoarece folosirea constantă a lui „el sau ea” ar fi fost obositoare. Iată un caz în care pronumele englezeşti nu s-au aliniat încă la nivelul ridicat al conştienţei noastre. Adresez mulţumirile mele lui Elaine Rosenfeld, DavaWeinstein şi Joan Poelvoorde pentru ajutorul oferit la obţi- nerea materialului; lui Ernest Rossi pentru sprijin şi încura- jare; lui Jeffrey Zeig pentru generozitatea cu care mi-a oferit din timpul şi din ideile lui preţioase. Lui Betty Erickson i se cuvin mulţumiri speciale – pentru încrederea că nu voi tri- vializa activitatea soţului ei, pentru toate acele zile în care a revizuit manuscrisul şi poveştile de familie şi pentru că a insis- tat asupra acurateţei, în cele mai mici detalii,. Orice abatere de la standardele Domniei-Sale mi se poate imputa mie. SIDNEY ROSEN, M.D. New York, 1981 Şi vreau să alegi un moment din trecut când erai foarte, foarte mică. Iar vocea mea te va însoţi. Vocea mea se va preschimba în vocea părinţilor tăi, a vecinilor, prietenilor, colegilor de şcoală, tovarăşilor de joacă, profesorilor tăi. Şi vreau să te descoperi pe tine stând în sala de clasă, o fetiţă care este foarte fericită dintr-un motiv anume, ceva ce s-a întâmplat cu multă vreme în urmă, ceva ce ai uitat cu, multă vreme în urmă. Milton H. Erickson Un om a vrut să ştie mai multe despre minte, însă nu din natură, ci din marele său computer personal. L-a întrebat (fără îndoială, în cel mai bun limbaj Fortran): „Procesezi că vei ajunge vreodată să gândeşti ca o fiinţă umană?” Aparatul s-a pus pe treabă, pentru a-şi analiza propriile deprinderi privind procesarea. În cele din urmă, a tipărit răspunsul pe o foaie de hârtie, aşa cum fac aparatele de acest gen. Omul a dat fuga sa afle răspunsul şi a citit, foarte îngrijit tipă- rite, următoarele cuvinte: „ASTA ÎMI ADUCE AMINTE DE O POVESTE.” Gregoiy Bateson, Mind and Nature

C A P I T O L U L

I

Transformarea inconştientului 9

„Ceea ce nu înţelegi, Sid, este că cea mai mare parte din viaţa ta este determinată în mod inconştient.” Când Erickson mi-a spus aceste cuvinte, am reacţionat ca mulţi dintre pacienţii mei atunci când le spun acelaşi lucru. Intuiam că a vrut să spună că viaţa mea era predestinată şi că nu puteam decât sa sper că voi ajunge să conştientizez tiparele incon- ştiente care erau

ferm stabilite. Ulterior însă, mi-am dat seama ca inconştientul nu este neapărat neschimbător. Toate experienţele de astăzi ne afectează deopotrivă inconştientul şi conştientul. Dacă citesc ceva ce ma inspiră, inconştientul meu a fost deja transformat. Dacă am o întâlnire cu o persoană importantă pentru mine – inconştientul meu este transformai. De fapt, valoarea pozitivă a oricărei psihoterapii se bazează, în mod evident, pe capacitatea unei persoane de a se schimba, în mare parte ca rezultat ai întâlnirii cu o altă per- soană sau cu alte persoane. In opinia mea, această transformare se. Produce în mod efi- cient şi este permanentă atunci când terapeutul se concen- trează asupra modelării tiparelor inconştiente ale pacientului, care includ adesea valorile şi cadrele de referinţă ale acestuia. Erickson împărtăşea acest punct de vedere. Către sfârşitul vieţii, el a conceput o modalitate foarte eficientă pentiu a realiza acest scop – seminariile sale didactice. Ultima dată când ne-am întâlnit, mi-a explicat cum se con- turase această metodă de abordare. — Trebuia să petrec prea mult timp cu un singur pacient. Preferam să învăţ mai mulţi oameni cum să gândească, cum să facă faţă problemelor cu care se confruntă. Primeam teancuri de scrisori în care îmi spuneau: „Mi-aţi schimbat radical maniera de a-mi trata pacienţii/4 Am mulţi pacienţi, dar îi vad mai rar. Tratez mai mulţi pacienţi, şi îi tratez într-un timp mai scurt. L-am întrebat: — Şi ăsta este rezultatul faptului ca…? Mi-a răspuns: — Rezultatul faptului că ei vin aici şi mă lasă să le spun poveşti. După care se duc acasă şi îşi schimbă maniera de abordare. în mod evident, faptul că „ei vin aici şi mă lasă să le pun poveşti14 implică aşteptări şi comunicarea pe multiple planuri. De exemplu, probabil că oricine a petrecut ceva timp în com- pania lui Erickson a experimentat niveluri diferite ale transei hipnotice. În stare de transa, cu aşteptări pozitive, suntem deschişi la maximum pentru mesajele şi influenţele transmise de povestirile ericksonienc. Erickson considera că, dacă ascul- tătorul „uită44 o poveste – dezvoltă o amnezie în acest sens –, efectul ei poate fi şi mai puternic. Atunci când „spunea poveşti14, fără îndoială că Erickson urma o tradiţie străveche. Din timpuri imemoriale, poveştile au fost folosite ca mijloc de transmitere a valorilor culturale, etice şi morale. O pilulă amară poate fi înghiţită mai uşor dacă este învelită într-o ciustă dulce. O predică morală severa poate să fie respinsă, dar sfaturile şi îndrumările devin acceptabile atunci când sunt incluse într-o povestire spusă într-o manieră provocatoare, amuzantă şi interesantă. În acest scop, povestirile lui Erickson utilizează multe strategii narative eficiente, inclusiv umorul şi inserarea unor informaţii interesante, cum sunt unele aspecte medicale, psihologice şi antropologice mai puţin cunoscute. Sugestiile terapeutice sunt întreţesute în povestiri al căror conţinut se menţine la distanţă atât de neliniştile pacientului, cât şi de insistenţa făţişă a terapeutului. In opinia lui Erickson, transa este starea în care învăţarea şi deschiderea către schimbare au cele mai mari şanse sa se producă. Ea nu se referă la o stare de somnolenţă indusă. Pacienţii nu sunt „anesteziaţi” de către terapeut, nici nu sunt privaţi de capacitatea de autocontrol şi conduşi de voinţa altei persoane. Transa este, de fapt, o stare naturală, pe care o experimentăm cu toţii. Cele mai familiare experienţe ale noastre survin atunci când visăm cu ochii deschişi, dar stări de transă pot sa apară şi atunci când medităm, ne rugăm sau practicăm anumite exerciţii – ca joggingul, de pildă, care a fost numit şi „meditaţie în mişcare”. În astfel de situaţii, sun tem conştienţi de acuitatea experienţelor lăuntrice mentale şi senzoriale, iar

stimulii externi, precum sunetele şi mişcarea, sunt mai puţin importanţi. În transă, pacienţii înţeleg adesea, pe cale intuitivă, semnificaţia viselor, a simbolurilor şi a altor forme de exprimare a inconştientului. Ei se apropie mai mult. De ceea ce Erickson a numit „învăţare inconştientă”, care se ocupă în mai mică măsură de gânduri şi preocupări. Ei pot să accepte sugestiile hipnoterapeutului cu un spirit critic diminuat, dar, dacă aceste sugestii intra în conflict cu valorile pacientului, acceptarea nu se va produce sau va fi una temporară. Amnezia poate să fie prezentă într-un moment al experienţei de transă sau pe tot parcursul acesteia, însă reprezintă un aspect esenţial al transei. Ajutând un pacient să intre în transă, terapeutul îi captează atenţia şi i-o direcţionează în interior, conducându-l către autoanaliză şi reacţie hipnotică. Reacţia hipnotică, corelată deopotrivă cu nevoile şi aşteptările pacientului şi cu îndru- marea terapeutului, derivă din „vastul bagaj de învăţături” al pacientului. Pentru a obţine această reacţie, sugestiile terapeutice pot să fie indirecte, disipate într-o conversaţie obişnuită sau într-o povestire interesantă. Câteva abordări utile, specifice, au fost descrise în Hypnotherapy, scrisă de Erickson în colaborare cu Emest Rossi. Terapeutul este atent la schimbările subtile care indică „atenţia de reacţie” a. Pacientului. Ea include aplatizarea expresiei faciale, privirea fixă, absenţa mişcărilor de clipire a pleoapelor şi o imobilitate aproape totală. Când se observă acest ansamblu de elemente, terapeutul poate presupune, fără teama de a greşi, că pacientul a intrat într-o transă uşoară. Atunci poate să-i ofere o sugestie sau, pur şi simplu, să-i spună ceva de genul: „Asta e. Rămâi aşa”, ştiind că, probabil, pacientul se confruntă cu un material din inconştient. Povestirile’ urmează adesea tipare arhetipale, ca acelea din basme, din naraţiunile biblice sau din miturile populare. Ca şi în mituri, multe dintre ele includ tema unei căutări. Poate că îndeplinirea uneia dintre sarcinile trasate de Erickson nu are dramatismul eroic al mitului Lânii de Aur, dar zbuciumul lăuntric şi sentimentul împlinirii sunt asemănătoare. În plus, multe dintre povestirile sale au ceva tipic american, cu deose- bire cele care se referă la propria familie. Din acest motiv Erickson a fost numit un erou popular american. Cu toate acestea, cineva se poate întreba cum îl ajută pe un pacient ori pe un discipol faptul că ascultă o poveste, chiar în stare de transă hipnotică. În multe privinţe, efectul este simi- lar entuziasmului pe care îl simţim după ce am văzut un film bun. În timpul filmului, mulţi dintre noi intră într-o stare de conştientă modificată. Ne identificăm cu unul sau mai multe dintre personaje, şi plecăm trans-formaţi1. Acest sentiment este însă de scurtă durată – zece, cel mult cincisprezece minute. În schimb, oamenii se trezesc, mulţi ani mai târziu, că-şi amintesc de una dintre povestirile lui Erickson. Este posibil ca atitudinile şi comportamentul lor să fi fost schim- bate pentru totdeauna. Explicaţia lui Erickson pentru aceste schimbări perma- nente este că ele au survenit în contextul „hipnozei”, pe care o defineşte ca fiind „evocarea şi utilizarea învăţăturilor subconştiente”. Când terapeutul este capabil, cu sau fără a recurge la povestiri, să-şi ajute pacientul să ia contact cu propriile sale resurse neutilizatc, respectivul pacient are toate şansele să încorporeze în comportamentul său acele cunoştinţe uitate. Rezultatul poate fi, de multe ori, un comportament mai constructiv şi asertiv. In ce fel este acest proces diferit de „spălarea creierului”? Poate că diferenţa fundamentală este că, în absenţa conso- lidării culturale, „spălarea creierului” tinde să piardă teren. În timpul Războiului din Coreea, de pildă, mulţi prizonieri americani supuşi acestei proceduri au fost determinaţi să accepte convingeri antiamericane. 1 Joc de cuvinte bazat pe omofonia dintre adjectivul transformed = „transformat" şi sintagma trance-formed = „format prin transă" (n. tr. ).

Ba chiar au fost mii care voiau să rămână în China comunistă, în loc să se întoarcă acasă. Totuşi, după ce au fost repatriaţi, se pare că cei mai mulţi dintre ei, dacă nu toţi, au revenit la convingerile anterioare. Intervenţiile lui Erickson aveau toate şansele să conducă la schimbări de natură asertivă, care generau, la rândul lor, alte schimbări. Poate că acest lucru se întâmpla pentru că toate aceste schimbări erau orientate în direcţia evoluţiei şi a„deschiderii”. Desigur, era de aşteptat ca ele să fie mai eficiente într-o cultură care susţine filosofia lui Erickson – că individul este important, că el se poate perfecţiona şi că fie- care dintre noi are posibilităţi unice de dezvoltare.

Transformarea intrapsihică

Aşa cum am menţionat, inconştientul nostru poate fi influenţat de un imput pozitiv. Colaborarea cu un psihoterapeut ca Erickson, care este tonic şi adept al schimbării, poate constitui ea însăşi un imput pozitiv. Adăugarea „povestirilor didactice”întăreşte, îmbogăţeşte şi direcţionează acest imput pozitiv. Relatându-le, Erickson vine cu. Informaţii noi, evocă sentimente noi şi prescrie experienţe noi. Unui pacient care se zbate de ani de zile într-o viziune despre viaţă îngustă şi împovărată de vinovăţie îi poate fi prezentată, prin intermediul acestor po- vestiri, filosofia ericksoniană, care celebrează viaţa şi este tole- rantă. Aceste perspective ajung la el pe multe planuri, inclusiv prin inconştient. Ele îi pot fi prezentate pacientului deopotrivă în stare de veghe şi în stare de transă. Pacientul descoperă astfel că nu e nevoie să se bazeze doar pe propriile tipare de gândire, circulare şi fixe. El nu este nevoit „să se descurce” cu propria filosofie limitată şi cu propriile tipare mentale limitate. În parte şi prin intermediul acestor povestiri, el devine conştient de posibilităţile noi, pe care este liber să le accepte sau să le res- pingă atât în plan conştient, cât şi inconştient. Uneori, pacientul se va identifica cu un personaj dintr-o povestire sau cu Erickson însuşi – maestrul care poate să facă faţă cu succes provocărilor dificile. Astfel, ajunge să trăiască un sentiment de împlinire. Acest sentiment de împlinire îi permite să abordeze o situaţie cu mai multă încredere. Un exemplu potrivit în acest sens îl constituie tratamentul dis- funcţiilor sexuale, cum ar fi ejacularea precoce. Când un pacient este capabil să trăiască experienţa satisfacţiei sexuale în stare de transă hipnotică, terapeutul adaugă setului său de amintiri personale sentimentul succesului şi aşteptarea legată de succesele viitoare. Desigur, nu toate povestirile lui Erickson, şi în mod cert nu toate părţile din toate povestirile, îşi propun să adauge în inconştient astfel de imputuri pozitive. Unele au scopul de a răscoli şi de a aduce la suprafaţa conştienţei sentimente pre- cum cel al apatiei, al unui blocaj sau al lipsei de sinceritate. Ascultătorul este astfel nevoit să-şi sondeze resursele incon- ştiente pentru a îmbunătăţi situaţia. Sau poate să găsească susţinere emoţională şi intelectuală într-o altă povestire ericksoniană. Rememorarea unei singure fraze dintr-o povestire a lui Erickson poate schimba starea de spirit a unei zile întregi. Asta mi s-a întâmplat mie însumi în timp ce mă plimbam pe lângă o pajişte. Brusc, mi-a răsunat în minte propoziţia: „Ştiaţi că fiecare fir de iarbă are o altă nuanţă de verde?”, şi atunci m-am uitat cu atenţie la iarbă. Într-adevar, aşa era! Toata ziua aceea m-am plimbat pe acolo cu ochii mult mai deschişi decât de obicei. Multe dintre povestirile lui Erickson par să implice inter- acţiuni şi chiar manipulări între oameni. S-ar putea crede că el îi învaţă pe oameni cum să manipuleze alţi oameni. Or nu aceasta este intenţia povestirilor, sau efectul lor, care se manifestă preponderent prin

transformări interioare. Mulţi oameni care au ascultat aceste povestiri descoperă că se comportă mai liber şi mai creativ. Este evident că acest lucru se dato- rează transformărilor intrapsihice. Putem înţelege mai bine aceste transformări dacă vedem povestirile şi personajele din ele ca reprezentând structuri psihice interne. De pildă, părinţii din povestiri pot reprezenta îndrumători, surse de dragoste şi sprijin, ori surse de îndrumare iraţională. De multe ori, ei reprezintă surse ale forţei coercitive iraţionale. Un copil dintr-o povestire poate sa reprezinte copilul din noi – lipsit de expe- rienţă, dornic să înveţe, dar neştiind cum, spontan, dar igno- rant, cu un repertoriu de comportamente şi reacţii limitat. Când cititorul se transpune în acest copil, există şanse ca el să se simtă plin de speranţă auzind cum copilul depăşeşte bloca- jele care îl împiedicau să evolueze şi să se simtă liber. Unele transformări intrapsihice pot să fie determinate de procesul de reparenting. Erickson a folosit acest concept într-un sens mai amplu decât Jacqui Lee Schiff în cartea sa Transactional Analysis of Psychosis. Erickson aplică terme- nul metodei sale de înlocuire a interdicţiilor „parentale de odinioară cu idei noi, pe care le induce prin intermediul sugestiilor posthipnotice. Aceste sugestii posthipnotice pot fi facilitate de o frază pe care Erickson o includea adesea în inducţiile sale hipnotice: „Şi vocea mea te va însoţi oriunde vei merge.” Această frază i-a permis să menţină contactul cti pacientul aflat în transă, indiferent cât de profundă era regresia acestuia, servind totodată drept indiciu pentru sugestiile posthipnotice. O altă expresie cu valoare de sugestie poate fi: „Vei vedea o pată de culoare.” Ulterior, la mult timp după şedinţa terapeutică, de câte ori pacientul vedea o pată de culoare, era de aşteptat ca el să reacţioneze la alte sugestii posthipnotice corelate cu su- gestia „petei de culoare”. Aceste sugestii puteau să includă interdicţii şi puncte de vedere, care erau apoi „auzite” (frec- vent prin vocea lui Erickson) ca vocea unui părinte, prin introiecţie, sau a supraeului. Această introiecţie a vocii tera- peutului se poate manifesta în orice tip de psihoterapie, dar este mai probabil să se producă atunci când pacientul se află în transă hipnotică. O posibilă explicaţie pentru acest feno- men a fost data de Lawrence Kubie la o întrunire a Asociaţiei Americane de Psihanaliză. Dr Kubie a observat că în transa hipnotică diferenţa dintre psihoterapeut şi subiect este abolită. Subiectul aude vocea hipnotizatorului ca şi cum ar veni dinlăuntrul capului său – ca pe vocea lui interioară. Acest lucru era adevărat în cazul lui Erickson. Vocea lui devenea vocea ta, şi vocea lui te însoţea, oriunde te-ai fi aflat. Evident, cea mai bună modalitate de a surprinde impactul deplin al acestor povestiri ar fi să le prezentăm pe bandă video sau cel puţin pe bandă audio. Oamenii ar înţelege mai bine cât de importante erau la Erickson schimbările de voce, pauzele, poziţia corpului şi semnalele nonverbale. Din păcate, în momentul de faţă dispunem de puţine înregistrări video. Iar acurateţea înregistrărilor audio lasă de dorit. Apariţia po- vestirilor în forma tipărită ne oferă însă avantajul că ele devin astfel mai uşor accesibile pentru a fi studiate şi analizate.

Interpretarea strategiilor terapeutice ale lui Erickson

Rapoartele de caz ale lui Erickson par să prezinte adesea soluţii magice, iar unii au manifestat o reacţie de neîncredere faţă de ele. Alţii au impresia că sunt relatări fictive – scrise şi prezentate într-o formă interesantă, dar totuşi fictive. Din ce am observat personal privindu-i pe Erickson în timp ce lucra cu pacienţii, pot să confirm că cel puţin unele dintre relatările sale nu sunt fictive. De fapt, cu sunt convins că toate sunt reale şi că au fost publicate doar în vederea unei prezentări mai atrăgătoare şi poate mai spectaculoase decât se obiş- nuieşte în majoritatea rapoartelor clinice. Unele persoane, care chiar cred că Erickson a reuşit să inducă transformări reale şi spectaculoase în rândul pacienţilor, discipolilor şi al

altor terapeuţi, susţin totuşi că aceste rezultate au fost probabil obţinute datorită charismei speciale a lui Erickson, care nu Ie putea fi transmisă altor terapeuţi. Totuşi, în ultima vreme, s-au făcut încercări de a studia strategiile sale de comunicare într-o manieră mai analitică. în Uncommon Therapy, Jay Haley subliniază acest aspect strategic. El a definit „terapia strategică*414 drept una în care „terapeutul iniţiază ceea ce se petrece pe parcursul terapiei şi concepe o abordare specifică pentru fiecare problemă”. Haley arată că Erickson nu foloseşte metaforele numai ca mijloc de comunicare cu pacienţii, ci „intervine în metaforă pentru a determina transformarea”. El observă că Erickson evită inter- pretările, deoarece consideră că „interpretările tipice «de fineţe» legate de ceea ce ne comunică subconştientul simplifică lucrurile până la absurd, ca şi cum ai rezuma într-o frază o piesă de teatru a lui Shakespeare”. Haley a subliniat, de asemenea, că printre caracteristicile principale ale terapiei cricksoniene. Se număra „încurajarea atitudinii de rezistenţa”, „furnizarea unei alternative mai proaste”, „încurajarea unui răspuns prin provocarea unor frustrări”, „sădirea unor idei”, „amplificarea unei deviaţii” şi „prescrierea simptomului”. Bandler şi Grinder, cu abordarea lor „neurolingvistică”, au interpretat maniera de comunicare cricksoniană până în cele mai mici detalii. Ei au remarcat, de pildă, tendinţa lui Erickson de a „marca” sugestiile pe care le inserează într-o povestire. Această „marcare” se face, de exemplu, prin pauze, prin schim- barea poziţiei sau a tonului. Ea se poate realiza şi inserând numele pacientului înainte de sugestia „marcată”. Emest Rossi, în Hypnotic Realities şi în Hypnotherapy, a împărţit inducţiile hipnotice şi formele indirecte de sugestie utilizate de Erickson în cinci etape: (1) captarea atenţiei; (2) dezactivarea cadrelor de gândire şi a sistemelor de con- vingeri obişnuite; (3) explorarea inconştientului; (4) proce- sarea inconştientă şi (5) reacţia hipnotică. Fiecare etapă conduce la următoarea. Rossi şi coautorul cărţii, Erickson însuşi, şi-au denumit abordarea „metodă pentru utilizarea hipnotera- piei”. În cărţile menţionate, ca şi în lucrările lui Watzlawick, The Language of Change şi Change, se discută teza potrivit căreia Erickson ar comunica folosindu-se de emisfera dreaptă a creierului, cu tendinţa acesteia de a acţiona preponderent în termenii proceselor primare, ai limbajului arhaic, ai emoţiilor, spaţiului şi formei (i.e., imagini). Jeftrcy Zeig, în cartea Teaching Seminar with Milion H. Erickson, menţionează câteva dintre avantajele folosirii anec- dotelor în terapie, după cum urmează: (1) anecdotele sunt inofensive; (2) anecdotele obligă la reacţie; (3) anecdotele promovează independenţa: individul trebuie să atribuie un sens mesajului şi apoi să ajungă la o concluzie dedusă pe cont propriu sau la o acţiune întreprinsă voluntar; (4) anecdotele pot fi folosite pentru a depăşi rezistenţa naturală la schim- bare; (5) anecdotele pot fi folosite pentru a controla o relaţie; (6) anecdotele modelează flexibilitatea; (7) anecdotele pot crea confuzie, încurajând reacţia hipnotică; (8) anecdotele fixează o amintire – „ele conferă ideii prezentate un carac- ter memorabil”.

Transpunerea povestirilor didactice în terapie

Una dintre cele mai importante şi mai utile strategii ale lui Erickson s-ar putea numi „citirea minţii”. Observând cu atenţie pacientul şi oglindindu-i comportamentul şi reacţiile, Erickson îi dă acestuia senzaţia ca îi sunt citite gândurile şi că el îl cunoaşte cu adevărat. Acest tip de „cunoaştere” conduce la o relaţie foarte apropiată.

„Raportul”, care este imperios necesar în toate tipurile de psihoterapie, pare să se formeze mai repede în terapia hipnotică decât în oricare alte forme de psihoterapie. (în acest sens, este interesant faptul că Anton Mesmer a fost primul care a folosit termenul „raport” cu referire la terapie). Majoritatea terapeuţilor, indiferent de „şcoala” din care provin, vor fi de acord că acest raport, „relaţia me- dic-pacient”, are o importanţă covârşitoare. O relaţie terapeu- tică puternică îl face pe pacient să se simtă înţeles, în siguranţă şi protejat. Având acest sprijin, el se poate aventura deopotrivă în universul lăuntric şi în cel exterior cu o mai mare încredere şi mai pregătit să-şi asume riscuri. Tipul de „cunoaştere” la care ne referim aici este diferit de modul obişnuit în care un terapeut analitic ajunge să aibă cunoştinţe „despre” pacient. De fapt, pentru Erickson nu era necesar să strângă prea multe informaţii despre trecutul unui pacient sau chiar despre simptomele acestuia. Există o oare- care doză de adevăr în teoria conform căreia cunoaşterea sa era una de tip „intuitiv”, dar numai dacă înţelegem că intuiţia lui Erickson se întemeia pe ani întregi de observare atentă şi minuţioasă. Observaţiile lui aveau în vedere nu doar chestiuni simple, precum mişcările corpului, respiraţia şi pulsul (detectabil în zona gâtului), ci şi reacţiile pacientului în timp ce asculta o povestire. De exemplu, dacă pacientul se încorda într-un anumit moment al povestirii, era un indiciu că fusese atins un punct important. Erickson putea apoi să recurgă la o altă povestire sau s-o dezvolte pe cea în curs într-o manieră care sa amplifice reacţia pacientului. În felul acesta, povestirile nu au doar o funcţie terapeutică, ci şi una de diagnosticare. Povestirile didactice au fost întotdeauna folosite şi trebuie aplicate întotdeauna în corelaţie cu alte principii ale terapiei cricksoniene. Printre aceste principii se numără cele menţionate de Haley, dar şi altele, cum ar fi prescrierea simptomului, utilizarea rezistenţei şi reîncadrarea. Sunt prescrise diverse activităţi, chiar sarcini dificile. Transformarea se produce ca urmare a interacţiunii dintre aceste activităţi şi transferul psihic interior, în contextul unei relaţii strânse şi bazate pe încredere între medic şi pacient. Aşa cum se afirmă în lucrarea Hypnotherapy, Erickson a aplicat principiile de captare a atenţiei pacientului prin intermediul surprizei, şocului, îndoielii şi confuziei, alături de utilizarea din plin a implicaţiilor, întrebărilor, calambururilor şi umorului. Fiecare povestire are o structură şi un subiect, adesea cu un final surprinzător. Povestirile converg spre un punct culminant, urmat de un sentiment de uşurare sau de reuşită. Folosirea povestirilor didactice demonstrează un principiu pe care Erickson l-a conturat în Hypnotic Realities, şi anume: „Când vă confruntaţi cu o problemă dificilă, daţi-i o reprezentare interesantă. Ulterior, vă puteţi concentra asupra acestei reprezentări, ignorând eforturile istovitoare pe care le implică. Mai întâi, identificaţi o reprezentare interesantă în reacţiile şi simptomele pacientului. Selectaţi apoi una sau mai multe povestiri care vă pun la dispoziţie mai întâi un model analog reprezentărilor pacientului, apoi o reprezentare mai bună. Sau, aşa cum îi spunea Erickson nurorii sale, „Cookie”: „Mai întâi, modelezi lumea pacientului. Apoi, modelezi lumea pacientului conform modelului de viaţă. Următoarea pove stire, „Plăcere perversă, ne oferă un exemplu în acest sens.

Plăcere perversă O femeie la vreo treizeci de ani a venit şi mi-a spus: — Nu cred că vreţi să mă vedeţi. l-am răspuns: — Asta-i ceea ce presupuneţi dumneavoastră, vreţi să auziţi şi varianta mea? — Ei, bine, a continuat ea, nu merit atenţia dumneavoastră. Când aveam şase ani, tata m-a

molestat sexual, şi de la şase până la şaptesprezece ani m-a folosit ca obiect sexual, cu regularitate, de mai multe ori pe săptămână. Şi de fiecare dată când o făcea, eu eram copleşită de frică. Eram paralizată de spaimă. Mă simţeam murdară, inferioară, penibilă, ruşinată. La şaptesprezece ani, m-am gândit că am suficientă forţă ca să fug, am muncit şi m-am întreţinut singură până am ter- minat liceul, crezând că asta îmi va readuce respectul de sine, dar nu s-a întâmplat aşa. Apoi am sperat că o diplomă de licenţă va reuşi să facă asta. M-am întreţinut singură la cole- giu. Mă simţeam ruşinată, inferioară, indecentă. Trăiam un sentiment cumplit de dezamăgire. M-am gândit că, poate, o diplomă de maşter îmi va da sentimentul de respect de sine, dar n-a fost aşa. Şi, cât au durat colegiul şi studiile postuniversitare, mi s-au tot făcut propuneri indecente. Ceea ce dovedea că nu meritam să mă bucur de respect de sine. Apoi m-am gândit să mă înscriu la doctorat, dar bărbaţii continuau să-mi facă propuneri indecente. Atunci am renunţat şi am devenit prostituată în toată regula. Numai că asta nu e deloc bine. Iar un bărbat s-a oferit să mă lase să locuiesc cu el. Ei, bine, am fost de acord, pentru că o femeie are nevoie de mâncare şi de un acoperiş deasupra capului. Sexul a fost o experienţă cumplită. Un penis este atât de dur şi pare aşa de ameninţător. Am ajuns iar paralizată de spaimă şi pasivă. Şi a fost o experienţă dureroasă şi oribilă. Bărbatul acela s-a plictisit de mine, şi atunci am început să trăiesc cu altul. Şi tot aşa, iar acum am venit la dumneavoastră. Mă simt ca un gunoi. Un penis în erecţie mă înspăimântă, devin neajutorată, moale şi pasivă. Sunt atât de fericită când bărbatul termină. Cu toate acestea, trebuie să trăiesc mai departe. Trebuie sa-mi cumpăr haine. Trebuie sa am un adăpost; numai că nu merit toate astea. l-am spus: — E o poveste tristă; dar partea cu adevărat tristă e că sun- teţi proastă! Îmi spuneţi că vă temeţi de un penis îndrăzneţ, în erecţie, întărit – ceea ce e o prostie! Ştiţi că aveţi vagin; şi eu o ştiu. Iar un vagin poate primi cel mai mare, mai îndrăzneţ şi mai hotărât penis, transformându-l apoi într-un obiect care atârnă neajutorat. Iar vaginul dumneavoastră poate găsi o plăcere perversă în a-l reduce la nivelul unui obiect, care atârnă neajutorat. Schimbarea de expresie de pe faţa ei a fost remarcabilă. Mi-a zis: — O să mă întorc la Los Angeles, dar pot să trec iar pe la dumneavoastră peste o lună? — Desigur, i-am răspuns. A revenit după o lună şi mi-a spus: — Aţi avut dreptate! M-am culcat cu un bărbat şi am găsit o plăcere perversă în a-l face să se simtă neajutorat. Nu mi-a trebuit mult, şi mi-a plăcut la nebunie. Apoi am încercat cu altul. S-a întâmplat acelaşi lucru. A urmat altul. Şi e de-a dreptul încântător! Acum vreau sămi iau doctoratul şi să mă specializez în consiliere, iar între timp o să aştept să apară bărbatul alături de care să vreau să trăiesc. O făcusem proastă. Aşa îi captasem cu adevărat atenţia. Şi apoi îi spusesem: „Plăcere perversă.” Iar ea chiar nu putea suferi bărbaţii. Dar eu folosisem şi cuvântul „plăcere”. Când Erickson mi-a relatat această povestire, eu am venit cu următorul comentariu: „Felul în care ai descris penisul acela întărit l-a făcut să pară foarte atrăgător – şi provocator. Fiindcă a fost vorba şi de seducţie verbală. E ca şi cum ai fi penetrat-o verbal şi în imaginaţie.” Prima parte a povestirii, care se termină cu „nu merit toate astea”, reprezintă o modelare a lumii pacientului. Dacă această povestire îi este spusă unei paciente care a încercat fără succes să-şi depăşească ura de sine prin intermediul unor trans- formări exterioare (obţinerea

titlurilor academice, faptul ca s-a lăsat folosită de oameni) şi dacă femeia este ameninţată de un stimul fobie (reprezentat, de exemplu, de „un penis întărit, ameninţător”), există şansa, cel puţin la nivel inconştient, ca ea să recunoască existenţa unei asemănări între povestire şi propriul său model despre lume. Etapa a doua, „modelarea lumii pacientului conform mo- delului de viaţă”, se realizează după ce Erickson reuşeşte să capteze atenţia pacientului. Cu siguranţă, dacă auzim pe cineva relatând această povestire, atenţia ne va fi atrasă de introducerea spectaculoasă şi şocantă. Atenţia e garantată prin folosirea unor cuvinte precum „vagin”, „penis îndrăzneţ, în erecţie, întărit” şi „proastă”. Modelarea conform modelului de viaţă nu se realizează doar prin conţinutul sugestiilor ericksoniene, ci şi prin atitu- dinea lui relaxată şi plină de umor atunci când reformulează şi reîncadrează problema şi prezintă apoi o modalitate reîn- cadrată de a lua în considerare comportamentul afişat de pacientă, în încercarea acesteia de a „trăi”. Problema – teama de bărbaţi şi ura de sine – este reformulată prin enunţul: „îmi spuneţi că vă temeţi de un penis îndrăzneţ, în erecţie, întărit.” Cuvântul „temeţi” îi concentrează frica, nu doar de bărbaţi, ci şi de viaţă. I se spune categoric că această frică este „prostească” (iar ea este obişnuită să se perceapă ca fiind proastă). Propoziţia „Şi penisul acela îndrăzneţ, întărit poate să vă penetreze vaginul” este o sugestie posthipnotică. Atunci când va fi urmată, îi va reaminti pacientei o perspectivă oare- cum maternă, ludică asupra penisului până nu demult ameninţător – acel „penis îndrăzneţ,. Întărit” pe care Erickson l-a iro- nizat prin repetarea sintagmei. Ultima etapă, una rafinată „a reîncadrării pentru pacient este exprimată prin enunţul: „Iar vaginul dumneavoastră poate găsi o plăcere perversă în a-l reduce la nivelul unui obiect care atârnă neajutorat.” Pentru cititor, etapa finală a modelării conform modelului de viaţă o constituie hotărârea de a se vindeca, pe care, în cazul de faţă, Erickson îi cere să o descrie. Când el sau alt- cineva spune această povestire, ni se induce speranţa că pro- blemele de acest fel se pot rezolva. Aşa cum am sugerat, „problemele de acest fel” nu se limitează la aria dificultăţilor sexuale cauzate de incest, ci pot să includă spaime fobice, situaţii generatoare de anxietate sau probleme legate de asertivitate. Metaforele din această povestire furnizează multe „cârlige” de care pot fi prinse problemele ce ţin de asertivitate, furie şi neajutorare. „Plăcere perversă” este un excelent exemplu despre cum poate fi folosită reîncadrarea pentru a transforma un sentiment de neajutorare pasivă într-unul de control activ. Ea demonstrează totodată modul în care reîncadrarea poate fi utilizată pentru a ajuta pacientul să treacă în postura de „superioritate”. Deşi pacienta şi-a subliniat teama şi neajutorarea, Erickson a înţeles că ea avea şi resentimente puternice la adresa bărbaţilor. El a stabilit o legătură între aceste resentimente şi un potenţial sentiment de plăcere, şi a creat sintagma foarte sugestivă „plăcere perversă”. După ce am citit această povestire, vom fi mai înclinaţi sa ne recunoaştem resentimentele şi să ne asumăm responsabilitatea? Vom fi în stare să ajungem până la forţele pe care le simţim că exercită o presiune asupra noastră şi să ne bucurăm de plăcerea procurată de preluarea controlului şi de neutralizarea lor? Un terapeut care utilizează povestirile didactice ale lui EricksoR poate sa experimenteze o diminuare a propriei sale anxietăţi obişnuite. În felul acesta, el va putea să se concentreze mai bine asupra problemei care i se prezintă – să-l ajute pe pacient să fie mai deschis, să găsească soluţii originale şi cadre de referinţă noi. Simplul fapt că deţine un reper- toriu de povestiri îi poate da terapeutului un sentiment de control, de

putere şi de competenţă. De asemenea, când citeşte sau spune o povestire de-a lui Erickson, terapeutul poate intra el însuşi în transă, fie în urma asocierilor pe care le stabileşte între el şi Erickson, fie datorită „efectului hip- notic” intrinsec al povestirii. În stare de transă, terapeutul nu doar că va deveni mai puţin anxios „ci va fi mai deschis faţa de propriile asocieri inconştiente. Prin urmare, va putea să-l ajute mai bine pe pacient să-şi domine anxietăţile, să-şi exploreze potenţialul lăuntric şi să găsească modalităţi dife- rite de raportare la situaţie. Am descoperit că cea mai bună metodă prin care un terapeut poate selecta povestirile o constituie propriile sale asocieri libere. Nu mă refer doar la asocierile libere de tip cognitiv, ci şi la reacţiile corpului, la emoţii, percepţii şi, în mod deosebit, la asocierile de imagini, lată un exemplu despre cum am folosit eu povestirile lui Erickson în tratarea a doi pacienţi diferiţi. Primul dintre ei, un evreu hasidic în vârstă de treizeci de ani, venise la mine trimis de soţia lui. Aceasta citise despre tehnicile de tratament ale lui Erickson şi credea că puteam să-l ajut pe soţul ei să-şi depăşească incapacitatea pe termen lung de a se trezi la o oră rezonabilă. De când era elev în clasa a zecea la Yeshiva, nu putuse niciodată să se trezească mai devreme de ora 11 sau 12. Din această cauză, nu-şi putuse păstra nicio slujbă, dar se adaptase destul de bine ritmului unei afaceri familiale. Era căsătorit de aproximativ un an, iar soţia lui considera incomod şi supărător faptul că trebuia să-şi petreacă o oră zilnic încercând să-l trezească în timpul primei noastre şedinţe, pacientul mi-a spus că fusese hipnotizat de mai multe ori de un psihoterapeut renu- mit. Hipnoterapeutul era mulţumit că pacientul intra în transă, dar pacientul nu era mulţumit. L-am supus unei proceduri standard de inducere a transei hipnotice, folosind tehnicile de levitaţie a braţelor şi de fixare a privirii. A fost capabil să obţină atât închiderea ochilor, cât şi senzaţia de greutate în braţ. Însă la sfârşitul şedinţei a susţinut că nu era hipnotizat, că fusese mai degrabă cooperant, cu toate că eu îl prevenisem să nu încerce să fie cooperant. După această primă şedinţă, mi-a dat un telefon. Mi-a spus că, atunci când soţia lui a auzit despre procedura noastră hipnotică, s-a îndoit că ar fi destul de „neobişnuită” pentru a fi considerată o tehnică erickso- niană standard. La a doua şedinţă, i-am spus imediat pacientului: „Am stabilit deja ca nu puteţi fi hipnotizat într-o manieră de care dumneavoastră să fiţi mulţumit, chiar dacă atât eu, cât şi celălalt hipnoterapeut am crezut că am reuşit să vă hipnotizăm. Prin urmare, n-o să mai pierdem timpul încercând să vă conving că puteţi fi hipnotizat.” Pacientul a descris atunci istoricul unui caz despre care citise împreună cu soţia sa: Erickson tratase un cuplu care suferea de enurezis spunându-le ca, în fiecare seară, să îngenuncheze pe pat şi să urineze intenţionat. Apoi să doannă în aşternuturile ude. Asta, susţinea pacientul meu, însemna terapie „ecricksoniană”. M-am lansat atunci într-o discuţie lungă şi fără şir despre valoarea inconştientului, în timpul căreia pacientul s-a relaxat în mod vizibil şi a închis ochii, părând să fi intrat în transă hipnotică. Nu l-am chestionat în legătură cu profunzimea transei. În timp ce vorbeam, am început să fac asocieri cu povestirea despre cei doi enuretici, şi mi-am amintit de comentariul pe care Erickson îl făcuse la sfârşitul altei pove- stiri. Iată ce spusese: „Vrei o tehnică imbatabilă ca să trăieşti o viaţă lungă? Trezeşte-te în fiecare dimineaţă! Şi, ca să fii sigur că într-adevăr te trezeşti în fiecare dimineaţă, bea multe lichide înainte de culcare, şi atunci vei fi nevoit să te trezeşti —ca să mergi la baie să urinezi.” I-am relatat pacientului meu această povestire, după care i-am sugerat să bea cel puţin un litru de lichid în fiecare seara, cu o oră înainte de culcare şi, în decursul a două săptămâni, săşi amâne ora de culcare cu câte treizeci de minute. Până atunci se culca în jur de trei dimineaţa şi se trezea pe ia 11, înainte de prânz, l-am sugerat să înceapă să se culce pe ia 2, la 1:30, la 1 şi, în cele din urma, la miezul nopţii, când se culca şi soţia lui. L-am mai spus să nu

r

lâncezească în pat după ce se trezeşte. Patul trebuie să fie asociat cu somnul sau cu sexul. Dacă se trezea, trebuia să se dea jos din pat, să meargă în living şi să citească ceva sau să se uite la televizor. Şi trebuia sa bea cel puţin un litru de lichid înainte să se culce. L-am asigurat că astfel vezica lui se va umple în şase până la opt ore şi că va fi nevoit să coboare din pat ca să urineze. După ce urina, trebuia sa facă un duş, terminând cu apă rece, dacă era posibil. Apoi trebuia să se îmbrace, să ia micul dejun şi să-şi vadă de treburi, fără să se mai întoarcă în pat. Pacientul a obiectat, spunând că nu-i place să facă duş dimineaţa, că preferă sa facă seara. Am insistat, din nou, că de acum încolo trebuia să facă duş dimineaţa – cel puţin până rezolvam problema cu trezirea. Mi-a promis că aşa o să facă şi că mă sună peste două sau trei săptămâni ca să-mi spună dacă pianul a funcţionat sau nu. După două săptămâni, m-a sunat şi mi-a zis că nu mai avea probleme cu somnul sau cu trezirea. A doua zi, a venit la consultaţie o femeie inteligentă şi rafinată care mă contactase iniţial ca s-o ajut să depăşească problemele cauzate de o vezică dureros de inflamată, dar şi pe cele legate de somn. La începutul şedinţei, nu mă gândeam în mod conştient la problema vezicii inflamate. Ştiam că se pre- zentase în instanţă cu o săptămână înainte pentru a finaliza procedurile de divorţ, dar părea destul de liniştită şi de veselă când a intrat în cabinet. Ştiam că o interesau tehnicile terapeutice ale lui Eriekson, aşa că i-am povestit experienţa pe care o avusesem cu evreul hasidic. I-am povestit cum îl sfătuisem să bea apă înainte de culcare şi am încheiat reproducând comentariului final al lui Eriekson când spusese povestirea: „Cu toţii începem să murim chiar din clipa în care ne naştem. Unii o fac mai repede decât alţii. Tot ce putem face este să ne bucurăm de viaţă.” Pacienta mea a început să plângă în hohote. Am întrebat-o dacă vrea să-mi spună de ce plânge. (Mă întrebam dacă, printr-o asociere, avea legătură eu problemele ei urinare şi cu faptul că eu vorbisem despre urinare.) Mi-a spus că referirea la moarte o făcuse să simtă că viaţa ei se terminase. Convingerea aceasta începuse să se formeze de ceva timp. Simţea că, în ciuda suc- cesului profesional şi a faptului că reuşise să crească. Şi să educe doi copii, nu mai avea niciun motiv să trăiască. Ea atribuia acest sentiment faptului că părinţii ei nu divorţaseră, chiar dacă trăiau separat de când ea avea unsprezece ani. Mama îi interzisese să păstreze legătura cu tatăl ei. Ar fi fost considerat un semn de trădare faţă de mamă. În consecinţă, pacienta simţea că-i fusese refuzat dreptul de a relaţiona cu tatăl. Avea sentimentul că, dacă părinţii ar fi divorţat, ea ar fi fost liberă să-şi vadă tatăl. Tatăl ar fi avut dreptul să o viziteze, şi aşa mai departe, iar legătura dintre ei nu s-ar fi rupt. În felul acesta, ea asocia propriul divorţ cu actul de a-şi elibera copiii. În acelaşi timp, simţea că viaţa ei se terminase, odată ce făcuse acest lucru. Asta m-a făcut să mă gândesc la o altă povestire, pe care i-am şi spus-o. După prima mea întâlnire cu Eriekson, avusesem un vis. În vis, vizualizasem cuvintele: „Nu duci nimic până la capăt, niciodată.” Şapte ani mai târziu, în timp ce ascultam nişte înregistrări cu Erickson în Phoenix, am avut o revelaţie: „Cine spune că trebuie să duci ceva până la capăt? Nimic nu se termină cu adevărat atâta timp cât continuăm să trăim.” I-am relatat pacientei mele această povestire şi i-am sugerat că ar putea să-şi conceapă viaţa ca o continuare a vieţii părinţilor ei, iar viaţa copiilor săi ca pe o continuare a vieţii ei. Şi procesul va continua atâta timp cât există viaţă pe pământ. Acest gând i s-a părut dătător de speranţă. Esenţial la această trecere în revistă destul de amplă a două şedinţe, de terapie cu doi pacienţi diferiţi este că nu am avut idei preconcepute atunci când am ales aceste povestiri, ele au izvorât din propriile mele asocieri libere, care au fost influenţate de experienţele mele de

viaţă şi perfecţionate de peste treizeci de ani de experienţă clinică. Totodată, este important să subliniez că procesul respectiv s-a desfăşurat în contextul unei bune relaţii terapeutice. Pacienţii s-au oprit asupra acelor secvenţe care se aplicau în cazul lor. Nu a fost vorba neapărat despre acele părţi pe care eu mă aşteptasem să le aleagă. Dar s-au dovedit a fi utile. Când folosim aceste povestiri, ca şi atunci când recurgem la imaginaţie în general, există riscul ca experienţa imaginară să devină un susbstitut pentru experienţa reală de viaţă. Dacă cineva simte că a reuşit deja să-şi satisfacă necesităţile de trai, nu are de ce sa se mai dea jos din pat dimineaţa. Desigur, atunci când un terapeut adoptă filosofia activismului, aşa cum a făcut Erickson, el nu va încuraja niciodată un tip de viaţă „dolce far niente”. E puţin probabil ca persoanele care îi ascultă povestirile să se retragă din viaţa activă. Se întâmplă uneori ca pacienţii mei să observe că, deşi au o experienţă captivantă în cabinetul terapeutului, fantazând şi chiar imaginându-şi rezolvări ale conflictelor, nu există o continuitate. Ei se plâng că „nu s-a produs nicio transformare înăuntrul meu. După ce ies din cabinet nu fac nimic diferit faţă de cum făceam înainte”. În astfel de cazuri, câteodată este mai bine pentru pacient dacă păstrează tăcerea şi mă lasă sa-i relatez în linişte o povestire ericksoniană. Poate să fie o poveste lungă şi plictisitoare despre dezvoltarea în copilărie. La sfârşitul şedinţei, pacientul va declara că nu i s-a părut la fel de „bună” ca şedinţele de până atunci şi va spune că preferă să fie mai activ. Poate să afirme că s-a plictisit. Atunci o săi explic că ceea ce încercăm noi să realizăm se petrece la nivel inconştient, şi că nu contează ce face latura conştientă a minţii lui. Ulterior, poate să îmi spună că în viaţa lui au apărut schimbări majore. A devenit, de. Pildă, mai încrezător în sine pe plan social, a stabilit o serie de contacte noi său şi-a schim- bat locul de muncă. Cu alte cuvinte, activismul său se manifestă în afara şedinţelor terapeutice. În timpul şedinţelor, eu sunt cel care îşi asumă responsabilitatea în privinţa acţiunii. Desigur, pot să existe pacienţi cărora nu le place să li se spună o povestire concepută de altcineva decât terapeutul lor. S-ar putea să prefere o abordare mai personalizată. O serie de cărţi, precum Therapeutic Metaphors a lui David Gordon, inspirată de modul în care Erickson utiliza metaforele, vin în ajutorul celor care doresc să folosească metoda generală ericksoniană pentru a-şi crea metafore proprii. Evident, este puţin probabil ca simpla citire sau relatare a uneia sau a mai multora dintre aceste povestiri să determine o schimbare. Este de aşteptat ca schimbarea să se producă atunci când receptorul, şi poate chiar transmiţătorul (aşa cum îl numesc eu pe terapeut), se află într-o stare de receptivitate. Aşa cum am menţionat, această stare de receptivitate se reali- zează adesea cel mai uşor şi mai rapid prin inducerea unei transe hipnotice. Relaţia terapeutică optimă nu constă în ceea ce, în mod frecvent, se numeşte „transfer pozitiv44. Dimpotrivă, este una în care există un „raport44 între terapeut şi pacient. Numai atunci inconştientul pacientului şi cel al terapeutului pot interacţiona optim. Dacă cineva citeşte aceste povestiri în aşa-numita stare de veghe, s-ar putea să le res- pingă, considerându-le „clişee44, „răsuflate44 sau „interesante, dar irelevante44. În stare hipnotică însă, când tot ceea ce spune terapeutul îşi intensifică semnificaţiile, o povestire sau chiar un singur cuvânt dintr-o povestire pot să inducă o mmisatori —termenul Zen pentru iluminare. C A P I T O L U L

2

Povestiri motivationale Erickson a folosit adesea descrieri ale dez\oltării. Din prima copilărie – cum înveţi să-ţi

recunoşti propria mână, cum înveţi să stai în picioare, să mergi şi să vorbeşti – ca modalitate de a construi simţul propriei evoluţii şi dezvoltări. Când îmi spunea povestiri în care eram ghidat să mă întorc spre cele mai timpurii lecţii, eram capabil – în stare de transă— să retrăiesc efortul imens şi frustrarea care interve- neau adesea în procesul de învăţare a unei noi sarcini sau abilităţi. Eram totodată cât se poate de conştient de faptul că reuşisem să învăţ aceste abilităţi. Puteam face faţă şi altor provocări din viaţa mea prezentă. Aşa cum afirmă Jay Haley în Uncommon Therapy, Erickson avea o viziune extrem de clară asupra dezvoltării normale. Asta nu înseamnă că el încerca să îi vâre pe toţi indivizii în acelaşi tipar, ci considera că în fiecare există un sâmbure de normalitate şi sănătate, ceva similar, poate, cu ceea ce Haley numea „şinele adevărat”. Era conştient de nenumăratele moduri în care evoluţia şi dezvoltarea pot fi deformate şi îndrumate pe o cale greşită, dar simţea că sar- cina terapeutului este să readucă individul pe propriul său„drum adevărat”. In acest sens, a spus o povestire despre un cal care rătă- cea prin curtea familiei, când era el tânăr. Calul nu avea niciun însemn. Erickson s-a oferit să ia calul şi să îl ducă proprietarilor. Pentru asta, pur şi simplu l-a încălecat, l-a condus până la drum, apoi l-a lăsat să hotărască încotro voia să meargă. El intervenea doar atunci când calul ieşea de pe drum să pască iarbă sau când o lua peste câmp. Când, în cele din urma, calul a ajuns la curtea unui vecin care locuia la o depărtare de câţiva kilometri, omul l-a întrebat pe Erickson: „De unde ai ştiut că a plecat de aici şi că e calul nostru?” Erickson i-a răspuns: „Nu eu am ştiut – calul a ştiut. Eu nu am făcut decât să-l ţin pe drum.” Atunci când începem un curs de terapie sau unul didactic, este foarte util să ne întoarcem la începutul drumului adevărat. Un astfel de exemplu apare în povestirea didactică a lui Erickson numită „Cum învăţăm să stăm în picioare”. Cum învăţăm să stăm în picioare învăţăm foarte multe lucruri la un nivel conştient, apoi uităm ce am învăţat şi folosim abilitatea respectivă. Vedeţi voi, comparativ cu alţii, eu am avut un avantaj extraordinar. Am suferit de poliomielită, eram complet paralizat, iar infla- maţia era atât de puternică, încât îmi erau paralizate şi sim- ţurile. Puteam să-mi mişc ochii şi nu îmi fusese afectat auzul. Mă simţeam foarte singur, să zac tot timpul în pat, incapabil să mişc altceva decât globii oculari. Eram în carantină la fermă, împreună cu şapte surori, un frate, mama, tata şi o infirmieră. Ce puteam să fac ca să-mi treacă timpul? Am început să studiez oamenii şi mediul înconjurător. În scurt timp, am aflat că surorile puteau să spună „nu”, dar să gândească „da”. Şi puteau să spună şi „da”, şi să gândească „nu”. Puteau să-i ofere altei surori un mar, şi în acelaşi timp să îl păstreze pentru ele. Atunci am început să studiez limbajul nonverbal şi limbajul corpului. Aveam o surioară care tocmai începuse să înveţe să meargă de-a buşilea. Iar eu trebuia să învăţ să mă ridic în picioare şi să merg. Vă puteţi imagina cu câtă încordare priveam cum surioara mea depăşea faza mersului de-a buşilea şi învăţa sa se ridice în picioare. Voi nu ştiţi cum aţi învăţat să vă ridicaţi în picioare. Nu ştiţi nici măcar cum aţi mers pe picioarele voastre. Vă puteţi gândi că puteţi sa mergeţi în linie dreaptă cale de şase poşte – dacă nu există pietoni sau trafic rutier. Nu ştiţi că nu puteaţi să mergeţi în linie dreaptă în ritm constant. Nu ştiţi ce anume faceţi atunci când mergeţi. Nu ştiţi cum aţi învăţat să staţi în picioare. Aţi învăţat întinzând mâna şi trăgându-vă în sus. În felul acesta, mâinile voastre s-au încordat – şi, din întâmplare, aţi descoperit că puteţi să vă aduceţi greutatea în picioare. Este un lucru îngrozitor de complicat, pentru că genunchii voştri tind sa cedeze – iar dacă genunchii rămân

drepţi, cedează şoldurile. Atunci v-aţi încrucişat picioarele. Şi nu puteaţi să vă ridicaţi în picioare pentru că cedau şi genunchii, şi şoldurile. Aveaţi picioarele încrucişate – şi în scurt timp aţi învăţat să vă luaţi avânt şi să staţi în poziţie dreaptă –, şi vă trăgea. În sus, iar acum trebuie să învăţaţi cum să vă ţineţi genunchii întinşi, întâi pe unul, apoi pe celălalt, şi după ce învăţaţi asta, trebuie să învăţaţi cum să vă concentraţi pentru a vă ţine şoldurile drepte. Apoi aţi des- coperit că trebuie să învăţaţi să vă concentraţi pentru a vă ţine şoldurile drepte şi genunchii întinşi în acelaşi timp, şi picioarele depărtate! În sfârşit, acum puteaţi sta cu picioarele depăr- tate, sprijinindu-vă în mâini. Apoi a urmat lecţia în trei etape. Vă distribuiţi greutatea pe o mână şi pe ambele picioare, mâna aceasta nu vă susţine deloc. Ridică mâna stângă. Fără îndoială, e o munca grea — să înveţi să stai drept, cu şoldurile drepte, cu genunchii întinşi, picioarele depărtate, cu mâna aceasta dreapta apăsând cu putere pe sol. Apoi descoperiţi cum să vă schimbaţi echilibrul corpului. Vă schimbaţi echilibrul corpului întorcând capul, răsucind trupul. Trebuie să învăţaţi să vă coor- donaţi toate schimbările în echilibrul corpului atunci când vă mişcaţi mâna, capul, umărul, trupul – după care trebuie să învăţaţi toate astea din nou, pentru mâna cealaltă. Apoi urmează sarcina teribil de grea de a învăţa să staţi cu ambele mâini ridicate şi de a mişca mâinile în toate direcţiile, bazându-vă pe solidele suprafeţe de sprijin ale celor două picioare, pe care le ţineţi depărtate. Şi să vă menţineţi şoldu- rile drepte – şi genunchii drepţi, cu atenţia împărţită astfel încât să aveţi sub control genunchii, şoldurile, braţul stâng, braţul drept, capul, corpul. Şi, în sfârşit, după ce aţi dobândit suficientă dexteritate, aţi încercat să vă balansaţi pe un singur picior. O treabă fantastic de grea! Cum vă controlaţi întregul corp, menţinându-vă şoldurile drepte, genunchii întinşi, simţind totodată mişcarea mâinilor, mişcarea capului, mişcarea trupului? Apoi aţi dus un picior înainte şi aţi schimbat centrul de greutate al corpului! Genunchii vi s-au îndoit – şi iatăvă jos! V-aţi ridicat şi aţi încercat din nou. În cele din urmă, aţi învăţat cum să duceţi un picior înainte, şi aţi făcut un pas, şi vi s-a părut că e bine. Aşa că l-aţi repetat – era tare bine. A urmat al treilea pas —cu acelaşi picior –, şi v-aţi răsturnat! A durat mult până aţi alternat picioarele, dreptul, stângul, dreptul, stângul, şi tot aşa. Acum puteaţi să mişcaţi din braţe, să întoarceţi capul, să vă uitaţi în dreapta şi în stânga, şi totodată să mergeţi, fără să mai fiţi deloc atenţi să vă ţineţi genunchii întinşi şi şoldurile drepte. Erickson vrea să ne spună că un handicap poate constitui un avantaj pentru o persoană, „un avantaj extraordinar, comparativ cu alţii, el ne arată că învăţarea este una dintre cele mai bune forme de petrecere a timpului. Când este com- plet paralizat, el se întreabă: „Ce pot să fac ca să-mi treacă timpul?” în acest sens, ne descrie cum şi-a dezvoltat puterea de observaţie. Apoi ne povesteşte despre plăcerea de a învăţa în continuare – de a învăţa lucrurile care în mod normal sunt inconştiente – şi ne dă ca exemplu acţiunile şi mişcările pe care le facem în mod inconştient. În timp ce mergem pe stradă. Atunci când vorbeşte despre procesul efectiv de a învăţa să stai în picioare, el accentuează conştienţa chinestezică, iar ascultătorul se va concentra probabil asupra propriului simţ chinestezic interior. Stângăcia unui copilaş care încearcă să se ridice, să-şi ţină picioarele depărtate şi aşa mai departe este similară stângăciei pe care o resimţim cu toţii atunci când încercăm să învăţăm ceva nou. Descriindu-ne experienţele plauzibile prin care un bebe- luş poate trece atunci când învaţă să stea în picioare şi să meargă singur, Erickson îl încurajează pe ascultător să regreseze până la nivelul unui copil mic. De fapt, aproape oricine ascultă această povestire va intra într-o stare hip- notică, însoţită de regresie. În povestire, se pune accent pe învăţarea unei deprinderi fundamentale, la început în mod conştient, şi pe transformarea ei în ceva inconştient. Când

această povestire este folosită pentru a induce hipnoza, ea încurajează regresia şi manifestarea automatismelor. Este interesant de remarcat că enunţurile cu sens negativ ale lui Erickson (i.e. „v-aţi răsturnat”) sunt la timpul trecut. El trece la timpul prezent pentru a întipări sugestii pozitive („vă schimbaţi echilibrul corpului. Această povestire despre „setul de învăţături la o vârstă fragedă” este utilă la începutul oricărui program terapeutic pentru că aduce pacientul înapoi la o perioadă premergătoare apariţiei problemelor de origine nervoasă, distrugând, cel puţin temporar, seturile mentale fixe ale acestuia. De asemenea, i se reaminteşte astfel pacientului că învăţarea este sau a fost dificilă, dar că va reuşi să înveţe, dacă perse- verează. La urma urmei, el ştie că acum poate să meargă fără niciun efort. Erickcson evidenţiază totodată faptul că dispunem de piesele de bază şi că vom duce cu noi aceste piese de bază în viitor. Crescând la o fermă, Erickson trebuia să semene pentru a recoltă ceva în viitor. În această povestire, el aşază una dintre piesele de bază pentru terapie, vorbind despre modul în care învaţă oamenii. El face în aşa fel ca procesul învăţării să nu fie ceva ameninţător, ci. Interesant. De asemenea, el începe să accentueze punctele la care va reveni mereu în povestirile sale, şi anume faptul că cerceta lucrurile cu foarte mare atenţie. El a învăţat privindu-i pe alţii. Mesajul implicat este: „Te ajli aici ca să înveţi”, Erickson stimulând un “set de învăţare” – o deschidere faţă de învăţare. Paralizia te face neputincios, iar un pacient trebuie să facă faţă unor lucruri care îi provoacă neputinţă. Erickson transformă această paralizie în ceva util. Era singur şi nu se putea baza decât pe el însuşi, aşa că a început să-i observe pe alţii. Când Erickson spune că una dintre surori putea, să-i ofere altei surori un măr şi, în acelaşi timp, să-l păstreze pentru ea, el vrea să spună că el poate să ofere un măr – învăţarea –, şi, în acelaşi timp, să-l păstreze pentru el? Sau că voi înşivă puteţi să oferiţi ceva din voi şi, în acelaşi timp, să păstraţi o parte pentru voi? El nu oferă unul sau altul dintre aceste mesaje, ci un mesaj construit pe mai multe niveluri. Iar mărul ne face să ne gândim la Grădina Raiului – începutul, Facerea Lumii. „Vă puteţi imagina cu câtă încordare priveam.” Aici,Erickson pune accent pe cuvântul „imagina”. Desigur, acti- vitatea lui hipnotică se va desfăşura în acest mod, folosind imaginile, imaginaţia. În acelaşi timp, el începe să inducă şi săfocalizeze atenţia ascultătorului. Jeffzeig a făcut următorul comentariu la această poves- tire: „Erickson avea capacitatea să se joace cu atenţia ta şi să se joace cu propria lui atenţie. Îşi spunea toate povestirile chicotind. Era pus pe distracţie şi te invita şi pe tine să te joci. Dacă nu voiai să te joci, era problema ta. El continua să te invite, dar nu se supăra dacă îl refuzai. Noi ne aflăm încă la suprafaţa lucrurilor. Am senzaţia că am reuşit să înţeleg destul de bine procesul lui Erickson, dar dacă am discuta cu el despre ceea ce face, am descoperi că suntem abia la supra- faţă sau poate la primul nivel aflat dincolo de suprafaţă. El vedea cele două sau trei niveluri atunci când a prezentat sim- bolul unui măr. Poate se referea la „Ce gândeşte un copil mic despre un măr?” sau „Ce faci cu un măr atunci când eşti mic?” îi aduci un măr învăţătoarei. Şi el devenea un simbol prin care încercai să te faci plăcut. Erickson înţelegea inconştientul uman, deci ştia că, dacă prezentai acest tip de cuvânt sau simbol, te puteai aştepta la aceste asocieri posibile. Privind persoana respectivă, îţi dădeai seama despre asocierile pe care le face şi mergeai mai departe. Acest gen de profunzime este într-adevăr de neegalat. Nu ştii, prin urmare, cum ai învăţat să te ridici în picioare. Dar dispui de acea informaţie.” Acesta era unul dintre principiile importante ale lui Erickson —faptul că oamenii au, în propria lor istorie naturală, resursele de a rezolva problema pentru care caută aju- torul. În

această povestire, el le aminteşte oamenilor că dis- pun de resurse de care nu sunt deocamdată conştienţi. Când foloseşte fraze de genul: „în felul acesta mâinile voastre s-au încordat – şi, din întâmplare, aţi descoperit că puteţi să vă aduceţi greutatea în picioare”, aceasta este modalitatea prin care el ne transmite ideea utilizării în terapie a „întâmplărilor programate”. Pui pacientul într-o situaţie, iar el este determinat astfel să descopere lucruri – chiar dacă nu o face în mod conştient. „Este ceva îngrozitor de complicat, pentru că genunchii voştri tind să cedeze – iar dacă genunchii rămân drepţi, cedează şoldurile.” Aici, Erickson stimulează subconştientul prin cuvinte precum „drepţi” şi „ridicare în picioare”. Mai târziu, când aceste cuvinte sau sintagme sunt introduse în terapie, întregul set de învăţături şi atitudinea faţă de învă- ţare sunt evocate în mod automat:

Băiatul moare până în zori

Am terminat liceul în iunie 1919. În august, am auzit cum trei medici, în camera alăturată, îi spuneau mamei: „Băiatul moare până în zori.” Erickson a suferit prima infecţie cu poliomielită la vârsta de şaptesprezece ani. Fiind un copil normal, nu mi-a plăcut ce am auzit. Medicul nostru de ţară chemase doi ţipi din Chicago, în calitate de specialişti, iar ei i-au spus mamei că „Băiatul moare până în zori”. Eram furios. Să-i spui unei mame că fiul ei moare până în zori! E ceva cumplit! După asta, mama a intrat la mine în cameră, albă la faţă. Credea că delirez, fiindcă i-am cerut insistent să mute scrinul cel mare, ca să fie la un unghi diferit lângă pat. L-a aşezat lângă pat, într-o poziţie oarecare, dar eu am tot pus-o să-l mute până m-am declarat mulţumit. Din cauza scrinului, nu puteam să văd pe fereastră – şi afurisit să fiu dacă voiam să mor fără sa văd răsăritul de soare! Nu l-am văzut decât pe jumătate. Am zăcut inconştient vreme de trei zile. Nu i-am spus nimic mamei. Nici ea nu mi-a spus mie. Erickson mi-a istorisit această întâmplare emoţionantă în 1970, când venisem la el să mă ajute să-mi îmbunătăţesc memoria numelor şi să-mi recuperez amintirile din copilărie. Mi-am amintit imediat nişte lucruri din copilărie – despre propria mea bătălie cu o boală febrilă, scarlatina. Insă do- rinţa mea de a-mi îmbunătăţi memoria numelor nu avea să se realizeze. Abia mai târziu mi-am dat seama că el îmi sugera, într-un mod indirect, să accept această limitare. Această sugestie mi-a fost transmisă tot printr- o povestire, despre ce spusese tatăl său la înmormântarea mamei lui. „Şi, la înmormântarea mamei, lata a făcut următoarea remarcă: «A fost plăcut să petrec şaptezeci şi patru de ani- versări ale căsătoriei alături de aceeaşi persoană. Ar fi fost şi mai plăcut dacă erau şaptezeci şi cinci, dar nu le poţi avea pe toate.»” Prin această povestire şi prin cea precedentă, el ne spune, indirect, că suntem norocoşi să fim în viaţă. Prin referirea la scrin şi la răsăritul de soare, ne trans- mitea una dintre prescripţiile lui preferate, să ne bucurăm de viaţă, poate chiar s-o prelungim! „întotdeauna trebuie să avem un scop real în viitorul apropiat.” în acest caz, scopul său era să vadă răsăritul de soare. Desigur, înainte ca acest scop să fie atins, era necesar să mute obstacolul. Cum Erickson nu putea face acest lucru, avea nevoie de ajutorul mamei. Semnificativ este faptul că el nu i-a spus de ce voia să mute scrinul. Nu întotdeauna este necesar să ne motivăm acţiunile. Este însă necesar să avem scopuri – scopuri ime- diate şi care pot fi realizate. r

Dilatatia

Erickson nu a afirmat niciodată că hipnoza ar avea efecte miraculoase. A repetat însă în nenumărate rânduri că pose- dăm cu toţii puteri naturale pe care nu le utilizăm. Prin sugestii adecvate, care să ne motiveze, şi sub îndrumarea potri- vită, aceste puteri pot fi. Adesea valorificate şi folosite. Când a spus povestirea care urmează, ca răspuns la întrebarea „Este hipnoza utilă în tratarea cancerului?”, el se referea în principal la utilitatea hipnozei pentru calmarea durerilor. Exista o anumită implicaţie, potrivit căreia, împreună cu tra- tamentele convenţionale, ca intervenţia chirurgicală, hipnoza ar putea mări şansele de supravieţuire ale pacientului. Cred că se pot face multe. Preşedintele societăţii medicale din acest stat a trimis la mine o femeie. O operase de cancer uterin, apoi o operase de cancer la colon, de un alt lip. Femeia rămăsese cu o contracţie a colonului inferior. Defe- carea era extrem de dureroasă, şi mergea la cabinetul acestui medic pentru o dilataţie lenta, gradata. Suferea nişte dureri îngrozitoare. Medicul m-a întrebat: „Poţi s-o ajuţi pe aceasta femeie prin hipnoza? Nu vreau s-o operez şi a treia oara.” Aşa ca am utilizat o transă. I-am spus femeii că avusese două cancere de tipuri diferite; iar acum suferea de o con- tracţie dureroasă a colonului inferior. Că avea dureri mari, iar colonul trebuia dilatat, l-am spuscă dacă intra zilnic în pis- cină, arunca acolo o anvelopă de automobil şi se bucura de confortul bazinului şi de apă, dilataţia avea să fie mult mai puţin dureroasă. Iar ea a făcut asta în fiecare zi. Medicul mi-a spus că dila- taţia se producea mult mai repede, neobişnuit de repede. Mi-a zis că femeia continua să se plângă de dureri, dar că tonul vocii ei era altul. După părerea lui, intensitatea durerii nu mai era aceeaşi. Peste un an, femeia a venit la mine, m-a îmbrăţişat, m-a sărutat şi mi-a spus că avea o viaţă minunată. Colonul i se vindecase; doctorul îi spusese că are un colon normal. Îi extirpase tumoarea canceroasă. Nu mai recidivase. Erickson ne sugerează că „dilataţia” va fi mult mai puţin dureroasă dacă persoana implicată face ceva – dacă ia o anvelopă, şi intră în piscină. El stabileşte starea sufletească pentru terapia care va urma, sugerându-i că acest lucru poate fi realizat relativ uşor. De asemenea, sugerează că el se va „produce mult mai repede, neobişnuit de repede”. Implicaţia ultimă este că terapia va avea succes, aşa cum a avut cu această femeie, în ciuda faptului că ea suferea de o boală care adesea conduce la deces. Pentru că instrucţiunile, în acest caz un remediu simplu împotriva durerii, sunt date sub hipnoză, ele vor avea o mai mare putere decât dacă ar fi fost date în stare de veghe. Este posibil ca Erickson să spună acest tip de povestire pentru a transmite un mesaj cuiva din grup despre care sim- ţea că era „constipat” emoţional sau mental. El ar putea să indice că mesajul a fost intenţionat pentru persoana în speţă, uitându-se într-o direcţie şi îndreptându-. Şi vocea în altă direcţie, sau schimbând tonul vocii atunci când era cu faţa spre acea persoană, sau evitând să se uite spre respectiva persoană.

Disputa

Un bărbat din Philadelphia, pe care l-am vindecat de migrenă, i-a trimis la mine pe mătuşa şi pe unchiul lui. Mi-a spus: „Ăştia doi se ceartă în fiecare zi, de când s-au căsătorit. Şi sunt împreună de peste treizeci de ani.” Cei doi au venit la mine. Le-am spus: „Nu v-a ajuns de când vă certaţi? De ce nu începeţi sa vă bucuraţi de viaţă?” Şi au avut o viaţă foarte plăcută. Iar mătuşa bărbatului respectiv a încercat sa o convingă pe sora ei să vină şi ea la mine, pentru că mama acestui bărbat era foarte nefericită. În această povestire, Erickson, în maniera indirectă care îl caracterizează, răspunde

criticilor care întreabă despre evoluţia ulterioară a pacienţilor săi. Ne arată clar că tratamentul migrenei a fost eficient, spunându-ne că „bărbatul din Philadelphia” i-a trimis la el pe mătuşa şi pe unchiul lui. De asemenea, e clar că şi situaţia acestor două persoane s-a îmbunătăţit, întrucât mătuşa a simţit că Erickson putea să o ajute şi pe sora ei. Erickson începe adesea să relateze un caz referindu-se la un alt pacient care a fost tratat cu succes. Această povestire ar putea fi spusă de Erickson atunci când cineva din grup se certa în gând cu el sau cu sine însuşi. El accentueazăfraza: „Nu v-a ajuns de când vă certaţi?” Este posibil ca această povestire să fie greu de crezut. O prezint totuşi pentru fermecătoarea ei simplitate. L-am rugat pe Erickson să ne spună mai multe despre contextul în care fuseseră date aceste sugestii simple. Cât timp durase până stabilise legătura? Îi hipnotizase pe cei doi, soţ şi soţie? Ne-a răspuns: „Am folosit doar o transă în stare de veghe, care a trecut apoi întrto transă uşoară, l-am întrebat: «Dar de ce să nu vă bucuraţi de viaţă? Sunt peste treizeci de ani de când vă tot certaţi. Eu cred că o căsnicie ar trebui să fie ceva plăcut. Iar vouă nu v-au mai rămas prea mulţi ani ca să vă bucuraţi de căsnicia voastră.» Iar ei au fost capabili să apre- cieze acest lucru. Prea mulţi terapeuţi consideră că ei trebuie să direcţioneze schimbarea şi să ajute pacientul să se schimbe. Terapia e ca. Un bulgăre de zăpadă căruia îi dai drumul din vârful unui munte. Rostogolindu-se, se face din ce în ce mai mare şi se transformă într-o avalanşă care ia forma acelui munte.” C A P I T O L U L 3

Să avem încredere în inconştient Invăţasem multe

La colegiul Oswego din New York, Estabrooks un profesor de psihiatrie mi-a spus atunci când m-am dus la el: „O sa te programez să ţii o convocare pentru profesori astă-seară.” Urma să participe o mulţime de orăşeni, şi trebuia să fac o groază de lucruri înainte să intru în amfiteatru, lucruri care nu aveau nicio legătură cu prelegerea în sine. Cu toate acestea, nu îmi făceam griji, pentru că ştiam că sunt în stare să vor- bese, şi ştiam că sunt în stare să gândesc, şi ştiam că învăţasem multe în decursul anilor. În paragraful de mai sus şi în cele doua care urmează, Erickson modelează o atitudine de încredere în amin tirile pe termen lung şi în cunoştinţele stocate inconştient. El sublini- ază faptul că inconştientul nostru este depozitarul amintirilor şi deprinderilor care pot fi accesate după mulţi ani. Li plăcea să-l citeze pe Will Rogers: „Nu ceea ce nu ştim ne creează probleme. Ceea ce ştim că nu este aşa ne creează probleme.” La care Erickson obişnuia să adauge: „Lucrurile pe care le ştim, dar nu ştim că le ştim, ne creează probleme şi mai mari.” Ninsoare slabă în satul Lowell din Wisconsin, prima ninsoare din toamna aceea a căzut pe 12 noiembrie, pe la patru după-amiaza. Iar copilul din banca a treia, de pe rândul al treilea, care stătea chiar în dreptul ferestrei, se întreba: oare cât timp o să-mi mai amintesc de asta? Pur şi simplu, mă întrebam…Ştiam cu precizie… Ştiam că era 12 noiembrie, anul 1912. Ninsese foarte puţin.

Narvalul

La fermă, aveam două cărţi – istoria Statelor Unite şi un dicţionar în ediţie completă. Am

citit dicţionarul acela din scoarţă în scoarţă, de mai multe ori. Şi aveam un vocabular formidabil. Peste mulţi ani, când ţineam conferinţe în Montana, un medic m-a invitat într-o seară la el acasă. Pe parcursul şederii acolo, a venit la mine cu un obiect ciudat, în formă de spirală, şi m-a întrebat: — Ştii ce-i ăsta? — Un colţ de narval. Iar el mi-a zis: — Eşti prima persoană care s-a uitat la obiectul ăsta şi l-a recunoscut. Bunicul meu a fost vânător de balene şi a luat colţul ăsta de la un narval. De atunci îl avem în familie. Iar eu am păstrat întotdeauna tăcerea în ceea ce-l priveşte. Îi las pe oameni să-l examineze şi să se tot întrebe ce-o fi. Spune-mi, tu cum ai ştiut că e un colţ de narval? Şi atunci i-am răspuns: — Când aveam cinci sau şase ani, am văzut o poză cu aşa ceva într-un dicţionar în ediţie completă.

O să vorbească

Multă lume îşi făcea griji pentru că împlinisem patru ani şi încă nu vorbeam, şi aveam o surioară cu doi ani mai mică decât mine care vorbea, şi mai vorbeşte şi acum, dar nu spune nimic. Iar oamenii se necăjeau pentru că eu eram un băieţel de patru ani care nu vorbea. Mama le-a spus, liniştită: „Când va veni vremea, o să vorbească.” Această povestire evidenţiază convingerea lui Erickson că ne putem baza pe inconştientul nostru care ne oferă, răspun- surile potrivite la momentul potrivit. Când această povestire îi este relatată unui pacient care abia începe să intre în transa hipnotică, ea îl poate încuraja să aştepte răbdător până simte nevoia să vorbească sau până când este capabil să dezvăluie mesaje subconştiente într-o manieră nonverbală.

Scărpinatul porcilor

Într-o vară, am vândut nişte cărţi ca să ma pot întreţine ia colegiu. Pe la ora cinci, am intrat într-o fermă, l-am întrebat pe fermier dacă nu vrea să cumpere cărţi, iar el mi-a răspuns: — Tinere, eu nu citesc nimic. Nu am nevoie să citesc nimic. Nu mă interesează decât porcii mei. — Cât hrăneşti porcii, pot să stau şi eu sa vorbesc cu dumneata? L-am întrebat. — Cum să nu, tinere, dar asta n-o să te ajute deloc. Eu n-o să-ţi dau atenţie; sunt ocupat să hrănesc porcii. Prin urmare, am început să-i vorbesc despre cărţile meie. Fiindcă şi eu crescusem la o fermă, fără să-mi dau scama, am luat de pe jos doua scândurele şi m-am apucat să scarpin porcii pe spinare în timp ce vorbeam. Fermierul s-a uitat la mine, sa oprit şi mi-a zis: — Cine ştie să scarpine un porc pe spinare, aşa cum le place porcilor, este un tip pe care vreau să-l cunosc, Eşti invitatul meu la cina astă-seară, poţi să rămâi peste noapte aici, pe gratis, şi îţi cumpăr şi cărţile alea. Ţie îţi plac porcii. Te pricepi să-i scarpini aşa cum le place lor sa fie scărpinaţi. Aici, Erickson povesteşte cum’ a acţionat, inconştient, exact în maniera cea mai potrivităpentru a-şi atinge scopul — în acest caz, pentru a-şi vinde cărţile. El accentuează faptul că „fără să-şi dea seama” a luat nişte beţe şi a scărpinat por- cul pe spinare în timp ce vorbea cu fermierul. Fermierul, în mod subconştient, a reacţionat faţă de un om cu care simţea că are ceva în comun.

Sigur că Erickson nu ne învaţă cum să vindem cărţi sau cum să manipulăm oamenii. El a reuşit, într-un mod natural, să stabilească o punte de legătură cu acest fermier, în parte pentru că el însuşi crescuse la o fermă. Acţiunea care a avut efect – scărpinatul porcului pe spinare – a putut fi expri- mată pentru că Erickson se exprima liber. El îl îndeamnă pe ascultător să aibă încredere în propriul inconştient, aşa cum el însuşi a avut încredere în inconştientul lui şi aşa cum fer- mierul a avut încredere în inconştientul său atunci când i-a răspuns astfel tânărului Erickson. Această povestire ilustrează, totodată, principiul pe care eu l-am numit „Alăturătepacientului4’. Erickson mi-a spus această povestire în august 1979, când l-am întrebat de ce mă alesese pe mine să scriu cuvântul înainte la cartea lui, Hypnotherapy. Înainte să înceapă pove- stirea despre scărpinatul porcilor, îmi spusese: „Mi-a plăcut de tine, şi i-ai dat nevestei mele o broască de aur.” (Când îl vizitasem prima dată pe Erickson, în 1970, mă întorceam din Los Angeles la New York cu o colecţie de şerpi, şopârle şi broaşte, toate vii. Îi dăruisem atunci o broască galbenă, foarte frum oasă.) A dezvoltat apoi subiectul: „Mi-ai făcut o impresie bună. Mi-a plăcut de tine. Eşti natural. Eşti cinstit. Eşti profund. Eşti inteligent şi ai fost în stare să te duci din New York până la San Francisco sau L.A. Numai fiindcă îţi plac broaştele! Impresia pe care o las eu, judecând după camera în care ne aflăm – tipul ăsta e pasionat de gravuri. Impresia asta ar trebui să o ai despre mine. Tipului ăstuia îi plac mult gra- vurile. Nu e doar un individ care stă pe scaun şi câştigă bani ca psihanalist. Are şi alte preocupări. Iar broaştele sunt cu totul altceva decât psihanaliza, psihiatria, literatura, şi aşa mai departe. Eşti interesat de lucruri din domenii diverse.” După ce şi-a încheiat povestirea, şi-a evidenţiat punctul de vedere privindu-mă în ochi cu claritate şi blândeţe, şi mi-a spus: „îmi place cum scarpini porcii.” Am înţeles atunci că avea încredere în inconştientul lui când îşi alegea colabora- torii, aşa cum proceda şi în privinţa altor decizii.

Şapte asteriscuri

Unul dintre subiecţii mei era o persoană cu totul deosebită cu care am făcut multe experimente. Era psiholog. Avea un titlu universitar de doctor şi era complet nehotărât în privinţa propriului viitor. L-am folosit în cadrul unor experimente, şi atunci a înţeles că are un inconştient, l-am împrumutat cărţile mele de medicină şi a intrat la facultatea de medicină. În ultimul an de studii, unul dintre profesorii de acolo, care îl plăcea foarte mult, i-a spus: — Arthur, cum crezi că ai să te descurci la examenul meu? Şi Arthur i-a răspuns: — N-o să am probleme la examenul dumneavoastră. Aveţi doar zece întrebări, iar acestea sunt… Şi a început să-i enumere toate cele zece întrebări. Profesorul i-a zis: — Ei, bine;, tu ştii exact întrebările pe care vreau să le pun! Ba chiar mi le-ai spus în ordinea în care le utilizez. Nu cumva ai pătruns prin efracţie în biroul meu şi mi-ai furat copia? Iar Arthur i-a răspuns: — Nu, pur şi simplu ştiam ce o să întrebaţi la un examen de sfârşit de an. La care profesorul a replicat:

— Explicaţia ta nu mă mulţumeşte. Te duc la decan, să-i spui şi lui. Decanul a ascultat povestirea. — Este adevărat, Arthur? Tu chiar ştii întrebările? L-a chestionat el. — Bineînţeles că ştiu întrebările. Am fost la cursurile domnului profesor şi i-am ascultat prelegerile, i-a răspuns Arthur. Iar decanul i-a zis: — Nu ştiu cum, dar bănuiesc că ai intrat în posesia copiei. Dacă nu reuşeşti să ne dovedeşti buna ta credinţă, mă văd nevoit să-ţi interzic intrarea în examen, şi n-o să poţi absolvi din cauza incorectitudinii. — Vreţi o dovadă că eu ştiam, înaintea domnului profesor, care aveau să fie întrebările dumnealui. Puteţi să trimiteţi pe cineva în cameră la mine să aducă aici caietul meu cu notiţele pe care le-am luat la cursurile dumnealui. O să observaţi că anumite lucruri sunt însemnate cu asteriscuri. Veţi vedea că „1”, şi „2”, şi „3” sunt aplicate în mod diferit la acele „întrebări cu asteriscuri”. Pentru că dumnealui obişnuieşte să pună doar zece întrebări, am ales zece notiţe cărora le-am acordat câte şapte asteriscuri, pentru că acelea erau lucrurile pe care pusese un accent mai mare – atât în timpul anului, cât şi la sfârşit de an. Aşadar, au trimis pe cineva să aducă acel caiet şi au văzut că Arthur însemnase anumite notiţe cu un asterisc, pe unele cu două, pe altele cu trei, cu patru, cu cinci, cu şase – dar numai zece erau însemnate cu şapte asteriscuri. Şi asteriscurile aveau câte o cifră, nu în ordine, de la 1 la 10. Cea din mij- loc era 1 şi, probabil, cea de sus era 9, şi aşa mai departe. Atunci decanul a spus: — Nu mai e nevoie să susţii examenul. Ai ascultat cu multă atenţie şi ai auzit intonaţia specială cu care profesorul a rostit acele elemente. Când asculţi o prelegere şi eşti atent la importanţa pe care profesorul o acordă anumitor subiecte, poţi să-ţi dai seama care vor fi punctele pe care el le va include în examen. Arthur era deosebit; avea un simţ al auzului extraordinar de dezvoltat şi un remarcabil simţ al intensităţii sunetelor, aşa că întotdea- una ştia dinainte ce subiect va fi inclus în examen. Profesorul se dădea de gol. Profesorii îţi spun ce anume este foarte important şi vor întotdeauna ca studenţii să fie conştienţi de această importanţa. Aveţi grijă să vă amintiţi acest subiect, pentru că îl veţi avea la examen. Comunicarea este un lucru foarte complicat. Expresia noastră facială, ochii noştri, felul în care ne ţinem corpul, felul în care ne mişcăm corpul şi extremităţile, felul în care ne mişcăm capul, modul în care ne mişcăm anumiţi muşchi individuali – toate acestea ne dez- văluie foarte multe informaţii. În această povestire, tânărul psiholog şi student la medi- cină a învăţat nu doar să aibă încredere în inconştientul lui, ci şi să-şi dezvolte abilităţile de percepţie până la un nivel extrem de avansat. După cum a spus Erickson: „Arthur era cu totul deosebit.” Desigur, cei mai mulţi dintre noi nu ne-am dezvoltat abilităţile de percepţie într-o măsură aşa de mare. Cu toate acestea, dacă ştim că acest lucru este posibil, putem ji încurajaţi într-o direcţie similară, mai ales când primim mesaje clare în visele sau în asocierile noastre. Profesorul din această povestire le semnala studenţilor, în mod inconştient, ce anume voia el ca ei să înveţe. Erickson ne spune să ascultăm aceste semnale ale inconştientului nostru. În povestire, studentul a fost capabil să aducă până la nivelul conştientei ceea ce aflase în mod inconştient. Ascultătorii şi cititorii pot să răspundă însă la mesajele subliminale care le sunt transmise de Erickson chiar dacă nu sunt conştienţi de acest lucru. De fapt, el îi instruieşte să facă asta.. în inducerea şi utilizarea transei, Erickson ne îndeamnă să ne străduim să obţinem aceeaşi

atitudine – de încredere în inconştientul nostru. Face acdst lucru şi în următoarea explicaţie pentru terapeuţi: Vedeţi voi, inducerea transei nu ar trebui sa fie un lucru extrem de complicat. E suficient să transmiteţi încredere prin vocea voastră. Încrederea în capacitatea voastră de a induce transa este lucrul cel mai important. Şi nu există om care să nu intre în transă – chiar şi pacienţii foarte paranoici – dacă aveţi foarte multă grija. Eu nu recomand transa pentru pacienţii paranoici, pentru ca aceştia pot deveni paranoici şi în stare de transă. Dar, experimental, am dovedit că toţi pacienţii pot intra în stare de transă. Este însă necesar să ştii că te afli în transă? Nu, nu este necesar. Cât de profundă trebuie să fie transa? Orice transă care arc un nivel suficient pentru a-i permite inconştientului nostru să arunce o privire, o privire mentală la ceea ce se petrece este de ajuns. Din acele priviri mentale şi din acea înţelegere înveţi mult mai mult decât printr-un efort conştient. Şi e bine să-ţi foloseşti mintea la nivel inconştient chiar şi atunci când o utilizezi la nivel conştient.

Curiozitate

O femeie venea la colegiu ţinând tot timpul mâna stângă peste gură. Vorbea în timpul orei de curs cu mâna stângă sub nas, ca să nu i se vadă gura. Mergea pe stradă acoperindu-şi gura cu mâna stângă. Mânca la restaurant ascunzându-şi gura sub mâna stângă. Când vorbea la ore, mergea pe stradă, lua masa la restaurant, întotdeauna îşi acoperea gura cu mâna stângă. Lucrul ăsta mi-a stârnit interesul. Mi-am propus să mă apropii de ea. Mi-a povestit, după multe îndemnuri din partea mea, că la vârsta de zece ani trecuse printr-o experienţă îngrozitoare. Într-un accident de maşină, fusese aruncată prin par- briz. O experienţă înfricoşătoare pentru o fetiţă de zece ani. Geamul parbrizului îi tăiase gura, iar capota maşinii era plină de sânge. Tot sângele ăsta care o speriase pe fetiţa de zece ani poate că nu a fost aşa de mult, dar ei aşa i se păruse. A crescut cu ideea că are o cicatrice groaznică la gură – şi de aceea îşi acoperea gura cu mâna, fiindcă nu voia ca lumea să-i vadă cicatricea aceea îngrozitoare. I-am dat să citească o istorie a cosmetologiei şi a aflat despre semnele de frumuseţe – semne în formă de semilună, cerc, stea şi aşa mai departe. A citit cum o femeie poate să aplice un semn de frumuseţe lângă trăsătura pe care ea o con- sideră atrăgătoare. Am făcut-o să-mi deseneze câteva semne de frumuseţe. Apoi am îndemnat-o, în intimitatea camerei ci, să facă o copie în mărime naturală a cicatricei – s-a dovedit a fi o stea în cinci colţuri, de mărimea unui semn de frumu- seţe. Dar ea o vedea în continuare ca fiind mai mare decât întreaga faţă. Atunci am convins-o să-şi dea întâlnire cu unul dintre stu- denţi. Trebuia să care două genţi grele, ca să aibă mâinile ocupate, să nu le mai ducă la faţă. La această întâlnire, şi apoi la următoarele, a descoperit că, dacă îi dădea voie băiatului să o sărute la despărţire, el o săruta de fiecare dată pe partea de gură unde era cicatricea. Chiar dacă gura ei avea două părţi, băiatul o săruta de fiecare dată, fără excepţie, pe partea cu cicatricea.. S-a întâlnit cu un bărbat, dar nu a avut curaj să-l lase sa o sărute înainte de a se despărţi. Al doilea bărbat a sarutat-o pe partea dreaptă a gurii. La fel au făcut şi al doilea, al treilea, al patrulea, al cincilea şi al şaselea. Ce nu ştia această femeie este că era curioasă şi, pentru că era curioasă, îşi înclina de fiecare data capul spre stânga, aşa că bărbatul nu putea s-o sărute decât pe partea dreaptă a gurii! De câte ori povestesc istoria acestui caz, raă uit în jurul meu. Ştiţi cu toţii ce este aceea vorbire subliminală, dar nu ştiţi despre auzul subliminal. Când povestesc istoria acestui caz, absolut toate femeile strâng din buze – iar eu ştiu ia ce se gândesc. Îl observi cu atenţie pe

vecinul care a venit să vadă bebeluşul. Te uiţi la buzele lui. Ştii exact când vecinul acela va săruta bebeluşul. Observând direcţia în care fata obişnuia să-şi încline capul atunci când era curioasă în legătură cu un lucru, Erickson a putut să prevadă că ea avea să-şi încline capul în acelaşi fel atunci când urma să fie sărutată. El ne învaţă importanţa faptului de a folosi informaţiile care ne sunt dezvăluite incon- ştient de către pacient. Erickson a ajutat-o să descopere ceea ce el descoperise deja, şi anume faptul că îşi înclina capul atunci când devenea curioasă. Pentru a o ajuta să descopere acest lucru, el a împiedicat-o să-şi folosească mecanismul de apărare obişnuit, şi anume să-şi acopere cicatricea cu mâna stângă. În acest fel, ea a putut, după ce mai mulţi, bărbaţi au sărutat-o pe partea cu cicatricea, să concluzioneze că această cicatrice nu era chiar aşa de urâtă. Erickson se foloseşte de un truc pe care iluzioniştii îl cunosc foarte bine. El ne direcţionează atenţia într-un loc, când ceea ce se petrece are loc, de fapt, altundeva. De pildă, el ne face să ne gândim: „De ce îşi acoperă ea gura cu mâna stângă?” în realitate, nu acest lucru este important. El observă felul în care ea îşi înclină capul, şi acesta este lucrul care contează.

Profesorul Rodriguez

Eu intru în transă ca să fiu mai sensibil la intonaţiile şi inflexiunile din vocea pacienţilor mei. Şi ca să pot auzi mai bine, să văd mai bine. Intru în transă şi uit de prezenţa celor- lalţi. Iar oamenii văd că sunt în transă. Am avut un pacient, pe nume Rodriguez, profesor de psi- hiatrie în Peru. Mi-a scris ca voia să facă psihoterapie cu mine. ÎI cunoşteam după reputaţie. Ştiam că avea o educaţie mult mai bună decât a mea. Ştiam că era mai ager la minte decât eram eu. Dar el îmi cerea să-l primesc ca pacient. Mă întrebam: „Cum o să fac faţă unui om mai inteligent, mai educat, mai ager la minte decât mine?” Era un spaniol din Castilia, şi extrem de arogant – arogant şi crud, obişnuit să-şi insulte interlocutorul. L-am programat pentru ora două. I-am notat numele, adresa, starea civilă, tot ce era necesar pentru statistică. Apoi mi-am ridicat privirea şi l-am întrebat: „Cum vedeţi problema dumneavoastră?41 Scaunul era gol. M-arn uitat la ceas. Nu era două. Era ora patru. Am obser- vat că aveam în faţă un dosar cu nişte foi în el. Atunci mi-am dat seama că intrasem într-o transă hipnotică pentru a-i face anamneza. într-o altă zi, după vreo douăsprezece sau paisprezece ore de terapie, Rodriguez a sărit, de pe scaun şi a exclamat: — Doctore Erickson, sunteţi în transă! în momentul acela, m-am trezit şi i-am spus: — Ştiţi că sunteţi mai ager decât mine şi mai inteligent, mai spiritual, mult mai educat. Şi că sunteţi foarte arogant. Simţeam că n-o să vă pot face faţă şi mă întrebam cum să fac ca să mă descurc. Abia după primul interviu mi-am dat seama că inconştientul meu hotărâse să preia controlul. Ştiu că am în dosar foi de hârtie, notiţe. Încă nu le-am citit. O să le citesc azi, după ce plecaţi. Rodriguez mi-a aruncat o privire furioasă, apoi m-a între- bat (arătând spre o fotografie): — Sunt părinţii dumneavoastră? — Da, i-am răspuns. — Cu ce se ocupă tatăl? — A fost fermier, acum e la pensie.

La care Rodriguez ’mi-a. Aruncat, pe un ton dispreţuitor: — Ţărani! Ştiam că are foarte multe cunoştinţe din domeniul istoriei. I-am spus: — Da, ţărani. Dar, din câte ştiu, sângele ticăloşilor mei strămoşi curge şi prin venele dumneavoastră. Ştia că vikingii invadaseră întreaga Europă. După asta, s-a făcut băiat cuminte. E nevoie ca mintea să proceseze rapid ca să înţelegi ca „sângele ticăloşilor mei strămoşi curge şi prin venele dumneavoastră44. Ştiam că Rodriguez plecase din Anglia fără să-i plătească lui Ernest Jones onorariul pentru şedinţele de psihanaliză. Ştiam că plecase de la Universitatea Duke şi că lăsase în urmă o mulţime de datorii. Aşa că, la începutul ultimei săptămâni, i-am cerut lui Rodriguez să-mi spună numele tuturor oamenilor importanţi pe care îi cunoştea. Le-am notat adresele, l-a făcut plăcere să se dea mare în felul ăsta. Am scris tot ce mă interesa, apoi l-am întrebat: — Plătiţi cu cec sau în numerar? — M-aţi păcălit, a zis el. — Am considerat că este necesar. Am muncit pentru aceşti bani. Şi mi-am primit onorariul. Pentru care alt motiv aş fi vuit să ştiu numele şi adresele tuturor prietenilor lui importanţi? Ştia el prea bine ce e acela un şantaj. Aceasta era una dintre povestirile preferate ale lui Erickson pentru a ilustra valoarea pe care o are transa pentru tera- peut, aceasta permiţându-i să găsească modalitatea optimă de a reacţiona eficient faţă de pacienţii săi. Această povestire necesită un comentariu minim. Ea arată cât este de important ca terapeutul să fie „pe fază” atunci când are de-a face cu un pacient arogant. Erickson realizează acest lucru treptat, evidenţiind la început punctele în care îi era inferior lui Rodriguez. în acest fel, faptul că el are ultimul cuvânt devine şi mai efi- cient. El ne transmite un submesaj. Deşi ne putem simţi „infe- riori” faţă de o altă persoană, chiar necorespunzători, dacă vom fora în inconştientul nostru, vom găsi resurse pentru a echilibra situaţia sau pentru a ne ridica pe o poziţie supe- rioară. S-ar putea ca pentru asta să fie nevoie să îi aducem la suprafaţă pe strămoşii noştri, aşa cum a făcut Erickson, dar nu e nimic rău în asta. Erickson nu vrea să ne deposedeze de calităţile şi resursele pe care le-am moştenit. El credea cu tărie că trebuie să ne folosim de tot ceea ce avem – de toate resursele noastre.

Răţoiul Huey, răţoiul Dewey şi răţoiul Louie

Aveam de scris un paragraf foarte dificil. Am încercat din răsputeri, dar nu reuşeam în niciun chip. Şi, într-o bună zi, mi-am spus: „Ei, bine, am la dispoziţie două ore până vine următorul pacient. Mă las pe spate, intru în transă, şi să vedem ce are să-mi spună inconştientul în legătură cu para- graful acela dificil.” Am aşteptat până mai erau cam cincisprezece minute îna- inte să-mi vină pacientul şi, spre surprinderea mea, am văzut că aveam pe genunchi o cutie pentru cărticele de benzi desenate destinate copiilor. Pe birou se aflau două teancuri de astfel de cărticele cu benzi desenate. Trebuia să apară pacientul, aşa că am pus cărticelele la loc, în cutie, m-am dus în camera cealaltă şi m-am ocupat de pacient. Peste vreo două săptămâni, mi-am zis: „Ei, dar eu nu am primit încă răspunsul în legătură cu paragraful acela”. Aveam un pic de timp liber, aşa că am luat un creion şi imediat mi-au venit în minte următoarele: „Şi răţoiul Donald i-a zis răţoiului Huey, râţuştei Dewey şi râţoiului Louie… şi m-am gândit, amuzat, că acele cărticele cu benzi desenate care îl au drept

erou pe răţoiul Donald stârnesc inteligenţa deopotrivă a adulţilor şi a copiilor. Ele trebuie să fie succinte, clare şi sub- tilc. Şi aşa am reuşit-să scriu paragraful. Inconştientul meu a ştiut unde să găsească un exemplu. Aceasta este o altă povestire care evidenţiază valoarea inconştientului atunci când avem de rezolvat o problemă. J Erickson mi-a istorisit această povestire atunci când l-am rugat să-mi spună cum să-mi programez pacienţii mai bine şi, să scriu cu mai multă uşurinţă. E clar că ceea ce îmi spunea ’ el era că trebuie să intru în transă, după ce mă asigur că dis- pun de timpul necesar, aşa cum făcuse şi el, şi apoi. Să ascult i ce are să-mi spună inconştientul meu. Ceva mai târziu, i-am j urmat sfatul şi am găsit mai multe soluţii. Odată, când mă blocasem şi nu reuşeam să mai scriu, mi-am autoindus o transă hipnotică, dar mai întâi mi-am pus întrebarea: „Cum aş putea să depăşesc acest blocaj?” Am observat că mă fur- nică dosul degetului mare, partea laterală a degetului mijlo- ciu şi mijlocul degetului arătător. În scurt timp, mi-am dat j seama că aceste furnicături erau localizate exact acolo unde j aş fi ţinut un stilou. Mesajul pe care mi-l transmitea incon- ştientul meu era că trebuia să încep să scriu de mână.’ apoi să trec la dictafon. Am făcut întocmai şi am reuşit să depăşesc blocajul respectiv.

O plimbare pe stradă i

Mergi pe stradă, la vârsta pe care o ai acum, încerci să mergi întins, fără să te abaţi din drum, dar, întâmplător, îţi feste foame şi, din reflex, încetineşti pasul când îţi iese în calc j un restaurant. Dacă eşti femeie, poate că te îndrepţi automat spre vitrina unui magazin de bijuterii. Dacă eşti sportiv, te opreşti din reflex lângă vitrina unui magazin cu articole sportive. Dacă ţi-ai neglijat dantura şi ştii că ar cam trebui să-ţi faci programare la dentist, dar nu ai chef, iuţeşti automat pasul când treci pe lângă un cabinet stomatologic. I 67 Să avem încredere în inconştient

Mi-am găsit un loc de unde puteam să urmăresc femeile tinere care treceau prin dreptul unei clădiri cu cabinete medi- cale. Dacă îşi modificau mersul într-un anumit fel, încetineau pasul şi dădeau altfel din braţe, iar pe chip le apărea o expresie de mare blândeţe când treceau pe lângă acea clădire, mă duceam la ele şi le întrebam: „Primul test de graviditate pe broaşte ori iepuri a ieşit pozitiv?” Fără să se gândească, ele îmi răspundeau: „Primul, da, sau nădăjduiesc că da.” O tânără şi-a modificat mersul, legănatul braţelor şi expresia feţei. Se vedea că are o reacţie de frică! Trebuia să ai grija – nu era măritată! Fiecare persoană, bătrână sau tânără, încetineşte pasul în mod automat, de parcă aerul ar deveni dens şi greu de stră- puns. Ştiţi în faţa cărei clădiri? — o brutărie! Acel stimul olfactiv puternic te încetineşte automat. Aici ni se dă un alt exemplu care ilustrează faptul că, în mare parte, comportamentul nostru este determinat în mod inconştient. Erickson inserează, de asemenea, referinţe frecvente la comportamentul „automat”. Astfel, această pove- stire este utilă pentru a încuraja un pacient să-şi îngăduie să răspundă automat în timpul unei transe hipnotice. Repetiţia din povestire poate conduce foarte uşor la o transă hipnotică, mai ales atunci când cuvintele sunt rostite ritmic. Desigur, această povestire poate fi folosită şi pentru diag- nosticare. Putem urmări reacţia pacientului atunci când menţionăm diverse elemente din povestire – magazinul de bijuterii,

magazinul cu articole sportive, cabinetul stomato- logic. Îngrijorarea legată de graviditate poate apărea ca reacţie la partea care se referă la teama tinerei că ar putea fi însărcinată. Comentariul despre brutărie poate foarte uşor să trimită un subiect la amintiri din prima copilărie, care sunt asociate cu mirosul bucatelor pregătite la cuptor sau pe maşina de gătit. M-am întrebat de ce Erickson a accentuat faptid că „fie- care persoană… încetineşte pasul în mod automat’4 când trece pe lângă o brutărie. În cele din urmă, mi-am dat seama că mesajul pe care mi-l transmitea era „încetineşte, Rosen”. El le spune tuturor celor care îl ascultă să încetinească şi să-şi facă timp pentru a învăţa şi a face asocieri senzoriale.

Dicteul automat

Se cuvine să fim atenţi la fiecare mişcare. De multe ori, scriind „da”, se poate răspunde la întrebări. O fată poate să întrebe: — Sunt cu adevărat îndrăgostită? Iar eu o voi întreba: — De cine crezi că eşti îndrăgostită? — Păi, ar fi Bill, Jim, Pete şi George. Şi atunci o întreb: — De Bill? Ea scrie „Da”. — De George? — Da. — De Jim? — Da. — De Pete? — Da Dar dacă „da”-ul face o gaură, dacă creionul perforează hârtia, atunci acela este băiatul. Dar ca nu vrea să ştie deo- camdată acest lucru. Odată, la Universitatea Michigan, dr. Anderson ţinea o conferinţă despre hipnoză în faţa celor din departamentul de psihologie – a întregului departament. Dr. Anderson m-a întrebat dacă voiam să fac o demonstraţie. I-am spus că nu aveam un subiect şi că îmi trebuiau voluntari. A chemat mai mulţi studenţi şi i-a întrebat dacă doreau să participe, şi au acceptat destul de mulţi. Am ales o fată pe care o chema Peggy. Printre altele, dr. Anderson voia să experimenteze scrierea automată. I-am spus lui Peggy să se ducă la capătul unei mese lungi; iar noi, toţi ceilalţi, am rămas la celălalt capăt al mesei. l-am indus o transă lui Peggy. Era conştientă că noi ne aflam la un capăt al mesei lungi, iar ea, la celălalt. A scris ceva automat. Apoi, tot automat, a împăturit hârtia o dată, şi încă o dată, apoi a vârât-o în poşetă. Ea nu a observat nimic din ioate astea. Noi, ceilalţi, am observat. Am aduso din nou în transă şi i-am spus ca, după ce se trezea, să scrie automat: „Este o zi frumoasă de iunie.” Noi însă eram în aprilie. A scris această propoziţie, iar când i-am arătat-o, mi-a zis că nu ea a scris-o şi că nu era scrisul ei. Avea dreptate, nu era scrisul ei. în septembrie, m-a sunat dintr-o altă localitate, din Indiana, şi mi-a spus: — Azi mi s-a întâmplat un lucra ciudat, şi cred că are legătură cu dumneavoastră – aşa că o să vă povestesc despre ce e vorba. Astăzi mi-am golit poşeta. Am găsit înăuntru o bucăţică de hârtie. Am desfăcut-o, şi pe o parte scria, cu un scris ciudat: „O să mă mărit cu Harold?” Nu era scrisul meu.

Nu ştiu cum a ajuns hârtia asta ia mine în poşetă. Dar am senzaţia că are legătură cu dumneavoastră. Iar singura mea legă- tură cu dumneavoastră a fost la acea conferinţă pe care aţi ţinut-o în aprilie, la Universitatea Michigan. Puteţi să-mi explicaţi prezenţa acelui bileţel? — Am conferenţiat la acea universitate în aprilie, e adevărat, i-am spus. Erai cumva logodită şi urma să te căsătoreşti în acea perioadă? — O, da, eram logodită cu Bill. — Aveai îndoieli în privinţa logodnei atunci? Am întrebat-o. — Nu, nu aveam. — Ai avut vreodată îndoieli în privinţa logodnei cu Bill? — O, în iunie m-am despărţit de Bill. — Ce s-a întâmplat de atunci? — O, în iulie ra-ara măritat cu un tip pe care îl cheamă Haroid. — De când timp îl cunoşteai pe Haroid? — O, îl cunoşteam din vedere, îl ştiam cam din semestrul al doilea, dar nu-l întâlnisem niciodată. Nu l-ain cunoscut până când ne-am întâlnit din întâmplare, în iulie. Atunci i-am spus: — Ceea ce scria acolo, „O să mărit cu Harold?”, a fost scris de tine, în mod automat, în stare de transă. Subconştien- tul tău recunoştea deja că o să te desparţi de Bill şi că Haroid era de fapt bărbatul care te atrăgea. Subconştientul ei a ştiut, cu câteva luni mai devreme, că ca avea să rupă logodna. Împăturise bucata de hârtie pentru că, în mod conştient, nu putea să accepte acel fapt în luna aprilie. Prima dată când puneţi un pacient să facă un dicteu auto- mai, dacă nu reuşiţi să-l convingeţi că va fi protejat, îi va fi greu să scrie liber, fiindcă intervine ceva personal din oul lui, iar el nu este încă pregătit să accepte acest lucru. Deci dacă vreţi sa folosiţi dicteul automat, lăsaţi pacientul să spună: „Nu pot”, şi învăţaţi-l să-şi lase mâna să mâzgălească. Trep- tat, după mai multe mâzgâleii, va plasa informaţii secrete într-o mâzgăleală care nu poate fi citită. După care va scrie alte lucruri, cum ar fi: „E o zi frumoasă de iunie.” Apoi poate să se extindă şi să ofere informaţii personale. Odată, mi-au trebuit şaisprezece ore ca să descifrez, cu multă greutate, o scriere ilizibilă care, în cele din urma, mi-a spus o întreagă poveste – cred că e în „The Collccted Papers2.3Chiar tensiunea scrierii poate să transmită un mesaj important. A fost foarte relevant faptul că Erickson i-a su- gerat lui Peggy să scrie propoziţia „E o zi frumoasă de iunie Iunie a fost luna în care s-a despărţit de Bill, logod- nicul ei. Şi, desigur, tot iunie este luna pe care noi o asociem cu nunţile.

2(New York, Grune şi Stratton, 1967). 3 Advanced Techniques in Hypnosis and Psychotherapy, ed. Jay Haley

Stări de transă în Baţi în 1937, când Margaret Mead, Jane Belo şi Gregoiy Bateson s-au dus în Bali, scopui lor era să studieze autohipnoza în cul- tura locala. În cultura balineză, să zicem că te duci la piaţă. În drum spre piaţă, balinezii pot să intre într-o transă profundă, să-şi facă târguielile, să se întoarcă şi să iasă din transă când ajung acasă – sau să rămână în transă şi să se ducă în vizită la un vecin care nu este în transă, în timp ce ei îşi continuă starea de transă. Autohipnoza face parte din viaţa lor de fiecare zi. Mead, Bateson şi Belo le-au studiat comportamentul şi mi-au adus de acolo filme, ca să le examinez. Dr. Mead voia să ştie dacă transa balinezilor era aceeaşi ca transa occi- dentalilor. Fata asta Lucy, o studentă a făcut mişcările de orientare a corpului pe care le fac locuitorii din Bali, şi-a strâns palmele, a vrut să se ridice pe vârfurile picioarelor, să se familiarizeze din nou cu propriul corp. Toate astea sunt caracteristice stării de transa. Această povestire demonstrează că este posibil să-ţi vezi de treburile zilnice, de pildă să faci cumpărături şi să te duci în vizită la vecini, şi să faci toate astea în timp ce te afli în transă. Nu este necesar să ai un comportament ieşit din comun. La sfârşind povestirii, Erickson stabileşte o legătură între transa din Bali şi cea din Occident, arătând că mişcările de orientare a corpului pe care un terapeut (Lucy) le-a făcut la el în cabinet sunt similare celor pe care balinezii le fac atunci când ies din transă. Prin acest exemplu, plasat într-un loc îndepărtat şi, pentru cei mai mulţi dintre noi, exotic, Erickson ne transmite două mesaje. Primul mesaj ne spune că transa este o experienţă obişnuită, prin care trecem cu toţii. Al doilea, că transa este oarecum exotică şi are un farmec al ei. CAPITOLUL4

Sugestia indirectă

Povestirile din acest capitol demonstrează modul în care Erickson aplică fenomenele hipnotice „tradiţionale”, cum sunt caracterul literal, regresia de vârstă şi distorsiunile tem- porale şi spaţiale. Ele ilustrează totodată contribuţia sa unică în domeniul hipnoterapiei prin folosirea sugestiilor indirecte. Abordarea lui indirectă este utilă în special atunci când avem de-a face cu ceea ce este îndeobşte numit „rezis- t. Enţă” la hipnoză şi la terapie. De exemplu, în povestirea „învingem rezistenţa prin învăluire realitatea transei hip- notice îi este sugerată indirect unui medic neîncrezător şi cârcotaş atunci când acesta este confruntat cu un alt subiect, care se vedea clar că se află în transă. Pentru o înţelegere aprofundată a sugestiei indirecte, cititorul este rugat să con- sulte lucrarea Hypnotherapy, de Erickson şi Rossi.

Subiectul hipnotic înţelege ad litteram

Am primit o fată pentru o demonstraţie de transă profundă şi fenomene ce ţin de transă pentru dr. Rossi. I-am spus fetei să intre în transă profundă şi să ne întâlnim în mijlocul necunoscutului.4 Ea a deschis imediat ochii, în stare de transă, şi mi-a spus pe un ton serios: — Ceva nu e deloc în regula! Dr. Rossi nu ştia ce anume nu este în regulă – ea însă ştia. Ce putea să nu fie în regulă dacă mă întâlnea pe un tărâm necunoscut? Nu există un mijloc al necunoscutului! Este doar un spaţiu gol. Am rugat-o să închidă ochii şi am trezit-o din transă, apoi i-am spus: — Vreau să faci altceva pentru mine. Vreau să te întâlneşti cu mine în spaţiul cosmic după ce intri în transa. Fata a deschis ochii în stare de transă. Era evident că nu se orienta în funcţie de cameră, de podea sau de vreun alt obiect de acolo. Apoi i-am zis: 4 In the mlădie of nowhere = expresie care se referă la an loc foarte îndepărtat; textual: în mijlocul necunoscutului (n Ir.).

— Vezi acest prespapier din mâna mea? Aşaza-l în altă poziţie. Ce a făcut fata? Mi-a spus: — Doctore Erickson, nu există decât trei poziţii. Într-una mă aflu eu, în alta sunteţi dumneavoastră, iar prespapierul e în a treia. Acestea sunt singurele poziţii. Subiectul hipnotic ascultă ad litteram, în sens strict. Am trezit-o din nou şi i-am spus o anecdotă absurdă. — Un cowboy călărea într-o zi şi a ajuns la un munte, care era aşa de înalt, încât a trebuit să se uite de două ori ca să-i vadă vârful. S-a uitat în sus cât a putut de departe. Apoi s-a uitat a doua oară, pornind din locul în care se oprise prima dată. Am adus-o în stare de transă şi i-am spus: — Când deschizi ochii, vreau să-mi vezi palmele, dar nu şi dincolo de ele. Apleacă-te în faţă şi uită-te. Mi-a zis: — Roz şi cenuşiu. Asta sunt palmele dumneavoastră, doctore Erickson, dar unde sunteţi dumneavoastră? Vă văd pal- mele, dar nu aveţi încheieturi. Şi, doctore Erickson, e ceva în neregulă rău de tot cu ceea ce văd. Palmele dumneavoastră sunt bidimensionale, iar eu ştiu că ar trebui să fie tridimen- sionale, Când ne ocupăm de hipnoză, nu. Trebuie să uităm nicio clipă că inconştientul nostru acordă semnificaţii foarte specifice cuvintelor. De-a lungul vieţii, aţi învăţat tot felul de lucruri, aţi transferat acele cunoştinţe în inconştient şi aţi folosit, în mod automat, rezultatele finale legate de ceea ce aţi învăţat. Aţi învăţat să vorbiţi şi a existat o perioadă în care aţi crezut că „ve-pa” era vreau apă. V-a luat mult timp până aţi descoperit că „ve-pa” nu e vreau apa; de aceea, trece mult timp până când pacienţii, ca adulţi, ajung sa înţeleagă, după ce le explicăm cu foarte mare grijă, că „există un limbaj pe care nu îl înţelegeţi – deşi a fost o vreme când îl înţelegeaţi”. Erickson evidenţiază faptul că un subiect hipnotic răs- punde ad litteram la sugestii şi, totodată, el insistă asupra faptului că lucrurile pe care le învăţăm inconştient nu rămân fixe, ci la ele se adaugă noi învăţăminte. „De-a lungul vieţii, aţi învăţat tot felul de lucruri, aţi transferat acele cunoştinţe în subconştient şi aţi folosit, în mod automat, rezultatele finale legate de ceea ce aţi învăţat.” Erickson sugerează că dumneavoastră, cititorii, veţi transfera către subconştient învăţămintele extrase din povestirile sale didactice şi veţi folosi rezultatul final în mod automat.

Portocale

O pacientă s-a dus ia farmacie cu o reţetă pentru ulei de ricin. Când i-a întins reţeta farmacistului, femeia i-a spus ca uleiul de ricin îi provoca greţuri. După ce ajungea acasă, trebuia să ia uleiul de ricin şi avea să i se facă rău de la stomac. Iar farmacistul i-a zis: — Cât vă prepar eu uleiul de ricin, nu vreţi un pahar cu suc proaspăt de portocale? Doamna a remarcat că sucul proaspăt de portocale avea un gust oarecum diferit de ce ştia ea. După ce şi-a băut paharul, a întrebat: — E gata reţeta? — Aţi luat deja uleiul de ricin, vi l-am pus în sucul de portocale, i-a răspuns farmacistul. Peste câteva zile, femeia a observat un panou publicitar care făcea reclamă portocalelor Sunkist; i s-a făcut râu de la stomac. A intrat într-un restaurant, a văzut nişte portocale şi i s-a făcut greaţă. Nu putea să meargă la cumpărături pentru mama ei dacă în magazinul respectiv se vindeau şi portocale. Şi a fost nevoită să renunţe la multe dintre hainele ei de culoare portocalie. S-a ajuns până acolo încât era suficient să audă cuvântul „portocală”, şi imediat i se făcea rău de la stomac,

după care începea o durere de cap foarte puternică. Am făcut în aşa fel ca ea să fie invitată la o petrecere care se organiza la spital, pentru că doamna era prietenă cu unul dintre medicii de acolo. Am aranjat lucrurile cu respectivul medic. Prin urmare, ia acea petrecere, el mi-a cerut să fac o demonstraţie de hipnoză, aşa că am hipnotizat o persoană, apoi alta. În cele din urmă, doamna în cauză s-a oferit să-mi fie subiect pentru hipnoză. în stare de transă, i-am indus o regresie până la vârsta de trei ani, cu mult înainte de episodul cu uleiul de ricin. Era într-o transă profundă de somnambulism şi avea halucinaţii negative şi pozitive. Gazda i-a întrebat pe cei prezenţi dacă doreau suc de portocale. A adus un coş plin cu portocale, le-a stors, apoi s-a aşezai lângă doamna respectivă. Am sporovăit despre una, despre alta. Am făcut în aşa fel încât ea să-l vadă, să-i vorbească. Şi am băut cu toţii suc de portocale. Mai târziu, când am trezit-o, avea în gură un gust nedefinit, dar plăcut. Seara, în drum spre casă, a trecut pe lângă acel panou publicitar şi şi-a spus: „Ciudat, panoul ăsta nu-mi mai provoacă greaţă?” Iar de atunci încolo a început să bea suc de portocale şi să-şi poarte îmbrăcămintea portocalie. Feste un timp, şi-a spus: „Nu-mi mai amintesc când a început să-mi fie greaţă la vederea portocalelor, dar acum nu mi se mai face rău. Mă întreb care o fi fost motivul? Nu-mi pot aduce aminte când s-a întâmplat.Simpla reorientarc în timp a unei persoane rezolvase problema. Dacă ţi-e frica de înălţime şi nu eşti capabil să escala- dezi vârful Squaw, cum procedez eu? Te dezorientez în timp, chiar dacă pentru asta e nevoie să mă întorc în urmă cu zece sau doisprezece ani. Ieşi la o plimbare, ca şi cum ai fi mai tânăr cu optsprezece ani, când poate că nu aveai acea fobie. Urci muntele respectiv, ca să vezi ce e de partea cealaltă. Sau, dacă nu pot să fac asta cu tine, îţi dezorientez percepţia lucrurilor astfel încât muntele să arate ca un teren plat, un spaţiu neted, ca o brazdă de pământ reavăn pe care poţi să-l ari din nou. E o înaintare dificilă. Tu urci muntele şi dai vina pe arătură. Reuşeşti să ajungi de partea cealaltă a mun- telui. După care eu te ajut să-ţi recapeţi treptat orientarea. într-o zi călduroasă de vară, în somn, poţi să mergi să patinezi pe gheaţă. Şi poţi să cinezi în New Orleans, San Francisco sau Honolulu. Poţi să pilotezi un avion, să conduci o maşină, să te întâlneşti cu tot felul de prieteni, şi în tot timpul ăsta să dormi profund în patul tău. Vă daţi seama că fiecare pacient a avut astfel de experienţe, aşa că, în stare de transă, puteţi sugera că un vis poate să se transforme într-o senzaţie de realitate hipnotică. Transa nu face decât să vă permită sa manevraţi toate învăţămintele pe care le-aţi acumulat deja. De multe ori, noi nu luăm în seamă învăţămintele pe care le-am acumulat.

Să învingem rezistenţa prin învăluire

În povestirea care urmează, Erickson demonstrează o modalitate foarte eficientă de a anihila rezistenţa la hipnoză. Prima oară când am practicat hipnoza în Phoenix, m-a sunat un medic care dorea să-şi facă o programare. Tonul vocii lui m-a avertizat: „Nu-i a bună. Îmi cere să îl aduc în stare de transâ.” L-am programat pentru a doua zi. A intrat în cabinet şi mi-a zis: — Acum, hipnotizează-mă. Nu mi-a ieşit, pentru că am folosit un număr foarte mare de tehnici, în aşa fel încât să fiu sigur că ele nu vor funcţiona. Apoi i-am spus: — Vă rog să mă scuzaţi o clipă; m-am dus în bucătărie, unde lucra o studentă de-a mea de la Arizona State University. Şi i-am spus: — Lise, am la mine în cabinet un pacient foarte recalcitrant, care opune rezistenţă. O să-ţi

induc o transă, o transă de somnambulism. M-am întors în birou însoţit de lise şi i-am ridicat braţul pentru a demonstra catalepsia. Apoi i-am zis: — Lise, du-te lângă bărbatul acela. Vreau să stai aşa până când îl aduci în stare de transă. Revin peste cincisprezece minute. Domnul respectiv îşi direcţionase deja rezistenţa către mine. Cum să opui rezistenţă unei persoane deja hipnotizate, care începe să te hipnotizeze ea pe tine? Când am revenit, el se afla într-o transă profundă. Te învârti în jurul rezistenţei. Evoci toată rezistenţa de care eşti în stare în scaunul acela, iar pe ea o pui să stea pe scaunul acesta. Ea îşi lasă rezistenţa acolo, şi nu mai manifestă deloc rezistenţa atunci când ajunge la scaunul acesta. Când Erickson vorbeşte despre „direcţionarea rezisten- ţei”, el aplică acelaşi principiu pe care îl foloseşte când „direcţionează” ori „plasează” un simptom într-o anumită poziţie geografică. De exemplu, îl va pune pe un pacient să experimenteze toată forţa fobiei sale faţă de avioane într-un scaun. Apoi va direcţiona pacientul să „experimenteze cu adevărat fobia în acel scaun” şi apoi să „o lase în acel scaun”. Implicaţia este că el nu o va experimenta altundeva – ci doar în scaunul acela. Medicul din această povestire şi-a direcţionat rezistenţa la hipnoză către Erickson. Prin urmare, el nu era rezistent faţă de alţii – cu siguranţă nu faţă de o persoană care evident se afla într-o transă cataleptică. r

Cactuşi

De obicei, trimit pacienţii alcoolici la Asociaţia Alcoolicilor Anonimi, pentru că ca poate să-i ajute mai bine decât mine. Odată, a venit la mine un alcoolic care mi-a spus: — Bunicii mei au fost toţi alcoolici; părinţii mei au fost alcoolici; părinţii soţiei mele au fost alcoolici; soţia mea este alcoolică, iar eu am avut delirium tremens de unsprezece ori. M-am săturat să fiu alcoolic. Fratele meu este şi el alcoolic, înţeleg că pentru dumneavoastră este o treabă teribil de grea. Ce credeţi că puteţi face ca să mă ajutaţi? L-am întrebat cu ce se ocupă. — Când sunt treaz, lucrez la un ziar. Iar alcoolul este un risc profesional acolo. l-am spus: — În regulă, vreţi sa vă ajut – cu acest lung şir de antece- dente. Ceea ce o să vă sugerez acum n-o să vă pară corect. Vă duceţi în Grădina Botanică. Vă uitaţi la toţi cactuşii de acolo şi vă minunaţi cum de pot cactuşii să trăiască trei ani tara apă, fără ploaie. Şi vă gândiţi temeinic. Peste mai mulţi ani, în cabinet a intrat o tânără care mi-a zis: — Doctore Erickson, m-aţi cunoscut când aveam trei ani. M-am mutat în California la vârsta de trei ani. Acum locuiesc în Phoenix şi am venit să văd ce fel de om sunteţi – cum arătaţi. — Uitaţi-vă bine, apoi sunt curios să aflu de ce vreţi să mă priviţi, i-am spus. Mi-a răspuns: — Un om care trimite un alcoolic la Grădina Botanică ca să privească plantele de acolo şi să înveţe cum să se descurce fără alcool, şi lucrul ăsta funcţionează, este unul pe care vreau să-l văd! Mama şi tata nu au mai băut de când l-aţi trimis pe tata acolo. — Ce face tata acum? — Lucrează la o revistă. A renunţat la slujba de la ziar. Zice ca, dacă lucrezi la un ziar, alcoolismul e un risc profesional.

A fost un mod frumos de a vindeca un alcoolic. Să-l faci sa respecte cactuşii care supravieţuiesc trei ani fără ploaie. Poţi să vorbeşti despre manuale. Astăzi înveţi asta şi asta.Mâine înveţi altceva. Lumea spune despre tine că faci cutare sau cutare lucru. Dar important este să priveşti pacientul pentru a înţelege ce fel de om – bărbat sau femeie – este, apoi sa te ocupi de ei într-un mod care se potriveşte problemei lui sau a ei, problemei lor unice. Această povestire este un minunat exemplu de sugestie indirectă, aplicată simbolic.

Competiţie

Am avut un pacient care venise din Philadelphia. L-a adus un doctor. M-am uitat la acel pacient şi ştiu că nu mai văzu- sem niciodată o persoană cu o fire atât de competitivă. Era în stare să se ia la întrecere cu tine pe orice subiect şi avea o afacere foarte competitivă. Era mereu la pândă pentru a nu rata nicio ocazie de a concura. I-arn spus: — Aveţi dureri de cap, migrene, care pur şi simplu vă omoară în fiecare zi. Le aveţi de nouă ani. De trei ani faceţi tratament zilnic pentru dureri de cap cu acest medic în care aveţi încredere. Dar nu aţi progresat deloc. Acum dumnealui v-a adus la mine, ca să lucrez cu dumneavoastră. Eu nu o să lucrez cu dumneavoastră, dar am să fac următorul lucru. Aşe – zaţi-vă mâinile pe genunchi şi vedeţi care mână vi se ridică spre faţă mai întâi, mâna stângă sau mâna dreaptă. Şi a urmat o adevărată competiţie între mâinile pacientului – ceva fenomenal! A durat cam o jumătate de oră până când una dintre mâini a reuşit să câştige. în clipa când mâna îi atingea faţa, i-am spus: — Tensiunea se află în muşchi, şi dumneavoastră aduceţi această tensiune în mâini în timpul competiţiei dintre ele. Nu i-a plăcut să simtă acea tensjune. — Dacă vreţi să aveţi dureri de cap, de ce să nu aveţi o durere de cap fără ca muşchii gâtului şi ai umerilor dumneavoastră să intre în competiţie? Nu cred că vreţi o durere de cap şi nu vreţi nici ca muşchii gâtului şi ai umerilor să intre în competiţie. Aş dori să vă fac să înţelegeţi ce este relaxarea musculară, lăsându-vă mâinile să concureze în a fi relaxate. Aşadar, i-am dat o lecţie despre tensiune şi relaxare. Şi de atunci nu a mai avut dureri de cap. Asta s-a întâmplat acum şase sau opt ani. Aici, Erickson ilustrează principiul de a întâlni pacientul în propriul său cadru de referinţă. El a utilizat tendinţa com- petitivă a pacientului şi, în cele din urmă, l-a ajutat să trans- fere acest spirit de competiţie într-o direcţie mai constructivă. Desigur, orice competitivitate cu Erickson a fost redirecţio- nată spre competitivitatea interioară a pacientului. Prin urmare, nu a existat nicio rezistenţă la hipnoză sau la sugestiile tera- peutice prezentate de Erickson.

Vise umede

O femeie înaintase actele pentru divorţ din cauză că devenise indiferentă din punct de vedere sexual, lucru care îl de- ranja foarte tare pe soţul ei. Nu suporta să trăiască alături de o femeie care nu reacţionează. Apoi, femeia a avut mai mulţi iubiţi. Acum trăia cu un bărbat care era despărţit de soţie – o viaţă îngrozitor de sordidă. El dorea să o aibă ca amantă. Pentru el, pe primul loc erau copiii, pe al doilea, soţia, pe al treilea, amanta. Iar ea nu reac- ţiona în niciun fel. Bărbatul în cauză era un tip înstărit, l-a dat femeii multe lucruri care ei îi plăceau. Iar ea spunea:

— Sunt rece ca gheaţa. Nu am nicio senzaţie. Pentru mine e o chestie mecanică. I-am indus o transă şi i-am explicat cum învaţă băieţii să recunoască diferite senzaţii din penisul lor – când e flasc, erect pe sfert, erect pe jumătate, când are o erecţie completă. Ce simt când se produce detumescenţa. Ce simt când ejaculează. Şi i-am explicat în amănunt cum e cu visele umede la băieţi. l-am spus: — Pentru fiecare băiat, jumătate dintre strămoşi sunt femei. Şi ce poate să facă un băiat poate să facă şi o fată. Aşa că tu poţi să ai un vis umed noaptea. De fapt, poţi să ai un vis umed oricând vrei tu. În timpul zilei, vezi un bărbat chipeş. De ce să nu ai un astfel de vis atunci? El nu trebuie să ştie despre asta. Tu însă poţi să ştii. — E un gând care îmi stârneşte curiozitatea, mi-a spus ea. Am observat că devenise neobişnuit de calmă. Faţa i se înroşise.Mi-a zis: — Doctore Erickson, tocmai m-aţi ajutat să am primul orgasm din viaţa mea. Vă mulţumesc foarte mult. Am primit mai multe scrisori de la ea. Se despărţise de iubitul care se separase de soţie. Acum era cu un tânăr de vârsta ei, interesat de căsătorie. Iar viaţa ei sexuală cu acest bărbat era absolut minunată. Avea de fiecare dată orgasm, uneori chiar două sau trei. Cât despre ideea că toţi băieţii au vise umede, motivul este că un individ învaţă să se masturbeze folosindu-şi mâinile. Pentru a se maturiza, el trebuie să funcţioneze sexual fără să-şi folosească mâinile. Astfel încât inconştientul sau îi pune la dispoziţie, prin intermediul viselor, un obiect sexual. De ce i-am descris masturbarea băieţilor şi nu pe cea a fetelor? Pentru ca, dacă îi desenam- un băiat şi nu vorbeam despre ea, atunci putea să înţeleagă. Apoi, după ce a înţeles, i-am spus: „O fată poate să aibă şi ea vise umede. Iar jumă- tate dintre strămoşii fiecărui băiat sunt femei.” Erickson arată, aparent fără, rost, că „Pentru fiecare băiat, jumătate dintre strămoşi sunt femei De fapt, el îi spune acestei paciente că poate să înveţe din experienţa pe care el i-a descris-o, chiar dacă a fost vorba despre băieţi. Remarcăm nu doar că indiferenţa sexuală a pacientei a fost vindecată, ci şi că efectul s-a extins în alte comparti- mente ale vieţii ei, prin faptul că şi-a ales un partener mai potrivit. Să mai îndrăznească cineva să minimalizeze hip- noza, pretinzând că ar „vindeca, doar simptomul”! Această povestire este un alt exemplu bun privind utilitatea sugestiei indirecte pentru a. Induce vindecarea simptomului.

Simularea unei transe

Să îi induci lui Dolly o transă nu era deloc uşor. Pur şi sim- plu nu putea să intre într-o transă profundă, l-am oferit o su- gestie care îi transmitea mesajul că putea „să înveţe să intre în transă”. Apoi i-am povestit despre experienţa prin care trecuse un subiect hipnotic, o femeie, în Albuquerque. Un profesor care lucrase cu ea în cadrul unui experiment hipnotic mi-a spus: „Am încercat din răsputeri să-i inducem o transă profundă, dar ca chiar nu poate să facă acest lucru.” Aşadar, am facut-o pe pacientă să creadă ca intrase în transă. I-am spus să deschidă ochii şi doar să fie capabilă să-mi vadă mâna. Apoi i-am spus că vederea ei periferică urma să se îngusteze până se limita la mâna mea. Şi că există alte patru zone senzoriale. În scurt timp, era sigură că putea să vadă doar mâna mea, fără birou, fără mine, fără scaun. Apoi am scos-o din acea stare şi i-am indus obişnuita ei transă uşoară, după care am adus-o

din nou într-o transă profundă. A simulat încă o dată o transă profundă, până când transa chiar a devenit reală. Doliy a ascultat povestirea aceasta. A simulat şi ea o transă profundă – până când transa a devenit reală. Uneori, se întâmpla ca. Persoane din publicul care îl asculta pe Erickson spunând această povestire să intre şi ele în transă profundă. Am indicat câteva dintre expresiile „marcate”. În acele puncte, Erickson îşi schimba, tonul vocii şi încetinea ritmul vorbirii. Aceste expresii primeau apoi un răspuns, ca şi cum ar fi fost sugestii directe – „Tu vei vedea doar mâna mea.” Când am pacienţi care nu reuşesc să intre în transă, le vorbesc adesea despre cercetările recente, care demonstrează că persoanele care simulează o transă hipnotică vor obţine aceleaşi rezultate ca şi cele care sunt „de-adevăratelea” în transă. Aşa cum vedem în această povestire, un individ poate simula o transă uşoară sau o transă profundă. Erickson ne oferă indicaţii descriind câteva dintre fenomenele unei transe profunde – cum ar fi „halucinaţiile negative” (incapacitatea de a vedea biroul, restul corpului său ori scaunul).

O auzi?

La un workshop, o femeie s-a oferit voluntar să fie subiect. A spus că lucraseră cu ea multe persoane, ore întregi, dar nicio sugestie nu avusese efect. Am început prin a o chestiona un pic despre ea însăşi. Era franţuzoaică. Mi-a spus cum se numea mâncarea ei preferată, mi-a vorbit despre un restaurant franţuzesc din New Orleans, care îi plăcea ei, despre cât de mult iubea muzica. Mi-a descris muzica. Atunci când a văzut ca o ascultam, şi-â întors capul şi a început să asculte cu cealaltă ureche. Auzea cu urechea stângă. Aşa că mi-am închis urechea dreaptă. l-am spus: — O auzi şi tu? Este foarte slabă? Mă întreb cât de departe o fi orchestra aceea. Se pare că se apropie. Nu a trecut mult şi s-a trezit că nu se mai putea abţine să nu bată ritmul muzicii. Atunci am întrebat-o: — E un violonist în orchestră sau sunt doi? Erau doi. A arătat spre tipul care cânta la saxofon. În concluzie, ne-am distrat. Mă întrebam dacă orchestra ajunsese la sfârşitul acelei bucăţi muzicale şi dacă instrumentiştii îşi deschideau parti- turile pregătindu~se să cânte un alt gen de muzică. Doamna a auzit cum au fost interpretate toate piesele ei preferate. Hipnoza se realizează cel mai bine dacă ne gândim la anumite fenomene. Îl asculţi vorbind pe un bâlbâit şi nu te poţi abţine să nu pronunţi tu însuţi cuvintele. Formezi tu însuţi cuvintele, ca să-l ajuţi. Acesta este un mod mult mai elegant de a sugera halucinaţii auditive decât cel obişnuit, în care hipnotizatorul spune: „Vei auzi…” Erickson evidenţiază încă o dată tendinţa oamenilor de a ajuta o altă persoană. Astfel, când se arată el însuşi aproape capabil să audă orchestra, pacienta îl ajută auzind-o ea însăşi.

Boli de piele

O doctoriţă din Est m-a sunat odată şi mi-a spus: — Fiul meu este student la Harvard şi suferă de o acnee foarte urâtă. Îl puteţi trata prin hipnoză? I-am răspuns: — Da. Dar de ce să vă mai deranjaţi să-l aduceţi aici? Ce planuri aveţi pentru vacanţa de

Crăciun? — De obicei, îmi iau liber de la clinică şi mă duc în Sun Valley la schi. I-am zis: — Ei, bine, de Crăciunul ăsta, de ce nu-l luaţi şi pe băiat? Găsiţi o cabană şi scoateţi toate oglinzile din ea. Puteţi lua masa în cabană, dar să aveţi oglinda pentru machiaj în buzu- narul poşetei. Şi-au petrecut vremea schiind, tară ca băiatul să vadă o singură oglindă. Acneea i s-a curăţat. În decurs de două săptămâni. Deci acneea poate fi vindecată daca nu ai oglinzi prin preajmă. Urticaria de pe faţă sau eczemele dispar de multe ori în acelaşi fel. O altă pacientă, care avea pe ambele mâini negi foarte inestetici, a venit la mine. Avea negi şi pe faţă, mulţi. Mi-a zis că voia să scape de ei prin hipnoză. Dacă aveţi ceva cunoştinţe de medicină, ştiţi că negii sunt cauzaţi de un virus şi că sunt sensibili ia schimbările tensiunii arteriale. I-am spus femeii să-şi înmoaie picioarele mai întâi în apă rece ca gheaţa, apoi în apă fierbinte, cât suportă, şi din nou în apă rece ca gheaţa. Trebuia să facă asta de trei ori pe zi, până se enerva atât de tare, încât ar fi dat orice numai să nu mai fie nevoită să recurgă la aşa ceva. După ce scăpa de negi, putea să uite de înmuiatul picioarelor. Era destul de enervant să-şi întrerupă treburile zilnice pentru a-şi ţine picioarele în apă şi să facă asta după un program bine stabilit. Peste trei ani, doamna în cauză a venit la mine să-i tratez fiul. Am întrebat-o despre negi. — Ce negi? S-a mirat ea. — Aţi venit la mine, acum vreo trei ani, ca să vă tratez negii de pe mâini şi de pe faţă, iam zis. — Probabil că mă confundaţi cu o altă persoană, mi-a replicat ca. Ţinuse cont de sugestia mea. Îşi înmuiase picioarele în apă câteva luni, lucru pe care mi la confirmat soţul ei. După care treaba astă a dezgustat-o aşa de tare, încât a uitat de înmuiatul picioarelor, dar şi de negi. Încetând să se mai necăjească din pricina negilor, nu s-a mai produs. Irigarea lor cu sânge, pentru că sângele trebuia să irige picioarele, dar şi pentru că ea nu le mai dădea atenţie. Şi aşa a scăpat de ei. În tratarea bolilor de piele prin schimbarea punctului asupra căruia se concentrează atenţia unei persoane, Erickson ilustrează dictonul expus de Paracelsus în secolul al XV-lea: „Aşa cum omul îşi imaginează că va fi, aşa va fi, el este ceea ce îşi imaginează că este.” Există într-adevăr efecte fizice aso- ciate cu imaginile mentale. Aceste efecte pot fi obţinute şi în interiorul corpului, dar pot fi demonstrate mai uşor atunci când apar pe piele. Exemple evidente: roşim atunci când ne gândim la o situaţie jenantă sau avem o erecţie dacă ne gândim la fantezii legate de o imagine erotică. O persoană care se consideră valoroasă are o ţinută dreaptă şi se deplasează cu hotărâre şi încredere. Să ne mai mirăm dacă structura scheletului, tonusul muscular şi expresia facială a unei astfel de per- soane se dezvoltă cu totul altfel decât în cazul unei persoane care se „imaginează” sau se închipuie ca fiind o nulitate?

„Auto”-hipnoza

O pacientă mi-a spus: — Stau foarte prost cu nervii, dar nu pot să discut cu dumneavoastră sau cu altcineva. Am ajuns aici prin intermediul unor prieteni care vă sunt pacienţi. Dar nu am curaj să vă spun ce

problemă am. Vreţi să fiţi terapeutul meu? — Da, o să fac tot ce-mi stă în putinţă, i-am răspuns. — Ei, bine, o sa fac în felul următor. Seara, pe ia unsprezece, vin cu maşina, o parchez în faţă, şi îmi imaginez că sun- teţi în maşină cu mine. Apoi mă gândesc temeinic la pro- blema mea. Mi-a plătit două consultaţii. Nu ştiu de câte ori a stat, până dimineaţa, pe la patru, pe aleea din faţa cabinetului, analizându-şi problema. Şi-a rezolvat problema, iar mie mi-a plătit doar pentru primele două consultaţii. Mi-a spus: — Am scăpat de problema pe care o aveam. Dacă vreţi, acum pot să lucrez cu dumneavoastră la experimente. Linn Cooper (coautor, împreună cu Erickson, al lucrării Time Distortion în Hypnosis) şi cu mine am folosit-o în experimente de deformare temporală în hipnoză. Aşa că, până la urmă, m-a plătit aeordându-mi din timpul ci. Şi i-am sugerat să folosească transa, atunci când eu şi Linn Cooper am lucrat cu deformarea temporală, pentru propriul său beneficiu. Linn Cooper şi cu mine am fost mulţumiţi. Am obţinut ceea ce doream. Cred că şi ea a obţinut ceea ce îşi dorea. În acest caz, avem literalmente un exemplu al dictonului lui Erickson: „Cel care face terapia este pacientul.” Totuşi, această pacientă avea nevoie să ştie că Erickson era terapeutul ei. Era evident că nu se putea trata singură fără un tera- peut. Poate că această nevoie de a exista o altă persoană, un terapeut – chiar dacă doar în imaginaţie –, confirmă doc- trina lui Martin Buher potrivit căreia numai în relaţie cu alţi oameni putem să ne împlinim şi să ne dezvoltăm.

Să forăm în inconştient

Când era studenta la medicină, fiica mea a citit o lucrare despre legăturile duble, scrisă de Ernest Rossi şi de mine. A venit apoi şi mi-a zis: — Aha, deci aşa reuşesc! Rossi a întrebat-o: — Ce să reuşeşti? Şi ea a răspuns: — Toţi pacienţii au dreptul să refuze un examen rectal, hernial sau vaginâl când e făcut de un student lă medicină. Niciuna dintre celelalte studente nu a efectuat un astfel de examen, în timp ce eu le-am făcut examene vaginaie, rectale şi hemiale tuturor pacienţilor mei. Am întrebat-o cum de a reuşit, din moment ce cu toţii aveau dreptul să refuze. Mi-a zis: — Când ajungeam la acea parte a examenului, le zâmbeam dulce şi le spuneam cu înţelegere: „Ştiu că v-aţi săturat să mă tot zgâiesc în ochii voştri, să mă uit în urechile, nasul şi gâtul vostru, să vă împung ici şi să vă înghiontesc colo. Dar după ce termin cu examenul rectal şi cu cel hernial, o să scă- paţi de mine.” Şi au aşteptat cu toţii, răbdători, să scape de ca. Această abordare este un excelent exemplu despre modul în care se instaurează o legătură dublă. Pentru ca pacienţii, epui- zaţi, să scape de Kristi, trebuiau să-i permită să ie facă examene rectale, vaginaie şi herniale. Dar, mai întâi, ea li se alătura, verbalizându-le epuizarea şi dorinţa de a fi lăsaţi în pace. Când mi s-a spus această povestire, prin sugestie indirectă, ea mi-a evocat sentimentul că trebuia să-i cer lui

Erickson: „Dă-i drumul! Fă-mi examenul rectal!” Cu alte cuvinte, am avut senzaţia că el îmi cere permisiunea pentru a fora mai adânc în subconştientul meu. M-am trezit imediat că îmi aminteam lucruri demult uitate, din copilărie, legate de clisme. Am descoperit că atunci când pacienţii simt că sunt ajutaţi sau chiar forţaţi să scoată la lumină „senzaţii viscerale” şi amintiri îngropate adânc, adeseori ei vor visa sau vor avea fantezii despre clisme sau examene rectale. Dacă se concentrează asupra examenelor vaginaie sau herniale, este foarte posibil ca anumiţi pacienţi să facă asocieri cu senzaţii şi experienţe sexuale.

Kathleen: tratarea unei fobii

În următoarea transcriere completă, din fericire, putem observa o întreagă terapie care demonstrează sugestia indirectă. Putem vedea modul în care Erickson seamănă o idee şi se întoarce la ea mai târziu. Putem să observăm cum utilizează sugestia posthipnoticăpe termen lung şi reîncadrarea. Această prezentare textuală o are ca subiect pe Kathleen, o studentă care participa la seminariile de instruire ale lui Erickson. Ne este imposibil să determinăm cum a descoperit Erickson că fata suferea de o fobie a vomatului. Când e întrebat, el explică doar atât: „Pe lumea asta nu ducem niciodată lipsă de bârfitori.” Poate că îi spusese un alt student. Sau poate intuise el. În orice caz, nu a ezitat să se ofere să o trateze, iar fata a acceptat. Îţi dai seama că eşti în transă, nu? O să realizezi mai bine lucrul ăsta dacă închizi ochii. Acum, în stare de transă, vreau să te simţi foarte conforta- bil. Vreau să intri într-o transă atât de profunda, încât să ţi se pară ca eşti o minte lipsită de trup, că mintea ta pluteşte în spaţiu, eliberata de corpul tău, că pluteşte în spaţiu şi pluteşte în timp. Şi vreau sa alegi un moment din trecut când erai foarte, foarte mică. Iar vocea mea te va însoţi. Vocea mea se va pre- schimba în vocea părinţilor tai, a vecinilor, prietenilor, colegilor de şcoală, tovarăşilor dejoacă, a profesorilor tăi. Şi vreau să te descoperi pe tine stând în sala de clasa, o fetiţă care este foarte fericită dintr-un motiv anume, ceva ce s-a întâmplat cu multă vreme în urmă, ceva ce ai uitat cu multă vreme în urmă. Şi mai există încă o experienţă pe care vreau s-o trăieşti. Când îţi spun să te trezeşti, să te trezeşti de la gât în sus. Corpul tău va rămâne în somn profund. Ştiu că e greu să te trezeşti de la gât în sus, dar tu poţi. S-o faci. In curând, vei începe să te trezeşti de la gât în sus. Nu te teme, căci corpul tău doarme profund. Nu te grăbi, trezeşte-te în voie de la gât în sus. E o treabă grea, dar tu poţi s-o faci. (pauză prelungită) Acum capul tău începe să se trezească. Ochii tăi încep să se deschidă, (pauză) Poţi să faci asta. Poate că trupul tău, care continuă să doarmă profund, va fi cel al unei fetiţe. Te trezeşti încet de la gât în sus. Ochii tăi încep să clipească şi să se deschidă. Îţi ridici capul, şi gâtul ţi se dezmorţeşte, (pauză) Ridică-ţi capul şi priveşte-mă. E treaz capul tău? Ştii că pe lumea asta există multe moduri de adaptare la mediul de viaţă. Mie nu mi-ar surâde deloc să fac baie în Oceanul Arctic, dar morsei îi place lucrul ăsta; şi balenei îi place. Eu cred că Antarctica e geroasă. N-aş suporta să fiu o femelă de pinguin, să clocesc un ou la şaizeci de grade sub zero, să ţin oul între picioare şi să flămânzesc vreme de şase săptămâni până când partenerul meu cel gras se întoarce şi îmi ia locul la clocit. Şi, vezi tu, balenele, aceste mamifere uriaşe, se hrănesc cu plancton, particule microscopice care se află în apa oceanică.

Şi mă întreb câte tone de apă de mare trebuie să le treacă prin gură până au mâncat destul plancton. Fiindcă, vezi tu, eu mă bucur că balenele pot să mănânce plancton şi să crească mari şi grase. Şi faimoşii scafandri din Australia adoră să stea călare pe spinarea rechinuluileopard în timp ce el înoată leneş de colo-colo, trecând apa de mare prin branhii, ca să extragă oxigenul, şi măturând cu branhiile după planctonul care să-i hrănească trupul enorm. Ai ceva împotriva faptului că balenele şi rechinii trăiesc în felul acesta? Şi am vizionat şi un program educativ despre o ciocănitoare din Pădurea Neagră, realizat de un specialist în păsări. Ciocănitoarea îşi petrecuse aproape trei săptămâni scobind o gaură suficient de mare şi de adânca pentru a-şi adăposti acolo familia. Cel care îi studia comportamentul, în absenţa părinţilor plecaţi după mâncare, a sfredelit o gaură în cuib, a îndepărtat lemnul şi a pus în loc o placa de sticla, astfel încât gaura ciocănitoarei era acum solidă şi impenetrabilă. Apoi a instalat un bec electric, pentru ca atunci când clocea ouăle să poată fi filmată dezvoltarea lor. În sfârşit, a fixat un inel pe gâtul puiului de ciocănitoare, iar în lipsa părintelui, s-a uitat în gâtlejul puiului ca să vadă cu ce fel de mâncare se hrănea. În acest fel, el a descoperit că ciocănitoarea are un rol vital în conservarea pădurii. A găsit gândaci care mâncau frunze şi gândaci care mâncau lemn, care distrug coaja şi frunzele copacilor. Sigur că părinţii se duc şi găsesc gândacii; ei au în gât o umflătură în care predigeră aceşti gândaci cu crustă. Şi când se întorc la cuiburi, regurgitează gândacii pe jumătate digeraţi în gurile lacome ale puilor. Din experienţa mea, alăptarea este o modalitate mult mai bună de a obţine mâncare. Dar, dacă aş fi un pui de ciocănitoare, aş prefera gândacii regurgitaţi, pe jumătate digeraţi. Chiar dacă oamenii sunt cele mai evoluate animale, totuşi aceste cunoştinţe caracteristice altor animale au un corespon- dent în viaţa umană. Noi folosim regurgitarea pentru a ne salva viaţa. Ciocănitoarele folosesc regurgitarea pentru a-şi salva viaţa. Oamenii înghit alimentele într-o clipă, iar stoma- cul le dă imediat replica: „Netrebnicule, scapă de chestia asta acum şi pe cea mai scurtă cale posibilă.” Am dreptate? în opinia mea, este fantastic că oamenii au un stomac care, deşi este lipsit de creier, are totuşi destulă inteligenţă pentru a le spune: „Scapă de gunoiul ăsta pe cea mai rapidă cale.” Sigur că toate aceste caracteristici ale vieţii umane sunt extrem de importante şi demne de admiraţie. Crezi ca o să te mai temi vreodată că o să vomiţi? Nu trebuie să-ţi fie teamă. E bine ca nu trebuie să te bazezi pe creie- rul din cap. Îţi dai scama singură că, de multe ori, reacţia în cauză e mult mai inteligentă decât reacţiile mentale. Aşa, acum vrei să ne povesteşti cum te temeai altădată că o să vomezi? Kathleen: De unde aţi ştiut? E: Pe lumea asta nu ducem niciodată lipsă de bârfitori. Ştii când a început fobia ta legată de vomat? K: De mult. E: Cunoşti expresia „Ontogenia repetă filogenia”? Dez- voltarea individului repetă dezvoltarea speciei. Chiar dacă respiri pe nas, din punct de vedere anatomic există şi fante pentru branhii. Cum te simţi când eşti perfect trează? Cât de mare este corpul tău? Nu eşti uimită de faptul că nu-l poţi folosi? Nu, nu poţi să te ridici. K: Ce nu pot să fac? E: Nu poţi sa te ridici. K: Sunteţi sigur? E: O, eu sunt sigur, dar tu eşti? K: Păi, am fost, până adineauri; eu cred că pot.

E: Practic, toţi cei prezenţi aici ştiu că ei pot. Tu doar crezi că poţi. K: Păi, am ştiu că pot până adineauri. Dintotdeauna am avut marea spaimă de a nu mă putea mişca, de a fi infirmă ca mama. E: Cum a ajuns infirmă? K: Ani de zile eu am crezut că de vină a fost poliomielita, dar apoi am descoperit că era mintea ei. Avea poliomielită, dar vinovatul era mintea ei. E: Eu sufăr de poliomielită de-adevăratelea, la care se adaugă uzura vârstei. Într-o bună zi, o să mă fac bucăţi, ca o trăsură trasă de un cal. Dar până vine ziua aceea sunt hotărât să mă ţin tare. Vezi tu, când eram mic m-am dus în vizită la fratele bunicii şi la familia lui. Tundeau oile. Mătuşa Mary ne-a dat la masă ficat prăjit, şi după aia ani de-a rândul nu am putut să mănânc ficat din cauză că mă gândeam la urechile oilor de atunci. Acum, cu guta mea, nu mai pot să mănânc ficat atât de mult pe cât aş vrea. Inchide ochii şi trezeşte-te în întregime. Peste tot. Trezeşte-te în întregime. Şi eliberează-te. Şi încearcă să nu zâmbeşti. Spune, ce părere ai despre vomat? E ca atunci, când bei prea mult sifon; dacă trebuie să te uşurezi, o faci, şi gata. K: Aveţi un staul secret de ciripitori? E: Prietena ta a venit azi-dimineaţă la mine şi mi-a spus că ai avut un coşmar, dar ţi-ai amintit doar cum te-a afectat. Aşa mi-am dat seama că ai o fobie. Unul dintre ciripitorii mei mi-a spus despre ce fobie este vorba. Nu te bucuri că există ciripitori? Crezi în reîncarnare? K: în viaţa viitoare o să fiu un com francez într-o orchestră. E: Cred că va trebui sa-l înclini ca să verşi ce e înăuntru. K: Înţelegeţi, toată viaţa m-am reîncarnat ca un com fără să ştiu asta! Acum pricep: înainte nu aveam decât sunetul! E: Să fie pentru tine o lecţie: nu tot creierul este localizat în craniu. Ştii cum spunea Shakespeare: „Etapele vieţii încep cu adevărat odată cu pruncul.” Iar eu cred că tu ar trebui să începi viaţa pe bune. în Corinteni scrie: „Când eram copil, vorbeam ca un copil, mă purtam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului.” Aici intră şi spaimele, nu? Care e numele tău mic? K: Kathy. E: Să ţi-l schimb eu în mod oficial? De azi înainte, o să fii doar Kathleen, nu Kathy cea sperioasă care dă la boboci. Cum te simţi? K: Undeva între ameţită şi liniştită. E: Există un vechi cântec irlandez; nu vreau s-o strig pe nevastă-mea ca sa-i cânte. Eu nu reproduc niciodată corect. Am vrut s-o prezint pe Margaret Mead spunând că eu nu pot să recit o poezie corect. Dar am prezentat-o fără probleme pe Margaret Mead. Şi. Mai. Eram sigur de un lucru: puteam să recit „Un trandafir este un trandafir este un trandafir este un trandafir” a lui Gertrude Epstein. Până când am aflat de la familia mea, care s-a distrat pe chestia asta, ca în numele lui Gertrude Stein nu era un „Ep” şi că existau doar trcî trandafiri! Ei, bine, lucrul care mi-a venit acum în minte este: „Şi s-a tot dus Meginty până pe fundul mării.” Dacă marea era din whiskey irlandez, el ajurat ca nu mai urcă niciodată ia suprafaţă. Dacă marea era secată, nu avea de gând să irosească nicio picătură de apă, vomând-o! Iar Kathleen este un foarte frumos nume irlandez! Aşadar, aţi. Asistat până acum la o demonstraţie de psihoterapie.

Nu am fost deloc scorţos. Am râs şi am făcut glume. Poate că pe unii dintre voi i-am plictisit de moarte vorbind despre balene, plancton şi altele asemenea. Ciocănitori şi gândaci. Transcrierea de mai sus abundă în asemenea măsură în exemple de sugestii indirecte şi de utilizări ale limbajului simbolic, încât ne-ar trebui o carte întreagă pentru a discuta aceste aspecte. Lăsăm cititorilor bucuria de a descoperi singuri câteva dintre ele. Pe un traseu ocolitor, începând cu tot felul de animale şi cu modul lor de a se adapta, Erickson introduce ideea că vomatul este o reacţie de adaptare care salvează viaţa oamenilor. El vorbeşte despre „reacţia visce- rală” ca despre ceva benefic. Prezintă filosofia lui de viaţă optimistă pentru a contracara teama pacientei de a nu ajunge infirmă, „ca mama”. El spune: „într-o bună zi, o să mă fac bucăţi, ca o trăsură trasă de un cal. Dar până vine ziua aceea sunt hotărât să mă ţin tare.” Apoi revine la subiect şi îi vali- dează vindecarea prin referirea la „pruncul” lui Shakespeare, şi lasă citatul neterminat, pentru ca pacienta să-l completeze singură. („întâi e prunc, scânceşte şi vomează în braţele mamei.”) Pentru a se asigura că ea pricepe mesajul, Erickson face referire la pasajul din Corinteni, care spune: „… dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului.” Apoi adaugă: „Aici intră şi spaimele, nu?” Pentru a schimba ati- tudinea femeii faţă de sine, merge până acolo încât îi schimbă numele în Kathleen, pentru ca ea să poată lăsa în urmă vechea atitudine faţă de sine, când era „sperioasă şi dădea la bob o c i ş i E rickson conchide: „Aşadar, aţi asistat până acum la o demonstraţie de psihoterapie.” Şi ce demon- straţie elegantă! Erickson foloseşte tot ceea ce face sau spune pacienta pentru a-şi atinge scopul terapeutic – în acest caz, să-i schimbe atitudinea faţă de vomat. De exemplu, când ea spune că i-ar plăcea să se reîncarneze într-un corn francez dintr-o orchestră, el replică imediat: „Cred că va. Trebui să-l înclini ca să verşi ce e înăuntru.” Cu alte cuvinte, trebuie să fie pregătită să scoată afară lichidele care se adunaseră acolo. Trebuie să fie pregătită să vomite. Kathleen îi semnalează că a înţeles sugestia atunci când zice: „înainte nu aveam decât sunetul.” Vrea să spună că există anumite substanţe care pot să iasă din corpul ei. Când utilizează citatul din Shakespcare şi pe cel din Biblie, Erickson stabileşte cu pacienta lui o relaţie, ca şi cum ea ar fi o tânără studentă, dornică să înveţe. El îi inoculase această idee prin sugestia hipnotică iniţialăatunci când îi spusese: „Şi aş vrea să te imaginezi şezând în sala de clasă.” în acest caz, Erickson foloseşte o manevră prin învăluire. Neştiind ce sugestii sau ce modalitate de reîncadrare a problemei va utiliza pacienta, el pare să o bombardeze din toate părţile. Nu are cum să scape de sugestiile lui referitoare la sănă- tate. El o scoate din necaz, oferindu-i un nume nou, o nouă identitate. Numele ei nou va fi asociat aproape pavlovian cu schimbarea. Erickson a utilizat această metodă, de a da oamenilor un nume nou sau de a-i lăsa să-şi aleagă alt nume, cu mult înainte ca acest procedeu să fie folosit pe scară largă la grupurile de terapie din anii ’60. Tehnica numelui nou devine un semnal posthipnotic, astfel încât, de fiecare dată când pacienta îl foloseşte ori îl aude, vor fi readuse în prim-plan noi asocieri legate de o anumită deprindere sau de respectul de sine. Această abordare oferă mult mai multă plăcere este- tică, este mai naturalistă, mai focalizată pe individ decât, de pildă, tratamentul biofeedback, în care semnalele sunt introduse mecanic. De exemplu, în cadrul unui tratament al hiper- tensiunii cu ajutorul biofeedbackului, pacienţii au fost condiţionaţi ca tensiunea să le scadă de fiecare dată când se uitau la un punct roşu de pe ceasul de la mână. Semnalul lui Erickson – în acest caz, numele Kathleen – se încadrează perfect între celelalte semnale şi sugestii. Comentariul lui Jeffrey Zeig a fost: „A hrănit-o forţat pe această femeie. A obligat-o să ingereze un material nou, pe care era nevoită să-l încorporeze, şi pe care nu putea să-l regurgiteze.” Şi i l-a prezentat într-un mod estetic şi cu gust.

C A P I T O L U L

5

Să ne depăşim limitele obişnuite În povestirile care urmează. Erickson explică două ele- mente foarte importante pentru extinderea limitelor. Primul stabileşte un set mental care este mai larg sau mai puţin limi- tat decât precedentul. Al doilea este abordarea sarcinii fără focalizare asupra limitelor prin concentrarea asupra sarcinii înseşi. În golf, de pildă „, crezi că fiecare gaură este prima Cu alte cuvinte, semnificaţia unui întreg context, care include numărul găurii, scorurile anterioare şi aşa mai departe, este eliminată, concentrându-te în schimb asupra fiecărei lovituri, a fiecărei marcări. Prin urmare, chestiunea limitelor nu apare. Ea este determinată mai târziu, când vezi scorul. Dacă vrei. Să devii creativ ori să gândeşti creativ, trebuie să practici ceea ce a. Fost numit „gândire divergentă” prin contrast cu „gândirea convergentă”, pe care adulţii au ten- dinţa să o adopte pe măsură ce devin din ce în ce mai restric- tivi în comportament. În gândirea convergentă, un număr de povestiri sau un număr de teme converg într-una singură. În gândirea divergentă, o idee se mişcă în mai multe direcţii diferite, asemenea ramurilor unui arbore. Pentru stimularea imaginaţiei, şi poate chiar pentru sporirea creativităţii, mi se pare utilă cartea Mental Jogging a lui Reid J. Daitzman. Ea conţine 365 de exerciţii mentale pe tema „numiţi şapte modalităţi de a nu vărsa cafeaua când o bei Aceste povestiri au fost folosite de Ericicson pentru a extinde mintea oamenilor. /

Pietrele şi mecanica cuantică

Aţi văzut cu toţii pietrele mele şlefuite în urmă cu două sute de milioane de ani. Nepotul meu, care are cincisprezece ani, mi-a zis: — Pietrele astea au fost lustruite acum două sute de milioane de ani. Dar în felul ăsta se elimină omul. Eu vreau să ştiu cum au fost lustruite. Nu mi-ai arătat o piatră modelată de apă. Am trăit în Okinawa: ştiu cum arată pietrele lustruite de apă. Şi am văzut vulcani: nu e nici piatră de la vulcani. Tu mi-ai arătat ceva neobişnuit de acum două sute de milioane de ani. Ştiu că îmi arăţi ceva care îmi e cunoscut. Doar că trebuie să nu mă mai gândesc la nisip, apă, gheaţă şi la om. L-am lăsat să cugete şi i-am zis: — Mai am o ghicitoare pentru tine. La ce se referă următorul enunţ: „Cum aş mai bea ceva, alcoolic, desigur, după toate capitolele astea de mecanică cuantică! — Habar n-am. Nu ştiu ce-i aia mecanică cuantică. — Nici nu e nevoie să ştii. O să-ţi dau un răspuns pentru profani. Bate doi ţăruşi în pământ la o jumătate de metru unul de altul. Între ţăruşi, aşază un panou suficient de lat încât să depăşească ţăruşii cu doi centimetri, şi ai obţinut un răspuns pentru profani. Au trecut câteva minute până când nepotul lui Erickson a exclamat: „E prima oară când mă gândesc în felul ăsta!” Poate că unii dintre cititori vor avea nevoie de şi mai mult timp ca să vizualizeze răspunsul „pentru profani” ori să deseneze două linii verticale cu o linie orizontală deasupra — N— simbolul pentru „pi”. Erickson ne mai dă un indiciu, care probabil că i-ar ajuta doar pe studenţii la medicină şi pe medici. El spune: „Toţi medicii cunosc înşiruirea mnemonică pentru nervii cranieni: «On Old Olympus ’ towering tops a Finn and German vend some hops.» *” în felul acesta, în loc să spună „Ghicitoarea e mnemonică”, Erickson dă exemplul unei alte înşiruiri mnemonice, lăsându-l pe cititor să facă singur legăturile. Pietrele pe care Erickson i le-a arătat nepotului fuseseră în pipota unui dinozaur. Ele se

lustruiseră în timpul digerării hranei. Astfel, nepotul intuise bine că trebuia să nu se mai gândească la nisip, apă, gheaţă sau ia om ca fiind sursa lus- truirii. Trebuia să iasă din tiparele de gândire obişnuite pentru a rezolva această problemă. Erickson le spune celor care îl ascultă ori îl citesc că trebuie să iasă din tiparele de gândire obişnuite. Ghicitoarea despre pietre nu are legătură cu cealaltă, doar că ambele sunt ghicitori. Dacă cititorul nu a făcut încă legătura, poate să încerce să numere câte litere sunt în fiecare cuvânt din „How I want a drink…” Exact! Pi are valoarea 3,14159265358979…

Trecerea dintr-o cameră în alta — Cum treci din camera asta în cealaltă? L-am întrebat pe un student. Iar el mi-a răspuns: — Mai întâi, te ridici în picioare. Apoi faci un pas… L-am întrerupt: — Spune-mi toate modurile posibile în care poţi ajunge din camera asta în cealaltă. — Poţi să fugi, să mergi la pas; poţi să înaintezi în salturi; poţi sări; poţi să faci tumbe. Poţi să ieşi pe uşa aceea, să te Prin acest procedeu, se reţin mai uşor nervii cranieni (în engl.): olfactory, optic, oculomotor, trochlear, /rigeminal, «abducens, /fâcial, «uditory, glossopharingeal, vagus,. Vpinal accessory, Ziypoglossal (/i duci în faţa casei, să intri pe alta uşă şi să ajungi în cameră. Sau poţi să intri printr-o fereastră,. Dacă vrei… — Âi vrut să enumeri toate posibilităţile, dar ai omis ceva extrem de important. Eu obişnuiesc să exemplific spunând: „Dacă aş vrea să intru în camera aceea din camera asta, aş ieşi pe uşa aceea, aş lua un taxi până la aeroport, mi-aş cumpăra un bilet până la Chicago, New York, Londra, Roma, Atena, Hong Kong, Honolulu, San Francisco, Chicago, Dallas, Phoenix, m-aş întoarce de acolo cu limuzina, aş intra în curtea din spate, de acolo pe poarta din spate, apoi pe uşa din dos, şi de acolo în cameră.” Plus că tu te-ai gândit doar la mişcarea înainte! Nu te-ai gândit să intri cu spatele, nu-i aşa? Şi nu te-ai gândit să intri târâş. — Ori să intru alunecând pe burtă, a adăugat studentul. Adevărul este că ne autolimităm îngrozitor de mult în gândirea noastră!

Eu câştig de fiecare dată campionate olimpice L-am întrebat pe Erickson despre un pacient care e pianist concertant şi care se temea să nu înţepenească în faţa clavia- turii şi să nu poală cânta din cauza artritei. Iată ce mi-a răspuns Erickson: Un pianist, indiferent cât de sufeiinde i-ar fi mâinile, ştie muzică. Şi ştie să compună. Iar asta e ceva ce n-o să uite niciodată. Mâna poate să nu-l mai ajute, dar poate să com- pună, şi chiar să compună mai bine. Dintr-un scaun cu rotile, eu câştig de fiecare dală campionate olimpice.

Donald Lawrence şi medalia de aur /

Donald Lawrence s-a ocupat de aruncarea greutăţii un an încheiat. Antrenorul de la liceu l-a pregătit benevol, fără să-i ia bani, un an întreg, seară de seară. Donald avea 1,98 în înălţime şi cântărea 117 kg, dar nu avea pic de grăsime pe el, iar antrenorul se ambiţionase să obţină un record naţional al liceelor la aruncarea greutăţii. La încheierea anului, mai erau două săptămâni până la competiţia între licee, dar Donald nu putea să arunce greutatea decât la 58 de picioare – cu mult sub recordul în vigoare. Tatăl lui era foarte preocupat de această situaţie. L-a adus pe Donald la mine. I-am spus lui Donald să se aşeze şi să intre în transă. I-am spus să ridice mâna în aer şi să înveţe să-şi

simtă fiecare muşchi, apoi să mai vină o dată, să intre în transă şi să asculte ce-i spun. L-am întrebat dacă ştie că o milă** se făcea pe vremuri în patru minute, dar Roger Bannister doborâse acest record – după ce recordul fusese imbatabil mulţi, foarte mulţi ani. L-am întrebat dacă ştie cum reuşise Bannister să facă asta. l-am spus: — Ei, bine, Bannister, care era familiarizat cu sporturi de toate genurile, şi-a dat scama că putea să câştige la schi fond cu o sutime de secundă sau cu o zecime de secundă; apoi a început să înţeleagă că o milă în patru minute însemna 240 de secunde. Dacă putea să o parcurgă în 239 de secunde şi cinci zecimi de secundă, reuşea să doboare recordul de patru minute pentru o milă. După ce s-a gândit temeinic la asta, a doborât recordul de patru minute. Apoi am adăugat: — Tu ai aruncat deja greutatea ia 58 de picioare. Donald, spune-mi sincer, crezi ca tu ştii diferenţa dintre 58 de picioare şi o şaisprezecime dintr-un inch***? — Nu, sigur că nu, mi-a răspuns. — Dar dintre 58 de picioare şi o optime dintr-un inch? — Nu ştiu. Şi am continuat aşa până am ajuns la 59 de picioare, dar el tot n-a ştiut care e diferenţa. Au urmat alte două şedinţe, în care am mărit treptat posibilitatea. Peste două săptămâni, Donald stabilea un nou record naţional al liceelor. în vară, a venit la niine şi mi-a spus: — Mă duc la Olimpiadă; am nevoie de un sfat. — Recordul olimpic la aruncarea greutăţii este puţin sub 62 de picioare. Tu ai doar optsprezece ani. E suficient dacă aduci acasă medalia de bronz. Să nu aduci medalia de argint sau medalia de aur. Fiindcă asta ar însemna să concurezi cu tine însuţi. Lasă-i pe Perry şi pe O’Bryan să ia aurul şi argintul. Perry şi O’Bryan au câştigat medaliile de aur şi argint. Iar Donald s-a întors acasă cu bronzul. Următoarele Jocurile Olimpice s-au desfăşurat în Mexico City. Donald a venit din nou la mine şi mi-a zis: — Mă duc în Mexico City. Iar eu i-am spus: — Acum, Donald, ai cu patru ani mai mult. E în regulă dacă iei medalia de aur. Şi a venit cu medalia de aur. Când să plece la Tokyo, m-a întrebat: — Ce trebuie să fac la Tokyo? I-am răspuns: — În atletism, e nevoie de timp pentru ca realizările să se maturizeze. Câştigă din nou aurul. S-a întors acasă cu medalia de aur şi a intrat la colegiu să studieze stomatologia. Acolo a aflat că era eligibil pentru două interviuri sportive, la care voia să se ducă. A venit şi mi-a zis: — Se apropie interviurile la colegiu; este oficial. Ce să fac cu aruncarea greutăţii? l-am zis: — Donald, oamenii se limitează întotdeauna. La proba olimpică de aruncare a greutăţii sau limitat ani de-a rândul la mai puţin de 62 de picioare. Sincer, nu ştiu până la ce distanţă poate fi aruncată o greutate. Sunt sigur că poate fi aruncată la 62 de picioare. Chiar mă întreb dacă ar putea fi aruncată la 70 de picioare. De ce nu stabileşti tu un nivel al recordului cuprins între 62 şi 70 de picioare? Cred ca l-a fixat la 65 de picioare şi 6 inchi.

Când a venit din nou la mine, m-a întrebat: — Acum ce fac? I-am răspuns: — Donald, tu ai demonstrat, ridicând recordul la 65 de picioare, că vechiul record olimpic, care se menţinea de atâta vreme, era foarte greşit. Iar asta e abia prima încercare. Data viitoare, vezi cât de mult te poţi apropia de 70 de picioare. — Bine. Şi a fixat recordul la 68 de picioare şi 10 inchi. l-am povestit antrenorului de la Texas A & M despre Donald Lawrence, despre modul în care îl antrenasem. Antrenorul m-a ascultat foarte atent, apoi mi-a zis: — Eu îl antrenez pe Masterson la aruncarea greutăţii. Când i-a spus lui Masterson cum îl antrenasem pe Donald Lawrence, acesta i-a zis: — Dacă aşa l-a antrenat Ericksors pe Donald Lawrence pentru’ a stabili un nou record, să vedem cât de departe pot eu să-l duc faţă de Donald Lawrence. L-a fixat la 70 de picioare. Cred că acum a ajuns la 70 de picioare şi 4 inchi. Erickson trece apoi la golf: La golf, loveşti de fapt pentru prima gaură şi ajungi la a doua după un număr corect de lovituri. Se pune întrebarea: „Te poţi descurca la. Fel de bine şi la a treia gaură?” Prin urmare, la fiecare gaura tu crezi că este prima. Îl laşi pe băiatul de mingi să ţină socoteala găurilor. Un concurent a venit la mine şi mi-a zis: — Marchez din şaptezeci de lovituri la o rundă şi vreau să câştig campionatul statal înainte să mă apuc de golf profe- sionist. Vreau să câştig campionatul de amatori din Arizona. Dar la fiecare turneu la care particip termin la nouăzeci. Când joc singur, pot să ajung la şaptezeci. L-am adus în stare de transă şi i-am spus: — O să joci doar la prima gaură. Numai asta 6 să-ţi aminteşti. Şi o să fii singur pe terenul de golf. A participat la următorul turneu statal. După a optsprezecea gaură, când se îndrepta spre alta, cineva l-a oprit şi i-a spus: — Ai jucat a optsprezecea gaură. — Ba nu, abia am jucat la prima, l-a contrazis el. După care. A adăugat: — De unde au apărut toţi oamenii ăştia? Putem observa modul în care Eriekson utilizează truismele pentru a oferi sugestii. „Acum, Donald, ai cu patru ani mai mult. E în regulă dacă iei medalia de aur.” Primul enunţ este adevărat; a doua parte a comunicării ar putea fi adevărată. Aşezându-le una lângă alta, Eriekson pune între ele semnul egalităţii. Sugerându-i lui Donald să aducă acasă mai întâi medalia de bronz, el demonstrează un control extraordinar – un control foarte precis. Un asemenea con- trol e chiar mai de dorit decât câştigarea locului întâi. Când, peste patru ani, Eriekson sugerează că e în regulă dacă Donald ia medalia de aur, acest lucru fusese de fapt prezis în demonstraţiile de control precedente. În sfârşit, pentru această povestire este important, mai important decât pentru altele, să ne amintim că Donald Lawrence este o persoană reală şi că el a câştigat într-adevăr campionate olimpice. Doar că i s-a schimbat numele şi au fost lăsate deoparte câteva lucruri nesemnificative. Acest tip de efect benefic nu a fost unul pur teoretic, ori o fantezie de-a lui Eriekson. Donald a fost

capabil săfacă progrese pas cu pas. Eriekson a început prin a-i aminti ceva ce ştia deja: Roger Bannister doborâse recordul de patru minute pentru o milă. Cum a reuşit Bannister? Schimbându-şi modul de gândire. A transformat cele patru minute în 240 de secunde, apoi a putut să se descurce cu secundele în loc de minute. Strategia lui Eriekson era să-l facă pe Donald să gândească lucrurile într-un mod diferit. Odată ce şi-a schimbat gândirea, aşa cum făcuse Roger Bannister, el a fost capabil să iasă din blocajul psihologic. Eriekson mai face o mică schimbare – diferenţa dintre 58 de picioare şi o şaisprezecime dintrun inch. El face o schimbare mică, apoi construieşte pornind de la acea schimbare. Fiecare problemă are un trecut şi un viitor. Eriekson îşi dă seama că, dacă elimini trecutul şi schimbi viitorul, în- seamnă că ai modificat două treimi din problemă. Prin urmare, dacă gândeşti despre fiecare gaură că este prima, dinspre trecut nu vine nicio nelinişte. Ai eliminat trecutul şi poţi schimba viitorul, fiindcă viitorul nu poate fi decât unul al aşteptărilor pozitive. Aceste două povestiri îmi sunt de mare ajutor atunci când le transmit pacienţilor ideea că dependenţa de o altă persoană se rezolvă dacă îţi extinzi propriile abilităţi şi limite. Are mult mai multă semnificaţie decât dacă le spun, pur şi simplu, că trebuie să înveţe să stea pe picioarele lor, lucru pe care li-l spune toată lumea.

Antrenarea echipei de tir americane pentru a-i învinge pe ruşi

Antrenorul echipei de tir a armatei americane a citit undeva despre hipnoză şi a hotărât că aceasta putea să ajute echipa lui să-i bată pe ruşi. Echipele se antrenau în Georgia. Fuseseră la trageri în San Francisco şi se opriseră în Phoenix. Antrenorul i-a adus la mine pe băieţii din echipă şi m-a întrebat dacă puteam să-i antrenez să-i învingă pe ruşi la concursul internaţional. — Eu am tras cu arma de două ori, în adolescenţă. Ştiu care e gura de tragere şi care e patul puştii – asta e tot ce ştiu legat de arme. Ţintaşii aici de faţă ştiu tot ce trebuie să ştie despre o armă. Eu sunt. Medic. Ştiu tot ce trebuie sa ştiu despre corpul omenesc. O să vă antrenez echipa. Ei au deja cunoştinţele despre arme, iar eu am informaţiile medicale. Comandantul s-a înfuriat aşa de tare aflând că un civil urma sa antreneze echipa de tir, încât a adăugat alţi doi bărbaţi care încercau de doi ani să fie primiţi în concurs. Nu ştiu ce aptitudini erau necesare pentru a intra în echipa de tir, dar trebuia să scoţi un punctaj de aproximativ şaizeci. Aceşti doi indivizi îşi dedicaseră tot timpul liber pentru a se antrena, dar abia dacă obţineau patruzeci. Cu alte cuvinte, nu aveau ce să caute în echipă. Unul dintre lucrurile pe care i le-am spus omului când am aflat că la concurs trebuia să tragi patruzeci de runde succe- sive a fost: — Ştiu că prima dată e uşor să loveşti centrul ţintei. Între- barea este: „Poţi s-o faci şi a doua oară?… Poţi s-o faci de unsprezece ori după ce ai reuşit să loveşti în centru de zece ori? … Ai lovit acolo de nouăsprezece ori. O să reuşeşti şi a douăzecea oară?… Tensiunea creşte – cu fiecare lovitura reuşită! Ai făcul-o de douăzeci şi nouă de ori. Poţi s-o faci de treizeci de orii Ai făcut-o de treizeci şi cinci de ori. Treizeci şi şase? Treizeci şi şapte? Treizeci şi opt? (cu respiraţia tăiată) Treizeci şi nouă? E posibil să reuşesc de patruzeci de ori? Al doilea lucru pe care l-am făcut a fost să chem la mine un subiect bun pentru hipnoză, lam spus: — După ce te trezeşti, o să ţi se ofere o ţigară. O să vrei s-o fumezi. Şi o s-o primeşti bucuros. O s-o pui în gură, dar eşti distrat şi o să-ţi cadă pe jos… o să ici o a doua ţigară — fără să-ţi aminteşti că ai luat prima ţigară. In felul acesta, subiectul a primit 169 de ţigări! Atunci, ţintaşii au înţeles că şi ei puteau să uite. Dacă el a putut să uite de 169 de ţigări, puteau şi ei să uite de fiecare dintre cele patruzeci de trageri la ţintă. Apoi le-am zis:

— Vă fixaţi bine în podea talpa piciorului, în aşa fel încât talpa să se simtă comod. Apoi vă asiguraţi că glezna se simte comod, gamba se simte comod, genunchiul, şoldul, trunchiul, braţul stâng; degetul vostru pe trăgaci; patul armei sprijinit de umăr. Să aveţi exact senzaţia potrivită. Apoi mişcaţi mira armei în sus şi în jos, de-a latul ţintei, înainte şi înapoi. Şi, la momentul potrivit, apăsaţi pe trăgaci. Şi i-au învins pe ruşi, pentru prima oară, la Moscova. Iar cei doi oameni aduşi de comandant ca umplutură au marcat şi ei. Dacă povestirea precedentă ilustrează instituirea unui set mental mai larg sau mai puţin limitat, aceasta ilustrează principiul concentrării asupra sarcinii în sine. Acest lucru a fost realizat nu doar pentru că oamenii au uitat toate lovi- turile anterioare, ci şi pentru că şi-au concentrat atenţia asupra senzaţiilor din corp, la momentul prezent.

O pată de culoare O pacientă a venit la mine şi mi-a spus: — Locuiesc în Phoenix de cincisprezece ani, şi am urât fiecare clipă din aceşti cincisprezece ani. Soţul meu mi-a ofe- rit o vacanţă în Flagstaff. Urăsc Phoenixul foarte tare, totuşi am refuzat să merg în Flagstaff. Prefer să rămân în Phoenix şi să urăsc ca mă aflu în Phoenix. Aşa că i-am spus, în timp ce era în transă, că va fi curioasă în legătură cu sentimentul de ură pe care îl are pentai Phoenix şi cu motivul pentru care se pedepseşte singură aşa de tare. O să aibă o foarte mare curiozitate. — Şi mai există un lucru pentru care să fiţi curioasă —chiar foarte, foarte curioasă. Dacă mergeţi în Flagstaff pentru o săptămână, o să vedeţi, cu totul pe neaşteptate, o pată de culoare. Dacă avea o curiozitate mare legată de sentimentul de ură faţă de Phoenix, putea foarte bine să dezvolte o curiozitate la fel de mare, la fel de irezistibilă, ca şa afle ce va fi acea pată de culoare din Flagstaff. S-a dus la Flagstaff pentru o săptămână, dar a rămas o lună. Ce pată de culoare a văzut? Eu nu mă gândisem la nici- una. Doar voiam ca ea să fie curioasă. Iar când a văzut acea pată de culoare s-a înveselit intr-atât, încât a rămas în Flagstaff o lună încheiată. Pata de culoare fuşese o ciocănitoare cu cap roşu zburând pe deasupra unui arbore peren. Doamna respectivă îşi petrece acum mai toate verile în Flagstaff, însă a fost şi pe Coasta de Est, ca să vadă culoarea de acolo. S-a dus în Tucson, ca să vadă o pată de culoare. S-a dus la New York, ca să vadă o pată de culoare. S-a dus în Europa, ca să vadă o pată de culoare. Dar afirmaţia mea, că va vedea o pată de culoare, se bazase exclusiv pe faptul că trebuie să vedem o mulţime de lucruri pe care de obicei noi nu le vedem. Şi voiam ca ea să continue să privească. Atunci avea să găsească ceva care să dea sens cuvintelor mele. Acest set de instrucţiuni, care a fost inclus într-o inducţie hipnotică, a fost folosit pentru a ajuta ascultătorul să-şi depăşească limitele obişnuite. Sugestiile explicite şi permisi- unea pentru depăşirea acestor limite sunt evidente. Âm subli- niat anumite cuvinte, pe care Erickson le-a „, marcat” accentuându-le printr-o schimbare de tonalitate. Aceste cuvinte, de pildă „să continue să privească”, sunt instrucţiuni, clare pre- zentate într-o manieră învăluită pentru a ne încuraja să pri- vim în repertoriul nostru inconştient. Adesea, după ce marca unul dintre aceste cuvinte, el făcea o pauză, câteodată chiar de trei sau patru minute, pentru ca această lucrare interioară să aibă timp să se producă. Totodată, el include sugestii posthipnotice, care vor conduce la un vis, poate peste o săptămână. Bandler şi Grinder ar putea evidenţia modul în care Erickson schimbă „sistemele de reprezentare” în această povestire. Pacienta începe chinestezic, spunând că preferă să stea în Phoenix şi să urască să jie în Phoenix. Erickson îi schimbă sistemul de reprezentare intr-unui

vizual, folosind ca punte de legătură curiozitatea ei. El o îndepărtează de ură şi o apropie de curiozitate, lucru care micşorează ura. Apoi mută curiozitatea spre ceva vizual. În acest fel, el ajunge treptat de la chinestezic la vizual. Chiar dacă Erickson însuşi nu putea să aprecieze culoarea – era daltonist –, el a folosit-o aşa cum utiliza sunetul şi poezia (pe care, la fel, nu le putea aprecia, fiindcă era afon şi nu avea simţul ritmului), pentru că ştia că alţi oameni erau capabili să aprecieze aceste elemente. Jeffrey Zeig a arătat că, deplasând un pacient dincolo de o limită pe care el însuşi o are, Erickson îl încurajează „să-l lase de căruţă”. E un mod politicos de a evidenţia diferenţele dintre indivizi. Iar dacă pacientul respectiv este genul de persoană care vrea să fie mereu „la înălţime”, i se oferă astfel un prilej să fie şi mai„la înălţime”. Poate să aibă ceva ce nici chiar Erickson nu are. Să mergi pe o gheaţă sticloasă în timpul războiului, am lucrat la centrul de încorporare din Detroit. Într-o zi, în drum spre respectivul centru, am văzut un veteran, care se alesese cu un picior artificial, cum se uita la o fâşie de gheaţă sticloasă, privind-o suspicios, fiindcă ştia că ar fi căzut dacă ar fi păşit pe ea. — E o gheaţă foarte netedă, i-am spus. Stai pe loc. Vin imediat şi îţi arăt cum să mergi pe gheaţa sticloasă. A văzut că şchiopătam, aşa că ştia că vorbesc în cunoştinţă de cauză. M-a urmărit traversând gheaţa lucioasă, apoi m-a întrebat: — Cum ai făcut? I-am zis: — Nu-ţi spun. Dar o să te învăţ şi pe tine. Închide ochii strâns de tot. L-am răsucit în loc şi l-am plimbat înainte şi înapoi pe tro- tuar, unde nu era pic de gheaţă. Am continuat să-l plimb pe distanţe din ce în ce mai mari, apoi pe distanţe din ce în ce mai mici, până când am observat că e. Complet zăpăcit. În cele din urmă, l-am adus cu bine de cealaltă parte a fâşiei de gheaţă. — Deschide ochii, i-am zis. — Unde e gheaţa aia sticloasă? M-a întrebat el. — E în spatele tău. — Cum am ajuns până aici? I-am spus: — O să înţelegi. Ai mers ca şi cum asfaltul nu era acoperit cu nimic. Când încerci să mergi pe gheaţă, tendinţa obişnuită este să-ţi încordezi muşchii, pregătindu-te să cazi. Rezultă o programare mentală. Şi aşa, aluneci. Dacă îţi laşi greutatea picioarelor drept în jos, aşa cum faci pe cimentul uscat, n-o să aluneci. Alunecarea se produce fiindcă nu îţi cobori toată greutatea şi fiindcă te încordezi. Mie mi-a trebuit mult timp până mi-am dat seama de lucrul ăsta. Urcând o scară, aţi păşit vreodată o treaptă în plus? Ce hurducătură zdravănă! Coborâţi o treaptă în plus — şi puteţi să vă rupeţi piciorul! Totuşi, nu aveţi deloc cunoştinţă de programarea respectivă. Aici, Erickson îşi demonstrează metoda lui clasică prin care ajută o persoană să iasă dintr-o programare mentală fixă. Primul pas este să zăpăcească subiectul. Al doilea pas, în această perioadă de confuzie, este să conducă subiectul peste obstacol, astfel încât acesta să aibă o experienţă a suc- cesului. Desigur, în acest caz, experienţa succesului s-a pro- dus atunci când subiectul nu a mai răspuns cu obişnuita încordare, cu programarea lui mentală obişnuită. Vechea programare este înlocuită cu una nouă. Pacientul crede că poate să meargă pe gheaţa sticloasă. Acum abordează noile situaţii „lunecoase” fără povara fricii asociate cu „căde- rile” lui anterioare.

Uneori, este important pentru pacient să nu folosească lucruri pe care le cunoaşte sau percepţii pe care le utilizează de obicei. Din acest motiv, Erickson îi cere veteranului să închidă ochii. Dacă nu vede, poate să-şi ducă sarcina la bun sfârşit. Văzul îi produsese mai înainte o reacţie chinestezică, făcându-l să adopte programarea greşită. Lui Erickson îi plăcea să ilustreze concentrarea hipnotică întrebându-i pe oameni: „Dacă aş aşeza pe podea o scân- dură lată de 30 cm şi lungă de 15 în, ţi-ar fi greu să mergi pe ea?” Desigur, răspunsul va fi „nu”. După care continuă: „Ce reacţie ai avea dacă aş pune aceeaşi scândură – de 30 cm lăţime şi 15 în lungime – între două clădiri, de la eta- jul 50 al uneia până la etajul 50 al celeilalte?” Şi în acest exemplu, simţul văzului este asociat cu un set chinestezic care îi va determina pe mulţi oameni să-şi piardă senzaţia de sigu- ranţă. Pentru a reuşi în această sarcină, ca şi la mersul pe sârmă, s-ar putea săfie important să nu foloseşti ceea ce ai — adică simţul văzului (şi imaginaţia).

Indienii Tarahumara Indienii Tarahumara din Chihuahua de sud-vest sunt cei care pot să alerge o sută de mile – tensiunea lor nu creşte, ritmul lor cardiac rămâne neschimbat. Un impresar a adus câţiva astfel de alergători la Jocurile Olimpice (1928, Amsterdam). Nu au ieşit nici măcar pe locul al doilea. Fiindcă au crezut că douăzeci şi cinci de mile era încălzirea! Nu le-a explicat nimeni că alergau într-o cursă de douăzeci şi cinci de mile. Uneori, mă gândesc la această povestire atunci când nu reuşesc să mă implic într-o treabă, când scriu, repar ceva pe lângă casă, frustrat de problemele care apar, sau sunt literal- mente cu respiraţia, tăiată după jogging. Îmi vine în minte propoziţia: „Asta e doar încălzirea.” După ce fac asta, de obicei, descopăr că am mai multă energie.

Paturi uscate Ca în poveştile Sufi sau Zen, destinatarul cunoaşterii vin- decătorului trebuie să fie pregătit să primească. În multe dintre aceste povestiri, aspirantul vine la maestru, dar i se refuză intrarea până când „vehiculul este pregătit să primească bogăţiile învăţăturii”. Erickson realizează adesea această pregătire lăsându-şi ascultătorul sau pacientul să aştepte multă vreme până când el spune „poanta”. De pildă, când a prezentat povestirea care urmează în faţa unui grup de studenţi, a fost nevoie de o jumătate de oră ca să ajungă la recomandarea finală. O parte din acest timp a fost folosit pentru a schiţa istoricul de caz. O parte a fost utilizat pentru a-i întreba pe ascultători cum ar trata ei un astfel de pacient. Un anumit timp a fost folosit pentru a relata alte povestiri, care nu aveau o legătură directă cu problema pusă în discuţie. Erickson repeta enunţuri ca: „Există ceva ce ştiţi, dar nu ştiţi că ştiţi. Când o să ştiţi ce anume nu ştiţi că ştiţi, atunci o să aveţi tot timpul patul uscat.” Acest tip de anunţ, care zăpăceşte, dar, totodată, contrariază îi determină pe ascultători să facă ceea ce Ernest Rossi numea „căutare interioară”. Ascultătorul începe deja să caute în interiorul său resursele care îl pot ajuta în procesul de vindecare. Când vorbim despre una dintre tehnicile de inducţie ale lui Erickson, „tehnica aşteptării”, se aplică acelaşi principiu. Pacientul este efectiv lăsat să implore că vrea mai mult. Atunci epregătit să primească. O mamă a venit la mine cu fiica ei de unsprezece ani. Imediat ce am auzit că urina în pat, am rugat-o pe mamă să iasă din cameră, încredinţat că fetiţa putea să-mi spună singură povestea ei. Fata mi-a spus că avusese o infecţie la vezica urinară când era bebeluş, că fusese tratată de un uro- log, dar că infecţia continuase vreme de cinci sau şase ani, poate chiar mai mult. Făcuse cistoscopie în mod regulat, de sute de ori, şi până la urmă focarul de infecţie fusese desco- perit într-un rinichi. Îi fusese scos acest rinichi

şi nu mai avu- sese infecţii vreo patru ani. Făcuse cistoscopie de atâtea sute de ori, iar vezica şi sfincterul ci erau atât de dilatate, încât îşi uda patul noapte de noapte, imediat ce se relaxa în timpul somnului. Ziua reuşea să-şi controleze vezica, destul de greu, cu condiţia să nu râdă. Dacă râdea, se producea o relaxare şi îşi uda lenjeria intimă. Părinţii ei credeau că, dat fiind faptul că i se extirpase un rinichi şi nu mai avea infecţii de câţiva ani, trebuia să înveţe să se controleze. Fata avea trei surori mai mici, care îi spuneau vorbe urâte şi râdeau de ea. Toate mamele ştiau că făcea pe ea. Şi toţi copiii de la şcoală, vreo două-trei mii, ştiau că îşi udă patul şi că se scapă pe ea când râde. Era calul lor de bătaie. Fata era foarte înaltă, foarte frumoasă, blondă, cu un păr lung care îi ajungea până la brâu. Cu adevărat o fată încântătoare. Era ostracizată, ridiculizată; i se cerea mai mult decât putea să dea. Trebuia să îndure compătimirea vecinilor, zefle- meaua surorilor ei şi a colegilor de şcoală. Nu putea să meargă la o petrecere în pijama ori să rămână peste noapte la rude pentru că îşi uda patul. Am întrebat-o daca mai fusese la vreun doctor. Mi-a spus că fusese la o mulţime de medici, înghiţise pastile în cantităţi industriale şi luase tot felul de medicamente, fără niciun rezultat. l-am spus că nu eram cu nimic diferit de ceilalţi doctori. Nici eu nu puteam s-o ajut. — Însă tu ştii deja ceva, doar că nu ştii că ştii. Imediat ce o să afli ce anume ştii, dar nu ştii că ştii, n-o să mai uzi patul. Apoi am adăugat: — O să-ţi adresez o întrebare foarte simplă şi vreau de la tine un răspuns foarte simplu, lată întrebarea. Dacă ai fi în baie şi ai urina, iar un tip ciudat s-ar izbi cu capul de uşă, ce ai face? — Aş încremeni! — Aşa este. Ai încremeni – şi te-ai opri din urinat. Deci ştii ceea ce ştiai deja, dar nu ştiai că ştiai deja.. Şi anume că poţi sa nu mai urinezi în orice moment, la orice stimul ales de tine. Pentru asta nu e nevoie ca un tip ciudat să dea cu capul în uşa de la baie. E suficientă ideea. Te opreşti. Încremeneşti.Şi, după ce el pleacă, începi să urinezi. Ştiu că e foarte greu să ai patul uscat. Poate că o să ai pentru prima oară patul uscat peste două săptămâni. Trebuie să exersezi mult, cum să începi şi cum să te opreşti. S-ar putea ca în unele zile să uiţi să exersezi cum să începi şi cum să te opreşti. E în regulă. Corpul tău va fi bun cu tine. O să-ţi ofere întotdeauna ocazii noi. Tot aşa cum pot să existe zile în care eşti prea ocupată să exersezi pornirea şi oprirea, dar e în regulă. Corpul tău o să-ţi ofere întotdeauna ocazii ca să porneşti şi să te opreşti. M-ar mira tare mult dacă în trei luni nu ţi-ai mai uda patul deloc. Dar m-ar mira şi dacă peste şase luni ai continua să-ţi uzi patul. Va fi mult mai uşor să nu uzi patul prima dată decât să ai patul uscat de două ori la rând. Iar de trei ori la rând e şi mai greu. Şi e şi mai greu de patru ori la rând. După asta, totul devine mai uşor. Poţi să ai patul uscat de cinci, şase, şapte ori, deci o săptămână întreagă. Atunci o să ştii că poţi să ai patul uscat o săptămână încheiată, apoi încă o săptămână. Nu m-am grăbit cu această fetiţă. Nu aveam altceva de făcut. Am stat cu ea o oră şi jumătate, apoi am lăsat-o să plece. Peste două săptămâni, a venit şi mi-a adus un cadou — primul cadou pe care îl oferea ştiind că nu-şi mai udase patul (mi-a dăruit o vacă roşie, tricotată). Ţin foarte mult la acest cadou. Peste şase luni, rămânea peste noapte la prieteni, rude, la petreceri în pijama, la hotel. Fiindcă cel care face terapia este pacientul. Eu nu am crezut că avea nevoie de terapie familia, chiar dacă părinţii erau nerăbdători, surorile îi spuneau vorbe urâte, colegii de şcoala râdeau de ea. Eu am simţit ca părinţii trebuiau să se

adapteze la faptul că patul ei rămâ- nea uscat. La fel şi surorile ei, şi colegii de şcoală – şi vecinii. De fapt, nu vedeam cum ar fi putut sa facă altfel. Nu am con- siderat că era necesar să-i explic ceva tatălui, mamei, surorilor sau altcuiva. Eu i-am spus fetei ceea ce ea ştia deja, dar nu ştia că ştie. Toţi aţi crescut cu ideea că atunci când vă goliţi vezica uri- nară o goliţi de tot. Şi credeţi în asta. Important este că fiecare dintre voi a trecut prin experienţa de a fi întrerupt în timp ce urinează şi de a opri brusc jetul. Cu toţii trăim această experienţă – numai că ea a uitat acest lucru. Eu nu am făcut decât să-i reamintesc ceva ce ea ştia deja, dar nu ştia că ştie. Cu alte cuvinte, atunci când faci terapie, îţi priveşti pa- cientul ca pe un individ, şi oricâtă bătaie de cap le-ar fi dat părinţilor, surorilor, vecinilor sau colegilor de şcoală, era în primul rând problema ei. Tot ceea ce avea nevoie să ştie era ceva ce ea ştia deja – iar terapia pentru toţi ceilalţi era să-i las să se adapteze, fiecare în felul lui. Psihoterapia trebuie să fie orientată către pacient şi către problema principală. Nu uitaţi un lucru. Că fiecare dintre noi are limbajul său individual, şi că atunci când asculţi un pacient, trebuie să-l asculţi ştiind că el vorbeşte o limbă stră- ină şi că nu trebuie să încerci să înţelegi în termenii limbajului tău. Înţelege pacientul în limbajul lui. Aceasta este una dintre povestirile mele preferate, poale pentru că Erickson începea aproape invariabil cu un comen- tariu de genul: „Sid, povestirea asta o să te intereseze în mod deosebit.” Mi~am bătut multă vreme capul până am priceput mesajul pe care voia să mi-l transmită, dar până la urmă am reuşit să extrag două mesaje principale. Primul este că pot învăţa să-mi controlez gândurile, energiile active şi simptomele, de pildă anxietatea. Dar trebuie să fac asta. Nu prin puterea voinţei, ci descoperind ce stimuli sunt necesari pentru a-mi induce „pornirea şi oprirea”. După care trebuie săfolosesc ocaziile pentru a exersa „pornirea şi oprirea”. Al doilea mesaj este că „toţi aţi crescut cu ideea că atunci când vă goliţi vezica urinară o goliţi de tot”. În versiunea acestei povestiri publicată în A Teaching Seminar with Milton H. Erickson, editată de Jeffrey Zeig, Erickson a mai adăugat câteva propoziţii care clarifică şi mai mult acest al doilea punct. „Tot ce trebuia să ştie era. Că putea să-şi oprească urinarea în orice moment, dacă avea stimulul potrivit.” Şi: „Creştem crezând că trebuie să terminăm. Acest lucru nu este adevărat, că trebuie să continuăm până terminăm.” Am descoperit că o atare atitudine este foarte utilă pentru realizarea unor sarcini precum scrisul. Sentimentul coercitiv că trebuie să terminăm poate foarte uşor să blo- cheze spontaneitatea şi creativitatea. O modalitate mult mai eficientă de a duce ceva la bun sfârşit este să folosim „pornirea şi oprirea”, după ritmul interior al fiecăruia. Am descoperit că această povestire este foarte utilă pentru a ajuta pacienţii să depăşească diverse blocaje, cum ar fi pana de inspiraţie a unui scriitor.

Cravata-snur Toată viaţa învăţăm să fixăm limite pentru foarte multe lucruri. Îmi amintesc de Bill Folsey, reporter la KOOL-TV. Intr-o călătorie la Chicago, s-a dus la un restaurant, iar şeful de sală l-a anunţat că trebuia să poarte cravată – nu şnurul pe care îl purta el. Bill l-a întrebat: — Cât ai dat pe cravata dumitale’1 — Douăzeci şi cinci de dolari, i-a răspuns şeful de sală. Iar Bill i-a zis: — Cravata mea a costat două sute de dolari. Ospătarul nu ştia ce să creadă. Aşa că Bill Folsey a intrat în restaurant şi s-a aşezat unde a vrut – în vreme ce ospătarul încerca să analizeze problema. Chestia aia ciudată de la gâtul lui Bill Folley! O cravată de două sute de dolari! Iar a lui costase doar douăzeci şi cinci de

dolari! Deci ai un vis. Iar de fiecare data când visezi, ai dreptul şi privilegiul sa visezi din nou acel vis, cu o altă distribuţie a personajelor. În felul acesta, poţi să descoperi multe lucruri pe care ai fost educat să nu le ştii. Cu multă vreme în urmă, profesorii ţi-au spus: „Uită-te la mine când mi te adresezi. Uită-te la mine când vorbesc cu tine.” Şi tu ai învăţat: „Nu face asta, nu face aia. Îmbracă-te cu hainele potrivite, puneţi pantofii potriviţi. Leagă-ţi şireturile cum trebuie.”” O mare parte din ceea ce am învăţat se bazează pe instrucţiuni limi- tate, care ne împiedică să ne dezvoltăm înţelegerea – şi intrăm în tipare care ne limitează.. I-am învăţat pe fiii mei cum să sape un lot cu cartofi —făcând desene. De fiecare dată când fac desene cu sapa şi sapa lotul cu cartofi, ei se întreabă care va fi ultimul lor desen. Aşa că fiii mei au învăţat să sape un lot cu cartofi făcând triunghiuri, apoi mai multe triunghiuri, şi au desco- perit singuri că puteau să sape cercuri, cifre şi litere. Este minunat să dormi noaptea, să ai un somn profund şi odihnitor – şi să descoperi abia peste o săptămână că în acea noapte ai visat. Nu ai avut cunoştinţă de acel vis – ai aflat abia peste o săptămână. Comentariile pe care Erickson le-a făcut după povestirea cu cravata-şnur ar putea să pară irelevante. De fapt, în acest fel, el repetă şi ne ajută să înţelegem mesajele principale din povestire. Primul mesaj este că suntem limitaţi în tiparele noastre de a înţelege şi a acţiona. („Imbracă-te cu hainele potrivite… O mare parte din ceea ce am învăţat se bazează pe instrucţiuni limitate.”) Al doilea mesaj este că putem să înlocuim instrucţiunile limitate şi limitatoare prin tipare noi —pe care chiar noi le-am inventat („cercuri, cifre şi litere”). În sfârşit, Erickson îşi încadrează comentariile prin sugestia că ascultătorul va descoperi tipare noi într-un vis. Trebuie să aibă încredere în subconştientul său, care va. Concepe noi modalităţi de a depăşi limitele obişnuite.

Păcatul O tânără a venit la mine. Fusese educată să creadă că teatrele sunt locuri în care fetele sunt seduse, locuri ale păcatului. Refuza să intre într-o drogherie din cauză că acolo se vindea tutun, şi Dumnezeu ar fi pedepsit-o dacă o vedea într-un loc unde se comercializa tutun. Lafel, nu bea vin sau cidru, şi nici vreo altă băutură alcoolică, fiindcă, dacă ar fi băut, Dumnezeu ar fi trăsnit-o; ar fi trăsnit-o şi dacă fuma o ţigară. M-am interesat de locul ei de muncă. Lucra pentru un medic care făcea parte din biserica ei. O plătea cu o sută de dolari pe lună. Pe vremea aceea, salariul mediu era de două sute şaptezeci de dolari pe lună. Lucra pentru el de zece ani, dar continua să primească doar o sută de dolari pe lună. Iar viteza ei de dactilografiere era de numai douăzeci şi cinci de cuvinte pe minut. Locuia cu părinţii, care o păzeau ca pe ochii din cap – să nu cadă în păcat. Făcea o oră până la serviciu, lucra acolo opt ore, câteodată stătea peste program, fără să fie plătită suplimentar. Mai făcea o ora până acasă. Şi muncea şase zile pe săptămână. Duminica se ducea la biserică – unde stătea toată ziua. Era o familie foarte rigidă şi limitată. Când a ieşit din cabinetul meu după prima şedinţă, soţia mea, care rareori face comentarii la adresa pacienţilor, m-a întrebat: — Cine era individa aia insipidă, a adus-o pisica? — O pacientă de-a mea. Am stat de vorbă cu fata şi am convins-o că viaţa e plină de capcane şi că de moarte nu scapă nimeni, iar dacă Dumnezeu a hotărât ca ea să moară la un moment dat, eram sigur că no să moară din cauza fumatului, dacă Dumnezeu nu era pregătit s-o primească. Am pus-o să

fumeze o ţigară. A tuşit mult, dar Dumnezeu nu a trăsnit-o! Chiar nu a trăsnit-o! Lucrul ăsta a surprins-o. Apoi i-am sugerat să se duca la cinema. I-au trebuit două săptămâni până şi-a făcut curaj. Mi-a spus, cu toată sinceri- tatea: — Dumnezeu o să mă trăsnească daca mă duc într-un loc al pierzaniei. I-am spus că dacă Dumnezeu nu o trăsnea era pentru că nu-i venise vremea să moară şi că şi eu mă îndoiam că i-ar fi venit vremea să moară. Voia să fie amabilă şi să-mi spună ce film a văzut? A revenit după ce văzuse Doamna şi vagabondul. Nu eu am ales spectacolul. Mi-a spus: — Probabil că biserica se înşală. Nici măcar un lucru din filmul acela nu a fost rău. Nu am văzut oameni depravaţi care să compă fetele tinere. Mie filmul mi s-a părut amuzant. Iar eu i-am zis: — Eu cred că biserica ţi-a dat o idee falsa despre filme. Nu cred că biserica a făcut-o intenţionat. Cred că biserica a făcut-o din ignoranţă. Şi au mai fost şi alte filme care i s-au părut, interesante —în special musicaluri. Apoi, într-o zi, i-am spus: — Cred că ai făcut destule progrese ca să bei un pic de whiskey. — Cu siguranţă că Dumnezeu are să mă trăsnească, a repli- cat ea. Iar eu i-am zis: — Mă îndoiesc. Nu te-a trăsnit când te-ai dus la cinema sau când ai fumat o ţigară. Să vedem dacă o să te trăsnească dacă bei puţin whiskey. A băut whiskey şi a tot aşteptat ca Dumnezeu s-o trăs- nească. Apoi mi-a zis: — Cred ca trebuie să fac nişte schimbări în viaţa mea. Cred ca ar fi bine să mă mut din casa părinţilor şi să-mi iau un apartament al meu. I-am spus: — Şi trebuie să-ţi cauţi un loc de muncă mai bun. Trebuie să înveţi să dactilografiezi. Şi să ţe muţi într-un apartament numai al tău. Nu îţi permiţi financiar, aşa că nu ezita să-i rogi pe părinţi să-l plătească ei. O să-ţi faci singură de mâncare şi o să închiriezi o maşină de scris. Dimineaţa, imediat după ce te trezeşti, fugi la maşina de scris, primul lucru pe care-i faci, şi scrii: „E o zi minunată de iunie.” După care te duci la baie, te speli pe dinţi şi scrii la maşină altă propoziţie scurtă, dac- tilografiind cu cea mai mare viteză. Fiecare propoziţie trebuie să fie foarte scurtă. Apoi începi să te îmbraci. Înainte să ter- mini cu îmbrăcatul, mai baţi la maşină o propoziţie. Când ter- mini de îmbrăcat, mai scrii o propoziţie scurtă. Începi să pregăteşti micul dejun, şi mai baţi o propoziţie scurtă când ajungi la jumătate cu pregătirile. Te aşezi la masă şi, înainte să termini de mâncat, te ridici şi scrii o propoziţie scurtă — de fiecare dată dactilografiind cu viteză maximă. Poţi să exer- sezi cu aceste întreruperi, de fiecare dată la viteză maximă, şi vei învăţa să dactilografiezi mult mai rapid. Peste trei luni, ajunsese la optzeci de cuvinte pe minut. Cât despre prepararea mâncărurilor, mi-a spus: — M-am gândit să fac nişte orez, şi am zis să pun pe foc o cană de orez. Am aşezat orezul într-o oală şi am adăugat apă. Apoi a trebuit să iau altă oală, deoarece cana de orez umpluse toată oala aceea mare. După care a fost nevoie de alte două oale. Nu ştiam că orezul se umflă aşa de mult. — Sunt multe lucruri care trebuie învăţate despre gătit, i-am zis. Am pus-o să facă fasole. A măsurat cana de fasole cu multă grijă, iar fasolea s-a umflat, sa făcut o cantitate uriaşă.

Până la urmă, a ajuns o bucătăreasă bună, a renunţat la biserică şi le-a spus părinţilor: — O să mai vin în vizită din când în când. Acum am un loc de munca bun. Câştig două sute şaptezeci de dolari pe lună şi nu am de mers decât câteva zeci de metri până la serviciu. Apoi a venit la mine şi cam tot atunci doamna Erickson m-a întrebat: — Milton, te-ai specializat în blonde frumoase? — Pe ea mi-a adus-o pisica de data asta, am lămurit-o eu. Fiindcă s-a dovedit că fata aceea era, de fapt, foarte frumoasă. A luat lecţii de muzică şi îi plăcea ce făcea la serviciu. Apoi a venit iar la mine, peste câteva luni, şi mi-a zis: — Doctore Erickson, vreau să mă îmbăt şi vreau să ştiu cum să fac asta. I-am spus: — Cel mai bun mod de a te îmbăta este să-mi promiţi că nu o să foloseşti telefonul, că o să încui uşa şi că nu o mai descui, şi că o să rămâi în apartamentul tău. La o sticlă de vin şi savurează-!, picătură cu picătură, până îl bei pe tot. Peste câteva zile, s-a întors şi mi-a zis: — Mă bucur că m-aţi pus să vă promit că nu o să folosesc telefonul, fiindcă am vrut să-mi sun toţi prietenii şi să-i invit la mine ca să ne îmbătăm împreună. Iar asta ar fi fost cumplit. Şi am vrut să ies în stradă şi să cânt. Dar v-am promis că o să încui uşa şi o s-o las încuiată. Sunt aşa de fericită că m-aţi făcut să vă promit toate astea. Să ştiţi ca a fost distractiv să mă îmbăt, numai că a doua zi m-am trezit cu o migrenă groaz- nică. Nu cred că vreau să mă mai îmbăt vreodată. l-am spus: — Bucuria de a te îmbăta are un preţ, iar acesta este o migrenă – mahmureala. Eşti liberă să fii mahmură ori de câte ori doreşti. — Nu mai vreau să fiu mahmură, mi-a zis. Peste un timp, s-a măritat. Acum nu mai ştiu nimic despre ea. Cred că este foarte important să iei pacientul în serios şi să vii în întâmpinarea dorinţelor lui. Să nu fii un judecător rece şi dur. Să admiţi că oamenii au nevoie să înveţe tot felul de lucruri, iar tu nu ai competenţa necesară pentru a-i învăţa toate lucrurile de care au nevoie. Că pot învăţa multe pe cont propriu. Aşa cum, fără îndoială, a învăţat această fată. Plus că, în general, sunt uimitor de politicoşi când se afla în transă. Determinaţi-i, să încalce interdicţiile! Aceasta, este una dintre regulile principale ale lui Erickson pentru a trata multe tipuri de complexe simptomatice, inclusiv fobiile şi stă- rile de inhibiţie. Mai întâi, când ne sqhiţează istoricul, Ericicson are grijă să scoată la iveală semne ale limitărilor, rigidităţilor, „seturilor” înguste. Apoi, folosind convingerile pacienţilor, acţionează pentru a-i determina să încalce interdicţiile. Aici, Erickson prezintă situaţia unei tinere care este extrem de limitată. Limitările ei sunt percepute ca fiind cauzate de rigiditatea bisericii şi de educaţia primită în fami- lie. Desigur, ele ar putea foarte bine să fie cauzate şi de cri- tica din interior. Metoda esenţială prin care Erickson o ajută să-şi încalce interdicţiile, să-şi lărgească experienţele despre lume, să-şi construiască abilitatea de a trăi independent, fiindu-şi suficientă sieşi, este de a-i induce să se pună pe sine în situaţii noi. În aceste situaţii noi, ea învaţă din propria-i experienţă, nu din ce-i dictează alţii, care sunt de fapt limită- rile ei. De asemenea, învaţă cum să manipuleze diferite sub- stanţe, de pildă orezul. Desigur, Erickson, în mod tipic, atunci când vorbeşte despre modul în care se umflă orezul şi fasolea, seamănă idei universale despre expansiune. De fapt, întreaga povestire poate fi văzută ca o ilustrare a expansiunii unei personalităţi foarte mici într-una mult mai

mare. Venitul ei creşte de la o sută de dolari pe lună la două sute şaptezeci de dolari pe lună. Personalitatea ei înfloreşte, iar acest lucru este vizibil în aspectul ei exterior, în aşa măsură încât se transformă dintr-o „individă insipidă” într-o „blondă frumoasă” ’. Pacienta chiar reuşeşte să-şi descopere, propriile limitări —din experienţă. De pildă, ea învaţă din experienţă cum e să fii mahmur. În cele din urmă, Erickson ne oferă un indiciu despre cum îi convinge el pe oameni să facă lucruri pe care în mod obişnuit nici nu s-ar gândi să le facă. El ne explică:„în general, sunt uimitor depoliticoşi când se află în transă.” Punând accent pe impulsuri şi pe senzaţii în detrimentul intelectului şi al conceptelor, Erickson încearcă de fapt să corecteze dezechilibrul care apare la multe persoane. Aşa cum mi-a spus o dată: „La copii, trupul încearcă să ţină pasul cu picioarele. La adulţi, picioarele încearcă să ţină pasul cu trupul (şi capul).”

Slăbeşti

–

te îngraşi

–

slăbeşti

O femeie a venit la mine şi mi-a spus: — Cântăresc 80 de kilograme. Am urmat sute de diete la recomandarea medicilor, şi au dat rezultate. Vreau să cântăresc 60 de kilograme. De fiecare dată când ajung la 60 de kilograme, dau iama prin bucătărie şi sărbătoresc succesul. Şi mă îngraş la loc imediat. Acum am iar 80 de kilograme. Puteţi să folosiţi hipnoza ca să mă ajutaţi să scad la 60 de kilograme? Am revenit la 80 de kilograme pentru a suta oară. I-am zis că da, puteam s-o ajut să piardă în greutate prin hipnoză, dar n-o să-i placă ceea ce fac. Mi-a răspuns că ea vrea să aibă 60 de kilograme şi că nu-i pasă ce anume fac. I-am zis că o să fie destul de neplăcut. — O să fac tot ce ziceţi dumneavoastră, mi-a spus. — În regulă. Vreau să-mi promiţi solemn că o să-mi urmezi sfatul întocmai. Mi-a promis imediat şi i-am indus o stare de transă. I-am explicat încă o dată că n-o să-i placă metoda prin care vreau să-i reduc greutatea şi am rugat-o să-mi promită, solemn, că o să-mi urmeze sfatul. Mi-a promis. Apoi i-am spus: — Lasă-ţi inconştientul şi conştientul să asculte,.lată cum vei proceda. În clipa de faţă, cântăreşti 80 de kilograme. Vreau sa te îngraşi 10 kilograme, iar când ajungi la 90 de kilograme, după cântarul meu, poţi începe să slăbeşti. M-a rugat efectiv în genunchi să o eliberez de promisiunea pe care mi-o făcuse. Cu fiecare sută de grame pe care o lua în greutate insista din ce în ce mai mult să-i permit să înceapă cura de slăbire. Era extrem de nefericită când a ajuns la 85 de kilograme. Când avea 85 de kilograme, m-a implorat să o eliberez de promisiune. La 89,5 kilograme, mi-a spus că mai avea doar un pic până la 90 de kilograme, dar eu am insistat să ajungă la 90 de kilograme. Când a atins 90 de kilograme, era foarte fericită că putea începe să slăbească. Iar când a ajuns la 60 de kilograme, mi-a zis: — N-o să mă mai îngraş niciodată. Tiparul ei fusese să slăbească, apoi să se îngraşe la loc. Eu am inversat acest tipar şi am făcut-o să se îngraşe şi apoi să slăbească. A fost foarte mulţumită de rezultatul final şi s-a menţinut la acea greutate. Nu voia să mai treacă niciodată prin chinul cumplit de a se îngrăşa 10 kilograme. Pentru această pacientă, faptul că se îngraşă nu mai este un act de revoltă sau expresia

unui lucru pe care vrea să-l facă. A devenit ceva ce este forţată să facă. Prin urmare, aşa cum până atunci fusese supărată că trebuia să slăbească, acum era supărată că trebuia să se îngraşe. În „Păcatul”, Erickson a ilustrat faptul că, uneori, este necesar să ajuţi pacientul să „încalce interdicţiile”. Aici, el arată că este util să-i determini pe pacienţi să-şi schimbe tiparul. În acest caz, el nu a făcut decât să o determine să-şi inverseze tiparul de a slăbi şi de a se îngrăşa. După ce a făcut asta, nu mai putea să treacă prin aceeaşi succesiune în mod repetat, aşa cum făcuse toată viaţa ei. Se pare că învăţase să fie capabilă să accepte să se îngraşe doar până la 80 de kilo- grame. Vedem acest lucru la mulţi pacienţi care au probleme cu greutatea. Ei prezintă un nivel de toleranţă, iar când îl ating simt imperios nevoia să slăbească. Erickson a reuşit să facă acest nivel de toleranţă intolerabil, determinând-o să-l depăşească. Această metodă, de a inversa tiparele sau de a privi lucru- rile invers este una dintre metodele preferate de Erickson pentru a schimba programările mentale. Îi plăcea să le arate pacienţilor o carte intitulată Topsys & Turvys, scrisă de Peter Newell, în care povestirile şi ilustraţiile îşi schimbă semnificaţia, dacă întorci cartea invers.

O metodă fantastică de a ţine regim O altă fată era supraponderală, şi încă mult. I-am explicat: — Eşti supraponderală şi ai ţinut diete peste diete, fără niciun rezultat. Şi mi-ai spus că poţi să ţii regim o săptămână, sau două săptămâni, chiar trei săptămâni, după care te laşi păgubaşă şi începi să te ghiftuieşti. Apoi te apucă disperarea, şi mănânci şi mai mult. O să-ţi dau o reţetă medicală. Continuă dieta pe care ţi-a prescris-o medicul tău. Ţine regim două săptămâni sau trei săptămâni, dacă poţi. După care, în duminica celei de-a treia săptămâni, mănâncă atât cât te ţine stomacul, e ordin de la medic. Oricât de mult ai mânca, nu are cum să compenseze ce ai slăbit în cele trei săptămâni. Şi poţi mânca fără să te simţi vinovată, fiindcă medicul ţi-a ordonat să te ghiftuieşti toată ziua de duminică. Luni, revii la regim. Ţine-l trei săptă- mâni, dacă poţi, apoi mai înfulecă o zi întreagă, fără sentimentul vinovăţiei. în ultima scrisoare pe care mi-a trimis-o, îmi spune că trebuie să existe o metodă mai bună de a ţine regim decât să-şi controleze foamea trei săptămâni. Vrea să-i fie foame în fiecare zi, vrea să savureze mâncarea şi să se bucure de canti- tatea potrivită în fiecare zi. Zilele în care s-a ghiftuit i-au dat forţa de a ţine regim în acele trei săptămâni. Acest mod de abordare se înscrie în categoria „prescrie- rea simptomuluierickson i-a spus pacientei să facă exact ceea ce ea făcea deja – să ţină regim trei săptămâni, „când era capabilă”, apoi să se ghiftuiască. Nu se schimba decât durata de timp cât se ghiftuia. Dacă un tipar poate fi schim- bat, oricât de puţin, există posibilitatea schimbării în conti- nuare. Aşa cum am văzut de multe pri, aceasta este una dintre metodele terapeutice de bază ale lui Erickson – iniţierea unei schimbări mici.

Vizitarea obiectivelor turistice O femeie mi-a spus ca voia să fac ceva în legătură cu greutatea ei corporală. M-am uitat la unghiile ei. Avea unghii lungi, roşii. Cred că li se face reclamă ca „Unghii”. Le lipeşti cu un adeziv. Sunt foarte lungi. Toată grăsimea aia, şi unghiile lăcuite cu roşu! I-am spus: — Pot să vă ajut, dar va trebui să fiţi cooperantă. O să vă urcaţi pe Squaw Peak. — La răsăritul soarelui? M-a întrebat ea. — Da. — Păi, mi-ar plăcea să mai fie cineva cu mine, mi-a zis.

— Vă plângeţi că băiatul dumneavoastră de şaisprezece ani cântăreşte cu 50 de kilograme mai mult decât ar trebui. Luaţi-l şi pe el. Daţi-i un exemplu bun. Data viitoare când ne-am văzut, mi-a zis: — Să ştiţi că nu cred că vreau să slăbesc, şi ştiu că nici fiul meu nu vrea. Vă supăraţi dacă încetez sa mă mai mint singură? — Câtuşi de puţin, i-am răspuns. O altă femeie mi-a dat telefon şi mi-a spus: — Mi-e ruşine să vin la dumneavoastră pentru consultaţie. De doi ani îmi neglijez soţul, familia, copiii. Stau în bucătărie şi înfulec tot ce îmi cade sub ochi. Soţul meu îi duce pe copii la şcoală şi îi aduce acasă. El face toate cumpărăturile, iar eu pregătesc mâncarea şi înfulec. Am mult peste greutatea nor- mală. Nu vreau să mă vedeţi cum arăt. Iar eu i-am zis: — Vreţi să slăbiţi. Vă neglijaţi copiii şi soţul de doi ani de zile. În cazul acesta, de ce nu luaţi dumneavoastră copiii de la şcoală? Ei n-or să piardă nimic dacă faceţi asta. Soţul câştigă destul cât să vă permiteţi să aveţi maşina dumneavoastră. Luaţi copiii de la şcoală, urcaţi-i în maşină şi vizitaţi obiectivele turistice din Arizona, New Mexico, Utah, California şi din oricare alt loc unde se cultivă bumbacul. Puneţi-i pe copii să citească broşuri istorice şi geografice atunci când faceţi această călătorie. Cazaţi-vă la moteluri unde nu aveţi acces la bucătărie. O să fiţi prea ocupată să aveţi grijă de copii ca să mai aveţi timp să mâncaţi. La cât câştigă soţul dumneavoastră în prezent, poate să vină şi el în fiecare weekend. Familia chiar poate să se bucure de vacanţă vreme de un an. Peste un an, m-a sunat şi mi-a spus: — Am revenit la greutatea normală. Sunt interesată de copiii mei. Îmi iubesc soţul şi vreau să-mi reiau îndatoririle casei. Mai e nevoie să vizitez şi alte locuri? — Numai dacă mai luaţi în greutate, i-am răspuns. — Staţi liniştit, domnule doctor. Mi-am făcut suma. Acum vreau să-mi văd copiii crescând şi vreau să mă ocup de gos- podărie. Copiii s-au distrat, dar eu am dreptul sa fiu acasă. Şi o să-mi apăr acest drept. Nu am primit niciun fel de onorariu şi nu am întâlnit-o niciodată, însă toată familia a făcut terapie fără ca eu să-i fi văzut măcar. Când atingi punctul vital al pacientului, acesta fie reacţio- nează şi se face bine, fie nu. Tocmai am văzut trei moduri diferite în care Erickson a rezolvat probleme legate de obezitate. În fiecare caz, el a găsit o zonă diferită asupra căreia să-şi concentreze propria atenţie şi pe cea a pacientului. Desigur, ; în toate cele trei cazuri rezolvate cu succes, elementul motivaţiei a fost important, iar Erickson l-a stabilit de la început. În cazul femeii care nu era motivată, acest element a fost stabilit foarte, uşor atunci când ea nu a vrut să urmeze sugestia simplă de a se urca pe Squaw Peak. Erickson ghicise deja că femeia era leneşă şi autosuficientă, având în vedere aspectul ei general, inclusiv unghiile artificiale, ostentative. Şi în următoarele două povestiri elementul motivaţiei este extrem de important.

Alcoolicul tău trebuie să fie sincer Un bărbat foarte bine situat financiar a venit la mine şi mi-a spus: — Sunt alcoolic. Vreau să mă las de băut. I-am zis: — Ei bine, aş vrea să ştiu câteva lucruri despre dumneavoastră. Sunteţi căsătorit? — Da, foarte căsătorit, mi-a răspuns el.

— Cum adică „foarte căsătorit”? — Păi, avem o reşedinţă de vară, o cabană, la cincisprezece kilometri de oraş. E un loc frumos. Am avut bani, aşa că am plătit ca să fie aranjată frumos. Stau acolo cu soţia câte două-trei săptămâni. Putem prinde păstrăvi din râu dacă ne scoatem undiţele pe fereastră. Nu există telefon. Civilizaţia e ia o depărtare de cincisprezece kilometri. Casa e mobilată frumos. Avem o grămadă de mâncare şi de băutură. În fiecare vară, eu şi soţia mea stăm acolo cam trei săptămâni, umblăm goi peste tot şi ne bucurăm cu adevărat de viaţă. I-am spus: — Bine, o să vă fie foarte simplu să nu mai fiţi alcoolic. Trimiteţi-o pe soţie la cabană şi spuneţi-i să încarce în maşină toate sticlele de băutură. Încărcaţi în maşină şi toate hainele dumneavoastră. Luaţi toate hainele care mai sunt pe acolo şi aduceţi-le înapoi în Phoenix. Poate să roage o prietenă să o ducă acolo cu maşina, noaptea, şi să-i dăruiască toate hainele ei acestei prietene. Iar dumneavoastră şi soţia puteţi să petreceţi acolo doua săptămâni, trei săptămâni încântătoare, hrănindu-vă cu păstrăvi şi fără să mai puneţi gura pe băutură. Ştiu că n-o s-o luaţi pe jos prin deşert, cale de cincisprezece kilometri, după o sticla de băutură. Şi el mi-a zis: — Domnule doctor, cred că m-am înşelat când v-am spus ca vreau să mă las de băut. Ar 11 fost însă modalitatea perfectă. Numai că alcoolicul tău trebuie să fie sincer. Folosind expresia „alcoolicul tău”, Erickson subliniază crezul său potrivit căruia un terapeut, după ce a acceptat un pacient, îşi asumă o foarte mare responsabilitate în ceea ce priveşte progresul acestuia. Dacă tu, ca terapeut, ai acceptat un pacient, el devine „alcoolicul tău”. Cum bărbatul din poves- tire a refuzat să urmeze recomandarea lui Erickson, el nu a fost acceptat ca pacient, rămânând astfel propriul său alcoolic.

Un divorţ în termeni amiabili Iată un caz în care l-am văzut pe soţ o singură dată. Asta din pricină că m-am îmbolnăvit. N-am mai primit pe nimeni vreme de două luni. A venit la mine un soţ şi mi-a spus: — Sunt singur la părinţi. Tata este preot la o biserică creş- tină foarte strictă. Am fost educat să cred ca fumatul este un păcat, să mergi la cinematograf este un păcat. De fapt, am fost educat să cred că aproape totul este un păcat. Foarte puţine sunt lucrurile pe care le poţi face. Cât am studiat medicina, am avut grijă să nu comit vreun păcat. Am cunoscut-o pe unica fiică a unui preot aparţinând aceluiaşi cult, care primise aceeaşi educaţie ca şi. Mine. Ne-am îndrăgostit unul de altul. Părinţii noştri au fost încântaţi şi au organizat pentru noi o nuntă minunată. Au pus mână de la mână şi ne- au plătit luna de miere în acelaşi hotel în care şi-o petrecuseră şi părinţii unuia dintre noi. Era situat la 230 de kilometri de localitatea noastră de baştină. Iarna era în toi în Indiana, iar temperatura coborâse sub zero grade. Am făcut nunta seara, după care a urmat o petre- cere frumoasă. Pe la ora zece sau unsprezece, eu şi soţia mea neam urcat în maşină şi am pornit spre respectivul hotel, cale de 230 de kilometri. După ce parcurseserăm vreo trei kilo- metri, radiatorul maşinii s-a defectat, aşa că atunci când am ajuns la hotel, după ce am mers 230 de kilometri, eram înghe- ţat bocnă. Eram amândoi supăraţi şi obosiţi. Maşina se stri- case şi nu ştiam dacă o puteam repara. Plus că trebuia să schimb cauciucul de rezervă. Când am ajuns, am urcat în cameră şi eu am deschis uşa. Stăteam în prag şi ne uitam unul la altul. Ştiam amândoi ce avem de făcut, dar eram aşa de obosiţi, aşa de nefericiţi şi de îngheţaţi.

Soţia mea a făcut primul pas. Şi-a luat valiza, a aprins lumina în baie şi a stins lumina în cameră. S-a dezbrăcat în baie, a stins lumina şi a ieşit de acolo în pijama. Pe întuneric, a venit şi s-a vârât în pat. Aşa ca mi-am luat şi eu valiza, am intrat în baie, am aprins lumina, mi-am pus pijamaua, am stins lumina şi, pe întuneric, m-am urcat în pat de cealaltă parte. Stăteam amândoi şi aşteptam. Ştiam ce aveam de făcut, dar nu încercam să luăm o decizie în sensul ăsta, nu voiam decât să nu ne mai fie frig, să nu mai fim nefericiţi şi obosiţi. Am stat aşa toată noaptea şi am încercat să dormim măcar un pic, să ne hotărâm. într-un târziu, pe la unsprezece dimineaţa, ne-am făcut suficient curaj pentru consumarea căsătoriei, dar n-a fost o plăcere pentru niciunul dintre noi. După acel prim act sexual, ea a rămas însărcinată. De atunci, am tot încercat să învăţăm cum să facem dragoste amândoi, însă e prea târziu. Am stat de vorbă, şi imediat după naşterea copilului, luna următoare, după controlul de şase săptămâni, vrem să divorţăm în ter meni amiabili. Nu vreau să fie şi divorţul la fel ca însurătoa- rea. Regretăm amândoi că mariajul nostru nu a mers. Copilul rămâne la ea, şi o s-o ajut să-l crească. Se întoarce cu copilul la părinţii ei. Eu nu ştiu încotro s-o apuc. l-am zis: — În regulă. Este într-adevăr o căsnicie nefericită, la care voi nu aţi reuşit să vă adaptaţi. Lucrurile s-au complicat când ea a rămas însărcinată. Vă sugerez să divorţaţi în termeni amiabili. Acum o să vă explic cum faceţi acest lucru. Şi am continuat: — Mergeţi în Detroit şi aranjaţi pentru o cină intimă şi pentru o cameră într-un hotel. Angajaţi o doică care să aibă grijă de copil după controlul de şase săptămâni al soţiei. Explicaţi-i soţiei că e timpul să demaraţi pregătirile pentru un divorţ amiabil şi că trebuie să vă despărţiţi în aceşti termeni. Duceţi-o la Hotelul Statler; nu mă interesează cât costă, închiriaţi un salon privat şi luaţi o cină minunată, cu lumânări şi, ordin de la medic, cu o sticlă de şampanie. Şi beţi amândoi din acea sticlă de şampanie. La sfârşitul cinei – să nu fie mai târziu de ora zece –, mergeţi la recepţie şi cereţi cheia de la cameră. O să vă conducă băiatul de serviciu. Când ajungeţi la etajul respectiv, daţi-i băiatului o bancnotă de cinci dolari şi spuneţi-i să spele putina. O să priceapă la ce vă referiţi. Apoi mergeţi în camera de hotel, descuiaţi uşa, luaţi-vă mireasa în braţe, treceţi-o pra- gul, încuiaţi uşa la loc, fără să o lăsaţi din braţe, traversaţi camera şi aşezaţi-o pe marginea patului. Şi spuneţi-i: „Vreau să te sărut de ramas-bun.” Sărutaţi-o cu tandreţe, apoi faceţi următoarea remarcă: „Sărutul ăsta a fost pentm tine, acum vreau unul şi pentru mine.” Puneţi mâna pe genunchiul ei, prelungiţi un pic sărutul, apoi scoateţi-i pantoful. Pe urmă spuneţi-i: „încă un sămt, pentru noi amândoi.” Vă strecuraţi mâna pe sub rochia ei, o lăsaţi sa alunece în jos, şi îi scoateţi şi celălalt pantof. Apoi, cu şampanie şi cu glandele endocrine ale amândurora, lucrurile vor începe sa se lege. Descheiaţi-i bluza şi sarutaţi-o din nou. Scoateţi-i un ciorap, apoi sărutaţi-o iar. l-am descris în detaliu cum să-şi seducă soţia. Până în vara, m-am înzdrăvenit după boală, dar ei dispăruseră amândoi. Peste câţiva ani, ţineam nişte, prelegeri la Universitatea Emory. Un tânăr a venit şi mi-a spus: — Ne-ar face mare plăcere să cinaţi cu noi. — Îmi pare rău, dar nu mă lasă biletul de avion, m-am scuzat eu. — O să fie foarte dezamăgită, mi-a zis atunci. Nu pricepeam de ce să fie dezamăgită o familie pe care nu o cunoşteam. — După câte vad, nu mă recunoaşteţi, a continuat tânărul. — Aşa este, nu vă recunosc, am admis eu.

— Dar vă amintiţi cu siguranţă de o cină pe care ne-aţi recomandat-o, mie şi soţiei, la Hotelul Statler din Detroit, m-a lămurit el. — Da, îmi amintesc, i-am zis. — Acum avem doi copii, iar ai treilea e pe drum, a adău- gat el. Când oamenii vin la voi şi spun că vor să divorţeze, poate că, de fapt, nu vor lucrul ăsta. Soţul şi soţia din această povestire seamănă, în multe privinţe, cu tânăra din „Păcatul”. Din cauza educaţiei rigide, plină de constrângeri, pe care au primit-o de la părinţi, au nevoie de îndrumări foarte precise pentru a-şi depăşi bara- jele deprinse. În plus, au suficient respect faţă de autoritate pentru a urma astfel de instrucţiuni. Totuşi, ne putem întreba: „De ce ne spune Erickson această povestire? Noi suntem suficient de experimentaţi ca să ştim cum să seducem o femeie. Există oare un mesaj secret în această povestire?” Sigur că există. Sunt mai multe mesaje. Cel mai evident este următorul: cea mai bună metodă pentru a-i da cuiva posibili- tatea să-şi schimbe reacţiile este să-i spui să facă ceea ce face deja sau, ca în cazul de faţă, ceea ce plănuieşte să facă. Apoi introduci ceva diferit, de pildă o schimbare de decor sau de atmosferă. Nu eziţi să dai instrucţiuni sau să oferi informaţii, (dacă subiectul eşti tu, obţii informaţii importante.) Esenţial în această povestire este crezul lui Erickson că avem cu toţii în noi capacitatea şi resursele pentru a rezolva probleme şi neînţelegeri. Uneori, nu avem nevoie decât de stimulul unei mici schimbări.

Incepi să rostogoleşti mingea O fata de doisprezece ani nu mai e un copil. Am avut o astfel de pacientă pe care am demonstrat o tehnică pur şi simplu copilărească. Mi-a dat telefon şi mi-a spus: — Am avut paralizie infantilă şi am uitat cum să-mi mişc braţele. Puteţi să mă hipnotizaţi şi să mă învăţaţi dumneavoastră? l- am spus mamei ei să o aducă la cabinet, şi a venit cu ea. M-am uitat la fată. Pentru o fată de doisprezece ani, avea un bust foarte bine dezvoltat, doar că sânul drept era sub braţ. Am pus-o pe mamă să o dezbrace pe fată până la brâu şi i-am cercetat tot torsul ca să văd în ce stare sunt muşchii. l-am spus că trebuie să se aşeze în faţa unei oglinzi de trei ori pe zi, goala până la brâu, şi sa se strâmbe la imaginea ei reflectată. — Vrei, te rog, să cobori ambele colţuri ale gurii? Aşa, mai fa o dată, simte cum ţi se mişcă pielea de pe piept. Eu pot să fac asia doar cu o parte a feţei. I-am spus să se aşeze în faţa unei oglinzi de trei ori pe zi, timp de douăzeci de minute, şi să-şi coboare colţurile gurii. Cu alte cuvinte, să contracte muşchiul platysma — Chiar trebuie să stau în faţa unei oglinzi? M-a întrebat fata. — Unde ţi-ar plăcea să stai? Am întrebat-o. — Mi-ar plăcea să-mi imaginez un program de televiziune. Urmărea deci un program imaginar la un televizor imaginar. A început să facă exerciţii cu muşchii platysma, şi îi plăcea să se uite la televizorul imaginar în timp ce se strâmba. Atunci când începi să mişti un muşchi, tendinţa este ca acea mişcare să se extindă şi la alţi muşchi. Tu încerci să mişti un singur deget. Dar începi să extinzi mişcarea, fără să vrei. Şi braţele fetei au început să se mişte. Sânul drept s-a deplasat de sub braţul ei pe o latură a pieptului. Acum fata este avocat

pledant. Comentariile lui Erickson la acest caz ne oferă suficiente explicaţii. El iniţiază şi de data aceasta o schimbare mică, aparent adiacentă problemei vizate, incapacitatea de a mişca braţele. El îşi foloseşte cunoştinţele de anatomie în mod indi- rect, pentru a o determina pe pacientă să-şi contracte muşchii pectorali, care au desigur legătură cu braţele (mai ales pectoralul mare). De ce nu i-a spus fetei pur şi simplu să-şi folosească muşchii braţelor? Ştia că, în timp, ea ajunsese la prea multă rezistenţă, aşa că o asemenea abordare directă nu ar fi dat rezultate. Dar cum putea ea să opună rezistenţă unei abordări indirecte, ca aceea folosită aici?

Claustrofobia O altă pacientă suferea de claustrofobie. Nu suporta să fie închisă într-o cameră mică. În copilărie, mama ei o pedepsea trimiţând-o într-o odăiţă exterioară, care dădea în pivniţă. Apoi închidea uşa şi îi auzea tocurile pe pavaj, în timp ce se îndepărta, părăsind-o pe fată. Îşi ţăcănea tocurile pe trotuar, făcând-o să creadă că pleca departe. Şi fata crescuse cu o fobie totală pentru camerele mici. Am rugat-o aşadar să stea în biroul cabinetului meu de consultaţii. — O să fac asta numai dacă uşa este larg deschisă, mi-a spus. — Dar dacă îi mai lipseşte un milimetru până să fie larg deschisă? Am întrebat-o. Iar ea a fost de acord. A stat în birou, cu uşa deschisă larg, mai puţin un milimetru. Apoi am trecut la doi milimetri, trei milimetri, un centimetru, un centimetru şi jumătate, doi centimetri. Cât de deschisă trebuia să fie uşa aceea pentru ea? Aşa că a stat în birou şi a închis încet uşa. Am aşteptat să văd când intră în panică. A descoperit că se simţea liniştită chiar şi atunci când uşa era deschisă doar un centimetru şi jumătate, iar ea stătea cu mâna pe clanţă. În cele din urmă, a închis-o şi a văzut că poate să trăiască şi să respire în acel birou cu uşa închisă, atâta timp cât stătea cu mâna pe clanţă. Apoi i-am sugerat că ar putea să încerce să se uite prin gaura cheii. Cum prin gaura cheii vedea ce e afară, nu mai era nevoie să se mai ţină de clanţă. Claustrofobia este un sindrom care exprimă în mod elocvent blocajele unei persoane. Există multe teorii despre cauza acestei fobii şi a altora, dar Erickson nu este interesat de ele. Preocuparea lui este să-l ajute pe cel care suferă de aşa ceva să scape de senzaţia sufocantă de apăsare, să treacă dincolo de lim itările impuse de fobie. Erickson ne recomandă să ne ocupăm de problemele dificile puţin câte puţin – mai întâi, ne imaginăm, apoi, închi- dem treptat o uşă. Pe urmă, facem acelaşi lucru cu o altă uşă, cu o fereastră…

Până la stele Un profesor de astronomie a venit la mine într-o iarnă. A lăsat deschisă uşa de ia intrare. A lăsat deschisă uşa de la cabi- netul meu şi a deschis şi celelalte două uşi din cabinet. A deschis obloanele unei ferestre. A ridicat jaluzelele şi a deschis fereastra. Mi-a spus: — Am fost ales de guvern să fotografiez eclipsa totală din Borneo, numai că eu sufăr de claustrofobie. Ca să ajung în Bomeo, trebuie să mă urc în avion, apoi să merg cu trenul. Trebuie să călătoresc cu vaporul, cu automobilul. Trebuie să fiu în stare să lucrez într-o cameră obscura. Puteţi să mă faceţi bine? Mai sunt două luni până plec. I-am cerut să-şi imagineze că una dintre uşi e închisă, chiar dacă ea era de fapt larg deschisă. Până la urmă, a reuşit să-şi imagineze acest lucru sub hipnoză. Apoi i-am cerut să-şi imagineze că şi cealaltă uşă e închisă, că fereastra e închisă, şi că uşa de la intrarea în cabinet

e închisă. S-a dus în Bomeo să fotografieze eclipsa totală de soare. După ce a reuşit, în stare de transă, să-şi imagineze că uşa e închisă, eu chiar am închis-o, puţin câte puţin, până am închis-o de tot. Una câte una, am închis fiecare uşă, după ce i-am cerut mai întâi să-şi imagineze că e închisă. Totul a început prin a-i cere să-şi imagineze că uşa e închisă. Eu am numit acea uşă deschisă o spărtură în perete, l-am spus: — Hai să închidem spărtura aceea, puţin câte puţin, până obţinem un perete compact. Dacă voi aţi fi claustrofobi, aţi vrea să fie deschise toate ferestrele şi toate uşile. Eu v-aş aduce în stare de transă şi v-aş face să vedeţi aici o spărtură mare. Şi, indiferent cât de gravă ar fi claustrofobia voastră, aţi suporta să staţi pe canapeaua de colo, cu toate ferestrele şi cu uşa aceea deschise. Iar când eu vă schimb imaginea mentală pe care o aveţi, o să vă raportaţi la ea aşa cum vă raportaţi la peretele aflat în spatele vostru. Tocmai acesta este avantajul hipnozei. Poţi să-i determini pe oamenii aflaţi în stare de transă să-şi imagineze că o uşă sau alta este de fapt o spărtură în perete. Şi atunci vor avea în spatele lor un perete. Deci ferestrele şi uşile trebuie să fie deschise. Când ele se transformă în spărturi în perete, le închizi uşor. După ce a ajuns în Bomeo şi a fotografiat eclipsa, omul a intrat în camera obscură şi a developat pozele. Fiindcă îşi dorea cu disperare să vadă locurile din Bomeo sau orice altceva. lama viitoare, soţia lui a venit la mine şi mi-a spus: — Slavă Domnului că în iama asta nu mai trebuie să dorm cu toate uşile şi ferestrele deschise. In acest caz de claustrofobie, Erickson îşi ajută din nou pacientul ca, treptat, să tolereze, din ce în ce mai mult un„spaţiu închis”. Dacă în primul caz prezentat, desensibiliza- rea a fost făcută efectiv, în cazul profesorului de astronomie ea a fost realizată prin imaginare. Experienţa a fost apoi con- firmată atunci când Erickson a închis efectiv uşile. Erickson nu numai că închide uşi reale, după ce mai întâi le lasă deschise, ci, totodată, prin sugestie hipnotică, el produce o„spărtură mare” într-un perete compact. El demonstrează că poate prelua controlul deopotrivă asupra senzaţiilor de fobie ale pacientului şi asupra percepţiilor acestuia – producând şi îndepărtând astfel de halucinaţii vizuale. El stabileşte o legătură între halucinaţia unei spărturi mari şi senzaţia de spaţiu deschis – asociate cu „aţi suporta să staţi pe cana- peaua de colo cu toate ferestrele şi cu uşa aceea deschise”. Apoi, când „schimbă imaginea mentală”, poate să sugereze că sentimentul de siguranţă şi confort va rămâne chiar şi după ce „spărtura cea mare” este îndepărtată.

Sânge pe claviatură Un medic avea doi băieţi şi o fată. A hotărât ca băiatul cel mare, Henry, să devină medic. Mama a vrut ca acest fiu să se facă pianist concertant. Îl punea să exerseze la pian câte patru ore pe zi. Tatăl nu vedea nimic rău în asta. În scurt timp, Henry a învăţat că trebuia să-şi păcălească mama într-un fel. Aşa ca şi-a ros unghiile până la carne, iar când cânta la pian lăsa urme de sânge pe toată claviatura. Mama lui era neîn- durătoare şi l-a pus să cânte în ciuda acestui lucru. Şi-a ros unghiile şi mai mult, dar oricât de mult sânge i-ar fi curs, tot trebuia să exerseze. A continuat -să-şi roadă unghiile. Nu-l lăsa să plece la şcoală dacă nu cânta la pian patru ore, în fiecare zi. Iar el voia să meargă la şcoală. Mai târziu, voia să meargă la liceu. Aşa că trebuia să exerseze la pian patru ore pe zi. Mai târziu, când a vrut să meargă la facultate, a trebuit să exerseze zilnic câte patru ore ca să i se permită acest lucru. După liceu, tatăl lui Henry a vrut ca el să urmeze medi- cina, dar Henry nu voia să facă asta. A reuşit să pice la exame- nul de admitere. Dar tatăl lui era un bun politician şi l-a

înscris la o altă facultate de medicină. A picat şi acolo exame- nul. Henry ajunsese să aibă idei proprii. Voia să studieze ştiinţele politice, aşa că a copiat în mod deliberat, pe faţă, cu neruşinare, şi a fost trecut pe lista neagră la toate facultăţile de medicină. Tatăl lui l-a adus la mine şi mi-a spus: — Hipnotizaţi-l şi faceţi-l să nu-şi mai roadă unghiile. Henry avea douăzeci şi şase de ani. El mi-a zis: — Vreau să studiez ştiinţele politice, dar tata mi-a tăiat toate fondurile. Henry îşi găsise de lucru la un antreprenor de pompe fune- bre. Nu-i plăcea deloc ce făcea acolo. Conducea o ambulanţă, l-am spus tatălui: — O să mă ocup de fiul dumneavoastră. Am propriile mele metode de a face terapie. Tatăl a replicat: — Nu mă interesează metodele dumitale de a face terapie, numai să-l faci pe Henry să-şi lase unghiile să crească. Nu am cum să-l bag pe fiul meu la facultatea de medicină cu aşa nişte unghii oribile. — Ce crezi despre obiceiul ăsta al tău? L-am întrebat pe Henry. — E un tipar înrădăcinat. Nu mă pot abţine să-mi rod unghiile. Probabil că le rod în somn. Nu-mi doresc să am ase- menea unghii. Sunt respingătoare! Nu mi-ar plăcea să-mi vadă mâinile o fată frumoasă, mi-a spus Henry. I-am zis: — Uite ce e, Henry, tu ai zece degete. Eu sunt absolut con- vins că unghiile de la nouă degete îţi oferă suficientă hrană, aşa că poţi să-ţi laşi să crească unghia de la ce deget vrei tu, şi să le rozi pe celelalte nouă. — Aşa este, a acceptat Henry. — De fapt, ai putea să-ţi laşi sa crească unghiile de la două degete, şi celelalte opt unghii tot ţi-ar oferi suficientă tirană, am adăugat. Henry a replicat: — Înţeleg încotro bateţi. Până la urmă, o să-mi spuneţi că îmi este suficient un singur deget, şi pot să las să crească nouă unghii. Fir-ar să fie, m-aţi prins cu logica dumneavoastră! În scurt timp, avea unghiile crescute la toate cele zece degete. Atunci i-am spus: — Henry, tatăl tău nu te mai întreţine. Ai un loc de muncă şi cânţi la pian patru ore pe zi. — Îmi place muzica, însă detest pianul. Chiar îmi place muzica, m-a asigurat Henry. — Mai sunt şi alte instrumente în afară de pian, i-am zis. Ai douăzeci şi doi de ani de experienţă privind cântatul la instrumente cu clape. — O să-mi cumpăr o orgă electronică, m-a anunţat Henry. Şi a reuşit să cânte aşa de bine la orga electronică, încât era foarte solicitat la nunţi şi petreceri. A continuat să cânte la orgă pe toata durata studiilor de drept. Tatăl lui era furios pe mine! Al doilea fiu, hotărâse tatăl, trebuia să se facă preot epis- copalian. Dar el se însurase cu o evreică. Îşi luase o slujbă ia un parc de maşini uzate. Era beţiv, vindea maşini de mâna a doua şi se însurase cu o evreică! Fiica primise şi ea instrucţiuni. Când avea sa fie mare, trebuia să se facă soră medicală. Dar făta fugise. De acasă la şaisprezece ani! Se dusese în Carolina, de Nord sau de Sud, şi se măritase cu iubitul ei, tot un adolescent. Fratele lui Henry hotărâse ca, dacă Henry putea să studieze ştiinţele politice şi dreptul, nu mai avea rost ca el şi soţia lui evreică să continue să se urască unul pe altul. Erau amândoi

nefericiţi în acea căsnicie. Nu mai avea de ce să bea. A divor- ţat. Preoţii episcopalieni nu au voie să divorţeze. A spus: „Nu puteţi să mă faceţi preot episcopalian – o să mă fac vânzător de maşini. Şi o să vând maşini noi\” Ei bine, a reuşit! In felul acesta, Henry, avocatul, şi fratele lui, vânzătorul de maşini, prin exemplul dat, au impus o conduită pentru sora lor şi pentru soţul ei în vârstă de şaisprezece ani. Cei doi şi-au vizitat familiile şi şi-au impus punctul de vedere. Soţul ei avea să meargă la colegiu şi să ia note bune. Putea sa studieze orice voia. Iar sora lor urma să meargă la colegiu şi să-şi ia licenţa; ea şi soţul ei erau perfect capabili să ia singuri decizi- ile care îi priveau. In această povestire, este scoasă în evidenţă natura coer- citivă a părinţilor. Tatăl avea o idee fixă conform căreia fiul lui trebuia să devină medic. Mama avea o idee fixă, conform căreia fiul ei trebuia să devină pianist. În mod tipic, tatăl i-a ordonat lui Erickson „să-l hipnotizeze şi să-l facă să nu-şi mai roadă unghiile Chiar şi după ce Henry a fost trecut pe lista neagră de către toate facultăţile de medicină, tatăl insista orbeşte că numai din cauza unghiilor nu putea Henry să fie acceptat la o altă facultate. Ani de-a rândul, Henry reacţionase la constrângerile părinţilor prin simptome pre- cum roaderea unghiilor. Desigur, el nu avea sentimentul că e răspunzător de aceste simptome. A spus: „Nu mă pot abţine să-mi rod unghiile.” Să vedem cum a procedat Eridison cu el şi cu întreaga familie. Erickson a intervenit la început preluând el însuşi respon- sabilitatea, prezentăndu-se pe sine drept „un tată bun”. A spus: „O să mă ocup de fiul dumneavoastră.” Apoi s-a com- portat ca un îndrumător mai raţional, cu care fiul se putea identifica, fără să-şi amâne propriile dorinţe şi idealuri. Folosind o legătură dublă (spunându-i să roadă, dar să nu roadă), l-a determinat pe Henry să admită, în stadiul incipi- ent al terapiei: „M-aţi prins cu logica dumneavoastră.” Henry şi-a dat seama că, dacă urma sugestia lui Erickson, putea să-şi satisfacă nevoia de a-şi roade unghiile şi, toto- dată, să-şi lase să crească aproape toate unghiile. Cu alte cuvinte, el a fost încurajat să-şi exprime orice impulsuri legitime, dar să le direcţioneze – în acest caz, asupra unei singure unghii. Apoi Erickson a aplicat acest principiu pro- blemei cântatului la pian. El a determinat faptul că lui Henry îi plăcea cu adevărat muzica şi l-a încurajat să-şi exprime şi să-şi satisfacă această zonă de interes şi plăcere. Oricum,Henry şi-a ales singur instrumentul. Odată ce a descoperit că putea să facă ceea ce dorea, a fost capabil să meargă mai departe, să-şi determine singur drumul în viaţă şi să urmeze facultatea de drept utilizând talentul şi interesul pe care deja le exersase. După ce Henry a ieşit de sub influenţa limitatoare a părinţilor şi a descoperit metode mai eficiente decât rosul unghiilor pentru a se revolta, a putut să-şi ajute fratele să se impună. După care cei doi fraţi şi-au unit forţele pentru a-şi „impune punctul de vedere” în faţa părinţilor şi, de fapt, a întregii familii, inclusiv a soţului surorii lor şi a părinţilor acestuia. Ei au putut să facă acest lucru pentru că uniunea lor le-a dat putere şi pentru că reprezentau acum valori raţio- nale şi scopuri „sănătoase”. Interesant este că nu au insistat ca sora lor să se despartă de soţul ei în vârstă de şaisprezece ani. În schimb, soţul a fost inclus în programul de autoper- jecţionare care fusese întotdeauna o prioritate a familiei şi care, întâmplător, era important şi pentru Erickson. Era evident că mama şi tatăl credeau în educaţie şi în autoperfecţionare. Din nefericire, ei fuseseră prea rigizi şi lipsiţi de sensibilitate în încercarea lor de a le impune valo- rile lor copiilor. Cu toate acestea, în cele din urmă, toţi copiii fuseseră capabili să răspundă pozitiv preocupării sănătoase a părinţilor faţă de ei. Henry a devenit avocat şi organist, împlinind deopotrivă speranţele tatălui şi pe cele ale mamei. Fratele lui Henry a pus capăt mariajuliu mixt care era clar că îi supăra pe părinţii lui, şi a avut succes ca vânzător de automobile noi.

Erickson ilustrează „efectul de undă”, aşa cum a fost descris de Spiegel. Acest efect este vizibil la fiecare individ şi la întreaga familie. Ameliorarea obiceiului lui Henry de a-şi roade unghiile a condus la o mai mare încredere în sine, care, la rândul ei, a condus la un comportament hotărât al acestuia. El „şi-a ales singur instrumentul” ’. Eliberarea de o constrângere iraţională a unui membru al familiei a condus la eliberarea următorului membru al acesteia, care a condus la eliberarea următorului. Chiar şi părinţii excesiv de preocupaţi au fost neîndoielnic eliberaţi de grija lor pentru copii, amplificată peste măsură. În orice terapie, noi ştim că, deşi ne concentrăm asupra unui singur pacient, orice schimbare care se va produce în cazul acelui pacient îi va afecta şi îi va schimba pe toţi cei care fac parte din „lumea” sau din „sistemului”.

Recadrarea

În literatura psihoterapeutică există multe exemple care ilustrează procesul de recadrare. Unul dintre cele mai remar- cabile ne este relatat de Victor Frankl în cartea sa From Death Câmp to Existenţialism şi se referă la ceea ce a trăit acesta într- un lagăr de concentrare. În vreme ce majoritatea tovarăşilor săi de încarcerare şi-au pierdut speranţa şi au murit, Frankl şi- a ţinut mintea ocupată gândindu-se la prelegerile pe care avea să le ţină după ce va fi eliberat – prelegeri pe tema experienţei pe care a trăit-o în lagăr. În felul acesta, el a recadrat o situaţie lipsită de speranţă, în care putea să-şi piardă viaţa. A transformat-o în mintea lui într-o sursă de experienţe bogate pe care le putea folosi pentru a-i ajuta pe alţii să depăşească situaţii aparent lipsite de speranţă – fizice sau mentale. Sigur că există persoane sceptice care vor spune că acest tip de gândire nu a avut niciun efect asupra faptului că a supravieţuit; sau că pierderea speranţei nu i-a condamnat neapărat la moarte pe cei de acolo. Oricum ar fi, acest tip de gândire l-a ajutat cu sigu- ranţă să-şi păstreze vii spiritul şi mintea. Poate că i-au ţinut în viaţă şi trupul. Mai mult, observăm că in recadrarea lui Frankl a fost ceva „sintonic” cu orientarea lui generală privind viaţa. Lui chiar îi plăcea să predea, să îi înveţe pe alţii., şi chiar avea experienţe în ceea ce priveşte prelegerile, aşa că, pentru el, a fost ceva firesc să folosească această experienţă ca sursă pentru prelegerile viitoare. Watzlawick, Weakland şi Fisch, în Change, afirmă urmă- torul lucru: „Să recadrezi înseamnă să schimbi cadrul con- ceptual şi/sau emoţional ori punctul de vedere în raport cu care este experimentată o situaţie, şi să o plasezi într-un alt cadru, adecvat la fel de bine, poate chiar mai bine, «datelor» aceleiaşi situaţii concrete, şi care îi schimbă astfel întreaga semnificaţie.” Autorii de mai sus îl citeazăpe filosoful Epictet, care a spus: „Nu lucrurile în sine îmi creează probleme, ci opiniile pe care noi le avem despre ele.” Ei arată că „experienţa noastră despre lume se bazează pe împărţirea în clase a obiectelor percepţiei noastre” şi că „odată ce un obiect este considerat ca făcând parte dintr-o clasă dată, este extrem de dificil să-l vezi ca aparţinând şi unei alte clase”. Prin recadrare, odată ce constatăm „apartenenţa alternativă la mai multe clase”, este dificil să revenim la viziunea limi- tată asupra „realităţii” pe care am avut-o înainte. Povestirile care urmează ne oferă exemple despre modul în care Erickson a folosit recadrarea.

Spune-le că sunt mari Fiul meu, Robert, a mai făcut un etaj la casa în care locuia. Cu o noapte în urmă, el şi soţia lui se mutaseră sus. Douglas, care avea cinci ani, şi Becky, care avea doar doi, erau grozav de speriaţi că pe ei îi lăsau jos. Robert a venit la mine. Iar eu l-am sfătuit aşa: „Patul lui Douglas este mai jos decât patul părinţilor.” Robert trebuia să-i demonstreze că el era acum băiat mare şi să facă legătura între faptul că el era mare şi mărimea patului părinţilor, care rămânea jos. Becky trebuia să-şi raporteze statutul de fetiţă mare la cât de mare era patul lui Douglas.

Apoi i-am spus lui Robert să se asigure că cei doi copii ştiau că puteau să folosească interfonul pentru a comunica de la parter la etaj. Şi au dormit bine, deşi Douglas fusese foarte agitat. Chiar îi întrebase daca putea să doarmă sus câteva nopţi, mai ales la început. Important era să se concentreze asupra unui lucru care scotea în evidenţă eul, faptul că patul era mare şi că el era acum băiat mare. Erickson porneşte de la faptul că orice copil vrea să se facă mare. Copiii lui Robert au fost feriţi de sentimentele de teamă şi neputinţă şi îndrumaţi să se vadă pe ei înşişi ca fiind mai mari. In loc să vadă ceea ce au pierdut – compania părinţilor –, copiii au fost întorşi cu faţa spre viitor. Lui Douglas i s-a spus că, dacă se uita la patul părinţilor, el era următorul care va dormi în acel pat. La fel, lui Becky i s-a reamintit că se făcea mare şi că, în curând, avea să i se dea patul lui Douglas.

La modă

Fiica mea a venit de la şcoala şi mi-a zis: — Taţi, toate fetele de la şcoală îşi rod unghiile, şi vreau să fiu şi eu la modă. I-am spus: — Ei bine, sigur că trebuie să fii la modă. Cred că pentru fete este foarte important să fie la modă. Ai rămas mult în urmă faţa de restul fetelor. Ele au avut tot timpul să exerseze. Aşa că, după mine, cel mai bun mod de a le ajunge din urmă este să ai grijă să-ţi rozi unghiile suficient de mult, în fiecare zi. Uite, eu zic că, dacă îţi rozi unghiile câte cincisprezece minute de trei ori pe. Zi., în fiecare zi (o să-ţi dau eu un ceas), ia ore fixe, poţi să ajungi la nivelul lor. La început, s-a apucat de treaba asta cu tot entuziasmul. După care a început sa întârzie şi apoi să renunţe repede, până când, într-o zi, mi-a spus: — Taţi, o să lansez o nouă modă în şcoală – unghiile lungi. Incepând prin „a se alătura pacientei” în dorinţa ei de a fi la modă, Erickson îşi propune să transforme „comportamentul la modă” într-un calvar. El a folosit în mod frecvent această abordare a simptomelor —procedând în aşa fel încât să-ţi fie mai greu să te ţii de ele decât să renunţi.

Fata cel mai uşor de sedus Am aici o scrisoare de la o studentă care a venit la mine când era în ultimul an de facultate. Iată ce spunea ea: „Mama a fost dominată de mama ei toată viaţa. Aşa că mama şi-a jurat ca, atunci când ajunge adult, dacă o să aibă un copil, să nu-l domine. Mama mi-a fost cea mai bună amică, cea mai bună prietenă, tot timpul cât am fost la şcoala primară şi în liceu. După aceea am plecat în California, la o universitate catolică de acolo. Sunt o catolică înfocată. Mama mă sună de două ori pe săptămână, sau o sun eu de două ori pe săptă- mână, şi ne scriem scrisori una alteia săptămânal, fiindcă este cea mai bună prietenă a mea. Dar totuşi ceva nu merge bine. Când am plecat la facul- tate, am sărit de la 48 kg, cât cântăream de obicei, la 58 kg. În prima vară în care am venit acasă am slăbit până la 37 kg. După care, când am plecat iar la facultate, am ajuns din nou la 58 de kg. În vara următoare, am slăbit iar până la 37 kg. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în vara următoare. Acum se apropie Pastele, şi anul acesta termin facultatea. Am 58 kg şi vreau să-mi petrec vara în Phoenix. Şi nu suport să fiu aşa de grasă, Mănânc non-stop tot felul de alimente nesănătoase, nu mă pot controla. M-aţi putea ajuta?” Am adus-o în stare de transă şi am vorbit despre greutatea ei. Şi atunci am aflat: generaţia

mai în vârstă nu poate să fie prietenă cu o elevă de grădiniţă, o elevă de şcoală primară. I-am spus că mama ei nu era o prietenă adevărată. Fata nu avusese niciun iubit şi îi făcea confidenţe numai mamei. Dacă ar fi avut un iubit, ar fi renunţat la el, fiindcă o făcea să se simtă ciudat. Nu era capabilă să descrie acele senzaţii. I-am spus atunci când era în stare de transă că trebuia să cunoască anumite lucruri, că putea să mă asculte cu subcon- ştientul. Apoi o să lucrez cu ea ca sa poată asculta cu mintea conştientă. În stare de transă uşoară, i-am explicat cum o mamă nu poate să fie prietena cea mai buna a fiicei ei şi că, dimpotrivă, mama o domina într-un mod invers celui în care fusese ea dominată. I-am spus că trebuia să se gândească temeinic la asta, până înţelegea. I-am spus că de problema greutăţii corporale o să ne ocupăm mai târziu. Vara, s-a întors în Phoenix şi a slăbit doar până la 51 kg. După care mi-a spus: — Aveţi dreptate, mama chiar mă domină într-un mod invers celui în care a dominat-o mama ei. Bunica locuieşte cu noi şi îi domină şi pe mama, şi pe tata. Iar tata e beţiv. Mama mă domină, iar eu vreau să fiu o fată normală. Ştiu că am sentimente ciudate, pe care nu le înţeleg. I-am spus: — Eşti o catolică înfocată, eşti foarte evlavioasă, dar eşti fata cel mai uşor de sedus din Statele Unite. Părea îngrozită. Mi-a spus: — Nimeni nu are cum să mă seducă. I-am zis: — O să-ţi explic cât de uşor poţi fi sedusă. Iar tu o să te gândeşti bine la asta. Dacă aş fi un tânăr care vrea să te seducă, ţi-aş da întâlnire, te-aş scoate la cină şi la un film, şi ţi-ai petrece timpul într-un mod foarte plăcut. La a doua întâlnire, ţi-aş spune că eu cred că eşti foarte frumoasă şi că mă simt foarte atras de tine.. Iar. În restul întâlnirii aş fi absolut neprihănit. Aş avea grija să te simţi bine. La a treia întâlnire, ţi-aş spune că mi-ar plăcea să te seduc, dar ştiu ca nu eşti genul de fată care poate fi sedusă. „Hai să nu mai vorbim despre asta şi să ne distrăm.” Dar ţi-aş face următoarea recomandare: „Nu îmi da opt întâlniri. O să fii în perfectă siguranţă la primele şapte întâlniri. Dar să nu-mi dai întâlnire a opta oară.” Atunci vei fi în siguranţă să-mi dai a patra întâlnire, a cincea întâlnire. Dar în tot acest timp, hormonii tăi îşi vor face de cap. La a şaptea întâlnire, hormonii tăi vor fi bine încinşi. Te-aş săruta de noapte bună pe frunte. Aş aştepta o săptămână, după care ţi-aş da telefon pentru a opta întâlnire. Ştii ce ar urma să se întâmple atunci. A fost de acord în legătură cu ce ar fi urmat să se întâmple. l-am spus: — Aşa, cât despre greutatea ta corporală, ai avut un tipar greşit, care a durat patru ani. Nu poţi să ieşi din ei dintr-odatâ. Prin urmare, până la Crăciun vreau să-mi dai o poză din faţă şi în oglindă cu tine în costum de baie. Şi vreau să mi-o aduci personal, în ziua de Crăciun. A venit cu fotografiile. Era deprimată, nefericită. — Aveam 57 kg când am făcut poza asta. Şi mă uram. l-am spus: — Văd ca ai multă grăsime pe tine. Nu vreau să păstrez pozele astea. Poţi să le iei înapoi. — Nici eu nu le vreau, mi-a zis. O să le rup în bucăţi. Peste un an cântărea între 45 şi 48 kg şi avea un iubit sta- bil. Şi mi-a spus: — Mâinile i se opresc pe genunchii mei – şi i se opresc pe umerii mei. Acum ştiu ce e cu acele senzaţii ciudate. Şi nu am de gând să mai predau încă un an la şcoala catolică. O

să-mi găsesc un post la şcoala publică. Aşa că anul acesta, în septembrie, a început să predea la şcoala publică. Şi era o fată foarte frumoasă. Erickson a comentat că, atunci când această studentă se afla acasă, era o „fetiţă”; atunci când se afla departe de casă, era o fată „mare”. El a notat acest lucru, dar nu a simţit că era necesar să i-l comunice pacientei. De ce îi spune Erickson că poate fi sedusă? În primul rând, el îi captează în totalitate atenţia prin această provocare. Apoi, cred eu, încearcă să evidenţieze faptul că ea este capabilă de senzaţii sexuale normale – că, de fapt, acele „senzaţii ciudate” care ar determina-o să se despartă de un iubit erau senzaţii sexuale normale. Erickson o lasă să experimenteze, în imaginaţie, modul în care aceste senzaţii pot fi intensificate până în punc- tul în care ea le-ar simţi efectiv. Atitudinea ei faţă de acele senzaţii „ciudate” este recadrată. Ea e capabilă să aibă sentimente pozitive faţă de ele şi să se gândească la ele. După ce Erickson o „seduce” cu povestea lui., el insistă să-i aducă o poză cu ea în costum de baie. Privind fotogra- fia, care o arată aproape goală, el consolidează fantezia inti- mităţii pe care o iniţiase („seducţia”). În felul acesta, ca fată „mare”, departe de casă, ea are experienţa unui „iubit” (Erickson) care respinge imaginea ei supraponderală atunci când se referă la „grăsimea” ei şi îi spune că nu vrea să păstreze pozele. Iar ea îşi respinge propria imagine supra- ponderală, rupând fotografiile. În urma interacţiunii cu Erickson, ea şi-a schimbat imaginea despre sine şi atitudinea faţă de propria sexualitate.

Mergeţi pe jos doi kilometri Un poliţist pensionat pe caz de boală mi-a spus: — Sufăr de emfizem, hipertensiune arteriala şi, după cum vedeţi, sunt supraponderal. Beau prea mult. Mănânc prea mult. Vreau să muncesc undeva, dar nu pot din cauza emfîzemului şi a hipertensiunii. Aş vrea să mai reduc din ţigări. Mi-ar plăcea să mă las de tot de fumat. Aş vrea să nu mai beau 200 ml de whisky pe zi şi să mănânc raţional. — Sunteţi căsătorit? L-am întrebat. — Nu, sunt celibatar, mi-a răspuns. De obicei, îmi fac singur de mâncare, dar imediat după colţ e un restaurant mic, convenabil, la care mă duc des. — Aşadar, aveţi imediat după colţ un mic restaurant la care puteţi sa luaţi cina. Ţigările de unde vi le cumpăraţi? Cumpăra câte două cartuşe o dată. I-am spus: — Cu alte cuvinte, dumneavoastră cumpăraţi ţigări nu pentru astăzi, ci pentru viitor. Aţi spus că vă gătiţi singur, unde vă faceţi cumpărăturile? — Din fericire, există o mică băcănie chiar la colţ. De acolo îmi cumpăr alimente şi ţigări. — De unde cumpăraţi alcoolul? — Din fericire, am un magazin de băuturi chiar lângă băcănie. — Deci există un restaurant convenabil chiar după colţ, o băcănie convenabilă chiar după colţ, un magazin de băuturi convenabil chiar după colţ. Şi vreţi să faceţi jogging, dar ştiţi că nu puteţi să alergaţi. Ei bine, problema dumneavoastră este cât se poate de simplă. Vreţi să faceţi jogging, şi nu puteţi. Dar puteţi să mergeţi la pas. În regulă, cumpăraţi-vă un singur pachet de ţigări. Mergeţi în partea cealaltă a oraşului ca să vă cumpăraţi acest pachet. Aşa, veţi începe să vă recăpătaţi forma fizică. Cât despre alimente, nu vă mai faceţi cumpără- turile la băcănia convenabilă de la colţ. Duceţi-vă la o băcănie aflată la un kilometru sau un kilometru şi jumătate distanţă, şi cumpăraţi doar cât gătiţi o dată. Asta înseamnă să faceţi trei plimbări pe zi. Cât despre

băutură, puteţi sa beţi cât poftiţi. Primul pahar, beţi-l la un bar aflat la cel puţin un kilometru distanţă. Daca mai vreţi să beţi ceva, găsiţi un alt bar aflat la cel puţin un kilometru distanţă. Dacă tot mai vreţi să beţi, găsiţi un alt bar aflat la un kilometru distanţă. S-a uitat la mine de-a dreptul furios. Mi-a aruncat vorbe urâte. A plecat plin de nervi. Cam peste o lună, a venit la mine un alt pacient. Mi-a spus: — M-a trimis la dumneavoastră un poliţist care s-a pen- sionat. Mi-a zis că sunteţi singurul psihiatru care ştie ce face. Poliţistul n-a mai putut să cumpere un cartuş de ţigări după ce a fost la mine! Acum ştia că mersul la băcănie era un act conştient. Ţinea lucrurile sub control. Eu nu l-am privat de mâncare. Nu l-am privat de tutun. Nu l-am privat de alcool. Eu doar i-am oferit prilejul de a merge pe jos. Acest pacient a fost forţat să-şi recadreze comportamen tul. A trebuit să-l scoată din categoria comportamentului involuntar. A înţeles, potrivit comentariului lui Erickson, că „mersul la băcănie era un act conştient”. Aici Erickson şi-a dat seama că avea de-a face cu un om care, o perioadă îndelungată, fusese obişnuit să îndepli- nească ordine. Prin urmare, el îi dă ordine, aşteptându-se ca fostul poliţist să le îndeplinească. Acesta este un exemplu important de întâlnire cu pacientul în propriul său cadru de referinţă. Nu înseamnă că şi alţi pacienţi trebuie neapărat să fie trataţi în această manieră.

Boabe şuierătoare Într-o zi, o studentă a tras un vânt zgomotos în sala de curs, în timp ce scria la tablă. S-a răsucit pe călcâie şi a ieşit în fugă, s-a dus în apartamentul în care locuia, a tras jalu- zelele, şi-a comandat alimente la telefon şi s-a dus să le ia după ce s-a înnoptat bine. Iar eu am primit o scrisoare de la ea, în care spunea: „Vreţi să mă acceptaţi ca pacientă?” Am observat adresa din Phoenix pe care şi-o dădea şi i-am trimis răspuns: „Da, vreau.” Mi-a scris din nou: „Sunteţi sigur că vreţi să vă fiu pacientă?” M-a mirat – dar i-am tri- mis răspuns: „Da, chiar vreau.” I-au trebuit cam trei luni, dar până la urmă mi-a scris şi mi-a spus: „Aş dori să mă programaţi după ce se înnoptează.Şi nu vreau să mă vadă nimeni. Vă rog, să nu fie nimeni pe acolo când vin la dumneavoastră.” I-am făcut programare pentru zece şi jumătate, şi atunci mi-a povestit despre episodul de flatulenţă zgomotoasă şi despre cum fugise din clasă şi se închisese în casă. Mi-a mai spus că se convertise la catolicism. Catolicii convertiţi sunt întotdeauna foarte credincioşi; aşa că am întrebat-o: — Eşti cu adevărat o bună catolică? Iar ca m-a asigurat că este. Şi am stat cu ea două ceasuri, punându-i întrebări despre cât de bună catolică este. La următoarea şedinţă, i-am zis: — Spui că eşti o bună catolică. Dacă-i aşa, atunci de ce îl ofensezi pe Dumnezeu; de ce îi iei numele în deşert? Fiindcă asta faci. Ar trebui sa-ţi fie ruşine – iei numele Domnului în desert, şi mai zici că eşti o bună catolică! A încercat să se apere. l-am zis: — Pot să-ţi dovedesc că nu-l respecţi pe Dumnezeu. Mi-am scos cartea de anatomie, un atlas, cu ilustraţii despre întregul corp omenesc. I-arn

arătat o secţiune transversală a rectului şi a sfincterului anal. I-am spus: — Omul se pricepe foarte bine să construiască lucruri. Dar poţi să-ţi închipui un om suficient de priceput să construiască o supapă care conţine materie solidă, materie lichidă şi aer – dar emite în jos numai aerul! l-am zis: — Dumnezeu a făcut asta. De ce nu-l respecţi pe Dumnezeu? Apoi am adăugat: — Vreau să faci dovada faptului că-l respecţi pe Dumnezeu sincer, cu toată convingerea. Vreau să faci o mâncare de fasole. Marinarii o numesc boabe şuierătoare. Condimenteaz-o cu ceapă şi usturoi. Apoi scoate-ţi de pe tine toate hainele, dansează şi ţopăie prin tot apartamentul, şi emite vânturi sonore, uşoare, puternice, slabe… şi bucură-te de lucrarea lui Dumnezeu. A făcut ce i-am spus. Peste un an, era măritată, şi i-am făcut o vizită la domiciliu ca să văd ce face. Avea un copilaş. Şi, când eram acolo, mi-a spus: — E timpul să hrănesc bebeluşul. Şi-a descheiat bluza, şi-a scos sânul şi i-a dat pruncului să sugă, continuând sa stea de vorbă cu mine, foarte degajată. Oschimbare completă a sistemului de referinţă.

Fată de scorţişoară ///

O femeie pe care o tratasem împotriva durerii a venit din nou la cabinet. Mi-a spus: — De data asta, am venit pentru altcineva. E vorba de fiica mea. Are opt ani. O urăşte pe sora ei; ma urăşte pe mine; îl urăşte pe tatăl ei; îi urăşte pe învăţătoare şi pe colegii de şcoală; îi urăşte pe poştaş, pe lăptar, pe omul de la benzinărie — pur şi simplu, urăşte pe toată lumea. Se urăşte şi pe ea. De multă vreme tot încerc s-o conving să meargă la vară în Kansas, la bunici. Îi urăşte, cu toate că nu-i cunoaşte. — De unde provine toată ura asta? Am întrebat-o. — Are faţa plină de pistrui. Copiii de la şcoală au poreclit-o Pistruiata, şi urăşte grozav pistruii ăştia. — Unde e fata? — E afară, în maşină, nu vrea să intre. Vă urăşte pe dumneavoastră fiindcă are pistrui. I-am spus: — Mergeţi şi aduceţi fata încoace, chiar cu forţa. Aduceţi-o aici, în camera asta. Eu m-am aşezat la birou în camera alăturată. N-a fost nevoie ca mama sa folosească forţa. Fata a intrat şi a rămas în prag, cu pumnii încleştaţi, cu maxilarul împins în afară, aruncândumi o privire feroce, gata de luptă. Cum stătea acolo, m-am uitat la ea şi i-am spus: — Eşti o hoaţă! Furi! Mi-a zis că nu e hoaţă şi că nu fură. Putea să se bată pe tema asta. — O, ba da, eşti hoaţă! Furi lucruri. Şi eu ştiu ce ai furat. Am şi dovezi, că ai furat. — Nu aveţi nicio dovadă. Eu nu am furat niciodată nimic, a protestat ea. — Ştiu şi unde erai când ai furat ce ai furat, i-am zis. Fata era furioasă rău pe mine. I-am zis: — O să-ţi spun unde erai şi ce ai furat. Erai în bucătărie, aşezai masa. Stăteai la masa din bucătărie. Te-ai întins spre borcanul cu prăjiturele, în care erau fursecuri cu scorţişoară, chec cu scorţişoară, cornuleţe cu scorţişoară – şi ai vărsat pe tine un pic de scorţişoară – eşti o Faţă

de Scorţişoară. Asta se întâmpla acum doi ani. Ce a făcut ea a fost să reacţioneze emoţional, şi favorabil, la pistrui. Se afla în cadrul mental de a reacţiona favorabil fiindcă îi intensificasem intenţionat ostilitatea şi furia, apoi îi făcusem în minte, efectiv, un vid. Pentru că i-am spus că ştiu unde se afla când a furat, ştiam şi ce furase. Şi aveam dovezi. Prin urmare, se simţise uşurată de acuzaţia că e hoaţă când înţelesese că nu era întemeiată. Eu glumisem cu ea, iar situaţia devenise una amuzantă. Ei îi plăceau comuleţele cu scorţişoară, sau checul, sau fursecurile, şi îi botezasem altfel pistruii. Terapia o făcuseră emoţiile ei, modul ei de gândire, reacţiile ei. Chiar dacă ea nu ştia lucrul acesta. Mai târziu, Erickson a făcut următorul comentariu pe marginea povestirii „Faţă de scorţişoară”: „Şi mai trebuie să învăţaţi că important nu este ce faceţi voi, ce spuneţi voi, ci ceea ce face pacientul, ceea ce înţelege el.” Am avut ocazia să văd o felicitare şi un bilet pentru dr.Erickson de la Faţă de Scorţişoară. „Stimate domnule Erickson, astăzi m-am gândit la dumneavoastră. Citeam scrisorile acelea «aiurite» pe care mi le-aţi trimis. Ce mai faceţi? O să încerc să nu uit să vă trimit o vedere de Sf. Valentin. Anul acesta sunt în clasa a şasea. Probabil că nu vă amintiţi de mine aşa de bine, dar o să vă amintiţi când o să vedeţi porecla mea. ÎNTOARCEŢI PE PARTEA CEALALTĂ. Mă numesc B-H —(Faţă de Scorţişor) si acum nu mă mai deranjează. De la Faţă de Scorţoşoară sic” Felicitarea era imprimată în trei nuanţe diferite de violet, cu creioane colorate. Iar bileţelul era însoţit, de fotografia color a unei fetiţe încântătoare cu părul şaten-roşcat şi faţa acoperită de pistrui. Era toată numai un zâmbet.

Psoriazis O tânără mi-a spus: — De luni de zile încerc să-mi fac curaj să vin la dumneavoastră. După cum observaţi, am guler înalt şi mâneci lungi, deşi e vară. Azi-noapte însă, când am văzut câtă mătreaţa era pe covor, şi azi-dimineaţâ, câtă mătreaţă era în pat, m-am gândit: trebuie neapărat să mă vadă un psihiatru. Am psoriazis, nu are cum sa-mi facă ceva mai rău. — Deci credeţi că aveţi psoriazis, i-am zis eu. — N-aş suporta să-mi scot hainele. V-aţi uita la corpul meu, la braţe, la gât. S-ar putea să las mătreaţă peste tot. — Haideţi să mă uit la psoriazis. N-o să mă mor din asta, şi nici dumneavoastră nu muriţi. Mi-a arătat. M-am uitat cu atenţie, apoi i-am zis: — Nu aveţi decât mai puţin de o treime din psoriazisul pe care credeţi că îl aveţi. Mi-a răspuns: — Am venit la dumneavoastră pentru că sunteţi medic. Iar dumneavoastră îmi spuneţi că am mai puţin de o treime din tot psoriazisul ăla, când eu văd cât de mult am, iar dumneavoastră îl reduceţi la o treime. I-am zis: — Aşa este. Aveţi -multe emoţii. Aveţi un pic de psoriazis şi multe emoţii. Sunteţi vie, aveţi emoţii; un pic de psoriazis şi multe emoţii. O mulţime de emoţii pe braţe, pe corp, dar dumneavoastră le numiţi „psoriazis”. Prin urmare, nu puteţi să aveţi decât o treime din cât credeţi că aveţi. — Cât vă datorez? M-â întrebat. I-am spus cât.

— O să vă scriu un cec, dar nu mai vin la dumneavoastră, mi-a zis. Peste două săptămâni, m-a sunat şi m-a întrebat: — Puteţi să-mi faceţi o programare? — Da. — Vreau să-mi cer scuze. Vreau să vin din nou la con- sultaţie. — Nu aveţi de ce să vă cereţi scuze, pentru că eu v-am pus diagnosticul corect şi nu vreau să mi se ceară scuze. Mi-a zis: — Presupun că aveţi dreptate. N-ar trebui să-mi cer scuze. Ar trebui să vă fiu recunoscătoare că aţi pus diagnosticul corect. Nu mai am mătreaţă, şi uitaţi-vă la braţele mele. Mai am câte un petic pe ici, pe colo, dar atât. La fel şi pe restul corpului. Am fost furioasă pe dumneavoastră două săptămâni încheiate. Când Erickson îi spune tinerei „Aveţi un pic de psoriazis şi multe emoţii”, el stabileşte o legătură între psoriazis şi emoţii, sugerând că, dacă emoţiile sunt mai multe, psoria- zisul va fi mai puţin, iar dacă psoriazisul e mai mult, vor fi mai puţine emoţii. Apoi îi oferă ocazia de a-şi canaliza emoţi- ile către el. Când s-a înfuriat pe el şi a fost furioasă vreme de două săptămâni, psoriazisul s-a împuţinat. A avut multe emoţii şi puţin psoriazis. în felul acesta, Erickson îşi pregăteşte pacienţii să gă- sească un nou cadru de referinţăprovocăndu-i, punându-i în încurcătură sau producăndu-le emoţii neplăcute. Recadrarea este realizată în armonie cu seturile mentale şi cu convinge- rile persoanei în cauză. În „Boabe şuierătoare”, el stabileşte mai întâi că pacienta se consideră religioasă. Cu fetiţa din „Faţă de Scorţişoară”, el adoptă o atitudine jucăuşă, potri- vită atunci când ai de-a face cu un copil. Iar în cazul pacien- tei cu psoriazis stabileşte o legătură cu atitudinea anta- gonistă şi tendinţa competitivă a acesteia printr-o provocare. Pacienta cu psoriazis îşi dă seama că era într-adevăr furi- oasă. Ea recunoaşte faţă de sine însăşi că Erickson a avut dreptate şi că ea chiar avea foarte multe emoţii. La nivel subconştient, s-a stabilii că el trebuia. Să aibă dreptate şi în restul afirmaţiei pe care o făcuse – şi anume că ea avea doar o treime din psoriazisul pe care credea că îl are. Corpul ei a început să-i demonstreze acest lucru, iar erupţia a dispărut în mare parte. Odată ce „Faţă de Scorţişoară” a zâmbit uşurată auzind că fusese botezată „Faţă de Scorţişoară” în loc să i se spună că e hoaţă, a fost predispusă să zâmbească de fiecare dată când se gândea la pistruii ei. În felul acesta, ura şi furia de la început au fost înlocuite cu un sentiment uşor amuzant. După cum explică Erickson, „situaţia devenise una amu- zantă”. Iar această situaţie amuzantă a continuat şi după ce fetiţa nu s-a mai aflat în prezenţa lui Erickson. În „Boabe şuierătoare”, situaţia este recadrată pentru pacientă, dintr-una în care ea se simţea umilită din cauză să nu se putea controla într-una în care putea să aprecieze controlul desăvârşit pe care îl avea de fapt – adică putea să emită doar gaze, dar să reţină în rect materia lichidă şi mate- ria solidă. În fapt, ea a fost îndemnată să se bucure dansând goală prin apartament pentru a exersa acest control. Desigur, la un nivel superficial, Erickson îi permite să dea vânturi, şi este posibil ca acest lucru să fi şters mustrările anterioare care condamnau un atare comportament. El îi respectă totuşi inhibiţiile, pentru că nu îi sugerează să facă asia în public. în mod incidental, -. Erickson ne arată că această povestire are şi o continuare. Faptul că femeia şi-a acceptat corpul a determinat-o să accepte şi alte funcţii naturale; astfel, ea este în stare să-şi expună sânul şi să-şi alăpteze copilul în timp ce discută cu Erickson, un an mai

târziu.

Nici măcar o erecţie Eu încerc să croiesc terapia pe măsura fiecărui pacient în parte. Odată a venit la mine un medic şi mi-a zis: — Prima experienţă sexuală am avut-o într-un bordel. A fost ceva dezgustător. Aşa încât în cei douăzeci de ani care au trecut de atunci nu am mai avut nici măcar o erecţie. Am plătit femei, le-am dat bani grei şi le-am spus: „Ajutaţi-mă să am erecţie.” Dar niciuna n-a reuşit. Acum am găsit o fată cu care vreau să mă însor. Am încercat să mă culc cu ea. E foarte drăguţă şi îndatoritoare, dar tot nu reuşesc să am erecţie. I-am spus: — Aduceţi fata să stea de vorbă cu mine, o să fie o discuţie privată între ea şi mine, după care o să vorbesc cu amândoi. I-am spus fetei: — Culcă-te cu el în flecare scară, dar poartă-te ca o femeie rece. Nu-l lăsa să te atingă pe sâni sau pe corp, sub riicio formă. Pur şi simplu îi interzici să facă asta. Este foarte important să urmezi aceste instrucţiuni. L-am chemat pe medic la mine şi i-am zis: — L-am spus lui Mildred că trebuie să se culce cu dumneata în flecare noapte. I-am spus să-ţi respingă orice încercare de a o săruta, de a o atinge pe sâni, pe părţile intime, pe corp. Trebuie să te respingă total. Vreau ca acest lucru să se întâmple vreme de trei luni. După asta veniţi să discutăm situaţia. Pe la începutul lui martie, nu s-a mai putut stăpâni şi a „violat-o”. Mildred era o femeie foarte frumoasă, arăta foarte bine. Când a fost nevoit sa se confrunte cu imposibilitatea venită din partea lui Mildred, nu din partea lui, acest lucru a schim- bat cadrul de referinţă. Mildred era aceea care făcea imposibil actul sexual, nu el. Aşa că nu mai avea motive să se plângă de penisul lui flasc. Mildred făcea ca lucrul acela sa fie imposibil pentru el. întrucât prima experienţă sexuală avută într-un bordel îl dezgustase pe pacient, iar încercările lui de a se vindeca singur, „plătind” femei, întărise tiparul de eşec al acestuia, Erickson a stabilit că impotenţa lui era un rezultat al sexului uşor accesibil. Prin urmare, Erickson, ajutat de iubita pacientului, a creat o situaţie opusă – una în care sexul era interzis. În explicaţia pe care o dă celor întâmplate, Erickson foloseşte în mod expres referinţe vagi. Când, în ultima pro- poziţie, spune „Mildredfăcea ca lucrul acela săfie imposibil pentru el, noi (şi, probabil, şi pacientul) ne întrebăm care este„lucrul acela” care este imposibil pentru el: actul sexual? Să se plângă de penisul lui flasc, adică să se masturbeze fără erecţie? Să rămână impotent? Oricare ar fi răspunsul, el a reuşit să transfere „inamicul” în afara pacientului. În felul acesta, în loc să fie supărat pe el însuşi şi să-şi întărească astfel neputinţa de a avea o erecţie, pacientul putea să atace cauza „imposibilităţii” aflate în afara lui, în Mildred. Şi face asta „violând-o După ce a avut raporturi sexuale fără să se mai îngrijoreze dacă va avea erecţie, se presupune că va putea săfacă dragoste fără să mai fie nevoie de acest puter- nic element de agresiune.

Pleosc, pleosc, pleosc O fată de cincisprezece ani îşi sugea tot timpul degetul mare. Părinţii ei m-au sunat şi au început să plângă şi să se tânguie. Mi-au spus că fata îi necăjea cât era ziua de lungă sugându-

şi degetul. Îşi sugea degetul cât timp mergea cu autobuzul şcolii, iar şoferul se considera jignit. La fel şi cei- lalţi copii. Profesorii se plângeau de ea că îşi suge degetul. I-au spus fetei că or s-o aducă la mine. Fata a intrat în cabinet sugându-şi zgomotos degetul, cu obrăznicie. Părinţii erau în camera alăturată şi nu auzeau ce-i spun. — Vreau să îţi spun că eşti foarte proastă că-ţi sugi dege- tul, i-am zis. — Vorbiţi ca părinţii mei. — Nu, vorbesc inteligent. Accepţi faptul că părinţii tăi se simt uşor stingheriţi, că şoferul de pe autobuz se simte uşor stingherit. Te afişezi în toată şcoala cu obiceiul de a-ţi suge degetul. Câte mii de copii sunt în şcoală? Tu te afişezi în faţa tuturor. Dacă nu ai fi proastă, dacă ai fi inteligentă, ţi-ai suge degetul într-un fel care chiar să-l scoată din pepeni pe tatăl tău. Am aflat de la tatăl tău şi de la mama ta ca după cină aveţi un program fix. Tatăl tău citeşte ziarul. Se aşază şi îl citeşte, de la cap la coadă. I-am făcut pe părinţii tăi să-mi promită că or să-şi ţină gura referitor la obiceiul tău de a-ţi suge degetul. N-or să scoată o vorbă despre asta. Aşa că te rog să iei un ceas. Diseară, după ce mâncaţi, aşază-te lângă tatăl tău şi suge-ţi degetul cu plescăieli preţ de douăzeci de minute, iar pe mama, care e o persoană foarte tipicară, las-o să spele vasele. Îi place să coasă cuverturi din petice. După ce spală vasele, întotdeauna se aşază şi lucrează la cuvertură. După cele douăzeci de minute de stat lângă tatăl tău, aşază-te lângă mama. Stai cu ochii pe ceas şi suge-ţi degetul – cu simţ de răspundere, pleosc, pleosc, pleosc. l-am pus pe părinţii tăi să-mi promită că n-or să spună nimic că-ţi sugi degetul. Aşa că poţi să te joci în voie cu sentimentele lor. Pentru că ei nu au ce să facă. Cât despre şoferul de pe autobuz – vă vedeţi doar de două ori pe zi. Pe copiii de la şcoală îi vezi zilnic. Nu îi vezi nici pe şofer, nici pe copiii de la şcoală sâmbăta şi duminica. Aşa că trebuie să te afişezi. De obicei, orice fată de şcoală nu poate să sufere un anumit băiat sau o fată anume. Aşa că foloseşte-te de faptul ca sugi degetul. De câte ori se uită la tine băiatul acela sau fata aceea, bagă-ţi degetul în gură. Şi suge-l pe bune. Nu există elev care să nu aibă un profesor pe care nu-J suportă. Nu trebuie să-ţi sugi degetul fără rost în faţa celorlalţi profesori. Când îl vezi pe profesorul respectiv, vâră-ţi degetul în gură şi suge-l cu plescăieli. în mai puţin de o luna, a descoperit că erau şi alte lucruri de făcut. Eu transformasem suptul degetului într-o obligaţie, iar ea nu voia să fie obligată să facă un anumit lucru. Când Erickson pune accentul pe „programul fix” al părinţilor, el atrage în mod indirect atenţia fetei asupra caracterului coercitiv al propriului ei comportament referitor la suptul degetului. El sugerează că ar putea să înceteze să mai fie „proastă” (adică să nu mai acţioneze fără săfie con- ştientă de ceea ce face şi fără să aibă un scop). În schimb, ar putea, în mod intenţionat, să-şi exprime ostilitatea mai efi- cient. Comportamentul ei privind suptul degetului este reîn- cadrat. Acesta încetează să mai fie un „obicei ceva ce nu poate fi controlat. Acum este o formă utilă de comunicare — de ostilitate. În această povestire, ca în multe dintre cele care se ocupă de tratarea copiilor, Erickson începe cu „Am trimis părinţii în altă cameră şi am stat de vorbă cu copilul”. La un nivel, el respectăfiecare copil ca pe un individ, departe de părinţi. La un alt nivel, el vorbeşte cu copilul care există în fiecare din noi. Părinţii, care adeseori reprezintă constrângerea, nerăbdarea şi absenţa acceptării, sunt îndepărtaţi. Ei nu trebuie să intervină în terapie. La acest nivel, Erickson ne spune să renunţăm la pretenţiile propriului supraeu excesiv de rigu- ros, la toate acele „trebuie să” extrem de stricte, şi să lăsăm

potenţialul copilului să iasă la iveală şi să se dezvolte. Este posibil ca el să ne spună să nu ne îngropăm impulsurile copilăreşti – spontaneitatea, curiozitatea, impetuozitatea, expansivitatea, şi aşa mai departe —ci să canalizăm aceste impulsuri sau să le direcţionăm „în mod inteligent”. Când, ca în cazul acestei fete, suntem în stare să vedem legătura dintre ceea ce facem şi reacţia celorlalţi (de pildă, iritarea lor), putem hotărî să punem capăt respectivului tip de comportament. Acest tip de „prescriere a simptomului” poate fi considerai şi o punere în practică a dictonului lui Alfredadler referitor la terapie. Adler a spus cândva: „Terapia este ca şi cum ai scuipa în supa cuiva. Respectiva persoană poate să continue s-o mănânce, dar n-o să-i mai placă.” Făcând din suptul degetului un lucru obligatoriu, Erickson „a scuipat în supa fetei”. C A P I T O L U L 7

Să învăţăm din experienţă Cum e să ai şase ani

Săptămâna trecută am primit o scrisoare de la nora mea, în care îmi scria că fiica ei împlinise şase ani. A doua zi, fetiţa a făcut ceva pentru care mama a mustrat-o. Fetiţa i-a spus mamei: — E grozav de greu să ai şase ani. Eu am doar o zi de experienţă.

În vis

Noaptea, când mergi la culcare, te culci ca să dormi, poate şi ca să visezi. Iar în vis nu intelectualizezi, ci experimentezi. Nu am vrut să-i dau bomboane fiului meu Lance, l-am spus ca mâncase destule. A doua zi, când s-a trezit, era foarte fericit. — Am mâncat toată punga, mi-a zis el. Când i-am arătat că mai erau bomboane în pungă, a crezut că mă dusesem şi cumpărasem altele, fiindcă el ştia că le mâncase pe toate. Şi chiar le mâncase – în vis. Altă dată, Bert îl necăjise pe Lance, iar Lance voia să-l pedepsesc pe Bert. Am refuzat. A doua zi dimineaţă, Lance mi-a zis: — Mă bucur că l-ai altoit pe Bert – dar nu trebuia să folo- seşti o bâtă de baseball aşa de mare. El ştia că deja îl pedepsisem pe Bert cu asprime. Îşi transformase sentimentul de vinovăţie, pentru că îşi dorise ca tata să-l pedepsească pe Bert, într-o critică la adresa asprimii pedepsei mele. Era clar că se întâmplase ceva cu el. Mulţi subiecţi, care au tendinţa de a intelectualiza în loc să intre în transă, noaptea, când se gândesc la alte chestiuni, visează că sunt în transă. Şi, în acea stare de transă din vis, ei vor face anumite lucruri. A doua zi vin la tine şi îţi spun: „Am visat o rezolvare a problemei.” Terapia este în principal o motivare a subconştientului pentru a-şi folosi toate cunoştin- ţele, care sunt multe şi diverse. Există tot soiul de experienţe, iar visul este un tip de expe- rienţă. În această povestire, Erickson ne arată că, deşi hipnoza s-ar putea să nu funcţioneze, terapia va funcţiona. Adică pa- cientul poate să meargă acasă şi să continue lucrarea în vis. După ce i s-a spus aceastăpovestire, un pacient care intelectua- lizeazăpoate să meargă acasă şi să viseze că se află în transă.

Inotul Să înveţi din experienţă este mult mai educativ decât să înveţi în mod conştient. Poţi să înveţi toate mişcările de înot stând pe burtă pe scaunul de la pian. Poţi sa stabileşti ritmu- rile, respiraţia, mişcarea capului, mişcările braţelor, mişcările picioarelor, şi aşa mai departe. Când intri în apă, ştii doar să înoţi câineşte. Trebuie să înveţi să înoţi în apă. După ce înveţi asta, ai mai învăţat ceva.

Să înveţi din experienţă este lucrul cel mai important. Cu toţii am învăţat în perioada de şcolarizare că trebuie să învă- ţăm conştient. Ai făcut lucrurile în mod inconştient, în raport cu apa. Ai învăţat să-ţi roteşti capul, să vâsleşti cu mâinile şi să dai din picioare într-un anumit ritm – în raport cu apa. Cei care nu sunteţi înotători nu ştiţi, nu puteţi să-mi descrieţi ce simţi când ai picioarele în apă, cum simţi apa pe mâini, cum te absoarbe apa când îţi răsuceşti corpul la dreapta şi la stânga în craulul australian, de pilda când înoţi pe spate, ştii toate astea. Câtă atenţie acorzi jetului de apă de sub spinarea ta când înoţi înapoi? Dacă înoţi în pielea goală, o sa descoperi cât de mult te îngreunează costumul de baie. Apa alunecă pe pielea ta mult mai uşor atunci când eşti goi. Iar costumul de înot este în mod cert un handicap. Nu mă preocupă cât învaţă oricare dintre voi despre hipnoză aici, în această cameră, fiindcă ştiţi cu toţii, din când în când – în perioada când nu sunteţi nici aici, nici acolo, când nici nu dormiţi, nici nu sunteţi treji –, că învăţaţi foarte mult, în această stare hipnagogică, despre hipnoză. Obişnuiam să mă trezesc dimineaţa şi să cobor din pat imediat ce deschideam ochii, pe când soţiei mele îi plăcea să mai stea cincisprezece sau douăzeci de minute şi să se trezească încetul cu încetul. Rezerva mea de sânge îmi urcă instantaneu în cap. Rezerva ei circulă foarte încet. Fiecare dintre noi are un tipar individual, numai al lui. De câte ori e nevoie să intri în transă, poate de douăsprezece ori, până când nu te mai interesează să urmăreşti tu însuţi această experienţă? Aţi înotat vreodată în lacul Great Salt? Arată ca apa şi o simţi ca pe apa. Eu am ştiut dinainte că nu pot să înot în el. Mă întrebam ce s-ar întâmpla dacă aş încerca să înot. Înţele- geam cât se poate de bine că lacul era suprasaturat cu apă sărată. Însă trebuia să trăiesc experienţa de a încerca să înot ca sa-mi dau seama ce i s-ar întâmpla unui înotător care ar încerca să înoate acolo. Majoritatea subiecţilor hipnotici vor să înţeleagă în timp ce trăiesc experienţa. Lăsaţi experienţa deoparte. Pur şi simplu, lăsaţi lucrurile să se întâmple. Erickson evidenţiază modul în care corpul conştientizează prin experienţă tactilă. Pe măsură ce el menţionează diferite senzaţii, ritmuri, mişcări, ascultătorul rememorează instinctiv experienţe asemănătoare. În loc să spună: „Aceia dintre voi care sunt înotători îşi amintesc cum îţi simţi picioarele când eşti în apă”, Erickson formulează enunţul la modul negativ, şi spune: „Cei care nu sunteţi înotători nu puteţi să descrieţi.” Mai târziu, el avansează sugestia întrebând: „Câtă atenţie acorzi jetului de apă de sub spinarea ta când înoţi înapoi?” El implică faptul că este bine şi util să-ţi concen- trezi atenţia asupra experienţei senzoriale. Când Erickson spune: „Nu mă preocupă cât învaţă ori- care dintre voi despre hipnoză aici, în aceasta cameră sub- linierea mea”, el ojeră o sugestie posthipnotică pe termen lung, potrivit căreia ceea ce se învaţă despre hipnoză va continua şi în afara acestei camere. Apoi dezvoltă, sugerând indirect că „această învăţare” se va petrece în diverse situaţii speciale, de exemplu când te trezeşti din somn. El sugerează totodată că fiecare ascultător va ajunge la „această învăţă- tură” potrivii propriului său „tipar individual”. El explică faptul că învăţătura din experienţă se produce cel mai bine atunci când doar experimentezi, fără să analizezi experienţa. Apoi alunecă într-o altă sugestie posthipnotică – că acest lucru se va întâmpla după douăsprezece experienţe de transă. În comentariile ulterioare, Erickson insistă din nou asupra importanţei faptului de a nu încerca să înţelegi experienţa în timp ce ea se produce. Acest principiu este valabil, desigur, pentru toate experienţele, nu doar pentru experienţele hipno- tice. Dacă cineva doreşte să înţeleagă experienţele, cel mai bine este ca examinarea, revizuirea şi analiza să fie lăsate pentru mai târziu, când se va fi distanţat de respectiva experienţă. O asemenea povestire se poate dovedi extrem de utilă în cazul pacienţilor implicaţi în terapia sexuală. Ea constituie o bună introducere pentru descrierea exerciţiilor axate pe

simţuri, de pildă. Pentru pacienţii care au pierdut legătura cu propriile senzaţii, poate fi eficient să se concentreze asupra senzaţiilor tactile.

Gustă un pic Fiul meu, Bert, ar fi putut să ajungă un psihanalist foarte bun, dar a ales să se facă fermier. Are şase băieţi şi o fată. Se temea ca ei să nu se apuce de tutun, alcool, droguri, şi aşa mai departe. Prin urmare, chiar de la început, le arăta lucruri inofensive, dar care păreau interesante, de pilda vaselina. Atunci când copiii începeau să-i pună întrebări, el le zicea: — De ce nu guşti un pic? Sau lua o sticlă drăguţă: — De ce n-o miroşi? Şi nu e deloc plăcut să miroşi amoniac! Absolut toţi copiii au învăţat să aibă. Foarte multă grijă ce pun în gură. A fost o modalitate bună de a le face educaţie. Erickson îşi exprimă încă o dată convingerea, că modalitatea cea mai bună de a învăţa este prin experienţă. Părin- tele, profesorul sau psihologul oferă oportunitatea expe- rienţei. Beri nu are nevoie să ofere o experienţă efectivă cu tutun, alcool sau droguri, pentru că el şi-a învăţat copiii, prin intermediul experienţei, „să aibă foarte multă grijă ce pun în gură”. În perioada lor de formare, le-a pus la dispoziţie experienţe care să-i determine să aibă discernământ. Odată ce au învăţat săfacă asta, ei vor decide singuri dacă să folo- sească tutun, alcool sau droguri. C A P I T O L U L 8

Să ne luăm viata în mâini 9

Despre moarte şi ce înseamnă să mori Pentru a răspunde unui student care şi-a exprimat îngrijorarea că Erickson era pe moarte Cred că este prematur. Nu am de gând să mor. De fapt, va fi ultimul lucru pe care o să-l fac! Mama a trăit până la nouăzeci şi patru de ani; bunica şi străbunica au trăit nouăzeci şi trei sau peste. Tata a murit la nouăzeci şi şapte de ani şi jumătate. Tata planta pomi fruc- tiferi şi se întreba dacă mai apucă să mănânce din roadele lor. Şi avea nouăzeci şi şase sau nouăzeci şi şapte de ani când făcea asta. Psihoterapeuţii au o idee greşită despre boală, handicap şi moarte. Ei au tendinţa de a supraestima chestiunea raportării la boală, handicap şi moarte. Se pun în practică tot soiul de aiureli pentru a ajuta familiile să treacă peste perioada de doliu. Eu cred că fiecare om trebuie să ştie că ziua în care te naşti este ziua în care începi să mori. Unii sunt mai practici decât alţii, şi nu pierd timpul cu moartea, pe când alţii aşteaptă vreme îndelungată. Tata a avut un atac coronarian grav la optzeci de ani. Era inconştient când l-au dus la spital. Sora mea a mers cu el; medicul i-a spus surorii mele: — Nu va faceţi prea multe speranţe. Tatăl dumneavoastră este bătrân. A muncit din greu toată viaţa şi a suferit un atac coronarian extrem de grav. Iar sora mea a zis: — I-am râs în nas doctorului, şi i-am spus: „Nu-l cunoaşteţi pe tata!” Când tata şi-a recăpătat cunoştinţa, medicul era de faţă. Tata a întrebat: — Ce s-a întâmplat? Doctorul i-a răspuns: — Nu vă faceţi griji, domnule Erickson, aţi avut un atac coronarian grav, dar în două sau trei luni o să fiţi din nou acasă.

Tata i-a zis, furios: — Două sau trei luni, pe dracu’! Vreţi să spuneţi că trebuie să irosesc o săptămâna întreagă! Peste o săptămână era acasă. La optzeci şi cinci de ani, a făcut din nou o criză cardiacă, asemănătoare cu prima. A dat peste acelaşi doctor. Tata şi-a recăpătat cunoştinţa şi a întrebat: — Ce s-a întâmplat? — Acelaşi lucru, i-a răspuns doctorul. — Încă o săptămână pierdută, a oftat tata. A trecut printr-o operaţie abdominală serioasă, în care i-au extirpat 2,75 în de intestin. Când şi-a revenit din anestezie, a întrebat-o pe asistentă: — Ce s-a întâmplat? I-a spus, iar tata a oftat şi a zis: — În loc de o săptămână, acum or să fie zece zile. Al treilea infarct s-a întâmplat la optzeci şi nouă de ani. Şi-a recăpătat cunoştinţa şi a spus: — Acelaşi lucru, doctore? — Da, a răspuns medicul. Tata i-a spus: — Văd că am prostul obicei de a sta de pomană câte o săp- tămână. La nouăzeci şi trei. De ani, a făcut al patrulea infarct. Când şi-a recăpătat cunoştinţa, a spus: — Doctore, serios, am crezut că la al patrulea mă duc. încep să-mi pierd încrederea în al cincilea. La nouăzeci şi şapte de ani şi jumătate, plănuise împreună cu două dintre surorile mele o ieşire la sfârşit de săptămână în vechea colectivitate de fermieri. Toţi de-o seamă cu el muriseră, plus o parte din copiii lor. Stabiliseră pe cine să viziteze, la ce motel să stea, la ce restaurante să mănânce. Au ieşit din casă şi s-au îndreptat spre maşină. Când au ajuns la maşină, tata a spus: — O, mi-arti uitat pălăria. S-a dus fuga după pălărie. Surorile mele l-au aşteptat o vreme, după care s-au uitat una la alta, liniştite, şi au spus: — S-a sfârsit. Au intrat în casă. Tata zăcea pe podea, răpus de o hemo- ragie cerebrală masivă. Mama a căzut şi şi-a fracturat şoldul la nouăzeci şi trei de ani. A spus: — E ridicol pentru o femeie de vârsta mea să facă una ca asta. O să mă fac bine. Şi s-a făcut. Un an mai târziu, când a căzut şi şi-a fracturat şi celălalt şold, a spus: — N-a fost deloc uşor să mă înzdrâvenesc atunci când mi-am fracturat şoldul prima dată. De data asta, nu cred că mă vindec, dar nimeni n-o să spună că nu am încercat. Eu am ştiut, şi, văzându-mi expresia întipărită pe chip, şi ceilalţi membri ai familiei au ştiut că din această a doua căză- tură avea să i se tragă moartea. A murit de pneumonie conges- tivă, „prietena bătrânelor”. Citatul preferat al mamei era: „în fiecare viaţă şi ploaie-i hărăzită. Sunt zile care scris e să fie mohorâte.” Din poemul The Rainy Day (Zi cu ploaie) al lui Longfellow. Tata şi mama s-au bucurat de viaţă din plin, tot timpul, încerc să-mi conving pacienţii:

„Bucuraţi-vă de viaţă, şi bucuraţi-vă de ea din plin.” Cu cât pui mai multă veselie în viaţa ta, cu atât îţi va fi mai bine. Nu ştiu de unde i-a venit acelui student ideea că o să mor. O să amân chestia asta. Erickson voia ca moartea să fie ceva care să nu provoace nelinişte, şi a evidenţiat faptul că viaţa este pentru cei vii. Tatăl lui, ne spune Erickson, planta pomi fructiferi la vârsta de nouăzeci şi şapte de ani. Orientarea era către viitor. Tatăl lui era activ şi a murit în timp ce se ducea să facă ceva – voia să-şi ia pălăria şi să meargă în vizită. Jeffrey Zeig consideră că replica „O, mi-am uitat pălăria” vine dintr-o recunoaştere inconştientă a faptului că ceva se întâmpla în capul său. Erickson continua adesea această povestire spunând că tatăl lui avusese dreptate să-şi piardă încrederea în al patru- lea infarct. Tatăl lui a murit la nouăzeci şi şapte de ani şi jumătate, în urma unei hemoragii cerebrale. Erickson avea faţă de boală aceeaşi atitudine ca şi tatăl său, şi anume că ea „face parte din indigestiile vieţii”. La fiecare dietă este nevoie de alimente indigeste, iar Erickson obişnuia să evidenţieze faptul că soldaţii hrăniţi cu raţii K ştiu cât de importante sunt în dietă alimentele indigeste. Tragediile, decesele, boala, toate fac parte dintre indigestiile vieţii. In ultimii ani de viaţă, Erickson a petrecut mult timp pentru a-i pregăti pe oameni pentru moartea lui. Nu voia să fie jelit prea mult, şi făcea tot felul de glume pentru a diminua neliniştea oamenilor. O dată l-a citat greşit pe Tennyson şi a spus: „Să nu mă plângă lumea la bar când corabia mea porni-va pe mare.” Vorbea despre moarte pe faţă. Şi, ca şi tatăl său, era orientat către viitor atunci când a murit. Se gândea cu nerăbdare la orele de curs pe care trebuia să le ţină lunea următoare. După cum era de aşteptat, nu s-au organizat funeralii şi nu a fost înmormântat. Cenuşa lui a fost împrăştiată de pe Vârful Squaw. Comentariul final al lui Erickson la această povestire: „Nu ştiu de unde i-a venit acelui student ideea că o să mor. O să amân chestia asta.” Ce să amâne? Moartea? Sau ideea studentului?

Vreau o pereche Când tata a fugit de acasă la şaisprezece ani, a înfipt în pernă un bilet, s-a dus la gară, a trântit pe tejghea mărunţişul pe care îl strânsese şi a zis: „Vreau un bilet de toţi banii ăştia.” A ajuns în Beaver Dam, Wisconsin, o localitate rurală. Mergea pe stradă şi se uita la fermierii de acolo, cum unii mânau caii, alţii aveau care trase de boi. S-a dus la un bărbat cu părul cărunt, care mâna un car cu boi, şi l-a întrebat: — Nu aveţi nevoie de un băiat isteţ care să vă ajute la fermă? Băiatul i-a spus că îl cheamă Charlie Roberts. I-a zis că nu avea familie, nu avea bani, nu avea nimic, şi până la urmă fer- mierul i-a spus: — Urcă în car. O să mergi cu mine, să lucrezi la fermă. în drum spre casă, fermierul a oprit carul şi i-a zis: — Aşteptă-mă în car. Trebuie să mă văd cu ginerele meu. O fată într-o rochie înflorată îl privea, furişată pe după un arţar, şi Charlie a întrebat-o: — A cui fată eşti? — A Iu’ tata, i-a răspuns fata, liniştită. — De-acum eşti a mea, a anunţat-o el. Peste şapte ani, când tata a cerut-o în căsătorie în mod ofi- cial, mama a vârât mâna în buzunăraş şi i-a întins o mănuşă mică, fiindcă în acea comunitate rurală, dacă refuzai o cerere în căsătorie, se spunea că „îi dai omului mănuşa”. Tata a ieşit din casă furios. N-a închis ochii toată noaptea, iar dimineaţa s-a dus la mama şi i-a zis:

— Nu ţi-am cerut o mănuşă, vreau o pereche. Mănuşa era împletită din lâna pe care mama o spălase, o dărăcise şi o torsese. Ea împletise acea mănuşă pe când avea şaptesprezece ani, iar cererea în căsătorie se întâmplase la douăzeci. Tata o cunoştea pe mama. Marna îl cunoştea pe tata. Iar eu am predat la acea şcoală de ţară unde învăţase mama. Tatăl lui Erickson şi-a luat numele de „Charlie Roberts” când a plecat de acasă la vârsta de şaisprezece ani. Povestirile despre tatăl său, spuse de Erickson, evidenţiază simţul aven- turii pe care îl avea tatăl său, încrederea şi capacitatea lui de a obţine ceea ce îşi dorea. Această din urmă trăsătură apare în toate povestirile despre familie narate de Erickson. De această dată, mesajul pare să fie acela că poţi să-ţi stabileşti un scop, să te ţii de el şi să nu accepţi un răspuns negativ. Desigur, trebuie să şi faci ceea ce este necesar pentru a atinge acel scop. Erickson lasă să se înţeleagă că Charlie Roberts a lucrat pentru viitorul socru vreme de şapte ani. În alte povestiri, răsplata nu vine doar pentru că ai fost încăpăţânat şi perseverent. Trebuie să aplici strategia corectă şi să munceşti într-un mod care este apreciat de societatea pe care vrei să o impresionezi. Chiar şi aşa, după cum ne arată Erickson în povestirea care urmează, nu poţi să obţii absolut totul.

Păreri diferite La scurt timp după ce ne-am căsătorit, mireasa mea a întrebat-o pe mama: — Când dumneata şi tata aveţi păreri diferite, ce se întâm- plă? Mama i-a răspuns: — Eu spun pe faţă ce gândesc, după care tac. Atunci soţia mea a ieşit în curte şi l-a întrebat pe tata: — Cum aţi procedat când dumneata şi mama nu cădeaţi de acord? — Eu spuneam ce aveam de spus, după care tăceam, i-a spus tata. Betty a insistat: — Şi mai departe ce se întâmpla? — Unul sau altul făcea aşa cum considera.. Şi lucrurile au mers de fiecare data în felul ăsta. Părinţii lui Erickson au fost căsătoriţi aproape şaptezeci şi cinci de ani. În mod clar, armonia lor conjugală a fost rea- lizată pe baza respectului reciproc, şi au aplicat principiul de a nu încerca niciodată să-şi impună opinia.

Cum s-a întreţinut singură în colegiu Kristi mi-a spus: — Dumneata ai muncit şi te-ai întreţinut singur la medi- cină. Sigur, aveai o infirmitate, aşa că nu ţi-a fost uşor. Eu sunt mai tânără decât crai dumneata atunci, şi vreau să mă întreţin singură în colegiu. — Bine, copilă, i-am zis. — Acum, întrebarea este cât te gândeşti să-mi iei pe chirie şi mâncare? Era o întrebare serioasă. — Suma medie pentru casă şi masă este de douăzeci şi cinci de dolari pe săptămână, dar n-o să ai privilegiul să speli vasele, să dai cu aspiratorul, să faci paturile, să foloseşti telefonul, să dai iama în frigider. — Asta mai înseamnă pe puţin zece dolari. Ei bine, trebuie să merg în centru să-mi caut o slujbă.

— Ai nevoie de o recomandare? — Mă recomandă numărul de la asigurări sociale şi diploma de absolvire a liceului, mi-a zis ea. Vreo opt luni de zile nu ani ştiu unde munceşte. S-a dus la Spitalul Bunul Samaritean, le-a spus că i-ar plăcea să lucreze la registratura, iar cei de acolo s-au uitat la fata aceea de patruzeci şi cinci de kilograme şi i-au explicat: — Trebuie să cunoşti terminologia medicală, termeni din psihologie, din psihiatrie. — Da, ştiu, le-a zis ea. Tocmai de aceea, m-am dus la bib- liotecă şi am citit Dicţionarul Medical Dorland, şi Dicţionarul Medical Stedman, şi Dicţionarul de Psihologie Warren. Aşa că au acceptat-o de probă, după care au angajat-o. După un an, adolescenta din ea s-a revoltat şi a hotărât să plece în Michigan. Fratele ei a întrebat-o dacă avea nevoie de bani, iar ea i-a răspuns: — Nu. La fel a întrebat-o şi mama, şi apoi şi eu. Am primit toţi acelaşi răspuns: — Nu. Aşa că în ianuarie şi-a împachetat hainele de iarnă din Phoenix, s-a urcat în trenul de Michigan, iar acolo erau minus unsprezece grade când a ajuns. I-au trebuit trei zile ca să se înscrie şi să găsească de lucru la decanat. Decanul s-a uitat pe orarul ei şi a văzut că se înscrisese la nouăsprezece cursuri. Studenţii care munceau nu aveau voie să urmeze decât şais- prezece cursuri. Kristi i-a spus: — Lucrez în biroul dumneavoastră, aşa că aveţi ocazia să mă ţineţi sub observaţie, să mă urmăriţi cum lucrez şi ce note iau, şi veţi proceda în consecinţă. — Ai dreptate, aşa o să fac, a acceptat decanul. Prin urmare, Kristi a urmat nouăsprezece cursuri. Numai că ea nu i-a spus decanului un lucru. Pentru ea era esenţial să lucreze la decanat. Acolo se ţineau cartelele de cămin ale studenţilor. A pus ochii pe doi bătrânei care aveau un fiu însurat şi o fiică măritată şi i-a convins că era bine să aibă o tânără în casă. O dată pe săptămână, fiul cel însurat îi scotea pe bunicul şi bunica să ia cina în. Oraş. Şi încă o data pe săptămână fiica îi scotea în oraş pe bunicul şi pe bunica. Kristi le-a intrat pe sub piele, îi ajuta mult la pregătirea mesei şi la curăţenie şi stătea acolo pe gratis, casă şi masă, plus că fiul şi fiica bătrânilor o plăteau ca să le supravegheze copiii. De ce era important să lucreze la decanat, unde se ţineau cartelele? Ca să nu se descopere că nu stătea la cămin. N-a spus nimănui, doar nouă şi câtorva prieteni de încredere, că lucra în subsolul unui magazin cu mărfuri la preţ redus. Erickson a utilizat adesea povestiri despre ingeniozitatea copiilor lui pentru a-şi încuraja pacienţii să-şi folosească propriile resurse. „Autoritatea” este utilizată pentru atinge- rea scopurilor dorite – în acest caz, să urmezi nouăsprezece cursuri şi să locuieşti în afara campusului. Încă o dată, auto- rităţile (şi, în mod simbolic, „autoritatea internă”) sunt văzute mai curând ca aliaţi decât ca adversari.

Cărămida lui Pearson Robert Pearson, un psihiatru din Michigan, era medic de familie. Era singurul doctor pe o rază de nouăzeci şi cinci de kilometri. Cel mai apropiat spital se afla la nouăzeci şi cinci de kilometri. Şi-a trimis familia în vizită la rude, fiindcă venise un zidar ca să-i dea jos un horn de pe casa în care locuia. Zidarul nu ştia că Pearson e acasă, aşa că scotea cără- mizile şi le arunca pe jos. Bob tocmai ieşea din casă, nepăsă- tor, când a căzut o cărămidă de sus. L-a

lovit în frunte şi i-a fracturat craniul. Bob a dat să se prăbuşească în genunchi, apoi şi-a venit în fire şi şi-a zis: „Ce bine era dacă îl aveam pe Erickson aici! Dar, fir-ar să fie, el e în Arizona. Aş face bine sa preiau con- trolul.” Aşa că şi-a administrat un anestezic local. S-a urcat în maşină şi a condus nouăzeci şi cinci de kilometri până la spital, apoi a trecut prin formalităţile de internare. După aceea a chemat un neurochirurg şi ia spus: — N-am nevoie de anestezie. Neurochirurgul a insistat, în mod politicos, să accepte să i se facă anestezie. Iar Bob i-a spus anestezistului: — Să pui pe hârtie tot ce se spune cât sunt sub anestezie. După operaţie, Bob şi-a recăpătat cunoştinţa rapid şi i-a spus anestezistului: — Chirurgul a spus asta, asta şi asta. îşi amintea absolut tot ce se vorbise, iar chirurgul s-a îngrozit când a aflat că Bob îl auzise discutând dacă sa-i pună sau nu o tijă de argint. Apoi Bob i-a zis chirurgului: — Miercurea viitoare asta se întâmpla într-o joi trebuie să fiu în San Francisco să prezint o lucrare la congresul anual. — O sa fii norocos dacă de azi într-o lună eşti în papuci de casă şi halal de baie, a replicat chirurgul. Dar Bob a continuat: — Aş vrea să ajung la o înţelegere cu dumneavoastră. Marţi, veniţi şi îmi faceţi un examen fizic complet. Dacă nu descoperiţi nimic în neregulă, mă duc la San Francisco. Dacă descoperiţi că ceva nu este în regulă, rămân în spital. Bob mi-a zis că respectivul chirurg s-a dat peste cap să-i găsească ceva la examenul fizic, dar până la urmă n-a avut încotro şi l-a externat. în San Francisco, l-am văzut pe Bob cu un bandaj pe frunte. Şi-a dat jos bandajul şi m-a întrebat: — Ce zici de asta? — Cum te-ai zgâriat? I-am zis. Avea o cicatrice la linia frunţii. — Mi-am fracturat craniul, mi-a răspuns Bob, şi mi-a povestit toată întâmplarea. Această povestire, ca şi aceea despre crizele cardiace ale tatălui lui Erickson, demonstrează puterea minţii de a depăşi traume fizice grave,. Pearson spune: „Aş face bine să preiau controlul.” Această, idee este valabilă pentru noi toţi, iar „preluarea controlului” poate să intervină în cazul unui peri- col extrem atunci când, în faţa unei necesităţi imperioase, descoperim resurse interioare pe care nu ştiam că le avem. Povestirea despre Pearson demonstrează faptul că, în general, ştim mai multe despre ceea ce se întâmplă decât ne permitem să ştim. El este capabil să-şi amintească inclusiv ceea ce se vorbise în timp ce fusese sub anestezie. Interesant este că el a fost capabil să facă nu doar asta, ci şi să anticipeze că va face acest lucru, întrucât l-a rugat dinainte pe anestezist să „punăpe hârtie tot ce se spune cât sunt sub anestezie”. Desigur, atunci când Pearson le dă altora astfel de sarcini, el preia controlul asupra situaţiei, chiar şi în această situaţie particulară, când noi, toţi, am fi pasivi şi neajutoraţi – sub anestezie. O temă a acestei povestiri este faptul că rolurile obişnuite pe care ni le asumăm sunt inversate. Pacientul preia controlul, iar chirurgul şi anestezistul se pun în slujba lui. De fapt, acesta şi este rolul medicului. Însă majoritatea pacienţilor regresează atunci când se îmbolnăvesc; îi atribuie medicului rolul părin- telui atotputernic, plin de forţă. Adevărata

menire a medicului este să folosească ceea ce ştie pentru a trata şi a vindeca ţinând seama de nevoile şi dorinţele pacientului.

Bătături Un muncitor în construcţii a căzut în gol patruzeci de etaje şi a paralizat complet, doar că îşi putea folosi braţele. Nu se mai putea face nimic. Avea să rămână aşa toată viaţa. Voia să ştie ce să facă în situaţia lui chinuitoare. I-am spus: — Nu puteţi să faceţi prea multe. Puteţi să dezvoltaţi bătă- turi la nervii durerosi. În felul ăsta, nu veţi mai simţi durerea aşa de rău. Viaţa dumneavoastră o să fie foarte plictisitoare, aşa că rugaţi-vă prietenii să vă aducă tot felul de caricaturi, cărţi cu benzi desenate, iar asistenta o să vă dea lipici şi foarfeci. Faeeţi-vă albume cu desene decupate, anecdote şi maxime amuzante. Puteţi să vă distraţi copios făcând aceste albume cu decupaje. De câte ori un coleg de muncă ajunge la spital, trimiteţi-i un album cu decupaje. Şi a făcut nu ştiu câte sute de astfel de albume cu decupaje. La început, Erickson redirecţioneazăpreocuparea pacientului dinspre durere înspre bătături – un lucru care îi era cunoscut pacientului, fost muncitor în construcţii. Apoi este nevoie să îl redirecţioneze către ceva care să-l implice în viaţă, să-l facă să trăiască. Îi menţionează truismul că viaţa o să fie foarte plictisitoare. Îl direcţionează pe pacient să se implice într-o activitate socială – mai întâi, rugăndu-şi prietenii să-i aducă tot felul de caricaturi şi benzi desenate, apoi oferind altora albumele cu decupajele pe care le va face. În felul acesta, individul respectiv s-a implicat într-o activitate, fără să-şi dea seama că aşa va păstra legătura cu oamenii. A devenit mai independent şi capabil să trăiască „în afara” durerii care îl chinuia. C A P I T O L U L

9

Să privim cu ochi inocenţe Când ne gândim cum e să vezi lucrurile cu un ochi proaspăt, ca şi cum ar fi prima oară, ne vin în minte câteva tehnici de meditaţie foarte răspândite. Jn Cartea secretelor, Bhagwan Shree Rajneesh descrie o sutra în care tehnica este următoarea: „Să vezi ca şi cum ai vedea pentru prima dată o persoană fermecătoare sau un obiect obişnuit.” El eviden- ţiază faptul că ne obişnuim să nu mai vedem obiectele fami- liare, prietenii sau familia. „Se spune că nimic nu este nou sub soare. În realitate, nimic nu este vechi sub soare. Doar ochii se învechesc, se deprind cu lucrurile; doar aşa nimic nu este nou. Pentru copii, totul este nou; de aceea pe ei totul îi entuzi- asmează…” Şi încheie capitolul astfel: „Priviţi cu un ochi proaspăt, ca şi cum aţi privi pentru prima oară… în felul acesta, privirea voastră va căpăta prospeţime, noutate. Ochii voştri vor deveni inocenţi. Şi ochii inocenţi sunt cei care pot să vadă. Ochii inocenţi pot să pătrundă în lumea dinăuntru.” Am văzut deja această metodă a „privirii proaspete” în mai multe povestiri ale lui Erickson. În „Antrenarea ţintaşilor americani pentru a-i învinge pe ruşi”, Erickson îi instru- ieşte pe sportivi să se gândească la fiecare lovitură pe care o trag la ţintă ca şi cum ar fi prima. În „Să mergi pe gheaţă sti- cloasă”, subiectul este ghidat să lase deoparte asocierile anterioare, întrucât el are ochii închişi şi nu ştie că merge pe gheaţă. În consecinţă, nu merge rigid, pregătindu-se să cadă. Poate să abordeze fiecare pas „cu inocenţă reacţionând în mod adecvat la simţul său chinestezic şi având încredere în echilibrul pe care îl posedă. De fapt, în povestirile lui Erickson se insistă în mod repetat cât este de important să te concentrezi asupra clipei prezente. Cititorul poate să se gândească la o povestire cum ar fi „O plimbare pe stradă” chiar

atunci când merge efectiv pe o stradă. Când acest lucru se întâmplă, el nu poate să vadă altfel ceea ce face decât cu un ochi proaspăt. Necesitatea de a privi dintr-o perspectivă limpede, cu„deschidere”, este evidenţiată atât în capitolul de faţă, cât şi în cel care urmează: „Să observăm: să remarcăm diferen- ţele Principala deosebire este că povestirile din Capitolul 10 ilustrează o viziune limpede „educată”, care utilizează experienţa pentru a interpreta datele.

Să gândim asemenea copiilor Cum putem învăţa să gândim din nou asemenea copiilor şi să redobândim un pic de creativitate? Uitaţi-vă la copiii mici. Fiica mea mezină a făcut colegiul în trei ani, în al patrulea an de colegiu şi-a luat masteratul, după care a terminat medicina în doi ani şi noua luni. Când era mică, obişnuia să facă desene şi să remarce în timp ce desena.: — E greu sa fac desenul asta. Sper să-i termin, ca să ştiu şi eu ce desenez. Uitaţi-vă cum desenează copiii mici. — E un grajd? Nu, e o vacă. Ba nu, e un copac. Desenul este orice vor ei să fie. Majoritatea copiilor mici au o bună imaginaţie eidetică, unii au tovarăşi dejoacă imaginari. Pot să fie la un ceai undeva şi să schimbe petrecerea de acolo într-un joc în livadă. După care pot să schimbe petrecerea din livadă într-o vânătoare de ouă de Paşti. Copiii sunt extrem de ignoranţi, aşa că pentru ei posibilităţile de a schimba lucrurile din jur sunt infinite. în stare de transă, ai la dispoziţie miliarde de celule cere- brale pe care nu le foloseşti de obicei. În afară de asta, copiii sunt foarte sinceri. „Nu-mi place de tine.” Pe când tu ai spune: „Mă bucur să te cunosc.” Urmezi o rutină socială strictă fără să-ţi dai seama că în felul acesta îţi limitezi comportamentul. În transa hipnotică, eşti liber, nestingherit.

Fantoma. Roger Am avut un câine, un basset pe nume Roger. Când a murit, soţia mea a suferit foarte mult. A doua zi, a găsit în cutia poştală o scrisoare pentru ea de la Fantoma Roger, trimisă din marele cimitir aflat în apropiere. Desigur, Fantoma Roger era prolifică la scris scrisori. Şi Fantoma Roger a cules o mulţime de bârfe de la alte fantome, despre cum se comportaseră copiii când erau mici. Nepoţii mei au citit acele scrisori şi au informaţii de la sursă despre părinţii lor. Copiii obişnuiesc să se joace cu cuvintele şi cu ideile. Cu imaginaţia lor eidetică, au peste tot în jur câini şi pisici, doar că oamenii mari nu sunt în stare sa le vadă. Când mergeam cu maşina din Michigan spre Wisconsin, să-mi văd părinţii, anticipam cum avea să fie acolo. Obiş- nuiam să vorbesc despre cum o să mâncăm clătite. „Câtă claie vrei să mănânci?” Ajungeam la o claie de fân. „Uite o claie bună de mâncat.” O claie de clătite, o claie de fân. În felul ăsta, am învăţat să jucăm o mulţime de jocuri. în hipnoză, cred că cel mai bun lucru este să te foloseşti de tot ce poţi. Este posibil să aibă legătură cu copilăria persoanei respective.

De ce căraţi bastonul acela? Am ţinut o prelegere pentru un grup mare de medici, iar la sfârşit unul dintre doctori mi-a spus: — Mi-a plăcut prelegerea dumneavoastră, v-am urmărit desenele de pe tablă, ilustraţiile şi

explicaţiile. Nu înţeleg însă un lucru. De ce nu aţi folosit arătătorul de la tablă? De ce căraţi după dumneavoastră bastonul pe care-l folosiţi ca arătător? — Car cu mine un baston fiindcă şchiopătez. Şi e bun şi ca arătător, i-am răspuns — Dar nu şchiopătaţi deloc, s-a mirat el. A aflat că mulţi dintre ceilalţi medici, care asistaseră la prelegere, nu observaseră, nici ei, că şchiopătez. Ei crezuseră că e o poză, că umblam cu bastonul în buzunar şi că îl folo- seam ca arătător. Am intrat în multe case, şi câte un ţânc îmi zicea imediat: — Ce ai la picior? Copiii observă astfel de lucruri. Mintea unui copil e des- chisă. Adulţii au tendinţa de a se limita. Orice prestidigitator îţi va spune: — Nu lăsaţi copiii să vină prea aproape, altfel or să-şi dea seama care e scamatoria. Adulţii au mintea închisă. Ei cred că observă totul. De fapt, nu e de ioc aşa. S-au obişnuit să privească într-un anumit fel.

Spectacole de magie Am plătit un iluzionist ca să dea un spectacol de magie pentru copiii mei. L-a pus să stea cât mai departe de el. Pe mine m-a lăsat să mă apropii. Mi-a arătat un iepure într-o cutie de carton din altă cameră, iar eu l-am; urmărit cu atenţie. Nu trebuia să mă uit decât la mâinile lui. Nu era mare lucru. Când a ieşit din camera aceea, eu ştiam că nu luase iepurele cu el. Ceva mai târziu, în timpul spectacolului, ne-a arătat o pălărie din care a scos iepurele. Eu fusesem foarte atent, ca să mă asigur ca mâinile lui nu deschid cutia aceea de carton ca să scoată de acolo iepurele. După vreo jumătaţe de oră de spectacol, iepurele a apărut brusc la el în pălărie. Am aflat mai târziu că îmi distrăsese atenţia preţ de o clipă, cât durase ca să scoată iepurele din cutie şi să-l vâre într-un buzunar al pelerinei cu care era îmbrăcat. Eu nu văzusem iepurele zvâr- colindu-se în pelerină. Iluzionistul îşi scosese pălăria, mi-o arătase, şi era un iepure înăuntru. Unul dintre copiii mei, care stătea în colţul opus al came- rei, a exclamat: — L-ai scos din pelerină! C A P I T O L U L 1 0

Să observăm: să remarcăm diferentele 9

In acest capitol, Erickson face mai mult decât să ne arate cât este de important să observăm şi să remarcăm diferen- ţele; el ne oferă o serie de exemple despre modul în care creează situaţii, astfel încât să existe fenomene pe care să le obsewe şi din care să poată obţine informaţii importante. Cu alte cuvinte, dacă pacientul nu dovedeşte un comportament cooperant, prin care dezvăluie informaţii (aşa cum face pacientul din „Psihiatrul potrivit”), Erickson creează o si- tuaţie care încurajează un astfel de comportament. În gene- ral, noi numim situaţiile pe care le creăm „teste”. Erickson exact asta face atunci când testează un copil de doi ani pentru a afla dacă e surd. Intr-un mod mai puţin direct, în cazul pe care eu lam denumit „Strănutul”, el introduce o între- bare-test care conduce la informaţii importante. În povestirile care urmează, observarea are legătură cu judecata şi experienţa.

Psihiatrul potrivit Când îi ascultaţi pe oameni vorbind, auziţi toate posibili- tăţile. Fiţi comprehensivi şi nerestrictivi în gândire, şi faceţi mai mult decât să încercaţi sa aplicaţi rândul trei, pagina patru din cartea lui Cari Roger, oricare ar-pacientul vostru. Gândiţi comprehensiv.

O femeie tânără şi frumoasă a venit la mine la cabinet, s-a aşezat pe scaun, şi-a cules o scamă de pe mânecă, apoi mi-a zis: — Ştiu că nu mi-am făcut programare la dumneavoastră, doctore Erickson. Am fost în Baltimore şi m-am văzut cu toţi prietenii dumneavoastră de acolo, fim fost la New York şi mau consultat alţi prieteni de-ai dumneavoastră; am fost în Boston şi în Detroit, dar niciunul nu era psihiatrul potrivit pentru mine. Acum am venit în Phoenix ca să văd dacă dumneavoastră sunteţi psihiatrul potrivit pentru mine. — N-o sa dureze mult, i-am zis. I-am notat numele, vârsta, adresa, un număr de telefon, i-am mai pus câteva întrebări, apoi i-am spus: — Doamna, sunt psihiatrul potrivit pentru dumneavoastră. — Nu sunteţi cam îngâmfat, doctore Erickson? — Nu, eu doar constat un fapt. Sunt psihiatrul potrivit pentru dumneavoastră. — Mie mi se pare că sunteţi grozav de îngâmfat. — Nu e vorba de îngâmfare aici, i-am zis. E o realitate — şi, dacă vreţi să vă dovedesc, o să vă dovedesc – adresându-vă o întrebare. Gândiţi-vă bine, fiindcă eu nu cred că vreţi să vă adresez acea întrebare. — Ba nu, daţi-i drumul, întrebaţi-mă. — De când vă îmbrăcaţi în haine femeieşti? I-am zis. — Cum v-aţi dat seama? S-a mirat doamna. Chiar eram psihiatrul potrivit. Dar cum de mi-am dat seama? Aveţi dreptate. Din felul cum îşi culesese scama de pe mânecă. Ca bărbat, eu nu fac niciodată „ocoluri”. Nu am ce să ocolesc. Dar femeile au ce. El şi-a îndepărtat scama Iară să ocolească. Numai bărbaţii fac aşa. Fetele învaţă să facă lucrul ăsta când nici nu au început să le mijească sânii. Privindu-le pe fetele mele, am descoperit că asta se întâmplă în jurul vârstei de zece ani. De pildă, când Betty Alice avea cam zece ani şi a trebuit să ia ceva de pe bibliotecă ori de pe aparatul de radio, şi-a ridicat braţul aşa (ca şi cum ar fi vrut să evite un sân mare). I-am spus doamnei Erickson: — Când Betty Alice face baie, sa te uiţi la sânii ei. Iar doamna Erickson a venit şi mi-a spus: — Încep să se vadă mici schimbări la sfârcuri. O fată cu apucături de băiat aleargă ca băieţii, aruncă min- gea ca băieţii. Apoi, brusc, vine o zi în care începe să alerge ca fetele, să arunce mingea ca fetele. Aleargă ca băieţii pentru că pelvisul ei are aceleaşi dimensiuni ca pelvisul unui băiat. Dar într-o bună zi îl depăşeşte cu un milimetru pe cel al unui băiat, şi atunci fata începe să alerge ca fetele. Băieţii trec printr-o fază când se uită tot timpul în oglindă. Au un motiv întemeiat. Când îşi pipăie obrazul, simt cum pielea se îngroaşă. De fapt, se îngroaşă suficient cât să-şi lase perciuni. Numai că trebuie să se îngroaşe mai mult ca să poarte perciuni. În plus, pielea mai groasă se simte altfel. Băiatul observă că obrazul lui arată altfel. Ce naiba mai e şi asta? Şi surorile lui, care îl fac înfumurat fiindcă se uită toată ziua în oglindă!

Cum testezi un copilaş de doi ani? Când i-am examinat pe copiii de la orfelinat, a trebuit să-i aleg pe cei care nu vedeau bine, care aveau deficienţe de auz, handicapuri de învăţare. Dar cum testezi un copilaş de un an sau de doi ani ca să afli dacă aude? Cum testezi un copilaş de doi ani care e complet surd? Cum descoperi asta? Ca să nu mai zic că pentru el eşti un străin. Copilul nu te-a văzut niciodată până atunci. îngrijitorii de! A orfelinat au crezut că nu sunt întreg la minte, l-am pus sa-l aducă pe copil

mergând de-a-ndăratelea, iar îngrijitorul care îl însoţea să meargă tot aşa. În spatele biroului, pregătisem o farfurie de tablă. I-am dat drumul pe podea. Îngrijitorul s-a uitat în jur, iar copilul surd s-a uitat la podea. Simţise vibraţiile din podea. Ei bine, dacă eu am putut să mă gândesc la asta, voi de ce să nu puieţi? Când vreţi să aflaţi lucruri despre pacienţii voştri, observaţi-i! Observaţi-le comportamentul!

Cereale Pablum Când un bebeluş de şase luni hrănit cu cereale Pablum se uită la chipul mamei, iar aceasta gândeşte: „Ce chestie oribilă — miroase urât”, copilul citeşte gândul pe chipul mamei şi scuipă mâncarea. Nu trebuie decât să vă uitaţi la copiii mici cum studiază chipul mamei, sau al tatălui. Ştiu exact când să se oprească înainte de a fi mustraţi. Şi ştiu de câte ori trebuie să ceară bomboane ca să li se dea. Nu contează de câte ori li se spune „nu”. Ei aud cum „nu”-ul slăbeşte în intensitate. Ştiu când „nu” ’-ui este foarte slab, şi dacă cer atunci, imediat, li se va spune „da”. Erickson ne spune că atunci când eram mici ne dădeam seama de tonalitate şi de alte metamesaje care însoţesc cuvintele. El ne reaminteşte că eram influenţaţi de atitudinile şi gusturile părinţilor într-o perioadă când nu puteam să le testăm singuri. Acest tip de influenţă este esenţial nu doar fiindcă ne determină obiceiurile, valorile şi gusturile, ci şi pentru că, din păcate, adoptăm spaimele, prejudecăţile şi fobiile părinţilor. Când le-a spus această povestire psihologilor, eu cred că le-a mai spus: „De ce nu sunteţi cu adevărat atenţi la aceste mesaje extraverbale, acum?” În paranteză, fie spus, folosirea repetată a cuvintelor „ştiu” şi „nu vera caracteristică. Este posibil ca Erickson să-i sugereze pacientului că poate să „ştie” că poate să spună „nu” unui simptom, de exemplu. El încheie povestirea într-o notă optimistă, cu un „da”. Mesajul indirect sau ascuns este, în cele din urmă, că „nu”-urile, refuzurile, vor pierde treptat în intensitate, iar pacientul va rămâne cu o realizare pozitivă, a reuşitei sau a uşurării – cu un „da”.

Câte căi diferite? Am avut un student de la universitate, care în liceu fusese căpitan al echipei de baseball şi, tot în liceu, fusese şi căpitan al echipei de fotbal. Voia să intre la ASU (Arizona State University). S-a descoperit însă că avea o diferenţă de 2,5 cm, de altfel normală, între lungimea antebraţelor. Era distrus. A venit la mine şi mi-a zis: — Dumneavoastră nu înţelegeţi ce înseamnă să fii infirm. Nu putea să înveţe, nu putea să muncească, nu putea să mai facă sport. Antebraţul mai scurt îl schilodea. Medicii i-au expli- cat mamei cum stăteau lucrurile şi că tânărul era preschizoid. Ei bine, de fiecare dată când un pacient îmi spune că nu înţeleg durerea şi că nu înţeleg curn e sa fii infirm, presupun că se înşală. Exact asta fac eu. Dar pot să le arăt foarte clar cum faptul că am paralizat după absolvirea liceului nu m-a stânjenit câtuşi de puţin. Iar eu nu puteam sa mişc nicio parte a corpului, cu excepţia globilor oculari. Am învăţat limbajul trupului. La colegiu, când eram îri anul întâi, l-am văzut pe Frank Bacon în Lightning (Fulgerul). A devenit star rostind, pe par- cursul piesei, cuvântul „nu” cu şaisprezece înţelesuri diferite. În seara următoare, m-am dus din nou, şi am numărat acele înţelesuri diferite. Erickson evidenţiază, probabil, diferenţa dintre remarca- rea utilă a diferenţelor şi

concentrarea obsesivă sau ipohon- drică asupra diferenţelor minime, de pildă diferenţa normală dintre lungimea antebraţelor unei persoane.

O altă nuanţă de verde L-am trimis pe unul dintre pacienţii mei, care este depen- dent de heroină, să stea pe peluză, până când a făcut o desco- perire senzaţională! Era alergolog şi avea o fenomenală percepţie a culorilor. După aproximativ o ora şi jumătate de stat pe peluză, a intrat vauvârtej în casă şi mi-a zis:. — Ştiaţi căfiecare fir de iarbă are o altă nuanţă de verdel Şi le-a ordonat de la foarte deschis până la foarte închis. Era grozav de mirat! Cantitatea de clorofila din fiecare frunză este diferită. Clorofila diferă în funcţie de sezon, daca e plo- ios sau nu, de fertilitatea solului. Altă dată l-am pus să stea pe peluză cu faţa spre răsărit. A venit şi mi-a spus: — Chiparosul de pe parcela de vizavi se înclină spre soare, spre sud. M-am întors şi eu şi m-am uitat, şi am văzut că aveţi pe peluză cinci chiparoşi, toţi înclinaţi spre sud. I-am zis: — Am descoperit lucrul ăsta prima dată când am venit în Phoenix şi am colindat oraşul, ca să verific dacă e aşa. Prima oară când am văzut un copac heliotropic am fost foarte uimit, în general, te gândeşti că pomii cresc drept în sus. Un copac heliotropic! Floarea-soarelui poate să îţi spună ce ora e. Aţi auzit vreodată despre ceasurile florale? Bunica avea un astfel de ceas floral. Rochiţa rândunicii se deschidea dimi- neaţa, alte flori se deschideau la ora şapte, altele la opt, altele la nouă, altele la zece şi altele la prânz. Şi mai erau primulele, de pildă. Şi cactuşii de noapte se deschid cam la zece şi jumă- tate, unsprezece noaptea. Alergologul, calificat să distingă între diferite colorituri ale pielii, dezvoltase şi o abilitate generalizată de a percepe diferenţe fine de nuanţă şi culoare. Desigur, în timp ce vor- beşte intenţionat despre observarea fenomenelor naturale, Erickson interpune sugestii despre „deschidere”. Comentari- ile lui au rolul unor sugestii posthipnotice, astfel încât, de fie- care dată când ascultătorul se uită la copaci heliotropici sau la primule, el să facă asocieri cu „deschiderea în conse- cinţă, este de aşteptat ca el să reacţioneze printr-o deschidere nu doar în ceea ce priveşte percepţiile, ci şi emoţiile.

In străinătate O nouă pacientă se aşezase deja când am ajuns eu. I-am notat numele, adresa şi celelalte date, apoi am întrebat-o de ce venise la mine. Mi-a zis: — Am o fobie – e legală de avioane. — Doamnă, când am intrat în cabinet, v-am găsit stând pe scaun. Vă rog să mergeţi în sala de aşteptare, să intraţi din nou aici şi să luaţi loc pe scaun. Nu prea i-a convenit, dar m-a ascultat. — Bun, i-am zis. — Care spuneaţi ca e problema? — Soţul meu mă duce în septembrie în străinătate („a-broad”), numai că pe mine avioanele mă sperie de moarte. — Doamnă, când un pacient vine la psihiatru, el nu trebuie să ascundă nicio informaţie. Eu ştiu ceva despre dumneavoastră. O să vă pun o întrebare neplăcută. Fiindcă pa- cienţii nu pot fi ajutaţi dacă ascund informaţii. Chiar dacă aceste informaţii par să nu aibă legătură cu nimic. — Bine, întrebaţi-mă, mi-a zis ea.

— Soţul ştie despre relaţia extraconjugală pe care o aveţi? — Nu, dar dumneavoastră cum v-aţi dat seama? — Mi-a spus-o limbajul trupului dumneavoastră. îşi ţinea gleznele încrucişate. Eu nu pot să le ţin aşa. Avea piciorul drept trecut peste cel stâng, şi talpa piciorului răsu- cită în jurul gleznei. Era complet imobilizată. Din experienţa mea, orice femeie căsătorită care are o relaţie extraconjugală despre care nu vrea să se ştie se imobilizează în felul acesta. Spusese „a-broad”, nu „abroad” – într-un cuvânt. Făcuse o pauză între „a” şi „broad”. L-a adus la mine şi pe amant. Erau împreună de mai mulţi ani. După care a venit la mine doamna, ca să-mi spună că se desparte de el. Amantul venise Ia mine fiindcă avea o migrenă cumplită, în fiecare zi. Avea anumite probleme de cuplu cu soţia lui şi copiii, aşa că am cerut s-o văd pe soţie l-am spus că vreau să-i văd şi pe copii. Soţia a venit şi s-a imobilizat. — Aşadar, aveţi o relaţie extraconjugală, i-am zis. — Da, v-a spus soţul meu? — Nu, am aflat din limbajul trupului dumneavoastră. Acum ştiu de ce suferă soţul dumneavoastră de migrene. — Chiar el mi-a sugerat să am o relaţie extraconjugală — acum câţiva ani, mi-a explicat doamna. Am descoperit că era foarte plăcut. Apoi dumnealui sa trezit că nu mai vrea să continui. Nu ştiu sigur dacă şi-a dat seama că eu nu am pus capăt acestei relaţii, dar câteodată am impresia că ştie. în stare de transă, l-am întrebat pe soţ dacă îşi sfătuise soţia să-şi ia un amant. — În perioada aceea eram foarte ocupat, dar nu credeam că îmi neglijez obligaţiile de soţ. Peste puţin timp, am început să fiu gelos şi i-am cerut să înceteze. Mi-a spus că aşa o să facă, numai că tot observ lucruri care îmi spun ca ea continuă relaţia – iar eu nu vreau să ştiu că ea continuă. — Iată explicaţia pentru migrenele dumneavoastră. Cum vă gândiţi să rezolvaţi asta? Lam întrebat. — Rămân cu migrenele. Fusese cândva capul Partidului Democrat în Arizona. Renunţase la funcţie ca să-i dea mai multă atenţie soţiei — numai că era prea târziu. Există oameni care păstrează durerea pentru că nu vor să ştie anumite lucruri. Ca să nu se gândească la ceva anume. Erickson observă că pacienta spune cuvântul „a-broad” într-un anumit mod. După câte se pare, ea se numeşte pe sine „broad”, „muiere”, fiindcă este infidelă. De asemenea, tera- peutul remarcă vizual că pacienta stă într-un fel anume. Ca în majoritatea povestirilor sale, Erickson a folosit-o şi pe aceasta în mai multe scopuri. La sfârşit, el face o remarcă foarte importantă— că oamenii au dreptul să aleagă să păs- treze un simptom dacă pierderea acestuia le-ar provoca o durere şi un disconfort şi mai mare. În acest caz, soţul ar suferi mai mult dacă i-ar fi rănit orgoliul decât suferă de pe urma migrenelor. Când a renunţat la funcţia de „cap” al Partidului Democrat pentru a-şi restabili poziţia de „cap” al familiei, era prea târziu. Durerea din cap poate să reprezinte în mod simbolic faptul că, la un anumit nivel, el realizează că a fost „decapitat”. În plus, aceeaşi durere îl împiedică să-şi înfrunte situaţia. Dacă ar recunoaşte deschis că ştie că soţia lui îl înşală, fie s-ar simţi obligat să se despartă de ea, fie s-ar simţi impotent şi nepriceput. El alege să păstreze migrena.

Strănutul O femeie mi-a spus: — Am fost la douăzeci şi şase de medici pentru un examen. Unul m-a internat în spital două săptămâni, să-mi facă nişte investigaţii. Altul m-a ţinut în spital o săptămână şi mi-a făcut tot felul de analize. Până la urmă, cu toţii mi-au spus: „Ar fi bine să mergeţi la un psihiatru, aţi ameţit de atâtea examene fizice/’ Femeia mi-a spus povestea asta. — Ce lucru neobişnuit făceaţi la fiecare examen fizic şi îl întrerupeaţi pe doctor? Am întrebat-o. S-a gândit vreme îndelungată, apoi mi-a spus: — Păi, strănutam de fiecare dată când începeau sa-mi examineze sânul drept. — Aveţi patruzeci şi opt de ani şi strănutaţi de fiecare dată când ei va palpează sânul drept. Le-aţi spus acestor medici că în tinereţe aţi suferit de gonoree şi sifilis, şi strănutaţi când vi se atinge sânul drept, iar ei se opresc din examinarea sânului. — Aşa este. — Ei bine, o sa vă trimit la un ginecolog, şi puteţi să ascul- taţi ce am să-i spun la telefon, i-am zis. L-am sunat pe ginecolog şi i-am spus: — Am în cabinet o femeie de patruzeci şi opt de ani. Cred că are un nodul la sânul drept. Nu ştiu dacă este benign sau malign. Există anumite indicii psihologice. Vă trimit femeia la cabinet şi vreau sa-i faceţi un examen amănunţit la sânul drept. Dacă găsiţi ceva în neregulă, s-o trimiţi direct la spital, fiindcă e genul de pacient care dă bir cu fugiţii. Ginecologul i-a examinat sânul drept. A dus-o imediat la spital. A operat-o de un nodul mamar malign. Pacienţii scot la iveală spaimele pe care încearcă să le ascundă. Erickson le spune psihoterapeuţilor să observe nu doar ceea ce se poate vedea, ci să caute lucrurile pe care pacientul încearcă să le ascundă. După cum ne arată el, de multe ori pacienţii dezvăluie aceste lucruri în mod indirect, încercând să distragă atenţia de la ele. El i-a demonstrat pacientei că, deşi nu se ferea să vor- bească despre bolile venerice de care suferise, ea distrăgea atenţia de la sânul drept. Implicaţia consta în aceea că era îngrozită ca nu cumva să afle că avea cancer la sân. Pe bună dreptate, Erickson se temea că spaima ei de a-şi înfrunta diagnosticul (un diagnostic pe care ea şi-l pusese deja) pro- babil că o determina să evite şi operaţia.

Magie, supranatural şi percepţie extrasenzorialâ

Ca şi Houdini, Erickson a respins aşa-numitele experienţe supranaturale şi percepţia extrasenzorialâ, considerând că ele se bazează pe trucuri, iluzii sau pe capacităţi de observare foarte dezvoltate. Atitudinea lui a fost rezumată într-o scrisoare către dr. Ernest E Pecci, datată 8 iunie 1979, în care scria: „Cred că se cuvine să vă aduc la cunoştinţă faptul că, în opinia mea, domeniul parapsihologici nu este fondat din punct de vedere ştiinţific, şi mai cred că aşa-zisele dovezi care ar atesta existenţa acestor facultăţi se bazează pe o lo- gică matematică falsă, pe interpretarea eronată a datelor, ignorarea semnalelor senzoriale minimale, interpretarea părtinitoare şi, adesea, pe fraudă făţişă. Eu lucrez de peste cincizeci de ani pentru a disocia studiul hipnozei de conotaţi- ile mistice şi neştiinţifice.” În povestirile care urmează, Erickson ne oferă câteva exemple amuzante despre propria sa abilitate de a-i păcăli pe ghicitori, ştiind că ei au învăţat să observe şi să interpreteze mişcările corporale minimale, inclusiv cele ale buzelor, gâtului (în zona corzilor vocale) şi ale feţei. Apoi ne dezvăluie o metodă pe care a folosit-o pentru a localiza „magic” obiecte ascunse.

Mai departe, ne spune o povestire, pe care îi plăcea s-o repete, despre modul în care l-a păcălit pe J. B. Rhine şi l-a făcut să creadă că poseda puteri colosale de percepţie extrasenzorială. În toate aceste situaţii, Erickson are grijă să demonstreze că nu trebuie să recurgem la explicaţii „supra- naturale”. Majoritatea evenimentelor legate de „percepţia extrasenzorială” descrise de el pot fi explicate prin mijloace perfect „normale Comunicările se realizează prin simţurile văzului şi ale pipăitului. În fiecare situaţie, „magicianul” nu a făcut decât să se antreneze pentru a observa „semnalele senzoriale minime” pe care cei mai mulţi dintre noi le ignorăm.

Prezicători Orice explicaţie simplă, care te scuteşte să mai gândeşti, este acceptată rapid. O să vă povestesc o experienţă personală. Un bun subiect hipnotic s-a dus la un prezicător. Şi respectivul prezicător i-a relatat detalii intime despre familia lui. Harold a fost teribil de impresionat. Fără ca Harold să ştie – în plus, Harold cunoştea foarte bine familia mea –, am scris pe o hâr- tie câte un nume fals pentru tata, mama, pentru cei opt fraţi şi surori, şi câte un loc de naştere greşit pentru fiecare. Am dat multe detalii false. Le-am băgat pe toate într-un plic şi i l-am dat lui Harold, să şi-l pună în buzunarul interior al hainei. După care m-am dus cu Harold la prezicător. Spre mirarea lui Harold, prezicătorul mi-a spus că pe tata îl cheamă Peter, pe mama, Beatrice, şi a continuat, spunându-mi toate numele şi toate locurile false; mi-a dat toate informaţiile greşite. Lui Harold nu i-a acordat deloc atenţie, presupun că se gândea că expresia de uluire de pe chipul lui Harold însemna că este impresionat. Aşadar, ne-a dat toate acele informaţii false, după care am plecat. — Dar pe tatăl dumneavoastră îl cheamă Albert. De ce aţi spus că-l cheamă Peter? M-a întrebat Harold. — M-am gândit întruna „Peter „Peter, Peter” şi „Beatrice, Beatrice, Beatrice”, i-am explicat eu. Şi Harold a încetat să mai aibă încredere în prezicător. în New Orleans, un prezicător a venit şi i-a ghicit corect viitorul unui prieten medic şi al iubitei lui. Apoi i-a spus soţiei mele, Betty, că până la urmă are să se îndrăgostească de mine. l-a spus ce nume o să alegem pentru copiii noştri. Betty şi cu mine, când am văzut că vine prezicătorul, am convenit să-i dăm toate datele de care avea nevoie. În felul ăsta, prietenul meu şi iubita lui aveau să fie grozav de impresionaţi. I-am dat prezicătorului datele printr-un limbaj subliminal. Nu aţi văzut cum unii oameni numără şi dau din buze în timp ce numără? Sau oameni care citesc şi îşi mişcă buzele? Or, buzele mele sunt aşa de rigide şi de umflate pe dinăuntru, că nu pot să fac asta, şi prezicătorii se zăpăcesc. In ambele situaţii, descrise mai sus, prezicătorul a putut să facă o „citire a minţii”, descifrând limbajul subliminal sau subvocal. Erickson şi-a perfecţionat şi el această abilitate, ceea ce a contribuit probabil la reputaţia lui de cititor al gândurilor şi magician. r

Citirea mintii

La Corneli se iscase mare zarvă din pricina unui idiot savant care putea să înmulţească numere de şase cifre. Era capabil să-ţi spună aproape instantaneu rădăcina pătrată, rădăcina cubică pentru numere din şase sau opt cifre. Şi mai avea încă un truc. Spunea cuiva să ascundă un ac cu gămălie undeva în clădire, oriunde. După care se învârtea pe acolo şi, prin con- tact al mâinii, citea mintea acelei persoane, zicea el. Când s-a discutat despre asta la Corneli, le-am sugerat: „De ce nu ascundeţi un ac într-o clădire oarecare? Nu e nevoie să-mi spuneţi dacă l-aţi ascuns la etajul doi, la etajul unu sau unde anume, o să ne ţinem de mână cu toţii şi o să dăm ocol

campusului, iar eu o să găsesc acul.” Am găsit acul la etajul doi, înfipt în rama unui tablou. Nu trebuie decât să te ţii de mână, să mergi pe acolo, iar persoana respectivă se trage uşor înapoi când te apropii de ac. Aşadar, imediat ce am simţit o retragere minimă la apropierea de nişte trepte, sigur că am urcat. Când ajungi în capătul scărilor, din nou apare tensiunea. În ce direcţie o iei? O iei într-o parte, şi mâinile se relaxează. O iei în cealaltă parte, şi mâinile se ten- sionează. Aşa ca te învârti în cerc!

Trucuri magice Am învăţat câteva trucuri de magie cât am fost intern şi apoi rezident special la psihiatrie ia spitalul de psihopatie din Colorado. Tocmai înfiinţaseră o clinică pentru recuperarea delincvenţilor juvenili, şi fiecare membru de la spitalul de psihopatie trebuia să se ducă acolo, lucru care nu le convenea deloc băieţilor. Fiecare angajat trebuia să lucreze acolo două săptămâni, şi toată lumea era îngrozită din pricina asta. Era un adevărat supliciu, fiindcă băieţii erau foarte recalcitranţi. Când mi-a venit rândul mie, şi a intrat băiatul, aruncându-mi priviri duşmănoase, m-am apucat să fac un truc simplu de magie. M-am îndepărtat de el, ca să nu vadă şmecheria. Imediat mi-a arătat că nu era cine ştie ce, şi mi-a cerut să-i dez- vălui şi lui şiretlicul. Apoi a trebuit să fac încă unul. Am sfâr- şit prin a ne împrieteni la cataramă. Aşa că am învăţat vreo câteva trucuri, zvonul a început să circule şi toţi băieţii voiau să ma vadă. Voiau ceva de la mine, şi în felul ăsta am obţinut ce voiam eu de la ei. Soluţia a fost pur şi simplu să-i faci să se joace cu tine fără să-şi dea seama că tu te joci cu ei. „Soluţia a fost pur şi- simplu să-i faci să se joace cu tine fără să-şi dea seama că tu te joci cu ei.” Acest enunţ rezumă unul dintre cele mai importante principii ale lui Erickson — cel al trezirii interesului pacientului în vreme ce psihotera- peutul, adesea prin folosirea sugestiilor subliminale, „se joacă” cu subconştientul său. Asta înseamnă că psihoterapeutul evocă o „muzică” din partea pacientului sub forma învăţămintelor şi a cunoştinţelor dobândite în trecut şi care până atunci îi fuseseră inaccesibile. La început, majoritatea pacienţilor trebuie să trăiască experienţa că sunt ei înşişi nişte instrumente muzicale şi să-i permită terapeutului să „cânte” pe ei. Prin experienţă, ei pot învăţa să „cânte” pe ei înşişi.

Experienţă extrasenzorială cu J.B. Rhine Rhine era la o masă cu alţi subiecţi, ca participant la o demonstraţie de experienţe extrasenzoriale. La o altă masă, stăteam cu şi alte câteva persoane, foarte neîncrezători în ce făcea Rhine. Ne-am făcut mici pe scaune, ca să vedem mai bine cărţile de joc. Era noapte, iar pe masă erau veioze. Căr- ţile de joc erau aşezate pe masă, iar Rhine întorcea una. Noi ne coboram capetele şi vedeam lumina care cădea oblic deasupra cărţii. Şi vedeam steluţa, rombul, aşa cum se întrezărea prin cartea de joc. Cărţile originale erau imprimate prin ştanţare. Acea imprimare uşoară de pe spatele cărţii reflecta lumina în mod diferit, iar dacă îţi coborai capul la unghiul potrivit, puteai s-o vezi. Te uiţi la ceva şi vezi că e neted, apoi întorci acel obiect şi vezi umbra de la rugozitate. Aşa că Gilbert, Watson ceilalţi prezenţi la masă şi cu mine ne-am oferit ca subiecţi – Rhine a crezut că are trei subiecţi perfecţi, fiindcă toţi trei i-am citit la perfecţie toate cele douăzeci şi cinci de cărţi de joc. Aşa cum exemplifică Erickson, nu este necesar să fii un observator instruit pentru a remarca diferenţe precum ştanţa- rea de pe spatele cărţilor de joc. În unele cazuri, este suficient să priveşti lucrurile dintr-un unghi diferit sau dintr-o perspectivă diferită. În povestirea care urmează, el ne relatează despre un tânăr care îmbina observarea atentă cu o memorie foarte dezvoltată pentru a efectua un lucru remarcabil.

O scamatorie cu cărţi de joc Unul dintre subiecţii mei hipnotici de la Worcester mi-a spus: — Nu-mi place să fac scamatoria asta. Mă apucă o durere de cap îngrozitoare. Totuşi, cred că dumneavoastră trebuie să ştiţi despre ce e vorba. A continuat: — Duceţi-vă la. O drogherie şi cumpăraţi un pachet de cărţi de joc. Desfaceţi-l. Scoateţi afară toţi jokeri şi toate cărţile suplimentare. Amestecaţi pachetul bine, de şase ori, apoi tăiaţil şi amestecaţi-l din nou.. Împărţiţi cărţile, cu faţa în sus, una câte una, apoi întoarceţi-le cu faţa în jos. Apoi adunaţi cărţile, amestecaţi-le din nou şi împărţiţi-le iar cu dosul în sus. Şi a numit cărţile în ordinea exactă cu dosul în sus. Le aşezase cu faţa în sus, apoi le întorsese. După asta mi-a arătat. Cumpărai un pachet de cărţi de joc care aveau pe spate linii încrucişate şi pătrăţele. Pătratele nu sunt trasate cu precizie. Mi-a zis: — Nu a trebuit decât să-mi amintesc că aici lipseşte un sfert de pătrat, iar dincolo, pe o altă carte, lipseşte alt sfert. Tot ce am făcut a fost să ţin minte cincizeci şi două de cărţi. Şi de fiecare dată mă apucă o durere de cap cumplită – am exersat la greu, multă vreme, până am reuşit să fac asta! Cu scamatoria asta se întreţinuse la şcoală. Câştigase mulţi bani astfel. E cu adevărat uimitor câte lucruri pot face oamenii. Numai că ei nu ştiu de ce sunt în stare. CAPTOLULII

Cum tratăm pacienţii psihotici

Când s-a ocupat de psihotici, Erickson nu a încercat să rezolve toate problemele pacientului. Ca şi în cazul altor tipuri de pacienţi, el s-a străduit să inducă schimbări mici care să conducă la schimbări mai mari, de anvergură. Întru- cât persoanele cu reacţii psihotice reacţionează în general într-o manieră extremă, „negru sau alb”, intervenţiile lui Erickson asupra lor sunt adesea foarte evidente, iar rezul- tatele imediate. Primele experienţe psihiatrice ale lui Erickson s-au petrecut într-un spital pentru bolnavi psihici, prin urmare este posibil ca el săfi pus bazele câtorva dintre importantele sale principii de terapie lucrând cu pacienţi care sufereau de psihoze. În mod cert, aşa s-a întâmplat cu două dintre dictoanele lui preferate: „să vorbeşti pe limba pacientului” şi „să te alături pacientului”. În situaţii în care alţii ar fi insistat în încercarea de a „obţine un istoric al bolii” ori de a convinge pacientul „pe cale raţională”, Erickson introducea adesea un element neaşteptat. După cum vom vedea în „Pacientul care s-a ridicat în picioare” şi în „Herbert”, el obişnuia să-l aducă pe pacient într-un punct în care acesta era forţat să întreprindă ceva în mod direct şi să facă o alegere. În această secţiune, vom vedea exemple care demonstrează acest lucru, precum şi alte abordări terapeutice, inclusiv folosirea manipulărilor şi a reîncadrării eficiente.

De-a-ndoaselea La Worcester am avut un pacient care îţi întorcea întot- deauna salutul. Dacă îl întrebai ceva, te privea cu seninătate. Era blând, docil, foarte liniştit. Se ducea în sala de mese, mergea la culcare, era ordonat, nu avea nimic de comentat. Spunea „Bună” sau „La revedere”.

Am obosit tot încercând să-l chestionez. Voiam să-i aflu istoricul. Era limpede că trăieşte într-o lume desprinsă de realitate. Mi-a trebuit ceva timp până mi-am dat seama cum pot sa pătrund în lumea lui. Intr-o zi, m-am dus la el şi i-am spus: — Bună. Mi-a răspuns: — Bună. Apoi mi-am scos haina, am întors-o pe dos şi am îmbră- cat-o de-a-ndoaselea. L-am dezbrăcat şi pe el de haină, i-am întors-o pe dos, l-am îmbrăcat cu ea de-andoaselea, şi i-am zis: — Aş vrea să-mi spui povestea ta. Am. Obţinut istoricul bolii. Alătură-te pacientului. Erickson a pătruns, în mod simbolic, în lumea „desprinsă de realitate” a pacientului, o lume „pe dos” şi „de-a-ndoase- lea”, atunci când şi-a întors haina pe dos şi a îmbrăcat-o de- a-ndoaselea. Apoi l-a făcut pe pacient să i se alăture folosind aceeaşi „limbă”. Când amândoi s-au aflat în aceeaşi „lume” (întoarsă pe dos şi de-a-ndoaselea), au putut să stea de vorbă unul cu celălalt. întâmplător, faptul că: pacientul „îţi întorcea întotdeauna salutul” a fost un bun indiciu că era de aşteptat ca el să imite comportamentul psihoterapetitului.

Pacientul care stătea mereu în picioare Am cunoscut un pacient care a stat în picioare în salonul spitalului vreme de şase sau şapte ani. Mergea la cantină. Se întorcea de acolo, se culca atunci când i se spunea, se ducea la baie când avea nevoie. Dar îşi petrecea cea mai mare parte a timpului stând în picioare. Puteai să-i vorbeşti ceasuri întregi, nu avea nicio reacţie, într-o zi, m-am asigurat că o să primesc o reacţie din partea lui. M-am apropiat de el cu un lustruitor de podele. Un lustruitor de podele e făcut dintr-o bară de lemn, lungă de apro- ximativ un metru, care are ataşat de ea un mâner lung. Bara este învelită într-o cârpă veche şi, mişcând-o înainte şi înapoi, lustruieşti podeaua. I-am dus un astfel de lustruitor de podele şi i-am pus degetele pe mâner. El continua să stea în picioare. În fiecare zi, îi spuneam: — Mişcă lustruitorul de podele. Aşa că a început să-l mişte câte doi centimetri, înainte şi înapoi. În fiecare zi, creşteam distanţa pe care trebuia să îm- pingă lustruitorul, până când l-am făcut să parcurgă tot salonul, ore întregi. Şi a început sa vorbească. A început sa mă acuze că îl maltratez, fiindcă îl pun să lustruiască podeaua cât e ziua de lungă. I-am spus: — Dacă vrei să faci altceva, n-am nimic împotrivă. Atunci s-a apucat să facă paturile. Şi a început să vor- bească, să-şi spună istoricul bolii, să-şi exprime maniile. În scurt timp, am putut să-i permit să iasă în curte. Se plimba prin curtea spitalului. Un an mai târziu, a fost în stare să se întoarcă acasă şi să muncească, iar la spital mai venea din când în când, şi rămânea o săptămână, două săptămâni, trei săptămâni, o lună. Suferea în continuare de psihoză, dar s-a putut acomoda la lumea exterioară. Erickson ilustrează aici principiul de a iniţia o schimbare mică şi de a extinde treptat respectiva schimbare. Am văzut asta în multe situaţii, în special în maniera sa de a trata pacienţii cu fobii. Totodată, el demonstrează că îndrumă un pacient până când acesta e capabil să se descurce singur.

L-am auzit pe Erickson când îi spunea unui pacient: „Până o să faci tu, fac eu.” în acest caz, pacientul a fost îndrumat până când a sfârşit prin a rupe tăcerea şi a început să se plângă că e maltratat. Când a fost capabil să „facă singur”, adică să vorbească, Erickson i-a oferit „o alternativă”. Capacitatea de a face alegeri a fost primul indiciu real că pacientul se însănătoşea.

Doi lisus Hristos Aveam în secţie doi indivizi care se credeau lisus Hristos. Toata ziua şi-o petreceau explicând: — Eu sunt lisus Hristos. Cum te prindeau, cum începeau să-ţi explice: — Eu sunt adevăratul lisus Hristos. Prin urmare, i-am aşezat pe John şi pe Alberto pe o bancă, şi le-am zis: — Staţi acolo. Fiecare dintre voi îmi spune că este lisus Hristos. Bun, John, vreau să-i explici lui AJberto că tu, nu el, eşti lisus Hristos. Alberto, spune-i lui John că tu eşti adevăra- tul lisus Hristos, nu el; tu eşti. Şi i-am ţinut pe acea banca, explicându-şi zile întregi că flecare era adevăratul lisus Hristos. După vreo lună, John mi-a spus: — Eu sunt lisus Hristos, dar nebunul de Alberto zice că el este lisus Hristos. — Ştii, John, tu spui acelaşi lucru pe care îl spune şi el, i-am zis eu. Iar el spune acelaşi lucru pe care îl spui tu. Ei bine, eu cred că unul dintre voi e nebun, fiindcă există un singur lisus Hristos. John s-a gândit la asta vreme de o săptămână. Apoi a venit şi mi-a zis: — Eu spun acelaşi lucru ca nebiinul ăla. El e nebun, şi eu spun ce spune el. Înseamnă că şi eu sunt nebun; iar eu nu vreau să fiu nebun. — Păi, eu nu cred că tu eşti lisus Hristos. Şi tu nu vrei să fii nebun. O să te trimit să lucrezi la biblioteca spitalului, i-am spus. A lucrat acolo câteva zile, după care a venit la mine şi mi-a zis: — E ceva în neregulă, rău de tot: fiecare carte are pe fiecare pagina numele meu. A deschis o carte, şi mi-a arătat JOHN THORNTON; găsise numele lui pe fiecare pagină. I-am spus că avea dreptate, apoi i-am arătat cum apărea pe fiecare pagină MILTON ERICKSON. L-am rugat să mă ajute să găsim numele dr. Hugh Carmichael, Jum Glitton, Davc Shakow. De fapt, pe pagina respectivă am găsit orice nume care i-a venit în minte. — Literele astea nu aparţin unui nume; aparţin acelui cuvăntl a exclamat John. — Aşa este, am acceptat eu. John a continuat să lucreze la bibliotecă. Peste şase luni, s-a externat şi a plecat acasă, eliberat de identificările lui psi- hotice. Erickson nu se bazează pe metode obişnuite de „convin- gere”, ci – în ambele exemple – îl plaseazăpe John în situaţii în care să descopere singur că ideile lui sunt maniacale. Erickson se bazează pe tehnica „oglindirii” comportamentului pacienţilor. În primul exemplu, Erickson face în aşa fel încât mania să fie oglindită de către alt pacient, care, în mod convenabil, se întâmplă să sufere de aceeaşi manie. În cea de-a doua situaţie, Erickson însuşi oglindeşte comportamentul, găsind pe pagină propriul său nume. Această abordare bazată pe „oglindire” este utilizată de Robert Lindner în povestirea sa „Canapeaua cu propulsie”. Erickson mi-a spus odată că Lindner fusese studentul lui şi se consultase cu el înainte să-şi publice cartea Ora de cincizeci de minute, în care apare şi această povestire. Povestirea vorbeşte despre un psihoterapeut al cărui pacient trăia în lumi iluzorii. Când terapeutul îşi asal- tează pacientul

cu povestiri emoţionante despre propriile sale „călătorii” şi experienţe în acele lumi, când i se alătură pa- cientului în iluziile acestuia, pacientul îşi asumă rolul psihote- rapeutului şi încearcă să-i arate că tipul de gândire în care s-au cufundat amândoi este, într-adevăr, unul iluzoriu.

Herbert Prima dată când am fost Ja spitalul de stat din Rhode îsland, am lucrat în secţia pentru bărbaţi, şi era acolo un pacient pe care îl chema Herbert şi care se afla în acel loc de aproape un an. Înainte de internare, Herbert cântărea 110 kilo- grame, era muncitor manual şi îşi petrecea timpul jucând cărţi sau muncind. Trăia ca să muncească şi să joace cărţi. Căpătase o depresie, o depresie foarte gravă. A început să slăbească şi, până la urmă, l-au internat la spitalul de stat din Rhode îsland unde, pentru cel puţin patru luni, a cântărit patruzeci de kilograme. Era hrănit prin tub cu 4 000 de calorii pe zi, dar nu lua în greutate. Bineînţeles, l-am preluat eu pe Herbert ca pacient, ceilalţi doctori se săturaseră să-l tot hrănească prin tub. Eu eram un medic nou, tânăr, aşa că îmi pasau mie lucrurile neplăcute. Prima dată când l-am hrănit pe Herbert prin tub, i-am redus hrana la 2 500 de calorii. M-am gândit că era destul pentru cineva de patruzeci de kilograme. Când l-am hrănit prin tub, Herbert mi-a zis: — Eşti la fel de nebun cum sunt ceilalţi doctori? Ai de gând să faci şmecheria aia oribilă pe care au făcut-o toţi, pre- facându-se că mă hrănesc prin tub? Ştiu că îmi aduceţi hrană pentru tub; o văd. Numai că sunteţi cu toţii scamatori, nu ştiu cum, dar o faceţi să dispară, parcă aţi fi Houdini! Şi nu mă hrăniţi niciodată cu nimic! Doar îmi vârâţi tubul în nas şi spuneţi că mă hrăniţi prin tub, dar, de fapt, nu mă hrăniţi, fiindcă eu nu am stomac. L-am ascultat pe Herbert. Depresia îl făcuse să aibă o vi- ziune despre viaţă posacă, acidă, sardonică. Când mi-a spus că el nu are stomac, i-am zis: — Eu cred. Că ai stomac. — Eşti un ţăcănit, ca toţi ceilalţi doctori! A izbucnit el. De ce au doctori ţicniţi la casa de nebuni? Poate că ăsta e cel mai bun loc pentru doctorii ţicniţi, la casa de nebuni. Şi, timp de o săptămână, de câte ori îl hrăneam prin tub, îi spuneam lui Herbert: — Săptămâna viitoare, luni dimineaţă, o să-mi dovedeşti că ai stomac. Mi-a spus: — Nu te mai faci bine. Eşti mai nebun decât toţi pacienţii de aici. Crezi că o să-ţi dovedesc că am stomac, când eu nu am niciun fel de stomac. Luni dimineaţă, am pregătit hrana pentru tubul lui Herbert— jumătate lapte, jumătate smântână, ouă crude, bicarbonat de sodiu, oţet şi ulei crud din ficat de cod. Ei bine, când hrăneşti pe cineva cu tubul, îi împingi în stomac o coloană de aer de lungimea tubului respectiv. De aceea torni încontinuu, ca să nu împingi în stomac alte coloane de aer. L-am hrănit, dar i-am împins în stomac multe coloane de aer. Am scos tubul şi am rămas acolo, în aşteptare, iar Herbert a râgâit şi a zis: — Peşte stricat. — Tu ai spus-o, Herbert, am intervenit eu. Tu ştii că ai râgâit; tu ştii că a fost peşte stricat. Ai putut să râgâi numai pentru că ai stomac, deci mi-ai dovedit că ai stomac prin fap- tul că ai râgâit. Iar Herbert râgâia în continuare! Mi-a zis: — Te crezi deştept, nu? I-am spus că da.

În plus, Herbert dormea în picioare. Nu ştiam că un om poate să doarmă în picioare, dar lam verificat. Infirmierilor le era frică să-l pună în pat, fiindcă Herbert se lupta cu furie; l-au lăsat să facă ce vrea. Am coborât la ora unu, apoi la două, la trei dimineaţa, şi l-am găsit pe Herbert dormind adânc, în picioare, în salon. Atunci, i-am spus lui Herbert în fiecare zi, timp de o săptă- mână: — Herbert, o să-mi dovedeşti că poţi să dormi culcat. — Eşti de groază, m-a apostrofat Herbert. Ai atâtea manii de nu poţi să le duci. Şi săptămâna următoare, zi de zi, l-am întrebat pe Herbert dacă făcuse vreodată baie sau duş. Herbert a considerat între- barea mea de-a dreptul insultătoare. Bineînţeles că făcuse baie; şi duş făcuse. Orice om sănătos la cap face baie: — Ce-i cu tine, de nu ştii toate astea? — M-am gândit şi eu să te întreb, i-am zis. — Şi trebuie să mă întrebi în fiecare zi? — Păi, nu se poate altfel, fiindcă tu crezi că nu poţi să dormi culcat, şi trebuie să-mi dovedeşti că poţi să dormi culcat. — Chiar că nu te mai faci bine, a constatat Herbert. Prin urmare, săptămâna următoare, într-o seară, l-am dus pe Herbert în sala de hidro terapie şi l-am pus sa se întindă în cada continuă. Este vorba despre o cadă cu un hamac din pânză groasă. Ţi se unge corpul cu vaselină, te întinzi, după care cada este acoperită cu o prelată. Îţi rămâne doar capul deasupra prelatei. Stai lungit în cadă, iar apa, la temperatura corpului, curge încontinuu peste trupul tău. Când se întâmplă asta, adormi! Nu poţi să faci altceva. A doua zi dimineaţa, l-am trezit pe Herbert şi i-am spus: — Herbert, ţi-am spus că o să-mi dovedeşti că poţi să dormi culcat. — Îţi place să o faci pe deşteptul, mi-a întors-o Herbert. I-am zis: — Şi puteai să dormi şi în pat. De atunci înainte, Herbert a dormit în pat. Când i-am adus greutatea corporală la cincizeci şi cinci de kilograme, i-am spus: — Herbert, m-am săturat să te tot hrănesc prin tub. Săptă- mâna viitoare o să-ţi bei hrana pentru tub. — Nu pot să înghit; nu ştiu cum, a replicat Herbert. — Herbert, săptămâna viitoare, luni, o să fii primul la uşa sălii de mese. O să loveşti în uşă, urlând la lucrătorii de acolo: „Deschideţi uşa!”, fiindcă o să vrei un pahar cu lapte, un pahar cu apă. Eu o să pun pe o masă apa şi laptele, iar tu o să le vrei cu adevărat. — Cred că tu nu-ţi mai revii niciodată! Păcat, un tip tânăr ca tine într-un spital de stat, cu oameni nebuni. Şi eşti aşa de tânăr. Şi aşa de nebun. Timp de o săptămână, i-am spus că avea să lovească în uşa sălii de mese strigând că vrea un pahar cu lapte, un pahar cu apă. Iar Herbert credea cu tărie că m-am scrântit la cap. Sâmbătă noaptea, Herbert s-a dus la culcare. L-am pus pe infirmier să-i întindă braţele şi picioarele şi să i le lege, ca să nu se poată da jos din pat. Când îl hrănisem prin tub seara, îi pusesem foarte multă sare fină în mâncarea lichidă. în timpul nopţii, lui Herbert i s-a făcut sete – foarte, foarte sete. Când l-au dezlegat dimineaţa, s-a repezit la ţâşni- toarea de apă, dar apa era închisă. S-a dus glonţ la baie, să bea din vasul de toaletă, dar apa fusese închisă. A luat cu asalt uşa sălii de mese şi a început să lovească în uşă şi să urle la cei de acolo: — Deschideţi uşile! Trebuie să beau apa aia! Trebuie să beau laptele ăla! Le-a băut.

Când am venit în vizită, Herbert mi-a zis: — Te crezi deştept. — Mi-ai mai spus-o. Ţi-am dat dreptate atunci, şi îţi dau şi acum, i-am spus. Herbert bea lapte şi supa. Dar susţinea că nu putea să înghită hrană solidă. Când a ajuns la cincizeci şi şapte de kilo- grame, i-am spus: — Săptămâna viitoare o să înghiţi mâncare solidă. — Eşti mult mai nebun decât credeam. Eu nu pot să înghit mâncare solidă, a protestat Herbert. — Săptămâna viitoare o să poţi. Ei, bine, cum l-am făcut să înghită mâncare solidă? Ştiam că Herbert fusese copil cândva. Ştiam că şi eu fuse- sem. Ştiam că toţi oamenii au fost cândva copii şi că toţi au o natură umană. Am apelat la natura umană. Cu toţii ştiţi câte ceva despre natura umană. Voi cum l-aţi face pe Herbert să înghită mâncare solida? L-am aşezat pe Herbert la o masă şi i-am pus dinainte o farfurie plină cu mâncare. De o parte şi de alta a lui Herbert era câte un pacient deranjat la minte. Ei nu mâncau niciodată din farfuriile lor. Întotdeauna mâncau din farfuriile altora. Iar Herbert ştia că farfuria lui era a lui. Dar nu putea să şi-o păs- treze decât dacă înghiţea ce e pe ea! Nu voia ca toţi nebunii şi nerozii ăia să mănânce mâncarea luil Asta e natura umana. După ce a mâncat prima masă cu hrană solidă, l-am între- bat pe Herbert dacă îi plăcuse mâncarea. — Nu mi-a plăcut, dar am fost nevoit s-o mănânc. Era a mea. — Eu ţi-am spus că poţi să înghiţi hrană solidă. — Te crezi deştept, a insistat Herbert. — Herbert, i-am spus, te repeţi. Ţi-am dat dreptate de două ori până acum, şi îţi dau şi de data asta. Herbert a plecat, înjurându-mă. Când a ajuns să cântărească şaizeci de kilograme, i-am spus. — Herbert, mănânci mâncare solidă, ai început să iei în greutate. Herbert mi-a răspuns: — Mănânc doar fiindcă sunt nevoit. Fiindcă, dacă nu mănânc, mă pui iar să stau lângă idioţii aia doi. — Aşa este. — Nu am deloc poftă de mâncare. Nu-mi place ce trebuie să înghit. Dar sunt nevoit sa înghit; ca să nu-mi fure mâncarea idioţii ăia. I-am spus: — Ei bine, Herbert, în curând o să afli că ai poftă de mâncare şi că şi ţie ţi se face foame. Acum, în Rhode Island e ianuarie. Afară e frig. Te pun să te îmbraci cu haine potrivite. O să te trimit la ferma spitalului, fără mâncare. E acolo un stejar gros de patru metri, şi vreau ca tu să-l dobori şi să-l faci surcele. În felul ăsta, ai să-ţi faci poftă de mâncare. — O să subînchiriez contractul ăsta, mi-a spus Herbert. — Chiar şi aşa, o să stai la fermă toată ziua, fără mâncare la tine. Seara, când te întorci, o să descoperi că îţi este foame. — Chiar că eşti visător, mi-a aruncat Herbert. După ce l-am trimis pe Herbert la fermă, m-am dus la bucătăreasa-şefa şi i-am zis: „Doamnă Walsh, dumneata cân- tăreşti 175 de kilograme. Îţi place mâncarea pe care o faci. Ei bine, doamnă Walsh, vreau să sari peste micul dejun şi peste masa de prânz. Vreau să ţi se facă foame. Vreau ca pentru cină să găteşti din felurile preferate de două ori mai mult decât poţi mânca. Şi poţi să aştepţi cu nerăbdare să te ghiftu- ieşti cu toate bucatele care îţi plac. Şi să fii foarte, foarte ge- neroasă. Fă de două ori mai multă mâncare decât poţi sa mănânci. O să-ţi spun eu unde să aşezi masa.

Herbert s-a întors de la fermă. L-am trimis într-un colţ şi am aranjat să se aşeze o masă în faţa lui. Am spus să se aducă la masă două scaune. De o parte a mesei era doamna Walsh. Herbert se uita la ea şi la masă. Doamna Walsh a adus mâncarea în castroane mari, pline-ochi. A început să mănânce cu o foame de lup. Herbert se uita la ea cum mănâncă şi i se făcea din ce în ce mai foame. Într-un târziu, a spus: — Puteţi să-mi daţi şi mie puţin? — Cum sa nu, s-a oferit doamna Walsh. Herbert a mâncat, fiindcă îi era foame. Fetele mele, când luăm masa în familie, ies mereu afară şi dau oase la câini. De fiecare dată, ele spun: — Când văd cum rod câinii la oase, îmi lasă gura apă. Şi vreau să rod şi eu oasele alea. Bietul Herbert. Îi lăsase gura apa uitându-se la doamna Walsh. Seara, în secţie, Herbert mi-a zis: — Chiar eşti deştept. I-am răspuns: — În sfârşit, ai descoperit şi tu! Ei bine, Herbert, o să mai fac ceva pentru tine. Tu obişnuiai să joci cărţi. Eşti în spital de aproape un an, dar nu ai jucat cărţi niciodată. Nimeni nu a putut să te convingă să joci cărţi. Ei, diseară o să joci cărţi. — Eşti mai nebun ca niciodată! Nu mai există nicio spe- ranţă pentru tine, a răbufnit Herbert. I-am zis: — Există speranţă pentru tine, Herbert; diseară o să joci cărţi. — S-o văd şi pe-asta! Seara, doi infirmieri înalţi şi zdraveni l-au încadrat şi l-au condus la o masă cu patru jucători de cărţi, care erau foarte deranjaţi la minte. Unul juca pocher. Unul juca bridge. Unul juca piinacle. Împărţeau cărţile şi trăgeau, pe rând, câte o carte. Unul zicea: — O iau pe aia de colo; am un ful. Altul zicea: — Tai cu un atu. Următorul anunţa: — Cu ăsta, fac treizeci de puncte. Şi au jucat cărţi încontinuu, toată ziua. Herbert era forţat să stea colo, între cei doi infirmieri, şi să urmărească jocul de cărţi. În cele din urmă, a spus: — Luaţi-mă de lângă idioţii ăştia. Joc un pocher cu voi dacă mă duceţi de aici. Nu suport să vad ce fac ăştia cu cărţile. Mai târziu, în cursul scrii, am venit în secţie şi l-am văzut pe Herbert jucând cărţi.. — Ai câştigat şi de data asta, mi-a zis Herbert. — Tu ai câştigat, am insistat eu. Peste câteva luni, Herbert a fost externat din spital. Şi-a redobândit greutatea corporală, din câte ştiu a ajuns la 90 de kilograme, şi muncea în fiecare zi., Eu nu am făcut decât să-i corectez simptomele. L-am pus într-o situaţie în care el şi-a corectat simptomele. Erickson foloseşte modalitatea şi decorul unui spital de psihiatrie pentru a ne comunica modalităţi de a-i determina pe oameni să dorească să facă anumite lucruri. Ideea este fie să forţezi subiectul să continue o situaţie, adeseori repetându-i întocmai cuvintele, fie, ca în cazul lui Herbert, să foloseşti legături psihologice mult mai complexe. Erickson i-a demonstrat, că avea concepte care nu erau corecte, l-a dovedit lui Herbert că avea stomac, forţându-l să râgâie. I-a demonstrat că putea să doarmă culcat, nu doar în

picioare, vârându-l într-o cadă continuă. I-a dovedit că putea să înghită, făcându-l să-i fie aşa de sete, încât a fost nevoit să bea lichide şi să insiste ca să le primească. I-a dovedit că putea să mănânce de bună voie hrană solidă punându-l să stea între doi pacienţi deranjaţi la minte care îi furau mâncarea din farfurie – dacă Herbert nu o mânca. I-a dovedit că avea poftă de mâncare, aranjând ca doamna Walsh să mănânce hulpav de faţă cu el. În sfârşit, i-a stârnit lui Herbert dorinţa să joace cărţi forţându-l să-i urmărească pe nişte pacienţi deranjaţi mintal, până când Herbert a promis: „Joc un pocher cu voi dacă mă duceţi de aici. Nu suport să văd ce fac ăştia cu cărţile.” În felul acesta, Erickson l-a ghidat pe Herbert să descopere că el, Herbert, chiar voia să vadă oameni care ştiu să joace cărţi corect. Cu alte cuvinte, Herbert a învăţat că avea o dorinţă pentru jocul de cărţi jucat bine. Erickson, modest, rezumă totul spunând: „Eu nu am făcut decât să-i corectez simptomele. L-am pus într-o situaţie în care el şi-a corectai simptomele.” De fapt, corectând simptomele, unul câte unul, Erickson a evocat tipare de comporta- ment, modalităţi de gândire şi de reacţie care l-au condus pe Herbert să recunoască faptul că avea poftă şi de viaţă, şi de mâncare. Şi, odată ce a început să joace cărţi, nu a putut să nu admită că avea un simţ social şi o dorinţă de a inler- acţiona cu alţi oameni. Cum a forţat Erickson oamenii să reacţioneze în modurile dorite de el? Cu Herbert, e clar că şi-a folosit cunoştinţele despre reacţiile obişnuite ale oamenilor – spiritul de competiţie, tendinţa de a imita (ca atunci când i s-a făcut poftă de mâncare văzând cum cineva înfulecă lacom). În plus, a folo- sit abordări „cognitive”, ca atunci când l-a forţat pe Herbert într-o situaţie în care să nu poată să nu admită, cognitiv, că trebuie să aibă stomac – ca să râgâie. Sigur că Herbert a fost tratat într-un spital de psihiatrie, unde Erickson putea să exercite un control aproape absolut asupra comportamentului său. Chiar şi aşa, Erickson ilus- trează modul în care a folosit legătura psihologică. În legă- tura psihologică, la fel ca în legătura fizică, pacientul este pus într-o situaţie care va conduce inevitabil la rezultatul dorit. În acest caz, Herbert a reacţionat, aşa cum se prevă- zuse, la fiecare situaţie cu care a fost provocat. Ca şi cum Erickson juca biliard şi anunţa scorul. În felul acesta, pa- cientul nu avea cum să nu fie impresionat de capacitatea psihoterapeutului de a-l ajuta. În acest tratament, Erickson se ocupă de fiecare simptom în parte. Începe dintr-o zonă relativ periferică, şi după ce face o schimbare în acel simptom, trece la simptome situate mai aproape de centru. Fiecare reuşită este prezisă pe baza faptului că a existat o reuşită precedentă. C A P I Ţ O L U L 1 2

Manipulare şi orientare viitoare în remarcabilul discurs pe care l-a prezentat la Congresul Internaţional despre Abordările Ericksoniene ale Hipnozei şi Psihoterapiei, pe 7 decembrie 1980, Jay Haley a spus: „Erickson se descurca foarte bine cu puterea. După cum ştim, a existat o perioadă când oamenii credeau că e ceva în neregulă cu puterea, dar el nu împărtăşea acest punct de vedere. Nu îl deranja să o preia sau să o folosească. Îmi amintesc cum a spus o dată că era pe un panou, iar «Acolo nu era deloc putere, aşa că mi-am însuşit panoul». Cu încli- naţia sa de a prelua şi a folosi puterea, cred că e un noroc că a fost un om binevoitor. Dacă genul de influenţă pe care o avea ar Ji fost îndreptat spre scopuri distructive, ar fi fost regretabil. Nu numai că era binevoitor, ci şi ajuta permanent oamenii, în cabinet sau în afara cabinetului… Nu m-am îndoit niciodată de moralitatea ori de bunele sale intenţii, şi nu m-am gândit că ar putea să exploateze pe cineva pentru a obţine un avantaj personal.” Este important să luăm în calcul „bunăvoinţa” lui Erickson atunci când vorbim despre cât de mult îi plăcea să facă glume. Glumele sunt folosite adesea pentru a exprima ostilitatea abia mascată, dar în familia lui Erickson „victima” se amuza la fel de mult ca „făptaşul”. Este clar că victimei nu i se întâmplă nimic rău, deşi pot să existe dispute referitoare la cine este victima. Nu există însă nimic care să indice că vreuna dintre glumele lui Erickson şi-ar avea originea în ceva ostil sau ar exprima ostilitatea. În acest capitol, povestirile sunt spuse ca modele pentru a „institui” situaţii care să conducă la un scop planificat. În multe cazuri, anecdotele şi povestirile comice pot fi văzute ca prototipuri ale schemei terapeutice a lui Erickson. Atunci când practica terapia, ca şi atunci când spunea sau înscena anecdote, Erickson cunoştea sfârşitul. El începea cu un scop în minte – acela de a. Schimba reacţiile pacientului de la „nesănătoase” ori autodistructive la „mai sănătoase” ori constructive. Ca psihoterapeut, el manipula situaţia pentru a-şi realiza scopul. Multe tehnici erau folosite pentru a men- ţine şi a consolida interesul şi motivaţia pacientului – pro- vocări, stimularea curiozităţii, tactici diversioniste şi umorul. Elementul esenţial al anecdotelor lui Erickson nu era ostilitatea, ci surpriza. Şi în terapia practicată de el pacien- tul era adeseori surprins, atât de „prescripţii”, cât şi de propriile reacţii. Şi, la fel cum ascultătorul simte o uşurare când aude poanta după construirea suspansului, pacientul era uşurat să audă o prescripţie clară. Erickson considera că şocul şi surpriza erau utile pentru a sparge tiparele mentale rigide. Surpriza nu trebuia să fie administrată într-o manieră sofisticată. La prima mea vizită, în toiul conversaţiei, a vârât mâna într-un sertar şi a scos de acolo un claxon mic de tricicletă. A strâns mingiuţa de trei- patru ori – ti, tit, tit – şi a făcut următorul comentariu: „Surpriza ajută întotdeauna.” Atunci mi s-a părut o copi- lărie, şi am crezut că nu a avut niciun efect asupra mea. Acum însă, privind retrospectiv, cred că a contribuit la atmosfera generală care mi-a permis

să intru în transă hip- notică şi să reacţionez la sugestiile lui. M-a ţinut în dezechili- bru şi a introdus un element din copilărie pe care l-a folosit probabil pentru, a-mi. Evoca amintirile pe care încercam să le rememorez. „Orientarea viitoare” a fost inclusă fiindcă pare să se potrivească planului şi „manipulării”, în sensul în care Ericskon foloseşte acest cuvânt. În prima povestire, „manipu- larea” este folosită acolo unde altcineva ar putea folosi con- cepte precum „autoritate”, „acţiune eficientă” sau „gestionare”. O atitudine pozitivă faţă de viitor este cel mai bun antidot împotriva depresiei sau a gândirii obsesive – acest lucru este adevărat deopotrivă în ceea ce priveşte antici- parea amuzamentului în punctul culminant al unei anecdote şi perspectiva că, în timp, se vor înregistra progrese.

Manipularea Am fost acuzat că manipulez pacienţii şi iată cum răspund eu la această acuzaţie: fiecare mamă îşi manipulează copilul — dacă vrea ca el să trăiască. De fiecare dată când te duci la magazin, îl manipulezi pe vânzător ca să-ţi onoreze cererea. Când mergi la restaurant, manipulezi chelnerul. La şcoală, învăţătorul te manipulează ca să înveţi să citeşti şi să scrii. De fapt, viaţa însăşi este o mare manipulare. Manipularea ultimă este că eşti trecut pe linie moartă. Şi asta e tot o manipulare. Trebuie să coboare sicriul, apoi să tragă afară funiile — toate astea sunt manipulări. Manipulezi creionul – ca să scrii, să consemnezi gânduri. Şi te manipulezi şi pe tine însuţi atunci când ai la tine arahide Planters, sau ţigări, sau bomboane Life Savers. Una dintre fiicele mele le-a botezat „bomboane mentă de Savers Life”. Tot ea zice „tufluri” şi „verde pepene”. Acum aşteaptă un copil şi locuieşte în Dallas. l-am trimis o scrisoare în care i-am spus că o să fie simplu să aleagă un nume pentru copil. Dacă e băiat, nu trebuie decât să-l boteze „Dallas”. Dacă e fată, poate să-i zică „Alice”. Soţul ei susţine că în Dallas trebuie să ai două nume. El vrea *

să-i pună numele „Billy-Rubin”. Ştiţi ce e bilirubina? O secreţia a bilei! La fel de bine ar putea să-i dea numele „Hemo Globin”, hemogoblină. Erickson accentuează faptul că în orice situaţie trebuie să manipulezi. Paul Watzlawick spunea în The Language of Change: „Nu poţi să nu influenţezi.” Fiecare act de comuni- care trebuie să stârnească anumite reacţii, deci o manipu- lare. Cel puţin să manipulezi eficient, pertinent şi constructiv. În această scurtă povestire, Erickson dă exemple de manipu- lare de la naştere şi până la moarte. El încheie cercul cu o altă naştere, şi ciclul continuă. El îi spune fiicei sale, Roxy, care obişnuia să se joace cu cuvintele, că poate să manip- uleze în continuare cuvintele atunci când îşi botează fiul. El îi mai spune, şi ne spune totodată şi nouă, că nu trebuie să ne pierdem spiritul ludic şi spontaneitatea copilăriei. Erickson îi instruia pe psihoterapeuţi cum să pună în scenă povestiri. Spunea: „Un lucru pe care îi învăţ pe stu- denţii mei este următorul: luaţi o carte nouă a unui autor despre care ştiţi că e bun. Citiţi întâi ultimul capitol. Daţi-vă cu părerea cam care ar putea să fie conţinutul capitolului precedent. Faceţi speculaţii în toate direcţiile posibile. Multe dintre speculaţiile voastre vor fi greşite. Citiţi acel capitol, apoi faceţi speculaţii despre capitolul anterior. În felul acesta, citiţi o carte de la ultimul capitol până la primul, făcând tot timpid speculaţii.”

Erickson afirma că aşa înveţi nu doar să pui în scenă povestiri, ci este şi o modalitate eficientă de a învăţa să faci speculaţii nestingherit— în toate direcţiile. „Şi spargi tiparul rigid al gândirii tale. Este extrem de util.” Prin povestirile sale, Erickson ne sugerează că noi, în calitate de cititori, putem să ne fixăm scopurile şi apoi să concepem strategii pentru a le îndeplini. Povestirile care urmează, în care ne vorbeşte despre fiul lui, Beri, ilustrează foarte bine cât de mult îi plăceau lui Erickson anecdotele. Prin elementul lor comic şi plăcerea cu care Erickson le relatează, aceste povestiri ne prezintă o viziune despre viaţa optimistă şi veselă.

Despre Bert şi cacao Asta s-a întâmplat când Bert a fost transferat în Câmp Pendleton, California, unde Betty avea nişte rude. Ne-am gândit ca n-ar strica să ia într-o zi legătura cu unele dintre aceste rude. Într-o dimineaţă, pe la trei, Bert, îmbrăcat în uni- formă, a bătut la uşa unei casei de pe marginea drumului. Stăpânul casei a venit la uşă şi a dat cu ochii de tânărul sol- dat, care i-a spus: — Îmi cer scuze, domnule. Am un mesaj pentru soţia dumneavoastră, domnule. Vă rog frumos, vreţi s-o chemaţi la uşă pe soţia dumneavoastră, domnule? — Nu poţi să-mi transmiţi mie mesajul? I-a zis omul. — Mesajul, domnule, este pentru soţia dumneavoastră. Vreţi, vă rog mult, s-o chemaţi la uşă ca să i-l transmit? A insistat Bert. Bert a intrat în bucătărie şi i-a zis soţiei: — Doamnă, mergeam pe şoseaua principală, în drum spre Câmp Pendleton, şi am început să mă gândesc la mama. Mi s-a făcut dor de mama şi de cacaua pe care o face mama. Ştiu că mama s-ar bucura dacă i-aş da altcuiva reţeta ei. O să fac cacao aşa cum o face mama. „Oare să chem poliţia, ambulanţa, paza de coastă?” se frământa stăpânul casei. Bert a preparat cacaua, vorbind despre lucruri cu caracter general. Când cacaua era aproape gata, a întrebat-o pe femeie: — Aveţi copii, doamnă? — Da, trei fete, i-a răspuns ea. — Câţi ani au, doamnă? O, sunt micuţe. Cacaua e bună pentru copiii aflaţi în creştere. Vreţi, vă rog, să le chemaţi în bucătărie ca să bea din cacaua asta, aşa cum o face mama? Aşa că femeia s-a dus şi le-a chemat pe cele trei fetiţe, iar Bert s-a maimuţărit un pic pentru ele, amestecând în cacao cu o lingură trecută pe la spate. Ca sa-i distreze pe copii. După ce a turnat cacaua, Bert a sorbit din cană, a oftat adânc şi le-a zis: — Da, dom’le, e exact cum o face mama. Mi-e tare dor de mama. — Unde locuieşte mama ta? — Locuieşte în Detroit. Mi-e grozav de dor de mama şi de cacaua ei. — Cum o cheamă pe mama ta? — Elizabeth. — Mă refeream la numele de familie. — A, doamnă, dar mama mai are un nume înaintea numelui de familie. — Care e al doilea nume al mamei? — Euphemia. — Elizabeth Euphemia? Pe legea mea, dar pe tine cum te cheamă? — Erickson, verişoarâ Anita. Un an mai târziu, s-a întâmplat să-i facem o vizită verişoa- rei Anita în California, şi

atunci ne-au povestit despre asta.

Autorizaţie Bert avea nouăsprezece ani şi locuia în Michigan. Noi locuiam în Phoenix. Ne-a trimis o scrisoare în care ne spunea: „Vreau să cumpăr un automobil, dar trebuie să semnaţi voi documentele, fiindcă sunt minor.” I-am trimis răspuns, tot printr-o scrisoare: „Sincer, Bert, chiar nu pot să semnez o autorizaţie prin care să-ţi iei maşină, fiindcă nu vreau să-mi asum o asemenea responsabilitate. Eu locuiesc în Arizona, iar tu eşti în Michigan. Michigan e un oraş destul de mare. Cu siguranţă că ai să găseşti un om de afaceri, cu o reputaţie bună, care să ţi-o semneze/1 Peste ceva timp, mî-â scris că intrase în biroul unui anumit domn şi îi spusese: — Am doar nouăsprezece ani. Vreau sa cumpăr o maşină. Tata e în Arizona; nu poate să-mi semneze autorizaţia. Aş dori să mi-o semnaţi dumneavoastră. — Dumneata eşti scrântit la cap? Se burzuluise omul. — Nu, domnule, i-a răspuns Be’rt. Puteţi să analizaţi pro- blema. O să aflaţi că sunt cât se poate de întreg la minte. La care tipul a replicat: — Ai dreptate, eşti întreg. Dă hârtia încoace. Domnul respectiv era şeful poliţiei din Ann Arbor! Bert ştia că nu avea voie să parcheze maşina cu un cen- timetru în afara drumului, ori să şofeze chiar şi cu un kilo- metru la oră peste limita de viteză. Prima dată când a condus maşina prin Detroit, un poliţist de la brigada rutieră i-a făcut semn să oprească, după care a venit la el şi i-a zis: — Deci dumneata eşti Bert Erickson. Ţi-am recunoscut imediat maşina şi sunt încântat să aflu cum arată Bert Erickson. Altă dată, mergea cu maşina prin nordul statului Michigan, cu nişte prieteni. A auzit în spate sirena poliţiei. Era un poli- ţist pe motocicletă care îl soma, aşa că Bert a tras pe dreapta, iar unul dintre prieteni l-a întrebat: — Ce crezi că nu e în regulă? — Nimic, a replicat Bert. Poliţistul s-a apropiat de maşină şi i-a zis: — Deci dumneata eşti Bert Erickson. Ţi-am recunoscut maşina imediat şi am vrut să văd cum arată tipul care i-a cerut şefului de poliţie să-i semneze autorizaţia. Reiese cu claritate faptul că Bert ştie că persoana care poate să-şi asume responsabilitatea de a-l autoriza să conducă o maşină este aceeaşi persoană care are puterea de a-i retrage această autorizaţie, în cazul în care Bert nu se achita de îndatoriri, conform angajamentului. În mod evident, el îşi declară convingerea că nu va încălca legile şi are tupeul de a-l aborda pe şeful poliţiei pentru a-i semna autorizaţia. Mesajul din această povestire ar putea fi acela că nu trebuie să ne temem de autorităţi. Dimpotrivă, putem să anga- jăm ori să folosim autorităţile pentru a ne îndeplini scopu- rile. Autoritatea este văzută ca reacţionând la o abordare eficientă. Un alt mesaj este acela că oamenii vor răspunde pozitiv dacă sunt abordaţi într-o manieră nonconformistă sau neobişnuită. Poliţiştii care l-au oprit pe Bert sunt uluiţi de felul în care abordase el autoritatea lor supremă. Nonconfor- mismul iese în evidenţă. Printr-o abordare nonconformistă, putem evita de multe ori barierele convenţionale instituite de societate – de pildă, formalităţile legate de obţinerea unui permis de conducere. La nivel intrapsihic, abordând şi încheind un gen de înţelegere cu propriile noastre „autorităţi interne”, putem

depăşi limitările pe care ni le-am impus singuri, pentru a ne menţine echilibrul propriu sau structura nervoasă. Dolores într-o zi de iunie, Bert ne-a scris din Michigan şi a înche- iat scrisoarea astfel: „Pun aici punct scrisorii, fiindcă trebuie sa mă întâlnesc cu Dolores.” Cum Bert avea întotdeauna un secret, ştiam că nu e cazul să-l întrebăm cine e Dolores. Ne scria cam o dată pe săptămâna, şi în fiecare scrisoare era un rând în care amintea despre Dolores. „Am luat cina cu Dolores”, sau „O să trec pe la Dolores”, sau „Am cumpărat nişte şosete care ştiu că or să-i placă lui Dolores”. În acelaşi timp, purta o corespondenţa similară şi cu tatăl meu, care locuia în Milwaukee, iar tata ştia că nu e cazul să-i pună întrebări. în august, Bert ne-a scris: „S-ar cuveni să vă trimit nişte poze cu Dolores.” l-a scris la fel şi tatălui meu. Aşa ca am aşteptat. În septembrie, Bert ne scria: „Sper că bunicului şi bunicii o să le placă Dolores. Vouă sunt sigur că o să vă placă, şi ştiu cum să fac pentru ca bunicul şi bunica s-o cunoască pe Dolores. Mă duc la ei la cină de Ziua Recunoştinţei/4 Ei bine, Bert avea un talent extraordinar: putea să se uite cruciş, să-şi întoarcă înăuntru degetele de la picioare, lăsând impresia că braţele abia i se ţin de corp, şi să afişeze un rânjet nătâng, care te scotea din minţi. Îţi venea să-i dai palme. Şi-a făcut apariţia în Milwaukee la oţa unu dimineaţa, de Ziua Recunoştinţei, pe o vreme foarte rece. A intrat în casă şi tata l-a întrebat: — Unde-i Dolores? Bert arăta mai nătâng ca niciodată. — Am avut probleme s-o urc în avion. Nu e îmbrăcată5. E afară! — De ce-i afară? — Nu e îmbrăcată. — Îi aduc un halat de baie, s-a oferit mama. Iar tata i-a zis: — Du-te şi adu fata înăuntru. Bert s-a întors cu o cutie imensă în braţe, care se vedea că e grea. — Numai aşa am putut s-o urc în avion. Nu e îmbrăcată cum trebuie. — Băiete, deschide odată cutia aia! A deschis, şi atunci au văzut-o pe Dolores – un curcan şi o gâscă – şi împreună erau Dolores! Într-adevăr, bunicului şi bunicii le-a plăcut Dolores. Ţineţi cont că asta dura din iunie! Să nu aveţi niciodată încredere în cei din familia Erickson.

Cum l-a făcut pe Jeff s-o sune Fiica mea, Kristi, s-a dus la un meci de baschet la North High pe când avea cincisprezece ani. Era elevă la West High şi s-a dus la North High cu o prietenă, Margie, pe care o cunoştea de la grădiniţă. Când s-a întors acasă, mi-a zis: — Ghici pe cine am văzut în seara asta la meci? Îl mai ţii minte pe puştiul de la noi de pe stradă care s-a mutat în altă localitate, şi ne tot întrebam ce-o mai fi cu el? E în ultimul an la North High. A primit trei distincţii la atletism şi are note bune. Singura problemă e că vreau să-l fac sa-mi dea întâlnire, dar să creadă că a fost ideea lui. îmi aminteam foarte bine de puştiul cu pricina. După alte trei meciuri de baschet, Kristi a intrat în cameră şi mi-a zis: 5 She isn ’t dressed = Nu e îmbrăcată, dar şi Nu e umplută. Curcanul umplut face parte din meniul tradiţional de Ziua Recunoştinţei (n. tr.).

— Jeff nu ştie, dar o să mă sune mâine după-masâ, sa-mi dea întâlnire. Am stat cu urechea aţintită la telefon, şi eu, şi ea. Sâmbătă după-amiază a sunat telefonul, şi Jeff i-a dat întâlnire. Am aşteptat răbdător să aflu cum reuşise Kristi performanţa. Nu trebuie să grăbim lucrurile. Prin urmare, după ce am aşteptat o vreme, am întrebat-o: — Care a fost manevra? — Margie era prea timidă ca să mă prezinte lui Jeff, aşa că la următorul meci de baschet m-am dus la el şi i-am zis: „Pun pariu că nu ştii cine sunt”, iar el m-a măsurat cu privirea şi mi-a răspuns: „Ai dreptate. Nu ştiu.” „Sunt mia dintre fetele din familia Erickson – care?” lam chestionat eu. S-a uitat bine la ea şi i-a zis: — Kristi. — Ai ghicit. Mă bucur să te revăd, după atâţia ani, i-a spus Kristi, apoi a adăugat: Mă duc s-o caut pe Margie, şi a luat-o din loc – vechiul truc de a-ţi lăsa publicul să vrea să ştie mai mult. A plecat înainte ca el să apuce s-o întrebe. Ar fi vrut să ştie mai multe, numai că ea nu mai era acolo. A doua oară când l-a văzut, Jeff era într-un grup mai mare, vorbea cu un alt băiat. Kristi sa apropiat de ei cât să audă despre ce vorbeau, după care a dispărut, iar când Jeff a plecai, ea s-a dus la băiatul respectiv şi a pornit o conversaţie pe acelaşi subiect. Nu au făcut cunoştinţă. Pur şi simplu au dis- cutat despre problema în cauză, nu contează care. La al treilea meci de baschet, Krişti l-a căutat pe elevul acela şi a ascultat conversaţia; la un moment dat, a apărut Jeff, iar băiatul i-a zis: — Salut, Jeff, ea e – o, vai, dar nu am făcut cunoştinţă. — Bănuiesc că va trebui să ne’ faci tu cunoştinţă, i-a zis Kristi lui Jeff. Imediat după aceea, fiica mea mi-a spus: — Jeff mă sună mâine, să-mi dea întâlnire. Kristi procedează în mod inteligent, oferindu-i lui Jeff exact atâtea informaţii şi luând legătura cu el atât cât să-i. trezească interesul, dar nu şi să i-l satisfacă. II lasă să tân- jească după mai mult. Îl pune să o prezinte unui prieten de- al lui, cineva pe care Jeff îl respectă şi care se arată interesat de Kristi. Jeff este dus cu gândul în trecut şi determinat să-şi amintească asocieri plăcute despre ea, pe când erau amândoi copii şi, totodată, să o vadă într-o lumină diferită — adică o fată care este egalul lui şi pe care un alt băiat o găseşte atrăgătoare. Asta îl face să fie gelos şi îi trezeşte instinctele de competiţie. Acestea fiind zise, Kristi este con- vinsă că o va suna cât de curând. De ce include Erickson propoziţii de genul: „Pur şi sim- plu au discutat despre problema în cauză’? Aşa ceva nu are ce să caute în conversaţia dintre doi adolescenţi. Să lase el oare loc pentru ca pacientul sau cititorul să-şi aducă în pove- stire propria „problemă”?

Ce-ai face dacă te-aş lua la palme? Fiica mea, Betty Alice, semna un contract la şcoală, şi toţi membrii consiliului profesoral îşi ţineau respiraţia. Când a terminat de semnat, au răsuflat uşuraţi. Betty Alice se întreba ce-o fi vrut sa însemne asta. Ştia că n-o să dureze mult până află. Şi chiar a aflat foarte repede. Clasa la care preda era com- pusă din delincvenţi de cincisprezece ani, care aşteptau să facă şaisprezece ani ca s-o termine cu şcoala, şi toţi aveau nenu- mărate arestări la activ. Erau cu adevărat delincvenţi. Unul dintre ei fusese arestat de cel puţin treizeci de ori şi bătuse de două ori un poliţist. Avea 1,89 în înălţime şi cântărea 100 kg. În semestrul trecut, se dusese la

profesoară şi o întrebase: — Domnişoară Johnson, ce-ai face dacă te-aş lua la palme? Se pare că profesoara nu îi dăduse răspunsul corect, pentru ca o plesnise aşa de tare, de o aruncase în colţul opus al clasei, şi o băgase în spital. Betty Alice îşi spunea: „Mă întreb când o să se ia de mine bietul puşti. Eu am 1,57 în şi 46 kg.” N-a avut prea mult de aşteptat. Se plimba cu bicicleta prin parc, când a dat cu ochii de el. — Am văzut un uriaş cu un rânjet obraznic, aşa că mi-am luat o privire mirată şi am căscat ochii mei mari şi albaştri. S-a oprit în faţa mea şi m-a întrebat: — Ce-ai face dacă te-aş lua la palme? Bietul puşti. Ea a lăcut repede doi paşi spre el şi i-a spus, dezvelindu-şi dinţii: — Dumnezeu mi-e martor, te-aş ucide! Puştiul îi pusese o întrebare simplă, şi ea îi dăduse un răspuns la fel de simplu: „Dumnezeu mi-e martor, te-aş ucide, aşa că şterge-o mai repede pe banca de colo!” Era prima oară când băiatul auzea o pisicuţă aşa de mică mârâind aşa de tare. În timp ce se aşeza pe bancă, avea întipărită pe chip o expresie de uimire. Îl pusese la punct, şi el ştia foarte bine că de atunci încolo n-o să îndrăznească să mai lase vreun alt puşti să o necăjească. Din ziua aceea, a fost protec- torul ei. Un lucru foarte frumos. Frumoasă era şi Betty Alice. Imprevizibilul te ajută întotdeauna. Niciodată nu faci ceva care este previzibil. Acest dicton este ilustrat şi de următoarele două povestiri.

Câinele Dachshund şi ciobănescul german Una dintre studentele mele, care avea sub 1,50 în înălţime, m-a întrebat dacă procedase corect. Într-o seară, îşi scosese la plimbare căţelul, un Daehshund. De pe alee, venea în fugă spre ei un ciobănesc german, lâtrând furios, hotărât să-i mă- nânce de vii. A luat repede căţelul în braţe şi s-a repezit spre ciobănescul german, ţipând la el. Câinele a făcut stângampre- jur şi a fugit acasă, cu coada între picioare. Când faci un lucru imprevizibil, gândirea celuilalt se reordonează în multe privinţe. \

Faceti-i să deraieze r a

Ieri am primit o scrisoare de la un fost student. Îmi scria: „Am avut în cabinet un pacient de-a dreptul paranoic. Nu voia să vorbească decât despre ideile lui. Am încercat să-i captez atenţia, dar nu am reuşit. Atunci mi-am adus aminte de impre- vizibil, şi i-am spus: «Nu, nici mic nu îmi place mâncarea de ficat.» Pacientul s-a oprit, a scuturat din cap şi mi-a zis: «în general, mie îmi place carnea de pui.» Din momentul acela, pacientul a început sa vorbească despre problemele lui reale.” Imprevizibiul poate să deraieze un „tren” al gândirii, o linie de comportament, aşa că e bine să-l luam în calcul. Ştiu că pe vremea când eram la colegiu, şi apoi la facul- tatea de medicină, sau ca intern la spital, de câte ori un profe- sor voia să mă certe, eu veneam cu o întrebare sau o afirmaţie stupidă şi irelevantă – şi îl făceam să deraieze. Pe timp de vară, un profesor începea aşa: — Erickson, nu-mi place deloc… — Nici mie nu-mi place zăpada, îl întrerupeam eu. — Despre ce vorbeşti? Făcea el. — Despre zăpadă. — Care zăpadă? — Despre un miracol extraordinar – ca nu există doi fulgi de zăpada identici. Cred că terapeuţii ar trebui să aibă întotdeauna la înde- mână câteva remarci lipsite de

importanţă. Iar când pacienţii se aşază şi încep să turuie despre tot felul de lucruri lipsite de importanţă, să-i scoatem de pe ruta aceea. Să-i facem să dera- ieze cu o remarcă irelevantă. De pildă: „Ştiu la ce te gândeşti. Şi mie îmi plac trenurile.” Erickson s-a asigurat întotdeauna că el, şi nu pacientul, controlează şedinţele terapeutice. Karen Homey spunea cândva: „Pacienţii fac terapie nu ca să-şi vindece nevrozele, ci ca să le perfecţioneze.” Dacă pacienţii ar fi lăsaţi să decidă ce se întâmplă în cursul unei şedinţe terapeutice, aproape toţi ar face în mod inconştient tot ce le stă în putinţă pentru a împiedica o schimbare terapeutică reală. În con- secinţă, când pacientul se află pe o rută inutilă, este impor- tant ca psihoterapeutul să-l facă să deraieze şi să-l conducă pe o altă rută, mai profitabilă.

Lance şi Cookie Nouă, familiei Erickson, ne place să facem farse inofen- sive. Lumea îşi aminteşte multă vreme de ele, întotdeauna cu plăcere. La un bal al studenţilor din Ann Harbor, fiul meu, Lance, a văzut o fată care i s-a părut atrăgătoare, aşa că a abordat-o şi i-a cerut o întâlnire. Fata i-a spus ferm şi cu blândeţe: — Răspunsul e nu; am o relaţie stabilă. — O, nu mă deranjează câtuşi de puţin, a insistat Lance. — Răspunsul e nu. O lună mai târziu, a văzut din nou fata, s-a dus glonţ la ea în timpul unui bal, şi i-a cerut o întâlnire. Fata i-a spus: — Mai m-ai întrebat o dată. Atunci ţi-am răspuns nu, şi acum îţi răspund tot nu. La care Lance a replicat: — Înseamnă că trebuie să discutăm problema luând masa la restaurantul Oscar. Fata i-a aruncat o privire în care se citea că îl crede sărit de pe fix. Dar Lance a studiat problema. Într-o sâmbătă după-amiază, el şi prietenul lui au intrat în sala de primire de la internatul şcolii sanitare unde fata asta stătea de vorbă cu prietenul ei. Lance s-a dus la fată şi i-a zis: — Cookie, el e Dean, cel mai bun prieten al meu. — Dean, ea e verişoara mea Cookie. Doar că nu suntem chiar verişori. Eu sunt verişorul ei vitreg, nelegitim. Oricum, în afara familiei nu prea spunem chestia asta. După care a întrebat-o: — Cum se simte unchiul George, ce-i mai face piciorul rupt? Fata ştia că avea un unchi George, undeva în nordul statului Michigan, care, într-adevăr, îşi rupsese piciorul. — Câte kilograme de căpşuni a pus la conservat mătuşa Nellie astă-vară? A continuat Lance. Iar fata ştia că avea o mătuşa Nellie care făcuse o pasiune pentru conservele de căpşuni. După care Lance a întrebat-o: — Cum se descurcă Vicky cu algebra la liceu? Iar Cookie ştia cât de greu îi era lui Vicky la liceu. Apoi, din întâmplare, Lance l-a observat pe prietenul fetei, care rămăsese cu gura căscata şi cu ochii ieşiţi din orbite. — O cunoşti pe Cookie? Eu sunt Lance. Sunt vărul lui Cookie, dar nu vărul ei adevărat. Sunt vărul ei vitreg, nelegi- tim. Nu spunem chestia asta în afara familiei, i-a zis Lance.

După care s-a întors spre Dean şi i-a zis: — Dean, de ce nu-l scoţi la cină? Iar Dean s-a dus la băiat şi l-a luat pe după umeri. În timpul ăsta, Lance s-a întors spre Cookie. — Trebuie să facem schimb de noutăţi despre familia noastră, i-a zis el. în toţi anii de când o cunoaştem pe Cookie, nu a ridicat vocea niciodată; e calma, blândă şi hotărâtă. Şi Cookie i-a spus: — Am să-ţi spun o groază de lucruri. Fără să observe că intraseră deja în restaurant. Când s-au logodit, Cookie a vrut o poză de-a lui, şi Lance i-a adus una. Poza i-o făcusem chiar eu, când era mic, şi era în pielea goală. — Cookie, cred că s-ar cuveni să-ţi cunosc părinţii, i-a zis el. La care Cookie: — O, o, o, o. Bănuiesc că aşa ar trebui. într-o zi, pe la patru după-amiaza, un tânăr bine îmbrăcat şi cu o servietă în mână a intrat în curtea din spate a familiei Cook şi a spus: — Domnule Cook, vreau să discut cu dumneavoastră despre nişte asigurări. Lance are talentul ăsta, de a trăncăni. Poate să discute despre asigurarea împotriva fidgerului, asigurare împotriva uraganelor, asigurare de viaţă, asigurare împotriva accidentelor, asigurarea maşinii. La cinci fără un sfert, doamna Cook a ieşit pe veranda din spate şi i-a strigat soţului: — Cina. Lance s-a întors către domnul Cook şi i-a zis, mai multă în şoaptă: — Ştiţi, de multă vreme n-am mai mâncat mâncare gătită în casă. Sunt sigur că soţia n-o să se supere dacă mai pune o farfurie. Nu sunt pretenţios la mâncare. Cât a durat cina. Lance a discutat despre tot şi despre toate. La fiecare fel de mâncare, a complimentat-o pe doamna Cook, care se uita urât la domnul Cook. La sfârşitul cinei, Lance le-a mulţumit, apoi le-a zis: — Mai am o singură poliţă de asigurare, şi sunt sigur că pe asta o să vreţi s-o cumpăraţi. Este o poliţă de asigurare împotriva unui ginere nedorit! Lance şi Cookie şi-au amintit amândoi de acest incident atunci când i-am întrebat despre el, în 1980. Lance şi-a adus aminte că după ce el şi-a spus poanta de final, domnul Cook s-a întors către Cookie şi i-a zis: „Ei, poftim! Şi tu nu ne-ai spus nimic, ticăloasă mică!” Aşa cum Lance a fost convins că va reuşi să obţină o întâlnire de la Cookie, şi Erickson era absolut convins că pacienţii lui vor face ce le cere. Şi avea încredere în faptul că terapia lui va avea succes. Încrederea lui nu se baza pe o do- rinţă deşartă, ci pe ani de experienţă, pe observare atentă şi pe o pregătire minuţioasă. Anamnezele care urmează demonstrează câteva dintre rezultatele acestei planificări, o planificare cel puţin la fel de serioasă ca aceea a uneia dintre farsele lui.

Noi, schilozii După trei săptămâni de cursuri, studenţii mei ştiau că îmi place să mă ţin de farse. Aşa că le-am zis: — Luni dimineaţă, Jerry, te duci la etajul patru şi ţii des- chise uşile de la lift. Tommy, tu stai pe casa scării şi te uiţi în jos, spre parter. Când mă vezi ca urc treptele, anunţă-! Pe Jerry să dea drumul uşilor de la lift, iar tu, Sam, o să fii la parter şi atunci apeşi pe butonul

liftului. Între timp, împrăş- tiaţi zvonul că luni dimineaţă doctorul Erickson o să facă o farsă studenţilor lui. Au împrăştiat zvonul cum nu se poate mai bine. Când a venit ziua de luni, erau cu toţii prezenţi, inclusiv un băiat cu proteză. În anul întâi, studentul cu pricina fusese foarte sociabil, deschis, prietenos cu toată lumea. În anul doi, toată lumea îl plăcea, şi el plăcea pe toată lumea; socializa tot timpul. Era un student bun, respectat, plăcut de toată lumea. În anul doi, şi-a pierdut un picior într-un accident de maşină, de care nu el se făcuse vinovat. După ce i-au montat un picior artificial, a devenit retras, hipersensibil. Decanul m-a averti- zat că băiatul respectiv e retras şi hipersensibil, dar continuă să fie un student bun, mi-a spus că nu mai era prietenos ca înainte, că nu răspundea la salut, că nu saluta pe nimeni, doar îşi ţinea nasul în cărţi şi îşi vedea de treaba lui. l-am spus decanului să-mi lase câteva săptămâni până se obişnuieşte clasa cu mine, după aia o să mă ocup de băiatul ăsta. În lunea despre care vorbesc, când Jerry trebuia să ţină deschise uşile liftului şi Tommy să stea în capul scărilor, la şapte treizeci, i-am găsit pe toţi studenţii aşteptându-mă la parter. Am sporovăit un pic despre vreme şi alte nimicuri, despre ce se întâmpla în Detroit, apoi am zis: — Ai păţit ceva la degetul mare, Sam? N-ai putere în el? Apasă butonul liftului. — L-am apăsat, mi-a răspuns Sam. — Poate că nu ai destulă putere în degetul mare şi trebuie să foloseşti amândouă degetele — Am încercat şi aşa, dar omul de serviciu are atâta grijă să nu-i dărâmăm găleata şi mopurile, că probabil ţine des- chise uşile liftului. Am mai vorbit puţin, apoi i-am zis lui Sam: — Apasă din nou butonul liftului. Sam s-a conformat. Niciun zgomot care să demonstreze că liftul ar fi coborât. Într-un târziu, la opt fără cinci, m-am întors către studentul cu picior artificial şi i-am spus: — Hai să urcăm noi, schilozii, şontâc-şontâc, şi să dăm drumul liftului pentru cei valizi. „Noi, schilozii144 am început să urcăm pe scări, aşa cum puteam. Tom i-a făcut semn lui Jerry; Sam a apăsat pe buton. Studenţii valizi aşteptau liftul. Noi, schilozii, urcam pe scări, şontâc-şontâc. O oră mai târziu, studentul socializa din nou — cu o identitate nouă. Aparţinea grupului profesoral: „Noi, schilozii44. Eu eram profesor; aveam un picior infirm; băiatul s-a identificat cu mine; eu m-am identificat cu el. Astfel, cu un nou statut, şi-a redobândit felul extrovertit de a fi. După o ora, socializa ca altădată. De multe ori, doar schimbând un cadru de referinţă, se poate obţine un rezultat Planificarea elaborată, în care se folosesc complici, este similară pregătirilor pe care le face un magician înainte de spectacol. Este similară pregătirilor pre- mergătoare unei farse.

O foaie de hârtie pe care nu scria nimic. Terapia semnificativă se poate face adesea foarte, foarte simplu, chiar dacă sarcina terapeutică pare să fie uriaşă. Într-un an, la facultatea de medicină a fost ales un decan nou. M-a chemat la el în birou şi mi-a zis: — Eu sunt noul decan şi am adus cu mine un protejat de-al meu. Protejatul ăsta al meu e o adevărată nestemată, fiindcă e cel mai strălucit student pe care l-am întâlnit vreodată. E foarte talentat la patologie. Înţelege patologia şi e interesat de microscopie, dar nu suportă psihiatrii. Şi are gura mare. O să te insulte în fel şi chip. Se va folosi de fiecare ocazie ca să te şicaneze.

— Nu vă faceţi griji, domnule decan. Pot să-i fac faţă. — Dacă-i aşa, o să fii primul care a reuşit să-i facă faţă, mi-a zis decanul. Aşa că în prima zi m-am prezentat în faţa studenţilor, le-am spus cine sunt şi că nu eram ca alţi profesori de la medi- cină. Alţi profesori de la medicină credeau că cel mai impor- tant curs de la facultatea de medicină e cursul ţinut de ei. Or, eu nu eram aşa. Eu nu credeam o asemenea inepţie. Întâmplător, eu ştiam că al meu era cursul cel mai important. Studenţii nu au avut nimic de comentat. Apoi le-am zis: — Pentru aceia dintre voi care sunt interesaţi doar în mică 5

măsură de psihiatrie, am întocmit o listă cu circa patruzeci de referinţe din afara programei şcolare, pe care să le citească, iar pentru cei pe care psihiatria îi interesează destul de mult, am pregătit o listă cu circa cincizeci de referinţe pe care să le citească. Pentru cei care sunt cu adevărat interesaţi, am o listă de circa şaizeci de subiecte suplimentare. După asta, le-am cerut tuturor să scrie o recenzie pentru o anumită expunere despre psihiatrie şi să mi-o aducă lunea următoare. Luni, studentul care ura psihiatria era, şi el, aşezat la coadă. Fiecare student mi-a înmânat recenzia. Studentul res- pectiv mi-a întins o foaie de hârtie pe care nu scria nimic. l-am zis: — Fără să-ţi citesc recenzia, văd că ai făcut două greşeli: nu ai trecut data şi nu ai semnat-o. Mi-o aduci din nou lunea viitoare. Şi, ţine minte, recenzia unei cărţi e precum citirea lamelelor de microscopie patologică. Am primit una dintre cele mai competente recenzii de carte din toată viaţa mea. Iar decanul m-a întrebat: — Cum Dumnezeu ai reuşit să transformi un păgân într-un creştin? L-am luat complet prin surprindere. Erickson ar fi putut să considere foaia nescrisă o încercare de a-l insulta, iar el a spus întotdeauna: „Nu acceptaţi niciodată să fiţi insultaţi.” Fapt este că, refuzând să consi- dere comportamentul studentului drept o insultă, Erickson l-a luat prin surprindere. Indicându-i „două greşeli”, el şi-a menţinut poziţia ca autoritate. Iar ghidându-l pe student să caute similitudini între recenzia unei cărţi şi citirea lamelelor de microscopie patologică, el a aplicat câteva principii fun- damentale de predare – stabilirea motivaţiei şi conectarea cunoştinţelor noi la cele vechi. Prefăcându-se căfoaia nescrisă era de fapt o recenzie de carte, Erickson ne demonstrează un alt principiu, „alătură-te pacientului”. Acelaşi principiu este aplicat, la mpdul propriu, în povestirea care urmează.

Ruth La spitalul Worccster, administratorul a făcut într-o zi următoarea remarcă: — Tare aş vrea sa existe cineva care să găsească o moda- litate de a o îmblânzi pe Ruth. M-am interesat cine era Ruth, o fetiţă de doisprezece ani, foarte drăguţă, cu un fel de a fi care te cucerea. Nu aveai cum să n-o placi. Se purta tare frumos. Şi totuşi, când venea o infirmieră nouă, toate celelalte o avertizau: — Stai departe de Ruth. O să-ţi sfâşie rochia, o să-ţi rupă mâna sau piciorul! Infirmierele nou-venite nu credeau asta despre Ruth, care era o scumpă, o dulceaţă de copil. Iar Ruth o implora pe infir- miera cea nouă: — O, vă rog; îmi aduceţi şi mie un cornet de îngheţată şi nişte bomboane de la magazin? Infirmiera îi aducea şi, după ce lua bomboanele şi îi mul- ţumea cu glas mieros, cu o singură lovitură de karate, Ruth îi rupea infirmierei braţul sau îi sfâşia rochia, îi dădea un şut în tibie, ori sărea pe piciorul ei. Un comportament standard, obişnuit pentru Ruth. Ruth se distra. În plus, îi plăcea să dea jos tencuiala de pe pereţi, şi o făcea cu regularitate. I-am spus administratorului că aveam o idee şi l-am între- bat dacă îmi dădea voie să mă

ocup de cazul ei. Mi-a ascultat ideile, apoi mi-a zis: — Cred că o să meargă, şi ştiu exact infirmiera dispusă să vă ajute. într-o zi, am primit un telefon. — Ruth a luat-o razna iar. M-am dus în secţie. Ruth cojise tencuiala de pe pereţi. Eu am sfâşiat aştemuturile. Am ajutat-o să distrugă patul. Am ajutat-o să spargă ferestrele. Înainte să mă duc în secţie, vorbisem cu mecanicul de întreţinere de la spital; afară era frig. Aşa că i-am sugerat: — Ruth, hai să smulgem contorul de la căldură şi să îndoim ţeava. M-am aşezat pe podea şi am început amândoi să tragem de el. Am scos contorul de pe ţeavă. Mi-am rotit privirea prin cameră şi i-am zis: — Aici nu mai avem nimic de făcut. Hai să mergem în altă cameră. — Sunteţi sigur că se cuvine să faceţi asta, doctore Erickson? M-a chestionat Ruth. — Sigur, e distractiv, nu?! Eu cred că este. în drum spre altă cameră, pe coridor, am dat de o infirmieră. Când ne-am apropiat de ea, am făcut un pas înainte şi i-ani sfâşiat uniforma şi juponul, lăsând-o numai în chiloţi şi sutien. — Doctore Erickson, n-ar trebui să faceţi aşa ceva, m-a apostrofat Ruth. S-a dus fuga în cameră, a luat aştemuturile rupte şi a înfăşurat-o cu ele pe infirmieră. După acest incident, a fost fată cuminte. I-am arătat cum era comportamentul ei în realitate. Desigur, infirmiera în cauză era o infirmieră cu experienţă şi se distrase la fel de bine ca mine. Celelalte infirmiere erau îngrozite. Întregul personal era oripi- lat de comportamentul meu. Numai administratorul şi cu mine am fost de acord că mă comportasem aşa cum trebuie. Ruth mi-a plătit poliţa: a fugit din spital, a rămas gravidă, a făcut copilul şi l-a dat spre adopţie. După care s-a întors de bună voie în spital şi a fost o pacientă bună. Peste câţiva ani, a cerut să fie externată, s-a angajat ca ospătăriţă, a cunoscut un tânăr, s-a măritat cu el, a rămas însărcinată. Din câte ştiu, a avut o căsnicie fericită, din moment ce făcuseră doi copii. Ruth a fost o mamă bună şi un cetăţean responsabil. De multe ori, un pacient poate fi scos dintr-un context comportamental greşit cu ajutorul unui şoc. E valabil şi pentru nevrotici, şi pentru psihotici. Salamalecuri în primul meu an ca profesor la facultatea de medicină Wayne State, s-au întâmplat două lucruri importante. În clasa mea era o fată care, în liceu, întârziase la toate orele. Pro- fesorii o chemau la cancelarie, şi de flecare data ea promitea că data viitoare n-o să mai întârzie. Şi îşi cerea, iertare în modul cel mai sincer. Întârziase la toate orele din liceu, dar fusese o elevă de zece pe linie. Întotdeauna se scuza, făcea promisiuni în care lumea credea. A întârziat la toate orele din colegiu, muştruluită de toţi instructorii şi de toţi profesorii. De flecare dată, îşi cerea fru- mos scuze, cu sinceritate, şi de fiecare dată promitea că pe viitor o să se poarte mai bine – dar continua să întârzie. Şi în colegiu avusese numai note de zece. După care a intrat la facultatea de medicină, unde întârzia la fiecare curs, la fiecare prelegere, la fiecare oră de labora- tor. Colegii o înjurau fiindcă întârzia şi îi ţinea pe loc cu lucrările de laborator. Iar ea, cu veselia-i obişnuită, se scuza şi promitea că n-o să se mai întâmple. Cineva de la facultatea de medicină, care ma cunoştea, a spus, aflând că urma să predau acolo:

— Să vedeţi când dă de cursul lui Erickson! O să fie o explozie colosală! O să se audă în toata lumea! în prima zi, am ajuns la şapte treizeci, ora începea la opt, şi toată clasa mă aştepta, inclusiv Anne, întârziata. La ora opt eram cu toţii în sala de curs, în afară de Anne. Pe fiecare parte a sălii era un interval. Era un interval în fun- dul sălii, şi un interval pe partea vestică. Studenţii nu erau atenţi la prelegerea mea. Stăteau cu ochii la uşă. Eu îmi continuam expunerea, nestingherit, iar când uşa s-a deschis, foarte uşor şi fără cel mai mic zgomot, şi-a făcut apariţia Anne, cu douăzeci de minute întârziere. Toţi studenţii au smucit din cap şi s-au uitat la mine. M-au văzut cum le fac semn să se ridice în picioare, şi au înţeles cu toţii mesajul meu. Am întâmpinat-o pe Anne cu salamalecuri, în timp ce ea se îndepărta de uşă, traversa spaţiul din faţa sălii, ajungea în spatele clasei, trecea în partea opusă şi se aşeza la locul ei, undeva pe coridorul din mijloc. Şi în tot timpul asta toată clasa se ploconise în faţa ei. La sfârşitul orei, au început să se îmbulzească la ieşire. Anne şi cu mine am fost ultimii care am plecat din sală. Eu vorbeam despre vremea din Detroit, sau ceva de genul ăsta, şi, mergând pe coridor, un om de serviciu s-a ploconit în faţa ei, fără să-i spună un cuvânt; mai mulţi studenţi care treceau pe coridor i-au făcut şi ei plecăciuni, tot pe tăcute; decanul a ieşit din birou şi i-a făcut o plecăciune. Secretara decanului a ieşit şi s-a ploconit în faţa. Ei; toată ziua, oamenii i-au făcut plecăciuni bietei Anne. A doua zi, a fost prima în clasă – şi a continuat sa fie prima până la sfârşit. Rezistase la reproşurile decanilor, la reproşurile profesorilor, dar a cedat când lumea a început să-i facă plecăciuni, pe tăcute. Dacă ceilalţi profesori încercaseră să schimbe comporta- mentul lui Anne, disciplinândo, metoda adoptată de Erickson a fost aceea de a o felicita pentru puterea ei. Plecăciunile erau un mod de a dovedi supunerea. Astfel, Erickson i-a arătat că îşi folosea puterea în sens invers. Când a fost capabilă să înţeleagă acest lucru, a putut să hotărască să-şi folo- sească puterea în mod constructiv. Alţi oameni încercaseră să o controleze prin mijloace ver- bale, dar ea dovedise că nu poate fi controlată verbal. Erickson a folosit o abordare nonverbală, care a determinat-o să înţe- leagă că îşi folosea controlul într-o manieră în care îşi făcea rău singură. Atunci a putut să-şi direcţioneze tendinţele de a controla oamenii pe rute mai constructive. Ca în toate cazu- rile, puterea de schimbare i-a aparţinut ei. Erickson a insti- tuit o situaţie în care această schimbare să se poată produce. Atitudinea lui Erickson ilustrează credinţa lui că putea să facă faţă, în mod incisiv, oricărei situaţii ivite. Dacă situaţia impunea confruntarea, el ştia că putea să facă acest lucru. Dacă impunea blândeţe, putea să fie blând. Dacă situaţia impunea sarcasm, ştia că poate săfie sarcastic. Mesajul sub- liminal pe care ni-l transmite Erickson este că el avea încredere în capacitatea lui de a se descurca în orice situaţie. Suntem liberi să ne identificăm şi noi cu acest sentiment şi săfim mai asertivi.

Globus hystericus Odată, a venit la mine la cabinet o asistentă medicală. O cunoşteam oarecum. Era una dintre asistentele acele atotştiutoare. Fusese dată afară de la toate spitalele unde lucrase, fiindcă le spunea doctorilor ce să facă. Le spunea diagnos- ticul şi tratamentul. A intrat la mine şi mi-a zis că suferea de globus hysteri- cus, un nod în gât, şi că o deranja

foarte tare. I-am cerut să-mi descrie ce simţea. Şi mi-a spus cum anume o durea. După ce am ajuns la o concluzie proprie, i-am zis: — Nu aveţi globus hystericus. Suferiţi de un ulcer stoma- cal, la capătul duodenului. — Nu fiţi ridicol! Mi-a întors-o ea. — Nu eu sunt, dumneavoastră sunteţi, i-am spus. — O să vă dovedesc că nu am ulcer la stomac, a insistat doamna. S-a dus la trei radiologi diferiţi, şi toţi au confirmat diagnos- ticul meu. Aşa că a venit din nou ia mine, furioasă, şi mi-a zis: — Aţi avut dreptate. Am văzut radiografiile cu ochii mei, şi toţi doctorii mi-au spus acelaşi lucru. Ce mă sfătuiţi să fac? — Sunteţi armeancă. Vă plac mâncărurile condimentate. Aveţi o soră care va sună în fiecare zi, şi cu care vorbiţi pe sătu- rate. Aveţi o nepoată care vă sună în fiecare zi, şi cu care vorbiţi pe săturate. Trântiţi-le receptorul, şi surorii, şi nepoatei. Amândouă vă dau dureri de stomac. Şi mâncaţi tot ce vă place. Peste o lună, a făcut alte radiografii la aceiaşi trei radiologi. Nici urmă de ulcer. Iar eu nu am făcut decât să-i recomand: — Mâncaţi tot ce vă place, trântiţi-le receptorul surorii şi nepoatei. Expresia preferată a doamnei era „Nu pot să înghit asta, nu pot să înghit aia”. Aşa se ajunsese la diagnosticul de giobus hystericus. Felul în care mi-a descris durerea indica un ulcer duodenal. Dar ea ştia că mă înşel. Trei radiologi diferiţi au convins-o că aveam dreptate. În mod oarecum ciudat, această asistentă medicală „atot- ştiutoare1’, care era aşa de autoritară cu doctorii, nu putea să-şi impună condiţiile în faţa propriei surori şi a propriei nepoate. Erickson îi arată prin exemplul personal ce în- seamnă să ai o atitudine fermă. De fapt, în această povestire, el pare să apeleze la aroganţă, întrucât îşi asumă el postura de „atotştiutor”. Se pare că a simţit că trebuia să facă asta pentru a o convinge pe femeie să preia controlul. Pe o altă pacientă, Linda, la al cărei tratament am fost de faţă, Erickson o trimisese să urce pe muntele Squaw Peak. La început, Linda a opus rezistenţă, dar într-o zi, în mijlocul unei şedinţe de lucru la care Erickson avea invitaţi vreo zece studenţi, a cio- cănit la uşă. I-a povestit că urcase pe Squaw Peak, aşa cum îi recomandase el. Şi, tot la recomandarea lui, venise acum să-i povestească. Erickson pur şi simplu a concediat-o, fără nicio explicaţie. După ce a plecat, grupul de studenţi a vrut să ştie de ce îi ceruse Erickson să urce pe Squaw Peak. Voia să o pună „în legătură cu propriile ei sentimente”? Voia ca ea să ducă la bun sfârşit o misiune? Spre surprinderea generală, Erickson le-a răspuns: „Ca să-mi. Dea ascultare.” Erickson a insistat întotdeauna cât de important este ca terapeutul să dirijeze tratamentul. Dacă nu făcea în aşa fel încât pacientul să-i dea ascultare cel puţin într-o zonă specifică, simţea că nu mai avea rost să continue tratamentul. În cazul asistentei, pentru el era important să ştie că ea îi va urma sugestia şi chiar le- va trânti receptorul surorii şi nepoatei. Ovăzul într-o vară, am desţelenit zece pogoane de teren. Tata îl arase în toamnă şi îl reînsămânţase, apoi îl arase din nou în primăvară şi semănase ovăz. Ovăzului îi mersese bine şi ne aşteptam la o recoltă. Bogată. Spre sfârşitul verii, într-o joi seara, ne-am dus să vedem ce mai face ovăzul, cât mai durează până îl treierăm. Tata a cercetat tulpinile de ovăz şi ne-a zis: — Băieţi, n-o să fie o recoltă neobişnuit de mare, de treizeci şi trei de duble la un pogon. O să scoatem cel puţin o sută de duble la un pogon. Şi o să fie bun de recoltat lunea viitoare. Şi am plecat fericiţi, gândindu-ne cum o să avem o mie de duble de ovăz, şi ce însemna

asta pentru noi, din punct de vedere financiar. A început să bureze. A plouat joi noaptea, vineri, toată ziua şi toată noaptea, sâmbătă, toată ziua şi toată noaptea, duminică, toată ziua, iar luni, în zori, ploaia s-a oprit. Când, în sfârşit, am reuşit să răzbim prin apă şi am ajuns la teren, totul era culcat la pământ; nu mai rămăsese în picioare nicio tulpină de ovăz. Tata a zis: — Nădăjduiesc că destul din ovăzul ăsta e suficient de copt ca să încolţească. Aşa o să avem ceva verdeaţă pentru vite, în toamnă – la anu’, mai vedem noi. Iată ce înseamnă cu adevărat să fii orientat către viitor, un lucru foarte important atunci când te ocupi de agricultură. Această temă – că şi mâine e o zi, că soarele va răsări şi mâine, că, indiferent ce s-ar întâmpla, nu e sfârşitul lumii, că oricât de doborât te-ai simţi există întotdeauna baza pentru o nouă evoluţie şi un nou început – este o temă care apare cu regularitate în povestirile didactice ale lui Erickson. Este o sursă de inspiraţie extraordinară şi, cu siguranţă, un antidot eficient împotriva celor care au obiceiul să-şi plângă de milă.

Despre creştere Fiul meu, Lance, a intrat la mine în cabinet şi m-a întrebat: — O să fiu întotdeauna subţire ca vrejul şi lung cât o pră- jină? Era foarte subţire, foarte înalt, foarte slab. — Destinul tău ca adolescent este să fii subţire ca vrejul şi înalt cât o prăjină, i-am zis. Dar poţi să aştepţi cu nerăbdare ziua când o să intri în cabinet, o să-mi dai haina şi o să-mi spui: „Dispari, tată!” Şi, într-o bună zi, a intrat în cabinet, cu un zâmbet de satisfacţie, mi-a întins haina lui şi mi-a zis: — Dispari, tată! M-am îmbrăcat cu haina lui; avea mânecile prea lungi, îmi acopereau palmele, iar umerii erau prea largi. Erickson foloseşte un atribut care pare să fie negativ, şi îi evidenţiază aspectul pozitiv. În orice lucru negativ, el poate să găsească ceva pozitiv. Orice psihoterapeut bun face asta. Doar că Erickson o face mai bine decât majoritatea. Erickson reîncadrează faptul că e ca vrejul în faptul că e mai înalt decât tatăl, ştiind că astfel va evoca un sentiment bun. Lance poate să aştepte să ajungă mai înalt decât tatăl, să aştepte ziua în care tatăl va dispărea în haina lui Lance. Jeffrey Zeig mi-a evidenţiat faptul că Erickson avea întot- deauna un scop. Spunea Zeig: „într-o zi, m-am dus la el şi, pe nepusă masă, l-am întrebat: «Care e scopul dumitale?» Fără pic de ezitare, Erickson mi-a răspuns: «Să văd copi- laşul Roxannei fiica lui.» Ştia exact ce voiam să spun. Nici măcar n-a clipit din ochi. Ştiam că o să numească ceva din viitor.” Şi Zeig continuă: „Avea această orientare pozitivă către viitor. Nu era o obsesie, era mai degrabă ca o lumină care atrage fluturele. Nu transformase asta într-o obsesie, dar ea exista acolo, şi îl mâna înainte.” CAR1TQLULI3

Cum îi învăţăm pe alţii ce înseamnă valorile şi autodiscipeirca

Nu suntem obligată într-o duminică, citeam cu toţii ziarul; Kristi s-a dus la mama ei, i-a smuls ziarul şi l-a aruncat pe podea. Mama i-a spus: — Kristi, nu e frumos. Ia ziarul de pe jos şi dă-l înapoi lui mami. Spune-i ca-ţi pare rău. — Nu suntem obligată, i-o întoarce Kristi. Fiecare membru al familiei i-a dat lui Kristi acelaşi sfat, şi a primit acelaşi răspuns. Aşa că

i-am spus lui Bettv s-o ia şi s-o ducă în dormitor. Stăteam întins în pat, iar Betty a aşezat-o pe Kristi în pat, lângă mine. Kristi mi-a aruncat o privire plină de dispreţ. A început să se târască, vrând să se dea jos din pat, dar am prins-o de gleznă. — Dă dumul! Mi-a zis. — Nu suntem obligat. Treaba asta a durat patru ceasuri. Ea dădea din picioare şi se zbâtea. În scurt timp, şi-a eliberat glezna; am prins-o de cealaltă. Era o luptă disperată – ca o luptă pe tăcute între doi titani. După patru ceasuri, ştia că a pierdut şi mi-a zis: — Iau ziarul de jos şi i-l dau înapoi lui mami. Atunci a venit lovitura de secure. — Nu eram obligată, i-am zis. Şi-a stors creierii şi mi-a spus: — Iau ziarul de jos. I-1 dau lui mami. Îi spun lui mami că-mi pare rău. — Nu eram obligată, insist eu. Şi-a încordat mintea şi mai tare. — Iau ziarul de jos. Eu veau iau ziarul de jos. Eu vreau spun mami pare rău. — Foarte bine, i-am zis. Zece ani de la întâmplarea asta, cele două fete mai mici ale mele au ţipat la mama lor. Am chemat fetele şi le-am zis: — Staţi pe covoraş. Nu cred că e frumos să ţipaţi la mama. Staţi acolo şi gândiţi-vă bine, sa vedem dacă îmi daţi dreptate. — Pot sa stau aici şi toată noaptea, zice Kristi. — Eu nu cred că e frumos să ţipăm la mama, eu mă duc şi-mi cer iertare, zice Roxie. Eu mi-am văzut de manuscrisul la care lucram. Peste o oră, m-am întors sa văd ce face Kristi. Chiar şi o oră e destul de obositor. M-am întors la toc şi am mai scris o oră. După care m-am întors iar la ea şi i-am spus: — Parcă şi limbile de la ceas se mişcă grozav de încet. Peste o altă jumătate de oră, m-am întors şi i-am zis: — Cred că a fost o tâmpenie ce i-ai spui mamei. Cred că e o tâmpenie să ţipi la mama ta. — Şi eu cred la fel, mi-a răspuns Kristi, după care s-a prăbuşit la mine în poală, suspinând. Zece ani fără să disciplinezi un copil – de la vârsta de doi ani până la doisprezece ani. Când avea cincisprezece ani, am mai disciplinat-o o dată, asta-i tot. Doar de trei ori. în articolul „The Identification of a Secure Reality” („Iden- tificarea unei realităţi sigure”), publicat în Family Process, Erickson scria: „Realitatea, siguranţa şi definirea graniţelor şi limitelor constituie consideraţii importante în dezvoltarea înţelegerii la copii… Când eşti mic, slab şi inteligent şi tră- ieşti într-o lume nedefinită de fluctuaţii intelectuale şi emo- ţionale, cauţi să înveţi ceea ce este cu adevărat puternic, sigur şi care te fereşte, de primejdii.” Erickson ar fi putut să renunţe în clipa. În care Kristi „s-a predat”, dar a insistat până când ea a fost capabilă să spună „Eu vreau.” Ea a schimbat atunci pe „Nu suntem obligată” cu „vreau”. Şi-a interiorizai activitatea dezirabilăsocialmente. În această povestire, Erickson descrje, mai succint ca nimeni altcineva, dezvoltarea conştientei sau a supraeului. El evidenţiază totodată cât este de important ca, la o vârstă fragedă, să se facă „definirea graniţelor şi a limitelor”. Prin această disciplinare „puternică, sigură”, la o vârstă fragedă, a fost nevoie s-o mai disciplineze pe Kristi doar de două ori în cincisprezece

ani. Lecţia din pruncie fusese bine învăţată.

Gunoiul Copiii au o memorie slaba, dar eu am o memorie exce- lentă când vine vorba de ei. Robert ne-a anunţat într-o zi: — Am destui ani, sunt destul de mare şi destul de puternic ca să duc gunoiul în fiecare seară. Mi-am exprimat neîncrederea. S-a apărat cu tărie, susţinând că e în stare. — Bine, de luni poţi să începi, i-am zis. A dus gunoiul luni şi marţi, dar miercuri a uitat. Joi, i-am adus eu aminte, şi a dus gunoiul, dar a uitat de el vineri şi sâmbătă. Aşa că în sâmbăta aceea i-am dat o mulţime de jocuri active, care i-au plăcut la nebunie, dar care l-au şi obo- sit. În plus, ca un favor special, l-am lăsat să stea treaz cât a vrut el. La unu noaptea, mi-a zis: — Cred că vreau să mă duc la culcare. L-am lăsat să se culce. Prin nu ştiu ce coincidenţă, eu m-am trezit la trei. L-am trezit pe Robert şi m-am scuzat cu cerul şi cu pământul că uitasem să-i amintesc să ducă gunoiul în seara aceea. Voia să fie aşa de bun, să se îmbrace şi să ducă gunoiul? De silă, de milă, s-a îmbrăcat. M-am scuzat încă o dată fiindcă nu-i adusesem aminte, şi a dus gunoiul. Apoi s-a dezbrăcat, şi-a pus pijamaua, şi s-a urcat în pat. Eram sigur că doarme buştean. L-am trezit din nou. De data asta, m-am scuzat şi mai tare. Iam zis că nu ştiam cum de nu văzusem gunoiul care rămăsese în bucătărie. Să fie bun şi să ducă şi gunoiul ăla. L-a dus la tomberonul de pe alee. S-a întors, adâncit în gânduri, şi a ajuns la veranda din spate. După care s-a întors şi a fugit din nou pe alee, unde a verificat capa- cul de la tomberon, ca să se asigure că îl pusese cum trebuie. Când a intrat în casă, s-a oprit în bucătărie, a verificat-o încă o dată, şi abia după aceea s-a dus în dormitor. Eu conti- nuam să mă scuz. S-a dus la culcare, şi de atunci n-a mai uitat niciodată să ducă gunoiul. De fapt, Robert a ţinut aşa de bine minte această lecţie, încât, atunci când i-am spus că o să scriu povestirea de faţă, a oftat adânc, rememorând întâmplarea.

Heidi-Ho, cleptomană la şase ani Un cuplu a venit la mine, disperat, şi m-a întrebat: — Ce putem face cu fetiţa noastră care are şase ani? Fură de la noi. Fură de la prietenii noştri şi de la prietenii ei. Când se duce la cumpărături cu mama ei, fură de la magazin. Am trimis-o într-o tabără de fete unde a stat o zi, şi a venit acasă cu lucruri de la celelalte fete, lucruri care chiar aveau pe ele numele acelor fete. Minte că mama ei îi cumpără lucruri. Insistă că sunt ale ei. Poate fi vindecată o cleptomană aşa de mică? O hoaţa care fură din magazine la vârsta asta? O min- cinoasă care are doar şase ani? Le-am spus că o să mă ocup de asta. L-am scris o scrisoare fetiţei: „Dragă Heidi-Ho, eu sunt zâna ta de la şase ani, care te ajută să te faci mare. Toţi copiii au câte 6 zână care îi ajută să se facă mari. Nimeni nu poate să vadă o zână care îi ajută să se facă mari. Tu nu m-ai văzut niciodată. Poate că ai vrea să ştii cum arăt. Am ochi în vârful capului, pe frunte şi sub băr- bie. Ca să pot vedea tot ce face copilul meu, pentru care eu sunt zâna care îl ajută sa se facă mare. Ei, eu te-am urmărit şi am văzut cum, încetul cu încetul, ai învăţat tot felul de lucruri. Marn bucurat să văd că înveţi o mulţime de lucruri. Unele lucruri sunt mai greu de învăţat decât altele. Eu am şi urechi. Nu am urechi pe cap, fiindcă aşa nu aş mai vedea totul. Am urechi pe obraji, şi ele au pivoţi, aşa că pot să le rotesc în ce direcţie vreau, ca să aud totul, în toate direcţiile. Şi am mai multe urechi pe gât, într-o parte, plus urechile de pe picioarele din spate

şi de pe coadă. Iar urechea din vârful cozii este foarte mare – e tot cu pivot. (în- t. Reabă-l pe tati ce e un pivot.) Aşa că pot să rotesc urechea asta în orice direcţie vreau, ca să aud tot ce spui tu, toate zgo- motele pe care le produci atunci când faci un lucru sau altul. Am un picior drept şi trei picioare stângi din faţă. Două picioare stângi din faţă îmi folosesc la mers – cele dinspre exterior. Piciorul din interior are treizeci şi două de degete. De aia scriu aşa urât, fiindcă nu-mi amintesc între care degete trebuie sa ţin creionul. Sigur că merg de două ori mai repede pe partea stângă decât pe partea dreaptă. Aşa ca pot să merg în linie dreaptă. Am şapte picioare din spate – trei picioare stângi din spate şi trei picioare drepte din spate, aşa că pot să fac ca partea dreaptă să meargă la fel de repede ca partea stângă. Şi îmi place să merg desculţă, şi tu ştii ce cald e vara în Phoenix. De aceea am pantofi în două dintre cele şapte picioare din spate. Pe celelalte le ţin desculţe.’4 Am primit o invitaţie la petrecere când a împlinit şapte ani, dar nu aveam cum să mă duc, fiindcă eu eram zâna ei de la şase ani, care o ajuta să se facă mare. Nu m-am specializat în copii de şapte ani, eu eram o zână de la şase ani care o ajuta să se facă mare, care vedea tot ce face şi o auzea întotdeauna. Povestea asta a adus-o pe drumul cel bun. Oferind un imput din care un copil poate să dezvolte o conştiinţă sănătoasă, se cuvine să remarcăm că Erickson evită interdicţiile, „trebuie să”, şi regulile. El evidenţiază, ca îniotdeauna, valoarea învăţării. Ca şi în povestirea prece- dentă, cel care disciplinează nu este furios, mai mult, el îşi prezintă învăţătura într-o manieră amuzantă. În toate poves- tirile în care vorbeşte despre disciplinare, Erickson este ferm, dar nu pedepseşte, chiar dacă pot să existe cititori care con- sideră că modul lui de abordare este unul punitiv sau un război al voinţelor. În realitate, scopul lui este să-l ajute pe copil să-şi dezvolte o voinţă şi o autonomie proprie. În cazul de faţă, al unui copil deja etichetat drept clep- toman, Erickson nu se ocupă de „dinamica” cleptomaniei. El decide, în schimb, că acest copil are nevoie de un supraeu pe care să-l interiorizeze şi, prin intermediul unei scrisori con- cepute astfel încât să atragă un copil, el îi oferă un protector, un gardian lăuntric.

Scrisori de la Iepuraşul de Paşte O mamă a venit la mine cu fetiţa ei de şapte ani şi mi-a zis: — Fraţii ei mai mari au convins-o să nu mai creadă în Moş Crăciun – dar ea continua să creadă cu tărie în Iepuraşul de Paşte. Iar eu aş vrea să mai creadă în Iepuraş încă un an, fiindcă la opt. Ani n-o să mai creadă, dar acum vrea să creadă în el. I-am scris fetiţei o scrisoare ca din partea Iepuraşului, i-am povestit acolo cât îmi e de greu, cum fac bube la picioare de atâta ţopăit, încercând să găsesc oul de Paşte care a fost fiert cel mai tare din toată lumea, M-am gândit că fetiţa merita asta. I-am scris: „Numai că nu am calculat bine dis- tanţa când am sărit peste un cactus, şi mi-au intrat nişte ţepi, şi m-a durut. Era cât pe ce sa mă muşte un şarpe cu clopoţei. Am călărit pe spatele unui măgăruş sălbatic. Eră un măgăruş de treabă, dar grozav de prost. M-a dus în direcţia greşită, aşa ca a trebuit să fac cale-ntoarsă, ţopăind întruna. Altă dată, prostia mea m-a făcut să încalec un iepuroi, care a început să fuga cu mine ca nebunul, m-a dus în direcţia greşită, şi am fost nevoit să fac cale-ntoarsă, ţopăind întruna/1 Şi am continuat: „Am hotărât să nu mai apelez la ajutorul nimănui. Cred că e foarte rău să faci autostopul.11 Fetiţa a dus scrisoarea de la Iepuraş la şcoală, la ora intitu- lată „Descrie obiectul11, iar de Paşte a primit cel mai fiert ou din lume – un ou de onix! Sunt oameni care mă sună şi acum şi mă roagă să o fac pe

Moş Crăciun la telefon pentru copiii lor, aşa cum am făcut atunci când părinţii lor îmi erau pacienţi. Vreme de şase săptămâni, în fiecare dimineaţă, trei fetiţe au sărit din pat şi au alergat la deschizătura pentru scrisori decupată în uşă, ca să-şi ridice scrisorile de la Iepuraş. Le-am trimis zilnic relatări ale călătoriilor mele. De fiecare dată, pli- curile şi hârtia erau diferite. Şi au primit cele mai fierte ouă din lume. Şi multe dintre scrisorile mele de la Iepuraş au fost duse la ora intitulată „Descrie obiectul11. Erickson demonstrează principiul conform căruia tera- peutul poate săfurnizeze lucrul de care pacientul are nevoie sau care îi lipseşte. În „Heidi-Ho”, copilul avea nevoie de un supraeu pe care să-l interiorizeze. În „Scrisori de la Iepura- şul de Paşte”, copilul avea nevoie de dovezi că Iepuraşul există. Dacă iepurii pot să scrie scrisori, ei trebuie să existe! La drept vorbind, această povestire nu îşi propune să insufle valori, totuşi acest gen de povestire, dacă o auzi la o vârstă fragedă, poate să te predispună ca, mai târziu, în viaţă, să pui preţ pe fantezie şi imaginaţie.

Robert —face lucmrile bine Când avea şapte ani, fiul meu, Robert, a încercat să folo- sească strada în acelaşi timp cu un camion, şi Robert a ieşit învins. Poliţia a venit şi m-a luat ca să identific băiatul în al cărui buzunar se găsise o hârtie pe care scria „Bobby”. M-am uitat la Robert, care fusese dus la spitalul Bunul Samaritean şi le-am zis: — Da, e fiul meu. L-am întrebat pe medicul de la Urgenţe: — Care-s pagubele? Mi-a spus: — Are ambele şolduri fracturate: Bazinul e fracturat. Cra- niul e fracturat, şi are comoţie. Acum facern investigaţii ca să vedem dacă există leziuni interne. Am aşteptat până mi-au spus că nu avea leziuni interne. Apoi am întrebat: — Care e pronosticul? Doctorul mi-a zis: — Ei, bine, dacă supravieţuieşte patruzeci şi opt de ore, s-ar putea să aibă şanse să trăiască. M-am dus acasă, i-am adunat pe toţi din familie şi le-am spus: — Ll cunoaştem cu toţii pe Robert. Ştim că dacă Robert are ceva de făcut, chiar face. Şi face lucrurile foarte bine. Deci, în momentul de faţă, Robert se află la spitalul Bunul Samaritean. A dat un camion peste el, i-a fracturat ambele picioare, bazinul, craniul, şi i-a zguduit creierul, prin urmare are acum ceea ce se numeşte o comoţie. Nu recunoaşte pe nimeni. Şi nu poate să gândească aşa cum trebuie. Iar noi trebuie să aşteptăm patruzeci şi opt de ore ca să aflăm dacă Robert va trăi. Repet, îl cunoaştem cu toţii pe Robert. Când face un lucru, îl face bine. Poţi să fii întotdeauna mândru de ceea ce face Robert. Dacă vreţi să vărsaţi câteva lacrimi, nu e nimic rău în asta. Dar cred că aţi dovedi lipsă de respect faţă de Robert dacă aţi plânge mult. Dacă îl respectaţi pe Robert, cred că se cuvine să vă vedeţi fiecare de îndatoririle zilnice. Cred ca se cuvine să mâncaţi bine. Cred că se cuvine să vă faceţi temele. Şi vreau să vă culcaţi la ora obişnuită. Vă culcaţi la timp şi vă odihniţi bine la noapte. Îi datoraţi lui Robert atâta respect.

Vreo doi dintre copii au plâns un pic, apoi au mâncat bine, au făcut ce aveau de făcut, după care au spălat vasele, şi-au făcut temele. S-au culcat la ora stabilită. Peste patruzeci şi opt de ore am aflat că Robert va trăi. Le-am spus tuturor ca nu trebuie să-l deranjăm pe Robert la spital, pentru că misiunea lui nu era deloc uşoară – trebuia să se facă bine. Dacă noi ne duceam să-l vedem, el consuma multă energie, energie de care avea nevoie ca să se facă bine. Eu nu am ştiut, dar soţia mea se ducea în fiecare zi la spital, pe furiş, intra în salon şi se aşeza în linişte lângă pat. Câteodată, Robert îşi schimba poziţia, se întorcea cu spatele la ca. Alteori îi spunea: — Du-te acasă. Uneori o mai întreba câte ceva, apoi îi zicea, să se ducă acasă. Iar ea făcea întocmai cum îi spunea el. I-am trimis lui Robert o mulţime de cadouri. De fiecare dată, i le dădeam asistentei să i le ducă. Noi nu i-am înmânat niciodată nimic. Mă duceam la spital, intram în sala asistentelor şi mă uitam pe geam, ca să văd cum se simte Robert. Robert nu ştia că sunt acolo. Accidentul se întâmplase pe 5 decembrie, iar Robert a venit de la spital spre sfârşitul lui martie, într-un aparat gip- sat. Brancardierul care l-a adus până în casă era cât pe ce sa-l răstoarne. Robert era foarte emoţionat. Când a intrat în living, Robert ne-a spus: — Sunt tare bucuros că am aşa nişte părinţi. N-aţi venit nici măcar o dată la spital. La ceilalţi copii, săracii de ei, părinţii veneau în flecare după-amiază şi îi făceau să plângă. Şi mai veneau o dată seara, şi iar îi făceau să plângă. Dumi- nica era ceva îngrozitor. Îi uram pe părinţii ăia care nu-i lăsau pe copiii lor să se facă bine. Cât am fost intern la spital, înregistram temperatura, rit- mul respiraţiei, pulsul, cu o oră înainte ca pacienţii să pri- mească vizite de la cei de acasă. La o oră după ce vizitatorii plecau, le monitorizam pulsul, respiraţia şi tensiunea arteri- ală. De fiecare dată când un pacient avea vizitatori, îi creştea temperatura. Ritmul respiraţiei depăşea valoarea normală, iar nivelul tensiunii arteriale se ridica. Atunci am luat hotărârea ca, dacă nevasta sau copiii mei ajung vreodată în spital, să nu-i vizitez decât după ce mă asigur că asta nu le afectează tensiunea arterială, pulsul, respiraţia şi temperatura. Pacienţii internaţi în spital trebuie sa-şi folosească forţele pentru a se vindeca, nu ca să-şi facă rudele, care sunt bine, sănătoase, să se simtă împăcate. Această povestire a fost. Istorisită pentru a răspunde la următoarea întrebare: „Credeţi că este necesar să simţim durerea cauzată de amărăciuni şi de pierderea unei persoane dragi? N-ar trebui să facem ceva ca s-o depăşim?” Cei mai mulţi dintre cititori vor simţi că Erickson a avut un compor- tament ciudat şi neobişnuit de rece pentru un părinte. El însă credea în modul cel mai sincer că, dacă o persoană este grav bolnavă, ea trebuie lăsată singură, ca să-şi facă „treaba” de a se vindeca, şi că cei care o vizitează îi slăbesc forţele. Evident, o oarecare exagerare există, întrucât menţionează că doamna Erickson a stat zilnic lângă patul copilului („Eu nu am ştiut.”). În plus, nici el însuşi nu a putut să stea deo- parte, şi se ducea adesea în sala asistentelor („ca să văd cum se simte Robert”). Cât despre copiii din familia Erickson, probabil că au învăţat de la o vârstă fragedă că părinţii se aşteaptă ca ei să nu acorde prea mare importanţă bolii şi pierderii cuiva drag. Erau mândri că sunt independenţi, că se descurcă singuri. După ce a ascultat această povestire, un student l-a între- bat pe Erickson, destul de supărat, de ce nu-şi Vizitase fiul şi de ce nu aplicase câteva dintre tehnicile lui hipnotice, „ca

să-l ajute să se facă bine mai repede”. Iată ce i-a răspuns Erickson: „Copiii nu aveau cum să trăiască atâta vreme în preajma mea fără să fi învăţat câte ceva. I-atn învăţat pe copii că durerea nu este importantă, important este confortul psihic. De pildă, când Roxanna şi-a zdrelit genunchiul, urla de parcă voia să ştie tot oraşul ce a păţit ea. Mama a ieşit din casă şi s-a uitat la genunchiul ei; şi eu am făcut la fel. Mama i-a zis: «Mami o să pupe aici, şi aici, şi încă o dată aici, deasupra, şi toată durerea o să dispară.» E un miracol cât de bine poate să anestezieze un pupic de-al mamei.” în mod indirect, Erickson ne spune că, pentru nişte simple zgârieturi, putem să recurgem la mângâierile „materne”. În situaţii grave, care pun viaţa în pericol, este mai bine să lăsăm pacientul singur, cât mai mult posibil. Prin răspunsul său, Erickson corectează totodată o concepţie foarte greşită referitoare la autohipnoză. El spune că nu este necesar să parcurgi procesul tipic de inducţie pentru a obţine efecte de autohipnoză. Este suficient să fii conştient că „durerea nu este importantă, important este confortul psihic”, pentru a produce aceleaşi efecte ca şi prin inducerea hipnozei, atunci când pacientului i se spun aceste lucruri de către un „hipno- tizator”. Cu alte cuvinte, dacă cineva a acceptat o valoare sau un crez, efectul asupra reacţiilor lui va fi unul permanent, ca şi cum ar fi fost „hipnotizat” să le accepte. Erickson nu ne împărtăşeşte doar ideile lui referitoare la vizitarea bolnavilor. Ceea ce ne spune de fapt este că părin- tele sau cel care ajută trebuie să stea pe aproape şi să fie disponibil atunci când e solicitat; ajutorul se oferă doar în măsura în care receptorul doreşte să fie ajutat. Când Robert îi spunea lui Betty Erickson să se „ducă acasă”, ea se ducea. Dacă analizăm povestirea la nivel intrapsihic, vedem că, şi aici, cel care decide ce este mai bine pentru el este „copilul”. Intervenţia adulţilor nu face decât să întârzie pro- cesul de vindecare sau pe cel de creştere. Această întârziere se manifestă în moduri cât se poate de concrete. Povestirile lui Erickson se concentrează adesea asupra tensiunii arteri- ale, a pulsului şi a respiraţiei. Această strategie face parte din inducţiile lui hipnotice indirecte. În povestirea de faţă, el evidenţiazăfaptul că reacţiile fiziologice normale —funcţio- narea normală – sunt afectate atunci când părinţii le trans- mit copiilor îngrijorarea lor. Sau când „părintele” din noi — „sunetele lăuntrice” —funcţionează la un nivel al neliniştilor. Când se întâmplă asta, „copiii plâng”. Intrapsihic, resimţim tristeţe sau ură de sine, în terminologia lui Horney, dacă toţi acei „trebuie” au un caracter excesiv de strict. În comentariul din finalul povestirii, Erickson ţine să accen- tueze faptul că „mama” poate obţine rezultate miraculoase cu un pupic. Cu alte cuvinte, capacitatea de a fi o mamă bună pentru noi înşine, de a ne iubi pe noi înşine, poate avea un efect „anesteziant”, adică poate să aline durerea şi îndoiala din noi. O idee similară a fost exprimată de Antonia Wenkart, în articolele despre „Acceptare”, şi de Theodore Rubin în Compassion and Self-Hate. Este valabil, desigur, şi pentru psihoterapeuţi, care nu trebuie să intervină dacă pacienţii se descurcă bine pe cont propriu.

Orele de sâmbăta făcute duminica Un student la medicină uita să se ducă la cursurile de sâm- bătă. În fiecare sâmbătă se trezea, ieşea din casă şi juca golf, uitând de fiecare dată că şi în ziua aceea se ţineau cursuri. Asta până când a dat de cursul meu. I-am explicat că săptămâna avea şapte zile, că sâmbăta era zi de şcoală, şi i-am spus că o să-i dau o lecţie, nu sâmbăta, ci duminica, într-o zi când studenţii nu aveau ore, şi că după aia o să-şi aducă aminte că sâmbăta era zi de cursuri. Aşadar, i-am zis: — Mâine dimineaţă, duminică, la ora 8:00, vino treizeci şi doi de kilometri până la spitalul Wayne County, intră la mine în cabinet şi aşteaptă-mă. Dacă întârzii câteva minute, să

nu crezi că am uitat de tine; pentru că n-o să uit. Tu stai acolo la lecţie, şi după ce se termină lecţia, la ora patru, poţi să pleci acasă. Ei bine, am uitat că i-am spus asta. Şi a stat în cabinetul meu toată ziua, până la ora patru. Duminica următoare a venit din nou la cabinet, la ora 8:00, mgându-se ca eu să nu uit şi de data asta. Dar eu am uitat. în a treia duminică, i-am dat o serie de pacienţi interesanţi, să le facă anamneză. Aşa de mult l-au interesat, că n-a mai vrut să plece acasă la ora patru. A rămas până la cinci. Din ziua aceea, nu a mai uitat niciodată că trebuia să se ducă la facultate sâmbăta. Aici este aplicat acelaşi principiu ca şi în povestirea „Nu suntem obligată” – rolurile sunt inversate. Aşa cum studen- tul uită să meargă la cursurile de sâmbătă, şi Erickson „uită” să vină la întâlnirile programate duminica. De ce stu- dentul, ascultător, parcurgea treizeci şi doi de kilometri ca să ajungă la spital duminica la 8:00 dimineaţa, chiar şi după ce Erickson nu şi-a făcut apariţia? Nu putem decât să presu- punem. Poate că îi plăcea că profesorul îl alesese pe el, şi se ocupa de el în mod special. Poate îl atrăgea aspectul de „cal- var” al „prescripţiei” lui Erickson. Alţi pacienţi şi studenţi aveau cu siguranţă tendinţa de a îndeplini sarcinile chinuitoare pe care le primeau de la Erickson. În orice caz, în cele din urmă, Erickson l-a recompensat pe student aducându-i mai mulţi pacienţi interesanţi cărora să le facă anamneza, deci experienţa a devenit una pozitivă. Prin urmare, studen- tul a fost capabil, poate chiar dornic să se ducă la cursurile de sâmbătă, anticipând noi contacte pozitive cu Erickson. Remarcaţi că această disciplinare nu s-a făcut într-o manieră punitivă sau răzbunătoare. La un oarecare nivel, stu(lentul ştia, aşa cum şi Kristi a ştiut, că Erickson nu era supă- rat, ci doar îl ajuta să înţeleagă ce înseamnă autodisciplina.

JiU, stilul ei personal Am primit o scrisoare de la nepoţica mea, care are un an şi jumătate; i-a scris-o mama ei. Jill, care are un an şi jumă- tate, s-a dus pentru prima oară la bazinul de înot. Şi a ţipat când i s-a udat piciorul. A ţipat şi s-a agăţat de mama când i s-a udat mâna. Şi a ţinut-o într-un plâns, şi n-a mai vmt să-i dea drumul până când mama a lăsat-o pe Jill să dirijeze întreaga acţiune. Acum îşi face planuri să meargă din nou la bazin şi îşi învaţă mama: — Lasă-mă pe mine să mă descurc în felul meu. Toţi nepoţii mei abordează viaţa în mod diferit, şi sunt foarte hotărâţi. Când vor să facă ceva, fac, dar o fac în stilul lor personal. Iar mama lor poate să descrie totul, detaliat. Am păstrat scrisorile de la ei, pentru ca până la urma să fie adu- nate într-un volum pentru copii, când or să aibă ei şaisprezece sau şaptesprezece ani şi or să se plângă că pe părinţii lor nu-i duce mintea. Sintagma importantă este „o fac în stilul lor personal. Erickson aplică acest principiu deopotrivă la copii şi la pacienţi. Întotdeauna depinde de pacient să-şi aleagă soluţia proprie. Astfel, se consolidează tendinţa copilului sau a pacientului de a-şi respecta propriile valori şi de a învăţa autodisciplina. Palme la fund intr-o zi, fiul meu, Lance, a venit de la şcoala primară şi mi-a zis: — Taţi, toţi copiii de la şcoală primesc palme la fund, iar pe mine nu m-aţi bătut niciodată. Vreau şi eu o palmă la fund. — Nu am motive’sa te-bat, i-am zis. — Îţi dau eu un motiv, s-a oferit Lance, după care s-a dus afara şi a spart un geam. A venit înapoi şi m-a întrebat: — Acum poţi să mă baţi? — Nu, lucrul pe care se cuvine să-l facem acum este să înlocuim ochiul de geam. Cu bătaia pu rezolvăm nimic.

Scârbit, a ieşit şi a spart încă un geam. — Acum mă baţi? M-a întrebat. — Nu, o să înlocuiesc geamul, i-am spus. în total, a spart şapte geamuri. Când l-a spart pe al şapte- lea, eram pe balconul de la apartamentul nostru. Am aliniat pe balustradă şapte dintre maşinuţele lui metalice. A venit şi m-a anunţat: — Am spart al şaptelea geam. Acum mă baţi? — Nu, o să înlocuiesc geamurile, asta am să fac, i-am zis. Şi am adăugat: — Uite, am aşezat pe balustradă şapte maşinuţe de-ale tale. Acum o arunc peste balustradă pe prima. Sper să se oprească, să nu se rostogolească, să se izbească de trotuar şi să se spargă. O, ce păcat! Poate că a doua se opreşte. Aşa a pierdut şapte maşinuţe. Peste vreo trei săptămâni, s-a întors de la şcoală foarte fericit. L-am luat de braţ, l-am aşezat pe genunchii mei şi i-am dat o palmă la fund. — De ce ai făcut asta? S-a mirat el. I-am zis: — Se pare că mi-am amintit cum m-ai rugat să te bat la fund. Atunci nu am dat curs rugăminţii tale. — Între timp, m-am deşteptat, mi-a zis el. Sigur că nu l-am lovit prea tare. A fost o palmă simbolică. Erickson ilustrează un principiu pe care l-a aplicat deo- potrivă atunci când disciplina copii şi trata pacienţi. Nu oferă ceea ce i se cere. Mai curând, el oferă ceea ce se cere. Şi oferă atunci când consideră el că e momentul potrivit. Am văzut acest lucru atunci când la învăţat pe Robert să-şi înde- plinească promisiunea de a fi responsabil cu dusul gunoiului. În cazul acela, el i-a „amintit” lui Robert în toiul nopţii, ştiind că băiatul va ţine minte felul în care i se amintise. Ceva asemănă- tor vom vedea şi în povestirea care urmează, când pune o per- soană săfacă ceva într-un moment nepotrivit pentru ea.

Când trânteşti uşile Nepotul meu, Douglas, a intrat în cabinet în timp ce eu ţineam un seminar de instruire. Sa falit un pic cu noii lui pantofi: de tenis, după care a plecat. Peste vreo patruzeci de minute, a venit iar, şi m-a găsit în toiul unei demonstraţii despre adâncirea transei. — Fugi de-aici, Douglas, i-am zis. — Nu te-am auzit, mi-a întors-o el, obraznic. — Fugi de-aici, du-te-n casă, am repetat eu. Douglas a ieşit, trântind uşa. Era clar că nu i-a convenit deloc. Nu trebuia să trântească uşa. Dacă ar fi copilul meu, l-aş ruga cu blândeţe, fără un motiv anume: — Te rog, trânteşte uşa. Aş face asta în timp ce ar fi preocupat să se uite într-o carte cu poze. El s-ar mira, dar miar da ascultare. Î-aş spune „mulţumesc”, şi l-aş ruga să mai trântească o dată uşa. Şi el ar trânti-o din nou, fără să priceapă nimic. După care l-aş ruga iar să o trântească. — Dar vreau să citesc în carte, ar zice el. — Bine, dar mai trânteşte-o o dată, aş insista eu. Ar trânti-o, dar n-ar trece mult şi m-ar întreba de ce îl rugasem să trântească uşa. I-aş aminti atunci cum trântise uşa prima dată şi i-aş zice: — ~ După cum ai trântit uşa atunci, m-am gândi t că îţi place să trânteşti uşile. — De fapt, nu-mi place să trântesc uşile, mi-ar răspunde el. învăţăm foarte repede în situaţii care ni se impun atunci când nu avem chef de ele.

Ca şi în „Palme la fund”, Erickson găseşte leacul potrivit. În această situaţie, cerându-i lui Dvuglas să trântească uşa când el nu avea „chef”, băiatul va descoperi că, de fapt, nu-i „plăcea” să trântească uşile. Va înţefege că faptul că trântise uşa fusese unul inconştient sau doar o reacţie, nu un lucru pe care el „a vrut” să-l facă. Pe viitor, probabil că îşi va controla mai bine acţiunile şi va face numai ceea ce „vrea” cu adevărat să facă. Oricum, va fi mai conştient de ceea ce face. L-am văzut pe Erickson aplicând acest principiu în multe situaţii diferite – cu copii, cu pacienţi nevrotici, chiar şi cu bolnavi de psihoză. Fie „oglindea” comportamentul nedorit al pacientului, fie punea pacientul să-l repete, la recomandarea lui, ca la „prescrierea simptomului Nu a recurs niciodată la sarcasm, nervozitate sau ostilitate. Atitudinea lui ar putea fi descrisă cel mai bine drept una „întrebătoare”: „Mă întreb, ce se va întâmpla dacă îl rog pe Douglas să trântească uşa?” Erickson a păstrat până în ultima clipă această atitudine „de copil”, întrebătoare, atitudinea savantului adevărat.

Cuprins

Cuvânt înainte de Lynn Hoffman Nota editorului CAPITOLUL 1

Transformarea inconştientului Transformarea intrapsihică 23 interpretarea strategiilor terapeutice ale lui Erickson.. 27 Transpunerea povestirilor didactice în terapie. 29 Plăcere perversă , CAPITOLUL 2

Povestiri motivaţionale 53 54 54 54 55 42 48 48 51 C um învăţăm să stăm în picioare Băiatul moare până în zori… Dilataţia Disputa CAPITOLUL 3

Să avem încredere în inconştient învăţasem multe Ninsoare slabă Narvaiul O să vorbească Scăipinatul porcilor Şapte asteriscuri. A 57 Curiozitate 60 Profesorul Rodriguez 62 Răţoiul Hucy, râţoiul Dewey şi raţoiul Louie 65 O plimbare pe stradă!… 66

Dicteul automat 68 Stări de transă în Bali 71 CAPITOLUL 4

Sugestia indirectă Subiectul hipnotic înţelege ad litteram 72 Portocale 74 Să învingem rezistenţa prin învăluire 76 Cactuşi 78 Competiţie 79 Vise umede 80 Simularea unei transe 82 O auzi? 83 Boli de piele 84 „Auto”-hipnoza 86bookmark32 Să forăm în inconştient 87 Kathleen: tratarea unei fobii 89 CAPITOLUL 5

Să ne depăşim limitele obişnuite Pietrele şi mecanica cuantică 98 Trecerea dintr-o cameră în alta 99 Eu câştig de fiecare dată campionate olimpice 100 Donald Lawrencc şi medalia de aur 100 Antrenarea echipei de tir americane pentru a-i învinge pe ruşi 105 O pată de culoare 107 Să mergi pe o gheaţă sticloasă 109 Indienii Tarahumara 111 Paturi uscate 112 Cravata-şnur j j Păcatul j g Slăbeşti – te îngraşi – slăbeşti 123 O metodă fantastică de a ţine regim 125 Vizitarea obiectivelor turistice 126 Alcoolicul tău trebuie să fie sincer 128 Un divorţ în termeni amiabili 129 începi să rostogoleşti mingea 13 3 Claustrofobia 13 4 Până la stele 43 5 Sânge pe claviatură 13 7 CAPITOLUL 6

Recadrarea Spune-le că sunt mari 14 4 La modă I4 5 Fata cel mai uşor de sedus 146 Mergeţi pe jos doi kilometri 14 9 Boabe şuierătoare Faţă de scorţişoară j 5 3 Psoriazis * 155 Nici măcar o erecţie 15 8 Pleosc, pleosc, pleosc I5 9 CAPITOLUL 7

Să învăţam din experienţă Cum e să ai şase ani 163

în vis

’!!!! 163 înotul 16 4 Gusta un pic 166 CAPITOLUL 8

Să ne luăm viaţa în mâini Despre moarte şi ce înseamnă să mori 168 Vreau o pereche Păreri diferite… 173 Cum s-a întreţinut singură în colegiu… … … 174 Cărămida lui Pearson. 176 Bătături 178 CAPITOLUL 9

Să privim cu ochi inocenţi Să gândim asemenea copiilor 181 Fantoma Roger 182 De ce căraţi bastonul acela? 183 Spectacole de magie 183 CAPITOLUL 10

Să observăm: să remarcăm diferenţele Psihiatrul potrivit 185 Cum testezi un copilaş de doi ani? 187 Cereale Pablum 188 Câte căi diferite? 189 O altă nuanţă de verde 189 în străinătate 191 Strănutul 193 Magie, supranatural şi percepţie extrasenzorială… 194 Prezicători 195 Citirea minţii 196 Trucuri magice 197 Experienţă extrasenzorială cu J.B. Rhine 198 O scamatorie cu cărţi de joc 199 CAPITOLUL 11

Cum tratăm pacienţii psihotici De-a-ndoaselea 201 Pacientul care stătea mereu în picioare 202 Doi Iisus Hristos 203 Herbert 205 CAPITOLUL 12

Manipulare şi orientare viitoare Manipularea 216 Despre Bert şi cacao 218 Autorizaţie… 219 Dolores 221 Cum l-a făcut pe Jefts-o sune 222 Ce-ai face dacă te-aş lua la palme? 224 Câinele Dachshund şi ciobănescul german 225 Faeeţi-i sa deraieze 226 Lance şi Cookie 227 Noi, schilozii 230 O foaie de hârtie pe care nu scria nimic 232

Ruth 233 Salamaleeuri 235 Globus hystericus 238 Ovăzul 239 Despre creştere 240 CAPITOLUL 13

Cum îi învăţăm pe alţii ce înseamnă valorile şi autodiseiplina Nu suntem obligată 242 Gunoiul 244 Heidi-Ho, cleptomană ia şase ani 245 Scrisori de la Iepuraşul de Paşte 247 Robert – face lucrurile bine 249 Orele de sâmbăta făcute duminica 253 Jill, stilul ei personal 255 Palme la fund 255 Când trânteşti uşile 257 — J -V — . O--.. —: ) Î--T- . *v t’” t- i’” t” ~-

i-o v: t- i-’i 3’

t: — T\u ’. *J

M” : IC O O . iv S* 9-’ 3â S u C.k

5’ a. a :rj

rr & e .C

l” u.

îi jt* ch

CL . e* i r: V; -V-. *1

’ji-

— q

!S —

fe il’ t F ti

/

’i.

îi: C

«v.

. i;..

f &H — ’~5 g Vo

îr w e. * — O. ? Y în V* 3 B. u. W 93

iţ i o

s-

U, S e; —T *’ v; * ic îi f; ’

u .’ / — C. .; ; S -5 — «; ;

bT

? L. Î* 3 ’H

,T t — T-

V… ,

.

: n a cn cm a a cm cin a a cn cn a cm