EMOT, Vol. 1: Psihologie nonverbală

EMOT EMOTION OPEN THEME

COPYRIGHT Acest document poate fi citit, reprodus, sau folosit în alte moduri fără restricția sau acordul autorului, ținând cont de faptul ca o parte din informații sunt traduceri. autor: Răzvan Alexandru Boagiu http://boagiurazvan.wordpress.com/ contact: [email protected] versiune: 1.46.273 iul. 2010 - dec. 2012 București, România

C01 _____ INTRODUCERE

CUPRINS CUPRINS ...................................................................................... 5 PRESCURTĂRI .............................................................................. 8 C01 | INTRODUCERE ................................................................... 9 S01 | DOMENIUL AFECTIV...................................................... 9 DOUĂ TEORII DOMINANTE ............................................... 9 PROBLEMA PROTOTIPURILOR.........................................11 DEIFNIREA EMOȚIEI .........................................................11 ALTE FENOMENE AFECTIVE .............................................11 S02 | DOMENIUL NONVERBAL...............................................13 DATE INTRODUCTIVE ȘI TERMINOLOGIE.........................13 DIFERENȚA DINTRE EXPRESIE ŞI INDICATOR ..................13 DIMENSIUNI ALE EXPRIMĂRII NONVERBALE .................. 16 PROBLEMA PROTOTIPURILOR FACIALE ......................... 21 CLASELE AFECTIVE ......................................................... 21 C02 | PROXEMICA ȘI POSTURA ................................................. 24 S03 | DOMENIUL PROXEMICII............................................... 24 INTRODUCERE ................................................................ 24 RELAȚIA OM-OM ............................................................. 25 RELATIA OM-OBIECT ...................................................... 26 FACTORII DE MEDIU ........................................................ 26 RELAȚIA DINTRE SPAȚIU, LOC Și ACTIVITATE ................ 27 RELAȚIA DINTRE SPAȚIU ŞI OBIECTE .............................. 27 RELAȚIA CU PERSONALITATEA Și AFECTIVITATEA......... 28 RELAȚIA CU LIMBAJUL .................................................... 29 TERITORIUL ..................................................................... 29 S04 | POSTURA (1): INTRODUCERE ..................................... 30 DATE GENERALE ............................................................. 30 RELAȚII INTERPERSONALE ..............................................31 CONTROLUL POSTURAL ..................................................31 ORIENTAREA CORPULUI ................................................. 32 SEXUALITATEA ................................................................33 S05 | POSTURA (2): COGNIȚIA ȘI AFECTIVITATEA...............33 COGNIȚIA ŞI AFECTIVITATEA ...........................................33 TEORIA ÎNCORPORĂRII ................................................... 35 C03 | COMPORTAMENTUL MOTOR ........................................... 38 S06 | DATE INTRODUCTIVE ................................................. 38 DEFINIREA DOMENIULUI ................................................ 38 S07 | GESTURILE ȘI COMUNICAREA ..................................... 39 GESTURILE ...................................................................... 39 CAPUL ȘI GÂTUL ............................................................. 40 AFECTIVITATEA ȘI MIȘCĂRILE: ABORDAREA PE DIMENSIUNI VS. PE CATEGORII ....................................... 40 CATEGORII DE GESTURI .................................................. 41 S08 | DETALIEREA GESTURILOR .......................................... 42 EMBLEMELE .................................................................... 42 ILUSTRATORII ................................................................. 42 REGLATORII .................................................................... 43 EXPRESIA EMOȚIONALĂ ................................................. 43 DIFERENȚE INTERINDIVIDUALE ...................................... 43 ÎNLEMNIREA.................................................................... 44 S09 | COMPORTAMENTUL HAPTIC ...................................... 45 DATE GENERALE ............................................................. 45 MANIPULAREA ................................................................ 46 COMUNICAREA HAPTICĂ ................................................ 46 CONTEXTUL ATINGERII ................................................... 47 RELAȚIA CU AFECTIVITATEA ........................................... 48 ATINGEREA ŞI ATAŞAMENTUL MATERNAL .................... 49 S10 | MERSUL....................................................................... 50 DATE GENERALE ............................................................. 50 ORGASMUL VAGINAL ..................................................... 51 ORIENTAREA SEXUALĂ................................................... 51 S11 | GESTURILE ALTOR SPECII ȘI CONCLUZII .................... 52

CONCLUZIILE C02: INCERTITUDINI.................................. 53 C04 | COMPORTAMENTUL FACIAL (1): INTRODUCERE ............ 55 S12 | PRODUCEREA MIŞCĂRILOR FACIALE .......................... 55 DATE GENERALE ............................................................. 55 NERVUL FACIAL............................................................... 56 DIFERENȚA DINTRE MIŞCARE ŞI EXPRESIE ..................... 56 S13 | SISTEM DE CODIFICARE A ACȚIUNILOR FACIALE ....... 59 DETALIEREA SISTEMULUI ............................................... 59 METODE DE CERCETARE ................................................. 63 S14 | CELE DOUĂ TEORII PRINCIPALE: ALTE DETALII ......... 65 TEORIA CATEGORIALĂ .................................................... 65 TEORIA COMPONENȚIALĂ .............................................. 67 PROBLEMA PROTOTIPULUI ............................................ 71 S15 | ASPECTE MORFOLOGICE ŞI DINAMICO-TEMPORALE .. 73 DURATA MIŞCĂRILOR FACIALE ....................................... 73 DINAMICA ŞI CONFIGURAȚIA MIŞCĂRILOR FACIALE ...... 73 VOLUNTAR VS. INVOLUNTAR ......................................... 74 ASIMETRIA TRĂSĂTURILOR FACIALE .............................. 75 AASIMETRIA MIȘCĂRILOR FACIALE................................. 76 S16 | PERCEPȚIA STIMULILOR ŞI RECUNOAŞTEREA FACIALĂ ............................................................................................. 77 PERCEPEREA STIMULILOR AFECTIVI ............................... 77 PERCEPȚIA FEȚEI ............................................................. 77 MIŞCĂRI FACIALE REFERENȚIALE ................................... 78 CONTAGIUNEA FACIALĂ .................................................. 79 INFLUENȚELE SOCIO-CULTURALE ASUPRA EXPRESIILOR FACIALE ........................................................................... 79 DISPOZȚIILE AFECTIVE .................................................... 79 S17 | MIROSUL, ROȘIREA ȘI CĂSCATUL: ASPECTE ALE SNV 80 MIROSUL ......................................................................... 80 ROŞIREA FACIALĂ ........................................................... 80 CĂSCATUL ....................................................................... 80 C05 | COMPORTAMENTUL FACIAL (2): DETALII ....................... 82 S18 | TREI ZONE FACIALE .................................................... 82 PARTEA SUPERIOARĂ A FEȚEI ........................................ 82 PARTEA DE MIJLOC A FEȚEI ............................................ 84 PARTEA INFERIOARĂ A FEȚEI .......................................... 84 S19 | ZÂMBETUL ŞI AFECTELE POZITIVE ............................. 87 DIFERENȚE INTERINDIVIDUALE ...................................... 89 NEUROBIOLOGIA ZÂMBETULUI ...................................... 90 RÂSUL ............................................................................. 90 AMUZAMENTUL .............................................................. 90 EXCITAREA SEXUALĂ ...................................................... 90 IUBIREA ROMANTICĂ ...................................................... 91 VENERAȚIA...................................................................... 91 MÂNDRIA ........................................................................ 91 DIFERENȚE SUBTILE ÎNTRE REACȚIILE FACIALE POZITIVE ........................................................................................ 91 S20 | SURPRIZA .................................................................... 93 VARIAȚII ALE EXPRESIEI .................................................. 93 ALTE SEMNALE ............................................................... 94 IMPLICAȚIILE SOCIO-BIOLOGICE ALE EXPRESIEI FACIALE A SURPRIZEI .................................................................... 94 SURPRIZA ŞI PROBLEMELE EMPIRICE LEGATE DE TEORIA CATEGORIALĂ ................................................................. 94 S21 | FRICA .......................................................................... 95 VARIAȚII ALE EXPRESIEI .................................................. 95 TRESĂRIREA .................................................................... 96 S22 | JENA ........................................................................... 97 COMPARAȚIA JENĂ-AMUZAMENT .................................. 97 S23 | ENERVAREA ................................................................ 97 INTENSITATEA ................................................................ 99 COMBINAȚII .................................................................... 99 IMPLICAȚIILE SOCIO-BIOLOGICE ALE EXPRESIEIILOR FACIALE ALE FRICII ŞI ENERVĂRII .................................... 99 S24 | TRISTEȚEA ................................................................ 100

INTENSITATEA .............................................................. 100 COMPASIUNEA ............................................................. 100 RUŞINEA......................................................................... 101 VINOVĂȚIA ŞI REGRETUL ............................................... 101 S25 | DEZGUSTUL ............................................................... 101 VARIAȚII ......................................................................... 101 DISPREȚUL .................................................................... 102 S26 | DUREREA FIZICă ........................................................ 103 S27 | PERSONALITATEA ..................................................... 104 PERSONALITATEA: MODELUL CU CINCI FACTORI ........ 104 ALCOOLUL, EXTRAVERSIA ŞI BUNĂVOIA ......................105 OSTILITATEA ..................................................................105 C06 | COMPORTAMENTUL OCULAR: PRIVIREA, CLIPITUL şi VARIAțIA PUPILEI .................................................................... 106 S28 | INTRODUCERE ŞI TERMINOLOGIE ............................ 106 PRIVIREA ....................................................................... 106 CLIPIREA ........................................................................ 107 VARIABILIATEA PUPILELOR .......................................... 108 TERMINOLOGIE............................................................. 109 S29 | PERCEPȚIA................................................................. 110 PRIVIREA ........................................................................ 110 ORIENTAREA ATENȚIEI .................................................. 111 SACADELE ŞI ROTIREA CAPULUI.................................... 112 VARIABILITATEA PUPILELOR ......................................... 113 CITIREA .......................................................................... 113 S30 | AFECTIVITATEA ŞI COGNIȚIA .................................... 113 PRIVIREA ........................................................................ 113 EVITAREA PRIVIRII .......................................................... 113 NEUROBIOLOGIA EVITARII PRIVIRII ............................... 114 MEMORIA ŞI PRIVIREA ................................................... 114 CLIPIREA ........................................................................ 115 VARIABILITATEA PUPILELOR ......................................... 116 S31 | INTERACȚIUNEA SOCIALĂ ......................................... 117 PRIVIREA ........................................................................ 117 COORDONAREA PRIVIRII CU VORBIREA ȘI LUAREA CUVÂNTULUI ................................................................ 120 SISTEMUL DE MENTALIZARE ......................................... 121 URMĂRIREA PRIVIRII ...................................................... 121 URMARIREA PRIVIRII VS. PERCEPEREA PRIVIRII ............ 122 DETECTAREA DIRECȚIEI ATENȚIEI ................................. 123 PRIVIREA ŞI ATAŞAMENTUL SOCIAL.............................. 123 VARIABILITATEA PUPILELOR ........................................ 124 CLIPIREA ....................................................................... 124 S32 | DIFERENȚE INTERINDIVIDUALE .................................125 EVITAREA PRIVIRII, SAU PRIVIREA AVERSIVĂ ................125 NEUROBIOLOGIA COMPORTAMENTULUI OCULAR ȘI PATOLOGIA................................................................... 126 CREATIVITATEA ............................................................. 127 PRIVIREA: DIFERENȚE CULTURALE ............................... 128 CLIPIREA ....................................................................... 129 VARIABILITATEA PUPILEI .............................................. 129 S33 | COMPORTAMENTUL OCULAR ÎN DEZVOLTARE ........ 129 PRIVIREA ....................................................................... 129 CLIPIREA ........................................................................ 130 S34 | COMPORTAMENTUL OCULAR AL ALTOR SPECII ........ 131 PRIVIREA ........................................................................ 131 AMENINȚAREA ............................................................... 131 PRIVIREA CA INDICATOR DEICTIC .................................. 132 CLIPIREA ........................................................................ 134 S35 | INTERACȚIUNI ÎNTRE COMPORTAMENTELE OCULARE ............................................................................................ 134 INTERACȚIUNEA CLIPIRE-PRIVIRE.................................. 134 CORPUL ŞI PRIVIREA ...................................................... 135 INTERACȚIUNEA PUPILĂ-CLIPIRE .................................. 135 C07 | COMPORTAMENTUL VOCAL ŞI LIMBAJUL ......................139

S36 | SCOPUL LIMBAJULUI ŞI LEGĂTURA CU EXPRESIA VOCALĂ .............................................................................. 139 INTRODUCERE .............................................................. 139 AFECTIVITATEA ȘI COGNIȚIA ........................................ 140 S37 | TERMINOLOGIE ......................................................... 141 S38 | PARAMETRII şi FENOMENELE ACUSTICE DE BAZĂ.... 145 PRODUCEREA ŞI ACUSTICA VORBIRII............................ 145 FORME DE UNDE SIMPLE: AMPLITUDINEA ŞI FRECVENȚA ...................................................................................... 145 FORME DE UNDE COMPLEXE: DESCOMPUNEREA SPECTRALĂ .................................................................... 145 FRECVENȚA FUNDAMENTALĂ ŞI ARMONICA ............... 145 FORMELE UNDEI DE VORBIRE ....................................... 146 CALITATEA .................................................................... 146 ACCENTUL......................................................................147 RÂSUL ............................................................................147 MUZICA ..........................................................................147 S39 | MECANISMUL PRODUCERII VOCII ŞI A VORBIRII ....... 149 RESPIRAȚIA ................................................................... 149 FONAȚIA ........................................................................ 149 ARTICULAȚIA................................................................. 149 REZONANȚA ................................................................. 150 S40 | PERCEPȚIA ŞI AFECTIVITATEA ..................................151 DATE SCURTE DESPRE PROCESUL MINTAL DE PRODUCERE A VORBIRII .................................................151 PERCEPȚIA VORBIRII ȘI A VOCII ......................................151 EMOȚII ȘI ALTE REACȚII .................................................153 STRESUL........................................................................ 154 ENERVAREA .................................................................. 154 FRICA ............................................................................. 154 TRISTEȚEA..................................................................... 154 AFECTELE POZITIVE ...................................................... 154 DEZGUSTUL .................................................................. 155 PLICTISEALĂ VS. INTERES ............................................. 155 CONCLUZII ..................................................................... 157 S41 | EVOLUȚIA COMUNICĂRII VOCALE ............................. 157 S42 | PROCESUL ASCULTĂRII............................................. 160 INTRODUCERE .............................................................. 160 FUNCȚIILE ŞI TIPURILE DE ASCULTARE ......................... 160 ASIMILAREA INFORMAȚIEI ............................................ 161 PROCESELE ASCULTĂRII ............................................... 161 ASPECTELE ASCULTĂRII ............................................... 162 OBSTACOLELE ASCULTĂRII .......................................... 163 INDICATORII NONVERBALI AI ASCULTĂRII.................... 163 S43 | PERSONALITATEA, EXPRESIA VOCALĂ ȘI COMUNICAREA.................................................................... 164 FACTORI BIOFIZICI......................................................... 164 FACTORI PSIHOLOGICI .................................................. 164 EFICIENȚA FUNCȚIONALĂ ............................................. 164 AUTOPREZENTAREA..................................................... 164 AUTOÎMPLINIREA .......................................................... 164 INDICATORI TEMPORALI ............................................... 165 FRECVENȚA ȘI INTENSITATEA ...................................... 165 PAUZELE DIN VORBIRE ................................................. 165 C08 | MINCIUNA: ELEMENTE NONVERBALE ............................ 166 S44 | CORPUL ȘI PRIVIREA................................................. 166 FRAGMENTE EMBLEMATICE, ILISTRATORII ŞI MANIPULATORII ............................................................ 167 S45 | EXPRESII FACIALE ..................................................... 168 DATE GENERALE ........................................................... 168 DEZVOLTARE ................................................................ 168 MIȘCĂRILE FACIALE SUBTILE ........................................ 169 S46 | MANAGEMENTUL EXPRESIILOR FACIALE ...................170 SUCCESIUNEA ................................................................170 AJUSTAREA ....................................................................170 FALSIFICAREA ................................................................170

RECUNOAŞTEREA INDICATORILOR FOLOSIȚI ÎN TEHNICILE DE MANAGEMENT FACIAL ........................... 171 DUREREA FIZICĂ ............................................................ 172 ZÂMBETUL FALS ............................................................ 172 MINCIUNILE VERBALE ŞI VOCALE; TEXTUL ................... 172 S47 | SINTEZĂ ŞI ALTE DATE DESPRE MINCIUNA NONVERBALĂ ...................................................................... 173 C09 | CUPLUL .......................................................................... 177 S48 | DATE INTRODUCTIVE: FLIRTUL ȘI HAPTICA ............. 177 FLIRTUL ŞI INTERESUL ................................................... 177 COMPORTAMENTUL HAPTIC ŞI SEXUALITATEA............ 178 SOCIOSEXUALITATEA .................................................... 178 S49 | CUPLUL CONJUGAL: TACTICI COMPORTAMENTALE. 179 COMPORTAMENTE ȘI AFECTE NEGATIVE...................... 179 COMPORTAMENTE ŞI AFECTE POZITIVE ...................... 182 C10 | DISFUNCȚIILE ŞI COMPORTAMENTUL NONVERBAL ...... 184 S50 | EXPRESIA FACIALĂ ȘI MIȘCĂRILE CORPULUI ............ 184 PERCEPȚIA EXPRESIILOR FACIALE ................................ 186 S51 | EXPRESIA VOCALĂ ..................................................... 187 INDICATORII VOCALI AI DEPRESIEI ............................... 188 S52 | ALTE DISFUNCȚII ...................................................... 189 ALEXITHYMIA ................................................................ 189 ABUZUL SEXUAL ........................................................... 189 FUMATUL ŞI ALTE DEPENDENȚE .................................. 189 ONICOFAGIA ................................................................. 190 C11 | COMUNICAREA AFECTIVITĂȚII ....................................... 191 S53 | COMUNICAREA AFECTELOR ...................................... 191 INTRODUCERE ............................................................... 191 SCOPUL COMPORTAMENTELOR NONVERBALE ........... 191 DOMENIILE DE MANIFESTARE ALE EMOȚIILOR ............ 192 EXPRIMAREA AFECTIVITĂȚII ÎN RELATȚIILE DE COMUNIUNE ................................................................. 192 BENEFICII SOCIALE.........................................................193 BENEFICII COGNITIVE .....................................................193 SCHEMELE .....................................................................193

CARACTERISTICILE COMUNICĂRII AFECTELOR............. 194 S54 | REVELAREA ............................................................... 195 TENDINȚE...................................................................... 195 DIFERENȚE DE GEN ....................................................... 195 SECRETELE AFECTIVE ................................................... 195 S55 | MIMICA ŞI EMPATIA ................................................... 196 MIMICA .......................................................................... 196 SISTEMUL NEURONAL DE OGLINDIRE .......................... 197 MEMELE ........................................................................ 198 RAPORTUL ŞI AFILIEREA ............................................... 198 S56 | INTRODUCEREA, ÎNCHEIEREA ŞI SONDAREA ............ 198 INDUCȚIA PRESTABILITĂ ȘI ÎNTÂMPINAREA................. 198 ÎNCHEIEREA ................................................................... 199 SONDAREA NONVERBALĂ ............................................ 199 S57 | RĂSPLATA, SOLIDIFICAREA ŞI PEDEAPSA ................. 200 CONSECINȚELE COMPORTAMENTULUI: DIHOTOMIA POZITIV-NEGATIV ......................................................... 200 DIFERENȚE INTERINDIVIDUALE .................................... 201 SOLIDIFICAREA: DATE SUPLIMENTARE ........................ 201 S58 | NEMIJLOCIREA ŞI FEEDBACKUL ................................ 202 FEEDBACKUL................................................................. 202 S59 | ASERTIVITATEA ........................................................ 203 S60 | INFLUENȚA ŞI PERSUASIUNEA .................................. 205 STATUTUL ..................................................................... 205 IRONIA ........................................................................... 206 TRIMITERI BIBLIOGRAFICE ...................................................... 207 ADDENDĂ ................................................................................ 249 INDEX ....................................................................................... 257

PRESCURTĂRI ACA _ autoconcentrarea atenției AF _ asimetrie fluctuantă AS _ anxietate socială ASC _ abuzul sexual din copilărie DDP _ detectarea direcției privirii DI _ detectarea intenției DO _ derivat din obiectiv/țel e.g. _ exemplu / de exemplu i.e. _ care este (lat. id est) LE _ latența evenimentului m. _ mușchi MAC _ mecanismul atenției comune MCS _ mecanismul conștiinței de sine MEX _ microexpresie ms _ milisecundă RVO _ reflex vestibulo-ocular s _ secundă S01 _ subcapitol SNO _ sistemul neuronal de oglindire SNP _ sistemul nervos parasimpatic SNS _ sistemul nervos simpatic SNV _ sistemul nervos vegetativ STS _ șanțul temporal superior TS _ talie-șold (raportul talie-șold) UA _ unitate de acțiune VAD _ valență, activare, dominanță ZD _ zâmbet Duchenne / zâmbet autentic

C01 | INTRODUCERE

S01 | DOMENIUL AFECTIV Alături de personalitate, afectivitatea este unul din cele mai ignorate și slab înțelese domenii ale psihologiei. De exemplu, deși există multe definiții ale emoției, nici una nu este acceptată de toți cercetătorii. Chiar dacă studiul afectivității a luat amploare în ultimii 20 de ani, care este sursa acestei lipse de interes pentru acest domeniu? Sau, de ce studiul cogniției a fost mult mai amplu decât cel al emoției? Pentru a adânci incertitudinea, este emoția o formă de cogniție, sau un fenomen separabil de aceasta? Pentru a răspunde la prima întrebare, probabil lipsa unei metodologii stricte a fost elementul care a derutat și îndepărtat psihologii de studiul afectelor. La fel ca în bazele personalității, cercetarea științifică a afectelor a început cu împărțirea pe tipuri a acestora, formând categorii. De ce este această metodă problematică? DOUĂ TEORII DOMINANTE Sunt emoțiile sisteme distincte sau sisteme interrelaționate care variază pe baza mai multor dimensiuni (Ekman et al., 1982; Russell, 1997; Schlosberg, 1954)? În abordarea pe dimensiuni se consideră că emoțiile nu sunt distincte și separate decât în ceea ce privește termenii dintr-o limbă anume; pot fi conceptualizate și măsurate pe baza unor dimensiuni variabile. Pe de altă parte, în abordarea pe categorii se postulează faptul că fiecare emoție distinctă, separată, are o funcție adaptivă aparte care servește unor răspunsuri distincte (e.g. tendință de acțiune, expresie facială) (Ekman și Keltner, 2000). Categorisirea poate omite anumite caracteristici ale unui concept, fiind o formă de stereotipizare1. În acest sens, abordarea pe dimensiuni, care a pătruns puternic în domeniul afectiv în anii 19602 (Arnold, 1960; Lazarus, 1968), este o metodă mai exactă decât studiul pe categorii. Astfel, domeniul afectiv este împărțit de mai multe teorii. Cea mai des întâlnită, teoria categorială3 sau diferențială (e.g. Ekman, 1997a; Izard, 1991; Tomkins, 1962), propune existența unui număr limitat de emoții primare sau de bază (engl. basic emotions), care atunci când apar declanșează în mod programat (i.e. automat) un set strict și destul de inflexibil de instrucțiuni: tendințe comportamentale, schimbări fiziologice și expresii – i.e. expresii faciale și vocale; se consideră că toate aceste schimbări sunt specifice, adică pentru fiecare emoție în parte apare un tipar unic al tuturor acestor instrucțiuni. De exemplu, frica declanșează fuga sau evitarea (i.e. tendința de acțiune), accelerarea ritmului cardiac și irigarea 1

Deşi aici este vorba despre cercetare, această remarcă este valabilă şi pentru limbajul comun (Medin, 1989). McNamara şi Sternberg (1983) au arătat că oamenii consideră, de cele mai multe ori, că anumite concepte au numărul de dimensiuni suficiente sau necesare (e.g. lemnul ca proprietate necesară a viorilor, deşi nu toate viorile sunt din lemn; în acest caz, dimensiunea este materialul). 2 Totuși, abordarea dimensională apare mult mai devreme: Wundt (1896), contrazicând teoria lui James (1890), propune trei dimensiuni ale domeniului afectiv: plăcere vs. neplăcere; excitare/activare vs. pasivitate; atenție controlată vs. necontrolată. 3 Și în această teorie apar abordări dimensionale (e.g. Ekman, 1965b).

9

puternică a mușchilor picioarelor (i.e. schimbări fiziologice) și mișcări faciale prototipice care apar doar în frică, nu și în alte emoții (i.e. configurații faciale unice și care implică mai multe zone ale feței, denumite și expresii faciale complete).

FIG. 1.1. DIMENSIUNILE VALENȚEI ȘI ACTIVĂRII ÎN RELAȚIE CU OPT EXPRESII FACIALE (tradus și refăcut sin Russell, 1997, p. 209, 303)

O a doua teorie, cea dimensională, deși presupune de multe ori aceleași componente ale emoției (e.g. răspunsurile fiziologice), pune accent pe modul în care emoțiile sunt declanșate – i.e. evaluarea cognitivă4 a stimulului, dând naștere teoriei evaluării (engl. appraisal theory) (e.g. Frijda, 1986; Lazarus, 1968, 1991/2011; Roseman, 1984; Roseman și Smith, 2001; Scherer, 1993b, 1993a; Smith și Ellsworth, 1985). O variantă a teoriei dimensionale, teoria componențială (engl. componential approach), care este de fapt a doua teorie dominantă a domeniului afectiv, este bazată în principal pe faptul că emoțiile sunt cel mai probabil declanșate în urma evaluării cognitive a stimulilor de orice tip (e.g. vizuali, auditivi, mnezici). Această evaluare constă într-un proces extrem de

rapid în care acelui stimul îi sunt verificate caracteristicile în mod secvențial (deși nu se cunoaște exact ordinea în care caracteristicile ar trebui verificate). Cele mai frecvente caracteristici, denumite verificări5 ale stimulului (engl. stimulus checks), sunt (Ellsworth şi Scherer, 2003; Scherer, 2005):  noutate: verificarea dacă stimulul este cunoscut sau necunoscut;  bruschețe: modul de apariție al stimulului, mergând de la așteptat la neașteptat;  valență: pozitivă sau negativă, este una din cele mai des întâlnite dimensiuni ale spațiului afectiv; ca verificare, aceasta se referă la calitatea stimulului;  importanță: o relevanță: gradul în care un stimul este relevant pentru unul sau mai multe obiective; o expectanță: gradul în care stimulul corespunde vs. este discrepant cu așteptarea legată de desfășurarea unui obiectiv în momentul apariției stimulului; o obstacolare: gradul în care stimulul este evaluat ca facilitant vs. obstacolant în atingerea unui obiectiv; o stringență: rapiditatea cu care organismul trebuie să răspundă stimulului;  coping6: o cauzalitate: determinarea cauzei acelui stimul; o control: gradul general de control asupra stimulului; comportamentul sau, de exemplu, direcția unui automobil sunt elemente controlabile; pe de altă parte cutremurele nu sunt. În cazul în care controlul este evaluat ca fiind posibil, urmează verificarea puterii: o putință: gradul de control asupra stimulului prin forțele proprii, cu sau fără ajutorul altora - aceasta din urmă este distincția majoră dintre control şi putință; o ajustare: potențialul de ajustare a stimulului via restructurarea internă a propriului organism; dacă organismul percepe controlul şi putința imposibile, ajustarea este importantă în evaluarea costurilor şi a gradului necesar pentru schimbarea structurii sistemului de obiective;  compatibilitate: o externă: determină gradul în care stimulul este în conformitate vs. încalcă o normă, standard, convenție sau expectanță socială; o internă: externă: determină gradul în care stimulul este în conformitate vs. încalcă o expectanță internă ca parte a conceptului de sine sau a sinelui ideal. Majoritatea acestor variabile ale evaluării, mai puțin valența ți noutatea, sunt ignorate des în teoria categorială. Abordarea pe variabile presupune o acuratețe de analiză mai mare decât cea a tipurilor. Aici poate să apară confuzia legată de numele celor două teorii; după titlu, teoria categorială este axată pe diferenție-

4

În această lucrare, cogniția este considerată procesarea informațiilor de orice tip, însă doar prin intermediul creierului, deoarece organismele pot procesa informații și prin alte mijloace, cum ar fi ADN-ul.

5

Aceste verificări pot conține subverificări, cum este cazul importanței. 6 COPING – a face față.

10

rea dintre emoții sau alte fenomene afective7, dar și în teoria componențială se consideră și dorește aflarea diferențelor dintre emoții. Ceea ce diferă între cele două teorii este modul de abordare. Cu toate acestea, în teoria componențială – deși bazată pe multe variabile care pot face diferența între emoții distincte – a dat parțial greș, cel puțin până la această dată8. Deci pe baza acestor verificări rezultă o emoție anume. Revenind la frică, aceasta presupune evaluarea stimulului ca fiind nou9, negativ, obstructiv, incontrolabil, iar puterea propriei persoane în relație cu stimulul este limitată. Schimbarea unei singure variabile – putința – poate genera altă reacție. Dacă putința este mare, nu mai apare frica, ci enervarea, deoarece puterea este suficientă pentru a trece de acel obstacol. PROBLEMA PROTOTIPURILOR După cum am semnalat, în teoria categorială schimbările produse de emoție sunt considerate a fi programate: sunt răspunsuri mecanice declanșate ca întreg, presupun rigiditate și organizare strictă. Pe de altă parte, chiar dacă și în teoria componențială se consideră prezența diferențelor dintre emoții, acestea nu apar în mod programat, ci dinamic: rezultatul evaluării unui stimul declanșează un răspuns flexibil, cu mențiunea că o parte din acesta poate fi programat. DEIFNIREA EMOȚIEI Teoria evaluării își are originile în mai multe ipoteze similare care au apărut individual, dar care au generat modele afective similare (e.g. Frijda, 1986; Lazarus, 1968, 1991/2011; Roseman, 1984; Roseman și Smith, 2001; Scherer, 1993b, 1993a; Smith și Ellsworth, 1985). Conform teoriei componențiale, emoția este o reacție generată de evaluarea unui stimul; aceasta reprezintă un fenomen de schimbări sincronizate și interrelaționate10 în toate (sau cel puți o parte) din componentele emoției (tabelul 1.1). pentru că cele cinci componente pot suferi schimbări coordonate în timp, emoția este un proces. TABELUL 1.1. RELAȚIA DINTRE COMPONENTELE EMOȚIEI, FUNCȚIILE ACESTORA ȘI SUBSISTEMELE ORGANISMICE 11 (Scherer, 2005) SUBSISTEMUL COMPONENTA ORGANISMIC ȘI FUNCȚIE EMOȚIEI SUBSTRATUL NEURONAL cognitivă (evaluaevaluarea stimuprocesarea

7

De exemplu, pe baza reacțiilor fiziologice pe care fiecare emoție în parte se presupune că le produce. 8 Din studiul literaturii de specialitate am ajuns la concluzia că cele două teorii au multe puncte în comun și nu reprezintă doi poli opuși ai domeniului afectiv. Amândouă sunt o sursă bogată de informații, deși mai multe ipoteze ale teoriei pe categorii au fost deja infirmate. Chiar și așa, această teorie a oferit domeniului afectiv – mai ales în ceea ce privește expresiile faciale – dovezi empirice importante. 9 Deși frica poate să apară și pentru stimulii care sunt familiari, cunoscuți (Ekman, 2003). 10 De exemplu, Izard (1990b) consideră că există o legătură între exprimarea nonverbală și reglarea emoțiilor. 11 ORGANÍSMIC, -Ă adj. 1. (biol.) referitor la organism. 2. care ține de o organizare asemenea organismului. (< germ. organismisch) Sursa: MDN (2000)

re) neuro-fiziologică (schimbări corporale) motivațională (tendințe de acțiune) expresie motoare (e.g. expresie facială sau vocală) sentiment (experiența emoțională)

lului reglarea organismului pregătirea și direcționarea acțiunii comunicarea reacției și a tendinței de acțiune monitorizarea stării interne și a interacțiunii mediu-organism

informației (SNC) suport (SNC, SNV, sistemul neuro-endocrin) execuție (SNC) acțiune (sistemul nervos somatic) monitorizare (SNC)

Deci conform teoriei, emoția conține un element cognitiv, care este unul din cele mai importante componente. Într-adevăr, emoția poate fi considerată un tip special de cogniție (Cunningham și Kirkland, 2012). Nu este cert dacă cele cinci componente funcționează independent la un moment dat, sau dacă sunt sincronizate și coordonate în totalitate. Un caz special îl reprezintă sentimentul (engl. feeling), un termen care poate produce confuzie. În limba română, acesta este folosit sinonim cu emoția, deși în această lucrare îl voi considera doar o componentă a emoției: sentimentul reprezintă conștientizarea celorlalte patru componente (poate mai puțin a expresiei motoare), fiind latura cea mai subiectivă a emoției. Sentimentul permite reglarea în mod conștient a emoției (Scherer, 2004b). de exemplu, când o persoană s-a enervat, poate conștientiza antecedentul (i.e. motivul apariției emoției), prin componenta cognitivă, ceea ce simte în corp (e.g. creșterea ritmului cardiac și a temperaturii corporale) și tendința de acțiune (e.g. răzbunare). De asemenea, există o diferență între senzație și sentiment: în cazul senzațiilor, sursa stimulilor este exterioară; pentru sentimente, sursa este interioară (e.g. schimbările fiziologice generate de o emoție) (Adelmann și Zajonc, 1989; pentru o discuție a termenilor francezi, vezi Gratiolet, 1865). ALTE FENOMENE AFECTIVE În continuare ar trebui lămurită o altă problemă la fel de importantă, care creează confuzie: diferența dintre emoție și alte fenomene afective. Această diferențiere este dificilă din două motive: ambiguitatea termenilor și lipsa variabilelor care pot face diferențierea între fenomene afectivității. În ceea ce privește al doilea motiv, Scherer (2005) oferă câteva variabile (pe care le-a numit trăsături). În primul rând, apare centrarea asupra stimulului (engl. event focus). Emoțiile apar ca urmare unui stimul concret, chiar daca nu este conștientizat. Stimulul poate fi extern (e.g. persoane, evenimente, fenomene, sau comportamentul propriei persoane) sau interne (e.g. memorie). Aceleași tipuri de stimuli pot declanșa și alte tipuri de fenomene afective, dar întrun mod mai flexibil; de exemplu, dispozițiile afective pot să apară ca urmare a unor stimuli difuzi, care nu pot fi conștientizați ușor. A doua variabilă este evaluarea: deoarece stimulii evaluați sunt importanți pentru organism, emoțiile pot fi considerate un indicator ce semnalează importanța unui stimul anume. Astfel, evaluările pot fi intrinseci (i.e. trăsăturile stimulului sunt evaluate independent de obiectivele propriului organism) sau extrinseci (i.e.

11

trăsăturile stimulului sunt evaluate în legătură cu obiectivele propriului organism). Evaluările intrinseci sunt bazate pe preferințe congenitale (e.g. gust dulce) sau învățate (e.g. gust dulce-amărui).

3.

A treia variabilă este sincronizarea răspunsului. Aceasta se referă la cele cinci subsisteme ale organismului care ar trebui să contribuie la răspunsul final al emoțiilor; această contribuție explică gradul de sincronizare dintre cele cinci. Rapiditatea schimbărilor este altă variabilă. Deoarece sistemul afectiv servește funcții adaptive, stimulul trebuie monitorizat continuu pentru a obține noi informații. Aceasta presupune reevaluări cognitive, iar răspunsul emoțional se poate schimba. Prin urmare emoția nu este o stare, ci mai degrabă o reacție efemeră. Variabila a cincea este impactul comportamental. Deoarece emoțiile sunt considerate parte a sistemului motivațional, rezultatul acestora este comportamentul12. Când apare, emoția poate întrerupe activitatea curentă și genera noi obiective comportamentale. În acest mod, gradul impactului comportamental variază în funcție de fenomenul afectiv. Ultimele două variabile sunt intensitatea și durata, acestea fiind cele mai comune caracteristici de diferențiere a fenomenelor afective. În funcție de importanța stimulului (posibil și de alte verificări, după context), intensitatea influențează gradul de răspuns comportamental (i.e. durata, intensitatea și stringența). Pe de altă parte, deoarece emoția implică un consum ridicat de resurse cognitive și fiziologice (în funcție de intensitate), durata acestora este relativ scurtă, pentru a nu consuma resurse în mod inutil. Prin urmare, Scherer (2005) a alcătuit un tabel care prezintă cele șapte variabile în relație cu fenomenele afective care vor fi detaliate în continuare:

5 2 3 2 2 3

3 2 2 1 2 5

rapiditatea schimbării impact comportamental

sincronizare 1 1 2 1 2 5

1 2 3 1 5 5

3 2 4 2 4 5

durată

1 1 2 1 4 5

intensitate

preferință atitudine dispoziție predispoziție scenariu emoție

evaluare intrinsecă evaluare extrinsecă

afect

centrare

TABELUL 1.2. VARIABILE DE DIFERENȚIERE ÎNTRE FENOMENELE AFECTIVE (Scherer, 2005, p. 704)

2 3 3 2 3 4

3 4 4 5 3 2

4.

5.

cognitivă (informațiile legate de stimul), afectivă (reacția generată de acele informații) și motivațională (tendințe de acțiune, cum ar fi evitarea sau apropierea). dispozițiile afective: reprezintă stări difuze de intensitate medie sau scăzută, în care conștientizarea stimulului nu este mereu posibilă. Dispozițiile (sau stările de spirit) sunt o stare de pregătire; după cum am remarcat, emoțiile sunt costisitoare pe termen lung, iar dispozițiile – cel puțin cele generate de o emoție – reprezintă o stare de fundal care facilitează apariția emoțiilor prin intensitate, durată și frecvență. Anxietatea (ca dispoziție) este una din cele mai cunoscute dispoziții afective. predispozițiile, sau trăsăturile de personalitate afective: explică diferențele stabile dintre indivizi în ceea ce privește răspunsurile comportamentale. Exemple: timiditatea, ostilitatea, sau anxietatea (ca trăsătură). Predispozițiile pot prezice apariția mai frecventă nu doar a emoțiilor, ci și a dispozițiilor. scenariile afective: similare cu atitudinea, se referă la stilul afectiv de tip strategic ce se formează progresiv către un stimul. Reprezintă un proces continuu, iar noile informații despre stimul pot modifica scenariul, la fel ca în cazul atitudinii. Ca și predispozițiile, pot modela răspunsurile emoționale; de exemplu, o persoană se poate enerva mai rar pe iubita sau iubitul său. Exemple: ură, invidie, gelozie, iubire, gratitudine, disprețuire, venerație, teroare.

Ar mai trebui lămurit termenul de afect. Rădăcina cuvântului conține cel mai important element care definește această diferență: în timpul unei stări afective, organismul este afectat de ceva (un stimul fenomen, memorie, alt individ, relație socială etc.) care are o influență importantă asupra motivației, cogniției, fiziologiei și comportamentului. Aceste influențe diferențiază starea afectivă de cea neutră, atât în experiența subiectivă a organismului, cât si în percepția organismului respectiv de către altele observatoare. În contextul acestei lucrări, termenul se referă la orice fenomen afectiv descris mai sus, fiind cel mai cuprinzător din tot domeniul.

Emoția a fost detaliată; pe lângă aceasta, celelalte fenomene sunt (sintetizat din Scherer, 2005): 1. preferințele: deși nu este cert dacă sunt un fenomen afectiv pur, preferințele se ocupă de selecție și sunt relativ stabile; selecția constă în a place v. a displace un stimul, sau de a îl prefera mai mult în comparație cu alții. 2. atitudinile: se referă la opiniile strategice relativ stabile legate de un stimul; au trei componente: 12

De fapt, este vorba întâi de tendința de acțiune, care dacă nu este inhibată se traduce în comportament.

12

S02 | DOMENIUL NONVERBAL DATE INTRODUCTIVE ȘI TERMINOLOGIE În anul 2005 apare o nouă ediție a uneia din probabil cele mai importante lucrări de metodologie a studiului nonverbalului (Harrigan et al., 2005). Ca și această lucrare, EMOT are ca temă principală una din componentele emoției – exprimarea nonverbală -, care este acceptată în amândouă teoriile. (Deși nu toate comportamentele nonverbale au origine afectivă.) În cazul semnalării unei emoții, apar complicații: odată cu declanșarea unei emoții, rezultatul acesteia (i.e. schimbările tuturor componentelor), poate deveni subiectul unei alte evaluări. Această flexibilitate spontană permite reglarea emoției, care este o abilitate esențială în mediul social uman. Bineînțeles, reglarea depinde de factori precum personalitatea, intensitatea emoției, sau țeluri. În continuare, indiferent de complexitatea organismului şi a mesajului, comunicarea reprezintă un proces de transmitere a unui mesaj de la sursă la destinație (Krauss, 2002) (fig. 1.2). Comportamentul nonverbal poate produce confuzie în receptori atunci când sunt transmise semnale conflictuale, mai ales în legătură cu discursul verbal. Pe de altă parte, comportamentul nonverbal este esențial și are un rol instrumental în menținerea relațiilor umane. Dată fiind multitudinea de canale de comunicare nonverbală, apărând semnale simultane prin mai multe modalități (i.e. comunicarea multimodală13), o mare parte din comunicarea interumană este nonverbală (e.g. Birdwhistell, 1970; Burgoon, 1994; Mehrabian, 1968c). Comunicarea verbală constă în transmiterea informațiilor doar prin cuvinte (scrise sau vorbite) și nu se confundă cu comunicarea vocală, care este dată de parametrii vocii (Guerrero și Floyd, 2006). Revenind la conflictele comunicative pe care nonverbalul le poate produce, oamenii se pare că iau în considerare comportamentul nonverbal mai mult decât pe cel verbal atunci când percep un conflict între cele două canale (Burgoon, 1994). O explicație este oferită de Newton și Bourgoon (1990), care consideră că oamenii sunt conștienți de faptul că mesajele verbale sunt produse în mod voluntar, putând fi astfel controlate mai ușor decât cele nonverbale. În ceea ce le privește pe ultimele, există diferențe și aici: mișcările care se află sub control cortical puternic (e.g. mișcările mâinilor) sunt mai ușor de controlat și produs voluntar decât mișcările-reflex sau cele produse de emoții, cum ar fi dilatarea pupilelor (e.g. Andreassi, 2000) sau expresiile faciale emoționale (e.g. Matsumoto și Lee, 1993). Prin urmare, controlul este o dimensiune principală a exprimării nonverbale. Alta este conștientizarea expresiei, care nu este neapărat condiționată de control; de exemplu, frământarea mâinilor implică un control voluntar puternic, dar nu este un comportament neapărat conștientizat de persoană, mai ales daca este un tic. Aceste două dimensiuni, împreună cu altele, vor fi discutate mai târziu în acest subcapitol. După cum am semnalat în S01, una din componentele emoției este exprimarea. Cu toate acestea, nu toate comportamentele nonverbale sunt 13

E.g. zâmbit și schimbarea posturii corporale în același timp.

generate de emoții. Abilitatea oamenilor de a observa și decodifica semnalele nonverbale în mod corect nu reprezintă citirea minții14 (Nierenberg și Calero, 1990); semnalele nonverbale pot completa, sau, pe de altă parte, pot exprima adevărul în relație cu ceea ce se comunică verbal. Completarea, clarificarea, amplificarea etc. a informațiilor verbale de către cele nonverbale reprezintă calitatea acestora din urmă de a fi metacomunicative; sau semnalele nonverbale pot exprima ceva ce nu este posibil sau nu ar trebui transmis verbal (Burgoon et al., 1996). În al doilea rând, comportamentul nonverbal poate fi împărțit în trei ramuri: vizuală, auditivă și invizibilă (Leathers, 1997). Comunicarea vizuală constă în kinesică (mișcări corporale și faciale, postură, comportament ocular), proxemică (spațialitate, distanță, teritoriu) și artefacte (e.g. aspect fizic, îmbrăcăminte, accesorii). Alți autori au inclus spațiul construit (urban sau rural) în comunicarea nonverbală, deoarece construcțiile și alte elemente urbane reprezintă un comportament static sau dinamic15 (e.g. Rapoport, 1990). Mai departe, subdomeniul auditiv - denumit vocalistică sau paralingvistică (e.g. Andersen , 1999) este reprezentat de parametrii vocali: intensitatea, înălțimea, frecvența, durata, calitatea, articularea, pronunția, pauzele etc. (Leathers, 1997). În cele din urmă, comportamentul nonverbal invizibil este dat de olfacție (i.e. mirosuri) și cronomie (i.e. trecerea timpului; engl. chronomics). Un caz special este haptica (i.e. atingerea), care deși reprezintă o acțiune posibil vizibilă, este procesată diferit de mișcări, postură, proxemică etc. DIFERENȚA DINTRE EXPRESIE ŞI INDICATOR Comportamentul nonverbal a fost des definit ca toate comportamentele în afară de cuvinte, deși această definiție a fost criticată (e.g. Andersen, 1999; Burgoon et al., 1996). În primul rând, ar trebui lămurită problema terminologică dintre comunicare și comportament. Comportamentul este definit ca orice reacție sau acțiune realizate de un organism (Burgoon et al., 1996, p. 11). Prin urmare, comunicarea este o dimensiune sau o ramură a comportamentului; necesită emițător (codificare), receptor (decodificare) și canal de transmisiune, fiind un proces de transmitere a informației de la emițător la receptor (Mehler et al., 1978). Când un individ nu este înconjurat de alții, toate comportamentele executate de acesta sau aceasta sunt noncomunicative? Ce se întâmplă cu situațiile în care persoana crede că se află alți oameni în jur, deși în realitate mesajul nu este perceput de nimeni? Mai mult, comportamente care de regulă sunt noncomunicative (e.g. cele cu funcții biofiziologice) pot deveni comunicative în anumite contexte? De exemplu, observatorii unei persoane care respiră foarte repede pot deduce că acesta fie a alergat, fie trăiește o emoție foarte intensă, evaluarea fiind făcută în funcție de alți indicatori nonverbali 14

Cuvintele nu sunt emoții, ci reprezentări ale acestora. Dacă o limbă nu are un cuvânt destinat unei anumite emoții, asta nu înseamnă că emoția nu există pentru vorbitorii acelei limbi. De exemplu, deşi thailandezii nu au atribuit niciun cuvânt tristeții, populația din această țară este capabilă să o exprime facial (Levy, 1984). 15 Nu tot ce se desfășoară în mediile construite reprezintă un comportament: temperatura sau precipitațiile sunt fenomene care nu sunt manipulate de om (Knapp și Hall, 2002).

13

prezenți. Astfel, acel comportament respiratoriu capătă un sens social, fiind observabil și interpretabil, dar ce reprezintă de fapt - o expresie, sau un indicator? (Guerrero și Floyd, 2006).

FIG. 1.2. PROCESUL COMUNICĂRII

Revenind la comunicare, există trei poziții teoretice care încearcă să explice ceea ce este sau nu comunicativ. Prezentate scurt, acestea sunt: 1. teoria sursei: doar comportamentele care sunt orientate către altcineva (în mod voluntar sau nu) sunt considerate comunicare; comportamentele biologice (e.g. căscatul) sau spontane sunt considerate a fi comunicative doar dacă sunt simbolice (e.g. persoana cască voluntar în mod exagerat pentru a semnala plictiseala) (Motley, 1990); 2. teoria receptorului: dacă receptorii pot decodifica mesajul nonverbal, atunci acesta este comunicativ (Andersen, 1991); 3. teoria mesajului: un comportament este comunicativ dacă este voluntar, este perceput ca voluntar sau/și are un înțeles comun (i.e. poate fi decodificat de alții) (Burgoon, 1980). Cele trei perspective nu satisfac cerințele acestei lucrări. Totuşi, revenind la definirea comunicării, acest termen este problematic, după cum remarcă Holli şi Calabrese (1998): există cel puțin 15 definiții ale comunicării doar în publicația Journal of Communication, iar datele sunt valabile în anii 1990 (pentru alte opinii similare vezi: Ellis şi Beattie, 1986; Heath şi Bryant, 2000; Rosengren, 2000). În contextul EMOT, mă voi referi la comunicarea interumană ținând cont de rădăcina latină a cuvântului communicatio, care înseamnă a împărți, a face comun. Astfel, pe lângă datele din paragraful anterior, comunicarea umană reprezintă orice comportament care are scopul de a informa prin transmisia informației de la emițător la receptor; poate fi directă sau indirectă, conştientă sau inconştientă. Ce se întâmplă însă cu intenționalitatea? Există cazuri în care comportamentele pot fi indicative, nu comunicative (Bavelas, 1992; Trenholm şi Jensen, 2000). Mai mult, deşi unii autori consideră conştientizarea un factor obligatoriu al comunicării (e.g. Knapp şi Hall, 1997), anumite comportamente – în special mişcări faciale generate de emoții – au valoare filogenetică, în sensul că sunt universale pentru oameni şi apar automat, făcând parte din sistemul emoțional16 (e.g. Ekman, 1997d); sunt o componentă a emoției (Scherer, 2005; vezi S01). De exemplu, când un om minte, va încerca să își ascundă manifestarea nonverbală a emoțiilor pentru a 16

Pentru o opinie opusă vezi Klinger et al., 1981.

păcăli victima. Daca inhibarea este nereușită și apar scăpări, cum ar fi expresii faciale subtile (e.g. Ekman, 2001); dacă victima le observă, este vorba tot despre comunicare, chiar dacă persoana care minte nu vrea să comunice nonverbal acele reacții care pot trăda minciuna? În acest caz nu este vorba despre comunicare, pentru că nu există intenție; acele scăpări faciale sunt un indicator al unei reacții interne ale persoanei care minte. După cum remarcă Ekman, faptul că expresiile emoționale (mai ales cele faciale) sunt modelate şi conservate de evoluție pentru valoarea informativă a acestora nu înseamnă că atunci când apar persoana vrea să transmită ceva17 (Ekman, 1997d, p. 337). Prin urmare, orice comportament neintenționat sau intenționat poate fi considerat indicator, nu comunicare (mai ales nu expresie), bazândumă aici pe cercetarea minciunii. Detaliind, în cazul reprimării emoționale poate să apară un fenomen de inhibare a expresivității faciale – i.e. microexpresii -, care constă în apariția automată şi foarte scurtă (sub 0,5 secunde) a unor mişcări faciale (e.g. Ekman et al., 1992; vezi S45). Studiile arată că uneori aceste mişcări sunt percepute de oameni (Whalen et al., 1998), deşi nu este cert dacă percepția trece în registrul conştient, fapt mai puțin important aici. Totuşi, activarea amigdalei şi a altor structuri cerebrale reflectă recepția unui semnal, deşi persoana care a efectuat microexpresia facială nu intenționează asta. Deşi nu sunt un indicator cert al minciunii (Ekman, 2001), aceste comportamente pot să apară aici, deşi rar (ten Brinke et al., 2011). Microexpresia reflectă un conflict între dorința de a nu manifesta o stare internă şi declanşarea automată, inconştientă, a acesteia. În contextul în care persoana nu reprimă emoția, aceasta este manifestată facial tot în mod automat, însă există o diferența esențială față de primul caz: comportamentul capătă (sau mai bine zis își menține) funcție comunicativă. După cum am menționat, deoarece anumite mişcări faciale au dobândit valoare comunicativă în mod filogenetic, declanşarea acestora nu necesită execuție conştientă, apărând automat. În acest caz, microexpresiile care apar în minciună pot fi considerate un produs secundar (engl. by-product) al evoluției: expresiile faciale au rol comunicativ, însă, în anumite contexte (e.g. minciună), acesta trebuie eliminat (e.g. înlocuirea sa cu funcția minciunii: câștigul sau beneficiul). Prin urmare, intenția de a comunica – reflectată direct de scopul comunicării – este dimensiunea care face diferența între un comportament indicativ şi unul comunicativ.

FIG. 1.3. INDICATORUL 1 - comportamentul 1 (cauză); 2 - comportamentul 2 (efect); 3 - indicator

17

Această opinie este strâns legată de ipoteza etologică în care evoluția a dat anumitor comportamente o valoare comunicativă, pe lângă funcția inițială a acestora, pe baza faptului că pot indica starea sau stările interne ale unui organism (sinteză: Fridlund, 1997; pentru perspectiva etologică originală vezi Hinde, 1956; Tinbergen, 1952).

14

Rezumând, un comportament poate să apară automat sau involuntar şi să fie decodificat corect de ceilalți oameni; acesta este indicatorul (fig. 1.3) - de exemplu, roşirea facială, care poate indica jena, în contextul potrivit (vezi şi Remland, 2000). Mai departe, dacă un comportament are ca scop comunicarea, atunci reprezintă o expresie (fig. 1.4). (În cazul de jenei, nu este cert dacă roşirea are o funcție strict fiziologică, sau şi comunicativă.) Expresia este dublarea funcției intrapersonale a unui comportament cu o funcție de interpersonală: comunicarea; este o combinație între comportament și comunicare (fig. 1.4). În mod similar, Kellermann (1992) consideră că scopul18 şi automatizarea unui comportament sunt două dimensiuni ale comunicării. Dimensiunea conştientizării nu este importantă aici în diferențierea celor două: după cum am menționat, execuția anumitor mişcări este automată, involuntară, nu necesită producție conştientă19. În cele din urmă, ar putea să apară confuzii terminologice între voluntar şi intenționat, deoarece în limbajul comun sunt sinonimi. În lucrarea de față, voluntar-involuntar descrie modalitatea de execuție a unui comportament, iar intenționat-neintenționat scopul care stă la baza acelui comportament20 (i.e. neintenționat = fără scop de comunicare21). Mai mult, există o relație strânsă între acțiunile voluntare şi conştientizare, în sensul că tot ce este voluntar sau deliberat este conştient, deşi nu mereu în totalitate (Scherer, 2000).

exprimă, ci este doar indicativ. Nu este expresiv deoarece scopul acestui ritm accelerat al respirației nu are ca scop comunicarea, ci oxigenarea - un scop fiziologic. Deși comportamentul este uşor observabil de către ceilalți oameni, interpretarea acestuia este subiectivă și multiplă, cel puțin în cazul în care nu este cunoscut motivul exact al reacției. Pe de altă parte, daca același comportament ar fi efectuat pentru a atrage atenția, din diverse motive, reprezintă o expresie, deoarece scopul său este comunicarea; nu este cert dacă persoana emițătoare va avea succes în emiterea unui mesaj care poate fi decodificat corect de oamenii cărora le este adresat. Nu toate comportamentele sunt descifrabile, chiar dacă sunt prezente universal în cadrul populației umane. În 1972 și 1973, NASA a trimis în spațiu navetele Pioneer 10, respectiv 11. Acestea conțineau fiecare câte o placă din aluminiu și aur pe care au fost desenate, printre altele, două figuri umane (fig. 1.5). Personajul masculin a fost desenat cu mâna dreaptă îndoită; această mișcare reprezintă un simbol ce exprimă salutul, dar acesta nu are valoare universală nici măcar pe Terra; reprezintă o mișcare emblematică, iconică. Ar putea fi decodificată de alte ființe inteligente? Carl Sagan, autorul principal, oferă o explicație: nu se cunosc șansele exacte ca salutul să fie decodificat corect, dar mișcarea transmite alt mesaj: modul în care membrele umane se pot mișca. Prin urmare, această capacitate biologică - i.e. îndoirea brațelor - este comunicativă. Probabil, o abordare dimensională ar putea rezolva această problemă terminologică și teoretică.

FIG. 1.4. EXPRESIA 1 - comportament (extern și perceptibil); 2 - comunicare (voluntară sau involuntară, conștientă sau nu); 3 - expresie

Ekman (1997d) consideră că expresiile (afective sau nu) oferă mai multe tipuri de informații; acestea sunt legate atât de emițător, cât şi de receptor (vezi şi Hinde, 1985a, b; Smith, 1985): 1. sursa expresiei (în sensul de eveniment care a declanşat expresia); 2. procese cognitive (e.g. idei, expectanțe, memorii); 3. starea fizică internă; 4. o metaforă; 5. un cuvânt care se referă la un afect; 6. tendințe de acțiune ale emițătorului; 7. expectanțe legate de tendințele de acțiune ale receptorului. În cele din urmă, revenind la exemplul cu persoana care respira intens, în acest caz comportamentul nu 18

După autor, scopul este strategic. După Emmons (1989), nu toate obiectivele sau țelurile sunt conştiente, dar oricum gradul de conştientizare al acestora este mai mare decât motivația pe care se bazează. Prin studiul său, Monahan (1998) susține această ipoteză. 20 Pentru o opinie similară vezi Bourgoon et al., 1996. 21 Pornind de la comportament, acesta poate avea scop; continuând, dacă scopul acelui comportament este comunicarea, acesta are la rândul ei un scop, cum ar fi semnalarea unei reacții afective. 19

15

C01 _____ INTRODUCERE

FIG. 1.5. PLACA DE PE NAVETELE SPAȚIALE PIONEER 10 ȘI 11 (http://en.wikipedia.org/wiki/File:Pioneer_plaque.svg)

DIMENSIUNI ALE EXPRIMĂRII NONVERBALE Pentru început, ar trebui prezentați cei patru factori care contribuie la reglarea sau managementul comportamentelor nonverbale afective. Aceştia sunt (Fiehler, 2002, p. 82-83): 1. reguli emoționale: tipul şi intensitatea emoțiilor care ar trebui să apară într-un moment dat (e.g. tristețea trebuie să apară în cazul morții unei persoane iubite); 2. reguli de manifestare: reglarea tipului şi intensității comportamentelor, indiferent de afectul real22 (e.g. băieţii nu plâng, deşi pot simți tristețe); 3. reguli de corespondență: reacția comportamentală care ar trebui să fie manifestată ca răspuns la 22

Existent acestor reguli este susținută de mai multe studii (e.g. Ekman, 1972; Ekman şi Friesen, 1969; Ekman et al., 1980; Friesen, 1972; Rosenberg şi Ekman, 1994). Aceste reguli presupun o lipsă sau diminuare a sincronizării între subsistemele emoției, mai exact între expresie sau manifestare şi restul componentelor (Matsumoto şi Kupperbusch, 2001). De exemplu, Ekman a arătat cum există diferențe culturale între americani şi japonezi în ceea ce priveşte manifestarea facial a emoțiilor negative, în cazul japonezilor observând un grad mai mare de inhibare – i.e. corelație negative între emoție şi expresie. Ekman mai remarcă faptul că această corelație a fost pozitivă doar atunci când japonezii erau singuri, în lipsa celor care au desfăşurat experimental. Prin urmare, aceste reguli de manifestare (indiferent de metoda de cenzură sau amplificare a comportamentului), împreună cu celelalte trei reguli, reprezintă un filtru care apare între tendință şi acțiunea efectivă; dacă filtrul nu modifică tendința motoare în funcție de context, atunci tendința este aceeaşi cu rezultatul.

4.

reacția altei persoane (e.g. inhibarea manifestării afectelor pozitive în contextul prezenței unei persoane triste); reguli de codificare: reguli care descriu ce comportamente sunt considerate a fi expresive (i.e. pot fi decodificate).

FIG. 1.6 - FILTRU DE ATITUDINE CA MEDIATOR ÎNTRE IMPULSUL AFECTIV ȘI REZULTATUL MOTOR

Cele patru tipuri de reguli pot fi numite filtre atitudinale, deoarece reprezintă modificarea tendinței de acțiune motoare ca urmare a atitudinii, în cele din urmă. După cum am explicat în S01, atitudinea reprezintă o strategie de adaptare la context, care în cazul de față este social; după dobândirea de noi informații, sau pe baza unora deja existente, persoana îşi poate modela rezultatul motor (aici nonverbal) pentru a păstra echilibrul interpersonal23 (e.g. Ştiu că sora mea este tristă, deci nu-i mai arăt că eu sunt fericită, mai bine voi fi şi eu sobră şi poate aşa o să se simtă mai 23

Echilibrul nu se referă la armonie, ci la orice tip de relație interumană, inclusive cele de dominanță-sumisiune, care nu presupun neapărat egalitatea (sau egalizarea) statutului, indiferent de tipul acestuia.

bine). Acest filtru ar trebui să ia în considerare și scopul comportamentului. În acest sens, Scherer şi Wallbott (1985) consideră că există patru funcții ale comportamentelor nonverbale24: 1. pragmatică: manifestarea identității, personalității, sau a stărilor psihologice (e.g. emoții) prin indicatori nonverbali; 2. dialogică: semnalarea şi reglarea relației dintre două sau mai multe persoane, folosind indicatori nonverbali pe baza a cel puțin două dimensiuni – atracția şi dominanța; 3. semantică: manifestarea indicatorilor nonverbali în mod direct, real, în comparație cu modificarea acestora (e.g. inhibare, amplificare sau diminuare); 4. sintactică: structurarea ordinii şi apariției comportamentelor nonverbale (e.g. comportamente specifice care apar la începutul sau sfârşitul unei conversații). În continuare, Guerrero și Floyd (2006) oferă o schemă de sinteză a ceea ce autorii consideră comunicare (fig. 1.7). Având doar două dimensiuni - intenția și decodificarea -, este aceasta suficientă pentru a explica ceea ce am considerat comunicare nonverbală în această lucrare?

FIG. 1.7. MATRICE DIMENSIONALĂ A COMPORTAMENTULUI NONVERBAL (Guerrero și Floyd, 2006, p. 12) (casetele negre: comunicare; casetele gri: producerea și/sau recepția mesajului este problematică)

Ca și declanșarea emoției, exprimarea nonverbală a acesteia apare rapid și involuntar, în special în ceea ce privește fața și vocea. Brațele, postura și alte elemente care pot fi parte a exprimării afective se află sub control cortical mai puternic decât fața și vocea, devenind astfel indicatori nonverbali mai incerți. Acesta este poate și motivul pentru care expresia facială a fost cea mai studiată în cadrul comunicării nonverbale. Pe de altă parte, exprimarea nonverbală a unei emoții poate fi și voluntară. După cum am semnalat, emoția în sine poate deveni obiectul unei alte evaluări cognitive; poate deveni un stimul. Aceasta se întâmplă în interacțiunile sociale, unde exprimarea afectivă are rol strategic (Kellermann, 1992); pentru a avea succes, exprimarea nonverbală a unei emoții trebuie realizată la timpul și intensitatea potrivite. Reglarea emoției nu presupune mereu conștientizarea reacției, astfel încât comunicarea nonverbală a unei emoții poate implica simultan procese atât involuntare, cât și voluntare. Hall şi colaboratorii acesteia (2005) consideră că dimensiunea voluntar-involuntar este un continuum 24

Explicate pe larg în S53.

care variază de la total involuntar la total voluntar, două extreme ideale. Mai mult, dat fiind faptul că această componentă expresivă are ca scop principal comunicarea, există o relație între expresie și impresie. Aici apar două elemente noi: îndemnarea (engl. push factors) – factorii care determină în mod automat rezultatul motor expresiv; au la bază mecanisme neuromotoare, adaptive și care au evoluat filogenetic25. Sunt legați fiziologic de stările interne (e.g. tensiunea musculară). Pe de altă parte, factorii de atracție (engl. pull factors) sunt determinați de normele culturale de exprimare, expectanțe, sau context. Sunt factorii legați de procesele psihologice (e.g. regulile sociale de manifestare a expresiilor faciale)26. Aceștia nu constau doar în controlul expresiei, ci și în evaluarea expectanțelor receptorilor referitoare la acea expresie viitoare sau în curs de desfășurare27. De aici legătura între expresie și impresie (Scherer, 1985; 2000; Scherer et al., 1980). Această dimensiune nu ar trebui confundată cu originea unui comportament, care poate fi înnăscută vs. prin învățare (Ekman, 1969)., dar nici cu dimensiunea voluntar-involuntar, care explică inițiativa de apariție a unui comportament anume. Revenind la reglarea expresiei, aceasta este un proces care variază de-a lungul unui continuum: de la expresii complet involuntare și necontrolate până la cele controlate în totalitate și monitorizate în permanență. După cum menționează Scherer (2000), reglarea unei expresii nu trebuie să fie conștientă, ci poate fi declanșată automat, cum este zâmbetul fals – cea mai comună tactică de management facial pentru mascarea unei emoții negative. Prin urmare, reglarea unei expresii nu este neapărat nici total voluntară, dar nici dictată de factorii de îndemnare (ibidem). Ținând cont de expresiile faciale, Ekman (2001) consideră că există mai mult tehnici de reglare ale mişcărilor, printre care ajustarea şi falsificarea. Ultima tehnică presupune simulare – crearea unei expresii total false -, neutralizare sau inhibare totală, ori mascarea unei expresii existente printr-o altă mişcare facială (pentru detalii vezi S46). De asemenea, Ekman şi Oster (1979) au arătat că abilitatea de a produce expresii faciale voluntare se dezvoltă gradul între 3 şi 13 ani, iar Lewis şi colaboratorii (1987) arată cum anumite configurații de mişcări faciale specifice unor emoții sunt dificil de produs voluntar de către adulți, mai ales frica sau dezgustul. În cele din urmă, al treilea determinant al expresiei emoționale, după Scherer (2000), este conștientizarea, o dimensiune care poate fi de fapt parte din cele trei discutate până acum (spontan vs. voluntar, îndemnare vs. atracție și reglare vs. lipsa controlului). Reglarea expresiei nu presupune conștientizarea acesteia, cum nici efectuarea voluntară a unei expresii 25

FILOGENÍE s. f. 1. Procesul evoluției formelor organice ori a unui grup de animale sau de plante în cursul dezvoltării istorice a lumii vii; filogeneză. 2. Ramură a biologiei care cercetează filogenia (1). – Din fr. phylogénie. Sursa: DEX '98 (1998) 26 Factorii de atracție reflectă condițiile externe care pot duce la prezentarea strategică a expresiei afective (Krebs şi Dawkins, 1984). De exemplu, autoprezentarea – proces de formare a unei impresii despre sine în mediul social (în termini de abilități, statut economic, mentalitate, preferințe etc. – conforme sau nu cu realitatea) (Scherer, 1985). 27 Acest tip de evaluare este prezent și în animale (Leyhausen, 1967).

17

(e.g. mișcare facială) nu necesită conștientizarea completă (ibidem). Această dimensiune reprezintă un continuum care variază de la total conştient la total inconştient (Hall et al., 2005). Există mai multe cazuri în care codificarea inconştientă trece în registrul conştient28 (Bourgoon şi Langer, 1995; Motley, 1992):  noutate;  efort;  conflict între mesaje sau dintre obiectivele comunicării; sau, actualizarea problematică a scopului comunicării;  anticiparea consecințelor negative;  întreruperi neaşteptate. În literatura de specialitate există o distincție clară între monitorizarea propriului comportament şi al cea a altor oameni (e.g. Hall et al., 2007). Mai mulți cercetători oferă date referitoare la faptul că percepția şi interpretarea indicatorilor nonverbali ai celorlați oameni este automată, deci rareori conştientă (e.g. Ambady şi Gray, 2002; Bargh şi Chartrand, 1999; Bargh şi Williams, 2006), iar percepția altora vs. a sinelui este (referitor la comportamentele nonverbale) este mai exactă (DePaulo, 1992). Hall şi colaboratorii (2007) consideră că există două cauze posibile: (1) concentrarea procesării cognitive este realizată mai mult asupra altor trăiri interioare şi (2) imposibilitatea de a monitoriza sinele dintr-o perspectivă exterioară, extracorporală. De asemenea, după cum arată câteva studii, dificultatea cognitivă (e.g. conversație) şi anxietatea sau frica afectează procesarea indicatorilor nonverbali (Hanggi, 2004; Patterson, 1995; Patterson şi Stockbridge, 1998; Schroeder, 1995). Cele patru dimensiuni detaliate până acum pot fi considerate a fi independente, deși arar două grupări: pe de o parte, efectuarea voluntară, reglarea și factorii de atracție, iar pe de altă parte conștientizarea, efectele de îndemnare și lipsa controlului. Tabelul 1.3 oferă o sineză a celor patru dimensiuni: TABELUL 1.3. DIMENSIUNI ALE EXPRIMĂRII NONVERBALE (Scherer, 2000) DIMENSIUNE DESCRIERE gradul în care expresia este factori de îndemnare vs. determinată de factorii atracție (push vs. pull) fiziologici vs. mediul social gradul în care expresia este involuntar vs. voluntar declanșată de starea unui obiectiv concret gradul în care expresia se control vs. lipsa controlului află sub impulsul inițial (i.e. nervos) vs. gradul de control gradul de conștientizare al efortului (potențial) de conștientizare reglare, sau al factorilor de îndemnare

28

De asemenea, Hall et al. (2007) au arătat că şi monitorizarea propriului comportament nonverbal reprezintă tot un continuum; de regulă, oamenii îşi amintesc zâmbetele şi privirea mai facil decât gesturile şi autoatingerile, conştientizarea mişcărilor proprii fiind legată puternic de monitorizare acestora. În acelaşi registru, Barr şi Kleck (1995) au arătat că mişcările faciale sunt mai facil amintite decât cele corporale sau parametrii vocali, iar Gosling et al. (1998) arată cum râsul propriu este mult mai bine memorat şi amintit decât întreruperea discursului altora. Anterior, Ross şi colaboratorii (1983) au arătat că amintirea comportamentelor în legătură cu o altă persoană sunt biasate de atitudinea față de aceasta.

Revenind la comunicare, după cum am specificat în secțiunea anterioară, aceasta este un proces de transmitere a informațiilor de la emițător la receptor. Detaliind, cele mai simple forme de comunicare ar trebui să conțină un mesaj, un canal de comunicare (engl. channel), o modalitate de comunicare (engl. medium), feedback şi context (Adler şi Towne, 1996; Gudykunst, 1991; Gudykunst şi Matsumoto, 1996). Acestea vor fi detaliate în continuare. În primul rând, mesajul se poate referi la orice este transmis: o emoție, o stare, o idee etc. (Gouran, 1990). De asemenea, orice mesaj, indiferent de complexitatea sa, trebuie să fie codificat şi decodificat pentru a fi transmis şi procesat cu succes (O‘Hair et al., 1998). Ultimele două elemente vor fi detaliate mai târziu. Totodată, canalul şi modalitatea de transmitere a mesajului sunt două dimensiuni care pot fi grupate în aceeaşi categorie. După Fiske (1990), modalitatea de transmitere poate fi de prezentare (e.g. mişcări faciale, voce, postură, îmbrăcăminte şi accesorii etc.), de reprezentare (e.g. artă, cărți etc.), sau mecanică (e.g. TV, radio etc.). Cele trei diferă în complexitatea informațiilor pe care le suportă (Harwood, 2000; O‘Sullivan, 2000; Westmyer şi Rubin, 1998). De asemenea, când sunt prezente mai multe modalități (e.g. expresii faciale şi vocale simultane), comunicarea este multimodală. În continuare, canalul de transmitere descrie conexiunea dintre emițător şi receptor (DeVito, 1998), care poate fi vizuală, auditivă, chimicolfactivă, sau tactilă (ibidem). În lipsa canalelor principale de comunicare, oamenii se pot baza pe altele secundare (e.g. în cazul convorbirilor telefonice, când singura modalitate de transmitere este cea verbală, este analizat conținutul vocal) (Fichten et al., 1992). Modalitatea/mijlocul şi canalul sunt uneori doi termini folosiți sinonim în literatura de specialitate, deşi există aceste diferențe. În al treilea rând, feedbackul apare doar după ce mesajul a fost transmis (vezi şi S58). Este un mijloc de monitorizare a receptorilor pentru a observa dacă decodificarea a fost corectă. Indicatorii nonverbali, ca şi cei verbali, pot influența comportamentul oamenilor din jur (Capella şi Greene, 1982). De exemplu, mimica (i.e. imitare; vezi S55) de orice tip este considerată un reflex care are ca funcție comunicarea simpatiei către persoana imitată în mod inconștient; există cercetători care au adus dovezi încă din anii 1980 care arată parțial faptul că mimica nu reflectă doar stări interne, funcția comunicativă fiind principală (e.g. Bavelas et al., 1988) - i.e. mimica este expresivă (sinteze: Chartrand și Bargh, 1999; Chartrand et al., 2002). Totodată, mimica facială apare foarte devreme în dezvoltarea umană (e.g. Meltzoff și Moore, 1977; Termine și Izard, 1988), în comparație cu cea corporală (Jones, 2012). Împreună cu datele prezentate anterior ale dimensiunii conștientizării, această ultimă remarcă poate indica faptul că modalitatea principală de comunicare nonverbală umană este cea facială, bineînțeles, prin canalul de comunicare vizual. În al patrulea rând, contextul este foarte important pentru producerea comunicării (Rosengren, 2000). Deşi nu sunt clari toți factorii care contribuie aici, probabil că unul din cei mai importanți este prezența altor oameni în apariția și modelarea unui comporta18

ment anume. De exemplu, Schützwohl şi Reisenzein (2011) au arătat că expresiile faciale ale surprizei nu sunt influențate în apariție de prezența sau absența altor oameni (vezi şi Chovil, 1991). Pe de altă parte, tot în cadrul contextului pot fi luați în calcul factorii care pot perturba semnalul, cum ar fi zgomotul sau distanța dintre persoane (Laver, 1991). Ultimii factori pot influența comportamentul, cum ar fi creşterea intensității vocii în cazul zgomotelor puternice (ibidem). Pentru a complica şi mai mult lucrurile, de exemplu, proprietățile acustice obiective nu corespund neapărat cu cele subiective (i.e. percepția) (Gramming şi Sunberg, 1988; Titze, 1992). Revenind, este interesant faptul că anumite comportamente – în special mişcări faciale afective – apar în contexte asociale, când persoana este singură (Ekman, 1984; Ekman et al., 1990; Fridlund, 1991, 1997), contrazicând ipoteza faptului că expresiile faciale generate de emoții au un rol pur social, de comunicare. Zajonc (1985; Zajonc et al., 1989) susține această perspectivă etologică prin dovezi empirice. Cercetătorul arată cum musculatura facială are funcția de limitare a fluxului sanguin al venelor, facilitând sau obstacolând răcirea sângelui care ajunge la creier. Mai departe, temperatura cerebrală influențează direct – prin inhibare sau facilitare – eliberarea neurotransmițătorilor legați de emoții. Zajonc este de părere că mişcările faciale declanşate de emoții au rol atât comunicativ, cât şi somatic. În mod oarecum similar în cazul privirii, Butterworth (1978) a emis următoarea ipoteză: direcția privirii din comunicarea interumană are funcția de planificare a vorbirii, mai exact de monitorizare (constantă, dar nu neapărat permanentă) a receptorilor pentru a observa dacă mesajul este transmis corect. Astfel, Butterworth mai menționează faptul că evitarea privirii apare, posibil, ca urmare a încărcării cognitive prea mari: dacă planificarea vorbirii este prea solicitantă, mutarea privirii în altă parte decât receptorul diminuează cantitatea de informații, facilitând procesarea verbală29. Acestea fiind spuse şi revenind la analiza indicator vs. expresie, se pare că orice comportament măsurabil este un indicator sau semnal; dacă acel comportament are printre funcții comunicarea, atunci este o expresie. Terminologic, expresia este inclusă în indicator. Mişcările faciale sunt în primul rând un indicator al unei stări sau reacții (hrănire – acțiune instrumentală -, emoție etc.); sunt expresie atunci când (1) au dobândit funcție comunicativă în cursul evoluției, cum sunt expresiile faciale ale emoției bucuriei (e.g. Tomkins şi McCarter, 1964), sau(/şi) (2) când sunt învățate şi au de regulă traducere directă în limbajul comun (e.g. semnul O.K. făcut cu mâna; e.g. Ekman şi Friesen, 1969). În cazul privirii şi al ipotezei lui Butterworth, situația este ceva mai dificilă: evitarea privirii poate fi un indicator al faptului că vorbitorul sau vorbitoarea are dificultăți în procesarea verbală; chiar dacă acest comportament poate fi interpretat corect de observatori, tot nu reprezintă o expresie, deoarece acest comportament nu are valoare comunicativă pentru părțile implicate, sau cel puțin nu încă. Doar dacă toate persoanele implicate în acea conversație ştiu că evitarea privirii indică dificultate cognitivă, atunci acel comportament ocular este expresiv, nu doar indicativ. Bineînțeles, aici este vorba de privirea din 29

Această ipoteză a fost susținută de date empirice încă de la început: Beattie, 1978, 1981; Cegala et al., 1979.

timpul unei conversații într-un context particular (i.e. dificultate cognitiv), însă privirea poate avea rol comunicativ - i.e. este expresie -, după cum a fost demonstrat prin cercetarea atenției comune (vezi S28). Continuând identificarea dimensiunilor comportamentelor nonverbale, ultimele sunt relaționate abilităților sociale (Bell şi Farrell, 1987), aici apărând diferențe interindividuale (Elfenbein et al., 2001). În ceea ce priveşte codificarea şi decodificarea, intervin factori care biasează corectitudinea acestora. De exemplu, mai mulți autori au demonstrat că oamenii recurg la scheme comune, populare, în legătură cu indicatorii nonverbali pe care ar trebui să îi folosească în minciună (pentru discuții legate de expectanțele nonverbale vezi şi Burgoon et al., 1989; Patterson, 1999); contrar opiniei populare, aceste scheme sunt de multe ori eronate (e.g. Bernieri, 2001; DePaulo et al., 1985; Ekman şi Hall şi Braunwald, 1981; O‘Sullivan, 1991; Krauss, 1981; Kraut şi Poe, 1980; Riggio şi Friedman, 1986; Stiff şi Miller, 1986). Prin urmare, dacă schemele referitoare la indicatorii nonverbali nu sunt conforme cu realitatea, codificarea şi decodificarea indicatorilor (deci şi a expresiilor) pot fi problematice (vezi şi Carney et al., 2005; Rosip şi Hall, 2004). În special decodificarea indicatorilor nonverbali a fost cercetată în amănunt, apărând termenul de sensibilitate interpersonală30 (Burgoon şi Bacue, 2003; Hall et al., 2005). Aici există mai multe dimensiuni care influențează decodificarea, cum ar fi atenția, conştientizarea, dinamica stimulului, sau canalul de comunicare (Bernieri, 2001; Hall şi Bernieri, 2001). De asemenea, o dimensiune importantă a comportamentelor nonverbale este dinamica. După Hall et al. (2005), aceasta reprezintă un continuum. Orice comportament este însă dinamic, inclusiv trăsăturile faciale, care se modifică în perioade mari de timp. Chiar dacă există această variabilitate mare, de regulă comportamentele sunt considerate fie statice, fie dinamice (e.g. Hall şi Murphy, 2004; Horgan et al., 2004). O altă dimensiune identificată este originea expresiei – i.e. modul în care acel comportament nonverbal a devenit o parte a repertoriului individului (Ekman, 1969). Aici apar două posibilități de dobândire a acelui comportament: modul congenital (e.g. mișcările reflex sau expresiile faciale involuntare universale) și modul social, prin învățare31. Dimensiunea modului de dobândire este similară cu factorii de atracție și îndemnare. Diferența: modul de dobândire implică sursa de învățare, iar îndemnarea și atracție sursa momentană de generare sau apariție al comportamentului. Un ultim subiect de discuție este limita dintre verbal şi nonverbal, discutată şi în secțiunea anterioară. Există mai multe comportamente care nu pot fi încadrate cu certitudine într-una dintre categorii (Hall et al., 2005): 30

Această capacitate are două dimensiuni: acuratețea şi cunoaşterea (Hall et al., 2005). De exemplu, zâmbetul veritabil implică doi muşchi faciali (Ekman et al., 1990). Acuratețea se referă la capacitatea de a identifica cele două mişcări, iar cunoaşterea la informațiile pe care persoana le are despre cele două mişcări, posibil ca tot unitar. 31 De exemplu, învățarea unor mișcări folositoare în interacțiunile sociale, cum ar fi aprobările din cap. Ca și factorii congenitali, originea socială nu presupune neapărat conștientizarea modului de dobândire.

19

1.

2.

3.

4.

mişcările emblematice sau simbolice, cum ar fi ridicatul din umeri – nu ştiu -, sau cele două degete care formează un V – victorie; aceste comportamente, deşi efectuate doar cu ajutorul corpului, nu al cuvintelor, pot fi traduse direct în limbaj, deşi decodificarea este valabilă doar în anumite culturi (e.g. Ekman, 1977b; Ekman şi Friesen. 1972); sau, Goodwyn și colaboratorii (2000) arată că gesturile simbolice ajută la dezvoltarea limbajului în copilăria timpurie, cercetătorii diminuând astfel limita dintre verbal și nonverbal; gesturile mâinilor şi brațelor care apar în timpul vorbirii (i.e. comportamente de ilustrare) sunt legate de producerea cuvintelor (e.g. Bavelas, 2000; McNeill, 1985; S40); sincronizarea cu vorbirea ar putea fi considerată chiar o dimensiune a comportamentelor nonverbale, existând un studiu care arată cum expresiile faciale pot avea funcție semantică și sintactică în timpul conversațiilor (Chovil, 1989); cuvinte precum mm-hmm, da, sigur – ca răspuns în timpul cuvântării cuiva (i.e. comportamente de reglare) – sunt considerate comportamente nonverbale datorită faptului că nu depind de conținutul lingvistic (Hall et al., 2005); limbaje speciale, cum ar fi cel al semnelor, ori semnalele trimise cu ajutorul fumului şi focului în anumite culturi, care sunt de obicei considerate comportamente nonverbale (Hall et al., 2005), deşi nu este cert unde ar trebui încadrate.

În final, intensitatea, frecvența de apariție şi durata sunt variabile care fac diferența nu între tipurile de comportament, ci mai degrabă între acelaşi tip de comportament în mai multe momente de apariție. Tabelul 1.4 prezintă sinteza dimensiunilor pe care leam detaliat. Ar trebui menționat faptul că majoritatea ramurilor, deşi sunt prezentate într-o manieră dihotomică, reprezintă de fapt continuumuri (Zivin, 1985). De exemplu, conştientizarea poate fi graduală, la fel şi dinamica.

MIMICĂ

EMBLEMĂ

INDICATOR

EXPRESIE

TABELUL 1.4. CONCEPTUALIZAREA COMPORTAMENTULUI NONVERBAL

voluntar, deliberat involuntar, automat, spontan factori de îndrumare factori de atracție congenitală; filogenetică prin învățare; ontogenetică da nu da (grad?)

x

x

x

x

x

x

x

x

x

x x

x x

x x

x

x

x

x

x

x x x

x x x

x x x

nu

x

x

x

da (modalitate?) nu social asocial semnal perturbat semnal facilitat

x x x

x x x x x x

x x x

COMPORTAMENT DIMENSIUNE inițiativă* apariție origine, dobândire conştientizare* posibilitate de control* reglare*

context

RAMURĂ

x

x x x

x x

x x x x

x x

dinamică* manifestare codificare decodificare canal de transmitere sau mijlocitor modalitate sau mijloc de transmisiune intenție simbolică; traducere directă în limbaj sincronizarea cu vorbirea

comportament static comportament dinamic internă externă corectă incorectă (grad) corectă incorectă vizual auditiv tactil olfactiv gustativ prezentare reprezentare

x

x

x

x

x

x

x

x

x x x x x x x

x x x x x x x x

x

x

mecanică comunicativă noncomunicativă da

x

x

x

x

nu

x

x x x x x x x x x x x x x

x x x x x x x x x x

x

x

x x x

x

x

x

x

da

x

x

x

nu

x

x

x

*dimensiunea reprezintă un continuum, deşi sunt prezente ramuri dihotomice.

TABELUL 1.5. TERMINOLOGIE FINALĂ  transformarea informației într-o formă stocabilă în memorie, cum ar fi codurile vizuale sau cele acustice (DIP, 2004, p. 69); cod (engl. code)  sistem care planifică semnalul în informație care are sens, înțeles, gata pentru transmisie şi decodificare (Krauss, 2002); transformarea informațiilor sau semnacodare, codificare lelor într-o formă adecvată pentru (engl. coding) decodificare; (vezi encodare şi decodificare) orice manifestare externă sau internă a comportament un ui organism; proces comportamental care are ca scop transmiterea unui mesaj de la comunicare emițător la receptor; necesită emisie şi recepție corecte (i.e. codificare şi decodificare); proces de transformare a semnalelor de decodare, decodiintrare în mesaje (DIP, 2004, p. 89); ficare (engl. transformare a unui mesaj codificat în decode) prealabil în vederea utilizării sale (MDP, 1999/2006, p. 305); proces de transformare a informațiilor într-o formă convenabilă pentru stocarea în memorie (DIP, 2004, p. 116); encodare (engl. transformare, prin intermediul unui encoding) cod, a informației care soseşte la intrarea unui canal (MDP, 1999/2006, p. 415416);  comportament care a dobândit valoare comunicativă în mod ontosau filogenetic;  reprezintă o manifestare externă (voluntară sau nu) a unui comporexpresie tament cu scopul şi posibilitatea de a fi observat şi interpretat corect de alți indivizi;  este o ramură a indicatorului care are valoare comunicativă și mani20

feedback

indicator sau semn

input

lexic lexicon

output

procesare ascendentă (engl. bottom-up)

schemă (engl. schema)

semantciă sintaxă

festare externă (i.e. observabilă, măsurabilă); set de reacții pe care receptorul le transmite vorbitorului în timpul unei conversații (Allwood et al., 1992);  comportament manifestat de organism care reprezintă un aspect măsurabil (obiectiv sau subiectiv), de cele mai multe ori referitor la prezența unui comportamentcauză; (este un termen mai general decât expresia.);  semnal care este legat cauzal de mesajul pe care îl poartă (Krauss, 2002); de exemplu, roşirea facială înseamnă jenă (în anumite contexte), însă doar pentru că oamenii ştiu că jena poate produce roşire facială; informație introdusă într-un sistem (DIP, 2004, p. 244); ansamblu de informații introduse într-un sistem sau subsistem, unde vor fi transformate şi vor da naştere unei ieşiri/output (MDP, 1999/2006, p. 599); totalitatea cuvintelor dintr-o limbă (Pinker, 1994); dicționar mintal care constă în cunoștințele intuitive referitoare la cuvinte și înțelesul acestora (Pinker, 1994); semnal de ieşire (DIP, 2004, p. 69); rezultat al unei operații sau al unui şir de operații de procesare a informației (MDP, 1999/2006, p. 856); procesare perceptuală bazată pe extragerea informației direct din semnalul senzorial (e.g. intensitatea, înălțimea și frecvența - componente ale unei unde sonore); opusă procesării descendente (engl. top-down), care folosește cunoștințele și expectanțele pentru a ghici, prezice, sau completa mesajul perceput (Pinker, 1994); reprezentare internă (i.e. cognitivă) a unei anumite activități fizice sau mintale specifice (DIP, 2004, p. 295); structură prototipică reunind cicluri de acțiune sau de obiecte, de evnimente, care diferă între ele, dar sunt considerate echivalente de către individ (MDP, 1999/2006, p. 1085); reguli și intrări lexicale care se referă la înțelesul unui morfem, cuvânt, frază sau propoziție (Pinker, 1994); componentă a gramaticii care aranjează cuvintele în propoziții și fraze (Pinker, 1994);

PROBLEMA PROTOTIPURILOR FACIALE Conform teoriei categoriale, cel puțin o parte din emoții au expresii faciale specifice, unice (e.g. Ekman, 1973), acesta fiind elementul care a generat teoria emoțiilor primare. Programele afective (e.g. Ekman, 1997a; Izard, 1991; Tomkins, 1962) presupun faptul că sistemul afectiv uman este bazat pe un număr limitat de mecanisme automate şi filogenetice, printre care şi un program motor care se ocupă de expresiile faciale. Aceste neuroprograme ar trebui să fie activate doar atunci când este declanşată o emoție primară; acesteia din urmă îi aparțin doar anumite configurații de mişcări faciale (i.e. expresiile faciale complete, prototipice), în cazul ideal în care expresia nu este mascată sau inhibată.

Deşi o teorie dominantă în domeniul afectiv, inclusiv în ramura nonverbală, prototipurile din teoria programelor afective nu a beneficiat de suport empiric (e.g. Reisenzein, Studtmann şi Hortsman, în curs de publicare; Russell et al., 2003). Totodată, legătura presupusă dintre dintre emoție şi expresiile faciale nu este bine definită, astfel: 1.

2.

3.

pentru situațiile în care, conform teoriei, se prezic anumite mişcări faciale, acestea din urmă nu apar, sau apar prea rar pentru a confirma predicțiile prototipice (Fernández-Dols şi Ruiz-Belda, 1997; Fischer et al., 2003; Reisenzein, 2000; Reisenzein et al., 2006; Russell et al., 2003); dacă acele mişcări apar, nu sunt prezente în cadrul unei configurații complete, ci individual (Carroll şi Russell, 1997; Reisenzein, 2000; Reisenzein, et al., 2006); apariția anumitpr expresii faciale poate fi influențată de contextul social (Fischer et al., 2003; Fridlund, 1991; Holodyaski, 2004; Kraut şi Johnston, 1979; Parkinson, 2005; Ruiz-Belda, 2003; Wagner şi Lee, 1999), deşi pentru surpriză prezența altor oameni nu influențează producerea miișcărilor (Schützwohl şi Reisenzein, 2011). CLASELE AFECTIVE

Comportamentul nonverbal reflectă, de obicei, emoții, nu alte tipuri de afecte. Însă poate reflecta o dispoziție prin frecvența și intensitatea de apariție a unor expresii, în comparație cu starea normală a individului (Ekman, 1978). În continuare, înainte de a începe detalierea domeniului nonverbal, este necesară clarificarea unui alt aspect esențial, dar ignorat sau înțeles greșit, al afectivității: familiile (sau clasele) afective (engl. emotion family) (Ekman, 1997c). Clasa afectivă descrie afecte relaționate pe baza mai multor caracteristici. O familie afectivă este denumită după cel mai general termen folosit într-o limbă. De exemplu, enervarea (engl. anger) conține emoții (iritare, furie), dispoziții (iritabilitate), predispoziții (ostilitate) și scenarii afective (ură) (Ekman, 1997c; Ekman și Cordaro, 2011). De fapt, familiile afective reprezintă termenii pe care Ekman îi consideră emoții primare (Ekman și Cordaro, 2011), conform teoriei categoriale. Pe de altă parte, în teoria componențială se vorbește despre emoțiile modale, concept foarte similar cu acela de clasă afectivă (Scherer, 1994). Conceptul de clasă presupune universalitatea fenomenelor afective, o altă problemă. Universalitatea a beneficiat de dovezi empirice în următoarele domenii: 1. semantică: prezența mai multor termeni afectivi translatabili în 37 de țări (Wallbott și Scherer, 1986); anumite culturi, însă, nu conțin termeni pentru a descrie nici măcar afecte banale, des întâlnite (e.g. frica sau enervarea), deși lipsa termenilor nu exclude universalitatea; 2. expresiile faciale: există mișcări faciale prototipice prezente în mai multe culturi (Eibl-Eibesfeldt, 1972; Ekman, 1972; Ekman et al., 1988), deși au fost identificate și diferențe intraculturale (RicciBitti et al., 1989); 3. antecedentele: evenimentul care declanșează emoția este universal. De exemplu, moartea persoanelor apropiate declanșează tristețea (Scherer 21

et al., 1986rr), deși dovezile rămân incerte (Scherer 1994). Deoarece emoția apare ca urmare a evaluării cognitive a stimulului, combinațiile care pot rezulta din varietatea verificărilor și subverificărilor dau naștere unui număr foarte mare de posibilități. Sunt acestea cuprinse în limbajul uzual? Sau pot fi identificate patternuri pe baza cărora clasele afective pot fi stabilite? Clasele, dar și afectele modale presupun un pattern prototipic de evaluare, expresie, tendințe de acțiune și sentiment. Patternul este posibil dacă în evaluare sunt verificate doar o parte din caracteristicile stimulului, sau verificarea este mai frecventă doar pentru anumite caracteristici în comparație cu altele (Scherer, 1994). Totodată, prototipul presupune legătura evaluării cognitive de alte componente ale emoției, cum ar fi expresia (vezi și Smith și Ellsworth, 1985). Prin urmare, deoarece verificările pot fi secvențiale (Delplanque et al., 2009), mișcările faciale expresive pot, de asemenea, să apară în mod progresiv și secvențial, cumulativ. Această secvențialitate este o reacție de adaptare, alături de schimbările fiziologice din timpul emoției. Figura 1.8 prezintă un exemplu: printr-un proces cumulativ, expresia neutră (prima figură, coloana dreaptă) capătă treptat noi elemente faciale pe baza noutății (ridicarea sprâncenelor și a pleoapei superioare), negativității (contracția pleoapelor și/sau ridicarea buzei superioare), obstructivității (încruntare) și controlului (amplificarea contracțiilor musculare descrise anterior).

FIG. 1.8. SCHIMBĂRI SECVENȚIALE ȘI CUMULATIVE CA URMARE A VERIFICĂRII COGNITIVE A UNUI STIMUL (CONFORM IPOTEZEI TEORIEI COMPONENȚIALE) (preluat și tradus din Scherer, 1992b, p. 156)

În cele din urmă, fig. 1.9 prezintă un sistem ramificat de organizare a claselor afective.

FIG. 1.9. O POSIBILĂ STRUCTURĂ RAMIFICATĂ A CLASELOR SAU FAMILIILOR AFECTIVE (Shaver et al., 1987) >>>

22

C01 _____ INTRODUCERE

C02 _____ PROXEMICA ȘI POSTURA

C02 | PROXEMICA ȘI POSTURA

S03 | DOMENIUL PROXEMICII INTRODUCERE Poate fi proxemica32 semiotica33 spațiului, fiind bazată la început pe principiile acesteia? Proxemica este totuși un termen mai restrâns, având legătură cu domeniul nonverbal; semiotica spațiului este un domeniu ceva mai interdisciplinar. Pentru început, cea mai mare parte a determinanților comportamentului proxemic este dată de diferențele de sex, vârstă, sau condiție mintală, acestea fiind studiate în cadrul psihologiei sociale. Există mai multe ramuri în care proxemica este cercetată:  psihologia mediului - o ramură a psihologiei sociale (Mehrabian, 1976);  psihologia cognitivă (Canter, 1977; Moles şi Rohmer, 1978);  interacțiunea semiotică-zoosemiotică - studiul comportamentului teritorial al oamenilor şi al animalelor;  filozofie și antropologie (Bollnow, 1963; Gosztonyi, 1976). De asemenea, comportamentul proxemic al propriei culturi este respectat în mod subconştient, până în momentul în care normele sunt încălcate. Hall (1966) şi Watson (1974) propun câteva dimensiuni ale comportamentului proxemic din punct de vedere al extensiei spațiale (variază în funcție de cultură):  microspațiu: spațiul înconjurător imediat al persoanei (i.e. spațiu peripersonal);  mezospațiu: spațiul din jurul persoanei direct accesibil; denumit și spațiu peri-personal;  macrospațiu: teritorii mai extinse, cum ar fi oraşul sau regiunea. Totodată, s-au propus mai multe niveluri ale proxemicii în cadrul dimensiunii culturale a acesteia (Hall, 1966; Watson, 1970):  nivel infracultural: înrădăcinat în istoria biologică; comportament teritorial;  nivel precultural: percepția senzorială a spațiului;  nivel microcultural: comportamentul spațial determinat de regulile şi standardele culturale. Mergând mai departe, Hall (1963b) propune un sistem de notare pentru comportamentul proxemic din microspațiu, având opt variabile: 1. identificatori postură-sex (e.g. femeie, aşezată); 2. orientare sociofugală-sociopetală (variind de la față în față la spate în spate); 3. cod kinestezic (distantele părților corpului, variind de la accesibil la contact); 4. cod de contact (variind de la tinere sau mângâiere la lipsa contactului/atingerii); 5. cod vizual (privirea);

32

Deși proxemica și postura sunt considerate domenii nonverbale separate, le-am tratat în cadrul aceluiași capitol deoarece reprezintă două aspecte statice, nonmotoare. 33 SEMIÓTIC, -Ă, semiotici, -ce, s. f., adj. I. S. f. 1. Semiologie (2). 2. Ramură a logicii simbolice (matematice) care se ocupă cu studiul general al semnelor. II. Adj. Referitor la semiotică (I), de semiotică. (Pr.: -mi-o-) – Din fr. sémiotique. Sursa: DEX '98 (1998)

C02 _____ PROXEMICA ȘI POSTURA

6. 7. 8.

cod termal (căldura radiată); cod olfactiv (odoruri sau respirație); volumul vocii (variabilă care ține de paralingvistică).

Deci proxemica se referă la studiul percepției umane şi structurarea spațiului înconjurător şi interpersonal. Există o distincție între teritoriu, zona-tampon corporală (i.e. spațiul peripersonal) şi distanța interpersonală. Teritoriul reprezintă o regiune spațială pe care un ins o pretinde. Teritoriul diferă de zona-tampon corporală prin legarea/asocierea unor locații sau posesiuni (e.g. locuință sau automobil). Zona-tampon corporală este bula invizibilă și permanentă a insului, limita care nu este încălcată de alții în mod preferențial. În fine, distanța interpersonală reprezintă distanța păstrată față de o altă persoană în funcție de relație şi context (Scherer și Wallbott, 1985). Individualitate: în ceea ce priveşte spațialitatea, pe lângă dimensiunile geometrice şi topologice ale acesteia, cercetările noi pun accentul şi pe dimensiunea culturală, socială şi psihologică ale spațiului. Anumite teorii sunt bazate pe faptul că spațiul nu este definit doar în termenii locației sau ai geometriei euclidiene. Din punct de vedere psihologic, spațiul este de asemenea reprezentarea acestor mărimi (e.g. locație) percepute pe baza simțurilor. Spațialitatea şi încorporarea fizică (engl. embodiment) în mediu este o parte fundamentală a experienței vieții: oamenii sunt ființe localizate spațial. Mai mult, combinând conştiința de sine, spațialitatea şi încorporarea, omul căpătă un simț de separare şi individualitate față de mediu şi față de alte ființe, putându-se separa mintal de exterior, deşi propria persoană face parte din mediu - omul se autopercepe ca fiind o entitate separată şi (uneori) complet autonomă (Nova, 2005). Afiliere sau asociere: managementul spațiului este un alt subiect esențial, putând varia de la găsirea unor obiecte în mediu până la navigație. Cu toate acestea, pe lângă necesitățile funcționale ale spațiului, există şi anumite aspecte sociale rezultate din faptul că cei mai mulți oameni pot colabora unii cu alții (Nova, 2005). Memoria: un rol important al spațiului în psihicul uman este organizarea memoriei. Cognițiile legate de un anumit loc sunt o strategie a memoriei foarte veche: oamenii îşi pot aminti o listă de elemente prin ataşarea sau asocierea mintală a fiecăruia cu un anumit loc (Yates, 1969). Kirsh (1995) consideră că există mai multe moduri în care spațiul este folosit în mod inteligent:  aranjamentele spațiale simplifică alegerea sau selectarea obiectelor din mediu, selecția fiind produsul căutării vizuale a acțiunilor disponibile: diminuând acțiunile percepute, atenția este concentrată doar asupra acțiunilor posibile, iar multe alte decizii pot fi eliminate (pe baza unei ierarhii);  aranjamentele spațiale simplifică percepția: conform teoriei gestaltiste, oamenii folosesc obiectele grupate pentru a clasa (i.e. a pune într-o categorie); în afară de proximitate, sunt folosiți şi alți factori precum similaritatea, continuitatea



sau mişcarea colectivă/comună; dinamica spațială reduce computația34 internă (engl. internal computation): spațiul poate diminua numărul de căutări mintale implicate în alegere/selectare şi numărul de computații vizuale necesare monitorizării stării curente.

Rezolvarea problemelor: Kirsh şi Maglio (1994) oferă explicația gradului în care spațiul este folosit ca o resursă în rezolvarea problemelor, autorii făcând diferența între două tipuri de acțiuni:  epistemice: acțiuni fizice care rezultă în computații mai uşoare, mai rapide sau mai exacte. Acestea sunt acțiuni externe pe care un organism le executa pentru a îşi schimba starea computațională;  pragmatice: acțiuni care creează stări fizice care ajută la progresul unui obiectiv. În contextul spațialității, acțiunile epistemice au loc în spațiul fizic şi au ca funcție principală îmbunătățirea cognitivă din timpul computației prin:  reducerea încărcăturii cognitive (i.e. diminuarea complexității spațiale);  reducerea numărului de paşi necesari (i.e. diminuarea complexității temporale);  reducerea probabilității de apariție a erorilor (i.e. diminuarea nesiguranței). Pentru Kirsh, acțiunile deictice (i.e. de indicare a direcției), scrisul, manipularea obiectelor sau aranjarea poziției şi orientării obiectelor apropiate sunt exemple ale modului în care oamenii codifică starea unui proces sau simplifică percepția. Alt domeniu strâns legat de spațialitate este cogniția spațială, care înseamnă a cunoaște ceva: este o reprezentare internă sau cognitivă a structurii, entităților şi relațiilor spațiale (Nova, 2005).

RELATII PROXEMICE RELAȚIA OM-OM Distanța dintre indivizi este importantă în termenii interacțiunii sociale. Proxemica este de fapt un termen introdus de Hall (1966) pentru a descrie utilizarea socială a spațiului în mediul fizic, în special a spațiului personal. Revenind, acesta din urmă este zona din jurul propriului corp, delimitată de o graniță invizibilă. Acest spațiu funcționează că o zonă-tampon în interacțiunile sociale şi dispare în anumite situații deosebite (e.g. lift, mulțime etc.). Hall propune patru distanțe principale identificate în interacțiunile sociale din Statele Unite: TABELUL 2.1. PROXEMICA ȘI DISTANȚELE INTERACȚIUNILOR SOCIALE (Hall, 1966) CATEGORIA DIS- DISTANȚA APRO- TIPUL INTERACȚITANȚEI XIMATIVA UNII consolare, sprijin; intimă < 0.5 m amenințare conversație între personală 0.5 – 1.25 m prieteni persoane necusocială 1.25 – 3.5 m noscute 34

COMPUTAȚIE – calcul.

25

C02 _____ PROXEMICA ȘI POSTURA publică

> 3.5 m

discurs public

Mai mult, fiecare distanță are un înțeles particular, în termenii tipului de interacțiune permisă, iar Hall afirma că aceste semnificații variază cultural. Totodată, distanța constrânge tipurile de interacțiune care pot să apară prin comunicarea de către participanți, a naturii relațiilor dintre aceştia şi activitatea lor (Nova, 2005). Alte studii s-au concentrat pe relația dintre proxemică şi ritualurile sau canoanele sociale. De exemplu, Dean et al. (1975) au demonstrat că indivizii cu un statut social înalt folosesc mai mult spațiu decât cei cu un statut mic. Prin urmare, distanța dintre oameni este un indicator atât al tipului de interacțiune, cât şi al tipului de relație dintre oameni. Totodată, regulile distanței sociale se aplică şi în mediile virtuale, cum ar fi Active World sau Online Traveler. Într-adevăr, în mediile virtuale există distanțe sociale, iar statutul indivizilor este semnalat prin poziționarea avatarelor: aceste convenții sunt transferate din mediul fizic real (Nova, 2005). Totodată, proximitatea amplifică frecvența conversațiilor - există şanse mari că două sau mai multe persoane apropiate fizic să comunice. În acest sens, Kendon şi Ferber (1973) au studiat modul în care două persoane fac tranziția de la contact vizual mutual la începerea unei conversații: una dintre cele două persoane (sau amândouă) aşteaptă până când cealaltă persoană este liberă (în cazul în care este ocupată cu o activitate), după care urmează un moment de privire mutuală care semnalează intenția de comunicare; imediat urmează apropierea fizică la o distanță adecvată (conform regulilor sociale). Cu toate acestea, există şi dezavantaje ale proximității fizice: interacțiunile directe pot fi solicitante din punct de vedere cognitiv, pentru că participanții sunt nevoiți să recurgă la monitorizarea interacțiunii (procesarea cuvintelor rostite sau auzite şi a feedbackului verbal și nonverbal). De asemenea, distanța dintre oameni are o influență mare asupra formării legăturilor de simpatie (prietenie), persuasiunii, sau profesionalismului perceput (Nova, 2005). Latané și colaboratorii (1995) au găsit faptul că gradul în care oamenii se pot influența unii pe alții este indirect proporțional cu distanța dintre locuințele acestora. RELATIA OM-OBIECT Alt subiect al literaturii de spațialitate este relația dintre oameni şi obiectele care se afla lângă aceştia în timpul unei interacțiuni sociale. Când o persoană vorbeşte despre un obiect altei persoane, cele două sunt implicate într-un proces numit comunicare referențială (e.g. Clark şi Wilkes-Gibbs, 1986). În construirea referinței, vorbitorii încearcă să explice identitatea obiectului, iar stabilirea acestei identități este uneori o sarcina dificilă. În acest sens, trăsături spațiale precum proximitatea, proeminența (engl. salience) şi permanența sunt des folosite pentru a selecta obiectele şi cadrele de referință. Ultimele două servesc la schematizarea locației figurilor/obiectelor (Nova, 2005).

În același timp, obiectele din viața cotidiană pot fi folosite ca o extensie a propriului corp. Van Elk şi Blanke (2011) au demonstrat că observarea obiectelor manipulabile (în acest caz în fotografii) rezultă în recartografierea mintală (engl. remapping) a spațiului peri-personal după vizualizare. Această observare a obiectelor facilitează integrarea35 transmodală (engl. cross-modal) în spațiul peripersonal. Valdés-Conroy et al. (2012) au demonstrat faptul că valența percepută a obiectelor din mediu influențează sistemul peri- și extrapersonal; valența pozitivă are ca efect un bias de percepție a obiectelor ca fiind mai apropiate spațial de sine, în comparație cu obiectele care au o valență percepută negativă sau neutre. În ceea ce priveşte neurobiologia, actualizarea (amintirea) informațiilor conceptuale despre folosirea anumitor obiecte activează aceleaşi zone din creier care sunt asociate cu folosirea efectivă, reală, a acestora: zonele parietale şi cele premotoare. Totodată, folosirea unor obiecte noi/necunoscute extinde spațiul peri-personal propriu şi facilitează integrarea informației multisenzoriale (i.e. a celei provenite din mai multe simțuri). Totodată, observarea obiectelor manipulabile activează reprezentări motoare şi spațiale relevante, facilitând folosirea reală a acelor obiecte (van Elk şi Blanke, 2011). FACTORII DE MEDIU Mediul poate influența dispoziția afectivă, percepția socială, dorința de interacțiune şi intensitatea acesteia. Elementele fixe ale mediului sunt cele permanente sau dificil de modificat şi se împart în două categorii principale: naturale (e.g. relieful) şi antropice (e.g. construcții). Elementele semi-fixe sunt mai uşor de manipulat sau schimbat (e.g. mobila, temperatura, iluminarea etc.). În raport cu aceste două categorii, oamenii percep şi evaluează mediul pe baza a şase dimensiuni (Hargie și Dickson, 2005): 1. formalitate: implică indicatori care conduc la decizii despre comportamentul personal în diverse situații; 2. cordialitate: variații personale referitoare la securitatea, confortul şi facilitatea spațiului; 3. intimitate: gradul în care oamenii care interacționează percep spațiul lor personal şi posibilele intruziuni ale altora; 4. familiaritate: legătura spațiului în care indivizii se află momentan şi abilitatea de a îl compara cu alte spații similare pentru a se adapta mai repede sau a îi face față; 5. constrângere: percepția individului în legătură cu uşurința sau dificultatea de a ieşi dintr-o situație; 6. distanță: percepția apropierii fizice şi psihologice a indivizilor în relație cu cei cu care împarte spațiul. Aceste percepții pot modela tipul interacțiunii şi modul în care este percepută. Modul în care spațiul este configurat şi utilizat poate transmite semnale importante despre cei care îl ocupă, dar şi despre activitățile care se desfăşoară acolo (Hargie și Dickson, 2005). 35

INTEGRARE – principiu de organizare care se aplică la structuri cu elemente ordonate ierarhic, nivelurile superioare exercitând controlul asupra celor inferioare (DP, 1991/1999, p. 409). Proces de unificare a părților într-un întreg (DIP, 2004, p. 185).

26

C02 _____ PROXEMICA ȘI POSTURA

Organizarea unui spațiu interior poate impune autoritate prin crearea unor bariere formate din amplasarea obiectelor din acel spațiu, nu neapărat prin dimensiunile sale. Alți factori ai controlului sunt, de exemplu, posibilitatea de a privi direct utilizatorii spațiului, sau crearea unor spații-tampon înaintea intrării în spațiu. În spațiile de dimensiuni mari, zonele de separare sunt folosite pentru ajustarea psihologică temporară (Hargie și Dickson, 2005).

În acest sens, aranjamentele scaunelor par a influența patternul interacțiunii unui grup (Hare şi Bales, 1963) (fig. 1.3 și 1.4, subcapitolul următor). Interacțiunile dintre oameni sunt afectate de conținutul semantic al conversației, dar şi de indicatori nonverbali precum postura, gesturi şi poziționarea scaunelor. Steinzor (1950) a observat faptul că participanții la o întâlnire de grup care au avut un conflict cu un alt membru al grupului şi-au poziționat scaunul în opoziție cu acele persoane. De asemenea, Steinzor a mai observat că, în cazul unui aranjament circular al scaunelor, participanții interacționează mai mult cu persoanele opuse ca aşezare decât cu cele alăturate. Pe de altă parte, în grupurile de patru persoane durata conversațiilor este mai mare în cazul persoanelor aşezate aproape şi în opoziție (față în față) însă doar în cazul persoanelor sensibile la respingere (Mehrabian şi Diamond, 1971). Totodată, aşezarea scaunelor poate semnala statusul, în special al liderului de grup (Nova, 2005). RELAȚIA DINTRE SPAȚIU ŞI OBIECTE Spațiile fizice şi virtuale nu sunt goale. Fiecare obiect din mediu poate avea un rol în interacțiunile sociale, prin modificarea acestuia sau chiar prin obiectul în sine. A fi în aceeaşi cameră cu cineva înseamnă a avea acces la aceleaşi obiecte (deşi acest lucru poate fi limitat de anumite contexte sociale; Benford et al., 1993). Obiectele din aceeaşi cameră devin în acest caz atât colaborative, cât şi parte a aceluiaşi sistem cognitiv, după cum se afirmă în teoria cogniției distribuite (engl. distributed cognition theory; Flor şi Hutchins, 1991; Nova, 2005).

FIG. 2.1. CONTROLUL SPAȚIULUI PRIN ARANJAMENTUL MOBILIERULUI (Hargie și Dickson, 2005, p. 76) A,B – control puternic; C – control mediu; D – control scăzut

În afara de percepția controlului/autorității, personalitatea utilizatorilor unui spațiu poate fi evaluată pe baza modului de configurare. Extraversia este o caracteristică a spațiilor mai deschise în care, de exemplu, un birou este amplasat lângă perete, nu folosit ca o barieră (Hargie și Dickson, 2005).

RELAȚIA DINTRE SPAȚIU, LOC Și ACTIVITATE Relația dintre primii doi factori şi activitatea umană este complexă şi implicită, din moment ce activitatea oamenilor are loc în spațiu. Din punct de vedere antropologic, locul este definit ca un spațiu ce a dobândit o semnificație că rezultat al activității umane (Nova, 2005). În examinarea impactului interrelației dintre spațiu şi interacțiunile sociale, un rezultat interesant este faptul că acestea din urmă sunt constrânse de spațiul fizic, dar şi că aceste interacțiuni pot modifica spațiul.

Joiner (1976) a studiat spațiile de birouri mici şi a observat că mobila şi alte obiecte pot oferi cel puțin două tipuri de informații: (1) despre ocupant(ă) şi (2) despre modul în care acesta sau aceasta vrea ca alți oameni să se comporte în acea camera. Cercetătorul discută despre modul în care poziția şi locația scaunului au un impact clar asupra interacțiunii. Barierele dintre regiuni sunt percepute ca un simbol al statusului. Cu toate acestea, aceste fenomene variază în funcție de cultura şi de organizație; de exemplu, în mediul academic occidental se foloseşte o aranjare a scaunelor mai deschisă (Nova, 2005). În cele din urmă, Craik şi Appleyard (1980) au observat că este posibil că planificatorii profesionali să evalueze volumul traficului şi nivelul îngrijorării/preocupării locuitorilor pentru criminalitatea din zona pe baza unor fotografii (în San Francisco). De asemenea, Cherulnik (1991) arată că oamenii recurg la deducții ale mediului atunci când încearcă să găsească un loc în care să mănânce (e.g. restaurant). În acest context al mediului necunoscut, nefamiliar, oamenii au tendința să se bazeze şi pe factorii cadrului spațial cum ar fi fațadele clădirilor. Vizibilitatea - posibilitatea de a evalua caracterul unui loc din exteriorul acestuia este o altă caracteristică des folosită (Nova, 2005).

27

C02 _____ PROXEMICA ȘI POSTURA

distanță

DEFINIȚIE

FUNCȚII

distanța dintre oameni

o o o o o o o o

proximitate

distanța mică dintre oameni

vizibilitate

oamenii pot sa vadă alte persoane sau obiecte din mediu

o

conștientizarea mutuală a faptului ca oamenii împart același mediu

o

coprezență referință deictică

teritorialitate

punct de focalizare loc cadrul spațial

mișcările deictice, privirea, atingerea sau gesticularea indică un obiect apropiat menționat personalizarea unui spațiu pentru a comunica posesia acestuia (personală sau în grup) oferă o soluție posibilă şi unică pentru o problemă de coordonare, fără comunicare spațiu care a căpătat standarde sau norme comportamentale şi expectanțe culturale cadrul fizic al unui segment de spațiu

o o o o o o o o o o

o

o o o

indicator al tipului de intervenție; semnalează tipul de relație socială; inițierea conversației; amplificarea frecvenței de apariție a conversațiilor; amplificarea probabilității de întâlnire; facilitarea tranziției întâlnire-conversație; facilitează purtarea unei conversații; ajuta la menținerea obiectivelor şi la conștientizarea grupului; înțelegerea caracterului unui loc din exterior; influența importantă asupra formarii legăturilor de simpatie, persuasiunii, profesionalismului, privirii directe şi privirii comune (vezi S28); oferă acces la aceleași obiecte dintr-un spațiu anume; orientare spațială mutuală; referințele spațiale creează o perspectivă comună, colectivă; roluri sociale în cadrul comunității; control; intimitate; identitate colectivă; încredere; atașament spațial; coordonare spațială; permite un tip de activitate, divizare a activităților, circulație socială; constrânge interacțiunile sociale; în schimb, interacțiunile sociale pot modifica spațiul; planificarea acțiunilor.

SPAȚIU VIRTUAL

DIMENSIUNE

SPAȚIU FIZIC

TABELUL 2.2. SINTEZA FUNCȚIILOR SOCIALE ALE SPAȚIALITĂȚII (Nova, 2005)

x

x

x

x

x x

+/-

x

x

x

x

x

x

x

+/-

x

X = prezență; +/- prezență posibilă

RELAȚIA CU PERSONALITATEA Și AFECTIVITATEA După cum am arătat la începutul capitolului, distanțele interpersonale sunt modelate de factori precum mediul cultural, sexul, vârsta, statusul, subiectul de discuție, sau relația dintre indivizi. Alături de privire şi orientarea corpului, proxemica ajuta la reglarea nivelului de intimitate şi implicare socială. Caracteristicile fizice individuale determină nivelul de apropiere; de exemplu, persoanele care interacționează cu indivizi deformați fizic aleg o distanță inițială mai mare (Hargie și Dickson, 2005). Intrând în detalii, femeile au tendința să folosească distanțe mai mici în timpul unei conversații, în circumstanțe normale. Dacă percep disconfort sau amenințare, se pot depărta, comportament care nu este specific tuturor bărbaților. De asemenea, distanțele interpersonale sunt în general mai mici între persoanele de acelaşi sex, vârstă apropiată, sau/şi status. Copiii foarte mici nu țin cont de convențiile culturale referitoare la distanță (Hargie și Dickson, 2005). De asemenea, distanțele interpersonale sunt doar unul din componentele nemijlocirii36 nonverbale. Diferențele individuale în comportamentul proxemic asociat 36

NEMIJLOCÍT, -Ă, nemijlociți, -te, adj., adv. (Care se face) fără mijlocirea vreunei persoane, fără interpunerea vreunei fapte, întâmplări etc. din afară, pe o cale neocolită, direct. – Ne- + mijlocit. Sursa: DEX '98 (1998)

cu diverse variabile psihologice poate reflecta mai curând preferințele pentru utilizarea unor componente ale nemijlocirii, decât o preferință generală pentru mai mulă sau mai puțină nemijlocire din interacțiunea directă (Hargie și Dickson, 2005). Distantele interpersonale mari sunt asociate cu următoarele trăsături (Ickinger și Morris, 2001):  anxietate;  introversie;  ostilitate;  agresivitate;  femeile care anticipează plictiseală;  timiditate;  indivizii cu o autoapreciere scăzută;  nevrozism;  machiavelianism37 ridicat. În general, distantele interpersonale sunt mai mari pentru persoanele anxioase (care cred că mediul este dificil şi incert) şi de persoanele care încearcă să manipuleze alți oameni (e.g. machiavelianismul). Totodată, ultimii au tendința să fie afectați negativ de densitatea socială ridicată când trebuie să proceseze mintal informații complexe. Comportamentul proxemic poate semnala anxietate prin variații ale stării afective, 37

Machiavelianismul se referă la persoanele care au tendința sa înșele şi manipuleze alți oameni în scopuri personale. Nu sunt motivate de dorința de a avea putere, ci de sentimentul de a se simți fără putere în fața celor care o au (Jones și Paulhus, 2009).

28

C02 _____ PROXEMICA ȘI POSTURA

interpretate ca retragere (engl. withdrawal; Bond şi Iwata, 1976). Pauzele lungi în vorbire, contactul vizual mutual rar şi posturile înclinate în spate (engl. backward-leaning) sunt un pattern care exprimă retragerea atât nonverbala, cât şi cognitivă. Această retragere poate fi un răspuns al intruziunii percepute (Hargie și Dickson, 2005). În același rând, distantele interpersonale mici sunt asociate cu (Hargie și Dickson, 2005):  indivizii care sunt capabili de control emoțional (opusul nevrozismului);  indivizii cu o autoapreciere ridicată;  bărbații extravertiți cu IQ ridicat. Bărbații foarte dominanți se apropie mai mult, mai repede şi mențin un contact vizual ridicat. Bărbații şi femeile dominante se apropie repede şi mult, însă fără contact vizual ridicat. Extraversia nu are legătură mereu cu proxemica, însă s-a observat faptul că persoanele extravertite se apropie mai mult şi mai uşor (Hargie și Dickson, 2005). RELAȚIA CU LIMBAJUL În limbajul comun, similaritatea poate fi exprimată metaforic prin dihotomia aproape (pentru similitudine) vs. departe (pentru discrepantă). În acelaşi mod, similaritatea poate fi influențată de proxemică, de exemplu prin simpla apropiere a două elemente. Cu toate acestea, proxemica influențează stabilirea similarității în funcție de tipul evaluării pe care persoana o face (conceptuală sau perceptuală; Casasanto, 2008). TERITORIUL De asemenea, teritoriul poate fi considerat un obiect. Teriotorialitatea animală reprezintă spațiul geografic în care un animal trăieşte; acest spațiu serveşte funcțiilor biologice (reproducere, hrană, creşterea puilor). Pentru animale, teritorialitatea este semnalată prin indicatori acustici, olfactivi, sau vizuali, care pot semnală mai multe lucruri, de la posesia acelui spațiu până la posibilitatea de a-l apăra. Teritorialitatea umană este ceva mai complexă, fiind destul de diferită față de cea animală. Poate fi delimitată prin granițe invizibile (temporare sau permanente), indicând posesia prin alte modalități (e.g. semne, garduri etc.). Lyman şi Scott (1967) consideră că există patru tipuri de teriotorialitate umană:  publică: locuri în care accesul este liber (parcuri, străzi etc.);  adăpost: spațiu în care indivizii care le posedă au libertate, control şi intimitate (birouri, cluburi, biblioteci etc.);  interacțională: spații în care au loc întâlniri sociale temporare;  corpul: spațiul din jurul propriului corp (denumit şi spațiu peri-personal). De asemenea, teritoriile pot fi primare - private şi deținute de o singură persoană sau grup - şi secundare - spații semipublice şi deschise temporar (Altman, 1975). Tot Lyman şi Scott (1967) consideră că există trei tipuri de intruziuni teritoriale (reacțiile contraintruziune variază în funcție de context şi persoană/grup):

  

violare (prin intruziune); invazie (prin deposedare); contaminare (prin poluare sau distrugere).

Teritorialitatea este legată de domeniul geografiei cognitive, care este o conceptualizare vizuală dezvoltată în legătură cu spațiile geografice prin intermediul hărților cognitive. Aceste hărți explică diferențele pe care indivizii le au în ceea ce priveşte spațiile, sau preferințele pe care le au în ceea ce priveşte anumite regiuni spațiale, cunoştințele despre anumite rute din teritoriu, dar şi simbolurile vizuale şi lingvistice ale unor spații (e.g. oraşul; Nöth, 1995, p. 414). Mai mult, se pare că aceste hărți cognitive pot fi foarte extinse ca suprafață (pentru oameni și alte animale) și sunt bazate pe familiaritatea vizuală a spațiului, dar nu numai (Tsoar et al., 2011). De asemenea, Rowland et al. (2011) au arătat că formarea reprezentării stabile a unui spațiu (în hipocamp) necesită vizualizarea directă/reală a acestuia. Relația dintre oameni şi spațiu este foarte complexă, iar efectele locației geografice asupra comportamentului uman sunt un domeniu neglijat în cadrul psihologiei spațiale/de mediu. Teritorialitatea reflecta personalizarea unui loc în scopul comunicării posesiei acesteia (personală sau în grup). Există mai multe dimensiuni legate de teritorialitatea umană, iar fiecare dintre acestea este legată de anumite funcții psihologice. În primul rând, teriotorialitatea susține rolurile sociale din cadrul unei comunități: contexte particulare sunt legate de roluri particulare, ceea ce înseamnă că semnificația unui loc este dată de folosință exclusivă a acestuia – i.e. fiecărui loc îi corespunde un set de comportamente permise (Nova, 2005). În al doilea rând, teritoriul este legat de control. Controlul spațiului este dat de modul în care acesta poate ajuta omul să se deplaseze prin mediul uzual. Controlul se bazează pe trei trăsături (Holahan, 1982, p. 267):  prioritatea de acces într-o anumită zona din spațiu;  alegerea unui tip de activitate care va avea loc în acel spațiu;  capacitatea de a rezista controlului altor persoane în acel spațiu. Prin urmare, teritorialitatea poate fi definită și ca modul de a dobândi şi exercita controlul asupra unui segment spațial (Prohansky et al., 1970) și apoi de a dobândi şi menține nivelul dorit de izolare sau intimitate. Indivizii dintr-un anumit teritoriu decid şi ştiu ce informație despre ei/ele ar trebui să fie comunicată altora. Spațiul colectiv este un cadru fizic moştenit în comun și controlat sociocultural (Minami şi Tanaka, 1995). În acest caz, activitatea devine o acțiune comună în termenii interacțiunii cu şi în cadrul spațiului, precum şi gradul de menținere (engl. maintain) a acelui spațiu (Nova, 2005). A treia dimensiune a teritorialității este identitatea teritoriul poate fi o bază pentru dezvoltarea identității personale şi colective (Holahan, 1982, p. 261). Formarea identității colective ia naştere din obiceiuri sau comportamente, cunoştințe şi experiențe teritoriale comune. Modurile în care diverse grupuri îşi însușesc și folosesc un teritoriu variază foarte mult şi este în strânsă legătură cu sistemul de valori, variind de la 29

C02 _____ PROXEMICA ȘI POSTURA

a locui în acelaşi cartier până la marcări teritoriale extreme, cum ar fi graffitti (Ley şi Cyriwsky, 1974). A patra dimensiune a teritorialității umane este încrederea. Studii ale rețelelor sociale au demonstrat că oamenii pot avea încredere unii în alții doar datorită faptului că locuiesc în acelaşi cartier (Edney, 1976). Spre deosebire de interacțiunile din mediul fizic, menținerea încrederii este mai dificil de menținut în interacțiunile distante, depărtate. Rocco (1998) a comparat apariția încrederii în cadrul unei echipe formate din persoane necunoscute, în amândouă cadrele (comunicare directă şi comunicare indirectă, prin e-mail). Cercetătoarea a demonstrat că încrederea apare doar în comunicarea directă (face-to-face). Acest lucru este oarecum în contradicție cu încrederea comercială care apare în mediile virtuale şi stă la baza unor site-uri precum Amazon sau alte magazine electronice. Rocco a mai demonstrat că timpul de conversație este mai mare în cazul comunicării prin telefon, comparativ cu faxul sau e-mailul, amplifică încrederea interpersonală (Nova, 2005). Ultima dimensiune a teritorialității este ataşamentul spațial. Mai multe segmente din spațiu par a fi contexte în care se formează sau au loc relații interpersonale, ale comunității, sau culturale. Oamenii sunt ataşați atât de aceste relații sociale, cât şi de aspectele fizice ale acestei porțiuni din mediu (Low şi Altman, 1992). Ataşamentul spațial este legătura psihologică formată pentru cadrul spațial ca întreg, nu doar către aspectele fizice ale spațiului (având o semnificație holistică) (Nova, 2005). În altă ordine de idei, teritorialitatea umană este legată şi de vizibilitatea şi permeabilitatea limitelor acesteia. Deşi există perimetre colective fixe şi impermeabile (e.g. înconjurate de ziduri), se poate face o diferență de teritoriile colective temporare. De exemplu, grupurile de conversație mici formate în locurile publice: barierele fixe sunt în acest caz înlocuite de membrane sociale (Lyman şi Scott, 1967). Spațiul modelează interacțiunea de grup: Knowles (1973) a arătat că oamenii nu au tendința să pătrundă/încalce teritoriul altor grupuri, nici chiar în spațiul public. Făcând un studiu asupra intruziunilor spațiale, cercetătorul a găsit faptul că factorii care afectează permeabilitatea acestor limite invizibile sunt vârsta şi numărul membrilor grupului, iar Cheyne şi Efran (1972) au demonstrat că spațiul colectiv poate fi invadat dacă limitele acestuia devin neclare sau dacă distanța fizică dintre membrii este prea mare.

S04 | POSTURA (1): INTRODUCERE DATE GENERALE Posturile sunt răspunsuri corporale relativ statice; pot comunica statusul, atitudinea, uneori şi sexul, sau chiar reacțiile afective - unele emoții (e.g. mândria) sunt exprimate nonverbal prin acțiuni faciale şi posturi ale corpului specifice şi dependente unele de altele. Există încă dezbateri referitoare la ceea ce exprimă postura din punct de vedere afectiv: gradul de intensitate al unei emoții, sau emoția în sine? Deşi nu s-au stabilit criterii generale pentru clasificarea posturilor, se pare că există patru categorii generale de posturi (Juslin și Scherer, 2005): 1. în picioare; 2. aşezată; 3. ghemuită; 4. culcată. Mehrabian (1972) consideră că nemijlocirea (engl. immediacy), statusul şi receptivitatea (engl. responsiveness) sunt trei dimensiuni de bază ale comportamentelor nonverbale interumane. Nemijlocirea implică dihotomii precum a place vs. a displace şi evaluări precum bine-rău sau pozitiv-negativ. Statutul implică moduri de clasificare a altor oameni în termenii clasei sau poziției sociale. Receptivitatea arăta gradul de implicare şi participare în interacțiune. Structura propusă de Mehrabian produce două dimensiuni de baza şi independente care caracterizează comunicarea prin postură: nemijlocirea – care oferă semnificație evaluărilor interpersonale și relaxarea – care oferă indicatori asupra statusului. Pe lângă aceşti doi factori, Kudoh şi Matsumoto (1985) mai propun o dimensiune: conştiința interpersonală, care implică un model de răspuns către alți oameni. De exemplu, conform unor autori (e.g. Henley, 1977), posturi cum ar fi ținerea mâinilor în spatele capului, deşi o poziție relaxată, semnalează în acelaşi timp şi dominanță. Mai mult, Morris (1977) a afirmat că sprijinirea bărbiei cu amândouă mâinile exprimă dorința de a fi consolat(a)/sprijinit(a) de cei din jur, fapt ce indică oboseală sau nelinişte (engl. weariness; uneasiness). Ultimele două studii afirmații au beneficiat de suport empiric, fiind speculații. Gradul de expansiune al corpului exprimă nivelul de dominanță al individului, mai ales când este prezentă şi relaxarea. Comportamentul vizibil, conform teoriilor contemporane referitoare la emoții, este una (din mai multe) reacții ale organismului care reflectă stările motivaționale ale acestuia. Până în prezent, puțini cercetători au examinat direct relația dintre afectivitate şi postură. În acest sens, Hillman și colaboratorii (2004) au demonstrat că mişcările posturale sunt legate de afectivitate, în special de teoria bifazică a emoțiilor (Lang, 1985, 2000), în care emoțiile sunt organizate în jurul a două sisteme motivaționale: apropiere şi depărtare/defensivă. În cercetarea efectuată de Hillman, femeile, comparativ cu bărbații, au demonstrat o mişcare mai mare de evitare progresivă față de imaginile neplăcute. Se pare că ajustările posturale relaționate emoțiilor sunt mai puternice pentru stimulii care motivează răspunsuri de evitare sau retragere. Există şi alte studii care susțin această teorie. De exemplu, Maki şi Mcllory (1996) au găsit 30

C02 _____ PROXEMICA ȘI POSTURA

faptul că starea anxietății (nu și trăsătura), cu un nivel ridicat de activare vegetativă/somatică, are ca efect înclinarea în față a corpului, iar participanții la test care nu au fost anxioşi nu au recurs la schimbări posturale notabile. Cei doi cercetători au sugerat că această înclinare a corpului poate reflecta excitarea dată de stres (în acest caz, un test care a afectat atenția şi excitarea) şi poate semnala pregătirea pentru evitarea fizică rapidă, specifică răspunsurilor de evitare-fugă (Carenna şi Frigo, 1991). Revenind la dimensiunea apropiere-evitare, Eerland și colaboratorii săi (2012) au demonstrat că oamenii au tendința de a evita stimulii negativi și de a se apropia de cei pozitivi inclusiv prin mișcări și postura corpului. Cele mai multe posturi exprimă ceva, însa nu este clar ce – nu se cunosc nici efectele, nici cauzele fiziologice sau cognitiv-afective ale multor posturi. De exemplu, postura șezândă cu picioarele încrucișate (engl. crossed legs) a fost destul de des întâlnită, găsindu-se, de exemplu, faptul că piciorul drept deasupra apare cel mai des și este posibil ca preferința pentru piciorul stâng sau drept deasupra să fie transmisă genetic (Reiss, 1994). Mai mult, această postură are efecte fiziologice (Snijders et al., 1995), prezența sa fiind un indicator al recuperării (neurologice şi fizice) pacienților care au suferit infarct (Rémi et al., 2011). De asemenea, Harrigan (2005) a semnalat faptul că în cercetarea din domeniul nonverbal este nevoie de construirea unui sistem de codificare a posturilor și mișcărilor corporale. De exemplu, în multe studii apare termenul de mișcare a trunchiului (engl. trunk shift), însă nu este specificată mișcarea exactă la care cercetătorii se referă. RELAȚII INTERPERSONALE Anumiți cercetători (Ekman, 1965; Ekman şi Friesen, 1967) afirmă că posturile pot fi analizate ca fiind forme de comunicare, iar unele posturi pot semnala anumite dimensiuni afective generale (e.g. plăcut-neplăcut), nu emoții sau alte afecte specifice. Alți cercetători (Mehrabian, 1968a, 1968b) au sugerat că schimbările posturale reflectă schimbări în starea afectivă, iar persoana adoptă diferite posturi în funcție de dimensiuni interpersonale cum ar fi simpatie-antipatie sau superioritate-inferioritate (Kudoh şi Matsumoto, 1985). Mai mult, întru-un studiu clasic, Mehrabian şi Friar (1969) au demonstrat (printr-o simulare) că atitudinea pozitivă, în poziția aşezată, este semnalată prin înclinarea slabă a trunchiului în spate, distanțe interpersonale mici și contact vizual sporit; în cazul interacțiunilor cu persoanele cu statut social mare (vs. statut mic) mai apar sporirea contactului vizual, diminuarea frecvenței înclinărilor laterale şi, în cazul femeilor, încrucişarea (vs. deschiderea) brațelor la piept. Postura adoptată de indivizii care interacționează poate semnala relația dintre aceştia. Congruența (sau oglindirea) posturală este o sincronizare nonverbală care exprimă armonie, sau cel puțin raport ori afiliere, încurajând şi amplificând dialogul verbal. Tot în cadrul unei interacțiuni, schimbarea posturii unui individ poate să apară odată cu schimbarea rolului acestuia în cadrul acelui dialog. Sau, o persoană aşezată care îşi înclină corpul în față, înspre interlocutor, poate avea o atitudine pozitivă atât către persoa-

nă, cât şi asupra subiectului de discuție. Motivul posibil pentru interpretarea aceste mişcări este faptul că poate fi o componentă a nemijlocirii nonverbale, care presupune apropiere fizică şi psihologică (Hargie și Dickson, 2005). Există un număr destul de mare de mişcări corporale (e.g. datul din cap sau întinderea mâinii) care influențează atitudinile şi persuasiunea. De asemenea, gradul satisfacției pentru propriile acțiuni poate fi amplificat prin posturi verticale în acel moment (vs. posturi coborâte, depresive – engl. slumped-over posture; Stepper şi Strack, 1993); fapt valabil şi pentru alte mişcări corporale. De asemenea, postura poate influența motivația şi abilitatea de a gândi în domenii care nu sunt legate de sine. De exemplu, postura coborâtă reduce timpul de gândire dedicat anumitor sarcini cognitive (e.g. puzzle geometric), dar nu prin amplificarea puterii de procesare, ci prin diminuarea persistenței. Această postură este asociată cu neajutorarea, de unde rezultă şi această persistență mai mică în rezolvarea obiectivelor cognitive, în comparație cu posturile expansive, verticale (Riskind şi Gotay, 1982). Mai mult, postura coborâtă (vs. verticală) poate ghida şi modera procesarea informației şi răspunsurile la diverşi ştimului (pozitivi sau negativi). Când această postură este incongruentă cu situația – i.e. reuşită sau câştig -, se pare că postura depresivă/coborâtă stă la baza motivației ulterioare şi a gradului de control perceput. Când această postură este congruentă cu situația (i.e. eşec/pierdere), apar efecte de diminuare a neajutorării percepute şi a deficitelor motivaționale (Riskind, 1984). De asemenea, Harmon-Jones şi Peterson (2009) au arătat că poziția culcată/întinsă pe spate (engl. supine) are ca efect diminuarea răspunsului neural al enervării, autorii considerând că această postură este contrară motivației tendinței de apropiere specifică acestui afect. Concluzionând, aceste dovezi arăta faptul că postura nu este doar un indicator pasiv al stării mintale, ci afectează la rândul sau starea sau activitatea mintală (prin urmare și comportamentul). CONTROLUL POSTURAL Chiar şi când omul stă în picioare, staționând, apare un fenomen de balansare a corpului (engl. postural sway), de obicei în spate şi în față (Collins şi De Luca, 1994). Anderson și colaboratorii săi (2002) consideră că funcționarea cognitivă şi controlul balansării corporale sunt relaționate (vezi şi Huxhold et al., 2006). Pellecchia (2003) a demonstrat că gradul mare al atenției către sarcinile cognitive afectează balansarea posturală38. Mai mult, Kerr și colaboratorii (1985) au demonstrat că procesarea spațială cognitivă se poate baza pe structuri neuronale care sunt folosite şi în menținerea posturii; autorii au concluzionat că procesarea spațială conștientă poate fi bazată pe sisteme filogenetice39 primitive, arhaice. Structurile creierului implicate în controlul postural sunt cerebelul, trun-

38

Yardley și colaboratorii (1999) nu au găsit nicio relație între atenție şi balansare, dar articularea cuvintelor a avut ca efect intensificarea balansării posturale. 39 FILOGENÍE s. f. 1. Procesul evoluției formelor organice ori a unui grup de animale sau de plante în cursul dezvoltării istorice a lumii vii; filogeneză. 2. Ramură a biologiei care cercetează filogenia (1). – Din fr. phylogénie. Sursa: DEX '98 (1998)

31

C02 _____ PROXEMICA ȘI POSTURA

chiul cerebral şi nucleii bazali40 (Bolbecker et al., 2011). Deoarece morfologia corpului uman este foarte dificilă (2/3 din masa totală se afla în partea superioară a corpului), controlul postural este o activitate complexă şi uneori dificilă; această menținere a balanței este făcută de SNC prin formarea unor scheme ale corpului şi ale mediului, cu ajutorul informațiilor senzoriale (sistemele somato-senzorial, vizual şi vestibular). Această schemă este modificată în funcție de schimbările din mediu, care de obicei sunt constante, iar echilibrul corpului este efectuat prin ajustările sistemului muscular-scheletic coordonate de SNC (Polych, 2003). Astfel, deficite ale funcționării SNC sau ale sistemului senzorial dau naştere fenomenului de pericol postural (engl. posturat threat), care se referă la elementele care pot amenința posibilitatea de a menține în mod dinamic balanța corporală (e.g. pe gheață sau podea alunecoasă). Pericolele posturale sunt asociate cu modificările controlului posturii, iar în cazul în care amenințarea este mare efectul posibil este controlul mai conştient al corpului, care se reflectă mai ales în înclinarea corpului (Huffman et al., 2009). Alți factori care influențează controlul postural sunt lipsa somnului, în special pentru persoanele de vârsta înaintată (Robillard et al., 2011).

sunt strâns legate, putând exista o legătură inversă între cele două: orientarea directă este asociată cu distanțe mai mari, iar cea laterală cu distante mai mici. Această relație apare mai ales în situațiile în care orientarea corpului este folosită pentru a compensa distanțele prea apropiate (Hargie și Dickson, 2005). Orientarea mai poate folosi la includerea sau excluderea cuiva dintr-o interacțiune. Următoarele poziționări stimulează (fig. 2.2) (Hargie și Dickson, 2005):  conversația: orientarea perpendiculară;  cooperarea: orientarea perpendiculară;  coacțiunea: poziționare pe diagonală;  competiția: orientarea directă.

Pentru Ramenzoni și colaboratorii săi (2006), controlul postural diferă în funcție de tipul activității cognitive41, iar schimbările activității cognitive se reflecta în modificarea patternului temporal al balansării corpului. De asemenea, se pare că anumite afecțiuni, cum ar fi lumbago, sunt un factor important de influență a controlului postural prin modularea interacțiunii postură-cogniție în această disfuncție (Mazaheri et al., 2010). Totodată, există factori de diferențiere interindividuală care pot modula balansarea posturală. În acest sens, se pare că anxietatea că trăsătură are efect asupra controlului posturii (Hainaut et al., 2011). Situațiile generatoare de frică au ca efect o balansare mai rapidă şi mai amplă, indiferent de prezența acestei trăsături; în acest caz este însă prezentă anxietatea ca reacție, nu ca trăsătură. Când unul din simțuri este afectat - văzul, în acest caz - anxietatea că trăsătură moderată (vs. scăzută) are un efect mai mare asupra balansării corpului, deoarece această trăsătură este asociată cu dependența vizuală (Hainaut et al., 2011).

FIG. 2.2. TIPURI DE ARANJAMENTE ALE SCAUNELOR (refăcut din Hargie și Dickson, 2005, p. 72) A - CONVERSAȚIE; B - COOPERARE; C - COACȚIUNE; D - COMPETIȚIE; E - COMPETIȚIE

ORIENTAREA CORPULUI Orientarea corpului se referă la unghiurile corpului în relație cu un alt element din mediu - obiect, persoană, direcție etc. Implică poziția trunchiului, mai rar pe cea a capului, marcând totodată gradul de intimitate al unei conversații sau nivelul simpatiei dintre oameni. Proximitatea şi orientarea corporală 40

Cele trei structuri sunt afectate în disfuncțiile bipolare, persoanele cu această tulburare având probleme în integrarea informațiilor senzomotoare şi abilități scăzute în corectarea rapidă a balansării posturale (în lipsa informațiilor vizuale, cum ar fi închiderea ochilor; Bolbecket et al., 2011). 41 Cercetătorii au găsit faptul că repetiția/revizuirea (engl. rehearsal) este asociată cu diminuarea variabilității balansării posturale, în timp ce encodarea are ca efect amplificarea balansării.

FIG. 2.3. TIPURI DE ARANJAMENRE ALE SCAUNELOR (refăcut din Hargie și Dickson, 2005, p. 73) aranjamentul de jos - SOCIOFUGAL; aranja,emtul de sus: SOCIOPETAL

Scaunele pot fi aranjate pentru a încuraja sau descuraja interacțiunea. Un model care stimulează interac32

C02 _____ PROXEMICA ȘI POSTURA

țiunea se numeşte sociopetal, iar cel care are un efect opus – sociofugal (fig. 2.3). Ultima variantă este potrivită pentru a impune dominanță (Hargie și Dickson, 2005).

S05 | POSTURA (2): COGNIȚIA ȘI AFECTIVITATEA

SEXUALITATEA

COGNIȚIA ŞI AFECTIVITATEA

Deoarece femeile sunt mai sensibile la indicatorii nonverbali, acestea pot folosi postura corpului în strategiile de selectare a partenerilor. Grammer (1990) a demonstrat că femeile exprimă interes prin postură doar dacă știu că sunt privite de bărbatul de care sunt interesate. De asemenea, se pare că există diferențe de gen în ceea ce privește semnalarea interesului. Singura dimensiune comună este deschiderea corpului (i.e. brațele și picioarele nu sunt încrucișate). Alți indicatori ai interesului exprimat de femei sunt clătinarea capului (engl. head tossing), întinderea (stretching), îndreptarea coloanei/pieptul în față, evitarea privirii (cel mai des în jos), datul părului pe spate (engl. hair flip), înclinarea capului (în poziția opusă bărbatului), ridicarea umerilor (posibil ca semn al insecurității) (vezi și Scheflen, 1965; Givens, 1978; Moore, 1985).

Plictiseala (engl. boredom) şi implicarea (engl. flow) influențează învățarea (D'Mello et al., 2007). Indicatorii nonverbali (în poziția aşezată) ai celor două stări sunt postura verticală (engl. hightened posture) pentru implicare, respectiv agitație (engl. restlessness) pentru plictiseală. Autorii consideră că plictiseală şi implicarea sunt doi poli ai dimensiunii angajării/inițiativei (engl. engagement). De asemenea, plictiseala este asociată negativ cu învățarea, în opoziție cu implicarea (Craig et al., 2004). Mai mult, plictiseala poate conține mișcări corporale frecvente (D'Mello, 2011; vezi și Mota și Picard, 2003), în ciuda faptului că este considerată o stare de excitare redusă42 (Pekrum, 2010).

Pentru bărbați, interesul este semnalat prin înclinarea capului (dacă există interes și din partea femeii), înclinarea în față și sprijinirea capului cu mâinile la ceafă (engl. head akimbo). Indiferent de sexul emițătorului, se pare că înclinarea capului înspre persoana către care există interes apare doar dacă aceasta nu este interesată (i.e. nu există interes mutual). Când interesul este mutual, înclinarea capului se face de cele mai multe ori în partea opusă celeilalte persoane, indiferent de sex.

De asemenea, posturile corporale facilitează accesarea şi stocarea informațiilor autobiografice43. De exemplu, reactualizarea este mai rapidă atunci când postura44 corpului din momentul reactualizării este congruentă (vs. incongruenta) cu postura din momentul original al evenimentului (Dijkstra et al., 2007). Facilitarea posturilor compatibile45 cu conținutul stimulilor procesați sau reactualizați poate fi rezultatul unei disponibilități mai mari a resurselor de procesare - în acest caz, postura conține indicatori/semnale (engl. cues) pe baza cărora stimulii sunt procesați mai eficient (Barsalou et al., 2003). Mahr și colaboratorii (2003) au analizat posturile corporale ale persoanelor sănătoase46 (dreptace) cu diferite grade de ideație magică47 (IM; engl. magical ideation). În acest studiu au fost cercetate poziția brațelor încrucişate la piept (arm folding) şi cea a mâinilor încrucişate (palme şi degete; engl. arm clasping). Combinațiile congruente (cel mai des întâlnite) ale celor două poziții sunt brațul stâng deasupra (pentru brațele încrucişate la piept) şi degetul mare stâng deasupra (pentru încrucişarea mâinilor48). Sub42

Angajarea/inițiativa este asociată cu excitarea mai mare (Bianchi-Berthouze et al., 2007). 43 Modul în care memoria autobiografică este accesată nu este cunoscut în totalitate, însă există dovezi ale factorilor care facilitează această informație (Mace, 2004); de exemplu contextul - atunci când condițiile reactualizării (engl. retrieval) sunt similare cu cele ale encodării. De asemenea, funcțiile motoare şi senzoriale sunt extrem de importante în reactualizarea acestor informații autobiografice (Thomson şi Tulving, 1970). 44 De asemenea și expresiile faciale facilitează accesarea informațiilor memoriei autobiografice daca sunt, de asemenea, congruente cu contextul encodării. 45 Aceasta congruență cogniție-corp se referă la faptul că memoriile autobiografice pot fi o formă de simulare încorporată (engl. embodied simulation) în care reactualizarea unei experiențe este efectuată în condiții vizuale, spațiale, afective şi kinestezice similare cu experiența originală (Wilson, 2002). 46 Este cunoscut faptul că problemele psihice sunt asociate cu preferințe posturale inconsistente (Gorynia şi Dudeck, 1996). 47 IM este legată de calități neuropsihologice similare cu procesele cognitive din schizofrenie, cum ar fi experiențe asemănătoare halucinației şi delirului, sau convingeri paranormale (Chapman et al., 1994; Thalbourne, 1994). 48 În test, această combinație congruentă a fost cea mai des întâlnită; cealaltă combinație congruentă este brațul drept deasupra/degetul mare drept deasupra. Ulrich et al. (1983) au găsit faptul că pacienții cu disfuncții afective (în special depresie) au preferințe posturale ale brațelor sau membrelor (nu

33

C02 _____ PROXEMICA ȘI POSTURA

iecții cu combinații incongruente - în special brațul drept sus/degetul mare stâng sus - au avut un scor mai mare al IM. Acest bias al membrului stâng pentru persoanele dreptace poate fi o urmare a dominanței emisferei stângi (în comparație cu cea dreapta) în controlarea funcțiilor motoare; prin urmare, autorii consideră că persoanele dreptace au şanse mari să prefere pozițiile de tipul stânga-deasupra. Pe de altă parte, incongruența posturală a membrelor a fost identificată şi de Gorynia şi Dudeck (1996), în cazul pacienților bărbați schizofrenici; cercetătorii au interpretat această incongruență posturală că fiind un efect al asimetriei emisferice funcționale mai puțin pronunțate, putând fi legată de o disfuncție psihotică (engl. psychotic disprder; Crow, 2000). Pe de altă parte, persoanele nondreptace se pare că au o rată mai mare de apariție a disfuncțiilor psihotice de personalitate (Mayer şi Kosson, 2000) şi a episoadelor psihotice (Sommer et al., 2001). Ambidexteritatea (engl. ambidexterity) este asociată cu trăsături similare schizofreniei, cum ar fi halucinațiile şi delirul, cuprinzând credințele paranormale şi ideația magică (Mohr et al., 2001). Preferințele membrelor - persoane dreptace vs. stângace - pot fi influențate de factori de mediu (e.g. sociali), fiind astfel supuse biasărilor culturale; brațele şi mâinile încrucişate pot avea o bază a comportamentului motor ceva mai congenitală, fiind astfel mai sensibile la diferențele lateralizării emisferice. Dominanța membrului drept sau stâng este asociată cu dominanța emisferică în procesarea limbajului (Loring et al., 2000). Această relație între dominanța membrelor şi dominanța emisferică a limbajului este valabilă şi pentru membrele inferioare (Elias şi Bryden, 1998), sau pentru toate acțiunile posturale laterale (Day şi MacNeilage, 1996). Cu toate acestea, Mahr și colaboratorii consideră că nu doar asimetriile emisferice sunt cauza incongruenței posturale a IM; autorii au subliniat faptul că scorurile mari ale IM au fost obținute pentru pozițiile brațelor (dar nu şi ale degetelor) care au deviat de la normă, adică cele ale brațelor drepte deasupra (cele mai multe persoane folosind poziția brațului stâng deasupra). Această diferență între braț şi mână poate fi dată de inervarea musculaturii, care în cazul brațelor este mai apropiată, iar pentru mâini este mai depărtată. Totodată, mişcările de distanță ale brațelor sunt în mare parte controlate de emisfera contralaterală (e.g. mâna dreapta - emisferă stânga), în timp ce mişcările apropiate sunt controlate, în principal, în mod bilateral (engl. bilateral hemispheric control; Meyer et al., 1995). Autorii au concluzionat că persoanele cu un scor mare al IM (şi cu preferințe posturale atipice ale brațelor, adică cele drepte deasupra) au emisfera cerebrală dreapta dominantă, iar acest fapt nu se reflectă doar în funcțiile motorii ale brațelor, ci şi în neapărat congruente) dreapta-deasupra. Totodată, Ulrich și colaboratorii au găsit că desenarea figurilor geometrice în mod bimanual coordonat (cu amândouă mâinile simultan) de către persoanele cu depresie unipolară şi de involuție (engl. involutional depression) s-a efectuat înspre stânga, cu amândouă mâinile contrar acelor de ceasornic (în comparație cu subiecții normali, care au desenat, în mod simultan, cu mâna stânga înspre stânga şi cu mâna dreapta înspre dreapta). Ulrich și colaboratorii au interpretat acest efect, în cazul depresiei, ca fiind un indicator al unei relații funcționale între cele două emisfere - cea stânga fiind subordonată celei drepte.

funcțiile cognitive ale specializării emisferei - limbajul (Mahr et al., 2003). Performanțele lingvistice lateralizate în persoanele schizofrenice, schizotipale şi cu IM reflectă o pierdere a emisferei stângi în procesarea limbajului (Crow, 1997). Totodată, procesarea limbajului de către emisfera dreaptă este asociată cu o activarea mai slabă/difuză a conceptelor semantice (vs. activare concentrată), abordarea metaforică (vs. literară sau indicativă) a limbajului și asocieri semantice distanțate (vs. apropiate). Prin urmare, specializarea emisferei drepte în limbaj rezultă în facilitarea formării asocierilor anormale şi a ideilor delirante (Taylor et al., 2002). Totodată, se pare că încrucişarea brațelor la piept (în comparație cu mâinile pe coapse) amplifică perseverența atingerii obiectivelor, în mod inconştient; ca urmare a sporirii perseverentei apare îmbunătățirea ulterioară a performanțelor cognitive, indiferent de confort şi dispoziția afectivă (Friedman şi Elliot, 2008). Unii autori consideră că această postură exprimă defensivă (Argyle, 1988; Fast, 1970); defensiva poate - în anumite contexte specifice - avea ca efect închiderea şi distanțarea sinelui în timpul interacțiunii sociale, iar ținând cont de efectul perseverenței poate determina nevoia de a termina conversația mai rapid. În altă ordine de idei, activarea informațiilor conceptuale despre emoții poate fi însoțită de activarea reacțiilor corporale specifice acelor emoții. Aceste informații conceptuale sunt morfologice, senzoriale, motoare şi introspective. Oosterwijk și colaboratorii (2009) au demonstrat că generarea cuvintelor legate de satisfacție şi dezamăgire sunt asociate cu schimbări posturale opuse (care au fost măsurate pe axa verticală a corpului). În special, activarea cunoştințelor conceptuale despre dezamăgire este asociată cu expresii posturale spontane de îndoire a coloanei vertebrale. De asemenea, tot în cazul dezamăgirii, sentimentul acestui afect este amplificat după generarea cuvintelor care îi aparțin, susținând astfel teoria încorporării, în care se afirma că experiențele introspective (împreună cu cele morfologice, motoare şi senzoariale) fac parte din baza reprezentărilor conceptuale ale emoțiilor. În final, Tia și colaboratorii (2011) au demonstrat că stimulii vizuali pot declanşa contagiunea posturală, ca efect al unei posibile ineficiențe a proceselor inhibitorii. Alte cercetări indică faptul că există reacții vegetative la observarea efortului altora, sugerând faptul că această contagiune este facilitată de controlul de nivel scăzut (engl. low level control; Tia et al., 2011). Chiar şi aşa, deşi este prezentă o tendință aproape spontană pentru imitare, cele mai multe acțiuni observate nu sunt imitate, posibil datorită mecanismelor inhibitorii care împiedica outputul motor (i.e. reacția motoare). Mai mult, Willis și colaboratorii (2011) au arătat că informațiile pe care le semnalează expresiile corporale depind de expresiile faciale din momentul perceperii; de exemplu, acuratețea evaluării unei expresii corporale poate fi îngreunată sau greşită dacă expresia facială nu este congruentă cu cea corporală. În concluzie, mişcările distale, de distanță (mâna, încheietura, degete etc.) şi proximale ale membrelor sunt inervate şi procesate în mod diferit. Mişcări34

C02 _____ PROXEMICA ȘI POSTURA

le distale sunt controlate în mod contralateral, iar cele proximale în mod bilateral. Prin urmare, poziția brațelor încrucişate la piept şi cea a mâinilor încrucişate pot fi doi indicatori ai proceselor de dezvoltare neurologică ce reflectă asimetrii sau activități emisferice reduse, disfuncții ale corpului calos (corpus callosum) şi prezența simptomelor psihiatrice (sau a celor similare). Ideația magică poate fi considerată o trăsătură schizotipală (engl. schizotypal) pozitivă, fiind prezentă în persoanele care cred în relații cauză-efect de tip paranormal și este reflectată cel mai des prin indicatorii nonverbali ai posturii brațul drept deasupra/degetul mare stâng deasupra. Cauza acestei incongruențe posturale poate fi dominanța emisferei drepte în mişcările motoare, dar şi în funcțiile cognitive ale emisferei specializate în limbaj. Pe de altă parte, schizofrenia este asociată cu incongruența posturală a brațelor şi mâinilor, iar preferințele de tipul brațul drept sau degetul mare drept deasupra (nu neapărat congruente) sunt asociate cu depresia. TEORIA ÎNCORPORĂRII Atitudinea se referă la evaluările generale (poziția) pe care indivizii le au pentru diverse elemente din mediu, denumite şi obiecte-atitudine (stimuli: oameni, alte ființe, obiecte, fenomene, idei etc.). În limbajul comun, atitudinea poate însemna şi postura corpului sau alte expresii motoare; tot în același mod, poziția poate însemna poziția evaluării cognitivă a stimulului, nu neapărat o poziție fizică (Briñol şi Petty, 2009). Încorporarea (engl. embodiment) se referă la posibilitatea corpului de a contribui la formarea, schimbarea şi folosirea atitudinilor (Briñol şi Petty, 2009). De asemenea, în această teorie se afirma că toate procesele psihologice pot fi influențate de morfologia corpului şi de sistemele senzoriale şi motoare. Conform modelului de probalilitate a formării persuasiunii (engl. elaboration likelihood model of persuasion; Petty şi Cacioppo, 1981, 1986), mecanismele prin care răspunsurile corporale pot influența atitudinile prin afectarea unuia sau mai multor procese sunt (Briñol şi Petty, 2009):  timpul de procesare cognitivă;  direcția procesării cognitive (în care pot să apară biasări);  metacogniții;  semnal periferic al schimbării. [1] Diverse comportamente pot influența atitudinea prin amplificarea sau diminuarea timpului de procesare alocat evaluărilor obiectului-atitudine (Briñol şi Petty, 2009). De exemplu, postura scăzută, depresivă, afectează gândirea prin diminuarea timpului alocat rezolvării anumitor obiective cognitive (Riskind şi Gotay, 1982). [2] Direcția procesării cognitive este făcută (de cele mai multe ori) prin intermediul valenței. În acest caz, pot să apară biasări ale valenței când probabilitatea de a gândi este mare - dacă motivația şi abilitatea de a gândi sunt mari, procesarea devine mai prudentă/atentă, însă această gândire poate fi biasată de propriul comportament. De exemplu, Föster şi Strack (1996) au găsit faptul că datul din cap pe verticală (sus-jos; engl. vertical head nod) în timpul encodărilor

cuvintelor pozitive are ca efect amplificarea recunoaşterii acelor cuvinte (în contrast cu datul orizontal din cap, care amplifică recunoaşterea cuvintelor negative). [3] Briñol şi Petty (2009) consideră că metacognițiile49 pot fi influențate de reacțiile corporale, la fel ca şi cognițiile primare. În special, dimensiunea încrederii pe care oamenii o au în propriile gânduri50 este relevantă. De multe ori, generarea unor simple gânduri nu este condiția suficientă pentru ca acestea să poată avea influența asupra evaluărilor obiectului-atitudine, ci trebuie să existe şi încredere în aceste gânduri; această ipoteza este numită autovalidare (engl. selfvalidation hypothesis; Petty et al., 2002). Aici apar cele două posturi opuse - încredere şi incertitudine care pot amplifica sau diminua efectul oricărei cogniții din acel moment. Briñol şi Petty (2003) au demonstrat că:  generarea cognițiilor pozitive către o propunere verbală a altcuiva, în combinație cu mişcări verticale ale capului (vs. orizontale) rezultă în încredere mai mare şi gânduri pozitive către acea propunere;  generarea cognițiilor negative către o propunere, în combinație cu mişcări orizontale ale capului (vs. verticale) rezultă în încredere mai mare către propunere, deoarece participanții au avut mai multă încredere în propriile gânduri negative în condițiile mişcărilor orizontale (vs. verticale). În alt test, Briñol și colaboratorii (2009) au investigat postura corpului în relație cu influența autoevaluării, prin metoda afectării încrederii gândurilor (engl. thought confidence). Efectul posturii încrezătoare (engl. confident posture) – i.e. coloana dreaptă şi pieptul împins în față - este legat de direcția gândurilor (pozitivă sau negativă) către atitudinea pentru sine. Postura nu a influențat frecvența (de apariție) sau calitatea cogniției, ci această dimensiune a metacognitiilor - încrederea în propriile gânduri ale participanților. Efectul este mult mai mic în cazul posturilor îndoielnice/incerte (engl. doubtful posture) - coloană curbată şi înclinarea în față. Postura încrezătoare ajuta la formarea autoatitudinilor cu ajutorul propriilor gânduri (fără ajutorul, de exemplu, al mediului social). Totodată însă, această încredere diminuează gradul activității cognitive, reducând motivația de a gândi; opusul apare în neîncredere sau incertitudine, care sunt asociate cu procesări mai ample ale informației (Tiedens şi Linton, 2001; Weary şi Jacobson, 1997). [4] Semnalele periferice apar când gradul de procesare cognitivă al obiectului-atitudine este mic. În acest caz, atitudinile sunt influențate de procese care necesită efort scăzut şi care pot să apară din propriul comportament (e.g. asocieri simple), sau din euristică (heuristics; e.g.: Dacă îmi bate inima tare înseamnă că îmi place de ea). Totodată, valența percepută a răspunsului corporal poate influența în acest caz atitudinea (Briñol şi Petty, 2009).

49

Metacogniția este o cogniție de gradul doi, sau cogniție despre cogniție (Petty et al., 2007). 50 Dimensiunea variază de la certitudine la incertitudine în valabilitatea propriilor gânduri (Briñol şi Petty, 2009).

35

C02 _____ PROXEMICA ȘI POSTURA

Alte dovezi ale încorporării afective şi cognitive vin de la D'Mello și colaboratorii săi (2012), care au demonstrat că anumite reacții cognitiv-afective (anxietatea, confuzia şi frustrarea) sunt asociate cu schimbări însemnate ale patternului zgomotului 1/ƒ (sau zgomotul roz51; vezi şi Kelloo et al., 2007) către zgomot alb, nestructurat (engl. white noise). Acest fapt este o dovadă a validării teoriilor noi legate de neurobiologia afectiva - modelul sistemelor52 dinamice53 autoorganizate (Camras şi Shutter, 2010; Coan, 2010) - în care sistemele cognitive aflate în stare de echilibru produc patternuri 1/ƒ. Prin urmare, fluctuațiile 1/ƒ date de reacțiile afective pot fi indicate prin mişcări corporale de nivel inferior (engl. low level bodily movements), pe care D'Mello și colaboratorii săi le-au măsurat în relație cu învățarea şi rezolvarea problemelor de către participanții la test. Mai mult, Stephen și colaboratorii (2009) au demonstrat că tranziția între două soluții de rezolvare a unei probleme are ca efect patternuri distincte ale dezorganizării cognitive54. Alte dovezi ale existenței încorporării sunt legate de fiziologie. Având o abordare bazată pe teoria emoțiilor primare, Bloch şi Lemignan (1992) oferă încă din anii 1990 o sinteză a patternurilor facialo-posturorespiratorii pe care le-au găsit de-a lungul tipului. Începând cu anii 1970, Bloch aduce dovezi ale faptului că anxietatea are un pattern respirator specific, iar modificarea acestui tipar are ca efect diminuarea stresului dat de anxietate. Studiile au fost extinse şi asupra altor parametrii fiziologici (e.g. ritmul cardiac sau presiunea arterială), cercetătoarea considerând că există o asociere unică între anumite schimbări corporale şi trăirea subiectivă corespunzătoare acesteia, sugerând şi faptul că reacțiile emoționale prototipice generează configurații facial-postural-respiratorii unice. Aceste schimbări corporale prototipice au fost denumite patternuri efectoare55 emoționale (engl. emotional effector patterns; Santibáñez şi Bloch, 1986; Bloch, 1986). Mai mult, se pare că executarea voluntară a anumitor patternuri poate avea ca efect accesarea memoriei legată de acea emoție simulată (Bloch, 1989; Bloch et al., 1991). În același timp, exersarea producerii voluntare a acestor patternuri efectoare are ca efect amplificarea sentimentelor specifice acelei emoții (Bloch et al., 1991). Amplitudinea şi frecvența reprezintă schimbări ale valorilor neutre, de bază; pauza reprezintă perioada din ciclul respiratoriu în care nu au putut fi detectate alte mişcări respiratorii; liniile punctate (din scheme) reprezintă nivelul cel mai scăzut al expirării atins în stările neutre, nonafective (fig. 2.4 și 2.5). 51

Zgomotul roz este un indicator al desfășurării activității cognitive şi al funcționării normale. 52 Creierul. 53 Acest model este diferit de modelul afectelor latente cuprins în teoria programelor afective (e.g. Ekman, 1992). 54 DEZECHILIBRUL COGNITIV (engl. cognitive disequilibrium) este o reacție care apare ca urmare a obstacolelor în atingerea unuii obiectiv, contradicțiilor, incongruențelor, anomaliilor şi conflictelor. În contrast, echilibrul cognitiv este restabilit după anumite operații de gândire, reflecție etc. În cazul în care restabilirea echilibrului nu are loc, eșecul repetat, confuzia (combinată cu neajutorarea), sau blocarea obiectivelor individului poate conduce la enervare sau anxietate, după caz (D'Mello et al., 2012). 55 EFECTÓR, efectori, s. m. (Biol.; adesea adjectival) 1. Organ care acționează sub comanda sistemului nervos central la stimuli externi sau interni primiți de organele receptoare. 2. Substanță care modifică activitatea unor enzime. – Din fr. effecteur, lat. effector. Sursa: DEX '98 (1998)

36

C02 _____ PROXEMICA ȘI POSTURA

FIG. 2.4. CARACTERISTICILE RESPIRATORII PRINCIPALE ALE PATTERN-URILOR EFECTOARE EMOȚIONALE (refăcut din Bloch şi Lemignan, 1992)

FIG. 2.5. TRĂSĂTURILE PROTOTIPICE ALE POSTURII CORESPUNZĂTOARE ANUMITOR EMOȚII (refăcut din Bloch şi Lemignan, 1992)

37

C03 _____ COMPORTAMENTUL MOTOR

C03 | COMPORTAMENTUL MOTOR

S06 | DATE INTRODUCTIVE DEFINIREA DOMENIULUI Gesturile sunt mişcări nonlocomotoare care transmit informații (de cele mai multe ori) cu ajutorul mâinilor, brațelor, încheieturilor sau degetelor (Tanner şi Byrne, 1996). De asemenea, gesturile pot fi realizate şi cu membrele inferioare, chiar şi de primate (Van Hoof, 1967). Postura corporală, mişcările locomotoare şi majoritatea mişcărilor capului nu sunt considerate a fi gesturi. Gesturile pot fi tactile sau nontactile, însă în mod obligatoriu implică doi sau mai mulți indivizi; totodată, gesturile trebuie să fie direcționate către alții oameni pentru a îşi atinge scopul (Pollick şi de Waal, 2007). Kinezica reprezintă domeniul de studiu al mişcărilor și posturii corpului uman, inclusiv fața și vocea (Birdwhistell, 1970), care este detaliată în capitolul următor. Având valoare intra- și interpersonală, funcțiile gesturilor sunt (Gerwing şi Bavelas, 2004):  comunicarea;  facilitarea informațiilor; încurajarea sau facilitarea vorbirii prin stimularea reamintirii cuvintelor şi/sau prin autoconsolare – atingerea propriului corp. În EMOT, mişcările corpului se referă, în general, la orice comportament motor al corpului în afară de mişcările faciale (deşi acestea sunt tot mişcări corporale). Mişcările pot fi clasificate pe baza funcției/motivației, a părții corpului implicată, sau a interacțiunii cu mediul. Astfel, se disting mai multe tipuri de mişcări, cum ar fi mersul, stereotipurile motoare (Singer, 2009) sau gesturile. Cele mai multe mişcări sunt făcute în răspuns la riscurile şi oportunitățile pe care mediul le oferă; în acest caz, răspunsurile corporale la riscurile din mediu ar trebui să fie efectuate rapid şi corect, altfel ar fi contraadaptive. În ceea ce priveşte planificarea mişcărilor, se pare că oamenii aleg strategii aproape corecte/optime (engl. near-optimal) în planificarea propriilor mişcări (Trommershäuser et al., 2003a, 2003b), iar selecția strategiei este făcută pe baza unor evaluări rapide ale câştigurilor vs. pierderilor posibile asociate cu mişcarea (Trommershäuser et al., 2006). Interacțiunea dinamică şi continuă cu mediul necesită translația informației multisenzoriale într-un output56 motor adecvat. Deşi mecanismele care sunt implicate în această translație nu sunt cunoscute în totalitate, se pare că instrucțiunile motoare (finale) sunt bazate parțial pe parametri extrinseci/externi derivați din cadrul viziospațial. Primul pas în interacțiunea cu mediul este localizarea elementelor cu care se vrea interacționarea; localizarea se face prin raportarea poziției elementelor față de corpul propriu şi față de alte elemente din spațiu, această efectuând-se prin cartografierea spațiului peri-personal, realizată, după cum afirmă Previc (1998), prin transformarea în trei axe a imaginilor dobândite vizual din mediu: axa orizontală, verticală şi de adâncime (ultima fiind ceva de tipul spate-eu-față). Direcția mişcări56

OUTPUT – semnal de ieșire care conduce la un rezultat, în acest caz mișcarea.

38

C03 _____ COMPORTAMENTUL MOTOR

lor este apoi encodată în cortexul motor primar (M1); mai mult, există o legătură între direcție (ca principiu organizațional în transformarea senzori-motoare) şi executarea mişcării (codată de reprezentările efectoare în M1; Toxopeus et al., 2011). De asemenea, este posibil ca structura cortexului cingulat median (engl. midcingulate cortex) să aibă un rol important în interacțiunea dintre semnalele cu valență negativă şi cele motoare, fiind implicat şi în realizarea răspunsurilor defensive (e.g. înlemnire; Pereira et al., 2010). Planificarea acțiunilor motoare implică anticiparea rezultatelor (de Oliveira et al., 2012); evaluarea consecințelor este legată de beneficiile și costurile acestora. O altă dimensiune a planificării acțiunii poate fi valența – plăcerea vs. neplăcerea de a interacționa cu acel stimul (ibidem). De exemplu, valența stimulului emoțional afectează mersul: stimulii aversvivi influențează negativ mersul, în timp ce stimulii atractivi îl facilitează (Nagule et al., 2010).

S07 | GESTURILE ȘI COMUNICAREA GESTURILE O parte din gesturi au rolul de amintire mai uşoară a cuvintelor din timpul unei dificultăți verbale, de exemplu căutarea mintală a unui cuvânt. Această problemă este aproape mereu frustrantă şi poate conduce la incoerență verbală. Deşi gesturile şi dificultatea cuvântării coincid, rolul primelor nu este mereu de amintire mai uşoară a cuvintelor, ci şi de reducere a tensiunii (Krauss et al., 2000). Dacă în timpul unei cuvântări vorbitorul pronunță greşit un cuvânt şi conştientizează imediat acest lucru, va corecta greșeala. Deşi depinde de persoană, poate să apară tensiunea generată de frica de a fi judecat(ă) negativ de către ascultător(i), iar în aceste momente pot să apară acțiuni ca atingerea feței (aproape imediată). Emoțiile implicate în acest caz pot fi îngrijorarea, ruşinea şi/sau jena (Krauss et al., 2000). Totodată, gesturile sunt produse în trei trepte (ibidem): 1. selectarea informației care trebuie să fie exprimată prin gesturi (schiță); 2. generarea unui program motor pentru declanşarea gestului/gesturilor; 3. executarea programului motor. Gesturile pot fi întrerupte doar în timpul fazei de preparare mintală a mişcării. Odată ce mişcarea a început, nu mai este întreruptă decât de (eventual) un eveniment neaşteptat sau urgent/important. De asemenea, oamenii nu gesticulează mereu în timpul unei cuvântări, ca de exemplu atunci când:  citesc cu voce tare un material scris (însă și aici pot să apară mișcări);  când citează pe cineva;  în general, gesturile de ilustrare sunt mai dese într-o cuvântare spontană. Prin intermediul unei schițe mintale, gesturile sunt planificate în legătură strânsă cu vorbirea: 1. generarea unui gest dintr-o schiță mintală prin stabilirea unui model din gestuar (valabil pentru embleme); stabilirea unei acțiuni schematice din memoria motoare (e.g. gesturi de ilustrare); 2. alocarea unor părți ale corpului pentru executarea gestului; 3. evaluarea constrângerilor potențialului fizic (reprezentat de obiectele din mediul înconjurător); 4. trimiterea programului motor către nivelurile inferioare ale modulului/modulelor controlului motor (i.e. executarea gestului). Mişcările mâinilor în comunicarea directă sunt acte simbolice, integrate în vorbire. Nu se ştiu foarte multe despre factorii care determină forma fizica a acestor gesturi. Gerwing şi Bavelas (2004) consideră că funcția comunicativă imediata (a gesturilor) este un determinant al formei simbolice a acelui gest. Tot aceşti cercetători au detaliat teoria socială a gesturilor, în care se pune accent pe funcția de comunicare către ascultător/adresant. Teoriile în care se propune o funcție pur cognitivă, cum ar fi accesarea lexicală, sunt destul de rigide, iar conform acestora forma unui gest ar trebui să fie identică pentru acelaşi vorbitor,

39

C03 _____ COMPORTAMENTUL MOTOR

sau ar varia la întâmplare. Efectul sistematic al contextului de comunicare imediat – cel social – sugerează că gesturile sunt un act nu doar intrapersonal, ci şi interpersonal. Mai mult, gesturile sunt o parte integrată a sistemului multimodal57 de comunicare umană, acestea apărând doar rar în absența altor semnale de comunicare (Pollick şi de Waal, 2007).

TABLELUL 3.1. APROBAREA DIN CAP (sintetizat din Harrigan, 2005, p. 167) FRECVENȚĂ MARE  

CAPUL ȘI GÂTUL Oamenii îşi mişcă în mod natural capul atunci când vorbesc, iar această mişcare ritmică poate transmite informații lingvistice, fiind corelată cu anumiți parametri ai vocii (F0 – frecvența fundamentală şi amplitudinea58). Totodată, mişcările capului sunt legate de producerea trăsăturilor suprasegmentale ale vorbirii, cum ar fi accentuarea sau importanța unor cuvinte, sau alte aspecte ale prozodiei. În ceea ce priveşte perceperea vorbirii, se pare că ascultătorii umani pot folosi informațiile oferite de mişcările capului şi ale ochilor vorbitorilor pentru a determina care cuvânt este accentuat în cadrul unei fraze şi pentru a face diferența între afirmații şi întrebări (Bernstein et al., 1998; Munhall et al., 2004). Acțiuni ale capului și gâtului (Harrigan, 2005):  datul din cap pe direcția verticală (mişcare repetitiva);  datul din cap pe direcția orizontală (mişcare repetitiva);  înclinarea capului în stânga sau dreapta, înspre umăr;  cufundare – capul înclinat în față şi jos astfel încât bărbia este aproape de piept;  aruncarea capului – opusul cufundării, capul este înclinat în spate; de obicei, mişcarea este abruptă;  mişcări de rotație;  alte mişcări mai puțin frecvente. În relație cu rolul ascultătorului, interesul către emițător poate fi comunicat prin înclinarea capului în lateral. Pe de altă parte, retragerea poate fi semnalată prin înclinarea capului în jos (cufundare) sau rotirea în lateral. Datul din cap pe direcția verticală – emblemă specifică aprobării – semnalează continuarea discuției. În același timp, comunicarea nonverbală serveşte la reglarea luării cuvântului din timpul unei conversații. Doi indicatori sunt asociați cu asumarea rolului emițătorului: rotirea capului şi întreruperea (verbală sau nu) a vorbirii (Hargie și Dickson, 2005). Totodată, înainte de punerea unei întrebări, capul este de multe ori ridicat sau întors către persoana căreia i se va pune întrebarea. Chiar înainte de răspuns, viitorul vorbitor întoarce capul sau privirea – aceasta poate fi efectul planificării cognitive a celui căruia îi este adresată întrebarea şi va trebui să ia cuvântul. Tabelul 3.1 prezintă o sinteză a frecvențelor de apariție a aprobărilor din conversație realizate cu ajutorul capului (Hargie și Dickson, 2005).

57

MULTIMODAL – care se realizează prin mai multe moduri. AMPLITUDINE – distanța/mărimea dintre punctele extreme ale unei oscilații (e.g. mișcarea unei mâini). 58

40

        

feedbackul ascultătorului (e.g. Rosenfeld, 1987; Rosenfeld și Hancks, 1980); căutarea aprobării (engl. approval seeking; Mehrabian și Ksionzky, 1972; Rosenfeld, 1967); exprimarea aprobării (Rosenthal și Jacobson, 1969); persuasiune (Mehrabian și Williams, 1969); femei vs. bărbați (Hall, 1984; Jones et al., 1999); proximitate (Kleck, 1970); simpatie (Kleck, 1970); ieșirea din depresie (Troisi et al., 1989); stări psihotice (LeJeune, 1989); minciună (Buller et al., 1989; O'Hair et al., 1981); anxietate socială (Ayers, 1989; Shibata, 1990).

FRECVENȚĂ MICĂ    

intruziune (Sundstorm, 1975); conflict (Feeney et al., 1999); depresie (Ekman și Friesen, 1974); minciună (Comadena, 1982; Mehrabian și Williams, 1969).

AFECTIVITATEA ȘI MIȘCĂRILE: ABORDAREA PE DIMENSIUNI VS. PE CATEGORII În ceea ce priveşte percepția mişcărilor gesturilor umane în legătură cu afectivitatea, se pare că oamenii pot distinge între mişcările afective ale enervării şi cele neutre, însă nu şi între mişcările care exprimă bucuria şi cele cu valență neutră (Heitanen et al., 2004). De asemenea, s-a observat că în tristețe mişcările sunt mai puțin expansive, dinamice şi active decât în cazul celorlalte emoții, astfel caracterizând tristețea că fiind un afect pasiv, încet. În cazul enervării, dar mai ales în cazul surprizei, mişcările sunt mai expansive (Wallbott şi Scherer, 1986). Kipp şi Martin (2009) consideră că există o asociere universală între mişcările gestuale ale membrelor şi dimensiunile valenței şi activării. De asemenea, este posibil ca alegerile inconştiente ale preferințelor gestuale (e.g. dihotomia mâna stângă-dreaptă) să fie legate de semantică (Calbris, 2004). Totodată, de Meijer (1989) a studiat mişcările trunchiului, brațelor, direcția verticală, direcția sagitală, forța, viteza şi nemijlocirea (engl. directness), identificând trei dihotomii afective: respingere-acceptare, retragereapropiere şi preparare-zădărnicie (engl. defeatedness). Pe baza dimensiunilor afective pe care Russell şi Mehrabian (1977) le-au propus (VAD: valență, activare şi dominanță), deşi în prezent insuficiente, cercetarea din domeniul gesturilor a luat amploare. În această abordare dimensională se consideră că afectele sunt localizate de-a lungul unor axe teoretice continue cele trei dimensiuni. Spațiul dimensional VAD poate fi prezent atât în temperament (Mehrabian, 1996), cât şi în reacțiile afective efemere (e.g. emoții). Pe lângă abordarea dimensională, mai există şi abordarea pe categorii (engl. categorical approach), care foloseşte un număr finit de etichete sau elemente distincte (e.g. Ekman, 1992aw; Ortony et al., 1988); Kipp şi Martin (2009) consideră că amândouă abordările

C03 _____ COMPORTAMENTUL MOTOR

sunt valabile în cercetarea expresiilor gestuale, în studiul efectuat de aceştia apărând combinarea celor două abordări. Cei doi cercetători propun astfel opt clustere afective combinate cu dimensiunile VAD: TABELUL 3.2. CORESPONDENȚA DIMENSIUNILOR V.A.D. CU OPT CLUSTERE AFECTIVE MAJORE (Kipp și Martin, 2009) CLUSTER

V

A

D

plictiseală, tristețe, oboseală

-

-

-

dispreț, indiferență, nepăsare

-

-

+

anxietate, îngrozire (engl. aghast), distress, nesiguranță

-

+

-

ostilitate, enervare, nepolitețe

-

+

+

blândețe (engl. docile)

+

-

-

relaxare, satisfacție, confort

+

-

+

dependență, uimire (engl. amaze), recunoștință, respect

+

+

-

exuberanță, admirație, îndrăzneală, excitare

+

+

+

+ indică amplificare, creștere; - indică scădere, diminuare

De asemenea, Kendon60 (1995) propune două categorii principale de gesturi conversaționale:  pragmatice: ajută că formarea unei structuri a unui segment anume din vorbire, indicând tipul actului de vorbire sau aspectele structurii acelui discurs;  independente: exprimă aspecte ale conținutului vorbirii, literar sau metaforic (e.g. ilustratori sau embleme). Alt sistem este oferit de McNeill (1985, 1992), care oferă o altă modalitate de ordonare a gesturilor:  iconice: desenarea, în aer, a formelor ce reprezintă idei abstracte sau metafore;  deictice: gesturi referențiale sau de îndrumare (e.g. a arăta cu degetul);  bătăi (engl. beats): mişcări ritmice care sunt făcute în concordanță cu ritmul vorbirii;  gesturi de coeziune (engl. cohesive gestures): mişcări similare repetitive legate de structura discursului, având că scop relaționarea între elementele narației şi crearea unui discurs coerent şi continuu.

De asemenea, cei doi au găsit corelații între gesturi şi cele opt clustere. De exemplu, mâna stângă este mai folosită în relaxare, iar mâna dreapta în ostilitate; sau, amândouă mâinile sunt folosite des în gesturile din exuberanță. Se pare că mâna stângă este mai folosită în reacțiile pozitive, în contrast cu mâna dreapta, cu care se gesticulează mai des în reacțiile negative. Alte corelații între cele trei dimensiuni şi trăsăturile gestuale sunt relațiile între valență-direcția mişcării, valență-forma mişcării, dominanță-forma mişcării, valență-mână (e.g. stânga), activare-mână; câteva exemple: valență pozitivă mare

mişcări în față; mişcări doar din încheietura mâinii;

valență negativă

direcția mișcării în lateral, în exterior; mişcări în jos;

activare mare

folosirea degetului arătător

dominanță scăzută

mâna deschisă

dominanță mare

folosirea degetului arătător

CATEGORII DE GESTURI Până în prezent nu există un sistem universal de categorisire a gesturilor expresive, fiecare cercetător oferind propriile criterii taxonomice (deşi există puncte comune clare între sisteme). Cea mai des folosită categorisire este cea propusă de Ekman şi Friesen59 (1969el):  ilustratori: transmiterea conținutului discursului;  embleme: semne convenționale variabile cultural;  reglatori: controlează fluxul conversației;  expuneri emoționale (engl. emoțional display): expresia reacțiilor emoționale, de regulă prin intermediul feței și vocii;  manipulatori (sau adaptori): mişcări de contact şi/sau manipulare.

59

Acest sistem face obiectul următorului subcapitol, deoarece a fost cel mai complet și studiat sistem de codificare identificat în literatura de specialitate.

41

60

Kendon (1995) remarcă şi faptul că numărul gesturilor, ca şi vorbirea, este variabil în funcție de cultură (valori, tradiții etc.). De exemplu, a remarcat că în sudul Italiei sunt specifice gesturi bogate şi variate, probabil ca urmare a istoriei comunicării din această zonă; intervin factori precum clima, mediul construit, structura socială şi economia (Caso et al., 2006).

C03 _____ COMPORTAMENTUL MOTOR

S08 | DETALIEREA GESTURILOR EMBLEMELE Emblemele se mai numesc şi gesturi simbolice, semiotice sau autonome. Sunt considerate adevăratul limbaj al trupului, în sensul că aceste mişcări au o exprimare precisă care este înțeleasă de toți membrii unei culturi sau subculturi. Sunt gesturi simbolice; emblemele sunt învățate prin contact social şi deci, ca şi limba vorbită, sunt variabile în cadrul culturii. Un mesaj poate avea o emblemă într-o cultura, dar nu neapărat și în alta. Sau, aceeaşi emblemă poate avea înțelesuri diverse în cadrul mai multor culturi diferite. Există, totuşi, embleme multiculturale, dobândite prin împrumut. Pentru o persoană este mai uşor să învețe embleme decât să memoreze cuvinte unei alte limbi. Deşi pot fi folosite într-o succesiune, emblemele nu au sintaxă (Ekman, 2004; Harrigan, 2005). Emblemele pot repeta un cuvânt în timp ce acesta este spus, înlocui un cuvânt într-un discurs, pot asigura un comentariu separat față de ceea ce se vorbeşte; sau, pot să apară în timp ce interlocutorul vorbeşte. Emblemele pot fi iconice, atunci când mişcările brațelor şi/sau mâinilor arăta la fel ca mesajul pe care îl comunică (Ekman, 2004; Harrigan, 2005). Emblemele implică mişcarea brațelor, de cele mai multe ori, dar unele sunt produse folosind umerii, schimbări în poziția capului sau mişcări faciale 61. Sunt de obicei efectuate într-o poziţie de prezentare: direct în fața celui sau celei care le face, între talie şi cap. De multe ori au o apariție punctuală, cu un început şi sfârşit brusc. Cel sau cea care efectuează emblema este conştient(ă) că o foloseşte, exact ca în momentul în care vorbeşte (Ekman, 2004; Harrigan, 2005). Emblemele mai sunt folositoare atunci când oamenii nu se pot baza pe cuvinte (e.g. prea mult zgomot, distanță mare între interlocutori etc.). Când sunt folosite într-o conversație, îi pot adăuga un nou strat comunicativ, sau pot face cuvintele vorbite mai interesante (Ekman, 2004; Harrigan, 2005). Detaliind, ezitarea (care cuprinde incertitudinea, ignorarea, sau lipsa informațiilor) poate fi indicată prin ridicarea umerilor (engl. shoulder shrug) în culturile europene, dar și prin mișcări faciale sau ale capului, prozodie (e.g. pauze în vorbire), sau indicatori verbali (îmmm, eee etc.) (Scherer și Wallbott, 1985). Toate acestea pot să apară simultan și au ca rol prelungirea timpului necesar căutării de noi informații. În Japonia sau China, ezitarea este indicată prin mișcări laterale ale mâinilor sau ale capului; Jokinen și Allwood (2010) au demonstrat că ridicarea umerilor indică, în cele mai multe culturi, ezitare, nu certitudine. Se pare că gesturile simbolice (pantonime, embleme etc.) şi limbajul vorbit sunt procesate în aceeaşi zona din creier; Xu și colaboratorii (2010) consideră că zonele perisylviane anterioare şi posterioare nu sunt 61

Exemple de embleme faciale: clipirea cu un sigur ochi, scoaterea limbii, ridicarea sprâncenelor, ridicare unei singure sprâncene pentru a exprima scepticism.

42

specializate doar în procesarea limbajului, ci funcționează ca un sistem semiotic multimodal, având o gamă largă de abilități simbolice: cuvinte, gesturi, imagini, sunete, obiecte. În sfțrșit, Goodwyn (2000) și colegii aduc dovezi parțiale ale faptului că gesturile simbolice pot facilita dezvoltarea limbajului copiilor foarte mici. ILUSTRATORII Sunt mişcări care ilustrează un discurs sau un cuvânt de sine stătător – ajută la explicarea a ceea ce este comunicat verbal. De asemenea, pot avea funcția de autodeclanşare cognitivă, ajutând vorbitorul să explice ceva atunci când îi este dificil. Ilustratorii comandă atenția ascultătorului, fiind relaționați direct cu discursul vorbitorului. Aceste acțiuni sunt învățate în mediul social, probabil chiar atunci când este învățată limba însăşi (Ekman, 2004; Harrigan, 2005). Când un individ începe să vorbească, de obicei apare o acțiune a membrelor superioare, sau a altor părți ale corpului (e.g. sprâncenele). Ilustratorii sunt de obicei efectuați cu membrele superioare, dar uneori pot reclama chiar şi picioarele. Sunt mişcări ale mâinilor care accentuează un cuvânt în timp ce acesta este rostit. Coincid cu stresul primar al vocii, atunci când un cuvânt este rostit mai tare Ekman, 2004; (Harrigan, 2005). Ilustratorii sunt de mai multe tipuri (Ekman, 1978):  bastoane: mişcări de accentuare a unui cuvânt sau serii de cuvinte;  ideografe: mişcări de schițare a direcției sau fluxului unui gând sau idee, accentuează legăturile dintre cuvintele vorbite;  mişcări deictice: indică înspre un obiect, loc sau eveniment;  mişcări spațiale: descriu o relație spațială sau mărimii;  mişcări ritmice: mişcări ce descriu ritmul sau cadența unui eveniment;  kinetografe: mişcări ce descriu o acțiune corporală sau o acțiune nonumană;  pictografe: mişcări de schițare a unui desen în aer pentru a arăta forma la care se face referire. Ilustratorii care accentuează un cuvânt sau o frază pot fi şi faciali, nu doar corporali. Ultimii apar de obicei odată cu intensitatea crescută a zgomotelor din apropiere. Aproape toți ilustratorii faciali implică ridicarea sau coborârea sprâncenelor. Există persoane (e.g. regizorul şi actorul Woody Allen) care folosesc ridicarea şi gruparea capetelor interioare ale sprâncenelor, acțiune care ar însemna îngrijorare sau întristare, dacă nu ar fi ilustrator. Deşi mulți oameni folosesc ridicarea mai des decât coborârea sprâncenelor sau viceversa, pentru cei mai mulți acțiunea are legătură strânsă cu frază sau cuvântul subliniat. Pentru cuvinte ca uşor, bun, sau simplu se foloseşte des ridicarea, iar pentru greu, rău, sau greşit se efectuează de obicei coborârea sprâncenelor. Dacă situația se inversează intenționat, atunci vocea poate suna diferit, iar interpretarea pare brută, stângace (Ekman, 2004; Harrigan, 2005). Coborârea sprâncenelor, care este implicată în emoții sau stări emoționale negative (e.g. furie, enervare, depresie, tristețe, frică) are sau exprimă rezultate

C03 _____ COMPORTAMENTUL MOTOR

negative; ridicarea sprâncenelor, pe de altă parte, sugerează surpriză sau interes. Rolul acestor două acțiuni are o baza biologică: ridicarea extinde, iar coborârea micşorează câmpul vizual. Cele două operații sunt folosite şi atunci când se pune o întrebare. Dacă vorbitorul va folosi o mişcare a sprâncenelor, este cel mai probabil ca aceasta să fie ridicarea dacă ştie răspunsul la întrebare, în special dacă întrebarea este retorică; dacă nu ştie răspunsul la întrebarea pusă, va coborî sprâncenele. De asemenea, tonul şi frecvența vocii diferă în cazul celor două tipuri de întrebări (Ekman, 2004; Harrigan, 2005). Persoanele care folosesc ilustratori atunci când vorbesc sunt evaluate de alții că fiind sociabile şi prietenoase. Aceste mișcări se intensifică odată cu entuziasmul şi implicarea în dialog sau când ceva este dificil de descris în cuvinte. Descresc odată cu dezinteresul sau conflictul în ceea ce este spus (Ekman, 2004; Harrigan, 2005). De asemenea, gesturile deictice constau în mişcări de indicare sau arătare, de obicei făcute cu ajutorul degetului arătător, restul degetelor mâinii fiind strânse. Sunt folosite pentru a indica persoane, obiecte, direcții sau locații, dar pot fi folosite şi pentru a indica lucruri abstracte, incerte sau imaginare. Aceste gesturi pot acompania vorbirea, sau pot fi doar un substituit. Asemenea utilizări sunt comune când gestul constituie un răspuns la o întrebare legată de o locație sau o direcție. De exemplu, la întrebarea Unde o găsesc pe dna. X? este mai uşor de răspuns prin indicarea celei mai apropiate uşi decât prin descriere. Uneori, cel care răspunde poate adăuga Este chiar aici, dacă răspunsul nonverbal poate părea brusc sau nepoliticos, însă în acest caz mesajul verbal este mai puțin important (Krauss et al., 2000). Când o persoană se abține să nu folosească ilustratori în timp ce vorbeşte, rezultatul poate fi sacadarea verbală, însă nu mereu: depinde de persoană, context şi tipul şi conținutul discursului. Exceptând pauzele asociate cuvintelor demonstrative, ritmul şi durata pauzelor se intensifică în inhibarea acestor mişcări, afectând de asemenea şi conținutul cuvântării. Însă celelalte categorii nu sunt afectate de inhibarea mişcărilor (emoțiile, comportamentul social, conceptele concrete sau abstracte). Ilustratorii au funcții de comunicare, dar şi funcții cognitive: ajută vorbitorul să organizeze mental informațiile spațial-motrice în pachete adecvate unei vorbiri fluente. Efectuarea acestor gesturi ajuta regăsirea mintală a cuvintelor problematice. Când o persoană vorbeşte şi foloseşte ilustratori în acelaşi timp, gândirea analitică şi spațialmotorică organizează informația prin colaborare (Kita, 2000). Gesturile pot fi efectuate fără contact vizual direct cu interlocutorul, deşi în aceste condiții frecvența mişcărilor de ilustrare descreşte. Vizibilitatea afectează modul în care vorbitorii gesticulează: dialogul direct (față în față) amplifică probabilitatea că vorbitorii să facă gesturi pictografice (engl. life-size gestures), să adauge informații prin gesturi care nu e prezența şi în cuvintele rostite, să facă referințe verbale către gesturi, sau să folosească mai multe gesturi care se referă chiar la acea interacțiune socială (Bavelas et al., 2008).

43

Vizibilitatea partenerilor de conversație este foarte importantă în gesticulare, însă această este prezentă şi în convorbirile telefonice. Bavelas și colaboratorii (2008, p. 497) oferă o sinteză a studiilor de acest tip, concluzionând că frecvența gesturilor este mai mare în comunicarea directă. O interpretare plauzibilă oferită de cercetători este că vorbitorii folosesc gesturile (de ilustrare) pentru a transmite informații persoanelor cu care comunică. REGLATORII Aceste acțiuni conduc vorbitorul să continue ceea ce are de spus. Pot include aprobări din cap, zâmbete de acord, înclinarea corpului, ridicarea sprâncenelor în exclamare etc. – acestea sunt răspunsuri de acord ale ascultătorului (Ekman, 2004; Harrigan, 2005). Alt set de reglatori este cererea de informație, acțiuni efectuate tot de către ascultător, ca de exemplu coborârea sprâncenelor pentru a semnala neîncredere sau nedumerire în ceea ce s-a spus. Ridicarea sprâncenelor indică tot neîncredere sau că ceea ce s-a spus este incredibil. Sau, pot fi acțiuni făcute de către vorbitor pentru a preveni întreruperea discursului sau. Cea mai des întâlnită mişcare este cea a ținerii mâinii în sus (ca la școală) (Ekman, 2004; Harrigan, 2005). Ultimul set de mişcări este cel al diverselor acțiuni ale ascultătorului care vrea să ia cuvântul. Se pot efectua mişcări precum înclinarea în față, ridicarea parțială de pe scaun sau începutul de mişcare a buzelor pentru a vorbi (Ekman, 2004; Harrigan, 2005). EXPRESIA EMOȚIONALĂ Expresiile emoționale sunt semnale involuntare care furnizează informați importante către alte persoane. Se pot produce ca răspuns la orice ține de emoție și pot include evenimente nonpersonale ca apusul soarelui sau tunetul; se pot declanşa când un individ este singur, nu doar într-un cadru social. Aceste expresii sunt parte dintr-o emoție, sunt un semn cert că o emoție se produce. Una din componentele emoțiilor este semnalul sau expresia, care de obicei apare în față şi/sau voce, sau în restul corpului. Nu există semnale involuntare pentru a indica exact ce gândeşte o persoană; cognițiile sunt private, dar nu și emoțiile. Expresiile emoționale mai pot dezvălui informații despre: acțiuni viitoare probabile, gânduri şi planuri probabile, sau starea internă a persoanei (Ekman, 2004). În timp ce expresiile emoționale nu sunt învățate, ci este aproape cert că sunt programate, congenitale, oamenii învăță să le manipuleze pentru regulile sociale de expunere sau afișare (engl. display rules). Indivizii diferă în succesul lor de inhibare, înlocuire, mascare sau intensificare a expresiilor (Ekman, 2004). DIFERENȚE INTERINDIVIDUALE Frederickson şi Harrison (2005) au găsit faptul că autoobiectivizarea afectează performanțele motorii ale adolescentelor, indiferent de rasă. Concret, fetele care sunt afectate de această obiectivizare au tendința să arunce obiectele folosind doar membrele superioare, restul corpului rămânând aproape imobil (uneori chiar şi fără a întinde mâna cât ar trebui pentru a arunca mai departe acel obiect). Frederickson şi Harri-

C03 _____ COMPORTAMENTUL MOTOR

son consideră că aceasta este un efect al existenței unui substrat biologic al feminității, după cum subliniază şi Thomas şi French (1985) în metaanaliza efectuată, deşi nu este cert. Young (1990) consideră că din cauza adoptării de către femei sau fete a unei perspective exterioare asupra propriei persoane (implicit şi asupra corpului), apare un efect dublu: corpul este perceput atât că un obiect, cât şi ca o capacitate; această dublare a atenției are ca efect concret incertitudinea şi imperfecțiunea mişcărilor motoare (în sensul de incomplet, ezitant). Acest fapt este susținut şi de atitudinea parentală şi a profesorilor, în care fetele sunt delicate, iar băieţii sunt puternici (Karraker et al., 1995), conducând la inhibare vs. libertate comportamentală specifică în funcție de sex (dar şi cultură), corpul feminin fiind mai controlat de alții încă din copilărie (Martin, 1998). O altă explicație a acestei diferențe între sexe poate fi dată de modelele cognitive şi organizarea creierului (Kimura, 1999). Mai mult, orientarea sexuală (nu sexul biologic), poate fi legată de performanța aruncării; Hall şi Kimura (1985) au găsit că bărbații homosexuali au performanțe motorii apropiate de femeile heterosexuale, iar lesbienele au performante motorii mai apropiate de bărbații heterosexuali. Kimura (1999) afirmă că performanțele mai bune ale bărbaților în anumite domenii ca cel de față pot fi date de o organizare diferită a creierului pentru anumite activități spațiale. În final, obiectivizarea este asociată cu rezultate negative; ținând cont că promovează, nu doar în cazurile extreme, lipsa mişcării sau a efortului fizic, funcționarea cognitivă poate fi afectată. Efortul fizic are ca efect amplificarea fluxului sanguin şi alimentarea creierului cu nutrimente cruciale, fundamentale, iar aceste beneficii nu sunt doar temporare, ci şi permanente (în cazul exercițiilor regulate), schimbând structura creierului chiar şi pentru adulți. De exemplu, există dovezi ale faptului că efortul fizic (independent de bogăția sau varietatea mediului) este suficientă pentru neurogeneză (van Praag, Kemperman şi Gage, 1999), amplificarea capacității de a învăța şi plasticitatea sinaptică (van Praag, Christie et al., 1999). Prin urmare, deşi femeile sau fetele pot avea o viața socială extrem de variată şi activă, inactivitatea fizica, alături de autoobiectivizare, poate fi un factor de limitare a performanței cognitive dată și de insuficiența neurogenezei (Frederickson şi Harrison, 2005). ÎNLEMNIREA Înlemnirea (engl. freezing) este un indicator al procesului de evaluare care nu a fost încă supus unei tendințe comportamentale concrete, datorită incapacității de evaluare completă a unei situații incerte sau ambigue. Situațiile potențial periculoase sunt un caz în care înlemnirea poate să apară ca parte a răspunsului fricii. Această blocare poate exprima o stare în care organismul nu poate decide sau nu are disponibil o reacție comportamentală adecvată acelei situații amenințătoare şi inedite. În consecință, în cazurile în care evaluarea este imposibilă sau inconclusivă – fapt care poate fi dat de complexitatea situației sau de limitări ale procesării cognitive – înlemnirea poate fi un răspuns de retragere adecvat care permite organismului să aştepte noi informații, să aştepte liniştirea situației periculoase, sau să descopere o alarmă

44

falsă (Scherer et al., 2004bw). Înlemnirea comportamentală şi orientarea direcției privirii (fără expresii faciale sau vocale) sunt răspunsurile cele mai probabile și în cazul încălcării unei expectanțe (Scherer et al., 2004bw), ultima fiind o verificare a evaluării cognitive a unui stimul oarecare.

C03 _____ COMPORTAMENTUL MOTOR

S09 | COMPORTAMENTUL HAPTIC DATE GENERALE Atingerea, sau comportamentul haptic, se referă la două fenomene disociabile: [1] acțiunea mediului extern asupra pielii şi [2] dobândirea informațiilor cu ajutorul sistemului senzorial tactil (generând senzații; Hertenstein, 2002). Atingerea este primul simț uman care se dezvoltă, asigurând un mijloc fundamental de contact cu exteriorul. Pielea şi receptorii pe care aceasta îi conține constituie cel mai mare şi vechi organ de simț (e.g. Field, 2001). Pielea umană a adultului mediu are o suprafață aproximativă de 18,000 cm2, alcătuind 16-18% din greutatea acestuia (Gallace şi Spence, 2010). În general, membrele superioare sunt considerate a fi un element extrem de important în evoluția umană, acestea având două funcții primare: dobândirea informației (prin intermediului percepției senzoriale) şi manipularea directă a mediului (Ackerman et al., 2010). De asemenea, se disting două tipuri de atingere: activă (voluntară; persoana atinge mediul) şi pasivă (un element din mediu atinge persoana). În cazul afectelor negative, autoatingerea apare în relație cu procesarea şi producerea informațiilor (Harrigan, 1985). Sistemul tactil este foarte complex. Atingerea poate varia în acțiune (mişcări specifice), intensitate (gradul de presiune folosit), declanşare (accelerarea folosită pentru atingere), temperatură, locație, durată și viteză. Atingerea deserveşte un număr de funcții relaționate atât cu împrejurarea în care apare, cât şi cu relația dintre indivizii care interacționează. Au fost identificate mai multe funcții ale atingerii (Hargie și Dickson, 2005): 1. profesională: valabilă pentru oamenii care au o profesie ce necesită contact tactil (e.g. medic, asistent etc.). Aici apare diferența între atingerea instrumentală şi cea expresivă. Prima are loc în cadrul unei interacțiuni şi este strict obiectivă (e.g. medicul îi ia pulsul pacientului). Pe de altă parte, atingerea expresivă are o latură subiectivă, implicând mesaje interpersonale relaționate emoțiilor (e.g. asistenta îl ține de mâna pe pacient în timpul unei proceduri dureroase). 2. socială/de politețe: forme diverse de contact, prescrise cultural şi folosite în ritualuri de întâmpinare. 3. prietenie: acestea includ contact nemijlocit care are ca scop formarea, păstrarea și/sau întărirea relațiilor de prietenie. Este un mod prin care se semnalează interesul şi afectul pozitiv. În culturile occidentale, frecvența atingerilor scade între prieteni când aceştia nu sunt înconjurați de alți oameni, pentru că aceste acțiuni ar fi în anumite contexte asociate cu motivele sexuale. 4. iubire/intimitate: în relațiile intime, atingerea este un mod profund de a arăta partenerului intensitatea sentimentelor. 5. excitare sexuală: contactul sexual este o formă extremă de comunicare. Atingerile mai apar în (Hargie și Dickson, 2005):  contexte amuzante;  exprimarea unui sentiment negativ;  gestionarea informației; 45

  

dobândirea controlului şi/sau influenței; simboluri sau acte ritualice; atingeri accidentale.

Sistemul motor şi cel senzorial se pot influența reciproc ca urmare a abilităților de explorare şi procesare a informațiilor din atingerea activă: senzațiile tactile pot sugera folosirea unor mişcări musculare specifice, în timp ce manipularea fizică a obiectelor poate amplifica sensibilitatea senzorială, îmbunătățind dobândirea informației şi făcând evaluările perceptuale şi cognitive ulterioare mai exacte (Ackerman et al., 2010, p. 1712). Informațiile dobândite prin atingere au o influență de cele mai multe ori generală asupra cogniției, de obicei în mod inconştient. De asemenea, există diferențe între sexe: mişcările laterale de autoatingere se pare că au funcții diferite pentru femei şi bărbați; Barroso şi Feld (1986) au investigat autoatingerea şi atenția selectivă, găsind faptul că autoatingerea nu este doar o funcție a dificultății sarcinii cognitive, ci depinde şi de stagiul şi tipul selecției acelei procesări. De asemenea, Jansson-Boyd şi Marlow (2007) au demonstrat că atingerea, alături de văz, contribuie la evaluarea estetică. Totodată, memoria vizuală de scurtă durată este influențată de percepția haptică (Kerzel, 2001). Deci atingerea este unul din mijloacele fundamentale de contact cu mediul, dar şi cel mai simplu şi direct sistem senzorial. Pentru copii, atingerea este vitală în dezvoltarea domeniilor social, cognitiv şi fizic. Privarea acestora în a fi atinşi poate conduce uneori chiar la moarte prematură. Mai mult, s-a constatat că masajul este benefic în accelerarea creşterii copiilor născuți prematur. Astfel, haptica joacă un rol foarte important şi în viața adultă: are un efect asupra ritmului cardiac şi presiunii vasculare (Hertenstein et al., 2009). Totodată, comunicarea haptică nu este stabilă pentru individ, aceasta schimbându-se în cursul vieții (Hargie și Dickson, 2005). Totodată, frecvența cu care mişcările de autoatingere se produc este uneori foarte mare. Nu doar în privat, ci şi în spațiul public, oamenii îşi ating propriul corp. Multe din aceste mişcări nu au un scop precis sau folositor, uneori doar de autoîncurajare sau autoconsolare62. Multe atingeri reflectă doar o eventuală stare de agitație sau un tic (Hargie și Dickson, 2005). Simțul atingerii este un mijloc foarte eficient de declanşare şi modulare a emoțiilor umane. Pielea umană conține receptori care pot declanşa răspunsuri afective sau hedonice (Valentini et al., 2007) din două motive posibile: (1) prezența unor porțiuni ale pielii care sunt erogene şi declanşează afecte pozitive în mod direct, sau (2) prezența unor terminații nervoase care răspund la durere şi declanşează afecte negative. Anumite porțiuni ale creierului (e.g. cortexul orbifrontal) răspund precis la atingerea plăcută. Simțul atingerii unitar constă de fapt într-un număr de clase diferite de receptori senzoriali care răspund la atingere, presiune, temperatură, durere, poziția încheieturilor, tensiunea musculară și mişcare (Berkley şi Hubscher, 1995). Deşi receptori diferiți din corp, 62

Deși autoatingerea poate semnala stări afective negative, poate fi asociată și cu procesarea cognitivă, apărând în relație cu producerea și procesarea informațiilor semantice (Harrigan, 1985).

C03 _____ COMPORTAMENTUL MOTOR

mai ales din piele, sunt sensibili la aceste tipuri variate de informație somato-senzorială, creierul le uneşte automat într-un simț comun, general, al atingerii (Gallace şi Spence, 2010).

MANIPULAREA Manipulatorii apar la limita dintre conştient şi subconştient: dacă o persoană este întrebată ce acțiune tocmai a efectuat, aceasta poate descrie mişcarea, dar nu şi-a concentrat atenția asupra sa atunci când a efectuat-o. Aceste mişcări apar în dezvoltare prin acțiuni care sunt învățate în copilărie. Fac parte din eforturile de adaptare şi satisfacere a propriilor nevoi sau nevoilor corporale, de a face față emoțiilor, de a dezvolta şi menține contacte interpersonale şi de a învăța acțiuni instrumentale (Ekman, 2004). Manipulatorii reprezintă acel tip de atingere plus mânuire sau manevrare; sunt de trei tipuri (Ekman, 2004): 1. heteromanipulatori (atingerea altei persoane); 2. automanipulatori (atingerea propriei persoane); 3. manipularea unui obiect. Indivizii nu diferă doar în manipulatorul preferat, ci și în frecvența de apariție și intensitatea acestora. Intensitatea lor crește odată cu disconfortul - situație opusă în cazul ilustratorilor. Există persoane care, aflate într-o stare de disconfort puternic, îngheață într-o poziție tensionată. Totodată, manipulatorii apar și/sau se intensifică într-un mediu confortabil (Ekman, 2004). În primul rând, heteromanipulatorii reprezintă atingerea și antrenarea altor persoane. Într-o interacțiune socială directă, heteromanipulatorii pot comunica diferite stări afective, făcând-o într-o maniere robustă. Iată o listă a celor mai comuni heteromanipulatori (Hertenstein et al., 2009):  apăsare sau presare  clătinare  frecare  gâdilare  îmbrățișare  împingere  împreunarea degetelor palmelor  legănare  lingere  lovire  lovituri ușoare și repetitive  mângâiere  ridicare  sărutare  scărpinare  strângere  sugere  tragere În al doilea rând, automanipulatorii sunt acele mișcări în care o parte a corpului sau a feței antrenează într-o anumită manieră - apăsare, mângâiere, scărpinare, lingere, mușcare etc. - o altă parte a corpului sau feței. Exemple de manipulatori faciali: mușcarea sau sugerea uneia dintre buze, umezirea buzelor, mușcarea obrazului intern, sau umflarea obrajilor (Ekman, 2004). 46

Automanipulatorii sunt bazați pe comportamente învățate pentru a face față unor varietăți de nevoi sau probleme, cum sunt (ibidem):  facilitarea sau blocarea căilor vizuale, auditive sau olfactive;  facilitarea sau blocarea vorbirii;  efectuarea funcțiilor ingestive;  efectuarea activităților autoerotice;  scărpinare;  modificarea atractivității exterioare (e.g. aranjarea părului);  alinare, autoconsolare, reducerea tensiunii. În al treilea rând, manipularea obiectelor sunt acțiuni deprinse prin executarea unor activități instrumentale, ca fumatul sau mersul pe bicicletă. Scoaterea unui pantof nu este un manipulator, dar jucatul cu șireturile acestuia este (ibidem). Oamenii îşi folosesc mâinile pentru a mişca şi interacționa cu mediul, comportament executat prin procesarea vizuală şi a informației proprioceptive63 pentru a determina locația obiectelor şi a poziției inițiale a mâinilor. Cu toate acestea, încă nu este cert modul în care creierul uman foloseşte aceste informații senzoriale pentru a genera mişcări precise. În maimuțe, se pare că zonele frontală şi parietală sunt folosite pentru combinarea semnalelor privirii şi mâinilor în generarea mişcărilor. Pentru a genera mişcări ale mâinilor ghidate vizual în mod precis şi eficient, creierul uman determină poziția unei ținte vizibile şi a poziției inițiale a mâinii, folosind văzul, proprioceptivitatea şi un model intern. Importanța calculării privirii şi a poziției mâinii pentru o mişcare ulterioară reuşită este bine stabilită, pentru că eşecul se poate produce doar când una sau amândouă din aceste surse de informație este absentă sau alterată. Bédard şi Sanes (2009) au identificat mai multe zone corticale şi subcorticale care sunt activate în calculul privirii şi al mişcării mâinii: cortexul motor, girusul supramarginal, cortexul cingulat anterior (engl. anterior cingulate cortex) – zone implicate în generarea mişcărilor mâinilor; cerebelul este implicat doar în folosirea semnalelor mâinilor pentru a codifica mişcările mâinilor; cuneusul, partea centrală a cortexului cingulat anterior şi putamenul sunt zonele implicate în folosirea semnalelor privirii. Pentru a genera comenzi motoare corecte ale mâinii, creierul identifică condițiile inițiale pentru mişcare şi calculează locația țintei/obiectului (Bédard şi Sanes, 2009). COMUNICAREA HAPTICĂ Anumite primate nonumane îşi petrec până la 20% din timp pentru întreținere (engl. grooming), un comportament de reconciliere ca urmare a conflictului, de recompensare, sau de menținere a proximității. Pentru oameni, atingerea este vitală în încredere, cooperare şi funcționarea grupului. O atingere scurtă, de o secundă, a antebrațului unei persoane străine poate comunica afecte prosociale, esențiale cooperării – recunoştință sau simpatie (Kraus et al., 2010). Hertenstein (2002) a identificat mai multe dimensiuni fizice ale atingerii sociale (valabile însă şi pentru alte 63

PROPRIOCEPTÍV, -Ă adj. (despre senzații provenite din corp) care informează asupra mișcărilor, echilibrului etc. (< fr. proprioceptif) Sursa: MDN (2000).

C03 _____ COMPORTAMENTUL MOTOR

tipuri de atingere, nu neapărat sociale) (Harrigan, 2005):

model al comunicării tactile bidirecțional şi dinamic64:

CALITATE: 1. acțiune (mângâiere, frecare, ținere, strângere etc.), care generează trei tipuri de variabile: a. intensitate (gradul de presiune exercitată în acțiunea atingerii); b. viteză (rata cu care mişcarea este executată); c. bruschețe (accelerarea sau deaccelerarea mişcării); 2. temperatură (ținând cont de faptul că temperatura degetelor variază pentru anumite afecte (Levenson, 1992), temperatura poate avea şi o funcție comunicativă). PARAMETRI: 1. locația (locul în care acțiunea atingerii este făcută); 2. frecvența (numărul de atingeri; de exemplu, atingerea repetitiva poate avea că afect adaptarea senzorială sau obişnuirea, rezultând în recunoașterea dificilă a atingerii în anumite contexte); 3. durata (timpul dintre contactul inițial şi încetarea acestuia); 4. suprafața (suprafața totală care este atinsă).

FIG. 3.1. MODELUL COMUNICĂRII TACTILE (refăcut din Hertenstein, 2002, p. 89)

În altă ordine de idei, procesarea cognițiilor sociale superioare este influențată de senzațiile tactile. Ackerman et al. (2010) consideră că acțiunile şi senzațiile fizice contribuie la dobândirea unei înțelegeri a conceptelor abstracte, devenind în mod automat legate de activarea acestor concepte. Procesarea senzațiilor fizice şi cea a informațiilor conceptuale ale atingerii pot fi semnalate simultan de atingerea obiectelor din mediu; de exemplu, atingerea unei texturi aspre, cum ar fi scoarța anumitor arbori, contribuie la sensibilizarea la texturile aspre, putând fi accesate astfel concepte relevante asprimii metaforice (Gallace şi Spence, 2010). Revenind la perspectiva oferită de teoria încorporării, în care acțiunile cognitive au ca substrat mediul fizic, procesările senzorială şi motoare sunt elemente esențiale ale cogniției. Astfel, obiectele care nu au fost atinse niciodată, sau pe care persoana crede că nu le poate atinge, pot fi evaluate pe baza cunoştințelor conceptuale/abstracte formate prin experiențele trecute, începând din copilărie. Interacțiunea fizicmintal contribuie deci la atât la formarea unei schele ontologice pentru dezvoltarea cunoştințelor intra- şi interpersonale conceptuale şi metaforice, cât şi la aplicarea acestor cunoştințe (Ackerman et al. 2010, p. 1712). Mai mult, procesarea cognițiilor sociale superioare este influențată de senzațiile tactile pe baza unor dimensiuni. De exemplu, masa unui obiect poate conduce la evaluări ale importanței sau seriozității, motivând soluționarea problemelor importante; duritatea unui obiect poate conduce la evaluări ale stricteții şi stabilității, motivând inflexibilitatea negocierii sociale, de exemplu (ibidem). CONTEXTUL ATINGERII Totodată, având în vedere dovezile empirice în ceea ce priveşte atingerea, Hertstein (2002) propune un

47

Înțelesul sau semnificația (engl. meaning) aranjamentului stimulilor este dat de contextul în care persoana care atinge sau este atinsă se află, contextul influențând puternic funcția comunicativă a atingerii. De exemplu, o bătaie pe spate imediat după terminarea unui eveniment amenințător are un înțeles diferit față de o bătaie pe spate după ce persoana are o reuşită. Această prima coloană a modelului se referă la calitățile şi parametrii atingerii. Mai departe, contextul este un fel de filtru al mecanismelor prin care atingerea capătă înțeles (Hertenstein, 2002): 1. percepția directă: organismele nu au nevoie de procesare cognitivă superioară sau experiențe trecute pentru a percepe înțelesul aranjării/ordinii stimulilor (Gibson, 1969, 1979); 2. învățarea: crearea unei conexiuni între atingere şi elementele din mediu, contribuind astfel la sensul patternurilor tactile (prin condiționare clasică, condiționare operantă, sau învățare prin observare; engl. observational learning); 3. procesele cognitive: există patru procese care pot influența înțelesul atingerii: discrepanța/dezacordul, evaluarea indicatorilor contextuali, memoria și atenția. Cele trei mecanisme, împreună cu stimularea tactilă şi contextul, dau naştere unor efecte comunicative ale atingerii. Funcțiile comunicative sunt (Hertenstein, 2002): 1. valență afectivă: pielea conține receptori care generează direct o valoare hedonică de-a lungul continuumului plăcere-neplăcere, iar procesele hedonice pot sta la baza generării emoțiilor (Campos et al., 1994); 64

Bidirecționalitatea modelului constă în faptul că între persoana care atinge şi elementul din mediu care este atins există o relație reciprocă (e.g. de comunicare): persoana nu poate atinge fără să fie atinsă. De asemenea, sistemul de comunicare tactilă este dinamic şi de risc, aici fiind prezentă reglarea mutuală (în cazul interacțiunilor tactile sociale; Fogel şi Lyra, 1997; Hertenstein, 2002).

C03 _____ COMPORTAMENTUL MOTOR

2. 3.

reacțiile afective diferite: aici, autorii se referă în mare parte la emoțiile primare şi posibilitatea acestora de a fi comunicate prin atingere; informațiile specifice: pe lângă comunicarea afectivă, atingerea poate, de exemplu, semnala prezența sau absența unei persoane, sau identitatea acesteia (informații nonafective).

Însă contactul tactil nu este mereu recepționat pozitiv (Major, 1981; Walker, 1971). De exemplu, poate fi un act extrem de ambiguu plin de posibilități sexuale (Lee şi Guerrero, 2001). Oamenii nu se ating reciproc oriunde, oricând, sau oricum. Locația atingerilor variază în funcție de stare şi de sexele care interacționează (e.g. bărbat-femeie, femeie-femeie etc.). Există diferențe clare între sexe: femeile şi bărbații interpretează şi folosesc atingerea în mod diferit (Hargie și Dickson, 2005). Mai mult, percepția atingerii ca având valență negativă depinde de partea corpului care este atinsă şi de caracteristicile persoanei care atinge (vârsta, sex, relație etc.) (ibidem). De exemplu, atingerea feței unei alte persoane este percepută ca fiind cel mai negativ comportament al atingerii la locul de muncă (Lee şi Guerrero, 2001 – deşi autorii afirmă că această atingere semnalează o relație puternică şi un mesaj afectiv amplu şi în relațiile intime). Valența afectivă din spatele atingerii este dată de factori cognitivi descendenți (engl. topdown), cum ar fi sexul, contextul, sau factorii culturali (Gallace şi Spence, 2010). Bărbații şi femeile diferă în modul în care comunică tactil, cel puțin în societatea occidentală: bărbații au o frecvență mai scăzută a atingerilor. Un caz special îl reprezintă homofobia: indivizii cu această stare patologică au tendința să atingă foarte rar sau deloc persoanele de acelaşi sex (Hertestein et al., 2009).

frică

umeri, brațe, spate umeri

spate, mâini, umeri mâini, brațe, umeri

simpatie

iubire

umeri, mâini

recunoștință

dezgust

tristețe

umeri, brațe

fericire

enervare

TABELUL 3.3. LOCAȚIA ATINGERII (Hertestein et al., 2009) B*-B B-F F-F F-B umeri, umeri, umeri, umeri, brațe brațe brațe brațe, cap

umeri, brațe, spate, cap

*B=bărbat; F=femeie

48

umeri, brațe, spate umeri, brațe, spate

umeri, brațe, spate umeri, brațe, spate

umeri, brațe, spate, față umeri, brațe, spate, față

umeri, brațe, mâini, spate umeri, mâini

față, umeri, mâini

față, umeri, mâini

umeri, mâini, brațe

umeri, mâini

spate, mâini, umeri, brațe mâini, brațe, umeri

spate, mâini, umeri, brațe mâini, brațe, umeri

spate, mâini, umeri, brațe mâini, brațe, umeri

umeri, brațe, spate, mâini

umeri, brațe, spate, mâini

umeri, brațe, spate, mâini

Atingerea interpersonală este modelată cultural. De exemplu, italienii, în contrast cu japonezii, recurg la atingere într-o măsură mult mai mare. Cercetările empirice confirmă că în Marea Britanie, nordul Europei și Asia atingerea interpersonală este foarte rară sau chiar inexistentă, în comparație cu Franșa, Italia, sau America de Sud (Jourard, 1966; Henley, 1973). De asemenea, contextul în care indivizii interacționează poate afecta atingerea interpersonală (Burgoon et al., 1989; Gallace şi Spence, 2010). De asemenea, statusul influențează atingerea. Persoanele care au tendința să atingă des, mai ales în situațiile în care atingerea nu este reciprocă, sunt mai dominante – diferențele de status se reflecta nu în frecvența atingerilor, ci și în tipul de contact. Pentru a semnala afecțiunea, cei dominanți aleg să atingă, în general, umerii sau brațele. Pe de altă parte, cei mai puțin dominanți aleg să strângă mâna, aceasta fiind o expresie formală (Hargie și Dickson, 2005). RELAȚIA CU AFECTIVITATEA Oamenii pot comunica prin atingere pentru că sunt familiari unii cu alții: în general, când indivizii nu se cunosc, nu se ating foarte des. Însă anumite stări afective pot fi exprimate prin atingere şi între indivizii care nu se cunosc. Atingerea interpersonală oferă cea mai afectivă experiență tactilă. În multe situații din culturile contemporane, atingerea dintre oameni este însă descurajată, de obicei din cauza amenințărilor litigiilor şi/sau schimbării atitudinii publice. S-a afirmat că multe persoane din societatea modernă suferă din cauza diminuării stimulării tactile, un fenomen care este numit foame tactilă (engl. touch hunger). Atingerea interpersonală este un mijloc important de dobândire a acordului/conformării sau a persuasiunii. De asemenea, contactul vizual cu alte persoane semnalează lucruri diferite în funcție de lipsa sau prezența atingerii acelei persoane (Gallace şi Spence, 2010). Atingerea are un rol central în modelele specifice ale mângâierii, flirtului, salutului, joacă, sau menținerea proximității. Atingerea recompensează şi pedepseşte: atingerea tandră declanşează activări în cortexul orbifrontal, regiunea implicată în reprezentarea recompenselor secundare. De asemenea, atingerea semnalează, pentru copii, pericolul; atingerea poate declanşa altruism reciproc: modele prietenoase de atingeri sociale pot crește respectarea unui acord/promisiune şi cooperarea dintre persoanele străine. Atingerea, în special cea făcută de persoanele apropiate, poate reduce frica. De exemplu, femeile demonstrează o activare cerebrală scăzută legată de amenințare atunci când sunt ținute de mâna de către partener, însă nu şi când sunt ținute de către o persoană necunoscută (Kraus at al., 2010). Cortexul insular, o regiune activă în timpul atingerii fizice, este activă şi în experiențele afective de orice valență, în special în experiența încrederii. În plus, atingerea este legată şi de evaluarea sau deducția cooperării şi cordialității (engl. warmth). De exemplu, senzația tactilă a căldurii, dată de o ceaşcă de cafea fierbinte, poate conduce la declanşarea încrederii către persoanele nou cunoscute. De asemenea, atingerea dintre jucători măreşte cooperarea şi încre-

C03 _____ COMPORTAMENTUL MOTOR

derea mutuală în jocurile economice (Kraus et al., 2010). Chiar dacă atingerea interpersonală nu este amintită în mod explicit, cercetările arăta că această stimulare asigură mijloace eficiente de influențare a comportamentului social, cum ar fi modularea tendinței de conformare/acord, afectarea atitudinii către anumiți stimuli, crearea legăturilor dintre cupluri sau grupuri, sau întărirea relațiilor intime (Gallace şi Spence, 2010). În situațiile sociale în care este folosită în mod adecvat, atingerea poate să (Hargie și Dickson, 2005):  ajute la evaluarea pozitivă a persoanei care atinge;  ajute la consolarea cuiva;  ajute la conformarea cuiva. Atingerea dintre oameni, în ciuda faptului că persoana atinsă nu îşi aminteşte mereu contactul atingerii, poate avea efecte pozitive. De exemplu, evaluarea socială este mai pozitivă (Fischer et al., 1976), interacțiunea vânzător-client este mai favorabilă (Guéguen, 2007; Hornik, 1991, 1992), compasiuneaempatie este sporită (Kleinke, 1977; Guéguen şi Fischer-Lokou, 2003), participarea la interviuri (Hornik şi Ellis, 1988) sau la exerciții statistice şcolare voluntare (Guéguen, 2004) este amplificată, recunoştința este sporită (efectul Midas al atingerii; Crusco şi Wetzel, 1984; Erceau şi Guéguen, 2007), interacțiunea pacient-asistent(ă) medical(ă) are efecte pozitive (Whitcher şi Fisher, 1979). Nu este cert motivul pentru care atingerea este atât de influentă. O explicație este dată de Rose (1990), care afirmă că factorii interpersonali cognitivi sunt extrem de importanți: persoana care atinge este percepută ca având o nevoie reală, sinceră și simte simpatie şi încredere pentru persoana pe care o atinge. Deşi această interpretare teoretică poate fi corectă, condițiile în care persoana atinsă nu conştientizează contactul pot fi explicate în alt mod. Reite (1990) afirmă că există o relație între diminuarea stresului şi atingere care, efectuată des în copilăria timpurie normală, poate avea un efect pozitiv în viața adultă. Cu toate acestea, o explicație alternativă este dată de faptul că evaluările pozitive pot fi generate de receptorii din pielea umană care codifică atingerea ca fiind plăcută (McGlone et al. 2007) – informația stocată a situației în care atingerea s-a produs poate fi legată neural de senzațiile plăcute declanşate de către atingere în sine (Gallace şi Spence, 2010). TABELUL 3.4. COMUNICAREA STĂRII AFACTIVE PRIN ATINGEREA INTERPERSONALĂ (Hertestein et al., 2009) AFECT ACȚIUNE dezgust o împingere o tremurat frică o stoarcere o apucarea/prinderea celeilalte persoane o îmbrățișare iubire o mângâiere o mângâiere simpatie o frecare o îmbrățișare o lovire o strângere enervare o zguduire o împingere (intensitate mare, durată scurtă) o îmbrățișare (intensitate slabă, durată tristețe medie) 49

ATINGEREA ŞI ATAŞAMENTUL MATERNAL Într-o încercare de a găsi o distincție între stilurile de ataşament ale copiilor foarte mici (v = 4 luni), Koulomzin și colaboratorii (2002) au găsit că atenția celor cu un stil de ataşament bazat pe securitate (B) îşi concentrează mai mult timp atenția vizuală (peste 2 s) către față mamei. În contrast, copii cu un stil de ataşament evitant (A) au demonstrat acelaşi tip de comportament ocular doar în momentele în care au recurs la comportamente de autoatingere, în special a gurii. În timp ce copiii B au un comportament facial mai variat, probabil pentru a semnala mai multe informații către mamă, copiii A au un comportament tactil mai variabil decât copiii B, schimbând modelele de autoliniştire mai des, demonstrând mai târziu, la vârsta de 12 luni, modele comportamentale diferite în interacțiunea directă cu mama acestora (Koulomzin et al., 2002). Pe lângă vorbit, copiii foarte mici mai pot şi gesticula. În perioada în care aceştia nu pot rosti o serie de cuvinte, ci numai un singur cuvânt, copiii folosesc gesturile pentru a extinde limita ideilor care pot fi exprimate: două elemente ale propoziției în acelaşi timp (un cuvânt şi un gest). Însă în această perioadă copiii produc gesturi comunicative independent de cuvinte. Mai mult decât atât, acestea două nu sunt sincronizate. Un sistem integrat în care gesturile şi cuvintele sunt sincronizate permite copilului să exprime verbal şi nonverbal un singur mesaj – această capabilitate prezice trecerea la faza în care poate rosti o succesiune de două cuvinte (Goldin-Meadow și Butcher, 2003).

C03 _____ COMPORTAMENTUL MOTOR

S10 | MERSUL DATE GENERALE Mersul (engl. gait) este o activitate senzo-motoare. Bărbații şi femeile au un mers diferit, iar aceste diferențe sunt aparente principalității oamenilor. De exemplu, Johnson şi Tassinary (2005) au demonstrat că perceperea sexului unei alte persoane este dată în primul rând prin forma corpului, mai ales în zona șoldurilor65. Perceperea sexului altor indivizi poate fi o evaluare socială obligatorie, deși nu este încă înțeleasă de cercetători. Diferențele care apar între mersul femeilor şi cel al bărbaților sunt date în primul rând de tiparul mişcării umerilor şi al șoldurilor. În general, femeile au un mers caracterizat de o balansare mai mare a soldurilor decât a umerilor, iar mersul bărbaților este caracterizat de situația opusă. De asemenea, mersul este legat direct de modularea respirației (Gariépy et al., 2012).

FIG. 2.2. FAZELE MERSULUI, PROFIL LATERAL (refăcut din Kirtley, 2006)

65

Conform acelorași autori, scanarea vizuală a acestei zone este atenuată atunci când sexul persoanei observate este cunoscut anterior.

50

Deci este posibil ca dimensiunea taliei să fie un indicator dominant al perceperii sexului (Lippa, 1983): raportul talie-şold (engl. waist-to-hip ratio) afectează această evaluare socială. Acest raport este relaționat fertilității, sănătății şi atractivității percepute (dar nu neapărat reale). Un raport talie-şold mic (i.e. formă de clepsidră) este perceput ca fiind mai atractiv decât un raport mare (formă tubulară; Johnson şi Tassinary, 2005). Direcția mersului, indiferent de sex, poate fi afectată de diverse biasări legate de atenție şi factori motorii. Fujikake și colaboratorii (2011) au demonstrat că biasul direcțional al traiectoriilor mersului în timp ce persoana trece prin cadrul unei uşi rezultă din combinarea factorilor motori – în special alegerea piciorului cu care persoana a început să meargă – şi factori atenționali/ai creierului. Alte cercetări recente au arătat faptul că oamenii au tendința să se ciocnească mai mult de partea dreaptă a tocului uşii (în comparație cu partea stânga), atunci când acesta este strâmt (Nicholls et al., 2007, 2008). Totodată, se pare că mişcările brațelor din timpul mersului afectează biasul coliziunii: mişcarea mâinii drepte în timpul mersului rezultă în coliziuni mai frecvente în partea stânga, iar opusul se întâmpla pentru brațul stâng (Nicholls et al., 2007). Cercetătorii au atribuit acest bias pseudoneglijării (engl. pseudoneglect) – o neglijare subtilă, însă consistentă, a spațiului din partea dreapta, observată în anumite probe viziospațiale (e.g. identificarea mijlocului unei linii drepte – engl. line bisection task; Jewell şi McCourt, 2000), având legătură, probabil, cu emisfera dominantă a creierului; este o relație contralaterală: emisfera stânga dominantă rezultă într-un bias atențional către dreapta spațiului, viceversa pentru emisfera dreaptă. Conform acestei tendințe, este posibil ca mişcările mâinii stângi din timpul mersului să rezulte într-o tendința mai puternică de pseudoneglijare şi coliziuni mai dese pe partea dreaptă a tocului uşii. În contrast, mişcarea brațului drept atenuează activitatea pre-existentă a emisferei drepte, rezultând coliziuni mai dese pe partea stânga. Totodată, valența emoțională poate influența inițierea mersului înainte (Naugle et al., 2011). Stimulii negativi intenşi accelerează răspunsul motor inițial, iar stimulii pozitivi facilitează inițierea mersului. De exemplu, stimulii vizuali pozitivi (intenşi sau slabi) amplifică viteza primului pas. Mai departe, Abernethy și colaboratorii (2002) au găsit faptul că patternul preferat vs. nonpreferat al mersului afectează cogniția în moduri diferite: mersul nonpreferat necesită resurse cognitive şi atenționale mai mari, deşi în momentul tranziției între două modele de mers procesarea atențională este mică. De asemenea, Lamberg şi Muratori (2012) au demonstrat că vorbitul sau scrisul la telefonul mobil afectează funcția executivă şi memoria de lucru, putând astfel să apară erori ale mersului; în special, tastarea are un efect mai mare decât vorbitul la telefon, apărând, de exemplu, deviații laterale în timpul mersului sau reducerea vitezei (efecte care apar şi în vorbire, dar mai diminuate). Mai mult, se pare că există diferențe de vârstă în ceea ce priveşte capacitatea de a merge şi a accesa memoria în acelaşi timp, copiii de vârsta medie (~9 ani) şi adulții în vârsta (peste 60 de ani) având cea mai scăzută capacitate în interacțiunea simultană mersaccesare memorie (Krampe et al., 2011). Tot persoa-

C03 _____ COMPORTAMENTUL MOTOR

nele în vârsta (cele pre-incapacitate) au o viteză mică a mersului şi dimensiunea mică a paşilor (când merg vorbind sau nu; Verghese şi Xue, 2011), iar Faulkner și colaboratorii (2006) au demonstrat că tot persoanele în vârsta (peste 70 de ani) necesită resurse cognitive mari pentru a merge, în special cele care merg încet sau sunt slăbite (e.g. rezistență musculară scăzută). Totodată, Michalak și colaboratorii (2009) au identificat trăsăturile mersului asociate cu dispoziția disforică (engl. dysphoria): viteza mersului, balansarea membrelor şi mişcările verticale ale capului sunt diminuate; de asemenea, sunt prezente postura depresivă/redusă şi balansări laterale relativ mari (ale părții superioare a corpului). De asemenea, depresia este asociată cu viteza redusă a mersului, lungimea mică a paşilor, amplificarea staționării şi a ciclului mersului (Wendorff et al., 2002). De asemenea, depresia are ca efect diminuarea amplitudinii66 coatelor şi a umerilor în mers, în opoziție cu stările pozitive (Omlor şi Giese, 2007). Caracteristicile mersului uman pot semnala şi alte informații în afară de disfuncții neurologice sau muscularo-scheletice. De exemplu, mersul persoanelor în vârsta, atunci când este caracterizat de încetinire şi dimensiunea mică a paşilor, poate semnala dependența viitoare (de ajutor) şi mortalitatea acestor persoane în următorii trei ani. În cazul bărbaților de vârsta mijlocie, viteza mică a mersului spontan este un indicator al mortalității şi problemelor cardiovasculare (Nicholas et al., 2008). ORGASMUL VAGINAL Mersul liber, fluid, energetic şi senzual al femeilor (cu un accent pe cantitatea de energie dată de rotația pelvisului şi a coloanei vertebrale) este un indicator al capacității de a avea orgasm vaginal67, indiferent de capacitatea de a putea avea orgasm clitoridian. Mai exact, doi parametrii fac diferența: lungimea paşilor şi rotația coloanei vertebrale, iar cercetătorii au făcut legătura între blocajele musculare şi funcționarea sexuală, în cazul femeilor care nu pot avea orgasm vaginal. Pe de altă parte, este posibil ca femeile care pot avea orgasm vaginal să fie mai încrezătoare şi dezinhibate în legătură cu propria sexualitate, iar acest fapt să se reflecte în mers. Totodată, această încredere poate să fie legată de relațiile de cuplu pe care femeia le-a avut, dat fiind faptul că orgasmul vaginal este asociat cu o calitate mai bună a relațiilor conjugale (Brody, 2007; Costa şi Brody, 2007) şi cu o funcționare psihologică mai bună (Brody şi Costa, 2008). Întra-adevăr, stimularea nervului vag produsă cervixului cu ajutorul penisul - dar nu şi cea produsă de stimularea clitorisului - este implicată în procesele legate de o funcționare cardiovasculară şi psihologică mai bună a femeilor (Brody, 2006; Brody şi Preut, 2003). În același timp, distanța dintre vagin şi uretră este direct proporțională cu posibilitatea de a avea orgasm vaginal. Pentru amândouă sexele, contactul sexual penis-vagin, în comparație cu alte activități sexuale (e.g. mastur66

AMPLITUDINE – distanța/mărimea dintre punctele extreme ale unei oscilații (e.g. mișcarea unei mâini). 67 Capacitatea fizică nu indică neapărat și lipsa inhibărilor de ordin mintal, care pot bloca această reacție fiziologică.

51

barea), este asociat cu o creştere a prolactinei postorgasm, cu o satisfacție sexuală mai mare şi cu o stare mintală mai bună (Brody şi Krüger, 2006; Nicholas et al., 2008). ORIENTAREA SEXUALĂ Chiar și azi, ceea ce este masculin defineşte standardele, iar ce este feminin este văzut ca fiind inferior sau deviant, departe de ideal. Când femeile au un comportament atipic (nu se referă la orientarea sexuală), pot fi văzute ca încercând să atingă un statut social mai ridicat; pe de altă parte, când bărbații adoptă acțiuni nespecifice sexului sunt văzuți că depărtându-se de ideal – deci şi orientarea sexuală este percepută ca fiind atipică (Ambady et al., 1999; Johnson et al., 2007). Aproape toți pederastii şi lesbienele au în copilărie activități şi interese atipice (pentru sexul biologic). Nonconformismul genului se pare că are o baza biologică. În cazul femeilor, interesele şi preferințele sexuale atipice sunt moştenite mai des ca în cazul bărbaților. Temperamentul din copilărie este moştenit. În acest caz, prin dezvoltare, ceea ce este văzut exotic în copilărie devine erotic în viața adultă. Cei mai mulți copii adoptă preferințe şi interese tipice, astfel permițând mecanismului exoticul-devine-erotic să producă o preponderență a heterosexualității. Congruența (sau lipsa) dintre sexul biologic şi sexul exprimat (e.g. conformitatea comportamentală a normelor genului) prezice orientarea sexuală din viața adultă şi afectează aria cognițiilor sociale evaluative (ibidem). Orientarea sexuală nu este complet transparentă, existând numeroase cazuri în care oamenii o ascund cu succes. Abilitatea de a detecta orientarea sexuală cu acuratețe este importantă pentru homosexuali, deoarece statutul ca minoritate numerică (1-10% din populația totală) generează prejudecăți şi discriminare (ibidem). Astfel, contactul vizual este un mijloc esențial prin care homosexualii se identifică unii pe alții68. De asemenea, pederastii au o voce mai feminină, iar lesbienele o voce mai masculină. Femeile sunt mai expresive nonverbal: mai multe expresii faciale, gesturi ale mâinilor exteriorizări ale emoțiilor cu o acuratețe mai mare decât a bărbaților. Comportamentul nonverbal dinamic ascunde informații despre orientarea sexuală, pe lângă ceea ce poate fi vizibil direct prin aspecte statice, ca îmbrăcămintea, părul şi accesoriile. Percepția socială se bazează pe o varietate de elemente fizice, dar percepția sexului biologic pare să se bazeze pe doi indicatori care fac diferențierea sexuală (engl. sexual dimorphism): 1. forma corpului, în special raportul talie-şold (TS); 2. mişcările corpului, în special mersul. Lesbienele au raportul TS mare şi un nivel ridicat de testosteron. Analog, diferențe hormonale şi morfologice nu au fost identificate pentru pederaşti (ibidem). După cum am semnalat, bărbații şi femeile au mersul diferit: mersul în care soldurile sunt balansate este specific femeilor, iar mersul în care umerii sunt 68

Nu se cunoaște exact modul de recunoaștere.

C03 _____ COMPORTAMENTUL MOTOR

balansați este specific bărbaților. Orientarea sexuală şi forma corpului sunt transmise pe cale genetică în cazul femeilor, însă există studii care afirmă acest lucru pentru amândouă sexele (ibidem). TABELUL 3.5. DIFERENȚE ÎNTRE SEXE (PENTRU ORIENTAREA SEXUALĂ ATIPICĂ) (sintetizat din Johnson et al., 2007) B F lateral x umeri vertical x (mișcare) frontal x mişcări în mers lateral x șold (mișvertical x care) frontal mare (0,8-0,9) x raportul talie-șold mic (0,5-0,6) x X = prezență

S11 | GESTURILE ALTOR SPECII ȘI CONCLUZII După cum am menționat, gesturile sunt o categorie separată a mişcărilor corporale, existând elemente neurologice distincte ale percepției şi producției acestora. De asemenea, gesturile nu sunt specifice doar oamenilor, fiind prezente şi în alte primate (e.g. gorile sau cimpanzei, dar mai ales în cimpanzeii pitici - bonobo -, singura specie care foloseşte comunicarea multimodală: gesturi plus semnale faciale şi vocale). Mai mult, aceste specii folosesc gesturile în mod flexibil, în funcție de context: un gest anume poate transmite informații diferite în funcție de contextul social în care este folosit (Pollick şi de Waal, 2007). Mai mult, față de alte modalități de semnalare, gesturile beneficiază de control cortical mai bun decât alte forme de comunicare (e.g. mişcări faciale care apar involuntar); de exemplu, anumite primate pot recurge la modificarea expresiei faciale cu ajutorul mâinilor atunci când mint (de Waal, 1982; Tanner şi Byrne, 1993). Romero et al. (2010) au semnalat faptul ca cimpanzeii (mai mult femele sau cimpanzeii cu rangul social cel mai mare69) exprimă consolare ca urmare a agresiunii altora, având ca rezultat reducerea stresului victimei. Acest comportament face parte din simpatie, ținând cont că apare între cimpanzeii care sunt apropiați social prin relații de rudenie sau afiliere. Totodată, consolarea a fost observată în hiene (Wahaj et al., 2001) şi lupi (Gordoni şi Palagi, 2008), indicând prezența capacității empatice. De asemenea, în cazul cimpanzeilor consolarea apare mai des în absența reconcilierii dintre doi oponenți, fiind un fel de înlocuire a acesteia din urmă. Totodată, se pare că acest comportament de consolare face parte dintr-un sistem de relații mutuale (şi selective) ale cimpanzeilor, existând tendințe clare de reciprocitate (baza cooperării; teoria altruismului reciproc; de Waal, 2008). Pentru aceste animale, consolarea este semnalată prin contact corporal direct: îmbrățişare, chiar şi parțială; îngrijirea, mângâierea sau sărutarea. De asemenea, deși cimpanzeii pot urmări privirea umana, aceștia nu pot înțelege şi gesturile referențiale (e.g. deictice) ale oamenilor. Acest fapt poate avea două cauze: [1] interpretarea greșită sau [2] neînțelegerea mesajului referențial. În comparație cu cimpanzeii, câinii pot identifica obiectele70 la care oamenii fac referință prin gesturile de îndrumare (Kirchhofer et al., 2012). Chiar şi fără această capacitate, însă, se pare că cimpanzeii pot înțelege obiectivele sau intențiile oamenilor (Call şi Tomasello, 2008). Poate cea mai importantă descoperire este că structurile neurale care stau la baza mişcărilor manuale ale primatelor (inclusiv folosirea uneltelor; Wheaton et al., 2005), corespund cu zonele lateralizate ale creierului uman specializate în limbaj (Kelly et al., 2002; Hopkins et al., 2007).

69

Cimpanzeii cu rangul social mare oferara atat conslare mai des, dar şi primesc consolare mai des. Posibil ca acesta sa fie un efect al rolului politic al masculilor alfa, care are ca scop medierea şi controlarea conflictelor (Romero et al., 2010). 70 Nu neaparat mancare.

52

C03 _____ COMPORTAMENTUL MOTOR

Cele mai multe studii nonverbale au fost efectuate pentru expresiile faciale, dând naștere teoriei emoțiilor primare (e.g. Ekman, 1982; Izard, 1977). Primele studii nonverbale afective au fost însă făcute de Darwin (1872/1998), care considera că există expresii universale și congenitale. Aceste afirmații au fost contestate mai târziu de Landis (1924) și Klineberg (1938), care au contrazis teoria lui Darwin, considerând că expresiile faciale emoționale sunt influențate doar de cultură. Poziția universalității emisă de Darwin este însă reluată în anii 1960 prin teorii (Tomkins, 1962, 1963) și dovezi empirice transculturale (Ekman și Friesen, 1971), deși iar au apărut contestații (însă nu negări totale; Russell, 1994; Fridlund, 1994).

FIG. 3.3. A - un pui de cimpanzeu care încearcă să recapete mâncarea luată de un cimpanzeu dominant (semnalare bimodală: întinderea brațului şi vocalizare - țipăt); B - un adolescent de babuin pitic (Pan paniscus) care, printr-un gest de ridicare a membrelor, exprimă un avans sexual către o femelă. În aceste două cazuri, semnificația gesturilor este dependentă de context. (foto: Frans de Waal; imagine preluată fără modificări din Pollick şi de Waal, 2007, p. 8185)

CONCLUZIILE C02: INCERTITUDINI Mostre scurte de comportamente nonverbale semnalează informații valide despre personalitate, inteligență, orientare sexuala şi abilități profesionale (Oveis et al., 2009). Chiar şi așa, emoțiile sunt exprimate în primul rând prin intermediul feței, nu prin restul corpului. Acesta din urmă exprimă însă mai bine modul prin care cineva face față unei emoții, deși se pare că există mişcări-tipar prin care corpul poate semnala concret furia sau frica, așa cum există pentru față (Castellano et al., 2008; Coulson, 2004; Scherer şi Ellgring, 2007a, b). Din cauza incertitudinii cercetărilor efectuate până în prezent, se consideră că poziția şi mişcările corpului nu pot exprima concret o emoție, dar pot oferi informații privind intensitatea sa.

53

Cercetările din anii 1970-80 au adus dovezi ale faptului că mișcările corporale indică informații despre cantitatea afectelor (e.g. intensitatea, prin mișcarea totală), nu despre calitatea acestora (e.g. diferențierea între mai multe afecte; e.g. Aviezer, 2012; Ekman și Friesen, 1974). Apar incertitudini. Mai recent, Wallbott (1998) a efectuat cercetări multimodale asupra expresiilor corporale afective, comparând cele două perspective principale ale conceptualizării domeniului afectiv (abordarea dimensională vs. emoții primare), totodată nefiind de acord în ceea ce privește indicatorii afectivi (cantitate vs. calitate); Wallbott a demonstrat că există și indicatori calitativi, nu doar cantitativi. Poziția cercetătorului este că reacțiile sau stările afective se reflectă direct și în mod distinct în reacțiile motoare ale corpului (nu doar fața), existând și alte dovezi în acest sens. De exemplu, Camras et al. (1993) au demonstrat că enervarea și disconfortul sunt semnalate prin mișcări active și sacadate, intermitente, în comparație cu tristețea, care este mai inactivă și înceată (Wallbott și Scherer, 1986). Sau, Aviezer și colaboratorii (2012) arată cum indicatorii corporali, mai mult decât cei faciali, pot ajuta la distingerea emoțiilor intense pozitive de cele negative. Există chiar și cercetători din perioada interbelică (e.g. Allport și Vernon, 1933) care au emis ipoteze teleologice: toate mișcările corporale conțin informații expresive și/sau intenționale. De asemenea, există și dovezi clinice. Eibl-Eibesfeldt (1984; vezi și Reich, 1970) a demonstrat că anumite emoții au ca efect acțiuni musculare specifice (nu neapărat faciale), influențând mai departe comportamentul motor, mai ales postura. În sfărșit, Dael et al. (2012a) au efectuat un studiu multimodal pentru a testa predicțiile teoriei categoriale, componențiale și dimensionale. În acest test, acțiunile corpului și postura susțin parțial predicțiile referitoare la indicatorii nonverbali din toate cele trei teorii; de exemplu, au fost identificate mai multe patternuri de mișcări ale corpului care permit diferențierea prototipică între mai multe emoții. Mai mult, aceste patternuri, fiind multiple și variabile, pot reflecta cel puțin două din componentele emoției, în special evaluarea cognitivă și tendința de acțiune (vezi S01). Continuând, există numeroase studii (cele mai multe făcute în laborator) care arată atât faptul că reacții afective distincte pot fi semnalate prin postură și mișcări, dar și că mișcările sau postura pot influența afectele. Wallbott (1998) oferă unul din cele mai complete și concrete studii empirice făcute în anii 1990 referitoare la indicatorii nonverbali ai corpului, arătând diferența între câteva reacții afective

C03 _____ COMPORTAMENTUL MOTOR

folosindu-se de două dimensiuni ale spațiului afectiv: activare și apropiere (tabelul 3.6). Totodată, Wallbott subliniază că studiul nu a beneficiat de analiza structurii temporale sau a secvențelor mișcărilor, fapt care ar fi putut oferi informații esențiale pentru teoria evaluărilor secvențiale emisă de Scherer (1986, 1993). În tabelul 3.6 sunt prezentate însa frecvențele de apariție ale mișcărilor şi posturilor. Chiar şi așa, se remarcă diferențe destul de mari între reacțiile afective cercetate aici. De exemplu, posturile verticale au șanse slabe să apară în plictiseală sau tristețe (mai ales în depresie – vezi Ellgring, 1989). De asemenea, mișcările lateralizate ale brațelor şi mâinilor sunt specifice reacțiilor pe care Wallbott le consideră active (iritare, furie, interes). TABELUL 3.6. MIȘCĂRI ȘI POSTURI CORPORALE CARE FAC DIFERENȚA ÎNTRE DIVERSE REACȚII (Wallbott, 1998, p. 893)

CALITATEA MILŞCĂRILOR

MÂINI (HANDS)

BRAȚE (ARMS)

CAP

UMERI

PARTEA SUPERIOARĂ

REACȚIE71

PARTE A CORPULUI

-

-

-

înmişcări laterale tinse în față

-

-

în sus

-

întinse în față

mişcări laterale; gesturi referențiale; ilustratori frecvenți; partea dorsală a mâinii (opusă palmelor) în lateral; deschidere/închidere

activitate intensă; mişcări expansive şi dinamice

-

în sus

pe spate

întinse în față sau în sus

deschidere/închidere; ilustratori frecvenți

activitate intensă; mişcări expansive şi dinamice

-

-

-

-

dinamica mişcărilor este scăzută

scăzută

în față sau în spate

în jos

încruci şate la piept

mişcări nonexpansi ve

dispreț

-

-

-

-

-

-

scăzută

-

-

-

tristețe

activitate şi dinamică scăzute

în față

-

deschidere/închidere

mişcări expansive

-

-

-

deschidere/închidere; automanipulatori frecvenți

-

-

-

-

-

activitate intensă

iritare

furie

exaltare/entu ziasm (engl. elated joy)

fericire (engl. happine ss)

dezgust

dispera- re (engl. despair)

frică

teroare

71

Cele mai multe reacții din tabel sunt de ordin afectiv; nu este cert dacă interesul sau fericirea sunt emoții (sau alte fenomene afective) sau reacții strict cognitive.

54

ruşine

scăzută

-

în jos

automanipulatori frecvenți

-

interes

-

-

-

mişcări laterale

-

-

-

pe spate

-

-

scăzută

-

pe spate

-

activitate scăzută; mişcări inexpansive ; dinamica mișcărilor este scăzută

mândrie

plictiseală

C04 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (1): INTRODUCERE

C04 | COMPORTAMENTUL FACIAL (1): INTRODUCERE

S12 | PRODUCEREA MIŞCĂRILOR FACIALE DATE GENERALE

Expresia facială reflectă emoții diferite, modele de evaluare şi modele de activitate ale SNV. În acest mod, expresia facială relevă modul în care oamenii interpretează şi reacționează selectiv la evenimentele importante din viața lor. Totodată, mişcările faciale afective arată răspunsul pe care oamenii îl declanşează în alte persoane şi, prin urmare, tipare de relaționare cu alții (Keltner, 2004). Din tot comportamentul nonverbal - mişcările corpului, postură, privire, proxemică, voce - fața este dominantă, dar şi cea mai complicată, probabil fiind cea mai confuză de interpretat pentru oameni. În mare, este dominantă pentru că este mereu vizibilă, furnizând informații permanent. Nu există echivalent facial pentru manevra de ascundere a mâinilor în buzunar, de exemplu. În timp ce sunetele şi mişcările corpului care ilustrează un discurs sunt intermitente72, fața, chiar şi în răspuns (i.e. în timpul mișcării faciale), oferă informații despre emoții sau dispoziții (Ekman, 1978). Multe comportamente nonverbale nu apar când cineva este singur, sau apar doar de rar. De exemplu, este neobişnuit ca o persoană să gesticuleze un salut când este în singurătate totală (excepție făcând anumite disfuncții mintale). Cu toate acestea, expresiile faciale emoționale pot fi destul de intense când o persoană este singură. Acestea nu apar numai în prezența altor oameni, iar situațiile sociale le pot inhiba în anumite contexte (Cacioppo et al., 1986; Schützwohl și Reisenzein, 2011). Fața este dominantă şi datorită faptului că o parte din simțuri sunt localizate aici (miros, gust, văz, auz). Este locul prin care aerul, apa şi mâncarea intră în corp. Este sursa vorbirii, iar ceea ce este auzit este determinat în parte de mişcările buzelor observate în timpul cuvântării. Fața comandă atenție pentru că este simbolul sinelui. În general, oamenii deduc trăsături de personalitate din aspectul facial: evaluările făcute după o expunere de 100 ms sunt foarte asemănătoare cu evaluările făcute când nu există o expunere atât de mică a unei fețe, sugerând faptul că cele 100 ms sunt suficiente pentru formarea unei impresii relativ stabile (Willis şi Todorov, 2006). Toate evaluările (atractivitate, încredere, competență, agresivitate etc.) care sunt făcute într-un interval de expunere mult mai mare cresc doar încrederea în acea evaluare.

Mişcările faciale voluntare îşi au originea în şanțul central al cortexului, care transmite informații ce ajung la față prin sistemul motor piramidal. Mişcările faciale involuntare, ca cele implicate într-o expresie emoțională, se formează în nucleele corticale şi ajung la față prin sistemul motor extrapiramidal (Frank şi Ekman, 1993). Expresiile faciale – împreună cu cele vocale – sunt direct conectate de zonele creierului care sunt implicate în procesarea afectivă, motiv pentru care cuvintele şi mişcările corporale nu sunt la fel de certe în ceea ce priveşte puterea de exprimare (ibidem). Majoritatea muşchilor faciali – aproximativ 40 - sunt inervați de către al VII-lea nerv cranian, care provine din trunchiul cerebral. Nervul include o rădăcină motoare care furnizează fibrele musculare somatice către muşchii feței, scalpului şi urechii exterioare, permițând mişcări musculare, inclusiv expresii faciale. Nervul facial primeşte impulsuri din arii multiple ale creierului. Muşchii din partea de jos a feței sunt reprezentați în cortexul motor mai mult decât muşchii din partea de sus a feței, permițând acțiuni voluntare mai dese şi mai uşor de executat şi învățat. Acest fapt asigură un control mai bun al regiunilor faciale necesare pentru articularea vorbirii (Matsumoto şi Ekman, 2008). Cei 40 de muşchi funcționează anatomic independent. Musculatura facială este unică: include singurii muşchi somatici care sunt ataşați parțial de structura osoasă şi parțial de piele; prin urmare, unele mişcări faciale sunt specializate pentru expresie. De asemenea, fața este unul din puținele locuri ale corpului în care unii muşchi nu sunt ataşați deloc de os (e.g. muşchiul orbicular al ochiului, sau muşchiul orbicular al gurii; Matsumoto şi Ekman, 2008). Cei mai mulți muşchi faciali nu mişcă oase sau ligamente; Rinn (1984) consideră că aceştia sunt specializați în comunicare şi expresie. Un grup redus de muşchi (e.g. cel temporal, sau maseter) mişcă structuri scheletice şi sunt implicați în mestecare sau expresie. Aceste două grupări musculare generale folosesc tracturi neurale diferite (Rinn, 1984) şi este posibil să aibă origini de evoluție diferite (Redican, 1982; Matsumoto şi Lee, 1993). Expresiile faciale sunt rezultatul principal al mişcărilor stereotipice ale pielii faciale şi fasciei73, datorate contracției muşchilor faciali în anumite combinații. Aceste contracții formează cute, linii şi riduri şi produc mişcarea unor puncte de referință ale feței (e.g. marginile sprâncenelor sau colțurile buzelor; Cacioppo et al., 1986). Există studii care au demonstrat faptul că sunt prezenți indicatori vizibili ai tensiunii musculare măsurabile cu ENG-ul, deşi cu ochiul liber nu este vizibilă nicio mişcare (Cacioppo et al., 1986).

72

INTERMITÉNT, -Ă, intermitenți, -te, adj. Care încetează și reîncepe la anumite intervale, care acționează cu întreruperi; discontinuu. ♦ (Adverbial) Din când în când, la anumite intervale. – Din fr. intermittent, lat. intermittens, -ntis. Sursa: DEX '98 (1998)

73

Țesut de legătură.

C03 _____ COMPORTAMENTUL MOTOR

NERVUL FACIAL În cadrul sistemului nervos, neuronii motori superiori transmit impulsuri din centrii motori din creier către trunchiul cerebral (engl. brain stem) sau măduva spinării. Neuronii motori inferiori transmit impulsuri din trunchiul cerebral sau măduva spinării către muşchi. Doi nervi cranieni – al V-le şi al VII-lea – adăpostesc tractele neuronilor motori inferiori care inervează muşchii faciali. Funcțiile acestora sunt diferite (Matsumoto şi Lee, 1993).

mandibulei şi cervicală, toate trei alimentând muşchii din partea de jos a feței. Ramura temporală se divide în subramurile zigomatică şi temporală, care inervează musculatura din partea de mijloc şi sus a feței. Deşi există şi alte subramuri mai mici, acestea cinci sunt principalele responsabile pentru cele mai multe expresii faciale (Matsumoto şi Lee, 1993). Ramurile adiacente comunică unele cu altele printr-o rețea numită pes anserinus. În final, oamenii variază în ceea ce priveşte natura exactă a acestor conexiuni (Matsumoto şi Lee, 1993).

Nervul cranian V – trigeminal – inervează muşchii temporal, maseter și pterigoidian lateral, care manipulează mandibula. În contrast, nervii motori inferiori care provin din al VII-lea nerv cranian (nervul facial) nu mişcă structuri osoase; inervează muşchii ataşați pielii faciale şi fascia. Pentru că aceşti muşchi produc expresii faciale per se, acest nerv a fost cel mai cercetat (Matsumoto şi Lee, 1993).

FIG. 4.2. INERVAREA ȘI VASCULARIZAREA FACIALĂ, RAMURI PRINCIPALE (http://www.dartmouth.edu/~humananatomy/figures/chapt er_47/47-5_files/IMAGE001.JPG) A - NERVI FACIALI; B - VENE ȘI ARTERE FACIALE; a. - arteră; v. - venă

DIFERENȚA DINTRE MIŞCARE ŞI EXPRESIE

FIG. 4.1. CONTROLUL VOLUNTAR AL MUȘCHIILOR FACIALI (http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Cranial_nerve_VII. svg)

Nervul VII are trei părți separate, însă numai una este relevantă aici. Fiecare parte este controlată de trei nuclei ai trunchiului cerebral diferiți care contribuie cu fibre la tractul nucleilor faciali. Primul, nucleul salivator superior, inervează glandele salivare şi lacrimale. Al doilea, nucleul solitar, contribuie cu fibre senzoriale care transportă informații legate de gust, din limbă. A treia parte include fibre care inervează muşchii faciali şi porneşte dintr-un cluster redus de celule localizate la nivelul punții trunchiului cerebral (engl. pons). Acest cluster cuprinde nucleul motor al nervului facial, descris în continuare (Matsumoto şi Lee, 1993). Acesta îşi are originea în nucleul facial şi funcționează via canalul facial osos din osul temporal, prin glanda parotidă. Există variații interindividuale considerabile în ceea ce priveşte ramificațiile periferice ale nervului facial şi a muşchilor specifici inervați de fiecare ramură. Trunchiul principal al nervului se divide întâi în două părți – temporală şi cervicală. Apoi, ramura cervicală se divide în subramurile bucală, marginală a 56

Nu se ştie cu siguranță câte expresii faciale sunt universale, adică valabile în orice cultură, naționalitate, rasă, vârstă şi epocă. Până acum există evidențe (uneori incerte) pentru următoarele: enervare, frică, dezgust, surpriză, tristețe, bucurie, dispreț, ruşine, vinovăție, mândrie, simpatie, posibil durere şi tresărire (Ekman, 1999). S-a sugerat că există expresie universală pentru jenă şi venerație, dar acestea, ca şi în cazul mândriei, depind de voce, poziția şi mişcările corpului. Expresiile faciale emoționale sunt înnăscute, nu învățate; nu apar numai ca o consecință a acțiunii unei persoane din exterior, ci şi din cauza comunicării verbale. Expresiile nu sunt guvernate de procesul discursului, ca regulile de sintaxa, de exemplu, ci pot să apară ca răspuns la înțelesul cuvintelor. Fiecare expresie emoțională furnizează informații diferite (Ekman, 1997a):  antecedentul: i.e. evenimentele specifice care au motivat evaluarea cognitivă a stimulului și expresia;  gândurile persoanei, planuri, aşteptări/anticipări, memorii;  starea psihică internă a persoanei;  metaforă;  acțiuni viitoare posibile ale persoanei;  ce ar dori o persoana să facă observatorul expresiei;  un cuvânt emoțional. Nu există doar una, ci o întreagă familie de expresii faciale pentru fiecare familie afectivă (Ekman, 1992, 1994, 1997c). Aceste familii includ variații ale intensității, eforturi de controlare a expresiei și forma particulară a emoției. Fața umană conține peste 40 de

C03 _____ COMPORTAMENTUL MOTOR

muşchi ai căror mişcări pot să formeze zeci de mii de combinații faciale distincte. O expresie facială poate oferi câteva tipuri diferite de informații, inclusiv semnale emoționale sau nonemoționale. Deşi există conexiuni între afecte şi acțiunile faciale, aceste legături sunt variabile. Acțiunile faciale rapide pot avea mai multe funcții: expresii faciale afective, articulare, îngurgitare şi miros, reglarea respirației orale şi nazale, protecția şi lubrifierea ochilor. Mai mult decât atât, acțiunile care implică o singură regiune facială au de cele mai multe ori o semnificație ambiguă (Ekman şi Friesen, 1975) în ceea ce priveşte percepția acestora de către alți oameni (i.e. observatori). Alte tipuri de informații, oferite de față, nu de expresiile faciale, pot fi identitatea, rasa, sexul, temperamentul, personalitatea, frumusețea şi atractivitatea (tabelul 4.1). Expresiile faciale panculturale/universale (Ekman, 1999) sunt una din caracteristicile emoțiilor deşi, după cum am semnalat, nu este cert dacă restul fenomenelor (e.g. mişcările corporale) exprimă emoții, sau mai degrabă dispoziții, atitudini sau preferințe. Revenind la funcțiile mişcărilor faciale, cele mai multe nu semnalează un afect (ibidem):  expresii faciale instrumentale: sunt relaționate activităților care ajută la satisfacerea nevoilor corpului sau administrarea unei emoții;  acțiuni faciale emblematice: gesturi simbolice faciale învățate, al căror înțeles este specific doar unei anumite categorii de oameni (e.g. a face cu ochiul, scoaterea limbii etc.);  semnalele faciale conversaționale: includ acțiuni care punctează un cuvânt sau o frază. Acestea ajută la ilustrarea unui discurs, pot regla sau monitoriza interacțiunea socială încurajând vorbitorul să continue, pot fi folosite pentru a cere mai multă informație, sau pot anticipa o întrerupere în discurs. De asemenea, există o diferență între configurația expresiilor (muşchii specifici folosiți într-o expresie) şi dinamica expresiei (amplitudinea74-durata configurației). În situațiile ideale, prima ar trebui să arate tipul emoției, iar a doua relevă intensitatea acesteia. De exemplu, dispozițiile şi disfuncțiile emoționale sunt caracterizate de dinamici faciale unice, însă nu au şi o configurație faciala specifică: întro-o dispoziție aparținând tristeții o persoană este mereu pregătită să simtă tristețe, care poate fi declanşată foarte uşor. Perioadele de tristețe vor fi în general mai lungi, mai intense şi mai dificil de reglat ca de obicei. De asemenea, aceste caracteristici sunt mai pronunțate în depresie (Ekman, 1978, 1999). Acțiunile faciale distincte şi expresiile nu sunt limitate la interacțiunile interpersonale, ci pot de asemenea reflecta procese intrapersonale. Oamenii se angajează în comportamente orale ascunse (e.g. apăsarea buzelor sau vorbire internă - subvocalizare) când citesc în tăcere. Întrucât sunetele şi mişcările corpului care ilustrează vorbirea sunt intermitente, simpla mișcare a m. faciali poate oferi informații afective (Cacioppo et al., 1986).

74

AMPLITUDINE – distanța/mărimea dintre punctele extreme ale unei oscilații (e.g. mișcarea unei mâini).

57

Din anumite mişcări faciale se pot deduce procese cognitive în curs de desfăşurare (e.g. reflexia, meditația, îmbufnarea (engl. moroseness), încăpățânarea, decizia, sau determinarea; Scherer, 1992b). Când o emoție se manifestă, în față sau voce, indiferent de durată, nu dezvăluie şi sursa. Se poate observa când cineva este nervos, dezgustat sau încântat, însă nu se poate şti din expresie dacă emoția a fost generată de sine sau de exterior, dacă sursa este imaginată sau reală, prezentă sau nu, sau către cine este îndreptată expresia emoției. Sursa generatoare a emoției poate fi dedusă doar din contextul în care expresia emoțională este afişată, dar nimic nu este cert.

C04 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (1): INTRODUCERE

? ? ?

-

RASĂ

SEX

TEMPERAMENT

PERSONALITATE

FRUMUSEȚE

ATRACTIVITATE SEXUALA

INTELIGENTĂ

SĂNĂTAE

EMOTȚE

DISPOZIȚIE

EMBLEME

MANIPULATORI

ILUSTRATORI

REGLATORI

VÂRSTĂ

? ?

- -

STATICE structura osoasă trăsături75 pigmentarea pielii ÎNCETE umflături, adâncituri etc. cute pete textură păr facial păr scalp depozite de grăsime dinți pigmentarea pielii RAPIDE mişcări ton colorație temperatură transpirație direcția privirii mărimea pupilei poziția capului

RUDENIE

IDENTITATE

TABELUL 4.1. RELAȚIA DINTRE SURSELE FACIALE ŞI TIPUL DE INFORMAȚIE (Ekman, 1978, p. 150)

? ? ?

? + +

? ? -

-

-

? + +

? ? ?

-

+ + +

-

-

-

-

-

-

-

? ? ?

+ + ?

? ? -

+ -

-

? ? ? ? ? ? ? ? ?

? ?

+ + +

-

-

? ? ? ?

? ? ? ? ? ?

? ? + -

?

?

?

?

? ?

-

-

-

-

-

? ? ? ? ? ? ? ? ?

+ + + + + + + +

? ? ? ? ? ? ? ?

+ +

+ -

+ + +

+ + +

? ?

? ?

+ + + + +

?

+

? ? ? ?

+ + + + + + +

-

+

-

+ relație; - = nicio relație; ? = relație incertă, care merită studiată; spațiile libere denotă lipsa informației

75

Homola et al. (2012) au semnalat posibilitatea de existență a unei rețele neurale specializate în procesarea vârstei fețelor umane percepute.

C04 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (1): INTRODUCERE

S13 | SISTEM DE CODIFICARE A ACȚIUNILOR FACIALE DETALIEREA SISTEMULUI S.C.A.F. – sistemul de codificare a acțiunilor faciale (engl. F.A.C.S. - Facial Action Coding System) este un sistem de codificare a mişcărilor muşchilor faciali creat de Paul Ekman şi Wallace Friesen şi apărut în anul 1978. Conține în jur de 70 de mişcări posibile, care pot fi relaționate cu orice emoție sau cu orice mişcare facială fără o semnificație anume. Fiecare unitate de acțiune (UA) are cinci grade de intensitate, de la A la E (de la slab către puternic), dar acestea nu sunt specificate în tabel. Unitățile descriptive sunt numite unităţi de acţiune, nu unități musculare. De exemplu, UA 4 constă în acționarea a trei mușchi, însă aceştia au fost combinaţi într-o singură unitate de acțiune pentru că apariția separată a mușchilor este observată extrem de rar. S.C.A.F. reprezintă maximul de abstractizare a mişcărilor feței umane. De exemplu, expresia facială emoțională a surprizei constă în ridicarea sprâncenelor, coborârea maxilarului şi ridicarea pleoapei superioare, deci poate fi abstractizată ca AU 1+2+5B+26 (conform teoriei componențiale). Cu ajutorul S.C.A.F., cercetătorii pot codifica muşchii implicați în orice expresie facială, odată cu sincronizarea (declanşare, apogeu, dispariție), intensitatea şi simetria acestora. De asemenea, există și alte sisteme de codificare facială, cum ar fi MAX – Maximally Discriminative Facial Movement Coding System (Izard, 1979), însă acesta este axat pe latura emoțională a mișcării faciale, nu pe mișcare în sine. Tabelul 4.2 conține lista de acțiuni musculare şi alte mişcări ale feței şi gâtului ce pot fi efectuate în mod individual sau combinate. Tabelul este organizat pe baza unităților de acțiune, cu descrierea acțiunilor şi menționarea muşchilor implicați. În versiunile ulterioare celei originale, au fost adăugate şi alte UA, inclusiv nonfaciale (e.g. ridicarea umerilor). De asemenea și pentru restul corpului există un sistem de codificare, apărut recent (Dael et al., 2012b). Deoarece este foarte nou şi nu a fost încă folosit în cercetare, nu l-am inclus în această lucrare.

TABELUL DIN DREAPTA POATE FI DESPRINS; deoarece restul lucrării conține unitățile de acțiune (UA) sub formă de cifre (nu descrise detaliat), tabelul este folositor în accesarea rapidă a informațiilor legate de orice mișcare facială, emoțională sau nu.

C04 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (1): INTRODUCERE TABELUL 4.2. S.C.A.F. – SISTEMUL DE CODIFICARE A ACȚIUNILOR FACIALE (Cohn et al., 2006; Ekman et şi Rosenberg, 2005, p. 12-13) UA DESCRIERE DENUMIRE ÎN ROMÂNĂ 0 nicio acțiune 1 ridicarea părții interioare a sprâncenelor frontal, partea medială 2 ridicarea părții exterioare a sprâncenelor frontal, partea laterală 3 coborârea şi apropierea sprâncenelor piramidal al nasului + 4 depressor supercilli + sprâncenos ridicarea pleoapei superioare muşchiul ridicător al 5 pleoapei superioare ridicarea obrajilor orbicular al ochiului, 6 partea orbitală contractarea pleoapelor orbicular al ochiului, partea palpebrală (mai 7 este numit m. orbicular al pleoapelor) apropierea buzelor (doar atunci când sunt depărtate; combină UA orbicular al buzelor 8 25+24; mandibula poate fi coborâtă sau nu) încrețirea nasului ridicător comun al buzei 9 superioare şi aripii nasului ridicarea buzei superioare ridicător al buzei supe10 rioare 11 adâncirea şanțului nazolabial zigomatic mic 12 tragerea/întinderea unghiului buzelor în sus şi lateral zigomatic mare îngroşarea obrajilor ridicător al unghiului 13 buzelor 14 contractarea (adâncirea) unghiului buzelor bucinator tragerea/întinderea unghiului buzelor în jos coborâtor al unghiului 15 buzelor coborârea buzei inferioare coborâtor al buzei 16 inferioare 17 ridicarea bărbiei mental plierea buzelor (sau buze-sărut) ridicător şi coborâtor al 18 buzelor 19 scoaterea limbii 20 întinderea buzelor 76 rizorius + platisma 21 contractarea m. gâtului 22 buze-pâlnie orbicular al buzelor 23 strâmtarea buzelor orbicular al buzelor 24 apăsarea buzelor orbicular al buzelor despărțirea buzelor coborâtor al buzei inferioare; sau, relaxa25 rea m. mental sau m. orbicular al buzelor coborârea mandibulei 77 maseter; m. temporal + 26 m. pterigoidian intern relaxați întinderea gurii78 pterigoidian sau 27 digastric 28 absorbirea/rularea buzelor orbicular al buzelor 29 mişcarea mandibulei în față 30 mişcarea mandibulei în lateral 31 încleştarea mandibulei 32 muşcarea buzei (inferioară sau superioară) 33 expirație pe gură umflând obrajii 34 umflarea obrajilor 35 aspirarea obrajilor 36 umflarea obrajilor (cu limba) 37 lingerea buzelor 38 dilatarea nărilor nazal, partea alară comprimarea nărilor nazal, partea transversă 39 + coborâtor al septului nazal 40 aspirație nazala (engl. sniff) 41 relaxarea pleoapelor relaxarea m. ridicător al

76

al., 2002a, 2002b; Ekman DENUMIRE ÎN LATINĂ frontalis, pars medialis frontalis, pars lateralis procerus + depressor supercilli + corrugator supercilii levator palpebrae superioris orbicularis oculi, pars orbitalis orbicularis oculi, pars palpebralis orbicularis oris levator labii superioris alaeque nasi levator labii superioris + caput infraorbitalis zigomaticus minor zigomaticus principal levator anguli oris (caninus) buccinator depressor anguli oris (triangularis) depressor labii inferioris mentalis incisivii labii superioris + incisivii labii inferioris risorius + platysma orbicularis oris orbicularis oris orbicularis oris depressor labii inferioris; or relaxation of mentalis or orbicularis oris masetter; temporalis and internal pterygoid relaxed pterygoids or digrastric orbicularis oris nastrils, pars alaris nastrils, pars transvers + depressor septi nasi relaxation of levator

UA 20 trage buzele în lateral, înspre urechi. UA 26 nu presupune neapărat şi despărțirea buzelor. 78 UA 27 nu se confundă cu UA 20; UA 27 măsoară deschiderea şi întinderea forțată a cavității orale de către muşchii care acționează în opoziție cu muşchii care închid cavitatea orală; în timp ce UA 26 descrie o mişcare limitată de deschidere a cavității orale (e.g. despărțirea dinților) care poate fi produsă prin relaxarea muşchilor care închid mandibula, UA 27 reflectă alți muşchi care se contractă şi trag mandibula în jos pentru a deschide gura foarte larg. 77

C03 _____ COMPORTAMENTUL MOTOR

42 43 44

deschiderea parțială a ochilor ochii închişi (squint) clipire

45 46 47 48 49 50 51 52 53 54 55 56 57 58 59 60 61 62 63 64 66 67 68 69 70 71 72 73 74 75 76 77 78 79 80 81 82 83 84 85 86 87 88 89 90 91 92

79

clipire cu un singur ochi vorbire capul rotit stânga capul rotit dreapta capul în sus capul în jos înclinarea capului în stânga înclinarea capului în dreapta înclinarea capului în față înclinarea capului în spate mişcarea capului sus-jos mişcarea capului stânga-dreapta ochii privind în stânga ochii privind în dreapta ochii privind în sus ochii privind în jos rotirea ochilor rotirea capului şi revenirea în poziția zero, odată cu privirea sprâncenele şi fruntea nevizibile ochii nevizibili partea de jos a feței nevizibilă fața nu este vizibilă acțiune fără unitate înghițire 79 mestecare ridicarea umerilor mișcarea capului în spate şi în față (o singură dată) mișcarea capului în sus şi în jos (o singură dată) UA 1+2 rapidă (flash) UA 1+2 rapidă şi parțială

Pentru UA 80-92 nu se oferă descrieri în manual.

61

pleoapei superioare orbicular al ochiului relaxarea m. ridicător al pleoapei superioare orbicular al ochiului, partea parpebrală relaxarea m. ridicător al pleoapei superioare + contractarea m. orbicular al ochiului, partea parpebrală orbicular al ochiului -

palpebrae superioris orbicularis oculi relaxation of levator palpebrae superioris orbicularis oculi, pars palpebralis relaxation of levator palpebrae superioris + contraction of orbicularis oculi, pars palpebralis orbicularis oculi -

C04 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (1): INTRODUCERE

FIG. 4.3. MIȘCHII FEȚEI UMANE TABELUL 4.3. PREZENTAREA MUȘCHILOR FACIALI (Clemente, 1997) NR. ROMÂNĂ 1 frontal, partea medială 2 frontal, partea laterală 3 sprâncenos 4 piramidal al nasului 5A orbicular al ochiului, partea palpebrală 5B orbicular al ochiului, partea orbitală 5C ridicător al pleoapei superioare 5D orbicular al ochiului, partea lacrimală 6 ridicător comun al buzei superioare și aripii nasului 7 zigomatic mare 8 zigomatic mic 9 ridicător al buzei superioare 10 ridicător al unghiului buzelor 11 coborâtor al buzei inferioare 12 coborâtor al unghiului buzelor 13 mental [sau mentonier] 14 stemocleidomastoidian 15 rizorius 16 buccinator 17 maseter 18 orbicular al gurii 19A nazal, partea transversală 19B nazal, partea alară 19C coborâtor al septului nazal 20 ? 21 temporal 22 platisma

LATINĂ frontalis, pars medialis frontalis, pars lateralis corrugator supercilii procerus orbicularis oculi, pars palpebralis orbicularis oculi, pars orbitalis levator palpebrae superioris orbicularis oculi, pars lacrimalis levator labii superioris alaeque nasi zigomaticus principal zigomaticus minor levator labii superioris levator anguli oris [caninus] depressor labii inferioris depressor anguli oris [triangularis] mentalis stemocleidomastoid risorius buccinator masseter orbicularis oris nastrils, pars transvers nastrils, pars alaris depressor septi nasi depressor supercilii temporalis platysma

C04 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (1): INTRODUCERE

FIG. 4.4. PREZENTAREA ELEMENTELOR FACIALE FOLSITE ÎN DOMENIU TABELUL 4.4. ACȚIUNILE al., 2002a) ACȚIUNE alungire (elongate) scurtare (de-elongate) îngustare (narrow) lărgire (widen)

aplatizare (flatten)

bombare (protrude)

strâmtare (tighten)

rulare (rolling in)

pliere (pucker)

buze-pâlnie (funnel)

despărțire (part) presare (press)

POSIBILE ALE BUZELOR (Ekman et

METODE DE CERCETARE

DESCRIERE buzele sunt lungite pe orizontală; buzele sunt scurtate pe orizontală; porțiunea roşie a buzelor este mai puțin vizibilă; porțiunea roşie a buzelor este mai extinsă (opusul îngustării); turtire, uniformizare: buzele par aplatizate înspre dantură, fiind ieşite în afară mai puțin ca de obicei (nu implică sugerea buzelor); buzele sunt reliefare, ieşite în afară, proeminente (opusul aplatizării); buzele sunt compactate, contractate, nu sunt relaxate; acțiune extrem de greu de executat voluntar; buzele sunt întoarse/rulate spre interiorul gurii, fiind mai puțin vizibile sau deloc (mişcarea nu implică alungire sau presare); buzele sunt pliate/scurtate la maximum pe direcția orizontală, fiind foarte strânse; se mai numesc şi buze-sărut; buzele sunt pliate pe direcția orizontală, fiind totodată despărțite şi ieşite în afară, având o formă aproximativ circulară; buzele sunt despărțite, însă mişcarea nu presupune coborârea mandibulei sau încordarea buzelor; buzele sunt apăsate, deci zona roşie este îngustată.

Majoritatea oamenilor împart opinia comună şi eronată a capacității înnăscute de interpretare perfectă a semnalelor nonverbale. Studiile arată că femeile sunt în general mai agile decât bărbații în ceea ce priveşte decodificarea intuitivă a expresiilor faciale, însă când este vorba de expresii faciale ambigue, în general oamenii sunt incapabili să facă o interpretate absolut corectă (Christensen și Rosenthal, 1982; Salovey et al., 2008). Domeniul expresiilor faciale, deşi unul fascinant, este ocolit de literatura de masă datorită dificultății de decodificare. Autori ca Allan Pease sau Peter Collett au promovat cărți de psihologie nonverbală pop (inventând termenul de limbaj al trupului; engl. body language), însă şi aici domeniul expresiilor faciale a fost ocolit sau abordat cu superficialitate, fapt valabil şi azi. În realitate, fața şi vocea reprezintă cele mai certe surse de semnalare nonverbala, dar confuze şi greu de interpretat (DePaulo și Rosenthal, 1979). Cu toate acestea, inteligența emoțională nonverbală poate fi îmbunătățită prin antrenament cu ajutorul programelor ca METT sau SETT. Tot în anii 1970, Paul Ekman și colaboratorii sau au demonstrat că expresiile faciale sunt universale, iar un mic set de expresii (fig. 4.5) sunt recunoscute de cei mai mulți oameni, indiferent de cultură, rasă sau sex. În această perioadă a luat naştere una din cele două teorii importante în ceea ce priveşte afectivitatea umană: teoria categorială80 a emoțiilor, în care se postulează faptul că există un număr limitat de emoții

80

Denumită și diferențială datorită accentului pus pe diferențele dintre emoții.

C04 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (1): INTRODUCERE

primare şi diferite, care sunt înnăscute, iar expresiile faciale sunt una din componentele unei emoții. Tot referitor la expresiile faciale, în această teorie (şi în variațiile sale) se afirmă faptul că toate expresiile faciale emoționale constau în mişcări programate şi înnăscute, iar când expresia nu conține toate mişcările specifice unei emoții (fig. 4.5), interpretarea este ambiguă. De exemplu, încruntarea face parte din familia enervării, însă când mişcarea apare singură, decodificarea este de incertă: poate însemna enervare controlată sau care tocmai apare, perplexitate, dificultate fizică sau cognitivă etc.; doar dacă apar şi alte acțiuni specifice enervării, cum ar fi strâmtarea buzelor, expresia capătă o doză de certitudine - dar nu totală.

trebui omis faptul că observarea emoției unei persoane nu arată şi sursa care a declanşat emoția: fața poate fi citită, însă gândurile nu (Ekman, 2003a). Nimic nu este cert.

FIG. 4.6. LEGENDA FOTOGRAFIILOR FACIALE PREZENTATE ÎN CONTINUARE FIG. 4.5. EPRESII FACIALE PROTOTIPICE (Ekman, și Keltner, 1997, p. 32) începând din stânga-sus: bucurie, surpriză, dezgust, dispreț, tristețe, frică, enervare

În opoziție, în anii 1980, în Europa şi apoi în S.UA, apar bazele teoriei componențiale a emoțiilor - a două teorie principală care încearcă explicarea fenomenului emoțional uman. În această teorie, expresiile faciale sunt una din cele cinci sau şase componente ale oricărei emoții, iar contrastul dintre cele două teorii apare și în cazul expresiilor faciale. Această teorie afirmă faptul că mişcările faciale generate de emoții - deşi involuntare - servesc atât la comunicarea emoției, cât şi la cerințele şi oportunitățile date de mediu, dar nu apar pe baza unor programe cognitive. De exemplu, ridicarea sprâncenelor nu exprimă neapărat surpriză, ci dorința de a obține noi informații din mediu, pentru că ridicarea sprâncenelor are ca prim efect mărirea câmpului vizual. Deşi mişcările faciale sunt înnăscute, la fel ca în prima teorie, nu există expresii faciale complete, ca cele din figura 4.5, iar mişcările faciale pot exprimă o emoție, dar şi procesul cognitiv care se află în spatele acesteia. Teoria componențială a emoțiilor este mai flexibilă, deşi este mult mai puțin cunoscută şi acceptată, iar implicațiile teoretice sunt mult mai importante decât în cazul teoriei emoțiilor diferențiate. Pe baza afirmațiilor rolului mişcărilor faciale (de exprimare şi de reacție la mediu) s-au creat o serie de indicatori faciali pentru anumite afecte. Aceste predicții sunt încă netestate empiric. Decodificarea mişcărilor faciale umane este o acțiune extrem de dificilă. În primul rând, majoritatea mişcărilor nu au legătură cu afectivitatea, iar când au legătură interpretarea este ambiguă, de cele mai multe ori. În al doilea rând, regulile socio-culturale ne învăță să nu ne holbam unii la alții în timp ce vorbim, astfel încât semnale faciale importante sunt pierdute din cauza contactului vizual de evitare din interacțiunile cotidiene. În ultimul rând, mişcările faciale sunt mai greu de observat atunci când oamenii vorbesc. Nu ar

64

C04 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (1): INTRODUCERE

S14 | CELE DOUĂ TEORII PRINCIPALE: ALTE DETALII Revenind la semnificația mişcărilor, ce indică expresia facială? Ținând seama de emoții, există două poziții principale care oferă ipoteze testabile ale expresiilor faciale: 1. teoria categorială (Ekman, 1972, 1974, 1984, 1989, 1992; Izard, 1971, 1992, 1993, 1994; Tomkins, 1962, 1984), în care se afirmă faptul că există programe cognitiv-afective care generează un răspuns prototipic ce include tipare de expresii faciale specifice doar unei emoții anume; 2. teoria componențială (Ellsworth şi Scherer, 2003a; Roseman şi Smith, 2001; Scherer, 1984, 1987a, 1992b, 2001; Smith, 1989; Smith şi Ellsworth, 1985; Smith şi Scott, 1997) în care se postulează faptul că elementele individuale ale unei expresii faciale (i.e. muşchii) sunt determinate de rezultatul evaluării cognitive a unui stimul şi de efectul acestor evaluări asupra comportamentului motor. Mişcările faciale au şi funcții comunicative nonafective (Ekman, 1979; Ekman şi Freisen, 1969a; Fridlund, 1994; Russell şi Fernández-Dols, 1997; Scherer, 1980). De exemplu, un zâmbet sau o încruntare pot avea înțeles diferit. Mişcările faciale pot fi folosite ca semnale de reglare a vorbirii (e.g. semnal back-channel), ilustratori, ca mijloc de semnalare a relației (e.g. când un cuplu discută un subiect dificil, zâmbetul poate indica faptul că deşi există dezacord, relația nu este în pericol), sau poate fi un indicator pentru procesarea cognitivă (e.g. încruntarea apare în dificultate cognitivă sau fizică). Mai mult decât atât, mişcările faciale pot avea mai multe semnificații simultan: de exemplu, încruntarea poate indica faptul că ascultătorul nu înțelege ce i se comunică (dificultate cognitivă); în acelaşi timp încruntarea este un răspuns al ascultătorului (i.e. rol comunicativ), indicând dezacord şi semnalând faptul că vorbitorul trebuie să fie mai explicit; în final, ascultătorul poate indica faptul că devine mai supărat în mod progresiv pe această dificultate de înțelegere a conținutului sau a modului în care interacțiunea decurge (Kaiser şi Wehrle, 2001). TEORIA CATEGORIALĂ Ipoteză: expresiile faciale exprimă emoțiile primare prin intermediul unor programe afective. Există un număr limitat de emoții primare sau de bază, puternic diferențiate, prototipice și universale în cadrul speciei umane. Abordarea bazată pe categorii de emoții își are originea în studiile lui Darwin, care a generat teoria emoțiilor primare sau de bază (pentru o discuție mai amplă vezi Barrett, 2011). Teoreticianul responsabil pentru redescoperirea lucrării seminale a lui Darwin (1872), Tomkins (1962, 1963, 1984), a sugerat faptul că sistemul afectiv constă într-un număr limitat de emoții primare (sau fundamentale) care sunt legate direct de sistemul motivațional. Adept al lui Darwin, Tomkis susține faptul că emoțiile sunt

65

deservite de programe afective filogenetice81, codificate genetic şi universale (Tomkins, 1962, p. 244). Deşi Tomkins nu a descris în detaliu natura acestor programe, ipoteza era data de faptul că anumite situații declanşatoare (pe care Tomkins le-a căutat în diferite grade de descărcare neuronală82; engl. neuronal firing) ar declanşa automat un model de reacții care variază de la răspunsuri fiziologice periferice la inervații musculare, în special în față şi voce. Acest concept al emoțiilor primare şi distincte a fost dus mai departe, separat, de către Paul Ekman şi Carroll Izard. Aceştia au extins teoria şi au încercat să obțină dovezi empirice pertinente, ținând seama în mod special de apariția ontogenetică83 timpurie a patternurilor emoțiilor distincte (Izard, 1994; Izard et al., 1980, 1995), modelarea expresiilor faciale prototipice specifice unui număr limitat de emoții și de universalitatea acestor patternuri (Ekman, 1972, 1973, 1980, 1992, 1994; Ekman et al., 1987; Izard, 1971, 1990, 1992, 1993, 1994; Levenson et al., 1992). Dat fiind numărul limitat de emoții primare propus în oricare variantă a acestei teorii, susținătorii acesteia consideră că există un mecanism emoțional combinat care explică variabilitatea expresiilor faciale identificate prin observare sistematică în cadrul contextelor naturale şi o varietate mare de stări emoționale. Această tradiție teoretică - teoria programelor afective (e.g. Griffiths, 1997) - a dominat cea mai mare parte a cercetării până în prezent şi încă este unul din cele mai influente modele teoretice (vezi și S1). Asumpția generală făcută de protagoniştii acestei tradiții este că există un număr limitat de emoții primare caracterizate de o evoluție continuă şi care apar ca rezultat unor condiții declanşatoare specifice (i.e. stimuli), fiind totodată determinate de programe de răspuns specifice unei emoții anume, programe care sunt universale şi congenitale. În teoria categorială a afectelor, emoțiile sunt considerate un răspuns format din mai multe suite coordonate. Aceste componente sunt procese comportamentale, fiziologice, cognitive și legate de sentiment. Însă, din orice variantă a acestei teorii, nu se poate face o diferențiere între emoții, sau cel puțin nu una exactă. Granițele oricărei categorii de emoții nu pot fi definite cert, iar răspunsurile stereotipice nu sunt valabile în mediul natural; astfel, programele afective sunt o incertitudine. Mai multe studii arată că aceste componente ale emoțiilor variază în cadrul fiecărei categorii (e.g. Ortoby și Turner, 1990; Cacioppo et al., 2000; Mauss și Robinson, 2009). De exemplu, schimbările fiziologice care apar în frică, după Shariff și Tracy (2011), sunt creșterea ritmului respiratoriu și vascularizarea coapselor pentru a pregăti fuga. Aceste schimbări nu au fost însă observate și în metaanaliza efectuată de Cacioppo și colaboratorii săi (2000)84. Sau, 81

FILOGENÍE s. f. 1. originea și evoluția organismelor animale și vegetale de-a lungul timpului; filogeneză. 2. ramură a biologiei care studiază filiația speciilor și dezvoltarea lor în cursul vremii. (< fr. phylogénie) Sursa: MDN 82 Trimiterea unui semnal de la un neuron către altul. 83 ONTOGENÉZĂ s. f. Dezvoltare individuală a organismelor vegetale și animale, care cuprinde toate transformările organismului de la stadiul de embrion până la sfârșitul existenței lui; ontogenie. – Din fr. ontogénèse. Sursa: DEX '98 (1998) 84 Cu toate acestea, femeile pot simți odorul fricii altora (Ackerl et al., 2002), abilitate prezentă și în alte animale (Parejo et al., 2012). De asemenea, și mirosul dezgustului este perceput de oameni (de Groot et al., în curs de publicare). Frica și dezgustul generează, însă, reacții opuse: prima este asociată cu

C04 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (1): INTRODUCERE

după cum se întreabă Barrett (2011), acest pattern fiziologic poate nu este specific fricii, ci apare în orice emoție care este caracterizată de provocare sau obstacol. În ultimii ani, atât Ekman cât şi Izard şi-au elaborat ideile teoretice ținând seama de mai multe emoții pe care oamenii le trăiesc în experiențele zilnice, definind conceptul unui repertoriu redus şi relativ rigid de programe afective (cel puțin inițial, în anii 1990). Izard (1992, 1993) admite importanța efectelor mediului şi culturii asupra dezvoltării afective şi evidențiază interacțiunile multiple dintre cogniție şi afect. Pe de altă parte, Ekman (1997c) vorbeşte despre clase afective. Deşi aceste teorii continuă să prezică patternuri specifice de răspuns, în special expresii faciale prototipice pentru emoțiile primare, autorii nu au susținut sau elaborat (după cum sugera Tomkins) un program afectiv neuromotor care să stea la baza acelor răspunsuri specifice. Ekman sugerează abordarea noțiunii de program afectiv ca fiind o metaforă şi, urmându-l pe Mayr (1974), propune programele afective ca fiind programe deschise ce pot fi modificate de cultură sau de învățarea individuală. Acest concept ia în considerare şi explică diferențele individuale ale expresiilor şi posibilitatea ca unele elemente ale modelului prototipic pot fi absente într-o anumită expresie (vezi şi Camras et al., 2002). Cu toate acestea, ținând cont de mecanism, Ekman (2003a, p. 67) propune existența unor circuite diferite pentru răspunsurile diferite ce caracterizează fiecare emoție și totodată propune faptul că programele afective pornesc automat şi sunt rezistente la schimbare. Ekman sugerează că nu toate diferențele dintre membrii unei familii afective sunt diferențiate prin mişcările faciale, ci mai degrabă prin voce85. Cu toate acestea, s-au identificat diferențe subtile între expresiile faciale specifice mai multor emoții pozitive (Mortillaro et al., 2011). Izard (1971, 1993) afirmă faptul că expresiile faciale ale unor emoții distincte sunt congenitale, iar în consecință aceste expresii sunt preadaptate şi funcționale la naştere (Izard, 1994, p. 358). Cu toate acestea, Izard observă că expresiile prototipice complete apar foarte rar în ortogenie86 sau de-a lungul vieții, expresia via mișcări faciale individuale fiind mult mai comună. Teoreticienii emoțiilor distincte, deşi subliniază că producerea cvasi-automată a expresiilor faciale ale emoțiilor primare este o parte a sistemului programului afectiv dat de evoluția de durată, autorii au subliniat puternic funcția comunicativă a afişărilor expresive în cadrul contextelor sociale (Ekman, 1972, 1984, 1992, 2003a; Izard, 1971, 1994). Aceasta implică faptul că expresia specifică unei emoții anume ar trebui să aibă o recunoaştere corectă de către observatorii emoției exprimate. Astfel, prototipicabilitatea percepută a unei expresii ar trebui să fie un indicator rezonabil al reprezentativității expresiei respective pentru programul afectiv amplificarea senzorială (i.e. inhalare și scanare vizuală), iar dezgudstul cu opusul (ibidem). 85 valabil mai ales în cazul emoțiilor pozitive 86 ORTOGENÍE s. f. ansamblu de preocupări, dezvoltarea normală a omului; planificare, control al nașterilor. (< fr. orthogénie) Sursa: MDN

66

care îi stă la bază. Ekman şi colaboratorii săi (Ekman şi Rosenberg, 2005) au subliniat de asemenea abilitatea oamenilor de a controla şi modela expresiile în funcție de regulile de afişare socio-culturale sau să producă expresii voluntare în scopuri strategice (i.e. în funcție de atitudine). O mare parte din dovezile empirice care susțin această teorie a emoțiilor distincte au fost produse cu ajutorul unei paradigme de recunoaştere. În ciuda unor dezbateri despre ipotezele făcute în ceea ce priveşte universalitatea expresiilor faciale prototipice (Ekman, 1994; Russell, 1994), fără îndoială că expresiile faciale produse conform specificațiilor protagoniştilor acestei ipoteze sunt recunoscute trans-cultural cu o acuratețe mai bună decât hazardul (Keltner et al., 2003; Scherer, 1999a). Potențialul mare de comunicare al trăsăturilor expresiilor faciale prototipice în procesul de recunoaştere este de asemenea subliniat şi de succesul enorm al emoticoanelor din serviciile de e-mail şi mesagerie instantă. Cu toate acestea, există încă dubii în ceea ce priveşte validitatea datelor ale acestor recunoaşteri ca fiind o dovadă a existenței unui set de emoții primare (Ortony şi Turner, 1990). Mai recent, Scherer şi Grandjean (2008) au demonstrat faptul că din expresiile faciale emoționale prototipice pot fi deduse nu doar emoții, ci şi patternuri de evaluare şi tendințe de acțiune, cu o acuratețe doar puțin mai redusă decât în cazul de sus. În general, există dovezi slabe (date de studiile de producție a expresiilor) pentru o versiune stabilă şi evidentă a teoriei emoțiilor distincte, care prezice faptul că emoțiile primare sunt caracterizate puternic de patternuri complete ale expresiilor faciale prototipice (Scherer şi Ellgring, 2007). Rămâne întrebarea legată de programele deschise care produc patternuri incomplete, după cum afirmă Ekman. Până în momentul de față nu există nici predicții/anticipări sistematice pentru subseturile prototipurilor parțiale, nici colecții de date empirice pertinente. Nu este cert dacă expresiile emoționale sunt adaptări funcționale, deoarece nu toate elementele din care un organism este format - elementele legate de selecția naturală – sunt funcționale; pot fi prezente trăsături nefolositoare (e.g. coccisul) care sunt transmise genetic fără a mai avea o funcție (Barrett, 2011). Revenind la problema universalității87 și prototipurilor faciale, este posibil ca indicatorii faciali (sau cel puțin o parte) să apară doar în contextul în care comunicarea emoției o cere (Barrett, 2011; Fridlund, 1991). Nu este cert dacă expresiile faciale prototipice sau complete sunt simboluri sau semnale. Cercetările arată ca nu toți oamenii produc toate mișcările faciale specifice unei anumite categorii presupuse prin teoria categorială; valabil atât pentru expresiile voluntare, cât și pentru cele involuntare (Fraiberg, 1977; Roch-Levecq, 2006; Galati et al., 1997, 2001; Bennett et al., 2002). Pentru anumite primate (i.e. cimpanzeii), expresiile faciale negative nu pot fi percepute diferențiat – e.g. cimpanzeii nu pot face distincția între frică și agresiune -, deși pot percepe diferența dintre expresiile pozitive și cele neutre. Astfel, există dovezi doar ale percepției valen-

87

Pentru un articol în care universalitatea expresiilor faciale este contestată, vezi Jack et al., 2012.

C04 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (1): INTRODUCERE

ței expresiilor în primate (Parr și Heinz, 2009; Parr et al., 1998). Totodată, faptul că expresiile faciale prototipice sunt recunoscute în mai multe culturi nu indică universalitatea și evoluția de durată a acestora. Nu denotă că acea expresie este congenitală, atât ca percepție, cât și ca mișcare și configurație. Există două cauze ale rezultatelor acestor cercetări: fie recunoașterea expresiilor chiar este o abilitate congenitală, fie oamenii au tendința să interpreteze mișcările corporale (inclusiv cele faciale) în termeni psihologici (e.g. Heider și Simmel, 1944 – un studiu clasic). Este posibil ca expresiile faciale emoționale să fie de fapt un fenomen secundar în cadrul evoluției, apărând ca efect sau din combinarea altor elemente, cum ar fi rolul de evaluare a mediului (e.g. ridicarea pleoapelor pentru a mări câmpul vizual). Astfel, chiar și mușchii faciali atașați simultan de os și piele, pe care Matsumoto și Ekman (2008) îi consideră a avea rol pur expresiv, pot fi de fapt vestigii ale evoluției, sau cel puțin rolul expresiv al acestora a apărut ulterior. TEORIA COMPONENȚIALĂ Ipoteză: expresiile faciale pot să indice componente ale procesului emoțional modelat de rezultatele evaluării unui stimul anume (vezi S1, teoria evaluării cognitive). Această abordare teoretică este mai puțin cunoscută. În contrast cu poziția programului afectiv (e.g. Ellsworth şi Scherer, 2003a; Frijda, 1986; Roseman şi Smith, 2001), teoria componențială defineşte emoția ca fiind un proces care generează activitate cognitivă, excitare fiziologică, expresie motoare, tendințe de acțiune şi sentimente. O mare parte din variantele acestei teorii prezic faptul că aceste componente sunt legate (sau chiar sincronizate) în cadrul unei emoții (Scherer, 1984, 1993, 2001). Deşi aceşti teoreticieni de obicei nu susțin ideea unui număr redus şi strâns organizat de emoții primare (şi eventualele amestecuri dintre acestea), ci mai degrabă optează pentru noțiunea unui număr mare de emoții puternic diferențiate, au tendința să accepte existența familiilor emoționale a lui Ekman. Astfel, Scherer (1987a, 1994) a sugerat conceptul emoțiilor modale (engl. modal emotions), definite ca patternuri de evaluare (cu apariție deasă) sau tipuri de evenimente care sunt întâlnite universal de către organisme (e.g. tristețea apare în cazul pierderii). Astfel, modelele componențiale pun la îndoială faptul că expresiile faciale indică emoții diferențiate; mai degrabă, cercetătorii propun faptul că emoțiile au un caracter emergent88 bazat pe interacțiunea diferitelor componente ale emoției generate de evaluarea unui eveniment declanşator (i.e. stimul). Una din trăsăturile principale a teoriilor componențiale este efortul de a interpreta legătura dintre declanşarea emoției şi patternul de răspuns într-un mod mai explicit decât în cazul primei teorii. Cercetătorii au început să dezlege problema predicțiilor detaliate ale schimbărilor fiziologice, expresive şi motivaționale de aşteptat să rezulte ca o consecință a

unei evaluări anume (Scherer, 1984, 1986, 1987; Smith, 1989; Smith şi Scott, 1997). Scherer, în modelul sau componențial (1984, 1992b, 2001, 2004), propune faptul că efectele evaluării, acumulate într-un mod secvențial, constituie în mod cumulativ un pattern de răspuns unic, specific individului şi contextului, pentru orice emoție dată. Teoria de față este bazată pe ideea că în timpul evoluției emoția a fost optimizată să servească următoarele funcții (Scherer şi Ellgring, 2007b): 1. evaluarea mediului89; 2. reglarea sistemului (i.e. organismul propriu); 3. prepararea şi direcționarea acțiunii; 4. comunicarea reacției şi a intenției comportamentale; 5. monitorizarea stării interne şi a interacțiunii mediu-organism (i.e. sentimentul, care permite reglarea emoțiilor, deşi nu mereu). Acest model prezice faptul că rezultatele evaluărilor vor genera patternuri adecvate de răspuns. În consecință, predicțiile pentru expresia faciala (Scherer, 1987; vezi şi Kaiser şi Wehrle, 2001) au fost elaborate pe baza câtorva clase de factori determinanți (vezi și tabelul 4.8): o efectele schimbării fiziologice (Johnstone et al., 2001, Scherer, 1987a); o pregătirea acțiunilor motoare instrumentale specifice; o producerea semnalelor socio-comunicative. Primii doi factori pot fi subsumați în denumirea dată de autor: efecte de îndemnare (engl. push factors), care sunt schimbări interne ce afectează sistemul motor expresiv. În contrast, funcția semnalării sociale este deservită de efectele de atracție (engl. pull effects) - în special configurațiile vizuale sau auditive de semnal care fac parte din codul de comunicare împărtăşit social. Aceste clase de determinanți interacționează strâns (Scherer, 1985; Scherer şi Kappas, 1988). Prima clasă de determinanți poate fi împărțită în trei clase principale de funcțiuni instrumentale ale organelor faciale (buze, nas, urechi) şi de tractul vocal (gură, faringe, laringe): 1. materie în trecere (lumina, aer, lichide, solide) din şi către organele interne (e.g. în serviciul respirației, metabolismului și secrețiilor glandelor); 2. poziționarea organelor senzoriale pentru recepția optimă a stimulării (e.g. ridicarea sprâncenelor sau dilatarea nărilor); 3. acțiunea directă asupra obiectelor sau a altor organisme (e.g. muşcare sau lingere). Dată fiind determinarea multifactorială a muşchilor sistemelor orofaringian şi orofacial și a faptului că cereri diferite asupra sistemului pot fi mai mult sau mai puțin predominante în situații diferite, pot fi făcute doar predicții aproximative. Tabelul 4.8 arată modelul acestei teorii şi ipotezele pentru mişcările faciale care rezultă din evaluarea individuală. Acest model sugerează faptul că rezultatele cumulative ale

89 88

EMERGÉNT, -Ă adj. (Despre radiații, corpuri) Care iese dintrun mediu după ce l-a străbătut. ◊ Teoria evoluției emergente = teorie idealistă și metafizică cu privire la procesul dezvoltării, potrivit căreia apariția noilor calități este absolut spontană și imprevizibilă. (< fr. émergent, cf. lat. emergere – a ieși). Sursa: DN

67

De exemplu, expresia facială a fricii amplifică procesarea senzorială prin mărirea câmpului vizual, dar nu numai. Mişcările faciale specifice fricii perimt şi scanarea vizuală mai rapidă a mediului, dar şi creşterea volumului şi vitezei areului prin orificiile nazale (UA 38). În contrast, opusul amplificării senzoriale a fost identificat în dezgust, care diminuează percepția (Susskind et al., 2008).

C04 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (1): INTRODUCERE

unei serii de secvențe de verificări90 produc o varietate largă de emoții cu un pattern complex. În ciuda acestei variabilități, poate fi identificat un număr de emoții modale (Scherer, 1994), deşi doar teoretic91. Expresia finală care rezultă din acest proces cumulativ şi secvențial poate fi prezisă pe baza ipotezelor din tabelul 4.8 şi din profilele de evaluare prezise teoretic pentru emoțiile modale principale. Configurațiile faciale prezise ca rezultat final pentru un număr de emoții modale, aşa cum sunt bazate pe mecanismul descris, sunt prezente în tabelul 4.9. Puține studii ale teoriei componențiale au folosit paradigma recunoaşterii. Wehrle, Kaiser Schmidt şi Scherer (2000) au demonstrat ca fețele umane construite sintetic atât pentru emoțiile distincte, cât şi pentru anticipările componențiale, au obținut rezultate foarte similare. În contrast, comparată cu teoria categorială, paradigma de producere a fost mult mai frecvent folosită de către teoreticienii componențiali, oferind dovezi intrigante în ceea ce priveşte legăturile directe dintre criteriile de evaluare şi elemente specifice expresiilor faciale (Aue et al., 2005; Kaiser şi Wehrle, 2001; Smith şi Scott, 1997; van Reekum et al., 2004).

90

1 – relevanța evenimentului; 2 - implicațiile pentru nevoile, obiectivele şi valorile principale; 3 - abilitatea de a face față acestor consecințe; 4 - semnificația/importanța normativă a evenimentului (vezi și S1). 91 Una din marile probleme ale psihologiei afective este aflarea numărului exact de emoții care există.

68

C04 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (1): INTRODUCERE TABELUL 4.8. PREDICTORI AI TEORIEI COMPONENȚIALE PENTRU U.A. ULTERIOARE EVALUĂRII UNUI STIMUL (Scherer şi Ellgring, 2007b) (SUB)VERIFICĂRI REACȚIE FACIALĂ SAU EXTRAFACIALĂ verificarea noutății o UA 1+2, 5; UA 4+7, 26, 38; o contact vizual noutate o ridicarea capului o îndreptarea posturii cunoaştere anterioară verificarea agreabilității intrinseci agreabil/pozitiv o UA 5, 26, 38; 12, 25; contact vizual o UA 4, 7, 9, 10, 15, 17, 24, 39; UA dezagreabil/ 16, 19, 25, 26; neplăcut/negativ o evitarea contactului vizual verificarea importanței nerelevant o relaxare musculară; o stimul ajutător: schimbare relevant şi controfotropică şi elemente specifice secvent/facilirăspunsului agreabilității; tant o stimul obstructiv: schimbare trofotropică şi elemente specifice răspunsului dezagreabilității; o UA 4, 7, 17, 23; contact vizual; o stimul facilitant: schimbare relevant şi disergotropică şi elemente specifice crepant/obstacorăspunsului agreabilității; lant o stimul obstructiv: schimbare ergotropică şi elemente specifice răspunsului dezagreabilității; verificarea potențialului de coping o hipotonia musculaturii faciale; o UA 15, 25, 26, 41, 43; daca apare fără control plânsul – UA 1, 4; o evitarea contactului vizual; control şi putință o UA 4, 5; 7, 23, 25; 23, 24, 38; mari o contact vizual intens (holbare) o UA 1, 2, 5, 20, 26, 38; control şi putință o contact vizual de verificascăzute re/monitorizare verificarea normei/autocompatibilității depăşirea stano schimbare ergotropică şi elemente dardelor interspecifice răspunsului agreabilității ne/externe şi al putinței mari o schimbare ergotropică şi elemente încălcarea stanspecifice răspunsului dezagreabilidardelor extertății şi al putinței reduse (roşire; ne/interne mişcări corporale: evitarea activă a contactului social)

19 20 22 23 24 25 26 27 28 38 39 41 42 43

(1) 1

1 1

1 2

1 (1) (1)

1 1

1 (1) 1 1 1

2

1

2 1 1 1

1 1 1

1

1 1 1 1 1

Notă: intensificarea tendințelor de acțiune este indicată de numere: 1 = creştere; 2 = creştere puternică; (1) = creştere potențială.

69

1 1

2

1 1

1 1 1

1

2

1

2

1

2

1

1

furie (hot anger)

1

1 1

iritare (cold anger)

1

2 2 1 1

frică

2

1 1

îngrijorare

disperare (despair)

1

dezgust

entuziasm (elation)

descurajare (dejection)

1 2 4 5 6 7 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18

bucurie

UA

TABELUL 4.9. EXPRESIILE FACIALE PENTRU EMOȚIILE MODALE; IPOTEZĂ (Scherer şi Ellgring, 2007b)

1

2 1

1

1 1

Tabelul 4.10 conține acțiunile presupuse să apară în ordinea determinată de secvența verificărilor evaluării (vezi și S2, fig. 1.4). 2 (1) 1

1

1

2 2

C04 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (1): INTRODUCERE

IMPORTANȚĂ

realizare/obținere

mare 3

4

COPING

COMPATIBILITATEA CU NORMELE

putință sau control standarde externe standarde interne

mică

DEZGUST

2

TRISTEȚE

expectanță

BUCURIE

valență (sau agreabilitate intrinsecă)

SUPĂRARE

RELEVANȚĂ

FRICĂ

1

brusc nefamiliar, imprevizibil agreabil (plăcere) dezagreabil (neplăcere) discrepantă facilitare obstacolare

UA

noutate

REZULTAT

VERIFICARE

DOMENIU DE EVALUARE

ORDINE

TABELUL 4.10. IPOTEZE ALE APARIȚIEI SECVENȚIALE ALE UA CA RĂSPUNS LA REZULTATELE EVALUĂRILOR ÎN CAZUL A CINCI FAMILII AFECTIVE (Scherer şi Ellgring, 2007b; Mortillaro et al., 2011)

1+2

a

b

b

-

b

4+7

a

b

b

-

b

12+25+38

-

-

a

-

-

b

-

-

-

b

b b

a a

a -

b a

b ?

a

-

-

a

-

-

a

b

-

b

9, 10, 15, 39 4+7 6+12+25 17+23/24 20, 26, 27 23+25, 17+23, 6+17+24

încălcate

10

-

b

-

-

-

încălcate

14

-

-

-

-

-

semnul + arată combinații de UA care apar simultan; UA separate de virgulă reprezintă expresii alternative (deşi în anumite cazuri aceste UA pot să apăra combinate sau într-o succesiune apropiată); a = apariție intensă a UA; b = apariție medie a UA.

După cum este prezentat în introducere, predicțiile făcute în teoria emoțiilor distincte pentru apariția UA specifice este derivată din descrierea expresiilor emoționale prototipice ale unui număr redus de emoții primare. În contrast, teoriile componențiale şi-au dezvoltat propriile anticipări sau ipoteze pe baza unor argumente specifice în ceea ce priveşte funcțiile adaptive ale unităților de acțiune faciale care pot să apară în procesarea informației, în tendințele de acțiune adaptive, sau în semnalele comunicative.

multimodale92. Principalul motiv pentru acest fapt este că majoritatea emoțiilor apar în contexte sociale (Scherer şi Wallbott, 1994; Scherer şi Wranik, 2004), cu interacțiuni interpersonale care de multe ori implică discurs verbal. Când apare expresia emoțională în cuvântare, aceasta este în mod natural acompaniată de expresii faciale şi gesturi, chiar şi oratorii profesionişti sau actorii având dificultăți în manipularea independentă a canalelor de comunicare diferite ale expresiilor emoționale. Dată fiind producerea multimodală puternic integrată a enunțurilor emoționale (Siegman şi Fleldstein, 1985), observatorii umani reacționează puternic în cazul discrepanțelor dintre canalele de comunicare, iar disocierea este considerată un indicator al patologiei sau minciunii (Ekman, 2001; Ekman et al., 1991a). Câteva exemple de clustere faciale (Scherer şi Ellgring, 2007a):  UA 1+2+4+11: această combinație poate fi interpretată ca un semnal al atenției şi concentrării (Scherer şi Ellgring, 2007a);  UA 13+17+23: o combinație rară în literatura de specialitate (Scherer şi Ellgring, 2007a);  excitare vocală redusă: F0 redus, amplitudine redusă, care apare mai ales în stări pasive, depresive, excitare fiziologică redusă (Scherer şi Ellgring, 2007a) (vezi S07);  agitație: excitare vocală intensă, UA 5 şi 27, întinderea brațelor în lateral, ilustratori (Scherer şi Ellgring, 2007a);  resemnare93: excitare vocală redusă, flux verbal redus, colapsul părții superioare a corpului 92

Atât experiența cotidiană, cât şi cercetarea comportamentului nonverbal au demonstrat că o mare parte din expresiile emoționale spontane sunt

MULTIMODALITATEA reprezintă modurile de exprimare multiple ale unei expresii emoționale (e.g. expresia facială, vocală și mişcările corpului, toate simultane). 93 Emoțiile caracterizate de resemnarea multimodală sunt rezultatul evaluărilor controlului scăzut şi resemnării, cum ar fi tristețea, ruşinea, sau plictiseala.

C04 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (1): INTRODUCERE

 

(umeri, cap), UA 14, UA 41, automanipulatori (Scherer şi Ellgring, 2007a); surpriză pozitivă94: flux verbal intens, UA 6+12, UA 25+26, mişcări dese din cap (Scherer şi Ellgring, 2007a); depresie: au fost identificate trei patternuri specifice depresiei (Ellgring, 1989): o activitate facială redusă: poate fi interpretată ca fiind lipsă de interes sau apatie, datorită lipsei sau diminuării impulsurilor comportamentale; o tensiune afectivă negativă (1): UA 20, 24; o tensiune afectivă negativă (2): UA 14, 1+2, 12.

PROBLEMA PROTOTIPULUI Waller şi Cray (2008) arată faptul că nu toți muşchii faciali sunt prezenți în toți oamenii şi că există anumiți muşchi care au o natură nonesenţială în producerea expresiilor faciale universale. Conform acestor cercetători, muşchii primari95 sau esențiali variază foarte puțin, fiind prezenți în toți oamenii şi folosind la producerea mişcărilor faciale fundamentale şi universale, fiind totodată destul de simetrici. În contrast, muşchii nonesentiali sau secundari nu sunt prezenți în toți oamenii, uneori fiind asimetrici în prezență şi mărime. Cei doi cercetători mai afirmă faptul că această descoperire explică modul în care expresiile faciale-prototip pot fi produse chiar şi în lipsa acestor muşchi nonprimari şi – cel mai important – această variație musculară explică numărul foarte mare de variante care au fost identificate de Ekman și colaboratorii săi în cadrul expresiilor-prototip (Ekman et al., 2002a), motivând astfel variația mare a expresiilor faciale-prototip. Anumite configurații de contracții musculare faciale sunt considerate a fi expresii prototipice specifice câtorva emoții primare. În general, prototipurile propuse sunt apropiate de apogeul expresiei pe care oamenii le produc în mod normal (Ekman, 1999), iar unii cercetători au criticat această exagerare (Fridlund, 1994; Russell, 1994). Dacă anumite expresii reprezintă un prototip, atunci apare întrebarea legată de criteriile pe baza cărora acestea pot fi considerate prototip. Barsalou (1985) a demonstrat că structurile gradate ale categoriilor taxonomice comune (e.g. păsări) şi ale categoriilor derivate din obiective (CDO) (e.g. alimentele care ar trebui mâncate în cadrul unei diete) sunt influențate de diferite variabile. Structurile gradate se referă la faptul că exemplele dintr-o anumită categorie diferă în gradul de tipicalitate pe care îl au. 95 94

71

Generată de un rezultat pozitiv neaşteptat

M. frontal, m. orbicular al gurii, m. orbicular al ochiului, m. zigomatic mare, m. coborâtor al unghiului buzelor (conform Waller şi Cray, 2008).

C04 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (1): INTRODUCERE

Tipicalitatea membrilor unei categorii taxonomice obişnuite este determinată în mare parte de (1) similaritatea acestora cu tendința principală şi (2) frecvența de instanțiere (engl. instantiation) ca membru al categoriei. De exemplu, vrabia poate fi considerată un membru tipic pentru categoria pasăre deoarece trăsăturile sale (e.g. mărime, culoare, comportament vocal etc.) sunt apropiate de medie (pentru trăsăturile referitoare la mărimea corpului) sau de valoarea modală (pentru trăsăturile legate de categorie) a repartiției formate de către toate păsările. Mai mult, anumite animale care sunt considerate mai des ca fiind păsări (e.g. rândunica) sunt de asemenea considerate membri mai reprezentativi decât animalele care sunt mai rar considerate păsări (e.g. pinguinii). În contrast, exemplele potrivite de categorii derivate din obiective sunt în general mai puțin similare cu tendința principală a categoriei din care fac parte. De exemplu, mostrele exemplare, adecvate, pentru categoria derivată din obiectivul alimentelor consumate într-o dietă nu au nicio calorie. Cu toate acestea, lipsa caloriilor este un ideal pentru mâncarea de dietă, nu tendința principală. Idealurile pot fi definite ca acele caracteristici pe care un model/exemplu al categoriei ar trebui să le dețină dacă este considerat că fiind un prototip favorabil pentru un obiectiv asociat cu categoria sa. Valorile ideale sunt de obicei valabile doar pentru câțiva membrii ai categoriei. Mai mult, valorile ideale nu sunt limitate la centrul categoriei ca fiind tendințe principale; într-adevăr, acestea sunt destul de des (deşi nu neapărat) valori extreme. De asemenea, tendința principală şi idealul diferă în origine: deşi tendința principală depinde de anumite exemple/modele pe care o persoană le-a trăit (şi eventual le-a înțeles şi adoptat), idealurile depind de obiectivele pe care persoana le are (Horstmann, 2002). După Barsalou (1985, 1987), categoriile taxonomice şi categoriile derivate din obiective diferă în mai multe moduri. Categoriile taxonomice de obicei (Horstmann, 2002): 1. sunt categorii foarte familiare artefactuale96 sau biologice care sunt transmise cultural; categoriile CDO sunt mai puțin familiare şi mai puțin legate de cunoştințele culturale. 2. reflectă o structură corelațională – delimitează seturi de obiecte din mediu care împart grupări de proprietăți ce co-apar; membrii categoriilor CDO pot avea anumite aspecte nesimilare. 3. au una dintre funcții reprezentarea tipurilor de obiecte din mediu, în timp ce categoriile CDO de obicei servesc obiectivelor oamenilor; 4. Sunt folosite pentru clasificare; categoriile CDO sunt folosite de obicei pentru instanțiere: sunt folosite pentru a lega variabilele schemelor de direcționare a acțiunii cu instanțierile adecvate în procesul de atingere a anumitor obiective.

Expresiile faciale propuse pentru prototip sunt de obicei intense, extreme. Acest fapt poate să pară ciudat dacă expresiile faciale sunt privite ca fiind categorii taxonomice obişnuite în care timpicalitatea este determinată de o tendința centrală sau principală care nu ar trebui să fie o expresie de intensitate mare, ci mai degrabă medie. Cu toate acestea, dacă expresiile faciale sunt o variantă a categoriilor CDO, această extremitate devine justificată datorită valorilor ideale care stau la baza structurii gradate a categoriilor CDO, care sunt de multe ori valori extreme. Mai mult, expresiile intense se potrivesc cel mai bine comunicării emoțiilor pentru că pot fi mai bine distinse de cele neutre, sau chiar şi de alte expresii mai puțin ambigue; expresiile intense maximizează raportul semnal-zgomot97. Recunoaşterea facială este mai rapidă în cazul expresiilor intense, exagerate. Mai mult, expresiile faciale prototipice apar foarte rar (Reisenzein et al., 2006), iar răspunsul poate fi dat de faptul că sunt variante ale DO, iar tipicalitatea membrilor acestor grupări faciale este dată de adecvarea atingerii unui anumit obiectiv (Horstmann, 2002). TABELUL 4.11. PROTOTIPURILE FACIALE COMPLETE CONFORM LUI PAUL EKMAN UA EXPRIMĂ 6+12 emoții pozitive 4+5+7+22/23 enervare 1+2+4+5+7+20 frică +25/26 1+4+15+17 tristețe 9/10+25/26 dezgust 1+2+5+25/26 surpriză

Totuși, este foarte posibil ca expresiile-prototip să fie intense, tipicalitatea fiind legată liniar de intensitatea expresiei. Mai mult, intensitatea expresiei poate fi legată în mod liniar şi de conținutul emoției. Recunoaşterea unei expresii poate fi un indicator al tipicalității, pentru că exemplele tipice sunt în general recunoscute mai repede decât cele mai puțin tipice (Fehr et al., 1982). Funcția (sau cel puțin una din funcțiile principale) ale expresiilor faciale poate fi comunicarea, pentru că intensitatea acestora maximizează distincția dintre expresiile diferite şi este prin urmare ideală pentru comunicare (Horstmann, 2002).

Nu este clar dacă grupările sau clasele de expresii faciale sunt categorii taxonomice sau CDO. Deşi se presupune că expresiile faciale emoționale se produc într-o manieră inconştientă şi reflexivă, funcția comunicativă a acestora poate fi văzută ca un analog al obiectivului de comunicare a emoției (Horstmann, 2002). 97 96

72

Fabricat sau modelat de către om.

Raportul dintre puterea semnalului util şi puterea perturbației într-un punct dat al sistemului de transmisiune.

C04 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (1): INTRODUCERE

S15 | ASPECTE MORFOLOGICE ŞI DINAMICO-TEMPORALE DURATA MIŞCĂRILOR FACIALE Durata declanşării (engl. onset) reprezintă intervalul de timp de la declanşarea mişcării până la intensitatea maximă a acesteia, care se numeşte apogeu (engl. apex), acesta din urmă durând până ce mişcarea începe să se diminueze (fig. 4.8). Aclanşarea (engl. offset) reprezintă durata de timp de la sfârşitul apogeului până la dispariția completă a mişcării. Cu cât mişcarea durează mai puțin, cu atât este mai subtilă. Efectul mişcării asupra percepției acțiunilor faciale subtile apare în (Ambadar et al., 2005):  furnizarea unei mostre mai dense, consistente, ale mişcării;  furnizarea informațiilor referitoare la dinamica mişcării;  facilitarea procesării configurației;  amplificarea percepției schimbării.

FIG. 4.8. CONTINUUMUL DECLANȘARE-APOGEU-ACLANȘARE

DINAMICA ŞI CONFIGURAȚIA MIŞCĂRILOR FACIALE Manifestarea dinamică a unei expresii faciale oferă informații temporale unice despre acea expresie, informații care nu sunt disponibile într-o expunere statică a expresiei (Ambadar et al., 2005). Alt mod prin care mişcarea poate afecta percepția acțiunilor faciale este prin rolul său asupra modului de procesare angajat de către observator. În literatura percepției faciale este făcută adesea o distincție între procesarea bazată pe configurație (e.g. distanța dintre ochi) şi cea bazată pe trăsături (e.g. ochii). Prima implică relații între trăsături, iar a doua se concentrează asupra caracteristicilor individuale98. Prin folosirea manipulării, cum ar fi inversarea feței pe axa sus-jos, care influențează procesarea configurației, investigatorii au demonstrat că recunoaşterea facială se bazează în mare parte pe informația trăsăturilor. Deşi mai puțin concludente, câteva studii oferă de asemenea dovada faptului că evaluarea expresiilor faciale depinde parțial de informația oferită de configurație99. Proprietățile dinamice ale expresiilor faciale au un rol important în percepția expresiei, prin transmiterea unor informații cruciale referitoare la înțelesul unei expresii de către un observator sau observatoare. Schimbări temporale minime ale mişcărilor faciale pot fi suficiente pentru influențarea impresiei generale asupra unei persoane, inclusiv asupra personalității sale. Există evidențe recente care arată faptul că

aspectul facial influențează evaluarea competenței persoanei respective şi afectează atitudinea. Aceste efecte sunt - cel puțin parțial - legate de evaluările automate referitoare la sinceritate, bazate pe aspectul facial, care se produc în mai puțin de o secundă. De asemenea, de cele mai multe ori mişcarea unui singur muchi facial creează impresia că toată expresia este schimbată (Ekman, 1990). Totodată, durata unei expresii este direct proporțională cu intensitatea acesteia. O expresie foarte scurtă ca durată, dar intensă, sugerează faptul că emoția este disimulată în mod conştient sau automat. O expresie care durează mult dar are o intensitate scăzută este un semn că emoția este controlată în mod deliberat (ibidem). Intrând în detalii, chiar şi la o intensitate scăzută, bucuria şi surpriza sunt mai uşor de recunoscut decât celelalte reacții faciale emoționale100. Emoțiile negative necesită o claritate a semnalului mai mare, necesară recunoaşterii optime a acesteia (Matsumoto et al., 2002). Ca sursă de semnalare socială, emoțiile negative necesită o diferențiere mai mare deoarece este important pentru observatori să distingă precis natura unei emoții distincte (Matsumoto et al., 2002). De asemenea, există diferențe culturale ale interpretării efectelor fizionomiei faciale. De exemplu, americanii interpretează (în cazul unei expresii a fricii) ridicarea extremă a pleoapei superioare ca fiind un semn al unei frici foarte intense, în comparație cu pleoapa superioară ridicată moderat; pentru japonezi, interpretarea ridicării extreme a pleoapei este diferită: frică mai puțin intensă (Matsumoto, 1989). Mişcările faciale trebuie de asemenea să îndeplinească o serie de criterii în ceea ce priveşte intensitatea musculară pentru a putea fi numite expresii. De exemplu, tragerea colțurilor buzelor în jos şi ridicarea bărbiei - mişcări specifice tristeții - trebuie să fie la o intensitate medie sau scăzută pentru a părea veritabile101 (Matsumoto, 1987). În modelul afectiv componenţial, care este în contrast parțial cu modelul categorial, se afirmă faptul că măcar câteva componente care contribuie la o expresie faciala sunt semnificative în mod intrinsec. Expresiile faciale emoționale au o structură coerentă, sistematică, ce are un înțeles precis, iar considerarea componentelor individuale care contribuie la acea structură pot revela direct multe informații despre proprietățile ce stau la baza emoției care este exprimată. De exemplu, faptul că expresia-prototip a fricii şi cea a surprizei implică ridicarea sprâncenelor şi a pleoapelor superioare indică ceva despre proprietățile pe care aceste două reacții le împart - posibil incertitudinea şi încercarea de a o reduce prin mărirea câmpului vizual (Smith şi Scott, 1997). Există un consens aproape general în ceea ce priveşte anumite acțiuni musculare care combinate produc expresiile universal recunoscute ale bucuriei, tristeții, dezgustului, enervării și fricii (Smith şi Scott, 1997). Cele mai multe acțiuni musculare individuale apar în mai multe expresii. Cu toate acestea, cele mai multe emoții nu sunt exprimate de activitatea unui singur muşchi, sau a unui grup de muşchi,

98

Detaliind, configurația se referă la relația dintre trăsăturile faciale şi este de trei tipuri: ordinală (e.g. ochii deasupra nasului); cardinală (e.g. distanța dintre ochi); holistica (i.e. perceperea feței ca formă generală) (Tabak și Zayas, 2012). 99 Aceste studii se bazează exclusiv pe expresii faciale intense.

73

100

Nu este cert dacă surpriza este o emoție sau o reacție pur cognitivă. 101 Când intensitatea acestor acțiuni este mare, exprimă îmbufnare/bosumflare, care nu este considerată o emoție.

C04 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (1): INTRODUCERE

faciale decât în prezența sau absența unor acțiuni faciale specifice. Multe din acțiunile faciale care sunt asociate cu atenția codifică de asemenea şi informații ale unei dimensiuni suplimentare ce corespunde controlului personal. Acțiunile faciale asociate cu atenția sporită sunt valabile şi pentru un nivel scăzut de controlabilitate (Smith şi Scott, 1997).

UA 25+26

UA 23

UA 17

UA 7102

-

UA 12

valență (sau plăcere/agreabilitate) discrepanță/obstacol anticiparea efortului atenție certitudine noutate control

UA 5

DIMENSIUNE

UA 1+2

TABELUL 4.12. DIMENISUNILE EVALUĂRII ASOCIALTE CU ANUMITE ACȚIUNI FACIALE INDIVIDUALE (Smith şi Scott, 1997) acțiunea facială

UA 4

expresia fiind ambiguă. Totodată, expresiile complete sunt extrem de rare, fiind de cele mai multe ori constrânse de reguli culturale sau individuale de afişare. De exemplu, se pare că oamenii sunt în general mai puțin expresivi în prezența persoanelor străine şi au tendința să diminueze expresia afectelor negative când sunt în prezența oricărui om, străin sau apropiat (valabil cel puțin pentru culturile europene şi americane contemporane) (Smith şi Scott, 1997).

+

+

-

-

+ + + + -

+

+ +

+ -

-

semnul + indică faptul că acțiunea faciala se intensifică odată cu creşterea nivelului semnificației dimensiunii; semnul - indică intensificarea expresiei faciale odată cu descreşterea semnificației dimensiunii (e.g. controlul scăzut este asociat cu ridicarea sprâncenelor)

La cel mai general nivel, tabelul 4.12 prezintă două grupări distincte de acțiuni faciale, fiecare dintre acestea oferind informații cu o semnificație (dimensională) largă. O grupare, care include încruntarea şi o varietate de activități musculare ale gurii, codifică informații despre valența afectului, inclusiv evaluările acelui afect, cum ar fi un obstacol perceput sau anticiparea nevoii de mărire a efortului. A doua grupare, care include ridicarea sprâncenelor şi activitățile musculare din jurul ochilor, codifica informații despre activitatea atențională asociată unui

VOLUNTAR VS. INVOLUNTAR Experiența emoțională poate varia de la a fi reflex (caracterizată de percepția pierderii controlului şi de restabilirea rapidă a acțiunilor faciale) la a fi reflexivă/de reflecție (caracterizată de un simț de previzibilitate şi control). Expresiile faciale emoționale de reflex (e.g. dezgustul ca răspuns la un miros neplăcut) pot fi mai explozive şi stereotipice în apariție şi deci poate fi mai dificil de eliminat decât emoțiile reflexive. Expresiile faciale comunică informații, însă cuvântul comunică este special aici - nu implică faptul că expresiile sunt doar intenționate. Deşi mişcările pot fi făcute voluntar, expresiile faciale emoționale sunt involuntare. S-a demonstrat faptul ca efectuarea voluntară a mişcărilor faciale asociate unei emoții generează schimbări automate ale SNV şi SNC. Expresiile faciale emoționale sunt produse printr-un mecanism cognitiv automat de evaluare a stimulilor, declanşând neuronii care controlează muşchii faciali (însă recunoaşterea şi producerea expresiilor faciale emoționale poate fi condiționată de cultură). Această reacție este obligatorie: un om poate încerca să intervină în aparența unei expresii, poate întrerupe acțiunea muşchilor faciali (e.g. relaxându-i), dar nu poate alege să întrerupă impulsurile nervilor faciali (Ekman, 1997a). Deci, toate expresiile faciale emoționale sunt involuntare (Ekman, 1997a) - expresiile faciale emoționale, nu toate mişcările muşchilor faciali, pentru că primele sunt substituite mişcărilor faciale, după cum am semnalat la începutul capitolului.

afect, inclusiv certitudinea şi/sau noutatea acelei situații. A treia dimensiune corespunde stimulării, care se reflectă mai degrabă în intensitatea mişcărilor 74

102

Ridicarea pleoapei superioare.

C04 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (1): INTRODUCERE

Poate fi făcută o distincție între activitățile motoare care se află sub controlul inputului103 aferent104 (i.e. activitate de reflex105) şi cele dirijate de un program central (i.e. activitate involuntară sau voluntară). Intr-un reflex, outputul unui stimul unimodal106 este, bineînțeles, unimodal, iar outputul efector107 nu influențează inputul receptor. Într-un reflex-tipar al unei secvențe de acțiuni (e.g. mersul), fiecare răspuns generează o nouă stare senzorială care la rândul ei generează următorul răspuns al secvenței. Deşi activitatea de reflex este integrată în majoritatea activităților motoare ale mamiferelor şi este importantă pentru executarea corectă a mişcărilor-tipar complexe, aceasta nu domină activitatea motoare. În schimb, studiile indică faptul că un program central bazat pe tipare reprezintă mai bine controlul celor mai multe mişcări-tipar sau repetitive. Termenul central se referă la faptul că răspunsurile sunt influențate în primul rând de activități neurale care sunt descendente creierului, iar termenul nu este folosit sinonim cu cognitiv deoarece este mult mai general (Cacioppo et al., 1986). În acest sens, Welford (1974) a propus un mecanism central în trei trepte: 1. inputul este analizat şi stocat momentan; 2. semnalul este relaționat unui răspuns (sau inhibării unui răspuns); 3. răspunsul selectat este executat. De atunci, această formulare a fost revizuită pentru a exprima primele două trepte ca fiind dependente de feedback. Astfel, în acest model, noua stare senzorială setată de fiecare răspuns poate influența - însă nu şi determina - următorul răspuns108. Mişcările controlate de un program central se pot produce într-o manieră stereotipică şi pot avea o apariție de tip reflex, însă mai degrabă constituie unități comportamentale decât reflexe. Fiecare specie are predispoziții congenitale pentru a da un răspuns motor, înclinații care pot facilita sau deteriora învățarea (Cacioppo et al., 1986). Existența unor programe motoare rudimentare (posibil congenitale) 103

ÍNPUT s. n. 1. (Electron.) Intrare (1). 2. (Inform.) Intrare (2). – Cuv. engl. Sursa: DEX '98 104 AFERÉNT, -Ă, aferenți, -te, adj. 1. Care este în legătură cu ceva, care depinde de ceva sau decurge din ceva. 2. (Jur.) Care se cuvine sau revine cuiva. Sursa: DEX '98 105 REFLÉX, -Ă, reflecși, -xe, adj., s. n. I. Adj. (Fiziol.; despre acte sau mișcări ale organismului) Produs în mod spontan, independent de voință. ◊ Act reflex (și substantivat, n.) = reacție bruscă și automată a organismului animal sau uman la o modificare a mediului; răspuns secretor sau motor al organismului la acțiunea unei astfel de modificări. Reflex condiționat = reflex dobândit în cursul vieții, în urma asocierii repetate a unui excitant oarecare cu un excitant care provoacă un reflex înnăscut. Reflex necondiționat = reflex înnăscut. ♦ P. gener. Care reprezintă o reacție imediată, spontană. II. S. n. 1. Rază reflectată; sclipire, strălucire, lucire. 2. Fig. Oglindire, reflectare a unei stări de lucruri sau a unei stări sufletești. – Din fr. réflexe, lat. reflexus, germ. Reflex.Sursa: DEX '98 106 UNIMODAL, -Ă, – care are un singur mod 107 EFECTÓR, efectori, s. m. (Biol.; adesea adjectival) 1. Organ care acționează sub comanda sistemului nervos central la stimuli externi sau interni primiți de organele receptoare. Sursa: DEX '98 108 Natura umană include reflexe şi predispoziții înnăscute şi foarte stereotipice pentru a răspunde. Comportamentul uman poate fi determinat genetic. Pisica este capabilă să meargă adecvat chiar şi după eliminarea întregii porțiuni a creierului de deasupra subtalamusului, în timp ce primatele nu pot. Această descoperire a fost atribuită encefalizării mai mari controlului motor în nonprimate. Se poate sublinia faptul că nu există independență completă între sistemele comportamentale, însă pe de altă parte țesuturile creierului şi restul corpului constituie o unitate organică, interdependentă.

75

nu exclude însă dezvoltarea prin învățare a unor programe motoare complementare sau mai cuprinzătoare pentru reglementarea acțiunilor faciale. Mai mult decât atât, mişcările voluntare sunt caracterizate de acte de inițiere a mişcărilor raportabile verbal şi deliberate. Odată ce mişcarea este începută, este posibil ca aceasta să fie efectuată de mecanisme programate central, fie de mecanismele de reflex motor. Prin urmare, programele motoare înnăscute şi specifice sunt baza expresiilor şi comportamentelor mai complexe şi mai flexibile, care însele pot deveni componente automate ale unor tipare mai complexe de expresii şi acțiuni volitive. Cu toate acestea, dezvoltarea unor programe motoare cuprinzătoare/extensive nu necesită mascarea completă a efectelor proceselor afective primare asupra răspunsurilor motoare rudimentare. În cadrul acțiunilor faciale rapide se disting (Cacioppo et al., 1986):  reflexe care se află sub controlul inputului aferent (e.g. dilatarea pupilei);  acțiuni rudimentare de tip reflex sau impulsive care acompaniază emoția şi procesarea informației mai puțin diferențiată (e.g. acțiuni de orientare) care pare a fi controlate de programe motoare congenitale;  acțiuni spontane adaptabile, multilaterale şi variabile cultural, care se pare că sunt mediate de programe motoare învățate;  acțiuni voluntare maleabile (într-un anumit grad). Astfel, anumite mişcări, în special ale muşchilor faciali, sunt văzute simplu ca fiind capacitatea de procesare limitată a unei persoane, mişcări libere față de controlul deliberat pentru evocarea acestora și ca fiind asociate cu (deşi nu neapărat pentru) procesarea emoțională şi simbolică. Cu siguranță, învățarea contribuie la dezvoltarea acestor răspunsuri, însă există şi predispoziții congenitale pe care răspunsurile învățate se bazează. Plânsul, murmurul și ulterior articularea implică acțiunile musculaturii circumorale (periorale). De exemplu, consoanele bilabiale (e.g. b, p, m) sunt articulate prin apropierea buzelor, iar consoanele labiodentale (e.g. f, v) sunt articulate prin atingerea dinților superiori cu buza inferioară. Muşchii orbiculari ai gurii controlează toate mișcările buzelor şi s-a sugerat faptul că procesarea limbajului poate fi deci asociată cu mişcările din regiunea circumorală. Prin urmare, aceste mişcări pot fi informative în ceea ce priveşte gradul de procesare verbală (Cacioppo et al., 1986). Contracția musculară facială voluntară poate declanşa răspunsuri fiziologice specifice anumitor emoții, ca şi experiența subiectivă a emoției, pentru anumite persoane (Rosenberg şi Ekman, 1993). ASIMETRIA TRĂSĂTURILOR FACIALE Atât mişcările faciale deliberate, cât şi cele spontane, sunt mai intense în partea stânga a feței, însă acest lucru este valabil mai ales pentru emoțiile negative. În ceea ce priveşte zâmbetul, cercetările nu au fost concludente, fiind identificate simetrii, dar şi asimetrii (Mammucari, 1988). Asimetria fluctuantă (AF) este o deviație de la simetria bilaterală o trăsăturilor morfologice. AF este produsă de perturbări de mediu sau genetice şi poate

C04 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (1): INTRODUCERE

avea un rol important în selecția sexuală umană. Există date numeroase (sinteze: Gangestad et al., 1994; Thornhill şi Gangestad, 1993) care demonstrează că AF se manifestă când expresia fenotipică109 a unei trăsături de dezvoltare este dereglată sau tulburată. AF se amplifică în prezența tulburărilor genetice sau a homozigozității. De asemenea, AF se amplifică în expunerea la perturbațiile de mediu, cum ar fi temperaturile sau poluanții extremi, sau chiar paraziții. Variația AF este cel mai bine explicată ca o consecință a abilității indivizilor de a rezista cu succes la diverse întreruperi în dezvoltare, genetice sau de mediu. În cadrul mai multor specii, AF este asociată cu o durată mică a vieții, dezvoltarea înceată și activitate sexuală redusă (Thornhill, 1992a, 1992b; Thornhill şi Sauer, 1992; Shackelford şi Larsen, 1997). Pe de altă parte, simetria bilaterală a trăsăturilor morfologice este asociată cu diversitatea genetică, sau homozigozitatea, în multe specii (inclusiv omul). Homozigozitatea poate fi o apărare importantă împotriva infecției cu paraziți în contextul procesului evoluționar parazit-gazdă (Thornhill şi Gangestat, 1993). Astfel, simetria bilaterală poate fi o manifestare a heterozigozitătii şi rezistentei concomitente la agenții patogeni de slăbire a organismului. Rezistente la paraziți, organismele simetrice bilateral au un succes relativ mai mare în competiția inter- şi intrasexuală (e.g. Watson şi Thornhill, 1994). În concordanță cu ipoteza genelor adecvate a selecției sexuale, o metaanaliză (Møller şi Thornhill, 1997) a relevat faptul că AF este moştenită, dar moderat. Evidența faptului că selecția sexuală favorizează stabilitatea de dezvoltare (indicată de absența AF) a fost dată de Thornhill şi Gangestad (1994). De asemenea, calitatea sistemului imunitar poate fi corelată pozitiv cu AF. Până la un studiu făcut de Shackelford şi Larsen (1997), nimeni nu a demonstrat dacă percepția negativă a AF este corelată pozitiv cu anumite disfuncții psihologice. De exemplu, cei doi cercetători au găsit că bărbații cu o asimetrie facială mare sunt mai depresivi, impulsivi şi nevrotici decât femeile cu asimetrie facială. Femeile cu asimetrie facială mare au fost corelate cu inflamarea musculară şi crampele. Deşi relația asimetrie-sănătate este mai puternică pentru bărbați, asimetria facială semnalează stări fiziologice, psihologice şi afective disfuncționale. Diferențele de gen identificate aici sunt în concordanță cu teoria investiţiei parentale (Trivers, 1972, 1985), în care se afirma că femeile, care sunt în acest context o resursă reproductivă limitativă, sunt deci mai selective în ceea ce priveşte partenerii sexuali, iar competiția dintre femei pentru accesul sexual la bărbați este mai puțin intensă decât competiția bărbaților pentru accesul sexual la femei (Daly şi Wilson, 1988; Trivers,1972). De asemenea, investiția parentală minimă a femeilor are o durată mult mai mare decât a bărbaților: ~9 luni (femei) vs. maximum câteva ore în momentul actului sexual şi ejaculare (bărbați). AF poate fi un indicator mai cert al sănătății slabe în cazul bărbaților, în comparație cu femeile.

AASIMETRIA MIȘCĂRILOR FACIALE Lateralitatea reprezintă diferențele anatomice şi funcționale dintre cele două emisfere ale creierului. Diferențele anatomice sunt date de asimetrii biologice (e.g. mărimea celor două emisfere, raportul creier-ventricul, dimensiunea craniului etc.); diferențele funcționale sunt reprezentate de asimetria comportamentală. Într-un studiu de sinteză, Mandal şi Ambady (2004) au reportat faptul că biasul porțiunii stângi a feței110 - pentru mişcările faciale emoționale - este cel mai evident şi mai des întâlnit, mai ales în timpul emoțiilor negative, efect dat de activarea emisferei drepte a creierului în percepția şi exprimarea emoțională. În cazul emoțiilor pozitive, în cele mai multe studii analizate efectul asupra porțiunii drepte a feței este mai puțin pronunțat. Autorii afirmă faptul că biasul hemifacial stâng apare atât în exprimarea facială emoțională/spontană, cât şi în cea voluntară. Acesta presupune implicarea emisferei drepte a creierului, deoarece apare o dominanță corticală oblică (de la dreapta la stânga) prin ruta conexiunilor fibrelor contralaterale. Cu toate acestea, nici rolul emisferei stângi în procesarea nivelurilor timpurii, primare, ale expresiilor faciale emoționale nu este exclus. Rinn (1984) a presupus faptul că această specializare a emisferei drepte poate fi dată de superioritatea emisferei stângi în inhibarea emoțională. Mai mult, percepția socială depinde de abilitatea de a diferenția semnalele sociale de cele nonsociale, iar această funcție poate fi mediată în primul rând de emisfera stânga. Situațiile sociale conțin atât indicatori perceptuali, cât şi conceptuali: informația conceptuală este mediată de emisferă stânga, iar informația perceptuala de cea dreapta (Mandal şi Ambady, 2004). O altă teorie a specializării emisferice este cea în care amândouă porțiunile creierului sunt specializate în exprimarea emoțională: emisfera dreaptă pentru emoțiile negative, iar cea stânga pentru cele pozitive (e.g. Reuter-Lorenz şi Davdison, 1981). În teorie se afirmă că acțiunile emoțiilor pozitive sunt lateralizate mai puternic în partea dreapta a feței şi viceversa pentru partea stânga a feței. Conform lui Hager şi Ekman (2005), aceste asimetrii pot fi efectul specializării emisferelor în inhibarea sau exprimarea emoțională, dar şi al asimetriilor anatomice, structurale, ale creierului.

109

FENOTÍP s. n. (Biol.) Ansamblu de însușiri și caractere care se manifestă în mod vizibil la un individ și care este determinat de baza ereditară și de condițiile de mediu. – Din fr. phénotype. Sursa: DEX '98 (1998)

76

110

Mişcări faciale asimetrice care apar doar (sau au tendința să apară) în partea stângă a feței.

C04 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (1): INTRODUCERE

S16 | PERCEPȚIA STIMULILOR ŞI RECUNOAŞTEREA FACIALĂ PERCEPEREA STIMULILOR AFECTIVI Între vârsta de 4 şi 9 ani apare o dezvoltare graduală a abilității de identificare a înțelesului a cel puțin patru expresii faciale (bucurie, surpriză, tristețe şi enervare). Acest interval de vârstă reprezintă o perioadă de creştere considerabilă a sensibilității comunicării emoționale (Matsumoto şi Kishimoto, 1983). Percepția se referă la procesele care apar relativ rapid în timpul ulterior declanşării stimulului şi se presupune că se bazează în mare parte pe cortexuri senzoriale timpurii şi că realizează procesarea trăsăturilor imaginii vizuale şi a configurației. În acest sens, percepția ar permite executarea asupra sarcinilor care necesită crearea unor evaluări exclusive legate de proprietățile vizuale, geometrice ale stimulului, cum ar fi abilitatea de a face deosebire între diferențele dintre două chipuri care sunt observate simultan (Adolphs, 2002). De asemenea, Anzures et al. (2010) au demonstrat ca eficiența procesării informațiilor faciale referitoare la vârstă este influențată de cultura din care persoana observatoare face parte. Prin contrast la informația pe care percepția timpurie se presupune că operează, toată care este disponibilă de regulă din structura vizuală a stimulului, recunoaşterea necesită cunoştințe adiționale care nu pot fi obținute exclusiv din inspecția trăsăturilor vizuale ale aceluiaşi stimul. Recunoaşterea necesită cunoştințe despre mediu; astfel, cere un anumit tip de memorie. Una din cele mai simple forme de recunoaştere este numită memoria de recunoaştere (engl. recognition memory) şi poate implica abilitatea de a memora o informație despre proprietățile perceptuale timpurii ale imaginii vizuale, care ar putea fi comparată ulterior cu o altă imagine. Această formă de recunoaştere ar putea fi suficientă pentru a face diferența între două chipuri care sunt prezentate în momente separate de timp (Adolphs, 2002). Oamenii sunt comunicatori destul de eficienți, folosind o gamă largă de semnale sociale în interacțiunile interumane, printre care indicatori faciali, vocali şi posturali. Este posibil ca procesarea facială afectivă sa fie subservită de o rețea neurală specializată (Adolphs, 2003), la fel ca restul corpului111 (Minnebusch și Daum, 2009). Un pas timpuriu al procesării informației afective este diferențierea semnalelor afective de cele nonafective. Dat fiind faptul că semnalele afective oferă informații importante despre mediu şi despre comportamentele probabile ale celorlalți oameni, informația de acest tip trebuie să fie detectată şi distinsă rapid 111

Hietanen şi Nummenmaa (2011) au demonstrat că percepția corpurilor nude este mai rapidă decât cea a corpurilor îmbrăcate, pe baza răspunsurilor componentei occipito-temporale N170. Această percepție este mai rapidă chiar şi decât cea a fețelor, amplitudinea N170 a corpurilor nude fiind independentă de prezența sau absența fețelor umane în test. Cercetătorii consideră că această procesare vizuală rapidă şi prioritară a corpurilor nude are un scop competitiv-sexual, mai ales că îmbrăcămintea este un accesoriu relativ recent.

77

şi corect de ceilalți stimuli nonemoționali (Sauter şi Eimer, 2009). Cercetările din domeniul vizual relevă faptul că procesarea timpurie a informației emoționale diferă de cea a stimulilor neutri, indicând parțial faptul că mecanismele care sunt implicate în procesarea semnalelor emoționale sunt declanşate foarte rapid. În cazul materialelor vizuale emoționale, apar efecte de obicei după 200-300 ms după expunere, însă apogeul este atins abia după aproximativ 1 s (Cuthbert et al., 2000; Sauter şi Eimer, 2009). Becker și colaboratorii (2012) au arătat că expresiile faciale sunt observate diferit dacă sunt prezentate în mod dinamic (vs. imagine statică) – bucuria este observată mai rapid decât enervarea, însa doar în câmpul vizual central, nu periferic. De asemenea, se pare că maimuțele capucin pot recunoaște fețele membrilor din acelaşi grup (engl. in-group) din fotografii (Pokorny și de Waal, 2009). PERCEPȚIA FEȚEI Contextul influențează recunoaşterea expresiilor faciale. Recunoaşterea este mai mare atunci când expresia facială este prezentă alături de alți indicatori afectivi (e.g. voce sau mişcări corporale ale aceleiaşi emoții), de Gelder și colaboratorii (2006) demonstrând că această prezență multimodală clarifică semnalul transmis prin expresia facială. Carroll și Russell (1996) au încercat să demonstreze că percepția expresiilor faciale este influențată de context. În cazul copiilor, acuratețea percepției expresiilor faciale ale altora se dezvoltă progresiv și încet, pornind de la împărțirea expresiilor pe baza valenței percepute (i.e. plăcut vs. neplăcut). Widen (2012) a arătat că domeniul afectiv, mai exact emoțiile distincte, sunt înțelese inițial de copii pe baza antecedentelor (i.e. stimulul X generează emoția Y112) și a consecințelor comportamentale, nu pe baza expresiilor faciale. Widen și Naab (2012), având o abordare bazată pe teoria categorială, arată cum copiii preșcolari și adulții percep expresiile faciale umane în mod maleabil; mai exact, când au trebuit în test să atribuie o expresie facială unei anumite claase afective (e.g. dezgust sau tristețe), participanții au fost influențați de categoria pe care o căutau; astfel, de exemplu, expresiile faciale ale dezgustului au fost atribuite corect acestei clase afective, dar și altor clase, în funcție de cea pe care o căutau. Mai mult, pentru copiii cu vârsta de 8 ani se pare că expresia facială a enervării adulților influențează direcția percepută a privirii, cel puțin în comparație cu expresiile fricii sau cele neutre (Rhodes et al., 2012). Tot aici, Russell și Bullock (1986) au arătat că intensitatea și valența sunt singurele dimensiuni perceptute ale expresiilor faciale de către copiii de 2 și trei ani, iar în jurul vârstei de 4 ani apare capacitatea de a evalua și dimensiunea apropierii-distanței (e.g. enervarea semnalează apropierea, iar frica exprimă distanțarea fizică, spațială). În ceea ce priveşte evaluările interpersonale bazate pe informația facială morfologică, datele arăta că evaluările femeilor asupra fețelor bărbaților sunt în concordanță cu interesul pentru copii al acelor bărbați (i.e. 112

e.g. moartea unei persoane apropiate ar trebui să declanșeze tristețe.

C04 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (1): INTRODUCERE

interes în a avea copii; Roney et al., 2006). De asemenea, oamenii sunt destul de exacți în evaluarea puterii fizice şi abilității de apărare/luptă a altora, evaluări făcute pe baza morfologiei feței (Sell et al., 2009), deşi indicatorii faciali folosiți în aceste evaluări nu sunt bine înțeleşi de către cercetători. Mai mult, se pare că raportul facial lățime-înălțime mare poate fi un indicator folosit pentru a evalua predispoziția către agresivitate (Carré et al., 2009). Cu toate acestea, comportamentul agresiv variază în funcție de persoană şi context. Oosterhof și Todorov (2008) au găsit faptul că evaluarea fețelor este bazată pe suprageneralizarea mecanismelor adaptive care au ca funcție deducția intenției și a abilității altei persoane de a vătăma sinele (i.e. observatorul). Tot cei doi cercetători consideră că evaluarea fețelor umane este efectuată pe baza a două dimensiuni: valența și dominanța. Cele două dimensiuni sunt evaluate în mod suprageneralizat, fiind legate de perceperea indicatorilor faciali legați de apropiere-evitare (pentru valență) şi putință-neputință fizică (pentru dominanță). Deci, trăsăturile structurale/morfologice ale feței evaluate sunt folosite pentru a deduce trăsăturile persoanei (i.e. abilitatea de a răni sinele) şi intențiile (i.e. tendința de a răni sinele; vezi și Zebrowitz și Montepare, 2008). O altă dimensiune a percepției fețelor umane ar putea fi familiaritatea, iar oamenii sunt mai abili în recunoașterea fețelor familiare, în comparație cu cele nefamiliare (Sun et al., 2012)113.

În altă ordine de idei, există o corelație pozitivă între suportul social emoțional (e.g. iubirea) și activitatea sistemului recompensatoriu, care inhibă reacțiile defensive (e.g. clipirea spontană care apare de obicei în tresărire). De exemplu, observarea fotografiilor cu persoana iubită (i.e. partenerul sau partenera de cuplu) întărește această corelație, iar efectul este mai puternic pentru femei decât pentru bărbați (Guerra et al., 2012). Totodată, femeile sunt mai agile decât bărbații în perceperea expresiilor faciale pozitive. Percepția acestora este automată și are loc inclusiv pentru stimulii prezentați foarte scurt (Donges et al., 2012). Percepția expresiilor faciale emoționale devine problematică în situațiile în care expresiile a două sau mai multe emoții apar în mod secvențial sau combinat (e.g. tranziția expresiilor faciale, indiferent de durată). În funcție de emoția percepută pot să apară două fenomene: histerezis (engl. hysterisis) și incertitudinea. Histerezis se referă la fenomenul care apare în persistența unei prime evaluări faciale (e.g. dezgust) după schimbarea expresiei, influențând evaluările alternative (e.g. enervarea). Astfel, a doua evaluare a expresiei faciale depinde de prima. Histerezis apare des în schimbările dintre expresiile care sunt similare din punct de vedere perceptual (e.g. enervare – dezgust). Incertitudinea apare în contextele în care expresiile faciale nu sunt similare (e.g. zâmbet – emoție negativă), deci nu apare influența primei (Sacharin et al., 2012). De asemenea, o altă problemă este legată de ambivalența expresiilor faciale emoționale (i.e. expresii faciale pozitive și negative care apar simultan), observată mai ales în persoanele care nu îi pot inhiba dorința de a fuma, în ciuda intenției de a nu o face (i.e. ambivalența fumatului). De obicei, expresiile faciale ale ambivalenței fumatului apar în același timp, nu în mod secvențial114 (Griffin și Sayette, 2008; vezi și Ekman, 1993).

FIG. 4.9. RAPORTUL FACIAL ÎNĂLȚIME-LĂȚIME (stânga: mic; dreapta: mare) (Carré et al., 2004, p. 1195)

Fețele oamenilor din altă rasă sunt scanate diferit de cele din propria rasă (i.e. sunt privite alte zone ale feței); această scanare diferită poate avea legătură cu morfologia feței, care diferă în funcție de rasă, dar și cu normele socio-culturale referitore la comportamentul privirii (Fu et al., 2012). De asemenea, evaluarea orientării sexuale pe baza perceperii feței umane este destul de exactă, deși nu se cunosc elementele faciale care contribuie la aceste evaluări. Tabak și Zayas (2012) au cercetat această problemă pe baza a două tipuri de procesări faciale: ale trăsăturilor (e.g. ochii) și ale configurației (e.g. distanța dintre ochi). Rezultatele indică faptul că elementele configurației contribuie mai mult decât trăsăturile în evaluarea corectă a orientării sexuale.

113

Totodată, creierul uman (probabil) nu are un modul specializat pentru recunoașterea fețelor asemănătoare propriei persoane (Giang et al., 2012).

78

FIG. 4.10. EXPRESIE FACIALĂ CARE POATE SĂ APARĂ ÎN AMBIVALENȚA FUMATULUI (Griffin și Sayette, 2008, P. 10). UA (6+12)+(9+15) - zâmbet și dezgust

MIŞCĂRI FACIALE REFERENȚIALE

114

În experiment, expresiile faciale pozitive au fost UA 6+12 (+1+2), iar cele negative UA 9, 10, 15, 20, sau 1+4 (Griffin și Sayette, 2008).

C04 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (1): INTRODUCERE

Expresiile referențiale sunt conştiente şi intenționate, mai puțin atunci când devin un tic (Ekman, 1997a). Acestea sunt mişcări faciale voluntare care se referă la o emoție ce nu este simțită de persoana care efectuează mişcările respective. Persoana se referă la o emoție, exact cum ar face-o prin cuvinte, dar arătând într-un mod clar faptul că afectul nu este simțit. Expresiile referențiale arată ca cele emoționale, însă diferă din două motive. Primul motiv este că observatorul emoției poate greşi comparația dintre emoții, crezând că cea arătată este veritabilă. În al doilea rând, emoția trebuie să fie transformată tocmai cu scopul de a reduce şansele ca observatorul emoției să înțeleagă greşit mesajul transmis de expresia referențială (Ekman, 1997a), făcând asta prin amplificarea sau diminuarea intensității acțiunilor faciale. Într-adevăr, transformarea unei expresii emoționale într-una referențială are loc atât în cadrul intensității, cât şi al morfologiei. De obicei, durata expresiei referențiale este mai scurtă sau mai lungă decât cea a emoției veritabile şi implică un singur set de mişcări faciale. Expresiile referențiale pot face trimitere şi la emoțiile altei persoane. În cele din urmă, sub anumite circumstanțe, dintr-o simplă mască expresia poate deveni veritabilă (Ekman, 1997a). CONTAGIUNEA FACIALĂ Copiii nou-născuți demonstrează abilitatea de a imita expresiile faciale la doar câteva ore de la naştere. Aceştia arăta expresii care seamănă cu dezgustul adulților, zâmbetele apar în primele săptămâni de viața, iar enervarea apare la cel mult 4 luni de la naştere (Rosenberg şi Ekman, 1993). Tendința spontană de sincronizare a expresiilor faciale cu cele ale celorlalți oameni este des denumită contagiune afectivă. S-a sugerat fie că această contagiune este condusă de imitarea motoare (e.g. mimică), fie că este un aspect observabil al emoției care apare când este observată emoția corespunzătoare în ceilalți (Tamietto et al., 2009) - având că bază capacitatea empatică a omului. Aspecte importante ale comunicării emoționale pot să apară la un nivel inconştient. Patternuri de răspuns facial emoțional pozitiv sau negativ pot fi declanşate spontan fără conştientizarea stimulului (pozitiv sau negativ). Când oamenii sunt expuşi la expresii faciale emoționale, aceştia răspund spontan cu reacții faciale electromiografice în muşchii faciali relevanți acelei emoții. Parțial, aceste reacții reflectă tendința de mimică a stimulilor faciali. O mare parte din comunicarea umană directă are loc la un nivel inconştient, fapt valabil atât pentru emoțiile negative, cât şi pentru cele pozitive. Activitatea amigdalei diferă în funcție de tipul de stimul prezent, iar vătămarea amigdalei afectează recunoaşterea expresiilor faciale (Dimberg et al., 2000).

INFLUENȚELE SOCIO-CULTURALE ASUPRA EXPRESIILOR FACIALE Factorii genetici pot influența expresia facială emoțională. S-a ajuns la această concluzie după ce au fost studiate perechi de gemeni separați la naştere şi pă-

79

rinții naturali ai acestora. Durata expresiilor este parțial moştenită, iar intensitatea foarte rar (Kendler et al., 2008), însă acestea pot juca un rol important în crearea unei semnături a familiei (Peleg et al., 2006). Pe de altă parte, indivizii orbi congenital învață să îşi gestioneze comportamentul facial, fiind o dovadă a faptului că cel puțin anumite expresii faciale emoționale sunt universale (Ekman, 1999; Matsumoto şi Willingham, 2009). Zâmbetul social şi durata expresiei faciale specifice fricii sunt două reacții care sunt similare pentru gemenii monozigoți şi dizigoți în primul an de viața. Totodată, perechile de gemeni monozigoți au un răspuns al m. orbicular al ochiului similar. În principal, există un nivel mare de corelare genetică (nu neapărat pentru gemeni) în ceea ce priveşte reacțiile emoțiilor negative (Peleg et al., 2006). Fiecare emoție dispune de mai multe posibilități de exprimare (i.e. multimodalitatea). De exemplu, jena presupune privirea în jos, întoarcerea capului şi înclinarea în jos a acestuia, zâmbet controlat şi atingerea feței. În afişările ritualizate, care sunt moduri stilizate de exprimare a emoțiilor, culturile iau elemente ale expresiei şi modifică diverşi parametri pentru a deveni mai exagerată şi stereotipică. În mare parte din Asia de sud-est, de exemplu, în cazul jenei apare combinația de muşcare a limbii şi ridicare a umerilor, devenind o afişare ritualizată. Implică versiuni exagerate a două elemente specifice jenei: acțiuni musculare inhibitorii în jurul gurii (e.g. muşcarea limbii) şi postura restrânsă (e.g. ridicarea umerilor). Aceste acțiuni sunt specifice doar culturilor din acea parte a lumii: în India, doar muşcarea limbii este văzută că un semn nonverbal al jenei, iar în S.UA nici una din cele două mişcări nu este percepută de oameni ca semnalând o emoție (Goetz şi Keltner, 2007). DISPOZȚIILE AFECTIVE Dispozițiile în sine nu au semnale de recunoaştere, ca de exemplu expresii faciale sau ton al vocii specific. În schimb, dispoziția este vizibilă prin cantitatea (e.g. frecvența de apariție) unei emoții exprimate. De exemplu, în cazul iritabilității poate fi o uşoară creştere a tonusului muscular al muşchilor specifici enervării. Această creştere poate fi vizibilă, dar nu este obligatoriu. În cazul în care este vizibilă, mişcările ar trebui să fie subtile (Ekman, 1978). Caracteristicile expresiilor faciale semnalate în dispozițiile afective sunt (ibidem):  expresiile faciale ale emoțiilor dominante care au generat dispoziția sunt fragmentate;  frecvența expresiilor este mai mare în dispoziția respectivă decât în starea obişnuită/neutră.

C04 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (1): INTRODUCERE

S17 | MIROSUL, ROȘIREA ȘI CĂSCATUL: ASPECTE ALE SNV Activitatea cardiovasculară este posibil să opereze în serviciul cererilor metabolismului asociate cu sporirea efortului, iar ritmul cardiac covariază direct cu anticiparea efortului; conductanța pielii este strâns legată de procesele atenției. O serie de cercetători au relaționat schimbările anumitor parametri ai activității cardiovasculare nivelului de efort pe care o persoană îl exercită sau se pregăteşte să îl exercite. Aceşti parametri includ creşterea ritmului cardiac şi a presiunii vasculare; diminuarea rezistenței periferice (care reflectă deschiderea vaselor de sânge periferice pentru a creşte nivelul sângelui oxigenat către muşchii periferici); creşterea temperaturii pielii (care reflectă creşterea fluxului sanguin rezultat din diminuarea rezistenței periferice). În adiție, Pacchinenda şi Smith (1995) au observat faptul că schimbările conductanței spontane a pielii sunt posibil corelate cu schimbările încărcăturii cognitive (Smith şi Scott, 1997). MIROSUL Din punct de vedere teoretic, sistemul olfactiv oferă informații despre identitatea şi calitatea lucrurilor sau a altor organisme din mediu, fiind crucial în evaluarea alimentelor şi substanțelor prin alertarea în cazul unor pericole potențiale (Delplanque et al., 2009). Percepția subiectivă a mirosurilor are trei dimensiuni principale: plăcere, familiaritate şi intensitate. Acestea nu sunt independente. Există, de exemplu, o relație între familiar şi plăcut. Expunerea în mod repetat la un anumit miros este de multe ori un stimul suficient pentru a spori atitudinea asupra acestuia (e.g. pentru a induce o creştere a preferinței subiective). De asemenea, familiaritatea este permanentă, însă perceperea unui miros ca fiind plăcut sau neplăcut se poate schimba (Delplanque et al., 2009). Valență pozitivă a unui stimul ajută la creşterea percepției familiarității, chiar şi în absența unei expuneri precedente – apare fenomenul plăcutul-este-familiar. Corelația pozitivă dintre plăcere şi familiar este valabilă doar în cazul mirosurilor plăcute, nefiind valabilă pentru mirosurile grele, când evaluarea negativă poate accentua ritmul cardiac (Delplanque et al., 2009). Variația ritmului cardiac este un indicator fiziologic relevant al agreabilității. Mai multe studii au arătat faptul că ritmul cardiac scade când mirosul perceput este evaluat ca fiind plăcut. Ritmul cardiac este sensibil şi la noutate (engl. novelty), fiind astfel o componentă de orientare a răspunsului: scade ca efect al unui eveniment care aduce schimbare sau noutate (Delplanque et al., 2009). Procesele de evaluare a noutății şi a plăcerii în sine sunt organizate într-un mod secvențial (vezi S02, fig. 1.4). Evaluări diferite au efecte eferente asupra răspunsurilor fiziologice, în momente diferite de timp. Din punct de vedere al răspunsului, efectele noutății apar înaintea plăcerii- neplăcerii: procesul de evaluare şi efectele periferice eferente ale acestuia se desfă-

80

şoară într-o ordine succesivă. De obicei, după 2-4 s de la perceperea mirosului apare un răspuns cardiac, iar după 5 s mirosul este perceput ca fiind plăcut. Acest lucru nu e valabil şi pentru mirosurile percepute ca fiind neplăcute (Delplanque et al., 2009). ROŞIREA FACIALĂ Roşirea este o reacție spontană şi implică următoarele părți ale corpului: fața, urechile, gâtul şi partea superioară a pieptului. Reacția este produsă de volumul crescut de sânge din aceste regiuni. În contrast, transpirația este răspunsul nonsocial asociat cu efortul fizic, temperatura crescută a mediului, sau consumul de alcool. Situațiile sociale care implică roşirea implică atenția asupra părților negative ale sinelui (pot să apară jena, ruşinea, vina, mândria). Nu doar omul are această reacție, ci şi unele primate, probabil fiind un gest de liniştire/alinare. Stimulii care pot declanşa roşirea facială pot fi restrânşi în următoarele patru categorii legate de atenția asupra sinelui (Mulkens et al., 1997, 1999): 1. amenințări asupra identității publice; 2. lauda şi alte forme de atenție pozitivă; 3. acuzarea sau atenționarea de roşire de către altă persoană; 4. examinarea sinelui de către ceilalți. Există persoane care afirmă faptul că roşesc mai frecvent şi mai intens decât majoritatea, dezvoltându-se o fobie. A fost demonstrat faptul că frica de roşire este asociată cu înclinația sau predispoziția spre roşire. Mai mulți teoreticieni au menționat procesele de atenție ca fiind factorii principali de complicare pentru fobiile sociale - se pare că situațiile interpersonale rezultă în intensificarea autoconcentrării atenției (ACA) (engl. self-focused attention), care în schimb se presupune că intensifică afectele negative şi autopercepția răspunsurilor fiziologice. În consecință, percepția acestor răspunsuri este foarte probabil să producă sporirea ACA. Excitarea fiziologică proeminentă serveşte concentrării atenției către sine, care în schimb creste conştientizarea propriilor reacții fiziologice. Astfel, persoanele cu frică de roşire se pare că sunt prinse într-un cerc vicios în care această frică are ca rezultat sporirea ACA, care amplifică ulterior conştientizarea roşirii, rezultând într-o adâncire a fricii de roşire etc. După aceasta, procesele de atenție pot de asemenea conduce la supraestimarea răspunsului real al roşirii, care în schimb poate perpetua frica fobicilor pentru roşire. Cu toate acestea, un studiu din 1999 (Mulkens et al., 1999) a demonstrat faptul că atât indivizii cu frică intensă, cât şi cei cu frică redusă de roşire au o intensitate a răspunsului fiziologic egală. Un studiu recent (Drummond și Su, 2012) arată că există diferențe interindividuale ale predispoziției către roșire pentru trăsătura anxietății sociale, (indiferent de expectanța de a roși). La nivelul SNV, anxietatea socială și jena sunt dificil de diferențiat (Hofmann et al., 2006). Cu toate acestea, roșirea poate fi un indicator fiziologic al timidității și anxietății sociale (ibidem). CĂSCATUL Căscatul este un reflex care, deşi încă nu este complet înțeles, poate fi declanşat psihologic de foame,

C04 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (1): INTRODUCERE

plictiseală, sau imitare. Blin și colaboratorii (1990) consideră că atât căscatul, cât şi clipirea sunt două comportamente legate parțial de dopamină. Variații ale ratei clipirii spontane şi ale căscatului au fost observate în mai multe disfuncții legate în mare parte de sistemul dopaminic: boala Parkinson, paralizia supranucleară progresivă (engl. progressive supranuclear palsy), disfuncția Huntington, schizofrenie, sau sindromul Tourette. În animale, rata clipirii şi căscatul pot fi induse artificial prin apomorfină. Cu toate acestea, căscatul uman este infrecvent în pacienți cu Parkinson, însă opusul se întâmpla în cazul bolii Huntington. Blin și colaboratorii consideră că există un mecanism farmacologic similar între căscat şi rata privirii, pentru că frecvența de apariție a celor două comportamente este amplificată de apomorfină, un agonist dopaminic (Blin et al., 1990). Norscia şi Palagi (2011) şi Palagi et al. (2009) au adus dovezi ale legăturii dintre empatie şi căscat. Pentru oameni, căscatul este declanşat, în principal, de apropierea afectivă (i.e. simpatie) dintre indivizi și nu de alte variabile (e.g. sexul sau naționalitatea). Mai mult, neuronii de oglindire se pare că au un rol important în contagiunea căscatului. Legăturile sociale puternice115 amplifică această contagiune, în special frecvența şi momentul de apariție. La fel se întâmplă şi în cazul babuinilor: contagiunea căscatului este mai mare între indivizii care sunt apropiați (indicat prin contacte de îngrijire specifice primatelor). Această apropiere, bazată pe relații de prietenie sau rudenie, facilitează contagiunea căscatului și pentru cimpanzeii pitici (Pan paniscus) (Demeru și Palagi, 2012). În continuare, C05 prezintă în detaliu câteva afecte distincte, conform celor două teorii dominante din domeniul nonverbal afectiv. Deoarece teoria categorială a beneficiat de suport mai mare din partea cercetătorilor, aceasta ocupă cea mai mare parte a capitolului. Totuși, cele două teorii nu sunt prezentate separat, prin comparație, ci în mod combinat. Această lucrare promovează teoria componențială, datorită abordării mai exacte bazată pe dimensiuni și variabile. Această metodă științifică este prezentă și în următoarele capitole. Din acest motiv, o ipoteză a teoriei categoriale – ipoteza prototipurilor faciale, conform căreia doar anumite configurații de mișcări faciale involuntare semnalează prezența certă a unei emoții anume – ar trebui considerată și utilizată cu precauție, deoarece există deja studii care demonstrează faptul că expresiile faciale complete și prototipice apar rar sau deloc (e.g. Pochedly et al., 2012; Widen, 2012).

115

Este foarte posibil ca empatia să își aibă baza în legăturile familiale, în special între copil şi mama.

81

C05 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (2): DETALII

C05 | COMPORTAMENTUL FACIAL (2): DETALII

S18 | TREI ZONE FACIALE PARTEA SUPERIOARĂ A FEȚEI Când acțiunile sprâncenelor nu apar combinate cu alte mişcări faciale, acestea tot pot oferi informații afective, însă informații mai puțin precise, posibil relaționate familiei afective, nu unei emoții specifice (Ekman, 1979). Totodată, Smith şi Scott (1997) au emis ipoteza relației dintre mişcările sprâncenelor şi incertitudine (vezi şi Ekman, 1979). Combinația UA 1+2 este asociată atât cu emoții pozitive, cât şi cu cele negative, putând de asemenea semnala şi interes. Apare şi ca semnal conversațional (întrebare, îndoială, salutare/întâmpinare, sublinierea anumitor cuvinte; Ekman, 1979). Această este combinația care apare cel mai des în sublinierea cuvintelor rostite (Ekman, 1977a). Subliniatorii asigură şi accentuarea cuvintelor, însă în acest caz accentuarea se extinde pe mai mult de un singur cuvânt. Subliniatorii coincid cu una din varietățile schimbării vorbirii care asigură accentuarea: amplificarea intensității vocii, mărirea pauzelor dintre cuvinte, prelungirea rostirii fiecărui cuvânt în timp ce este rostit. Mişcările mâinilor, înclinările posturale, contactul vizual şi diverse acțiuni faciale pot acționa ca subliniatori (Ekman, 1979). UA 1 și combinația 1+4 şi 1+2+4 sunt asociate cu tristețea sau cu frica (doar 1+2+4), nu cu alte emoții, negative să pozitive (Ekman, 1979). UA 1+2 măreşte câmpul vizual, în special porțiunea superioară a acestuia. Copiii fac această mişcare în căutările vizuale şi când privesc de jos un adult (Ekman, 1979). Amplificarea vizuală nu este uniformă pentu toți oamenii, depinzând de adâncimea globului ocular în orbită şi alți factori anatomici. UA 1 şi 2 apar des ca răspuns la noutate şi lipsa controlului (vigilență, acuitate vizuală). Frecvența acestora este semnificativ mai mare pentru emoțiile în care evaluările noutății şi ale controlului scăzut sunt proeminente (Scherer şi Ellgring, 2007a, b). UA 4 (i.e. încruntarea) este asociata cu enervarea, perplexitatea şi dificultatea de orice tip116. De asemenea, apare într-o varietate de semnale conversaționale. Activitatea din regiunea sprâncenelor este relaționată cu evaluarea incongruenței sau obstacolului, nefiind relaționată cu plăcerea subiectivă, care este asociată cu mişcările obrajilor. UA 4 poate acționa ca o protecție anti-lumina sau anti-vânt, diminuând câmpul vizual. Originea acestei mişcări în tristețe (1+4) nu este cunoscută încă (Ekman, 1979). UA 4 rezultă cel mai des din evaluarea neprevăzutului, discrepanței și obstacolului. Apare în majoritatea emoțiilor negative, în special în enervare, disperare, tristețe, dezgust și frică. De asemenea, UA 4 poate să apăra scurt în contextul unei emoții pozitive doar dacă un eveniment neaşteptat produce un efect agreabil. Mişcarea mai apare şi în efortul nonemoțional (Scherer

116

Expresiile efortului fizic sunt caracterizate de încordarea unei varietăți de muşchi faciali care acționează elemente cum ar fi sprâncenele, mandibula, sau muşchii perioculari.

C05 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (2): DETALII

și Ellgring, 2007a, b), totodată influențând reciproc percepția acelui efort; mişcarea voluntară amplifică persistența în atingerea obiectivelor (Stepper şi Strack, 1993). Două din cele şapte acțiuni posibile ale sprâncenelor nu joacă un rol cert în exprimare afectivă: UA 2 şi 2+4. Hjorstjo (1970) afirma faptul că 2+4 exprimă furie, iar Eibl-Eibesfeldt (1972) a menționat faptul că această mişcare apare în măştile teatrale japoneze care descriu enervare-furie. Aceste acțiuni ale sprâncenelor au mai fost observate în arta Renaşterii, etruscă şi timpurie romană, cât şi în benzile desenate moderne. Totuşi, UA 2 este inexistentă în expresia facială emoțională studiată empiric (Ekman, 1979).. UA 1+2+4: dacă frica este considerată un răspuns de anticipare, atunci UA 1+2+4 poate explica relevanța mişcării asupra atenției şi măririi câmpului vizual (1+2), cu UA 4 exprimând ceea ce se anticipează: un obstacol (Ekman, 1979). TABELUL 5.1. SEMNIFICAȚIA ACȚIUNILOR SPRÂNCENELOR UA EXPRIMĂ/APARE ÎN o tristețe (Ekman, 1979); 1 o posibil să apară în venerație (engl. awe) (Shiota et al., 2003); 2 o posibil să apară în dominanță (Ekman, 1979); o semnal ambiguu, poate însemna neîncredere o noutate: bruschețe (Scherer şi Ellgring, 2007a, b); o schimbare (Scherer şi Ellgring, 2007a, b); o reglator conversațional (Ekman, 1979); o emblemă pentru salut (Ekman, 1979); o apare în răspunsurile de orientare a atenției 1+2 şi/sau vigilenței (Scherer şi Ellgring, 2007a, b); o când mişcarea nu este acompaniată de UA 5, foarte rar poate exprima surpriză pură în mod cert (Ekman, 1979); o apare des în noutate şi lipsa controlului (vigilență, acuitate vizuală) (Scherer şi Ellgring, 2007a, b); o scepticism; când acțiunea este acompaniată 1u117+2 de coborârea celeilalte sprâncene, exprimă u tot scepticism (Ekman, 1979); o întristare slabă, sau puternică dar controlată o ca şi UA 1+2, poate fi o mişcare de subliniere 1+4 a unui cuvânt din cadrul unei propoziții, însă foarte puțini oameni o folosesc (Ekman, 1979); 2+4 o posibil furie (Ekman, 1979); o rezultă cel mai des din evaluarea neprevăzutului, discrepanței, sau obstacolului (Scherer şi Ellgring, 2007a, b); o apare în majoritatea emoțiilor negative, în special în disperare, tristețe, dezgust și frică (Scherer şi Ellgring, 2007a, b); o dificultate cognitivă sau fizică (Ekman, 1979); o poate exprimă început de enervare, însă mişcarea este ambiguă dacă nu apar şi alte 4 mişcări specifice (Ekman, 1979); o dispoziție emoțională sumbră, gravă (Ekman, 1979); o concentrare (Ekman, 1979); o perplexitate (Ekman, 1979); o dacă este o mişcare rapidă şi momentană, iar apoi sprâncenele sunt aduse în poziția 0, este un reglator conversațional (Ekman, 1979); o apare mai des în condiții de stres intens decât în condiții de stres scăzut (Ekman, 1979); 117

83

U = unilateral.

C05 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (2): DETALII o o

1+2+4

o

apare des în durere fizică (Ekman, 1979); poate să apăra scurt în contextul unei emoții pozitive dacă un eveniment neaşteptat produce un efect agreabil (Ekman, 1979); apare în frică: îngrijorare sau spaimă este o acțiune destul de certă (Ekman, 1979).

o o o 7

o o o o

5+7

o o o

41

43

64

61/62+ 64

o o o o o o o o o o o o

apare des în durere fizică (Prkachin, 1992a, b); iritare sau enervare controlată, dacă apar şi alte acțiuni faciale specifice enervării (Ekman, 1982); apare des în dispreț (Scherer şi Ellgring, 2007a, b); mai poate exprima concentrare, fără legătură cu enervarea (Ekman, 1979); cu cât pleoapele sunt mai tensionate şi depărtate (UA 5+7), cu atât mesajul este mai categoric: frică (Ekman, 1982); apare des în durere fizică (Prkachin, 1992a, b); intensitate slabă: frică controlată sau care abia începe (Ekman, 1982); intensitate medie: frică, posibil frică controlată sau care tocmai începe (Ekman, 1982); intensitate maximă: panică, mai ales controlată (Ekman, 1982); tristețe controlată, însă mesajul este ambiguu chiar şi când apare împreună cu UA 64 (Ekman, 1982); oboseală (Ekman, 1982); plictiseală (Ekman, 1982); oboseală (Ekman, 1982); apare des în durerea fizică (Prkachin, 1992a, b); întristare-eşec (Ekman, 1982); ruşine (Ekman, 1982); vinovăție (Ekman, 1982); jenă (Keltner, 2005b); oboseală (Ekman, 1982); plictiseală (Ekman, 1982); ruşine (Keltner și Shiota, 2003); vinovăție (Ekman, 1982).

PARTEA DE MIJLOC A FEȚEI UA 5 apare de asemenea ca rezultat al evaluărilor noutății şi controlului scăzut, cel mai probabil în serviciul vizualului. Corespunzător, apare frecvent alături de UA 1 şi 2, mai ales în panică şi disperare (engl. despair). Acțiunea apare de asemenea frecvent în interes. Combinația dintre UA 5 şi UA 23 poate exprima fixarea amenințătoare asupra unei ținte (Scherer şi Ellgring, 2007a, b). UA 7 apar exclusiv în iritare sau dispreț, posibil împreună cu holbatul (Scherer şi Ellgring, 2007a, b).

TABELUL 5.2. SEMNIFICAȚIA ACȚIUNILOR PLEOAPELOR ŞI OCHILOR UA EXPRIMĂ/APARE DES ÎN o apare ca rezultat al evaluărilor noutății şi controlului scăzut, cel mai probabil în serviciul vizualului. Corespunzător, apare frecvent alături de UA 1 şi 2, mai ales în panică şi disperare (engl. despair). Acțiunea apare de asemenea frecvent în interes. Combinația dintre UA 5 şi UA 23 poate exprima fixarea amenințătoare asupra unei ținte (Scherer şi Ellgring, 2007a, b); o intensitate scăzută: poate exprima surpriză, 5 dar mai degrabă exprimă atenție sau interes (Ekman, 1982); o intensitate medie: surpriză, îngrijorare sau spaimă (engl. fright), mai ales dacă apare şi UA 7; când mişcarea durează maximum 2s, este mai degrabă surpriză (Ekman, 1982); o intensitate foarte puternică: cel mai probabil panică; exprimă surpriză dacă apar şi alte mişcări specifice numai surprizei (Ekman, 1982);

84

PARTEA INFERIOARĂ A FEȚEI UA 6 şi UA 12 apar în exprimarea emoțiilor pozitive. Cu toate acestea, UA 6 apare şi în dezgust sau deznădejde, însă din punct de vedere anatomic această mişcare poate să apăra în dezgust ca o consecință a UA 9 sau 10 (prima apărând atât în dezgust cât şi în

C05 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (2): DETALII

disperare, iar a doua doar în dezgust sau dispreț) (Scherer şi Ellgring, 2007a, b). UA 9 este o acțiune rară ce apare în anumite forme de dezgust sau în furia combinată cu dezgustul (Scherer şi Ellgring, 2007a, b). UA 10 este proeminentă în dispreț şi dezgust (Scherer şi Ellgring, 2007a, b). UA 11 are o apariție semideasă doar în panică sau disperare (Scherer şi Ellgring, 2007a, b). UA 13 apare în mândrie, iar în combinație cu UA 17 (şi bineînțeles 6+12) poate fi un semnal convențional al reuşitei/câştigului (Scherer şi Ellgring, 2007a, b). UA 14 apare în dispreț şi plictiseală și uneori în ruşine (ca o consecință a autodisprețului) (Scherer şi Ellgring, 2007a, b). UA 17 poate fi un indicator al dezgustului (Wallbott şi Scherer, 1991). UA 20 apare în disperare şi frică. În combinație cu UA 23, mişcarea apare în enervare (Scherer şi Ellgring, 2007a, b). La fel ca UA 1 şi 2, UA 25 şi 26 apar frecvent în majoritatea emoțiilor şi deci au o interpretare ambiguă, însă această apariție frecventă poate fi atribuită combinării emoțiilor cu surpriza. Pot fi indicatori ai concentrării atenției, iar UA 25 apare des în anxietate, mai ales în cazul femeilor (Wallbott şi Scherer, 1991; Scherer şi Ellgring, 2007a, b). În funcție de contracția UA 6+25+26, acest cluster facial semnalează intensitatea emoțiilor pozitive (i.e. zâmbet) sau negative (i.e. plâns) ale copiilor foarte mici (Messinger et al., 2012). UA 27 apare în doar trei emoții foarte intense: furie, panică, sau disperare. Este posibil a acțiunea să fie legată de vocalizările cu o amplitudine ridicată şi de accentuarea facială a acestor vocalizări (Scherer şi Ellgring, 2007a, b). TABELUL 5.3. SEMNIFICAȚIA ACȚIUNILOR NASULUI ŞI OBRAJILOR (Kaiser și Scherer, 1998; Scherer şi Ellgring, 2007a, b) UA EXPRIMĂ/APARE ÎN o mai ales când apare cu alte acțiuni specifice 6 tristeții, indică amplificarea emoției; o apare în dezagreabilitate; o dezgust generat de miros sau gust neplăcut (Rozin et al., 1994); o când are o intensitate mare, UA 9 coboară 9 totodată şi sprâncenele, dar este acțiunea m. ridicător al buzei superioare şi aripii naşului, neavând legătură cu enervarea decât în cazul în care apare acțiunea specifică în pleoape; o are o apariție semideasă doar în panică sau 11 disperare; o apare în mândrie, iar în combinație cu UA 17 13 (şi bineînțeles UA 6+12) poate fi un semnal convențional al reuşitei sau câştigului; o acțiune foarte ambiguă, însă semnalează necesitatea creşterii volumului de oxigen; o noutate; 38 o apare des în euforie; o apare des în furie; o apare des în bucurie; o apare în control şi putință mare; o apare în dezagreabilitate; 39 o apare des în anhedonia.

85

C05 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (2): DETALII TABELUL 5.4. SEMNIFICAȚIA ACȚIUNILOR BUZELOR, BĂRBIEI ŞI MANDIBULEI UA EXPRIMĂ/APARE ÎN o apare în dezagreabilitate (Scherer şi Ellgring, 2007a, b); o exprimă dispreț, mai rar dezgust: contact interpersonal aversiv, imoralitate, sau stimuli 10 care amintesc oamenilor de originea lor animală (Rozin et al., 1994); o apare des în durere fizică (Prkachin, 1992a, b); o dispreț (Ekman, 2003a; Ekman și Friesen, 10+25 1975); 10u+25 o dispreț (Ekman, 2003a; Ekman și Friesen, u 1975); o zâmbet fals simplu (Ekman și Friesen, 1982; 12 Ekman, et al., 2005; Frank și Ekman, 1993, 1996); o dispreț (Scherer şi Ellgring, 2007a, b); 14 o plictiseală (Scherer şi Ellgring, 2007a, b); o dispreț (Ekman și Friesen, 1986, 1988); 14u o posibil scepticism (Unz şi Schwab, 2005); 14u/14 o dispreț (Ekman și Friesen, 1986; Ekman et al., b+12u 1991b); o apare în dezagreabilitate (Scherer şi Ellgring, 2007a, b); o negație (Ekman, 2003a; Ekman și Friesen, 1975); o neîncredere (Ekman, 2003a; Ekman și Friesen, 1975); o bosumflare (Ekman, 2003a; Ekman și Friesen, 15 1975); o extenuare (Ekman, 2003a; Ekman și Friesen, 1975); o sfidare (Ekman, 2003a; Ekman și Friesen, 1975); o şanse slabe să exprime tristețe dacă nu apar şi alte acțiuni specifice tristeții (Ekman, 2003a; Ekman și Friesen, 1975); o apare în tristețe sau dezgust (Scherer şi 16 Ellgring, 2007a, b); o acțiune slabă: posomorâre sau dezamăgire (Ekman, 2003a; Ekman și Friesen, 1975); o acțiune medie sau puternică: determinare, concentrare (Ekman, 2003a; Ekman și Friesen, 17 1975); o acțiune puternică: incertitudine (Ekman, 2003a; Ekman și Friesen, 1975); o apare în dezgust (Wallbott și Scherer, 1991); o enervare controlată (Ekman, 2003a; Ekman și Friesen, 1975); o resemnare (Ekman, 2003a; Ekman și Friesen, 17+24 1975); o uneori, activitate cognitivă intensă (Ekman, 2003a; Ekman și Friesen, 1975); o apare în dezagreabilitate (Scherer şi Ellgring, 19 2007a, b); o UA 20 poate fi interpretată ca un semn al evaluării abilității de coping ca fiind limitată (putință scăzută) - nu este neapărat un indicator cert al fricii (Scherer şi Ellgring, 2007a, b); 20 o apare des în disperare şi mai ales în frică o în combinație cu UA 23, mișcarea apare în enervare (Ekman, 2003a; Ekman și Friesen, 1975); o enervare intensă, posibil controlată; acțiune foarte dificil de inhibat (Ekman, 2003a; Ekman 23 și Friesen, 1975); o apare des în manie (Kaiser și Scherer, 1998); o dificultate cognitivă sau fizică (Ekman, 2003a; Ekman și Friesen, 1975); o acțiunea care apare cel mai des în controlarea 24 oricărei emoții (pozitive sau negative), fără a avea legătură cu enervarea (Ekman, 2003a; Ekman și Friesen, 1975); o semnalează necesitatea creşterii volumului de 25 oxigen (Scherer şi Ellgring, 2007a, b); 86

C05 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (2): DETALII o o o

o

26

27

o o o o o o o o o o

25+26

o

23+25/ 26

o

o 32 37

o o

apare des în manie (Kaiser și Scherer, 1998); apare des în durere fizică (Prkachin, 1992a, b); ca şi UA 24, UA 25 nu caracterizează emoții specifice, însă pot fi indicatori ai activității cognitive intense, în special atenția şi concentrarea. UA 25 apare des în cazul tuturor persoanelor foarte anxioase, bărbaților care îşi neagă anxietatea și femeilor cu anxietate scăzută (Wallbott și Scherer, 1991); semnalează necesitatea creşterii volumului de oxigen (Scherer şi Ellgring, 2007a, b); noutate (Scherer şi Ellgring, 2007a, b); agreabilitate (Scherer şi Ellgring, 2007a, b); lipsa potențialului de coping (Scherer şi Ellgring, 2007a, b); apare în disperare (Kaiser și Scherer, 1998); apare în frică (Scherer şi Ellgring, 2007a, b); apare în furie (Scherer şi Ellgring, 2007a, b); panică (Scherer şi Ellgring, 2007a, b); furie (Scherer şi Ellgring, 2007a, b); disperare (Scherer şi Ellgring, 2007a, b); posibil uimire sau emblemă referitoare la uimire (Ekman, 2003a; Ekman și Friesen, 1975); la fel ca UA 1 şi 2, UA 25 şi 26 apar frecvent în majoritatea emoțiilor şi deci au o interpretare ambiguă, însă această apariție frecvență poate fi atribuită combinării emoțiilor cu surpriza (Scherer şi Ellgring, 2007a, b); idem UA 23, doar că este posibil sa apară şi vorbitul (Ekman, 2003a; Ekman și Friesen, 1975); apare în tulburările de anxietate (Kaiser și Scherer, 1998); apare des în neajutorare (Kaiser și Scherer, 1998); apare în tulburările de anxietate (Kaiser și Scherer, 1998);

S19 | ZÂMBETUL ŞI AFECTELE POZITIVE Zâmbetul este cea mai întâlnită expresie facială, dar și cea mai ușor de recunoscut (Ekman și Friesen, 1982). O față zâmbitoare poate fi recunoscută chiar și de la distanțe de 100 de metri (Hager și Ekman, 1979), la fel ca expresia facială a surprizei. Pe lângă rolul evident de semnalare a emoțiilor pozitive, zâmbetul mai servește și altor două funcții separate dar importante (Papa și Bonanno, 2008): 1. funcția intrapersonală, asociată cu autoreglarea; 2. funcția interpersonală, asociată cu amplificarea tipurilor de resurse sociale care favorizează copingul odată cu apariția unei probleme.

Zâmbitul și râsul servesc funcției de întărire a legăturilor afective dintre indivizi prin mijloace de exprimare a emoțiilor pozitive (Moser, 1989; Moser et al., 1989). Sunt de asemenea importante în contextul reacțiilor emoțiilor negative. Zâmbitul poate fi folosit ca o strategie de control atunci când comunică prezența unor legături sociale de bază în ciuda emoțiilor

87

C05 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (2): DETALII

negative exprimate, iar râsul poate întrerupe stările afective negative (Bänninger-Huber, 2005). Unul din aspectele critice ale zâmbetului este eficiența în schimbarea atitudinii observatorului către persoana care zâmbește. Dat fiind faptul că oamenii au răspunsuri perceptuale și comportamentale automate la indicatorii sociali, zâmbetul poate funcționa prin formarea unei impresii pozitive în receptorii umani, în consecință modificând și comportamentul ulterior către emițător. Zâmbetul mai este unul din comportamentele nonverbale predominante din flirt, mai ales în cazul femeilor (Mehu et al., 2008). Zâmbetul apare în (Frank și Ekman, 1996):  politețe;  incertitudine;  jenă (zâmbet involuntar controlat sau tensionat);  mascarea unor emoții negative - zâmbet fals (e.g. vinovăție, rușine, enervare, dezgust, frică etc.). Zâmbetul poate reflecta (Soojin, 2000):  un obicei dobândit prin observare sau întărire (engl. reinforcement);  cordialitate, simpatie (atracție către o persoană sau un obiect, fenomen etc.), sau alte situații cu valență pozitivă;  calm;  anxietate, mai ales socială. Zâmbetul veritabil se mai numește zâmbet Duchenne, în cinstea cercetătorului francez care a descoperit o mare parte din ce implică (Ekman, 2003a, b). S-a descoperit faptul că zâmbetele Duchenne (ZD), în comparație cu alte tipuri de zâmbete, produc de fiecare data activitate cerebrală; pe de altă parte, zâmbetele voluntare produc schimbări în activitatea regională a creierului, nu toate zâmbetele fiind la fel (Ekman și Davidson, 1993). De exemplu, zâmbetul de anticipare este o reacție a unei emoții pozitive. În zâmbet, mușchii implicați sunt cel zigomatic mare și mușchiul orbicular ai ochiului (împărțit în două subunități), câte unul pentru fiecare parte a feței. Cel din urmă poate fi contractat voluntar doar de o mică parte din oameni, după cum arată studiile (Frank și Ekman, 1996; Ekman et al., 1980). Este vorba despre partea orbitală a m. orbicular al ochiului (fig. 26.02a), mișcare extrem de greu de efectuat voluntar, acesta fiind indicatorul cert al unui zâmbet emoțional (Ekman și Keltner, 1997). Tabelul 5.5 prezintă în detaliu cele două acțiuni musculare implicate în zâmbetul veritabil și diferențele dintre acestea.

Duchenne este vizibilă doar observând mișcarea faciala în timp real sau în materiale video.

TABELUL 5.5. MUȘCHII FACIALI IMPLICAȚI ÎN ZÂMBETUL EMOȚIONAL (sintetizat din: Ekman și Friesen, 1982; Frank și Ekman, 1993, 1996; Ekman, Friesen și Hager, 2002) MUȘCHIUL SCHIMBĂRILE PRODUSE 1. colțurile gurii sunt întinse și ridicate către oasele obrajilor (osul zigomatic); 1. zigimatic 2. buzele sunt subțiate datorită acțiunii mare (UA 12 – 1; fig. 5.2d) 3. când acțiunea este puternică, produce și primele patru schimbări de la punctul 2 al tabelului. 1. ridică obrajii; 2. umflă zona de sub pleoapa inferioară și produce/accentuează ridurile de aici; 3. produce riduri în unghiul exterior al ochiului (comisura palpebrală laterală); 4. ridică pleoapa inferioară; 5. adună pielea din jurul ochilor înspre globul ocular, acesta fiind mai puțin 2. orbicular al vizibil; ochiului, par6. coboară ușor sprâncenele și pielea de tea orbitală sub acestea, creând riduri și umflă(UA 6 – fig. turi între pleoapa superioară și 5.2a) sprâncene - indicator foarte cert al unui ZD118 (Ekman, 2003b); 7. globul ocular este mai puțin vizibil, fiind acoperit parțial de pleoape; 8. acțiunea foarte puternică poate ridica ușor buza superioară; 9. creează sau adâncește ridul nasolabial; 10. creează sau adâncește ridul infraorbital. 1. contractă pleoapele și pielea din jurul lor; 2. globul ocular este mai puțin vizibil, 3. orbicular al fiind acoperit parțial de pleoape; ochiului, par3. acțiunea este de regulă mai vizibilă tea palpebrală în pleoapa inferioară; (UA 7 – fig. 4. ridică pleoapa inferioară; 5.2b) 5. umflă zonă de sub pleoapa inferioară și produce sau accentuează ridurile de aici. TABELUL 5.6. CUM ESTE INDICAT ZÂMBETUL - SINTEZĂ (Frank şi Ekman, 1993) MORFOLOGIE INDICATOR MANIFESTARE

DINAMICĂ

Duchenne

prezența m. zigomatic mare și m. orbicular ai ochilor;

simetrie

acțiunea m. zigomatic produce schimbări simetrice pe amândouă părțile feței;

INDICATOR

MANIFESTARE

acțiune

declanșare lină, fără iregularități;

durată

durata medie totală a acțiunii este de obicei între 1/2s și 5 s; nu este atât de scurt sau lung când este amestecat cu emoții negative, deși poate dura și câteva minute atunci când este veritabil;

sincronizare

cei doi mușchi implicați își

FIG. 5.1. COMPARAȚIE ZÂMBET FALS (STÂNGA) - ZÂMBET VERITABIL (DREAPTA) A, B - schimbări date de acțiunea m. zigomatic foarte puternică; C apar modificări în această zonă doar când m. orbicular al ochiului este contractat, mișcarea având ca efecte vizibile coborârea ușoară a sprâncenelor și micșorarea globului ocular. Deosebirea dintre cele două fotografii este subtilă, iar diferența dintre zâmbetul fals și cel 118

88

Acțiunea este vizibilă mai ales în epicanthus.

C05 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (2): DETALII ating apogeul în același timp.

FIG. 5.2. MUȘCHIUL ORBICULAR AL OCHIULUI (A, B, C) m. orbicular al ochiului: (A) partea orbitală, (B) partea palpebrală, (C) m. ridicător al pleoapei superioare; m. relaționați: (D) m. zigomatic mare, (E) m. depressor supercilli, (F) m. procerus, (G) m. ridicător comun al buzei superioare și aripii nasului, (H) m. frontal, (I) m. ridicător al buzei superioare.

După Ekman, (Ekman et al., 2005), un zâmbet este veritabil atunci când: 1. este simetric: emoția pozitivă nu este declanșată, iar zâmbetul este voluntar şi acțiunea m. zigomatic mare (care ridică extremele buzelor) poate fi asimetrică. Cu toate acestea, zâmbetul este prezent și pe partea în care acțiunea este mai slabă. La persoanele dreptace zâmbetul voluntar este mai puternic pe partea stânga a feței, viceversa pentru cele stângace; 2. este de durată: inspecția a zeci de mii de expresii spontane a arătat faptul că durata unui zâmbet emoțional este între 5 ms (microexpresie119) și 5 s. Un zâmbet emoțional poate dura mai mult de 5 s atunci când intervine râsul. Bineînțeles, durata poate ține și de context. De asemenea, declanșarea și dispariția zâmbetului nu trebuie să fie bruște, ci progresive. 3. apar acțiunile sincronizate ale mușchilor, descrise în tabelul 5.5. Mai mult: zâmbetele combinate cu emoții negative sunt efectuate prin două tehnici de management facial (Ekman și Keltner, 1997): 1. mascare, prin care un zâmbet acoperă mișcările musculare asociate unei alte emoții; 2. falsificare, atunci când se încearcă inducerea în eroare și concluzionarea observatorului că emoția simțită este pozitivă (e.g. zâmbetul nefericit). Oamenii (indiferent de sex) care zâmbesc sincer sunt evaluate pozitiv de către ceilalți. ZD sunt evaluați ca fiind mai expresive, naturale, sociabile, relaxate și mai plăcute (Frank et al., 1993). Aspectele temporale ale mișcărilor faciale influențează percepția autenticității unui zâmbet (Krumhuber et al., 2007b). Declanşarea înceată conduce la evaluări pozitive (de cele mai multe ori) ale persoanei. Aceste evaluări sunt

însă influențate și de înclinația capului și de sex, demonstrând un efect combinat al acestor trei variabile în ceea ce privește exprimarea și percepția socială (ibidem). Zâmbetele cu declanșare și anclanșare lină sunt evaluate ca fiind mult mai sincere decât zâmbetele cu aceste variabile bruște. Persoanele care afișează primul tip de zâmbet sunt evaluate ca fiind de încredere, mai atractive și mai puțin dominante decât cele care afișează zâmbet cu declanșare și anclanșare bruscă. Totodată, dacă apexul muscular este foarte lung, zâmbetul este de cele mai multe ori evaluat ca fiind fals (deşi în realitate poate fi ZD). Încă o dată, evaluarea sincerității și atractivității variază în funcție de înclinarea capului: dacă persoana înclină capul înspre partenerul de conversație sau în direcția privirii, evaluarea este mai pozitivă ca în cazul înclinării în direcția opusă. Cu toate acestea, femeile care înclină capul sunt percepute ca fiind mai puțin sincere, cel puțin în culturile europene și americane (Krumhuber et al., 2007b). Mișcarea m. orbicular - partea palpebrală – generează o dinamică ce poate fi dominată de trăsăturile morfologice ale muşchiului. Cu toate acestea, dinamica facială în sine este suficientă pentru modelarea percepției și a deciziilor, independentă de trăsătura morfologică. Evaluarea încrederii sociale pe baza formei statice a feței poate fi făcută chiar și în cadrul unor timpi de expunere foarte mici (Krumhuber et al., 2007a), fiind un proces intuitiv și foarte rapid care implică regiuni ale creierului cum ar fi amigdala. Se poate ca în oameni să fi evoluat un sistem de evaluare a sincerității pe baza indicatorilor nonverbali: această ipoteză este compatibilă cu cele ale economiștilor în care se afirmă faptul că un sistem social de cooperare nu ar fi evoluat dacă oamenii nu ar fi fost capabili să distingă persoanele cooperante de cele necooperante (Krumhuber et al., 2007a). DIFERENȚE INTERINDIVIDUALE Este posibil ca în orice cultură, femeile să zâmbească mai mult decât bărbații, indiferent de frecvență, durată și intensitatea acțiunilor (Szarota, 2010). Însă acest lucru nu se întâmplă mereu: femeile și bărbații zâmbesc în aceeași măsură în anumite contexte (Woodzicka și LaFrance, 2005):  atunci când știu că nu sunt observate de altcineva - femeile zâmbesc mai des atunci când știu că sunt evaluate;  atunci când sunt în aceeași situație cu un bărbat (status, ocupație etc.); Alte diferențe sunt (Woodzicka și LaFrance, 2005; Szarota, 2010):  când climatul emoțional este negativ, femeile zâmbesc mai des decât bărbații;  bărbații au tendința să interpreteze în termeni sexuali comportamentul pozitiv al femeilor;  bărbații sunt mai puțin exacți în identificarea corectă a zâmbetelor emoționale  persoanele din vestul Europei, în comparație cu estul continentului, zâmbesc mai des120.

120 119

(MX) Expresii (de regulă faciale, dar nu numai) care durează mai puțin de 0,5 s.

89

Se pare că există diferențe culturale și ale posturii – Oettingen şi Seligman (1990) au găsit faptul că postura dreaptă era foarte rară în Berlinul de est, în comparație cu cel de vest.

C05 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (2): DETALII

Puterea socială (i.e. autoritatea), sexul și zâmbetul sunt conectate într-un set complex de relații. Oamenii cu autoritate puțină nu zâmbesc mai mult decât cei cu autoritate mare: într-o relație caracterizată de autoritate asimetrica, primii au tendința să zâmbească mai des datorită faptului că sunt obligați, într-o oarecare măsură, să recurgă la acest lucru indiferent de modul în care se simt cu adevărat. Cu cât o persoană are o autoritate mai mare, cu atât opțiunea de a zâmbi este mai liberă (Woodzicka și LaFrance, 2005). NEUROBIOLOGIA ZÂMBETULUI Zâmbetele diferite implică rețele neurale diferite. ZD implică rute mai degrabă subcorticale decât corticale; zâmbetul non-D necesită control cortical mai mare. Adaosul mesajelor nonemoționale, sociale, ale zâmbetului implică de asemenea și alte zone din creier în producerea zâmbetului (Matsumoto și Lee, 1993). Cu cât zâmbetul este amestecat în mod mai complex cu alte mișcări faciale, cu atât neurologia care îi stă la bază este mai complicată, mai ales în comparație cu simpla distincție a tracturilor piramidalextrapiramidal. De exemplu, zâmbetul care implică sau însoțeşte mesaje legate de caracterul (ne)adecvat din punct de vedere social necesită o combinație de căi neurale spontane și învățate care conduc la nervul facial. Rezultatul - doar activarea m. zigomatic mare (UA 12) - poate avea loc datorită (1) lipsei inervării m. orbicular, (2) suprimării corticale, sau amândoura. Utilizări sociale diferite ale zâmbetului pot implica grade diferite de inhibare sau stimulare a m. orbicular al ochiului, relevând un sistem complex și bogat de influențe neurale asupra nervului facial (Matsumoto și Lee, 1993). RÂSUL Râsul și zâmbetul au consecințe sociale diferite, fiind totodată două experiențe distincte. Mușchii implicați în zâmbet sunt de asemenea implicați și în râsul involuntar/emoțional, deşi nu doar aceștia (Ruch și Ekman, 2001). Râsul se poate declanșa în stări emoționale diferite și foarte probabil există diferențe morfologice certe între răsuri (e.g. batjocură, dispreț, jenă, anxietate). Râsul intens produce mișcări ale corpului și capului, pe lângă cele faciale obligatorii. Mușchii zâmbetului sunt mereu folosiți în râs, dar situația este variabilă pentru ceilalți mușchi faciali, care pot fi folosiți sau nu. Exact ca în cazul zâmbetului fals, inactivitatea mușchiului orbicular al ochiului poate indica faptul că râsul este forțat (ibidem). În râs se relaxează o serie de mușchi faciali cum ar fi masseter sau pterigoidul pentru a permite coborârea mandibulei și un flux sporit de aer. Primele cercetări asupra râsului (e.g. Darwin, 1872) au arătat faptul că în râs mușchii faciali sunt tensionați sau că reacția râsului activează toți mușchii faciali. Această afirmație este falsă - de exemplu, mușchii din zona frunții sunt relaxați. Mișcările corpului pot consta în datul capului pe spate, mișcări repetate din umeri sau îndreptarea trunchiului, având legătură cu fluxul de aer necesar. Alte mișcări care apar des (Hall și Allin, 1897; Ruch și Ekman, 2001): 

90

punerea coatelor pe genunchi;

       

mișcări bruște laterale; mâinile sunt smucite sau aruncate în aer; bătăi din picioare; tremurarea întregului corp; mâinile acoperă ochii sau/și gura; copiii pot face sărituri sau rostogoliri; rotirea călcâiului; mișcări din cap. AMUZAMENTUL

Dacă amuzamentul a evoluat din instinctul uman de joacă, atunci coborârea mandibulei și expunerea gâtului care acompaniază înclinarea capului pot indica lipsa ostilității, deși amuzamentul poate să apară și în comportamente de agresiune, cum ar fi șicanarea (Shiota et al., 2003). Acțiuni faciale şi extrafaciale:  zâmbet Duchenne (UA 6+12);  mișcarea bruscă a capului, chiar și atunci când nu apare râsul;  înclinarea capului în lateral (UA 55 sau 56);  UA 26, 27. Totodată, durata zâmbetului de amuzament în comparație cu cel social este mai mare, iar aceasta poate să crească atunci când apare reciprocitatea (i.e. și cealaltă persoană zâmbește). Pentru zâmbetul social se pare că reciprocitatea nu influențează durata acțiunii faciale (Hoque et al., 2011). EXCITAREA SEXUALĂ Ciclul excitării sexuale poate fi împărțit în patru segmente (Masters şi Johnson, 1966): 1. bază – începutul excitării sexuale; 2. platou – secvența premergătoare orgasmului (5-6 s.); apar schimbări fiziologice, cum ar fi accelerarea respirației; 3. apogeu – orgasmul – tensiune musculară și sunete specifice; 4. finalitate - terminarea orgasmului; apare relaxarea. Cele mai dese mișcări faciale sunt UA 4, 43, 25 și 26, dar și combinația 26+43 (Fernández-Dols et al., 2011). UA 43 şi combinația 26+43, în perioada platoului, respectiv a începutului, apar mai des pentru femei decât pentru bărbați; UA 10, în perioada apogeului, apare mai ceva des pentru bărbați decât pentru femei. O parte din mișcările prezente aici apar și în durerea fizică (e.g. UA 4, 6 sau 43), însă expresia facială a durerii este recunoscută ceva mai bine decât cea a plăcerii sexuale de către oamenii obișnuiți (Hughes şi Nicholson, 2008). De asemenea, Keltner şi Schiota (2003) afirmă că există indicatori faciali ai dorinței sexuale, însă nu au specificat dacă acești indicatori faciali sunt involuntari sau voluntari:  lingerea buzelor;  scoaterea subtilă a limbii.

C05 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (2): DETALII

0

x

FINALITATE

APOGEU

PLATOU

BAZĂ

UA

TABELUL 5.7. CELE MAI DES ÎNTÂLNITE UA ÎN EXCITAREA SEXUALA (Fernández-Dols et al., 2011)

x

42

x

foarte rar x

43

x

x

4

x

x

x

x

foarte rar

foarte rar

6 10

x

12

foarte rar

x

x

x

25

x

x

x

x

26

x

x

x

27

foarte rar

29 sau 30

x

x

23+43

x

x

x

26+43

x

x

x

4+25+43

x

x

4+6+25+43

x

x

4+6+26+43

foarte rar

foarte rar

4+7+26

foarte rar

7+25

foarte rar

IUBIREA ROMANTICĂ Acțiuni faciale şi extrafaciale (Gonyaga et al., 2001; Keltner și Schiota, 2003):  înclinarea corpului în față;  ZD;  postura extinsă a corpului și înclinarea în față a acestuia;  priviri reciproce;  aprobări din cap. VENERAȚIA Acțiuni faciale şi extrafaciale (Shiota et al., 2003; Keltner și Buswell, 1996):  ridicarea părții interioare a sprâncenelor (UA 1);  ridicarea pleoapei superioare (UA 5);  coborârea mandibulei (UA 26);  înclinarea capului în față (UA 57);  inhalare (sau inhalări). MÂNDRIA Mândria poate fi diferențiată de alte emoții pozitive, ca amuzamentul sau ușurarea. Expresia emoțională a 91

Acțiunile faciale și extrafaciale (Shiota et al., 2003; Tracy și Robins, 2004; Tracy și Matsumoto, 2008):  ZD (UA 6+12);  apăsarea buzelor (UA 24);  postura extinsă a corpului;  îndreptarea spatelui și expunerea pieptului;  mișcarea ușoară a capului în sus (UA 53);  strângerea pumnilor, eventual odată cu ridicarea totală a membrelor superioare;  mâinile pe șold. Apăsarea buzelor poate indica determinare sau încercarea de control a emoției. De asemenea, zâmbetul este mai slab în comparație cu, de exemplu, amuzamentul, reflectând diferențele sociale ale mesajelor exprimate de cele două emoții. De asemenea, apare foarte des comportamentul specific neștiinței, sau lipsei de informație (e.g. ridicarea umerilor), însă care poate fi interpretat aici ca un comportament de negare sau ascundere a emoției sau a reacției emoționale vizibile (O‘Sullivan, 2005). Mândria este percepută, până în jurul vârstei de 11 ani, doar prin indicatori multimodali (postură, față, cap). După această vârstă se pare că indicatorii faciali și ai capului sunt de ajuns pentru a percepe mândria în mod corect (Nelson și Russell, 2012).

foarte rar

6+12

mândriei este universală și implică elemente faciale, dar și extrafaciale (Shiota et al., 2003; Tracy și Robins, 2004; Tracy și Matsumoto, 2008). Cu toate acestea, postura corpului în sine nu poate exprima mândrie, cum nici expresia faciala individuală nu o poate face decât dacă este însoțită de mișcări ale capului și este prezentată dinamic (Nelson și Russell, 2011).

DIFERENȚE SUBTILE ÎNTRE REACȚIILE FACIALE POZITIVE Mortillaro și colaboratorii (2011) au demonstrat că există diferențe subtile între mișcările faciale ale interesului, mândriei, plăcerii senzoriale și entuziasmului (engl. elation), autorii susținând faptul ca cele patru pot face parte din aceeași clasă afectivă (Ekman, 1997c). Deși plăcerea nu este un afect în sine, aceasta poate fi bazată pe senzații fizice care pot produce schimbări în celelalte componente ale emoției (Ekman, 2003a; Lazarus, 1991/2011; Scherer, 2001). Şi în cazul interesului, acesta poate avea o componentă afectivă (Silvia, 2005, 2008): noutatea (sau complexitatea) și copingul (nu neapărat și valența pozitivă a stimulului). Chiar și așa, nu au fost identificate patternuri faciale decât prin investigarea aspectelor temporale ale mișcărilor; anumite mișcări sunt activate ca efect al verificărilor care se acumulează în mod secvențial, nu de la 0 începutul acțiunii musculare de mai multe ori în timpul expresiei.

C05 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (2): DETALII TABELUL 5.8. PROFILUL DE EVALUARE ȘI REACTIA POZITIVĂ (sintetizat din Mortillaro et al., 2011)

OBSTACOLA RE

VALENȚĂ

REACȚIE

BRUSCHEȚE

VERIFICĂRI

INDICATORI

facil/obstructiv facil/obstructiv facil

pozitivă/negativă pozitivă/negativă124 pozitivă

da/nu

o o

UA 1+2; 4; 5; 7121; (6+)12; 17 122; 25123 (Reeve, 1993; Reeve și Nix, 1997; Tomkins şi McCarter, 1964); UA 6 apare destul de rar zâmbet mai des (sau și mai scurt) decât interesul și plăcerea;

o o

UA 1+2; 6+12; 17; 25; 43 zâmbet mai des (sau și mai scurt) decât interesul și plăcerea;

o

UA (1+2+)6+12; 5; 17; 25+26; UA 1+2 apar mai frecvent decât în cazul celorlalte trei; UA 6 durează mai mult decât în interes;

o o

facil/obstructiv

plăcere senzorială

pozitivă

entuziasm

da

mândrie

da/nu

interes

da

o

o o

UA 6+12; 25+26; 43; UA 1+2 apar mai rar decât în celelalte trei și durează mai puțin.

UA 1+2 apar des în reacțiile care presupun bruschețe (interes și entuziasm), iar opusul – UA 43 – apare pentru mândrie și plăcere (care nu presupun bruschețe). Mai mult, gradul de bruschețe al stimulului poate fi indicat (cel puțin parțial) de gradul deschiderii pleoapelor (UA 1+2 sau 5 vs. 43), deschiderea câmpului vizual fiind o acțiune care facilitează obținerea de noi informații. De asemenea, UA 6 este legată de verificarea facilitării – mișcările durează mai mult (deși UA 6 este legat și de valența pozitivă); emoțiile fără o facilitare clară a obiectivelor (rezultând astfel incertitudine) sunt asociate cu o durată mai mare a UA 7 (care indică concentrare) și 43 (care indică retragerea sau renunțarea).

Tabelul 5.9 arată diferențele principale ale celor patru reacții pe baza a trei dimensiuni ale evaluării și a duratei și frecvenței de apariție a mișcărilor (două variabile); tabelul 5.10 arată diferențele principale ale celor două variabile pentru diverse UA corespunzătoare celor patru reacții comparate:

TABELUL 5.9 (Mortillaro et al., 2011) DIMENSIUNEA EVALUĂRII

bruschețe

121

Apare posibil datorită efortului cognitiv care însoțește interesul (Silvia, 2008). 122 Nu se știe de ce această mișcare a apărut, deoarece este legată de evaluarea copingului scăzut și obstructivității. 123 Mișcarea durează mai multe decât pentru celelalte trei. 124 Mândria este o emoție pozitivă, însă cercetătorii se referă în acest caz la hybris, care este perceput de către oameni ca un afect negativ, imoral.

92

valență pozitivă

facilitare

UA

VARIABILĂ

1

durată

2

durată

43

frecvență

43

durată

6

durată

1

durată

2

durată

6

durată

C05 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (2): DETALII 7

durată

43

frecvență

43

durată

TABELUL 5.10 (Mortillaro et al., 2011) REACȚIA 1

REACȚIA 2

UA

VARIABILĂ

mândrie

interes

12

frecvență

mândrie

plăcere

2

frecvență

12

frecvență

17

durată

17

frecvență

mândrie

entuziasm

-

-

entuziasm

interes

6

durată

6

frecvență

7

durată

1

durată

2

durată

2

frecvență

-

-

entuziasm

interes

plăcere

plăcere

S20 | SURPRIZA Expresia emoțională a surprizei produce mişcări în trei porțiuni ale feței: sprâncene, pleoape şi gură (Ekman şi Friesen, 1975). Sprâncenele sunt ridicate (UA 1+2) şi foarte probabil curbate, pielea de sub acestea fiind întinsă. Acțiunea creează riduri orizontale pe frunte, însă nu în mod obligatoriu (e.g. la copiii foarte tineri, sau chiar la unii adulți). Când ridurile sunt permanente, acțiunea de ridicare le adânceşte. Deşi UA 1+2 este de obicei acompaniată de activitatea pleoapelor, uneori poate să apară singură, restul feței rămânând neutră. Acesta mişcare individuală nu reprezintă o emoție, dar semnificația este încă legată de surpriză: îndoială, întrebare, exclamație, salut (emblemă), sau reglator în timpul unui dialog. Când capul este mişcat în spate, sau mişcat înainte-înapoi, semnalează neîncredere (Ekman şi Friesen, 1975). Pleoapele sunt deschise larg în surpriză: cea superioară ridicară, iar cea inferioară coborâtă (UA 5). Sclerotica (i.e. albul ochiului) este mai vizibilă decât în mod normal deasupra irisului125. Când ridicarea pleoapei superioare este singura mişcare a feței, exprimă interes, oau! (interj.), sau acționează ca reglator în timpul unui dialog (Ekman şi Friesen, 1975). Maxilarul poate fi coborât în surpriză (UA 25+26), despărțind buzele şi dinții. Această acțiune şi rezultatul ei nu sunt tensionate, ca în cazul fricii. Când acțiunea este individuală, exprimă uluire, emblemă referitoare la faptul de a fi fost uluit(ă), sau expresie voluntară când persoana vrea să lase impresia că este uluită (posibilă ridiculizare; Ekman şi Friesen, 1975). Surpriza variază în intensitate, fața reflectând diferențele. Deşi sunt prezente modificări slabe în partea de sus a feței, acestea nu sunt semnificative (e.g. ridicarea puțin mai sus a sprâncenelor, sau deschiderea mai largă a pleoapelor). Indicatorul principal al intensității surprizei este semnalat de maxilar. În surpriză extremă, maxilarul este coborât la maximum, moment în care este posibil să apară exclamații ca o! sau oau! (Ekman şi Friesen, 1975). Sinteză (Ekman, 2003a):  sprâncenele sunt ridicate (UA 1+2), iar pielea de sub sprâncene este întinsă; se formează sau adâncesc riduri orizontale pe frunte;  pleoapele sunt depărtate: cea superioară ridicată, iar cea inferioară coborâtă (UA 5); globul ocular este mai expus datorită deschiderii pleoapelor; sclerotica (albul ochiului) poate fi vizibilă deasupra irisului;  maxilarul este relaxat şi coborât, astfel dinții şi buzele sunt despărțite (UA 25+26);  nicio acțiune musculară nu este tensionată, așa cum se întâmplă în frică. VARIAȚII ALE EXPRESIEI Tipurile de surpriză variază prin combinarea a două porțiuni ale feței, iar a treia neutră (Ekman şi Friesen, 1975): 125

Unele persoane au în mod normal sclerotica vizibilă deasupra irisului; când pleoapa superioară este ridicată, zona este şi mai vizibilă.

93

C05 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (2): DETALII

 



când maxilarul nu este implicat, expresia este interogativă, surpriza este incertă (Chiar aşa?; Vorbeşti serios?) (UA 1+2+5); când sprâncenele nu sunt implicate, exprimă uimire; posibil să apară şi o inspirație bruscă de aer (UA 5+25+26) şi ridicarea părului şi/sau pielea de găină (ultima mai apare în teroare, frig, sau excitare sexuală; cutis anserina); când pleoapele nu sunt activate, reprezintă dezorientare sau tulburare temporară. Mai poate fi expresia facială a unei persoane epuizate sau aflate sub influența unor substanțe halucinogene (UA 1+2+25+26). ALTE SEMNALE

Neîncredere: ridicarea sprâncenelor, colțurile buzelor date în jos, pleoapa superioară relaxată, pleoapa inferioară ridicată, buza superioară ridicată; uneori expresia facială este acompaniată de mişcarea capului pe laterală (1+2+5+17). Scepticism sofisticat: ridicarea unei singure sprâncene, uneori coborând-o pe cealaltă (Ekman, 1979). Uimire ridiculizantă: ridicarea sprâncenelor, maxilarul relaxat (gură căscată), posibil înclinarea capului şi privirea în lateral; acțiunea este exagerată intenționat şi notabil, cu un început brusc urmat de expresia completă care este mult mai lungă decât în cazul surprizei veritabile. IMPLICAȚIILE SOCIO-BIOLOGICE ALE EXPRESIEI FACIALE A SURPRIZEI Expresia facială a surprizei este ambiguă în sensul că poate fi interpretată atât negativ, cât şi pozitiv. Expresia surprizei biasează interpretarea acesteia întro direcție negativă, Neta şi Whalen (2010) sugerând faptul că evaluările negative au loc primele şi sunt mai rapide în timpul rezolvării unei valențe ambigue. Există diferențe interindividuale clare în percepția expresiilor faciale ambigue, însă acestea nu sunt legate de diferențele în ceea ce priveşte extraversia, nevrozismul, anxietatea sau depresia; aceste diferențe ale ambiguității pot fi legate de empatie. De exemplu, capacitatea empatică mare rezultă într-o tendința crescută de a considera expresiile faciale ale surprizei ca fiind pozitive (Neta et al., 2009). Observarea expresiei faciale a surprizei declanşează un circuit prefrontal amigdală-cortex, care apare ca răspuns la expresiile cu valență negativă clară. Oamenii care interpretează expresia surprizei ca fiind negativă au o activare a amigdalei crescută şi un răspuns atenuat al cortexului prefrontal ventromedial. În contrast, interpretarea pozitivă a expresiei surprizei arată un răspuns cerebral exact opus. Cortexul prefrontal poate fi necesar în rezolvarea naturii anticipative a surprizei, datorită ambiguității valenței acesteia. Spre deosebire de expresiile cu valență certă, surpriza necesită un strat suplimentar de procesare cognitivă. Mai mult, este posibil ca procesarea pozitivă a expresiei surprizei să dureze mai mult decât clasificarea negativă a acesteia (Neta et al., 2009).

Persoanele care interpretează negativ expresia facială a surprizei au o activitate crescută a m. sprâncenos (corrugator supercilii). De asemenea, în observarea expresiilor faciale ale enervării, acest muşchi se poate contracta, în contrast cu observarea emoțiilor pozitive, situație în care se atenuează (Neta et al., 2009). SURPRIZA ŞI PROBLEMELE EMPIRICE LEGATE DE TEORIA CATEGORIALĂ Expresiile faciale emoționale sunt de multe ori absente în situațiile în care, cel puțin la prima vedere, teoria categorială126 le prezice (Fischer et al., 2003; Fernández-Dols şi Ruiz-Belda, 1997; Russell et al., 2003). Dacă acestea apar, expresiile sunt de cele mai multe ori parțiale, nu complete (Carroll şi Russell, 1997; Reisenzein, 2000a). De exemplu, într-un studiu multiplu asupra reacției umane la stimulii neaşteptați, Reisenzein și colaboratorii (2006) au demonstrat că nici măcar cazurile extreme – evenimentele foarte surprinzătoare – nu au mereu ca efect apariția expresiei faciale a surprizei. Camras și colaboratorii săi (2002) au făcut o sinteză a studiilor legate de expresia facială a surprizei copiilor şi au ajuns la concluzia că încercările empirice de identificare a surprizei prin expresia facială nu au avut succes total, fapt valabil şi pentru propriul studiu făcut de aceşti cercetători. Cu toate acestea, au observat faptul că privirea directă asupra stimulului şi calmarea facială, însoțite de înlemnirea corporală, apar în cazul copiilor surprinşi. Camras și colaboratorii au oferit explicații pentru aceste comportamente: emoțiile pot fi programe deschise, sau pot fi sisteme funcționale contextualizate în care producerea expresiei faciale este determinată de factori atât afectivi, cât şi nonafectivi (vezi şi Barrett şi Campos, 1987; Camras, 1992). În teoriile evaluării cognitive se postulează faptul că stările afective produse de evaluare depind de nivelul şi complexitatea capacității cognitive a acelui organism (Scherer, 1979, 1984). Problema reacției comportamentale a surprizei a născut o neconcordanță între ipotezele emise în teoria programului afectiv şi rezultatele cercetărilor empirice. De exemplu, nu s-a stabilit cu exactitate care sunt indicatorii comportamentali ai fiecărei emoții primare. Mai mult, o abordare multimodală poate complica şi mai mult această problemă, pentru că pot exista indicatori care ar intra în conflict. Problema indicatorilor cerți ar putea să rămână difuză atâta timp cât nu există predicții teoretice pentru mecanismele care stau la baza comportamentului afectiv (Scherer et al., 2004bw). Oarecum în contrast, în teoria componențială, adoptând o abordare funcționalistă – identificarea tipurilor de comportament care au o valoare adaptivă în serviciul obținerii informațiilor suplimentare pentru a permite o evaluare realistă sau pentru a pregăti un răspuns de acțiune -, presupun orientarea şi stabilizarea privirii către stimulii noi sau neaşteptați. Acest fapt este dovedit empiric. Copiii cu vârsta de peste 9 luni au o tendință crescută către acest comportament. O posibilă explicație este că după această tranziție im126

94

În sensul de program afectiv.

C05 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (2): DETALII

portantă, copiii dobândesc abilitatea de a îşi folosi direcția privirii în mod strategic pentru a evalua cauzele evenimentelor din mediu. Aceasta coincide cu schimbarea în dezvoltarea copiilor care apare între 9 şi 15 luni, când aceştia încep si încearcă să înțeleagă obiectivele şi intențiile adulților (Scherer et al., 2004bw).

S21 | FRICA Expresia facială a fricii produce schimbări în trei părți ale feței: sprâncene, pleoape şi buze (Ekman şi Friesen, 1975). Sprâncenele sunt ridicate şi apropiate (UA 1+2+4), părând drepte. Mişcarea produce riduri orizontale pe frunte, dar mai scurte decât în cazul surprizei. Când acțiunea este individuală, exprimă îngrijorare, aprehensiune sau frică mai puternică, dar controlată (Ekman şi Friesen, 1975). În frică, pleoapa superioară este ridicată (UA 5), iar cea inferioară contractată (UA 7). Sclerotica este mai vizibilă decât în mod normal deasupra irisului, ca şi în cazul surprizei. Când cele două acțiuni sunt singulare, exprimă frică (eventual controlată) sau care tocmai începe (Ekman şi Friesen, 1975). Buzele sunt despărțite în frică (UA 26), contractate şi de cele mai multe ori întinse înspre urechi (UA 20). Aici există două posibile acțiuni: (1) despărțirea buzelor, buza superioară tensionată şi un început de întindere a buzelor înspre urechi; (2) buzele sunt tensionate şi întinse înspre urechi (Ekman şi Friesen, 1975). Sinteză:  sprâncenele sunt ridicate şi apropiate (UA 1+2+4); ridurile orizontale ale frunții sunt vizibile doar în centru, nu pe toată lungimea acesteia;  pleoapa superioară este ridicată (UA 5);  pleoapele sunt contractate (UA 7);  globul ocular este mai expus datorită ridicării pleoapei superioare; sclerotica (albul ochiului) poate fi vizibilă deasupra irisului;  maxilarul poate fi coborât şi/sau mişcat înspre gât (UA 25+26);  buzele sunt contractate sau întinse pe orizontală, înspre urechi (UA 20). Anxietatea este indicată prin (Harrigan și O'Connell, 1996):  UA specifice fricii;  clipit des;  creșterea frecvenței mișcărilor faciale totale (în comparație cu anxietatea scăzută);  zâmbetele false apar mai des decât cele veritabile. VARIAȚII ALE EXPRESIEI Frica variază în intensitate, de la îngrijorare la panică. Aceasta se reflectă în pleoape şi buze: în teroare, pleoapa superioară este ridicată la maximum, iar cea inferioară foarte tensionată; buzele sunt despărțite şi foarte întinse înspre urechi (Ekman şi Friesen, 1975). Tipurile de frică variază prin combinarea a două porțiuni ale feței, iar a treia neimplicată (Ekman şi Friesen, 1975): 1. când gura nu este implicată, exprimă îngrijorare (UA 1+2+4+5+7); 2. când sprâncenele nu sunt implicate, exprimă oroare sau blocaj datorat unei frici intense (UA 5+7+20).

95

C05 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (2): DETALII

TRESĂRIREA Majoritatea mişcărilor faciale ale tresăririi sunt similare cu cele ale fricii, în special în partea de jos a feței şi a gâtului. Elementele faciale îți fac apariția şi dispar în maximum 0.5 s, dar de obicei expresia este urmată şi/sau ascunsă de reacția emoțională de a tresări, care apare imediat după şi care durează mai mult timp (Ekman, Wallace şi Simmons, 2005). Surpriza este probabil singura reacție în care anticiparea are un efect uniform. Ştiind exact ce eveniment neaşteptat se va întâmpla (şi când se va întâmpla) elimină surpriza. Acest lucru nu se întâmplă şi în cazul tresăririi: anticiparea poate spori sau diminua experiența şi expresia, acest lucru depinzând de specificul sursei de declanşare a reacției, de contextul social şi de caracteristicile personale (Ekman, Wallace şi Simmons, 2005). TABELUL 5.13. DIFERENȚE ÎNTRE FRICĂ, SURPRIZĂ ŞI TRESĂRIRE ELEMENT FRICĂ SURPRIZĂ TRESĂRIRE sprâncene 1+2+4 1+2 4 pleoape 5+7 5 7+43 20 maxilar 20 relaxat, gură buze relaxate întins (m. întins (m. platisma, platisma, gât stemocleid. stemocleid. şi trapezius) şi trapezius)

Acțiuni faciale şi extrafaciale (Ekman, Wallace şi Simmons, 2005):  UA 4;  UA 20;  activitate în muşchii gâtului (m. platisma sau sternocleidohioidian);  UA 43 sau 44; UA 7;  eventual mişcări bruşte ale capului şi ale trunchiului.

96

C05 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (2): DETALII

S22 | JENA

S23 | ENERVAREA

Jena este marcată de încercarea de control a zâmbetului, evitarea privirii şi schimb de priviri, înroşirea feței şi atingerea ocazională a acesteia, tulburări în vorbire, direcția privirii şi a capului în jos sau lateral, postura închisă a corpului (Keltner, 2005b). Primele trei sunt cele mai importante, însă uneori simpla atingere ocazională a feței poate exprima jenă. Alte acțiuni, care apar mai rar, sunt ridicarea sprâncenelor, ridicarea umerilor şi mişcări ale capului. Zâmbetul (controlat sau nu) atinge apogeul după evitarea privirii. Toate aceste acțiuni se desfăşoară, de cele mai multe ori, într-un interval de 5 s şi se suprapun temporal. Când persoana este timidă, zâmbetul poate dura mai mult (ibidem). Controlul zâmbetului în jenă se face prin acțiuni musculare care atenuează ridicarea m. zigomatic mare sau prin obscurarea zâmbetului. De cele mai multe ori, acțiunea m. orbicular al ochiului este uitată, trădând emoția. Cea mai comună metodă de control a zâmbetului în jenă este presarea buzelor (Keltner, 2005b).

Deşi există schimbări distincte în toate cele trei porțiuni ale feței în timpul enervării, dacă acestea nu apar împreună expresia este de multe ori ambiguă (Ekman şi Friesen, 1975).

În cazul jenei declanşate de agasare, expresiile faciale nu mai constau în zâmbet emoțional (controlat), ci în zâmbet sumisiv (zâmbet fals plus frică), expresia facială a fricii sau crispări de durere fizica. Persoana dominantă, cea care agasează, pot afișa expresii faciale ale enervării şi disprețului (Keltner, 2005b). Costa și colaboratorii săi (2001) consideră că jena trebuie să fie mai intensă în prezența altor oamenii, aducând dovezi în acest sens: în mediul social apar mai puține mişcări în zona buzelor, mai puține atingeri ale feței, iar privirea şi capul sunt îndreptate în jos mai rar, iar cercetătorii consideră că atenția vizuală ar putea diminua şi mai mult comportamentele nonverbale.

În enervare, pleoapele sunt contractate iar privirea este fixă şi pătrunzătoare127. Pleoapa superioară poate fi coborâtă de acțiunea sprâncenelor, dar nu mereu. De asemenea, pleoapa inferioară poate fi ridicată uşor (UA 7). Când mişcarea apare singură, poate exprima (Ekman, 2003a):  enervare uşoară;  încercarea de control sau controlul emoției;  concentrare, determinare sau seriozitate;  probleme de concentrare.

FIG. 5.3. SCARA DE CATEGORIZARE A RĂSPUNSURILOR, DE LA AMUZAMENT (1) LA JENĂ (7) (refăcut din Keltner, 2005b, p. 148)

COMPARAȚIA JENĂ-AMUZAMENT Expresia facială a celor două este similară: zâmbet. Când priveşte în lateral, o persoană jenată se uită în partea stânga iar una amuzată în partea dreapta, de cele mai multe ori. Aceste direcții sunt valabile şi pentru mişcarea capului (Keltner, 2005b). Altă diferență: controlul zâmbetului în amuzament se face de cele mai multe ori prin îndoirea/plierea buzelor şi scoaterea uşoară a limbii, iar în jenă prin presarea buzelor (UA 23, 24, 17, 14, 18, 28; Ceschi şi Scherer, 2003).

97

Sprâncenele sunt coborâte şi apropiate: încruntare (UA 4). Acțiunea nu produce sau accentuează ridurile frunții, însă linii verticale apar între sprâncene. Când mişcarea apare singură, poate exprima (Ekman, 2003a):  enervare, dar persoană încearcă să controleze sau ascundă emoția;  iritare sau început de enervare;  persoana este într-o dispoziție sumbră, gravă;  concentrare;  perplexitate;  dacă este o mişcare rapidă, momentană, iar apoi sprâncenele sunt aduse în poziția neutră, este un simplu gest de accentuare a unui cuvânt sau idei în cadrul unei fraze.

Există două tipuri de acțiuni faciale ale gurii în enervare: buze presate (UA 24) sau buze despărțite, contractate şi uneori în formă dreptunghiulară (UA 23). Buzele presate apar când persoana este implicată într-o formă de atac fizic sau în încercarea de control verbal. Acțiunea mai apare în concentrare sau sarcină fizică dificilă (e.g. ridicarea unei greutăți). A două mişcare apare când persoana îşi exprimă verbal furia. Strâmtarea buzelor presupune acțiuni musculate greu de inhibat şi exprimă enervare sau enervare controlată cu dificultate (Ekman şi Friesen, 1975). Sinteză (Ekman, 2003a):  sprâncenele sunt coborâte şi apropiate (UA 4); apar riduri verticale între sprâncene;  pleoapă inferioară este contractată (UA 7) şi uneori posibil coborâtă de mişcarea sprâncenelor;  pleoapa superioară este contractată şi nu mereu ridicată;  buzele pot fi: presate (UA 24), cu unghiurile în jos sau orizontale, sau contractate (UA 23);  nările pot fi dilatate (UA 38), dar nu este un semn cert al enervării (poate să apară şi în tristețe, de exemplu);  privirea este fixă iar globul ocular poate părea umflat;  dacă enervarea nu este înregistrată în toate cele trei zone specifice ale feței, expresia este ambiguă.

127

Privirea fixă, intensă, poate indica inhibarea totală a expresiei faciale complete a enervării (Ekman, 2003a).

C05 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (2): DETALII

98

C05 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (2): DETALII

INTENSITATEA Cu cât pleoapele sunt mai tensionate şi depărtate, cu atât mesajul este mai categoric: enervare. Intensitatea crescută în cazul enervării mai indică şi buze apăsate puternic sau foarte strâmtate (Ekman şi Friesen, 1975). Enervarea este evaluată ca fiind mai intensă atunci când apare contactul vizual direct, eventual de durată. În contrast, frica este evaluată ca fiind mai intensă când privirea este laterală. Mecanismele implicate în decodificarea expresiilor faciale emoționale sunt modelate de procesarea direcției privirii. Această ipoteză este dată în teoria componențială în care decodarea expresiei faciale se presupune că este executată de deducția proceselor cognitive care se desfășoară în persoana observată pe baza indicatorilor faciali vizibili şi a deducției emoției presupuse de observator, declanşată de procesul de evaluare (Sander et al., 2007; vezi și Pecchinenda et al., 2008). COMBINAȚII Enervarea este destul de uşor de mascat: doar o singură regiune facială trebuie sa fie controlată sau acoperită pentru a reduce certitudinea expresiei (Ekman şi Friesen, 1975). UA 7+9+10+24: dezgustul apare des împreună cu enervarea, caz în care cele două emoții împart unele zone faciale: buzele sunt presate şi unite, dar totodată buza superioară este ridicată; nasul este încrețit; pleoapele inferioare sunt uşor contractate; pleoapele superioare sunt slab coborâte şi tensionate, mişcare ce poate fi produsă de oricare din cele două emoții; sprâncenele sunt coborâte, însă doar parțial apropiate (Ekman şi Friesen, 1975). Este posibil ca enervarea să se amestece cu surpriza. Cea din urmă implică doar coborârea maxilarului. Elementul surprizei – şocul – este mesajul dominant. Nu este cert dacă persoana este supărată cu adevărat, poate semnala doar surpriză perplexă (Ekman şi Friesen, 1975). Când frica este amestecată cu enervarea pot exista două tipuri de expresii faciale (Ekman şi Friesen, 1975): 1. buzele specifice fricii, restul elementelor aparținând enervării (sprâncene şi pleoape) (UA 20+4+5+7+22/23); 2. buzele specifice enervării, restul zonelor faciale (pleoape, sprâncene şi ridurile frunții) aparținând fricii (UA 22/23+1+2+4+5+7). Expresiile pot să apară când cineva încerca sa facă față unei situații amenințătoare. IMPLICAȚIILE SOCIO-BIOLOGICE ALE EXPRESIEIILOR FACIALE ALE FRICII ŞI ENERVĂRII Expresia facială a fricii este un indicator social care semnalează observatorilor faptul că există un pericol128. În consecință, observarea unor fotografii cu aceste expresii facilitează procesarea senzorială prin sporirea abilității de a face deosebire de alți stimuli 128

Perceperea expresiei fricii activează cortexul orbifrontal şi nucleul amigdalian (Neta şi Whalen, 2010).

99

vizuali din mediu. Cu toate acestea, expresia – deşi este un semnal de alarmă – nu indică şi sursa amenințării, însă facilitează procesarea contextului imediat (Whalen, 1998), definit ca informația legată de proximitatea spațială sau temporală indicată de acea expresie facială a fricii. Expresiile faciale ale fricii şi enervării sunt negative şi stimulante în aceeaşi măsură, însă dețin un semnal de comunicare divergent. În contrast cu frica, exprimarea facială a enervării indică cert amenințarea: persoana care exprimă enervarea comunică agresiune către ținta privirii sau atenției sale, care este de cele mai multe ori chiar observatorul expresiei. Pe de altă parte, observarea unei expresii faciale a fricii declanşează monitorizarea imediata a mediului, nu concentrarea atenției asupra receptorilor, ca în cazul enervării (Davis et al., 2011). Modularea memoriei este diferită în cazul celor două expresii faciale: expresia fricii stimulează observatorul să identifice rapid şi imprecis sursa pericolului prin modularea difuză a atenției; enervarea comunică o amenințare certă şi atrage atenția asupra individului care o exprimă. Dimensiunile valenței şi stimulării, folosite aici pentru a categorisi expresiile faciale, nu denotă şi alte diferențe: o dimensiune a certitudiniiincertitudinii ar oferi informații suplimentare în ceea ce priveşte diferențele de predicție ale celor două tipuri de expresii (Davis et al., 2011). Deşi sistemele neurale ale emoției pot acționa independent de cele ale atenției, acestea pot interacționă. Este posibil ca una din funcțiile emoției să fie direcționarea atenției într-un mod care modelează percepția exterioară, una care nu oferă sens doar trăirilor (e.g. perceperea internă a schimbărilor somatice date de declanşarea unei emoții anume). Stimulii emoționali, în special cei amenințători, atrag atenția vizuală. De exemplu, în acțiunile de căutare vizuală, oamenii sunt mai rapizi în detectarea stimulilor negativi, în comparație cu cei pozitivi sau neutri (Davis et al., 2011). Forma ochilor (şi dilatarea nărilor) este mai importantă decât cea a gurii în exprimarea emoției fricii, existând o conexiune importantă între contracția muşchilor specifici (UA 5, 7, 38) şi nivelul de excitare emoțională (Schubert, 2004; Davis et al., 2011). De asemenea, schimbările faciale specifice fricii (în special UA 5 şi 38) sporesc abilitatea de a aduna informații din mediu (Susskind et al., 2008), cum ar fi mărirea câmpului vizual prin ridicarea pleoapelor. Dominanța percepută poate fi influențată de expresia facială, privire şi înclinarea capului, după cum a arătat Bee și colaboratorii săi (2009). Dominanța este evaluată ca fiind mai mare pentru expresiile faciale ale bucuriei, enervării şi dezgustului (în comparație cu expresiile fricii, tristeții sau cele neutre). De asemenea, dominanța din expresiile pozitive poate fi percepută ca fiind mai slabă în cazul evitării privirii, în comparație cu frica şi enervarea, pentru care evitarea privirii amplifică dominanța percepută. Pentru tristețe, enervare şi expresiile neutre orientarea capului în jos reduce dominantă percepută. Contactul vizual direct combinat cu poziția dreaptă a capului sau puțin ridicată contribuie la amplificarea dominanței percepute (Bee et al., 2009).

C05 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (2): DETALII

S24 | TRISTEȚEA Chiar şi în cele mai extreme forme ale tristeții există posibilitatea să nu se producă nicio acțiune musculară specifică, în afară de relaxarea tonusului muscular facial. Totuşi, cel mai puternic şi de încredere semn al tristeții este UA 1+4, deoarece foarte puțini oameni pot face mişcarea voluntar (Ekman, 2003a). Când expresia tristeții este subtilă, aceasta poate fi abia la început, poate fi controlată, slabă, sau se anticipează dezamăgirea. Când apare chiar la începutul unei conversații, nu este început de tristețe, ci tristețe de anticipare sau declanşată de o memorie neplăcută. Dacă expresia apare în timpul conversației, atunci poate fi începutul emoției sau încercarea de diminuare a unei emoții intense. Toate acestea depind de context: când o expresie subtilă apare, nu este cert faptul că persoană vrea ca mişcarea să fie observată (Ekman, 2003a).

producă schimbări în pielea de sub sprâncene, care este acum triangulată, unghiul interior fiind împins în sus. Acest detaliu nu este prezent în frică, unde apare mişcarea de ridicare şi apropiere, diferită, dar oarecum similară cu sprâncenele tristeții. De asemenea, mişcarea produce sau accentuează ridurile orizontale de pe frunte, dar acestea nu sunt drepte, ci ondulate. Când acțiunea apare singură, exprimă întristare slabă, sau puternică dar controlată. Ca şi simpla ridicare a sprâncenelor, poate fi o mişcare de subliniere a unui cuvânt din cadrul unui discurs, dar foarte puțini oameni o folosesc (Ekman şi Friesen, 1975). Pe lângă reacția pleoapei superioare descrisă mai sus, mai poate să apară şi ridicarea pleoapei inferioare. Când aceasta se produce, tristețea este amplificată (Ekman şi Friesen, 1975). Unghiul buzelor poate fi tras în jos (UA 15). Înainte de a plânge sau când persoana se abține să plângă, buzele pot fi tremurânde, iar cea inferioară poate fi scoasă în evidență de ridicarea bărbiei (UA ) – aceste acțiuni apar mai ales în cazul copiilor. Când expresia apare fără acțiunile specifice ale sprâncenelor şi pleoapelor, mesajul este ambiguu. Poate indica bosumflare, extenuare, sau sfidare (Ekman şi Friesen, 1975). Sinteză (Ekman, 2003a):  părțile interioare ale sprâncenelor sunt ridicate şi apropiate (UA 1+4); mişcarea produce sau accentuează ridurile orizontale de pe frunte, dar acestea nu sunt drepte, ci ondulate; se formează sau accentuează riduri verticale între sprâncene; pielea de sub sprâncene este triangulată, unghiul interior fiind în sus; unghiul interior al pleoapei superioare este ridicat;  colțurile buzelor pot fi trase în jos, dar nu mereu (UA 15);  buzele, în special cea inferioară, pot tremura;  privirea poate fi orientată în jos (UA 64). INTENSITATEA Intensitatea creşte odată cu mişcările efectuate: expresia nu trebuie să fie slabă sau parțială, iar acțiunile sunt puternice. Tremuratul buzelor, privirea în jos şi ridicarea pleoapei inferioare amplifică expresia (Ekman şi Friesen, 1975). Totodată, tristețea foarte intensă poate fi exprimată printr-o scădere a tonusului muscular (Ekman şi Friesen, 1975), excepție făcând deznădejdea şi disperarea. COMPASIUNEA Expresia nu este diferită de cea a întristării (Keltner şi Schiota, 2003):  UA 1+4 (ridicarea şi apropierea părții interioare a sprâncenelor);  contact vizual sporit şi de monitorizare; privirea exprimă preocupare;  înclinarea în față a corpului;  deaccelerarea ritmului cardiac;  apar comportamente de ajutare din partea observatorilor expresiei.

În tristețe, părțile interioare ale sprâncenelor sunt ridicate şi apropiate (UA 1+4). Mişcarea trebuie să 100

C05 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (2): DETALII

RUŞINEA Ruşinea presupune mişcarea coordonată a privirii şi capului în jos durând de obicei 1-5 s, evitarea privirii, roşirea feței şi expresii faciale ale tristeții sau fricii, postura închisă a corpului (Keltner şi Schiota, 2003). Alți indicatori sunt (ibidem):  înclinarea capului în jos şi privirea în jos (UA 54, 64) pentru aproximativ 1-5 s;  poziție corporală închisă, prin acțiuni ca ridicarea umerilor sau îngustarea pieptului;  ascunderea feței cu ajutorul membrelor superioare sau prin rotirea capului;  roşirea feței. VINOVĂȚIA ŞI REGRETUL Vinovăția poate consta în privirea orientată în jos, eventual odată cu înclinarea capului. Ca şi informațiile oferite de Keltner şi Buswell (1996), ten Brinke et al. (2011) au arătat că poate să apară combinată sau în asociere cu disprețul: contractarea unghiului buzelor (UA 14), privirea şi capul îndreptate în jos. Mai pot să apară expresii faciale corespunzătoare durerii fizice, în cazul copiilor şi adolescenților. Motivul este suferința apărută în anticiparea unei eventuale pedepse. Mai pot să apară expresii faciale ale tristeții sau fricii, dar nu este obligatoriu. De asemenea, poate să apară roşirea feței şi atingerea frecventă a acesteia. Multe specii folosesc evitarea contactului vizual, înclinarea capului în jos, reducerea dimensiunii corporale, sau chiar automanipulatori sau mângâieri pentru a semnală sumisiunea (Goetz şi Keltner, 2007), iar vinovăția este legată de sumisiune. În timp ce ruşinea şi jena au semnale faciale relativ certe, vinovăția nu a fost considerată la fel (Keltner şi Buswell, 1996; Goetz şi Keltner, 2007). Ten Brinke et al. (2011) au demonstrat însă că regretul este asociat cu anumite mişcări faciale specifice tristeții, în special în partea de jos a feței. Aceştia au mai arătat, prin analize secvențiale, că regretul falsificat este efectuat (facial) prin exprimarea emoțiilor negative sau pozitive: în special, bucuria, enervarea şi surpriza (în partea de sus a feței); în acest caz, emoțiile pozitive spot fi o urmare a încercării nereuşite de mascare, iar surpriza (UA 1+2) este o încercare incompletă de a forma clusterul UA 1+4. De asemenea, sunt prezente ezitări în vorbire. Totodată, în regretul fals apar microexpresii ale enervării (UA 4, 5, 7), în comparație cu regretul sincer, în care apar microexpresii specifice tristeții. Cercetătorii au subliniat faptul că în acest test MEX au apărut rar şi nu pentru toți participanții, deci nu au putut fi considerate un indicator cert al minciunii. Tot prin analize secvențiale, regretul sincer nu este asociat cu tranziții (faciale) imediate între emoțiile cu valență diferită, iar când tranziția are loc este făcută prin pauze, stări neutre. Acest pattern a apărut şi în regretul falsificat, însă mai puțin intens şi cu mai multe tranziții (faciale) directe. Toate acțiunile explicate sus pot conduce la identificarea jenei, ruşinii sau vinovăției într-un anumit context: nu pot fi identificate cu certitudine dintr-o fotografie, de exemplu, neavând expresii faciale unice (Keltner şi Buswell, 1996).

101

S25 | DEZGUSTUL Dezgustul se manifestă în zona gurii şi a nasului, într-o măsură mai mică în pleoape şi sprâncene. Buza superioară este ridicată, în timp ce buza inferioară poate fi ridicată sau coborâtă. Nasul este încrețit. Pleoapele inferioare sunt ridicate, iar sprâncenele coborâte de acțiunea musculară care încrețeşte nasul (m. ridicător al buzei superioare şi a aripii nasului; Ekman şi Friesen, 1975). Sinteză (Ekman şi Friesen, 1975):  buza superioară ridicată (UA 10);  buzele pot fi despărțite sau depărtate (UA 25): buza inferioară poate fi ridicată, atingând-o pe cea superioară, sau poate fi coborâtă, cu o parte din interiorul gurii expusă;  nasul este încrețit (UA 9), iar când mişcarea este puternică sprâncenele sunt coborâte, influențând şi coborârea pleoapei superioare – însă nu se confundă cu încruntarea (UA 4);  apar riduri pe bărbie, sub buza inferioară;  dezgustul extrem presupune închiderea ochilor şi/sau scoaterea limbii. VARIAȚII Dezgustul variază ca intensitate, de la o stare de neplăcere până la starea de greață/vomă. Emoțiile care se amestecă cel mai des cu dezgustul sunt disprețul şi enervarea. De multe ori, expresia disprețului este o mască pentru enervare, în societățile în care exprimarea vizibilă a enervării este considerată tabu (Ekman şi Friesen, 1975). Când apare acțiunea individuală de ridicare a buzei superioare, indică dezgust sau dispreț (deşi depinde de context). Mişcarea individuală de încrețire a nasului poate însemna dezgust, dar totodată poate fi o emblemă facială de referire la dezgust (Ekman şi Friesen, 1975). Dezgustul poate fi amestecat şi cu surpriza, în cazul în care pe lângă expresia facială a dezgustului mai apare ridicarea sprâncenelor şi a pleoapelor superioare. Când nu apare ridicarea pleoapelor superioare, simpla ridicare a sprâncenelor poate fi o emblemă de subliniere a dezgustului. Cele două elemente, dezgustul şi surpriza, se pot amesteca producând un mesaj nou: dezgust exprimat în partea de jos a feței (buze, nas, obraji, pleoapa inferioară), iar surpriză în partea de sus (sprâncene şi frunte). Aceste mişcări de intensitate slabă, cel mult medie, exprimă scepticism sau neîncredere (Ekman şi Friesen, 1975). Când dezgustul este amestecat cu frica, aceasta din urmă apare ridicând sprâncenele şi apropiindu-le și ridicând pleoapa superioară; dezgustul este prezent în partea de jos a feței. Expresia denotă spaimă față de ceva dezgustător (UA 1+2+4+5+9; Ekman şi Friesen, 1975).

C05 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (2): DETALII

În cazul copiilor nou-născuți (5 luni), UA 18 este specifică gustului acru (însoțită de UA 4 şi eventual 9), iar UA 26 sau 27 apar, în combinație cu UA 4, ca efect al gustului acru şi mai ales amar (Rosenstein şi Oster, 2005). DISPREȚUL Pe la mijlocul anilor 1990 câțiva cercetători au ajuns la concluzia că expresia facială a disprețului este universală (Ekman şi Friesen, 1986, 1988; Ekman şi Heider, 1988; Ekman et al., 1991b; Rosenberg şi Ekman, 1995). La începutul anilor 1980, aceasta a stârnit controverse privind universalitatea: apare târziu în dezvoltarea unui om, nu este prezentă în alte primate, implicând cogniții complexe, iar expresia facială este de cele mai multe ori unilaterală (Ekman, et al., 1991b). De fapt, există două mișcări faciale specifice disprețului.

Prima mişcare facială ce apare în dispreț este de multe ori confundată cu dezgustul sau cu un zâmbetul, 102

C05 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (2): DETALII

însă zâmbetul autentic este mai complex și implică alte acțiuni musculare. În dispreț, unghiul mandibulei (colțul gurii) este încordat (UA 14), iar de multe ori – mai ales când expresia durează mai mult timp - este ridicat uşor (Rosenberg et al., 1998). Această acțiune creează o adâncitură aici – diferența principală față de zâmbet. De cele mai multe ori, este o expresie unilaterală, este mai rar bilaterală sau/şi asimetrică. Muşchiul implicat în expresia emoțională a disprețului este buccinator (Ekman, 1990). Disprețul, probabil deoarece este derivat din dezgust, împarte cu acesta o acțiune musculară: ridicarea buzei superioare (UA 10), mişcare realizată de muşchiul ridicător al buzei superioare. Acțiunea poate fi uşor confundată cu încrețirea nasului, unde apare de asemenea ridicarea buzei superioare, dar mişcarea este specifică doar dezgustului, în special cel olfactiv; cele două mişcări sunt executate de muşchi diferiți. Disprețul are ca sursă de declanşare contactul interpersonal aversiv, prin imperfecțiune sau imoralitate, sau stimulii care amintesc oamenilor de originea lor animală (Rozin et al., 1994). Sinteză:  mişcarea de încordare a unghiului buzelor (UA 14) este cea mai des întâlnită; mai apare împreună cu ridicarea unghiului buzelor (UA 12) acționând muşchiul zigomatic mare, însă această acțiune nu este ZD deoarece este o mişcare unilaterală şi nu activează muşchiul orbicular al ochiului (Ekman şi Friesen, 1986);  altă mişcare specifică: ridicarea buzei superioare (UA 10, fără încordarea colțului gurii), acțiune bilaterală sau unilaterală (Ekman şi Friesen, 1986); acțiunea mai apare şi în durere fizică, efort sau enervare;  mişcări posibile de acompaniere a celor faciale: capul poate fi înclinat sau întors, ca şi direcția privirii (Rosenberg şi Ekman, 1995); pleoapele pot fi coborâte uşor; de multe ori apare acțiunea numită ochi daţi peste cap (engl. eye roll), care poate însoți mişcările faciale sau apare singură (indicând tot dispreț);  de obicei, mişcarea durează între 1/25 s şi 7 s.

S26 | DUREREA FIZICĂ Funcția socială a exprimării durerii este atragerea atenției şi prioritizarea salvării, recuperării şi vindecării (de Williams, 2002). Durerea este de obicei o experiență tranzitorie, însă poate deveni cronică şi poate influența subtil informația pe care oamenii o caută şi maniera în care aceştia gândesc şi răspund acelei informații. Ca şi în cazul afectelor, durerea poate evoca reacții comportamentale stereotip, iar acele aspecte ale reacției care sunt observabile funcționează ca un stimul social puternic. Durerea care persistă în cronicizare (definită ca având o durată de 6 luni şi nerăspunzând la tratament medicamentos) nu mai este un eveniment senzorial, ci devine o parte a stilului de viața şi deprinderilor individului. Durerea fizica nu are o expresie facială stabilă sau unică, ci este mai degrabă o temă cu diverse variații. Cele mai întâlnite mişcări faciale întâlnite în cazul durerii fizice sunt coborârea sprâncenelor şi închiderea ochilor. De multe ori, o persoană aflată în această stare afişează schimbări în expresia facială care sunt uşor de observat. Simularea expresiei durerii fizice poate avea ca scop atragerea atenției sau evitarea unor activități sau responsabilități. Această expresie falsă reprezintă o caricatură intensificată a expresiei faciale veritabile a durerii, fiind observată mai rapid sau ușor în cazul suprimării, în comparație cu amplificarea sau simularea expresiei faciale (de Williams, 2002). Este foarte posibil ca durerea fizica să aibă mişcări (şi combinații) faciale universale. Cele mai întâlnite acțiuni constatate empiric sunt grupare în cinci clustere (fără UA 45; Lucey et al., 2007, Williams, 2002):  UA 4130  UA (5, 7)  UA (9, 10, 12)  UA (25, 26, 27)  UA 43  UA 45; clipit des - în durerea declanşată rapid (e.g. şoc electric) sau într-un stadiu incipient al durerii (e.g. durerea provocată de frig) - sau rar (Prkachin, 1992a, b).

Luând în calcul ipoteza faptului că bărbații sunt mai sensibili decât femeile la dominanța şi ierarhia socială, pot să apară diferențe între sexe în ceea ce priveşte percepția şi evaluarea expresiilor faciale ale anumitor emoții sociale. Aleman şi Swart (2008) au arătat că bărbații au răspunsuri neuronale mai puternice la indicatorii nonverbali ai superiorității sociale (e.g. expresia disprețului). Bărbații au un răspuns neuronal mai amplu și pentru expresiile disprețului, în timp ce femeile au un răspuns neuronal mai mare pentru dezgust. În cele din urmă, se pare că dezgustul129 perceput depinde de expresia facială anterioară (Pochedly et al., 2012).

130 129

Conform autorilor, UA 4+7+9+25.

103

Există o corelare strânsă între eliminarea muşchiului sprâncenos (corrugator supercilii) şi dispariția sau îmbunătățirea migrenelor (Guyuron et al., 2000).

C05 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (2): DETALII TABELUL 5.11. UA SPECIFICE ANUMITOR AFECTE ȘI DURERII FIZICE (actualizat pornind de la Williams, 2002)

S27 | PERSONALITATEA

UNITATE DE ACȚIUNE

tristeţe

x x x x

durere fizică

enervare

x

frică

REACȚIE 1 2 4 5 6 7 9 10 11 12 15 17 20 22 23 24 25 26 27 43 54 64

PERSONALITATEA: MODELUL CU CINCI FACTORI

x

x

x

x x

x

x x

x x x x x

x x x

x

x

x

x x x x x

x

x x x x

Anii 1980 și 1990 au adus ipoteza și dovada faptului că expresiile faciale sunt legate de trăsăturile de personalitate umane (e.g. Ekman, 1984; Keltner, 1996; Malatesta, 1990). În special, a fost identificată o relație între Modelul cu cinci factori (Costa și McCrae, 1992; John, 1990) și apariția stabilă a anumitor mișcări faciale.

x x

Astfel, extraversia (activitate, entuziasm, sociabilitate) este asociată cu amplificarea ZD din amuzament și bucurie. Deoarece această supertrăsătură este asociată cu apropierea socială și activitatea (John, 1990), pot să apară frecvent și expresii faciale specifice tristeții, care sunt de fapt în aceste context, un indicator al simpatiei și compasiunii 131 (Keltner, 1996, 2005a). Alt factor - nevrozismul (instabilitate, anxietate, automila) - este asociat cu frecvența sporită de apariție a expresiilor enervării, disprețului și fricii (Keltner, 1996, 2005a). De asemenea, răspunsul facial la observarea jenei altor oameni este suferința, întristarea profundă (engl. distress) (Eisenberg et al., 1989). Totodată, a fost remarcată frecvența scăzută de apariție a ZD ca răspuns la lauda persoanelor cu această trăsătură (Keltner, 2005a). în cele din urmă, nevrozismul este corelat negativ cu prezența nonverbală emoțiilor pozitive (Buswell și Keltner, 1995). Agreabilitatea - alt factor al modelului - este corelată cu simpatia/prietenia și cooperarea. ZD și râsul sunt cele mai frecvente comportamente nonverbale, având rolul de amplificare a apropierii sociale (Ruch, 1993), iar cele mai rare expresii aparțin dezgustului și enervării (Keltner, 1996, 2005a). Oarecum opus nevrozismului pentru observarea jenei altor oameni, agreabilitatea este asociată pozitiv, în acest caz, cu exprimarea facială a simpatiei, ca și extraversia - UA 1+4, mișcare specifică tristeții; capul este de obicei înclinat în față și apar priviri de monitorizare a persoanei jenate (Eisenberg et al., 1989). În al patrulea rând, conștiinciozitatea (engl. conscientiousness) (neîndoielnic, demn de încredere, minuțiozitate, convenționalism) este asociată cu frecvența mare a ZD și a râsului, dar și cu frecvența mică de apariție a emoțiilor negative, mai puțin jena132 (Keltner, 1996, 2005a), care este generată în acest caz de aderarea puternică la normele sociale și controlul comportamental (Costa și McCrae, 1992). În final, al cincilea factor - deschiderea (engl. openness to experience) (creativitatea, imaginația, estetica, valoarea) este corelat cu frecvența mare a

131

De asemenea, Bonanno și Keltner (1997) au arătat că frecvența mare de apariție a expresiilor faciale triste pentru bărbații aflați în doliu este corelată pozitiv cu mărimea rețelei sociale a acestora; prin urmare, exprimarea tristeții prin indicatorii faciali este relaționată contactului social sporit și nu semnalează neapărat agravarea stării afective. 132 Indicatori: zâmbet controlat, evitarea privirii, capul înclinat în jos, atingerea feței (Keltner și Buswell, 1996)

104

C05 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (2): DETALII

ZD (amuzament) în contextele intelectuale (e.g. test IQ) (Keltner, 1996, 2005a). ALCOOLUL, EXTRAVERSIA ŞI BUNĂVOIA Alcoolul atenuează excitația din sistemul nervos central. În funcție de doză, efectele alcoolului includ ilaritatea şi vorbăria, dar poate de asemenea cauza amnezie, narcoză şi scăderea sau pierderea coordonării musculare, inclusiv a feței. O doză scăzută de alcool declanşează în extravertiți expresii faciale emoționale negative, însă nu şi în cazul introvertiților (Ruch, 2005): TABELUL 5.12. ALCOOLUL ŞI EFECTELE SALE (sintetizat din Ruch, 2005) CANTITATEA INTENSITATE EFECTE POSIBILE 133 DIN SÂNGE • Vorbărie; • euforie; scăzută 0-0,5% • mulțumire; • afecte pozitive sau negative; • dezinhibare; • pierderea coordonămedie 0,5-1% rii musculare; • afecte pozitive sau negative; mare 1-1,5% • afecte negative; • afecte negative; foarte mare peste 1,5% • uneori, comă alcoolică.

dinți încleştați, muşchiul maseter încordat buze presate

zâmbet lateral, colțul gurii mişcat în spate, grimasă

ridicarea sprâncenelor, sau a uneia singure

tă (UA 5+7); apare o bombare a mandibulei produsă de muşchiul maseter (UA 31); buze presate de acțiunea muşchiului orbicular al gurii, partea interioară (UA 24); colțurile gurii sunt ridicate şi/sau întinse pe lateral de acțiunea m. zigomatic mare şi/sau m. rizorius (UA 12+20); ridicarea sprâncenelor; ridurile laterale ale frunții sunt produse de m. frontal (UA 1+2, eventual unilateral).

poate să apară în furie sau în încercarea de a controla o emoție; posibil enervare 134;

bucurie şi/sau posibilă frică;

surpriză doar dacă apare ridicarea pleoapei superioare şi/sau coborârea maxilarului, mişcări relaxate.

De asemenea, Amodio şi Harmon-Jones (2011) au arătat ca ostilitatea este asociată cu inhibarea relativ mare a clipirii ca urmare a stimulilor pozitivi, atractivi, indicând astfel un răspuns al tendinței de apropiere care are loc la un nivel primar, reflexiv, în procesarea cognitivă.

OSTILITATEA Persoanele ostile au ca trăsături comportamentale grimasele, încruntarea, încleştarea dinților, strângerea pumnului, nerăbdarea, privirea fixă (i.e. holbare) şi alte gesturi categorice. Pe lângă expresia facială a enervării, apare foarte des dezgustul şi disprețul (Chesney et al., 1990). Privirea fixă (i.e. holbatul) poate fi rezultatul încercării de a inhiba expresia completă a furiei. Blocarea aparenței apare de cele mai multe ori în zona gurii, ochii şi/sau sprâncenele nescăpând cenzurii. Privirea fixă poate indica trăsătura de personalitate – i.e. ostilitatea –, nu doar emoția enervării sau furiei. De asemenea, dezgustul poate fi emoția care acoperă furia sau enervarea, poate fi o metodă de cenzură (Chesney et al., 1990). TABELUL 5.13. CORELAREA DINTRE SEMNELE FACIALE ŞI ENERVARE (Chesney et al., 1990) SEMNAL ACȚIUNE FACIALĂ INTERPRETARE FACIAL enervare, dacă apare şi ridicarea pleoapei sprâncenele cobosuperioare (1), încorrâte şi apropiate încruntare darea pleoapei inferide m. corrugator oare (2) sau (3) pre(UA 4); sarea/încordarea buzelor; ostilitate în pleoapa superioară enervare, dacă apare privire (i.e. ridicată, pleoapa încruntarea şi/sau holbare) inferioara încordabuzele sunt presate; 133

Se pot reflecta în expresia facială.

105

134

Actiunea de apasare a buzelor poate exprima enervare controlată, dar poate să apară şi în încercarea de a controla emoții pozitive sau negative; sau, mai apare atunci când saliva este înghițită (Ekman, 2003).

C06 _____ COMPORTAMENTUL OCULAR

C06 | COMPORTAMENTUL OCULAR: PRIVIREA, CLIPITUL ŞI VARIAȚIA PUPILEI

S28 | INTRODUCERE ŞI TERMINOLOGIE PRIVIREA Privirea a fost studiată cel mai des în cadrul altor comportamente nonverbale (e.g. atenția sau conversația), mai rar pe baza variabilelor individuale (e.g. durata sau mutualitatea privirii) (Harrigan, 2005). Cele mai importante variabile ale privirii sunt (Harrigan, 2005, p. 174): 1. frecvența: numărul de fixări într-un interval de timp dat; 2. durata totală: durata totală pentru care ținta vizuală este fixată; 3. durata specifică: durata pentru care ținta este fixată în timpul unei activități anume (e.g. ascultare sau comunicare); 4. durata medie a fixărilor individuale; 5. mutualitatea: durata pentru care există contact vizual reciproc între două persoane. Deşi aceste variabile sunt intercorelate, mutualitatea este de departe cea mai studiată (Exline şi Fehr, 1982). Comportamentul privirii nu a beneficiat de multe studii, ultima cercetare de sinteză apărând în anii 1980 (Kleinke, 1986). În mare, studiile s-au axat pe două ramuri (Bavelas et al., 2002):  funcția privirii în cadrul dialogului, folosind microanalize pentru examinarea relației dintre privire şi comportamentele imediate, vizibile şi audibile (e.g. Goodwin, 1981);  relația privirii cu alte variabile, cum ar fi atitudinea interpersonală, emoțiile, sau personalitatea (e.g. Argyle şi Cook, 1976), sau studierea efectelor holbării asupra persoanelor străine în public (Ellsworth et al., 1972). Din toată terminologia comportamentului ocular, privirea mutuală135 a fost cea mai des investigată. Kirkland şi Lewis (1976) au atras atenția asupra faptului că terminologia folosită de cercetători în studiul comportamentului ocular este haotică şi au efectuat un studiu pentru a afla diferențele periodicității136 fixărilor137 oculare. În ordinea duratei (de la scurtă la lungă), rezultatele au fost:  privire foarte scurtă (engl. glance);  privire scurtă (engl. look);  privire medie/atenție (engl. regard);  uimire (engl. gape);  atenție sporită/urmărire (engl. watch);  holbare (engl. stare). Cercetătorii nu oferă şi durata acestor tipuri de priviri (Kirkland şi Lewis, 1976). De asemenea, deşi termenii privire şi atenţie vizuală pot fi separați, majoritatea

135

Privirea mutuală poate avea rolul de reglare a intimității interindividuale (intimacy equilibrium model) pe baza dimensiunii evitare-apropiere, în care privirea poate fi un mijloc de modulare a echilibrului relației dintre două persoane (Argyle şi Cook, 1976). 136 PERIODICITÁTE, periodicități, s. f. Proprietate a unui fenomen, a unei mărimi, a unei acțiuni de a fi periodică (1); repetarea periodică a valorilor unei mărimi, a unui fenomen, a unei acțiuni. (Pr.: -ri-o-) – Din fr. périodicité. Sursa: DEX '98 (1998) 137 Fixarea se referă la concentrarea atenției vizuale asupra unui element din mediu.

106

C06 _____ COMPORTAMENTUL OCULAR

cercetătorilor îi folosesc sinonim (Parkhurst et al., 2002) (vezi tabelul 6.1).

flirt, însă emoția dominantă aici este frica pură, nu jena (aceasta din urmă fiind o variație a fricii).

Von Cranach (1971) consideră că privirea este o parte a unui comportament general de orientare. În cadrul limbajului nonverbal, privirea este unică datorită faptului că ochiul este un organ atât senzorial, cât şi de semnalare socială. Goffman (1963) a discutat de regulile sociale care sunt legate de privire, cum ar fi ignorarea vizuală a altor oameni sau regula de a nu ne holba la persoanele străine în public (Harrigan, 2005).

CLIPIREA

Privitul este un comportament de explorare a mediului. Explorarea este de multe ori continuă și are ca scop reactualizarea informațiilor. Voss și colaboratorii (2011) au găsit faptul că explorarea vizuală necesită și este făcută prin revizitarea/rescanarea anumitor zone din spațiul vizual. Aici intervine hipocampul, care este foarte activ ca rezultat al acestei revizualizării spontane, de aici rezultând faptul că acesta este implicat nu doar în memoria de lungă durată, ci și în controlul adaptiv de scurtă durată al comportamentului. Procesarea memoriei este legată comportamentul de explorare (Muenzinger, 1983; Tolman, 1932, 1938, 1939), iar aici se remarcă ceea ce se numește comportamentul vicariant de încercareprin-eroare (engl. vicarious trial-and-error behavior) – selectarea unui răspuns/stimul din mai multe posibile prin încercare şi eliminarea răspunsurilor greșite. De asemenea, incertitudinea unui stimul (i.e. cantitatea de informații care necesită procesare anterior răspunsului la acel stimul) conduce la incertitudinea răspunsului neural (Hong și Beck, 2010). Există o relație de interdependență între (1) incertitudinea temporală și spațială a stimulului și (2) două componente ale atenției: căutarea/fixarea și timpul de răspuns la stimul (cele două fiind legate inerent). Odată cu amplificarea incertitudinii spațiale și temporale a stimulului, crește și timpul de răspuns; pe de altă parte, durata fixărilor se diminuează cu cât incertitudinea stimulului crește, susținând astfel ipoteza compensării incertitudinii care implică interacțiunea (și variază în funcție de) organism-țeluri-mediu (engl. uncertainty compensation hypothesis; Hong și Newell, 2008a, b, c; Hong et al., 2008). Sato et al. (2011) au demonstrat că observarea privirilor celorlalți oameni generează reacții extrem de rapide ale amigdalei (200-300 ms), indiferent de direcția privirii. Comportamentul privirii este strâns legat de procesele cognitive şi ale atenției. Contactul vizual sporit apare către persoanele care sunt percepute pozitiv şi de la care se aşteaptă o reacție pozitivă. Paradoxal însă, contactul vizual sporit apare şi în conflict: privirea fixă (holbatul) poate fi rezultatul încercării de a inhiba exprimarea nonverbala completă a furiei. Pe de altă parte, contactul vizual scăzut, într-un cuplu conjugal, de exemplu, poate exprima dezaprobare, dominanță/control scăzut, sau intimitate redusă. Când persoanele evaluate negativ (e.g. cele violente) impun sumisivitate, frecvența contactului vizual către acestea poate să scadă (Hargie și Dickson, 2005), însă apare un fenomen invers: privirile de control, care sunt specifice atunci când cineva se teme de o persoană şi o verifica în mod constant pentru a încerca să îi anticipeze comportamentul. Acest comportament este similar cu cel din

107

În cursul vieții, durata totală a clipirii este egală cu cea petrecută pentru hrănire: aproximativ cinci ani. În medie, o persoană clipeşte de 10-20 de ori pe minut şi de peste 6 miliarde de ori pe an (French şi Veys, 2007). Clipirea este o mişcare de închidere rapidă a pleoapelor care durează 300-400 ms. Clipitul reflex este declanşat ca răspuns la stimulii externi şi protejează globul ocular de particule străine, lumină, sau vătămare. Clipitul spontan este acel tip de clipire care apare fără un stimul extern aparent, având ca scop umezirea globului ocular prin crearea unei pelicule lacrimale (engl. tear film), eliminarea particulelor de pe suprafața ochiului şi facilitarea drenării lacrimale138 (engl. tear drainage). Din punct de vedere anatomic, clipirea constă într-o mişcare de relaxare a muşchiului pleoapei superioare, fiind coborâtă, iar pleoapa inferioară suferă o mişcare medială cu o intensitate mult mai mică (French şi Veys, 2007). Clipirea apare în timpul procesării senzoriale timpurii şi după procesarea continuă, persistentă, a informației. Pe de altă parte, dilatarea pupilei reflecta procesarea continuă a informației (Siegle at al, 2008). Clipitul este o acțiune involuntară care depinde de mediul înconjurător, în primul rând lumina puternică, umiditatea, temperatura. O persoană care are ochii sensibili la diverşi factori externi clipeşte mai des. O serie rapidă de clipiri - i.e. clipire în rafală (engl. flutters) - poate indica cenzură mintală. Această cenzură poate fi conştientă sau nu (Ekman, 1997b). Rata clipirii este de obicei constantă, însă poate fi afectată de condiții externe, cum ar fi vremea, activitatea cognitivă şi afectivă, sau de condiția suprafeței oculare. Aceasta din urmă, ținând cont că una din funcțiile clipirii este restabilirea peliculei lacrimale, poate declanşă clipire atunci când pelicula lacrimală este slabă sau chiar inexistentă. Factori precum aerul condiționat, încălzirea, umiditatea aerului scăzută, fumul de țigară sau spațiile închise vântoase amplifică rata clipirii. Nou-născuții au o a rată a clipirii spontan foarte scăzută datorită unei pelicule lacrimale stabile. De asemenea, contrar opiniei clinice populare, lentilele de contact afectează rata clipirii (French şi Veys, 2007). Deşi funcția clipirii spontane este considerată a fi curățarea şi irigarea globului ocular, aceasta poate fi constantă şi independentă de factori precum lumina, temperatura, umiditatea, sau integritatea nervilor cranieni II şi VI, sugerând faptul că este mediată de SNC şi serveşte şi altor funcții. Clipirea cauzează o expunere rapidă şi repetată a retinei la lumina din mediu prin filtrul roşu/portocaliu al pleoapelor sau membranelor închise (în cazul animalelor). Sau, clipirea declanşează potențial electric şi activități neuronale multiple în cortexul vizual şi nucleii subcorticali ai pisicii (Kirsten şi Kirsten, 1983).

138

Drenarea lacrimala este un proces activ mediat de contracția m. orbicular al ochiului (French şi Veys, 2007).

C06 _____ COMPORTAMENTUL OCULAR

O varietate bogată de activități cognitive au fost studiate în legătură cu clipirea: vorbirea (Karson, et al., 1981; von Cramon şi Schuri, 1980), memorarea (De Jong şi Merckelbach, 1990) și aritmentica mintală (Telford şi Thompson, 1933) amplifică frecvența clipirii. Citirea (Karson et al., 1981; Telford şi Thompson, 1933), visul diurn (Holland şi Tarlow, 1975) și concentrarea atenției vizuale (De Jong şi Merckelbach, 1990; Tada, 1978) de obicei reduc rata clipirii spontane. Oboseala vizuală (Kaneko şi Sakamoto, 2001) şi minciuna (Fakuda, 2001) au fost legate de anumite trăsături ale clipirii spontane. Totodată, rata clipirii este mai mare în vorbire decât în ascultare (Caplan şi Gathrie, 1994; Bacher şi Smotherman, 2004a). În ciuda factorilor cognitivi, rata clipirii unei persoane poate fi relativ stabilă sub condiții de mediu constante; de asemenea, nu au fost identificate diferențe între sexe (Doughty, 2002). Aproximativ 10-20% din oameni clipesc incomplet (închiderea incompletă a pleoapelor) în timpul acțiunilor vizuale. Rata clipirii incompletă variază în cadrul populației şi poate fi influențată de factori externi cum ar fi condițiile mediului, oboseală, anxietate, sau dificultatea în citire. Clipitul incomplet poate reprezenta o încercare de a inhiba clipirea spontan din timpul unui obiectiv vizual complex (McMonnies, 2007). Prin urmare, rata clipirii incomplete poate fi legată direct de activitatea mintală sau vizuală complexă. Consecința clipirii incomplete poate fi o peliculă lacrimală mai subțire în corneea inferioară, care este mai predispusă la instabilitate (French şi Veys, 2007). Clipirea involuntară are loc în mod spontan, în timp ce clipirea voluntară ține de control. Cea din urmă se poate divide în două ramuri: clipire voluntară spontană, care se produce la intervale constante de timp; clipire voluntară reflexă, care rezultă din stimulii externi corneei. Clipirea involuntară durează între 290 şi 750 ms şi poate fi influențată de factori externi: temperatură, lumină, ventilație, umiditate, patologii oculare, sau nivelul atenției. Absența clipirii, sau o rată scăzută a acesteia, poate conduce la afectarea peliculei lacrimale şi poate cauza disconfort, efort ocular, lăcrimare excesivă, tendința de a ține ochii închişi, durere, cheratoză (engl. keratisis), alterarea văzului, sau diminuarea capacității vizuale (Schaefer et al., 2009). De regulă, clipirea spontană are o durată mai mică decât clipirea voluntară (Kaneko şi Sakamoto, 1999), clipirea voluntară având cea mai mare amplitudine139 (Bacher şi Smotherman, 2004a). Închiderea ochilor poate semnala faptul ca persoana doarme, este obosită, are probleme de vedere, sau are dureri în zona ochilor. Mai poate semnala izolarea de exterior: închiderea ochilor în timpul unei conversații poate fi un indicator al unei sarcini cognitive foarte complexe, pentru că oamenii pot vizualiza mai bine ceva cu ochii închişi; izolarea de exterior amplifică imaginația. Sau, închiderea completă a ochilor mai apare atunci când se încearcă represarea unor memorii neplăcute; când acțiunea este dublată de acoperirea acestora cu mâinile sau degetele, cenzură sau încercarea de cenzură a con-

flictului internal este foarte puternică (Ekman, 1997b). Sinteză: Factori care pot amplifica rata clipirii (French şi Veys, 2007):  conversația;  afecte: anxietatea, enervarea, sau excitarea/agitația;  oboseala;  condiții dificile de mediu (aer condiționat, umezeală scăzută etc.);  instabilitatea peliculei lacrimale. Factori care pot diminua rata clipirii (French şi Veys, 2007):  cititul;  obiective vizuale complexe;  folosirea computerului;  anestezia corneei (engl. corneal aneasthesia). Factori care pot contribui la amplificarea ratei clipirii incomplete (French şi Veys, 2007):  oboseala;  încărcătură cognitivă140, alertă;  folosirea computerului;  lentile de contact;  obiective vizuale complexe;  condiții dificile de mediu (aer condiționat, umezeală scăzută etc.). VARIABILIATEA PUPILELOR Una din funcțiile principale ale irisului este să mărească diametrul pupilei în lumina slabă şi să îl diminueze în lumina puternică. Pupila ochiului uman poate varia de la 1,5 mm (când este contractată) la 89 mm (în dilatare) și poate reacționa la stimuli în 0,2 s, cu apogeul răspunsului între 0,5 şi 1 s. Variația diamentrului pupilei este produsă în mare parte de SNV prin intermediul muşchilor irisului. Mai exact, neuroni ai SNP (sistemul nervos parasimpatic) inervează fibrele circulare ale irisului, declanşând constricția pupilei, în timp ce excitarea dată de neuronii SNS (sistemul nervos simpatic) care acționează asupra fibrelor musculare radiale produce dilatarea pupilei (Andreassi, 2006). Schimbările diametrului pupilei sunt controlate de doi muşchi: dilator al pupilei şi sfincter, aceştia fiind influențați în mod diferit de activitatea subsistemelor simpatic şi parasimpatic. Activitatea simpatică puternică amplifică contracția m. dilatator al pupilei, în timp ce inhibarea activității parasimpatice reduce constricția m. sfincter, care are ca rezultat tot dilatarea pupilelor. Prin urmare, dilatarea pupilei poate fi mediată de activitatea uneia din cele două ramuri ale SNV (Bradley et al., 2008). Constricția şi dilatarea pupilei au loc în primul rând datorită reflexului de luminanță şi a reflexului de acomodare. Schimbările mici ale diametrului pupilei (de obicei mai mici de 0,5 mm) reflectă procesare cognitivă sau alte activități comportamentale (Andreassi, 2006).

140 139

AMPLITUDINE – distanța/mărimea dintre punctele extreme ale unei oscilații (e.g. mișcarea unei mâini).

108

ÎNCARCATURĂ/SARCINĂ COGNITIVĂ - cantitatea de informații pe care o persoană trebuie să o proceseze, de exemplu, atunci când îşi aminteşte o serie de trei numere vs. o serie de şapte numere (Andreassi, 2006).

C06 _____ COMPORTAMENTUL OCULAR

Activarea emoțională, de orice valență, este posibil să fie reflectată în magnitudinea dilatării pupilei (Steinhauer şi Hakerem, 1992), un efect exploatat de femei prin consumul de Atropa belladonna (Harriosn et al., 2007). Variația este mai mare în cazul persoanelor cu irisul de culoare deschisă (e.g. albastru sau verde; Ekman, 1978). TERMINOLOGIE TABELUL 6.1. TERMINOLOGIA COMPORTAMENTULUI OCULAR141 PRIVIREA privire îndreptată spre ceea ce privește așt individ (MDP, 1999/2006, p. atenție comună 123). X observă direcția privirii lui Y (engl. joint şi îşi redirecționează atenția către attention) exact acelaşi punct de focalizare al lui Y; denumită și atenție îmbinată. tranziția mintală de la o modalitatea de procesare senzorială la alta (Wright și Ward, 2008) (e.g. în citire, trecerea de la un cuvânt la altul este atenție fățișă (engl. un proces al atenției observabile; covert attention) atenția fățișă apare când, tot în timpul citirii, atenția trece de la procesarea semantică a cuvintelor la procesarea culorii sau a fontului textului). tendința de a privi mai mult către o bias atențional parte a spațiului (e.g. în dreapta). act de interpretare corticală a stimulilor transmiși de organele de percepție simț; procesul prin care organismele superioare identifică sau recunosc un stimul (DIP, 2004, p. 253); funcția retinei de discriminare a acuitate vizuală stimulilor, sau capacitatea ochiului (engl. visual acuity) de a distinge detaliile de finețe așe unei imagini (DIP, 2004, p. 341). spațiul cuprins cu privirea ; totalitatea obiectelor aflate în aria sau raza câmp vizual (engl. vizuală vizuală a ochiului îndreptat visual field) spre un punct e fixare (DIP, 2004, p. 341). durata fixării intervalul dintre două sacade. focalizarea atenției vizuale spre un concentrare vizuală punct fix. strângere sau dobândire de informaobservare ții (MDP, 1999/2006, p. 838). proprietate a ceea ce deviază în raport cu structurile mnezice și noutate intelectuale congenitale sau formate prin deprindere (MDP, 1999/2006, p. 828). simțul vizual sau analizatorul vizual. Modalitate senzorială bazata pe structuri anatomice ca retina, căile văz (engl. vision/ de transmitere (engl. visual visual sense) pathway) și regiunile de protecție corticală unde se realizează prelucrarea informațiilor vizuale (DIP, 2004, p. 342). experiență senzorială imagistică; vizualizare (engl. sau, capacitatea de a percepe vizual visualization) (DIP, 2004, p. 341). se referă la mobilitatea oculară: act de orientare a ochilor către un privire (engl. gaze) stimul în scopul obținerii unei informații de la acesta (MDP, 1999/2006, p. 926).

141

În majoritatea cazurilor din acest tabel, atenția se referă la atenție vizuală.

109

atenție observabilă (engl.overt attention)

atenție participativă (engl. shared attention)

atenție (engl. attention)

evitarea privirii

fixare

frecvența/rata privirii omisiunea privirii (engl. gaze omission) privire mutuală/ contact vizual mutual reflex de acomodare

sacadă (engl. sacade)

semnalarea privirii (engl. gaze cueing)

urmărirea privirii (engl. gaze following)

direcționarea fizică unui organ de simț către stimul; in cazul de față, direcționarea privirii către o ținta vizuala (Wright și Ward, 2008). este o combinație între atenția comună şi privirea mutuală; concentrarea atenției atât a lui X, cât şi a lui Y este direcționată către acelaşi punct în spațiu, iar amândoi indivizii ştiu că atenția celuilalt este concentrată către acelaşi stimul (e.g. Ştiu că te uiţi la acea pisică, dar şi tu ştii că eu mă uit la acea pisică.) orientare sau focalizare a activității prin obiective, care are ca efect creșterea eficienței proceselor de culegere a informației și de executare a acțiunii (MDP, 1999/2006, p. 120). evitarea privirii mutuale (evitare parțială sau totală), în special prin rotirea capului şi/sau a globului ocular. o proces activ care menține poziția ochilor constantă asupra unei ținte vizuale; stabilirea privirii în cadrul unei zone mici, un punct din cadrul câmpului vizual; de obicei, durata este de cel puțin 100 ms; o modelele de fixare pot fi folosite pentru a înțelege modul în care creierul selectează informațiile relevante (Wilming et al., 2011); o probabilitatea de a vedea amplifică pregătirea sacadică (Collins, 2012). numărul de fixații într-un interval de timp. absența privirii. apare atunci când doi indivizi se privesc reciproc. schimbările de adaptare care apar în momentele în care privirea (amândoi ochii) sunt concentrați asupra unei ținte vizuale (Andreassi, 2006). mişcarea privirii prin care se realizează trecerea de la un punct de fixare a privirii la altul. cu ajutorul privirii, X indică/semnalează prezența unui stimul important; semnalarea privirii implică un alt individ (X), sinele (Y) şi un stimul extern; prin privire se semnalează prezența unui eveniment important; termenul este legat de urmărirea privirii. observarea privirii altui individ direcționează atenția vizuală proprie în aceeaşi direcție; Y observă direcția privirii lui X şi îşi direcționează privirea către aceeaşi linie vizuală a lui X. (vezi și semnalarea privirii.)

CLIPITUL

clipire reflexivă

clipire spontană

clipire generată de un răspuns de protecție la evenimentele din mediul extern, precum un sunet puternic, suflu de aer, şoc electric aplicat pe piele, obiecte străine ajunse pe globul ocular, sau aproape orice alt stimul neaşteptat şi intens (Irwin şi Thomas, 2010). clipirea care apare fără un stimul extern aparent, având ca scop ume-

C06 _____ COMPORTAMENTUL OCULAR zirea globului ocular prin crearea unei pelicule lacrimale (engl. tear film), eliminarea particulelor de pe suprafața ochiului şi facilitarea drenării lacrimale (engl. tear drainage). ține de controlul voluntar, conştient; se poate divide în două ramuri: clipire voluntara spontană, care se clipire voluntară produce la intervale constante de timp; clipire voluntară reflexă, care rezultă din stimulii externi corneei. numărul de clipiri într-un interval de rata clipirii timp (de obicei pe minut). VARIABILITATEA PUPILEI (Andreassi, 2006) FACTOR EFECT ASUPRA DIMENSIUNII PUPILEI constricția este mai mare când însumare bioculară amândoi ochii sunt stimulați simultan. stimularea unui singur ochi afecteareflex consensual ză amândoi ochii în mod egal. constricție momentană urmată de reflex de clipire redilatare; este generată de clipit. reflex de focalizare constricție dată de diminuarea (engl. near reflex) punctului de focalizare. dilatare momentană dată de întrerureflex de întunecime perea unei adaptări constante la lumină. constricția pupilei ca rezultat al reflex de luminanță expunerii la lumina puternică, sau (engl. light reflex) dilatarea care apare în cazul luminii slabe, vagi. refacerea/restaurarea efectelor reflex psihosenzorial diminuate generate de o stimulare externă.

S29 | PERCEPȚIA PRIVIREA Trei sisteme – sacadic (engl. saccadic sytem), urmărirea omogenă (engl. smooth pursuit) şi vergența (engl. vergence system) – acționează pentru a aduce o țintă vizuală (de interes) în fovee. Alte trei sisteme – fixarea, reflexul vestibulo-ocular (RVO) și optokinezic – mențin fixarea constantă asupra unei ținte, sub condiții variate (Pelak, 2010). Sistemul sacadic controlează mişcările rapide ale ochilor către o țintă, iar sistemul de urmărire omogenă controlează mişcările oculare pentru a monitoriza o țintă care se află în mişcare. Atunci când privirea este redirecționată între distanțele apropiate şi depărtate, sistemul de vergență controlează mişcările oculare bilaterale pentru a aduce o țintă vizuală în centrul atenției (Pelak, 2010). Pe de altă parte, sistemul de fixare are rolul de a menține continuu poziția ochilor asupra unei ținte vizuale; sistemele RVO şi optokinezic folosesc mişcări compensatoare şi adecvate pentru a menține fixarea în timpul mişcărilor capului scurte şi continue. Tabelul 6.2 oferă o sinteză a structurilor neuronale principale care sunt implicate în cele şase sisteme, prezentate pe scurt. Există suprapuneri evidente între structurile care alcătuiesc fiecare sistem, iar neuronii din aceste structuri variate lucrează împreună în mod perfect sub condiții nonpatologice (Pelak, 2010).

R.V.O.

OPTOKINE ZIC

SACADIC

URMĂRIREA OMOGENĂ

VERGENȚĂ

trunchi cerebral cortex cerebral cerebel nucleii bazali (ganglionii) coliculul superior senzori vestibulari (canalele semicirculare, otolite)

FIXARE

STRUCTURĂ

TABELUL 6.2. SINTEZA STRUCTURILOR ANATOMICE MAJORE IMPLICATE ÎN CELE ŞASE SISTEME DE MIŞCARE OCULARĂ (Pelak, 2010) SISTEMUL IMPLICAT

x

x

x

x

x

x

x x x

x

x

x

x

x

x

x

?

x

x

Variabilele sacadelor sunt acuratețea, latența142 (sau inițierea), amplitudinea143 (sau distanța angulară parcursă) și viteza (sau amplitudinea pe unitate temporală; engl. velocity). În cazul urmăririi, caracteristicile principale sunt latența şi viteza; pe lângă acestea două mai apare şi progresul (engl. gain), o caracteristică foarte importantă definită ca raportul dintre viteza oculară şi viteza țintei. În ultimul rând, caracteristicile vergenței sunt viteza, latența şi traiectoria

142

LATENȚĂ – starea de inactivitate dintre stimulare și răspuns. AMPLITUDINE – distanța/mărimea dintre punctele extreme ale unei oscilații (e.g. mișcarea unei mâini). 143

110

C06 _____ COMPORTAMENTUL OCULAR

(sau unda). Traiectoria este modelul schimbării vitezei din tipul unei mişcări de vergență (Pelak, 2010). Fixarea este un proces activ care menține poziția ochilor constantă asupra unei ținte. Anumite mişcări oculare care apar în fixarea uzuală sunt uneori mişcări imperceptibile pentru ceilalți oameni. Acestea sunt microsacade (sacade cu o amplitudine foarte mică), microdevieri (mişcări oculare omogene, şerpuite, cu viteză foarte mică; engl. microdrift) şi microtremure (oscilații rapide cu amplitudini mult mai reduse decât ale microsacadelor). Alte mişcări de fixare uzuală sunt convulsiile cu undă pătrată (engl. square wave jerk), care pot fi percepute de către ceilalți oameni. Aceste mişcări constau într-o sacadă de depărtare față de țintă vizuală, urmată de o altă sacadă care readuce privirea asupra țintei după un scurt interval intersacadic. O frecvență de 4-6 convulsii cu undă pătrată pe minut sunt considerate o normalitate, iar o rată de 15 convulsii pe minut este disfuncțională (Pelak, 2010). Mişcările oculare generate de sistemul RVO au rolul de stabilizare a imaginii în rețină în timpul mişcărilor scurte şi discontinue ale capului. Caracteristicile RVO sunt progresul – raportul dintre viteza oculară şi viteza rotirii capului – şi etapa – diferența temporală dintre mişcările capului şi cele ale ochilor (Pelak, 2010). Interacțiunea reuşită cu mediile vizuale complexe necesită abilitatea de a trece eficient de la un timp de comportament vizual (e.g. căutarea unui obiect într-o scenă) la altul (e.g. evaluarea dimensiunilor afective ale unei scene) în funcție de necesitățile contextului curent şi de obiectivele indivizilor. Văzul uman din timpul percepțiilor scenelor naturale este (de obicei) un proces natural activ în care observatorii caută informația în mod selectiv, aceasta fiind legată de obiectivele cognitive sau comportamentale (Aloimonos et al., 1987; Findlay şi Gilchrist, 2003). Deoarece informația vizuală de precizie înaltă este disponibilă doar pentru o porțiune mică a câmpului vizual din centru privirii, cu o claritate vizuală şi sensibilitate cromatică ce se diminuează în împrejurimile cu o rezoluție scăzută, oamenii sunt nevoiți să îşi mişte ochii pentru a centra locația rezoluției cele mai bune. Acest proces de direcționare a fixării în cadrul unei scene – controlul privirii – este critic pentru susținerea activităților cognitive sau comportamentale în curs de desfăşurare (Henderson, 2003; Mills et al., 2011). Există cel puțin trei aspecte importante ale controlului privirii în timpul percepției unei scene (Mills et al., 2011): 1. locația fixării; 2. durata fixării; 3. modul în care parametrii mişcărilor oculare spațiale şi temporale se schimbă în timp. Aceste aspecte ale controlului privirii sunt influențate atât de factorii vizuali (acționați de stimul sau de controlul ascendent al privirii; engl. bottom-up), fie de factori cognitivi (acționați de cunoaştere sau controlul descendent144 al privirii; Henderson şi Ferreira,

144

Controlul descendent (top-down) al comportamentului vizual implică mai multe sisteme cognitive (e.g. memoria pe termen scurt; memoria vizuală, spațială sau semantică pe termen lung, dar şi obiectivele indivizilor – controlul legat de obiective -, care lucrează pentru a direcționa selectiv privirea către informația

111

2004). Controlul legat de obiectivele curente ale individului se referă la influența dictată de acestea, implicând fie o politică generală a controlului privirii, fie o strategie anume relevantă obiectivelor curente; controlul legat de obiective influențează deciziile de control în timp real pe baza nevoilor cognitive curente (Mills et al., 2011). Durata fixării este un alt aspect critic al controlului privirii. Obiectele şi persoanele din mediu necesită, de obicei, o fixare apropiată sau directă pentru a putea fi identificate şi pentru ca detaliile vizuale să fie percepute adecvat (Hollingworth et al., 2001a, 2001b). Mai mult, durata fixării este legată de encodarea memoriei pe termen scurt şi lung. Prin urmare, durata fixării este legată esențial de procesarea informației şi poate indica o procesare vizuală în curs de desfăşurare (Henderson şi Pierce, 2008). În timp ce locația fixării este sensibilă sau dictată de efectele obiectivelor curente, controlul duratei fixării pare a fi relativ neafectat de obiective145. Deşi efectele obiectivelor nu nu au o influență directă asupra duratei fixării, acestea pot avea un efect indirect prin influențarea anumitor parametrii ai duratei fixării, cum ar fi durata primei priviri (Castelhano et al., 2009; Mills et al., 2011). Hunt şi Cavanagh (2009) au studiat direcția percepută a sacadelor înainte de mişcarea efectivă a ochilor. În acest test, participanții care şi-au mutat privirea către un ceas au raportat în general faptul că au văzut ora înainte de mişcarea oculară. Acest rezultat sugerează faptul că experiența subiectivă a fixării sacadei asupra unei ținte (în cazul de față ceasul) precede momentul în care privirea ajunge acolo. Aceste efect a fost măsurat, având o durată de 40-60 ms. ORIENTAREA ATENȚIEI Oamenii primesc foarte multe informații vizuale atunci când au ochii deschişi, însă nu tot acest input este relevant pentru obiectivele curente. Prin urmare, sistemul cognitiv uman poate selecta inputul adecvat pentru procesare ulterioară prin semnalarea selectivă la aspectele relevante ale mediului. Orientarea atenției se referă la alinierea unui anumit mecanism intern cu sursa externă a inputului senzorial, aliniere din care rezultă o procesare preferențială a acelui input. Posner (1980) face distincția între atenția observabilă (engl. overt) şi cea fățişă (engl. covert). Orientarea observabilă este orientarea observabilă a receptorilor senzoriali şi/sau a corpului către o locație spațială sau un obiect, orientare care permite o procesare mai bună a acelui stimul. De exemplu, cineva îşi poate orienta privirea şi roti capul înspre obiectul de interes, mişcări care vor permite inputului vizual să fie foveate146 şi să obțină o procesare optimă. Orientarea fățişă se referă la alinierea unui mecanism intern cu un input senzorial, iar acea aliniere are un relevantă din mediu (Mills et al., 2011; Henderson şi Ferreira, 2004). 145 Obiectivul cognitiv al unei acțiuni este diferit de cerereaîincărcatura cognitivă a acțiunii. Variația cererii cognitive (sau pur şi simplu un mediu vizual diferit) poate influența durata fixării (Unema et al., 2005; Pannasch et al., 2008; Andrews şi Coppola, 1999). 146 FOVÉA s. f. 1. (anat.) gaură mică, depresiune. ◊ depresiune a retinei, situată în centrul petei galbene, care constituie zona cea mai sensibilă. 2. gropiță pe suprafața unor semințe, a unor organe ale plantelor. (< fr. fovéa) Sursa: MDN

C06 _____ COMPORTAMENTUL OCULAR

răspuns neobservabil; aceste schimbări de atenție sunt invizibile (Frischen, 2007).

tale ale persoanei a cărei privire este observată (Jovancevic-Misic şi Hayhoe, 2009).

Atenția vizuală a oamenilor este un comportament complex chiar din copilăria timpurie. Patternurile de direcționare a atenției ale copiilor sunt influențate de factori precum familiaritatea (Jankowski şi Roşe, 1997), complexitatea (Shaddy şi Columbo, 2004), mişcarea/acțiunea (Ruff, 1985) şi tipul de stimul (e.g. jucărie, om etc.; Ruff şi Lawson, 1990; Nadel et al., 1999). Atenția poate fi descrisă în termenii trăsăturilor temporale (e.g. diminuarea atenției odată cu obişnuirea sau adaptarea la stimul; Bornstein, 1985) sau ai intensității (e.g. atenția focalizată/concentrată sau cea întâmplătoare – engl. casual attention; Oakes et al., 2004). Atenția vizuală face parte dintr-un sistem de orientare care include diminuarea a mişcărilor corpului (Malcuit et al., 1988), diminuarea ritmului cardiac (Richards, 1988), sau sporirea atenției vizuale către stimul. Legătura dintre ritmul cardiac şi atenție este foarte puternică (Lansink şi Richards, 1997); de asemenea, există o legătură temporală puternică între atenție şi mişcările corpului (Bacher şi Robertson, 2001) şi între mişcările corpului şi activitatea cardiacă (Byrne şi Miller, 1988; Bacher şi Allen, 2009).

Achiziția secvențială a informației vizuale din mediu este o componentă fundamentală a comportamentului direcționat de văz. Cu toate acestea, până recent nu s-au făcut prea multe cercetări asupra mecanismelor de control responsabile pentru sacadele executate în acest tip de comportament, mai ales în mediul natural. Într-un studiu recent (Jovancevic-Misic şi Hayhoe, 2009) s-a arătat că în timpul mersului prin mediul natural, real, modelul privirii umane este sensibil la structura probabilistică a mediului, sugerând faptul că oamenii tratează incertitudinea mediului natural printr-o alocare proactiva149 a privirii pe baza unei structuri statistice învățate. Cele două cercetătoare au ajuns la concluzia că acest fapt este legat de rolul recompenselor din circuitul neural oculomotor. Mai mult, din moment ce acțiuni precum evitarea altor pietoni pot dura chiar şi o secundă, această strategie (i.e. alocarea proactivă) permite oamenilor să îşi planifice ruta sau traiectoria mersului, nu se bazeze pe mişcări de reacție oculare sau ale corpului, care pot să apară prea târziu. Anticipările bazate pe modelele învățate din mediu sunt o componentă centrală a controlului privirii (Jovancevic-Misic şi Hayhoe, 2009).

Alte cercetări recente în afara laboratoarelor au demonstrat că obiectivele cognitive ale observatorilor joacă un rol critic în distribuirea privirii (Land, 2004; Hayhoe şi Ballard, 2005; Hayhoe et al., 2003; Land şi Furneaux, 1997; Land et al., 1999). Chiar şi aşa, aceasta nu rezolvă problema generală a alocării privirii. Când o persoană prepară mâncare, elementele rămân în locații stabile şi au proprietăți stabile, iar obiectivele comportamentale ale persoanei care prepară mâncarea sunt atinse prin fixarea obiectelor relevante țelului curent, conform unui protocol învățat. În alte medii, cum ar fi mersul prin oraş sau pe bicicletă, obiectivele sunt mai slab definite şi nu este mereu posibilă anticiparea informațiilor care vor fi necesare. Nu este încă sigur modul în care oamenii îşi distribuie privirea corespunzător când informația nu este complet previzibilă. Limitările atenției reprezintă faptul că aceşti stimuli sunt uneori ratați, neobservați, iar problema creierului este de a diminua cât mai mult această probabilitate. O posibilă soluție este cea care, în anumite contexte, permite observatorilor să învețe proprietățile dinamice ale mediului şi să folosească aceste modele memorate ca bază pentru distribuirea atenției şi a privirii când acestea sunt necesare. Deşi importanța învățării în controlul privirii este inclusă în dependența obiectivului de către tiparul fixării (Land, 2004; Hayhoe şi Ballard, 2005), modul în care această funcționare a controlului privirii în mediile imprevizibile, dinamice, dar şi proprietățile învățării, sunt încă slab studiate (Jovancevic-Misic şi Hayhoe, 2009). Deoarece sistemul memoriei are o capacitate limitată, atenția selectează ce informații vor fi encodate147 (encoded; Wells et al., 2010). Totodată, Hudson şi Jellema (2011) au arătat că alocarea involuntară a atenției către privirea altora depinde de ambiguitatea percepută148 a intențiilor comportamen147

ENCODARE - proces de transformare a informațiilor într-o formă convenabilă pentru stocarea în memorie (DIP, 2004, p. 116). 148 Ambiguitatea unei tendințe comportamentale poate fi dată prin indicatori de evitare (e.g. expresii faciale ale fricii sau dezgustului, care exprimă un comportament de evitare) combinați cu rotirea capului către receptor (indicator de apropiere,

112

Alocarea atenției fățișe (engl. covert attention) către privirea emițătorului este amplificată în situația în care frica este comunicată facial, deşi nu este cert dacă alocarea este facilitată de anxietate ca trăsătură (Terburg et al., 2012). Pe de altă parte, alocarea atenției fățișe în cazul persoanelor ostile (trăsătură) este sporită pentru stimulii recompensatorii, în comparație cu cei amenințători (ibidem). SACADELE ŞI ROTIREA CAPULUI Din cercetările făcute asupra comportamentului de orientare vizuală este cert faptul că mişcările oculare şi cele ale capului încep aproape simultan. Cu toate acestea, înregistrările activităților muchilor oculari şi ai gâtului relevă faptul că aceste mişcări, deşi pot să apară în acelaşi timp, nu sunt total simultane: comanda de rotire a capului apare înaintea celei de a mişca ochii. Mai mult, cercetarea comportamentelor unei game largi de parametri oculari (amplitudinea schimbării privirii, urmărirea unor ținte, previzibilitatea unor ținte) indică faptul că sincronizarea capului cu privirea este variabilă: capul poate întârzia declanşarea mişcării oculare în timpul sacadelor cu amplitudine mică, însă pentru mişcările cu amplitudine mare, sau mişcările către o țintă vizuală previzibilă, mişcările capului pot să înceapă cu mult timp înaintea sacadelor. Este foarte probabil ca ochii şi capul să nu împartă acelaşi mecanism de declanşare a mişcării, sau cel puțin acelaşi mecanism al inițierii mişcării (Freedman, 2008).

rezultând în conflict între indicatori); în contrast, indicatorii de apropiere (e.g. expresii faciale pozitive sau ale enervării) sunt percepuți ca o intenție comportamentală certă, nonambiguă. În condiții de ambiguitate comportamentală percepută, privirea poate fi un indicator care primeşte prioritate, fiind examinată (sau reexaminată) în mod involuntar şi subconştient pentru a rezolva acel conflict comportamental observat (Hudson şi Jellema, 2011). 149 Anticiparea şi copingul unei situații.

C06 _____ COMPORTAMENTUL OCULAR

VARIABILITATEA PUPILELOR În contextul vizualizării imaginilor, schimbările de conductanță ale pielii sunt mai mari în cazul vizualizării imaginilor plăcute sau neplăcute decât în cazul imaginilor neutre, indicând faptul că răspunsurile mediate simpatic covariază cu activarea emoțională (Lang et al., 1993). Pe de altă parte, deaccelerarea ritmului cardiac este în general mai mare în momentele în care sunt vizualizate imagini neplăcute, în comparație cu cele plăcute sau neutre (Bradley et al., 2001), iar această deaccelerare este mediată în mare parte de schimbările date de activitatea parasimpatică (Berntson, et al., 1989). În cazul variației pupilare, cea mai importantă funcție a acesteia este de a răspunde dinamic la schimbările de iluminare din mediu, acțiune care în cazul oamenilor se produce printr-o contracție inițială – reflexul luminii – care este legată de luminozitatea stimulului (Beatty şi LuceroWagoner, 2000). Bradley și colaboratorii (2008) au arătat că imediat după acest reflex inițial al luminii, dilatarea ulterioară a pupilelor este mai mare în cazul vizualizării imaginilor cu valență emoțională (pozitivă sau negativă) decât în cazul imaginilor neutre. Acestă dilatare, care este legată de procesarea stimulilor emoționali (de orice valență), poate să apară şi în cazul stimulilor auditivi, nu doar vizuali (Partala et al., 2000). De asemenea, Bradley și colaboratorii au găsit faptul că pupila se dilată împreună cu reacția de conductanță a pielii, susținând ipoteza faptului că diametrul pupilei în timpul vizualizării imaginilor reflectă, în mare parte, activitatea sistemului nervos simpatic (Bradley et al., 2008). În final, Geangu et al. (2011) au arătat că pupila copiilor foarte mici (vârsta de 6 şi 12 luni) se dilată ca răspuns la imagini sau sunete emoționale ale părinților (distress şi bucurie), răspunsul pupilar fiind mai durabil pentru imaginile cu valență negativă. CITIREA Percepția cuvintelor, dar şi planificarea vorbirii, necesită alocarea resurselor cognitive în funcție de frecvența cuvintelor implicate (în citire sau vorbire), iar acest lucru se reflectă în dilatarea pupilei (Papesh şi Goldinger, 2012). În timpul citirii, procesarea poate avea loc şi pentru caracterele nonlexice, nu doar pentru cele lexice, aceasta (i.e. procesarea) apărând în timpul mişcărilor sacadice (Zhang et al., 2012). De asemenea, procesarea cuvintelor poate fi influențată de emoții (Guo et al., 2012). Modelul E-Z Reader este unul de tip control-cognitiv, pentru că presupune o legătură strânsă între cogniție şi privire în timpul citirii. Conform modelului, atenția este alocată într-o manieră strict serială – doar un singur cuvânt la un moment dat. Totodată, procesele implicate în codificarea cuvântului sunt atât semnalele de programare sacadică, cât şi cele de schimbare a atenției. Cu toate acestea, programarea sacadică nu este cuplată cu atenția; semnalul sistemului oculomotor pentru pornirea programării unei sacade către următorul cuvânt este completarea unei etape timpurii a procesării lexice, în timp ce semnalul de mutare a atenției spațiale către următorul cuvânt este completarea accesării lexicale. Pentru aceste presupuneri teoretice există deja dovezi empirice (Reichle et al., 2006; vezi şi Rayner et al., 2003, pentru alte detalii).

113

S30 | AFECTIVITATEA ŞI COGNIȚIA PRIVIREA Conceptual, a şti şi a presupune (sau ghici sau intui) sunt doi poli ai dimensiunii cunoaşterii. Acest continuum al cunoaşterii este dependent de informația stocată în memoria de lungă durată. Dacă răspunsul la o întrebare este stocat aici, atunci persoana ştie răspunsul, sau cel puțin ştie destul de multe despre acesta. În celălalt caz, dacă răspunsul nu este stocat în memoria de lungă durată şi nu poate fi obținut prin procesarea informației, nivelul de cunoaştere este inexistent sau scăzut, iar răspunsul nu poate fi decât presupus (McCarthy, 2000). Ipoteză: Privirea în direcția dreapta reflecta o activitate sporită a emisferei stângi a creierului, în timp ce privirea către stânga este însoțită de activarea emisferei drepte – este o relație emisferă-direcție inversă (i.e. contralaterală). Emisferă dreapta este implicată în procesarea informației nonverbale, viziospațiale și holistică. Emisferă stânga este specializată în procesarea informațiilor verbale, analitice, secvențiale şi raționale. Cercetările mai vechi sugerează faptul că persoanele cu emisfera stânga dominantă au tendința să privească în dreapta şi sunt mai analitice, raționale şi verbale, în timp ce emisfera stânga este asociată cu privitul în stânga şi cu gândirea spațială, creativă şi nonverbala (Barkan, 1971; Day, 1964; Gur, 1975; Iacicino, 1993; Libby, 1970; Libby şi Yaklevich, 1973; McCarthy, 2000). Pe de altă parte, cercetări din ultimii patru ani relevă parțial faptul că acest bias atențional către una din cele două direcții nu este neapărat o marcă a dominanței uneia din cele două emisfere, ci o asimetrie a sistemului dopaminic din creier, aproximativ 15% din populație având tendința să privească în partea dreapta. EVITAREA PRIVIRII După o privire scurtă de recunoaştere a unei persoane străine, urmează de obicei evitarea privirii; în cazul în care contactul vizual este menținut, comportamentul poate semnala dorința de interacțiune150 (e.g. comunicare verbală) (Cary, 1978). Evitarea privirii poate fi un mod de management a încărcării cognitive asociate cu procesarea informației din mediul vizual, sau poate servi la atenuarea afectelor socio-emoționale negative (e.g. frica de eşec). În cazul copiilor, deşi factorii sociali joacă un rol relativ important în evitarea privirii din timpul secvențelor pedagogice întrebare-răspuns, funcția primară a evitării privirii este de a gestiona încărcătura cognitiva implicată în procesarea informațiilor din mediu. În acest experiment, Doherty-Sneddon (2005) consideră că evitarea privirii este un răspuns al dificultății cognitive, nu sociale: în timpul întrebărilor puse față în față vs. prin intermediul unei legături video directe, copiii au evitat privirea mai mult în cazul interogatoriului față în față; cu toate acestea, dificultatea întrebării a avut o influența puternică asupra evitării privirii, indiferent de condițiile interviurilor. 150

Poate aceasta are legătură cu faptul că privirea mutuală amplificată (vs. evitată) facilitează procesarea expresiilor faciale emoționale (Adams şi Kleck, 2003).

C06 _____ COMPORTAMENTUL OCULAR

NEUROBIOLOGIA EVITARII PRIVIRII Contextul în care comportamentul ocular are loc este foarte important. De exemplu, când participanții pot vedea experimentatorul, privitul în jos apare rar, însă când acesta/această nu este vizibil(ă), privitul în jos apare mult mai des decât în primul caz. De asemenea, când experimentatorul este vizibil, nu există o diferența notabilă între presupunere sau minciună şi comunicarea adevărului în ceea ce priveşte comportamentul ocular (pentru participanți). Când față experimentatorului este ascunsă de participanți, aceştia mențin contactul vizual mai mult (evitarea privirii apare rar) atunci când presupun sau mint decât atunci când spun adevărul. De asemenea, răspunsurile care necesită solicitarea memoriei pe termen lung sunt asociate cu privirea directă. Oamenii sunt în general conştienți de comportamentul ocular stereotipic specific minciunii151 şi încearcă să ascundă sau să mascheze propriul comportament în prezența celorlalți pentru a se comporta corespunzător din punct de vedere social (Leathers, 1997). În absența altor oameni, comportamentul ocular în minciună este diferit de cel al comunicării adevărului. Cu toate acestea, privirea este influențată de cultură şi dezvoltarea individuală, iar evaluările oamenilor asupra privirii celorlalți sunt influențate sau biasate în mod similar. Indivizii folosesc comportamentul ocular pentru a evalua personalitatea şi activitatea cognitivă a celorlalți, însă aceste evaluări nu sunt (decât rar) conforme realității152. Este posibil că presupunerea, minciuna şi gândirea, deşi sunt activități mintale parțial diferite, să declanşeze acelaşi comportament ocular (McCarthy, 2000). Sinteză legată de dominanța şi activarea emisferelor creierului153 (McCarthy, 2000):  oamenii privesc prima dată în partea stânga atunci când reflectă asupra problemelor spațiale pentru că este accesată mai mult emisfera dreaptă a creierului, responsabilă pentru procesarea informației nonverbale, viziospațiale şi holistice;  oamenii privesc prima dată în partea dreapta atunci când reflecta asupra problemelor verbale pentru că este accesată mai mult emisfera stângă a creierului, responsabilă pentru procesarea informației verbale, secvențiale, analitice şi raționale;  oamenii privesc mai mult fie către stânga, fie către dreapta, în funcție de emisfera dominantă. MEMORIA ŞI PRIVIREA În general, memoria este testată prin raport explicit verbal, însă această metodă nu este sigură, sau este sensibilă la biasul răspunsului. Pe de altă parte, memoria poate fi testată prin monitorizarea mişcărilor oculare (engl. EMM - eye movement monitoring), care 151

Este vorba despre comportamentul ocular presupus de fiecare persoană în parte, pentru că în realitate minciuna nu este asociată cu evitarea privirii. De fapt, nu există un indicator ceart al minciunii. 152 Cu toate acestea, persoanele care mențin contactul vizual direct sunt evaluate ca fiind cunoscătoare a unei intrebari anume, iar această ipoteză a fost validată intr-un raport de cercetare (McCarthy, 2000); deci nu toate evaluările sociale sunt neaparat eronate. 153 Acest pattern al privirii laterale nu ar trebui considerat o certitudine, deoarece intră în discuție factori precum personalitatea și contextul spațial (e.g. imposibilitea de a privi într-o anumită direcție).

114

este o unealtă de testare în timp real şi mult mai sigură. De exemplu, modelul mişcărilor oculare care diferă între o versiune identică şi o alta modificată sau nouă, în cazul unei imagini sau scene observate anterior, relevă faptul că stocarea în memorie a detaliului (sau a detaliilor) modificat s-a produs (Ryan et al., 2010). Comportamentul ocular este afectat de experiențele anterioare, iar memoria are un efect obligatoriu asupra acestui comportament: reprezentările stocate în memorie pot fi accesate şi comparate cu informațiile noi. Mai mult, informațiile stocate anterior în memorie pot influența zonele şi durata fixărilor din acel cadru vizual (Ryan et al., 2007b). Pe de altă parte, informația necesară pentru a recunoaşte lipsa sau modificarea unor obiecte dintr-o imagine din mediul real este obținută dintr-o zona relativ restrânsă a acelei imagini/scene, sugerând faptul că procesarea informațiilor referitoare la elementele/obiectele imaginii este limitată spațial (Henderson et al., 2003), iar modificările marginale, periferice din imagine pot fi detectate chiar şi fără fixarea către acestea (Parker, 1978). Pentru că sistemul vizual uman este structurat cu o fovee centrală de rezoluție înaltă şi o rezoluție scăzută pentru marginile câmpului vizual, percepția mediului este activă şi dinamică: de 3-4 ori pe secundă oamenii selectează, prin mişcări sacadice, o regiune anume a scenei pentru a fi prioritară în procesarea cognitivă şi perceptuală (Henderson et al., 2003). Riggs și colaboratorii (2010) au examinat relația dintre mişcările oculare şi memorie. Ținând cont de efectul central-periferic154 de compromis al memoriei, patternul privirii - i.e. numărul de fixații - a demonstrat faptul că memoria este amplificată de emoții în cazul imaginilor prezentate central şi este slăbită în cazul imaginilor/obiectelor periferice. Mai precis, observarea imaginilor/obiectelor centrale este caracterizată de un efect de repetiție - o diminuare a numărului de fixări pentru scenele văzute în mod repetat, în comparație cu scenele noi (valabil pentru imaginile centrale negative, nu pentru cele neutre). În studiul lui Riggs, comportamentul ocular a putut arăta diferența dintre imaginile negative centrale noi şi cele familiare (i.e. repetate), fapt ce sugerează că emoția sporeşte nu doar probabilitatea de amintire ulterioară a imaginii, ci şi amplificarea vitezei cu care o reprezentare de durată se formează în memorie. De asemenea, cercetătorii au găsit faptul că rata fixărilor către obiectele noi, în comparație cu cele cunoscute, a fost mai mare, acest fapt fiind raportat şi de alți cercetători (Ryan et al., 2000, 2007b; Ryan şi Cohen, 2004) - regiunile din câmpul vizual care sunt schimbate/modificate atrag atenția. Se oferă o posibilă explicație pentru această amplificare a vizualizărilor către noutate (Riggs et al., 2010): prin creşterea numărului de fixări se poate obține de către indivizi o investigație a schimbărilor din mediu, în special găsirea unei explicații pentru ce anume s-a schimbat și de ce. Ținând cont de acest fapt, este posibil ca scenele vizuale modificate, în contrast cu cele familiare, să necesite un proces de comparație mai complex între stimulul extern (nou) prezentat şi reprezentările interne ale memoriei, fapt care conduce la o amplificare a vizualizării. Mai mult, această sporire 154

Memoria legată de aspectele centrale, periferice, este amplificată, iar aspectele nonemoționale ale evenimentului sunt diminuate (Levine şi Edelstein, 2009).

C06 _____ COMPORTAMENTUL OCULAR

a vizualizării poate reprezenta o consolidare şi/sau o actualizare a reprezentărilor memoriei. Deoarece participanții la acest test au arătat o fixare mai rapidă şi un număr mai mare de fixări către imaginile noi/modificate, în comparație cu cele repetate, cercetătorii au emis ipoteza că scanarea vizuală a mediului poate contribui şi/sau este relaționată cu accesarea conştientă a memoriei (Riggs et al., 2010). CLIPIREA Clipirea spontană poate indica schimbări în procesarea cognitivă sau atențională (Oh et al., 2012). Uneori, rata clipirii este redusă sau inhibată în timpul procesării unui stimul, iar după ce procesarea este completă, rata clipirii creşte (de obicei brusc; Funkuda şi Matsunaga, 1983). Activitatea mintală poate avea un efect important asupra ratei clipirii. Conversarea şi amintirea verbală pot amplifica această frecvență la peste 20 de clipiri pe minut. Totuşi, anumite tipuri de activitate mintală pot reduce rata clipirii: citirea, obiective/sarcinile vizuale complexe, sau folosirea computerului. Ultimul tip de activitate inhibă clipirea spontană printr-un mecanism de mărire a timpului dintre clipiri până ce ținta vizuală dificilă este fixată sau recunoscută (French şi Veys, 2007). De asemenea, activitățile care implică dialogul sau accesarea memoriei sunt asociate cu o creştere a ratei clipirii, însă depinde de trăsăturile de personalitate; în timpul dialogului, de obicei în punctările dintre fraze şi sfârşitul propozițiilor apare clipirea. Se pare că şi stresul este asociat cu o amplificare a ratei clipirii (Hubbard et al., 2006). Pe de altă parte, fanteziile conştiente (engl. daydreaming), care produc fixare vizuală, sunt asociate cu o rată mică a clipirii (Bentivoglio et al., 1997). Rata clipirii spontane mai este un indicator clinic de încredere (Shukla, 1985). Mai mult, studiile farmacologice făcute pe primatele nonumane au arătat că antagonicii dopaminei reduc rata clipirii, iar agoniştii o amplifică (Kleven şi Koek, 1996). Clipitul poate fi afectat şi de emoții sau dispoziții afective, amplificându-se în enervare, anxietate şi excitare/agitație (engl. excitement). Rata clipirii este legată de afectivitate prin activitatea dopaminei din creier: odată ce activitatea acesteia creste, se amplifică şi rata clipirii. Pacienții care suferă de anumite psihoze, cum ar fi schizofrenia, au o rată a clipirii relativ mare, în timp ce boala Parkinson este caracterizată de (1) o rată scăzută a clipirii cauzată de nivelurile mici de dopamină (French şi Veys, 2007) şi de (2) mişcări faciale periorale (zona gurii, în special buzele) slabe şi rare155 (Deuschl şi Goddemeier, 1998). În cazul somnolenței (subiective sau obiective156), cei mai buni indicatori sunt durata clipirii, întârzierea redeschiderii pleoapelor, intervalul dintre clipiri și viteza completă sau standardizată a închiderii pleoapelor. De asemenea, parametrii sacadici şi dura-

155

Reflexele m. orbicular al ochiului sunt de obicei anormale în boala Parkinson, însă reflexele periorale şi palmomentale apar des. De asemenea, mișcările periorale şi rata clipirii sunt amplificate în torticolisul spasmodic (Deuschl şi Goddemeier, 1998). 156 Oboseala subiectivă şi cea obiectivă (sau măsurabilă) reprezintă două aspecte diferite ale oboselii (Ahsberg et al., 2000).

115

tă fixărilor arăta schimbări specifice odată cu amplificarea somnolenței (Schleicher et al., 2008). Frecvența şi durata clipirii sunt considerate două aspecte independente ale comportamentului clipirii. Oboseala este ascociată cu o rată mare a clipirii, dar şi cu durata mare a cliprii individuale. Oboseala scăzută (i.e. tranziția de la trezire şi conştiență la vigilență redusă) este indicată de o creştere a frecvenței ratei clipirii, iar tranziția către somnolență puternică este acompaniată de o creştere a duratei clipirii157 (Schleicher et al., 2008). În cazul privirii, viteaza sacadică este un parametru asociat cu oboseala. Pe de altă parte, fixarea nu a fost indentificată ca un indicator al acestei stări, posibil pentru că fixările de diferite durate reflectă procese neuronale diferite. Fixările foarte scurte (sub 150 ms) pot fi o categorie distinctă cauzată de comportamentul viziomotor de nivel scăzut (engl. low level); poate fi un aspect reflexiv inconştient sau noncognitiv al controlului comportamental. Pe de altă parte, sacadele cognitive sunt considerate a avea o durată de 150900 ms în mod normal (150 ms – sacade foarte scurte, 900 ms – prelungite; Schleicher et al., 2008). Creierul uman este limitat în ceea ce priveşte numărul de stimuli care pot fi procesați pe rând. Printre altele, această limitare este demonstrată de clipirea atențională, care apare în momentele în care doi stimuli mascați sau greu de identificat apar într-o succesiune temporală apropiată, cum ar fi prezentările vizuale seriale rapide (engl. rapid serial visual prezentation): în timp ce primul stimulul (S1) poate fi identificat rapid, performanța celui de-al doilea stimul (S2) este foarte slabă dacă aceasta apare rapid după S1 (i.e. după 100-500 ms). Consolidarea şi procesarea S1 în memoria de lucru ocupă mecanismul limitat al atenției, lăsând resurse mici pentru procesarea S2, deoarece consolidarea S1 nu este completă (pentru o sinteză vezi Shapiro, 2001). Clipirea atențională reprezintă nu o mişcare anatomică, ci un deficit al identificării, procesării sau raportării stimulilor secundari (e.g. S2, în experimentul de sus) şi este relaționată limitărilor de procesare a memoriei de lucru. Colzato et al. (2008) au cercetat relația dintre clipirea atențională şi rata clipirii spontane, cea din urmă fiind un indicator al funcționării dopaminei (Blin et al., 1990; Karson, 1983; Kleven şi Koek, 1996; Taylor et al., 1999). Cercetătorii au găsit că dopamina (în special subsistemul DA/D1), care are un rol în procesele memorie de lucru, are şi un rol de modulare în clipirea atențională. Dat fiind faptul că există o legătură între dopamină şi memoria de lucru (Goldman-Rakic et al., 2000; Sawaguchi şi GoldmanRakic, 1991), iar mărimea clipirii atenționale este dată de capacitatea memoriei de lucru a indivizilor (Colzato et al., 2007), mărimea clipirii atenționale variază cu nivelul producției de dopamină. De asemenea, rata clipirii spontane este un indicator al mărimii clipirii atenționale: participanții cu o rată mare a clipirii (cei/cele cu o activitate sporită a dopaminei) au de157

O închidere completă a pleoapelor care durează peste 500 ms este considerată un microsomn (engl. microsleep). În timpul stării de trezire totală nu există o întârziere a închiderii şi deschiderii pleoapelor, iar durata este de 1-4 ms. În timpul microsomnului pot să apară întârzieri de 100 ms. De asemenea, după microsomn apare o uşoară creştere a vigilenței (Schleicher et al., 2008).

C06 _____ COMPORTAMENTUL OCULAR

monstrat o clipire atențională mai mică, în opoziție cu participanții cu o rată redusă a clipirii (Colzato et al., 2008). Tot în ceea ce priveşte dopamina, Chermahini şi Hommel (2010) au găsit o legătură cu creativitatea: gândirea convergentă, deşi este asociată cu inteligența (ca şi gândirea divergentă), este corelată negativ cu rata clipirii spontane, indicând faptul că un nivel ridicat al dopameniei slăbeşte sau deteriorează gândirea convergentă, facilitând creativitatea (i.e. gândirea divergentă). Autorii au semnalat necesitatea unei diferențieri conceptuale ale proceselor implicate în performața creativității. De asemenea, un studiu genetic pe oameni a demonstrat o legătură puternică între rata clipirii spontane şi genotipul DRD4/7, care este relaționat de controlul eliberării dopaminei în striat (în nucleii bazali; Dreisbach et al., 2005; Slagter et al., 2010). Deşi multe studii au arătat că factorii cognitivi influențează clipirea, se pare că şi inversul este valabil. Clipirea poate interfera cu memoria vizuală şi poate influența alocarea atenției vizuale. Memoria poziției spațiale a unui obiect sau fenomen este afectată când clipirea are loc, iar formarea legăturii dintre informația legată de identitatea stimulului şi informația poziției spațiale a aceluiaşi stimul este de asemenea afectată, întârziată. Cele două efecte pot fi rezultatul unei realocări involuntare ale atenției vizuale, realocare indusă de clipire şi asemănătoare cu cea observată în mişcările sacadice ale ochilor. Motivele şi circumstanțele pentru care clipirea afectează cogniția nu sunt încă ştiute (Irwin şi Thomas, 2010). Acest fenomen de suprimare cognitivă dat de clipire poate fi rezultatul unui amestec neural; clipirea se bazează pe cortexul parietal posterior, pe zonele prefrontale și influențează activarea zonelor V1 şi V3, iar acest fapt poate conduce la o amestecare cu reprezentarea şi procesarea spațială a informației în memoria iconică. Zona prefrontală este o zonă corticală superioară asociată cu conştientizarea schimbărilor din mediu (Irwin şi Thomas, 2010; Thomas şi Irwin, 2006). VARIABILITATEA PUPILELOR Încărcătura cognitivă este legată de dilatarea pupilei158: alocare atențională sporită, accesarea memoriei, sau interpretarea/procesarea materialelor dificile (Beatty, 1982b; Steinhauer şi Hakerem, 1992). De asemenea, pupilele rămân dilatate în timpul încărcării cognitive continue (Beatty, 1982a; Siegle et al., 2001). Hess şi Polt (1964) au arătat că în timpul unor operații matematice mintale (înmulțire), dimensiunea pupilei creşte odată cu magnitudinea numerelor. În primele sute de milisecunde, pupilele încep să se dilate după declanşarea nevoilor cognitive. Apogeul dilatării este corelat cu magnitudinea încărcăturii cognitive asociată cu accesarea memoriei (Beatty şi Kahnema, 1966) sau cu procesarea afectivă (Hess, 1965; Janisse, 1974). Mai mult, Kunchinke și colaboratorii (2007) au găsit o diferență între cuvintele folosite frecvent vs. rar: dilatarea pupilei este mai mare în cazul cuvintelor folosite rar sau deloc; cercetătorii 158

Indiferent de iluminarea constantă şi lipsa acomodării oculare (Paulsen şi Laeng, 2006).

116

nu au găsit diferențe pupilare şi în ceea ce priveşte valența afectivă a acelor cuvinte. Dilatarea pupilei este asociată cu alocarea resurselor pentru procesarea stimulilor afectivi ca întreg, nu neapărat a valenței individuale acelor stimuli (Kuchinke et al., 2007). O reacție puternică şi neaşteptată - tresărirea - poate declanşa dilatarea pupilelor chiar şi în contextele în care mediul este puternic luminat, indicând faptul că răspunsul emoțional poate trece peste constricția pupilară. Studiile pe animale au arătat că dilatarea pupilelor apare cu stimularea hipotalausului, talamusului și a formațiunii reticulare, zone implicate în comportamentul afectiv (Andreassi, 2006). În cazul reglării emoționale, dilatarea pupilei este puternică. Încercările de reglare voluntară a afectelor negative necesita mai multa procesare decât simpla accesare a informațiilor negative (Urry et al., 2006; van Reekum et al., 2007). În final, Paulsen şi Laeng (2006) au găsit o legătură între variabilitatea pupilei şi sinestezie. Într-un test bazat pe simboluri colorate, pupilele participanților sau dilatat mai mult în cazurile în care simbolul nu era congruent cu acea culoare (testul Stroop).

C06 _____ COMPORTAMENTUL OCULAR

S31 | INTERACȚIUNEA SOCIALĂ PRIVIREA Funcțiile sociale ale privirii sunt (Kendon, 1967; Harrigan, 2005):  monitorizarea şi adunarea informațiilor despre modul în care partenerii de interacțiune se comportă;  reglarea interacțiunii (e.g. luarea cuvântului);  exprimarea informațiilor personale (e.g. atitudini sau afecte). Oamenii manifestă modele diferite de activitate neurală ca răspuns la membrii ingroup, față de cei outgroup (pentru o sinteză vezi Eberhardt, 2005). În mare parte din cercetări s-a descoperit faptul că membrii ingroup şi outgroup activează amigdala în mod diferit. Activitatea amigdalei:  este mai mare după prezentarea fețelor membrilor outgroup, cel puțin când prezentarea este scurtă (Cunningham et al., 2004);  este corelată cu prejudecata socială (Cunningham et al., 2004; Phelps et al., 2000). Mai mult, Richeson și colaboratorii (2008) au găsit că membrii altei rase (cea negroidă) au generat o activitate sporită a amigdalei numai când fețele prezentate aveau privirea directă către observatori. Deoarece în prezentările în care ochii erau închişi sau privirea evitată activitatea amigdalei a rămas scăzută, cercetătorii au ajuns la concluzia că evitarea privirii poate amplifica amenințarea sau incertitudinea legată (sau generată) de membrii ingroup (în cazul de față, rasa europoida); indicatorii privirii sunt importanți pentru cogniția socială, semnalând starea afectivă sau intențiile comportamentale ale membrilor aceleiaşi specii sau ingroup, alertând observatorii de pericolul posibil, în special când sinele este obiectul atenției celorlalți. Pe de altă parte, răspunsul sporit al amigdalei la membrii outgroup cu privirea directă ar putea fi dat de faptul că amigdala semnalează prezența unui stimul nefamiliar sau (cel puțin parțial) necunoscut, care a dobândit importanță afectivă prin experiențe trecute sau învățare anterioară (Ollson et al., 2005). Amigdala execută evaluări şi verdicte ale stimulilor (potențial) importanți din mediu, iar în cazul de față stimulii – membrii outgroup - devin importanți prin intermediul unor elemente culturale care reflectă statutul curent al relațiilor ingroup. Percepția privirii directe sau aversive a fost studiată prin tehnici de scanare a creierului. Percepția altei persoane implică multe fațete diferite ale procesării feței, de la aspecte ale configurației (e.g. orientarea capului) la reprezentări semantice (e.g. identitatea feței) până la deducții afective şi sociale (e.g. evaluări ale simpatiei sau personalității). Anumite studii au investigat relația dintre privire şi orientarea capului în semnalarea (sau indicarea) atenției (engl. gaze cueing)159. Dovezi neurofiziologice au demonstrat faptul că celulele din codul şanțului temporal superior (STS) al macacilor responsabil cu direcția capului şi a privirii în perceperea interacțiunilor sociale şi celulele de codare a direcției privirii sunt dominante în de159

Semnalarea privirii implică sinele, o altă persoană şi un obiect sau fenomen extern (e.g. Lachat et al., 2012).

117

terminarea în răspunsul neural (Perrett et al., 1992). Cu alte cuvinte, atunci când unui om i se prezintă direcția capului şi a privirii ca fiind indicatori ai atenției altei persoane, privirea are prioritate înaintea direcției de orientare a capului. Perrett și colaboratorii (1992) presupun existența unei ierarhii a informației referitoare la direcția privirii, capului şi corpului - cele trei elemente sunt combinate ierarhic într-un mecanism ce are rolul de detectare a direcției atenției altor indivizi (vezi şi Perrett et al., 1985). Cu toate acestea, perceperea direcției privirii este afectată de orientarea capului care privește. În mod similar, atât evaluarea direcției capului, cât şi cea a privirii sunt deteriorate în mod egal când direcția privirii şi a capului sunt incongruente, de unde se poate asuma faptul că orientarea capului are un rol mult mai important în diferențierea atenției sociale decât a presupus Perrett în modelul sau. Există câteva dovezi în care orientarea capului interacționează mai degrabă în mod dinamic cu privirea - nu într-o manieră ierarhică - în declanşarea răspunsurilor de orientare ale observatorilor (Langton, 2000; Langton şi Bruce, 2000; Frischen et al., 2007). Deşi percepția şi semnalarea privirii pot fi influențate atât de schimbările ascendente (bottom-up), cât şi de cele descendente (top-down) ale contextului facial, acestea nu depind neapărat de perceperea feței. Semnalarea privirii poate fi declanşată chiar şi atunci când ochii sunt prezentați individual, restul feței lipsind. Procesarea locală a acestor stimuli în sine (i.e. ochii) poate fi mai importantă în determinarea gradului efectului de semnalare a privirii decât este contextul facial. De exemplu, sclerotica mărită poate spori semnalarea privirii (un factor care poate fi important atunci când se observă mişcări faciale specifice fricii). Se pare că procesarea identității feței nu influențează semnalarea privirii, aceasta din urmă nefiind nici diminuată, nici amplificată de noutatea sau cunoaşterea persoanei care priveşte (Frischen şi Timper, 2004; Frischen et al., 2007). O componentă centrală a sistemului neuronal responsabil pentru percepția socială este regiunea corticală din şi de lângă STS. STS este responsabil pentru mişcările mâinilor, corpului, ochilor şi gurii şi prin urmare codifică mişcarea biologică a organismelor. Această regiune este activată şi de către imaginile statice faciale sau posturale. Celulele STS ale macacului sunt sensibile la diferite orientări ale capului şi privirii altor macaci. Deşi multe celule răspund intens la combinarea direcției privirii şi a capului – i.e. vedere frontală a feței şi contact vizual direct sau vedere din profil şi privire aversivă - alte celule sunt activate de informația independență corpului, capului sau privirii. Perrett și colaboratorii (1992) au sugerat că această selectivitate a văzului poate fi folosită pentru a deduce direcția atenției altui individ. Jellema et al. (2000) au găsit faptul că magnitudinea răspunsului unui subset de celule din STS care sunt sensibile la mişcarea de întindere a mâinii după un obiect poate fi influențată de direcția aparență a a atenției (indicată de direcția privirii şi/sau a capului) a agentului care întinde mâna. Cercetătorii propun faptul că această zonă a creierului, care este specializată în procesarea orientării capului în general şi a privirii în particular, face parte dintr-o rețea care permite observatorilor să determine intențiile celorlalți indivizi. De asemenea, există dovezi ale faptului că oamenii dețin neuroni care

C06 _____ COMPORTAMENTUL OCULAR

sunt specializați în codificarea direcției privirii - stânga, dreapta etc. - nu doar în distingerea privirii directe de cea aversivă (Frischen et al., 2007).

tor, indicând o procesare preferențială ce reflectă modularea atenției, în comparație cu observarea privirii aversive (Frischen et al., 2007).

Ca şi în cazul macacilor, zona din creierul uman care răspunde la direcția privirii percepute este tot STS. Activarea acestei porțiuni nu depinde strict de prezența feței, putând reacționa şi în cazul unor ochi izolați de restul feței. Activitatea neurală ca răspuns la vederea unei fețe cu direcția privirii deviată este modulată în funcție de direcția privirii: către un obiect sau către un spațiu gol. Aceasta denotă o procesare a privirii influențată de obiectivul perceput al acțiunii, prin urmare procesarea privirii este influențată de context. Observarea fețelor cu privirea directă sau aversivă, în comparație cu fețele care au ochii închişi, activează unele regiuni din creier care sunt implicate în procesele de atribuire/evaluare a intențiilor şi opiniilor altor persoane. Aceste descoperiri sunt în acord cu propunerea lui Baron-Cohen (1995) a faptului că encodarea160 direcției privirii altor indivizi este o parte integrată a conştiinței de sine (Frischen et al., 2007).

Există preferințe mai puternice pentru privirea directă când se evaluează atractivitatea unei fețe cu expresii faciale pozitive decât a celor cu expresii faciale specifice dezgustului, iar acest efect al expresiei emoționale asupra intensității atracției către privirea directă este mai pronunțat pentru fețele persoanelor de sex opus. Acest bias pentru fețele sexului opus nu a fost observat şi în evaluarea simpatiei aceloraşi persoane. Conway și colaboratorii (2008) consideră că biasul preferinței pentru zâmbetul direcționat către observatori (cu ajutorul privirii) - însă nu şi dezgustul orientat către observatori - denotă funcțiile de preferință/predilecție ale privirii care, cel puțin parțial, facilitează alocarea eficientă a efortului (e.g. timp şi energie) de cuplare (engl. mating) şi în acelaşi timp evidențiază construcția adaptivă a mecanismelor perceptuale care stau la baza preferințelor faciale.

STS face parte dintr-o rețea mai mare de percepție socială care cuprinde şi alte aspecte ale perceperii feței, printre care procesarea identității acesteia. Este posibil ca aceste funcții diferite - (1) encodarea identității feței şi (2) proprietățile feței care sunt importante pentru comunicarea socială, cum ar fi perceperea privirii – să fie aspecte cognitive diferite ale perceperii feței care sunt de asemenea şi disociabile din punct de vedere anatomic, având loc în girusul occipitemporal lateral (engl. lateral fusiform gyrus) şi STS. (Frischen et al., 2007). STS este conectat de cortexul parietal, care este implicat în orientarea atenției. Intrând în detalii, există conexiuni reciproce între STS şi şanțul intraparietal, zonă care este asociată cu procesarea spațială şi schimbarea atenției fățişe. Prin aceste conexiuni, informația legată de direcția privirii poate solicita sistemelor de atenție spațială să schimbe atenția în direcția corespunzătoare, aşa cum se întâmpla în atenția comună (engl. joint attention), de exemplu. Relația dintre perceperea privirii şi atenția spațială este cercetată în studiile comportamentale care au demonstrat faptul că direcția percepută a privirii poate declanşa (în observatori) atenția reflexivă în direcția de interes (Frischen et al., 2007). Oamenii sunt sensibili atunci când sunt priviți sau privite: sentimentul de a fi privit(ă) este o situație des întâlnită şi este posibil ca oamenii să aibă o predispoziție către detectarea privirii celorlalți. Această predispoziție poate fi susținută de un modul mintal dedicat, cum ar fi un detector al privirii (Baron-Cohen, 1995). În timpul căutării vizuale, privirea către sine este identificată mai uşor decât atunci când privirea este direcționată în altă parte, sugerând faptul că atenția este ghidată sau captată de privirea directă. Perceperea unei fețe cu privirea directă declanşează direcționarea atenției observatorilor, probabil datorită importanței sociale a contactului vizual. Activitatea din zona în girusul occipitemporal lateral este sporită atunci când o față priveşte către observa160

ENCODARE - proces de transformare a informațiilor într-o formă convenabilă pentru stocarea în memorie (DIP, 2004, 116).

118

În S.UA, un studiu pe populația locală cu tulburări de auz (i.e. surzire) a relevat faptul că aceste persoane au abilități crescute de detectare a diferențelor trăsăturilor faciale subtile, în special a celor din zona gurii şi a ochilor. Această abilitate poate fi o urmare a experienței în limbajul semnelor şi a citirii buzelor. Privirea selectivă a zonei gurii şi a ochilor este efectuată în mod similar şi de persoanele fără probleme de auz, chiar dacă poate implica strategii diferite de obținere a informației vizuale (Watanabe et al., 2011). Cu toate acestea, se pare că există diferențe culturale în ceea ce priveşte comportamentul ocular. De exemplu, în estul Asiei nu este prezent acest model triangulat ochi-ochi-gură, ci apare o fixare a privirii către zona centrală a feței, în jurul nasului161 (Watanabe et al., 2011). Sau, după Ueda și Komiya (2012), adaptarea atenției vizuale este influențată de mediul fizic, reflectându-se apoi în diferențe culurale. Yorzinski şi Platt (2010) au arătat că, într-un model de privire-cascadă, oamenii alocă mai mult timp privitului către stimulii pe care îi plac, iar această atenție are ca rezultat amplificarea simpatiei către acel stimul162. Deciziile de cuplare/alegere a perechii din acest experiment au fost influențate de atractivitatea partenerei/partenerului prezentat(ă). Bărbații şi femeile au fost mai puternic interesați de o relație pe termen lung atunci când partenera sau partenerul potențiali au fost prezentați lângă o persoană atractivă de sex opus. De obicei, femeile sunt mai selective decât bărbații în alegerea partenerului (posibil datorită influențelor parentale) şi pot fi sceptice atunci când observă un potențial partener cuplat cu o femeie neatractiva. Pe de altă parte, bărbații au de obicei un interes mare constant în aproape orice tip de parteneră potențială. Deoarece bărbații pot procesa informația referitoare la atractivitate mai repede decât femeile (Hasscbrauck, 1998), aceştia au putut aduna informațiile referitare la persoanele de acelaşi sex care au fost prezentate lângă potențialele partenere 161

Persoanele fără probleme de auz. Un stimul care este cuplat cu alt stimul negativ are o valoare negativă (condiționare evaluativă; engl. evaluative conditioning). Un stimul negativ cuplat va continua să aibă un efect negativ asupra celuilalt stimul atunci când este privit mai frecvent (privire-cascadă negativă) decât atunci când este privit cu o frecvență mai mică (Yorzinski şi Platt, 2010). 162

C06 _____ COMPORTAMENTUL OCULAR

prin priviri scurte (Yorzinski şi Platt, 2010). Este posibil ca regiunile creierului care codifică informația referitoare la recompensele sau întăritorii sociali să fie implicată în atenție. O astfel de regiune – cortexul orbifrontal – se activează în momentul în care oamenii privesc fețe atractive, indiferent de sexul prezentat. Această activare este şi mai puternică dacă sunt prezente expresii faciale pozitive. Nucleul accumbens este de asemenea activat când bărbații privesc femei pe care le consideră atractive. Mai mult, neuronii din cortexul parietal care mediază atenția codifică valoarea orientării către stimulii sociali şi reproductivi, amplificând probabilitatea de a privi indicatorii sociali importanți (Yorzinski şi Platt, 2010). Interacțiunea ariilor din creier implicate în întărirea socială şi atenția din timpul copingului alegerii partenerilor poate fi reală, însă nu este încă suficient studiată. Regiunile creierului care construiesc valoarea întăritorilor pot fi implicate în evaluarea partenerilor/partenerelor, iar eventualele semnale transmise pot fi amplificate şi mai mult în funcție de atractivitatea şi atenția vizuală a acelor parteneri/partenere potențiali. Este posibil ca aceste semnale să implice cortexul parietal, zona care ghidează atenția. În acest caz, orientarea deschisă/fățişă către stimulii sociali ar modula procesarea ulterioară în zonele creierului relaționate întăritorilor, cu un feedback neurocomportamental direct, simplu (Yorzinski şi Platt, 2010). De obicei, privirea nu este limitată la informația dată de ochi, deşi aceasta este sursa principală. Privirea nu este singurul indicator în determinarea/evaluarea gradului de concentrare al altor indivizi şi, totodată, nu este singura componentă a expresiilor faciale. Capul, în special orientarea sa, este un indicator suficient al direcției atenției (şi prin urmare al interesului). În anumite cazuri, ochii nu sunt vizibili, iar singurul indicator disponibil pentru procesare este direcția capului. Totodată, dacă acesta este acoperit sau aflat în umbră, orientarea corpului (determinată din direcția picioarelor unei persoane care nu stă aşezată, sau postura unui animal patruped) este un indicator suficient pentru comunicare (Emery, 2000). Deşi informația care activează emoțiile atrage atenția într-o manieră mai mult automată, oamenii diferă în modelul privirii către această informație în funcție de propria stare legată de obiectivele curente (Isaacowitz, 2006). Când obiectivul este diminuarea afectului negativ, o strategie este evitarea privirii sau direcționarea acesteia către informații nerelevante, prin urmare stimulii care transmit afecte negative sunt în acest caz evitați (Xing şi Iasscowitz, 2006). În mod similar, când obiectivul este amplificarea afectelor negative, oamenii petrec mai mult timp privind aspectele vizuale ale stimulului care amplifică acel afect negativ. Aceste mijloace diferite de scanare a a informației vizuale ca metodă de atingere a unui obiectiv de reglare afectivă se pare că sunt susținute de circuite neurale care se pot suprapune destul de mult cu cognițiile care stau la baza reglării afective voluntare (van Reekum et al., 2007). În ceea ce priveşte autismul, acesta este asociat cu o scanare a imaginilor faciale caracterizate de fixarea 119

privirii foarte redusă asupra regiunii oculare163, posibil datorită necesității de a reduce afectele negative declanşate de stimulii sociali, timpul de fixare asupra ochilor fiind legat de activarea amigdalei şi a girusullui occipitemporal lateral (Dalton et al., 2005, 2007; van Reekum et al., 2007). În teoria selectivității socioemoționale (engl. socioemotional selectivity theory; Carstensen et al., 1999) se afirmă că perspectiva temporală se schimbă în cursul vieții adulte: odată ce indivizii se mută dintro perspectivă expansivă a propriului viitor la una mai limitată, apare şi o schimbare a obiectivelor personale, de la dobândirea de noi cunoştințe până la optimizarea/reglarea afectivă. Efectele pozitivității din procesarea informației sunt implementări cognitive logice ale acestor obiective: procesarea concentrată asupra stimulilor pozitivi (şi evitarea celor negativi) poate ajuta oamenii să îşi regleze dispoziția afectivă. Dintr-o perspectivă emoțională a teoriei selectivității socioemoționale, preferințele privirii către pozitiv sunt o unealtă de reglare pe care adulții (în special cei cu vârste înaintate) o folosesc în managementul trăirilor afective. Pentru aceasta, adulții au nevoie de resurse cognitive adecvate, în special în ceea ce priveşte controlul executiv164, pentru a folosi procesarea informației în scopul reglării dispozițiilor (Knight et al., 2007; Isaacowitz et al., 2009). Se pare că persoanele de vârsta înaintată (60-90 ani) au o preferință către a privii fețele emoționale și aceste preferințe sunt declanşate doar în timpul dispozițiilor negative. Isaacowitz și colaboratorii (2009) au interpretat aceste rezultate ca fiind un indicator al unei strategii de reglare a dispoziției: evitarea dispozițiilor negative şi prelungirea celor pozitive. În acest context al folosirii privirii pentru reglarea dispoziției afective, cea mai relevantă diferență interindividuală pare a fi funcționarea sistemului general de atenție. Când sistemul atențional este slab dezvoltat, folosirea efectelor pozitivității poate fi chiar imposibilă, pentru că abilitatea de control cognitiv este slabă (Isaacowitz et al., 2009). Modelul privii – în acest caz atenția către stimulii pozitivi şi aversiunea față de cei negativi - poate sta la baza unei dorințe de a regla emoțiile. Cu toate acestea, motivația de a atinge şi menține dispoziții pozitive prin procesarea selectivă a informațiilor nu este specifică doar teoriei selectivității socioemoționale. Isaacowitz (2006) propune faptul că privirea este o unealtă mai generală a motivației. De exemplu, în teoria existențială a controlului (engl. life-span theory of control – Heckhausen şi Schulz, 1995) se presupune faptul că motivația de bază a oamenilor este să mențină controlul asupra mediului în care se află. În contextul dezvoltării, aceasta presupune concentrarea resurselor pentru atingerea obiectivelor – când este posibil -, sau renunțarea – când obiectivele nu mai sunt realizabile (e.g. ca urmare a schimbărilor biologice). În teorie se mai afirmă că angajarea în obiectivele nerea163

Această strategie este folosită şi de frații sau surorile (neafectate) ale persoanelor cu autism. 164 O problema a găsirii unei legături concrete între atenția generală şi strategiile de reglare a dispoziției afective în timp real este faptul că atenția nu este un construct unitar. De exemplu, Posner (2008) a identificat trei rețele atenționale independente: alertă (engl. alerting), orientarea şi controlul executiv (sau de conflict) (Isaacowitz et al., 2009).

C06 _____ COMPORTAMENTUL OCULAR

lizabile produce nefericire, generând şi o diminuare de a exercita şi menține controlul în alte domenii. Isaacowitz asumă că aceste ramificații afective sunt secundare celor motivaționale şi comportamentale. În acest sens, Isaacowitz (2005) a găsit faptul că persoanele optimiste au tendința de a privi către imaginile negative, însă nu a interpretat aceste date doar în termeni afectivi. Influențele motivației asupra privirii sunt eficiente în special în menținerea stimulilor irelevanți pentru obiectivele personale departe de o procesare ulterioară: privirea este un comportament foarte selectiv, are loc devreme în procesare şi pare a răspunde la influențe motivaționale multiple – de la menținerea controlului mediului până la bunăstare (Isaacowitz, 2006). COORDONAREA PRIVIRII CU VORBIREA ȘI LUAREA CUVÂNTULUI Stabilirea contactului vizual reciproc este primul pas către deschiderea unei conversații, mai ales între persoanele necunoscute. Într-un dialog, vorbitorul tinde să evite privirea directă când începe să vorbească sau când se confruntă cu o sarcina cognitivă dificilă, pentru ca apoi să aibă contact vizual direct când termină de vorbit şi eventual cedează cuvântul. În general, oamenii recurg la contact vizual sporit când ascultă pe altcineva vorbind, acesta diminuându-se când vorbeşte propria persoană, în general existând un raport ascultare-vorbire de ½. Cei care cuvântează recurg la contact vizual periodic pentru a obține feedback şi pentru a estima şi ajusta impactul mesajului pe care îl transmit (Hargie și Dickson, 2005). În timp ce ascultă pe altcineva vorbind, oamenii recurg de obicei la răspunsuri adecvate contextului social denumite back-channel (Yngve, 1970). De obicei, modelul privirii în dialogul direct este asimetric; ascultătorii privesc mai mult timp către vorbitori, însă în momentele-cheie din cuvântare vorbitorii caută vizual un răspuns, moment în care privesc direct ascultătorul/ascultătoarea, urmând o scurtă secvență de contact vizual mutual denumit fereastră de privire (engl. gaze window; Bavelas et al., 2002). În cadrul acestei ferestre, convorbitorii îşi coordonează acțiunile, printre care şi luarea cuvântului (Jokien, 2010). Privirea partenerului de conversație, sau opusul, poate furniza indicatori indirecți ai dorinței vorbitorului de a continua interacțiunea. Acest lucru este valabil şi pentru rotirea capului, mişcare care poate acompania privirea. Evitarea contactului vizual, de multe ori neintenționată, apare când individul are o încărcătură cognitivă mare (Hargie și Dickson, 2005). Mediul cultural şi sexul sunt doi determinanți principali ai modelului specific privirii. Cel puțin în cultura occidentală, femeile privesc şi sunt privite cu o intensitate mai mare decât bărbații. De asemenea, femeile percep contactul vizual ca fiind mai puțin amenințător, în comparație cu bărbații (Hargie și Dickson, 2005). Conversațiile umane sunt de obicei fluente în ceea ce priveşte comportamentul de schimbare a rolurilor (ascultător-vorbitor) şi feedback. Numeroase studii au demonstrat sincronizarea precisă a enunțuri-

120

lor - vorbitorii sincronizează, sau îşi aliniază comportamentul pentru a furniza o comunicare robustă şi eficientă. Rolul privirii în comunicarea fluentă este confirmat de mult timp. Este cunoscut ca fiind un aspect relevant al interacțiunilor interumane (Jokien, 2010). Dacă partenerul de conversație nu vrea să fie cel care continuă conversația, direcția privirii se poate schimba şi indica faptul că atenția interlocutorilor este direcționată către altceva; sau, capul poate fi rotit către alt interlocutor astfel încât acesta este obligat să vorbească următorul. În dialogul cu doi interlocutori, aceasta funcționează astfel încât vorbitorul de obicei are contact vizual cu cealaltă persoană cu scopul de a obține feedback în ceea ce priveşte atenția (receptorului), iar receptorul are contact vizual cu vorbitorul pentru a furniza feedback în legătură cu atenția sau dorința de a lua cuvântul. Cu toate acestea, în dialogurile cu mai mulți covorbitori întoarcerea capului către vorbitor pare a fi o strategie mai bună în luarea cuvântului, deoarece mişcarea bruscă a capului este mai vizibilă şi atrage atenția mai bine decât un simplu contact vizual (doar dacă privirea nu capătă statutul de holbare). De obicei, apare privirea mutuală între interlocutori într-o manieră rapidă şi repetitivă pentru a verifica nivelul atenției conlocutorilor, însă dacă privirea este acompaniată de întoarcerea capului, acțiunea devine mai proeminentă şi este probabil să fie interpretată de vorbitor ca fiind o dorință de a lua cuvântul (ibidem). Pe lângă mişcarea capului, mişcarea brațelor funcționează într-o manieră similară în atragerea atenției, brațele şi mâinile fiind folosite în accentuare/subliniere (e.g. ilustratori). Cu toate acestea, repertoriul semnalelor variate care implică privirea sau membrele superioare este vag sau prea ambiguu pentru a transmite în mod clar dorința de luare a cuvântului. Este foarte posibil ca o conversație cu parteneri necunoscuți să aibă un stil mai formal decât cea cu persoane cunoscute, iar diferența este reflectată în mişcările corpului şi gesturile membrelor: sunt reduse, mai puțin obstructive şi intrusive decât cele folosite în contexte familiare (ibidem). Privirea funcționează ca un element important în indicarea nivelului de atenție al interlocutorilor, însă nu are un rol bine definit în feedback şi luarea cuvântului ca în dialogurile dintre doar două persoane. Există o ipoteză în care se afirma că motivul este spațiul comun mai mare în care interlocutorii se află: concentrarea atenției şi responsabilitatea asupra conversației a acestora este distribuită către toți membrii, prin urmare semnalarea intențiilor de comunicare trebuie făcută într-un mod mai vizibil. În acest scop, pot fi folosite membrele şi întoarcerea capului. Se presupune faptul că elementele nonverbale sunt semne indexale, nu simboluri exacte (exceptând emblemele), iar interpretarea acestora este legată de întregul context în care apar. Astfel, preferința pentru întoarcerea capului în detrimentul gesturilor membrelor ca semnale de luare a cuvântului poate fi relaționată de faptul că întoarcerea capului indică schimbarea privirii, spre deosebire de mişcările membrelor care în principal atrag atenția, însă nu conduc mereu la contact vizual mutual (ibidem).

C06 _____ COMPORTAMENTUL OCULAR

SISTEMUL DE MENTALIZARE Majoritatea speciilor de primate (inclusiv omul) trăiesc în structuri sociale formate din grupuri de până la 200 de indivizi, de obicei. Bunăstarea în acest mediu poate fi menținută printr-un anumit tip de inteligență socială: abilitatea de a observa şi interpreta corect acțiunile celorlalți membri ai grupului şi în special abilitatea de a le anticipa viitoarele acțiuni. Câțiva autori (e.g. Premack şi Woodruff, 1978; Humphrey, 1984) afirmă faptul că oamenii pot face aceste acțiuni datorită dezvoltării unor abilități de citire a comportamentului celorlalți în termenii stărilor mintale, cum ar fi cunoaşterea unor anumite informații, sau opinia. Baron-Cohen (1994, 1995) a propus existența unui sistem de citire a minţii (engl. mindreading) care funcționează pentru a face aceste atribuiri mintale ale celorlalți oameni. Când sistemul este dezvoltat în totalitate conține patru componente: 1. detectarea intenției (DI); 2. detectarea direcției privirii (DDP) - în principal, directă sau evitantă; 3. mecanismul atenției comune (engl. shared attention) (MAC); 4. mecanismul conştiinței de sine (MCS). Fiecare din aceste patru mecanisme este considerat un modul cognitiv care conține multe (deşi nu toate) din proprietățile modularității descrise de Fodor (1983). Conform lui Baron-Cohen, DI este un mecanism perceptual primitiv care interpretează stimulii de mişcare autopropulsatoare (e.g. pasăre în zbor) în termenii propriilor obiective. De exemplu, acest mecanism permite minții umane să deducă din observarea unei vrăbii care urmăreşte o insectă că pasărea vrea să o mănânce acea insectă. DPP este un mecanism care are trei funcții primare: detectează prezența ochilor (sau a stimulilor asemănători ochilor), calculează direcția privirii pe baza poziționării irisului în sclerotică şi în final atribuie starea mintală de a vedea indivizilor ai căror ochi sunt direcționați către sine sau către alt punct din mediu. Astfel, la vârsta de 9 luni, când DI şi DDP sunt considerate a fi complet funcționale, copiii pot deduce în mod primar comportamentul oamenilor din jur în termenii obiectivelor şi înțeleg că ceilalți oameni văd lucrurile către care au privirea direcționată. Totuşi, la această vârstă copiii încă nu pot înțelege că oamenii din jur privesc lucrurile sau persoanele pe care le vor sau asupra cărora vor acționa. Această capacitate este dată de mecanismul atenției comune, care se dezvoltă între vârsta de 9 şi 18 luni. Deşi MAC creează o legătură între DI şi DDP, funcția principală a acestui mecanism este de a identifica momentele în care sinele şi alți indivizi au atenția concentrată asupra aceluiaşi stimul vizual. MAC foloseşte informația din DDP – altă persoană priveşte, de exemplu, un tramvai – şi o compară cu starea perceptuală curentă a sinelui. Dacă cele două se potrivesc, atenția vizuală este comună. Când cele două persoane sunt conştiente de atenția celeilalte, atenția este participativă. Baron-Cohen a sugerat că această întâlnire a minţilor (una de tip primitiv) declanşează, între vârsta de 18 şi 48 de luni, dezvoltarea modulului final al sistemului de mentalizare. Mecanismul conştiinței de sine are două funcții principale: abilitatea de a deduce gama completă de stări mintale din comportamentul observabil (pretinderea, gândirea, cunoaşterea, imaginarea, părerea şi minciuna) şi abilitatea de a integra cunoaşterea 121

despre acea stare mintală dedusă într-o teorie folositoare pe care copilul sau adultul o pot folosi pentru a explica şi anticipa comportamentul viitor al unei persoanei observate (Langton et al., 2000). În teoria sa, Baron-Cohen acordă o atenție specială DDP-ului, în special legăturii acestuia cu MAC. Cercetătorul afirmă că abilitatea de a detecta globul ocular şi direcția privirii și de aici stările mintale ale persoanei observate are o importanță crucială în mentalizare. Deşi stările mintale pot fi deduse şi prin alte mijloace, Baro-Cohen consideră că ochii sunt cel mai bun şi direct indicator al mentalizării (Langton et al., 2000). Într-un studiu făcut de Macrae și colaboratorii săi (2002) s-a descoperit faptul că direcția privirii influențează atât viteza cu care unei persoane îi poate fi evaluat sexul, cât şi rata cu care materialul stereotipic asociat acelei evaluări este accesat din memoria semantică. În acest studiu, interpretarea sexului persoanelor a fost mai facilă atunci când fețele prezentate erau prezentate cu privirea directă. În concluzie, deşi informația referitoare la perceperea privirii şi a feței (sau cea referitoare la expresie) se pare că este procesată de regiuni diferite ale creierului, aceste tipuri de informații se pot influența reciproc. Evaluarea direcției privirii poate fi influențată de contextul feței ce conține regiunea oculară și invers direcția percepută a privirii afectează evaluarea aspectelor semantice ale feței, cum ar fi expresiile emoționale sau simpatia. Aceste influențe sunt mai departe modificate de către contextul social în care apar, de exemplu semnalarea privirii sau a expresiei faciale fie a apropierii, fie a depărtării. În mod similar, efectele perceperii feței asupra semnalării privirii (sau relația inversă) trebuie tratate în funcție de circumstanțele particulare în care se produc. Deşi schimbarea proprietăților semantice sau perceptuale ale stimulului facial se pare că nu afectează efectul pe termen scurt al semnalării privirii (engl. gaze cueing), aceste influente pot fi observate dacă se iau în considerare diferențele dintre oameni (Frischen et al., 2007). URMĂRIREA PRIVIRII Când un om vrea să afle le ce se gândeşte o altă persoană, de obicei inițiază contact vizual nu neapărat vizual. Prin această acțiune, observatorul nu află doar identitatea, ci face şi evaluări ale intențiilor şi stărilor interne. Este posibil ca sistemul neuronal să fi dezvoltat două subsisteme distincte pentru procesarea a două tipuri de informații cruciale referitoare la privire: privirea directă şi cea deictică (i.e. de indicare a direcției; engl. pointing) (Shepherd, 2010). Anumite comportamente sunt conştiente (e.g. oamenii se privesc mutual pentru a coordona luarea cuvântului), iar altele sunt inconştiente. Tendința de a rupe contactul vizual mutual în timpul unei conversații a fost studiată intens în psihologie. În timp ce gândesc, oamenii uneori întrerup privirea mutuală, iar pentru această exista trei teorii principale care încearcă să explice acest comportament (Minato et al., 2006): 1. teoria diminuării activării: deoarece excitarea este mai mare când oamenii au contact vizual mutual în timpul unei conversații, privirea poate fi evitată ca rezultat al dorinței persoanei de a diminua activarea şi de a se concentra asupra pro-

C06 _____ COMPORTAMENTUL OCULAR

2.

3.

blemei mintale (Argyle şi Cook, 1976); ipoteza activării corticale diferențiale: activarea creierului declanşată de gândire conduce indivizii să îşi mute privirea din câmpul vizual central (Pervic şi Murphy, 1997); teoria semnalului social: comportamentul privirii este un semnal social – oamenii rup contactul vizual pentru a îi informa pe ceilalți de propria activitate cognintivă. În această teorie, evitarea privirii este influențată de interlocutor (McCarthy et al., 2001; McCarthy şi Muir, 2003; Minato et al., 2006).

Deaner și colaboratorii (2007) au demonstrat că familiaritatea accentuează atenția comună a femeilor. Autorii presupun că elementele/cognițiile sociale pot intra în circuitele neurale ale atenției comune. Totodată, această diferență de sex este în concordanță cu faptul că femeile au o sensibilitate socială sporită, mai mare decât a bărbaților (pentru o sinteză vezi Geary, 1998). Atenția este considerată a avea două ramuri: voluntară sau reflexivă. Orientarea reflexivă (exogenă, automat, bottom-up, direcționată de stimul) este declanşată de schimbările bruşte din mediu, atenția fiind implementată cu declanşare şi aclanşare rapide. În contrast, atenția voluntară (endogenă, conştientă, top-down, sau direcționată de obiective) este declanşată de indicatorii distanți, complecşi, sau simbolici care ajută la realizarea unor predicții relevante pentru obiectivele personale, iar implementarea atenției rezultate este înceată. În cazul privirii, există dovezi în susținerea existenței unui modul reflexiv, capsulat informațional de medierea urmăririi privirii altor oameni (Langton şi Bruce, 1999; Friesen şi Kingstone, 1998; Driver et al., 1999). Este posibil ca acest reflex să apară devreme în dezvoltare, având un rol în ghidarea învățării sociale: reflexul de urmărire a privirii este prezent atât în adulți, cât şi în copiii, însă răspunsul privirii variază în funcție de context. Mai mult, există dovezi ale faptului că şi urmărirea privirii efectuată de alte primate este mediată de un modul neural reflexiv specializat (Shepherd, 2010). Controlul privirii reflectă capacitatea de a diferenția sinele de alți indivizi la nivelul atenției, din moment ce anumite categorii (e.g. schizofrenicii) au dificultăți în a face diferența între sine şi alții. Urmărirea privirii în mod flexibil este un indicator al abilităților socio-cognitive superioare - capacitatea sporită (a copiilor sau adulților) de a presupune stările mintale ale altora. Controlul slab al privirii (atât al copiilor, cât şi al adulților) este asociat cu o capacitate scăzută de diferențiere sine-persoane apropiate. De exemplu, adulții tineri care provin din sistemele familiale de tip plasă165 (engl. enmeshed) au un control slab al privirii din cauza spațiului privat limitat şi a autonomiei afective slabe (Petrican, 2011). Există disfuncții legate de vârstă atât ale urmăririi privirii, cât şi ale capacității conştiinței de sine, legate de degradarea regiunilor frontale şi temporale ale creierului. Abilitățile socio-cognitive superioare (e.g. autoconştiința) facilitează un control mai bun asupra 165

Acest sistem familial este caracterizat de lipsa intimității – nu există limite între membrii familiei –, acțiuni comune, comunicare indirectă şi autonomie scăzută.

122

procesării perceptuale a indicatorilor sociali schematici, dar şi realişti, atât pentru adulți, cât şi pentru copiii, conducând la comportamente sociale mai degrabă flexibile decât rigide. Mai mult, conştiința de sine are un efect unic asupra controlului privirii printr-o rețea cognitivă socială specializată care cuprinde mecanisme perceptuale pentru procesarea feței şi a privirii (Petrican, 2011). Se consideră faptul că soluția problemei alocării privirii este atragerea atenției de către stimulii importanți aflați în câmpul vizual, cum ar fi culoarea, intensitatea, contrastul, sau muchia/marginea obiectelor (Henderson, 2003; Itti şi Kock, 2000). Mai mult, stimulii cu declanşare sau mişcare bruscă de obicei atrag atenția, prin interferența cu obiectivul sau obiectivele curente (Theeuwes şi Godijin, 2001; Lin, Franconeri şi Simons, 2003; Franconeri şi Enns, 2008; Jovancevic-Misic şi Hayhoe, 2009). Este foarte posibil ca direcția privirii să implice şi alte regiuni ale creierului decât cele implicate în recunoaşterea facială (STS, şanțul intraparietal și girusul occipitemporal lateral). Totuşi, Hadjikhani și colaboratorii (2010) au găsit faptul că, în cazul expresiilor faciale ale fricii combinate cu privirea evitată, sunt implicate aceste zone ale creierului. Modularea de către observarea privirii altor oameni implică activitate în zonele procesării faciale (girusul fusiform, girusul occipital inferior), după cum reiese din cercetările făcute cu fețele neutre şi privirea evitată. URMARIREA PRIVIRII VS. PERCEPEREA PRIVIRII Două seturi de rezultate sugerează faptul că urmărirea şi perceperea privirii pot implica mecanisme disociabile: (1) precizia cu care privirea este decodificată şi (2) modul în care răspunsul privirii conține indicatori deictici care se află în conflict. Este posibil ca urmărirea privirii (cea făcută de copiii) să poată avea loc în absența unei percepții exacte a privirii (e.g. prin contagiune motoare). Pe lângă aceasta, ochiul uman constrânge atenția vizuală, în timp ce orientarea capului şi a corpului impun constrângeri mai mici asupra atenției şi planificării acțiunii: ochii pot contribui la anticipări mai bune asupra localizării spațiale a zonelor de interes din mediu. În mod similar, când oamenii îşi direcționează atenția, ochii sunt mişcați înaintea capului datorită inerției, prin urmare sunt folosiți mai bine în anticiparea legată de temporalitatea stimulilor vizuali. Conflictele posturale extreme pot ascuți această anticipare temporală, declanşând direcționarea bruscă a privirii. În general, oamenii urmăresc privirea mai des decât orientarea capului, iar orientarea propriei priviri după observarea rotirii capului altcuiva este mai mare atunci când capul persoanei observate se află într-o poziție diferită de cea a restului corpului decât atunci când se afla într-o poziție relaxată, neutră. Cu toate acestea, evaluările perceptuale ale privirii sunt dificile şi confuze atunci când direcția capului se află în conflict cu cea a privirii sau a gesturilor deictice (ale mâinilor, de exemplu; Shepherd, 2010). Conform lui Baron-Cohen (1995), sensibilitatea la privire se bazează pe un model cognitiv particular: detectorul direcției privirii (engl. eye direction detector). Acest modul include trei funcții principale (Franck et al., 2002):

C06 _____ COMPORTAMENTUL OCULAR

1. 2.

3.

este implicat în detectarea globului ocular; este folosit în stabilirea direcției privirii şi, mai ales, în calcularea exactă a direcție privirii: către sine, către alți indivizi, sau către alte obiecte din mediu; este implicat în interpretarea privirii ca văz: intervine în evaluarea intențiilor celorlalți oameni când sunt observați/observate că se uită către cineva sau ceva. Aici trebuie luat în considerare faptul că expectanța poate influența percepția (Franck et al., 1998; Franck et al., 2002).

Sentimentul anormal de a fi privit(ă) intens, de obicei în iluziile de persecutare (engl. persecutory delusions), nu apare din cauza unui nivel scăzut al analizei direcției privirii, ci din cauza unei deteriorări care implică analiza intențională a privirii celorlalți. Copiii pot identifica stările mintale ale altor oameni doar pe baza direcției privirii acestora (Baron-Cohen şi Corss, 1992). În pacienții cu schizofrenie, Kington et al. (2000) au găsit o abilitate redusă de recunoaştere a stărilor mintale complexe doar din comportamentul ocular. Autorii au interpretat aceste rezultate în termenii unei conştiințe de sine insuficiente (Franck et al., 2002). Mai mult, se pare că schizofrenia este asociată cu disfuncții ale mișcărilor oculare de explorare, date de pierderi ale substanței cenușii (engl. gray matter) din circuitul neural al sistemului de procesare vizuală (Qiu et al., 2011). Carrick și colaboratorii (2007), într-un studiu legat de privirea socială, au găsit faptul că activitatea neurală care apare după prezentarea unui stimul166 (peste 300 ms de la observarea stimulului) poate semnala prezența unor procese asociate cu extragerea sau căutarea informațiilor sociale; activitatea neurală care se desfăşoară mai devreme de 300 ms poate fi un indicator al procesării schimbărilor de privire observate în alți oameni, în mod independent de contextul social. Studiile pe oameni ale latenței evenimentelor167 (LE; engl. event-related potential) au relevat o negativitate temporală ulterioară valorii (aproximative) de 170 ms (N170 - procesarea neurală în jurul valorii de 170 ms de la prezentarea stimulului), care apare ca urmare a imaginilor statice cu fețe sau ochi. N170-uri mai ample şi mai timpurii au loc la prezentarea fețelor (sau a ochilor izolați) în care privirea este evitată, în comparație cu privirea directă. LE-urile târzii sunt modulate de asemenea şi de schimbarea privirii. Când persoanele observatoare atribuie ochilor izolați denumiri verbale pentru starea afectivă sau pentru sex, o LE târzie (270-400 ms) este mai negativă pentru evaluarea stării afective/mintale decât pentru evaluarea sexului. Aceste date sugerează faptul că activitatea neurală a evaluării atenției sociale şi a stărilor afective sau mintale este declanşată în mod fiabil. Mai mult, N170, care este neafectată de contextul social, poate reprezenta o corelată neurală a detectării direcției privirii, unul din modulele mentalizării propuse de Baron-Cohen (1994, 1995). LE-uri târzii sensibile la contextul în care schimbarea privirii apare pot reflecta o evaluare a contextului social în care observarea 166

Stimulul prezentat constă într-un monitor pe care au fost afişate simultan mai multe fețe umane. 167 O latență (sau potențial) a evenimentelor este orice răspuns măsurat al creierului care este rezultatul direct al unui gând sau percepții.

123

privirii are loc (Carrick et al., 2007). DETECTAREA DIRECȚIEI ATENȚIEI Perrett și colaboratorii săi (1992, 1994) au propus existența unui mecanism de detectare a priviri care face parte dintr-un sistem mai complex de calculare a direcției atenției sociale. Studiile au indicat că celule individuale din şanțul temporal superior (STS) al lobului temporal al macacilor sunt sensibile la gruparea ochilor, capului şi a poziției corpului. De exemplu, aceste celule care sunt active când macacul observă o pereche de ochi privind în jos răspund puternic şi la înclinarea capului în jos. Detectarea direcției atenției (DDA) combină informațiile primite de la alte sisteme de detecție care analizează ochii, capul şi postura. DDA este organizată astfel încât informația primită de la observarea comportamentului ocular să fie mai importantă decât cea a restului corpului (cap, postură), lucru realizat printr-o rețea de conexiuni inhibitorii. Informația oculară poate inhiba direct codarea unei rotații a capului (sau a posturii) inadecvată, însă nu şi viceversa. Dacă ochii sunt vizibili şi privirea este direcționată în jos, însă capul este înclinat în sus, conexiunile inhibitorii asigură faptul ca inputul către celulele STS să se rezume la informația privirii observate, prin urmare direcția atenției va fi codificată ca fiind în jos. Atenția socială poate fi construită şi sub condiții diferite de vizualizare. De exemplu, dacă fața este văzută de la distanță, sau dacă regiunea oculară este umbrită, sistemul semnalează direcția atenției observate din orientarea capului sau a corpului (Langton et al., 2000). Cu toate acestea, este posibil ca informația rotației capului sau a posturii corpului să nu fie total inhibată, ci doar atenuată, pentru a putea contribui la calcularea direcției atenției chiar şi în cazurile în care unghiul de rotație al capului se afla în conflict cu direcția privirii (Langton, 2000). PRIVIREA ŞI ATAŞAMENTUL SOCIAL Capacitatea de a dezvolta ataşamente sociale este fundamentală sănătății indivizilor şi grupurilor. Disfuncțiile în procesarea informației sociale şi ale reglării ataşamentelor strânse sunt asociate cu aproape orice formă de psihopatologie umană. Cercetarea pe animale a identificat rolul oxitocinei în amplificarea recunoaşterii sociale şi a comportamentelor de apropiere, diminuând evitarea socială şi agresivitatea. Este posibil ca acest hormon să aibă un rol în sporirea şi tratamentul relațiilor sociale (legătura părinte-copil; suferința unui cuplu) şi în ameliorarea disfuncțiilor caracterizate de deficite sociale (autism, schizofrenie; Guastella et al., 2008). Abilitatea cognitivă vizuală, în special privirea, este o manifestare fundamentală a ataşamentului social dintre mamă şi copil. Pentru copiii, comportamentele de ataşament cum ar fi plânsul, zâmbitul şi privirea atrag atenția părinților către copil. Este posibil ca privirea pe care copiii o transmit părinților să fie un comportament de ataşament semiautomat care este interpretat de către aceştia ca având un scop precis, motivând apropierea. Pe de altă parte, câinii recurg la comportamente care conduc la apropierea de om, chiar şi în cazul pedepselor, iar acest fapt este asemănător cu relația pui-mama a multor specii (e.g. şobolani sau maimuțe). Suferința dată de separare a puilor

C06 _____ COMPORTAMENTUL OCULAR

de câine este redusă substanțial când sunt oameni prezenți (nu neapărat în momentul exact al separării de mamă) (Nagasawa et al., 2009). Câinii domestici au atras atenția cercetătorilor pentru că ataşamentul format între câine şi proprietari afectează sănătatea acestora din urmă. Rezultatele experimentelor cu animale, inclusiv cele pe primate, arătă că sub condiții de stres prezența unui animal de companie pentru care există ataşament are efecte atenuante (asupra stresului). Cu toate acestea, modificările în funcționarea sistemului neuroendocrin uman din interacțiunile dintre om şi câine rămân destul de neclare. Într-un experiment recent, s-a descoperit faptul că în interacțiunile cu câinii, în special în cele inițiate de privirea animalului, pot amplifica nivelul oxitocinei din urina proprietarilor, ca rezultat al comportamentului de ataşament168 (Nagasawa et al., 2009). VARIABILITATEA PUPILELOR Dimensiunea pupilei poate fi un indicator afectiv de comunicare. De exemplu, femeile cu pupila mărită sunt evaluate pozitiv de către bărbați (Hess şi Petrovich, 1987). De asemenea, dimensiunea pupilei interacționează cu sexul persoanei observate: perceperea unor stimuli faciali ai sexului opus cu pupila dilatată poate declanşa o contagiune pupilară (Simms, 1967; Partala şi Surakka, 2003). Dimensiunea percepută a pupilei este un agent vizibil şi selectiv în interacțiunea socială, influențând magnitudinea tristeții observate. De asemenea, în acest context al observării tristeții, se pare că apare mimica pupilară și procesarea involuntară şi incidentală de tip empatic, bazată, după cum asumă autorii, pe neuronii de oglindire (Harrison et al., 2006). Hess şi Petrovich (1978) au găsit că expresiile faciale pozitive, în comparație cu expresiile faciale specifice enervării, sunt asociate cu o dimensiune mai mare a pupilei. De asemenea, se pare că există factori culturali care pot influența sensibilitatea la indicatorii dimensiunii pupilei (Tarrahian şi Hicks, 1979). Totodată, persoanele cu schizofrenie au o dilatare mai mică a pupilei, posibil din cauza faptului că au dificultăți în alocarea resurselor atenționale către stimulii relevanți, fapt care se reflecta într-un deficit al dilatării pupilei în procesarea cognitivă complexă (Andreassi, 2006). Totodată, deoarece dimensiunea pupilei este reglată de SNV, iar acesta din urmă răspunde diferit la stimulii emoționali auditivi (negativi sau pozitivi) față de cei neutri auditivi. CLIPIREA De obicei, persoanele care clipesc des sunt evaluate negativ de către ceilalți. Totodată, persoanele care clipesc foarte rar sunt evaluate în acelaşi mod, însă mai puțin negativ decât cele care clipesc foarte des. 168

În oameni, administrarea intranazală a oxitocinei are ca rezultat calmarea tendințelor depresive şi a anxietății (Nagasawa et al., 2009). Același tip de administrare sporește încrederea, abilitatea de identificare a altor oameni din observarea regiunii oculare, beneficiile suportului social și totodată reduce răspunsul emoțional la stimulii sociali amenințători (Guastella et al., 2008). De asemenea, oxitocina amplifică privitul către regiunea oculara a fețelor umane, amplificând percepția facială şi comunicarea interpersonală (Guastella et al., 2008).

124

Cercetătorii cred că există două motive fundamentale şi individuale pentru care persoanele cu o rată mare a clipirii sunt evaluate negativ (Yasuko şi Yo, 2001): 1. existența unei relații inverse între frecvența clipirii şi privire, deoarece clipirea întrerupe văzul, iar clipirea des amplifică această întrerupere; 2. clipirea în sine poate genera impresii negative pentru că această mişcare de închideredeschidere a pleoapelor reflectă stările şi trăsăturile psihologice ale persoanei. Cum caracteristicile ratei clipirii dese sunt negative (anxietate, nervozitate, tensiune), pot influența perceperea interpersonală.

C06 _____ COMPORTAMENTUL OCULAR

S32 | DIFERENȚE INTERINDIVIDUALE Diferențele interindividuale în ceea ce priveşte sensibilitatea la privirea altor persoane este detectabilă în cazul copiilor chiar în jurul de vârstei de 12 luni. În comparație cu fetele, băieții au mai puțin contact vizual şi îşi orientează atenția către fețele umane întro măsură mai mică. Datorită identificării unei relații pătratice importante între nivelul de testosteron parental şi cantitatea de contact vizual făcută s-a sugerat existența unei componente biologice puternice a dezvoltării comportamentului privirii. Mai mult, un studiu recent arăta faptul că fetițele cu vârsta de aproximativ 12 luni au abilități sporite de atenție comună, în comparație cu băieții (Olafsen et al., 2006; Frischen et al., 2007). EVITAREA PRIVIRII, SAU PRIVIREA AVERSIVĂ Sintetizând, diferențele interindividuale ale evitării privirii, chiar şi în copilăria timpurie, sunt asociate cu anumite trăsături de personalitate şi riscuri. Persoanele care evită privirea au tendința să fie mai timide şi anxioase social, mai introvertite, au şanse reduse să devină lideri, au un risc crescut pentru autism şi schizofrenie, dar şi pentru alte dificultăți în dezvoltare, în special relațiile sociale cu părinții şi alte persoane importante, dar nu numai (Larsen şi Shackelford, 1996). Cercetarea asupra diferențelor interindividuale asupra evitării privirii se împarte în două categorii. Prima este reprezentată de legăturile evitării privirii cu personalitatea şi psihopatologia, iar a doua de evaluările sociale efectuate de ceilalți oameni către persoanele care evită privirea (directă) în timpul interacțiunilor sociale. Evitarea privirii este asociată cu anumite trăsături de personalitate (timiditate, anxietate socială, risc de schizofrenie) şi cu evaluări sociale negative (persoanele care evită privirea sunt evaluate că fiind de neîncredere şi înşelătoare). Pe lângă aceasta, există diferențe între sexe. Bărbații care evită privirea recurg des la inhibare emoțională, sunt mai anxioşi, având de asemenea legătură cu simptome fizice şi psihosomatice variate şi fiind mai depresivi169. Femeile care evită privirea au scor mare al isteriei, psihopatiei, sau feminității tradițională170, dar spre deosebire de bărbați, apar mai puține simptome fizice. Pe de altă parte, femeile care evită privirea sunt evaluate negativ171 (dezagreabile, neatractive, non-conştiincioase, sau chiar ca având inteligență scăzută). Evaluările bărbaților care evita privirea sunt mai puțin concludente în cercetările efectuate (Larsen şi Shackelford, 1996).

169

Acest cluster de trăsături este similar personalității supracontrolate (Gudjonsson et al., 1991), în care indivizii îşi controlează şi interiorizează emoțiile, recurgând mai rar la exteriorizarea acestora sub forma comportamentelor care eliberează tensiunea (e.g. cearta sau consumul excesiv de alcool). 170 Ideologia sexelor se referă la interiorizarea normelor culturale în ceea ce priveşte rolul celor două sexe. Feminitatea tradițională este asociată cu preocuparea pentru familie, puritatea, emotivitatea, rolurile feminine stereotipice şi dependența/subordonarea/deferența (Levant et al., 2007). 171 În culturile vestice.

125

Cele mai frecvent studiate variabile ale personalității corelate cu evitarea privirii sunt timiditatea şi anxietatea socială. De exemplu, Iizuka (1994) a găsit faptul că timiditatea este un indicator de anticipare a evitării privirii în timpul unui interviu stresant. Anxietatea socială este legată de durata scurtă a contactului direct (privire şi rotația capului/feței) (ibidem). Mai mult, efectele anxietății sociale asupra privirii sociale reduse sunt amplificate când persoana care evită ştie sau crede că cealaltă persoană va fi sau este în dezacord (Farabee et al., 1993). Un studiu asupra extraversiei a arătat faptul că această supratrăsătură este asociată cu durata mai mare a privirii directe (în rolul de ascultător/ascultătoare) decât introversia (Iizuka, 1992). Totodată, studiile asupra liderilor emergenți au relevat faptul că aceştia au un model prelungit al privirii (Kalma, 1992). Diferențele interindividuale care iau în considerare dominanța, competitivitatea şi extraversia sunt asociate cu menținerea unei posturi faciale directe şi contact vizual în timpul interacțiunilor sociale, în timp ce timiditatea şi anxietatea socială sunt relaționate evitării contactului vizual direct (Larsen şi Shackelford, 1996). Anxietatea socială este caracterizată de o frică extinsă de evaluarea pe care o fac alți oameni asupra sinelui, iar persoanele foarte anxioase social recurg la comportamente de securitate/protecție (e.g. evitarea socială; Clark şi Wells, 1995). Privirea directă este un semnal clar al atenției celorlalți şi prin urmare un potențial start al unei interacțiuni sociale. Prin urmare, privirea directă este un stimul de amenințare pentru persoanele anxioase social, care declanşează comportamente de protecție. Există dovezi empirice care arătă faptul că indicatorii amenințării, cum ar fi fețele emoționale acompaniate de privire directă, declanşează tendințe de evitare în persoanele anxioase social172. Privirea directă, în comparație cu evitarea privirii, induce o procesare vizuală amplificată a informației faciale. Activarea nu are loc doar în zonele vizuale din creier, ci şi în amigdală (Roelofs et al., 2010).

172

În mai multe studii, persoanele anxioase social nu au evitat numai expresiile faciale ale enervării, ci şi pe cele ale bucuriei. Acest fapt este cauzat de mesajul pe care cele două expresii faciale îl transmit: apropierea socială şi direcționarea către observatori. Pe de altă parte, expresiile faciale specifice tristeții sau ale fricii – emoții negative, de evitare – nu declanşează evitare în persoanele anxioase social. În cazul în care se observă fețe exprimând furie, însă care evită privirea, persoanele anxioase social interpretează acest indicator ca nefiind direcționat către sine, deci nevoia de retragere este diminuată în acest caz (sinteză: Roelofs et al., 2010). De asemenea, direcția privirii influențează intensitatea percepută a expresiilor faciale emoționale (Adams şi Kleck, 2003). Pe de altă parte, studiile arăta că pacienții cu disfuncții de anxietate socială au răspunsuri neuronale similare la observarea expresiilor faciale specifice enervării şi bucuriei. Cele din urmă sunt mai puțin influențate de direcția privirii din cel puțin două motive. În primul rând, expresiile faciale pozitive combinate cu evitarea privirii pot fi interpretate ca o respingere, pentru că persoana a cărei expresie facială (şi privire) este observată a găsit altceva în mediu care este mai interesant decât sinele (i.e. persoana anxioasă). Pe de altă parte, expresia facială pozitivă şi evitarea privirii poate fi percepută ca amenințătoare din cauza dispoziției pozitive (asociată cu o gamă largă a atenției către mediu; ex. Rowe et al., 2006) care este riscantă pentru că persoana anxioasă poate intra în centrul atenției persoanei observate, nervoasă (Roelofs et al., 2010).

C06 _____ COMPORTAMENTUL OCULAR

Evitarea privirii este mai des prezentă în cazul femeilor (Larsen şi Shackelford, 1996). Această diferența de gen în rotirea facială poate fi dată, după unii cercetători, de sumisivitate sau dorința de a intra în graţiile cuiva, însă nu este cert (Goffman, 1976; Ragan, 1982). În contrast cu alte studii, evitarea privirii de către femei este asociată cu independența şi revendicarea feminină, însă amestecate cu psihopatia. Alți cercetători au sugerat faptul că rotirea capului femeilor este un semnal nonverbal al disponibilității sexuale (Simpson et al., 1993). Aceştia afirmă faptul că rotirea capului poate fi gest de flirt ce comunică interesul sexual, însă şi această ipoteză este incertă, pentru că femeile care evita privirea sunt evaluate negativ de către ceilalți oameni (Larsen şi Shackelford, 1996). Hamel (2005) nu a găsit nicio corelare între comportamentul privirii şi modelul celor cinci factori de personalitate (engl. NEO Five Factor Inventory; Costa şi McCrae, 1992). Tot în acest studiu s-a găsit o legătură inversă între autoapreciere şi numărul de întreruperi ale contactului vizual în timpul conversațiilor: cu cât scorul autoaprecierii a fost mai mare (folosind chestionarul lui Rosenberg, 1986), cu atât contactul vizual a fost mai puternic (mai puține întreruperi în fluxul privirii). De obicei, oamenii evaluează sinele mai pozitiv decât pe alte persoane (cel puțin pe baza unor dimensiuni ale identității; Alicke et al., 1995; Dunning et al., 1989; Pahl şi Eiser, 2005), o tendința care este denumită bias al autopozitivismului (Pahl şi Eiser, 2005). Când acest bias autoreferențial este prezent, există şanse ca expresiile faciale pozitive observate să fie evaluate ca privind/observând sinele, în comparație cu expresiile faciale ale enervării, fricii, sau cele neutre. Această interpretare a expresiilor pozitive poate fi benefică autoaprecierii şi poate promova optimismul, în timp ce interpretarea ostilității ca fiind direcționată către sine poate diminua autoaprecierea şi optimismul. Interpretarea direcționării expresiilor pozitive este o marcă a egocentricității şi totodată reprezintă faptul ca persoana observatoare nu doreşte să rateze întăritorii sau recompensele sociale. În schimb, interpretarea emoțiilor negative ca fiind nedirecționate către sine reprezintă nevoia de a proteja sinele de dezaprobare şi poate spori abilitatea de detectare a surselor pericolului (Lobmaier et al., 2008). În sfârșit, bărbații interpretează direcționarea privirii către sine mai des decât o fac femeile, iar Bayliss și colaboratorii (2005) au găsit faptul că femeile au o sensibilitate mai mare asupra direcției privirii decât bărbații. Cu toate acestea, nu există diferențe de gen în ceea ce priveşte biasul autopozitiv al expresiilor faciale şi privirii (Lobmaier et al., 2008). NEUROBIOLOGIA COMPORTAMENTULUI OCULAR ȘI PATOLOGIA În ceea ce priveşte psihopatologia, se pare că autismului îi este specifică evitarea privirii, dar şi alte deficite ale comunicării nonverbale, în special în cazul copiilor. De asemenea, copiii pre-schizofrenici evită privirea şi rotesc capul (evitare) mai mult decât copiii normali (Walker şi Lewine, 1990; Dequardo şi Tandon, 1994). Copiii care efectuează des întoarcerea capului (evitare) în interacțiunea cu părinții în 126

prima lună de viața pot avea probleme legate de relațiile sociale doi ani mai târziu (Keller şi Zach, 1993; Larsen şi Shackelford, 1996). Evitarea privirii poate fi o componentă centrală a psihopatologiei fobiei sociale, iar emoțiile persoanelor care interacționează cu fobicii par a modela evitarea privirii. Într-adevăr, persoanele cu fobie socială evită des privirea directă, iar comportamentul de depărtarea socială (sau evitarea proximității) este şi acesta des întâlnit, indiferent de emoțiile sau sexul oamenilor cu care se interacționează. Totodată, s-a identificat o legătură directă între severitatea fobiei şi gradul de evitare a privirii (Moukheibera et al., 2010). Indicatorii privirii sunt omniprezenți în dezvoltarea socială tipică a omului, iar eşecul de a răspunde la aceşti indicatori este asociat cu dezvoltarea lingvistică şi socială patologică. În timp ce persoanele nevăzătoare congenital îşi dezvoltă limbajul şi conştiința de sine, inclusiv rețelele neuronale de oglindire şi mentalizare, acestea au probleme de întârziere a limbajului şi a comportamentelor sociale. Pentru persoanele nevăzătoare, absența capacității de urmărire a privirii elimină acest indicator important al dezvoltării şi poate contribui la agravarea disfuncțiilor percepției sociale, motivației, sau a atenției. Schimbările orientării viziosociale sunt asociate cu anumite tulburări mintale, cum ar fi anxietatea socială, schizofrenia, sau autismul. Indivizii cu autism nu au abilitatea şi nu simt nevoia să împărtăşească momentele de fericire, interesele, sau reuşitele cu alți oameni; în timp ce originea autismului rămâne o controversă, există un consens în ceea ce priveşte insuficiența sau lipsa atenției comune ca fiind un indicator sigur al apariției autismului în copilăria timpurie (Shepherd, 2010). S-a sugerat faptul că deficitele sociale ale autismului pot fi o extremă a variației testosteronului. În medie, femeile răspund mai puternic decât bărbații la indicatorii sociali, iar testosteronul fetal are un impact negativ atât asupra atenției sociale, cât şi asupra relațiilor sociale dintre copiii. Ca și în cazul oamenilor, femelele de macac urmăresc privirea mai des decât masculii. Mai mult, dominanța socială, legată de testosteron, se pare că suprimă urmărirea privirii efectuată de macaci. Factorii biologici, în special hormonii legați de sex, pot avea un rol important în neurobiologia urmăririi privirii. Stimulii biologici relevanți sunt procesați atât de un sistem subcortical rapid şi primar, prezent în majoritatea vertebratelor, cât şi de o rețea corticală mai înceată şi nuanțată care în primate este destul de variabilă. Sensibilitatea privirii are legătură cu mândouă aceste sisteme neurale, deşi reprezentările privirii deictice sunt procesate mai mult în cortex (şanțul temporal superior şi zona dorsală şi ventrală frontoparietala, rețele responsabile cu atenția). Încă nu se ştie dacă (1) neuronii amigdalei pot face diferența între direcțiile privirii de evitare, (2) răspunsul de urmărire a privirii poate fi suprimat prin inactivarea reversibilă a amigdalei, zona parietală laterală, câmpul vizual frontal (engl. frontal eye field), sau şanțul temporal superior sau inferior și (3) modul în care regiunile anterioară şi posterioară ale STS contribuie la comportamentul social (Shepherd, 2010).

C06 _____ COMPORTAMENTUL OCULAR

Relația dintre îmbătrânire şi motilitatea oculară nu a fost îndeajuns studiată, însă se poate face o sinteză a schimbărilor asociate cu cele şase sisteme oculare (Pelak, 2010): TABELUL 6.3. SISTEMELE OCULARE (Pelak, 2010) o refixarea frecvenței în timpul sacadelor – abilitate scăzută de suprimare a sacasacade delor-reflex; o amplificarea latenței173 sacadelor; o progres diminuat al urmăririi privirii, cu urmărire mişcări oculare frecvente de a prinde din urmă ținta vizuală; o latență mărită; vergență o viteză scăzută; o intruziuni sacadice (sacade-reflex); fixare o convulsii cu undă pătrată frecvente; RVO şi o apar schimbări complexe ale răspunsului optokinezică ocular pentru amândouă sistemele.

Pe de altă parte, o legătură între comportamentul clipirii și personalitate a fost găsită de Colzato et al. (2009): psihozismul. Lester (1989), ținând cont de psihozism, a sugerat faptul că variabilitatea interindividuală în funcționarea dopaminei are o bază neurochimică. Nivelul psihozismului poate fi indicat de rata clipirii spontane: un scor ridicat al acestei trăsături este însoțit de o frecvență mare a clipirii spontane, demonstrând un rol central al dopaminei în psihozism. Cercetătorii au afirmat că există posibilitatea ca diferențele interindividuale ale activității dopaminice să reprezinte un continuum cu doi poli opuşi: schizofrenia şi psihozismul redus, scăzut (Colzato et al., 2009). Cu toate acestea, Barbato et al. (2011) au găsit o relație între dopamină, rata amplă a clipirii spontane şi nevrozism, fără a găsi însă şi o relație cu psihozismul sau extraversia. În ceea ce priveşte clipirea în rafale şi închiderea asociată a pleoapelor, aceştia sunt doi indicatori caracteristici ai ticurilor motoare şi blefarospasumului. La apariție, blefarospasumul poate fi însoțit doar de o rată mare a clipirii. Contracțiile spasmodice ale pleoapelor apar, de obicei, când boala progresează, însă un diagnostic clinic al blefarospasmului poate fi făcut doar pe baza mişcărilor spasmodice observate. Pe de altă parte, în rudele pacienților cu blefarospasm pot să apară ticuri motoare simple care pot fi însoțite de clipire sau de o rată mare a clipirii. O rată mare a clipirii poate să apară şi în sindromul Tourette, însoțit de trăsături distonice. În toate aceste cazuri, închiderile involuntare ale pleoapelor nu reprezintă clipire naturală, ci mişcări involuntare anormale (Bentivoglio et al., 1997). De asemenea, o altă trăsătură este asociată cu biasul atențional: ideația magică (IM), cu bias către partea stânga a câmpului vizual (însă doar în condiții de reactualizare) (Taylor et al., 2002). Cercetătoarea consideră că acest bias este dat de dominanța emisferei drepte specifică IM, emisferă care ar putea avea un rol important în stabilirea asocierilor mintale depărtate (engl. remote assiciations) şi în direcționarea atenției vizuale către stânga. Acest avantaj de procesare superioară a emisferei drepte (vs. stângi) rezultă într-o atenție sporită către partea opusă, adică în stânga (Posner et al., 1988).

173

LATENȚĂ – starea de inactivitate dintre stimulare și răspuns.

127

CREATIVITATEA Cercetările de până acum au examinat relația dintre comportamentul ocular şi gândirea din două zone diferite: direcția privirii şi diferențele interindividuale. De exemplu, în două studii (Bakan, 1971; Gur, 1975), s-a arătat că oamenii îşi mişcă privirea în partea stânga atunci când rezolva probleme spațiale şi în dreapta când procesează probleme verbale. În cercetarea oculară, participanții testelor sunt denumiți generic stângăci sau dreptaci, în funcție de direcția dominantă a privirii. Referitor la cele două teste, ulterior s-a arătat faptul că de fapt oamenii pot privi fie în stânga, fie în dreapta, indiferent de tipul întrebării, însă există diferențe interindividuale. De exemplu, se pare că stângăcii sunt mai creativi, emoţionali, analogici, pasivi, subiectivi, expresivi nonverbal, au capacitatea de a gândi spațial, cu un temperament relaxat şi depresiv. Pe de altă parte, persoanele dreptace sunt expresive verbal, raționale, obiective, analitice şi au temperament euforic (McCarthy, 2000). În ultimele două decenii, cercetarea proceselor neurofiziologice ale creativității a furnizat rezultate contradictorii, deşi în mare parte în concordanță cu cele două teste descrise. Deşi cele mai multe date sugerează o gândire creativă asociată cu activarea mai puternică a emisferei cerebrale drepte, există studii care reportează opusul. În acest sens, Mihov și colaboratorii (2010) au alcătuit o sinteză metaanalitică a gândirii creative în relație cu cele două emisfere ale creierului. Rezultatele sugerează o dominanță relativă a emisferei drepte în gândirea creativă: stilul de gândire global174, cel dependent de context175 și procesele figurale176 sunt în mare parte rezultatul dominanței emisferei cerebrale drepte. Gândirea divergentă este asociată cu o rată medie a clipirii spontane, iar gândirea convergentă cu o rată scăzută a clipirii spontane. Flexibilitatea şi gândirea convergentă, ținând cont de rata clipirii ca fiind un diagnostic al funcționării dopaminei, pot fi relaționate acesteia, însă în moduri şi grade diferite. În primul rând, creativitatea nu este un concept omogen, însă reflectă interacțiunea dintre anumite procese separate, disociabile, cum ar fi gândirea divergentă şi cea convergentă (e.g. Guilford, 1950). După Chermahini şi Hommel (2010), anumite aspecte ale gândirii convergente şi divergente sunt incompatibile, sugerând faptul că aceste două tipuri de gândire nu sunt, după cum propune Eysenck (1993), doi poli opuşi ai aceleiaşi dimensiuni. Conform autorilor, acestea nu sunt nici opuse, dar nici nu reprezintă acelaşi lucru: gândirea convergentă se foloseşte de funcțiile executive pentru a menține atenția asupra obiectivului până ce o solu174

GANDIRE GLOBALĂ/ABSTRACTĂ – gândirea asociată cu creativitatea şi motivarea apropierii; procesarea globală a informației reprezintă concentrarea asupra întregului. Pe de altă parte, stilul de gândire local/concret este asociat cu analiza şi motivarea depărtării/evitării. Procesarea locală a informațiilor reprezintă concentrarea asupra detaliilor unui întreg (Mihov et al., 2010). 175 Stilul de gândire dependent de context, holistic, este legat de motivația apropierii (i.e. neignorarea contextului informației procesate). Procesarea independentă de context este relaționată gândirii locale (Mihov et al., 2010). 176 Teste care implică interacțiunea verbal-pictorial/figural (Mihov et al., 2010).

C06 _____ COMPORTAMENTUL OCULAR

ție este găsită. Duncan și colaboratorii (2000) consideră că memoria de lucru şi alte funcții localizate în lobul frontal sunt responsabile pentru menținerea unui grad mare de activare a obiectivului curent, grad care organizează şi constrânge alte procese cognitive cu scopul de a menține atenția asupra acelui obiectiv. Totodată, Duncan și colaboratorii arăta că această abilitate de menținere a atenției este relaționată foarte puternic de inteligența fluidă. În al doilea rând, aspecte diferite ale creativității umane sunt legate de funcționarea dopaminică în moduri diferite. Observația că rata clipirii poate semnala performanța creativă (i.e. rată mică = gândire convergentă, rată mare = gândire divergentă) este legată de faptul că un nivel mediu (nu ridicat) al dopaminei permite cea mai mare flexibilitate a gândirii divergente. În cazul gândirii convergente este prezent un nivel scăzut al dopaminei (Chermahini şi Hommel, 2010). Slagter și colaboratorii (2010) au examinat relația dintre rata clipirii spontane şi biasul atențional. Aceştia au găsit faptul că rata clipirii este un indicator al magnitudinii şi direcției biasului atențional: participanții cu o rată a clipirii relativ mare au demonstrat un bias atențional mai mare către direcția dreapta (i.e. au privit mai mult către dreapta). Deşi autorii nu au putut determina cauza biasului, aceştia afirmă faptul că asimetriile activității dopaminice din striat (engl. striatum; face parte din nucleii bazali) pot influența tendința indivizilor (oameni şi animale) de a privi mai mult către o parte sau alta a spațiului în care se află (Tomer, 2008; Slagter et al., 2010). Pseudoneglijarea (engl. pseudoneglect) este un fenomen care reflectă specializarea emisferei drepte pentru procesarea informațiilor spațiale, fapt care aduce o activare sporită a emisferei drepte şi o orientare vizuală spațială către zonele contralaterale, generând un bias care este considerat o trăsătură: biasul atențional spre stânga177 (engl. leftward attentional bias). Cu toate acestea, studiile pe animale sugerează faptul că acest bias de orientare reflectă diferențele interindividuale în ceea ce priveşte asimetria sistemelor dopaminice178, generând şi alte diferențe comportamentale. Tomer (2008) a găsit o corelație pozitivă între scorul mare al căutarii noului179 (engl. novelty177

Deşi în general oamenii au un bias atențional către direcția stânga, există o variabilitate interindividuală relativ mare în magnitudinea şi direcția acestui tip de bias, cu un mic procent din indivizi (aproximativ 15%) care au un bias către partea dreaptă a spațiului (Nicholls et al., 1999; Tomer, 2008; Slagter, 2010). Acest bias al percepției spațiale a fost testat prin probe de identificare a mijlocului unor linii drepte (engl. line bisection task). Cu toate acestea, se pare că acest opus al mediei – bias către dreapta – este obținut în probele de identificare a unei linii drepte depărtate (Gamberini et al., 2008; Lourenco şi Longo, 2009). 178 Nivelul scăzut al semnalării dopaminice din striatul drept rezultă în bias atențional către dreapta şi există dovezi indirecte ale faptului că un nivel mare al dopaminei în striatul stâng produce un bias atențional tot către direcția dreaptă (Slagter et al., 2010). 179 Dorința sau căutare a noutății este o dimensiune a personalității definită în termenii caracteristicilor stimul-răspuns: este tendința de a răspunde activ la stimulii noi şi întăritori/recompensatori, având patru subscale: explorarea (vs. rigiditate stoică), extravaganța (vs. rezerva), impulsivitatea (vs. reflectarea/raționarea) şi dezordinea/disciplina (vs. indisciplina/strictețea; ex. Cloninger et al., 1993). Totodată, persoanele inhibate au un prag scăzut pentru excitarea/activarea limbic-hipotalamică când sunt expuse la noutate sau la schimbările neaşteptate din mediu (Kagan et al., 1988).

128

seeking) – o trăsătură temperamentală asociată cu asimetria dopaminei în creier – şi direcția şi magnitudinea biasului atențional către direcția dreaptă (Tomer, 2008). Mai exact, căutarea noului (Clininger, 1986, 1987) se pare că are legătură cu un nivel scăzut al activității dopaminice din nucleii bazali: o rată scăzută a descărcării neuronilor dopaminici din nucleii bazali este asociată cu o sensibilizare amplă (supersensibilizare) post-sinaptică180 şi cu o dorință mare de noutate, iar situația inversă – activitatea dopaminică mare - este asociată cu o descreştere post-sinaptică relativă şi cu o dorință mică de noutate. Deşi majoritatea studiilor oferă dovezi empirice ale acestei legături, există şi contraexemple (pentru o sinteză vezi Hansenne et al., 2002). Pe de altă parte, identitatea personală şi căutarea de informații (engl. information seeking; o trăsătură fără legătură cu căutarea noului) sunt legate puternic de creativitate (Dollinger et al., 2005) şi de activarea mare a emisferei drepte181, în comparație cu cea stângă, iar creativitatea este relaționată activării, în mare parte, a emisferei drepte (Mihov et al., 2010). PRIVIREA: DIFERENȚE CULTURALE McCarthy și colaboratorii (2006), intr-un studiu legat de comportamentul privirii şi gândire, au arătat faptul că există diferențe culturale în acest domeniu. Când participanții la test au ştiut răspunsul la întrebările puse, persoanele din Trinidad Tobago, în opoziție cu cele din Japonia, au menținut contactul vizual cel mai mult timp. Când răspunsul la întrebări a trebuit să fie presupus, fabricat, participanții din Trinidad şi Canada au avut tendința să privească în sus, în timp ce japonezii au avut, în mare parte, privirea direcționată în jos. Cercetătorii au tras concluzia că cel puțin o parte din comportamentul privirii din timpul activităților de gândire este determinat cultural. Până în prezent, există un consens relativ în ceea ce priveşte evitarea privirii în timpul gândirii, majoritatea cercetătorilor fiind de acord că această evitare este declanşată de activități endogene182 ale creierului. Cu toate aceste diferențe culturale, evitarea privirii se pare că este un comportament universal în timpul gândirii. Diferențele culturale ale privirii sunt omniprezente (Knapp şi Hall, 2002). După cum am relatat în paragraful anterior, cercetătorii au găsit variații ale contactului vizual în diferite societăți. Mai mult, privirea directă este evaluată pozitiv de persoanele de origine europeană din America de Nord, însă este evaluată negativ de persoanele indigene din aceeaşi zona geografică, cum ar fi indienii Navaho. Tot europenii din America de Nord percep privirea în sus ca fiind un indicator al cunoaşterii răspunsului, iar privirea în jos cu lipsa cunoaşterii sau cu incertitudinea (sau chiar cu minciuna). Pe de altă parte, japonezii, etiopienii şi indienii Navaho interpretează privirea în jos ca fiind un indicator al respectului interpersonal (Argyle şi Cook, 1976; Collett, 1971; McCarthy et al., 2006).

180

POSTSINATPIC – situat după (sau are loc după) o sinapsă. După Dollinger și colaboratorii săi (2005), emisfera dreapta a creierului, în comparație cu cea stângă, este mai importantă în procesarea informațiilor legate de sine. 182 Strategii cognitive de evitare a distragerii atenției (Dunn et al., 1989; Glenberg et al., 1998; Gur, 1975; McCarthy et al., 2006). 181

C06 _____ COMPORTAMENTUL OCULAR

CLIPIREA Există diferențe interindividuale mari în ceea ce priveşte frecvența clipirii. De exemplu, persoanele anxioase clipesc mai des. În general, stresul şi tensiunea cresc rata clipirii, în timp ce atenția şi relaxarea fac opusul (Yasuko şi Yo, 2001). Hubbard et al. (2006) oferă o sinteză redusă a legăturii dintre anumite trăsături de personalitate şi rata clipirii spontane: TABELUL 6.4. LEGĂTURA PERSONALITATE-RATA CLIPIRII (Hubbard et al., 2006) TRĂSATURĂ RATA CLIPIRII stabilitate emoțională 183 mică, în comparație cu a persoanelor nevrotice agreabilitate mare scăzută în sarcinile de accesare a memoriei agreabilitate mică mare în sarcinile de accesare a memoriei copiii cu o durată mare a mare în faza inițială a observării orientării

În ceea ce privește diferențele dintre sexe, se pare că bărbații, în comparație cu femeile, îşi pot suprima rata clipirii mai mult timp şi le poate creşte rata clipirii mai repede (Karson, 1988). VARIABILITATEA PUPILEI Stelmack şi Mandelzys (1975) au măsurat răspunsul pupilar legat de cuvintele-tabu şi au găsit faptul că introveritiții, în comparație cu extravertiții, au demonstrat o dilatare a pupilei mai mare când li sau prezentat cuvinte-tabu (e.g. curvă). Aheen şi Beatty (1979) au găsit că răspunsul pupilar este mai mare pentru persoanele cu abilități cognitive reduse (scholastic aptitude test - test aritmetic; Andreassi, 2006).

S33 | COMPORTAMENTUL OCULAR ÎN DEZVOLTARE PRIVIREA Încă de la naştere, este observată o sensibilitate mare în ceea ce priveşte perceperea privirii adulților; această sensibilitate este esențială pentru dezvoltarea cogniției sociale în copilărie. Comportamentul privirii comune poate să apară datorită activării unui modul congenital adaptat aspectului vizual al ochilor (Baron-Cohen, 1995), sau datorită unui mecanism mai puțin dedicat ce se dezvoltă din asocierea stimulilor negri de contrast înalt (i.e. pupilele) cu obiectele de interes sau recompensele. De exemplu, copiii foarte mici zâmbesc mai des ca rezultat al observării fețelor care au ochii vizibili, chiar şi nou-născuții preferând să privească fețele ale căror ochi sunt vizibili. În jurul vârstei de 4 luni, sensibilitatea la privirea directă rezultă într-o procesare mai amplă a feței, astfel la vârsta de 5 luni copiii pot observa diferențe subtile ale deviațiilor orizontale ale privirii (5°). Cu toate acesta, abilitatea de a determina în mod explicit dacă un adult stabileşte contact vizual sau dacă acesta priveşte în altă parte nu se dezvolta mai devreme de vârsta de 3 ani (Doherty şi Anderson, 1999). În ciuda apariției timpurii a acestei abilități, folosirea indicatorilor privirii adulților de către copiii foarte mici se pare că este bazată pe factori de nivel inferior. De exemplu, nou-născuții trebuie să vadă ochii adulților mişcându-se pentru a fi capabili să le urmărească privirea: dacă privirea este îndreptată în mod static în direcția stânga, de exemplu, atunci atenția comună nu este activată în copilul observator (Frischen et al., 2007). De asemenea, nounăscuții recunosc persoanele care le-au vorbit în prealabil doar dacă acestea i-au privit direct în timpul cuvântării, fără să evite privirea (Guellai şi Streri, 2011). Stabilirea atenţiei comune diadice184 poate fi un comportament care se dezvoltă în primul rând din relația stimul-răspuns şi întăritori, cu toate acestea fiind o abilitate interpersonală de nivel înalt ce necesită un anumit grad de autoconştiința. După Emery (2000), atenția comună necesită ca doi indivizi să fie atenți la acelaşi obiect, pe baza faptului ca una dintre persoane să folosească indicatorii atenției celeilalte persoane. Această definiție presupune faptul că atenția este direcționată către trăsăturile corespunzătoare ale mediului, în timp ce urmărirea privirii este o simplă orientare către regiunea sau câmpul vizual corespunzător. Atenția participativă (engl. shared) presupune față de atenția comună şi conştientizarea atenției de către cealaltă persoană (Emery, 2000; Frischen et al., 2007). Este posibil ca mintea umană să fie specializată în schimbarea atenției ca răspuns la direcția privirii. O schimbare neprevăzută a direcției privirii poate declanşa orientarea automată a atenției celui care observă schimbarea. Această abilitate este înnăscută, însă se dezvoltă în mod progresiv (Friesen şi Kingstone, 1998): 184

183

Opusul nevrozismului.

129

DIÁDĂ s. f. 1. orice relație dintre două persoane, sub raportul interacțiunii. (< fr. dyade) Sursa: MDN (2000)

C06 _____ COMPORTAMENTUL OCULAR

   

2-3 luni: copiii se uită în mod preferențial la ochii unei fețe schematice; ~3 luni: copiii sunt capabili să observe schimbările în direcția privirii adulților; 6 luni – 1 an: abilitatea de a privi în aceeaşi direcție generală în care privesc adulții (atunci când schimbă direcția privirii); 1 an: copiii pot privi cu precizie în aceeaşi direcție în care privesc adulții când schimbă direcția, chiar dacă şi capul este rotit.

La vârsta de 10 luni, abilitatea privirii comune este un indicator al rapidității dobândirii limbajului; abilitatea scăzută de atenție comună este un indicator al severității deteriorării mintale cauzate de autism. Cu toate acestea, există dovezi care sugerează faptul că inițierea şi răspunsul la atenția comună sunt două procese separabile care au contribuții independente la dezvoltarea socială şi a limbajului. Este posibil ca această eterogenitate a dezvoltării să includă contribuții independente ale percepțiilor sociale, reflexelor şi motivațiilor asupra dezvoltării atenției sociale, învățării, comportamentului şi cogniției (Shepherd, 2010). Mai mult, la vârsta de 4 ani copiii încep să evalueze adevărul şi minciuna adulților (pe baza unor obiecte ascunse) cu ajutorul direcției privirii, iar în jurul vârstei de 5 ani această abilitate se dezvolta şi mai mult, copiii folosindu-se de contradicțiile informațiilor dintre privire şi vorbire în evaluarea adevărului (Freire et al., 2004). Revenind la autism, privirea zonei gurii adulților atunci când aceştia vorbesc este un pas necesar în dezvoltarea normală şi este o caracteristică ce dispare treptat în adolescență şi viața adultă timpurie. Cu cât fixarea privirii asupra buzelor (e.g. ale mamei) este mai mare la vârsta de 6 luni, cu atât limbajul expresiv la vârsta de 18 luni este mai bogat (Young et al., 2009). Nakano și colaboratorii (2010) consideră că privirea prelungită asupra gurii pe care o efectuează adolescenții şi adulții cu autism poate fi un tip de compensare post-copilărie a dobândirii limbajului. În cele din urmă, evitarea privirii făcută de copiii care provin din familiile hipertensive poate fi menținută pentru perioadele extinse de conflict familial, nefiind doar o reacție de inhibare nonverbală la provocarea de a interacționa într-o manieră conflictuală185. În acest caz, evitarea privirii a fost interpretată ca fiind un comportament ce reflectă evitarea conflictului prin două metode: diminuarea informației şi a confruntării sau conflictului. Acceptarea de a participa verbal întrun conflict nu pare să fie afectată în familiile hipertensive, însă copingul interacțiunii în momentul conflictului este puternic afectat, amplificând comportamentele de evitare. Evitarea privirii (în ascultare şi cuvântare) în conflictul intern al familiilor hipertensive este mai mare decât al familiilor normotensive. Din moment ce evitarea privirii implică un coping de evitare a conflictului, copiii din familiile cu tată hipertensiv sunt expuşi şi pot învăța acest tip de coping. Pentru că evitarea conflictului poate genera alterarea capacității de reglare/management a enervării şi ostilității, acest fapt poate reprezenta un risc pentru hipertensiune în viața adulată (Baer et al., 1983).

185

Chiar dacă doar tatăl este hipertensiv iar restul membrilor sunt normotensivi, evitarea privirii tot are loc (Baer et al., 1983).

130

CLIPIREA Zametkin și colaboratorii (1979) au găsit faptul că rata clipirii spontane a copiilor cu vârsta de 2 luni este de aproximativ 0.7 clipiri/min., aceasta crescând progresiv la 14-17 clipiri/min. la vârsta de 20 de ani, perioadă în care frecvența se stabilizează. Cercetătorii au emis ipoteza că această creştere a frecvenței clipirii din copilărie reprezintă maturizarea căilor dopaminice din SNC. Totodată, se pare că rata clipirii copiilor este mai mare în timpul hrănirii, sau după prezentarea unor stimuli vizuali noi (Bacher şi Smotherman, 2004b). Dat fiind faptul că mecanismele dopaminice stau la baza unor dimensiuni ale personalității şi activității cognitive, Bacher și colaboratorii (2010) au analizat afectul pozitiv, inhibiția-apropierea comportamentală și rata clipirii spontane pentru copiii cu vârsta de 4 luni și încă o dată la vârsta de 12 luni. Cercetătorii au găsit o legătură între frecvența mică a clipirii şi dezinhibarea socială. De asemenea, copiii care la vârsta de 12 luni au zâmbit mai mult au avut şi o rata a clipirii mare. Tot în acelaşi domeniu, Bacher şi Ruckel (2009) au găsit că sistemul inhibareapropiere este legat de rata clipirii, deoarece copiii cu o rată mare a clipirii spontane au exprimat mai puține răspunsuri de apropiere socială.

C06 _____ COMPORTAMENTUL OCULAR

S34 | COMPORTAMENTUL OCULAR AL ALTOR SPECII PRIVIREA Viața socială oferă un număr de costuri fi beneficii membrilor diverselor grupuri. Grupurile sociale mari oferă oportunități sporite pentru împerechere, prin urmare asigură o diversitate genetică mai mare puilor, dar şi elimină endogamia. Totodată, grupurile asigură un grad de protecție contra amenințărilor (e.g. prădători) şi oferă oportunități pentru învățarea strategiilor de coping - cu cât grupul social este mai mare, cu atât probabilitatea de învățare este mai mare. Cu toate acestea, animalele care trăiesc în grupuri mici, spre deosebire de grupurile mari, nu recurg la strategii competitive pentru resursele de care au nevoie, cum ar fi mâncarea sau partenerii sexuali. Traiul în grupurile sociale mari poate necesita abilități cognitive diferite de cel al grupurilor mici. De exemplu, un sistem ierarhic al dominanței necesită ca indivizii să aibă acces la informația referitoare la membrii ierarhiei, să le cunoască poziția în cadrul ierarhiei şi să aibă mijloacele necesare pentru anticiparea comportamentului tuturor membrilor grupului. Utilizarea sporită a semnalelor vizuale ale anumitor specii de primate poate fi dată de mărirea complexității interacțiunilor sociale. Formarea coalițiilor, înşelătoria tactică, reciprocitatea şi cunoaşterea părților terțe (engl. third party) poate fi dificilă fără prezența acestui sistem elaborat de semnalare vizuală (Emery, 2000). Creierul primatelor conține peste 30 de regiuni dedicate procesării vizuale, printre care zonele ce conțin neuroni care răspund la semnalele sociale vizuale. Aceste semnalări pot fi adresate unui singur individ, sunt mai puțin ambigue decât semnalele olfactive sau auditive şi pot fi folosite pentru a transmite starea afectivă sau mintală - motiv pentru care pot fi folosite în anticiparea comportamentului. Semnalele vizuale sociale, fiind foarte complexe, nu sunt prezente în toate vertebratele. De exemplu, semnalele vizuale ale unor păsări transmit informații despre starea sexuală a masculilor prin folosirea unui penaj colorat bogat. Anumite specii de păsări, cum ar fi papagalii şi corvidele (ciori, corbi şi gaițe), care par a trăi într-un sistem social complex, se bazează destul de mult pe semnale vizuale. Cu toate acestea, informația oferită de aceste semnale ale păsărilor poate fi limitată la un singur tip de indicatori (e.g. statutul sexual). Acest model este prezent şi în alte specii sociale sau nonsociale, chiar şi în unele mamifere. Ceea ce este însă unic primatelor este abilitatea de a folosi semnale sociale vizuale multifuncționale (e.g. expresiile emoționale). Multe semnale vizuale importante au ca sursă fața, care asigură o multitudine de informații referitoare la sex, vârstă, familiaritate, expresii emoționale şi uneori intențiile şi starea mintală, iar ochii sunt o componentă facială care poate oferi o parte din aceste informații (Emery, 2000). Privirea asigură altor animale (în special membrilor aceleiaşi specii) mijloacele de evaluare a interesului altor indivizi în mediul intern sau extern al acestora. Ochii oferă informații subtile celorlalți indivizi, iar informația transferată prin această cale depinde în mare parte de abilitatea de a înțelege faptul că ochii surprind informația referitoare la mediu. Este posibil 131

ca acest nivel de procesare să nu fie prezent în toate animalele nonprimate (Emery, 2000). O mare varietate de specii (iguane, şerpi, primate nonumane etc.) au o abilitate crescută în determinarea momentelor în care sunt privite. În comparație cu alte primate, omul are o regiune oculară întunecată de mici dimensiuni - pupila şi irisul - şi o regiune mai mare, albă - sclerotica, făcând identificarea direcției privirii mult mai uşoară decât în cazul altor animale. Din cele 88 de specii de primate, numai omul posedă un glob ocular cu sclerotică albă. Anumite primate nonumane, cum ar fi macacul, pot face diferența între fotografiile care arată privire directă şi cele în care privirea este deviată cu 5°. Această abilitate a fost observată şi în copiii umani (Frischen et al., 2007). AMENINȚAREA Holbarea poate semnala amenințare (Ellsworth et al., 1972), generând în observatori reacții anti-altruistice, opuse oferirii de ajutor emițătorilor (Ellsworth şi Langer, 1976; Reis şi Werner, 1974). Sau, în cadrul monologurilor rostite în diadele formate din persoane de acelaşi sex, privirea mutuală (voluntară sau întâmplătoare) facilitează intimitatea pentru femei, dar reticiența pentru bărbați; evitarea privirii are efecte opuse (Ellsworth şi Ross, 1975). Contactul vizual direct are efecte importante asupra țintei privirii. Abilitatea de a face diferența între privirea directă şi cea aversivă, abilitate prezentă în mai multe specii, este posibil să fi evoluat pentru că privirea directă poate semnala faptul că un prădător sau alt pericol se apropie. Multe specii de animale răspund la perceperea privirii directe cu frică sau sumisiune, indicând faptul că acest stimul este un indicator al amenințării186. În cazul oamenilor, contactul vizual prelungit poate fi perceput că fiind un semnal agresiv, conducând la un răspuns al pielii de tip galvanic. Însă în cazul oamenilor, privirea directă poate semnala și pozitivism, un indicator al atracției (nu neapărat sexuală; Frischen et al., 2007). Privirea directă este asociată cu prădarea şi cu posibilitatea ca individul să se apropie sau să abordeze observatorul/observatoarea: datorită faptului că privirea directă este un stimul concret, nonambiguu, foarte important din punct de vedere al evoluției, răspunsurile neurale sunt relativ automate, congenitale şi mediate de sisteme subcorticale (Shepherd, 2010). În contrast, dacă privirea observată este evitată, direcția acesteia este relevantă în primul rând pentru organismele adaptate la viața socială. Privirea deictică indică atenția spațială, sugerează acțiuni viitoare posibile şi defineşte/indică ținta semnalelor faciale. Abilitatea multor animale de a îşi orienta atenția către acelaşi stimul către care privesc şi alți semeni pare a sta la baza unor mecanisme mai sofisticate (e.g. conştiința de sine) (Shepherd, 2010). Ochii au un rol principal în toate expresiile faciale ale primatelor. Studiul comunicării emoționale trebuie să ia în calcul nu doar rolul ochilor, ci întreaga față. Ochii nu sunt procesați separat de restul feței, ci sunt analizați simultan cu alte trăsături, cum ar fi 186

în cazul oamenilor, deși holbatul este un indicator pozitiv sau negativ, este cu siguranță un semn al unei interacțiuni sociale potențiale (von Grünau şi Anston, 1995).

C06 _____ COMPORTAMENTUL OCULAR

nasul sau gura, dar în special cu muşchii care înconjoară globul ocular. Cu toate acestea, ochii, prezentați separat de față, sunt un stimul important pentru expresia emoțională. De exemplu, în anumite primate, holbarea fără acompanierea mişcărilor faciale declanşează frică în receptori (Emery, 2000). Toate animalele de pradă sunt nevoite să fie vigilente la atac. În timp ce hrănirea şi vigilența sunt două activități care nu se exclud neapărat, hrănirea de obicei reduce vigilența. Deoarece costurile pentru eşecul identificării riscului de prădare pot fi foarte mari, animalele de multe ori supraestimează riscul de atac şi mențin o stare de expectanță permanentă a pericolului. Cu toate acestea, costurile pe termen lung ale răspunsurilor anti-atac oferă un imbold pentru amânarea sau diminuarea hrănirii doar atunci când este necesar, adaptând comportamentul cu nivelul de risc din acel moment. Evaluarea riscului depinde de contextul animalelor de pradă (e.g. efectul animalului de a fi într-un grup; vezi Bedneckoff şi Lima, 1998) sau de caracteristicile prădătoarelor (vezi ipoteza sensibilității la amenințare187; Helfman, 1989). Unii din cei mai evidenți indicatori ai amenințării la care animalele de pradă răspund sunt proximitatea unei posibile amenințări, fie că animalul de pradă apare şi se furişează către pradă, fie direcția sau viteza mişcărilor. Răspunsurile la aceşti indicatori relativ simplii pot fi cultivate prin experiență (Carter et al., 2008). Sensibilitatea către ochi (sau către alți stimuli asemănători ochilor) este un fenomen răspândiți care este semnalat în multe contexte. Păsările răspund la indicatorii privirii umane chiar şi în contextele nonamenințătoare/de nonprădare, dar şi la stimulii formați din ochi artificiali într-un context de amenințare cu prădarea încă de la vârstele foarte mici ale păsărilor. Efectul mişcării ochilor artificiali este de declanşare a fricii în găini, când acel stimul (ochii artificiali) urmăresc pasărea, nu când o evită (Scaife, 1976). Experimentele relevă faptul că păsările sunt sensibile la privirea prădătorilor, însă nu s-a făcut o distincție clară între direcția privirii şi rotația capului decât într-un studiu în care s-a arătat faptul că vrăbiile sunt sensibile la orientarea capului omului, însă nu şi la direcția privirii acestuia (Hampton, 1994). Această distincție între privire şi direcția capului poate fi esențială pentru animalele de pradă pentru că aceşti doi indicatori nu sunt mereu corelați în animalele prădătoare. Ca o consecință a câmpului vizual limitat, în special a suprafeței mici de înaltă calitate a câmpului vizual al păsărilor şi anumitor mamifere, mişcările oculare pot fi folosite pentru concentrarea atenției vizuale asupra țintei. De exemplu, o felină care se furişează îşi poate minimiza mişcările evidente/vizibile 187

De exemplu, o strategie a puilor de peşti pentru a diminua presiunea prădătorilor este să se dezvolte cât mai repede cu putință (Milinski, 1986; Pedersen, 1997), iar această creştere poate fi făcută prin maximizarea energiei (Lima şi Dill, 1990). Hrănirea permanentă nu este o activitate adaptivă, iar minimizarea riscului – evitarea prădătorilor - nu este de asemenea adaptivă, pentru că puii de peşte ar rata prea multe oportunități de a se hrăni. Prin urmare, recunoaşterea unor niveluri diferite de amenințare este crucială, astfel încât animalele de pradă pot aloca timp şi energie altor activități. În ipoteza sensibilităţii la ameninţare se afirmă faptul că animale evaluează gradul de amenințare al prădătorilor şi îşi adaptează comportamentul conform acelei evaluări, iar această abilitate are efecte cruciale asupra dezvoltării animalelor de pradă (Engstrom-Öst şi Lehtiniemi, 2004).

132

ale corpului sau ale capului în timp ce îşi mişcă ochii lateral pentru a menține atenția asupra prăzii-țintă. În această situație, o pasăre care se afla în apropiere, dar nu este ținta felinei, poate fi în linie directă cu direcția corpului felinei, dar nu şi în direcția privirii acesteia. Beneficiul recunoaşterii acestui risc minor ar fi evitarea unui răspuns anti-prădare inutil. De exemplu, femelele de graur sunt mai sensibile decât masculii la direcția privirii animalelor de pradă, iar graurii (indiferent de sex) sunt sensibili la orientarea corpului prădătorilor (Carter et al., 2008). PRIVIREA CA INDICATOR DEICTIC Adulții umani privesc în direcția în care se uită şi ceilalți şi folosesc gesturile şi privirea pentru a manipula atenția celorlalți indivizi. În apogeu, aceste abilități declanşează conştientizarea mutuală a stărilor mintale comune; la bază, aceste abilități sunt fondate pe o tendință reflexivă de a urmări privirea celorlalți oameni. Cele două trăsături esențiale care descriu folosirea privirii deictice sunt complexitatea şi automatizarea. Oamenii ştiu faptul că privirea constrânge ceea ce alții pot vedea, dar şi semnalează ceea ce alții găsesc relevant în propriul câmp vizual (Shepherd, 2010). Există dificultăți în generalizarea indicatorilor sociali deictici ai animalelor. Pentru oameni, indicatorii sunt interpretați şi evaluați cu uşurință: capul, în special ochii, arăta direcția de interes; restul corpului - în special mâinile - arăta direcția mişcării sau acțiunii dorite. Însă mâinile şi ochii umani sunt destul de originali (e.g. sclerotica este albă). Animalele sociale sunt nevoite să îşi coordoneze mişcările corpului cu cele ale membrilor speciei, iar prădătorii îşi coordonează mişcările cu cele ale animalelor de pradă. Este posibil ca aceste procese să apară cu un minim de conştient şi atenție către mişcările intenționate ale altor indivizi. După câteva controverse între cercetători, se pare că anumite primate îşi schimbă atenția ca răspuns la direcția capului şi a privirii oamenilor: maimuțele superioare (cimpanzeii, gorilele, urangutanii), macacii şi marmotele. Mai mult, unele primate urmăresc privirea umană în mod geometric, indicând (cel puțin) o înțelegere limitată asupra atenției vizuale a celorlalți. Aceste studii sunt însă în contrast cu eşecul primatelor de a localiza hrana ascunsă folosind privirea sau gesturile umane ca indicatori (pentru detalii vezi Rosati şi Hare, 2009) (Shepherd, 2010). Atenția comună este prezentă şi în alte primate. Puii de cimpanzeu (10-32 luni), ca şi copiii umani nounăscuți (36 ore), urmăresc privirea directă a oamenilor. Cimpanzeii se pare că posedă abilitatea de a înțelege anumite stări psihologice, cum ar fi faptul că alte specii - în acest caz omul - pot avea o perspectivă vizuală diferită de a lor. Pe de altă parte, macacii sunt capabili de urmărirea privirii şi de anumite aspecte ale atenției comune, însă nu pot folosi acești indicatori pentru a rezolva probleme simple de tip obiectalegere. Alte maimuțe (tamarin, saimiri, capucin) se pare că înțeleg faptul că obiectul unei acțiuni umane este probabil şi obiectul către care omul priveşte în timp ce întreprinde acțiunea. Abilitatea privirii comune variază în cadrul speciilor, unele primate (în special babuinii) folosind privirea socială la un nivel mai ridicat decât altele. Cercetarea nu este limitată

C06 _____ COMPORTAMENTUL OCULAR

la primate. De exemplu, câinii domestici arăta un model al perceperii privirii mai puternic decât al lupilor. Anumite aspecte ale folosirii privirii primatelor sunt asemănătoare cu cele ale copiilor umani înainte ca aceştia să învețe să folosească semnalele privirii într-o manieră flexibilă, sau cu cele ale adulților care au dificultăți în ceea ce priveşte cogniția socială (e.g. autism, schizofrenie, sau probleme în perceperea feței date de vătămarea creierului; Fischer et al., 2007). Folosirea indicatorilor umani deictici nu este deci specifică doar primatelor. Continuând, anumite specii de animale domestice au succes în folosirea indicatorilor cooperativi pe care primatele de multe ori nu le observă. Caii şi caprele au o abilitate limitată de urmărire a indicatorilor deictici vizuale. Câinii pot atât urmări, cât şi direcționa privirea umană, demonstrând o abilitate robustă de atenție comună cu omul; această abilitate nu este atât de dezvoltată în lupii domesticiți. Pe lângă aceste animale apropiate de om, anumite păsări şi animale marine au de asemenea capacitatea de a răspunde la semnalele deictice: corvidele, în special ciorile, coțofanele şi gaițele, au abilități avansate, printre care folosirea obiectelor/uneltelor (Clayton şi Emery, 2005), recunoaşterea în oglindă (Prior et al., 2008) și urmărirea geometrică a privirii umane (Emery şi Clayton, 2009). Totodată, ibisul poate urmări privirea umană, însă nu în mod geometric. Mamifere marine - focile şi delfinii - au abilități parțiale de urmărire a gesturilor mâinilor de îndrumare/atragere a atenției, posibil şi a privirii umane. Această abilitate a animalelor marine este interesantă, pentru că este puțin probabil ca acestea să îşi fi dezvoltat o abilitate intrinsecă de a decodifica gesturile membrelor umane (Shepherd, 2010). Chiar şi aşa, când animalele percep şi răspund cu succes la indicatorii deictici ai membrilor propriei specii, nu sunt neapărat motivate să îşi direcționeze atenția sau să reacționeze prin acțiuni concrete. Anumite specii de primate - cimpanzeii, babuinii şi posibil capucinii - pot încerca să direcționeze spontan atenția celorlalți indivizi prin gesturi. Totodată, se pare că şi lemurii pot urmări privirea membrilor speciei (Shepherd, 2010).

FIG. 6.1. ONTOGENIA CAPACITĂȚII DE URMĂRIRE A PRIVIRII PRIMATELOR (refăcut din Shepherd, 2010, p.2) Oamenii şi maimuțele sunt sensibile la privirea directă chiar la scurt timp după naştere. Cu toate acestea, înțelegerea copiilor umani şi a puilor de animale în ceea ce priveşte privitul direct al altora se dezvoltă ceva mai târziu, în copilărie. Urmărirea privirii făcută de copiii umani apare timpuriu, răspunsurile date de aceştia la rotirea capului sau evitarea privirii a adulților apărând între vârsta de 2 şi 6 luni; urmărirea privirii la 10-12 luni este un indicator al dobândirii limbajului în următorul an de viața. Tot în jurul vârstei de 1 an, urmărirea privirii a copilului devine mai sofisticată: este condiționată de deschiderea ochilor la 11 luni şi de privirea asupra lucrurilor interesante la 14 luni; la 18 luni, copiii urmăresc în mod geometric privirea către regiunile care le depăşesc câmpul vizual imediat. Cu toate acestea, despre urmărirea privirii altor primate nu se ştie foarte mult, acestea fiind mai sensibile la rotația capului decât la direcția privirii (Shepherd, 2010).

133

Abilitatea altor primate de a urmări privirea umană pare a se amplifică prin dezvoltarea acestora. În timp ce copiii umani urmăresc privirea adulților încă de la vârste foarte mici, celelalte primate urmăresc doar direcția capului, răspunzând la indicatorii privirii (individual de rotația capului) doar la vârstă adultă. Acest fapt, împreună cu observația faptului că ochii umani sunt foarte vizibili, a dat naştere la ipoteza ochiului cooperativ: adaptările care facilitează atenția comună au putut evolua în primatele preumane odată cu sporirea gradului de independență al acestora (Shepherd, 2010). Expresiile faciale şi direcția privirii sunt componente importante ale informației oferite de față. În cursul dezvoltării, detectarea orientării privirii are un rol important. Puii primatelor umane şi nonumane interacționează cu părinții şi învăță de la aceştia, prin observarea direcției privirii, de pericolele de care trebuie să se ferească. În primate, frica poate fi comunicată prin mecanismul atenției comune: macacii tineri, inițial fără frică de şerpi, arăta frică după ce observă reacția negativă (tot de frică) a părinților la

C06 _____ COMPORTAMENTUL OCULAR

vederea unui şarpe (real sau artificial), sugerând faptul că macacii sunt capabili să cupleze mintal expresia facială a părinților cu direcția privirii pentru a învăța că şerpii sunt periculoşi (Mineka et al., 1984; Hadjikhani et al., 2010). CLIPIREA Mamiferele au rate ale clipirii în funcție de specie şi care sunt independente de factorii externi (e.g. lumina, temperatura, umiditatea). Rata medie a clipirii mamiferelor este 0-4/min. În cazul şobolanilor, hamsterilor şi vulpilor, 8-22/min. În cazul primatelor și 30-36/min. Mai mult, rata clipirii mamiferelor diurne este de până la 10 ori mai mare decât cea a speciilor active noaptea (Kirsten şi Kirsten, 1983). În cazul păsărilor, există variații ale ratei clipirii în funcție de specie: 1,5/min. În cazul bufniței, sau 50/min. În cazul porumbeilor (Columba livia) şi a păsărilor Colibri (Archilochus colubris). În mai multe specii de porumbei şi în curcanul sălbatic s-a găsit o corelație între rotația capului şi rata clipirii, sugerând faptul că aparatul vestibular modulează, în cazul păsărilor şi al omului, clipirea reflex. Totodată, ca şi în cazul mamiferelor, păsările diurne au o rată a clipirii mai mare decât a păsărilor nocturne (Kirsten şi Kirsten, 1983).

S35 | INTERACȚIUNI ÎNTRE COMPORTAMENTELE OCULARE INTERACȚIUNEA CLIPIRE-PRIVIRE Bacher şi Allen (2008) au găsit faptul că privirea şi rata clipirii copiilor nu sunt corelate, posibil datorită faptului că sunt reglate de două mecanisme diferite. Cu toate acesta, în cazul adulților, frecvența clipirii şi cea a privirii pot fi coordonate temporal, însă relația dintre cele două nu pare a fi cauzală (Fukuda et al., 2005; Fogerty şi Stern, 1989; Bacher şi Allen, 2009). Mai mult, Bacher (2010) consideră că absența unei relații între privire şi clipit, în cazul copiilor, nu este o urmare a faptului că frecvența mişcării oculare (privirea) poate slabi pelicula lacrimală, fapt ce ar rezulta într-o rată mai mare a clipirii (cel puțin temporar). În adulți, coordonarea privire-clipire (Williamson et al., 2005) a fost atribuită unor mecanisme cognitive, nu unor trăsături biologice sau ale stimulului. Cu toate acestea, în studiul din 2010 al lui Bacher, în secundele pre- şi post-clipire spontană, numărul de mişcări oculare a atins apogeul în timpul clipirii copiilor. Această coordonare poate diminua pierderea informațiilor vizuale, spre deosebire de cazurile în care mişcările ochilor apar într-o succesiune. Bacher afirmă că sistemele neurale pentru coordonarea clipirii şi a patternurilor atenției vizuale sunt prezente încă din primul an de viață, fiind similare cu ale adulților, iar deşi rata privirii şi rata mişcării oculare nu sunt relaționate, apariția clipirii spontane indică un grad de coordonare cu schimbarea/rata privirii (Bacher, 2010). Cu toate acestea, clipirea care apare simultan cu schimbarea privirii este adesea suprimată când mişcarea privirii este făcută către un stimul vizual important, sugerând faptul că sistemul vizual poate modula apariția acestor clipiri, iar activitatea de închidere a pleoapelor în momentul clipirii nu depinde de prezența informației vizuale în sine, ci rezultă dintr-un semnal extraretinal (Williamson et al., 2005). În oameni, mişcările rapide de orientare a ochilor şi capului - schimbarea privirii - sunt frecvent acompaniate de contracția m. orbicular, care ajuta la închiderea pleoapelor (alături de m. ridicător al pleoapei superioare). De obicei, clipirea declanşată de privire apare în schimbările privirii cu o amplitudine 188 mai mare de 20 de grade. Acest fenomen nu pare a fi rezultatul unui reflex declanşat de stimularea corneei de către curenții de aer din timpul schimbărilor de privire principale, ci este mai degrabă un semnal de comandă care este împărțit de neuronii motori ai pleoapelor, ochilor şi gâtului (Evinger et al., 1994). Cu toate acestea, legătura dintre sacadele privirii şi clipire nu este obligatorie. De exemplu, o mişcare sacadică către o țintă permanent vizibilă într-un singur plan vizual are ca rezultat clipiri mai mici decât clipirile generate de sacadele de recentrare vizuală cu aceeaşi amplitudine (Evinger et al., 1994). Clipirea dată de mişcările sacadice apare de obicei (aproape) simultan cu mişcarea de rotire a a capului, însă relația clipire-privire este valabilă chiar şi când capul este 188

AMPLITUDINE – distanța/mărimea dintre punctele extreme ale unei oscilații (e.g. mișcarea unei mâini).

134

C06 _____ COMPORTAMENTUL OCULAR

în poziție fixă, total nemişcat (Williamson et al., 2005). Fogerty şi Stern (1989) au găsit o relație clipire-privire de tip temporal care este implicată în identificarea stimulilor prezentați marginal, periferic. Cu cât mişcarea oculară necesară identificării a fost mai mare, cu atât şansele de apariție a clipirii au fost mai mari. Latența clipirilor în cazul stimulilor prezentați în câmpul vizual central a fost mai mică decât a celor periferici, iar clipirile au fost asociate cu mişcarea oculară de revenire a privirii în câmpul vizual central din cel periferic, nu cu mişcările asociate cu identificarea informației prezentate marginal. Cercetătorii au afirmat că procesarea informației a declanşat clipirea spontană, iar latența189 clipirii poate fi folosită în nivelului complexității unor astfel de procesări sub condiții variate (Fogerty şi Stern, 1989). CORPUL ŞI PRIVIREA În circumstanțe naturale, ochii, mâinile şi capul sunt în mişcare continuă în contextul comportamentului în curs de desfăşurare. Aceasta necesită o coordonare a acestor mişcări în timp şi spațiu, însă până în prezent nu se ştiu multe despre această coordonare. Pentru omul contemporan, majoritatea stimulilor apar pentru că au un rol în obiectivele curente ale indivizilor, iar situațiile în care stimulii apar în mod neaşteptat sau sunt total necunoscuți şi declanşează mişcări de reacție sunt mai rare. Această diminuare a incertitudinii spațiale şi temporale oferită de prezența aproape continuă a stimulilor în comportamentul uzual permite atât o planificare motoare, cât şi folosirea memoriei spațiale pentru identificarea stimulilorțintă. Acest fapt a schimbat mult caracteristicile răspunsurilor, în special în ceea ce priveşte coordonarea temporală. De exemplu, latența mişcărilor mâinilor, în comparație cu a ochilor, este redusă în momentele în care stimulul-țintă este permanent vizibil (Abrams et al., 1990). De asemenea și latența mişcărilor capului este afectată de previzibilitatea țintei (Fuller, 1992). Epelboim și colaboratorii (1995) oferă dovezi ale folosirii memoriei spațiale în direcționarea vizuală (engl. targeting), găsind o diminuare substanțială a timpului necesar pentru a atinge nişte secvențe de lumina odată cu repetarea acțiunii (Pelz et al., 2001). Alt aspect al procesului de selectare a țintei în comportamentul uzual este solicitarea mecanismelor atenției. De exemplu, mişcările sacadice reprezintă faptul că fiecare mişcare a țintei vizuale necesită o schimbare atențională din partea observatorilor. Mai mult, Frens şi Erkelens (1991) au arătat cum coordonarea ochi-mână poate fi întreruptă de un stimul auditiv de abatere/distragere care apare la inițierea mişcării mâinii; acest fapt denotă nevoia controlului atențional central în mişcările coordonate (Pelz et al., 2001). INTERACȚIUNEA PUPILĂ-CLIPIRE Clipirea nu apare întâmplător (Stern et al., 1984), ci, în general, reflectă o alocare de resurse cognitive către un stimul (Ohira et al., 1998). De asemenea, clipirea este suprimată direct în momentele anteri189

LATENȚĂ – starea de inactivitate dintre stimulare și răspuns.

135

oare procesării informației primite, putând astfel să reflecte efectele unei pregătiri (Ohira, 1995). Clipirea poate să apară şi imediat după prepararea alocării resurselor cognitive, deoarece clipirea cu o latență foarte mică este asociată cu erorile cognitive (Sirevaag et al., 1999). Tranziția dintre stările mintale interioare, interoceptive190, asociate cu închiderea pleoapelor şi stările mai extraceptive cu pleoapele deschise poate sta la baza modulării cognitive a clipirilor (Marx et al., 2003, 2004). Într-o sarcină cognitivă, dilatarea pupilei apare, de obicei, după clipire (Fukuda et al., 2005), sugerând faptul că ultima reflectă fie o procesare a stimulului, fie o pregătire pentru alocarea resurselor cognitive. Alte date sugerează că odată cu amplificarea dificultății cognitive, dilatarea pupilei se amplifică, însă rata clipirii scade (Peng et al., 2006), autorii sugerând faptul că sarcina cognitivă continuă este asociată cu inhibarea clipirii (Siegle et al., 2008). Alte relații sunt posibile; de exemplu, clipirea este asociată cu suprimarea activității cortexului vizual (Bristow et al., 2005), o zona care contribuie la dilatarea pupilei. Yoon și colaboratorii (2005) au găsit o corelație între activitatea cortexului frontal medial şi clipire (Siegle et al., 2008). Sau, blițurile și sclipirile luminoase sunt asociate atât cu clipirea, cât şi cu contracția pupilei (Stamper et al., 2002). Siegle și colaboratorii (2008) au efectuat două teste: de procesare continuă (punerea unor cifre în ordine) şi de soluționare a unui conflict (un test Stroop standard). În amândouă testele, rezultatele arată că participanții au efectuat clipiri în rafală, cu apogeul apărând înaintea răspunsului pupilar şi în momentele în care dimensiunea pupilei era stabilă, semnalând faptul că clipirile pot să apară în jurul perioadelor de schimbare a sarcinii cognitive. Din moment ce maximul dilatării pupilei este decalat de activitatea neurală şi musculară cu 0,5 s, clipirile pot preceda apogeul sarcinii cognitive indicat de dilatarea pupilei (Fukuda et al., 2005). Sarcina cognitivă continuă a fost acompaniată de o dilatare pupilară tot continuă, însă nu şi de o rată stabilă, continuă clipirii. Cu toate acestea, în amândouă testele clipirea persistentă a apărut după apogeul sarcinii cognitive, posibil ca urmare a faptului că aceasta poate reprezenta sfârşitul procesării cognitive şi eliberarea informației din memoria de lucru (Ichikawa şi Ohira, 2004). Van Orden și colaboratorii (2001) consideră că dilatarea pupilei poate fi sensibilă la procesarea constantă, continuă, a informației stimulilor, iar clipirea poate fi sensibilă la declanşarea şi terminarea procesării informației stimulilor. Siegle și colaboratorii oferă şi o altă posibilitate a apariției clipirii în rafală de la începutul celor două teste: clipirea în rafală a precedat dilatarea pupilei pentru că aceste două răspunsuri pot avea la bază procese similare: deoarece clipirea este dată de muşchii striați, iar pupila este controlată de muşchi mai netezi, aceasta din urmă are un răspuns mai lent, prin urmare dilatarea pupilei apare după clipit (Siegle et al., 2008). În loc de concluzie, tabelul 6.5 oferă o sinteză a comportamentului ocular în relație c cele trei componente (privirea, clipirea și variația pupilei), frecvența de apariție și sursa stimulului acelui comportament. 190

INTEROCEPTIVE - care provin din propriul corp sau minte.

C06 _____ COMPORTAMENTUL OCULAR TABELUL 6.5. SINTEZA COMPORTAMENTULUI OCULAR 191

SURSA STIMULULUI FACTORI DE INFLUENȚARE A DIMINUĂRII SAU AMPLIFICĂRII

DIMINUARE

AMPLIFICARE

PRIVIRE mediul fizic (temperatură, luminozitate, umiditate etc.) o mediul social o o o spațialitate

dialog - cuvântare (deşi poate să apară contact vizual periodic pentru obținerea feedbackului ascultătorului); dorința de a încheia un dialog; sumisiune; durata fixărilor scade în incertitudinea spațială sau temporală a țintei (Hoong și Newell, 2008a, b, c; Hong et al., 2008);

o o o o o o

o memorie

-----

o o

lexic

dificultate cognitivă

o

o

sarcină cognitivă mare în timpul dialogului;

o

reglarea afectelor negative;

o o o

o

obișnuința sau adaptarea la un stimul nou;

o o

o o o o

o o o o o o

o o o

timiditate; anxietate socială; fobie socială; privirea către fețele adulților (copii v=12 luni, sex masculin); copiii care provin din familii hipertensive; inhibarea emoțională şi anxietatea (pentru bărbați); feminitatea tradițională; autism; risc de schizofrenie;

o o o o

aerul condiționat sau încălzirea; fumul de țigară; umiditatea scăzută a aerului; spațiile închise vântoase;

o

instabilitatea peliculei lacrimale;

o

vorbire (mai mare decât în ascultare);

o

accesarea memoriei (persoanele cu scor mic al agreabilității, mai mult decât ceilalți patru factori); memorare; amintire; memoria poziției spațiale a unui obiect sau fenomen este afectată când clipirea are loc, iar formarea legăturii dintre informația legată de identitatea stimulului şi informația poziției spațiale a aceluiaşi stimul este de asemenea afectată, întârziată; eliberarea informației din memoria de lucru;

creativitate afectivitate şi sexualitate

persoanele percepute/evaluate pozitiv; conflict interpersonal; ascultarea cuvintelor rostite de o altă persoană, în cadrul unui dialog; coordonarea luării cuvântului în cadrul unui dialog; mentalizare; bias atențional către partea stângă sau dreaptă a spațiului, în funcție de emisfera cerebrală dominantă sau de asimetriile activității dopaminice (relație contralaterală); regiunile din câmpul vizual care sunt modificate/schimbate; scanarea vizuală a mediului poate contribui şi/sau este relaționată cu accesarea conştientă a memoriei; cuvinte imprevizibile, incorecte sintactic sau care încalcă expectanțele semantice (Balota et al., 1985; Ehrlich și Rayner, 1981; Morris, 1994; Rayner et al., 2004); tendința de fixare asupra unui cuvânt atunci când cel anterior este necunoscut/folosit rar (Rayner și Duffy, 1986);

importanța stimulului

bias către partea stângă a câmpului vizual; amplificarea voluntară a afectelor negative; amplificarea dispozițiilor afective pozitive (în cazul persoanelor batrâne); stimuli noi sau/şi neaşteptați; familiaritatea unui stimul accentuează atenția comună a femeilor;

conflict cognitiv -

diferențe interindividuale şi disfuncții (privire mutuală)

o o

o

ostilitate; dominanță; fețele cu ochii vizibili (în cazul nou-născuților); extraversie (în comparație cu introversia); autoapreciere mare; bias către partea dreaptă a câmpului vizual – scor mare al căutării noului; bias către partea stângă a câmpului vizual - scor mare al ideației magice (Taylor et al., 2002)

CLIPIRE mediul fizic (temperatură, luminozitate, umiditate etc.) mediul social spațialitate o

accesarea memoriei (persoanele cu scor mare al agreabilității, mai mult decât ceilalți patru factori de personalitate);

memorie

o o o

o lexic 191

o

citire;

Acest tabel prezintă sinteza literaturii de specialitate din C06 fără sursele bibliografice; infomațiile din tabel care conți n trimiteri nu sunt prezente în acest capitol.

C06 _____ COMPORTAMENTUL OCULAR SURSA STIMULULUI FACTORI DE INFLUENȚARE A DIMINUĂRII SAU AMPLIFICĂRII

dificultate cognitiva sau fizica creativitate

DIMINUARE o o o

o

folosirea computerului; relaxare; procesarea activă a unui stimul (după completare, rata clipirii poate creşte); visul diurn (sau fanteziile conştiente);

afectivitate şi sexualitate o o o importanța stimulului

o o

concentrarea atenției vizuale; obiective vizuale complexe; fixarea sau recunoaşterea unei ținte vizuale dificile; momentele anterioare procesării stimulilor (posibil să reflecte efectele unei pregătiri); posibil în sarcina cognitivă continuă;

AMPLIFICARE o o

oboseală; procesare aritmetică;

o o o o o

anxietate/frică; enervare; agitație/activare; posibil în stres; faza inițială a observării stimulilor (copiii care au o durată mare a orientării); procesarea senzorială timpurie a informațiilor; în general, reflectă o alocare a resurselor cognitive; după procesarea continuă, persistentă a informațiilor; sau, sfârşitul procesării cognitive;

o o o

o

erori cognitive (engl. flutters - clipiri rapide şi în rafale; poate să apară şi închiderea ochilor); cenzură mintală (Ekman, 1997b); închiderea completă a ochilor poate semnala cebnzura unui conflict intern sau represarea unei amintiri (Ekman, 1997b); nevrozism (deşi alți cercetători au identificat psihozismul, nu nevrozismul) (Cazato et al., 2009); persoanele anxioase; activitate dopaminică mare (asociată şi cu o clipire atențională mai mica); copiii (v = 12 luni) care exprimă puține răspunsuri de apropiere socială; gândire divergentă (rată medie a clipirii); psihoza recurentă a perioadei premenstruale (Lovestone, 1992); depresie (Mackintosh et al., 1983);

o o

lumină slabă; Atropa belladonna;

o o

accesarea memoriei; reactualizarea memoriei de lungă durată, în comparație cu cea de scurtă durată (Beatty şi Keahneman, 1966); memoria de scurtă durată: pupila se dilată proporțional cu numărul de elemente care trebuie amintit (Kahnemean şi Beatty, 1967); dilatarea este mai mare în amintire (recall), în comparație cu recunoaşterea (recognize) - cu cât efortul de accesare a memoriei este mai mare, cu atât pupilele se pot dilata mai mult -, cele două operațiuni putând reflecta procesări mintale diferite (Stanners et al., 1972); cuvinte folosite rar sau deloc (indiferent de valența afectivă a acestora); procesarea propozițiilor sau frazelor cu o complexitate gramaticală sporită (Ahern şi Beatty, 1981; Beatty, 1982); organizarea lingvistică a cuvintelor - crearea unui sens pentru o propoziție - în comparație cu procesarea propozițiilor deja organizate lingvistic (Beatty, 1982); încărcare cognitivă continuă; odihnă; înmulțire matematică mintală (amplificare odată cu sporirea operațiilor);

o conflict cognitiv

o

o o diferențe interindividuale şi disfuncții

o o o o

copiii foarte mici, în special nounăscuții; copiii (v = 12 luni) care nu exprimă inhibare socială; boala Parkinson; antagonicii dopaminei; gândire convergentă; posibil în psihozismul redus, scăzut;

o o o o o o

VARIABILITATEA PUPILEI mediul fizic (temperatură, luminozitate, umiditate, consumul de substanțe etc.) mediul social spațialitate

o

lumină puternică;

o memorie o

o o lexic o

o dificultate cognitivă sau fizică o creativitate

137

-

oboseală (Hess, 1972; Lowenstein şi Lowenfeld, 1964); de exemplu, dimensiunea pupilelor se diminuează treptat de-a lungul zilei din cauza oboselii – această micşorare poate fi dată de SNP; înaintea adormirii (Lowenstein şi Lowenfeld, 1964);

o o o

o

generarea unor imagini vizuale (mintale) pe baza unor

C06 _____ COMPORTAMENTUL OCULAR SURSA STIMULULUI FACTORI DE INFLUENȚARE A DIMINUĂRII SAU AMPLIFICĂRII

DIMINUARE

-

AMPLIFICARE

o o o o o

o afectivitate şi sexualitate

o

o o importanța stimulului şi atenție o

conflict cognitiv

diferențe interindividuale şi disfuncții

138

o o

odată cu familiarizarea, diametrul se micşorează, viteza constricției se măreşte, iar magnitudinea reflexului se diminuează odată cu prezentările continue de stimuli; cerere/necesitate excesivă de procesare cognitiva - apare refuzul sau incapacitatea de a continua procesarea (Poock, 1973; Granholm et al., 1996);

o o

schizofrenie; diametru micşorat şi variabilitate mare odată cu îmbătrânirea.

o

o o o

cuvinte abstracte (e.g. libertate), în comparație cu termenii mai concreți (e.g. casă) (Paivio şi Simpson, 1966); dilatarea ulterioară reflexului luminii este mai mare în cazul vizualizărilor imaginilor cu valență afectivă (pozitivă sau negativă), în comparație cu cei neutri; tresărire; reglare afectivă; procesare afectivă; poate fi un indicator al excitării sexuale, însă cercetătorii cred că răspunsul de dilatare a pupilei la stimulii erotici este mai degrabă declanşat de combinația a două caracteristici ale acestor stimuli: noutate şi interes (Chapman et al., 1969; pentru o comparație între persoanele heterosexuale şi cele homosexuale, vezi Bernick et al., 1971 și Hess et al., 1965); pasajele audio citite care conțin mesaje erotice sau neplăcute (e.g. mutilare) (deşi mesajele erotice şi cele violente - prezentate separat - au declanşat dilatarea pupilei, mesajele neutre au declanşat şi acestea dilatarea pupilei, însă doar pentru 10 s - nu 60 s ca în celelalte două cazuri - sugerând un răspuns de orientare inițial urmat de deprindere/familiarizare, adică revenirea la stadiul inițial al pupilelor; White şi Maltzman, 1977); stimulii care produc afecte pozitive sau negative; în cazul afectelor negative, situația nu este atât de certă, constricția pupilară dată de stimulii negativi fiind controversată - constricția poate fi un răspuns limitat la o mică parte a populației, sau generată de context (dilatarea pupilei ca urmare a stimulilor negativi sau pozitivi: Lowenfeld, 1966; Woodmansee, 1967; Libby et al., 1973; Janisse, 1974; Partala şi Surakka, 2003; pentru un rezumat vezi Andreassi, 2006, p. 299-300); relație între dimensiunea pupilei şi intensitatea afectivă, indiferent de valența emoției (Janisse, 1974); alocare atențională; se măreşte proporțional cu valoarea stimulului (Hess şi Polt, 1960); durere subiectivă (Chapman et al., 1999); simbolul vizual care nu este congruent cu culoarea pe care o are; diametrul pupilei este legat de viteza de procesare a informației - pupila se dilată până în momentul în care limita resurselor cognitive este atinsă, moment în care apare constricția; mai mult, dilatarea pupilelor este menținută pe toata durata procesării active (Poock, 1973; Granholm et al., 1996; Peavler, 1974); introversie.

C07 _____ COMPORTAMENTUL VOCAL ȘI LIMBAJUL

C07 | COMPORTAMENTUL VOCAL ŞI LIMBAJUL

S36 | SCOPUL LIMBAJULUI ŞI LEGĂTURA CU EXPRESIA VOCALĂ INTRODUCERE

Cicero (55 î.Hr.) credea faptul că emoția este asociată cu tonuri vocale distincte. Mult mai târziu, Darwin (1872) a efectuat descrieri comparative detaliate şi a ajuns la concluzia că expresiile afective, inclusiv cele vocale, sunt veridice: a presupus faptul că există o legătură directă între anumite stări ale emițătorului şi comportamentul de comunicare pe care acesta îl produce. Această ipoteză este validată în prezent: anumite stări afective distincte se reflectă în tipare de indicatori acustici, indicatorii finnd ulteriori (1) procesului de evaluare cognitivă a emițătorului şi (2) schimbărilor fiziologice din anatomia producției vocale (pentru detalii vezi Scherer, 1986b). Indicatorii emoționali din acustica vorbirii reflectă activarea unui set de dimensiuni continue, aceasta fiind perspectiva contrastantă principală dintre cele două teorii afective principale (Bachorowski şi Owren, 2008). În cadrul acestei abordări pe dimensiuni, efectele acustice relaționate emoțiilor sunt identificabile în special prin două dimensiuni ortogonale: activarea/excitarea şi valența (Bachorowski, 1999; Cowie, 2000; Frick, 1985; Kappas et al., 1991; Pakosz, 1983). Cu toate acestea, între teoria categorială şi cea componențială există două puncte comune importante. În primul rând, în cele două teorii se afirma că stările afective sunt asociate cu acustici diferite pentru fiecare emoție în parte, existând tipare particulare sau configurații de indicatori acustici asociați cu acestea. În al doilea rând, amândouă teoriile adoptă o perspectivă reprezentațională – informația emoțională este codificată în acustica verbală şi este decodificată ulterior de receptori pentru a evalua starea emițătorului (Scherer, 1986, 2003; Juslin şi Laukka, 2001). Până în prezent, rezultatele empirice sugerează faptul că nici una din cele două teorii nu este, cel puțin în totalitate, corectă. Există suport empiric doar moderat în ceea ce priveşte abordarea dimensională, mai ales în ceea ce priveşte dimensiunea excitării, însă legătura cu dimensiunea valenței este încă greu de demonstrat (Bachorowski şi Owren, 2008). Cercetări transculturale confirmă faptul că oamenii exprimă emoții țipând, urlând, vorbind cu o voce tremurândă, sau folosind o voce joasă, înceată, tăcută şi monotonă (Wallbott, 1986). Expresia vocală se referă la calitățile vorbirii, exceptând conținutul verbal în sine. Aceste aspecte pot fi cuprinse în fraza: Nu e ceea ce a spus, ci modul în care a spus-o. Expresia vocală este destul de neglijată de către cercetători, fiind astfel ruda mai săracă a expresiei faciale. Există diferențe importante între față şi voce, cele două fiind două canale de comunicare nonverbala unice. Expresia vocală este mai eficientă pe distante mari şi este mai puțin sensibilă la obstacole. Pe de altă parte, exprimarea facială este mai eficientă în spațiile aglomerate cu oameni, unde semnalele vizuale sunt mai uşor de localizat (Juslin și Scherer, 2005).

139

Limbajul reprezintă activitatea (sau funcția) de utilizare a limbii sau a altui sistem de semne-simbol în interacțiunile cu ceilalți indivizi, de multe ori ai aceleiaşi specii. Există o diferență între limbaj, limbă şi comunicare, fiind trei termeni diferiți (Hargie și Dickson, 2005; vezi și S02): 1. comunicarea este un proces de transmitere a informației, unul care necesită un emițător şi un receptor al semnalului, un canal de comunicare, un semnal și un cod (e.g. limba); 2. limba este suportul şi instrumentul comunicării verbale, fiind un sistem de semne şi reguli logicogramaticale; 3. de asemenea, limbajul are două ramuri: externă (limbaj oral sau limbaj scris) şi internă (subvocalizarea). Limbajul are două aspecte indisolubil legate: emiterea (exprimarea) şi receptarea (perceperea, înțelegerea limbajului). Schematic, comunicarea constă în trecerea informației de la emițător la receptor: informația ia forma unui mesaj concretizat cu ajutorul unui cod (care în genere este limba) și care parcurge un canal mijlocitor (mediul sau caracteristicile sale; de exemplu, inteligibilitatea vorbirii scade în condiții perturbatoare). Semnalele auditorii permit comunicarea afectivă atunci când emițătorul şi receptorul nu se pot vedea, de exemplu. Copiii foarte mici sunt sensibili la semnalele vocale, când sistemul vizual al lor este încă imatur. Semnalele vocale afective pot să apară suprapuse peste vorbire (peste cuvintele efective) sub forma metricii afective (Mehler et al., 1978). Influențele culturale asupra vocii sunt mai pronunțate decât cele asupra feței, din moment ce odată cu evoluția limbajului vocea a devenit semnalul primar al vorbirii. Prin urmare, în timp ce muşchii faciali servesc funcțiilor relaționate văzului, hrănirii şi vorbirii, una din funcțiile principale ale acestora poate fi exprimarea stării afective. În contrast, vocea are un rol dublu în purtarea sensurilor lingvistice (fonologic şi morfologic) şi extralingvistice (relaționate stării vorbitorului). Dată fiind varietatea foarte mare de limbi vorbite în diversitatea culturală, cercetătorii se aşteptau la un anumit grad de diversitate în ceea ce priveşte semnalarea stării afective prin voce. Cu toate acestea, semnalele vocale emoționale probabil sunt universale, după cum au arătat numeroase studii trans-culturale (Scherer, 1983). Limbajul constituie o activitate psihică specifică omului; este o formă de comunicare intenționată cu ajutorul căreia sunt vehiculate diverse informații între indivizi, fie transmise în mod direct, fie prin fixarea lor sub forma cunoştințelor acumulate social. În afară de funcția de comunicare (care este funcția fundamentală), limbajul mai are şi funcția de cunoaştere, atât prin transferul informației între indivizi, cât şi ca facilitare a gândirii. Limbajul este fundamental legat de gândire, ajutând la organizarea acesteia: verbalizarea există, cel puțin ca limbaj interior, în orice activitate de gândire. De asemenea, în timpul operațiilor de gândire pot să aibă loc

C07 _____ COMPORTAMENTUL VOCAL ȘI LIMBAJUL

reacții verbomotoare. Mijlocul de baza al limbajului este limba: sistemul verbal de semne, constituit din foneme, cuvinte (care au o anumite formă – sonoră sau grafică), fraze, contexte. Condiția esențială a apariției limbajului în filogeneză, iar ulterior a funcționării sale în fiecare individ este dezvoltarea şi perfecționarea unor structuri neuronale specifice – de la cortexul cerebral la etajele inferioare ale creierului -, controlând activitatea apăratului fonator (Scherer, 2003b). AFECTIVITATEA ȘI COGNIȚIA Totodată, afectivitatea şi cognitivul nu pot fi complet separate. Au fost identificate trei moduri prin care emoțiile pot fi implicate în procesul vorbirii (Dillard, 1998): 1. comunicarea motivată de emoție, în care comportamentul este direcționat de emoțiile care îi stau la bază; 2. comunicarea manifestării emoției, care oferă o înțelegere a stării emoționale a persoanei respective; 3. comunicarea tendinței de acțiune, care cuprinde cuvintele şi acțiunile ce declanşează o anumită emoție în ceilalți oameni (e.g. o persoană plânge ca reacție la auzirea unei poveşti triste). Vocea umană este o sursă bogată şi nuanțată de semnalare emoțională. Aproape o jumătate din descrierile lui Darwin referitoare la aproape 40 de stări afective include referiri la vocalizări paralingvistice specifice: pufăit disprețuitor, tuşitul care apare în jenă, inhalarea înaltă a entuziasmului, sau oftarea adâncă a durerii (Darwin, 1872). Vocea poate comunica cel puțin 14 emoții distincte fără ajutorul cuvintelor192 (Simon-Thomas et al., 2009): enervarea, dezgustul, frica, tristețea şi surpriza, identificate de receptorii umani cu o acuratețe mult mai mare decât şansa; jena, vinovăția, ruşinea, identificate cu o acuratețe puțin mai mare decât şansa; admirația şi interesul, identificate cu o acuratețe mult mai mare decât şansa; compasiunea, recunoştința, entuziasmul şi reuşita sau triumful, identificate cu o acuratețe puțin mai mare decât şansa. Deprinderea capacității de comunicare este legată în mod esențial de abilitatea de selectare a semnalelor importante din mediu. Pentru nou-născuții umani, aceasta necesită orientarea atenției selective către acei stimuli auditivi (sau vizuali) care au un conținut comunicativ. De asemenea, multe animale filtrează semnalele acustice bogate ale mediului printr-o predispoziție generală de schimbare automată a atenției către vocalizările emise de membrii aceleiași specii. În mod asemănător, acelaşi lucru se întâmplă şi cu oamenii, nou-născuții demonstrând un bias pentru orientarea atenției către vocea umană. Acest bias poate oferi însă un avantaj de adaptare prin reglarea capacităților indivizilor de a fi atenți sau atente la semnalele de comunicare a altor oameni, prin urmare facilitând o procesare profundă şi o învățare rapidă a atributelor specifice limbii native. Totodată, biasul pentru vorbirea umană al copiilor nounăscuți poate fi esențial pentru dezvoltarea normală a abilităților limbii (Vouloumanos şi Werker, 2007). Lagemann et al. (2012) au semnalat faptul că poate 192

De asemenea, este foarte probabil ca expresiile faciale să fie strâns legate de exprimarea verbală (Ellgring, 2005).

140

există un mecanism mintal ascendent (engl. bottomup) care are funcția de monitorizare constantă a tuturor informațiilor auditorii, chiar și în situațiile în care atenția voluntară este îndreptată în altă modalitate senzorială (e.g. văzul). Oamenii dobândesc informații prin două căi principale: (1) percepția mediului şi (2) percepția şi înțelegerea comunicărilor care implică limbajul. Percepția mediului extern conduce la o cunoaştere certă, pentru că este directă (deşi interpretarea poate fi subiectivă) (Gibson, 1979). Cunoaşterea prin limbaj este mai puțin certă, pentru că nu poate trece convingător de testele caracterului direct al percepției (Levy şi Fowler, 2000). Cele două caracteristici care definesc integrarea într-o cuvântare sunt: coerența semantică (combinarea gesturilor cu vorbirea cu sens/înțeles şi este relaționată gesturilor) şi sincronizarea temporală (efectuarea sincronizată a gesturilor în legătură cu vorbirea) (Butcher şi Goldin-Meadow, 2000). Stienen și colaboratorii săi (2011) au arătat că integrarea audiovizuală dintre postura corporală şi prozodia/metrica afectivă poate avea loc independent (şi exterior) de conştientizarea vizuală (i.e. integrarea multisenzorială poate avea loc independent de atenția vizuală). De asemenea, dialogul natural şi intuitiv nu include doar cuvintele, ci şi aspectele vocale şi gesticularea (Jokinen, 2009):  ezitări: pauze, prelungirea sunetelor, repetiții;  marcări: păi, ah, o, vreau să spun că;  atenționări: aha, mhm, okay, sigur, înţeleg;  sunete ale vorbirii: schimbări în calitatea vocii, rata de vorbire, înălțime, volum;  mişcările ochilor: concentrarea atenției;  mişcări ale capului;  expresii faciale;  mişcări ale membrelor superioare;  postura corpului. Expresia vocală poate fi privită ca un mecanism psihologic evoluat ce serveşte unor funcții cruciale în interacțiunea socială: exprimarea emoțiilor permite indivizilor să îşi comunice informații unii altora, fapt care le poate influența comportamentul; recunoaşterea emoțiilor permite indivizilor să facă evaluări rapide despre intențiile probabile şi comportamentul celorlalți (Buck, 1984, cap. 2; Plutchik, 1994, cap. 10). Expresia vocală a emoțiilor umane este strâns legată de limba vorbită, iar studiul intonației trebuie să ia în considerare două niveluri de informație care interacționează: înțelesul semantic şi cel emoțional. În cercetarea din domeniul expresiei vocale s-au folosit des următoarele dimensiuni (Bänziger şi Scherer, 2003):  înălțime (jos-înalt);  intensitate/volum (slab-intens);  intonație/melodie (monoton-modulat);  viteză (încet-rapid);  articulare (incorectă-potrivită);  stabilitate (instabil-stabil);  rugozitate/asprime (engl. roughness) (moaleaspru);  claritate (neclar-clar).

C07 _____ COMPORTAMENTUL VOCAL ȘI LIMBAJUL TABELUL 7.1. RELAȚIA DINTRE DIMENSIUNILE ACUSTICE ŞI AFECTIVITATE (Goldbeck et al., 1988) AFECTE SAU DIMENSIUNI AFECTIDIMENSIUNI VARIABILE VE MAJORE RELAȚIONATE DIMENACUSTICE SIUNILOR AUSTICE moderată plăcere, activitate, bucurie variația amplitudinii extremă frică enervare, plictiseală, dezgust, moderată frică variația înălțimii plăcere, activitate, bucurie, extremă surpriză jos plăcere, plictiseală, tristețe conturul înălțimii sus putere, enervare, frică, surpriza jos plăcere, plictiseală, tristețe nivelul activitate, putere, enervare, înălțimii înalt frică, surpriză încet plictiseală, dezgust, tristețe plăcere, activitate, putere, tempo rapid enervare, frică, bucurie, surpriză putere, plictiseală, dezgust, rotundă frica, tristețe durată (formă) plăcere, activitate, bucurie, ascuțită surpriză scăzută tristețe filtrare moderată plăcere, plictiseală, bucurie (lipsa sunemoderată putere, activitate telor seenervare, dezgust, frică, surpricundare) extremă ză atonal dezgust tonaldezgust, enervare tonalitate minor tonalplăcere, bucurie principal nonritmic plictiseală ritm ritmic activitate, frică, surpriză

Sunetele și zgomotele de orice fel și proveniență se deosebesc între ele prin trei dimensiuni principale: înălțimea, intensitatea și timbrul. Cele trei mărimi nu sunt independente, iar la nivelul percepției, intensitatea și înălțimea se influențează reciproc. Există peste 20 de proprietăți acustice ale vorbirii: rata şi fluența, numărul de silabe pe secundă, durata silabei, numărul şi durata pauzelor, înălțimea, gama şi variația înălțimii, tempoul, volumul, sau ritmul. Vocea se referă la tot ce este implicat în vorbire sau vocalizare în afară de cuvintele în sine (Ekman, 2001).

141

S37 | TERMINOLOGIE Terminologic vorbind, există diferențe atât între vocal şi nonvocal, cât şi între verbal şi nonverbal (Laver şi Hutcheson, 1972). Comportamentul verbal se referă la cuvinte în sine, în timp ce comportamentul vocal - i.e. paralingvistică - include elemente ca rata şi intensitatea vorbirii, înălțimea sunetelor, calitatea şi modularea/cadență vocii, sau articularea şi controlul ritmului. Alte sunete nonverbale - e.g. oftatul sau geamătul -, sau diferite interjecții ca ah, oh, sunt de asemenea incluse. Pe de altă parte, extralingvistica se referă, de exemplu, la accent. De asemenea, metrica este termenul care semnifică variațiile vocale ce sunt asociate cu anumite cuvinte, servind astfel la schimbarea înțelesului acestora. Metrica poate fi explicată prin următoarea propoziție: Laura mi-a împrumutat cartea ei (Hargie şi Dickson, 2005):  LAURA mi-a împrumutat cartea ei – Laura este cea care a împrumutat cartea, nu altă persoană.  Laura mi-a ÎMPRUMUTAT cartea ei – Laura a împrumutat, nu dăruit, schimbat, sau vândut cartea.  Laura MI-A împrumutat cartea ei – eu sunt cel căruia Laura i-a împrumutat cartea, nu altcineva.  Laura mi-a împrumutat cartea EI – cartea împrumutată aparține doar Laurei.  Laura mi-a împrumutat CARTEA ei – în afară de carte, nimic altceva nu a mai fost împrumutat. De asemenea, mesajele verbale (Richmond şi McCroskey, 2000):  se bazează în mare parte pe simboluri (e.g. cuvintele), ca parte a unui cod arbitrar;  au tendința să fie adunate direct în cuvinte separate, fiind mai rar reprezentate în componente continue (e.g. prin privire);  transmit un înțeles mai degrabă explicit decât implicit;  de obicei, se adresează chestiunilor cognitive/ propoziționale mai facil decât celor emoționale/relaționale.

C07 _____ COMPORTAMENTUL VOCAL ȘI LIMBAJUL

FIG. 7.1. PARAMETRII ACUSTICI PRINCIPALI (refăcut din Scherer, 1989b, p. 175)

142

C07 _____ COMPORTAMENTUL VOCAL ȘI LIMBAJUL

TABELUL 7.2. DICȚIONAR DE TERMENI: PREZENTAREA PARAMETRILOR ACUSTIC-FONETICI ŞI PSIHOACUSTICI PRINCIPALI (creat pornind de la: Juslin și Scherer, 2005; Scherer et al., 2003; completat cu alte studii) PARAMETRU (în DESCRIERE ordine alfabetică) 1. PARAMETRI ACUSTIC-FONETICI Înălțimea unei unde măsurată de la bază la vârf. Envelopa amplitudinii (engl. envelope) este determinată de conturul variațiilor energiei acustice asupra rostirii şi este de cele mai multe amplitudinea193 ori corelată cu F0. Configurații specifiundei (engl. wave ce ale modelelor F0 (conturul F0) amplitude) reflectă şi comunică emoții specifice. Variații continue ale trăsăturilor F0 (e.g. nivelul sau gama) reflectă şi comunică trăsături ale reacțiilor emoționale (e.g. gradul de excitare sau activare emoțională). distribuția energiei Cantitatea aproximativă de energie din spectrale benzile de frecvență predefinite. energia frecvenței Proporția aproximativă de energie din înalte (engl. highregiunea superioară de frecvență (e.g. frequency energy) > 1 kHz). ESG (i.e. excitarea Măsurătoarea răguşelii. sunetului glotal) Frecvența fundamentală (rata vibrării coardelor vocale); poate influența durata percepută a unei propoziții vorbite; F0 mare, sau creşterea F0 la sfârşitul frazei rezultă într-o rată de vorbire percepută mai mare (Kohler, F0 1995). Din moment ce F0 este direct proporțională cu lungimea coardelor vocale, femeile şi copiii au frecvențe fundamentale modale diferite (128 Hz pentru bărbați şi 260 Hz pentru femei), existând diferențe foarte importante între sexe. Primul formant - important pentru F1 identificarea vocalelor. Al doilea formant - important pentru F2 identificarea vocalelor. Numărul de vârfuri ale unei unde înrefrecvența undei gistrat într-o secundă. Cu cât lungimea (engl. wave dintre vârfurile unei unde este mai frequency) mare, cu atât frecvența este mai mică - și invers. Diferența dintre cea mai înaltă şi cea gama F0 mai joasă F0 din cadrul unei rostiri. Diferența dintre F0 şi cel mai înalt punct din spectrul frecvenței în care gama frecvenței încă mai există energie pentru rostirea cuvintelor. Diferența dintre valorile de intensitate gama intensității cele mai mari şi cele mai mici din cadrul unei rostiri. Unitate de frecvență echivalentă cu un Hertz (Hz) ciclu/secunda (= 1 Hz); 1000 Hz = 1 KHz. Mai este denumită şi înălțime tonală. Reprezintă proprietatea sunetului de a fi profund (grav) sau mai ascuțit (acut). Înălțimea sunetului depinde de frecvența oscilațiilor sonore. Unele sunete înălțime (engl. au o înălțime atât de mare încât nu pot pitch) fi percepute de oameni, indiferent de intensitate; altele au o frecvența atât de joasă încât nu mai sunt percepute ca sunete, ci vibrații. Cea mai înaltă frecvență percepută de om este de aprox. 20 000 Hz (20 000 ci193

AMPLITUDINE – distanța/mărimea dintre punctele extreme ale unei oscilații (e.g. mișcarea unei mâini).

143

intensitate/tărie sonoră

jitter laringizare (engl. laryngealization) lățimea de bandă a formantului lungime de undă (engl. wave length) media F0

media F1 media F2 media intensității panta (engl. slope) spectrală perturbația F0 precizia formantului 194

cluri/secundă), iar cea mai joasă de ~20 Hz. Sunetele cel mai clar percepute sunt între 500 şi 4000 Hz, primele fiind importante pentru perceperea vorbirii. Persoanele în vârsta (dar şi o mare parte din restul adulților) aud cu dificultate tonurile înalte. Înălțimea vocii influențează atât receptorii, cât și emițătorii: diminuarea voluntară a acestui parametru are ca efecte (1) perceperea amplificată a unor trăsături ale sinelui legate de putere și (2) facilitarea gândirii abstracte 194 (Stel et al., 2012). Amplitudinea rădăcinii medii pătrate (engl. root mean square) într-un segment temporal predefinit (energie); este o dimensiune a recepției auditive legată de amplitudinea sau intensitatea undei sonore; este percepută subiectiv ca volumul vocii, fiind determinată de acțiuni respiratorii şi fonatorii. Vibrațiile mai puternice ale unui obiect produc unde acustice mai intense, adică au o tărie sonoră mai mare (de la 0 la ~130dB), unitatea de măsură a tăriei sonore fiind decibelul (dB). S-au stabilit diverse scale auditive pentru a măsură nivelul de intensitate al diferitelor sunete. De exemplu, vorbirea în şoaptă are ~20 dB, conversația normală 50-70 dB, un avion aflat la sol ~120 dB (cifrele variază în funcție de distanța față de sursă). Sunetele care au peste 130 dB devin dureroase. Măsurarea acustică a intensității este destul de directă, din moment ce este legată de amplitudinea/envelopa undei sonore a vorbirii (Scherer, 1989b). intensitatea vocii emoționale umane își are originea în precursori filogenetici prezenți și în alte specii (Lemasson et al., 2012). Variație regulată sau neregulată a duratei ciclului glotal. Schimbări bruşte ale modului de oscilare a coardelor vocale (de obicei pentru a dubla durata ciclului glotal). Lățimea benzii spectrale ce conține energie formantă semnificativă (pragul -3 dB). Distanța dintre două vârfuri de undă. Frecvența fundamentala (rata de vibrare a coardelor vocale ca medie în cadrul unei rostiri). Media frecvenței primului (cel mai jos) formant (concentrarea energiei semnificative în spectru) din cadrul unei rostiri. Frecvența medie a celui de-al doilea formant. Media valorilor energetice pentru o undă sonoră de vorbire din cadrul unei rostiri. Regresiunea liniară de distribuție a energiei în banda de frecvență de peste 1 kHz. Variații uşoare ale duratei ciclului glotal. Gradul în care frecvențele formantului ating valorile prescrise de sistemul fonologic al unei limbi.

Cele două efecte susțin astfel teoria încorporării (Stel et al., 2012).

C07 _____ COMPORTAMENTUL VOCAL ȘI LIMBAJUL puls glotal filtrat invers rata vorbirii RAZ (raportul armonica-zgomot) ritm sclipire/licărire (engl. shimmer)

spectrul frecvenței (engl. frequency spectrum)

sunet tempo tremur

undă sonoră

variabilitatea F0 variabilitatea intensității zgomot (engl. noise)

144

Fluxul de aer transglotal estimat prin tehnici de filtrare inversă. Numărul de segmente de vorbire pe o unitate de timp. Raportul dintre armonica şi energia semnalului aperiodic. Corespunde grupării accentelor structurii F0, vârfurilor amplitudinii şi distribuției pauzelor într-o rostire. Variație regulată sau neregulată a maximei amplitudinii ciclurile glotale ulterioare. Reprezentare a unui semnal sonor (întrun anumit cadru temporal) în domeniul frecvenței. Spectrul poate fi generat printr-o transformare Fourier a semnalului, iar valorile rezultate sunt de obicei prezentate ca amplitudine şi fază/etapă, amândouă reprezentate grafic alături de unda frecvenței. Orice semnal care poate fi reprezentat ca amplitudine variind în timp are un spectru de frecvență corespunzător. Vibrația acustică capabilă sa producă o senzație auditivă. Numărul de segmente fonetice dintr-o unitate de timp. Modularea regulată a duratei ciclului glotal. Oscilație produsă de vibrațiile unor corpuri materiale. Vibrațiile mecanice din banda de frecvență 16-20.000 Hz sunt semnale acustice care produc sunete în analizatorul auditiv. Sunetele sunt percepute prin procesul de transducție de la nivelul celulelor senzoriale şi prin analiza corticală a mesajelor electrice. Unda sonoră reprezintă propagarea oscilațiilor în spațiu. Undele sonore sunt longitudinale – reprezintă o mişcare moleculară în direcția transmiterii energiei. Unda sinusoidală cea mai simplă reprezintă o frecvență (care determină înălțimea sunetului), o amplitudine (care se exprimă prin intensitatea/tăria sunetului) şi un număr de armonici (care au ca rezultat calitatea sau timbrul sunetului). Această ultimă particularitate permite capacitatea de distingere a sunetelor dintre diverse instrumente sau voci umane, care emit sunete cu intensități şi frecvente fundamentale (F0) egale. Măsurarea dispersiei (e.g. deviația standard a F0). Măsurarea dispersiei valorilor intensității din cadrul unei rostiri (e.g. deviația standard). Unde sonore emise prin vibrații neperiodice şi neregulare. Deosebirea dintre sunetele muzicale şi zgomote constă în periodicitatea şi regularitatea cu care se repetă undele sonore muzicale.

Componentele energetice aperiodice din spectru. Valorile frecvenței fundamentale reconturul F0 (fig. prezentate în timp (intonația sau me7.1.a) lodica vorbirii). În procesul de articulare, anumite frecvențe sunt amplificate, iar altele sunt atenuate conform formei tractului vocal. Pentru un număr redus de frecvențe, dată fiind o anume formă a tractului vocal, există rezonanță, iar locațiile acestor rezonanțe se numesc formante. Acestea sunt descrise de frecvența și lățimea de bandă a lor, indicând fie dacă rezonanță este localizată pe o frecvență anume, fie dacă frecvențele învecinate sunt de asemenea amplificate. Locația formantelor determină percepția calității sunetului formant/rezonanțe vocalizării. Vocalele sunt caracterizate vocale (fig. 7.1.c) de un model specific de locație a formantelor (Kappas et al., 1991). Formanții sunt folosiți în diferențierea pronunției sunetelor, în special vocalele şi diftongii. Cu ajutorul anumitor organe de articulare (e.g. cerul gurii, celum, limba, buzele, faringele) coardele vocale pot fi contractate în anumite locuri şi lungimea acestora poate fi modificată. Gradul de contracție şi gradul de depărtare a buzelor determină rezonante specifice ale tubului acustic format de tractul vocal (Fant, 1960). 2. PARAMETRI PSIHOACUSTICI Perceput ca rapiditatea de declanşare a vocii. Se referă la creşterea amplituatac dinii segmentelor vorbite şi este de obicei măsurat prin unda acustică a amplitudinii (Scherer, 1989). Percepută subiectivă ca timbru, este determinată de tipul şi registrul fonației. Tensiunea şi configurația specifică produsă de cadrul articulării are impact asupra calității vocale. General vorbind, cele mai directe efecte asupra calității vocii sunt calitatea vocii schimbările produse în distribuția energiei şi spectrul puterii. De exemplu, vocea stridentă are o proporție a energiei mai mare în gama frecventei înalte (peste 500 Hz), în timp ce vocile rezonante au în general o proporție mai mare a energiei în gama frecventei joase (Scherer, 1989b). Calculată din distribuțiile energiei intensitatea permăsurată în benzi de frecvență specificepută ce. Calculată din conturul F0 luând în înălțimea percepuconsiderare pragul glissando liniar şi tă diferențial. Elementele ritmice calculate din conritmul perceput turul intensității percepute. zgomot spectral

C07 _____ COMPORTAMENTUL VOCAL ȘI LIMBAJUL

S38 | PARAMETRII ŞI FENOMENELE ACUSTICE DE BAZĂ PRODUCEREA ŞI ACUSTICA VORBIRII În mare, vocalizarea este rezultatul acțiunii comune a respirației, fonației şi articulării; vorbirea constă în unde sonore produse prin procesul repetiției, fonației şi articulării. Măsurători avansate ale expresiei vocale afective necesită cunoştințe minime despre producerea vocii şi a vorbirii pentru a putea determina înțelesul parametrilor care pot fi extraşi din aceste unde (Scherer et al., 2003). Producerea vorbirii este dirijată de cortex şi se realizează prin activitatea coordonată a aparatului fonator (compus din organele fonatoare): cavitățile nazală, bucală și laringo-faringiană – cu diverse elemente componente, la care se adăugă aparatul respirator. Sunetele vocale constau în modificări ale curentului de aer expirat din plămâni, în trecerea lui prin diferite părți ale apăratului fonator (surplusul de aer fiind eliminat prin cavitatea nazală) (Scherer et al., 2003). În cursul vorbirii, cântatului, râsului etc., respirația este modificată datorită controlului centrilor superiori corticali. Acest control voluntar este limitat de participarea câtorva mecanisme reflexe care, prin stimularea chemoreceptorilor (sinus carotidian, aortă), presoreceptorilor (plămâni), termoreceptorilor (piele) etc., modifică activitatea centrilor respiratori. Pentru că emoțiile au legătură cu SNV, acestea pot modifica ritmul respirației (deci afectează vorbirea). S-au menționat trei schimbări corporale care au un impact asupra sunetelor produse în timpul vocalizării (Ohala, 1981): uscarea cavității bucale sau a laringelui; rata crescută a de respirației; tremurul muscular (Scherer et al., 2003). FORME DE UNDE SIMPLE: AMPLITUDINEA ŞI FRECVENȚA Cel mai simplu exemplu este forma undei sinusoidale din fig. 7.2.a, produsă de vibrația unei surse de sunet cum ar fi un rezonator acustic, exprimat grafic aici ca fiind o variație periodică de amplitudine a presiunii sunetului (pe axa Y) în timp (axa X, orizontală). Deoarece amplitudinea este mereu unul din termenii folosiți în afişarea proprietăților undelor sonore, acest tip de descriere se referă la tipul de afişare în sfera/domeniul temporal. Formele undelor sinusoidale oscilează într-un mod regulat, periodic, trecând prin cicluri complete. Numărul de cicluri pe secundă indică periodicitatea sau frecvența undei, fiind măsurată în Hertzi (Hz). Forma undei poate fi de asemenea reprezentată în domeniul frecvenței de către spectru, care arăta amplitudinea maximă a formei undei la frecvența acesteia în domeniul frecvenței (fig. 7.2.f). În reprezentarea spectrului, amplitudinea este de obicei ilustrată grafic logaritmic în decibeli (dB), în relație cu pragul auzului și este menționată ca fiind energia undei la frecvența respectivă. Fig. 7.2.b şi 7.2.c arăta o undă sinusoidală care are o frecvență mai mare şi o amplitudine mai redusă decât în fig. 7.2.a.

145

FIG. 7.2. FORME DE UNDĂ ŞI SPECTRELE ACESTORA (refăcut din Juslin şi Scherer, 2005) (a, f) undă sinusoidală de frecvență joasă; (b, g) undă sinusoidală de frecvență înaltă; (c, h) formă de undă complexă compozit al (a, f) şi (b, g); (d, i) undă dreaptă sau în unghi drept; (e, j) zgomot.

FORME DE UNDE COMPLEXE: DESCOMPUNEREA SPECTRALĂ Cele mai multe unde sonore sunt mult mai complexe decât unda sinusoidală simplă prezentată în fig. 7.2.a, însă orice undă complexă poate fi descompusă în componente sinusoidale (prin analiza de tip Fourier). În exemplul din fig. 7.2, unda complexă (c) este formată din componentele sinusoidale (a) şi (b), care diferă în frecvență şi amplitudine. Prin urmare, spectrul undei complexe (h) arată energia relativă a celor două componente sinusoidale la frecvențele respective ale acestora (Scherer et al., 2003). FRECVENȚA FUNDAMENTALĂ ŞI ARMONICA În fig. 7.2.c, periodicitatea formei undei complexe ca întreg (cicluri/s) este determinată de componenta sinusoidală cu cea mai joasă frecvență - frecvența fundamentală (F0). Această frecvență corespunde aproximativ cu ceea ce ascultătorul percepe ca fiind înălțimea sunetului sau înălțimea tonală. Componentele de ordin superior ale undelor complexe sunt numite armonici (engl. harmonics) sau sunete secundare (engl. overtones); acestea apar la frecvențe care sunt multipli integrali ai F0. De exemplu, o undă complexă în care F0 = 100 Hz poate fi descompusă în sinusoide constitutive cu frecvențe de 200, 300, 400 ș.a.m.d., reprezentând concentrația energiei din domeniul frecvenței, aşa cum sunt ilustrate în spectrul undei din fig. 7.1.d. După cum spectrul din fig. 7.1.i. sugerează, energia relativă a armonicilor superioare scade de-a lungul gamei frecvenței, iar panta spectrului armonic este numită pantă spectrală (Scherer et al., 2003).

C07 _____ COMPORTAMENTUL VOCAL ȘI LIMBAJUL

CALITATEA Calitatea sau textura vocii contribuie la expresivitatea cuvântării umane şi oferă informații despre dispoziții emoționale, atitudini şi uneori emoții simple (Gobl şi Chasaide, 2003). Serveşte la comunicarea valenței unei emoții, nu la comunicarea gradului de stimulare al emoției respective, care depinde mai degrabă de înălțime, intensitate şi durată. Calitatea vocii este definită de distribuirea energiei în spectru ca fiind produsă de moduri diferite de fonație. Modificările caracteristicilor tractului verbal (e.g. tensiunea musculară generală) influențează nu doar sursa – i.e. coardele vocale -, ci şi rezonanța produsă de modificările tractului vocal. Distribuția energiei spectrale este influențată de tractul vocal al vorbitorului şi contribuie la posibilitatea identificării unui individ anume după sunetul vocii sale. Un studiu recent (Ghazanfar, 2005) arată faptul că maimuțele sunt capabile să determine dimensiunea corporală a unei alte maimuțe din aceeaşi specie pe baza producției vocale. Distribuția energiei spectrale este modificată şi de procesele emoționale, cu o cantitate relativă de energie în banda de frecvență înaltă şi scăzută, care se schimbă în funcție de emoție. De exemplu, calitatea vocii poate fi modificată în termeni de rugozitate sau claritate în timpul unei emoții, informație care poate fi folosită de receptor pentru a deduce starea emoțională a emițătorului. Există o distincție între intonație ca fenomen al F0, amplitudine şi calitatea vocii: toate aceste aspecte interacționează, însă este posibil să fie luate separat în considerare. FIG. 7.3. ILUSTRAREA UNEI UNDE VOCALE CU DIFERITE GRADE DE SOLUȚIONARE TEMPORALĂ (refăcut din Juslin şi Scherer, 2005) Segmentele temporale semnalează: (a) rostirea she had been sad; (b) cuvântul she; (c) un segment al vocalei (i:) arătând delimitarea perioadelor individuale.

FORMELE UNDEI DE VORBIRE Fig. 7.3 arăta o formă de undă tipică (sau semnal temporal) pentru vorbire – rostirea she had been sad (ea a fost tristă). După cum arată porțiunea mărită a undei (i.e. cuvântul she), semnalul vorbirii constă întro secvență de fragmente cvasi- şi nonperiodice. Porțiunile cvasi-periodice corespund sunetelor vorbite (engl. voiced sounds) (bazate pe vibrația coardelor vocale); de exemplu, vocalele şi consoanele cum ar fi în engl. glides (care sunt sunete asemănătoare vocalelor, dar pe post de consoane). Fragmentele nonperioadice corespund sunetelor nonvorbite (engl. unvoiced sounds) (sunet turbulent); de exemplu, consoanele ca fricativele (produse de aerul care trece prin canalul strâmt format prin alăturarea a două organe, cum ar fi vârful limbii şi dinții de sus, ca în pronunțarea inițialei engleze th din thick) şi opriri (produse prin înfundarea curentului de aer din tractul vocal de către buze şi limbă). Spectrele sunetelor vorbirii cvasi-periodice seamănă de obicei cu exemplele de undă periodică arătate în fig. 7.2, însă mai apar nişte elemente specifice date de faptul că vibrațiile produse la sursa vocii sunt filtrate de tractul vocal.

De asemenea, corelările fiziologice ale calității vocii se referă la trei parametri ai tensiunii musculare (Gobl şi Chasaide, 2003): 1. tensiunea de aducție (sau adducție – i.e. mişcarea efectuată de un muşchi adductor): acțiunea muşchilor interaritenoidali asupra celor aritenoidali; 2. compresiunea medială: forța de aducție a proceselor vocale asupra ligamentului glotei; 3. tensiunea longitudinală: tensiunea coardelor vocale. TABELUL 7.3. EXPRESIA CALITATĂȚII VOCII (sintetizat din Gobl şi Chasaide, 2003) CALITATEA VOCII EFECT DAT DE ascuțită/stridentă o plictiseală; (engl. creaky) aspră (engl. o enervare; harsh) o corelat pozitiv cu extraversia, stabilitatea afectivă şi dominanță (Scherer, 1979; Laver, 1975); încordată/ tensio enervare, bucurie, frică; onată (engl. tense) laxă (engl. lax) o tristețe195; murmur (engl. o intimitate; breathy) o corelat pozitiv cu introversia, nevrozismul şi anxietatea (Moore, 1939; Diehn et al., 1959); şoptit o confidențialitate.

195

La nivelul fonației este la fel ca murmurul.

146

C07 _____ COMPORTAMENTUL VOCAL ȘI LIMBAJUL

ACCENTUL Accentul este un reper important al identității sociale şi o sursă bogată de semnalare a părerilor sau opiniilor şi a altor elemente alor mentalității care ajută la evaluarea unui individ, amplasându-l într-o categorie socială. După ce o persoană este localizată (din punct de vedere geografic) pe baza accentului, sunt declanşate stereotipurile corespunzătoare provenienței etnice şi culturale, făcând atribuiri negative sau pozitive (Hargie și Dickson, 2005). Accentul este o caracteristică pe care oamenii o modifică uneori pentru a face distincție de partenerul sau partenera de conversație, într-o măsură mai mică sau mai mare. Conform teoriei adaptării comunicării, oamenii au tendința să îşi modifice accentul când vor să fie percepuți pozitiv de către ceilalți, dacă se simt în minoritate şi nu vor să fie discriminați. Aici poate să apară emoția ruşinii, care motivează persoana să elimine accentul pentru a nu fi evaluată negativ pe baza stereotipurilor (Hargie și Dickson, 2005). RÂSUL Râsul nu trebuie confundat cu zâmbetul. În mod natural, râsul apare mai târziu că zâmbitul, în jurul celei de-a patra luni de la naştere. Este o acțiune înnăscută, programată, putând fi observat chiar şi la persoanele surdo-mute sau nevăzătoare, la fel că expresiile faciale emoționale considerate a fi universale (e.g. Ekman, 1999). Se estimează că râsul uman are aproximativ 7 milioane de ani vechime (Niemitz, 1990). Probabil acesta – împreună cu alte forme de exprimare cum sunt plânsul, suspinul, oftatul, sau geamătul – a apărut înainte ca omul să înveţe să vorbească. Totodată, omul nu este singurul animal care râde. Există puncte comune cu cimpanzeii în ceea ce priveşte contextul, acustica şi mişcările faciale. În special cimpanzeii tineri pot afişa o faţă jucăuşă, asociată expresiilor vocale specifice şi acțiunilor ca jucatul, gâdilatul sau muşcarea nonviolentă (Preuschoft, 1995; van Hooff, 1972). Există două tipuri de râs: involuntar (emoțional) şi voluntar (fals sau nonemoțional) (Ruch şi Ekman, 2001). De asemenea, există şi încercări voluntare de reglare a râsului fals. Oamenii pot vorbi sau cânta sunetele râsului, care sunt de obicei reprezentate fonetic prin ha ha ha. O diferența principală între cele două tipuri este că râsul emoțional poate produce lacrimi (când apare senzația de ochi luminoşi). În râsul involuntar persoana urmează un impuls, un îndemn puternic de a râde fără reținere. Persoana care râde poate fi descrisă că abandonându-se pe sine în detrimentul acestei reacții corporale (Plessner, 1941). În timpul râsului conştiința de sine şi atenția sunt diminuate. Impulsul de a râde este conştient şi agreabil, iar încercarea de a atrage atenția în timpul unui episod de râs opreşte sau reduce această reacție. Afectele negative sunt (temporar, cel puțin) uitate (Ruch și Ekman, 2001). Râsul emoțional şi vorbirea sunt independente, chiar dacă acestea două pot fi produse de om în acelaşi timp, prin mărirea duratei pauzelor pulsurilor râsului. Râsul voluntar produce modele de sunete ca ale râsului natural. În timp ce râsul voluntar se poate 147

transforma în râs emoțional, oamenii nu-l pot genera voluntar pe cel din urmă, iar râsul la comandă declanşează de multe ori jenă (ibidem). Râsul este format din: 1. declanşare/start (engl. onset) – partea facială pre-vocală în care explozia râsului este foarte scurtă şi abruptă; 2. apogeu (engl. apex) – perioada în care vocalizarea apare; în râsul fals, aici apare întreruperea produsă de inhalare; 3. încheiere (engl. offset) – partea post-vocalizare; de obicei, aici apare şi un zâmbet lung care dispare progresiv. Totodată, vocalizarea râsului este compusă din pulsuri repetitive intercalate cu pauze, care dau naştere unui ciclu de râs (Ruch şi Ekman, 2001): START PULS, PULS, PULS, PAUZĂ | PULS, | PULS, | CICLU DE RÂS PULS, | PAUZĂ | PULS, PULS, PULS, ÎNCHEIERE

Există râs cu doar una sau două pulsuri într-un ciclu (e.g. râsul de exclamație sau chicoteala). Studiile au reportat că de obicei există în medie patru pulsuri pe ciclu. Depăşirea acestui număr depinde de volumul de aer din plămâni şi muşchii abdominali sau eventuale dureri în laringe (Ruch şi Ekman, 2001). Durata unui puls este între 30 şi 100 ms, pentru cei mai mulți oameni. Mai multe cicluri pot forma un episod de râs. Unele persoane pot efectua între 9 şi 12, chiar 15 cicluri de râs într-un episod – cu două sau mai multe pauze pentru inspirare. Un ciclu de respirație constă în înspițare, pauză de inspirare, expirare, pauză de expirare. Când o persoană începe să râdă, nu contează în care stadiu al acestui ciclu se află – râsul începe în mod obligatoriu cu o exalare. Acest început este urmat de secvențe de expirare repetată, de frecvențe înalte şi amplitudine joasă – i.e. ciclurile de râs (Ruch şi Ekman, 2001). În sfârșit, râsul combinat cu vorbirea declanşează evaluări mai pozitive decât râsul simplu, fie că este vorba de autoevaluare, fie evaluarea altei persoane pe baza râsului (Bachorowski şi Owren, 2001). MUZICA Muzica are potențialul de a afecta sau declanşa emoții şi dispoziții emoționale (Juslin şi Sloboda, în curs de tipărire; Juslin şi Zentner, 2002). Reacții afective ca urmare a muzicii apar în jurul vârstei de 4 luni Zentner şi Kagan, 1996, 1998). Când un om ascultă muzică, apare autoomisiunea, adică detaşarea parțială față de lumea reală, mutarea într-o stare în care interesele şi amenințările lumii reale nu mai sunt relevante, odată cu aceasta emoțiile negative pierzându-şi scopul (Zentner et al., 2008). De asemenea, procesările muzicii și ale limbajului au trăsături

C07 _____ COMPORTAMENTUL VOCAL ȘI LIMBAJUL

cerebrale şi comportamentale comune (Schön și François, 2011). Afectele declanşate de muzică pot fi diferențiate empiric în mai două mari subunități (Zentner et al., 2008): sublim (uimire, transcendență/venerație, sensibilitate, nostalgie, calm) şi vitalitate (energie, veselie). Acestea nu apar separat, ci combinate. Venerația (sau transcendența) presupune copleşire şi inspirație; uimirea presupune admirație şi provocare. Fericirea indusă de muzică are două forme distincte: beatitudinea şi încântarea, specifice uimirii și divertismentul, care este latura veselă şi energică a muzicii, ce pune în mişcare ascultătorul sau ascultătoarea. Calmul sau relaxarea presupune detaşarea faţă de real. Muzica declanşează foarte rar emoții negative ca ruşinea, disprețul, jena, enervarea, gelozia, sau frica, însă poate declanşa iritare sau dezgust dacă melodia nu este plăcută sau înțeleasă de către ascultător. Este posibil ca emoțiile declanşate de muzică să fie doar un exemplu care face parte dintr-o categorie mai largă de emoții relaționate experiențelor, situațiilor şi obiectelor care au legătură cu estetica (Zentner et al., 2008). Auzul face parte din experiențele senzoriale, deci poate declanşa, la bază, două afecte opuse: încântare sau dezgust, depinde de evaluarea făcută de ascultător. Prima poate evolua în afecte mai complexe, ca admirația şi eventual venerația. Trăirea subiectivă nu este totul; uneori, muzica declanşează componente cognitive sau comportamentale, în absența subiectivului. De asemenea, nu toți oamenii au un răspuns emoțional în ceea ce priveşte muzica, deoarece declanşarea unei emoții este un proces fragil care depinde de mai mulți factori (preferințe, context, calitatea muzicii etc.) (ibidem). De asemenea, efectul muzicii se bazează pe conexiunile puternice dintre centrii memoriei şi cei care procesează sunetele muzicale. Poate influența, în funcție de ritm, tempo, melodie, armonie și intensitate, diverse procese psihice. Atenția concentrată este menținută pe o perioadă mai lungă de timp în cazul muzicii ritmice şi s-a constatat efectul pozitiv al muzicii baroce asupra memoriei semantice, în special. Neagu-Simon (2010) a atribuit şapte funcții posibile impactului psihosomatic al muzicii: 1. 2. 3. 4.

5. 6.

7.

emoțională, împărțită în funcțiile cathartică/relaxantă şi activatoare/energetică; cognitivă, deoarece transmite mesaje inteligibile; fiziologică, deoarece produce modificări neurofiziologice inductoare ale unor modificări somatoviscerale prin releul psihosomatic; pedagogică, deoarece ajută procesele învățării şi memorării şi relaxează intelectul - de exemplu, în boala Alzheimer, abilitatea de orientare spatio-temporală şi învățarea sunt îmbunătățite; socială, deoarece influențează comunicarea interindividuală şi de grup; terapeutică, atunci când are un efect de diminuare sau eliminare a stresului cu eliberare de endorfine şi efect antialgic, sau stimularea sau liniştirea unor funcții afectate de tulburare sau boală; divertisment, deoare are un rol profilactic.

Mai mult, muzica are un efect pozitiv în cel puțin următoarele afecțiuni psihiatrice: depresie, sindroamele nevrotice și psihoze. De asemenea, are efecte anxiolitice, sedative, stimulante, securizante, euforizante, scade nevoia de drog a toxicomanilor, îmbunătățeşte capacitatea de intro148

specție şi relațiile interumane (bazate pe comunicare) şi stimulează creativitatea. La nivel somatic, acționează asupra durerilor nesistematizate, scăderii apetitului, cefaleei etc. La nivel fizic, sunetele afectează presiunea sanguină, pulsul, circulația, funcționarea creierului şi a metabolismului. De asemenea, sunetele pot muta individul din starea beta196 a creierului în cea alfa197. Muzica cu un ritm de 60 de bătăi/minut creşte activitatea alfa cu 6% şi scade activitatea beta cu 6%. Totodată, muzica şi cuvintele afectează structura moleculară a apei, deci şi a corpului uman, deoarece acesta conține apă între 60 şi 70%. Muzica barocă de 60 de bătăi pe minut deschide un canal de comunicare către subconştient, extinde memoria şi armonizează cele două emisfere cerebrale. Când celulele gri ale creierului au un potențial electric scăzut, apar efectele stresului. Sunetele cu o frecvență înaltă (5000-8000 Hz, cele mai eficiente fiind de 8000 Hz), prin intermediul celulelor Corti, energizează creierul şi relaxează tensiunea musculară. De exemplu, tempoul muzicii lui Mozart198 la frecvențe înalte, în timpul învățării are ca efect un impuls puternic de energie a cortexului cerebral. Una din trăsăturile comune pe care o experiență muzicală o poate oferi este apariția fiorului (engl. thrill; Goldstein, 1980). Acest tip de fior este pozitiv şi este o senzație fizică plăcută – frison şi tremur uşor între ceafă şi colana vertebrală. Aceste senzații sunt de obicei acompaniate de diverse emoții, iar fiorii pot fi de mai multe tipuri. De exemplu, poate să apară lăcrimarea şi alte senzații fizice asociate cu plânsul (engl. weeping) (Sloboda, 1991). Totodată, se pare că familiaritatea este o dimensiune esențială pentru declanşarea emoțională de către muzică199 (Pereira et al., 2011). Regiunea limbică şi paralimbică, dar şi circuitele de recompensare (engl. reward circuitry) sunt activate de ascultarea muzicii familiare, cunoscute (în comparație cu muzica nefamiliară sau nouă). Totodată, cortexul cingulat, lobul frontal, cortexul motor şi aria Brocasunt mai active că răspuns la muzica plăcută subiectiv, în comparație cu cea neplăcută. Musacchia et al. (2007) au arătat că muzicienii au specializări subcorticale care amplifică encodarea audiovizuală şi auditorie a sunetelor muzicale şi ale vorbirii; antrenamentul muzical are impact nu doar asupra mecanismelor neurale specializate în procesarea muzicii, ci asupra unei game ceva mai largi de procesări. De asemenea, Perani et al. (2010) au arătat că există, în creierul nounăscuților, specializări emisferice în procesarea muzicii bazate pe o structură neuronală sensibilă la schimbările tonalității, consonanței şi disonanței.

196

Specifică stării de veghe. Specifică stării de meditație, relaxare. Muzica cea mai bogată în sunete cu frecvențe înalte este cea a lui Mozart. De asemenea, sub acțiunea muzicii sunt activați foarte mulți neuroni, părți însemnate ale scoarței cerebrale, astfel în muzica pop (deci accesibilă) se activează sub 50% din scoarța cerebrală, în timp ce muzica clasică ajunge până la 90% numai muzica lui Mozart atingând 100% (Sengewald, 1995). În acelaşi timp, s-a constatat că sunetele joase din muzica rock drenează creierul de energie. 199 Efectul expunerii repetate la stimulare (engl. mere exposure effect): familiaritatea poate avea un rol important în amlificarea simpatiei (engl. liking) subiectivă către un stimul, inclusiv muzica. 197 198

C07 _____ COMPORTAMENTUL VOCAL ȘI LIMBAJUL

S39 | MECANISMUL PRODUCERII VOCII ŞI A VORBIRII Fundamentul producerii tuturor sunetelor cu aparatul vocal uman este curentul de aer prin tractul vocal alimentat de respirație. Tipul de sunet produs depinde fie de fluxul de aer care este stabilit în vibrație de către închiderea şi deschiderea rapidă a glotei (aşa-numita fonație), producând sunete vocale cvasiperiodice, fie de posibilitatea trecerii libere a aerului prin partea inferioară a tractului vocal şi transformarea într-un sunet turbulent de către frecarea la deschiderea gurii (sunete nonvocale, nonperiodice). Calitatea sunetului este apoi determinată de articulare şi rezonanță. Fig. 7.4 ilustrează structurile principale ale mecanismului producerii vocii, descrise în continuare (Juslin și Scherer, 2005). RESPIRAȚIA Materialul brut al comportamentului vocal este fluxul de aer generat în plămâni prin acțiunea comună a diafragmei şi a toracelui cu ajutorul muşchilor respiratori. Coloana de aer din trahee de sub glotă formează presiune şi astfel serveşte ca sursa de energie a fonației sau fricțiunii (Juslin și Scherer, 2005). FONAȚIA La începutul fonației coardele vocale sunt instalate într-o poziție închisă de către acțiunea musculară a laringelui. Fluxul continuu de aer al respirației comprimă aerul din coloana de sub glotă, rezultând presiunea subglotală. Când presiunea depăşeşte forța de închidere a muşchilor laringelui, coardele vocale se deschid extrem de rapid pentru depresurizare. Reînchiderea este făcută printr-un recul elastic al coardelor şi de aşa-numitul efectul Bernoulli, produs de depresurizarea bruscă a glotei, rezultând o acțiune de aspirare. Atât tensiunea globală şi aducția, cât şi aducția coardelor vocale sunt reglate de un număr mare de muşchi extra- şi intralaringiani care acționează combinat pentru a produce un cadru laringian al exprimării vocale. Cei mai importanți factori sunt lungimea, grosimea, masa şi tensiunea coardelor vocale. Astfel, de exemplu, cu cât tensiunea şi lungimea sunt mai mari, iar grosimea şi masa acestor ligamente sunt mai mici, cu atât se vor deschide şi închide mai repede (acest fapt reprezentând o rată mai mare a vibrației din care rezultă un F0 superior). Atât F0, cât şi calitatea vocii sunt influențate puternic de sincronizarea ciclului glotal (e.g. durata relativă a fazelor de închidere şi deschidere). În fig. 7.5 este ilustrat un grafic al ciclului glotal care arată aceste variabile. În funcție de panta deschiderii şi închiderii şi de duratele relative, spectrul formei undei glotale (i.e. spectrul glotal) va indica caracteristici diferite (e.g. luând în considerare înclinarea spectrală) (Juslin și Scherer, 2005). În timp ce detaliile procesului de fonație şi rolurile exacte ale structurilor implicate (în special al anumitor muşchi) nu sunt încă bine înțelese, este cunoscut faptul că natura fonației este un determinat puternic al trăsăturilor vocale (şi în consecință al parametrilor acustici). Cadrul laringian în fonație este posibil să fie influențat puternic de excitarea emoțională. Tensiunea musculară superioară din timpul excitării emo-

149

FIG. 7.4. DIAGRAMA SCHEMATICĂ A MECANISMULUI VOCAL UMAN (refăcut din Juslin şi Scherer, 2005) 1 – cavitatea orală; 2 – limbă; 3 – buze; 4 – mandibulă; 5 – cartilajul tiroidian; 6 – coardele vocale; 7 – trahee; 8 – stern; 9 – plămân; 10 - diafragmă; 11 – cavitatea nazală; 12, 13 – bolta palatală (cerul gurii); 14 – epiglotă; 15 – faringe; 16 – glotă; 17 – cartilagiu cricoid.

ționale poate produce pulsuri glotale mai scurte (F0 mai mare) şi pauze de închidere şi deschidere mai explozive, cu declanşare mai abruptă şi variații de terminare în forma undei pulsului glotal (Scherer, 1986). Aspectele ulterioare vor produce mai multă energie relativă în frecventele superioare, oferind o calitate ascuțită, metalică, vocii. În schimb, într-o stare de relaxare, coardele vocale este posibil să nu se închidă complet, sau să lase o crăpătură anterioară deschisă. Aceasta influențează sincronizarea şi forma pulsurilor glotale în direcția opusă, oferind o impresie de voce răsuflată (engl. breathiness) (Alku et al., 1997). ARTICULAȚIA Limba, buzele, dinții, cerul gurii şi mandibula - toate combinate - generează configurații specifice ale formei faringelui şi cavităților nazale şi orale în serviciul producerii sunetelor vorbirii specifice limbii, fie sub

C07 _____ COMPORTAMENTUL VOCAL ȘI LIMBAJUL

forma unor sunete nonvorbite (multe pauze şi consoane fricative), fie sub forma unor sunete vorbite (vocale diferite şi consoane vorbite sau semivorbite). Vocalele sunt diferențiate acustic de formantele (engl. formants) din spectrul vocalelor (explicat jos) (Juslin și Scherer, 2005).

funcția de transfer a tractului vocal, unele armonici din spectrul pulsului sunt amplificate (producând formantele - maximă energiei locale), iar altele sunt atenuate (antiformantele). Amândouă efectele depind de caracteristicile rezonantei ale cadrelor de articulare exacte din tractul vocal. Formele undelor din fig. 7.6.a-c arată rezultatul acestui proces de filtrare din domeniul temporal, iar formele din fig. 7.6.d-f ilustrează echivalentul din domeniul frecvenței (Juslin și Scherer, 2005).

FIG. 7.6. TEORIA SURSA-FILTRU A PRODUCERII VORBIRII (a) undă glotală; (b) forma tractului vocal; (c) unda sonoră radială; (d) spectrul glotal; (e) funcția de transfer a tractului vocal; (f) spectrul acustic la deschiderea gurii (Fant, 1960; Juslin, 2005).

FIG.7.5. FORMA UNDEI PRODUSĂ DE DESCHIDEREA ŞI ÎNCHIDEREA COARDELOR VOCALE (CICLU GLOTAL) ŞI SPECTRUL CARE REZULTĂ (Juslin şi Scherer, 2005) (a) semnalul temporal al formei undei; (b) spectru.

REZONANȚA Caracteristicile formei undei vocale (şi ale spectrului) sunt determinate de doi factori în mare parte independenți şi destul de diferiți: unda sau pulsul glotal (determinat de presiunea subglotală şi de cadrul laringian) şi caracteristicile rezonanței tractului vocal (cu funcția de transfer sau filtrare, în mare parte determinate de cadrul articulatoriu supralaringian). Pulsurile glotale trec prin filtrul acustic al tractului vocal. Acest proces este ilustrat în fig. 7.6, care prezintă teoria sursă-filtru200 a producerii vorbirii (Fant, 1960; fig. 7.7), acceptată de majoritatea cercetătorilor din domeniu. Ca rezultat al trecerii pulsurilor glotale prin

200

Această teorie descrie producerea vorbirii ca fiind un proces format din două trepte şi care implică generarea sunetului de către o sursă cu propriile forme spectrale şi o structură spectrală detaliată, sunet care este ulterior modificat sau filtrat de proprietățile rezonante ale tractului vocal (http://clas.mq.edu.au/acoustics/frequency/source_filter.html vizitat pe 13.11.2012).

150

FIG. 7.7. TEORIA SURSĂ-FILTRU A PRODUCERII VORBIRII: SCHEMA DE PRODUCERE A VORBIRII (http://clas.mq.edu.au/acoustics/frequency/source_filter.ht ml)

C07 _____ COMPORTAMENTUL VOCAL ȘI LIMBAJUL

S40 | PERCEPȚIA ŞI AFECTIVITATEA DATE SCURTE DESPRE PROCESUL MINTAL DE PRODUCERE A VORBIRII Gesturile şi vorbirea implică două sisteme de realizare care operează concomitent. Vorbirea, până la începutul efectiv al vocalizării, constă în trei faze: conceptualizare, formulare şi articulare (Levelt, 1989). Conceptualizarea implică, printre altele, schițarea informațiilor declarative şi procedurale pentru a construi o intenție de comunicare. Producția treptei de conceptualizare – mesajul preverbal – este o structură conceptuală care conține un set de specificații semantice. În al treilea rând, treapta formulării transformă mesajul preverbal în două moduri (Krauss et al., 2000) (vezi și fig. 7.8): 1.

2.

3.

Un decodor gramatical alcătuieşte un plan al conceptului care trebuie lexicalizat într-o lemă201 în lexiconul mintal al cărui înțeles se potriveşte cu conținutul mesajului preverbal. Folosind informația sintactică din lemă, structura conceptuală este transformată într-o structura de suprafaţă. Apoi, prin accesarea cuvintelor stocate în memoria lexicală şi creând un plan adecvat pentru prozodia rostirii, un codificator fonologic transformă această structură de suprafață într-un plan fonetic (care este în mare parte un set de instrucțiuni pentru sistemul de articulare). În final, articularea reprezintă treapta de vorbire în sine, în care emițătorul monitorizează şi foloseşte articularea ca sursă de corectare a cuvintelor care vor fi rostite.

nonverbali acompaniază în mod obişnuit mesajul verbal (e.g. mişcările buzelor, gesturi, contact vizual, sau expresii faciale), însă nu sunt mereu total vizibili. Astfel, nevoia de a comunica pe distanțe mari impune constrângeri în folosirea anumitor trăsături vocale pentru expresia emoțională. Absența unui număr de indicatori nonvocali care acompaniază semnalul vocal afectiv atunci când ascultătorul este aproape de vorbitor, dar care nu pot fi folosiți la distanță mare, afectează caracteristicile expresiei vocale emoționale. De exemplu, efectele expresiei faciale şi gesturilor asupra intensității şi distribuției spectrale a semnalului acustic se pot diminua odată cu sporirea distanței (Laver, 1991). De asemenea, unele emoții pot fi mai distorsionate decât altele (din punct de vedere vocal) (Scherer, 1989b). Indicatorii proximi disponibili ascultătorilor sunt determinați de către funcțiile de transformare pentru stimulii auditivi, funcții care fac parte din sistemul auditiv uman. Cercetări psihoacustice au demonstrat că reprezentarea perceptuală a sunetului nu corespunde într-o manieră individ-individ cu proprietățile acustice măsurate obiectiv ale sunetului. De exemplu, intensitatea percepută a semnalelor sunetelor vorbite se corelează mai mult cu amplitudinea câtorva armonici (sau chiar a unei singuri armonici) decât cu intensitatea medie (Gramming şi Sundberg, 1988; Titze, 1992). Mai mult, se pare că ascultătorii se ajută de cunoştințele despre distribuția spectrală specifică a armonicilor şi zgomotelor în vocile moi şi gălăgioase pentru a evalua efortul vocal care a fost necesar pentru producerea vocii auzite. Această evaluare este destul de corectă atunci când amândouă tipurile de voci sunt prezentate la acelaşi nivel de percepție a intensității, cu vocea moale având o intensitate generală de peste şase ori mai mare decât vocea puternică (Klasmeyer, 1999, p. 112).

Conceptualizatorul este responsabil pentru producerea schiței/gesturilor, dar şi pentru producerea mesajului verbal. După această fază, gesturile şi vorbirea sunt procesate independent şi în paralel. Sincronizarea semantică şi temporală a celor două este datorată faptului că amândouă derivă din aceeaşi intenție de comunicare (fig. 7.8) (de Ruiter, 2000). PERCEPȚIA VORBIRII ȘI A VOCII Transmiterea sunetului prin spațiu (şi în consecință natura indicatorilor care ajung să fie percepuți de către receptor) este influențată de mulți factori din mediu, incluzând aici distanța emițător-receptor şi prezența altor sunete în fundal. Considerarea acestor factori este importantă în înțelegerea mecanismelor fiziologice care stau la baza atât a expresiei, cât şi a percepției vorbirii emoționale. Dacă, de exemplu, vorbirea este realizată la o distanță mare față de ascultător, modul de producere este diferit de cel în cazul apropierii. În special, vorbitorul trebuie să producă un discurs mai intens, care necesită mai mult efort vocal. Cu toate acestea, efortul vocal care rezultă nu este o simplă sporire a intensității: un număr mare de caracteristici relaționate producerii vorbirii în laringe vor fi de asemenea afectate. În plus, articularea trebuie să fie precisă pentru a evita interpretarea eronată, în special din moment ce alți indicatori 201

LÉMĂ, leme, s. f. simbol abstract care reprezintă cuvântul selectat ca fiind o entitate semantico-sintactică.

151

FIG. 7.9. EFECTELE STRUCTURILOR NEUROFIZIOLOGICE ASUPRA MECANISMELOR DE PRODUCERE A VOCII (refăcut din Scherer, 1989b)

Figura 7.9 prezintă, într-o manieră simplificată, câteva din efectele principale ale structurilor neurofiziologice importante asupra mecanismelor de producere a vocii (vezi și fig. 7.4). În sens lingvistic, producerea vorbirii este în mod aproape cert corelată de neocortex, fiind un proces care are loc în mare parte prin comenzi motoare specifice care produc mişcările de articulare şi fonatorii adecvate pentru secvența de sunet a vorbirii dorite. Cu toate acestea, anumite efecte de atracție (e.g. încercări de autoprezentare folosind anumite patternuri de vocalizare care sunt convenționale) pot fi de asemenea produse în această manieră. Efectele vocale dorite sunt de cele mai multe ori produse prin activarea pe faze a muşchilor care servesc fonația şi articularea (Scherer, 1989b).

C07 _____ COMPORTAMENTUL VOCAL ȘI LIMBAJUL

FIG. 7.8. SCHEMA DE FORMARE A VORBIRII ŞI A GESTURILOR 202 (refăcut din De Ruiter, 2000, p. 298)

202

Casetele dreptunghiulare reprezintă procese, săgețile sunt reprezentări trimise de la un proces către altul, cercurile reprezintă magazii de informaţii, iar liniile punctate sunt reprezentarea accesului către o magazie.

152

C06 _____ COMPORTAMENTUL OCULAR

FIG. 7.10. EFECTELE MECANISMELOR DE PRODUCERE A VOCII ASUPRA PARAMETRILOR ACUSTICI (refăcut din Scherer, 1989b)

EMOȚII ȘI ALTE REACȚII Există o consistență destul de mare în cercetările acustice efectuate, în cazul în care acestea au legătură cu nivelul de stimulare; însă aceasta nu este o dovadă a faptului că emoțiile distincte nu sunt diferenți-

FRICĂ

PLICTISEALĂ

rata vorbirii şi fluența numărul de silabe pe secun> >= dă durata silabei < = >= > accentuate numărul şi dura< < < ta pauzelor durata relativă a segmentelor > vorbite durata relativă a segmentelor < nevorbite sursa vocii – F0 şi prozodia media F0 (3) > > > F0: a cincea funcție de repar> > = tiție (percentile) (3) deviația F0 (3) > > > gama F0 (3) > > > frecvența silabe> >= > lor accentuate gradientul F0 de urcare şi coborâ> > > re (3, 6) căderea finală F0: gamă şi > > > gradient (3, 4, 7) sursa vocii – efortul vocal şi tipul fonației media intensită> >= > ții (dB) (5) deviația intensi> > > tății (db) (5) gradientul urcării şi coborârii > >= > intensității (2) energia spectrală relativă în > > > benzi înalte (1) panta spectrală < < < laringizare = = jitter (3) >= >= sclipitre/licărire >= >=

TRISTEȚE

ENERVARE

BUCURIE

TABELUL 7.4. REVIZUIREA SINTETICĂ A CONSTATĂRILOR EMPIRICE ÎN CEEA CE PRIVEŞTE EFECTUL EMOȚIILOR ASUPRA PARAMETRILOR VOCALI (Scherer et al., 2003) EXCITARE/STRES

Vocalizarea este un sistem de producție foarte sensibil – chiar şi schimbările minore ale reglării fiziologice pot produce schimbări principale în tiparul acustic. Chiar dacă emițătorul încearcă să reproducă o anumită propoziție în exact acelaşi mod şi în aceeaşi stare de stimulare, este posibil să apară schimbări. Sensibilitatea mare a mecanismului acustic la schimbările minore ce apar în cadrul producerii vorbirii oferă atât avantaje (prin asigurarea unui sistem de răspuns sensibil şi rapid pentru monitorizarea gradului de stimulare), cât şi dezavantaje (date de gradul mare de zgomot care este inclus de schimbările respiratorii minore, fonație şi articulare, pe lângă diferențele interindividuale. O altă problemă este dată de un număr de parametri acustici care pot fi produşi de cadre fonatorii şi de articulare foarte diferite. Prin urmare, este foarte dificil de dedus natura exactă care stă la baza procesului de producție dintr-un pattern acustic dat (Scherer, 1989b). Fig. 7.10 prezintă cele patru clase principale de parametri vocali, alături de mecanismele de producție care sunt responsabile pentru schimbările din aceşti parametri şi variabilele acustice folosite în măsurarea acestora:

ate prin indicatorii verbali. Dată fiind rata mare de recunoaştere a emoțiilor din vorbire (cea mai mare rată de detecție o are enervarea, urmată de tristețe şi stările neutre; Scherer, 1999a), ar trebui să existe parametri acustici specifici fiecărei emoții, însă există mai multe motive pentru care nu au fost găsiți (i.e. măsurarea a doar câtorva parametri acustici, insuficienți; lipsa preciziei definirii termenilor afectivi studiați; efectele diferențelor culturale şi dintre indivizi asupra vorbirii; Johnstone şi Scherer, 2000). În altă ordine de idei, Scherer şi Larsen (2011) au arătat că sunetele emoționale influențează procesarea cuvintelor emoționale prin efectul de amorsare transmodală (doar în cazul valenței negative). De asemenea, este posibil ca personalitatea să fie exprimată prin voce (Hu et al., 2012), însă nu se cunosc exact cauzele și mecanismele exacte ale acestui efect.

PARAMETRI ACUSTICI

Efectele stimulării emoționale asupra procesului de vocalizare care sunt controlate în mare parte de sistemul limbic (Jürgens, 1979; Robinson, 1972) sunt mult mai difuze şi complexe. Acestea sunt în principal produse prin activarea tonică a sistemului nervos somatic (în special musculatură striată) şi activarea simpatică şi parasimpatica a sistemului nervos vegetativ. Dată fiind predominanța musculaturii striate în producerea vocalizării, este posibil ca multe din aceste efecte emoționale să fie mediate de asemenea prin sistemul nervos somatic. Cu toate acestea, efectele simpatice sau parasimpatice directe (e.g. schimbări în respirație şi secreția mucusului) afectează natura producției vocale (Scherer, 1989b).

<

>

<

>

<

>

>=

<

>=

>



>

<

>



<

<



<

=

Note:(1) Depinde de combinațiile fonemelor, precizia articulării sau tensiunea tractului vocal; (2) depinde de trăsături metrice (realizarea accentului, ritmul etc.); (3) depinde de trăsături specifice emițătorului (vârstă, sex, starea sănătății etc.); (4) depinde de modul propoziției/frazei; (5) depinde de distanța microfonului şi amplificare; (6) pentru segmentele accentuate; (7) pentru porțiunea finală a propoziției. În foneme specifice, < mai mic, scăzut, mai puțin, sau mai strâmt; = egal sau neutru; > mai mare, mai înalt, mai rapid, mai mult, progresiv, sau mai larg; mai mare sau egal; au fost raportate atât valori mari, cât şi mici.

Următoarele informații sintetice referitoare la afecte distincte sunt preluate din Johnstone și Scherer (2003).

STRESUL Stresul nu este un afect, ci un termen încă slab definit, având două dimensiuni primare: fizică sau psihică. S-a constatat că în condițiile de stres intens sau încărcătură cognitivă mare creşte F0 şi intensitatea, iar durata şi amplitudinea enunțului scad (apare vorbirea rapidă). Analiza structurii formantului poate fi folosită pentru a diferenția stresul fiziologic de cel emoțional și pentru a anticipa direcția (pozitivă sau negativă) stresului emoțional (Simonov şi Forlov, 1973). Sub stres cognitiv sau emoțional apar schimbări în precizia primilor doi formanți, direcția de schimbare depinzând de strategia de coping adoptată de vorbitor (Tolkmitt şi Scherer, 1986; Johnstone şi Scherer, 2000). ENERVAREA În general, în vorbirea afectată de enervare se observă o creştere a mediei F0 şi a intensității medii. În unele studii s-a constatat că variabilitatea F0 şi gama F0 de-a lungul cuvântării cresc de asemenea. Considerând faptul că media F0 nu este o măsurătoare acustică singulară, nu este clar dacă enervării îi sunt caracteristice un nivel mai ridicat al F0, o gamă mai largă a F0, sau amândouă. Este posibil ca în aceste studii să se fi măsurat furia, în timp ce în studiile în care gamă şi variabilitatea F0 nu au fost identificate amplificate să fi măsurat de fapt ruda mai puțin intensă: iritarea (Banse şi Scherer, 1996). Contururile F0 au tendința să fie direcționate în jos şi rata articulării au tendința să fie în general mari în cazul furiei. De asemenea, este posibil ca enervarea să fie caracterizată şi de o creştere a energiei frecvenței înalte, probabil reflectând presiunea subglotală mai mare ce conduce la o energie amplificată în armonicile superioare (Johnstone şi Scherer, 2000). FRICA În frică se amplifică nivelul stimulării, iar intensitatea, media F0, podeaua F0203 și gama F0 cresc, deşi Banse şi Scherer (1996) au arătat că gama F0 des203

Valorile F0 mai mici de 5%.

154

creşte. Ca în cazul enervării, intensitatea crescută a vorbirii specifică fricii este acompaniată de amplificarea energiei frecvenței înalte; rata articulării creşte de asemenea. Anxietatea sau îngrijorarea au o rată a articulării crescută, însă alte variabile sunt inconsistente. Unele studii au arătat o creştere a mediei F0, însă Banse şi Scherer au raportat opusul (valabil şi pentru podeaua şi gama F0). În cazul anxietății s-a raportat şi o diminuare a intensității vocale (Johnstone şi Scherer, 2000). TRISTEȚEA Ca în cazul fricii, cercetările converg către scăderea mediei F0, podelei F0, gamei F0 și intensității (deşi Banse şi Scherer au raportat creşterea gamei F0), precum şi contururi F0 direcționate în jos. Corespunzând descreşterii intensității, energia frecvenței înalte pare atenuată, indicând armonici înalte mai slabe. De asemenea, rata articulării scade în tristețe. Cele mai multe cercetări au raportat studii asupra formelor mai liniştite de tristețe și nu afecte ca disperarea (pentru care s-au identificat corelări reflectând excitarea, cum ar fi amplificarea intensității, a podelei F0 și a energiei frecvenței înalte) (Johnstone şi Scherer, 2000). AFECTELE POZITIVE În cadrul acestei supercategorii au fost studiate cel mai des afecte precum entuziasmul, care presupune stimulare ridicată, mai rar afecte precum bucuria. În conformitate cu nivelul ridicat de stimulare care este de obicei aşteptat, există o convergență puternică a raportărilor în ceea ce priveşte amplificarea mediei F0, podelei F0 şi intensității. Gama şi variabilitatea F0 cresc de asemenea. Cu toate acestea, există şi dovezi inconclusive pentru creşterea energiei frecventei înalte şi a ratei articulării. Afectele pozitive cu forme mai calme, cum ar fi mulțumirea, se pare că sunt caracterizate de cadre vocale relaxate, care conduc la o medie F0 scăzută, podea F0 scăzută, intensitate şi articulare scăzute și armonici înalte mai slabe (Johnstone şi Scherer, 2000). Mai mulți cercetători au propus o distincție între emoțiile pozitive, iar aceste distincții pot fi folositoare în domeniul semnalelor vocale (Ekman, 1992; Scherer, 1986b). Expresiile vocale ale reuşitei, alinării, mulțumirii şi plăcerii senzoriale sunt recunoscute de către oameni cu o rată mai mare decât media, cu mențiunea că mulțumirea (engl. contentment) este recunoscută mai slab decât celelalte trei afecte (Sauter şi Scott, 2007). Tandrețea (engl. tenderness) este caracterizată de tempo/rata vorbirii scăzută, variabilitatea şi nivelul intensității vocii scăzute, energie de frecvența înaltă puțină, F0 şi variabilitatea F0 scăzute, contur F0 jos, atac al vocii scăzut şi regularitate microstructurală204 (Juslin şi Laukka, 2003). Pe de altă parte, atracția sexuală este semnalată, pentru amândouă sexele, prin voce cu înălțime scăzută şi activare fiziologică amplă, în cazul vorbirii cu o 204

Se pare că emoțiile pozitive au o regularitate mai mare decât cele negative. Iregularitățile frecvenței, intensității şi duratei se pare că sunt indicatori vocali ai afectelor negative (Juslin şi Laukka, 2003).

C07 _____ COMPORTAMENTUL VOCAL ȘI LIMBAJUL

persoană considerată atractivă; vocea este astfel percepută că fiind mai plăcută (Hughes et al., 2010).

PLICTISEALĂ VS. INTERES În plictiseală, vorbirea este de regulă monotonă şi înceată (podea F0 joasă, gama şi variabilitatea F0 scăzute și o rată mică a articulării). În contrast, în interes s-a remarcat o creştere a gamei F0 şi o rată mare a vorbirii (Johnstone şi Scherer, 2000).

DEZGUSTUL După Scherer (1989), rezultatele pentru dezgust au tendința să nu fie consistente în studiile efectuate. Puținele cercetări care au implicat acest afect variază în procedurile de inducție, raportând rezultate contradictorii în ceea ce priveşte creşterea sau descreşterea mediei F0.

> < ≤

> <

>

>>

>

> >

>> >

≤ < < > > ≤ >

>

> > > >> ≥≥

> <

≤

>

> > > < <

TANDREȚE

RUŞINE SAU VINĂ

> < < >

> ≥≥ ≥≥ = < > <

PLICTISEALĂ

≥ <

> < < >

>

< < <

FURIE

< >

> <

≥ ≥≥ ≥≥ ≥≥ >> < > <

>

IRITARE

≥ > < >

> > > > >

TEROARE

< <

> ≤ ≤ ≤

ANXIETATE

>



DISPERARE

>

>

DESCURAJARE

> ≥ ≥ ≥ > < <

DISPREȚ

<

>> >> > <

≥≥ <

≥ > > >>

≥≥ > > > >>

< >

>

≥ <

< <

Simboluri: > creştere; < descreştere; = rămâne neschimbat; simbolurile duble indică puterea crescută a schimbării; < > indică influențe opuse exercitate de tipurile trecute de voce; spațiile libere indică lipsa informațiilor.

Schimbările din subsistemele emoției (vezi S01) sunt efectul rezultatelor al evaluărilor stimulului şi sunt bazate pe considerații funcționale, având un bias filogenetic puternic. Pornind de la aceste presupuneri în ceea ce priveşte nevoia de răspunsuri adaptive specifice, modelele detaliate de predicție pentru producerea vocii sunt derivate din cercetările existente (Scherer, 1991) asupra relației dintre SNV şi sistemul nervos somatic şi efectele acestora asupra organelor vocale (e.g. în relația cu funcționarea coardelor vocale, tensiunea musculaturii intra şi extralaringiană, tensiunea peretelui tractului vocal, gradul de salivare, cadrul articulatoriu). Ipotezele prezentate în tabelul 6.11 sunt derivate folosind asumpții fonetice standard despre efectele producerii acestor variabile asupra parametrilor acustici (Kappas et al., 1991). Deşi această abordare este oarecum speculativă, oferă posibilitatea de legătură între teoriile afective, cercetarea psihofiziologică şi măsurătorile acustice ale comportamentului vocal, în special în ceea ce priveşte efectele de îndemnare (fig. 7.11).

155

FIG. 7.11 – EFECTE DE ÎNDEMNARE (PUSH) ŞI ATRACȚIE (PULL) (Kappas, 1991). Efectele de îndemnare sunt legate fizic şi fiziologic de stările interne (e.g. tensiunea musculară); factorii de atracție au legătură cu procesele psihologice (e.g. reguli de afişare expresivă). Este foarte posibil ca vocalizarea să fie determinată de aceşti doi factori (Scherer, 1985; Scherer et al., 1980).

Mai departe, tabelele 7.5 şi 7.6 conțin patternurile de evaluare cognitivă a stimulilor care generează afecte, aici fiind legate de domeniul vocal. Multe din aceste predicții nu au încă suport empiric:

C06 _____ COMPORTAMENTUL OCULAR TABELUL 7.5. SCHIMBĂRILE TIPULUI VOCAL ŞI AL CORELAȚIILOR ACESTORA CA EFECTE ALE EVALUĂRILOR (sintetizat pornind de la Scherer, 1989b, 1992) (SUB)VERIFICARE TIP DE CORELAȚII ACUSTICE STIMUL VOCE NOUTATE noutate, sau schimbare bruscă

-

familiar

-

o o o o o

întreruperea vocalizărilor curente sunete asemănătoare inhalării tăcere sunet ingresiv (fricativ) cu oprire glotală (spectru asemănător zgomotului) nicio schimbare

o o o o o o o o o o o o o

energia frecvenței joase > F1 < lățimea de bandă a F1 > rezonanțe crescute tractul vocal scurtat de gură, colțurile buzelor fiind trase în sus sunet gutural şi expansiune faringiană, relaxarea muşchilor tractului energia frecvenței înalte > F1 > lățimea de bandă a F1 < F2 şi F3 < rezonanță crescută tractul vocal scurtat de colțurile gurii trase în jos sunet gutural şi contracție faringiană, tensionarea muşchilor tractului

o o o o o o o o o o o o o o o

F0 ajunge la capătul inferior al gamei energia frecvenței înalte < diferențe pronunțate între formante schimbare către latura trofotropică: relaxarea aparatului vocal, salivare amplificată stimul facilitant: voce relaxată şi largă stimul obstructiv: voce relaxată şi îngustă dominanță ergotropică: tensionarea aparatului vocal şi a sistemului respirator, salivare diminuată diferențe pronunțate în frecvențele formantilor stimul facil: voce relaxată şi largă stimul obstructiv: voce relaxată şi îngustă F0 > amplitudinea > jitter şi sclipire energia de frecvență înaltă > lățimea de bandă a F1 <

o o o o o o o o o o o

energia frecvenței joase > F1 < lățimea de bandă a F1 > energia frecvenței înalte > F1 > lățimea de bandă a F1 < F2 şi F3 < media F0 > intensitatea medie > jitterul şi sclipirea > energia frecvenței înalte lățimea de bandă a F1 > diferențe pronunțate între formante;

VALENȚĂ

plăcut intrinsec

neplăcut intrinsec

largă (engl. wide)

îngustă/ limitată (engl. narrow)

EXPECTANȚĂ

relevant şi potrivit cu expectanțele

relevant, dar nepotrivit cu expectanțele

relaxată

tensionată

CONDUCTANȚĂ

facil în atingerea obiectivului

+ largă

obstructiv în atingerea obiectivului

+ îngustă

relevant şi nepotrivit cu expectanțele

tensionată

CONTROL

imposibil de controlat

posibil de controlat posibil de influențat imposibil de influențat COMPATIBILITATEA

încalcă standardul sau regula respectă standardul sau regula

o media F0 < o gama F0 < o intensitatea medie < o energia frecvenței înalte < laxă o lățimea de bandă a F1 > o zgomot spectral o formantele se apropie de o poziție neutră o dominanță tropotrofică: hipotensiunea musculaturii aparatului vocal şi a sistemului respirator o media F0 < o intensitatea medie > totală o energie puternică în întreaga gamă a frecvenței o dominanta ergotropica (vezi relevant, dar nepotrivit cu expectanţele) o respirație adâncă, viguroasă o fonație în registrul pieptului totală o energie puternică în întreaga gamă a frecvenței o amplitudinea F0 < o media F0 > subțiată o armonici larg distanțate cu energie scăzută o respirație rapidă (engl. thin) o fonație în registrul capului CU STANDARDELE ŞI REGULILE o + voce laxă (dacă nu există control) îngustă + o + voce tensionată (dacă există control) subțiată o + voce relaxată (dacă există expectanță) largă + o + voce tensionată (dacă stimulul este neaşteptat) totală

Abrevieri: > = creştere, amplificare, urcare; < = descreştere, diminuare, scădere.

C06 _____ COMPORTAMENTUL OCULAR

bucurie

tristețe

frică

enervare

TABELUL 7.6. PREDICȚIILE SCHIMBĂRILOR ACUSTICE ÎN CAZUL A PARTU FAMILII AFECTIVE (Scherer, 1992a) CLASĂ EVALUAREA TIP DE SCHIMBĂRI ALE PARAAFECSTIMULULUI VOCE METRILOR ACUSTICI TIVĂ discrepant tensionată tensionare + îngustare + masivitate: media F0 >; intensitatea medie obstructiv îngustă >; jitter şi sclipire; F1 >, lățimea de banda control tensionată a F1 , gama şi variabilitadiscrepant tensionată tea F0 >; F1 >, F2 şi F3

><

>

> >

>

>>

<

<

>

>

>>

<

<

>

>

>>

<

>

<

<

> <

> <

> <

> > > > > > > <

><

><

<

><

< <

<

>

>

APATIE

>

REMUȘCARE ȘI RUȘINE

>

FRUSTRARE

FRICĂ AGITATĂ

>

TULBURARE DE ANXIETATE

perturbația f0 media F0

NEPUTINȚĂ

ANHEDONIE

TABELUL 10.3. PREDICȚII REFERITOARE LA DIFERENȚELE UNOR PARAMETRI ACUSTICI ÎN COMPARAREA VOCII INDIVIZILOR CU DISFUCȚII AFECTIVE ȘI CEI NORMALI (Scherer şi Zei, 1988)

MANIE

Recunoaşterea emoțiilor este legată de funcționarea socială. Regiunile creierului implicate în procesarea emoțională fac parte şi din structura neuronală responsabilă pentru procesele cognitive sociale. Structuri corticale prefrontale, amigdala şi cortexul temporal inferior au un rol critic în procesul de recunoaştere a emoțiilor. La nivel neural, tulburările de anxietate sunt asociate cu hiperactivarea amigdalei şi insula în timpul percepției emoțiilor relaționate pericolului. În depresia acută amigdala este supusă unui flux sanguin cerebral anormal, lucru valabil şi pentru cortexul cingular, stratul ventral, insula şi cortexul prefrontal (Demenescu et al., 2010).

Tabelul 10.2 prezintă în termeni acustici predicțiile modelului afectiv componențial în ceea ce priveşte caracteristicile registrului vocii şi câțiva parametri fundamentali necesari producerii vocii, relaționați unor tipuri de tulburări specifice. Tabelul 10.3 oferă, pentru aceleaşi afecte, câțiva parametrii de comparare a vocii persoanelor disfuncționale vs. normale. Aceste ipoteze sunt detaliate de Scherer (1987b).

EUFOEIE

Totodată, depresia principală poate compromite abilitatea de recunoaştere a emoțiilor altor oameni cu ajutorul expresiilor faciale, acest fapt contribuind la disfuncții sociale. Cu toate acestea, studiile efectuate pe persoanele depresive nu sunt în acord, oferind o situație generală ambiguă. Deficitul de recunoaştere specific depresiei principale poate fi dat atât de trăirile emoționale negative, cât şi de evaluarea dispozițiilor interne proprii. Depresia principală este caracterizată de cogniții negative – autocritică negativă, deznădejde, lipsa de valorii de sine - şi prin urmare evaluarea stimulilor externi, inclusiv expresiile faciale, poate fi de asemenea negativă (Demenescu et al., 2010).

S51 | EXPRESIA VOCALĂ

PARAMETRU

nale. Aceste efect nu a fost observat şi în copiii cu tulburări de anxietate. Mecanismul care stă la baza deficitului de recunoaștere a expresiilor din adulții cu tulburări de anxietate este încă necunoscut, însă poate fi vorba de biasări ale atenției. Persoanele cu anxietate socială au tendința să clasifice expresiile faciale neutre ca exprimând enervarea. Pe de altă parte, a fost găsită o sensibilitate mare în ceea ce priveşte recunoaşterea expresiilor faciale negative într-un studiu bazat pe persoane anxioase cu trăsături de personalitate. O posibilă explicație este că indivizii anxioşi au un bias negativ, cum ar fi interpretarea greşită a expresiilor neutre ca fiind negative. Această deteriorare poate fi de asemenea declanşată de prezența unei avarieri a capacității de reglare emoțională din tulburările de anxietate (Demenescu et al., 2010).

<

>

> < < < <

>

> <

> <

> <

< <

< <

<

<

>

>

>

C10 _____ DISFUNCȚII media > intensită> >> > > ții < gama intensită> > < > > ții variabilitatea > > < > intensității gama > > >> > > > > frecvenței > energia > > frecvenței >< >< > >< > > > > înalte < zgomotul > spectral rata > > > < < > vorbirii > timpul de < < > < < tranziție simboluri: > amplificare; < diminuare, scădere; simbolurile duble indică puterea presupusă a schimbării; > < indică situațiile în care antecedentele tipului de voce exercită influență în direcții opuse.

Maniacii au un nivel şi o gamă largă a frecvenței fundamentale - F0 (înălțimea, indicator al tensiunii musculare extreme), intensitate foarte mare, o gamă a frecvenței spectrale extinsă și un tempo verbal rapid (Kaiser şi Scherer, 1998). Aceste caracteristici sunt similare şi în panică, doar că aici gama frecvenței denotă o componentă energică mult mai mare, făcând vocea să sune strident sau ascuțit. Intensitatea este de asemenea mare, iar tempoul vorbirii rapid. În contrast, neajutorarea (engl. helplessness) şi disperarea (engl. hopelessness), ca şi cele mai multe cazuri de depresie, sunt caracterizate de o gamă şi variabilitate redusă a F0, din cauza faptului că aceste afecte sunt asociate cu evaluări ale eşecului, producând voce tensionată și cu evaluări ale neputinței, rezultând o voce subțire. Aceste tipuri de voce sunt caracterizate de F0 relativ mare şi în mod proporțional energie mare în gama frecvențelor înalte. Intensitatea vocii este scăzută, la fel ca şi tempoul (Kaiser şi Scherer, 1998). INDICATORII VOCALI AI DEPRESIEI Aparținând unui afect încet, de reflectare, depresiei îi sunt caracteristice rata mică de vorbire, ca şi tempoul redus al vorbirii în discursul spontan (vezi Siegman, 1987a, pentru o sinteză); de asemenea, pauzele dintre cuvinte sau propoziții sunt mai mari decât în starea de normalitate afectivă a persoanei, însă aceasta ține şi de diferențele interindividuale. Când nu sunt o caracteristică a persoanei, modificarea pozitivă a acestor factori reprezintă îmbunătățirea stării de depresie. Mecanismele care stau la baza acestor fenomene nu sunt clare, dar există trei tipuri de mecanisme întâlnite în literatura de specialitate: schimbări psiho-fiziologice principale, deteriorare cognitivă şi schimbare socio-emoțională (Ellgring şi Scherer, 1996). Elongația mare a pauzelor din vorbire a persoanelor depresive (în comparație cu pauzele şi controlul de după recuperare) este interpretat ca un indicator al încetinirii psihomotoare generale. După cum pacienții depresivi nu arată semnale clinice de retardare (Teasdale et al., 1980), este posibil ca pauzele să reflecte variații ale stimulării comportamentale. Cu 188

toate acestea, într-un studiu ulterior (Teasdale şi Fannell, 1982), nu au fost identificate efecte ale tempoului. Este posibil ca schimbările cognitive din stările depresive – ținând cont de capacitatea de atenție sau conținutul verbal – să fie responsabile pentru schimbările temporale în vorbire. Schimbările în vorbire presupuse în această ipoteză sunt legate în mare parte de procesul de planificare a vorbirii: numărul şi durata pauzelor ar trebui să crească. Rata vorbirii şi pauzele sunt afectate puternic de toate emoțiile (Pittam şi Scherer, 1993a; Siegman, 1987b), inclusiv de anxietate ca dispoziție sau predispoziție (în general, pauzele din vorbire arată o corelare negativă cu predispoziția şi o corelare pozitivă cu dispoziția anxietății; Kasl şi Mahl, 1965; Siegman şi Pope, 1972), ca de altfel şi de stările de tristețe sau depresie. Depresia fiind caracterizată de stări uzuale de tristețe şi anxietate, este de aşteptat să apară schimbări specifice: tristețe (rata vorbirii scăzută, pauze mai multe şi mai lungi) şi anxietate (creştere uşoară a frecvenței de vorbire, nu neapărat acompaniată de o diminuare a pauzelor). Cu toate acestea, Scherer (1979) a subliniat faptul că este necesar să fie luate în calcul variabile precum anxietatea socială şi autoprezentarea. În ceea ce priveşte înălțimea vocii, în cele mai multe studii indivizii depresivi arăta o gamă relativ mică şi o variabilitate restrânsă a F0. Gamă F0 se măreşte, ca şi variabilitatea, dar după îmbunătățirea stării depresive şi a calității dispoziției. Schimbările F0 şi ale variabilității specifice depresiei sunt legate de schimbările autonomice şi somatice care acompaniază procesele afective. O importanță mare o are legătura dintre F0 şi tensiunea musculară: dispoziția depresivă conduce la un ton muscular mare (Goldstein, 1965; Greden et al., 1984), urmând o creştere a F0 şi o diminuare a gamei F0 şi a variabilității (datorate rigidității mari a mecanismului fonator sub tensiune musculară mare). Această rigiditate este consistentă cu asumpția unor cercetători care susțin ipoteza încetinirii psihomotoare (e.g. Flint et al., 1993). După recuperare, F0 ar trebui să scadă din nou, iar gama şi variabilitatea F0 ar trebui să se intensifice.

C10 _____ DISFUNCȚII

S52 | ALTE DISFUNCȚII ALEXITHYMIA Aceste termen denotă deficiențe în comportamentul afectiv. Alexithymia a fost caracterizată ca fiind o tulblurare cognitiv-afectivă care modifică modul în care oamenii îşi exprimă emoțiile. Persoanele cu această disfuncție au o dificultate mare în identificarea cuvintelor care le descriu propria stare afectivă, insuficiența sau lipsa viselor şi fanteziei şi sunt preocupate de detalii concrete ale evenimentelor din mediu sau senzațiile corporale. De asemenea, disfuncția este asociată cu probleme în relațiile interpersonale şi deficite în exprimarea nonverbală a emoțiilor (McDonald şi Prkachin, 1990). Ca indicatori nonverbali ai acestei disfuncții au fost identificată doar postura rigidă (ibidem). ABUZUL SEXUAL Abuzul sexual din copilărie (ASC) este o problemă socială importantă, cu potențialul de a avea consecințe devastatoare pentru ajustarea psihologică a victimei (Bonanno et al., 2002). Când victima unei experiențe ASC este capabilă sau doreşte să dezvăluie această trăire altor oameni, efectul poate avea implicații foarte mari asupra sănătății victimei. Actul dezvăluirii unei experiențe post-traumatice poate exercita un efect salubru asupra persoanei (Smyth, 1998). Însă revelarea este complicată datorită naturii de stigmatizare a abuzului sau incertitudinea asupra modului în care ceilalți oameni răspund dezvăluirii. Se consideră că aceste relevări favorizează procesele adaptive de comparare socială şi facilitează reorganizarea şi acomodarea experienței în structuri cognitive semnificative (i.e. care au sens). Relevarea verbală poate fi covârşitor de dureroasă şi există limite evidente asupra măsurii în care ceilalți oameni pot sau doresc să asculte. Prin urmare, dezvăluirea verbală oferă un paradox chinuitor, care poate fi în mod special proeminent în contextul evenimentelor care poartă o stigmă socială, cum ar fi HIV/SIDA (Bonanno et al., 2002). Abuzul sexual al unui copil reprezintă violări certe ale ordinii social-morale. Pentru acest motiv, emoțiile ale căror expresii faciale sunt relevante ASC sunt acelea asociate cu comportamentul moral (Bonanno et al., 2002). Ruşinea are o relevanță specială pentru ASC, deoarece are legătură cu evaluarea autoblamării şi cu înclinația spre evitarea dezvăluirii (Talbot, 1996), fiind asociată cu ascunderea care se manifestă comportamental prin evitarea privirii şi înclinarea capului în jos. Este oarecum paradoxal faptul că stringența de ascundere, motivată de ruşine, este contrară funcției de concurență a ruşinii ca semnal nonverbal de calmare: conştientizarea şi regretul pentru încălcarea morală. Un individ care încălcă o normă socială amenință validitatea acelei norme şi riscă să suporte evaluări negative din partea celorlalți oameni. Indicatorii nonverbali ai ruşinii au rolul de a îi linişti pe ceilalți prin recunoaşterea/acceptarea încălcării şi scuzarea sumisivă pentru apariția acesteia. Prin urmare, victimele ASC la care apare autoblamarea şi simțul de abatere morală vor să îşi ascundă reacțiile emoționale intense, însă în acelaşi timp exprimă ruşinea în mod nonverbal (Bonanno et al., 2002).

189

Teoriile recente ale dezgustului sugerează o asociere clară a ASC cu dorința de dezvăluire voluntară a experienței. Dezgustul este asociat cu deteriorarea şi alterarea, încălcarea integrității şi purității corpului și cu contaminarea (la propriu sau la figurat). Studii recente ale legăturilor dintre dezgust şi abaterea morală au găsit faptul că violarea sexuală este primul declanşator al dezgustului şi că prima emoție asociată cu violarea sexuală este dezgustul (Bonanno et al., 2002). Ca şi dezgustul, enervarea apare ca răspuns la evaluarea unei idei sau obiect ofensiv sau condamnabil. De asemenea, există dovezi care arăta faptul că enervarea este un răspuns comun în cazul ASC, fiind asociată cu forțarea persoanei să facă ceva ce nu vrea şi cu relațiile abuzive. Enervarea este declanşată de o serie de acțiuni care pot viola autonomia şi libertatea unui om: minciuna, înşelăciunea, furtul, acțiuni care încălcă diverse drepturi sau expectanța unui tratament corect din partea cuiva (Bonanno et al., 2002). Victimele care nu au făcut relevări anterioare ale abuzului arăta mulți indicatori ai ruşinii, dar şi zâmbete false, în special victimele în care abuzul a fost descoperit neintenționat de către o parte terță neimplicată în abuz. Victimele care au făcut revelări anterioare ale abuzului exprimă dezgust, în special când apare blamarea persecutorului. De asemenea, dezgustul facial apare şi când abuzul sexual a fost însoțit de violență fizică sau doar amenințare. Enervarea este exprimată în aceeaşi măsură ca şi dezgustul (Bonanno et al., 2002). FUMATUL ŞI ALTE DEPENDENȚE Cele mai multe conceptualizări ale dependenței includ ambivalența şi conflictul în trăsăturile centrale ale comportamentului şi trăirii persoanei dependente. Aceste modele teoretice pretind două componente esențiale ale dependenței: conştientizarea vătămării care apare în folosirea continuă a drogului şi efortul nereuşit de a diminua acea vătămare. Cei mai mulți oameni dependenți de droguri trăiesc situații ambivalente legate atât de apropiere, cât şi de evitarea drogurilor, aceşti doi poli fiind considerați independenți (Griffin, 2007). Deşi în cele mai multe teorii referitoare la fumat se consideră că experiențele afective sunt forțe puternice care dictează direcția comportamentelor de dependență, relaționarea dorinței (engl. craving) de emoție a fost problematică. În timp ce unii cercetători au conceptualizat dorința ca fiind o emoție, alții o consideră cauza emoțiilor, sau invers: emoțiile declanşează dorința de a fuma (Griffin, 2007). Mai multe teorii referitoare la dependență au subliniat importanța atât a emoțiilor negative (modelele de întărire negativă), cât şi a emoțiilor pozitive (modelele bazate pe imbold) în explicarea dorinței irepresibile a drogurilor, însă neglijând modul în care emoțiile pozitive şi negative pot influența motivația de a fuma. Într-un model de dependență (modelul dublului-afect al stringențelor drogurilor; Baker et al., 1987) se afirmă faptul că dorința poate fi bazată atât pe retragere (stringențele afectelor negative), cât şi pe apetit

C10 _____ DISFUNCȚII

(stringențele afectelor pozitive), iar aceste două rețele ale stringenței sunt inhibitorii în mod mutual. Cu alte cuvinte, activarea unei stringențe suprimă acțiunea celeilalte. Această afirmație pare însă incompatibilă cu noțiunea de trăire simultata a afectelor pozitive şi negative – i.e. ambivalența afectivă – prezentă în anumite episoade ale dorinței. Prezența simultană a fost însă demonstrată prin expresii faciale ambivalente ale persoanelor private de fumat atunci când le sunt expuse indicatori specifici. Când persoana se abține (retragere şi renunțare dificilă la fumat) apar expresii faciale în mod secvențial pozitive şi negative, exprimând lipsa voinței pentru renunțare; când expresiile faciale negative şi pozitive apar simultan, sunt şanse mari ca abținerea să fie şi mai puternică şi să existe un interes mai mare în renunțarea la fumat decât în primul caz (Griffin, 2007). ONICOFAGIA Onicofagia (engl. onychophagia) este legată de anxietate, stres, singurătate, imitare, genetică, inactivitate, transferul de la obiceiul sugerii degetului și unghiile slab îngrijite. În ceea ce priveşte anxietatea, roaderea unghiilor denotă o tulburare a dezvoltării legată de stadiul oral psihologic, reflectând instabilitate emoțională în vârsta adultă. În cadrul procesului dezvoltării, copiii trec prin mai multe faze de maturizare orală. De obicei, după adolescență onicofagia este înlocuită de alte obiceiuri, cum ar fi rosul creionului sau pixului, atingerea nasului, frământarea părului, mestecarea gumei, sau fumatul (Tanaka et al., 2008).

190

C11 _____ COMUNICAREA AFECTIVITĂȚII

C11 | COMUNICAREA AFECTIVITĂȚII

S53 | COMUNICAREA AFECTELOR INTRODUCERE Există reguli prescrise cultural – i.e. reguli de manifestare (engl. display rules) - care sunt învățate încă din copilărie. Acestea au la bază managementul expresiilor universale, în funcție de context, iar existența acestora a fost demonstrată în mod empiric (Ekman, 1999). În cadrul unei interacțiuni, afectele pot fi manifestate şi comunicate prin diverse metode comportamentale care variază de la om la om şi în funcție de context. Expresia emoțională este realizată prin comportamentul verbal şi/sau nonverbal. Abilitatea de a simboliza şi transpune în cuvinte o stare emoțională reprezintă o unealtă puternică pentru reglarea emoției respective, influențând relația dintre cognitiv şi afecte, dezvoltând experiențele sociale (ibidem). În ceea ce priveşte teoria categorială, emoțiile sunt considerate un sistem evoluat care reglează comunicarea emoțiilor, luând forma unor semnale universale; totodată, apărând pe baza unor programe afective, emoțiile sunt, în această teorie, considerate a fi universale și limitate ca număr (i.e. emoțiile primare sau de bază). Aceste semnale sunt înrădăcinate în abilitățile de comunicare ale primatelor, inclusiv omul. De exemplu, expresiile facile ale oamenilor şi cimpanzeilor au similarități substanțiale (ibidem). Pentru oameni, sistemele afective primare sunt modelate de norme care dictează ce semnale ar trebui accentuate, mascate, sau eliminate. În adiție, cultura introduce ajustări subtile ale programelor, producând diferențe în aparența expresiei emoționale. Aceste variații culturale dobândite prin experiență socială fac ca semnalele emoționale să fie recunoscute cu o acuratețe mai mare atunci când indivizii fac parte din aceeaşi cultură (ibidem). Regulile socio-culturale sunt primele care influențează modul în care indivizii îşi reglează afectele? SCOPUL COMPORTAMENTELOR NONVERBALE Funcțiile comportamentului nonverbal în cadrul conversațiilor sunt de patru tipuri: semantică, sintactică, pragmatică, dialogică (Scherer și Wallbott, 1985): (1) Indicatorii nonverbali funcționează semantic prin semnalarea receptorilor în mod direct, sau prin amplificarea, contrazicerea sau modificarea sensului dat de acei indicatori nonverbali. Semnificația este dată în primul rând de mişcările emblematice. De multe ori, semnalele nonverbale servesc funcții de amplificare, mai ales prin accentuare (e.g. a unui cuvânt rostit), însă totodată pot contrazice înțelesul care este transmis verbal în mod simultan. (2) Semnalele nonverbale funcționează sintactic în sensul că ajută ordonarea succesiunii şi a apariției comportamentelor atât verbale, cât şi nonverbale. Una din funcțiile sintactice principale este segmentarea fluxului comportamental, lucru valabil atât pentru segmentele macroscopice ale conversației, cum ar fi începutul şi încheierea (e.g. contact vizual şi zâmbet la începutul conversației)

191

C11 _____ COMUNICAREA AFECTIVITĂȚII

sau schimbarea subiectului de discuție (cel mai des semnalată prin schimbarea posturii), cât şi segmente microscopice, cum ar fi schimbarea atenției în timpul în timpul cuvântării vorbitorului, sau prin semnalele care indică o parafrază. (3) Funcțiile pragmatice ale comportamentului nonverbal implică expresia identității sociale, trăsături personale, stări psihologice, sau semnalarea reacțiilor sinelui la actele partenerei/partenerului de interacțiune. Comportamentele vocale şi nonvocale denotă identitatea socială a unei persoane în termenii unor factori precum sexul, vârsta, statusul, originea geografică, trăsăturile de personalitate și pot fi folosite ca indicatori ai unor stări psihologice cum ar fi emoțiile, psihopatologia, sau atitudinile. (4) În cele din urmă, funcțiile dialogice ale indicatorilor nonverbali implică semnalarea unei relații existente între participanții unei conversații sau interacțiuni şi reglarea contribuțiilor participanților în cadrul acelui contact social. Indicatori nonverbali, cum ar fi postura sau calitatea vocii, pot reflecta relația dintre participanți în termenii a două dimensiuni: atracție/simpatie şi putere/dominanță. Relația are un impact mare asupra cursului acelei interacțiuni sociale, iar unul din cele mai vizibile fenomene ale reglării comportamentului conversațional este organizarea luării cuvântului. În mod evident, cele mai multe comportamente din cadrul conversațiilor sunt multifuncționale. Prin urmare, o schimbare a posturii, de exemplu, poate servi atât la (re)sublinierea statutului sau relației dintre partenerii unei conversații, indicând schimbarea subiectului, cât şi la exprimarea unei trăsături de personalitate sau reacție emoțională (ibidem). DOMENIILE DE MANIFESTARE ALE EMOȚIILOR Interacțiunea poate fi înțeleasă ca o ierarhie complexă de sarcini care trebuie să fie împlinite pentru a realiza anumite obiective. Procesele de evaluare şi exprimare joacă întotdeauna un rol în îndeplinirea acestor sarcini, putând fi rezolvate individual sau interactiv. Ceea ce se numeşte emoţie poate fi înțeles ca o procedură specifică pentru îndeplinirea acestor sarcini de evaluare; sau, cel puțin o parte din acestea este rezolvată la un nivel afectiv. Dintr-o perspectivă funcțională socială, fiecare emoție poate fi descrisă ca o exprimare a unei evaluări. Domeniile şi subdomeniile în care afectele (în special emoțiile) se manifestă sunt (Fiehler, 2002, p. 84) (vezi şi S02): 1. 2. 3. 4. 5.

192

manifestări fiziologice (e.g. tremurat, înroşire); manifestări nonvocale nonverbale (e.g. mimică, mişcarea şi/sau poziția corporală); manifestări vocale nonverbale (e.g. râs, geamăt, oftat, suspin); paralingvistică (e.g. tonul sau înălțimea vocii); proporția verbală a enunțului: 5.1. manifestarea în conținutul lingvistic al cuvântării (e.g. alegerea cuvintelor); 5.2. ajustarea conținutului-temă a cuvântării: 5.2.1. exprimări emoțional-verbale (e.g. proclamații);

6.

5.2.2. exprimări verbal-emoționale (e.g. reproş); 5.2.3. etichetarea/descrierea verbală a trăirilor; 5.2.4. descrierea/nararea unei circumstanțe situaționale ale unei trăiri; 5.3. tematizarea verbală a trăirii: 5.3.1. etichetarea verbală a trăirii; 5.3.2. descrierea trăirii; comportament conversațional: 6.1. subiect (e.g. alegerea unui subiect trist); 6.2. tipul conversației (e.g. bârfă); 6.3. strategii conversaționale (e.g. deschidere, negare prin demonstrație); 6.4. organizarea conversației (e.g. întreruperi, suprapuneri verbale); 6.5. modalitatea de conversație (e.g. ironică, vagă).

Fundamentele sociale ale afectelor devin clare când se consideră regulile acestora. Ele determină, în mare parte, cum se simt oamenii, cum manifestă şi cum prelucrează afectele (Hochschild, 1978). Există patru tipuri de reguli care țin de managementul afectiv (e.g. reglare, manifestare etc.): reguli tipologice, reguli de manifestare, reguli de corespondența şi reguli de codificare (Fiehler, 2002, p. 82-83). Regulile tipologice indică tipul şi intensitatea sentimentelor văzute ca fiind adecvate din punct de vedere social în cadrul unei situații, atât din perspectiva persoanei care adoptă regulile, cât şi a altor participanți. De exemplu, într-o situație care implică o pierdere irevocabilă, tristețea este emoția potrivită din punct de vedere cultural-social (ibidem). Regulile de manifestare ajustează tipul şi intensitatea expresiilor care pot fi exprimate într-o anumită situație, în ciuda afectului care este prezent în realitate. De exemplu, în cazul pierderii irevocabile, tristețea este emoția potrivită din punct de vedere social, dar în anumite culturi această emoție nu se exprimă vizibil (e.g. prin plâns) (ibidem). Regulile de corespondență reglează tipurile de emoție şi manifestările aşteptate într-o conversație în care se aşteaptă un răspuns la starea afectivă a partenerului sau partenerei de dialog. Dacă, de exemplu, partenera de conversație este tristă, observatorul nu va mai continua să fie relaxat sau vesel, sau cel puțin va încerca să mascheze aceste stări (ibidem). Regulile de codificare sunt convenții care descriu şi determină ce comportament poate fi considerat o manifestare a unei emoții. Astfel, aparțin atât comportamentului prin care o emoție poate fi manifestată, cât şi indicatorilor comportamentali ai persoanei care permit recunoaşterea faptului că el sau ea trăieşte are o anumită stare afectivă (ibidem). EXPRIMAREA AFECTIVITĂȚII ÎN RELATȚIILE DE COMUNIUNE Exprimarea afectelor transmite informații despre nevoile personale. Afectele negative indică, în general, o nevoie a individului. Acestea determină persoana să facă o întrerupere în activitatea curentă şi să urmeze acea nevoie. Pe de altă parte, afectele pozitive indică faptul că nevoile au fost satisfăcute

C11 _____ COMUNICAREA AFECTIVITĂȚII

şi că activitatea trebuie continuată sau menținută în acea stare. De asemenea, afectele pozitive pot încuraja oamenii să încerce noi lucruri şi să exploreze mediul (Clark şi Finkel, 2004). Poate că cea mai importantă funcție a expresiei emoționale este comunicarea informației despre bunăstare către ceilalți oameni, astfel permițându-le şi încurajându-i să asiste şi răspundă la nevoile persoanei care le exprimă (ibidem). Relațiile variază în intensitatea comuniunii (engl. communal strenght). Intensitatea comuniunii dintr-o relație se referă la gradul în care o persoană îşi asumă responsabilitatea pentru bunăstarea alteia; o relație de comuniune se formează cu părinții sau alți membrii ai familiei, prietenii cei mai apropiați și partenerul/partenera unei relații intime. Faptul că oamenii percep anumiți parteneri ca fiind mai preocupați de bunăstare decât alții este evident. Există doi determinanți ai percepției faptului că orice partener îşi va asuma sau nu responsabilitatea comuniunii. Deşi unii parteneri sunt preocupați, studiile au demonstrat faptul că anumiți oameni nu percep acea preocupare (e.g. persoanele nesigure (engl. insecure), sensibile la respingere, sau cu o autoapreciere scăzută). Aceste caracteristici se întâlnesc într-o măsură foarte mare la persoanele care au o orientare a comuniunii redusă în mod cronic sau la cele cu suport social perceput redus (ibidem). În cadrul unei relații pe care o persoană o consideră de comuniune, aceasta îşi poate exagera nevoile pentru a primi suportului social sau material, sau pentru a elimina o sarcină. Oamenii recurg la aceste strategii de exagerare în special în prezența celor cărora ştiu sau cred că le păsa. Acest lucru este ştiut chiar şi de copiii foarte mici. Un alt tip de exprimare afectivă strategică poate fi folosit când persoana nu are o relație de comuniune cu o alta însă îți doreşte acea relație şi crede că şi cealaltă persoană împarte aceeaşi dorință. În aceste cazuri, exprimarea afectivității este riscantă, dar poate fi prolifică (ibidem). BENEFICII SOCIALE Deci exprimarea afectivității în cadrul unei relații de comuniune produce de cele mai multe ori empatie, percepția încrederii şi a preocupării, sau percepția încrederii în altă persoană şi dependența față de aceasta. În contrast, exprimarea afectivității în cadrul unei relații necomunale are şanse mici să aibă aceste consecințe. În schimb, poate conduce la retragerea suportului şi la evitare, sau respingere şi antipatie (pentru persoana-țintă), rezultând, probabil, regretul (al persoanei care respinge) (ibidem). BENEFICII COGNITIVE Dată fiind evidența faptului că emoția simțită este des exprimată (şi cel puțin des suprimată) în cadrul relațiilor de comuniune, rezultă faptul că beneficiile au mari şanse de sporire în cadrul acestor relații (ibidem). Suprimarea emoțiilor conduce la deteriorarea memoriei - acesta este dovada beneficiilor aduse de exprimarea afectivității în detrimentul suprimării. De asemenea, suprimarea rezultă în strategii cognitive de automonitorizare (e.g. subvocalizarea), cu rolul probabil de a asigura suprimarea emoției. În schimb, aceste strategii pot influența codificarea 193

informațiilor noi. Mai mult, Kühn și colaboratorii (2011) au demonstrat că suprimarea exprimării emoționale236 este asociată cu un volum mai mare al substanței cenușii (engl. gray matter) din cortexul prefrontal dorsomedial. Într-un studiu, cercetătorii au comparat un grup de participanți care au scris timp de trei zile consecutive despre sentimentele pe care le au în legătură cu un subiect anume (e.g. intrarea la colegiu). Memoria de lucru a fost evaluată de trei ori în cursul al 7-8 săptămâni şi s-a constatat faptul că a fost îmbunătățită. Este posibil ca exprimarea afectivității să promoveze formarea structurilor de memorie coerente legate de evenimentele emoționale, în special atunci când sunt folosite cuvinte cauzale (e.g. pentru că, datorită și cuvinte de înțelegere cum ar fi sesiza sau înţelege). Deoarece memoriile afective sunt stocate de obicei că structuri cognitive fragmentate şi slab organizate, acestea pot rămâne foarte accesibile şi dificil de suprimat. Este posibil ca aceste informații să continue să fie prezente în conştient până ce sunt integrate într-o schemă. Aceste memorii afective fie ajung în conştient, fie necesită suprimare, ultima variantă consumând resurse cognitive reduse. Aceste gânduri intruzive şi efortul necesar suprimării conduce la alocarea insuficientă a resurselor memoriei de lucru şi, în final, la deteriorarea raționamentului şi a rezolvării problemelor. Expresia afectivității poate facilita dezvoltarea narativității, permițând evenimentelor declanşatoare să fie rezumate, stocate şi utilizate într-un mod eficient (Clark şi Finkel, 2004). Întradevăr, realizarea unei narațiuni pentru un eveniment afectiv este o strategie de coping adaptivă. Mai mult, exprimarea afectivității favorizează finalizarea cognitivă şi înțelegerea, prin urmare diminuând cererea făcută sistemului cognitiv (ibidem). De asemenea, exprimarea afectivității produce beneficii fiziologice: suprimarea conduce la deteriorarea sistemului imunitar, sau la răspuns fiziologic susținut care depăşeşte cererile metabolice (amândouă cazurile se referă la suprimarea emoției în momentul în care este simțită) (ibidem). SCHEMELE Noțiunea de schemă explică modul în care informația este organizată într-un sistem ce reprezintă mediul în care este perceput de individ. Schemele sunt folosite pentru a interpreta evenimentele actuale. O schemă este o structura mintală care conține expectanțe generale şi informații despre mediu – acestea includ aşteptări generale de la alți oameni, evenimente, statuturi şi evenimente specifice. Există mai multe tipuri de scheme (Fiske şi Taylor, 1991):  auto-scheme: cunoaşterea propriei persoane;  scheme-eveniment, sau scenarii: secvențe ale evenimentelor specifice care caracterizează ocazii sociale particulare şi/sau frecvente;  scheme-rol: concepte în conformitate cu aşteptările de la alți oameni, bazate pe ocupație, sex, vârstă, rasă etc.;  scheme-cauză: permit formarea părerilor despre relațiile cauză-efect din mediul fizic şi social, tot236

Această suprimare a exprimării emoțiilor este o strategie de reglare afectivă (concentrată asupra răspunsului comportamental) care constă în inhibarea comportamentului de exprimare nonverbală (e.g. expresii faciale).

C11 _____ COMUNICAREA AFECTIVITĂȚII



odată adoptând direcții de acțiune bazate pe anticipările pe care schema le face posibile; hetero-scheme: facilitează, ca seturi organizate de informații date despre trăsături şi caracteristici; clasificarea socială a celorlalți oameni.

Conceptul de categorie, care este relaționat schemei, poate fi folosit în explicarea modului în care oamenii structurează informațiile despre ceilalți indivizi şi dau un sens/înțeles mediului social din care fac parte. În mare, categoria se referă la gruparea a două sau mai multe obiecte diferite care sunt tratate în moduri similare (Fiedler şi Bless, 2001). CARACTERISTICILE COMUNICĂRII AFECTELOR Expresia emoțională variază în funcție de persoană şi de context, iar oamenii care interacționează nu interpretează mereu expresia emoțională ca fiind o emoție reală, ci o referire la una. De asemenea, comunicarea emoțională are un aspect convențional, deşi este un fenomen complex care de obicei constă într-un set de comportamente şi mai multe reacții psihologice; orice comportament şi reacție psihologică poate fi interpretat de observatori ca fiind o expresie emoțională - independent de modul în care persoana emițătoare le şi înțelege (Fiehler, 2002, p. 92). Indivizii care interacționează interpretează trăirile exprimate în mod permanent (conştient sau inconştient), chiar dacă intensitatea şi acuratețea sunt variabile. Interpretarea poate consta în (ibidem):  emoția specifică ce este atribuită unei persoane observate independent de indicatorii nonverbali prezenți;  comportamentele şi reacțiile fiziologice sunt interpretate ca expresie emoțională;  tematizarea emoției este interpretată; indicarea unei emoții este rezultatul acestor trei componente. Tematizarea se referă la actul de a face o trăire anume subiectul unei interacțiuni sociale. În majoritatea situațiilor, emoțiile sunt atribuite mai mult sau mai puțin diferențiat persoanei care le exprimă. Chiar şi atunci când indicatorii emoționali nu sunt prezenți sau observați, emoțiile pot fi atribuite unei persoane pe baza (ibidem):  regulilor emoționale care se potrivesc situației;  transpunerii mintale a emoțiilor proprii în persoana cu care se interacționează (i.e. opusul oglindirii afective);  cunoaşterii stării emoționale a persoanei cu care se interacționează. Exprimarea unei emoții poate fi verbală şi nonverbală (mişcări faciale, voce, cu ajutorul mişcării şi poziției corpului). Deşi multe expresii emoționale apar involuntar şi produc schimbări in SNV, există anumite informații care sunt într-o mare măsură sub controlul celui/celei care le exprimă (e.g. postura şi mişcările corpului, alegerea cuvintelor), aflându-se cel puțin la limita dintre conştient şi subconştient (Hargie și Dickson, 2005). Totodată, exprimarea nonverbală a emoțiilor este legată de exprimarea lingvistică (e.g. sublinierea unui cuvânt-cheie dintr-o frază sau propoziție), deşi această legătură nu este neapărat necesară. În acest sens, în tabelul 11.1 sunt prezentate trei categorii – expri194

marea sintactică, ilustratorii şi comentariile – în relație cu unități de acțiune specifice. TABELUL 11.1. TIPURI SPECIFICE DE EXPRIMARE LINGVISTICĂ (Manusov, 2005, p. 179-180) EXPRIMARE SINUA PROBABILE EXEMPLU TACTICĂ accentuare 1+2 Este chiar drăguță. 1+2 Singurul conflict este cu colegii mei de subliniere cameră care se poartă copilăreşte. 1+2, 4 Nu ai cumpărat întrebare nimic? 1+2 Am putea să mâncăm propunere nişte porc. 1+2 … lăsăm alegerea să darea cuvântului fie făcută de tine. 1+2 Cu siguranță mă va sfârşitul vorbirii ajuta, sunt sigură. acțiuni sprânOf, sora mea, conscuză cene flict cu sora mea. continuarea acțiuni sprâncuvântării cene ILUSTRTORI UA PROBABILE EXEMPLU (REDUNDANT) variat (depinde reacție personală de reacția emoțională) 1+2 ...şi am răspuns: descriere chiar e nevoie sa îmi zici asta? 1+2, 4, 43, 61Tu ai cam puține rememorare 64, 20 etc. fotografii din copilărie. 1+2, 4 – acțiuni Nu ştiu ce să zic, nu shrug facial bruşte; 17, 20u îmi plac şerpii. Nu. acțiuni sprânDa, e adevărat. da/nu cene nu/nici (negare acțiuni sprânNu am conflicte verbală) cene sau UA 43 minore cu oamenii. acțiuni sprânAş vrea, dar asta ar dar/însă cene putea fi contribuția ta. COMENTARIU UA PROBABILE EXEMPLU (NONREDUNDANT) variat (depinde reacție personală de reacția emoțională) 1+2 Vroiam să spun salată de spanac, interactiv pentru că tu ştii cum toată lumea … 1+2, 4, 43, 61Păi nu, nu e adevărememorare 64, 20 etc. rat. 1+2, 4 – acțiuni Supele. Îmi place shrug facial bruşte, 17, 20u aproape orice supă. metacomunicativ 1+2+14 Iarna trecută a fost o (e.g. sarcasm) perioadă minunată.

C11 _____ COMUNICAREA AFECTIVITĂȚII

S54 | REVELAREA Revelarea este o mixtura între două elemente: primul este entitatea primei persoane, iar al doilea procesul dezvăluirii, în care individul face publice anumite aspecte personale. Astfel, pentru a progresa, relațiile interumane trebuie să treacă printr-o serie de etape (Hargie și Dickson, 2005): 1. orientarea: când oamenii se întâlnesc pentru prima oară sunt divulgate doar informații de bază. Dacă există reciprocitatea dezvăluirilor, relația evoluează. 2. schimburi afective experimentale: mai multe detalii intime de ordin afectiv; 3. schimburi afective: nivel foarte ridicat al revelărilor; 4. schimburi stabile: odată ce relația este puternică, este caracterizată de o deschidere continuă; 5. depenetrarea: dacă beneficiile relației sunt depăşite de costurile acesteia, începe o depărtare progresivă prin retragere, rezultând în terminarea relației sau regresarea nivelului acesteia. TENDINȚE Tendințele slabe de revelare sunt asociate cu (Hargie și Dickson, 2005):  autoaprecierea scăzută;  nevoia ridicată de aprobare socială;  dezirabilitate socială;  timiditate;  introversie;  distanțele interpersonale mici, în cazul bărbaților;  poziția controlului (engl. locus of control) te tip extern (i.e. persoanele care cred că existența este guvernată de evenimente incontrolabile). În acelaşi timp, există mai multe motive pentru evitarea dezvăluirilor (Hargie și Dickson, 2005):  nevoia de intimitate;  inadecvarea socială a divulgării;  modestie;  lipsa unui motiv pentru dezvăluire, inutilitatea sa;  evitarea criticii, a unei pedepse (motivate de frică sau ruşine);  evitarea conflictului;  protecția relației. Pe de altă parte, tendințele puternice de revelare sunt asociate cu (Hargie și Dickson, 2005):  machiavellianism ridicat, în special în cazul femeilor;  consumul de alcool, în special în cazul persoanelor cu o autoapreciere scăzută;  grupurile de indivizi izolate de societate (e.g. cele din penitenciare). Totodată, nevrozismul este asociat cu revelarea inflexibilă, adică se dezvăluie aceeaşi cantitate indiferent de context (Hargie și Dickson, 2005). DIFERENȚE DE GEN Există şi diferențe între cele două sexe în ceea ce priveşte intensitatea şi frecvența revelărilor. De exemplu, femeile fac dezvăluiri altor femei mai mult decât bărbații o fac altor bărbați: f-f > b-b; totodată (Hargie și Dickson, 2005):  f-f > b-f; 195

 

f-b > b-f; f-f = b-b.

Alte diferențe de gen sunt strâns legate de alți factori, cum sunt (Hargie și Dickson, 2005):  contextul: subiectul revelării, sexul şi relația dintre indivizi sunt determinante ale dezvăluirilor;  identitatea: se referă la intensitatea cu care un individ se simte bărbat sau femeie indiferent de sexul natural. Dacă persoana consideră că posedă atribute feminine, va revela mai mult. Masculinitatea nu are efecte vizibile la nivelul dezvăluirilor, însă persoanele adrogine – i.e. cele care au atât trăsături feminine, cât şi masculine – demonstrează un nivel ridicat de intimitate şi flexibilitate ale revelărilor, în contexte variate.  atitudinea: modul în care cineva consideră că femeile şi bărbații trebuie să se comporte. Aceste atitudini sunt influențate de tipul de educație şi de cultura din care omul respectiv face parte. SECRETELE AFECTIVE Studiile arată că afectele pot fi împărtăşite social în proporție de până la 90%, mai ales în cazul persoanelor extravertite. Exteriorizarea ajută oamenii să facă față acelei experiențe. Când două persoane nu se cunosc, sau se cunosc foarte puțin, confesiunile sunt mai uşor de făcut (Hargie și Dickson, 2005). Amintirile mărturisite implică un efort cognitiv mult mai puțin intens decât cele ținute secrete; cele din urmă sunt asociate cu (Hargie și Dickson, 2005):  căutare a mai adâncă a sensului acelei amintiri;  un efort mai mare de înțelegere a ceea ce s-a întâmplat;  încercări mai mari de a pune în ordine ceea ce s-a întâmplat. Totodată, în general oamenii cred că o confesiune a unor evenimente negative le va face mai mult rău decât bine, iar durerea nu se va opri niciodată. În ciuda acestor opinii, terapeuții, de exemplu, îşi încurajează clienții să exprime verbal cele mai intense emoții negative referitoare la evenimente traumatice. În anumite circumstanțe, exprimarea verbală a afectelor negative poate vindeca, după cum insistă terapeuții, însă, în alte situații, frica oamenilor este justificată, efectele fiind distrugătoare, uneori irevocabil (Hargie și Dickson, 2005). Într-adevăr, exprimarea verbală a afectelor negative poate conduce la diminuarea simptomelor. Însă nu exprimarea simplă, în afara contextului în care s-a produs, ci toate stadiile de asimilare, înainte ca trăirea să fi fost încorporată într-o schemă cognitivă. Trebuie făcută legătura între acea experiență negativă, gânduri, afecte şi reacții sau tendințe de acțiune trecute şi prezente (Hargie și Dickson, 2005).

C11 _____ COMUNICAREA AFECTIVITĂȚII

S55 | MIMICA ŞI EMPATIA MIMICA În contextul acestei lucrări, mimica (engl. mimicry) se referă doar la comportamentele de imitare de orice tip (limitând termenul la domeniul nonverbal). În limba română, termenul mai descrie (1) arta de a exprima emoțiile prin intermediul feței şi al gesturilor, sau (2) expresiile faciale (DEX, 1998). Mai departe, efectul de cameleon se referă la orice comportament mimic inconștient: postura, expresiile vocale sau faciale, manierismul237, sau alte comportamente vocale (Chatrand și Bargh, 1999). Mimica are rolul de formare și întărire a relațiilor sociale, însă este obligatoriu bazată pe evaluarea pozitivă a emițătorilor (ibidem). Această evaluare pozitivă motivează ulterior comportamente prosociale (Van Baaren et al., 2003). Încă de acum două secole mimica este considerată un indicator reflex al simpatiei (sinteză: Bavelas et al., 1988). De asemenea, mimica poate fi incidentală, adică bazată pe similaritatea incidentală – i.e. evaluarea pozitiva a unei persoane necunoscute (Finch și Cialdini, 1989; Guéguen, 2012; Yabar et al., 2006). Cu cât similaritatea percepută238 este mai mare, cu atât mimica este mai frecventă (Guéguen, 2012). Mimica motoare a fost conceptualizată ca fiind (1) empatie primitivă, (2) un reflex bazat pe indicatori condiționați anterior la propria experiență directă, (3) o expresie a emoției făcută de altcineva și (4) ca o manifestare a unei trăsături (e.g. abilitate empatică) sau a unei operații cognitive (e.g. transpunerea în rolul altcuiva; Bavelas et al., 1986; Chartrand şi Dalton, 2009). Van Swol și Drury (2006) au găsit faptul că mimica este amplificată239 de simpatie (vezi și Cheng și Chartrand, 2003, pentru legătura automonitorizării cu similaritatea percepută sine-alții), iar Chartrand et al. (2005) consideră ca mimica are un scop adaptiv prin amplificarea empatiei, simpatiei, raportului și afilierii. De asemenea, mimica poate fi modulată de factorii afectivi. De exemplu, dispozițiile afective specifice tristeții suprimă mimica facială ca rezultat al diminuării generale a reacțiilor musculare faciale (Likowski et al., 2011). Oamenii mimează automat alte persoane, iar acest act facilitează interacțiunile şi legăturile sociale. Mimica serveşte funcții interpersonale importante, având legătură cu empatia, simpatia şi raportul (engl. rapport). Mimica se produce de cele mai multe ori involuntar. Cercetarea din domeniul vocal arată că oamenii au tendința de imitare a accentului, ratei vorbirii și a duratei propozițiilor şi frazelor. De asemenea, persoanele observatoare pot adopta aceeaşi sintaxă – i.e. structurarea propozițiilor în acelaşi mod. Provine (1986) a demonstrat ceea ce era doar o speculație: căscatul este contagios240, iar Dimberg și cola237

Modalitate caracteristică de comportament (engl. mannerism). Similaritatea poate fi legată de același nume, amprentă, sau dată a nașterii (Guéguen, 2012). 239 Posibilitatea de apariție este mai mare când participanții la o conversație sunt în conformitate. 240 Observarea unei persoane care cască activează zonele din creier implicate în autoprocesare (e.g. procesarea autoreferențială sau teoria minții); Platek și colaboratorii (2005)

boratorii au adus dovezi solide ale producerii automate a mimicii faciale (Dimberg et al., 2000). Mai mult, stimulii faciali nu declanşează doar mimică facială, ci şi răspunsuri emoționale (Chartrand şi Dalton, 2009). Un factor important al contagiunii emoționale pare a fi expresivitatea. De exemplu, persoanele expresive îşi transmit dispoziția către altele într-o măsură mai mare decât persoanele neexpresive, chiar şi atunci când indivizii nu comunică verbal. Cu toate acestea, depinde de valența dispoziției: când dispoziția transmisă este pozitivă, atât persoanele expresive, cât şi cele neexpresive pasează dispoziția altor oameni; când dispoziția este negativă, indivizii expresivi o transmit într-o măsură mai mare. Mimica mai este legată şi de personalitate: apare mai des în cazul persoanelor care se automonitorizează des, în contrast cu cele care o fac rar (Chartrand şi Dalton, 2009). Totodată, congruența posturală241 este termenul care descrie un indicator al similarității dintre oameni. Persoanele care îşi modulează comportamentul pentru a se integra în mediu recurg la strategia cameleonului. Mimica este un lipici social, facilitând afilierea cu alte persoane sau cu un grup atunci când individul se simte diferit sau inferior. Ajută la crearea unui sentiment de apropiere şi conduce uneori la comportamente de ajutare a altora. Mai mult, mimica sincronizează atitudinile personale cu cele ale altor oameni, astfel ajutând la salvarea resurselor cognitive şi îmbunătățind autoreglarea. De asemenea, are impact asupra autoevaluării şi asupra stilului cognitiv pe care persoana îl adoptă (Chartrand şi Dalton, 2009). Cercetarea asupra mimicii a început în domeniile psihologiei clinice şi de consiliere, când cercetătorii erau interesați de implicațiile comportamentului nonverbal în interacțiunile dintre psihologi şi clienții acestora. De exemplu, Charney (1966) a descoperit faptul că atunci când mimica se amplifică în cursul unei singure sesiuni, există şi o sporire a legăturii dintre terapeut şi client. După cum am semnalat, mimica face parte dintr-un obiectiv de afiliere, iar aceste studii sugerează faptul că este o strategie pe care oamenii o adoptă în mod inconştient pentru aceasta. Interesant este faptul că această strategie funcționează, pentru că mimica are ca rezultat (de cele mai multe ori) afecte prosociale - amplificarea simpatiei şi a legăturii - către persoana care mimează. O altă reacție mai particulară decât simpatia sau apropierea este încrederea interpersonală. Mai mult, Barch (1999) a demonstrat faptul că mimica apare în mod automat chiar şi atunci când nu există dorința de afiliere (Chartrand şi Dalton, 2009). O situație care poate conduce la formarea unui obiectiv de afiliere (şi în consecință la mimică) este sentimentul de deosebire față de un grup important pentru sine. Conform teoriei distincţiei optime (Brewer, 1991), oamenii recurg în mod permanent la balansarea propriilor nevoi pentru distincție (i.e. când

238

196

cred că rețeaua neurală implicată în empatie conține, printre altele și noțiunea de căscat contagios (Chartrand şi Dalton, 2009). 241 De exemplu, convergența sau imitarea afectivă dintre două persoane prezice posibilitatea de apropie viitoare a acestora, indiferent de tipul de relație care se poate stabili (romantică, prietenie etc.) (Hargie și Dickson, 2005).

C11 _____ COMUNICAREA AFECTIVITĂȚII

se percep ca fiind diferiți de alți oameni) şi asimilare (i.e. când se percep ca fiind similari cu alți oameni). Aceasta poate conduce la presupunerea că persoanele care se simt prea diferite față de un grup important pentru ele doresc asimilarea şi acceptarea şi prin urmare recurg la comportamente (e.g. mimică) care să le apropie de acel grup sau persoană (Chartrand şi Dalton, 2009). De asemenea, propria stare mintală (stilul de procesare cognitivă242) influențează mimica. De asemenea, influența vine şi din partea stării afective proprii. Van Baaren și colaboratorii (2006) au demonstrat că persoanele aflate într-o dispoziție pozitivă mimează mai mult decât cele aflate într-o dispoziție negativă. Această cercetare provine din dovezi anterioare ale faptului că dispoziția pozitivă conduce la procese mai automate, în timp ce dispoziția negativă are ca efect forme mai deliberate de acțiune (Chartrand şi Dalton, 2009). SISTEMUL NEURONAL DE OGLINDIRE Mecanismul care este considerat a fi responsabil pentru mimică este legătura pasivă percepțiecomportament, noțiune care îşi are rădăcinile în acţiunea ideomotoare (engl. ideomotor action). Acțiunea ideomotoare apare când actul pur de gândire al unei acțiuni creşte probabilitatea de executare a acesteia. Regiunile creierului care sunt active în momentul gândirii unei acțiuni sunt aceleaşi care se activează când persoana execută chiar acea acțiune. Observarea altei persoane care întreprinde a activitate anume este un alt mod de sporire a activării. Prin urmare, sunt şanse mari ca atunci când un comportament este observat, să fie şi imitat - aceasta este legătura automată percepție-comportament. Existență acesteia vine din dovezile date de cercetările neuropsihologice asupra neuronilor de oglindire nonumani (Chartrand şi Dalton, 2009). Neuronii din cortexul premotor al macacilor se activează atât atunci când acestea apucă un obiect, dar şi atunci când observă un om apucând acelaşi obiect - de aici provine termenul de sistem neuronal de oglindire (SNO). Un alt argument în favoarea unei legături percepție-comportament vine din partea schemelor. Spre deosebire de explicația reprezentărilor comune/împărtăşite, în care se postulează existența unor sisteme comune în cadrul creierului, schemele sunt create dintr-o perspectivă pur cognitivă. Conform acesteia, schemele care se activează atunci când persoana care execută o acțiune se suprapun semnificativ din punct de vedere semantic cu schemele care se activează când persoana percepe şi interpretează acțiunile altor oameni. Aceste două tipuri de schemă au tendința să fie active în acelaşi timp. În felul acesta, percepția nu doar stimulează acțiunea, ci şi acțiunea activează reprezentarea comportamentală corespunzătoare şi schema de interpretare care se suprapune cu aceasta, prin urmare influențând interpretarea cadrului perceptual al persoanei (Chartrand şi Dalton, 2009). Schemele structurează sursele de informație diferite, 242

Stilul cognitiv se referă la modurile în care oamenii au tendința să proceseze informația în termeni de percepție, organizare și răspuns la stimuli (Chartrand şi Dalton, 2009).

197

drept pentru care informația la persoana I şi a III-a nu poate fi confundată cu informația imaginată şi percepută. Deoarece se presupune că schemele creează structuri, este posibil ca atunci când oamenii îşi percep propria acțiune (e.g. un material video), în acțiune şi percepție este implicat acelaşi sistem, însă când persoana observă acțiunile altei persoane, acțiunea şi percepția presupun sisteme diferite. Pe baza acestei teorii (Barresi şi Moore, 1996) se poate asuma faptul că oamenii ar trebui să se recunoască pe sine mai facil decât pe alții şi totodată ar trebui să evalueze și anticipeze efectele propriilor acțiuni mai corect decât pe cele ale altor oameni. Autorecunoaşterea poate fi superioară recunoaşterii altor inşi, fie că este vorba de voce, stilul de desenare, sau a mişcările corpului. Mai mult, efectele acțiunilor generate de propria persoană sunt mai previzibile decât cele ale altor oameni (Chartrand şi Dalton, 2009; Knoblich şi Flach, 2001). Chiar şi ținând cont de funcțiile mimicii (e.g. sociale: comunicarea empatiei şi simpatiei), nu se poate considera că aceasta există datorită consecințelor sale. Aceste consecințe ar fi putut evolua fără să aibă o legătură foarte strânsă cu originea mimicii în sine. În perspectiva evoluţionară a mimicii se acceptă faptul că legătura primară percepție-comportament este moştenită de la speciile preumane pentru valoarea legată de supraviețuirea fizică, însă în prezent mimica are o valoare legată de supravieţuirea socială. Deci mimica are valoare adaptivă şi utilitate socială, iar legătura între percepție şi comportament, având la bază o structură cognitivă, este predecesorul acestor funcții sociale (Chartrand şi Dalton, 2009). În prezent, mecanismul cognitiv care a permis răspunsuri adaptive speciilor preumane este încă aici. De exemplu, în jurul vârstei de 9 luni, copiii încep să mimeze expresiile emoționale; la 1 lună după naştere, nou-născuții zâmbesc ca răspuns la zâmbetele adulților şi scot limba când observă acelaşi comportament într-un adult. De asemenea, există şi diferențe de gen: SNO este mai slab în cazul bărbaților (Cheng et al., 2006). Mecanismele neurale implicate în empatie au început să fie studiate intens doar recent, în special în ceea ce priveşte modelul percepţie-acţiune, care este o variantă a modelului mai general percepțiecomportament. Legătura percepție-acțiune presupune faptul că percepția emoțiilor activează mecanismele neurale care generează acea emoție. Mimica este asociată cu empatia şi amândouă sunt înrădăcinate în structura creierului, în special arhitectura implicată în legătura percepție-comportament. Existența acestor legături naşte posibilitatea ca mimica să fie esențială pentru apariția răspunsurilor sociale, cum ar fi empatia (Chartrand şi Dalton, 2009). SNO ar putea fi legat şi de simpatie şi altruism, nu doar de empatie. Componenta cognitivă a unei scheme emoționale, în interacțiunea sa cu sentimentul, poate transforma empatia în simpatie. Această transformare ar implica o schimbare a răspunsului condus în mare parte de sistemul neurofiziologic sau sistemul motor către un răspuns care necesită procese conceptuale. Un SNO care facilitează simpatia, altruismul și procesele mimetice facilitează avantaje principale de adap-

C11 _____ COMUNICAREA AFECTIVITĂȚII

tare. Empatia243 nu este suficientă pentru a motiva altruismul, acesta din urmă depinzând, într-un mod complex, de dispoziții şi emoții (ibidem).

S56 | INTRODUCEREA, ÎNCHEIEREA ŞI SONDAREA

MEMELE

INDUCȚIA PRESTABILITĂ ȘI ÎNTÂMPINAREA

Memele (engl. meme) sunt unități comportamentale (cognitiv, afectiv, acțiune) care pot propaga şi deveni subiectul selecției naturale. Sunt unul dintre mecanismele epigenetice care, alături de ADN, joacă un rol în selecția naturală. Aceasta poate opera nu doar în gene, ADN, sau ARN, ci poate acționa şi asupra unităților replicante (meme) care constau în cogniție şi în modele de acțiune, structuri diferite de cele biologice care pot fi transmise prin învățare imitativă. Este posibil ca memele să fi apărut pentru a servi unor funcții adaptive unice din cadrul interacțiunilor sociale (Izard, 2009).

Inducția prestabilită (engl. induction set) şi încheierea (engl. closure) sunt strategii care ajută la începerea şi finalizarea unei interacțiuni sociale. De obicei, oamenii îşi amintesc efectele de întâietate (începutul) şi cele de final, evenimentele din mijlocul interacțiunii fiind mai neclare (Burgoon et al., 1996; Hargie și Dickson, 2005).

RAPORTUL ŞI AFILIEREA Pe scurt, raportul reprezintă relații sociale strânse între două (sau mai multe) persoane. Raportul este caracterizat de (Tickle-Degnen, 1989; Tickle-Degnen şi Rosenthal, 1992):  implicare şi atenție comună;  pozitivitate şi cordialitate;  coordonare comportamentală: interacțiunile sunt coordonate din punct de vedere comportamental, putând astfel să apară un pattern sau o sincronizare comportamentală: potrivirea comportamentală (engl. behavioral matching) sau sincronizare/coordonare comportamentală (engl. behavioral synchrony). Sincronizarea comportamentelor este indicată prin ritmul interacțiunii, mişcări simultane (e.g. postură) și afinitatea/combinarea comportamentală (engl. behavioral meshing) (Berneri şi Rosenthal, 1991). Indicatorii nonverbali ai care amplifică raportul perceput sunt zâmbetul, aprobările din cap, înclinarea posturală în față sau înspre cealaltă persoană, contactul vizual direct, oglindirea posturală şi poziția deschisă a brațelor (opusul brațelor încrucișate la piept; Hall et al., 1995). De asemenea, se pare că în interacțiunile bărbat-bărbat, bărbării zâmbesc în mod coordonat mai des decât interacțiunile feminine (în interacțiunea femeie-femeie; Cappella, 1997). Afilierea este o dimensiune principală a relațiilor sociale; modelează răspunsurile emoționale într-un mod profund. Aceasta conduce la convergență sau imitarea acestor răspunsuri. Afilierea amplă influențează şi alte fațete ale răspunsurilor emoționale, inclusiv ce emoții sunt declanşate, intensitatea răspunsurilor, acuratețea cu care individul identifică emoțiile altor oameni, sau gradul în care individul îşi poate regla emoțiile (sau alte afecte) (Hargie şi Dickson, 2005).

243

Totodată, SNO este influențat de personalitate (Schaefer et al., 2012); mai exact, de o subscală a empatiei – i.e. schimbarea perspectivei (engl. perspective taking), transpunerea sinelui în situația altei persoane -, implică activarea cortexului somatosenzorial primar.

198

Întâmpinarea şi despărțirea sunt parametri foarte importanți ai interacțiunilor. Sunt secvențe structurate şi formale în care indivizii au oportunitatea să evidențieze anumite particularități sau să creeze impact de ordin social. În relațiile de prietenie, aceste au trei faze (Kendon şi Ferber, 1973): 1. distantă: când indivizii se afla la depărtare, dar se pot vedea, comportamentele manifestate sunt contactul vizual, zâmbetul, ridicarea sprâncenelor, sau salutul cu mâna; 2. medie: persoanele sunt aflate la distanțe mai apropiate, interimare, apărând automanipulatori şi dispărând elementele fazei distante; 3. apropiată: în această fază, reapare contactul vizual şi zâmbetul, dar şi noi comportamente, precum vorbe de întâmpinare şi uneori atingeri reciproce. În timpul despărțirilor, ordinea este inversă (pașii 3-21). Inducția prestabilită reprezintă formarea stării de pregătire a individului, implicând sporirea atenției şi stimularea motivației, totodată asigurând moduri de orientare a abordării (Woodworth şi Marquis, 1949). În relație cu interacțiunea socială, inducția unei hotărâri adecvate poate fi definită ca strategia inițială de stabilire a unui cadru de referință, creat deliberat pentru facilitarea dezvoltării unei legături de comunicare între expectanțele participanților şi situația prezentă. Inducția prestabilită poate fi un proces scurt sau de durată, depinde de contextul interacțiunii. Funcțiile inducției prestabilite sunt (Hargie și Dickson, 2005):  inducerea unei stări de pregătire adecvate obiectivelor prin stabilirea legăturilor, stimularea motivației şi atragerea atenției;  stabilirea legăturilor cu alte interacțiuni trecute, dacă au existat;  constatarea aşteptărilor participanților;  constatarea măsurii în care participanții cunosc subiectul de discuție;  indicarea şi acordul comun al obiectivelor interacțiunii;  explicarea funcțiilor/rolurilor şi al limitărilor participanților. În cadrul culturilor occidentale, contactul folosit în întâmpinare poate fi (Greenbaum şi Rosenfeld, 1980):  strângerea mâinii;  atingerea părților superioare ale corpului (umăr, spate, gât etc.);  îmbrățişare;  sărut.

C11 _____ COMUNICAREA AFECTIVITĂȚII

De obicei, femeile au un comportament imparțial în ceea ce priveşte întâmpinarea persoanelor indiferent de sex, însă bărbații au abordări diferite Martin, 1997). Totodată, strângerea fermă a mâinii este asociată cu extraversia şi anevrozismul244, această acțiune având cel puțin opt dimensiuni (Chaplin et al., 2000): 1. intensitate (slabă-puternică); 2. temperatură (rece-caldă); 3. umiditate (uscată-umedă); 4. totalitate (incompletă-totală); 5. durată (scurtă-lungă); 6. vigoare (scăzută-înaltă); 7. textură (moale-dura); 8. contact vizual (inexistent-total). ÎNCHEIEREA Persoanele care necesită folosirea încheierilor sunt foarte influențate de primele impresii (pe care le generează în alți oameni) în timp ce caută aspectele după urma cărora pot profita în termeni de luare a unei decizii. Vor ca interacțiunile să fie structurate coerent şi obiectivele să fie transparente (Hargie și Dickson, 2005). Pe de altă parte, încheierile abrupte indică, de obicei, disfuncții individuale şi/sau ale relației. Funcțiile încheierii sunt (Wolvin şi Coakley, 1996):  semnalarea finalului interacțiunii;  motivarea interacțiunilor viitoare;  crearea unor legături pentru interacțiunile viitoare;  crearea impresii de reuşită a interacțiunii;  întărirea relației. Acestea pot însă să apară şi pentru motive ca (Hargie și Dickson, 2005):  interacțiuni nedorite;  testarea afinității;  frustrarea atinge nivel ridicat;  conflict sau evitarea amplificării acestuia;  demonstrarea autorității şi a puterii. Totodată, încheierea este de patru tipuri (legate de funcțiile acesteia) (Hargie și Dickson, 2005): 1. perceptuală: folosită pentru a semnala faptul că interacțiunea a atins faza finală; 2. cognitivă: permite ratificarea acordurilor indiferent de subiectele principale discutate şi de deciziile luate, dar şi stabilirea legăturilor cu eventualele interacțiuni viitoare; 3. motivațională: încurajează participanții să continue relația; 4. socială: întăreşte legăturile relației. Comportamentele nonverbale ale încheierii sunt de obicei (Hargie și Dickson, 2005):  contactul vizual diminuat;  mişcările, care se amplifică în timpul vorbirii (la fel ca şi datul din cap);  apar comportamente de pregătire, ca manipularea hainelor, a cheilor, privirea ceasului etc. (O‘Leary şi Gallois, 1999);  posibil să apară orientarea corpului către direcția de interes (e.g. uşa de ieşire), mai ales dacă persoana stă în picioare. 244

Opusul nevrotismului.

199

În cele din urmă, comportamentele nonverbale ale încheierii abrupte sunt (Hargie și Dickson, 2005):  întreruperea contactului vizual;  amuțirea;  retragerea fizică;  expresii faciale corespunzătoare contextului. Introducerile pot fi pregătite, însă încheierea necesită improvizație, pentru că finalul trebuie să fie direct relaționat cu interacțiunea (Hargie și Dickson, 2005). SONDAREA NONVERBALĂ Sondarea nonverbală este un comportament folosit într-o manieră care indică respondentului dorința de a obține mai multe informații despre un subiect anume (Hargie și Dickson, 2005). Sondarea include paralimbaj ca O! sau Cum, niciodată?!, dar şi reglatori ca ridicarea sau coborârea sprâncenelor, înclinarea capului, contact vizual etc. Urmărirea unei pauze după un răspuns inițial poate fi folosită ca o sondare tăcută, subtilă, indicând dorința unui răspuns suplimentar. Caracteristicile întrebărilor sunt de obicei (Hargie și Dickson, 2005):  pauza anterioară şi ulterioară unei întrebări, ca şi cea ulterioară primirii unui răspuns inițial, care încurajează un răspuns maxim;  întrebările pot cauza anxietate; sau, întrebările închise pot încuraja implicarea, obținerea informațiilor precise, sau controla răspunsul;  întrebările deschise de obicei determină răspunsuri mai lungi, iar răspunsurile lungi sunt date de întrebările lungi;  întrebările afective încurajează discutarea sentimentelor;  întrebările multiple pot produce confuzie.

C11 _____ COMUNICAREA AFECTIVITĂȚII

S57 | RĂSPLATA, SOLIDIFICAREA ŞI PEDEAPSA CONSECINȚELE COMPORTAMENTULUI: DIHOTOMIA POZITIV-NEGATIV Din punct de vedere social, comportamentele pot avea mai multe rezultate care pot fi grupate pe baza dihotomiei pozitiv-negativ (sintetizat din Hargie și Dickson, 2005):  pedeapsă (engl. punishment): suprimarea comportamentului-țintă;  pedeapsă pozitivă: introducerea unui element neplăcut (certare, criticare, pălmuire etc.);  pedeapsă negativă: implică îndepărtarea unui element dorit (e.g. confiscare);  excludere: eliminarea comportamentului-țintă;  solidificare (engl. reinforcement): promovarea comportamentului-țintă (Kazdin, 1994);  recompensă/răsplată (engl. reward): ceva oferit în schimbul unui ajutor (Kazdin, 1994);  solidificare pozitivă: introducerea unui element pozitiv (e.g. laudă, recompensă monetară etc.);  solidificare negativă: eliminarea unui element negativ (reducerea/eliminarea durerii, a plictiselii, a jenei, a anxietății etc.). Abilitatea de a primi şi oferi recompense este o caracteristică vizibilă a încercării de a defini abilitatea interpersonală. Deficitele în această direcție pot avea consecințe intra- şi interpersonale grave: insuficiența socială este asociată cu singurătatea şi anxietatea socială (Segrin şi Flora, 2000). Răsplata socială are rolul de a păstra sau întări o relație umană, spori atracția, amplifica influența/controlul, însă doar atunci când recompensa nu este premeditată (Argyle, 1995). În educația de masă, de exemplu, solidificarea este o unealtă potrivită pentru a îmbunătăți comportamentul social al elevilor (McCowan et al., 1995). Se consideră că atenția şi motivația acestora se poate îmbunătăți prin comportamente specifice ca (Turney et al., 1983):  lăudarea;  încurajarea;  ZD, contact vizual, atingere şi alte comportamente nonverbale specifice nemijlocirii. Ascultarea atentă încurajează dialogul. Pe de altă parte, lipsa atenției are de asemenea o funcție importantă. Prin neatenție se poate semnala celorlalți oameni faptul că pot vorbi mai puțin sau deloc despre un subiect distructiv sau neproductiv. Ascultarea atentă (vezi și S42) (engl. attending) implică (Hargie și Dickson, 2005):  adoptarea unei conduite specifice;  contact vizual;  răspunsuri verbale şi/sau nonverbale. Pentru orice comportament specific, există stimuli exteriori care îl acompaniază şi preced, sau îi sunt ulteriori. În termeni generali, relația dintre răspuns şi consecințele sale pot rezulta într-un răspuns ulterior care poate (Hargie și Dickson, 2005):  crește în frecvența de apariție;  scade în frecvența de apariție;  rămâne neafectat. 200

Pentru prima variantă, solidificarea este procesul care are loc: serveşte la apariția acțiunilor care sunt cele mai probabile să se declanşeze. Solidificarea poate lua formă pozitivă sau negativă (Hargie și Dickson, 2005). La polul opus, pedeapsa are un efect de suprimare asupra unui comportament; totodată, ținând cont de valență, poate avea doi poli (ibidem):  pozitiv: implică introducerea unui element negativ (e.g. un stimul nociv), cum ar fi vătămarea fizică sau psihică, sau critică jignitoare;  negativă: necesită retragerea sau eliminarea unor beneficii sau privilegii. Astfel, încercările de control şi influență prin pedeapsă sunt foarte comune în interacțiunile sociale. În general, aceasta implică (Leslie şi O‘Reilly, 1999):  ironie;  derâdere;  admonestare;  amenințare. Totuşi, pedeapsa are de cele mai multe ori efecte negative, ca de exemplu reacții emoționale negative (frica rezultă în evitarea comportamentală ulterioară) şi tendința de generalizare, adică un impact disfuncțional asupra individului care a aplicat pedeapsa (ibidem). Pe de altă parte, solidificarea pozitivă se referă la orice stimul care după ce este prezentat amplifică frecvența viitoare a acelui comportament. În contrast, răsplata implică oferirea şi primirea unor obiecte, privilegii etc., în schimbul unei acțiuni întreprinse, sau cel puțin unei încercări. Darul implică doar oferirea, fără alte obligații din partea individului care îl primeşte (Maag, 1999). Cele mai multe recompensele sau evenimente pe care persoana le percepe ca fiind pozitive pot acționa ca o solidificare. În solidificarea negativă, un act este asociat cu evitarea, diminuarea sau eliminarea unui stimul neplăcut. Solidificarea negativă nu se confundă cu pedeapsa, deşi amândouă implică afect negativ (Sarafino, 1996):  pedeapsa este aplicată după apariția comportamentului-țintă şi are ca scop diminuarea sau eliminarea acestuia;  în solidificarea negativă, comportamentul rezultă din diminuarea, eliminarea sau evitarea stimulilor negativi. Există mai multe tipuri de solidificare pozitivă (Martin şi Pear, 1999; Sherman, 1990):  primară: stimulii care sunt prețuiți în mod inerent245 (e.g. apă, mâncare etc.);  condiționată: stimuli care sunt prețuiți progresiv, prin învățare (e.g. bani, medalii etc.);  socială: stimuli disponibili prin contact social (e.g. atenție, laudă, aprobare, confirmare etc.);  senzorială: bazată pe expunerea anumitor elemente senzoriale (e.g. sunete, mirosuri, peisaje etc.);  prin activitate: permisiunea de a întreprinde o activitate plăcută (e.g. hobby). Unele comportamente care pot forma vicii (e.g. fumatul) apar şi sunt menținute datorită efectelor 245

INERÉNT, -Ă, inerenți, -te, adj. (Adesea adverbial) Care face parte integrantă din ceva, care constituie un element nedespărțit de un lucru sau de o ființă, care aparține în mod firesc la ceva. – Din fr. inhérent, lat. inhaerens, -ntis. Sursa: DEX '98 (1998)

C11 _____ COMUNICAREA AFECTIVITĂȚII

pe care le generează, precum reducerea anxietății (Stroebe, 2000). De exemplu, femeile cu bulimie nervoasă care tocmai au ieşit dintr-o depresie sunt mai eficiente în rezolvarea unei sarcini mintale când primesc feedback negativ pentru erorile făcute, feedbackul pozitiv pentru o reuşită neavând un efect atât de amplu. Cea mai mare parte a interacțiunilor umane este modelată într-un mod similar prin solidificare negativă. Dorința de a termina cât mai repede o interacțiune socială care este neconfortabilă, neinteresantă, sau problematică în alt mod poate fi tratată în acest fel. Ca atare, dezaprobarea punctului de vedere şi posibilitatea de a demonstra că individul se înşală poate genera vulnerabilitate, amenințare, sau umilință în acesta (Craighead et al., 1996). Reparația conversațională este o altă trăsătura a dialogului. Corecțiile, scuzele, sau revelarea sunt specifice când participanții încălcă o regulă socială sau conversațională, astfel apărând riscul să le scadă statutul sau să provoace confuzie. Văzută ca o intervenție a solidificării negative, încălcarea regulii poate declanşa jenă, alinată de scuză sau renunțare (Bull, 2002; Grove, 1995). Comportamentul poate fi amplasat într-un context (1) care este precedat şi acompaniat de un stimul, sau (2) în evenimente care au loc după apariția unui anumit stimul. Observarea unei situații în care alții sunt recompensați pentru un act pe care observatorul l-a întreprins cu aceeaşi competență, dar fără recompensă comparabilă, poate cauza demotivare, enervare, sau invidie, pentru cei mai mulți oameni (Leslie şi O‘Reilly, 1999). Recompensele făcute pentru altcineva pot influența procesul învățării, motivația şi afectul. Observarea unei persoane când aceasta este recompensată poate acționa ca un stimulent puternic pentru persoana care o remarcă, provocând-o să procedeze în mod similar când se află într-o situație similară (Bandura, 1986). Primirea unei recompense sau a unei pedepse este asociată cu declanşarea unor stări emoționale plăcute sau neplăcute. Conştientizarea acestor stări şi circumstanțe în alți oameni poate fi un stimul emoțional din care poate rezulta un răspuns empatic. Efectele recompenselor şi solidificărilor sociale sunt (Dickson et al., 1993; Cairns, 1997):  facilitarea interacțiunii şi întreținerea relațiilor;  creşterea implicării partenerului de interacțiune;  influențarea naturii şi conținutului contribuției celeilalte persoane;  demonstrarea unui interes autentic în ideile, afectele, sau opiniile celorlalți;  interacțiunea poate fi percepută pozitiv;  amplificarea atractivității sociale a sursei recompensei;  amplificarea autoaprecierii beneficiarului sau beneficiarei recompensei;  manifestarea puterii. În timpul unei interacțiuni sociale, oamenii revendică indirect un nivel primar al recompensei, iar dacă acesta nu este suficient, relația poate fi slăbită. Reacțiile pozitive nu produc doar opinii favorabile către cei care le oferă (în anumite condiții), ci poate rezulta şi amplificarea pozitivă a autoaprecierii şi autoeficienței beneficiarului recompensei. Conceptul despre sine se dezvoltă din evaluările reflectate de 201

persoanele importante din jur, deci experiențele pozitive cu părinții sau alți adulți-cheie conduc la evaluări pozitive despre sine, în timp ce experiențele negative (e.g. învinuirea, admonestarea, umilirea) au ca efect formarea unei opinii de inutilitate a propriei persoane (Argyle, 1995; Erwin, 1993; Hammen, 1997; Jones et al., 1982; Walker, 2001). DIFERENȚE INTERINDIVIDUALE Majoritatea oamenilor nu sunt pasivi la reacțiile celorlalți, de cele mai multe ori depunând efort deliberat pentru a atrage un anumit tip de răspuns evaluativ. Un motiv pentru aceasta este o autoexagerare: printr-un proces de management al evaluărilor sau prezentărilor, indivizii se abat de la comportamentul lor de bază pentru a fi mai atrăgători şi/sau pentru a nu fi evaluați negativ (Tedeschi, 1981; Leary, 1996). Atenția, lauda, aprobarea şi alte recompense veritabile sunt prețuite de cei mai mulți oameni, generând mândrie. Pentru unii, în anumite circumstanțe, contează mai mult autoverificarea, nu autoexagerarea: nu este necesară căutarea unei evaluări pozitive, ci una care este în concordanță cu opiniile şi referințele propriei persoane (Swann et al., 1990). Numeroşi factori, ca personalitatea şi cultura, dar şi aspectele contextuale, fac diferența între alegerea autoverificării în detrimentul autoexagerării. Pentru persoanele care au o părere negativă despre sine, primirea unor informații negative care întăresc această opinie (i.e. de autoverificare) pot fi subliniate, amplificate (Taylor et al., 1995). Pentru cei cu o autoapreciere scăzută, lauda şi alte reacții pozitive, dar incongruente cu percepția asupra sinelui, nu sunt mereu apreciate pozitiv şi eşuează în a influența solidificarea. Datorită diferențelor dintre oameni, opusul poate fi de asemenea valabil (Crocker şi Wolfe, 1998). Introversia implică abilitatea de a extrage solidificări din mediul extern, iar extraversia presupune înclinația înspre atribuirea acelor recompense tot mediului extern, aici factorii fiind totodată incontrolabili sau accidentali. Dimensiunea extraversiei mai are un efect: se pare că extravertiții sunt mai receptivi la efectele laudei, în timp ce pentru introvertiți pedeapsa sau reacțiile negative sunt mai motivante. Predispoziția către aceste recompense interpersonale se pare că este amplificată în indivizii care au o nevoie sporită de aprobare din partea altora şi în consecință au o predilecție în a acționa în moduri care vor crește şansele că alții să reacționeze favorabil către aceştia (Boody et al., 1986; Gupta şi Shukla, 1989). Lauda poate fi îndreptată către (Dweck, 2000; Henderlong, 2001):  persoană, pentru o trăsătură pe care acesta o posedă (e.g. Ce om inteligent eşti!);  rezultat (e.g. Eseul tău este excelent!);  proces, pentru efortul depus sau strategia aleasă (e.g. Sunt impresionată de cantitatea de muncă pe care ai depus-o!). SOLIDIFICAREA: DATE SUPLIMENTARE Lauda axată pe proces, în comparație cu a trăsăturilor, poate genera moduri de adaptare mai slabe atunci când apare eşecul (Henderlong, 2001). De exemplu, în cazul copiilor cărora li se laudă abilitatea/competența, nu efortul depus, pot percepe pro-

C11 _____ COMUNICAREA AFECTIVITĂȚII

pria inteligență lăudată ca pe o trăsătură fixă şi incontrolabilă, deci care nu poate fi îmbunătățită (Mueller, 1997). Persoanele care sunt lăudate pentru o reuşită la care au ajuns foarte uşor pot presupune că au o abilitate scăzută în întreprinderea acelei activități. Când sunt percepute ca fiind o încercare de manipulare sau ironie, recompensele nu sunt productive (Aronson, 1999). Pentru ca solidificarea să sporească un anumit comportament, nu este necesar ca individul să fie capabil să indice sau să vorbească despre faptul că el sau ea a fost stabilizată: circumstanțele în care solidificarea apare fără conştientizare sunt foarte extraordinare şi rare (Hargie și Dickson, 2005). În sfârşit, solidificarea poate fi indicată prin anumite comportamente nonverbale:  ZD (Furst şi Criste, 1997; Krasner, 1958; LaFrance şi Hecht, 1999; Pansa, 1979; Saigh, 1981);  contact vizual (Goldman, 1980; O‘Brien şi Holborn, 1979);  înclinarea corpului în față, către persoană, semnalând acceptare sau receptivitate (Mehrabian, 1972; Nelson-Jones, 1997);  aprobări din cap, putând exprima confirmare, acceptare, sau înțelegere (Krasner, 1958; Matarazzo şi Wiens, 1972);  reducerea distanței interpersonale, care poate să apară din dorința de implicare şi intimitate; însă dacă este înțeleasă greşit, poate crea impresia de dominanță, amenințare, sau supra-familiaritate (Goldman, 1980);  atingeri care, în contextele potrivite, pot exprima afecțiune, suport, sau apreciere (Davidhizar et al., 1997; Jones şi Yarbrough, 1985; Wheldall et al., 1986).

S58 | NEMIJLOCIREA ŞI FEEDBACKUL Nemijlocirea nonverbală (engl. nonverbal immediacy) are un caracter direct, personal, sincer şi presupune apropiere fizică şi psihologică. Este un concept definit prin gradul perceput de apropiere fizică şi psihologică dintre indivizi. Este legată inextricabil de stările pozitive şi legăturile cu alte persoane. Legăturile încurajează nemijlocirea, iar aceasta produce legături mai strânse între oameni (Harris și Rosenthal, 2005). De exemplu, tendința generală a oamenilor este de a atinge mai des şi cu o uşurință mai mare persoanele din acelaşi sex decât pe cele din sexul opus. Femeile au tendința să privească reciproc mai des decât bărbații pentru a exprima afilierea. În comparație cu bărbații, femeile tind să (Hargie și Dickson, 2005):  interacționeze la distante interpersonale mai mici;  fie mai tolerante în cazul intruziunii spațiale;  folosească hetero-manipulatori mai frecvent şi cu o uşurință mai mare;  zâmbească mai frecvent şi cu o durată mai mare;  fie mai abile în decodificarea şi interpretarea mesajelor nonverbale ale celorlalți oameni;  aibă o înțelegere mai profundă în ceea ce priveşte scopul unei relații de orice fel. Comportamentul expresiv controlat are printre indicatorii nonverbali următoarele (Hargie și Dickson, 2005):  atingerea reciprocă a mâinilor;  manipulatorii repetitivi apar rar;  ilustratorii apar rar;  voce relativ adâncă, cu variabilitatea scăzută a înălțimii. În cele din urmă, indicatorii nonverbali ai nemijlocirii sunt (Noller et al., 2005):  priviri reciproce;  proximitate;  orientarea directă a capului (şi eventual a corpului);  apare rar înclinarea corpului în față sau postura dreaptă;  atingere;  ZD. Lipsa acestor indicatori exprimă opusul, adică distanțare psihologică interpersonală (ibidem). FEEDBACKUL Feedbackul reprezintă recepționarea reacțiilor receptorului şi reglarea mesajului care este transmis pentru a genera efectul dorit. Acesta implică şi măsura în care emițătorul este capabil să aprecieze impactul mesajului pe care l-a trimis, având o importanță vitală în producerea unor efecte sociale pozitive din punctul de vedere al celui care transmite mesajul (Hargie și Dickson, 2005). Toată comunicarea are loc într-un context (e.g. temporal), fiind influențată în mod crucial de acesta. Comunicarea este un proces liniar: un mesaj este formulat de către sursă (i.e. emițător) şi transmis

202

C11 _____ COMUNICAREA AFECTIVITĂȚII

către țintă (i.e. receptor). Persoanele care comunică sunt afectate unele de altele, dar totodată se influențează reciproc. Fenomenul este inevitabil în situațiile sociale, indivizii fiind conştienți de prezența altor oameni (Hargie și Dickson, 2005). Unele mesaje nonverbale sunt doar informative, nu şi comunicative. Comportamentul comunicativ este intenţionat (în sensul că are un scop) dacă (Hargie și Dickson, 2005):  este realizat cu intenția de a împărtăşi un înțeles comun şi dacă este perceput ca atare de către receptori;  emițătorul trebuie să fie conştient de comunicare, însă ca aceasta să fie eficientă receptorul trebuie să fie conştient(ă) de actul comunicării;  este prezent un cod arbitrar, adică relația dintre comportament şi ceea ce este reprezentat este o chestiune de acord. Comunicarea are întotdeauna un scop. Oamenii nu îşi exprimă emoțiile fără a avea un sens, chiar dacă o fac inconştient. Motivele posibile ale comunicării emoțiilor sunt (Hargie și Dickson, 2005):  vor să determine un alt individ să schimbe cursul unei acțiuni;  pentru a arăta că le păsa de ceva sau cineva;  pentru a primi suport (e.g. tristețe, singurătate);  pentru a negocia roluri sociale (e.g. enervare, gelozie);  pentru a devia criticismul (e.g. ruşine, jenă);  pentru a reînnoi legăturile sociale (e.g. iubire, simpatie).

S59 | ASERTIVITATEA În mare, asertivitatea (engl. assertion) are patru componente, respectiv este abilitatea de a (Hargie și Dickson, 2005): 1. refuza o cerere; 2. cere ajutorul; 3. exprima deschis opiniile, sentimentele etc.; 4. iniția, continua şi încheia o conversație. Răspunsul asertoric implică afirmații personale ferme, dar totodată şi considerarea celorlalți oameni. Răspunsurile sunt spontane, celelalte persoane nu sunt ignorate sau jignite și li se ascultă punctele de vedere (Hargie și Dickson, 2005). Aserțiunea este corelată cu autoaprecierea ridicată şi cu raționamentul, care este o trăsătură de personalitate constructivă şi reprezintă tendința de a prezenta şi apăra propria poziție în acelaşi timp cu opiniile opuse ale altora. Un aspect de bază al asertivității este acceptarea altor persoane (opinii, trăsături, limite etc.) (Hargie și Dickson, 2005). Funcțiile asertivității sunt (Hargie și Dickson, 2005):  asigurarea faptului că drepturile personale nu sunt încălcate şi drepturile celorlalți sunt recunoscute;  împotrivirea cererilor nefavorabile;  cerea ajutorului;  tratarea eficientă a refuzurilor nerezonabile;  evitarea conflictului inutil;  comunicarea deschisă şi sinceră a poziției, rolului, sau opiniilor de orice fel;  dezvoltarea şi întreținerea autoeficienței. Când asertivitatea este negativă/conflictuală, aceasta are şase componente principale (Hargie și Dickson, 2005): 1. formarea cererilor rezonabile; 2. refuzarea cererilor de orice fel; 3. exprimarea opiniilor personale, chiar dacă acestea sunt nepopulare; 4. exprimarea sentimentelor negative; 5. exprimarea dezacordului; 6. răspunsul la critică. La polul opus, asertivitatea pozitivă are şase aspecte principale (Hargie și Dickson, 2005): 1. exprimarea sentimentelor pozitive; 2. răspunsul la sentimentele pozitive exprimate de alții; 3. efectuarea complimentelor; 4. acceptarea complimentelor; 5. acceptarea şi recunoaşterea propriilor greşeli sau limitări; 6. inițierea şi susținerea interacțiunilor. Totodată, funcția nonasertivității este de a satisface celelalte persoane şi de a evita conflictul cu orice cost. Este asociată cu (Hargie și Dickson, 2005):  echivocul;  anxietatea;  evitarea subiectului de discuție;  evitarea exprimării opiniilor246;  acordul indiferent de opiniile personale; 246

De exemplu, în nonaserțiune, disconfortul sau conflictul nu sunt exteriorizate.

203

C11 _____ COMUNICAREA AFECTIVITĂȚII

       

autoaprecierea scăzută; evitarea contactului vizual; debitul şi volum verbal scăzut; preferința autopagubei pentru a evita păgubirea (e.g. jignirea) accidentală a altora247; evitarea atenției publice; revelări minime, pentru a evita critica; modestia; autocondamnarea.



însă nu şi respectate; indivizii agresivi nu sunt nici respectați, nici plăcuți; asertivitatea este eficientă când combină descrierea comportamentului, indică exact dezacordul făcut de țintă şi cere schimbarea comportamentului respectiv.

Există o legătură strânsă între aserțiune şi agresivitate, fiind parte a aceluiaşi continuum (Hargie și Dickson, 2005): NONASERTIV ASERTIV AGRESIV Indivizii agresivi au de obicei această tendința puternică şi abilități aversive scăzute. Persoanele care au atât agresivitate, cât şi aserțiune puternică folosesc stilul asertiv prima dată, însă sunt pregătite să devină agresive dacă situația o cere. Aserțiunea poate provoca reacții negative, mai ales când persoana îşi schimbă atitudinea de la sumisiune către aserțiune (deci exprimă dominanță) (Hargie și Dickson, 2005):  calomniere;  agresiune;  scuză exagerată;  afectivitate: când o persoană sumisivă devine asertivă, adresantul poate reacționa furie sau acuzații cu scopul de a declanşa vinovăția în cel sau cea care a făcut afirmația asertivă;  răzbunare: asertivitatea poate fi acceptată doar aparent. De asemenea, asertivitatea protectivă este o formă de defensivă verbală folosită împotriva manipulării, criticii negative, agasării, impertinentei etc.; presupune (Hargie și Dickson, 2005):  repetitivitate: persoana face afirmații asertive repetate până sunt acceptate;  dezorientare: folosind această tactică, persoana acceptă verbal critica negativă, însă fără intenția de a îşi schimbă comportamentul;  meta-nivelarea: implică încercarea de lărgire a perspectivelor (e.g. schimbarea subiectului de la particular la general). Comportamentul nonverbal asertoric este asociat cu (Hargie și Dickson, 2005):  intensitatea ridicată a vocii (peste 64 dB);  latența248 redusă a răspunsurilor (3-5 s), față de nonaserțiune (5-20 s);  inflexiune vocală puternică. Sintetizând (Hargie și Dickson, 2005):      

247

agresivitate: vorbire către alții; asertivitate: vorbire cu alții; sumisiune: vorbire rară cu alții; frustrarea motivează nonasertivitatea prelungită să se transforme direct în violență; asertivitatea este o abilitate care se învăța, nu este înnăscută; răspunsurile asertive sunt respectate, însă nu mereu plăcute; persoanele sumisive sunt plăcute,

În cadrul unei interacțiuni, adoptarea unor roluri prietenoease, pasive, agreabile exprimă sumisivitate. 248 LATENȚĂ – starea de inactivitate dintre stimulare și răspuns.

204

FIG. 11.1. MATRICEA ASERTIVITATE-AFILIERE (A), PATRU STILURI DE RĂSPUNS (B), MATRICEA ASERTIVITATEAGRESIUNE (refăcut din Hargie și Dickson, 2005, p. 300-303) A - MATRICEA ASERTIVITATE-AFILIERE; B - PATRU TIPURI DE RĂSPUNS; C - MATRICEA ASERTIVITATE AGRESIUNE

C11 _____ COMUNICAREA AFECTIVITĂȚII

S60 | INFLUENȚA ŞI PERSUASIUNEA Cei doi termeni sunt confundați, însă sunt două procese diferite care au trei mari diferențe între ele (Hargie și Dickson, 2005): 1. împotrivirea: persuasiunea este folosită pentru depăşirea rezistenței întâmpinate la recepția unui mesaj. Influența devine persuasiune când este prezentă împotrivirea; pe de altă parte, influența se face prin oferirea stimulilor care sunt necesari țintei în acel moment, persoana influențată neavând de ales. Acțiunile persuabile sunt cele care nu sunt obligatorii, deci poate să apară opoziția, însă persuasiunea rezultă în schimbarea voluntară a opiniilor, atitudinii, sau a comportamentului. Pentru ca o acțiune să nu fie persuabilă, trebuie să nu fie proscrisă, deci acordul este posibil. 2. conştientizarea: în timp ce influența poate fi inconştientă, persuasiunea este mereu făcută cu intenție deliberată şi clară. Persuasiunea implică în mod obligatoriu influență, însă influența nu implică mereu persuasiune. 3. reuşita: persuasiunea este o influență reuşită. Încercarea de influența poate da greş, însă persuasiunea presupune succes prin definiția să. Persuasiunea poate fi dură sau blândă. În societățile democratice, persuasiunea deliberativă este centrală, prin dezbateri, argumente, analize, discuții etc. În țările cu regim politic autoritar, persuasiunea este făcută sub formă de propagandă. Un mesaj nu îşi pierde persuasivitatea chiar dacă o avertizare este dată după ce a fost transmis (Hargie și Dickson, 2005). Persuasiunea are şase scopuri principale (Hargie și Dickson, 2005): 1. adoptare: convingerea țintei să facă sau să creadă ceva anume; 2. continuare: convingerea țintei să continue să creadă sau să facă acel lucru; 3. amplificare: convingerea țintei să fie mai competentă decât în prezent; 4. descurajare: opusul adoptării; 5. întrerupere: opusul continuării; 6. diminuare: opusul amplificării. Totodată, persuasiunea are poate avea trei rezultate (Hargie și Dickson, 2005): 1. succes imediat; 2. succes întârziat: de exemplu, ținta poate respinge inițial încercarea de persuasiune, însă după o perioadă poate începe să o accepte; acest efect implică, de obicei, separarea țintei de persuatori; 3. rezistență (i.e. efectul de bumerang). Pentru a combate rezistența țintei la persuasiune, sunt folosite două metode de psihologie inversă (Hargie și Dickson, 2005): 1. cooptare: minimalizarea refuzului prin recunoaşterea deschisă şi anticipată: Prima ta reacţie va fi să respingi ceea ce voi spune. În acest caz, apelul pentru suprimare este folositor, ținta fiind sfătuită să nu anuleze răspunsul în mod instinctiv. 2. ordin paradoxal: implică intuirea reacției viitoare a țintei, însă apoi indicarea faptului că aşteptările sunt probabil prea mari şi țintă nu ar putea face față: Probabil o să râzi când îţi voi spune asta, în205

să oricum nu cred că eşti în stare să faci aşa ceva. Este o tehnică de motivare. Umorul este un determinant extrem de important al atracției interpersonale. În persuasiune, acesta are mai multe avantaje (Hargie și Dickson, 2005):  întărirea raportului;  încurajarea țintei să acorde mai multe atenție mesajului;  relaxare;  mesajul este mai memorabil;  umplerea spațiului cognitiv: dacă țintă râde sau este amuzată, nu se mai gândeşte la contraargumente. STATUTUL Exprimarea comportamentului de tip prietenosdominant conduce la reacții comportamentale de tip prietenos-sumisiv din partea celeilalte persoane, însă nu întotdeauna. De exemplu, poate produce tot comportament prietenos-dominant, când al doilea individ este bucuros de interacțiunea pozitivă, însă el sau ea nu vrea să fie sumisiv(ă) (Goethals, 2005). Deşi acțiunile oamenilor variază în funcție de situație, faptele fiecărui individ sunt marcate de anumite categorii de preferințe comportamentale interpersonale. Aceste categorii reflectă operaţiuni de siguranţă: oamenii se comportă în moduri care sunt confortabile pentru ei, în mare parte datorită faptului că se simt în siguranță când alți oameni se comportă într-o manieră complementară care este declanşată de propriul comportament. De exemplu, o persoană care are un comportament de tip prietenossumisiv are acesta atitudine pentru că se simte confortabil executând acest tip de comportament şi în egală măsură confortabil față de cei care se comportă prietenos-dominant; este un proces de adaptare (Goethals, 2005). Statutul social se referă (1) la aspectele diferite ale rangului personal vizavi de ceilalți oameni şi (2) la capacitatea de a modifica statutul altor indivizi. Aproape toate relațiile interumane sunt bazate pe o ierarhie, influențând emoțiile în mai multe moduri. Deci puterea influențează valență generală a experiențelor emoționale; indivizii cu un statut ridicat sunt înclinați să:  aibă mai multe emoții pozitive, în opoziție cu indivizii cu un statut scăzut;  exprime cu promptitudine emoțiile pozitive sau pe cele relaționate dominanței (e.g. dispreț, enervare);  sunt mai puțin sensibili şi reacționează mai rar la emoțiile celor din jur, totodată având o capacitate redusă de identificare corectă a emoțiilor exprimate nonverbal. Pe de altă parte, indivizii cu un statut social foarte scăzut au tendința să:  trăiască mai multe stări negative;  răspundă cu tristețe sau vinovăție la un eveniment negativ, în opoziție cu indivizii cu un statut ridicat, care simt enervare.

C11 _____ COMUNICAREA AFECTIVITĂȚII

IRONIA Ironia este un comportament care implică intelectul şi are legătură de cele mai mult ori cu disprețul. Abilitatea ironiei de a ridiculiza, sfida, provoca jenă sau ruşine (uneori şi vină), umili sau irita sugerează faptul că ironia echilibrează emoțiile. Deşi ironia are incontestabil o latură cognitivă, implică de asemenea o atitudine apreciativă (evaluativă), cu o latură afectivă destul de puternică. Ironia poate, în mod paradoxal, să semnaleze dispreț, detaşare sau indiferență, dar poate de asemenea să reflecte o emoție pozitivă puternică şi să declanşeze răspunsuri afective variate. De exemplu, critica ironică reduce cantitatea de chibzuință a celor care ascultă acea critică. Prin rostirea unor cuvinte pozitive din punct de vedere literar într-o critică ironică (e.g. Ce prieten bun eşti!), vorbitorul se asigură că cei care ascultă vor interpreta mesajul ca fiind pozitiv. Studiile arăta ca efectul este însă invers, de cele mai multe ori. De asemenea, ironia poate rezulta fie din afirmații verbale, fie din diferite acțiuni care sunt mai subtile decât cele verbale (Hargie și Dickson, 2005). Oamenii pot dobândi un întreg set social de obiective prin comunicarea ironică: amuzament, comportament agresiv, dominanță, control emoțional, ridicarea statutului social, exprimarea atitudinii, provocarea reacțiilor, sau batjocură. O afirmație ironică se poate face prin (Hargie și Dickson, 2005):  sarcasm;  satiră;  întrebări retorice;  desconsiderare sau exagerare;  ironie nonpersonală. Oamenii pot avea emoții diferite în ceea ce priveşte afirmațiile ironice (Hargie și Dickson, 2005): 1. persoana către care este îndreptată ironia: 1.1. sarcasm, întrebări retorice, exagerare –> emoții negative; 1.2. desconsiderare şi satiră –> reacții relativ slabe. 2. persoana care face afirmația ironică: 2.1. ironia nonpersonală –> reacții pozitive, nonostile; 2.2. satiră –> reacții pozitive; 2.3. desconsiderare, exagerare –> reacții neutre; 2.4. sarcasm, întrebări retorice –> reacții negative. 3. ce reacție doreşte să obțină cel sau cea care face afirmația ironică: 3.1. ironie nonpersonală –> dorința de a declanşa emoții pozitive, mai rar negative; 3.2. satiră –> emoții pozitive; 3.3. desconsiderare, exagerare –> intenții relativ neutre; 3.4. sarcasm, întrebări retorice –> dorința de a declanşa reacții negative. În cele din urmă, exagerarea ironică este un caz special. De exemplu: afirmația Ai mers un milion de kilometri până aici poate părea pentru adresant(ă) sarcastică şi ostilă, însă intenția celui/celei care face afirmația poate fi alta, de exemplu o simplă glumă, fără intenția de a jigni. Într-adevăr, ironia se foloseşte de metafore pentru a declanşa efecte emoționale mai puternice. Cu cât oamenii vorbesc mai mult, cu atât creste numărul de afirmații metaforice (fără 206

legătură cu ironia, deşi este valabil şi aici) (Hargie și Dickson, 2005).

C06 _____ COMPORTAMENTUL OCULAR

TRIMITERI BIBLIOGRAFICE

1.

2. 3.

4.

5. 6.

7. 8. 9. 10. 11. 12.

13. 14.

15.

16. 17.

18.

19.

20.

Aamodt, A. H., Stovner, L. J., Hagen, K., Bråthen, G., Zwart, J. (2006). Headache Prevalence Related to Smoking and Alcohol Use. The Head-HUNT Study. European Journal of Neurology, 13 (11), 1233–1238. Abernethy, B., Hanna, A., Plooy, A. (2002). The Attentional Demands of Preferred and Non-Preferred Gait Patterns. Gait and Posture, 15 (3), 256-265. Abrams, R., Meyer, D., Kornblum, S. (1990). Eye-Hand Coordination: Oculomotor Control in Rapid Aimed Limb Movements. Journal of Experimental Psychology: Human Perception and Performance, 15, 248–267. Abramson, L. Y., Seligman, M. E. P., Teasdale, J. (1978). Learned Helplessness in Humans: Critique and Reformulation. Journal of Abnormal Psychology, 87, 4974. Ackerl, K., Atzmueller, M., Grammer, K. (2002). The scent of fear. Neuro. Endocrinol. Lett., 23 (2), 79-84. Ackerman, J. M., Nocera, C. C., Bargh, J. A. (2010). Incidental Haptic Sensations Influence Social Judgements and Decisions. Science, 328 (5986), 17121715. Adams, R. B. Jr., Kleck, R. E. (2003). Percieved Gaze Direc-tion and the Processing of Facial Displays of Emotion. Psychological Science, 14, 644-647. Adams, R. B., Kleck, R. E. (2003). Percieved gaze direction and the processing of facial displays of emotion. Psychological Science, 14, 644–647. Adelmann, P. K., Zajonc, R. B. (1989). Facial efference and the experience of emotion. Ann. Rev. Psychol., 40, 249-280. Adler, R., Rosenfeld, L., Proctor, R. (2001). Interplay: The Process of Interpersonal Communicating, Ed. 8. Fort Worth, TX: Harcourt. Adler, R., Towne, N. (1996) Looking out, looking in, ed. 8. Fort Worth: Harcourt Brace. Adolphs, R. (2002). Recognizing Emotion from Facial Expressions: Psychological and Neurological Mechanisms. Behavioral and Cognitive Neuroscience Reviews, 1 (1), 21-62. Adolphs, R. (2003). Cognitive Neuroscience of Human Social Behaviour. Nature Reviews Neuroscience, 4, 165178. Agnew, C. R., Rusbult, C. E., van Lange, P. A. M., Langston, C. A. (1998). Cognitive Independence: Commitment and the Mental Representation of Close Relationships. Journal of Personality and Social Psychology, 74, 939-954. Ahem, S. K, Beatty, J. (1981). Physiological Evidence That Demand for Processing Capacity Varies with Intelligence. Friedman, M., Dos, J. P., O'Connor, N. (coord.), Intelligence and Learning, 201-216. New York: Plenum Press. Ahem, S. K.. Beatty, J. (1979). Pupillary Responses During Information Processing Vary with Scholastic Aptitude Test Scores. Science, 205, 1289-1292. Ahmad, Z., Ahmad, N., Abdullah, H. (2009). Urbanism, Space and Human Psychology: Value Change and Urbanization in Malaysia. European Journal of Social Sciences, 11 (3), 464-470. Ahsberg, E., Gamberale, F., Gustafsson, K. (2000). Percieved Fatigue After Mental Work: An Experimental Evaluation of a Fatigue Inventory. Ergonomics, 43 (2), 252-268. Ahveninena, J., Hämäläinena, M., Jääskeläinenc, I. P., Ahlfors, S. P., Huang, S. et al. (2011). Attention-driven auditory cortex short-term plasticity helps segregate relevant sounds from noise. PNAS, 108 (10), 4182–4187. Ainsworth, M. D. S., Blehar, M. C., Waters, E., Wall, S. (1978). Patterns of Attachment: A Psychological Study of the Strange Situation. Hillsdale, NJ: Erlbaum.

21. Alcock, J. (1993). Animal behavior, Ed. 5. Sunderland: Sinauer. 22. Aleman, A., Swart, M. (2008). Sex differences in neural activation to facial expressions denoting contempt and disgust. PloS ONE, 3 (11), e3622. 23. Alicke, M. D., Klotz, M. L., Breitenbecher, D. L., Yurak, T. J., & Vredenburg, D. S. (1995). Personal Contact, Individiation, and the Better-Than-Average Effect. Journal of Personality and Social Psychology, 68, 804–825. 24. Alku, P., Strik, H., Vilkman, E. (1997). Parabolic Spectral Parameter: A New Method for Quantification of the Glottal Flow. Speech Communication, 22, 67-79. 25. Allport, G. W., Vernon, P. E. (1933). Studies in Expressive Movement. New York: Hafner. 26. Allwood, J., Nivre, J., Ahlsén, E. (1992). On the semantics and pragmatics of linguistic feedback. Semantics, 9 (1), 1–26. 27. Aloimonos, J., Weiss, I., Bandyopadhyay, A. (1987). Active Vision. International Journal of Computer Vision, 1, 333–356. 28. Altman, I. (1975). The Environment and Social Behavior. Monterey, California: Brooks/Cole. 29. Ambadar, Z., Schooler, J. W., Cohn, J. F. (2005). Deciphering the Enigmatic Face. The Importance of Facial Dynamics in Interpreting Subtle Facial Expressions. American Psychological Society, 16 (5), 403-410. 30. Ambady, N., Gray, H. M. (2002). On being sad and mistaken: Mood effects on the accuracy of thin-slice judgments. Journal of Personality and Social Psychology, 83, 947-961. 31. Ambady, N.,Hallahan, M., Conner, B. (1999). Accuracy of judgements of sexual orientation from thin slices of behavior. Journal of Personality and Social Psychology, 77 (3), 538-547. 32. Amodio, D. M., Harmon-Jones, E. (2011). Trait Emotions and Affective Modulation of the Startle Eyeblink: On the Unique relationship of Trait Anger. Emotion, 11 (1), 4751. 33. Andersen, P. A. (1991). When one cannot not communicate: A challenge to Motley‘s traditional communication postulates. Communication Studies, 42, 309–325. 34. Andersen, P. A. (1999). Nonverbal communication: Forms and functions. Mountain View, CA: Mayfield Publishing. 35. Andersson, G., Hagman, J., Talianzadeh, R., Svedberg, A., Larsen, H. C. (2002). Effect of Cognitive Load on Postural Control. Brain Research Bulletin, 58 (1), 135139. 36. Andreassi, J. L. (2006). Pupillary Response and Behavior. Andreassi, J. L. (coord.), Psychophysiology: Human Behavior and Physological Response, Ed. 5, cap. 12, 289307. Lawrence Erlbaum Associates. 37. Andrews, T. J., Coppola, D. M. (1999). Idiosyncratic Characteristics of Saccadic Eye Movements When Viewing Different Visual Environments. Vision Research, 39, 2947–2953. 38. Anzures, G., Ge, L., Wang, Z., Itakura, S., Lee, K. (2010). Culture shapes efficiency of facial age judgements. 39. Archer, D. (1980). The effects of timing of selfdisclosure on attraction and reciprocity. Journal of Personality and Social Psychology, 38, 120–130. 40. Argyle, M. (1988). Bodily Communication, Ed. 2. London: Routledge. 41. Argyle, M. (1995). Social skills. În Mackintosh, N, Colman, A. (coord.), Learning, skills. Londra: Longman. 42. Argyle, M., Cook, M. (1976). Gaze and Mutual Gaze. Cambridge, UK: Cambridge University Press. 43. Argyle, M., Cook, M. (1976). Gaze and mutual gaze. Cambridge, UK: Cambridge University Press. 44. Arnold, M. B. (1960). Emotion and personality, vol. 1. Psychological aspects. New York și Londra: Plenum. 45. Aronoff, J., Woike, B. A., Hyman, L. M. (1992). Which are the stimuli in facial displays of anger and happiness? Configurational bases of emotion recognition. J. Pers. and Soc. Psych., 62, 1050-1066.

46. Aronson, E. (1999). The social animal, ed. 8. New York: W.H.Freeman. 47. Aronson, E., Weintranb, W. (1972). Personal adaptation as reflected in verbal behavior. În Siegman, A. W., Pope, B. (coord.), Studies in dyadic communication. New York: Pergamon Press. 48. as a link among strategic behavior, learning, and the hippocampus. PNAS, 108 (31), E402–E409. 49. Asaf Tsoar, A., Nathana, R., Bartana, Y., Vyssotski, A., Dell‘Omoc, G., Ulanovsky, N. (2011). Large-scale navigational map in a mammal. PNAS, 108 (37), E718E724. 50. Ashby, F. G., Isen, A. M., Turken, A. U. (1999). A NeuroPsychological Theory of Positive Affect and Its Influence on Cognition. Psychological Review, 106, 529–550. 51. Aue, T., Flykt, A., Scherer, K. R. (2005). First Evidence for Differential and Sequential Efferent Effects of Goal Relevance and Goal Conduciveness Appraisal. Psychophysiology, 42, S19. 52. Aviezer, H., Trope, Y., Todorov, A. (2012). Body cues, not facial expressions, discriminate between intense positive and negative emotions. Science, 338 (6111), 1225-1229. DOI: 10.1126/science.1224313 53. Ayers, J. (1989). The impact of communication apprehension and interaction structure on initial interactions. Communication Monographs, 56, 75–88. 54. Azevedo, T. M., Volchan, E., Imbiriba, L. A., Rodrigues, E. C., Oliveira, J. M., Oliveira, L. F., et al. (2005). A Freezing-Like Posture to Pictures of Mutilation. Psychophysiology, 42, 255-260. 55. Bacher, L. F. (2010). Factors Regulating Eye Blink Rate in Young Infants. Optometry and Vision Science, 87 (5), 337-343. 56. Bacher, L. F., Allen, K. J. (2009). Sensitivity of the Rate of Spontaneous Eye Blinking to Type of Stimuli in Young Infants. Developmental Psychobiology, 51 (2), 186-197. 57. Bacher, L. F., Carr, M., LaBarge, K. (2010). Links Between Spontaneous Eye Blinking and Temperament in Young Infants. 58. Bacher, L. F., Robertson, S. S. (2001). Stability of Coupled Fluctuations in Movement and Visual Attention in Infants. Development Psychobiology, 39, 99-106. 59. Bacher, L. F., Ruckel, L. (2009). Relationship Between Spontaneous Eye Blink and Positive Afect: New Insights into the Biological Bases of Temperament? 60. Bacher, L. F., Smotherman, W. P. (2004a). Spontaneous Eye Blinking in Human Infants: A Review. 61. Bacher, L. F., Smotherman, W. P. (2004b). Systematic Temporal Variation in the Rate Of Spontaneous Blinking in Human Infants. Dev. Psychobiol., 44, 140-145. 62. Bachorowski, J.-A., Owren, M. J. (2001). Not All Laughs Are Alike: Voiced but Unvoiced Laughter Readily Elicits Positive Affect. American Psychological Society, 12 (3), 252-257. 63. Bachorowski, J.-A., Owren, M. J. (2008). Vocal Expressions of Emotion. Lewis, M., Haviland-Jones, J. M., Barrett, L. F. (coord.), Handbook of Emotions, Ed. 3, 196-210. 64. Baer, P. E., Reed, J., Bartlett, P. C., Vincent, V. C., Williams, B. J., Bourianoff, G. G. (1983). Studies of Gaze During Induced Conflict in Families with a Hypertensive Father. Psychosomatic Medicine, 45 (3), 233-242. 65. Bakan, P. (1971). The Eyes Have It. Psychology Today, 4, 64-67. 66. Baker, T. B., Morse, E., Sherman, J. E. (1987). The Motivation to Use Durgs: A Psychobiological Analysis of Urges. Rivers, C. (coord.), The Nebraska Symposium on Motivation, Vol. 34: Alcohol Use and Abuse, 257-323. Lincoln: University of Nebraska Press. 67. Balota, D. A., Pollatsek, A., Rayner, K. (1985). the interaction of contextual constraints and parafoveal visual information in reading. Cognitive Psychology, 17, 364-390. 68. Bandura, A. (1986). Social foundations of thought, action: a social cognitive theory. Englewood Cliffs, NJ: Prentice Hall.

208

69. Bänninger-Huber, E. (2005). Prototypical Affective Microsequences in Psychotherapeutic Interaction. În Ekman, P., Rosenberg, E. L. (coord.),What the Face Reveals: Basic and Applied Studies of Spontaneous Expression Using the Facial Action Coding System (FACS), Ed. 2, 414-430. New York: Oxford University Press. 70. Banse, R., & Scherer, K. R. (1996). Acoustic Profiles in Vocal Emotion Expression. Journal of Personality and Social Psychology, 70(3), 614-636. 71. Bänziger, T. & Scherer, K. R. (2003). A Study of Perceived Vocal Features in Emotional Speech. Proceedings of VOQUAL\'03, Geneva, Elvetia. 72. Baranek, G. T. (1999). Autism During Infancy: A Retrospective Video Analysis of Sensory-Motor and Social Behaviors at 9–12 Months of Age. Journal of Autism and Developmental Disorders, 29, 213–224. 73. Barbato, G., Della Monica, C., Costanzo, A., De Padova, V. (2011). Dopamine Activation in Neuroticism as Measured by Spontaneous Eye Blink Rate. Physiol. Behav., 105 (2), 332-336. 74. Bargh, J. A., Chartrand, T. L. (1999). The unbearable automaticity of being. American Psychologist, 54, 462479. 75. Bargh, J. A., Williams, E. L. (2006). The automaticity of social life. Current Directions in Psychological Science, 15, 1-4. 76. Bargiela-Chiappini, F., Harris, S. (1996). Interruptive strategies in British and Italian management meetings. Text, 16, 269–297. 77. Baron-Coehn, S. (1995). The Eye Direction Detector (EDD) and the Shared Attention Mechanism (SAM): Two Cases for Evolutionary Psychology. Moore, C., Dunham, P. J. (coord.), Joint Attention: Its Origins and Role in Development, 41-59. Hillsdale, NJ: Erlbaum. 78. Baron-Cohen, S. (1994). How to Built a Baby That Can Read Minds: Cognitive Mechanisms in Mindreading. Cahiers de Psychologie Cognitive, 13, 513-552. 79. Baron-Cohen, S. (1995). Mindblindness: An Essay on Autism and Theory of Mind. Cambridge, MA: MIT Press. 80. Baron-Cohen, S., Cross, P. (1992). Reading the Eyes: Evidence for the Role of Perception in the Development of a Theory of Mind. Mind Language, 6, 173-186. 81. Barr, C. L., Kleck, R. E. (1995). Self-other perception of the intensity of facial expressions of emotion: Do we know what we show? Journal of Personality and Social Psychology, 68, 608-618. 82. Barrett, K., Campos, J. (1987). Perspectives on Emotional Development: II. A Functionalist Approach to Emotions. Osofsky, J. (coord.), Handbook of Infant Development, Ed. 2, 555-578. New York: Wiley. 83. Barrett, L. (2006). Are Emotions Natural Kinds? Perspectives on Psychological Science, 1, 28-58. 84. Barrett, L. F. (2011). Was Darwin wrong about emotional expression? Current Directions in Psychological Science, 20 (6), 400-406. 85. Barroso, F., Feld, J. K. (1986). Self-Touching and Attentional Processes: The Role of Task Difficulty, Selection Stage, and Sex Differences. Journal of Nonverbal Behavior, 10 (1), 51-64. 86. Barsalou, L. W. (1985). Ideals, Central Tendency, and Frequency of Instantiation as Determinants of Gradual Structure in Categories. Journal of Experimental Psychology: Learning, Memory, and Cognition, 11, 629654. 87. Barsalou, L. W. (1987). The Instability of Graded Structure: Implications for the Nature of Concepts. Neisser, U. (coord.), Concepts and Conceptual Development: Ecological and Intellectual Factors in Categorization, 101-140. Cambridge, UK: Cambridge University Press. 88. Barsalou, L. W., Niedenthal, P. M., Barbey, A. K., Ruppert, J. A. (2003). Social Embodiment. În Ross, B. H. (coord.), The Psychology of Learning and Motivation, 43, 43–92. San Diego, CA: Academic Press. 89. Basabe, N., Páez, D., Valencia, J., González, J. L, Rimé, B., Diener, E. (2002). Cultural Dimensions, Socio-

90. 91. 92.

93.

94. 95.

96.

97.

98. 99.

100. 101. 102. 103. 104.

105. 106. 107.

108. 109. 110.

111. 112.

209

Economic Develop-Ment, Climate and Emotional Hedonic Level. Cognition and Emotion, 16, 103-126. Bavelas, J. B. (1992). Research into the pragmatics of human communication. Journal of Strategic and Systemic Therapies, 11, 15-29. Bavelas, J. B. (2000). Nonverbal aspects of fluency. În Riggenbach, H. (coord.), Perspectives on fluency, 91101. The University of Michigan Press. Bavelas, J. B., Black, A., Chovil, N., Lemrey, C. R., Mullett, J. (1988). Form and function in motor mimicry. Topographic evidence that the primary function is communicative. Human Communication Research, 14 (3), 275-299. Bavelas, J. B., Black, A., Lemery, C. R., Mullett, J. (1986). ―I Show How You Feel‖: Motor Mimicry as a Communicative Act. Journal of Personality and Social Psychology, 50 (2), 322-329. Bavelas, J. B., Coates, L., Johnson, T. (2002). Listner Response as a Collaborative Process: The Role of Gaze. Journal of Communication, 53 (3), 566-580. Bavelas, J. B., Gerwing, J. (2007). Conversational Hand Gestures and Facial displays in Face-to-face Dialogue. În Fiedler, F. (coord.), Social communication, 283-308. New York: Psycholog Pres. Bavelas, J. B., Gerwing, J., Sutton, C., Prevost, D. (2007). Gesturing on the Telephone: Independent Effects of Dialogue and Visibility. Journal of Memory and Language, 58 (2), 495-520. Bayliss, A. P., di Pellegrino, G., & Tipper, S. P. (2005). Sex Differences in Eye Gaze and Symbolic Cueing of Attention. Quarterly Journal of Experimental Psychology, Part A: Human Experimental Psychology, 58 (4), 631–650. Beattie, G. W. (1978). Sequential patterns of speech and gaze in dialogue. Semiotica, 23, 29-52. Beattie, G. W. (1981). A further investigation of the cognitive interference hypothesis of gaze patterns during conversation. British Journal of Social Psychology, 20, 243-248. Beatty, J. (1982). Task-Evoked Pupillary Responses, Processing Load, and the Structure of Processing Resources. Psychological Bulletin, 91, 276-292. Beatty, J. (1982a). Phasic Not Tonic Pupillary Responses Vary with Auditory Vigilance Performance. Psychophysiology, 19, 167–172. Beatty, J. (1982b). Task-Evoked Pupillary Responses, Processing Load, and the Structure of Processing Resources. Psychological Bulletin, 91, 276–292. Beatty, J., Kahneman, D. (1966). Pupilllary Changes in Two Memory Tasks. Psychonomic Science, 5, 371-372. Beatty, J., Lucero-Wagoner, B. (2000). The Pupillary System. Cacioppo, J. T., Tassinary, L. G., Berntson, G. G. (coord.), Handbook of Psychophysiology, 14–162. Cambridge, UK: Cambridge University Press. Beck, A. T. (1967). Depression. New York: Harper and Row. Beck, C. (1999). Managerial communication: bridging theory and practice. Upper Saddle River, NJ: Prentice Hall. Becker, D. V., Neel. R., Srinivasan, N., Neufeld, S., Kumar, D., Fouse, S. (2012). The vividness of happiness in dynamic facial displays of emotion. PloS ONE, 7 (1), e26551. Becker, E. (1973). The Denial of Death. New York: Free Press. Becker, M. W. (2009). Panic Search: Fear Produces Efficient Visual Search for Nonthreatening Objects. Psychological Science, 20, 435-437. Bédard, P., Sanes, J. N. (2009). Gaze and Hand Position Effects on Finger-Movement-Related Human Brain Activation. Journal of Neurophysiology, 101 (2), 834842. Bedford, O. A. (2004). The Individual Experience of Guilt and Shame in Chinese Culture. Culture and Psychology, 10 (1), 29-52. Bedneckoff, P. A., Lima, S. L. (1998). Randomness, Chaos and Confusionin the Study of Antipredator Vigilance. Trends in Ecology and Evolution, 13, 284-287.

113. Bee, N., Franke, S., André, E. (2009). Relations Between Facial Display, Eye Gaze and Head Tilt: Dominance Perception Variations of Virtual Agents. 3rd International Conference on Affective Computing and Intelligent Interaction and Workshops, 1-7. 114. Bell, S. T., Farrell, A. D. (1987). Behaviors women encode to convey dating interest in men: are there cues for men to decode? Boston: Association for Advancement of Behavior Therapy. 115. Belser, R. C., Sudhalter, V. (1995). Arousal difficulties in males with fragile X syndrome: A preliminary report. Development and Brain Dysfunction, 8, 270–279. 116. Bemieri, E J., Rosenthal, R. (1991). Interpersonal coordination: Behavior matching and interactional synchrony. În Feldman, R. S., Rimé, B. (coord.), Fundamentals of nonverbal behavior, 401-432. Cambridge, UK: Cambridge University Press. 117. Benford, S., Fahlén, L. (1993). A Spatial Model of Interaction in Large Virtual Environments. de Michelis, G., Simone, C. Schmidt, K. (coord.), ECSCW '93, 109124. Kluwer Academic Publishers, Milano, Italia. 118. Bennett, D., Bendersky, M., Lewis, M. (2002). Facial expressivity at 4 months: A context by expression analysis. Infancy, 3, 97–113. 119. Benson, P. J., Beedie, S. A. et al. (2012). Simple Viewing Tests Can Detect Eye Movement Abnormalities That Distinguish Schizophrenia Cases from Controls with Exceptional Accuracy. Biological Psychiatry, 72 (9), 716– 724. 120. Bentivoglio, A. R., Bressman, S. B., Cassetta, E., Carretta, D., Tonali, P., Albanese, A. (1997). Analysis of Blink Rate Patterns in Normal Subjects. Movement Disorders, 12 (6), 1028-1034. 121. Berenbaum, H., Oltmanns, T. F. (2005). Emotional Experience and Expression in Schizophrenia and Depression. În Ekman, P., Rosenberg, E. L. (coord.),What the Face Reveals: Basic and Applied Studies of Spontaneous Expression Using the Facial Action Coding System (FACS), Ed. 2, 343-357. New York: Oxford University Press. 122. Berkley, K. J., Hubscher, C. H. (1995). Are There Separate Central Nervous System Pathways to Touch and Pain? Nature Medicine, 1, 766–773. 123. Berlyne, D. E. (1960). Conflict, Arousal, and Curiosity. McGraw-Hill Book Company, New York. 124. Bernick. N., Kling, A., Borowitz, G. (1971). Physiological Differentiation of Sexual Arousal and Anxiety. Psychosomatic Medicine, 33, 341-352. 125. Bernieri, F. J. (2001). Toward a taxonomy of interpersonal sensitivity. În Hall, J. A., Bernieri, F. J. (coord.), Interpersonal sensitivity: theory and measurement, 3–19. Mahwah, NJ: Erlbaum. 126. Bernstein, L. E., Eberhardt, S. P., Demorest, M. E. (1998). Single-Channel Vibrotactile Supplements to Visual Perception of Intonation and Stress. Journal of the Acoustical Society of America, 85, 397-405. 127. Berntson, G. G., Boysen, S. T., Bauer, H. R., Torello, M. S. (1989). Conspecific Screams and Laughter: Cardiac and Behavioral Reactions of Infant Chimpanzees. Developmental Psychobiology, 22, 771–787. 128. Bianchi-Berthouze, N., Kim, W., Patel, D. (2007). Does body movement engage you more in digital game play? And why? În Paiva, A., Prada, R., Picard, R. (coord.), Proceedings of the Second International Conference on Affective Computing and Intelligent Interaction (ACII2007), 102-113. Springer. 129. Biernat, M. (1989). Motives and Values to Achieve: Different Constructs with Different Effects. Journal of Personality, 57, 69-95. 130. Bilimoria, P. (1995). Ethics of Emotion: Some Indian Reflections. Marks, J., Ames, R. T. (coord.), Emotions in Asian Thought: A Dialogue in Comparative Philosophy, 65-90. Albani: State University of New York Press. 131. Birdwhistell, R. (1970). Kinesics and context. Philadelphia: University of Pennsylvania Press. 132. Blashfield, R. K. (1984). The Classification of Psychopathology: Neoknaepelinian and Quantitative Approaches. New York: Plenum Press.

133. Blechert, J., Nickert, T., Caffier, D., Tuschen-Caffier, B. (2009). Social Comparison and Its Relation to Body Dissatisfaction in Bulimia Nervosa: Evidence from Eye Movements. Psychosomatic Medicine, 71, 907-912. 134. Blin, O., Masson, G., Azulay, J. P., Fondarai, J., Serratrice, G. (1990). Apomorphine-Induced Blinking and Yawning in Healthy Volunteers. British Journal of Clinical Pharmacology, 30, 769–773. 135. Bloch, S. (1986). Modéles effecteurs des émotions fondamentales: Relation entre rythme respiratoire, posture, expression faciale et expérience subjective. Bulletin de Psychologie, 377, 843-846. 136. Bloch, S. (1989). Effector patterns of basic emotions: An experimental model for emotional induction. Behavioural and Brain Research, 33, 317. 137. Bloch, S., Lemignan, M. (1992). Precise respiratoryposturo-facial patterns are related to specific basic emotions. Bewegen & Hulpverlening, 1, 31-39. 138. Bloch, S., Paulet, S., Lemeignan, M. (1991). Reproducing emotional effector patterns: Relationship between physiological activation, expressive output and subjective experience. Proceedings of the Third IBRO Congress of Neuroscience, 26-42. Montréal, 5-9 august, 1991. 139. Bocanegra, B. R., Zeelenberg, R. (2009). Emotion Improves and Impairs Early Vision. Psychological Science, 20, 707-713. 140. Boddy, J., Carvier, A., Rowley, K. (1986). Effects of positive, negative verbal reinforcement on performance as a function of extroversion-introversion: some tests of Gray‘s theory. Personality and Individual Differences, 7, 81-88. 141. Bolbecker, A. R., Hong, S. L., Kent, J. S., Klauning, M. J., O'Donnell, B. F., Hetrick, W. P. (2011). Postural Control in Bipolar Disorder: Increased Sway Area and Decreased Dynamical Complexity. PLoS ONE, 6 (5), e19824. 142. Bollnow, O. F. (1963). Mensch und Raum. Stuttgart: Kohlhammer. 143. Bonanno, G. A., Keltner, D. (1997). Facial Expression of Emotion and the Course of Conjugal Bereavement. Journal of Abnormal Psychology, 106(1), 126-137. 144. Bonanno, G. A., Keltner, D., Noll, J. G., Putnam, F. W., Trickett, P. K., LeJeune, J, Anderson, C. (2002). When the Face Reveals What Words Do Not: Facial Expressions of Emotion, Smiling, and the Willingness to Disclose Childhood Sexual Abuse. Journal of Personality and Social Psychology, 83(1), 94-110. 145. Bond, C. F., Fahey, W. E. (1987). False Suspicion and the Misperception of Deceit. British Journal of Social Psychology, 26, 41–46. 146. Bond, M. H., Iwata, Y. (1976). Proxemics and Observation Anxiety in Japan: Non-Verbal and Cognitive Responses. Psihologia: An International Journal of Psychology in the Orient, 19 (3), 119-126. 147. Boone, R. T., Buck, R. (2003). Emotional Expresivity and Trustworthiness: The Role of Nonverbal Behavior in the Evolution of Cooperation. Journal of Nonverbal Behavior, 27, 163-182. 148. Bordo, S. (1993). Unbearable Weight: Feminism, Western Culture, and the Body. Berkeley si Los Angeles: University of California Press. 149. Borgatta, E. F., Lambert, W. W., (1968). Handbook of Personality Theory and Research. Chicago: Rand McNally. 150. Borisoff, D., Purdy, M. (1991). What is listening? În Borisoff, D., Purdy, M. (coord.), Listening in everyday life. Maryland: University of America Press. 151. Borkovec, T. D., Roemer, L., Kinyon, J. (1995). Disclosure and Worry: Opposite Sides of the Emotional Processing Coin. Pennebaker, J. W. (coord.), Emotion, Disclosure and Health, 47-70. Washington, DC: American Psychological Association. 152. Bornstein, M. (1985). Habituation of Attention as a Measure of Visual Information Processing in Human Infants: Summary, Systematization, and Synthesis. Gottlieb, G., Krasnegor, N. A. (coord.), Measurment of

210

153.

154. 155. 156. 157.

158.

159.

160. 161. 162. 163.

164. 165.

166. 167. 168.

169. 170.

171.

172. 173. 174.

Audition and Vision in the First Year of Postnatal Life. A Methodological Overview, 260-281. Norwood, NJ: Ablex. Borrill, J. A., Rosen, B. K., Summerfield, A. B. (1987). The influence of alcohol on judgments of facial expressions of emotion. British Journal of Medical Psychology, 60, 71-77. Bostrom, R. (1990). Listening behavior: measurement and applications. New York: Guilford Press. Bostrom, R. (1996). Memory, cognitive processing and the process of ―listening‖: a reply to Thomas and Levine. Human Communication Research, 23, 298–305. Bostrom, R. (1997). The process of listening. În Hargie, O. (coord.), The handbook of communication skills, Ed. 2. Londra: Routledge. Bouhuys, A. L., Beersma, D. G. M., vand der Hoofdakker, R. H. (1989). Observed Behavior as a Predictor of the Response to Sleep Deprivation in Depressed Patients. Psychiatry Research, 28, 47-61. Bradley, M. M., Codispoti, M., Cuthbert, B. N., Lang, P. J. (2001). Emotion and Motivation I: Defensive and Appetitive Reactions in Picture Processing. Emotion, 1, 276–298. Bradley, M. M., Codispoti, M., Cuthbert, B. N., Lang, P. J. (2001). Emotion and Motivation I: Defensive and Appetitive Reactions in Picture Processing. Emotion, 1, 276–298. Bradley, M. M., Miccoli, L., Escrig, M. A., Lang, P. J. (2008). The Pupil as a Measure of Emotional Arousal and Autonomic Activation. Psychophysiology, 45, 602-607. Bretherton, I., Beeghley, M. (1982). Talking About Internal States: The Acquisition of Explicit Theory of Mind. Developmental Psychology, 18, 906-912. Bretherton, I., Fritz, J., Zahn-Waxler, C., Ridgeway, D. (1986). Learnin to Talk About Emotions: A Functionalist Perspective. Child Development, 57, 529-548. Brewer, M. B. (1988). A Dual Process Model of Impression Formation. Srull, T. K., Wyer, R. S. (coord.), Advances in Social Cognition, Vol. 1, 1–36. Hillsdale, NJ: Erlbaum. Brewer, M. B. (1991). The Social Self: On Being the Same and Different at the Same Time. Personality and Social Psychology Bulletin, 17, 475-482. Brigham, J. C., Malpass, R. S. (1985). The Role of Experience and Contact in the Recognition of Faces of Own- and Other-Race Person. Journal of Social Issues, 41, 139–155. Brilhart, J., Galanes, G. (1998). Group Discussion, edtia a noua. Boston: McGraw-Hill. Briñol, P., Petty, R. E. (2003). Overt Head Movements and Persuasion: A Self-Validation Analisys. Journal of Personalitaty and Social Psychology, 84, 1123-1139. Briñol, P., Petty, R. E. (2009). Embodied Persuasion: Fundamental Processes by Which Bodily Responses Can Impact Attitudes. În Semin, G. R., Smith, E. R. (coord.), Embodiment Grounding: Social, Cognitive, Affective, and Neuroscientific Approaches. Cambridge: Cambridge University Press. Briñol, P., Petty, R. E., Wagner, B. (2009). Body Posture Effects on Self-Evaluation: A Self-Validation Approach. European Journal of Social Psychology, 39, 1053-1064. Bristow, D., Haynes, J. D., Sylvester, R., Frith, C. D., Rees, G. (2005). Blinking Suppresses the Neural Response to Unchanging Retinal Stimulation. Current Biology, 15, 1296–1300. Brody, S. (2006). Blood Pressure Reactivity to Stress Is Better for People Who Recently Had Penile–Vaginal Intercourse Than for People Who Had Other or No Sexual Activity. Biol. Psychol., 71, 214–222. Brody, S. (2007). Vaginal Orgasm Is Associated with Better Psychological Function. Sex. Relationship Ther., 22, 173–191. Brody, S., Costa, R. M. (2008). Vaginal Orgasm Is Associated with Less Use of Immature Psychological Defense Mechanisms. J. Sex. Med., 5, 1167–1176. Brody, S., Krüger, T. H. C. (2006). The Post-Orgasmic Prolactin Increase Following Intercourse Is Greater Than Following Masturbation and Suggests Greater Satiety. Biol. Psychol., 71, 312–315.

175. Brody, S., Preut, R. (2003). Vaginal Intercourse Frequency and Heart Rate Variability. J. Sex. Marital. Ther., 29, 371–380. 176. Brosch, T., Coppin, G., Scherer, K. R., Schwartz, S., Sander, D. (2011). Generating Value(s): Psychological Value Hierachies Reflect Context-Dependent Sensitivity of the Reward System. Social Neuroscience, 6 (2), 198208. 177. Brosch, T., Grandjean, D., Sander, D., Scherer, K. R. (2008). Cross-Modal Emotional Attention: Emotional Voices Modulate Early Stages of Visual Processing. Journal of Cognitive Neuroscience, 21 (9), 1670-1679. 178. Bryant, G. A., Haselton, M. G. (2009). Vocal cues of ovulation in human females. Biol. Lett., 5, 12-15. 179. Buck, R. (1984). The Communication of Emotion. New York: Guilford Press. 180. Buck, R. (1984.). On the Definitiono of Emotion: Functional and Structural Considerations. Cahiers de Psychologie Cognitive, 4 (1), 44-47. 181. Bull, P. (1987). Posture and Gesture. Oxford: Pergamon. 182. Bull, P. (2002). Communication under the microscope: the theory, practice of micro-analysis. Londra: Routledge. 183. Bull, P. Frederikson, L. (1995). Nonverbal communication. În Argyle, M., Colman, A. (coord.), Social psychology. London: Longman. 184. Buller, D. B., Comstock, J., Aune, R. K. (1989). The effect of probing on deceivers and truthtellers. Journal of Nonverbal Behavior, 13, 155–171. 185. Burgoon, J. K. (1980). Nonverbal communication in the 1970s: An overview. În Nimmo, D. (coord.), Communication yearbook 4, 179–197. New Brunswick, NJ: Transaction. 186. Burgoon, J. K. (1991). Relational message interpretations of touch, conversation, distance, and posture. Journal of Nonverbal Behavior, 15, 233–259. 187. Burgoon, J. K. (1994). Nonverbal signals. În Knapp, M. L., Miller, G. R. (coord.), Handbook of interpersonal communication, ed. 2, 229–285. Thousand Oaks, CA: Sage. 188. Burgoon, J. K., Bacue, A. E. (2003). Nonverbal communication skills. În Greene, J. O., Burleson, B. (coord.), Handbook of Communication and Interaction Skills, 3–50. Mahwah, NJ: Erlbaum. 189. Burgoon, J. K., Buller, D. B., Woodall, W. G. (1989). Nonverbal Communication: The Unspoken Dialogue. New York: Harper a Row. 190. Burgoon, J. K., Buller, D. B., Woodall,W. G. (1996). Nonverbal communication: The unspoken dialogue, ed. 2. New York: McGraw-Hill. 191. Burgoon, J. K., Newton, D. A., Walther, J. B., Baesler, E. J. (1989). Nonverbal expectancy violations and conversational involvement. Journal of Nonverbal Behavior, 13, 97–120. 192. Burgoon, J., Langer, E. (1995). Language, fallacies, and mindlessness-mindfulness in social interaction. În Burleson, B. (coord.), Communication yearbook, 18. Thousand Oaks: Sage. 193. Busnel, R. G. (1977). Acoustic Communication. Sebeok, T. A., How Animals Communicate, 233-251. Bloomington, IN: Indiana University Press. 194. Buss, D. M., Kenrick, D. T. (1998). Evolutionary Social Psychology. Gilbert, D. T., Fiske, S. T., Lindzey, G., The Handbook of Soial Psychology, Vol. 2, 982-1026. Boston: McGraw-Hill. 195. Buswell, B. N., Keltner, D. (1995). The themes and variants of embarrassement: a study of social facial expression across three embarrassing situations. Lucrare nepublicată. 196. Butcher, C., Goldin-Meadow, S. (2000). Gesture and Transition from One-to- Two-word speech: When Hand and Mouth Come Together. În McNeill, D. Language and Gesture, cap. 12, p. 235-257. Cambridge Univeristy Press. 197. Butler, T., Pan, H., Tuescher, O., Engelien, A., Goldstein, M., Epstein, J., et al. (2007). Human Fear-Related Motor Neurocircuitry. Neuroscience, 150, 1-7.

211

198. Butterworth, B. (1978). Maxims for studying conversations. Semiotica, 24, 317-339. 199. Buunk, B. P., Mussweiler, T. (2001). New Directions in Social Comparison Research. Eur. J. Soc. Psychol., 31, 467–475. 200. Byrne, J., Miller, C. (1988). Developmental Course of Early Cardiac-Somatic Integration. Infant Behavior and Development, 11 (1), 43-53. 201. Cacioppo, J. T. and Petty, R. E. (1982). The Need for Cognition. Journal of Personality and Social Psychology, 42, 116–131. 202. Cacioppo, J. T., Berntson, G. G., Larsen, J. T., Poehlmann, K. M., Ito, T. A. (2000). The psychophysiology of emotion. În Lewis, M., HavilandJones, R. J. M. (coord.), The handbook of emotions, ed. 2, 173–191. New York, NY: Guilford. 203. Cacioppo, J. T., Brentson, G. G. (1994). Relationship Between Attitudes and Evaluative Space: A Critical Reviwe, with Emphasis on the Separability of Positive and Negative Substrates. Psychological Bulletin, 115, 401-423. 204. Cacioppo, J. T., Gardner, W. L., Brentson, G. G. (1999). The Affect System Has Parallel and Integrative Processing Components: Form Follows Function. Journal of Personality and Social Psychology, 76 (5), 839-855. 205. Cacioppo, J. T., Losch, M. E., Tassinary, L. H., Petty, R. E. (1986) Properties of Affect and Affect-laden Information Processing as Viewed Through the Facial Response System. Peterson, R. A., Hoyer, W. D., Wilson, W. R. (coord.), The Role of Affect in Consumer Behavior: Emerging Theories and Applications. D. C. Heath and Company. 206. Cacioppo, J. T., Petty, R. E., Feinstein, J.A., Blair, W., Jarvis, G. (1996). Dispositional Differences in Cognitive Motivation: The Life and Times of Individuals Varying in Need for Cognition. Psychological Bulletin, 119, 197–253. 207. Cacioppo, J. T., Uchino, B. N., Crites, S. L., Snydersmith, M. A., Smith, G., Brentson, G. G. (1992). Relationship Between Facial Expressiveness and Sympathetic Activation in Emotion: A Critical Review, with Emphasis on Modeling Underlying Mechanisms and Individual Differences. Journal of Personality and Social Psychology, 62 (1), 110-128. 208. Caffier, P. P., Erdmann, U., Ullsperger, P. (2003). Experimental evaluation of eye-blink parameters as a drowsiness measure. European Journal of Applied Physiology, 89, 319-325. 209. Cahill, L., McGaugh, J. L. (1998). Mechanisms of Emotional Arousal and Lasting Declarative Memory. Trends Neurosci., 21, 294–299. 210. Cairns, L. (1997). Reinforcement. În Hargie, O. (coord.), The handbook of communication skills. Londra: Routledge. 211. Calbris, G. (2004). From Left to Right: Coverbal Gestures and Their Symbolic Use of Space. În Cienki, A., Müller, C. (coord.), Metaphor and Gesture, 27–53. Amsterdam: John Benjamins. 212. Call, J., Tomasello, M. (2008). Does the Chimpanzee Have a Theory of Mind? 30 Years Later. Trends in Cognitive Sciences, 12 (5), 187-192. 213. Campos, J. J., Mumme, D. L., Kermoian, R., Campos, R. (1994). A Functionalist Perspective on the Nature of Emotion. Monographs of the Society for Research in Child Development, 59, 284–303. 214. Camras L. A., Meng, Z., Ujiie, T., Dharamsi, S., Miyake, K., Oster, H., Wang, L., Cruz, J., Murdoch, A., Campos J. (2002). Observing Emotion in Infants: Facial Expression, Body Behavior, and Rater Judgments of Responses to an Expectancy-Violating Event. Emotion, 2 (2), 179-193. 215. Camras, L. (1992). Expressive Development and Basic Emotions. Cognition and Emotion, 6, 269-284. 216. Camras, L. A., Sullivan, J., Michel, G. (1993). Do Infants Express Discrete Emotions? Adult Judgments of Facial, Vocal, and Body Actions. Journal of Nonverbal Behavior, 17, 171-186. 217. Camras, L., Shutter, J. (2010). Emotional Facial Expressions in Infancy. Emotion Review, 2 (2), 120-129.

218. Canter, D. (1977). The Psychology of Place. Londra: Architectural Place. 219. Capella, J. H., Greene, J. O. (1982). A discrepancyarousal explanation of mutual influence in expressive behavior for adult and infant-adult interaction. Communication Monographs, 49, 89-114. 220. Caplan, R., Guthrie, D. (1994). Blink Rate in Childhood Schizophrenia Spectrum Disorder. Biological Psychiatry, 35, 228-334. 221. Cappella, J. N. (1997). Behavioral and Judged Coordination in Adult Informal Social Interactions: Vocal and Kinesic Indicators. Journal of Personality and Social Psychology, 72 (1), 119-131. 222. Carney, D. R., Hall, J. A., Smith LeBeau, L. (2005). Beliefs about the nonverbal expression of social power. Journal of Nonverbal Behavior, 29, 105–123. 223. Carré, J. M., McCormick, C. M., Mondloch, C. J. (2009). Facial Structure Is a Reliable Cue of Aggressive Behavior. Psychological Science, 20 (10), 1194-1198. 224. Carrick, O. K., Thompson, J. C., Epling, J. A., Puce, A. (2007). It‘s All in the Eyes: Neural Responses to Socially Significant Gaze Shifts. NeuroReport, 18 (8), 763-766. 225. Carroll, J. M., Russell, J. A. (1996). Do Facial Expressions Signal Specific Emotions? Judging Emotion From the Face in Context. Journal of Personality and Social Psychology, 70 (2), 205-218. 226. Carroll, J. M., Russell, J. A. (1997). Facial Expressions in Hollywood‘s Portrayal of Emotion. Journal of Personality and Social Psychology, 72, 164-176. 227. Carroll, J. M., Russell, J. A. (1997). Facial expressions in Hollywood's portrayal of emotion. Journal of Personality and Social Psychology, 72, 164-176. 228. Carson, S. H., Peterson, J. B., Higgins, D. M. (2003). Decreased Latent Inhibition Is Associated with Increased Creative Achievement in High-Functioning Individuals. Journal of Personality and Social Psychology, 85 (3), 499–506. 229. Carstensen, L. L., Isaacowitz, D. M., Charles, S. T. (1999). Taking Time Seriously: A Theory of Socioemotional Selectivity. American Psychologist, 44, 1547-1556. 230. Carter, J., Lyons, N. J., Cole, H. L., Goldsmith, A. R. (2008). Subtle Cues of Predation Risk: Starlings Respond to a Predator‘s Direction of Eye-Gaze. Proceedings of the Royal Society B: Biological Sciences, 275, 1709-1715. 231. Cary, M. S. (1978). Does civil inattention exist in pedestrian passing? Journal of Personality and Social Psychology, 36, 1185–1193. 232. Casasanto, D. (2008). Similarity and Proximity: When Does Close in Space Mean Close in Mind? Memory and Cognition, 36 (6), 1047-1056. doi:10.3758/MC.36.6.1047. 233. Caso, L., Maricchiolo, F., Bonaiuto, M., Vrij, A., Mann, S. (2006). The Impact of Deception and Suspicion on Different Hand Movements. Journal of Nonverbal Behavior, 30 (1), 1-19. 234. Castelhano, M. S., Mack, M. L., Henderson, J. M. (2009). Viewing Task Influences Eye Movement Control During Active Scene Perception. Journal of Vision, 9 (3):6, 1–15. 235. Castellano, G., Mortillaro, M., Camurri, A., Volpe, G., Scherer, K. (2008). Automated analysis of body movement in emotionally expressive piano performances. Music Perception, 26 (2), 103-119. 236. Castellano, G., Mortillaro, M., Camurri, A., Volpe, G., Scherer, K. R. (2008). Automated analysis of body movement in emotionally expressive piano performances. Music Perc., 26 (2), 103-120. 237. Cattell, R. B. (1957). Personality and Motivation Structure and Measurement. Yonkers-on-Hudson, NY: World Book. 238. Cegala, D. J., Alexander, A. F., Sokuvitz, S. (1979). An investigation of eye gaze and its relation to selected verbal behavior. Human Communications Research, 5, 99-108. 239. Ceschi, G., Scherer, K. R. (2003). Children‘s Ability to Control the Facial Expression of Laughter and Smiling: Knowledge and Behaviour. Cognition and Emotion, 17 (3), 385-411.

212

240. Chaplin, W., Phillips, J., Brown, J., Clanton, N., Stein, J. (2000). Handshaking, gender, personality, and first impressions. Journal of Personality and Social Psychology, 79, 110-117. 241. Chapman, C. R., Oka, S., Bradshaw, D. H., Jacobson, R. C., Donaldson, G. W. (1999). Phasic Pupil Dilation Response to Noxious Stimulation in Normal Volunteers: Relationship to Brain Evoked Potentials and Pain Report. Psychophysiology, 36, 44-52. 242. Chapman, L. J., Chapman, J. P., Brelje, T. (1969). Influence of the Experimenter on Pupillary Dilation to Sexually Provocative Pictures. Journal of Abnonnal Psychology, 74, 396-400. 243. Chapman, L. J., Chapman, J. P., Kwapil, T. R., Eckblad, M., Zinser, M. C. (1994). Putatively Psychosis-Prone Subjects 10 Years Later. Journal of Abnormal Psychology, 103, 171–183. 244. Charney, E. K. (1966). Postural Configurations in Psychotherapy. Psychosomatic Medicine, 28, 305-315. 245. Chartrand, T. L, Maddux, W. W., Lakin, J. L. (2005). Beyond the perception-behavior link: The ubiquitous utility and motivational moderators of nonconscious mimicry. În Hassin, R. R., Uleman, J. S., Bargh, J. A. (coord.), The new unconscious, 334-361. New York, NY: Oxford University Press. 246. Chartrand, T. L., Bargh, J. A. (1999). The chameleon effect: the perception-behavior link and social interaction. Journal of Personality and Social Psychology, 76, 893–910. 247. Chartrand, T. L., Bargh, J. A.. (1999). The chameleon effect: the perception-behavior link and social interaction. J. Person. Soc. Psychol., 76, 893-910. 248. Chartrand, T. L., Cheng, C. M., & Jefferis, V. E. (2002). You‘re just a chameleon: the automatic nature and social significance of mimicry. În Jarymowicz, M., Ohme, R. K. (coord.), Natura automatyzmow (Nature of Automaticity, 19–23). Varșovia: IPPAN & SWPS. 249. Chartrand, T. L., Dalton, A. N. (2009). Mimicry: Its Ubiquity, Importance and Functionality. Morsella, E., Bargh, J. A., Gollwitzer, P. M. (coord.), Oxford Handbook of Human Action, 458-483. New York: Oxford University Press. 250. Cheng, C. M., Chartrand, T. L. (2003). Self-monitoring without awareness: Using mimicry as a nonconscious affiliation strategy. Journal of Personality and Social Psychology, 85, 1170-1179. 251. Chermahini, S. A., Hommel, B. (2010). The (B)link Between Creatvity and Dopamine: Spontaneous Eye Blink Rates Predict and Dissociate Divergent and Convergent Thinking. Cognition, 115, 458-465. 252. Cherulnik, P. (1991). Reading Restaurant Facades. Environment and Behaviour, 23 (2), 150-170. 253. Chesney, M. A., Ekman, P., Friesen, W. V., Black, G. W., Hecker, M. H. L. (1990). Type A Behavior Pettern: Facial Behavior and Speech Components. Psychosomatic Medicine, 53, 307-319. 254. Cheyne, J. A., Efran, M. G. (1972). The Effect of Spatial and Interpersonal Variables on the Invasion of Group Controlled Territories. Sociometry, 35, 477-487. 255. Chiba, H. (1985). Analysis of Controlling Facial Expression When Experiencing Negative Effect on an Anatomical Basis. Journal of Human Development, 21, 22–29. 256. Chidambaram, L., Bostrom, R. (1997). Group Development (I): A Review and Synthesis of Development Models. Group Decision and Negotiation, 6, 159–187. 257. Chovil, N. (1989). Communicative functions of facial displays in face-to-face conversation. Disertație de doctorat. Canada, B.C.: University of Victoria, Department of Psychology. 258. Chovil, N. (1991). Social determinants of facial displays. Journal of Nonverbal Behavior, 15, 141–154. 259. Christensen, D., Rosenthal, R. (1982). Gender and Nonverbal Decoding Skill as Determinants of Interpersonal Expectancy Effects. Journal of Personality and Social Psychology, 42 (1), 75-87.

260. Clark, H. H., Wilkes-Gibbs, D. (1986). Referring as a Collaborative Process. Cognition, 22, 1-39. 261. Clark, M. S., Finkel, E. J. (2004). Does Expressing Emotion Promote Well-Being? It Depends on Relationship Context. Tiedens, L. Z., Leach, C. W. (coord.), The Social Life of Emotions, 105-126. Cambridge University Press. 262. Clark, U. S., Cohen, R., A., Westbrook, M. L., Devlin, K. N., Tashima, K. T. (2010). Facial Emotion Recognition Impairments in Individuals with HIV. Journal of International Neoropsychology Society, 16 (6), 1127-1137. 263. Clayton, N., Emery, N. (2005). Corvid Cognition. Current Bilogy, 15, R80-R81. 264. Clemente, C. D. (1997). Anatomy: a regional atlas of the human body, ed. 4. Williams & Wilkins. 265. Cloninger, C. R. (1986). A Unified Biosocial Theory of Personality and Its Role in the Development of Anxiety States. Psychiatry Developments, 3, 167-226. 266. Cloninger, C. R. (1987). A Systematic Method for Clinical Description and Classification of Personality Variants. Archives of General Psychiatry, 44, 573-588. 267. Cloninger, C. R. (1994) Temperament and Personality. Current Opinion in Neurobiology, 4, 266-273. 268. Cloninger, C. R., Svrakic, D. M., Przybeck, T. R. (1993). A Psychobiological Model of Temperament and Character. Archives of General Psychiatry, 50, 975-990. 269. Coan, J. A. (2010). Emergent Ghosts of the Emotion Machine. Emotion Review, 2 (3), 274-285. 270. Coan, J. A., Gottman, J. M. (2007). The Specific Affect Coding System (SPAFF). Coan, J. A., Allen, J. J. B. (coord.), Handbook of Emotion Elicitation and Assessment, 106-123. New York: Oxford University Press. 271. Coen, S. J., Sarno, J. E. (1989). Psychosomatic Avoidance of Conflict in Back Pain. Journal of the American Academy of Psychoanalysis, 17, 359–376. 272. Cohn, J. F., Ambadar, Z., Ekman, P. (). Observer-based measurement of facial expression eith the Facial Action Coding System. În Coan, J. F., Alle, J. B. (coord.), The handbook of emotion elicitation and assessment, 203221. Oxford University Press Series in Affective Science. 273. Coker, D. A., Burgoon, J. K. (1987). The Nature of Conversational Involvment and Nonverbal Encoding Patterns. Human Communication Record, 13, 463-494. 274. Collett, P. (1971). On Training Englishmen in the NonVerbal Behaviour of Arabs: An Experiment in Intercultural Communication. International Journal of Psychology, 1 (6), 209–215. 275. Collins, J. J., De Luca, C. J. (1994). Random Walking During Quiet Standing. Phys. Rev. Lett., 73 (3), 764-767. 276. Collins, T. (2012). Probability of seeing increases saccadic readiness. PLoS ONE, 7 (11), e49454. doi:10.1371/journal.pone.0049454 277. Colzato, L. S., Slagter, H. A., Spapè, M. M. A., Hommel, B. (2008). Blinks of the Eye Predict Blinks of the Mind. Neuropsychologia, 46, 3179-3183. 278. Colzato, L. S., Slagter, H. A., van der Wildenberg, W. P. M., Hommel, B. (2009). Closing One‘s Eyes to Reality: Evidence for a Dopaminic Basis of Psychoticism from Spontaneous Eye Blink Rates. Personality and Individual Differences, 46, 377-380. 279. Colzato, L. S., Spapè, M., Pannebakker, M., Hommel, B. (2007). Working Memory and the Attentional Blink: Blink Size Is Predicted by Individual Differences in Operation Span. Psychonomic Bulletin & Review, 14 (6), 1051– 1057. 280. Colzato, L. S., van den Wildenberg, W., Hommel, B. (2007). Impaired Inhibitory Control in Recreational Cocaine Users. PLoS ONE, 2 (11), e1143. 281. Colzato, L. S., van den Wildenberg, W., Hommel, B. (2008). Reduced Spontaneous Eye Blink Rates in Recreational Cocaine Users: Evidence for Dopaminic Hypoactivity. PLoS ONE, 3 (10), e3461. 282. Comadena, M. E. (1982). Nonverbal cues in the perception of deception. Paper presented at the meeting of the Eastern Communication Association, Hartford, CT, May 1982.

213

283. Condon, W. S., Ogston, W. D. (1966). Sound film analysis of normal and pathological behavior patterns. Journal of Nervous and Mental Disease, 143, 338-347. 284. Connell, C. A. (2012). Linguistic cues to deception. Teză masterat, Virginia Polytechnic Institute and State University. Blacksburg, VA. 285. Conway, A. A., Jones, B. C., DeBruine, L. M., Little, A. C. (2008). Evidence for Adaptive Design in Human Gaze Preference. Proceedings of the Royal Society B: Biological Sciences, 275, 63-69. 286. Cordoni, G., Palagi, E. (2008). Reconciliation in Wolves (Canis Lupus): New Evidence for a Comparative Perspective. Ethology, 114, 298-308. 287. Costa, M., Dinsbach, W., Manstead, A. S. R., Ricci-Bitti, P. E. (2001). Social Presence, Embarrassment, and Nonverbal Behavior. Journal of Nonverbal Behavior, 25 (4), 225-240. 288. Costa, P. T., McCrae, R. R. (1992). NEO PI-R. Odessa, FL: Psychological Assessment Resources, Inc. 289. Costa, R. M., Brody, S. (2007). Women's Relationship Quality Is Associated with Specifically Penile–Vaginal Intercourse Orgasm and Frequency. J. Sex. Marital. Ther., 33, 319–327. 290. Coulson, M. (2004). Attributing emotion to static body postures: Recognition accuracy, confusions, and viewpoint dependence. Journal of Nonverbal Behavior, 28 (2), 117-139. 291. Coulson, M. (2004). Attributing emotion to static body postures: Recognition accuracy, confusions, and viewpoint dependence. Journal of Nonverbal Behavior, 28, 117-139. 292. Cowie, R. (200). Describing the Emotional States Expressed in Speech. Cowie, R., Douglas-Cowie, E., Schroder, M. (coord.), Proceedings of the International Speech Communication Association Workshop on Speech and Emotion, 11-18. Belfast: Textflow. 293. Craig, A., D‘Mello, S., Gholson, B., Witherspoon, A., Sullins, J., Graesser, A. (2004). Emotions during learning: the first steps toward an affect sensitive intelligent tutoring system. Norfolk, VA: Association for the Advancement of Computing in Education. 294. Craig, K. D., Hyde, S. A., Patrick, C. J. (2005). Genuine, Suppressed, and Faked Facial Behavior during Exacerbation of Chronic Low Back Pain. În Ekman, P., Rosenberg, E. L. (coord.), What the Face Reveals: Basic and Applied Studies of Spontaneous Expression Using the Facial Action Coding System (FACS), Ed. 2, 161-180. New York: Oxford University Press. 295. Craig, S., Graesser, A., Sullins, J., Gholson, B. (2004). Affect and Learning: An Exploratory Look Into the Role of Affect in Learning. Journal of Educational Media, 29, 241-250. 296. Craighead, L., Wilcoxon, L., Heather, N, Craighead, W., DeRosa, R. (1996). Effect of feedback on learning rate, cognitive distortions among women with bulimia. Behavior Therapy, 27, 551-563. 297. Craik, K. H., Appleyard, D. (1980). The Streets of San Francisco: Brunswik's Lens Model Applied to Urban Inference and Assessment. Journal of Social Issues, 36 (3), 72-85. 298. Crenna, P., Frigo, C. (1991). A Motor Program for the Initiation of Forward Oriented Movements in Humans. Journal of Physiology, 437, 635–653. 299. Crocker, J., Wolfe, C. (1998). Contingencies of worth. În Tesser, A., Schwarz, N. (coord.), Blackwell handbook of social psychology: intraindividual processes. Oxford: Blackwell Publishers. 300. Crow, T. J. (1997). Schizophrenia as Failure of Hemispheric Dominance for Language. Trends in Neurosciences, 20, 339-343. 301. Crow, T. J. (2000). Schizophrenia as the Price That Homo Sapiens Pays for Language: A Resolution of the Central Paradox in the Origin of the Species. Brain Research Reviews, 31, 118–129. 302. Crusco, A. H., Wetzel, C. G. (1984). The Midas Touch: The Effects of Interpersonal Touch on Restaurant Tipping. Personality and Social Psychology Bulletin, 10, 512–517.

303. Cunningham, W. A., Johnson, M. K., Raye, C. L., Gatenby, J. C., Gore, J. C., Banaji, M. R. (2004). Separable Neural Components in the Processing of Black and White Faces. Psychological Science, 15, 806–813. 304. Cunningham, W. A., Kirkland, T. (2012). Emotion, cognition, ant the classical elements of mind. Emotion Review, 4 (4), 369-370. 305. Cuthbert, B. N., Schupp, H. T., Bradley, M. M., Birbaumer, N., Lang, P. J. (2000). Brain Potentials in Affective Picture Precessing: Covariation with Autonomic Arousal and Affective Report. Biologiocal Psychology, 52, 95-111. 306. D‘Mello, S. K. (2011). Dynamical emotions: bodily dynamics of affect during problem solving. În Hölscher, C., Shipley, T. F., Carlson, L. (coord.), Proceedings of the 33rd Annual Conference of the Cognitive Science Society, 402-407. Austin, TX: Cognitive Science Society. 307. D‘Mello, S. K., Chipman, P., Graesser, A. C. (2007). Posture as a Predictor of Learner‘s Affective Engagement. În McNamara, D. S., Trafton, J. G. (coord.), Proceedings of the 29th Annual Cognitive Science Society, 905-910. 308. Dael, N., Mortillaro, M., Scherer, K. R. (2012a). Emotion expression in body action and posture. Emotion, 12 (5), 1085-1101. doi: 10.1037/a0025737 309. Dael, N., Mortillaro, M., Scherer, K. R. (2012b). The Body Action and Posture Coding System (BAP): Development and Reliability. Journal of Nonverbal Behavior, 36 (2), 97-121. 310. Dahl S., Friberg, A. (2007). Visual perception of expressiveness in musicians‘ body movements. Music Perception, 24 (5), 433–454. 311. Dalton, K. M., Nacewicz, B. M., Alexander, A. L., Davidson, R. J. (2007). Gaze-Fixation, Brain Activation, and Amygdala Volume in Unaffected Siblings of Indivisuals with Autism. Biological Psychiatry, 61 (4), 512-520. 312. Dalton, K. M., Nacewicz, B. M., Johnstone, T., Schaefer, H. S., Gernsbacher, M. A., Goldsmith, H. H., et al. (2005). Gaze Fixation and the Neural Circuitry of Face Processing in Autism. Nature Neuroscience, 8 (4), 519526. 313. Daly, M., Wilson, M. (1988). Homicide. Hawthorne, NY: Aldine de Gruyter. 314. Darwin, C. (1872/2005). The expression of emotion in man and animals. New York, NY: Appelton. 315. Davidhizar, R., Giger, F., Giger, J. (1997). When touch is not the best appproach. Journal of Clinical Nursing, 6, 203-206. 316. Davidson, R. J. (1994). On Emotion, Mood, and Related Affective Constructs. Ekman, P., Davidson, R. J. (coord.), The Nature of Emotion: Fundamental Questions, 51-55. New York: Oxford University Press. 317. Davidson, R. J., Pizzagalli, D., Nitscke, J. B., Putnam, K. (2002). Depression: Perspectives from Affective Neuroscience. Annual Review of Psychology, 53, 545574. 318. Davis, F. C., Somerville, L. H., Ruberry, E. J., Berry, A. B. L., Shin, L. M., Whalen, P. J. (2011). A Tale of Two Negatives: Differential Memory Modulation by ThreatRelated Facial Expressions. Emotion, 11 (3), 647-655. 319. Davis, J. M., McKone, E., Dennett, H., O'Connor, K. B., O'Kearney, R., Palermo, R. (2011). Individual differences in the ability to recognise facial identity are associated with social anxiety. PloS ONE, 6 (12), 28800. 320. Davis, K., Kahn, R., Ko, G., Davidson, M. (1991). Dopamine in Schizophrenia: A Review and Reconceptualization. American Journal of Psychiatry, 148, 1474–1486. 321. Davis, M., Hitchcock, J., Bowers, M., Berridge, C., Melia, K., Roth, R. (1994). Stress-Induced Activation of Prefrontal Cortex Dopamine Turnover: Blockade by Lesions of the Amygdala. Brain Res., 664, 207–210. 322. Day, L. B., MacNeilage, P. F. (1996). Postural Asymmetries and Language Lateralization in Humans (Homo Sapiens). Journal of Comparative Psychology, 110, 88–96.

214

323. Day, M. E. (1964). An Eye-Movement Phenomenon Relating to Attention, Thought and Anxiety. Perceptual Motor Skills, 19, 443-446. 324. De Gelder, B., Meeren, H. K. M., Righart, R., van den Stock, J., van de Riet, W. A. C., Tamietto, M. (2006). Beyond the Face: Exploring Rapid Influences of Context on Face Processing. Progress in Brain Research, 155, 3748. 325. de Groot, J. H. B., Smeets, M. A. M., Kaldewaij, A., Duijndam, M. J. A., Semin, G. R. (în curs de tipărire). Chemosignals communicate human emotions. Psychological Science. 326. De Houwer, J., Eelen, P. (1998). An Affective Variant of the Simon Paradigm. Cognition and Emotion, 12, 45–61. 327. De Jong, P. J., Merckelbach, H. (1990). Eye Blink Frequency, Rehearsal Activity, and Sympathetic Arousal. International Journal of Neuroscience, 51, 89-94. 328. de Meijer, M. (1989). The Contribution of General Features of Body Movement to the Attribution of Emotions. Journal of Nonverbal Behavior, 13 (4), 247– 268. 329. de Meijer, M. (1989). The contribution of general features of body movement to the attribution of emotions. Journal of Nonverbal Behavior, 13, 247-268. 330. de Oliveira, L. A. S., Imbiriba, L. A., Russo, M. M. et al. (2012). Preparing to grasp emotionally laden stimuli. PLoS ONE, 7 (9), e45235. 331. de Ruiter, J. P. (2000). The Production of Gesture and Speech. În McNeill, D. (coord.), Language and Gesture, 284-311. Londra: Cambridge Univeristy Press. 332. De Silva, R., Bianchi-Berthouze, N. (2004). Modeling human affective postures: An information theoretic characterization of posture features J. Comp. Anim. and Virtual Worlds, 15 (3-4), 269-276. 333. de Waal, F. B. M. (1982). Chimpanzee Politics: Power and Sex Among Apes. Londra: Jonathan Cape. 334. de Waal, F. B. M. (2008). Putting the Altruism Back into Altruism: The Evolution of Empathy. Annu. Rev. Psychol., 59, 279-300. 335. de Williams, A. C. (2002). Facial expression of pain: An evolutionary account. Behavioral and Brain Sciences, 25, 439-488. 336. Dean, L. M., Willis, F. N. Hewitt K. (1975). Initial Interaction Distance Among Individuals Equal and Unequal in Military Rank. Journal of Personality and Social Psychology, 32, 294-299. 337. Dean, L. M., Willis, F. N., Hewitt K. (1975). Initial Interaction Distance Among Individuals Equal and Unequal in Military Rank. Journal of Personality and Social Psychology, 32, 294-299. 338. Deaner, R. O., Shepherd, S. V., Platt, M. L. (2007). Familiarity Accentuates Gaze Cuing in Women But Not in Men. Biology Letters, 3, 64-67. 339. Delplanque, S., Grandjean D., Chrea C., Coppin G., Aymard L., Cayeux I., et al. (2009). Sequential unfolding of novelty and pleasantness appraisals of odors: Evidence from facial electromyography and autonomic reactions. Emotion, 9(3), 316-328. 340. Demenescu, L. R., Kortekaas, R., den Boer, J. A., Aleman, A. (2010). Impaired Attribution of Emotion to Facial Expressions in Anxiety and Major Depression. Plos One, 5 (12). 341. Demuru, E., Palagi, E. (2012). In bonobos yawn contagion is higher among kin and friends. PLoS ONE, 7 (11), e49613. doi:10.1371/journal.pone.0049613 342. DePalma, R. G., Emsellem, H. A., Edwaqrds, C. M., Druy, E. M., Shultz, S. W., Miller, H. C. et al. (1987). A Screening Sequence for Vasculogenic Impotence. Journal of Vascular Surgery, 5, 228-236. 343. DePaulo, B. M. (1992). Nonverbal behavior and selfpresentation. Psychological Bulletin, 111, 203-243. 344. DePaulo, B. M., Friedman, H. S. (1998). Nonverbal communication. În Gilbert, D. T., Fiske, S. T., Gardner, L. (coord.), The handbook of social psychology, Vol. 1 și 2, Ed. a parta, 3-40. New York: McGraw-Hill. 345. DePaulo, B. M., Lindsay, J. J., Malone, B. E., Muhlenbruck, L., Charlton, K., Cooper, H. (2003). Cues to Deception. Psychological Bulletin, 129, 74–118.

346. DePaulo, B. M., Lindsay, J. J., Malone, B. E., Muhlenbruck, L., Charlton, K., Cooper, H. (2003). Cues to deception. Psychological Bulletin, 129 (1), 74-118. 347. DePaulo, B. M., Rosenthal, R. (1979). The structure of nonverbal decoding skills. J. Pers., 47 (3), 506-517. 348. DePaulo, B. M., Stone, J. I., Lassiter, G. D. (1985). Decieving and detecting deceit. În Schlenker, B. (coord.), The self and social life, 323-370. New York: McGraw-Hill. 349. Dequardo, J. R., Tandon, R. (1994). Index of Affective Flattening Derived from Examination of Home Movies of Pre-Schizophrenic Individuals. American Journal of Psychiatry, 151, 1717-1718. 350. Desimone, R., Duncan, J. (1995). Neural Mechanisms of Selective Visual Attention. Annual Review of Neuroscience, 18, 193-222. 351. Deuschel, G., Goddemeier, C. (1998). Spontaneous and Reflex Activity of Facial Muscles in Dystonia, Parkinson‘s Disease, and in Normal Subjects. Journal of Neurology and Neurosurgery Psychiatry, 64, 320–324. 352. DeVito, J. A. (1998) The interpersonal communication book, ed. 8. New York: Longman. 353. Dickson, D., Hargie, O., Morrow, N. (1997). Communication Skills Training for Health Professionals, editia a doua. London: Chapman and Hall. 354. Dickson, D., Saunders, C., Stringer, M. (1993). Rewarding people: the skill of responding positively. Londra: Routledge. 355. Dietrich, A. (2004). The Cognitive Neuroscience of Creativity. Psychonomic Bulletin & Review, 11, 1011– 1026. 356. Digman, J. M. (1997). High-Order Factors of the Big Five. Journal of Personality and Social Psychology, 73, 12461256. 357. Dijkstra, K., Kaschak, M. P., Zwaan, R. A. (2007). Body Posture Facilitates Retrieval of Autobiographical Memories. Cognition, 102 (1), 139-149. 358. Dillard, J. (1998). The Role of Affect in Communication, Biology, and Social Relationships. În Andersen, P., si Guerrero, L., Handbook of Communication and Emotion: Research, Theory, Applications, and Contexts, San Diego: Academic Press. 359. Dimberg, U., Thunberg, M., Elmehed, K. (2000). Unconscious Facial Reactions to Emotional Facial Expressions. Psychological Science, 11, 86-89. 360. Dimberg, U., Thunberg, M., Elmehed, K. (2000). Unconscious Facial Reactions to Emotional Facial Expressions. American Psychological Society, 11 (1), 8689. 361. Ditzen, B., Neumman, I., Bodenmann, G., vonDawans, B., Turner, R.A., Ehlert, U., Heinrichs, M. (2007). Effects of Different Kinds of Couple Interaction on Cortisol and Heart Rate Responses to Stress in Women. Psychoneuroendocrinology, 32, 565–574. 362. D'Mello, S., Dale, R., Graesser, A. (2012). Disequilibrium in the Mind, Disharmony in the Body. Cognition and Emotion, 26 (2), 362-374. 363. Doherty, M. J., Anderson, J. R. (1999). A New Look at Gaze: Preschools Children‘s Understanding of Eye Direction. Cognitive Development, 14, 549-571. 364. Doherty-Sneddon, G. (2005). Gaze aversion: a response to cognitive or social difficulty? Memory and Cognition, 33 (4), 727-733. 365. Dollinger, S. J., Dollinger, S. M. C., Centeno, L. (2005). Identity and Creativity. Identity, 5, 315-339. 366. Donges, U.-S., Kersting, A., Suslow, T. (2012). Women‘s greater ability to percieve happy facial emotion automatically> gender differences in affective priming. PLos ONE, 7 (7), e41745. 367. Doughty, M. (2002). Further Assessment of Gender- And Blink-Related Differences in Spontaneous Eye Blink Activity in Primary Gaze in Young Adults. Optometry and Vision Science, 79, 439-447. 368. Dovidio, J. F., Kawakami, K., Johnson, C., Johnson, B., Howard, A. (1997). On The Nature of Prejudice: Automatic and Controlled Processes. Journal of Experimental Social Psychology, 33, 510–530.

215

369. Downey, J. I. Ehrhardt, E. A., Gruen, R., Bell, J. J., Morishima, A. (1989). Psychopathology and social functioning in women with Turner syndrome. The Journal of Nervous and Mental Disease, 177, 191–196. 370. Drawin, C. (1998). The Expression of Emotions in Man and Animals. New York: Oxford University Press. (Originalul publicat in 1872). 371. Dreisbach, G., Müller, J., Goschke, T., Strobel, A., Schulze, K., Lesch, K., et al. (2005). Dopamine and Cognitive Control: The Influence of Spontaneous Eyeblink Rate and Dopamine Gene Polymorphisms on Perseveration and Distractibility. Behavioral Neuroscience, 119, 483–490. 372. Driver, J., Davis, G., Ricciardelli, P. Kidd, P. Maxell, E., Baron-Cohen, S. (1999). Gaze Perception Triggers Reflexive Visiospatial Orienting. Visual Cognition, 6, 509-540. 373. Drummond, P. D. (2012). The relationship between blushing propensity, social anxiety and facial blood flow during embarrassment. Cognition and Emotion, 26 (3), 561-567. 374. Duggan, A., Parrott, R. (2001). Physicians‘ nonverbal rapport building and patients‘ talk about the subjective component of illness. Human Communication Research, 27, 299–311. 375. Duncan, J., Seitz, R. J., Kolodny, J., Bor, D., Herzog, H., Ahmed, A., et al. (2000). A Neural Basis for General Intelligence. Science, 289, 457–460. 376. Dunn, B. R., Bartscher, J., Turaniczo, M., Gram, P. (1989). Relationship Between Conjugate Lateral Eye Movements, Brain Organization, and Cognitive Style. Brain and Cognition, 10, 171–188. 377. Dunning, D., Meyerowitz, J. A., & Holzberg, A. D. (1989). Ambiguity and Self-Evaluation: The Role of Idiosyncratic Trait Definitions in Self-Serving Assessments of Ability. Journal of Personality and Social Psychology, 57, 1082–1090. 378. Durkheim, É. (1952). Suicide: A Study in Sociology. London: Routledge & Kegan Paul. 379. Dweck, C. (2000). Self-theories: their role in motivation, personality, development. Philadelphia, PA: Psychology Press. 380. Dweck, C. S., Laggett, E. L. (1988). A Social-Cognitive Approach to Motivation and Personaliy. Psychological Review, 95, 256-273. 381. Eberhardt, J. L. (2005). Imaging Race. American Psychologist, 60, 181–190. 382. Edelman, R., Hampson, S. (1979). Changes in non-verbal behavior during embarrassment. British Journal of Social and Clinical Psychology, 18, 385–390. 383. Edelstein, R. S., Shaver, P. R. (2007). A Cross-Cultural Examination of Lexical Studies of Self-Conscious Emotions. Tracy, J. L., Robins, R. W., Tangney, J. P. (coord.), The Self-Conscious Emotions: Theory and Research, 194-208. New York: Guilford. 384. Edney, J. J. (1976). Human Territoriality. Prohansky, H. M., Ittelson, W. H., Rivlin, L. G. (coord.), Environmental Psychology: People and Their Physical Settings. New York: Holt, Rinehart & Winston. 385. Edney, J. J. (1976). Human Territoriality. Prohansky, H. M., Ittelson, W. H., Rivlin, L. G. (coord.), Environmental Psychology: People and Their Physical Settings. New York: Holt, Rinehart & Winston. 386. Eerland, A., Guadalupe, T. M., Franken, I. H. A., Zwaan, R. A.(2012). Posture as index for approach-avoidance behavior. PLoS ONE, 7 (2), e31291. 387. Egan, G. (2002). The skilled helper, Ed. 7. California: Brooks/Cole. 388. Ehrlich, S. F., Rayner, K. (1981). contextual effects on word recognition and eye movements during reading. Journal of Verbal Learning and Verbal Behavior, 20, 641655. 389. Eibl-Eibesfeldt, I. (1971). Ethology: the biology of behavior. New York: Holt, Rhinehart, & Winston. 390. Eibl-Eibesfeldt, I. (1972). Ritual and ritualization from a biological perspective. În Hinde, R. A. (coord.), Nonverbal communication, 297–312. Cambridge: Cambridge University Press.

391. Eibl-Eibesfeldt, I. (1984). Die Biologie des menschlichen Verhaltens. München: Piper. 392. Eisenberg, J. F. (1974). The Function and Motivational Basis of Hystericomorph Vocalizations. Symposium of the Zoological Society of London, 43, 211-247. 393. Eisenberg, J. F. (1976). Communication Mecanisms and Social Integration in the Black Spider Monkey (Ateles Fusciceps Robustus) and Related Species. Smithsonian Contributions to Zoology, 213, 105-108. 394. Eisenberg, N., Fabes, R. A., Miller, P. A., Fultz, J., Shell, R., Mathy, R. M., Reno, R. R. (1989). Relation of sympathy and personal distress to prosocial behavior: a multimethod study. J. Pers. Soc. Psychol., 57 (1), 55-66. 395. Ekman, P. (1965). Communication Through Nonverbal Behavior: A Source of Information About an Interpersonal Relationship. Tomkins, S., Izard, C. (coord.), Affect, Cognition, and Personality. New York: Springer. 396. Ekman, P. (1965b). Differential communication of affect by head and body cues. Journal of Personality and Social Psychology, 2 (5), 726-735. 397. Ekman, P. (1972). Universals and Cultural Differences in Facial Expression of Emotion. Cole, J. (coord.) Nebraska Symposium on Motivation. Lincoln, Nebraska: University of Nebraska Press, 207-283. 398. Ekman, P. (1973). Darwin and Facial Expression: A Century of Research in Review. New York: Academic Press. 399. Ekman, P. (1977a). Biological and Cultural Contributions to Body and Facial Movement. Blacking, J. (coord.), Anthropology of the Body. Londra: Academic Press. 400. Ekman, P. (1977b). What‘s in a name? Journal of Communication, 27 (1), 237-239. 401. Ekman, P. (1978). Facial Signs: Facts, Fantasies, and Possibilities. Sebeok, T. (coord.), Sight, Sound and Sense. Bloomington, Ind.: Indiana University Press. 402. Ekman, P. (1979). About Brows: Emotional and Conversational Signals. Cranach, M. V., Foppa, K., Lepenies, W., Ploog, D. (coord.), Human Ethology, 169202. Cambridge Univeristy Press. 403. Ekman, P. (1982). Emotion in the Human Face, Ed. 2. Cambridge: Cambridge University Press. 404. Ekman, P. (1984). Expression and the Nature of Emotion. Scherer, K. R., Ekman, P. (coord.), Approaches to Emotion, 319-344. Hillsdale New Jersey: Lawrence Erlbaum. 405. Ekman, P. (1989). The Argument and Evidence About Universals in Facial Expression of Emotion. Wagner, H., Manstead, A. (coord.), Handbook of Social Psychophysiology, 143-164. Chichester: John Wiley, Ltd. 406. Ekman, P. (1990). Duchenne and Facial Expression of Emotion. Duchenne de Boulonge, G.-B. (coord.), The Mechanism of Human Facial Expression. New York: Cambridge University Press. 407. Ekman, P. (1992). An Argument for Basic Emotions. Cognition and Emotion, 6, 169–200. 408. Ekman, P. (1992aw). Facial Expression of Emotion: New Findings, New Questions. Psychological Science, 3 (1), 34-38. 409. Ekman, P. (1993). Facial expression and emotion. American Psychologist, 48, 384–392. 410. Ekman, P. (1994). Moods, Emotions, and Traits. În Ekman, P., Davidson, R. (coord.), The Nature of Emotion: Fundamental Questions, 15-19. New York: Oxford University Press. 411. Ekman, P. (1997a). Expression or Communication About Emotion. Segal, N. L., Weisfeld, G. E., Weisfeld, C. C. (coord.), Uniting Psychology and Biology: Integrative Perspectives on Human Development, 315-338. Washington, D. C.: American Psychological Association. 412. Ekman, P. (1997b). Expressive Behavior and the Recovery of a Traumatic Memory: Comments on the Videotapes of Jane Doe. Child Maltreatment, 2 (2), 113116. 413. Ekman, P. (1997c). Emotion Families. În Rauch, I., Carr, G. F. (coord.), Semiotics Around the World: Synthesis in Diversity. Proceedings of the Fifth Congress of the International Association for Semiotic Studies, Berkeley 1994, 191-193. Berlin si New York: Mouton de Gruyter. 216

414. Ekman, P. (1997d). Should we call it expression or communication? Innovation, 10 (4), 333-344. 415. Ekman, P. (1999). Facial expressions. În Daleglish, T., Power, M. J. (coord.), Handbook of Emotion and Cognition, 301-320. UK: John Wiley & Sons. 416. Ekman, P. (2001). Telling Lies: Clues to Deciet in the Marketplace, Mariage, and Politics, Ed. 3. New York: Norton. 417. Ekman, P. (2003a). Emotions Revealed. New York: Times Books. 418. Ekman, P. (2003b). Darwin, Deception, and Facial Expression. Ann. N.Y. Acad. Sci., 1000, 205-221. 419. Ekman, P. (2004). Emotional and conversational nonverbal signs. În Larrazabal, J. M., Miranda, L. A. P. (coord.), Language, knowledge, and representation, 3950. Netherlands: Kluwer. 420. Ekman, P., Cordaro, D. (2011). What is meant by calling emotions basic. Emotion Review, 3 (4), 364-370. 421. Ekman, P., Davidson, R. J., Friesen, W. V. (1990). The Duchenne smile: emotional expression and brain physiology II. Journal of Personality and Social Psychology, 58, 342–353. 422. Ekman, P., Fridlund, A. J. (1987). Assesment of facial behavior in affective disorders. În Maser, J. D. (coord.), Depression and expressive behavior, 37-56. 423. Ekman, P., Friesen W. V., O'Sullivan M., Chan A., Diacoyanni-Tarlatzis I., Heider K., et al. (1988). Universals and cultural differences in the judgments of facial expressions of emotion. Journal of Personality and Social Psychology, 53, 712-717. 424. Ekman, P., Friesen, W. (1967). Head and Body Cues in the Judgement of Emotion: A Reformulation. Perceptual and Motor Skills, 24, 711-724. 425. Ekman, P., Friesen, W. V. (1969a). Nonverbal Leakage and Clues to Deception. Psychiatry, 32 (1), 88-106. 426. Ekman, P., Friesen, W. V. (1969el). The Repertoire of Nonverbal Behavior. Semiotica, 1, 49-98. 427. Ekman, P., Friesen, W. V. (1971). Constants across cultures in the face and emotion. Journal of Personality and Social Psychology, 17, 124-129. 428. Ekman, P., Friesen, W. V. (1971). Constants Across Cultures in the Face and Emotion. Journal of Personality and Social Psychology, 17, 124-129. 429. Ekman, P., Friesen, W. V. (1974). Detecting Deception from the Body or Face. Journal of Personality and Social Psychology, 29, 288-298. 430. Ekman, P., Friesen, W. V. (1974). Nonverbal behavior and psychopathology. În Friedman, R. J., Katz, M. M. (coord.), the psychology of depression: Contemporary theory and research. Washington, DC: Winston and Sons. 431. Ekman, P., Friesen, W. V. (1975). Unmasking the Face. Englewood Cliffs, NJ: Prentice Hall. 432. Ekman, P., Friesen, W. V. (1982). Felt, False, and Miserable Smiles. Journal of Nonverbal Behavior, 6 (4), 238-252. 433. Ekman, P., Friesen, W. V. (1986). A New Pan-Cultural Facial Expression of Emotion. Motivation and Emotion, 10 (2), 159-168. 434. Ekman, P., Friesen, W. V. (1988). Who Knows What About Contempt: A Reply to Izard and Haynes. Motivation and Emotion, 12 (1), 17-22. 435. Ekman, P., Friesen, W. V., Ancoli, S. (1980). Facial signs of emotional experience. Journal of Personality ans Social Psychology, 39 (6), 1125-1134. 436. Ekman, P., Friesen, W. V., Ellsworth, P. C. (1982). Emotion in the human face. Cambridge, Marea Britanie: Cambridge University Press. 437. Ekman, P., Friesen, W. V., Hager, J. C. (2002a). Facial Action Coding System, Ed. 2. Salt Lake City: Research Nexus eBook. Londra: Weidenfeld & Nicolson. 438. Ekman, P., Friesen, W. V., Hager, J. C. (2002b). Facial Action Coding System: An Investigator‘s Guide. Salt Lake City: Research Nexus. 439. Ekman, P., Friesen, W. V., O‘Sullivan, M. (2005). Smiles When Lying. În Ekman, P., Rosenberg, E. L. (coord.), What the Face Reveals: Basic and Applied Studies of Spontaneous Expression Using the Facial Action Coding

440.

441. 442. 443.

444. 445.

446.

447. 448. 449. 450.

451.

452. 453.

454.

455. 456.

457.

458. 459.

217

System (FACS), Ed. 2, 201-214. New York: Oxford University Press. Ekman, P., Friesen, W. V., O‘Sullivan, M., Chan, A., Diacoyanni-Talatzis, I., Heider, K., et al. (1987). Universals and Cultural Differences in the Judgments of Facial Expressions of Emotion. Journal of Personality and Social Psychology, 53 (4), 712-717. Ekman, P., Friesen, W. V., O'Sullivan, M. (1988). Smiles When Lying. Journal of Personality and Social Psychology, 54 (3), 314-320. Ekman, P., Friesen, W. V., Simons, R. C. (1985). Is the Startle Reaction an Emotion? Journal of Personality and Social Psychology, 49 (5), 1416-1426. Ekman, P., Friesen, W. V., Simons, R. D. (2005). Is the Startle Reaction an Emotion? În Ekman, P., Rosenberg, E. L. (coord.), What the Face Reveals: Basic and Applied Studies of Spontaneous Expression Using the Facial Action Coding System (FACS), Ed. 2, 21-35. New York: Oxford University Press. Ekman, P., Heider, K. G. (1988). The Universality of a Contempt Expression: A Replication. Motivation and Emotion, 12 (3), 303-308. Ekman, P., Keltner, D. (1997). Universal Facial Expression of Emotion: An Old Controversy and New Findings. Segerstrale, U., Molnár, P. (coord.), Nonverbal Communication: Where Nature Meets Culture. New Jersey: Lawrence Erlbaum Associates. Ekman, P., Matsumoto, D., Friesen, W. V. (2005). Facial Expression in Affective Disorders. În Ekman, P., Rosenberg, E. L. (coord.), What the Face Reveals: Basic and Applied Studies of Spontaneous Expression Using the Facial Action Coding System (FACS), Ed. 2. New York: Oxford University Press. Ekman, P., O‘Sullivan, M. (1991). Who can catch a liar? American Psychologist, 46 (9), 913-920. Ekman, P., O‘Sullivan, M., Friesen, W. V., Scherer, K. R. (1991a). Face, Voice and Body in Detecting Deception. Journal of Nonverbal Behavior, 15, 125-135. Ekman, P., Oster, H. (1979). Facial Expressions of Emotion. Annual Review of Psychology, 30, 527-554. Ekman, P., O'Sullivan, M., Matsumoto, D. (1991b). Confusion about Context in the Judgement of Facial Expression: A Reply to "The Contempt Expression and the Relativity Thesis". Motivation and Emotion, 15 (2), 169-176. Ekman, P., Rolls, E. T., Perrett, D. I., Ellis, H. D. (1992). Facial Expressions of Emotion: An Old Controversy and New Findings [and Discussion]. Philosophical Transactions: Biological Sciences, 335, 63-69. Ekman, P., Roper, G., Hager, J. C. (1980). Deliberate Facial Movement. Child Development, 51, 886-891. Ekman, P., Rosenberg, E. L. (2005). What the Face Reveals: Basic and Applied Studies of Spontaneous Expression Using the Facial Action Coding System (FACS), ed. 2. New York: Oxford University Press. Elfenbein, H. A., Marsh, A. A., Ambady, N. (2001). Emotional intelligence and the recognition of emotion in facial expression. În Feldman, B., Barrett, L. F., Salovey, P. (coord.), The Wisdom of Feeling. Psychological Processes of Emotional Intelligence, 37–59. New York: Guilford. Elias, L. J., Bryden, M. P. (1998). Footedness Is a Better Predictor of Language Lateralization Than Handedness. Laterality, 3, 41–51. Elich, M., Thompson, R. W., Miller, L. (1985). Mental imagery as revealed by eye movements and spoken predicates: A test of neurolinguistic programming. J. Couns. Psychol., 32, 622–625. Elison, J., Harter, S. (2007). Humiliation: Causes, Correlates, and Consequences. Tracy, J. L., Robins, R. W., Tangney, J. P. (coord.), The Self-Conscious Emotions: Theory and Research, 310-329. New York: Guilford. Ellgring, H. (1986). Nonverbal expression of psychological states in psychiatric patients. European Archives of Psychiatric Neurological Science, 236, 31-34. Ellgring, H. (1989). Nonverbal Communication in Depression. Cambridge, UK: Cambridge University Press.

460. Ellgring, H. (2005). Nonverbal Expression of Psychological States in Psychiatric Patients. În Ekman, P., Rosenberg, E. L. (coord.),What the Face Reveals: Basic and Applied Studies of Spontaneous Expression Using the Facial Action Coding System (FACS), Ed. 2, 386-394. New York: Oxford University Press. 461. Ellgring, H., Scherer, K. R. (1996). Vocal Indicators of Mood Change in Depression. Journal on Nonverbal Behavior, 20(2), 83-110. 462. Ellis, A., Beattie, G. (1986) The psychology of language and communication. Londra: Weidenfeld & Nicolson. 463. Ellsworth, P. C., Carlsmith, J. M., Henson, A. (1972). The Stare as a Stimulus to Flight in Human Subjects: A Series of Field Experiments. Journal of Personality and Social Psychology, 21, 302-311. 464. Ellsworth, P. C., Carlsmith, M., Henson, A. (1972). The stare as a stimulus to fight in human subjects. Journal of Personality and Social Psychology, 19, 302–311. 465. Ellsworth, P. C., Langer, E. J. (1976). Staring and approach: an interpretation of the stare as a nonspecific activator. Journal ol Personality and Social Psychology, 33 (1), 117-122. 466. Ellsworth, P. C., Ross, L. (1975). Intimacy in response to direct gaze. Journal of Experimental Social Psychology, 11, 592–613. 467. Ellsworth, P. C., Scherer, K. R. (2003). Appraisal processes in emotion. În Davidson, R. J., Goldsmith, H., Scherer, K. R. (coord.), Handbook of Affective Sciences. New York and Oxford: Oxford University Press. 468. Ellyson, S. L., Dovidio, J. F., Fehr, B. J. (1981). Visual behavior and dominance in women and men. În Mayo, C., Henley, N. M. (coord.), Gender and nonverbal behavior, 63-79. New York: Springer-Verlag. 469. Emde, R. N. (1984). Levels of Meaning for Infant Emotions: A Biosocial View. Scherer, K. R., Ekman, P. (coord.), Approaches to Emotion, 77-108. Hillsdale, NJ: Erlbaum. 470. Emery, N. J. (2000). The Eyes Have It: The Neuroethology, Function and Evolution of Social Gaze. Neuroscience and Behavioral Reviews, 24, 581-604. 471. Emery, N. J. (2000). The Eyes Have It: The Neuroethology, Function and Evolution of Social Gaze. Neuroscience and Biobehavioral Reviews, 24, 581-604. 472. Emery, N. J., Clayton, N. S. (2009). Cooperative Social Cognition. Annual Review of Psychology, 60, 87-113. 473. Emmons, R. (1989). The personal striving approach to personality. În Pervin, L. (coord.), Goal concepts in personality and social psychology. Hillsdale, NJ: Lawrence Erlbaum Associates. 474. Emmons, R. A, King, L. A. (1988). Conflict Among Personal Strivings: Immediate and Long-Term Implications for Psychological and Physical Well-Being. Journal of Personality and Social Psychology, 54 (6), 1040–1048. 475. Engstrom-Öst, J., Lehtiniemi, M. (2004). ThreatSensitive Predator Avoidance by Pike Larvae. Journal of Fish Biology, 65, 251–261. 476. Epelboim, J., Steinman, R., Kowler, E., Edwards, M., Pizlo, Z., Erkelens, C., Collewijn, H. (1995). The Function of Visual Search and Memory in Sequential Looking Tasks. Vision Research, 35, 3401–22. 477. Erceau, D., Guéguen, N. (2007). Tactile Contact and Evaluation of the Toucher. Journal of Social Psychology, 147, 441–444. 478. Eriksson, P. S, Perfilieva, E., Björk-Eriksson, T., Alborn, A.-M., Nordborg, C.,Peterson, D. A., Gage, F. H. (1998). Neurogenesis in the Adult Human Hippocampus. Nature Medicine, 4 (11), 1313-1317. 479. Erwin, P. (1993). Friendship, peer relations. Chichester: Wiley. 480. Evinger, C., Manning, K. A., Pellegrini, J. J., Basso, M. A., Powers, A. S., Sibony, P. A. (1994). Not Looking While Leaping: The Linkage of Blinking and Saccadic Gaze Shifts. Experimental Brain Research, 100, 337-344. 481. Exline, R. V, Fehr, B. J. (1982). The assessment of gaze. În Scherer, K. R., Ekman, P. (coord.), Handbook of methods in nonverbal behavior research, 91–135. Cambridge: Cambridge University Press.

482. Eyal, T., Sagristano, M. D., Trope, Y., Liberman, N., Chaiken, S. (2009). When Vallues Matter: Expressing Values in Behavioral Intentions for the Near vs. Distant Future. Journal of Experimental Social Psychology, 45, 35-43. 483. Eysenck, H. J. (1967). The Biological Basis of Personality. Springfield, Ill.: Charles C. Thomas. 484. Eysenck, H. J. (1993). Creativity and Personality: A Theoretical Perspective. Psychological Inquiry, 4, 147– 178. 485. Eysenck, H. J. (1993). Creativity and Personality: Suggestions for a theory. Psychological Inquiry, 4, 147– 178. 486. Eysenck, H. J., Eysenck, S. B. G. (1964). Manual of the Eysenck Personality Inventory. Londra: University of London Press. 487. Eysenck, H. J., Eysenck, S. B. G. (1969). Personality Structure and Measurement. Londra: Routledge & Kegan Paul. 488. Fährmann, R. (1967). Die Deutung Sprechausdrucks. Studien zur Einführung in die Praxix der charakterologischen Stimm- und Sprechanalyse, editia 2. Bonn: Bouvier & Co.Fant, G. (1960). Acoustic Theory of Speech Production. The Hague: Mouton. 489. Fakuda, K. (2001). Eye Blinks: New Indices for the Detection of Deception. International Journal of Psychophysiology, 40, 239-245. 490. Farabee, D. J., Holcom, M. L., Ramsey, S. L., Cole, S. G. (1993). Social anxiety and speaker gaze in a persuasive atmosphere. Journal of Research in Personality, 27, 365376. 491. Fast, J. (1970). Body Language. New York: M. Evans and Co., Inc. 492. Faulkner, K. A., Redfern, M. S., Rosano, C., Landsittel, D. P., Studenski, S. A., Cauley, J. A. et al. (2006). Reciprocal Influence of Concurrent Walking and Cognitive Testing on Performance in Older Adults. Gait and Posture, 24 (2), 182-189. 493. Fazio, R. H., Jackson, J. R., Dunton, B. C., Williams, C. J. (1995). Variability in Automatic Activation as an Unobtrusive Measure of Racial Attitudes: A Bona Fide Pipeline? Journal of Personality and Social Psychology, 69, 1013–1027. 494. Feeney, J. A., Noller, P., Sheehan, G., Peterson, C. (1999). Conflict issues and conflict strategies as contexts for nonverbal behavior in close relationships. În Philippot, P., Feldman, R. S., Coats, E. J. (coord.), The social context of nonverbal behavior, pp. 348–71. Cambridge, UK: Cambridge University Press. 495. Fehr, B., Russell, J. A. (1984). Concept of Emotion Viewed from a Prototype Perspective. Journal of Experimental Psychology: General, 113, 464-486. 496. Feist, G. J. (1998). A Meta-Analysis of Personality in Scientific and Artistic Creativity. Personality and Social Psychology Review, 2, 290–309. 497. Feldman, B. L., Gross, J. J. (2001). Emotional Intelligence: A Process Model of Emotion Representation and Regulation. Mayne, T. J., Bonanno, G. A. (coord.), Emotions: Current Issues and Future Directions. New York: Guilford. 498. Feng, M. C., Courtney, C. G., Mather, M., Dawson, M. E., Davison, G. C. (2011). Age-Related Affective Modulation of the Startle Eyeblink Response: Older Adults Startle Most When Viewing Positive Pictures. Psychology and Aging, 26 (3), 752-760. 499. Fenigstein, A., Scheier, M. F., Buss, A. H. (1975). Public and Privare Self-Consciousness: Assessment and Theory. Journal of Consulting and Clinical Psychology, 43, 522527. 500. Ferguson, T. J., Brugman, B., White, J., Eyre, H. L. (2007). Shame and Guilt as Morally Warranted Experiences. Tracy, J. L., Robins, R. W., Tangney, J. P. (coord.), The Self-Conscious Emotions: Theory and Research, 330-348. New York: Guilford. 501. Fernández-Dols, J. M., Ruiz-Belda, M.-A. (1997). Spontaneous Facial Behavior During Intense Emotional Episodes: Artistic Truth and Optical Truth. Russell, J. A., Fernández-Dols, J. M. (coord.), The Psychology of Facial 218

502.

503. 504.

505.

506. 507.

508. 509. 510. 511.

512.

513. 514. 515.

516. 517.

518.

519.

520. 521.

Expression, 255-274. Cambridge: Cambridge University Press. Fernández-Dols, J. M., Ruiz-Belda, M.-A. (1997). Spontaneous facial behavior during intense emotional episodes: Artistic truth and optical truth. În Russell, J. A., Fernández-Dols, J.-M. (coord.), The psychology of facial expression, 255-274. Cambridge: Cambridge University Press. Fernández-Dols, J.-M., Carrera, P., Crivelli, C. (2011). Facial behavior while experiencing sexual excitement. Jorunal of Nonverbal Behavior, 35, 63-71. Fessler, D. M. (2007). From Appeasement to Conformity: Evolutionary and Cultural Perspectives on Shame, Competition and Cooperation. Tracy, J. L., Robins, R. W., Tangney, J. P. (coord.), The Self-Conscious Emotions: Theory and Research, 174-193. New York: Guilford. Fichten, C. S., Tagalakis, V., Judd, D., Wright, J., Amsel, R. (1992). Verbal and nonverbal cues in daily conversations and dating. The Journal of Social Psychology, 132 (6), 751-769. Fiedler, K., Bless, H. (2001). Social cognition. În Hewstone, M., Stroebe, W. (coord.), Introduction to social psychology, ed. 3. Oxford: Blackwell. Fiehler, R. (2002). How to do emotions with words: emotionality in conversations. În Fussell, S. R. (coord.), The verbal communication of emotions, 79-106. Mahwah, NJ: Elrlbaum. Field, T. (2001). Touch. MIT Press, Cambridge, MA. Finch, J. F., Cialdini, R. B. (1989). Another indirect tactic of (self-)image management: Boosting. Person. Soc. Psychol. Bull., 15, 222-232. Findlay, J. M., Gilchrist, I. D. (2003). Active Vision: The Psychology of Looking and Seeing. Oxford, UK: Oxford University Press. Fischer, A. H., Manstead, A. S. R., Zaalberg, R. (2003). Social Influences on the Emotion Process. Strobe, W., Hewstone, M. (coord.), European Review of the Social Psychology, Vol. 14, 171-201. Hove: Psychology Press. Fischer, A. H., Manstead, A. S. R., Zaalberg, R. (2003). Social influences on the emotion process. În Stroebe, W., Hewstone, M. (coord.), European Review of Social Psychology, Vol. 14, 171-201. Hove: Psychology Press. Fischer, J. D., Rytting, M., Heslin, R. (1976). Hands Touching Hands: Affective and Evaluative Effects of Interpersonal Touch. Sociometry, 39, 416–421. Fisher, H. (2009). Why him? Why her?: Finding real love by understanding your personality type. Oneworld Publications UK-Commonwealth. Fiske, S. T., Neuberg, S. L. (1990). A Continuum of Impression Formation from Category-Based to Individuating Processes: Influences of Information and Motivation on Attention and Interpretation. Zanna, M. P (coord.), Advances in Experimental Social Psychology, Vol. 23, 1–74. New York: Academic Press. Fiske, S. T., Taylor, S. E. (1991). Social cognition, ed. 2. New York: McGraw-Hill. Flint, A. J., Black, S. E., Campbell-Taylor, I., Gailey, G. F., Levinton, C. (1993). Abnormal Speech Articulation, Psychomotor Retardation, and Subcortical Dysfunction in Major Depression. Journal of Psychiatric Research, 27, 309-319. Flor, N. V. Hutchins, E. L. (1991). Analyzing Distributed Cognition in Software Teams: A Case Study of Team programming During Perfective Software Maintenance. Empirical Studies of Programmers: Fourth Workshop. Ablex Publishing Corporation. Florin, I., Freudenberg, G., Hollander, J. (1985). Facial Expressions of Emotion and Physiologic Reactions in Children with Bronchical Asthma. Psychosomatic Medicine, 47 (4), 382-393. Fodor, J. (1983). The Modularity of Mind: An Essay on Faculty Psychology. MIT Press. Fogel, A., Lyra, M. C. D. P. (1997). Dynamics of Development in Relationships. În Masterpasqua, F., Perna, P. A. (coord.), The Psychological Meaning of Chaos: Translating Theory into Practice, 75–94. Washington, D.C., SUA.

522. Fogerty, C., Stern, J. A. (1989). Eye Movements and Blinks: Their Relationship to Higher Cognitive Processes. International Journal of Psychophysiology, 8, 35-42. 523. Fontaine, J. R. J., Scherer, K. R., Roesch, E. B., Ellsworth, P. C. (2007). The world of emotions is not two-dimensional. Psychological Science, 18, 1050-1057. 524. Förster, J., Strack, F. (1996). Influence of Overt Head Movements on Memory for Valence Words: A Case of Conceptual-Motor Compatibility. Journal of Personality and Social Psychology, 71, 421-430. 525. Foster-Fitzpatrick, L., Ortiz, A., Sibilano, H., Marcantonio, R., Braun, L. T. (1999). The Effects of Crossed Leg on Blood Pressure Measurement. Nurs Res., 48 (2), 105-108. 526. Fraccaro, P. J., Jones, B. C., Vukovic, J., Smith, F. G. et al. (2011). Experimental evidence that women speak in a higher voice pitch to men they find attractive. Journal of Evolutionary Psychology, 9 (1), 57-67. DOI: 10.1556/JEP.9. 2011.33.1 527. Fraiberg, S. (1977). Insights from the blind: Comparative studies of blind and sighted infants. New York, NY: Basic Books. 528. Franck, N., Daparty, E., Michel, F., Saoud, M., Daléry, J., Marie-Cardine, M., Georgieff, N. (1998). Gaze Discrimination Is Unimpaired in Schizophrenia. Psychiatry Research, 81, 67-75. 529. Franck, N., Montoute, T., Labruyère, N., Tiberghien, G., Marie-Cardine, M., Daléry, J., d‘Amato, T., Georgieff, N. (2002). Gaze Direction Determination in Schizophrennia. Schizophrenia Research, 56, 225-234. 530. Franconeri, S. L., Simons, D. J. (2003). Moving and Looming Stimuli Capture Attention. Perception & Psychophysics, 65, 999–1010. 531. Frank, M. G., Ekman, P. (1993). Not All Smiles Are Created Equal: The Differences Between Enjoyment and Nonenjoyment Smiles. Humor, 6 (1), 9-26. 532. Frank, M. G., Ekman, P. (1996). Physiologic Effects of the Smile. Directions in Psychiatry, 16 (25), 1-7. 533. Frank, M. G., Ekman, P., Friesen, W. V. (1993). Behavioral Markers and Recognizability of the Smile of Enjoyment. Journal of Personality and Social Psychology, 64 (1), 83-93. 534. Frank, M. J., Seeberger, L. C., O‘Reilly, R. C. (2004). By Carrot or by Stick: Cognitive Reinforcement Learning in Parkinsonism. Science, 306, 1940–1943. 535. Frank, T. (2007). Airport Security Arsenal Adds Behavior Detection. USA Today. 536. Frederickson, B. L., Harrison, K. (2005). Throwing Like a Girl: Self-Objectification Predicts Adolescent Girls' Motor Performance. Journal of Sport and Social Issues, 29 (1), 79-101. 537. Freed,W. (1980). Eye-Blink Rates and Platelet Monoamine Oxidase Activity in Chronic Schizophrenic Patients. Biological Psychiatry, 15, 329–332. 538. Freedman, E. G. (2008). Coordination of the Eyes and Head During Visual Orienting. Experimental Brain Research, 190 (4), 369-387. 539. Frei, J. R., Shaver, P. R. (2002). Respect in Close Relationships: Prototype Definition, Self-Report Assessment, and Initial Correlates. Personal Relationships, 9, 121-139. 540. Freire, A., Eskritt, M., Lee, K. (2004). Are Eyes Windows to a Deciever‘s Soul? Children‘s Use of Another‘s Eye Gaze in a Deceptive Situation. Developmental Psychology, 40 (6), 1093-1104. 541. French, K., Veys, J. (2007). În the Blink of an Eye. Optometry Today. 542. Frens, M. A., Erkelens, C. J. (1991). Coordination of Hand Movements and Saccades: Evidence for a Common and a Separate Pathway. Experimental Brain Research, 85, 682–690. 543. Frick, E. W. (1985). Communicating Emotion: The Role of Prosodic Features. Psychological Bulletin, 97, 412429. 544. Frick, R. (1992). Interestingness. British Journal of Psychology, 83, 113–128.

219

545. Fridlund, A. J. (1991). Sociality and solitary smiling: Potentiation by an implicit audience. Journal of Personality and Social Psychology, 60, 229-240. 546. Fridlund, A. J. (1991). Sociality or solitary smiling: potentiation by an implicit audience. Journal of Personality ans Social Psychology, 60, 229-240. 547. Fridlund, A. J. (1991). The sociality of solitary smiles: Effects of an implicit audience. Journal of Personality and Social Psychology, 60, 229–240. 548. Fridlund, A. J. (1994). Human Facial Exprtession: An Evolutionary View. San Diego, CA: Academic Press. 549. Fridlund, A. J. (1997). The new ethology of human facial expressions. În Russell, J. A., Fernández-Dols, J. M. (coord.), The psychology of facial, 103–129. Paris: Cambridge University Press. 550. Friedman, R. S., Förster, J. (2002). The Influence of Approach and Avoidance Motor Actions on Creative Cognition. Journal of Experimental Social Psychology, 38, 41-55. 551. Friedman, R., Elliot, A. J. (2008). The Effect of Arm Crossing on Persistence and Performance. European Journal of Social Psychology, 38, 449-461. 552. Friesen, C. K., Kingstone, A. (1998). The Eyes Have It! Reflexive Orienting Is Triggered by Nonpredictive Gaze. Psychonomic Bulletin and Review, 5, 490-495. 553. Friesen, W. V. (1972). Cultural differences in facial expressions in a social situation: an experimental test of the concept of display rules. Disertație de doctorat nepublicată. San Francisco: University of California. 554. Frijda, N. H. (1986). The Emotions. Cambridge, UK: Cambridge University Press. 555. Frischen, A., Bayliss, A., Tipper, S. P. (2007). Gaze Cueing of Attention: Visual Attention, Social Cognition, and Individual Differences. Psychological Bulletin, 133 (4), 694-724. 556. Frischen, A., Tipper, S. P. (2004). Orienting Attention Via Observed Gaze Shift Evokes Longer Term Inhibitory Effects: Implications for Social Interactions, Attention, and Memory. Journal of Experimental Psychoology: General, 133, 516-533. 557. Frjda, N. J. (1993). The place of appraisal in emotion. Cognition and Emotion, 7, 357-387. 558. Frohlich, P. F., Meston, C. M. (2005). Tactile Sensitivity in Women with Sexual Arousal Disorder. Archives of Sexual Behavior, 34 (2), 207-217. 559. Frost, K., Frost, C. (2000). Romanian and American Life Aspiration in Relation to Psychological Well-Being. Journal of Cross-Cultural Psychology, 31 (6), 726-751. 560. Fu, G., Hu, C. S., Wang, Q., Quinn, P. C., Lee, K. (2012). Adults scan own- and other-race differently. PLoS ONE, & (6), e37688. 561. Fujikake, H., Higuchi, T., Imanaka, K., Maloney, L. T. (2011). Directional Bias in the Body While Walking Through a Doorway: Its Association with Attentional and Motor Factors. Experimental Brain Research, 210 (2), 195-206. 562. Fukuda, K., Matsunaga, K. (1983). Changes in Blink Rate During Signal Discrimination Tasks. Japanese Psychological Research, 25, 140-146. 563. Fukuda, K., Stern, J. A., Brown, B., Russo, M. (2005). Cognition, Blinks, Eye-Movements and Pupillary Movements During Performance of a Running Memory Task. Aviation, Space and Enviromental Medicine, 76 (6), C75-C85. 564. Fuller, J. (1992). Comparison of Head Movement Strategies Among Mammals. Berthoz, A., Graf, W., Vidal, P. P. (coord.), The Head-Neck Sensory Motor System. Oxford University Press. 565. Furst, D., Criste, A. (1997). Students as consumers: using ―satisfaction surveys‖ in the classroom. Reaching Today‘s Youth: The Community Circle of Caring Journal, 2, 11-13. 566. Galanes, G., Adams, K., Brilhart, J. (2000). Communicating in Groups: Applications and Skills, editia a patra. Boston: McGraw-Hill. 567. Galati, D., Miceli, R., & Sini, B. (2001). Judging and coding facial expression of emotions in congenitally

568.

569. 570. 571.

572.

573. 574. 575.

576. 577. 578.

579. 580. 581.

582. 583. 584. 585. 586. 587. 588. 589. 590. 591. 592.

220

blind children. International Journal of Behavioral Development, 25, 268–278. Galati, D., Scherer, K. R., Ricci-Bitti, P. E. (1997). Voluntary facial expression of emotion: Comparing congenitally blind with normal sighted encoders. Journal of Personality and Social Psychology, 73, 1363–1379. Gallace, A., Spence, C. (2010). The Science of Interpersonal Touch: An Overview. Neuroscience and Biobehavioral Reviews, 34, 246-259. Gallagher, M., Schoenbaum, G. (1999). Functions of the Amygdala and Related Forebrain Areas in Attention and Cognition. Ann. N. Y. Acad. Sci., 877. Galley, N., Schleicher, R., Galley, L. (2004). Blink parameters as indicators of driver's sleepiness possibilities and limitations. În Gale, A. (coord.), Vision in Vehicles X. Amsterdam: Elsevier. Galley, N.,& Churan, J. (2002). Ermüdung des Fahrers aus der Sicht des zukünftigen Fahrzeugs. În Kubitzki, J. (coord.), Der sichere Fahrer. Ein Mythos. Erreichtes und Strittiges auf dem Gebiet der Verkehrssicherheit,99-113. Köln: TÜV-Verlag. Gallup, G. G. Jr. (1977). Self-Recognition in Primates. American psychologist, 32, 329-338. Gallup, G. G. Jr. (1997). On the Rise and Fall of SelfConception in Primates. The Self Across Psychology, 7382. Gamberini, L., Seraglia, B., Priftis, K. (2008). Processing of Peripersonal and Extrapersonal Space Using Tools: Evidence from Visual Line Bisection in Real and Virtual Environments. Neuropsychologia, 46 (5), 1298–1304. Gamble, T., Gamble, M. (1999). Communication works, Ed. 6. Boston: McGrawHill. Gangestad, S. W, Thornhill, R., Yeo, R. A. (1994). Facial Attractiveness, Developmental Stability, and Fluctuating Asymmetry. Ethology and Sociobiology, 15, 73-85. Gariépya, J.-F., Missaghi, K., Chevallier, S., Chartréb, S., Robert, M. et al. (2012). Specific neural substrate linking respiration to locomotion. PNAS, 109 (2), E84E92. Gatica-Perez, D. (2009). Automatic Nonverbal Analysis of Social Interaction in Small Groups: A Review. Image and Vision Computing, 27 (12). Gavreliuc, A. (2011). Psihologie Interculturala. Iasi: Polirom. Geangu, E., Hauf, P., Bhardwaj, R., Bentz, W. (2011). Infant Pupil Diameter Chenges in Response to Others' Positive and Negative Emotions. PLoS ONE, 6 (11), e27132. Geary, D. C. (1998). Male, Female: The Evolution of Human Sex Differences. Washington, DC: American Psychological Association. Gellatly, A. (1986). How can memory skills be improved? În Gellatly, A. (coord.), The skilful mind: an introduction to cognitive psychology. Milton Keynes: Open University. Gellhorn, E. (1967). The Turning of the Nervous System: Physiological Foundations ans Implications for Behavior. Perspectives in Bilogy and Medicine, 10, 559-591. Gerwing, J., Bavelas, J. (2004). Linguistic Influences on Gesture‘s Form. Gesture, 4 (2), 157-195. Ghazanfar, A. A. (2005). The Evolution of Speech Reading. International Conference on Cognitive Neuroscience 9, Cuba. Giang, T., Bell, R., Buchner, A. (2012). Does facial resemblance enhance cooperation? PLoS ONE, 7 (10), e47809. Gibson, E. J. (1969). Principles of Perceptual Learning and Development. East Norwalk, CT: Appleton-CenturyCrofts. Gibson, J. J. (1979). The Ecological Approach to Visual Perception. Boston: Houghton Mifflin. Gilbert, P. (1992). Depression: The Evolution of Powerlessness. New York: Guilford Press. Gilbert, P. (1997). The Evolution of Social Attractiveness and Its Role in Shame, Humiliation, Guilt and Therapy. British Journal of Medical Psychology, 70, 113-147. Gilbert, P. (2002). Body Shame: A Biopsychosocial Conceptualization and Overview, with Treatment Implications. Gilbert, P., Miles, J. N. V. (coord.), Body

593.

594.

595. 596. 597. 598. 599. 600.

601. 602. 603.

604.

605. 606. 607. 608. 609. 610.

611.

612.

613.

614.

Shame: Conceptualisation, Research and Treatment, 354. Londra: Brunner-Routledge. Gilbert, P. (2007). The Evolution of Shame as a Marker for Relationship Security: A Biopsychosocial Approach. Tracy, J. L., Robins, R. W., Tangney, J. P. (coord.), The Self-Conscious Emotions: Theory and Research, 283-309. New York: Guilford. Giles, H., Scherer, K. R., Taylor, D. M. (1979). Speech Markers in Social Interaction. Scherer, K. R., Giles, H. (coord.), Social Markers in Speech, 343-381. Cambridge, UK: Cambridge University Press. Giordano, J. (2000). Effective Communication and Counseling with Older Adults. International Journal of Aging and Human Development, 51, 315–324. Givens, D. B. (1978). the non-verbal basis of attraction: flirtation, courtship and seduction. Psychiatry, 41, 346351. Givens, D. B. (1978). The Nonverbal Basis of Attraction: Flirtation, Courtship, and Seduction. Psychiatry, 41, 346-359. Givens, D. B. (1978). The nonverbal basis of attraction: flirtation, courtship, and seduction. Psychiatry, 41 (4), 346-359. Glenberg, A. M. (2010). Embodiment as a Unifying Perspective for Psychology. WIREs Cognitive Science, 1, 586-596. Glenberg, A. M., Schroeder, J. L., Robertson, D. A. (1998). Averting the Gaze Disengages the Environment and Facilitates Remembering. Memory and Cognition, 26, 651–658. Gobl, C., Chasaide, A. N. (2003). The Role of Voice Quality in communicating Emotion, Mood and Attitude. Speech Communication, 40, 189-212. Godavarthy, S. (2010). Microexpression Spotting in Video Using Optical Strain. Theses and Dissertations, 1642. Goethals, G. R. (2005). Nonverbal behavior and political leadership. În Riggio, R. E., Feldman, R. S. (coord.), Applications of Nonverbal Communication, 95-115. Mahwah, NJ: Lawrence Erlbaum. Goetz, J. L., Keltner, D. (2007). Shifting Meanings of Self-Conscious Emotions Across Cultures: A SocialFunctional Approach. Tracy, J. L., Robins, R. W., Tangney, J. P. (coord.), The Self-Conscious Emotions: Theory and Research, 153-173. New York: Guilford. Goffman, E. (1961). Encounters. New York: BobbsMerrill. Goffman, E. (1963). Behavior in Public Places. New York, NY: The Free Press. Goffman, E. (1976). Gender Advertisments. Studies in Anthropology of Visual Communication, 3, 69-154. Goffman, E. (1976). Gender Advertisments. Studies in the Anthropolgy of Visual Communication, 3, 69-154. Goffman, E. (1979). Gender Advertisments. New York: Harper & Row. Goldbeck, T., Tolkmitt, F., Scherer, K. R. (1988). Experimental Studies on Vocal Affect Communication. Scherer, K. (coord.), Facets of Emotion: Recent Research, 119-137. Hillsdale, NJ: Erlbaum. Goldenberg, J. L., Pyszczynski, T., Greenberg, J., Solomon, S., Kluck, B., Cornewll, R. (2000). I Am not an Animal: Mortality Salience, Disgust, and the Denial of Human Creatureliness. Journal of the Experimental Psychology, 130, 427-435. Goldenberg, J. L., Roberts, T.-A. (2004). The Beast Within the Beauty: An Existential Perspective on the Objectification and Condemnation of Women. Greenberg, J., Koole, S. L., Pyszczynski, T. (coord.), Handbook of Experimental Existential Psychology, 71-85. New York: Guilford Press. Goldin-Meadow, S. & Butcher, C. (2003). Pointing toward two-word speech in young children. În S. Kita (coord.), Pointing: Where language, culture, and cognition meet, 85-107. Mahwah, NJ: Earlbaum Associates. Goldman, M. (1980). Effect of eye-contact and distance on the verbal reinforcement of attitude. Journal of Social Psychology, 111, 73-78.

615. Goldman-Rakic, P. S., Muly, E. C., III, Williams, G. V. (2000). D1 Receptors in Prefrontal Cells and Circuits. Brain Research Review, 31, 295–301. 616. Goldstein, A. (1980). Thrills in Response to Music and Other Stimuli. Physiological Psychology, 8, 126-129. 617. Goldstein, I. B. (1964). Role of Muscle Tension in Personality Theory. Psychological Bulletin, 61, 413-425. 618. Goldstein, I. B. (1965). The Relationship of Muscle Tension and Automatic Activity to Psychiatric Disorders. Psychosomatic Medicine, 27, 39-52. 619. Goleman, D. (2005). Emotiile Distructive [orig. Destructive Emotions. How Can We Overcome Them?, 2003]. Bucuresti: Curtea Veche. 620. Goleman, D. (2009). Ecological Intelligence: How Knowing the Hidden Impacts of What We Buy Can Change Everything. New York: Broadway Books. 621. Gonyaga, G C., Keltner, D., Londahl, E. A., Smith, M. D. (2001). Love and the commitment problem in romantic relations and friendship. Journal of Personality and Social Psychology, 81, 247-262. 622. Gonzaga, G. C., Keltner, D., Londahl, E. A., Smith, M. D. (2001). Love and the commitment problem in romantic relations and friendship. Journal of Personality & Social Psychology, 81 (2), 247-262. 623. Goodall, J. (1986). The Cimpanzees of Gombe: Patterns of Behavior. Cambridge, MA: Harward University Press. 624. Goodwin, C. (1981). Conversational Organization: Interaction Between Speakers and Hearers. New York: Academic Press. 625. Goodwyn, S. W., Acredolo, L. P., Brown, C. A. (2000). Impact of symbolic gesturing on early language development. Journal of Nonverbal Behavior, 24 (2), 81103. 626. Görlitz, D. (1972). Ergebnisse und Probleme der ausdruckpsychologischen Sprechstimmforschung. Meisenheim: Hain. 627. Görlitz, D. (1975). Vokale Kommunication. Psychologische Beiträge, 17, 84-111. 628. Gorynia, I., Dudeck, U. (1996). Patterns of Lateral Preference in Psychotic Patients. Neuropsychologia, 34, 105–111. 629. Gosling, S. D., John, O. P., Craik, K. H., Robins, R. W. (1998). Do people know how they behave? Self-reported act frequencies compared with on-line codings by observers. Journal of Personality and Social Psychology, 72, 1337-1349. 630. Gosztonyi, A. (1976). Der Raum. Freiburg: Alber. 631. Gould, E. (1963). Mechanisms of Mammalian Auditory Communication. Eisenberg, J. F., Kleiman, D. (coord.), Advances in the Study of Mammalian Behavior, 265-341. New York: American Society of Mammalogists. 632. Gouran, D. (1990). Introduction: speech communication after seventy-five years, issues and prospects. În Phillips, G., Wood, J. (coord.), Speech communication: essays to commemorate the 75th anniversary of the Speech Communication Association, Carbondale and wardsville. IL: Southern Illinois University Press. 633. Grammer, K. (1990). Strangers meet: Laughter and nonverbal signs of interest in ooposite-sex encounters. Journal of Nonverbal Behavior, 14 (4), 209-236. 634. Gramming, P., Sundberg, J. (1988). Spectrum Factors Relevant to Phonetogram Measurement. Journal of the Acoustical Society of America, 83, 2352-2360. 635. Grand, S., Freedman, N., Steingart, I., Buchwald, C. (1975). The relation of adaptive styles to kinetic and linguistic aspects of interview behavior. Journal of Nervous and Mental Disease, 161, 293-306. 636. Grandjean, D., Banziger, T., Scherer, K. (2006). Intonation as an Interface Between Language and Affect. Progress in Brain Research, 156, p. 235-268. 637. Grandjean, D., Sander, D., Pourtois, G., Schwartz, S., Seghier, M. L., Scherer, K. R., et al. (2005). The Voices of Wrath: Brain Responses to Angry Prosody in Meaningless Speech. Nature Neuroscience, 8, 145-146. 638. Granholm, E., Asarnow, R. E, Sarkin, A. J., Sykes, K. L. (1996). Pupillary Responses Index Cognitive Resource Limitations. Psychophysiology, 33, 457-461.

221

639. Gratiolet, P. (1865). De la physionomie et des mouvements d‘expression. Paris: Hetzel. 640. Graziano, M. S. A., Cooke, D. F. (2006). Parieto-Frontal Interactions, Personal Space, and Defensive Behavior. Neuropsychologia, 44, 2621-2635. 641. Greden, J. F., Price, H. L., Genero, N., Fainberg, M., Levine, S. (1984). Facial EMG Activity Levels Predict Treatment Outcome in Depression. Psychiatry Research, 13, 345-352. 642. Green, S. (1975). Variation of Vocal Patternwith Social Situation in the Japanese Monkey (Macaca Fuscata): A Field Study. Rosenblum, L. A. (coord.), Primate Behavior: Developments in Field and Laboratory Research, 4, 2-102. New York: Academic Press. 643. Greenbaum, P., Rosenfeld, H. (1980). Varieties of touching in greetings: sequential structure, sex-related differences. Journal of Nonverbal Behavior, 5, 13-25. 644. Greenberg, J., Pyszczynski, T., Solomon, S. (1986). The Causes and Consequences of a Need for Self-Esteem: A Terror Management Theory. Baumeister, R. F. (coord.), Public Self and Private Self, 189-212. New York: Springer-Verlag. 645. Gregg, V. (1986). Introduction to Human Memory. London: Routledge & Kegan Paul. 646. Gregg, V. (1986). Introduction to human memory. Londra: Routledge & Kegan Paul. 647. Grewen, K. M., Anderson, B. J., Girdler, S. S., Light, K. C. (2003). Warmpartner Contact Is Related to Lower Cardiovascular Reactivity. Behavioral Medicine, 29, 123130. 648. Griffin, K. M. (2007). The Face of Ambivalence: Simultaneous Expressions of Positive and Negative Emotions During Cue-Elicted Craving in Heavy Smokers. Teza master, University of Pittsburg, 2001. 649. Griffin, K. M., Sayette, M. A. (2008). Facial reactions to smoking cues relate to ambivalence about smoking. Psychol. Addict Behav., 22 (4), 551-556. 650. Griffin, K. M., Sayette, M. A. (2008). Facial Reactions to Smoking Cues Relate to Ambivalence About Smoking. Psychol. Addict. Behav., 22 (4), 551–556. 651. Griffiths, P. E. (1997). What Emotions Really Are: The Problem of Psychological Categories. Chicago: University Press of Chicago. 652. Gross, J. J. (1998). The Emerging Field of Emotion Regulation: An Integrative Review. Review of General Psychology, 2 (3), 271-299. 653. Gross, J. J., Levenson, R. W. (1997). Hiding Feelings: The Acute Effects of Inhibiting Negative and Positive Emotion. Journal of Abnormal Psychology, 106 (1), 95– 103. 654. Gross, M. M., Crane, E. A., Fredrickson, B. L. (2010). Methodology for Assessing Bodily Expression of Emotion. J. Nonv. Behav., 34, 223–248. 655. Grove, T. (1995). Regulating conversation: relationships. În Stewart, J. (coord.), Bridges not walls: a book about interpersonal communication, ed. 6. New York: McGrawHill. 656. Gruenewald, T.L., Dickerson, S. S., Kemeny, M. E. (2007). A Social Function for Self-Conscious Emotions: The Social Self Preservation Theory. Tracy, J. L., Robins, R. W., Tangney, J. P. (coord.), The SelfConscious Emotions: Theory and Research, 68-87. New York: Guilford. 657. Gudjonsson, G. H., Petursson, H. S., Skulason, S. (1991). Overcontrolled Hostility Among Prisoners and Its Relationship Denial and Personality Scores. Personality and Individual Differences, 12, 17-20. 658. Gudykunst, W. (1991) Bridging differences: effective intergroup communication. Newbury Park: Sage. 659. Gudykunst, W., Matsumoto, Y. (1996). Cross-cultural variability of communication in personal relationships. În Gudykunst, W., Ting-Toomey, S., Nishida, T. (coord.), Communication in personal relationships across cultures. Thousand Oaks: Sage. 660. Guéguen, N. (2004). Nonverbal Encouragement of Participation in a Course: The Effect of Touching. Social Psychology of Education, 7, 89–98.

661. Guéguen, N. (2012). The effects of incidental similarity with a stranger on mimicry behavior. The Open Behavioral Science Journal, 6, 15-22. 662. Guéguen, N., Fischer-Lokou, J. (2003). Another Evaluation of Touch and Helping Behaviour. Psychological Reports, 92, 62–64. 663. Guellai, B., Streri, A. (2011). Cues for Early Social Skills: Direct Gaze Modulates Newborns‘ Recognition of Talking Faces. PloS One, 6 (4), e18610. 664. Guerra, P., Sánchez-Adam, A., Anlio-Vento, L., Ramírez, I., Vila, J. (2012). Viewing loved faces inhibits defense reactions> a health-promotion mechanism? PLoS ONE, 7 (7), e41631. 665. Guilford, J. P. (1950). Creativity. American Psychologist, 5, 444–454. 666. Gulledge, A. K., Gulledge, M. H., Stahmann, R. F. (2003). Romantic Physical Affection Types and Relationship Satisfaction. American Journal of Family Therapy, 31, 233–242. 667. Guo, T., Chen, M., Peng, D. (2012). Emotional states modulate the recognition potential during word processing. PLoS ONE, 7 (10), e47083. 668. Gupta, S., Shukla, A. (1989). Verbal operant conditioning as a function of extraversion, reinforcement. British Journal of Psychology, 80, 39-44. 669. Gur, R. E. (1975). Conjugate Lateral Eye Movements as an Index of Hemispheric Activation. Journal of Personality and Social Psychology, 31, 751-757. 670. Guyuron, B., Varghai, A., Michelow, B. J., Thomas, T., Davis, J. (2000). Corrugator Supercilii Muscle Resection and Migraine Headaches. Plastic and Reconstructive Surgery, 106 (2), 429-434. 671. Hadar, U., Wenkert-Olenik, D., Krauss, R., Soroker, N (1998). Gesture and the Processing of Speech: Neuropsychological Evidence. Brain and Language, 62, 107–126. 672. Hadjikhani, N., Hoge, R., Snyder, J., de Gelder, B. (2010). Pointing with the Eyes: The Role of Gaze in Communicating Danger. Brain Cognition, 68 (1), 1-8. 673. Hagekull, B., Bohlin, B. (2004). Predictors of Middle Childhood Psychosomatic Problems: An Emotion Regulation Approach. Infant and Child Development, 13 (5), 389-405. 674. Hager, J. C., Ekman, P. (1979). Long-Distance Transmission of Facial Affect. Ethology and Sociobiology, 1, 77-82. 675. Hager, J. C., Ekman, P. (2005). The Asymetry of Facial Actions Is Inconsistent with Models of Hemispheric Specialization. În Ekman, P., Rosenberg, E. L. (coord.), What the Face Reveals: Basic and Applied Studies of Spontaneous Expression Using the Facial Action Coding System (FACS), Ed. 2, 40-57. New York: Oxford University Press. 676. Hagerman, R. J., Sobesky, W. E. (1989). Psychopathology in fragile X syndrome. American Journal of Orthopsychiatry, 59, 142–152. 677. Haggard, E. A., Isaacs, K. S. (1966). Micro-Momentary Facial Expressions as Indicators of Ego Mechanisms in Psychotherapy. Gottschalk, L. A., Auerback, A. H. (coord.). Methods of Research in Psychotherapy. New York: Appleton-Century-Crofts. 678. Haidt, J. (2000). The Positive Emotion of Elevation. Prevention and Treatment, 3, f. p. 679. Haidt, J. (2003). Elevation and the Positive Psychology of Morality. Keyes, K. L., Haidt, J. (coord.), Flourishing: Positive Psychology and the Life Well-Lived, 275-289. Washington, DC: American Psychological Association. 680. Hainaut, J. P., Caillet, G., Lestienne, F. G., Bolmont, B. (2011). The Role of Trait Anxiety on Satic Balance Performance in Control and Anxiogenic Situations. Gait and Posture, 33 (4), 604-608. 681. Häkkänen, H., Summala, H., Partinen, M., Tiihonen, M., Silvo, J. (1999). Blink duration as an indicator of driver sleepiness in professional bus drivers. Sleep, 22, 798802. 682. Hall, C. S., Lindzey, G. (1970). Theories of Personality, editia 2. New York: John Wiley and Sons.

222

683. Hall, E. T. (1963b). A System for the Notation of Proxemic Behavior. American Anthropologist, 65, 10031026. 684. Hall, E. T. (1966). The Hidden Dimension. Garden City: Anchor Books. 685. Hall, E. T. (1966). The Hidden Dimension: Man‘s Use of Space in Public and Private. Garden City, N.Y.: Doubleday. 686. Hall, G. S., Allin, A. (1897). The Psichology of Tickling Laughing, and the Comic. American Journal of Psychology, 9, 1-41. 687. Hall, J. A. Y., Kimura, D. (1995). Sexual Orientation and Performance on Sexually Dimorphic Motor Tasks. Archives of Sexual Behavior, 24, 395-407. 688. Hall, J. A., Bernieri, F. J. (2001). Interpersonal sensitivity: theory and measurement. Mahwah, NJ: Erlbaum. 689. Hall, J. A., Bernieri, F. J., Carney, D. R. (2005). Nonverbal behavior and interpersonal sensitivity. În Harrigan, J. A., Rosenthal, R., Scherer, K. R. (coord.), The new handbook of methods in nonverbal behavior research, 237-281. New York: Oxford University Press. 690. Hall, J. A., Coats, E. J., LeBeau, L. S. (2005). Nonverbal behavior and the vertical dimension of social relations: a meta-analysis. Psychological Bulletin, 131 (6), 898-924. 691. Hall, J. A., Coats, E. J., Smith LeBeau, L. (2005). Nonverbal behavior and the vertical dimension of social relations: A meta-analysis. Psychological Bulletin, 131 (6), 898-924. 692. Hall, J. A., Harrigan, J. A., Rosenthal, R. (1995). Nonverbal Behavior in Clinician-Patient Interaction. Applied and Preventive Psychology, 4, 21-37. 693. Hall, J. A., Murphy, N. A. (2004). Recall of nonverbal and verbal cues: exploring a new defnition of nonverbal sensitivity. Manuscript submitted for publication. 694. Hall, J. A., Murphy, N. A., Mast, M. S. (2007). Nonverbal self-accuracy in interpersonal interaction. Pers. Soc. Psychol. Bull., 33, 1675-1685. DOI: 10.1177/0146167207 307492. 695. Hall. J.A. (1984). Nonverbal sex differences. Baltimore: Johns Hopkins University Press. 696. Halone, K., Pecchioni, L. (2001). Relational Listening: A Grounded Theoretical Model. Communication Reports, 14, 59–71. 697. Halone, K., Pecchioni, L. (2001). Relational listening: a grounded theoretical model. Communication Reports, 14, 59–71. 698. Hamel, M. (2005). The Importance of Gaze: The Effects of Self-Esteem and Personality. 699. Hammen, C. (1997). Depression. Hove: Psychology Press. 700. Hampton, R. R. (1994). Sensitivity to Information Specifying the Line of Gaze of Humans in Sparrows (Passer domesticus). Behaviour, 130, 41-51. 701. Hancock, J. T., Curry, L. E., Goorha, S., Woodworth, M. (2008). On lying and being lied to: A linguistic analysis of deception in computer-mediated communication. Discourse Processes, 45 (1), 1-23. 702. Hanggi, Y. (2004). Stress and emotion recognition: An Internet experiment using stress induction. Swiss Journal of Psychology, 63, 113-125. 703. Hansenne, M., Pinto, E., Pitchot, W., Reggers, J., Scantamburlo, G., Moor, M., Ansseau, M. (2002). Further Evidence on the Relationship Between Dopamine and Novelty Seeking: A Neuroendocrine Study. Personality and Individual Differences, 33, 967-997. 704. Hare, P. H., Bales, R. F. (1963). Seating Position and Small Group Interaction. Sociometry, 26, 480-486. 705. Hargie, O., Dickson, D. (2005). Skilled Interpersonal Communication: Research, Theory and Practice, Fourth Edition. Taylor & Francis e-Library. 706. Hargutt, V. (2003). Das Lidschlagverhalten als Indikator für Aufmerksamkeits- und Müdigkeitsprozesse bei Arbeitshandlungen. Düsseldorf: VDI Verlag. 707. Harmon-Jones, E., Peterson, C. K. (2009). Supine Body Position Reduces Neural Response to Anger Evocation. Psychological Science, 20 (10), 1209-1210.

708. Harrigan, J. A. (1985). Self-Touching as an Indicator of Underlying Affect and Language Processes. Social Science and Medicine, 20 (11), 1161-1168. 709. Harrigan, J. A. (1985). Self-Touching as an Indicator of Underlying Affect and Language Processes. Social Science and Medicine, 20 (11), 1161-1168. 710. Harrigan, J. A. (2005). Proxemics, Kinesics, and Gaze. În Harrigan, J. A., Rosenthal, R., Scherer, K. R. (coord.), The New Handbook of Methods in Nonverbal Behavior Research, 137-198. New York: Oxford University Press. 711. Harrigan, J. A., O‘Connell, D. M. (1996). Facial Movements During Anxiety States. Personality and Individual Differences, 21, 205–212. 712. Harrigan, J. A., O‘Connell, D. M. (1996). How do you look when feeling anxious? Facial displays of anxiety. Personality and Individual Differences, 21 (2), 205-212. 713. Harriosn, N. A., Wilson, C. E., Critchley, H. D. (2007). Processing of observed pupil size modulates perception of sadness and predicts empathy. Emotion, 7 (4), 724729. 714. Harris, M. J., Rosenthal, R. (2005). No more teachers‘ dirty looks: effects of teacher nonverbal behavior on student outcomes. În Riggio, R. E., Feldman, R. S. (coord.), Applications of Nonverbal Communication, 157-192. Mahwah, NJ: Lawrence Erlbaum. 715. Harrison, N. A., Singer, T., Rotshtein, P., Dolan, R. J., Critchley, H. D. (2006). Pupillary Contagion: Central Mechanisms Engaged in Sadness Processing. SCAN, 1, 517. 716. Hart, D., Matsuba, M. K. (2007). The Development of Pride and Moral Life. Tracy, J. L., Robins, R. W., Tangney, J. P. (coord.), The Self-Conscious Emotions: Theory and Research, 114-133. New York: Guilford. 717. Hartikainen, K. M., Ogawa, K. H., Knight, R. T. (2000). Transient Interference of Right Hemispheric Function Due to Automatic Emotional Processing. Neuropsychologia, 38, 1576-1580. 718. Harwood, J. (2000). Communication media use in the grandparent-grandchild relationship. Journal of Communication, 50, 56-78. 719. Hasscbrauck, M. (1998). The Visual Process Method: A New Method to Study Psychical Attractiveness. Evolution and Human Behavior, 19, 111-123. 720. Hauser, M. D. (2000). The Sound and the Fury: Primate Vocalizations as Reflections of Emotion and Thought. Wallin, N. L., Merker, B., Brown, S., The Origins of Music, 72-102. Cambridge, MA: MIT Prss. 721. Hayes, N. (1998). Foundations of psychology: an introductory text. Surrey: Nelson. 722. Hayhoe, M., Ballard, D. (2005). Eye Movements in Natural Behavior. Trends in Cognitive Sciences, 9, 188–194. 723. Hayhoe, M., Shrivastava, A., Mruczek, R., Pelz, J. B. (2003). Visual Memory and Motor Planning in a Natural Task. Journal of Vision, 3, 49–63. 724. Heath, R., Bryant, J. (2000) Human communication theory and research: concepts, contexts, and challenges. Mahwah, NJ: Lawrence Erlbaum Associates. 725. Hebb, D. O. (1949). The Organization of Behavior. New York: Wiley. 726. Heberlein, A. S., Adolphs, R., Pennebaker, J. W., Tranel, D. (2003). Effects of Damage to RightHemisphere Brain Structures on Spontaneous Emotional and Social Judgments. Political Psychology, 24, 705-726. 727. Heckhausen, J., & Schulz, R. (1995). A Life-Span Theory of Control. Psychological Review, 102, 284–304. 728. Heider, F., Simmel, M. (1944). An experimental study of apparent behavior. American Journal of Psychology, 57, 243–259. 729. Heilman, K. M. (2005). Creativity and the Brain. New York: Psychology Press. 730. Helfman, G. S. (1989). Threat-Sensitive Predator Avoidance in Damselfish-Trumpetfish Interactions. Behavioral Ecology and Sociobiology, 24, 47–58. 731. Heller, M., Haynal, V. (2005). Depression and Suicide Faces. În Ekman, P., Rosenberg, E. L. (coord.),What the Face Reveals: Basic and Applied Studies of Spontaneous Expression Using the Facial Action Coding System

223

732.

733.

734. 735.

736.

737.

738. 739. 740. 741. 742. 743.

744. 745.

746.

747. 748. 749.

750.

751.

752. 753.

(FACS), Ed. 2, 398-407. New York: Oxford University Press. Helrich, H., Dahme, G. (1974). Sind Verzögerungsphanomene beim spontanen Sprechen Indikatoren persönlichkeitsspezifischer Angstverarbeitung?. Zeitschrift für Sozialpsychologie, 5, 55-65. Henderlong, J. (2001). Beneficial, detrimental effects of praise on children‘s motivation: performance versus person feedback. Dissertation Abstracts International: Section B: The Sciences & Engineering , 61 (9-B), 5028. Henderson, J. M. (2003). Human Gaze Control During Real-World Scene Perception. Trends in Cognitive Sciences, 7, 498–504. Henderson, J. M., Ferreira, F. (2004). Scene Perception for Psycholinguists. Henderson, J. M., Ferreira, F. (coord.), The Interface of Language, Vision, and Action: Eye Movements and the Visual World, 1–58. New York: Psychology Press. Henderson, J. M., Pierce, G. L. (2008). Eye Movements During Scene Viewing: Evidence for Mixed Control of fixation Durations. Psychonomic Bulletin and Review, 15, 566–573. Henderson, J. M., Williams, C. C., Castelhano, M. S., Falk, R. J. (2003). Eye Movements and Picture Prpcessing During Recognition. Perception & Psychophysics, 65 (5), 725-734. Henley, N. (1977). Body Politics: Power, Sex, and Nonverbal Communication. Englewood Cliffs, NJ: PreaticeHall. Henley, N. M. (1973). The Politics of Touch. Brown, P. (coord.), Radical Psychology, 420-433. Tavistock, London. Hering-Hanit, R., Gadoth, N. (2003). Caffeine-Induced Headache in Children and Adolescents. Cephalalgia, 23 (5), 332-335. Hertenstein, M. J. (2002). Touch: Its Communicative Functions in Infancy. Human Development, 45, 70-94. Hertenstein, M. J., Holmes, R., McCullough, M., Keltner, D. (2009). The communication of emotion via touch. Emotion, 9 (4), 566-573. Hess, E. H. (1972). Pupillometrics. Greenfield, N. S., Sternbach, R. A. (coord.), Handbook of Psychophysiology, 491-531. New York: Holt, Rinehart Winston. Hess, E. H., (1965). Attitude and Pupil Size. Scientific American, 212, 46–54. Hess, E. H., Petrovich, S. B. (1978). Pupillary Behavior in Communication. Siegman, A. W., Feldstein, S. (coord.), Nonverbal Behavior Communication, 159-179. Hillsdale, NJ: Lawrence Erlbaum Associates. Hess, E. H., Petrovich, S. B. (1987). Pupillary Behavior in Communication. Siegman, A. W., Feldstein, S. (coord.), Nonverbal Behaviora and Communication, 327-348. Erlbaum, Hillsdale, NJ. Hess, E. H., Polt, J. M. (1960). Pupil Size As Related To Interest Value Of Visual Stimuli. Science, 132, 349-350. Hess, E. H., Polt, J. M. (1964). Pupil Size in Relation to Mental Activity During Simple Problem Solving. Science, 140, 1190-1192. Hess, E. H., Seltzer, A. L., Shlien, I. M. (1965). Pupil Responses of Hetero- Aad Homosexual Males to Pictures of Men and Women: A Pilot Study. Journal of Abnormal Psychology, 70, 165-168. Hess, U., Kleck, R. (1997). Differentiating emotion elicited and deliberate emotional facial expressions. În Ekman, P., Rosenberg, E. (coord.), What the face reveals, 271–286. New York: Oxford University Press. Hietanen, J. K., Leppänen, J., M., Lehtonen, U. (2004). Perception of Emotions in the Hand Movement Quality of Finnisf Sign Language. Journal of Nonverbal Behavior, 28 (1), 53-64. Hietanen, J. K., Nummenmaa, L. (2011). The naked truth: The face and body sensitive N170 response is enhanced for nude bodies. PloS ONE, 6 (11), e24408. Hill, C., O‘Brien, K. (1999). Helping skills: facilitating exploration, insight and actions. Washington, DC: American Psychological Association

754. Hill, M. L., Craig, K. D. (2002). Detecting Deception in Pain Expressions: The Structure of Genuine and Deceptive Facial Display. Pain, 98, 135-144. 755. Hillman, C. H., Rosengren, K. S., Smith, D. P. (2004). Emotion and Motivated Behavior: Postural Adjustments to Affective Picture Viewing. Biological Psychology, 66, 51-62. 756. Hinchliffe, M., Hooper, E J., Roberts, E J., Vaughan, P. W. (1975). A study of interaction between depressed patients and their spouses. British Journal of Psychiatry, 126, 164-172. 757. Hinchliffe, M., Lancashire, M., Roberts, E J. (1970). Eyecontact and depression: A preliminary report. British Journal of Psychiatry, 117, 571-572. 758. Hinde, R. A. (1956). Ethological models and The concept of ‗drive‘. British Journal for the Philosophy of Science, 6, 321-331. 759. Hinde, R. A. (1985a). Expression and negociation. În Zivin, G. (coord.), The development of expressive behavior: biology-environment interaction, 112-116. Orlando: Academic Press. 760. Hinde, R. A. (1985b). Was ―the expression of the emotions‖ a misleading phrase? Animal Behavior, 33, 985992. 761. Hochschild, R. (1979). Emotion work, feeling rules, and social structure. American Journal of Sociology, 85, 551575. 762. Hoffman, A. C. (1946). Eye movements during prolonged reading. Journal of Experimental Psychology, 36, 95-118 Zs A 2255. 763. Hofmann, S. G., Moscovitch, D. A., Kim, H. J. (2006). Autonomic correlates of social anxiety and embarrassment in shy and non-shy individuales. Int. J. Psychophysiol., 61 (2), 134-142. 764. Hofstede, G. H. (2001). Culture‘s Consequences: Comparing Values, Behaviors, Institutions and Organizationas Across Nations, Ed. 2. Thousands Oaks, CA: Sage. 765. Hofstende, G., Hofstende, G. J., Minkov, M. (2010). Cultures and Organiztions: Software for the Mind, ed. III. New York: McGraw-Hill. 766. Holahan, C. J. (1982). Environmental Psychology. New York: Random House. 767. Holland, M. K., Tarlow, G. (1975). Blinking and Thinking. Perceptual and Motor Skills, 41, 403-406. 768. Holli, B., Calabrese, R. (1998) Communication and education skills for dietetics professionals, ed. 3. Baltimore: Williams & Wilkins. 769. Hollingworth, A., Schrock, G., Henderson, J. M. (20011). Change Detection in the Ficker Paradigm: The Role of Fxation Position Within the Scene. Memory and Cognition, 29, 296–304. 770. Hollingworth, A., Williams, C. C., Henderson, J. M. (2001b). To See and Remember: Visually Specific Information Is Retained in Memory from Previously Attended Objects in Natural Scenes. Psychonomic Bulletin and Review, 8, 761–768. 771. Holmes, C. S., Karlsson, J. A., Thompson, R. G. (1985). Social and school competencies in children with short stature: Longitudinal patterns. Developmental and Behavioral Pediatrics, 6, 263–267. 772. Holodynski, M. (2004). The miniaturization of expression in the development of emotional self-regulation. Developmental Psychology, 40, 16-28. 773. Homola, G. A., Jbabdi, S., Beckmann, C. F., Bartsch, A. J. (2012). A Brain Network Processing the Age of Faces. PLoS ONE, 7 (11), e49451. doi:10.1371/journal.pone.0049451 774. Hong, S, L,, Beck, M. R. (2010). Uncertainty compensation in human attention: Evidence from response times and fixation durations. PLoS ONE, 5 (7), e11461. 775. Hong, S. L., Beck, M. R. (2010). Uncertainty compensation in human attention: evidence from response times and fixation durations. PLoS ONE, 5 (7), e11461. 776. Hong, S. L., Brown, A. J., Newell, K. M. (2008). Compensatory properties of visual information in the 224

777. 778. 779. 780.

781.

782.

783.

784. 785. 786. 787.

788. 789.

790.

791.

792.

793.

794. 795. 796. 797.

control of isometric force. Percept. Psychophys, 70, 306–313. Hong, S. L., Newell, K. M. (2008a). Entropy compensation in human motor adaptation. Chaos, 18, 013108. Hong, S. L., Newell, K. M. (2008b). Entropy conservation in the control of human action. Nonlinear Dynam. Psychol. and Life Sci., 12, 163–190. Hong, S. L., Newell, K. M. (2008c). Motor entropy in response to task demands and environmental information. Chaos, 18, 033131. Hopkins, W. D., Russell, J., Cantalupo, C. (2007). Neuroanatomical Correlates of Handedness for Tool Use in Chimpanzees (Pan Troglodytes): Implication for Theories on the Evolution of Language. Psychological Science, 18, 971-977. Hoque, M. E., Morency, L.-P., Picard, R. Q. (2011). Are you friendly or just polite? – Analysis of smiles in spontaneous face-to-face interactions. Proceeding ACII'11: Proceedings of the 4th international conference on Affective computing and intelligent interaction - Volume Part I, 135-144. Hoque, M. E., Picard, R. W. (2011). Acted vs. Natural frustration and delight: many people smile in natural frustration. IEEE International Conference on Automatic Face and Gesture Recognition - FGR , 354-359. Horgan, T. G., Schmid Mast, M., Hall, J. A., Carter, J. D. (2004). Gender differences in memory for the appearance of others. Personality and Social Psychology Bulletin, 30, 185–196. Hornik, J. (1991). Shopping Time and Purchasing Behavior as a Result of In-Store Tactile Stimulation. Perceptual & Motor Skills, 73, 969–970. Hornik, J. (1992). Tactile Stimulation and Consumer Response. Journal of Consumer Research, 19, 449–458. Hornik, J., Ellis, S. (1988). Strategies to Secure Compliance for a Mall Intercept Interview. Public Opinion Quarterly, 52, 539–551. Horstmann, G. (2002). Facial Expressions of Emotion: Does the Prototype Represent Central Tendency, Frequency of Instantiation, or an Ideal? Emotion, 2 (3), 297-305. Hu, C., Wang, Q., Short, L. A., Fu, G. (2012). Speech Spectrum‘s Correlation with Speakers‘ Eysenck Personality Traits. PLoS ONE, 7 (3), e33906. Hubbard, L. A., Lewis, K., Wallace, K., Wynkoop, K., Norton, J., Bacher, L. F. (2006). Factors Contributing to Changes in the Frequency of Spontaneous Eye Blinking in Infants and Adults. OSWEGO. Hudson, M., Jellema, T. (2011). Resolving Ambigous Behavioral Intentions by Means of Involuntary Prioritization of Gaze Processing. Emotion, 11 (3), 681686. Huffman, J. L., Horslen, B. C., Carpenter, M. G., Adkin, A. L. (2009). Does Increased Postural Threat Lead to More Conscious Control of Posture? Gait and Posture, 30 (4), 528-532. Hughes, S. M., Farley, S. D., Rhodes, B. C. (2010). Vocal and Physiological Changes in Response to the Physical Attractiveness of Conversational Partners. Journal of Nonverbal Behavior, 34 (3), 155-167. Hughes, S. M., Nicholson, S. E. (2008). Sex differences in the assessment of pain versus pleasure facial expressions. Proceedings of the 2nd Annual Meeting of the NorthEastern Evolutionary Psychology Society, 133– 142. Humphrey, N. (1980). Nature‘s Psychologists. Consciousness and the Psysical World, 276-298. Humphrey, N. (1984). Consciousness Regained. Oxford University Press. Hunt, A. R., Cavanagh, P. (2009). Looking Ahead: The Percieved Direction of Gaze Shifts Before the Eyes Move. Journal of Vision, 9 (9), 1-7. Hupka, R. B., Lenton, A. P., Hutchinson, K. A. (1999). Universal Development of Emotion Categories in Natural Language. Journal of Personality and Social Psychology, 77 (2), 247-278.

798. Huxhold, O., Li S.-C., Schmiedek, F., Lindenberger, U. (2006). Dual-Tasking Postural Control: Aging and the Effects of Cognitive Demand in Conjunction With Focus of Attention. Brain Research Bulletin, 69, 294-305. 799. Iaccino, J. F. (1993). Left Brain–Right Brain Differences: Inquires, Evidence, and New Approaches. New Jersey: Erlbaum. 800. Ichikawa, N., Ohira, H. (2004). Eyeblink Activity as an Index of Cognitive Processing: Temporal Distribution of Eyeblinks as an Indicator of Expectancy În Semantic Priming. Perceptual and Motor Skills, 98, 131–140. 801. Ickinger, W. J., Morris, S. (2001). Psychological characteristics and interpersonal distance, 1-17. Tulane University. 802. Iizuka, I. (1992). Extraversion, Introversion, and Visual Interaction. Perceptual and Motor Skills, 74, 43-59. 803. Iizuka, I. (1994). Gaze during speaking as related to shyness. Perceptual and Motor Skills, 78, 1259-1264. 804. International Association for the Study of Pain (1986). Classification of chronic pain. Pain; (supl. 3), S1-S226. 805. Irwin, D. E, Thomas, L. E. (2010). Eyeblinks and Cognition. Coltheart, E. (coord.), Tutorials in Visual Cognition, 121-141. New York: Psychology Press. 806. Isaacowitz, D. M. (2006). Motivated Gaze: The View from the Gazer. Current Directions in Psychological Science, 15 (2), 68-72. 807. Isaacowitz, D. M., Toner, K., Neupert, S. D. (2009). Use of Gaze for Real-Time Regulation: Effects of Age and Attentional Functioning. Psychology and Aging, 24 (4), 989-994. 808. Isaacowitz, D.M. (2005). The Gaze of the Optimist. Personality and Social Psychology Bulletin, 31, 407–415. 809. Itti, L., Koch, C. (2000). A Saliency-Based Search Mechanism for Overt and Covert Shifts of Visual Attention. Vision Research, 40, 1489–1506. 810. Izard, C. E. (1971). The Face of Emotion. New York: Appleton-Century-Crofts. 811. Izard, C. E. (1977). Human emotions. Plenum Press, New York. 812. Izard, C. E. (1979). The maximally discriminative facial movement coding system (MAX). Manuscris nepublicat. 813. Izard, C. E. (1990). The Substrates and Functions of Emotion Feelings: William James and Current Emotion Theory. Personality and Social Psychology Bulletin, 16(4), 626-635. 814. Izard, C. E. (1990b). Facial epression and the regulation of emotions. Journal of Personality and Social Psychology, 58 (3), 487-498. 815. Izard, C. E. (1991). The psychology of emotions. London: Plenum. 816. Izard, C. E. (1992). Basic Emotions, Relations Among Emotions, and Emotion-Cognition Relations. Psychological Review, 99, 561-565. 817. Izard, C. E. (1993). Four Systems for Emotion Activation: Cognitive and Noncognitive Processes. Psychological Review, 100, 68-90. 818. Izard, C. E. (1994). Innate and Universal Facial Expressions: Evidence from Developmental and CrossCultural Research. Psychological Review, 115, 288-199. 819. Izard, C. E. (2007). Basic emotions, natural kinds, emotion schemas, and a new paradigm. Perspectives on Psychological Science, 2, 260–280. 820. Izard, C. E. (2009). Emotion Theory and Research: Highlights, Unanswered Questions, and Emerging Issues. Annu. Rev. Psychol., 60, 1–25. 821. Izard, C. E., Fantauzzo, C. A., Castle, J. M., Haynes, O. M., Rayas, M. F., Putnam, P. H. (1995). The Ontogeny and Significance of Infants‘ Facial Expression in the First 9 Months of Life. Developmental Psychology, 31(6), 9971013. 822. Izard, C. E., Huebner, R. R., Risser, D., McGinnes, G. C., Dougherty, L. M. (1980). The Young Infant‘s Ability to Produce Discrete Emotional Expressions. Developmental Psychology, 16, 132-140. 823. Jack, R. E., Garrod, O. G. B., Yu, H., Caldara, R., Schyns, P. G. (2012). Facial expressions of emotion are not culturally universal. PNAS, 109 (19), 7241-7244.

225

824. Jaeger, J., Borod, J. C., Peselow, E. (1986). Facial expression of positive and negative emotions in patients with unipolar depression. Journal of Affective Disorders, 11, 43-50. 825. James, W. (1890). The Principles of Psychology. Cambridge, MA: Harvard University Press. 826. James, W. (1890). The principles of psychology. În Green, C. D. (coord)., Classics in the History of Psychology Toronto, Ontario: York University. http://psychclassics.yorku.ca/James/Principles/prin4.h tm 827. Janisse, M. P. (1974). Pupil Size, Affect and Exposure Frequency. Social Behavior & Personality, 2, 125-146. 828. Janisse, M. P., (1974). Pupil Size, Affect and Exposure Frequency. Social Behavior and Personality, 2 (2), 125– 146. 829. Jankowski, J., Rose, S. (1997). The Distribution of Attention in Infants. Journal of Experimental Child Psychology, 65 (2), 127-140. 830. Jansson-Boyd, C., Marlow, N. (2007). Not Only in the Eye of the Beholder: Tactile Information Can Affect Aesthetic Evaluation. Psychology of Aesthetics, Creativity, and the Arts, 1 (3), 170-173. doi: 10.1037/1931-3896.1.3.170. 831. Jaynes, J. (1976). The Origins of Consciousness in the Breakdown of the Bicameral Mind. Boston: Houghton Mifflin. 832. Jellema, T., Baker, C. I., Wicker, B., Perrett, B. I. (2000). Neural Representations for the Perception of the Internationality of Actions. Brain and Cognition: Cognitive Neuroscience and Actions (Special Issue), 44, 280302. 833. Jewell, G., McCourt, M. E. (2000). Pseudoneglect: A Review and Meta-Analysis of Performance Factors in Line Bisection Tasks. Neuropsychology, 38 (1), 93–110. 834. John, O. P. (1990). The ―big five‖ factor taxonomy: dimensiuns of personality in the natural language and in questionairres. În Pervin, L. (coord.), Handbook of personality theory and research. New York: Guilford. 835. Johnson, K. L., Gill, S., Reichman, V., Tassinary, L. G. (2007). Swagger, sway, and sexuality: judging sexual orientation from body motion and morphology. Journal of Personality and Social Psychology, 93 (3), 321-334. 836. Johnson, K. L., Tassinary, L. G. (2005). Perceiving Sex Sirectly and Indirectly: Meaning in Motion and Morphology. Psychological Science, 16 (11), 890-897. 837. Johnstone, T. & Scherer, K. R. (2000). Vocal Communication of Emotion. Lewis, M., Haviland, J. (coord.). Handbook of Emotions, editia a doua, 220-235. New York: Guilford Press. 838. Johnstone, T., Van Reekum, C. M., Scherer, K. R. (2001). Vocal Expression Correlates of Appraisal Processes. Scherer, K. R., Schorr, A., Johnstone, T. (coord.), Appraisal Processess in Emotion: Theory, Methods, Research, 271-284. New York si Oxford: Oxford University Press. 839. Joiner D. (1976). Social Ritual and Architectural Space. Prohansky, H. M., Ittelson, W. H., Rivlin, L. G. (ed), Environmental Psychology: People and Their Physical Settings. New York: Holt, Rinehart & Winston. 840. Joiner, T. E., Metalsky, G. I. (1995). A Prospective Study of an Integrative Interpersonal Theory of Depression: A Naturalistic Study of College Roommates. Journal of Personality and Social Psychology, 69, 778–788. 841. Jokien, K. (2010). Non-verbal Signals for Turn-taking and Feedback. Language Resources and Evaluation - LREC, 2010. 842. Jokinen, K. (2009). Gaze and Gesture activity in Communication. În C. Stephanidis (coord.): Universal Access in Human-Computer Interaction. Proceedings of the 5th International Conference, UAHCI 2009. Held as Part of HCI International 2009, San Diego, CA, USA, July 19-24, 2009. Springer Lecture Notes in Computer Science (LNCS) 5615. pp. 537-546. Springer, Heidelberg. 843. Jokinen, K., Allwood, J. (2010). Hesitation in intercultural communication: some observations on interpreting shoulder shrugging. Computing and Communication: Lecture Notes in Computer Science, 6259, 55-77.

844. Jones, D. N., Paulhus, D. L. (2009). Machiavellianism. În Leary, M. R., Hoyle, R. H. (coord.), Handbook of Individual Differences in Social Behavior, 257-273. New York/London: The Guildford Press. 845. Jones, E., Gallois, C., Callan, V., Barker, M. (1999). Strategies of accommodation: development of a coding system for conversational interaction. Journal of Language & Society, 18, 123–152. 846. Jones, S. E., Yarbrough, A. E. (1985). A naturalistic study of the meanings of touch. Communication Monographs, 52, 19-56. 847. Jones, S. S. (2012). Human toddlers‘ attempts to match two simple behaviors provide no evidence for an inherited, dedicated imitation mechanism. PLoS ONE 7(12): e51326. doi:10.1371/journal.pone.0051326 848. Jones. W.H., Hobbs, S.A., Hockenbury, D. (1982). Loneliness, social skill deficts. Journal of Personality and Social Psychology, 42, 682-699. 849. Jost, J. T., Glaser, J., Kruglanski, A. W., Sulloway, F. J. (2003). Political Conservatism as Motivated Social Cognition. Psychological Bulletin, 129, 339-375. 850. Jourard, S. M. (1966). An Exploratory Study of Body Accessibility. British Journal of Social and Clinical Psychology, 5, 221–231. 851. Jovancevic-Misic, J., Hayhoe, M. (2009). Adaptive Gaze Control in Natural Enviroments. Journal of Neuroscience, 29 (19), 6234-6238. 852. Jürgens, U. (1979). Vocalization as an Emotional Indicator. A Neuroethological Study in the Squirrel Monkey. Behaviour, 69, 88-117. 853. Jürgens, U. (2002). Neural Pathways Underlying Vocal Control. Neuroscience and Biobehavioral Reviews, 26, 235-258. 854. Jurich, A. P., Jurich, J. A. (1974). Correlations among nonverbal expressions of anxiety. Psychological Reports, 34, 199-204. 855. Jurich, A. P., Jurich, J. A. (1974). Correlations among nonverbal expressions of anxiety. Psychological Reports, 34, 199–204. 856. Juslin, P. N. and Scherer, K. R. (2005). Vocal Expression of Affect. În Harrigan, J., Rosenthal, R., Scherer, K. R. (coord.), The New Handbook of Methods in Nonverbal Behavior Research, 65–135. Oxford University Press, Oxford, UK. 857. Juslin, P. N., Laukka, P. (2001). Inpact of Intended Emotional Intensity on Cue Utilization and Decoding Accuracy in Vocal Expression of Emotion. Emotion, 1, 381-412. 858. Juslin, P. N., Laukka, P. (2003). Communication of Emotion in Vocal Expression and Music Performance: Different Channels, Same Code? Psychological Bulletin, 129 (5), 770-814. 859. Juslin, P., & Sloboda, J. (????). Handbook of Music and Emotion. Oxford, England: Oxford University Press. 860. Juslin, P., & Sloboda, J. (editori). (2001). Music and Tmotion: Theory and Research. Oxford, England: Oxford University Press. 861. Juslin, P., & Zentner, M. (2002). Current Trends in the Study of Music and Emotion [Special issue]. Musicae Scientiae, 3–21. 862. Kagan, J., Reznick, J. S. and Snidman, N. (1988) Biological Bases of Childhood Shyness. Science, 240, 167–71. 863. Kahneman, D., Beatty, J. (1967). Pupillary Responses in a Pitch-Discrimination Task. Perception Psychophysics, 2, 101-105. 864. Kaiser, S., Scherer, K. R. (1998). Models of ―Natural‖ Emotions Applied to Facial and Vocal Expression in Clinical Disorders. Flack, W. F. Jr., Laird, J. D. (coord.), Emotions in Psychopathology – Theory and Research, 8198. Oxford University Press. 865. Kaiser, S., Wehrle, T. (2001). Facial Expressions as Indicators of Appraisal Processes. Scherer, K.R., Schorr, A., Johnstone, T. (coord.), Appraisal Processes in Emotions: Theory, Methods, Research, 285-300. New York: Oxford University Press. 866. Kalloniatis, M., Luu, C. (2007). Webvision: Part IX Psychophysics of Vision. 2 Visual Acuity, Contrast 226

867. 868.

869.

870.

871.

872.

873. 874. 875.

876. 877. 878.

879.

880.

881.

882.

883. 884.

885.

886.

Sensitivity. University of Utah; http://webvision.med.utah.edu/book/part-viii-gabacreceptors/ visual-acuity/#contrast. Kalma, A. (1992). Gazing in Triads: A Powerful Signal in Floor Apportionment. British Journal of Social Psychology, 31, 21-39. Kamachi, M., Bruce, V., Mukaida, S., Goyba, J., Yoshikawa, S., Akamatsu, S. (2001). Dynamic Properties Influence the Perception of Facial Expressions. Perception, 30, 875-887. Kaneko, K., Sakamoto, K. (1999). Evaluation of Three Types of Blinks with the Use of Electro-Oculogram and Electro-Myogram. Perceptual and Motor Skills, 88, 10371052. Kaneko, K., Sakamoto, K. (2001). Spontaneous Blinks as a Criertion of Visual Fatigue During Prolonged Work on Visual Display Terminals. Perceptual and Motor Skills, 92 (1), 234-250. Kappas, A., Hess, U., Scherer, K. R. (1991). Voice and Emotion. Feldman, R. S., Rimé, B. (coord.), Fundamentals of Nonverbal Behavior, 200-238. Cambridge si New York: Cambridge University Press. Karraker, K. H., Vogel, D. A., Lake, M. A. (1995). Parents‘ Gender-Stereotyped Perceptions of Newborns: The Eye of the Beholder Revisited. Sex Roles, 33, 687701. Karson, C. N. (1983). Spontaneous Eye-Blink Rates and Dopaminic Systems. Brain, 106, 643–653. Karson, C. N. (1988). Physiology of Normal and Abnormal Blinking. Advances in Neurology, 49, 25-37. Kasl, S. V., Mahl, G. F. (1965). The Relationship Between Disturbances and Hesitation in Spontaneous Speech to Anxiety. Journal of Personality and Social Psychology, 1, 425-433. Kasof, J. (1995). Social Determinants of Creativity: Status Expectations and the Evaluation of Original Products. Advances in Group Processes, 12, 167-220. Kazdin, A. (1994). Behavior modification in applied settings. Pacific Grove, CA: Brooks/Cole. Keefe, F. J., Lumley, M., Anderson, T., Lynch, T., Carson, K. L. (2001). Pain and Emotion: New Research Directions. Journal of Clinical Psychology, 57 (4), 587607. Keller, H., Zach, U. (1993). Developmental Consequences of Early Eye Contact Behaviour. Acta Paedopsychiatrica: International Journal of Child and Adolescent Psychiatry, 56, 31-36. Kello, C. T., Beltz, B. C., Holden, J. G., Van Orden, G. C. (2007). The Emergent Coordination of Cognitive Function. Journal of Experimental Psychology: General, 136, 551-568. Kelly, S. D., Iverson, J. M., Terranova, J., Niego, J., Hopkins, M., and Goldsmith, L. (2002). Putting Language Back in the Body: Speech and Gesture on Three Time Frames. Developmental Neuropsychology, 22 (1), 323349. Keltner, D. (1996). Facial expressions of emotion and personality. În Malatesta-Magai, C., McFadden, S. H. (coord.), Handbook of emotion, aging, and the lifecourse, 385-402. New York: Academic Press. Keltner, D. (2004). Ekman, Emotional Expression, and the Art of Empirical Epipahany. Journal of Research in Personality, 38, 37-44. Keltner, D. (2005a). Facial Expression, Personality, and Psychopathology. În Ekman, P., Rosenberg, E. L. (coord.),What the Face Reveals: Basic and Applied Studies of Spontaneous Expression Using the Facial Action Coding System (FACS), Ed. 2, 450-452. New York: Oxford University Press. Keltner, D. (2005b). Signs of Appeasement. Evidence for the Distinct Sisplays of Embarrassment, Amusement, and Shame. În Ekman, P., Rosenberg, E. L. (coord.), What the Face Reveals: Basic and Applied Studies of Spontaneous Expression Using the Facial Action Coding System (FACS), Ed. 2, 133-160. New York: Oxford University Press. Keltner, D., Buswell, B. N. (1996). Evidence for the Dictinctness of Embarrassment, Shame, and Guilt: A

887.

888.

889. 890.

891.

892. 893.

894.

895.

896.

897.

898. 899. 900.

901.

902.

903. 904. 905. 906. 907.

227

Study of Recalled Antecedents and Facial Expressions of Emotion. Cognition and Emotion, 10 (2), 155-171. Keltner, D., Ekman, P., Gonzaga, G. C., Beer, J. S. (2003). Facial Expression of Emotion. Davidson, R., Scherer, K. R., Goldsmith, H. H. (coord.), Handbook of Affective Science, 415-432. London: Oxford University Press. Keltner, D., Kring, A. M., Bonanno, G. A. (1999). Fleeting Signs of the Course of Life: Facial Expression and Personal Adjustment. Current Directions in Psychological Science, 8 (1), 18-22. Keltner, D., Shiota, M. N. (2003). New Displays and New Emotions: A Commentary on Rozin and Cohen (2003). Emotion, 3 (1), 86-91. Kelven, M. S., Koek, W. (1996). Differential Effects of Direct and Indirect Dopamine Agonists on Eye Blink Rate in Cynomolgus Monkeys. Journal of Pharmacologi and Experimantal Therapeutics, 279, 1211-1219. Kendler, K. S., Halberstadt, L. J., Butera, F., Mayers, J., Bouchard, T., Ekman, P. (2008). The Similarity of Facial Expressions in Response to Emotion-Inducing Films in Reared-Apart Twins. Psychological Medicine, 38, 14751483. Kendon, A. (1995). Gestures as Illocutionary and Discourse Structure Markers in Southern Italian Conversation. Journal of Pragmatics, 23, 247–279. Kendon, A. and Ferber, A. (1973). A Description of Some Human Greetings. Michael, R., Crook, J. (es.), Comparative Ecology and Behavior of Primates, 591-668. London: Academic Press. Kendon, A., Feber, A. (1973). A Description of Some Human Greetings. În Michael, R. P., Crook, J. H. (coord.), Comparative Ecology and Behaviour of Primates: Proceedings of a Conference Held at the Zoological Society, London, November 1971. New York: Academic Press. Kendon, A., Ferber, A. (1973). A description of some human greetings. În Michael, R., Crook, J. (coord.), Comparative ecology and behaviour of primates. Londra: Academic Press. Kerr, B., Condon, S. M., McDomanld, L. A. (1985). Cognitive Spatial Processing and the Regulation of Posture. Journal of Experimental Psychology: Human Perception and Performance, 11 (5), 617-622. Kerzel, D. (2001). Visual Short-Term Memory Is Influenced by Haptic Perception. Journal of Experimental Psychology: Learning, Memory, and Cognition, 27 (4), 1101-1109. doi: 10.1037/0278-7393.27.4.1101. Key, M. (1975). Paralanguage and Kinesics (Nonverbal Communication). New York: Scarecrow. Kimura, D. (1999). Sex and Cognition. Cambridge, MA: MIT Press. Kington, J. M., Jones, L. A., Watt, A. A., Hopkin, E. J., Williams, J. (2000). Impaired Eye Expression Recognition in Schizophrenia. Journal of Psychiartry Research, 34, 341-347. Kipp, M., Martin, J.-C. (2009). Gesture and Emotion: Can Basic Gestural Form Features Discriminate Emotions? Affective Computing and Intelligent Interaction and Workshops, 2009. ACII 2009. 3rd International Conference on, 1-8. doi:10.1109/ACII.2009.5349544. Kirchhofer, K. C., Zimmermann, F., Kaminski, J., Tomasello, M. (2012). Dogs (Canis Familiaris), But Not Chimpanzees (Pan Troglodytes), Understand Imperative Pointing. PLoS ONE, 7 (2), e30913. Kirkland, J., Lewis, K. (1976). Glance, Look, Gaze, and Stare: A Vocabulary for Eye-Fixation Research. Perceptual and Motor Skills, 43 (3), 1278. Kirsh, D. (1995). The Intelligent Use of Space. Artificial Intelligence, 73, (1-2), 31-68. Kirsh, D., Maglio, P. (1994). On Distinguish Between Epistemic from Pragmatic Action. Cognitive Science, 18, 513-549. Kirsten, S. J., Kirsten, E. B. (1983). Spontaneous Blink Rates of Birds. Condor, 85, 92-93. Kirtley, C. (2006). Clinical gait analysis: theory and practice. Churchill Livingstone.

908. Kita, S. (2000). How representational gestures help speaking. În McNeill, D. (coord.), Language and Gesture, 162-185. Londra: Cambridge University Press. 909. Klasmeyer, G. (1999). Akustiche Korrelate des stimmlich emotionalen Ausdrucks in der Lautsprache [Acoustical Correlates of Emotional Expression in Voice.]. Wodarz, H.-W., Jonota, P., Mengold, M. (coord.), Forum Phoneticum, 67, 1-238. Frankfurt am Main: Hector. 910. Kleck, R. E. (1970). Interaction distance and non-verbal agreeing responses. British Journal of Social and Clinical Psychology, 9, 180–182. 911. Kleinke, C. I. (1986). Gaze and Eye Contact: A Research Review. Psychological Bullein, 100, 78-100. 912. Kleinke, C. L. (1977). Compliance to Requests Made by Gazing and Touching Experimenters in Field Settings. Journal of Experimental Social Psychology, 13, 218–223. 913. Kleinsmith, A., Bianchi-Berthouze, N. (2007). Recognizing Affective Dimensions from Body Posture. Proc. Int. Conf. of Affective Computing and Intelligent Interaction, LNCS 4738, 48-58. 914. Kleinsmith, A., Bianchi-Berthouze, N., Steed, A. (2011). Automatic Recognition of Non-Acted Affective Postures. IEEE Trans. on Systems, Man, and Cybernetics, Part B, 41 (4), 1027-1038. 915. Kleinsmith, A., de Silva, P. R., Bianchi-Berthouze, N. (2006). Crosscultural differences in recognizing affect from body posture. Interacting with Computers, 18, 1371-1389. 916. Klemmer, E. T. (1957). Simple reaction time as a function of time uncertainty. J. Exp. Psychol., 54, 195– 200. 917. Kleven, M. S., Koek, W. (1996). Differential Effects of Direct and Indirect Dopamine Agonists on Eye Blink Rate in Cynomolgus Monkeys. Journal of Pharmacology and Experimental Therapeutics, 279, 1211–1219. 918. Klineberg, O. (1938). Emotional Expression in Chinese Literature. Journal of Abnormal and Social Psychology, 33, 517-520. 919. Klinger, E., Barta, S., Maxeiner, M. (1981). Current concerns: assessing therapeutically relevant motivation. În Kendall, P., Hollon, S. (coord.), Assessment strategies for cognitive behavioral interventions. New York: Academic Press. 920. Klucken, T., Brouwer, A.-M., Chatziastros, A., Kagerer, S., Netter, P., Henning, J. (2010). The Impact of Coping Style on Gaze Duration. PloS One, 5 (11), e15395. 921. Knapp, M. L., Hall, J. A. (2002). Nonverbal Communication in Human Interaction. Belmont, CA: Wadsworth. 922. Knapp, M. L., Hall, J. A. (2002). Nonverbal communication in human interaction, ed. 5. Belmont, CA: Wadsworth-Thomson. 923. Knight, M., Seymour, T. L., Gaunt, J. T., Baker, C., Nesmith, K., Mather, M. (2007). Aging and Goal-Directed Emotional Attention: Distraction Reverses Emotional Biases. Emotion, 7, 208-214. 924. Knoblich, G., Flach, R. (2001). Predicting the Effects of Actions: Interactions of Perception and Action. Psychological Science, 89, 460-471. 925. Knowles, E. S. (1973). Boundaries Around Group Interaction: The Effect of Group Size and Member Status on Boundary Permeability. Journal of Personality and Social Psychology, 26, 327-331. 926. Knowles, E. S. (1973). Boundaries Around Group Interaction: The Effect of Group Size and Member Status on Boundary Permeability. Journal of Personality and Social Psychology, 26, 327-331. 927. Kohlberg, L. (1969). Stage and Sequence: The Cognitive Develompmental Approach to Socialization. Handbook of Socialization Theory and Research, 347-480. 928. Kohler, K. J. (1995). Einführung in die Phonetik des Deutschen [Introduction to the Phonetics of German], editia a doua. Berlin: Erich Schmidt. 929. Kose, S. (2003). A Psychobiological Model of temperament and Character: TCI. Yeni Symposium, 41 (2), 8697. 930. Koulomzin, M., Beebe, B., Anderson, S., Jaffe, J., Feldstein, S., Crown, C. (2002). Infant Gaze, Head, Face

931. 932. 933.

934. 935. 936. 937. 938.

939.

940.

941.

942.

943.

944.

945.

946. 947.

948. 949.

950.

951.

228

and Self-Touch at Four Months Differentiate Secure Vs. Avoidant Attachment at One Year: A Microanalytic Approach. Attachment and Human Development, 4 (1), 3-24. Kramer, E. (1963). Judgements of Personal Characteristics and Emotions from Nonverbal Properties of Speech. Psychological Bulletin, 60, 408-420. Kramer, M. (2001). Business communication in context. Upper Saddle River, NJ: Prentice Hall. Krampe, R. T., Schaefer, S., Lindenberger, U., Baltes, P. B. (2011). Lifespan Changes in Multi-Tasking: Concurrent Walking and Memory Search in Children, Young, and Older Adults. Gait and Posture, 33 (3), 401-405. Krantz, K. E. (1958). Innervation ot the Human Vulva and Vagina. Obstertics and Gynecology, 12, 382-396. Krasner, L. (1958). Studies of the conditioning of verbal behaviour. Psychological Bulletin, 55, 48-70. Kraus, M. W., Huang, C., Keltner, D. (2010). Tactile Communication, Cooperation, and Performance: An Ethological Study of the NBA. Emotion, 10 (5), 745-749. Kraus, M. W., Keltner, D. (2009). Signs of socioeconomic status: a thin-slicing approach. Psychol. Sci., 20 (1), 99106. Krause, R. (1990). Psychodynamik der Emotionsstörungen. Scherer, K. R. (coord.), Enzyklopädie der Psychologie: Band 3 – Psychologie der Emotion, 630-690. Göttingen: Hografe. Krause, R., Lütolf, P. (1988). Facial Indicators of Transference Processes Within Psychoanalitic Treatment. Dahl, H., Kächele, H., Thomä, H. (coord.), Psychoanalytic Process Research Strategies, 157-272. Berlin: Springer. Krauss, R. M. (1981). Impression formation, impression management, and nonverbal behaviors. În Higgins, E. T., Herman, C. P., Zanna, M. P. (coord.), Social Cognition: The Ontario Symposium, Vol. 1.Hillsdale, NJ: Erlbaum. Krauss, R. M. (2002). The psychology of verbal communication. Smelser, N., Baltes, P. (coord)., International encyvlopedia of the social and behavioral sciences. Krauss, R. M., Chen, Y., Gottesman, R. F. (2000). Lxical gestures and lexical acces: a process model. În McNeill, D. (coord.), Language and Gesture, 261-283. Londra: Cambridge University Press. Kraut, R. E., Johnston, E. E. (1979). Social and emotional messages of smiling: An ethological approach. Journal of Personality and Social Psychology, 37, 15391553. Kraut, R. E., Poe, D. (1980). Behavioral roots of person perceptiion: the deception judgements of customs inspectors and laymen. Journal of Personality and Social Psychology, 39, 784-798. Krebs, J. R., Dawkins, R. (1984). Animal Signals: MindReading and Manipulation. Krebs, J. R., Davies, N. B., Behavioural Ecology: An Evolutionary Approach, editia a doua, 380-440. Oxford: Blackwell. Kretschmer, E., Korperbau und Charkter (1921). Berlin: Springer. Kring, A., Stuart, B. K. (2005). Nonverbal behavior and psychopathology. În Harrigan, J. A., Rosenthal, R., Scherer, K. R. (coord.), The New Handbook of Methods in Nonverbal Behavior Research, 313-358. New York: Oxford University Press. Krohne, H. W. (1993). Attention and Avoidance. Strategies in Coping with Aversiveness. Seattle: Hogrefe & Huber. Krohne, H. W., Egloff, B., Varner, L. J., Burns, L. R., Weidner, G., et al. (2000). The Assessment of Dispositional Vigilance and Cognitive Avoidance: Factorial Structure, Psychometric Properties, and Validity of the Mainz Coping Inventory. Cognitive Therapy and Research, 24, 297-311. Krumhuber, E., Manstead, A. S. R., Cosker, D., Marshall, D., Rosin, P. L., Kappas, A. (2007a). Facial Dynamics as Indicators of Thrustworthiness and Cooperative Behavior. Emotion, 7 (4), 730-735. Krumhuber, E., Manstead, A. S. R., Kappas, A. (2007b). Temporal Aspects of Facial Displays in Person and

952.

953.

954. 955.

956. 957. 958. 959.

960.

961. 962. 963. 964. 965. 966. 967.

968. 969.

970.

971. 972.

Expression Perception: The Effects of Smile Dynamics, Head-tilt, and Gender. Journal of Nonverbal Behavior, 31, 39-56. Kuchinke, L., Võ, M. L.-H., Hofmann, M., Jacobs, A. M. (2007). Pupillary Responses During Lexical Decisions Vary eith Word Frequency But Not Emotional Valence. International Journal of Psychophysiology, 65, 132-140. Kudoh, T., Matsumoto, D. (1985). Cross-Cultural Examination of the Semantic Dimensions of Body Posture. Journal of Personality and Social Psychology, 48 (6), 1440-1446. Kühn, S., Gallinat, J., Brass, M. (2011). ‖keep calm and carry on‖: Structural correlates of expressive suppression of emotions. PLoS ONE, 6 (1), e16569. Kühnen, S. (1977). Stimme und Persönlinchkeit – Analyse des Zusammen-hangs von Stimmqualitätsvariablen und Persönlinchkeitsvariablen. Teza de diploma nepublicata, Universitatea Giessen. Labouvie-Vief, G., DeVoe, M., & Bulka, D. (1989). Speaking About Feelings: Conceptions of Emotion Across the Life Span. Psychology and Aging, 4, 425-437. Lachat, F., Conty, L., Hugueville, L., George, N. (2012). Gaze cueing effect in a face-to-face situation. Journal of Nonverbal Behavior, 36 (3), 177-190. Lachiewicz, A. M. (1992). Abnormal behaviors of young girls with fragile X syndrome. American Journal of Medical Genetics, 43, 72–77. LaFrance, M., Hecht, M. (1999). Option or obligation to smile: the effects of power and gender on facial expression. În Philippot, P., Feldman, R., Coats, E. (coord.), The social context of nonverbal behavior. Cambridge: Cambridge University Press. Lagattuta, K. H., Thompson, R. A. (2007). The Development of Self-Consciuos Emotions: Cognitive Processes and Social Influences. Tracy, J. L., Robins, R. W., Tangney, J. P. (coord.), The Self-Conscious Emotions: Theory and Research, 91-113. New York: Guilford. Lamberg, E. M., Muratori, L. M. (2012). Cell Phones Change the Way We Walk. Gait and Posture, inca nepublicat. Land, M. (2004). Eye Movements in Daily Life. Chalupa, L., Werner, J. (coord.), Visual Neurosciences, Vol. 2, 1357-1368. Cambridge, MA: MIT Press. Land, M. F., Furneaux, S. (1997). The Knowledge Base of the Oculomotor System. Philosophical Transactions of the Royal Society B: Biological Sciences, 352, 1231–1239. Land, M., Mennie, N., Rusted, J. (1999). The Roles of Vision and Eye Movements in the Control of Activities of Daily Living. Perception, 28, 1311–1328. Landis, C. (1924). Studies of Emotional Reactions: II. General Behavior and Facial Expression. Journal of Comparative Psychology, 4, 447-509. Lane, J. D., Wegner, D. M. (1995). The Cognitive Consequences of Secrecy. Journal of Personality and Social Psychology, 69 (2), 237–253. Lang, P. J. (1985). The Cognitive Psychophysiology of Emotion: Fear and Anxiety. Hussain, A., Tuma, Maser, J. (coord.), Anxiety and the Anxiety Disorders, 131-170. Hillsdale, NJ: Erlbaum. Lang, P. J. (2000). Emotion and Motivation: Attention, Perception, and Action. Journal of Sport and Exercise Psychology, 22, S122–S140. Lang, P. J., Greenwald, M. K., Bradley, M. M., Hamm, A. O. (1993). Looking at Pictures: Affective, Facial, Visceral, and Behavioral Reactions. Psychophysiology, 30, 261–273. Lang, P., Bradley, M. M., Cuthbert, B. N. (1997). Motivated Attention: Affect, Activation, and Action. Lang, P. J., Simons, R. F., Balaban, M. T. (coord.), Attention and Orienting: Sensory and Motivational Processes. Hillsdale, NJ: Erlbaum. Lang, P.J., 1968. Fear reduction and fear behavior: problems in treating a construct. In: Schlien, J. (coord.), Research in Psychotherapy III. APA, Washington DC. Langton, S. R. H. (2000). The Mutual Influence of Gaze and Head Orientation in the Analysis of Social Attention

973.

974. 975.

976. 977.

978.

979. 980. 981.

982.

983. 984. 985. 986.

987.

988. 989. 990. 991. 992.

993. 994. 995.

229

Direction. Quarterly Journal of Experimental Psychology: Human Experimental Psychology, 53A, 825-845. Langton, S. R. H. (2000). The Mutual Influence of Gaze and Head Orientation in the Analysis of Social Attention Direction. The Quarterly Journal of Experimental Psychology Section A: Human Experimental Psychology, 53 (3), 825-845. Langton, S. R. H., Bruce, V. (1999). Reflexive Visual Orienting in Response to the Social Attention of Others. Visual Cognition, 6, 541-567. Langton, S. R. H., Bruce, V. (2000). You Must See the Point: Automatic Processing of Cues to the Direction of Social Attention. Journal of Experimental Psychology: Human Perception and Performance, 26, 747-757. Langton, S. R. H., Watt, R. J., Bruce, V. (2000). Do the Eyes Have It? Cues to the Direction of Social Attention. Trends in Cognitive Sciences, 4 (2), 50-58. Lansink, J., Richards, J. (1997). Heart Rate and Behavioral Measures of Attention in Six-, Nine-, and Twelve-Month-Old Infants During Object Examination. Child Development, 68 (4), 610-620. Larsen, J. T., McGraw, A. P., Cacioppo, J. T. (2001). Can People Feel Happy and Sad at the Same Time? Journal of Personality and Social Psychology, 81 (4), 684696. Larsen, R. J. (2000a). Toward a Science of Mood Regulation. Psychological Inquiry, 11 (3), 129-141. Larsen, R. J. (2000b). Maintaining Hedonic Balance: Reply to Commentaries. Psychological Inquiry, 11 (3), 218-225. Larsen, R. J., Shackelford, T. K. (1996). Gaze Avoidance: Personality and Social Judgements of People Who Avoid Direct Face-to-Face Contact. Personality and Individual Differences, 21 (6), 907-917. Latané, B., Liu, J. H., Nowak, A., Bonevento, M., Zheng, L. (1995). Distance Matters: Physical Space and Social Impact. Personality and Social Psychology Bulletin, 21(8), 795-805. Laver, J. (1975). Individual Features in Voice Quality. Teza Ph.D, University of Edinburgh. Laver, J. (1991). The Gift of Speech. Edinburgh: Edinburgh University Press. Laver, J., Hutchenson, S. (1972). Communication in Face-to-Face Interaction. Harmondsworth: Penguin. Lawton, M. P., Rajagopal, D., Brody, E., Kleban, M. H. (1992). The Dynamics of Caregiving for a Demented Elder Among Black and White Families. J Gerontol, 47 (4), 156-164. Lazarus, R. S. (1968). Emotions and adaptations: Conceptual and empirical relations. În Arnold, W. J. (coord.), Nebraska Sympsoium on Motivation, 16, 157270. Lincoln, NE: University of Nebraska Press. Lazarus, R. S. (1991/2011). Emoție și adaptare. București: Trei. Trad.: Diaconu, I. I. (Emotion and Adaptation. New York: Oxford University Press, 1991) Lazarus-Mainka, G. (1973). Persönlichkeitsspezifisches im Sprach-verhalten. Zeitschrift für experimentelle und angewandte Psychologie, 20, 68-91. Leal, S., Vrij, A. (2008). Blinking During and After Lying. Journal of Nonverbal Behavior, 32 (4), 187-194. Leary, M. (1996). Self-presentation: impression management and interpersonal behavior. Boulder, CO: Westview Press. Leary, M. R. (2007). How the Self Became Involved in Affective Experience: Three Sources of Self-Reflective Emotions. Tracy, J. L., Robins, R. W., Tangney, J. P. (coord.), The Self-Conscious Emotions: Theory and Research, 38-52. New York: Guilford. Leathers, D. G. (1997). Successful Nonverbal Communication: Principles and Applications, Ed. 3. Toronto: Allyn and Bacon. Leathers, D. G. (1997). Successful nonverbal communication: Principles and applications, ed. 3. Boston: Allyn & Bacon. Leawy, M. R., Buttermore, N. E. (2003). Evolution of the Human Self: Tracing the Natural History of SelfAwareness. Journal of the Theory of Social Behaviour, 33, 365-404.

996. LeDoux, J. (1996). The Emotional Brain: The Mysterious Underpinnings of Emotional Life. New York: Simon & Schuster. 997. Lee, J. W., Guerrero, L. K. (2001). Types of Touch in Cross-Sex Relationships Between Coworkers: Perceptions of Relational And Emotionalmessages, Inappropriateness, and Sexual Harassment. Journal of Applied Communication Research, 29, 197–220. 998. Legemann, L., Okamoto, H., Teismann, H., Pantev, C. (2012). Involuntary monitoring of sound signals in noise is reflected in the human auditory evoked N1m Response. PloS ONE, 7 (2), e31634. 999. LeJeune, J. (1989). Psychotic behaviour and folic acid medication: preliminary report on two cases. Journal of Orthomolecular Medicine, 3, 11–12. 1000. Lemasson, A., Remeuf, K., Rossard, A., Zimmermann, E. (2012). Cross-taxa similarities in affectinduced changes of vocal behavior and voice in arboreal monkeys. PLoS ONE, 7 (9), e45106. 1001. Lenneberg, E. (1967). Bilogical Foundations of Language. New York: John Wiley and Sons. 1002. Leslie, J., O‘Reilly, M. (1999). Behavior analysis: foundations, applications to psychology. Amsterdam: Harwood Academic Publisher. 1003. Lesniak-Karpiak, K., Barakat, L. P., Ross, J. L. (2001). Selective attention and children with Turner Syndrome. Manuscript submitted for publication. 1004. Lesniak-Karpiak, K., Mazzocco, M. M. M., Ross, J. L. (2003). Behavioral assessment of social anxiety in females with Turner or Fragile X syndrome. Journal of Autism and Developmental Disorders, 33 (1), 55-67. 1005. Lester, D. (1989). A Neurotransmitter Basis for Eysenck‘s Theory of Personality. Psychological Reports, 64, 189-190. 1006. Levant, R., Richmond, K., Cook, S., House, T. A., Aupont, M. (2007). The Femininity Ideology Scale: Factor Structure, Reliability, Convergent and Discriminant Validity, and Social Contextual Variation. Sex Roles, 57, 373-383. 1007. Levelt, W. J. M. (1989). Speaking: From Intention to Articulation. Cambridge, MA: MIT Press. 1008. Levelt, W. J. M. (1989). Speaking: from intention to articulation. Cambridge, MA: MIT Press. 1009. Levenson, R. W. (1992). Autonomic Nervous System Differences Among Emotions. Psychological Science, 3, 23–27. 1010. Levenson, R. W., Carstensen, L. L., Friesen, W. V., Ekman, P. (1991). Emotion, Physiology, and Expression in Old Age. Psychology and Aging, 6 (1), 28-35. 1011. Levenson, R. W., Ekman, P., Friesen, W. V. (1990). Voluntary Facial Action Generates Emotion-Specific Autonomic Nervous System Activity. Psychophysiology, 27 (4), 363-384. 1012. Levenson, R. W., Ekman, P., Heider, K. Friesen, W. V. (1992). Emotion and Autonomic Nervous System Activity in the Minangkabau of West Sumatra. Journal of Personality and Social Psychology, 62, 972-988. 1013. Levine, L. J., Edelstein, R. S. (2009). Emotion and Memory Narrowing: A Review and Goal-Relevance Approach. Cognition and Emotion, 23, 833–875. 1014. Levy, E., Fowler, C. (2000). The Role of Gestures and Other Graded Language Forms in the Grounding of Reference in Perception. În McNeill, D. Language and Gesture, cap. 11, p. 215-234. Cambridge Univeristy Press. 1015. Levy, R. I. (1984). The Emotion in Comparative Perspective. Scherer, K. R., Ekman, P. (coord.), Approaches to Emotion, 397-412. Hillsdale, NJ: Erlbaum. 1016. Lewis, M. (1992). Shame: The Exposed Self. New York: Free Press. 1017. Lewis, M. (2007). Self-Conscious Emotional Development. Tracy, J. L., Robins, R. W., Tangney, J. P. (coord.), The Self-Conscious Emotions: Theory and Research, 134-149. New York: Guilford. 1018. Lewis, M. (2008). Self-Conscious Emotions: Embarrassment, Pride, Shame, and Guilt. Lewis, M., Haviland-Jones, J. M., Barrett, L. F. (coord.), Handbook of Emotions, Ed. 3, 742-756. New York: Guilford.

1019. Lewis, M. D. (2005). Bridging Emotion Theory and Neurobiology Through Dynamic Systems Modeling. Behavioral and Brain Sciences, 28(2), 169-245. 1020. Ley, D., Cybriwsky, R. (1974). Urban Graffiti as Territorial Markers. Annals of the Association of American Geographers, 64 (4), 491-505. 1021. Leyhausen, P. (1967). Biologie von Ausdruck und Eindruck (Teil 1). Psychologische Forschung, 31, 113176. 1022. Li, J., Fischer, K. W. (2007). Respect as a Positive Self-Conscious Emotion in European Americans and Chinese. Tracy, J. L., Robins, R. W., Tangney, J. P. (coord.), The Self-Conscious Emotions: Theory and Research, 224-242. New York: Guilford. 1023. Li, J., Wang, L., Fischer, K. W. (2004). The Organization of Chinese Shame Concepts. Cognition and Emotion, 18, 767-797. 1024. Libby, W. L. (1970). Eye Contact and Direction of Looking as Stable Individual Differences. Journal od Experimental Research in Personality, 4, 303-312. 1025. Libby, W. L., Lacey, B. C, Lacey, J. I. (1973). Pupillary and Cardiac Activity During Visual Attention. Psychophysiology, 10, 270-294. 1026. Libby, W. L., Yaklevich, D. (1973). Personality Determinants of Eye Contact and Direction of Gaze Aversion. Journal of Personality and Social Psychology, 27, 197-206. 1027. Lickel, B., Schmader, T., Spanovic, M. (2007). Group-Conscious Emotions: The Implications of Others‘ Wrongdoings for Identity and Relationships. Tracy, J. L., Robins, R. W., Tangney, J. P. (coord.), The SelfConscious Emotions: Theory and Research, 351-370. New York: Guilford. 1028. Light, K., Grewen, K., Amico, J. (2005). More Frequent Partner Hugs and Higher Oxytocin Levels Are Linked to Lower Blood Pressure and Heart Rate in Premenopausal Women. Biological Psychology, 69, 5–21. 1029. Likowski, K. U., Weyers, P., Seibt, B., Stöhr, C., Pauli, P., Mühlberger, A. (2011). Sad and Lonely? Sad Mood Suppresses Facial Mimicry. Journal of Nonverbal Behavior, 35 (2), 101-117. 1030. Lima, S. L. & Dill, L.M. (1990). Behavioral Decisions Made Under the Risk of Predation: A Review and Prospectus. Canadian Journal of Zoology, 68, 619–640. 1031. Lin, J. Y., Franconeri, S., Enns, J. T. (2008). Objects on a Collision Path with the Observer Demand Attention. Psychological Science, 19, 686–692. 1032. Lippa, R. (1983). Sex Typing and the Perception of Body Outlines. Journal of Personality, 51, 667–682. 1033. Lipset, S. M., Rokkan, S. (1967). Cleavage Structures, Party Systems and Voter Alignments. În Lipset, S. M., Rokkan, S. (coord.), Party Systems and Voter Alignments: Cross-National Perspectives, 1-64. New York: Free Press. 1034. Littlewort, G. C., Bartlett, M. S., Lee, K. (2009). Automatic Coding of Facial Expressions Displayed During Posed and Genuine Pain. Image Vision Comput., 27, 1797-1803. 1035. Lobmaier, J. S., Tiddeman, B. P., Perrett, D. I. (2008). Emotional Expression Modulates Percieved Gaze Direction. Emotion, 8 (4), 573-577. 1036. Loehlin, J. C. (1992). Genes and Enviorment in Personality Development. Newbury Park, CA: Sage. 1037. Loewenfield, I. E. (1966). Pupil Size. Survey of Ophthalmology, 2, 291-294. 1038. London, H., Exner, J. E. (1978). Dimensions of Personality. New York: John Wiley and Sons. 1039. López, H. H., Hay, A. C., Conklin, P. H. (2009). Attractive men induce testosterone and cortisol release in women. Hormones and Behavior, 56, 84–92. 1040. Loring, D. W., Meador, K. J., Allison, J. D., Wright, J. C. (2000). Relationship Between Motor and Language Activation Using fMRI. Neurology, 54, 981–983. 1041. Lourenco, S. F., Longo, M. R. (2009). The Plasticity of Near Space: Evidence for Contraction. Cognition, 112 (3), 451–456.

230

1042. Lovestone, S. (1992). Periodic Psychosis Associated with the Menstrual Cycle and Increased Blink Rate. The British Journal of Psychiatry, 161, 402-404. 1043. Low, S., Altman, I. (1992). Place Attachment: A Conceptual Inquiry. Altman, I., Low, S. (coord.), Human Behavior and Environment, Vol. 12: Place Attachment. New York: Plenum Press. 1044. Lowenstein, O., Loewenfield, I. E. (1964). The Sleep-Waking Cycle and Pupillary Activity. Annals of the New York Academy of Sciences, 117, 142-156. 1045. Lucey, P., Cohn, J., Lucey, S., Matthews, I., Sridharan, S., Prkachin, K. M. (2009). Automatically Detecting Pain Using Facial Actions. Lect. Notes Comput. Sci. 1046. Luckiesh, M., Moss, F. K. (1937). The eyelid reflex as a criterion of ocular fatigue. Journal of Experimental Psychology, 20, 589-608. 1047. Lyman, S. M., Scott, M. B. (1967). Territoriality: A Neglected Sociological Dimension. Social Problems, 15, 236-249. 1048. Lyman, S., Scott, M. B. (1967). Territoriality: A Neglected Sociological Dimension. Social Problems, 15, 236-249. 1049. Maag, J. (1999). Behaviour management: from theoretical implications to practical applications. San Diego: Singular Publishing Group. 1050. Mace, J. H. (2004). Involuntary Autobiographical Memories Are Highly Dependent on Abstract Cuing: The Proustian View Is Incorrect. Applied Cognitive Psychology, 18, 893–899. 1051. Machado-de-Sousa, J. P., Arrais, K. C., Alves, N. T., Chagas, M. H. N., De Meneses-Gaya, C., et al. (2010). Facial affect processing in social anxiety: Tasks and stimuli. J. Neurosci. Methods, 193, 1–6. 1052. Mackintosh, J. H., Kumar, R., Kitamura, T. (1983). Blink Rate in Psychiatric Illness. The British Journal of Psychiatry, 143, 55-57. 1053. MacLean, P. (1993). Cerebral Evolution of Emotion. Lewis, M. Haviland J. M., Handbook of Emotions, 67-83. New York: Guilford Press. 1054. Macrae, C. N., Hood, B. M., Milne, A. B., Rowe, A. C., Mason, M. F. (2002). Are You Looking at Me? Eye Gaze and Person Perception. Psychological Science, 13 (5), 460-464. 1055. Madan, A. P. (2005). Thin slices of interest. Teza masterat, Massachusetts Istitute of Technology. 1056. Maddi, S. R. (1968). Personality Theories: A Comparative Analysis. Homewood, Ill.: Dorsey Press. 1057. Mahl, G. E (1987). Explorations in nonverbal and vocal behavior. Hillsdale, NJ: Erlbaum. 1058. Major, B. (1981). Gender Patterns in Touching Behavior. Mayo, C., Henley, N. M. (coord.), Gender and Nonverbal Behavior, 15-37. New York: Springer-Verlag. 1059. Maki, B. E., Mcllroy, W. E. (1996). Influence of Arousal and Attention on the Control of Postural Sway. Journal of Vestibular Research, 6, 53–59. 1060. Malatesta, C. Z. (1990). The role of emotions in the development and organization of personality. În Thompson, R. A. (coord.), Nebraska Symposium on Motivation: Vol. 36. Socioemotional Development, 1-56. Lincoln: University of Nebraska Press. 1061. Malcuit, G., Pomerleau, A., Brosseau, N. (1988). Cardiac and Behavioral Responses to Rocking Stimulations in One- and Three-Month-Old Infants. Perceptual and Motor Skills, 66 (1), 207-217. 1062. Malone, A. J., Massler, M. (1982). Index of Nailbiting in Children. Journal of Abnormal and Social Psychology, 47, 192-202. 1063. Mammucari, A., Caltagirone, C., Ekman, P., Friesen, W. V., Gainotti, G., Pizzamiglio, L., Zoccolotti, P. (1988). Spontaneous Facial Expressionof Emotions in Brain-Damaged Patients. Cortex, 24, 521-533. 1064. Mandal, M. K., Ambady, N. (2004). Laterality of Facial Expressions of Emotion: Universal and CultureSpecific Influences. Behavioural Neurology, 15, 23-34. 1065. Mann, S., Vrij, A., Leal, S. et al. (2012). Windows to the soul? Deliberate eye contact as a cue to deceit. Journal of Nonverbal Behavior, 36 (3), 205–215.

1066. Manusov, V. (2005). The sourcebook of nonverbal measures: Going beyond words. Mahwah, NJ: Lawrence Erlbaum Associates. 1067. Marcus, D. K., Wilson, J. R. (1996). Interpersonal Perception of Social Anxiety: A Social Relations Analysis. Journal of Social and Clinical Psychology, 15 (4), 471487. 1068. Marios, R., Ivanoff, J. (2005). Capacity Limits of Information Processing in the Brain. Trends in Cognitive Sciences, 9, 296-305. 1069. Marler, P. (1965). Communication in Monkeys and Apes. DeVore, I. (coord.), Primate Behavior, 544-584. New York: Holt. 1070. Marler, P. (1977). The Evolution of Communication. Sebeok, T. A., How Animals Communicate, 45-70. Bloomington, IN: Indiana University Press. 1071. Marler, P. (1984). Animal Communication: Affect or Cognition?. Scherer, K. R., Ekman, P. (coord.), Approaches to Emotion, 345-368. Hillsdale, NJ: Erlbaum. 1072. Marler, P., Tenaza, R. (1977). Signaling Behavior of Apes with Special Refference to Vocalization. Sebeok, T. A. (coord.), How Animals Communicate, 965-1033. Bloomington, Ind.: Indiana University Press. 1073. Marsh, A. A., Yu, H. H., Schechter, J. C., Blair, R. J. R. (2009). Larger than life: Humans' nonverbal status cues alter percieved size. PLoS ONE, 4 (5), e5707. 1074. Martin, D. (1997). Slaughtering a sacred cow: the eyebrow flash is not a universal social greeting. Dissertation Abstracts International: The Sciences, Engineering, 58 (5-B), 2751. 1075. Martin, G., Pear, J. (1999). Behavior modification: what is it and how to do it. Englewood Cliffs, NJ: Prentice Hall. 1076. Martin, K. A. (1998). Becoming a Gendered Body: Practices of Preschools. American Sociological Review, 63, 494-511. 1077. Marx, E., Deutschlander, A., Stephan, T., Dieterich, M., Wiesmann, M., Brandt, T. (2004). Eyes Open and Eyes Closed as Rest Conditions: Impact on Brain Activation Patterns. NeuroImage, 21, 1818–1824. 1078. Marx, E., Stephan, T., Nolte, A., Deutschlander, A., Seelos, K. C., Dieterich, M., et al. (2003). Eye Closure in Darkness Animates Sensory Systems. NeuroImage, 19, 924–934. 1079. Mashal, N., Faust, M., Hendler, T. (2005). The Role of the Right Hemisphere in Processing Nonsalient Metaphorical Meanings: Application of Principal Components Analysis to fMRI Data. Neuropsychologia, 43, 2084-2100. 1080. Maslow, A. H. (1987/2007). Motivatie si Personalitate, Ed. 3. Bucuresti: Trei. [original Motivation and Personality, Ed. 3. Addison-Wesley Educational Longman, 1987]. 1081. Masters, W. H., Johnson, V. E. (1966). Human sexual response. Boston: Little, Brown and Co. 1082. Matarazzo, J. D., Wiens, A. N. (1972). The interview: research on its anatomy and structure. Chicago: Aldine-Atherton. 1083. Matsumoto, D. (1983). Behavioral Predictions Based on Perceptions of Facial Expressions of Emotion. Social Behavior and Personality, 11 (1), 97-104. 1084. Matsumoto, D. (1987). The Role of Facial Response in the Experience of Emotion: More Methodological Problems and a Meta-Analisys. Journal of Personality and Social Psychology, 52 (4), 769-774. 1085. Matsumoto, D. (1989). Fear, Culture, and Judgements of Anger and Fear: Do the Eyes Have It? Journal of Nonverbal Behavior, 13 (3), 171-188. 1086. Matsumoto, D. (2007). Contempt. International Encyclopedia of the Social Sciences, Ed. 2, 113-114. USA: Macmillan Reference. 1087. Matsumoto, D. (2009). Culture and Emotional Expression. Chiu, C. Y., Hong, Y. Y., Shavitt, S., Wyer, R. S. (coord.), Problems and Solutions in Cross-Cultural Theory, Research, and Application, 271-287. New York: Psychology Press.

231

1088. Matsumoto, D., & Ekman, P. (2008). Facial Expression Analysis. Chen, K., (coord.), Scholarpedia, 3 (5), 42-37. 1089. Matsumoto, D., Consolacion, T., Yamada, H., Suzuki, R., Franklin, B., Sunita, P., Ray, R., Hideko, U. (2002). American-Japanese Cultural Differences in Judgements of Emotional Expressions of Different Intensities. Cognition and Emotion, 16 (6), 721-747. 1090. Matsumoto, D., Ekman, P. (2004). The Reationship Among Expressions, Labels, and Descriptions of Contempt. Journal of Personality and Social Psychology, 87 (4), 529-540. 1091. Matsumoto, D., Keltner, D., Shiota, M. N., O‘Sullivan, M., Frank, M. (2008). Facial Expressions of Emotion. Lewis, M., Haviland-Jones, J. M., Barrett, L. F. (coord.), Handbook of Emotions, Ed. 3, 211-234. 1092. Matsumoto, D., Kishimoto, H. (1983). Developmental Characteristics in Judgements of Emotion from Nonverbal Vocal Cues. International Journal of Intercultural Relations, 7, 415-424. 1093. Matsumoto, D., Lee, M. (1993). Consciousness, Volition, and the Neuropsychology of Facial Expressions of Emotion. Consciousness and Emotion, 2, 237-254. 1094. Matsumoto, D., Nezlek, J. B., Koopmann, B. (2007). Evidence for Universality in Phenomenological Emotion Response System Coherence. Emotion, 7 (1), 57-67. 1095. Matsumoto, D., Willingham, B. (2009). Spontaneous Facial Expressions of Emotion of Congenitally and Noncongenitally Blind Individuals. Journal of Personality and Social Psychology, 96 (1), 1-10. 1096. Matsumoto, M., Kupperbusch, C. (2001). Idiocentric and allocentric differences in emotional expression, experience, and the coherence between expression and experience. Asian Journal Of Social Psychology, 4 (2), 113-131. 1097. Matt, G. E., Vazquez, C., Campbell, W. K. (1992). Mood-Congruent Recall of Affectively Toned Stimuli: A Meta-Analytic Review. Clinical Psychology Review, 12, 227–255. 1098. Mauss, I. B., Robinson, M. R. (2009). Measures of emotion: A review. Cognition & Emotion, 23, 209–237. 1099. Mayer, A. R., Kosson, D. S. (2000). Handedness and Psychopathy. Neuropsychiatry, Neuropsychology, and Behavioral Neurology, 13, 233–238. 1100. Mayr, E. (1974). Behavior Programs and Evolutionary Strategies. American Scientist, 62, 650-659. 1101. Mazaheri, M., Salavati, M., Negahban, H., Sanjari, M. A., Parnianpour, M. (2010). Postural Sway in Low Back Pain: Efects of Dual Tasks. Gait and Posture, 31 (1), 116-121. 1102. Mazzocco, M. M. M., Baumgardner, T., Freund, L. S., Reiss, A. L. (1998). Social functioning among girls with fragile X or Turner syndrome and their sisters. Journal of Autism and Developmental Disorders, 28, 509– 517. 1103. McCarthy, A. S. (2000). Are the Eyes the Windows to the Soul? Eye Gaze Displays as an Index of Knowing, Thinking, Guessing and Lying. Teza de master, Ontario, CA. 1104. McCarthy, A. S., Lee, K., Muir, D. (2001). Eye Gaze Displays That Index Knowing, Thinking and Guessing. Annual Meeting of the American Psychological Society, Toronto, CA. 1105. McCarthy, A. S., Muir, D (2003). Eye Movements as Social Signals During Thinking: Age Differences. Bienal Meeting of the Society for Research in Child Development, Tampa, SUA. 1106. McCarthy, A., Lee, K., Itakura, S., Muir, D. W. (2006). Cultural Display Rules Drive Eye Gaze During Thinking. Journal of Cross-Cultural Psychology, 37 (6), 717-722. 1107. McCauley, E., Ito, J., Kay, T. (1986). Psychosocial functioning in girls with Turner‘s syndrome and short stature: Social skills, behavior problems, and selfconcept. Journal of the American Academy of Child Psychiatry, 25, 105–112. 1108. McCowan, R., Driscoll, M., Roop, P. (1995). Educational psychology: a learningcentred approach to

classroom practice. Needham Heights, MA: Allyn & Bacon. 1109. McCrae, R. R., Terracciano, A. (2005). Universal Features of Personality Traits from the Observer‘s Perspective: Data from 50 Cultures. Journal of Personality and Social Psychology, 88 (3), 547-561. 1110. McDaniel, B. T., D‘Mello, S. K., King, B. G., Chipman, P., Tapp, K., Graesser, A. C. (2007). Facial Features for Affective State Detection in Learning Environments. În McNamara, D. S., Trafton, J. G. (coord.), Proceedings of the 29th Annual Cognitive Science Society, 467-472. Austin, TX: Cognitive Science Society. 1111. McDermott, J. H., Wrobleski, D., Oxenham, A. J. (2011). Recovering sound sources from embedded repetition. PNAS, 108 (3), 1188–1193. 1112. McDonald, W. P., Prkachin, M. K. (1990). The Expression and Perception of Facial Emotion in Alexithymia: A Pilot Study. Psychosomatic Medicine, 52, 199-210. 1113. McGlone, F., Vallbo, A. B., Loken, L., Wessberg, J. (2007). Discriminative Touch and Emotional Touch. Canadian Journal of Experimental Psychology, 61, 173–183. 1114. McMonnies, C. W. (2007). Incomplete Blinking: Exposure Keraopathy, Lid Wiper Epitheliopathy, Dry Eye, Refractive Surgery and Dry Contact Lenses. Contact Lens and Anterior Eye, 30 (1), 37-51. 1115. McNamara, T. P., Sternberg, R. J. (1983). Mintal models of word meaning. Journal of Verbal Learning and Verbal Behavior, 22, 448-474. 1116. McNeill, D. (1985). So you think gestures are nonverbal? Psychological Review, 92, 350–371. 1117. McNeill, D. (1985). So You Think Gestures Are Nonverbal? Psychological Review, 92, 350–371. 1118. McNeill, D. (1992). Hand and Mind. Chicago: The University of Chicago Press. 1119. McNeill, D. (2000). Language and Gesture. Londra: Cambridge University Press. 1120. Mead, G. H. (1934). Mind, Self, and Society. Chicago: University of Chicago. 1121. Medin, D. L. (1989). Concepts and conceptual structure. American Psychologist, 44 (12), 1496-1418. 1122. Mehler, J., Bertoncini, J., Barriere, M. (1978). Infant Recognition of Mother‘s Voice. Perception, 7, 491-497. 1123. Mehrabian, A. (1968a). Inference of Attitude from the Posture, Orientation, and Distance of Communicator. Journal of Consulting and Clinical Psychology, 32, 296-308. 1124. Mehrabian, A. (1968b). Relationship of Attitude to Seated Posture, Orientation, and Distance. Journal of Personality and Social Psychology, 10, 26-30. 1125. Mehrabian, A. (1968c). Communication without words. Psychology Today, 2, 51–52. 1126. Mehrabian, A. (1972). Nonverbal Communication. Chicago: Aldine. 1127. Mehrabian, A. (1976). Public Places and Private Spaces. New York: Basic Books. 1128. Mehrabian, A. (1996). Pleasure-Arousal-Dominance: A General Framework for Describing and Measuring Individual Differences in Temperament. Current Psychology, 14, 261–292. 1129. Mehrabian, A. Ksionzky, S. (1972). Categories of social behavior. Comparative Group Studies, 3, 425–436. 1130. Mehrabian, A. Williams, M. (1969). Nonverbal concomitants of perceived and intended persuasiveness. Journal of Personality and Social Psychology, 13, 37–58. 1131. Mehrabian, A., Diamond, S. G. (1971). Seating Arrangements and Conversation. Sociometry, 34, 281289. 1132. Mehrabian, A., Friar, J. T. (1969). Encoding of Attitude by a Seated Communicator Via Posture and Position Cues. Journal of Consulting and Clinical Psychology, 33 (3), 330-336. 1133. Mehu, M., Little, A. C., Dunbar, R. I. M. (2008). Sex Differences in the Effect of Smiling on Social Judgments: An Evolutionary Approach. Journal of Social, Evolutionary, and Cultural Psychology, 2 (3), 103-121. 232

1134. Mehu, M., Mortillaro, M., Bänziger, T., Scherer, K. R. (nepublicat). Reliable facial activation enhances recognisability and credibility of emotional expression. Emotion, 12 (4), 701-715. 1135. Meltzoff, A. N., Moore, M. K. (1977). Imitation of facial and manual gestures by human neonates. Science, 198, 75–78. 1136. Menon, U., Schweder, R. A. (1994). Kali's Tongue: Cultural Psychology, Cultural Consensus and the Meaning of "Shame" in Orissa, India. Markus, H., Kitayma, S. (coord.), Culture and the Emotions, 241-284. Washington, DC: American Psychological Association. 1137. Menza, M. (2000). The Personality Associated with Parkinson's Disease. Current Psychiatry Reports, 2 (5), 421-426. 1138. Merskey, H., Bogduk, N. (1994). Classification of Chronic Pain: Description of Chronic Pain Syndromes and Definition of Pain Terms. Seattle: IASP Press; IASP Task Force on Taxonomy. 1139. Messinger, D. S., Mattson, W. I., Mahoor, M. H., Cohn, J. F. (2012). The eyes have it> making positive expressions more positive and negative expressions more negative. Emotion, 12 (3), 430-436. 1140. Meyer, B.-U., Röricht, S., Gräfin von Einsiedeln, H., Kruggel, F., Weindl, A. (1995). Inhibitory and Excitatory Interhemispheric Transfer Between Motor Cortical Areas in Normal Humans and Patients with Abnormalities of the Corpus Callosum. Brain, 118, 429–440. 1141. Meyer, W.-U., Reisenzein, R., Schützwohl, A. (1997). Towards a Process Analysis of Emotions: The Case of Surprise. Motivation and Emotion, 21, 251-274. 1142. Michalak, J., Troje, N. F., Fischer, J. et al. (2009). Embodyment of Sadness and Depression-Gait Patterns Associated with Dysphoric Mood. Psychosomatic Medicine, 71, 580-587. 1143. Mihov, K. M., Denzler, M., Förster, J. (2010). Hemispheric Specialization and Creative Thinking: A Meta-Analytic Review of Lateralization of Creativity. Brain and Cognition, 72, 442-448. 1144. Milinski, M. (1986). Constraints Placed by Predators on Feeding Behaviour. Pitcher, T. J. (coord.), Behaviour of Teleost Fishes, 236–252. Baltimore, MD: John Hopkins University Press. 1145. Miller, R. S. (1996). Embarrassment: Poise and Peril in Everyday Life. New York: Guilford Press. 1146. Miller, R. S. (2007). Is Embarrassment a Blessing or a Curse? Tracy, J. L., Robins, R. W., Tangney, J. P. (coord.), The Self-Conscious Emotions: Theory and Research, 245-262. New York: Guilford. 1147. Miller, W. I. (1997). The Anatomy of Disgust. Cambridge, MA: Harvard University Press. 1148. Mills, M., Hollingworth, A., Van der Stigchel, S., Hoffman, L. Dodd, M. D. (2011). Examining the Influence of Task Set on Eye Movements and Fixations. Journal of Vision, 11 (8), 1-15. 1149. Minami, H., Tanaka, K. (1995). Social and Environmental Psychology: Transaction Between Physical Space and Group-Dynamic Processes. Environment and Behavior, 27 (1), 43-55. 1150. Minato, T., Shimada, M., Itakura, S., Lee, K., Ishiguro, H. (2006). Evaluating the Human Likeness of an Android by Comparing Gaze Behaviors Elicited by the Android and a Person. Anvanced Robotics, 20 (10), 11471163. 1151. Mineka, S., Davidson, M., Cook, M., & Keir, R. (1984). Observational Conditioning of Snake Fear in Rhesus Monkeys. Journal of Abnormal Psychology, 93 (4), 355–372. 1152. Minnebusch, D. A., Daum, I. (2009). Neuropsychological mechanisms of visual face and body perception. Neurosci. Biobehav. Rev., 33, 1133–1144. 1153. Mischel, W. (1968). Personality and Assessment. New York: John Wiley and Sons. 1154. Mischel, W. (1971). Introduction to Personality. New York: Holt, Rinehart & Winston. 1155. Mobbs, N. A. (1968). Eye-contact in relation to social introversion/extraversion. British Journal of Social

& Clinical Psychology, 7 (4), 305-306. doi: 10.1111/j.2044-8260.1968.tb00574.x 1156. Mohr, C., Röhrenbach, C. M., Laska, M., Brugger, P. (2001). Unilateral Olfactory Perception and Magical Ideation. Schizophrenia Research, 47, 255–264. 1157. Mohr, C., Thut, G., Landis, T., Brugger, P. (2003). Hands, Arms and Minds: Interactions Between Posture and Thought. Journal of Clinical and Experimental Neuropsychology, 25 (7), 1000-1010. 1158. Moles, A., Rohmer, E. (1978). Psychologie de l'espace. Tournai: Casterman. 1159. Molinari, V., & Reichlin, B. (1984). Life Review Reminiscence in the Elderly: A Review of the Literature. International Journal of Aging and Human Development, 20, 91-102. 1160. Møller, A. P.. Thornhill, R. (1997). A Meta-Analysis of the Heritability of Developmental Stability. Journal of Evolutionary Biology, 10, 1-16. 1161. Monahan, J. (1998). I don‘t know it but I like you: the influence of nonconscious affect on person perception. Human Communication Research, 24, 480500. 1162. Montagu, A. (1971). Touching: The Human Significance of the Skin. Columbia University Press, New York. 1163. Moore, M. M. (1985). Nonverbal courtship patterns in women: Context and consequences. Ethology and Sociobiology, 6, 237-247. 1164. Morecraft, R. J., Van Hoesen, G. W. (1998). Convergence of Limbic Input to the Cingulate Motor Cortex in the Rhesus Monkey. Brain Research Bulletin, 45, 209-232. 1165. Morris, D. (1977). Manwathing: A Field Guide to Human Behavior. Oxford, Londra: Elsevier. 1166. Morris, R. K. (1994). Lexical and message-level sentence context effects on fixation times in reading. Journal of Experimental Psychology: Learning, Memory, and Cognition, 20, 92-103. 1167. Morris, T. C., Miller, J. C. (1996). Electrooculographic and performance indices of fatigue during simulated flight. Biological Psychology, 42, 343-360. 1168. Mortillaro, M., Mehu, M., Scherer, K. R. (2011). Subtly different positive emotions can be distinguished by their facial expressions. Social Psychological and Personality Science, 2 (3), 262-271. 1169. Morton, E. S. (1977). On the Occurrence and Significance of Motivational-Structural Rules in Some Bird and Mammal Sounds. American Naturalist, 111, 855869. 1170. Moser, U. (1989). Die Funktion der Grundaffekte in der Regulierung von Objektbeziehungen: Ontogenetische Gesichtspunkte. Berichte aus der Abteilung Klinische Psychologie, 25. 1171. Moser, U., Bänninger-Huber, E., Steiner, F. (1989). Mikroanalytische Untersuchung von Affektver¬läufen in interaktiven Situationen. Schlussbericht an den Schweizeri¬schen Nationalfonds, NF-Projekt 1.453-0.86. 1172. Mota, S., Picard, R. (2003). Automated Posture Analysis for Detecting Learner's Interest Level Computer Vision and Pattern Recognition Workshop, 2003. CVPRW '03. Conference on (vol. 5, 49-49). 1173. Motley, M. (1992). Mindfulness in solving communicators‘ dilemmas. Communication Monographs, 59, 306-313. 1174. Motley, M. T. (1990). On whether one can(not) communicate: An examination via traditional communication postulates. Western Journal of Speech Communication, 54, 1–20. 1175. Moukheibera, A., Rautureaua, G., Perez-Diaza, F., Soussignana, R., Dubala, S., Jouventa, R., Pelissoloa, A. (2010). Gaze Avoidance in Social Phobia: Objective Measure and Correlates. Behaviour Research and Therapy, 48 (2), 147-151. 1176. Mueller, C. (1997). Praise for intelligence can undermine children‘s motivation, performance. Dissertation Abstracts International: Section B: The Sciences, Engineering, 58 (3-B), 1596.

233

1177. Muenzinger, K. F. (1938) Vicarious trial and error at a point of choice: I. A general survey of its relation to learning efficiency. J. Genet. Psychol., 53, 75–86. 1178. Mulkens, S., De Jong, P. J., Bögles, S. M. (1997). High Blushing Propensity: Fearful Preocupation or Facial Coloration? Person. Individ. Diff., 22 (6), 817-824. 1179. Mulkens, S., De Jong, P. J., Dobbleaar, A., Bögles, S. M. (1999). Fear of Blushing: Fearful Preocupation Irrespective of Facial Coloration. Behaviour Research and Therapy, 37, 1119-1128. 1180. Mullins, D. T., Duke, M. P. (2004). Effects of Social Anxiety on Nonverbal Accuracy and Response Time I: Facial Expressions. Journal of Nonverbal Behavior, 28 (1), 3-33. 1181. Munhall, K. G., Jones, J. A., Callan, D. E., Kuratate, T., Vatikiotis-Bateson, E. (2004). Visual Prosody and Speech Inteligibility: Head Movement Improves Auditory Speech Perception. Psychological Science, 15 (2), 133-137. 1182. Musacchia, G., Sams, M., Skoe, E., Kraus, N. (2007). Musicians Have Enhanced Subcortical Auditory and Audiovisual Processing of Speech and Music. PNSA, 104 (40), 15894-15898. 1183. Nadel, J., Carchon, I., Kervella, C., Marcelli, D., Roserbat-Platney, D. (1999). Expectancies for Social Contingency in 2-Month-Olds. Developmental Science, 2 (2), 164-173. 1184. Nagasawa, M., Kikusui, T., Onaka, T., Ohta, M. (2009). Dog‘s Gaze at Its Owner Increases Owner‘s Urinary Oxyticin During Social Interaction. Hormones and Behavior, 55, 434-441. 1185. Nakano, T., Tanaka, K., Endo, Y., Yamane, Y., Yamamoto, T., Nakano, Y., Ohta, H., Kato, N., Kitazawa, S. (2010). Atypical Gaze Patterns in Children and Adults with Autism Spectrum Disorders Dissociated from Developmental Changes in Gaze Behaviour. Proceedings of the Royal Society B: Biological Sciences, 277, 2935-2943. 1186. Naugle, K. M., Hass, C., Joyner, J., Coombes, S. A., Janelle, C. M. (2011). Emotional State Affects the Initiation of Forward Gait. Emotion, 11 (2), 267-27.. 1187. Naugle, K. M., Joyner, J., Hass, C. J., Janelle, C. M. (2010). Emotional influences on locomotor behavior. Journal of Biomechanics, 43, 3099-3103. 1188. Neagu-Simon, L. (2010). Influenta Muzicii Asupra Proceselor Cognitive: Bază Teoretică a Utilizarii Muzicoterapiei in Tulburarile Neurologice si Psihiatrice. Medicină Modernă, 2, 105-110. 1189. Nelosn, N. L., Russell, J. A. (2011). When dynamic, the head and face alone can express pride. Emotion, 11 (4), 990-993. 1190. Nelson, N. L., Russell, J. A. (2012). Children‘s understanding of nonverbal expressions of pride. Journal of Experimental Child Psychology, 111 (3), 338-345. 1191. Nelson-Jones, R. (1997). Practical counseling and helping skills , ed. 4. Londra: Cassell. 1192. Neta, M., Norris, C. J., Whalen, P. J. (2009). Corrugator Muscle Responses Are Associated with Invidual Differences in Positivity-Negativity Bias. Emotion, 9 (5), 640-648. 1193. Neta, M., Whalen, P. J. (2010). The Primacy of Negative Interpretations When Resolving the Valence of Ambiguous Facial Expressions. Psychological Science, 21 (7), 901-907. 1194. Newton, D. A., Burgoon, J. K. (1990). The use and consequences of verbal influence strategies during interpersonal disagreements. Human Communication Research, 16, 477–518. 1195. Nicholas, A., Brody, S., de Sutter, P., de Carufel, F. (2008). A Woman's History of Vaginal Orgasm Is Discernible from Her Walk. J. Sex. Med., 5, 2119-2124. 1196. Nicholls, M. E., Bradshaw, D. L., Mattingley, J. B. (1999). Free-Viewing Perceptual Asymmetries for the Judgement of Brightness, Numerosity and Size. Neuropsychologia, 37 (3), 307–314. 1197. Nicholls, M. E., Loftus A. M., Orr, C. A., Barre, N. (2008). Rightward Collisions and Their Association with Pseudoneglect. Brain Cognition, 68 (2), 166–170.

1198. Nicholls, M. E., Loftus, A., Mayer, K., Mattingley, J. B. (2007). Things That Go Bump in the Right: The Evect of Unimanual Activity on Rightward Collisions. Neuropsychology, 45 (5), 1122–1126. 1199. Nicholson, R. A., Houle, T. T., Rhudy, J. L., Norton, P. J. (2007). Psychological Risk Factors in Headache. Headache, 47 (3), 413-426. 1200. Niedenthal, P. M., Krauth-Gruber, S., & Ric, F. (2006). Psychology of emotion. Interpersonal, experiential, and cognitive approaches. New York: Psychology Press. 1201. Niemitz, C. (1990). Visuelle Zeichen, Sprache und Gehirn in der Evolution des Menschen – Eine Entgegnung auf McFarland. Z. Sem., 12, 323-336. 1202. Nierenberg, G. I., Calero, H. H. (1990). How to read a person like a book. New York: Pocket Books. 1203. Noller, P., Feeney, J. A., Roberts, N., Christensen, A. (2005). Nonverbal behavior in couple relationship: exploring the causes and consequences of withdrawl. În Riggio, R. E., Feldman, R. S. (coord.), Applications of Nonverbal Communication, 195-213. Mahwah, NJ: Lawrence Erlbaum. 1204. Norscia, I., Palagi, E. (2011). Yawn Contagion and Empathy in Homo Sapiens. PLoS ONE, 6 (12), e28472. 1205. Nöth, W. (1995). Proxemics: The Semiotics of Space. În Nöth, W. (coord.), The Semiotics of Space, 410-414. Library of Congress Cataloging-in-Publication Data. 1206. Nova, N. (2003). A Review of How Space Affords Socio-Cognitive Processes During Collaboration. PsychNology Journal, 3 (2), 118-148. 1207. O‘Brien, J. S., Holborn, S. W. (1979). Verbal, nonverbal expressions as reinforcers in verbal conditioning of adult conversation. Journal of Behaviour Psychiatry, 10, 267-269. 1208. O‘Hair, D., Friedrich, G., Shaver, L. (1998). Strategic communication in business and the professions, ed. 3. Boston: Houghton Mifflin Company. 1209. O‘Hair, H. D., Cody, M.J., McLaughlin, M. L. (1981). Prepared lies, spontaneous lies, Machiavellianism, and nonverbal communication. Human Communication Research, 7, 325–339. 1210. O‘Sullivan, M. (2005). Emotional intelligence and deception detection: why most people can‘t „read‖ others, but a few can. În Riggio, R. E., Feldman, R. S. (coord.), Applications of Nonverbal Communication, 215-253. Mahwah, NJ: Lawrence Erlbaum. 1211. O‘Sullivan, P. (2000). What you don‘t know won‘t hurt me: impression management functions of communication channels in relationships. Human Communication Research, 26, 403-431. 1212. Oakes, L., Ross-Sheehy, S., Kannass, K. (2004). Attentional Engagement in Infancy: The Interactive Influence of Attentional Inertia and Attentional State. Infancy, 5 (2), 239-252. 1213. Oettingen, G., Seligman, M. (1990). Pessimism and behavioral signs of depression in East versus West Berlin. European Journal of Social Psychology, 20, 207-221. 1214. Oevis, C., Gruber, J., Keltner, D., Stamper, J. L., Boyce, W. T. (2009). Smile Intensity and Warm Touch as Thin Slices of Child and Family Affective Style. Emotion, 9 (4), 544-548. 1215. Oevis, C., Horberg, E. J., Keltner, D. (2010). Compassion, Pride, and Social Intuitions of Self-Other Similarity. Journal of Personality and Social Psychology, 98(4), 618-630. 1216. Oh, J., Han, M., Peterson, B. S., Jeong, J. (2012). Spontaneous eyeblinks are correlated with responses during the Stroop task. PLoS ONE, 7 (4), e34871. 1217. Ohala, J. J. (1981). The Nonlinguistic Components of Speech. Darby, J. (coord.), Speech Evaluation in Psychiarty, 39-49. New York: Grune & Stratton. 1218. Ohira, H. (1995). Analysis of Eyeblink Activity During Self-Referent Information Processing in Mild Depression. Perceptual and Motor Skills, 81, 1219–1229. 1219. Ohira, H., Winton, W. M., Oyama, M. (1998). Effects af Stimulus Valence on Recognition Memory and Endogenous Eyeblinks: Further Evidence for Positive234

Negative Asymmetry. Personality and Social Psychology Bulletin, 24, 986–993. 1220. Olatek, S. M., Mohamed, F. B., Gallup, G. G., Jr. (2005). Contagious Yawning and the Brain. The Role of Self-Awareness and Mental State Attribution. Cognitive Brain Research, 23, 448-452. 1221. Olsson, A., Ebert, J. P., Banaji, M. R., Phelps, E. A. (2005). The Role of Social Groups in the Persistence of Learned Fear. Science, 309, 785–787. 1222. Omlor, L., Giese, M. A. (2007). Extraction of Spatio-Temporal Primitives of Emotional Body Expressions. Neurocomputing, 70, 3034–3045. 1223. Oosterhof, N. N., Todorov, A. (2008). The functional basis of face evaluation. PNAS, 105 (32), 11087-11092. 1224. Oosterwijk, S., Rotteveel, M., Fischer, A. H., Hess, U. (2009). Embodied Emotions Concepts: How Generating Words About Pride and Disappointment Influences Posture. European Journal of Social Psychology, 39 (3), 457-466, 1225. Ortony, A., & Turner, T. J. (1990). What's Basic About Basic Emotions? Psychological Review, 97, 315331. 1226. Ortony, A., Clore, G. L., Collins, A. (1988). The Cogntitve Structure of Emotions. New York: Cambridge University Press. 1227. Ortony, A., Turner, T. J. (1990). What‘s basic about basic emotions? Psychological Review, 97, 315– 331. 1228. Oveis, C., Gruber, J., Keltner, D., Stamper, J. L., Boyce, W. T. (2009). Smile intensity and warm touch as thin slices of child and family affective style. Emotion, 9, 544-548. 1229. Oveis, C., Horberg, E. J., Keltner, D. (2010). Compassion, pride, and social intuitions of self-other similarity. Journal of Personality and Social Psychology, 98, 618-630. 1230. Oyserman, D., Lee, S. W. S. (2008). Does Culture Influence What and How We Think? Effects of Priming Individualism and Collectivism. Psychollogical Bulletin, 134 (2), 311-342. 1231. Pahl, S., Eiser, J. R. (2005). Valence, Comparison Focus, and Self-Positivity Biases: Does It Matter Whether People Judge Positive or Negative Traits? Experimental Psychology, 52 (4), 303–310. 1232. Paivio, A., Simpson, H. M. (1966). The Effect of Word Abstractness and Pleasantness on Pupil Size During an Imaginary Task. Psychol1omic Science, 5, 55-56. 1233. Pakosz, M. (1983). Atitudinal Judgements in Intonation: Some Evidence for a Theory. Journal of Psycholinguistic Research, 12, 311-326. 1234. Palagi, E., Leone, A., Mancini, G., Ferrari, P. F. (2009). Contagious Yawning in a Galada Baboons as a Possible Expression of Empathy. PNAS, 106 (46), 1926219267. 1235. Panksepp, J. (1998). Affective Neuroscience: The Foundations of Human and Animal Emotions. New York: Oxford University Press. 1236. Pannasch, S., Helmert, J. R., Roth, K., Herbold, A.K., Walter, H. (2008). Visual Fixation Durations and Saccade Amplitudes: Shifting Relationship in a Variety Of Conditions. Journal of Eye Movement Research, 2, 1–19. 1237. Pansa, M. (1979). Verbal conditioning of affect responses of process, reactive schizophrenics in a clinical interview situation. British Journal of Medical Psychology, 52, 175-182. 1238. Papa, A., Bonanno, G. A. (2008). Smiling in the Face of Adversity: The Interpersonal and Intrapersonal Functions of Smiling. Emotion, 8 (1), 1-12. 1239. Papesh, M. H., Goldinger, S. D. (2012). Pupil-BLAHmetry: cognitive effort in speech planning reflected by pupil dilation. Atten. Percept. Psychophys., 74 (4), 754765. 1240. Papousek, H., Jürgens, U., Papousek, M. (1992). Nonverbal Vocal Communication: Comparative and Developmental Approaches. Cambridge: Cambridge University Press.

1241. Parejo, D., Amo, L., Rodriguez, J., Aviles, J. M. (2012). Rollers smell the fear of nestlings. Biol. Lett., 8 (4), 502-504. 1242. Parker, R. E. (1978). Picture Processing During Recognition. Journal of Experimental Psychology: Human Perception & Performance, 4, 284-293. 1243. Parkhurst, D., Law, K., Niebur, E. (2002). Modeling the Role of Salience in the Allocation of Overt Visual Attention. Vision Research, 42, 107–123. 1244. Parkinson, B., Totterdell, P. (1999). Classifying Affect-Regulation Strategies. Cognition and Emotion, 13, 277-303. 1245. Parkinson, B., Totterdell, P., Briner, R. B., Reynolds, S. (1996). Changing Moods: The Psychology of Mood and Mood Regulation. New York: Addison Wesley Longman Publishing Company. 1246. Parkinson, P. (2005). Do facial movements express emotions or communicate motives? Personality and Social Psychology Review, 9, 278-311. 1247. Parr, L. A., Heintz, M. (2009). Facial expression recognition in rhesus monkeys, Macaca mulatta. Animal Behaviour, 77, 1507–1513. 1248. Parr, L. A., Hopkins, W. D., de Waal, F. (1998). The perception offacial expressions by chimpanzees, Pan troglodytes. Evolution of Communication, 2, 1–23. 1249. Partala, T., Jokiniemi, M., Surakka, V. (2000). Pupillary Responses to Emotionally Provocative Stimuli. Eye Tracking Research & Application: Proceedings of the 2000 Symposium on Eye Tracking Research and Applications, 123–129. New York: ACM Press. 1250. Partala, T., Surakka, V. (2003). Pupil Size Variation as an Indication of Affective Processing. International Journal of Human-Computer Studies, 59, 185-198. 1251. Patterson, M. L. (1989). A sequential functional model of nonverbal exchange. Psychological Review, 89, 231–249. 1252. Patterson, M. L. (1995). A parallel process model of nonverbal communication. Journal of Nonverbal Behavior, 19, 3-29. 1253. Patterson, M. L., Stockbridge, E. (1998). Effects of cognitive demand and judgment strategy on person perception accuracy. Journal of Nonverbal Behavior, 22, 253-263. 1254. Paulsen, H. G., Laeng, B. (2006). Pupillometry of Grapheme-Color Synaesthesia. Cortex, 42, 290-294. 1255. Paus, T. (2001). Primate Anterior Cingulate Cortex: Where Motor Control, Drive and Cognition Interface. Nature Reviews Neuroscience, 2, 417-424. 1256. Payne, T. J., Stetson, B., Stevens, V. M., Penzien, D. B., Van Dorsten, B. (2005). The Impact of Cigarette Smoking on Headache Activity in Headache Patients. The Journal of Head and Face Pain, 31 (5), 329-332. 1257. Pearson, J., Nelson, P. (2000). An introduction to human communication: understanding and sharing, editia a cincea. Boston: McGraw-Hill. 1258. Pearson, J., Nelson, P. (2000). An introduction to human communication: understanding and sharing, Ed. 5. Boston: McGraw-Hill. 1259. Pearson, P. H. (1970). Relationships Between Global and Specified Measures of Novelty-Seeking. Journal of Consulting and Clinical Psychology, 34, 199-204. 1260. Peavler, W. S. (1974). Pupil Size, Information Overload, and Performance Differences. Psychophysiology, 2, 559-566. 1261. Pecchinenda, A., Pes, M., Ferlazzo, F., Zoccolotti, P. (2008). The combined effect of gaze direction and facial expression on cueing spatial attention. Emotion, 8 (5), 628-634. 1262. Pecchinenda, A., Smith, C. A. (1995). The Motivational Significance of Skin Conductance Activity During a Difficult Problem-Solving Task. Manuscript nepublicat, Universitatea Laval, Quebec, Canada. 1263. Pedersen, B. H. (1997). The Cost of Growth in Young Fish Larvae: A Review of New Hypotheses. Aquaculture, 155, 259–269. 1264. Pekrun, R., Goetz, T., Daniels, L., Stupnisky, R. H., Raymond, P. (2010). Boredom in achievement settings: Exploring control–value antecedents and performance 235

outcomes of a neglected emotion. Journal of Educational Psychology, 102 (3), 531-549. 1265. Pelak, V. S. (2010). Ocular Motility of Aging and Dementia. Current Neurology and Neuroscience Reports, 10 (6), 440-447. 1266. Peleg, G., Katzir, G., Peleg, O., Kamara, M., Brodsky, L., Hel-Or, H., Keren, D., Nevo, E. (2006). Hereditary Family Signature of Facial Expression. PNAS, 103 (43), 15921-15926. 1267. Pellecchia, G. L. (2003). Postural Sway Increases with Attentional Demands of Concurrent Cognitive Task. Gait and Posture, 18 (1), 29-34. 1268. Pelz, J., Hayhoe, M., Loeber, R. (2001). The Coordination of Eye, Head, and Hand Movements in a Natural Task. Experimental Brain Research, 139, 226277. 1269. Peng, X. W., He, Q. C., Ji, T., Wang, Z. L., Yang, L. (2006). Mental Workload Formental Arithmetic on Visual Display Terminal. Zhonghua Lao Dong Wei Sheng Zhi Ye Bing Za Zhi, 24, 726–729. 1270. Pennebaker, J. W. (1993). Putting Stress Into Words: Health, Linguistic, and Therapeutic Implications. Behaviour Research and Therapy, 31 (6), 539–548. 1271. Pennebaker, J. W., Hughes, C. F., O‘Heeron, R. C. (1987). The Psychophysiology of Confession: Linking Inhibitory and Psychosomatic Processes. Journal of Personality and Social Psychology, 52 (4), 781–793. 1272. Perani, D., Saccuman, M. C., Scifo, P., Spada, D., Andreolli, G., Rovelli, R. (2010). Functional Specializations for Music Processing in the Human Newborn Brain. PNAS, 107 (10), 4758-4763. 1273. Pereira, C. S., Teixeira, J., Figueiredo, P., Xavier, J., Castro, S. L., Brattico, E. (2011). Music and Emotions in the Brain: Familiarity Matters. PLoS ONE, 6 (11), e27241. 1274. Pereira, M. G., Oliveira, L., Erthal, F. S., Joffily, M., Mocaiber, I. F., Volchan, E., Pessoa, L. (2010). Emotion Affects Action: Midcingulate Cortex as a Pivotal Node of Interaction Between Negative Emotion and Motor Signals. Cognitive, Affective, and Behavioral Neuroscience, 10 (1), 94-106. 1275. Perrett, D. I., Emery, N. J. (1994) Understanding the Intentions of Others from Visual Signals: Neurophysiological Evidence. Cahiers de Psychologie Cognitive, 13, 683–694. 1276. Perrett, D. I., Hietanen, J. K., Oram, M. W., Benson, B. J. (1992). Organisation and Functions of Cells Responsive to Faces in the Temporal Cortex. Philosophical Transactions of the Royal Society of London, Series B, 335, 23-30. 1277. Perrett, D. I., Smith, P. A., Potter, D. D., Mistlin, A. J., Head, A. S., Milner, A. D. et al. (1985). Visual Cells in the Temporal Cortex Sensitive to Face View and Gaze Direction. Proceedings of the Royal society of London, Series B. 223, 293-317. 1278. Pervic, F. H., Murphy, S. J. (1997). Vertical Eye Movements During Mental Tasks: A Reexamination and a Hypothesis. Perceptual and Motor Skills, 84, 835-847. 1279. Pervin, L. A. (1970). Personality: Theory, Assessment and Research. New York: John Wiley and Sons. 1280. Pessoa, L., Kastner, S., Ungerleider, L. G. (2002). Attentional Control of the Processing of Neutral and Emotional Stimuli. Cognitive Brain Research, 15, 31-45. 1281. Petrican, R. (2011). Gaze Control as a Marker of Self-Other Differentiation: Implications for Sociocognitive Functioning and Close Relationship Quality. Teza de doctorat, Universitatea din Toronto, CA. 1282. Petrie, K. J., Booth, R. J., Pennebaker, J. W., Davison, K. P., Thomas, M. G. (1995). Disclosure of Trauma and Immune Response to a Hepatitis B Vaccination Program. Journal of Consulting and Clinical Psychology, 63 (5), 787–792. 1283. Petty, R. E., Briñol, P., Tormala, Z. L. (2002). Thought Confidence as a Determinant of Persuasion: The Self-Validation Hypothesis. Journal of Personality and Social Psychology, 82, 722-741.

1284. Petty, R. E., Briñol, P., Tormala, Z. L., Wegener, D. T. (2007). The Role of Meta-Cognition in Social Judgment. În Higgins, E. T., Kruglanski, A. W. (coord.), Social Psychology: A Handbook of Basic Principles, Ed. 2, 254-284. New York: Guilford Press. 1285. Petty, R. E., Cacioppo, J. T. (1981). Attitudes and Persuasion: Classic and Contemporary Approaches. Dubuque, IA; Wm. C. Brown. 1286. Petty, R. E., Cacioppo, J. T. (1986). Communication and Persuasion: Central and Peripheral Routes to Attitude Change. New York: Springer-Verlag. 1287. Phan, K., Wager, T., Taylor, S., Liberzon, I. (2002). Functional Neuroanatomy of Emotion: A Meta-Analysis of Emotion Activation Studies in PET and fMRI. Neuroimage, 16, 331-348. 1288. Phelps, E. A., Ling, S., Carrasco, M. (2006). Emotion Facilitates Perception and Potentiates the Perceptual Benefits of Attention. Psychological Science, 17, 292-299. 1289. Phelps, E. A., O‘Connor, K. J., Cunningham, W. A., Funayama, E. S., Gatenby, J. C., Gore, J. C., et al. (2000). Performance on Indirect Measures of Race Evaluation Predicts Amygdala Activation. Journal of Cognitive Neuroscience, 12, 729–738. 1290. Phelps, E. A., O‘Connor, K. J., Gatenby, J. C., Gore, J. C., Gril-lon, C., Davis, M. (2001). Activation of the Left Amygdala to a Cognitive Representation of Fear. Nature Neuroscience, 4, 437-441. 1291. Philippot, P., Douilliez, C., Pham, T., Foisy, M.-L., Kornreich, C. (2005). Facial expression decoding deficits in clinical populations with interpersonal dysfunctions. În Riggio, R. E., Feldman, R. S. (coord.), Applications of Nonverbal Communication, 17-37. Mahwah, NJ: Lawrence Erlbaum. 1292. Philips, H. C., Jahanshahi, M. (1986). The Components of Pain Behaviour Report. Behaviour Research and Therapy, 24, 117–125. 1293. Piaget, J. (1981). Intelligence and Affectivity: Their Relationship During Child Development. Ann. Rev. Monogr., Palo Alto. 1294. Pinker, S. (1994). The Language Instinct: How the Mind Creates Language. New York: William Morrow and Company. 1295. Pittam, J., Scherer, K. R. (1993). Vocal Expression and Communication of Emotion. Lewis, M. Haviland, J. M. (coord.), Handbook of Emotions, 185-198. New York: Guilford. 1296. Plessner, H. (1941). Lachen und Weinen. Berna, Elvetia: Francke. 1297. Plomin, R., Caspi, A. (1999). Behavioral Genetics and Personality. Pervin, L. A., John, O. P. (coord.), Handbook of Personality: Theory and Research, 251-276. New York: Guilford Press. 1298. Ploog, D. (1992). The Evolution of Vocal Communication. Papousek, H., Jürgens, U., Papousek, M., Nonverbal Vocal Communication: Comparative and Developmental Approaches, 6-30. Cambridge: Cambridge University Press. 1299. PloS ONE, 5(7), e11679. 1300. Plutchik, R. (1980). A General Psychoevolutionary Theory of Emotion. Plutchik, R., Kellerman, H., Emotion: Theory, Research, and Experience, Vol. 1: Theories of Emotion, 3-33. New York: Academic Press. 1301. Plutchik, R. (1994). The Psychology and Biology of Emotion. New York: Harper-Collins. 1302. Pochedly, J. T., Widen, S. C., Russell, J. A. (2012). What emotion does the ―facial expression of disgust‖ express? Emotion (în curs de publicare). 1303. Pokorny, J. J., de Waal, F. B. M. (2009). Monkeys recognise the faces of group mates in photographs. PNAS, 106 (51), 21539-21543. 1304. Pollick, A. S., de Waal, F. B. M. (2007). Ape Gestures and Language Evolution. PNAS, 104 (19), 81848189. 1305. Polych, M. A. (2003). Postural Threat Influences Postural Strategy Among Healthy Younger and Older Adults. Thesis Submitted to the School on Graduate Studies o f the University of Lethbridge in Partial 236

Fulfillment of the Requirements for the Degree Masters of Science. Lethbridge, Alberta, Canada. 1306. Poock, G. K. (1973). Information Processing Vs. Pupil Diameteter. Perceptual & Motor Skills, 37, 10001002. 1307. Pope, B., Blass, T., Siegman, A. W., Raher, J. (1970). Anxiety and depression in speech. Journal of Consulting and Clinical Psychology, 35, 128-133. 1308. Porter, S., ten Brinke, L. (2008). Reading Between the Lies: Identifying Concealed and Falsified Emotions in Universal Facial Expressions. Psychological Science, 19, 508–514. 1309. Porter, S., ten Brinke, L., Baker, A., Wallace, B. (). Would I lie to you? „leakage‖ in deceptive facial expressions relates to psychopathy and emotional intelligence. Personality and Individual Differences, 51 (2), 133-137. 1310. Porter, S., ten Brinke, L., Wallace, B. (2012). Secrets and lies: involuntary leakage in deceptive facial expressions as a function of emotional intensity. Journal of Nonverbal Behavior, 36, 23-37. 1311. Posner, M. I. (1980). Orienting of Attention. Quarterly Journal of Experimental Psychology, 32, 3-25. 1312. Posner, M. I. (2008). Measuring Alertness. Annals of the New York Academy of Sciences, 1129, 193-199. 1313. Posner, M. I., Boies, S. J. (1971). Components of attention. Psychol. Rev., 78, 391–408. 1314. Posner, M. I., Early, T. S., Reiman, E., Pardo, P. J., Dhawan, M. (1988). Asymmetries in Hemispheric Control of Attention in Schizophrenia. Archives of General Psychiatry, 45, 814-821. 1315. Posner, R. (1993). Believing, Causing, Intending: The Basis For A Hierarchy Of Sign Concepts În The Reconstruction Of Communication. În Jorna, R. J., van Heusden, B., Posner, R. (coord.), Signs, Search, and Communication: Semiotic Aspects of Artificial Intelligence, 215–270. Berlin, New York: deGruyter. 1316. Pourtois, G., Schwartz, S., Seghier, M. L., Lazeyras, F., Vuillemier, P. (2006). Neural Systems for Orienting Attention to the Location of Threat Signals: An EventRelated fMRI Study. Neuroimage, 31, 920-933. 1317. Premack, D., Woodruff, D. (1978). Does the Chimpanzee Have a ―Theory of Mind‖? Behavioral and Brain Sciences, 1, 515-526. 1318. Preston, S. H. (1986). Changing Values and Falling Birth Rates. Population and Development Review, 12, 176-195. 1319. Preuschoft, S. (1995). Laughter and Smiling in Macaques – An Evolutionary Perspective. Utrecht: University of Utrecht. 1320. Previc, F. H. (1998). The Neuropsychology of 3-D Space. Psychological Bulletin, 124 (2), 123–164. 1321. Priester, J. R., Petty, R. E. (1996). The Gradual Threshold Model of Ambivalence: Relating the Positive and Negative Nases of Attitudes to Subjective Ambivalence. Journal of Personality and Social Psychology, 71, 431-449. 1322. Prior. H., Schwartz, A., Gu¨ntu¨ rku¨n, O. (2008). Mirror-Induced Behavior in the Magpie (Pica pica): Evidence of Self-Recognition. PLoS Bilogy, 6, e202.doi: 10.1371/journal.pbio.0060202. 1323. Prkachin, K. M. (1992a). Dissociating spontaneous and deliberate expressions of pain: Signal detection analyses. Pain, 51, 57–65. 1324. Prkachin, K. M. (1992b). The consistency of facial expressions of pain: A comparison across modalities. Pain, 51, 297–306. 1325. Prkachin, K. M. (2005). The Consistency of Facial Expression of Pain. În Ekman, P., Rosenberg, E. L. (coord.), What the Face Reveals: Basic and Applied Studies of Spontaneous Expression Using the Facial Action Coding System (FACS), Ed. 2, 181-200. New York: Oxford University Press. 1326. Prohansky, H. M., Ittelson, W. H., Rivlin, L. G.(1970). Freedom of Choice in a Physical Setting. Prohansky, H. M., Ittelson, W. H., Rivlin, L. G. (ed), Environmental Psychology: People and Their Physical Sttings, 177-181. New York: Holt, Rinehart & Winston.

1327. Prolo, P., Licinio, J. (2002). DRD4 and Novelty Seeking. Benjamin, J., Ebstein, R. P. Belmaker, R. H. (coord.), Molecular Genetics and the Human Personality. American Psychiatry Publishing, Washington, DC. 1328. Provine, R. R. (1986). Yawning as a Stereotypical Action Pattern and Releasing Stimulus. Ethology, 71, 109-122. 1329. Qiu, L., Tian, L., Pan, C., Zhu, R., Liu, Q., et al. (2011). Neuroanatomical circuitry associated with exploratory eye movement in schizophrenia: A voxelbased morphometric study. PLoS ONE, 6 (10), e25805. 1330. Ragan, J. M. (1982). Gender Displays in Portrait Photographs. Sex Roles, 8, 33-43. 1331. Ramenzoni, V. C., Riley, M. A., Shockley, K., Chiu, C. Y. (2007). Postural Responses to Specific Types of Working Memory Tasks. Gait and Posture, 25 (3), 368373. 1332. Rayner, K., Duffy, S. (1986). Lexical complexity and fixation times in reading: Effects of word frequency, verb complexity, and lexical ambiguity. Memory and Cognition, 14, 191-201. 1333. Rayner, K., Pollatsek, A., Reichle, E. D. (2003). Eye Movements in Reading: Models and Data. Brain and Behavioral Sciences, 26, 507-526. 1334. Rayner, K., Warren, T., Juhasz, B. J., Liversedge, S. P. (2004). The effect of plausibility on eye movements in reading. Journal of Experimental Psychology: Learning, Memory, and Cognition, 30, 12901301. 1335. Redican, W. K. (1982). An Evolutionary Perspective on Human Facial Displays. Ekman, P. (coord.), Emotion on the Human Face, Ed. 2. New York: Cambridge University Press. 1336. Reed, C. L., Beall, P. M., Stone, V. E., Kopelioff, L. et al. (2007). Brief Report: Perception of Body Posture— What Individuals With Autism Spectrum Disorder might be Missing. J. Autism Dev. Disord., 37, 1576–1584. 1337. Reeve, J. (1993). The face of interest. Motivation and Emotion, 17, 353-375. 1338. Reeve, J. (1993). The face of interest. Motivation and Emotion, 17 (4), 353-375. 1339. Reeve, J., Nix, G. (1997). Expressing intrinsic motivation through acts of exploration and facial displays of interest. Motivation and Emotion, 21, 237250. 1340. Reich, J. W., Zautra, A. J., Davis, M. (2003). Dimensions of Affect Relationships: Models and their Integrative Implications. Review of General Psychology, 7 (1), 66-83. 1341. Reich, W. (1970). Charakteranalyse. Frankfurt: Fischer. 1342. Reichle, E. D., Pollatsek, A., Rayner, K. (2006). E-Z Reader: A Cognitive-Control, Serial-Attention Model of Eye-Movement Behavior During Reading. Cognitive Systems Research, 7, 4-22. 1343. Reis, H. T., Werner, A. (1974). Some inter- and intrapersonal consequences of eye contact. Paper presented at the meeting of the Eastern Psychological Association, Philadelphia. 1344. Reisenzein, R. (2000a). Exploring the Strenght of Association Between the Components of Emotion Syndromes: The Case of Surprise. Cognition and Emotion, 14, 1-38. 1345. Reisenzein, R. (2000b). The Subjective Experience of Surprise. Bless, H., Forgas, J. P. (coord.), The Message Within: The Role of Subjective Experience in Social Cognition and Behavior, 262-279. Philadelphia, PA: Psychology Press. 1346. Reisenzein, R. (2000c). Exploring the strength of association between the components of emotion syndromes: The case of surprise. Cognition and Emotion, 14, 1-38. 1347. Reisenzein, R., Bördgen, S., Holtbernd, T. (2006). Evidence for Strong Dissociation Between Emotion and Facial Displays: The Case of Surprise. Journal of Personality and Social Psychology, 91 (2), 295-315. 1348. Reisenzein, R., Bördgen, S., Holtbernd, T., Matz, D. (2006). Evidence for strong dissociation between 237

emotion and facial displays: The case of surprise. Journal of Personality and Social Psychology, 91, 295-315. 1349. Reisenzein, R., Studtmann, M., Horstmann, G. (în curs de publicare). Coherence between emotion and facial expression: Evidence from laboratory experiments. Emotion Review. 1350. Reiss, M. (1994). Leg-crossing: Incidence and Inheritance. Neuropsychologia, 32 (6), 747-750. 1351. Reite, M. (1990). Touch, Attachment, and Health: Is There a Relationship? Bernard, K., Brazelton, T. B. (coord.), Touch: The Foundation of Experience, 195-228. Madison, WI: International Universities Press. 1352. Rémi, J., Pfefferkorn, T., Owens, R. L., Schankin, C., Dening, S., et al (2011). The crossed leg sign indicates a favorable outcome after severe stroke. Neurology, 77 (15), 1453-1456. 1353. Remington, N. A., Fabigar, L. R., Visser, P. S. (2000). Reexamining the Circumplex Model of Affect. Journal of Personality and Social Psychology, 79, 2863000. 1354. Remland, M. (2000). Nonverbal communication in everyday life. Boston: Houghton Mifflin. 1355. Renninger, L. A., Wade, T. J., Grammer, K. (2004). Getting that female glance: Patterns and consequences of male nonverbal behavior in courtship contexts. Evolution and Human Behavior, 25, 416–431. 1356. Reuter, M., Roth, S., Holve, K., Hennig, J. (2006). Identification of first Candidate Genes Ffr Creativity: A Pilot Study. Brain Research, 1069, 190–197. 1357. Rhodes, G., Addison, B., Jeffery, L., Ewbank, M., Calder, A. J. (2012). Facial expressions of threat influence perceived gaze direction in 8 year-olds. PLoS ONE, 7 (11), e49317. doi:10.1371/journal.pone.0049317 1358. Ricci-Bitti, P. E., Brighetti, G., Garotti, P. L., Boggi-Cavallo, P. (1989). Is contempt expressed by pancultural facial movements? În Forgas, J. P., Innes, J. M. (coord.), Recent Advances in Social Psychology: An International Perspective, 329-339. Amsterdam: Elsevier. 1359. Richards, J. E. (1988). Heart Rate Offset Responses to Visual Stimuli in Infants from 14 to 26 Weeks of Age. Psychophysiology, 25 (3), 278-291. 1360. Richeson, J. A., Todd, A. R., Trawalter, S., Baird, A. A. (2998). Eye-Gaze Direction Modulates RaceRelated Amygdala Activity. Group Processes & Intergroup Relations, 11 (2), 233-246. 1361. Richmond, V., McCroskey, J. (2000). Nonverbal Behaviour in Interpersonal Relations, 4th Edition. Boston: Allyn & Bacon. 1362. Riggio, R. E., Feldman, R. S. (2005). Introduction to applications of nonverbal behavior. În Riggio, R. E., Feldman, R. S. (coord.), Applications of Nonverbal Communication, xi-xv. Mahwah, NJ: Lawrence Erlbaum. 1363. Riggio, R. E., Friedman, H. S. (1986). Impression formation: the role of expressive behavior. Journal of Personality and Social Psychology, 50, 421-427. 1364. Riggs, L., McQuiggan, D. A., Anderson, A. K., Ryan, J. D. (2010). Eye Movement Monitoring Reveals Differential Influences of Emotion on Memory. Frontiers in Psychology, 1, art. 205, doi: 10.3389/fpsyg.2010.00205. 1365. Rinn, W. E. (1984). The Neuropsychology of Facial Expression: A Review of the Neurological and Psychological Mechanisms for Producing Facial Expressions. Psychological Bulletin, 95, 52-77. 1366. Rinn, W. E. (1984). The Neuropsychology of Facial Expression: A Review of the Neurological and Psychological Mechanisms for Producing Facial Expressions. Psychological Bulletin, 95 (1), 52-77. 1367. Riskind, J. H. (1984). They Stoop to Conquer: Guiding and Self-Regulatory Functions of Physical Posture After Succes and Failure. Journal of Personalitaty and Social Psychology, 47 (3), 479-493. 1368. Riskind, J. H., Gotay, C. C. (1982). Physical Posture: Could It Have Regulatory or Feedback Effects on Motivation and Emotion? Motivation and Emotion, 6 (3), 273-298.

1369. Robbins, S., Hunsaker, P. (1996). Training in interpersonal skills: tips for managing people at work, Ed. 2. New Jersey: Prentice Hall. 1370. Roberts, T.-A., Goldenberg, J. L. (2007). Wrestling with Nature: An Existential Perspective on the Body and Gender in Self-Conscious Emotions. Tracy, J. L., Robins, R. W., Tangney, J. P. (coord.), The Self-Conscious Emotions: Theory and Research, 389-406. New York: Guilford. 1371. Robillard, R., Prince, F., Filipini, D., Carrier, J. (2011). Aging Worsens the Effects of Sleep Deprivation on Postural Control. PLoS ONE, 6 (12), e28731. 1372. Robinson, W. P. (1972). Language and Social Behavior. Harmondsworth: Penguin. 1373. Rocco, E. (1998). Trust Breaks Down in Electronic Contexts but Can Be Repaired by Some Initial Face-toFace Contact. Proceedings of CHI‘98, Los Angeles CA, April 1998, ACM, 496-550. 1374. Roch-Levecq, A. C. (2006). Production of basic emotions by children with congenital blindness: Evidence for the embodiment of theory of mind. British Journal of Developmental Psychology, 24, 507–528. 1375. Roelofs, K., Putman, P., Schouten, S., Lange, W.G., Volman, I., Rinck, M. (2010). Gaze Direction Differentially Affects Avoidance Tendencies to Happy and Angry Faces in Socially Anxious Individuals. Behaviour Research and Therapy, 48, 290-294. 1376. Roether, C., Omlor, L., Christensen, A., Giese, M. A. (2009). Critical features for the perception of emotion from gait. Journal of Vision, 8, (6:15), 1-32. 1377. Romero, T., Castellanos, M. A., de Waal, F. B. M. (2010). Consolation as Possible Expression of Sympathetic Concern Among Chimpanzees. PNAS, 107 (27), 12110-12115. 1378. Roney, J.R., Hanson, K.N., Durante, K.M., Maestripieri, D. (2006). Reading Men‘s Faces: Women‘s Mate Attractiveness Judgments Track Men‘s Testosterone and Interest in Infants. Proceedings of the Royal Society B: Biological Sciences, 273, 2169–2175. 1379. Rosati, A. G., Hare, B. (2009). Looking Past the Model Species: Diversity in Gaze-Following Skils Across Primates. Current Opinion in Neurobilogy, 19, 45-51. 1380. Rosch, E. (1978). Principles of Categorization. Rosch, E., Lloyd, B. B. (coord.), Cognition and Categorization, 27-48. Hillsdale, NJ: Erlbaum. 1381. Rosch, E., Mervis, C. B., Gray, W. D., Johnson, D. M., Boyes-Braem, P. (1976). Basic Objects in Natural Categories. Cognitive Psychology, 8, 392-439. 1382. Rose, S. A. (1990). The Sense of Touch. Bernard, K., Brazelton, T. B. (coord.), Touch: The Foundation of Experience, 299–324. Madison, WI: International Universities Press. 1383. Roseman, I. J. (1984). Cognitive Determinants of Emotion: A Structural Theory. Shaver, P. (coord.), Review of Personality and Social Psychology, Vol. 5: Emotions, Relationships, and Health, 11-36. Beverly Hills, CA: Sage Publications. 1384. Roseman, I. J. Smith, C. A. (2001). Appraisal Theory. Scherer, K. R., Schorr, A., Johnstone, T. (coord.), Appraisal Processes in Emotion: Theory, Methods, Research, 3-19. Oxford, UK; Oxford University Press. 1385. Rosenberg, E. L., Ekman, P. (1993). Facial Expression and Emotion. Supliment Enciclopedia of Neuroscience, 51-52. 1386. Rosenberg, E. L., Ekman, P. (1994). Coherence between expressive and experiential systems in emotion. Cognition and Emotion, 8 (3), 201-229. 1387. Rosenberg, E. L., Ekman, P. (1995). Conceptual and Methodological Issues in the Judgement of Facial Expressions of Emotion. Motivation ad Emotion, 19 (2), 111-138. 1388. Rosenberg, E. L., Ekman, P., Blumenthal, J. A. (1998). Facial Expression and the Affective Component of Cynical Hostility in Male Coronary Heart Disease Patients. Health Psychology, 17 (4), 376-380. 1389. Rosenberg, M. (1986). Concieving the Self. Florida, SUA: Krieger. 238

1390. Rosenfeld, H. M. (1967). Nonverbal reciprocation of approval: an experimental analysis. Journal of Experimental Social Psychology, 3, 102–111. 1391. Rosenfeld, H. M. (1987). Conversational control functions of nonverbal behavior. În Siegman, A. W., Feldstein, S. (coord.), Nonverbal behavior and communication, 563–601. Hillsdale, NJ: Erlbaum. 1392. Rosenfeld, H. M., Hancks, M. (1980). The nonverbal context of verbal listener responses. În Key, M. R. (coord.), The relationship of verbal and nonverbal communication, 193–206. The Hague: Mouton. 1393. Rosenfeld, H., Hancks, M. (1980). The nonverbal context of verbal listener responses. În Kay, M. (coord.), The relationship of verbal and nonverbal communication. The Hague: Mouton. 1394. Rosengren, K. E. (2000) Communication: an introduction. Londra: Sage. 1395. Rosensteil, A. K., Keefe, F. J. (1983). The Use of Coping Strategies in Chronic Low Back Pain Patients: Relationship to Patient Characteristics and Current Adjustment. Pain, 17, 33– 44. 1396. Rosenstein, D., Oster, H. (2005). Differential Facial Responses to Four Basic Tastes in Newborns. În Ekman, P., Rosenberg, E. L. (coord.),hat the Face Reveals: Basic and Applied Studies of Spontaneous Expression Using the Facial Action Coding System (FACS), Ed. 2, 302-319. New York: Oxford University Press. 1397. Rosenthal, R. Jacobson, L. (1968). Pygmalion in the classroom. New York, NY: Holt, Rinehart, & Winston. 1398. Rosip, J. C., Hall, J. A. (2004). Knowledge of nonverbal cues, gender, and nonverbal decoding accuracy. Journal of Nonverbal Behavior, 28, 267–286. 1399. Ross, M., McFarland, C., Conway, M., Zanna, M. P. (1983). Reciprocal relation between attitudes and behavior recall: Committing people to newly formed attitudes. Journal of Personality and Social Psychology, 45, 257-267. 1400. Rovet, F. J. (1993). The psychoeducational characteristics of children with Turner syndrome. Journal of Learning Disabilities, 26, 333–341. 1401. Rowe, G., Hirsh, J. B., Anderson, A. K. (2007). Positive Affect Increases the Breadth of Attentional Selection. Proceedings of the National Academy of Sciences of the United States of America, 104 (1), 383388. 1402. Rowell, T. E., Hinde, R. A. (1962). Vocal Communication by the Rhesus Monkey. Proceedings of the Zoological Society of London, 2, 279–294. 1403. Rowland, D. L. (1998). Penile Sensitivity in Men: A Composite in Recent Findings. Urology, 52, 1101-1105. 1404. Rowland, D. L., Haensel, S. M., Bllom, J. H. M., Slob, A. K. (1993). Penile Sensitivity in Men with Premature Ejaculation and Erectile Dysfunction. Journal of Sex and Marital Therapy, 19, 189-197. 1405. Rowlanda, D. C., Yanovicha, Y., Kentros, C. G. (2011). A stable hippocampal representation of a space requires its direct experience. PNAS, 108 (35), 1465414658. 1406. Rozin, P., Haidt, J., McCauley, C. R. (2000). Disgust. Lewis, M., Haviland, J. (coord.), Handbook of Emotions, Ed. 2, 637-653. New York: Guilford Press. 1407. Rozin, P., Lowery, L., Ebert, R. (1994). Varieties of Disgust Faces and the Structure of Disgust. Journal of Personality and Social Psychology, 66, 870–881. 1408. Ruch, W. D. (1990). Die Emotion Erheiterung: Ausdrucksformen und Bedingungen [The Emotion of Exhilaration: Forms of Expression and Elicting Conditions]. Teza nepublicata, Universitatea din Düsseldorf, DE. 1409. Ruch, W. D. (1993). Exhilaration and humor. În Lewis, M., Haviland, J. M. (coord.), The handbook of emotion, 605-616. New York: Guilford. 1410. Ruch, W. D. (2005). Extraversion, Alcohol, amd Enjoyment. În Ekman, P., Rosenberg, E. L. (coord.), What the Face Reveals: Basic and Applied Studies of Spontaneous Expression Using the Facial Action Coding System (FACS), Ed. 2, 112-130. New York: Oxford University Press.

1411. Ruch, W. D., Ekman, P. (2001). The Expressive Pattern of Laughter. În A. W. Kaszniak, Emotion Qualia, and Consciousness. World Scientific Publisher, Tokyo. 1412. Ruff, H. (1985). Detection of Information Specifying the Motion of Objects by 3- and 5-Month-Old Infants. Develpomental Psychology, 21 (2), 295-305. 1413. Ruiz-Belda, M.-A., Fernández-Dols, J.-M., Carrera, P., Barchard, K. (2003). Spontaneous facial expressions of happy bowlers and soccer fans. Cognition and Emotion, 17, 315-326. 1414. Russell, J. A. (1980). A Circumplex Model of Affect. Journal of Personality and Social Psychology, 39, 11611178. 1415. Russell, J. A. (1991). Culture and the Categorization of Emotions. Psychological Bulletin, 110, 426-450. 1416. Russell, J. A. (1994). Is There Universal Recognition of Emotion from Facial Expression? A Review of the Cross-Cultural Studies. Psychological Bulletin, 115, 102141. 1417. Russell, J. A. (1997). Reading emotion from and into faces: resurrecting a dimensional-contextual perspective. În Russell, J. A., Fernandez-Dols, J. M. (coord.), The psychology of facial expression, 295-320. Cambridge, Marea Britanie: Cambridge University Press. 1418. Russell, J. A. Fehr, B. (1987). Relativity in the Perception of Emotion in Facial Expressions. Journal of Experimental Psychology, 116 (3), 223-237. 1419. Russell, J. A., Bachorowski, J. A., Fernández-Dols, J. M. (2003). Facial and Vocal Expressions of Emotion. Annual Review of Psychology, 54, 329-349. 1420. Russell, J. A., Bachorowski, J.-A., Fernández-Dols, J. M. (2003). Facial and vocal expressions of emotion. Annual Review of Psychology, 54, 329-349. 1421. Russell, J. A., Barrett, L. F. (1999). Core Affect, Prorotypical Emotional Episodes, and Other Things Called Emotion: Dissecting the Elephant. Journal of Personality and Social Psychology,76, 805-819. 1422. Russell, J. A., Bullock, M. (1986). On the Dimensions Preschoolers Use to Interpret Facial Expressions of Emotion. Developmental Psychology, 22 (1), 97-102. 1423. Russell, J. A., Carroll, J. M. (1999). On the Bipolarity of Positive and Negative Affect. Psychological Bulletin, 125, 3-30. 1424. Russell, J. A., Fernández-Dols, J. M. (1997). The Psychology of Facial Expression. Cambridge Univeristy Press. 1425. Russell, J., Mehrabian, A. (1977). Evidence for a Three-Factor Theory of Emotions. Journal of Research in Personality, 11, 273–294. 1426. Rutherford, M. D., McIntosh, D. N. (2007). Rules verssu Prototype Matching: Strategies of Perception of Emotional Facial Expressions in the Autism Spectrum. J. Autism. Dev. Disord., 37, 187-196. 1427. Rutter, D. R. (1973). Visual interaction in psychiatric patients: A review. British Journal of Psychiatry, 123, 193-202. 1428. Rutter, D. R. (1976). Visual interaction in recently admitted and chronic long-stay schizophrenic patients. British Journal of Social and Clinical Psychology, 15, 295-303. 1429. Rutter, D. R. (1977). Visual interaction and speech patterning in remitted and acute schizophrenic patients. British Journal of Social and Clinical Psychology, 16, 357-361. 1430. Ryan, J. D., Althoff, R. R., Whitlow, S., Cohen, N. J. (2000). Amnesia Is a Deficit in Declarative (Relational) Memory. Psychol. Sci., 11, 454–461. 1431. Ryan, J. D., Cohen, N. J. (2004). The Nature of Change Detection and Online Representation of Scenes. J. Exp. Psychol. Hum. Percept. Perform., 30, 988–1015. 1432. Ryan, J. D., Hannula, D. E., Cohen, N. J. (2007a). The Obligatory Effects of Memory on Eye Movements. Memory, 15, 508–525. 1433. Ryan, J. D., Leung, G., Turk-Browne, N. B., Hasher, L. (2007b). Assessment of Age-Related Changes in

239

Inhibition and Binding Using Eye Movement Monitoring. Psychol. Aging, 22, 239–250. 1434. Ryan, J. D., Riggs, L., McQuiggan, D. A. (2010). Eye Movement Monitoring of Memory. Journal of Visualized Experiments, 15 (42), pii: 2108. doi: 10.3791/2108. 1435. Saarikallio, S. (2007). Music as Mood Regulation in Adolescence. Jyväskylä Studies in Humanities, 67. 1436. Sacharin, V., Sander, D., Scherer, K. R. (2012). The perception of changing emotion expressions. Cogn. Emot., 26 (7), 1273-1300. 1437. Saigh, P.A. (1981). Effects of nonverbal examiner praise on selected WAIS subtest performance of Lebanese undergraduates. Journal of Nonverbal Behavior, 6, 84-88. 1438. Salovey, P., Detweiler-Bedell, B. T., DetweilerBedell, J. B., Mayer, J. D. (2008). Emotional intelligence. În Lewis, M., Haviland-Jones, J. M., Barrett, L. F. (coord.), Handbook of emotions, 533-572. New York/Londra: The Guilford Press. 1439. Sander, D., Grandjean, D., Kaiser, S., Wehrle, T., Scherer, K. R. (2007). Interaction effects of perceived gaze direction and dynamic facial expression: Evidence for appraisal theories of emotion. European Journal of Cognitive Psychology, 19 (3), 470-480. 1440. Santibáñez, G., Bloch, S. (1986). Qualitative analysis of emotional effector patterns and their feedback. The Pavlovian Journal of Biological Sciences, 21, 108-116. 1441. Sarafino, E. (1996). Principles of behavior change: understanding behavior modification techniques. New York: Wiley. 1442. Sato, W., Kochiyama, T., Uono, S., Matsuda, K., Usui, K., Inoue, Y., Toichi, M. (2011). Rapid Amygdala Gamma Oscillations in Response to Eye Gaze. PLoS ONE, 6 (11), e28188. 1443. Sauter, D. A., Eimer, M. (2009). Rapid Detection of Emotion from Human Vocalizations. Journal of Cognitive Neuroscience, 22 (3), 474-481. 1444. Sauter, D. A., Scott, S. K. (2007). More Than One Kind of Happiness: Can We Recognize Vocal Expressions of Different Positive States? Motivation and Emotion, 31, 192-199. 1445. Sauter, D., Eisner, F., Ekman, P. (2009). Universal Vocal Signals of Emotion. În N. Taatgen, & H. Van Rijn (Eds.), Proceedings of the 31st Annual Meeting of the Cognitive Science Society (CogSci 2009), 2251-2255. Cognitive Science Society. 1446. Sawaguchi, T., Goldman-Rakic, P. S. (1991). D1 Dopamine Receptors in Prefrontal Cortex: Involvement in Working Memory. Science, 251, 947–950. 1447. Scaife, M (1976). Response to Eye-Like Shapes by Birds II: Importance of Staring, Pairedness and Shape. Animal Behaviour, 24, 200-206. 1448. Scarantino, A. (2012). How to define emotions scientifically. Emotion Review, 4 (4), 358-368. 1449. Scenes. PLoS ONE, 7 (11), e50282. doi:10.1371/journal.pone.0050282 1450. Schaefer, M., Heinze, H.-J., Rotte, M. (2012). Embodied empathy for tactile events: interindividual differences and vicarious somatosensory responses during touch observation. Neuroimage, 60 (2), 952-957. 1451. Schaefer, T. M. C., Schaefer, A. R. C., Abib, F. C., José, N. K. (2009). Comparative Study of the Blinking Time Between Young Adult and Adult Video Display Terminal Users in Indoor Enviroment. Arquivos Brasileiros de Oftalmologia, 72 (5), 682-686. 1452. Scheff, T. J. (2007). Runaway Nationalism: Alienation, Shame, and Anger. Tracy, J. L., Robins, R. W., Tangney, J. P. (coord.), The Self-Conscious Emotions: Theory and Research, 426-439. New York: Guilford. 1453. Scheflen, A. (1965). Quasi-courtship behavior in psychotherapy. Psychiatry, 28, 245-257. 1454. Scherer, K. R. (1979). Personality Markers in Speech. Scherer, K. R., Giles, H. (coord.), Social Markers in Speech, 147-209. Cambridge: Cambridge University Press.

1455. Scherer, K. R. (1980). The Functions of Nonverbal Signs in Conversation. Clair, R., Giles, H. (coord.), The Social and Psychological Contexts of Language, 225-244. Hillsdale, NJ: Erlbaum. 1456. Scherer, K. R. (1981a). Speech and Emotional States. Darby, J. K. (coord.), Speech Evaluation in Psychiatry, 189-220. New York: Grune & Stratton. 1457. Scherer, K. R. (1981b). Speech and Emotional States. Darby, J. (coord.), Speech Evaluation in Psychiatry, 189-220. New York: Grune & Stratton. 1458. Scherer, K. R. (1981c). Wider die Vernachlässigung der Emotion in der Psychologie. Michaelis, W. (coord.), Bericht Über den 32 Kongress der Deutschen Gesellschaft für Psychologie in Zürich, 1980. Göttingen: Hogrefe. 1459. Scherer, K. R. (1982). Methods of Research on Vocal Communication: Paradigms and Parameters. Scherer, K. R., Ekman, P., Handbook of Methods in Nonverbal Behavior Research, 136-198. Cambridge, UK: Cambridge University Press. 1460. Scherer, K. R. (1982c). Vokale Kommunikation: Nonverbale Aspekte des Sprachverhaltens. Weinheim: Beltz. 1461. Scherer, K. R. (1983). Prolegomina zu einer Taxonomie affektiver Zustände: Ein Komponenten-ProzeßModell. Lüer, G. (coord.), Bericht über den 32 Kongress der Deutschen Gesselschaft für Psychologie in Mainz, 1982, 415-412. Göttingen: Hogrefe. 1462. Scherer, K. R. (1984). On the Nature and Function of Emotion: A Component Process Approach. Scherer, K. R., Ekman, P. (coord.), Approaches to Emotion, 293-318. Hillsdale, NJ: Erlbaum. 1463. Scherer, K. R. (1985). Vocal Affect Signaling: A Comparative Approach. Advances in the Study of Behavior, 15, 189-244. 1464. Scherer, K. R. (1986a). Studying Emotions Empirically: Issues and a Paradigm for Research. Scherer, K. R., Wallbott, H. G., Summerfield, A. B. (coord.), Experiencing Emotion: A Cross-Cultural Study, 3-27. Cambridge, UK: Cambridge University Press. 1465. Scherer, K. R. (1986b). Vocal Affect Expression: A Review and a Model for Future Research. Psychological Bulletin, 99, 143-165. 1466. Scherer, K. R. (1986c). Voice, Stress, and Emotion. Appley, M. H., Trumbull, R. (coord.), Dynamics of Strss, 157-179. New York: Plenum. 1467. Scherer, K. R. (1987a). Toward a Dynamic Theory of Emotion: The Component Process Model of Affective States. Geneva Studies in Emotion and Communication, 1, 1-198 [versiunea online]. 1468. Scherer, K. R. (1987b). Vocal Assessment of Affective Disorders. Maser, J. D. (coord.), Depression and Expressive Behavior, 57-82. Hillsdale: NJ: Erlbaum. 1469. Scherer, K. R. (1988). On the symbolic functions of vocal affect expression. Journal of Language and Social Psychology, 7, 79-100. 1470. Scherer, K. R. (1989). Vocal Correlates of Emotional Arousal and Affective Disturbance. Wagner, H., Manstead, A. (coord.), Handbook of Psychophysiology: Emotion and Social Behavior, 165-197. London: Wiley. 1471. Scherer, K. R. (1991). Emotion expression in speech and music. În Sundberg, J., Nord, L., Carlson, R. (coord.), Music, language, speech, and brain, 146-156. 1472. Scherer, K. R. (1992a). Vocal Affect Extression as Symptom, Symbol, and Appeal. Papousek, H., Jürgens, U., Papousek, M., Nonverbal Vocal Communication: Comparative and Developmental Approaches, 43-60. Cambridge: Cambridge University Press; Paris: Editions de la Maison des Sciences de l‘Hamme. 1473. Scherer, K. R. (1992b). What Does Facial Expression Express? Strongman, K. (coord.), International Review of Studies on Emotion, 2, 139-165. Chichester, UK: Wiley. 1474. Scherer, K. R. (1993a). Neuroscience Projections to Current Debates in Emotion Psychology. Cognition and Emotion, 7, 1-41.

240

1475. Scherer, K. R. (1993b). Studying the emotionantecedent appraisal process: an expert system approach. Cognition and Emotion, 7 (3/4), 325-355. 1476. Scherer, K. R. (1994). Toward a Concept of ―Modal Emotion‖. Ekman, P., Davidson, R. J. (coord.), The Nature of Emotion: Fundamental Questions, 25-31. New York: Oxford University Press. 1477. Scherer, K. R. (1999a). Universality of Emotional Expression. Levinson, D., Ponzetti, J. J. Jr., Jorgensen, P. F. (coord.), Encyclopedia of Human Emotions, Vol. 2, 669-674. New York: Macmillan Reference. 1478. Scherer, K. R. (2000). Emotional Expression: A Royal Road for the Study of Behavior Control. Perrig, W., Grob, A. (coord.), Control of Human Behavior, Mental Processes, and Counsciousness, 227-244. Hillsdale, NJ: Erlbaum. 1479. Scherer, K. R. (2001). Appraisal Considered as a Process of Multi-Level Sequential Checking. Scherer, K. R., Schorr, A., Johnstone, T. (coord.), Appraisal Processess in Emotion: Theory, Methods, Research, 92120. Hillsdale, NJ: Erlbaum. 1480. Scherer, K. R. (2003a). Introduction: Cognitive Components of Emotion. Davidson, R. J., Scherer K. R., Goldsmith, H. (coord.), Handbook of the Affective Sciences, 563-571. New York and Oxford: Oxford University Press. 1481. Scherer, K. R. (2003b). Vocal Communicaton of Emotion: A Review of Research Paradigms. Speech Communication, 40, 227-256. 1482. Scherer, K. R. (2004). Feelings Integrate the Central Representation of Appraisal-Driven Response Organisation in Emotion. Manstead, A. S. R., Frijda, N. H., Fischer, A. H. (coord.), Feelings and Emotions: The Amsterdam Symposium, 136-157. Cambridge, UK: Cambridge University Press. 1483. Scherer, K. R. (2005). What Are Emotions? And How Can They Be Measured?. Social Science Information, 44 (4), 695-729. 1484. Scherer, K. R., & Wallbott, H. G. (1994). Evidence For Universality and Cultural Variation of Differential Emotion Response Patterning. Journal of Personality and Social Psychology, 66, 310-328. 1485. Scherer, K. R., Bergmann, G. (1984). Vocal Communication. German Journal of Psychology, 8, 5790. 1486. Scherer, K. R., Ellgring, H. (2007a). Multimodal Expression of Emotion: Affect Programs or Componential Appraisal Patterns? Emotion, 7(1), 158-171. 1487. Scherer, K. R., Ellgring, H. (2007b). Are Facial Expressions Produced by Categorical Affect Programs or Dynamically Driven by Appraisal? Emotion, 7 (1), 113130. 1488. Scherer, K. R., Giles, H. (coord.) (1979). Social Markers in Speech. Cambridge, UK: Cambridge University Press. 1489. Scherer, K. R., Grandjean, D. (2008). Inferences from Facial Expressions of Emotion Have Many Facets. Cognition and Emotion, 22, 789-801. 1490. Scherer, K. R., Johnstone, T. & Klasmeyer, G. (2003). Vocal Expression of Emotion. În R. J. Davidson, K. R. Scherer, H. Goldsmith (Eds.). Handbook of the Affective Sciences' (pp. 433–456). New York and Oxford: Oxford University Press. 1491. Scherer, K. R., Johnstone, T., Bänziger, T. (1998a). Automatic verification of emotionally stressed speakers: The problem of individual differences. Studiu prezentat la SPECOM\'98, International Workshop on Speech and Computers, St. Petersburg, Rusia. 1492. Scherer, K. R., Kappas, A. (1988). Primate Vocal Expression of Affective States. Todt, D., Goedeking, P., Newman, E. (coord.), Primate Vocal Communication, 171-194. Heidelberg, Germania: Springer. 1493. Scherer, K. R., Scherer, U. (1981). Speech Behavior and Personality. Darby, J. (coord.), Speech Evaluation in Psychiatry, 115-135. New York: Grune & Stratton. 1494. Scherer, K. R., Wallbott, H. G. (1985). Analysis of nonverbal behavior. În van Dijk, T. A. (coord.), Analysis

of nonverbal behavior. Handbook of Discourse Analysis, vol. 2, 199-230. 1495. Scherer, K. R., Wallbott, H. G., Summerfield, A. (1986rr). Experiencing Emotion: A Cross-Cultural Study. Cambridge: Cambridge University Press. 1496. Scherer, K. R., Wallbott, H. G., Tolkmitt, F., Bergmann, G. (1983yo). Indikatoren affektiver Erregung im Kommunikationsverhalten. Raport de cercetare nepublicat, Universitatea Giessen. 1497. Scherer, K. R., Wranik, T., Sangsue, J., Tran, V., Scherer, U. (2004). Emotions in Everyday Life: Probability of Occurrence, Risk Factors, Appraisal and Reaction Pattern. Social Science Information, 43, 499570. 1498. Scherer, K. R., Zei, B. (1988). Vocal Indicators of Affective Disorders. Psychother Psychosom, 49, 179-186. 1499. Scherer, K. R., Zentner, M. R., Stern, D. (2004bw). Beyond Surprise: The Puzzle of Infants‘ Expressive Reactions to Expectancy Violation. Emotion, 4 (4), 389402. 1500. Scherer, K., Ellgring, H. (2007). Are facial expressions of emotion produced by categorical affect programs or dynamically driven by appraisal? Emotion, 7 (1), 113-130. 1501. Scherer, L. D., Larsen, R. J. (2011). Cross-Modal Evaluative Priming: Emotional Sounds Influence the Processing of Emotion Words. Emotion, 11 (1), 203-208. 1502. Scherer, U., Helfrich, H., Scherer, K. R. (1980). Paralinguistic Behaviour: Internal Push or External Pull?. Giles, H., Robinson, P., Smith, P. (coord.), Language: Social Psychological Perspectives, 279-282. Oxford: Pergamon. 1503. Schleicher, R., Galley, N., Briest, S., Galley, L. (2008). Blinks and Saccades as an Indicator of Fatigue in Sleepiness Warners: Looking Tired? Ergonomics, 51 (7), 982-1010. 1504. Schlenker, B. R. (1980). Impression management: the self-concept, social identity, and interpersonal relations. New York: Krieger Publishing. 1505. Schlosberg, H. (1954). Three dimensions of emotion. Psychological Review, 61, 81-88. 1506. Schmidt, K. L., Bhattacharya, S., Denlinger, R. (2009). Comparison of deliberate and spontaneous facial movement in smiles and eyebrow raises. Jorunal of Nonverbal Behavior, 33, 35-45. 1507. Schmidt, K., Ambadar, Z., Cohn, J., Reed, L. (2006). Movement differences between deliberate and spontaneous facial expressions: Zygomaticus major action in smiling. Journal of Nonverbal Behavior, 30 (1), 37–52. 1508. Schmitt, D. P. (2005). Sociosexuality from Argentina to Zimbabwe: A 48-Nation Study of Sex, Culture, and Strategies of Human Mating. Behavioral and Brain Sciences, 28, 247-311. 1509. Schneider, S., Laurion, S. (1993). Do we know what we‘ve learned from listening to the news? Memory and Cognition, 21, 198–209. 1510. Schön, D., and François, C. (2011). Musical expertise and statistical learning of musical and linguistic structures. Psychology, 2, 167, doi: 10.3389/fpsyg.2011.00167. 1511. Schroeder, J. E. (1995). Self-concept, social anxiety, and interpersonal perception skills. Personality and Individual Differences, 19, 955-958. 1512. Schubert, E. (2004). Emotionface: Prototype Facial Expression Display of Emotion in Music. Proceedings of ICAD 04-Tech Meeting of the International Conference on Auditory Displau, Sydney, Australia. 1513. Schucker, B., Jacobs, D. R. (1977). Assessment of Behavioral Risk for Coronary Disease by Voice Characteristics. Psychosomatic Medicine, 39 (4), 219228. 1514. Schuller, B., Muller, R., Eyben, F., Gast, J., Hornler, B., Wollmer, M., Rigoll, G., Hothker, A., Konosu, H. (2009). Being Bored? Recognising Natural Interest by Extensive Audiovisual Integration for RealLife Application. Image Vision Comput., 27, 1760-1774.

241

1515. Schützwohl, A., Reisenzein, R. (2012). Facial expressions in response to a highly surprising event exceeding the field of vision: a test of Darwin's theory of surprise. Evolution & Human Behavior, 33 (6), 657-664. 1516. Schwartz, S. H. (2010). Basic Values: How They Motivate and Inhibit Prosocial Behavior. American Psychological Association: Prosocial Motives Emotions and Behavior The Better Angels of Our Nature, Vol. 1, 221-241. 1517. Schwartz, S. H., Bardi, A. (1997). Influences of Adaptation to Communist Rule on Value Priorities in Eastern Europe. Political Psychology, 18 (2), 385-410. 1518. Schwartz, S. H., Bardi, A. (2001). Value Hierarchies Across Cultures. Journal of Cross-Cultural Psychology, 32 (3), 268-290. 1519. Schweizer, T. S. (2004). An Individual Psychology of Novelty-Seeking, Creativity and Innovation. ERIM Ph.D. Series, Nr. 48. 1520. Schweizer, T. S. (2006). The Psychology of NoveltySeeking, Creativity and Innovation: Neurocognitive Aspects Within a Work-Psychological Perspective. Creativity and Innovation Management, 15 (2), 164-172. 1521. Segrin, C., Flora, J. (2000). Poor social skills are a vulnerability factor in the development of psychological problems. Human Communication Research, 26, 489514. 1522. Seligman, M. E. P. (1975). Helplessness: On Depression Development and Death. San Francisco: W. H. Freeman. 1523. Sell, A., Cosmides, L., Tooby, J., Sznycer, D., von Rueden, C., Gurven, M. (2009). Human Adaptations for the Visual Assessment of Strength and Fghting Ability from the Body and Face. Proceedings of the Royal Society B: Biological Sciences, 276, 575–584. 1524. Sengewald, B. (1995). Grunduberlegung zur Wirkungweise von Musik. Diplomarbeit, Darmstadt. 1525. Seyfarth, R. M., Cheney, D. L. (1982). How Monkeys See the World: A Review of the Recent Research on East African Vervel Monkeys. Snowdon, C. T., Brown, C. H., Petersen, M. R. (coord.), Primate Communication, 239252. Cambridge: Cambridge University Press. 1526. Shackelford, T. K., Larsen, R. J. (1997). Facial Asymmetry as an Indicator of Psychological, Emotional, and Physiological Distress. Journal of Personality and Social Psychology, 72 (2), 456-466. 1527. Shaddy, D. J., Columbo, J. (2004). Developmental Changes in Infant Attention to Dynamic and Static Stimuli. Infancy, 5 (3), 255-365. 1528. Shah, J. Y. & Kruglanski, A. W. (2000). Aspects of Goal Networks: Implications for Self-Regulation. Boekaerts, M., Pintrich, P. R., Zeidner, M. (coord.), Handbook of Self-Regulation, 85-110. San Diego: Academic Press. 1529. Shapiro, K. (2001). The Limits of Attention: Temporal Constraints in Human Information Processing. Oxford: Oxford University Press. 1530. Shariff, A. F., Tracy, J. L. (2011). What are emotion expressions for? Current Directions in Psychological Science, 20, 395–399. 1531. Shaver, P. R., Schwartz, J., Kirson, D., O'Connor, C. (1987).Emotion Knowledge: Further Exploration of a Prototype Approach. Journal of Personality and Social Psychology, 52, 1061-1086. 1532. Shaver, P. R., Wu, S., Schwartz, J. C. (1992). Cross-Cultural Similarities and Differences in Emotion and Its Reprezentation: A Prototype Approach. Clark, M. S. (coord.), Review of Personality and Social Psychology, Vol. 13; Emotion, 175-212. Newbury Park, CA: Sage. 1533. Shaver, P., Murdaya, U., Fraley, R. C. (2001). The Structure of the Indonesian Emotion Lexicon. Asian Journal of Social Psychology, 4, 201-224. 1534. Shaver, P., Schwartz, J. C., Kirson, D., O'Connor, C. (1987). Emotion Knowledge: Further Exploration of a Prototype Approach. Journal of Personality and Social Psychology, 52, 1061-1086. 1535. Shaver, P., Wu, S., Schwartz, J. C. (1992). CrossCultural Similarities and Differences in Emotion and It's Representation. Clark, M. S. (coord.), Emotion: Review

of Personality and Social Psychology, Vol. 13, 175-212. Thousand Oaks, CA: Sage. 1536. Sheldon, W. H. (1954). Atlas of Men: A Guide For Somatotyping the Adult Male at All Ages. New York: Harper and Row. 1537. Shepherd, S. V. (2010). Following gaze: gazefollowing behavior as a window into social cognition. Frontiers in Integrative Neuroscience, 4 (5), doi: 10.3389/fnint.2010.00005. 1538. Sherman, W. (1990). Behavior modification. New York: Harper & Row. 1539. Shibata, T. (1990). Effects of body satisfaction on social anxiety and self-disclosing behavior in adolescence. Japanese Journal of Psychology, 61, 123– 126. 1540. Shiota, M. N., Campos, B., Keltner, D. (2003). The Faces of Positive Emotion: Prototype Displays of Awe, Amusement, and Pride. Annals of the New York Academy of Sciences, 1000, 296-299. 1541. Shirlow, M. J., Mathers, C. D. (1984). A Study of Caffeine Consumption and Symptoms: Indigestion, Palpitations, Tremor, Headache and Insomnia. International Journal of Epidemiology, 14 (2), 239-248. 1542. Shreve, E. G., Harrigan, J. A., Kues, J. R., Kagas, D. K. (1988). Nonverbal Expressions of Anxiety in Physician-Patient Interactions. Psychiatry, 51 (4), 378384. 1543. Shukla, D. (1985). Blink Rate as Clinical Indicator. Neurology, 35, 286. 1544. Shweder, R. A., Much, N., Park, L., Mahapatra, M. M. (1997). The ―Big Three‖ of Morality (Autonomy, Community, Divinity) and the ―Big Three‖ Explanation of Suffering. Brandt, A., Rozin, P. (coord.), Morality and Health, 119-169. New York: Routledge. 1545. Siegle, G. J., Granholm, E., Ingram, R. E., Matt, G. E. (2001). Pupillary and Reaction Time Measures of Sustained Processing of Negative Information in Depression. Biological Psychiatry, 49, 624-636. 1546. Siegle, G. J., Ichikawa, N., Steinhauer, S. (2008). Blink Before and After You Think: Blinks Occur Prior to and Following Cognitive Load Indexed by Pupillary Responses. Psychophysiology, 45, 679-687. 1547. Siegman, A. W. (1987a). The Pacing of Speech in Depression. În Maser, J, D. (coord.), Depression and Eexpressive Behavior, 83-102. Hillsdale, NJ: Erlbaum. 1548. Siegman, A. W. (1987b). The Telltale Voice: Nonverbal Mesasages of Verbal Communication. Feldstein, S., Siegman, A. W. (coord.), Nonverbal Behavior and Communication, 2nd ed., 351-433. Hillside, NJ: Erlbaum. 1549. Siegman, A. W., Feldstein, S. (1985). Multichannel Integrations of Nonverbal Behavior. Hillsdale, NJ: Erlbaum. 1550. Siegman, A. W., Pope, B. (1972). The Effect of Ambiguity and Anxiety on Interviewee Verbal Behavior. Siegman, A. W., Pope, B. (coord.), Studies in Dyadic Communication, 29-67. New York: Pergamon. 1551. Silvia, P. J. (2005). What is interesting? Exploring the appraisal structure of interest. Emotion, 5, 89-102. 1552. Silvia, P. J. (2008). Interest: The curious emotion. Current Directions in Psychological Science, 17, 57-60. 1553. Simms, T. M. (1967). Pupillary Response of Male and Female Subjects to Pupillary Differences in Male and Female Picture Stimuli. Perception and Psychophysics, 6, 115-121. 1554. Simonov, P. V., Forlov, M. V. (1973). Utilization of Human Voice for Estimation of Man‘s Emotional Stress and State of Attention. Aerospace Medicine, 44, 254258. 1555. Simpson, J. A., Gangestad, S. W., Biek, M. (1993). Personality and Nonverbal Social Behavior: An Ethological Perspective of Relationship Initiation. Journal of Experimental Social Psychology, 29, 434-461. 1556. Simpson, J. A., Gangestad, S. W., Biek, M. (1993). Personality and Nonverbal Social Behavior: An Ethological Perspective of Relationship Initiation. Journal of Experimental Social Psychology, 29 (5), 434-461.

242

1557. Simpson, J., A., Gangestad, S. W., Nations, C. (1996). Sociosexuality and Relationship Initiation: An Ethological Perspective of Nonverbal Behavior. În Fletcher, G. J. O., Fitness, J. (coord.), Knowledge Structures in Close Relationships: A Social Psychological Approach, 121-146. New Jersey: Erlbaum. 1558. Singer, H. S. (2009). Motor Stereotypies. Semin. Pediatr. Neurol., 16, 77– 81. 1559. Sirevaag, E. J., Rohrbaugh, J.W., Stern, J. A., Vedeniapin, A. B., Packingham, K. D., LaJonchere, C. M. (1999). Multi-Dimensional Characterizations of Operator State: A Validation of Ocular Motor Metrics. St. Louis, MO: Washington University, Department of Psychology. 1560. Sirevaag, E. J., Stern, J. A. (2000). Ocular measures of fatigue and cognitive factors. În Backs, R. W., Boucsein, W. (coord.), Engineering Psychophysiology, 269-288. Mahwah, NJ: Lawrence Erlbaum Associates. 1561. Slagter, H. A., Davidson, R. J., Tomer, R. (2010). Eye-Blink Rate Predicts Individual Differences in Pseudoneglect. Neuropsychologia, 48, 1265-1268. 1562. Sloboda, J. A. (1991). Music Structure and Emotional Response: Some Empirical Findings. Psychology of Music, 19, 110-120. 1563. Smith, C. A. (1989). Dimensions of Appraisal and Physiological Response in Emotion. Journal of Personality and Social Psychology, 56, 339-353. 1564. Smith, C. A., Lazarus, R. S. (1990). Emotion and Adaptation. Pervin, L. A. (coord.), Handbook of Personality Theory and Research, 609-637. New York: Guilford. 1565. Smith, C. A., Scott, H. S. (1997). A Componential Approach to the Meaning of Facial Expression. Russell, J. A., Fernández-Dols, J. M. (coord.), The Psychology of Facial Expression, 229-254. New York: Cambridge University Press. 1566. Smith, C. A., Scott, H. S. (1997). A Componential Approach to the Meaning of Facial Expressions. Russell, J. A., Fernández-Dols (coord.), The Psychology of Facial Expression, 229-254. New York: Cambridge University Press. 1567. Smith, N. (2008). I Was Wrong: The Meanings of Apologies. New York, NY: Cambridge University Press. 1568. Smith, W. J. (1985). Consistency and change in communication. În Zivin, G. (coord.), The development of expressive behavior: biology-environment interaction, 51-76. Orlando: Academic Press. 1569. Smith., C. A., Ellsworth, P. C. (1985). Patterns of Cognitive Appraisal in Emotion. Journal of Personality and Social Psychology, 48, 813-838. 1570. Smyth, J. M. (1998). Written Emotional Expression: Effect Sizes, Outcome Types, and Moderating Variables. Journal of Consulting and Clinical Psychology, 6, 236245. 1571. Snijders, C. J., Slagter, A. H., van Strik, R., Vleeming, A., Stoeckart, R., Stam, H. J. (1995). Why leg crossing? The influence of common postures on abdominal muscle activity. Spine, 20 (18), 1989-1993. 1572. Snowdon, C. T. (2003). Expression of Emotion in Nonhuman Animals. Davidson, R. J., Scherer, K. R., Goldsmith, H. H., Handbook of Affective Sciences, 457480. New York: Oxford University Press. 1573. Sober, E., Wilson, D. S. (2001). The Evolution and Psychology of Unselfish Behaviour. Journal of Philosophy, 8, 43-47. 1574. Solomon, R. (1994). About Love: Re-inventing Romance for Our Times. Lanham, MD: Littlefield Adams. 1575. Solomon, R. C. (1976). The Passions. The Myth and Nature of Human Emotion. Garden City, NY: Doubleday. 1576. Sommer, I., Aleman, A., Ramsey, N., Bouma, A., Kahn, R. (2001). Handedness, Language Lateralisation and Anatomical Asymmetry in Schizophrenia. British Journal of Psychiatry, 178, 344–351. 1577. Soojin, S. O. (2000). Explanation for the Gender Differences in Expressing Emotions. SARS, 013. 1578. Spiegel, J., Machotka, P. (1974). Messages of the Body. London: Collier Macmillan.

1579. Sprengelmeyer, R., Young, A. W., Calder, A. J., Karnat, A., Lange, H., Hömberg, V., Perrett, D. I., Rowland, D. (1996). Loss of Disgust. Perception of Faces and Emotions in Huntington‘ s Disease. Brain, 119, 16471665. 1580. Sroufe, L. A. (1979). Socioemotional Development. Osofsky, J. D. (coord.), The Handbook of Infant Development, 462-516. New York: Wiley. 1581. Stamper, D. A., Lund, D. J., Molchany, J. W., Stuck, B. E. (2002). Human Pupil and Eyelid Response to Intense Laser Light: Implications for Protection. Perceptual and Motor Skills, 95, 775–782. 1582. Stanners, R. E., Headley, D. B., Clark, W. R. (1972). The Pupillary Response to Sentences: Influences of Listening Set and Deep Structure. Psychopysiology, 12, 257-263. 1583. Steil, L. (1991). Listening training: the key to success in today‘s organizations. În Borisoff, D., Purdy, M. (coord.), Listening in everyday life. Maryland: University of America Press. 1584. Steimer-Krause, E., Krause, R., Wagner, G. (2005). Interaction Regulations Used by Schizophrenic and Psychosomatic Patients. În Ekman, P., Rosenberg, E. L. (coord.),What the Face Reveals: Basic and Applied Studies of Spontaneous Expression Using the Facial Action Coding System (FACS), Ed. 2, 361-380. New York: Oxford University Press. 1585. Steinhauer, S. R., Hakerem, G. (1992). The Pupillary Response in Cognitive Psychophysiology and Schizophrenia. Friedman, D., Bruder, G. E. (coord.), Psychophysiology and Experimental Psychopathology: A Tribute to Samuel Sutton, 182-203. New York: New York Academy of Sciences. 1586. Steinhauer, S. R., Hakerem, G. (1992). The Pupillary Response in Cognitive Psychophysiology and Schizophrenia. Friedman, D., Bruder, G. E. (coord.), Psychophysiology and Experimental Psychopathology: A Tribute to Samuel Sutton 182–204. New York: New York Academy of Sciences Press. 1587. Steinzor, B. (1950). The Spatial Factor in Face to Face Discussion Groups. Journal of Abnormal and Social Psychology, 45, 552-555. 1588. Stel, M., van Dijk, E., Smith, P. K., van Dijk, W. W., Djalal, F. M. (2012). Lowering the pitch of your voice makes you feel more powerful and think more abstractly. Social Psychological and Personality Science, 3 (4), 497-502. 1589. Stelmack, R. M., Mandelzys, N. (1975). Extraversion and Pupillary Response to Affective and Taboo Words. Psychophysiology, 12, 536-540. 1590. Stephen, D. G., Dixon, J. A., Isenhower, R. W. (2009). Dynamics of Representational Change: Entropy, Action, and Cognition. Journal of Experimental Psychology: Human Perception and Performance, 35 (6), 1811-1832. 1591. Stepper, S., Strack, F. (1993). Propioceptive Determinants of Emotional and Nonemotional Feelings. Journal of Personalitaty and Social Psychology, 64, 211220. 1592. Stern, J. A., Boyer, D., Schroeder, D. (1994). Blink rate: a possible measure of fatigue. Human Factors, 36, 285-297. 1593. Stern, J. A., Walrath, L. C., Goldstein, R. (1984). The Endogenous Eyeblink. Psychophysiology, 21, 22–33. 1594. Sternberg, R. J., Ben-Zeev, T. (2001). Complex Cognition. Oxford University Press, New York. 1595. Sternberg, R. J., Kaufman, J. C., Pretz, J. E. (2002). The Creativity Conundrum: A Propulsion Model of Kinds of Creative Contributions. New York: Psychology Press. 1596. Sternberg, R. J., Kaufman, J. C., Pretz, J. E. (2004). A Propulsion Model of Creative Leadership. Creativity and Innovation Management, 13 (3), 145–153. 1597. Stewart, C., Cash, W. (2000). Interviewing: principles and practice, Ed. 9. Boston, MA: McGrawHill. 1598. Stewart, J., Logan, C. (1998). Together: Communicating Interpersonally, editia a cincea. Boston, MA: McGraw-Hill. 243

1599. Stice, E., Shaw, H. E. (2002). Role of Body Dissatisfaction in the Onset and Maintenance of Eating Pathology: A Synthesis of Research Findings. J. Psychosom. Res., 53, 985–993. 1600. Stienen, B. M. C., Tanaka, A., de Gelder, B. (2011). Emotional voice and emotional body postures influence each other independently of visual awareness. PLoS ONE, 6 (10), e25517. 1601. Stiff, J. B., Miller, G. R. (1986). ―Come to think about it…‖: interrogative probes, deceptive communication and deception detection. Human Communication Research, 12, 339-357. 1602. Stipek, D, Recchia, S., McClintic, S. (1992). SelfEvaluation in Young Children. Monographs of the Society for Research in Child Development, 57 (1), n. s. 226. 1603. Stroebe, W. (2000). Social psychology and health. Buckingham: Open University Press. 1604. Sturm, V. E., McCarthy, M. E., Yun, I., Madan, A., Yuan, J. W., Holley, S. R., Ascher, E. A., Boxer, A. L., Miller, B. L., Levenson, R. W. (2010). Mutual Gaze in Alzheimer‘s Disease, Frontotemporal and Semantic Dementia Couples. SCAN, doi:10.1093/scan/nsq055. 1605. Summala, H., Häkkänen, H., Mikkola, T., Sinkkonen, J. (1999). Task effects on fatigue symptoms in overnight driving. Ergonomics, 42, 798-806. 1606. Summerhayes, D. L., Suchner, R. W. (1978). Power implications of touch in male female relationships. Sex Roles, 4, 493–503. 1607. Sun, D., Chan, C. C. H., Lee, T. M. C. (2012). Identification and classification of facial familiarity in directed lying: An ERP study. PloS ONE, 7 (2), e31250. 1608. Sundstrom, E. (1975). An experimental study of crowding: effects of room size, intrusion, and goal blocking on nonverbal behavior, self-disclosure, and self-reported stress. Journal of Personality and Social Psychology, 32, 645–654. 1609. Susskind, J. M., Anderson, A. K. (200*). Facial Expression Form and Function. Communicative and Integrative Biology, 1, 148-149. 1610. Susskind, J. M., Lee, D. H., Cusi, A., Feiman, R., Grabski, W., Anderson, A. K. (2008). Expressing fear enhances sensory acquisition. Nat. Neurosci., 11 (7), 843-850. 1611. Svensson, U. (2004). Blink behaviour based drowsiness detection - method development and validation. Biomedical Engineering, University Linköping, Linköping. 1612. Swann, W., Hixon, J., Stein-Seroussi, A., Gilbert, D. (1990). The fleeting gleam of praise: cognitive processes underlying behavioral reactions to selfrelevant feedback. Journal of Personality and Social Psychology, 59, 17-26. 1613. Szarota, P. (2010). The mistery of the European smile: A comparison based on individual photographs by Internet users. Journal of Nonverbal Behavior, 34, 249256. 1614. Tabak, J. A., Zayas, V. (2012). The roles of featural and configural face processing in snap judgements of sexual orientation. PLoS ONE, 7 (5), e36671. 1615. Tada, H. (1978). Sponaneous Blinking During a Visual Tracking Performance. Fukushima Journal of Medical Science, 25, 214-220. 1616. Tajfel, H., Turner, J. C., Austin, W. G., Worchel, S. (1971). Social Categorization and Intergroup Behavior. European Journal of Social Psychology, 2, 149–178. 1617. Talbot, N. L. (1996). Women Sexually Abused as Children: The Centrality of Shame Issue and Treatment Implications. Psychotherapy, 33, 11-18. 1618. Tamietto, M., Castelli, L., Vighetti, S., Perozzo, P., Geminiani, G., Weiskrantz, L., de Gelder, B. (2009). Unseen Facial and Bodily Expressions Trigger Fast Emotional Reactions. Proceedings of the National Academy of Sciences of the United States of America (PNAS), 106(42), 17661-17666. 1619. Tamir, M., Robinson, M. D., Clore, G. L., Martin, L. L., Whitaker, D. J. (2004). Are We Puppets on a String? The Contextual Meaning of Unconscious Expressive Cues. Personality and Social Psychology Bulletin, 30, 237–249.

1620. Tanaka, O. M., Vitral, R. W. F., Tanaka, G. Y., Guerrero, A. P., Camargo, E. S. (2008). Nailbiting, or Onychophagia: A Special Habit. American Journal of Orthodentics and Dentofacial Orthopedics, 134 (2), 305308. 1621. Tangney, J. P., Stuewig, J., Mashek, D. J. (2007). What's Moral About the Self-Conscious Emotions? Tracy, J. L., Robins, R. W., Tangney, J. P. (coord.), The SelfConscious Emotions: Theory and Research, 21-37. New York: Guilford. 1622. Tanner, J. E., Byrne, R. W. (1993). Concealing Facial Evidence of Mood: Evidence for PerspectiveTaking in a Captive Gorilla? Primates, 34, 451-456. 1623. Tanner, J. E., Byrne, R. W. (1996). Representation of Action Through Iconic Gesture in a Captive Lowland Gorilla. Current Anthropology, 37, 162-173. 1624. Tapias, M., Glaser, J., Keltner, D., Vasquez, K., Wickens, T. (2007). Emotion and Prejudice: Specific Emotions Toward Outgropus. Group Processes and Intergroup Relations, 10 (1), 27-39. 1625. Taylor, J. R., Elsworth, J. D., Lawrence, M. S., Sladek, J. R., Jr., Roth, R. H., Redmond, D. E., Jr. (1999). Spontaneous Blink Rates Correlate with Dopamine Levels in the Caudate Nucleus of MPTPTreated Monkeys. Experimental Neurology, 158, 214– 220. 1626. Taylor, K. I., Zäch, P., Brugger, P. (2002). Why Is Magical Ideation Related to Leftward Deviation on an Implicit Line Bisection Task? Cortex, 38, 247–252. 1627. Taylor, S., Neter, E., Wayment, H. (1995). Selfevaluation processes. Personality and Social Psychology Bulletin, 21, 1278–1287. 1628. Teasdale, J. D. (1988). Cognitive Vulnerability to Persistent Depression. Cognition and Emotion, 2, 247274. 1629. Teasdale, J. D., Fogarty, S. J., Williams, J. M. G. (1980). Speech Rate as a Measure of Short-term Variation in Depression. British Journal of Social and Clinical Psychology, 19, 271-278. 1630. Tecce, J. J. (1992). Psychology: Physiology and experimental. Yearbook of Science and Technology, 375– 377. New York: McGraw-Hill. 1631. Tedeschi, J. (1981). Impression management theory, social psychological research. New York: Academic Press. 1632. Telford, C., Thompson, N. (1933). Some Factors Influencing Voluntary and Reflex Eyelid Responses. Journal of Experimental Psychology, 16, 524-539. 1633. Tembrock, G. (1971). Biokommunikation: Informationsübertragung im biologischen Bereich, 2. Berlin: Akademie-Verlag. 1634. Tembrock, G. (1975). Die Erforschung des tierlichen Stimmausdrucks (Bioakustik). Trojan, F. (coord.), Biophonetik, 51-68. Mannheim: Bibliographisches Institut. 1635. ten Brinke, L., MacDonald, S., Porter, S., O‘Connor, B. (2011). Crocodile Tears: Facial, Verbal and Body Language Behaviours Associated with Genuine and Fabricated Remorse. Law Hum. Behav., in presa. 1636. Ten Brinke, L., Porter, S., Baker, A. (2012). Darwin the detective: Observable facial muscle constrictions reveal emotional high-stakes lies. Teză doctorat, The University of British Columbia. 1637. Terburg, D., Aarts, H., Putman, P., van Honk, J. (2012). În the eye of the beholder: reduced threat-bias and increased gaze-imitation towards reward in relation to trait anger. PLoS ONE, 7 (2), e31373. 1638. Termine, N. T., & Izard, C. E. (1988). Infants‘ response to their mothers‘ expressions of joy and sadness. Developmental Psychology, 24, 223–229. 1639. Tesdale, J. D., Fennel, M. J. V. (1982). Immediate Effects on Depression of Cognitive Therapy Interventions. Cognitive Therapy and Research, 6, 343351. 1640. Thalbourne, M.A. (1994). Belief in the Paranormal and Its Relationship to Schizophrenia-Relevant Measures: A Confirmatory Study. British Journal of Clinical Psychology, 33, 78–80. 244

1641. Thayer, R. E. (1989). The Biopsychology of Mood and Arousal. New York: Oxford University Press. 1642. Theeuwes J, Godijn R (2001). Attention and Oculomotor Capture. Folk, C., Gibson, B. (coord.), Attraction, Distraction, and Action: Multiple Perspectives on Attentional Capture, Attentional and Oculomotor Capture, 121-150. Amsterdam: Elsevier. 1643. Thomas, J. R., French, K. E. (1985). Gender Differences Across Age in Motorperformance: A MetaAnalysis. Psychological Bulletin, 98, 260-282. 1644. Thomas, L. E. Irwin, D. E. (2006). Blinking and Thinking: Voluntary Eyeblinks Disrupt Iconic Memory. Perception and Psychophysics, 68 (3), 475-488. 1645. Thomas, L., Levine, T. (1996). Further thoughts on recall, memory, and the measurement of listening: a rejoinder to Bostrom. Human Communication Research, 23, 306–308. 1646. Thomason, T. C., Arbuckle, T., Cady, D. (1980). Test of the Eye Movement Hypothesis of Neurolinguistic Programming. Percept. Mot. Skills, 51, 230. 1647. Thompson, M. M., Zanna, M. P., Griffiin, D. W. (1995). Let‘s Not Be Indifferent About (Attitudinal) Ambivalence. Petty, R. E., Krosnick, J. A. (coord.), Attitude Strenght: Antecedents and Consequences, 361386. Mahwah, NJ: Erlbaum. 1648. Thomson, D. M., Tulving, E. (1970). Associative Encoding and Retrieval Processes in Episodic Memory. Psychological Review, 80, 352–373. 1649. Thornhill, R. (1992a). Fluctuating Asymmetry and the Mating System of the Japanese Scorpionfly. Behavioral Ecology, 3, 277-283. 1650. Thornhill, R. (1992b). Fluctuating Asymmetry, Interspecific Aggression, and Male Mating Tactics in Two Species of Japanese Scorpionflies. Behavioral Ecology and Sociobiology, 30, 357-363. 1651. Thornhill, R., Gangestad, S. W. (1993). Human Facial Beauty: Averageness, Symmetry, and Parasite Resistance. Human Nature, 4, 237-269. 1652. Thornhill, R., Gangestad, S. W. (1994). Fluctuating Asymmetry and Human Sexual Behavior. Psychological Science, 5, 297-302. 1653. Thornhill, R., Sauer, K. P. (1992). Genetic Size Effects on the Fighting Ability of Sons and Daughters and Mating Success of Sons in a Scorpionfly. Animal Behaviour, 43, 255-264. 1654. Thrrahian, G. A., Hicks, R. A. (1979). Attribution of Pupil Size as a Function of Facial Valence and Age in American and Persian Children. Journal of Cross Cultural Psychology, 10, 243-250. 1655. Tia, B., Saimpont, A., Paizis, C., Mourey, F., Fadiga, L., Pozzo, T. (2011). Does Observation of Postural Imbalance Induce a Postural Reaction? PLoS ONE, 6 (3), e17799. 1656. Tickle-Degnen, L. (1989). Impressions of rapport: The effect of nonverbal immediacy on participants and observers. Unpublished doctoral dissertation, Harvard University, Cambridge, MA. 1657. Tickle-Degnen, L., Rosenthal, R. (1992). Nonverbal aspects of therapeutic rapport. În Feldman, R. S. (coord.), Applications of nonverbal behavior theories and research, 143-164. Hillsdale, NJ: Eflbaum. 1658. Tiedens, L. Z., Linton, S. (2001). Judgement Under Emotional Certainty and Uncertainty: The Effects of Specific Emotions on Information Processing. Journal of Personalitaty and Social Psychology, 81, 973-988. 1659. Tinbergen, N. (1952). Derived activities: their causation, biological significance, origin, and emancipation during evolution. Quarterly Review of Biology, 27, 1-32. 1660. Titze, I. (1992). Acoustic Interpretation of the Voice Range Profile (Phonetogram). Speech Hearing Research, 35, 21-34. 1661. Tolkmitt, F. J., Scherer, K. R. (1986). Effects of Experimentally Induced Stress on Vocal Parameters. Journal of Experimental Psychology: Human Perception and Performance, 12, 302-313. 1662. Tolman, E. C. (1932). Purposive Behavior in Animals and Men. New York: Century.

1663. Tolman, E. C. (1938). The determinants of behavior at a choice point. Psychol. Rev., 45, 1–41. 1664. Tolman, E. C. (1939). Prediction of vicarious trialand-error by means of the schematic sow-bug. Psychol. Rev., 46, 318–336. 1665. Tomer, R. (2008). Attentional Bias as Trait: Correlations with Novelty Seeking. Neuropsychologia, 46 (7), 2064-2072. 1666. Tomkins, S. S. (1962). Affect, Imagery, Consciousness: Vol. 1. The Positive Affects. New York: Springer. 1667. Tomkins, S. S. (1963). Affect, Imagery, Consciousness: Vol. 2. The Negative Affects. New York: Springer. 1668. Tomkins, S. S. (1984). Affect Theory. Scherer, K. R., Ekman, P. (coord.), Approaches to Emotion, 163-196. Hillsdale, NJ: Erlbaum. 1669. Tomkins, S. S., McCarter, R. (1964). What and where are the primary affects? Some evidence for a theory. Perceptual and Motor Skills, Monograph Supplement 1, 18, 119-158. 1670. Tomkins, S. S., McCarter, R. (1964). What and where are the primary affects? Some evidence for a theory. Perceptual and Motor Skills, 18, 119-158. 1671. Tourish, D. (1999). Communicating beyond individual bias. În Long, A. (coord.), Interaction for practice in community nursing. Basingstoke: Macmillan. 1672. Toxopeus, C. M., de Jong, B. M., Valsan, G., Conway, B. A., Leenders, K. L., Maurits, N. M. (2011). Direction of Movement Is Encoded in the Human Primary Motor Cortex. PLoS ONE, 6 (11), e27838. 1673. Tracy, J. L., Matsumoto, D. (2008). The Spontaneous Expression of Pride and Shame: Evidence for Biologically Innate Nonverbal Displays. PNAS, 105(33), 11655-11660. 1674. Tracy, J. L., Robins, R. W. (2004). Show Your Pride: Evidence for a Discrete Emotion Expression. AMERICAN Psychological Society, 15(3), 194-197. 1675. Tracy, J. L., Robins, R. W., Schriber, R. A. (2009). Development of a FACS-Verified Set of Basic and SelfConscious Emotion Expressions. Emotion, 9(4), 554-559. 1676. Tracy, J., Richard, R., June P. T. (2007a). The Selfconscious Emotions: Theory and Research. New York: Guilford. 1677. Tracy, J., Robins, R. W. (2007a). The Self in SelfConscious Emotions - A Cognitive Appraisal Approach. Tracy, J. L., Robins, R. W., Tangney, J. P. (coord.), The Self-Conscious Emotions: Theory and Research, 3-20. New York: Guilford. 1678. Tracy, J., Robins, R. W. (2007b). The Psychological Structure of Pride: A Tale of Two Facets. Journal of Personality and Social Psychology, 92, 506-525. 1679. Tracy, J., Robins, R. W. (2007c). The Nature of Pride. Tracy, J. L., Robins, R. W., Tangney, J. P. (coord.), The Self-Conscious Emotions: Theory and Research, 263-282. New York: Guilford. 1680. Trenholm, S., Jensen, A. (2000) Interpersonal communication, ed. 4. Belmont, CA: Wadsworth. 1681. Trivers, R. L. (1972). Parental Investment and Sexual Selection. Campbell, B. (coord.), Sexual Selection and the Descent of Man, 136-179. New York: Aldine de Gruyter. 1682. Trivers, R. L. (1985). Social Evolution. Menlo Park, CA: Benjamin/Cummings. 1683. Troisi, A., Pasini, A., Bersani, G., Guispini, A., Ciani, N. (1989). Ethological predictors of amitriptyline response in depressed outpatients. Journal of Affective Disorders, 17, 129–136. 1684. Trommershäuser, J., Landy, M. S., Maloney, L. T. (2006). Humans Rapidly Estimate Expected Gain in Movement Planning. Psychological Science, 17 (11), 981988. 1685. Trommershäuser, J., Maloney, L. T., Landy, M. S. (2003a). Statistical Decision Theory and the Selection of Rapid, Goal-Directed Movements. Journal of the Optical Society of America A, 20, 1419–1432. 1686. Trommershäuser, J., Maloney, L. T., Landy, M. S. (2003b). Statistical Decision Theory and Trade-Offs in 245

the Control of Motor Response. Spatial Vision, 16, 255– 275. 1687. Turk, J. (1992). The fragile-X syndrome: On the way to a behavioral phenotype. British Journal of Psychiatry, 160, 24–35. 1688. Turney, C., Ellis, K.J., Hatton, N., Owens, L.C., Towler, J., Wright, R. (1983). Sydney microskills redeveloped: series 1 handbook. Sydney: Sydney University Press. 1689. Ueda, Y., Komiya, A. (2012). Cultural Adaptation of Visual Attention: Calibration of the Oculomotor Control System in Accordance with Cultural 1690. Ulrich, G., Zeller, G., Mühlbauer, H.-D. (1983). Studien zum Lateralitätsverhalten stationär behandelter endogen Depressiver. Archiv für Psychiatrie und Nervenkrankheiten, 233 (6), 457–469. 1691. Unema, P. J. A., Pannasch, S., Joos, M., Velichkovsky, B. M. (2005). Time Course of Information Processing During Scene Perception: The Relationship Between Saccade Amplitude and fixation Duration. Visual Cognition, 12, 473–494. 1692. Unz, D. C., Schwab, F. (2005). Viewres Viewed: Facial Expression Patterns While Watching TV News. Anolli, L., Duncan S. Jr., Magnusson, M. S., Riva G. (coord.), The Hidden Structure of Interaction: From Neurons to Culture Patterns, 254-263. Amsterdam: IOS. 1693. Urry, H. L., van Reekum, C. M., Johnstone, T., Kalin, N. H., Thurow, M. E., Schafer, H. S., et al. (2006). Amygdala and Ventromedial Prefrontal Cortex Are Inversely Coupled During Regulation of Negative Affect and Predict the Diurnal Pattern of Control Secretion Among Older Adults. Journal of Neuroscience, 26 (16), 4415-4425. 1694. Valdés-Conroy, B., Román, F. J., Hinojosa, J. A., Shorkey, S. P. (2012). So Far So Good: Emotion in the Peripersonal/Extrapersonal Space. PLoS ONE, 7 (11), e49162. doi:10.1371/journal.pone.0049162 1695. Valentini, M., Kischka, W., Halligan, P. W. (2007). Residual Haptic Sensation Following Stroke Using Ipsilateral Stimulation. Journal of Neurology Neurosurgery and Psychiatry, 79, 266–270. 1696. Van Baaren, R. B., Fockenberg, D. A., Holland, R. W., Janssen, L., van Keepenberg, A. (2006). The Moody Chameleon: The Effect of Mood on Nonconscious Mimicry. Social Cognition, 24, 426-437. 1697. Van Baaren, R. B., Holland, R. W., Steenaert, B., Van Knippenberg, A. (2003). Mimicry for money: Behavioral consequences of imitation. J. Exp. Soc. Psychol., 39, 393-398. 1698. van Elk, M., Blanke, O. (2011). Manipulable Objects Facilitate Cross-Modal Integration in Peripersonal Space. PLoS ONE, 6 (9), e24642. 1699. Van Hoof, J. A. R. A. M. (1967). The Facial Displays of the Catarrhine Monkeys and Apes. În Morris, D. (coord.), Primate Ethology, 7–68. Chicago: Aldine. 1700. Van Hoof, J. A. R. A. M. (1972). A Comparative Approach to the Phylogeny of Laughter and Smiling. Non-verbal Communication, 209-241. 1701. Van Orden, K. F., Limbert, W., Makeig, S., Jung, T. P. (2001). Eye Activity Correlates of Workload During a Visuospatial Memory Task. Human Factors, 43, 111–121. 1702. van Praag, H., Christie, B. R., Sejnowski, T. J., Gage, F. J. (1999). Running Enhances Neurogenesis, Learning, and Long-Term Potentiation in Mice. Proceedings of the National Academy of Sciences of the United States of America, 96, 13427-13431. 1703. van Praag, H., Kempermann, G., Gage, F. H. (1999). Running Increases Cell Proliferation and Neurogenesis in the Adult Mouse Dentate Gyrus. Nature Neuroscience, 2, 266-270. 1704. van Reekum, C. M., Johnstone, T., Urry, H. L., Thurow, M. E., Schaefer, H. S., Alexander, A. L., Davidson, R. J. (2007). Gaze Fixation Predict Brain Activation During the Voluntary Regulation of Picture-Induced Negative Affect. Neuroimage, 36, 1041-1055. 1705. van Reekum, C., Banse, R., Johnstone, T., Etter, A., Wehrle, T., Scherer, K. R. (2004). Psychophysiological Responses to Appraisal Responses in

a Computer Game. Cognition and Emotion, 18 (5), 663688. 1706. Van Slyke, E. (1999). Listening to conflict: finding constructive solutions to workplace disputes. New York: AMACOM. 1707. Van Swol, L. M., Drury, M. (2006). The effects of shared opinions on nonverbal mimicry. Paper presented at the International Communication Association Annual Conference. 1708. Verghese, J., Xue, X. (2011). Predisability and Gait Patterns in Older Adults. Gait and Posture, 33 (1), 98101. 1709. Verwey, W. B., Zaidel, D. M. (2000). Predicting drowsiness accidents from personal attributes, eye blinks and ongoing visual behavior. Personality and Individual Differences, 28, 123-142. 1710. von Cramon, D., Schuri, U. (1980). Blink Frequency and Speech Motor Activity. Neuropsychologia, 18, 603606. 1711. von Cranach, M. (1971). The Role of Orienting Behavior in Human Interaction. Esser, A. H. (coord.), Behavior and Environment: The Use of Space by Animals and Man, 217–37. New York, NY: Plenum. 1712. Von Grunhau, M., Anston, C. (1995). The Detection of Gaze Direction: A Stare-in-the-Crowd Effect. Perception, 24, 1297-1313. 1713. Voss, J. L., Warrenb, D. E., Gonsalves, B. D., Federmeier, K. D. et al. (2011). Spontaneous revisitation during visual exploration 1714. Vouloumanos, A. Werker, J. F. (2007). Listening to Language at Birth: Evidence for a Bias for Speech in Neonates. Developmental Science, 10 (2), 159-171. 1715. Vrij, A. (2008). Detecting Lies and Deceit. Chichester: John Wiley. 1716. Vrij, A., Akehurst, L., Morris, P. (1997). Indivisual Differences in Hand Movements During Deception. Journal of Nonverbal Behavior, 21 (2), 87-102. 1717. Vrij, A., Mann, S. (2005). Police Use of Nonverbal Behavior as Indicators of Deception. În Riggio, R. E., Feldman, R. S. (coord.), Applications of Nonverbal Communication, 63–94. Mahwah, NJ: Lawrence Erlbaum. 1718. Vrij, A., Mann, S. (2005). Police use of nonverbal behavior as indicators of deceit. În Riggio, R. E., Feldman, R. S. (coord.), Applications of Nonverbal Communication, 63-94. Mahwah, NJ: Lawrence Erlbaum. 1719. Vuilleumier, P. (2005). How Brains Behave: Neural Mechanisms of Emotional Attention. Trends in Cognitive Sciences, 9, 585-594. 1720. Vuilleumier, P., Schwartz, S. (2001). Beware and Be Aware: Capture of Spatial Attention by Fear-Related Stimuli in Neglect. NeuroReport, 12, 1119-1122. 1721. Waber, D. P. (1979). Neuropsychological aspects of Turner‘s syndrome. Developmental Medical Child Neurology, 21, 58–70. 1722. Wagner, H., Lee, V. (1999). Facial behavior alone and in the presence of others. În Philippot, P., Feldman, R. S., Coats, E. J. (coord.), The social context of nonverbal behavior, 262-286. New York, NY: Cambridge University Press. 1723. Wahaj, S. A., Guse, K. R., Holekamp, K. E. (2001). Reconciliation in the Spotted Hyena (Crocuta Crocuta). Ethology, 107, 1057-1074. 1724. Walker, D. N. (1971). Openness to Touching: A Study of Strangers in Nonverbal Interaction. Doctoral dissertation, University of Connecticut, Ann Arbor, MI. University Microfilms, No. 71–18, p. 454. 1725. Walker, E., Lewine, R. J. (1990). Prediction of Adult-Onset Schizophrenia from Childhood Home Movies of the Patients. American Journal of Psychiatry, 147, 1052-1056. 1726. Walker, J. (2001). Control and the psychology of health. Buckingham: Open University Press. 1727. Wallbott, H. G. (1998). Bodily Expression of Emotion. European Journal of Social Psychology, 28, 879-896. 1728. Wallbott, H. G., Ricci-Bitti, P., Babbinger-Huber, E. (1986). Non-verbal Reactions to Emotional Experiences. Experiencing Emotion: A Cross-Cultural Study (K. R. 246

Scherer, H. G. Wallbott, A. B. Summerfield), 98-116. Cambridge, UK: Cambridge University Press. 1729. Wallbott, H. G., Scherer K. R. (1986). Cues and channels in emotion recognition. Journal of Personality and Social Psychology, 51, 690-699. 1730. Wallbott, H. G., Scherer, K. R. (1986). Cues and Channels in Emotion Recognition. Journal of Personality and Social Psychology, 51 (4), 690-699. 1731. Wallbott, H. G., Scherer, K. R. (1991). Stress Specificities: Differential Effects of Coping Style, Gender, and Type of Stressor on Automatic Arousal, Facial Expression, and Subjective Feeling. Journal of Personality and Social Psychology, 61 (1), 147-156. 1732. Waller, B. M., Cray, J. J., Jr., Burrows, A. M. (2008). Selection for Universal Facial Emotion. Emotion, 8 (3), 435-439. 1733. Watanabe, K., Matsuda, T., Nishioka, T., Namatame, M. (2011). Eye Gaze During Observation of Static Faces in Deaf People. PloS One, 6 (2), e16919. 1734. Watson, D., Suls, J., Haig, J. (2002). Global SelfEsteem in Relation to Structural Models of Personality and Affectivity. Journal of Personality and Social Psychology, 83 (1), 185-197. 1735. Watson, D., Tellegen, A. (1988). Toward a Consensual Structure of Mood. Psychological Bulletin, 98, 219235. 1736. Watson, D., Tellegen, A. (1999). Issues in the Dimensional Structure of Affect – Effects of Descriptors, Measurement Error, and Response Formats: Comment on Russell and Carroll (1999). Psychological Bulletin, 125, 601-610. 1737. Watson, O. M. (1970). Proxemic Behavior. The Hague: Mouton. 1738. Watson, O. M. (1974). Proxemics. În Sebeok, T. A. (coord.), Current Trends in Linguistics, 12, 311-344. The Hague: Mouton. 1739. Watson, P. J., Thornhill, R. (1994). Fluctuating Asymmetry and Sexual Selection. Trends in Ecology and Evolution, 9, 21-25. 1740. Waxer, P. (1977). Nonverbal cues for anxiety: An examination of emotional leakage. Journal of Abnormal Psychology, 86, 306-314. 1741. Weary, G., Jacobson, J. A. (1997). Causal Uncertainty Beliefs and Diagnostic Information Seeking. Journal of Personalitaty and Social Psychology, 73, 839848. 1742. Wegner, D. M., Gold, D. B. (1995). Fanning Old Flames: Emotional and Cognitive Effects of Suppressing Thoughts of a Past Relationship. Journal of Personality and Social Psychology, 68, 782–792. 1743. Wehrle, T., Kaiser, S., Schmidt, S., Scherer, K. R. (2000). Studying Dynamic Models of Facial Expression of Emotion Using Synthetic Animated Faces. Journal of Personality and Social Psychology, 78(1), 105-119. 1744. Weiner, B. (1986). An Attributional Theory of Motivation and Emotion. New York: Springer. 1745. Welford, A. T. (1974). Introductory Lecture to Session IV on the Sequencing of Action. Brain Research, 71 (2-3), 381-392. 1746. Wells, T. T., Beevers, C. G., Robison, A. E., Ellis, A. J. (2010). Gaze Behavior Predicts Memory Bias for Angry Facial Expressions in Stable Dysphoria. Emotion, 10 (6), 894-902. 1747. Wendorff, T., Linnemann, M., Lemke, M. R. (2002). Lokomotion und Depression [Locomotion and Depression]. Fortschr. Neurol. Psychiatr., 70, 289–296. 1748. Westmyer, R., Rubin, R. (1998). Appropriateness and effectiveness of communication channels in competent interpersonal commumcation. Journal of Communication, 48, 27-48. 1749. Whalen, P. J., Rauch, S. L., Etcoff, N. L., McInerney, S. C., Lee, M. B., Jenike, M. A. (1998). Masked Presentations of Emotional Facial Expressions Modulate Amygdala Activity Without Explicit Knowledge. The Journal of Neuroscience, 18 (1), 411-418. 1750. Wheaton, L. A, Nolte, G., Bohlhalter, S., Fridman, E., Hallett, M. (2005). Synchronization of Parietal and Premotor Areas During Preparation and Execution of

Praxis Hand Movements. Clinical Neurophysiology, 116 (6), 1382-1390. 1751. Wheldall, K., Bevan, K., Shortall, A. (1986). A touch of reinforcement: the effects of contingent teacher touch on the classroom behaviour of young children. Educational Review, 38, 207-216. 1752. Whitaker, H. H. (1976). Neurobiology of Language. Carterette, E. C., Friedman, M. P., Handbook of Perception, vol. 3. Language and Speech, 121-144. New York: Academic Press. 1753. Whitcher, S. J., Fisher, J. D. (1979). Multidimensional Reaction to Therapeutic Touch in a Hospital Setting. Journal of Personality and Social Psychology, 37, 87–96. 1754. White, G. L., Maltzman, L. (1977). Pupillary Activity While Listening to Verbal Passages. Journal of Research in Personality, 12, 361-369. 1755. Widen, S. C. (2012). Children‘s interpretation of facial expressions: the long path from valence-based to specific discrete categories. Emotion Review (în curs de publicare). 1756. Widen, S. C., Naab, P. (2012). Can an anger face also be scared? Malleability of facial expressions. Emotion, 12 (5), 919-925. doi: 10.1037/a0026119 1757. Wilding, J., Cook, S., Davis, J. (2000). Sound Familiar. The Psychologist, 13, 558–562. 1758. Williamson, S. S., Zivotofsky, A. Z., Basso, M. A. (2005). Modulation of Gaze-Evoked Blinks Depends Primarly on Extraretinal Factors. Journal of Neurophysiology, 93, 627-632. 1759. Willis, F., Briggs, L. (1992). Relationship and touch in public places. Journal of Nonverbal Behavior, 16, 5563. 1760. Willis, J., Todorov, A. (2006). First Impressions: Making Up Your Mind After a 100-ms Exposure to a Face. Psychol. Sci., 17 (7), 592-598. 1761. Willis, M. L., Palermo, R., Burke, D. (2011). Judging approachability on the face of it: The influence of face and body expressions on the perception of approachability. Emotion, 11 (3), 514-523. 1762. Wilming, N., Betz, T., Kietzmann, T. C., König, P. (2011). Measures and Limits of Models of Fixation Selection. PLoS ONE, 6 (9), e24038. 1763. Wilson, G. (1978). Introversion/Extroversion. London, H., Exner, J. E. (coord.), Dimensions of Personality, 217-261. New York: Wiley. 1764. Wilson, G. (1999). Groups in Context: Leadership and Participation in Small Groups, Ed. 5. Boston: McGraw-Hill. 1765. Wilson, M. (2002). Six Views of Embodied Cognition. Psychonomic Bulletin & Review, 9, 625–636. 1766. Wiseman, R., Watt, C., ten Brinke, L. et al. (2012). The eyes don‘t have it: lie detenction and NeuroLinguistic Programming. PLoS ONE, & (7), e40259. 1767. Wolvin, A. and Coakley, C. (1996). Listening, editia a cincea. Boston, MA: McGraw-Hill. 1768. Wolvin, A., Coakley, C. (1996). Listening, ed. 5. Boston, MA: McGraw-Hill. 1769. Wood, J. V., Giordano-Beech, M., Taylor, K. L., Michela, J. L., Gaus, V. (1994). Strategies of Social Comparison Among People with Low Self-Esteem: SelfProtection and Self-Enhancement. J. Pers. Soc. Psychol., 67, 713–731. 1770. Woodmansee, J. J. (1967). The Pupil Reaction as an Index of Positive and Negative Affect. Paper presented at the meeting of the American Psychological Association, Washington, D.C. 1771. Woodworth, R., Marquis, D. (1949). Psychology: a study of mental life. Londra: Methuen. 1772. Woodzicka, J. A., LaFrance, M. (2005). Working on a smile: responding to sexual provocation in the workplace. În Riggio, R. E., Feldman, R. S. (coord.), Applications of Nonverbal Communication, 139-155. Mahwah, NJ: Lawrence Erlbaum. 1773. Wright, R. D., Ward, L. M. (2008). Orienting of attention. Marea Britanie: Oxford University Press. 1774. Wundt, W. (1896). Grundriss der Psychologie. Leipzig: Engelmann. 247

1775. Xing, C., Isaacowitz, D. M., (2006). Aiming at Happiness: How Motivation Affects Attention to and Memory for Emotional Images. Motivation and Emotion, 30 (3), 243-250. 1776. Xu, J., Gannon, P. J., Emmorey, K., Smith, J. F., Braun, A. R. (2010). Symbolic Gestures and Spoken Language Are Processed by a Common Neural System. PNAS, 106 (49), 20664-20669. 1777. Yabar, Y., Johnston, L., Miles, L., Peace, V. (2006). Implicit behavioral mimicry: investigating the impact of group membership. J. Nonverbal. Behav., 30, 97-113. 1778. Yardley, L., Gardner, M., Leadbetter, A., Lavie, N. (1999). Effect of Articulatory and Mental Tasks on Postural Control. Neuroreport, 10 (2), 215-219. 1779. Yasuko, O., Yo, M. (2001). Estimates of Impressions Based on Frequency of Blinking. Social Behavior and Personality, 29 (2), 159-168. 1780. Yates, F. (1969). The Art of Memory. New York: Penguin. 1781. Yngve, V. H. (1970). On Getting a Word in Edgewise. Papers from the sixth regional meeting of the Chicago Linguistics Socirty, 567-578. Chicago, USA: Chicago Linguistic Society. 1782. Yoon, H. W., Chung, J. Y., Song, M. S., Park, H. (2005). Neural Correlates of Eye Blinking; Improved by Simultaneous fMRI and EOG Measurement. Neuroscience Letters, 381, 26–30. 1783. Yorzinski, J. L., Platt, M. L. (2008). Same-Sex Gaze Attraction Influences Mate-Choice Copying in Humans. PloS ONE, 5 (2), e9115. 1784. Yoshimoto, D. K., Shapiro, A., O‘Brien, K., Gottman, J. M. (2005). Nonverbal communication coding systems of commited couples. În Harrigan, J. A., Rosenthal, R., Scherer, K. R. (coord.), The New Handbook of Methods in Nonverbal Behavior Research, 369-397. New York: Oxford University Press. 1785. Yoshizaki, Y. (1997). The Value Shift of Japanese Youth. Comparative Civilizations Review, 35, 1-14. 1786. Young, G. S., Merin, N., Rogers, S. J. M., Ozonoff, S. (2009). Gaze Behavior and Affect at 6 Months: Predicting Clinical Outcomes and Language Development in Tipically Developing Infants and Infants at Risk for Autism. Developmental Science, 12, 798-814. 1787. Young, I. M. (1990). Throwing Like a Girl: A Phenomenology of Feminine Body Comportment, Motility, and Spatiality. În Throwing Like a Girl and Other Essays in Feminist Philosophy and Social Theory, 141-159. Bloomington: Indiana University Press. 1788. Zajonc, R. B. (1985). Emotion and facial efference: a theory reclaimed. Science, 228, 15-21. 1789. Zajonc, R. B., Murphy, S. T., Inglehart, M. (1989). Feeling and facial efference: implications of the vascular theory of emotion. Psychological Review, 96, 395418. 1790. Zametkin, A. I., Stevens, J. R., Pittman, R. (1979). Ontogeny of Spontaneous Blinking and of Habituation of the Blink Reflex. Annals of Neurology, 5, 453-457. 1791. Zammuner, V. L. (1998). Concepts of Emotion: "Emotionness", and Dimensional Ratings of Italian Emotion Words. Cognition and Emotion, 12, 243-272. 1792. Zebrowitz, L. A., Montepare, J. M. (2008). Social psychological face perception: Why appearance matters. Soc. Pers. Psychol. Compass., 2, 1497-1517. 1793. Zentner, M. R., Kagan, J. (1996). Perception of Music by Infants. Nature, 383, 29. 1794. Zentner, M. R., Kagan, J. (1998). Infants‘ Perception of Consonance and Dissonance in Music. Infant Behavior and Development, 21, 483–492. 1795. Zentner, M., Grandjean, D., Scherer, K. R. (2008). Emotions Evoked by the Sound of Music: Characterization, Classification, and Measurement. Emotion, 4, 494-521. 1796. Zhang, H., Yan, H.-M., Kendrick, K. M., Li, C.-Y. (2012). Both lexical and non-lexical characters are processed during saccadic eye movements. PLoS ONE, 7 (9), e46383.

1797. Zhang, J., Li, X., Song, Y., Liu, J. (2012). The fusiform face area is engaged in holistic, not partsbased, representation of faces. PLoS ONE, 7 (7), e40390. 1798. Zhao, Y. (1999). Leaving the Countryside: Rural-ToUrban Migration Decisions in China. The American Economic Review, 89 (2), 281-286. Papers and Proceedings of the One Hundred Eleventh Annual Meeting of the American Economic Association. 1799. Zhou, X., Wildschut, T., Sedikides, C., Chen, X., Vingerhoets, A. J. J. M. (2012). Heartwarming memories: Nostalgia maintains physiological comfort. Emotion, Vol 12(4), Aug 2012, 678-684. doi: 10.1037/a0027236 1800. Zhou, L., Burgoon, J. K., Nunamaker, J. F., Twitchell, D. (2004a). Automating linguisticsbased cues for detecting deception in text-based asynchronous computer-mediated communication. Group Decision and Negotiation, 13 (1), 81-106. 1801. Zhou, L., Burgoon, J. K., Twitchell, D. P. (2003). A longitudinal analysis of language behavior of deception

248

in e-mail. Paper presented at the 1st NSF/NIJ conference on intelligence and security informatics, Tucson, AZ, USA. 1802. Zhou, L., Zhang, D. S. (2008). Following linguistic footprints: Automatic deception detection in online communication. Communications of the ACM, 51 (9), 119-122. 1803. Zuckerman, M. (1994). Behavioral Expressions and Bio-Social Expressions of Sensation Seeking. Cambridge University Press, Cambridge. 1804. Zuckerman, M., Cloninger, C. R. (1996). Relationships Between Cloninger‘s, Zuckerman‘s, and Eysenck‘s Dimensions of Personality. Personality and Individual Differences, 21, 283-285. 1805. Zivin, G. (1985). Separating the issues in the study of expressive development: a framing chapter. În Zivin, G. (coord.), The development of expressive behavior: biology-environment interaction, 3-26. Orlando: Academic Press.

ADDENDĂ

TABELUL A1. PREDICȚIILE TEORIEI COMPONENȚIALE DE STRUCTURARE A EVĂLUARILOR COGNITIVE ASUPRA SUBSISTEMELOR EMOȚIEI249 (Scherer, 1985, 1989b)

LOCOMOȚIE

POSTURĂ

SISTEM DE SUPORT

INSTRUMENTAL

FUNCȚII SOCIALE

VOCE

FUNCȚII ORGANISMIC E

FAȚĂ

STIMUL EVALUAT CA:

TONUS MUSCULAR

SISTEM DE ACȚIUNE

noutate nou

familiar

orientare, concentrare homeostază

plăcere intrinsecă încorporare plăcut

răspuns de orientare

schimbări locale

liniştire

nicio schimbare

nicio schimbare

sprâncene şi pleoape ridicate; deschidere orificii nicio schimbare

recomandare

sensibilizarea capacității senzoriale globale răspuns defensiv: desensibilizare

diminuare slabă

alertare

întrerupere, inhalare

întrerupere

îndreptare, ridicarea capului

întrerupere

nicio schimbare

nicio schimbare

nicio schimbare

nicio schimbare

extinderea orificiilor

largă

mişcare centripetală

expansiune, deschidere

apropiere

amplificare

închiderea orificiilor

îngustă

mişcare centrifugă

închidere, strâmtare

evitare, distanțare

poziție confortabilă depinde de obiectiv

poziție confortabilă depinde de obiectiv

poziție de repaus

încetinire, sau nicio activitate mişcare competitivă

închidere

încetinire, sau nicio activitate apropiere

mişcare de protecție

pregătirea pentru mişcare

respingere

revenire, avertizare

relaxare

comunicarea stabilității

schimbare trofotropică

diminuare

tonus relaxat

relaxată

activare

comunicarea acțiunii

dominanță ergotropică

amplificare

m. corrugator (UA 4)

tensionată

indicarea retragerii

dominanță trofotropică

hipotonie

coborârea pleoapelor

laxă

asertivitatea obiectivului

asertivitatea dominanței

voce completă, totală

exprimarea sumisiunii

diminuare uşoară, tensiune în jurul gâtului şi capului hipertonus , tensiune în zonele locomotorii

tensionarea mandibulei şi danturii

protecție

balanță ergotrofo, descărcare de noradrenalină, volum de aer crescut dominanță ergotoropică, descărcare de adrenalină, vasoconstricti e periferică, volum de aer crescut

UA 25+26

voce subțire

neplăcut importanță potrivit discrepant

potențial de coping readaptare fără control putință şi control mari

putință şi control scăzute

249

înclinare în față

depinde de obiectiv

mişcare rapidă sau oprire bruscă (înlemnire)

Coloana 1: dimensiunile evaluării cognitive care sunt realizate asupra stimulului; coloanele 2, 3, 4 şi sistemul de acțiune: componente ale emoției.

249

C06 _____ COMPORTAMENTUL OCULAR TABELUL A2. SINTEZA FINALĂ: STĂRI SAU REACȚII ÎN RELAȚIE CU INDICATORII NONVERBALI 250

INDICATORI: REACȚIE AFECTIVĂ SAU COGNITIVĂ, TRĂSĂTURĂ, SAU COMPORTAMENT

FAȚĂ

VOCE ȘI DISCURS

o

admirație (engl. admiration) agitație

agreabilitate (trăsătură)

o

UA 5, 27 (Scherer și Ellgring, 2007a);

o o

ZD și răs frecvente (Keltner, 1996); cele mai rare expresii faciale care apar sunt ale enervării și dezgustului (Keltner, 1996); UA 1+4 ca răspuns la jena altora (semnalează nu tristețe, ci compasiune și simpatie) (Eisenberg et al., 1989);

o

o o o

o o o

amuzament (engl. amusement) o

UA 6+12; 26, 27 (Shiota et al., 2003); dacă zâmbetul este reciproc, durata acestuia se poate amplifica (Hoque et al., 2011); dacă zâmbetul este controlat, apare în combinație cu UA 18 și 19 (Ceschi și Scherer, 2003);

o o

o o o anxietate (A)

UA 25 apare des mai ales pentru femei (Wallbott și Scherer, 1991); UA specifice fricii (Harrigan și O‘Connell, 1996); Frecvența de apariție a mișcărilor faciale este mare (Harrigan și O‘Connell, 1996); UA 12 (zâmbet fals) apare mai des decât ZD (UA 6+12) (Harrigan și O‘Connell, 1996);

o o o o o o o

o o

o anxietate socială (trăsătură) (AS) o

o o o o

o bucurie (engl. joy) o

apar elemente specifice fricii (Marcus şi Wilson, 1996); decodificarea expresiilor faciale nu este problematică (Mullins şi Duke, 2004), deși există studii recente care arată că procesarea expresiilor faciale este îngreunată (Davis et al., 2011; Machado-de-Sousa et al., 2010); persoanele cu anxietatea legată de discursul public răspund mai negativ la expresiile faciale emoționale atunci când sunt confruntate cu acest tip de stimul (Neta et al., 2009); AS amplă este asociată cu abilitatea scăzută de recunoaștere a fețelor umane, relație independentă de memoria vizuală generală sau IQ îngreunată (Davis et al., 2011; Machado-de-Sousa et al., 2010); ZD (Rosenfeld și Hancks, 1980); mișcări în zona buzelor neasociate cu vorbirea 251 (Rosenfeld și Hancks, 1980); UA 1+2 (Rosenfeld și Hancks, 1980); mimică motoare, sau expresii faciale de reflectare a stării celeilalte persoane, generate de capacitatea empatică (Bavelas et al., 1986; Rosenfeld și Hancks, 1980); UA 6+12 (Frank și Ekman, 1993, 1996; Ekman și Davidson, 1993; Ekman et al., 1980; Ekman și Keltner, 1997; Ekman et al., 2005); UA 38 (Scherer şi Ellgring, 2007a, b);

calm (engl. serene) compasiune

concentrare

o o

intensitatea vocii scade (Johnstone și Scherer, 2000); discurs necoordonat (Siegman, 1987b); înălțimea amplă a vocii (Pope et al., 1970; Scherer, 1988); A ca trăsătură: pauze frecvente și lungi în vorbire în contextele negative (Helflich și Dahme, 1974); A ca reacție: pauze lungi în vorbire, în comparație cu A ca trăsătură (Kasl și Mahl, 1965; Siegman și Pope, 1972); A ca reacție: înclinarea în față a corpului; schimbări posturale frecvente (Maki și Mcllory, 1996); murmur (Diehn et al., 1959; murmur; Glbl și Chasaide, 2003; Moore, 1939);

o

completări verbale (Rosenfeld și Hancks, 1980); reglatori verbali (e.g. da, sigur, sau înțeleg) Rosenfeld și Hancks, 1980);

F0 și amplitudinea cresc (Johnstone și Scherer, 2000); tensiune în voce (Glbl și Chasaide, 2003);

aprobări frecvente din cap (Ayers, 1989; Shibata, 1990);

o

evitarea contactului vizual mutual (Larsen și Shackelford, 1996); efectul se amplifică dacă în anticiparea dezaprobării (Farabee et al., 1993);

o

roșire facială (Drummond și Su, 2012);

o

aprobări frecvente din cap, în cazul femeilor mai des decât al bărbaților (Steward și Logan, 1998); aprobări frecvente din cap (Duggan și Parrott, 2001; Rosenfeld și Hancks, 1980); posturi specifice atenției, ca înclinarea corpului în față, înclinarea capului în lateral, sau mimică posturală (Rosenfeld și Hancks, 1980);

o

contact vizual (însă aici trebuie luat în considerare comportamentul normal al individului, care poate să presupună evitarea privirii în mod uzual) (Bavelas et al., 2002; Rosenfeld și Hancks, 1980); clipire (Rosenfeld și Hancks, 1980);

o

deaccelerarea ritmului cardiac (Brilhart și Galanes, 1998);

contact vizual sporit, de monitorizare (Keltner și Schiota, 2003); rata clipirii scade în concentrarea vizuală (De Jong și Merckelbach, 1990; Tada, 1978); rata clipirii scade în ascultare, în comparație cu vorbirea (Caplan și Gathrie, 1994); rata clipirii scade în atenție (Yasuko și Yo, 2001);

o

deaccelerarea ritmului cardiac (Keltner și Schiota, 2003);

o

o

o o o

UA 1+4 (Keltner și Schiota, 2003);

o

o o o o

UA UA UA UA

o

250 251

o

posibil UA 4+6(+7) (Rozin și Cohen, 2003);

Disfuncțiile afective sunt sintetizate în capitolul 10. Cei doi autori nu specifică mișcările exacte (Rosenfeld și Hancks, 1980, p. 196).

rata mică a clipirii în accesarea memoriei, în comparație cu scorul mic pentru această trăsătură (Hubbard et al., 2006); privirea îngrijorată a persoanelor care exprimă jena, indicând compasiune și simpatie către acestea (Eisenberg et al., 1989);

brațe și mișcări diagonale și angulare, postură pe diagonală (Aronoff et al., 1992); mișcarea bruscă a capului, chiar daca nu apare râsul (Shiota et al., 2003); înclinarea capului în lateral (Shiota et al., 2003);

trunchi și picioare drepte; mișcări corporale rapide, în sus sau în față; mușchi tensionați; brațele deschise în față (De Meijer, 1989); trunchi și membre extinse (Gross et al., 2010); velocitatea mare a mișcărilor capului, calitate mare a mișcărilor (Castellano et al., 2008); postură înclinată în față (Keltner și Schiota, 2003); umeri căzuți în față, brațe extinse în jos și pe diagonală de-a lungul corpului (Kleinsmith et al., 2011);

o o o

rata clipirii crește (French și Veys, 2007); rata clipirii crește (Harrigan și O‘Connell, 1996); priviri mutuale rare (Jurich şi Jurich, 1974);

o

o o o o

confuzie

SCHIMBĂRI FIZIOLOGICE

o

o o o

o

o o

PROXIMITATE

o

o

o

1+2+4+11 (Scherer și Ellgring, 2007a); 26+26 (Scherer și Ellgring, 2007a, b); 7 (Mortillaro et al., 2011); 4 (Ekman, 1979);

OCHI (PRIVIRE, CLIPIRE, PUPILĂ)

cap și trunchi arcuite, genunchi ușor îndoiți, pășire n spate (De Meijer, 1989); energie și mișcări scăzute, trunchi și membre relativ extinse (Gross et al., 2010); balansare posturală (Hainaut et al., 2011); posibil mușcarea buzelor (Rozin și Cohen, 2003); înclinare posturală în față, posibil ca urmare a stresului; pregătire pentru fugă, evitare (Maki și Mcllory, 1996); mişcări ritmate; frământarea mâinilor (engl. hand-wringing) (Jurich şi Jurich, 1974; Mahl, 1987; Waxer, 1977); autoatingeri frecvente (Shreve et al., 1988);

o

antipatie (engl. antipathy) o

trunchi și picioare drepte, mișcări corporale în sus, pășire în față, brațe deschise în față (De Meijer, 1989); întinderea brațelor în lateral (Scherer și Ellgring, 2007a); apar ilustratori (Scherer și Ellgring, 2007a); capul înclinat în față în cazul observării persoanelor care exprimă jenă, indicând compasiune și simpatie către acestea (Eisenberg et al., 1989);

o

amenințare (engl. threat)

ascultare (engl. listening)

CORP (MIȘCĂRI, PSOTURĂ)

o

distanțe interpersonale mari (Ickinger și Morris, 2001);

REACȚIE AFECTIVĂ SAU COGNITIVĂ, TRĂSĂTURĂ, SAU COMPORTAMENT

FAȚĂ o o o

conștiinciozitate (trăsătură) (engl. conscientiousness)

o o

VOCE ȘI DISCURS

CORP (MIȘCĂRI, PSOTURĂ)

OCHI (PRIVIRE, CLIPIRE, PUPILĂ)

o

cordialitate (engl. warmth)

o creativitate (trăsătură) o

dezgust

o

ZD - ca amuzament - apare des în contextele intelectuale (Keltner, 1996);

o

UA 4, 7, 9, 10, 15, 16, 17, 19, 24, 25, 26, 39 (Scherer și Ellgring, 2007b; Wallbott și Scherer, 1991); UA 9, 10, 25+26 (Ekman și Friesen, 1975); UA 9 (Rozin et al., 1994); UA 4 (Scherer și Ellgring, 2007b);

o o o

o

nu este cert dacă F0 scade sau crește (Johnstone și Scherer, 2000);

o o

o o

autoatingere (Harrigan, 1985); înlemnire/blocare comportamentală (Scherer et al., 2004bw);

o o o

o o o

dificultate cognitivă 253

o o o o

o o o

dispreț o o o o o

UA 1, 4, 7, 20, 23, 24, 25, 26, 27 (Scherer și Ellgring, 2007a, b); UA 14 (Scherer și Ellgring, 2007a, b); UA 10, 14 (Ekman, 1990; Ekman și Friesen, 1975, 1986, 1988); posibil UA 7 (Rosenberg și Ekman, 1995); UA 10 (Rozin et al., 1994); posibil ca UA 1+2 să apară rar (Hall et al., 2005); posibil ca UA 6+12 să apară frecvent (rezultate incerte) (Hall et al., 2005); mișcări faciale expresive sau intense (Hall et al., 2005);

dominanță254

o o o o o o o o

întreruperi ale vorbirii altora (DePaulo și Friedman, 1998; Hall et al., 2005); luarea cuvântului des (Scherer, 1979); pauze rare în vorbire (Hall et al., 2005); posibil relaxare vocală (Hall et al., 2005); vorbire pentru perioade mari de timp (DePaulo și Friedman, 1998; Gatica-Perez, 2009); raportul atenție-vorbit este mai mic decât cel de atenție-ascultare, în cadrul unui dialog (GaticaPerez, 2009); intensitatea mare a vocii (Scherer și Scherer, 1981); calitate aspră a vocii (Laver, 1975; Scherer, 1979);

enervare (engl. anger)

o o o

UA 4, 5, 6, 10, 25+26, 43, 45 (Craig et al., 2005; Prkachin, 1992a, b, 2005); UA 4, 20+23 (Scherer și Ellgring, 2007a, b); UA 4, 5+7, 23/24, 38 (Ekman și Friesen, 1975);

o o

252

numărul și durata silabelor pe secundă poate crește (Scherer et al., 2003); F0 și intensitatea cresc (Johnstone și Scherer, 2000);

umerii în față (Wallbott, 1998);

o

o o

o

cap și trunchi arcuite, genunchi slab îndoiți, pășire în spate (De Meijer, 1989); înclinarea și/sau rotirea capului (Rosenberg și Ekman, 1995);

o

deschidere corporală (Hall et al., 2005);

o o

priviri mutuale frecvente (Hall et al., 2005); priviri mutuale rare, în special în cazul persoanelor cu status mare către cele cu același status (Ellyson et al., 1981; Hall et al., 2005);

o

cap și trunchi arcuite, genunchi slab îndoiți, viteza mică a mișcărilor, mișcări descendente, coborâtoare, brațe încrucișate la piept (De Meijer, 1989);

o

capul înclinat în spate, pieptul nu este dat pe spate, abdomenul nu este îndoit, brațele ridicare în sus și în față (Coulson, 2004);

o o

rata clipirii crește (French și Veys, 2007); posibil holbare (Ekman și Friesen, 1975);

După Dollinger et al. (2005), căutarea noului (engl. novelty-seeking) și căutarea de informații (engl. information seeking) sunt două trăsături legate de creativitate. Vezi şi tabelul 8.6, S47. 254 Vezi și plictiseala, același tabel; indicatorii plictiselii și ai neimplicării pot să apară des în persoanele cu statut socio economic mare și pot fi percepuți ca dominanță (Kraus și Keltner, 2009). 253

251

conductanța pielii este mai mare decât în afectele pozitive (Cacioppo et al., 2000); ritm cardiac scăzut, în comparație cu tristețea, frica și enervarea (Cacioppo et al., 2000);

evitarea privirii, în contextele sociale (DohertySneddon, 2005); apariția clipirii atenționale pentru stimulii secundari (i.e. stimulii care apar sau sunt prezentați după un alt stimul) (Colzato et al., 2008; Shapiro, 2001); dilatarea continuăa a pupilelor pe durata încărcăturii cognitive (Beatty, 1982a); eroare cognitivă: latența foarte mică a clipirilor (Sirevaag et al., 1999); eroare cognitivă: clipiri rapide și în rafale, posibil însoțite de închiderea ochilor (Ekman, 1997b); amplificarea ratei clipirii și dilatarea pupilei (Peng et al., 2006); cenzură mintală: clipire în rafale (Ekman, 1997b); dilatarea pupilei în procesarea frazelor sau propozițiilor cu o complexitate gramaticală sporită (Ahern și Beatty, 1981; Beatty, 1982); constricția pupilei pentru cererea sau necesitatea excesivă de procesare cognitiva; apare refuzul sau incapacitatea de a continua procesarea (Granholm et al., 1996; Poock, 1973);

o

durere afectivă (engl. grief) durere fizică

rata clipirii amplificată pentru persoanele cu scor mar al creativității (Chermahini și Hommel, 2010); scor mare al căutării noului 252: bias atențional către partea dreaptă (Nicholls et al., 1999; Tomer, 2008; Slagter, 2010); gândire divergentă: rata mare a clipirii (Chermahini și Hommel, 2010);

cap și trunchi arcuite, genunchi slab îndoiți (De Meijer, 1989); umerii în față, capul înclinat în față, încrucișarea mâinilor la piept (Wallbott, 1998);

o

disperare (engl. despair)

SCHIMBĂRI FIZIOLOGICE

mișcări circulare ale brațelor și corpului, mișcări fluide, relaxate (Aronoff et al., 1992); o

deschiderea către expereințele noi (trăsătură) (engl. openness to experience)

PROXIMITATE

UA 7 (McDaniel et al., 2007); UA 12 apar foarte rar sau deloc (McDaniel et al., 2007); confuzie asociată cu învățarea: UA 4+7 (D'Mello et al., 2009); ZD și râsul apar des (Keltner, 1996); Alte emoții negative apar rar, mai puțin jena (Keltner, 1996);

evirtarea privirii (Rosenberg și Ekman, 1995); ochi dați peste cap (Rosenberg și Ekman, 1995);

o

o

distanțe interpersonale mici (Hall et al., 2005);

o

în comparație cu frica, enervarea constă în: presiunea distolică a sângelui mai mare; creșterea mai mică a ritmului cardiac; creșterea mai mare a temperaturii

REACȚIE AFECTIVĂ SAU COGNITIVĂ, TRĂSĂTURĂ, SAU COMPORTAMENT

FAȚĂ

VOCE ȘI DISCURS o o

calitate aspră a vocii (Laver, 1975; Scherer, 1979); tensiune în voce (Glbl și Chasaide, 2003);

CORP (MIȘCĂRI, PSOTURĂ) o o o o

o o entuziasm (engl. elated joy) o

UA (1+2+)6+12; 5; 17; 25+26 (Mortillaro et al., 2011); UA 1+2 apar mai frecvent decât în cazul mândrie, interesului și plăcerii senzoriale (Mortillaro et al., 2011); UA 6 durează mai mult decât în interes (Mortillaro et al., 2011);

descurajare: rata vorbirii scade (Juslin și Laukka, 2003);

o

evitare o o

o o o o

extraversie (trăsătură)

rata vorbirii crește (Juslin și Laukka, 2003);

o

o

eșec (engl. defeated)

excitate sexuală

o

o

apar des UA 4, 25, 26, 43, 26+43 (Fernández-Dols et al., 2011); UA 10 apare des în timpul orgasmului, mai des pentru bărbați decât pentru femei (Fernández-Dols et al., 2011); UA 43 și 26+43 apar mai des în faza premergătoare orgasmului mai des pentru femei decât pentru bărbați (Fernández-Dols et al., 2011); UA 6+12 (ZD) apare foarte rar sau deloc (FernándezDols et al., 2011); UA 19, 37 (Keltner și Schiota, 2003); apar des ZD și UA 1+4 (deși ultimul indică tristețea, în acest context este un semn al simpatiei și compasiunii) (Keltner, 1996); expresii faciale negative ca urmare a consumului de alcool (în doze mici), în comparație cu introvertiții (Ruch, 2005);

o o o o o o

o o

capul și trunchiul înclinate, genunchi ușor îndoiți, viteză mică a mișcărilor, forță mare, brațele deschise în față, pășire în spate (de Meijer, 1989); viteză relativ mare a mișcărilor; puternice și ample (Dahl și Friberg, 2007); energie puternică, membre extinse, flux al mișcărilor controlat și tensionat (Gross et al., 2010); capul înclinat în față, coate îndoite și extinse în lateral (Kleinsmith et al., 2006); capul înclinat în față, coate îndoite (Roether et al., 2009); postură: înclinare în față (Scherer, 1985, 1989b); locomoție: apropiere de țintă (Scherer, 1985, 1989b); descreșterea ilustratorilor (Ekman, 2004); mișcări active și sacadate, intermitente (Camras et al., 1993); umerii ridicați, capul înclinat în spate, brațe întinse în față (Wallbott, 1998); creșterea ilustratorilor (Ekman, 2004);

umeri căzuți în față, brațe extinse în jos și pe diagonală de-a lungul corpului (Kleinsmith et al., 2011); mare: extensia verticală și deschiderea laterală a corpului (Kleinsmith et al., 2007);

o o

o

o o o o

UA 1, 2, 4, 5, 9, 20, 25, 26 (Scherer și Ellgring, 2007b); UA 1+2+4, 5+7, 20, 25+26 (Ekman, 1975);

o

tensiune în voce (Glbl și Chasaide, 2003);

o o

frică

o

o

posibil UA 1+2, 12, 14 (Craig et al., 2004);

o

UA 4, 5, 7, 10, 16, 17, 23, 25, 26, 27 38 (Scherer și Ellgring, 2007a, b); posibil UA 2 (Hjorstjo, 1970); posibil UA 2 (Eibl-Eibesfeldt, 1972); posibil UA 2+4 (Ekman, 1979); UA 38 (Scherer şi Ellgring, 2007a, b);

o o o o

o o o o o

rata vorbirii crește (Juslin și Laukka, 2003);

o

o

255 256

Vezi și tabelul A1, addendă. Vezi S28, tabelul 6.1.

252

dilatarea pupilei, deși rezultatele sunt incerte (

intensitatea vocii crește (Scherer et al., 1983yo); calitate aspră a vocii (Laver, 1975; Scherer, 1979);

o

ideație magică (trăsătură)

privirea în jos (Ekman, 1982);

o o

capul înclinat în spate, pieptul nu este mișcat în față, brațele sunt ridicate deasupra umerilor, coatele nu sunt îndoite (Coulson, 2004); brațe extinse și mișcate lateral și vertical, umeri deschiși, împinși în spate (de Silva et al., 2007); capul înclinat în spate, coate îndoite, brațe ridicate (Kleinsmith et al., 2006); capul și coloana sunt drepte, la fel și brațele (Roether et al., 2009); capul înclinat în spate, absența răsucirii abdominale, antebrațe ridicate, masa corpului înclinată în spate (Coulson, 2004); cap și trunchi arcuite, genunchi slab îndoiți, mișcări rapide în spate și în jos, mușchi tensionați (De Meijer, 1989); capul drept sau înclinat ușor pe spate, coate îndoite, brațele pe lateral (Kleinsmith et al., 2009); umerii în față (Wallbott, 1998); balansare posturală (Hainaut et al., 2011); tremur (Hertenstein et al., 2010); umerii drepți sau în spate, brațe ridicate și extinse în lateral (Kleinsmith et al., 2011); umeri ridicați, brațele întinse în față, mișcări laterale ale brațelor (Wallbott, 1998);

incongruență între poziția brațelor încrucișate la piept și cea a degetelor mâinilor încrucișate (e.g. brațul drept deasupra și degetul mare stâng deasupra) (Mahr et al., 2003);

SCHIMBĂRI FIZIOLOGICE

rata clipirii crește (French și Veys, 2007);

o

o

fericire (engl. happiness)

furie (engl. hot anger)

o

înălțimea vocii scade (Hughes et al., 2010);

o

PROXIMITATE

faciale; creșterea mai mare a rezistenței periferice totale; creșterea mai mare a volumului sanguin din degete; tendința generală de activare mai puternică a vasculaturii, dar nu și a ritmului cardiac (Cacioppo et al., 2000);

o

familiaritate 255

frustrare

OCHI (PRIVIRE, CLIPIRE, PUPILĂ)

evitarea rară a contactului vizual mutual în ascultare (cel puțin în comparație cu introversia) (Iizuka, 1992); evitarea rară a contactului vizual mutual în situațiile sociale (Mobbs, 1968);

o

o o o o

accelerarea respirației (Masters și Johnson, 1966); tensiune musculară în timpul orgasmului (ibidem); relaxare (după terminarea orgasmului ) (ibidem); cutis anserina (i.e. piele de găină) (Ekman și Friesen, 1975);

o

temperatura degetelor este mai mică decât în enervare (Cacioppo et al., 2000);

posibil distanțe interpersonale mici (Ickinger și Morris, 2001);

femei: facilitarea atenției comune 256 (Deaner et al., 2007);

REACȚIE AFECTIVĂ SAU COGNITIVĂ, TRĂSĂTURĂ, SAU COMPORTAMENT

FAȚĂ

VOCE ȘI DISCURS o o

implicare (engl. flow) o

gama F0 crește (Johnstone și Scherer, 2000); rata mare a vorbirii (Johnstone și Scherer, 2000);

UA 6+12 (Keltner și Schiota, 2003);

iubire romantică o o o

interes

o o o o o

ZD (Hargie și Dickson, 2005); râs (Gonzaga et al., 2001; Reeve, 1993); expresii faciale de reflectare a stării celeilalte persoane, generate de capacitatea empatică (Hargie și Dickson, 2005); UA 1+2 frecvente (Reeve, 1993); UA 25+26 frecvente (Reeve, 1993); UA 1+2; 4; 5; 7257; (6+)12; 17258; 25259 (Reeve, 1993; Reeve și Nix, 1997; Tomkins şi McCarter, 1964); UA 6 apare destul de rar (Mortillaro et al., 2011); zâmbit mai des (sau și mai scurt) decât interesul și plăcerea (Mortillaro et al., 2011);

CORP (MIȘCĂRI, PSOTURĂ) o

postură dreaptă, verticală (în așezare) (D‘Mello et al., 2007);

o o o o

aprobări din cap (Keltner și Schiota, 2003); postură expansivă (Keltner și Schiota, 2003); înclinarea în față a corpului (Keltner și Schiota, 2003); trunchi și picioare drepte, pășire în față, mușchi relaxați, viteză mică, brațe deschise în față (De Meijer, 1989); femeile: aprobări din cap (Steward și Logan, 1998); posturi specifice atenției, ca înclinarea corpului în față, înclinarea capului în lateral, sau oglindirea/copierea posturii celeilalte persoane(Hargie și Dickson, 2005); aprobări frecvente din cap (Madan, 2005; Reeve, 1993); capul este fix (în afara cazurilor în care apar aprobările) (Reeve, 1993);

o o o o

interes sexual (bărbați) amplificarea înălțimii vocii (Fraccaro et al., 2011);

o

interes sexual (femei)

o o o o o o o o o o

o introversie (trăsătură) iritare (engl. cold anger)

o o o

jenă o

o o o o

o

machiavelism (trăsătură) o o o o mândrie (engl. pride)

o o o o o o o o

mulțumire (engl. content) ZD (Noller et al., 2005);

o

apar frecvent: UA 4, 5, 7, 23, 24 (enervare); UA 9, 10, 14 (dispreț); UA 1+2+4, 5, 7, 20 (frică) (Keltner, 1996); ZD apare rar în răspuns la laudă (Keltner, 2005a); la observarea jenei altor oameni, apar semnale specifice întristării intense (engl. distress) (Eisenberg et al., 1989); absența sau raritatea emoțiilor pozitive exprimate facial (Buswell și Keltner, 1995);

o o o

nemijlocire (engl. immediacy)

nevrozism (trăsătură)

o o

o

o o

anevrozism: calitate aspră a vocii (Laver, 1975; Scherer, 1979); murmur (Diehn et al., 1959; murmur; Glbl și Chasaide, 2003; Moore, 1939);

nostalgie

257

Apare posibil datorită efortului cognitiv care însoțește interesul (Silvia, 2008). Nu se știe de ce această mișcare apare aici, deoarece este legată de evaluarea copingului scăzut și obstructivității. 259 Mișcarea durează mai multe decât ÎN mândrie, plăcere senzorială și entuziasm. 258

253

contact vizual reciproc (Keltner și Schiota, 2003);

o o

priviri mutuale frecvente și de durată (Reeve, 1993); contact vizual înaintea interacțiunii sociale, sau în dorința de a iniția contactul (von Grünau și Anston, 1995);

mișcări laterale ale brațelor (Wallbott, 1998); capul înclinat în jos (Keltner și Buswell, 1996); atingerea feței (Keltner și Buswell, 1996); capul înclinat în lateral și/sau în jos (Keltner, 2005b);

o

dilatarea pupilei mai amplă decât în extraversie pentru procesarea cuvintelor-tabu (Stelmack și Mandelzys, 1975);

o

priviri mutuale rare, evitarea privirii (Edelmann şi Hampson, 1979; Keltner și Buswell, 1996); privirea în jos și/sau lateral (Keltner, 2005b);

o

flux verbal scăzut (Scherer și Scherer, 1981);

UA 1+2; 6+12; 17; 25; 43 (Mortillaro et al., 2011); zâmbet mai des (sau și mai scurt) decât interesul și plăcerea (Mortillaro et al., 2011); UA 6+12, 24 (Shiota et al., 2003; Tracy și Robbins, 2004; Tracy și Matsumoto, 2008); UA 13, iar în combinație cu UA 17 (şi bineînțeles UA 6+12) poate fi un semnal convențional al reuşitei sau câştigului (Scherer şi Ellgring, 2007a, b);

o

o

PROXIMITATE

capul înclinat în spate, brațe încrucișate la piept (Wallbott, 1998); trunchi și membre extinse, energie puternică; mișcări grăbite, tensionate și controlate (Gross et al., 2010); postură expansivă (Shiota et al., 2003; Tracy și Robbins, 2004; Tracy și Matsumoto, 2008); coloană dreaptă și expunerea pieptului (Shiota et al., 2003; Tracy și Robbins, 2004; Tracy și Matsumoto, 2008); capul poate fi mișcat ușor în sus (Shiota et al., 2003; Tracy și Robbins, 2004; Tracy și Matsumoto, 2008); mâinile pe șold (Shiota et al., 2003; Tracy și Robbins, 2004; Tracy și Matsumoto, 2008); membrele superioare pot fi ridicate (Tracy și Robbins, 2004; Tracy și Matsumoto, 2008); membre și trunchi extinse, energie scăzută (Gross et al., 2010); orientarea directă a corpului și a capului (Noller et al., 2005); atingeri interindividuale frecvente (Noller et al., 2005); apare frecvent înclinarea corpului în față sau postura verticală (Noller et al., 2005);

SCHIMBĂRI FIZIOLOGICE

o

înclinarea capului (Grammer, 1990); înclinarea în față a corpului (Grammer, 1990); sprijinirea capului cu mâinile la ceafă (Grammer, 1990); întinderea corpului (Grammer, 1990); clătinarea capului (Grammer, 1990); îndreptarea coloanei (Grammer, 1990); datul părului pe spate (Grammer, 1990); înclinarea capului (în direcția opusă bărbatului) (Grammer, 1990); ridicarea umerilor (Grammer, 1990); brațe și picioare deschise (Grammer, 1990);

murmur (Diehn et al., 1959; murmur; Glbl și Chasaide, 2003; Moore, 1939);

UA 4, 7, 17, 23, 24, 42 (Scherer și Ellgring, 2007b); zâmbet controlat (Keltner și Buswell, 1996); controlul zâmbetului se poate face prin UA 14, 17, 18, 23, 24, sau 28 (Ceschi și Scherer, 2003); durata zâmbetului este amplificată dacă persoana are timiditatea ca trăsătură (Keltner, 2005b);

OCHI (PRIVIRE, CLIPIRE, PUPILĂ)

o

distanțe interpersonale mari (Ickinger și Morris, 2001);

o

distanțe interpersonale mari (Ickinger și Morris, 2001);

o

contact vizual mutual (Noller et al., 2005);

o

distanțe interpersonale mici (Noller et al., 2005);

o

rata mare a clipirii (Barbato et al., 2011); opus pentru anevrozism (Hubbard et al., 2006);

o

distanțe interpersonale mari; opus pentru anevrozism (Ickinger și Morris, 2001);

accelerarea ritmului cardiac (Brilhart și Galanes, 1998);

o

schimbări hormonale (López et al., 2009);

o

amplificarea temperaturii corporale (percepută/subiectivă, dar și obiectivă) (Zhou et al., 2012); amplificarea rezistenței temporare la frig (Zhou et al., 2012);

o

REACȚIE AFECTIVĂ SAU COGNITIVĂ, TRĂSĂTURĂ, SAU COMPORTAMENT

FAȚĂ o

VOCE ȘI DISCURS

UA 1+2, 5; 4+7, 26, 38 (Scherer și Ellgring, 2007b);

CORP (MIȘCĂRI, PSOTURĂ) o

ridicarea capului, îndreptarea posturii (Scherer și Ellgring, 2007b);

OCHI (PRIVIRE, CLIPIRE, PUPILĂ) o o

noutate 260

o o o o

pericol postural (în somnolență) (Robillard et al., 2011);

o

o oboseală o o

ostilitate (trăsătură)

o o o

UA frecvente: 4, 23, 24, 31 (Chensney et al., 1990); grimase (Chensney et al., 1990); ca metode posibile de cenzură facială pot să apară frecvent și UA 9, 10, 14, specifice dezgustului (Chensney et al., 1990);

o

ovulație

plăcere senzorială

o o o o o

plictiseală, neimplicare (engl. boredom, disengagement)

o o

o putință (engl. potency) 262

o

o

UA 27 (Scherer și Ellgring, 2007a, b); UA 6+12; 25+26; 43 (Mortillaro et al., 2011); UA 1+2 apar mai rar decât în mândrie, interes și entuziasm și durează mai puțin (Mortillaro et al., 2011); nu au fost identificate UA specifice (Craig et al., 2004); UA 43, ocazional; nu a fost identificat un pattern facial stabil (D'Mello et al., 2009); posibil UA 14 (Scherer și Ellgring, 2007a, b); UA 41 (Ekman, 1982);

o

o o o

gama și variabilitatea F0 scad (Johnstone și Scherer, 2000); rata mică a articulării (Johnstone și Scherer, 2000); calitate ascuțită/stridentă a vocii (Gobl și Chasaide, 2003);

mică: hipotonia musculaturii faciale; UA 15, 25, 26, 41, 43; 1+4 în plâns (Scherer și Ellgring, 2007b); mare: UA 4, 5; 23, 25; 23, 24, 38 (Scherer și Ellgring, 2007b);

o

resemnare 264 260

Vezi și tabelul A1, addendă. Vezi S31, PRIVIREA. Vezi și tabelul A1, addendă. 263 Vezi s56, MIMICA, RAPORTUL. 261 262

254

o o o o o o o o o

ZD (Hall et al., 1995);

o

o

UA specifice tristeții (e.g. UA 1+4), mai ales în partea de jos a feței (ten Brinke et al., 2011); uneori apar microexpresii specifice tristeții (ten Brinke et al., 2011); tranziții faciale treptate, progresive, între expresiile faciale de valență diferită; în perioada de tranziție nu apar expresii (i.e. fața este neutră) (ten Brinke et al., 2011); UA 14, 41 (Scherer și Ellgring, 2007a);

o

o o

o o o

o

strângerea pumnilor (Chensney et al., 1990);

înălțimea vocii crește în faza foliculară (i.e. de fertilitate sporită), în comparație cu faza luteală (i.e. de fertilitate scăzută) (Bryant și Haselton, 2009) (engl. follicular, luteal phases); Amplitudine ridicată (Scherer și Ellgring, 2007a, b);

raport 263 (engl. rapport)

regret (engl. regret)

o

o

o

panică

tipul A de personalitate: intensitatea mare a vocii, rapiditatea vorbirii, repetări ale cuvintelor și cuvinte tăiate (Schucker și Jacobs, 1977);

o o o

o

excitare vocală și flux verbal reduse (Scherer și

o

partea superioară a corpului este colapsată, capul este înclinat în spate (Wallbott, 1998); corp înclinat în spate, picioare întinse și capul aplecat și/sau sprijinit de mână (Bull și Frederikson, 1995); postură agitată (în așezare) (D‘Mello, 2011); mișcări corporale frecvente (D‘Mello, 2011); automanipulatori (Gonzaga et al., 2001) (engl. self-grooming); manipularea obiectelor din jur (Gonzaga et al., 2001); desene pe hârtie (Gonzaga et al., 2001) (engl. doodling); mică: brațele pe lângă corp; mare: brațele ridicate la nivelul umerilor și extinse în lateral (Kleinsmith et al., 2007); mică: mişcare de protecție, pregătirea pentru mişcare, mişcări rapide sau oprire bruscă (i.e. înlemnire); mare: mişcare competitivă, înclinare posturală în față; apropiere (Scherer, 1985, 1989b); aprobări din cap (Hall et al., 1995); sincronizare comportamentală (e.g. mișcări simultane) (Berneri și Rosenthal, 1991); înclinarea posturală către cealaltă persoană (Hall et al., 1995); oglindire posturală (Hall et al., 1995); brațe deschise (Hall et al., 1995);

postură depresivă, coborâtă (umeri, cap) (Scherer și Ellgring,

amplificarea ratei privirii (Riggs et al., 2010; Ryan și Cohen, 2004; Ryan et al., 2000, 2007b); copii: amplificarea ratei privirii (Bacher și Smotherman, 2004b); orientarea și stabilizarea privirii (Scherer, 2004bw); rata clipirii scade după familiarizarea sau adaptarea la un stimul nou (Riggs et al., 2010); dilatarea pupilei scade (i.e. revine la normal) după adaptarea la stimulii noi (White și Maltzman, 1977); rata clipirii crește (French și Veys, 2007; Galley et al., 2004; Hargutt, 2003; Hoffman, 1946; Luckiesh și Moss, 1937; Morris și Miller, 1996; Schleicher et al., 2008; Sirevaag și Stern, 2000; Stern et al., 1994; Summala et al., 1999); durata clipirii crește (Caffier et al., 2003; Galley și Churan, 2002; Galley et al., 2004; Häkkänen et al., 1999; Hargutt, 2003; Morris și Miller, 1996; Sirevaag și Stern, 2000; Svensson, 2004; van Orden et al., 2000; Verwey și Zaidel, 2000); apare contracția pupilelor (Hess, 1972; Lowenstein și Lowenfeld, 1964); somnolență: durata clipirii crește, redeschiderea pleoapelor este întârziată, intervalul dintre clipiri crește, iar viteza închiderii pleoapelor scade (Schleicher et al., 2008); alocarea sporită a atenției fățișă 261 pentru stimulii recompensatorii, în comparație cu cei amenințători (Terburg et al., 2012); pentru stimulii vizuali pozitivi, rata clipirii scade (Amodio și Harmon-Jones, 2011); holbare combinată cu UA 5+7 (Chensney et al., 1990); este prezentă o asociere între psihoza recurentă din perioada premenstruala şi rata crescută a clipirii; aceasta este o evidență a ipotezei hormonale a unor disfuncții psihotice (Lovestone, 1992);

PROXIMITATE

o

distanțe interpersonale mari (Ickinger și Morris, 2001);

o

distanțe interpersonale mari pentru femeile care anticipează plictiseala (Ickinger și Morris, 2001);

SCHIMBĂRI FIZIOLOGICE

o

excitare redusă (Pekrun et al., 2010) ;

REACȚIE AFECTIVĂ SAU COGNITIVĂ, TRĂSĂTURĂ, SAU COMPORTAMENT retragere (comportament) (engl. withdrawl)

FAȚĂ o

posibil UA 43 (Mortillaro et al., 2011);

o

posibil UA 43 (Mortillaro et al., 2011);

o

posibil UA 14, ca o consecință a autodisprețului (Scherer și Ellgring, 2007a, b);

VOCE ȘI DISCURS

CORP (MIȘCĂRI, PSOTURĂ)

Ellgring, 2007a); o

pauze lungi în vorbire (Hargie și Dickson, 2005);

o o o o o o

rușine (engl. shame)

o satisfacție/reușită (engl. delight)

o o

o

ZD (Furst şi Criste, 1997; Krasner, 1958; LaFrance şi Hecht, 1999; Pansa, 1979; Saigh, 1981);

o stimulare

surpriză (engl. surprise)

o

apare des UA 4 (Ekman, 1979);

o

valență pozitivă: UA6+12, 25+26 (Scherer și Ellgring, 2007a); calmare facială (Camras et al., 2002); UA 1+2, 5, 25+26 (Ekman și Friesen, 1975);

o o

o o o

F0 și intensitatea cresc (Johnstone și Scherer, 2000); rata vorbirii crește (Johnstone și Scherer, 2000); valență pozitivă: flux verbal intens (Scherer și Ellgring, 2007a);

o

o

brațele întinse pe lateral (Wallbott, 1998);

o

o o tandrețe

o

o

privire în jos, evitarea privirii (1-5 s) (Keltner și Schiota, 2003);

o

contact vizual (Goldman, 1980; O‘Brien şi Holborn, 1979);

o

rata clipirii crește (Hubbard et al., 2006; Yasuko și Yo, 2001); contact vizual sporit (Camras et al., 2002);

UA 5+7 la intensitate maximă (Ekman și Friesen, 1975);

o o o o

tempul vorbirii scade (Juslin și Laukka, 2003); intensitatea și variabilitatea intensității vocii scad (Juslin și Laukka, 2003); F0 scade (Juslin și Laukka, 2003); rata vorbirii scade (Juslin și Laukka, 2003); murmur (Glbl și Chasaide, 2003); rata vorbirii crește (Juslin și Laukka, 2003);

o

o o

timiditate (trăsătură)

o o tresărire

o o

tristețe (engl. sadness)

o o

UA 4, 7, 20, 43/44 (Ekman, Wallace și Simmons, 2005); mișcări musculare ale gâtului (UA 21) (Ekman, Wallace și Simmons, 2005); mimică266 facială redusă în dispozițiile specifice tristeții (Likowski et al., 2011); UA 1, 1+4, 15 (Ekman și Friesen, 1975); buzele (mai ales cea inferioară) pot tremura (Ekman și Friesen, 1975);

o o o

F0 scade (Johnstone și Scherer, 2000); Rata articulării cuvintelor scade (Johnstone și Scherer, 2000); vocea are o calitate laxă (Glbl și Chasaide, 2003);

o

pot să apară mișcări bruște ale capului și trunchiului (Ekman, Wallace și Simmons, 2005);

o

o

capul înclinat în față, piept îndoit în față, nu apare rotația abdomenului, brațe de-a lungul trunchiului (Coulson, 2004); mișcările părții superioare a corpului sunt scăzute; mișcările capului au viteză mică (Castellano et al., 2008); energie scăzută; mișcări controlate, încete, tensionate (Gross et al., 2010); brațele sunt extinse pe verticală și laterală rar sau deloc (de Silva et al., 2004);

o

o o o

264

Resemnarea este asociată cu controlul scăzut și poate să apară în tristețe, rușine sau plictiseală (Scherer și Ellgring, 2007 a); Vezi S57. 266 Vezi S56. 265

255

contact vizual mutual rar (Hargie și Dickson, 2005);

o

SCHIMBĂRI FIZIOLOGICE

distanțe interpersonale mari (Hargie și Dickson, 2005); o

roșire facială (Keltner și Schiota, 2003);

o

roșire facială (Drummond și Su, 2012);

mică: capul înclinat în față, mâini apropiate de corp; mare: capul înclinat în spate, mâini extinse pe verticală (Kleinsmith et al., 2007);

înclinarea capului și pieptului în spate, îndoire abdominală, brațe ridicate cu antebrațele drepte (Culson, 2004); trunchi și picioare drepte, pășire în spate, viteză mare (De Meijer, 1989); cu valență pozitivă: mișcări dese din cap (Scherer și Ellgring, 2007a); înlemnire corporală (Camras et al., 2002);

o

o

teroare (engl. terror)

o

PROXIMITATE

trunchi și picioare drepte, mișcări corporale în sus, pășire în față, brațe deschise în față, mișcări încete, mușchi relaxați (De Meijer, 1989);

o înclinarea corpului în față, către persoană, semnalând acceptare sau receptivitate (Mehrabian, 1972; NelsonJones, 1997); o aprobări din cap, putând exprima confirmare, acceptare, sau înțelegere (Krasner, 1958; Matarazzo şi Wiens, 1972); o reducerea distanței interpersonale, care poate să apară din dorința de implicare şi intimitate; însă dacă este înțeleasă greşit, poate crea impresia de dominanță, amenințare, sau supra-familiaritate (Goldman, 1980); o atingeri care, în contextele potrivite, pot exprima afecțiune, suport, sau apreciere (Davidhizar et al., 1997; Jones şi Yarbrough, 1985; Wheldall et al., 1986);

solodificare 265 (engl. reiforcement)

stres

cap și trunchi arcuite, genunchi ușor îndoiți, mișcări în jos ale corpului, forță slabă (mușchi relaxați), viteză mică, pășire în spate (De Meijer, 1989); partea superioară a corpului este colapsată (Wallbott, 1998); capul în jos (Keltner și Schiota, 2003); postură închisă, e.g. ridicarea umerilor sau îngustarea pieptului (Keltner și Schiota, 2003); ascunderea feței, cel mai probabil cu mâinile (Keltner și Schiota, 2003);

OCHI (PRIVIRE, CLIPIRE, PUPILĂ)

UA 7, 12, 25, 26 (McDaniel et al., 2007); UA 45 apare rar (McDaniel et al., 2007);

simpatie (engl. sympathy)

o

2007a); automanipulatori (Scherer și Ellgring, 2007a); postură înclinată în spate (Hargie și Dickson, 2005);

evitarea contactului vizual mutual (Larsen și Shackelford, 1996); evitarea contactului vizual mutual în situațiile stresante (Iizuka, 1994); femei: evitarea contactului vizual mutual în timpul vorbirii (Iizuka, 1994); dilatarea pupilei (Andreassi, 2006);

privire în jos (Ekman și Friesen, 1975);

o

distanțe interpersonale mari (Ickinger și Morris, 2001);

o

conductanța pielii este mai mare decât în frică (Cacioppo et al., 2000);

REACȚIE AFECTIVĂ SAU COGNITIVĂ, TRĂSĂTURĂ, SAU COMPORTAMENT

FAȚĂ

VOCE ȘI DISCURS

CORP (MIȘCĂRI, PSOTURĂ) o o o o

triumf o o valență (engl. valence) 267 (V)

venerație (engl. awe)

267 268

Vezi și tabelul A1, addendă. În comparație cu valența pozitivă.

256

o

o

V pozitivă: UA 5, 26, 38; 12, 25 (Scherer și Ellgring, 2007b); V negativă: UA 4, 7, 9, 10, 15, 17, 24, 39; 16, 19, 25, 26 (Scherer și Ellgring, 2007b); V pozitivă sau negativă: clusterul facial UA 6+25+26 semnalează intensitatea emoțiilor de orice V, în cazul copiilor foarte mici (Messinger et al., 2012);

o

UA 1, 5, 25+26 (Keltner și Buswell, 1996; Schiota et al., 2003);

o

o o

capul este înclinat în față, brațele sunt extinse în jos de-a lungul corpului (Kleinsmith et al., 2006); capul înclinat în jos, brațele drepte (Roether et al., 2009); partea superioară a corpului este colapsată (Wallbott, 1998); umeri drepți sau pe spate, brațe ridicate și extinse în lateral (Kleinsmith, 2006); V mare: extensia verticală a abrațelor și distanța mare între călcâie (Kleinsmith et al., 2007); Mâna stângă este folosită mai des în reacțiile pozitive, iar cea dreaptă mai des în cele negative (Kipp și Martin, 2009); V pozitivă amplifică viteza primului pas din inițierea mersului (Naugle et al., 2011);

OCHI (PRIVIRE, CLIPIRE, PUPILĂ)

o

o înclinarea capului în față (UA 57) (Keltner și Buswell, 1996; Schiota et al., 2003);

V pozitivă sau negativă este asociată cu dilatarea pupilei – stimuli vizuali și/sau auditivi (e.g. Bradley et al., 2008; Janisse, 1974; Libby et al., 1973; Lowenfeld, 1966; Partala și Surakka, 2003; Steinhauer și Hakerem, 1992; vezi și Kuchinke et al., 2007); dilatarea apare nu ca urmare a procesării valenței afective a stimulului, ci a procesării stimulilor afectivi ca întreg (Kuchinke et al., 2007);

PROXIMITATE

SCHIMBĂRI FIZIOLOGICE

o o o

o

V negativă: deaccelerarea ritmului cardiac (Bradley et al., 2001); V negativă amplifică268 presiunea diastolică a sângelui, volumul sanguin și ritmul cardiac (Cacioppo et al., 2000); V pozitivă sau negativă: schimbări în conductanța pielii (Lang et al., 1993); inhalare (Keltner și Buswell, 1996; Schiota et al., 2003);

C06 _____ COMPORTAMENTUL OCULAR

INDEX A abuz sexual ......................................................... 189 accelerarea respirației ..............................................90 acțiuni instrumentale ...............................................46 admirație ............................................ 41, 83, 148, 250 admirație ................................................ 140, 148, 173 admonestare ........................................................ 200 afiliere ............................................... 31, 52, 196, 198 agitație ................................... 33, 45, 70, 115, 137, 183 agreabilitate ........................................ 69, 80, 136, 176 agresivitate ........................................... 28, 55, 78, 204 alcool .................................. 80, 105, 125, 184, 195, 252 alcoolism ............................................................ 185 alertă .......................................................... 108, 119 alexithymie ................................................... 189, 232 alinare ......................................... 46, 80, 159, 181, 182 altruism ................................................... 48, 131, 197 ambivalență afectivă .............................................. 190 amenințare ......47, 80, 99, 112, 120, 124, 125, 131, 132, 160, 170, 179, 181, 184, 186, 254 amenințare . 25, 28, 48, 99, 125, 131, 132, 159, 189, 200, 201, 202, 250, 255 amuzament ......90, 91, 97, 104, 105, 168, 179, 182, 206, 251 antipatie .................................................. 31, 193, 250 anxietate ... 8, 28, 31, 36, 40, 41, 80, 85, 86, 87, 88, 90, 104, 108, 115, 124, 125, 136, 137, 154, 155, 165, 166, 173, 180, 184, 185, 186, 187, 188, 190, 199, 200, 201, 250 anxietate socială ............................. 80, 88, 125, 184, 187 apatie ..................................................... 71, 185, 187 aprehensiune ......................................................... 95 aprobări din cap............43, 91, 163, 202, 250, 253, 254, 255 apropiere socială ............................................ 130, 137 ascultare ... 106, 108, 120, 130, 136, 147, 148, 160, 161, 162, 163, 168, 182, 203, 206, 250, 251, 252 astm bronşic ........................................................ 185 atașament ........................................... 28, 49, 123, 124 ataşament ........................................................... 123 atenție comună ................................... 28, 129, 130, 185 atenție comună .... 8, 109, 118, 121, 122, 125, 126, 129, 130, 132, 133, 136, 198, 252 atenție fățișă ................................................. 112, 118 atenție fățişă ....................................................... 111 atenție fățișă ....................................................... 109 atenție observabilă ................................................ 111 atenție observabilă ................................................ 109 atenție participativă ........................................ 109, 121 atenție participativă .............................................. 129 atenție vizuală .49, 97, 99, 106, 108, 109, 112, 116, 118, 119, 121, 122, 132, 133, 134, 137, 140 atingere. 10, 24, 28, 34, 36, 38, 39, 45, 46, 47, 48, 49, 72, 75, 79, 83, 97, 101, 104, 119, 135, 156, 157, 160, 164, 166, 175, 177, 178, 180, 185, 190, 198, 199, 202, 253, vezi haptică atitudine..12, 30, 31, 35, 44, 48, 49, 66, 73, 80, 88, 106, 157, 160, 161, 163, 181, 184, 192, 195, 196, 204, 205, 206 autism..................... 119, 123, 125, 126, 130, 133, 136, 185 autoapreciere . 28, 29, 126, 136, 184, 193, 195, 201, 203, 204 autoatingere ..................................................... 45, 49 autoconsolare .............................................. 38, 45, 46 autodispreț ............................................................ 85 autoîncurajare ....................................................... 45 B balansare ................................. 31, 32, 50, 174, 250, 252 batjocură ........................................... 90, 179, 183, 206

bâlbâială ............................................................. 172 bârfă ................................................................. 192 beatitudine .......................................................... 148 beligeranță .......................................................... 179 beligeranță .......................................................... 179 bias atențional...............................50, 113, 127, 128, 136 blamare .............................................................. 179 blândețe .............................................................. 41 blefarospasm........................................................ 127 boala Parkinson ........... 21, 81, 115, 137, 185, 215, 232, 235 bosumflare .......................................... 73, 86, 100, 181 brațe încrucişate la piept ................................... 33, 180 bruschețe .. 10, 47, 75, 83, 89, 90, 92, 94, 120, 122, 149, 156, 168, 171, 181, 182, 249, 250, 254 bucurie 40, 56, 64, 69, 70, 73, 77, 85, 99, 101, 104, 105, 113, 125, 141, 146, 153, 154, 155, 157, 169, 171, 181, 183, 250 buza superioară ...................................... 88, 95, 99, 101 C căscare .................................................... 81, 174, 196 căscat ...................................................... 14, 81, 196 căutare vizuală ...................................................... 99 căutarea noului .........................................128, 136, 251 câştig .................................................................. 31 cenzură mintală .............................................. 107, 137 chicoteală ..................................................... 147, 182 clasă afectivă .......................................... 21, 66, 82, 91 clasă afectivă ....................................................... 157 clătinarea capului ............................................. 33, 253 clipire atențională ................................................. 115 clipire în rafală ..................................................... 107 cluster afectiv ................................... vezi clasă afectivă coborârea mandibulei ................................ 60, 63, 90, 91 coborârea sprâncenelor ..................... 42, 43, 103, 185, 199 comă alcoolică ..................................................... 105 compasiune ..................................49, 104, 140, 168, 252 competiție........................................................... 125 comunicare referențială ........................................... 26 comunicarea multimodală ..................................... 13, 52 concentrare ..................... 83, 84, 86, 92, 97, 162, 249, 250 condiționare clasică ................................................ 47 condiționare operantă ............................................. 47 conductanța pielii ................................................. 113 conflict.. 13, 27, 40, 43, 46, 94, 107, 108, 112, 119, 122, 123, 130, 135, 136, 137, 138, 179, 181, 189, 194, 195, 199, 203 confort .......................................... 34, 41, 46, 159, 205 congruență posturală .............................................. 196 consolare ......................................................... 25, 52 constrângere ......................................................... 26 conștiinciozitate ................................................... 104 conştiință de sine .....8, 25, 118, 121, 122, 126, 129, 131, 147 contact vizual sporit.............................. 31, 100, 120, 182 contagiune afectivă ................................................ 79 contracția pupilei .................................................. 135 cooperare ..................... 46, 48, 52, 89, 133, 157, 175, 182 coordonarea ochi-mână ........................................... 135 coordonarea privire-clipire ....................................... 134 creativitate ............. 104, 113, 116, 127, 128, 148, 177, 251 critică .............. 160, 161, 179, 180, 195, 200, 203, 204, 206 D de direcția privirii .............................. 107, 117, 118, 125 deaccelerarea ritmului cardiac ......................100, 113, 256 defensivă ................... 30, 34, 159, 180, 181, 182, 184, 204 demență ............................................................. 185 demotivare .......................................................... 201

depresie ... 31, 33, 40, 42, 54, 57, 70, 71, 124, 137, 148, 184, 185, 186, 187, 188, 201 depresie unipolară ...................................................34 derâdere ....................................................... 179, 200 descărcare neuronală ...............................................65 descurajare ......................................................... 155 dezamăgire ................................................ 34, 86, 100 dezgust . 48, 49, 54, 56, 64, 65, 67, 69, 70, 72, 73, 74, 78, 79, 82, 83, 84, 85, 86, 88, 99, 101, 102, 103, 104, 105, 112, 118, 140, 141, 148, 155, 168, 169, 172, 179, 185, 186, 189, 250, 251, 254 dezinhibare ......................................................... 130 deznădejde ......................................................... 100 dezvăluire ..................................................... 189, 195 dilatarea nărilor............................................ 60, 67, 99 dilatarea pupilei ... 75, 107, 108, 113, 116, 135, 138, 174, 256 direcționarea atenției.................................. 99, 118, 127 discriminare .......................................................... 51 discurs public .................................................. 26, 178 disforie............................................................... 185 disperare .. 54, 69, 82, 83, 84, 85, 86, 87, 100, 154, 155, 185, 186, 188, 251 dispoziție afectivă ................................... 11, 12, 79, 196 dispreț .................... 101, 105, 148, 171, 179, 180, 185, 206 dispreț .. 12, 41, 54, 56, 64, 84, 85, 86, 90, 97, 101, 102, 103, 104, 155, 172, 179, 180, 185, 186, 205, 206, 251, 253 distanță ............. 13, 26, 28, 34, 42, 110, 123, 151, 159, 181 dominanță .... 8, 29, 30, 33, 34, 35, 40, 41, 48, 76, 78, 83, 99, 103, 107, 113, 114, 125, 126, 127, 131, 136, 146, 156, 159, 162, 164, 165, 176, 178, 192, 202, 204, 205, 206, 249, 251, 255 dominanță ............................................... 180, 181, 182 dopamină ............ 81, 113, 115, 116, 127, 128, 130, 136, 137 durere fizică .....83, 84, 86, 101, 103, 104, 169, 172, 174, 251 E efectul Midas ......................................................... 49 efort ...............35, 80, 83, 103, 108, 151, 160, 181, 195, 201 emblemă .......... 39, 41, 42, 57, 120, 167, 173, 174, 184, 191 emoticon .............................................................. 66 emoții modale ........................................................ 68 emoții primare ............. 9, 21, 53, 64, 65, 66, 67, 70, 71, 94 empatie ..... 49, 79, 81, 94, 161, 163, 182, 193, 196, 197, 198, 250, 253 endogamie .......................................................... 131 enervare 11, 21, 31, 36, 40, 41, 42, 48, 49, 53, 56, 64, 72, 73, 77, 78, 79, 82, 83, 84, 85, 86, 88, 94, 97, 99, 101, 103, 104, 105, 108, 112, 115, 124, 125, 126, 130, 137, 140, 141, 146, 148, 153, 154, 157, 168, 171, 172, 173, 174, 179, 180, 181, 184, 185, 186, 187, 189, 201, 203, 205, 250, 251, 252, 253 entuziasm ..... 43, 54, 69, 91, 92, 93, 104, 140, 154, 155, 171, 182, 183, 252, 253, 254 erotic...................................................................51 estetică ........................................................ 104, 148 eşec .................................................. 31, 84, 113, 252 euforie .............................................. 85, 105, 185, 187 evitare ....9, 12, 30, 31, 33, 64, 69, 78, 97, 99, 101, 103, 104, 106, 109, 112, 113, 114, 117, 119, 121, 122, 123, 125, 126, 128, 130, 131, 132, 133, 158, 163, 166, 167, 175, 177, 181, 184, 185, 186, 189, 193, 195, 199, 200, 203, 204, 249, 250, 252, 253, 255 evitarea privirii................ 113, 125, 126, 130, 166, 186, 255 evitărea privirii.......................................... 99, 113, 125 exaltare................................................................ 54 exasperare .......................................................... 180 exciotare sexuală .................................................. 154 excitare sexuală................... 45, 90, 94, 138, 165, 177, 178 expresii faciale complete ........................... 10, 21, 64, 81 258

expresii faciale prototipice ....................................... 71 expresii faciale referențiale ...................................... 79 extenuare ...................................................... 86, 100 extraversie 27, 29, 94, 104, 105, 125, 127, 136, 146, 162, 164, 165, 178, 195, 199, 201, 252 exuberanță ........................................................... 41 ezitare .......................................................... 42, 165 F F0 40, 70, 143, 144, 145, 146, 149, 153, 154, 155, 156, 157, 165, 174, 180, 187, 188, 250, 251, 253, 254, 255 familiaritate 26, 29, 72, 78, 80, 112, 114, 120, 122, 131, 136, 138, 148, 173, 252, 254 familie afectivă ................................. vezi clasă afectivă feedback ............................... 26, 136, 161, 166, 182, 202 feminitate tradițională ........................................... 125 fericire ......................................... 48, 54, 126, 183, 252 fior .................................................................... 148 fixare vizuală 84, 106, 107, 109, 110, 111, 112, 114, 115, 118, 119, 127, 130, 136, 137, 139, 186 flirt .................................48, 88, 107, 126, 177, 178, 182 flux sanguin ............................................... 44, 80, 178 foame tactilă ........................................................ 48 fobie ...........................................80, 126, 136, 184, 185 fobie socială ........................................................ 126 frecvența fundamentală ...................................... vezi F0 frică 10, 11, 32, 42, 44, 48, 49, 54, 56, 64, 65, 66, 67, 69, 72, 73, 77, 79, 80, 82, 83, 84, 85, 86, 87, 88, 93, 95, 96, 97, 99, 100, 101, 104, 105, 107, 112, 117, 122, 125, 126, 131, 132, 133, 137, 141, 146, 154, 157, 159, 163, 168, 171, 172, 173, 174, 175, 182, 184, 185, 187, 195, 250, 252, 253, 255 frustrare ................... 36, 172, 180, 185, 187, 199, 204, 252 fumat ................................................ 78, 178, 189, 190 funcțiile comportamentului nonverbal ......................... 191 furie ... 21, 42, 53, 54, 69, 83, 85, 87, 97, 105, 107, 125, 154, 155, 171, 174, 181, 204, 252 G gândire convergentă............................ 116, 127, 128, 137 gândire divergentă .............................. 116, 127, 128, 137 gelozie .......................................................... 12, 203 gest .... 38, 39, 40, 41, 42, 43, 49, 52, 53, 120, 122, 132, 133, 140, 151, 167, 175, 178 gestuar ................................................................ 39 gesturi de ilustrare ................................................. 39 gesturi deictice 25, 28, 41, 42, 43, 52, 122, 126, 132, 133, 167 gesturi pictografice ................................................. 43 gesturi simbolice ...................................... vezi emblemă gratitudine ........................................................... 12 grimasă .............................................................. 105 H haptică ............................................................ 13, 45 hipertensiune ................................................. 130, 136 holbare .............................69, 84, 105, 106, 107, 120, 131 I ideație magică ................................................. 33, 252 ideație magică ...................................... 33, 34, 127, 136 ilustrator . 41, 42, 43, 46, 54, 65, 70, 120, 167, 171, 173, 174, 175, 194, 202, 251, 252 imitare .....................................................vezi mimică implicare .. 28, 30, 33, 171, 175, 178, 182, 198, 202, 253, 255 incongruență posturală ...................................... 34, 186 independență ....................................................... 126 indiferență ..................................................... 41, 206 inhalare .............................................. 66, 91, 147, 249 inițierea mersului ............................................. 50, 256 insultă ................................................................ 179 inteligență fluidă................................................... 128

interes9, 33, 43, 54, 71, 78, 82, 84, 91, 92, 93, 110, 111, 118, 119, 122, 129, 131, 132, 138, 155, 160, 174, 178, 181, 183, 185, 190, 199, 201, 252, 253, 254 intimitate ... 26, 28, 29, 32, 45, 106, 107, 122, 146, 181, 195, 202, 255 introversia........................................ 125, 136, 146, 252 introversie....................... 28, 105, 138, 164, 195, 201, 253 intruziune ........................................................ 29, 40 invidie........................................................... 12, 201 iritare .......................... 21, 54, 84, 97, 148, 155, 179, 253 ironie ........................................ 179, 192, 200, 202, 206 isterie ................................................................ 125 iubire ........................... 12, 45, 48, 49, 173, 178, 182, 203 Î îmbrățișare ............................................ 46, 49, 52, 198 împingere ........................................................ 46, 49 încărcătură cognitivă.....................................25, 80, 116 încântare ............................................................ 148 încleştarea dinților ................................................ 105 înclinarea capului ..... 33, 40, 61, 89, 90, 91, 94, 99, 101, 123, 163, 178, 180, 189, 199, 250, 253, 255 înclinarea în față..................... 31, 33, 35, 43, 91, 100, 253 încredere .... 28, 30, 35, 46, 48, 49, 51, 55, 89, 100, 104, 115, 168, 180, 193 încruntare 22, 59, 64, 65, 69, 74, 82, 83, 90, 96, 97, 101, 102, 103, 105, 172, 180, 184, 185, 249, 250, 251, 252, 253, 254, 256 îndrăzneală ........................................................... 41 îndreptarea coloanei ......................................... 33, 253 înghițirea salivei ....................................... 105, 174, 180 îngrijorare ............................42, 69, 84, 95, 168, 180, 185 îngrozire ............................................................... 41 înlemnire ......................................................... 44, 94 J jenă .. 39, 56, 79, 80, 84, 88, 90, 97, 101, 104, 107, 140, 147, 148, 174, 177, 200, 201, 203, 206, 250, 251, 253 L laudă .......................................... 80, 104, 200, 201, 253 lăcrimare ................................................ 147, 174, 181 lemă .................................................................. 151 luarea cuvântului .............. 40, 117, 120, 121, 136, 176, 192 lungimea paşilor .....................................................51 M machiavelianism .....................................................28 machiavellianism .................................................. 195 management facial .......................................17, 89, 171 manie .................................. 86, 184, 185, 186, 187, 188 manierism ........................................................... 196 manipulator .................................. 46, 167, 171, 174, 202 mascare facială ........................ 43, 89, 101, 170, 171, 172 mâinile la ceafă ............................................... 33, 253 mâinile pe coapse ...................................................34 mâinile pe șold ....................................................... 91 mândrie ............... 54, 56, 85, 91, 92, 93, 201, 252, 253, 254 mângâiere .............................................. 24, 46, 47, 49 memoria de lucru .................... 50, 115, 128, 135, 136, 193 memoria de lungă durată ............................ 107, 113, 161 memoria de recunoaştere ..........................................77 memoria de scurtă durată.................................. 137, 161 memoria iconică ................................................... 116 memoria lexicală .................................................. 151 memoria motoare ....................................................39 memorie vizuală .................................. 45, 111, 116, 250 mers ............................... 38, 39, 46, 50, 51, 75, 112, 185 microexpresie ... 8, 14, 89, 101, 168, 169, 170, 171, 174, 175, 186, 254 microsomn .......................................................... 115 migrenă .............................................................. 103 259

mimică ................ 18, 79, 124, 163, 192, 196, 197, 250, 255 minciună .. 40, 52, 70, 101, 108, 114, 121, 128, 130, 166, 167, 168, 169, 170, 172, 173, 175, 189 miros ......................... 25, 46, 55, 57, 74, 80, 85, 103, 131 mişcarea capului ............................40, 111, 112, 185, 255 modestie ............................................................. 195 mulțumire ........................................................... 154 muşcarea limbii ..................................................... 79 mușcarea obrazului ........................................... 46, 172 mutualitate ................................................... 106, 183 muzică ...................................................147, 148, 161 N neajutorare ........................ 31, 36, 87, 181, 185, 186, 188 necunoscut .................................... 10, 27, 117, 136, 187 nedumerire ........................................................... 43 neîncredere ........................... 35, 43, 83, 86, 93, 101, 125 nemijlocire ............................... 28, 30, 40, 175, 202, 253 nepolitețe ............................................................ 41 neurogeneză ......................................................... 44 neuroni de oglindire .................................... 81, 124, 197 neuroni de ogllindire .............................................. 126 nevrozism........ 28, 29, 94, 104, 127, 129, 137, 146, 195, 253 nostalgie ............................................................. 148 noutate 10, 69, 70, 74, 80, 82, 83, 85, 87, 109, 114, 128, 138, 156, 249, 254 O oboseală ................30, 41, 84, 108, 137, 163, 167, 181, 254 oftare ............................................. 140, 180, 181, 192 onicofagie ........................................................... 190 orgasm ............................................................ 51, 90 orientare sexuală ............................................... 44, 51 ostilitate ..... 12, 21, 28, 41, 90, 105, 112, 126, 130, 136, 159, 179, 181, 254 oxitocină .................................................123, 124, 178 P panică ....................................... 84, 85, 87, 95, 186, 188 paralingvistică ............................................ 13, 25, 141 pedeapsă ......................................... 101, 195, 200, 201 personalitate... 34, 53, 55, 105, 115, 125, 126, 129, 136, 157, 162, 164, 165, 179, 187, 192, 196, 203 persuasiune ................................... 31, 40, 176, 182, 205 picioare încrucișate................................................. 31 pierdere ................................................... 31, 34, 192 planificarea vorbirii ............................................... 113 plăcere senzorială ...................................... 91, 154, 252 plâns................................................. 69, 123, 147, 148 plictiseală .... 28, 33, 41, 54, 70, 81, 84, 85, 86, 87, 141, 146, 153, 155, 167, 174, 181, 254 poker face ..................................................... 168, 171 politețe .................................................... 45, 88, 173 postură 13, 24, 30, 31, 32, 33, 34, 35, 53, 54, 55, 82, 91, 101, 117, 119, 122, 123, 178, 185, 198, 250, 251, 253, 254, 255 postură închisă ...................................................... 97 postură restrânsă ................................................... 79 postură verticală .................................................... 54 predispoziție .................................12, 118, 140, 165, 188 preferință ........................................... 12, 28, 118, 119 presarea buzelor .................................................... 97 prietenie ........................................ 26, 45, 81, 196, 198 privire fixă .................................................... 105, 107 privire mutuală .... 26, 106, 109, 113, 120, 121, 131, 167, 185, 253, 255 privirea în jos ....................................................... 114 protest ............................................................... 180 proxemica ............................................................ 24 proxemică .....................................13, 24, 25, 28, 29, 55 pseudoneglijare ............................................... 50, 128 psihopatie ........................................ 125, 126, 172, 184

psihozism ................................................ 127, 137, 186 R raport .......................................................... 196, 198 raportul talie-şold ...................................... 8, 50, 51, 52 rata clipirii ...81, 107, 108, 110, 115, 116, 127, 128, 129, 130, 134, 135, 137, 171, 174, 185, 250, 251, 252, 254, 255 rata privirii ............................................... 81, 109, 134 răsplată .............................................................. 200 râs 87, 88, 89, 90, 104, 145, 147, 175, 179, 180, 181, 205, 251 recompensă ........................................ 48, 112, 200, 201 recunoştință ................................................... 49, 140 recunoștință ..................................................... 41, 46 reglator ........................................... 41, 43, 83, 93, 199 regret .................................................... 101, 189, 193 relaxare.. 41, 69, 107, 137, 148, 149, 159, 167, 181, 205, 249, 251 renunțare...................................................... 190, 201 renunțare................................................. 92, 119, 190 resemnare ..................................... 70, 86, 159, 181, 254 respect .......................................................... 41, 182 respingere ......................... 27, 40, 125, 181, 185, 193, 249 retragere .... 29, 30, 40, 44, 92, 125, 179, 180, 181, 186, 189, 193, 195, 199, 200, 255 reuşită 31, 46, 47, 85, 111, 154, 181, 199, 201, 202, 205, 253, 255 ridicarea părții interioare a sprâncenelor .................. 60, 91 ridicarea pleoapei superioare ................ 59, 60, 91, 93, 105 ridicarea sprâncenelor .. 22, 42, 43, 59, 61, 64, 67, 69, 70, 73, 74, 82, 83, 92, 93, 94, 95, 97, 101, 105, 163, 168, 172, 182, 183, 198, 250, 251, 252, 253, 254, 255 ridicarea umerilor .. 33, 42, 59, 61, 79, 91, 97, 101, 169, 175, 253 ritm cardiac ... 9, 11, 36, 45, 80, 112, 160, 174, 178, 250, 251, 253, 256 roşire ........................................... 69, 80, 101, 168, 174 rotația coloanei ...................................................... 51 rotirea capului .............40, 61, 101, 109, 112, 120, 126, 133 ruşine .. 54, 56, 84, 85, 88, 101, 174, 187, 189, 195, 203, 206, 255 rușine .......................................................... 155, 187 S sacadă ....... 109, 111, 113, 114, 115, 116, 127, 134, 135, 186 sarcasm .................................................. 179, 194, 206 satisfacție ............................................................. 31 schemă cognitivă ............................ 17, 32, 193, 195, 197 schizofrenie .....33, 35, 81, 115, 123, 124, 125, 126, 127, 133, 136, 138, 184, 186 sclerotică ........................................... 93, 117, 131, 132 semantică . 27, 34, 45, 117, 121, 136, 140, 148, 151, 191, 197 semiotică .............................................................. 24 semnalarea privirii..................................... 109, 117, 121 sentiment .......................... 11, 45, 67, 163, 167, 179, 196 senzație............................................. 11, 144, 148, 174 sfidare .......................................................... 86, 100 simpatie ................... 32, 104, 117, 118, 148, 196, 197, 252 sinceritate...................................................... 89, 160 sincronizarea capului cu privirea ............................... 112 sindromul Tourette ..................................... 81, 127, 186 sindromul Turner................................................... 186 sindromul X fragil .................................................. 186 singurătate .......................................................... 200 sintaxă .................................................... 42, 191, 196 solidificare .............................................. 200, 201, 202 sondare .............................................................. 199 spaimă .......................................................... 84, 101 spațiu peripersonal ........................................ 24, 25, 26 status ............... 27, 28, 30, 48, 89, 162, 164, 178, 192, 251 stil cognitiv ......................................................... 197 260

strâmtarea buzelor ...................................... 60, 64, 171 stres 31, 36, 42, 49, 52, 83, 115, 124, 125, 129, 137, 148, 154, 165, 178, 190, 250, 255 suferință .................................... 101, 104, 123, 159, 174 suicid ................................................................. 186 sumisiune .......... 101, 131, 136, 159, 164, 172, 177, 178, 204 surpriză .21, 40, 43, 56, 59, 64, 71, 72, 73, 77, 83, 84, 85, 87, 93, 94, 95, 96, 99, 101, 105, 140, 141, 168, 169, 171, 183, 255 Ș șicanare ............................................................... 90 T tachinare ................................................181, 182, 183 tandrețe ....................................................... 155, 182 tandrețe ............................................................. 154 teamă ....................................................168, 172, 180 temperatura pielii .................................................. 80 tensiune musculară ........................................... 90, 188 teoria categorială .... 9, 10, 11, 21, 40, 53, 63, 65, 66, 81, 94, 139, 157, 168, 170, 191 teoria cogniției distribuite ........................................ 27 teoria componențială .................. 10, 11, 21, 65, 67, 81, 99 teoria distincției optime .......................................... 196 teoria emoțiilor primare ....................................... 21, 36 teoria evaluării .................................................. 10, 11 teoria încorporarării ................................................ 25 teoria încorporării ....................................... 34, 47, 143 teoria obiectivizării................................................. 44 teoria programelor afective......................... 21, 36, 65, 94 teriotoriu ............................................................. 29 teritoriu........................................... 13, 25, 29, 30, 159 teroare ......................... 12, 54, 94, 95, 155, 168, 174, 255 testosteron ............................................... 51, 125, 126 testul Stroop ..................................... 116, 135, 165, 234 timiditate...............12, 28, 80, 125, 136, 186, 195, 253, 255 torticolis spasmodic ............................................... 115 transpirație .................................................... 58, 174 tremur ....49, 90, 100, 144, 145, 148, 174, 181, 192, 252, 255 tresărire .............................................................. 96 tristețe 13, 42, 57, 73, 83, 84, 85, 86, 99, 100, 101, 104, 124, 125, 168, 172, 174, 181, 185, 186, 192, 196, 255 tristețe ..40, 41, 42, 48, 49, 54, 56, 57, 64, 72, 77, 82, 83, 84, 86, 97, 99, 100, 104, 141, 146, 153, 154, 157, 171, 172, 173, 181, 188, 203, 205, 250, 255 Ț țintă vizuală.................... 110, 111, 112, 131, 132, 135, 136 U uimire ........................................... 41, 87, 94, 106, 148 uluire .................................................................. 93 umezirea buzelor ................................................... 46 umflarea obrajilor .............................................. 46, 60 umilință .............................................................. 201 umor ............................................... 179, 180, 182, 183 ură ................................................................. 12, 21 urban .................................................................. 13 urmărirea privirii .............. 109, 122, 126, 127, 129, 132, 133 V valență ..10, 26, 35, 39, 40, 41, 47, 48, 50, 67, 70, 74, 77, 78, 88, 91, 92, 94, 99, 101, 109, 113, 116, 137, 138, 139, 146, 153, 157, 179, 183, 196, 200, 205, 256 valoare .......................................... 29, 41, 72, 154, 163 variabilele privirii .................................................. 106 variabilele sacadelor .............................................. 110 văitare ......................................................... 180, 181 venerație .................................................. 12, 56, 148 vinovăție .......................................... 101, 140, 168, 204

Z zâmbet ....17, 65, 75, 79, 87, 88, 89, 90, 91, 95, 97, 102, 103, 118, 147, 168, 172, 175, 177, 185, 197, 198 zâmbet controlat ....................................................97 zâmbet fals .. 17, 86, 88, 90, 97, 168, 171, 172, 175, 185, 189

261

zâmbet veritabil .... 8, 88, 89, 90, 91, 97, 103, 104, 105, 172, 176, 200, 202, 250, 251, 252, 253, 254, 255 zgomot alb ........................................................... 36 zgomot roz ........................................................... 36