Emil Brumaru - Scufite

Scufiţe Emil Brumaru

A lui Perrault este, indiscutabil, „cea mai frumoasă”. A fraţilor Grimm doar „drăgălaşă”. Amândouă sunt trimise, într-o bună zi, la bunicuţele lor, bolnave în ultimul timp, prima cu o plăcintă şi-o ulcică plină cu unt, a doua cu un cozonac şiun kilogram de vin. Dacă Scufiţa lui Perrault nu primeşte nici un sfat de la maicăsa (ceea ce i-ar scuza oarecum greşeala din pădure), celeilalte i se atrage atenţia în mod expres să nu se abată din drum, să nu alerge (ca să nu spargă sticla), să spună „bună dimineaţa” când ajunge. Intrate în pădure, şi una, şi alta dau de Lup, dar nu se sperie fiindcă, zice Perrault, fetiţa „habar n-are cât e de primejdios să te opreşti şi să asculţi un lup”, iar fraţii Grimm adaugă: „Scufiţa Roşie nu ştia ce lighioană rea e lupul...”. Lupii, după ce află, în urma unui interogatoriu condus cu multă fineţe, unde stau bunicuţele, ajung la ele înaintea scufiţelor respective, le-nghit fulgerător şi aşteaptă-n travesti, lungiţi pe paturi, sosirea întârziatelor. Şi astfel, punând capăt unei discuţii în care ele se miră naiv („Şi ce dinţi lungi ai, bunicuţo!”), iar ei răspund cu cinism („Ca să te mănânc!”), sunt înfulecate şi dânsele. Până la înghiţirea bunicuţelor ambii lupi s-au comportat destul de inteligent. După aceea însă, lupul fraţilor Grimm dă dovadă de-o imprudenţă inacceptabilă. Dacă nu cumva autorii n-au forţat în vederea unui deznodământ fericit. Pentru că altfel lupul, trebuie s-o spunem pe şleau, nu poate fi considerat decât nătărău! Prima greşeală. Uitând uşa deschisă, creează Scufiţei senzaţia unui pericol iminent: „Vai, Doamne, ce-o fi azi cu mine, de mi-e aşa de frică?...” şi riscă deci să-şi piardă prada. A doua greşeală (fatală). Odată săturat, nu găseşte altceva de făcut decât să se culce din nou şi s-adoarmă cu uşa, presupunem, tot deschisă, sforăind „de se cutremurau pereţii”. Profitând de gafa enormă, e la îndemâna fraţilor Grimm să trimită un vânător ce extrage printr-o laparatomie executată c-un foarfece Scufiţa şi bunicuţa din abdomenul lupului şi-apoi să i-l umple (toţi cinci!) cu bolovani, fără ca acesta, datorită profunzimii somnului, să simtă ceva. Bineînţeles că, trezindu-se

(în sfârşit!) şi vrând să fugă, pietroaiele îl vor trânti la pământ şi lupul va da, vorba fraţilor, „ortu’ popii”. Finalurile basmelor diferă complet. Fraţii Grimm omoară lupul, scot la lumină bunicuţa şi Scufiţa, totul terminându-se cu angajamentul acesteia: „Deacum înainte n-o să mă mai abat niciodată din drum...”. Perrault, modern şi crud, lasă personagiile-n burta întunecoasă a fiarei vii într-un final deschis oricărei interpretări, indiferent de morala lipită, pare-se, din complezenţă:

„Vedem aicea cum copiii, deseori, Şi mai cu seamă tinerele fete Frumoase, graţioase şi cochete, Fac rău dacă ascultă de orice trecători, Şi n-are rost să fim măcar miraţi Atuncea când de Lup ei sunt mâncaţi”.

Preferăm Scufiţa lui Perrault şi pentru că ni se dă posibilitatea de-a o salva chiar noi!