Elevator sugestie de punere in scena- Gabriel Pintilei

Vesteman Bianca, Scenografie Anul III

„Celebritatea are preţul ei, pe care nu sunt dispus să-l plătesc"

Gabriel Pintilei Elevator Gabriel Pintilei s-a nascut pe data de 30 iunie 1978 si este scenarist, dramaturg, actor si regizor roman contemporan. In anul 2004 a castigat concursul de scenarii DramAcum cu textul "Elevator" si in 2007 a obtinut Premiul pentru cea mai buna piesa romaneasca noua la Festivalul National de Dramaturgie Contemporana din Timisoara. Pintilei declara intr-un interviu: "Îmi plac cuvintele simple. Nu vei găsi în scrierile mele termeni sofisticaţi, metafore „dărâmătoare", idei isteţe sau situaţii greu de imaginat. Ca scriitor, nu am apucat încă să-mi creez o direcţie - sunt amator, merg după instinct. Mă bazez pe muzicalitate, pe fluenţa vorbirii. Simt imediat când „se rupe" ceva într-o propoziţie." Piesa prezinta ultimele zile din viata unor tineri care, intr-o incercare romantica de a se izola pentru cateva momente de lume, au ramas blocati intr-un lift de marfa dintr-o fabrica dezafectata de la periferia orasului. Cei doi incearca in repetate randuri sa se elibereze din capcana in care au intrat singuri, dar toate incercarile sunt lipsite de vreun rezultat si cu toate astea povestii lor se aplica zicala "Speranta moare ultima.". In acest caz, speranta a murit odata cu cele doua personaje, care dupa 12 zile in care au stat sechestrati fara apa, fara mancare, fara vreun contact cu lumea de afara, mor in propria capcana. Pentru a scrie piesa "Elevator" Pintilei s-a inspirat dintr-o poveste reala si a incercat sa surprinda dezvoltarea unei relatii umane comprimata intr-un mod fortat intrun spatiu claustrofobic. In timp ce asteapta ca de undeva sa apara o salvare, relatia celor doi trece prin mai multe stadii: la inceput este superficiala, pe parcurs are momente

tensionate si usor violente, ca la sfarsit -pe masura ce situatia lor devine tot mai critica -sa devina simpla si afectuoasa. Dupa parerea mea, textul este construit bine, m-a tinut in suspans povestea celor doi, in primul rand pentru ca mi s-a parut plauzibila, deoarece adolescentii sunt mereu in cautare de aventuri, care nu se termina toate cu bine. Pe masura ce trec zilele (cu referire la timpul fictiv din piesa), sentimentul de singuratate si de claustrofobie se sporeste, la fel si atmosfera care parca devine din ce in ce mai tensionata, in asteptarea unui deznodamant, care mi s-a parut intr-un fel, un final neasteptat, cireasa de pe tort. (deoarece oricine care urmareste piesa spera in adancul sufletului la un final fericit, asa cum "ne-au obisnuit" filmele comerciale).

Exercitiu performativ Una din ideile pe care le am pentru o ipotetica punere in scena a piesei intrun spatiu neconventional, este aceea de a folosi chiar spatiul unei fabrici parasite. Mi se pare ca un astfel de spatiu, uitat de timp, are o anumita incarcatura emotionala, si ar putea sa creeze oricui o anumita stare, evident diferita de la caz la caz. M-am gandit, pentru a introduce spectatorii in atmosfera ca fiecare sa parcurga un traseu stabilit dinainte prin fabrica, doi cate doi sau individual, un fel de traseu initiatic care sa ii lase la finalul lui cu senzatia stranie ca se afla realmente intr-un spatiu abandonat si fara contact cu lumea din exterior. Inainte sa ajunga in fata "scenei" unde vor juca cei doi actori, fiecare ar trebui sa treaca prin incaperi cu un aspect industrial, marcate de patina vremii, care sa aiba si un miros specific, sa fie luminate foarte putin (astfel incat sa permita deplasarea si sa ii permita spectatorului sa sesizeze in mare atmosfera locului), incaperi inspaimantatoare si claustrofobice. La un moment dat ar putea fi o incapere in care sa se stinga toate luminile pentru 5-10 secunde, pentru a spori si mai mult senzatia de spaima. In fabrica ar trebui concepute mai multe trasee, astfel incat la final, spectatorii care ajung primii sa nu fie nevoiti sa ii astepte foarte mult pe cei care mai au de parcurs traseul. Toate aceste trasee nu ar trebui sa dureze mai mult de 2-3 minute, dupa parerea mea, iar la finalul sau , spectatorii ar trebui sa ajunga intr-o incapere destul de mica (as vrea ca publicul sa fie unul restrans - 30-40 de persoane maxim) unde sa se aseze pe scaune si sa astepte inceputul piesei. Cand piesa va incepe se vor stinge toate luminile din sala si publicul ramane intr-un intuneric bezna.

In momentul in care incepe piesa, se aprind luminile in spatiul de joc doar cat sa lumineze liftul, si el la randul lui inghitit de intuneric. Eu vad liftul ca pe un obiect special construit pentru piesa, o cutie inchisa facuta din sticla, de dimensiunea unui lift de marfa. As vrea ca actorii sa joace la propriu intr-o cutie de dimensiuni reduse, sa fie inchisi acolo, pentru a intra pana la capat in povestea personajelor lor. De fiecare data cand trece o zi, acest lucru ar putea fi marcat de schimbari de lumina. Pe langa acestea, daca se considera necesar, anumite momente culminante pot fi acompaniate de o muzica potrivita. Bazandu-ma pe acelasi scenariu, o alta varianta, daca cea cu fabrica ar putea fi considerata prea periculoasa, ar fi ca aceste trasee sa fie construite intr-un platou sau intr-o hala, special pentru aceast spectacol. Piesa a fost jucata in mai multe teatre, atat din tara cat si din afara tarii :

• 2005 Teatrul Foarte Mic București, în cadrul proiectului dramAcum, regia Adriana Zaharia

• 2006 Teatrul Luni de la Green Hours, București, regia Gabriel Pintilei • 2007 Leti Theatre, Praga, Cehia, regia Jiri Trnka • 2009 Teatro Taborda, Lisabona, Portugalia, regia Carlos J. Pessoa • 2010 New Diorama Theatre, Londra, Anglia, regia Rachel Parish • 2010 Spectacol-lectură organizat de ICR New-York ca parte a proiectului "Citind pe frunzele de ceai", expoziția de carte ICRNY/Cărturești, New York, regia Grant Neale.

• 2010 Buenos Aires, Argentina, regia Antonella Costa Degoy • 2013 Trupa Halal Teatru Iasi Pe langa punerile in scena, piesa a fost si ecranizata de regizorul George Dorobantu si a avut premiera in anul 2008.