Elemente de Psihologie Umana

ELEMENTE DE PSIHOLOGIE UMANA. GANDIRE, MOTIVATIE, SI IMAGINATIE

SISTEMUL PSIHIC UMAN.

SUBSISTEMUL PSIHIC UMAN

este un subsistem, iar ca obiect de investigare psihologicã este un sistem alcãtuit din subsisteme rezultate din interactiunea elementelor, acestea din urmã fiind: procese, functii, stãri, însusiri psihice. De exemplu senzatia, perceptia, reprezentarea, gândirea, memoria, imaginatia intercorelate formeazã subsistemul cognitiv iar acesta corelat cu subsistemele afectiv, volitiv formeazã sistemul de personalitate.

Sistemul psihic uman reprezintã un ansamblu hipercomplex, relativ stabil, autoreglabil, de stãri şi procese psihice, care functioneazã pe baza principiilor semnalizãrii, reflectãrii si simbolizãrii, coechilibrate cu ajutorul unor operatori specifici de comparare, clasificare, opunere, seriere spatiotemporarã, generalizare.

GANDIREA Gândirea sau cugetarea este însușirea creierului omenesc de a reflecta în mod generalizat și abstract realitatea obiectivă prin teorii, judecăți În vederea circumscrierii unui fenomen atât de complex cum este gândirea, găsim potrivită abordarea lui din cel puţin trei perspective: (1) funcţională, (2) psihogenetică şi (3) structural-operatorie.







Din punct de vedere funcţional, adică al rolului sau funcţiei pe care îl joacă în dinamica personalităţii, gândirea este o modalitate specifică a vieţii de relaţie, un schimb specific între organism şi mediu. Specificitatea acestui schimb rezidă în procesul complementar de asimilare a mediului la structurile cognitive ale subiectului şi de acomodare a acestor structuri la constrângerile realităţii. Rezultatul principal al acestui proces este cunoaşterea realităţii şi, ca urmare, sporirea adaptabilităţii fiinţei umane. Prin gândire, omul îşi dirijează comportamentele, îşi planifica acţiunile, proiectează scopuri, alege mijloacele pentru realizarea lor optimă etc. Prin aportul pe care şi-l aduce la cunoaşterea structurilor invariante ale realităţii, gândirea conferă comportamentului uman trăsătura raţionalităţii. Gândirea, ca funcţie adaptativă, nu se exercita permanent. Omul gândeşte în deosebi atunci când este solicitat de probleme, de situaţii inedite pentru care nu dispune, în repertoriul sau – de acte învăţate, de soluţii gata-făcute.



Din punct de vedere istoric şi psihogenetic, gândirea este – prin origine – acţiune. Principala condiţie a apariţiei gândirii este deci interiorizarea acţiunii. Procesul de constituire a gândirii prin “interiorizarea acţiunii” antrenează două mecanisme: mecanismul operatoriu (transformarea acţiunii în operaţie) şi mecanismul semiotic (trecerea de la acţiunea asupra obiectelor la operaţii asupra reprezentărilor , semnelor, simbolurilor acestor obiecte).





Din punct de vedere structural–operatoriu, gândirea constă din structuri cognitive ( = informaţii structurate) şi operaţii sau secvenţe de operaţii ( = strategii) de poartă asupra acestor structuri. Structura cognitivă tipică pentru gândire este noţiunea. Gândirea, în cel mai înalt grad al său, înseamnă operarea cu noţiuni. Formarea noţiunilor este un proces îndelungat, care se desfăşoară în strânsă interdependenta cu dezvoltarea repertoriului de operaţii cognitive ale subiectului.



A şti că noi,oamenii,gândim şi a explica ce este gândirea sunt lucruri foarte diferite.Cogniţia este termenul folosit de psihologi pentru a descrie gândirea,modul în care acumulam şi manipulăm cunoştinţele.Psihologii cognitivişti studiază gândirea,felul în care oamenii învaţă,organizează cunoştinţele,rezolvă problemele. multe ori facem lucrurile automat, fără să fim constienti de modul în care raţionăm;alteori avem „intuiţii”,gânduri care par să fi apărut din senin sau uneori gândim atât de rapid,încât neeste foarte greu să ne reamintim toti paşii raţionamentului.

PRODUSUL GÂNDIRII 







Gândirea se finalizează prin concepte, judecăţi, raţionamente, prin sisteme cognitive încheiate. Unitatea de bază a gândirii este noţiunea – integrator categorial care selectează şi sistematizează însuşirile esenţiale, logice şi necesare, cu privire la o întreagă clasă de obiecte sau fenomene. Structura de conţinut a procesului gândirii nu este o simplă înlănţuire de noţiuni luate separat, ci un sistem de relaţionare logică a noţiunilor în judecăţi şi a acestora în raţionamente. Judecata este o structură informaţională mai complexă, care reflectă obiectul în relaţie cu alte obiecte sau dezvăluindu-i anumite însuşiri, care în noţiunea luată separat sunt ascunse. Raţionamentul este o structură informaţională discursivă şi ierarhizată, în care gândirea porneşte de la anumite date (judecăţi) şi ajunge la obţinerea altora noi (concluzii). Cel mai important aspect psihologic al noţiunii ca produs al gândirii este trăirea ei în plan subiectiv ca semnificaţie. A gândi înseamnă a înţelege, a pătrunde semnificaţia noţiunilor cu care operăm. Altfel, noţiunile nu sunt decât, cel mult, etichete verbale lipsite de conţinut.

MOTIVATIA Motivația este un „concept fundamental în psihologie și, în genere în științele despre om, exprimând faptul că la baza conduitei umane se află întotdeauna un ansamblu de mobiluri – trebuințe, tendințe, afecte, interese, intenții, idealuri – care susțin realizarea anumitor acțiuni, fapte, atitudini.



Motivația constituie temeiul comportamentelor și activităților pe care le prestează indivizii în cadrul grupului în funcție de specificul solicitărilor ce decurg dintr-o categorie sau alta de relații funcționale (relații dintre subiect și sarcinile activității). În cazul relațiilor de muncă, problema motivației se pune în legătură cu sensul și rațiunea atribuită de individ rolului său profesional. În funcție de modul în care se realizează valorizarea socială a muncii (felul cum este privită, înțeleasă și practicată munca) și de contextul social, se realizează și motivația celui care muncește. Motivația se bazează pe trebuințe, acestea fiind substratul cauzal imediat al celor mai diferite activități și comportamente interumane.

Motivul nu apare ca derivat al unei trebuințe singulare, ci ca expresie a modului în care acestea interacționează în sistem. Forma cea mai înaltă a motivației este motivația internă, care apare atunci când rolul profesional cu care interacționează subiectul devine el însuși o necesitate. O astfel de motivație condensează în sine trebuința de activitate a subiectului, valorizarea socială pozitivă a activității acestuia și conștientizarea importanței sociale a activității desfășurate.





Având în vedere dinamica sistemului trebuințelor individului, motivația ne permite să înțelegem o serie de fenomene psihosociale deosebit de semnificative sub aspect practic, ca de exemplu: alegerea profesiei, integrarea în muncă, evoluția socio-profesională a individului. Între motivație, activitate și conduită se instituie un ciclu funcțional care, pentru cazurile menționate, ar avea următoarea componență: alegerea profesiunii în funcție de cea mai puternică trebuință nesatisfăcută în contextul respectiv; exercitarea profesiunii alese; satisfacerea trebuinței inițiale care, treptat, încetează să-l mai motiveze pe individ; intrarea în funcțiune a noi trebuințe, care fie se creează în decursul exercitării profesiei, fie existau anterior și sunt reactualizate. Procesul continuă, soldându-se finalmente cu legarea tot mai strânsă a individului de profesie; există, însă, și posibilitatea ca datorită stagnării sau regresiunii în plan motivațional să apară efecte contrare: insatisfacție, slabă integrare, tendința de părăsire a locului de muncă. Cercetările practice au evidențiat faptul că la nivelul grupului, trebuințele și motivațiile individuale se subordonează în mai mare sau mai mică măsură trebuințelor de grup, indivizii tinzând să-și plaseze aspirațiile și performanțele în jurul mediei grupului, care exercită o influență normativă, reglatorie.

IMAGINATIA 

Imaginatia este un proces intelectual (cognitiv) de selectare și combinare în imagini noi, elemente din experiența anterioară sau de generare de imagini fără corespondent în această experien ță. Produsul activității imaginative nu se reduce doar la imagini singulare, disparate, ci el presupune proiecte și planuri complexe, care se obiectivează în diferite forme inovații, invenții, descoperiri, opere literare, muzicale, plastice, etc.

Imaginația joacă un rol esențial în activitatea umană, incluzânduse ca verigă componentă centrală a creativității. Ea aduce un spor considerabil la cunoașterea realității date și a viitorului, a posibilului. Spre deosebire de gândire, care se încapsulează în reguli și norme riguroase, ce-i impun întotdeauna congruența sau compatibilitatea cu realitatea obiectivă, imaginația este liberă de canoane, ea putându-se mișca nu numai pe tărâmul realului perceptibil, ci și pe cel al fantasticului și fantasmagoricului. Ea nu are așadar limite, ceea ce-i conferă întotdeauna o notă de inedit, de noutate. În cursul vieții, imaginația traversează o traiectorie complexă: exuberantă, irezistibilă și nearticulată în copilărie, devine structurată, persistentă și orientată finalist constructiv în adolescență, productivă și instrumentală în tinere țe și slabă, rigidă, la vârstele avansate. Pe măsura dezvoltării și consolidării structurilor gândirii, imaginația se mulează din ce în ce mai mult pe probleme reale, integrate activităților sociale actuale în domeniul artei, tehnicii, științei. Din punct de vedere al mecanismelor interne prin care se realizează, imaginația se organizează în adâncime pe câteva niveluri funcționale, și anume: nivelul oniric, nivelul reveriei și nivelul intențional orientat, în cadrul căruia se delimitează imaginația reproductivă, imaginația creatoare și visul de perspectivă.