Eduard Al III-lea

EDUARD AL III-LEA

Din graţia lui Dumnezeu, Rege al Angliei, Lord al Irlandei şi Duce de Aquitaine Eduard III în Cassell's History of England (1902)

Domnie

25 ianuarie 1327 - 21 iunie 1377 (50 ani)

Încoronare

1 februarie 1327

Născut

13 noiembrie 1312, Castelul Windsor, Berkshire

Decedat

21 iunie 1377 (64 ani), Palatul Sheen, Richmond

Predecesor Succesor Căsătorit cu Urmaşi

Eduard II Richard II Filipa de Hainault Eduard, Prințul Negru Isabela de Coucy Lady Joan Lionel, Duce de Clarence Ioan de Gaunt, primul Duce de Lancaster Edmund de Langley, primul Duce de York Mary, Ducesă de Bretania Margaret Plantagenet, Contesă de Pembroke Thomas de Woodstock, Duce de Gloucester

Casa Regală Tată Mamă

Plantagenet Eduard II Isabela a Franței

Eduard al III-lea (13 noiembrie 1312 - 21 iunie 1377), a fost unul dintre cei mai de succes monarhi ai Angliei din Evul Mediu. El a transformat Regatul Angliei într-o putere militară a Europei. A domnit pe tronul Angliei timp de 50 de ani; de la Henric al III-lea până la George al IIIlea nici un alt monarh englez n-a avut o domnie atât de lungă. Eduard a fost încoronat la vârsta de paisprezece ani. La vârsta de șaptesprezece ani, a condus o lovitură împotriva regentului Roger Mortimer lucru care a marcat începutul domniei sale personale. După ce a înfrânt, fără să subjuge, Regatul Scoției, în 1340 s-a autodeclarat moștenitor la tronul francez începând ceea ce va fi cunoscut în istorie sub numele de Războiul de o sută de ani. Domnia Eduard a repudiat Tratatul de la Northampton care a fost semnat în timpul regenței, reînnoind astfel cererile suveranității engleze asupra Scoției rezultând cel de-Al Doilea Război Scoțian de Independență. Intenționând să recâștige ceea ce englezii au deținut, el a câștigat din nou controlul asupra Berwick în 1333 prin victoria decisivă în Bătălia de la Halidon Hill în fața forțelor conduse de David al II-lea al Scoției. Deși Eduard al III-lea a desfășurat largi operațiuni militare, în 1337, David al IIlea a recuperat marea majoritate a Scoției, lăsând doar câteva castele, cum ar fi Edinburgh, Stirling Roxburgh în posesia Plantagenet. În perioada 1338-1339, Eduard a trecut de la o politică de cucerire la una de control. Franța a reprezentat o problemă pentru Eduard al III-lea din mai multe motive: în primul rând, regele Franței, Filip al VI-lea l-a protejat pe David al II-lea al Scoției în exil și a sprijinit raiduri scoțiene în nordul Angliei. În al doilea rând francezii au atacat mai multe orașe de coastă ale englezilor, lucru ce a condus la constituirea zvonurilor legate de o invazie la scară largă. În al treilea rând, posesiunile lui Eduard al III-lea din Franța au fost puse sub amenințare în 1337; Filip al IV-lea a confiscat ducatul de Aquitaine și regiunea Ponthieu. Eduard emite pretenții la tronul Franței susținând că este singurul descendent masculin al regelui Filip al IV-lea, care era bunicul său pe linie maternă. Francezii au invocat Legea Salică de succesiune și au respins revendicarea regelui Angliei numindu-l moștenitor pe nepotul regelui Franței, Filip al VI-lea, care a domnit între anii 1328-1350. Eduard începe războiul împotriva Franței și își construiește alianțe. În 1338, Ludovic al IVlea, împărat al Sfântului Imperiu Roman îi promite sprijinul său. Singurul rezultat militar important în urma acestor alianțe a constituit-o victoria

navală de la Sluys, din 24 iunie 1340, când 16.000 de soldați și marinari francezi au murit. În 1356, în timp ce Eduard lupta în partea de nord a Franței, fiul său cel mare, Prințul Negru, a câștigat o mare victorie în bătălia de la Poitiers, unde este capturat regele Franței Ioan al II-lea. După o succesiune de victorii, englezii aveau posesiuni importante în Franța, regele francez era prizonier în Anglia și administrația franceză era aproape în totalitate în colaps. Pretenția lui Eduard la coroana franceză părea accesibilă. Totuși, campania din 1359 nu a fost concludentă. În 1360, Eduard acceptă Tratatul de la Brétigny prin care el pretinde că a renunțat la tronul francez dar dorește garantarea posesiunilor sale din Franța. În Franța, timp de un deceniu, ca urmare a Tratatului de la Bretania a fost o perioadă relativ liniștită, dar la 8 aprilie 1364 Ioan al II-lea moare în captivitate în Anglia. Tronul Franței este ocupat de energicul Carol al V-lea, care a apelat la ajutorul lui Bertrand du Guesclin. În 1369, războiul cu Franța a reînceput și, responsabilitatea campaniei militare este dată celui de-al treilea fiu al lui Eduard, Ioan de Gaunt. Campania eșuează și cu Tratatul de la Bruges din 1375, marile posesiuni engleze din Franța au fost reduse doar la cele din orașele de coastă Calais, Bordeaux și Bayonne. Eșecul militar și presiunea fiscală asociată campaniei a condus la nemulțumiri în Anglia. În special criticile au fost îndreptate către câțiva dintre cei mai apropiați consilieri ai rgelui. Lordul Chamberlain William Latimer și lordul John Neville au fost înlăturați de pe funcțiile lor. Amanta regelui, Alice Perrers, care era privită ca deținând putere prea mare, a fost îndepărtată de la curte. În jurul anului 1375, Eduard juca un rol limitat la guvernare. În septembrie 1376 el cade bolnav la pat. După o scurtă perioadă de revenire începând cu luna februarie, regele moare de un accident vascular cerebral (unele surse spun gonoree) la 21 iunie. A fost urmat la tronul Angliei de nepotul său, Richard al II-lea, deoarece fiul său, Prințul Negru, murise la 8 iunie 1376. Realizări ale domniei Legislaţie ● Mijlocul domniei lui Eduard al III-lea a fost o perioadă semnificativă de activitate. Poate cea mai cunoscută inițiativă legislativă a fost statutul Muncitorilor din 1351 care a abordat problema lipsei forţei de muncă

cauzată de Ciuma Neagră şi prin care s-a încercat stabilizarea salariilor şi a preţurilor. Legea a fost descrisă ca fiind o încercare de „a legifera împotriva legii de cerere şi ofertă”, ducând la eşecul ei. Cu toate acestea, lipsa forţei de muncă a creat o comunitate de interese în Camera Comunelor şi în Camera Lorzilor. ● Altă legislaţie importantă include Actul de Trădare din 1351 prin care s-a ajuns la un consens cu privire la definirea acestei controversate infracţiuni. Totuşi, cea mai mai semnificativă reformă juridică a fost, probabil, cea legată de Justiţia de Pace. ● Eduard al III-lea a instituit Ordinul Jartierei pe la anul 1340. După alte surse, Ordinul Jartierei ar fi fost instituit patru ani mai târziu, în 1344.

„Evil to him who evil thinks.” King Edward the Third (Motto of the order of the Garter)

Arbore genealogic Predecesor:

Rege al Angliei

Succesor:

Eduard al II-lea

1327 - 1377

Richard al II-lea

Predecesor:

Lord al Irlandei

Succesor:

Eduard al II-lea

1327 - 1377

Richard al II-lea

Predecesor:

Duce de Aquitaine

Succesor:

Eduard al II-lea

1325 — 1362

Eduard, Prințul Negru