economie

INTRODUCERE ÎN ECONOMIE Prof. Univ. Dr. Cătălin Huidumac

CUPRINS CE ESTE ŞTIINŢA ECONOMICĂ ? UTILIZAREA GRAFICELOR ÎN ANALIZA ECONOMICĂ AGENŢII ECONOMICI. CIRCUITUL ECONOMIC SPECIALIZARE ŞI SCHIMB PIAŢA. CEREREA ŞI OFERTA TEORIA CONSUMATORULUI TEORIA ECONOMICĂ A PRODUCĂTORULUI COSTURILE DE PRODUCŢIE CONCURENŢA PERFECTĂ MONOPOLUL CONCURENŢA MONOPOLISTICĂ ŞI OLIGOPOLUL PIAŢA MUNCII ŞI SALARIUL PIAŢA MONETARĂ VENITUL, CONSUMUL ŞI INVESTIŢIILE ŞOMAJUL ŞI INFLAŢIA

1

TEMA 1 CE ESTE ŞTIINŢA ECONOMICĂ ? După ce veţi studia acest capitol veţi putea înţelege: 1. 2. 3. 4.

Ce sunt nevoile umane şi resurse economice Conceptele de raritate şi cost de oportunitate Ce este ştiinţa economică şi care sunt problemele fundamentale ale economiei Ce reprezintă microeconomia, macroeconomia, analiza pozitivă şi analiza normativă

1. 2. 3. 4. 5.

Nevoile umane Resursele şi factorii de producţie Raritatea şi alegerea. Curba posibilităţilor de producţie şi costul de oportunitate Obiectul ştiinţei economice. Problemele fundamentale ale economiei Metoda ştiinţei economice

Economia reprezintă mecanismul prin care este organizată utilizarea resurselor de muncă, pământ şi capital în vederea satisfacerii nevoilor umane. Ea constituie un mecanism dinamic, aflat într-o continuă schimbare Fiecărei societăţi îi sunt proprii anumite reguli, instituţii, tradiţii prin care activitatea economică este organizată şi condusă. Toate societăţile.se confruntă cu probleme de natură economică similare pe care încearcă să le rezolve cât mai bine. 1. Nevoile umane În cursul vieţii lor oamenii au numeroase nevoi. Nevoile umane apar sub forma a ceea ce oamenii consideră ca fiindu-le necesar pentru existenţă. Expresia “a avea nevoie de” arată o situaţie de tensiune, un sentiment de frustrare şi, în consecinţă, o dorinţă, care rezultă dintr-un dezechilibru. Nevoile reprezintă o constantă a naturii umane, omul fiind purtătorul unor trebuinţe moştenite, imuabile, care pot fi determinate, clasificate şi ierarhizate. Nevoile umane sunt, în esenţă, nevoi de bunuri şi servicii. Nevoile umane sunt nevoi de bază şi nevoi de de natură psihologică. Unele bunuri şi servicii sunt consumate în vederea satisfacerii unor nevoi biologico-materiale, asigurând supravieţuirea fiinţei umane. Aici sunt incluse nevoile de hrană, adăpost şi îmbrăcăminte. Puţini oameni se mulţumesc doar cu satisfacerea acestor nevoi. Cei mai mulţi aspiră la un un nivel de trai mai ridicat care să includă acoperirea nevoilor de ordin psihologic. În cadrul acestui tip de nevoi sunt cuprinse nevoile de educaţie, de informare, de respect, de afecţiune, de morală, de petrecere a timpului liber etc. Nevoile umane pot fi privite şi din alte unghiuri. De exemplu, în funcţie de existenţa sau nu a resurselor necesare satisfacerii lor, nevoile pot fi solvabile sau insolvabile. Din punct de vedere al momentului satisfacerii lor, aceleaşi nevoi pot fi prezente sau de viitor. Nevoile sunt satisfăcute în ordinea urgenţei lor. Nevoile de bază sunt mai urgente decât cele de natură psihologică. Dintre nevoile de bază, cele mai urgente sunt nevoile de hrană. Nevoile umane sunt în continuă dezvoltare (cantitativă şi structurală) şi, practic, sunt nelimitate. Caracterul lor nelimitat derivă din repetitivitatea nevoilor de bază, creşterea continuă a nevoilor de natură psihologică şi apariţia unor nevoi noi pe măsura progresului economico-social. Nevoile umane constituie mobilul oricăror activităţi socio-economice. Economiile diferitelor state încearcă să răspundă cât mai bine ansamblului de nevoi umane. Nivelul de dezvoltare al unei economii condiţionează în mod decisiv gradul de satisfacere al nevoilor. Lumea contemporană oferă imaginea unui spectru foarte larg al capacităţii de acoperire a nevoilor în funcţie de măsura în care reuşesc să găsească cele mai adecvate răspunsuri la aspiraţiile oamenilor. 2. Resursele şi factorii de producţie Satisfacerea nevoilor presupune înainte de toate existenţa resurselor economice pentru obţinerea bunurilor şi serviciilor. Resursele constituie mijloacele necesare pentru satisfacerea nevoilor umane de bunuri şi servicii. Deoarece resursele nu pot satisface în mod direct nevoile umane, devine necesară folosirea lor în cadrul proceselor de producţie. Astfel se obţin bunurile şi serviciile utile existenţei. În această calitate, resursele atrase în procesul de producţie, reprezintă factori de producţie. Producţia reprezintă procesul de transformare a factorilor de producţie în bunuri şi servicii. În cadrul acestui proces, factorii de producţie reprezintă intrări (inputuri), în timp ce rezultatul constituie ieşire

2

(outputul). De exemplu, în cazul unui combinat siderurgic minereul de fier şi energia reprezintă intrări, iar oţelul va constitui ieşirea acestui proces de producţie . Există numeroşi factori de producţie, fiecare dintre aceştia având o funcţie şi un loc bine definit în cadrul oricărui sistem economic. Factorii de producţie includ natura, forţa de muncă, capitalul şi abilitatea întreprinzătorului. Natura, ca factor de producţie, reprezintă acele resurse privite ca “daruri gratuite ale naturii” şi folosite pentru producerea bunurilor şi serviciilor. Natura include resursele de teren (suprafeţele agricole şi de construcţie), precum şi resursele solului şi subsolului (mineralele, resursele forestiere, lacurile naturale, râurile şi animalele sălbatice etc.). În aceeaşi categorie se poate considera chiar mediul fizic în care ne aflăm, cu aerul pe care îl respirăm sau apa pe care o bem. Forţa de muncă constituie efortul fizic şi intelectual depus pentru a produce bunuri şi servicii. Forţa de muncă reprezintă resursele umane, inclusiv pregătirea profesională. Pregătirea profesională se referă la totalitatea cunoştinţelor teoretice şi practice, la deprinderile şi abilităţile care asigură participanţilor la un proces economic competenţa profesională. Profesorul, informaticianul, sportivul profesionist sau fizicianul, sunt incluşi în cadrul acestui factor de producţie datorită serviciilor prestate în domenii specifice. Capitalul comportă două accepţiuni: capitalul tehnic şi capitalul bănesc. Ca un al treilea factor de producţie, capitalul tehnic reprezintă tot ceea ce este produs de oameni şi se află la baza obţinerii altor bunuri sau servicii. Capitalul tehnic reprezintă bunurile realizate în procese de producţie anterioare şi utilizate ca intrări într-un nou proces de producţie. Bunurile de capital tehnic diferă de bunurile de consum. Bunurile de capital nu pot satisface în mod direct nevoile umane, aşa cum o fac bunurile de consum. Ele trebuie mai întâi atrase şi utilizate într-un proces productiv, iar rezultatele acestui proces pot constitui bunuri de consum. Capitalul tehnic cuprinde, la rândul său, două componente: capitalul tehnic fix şi capitalul tehnic circulant. Capitalul tehnic fix participă la mai multe procese de producţie şi este încorporat treptat în rezultatul producţiei. Pentru o întreprindere clădirile, echipamentele, maşinile, utilajele, instalaţiile etc. constituie capital fix. Durata de utilizare a capitalului fix este în general ridicată, el fiind înlocuit pe măsura deprecierii sale fizice şi morale. De exemplu, o clădire în cazul unei întreprinderi este folosită pentru o perioadă de 50 de ani. În acest timp, ea este supusă unui proces de depreciere fizică continuă, fapt ce va determina ca la sfârşitul acestei perioade să fie demolată. În mod asemănător, se poate raţiona în cazul echipamentelor sau instalaţiilor ale căror parametri tehnico-funcţionali se reduc prin trecerea timpului. Spre deosebire de deprecierea fizică, cea morală este determinată de apariţia unor echipamente noi, cu performanţe înalte. Achiziţionarea unui nou computer poate reprezenta o foarte bună investiţie datorită vitezei superioare de procesare a datelor. Cel puţin în acest domeniu, după o perioadă scurtă de timp, unul sau mai mulţi producători de profil anunţă lansarea pe piaţă a unui alt computer cu un procesor mai puternic, motiv pentru care precedentul devine depreciat din punct de vedere moral. Capitalul tehnic circulant participă la un singur proces de producţie, fiind încorporat imediat în produsul finit. În cadrul capitalului circulant sunt incluse materiile prime, materialele, combustibilul, energia, piesele de schimb şi semifabricatele. Orice afacere presupune însă şi un capital bănesc care să permită cumpărarea de factori de producţie şi obţinerea, în final, a profitului. Capitalul bănesc reprezintă orice sumă de bani care este utilizată în scopul obţinerii de câştiguri.

Abilitatea întreprinzătorului poate fi văzută ca abilitate managerială sau organizatorică şi este indispensabilă menţinerii şi succesului unei afaceri. Abilitatea managerială constă în capacitatea de organizare a producţiei, de decizie, de asumare a riscurilor şi de inovare. Întreprinzătorul are iniţiativă în combinarea resurselor de muncă, natură sau capital. El încearcă permanent să inoveze, adoptând tehnici de producţie şi metode de comercializare mai bune sau introducând în fabricaţie noi produse. De asemenea, el caută să identifice pieţe noi, atât de aprovizionare cât şi de desfacere. Asumarea riscului nu reprezintă decât o premisă şi nu o garanţie a profitului. “Răsplata” pentru demersurile întreprinzătorului poate fi, după caz, câştigul sau pierderile. 3. Raritatea şi alegerea. Curba posibilităţilor de producţie şi costul de oportunitate Deoarece consumul de bunuri şi servicii are un caracter continuu, producerea acestora, prin utilizarea resurselor, este permanentă. În raport cu nevoile umane, resursele ce pot fi utilizate pentru satisfacerea acestora

3

sunt limitate. Raritatea resurselor desemnează caracterul limitat al resurselor în raport cu nevoile umane nelimitate. Caracterul limitat al resurselor impune efectuarea alegerilor. Oamenii trebuie să aleagă între nevoile ce pot fi satisfăcute în limitele resurselor de care dispun. Din această perspectivă, resursele au utilizări alternative. Astfel, în procesul satisfacerii nevoilor, oamenii vor selecta anumite utilizări ale resurselor, renunţând la utilizările alternative. Sarcina de bază a unei economii constă tocmai în lupta oamenilor cu raritatea resurselor. Raritatea şi alegerea pot fi puse în evidenţă cu ajutorul curbei posibilităţilor de producţie. Curba posibilităţilor de producţie reprezintă un model simplu care surprinde relaţia dintre producţia de bunuri şi servicii şi utilizarea resurselor disponibile pentru o anumită perioadă de analiză. Considerăm această perioadă ca având durata unui an. Ipoteze acestui model sunt următoarele: a) cantitatea şi calitatea resurselor disponibile (muncă, natură, capital şi abilitate a întreprinzătorului) este fixată pentru întreaga perioadă de analiză. Aceasta limitează dimensiunea până la care nevoile pot fi satisfăcute; b) tehnologia este dată şi nu înregistrează progrese în cursul anului respectiv. În general, progresele în tehnologie cer mai mult de un an. Ca urmare a acestei ipoteze, productivitatea input-urilor nu se modifică în cursul perioadei. c) se consideră existenţa şi producerea a două bunuri într-o economie ipotetică: hrană şi îmbrăcăminte. O asemenea simplificare permite o reprezentare într-un spaţiu bidimensional şi obţinerea unor concluzii cu caracter general. d) unele input-uri sunt mai bine adaptate producţiei unui bun decât celuilalt. Dată fiind cantitatea şi calitatea resurselor numai o cantitate limitată de bunuri poate fi realizată în cadrul economiei. Curba posibilităţilor de producţie arată cantitatea maximă ce poate fi produsă dintr-un bun în cursul unei perioade de timp cu resursele economice diponibile dată fiind cantitatea din bunul alternativ. Considerăm următoarele date posibile privind producţia celor două bunuri la nivelul economiei: Tabelul 1.1 Producţia de îmbrăcăminte şi hrană la nivelul economiei Îmbrăcăminte (milioane unităţi) Hrană (milioane unităţi) 0 5,5 1 5,0 2 4,0 3 2,5 4 0 În graficul din figura 1.1 s-au reprezentat bunurile menţionate pe cele două axe: hrana pe ordonată şi îmbrăcămintea pe abscisă. Figura 1.1 Curba posibilităţilor de producţie Hrană I

5,5 5,0

II

III

4,0

*Z IV

2,5

V 0

1 10 000

2 20 000

3 30 000

4

4 40 000

Imbracaminte

Presupunem, pentru început, că decidenţii politici din economie optează pentru combinaţia I. În acest caz, resursele sunt utilizate în întregime pentru producţia de hrană, ceea ce se materializează într-un număr de 5,5 milioane unităţi de hrană. În schimb, producţia de îmbrăcăminte este zero. Dacă se doreşte realizarea unei producţii formată din ambele bunuri atunci producţia de hrană se va reduce. În condiţiile cantităţii de resurse fixate, dorinţa de a produce 1 milion unităţi de îmbrăcăminte presupune atragerea de resurse în acest scop, ceea ce se traduce prin reducerea cu 5 milioane unităţi a producţiei de îmbrăcăminte. Continuând raţionamentul, orice creştere a producţiei de îmbrăcăminte se însoţeşte de fiecare dată de obţinerea unei cantităţi mai mici de hrană. În celălalt caz extrem, corespunzător ultimei combinaţii din figură, resursele sunt folosite în întregime pentru producţia de îmbrăcăminte, determinând un maxim pentru acest bun. Punctul Z, situat în exteriorul curbei posibilităţilor de producţie, reprezintă o combinaţie imposibil de realizat datorită insuficienţei resurselor. În schimb, orice combinaţie situată în interiorul curbei posibilităţilor de producţie evidenţiază o producţie mai mică, cel puţin dintr-un bun, datorată unei gestionări deficitare a resurselor sau unei utilizări parţiale a acestora. Utilizarea integrală a resurselor economice conduce la combinaţii între cele două bunuri situate de-a lungul curbei posibilităţilor de producţie. Analiza s-a rezumat la doar cele cinci posibile combinaţii, deşi numărul acestora este practic mult mai mare. S-a putut constata că producţia de îmbrăcăminte se realizează în detrimentul producţiei de hrană. Creşterea continuă cu câte 1 milion unităţi de îmbrăcăminte s-a realizat cu preţul reducerii unor cantităţi din ce în ce mai mari din producţia de hrană. Astfel, trecerea de la prima combinaţie la fiecare dintre celelalte patru combinaţii s-a făcut cu sacrificiul a 0,5, 1, 1,5 şi, respectiv, 2,5 milioane unităţi de hrană. Costul de oportunitate desemnează cea mai avantajoasă alternativă la care se renunţă. Dacă se notează cu X producţia de îmbrăcăminte şi cu Y producţia de hrană, atunci costul de oportunitate pentru producţia de îmbrăcăminte este ∆Y / ∆X. Costul de oportunitate pentru îmbrăcăminte arată la câte unităţi de hrană se renunţă pentru a mări producţia de îmbrăcăminte cu o unitate. Tabelul 2.1 Costul de oportunitate al producţiei de îmbrăcăminte Îmbrăcăminte (milioane unităţi) Hrană (milioane unităţi) 0 1 0,5 2 1,0 3 1,5 4 2,5 În general, costul de oportunitate este crescător. Datele din tabel confirmă acest lucru. Pe măsura creşterii producţiei de îmbrăcăminte cu câte o unitate, se renunţă la o producţie din ce în ce mai mare de hrană. Evidenţa empirică demonstrează acest lucru în multe alte cazuri, astfel că sporirea costului de oportunitate exprimă conţinutul unei legi. Curba posibilităţilor de producţie, care este concavă înspre origine, relevă legea creşterii costului de oportunitate. Din punct de vedere matematic, costul de oportunitate reprezintă panta curbei posibilităţilor de producţie. Cum acest cost diferă pentru fiecare unitate suplimentară de îmbrăcăminte, panta este diferită în funcţie de punctul în care ne situăm pe curbă. Motivaţia economică a creşterii costului de oportunitate rezidă în existenţa input-urilor specializate, mai productive pentru o anumită destinaţie decât pentru alta sau altele. De exemplu, în cazul de faţă, pe măsură ce producţia de îmbrăcăminte creşte trebuie sacrificat din ce în ce mai mult din resursele alocate producţiei de hrană. Dacă considerăm pământul ca resursă pentru ambele bunuri, este logic ca primele suprafeţe de teren folosite în producţia de îmbrăcăminte să fie mai puţin fertile, ceea ce face ca pierderea în termenii producţiei de hrană să fie mai mică. Apoi pe măsură ce producţia de îmbrăcăminte se extinde vor fi atrase suprafeţe de teren din ce în ce mai fertile, iar cantitatea de hrană sacrificată va fi mai mare. În mod similar, se poate raţiona dacă vor fi considerate şi alte resurse. Legea creşterii costului de oportunitate este relevantă pentru lumea în care trăim. De exemplu, o societate decide la un anumit moment de timp între producţia de bunuri civile şi producţia de bunuri militare. Resursele economice vor fi alocate în aceste scopuri. În cazul declanşării unui război, costul de oportunitate al obţinerii bunurilor militare în termenii bunurilor civile creşte pe măsură ce producţia primelor bunuri creşte. În cazul modelului prezentat, costul de oportunitate al unui bun este evidenţiat prin sacrificiul celuilalt bun. Resursele pot însă avea mai multe utilizări alternative, astfel că, în asemenea cazuri, costul de oportunitate al alegerii utilizării unor resurse pentru un scop dat reprezintă sacrificiul celei mai bune alternative de utilizare a acestor resurse şi este măsurat în termenii acestei alternative.

5

Modificări ale curbei posibilităţilor de producţie Curba posibilităţilor de producţie se poate deplasa spre dreapta ca urmare a influenţei unor factori precum: a) modificarea ofertei de resurse economice b) ameliorarea calitativă a resurselor economice c) progresul tehnologic Deplasarea curbei posibilităţilor de producţie spre dreapta demonstrează faptul că economia devine capabilă să producă mai multe bunuri şi servicii comparativ cu o perioadă anterioară. a) Modificarea ofertei de resurse economice Dacă singura schimbare survenită în economie în cursul unei perioade de timp constă în modificarea volumului factorilor de producţie, posibilităţile de producţie se modifică şi ele. În figura 1.2 se observă cum curba posibilităţilor de producţie se deplasează spre dreapta, extinzând domeniul combinaţiilor posibile pentru cele două bunuri alese de societate. Zona dintre cele două curbe reprezintă tocmai ansamblul acestor combinaţii imposibil de realizat în situaţia iniţială. Factorul cu acţiunea cea mai evidentă în creşterea producţiei naţionale de bunuri şi servicii este capitalul. Creşterea sa sub aspect cantitativ potenţează acţiunea factorului uman şi natural. Efectul său constă în sporul productivităţii realizate şi mai departe în creşterea bunăstării indivizilor. Curba posibilităţilor de producţie se poate deplasa şi spre stânga, atunci când, din motive diverse, cantitatea de resurse economice se diminuează. De exemplu, un război care provoacă distrugerea unei părţi din capitalul existent, reduce mulţimea combinaţiilor posibile de bunuri. Figura 1.2 Modificarea curbei posibilităţilor de producţie ca urmare a modificării volumului de resurse Hrana 5,9

Noua curba

5,5 Curba initiala

4

5

Imbracaminte

b) Ameliorarea calitativă a resursurselor economice Chiar în condiţile în care cantitatea de factori de producţie nu se modifică, curba posibilităţilor de producţie se poate deplasa spre dreapta ca urmare a amelioării calităţii factorilor. De exemplu, îmbunătăţirea competenţelor profesionale sub impactul instruirii forţei de muncă sporeşte neîndoielnic outputul obtenabil cu o cantitate dată de factori de producţie. Alocarea unei cantităţi superioare de resurse economice formării capitalului uman se va regăsi în viitorr într-o cantitate mai mare de producţie, chiar dacă mai întâi aceasta înseamnă un cost ca urmare a sacrificării unor oportunităţi prezente (a se vedea, de exemplu, costul de oportunitate al frecventării unui institut de învăţământ superior). Pierderea în outputul curent ar puitea fi mai mare sau mai mică decât câştigul viitor după cum productivitatea resursei vizate este inferioară sau nu aşteptărilor. În mod analog, se raţionează în ceea ce priveşte capitalul. Echipamentele cu perfomanţe superioare se constitue într-o sursă de creştere viitoare, ceea ce presupune şi progres tehnologic. Grafic, efectul acestui factor de creştere, se poate reprezenta printr-o curbă a posibilităţilor de producţieidentică cu cea din figura 2.1. c) Progresul tehnologic Dezvoltarea şi promovarea de noi tehnologii se constituie, în condiţiile limitării resurselor, într-un factor extrem de important pentru creşterea producţiei naţionale. De exemplu, o tehnologie modernă cu caracter industrial sporeşte productivitatea muncii şi, pe această bază, nivelul roducţiei comparativ cu o perioadă anterioară.

6

Indiferent de domeniul vizat, dezvoltarea noilor tehnologii este însoţită de costuri, impunând alocarea alternativă a unor resurse economice al căror câştig se va regăsi în posibilităţile de producţie viitoare. Costurile asociate sunt astfel generate de oportunităţile sacrificate în prezent în favoarea celor viitoare. Este important de reţinut că progresul tehnologic realizat într-o singură ramură are un impact favorabil şi asupra altor ramuri chiar dacă în acestea din urmă tehnologia nu se ameliorează. Pornind de la exemplul anterior, al unei naţiuni care îşi utilizează resursele în vederea obţinerii a doar două bunuri, hrană şi îmbrăcăminte, îmbunătăţirea tehnologiei în domeniul producţiei alimentare sporeşte volumul resurselor posibil de alocat pentru celălalt bun economic. În consecinţă, o cantitate dată din producţia de hrană poate fi însoţită de o cantitate sporită din bunul alternativ. În figura 1.3 este redată această situaţie, unde curba posibilităţilor de producţie se deplasează spre dreapta dar îşi menţine punctul de intersecţie cu axa OX. Semnificaţia acestui fapt constă în aceea că utilizarea integrală a resurselor pentru obţinerrea celui de al doilea bun nu modifică volumul maxim posibil de realizat din primul bun. Zona dintre cele două curbe semnifică şi în acest caz posibilităţile suplimentare generate de o tehnologie alimentară superioară. În mod analog, o ţară care îşi ameliorează tehnologiile în domeniul agricol, va obţine resurse suplimentare pentru dezvoltarea sectoarelor secundar sau terţiar. Figura 1.3 Modificarea curbei posibilităţilor de producţie ca urmare a progresul tehnologic într-o singură ramură Hrană 5,9 Noua curbă

5,5 Curba iniţială

4 Îmbrăcăminte 4. Obiectul ştiinţei economice. Problemele fundamentale ale economiei Economia, ca ştiinţă, este relativ nouă prin comparaţie cu fizica, chimia, logica sau matematica. Începuturile ştiinţei economice coincid cu apariţia mercantilismului în secolele 16 şi 17. Sintagma “economie politică” este datorată mercantilistului francez Antoine de Montchrestien care publică în 1616 “Tratat de economie politică”. Ulterior au fost folosite o serie de denumiri alternative pentru ştiinţa economică, fără ca vreuna dintre acestea să fie acceptată în mod unanim. Sensul originar al termenului de economie este destul de îndepărtat de semnificaţia sa actuală. Conform etimologiei, economia era privită ca administrarea gospodăriei sau a casei. În decursul timpului, economia ca ştiinţă a înregistrat mai multe accepţii: • ştiinţă a avuţiei, semnificaţie întâlnită la clasici. Titlul lucrării lui A. Smith din 1776 “Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei”, este sugestiv pentru rolul economiei din perspectiva clasicilor; • ştiinţă a schimbului comercial, semnificaţie atribuită economiei de către neoclasici; • ştiinţă a alegerilor eficace, sens cel mai apropiat de percepţia actuală asupra economiei. Resursele sunt limitate şi au utilizări alternative. Oamenii au aspiraţii numeroase, iar nevoile lor rămân nelimitate.Satisfacerea acestor nevoi presupune efectuarea unor alegeri. Alegerile privesc selectarea unei utilizări a resurselor din mai multe posibilităţi de folosire a acestora. Conform teoriei şi practicii economice orice alegere presupune un câştig întrevăzut şi un sacrificiu. Cel care decide să-şi folosească resursele de care dispune pentru un scop dat adoptă un comportament de maximizare a efectelor în condiţii de constrângere. De exemplu, producătorul dispunând de un buget limitat va alege cât din acesta va folosi pentru achiziţionarea resurselor de capital şi cât pentru serviciile de forţă de muncă, astfel încât profitul său să fie maxim. În mod analog, consumatorul decide ce structură a consumului va alege astfel încât va obţine cea mai înaltă satisfacţie. În “Eseu asupra naturii şi semnificaţiei ştiinţei economice” L. Robbins defineşte ştiinţa economică drept “ştiinţa care studiază comportamentul omului ca relaţie între obiectivele sale şi mijloacele limitate care au o utilizare alternativă”. Acelaşi înţeles privind ştiinţa economică îl regăsim şi la alţi economişti, precum P. A.

7

Samuelson: “modul în care decidem să folosim resursele productive rare cu întrebuinţări alternative, pentru realizarea unui scop prevăzut”. Ştiinţa economică studiază, în consecinţă, modul în care oamenii decid asupra alocării resurselor limitate între utilizările alternative ale acestora în vederea satisfacerii nevoilor nelimitate ale membrilor unei societăţii. Trebuie precizat că sarcina economistului este să furnizeze decidentului (omul politic, consumatorul sau producătorul individual) un fundament raţional şi nu să i se substituie. Nu economistul este cel care alege. El investighează utilizările alternative ale resurselor, evidenţiază costul şi efectul fiecărei alegeri, ţinând seama de mai multe variabile (preţurile resurselor şi ale bunurilor şi serviciilor, tehnologia disponibilă etc.). Ştinţa economică răspunde la următoarele probleme economice fundamentale: CE ŞI CâT SĂ SE PRODUCĂ ? O asemenea întrebare se referă la stabilirea bunurilor şi serviciilor care să se producă în vederea satisfacerii nevoilor, precum şi la cantităţile ce trebuie să se producă din fiecare bun sau serviciu. O naţiune trebuie să decidă la un moment dacă produce bunuri civile şi bunuri militare şi în ce cantităţi. CUM SĂ SE PRODUCĂ ? Răspunsul la o asemenea întrebare va viza alocarea resurselor între sectoare, între întreprinderile unui sector precum şi combinaţia de factori de producţie pentru obţinerea bunurilor în cadrul unei întreprinderi. PENTRU CINE SĂ SE PRODUCĂ ? Aici este abordată problema distribuţiei rezultatelor producţiei între membrii societăţii. Ştinţa economică include micro şi macroeconomia. Analiza economică este, în consecinţă micro şi macroeconomică, corespunzător unghiurilor diferite de vedere sau, mai bine spus, nivelurilor de abstractizare. Microeconomia studiază problemele economice din perspectiva entităţilor individuale ale unei societăţi - producători şi consumatori. Ea oferă o imagine în detaliu a economiei Microeconomia interpretează comportamentul indivizilor consumatori şi întreprinzătoari care iau decizii, se informează, îşi aleg strategiile între diferite variante de acţiune, comparând beneficiile şi costurile alternativelor disponibile. Microeconomia pune un accent deosebit pe modul de formare al preţurilor şi pe rolul acestora în afaceri şi decizii personale. Datorită acestei preocupări privind preţul şi schimburile de bunuri şi servicii microeconomia e denumită adesea şi teoria preţurilor. Analiza microeconomică oferă un punct de vedere util pentru înţelegerea comportamentului uman, permiţând înţelegerea unor probleme sociale şi politice. Macroeconomia studiază problemele economice .din perspectiva societăţii în ansamblu. Economia este privită ca un întreg. Sunt analizate performanţa generală a economiei şi modul cum diferite sectoare sunt legate între ele. Probleme precum valoarea totală a producţiei naţionale, capacitatea economiei de a furniza locuri de muncă, modificarea puterii de cumpărare a monedei, relaţiile cu alte economii etc. intră în sfera macroeconomiei. Totodată sunt abordate unele dezechilibre majore precum inflaţia şi şomajul, în scopul prevenirii lor. Un asemenea scop este justificat de efectele majore asupra economiei. De exemplu, inflaţia erodează puterea de cumpărare, creează instabilitate economică, afectează competitivitatea firmelor pe piaţa externă şi internă, distorsionează alegerile oamenilor. De asemenea, macroeconomia studiază fluctuaţiile agregate şi sugerarea politici pentru atenuarea efectelor lor. 5.

Metoda ştiinţei economice

Este un fapt binecunoscut că funcţionarea economiei nu este perfectă şi nici nu place tuturor. De aceea, economiştii sunt preocupaţi nu numai de înţelegerea modului de funcţionare al economiei ci şi de modalităţile de îmbunătăţire a rezultatelor ce decurg din sarcinile de producţie şi distribuţie a bunurilor şi serviciilor. În general, există opinii foarte diferite privind majoritatea problemelor ce ţin de politica economică. De exemplu, oamenii se află adesea în dezacord în legătură cu scopurile şi modalităţile de utilizare a resurselor sau cu natura şi mărimea intervenţiei statului în economie. Evaluarea politicilor economice presupune înţelegerea corectă a funcţionării economiei înainte de realizarea unor predicţii privind impactul acestor politici asupra economiei în general. Ştiinţa economică poate fi pozitivă sau normativă. Economia pozitivă nu spune dacă ceva este bun sau rău ci “ce se întâmplă dacă.....” Ca orice ştiinţă pozitivă ea se ocupă cu relaţiile cauză - efect. Concluziile economiei pozitive arată, în consecinţă, cum funcţionează economia şi îndeplinesc rolul de instrument de cunoaştere al acesteia. Ştiinţa economică pozitivă se ocupă de “ceea ce este”, furnizând explicaţii ştiinţifice şi obiective. Ea este “obiectivă” în acelaşi sens ca oricare dintre ştiinţele fizice. În fizică există legi ale mişcării şi gravitaţiei. În economie există legea cererii şi ofertei. Toate afirrmaţiile pozitive explică cum se petrec lucruruile şi ce cauzează aceasta. Un exemplu de afirmaţie pozitivă poate fi următorul: dacă există plafoane la importul de produce electronice, atunci preţul produselor video pentru consumatorii interni creşte. Un alt exemplu ar putea privi bugetul de stat a cărui reducere antrenează scăderea ratelor dobânzilor. Putem susţine sau respinge aceste

8

afirmaţii în funcţie de existenţa sau nu a evidenţei empirice privind modificările în preţuri, venituri, rate ale dobânzilor ca efect direct al schimbărilor de politică economică. Economia normativă se ocupă de “ceea ce ar trebui să se fie” în cadrul economiei, arătând cum ar trebui să funcţioneze aceasta. Concluziile sale, măsurile de politică economică în speţă, sunt subiective pentru că depind de interpretarea consecinţelor politicilor respective. Ele îndeplinesc rolul de ghid de acţiune. O afirmaţie normativă conţine o judecată de valoare, stabilind un standard prin care realitatea poate fi judecată. De exemplu, se susţine că guvernul are datoria să protejeze veniturile fiecăruia din societate. Aceasta conţine o judecată de valoare privind rolul guvernului. Când economiştii recomandă impozitul progresiv pe venit şi programe de securitate socială ca un fapt “just şi echitabil” atunci recomandările lor se bazează pe economia normativă, pe o idee sau pe o filozofie de “justiţie socială”. Ştiinţa economică normativă se sprijină pe cea pozitivă. Cunoştinţele furnizate de economia pozitivă fac posibile recomandări normative realiste şi fezabile. Spre exemplu, analiza privatizării conduce la concluzii pozitive şi normative. Concluziile pozitive se pot referi la faptul că eficienţa întreprinderilor private tinde să fie mai mare decât eficienţa întreprinderilor de stat. Concluziile normative pot arăta că, în vederea creşterii eficienţei economice se impune accelerarea privatizării întreprinderilor de stat. Un alt exemplu de concluzii pozitive şi normative pot fi desprinse din analiza şomajului. Concluziile pozitive spun că existenţa şomajului face ca producţia realizată să fie mai mică decât cea potenţială. Concluziile normative susţin că în vederea diminuării diferenţei dintre producţia realizată şi cea potenţială este necesară reducerea şomajului. Scopul ştiinţei economice pozitive este construirea de teorii explicative. Dacă ştiinţa economică pozitivă şi-ar propune descrierea în detaliu a realităţii atunci nu s-ar ajunge probabil la nici-o concluzie relevantă. De aceea, ştiinţa economică pozitivă operează cu simplificarea realităţii prin construirea unor modele. Modelul economic constituie o reprezentare simplificată a unui proces sau a unui sistem. El arată acţiunea reciprocă, înlănţuirea şi interdependenţa anumitor fenomene. În esenţă, modelele reţin numai acele aspecte care sunt relevante pentru analiza respectivă. Construcţia unui model porneşte de la o serie de ipoteze asupra realităţii. Ipotezele operează simplificări ale realităţii. Economistul trebuie să stabilească variabilele de lucru şi relaţiile funcţionale. Pe baza raţionamentului, din ipoteze se deduc concluziile. Concluziile teoriilor se folosesc la obţinerea unor predicţii asupra realităţii. Relaţiile ştiinţei economice cu realitatea apar în primul rând la verificarea relevanţei concluziilor. Spre deosebire de ştiinţele exacte, la ştiinţele sociale experimentarea este exclusă. Din acest motiv, economistul trebuie să se mulţumească cu observaţii asupra faptelor petrecute concret. Confruntarea cu faptele conduce fie la acceptarea teoriei, fie la respingerea acesteia. În acest ultim caz, demersul de verificare a teoriei poate continua prin completarea sau modificarea ipotezelor, pe baza observaţiilor făcute. Curba posibilităţilor de producţie este, s-a văzut, un model simplificat al raritatii si alegerii. La construirea sa, s-au utilizat mai multe ipoteze, precum cea a existenţei celor două utilizări alternaţive a resurselor Pe baza observaţiilor, s-a desprins concluzia creşterii costului de oportunitate pe măsura creşterii producţiei unui bun. Ea dobândeşte o valabilitate generală, în ciuda simplificării introduse în model de ipoteza menţionată.

REZUMAT •

Nevoile umane sunt nevoi de bunuri şi servicii.

•

Resursele constituie mijloacele necesare pentru satisfacerea nevoilor umane de bunuri şi servicii.

•

Producţia reprezintă procesul folosirii factorilor de producţie în vederea obţinerii bunurilor şi serviciilor dorite

•

Factorii de producţie, ca intrări pentru orice proces economic, sunt reprezentaţi de resursele naturale, resursele umane, capitalul şi abilitatea întreprinzătorului.

•

Raritatea resurselor desemnează caracterul limitat al acestora în raport cu nevoile umane nelimitate. Raritatea reprezintă problema economică fundamentală.

•

Curba posibilităţilor de producţie arată producţia maxim posibilă dintr-un bun cce poate fi realizată în cursul unei perioade de timp cu resursele economice diponibile dată fiind cantitatea din bunul alternativ.

9

•

Costul de oportunitate al alegerii utilizării resurselor pentru un scop dat este sacrificiul celei mai bune alternative de utilizare a resurselor

•

Ştiinţa economică studiază, în consecinţă, modul în care oamenii decid asupra alocării resurselor limitate între utilizările alternative ale acestora în vederea satisfacerii nevoilor nelimitate ale membrilor unei societăţii.

•

Există două ramuri principale ale economiei, microeconomia şi macroeconomia. Microeconomia priveşte economia din perspectiva participanţilor individuali. Deoarece un accent important este pus pe rolul preţurilor în afaceri şi decizii personale, microeconomia este uneori numită şi teoria preţurilor. Macroeconomia consideră performanţa de ansamblu a economiei şi modul cum diferitele sectoare se află în relaţie unele cu altele. O atenţie deosebită este acordată înţelegerii cauzelor şomajului şi inflaţiei.

•

Analiza pozitivă face predicţii assupra impactului schimbărilor în politica economică asupra unor aspecte observabile precum producţia şi venitul. Analiza pozitivă face afirmaţii de genul “dacă....atunci”. Analiza normativă evaluează dezirabilitatea rezultatelor alternative în concordanţă cu judecăţi de valoare despre ce este bine sau rău. Afirmaţiile normative reprezintă un punct de vedere despre ce ar trebui să realizeze politica economică.

Termeni cheie Resurse economice Producţie Factori de producţie Natura Forţa de muncă Capital Capital tehnic Capital fix Capital circulant Capital bănesc Abilitatea întreprinzătorului Microeconomie Macroeconomie Economie pozitivă Economie normativă Întrebări de verificare 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9.

Definţi nevoile umane şi arătaţi cum pot fi clasificate acestea. De ce raritatea este problema economică fundamentală? Ce semnificaţie are curba posibilităţilor de producţie? Oferiţi exemple din activitatea dvs. cotidiană privind deciziile adoptate ţinând seama de costul de oportunitate. Ce este ştiinţa economică? Explicaţi, cu ajutorul unui exemplu, diferenţa dintre factorii de producţie şi resursele economice. Explicaţi modalităţile prin care poate fi stimulat spiritul de întreprinzător. Oferiţi exemple de probleme aflate în sfera de studiu a microeconomiei şi macroeconomiei. Oferiţi exemple de afirmaţii pozitive şi normative.

Teste grilă 1. Mecanismul prin care resursele sunt organizate pentru a fi folosite în vederea satisfacerii nevoilor societăţii este cunoscut sub numele de: a) guvern; b) societate comercială; c) întreprindere publică; d) administraţie privată; e) economie. 2. Indicaţi răspunsul corect privind resursele economice: a) nu pot fi folosite simultan pentru mai multe destinaţii; b) societatea trebuie să aleagă între destinaţiile alternative de folosire a acestora; c) modul cum societăţile aleg să le utilizeze se răsfrânge asupra performanţei macroeconomice; d) au un caracter dinamic; e) toate cele de mai sus. 3. Factorii de producţie reprezintă: a) parte a capitalului tehnic; b) parte a capitalului bănesc; c) parte a resurselor economice atrase în procesul economic;

10

d) numai obiect al proprietăţii publice; e) numai obiect al proprietăţii private. 4. Capitalul ca factor de producţie derivat reprezintă: a) bunurile economice care fac obiectul tranzacţiilor pe piaţă; b) bunurile produse şi destinate producerii altor bunuri şi servicii; c) capitalul bănesc investit în cursul unei perioade pentru achiziţionarea de noi echipamente; d) sumele împrumutate de la bănci pentru finanţarea proiectelor investiţionale; e) echipamentele a căror valoare a fost recuperată de-a lungul timpului. 5. Care dintre următoarele resurse nu constituie factori de producţie ?: a) capitalul tehnic; b) populaţia aptă de muncă, dar neocupată; c) materiile prime, materialele şi combustibilul; d) populaţia ocupată; e) construcţiile speciale ale societăţilor comerciale. 6. Care dintre următoarele bunuri aparţinând unei societăţi comerciale au caracter de capital fix: a) materiile prime şi materialele; b) combustibilii; c) produsele finite; d) calculatoarele; e) semifabricatele achiziţionate de la furnizori. 7. Conceptul de raritate a resurselor semnifică faptul că: a) resursele sunt disponibile în schimbul unui preţ; b) oferta de resurse este finită; c) alegerile individuale sunt inutile; d) importul este inevitabil; e) resursele sunt insuficiente în raport cu volumul şi structura nevoilor. 8. Forma curbei posibilităţilor de producţie reflectă: a) legea cererii; b) legea ofertei; c) legea descreşterii randamentelor; d) legea creşterii costului de oportunitate; e) legea scăderii costului de oportunitate. 9. Costul de oportunitate reprezintă: a) valoarea celei mai bune alternative sacrificate de alocare a resurselor; b) costul suplimentar pe care-l suportă producătorul atunci când măreşte producţia cu o unitate; c) valoarea resurselor folosite pentru implementarea unei decizii; d) costul celui mai important factor de producţie; e) cheltuielile efectuate pentru realizarea unei unităţi de produs. 10. Un fermier poate cultiva pe o suprafaţă de teren grâu şi/sau porumb. Presupunând că resursele de care dispune sunt folosite integral, se dau următoarele combinaţii posibile accesibile fermierului: Posibilităţi 1 2 3 4 5 6 7

Producţia de grâu (tone) 200 100 50 0 150 300 250

Costul de oportunitate pentru grâu este: a) 4 tone de porumb; b) 10 tone de porumb; c) 0,4 tone de porumb; d) 2,5 tone de porumb; e) nu se poate determina.

11

Producţia de porumb (tone) 40 80 100 120 60 0 20

11. Creşterea producţiei de bunuri realizate în cursul unei perioade de timp la nivelul unei economii naţionale ar putea fi provocată de: a) creşterea numărului şomerilor; b) creşterea nivelului general al preţurilor; c) schimbarea preferinţelor de consum ale populaţiei; d) utilizarea unor tehnologii mai eficiente; e) reducerea volumului de resurse disponibile. 12. Care dintre următoarele afirmaţii exprimă cel mai bine scopul economiei ca ştiinţă: a) studiul utilizării resurselor în vederea obţinerii de bunuri şi servicii pentru propria folosinţă şi pentru schimb; b) studiul utilizării banilor în cadrul unei economii; c) distribuţia venitului între membrii societăţii; d) studiul utilizării resurselor rare, cu întrebuinţări alternative, pentru satisfacerea nevoilor nelimitate; e) studiul cererii de bunuri şi servicii din partea menajelor. 13. Microeconomia se ocupă cu studiul: a) agregatelor macroeconomice; b) populaţiilor; c) acţiunilor agenţilor economici individuali; d) politicilor de combatere a şomajului; e) politicilor de combatere a inflaţiei. 14. Microeconomia se ocupă cu studiul: a) politicilor de stabilire a preţurilor; b) deciziilor întreprinzătorilor de optimizare a producţiei; c) alocării optime a resurselor; d) politicilor antitrust; e) toate cele de mai sus. 15. Macroeconomia se ocupă cu studiul: a) acţiunilor economice ale populaţiei unei regiuni; b) deciziilor întreprinderilor de mari dimensiuni; c) preţurilor şi producţiei întreprinderilor aparţinând unei ramuri industriale; d) comportamentul economiei privită ca un întreg; e) alocării resurselor economice la nivelul producătorului individual. 16. ............. face afirmaţii despre “ce ar trebui să fie”, în timp ce .............face afirmaţii despre “ceea ce este” bazate pe evenimente observabile şi posibil de verificat: a) analiza pozitivă/analiza normativă; b) analiza normativă/analiza pozitivă; c) macroeconomia/microeconomia; d) microeconomia/macroeconomia.

12

TEMA 2 UTILIZAREA GRAFICELOR ÎN ANALIZA ECONOMICĂ

După ce veţi studia acest capitol veţi putea înţelege: 1. Ce este un grafic şi care este rolul său în analiza economică 2. Care este semnificaţia economică a conceptului de pantă 3. Care este natura relaţiilor dintre variabilele economice 2.1 Graficul, instrument de analiză economică 2.2 Conceptul de pantă şi utilizarea sa în analiza economică 2.3 Modificarea pantei de-a lungul curbei 2.4 Panta şi valorile extreme ale variabilelor

Microeconomia şi macroecononomia foloseşte în mod frecvent analiza grafică. Aceasta constituie un instrument extrem de util pentru înţelegerea relaţiilor economice şi desprinderea concluziilor necesare. 2.1 Graficul, instrument de analiză economică Graficele utilizate în această carte sunt bidimensionale exprimând relaţia funcţională existentă între două variabile. Relaţia funcţională dintre două variabile presupune ca valoarea unei variabile să se modifice la creşterea sau scăderea unei alte variabile. În acest caz, se spune că prima variabilă depinde sau este funcţie de cea de a doua. Este posibilă însă şi folosirea unei a treia variabile, caz în care se studiază influenţa modificării valorii ei asupra primelor două variabile. Între două variabile poate exista fie o relaţie de directă proporţionalitate, fie o relaţie de inversă proporţionalitate. În primul caz, ambele variabile evoluează în acelaşi sens, respectiv creşterea uneia este însoţită de creşterea celeilalte. Şi invers, reducerea unei variabile determină scăderea celeilalte variabile. De exemplu, relaţia existentă între preţul unitar şi cantitatea oferită dintr-un produs este direct proporţională. În schimb, relaţia dintre preţul unitar şi cantitatea cerută este invers proporţională.

Presupunem că s-a putut determina o relaţie funcţională liniară între Cantitatea vândută dintr-un bun şi încasările unui producător. Cantitatea vândută este reprezentată pe axa OX iar încasările producătorului pe axa OY. Datele se pot trece într-un tabel (tabelul 2.1) şi reprezenta grafic (Figura 2.1)1. Pentru simplificare s-au considerat doar patru niveluri ale cantităţii vândute. Se poate constata că fiecărui nivel dat de cantitate îi corespunde un nivel al încasărilor. Tabelul 2.1 Un exemplu de relaţie directă între două variabile X (cantitatea vândută) Y (încasări) Punctul pe grafic 1 2 A1 2 4 A2 3 6 A3 4 8 A4

1

Cele mai multe grafice se traseaza în cadranul 1, ceea ce semnifica faptul ca datele din economie sunt mai degraba pozitive decât negative. În acest ultim caz, axele OX si OY se prelungesc la stânga si respectiv în jos fata de origine. 13

Figura 2.1 Graficul relaţiei direct proporţionale între două variabile Y 8

A4

6

A3

4 2

A2 A1

1

2

3

4

X

În alte situaţii, între variabilele X şi Y poate exista o relaţie invers proporţională, caz în care creşterea unei variabile este însoţită de reducerea celeilalte variabile. Creşterea preţului determină reducerea cantităţii cerute, după cum reducerea preţului stimulează creşterea cantităţii cerute. Datele sunt sintetizate în tabelul de mai jos şi reprezentate în figura 2.2.

Tabelul 2.1 Un exemplu de relaţie invers proporţională între două variabile X (cantitatea cerută) Y (preţul) Punctul pe grafic 1 4 B1 2 3 B2 3 2 B3 4 1 B4 Figura 2.2 Graficul relaţiei invers proporţionale între două variabile Y 4

B1

3

B2

2

B3

1

B4

1

2

3

4

X

În fiecare dintre graficele anterioare s-a reprezentat o singură dreaptă, deci o singură relaţie funcţională între variabile. Adesea, este util a avea în acelaşi sistem de coordonate două sau mai multe drepte (sau curbe). Diagrama obţinută este, în consecinţă, multicurbă, reprezentând concomitent mai multe relaţii funcţionale. De exemplu, graficul cererii şi ofertei, este util pentru determinarea preţului şi cantităţii de echilibru precum şi pentru furnizarea altor concluzii importante.

14

În legătură cu variabilele utilizate este important de precizat că ele pot fi variabile discrete sau variabile continue. Variabilele discrete sunt cele care nu pot fi divizate în unităţi infinitesimale, în timp ce pentru cele continue este posibilă reprezentarea lor în fracţiuni oricât de mici. De exemplu, în cazul unui producător de echipamente industriale, calculul cifrei de afaceri se realizează pentru cantităţi exprimate în numere întregi şi nu în fracţiuni de echipamente. Pentru un fermier, acelaşi calcul permite utilizarea variabilei cantitate de grâu vândută fracţionată în unităţi chiar infinitesimale. Economiştii fac adesea abstracţie de tipul variabilei, discretă sau continuă, interesul lor fiind mai degrabă acela de a evidenţia tipul de relaţie funcţională posibilă între variabilele economice. 2.2 Conceptul de pantă şi utilizarea sa în analiza economică Conceptul de pantă este foarte util în analiza economică, permiţând desprinderea unor concluzii importante privind comportamentul economic şi relaţiile dintre diferite variabile economice. Panta unei curbe măsoară rata cu care variabila Y se modifică atunci când X variază. Altfel spus, panta este dată de raportul ∆Y/∆X, termenii ∆Y şi ∆X semnificând creşterea sau scăderea fiecărei variabile. Considerăm o relaţie funcţională între două variabile economice între care există o relaţie direct proporţională (Figura 2.3). Se observă că fiecărei unităţi suplimentare din variabila X îi corespunde o creştere cu 1,5 unităţi din variabila Y. În consecinţă, panta dreptei este ∆Y/∆X = 1,5/1 = 1,5.

Figura 2.3 Panta unei drepte în condiţiile unei relaţii direct proporţionale între variabile Y 6

D ∆Y = 1,5

4,5

C

3 1,5

∆X = 1 ∆Y = 1,5

∆X = 1

B

∆Y = 1,5

A ∆X = 1

1

2

3

4

X

O dreaptă orientată în jos are pantă negativă. Creşterea variabilei X este însoţită de scăderea variabilei Y (Figura 2.4). Cum ∆Y este de fiecare dată -2 când ∆X = 1, rezultă că panta dreptei este –2/1 = -2.

15

Figura 2.4 Panta unei drepte în condiţiile unei relaţii inverse între variabile Y 8

A

∆X = 1

6

∆Y = -2 ∆X = 1

B

∆Y = -2 4 C

∆X = 1 ∆Y = -2

2 D

1

2

3

4

X

În situaţia în care relaţia funcţională apare sub forma unei linii drepte (precum în cazurile anterioare) panta este constantă în orice punct al dreptei. Cunoaşterea pantei unei drepte indică relaţia existentă între variabila X şi variabila Y. Astfel, panta poate fi: a) Un număr pozitiv, caz în care cele două variabile se modifică în acelaşi sens (ambele cresc sau ambele descresc); b) Un număr negativ, caz în care cele două variabile evoluează în direcţii opuse; c) Zero, caz în care orice modificare a variabilei X nu generează nici-o modificare a variabilei Y. Dreapta exprimând relaţia dintre cele două variabile este paralelă cu axa OX. 2.3 Modificarea pantei de-a lungul curbei În exemplele anterioare, s-a presupus existenţa unei relaţii de tip liniar între variabile. Există însă frecvente cazuri când aceste relaţii directe sau inverse sunt reprezentate printr-o curbă (relaţia devine curbilinie). De această dată, panta nu mai este aceeaşi, ci se modifică de-a lungul curbei. Pentru a afla panta unei curbe întrun punct se calculează panta tangentei în acel punct. În situaţia unei relaţii direct proporţionale între cele două variabile, curbele pot fi, după caz, convexe sau concave (Figura 2.5 a şi 2.5 b). Figura 2.5 Curbe convexe şi concave în cazul relaţiei direct proporţionale între variabile Y

0

Y

a)

X

0

16

b)

X

În figura 2.5 a, panta curbei creşte pe măsură ce valoarea variabilei X creşte, ceea ce înseamnă că fiecare unitate suplimentară din X este însoţită de o creştere tot mai mare a variabilei Y. Curba este în acest caz convexă. În schimb, în cazul figurii 2.5 b panta curbei descreşte, iar curba este concavă. Dacă relaţia dintre variabila X şi variabila Y este invers proporţională, creşterii variabilei X îi corespunde scăderea variabilei Y, însă cu rate diferite, în funcţie de forma curbei. În cazul unei curbe convexe înspre origine, panta este negativă şi în scădere (Figura 2.6 a). În schimb, pentru o curbă concavă înspre origine, panta este tot negativă însă înregistrează tendinţa de creştere ((Figura 2.6 b).

Figura 2.6 Curbe convexe şi concave în cazul relaţiei invers proporţionale între variabile Y

0

Y

a)

X

0

b)

X

2.4 Panta şi valorile extreme ale variabilelor În analiza economică se întâlnesc adesea situaţii când una şi aceeaşi curbă poate prezenta toate cele trei tipuri de pante – pozitivă, negativă şi zero. De exemplu, curba din Figura 2.7 are mai întâi o pantă pozitivă şi apoi negativă, trecând printr-un punct de maxim notat cu E, unde panta curbei este zero. Coordonatele acestui punct E dau valoarea lui X pentru care Y are valoare maximă. Figura 2.7 Forma curbei la trecerea de la relaţia direct proporţională la relaţia invers proporţională Y

Pantă zero E

Pantă pozitivă B

Pantă negativă C

A

D

X Tot atât de adevărat este că o pantă de nivel zero poate însemna şi o valoare minimă pentru Y, situaţie în care panta este mai întâi negativă şi apoi pozitivă (Figura 2.8). Coordonatele punctului F dau valoarea lui X pentru care Y are valoare minimă.

17

Figura 2.8 Forma curbei la trecerea de la relaţia invers proporţională la relaţia direct proporţională Y

A

D

Pantă negativă

Pantă pozitivă

B

C F

X Un caz interesant de curbă care îşi modifică concavitatea (şi panta) odată cu trecerea de la relaţia directă la una inversă este cea a ofertei individuale de muncă (Figura 2.9).

Figura 2.9 Oferta individuală de muncă Salariul orar (lei) Curba ofertei individuale de muncă

Cantitatea de muncă oferită (ore) Creşterea salariului determină angajatul să lucreze mai multe ore, cel puţin până la un punct. Obţinerea unui salariu considerat corespunzător şi creşterea lui în continuare schimbă preferinţele individuale în favoarea timpului liber. Se observă faptul că graficul are un caracter abstract, nefiind însoţit de date concrete. El nu vizează decât o relaţie de ordin calitativ între variabilele economice.

18

REZUMAT •

Relaţia funcţională dintre două variabile presupune ca valoarea unei variabile să se modifice la creşterea sau scăderea unei alte variabile. În acest caz, se spune că prima variabilă depinde sau este funcţie de cea de a doua.

•

Între două variabile poate exista fie o relaţie direct proporţională, fie o relaţie invers proporţională. În primul caz, variabilele evoluează în acelaşi sens; ambele cresc sau ambele descresc. În cel de al doilea caz, variabilele evoluează în direcţii opuse; creşterea unei variabile este însoţită de descreşterea celeilalte variabile.

•

Variabilele utilizate pot fi discrete sau continue. Variabilele discrete sunt cele care nu pot fi divizate în unităţi infinitesimale, în timp ce pentru cele continue este posibilă reprezentarea lor în fracţiuni oricât de mici. Economiştii fac adesea abstracţie de tipul variabilei, discretă sau continuă, interesul lor fiind mai degrabă acela de a evidenţia tipul de relaţie funcţională posibilă între variabilele economice.

•

Panta unei curbe măsoară rata cu care variabila Y se modifică atunci când X variază. Panta este dată de raportul ∆Y/∆X, termenii ∆Y şi ∆X semnificând creşterea sau scăderea fiecărei variabile.

•

Curbele exprimând o anumită relaţie funcţională între variabile pot fi convexe sau concave. În cazul unei curbe convexe înspre origine, panta este negativă şi în scădere În schimb, pentru o curbă concavă înspre origine, panta este tot negativă însă înregistrează tendinţa de creştere.

Termeni cheie: Relaţie funcţională Relaţie direct proporţională Relaţie invers proporţională Variabilă discretă Variabilă continuă Panta Curbă convexă Curbă concavă Întrebări de control 1. Explicaţi natura relaţiei dintre variabilele economice şi, pe baza unui exemplu, reprezentaţi grafic fiecare situaţie. 2. Trasaţi pe un grafic relaţia posibilă între numărul de ore prestate de un angajat şi salariul obţinut de acesta. Apreciaţi dacă graficul se modifică în funcţie de abilitatea salariatului. Justificaţi răspunsul. 3. Între numărul de ore de studiu şi nota obţinută la examen de către studenţi există o relaţie evidentă. Considerăm că acest număr este limitat la 10, iar nota probabilă este cuprinsă între 1 şi 10. Trasaţi graficul corespunzător acestei relaţii considerând alternativ numărul de ore de studiu reprezentat pe axa OX, iar apoi pe axa OY. Justificaţi forma graficului şi puneţi în evidenţă semnificaţia conceptului de pantă. 4. Care este semnificaţia unei linii orizontale ce intersectează axa OY ? Aceeaşi întrebare în cazul unei linii verticale care intersectează axa OX. 5. Trasaţi graficul corespunzător relaţiei între două variabile, în care panta este mai întâi în scădere, iar apoi în creştere. 6. Completaţi tabelul următor exprimând relaţia existentă între timpul liber şi cel pentru studiu, astfel încât panta să fie constantă. Numărul de ore afectat celor două destinaţii este 10. Precizaţi ce tip de relaţie există între cele două variabile şi trasaţi graficul corespunzător. Timp pentru studiu Timp liber

10

8

7

5,5

4

1

0

0

2

3

4,5

6

9

10

19

Teste grilă 1. Care dintre următoarele afirmaţii nu constituie o relaţie funcţională între variabilele X şi Y: a) X creşte iar Y rămâne constant; b) Creşterea lui X determină creşterea lui Y; c) Reducerea lui X determină reducerea lui Y; d) Reducerea lui X determină creşterea lui Y. 2. Care dintre următoarele afirmaţii corespund conceptului de pantă: a) variaţia lui Y raportată la variaţia lui X; b) modificarea în timp a variabilei X; c) modificarea în timp a variabilei Y; d) modificarea variabilei Y ce revine la modificarea cu o unitate a variabilei X; e) modificarea variabilei X ce revine la modificarea cu o unitate a variabilei Y. 3. O curbă caracterizată mai întâi printr-o relaţie direct proporţională şi pantă în scădere apoi printr-o relaţie invers proporţională şi pantă în creştere trece: a) printr-un punct de maxim; b) printr-un punct de minim; c) nu se poate preciza dacă punctul este de maxim sau de minim. 4. Unei relaţii funcţionale invers proporţionale îi corespunde o pantă: a) negativă; b) pozitivă; c) pozitivă sau negativă, după caz; d) zero.

Bibliografie Tema 2 Richard G. Lipsey, Alec K. Chrystal, Economia pozitivă, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, pp. 69-90 Michael Parkin, David King, Economics, Second Edition, Addison-Wesley Publishing Company Inc., 1995, pp. 28-49 Willis L. Peterson, Principles of Economics - Micro, Seventh Edition, Irwin, 1989, pp. 19-25

20

TEMA 3 AGENŢII ECONOMICI. CIRCUITUL ECONOMIC

După ce veţi studia acest capitol veţi putea înţelege: 6. Ce sunt agenţii economici şi cum se pot agrega aceştia în cadrul sectoarelor instituţionale 7. Care sunt operaţiunile la care participă agenţii economici 8. Ce sunt fluxurile reale şi fluxurile monetare 9. Ce este fluxul circular al veniturilor şi cheltuielilor

6. 7. 8.

Agenţii economici şi funcţiile lor Operaţiuni ale agenţilor economici Circuitul economic

Economiile de piaţă funcţionează prin acţiunile şi interacţiunile a numeroşi agenţi (subiecţi) economici liberi, animaţi de realizarea propriilor interese. Descrierea vieţii economice presupune cunoaşterea acestor agenţi economici, a naturii operaţiunilor economice la care participă precum şi a fluxurilor care se derulează în cadrul circuitului economic. 3.1. Agenţii economici şi funcţiile lor Actvitatea economică rezultă din operaţiile efectuate de o multitudine de unităţi economice elementare: întreprinderi publice sau private, consumatori, organisme publice etc. Descrierea circuitului economic presupune înainte de toate precizarea noţiunii de agent sau unitate economică şi gruparea acestora în funcţie de criterii diverse. Agentul economic reprezintă o persoană sau un grup de persoane (fizice şi/sau juridice) care participă la viaţa economică având funcţii bine determinate în cadrul acesteia. Agenţii economici pot fi priviţi ca agenţi economici elementari şi agenţi economici agregaţi. Agenţii economici elementari sunt entităţi primare, acţionând ca subiecţi de sine stătători ai vieţii economice. Ei au o contabilitate proprie, dispun de autonomie decizională şi exercită o funcţie principală. Agenţii economici agregaţi rezultă din gruparea agenţilor economici elementari pornind de la criterii diverse. De exemplu, agregarea agenţilor economici se poate realiza după ramura de activitate (pe tipuri de activităţi), după forma de organizare, după funcţiile economice îndeplinite sau criteriul instituţional. Conform acestui ultim criteriu agenţii economici se grupează în mai multe sectoare instituţionale după cum urmează: - Societăţi şi cvasi-societăţi non-financiare; Aceste unităţi economice au ca activitate principală producţia de bunuri şi servicii – exclusiv serviciile financiare – destinate vânzării: societăţi comerciale private, întreprinderi publice, cooperative. Sunt cuprinse astfel toţi acei agenţi economici care produc pentru piaţă, oferă bunuri comerciale şi obţin pe această bază venituri. - Instituţii de credit; Cea mai mare a agenţilor economici efectuează operaţiuni financiare fără ca acestea să reprezinte activitatea lor principală. Unităţile economice aparţinând acestui sector au însă ca funcţie principală realizarea de operaţiuni financiare. În acest sens, ele mobilizează resursele băneşti temporar disponibile şi le redistribuie, finanţând astfel economia. În această categorie sunt cuprinse băncile – Banca Centrală şi băncile comerciale – şi alte organisme financiare specializate. - Instituţii de asigurări. Aceste instituţii asigură o plată în caz de realizare a riscului, în schimbul primelor contractuale şi a cotizaţiilor voluntare care le sunt vărsate. - Administraţii publice. Acest sector cuprinde unităţi care prestează servicii nemarfare pentru colectivitate şi redistribuie veniturile. În mod concret, există administraţii publice centrale (statul şi alte

21

organisme ale administraţiei centrale), administraţii publice locale şi administraţii de securitate socială. Resursele lor provin din vărsăminte obligatorii de la alte sectoare, primite direct sau indirect. - Administraţii private. Acestea reprezintă organisme fără scop lucrativ care furnizează unor grupuri speciale de menaje servicii marfare şi nemarfare. Aici sunt incluse partidele politice, sindicatele, asociaţiile culturale. Resursele lor sunt constituite din contribuţiile voluntare ale menajelor. - Menaje sau gospodării. Aici sunt incluse ansamblul persoanelor fizice aflate în calitate de consumatori şi, eventual, în calitate de producători atunci când producţia este organizată în cadrul întreprinderilor individuale. În această ultimă ipostază, menajele oferă bunuri şi servicii marfă nefinanciare. Veniturile obţinute, cu precădere din plata muncii dar şi din unele transferuri efectuate de alte sectoare, sunt destinate satisfacerii nevoilor de consum. Justificarea includerii întreprinderilor individuale în acest sector rezidă în faptul că ele sunt animate de o logică a bunăstării individuale. - Străinătatea (restul lumii.sau exteriorul). Acest sector sintetizează relaţiile dintre unităţile rezidente (cu centrul principal de activitate pe teritoriul ţării de referinţă) şi cele nerezidente. O asemenea grupare a agenţilor economici răspunde unor cerinţe de obţinere şi agregare a rezultatelor economice de la nivel inferior la nivel macroeconomic. 3.2. Operaţiuni ale agenţilor economici În vederea realizării propriilor interese agenţii economici desfăşoară o serie de operaţiuni. Acestea sunt extrem de diverse şi constituie premisa tranzacţiilor economice. Operaţiunile pe care le efectuează agenţii economici se pot structura în trei mari ca tegorii: (1) Operaţiuni asupra bunurilor şi serviciilor. Aceste operaţiuni privesc crearea, transformarea, circulaţia şi utilizarea bunurilor şi serviciilor. În mod concret, sunt incluse în această categorie producţia de bunuri şi servicii, consumurile intermediare, consumul final, investiţiile, exporturile, importurile, achiziţiile nete de terenuri şi active incorporale, consumul de capital fix. Bunurile şi serviciile au caracter marfar şi nemarfar. Cele cu caracter marfar se schimbă pe piaţă contra unui preţ. Ele sunt oferite de ansamblul sectoarelor instituţionale. Administraţiile publice şi uneori cele private oferă servicii nemarfare care nu presupun plata unei sume în schimbul lor (de exemplu, serviciile de învăţământ sau sănătate). (2) Operaţiuni de repartiţie. Aceste operaţiuni se referă la formarea şi circulaţia veniturilor. Ele cuprind transferuri curente şi transferuri în capital. În cadrul operaţiilor de repartiţie, cea mai mare pondere o deţin transferurile curente. Ele se referă la obţinerea salariilor, profiturilor, dobânzilor, formarea veniturilor de transfer operate prin administraţiile publice, alte transferuri curente precum impozitele directe şi indirecte şi contribuţiile sociale. Transferurile în capital vizează, pe de o parte, sprijinirea investiţiilor prin acordarea de prime şi diverse subvenţii, iar, pe de altă parte, impozitele pe capital (prelevări din donaţii şi succesiuni în cazul transferurilor cu titlu gratuit). Operaţiile de repartiţie descriu astfel distribuţia veniturilor rezultate din producţie precum şi redistribuirea asigurată de administraţiile publice. Impozitele percepute de stat şi de colectivităţile locale fac obiectul redistribuirii către întreprinderi sub forma subvenţiilor de exploatare (sume ce permit întreprrinderilor să vândă la un preţ inferior costurilor de producţie) sau către menaje. În mod analog, cotizaţiile sociale sunt redistribuite sub forma prestaţiilor sociale. Instituţiile financiare contribuie la repartiţia veniturilor acordând dobânzi şi dividende sau beneficiind de dobânzi şi dividende. În acelaşi timp, există o multitudine de transferuri de venituri între un stat şi restul lumii. (3) Operaţiuni financiare. Operaţiunile financiare se referă la crearea şi circulaţia mijloacelor de plată, plasare şi finanţare. Unele unităţi economice dispun de resurse care exced la un moment dat nevoile lor. Ele dispun ca urmare de capacitate de finanţare. Alte unităţi au nevoie de finanţare căci nevoile lor sunt mai mari decât resursele disponibile. Aceste unităţi economice, în măsura în care îşi găsesc creditori, se îndatorează şi devin debitori. Operaţiunile financiare se află în legătură cu fluxurile de creanţe şi datorii existente între diferite sectoare instituţionale. Ultimele se materializează fie printr-un suport de tipul biletelor de bancă, monedei metalice, titlurilor fie în simple înscrieri în conturi deschise la instituţiile specializate. Operaţiile financiare constituie contrapartida celei mai mari părţi a operaţiilor asupra bunurilor şi serviciilor sau a operaţiilor de repartiţie deoarece aceste operaţii presupun cel mai adesea moneda şi creditul. Operaţiile financiare cuprind o primă categorie de instrumente de plasament a căror achiziţie depinde de decizia creditorului de a constitui o rezervă de mijloc de plată însoţită de alegerea între diverse plasamente mijloace de plată internaţionale, moneda, bunuri negociabile, obligaţiuni şi acţiuni. O altă categorie este reprezentată de acele instrumente de finanţare rezultate dintr-un acord între creditor şi debitor în contrapartida unui transfer de monedă, unei cesionări dintr-un bun sau unei prestări de servicii. O ultimă categorie de

22

operaţiuni financiare este reprezentată de rezervele tehnice de asigurare care sunt o datorie a companiilor de asigurare faţă de asiguraţi. Operaţiunile agenţilor economici au loc prin intermediul schimbului pe piaţă. Astfel, între agenţii economici au loc permanente fluxuri de bunuri şi servicii şi, respectiv fluxuri de venituri şi cheltuieli.

3.3. Circuitul economic Într-o economie de piaţă cea mai mare parte a tranzacţiilor economice se desfăşoară prin intermediul pieţei. Tranzacţiile de piaţă presupun ca oricărui transfer de bunuri şi servicii să-i corespundă o contrapartidă. Aceasta poate fi reprezentată fie de un alt bun sau serviciu fie de o sumă de bani echivalentă. În acest caz, se identifică două categorii de fluxuri economice: fluxuri reale (de bunurri şi servicii ale factorilor de producţie) şi monetare (de venituri şi cheltuieli). Ele sunt de aceeaşi mărime însă au sens opus. Circuitul economic reprezintă ansamblul fluxurilor reale şi monetare care evidenţiază interacţiunile de natură tranzacţională dintre agenţii economice care acţionează în cadrul economiei. În condiţiile unei simplificări extreme se poate considera că o economie se compune din două mari grupe de unităţi economice: grupa întreprinderilor şi grupa menajelor. Prima categorie de agenţi economici cuprinde ansamblul întreprinderilor rezidente şi constituie unul dintre polii circuitului economic. Menajele reprezintă cel de al doilea pol al circuitului economic. Într-o asemenea economie simplificată nu există stat, nici instituţii de credit şi nici exteriorul. Operaţiunile descrise în schema simplificată a circuitului economic se derulează numai în interiorul economiei naţionale. O economie care nu are relaţii cu exteriorul este numită economie închisă. Operaţiile la care participă agenţii economici sunt doar operaţii de producţie şi de consum. Alte operaţii precum cele de economisire şi investiţie sunt ignorate. Descrierea circuitului economic poate fi imaginată într-o economie non-monetară sau într-o economie monetară. Circuitul economic într-o economie non-monetară: fluxuri reale În schema de mai jos sunt prezentate doar fluxurile reale – de bunuri şi servicii şi de factori de producţie, care se derulează între cele două grupe de agenţi economici. Menajele sunt cele ce furnizează factorii de producţie necesari desfăşurării proceselor de producţie din cadrul întreprinderilor. În cadrul acestor procese de producţie, sunt combinaţi factorii de producţie iar rezultatul se concretizează în bunuri şi servicii. Urmează un al doilea flux real, acela al trecerii bunurilor şi serviciilor de consum de la întreprinderile producătoare la menaje. Acest circuit poate fi rezumat astfel: întreprinderile folosesc factorii de producţie furnizaţi de către menaje, iar pentru aceasta le remunerează în natură, oferindu-le bunuri şi servicii de consum. O asemenea schemă presupune că întreaga producţie de bunuri şi servicii a întreprinderilor ajunge integral la menaje. În realitate, o parte din această prroducţie este formată din bunuri de capital tehnic ai cărei utilizatori sunt tot întreprinderile.

Fig. 3.1 Circuitul economic într-o economie non-monetară: fluxuri reale Bunuri şi servicii

Întreprinderi

Menaje

Factori de producţie

23

Circuitul economic într-o economie monetară: fluxuri monetare Funcţionarea unei economii conform schemei precedente nu este imposibilă. Ea corespunde folosirii generalizate a trocului. Diviziunea muncii şi specializarea producătorilor a condus la extinderea considerabilă a producţiei de bunuri şi servicii. Schimbul bazat pe troc presupunea ca un agent economic specializat să ofere ceea ce realiza ca excedent dintr-un bun altui agent economic care proceda analog însă era specializat în producerea altui bun. Existenţa trocului ca modalitate de schimb impunea existenţa dublei coincidenţe de dorinţe ceea ce este greu de imaginat într-o economie aflată într-un proces continuu de dezvoltare a producţiei de bunuri. Schimburile, devenite multilaterale, cer utilizarea unui intermediar precum moneda. Trecerea de la o economie non-monetară la o economie monetară are următoarele consecinţe: - fluxurile reale constituite din bunuri şi servicii (de consum sau ale factorilor) sunt evaluate cu ajutorul monedei; - fluxurile monetare însoţesc fluxurile reale; ele corespund veniturilor monetare primite de menaje în schimbul serviciilor furnizate întreprinderilor; după încasarea acestor venituri menajele le folosesc pentru a cumpăra bunuri şi servicii de consum. Figura 3.2 prezintă aceste fluxuri monetare împrreună cu cele reale în cadrul unei economii monetare. Trecerea factorilor de producţie în general, inclusiv munca, de la menaje către întreprinderi se realizează prin intermediul pieţei factorilor de producţie. În acelaşi mod se petrece şi trecerea bunurilor şi serviciilor de la întreprinderi către menaje. Fiecare piaţă presupune întâlnirea şi confruntarea cererii şi ofertei. Rezultatul îl constituie formarea unui preţ, în schimbul căruia orice agent economic obţine ceea ce doreşte, factori de producţie sau bunuri şi servicii. Această schemă presupune că veniturile obţinute de menaje sunt folosite integral pentru a cumpăra bunuri şi servicii. În realitate, doar o parte din aceste venituri sunt folosite pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii. Cealaltă parte este însă economisită. Fig. 3.1 Circuitul economic într-o economie monetară: fluxuri reale şi monetare Bunuri şi servicii Încasări din vânzarea b şi s

Piaţa b şi s Bunuri şi servicii Chelt. cu b şi s

Întreprinderi

Menaje

Cheltuieli Piaţa muncii Venituri din cu fact. de prod. vânzarea f.d.p.(salarii) Factori de producţie

Factori de producţie

Analiza circuitului evidenţiază faptul că cele patru fluxuri sunt interdependente. Nu se poate suprima fluxul de venituri monetare fără a suprima şi fluxul privind cheltuielile monetare ale aceloraşi agenţi economici. În mod similar, nu se poate suprima fluxul de factori de prodducţie fără a suprima şi fluxul de bunuri şi servicii. Interdependenţa perfectă a fluxurilor economice conduce la a spune că acest circuit este închis. Schemele prezentate corespund unui circuit economic simplificat. Acest lucru este suficient pentru a înţelege modul în care bunurile de consum şi factorii de producţie circulă în economie şi cum sunt dublate fiecare de un flux monetar. Extinderea acestei scheme presupune integrarea şi celorlalţi agenţi economici în cadrul ei precum şi a altor operaţii de genul celor de economisire şi investiţie.

24

REZUMAT Agentul economic reprezintă o persoană sau un grup de persoane (fizice şi/sau juridice) care participă la viaţa economică având funcţii bine determinate în cadrul acesteia.

Agenţii economici se pot grupa în funcţie de criterii diverse. Gruparea lor în cadrul sectoarelor instituţionale se bazează pe funcţia principală realizată. Cele şapte sectoare instituţionale sunt: societăţi şi cvasi-societăţi nonfinanciare, instituţii de credit, instituţii de asigurări, administraţii publice, administraţii private, menaje, străinătatea. Operaţiunile la care participă agenţii economici sunt: operaţiuni asupra bunurilor şi serviciilor, operaţiuni de repartiţie, operaţiuni financiare.

În tre agenţii economici se derulează fluxuri reale şi fluxuri monetare. Fluxurile reale sunt fluxuri de bunuri şi servicii şi de factori de producţie. Fluxurile monetare sunt fluxuri de venituri şi cheltuieli. Circuitul economic cuprinde ansamblul fluxurilor reale şi menetare corespunzătoare interacţiunilor de natură tranzacţională dintre agenţii economici care acţionează în cadrul economiei.

Termeni cheie Agentul economic Societăţi şi cvasi-societăţi non-financiare Instituţii de credit Instituţii de asigurări Administraţii publice Administraţii private Menaje Străinătatea Operaţiuni asupra bunurilor şi serviciilor Operaţiuni de repartiţie Operaţiuni financiare F Fluxuri reale Fluxuri monetare Circuitul economic Întrebări de veridicare 1. Care sunt agenţii economici dintr-o economie de piaţă? 2. Enumeraţi şi caracterizaţi principalele operaţiuni pe care le efectuează agenţii economici. 3. Care este semnificaţia economică a fluxului circular al venitului? 4. Prezentaţi conţinutul fluxurilor monetare şi reale şi arătaţi cum se articulează ele în cadrul unei economii monetare.

25

Teste grilă 1. Într-o economie de piaţă, sunt agenţi economici financiari: a) societăţile comerciale industriale; b) menajele; c) partidele politice; d) băncile; e) fundaţiile 2. Sunt agenţi economici non-financiari: a) băncile; b) instituţiile financiare specializate; c) menajele; d) bursele de valori; e) administraţiile publice. 3. În cadrul operaţiunilor asupra bunurilor şi servicilor sunt cuprinse: a) producerea bunurilor şi serviciilor; b) consumul de bunuri; c) formarea de capital; d) importurile şi exporturile; e) toate cele de mai sus. 4. În cadrul operaţiunilor de repartiţie sunt incluse: a) remunerarea salariaţilor; b) impozitele legate de producţie şi de import; c) subvenţiile de exploatare; d) veniturile proprietăţii şi ale întreprinderii; e) toate cele de mai sus. 6. Nu sunt operaţiuni financiare: a) realizarea de profituri; a) emisiunea de monedă; b) tranzacţiile la bursa de valori; c) acordarea de credite; d) consumul de bunuri şi servicii. 6. Instrumentele legate de operaţiunile financiare sunt: a) instrumentele de plată; b) instrumentele de plasament; c) instrumentele de finanţare; d) rezervele tehnice de finanţare; e) toate cele de mai sus. 7. În cadrul fluxului circular al venitului într-o economie, menajele furnizează..........şi primesc............care atunci când sunt................devin...........pentru întreprinderi: a) bunuri/bani/economisite/capital; b) bunuri/obligaţiuni/folosite/încasări; c) resurse de muncă/salarii/ cheltuite/încasări; d) venituri monetare/bunuri/consumate/capial; e) capital/dobânzi/cheltuite/încasări.

26

TEMA 4 SPECIALIZARE ŞI SCHIMB

După ce veţi studia acest capitol veţi putea înţelege: • • • •

Ce este avantajul absolut şi avantajul relativ pentru producător; De ce se specializează un producător în realizarea unui anumit bun sau serviciu; Care sunt modalităţile de efectuare a schimbului pe piaţă; Ce sunt şi cum apar banii.

Progresul economic şi social a fost însoţit de adâncirea specializării şi dezvoltarea schimbului. Satisfacerea nevoilor era asigurată iniţial de bunurile produse în gospodăria proprie. În aceste condiţii, cantitatea şi diversitatea bunurilor obţinute erau extrem de scăzute. Treptat, indivizii au renunţat să mai producă toate bunurile care le erau necesare, optând pentru realizarea unui tip anume de bun. Astfel, s-a trecut de la gospodăria familială, caracterizată prin autosuficienţă, la producţia în cadrul unor unităţi specializate şi schimbul de bunuri dintre acestea, ceea ce a contribuit la accelerarea dezvoltării economice. 2.1 Specializarea şi schimbul. Avantajul comparativ Specializarea şi schimbul, se bazează pe principiul avantajului comparativ. Acest principiu presupune folosirea resurselor în producţiile pentru care sunt cel mai bine adaptate. În general, resursele economice sunt diferit adaptate pentru producţia de bunuri şi servicii. Unele resurse sunt mai productive în producţia anumitor bunuri şi servicii şi mai puţin productive în producţia altor bunuri şi servicii. Alocarea resurselor presupune opţiunea în favoarea uneia dintre destinaţiile alternative şi în defavoarea altora. După acest principiu, specializarea producătorilor se face pornind de maximizarea câştigului individual. Fiecare producător va compara alternativele posibile de alocare a resurselor şi va alege alternativa cea mai avantajoasă. Pentru explicarea acestui principiu se face apel la conceptul de cost de oportunitate. Costul de oportunitate reprezintă valoarea celei mai avantajoase alternative la care se renunţă. Ca urmare, alegerea producătorului presupune ca valoarea alternativei pentru care se optează să fie mai mare decât cea la care se renunţă sau, altfel spus, decât costul de oportunitate. Diferenţa dintre valoarea alternativei pentru care se optează şi costul de oportunitate reprezintă câştigul producătorului. Exemplul 2.1 Autosuficienţă şi specializare Să ne imaginăm o economie, în care se produc doar două bunuri – hrană şi îmbrăcăminte – de către doi producători – A şi B. Fiecare dintre cei doi producători poate produce ambele bunuri. Cei doi producători au productivităţi diferite pentru fabricarea fiecăruia dintre cele două bunuri. Ca atare, timpul necesar pentru realizarea aceluiaşi bun diferă între cei doi producători, aşa cum se poate vedea în Tabelul 2.1. Tabelul 2.1 Timpul necesar pentru producţia de hrană şi îmbrăcăminte Hrană Îmbrăcăminte Producătorul A 2 4 Producătorul B 5 5 Considerând că durata săptămânii de lucru este 40 ore, productivităţile celor doi producători, măsurate prin producţiile maxime săptămânale ale celor două bunuri, sunt:

27

Tabelul 2.2 Productivitatea producătorilor Producţia maximă săptămânală, în unităţi Producătorul A Producătorul B

Hrană

Îmbrăcăminte

20 8

10 8

Dacă producătorul A îşi foloseşte integral resursele de care dispune pentru a realiza doar un singur bun, atunci el poate produce fie 20 unităţi de hrană, fie 10 unităţi de îmbrăcăminte. Alternativ, se poate opta pentru orice combinaţie de hrană şi îmbrăcăminte care asigură încadrarea în durata săptămânii de lucru (spre exemplu, 10 unităţi de hrană şi 5 unităţi de îmbrăcăminte). În mod analog, producătorul B poate produce fie numai 8 unităţi de hrană, fie numai 8 unităţi de îmbrăcăminte, fie orice combinaţie de hrană şi îmbrăcăminte care asigură folosirea integrală a duratei săptămânii de lucru (spre exemplu, 4 unităţi de hrană şi 4 unităţi de îmbrăcăminte). Dacă cei doi producători decid să producă atât cât le este necesar, atunci ei pot aloca câte o parte din timpul disponibil pentru fiecare din cele două produse. Satisfacerea nevoilor din propria producţie, prin realizarea atât de hrană cât şi de îmbrăcăminte, corespunde cazului autosuficienţei. Consumul producătorilor coincide cu producţia realizată de aceştia şi nu există schimb. Se presupune că fiecare dintre cei doi producători alocă jumătate din timpul săptămânal de lucru producţiei de hrană, iar cealaltă jumătate, producţiei de îmbrăcăminte. În aceste condiţii, producţiile săptămânale de hrană şi îmbrăcăminte sunt:

Tabelul 2.3 Producţiile de hrană şi îmbrăcăminte în cazul autosuficienţei Producătorul A Producătorul B

Producţiile săptămânale (unităţi): Hrană 10 4

Îmbrăcăminte 5 4

Se observă din datele precedente că productivitatea primului producător este mai mare decât productivitatea celui de al doilea atât în producţia de hrană, cât şi în producţia de îmbrăcăminte. Producătorul A are un avantaj absolut atât în producţia de hrană, cât şi în producţia de îmbrăcăminte. În schimb, producătorul B are un dezavantaj absolut atât în producţia de hrană, cât şi în producţia de îmbrăcăminte. Deoarece producătorul A realizează 10 unităţi de hrană, iar producătorul B numai 4 se poate spune că, în ceea ce priveşte producţia de hrană, productivitatea primului dintre producători este de 2,5 ori mai mare decât productivitatea celui de al doilea. Producătorul A este şi în producţia de îmbrăcăminte mai productiv decât producătorul B. Mai exact de 1,25 ori, deoarece el obţine 5 unităţi de îmbrăcăminte faţă de numai 4 unităţi pentru cel de al doilea. Deşi are un avantaj absolut în producţiile ambelor bunuri, producătorul A câştigă dacă se specializează în producţia de hrană pentru care avantajul său este cel mai mare. La rândul său, producătorul B, deşi are un dezavantaj absolut în producţiile ambelor bunuri, câştigă dacă se specializează în producţia de îmbrăcăminte pentru care dezavantajul său este cel mai mic. Producătorul A poate să-şi reducă producţia de îmbrăcăminte cu 4 unităţi şi să aloce timpul disponibilizat (16 ore pe săptămână) pentru suplimentarea producţiei de hrană cu 8 unităţi. El îşi poate reţine pentru consumul propriu 13 unităţi de hrană, rămânându-i disponibile celelalte 5 unităţi de hrană pentru schimbul cu producătorul B. Producătorul B poate să renunţe la producţia de hrană şi să aloce timpul disponibilizat (20 ore pe săptămână) pentru suplimentarea producţiei de îmbrăcăminte cu 4 unităţi. El îşi poate reţine pentru consumul propriu 4 unităţi de îmbrăcăminte, rămânându-i disponibile celelalte 4 unităţi de îmbrăcăminte pentru schimbul cu producătorul B. Prin specializare şi schimb, ambii producători şi-au mărit consumul peste posibilităţile proprii de producţie. La nivelul economiei atât producţia totală, cât şi consumul total cresc. Tabelul 2.4 Producţiile şi consumurile săptămânale(unităţi) Hrană Îmbrăcăminte Cazul autosuficienţei Producătorul A • Producţia • Consumul Producătorul B • Producţia • Consumul Total economie • Producţia • Consumul

10 10

5 5

4 4

4 4

14 14

9 9

28

Cazul specializării şi schimbului Producătorul A 18 • Producţia 13 • Consumul Producătorul B 0 • Producţia 5 • Consumul Producătorul B 18 • Producţia 18 • Consumul

1 5 8 4 9 9

Exemplul 2.2 Specializare şi cost de oportunitate Pe baza datelor din exemplul 2.1, se pot calcula costurile de oportunitate pentru hrană şi îmbrăcăminte în cazul ambilor producători. În cazul producătorului A, costul de oportunitate pentru 20 unităţi de hrană este 10 unităţi de îmbrăcăminte. Prin urmare, costul de oportunitate pentru producţia unei unităţi de hrană este 0,5 unităţi de îmbrăcăminte. Corespunzător, costul de oportunitate pentru producţia unei unităţi de îmbrăcăminte este 2 unităţi de hrană. În cazul producătorului B, costul de oportunitate pentru 8 unităţi de hrană este 8 unităţi de îmbrăcăminte. Prin urmare, costul de oportunitate pentru producţia unei unităţi de hrană este 1 unitate de îmbrăcăminte. Corespunzător, costul de oportunitate pentru producţia unei unităţi de îmbrăcăminte este 1 unitate de hrană. Ne reamintim că, în exemplul 1.1 prezentat în primul capitol, costul de oportunitate creşte cu fiecare unitate produsă din bunul hrană sau îmbrăcăminte. În cazul acestui exemplu, se consideră costul de oportunitate constant. Ceea ce înseamnă că suplimentarea producţiei unui bun se realizează pentru fiecare dintre producători prin sacrificarea aceleiaşi cantităţi din bunul alternativ. Rezultatele obţinute sunt prezentate în Tabelul 2.5.

Tabelul 2.5 Costurile de oportunitate pentru producţia unei unităţi de hrană şi îmbrăcăminte Producătorul A Producătorul B

Hrană (unităţi de îmbrăcăminte) 0,5 1

Îmbrăcăminte (unităţi de hrană) 2 1

În exemplul 2.1, se schimbă 5 unităţi de hrană pentru 4 unităţi de îmbrăcăminte. Raportul de schimb este 1 unitate de hrană pentru 0,8 unităţi de îmbrăcăminte sau 1 unitate de îmbrăcăminte pentru 1,25 unităţi de hrană. Producătorul A câştigă deoarece se specializează în producţia de hrană al cărei cost de oportunitate este mai mic decât raportul de schimb. Producţia unei unităţi de hrană implică renunţarea la 0,5 unităţi de îmbrăcăminte. Prin schimb însă, pentru fiecare unitate de hrană se obţin 0,8 unităţi de îmbrăcăminte. Producătorul A nu se specializează în producţia de îmbrăcăminte al cărei cost de oportunitate este mai mare decât raportul de schimb. Producţia unei unităţi de îmbrăcăminte ar implica renunţarea la 2 unităţi de hrană. Prin schimb însă pentru fiecare unitate de îmbrăcăminte s-ar obţine 1,25 unităţi de hrană. Producătorul B câştigă deoarece se specializează în producţia de îmbrăcăminte al cărei cost de oportunitate este mai mic decât raportul de schimb. Producţia unei unităţi de îmbrăcăminte implică renunţarea la 1 unitate de hrană. Prin schimb însă pentru fiecare unitate de îmbrăcăminte se obţin 1,25 unităţi de hrană. Producătorul B nu se specializează în producţia de hrană al cărei cost de oportunitate este mai mare decât raportul de schimb. Producţia unei unităţi de hrană ar implica renunţarea la 1 unitate de îmbrăcăminte. Prin schimb însă pentru fiecare unitate de hrană s-ar obţine 0,8 unităţi de îmbrăcăminte.

2.3. Schimbul şi banii Specializarea producătorilor în producerea unui anumit bun sau serviciu implică renunţarea la producţia altor bunuri sau servicii. Deoarece satisfacerea nevoilor umane presupune o gamă largă de bunuri, se impune schimbul cu alţi producători. Schimbul se poate realiza în două modalităţi: schimbul în natură şi schimbul monetar.

29

Schimbul în natură În cazul schimbului în natură bunurile se schimbă direct unele cu altele. De exemplu, în cazul economiei ce produce numai hrană şi îmbrăcăminte, schimbul în natură între agricultori şi croitori se desfăşoară conform schemei următoare:

Hrană Agricultori

Croitori Îmbrăcăminte

Schimbul în natură este ineficient întrucât presupune dubla coincidenţă a nevoilor şi se confruntă cu problema indivizibilităţii bunurilor. Dubla coincidenţă a nevoilor se referă la faptul că fiecare participant la schimb trebuie să dispună de bunul dorit de cealaltă parte. Problema indivizibilităţii se referă la faptul că bunurile se schimbă în integralitatea lor şi nu în părţi. Indivizibilitatea generează rigiditate în realizarea echivalenţei schimbului. Existenţa acestor deficienţe, justifică ponderea atât de redusă a schimbului în natură în economiile moderne. b) Schimbul monetar. Moneda reprezintă un element cheie într-o economie de schimburi monetare. Nimeni nu-şi mai poate astăzi imagina funcţionarea unei economii moderne în afara existenţei banilor. Schimbul devine mult mai simplu şi mai rapid prin utilizarea banilor. Ca instrument cu putere generalizată de cumpărare, banii elimină toate deficienţele proprii trocului. Următorul exemplu este relevant în ceea ce priveşte apariţia banilor şi avantajele schimbului prin bani în raport cu schimbul în natură. Exemplul 2.3 Cum apar banii Taberele de prizonieri din timpul celui de-al doilea război mondial constituie o ilustrare fidelă a evoluţiei schimbului. Bunurile disponibile în aceste tabere erau foarte puţin diversificate, limitându-se practic la raţia zilnică şi la ajutoarele de la Crucea Roşie. Atât raţia, cât şi ajutoarele erau identice pentru toţi prizonierii, fapt care a generat necesitatea schimbului în condiţiile unor nevoi individuale diferite. La început, predomina schimbul în natură. Realizarea schimbului ridica cele două probleme amintite: dubla coincidenţă a dorinţelor şi indivizibilitatea bunurilor. Pe de o parte, fiecare participant la schimb trebuia să dispună de bunul dorit de un alt participant, iar pe de altă parte, bunurile se puteau schimba doar în integralitatea lor şi nu în fracţiuni. Dificultăţile schimbului în natură au impus căutarea unui bun care, prin consens, să devină instrumentul cu putere generalizată de cumpărare. Treptat, ţigările ajung să îndeplinească rolul banilor. Toate schimburile au început să se deruleze prin intermediul ţigărilor. Ţigările erau relativ durabile şi se puteau folosi cu uşurinţă în tranzacţii. Ţigările de un anumit tip erau uniforme şi de valoare relativ mică, astfel încât exprimarea preţului celorlalte bunuri în ţigări era simplă. Astfel în cadrul acestor colectivităţi ţigările au îndeplinit rolul de bani. Exemplul de mai sus conduce la concluzia că banii reprezintă un bun recunoscut de toţi participanţii la schimb şi care permite prin schimb obţinerea oricărui alt bun. Altfel spus, banii sunt un instrument cu putere generalizată de cumpărare şi se bucură de acceptabilitate socială. Banii reprezintă un activ general acceptat şi de utilitate pentru toţi agenţii economici participanţi la schimb. Recunoaşterea generală şi utilizarea monedei în tranzacţii este însă condiţionată de încrederea deţinătorilor în valoarea ei, încredere care se manifestă în cadrul unui comunităţi monetare, de regulă naţiunea. Unele instrumente monetare pot fi folosite şi în afara frontierelor nu numai în interior, căpătând atribute de monede internaţionale (valute liber convertibile). Utilitatea monedei este indirectă, fiind legată de utilitatea bunurilor şi serviciilor posibile de achiziţionat de pe piaţă. Funcţiile atribuite monedei sunt în mod tradiţional următoarele: • intermediar al schimburilor • etalon al valorii • instrument de rezervă de valoare.

1. Moneda - intermediar al schimburilor. Această funcţie este considerată drept cea mai importantă, fiind în fapt raţiunea majoră a apariţiei şi utilizării banilor.

30

Într-o economie de subzistenţă, în care indivizii produc şi consumă doar bunuri realizate de ei înşişi, banii se dovedesc de prisos. De asemenea, banii nu se justifică, s-a văzut, nici în forma primară a schimbului, trocul. În economiile moderne, capabile să producă un număr impresionant de bunuri, banii reprezintă un mijloc de schimb general, acceptat ca mijloc de plată atât pentru bunuri cât şi pentru serviciile ale factorilor de producţie. Atunci când însă banii nu-şi mai pot îndeplini corespunzător rolul de mijloc de schimb, de exemplu în condiţii de hiperinflaţie, se revine parţial la practica trocului. 2. Moneda - etalon al valorii. Moneda reprezintă o unitate de măsură folosită pentru aprecierea şi compararea valorii bunurilor, serviciilor şi activelor indiferent de natura lor. Valoarea bunurilor se exprimă prin preţ, iar acesta la rândul său în termeni monetari. Prin aducerea la un numitor comun a valorii unor bunuri eterogene devine posibilă şi însumarea acestora. În consecinţă, averea unui individ sau activele unei întreprinderi pot fi exprimate în termeni monetari. Aceeaşi posibilitate o oferă banii şi la nivel macroeconomic, exprimând, de exemplu, în cazul indicatorilor sintetici, valoarea creată de ansamblul agenţilor economici într-o perioadă dată de timp. 3. Moneda - instrument de rezervă de valoare. Moneda reprezintă un mijloc mult mai comod de păstrare a puterii de cumpărare comparativ cu alte active. Agenţii economici dispun astfel de posibilitatea utilizării în timp a rezultatelor activităţii lor. O parte din venitul lor va fi folosit pentru satisfacerea nevoilor imediate, în timp ce o altă parte este economisită, permiţând efectuarea de cheltuieli în viitor. Pentru a fi însă un mijloc corespunzător de rezervă de valoare, valoarea monedei trebuie să fie relativ stabilă. În aceste condiţii, cel care economiseşte va regăsi în viitor valoarea bunurilor şi serviciilor al căror consum îl sacrifică în prezent. În realitate, valoarea monedei fluctuează în timp. Din acest motiv, moneda reprezintă instrumentul de conservare cel mai bun pe termen scurt, în timp ce pe termen lung alte active îndeplinesc mai bine acest rol.

REZUMAT !" Specializarea se realizează pe baza avantajului comparativ, şi nu absolut. Producătorii se specializează în producţiile pentru care au avantajul absolut cel mai mare (sau dezavantajul absolut cel mai mic). !" Specializarea presupune schimbul. !" Prin specializare şi schimb producţia totală şi consumul total la nivelul economiei cresc fără suplimentarea resurselor. !" Prin specializare şi schimb consumul fiecărui producător creşte peste posibilităţile proprii de producţie. !" Schimbul este mutual avantajos deoarece raportul de schimb se formează între costurile de oportunitate. !" Formularea alternativă a avantajului comparativ arată că producătorii se specializează în producţiile pentru care raportul de schimb este mai mare decât costul de oportunitate. !" În cadrul schimbului în natură nu se utilizează banii. Bunurile se schimbă direct. Schimbul în natură este dificil datorită problemei indivizibilităţii şi a dublei coincidenţe a nevoilor. !" Schimbul monetar presupune utilizarea banilor. schimbului în natură.

Prin utilizarea banilor se elimină problemele

!" Banii reprezintă un bun care este acceptat ca instrument cu putere generalizată de cumpărare. Trăsătura fundamentală a banilor este acceptabilitatea socială. !" Funcţiile banilor sunt următoarele: intermediar al schimburilor, etalon al valorii, instrument de rezervă de valoare.

Termeni cheie Specializare Schimb

31

Avantaj comparativ Avantaj absolut Bani

Întrebări de verificare: 1. Explicaţi prin ce diferă avantajul comparativ de avantajul absolut. 2. Care dintre cele două principii, cel al avantajului absolut sau comparativ, sunt mai importante în realizarea schimbului? Argumentaţi-vă răspunsul cu ajutorul unui exemplu. 3. Presupunând că puteţi decide între restricţionarea sau liberalizarea schimburilor dintre ţări ce aţi alege? Argumentaţi-vă opţiunea. 4. Se consideră doi fermieri. Primul dintre ei poate obţine într-un an fie 1000 tone de porumb, fie 100 tone de soia. Cel de al doilea, poate obţine în acelaşi interval de timp fie 3000 tone de porumb, fie 200 tone de soia. Care sunt costurile de oportunitate pentru fiecare fermier în producţia de soia? Cine are avantaj absolut în producţia de soia? Cine are avantaj comparativ în producţia de soia? 5. Prezentaţi pornind de la un exemplu principalele deficienţe ale schimbului în natură. 6. În ce constă schimbul monetar şi care sunt avantajele utilizării banilor? 7. Precizaţi funcţiile ce revin banilor în zilele noastre.

Teste grilă 1. Dacă un producător are un ...............în producerea unui anumit bun, el poate prroduce mai mult din acel bun cu o cantitate dată de resurse comparativ cu un alt producător. a) avantaj special; b) avantaj comparativ; c) avantaj absolut; d) nivel mai redus de eficienţă. 2. Avantajul comparativ pentru un producător este determinat de: a) costul total de producţie; b) cantitatea de resurse necesară producerii unei unităţi de bun; c) costul de oportunitate al producerii unui bun relativ la costul de oportunitate al producerii aceluiaşi bun de către un alt producător; d) specializarea producătorului în prroducerea tuturor bunurilor. 3. Dacă schimburile dintre producători au la bază avantajul comparativ, atunci: a) cel care vinde câştigă iar cel care cumpără pierde; b) cel care vinde pierde iar cel care cumpără câştigă; c) toţi participanţii la schimb pierd; d) toţi participanţii la schimb câştigă. 4. Identificaţi din lista următoare avantajele utilizării banilor: a) permit eliminarea dublei coincidenţe a nevoilor; b) facilitează specializarea şi diviziunea muncii; c) permit folosirea unui numitor comun de apreciere a valorii bunurilor; d) asigură realizarea unui volum mai mare de tranzacţii; e) toate cele de mai sus. 5. În timpul perioadelor caracterizate prin hiperinflaţie: a) valoarea banilor scade; b) se renunţă, cel puţin parţial, la folosirea banilor; c) se revine parţial la practica schimbului în natură; d) toate cele de mai sus. 6. În cadrul unei economii, banii asigură: a) trecerea bunurilor de la producător la consumator; b) măsurarea rezultatelor economice ale producătorilor; c) evaluarea consumului de resurse utilizate în producţie; d) stingerea obligaţiilor economice; e) toate cele de mai sus.

32

TEMA 5 PIAŢA. CEREREA ŞI OFERTA

După ce veţi studia acest capitol veţi putea înţelege: 1. 2. 3. 4. 5.

Cum se formează cererea şi oferta Care sunt factorii care determină cererea şi oferta unui bun Ce este elasticitatea cererii şi ofertei şi care sunt formele acesteia Cum cererea şi oferta determină împreună preţul unui bun şi cantitatea tranzacţionată Rolul esenţial al preţurilor în alocarea resurselor rare în cadrul economiilor de piaţă

1. 2. 3. 4.

CEREREA OFERTA ECHILIBRUL PIEŢEI {I EFECTELE MODIFICĂRILOR CERERII {I OFERTEI ROLUL PREŢURILOR ÎN ALOCAREA RESURSELOR ÎNTR-O ECONOMIE DE PIAŢĂ

Într-o economie de piaţă cea mai mare parte a bunurilor şi serviciilor ajung la consumatori prin intermediul pieţei. Prin intermediul pieţei cumpărătorii, ca purtători ai cererii, şi vânzătorii, ca purtători ai ofertei, se întâlnesc şi comunică în vederea schimbului de bunuri şi servicii. Analiza cererii şi ofertei explică modul cum sunt stabilite preţurile bunurilor şi serviciilor pe diferite pieţe şi cum aceste preţuri afectează cantitatea tranzacţionată. Pentru a analiza modul cum funcţionează pieţele, trebuie mai întâi înţelese conceptele de cerere şi ofertă. Aceste concepte au fost introduse de economistul britanic Alfred Marshall (1842-1924) în 1890. 1. CEREREA: Începem studiul asupra pieţelor prin examinarea comportamentului cumpărătorilor. În acest sens, vom vedea cum preţul determină cantitatea cerută dintr-un bun şi care sunt ceilalţi factori care determină cererea. 1.1 Cererea individuală şi cererea pieţei Cererea reprezintă cantităţile dintr-un bun sau serviciu pe care un consumator poate şi este dispus să le achiziţioneze de pe piaţă la niveluri diferite de preţ, ceteris paribus. Cererea reprezintă relaţia între diferitele preţuri posibile ale unui bun şi cantităţile din bunul respectiv care vor fi cumpărate2. Ar fi fals să admitem, fără nici o precizare, că cererea de autoturisme într-o ţară a fost de x milioane unităţi. Acest număr reprezintă cantitatea efectiv vândută şi cumpărată ţinând seama de preţurile autoturismelor, de veniturile cumpărătorilor dar şi de ansamblul condiţiilor economice din cursul perioadei respective. Dacă preţurile ar fi fost mai mici, cu siguranţă cantitatea cumpărată ar fi fost mai mare. În plus, preţul nu poate constitui singura explicaţie a alegerilor consumatorilor în general. În acest sens se mai reţin drept cauze orarul magazinelor, amplasamentul acestora, spiritul de economisire al familiilor precum şi comportamentul vânzătorilor. Economiştii utilizează sintagma ceteris paribus pentru a semnifica faptul că toate variabilele relevante, exceptând cele studiate în acel moment, sunt menţinute constante. Fraza în latină înseamnă “toate celelalte condiţii rămân neschimbate”. De aceea, atunci când definim termenul de cerere doar relaţia preţ-cantitate cerută este evidenţiată, alţi factori de influenţă fiind consideraţi, în acel moment, constanţi. Pe orice piaţă, ceteris paribus, există o relaţie de inversă proporţionalitate între preţul unui bun (P) şi cantitatea solicitată (Q) de cumpărători. Atunci când preţul creşte, cantitatea cerută scade. {i invers, scăderea preţului este însoţită de creşterea cantităţii cerute. În cazul de faţă, preţul apare ca o variabilă independentă, iar cantitatea cerută este variabilă dependentă. Această relaţie între preţ şi cantitatea cerută este valabilă pentru cele mai multe bunuri din economie şi, fiind atât de răspândită, economiştii o numesc legea cererii. Un asemenea efect al modificării preţului asupra cantităţii cerute reprezintă o reacţie aşteptată deoarece: • dacă preţul bunului analizat scade, iar preţurile altor bunuri rămân constante (clauza ceteris paribus spune aceasta) oamenii vor substitui în favoarea bunului mai ieftin; 2

Analiza se va concentra asupra pieţei bunurilor, însă concluziile teoretice desprinse au caracter general, fiind aplicabile şi pieţelor resurselor economice unde se manifestă cererea întreprinzătorilor pentru un anumit factor de producţie.

33

•

când preţul bunului analizat scade, iar venitul şi preţurile altor bunuri rămân neschimbate, oamenii se simt mai bogaţi. În consecinţă, îşi vor folosi puterea de cumpărare suplimentară pentru a achiziţiona mai multe bunuri, inclusiv din cel al cărui preţ s-a redus.

Relaţia dintre evoluţia preţului şi cantitatea cerută se poate ilustra cu ajutorul unui tabel (Tabelul 5.1), unei funcţii sau unui grafic (Figura 5.1). Preţul 1 2 3 4 5

Tabelul 5.1 Relaţia dintre preţ şi cantitate cerută Cantitatea cerută 9 8 7 6 5

Funcţia cererii, pentru cazul liniar, este de forma Q = a – bP, unde a şi b sunt coeficienţi. Un caz particular de funcţie a cererii, corespunzător datelor din tabelul 5.1, este de forma Q = 10 - P (a este 10, iar b este egal cu 1). Figura 5.1 Curba cererii P

C

P2 P1 C Q2

Q1

Q

Curba cererii constituie o reprezentare grafică a relaţiei dintre preţul unui bun şi cantitatea solicitată de cumpărător. Preţul este figurat pe axa verticală, iar cantitatea cerută pe axa orizontală, ceea ce aparent contrazice precizarea anterioară privind preţul variabilă independentă, iar cantitatea variabilă dependentă. Acest mod de reprezentare vine de la Alfred Marshall care a privit curba cererii din punct de vedere al vânzătorului. Vânzătorul ar putea să se întrebe “Dacă eu produc x unităţi dintr-un bun care ar fi cel mai mare preţ la care pot vinde fiecare unitate?”. Astfel, din punct de vedere al vânzătorului, cantitatea este variabilă independentă şi atunci îşi găseşte locul pe abscisă, iar preţul este variabilă dependentă şi este reprezentat pe ordonată. Curba cererii este descrescătoare, iar panta este negativă. Aceasta este justificată de legea cererii. Dacă cantitatea cerută creşte la scăderea preţului, atunci curba care reflectă o asemenea relaţie trebuie să fie înclinată spre în jos de la stânga la dreapta. În general, nu există nici un motiv pentru ca o curbă tipică a cererii să aibă pantă constantă sau relaţia între preţ şi cantitate să fie liniară. Pentru simplitate, curbele cererii sunt deseori trasate în acest mod. Privită la nivel unui singur cumpărătorr, curba anterioară reprezintă curba cererii individuale (individ, firmă). Există probabil alţi n - 1 cumpărători, fiecăruia corespunzându-i altă curbă a cererii, exprimând un comportament relativ specific. În mod normal, toţi cumpărătorii vor reacţiona prin reducerea cantităţii cerute la creşterea preţului şi invers, vor spori această cantitate dacă preţul bunului se reduce. Pentru a analiza modul cum funcţionează pieţele economistul este interesat într-o mai mare măsură să cunoască cererea pieţei pentru un bun decât cererea individuală. Cererea pieţei rezultă din însumarea cererilor individuale pentru un anumit bun. În mod analog cu cazul anterior, relaţia dintre evoluţia preţului şi cantitatea cerută de ansamblul cumpărătorilor se poate ilustra cu ajutorul unui tabel, unei funcţii sau unui grafic.. Curba cererii pieţei pentru un bun indică deci cantităţile diferite din acel bun e cpare consumatorii în ansamblul lor pot şi sunt dispuşi să le achiziţioneze de pe piaţă la niveluri diferite de preţ. {i în acest caz cantitatea cumpărată dintr-un bun este funcţie descrescătoare în raport cu preţul său. Exemplu: determinarea cererii pieţei Considerăm o piaţă ipotetică unde există doar doi consumatori. Funcţiile cererii pentru fiecare consumator au următoarele expresii:

34

Q1(P) = 20 - P Q2(P) = 10 – 2P ; Deoarece o cantitate cerută negativă nu are semnificaţie economică, prin funcţiile cererii individuale înţelegem în cazul de faţă: Q1(P) = max {20 - P, 0} Q2(P) = max {10 – 2P, 0}; Cererea pieţei rezultă din însumarea orizontală a curbelor cererii individuale. Suma celor două curbe se prezintă ca în figura de mai jos, cu un nod pentru P = 5. Figura 5.2 Curbele cererii individuale şi curba cererii pieţei P

P

P

Q1(P1)

Q1(P1) + Q2(P2)

5

Q2(P2) Q1

Q2

Q1 + Q2

1.2 Modificările cererii Curba cererii surprinde relaţia dintre preţ şi cantitatea cerută. Ea cuprinde numeroase perechi preţcantitate pentru un anumit set de circumstanţe. Deci unui singur preţ îi corespunde o singură valoare pentru cantitatea cerută. Modificarea preţului conduce la o modificare în sens opus a cantităţii cerute, ceea ce se traduce printr-o mişcare de-a lungul curbei cererii. Clauza ceteris paribus presupune că alţi factori cu influenţă asupra cererii nu se modifică. În realitate, există toţi aceşti factori nu rămân constanţi în timp, iar modificarea lor determină schimbarea cererii. Factorii cererii unui bun sunt: - preţurile altor bunuri - venitul consumatorilor - modificarea gusturilor consumatorilor - modificarea aşteptărilor - numărul consumatorilor - politica guvernamentală - factorii sezonieri O modificare într-unul din factorii cererii, alţii decât preţul bunului analizat, va antrena deplasarea curbei într-un sens sau altul. În acest caz, curba cererii va surprinde tot o relaţie preţ-cantitate însă puţin schimbată deoarece “celelalte condiţii” s-au modificat. Dacă mai mult dintr-un bun este cerut pentru fiecare nivel de preţ, atunci curba cererii se deplasează spre dreapta (Figura 5.3 a). Aceasta înseamnă creşterea cererii. Dacă mai puţin dintr-un bun este cerut pentru fiecare nivel de preţ, curba cererii se deplasează spre stânga (Figura 5.3 b). Aceasta înseamnă reducerea cererii. Figura 5.2 Deplasările curbei cererii P

C

C’

P

C C’

C

C’

C’

Q

C Q

(a) creşterea cererii

(b) reducerea cererii

35

Să analizăm în continuare fiecare dintre condiţiile cererii: a) schimbarea în preţurile altor bunuri Două bunuri se pot afla într-o relaţie de substituibilitate, complementaritate sau neutră. Pentru două bunuri substituibile(două mărci de petrol, carne de vită şi carne de pui, untul şi margarina, biletele de cinema şi casetele video închiriate), modificarea preţului unui bun va determina modificarea în acelaşi sens a cererii celuilalt bun. De exemplu, creşterea preţului cărnii de vită va face ca cererea pentru carnea de pui să crească. Curba cererii de carne de pui se va deplasa spre dreapta. În cazul bunurilor complementare (computerele şi software-ul, autoturismele şi benzina), modificarea preţului unui bun va conduce la modificarea în sens opus a cererii celuilalt bun. De exemplu, creşterea preţului la benzină va conduce la reducerea cererii de autoturisme. Curba cererii de autoturisme se va deplasa spre stânga. În cazul bunurilor aflate în relaţie neutră modificarea preţului unui bun nu afectează cererea din celălalt bun. Proprietatea a două bunuri de a fi substituibile sau complementare, depinde şi de atitudinea cumpărătorilor faţă de ele nu doar de proprietăţile bunurilor în sine. Pentru unii brânza şi carnea de vită sunt substituibile datorită aportului de proteine, în timp ce pentru alţii nu sunt. Pentru unii consumatori hamburgerii cu brânză sunt bunuri complementare, iar pentru alţi consumatori o asemenea relaţie nu este posibilă.. Referitor la efectele schimbărilor în preţurile altor bunuri, în afirmarea legii cererii are importanţă preţul unui bun relativ la preţul altor bunuri. În timpul perioadelor de inflaţie, nivelul mediu al tuturor preţurilor creşte şi distingem între preţurile relative şi schimbarea în preţurile nominale (număr unităţi monetare plătite pentru un bun). În unele situaţii, un bun poate deveni relativ mai ieftin în raport cu alte bunuri chiar dacă preţul său a crescut, deoarece preţurile altor bunuri au crescut mai repede. Dimensiunea până la care curbele cererii pentru un bun se schimbă ca răspuns la schimbarea în preţul altor bunuri depinde de gradul în care bunurile sunt substituibile sau complementare şi preţurile lor relative. De exemplu, reducerea preţului la maşini creşte cererea de benzină. Invers, nu avem un efect de amploare comparabilă, datorită preţului foarte mic al unui litru de benzină în raport cu cel al unui autoturism. b) modificări în venitul consumatorilor În funcţie de dimensiunea venitului disponibil, unele produse sunt accesibile pentru unii consumatori în timp ce pentru alţii nu sunt accesibile. Când venitul creşte, oamenii tind să cumpere o cantitate mai mare dintr-un bun. Astfel de bunuri se numesc bunuri normale. Curba cererii acestor bunuri se deplasează spre dreapta odată cu creşterea venitului consumatorilor. Rachetele de tenis, berea, autoturismele, biletele la teatru sunt toate exemple de bunuri normale. Există situaţii în care creşterea venitului este însoţită de reducerea cantităţii achiziţionate dintr-un bun. Astfel de bunuri se numesc bunuri inferioare.. Curba cererii lor se deplasează spre stânga odată cu creşterea venitului consumatorilor. Un exemplu de bun inferior ar putea fi călătoriile cu autobuzul. Pe măsură ce venitul creşte devine mai probabil pentru un consumator să-şi cumpere autoturism sau să folosească taxiul, renunţând treptat la călătoria cu mijloacele de transport în comun. Ca şi-n cazurile bunurilor substituibile sau complementare, proprietatea unui bun de a fi normal sau inferior provine din alegerile consumatorului şi nu atât din proprietăţile intrinseci ale bunurilor. Unul şi acelaşi bun poate fi considerat normal sau inferior de doi consumatori. c) modificarea aşteptărilor Dacă oamenii se aşteaptă ca preţul unui bun să crească relativ la alte bunuri ei vor creşte rata achiziţiilor înainte ca modificarea preţului să se producă. Anticiparea modificărilor de politică guvernamentală (introducerea de noi taxe în viitor) va determina modificarea cererii în prezent. d) modificarea gusturilor Oamenii sunt diferiţi şi au preferinţe diferite. De exemplu, cei care au maşini au o mică propensiune pentru transportul în comun. Iar unul şi acelaşi bun, este sau nu dorit de consumatori chiar dacă este accesibil. Există schimbări ce se produc rapid precum cele din domeniul muzicii, vestimenţaţie. Alte schimbări cer mai mult timp, dar au caracter permanent. De exemplu, grija pentru sănătate conduce la reducerea consumului de ţigări, creşterea consumului de peşte sau de echipamente pentru exerciţii fizice. În fiecare din aceste cazuri, în condiţiile menţinerii preţurilor bunurilor, cererea acestor bunuri se schimbă. Rolul reclamei comerciale constă tocmai în intenţia de a influenţa gusturile în favoarea bunului pentru care se face reclamă. Publicitatea adversă urmăreşte să reducă consumul pentru un anumit bun (de exemplu, tutun sau alcool). Trebuie precizat, că economiştii nu-şi propun să explice gusturile oamenilor. Acestea sunt bazate pe factori istorici şi psihologici, aflaţi dincolo de domeniul economiei.

36

e) numărul consumatorilor Cantitatea cerută este în funcţie de numărul şi structura consumatorilor. Aceste schimbări nu sunt întotdeauna semnificative pe termen scurt. De exemplu, creşterea natalităţii în perioada imediat postbelică, a condus la creşterea în timp a cererii de jucării şi servicii în creşe şi grădiniţe, apoi de locuinţe şi alte bunuri durabile şi mai târziu de servicii geriatrice f) factorii sezonieri Cererea pentru unele bunuri şi servicii variază, uneori sensibil, în cursul anului. De exemplu, cererea de îngheţată creşte în timpul verii, iar cererea de umbrele în anotimpul ploios. Toţi aceşti factori acţionează practic asupra cererii în acelaşi timp, astfel încât ar fi aproape imposibil a stabili importanţa lor relativă. De exemplu, pentru studierea influenţei modificării preţului asupra cantităţii cerute de televizoare trebuie să izolăm această influenţă. Însă apar concomitent modificări şi influenţe din partea celeorlalţi factori. În analizele următoare, folosim clauza ceteris paribus pentru a putea calcula efectul modificării unei variabile asupra cantităţii cerute. O funcţie a cererii de genul Q = a- bP este o abstracţie, însă trebuie apelat la simplificări pentru ca relaţiile dintre variabile să apară foarte clar. 1.3 Elasticitatea cererii Cum cererea unui bun este funcţie de preţul acelui bun, preţul altor bunuri sau venitul consumatorului apare interesant de determinat ce se întâmplă cu cantitatea cerută în urma unei variaţii determinate a variabilelor de mai sus. Economiştii folosesc termenul de elasticitate a cererii pentru a surprinde dimensiunea modificării cantităţii cerute dintr-un bun ca efect al modificării preţului acelui bun sau altei variabile cu influenţă asupra cantităţii cerute. Sensibilitatea unei variabile economice la modificarea alteia se poate exprima în numeroase moduri, depinzând de unităţile de măsură alese. De exemplu, creşterea cu 100 unităţi monetare a preţului unui bun duce la reducerea cu 50 unităţi de produs sau cu 1000 kg. a cantităţii cerute de consumatori. Afirmaţiile sunt echivalente, diferind doar unităţile de măsură în care este exprimată modificarea cantităţii cerute. Pentru a evita confuzia provenită din alegerile unităţilor de măsură este necesară standardizarea lor. În acest sens se recurge la exprimarea acestor modificări în expresie procentuală. Aprecierea elasticităţii cererii în raport cu o variabilă se realizează cu ajutorul coeficientului de elasticitate. Coeficientul elasticităţii cererii se obţine prin raportarea sidmodificării relative a cantităţii cerute la modificarea relativă a variabilei conerate. Elasticitatea cererii unui bun se studiază, de regulă, în raport cu preţul acelui bun, preţul altor bunuri aflate în relaţie cu bunul considerat şi venitul consumatorilor. În fiecare din cazuri acţionează clauza ceteris paribus. Prezentăm în continuare elasticitatea cererii în raport cu preţul bunului şi cu venitul consumatorilor. Elasticitatea cererii în funcţie de preţ Coeficientul elasticităţii cererii în funcţie de preţ are următoarea expresie: Ecp = ∆ Q0 / Q0 : ∆P / Po unde: ∆Q şi ∆P reprezintă modificările absolute ale cantităţii cerute şi, respectiv, ale preţului, iar Q0 şi Po reprezintă nivelurile iniţiale ale cantităţii cerute şi preţului. Datorită relaţiei invers proporţionale între preţ şi cantitatea cerută mărimea acestui coeficient este negativă. În funcţie de mărimea acestui coeficient avem următoarele cazuri: a) Cerere inelastică, când -1 < Ecp < 0 O modificare a preţului cu 1% este însoţită de o modificare în sens opus şi mai slabă a cantităţii cerute. Pentru aceste bunuri creşterea preţului determină reducerea cumpărărilor în mică măsură. Bunurile alimentare sunt cunoscute ca bunuri inelastice. Vânzătorii de bunuri inelastice vor constata că încasările lor sporesc odată cu creşterile de preţ la aceste bunuri b) Cerere cu elasticitate unitară, când Ecp = 1 Preţul şi cantitatea cerută evoluează proporţional, însă în sens invers. O creştere a preţului cu 1% determină reducerea cu 1% a cantităţii cerute. c) Cerere elastică, când Ecp < -1 O modificare a preţului cu 1% este însoţită de o modificare în sens opus şi mai amplă a cantităţii cerute. Astfel, o modificare a preţului generează un efect relativ mare asupra cantităţii cumpărate. Un exemplu de astfel de bunuri sunt bunurile de lux precum călătoriile cu vaporul sau hainele de blană naturală. Aceste bunuri sunt substituite în

37

consum odată cu creşterea preţurilor. Cei care vând astfel de bunuri îşi vor vedea diminuate încasările ca urmare a creşterii preţurilor. d) Cerere perfect inelastică, când Ecp = 0 Modificarea preţului nu este însoţită de nici-o variaţie a cantităţii cerute. ∞ e) Cerere perfect elastică, când Ecp O modificare a preţului oricât de mică este însoţită de o variaţie infinită a cantităţii cerute. Ultimele două cazuri au mai mult o valoare teoretică decât practică. Elasticitatea cererii în funcţie de venit Coeficientul elasticităţii cererii în funcţie de venit are următoarea expresie: Ecy = ∆ Q0 / Q0 : ∆Y / Yo unde: ∆Q şi ∆Y reprezintă modificările absolute ale cantităţii cerute şi, respectiv, ale venitului, iar Q0 şi Yo reprezintă nivelurile iniţiale ale cantităţii cerute şi venitului. În funcţie de mărimea acestui coeficient avem următoarele cazuri: a) bunuri normale, când Ecy > 0 O creştere a venitului este însoţită de creşterea cantităţii cerute. b) bunuri inferioare, când Ecy < 0 O creştere a venitului este însoţită de reducerea cantităţii cerute, în timp ce reducerea venitului determină creşterea cantităţii cerute Trebuie precizat că acelaşi bun poate fi normal sau inferior în funcţie de nivelul venitului. Aproape toate bunurile sunt normale la niveluri suficient de joase ale venitului, după cum pot fi inferioare la niveluri suficient de ridicate ale venitului. 2. OFERTA Analizăm în continuare cealaltă parte a pieţei, oferta. Vom examina relaţia dintre preţ şi cantitatea oferită precum şi principalii factori care determină oferta. 2.1 Oferta individuală şi oferta pieţei. În mod analog cu cazul cererii, vom analiza mai întâi oferta unui vânzător individual. Apoi, prin agregarea ofertelor individuale ajungem la oferta pieţei. Oferta reprezintă cantităţile dintr-un bun sau serviciu pe care vânzătorul poate şi este dispus să le furnizeze pe piaţă la niveluri diferite de preţ, ceteris paribus. Oferta reprezintă relaţia între diferitele preţuri posibile ale unui bun şi cantităţile ce pot fi vândute din bunul respectiv. Pe orice piaţă, ceteris paribus, există o relaţie de directă proporţionalitate între preţ şi cantitatea oferită. Dacă preţul creşte, atunci cantitatea oferită creşte şi ea, iar dacă preţul scade cantitatea oferită se reduce. Economiştii numesc această relaţie de cauzalitate dintre modificarea preţului unui bun şi schimbarea cantităţii oferite legea ofertei. Relaţia dintre evoluţia preţului ca variabilă independentă şi cantitatea cerută ca variabilă dependentă se poate ilustra cu ajutorul unui tabel (Tabelul 5.2), unei funcţii sau unui grafic (Figura 5.3). Preţul 1 2 3 4 5

Tabelul 5.2 Relaţia dintre preţ şi cantitate oferită Cantitatea oferită 9 10 11 12 13

Funcţia ofertei, pentru cazul liniar este de forma Q = a + bP, unde a şi b sunt coeficienţi. Un caz particular de funcţie a ofertei, corespunzător datelor din tabelul 5.2, este de forma Q = 8 + P (a este 8, iar b este egal cu 1).

38

Figura 5.3 Curba ofertei P O P2 P1 O Q1

Q2

Q

În mod asemănător cu graficul cererii, cantitatea este măsurată pe axa orizontală iar preţul este figurat pe axa verticală. Curba ofertei are pantă pozitivă şi este crescătoare de la stânga la dreapta. Funcţia şi curba ofertei se supun legii ofertei. Acest lucru poate fi înţeles cu ajutorul legii descreşterii randamentelor. Să construim un exemplu pornind de la cazul unei fabrici producătoare de biciclete. Dacă sun folosiţi 10 lucrători, producţia zilnică este de 100 biciclete. În cazul folosirii a 20 de lucrători, producţia creşte la 200 biciclete. Iar dacă numărul de lucrători devine 30 producţia creşte cu numai 70 biciclete. Creşterea producţiei de biciclete într-un asemenea mod verifică legea descreşterii randamentelor. Unităţi succesive de input, precum munca în cazul de faţă, nu produc acelaşi output suplimentar. Presupunând salariul constant, costul bicicletelor suplimentare este mai mare decât iniţial. Ceea ce înseamnă că acestea vor fi produse doar dacă şi preţul lor de vânzare este mai ridicat. Curba ofertei reflectă astfel creşterea costului outputului suplimentar. În mod similar, o fabrică de mobilă, cu o cantitate fixă de maşini, ar putea fi capabilă să producă mai multe scaune numai plătind muncitorii pentru orele suplimentare şi folosind maşinile mai mult timp. Sau un fermier care încearcă să crească cantitatea de grâu pe o suprafaţă dată de pământ ar putea să o facă prin creşterea cantităţii de îngrăşăminte. Dar dincolo de un anumit punct, cantitatea suplimentară de îngrăşăminte conduce la mai puţin output suplimentar. Dint-un alt unghi de vedere, curba ofertei exprimă răspunsul producătorilor la stimulentele pieţei. Când preţul unui bun creşte, producătorii au interesul de a aloca mai mult din timpul disponibil şi din alte resurse pentru creşterea producţiei. Cei pentru care activitatea respectivului bun era secundară o vor face principală; alţi producători vor intra pentru prima dată pe piaţa acestui bun. Uneori este util a examina curba ofertei unui singur vânzător. De cele mai multe ori este însă necesară cunoaşterea curbei ofertei pieţei. În general, oferta pieţei se obţine într-un mod asemănător cu deducerea cererii pieţei. Curba ofertei pieţei se obţine adunând cantităţile oferite de către toţi vânzătorii pentru fiecare nivel al preţului. Un asemenea lucru este posibil doar dacă nu există inputuri specializate implicate în procesul de producţie. În caz contrar, trebuie realizate anumite ajustări. Presupunem acum că asemenea inputuri specializate nu există. Adică toate firmele pot să se mişte de-a lungul curbelor ofertelor individuale fără a afecta preţurile inputurilor şi, deci, costurile de producţie. Curba ofertei pieţei pentru un bun indică deci cantităţile diferite din acel bun pe care vânzătorii în ansamblul lor pot şi sunt dispuşi să le vândă de piaţă la niveluri diferite de preţ. Deoarece oferta pieţei rezultă din agregarea ofertelor individuale, în condiţiile unui comportament relativ asemănător al vânzătorilor, şin acest caz cantitatea oferită e funcţie crescătoare de preţul său. Exemplu: determinarea ofertei pieţei Considerăm următorul exemplu de obţinere a ofertei pieţei pornind de la doi vânzători care operează pe piaţă. Datele privind cantităţile oferite de fiecare producător şi de piaţă pentru fiecare nivel de preţ sunt furnizate în tabelul 5.3. Curba ofertei pieţei este prezentată în figura 5.4. Tabelul 5.3 Curbele ofertei individuale şi curba ofertei pieţei Preţ 4 6 8 10 12

Cantitatea oferită de primul vânzător 5 7 9 11 13

Cantitatea oferită de cel de al doilea vânzător 6 7 8 9 10

39

Oferta pieţei 5 + 6 = 11 7 + 7 = 14 9 + 8 = 17 11 + 9 = 20 13 + 10 = 23

Figura 5.4 Curba ofertei pieţei P

O1

O2

O

10

O1

O2 O

9

11

Q

2.2 Modificările ofertei Curba ofertei unui bun este construită în ipoteza că singurul factor care se modifică este preţul bunului respectiv. Ca şi la cerere, efectele unei schimbări în preţul unui bun, ceteris paribus, pot fi arătate ca o mişcare de-a lungul curbei ofertei. O schimbare într-un alt factor al ofertei, altul decât preţul bunului, conduce la o modificare a tuturor cantităţilor oferite şi deci la o schimbare a ofertei. Trebuie făcută distincţie între cantitatea oferită şi ofertă. Oferta înseamnă ansamblul punctelor preţ-cantitate oferită situate de-a lungul curbei ofertei. Astfel, fiecărui nivel de preţ îi va corespunde o singură valoare pentru cantitatea oferită. . Dacă mai mult dintr-un bun este oferit pentru fiecare nivel de preţ, atunci curba ofertei se deplasează spre dreapta (Figura 5.5 a). Aceasta înseamnă creşterea ofertei. Dacă mai puţin dintr-un bun este oferit pentru fiecare nivel de preţ, curba ofertei se deplasează spre stânga (Figura 5.5 b). Aceasta înseamnă reducerea cererii. Figura 5.5 Deplasările curbei ofertei P

O

O

O1

P

O1

O1

O1 Q

O

O Q

(a) creşterea ofertei

(b) reducerea ofertei

În afară de preţul bunului analizat, ceilalţi factori ai ofertei unui bun sunt: - noile descoperiri - noile tehnologii - modificarea preţurilor factorilor de producţie - modificări ale ofertei de de inputuri - modificări în preţurile bunurilor alternative - modificarea aştetărilor; - numărul vânzătorilor; - politica guvernamentală; - condiţiile social-politice şi naturale. Să analizăm în continuare succint fiecare dintre aceşti factori. a) Noile descoperiri; Descoperirea de noi zăcăminte de gaze naturale sau de petrol determină creşterea ofertei acestor bunuri, ceea ce se traduce prin deplasarea spre dreapta a curbelor ofertei acestor resurse. b) Noile tehnologii; Curba ofertei este trasată în condiţiile unei tehnologii date. Dacă întreprinzătorii introduc tehnologii noi, mai eficiente, curba ofertei se va deplasa spre dreapta. De exemplu, progresele înregistrate în tehnologia computerelor conduc la creşterea ofertei de computere.

40

c)

Modificarea preţurilor factorilor de producţie; Creşterea sau reducerea preţurilor factorilor de producţie determină creşterea şi, respectiv, reducerea costurilor de producţie. În condiţiile reducerii costurilor de producţie ale unui bun devine mai avantajos a vinde o cantitate mai mare la acelaşi nivel de preţ al bunului. Ca urmare oferta bunului va creşte. {i invers, o creştere de salarii sau a preţurilor materiilor prime determină creşterea costurilor de producţie şi reducerea ofertei. d) Modificările ofertei de inputuri; O reducere a ofertei de oţel va determina deplasarea spre stânga a curbei ofertei pentru maşini. e) Modificările preţurilor bunurilor alternative; Modificarea preţurilor altor bunuri, posibil de realizat cu aceleaşi resurse, poate modifica curba ofertei unui bun. De exemplu, dacă preţul pentru soia creşte, unii fermieri vor planta mai multă soia şi mai puţin grâu. Oferta de grâu va scădea în aceste condiţii. f) Modificarea aştetărilor; Oferta unui bun depinde în mare măsură de raportul dintre preţul curent şi cel viitor al bunului. Anticiparea creşterii preţului în viitor poate determina reducerea ofertei în prezent. În acest caz, poate surveni o creştere a investiţiilor în prezent pentru a răspunde mai bine solicitărilor pieţei în viitor. g) Numărul vânzătorilor; Oferta poate spori ca urmare a pătrunderii în ramură de noi producători sau se poate reduce ca urmare a părăsirii ramurii de către alţi producători. Plecarea din ramură poate fi datorată fie falimentului, fie mutării capitalului în alte domenii unde există o rată a profitului superioară. h) Politica guvernamentală; Modificarea impozitelor este însoţită de o evoluţie în sens invers a ofertei. Creşterea impozitului pe profit reduce oferta. {i invers, reducerea impozitului pe profit stimulează producătorii să sporească oferta.. În cazul în care unii producători beneficiază de subsidii de la bugetul de stat, oferta poate creşte, ceteris paribus. i) Condiţiile social-politice şi naturale; În general, activitatea economică se bazează pe anumite condiţii social-politice şi juridice, iar în unele domenii precum agricultură sau construcţii şi pe condiţii naturale. Dacă fiecare dintre aceste condiţii sunt favorabile oferta va creşte.

2.3 Elasticitatea ofertei Elasticitatea ofertei măsoară variaţia cantităţii oferite consecutivă modificării unei variabile de influenţă. Economiştii examinează în mod frecvent elasticitatea ofertei în funcţie de preţ. Elasticitatea ofertei în funcţie de preţ se măsoară cu ajutorul coeficientului elasticităţii ofertei. Acest coeficient se calculează după formula: Eop = ∆ Q0 / Q0 : ∆P / Po unde: ∆Q şi ∆P reprezintă modificările absolute ale cantităţii oferite şi, respectiv, ale preţului, iar Q0 şi Po reprezintă nivelurile iniţiale ale cantităţii oferite şi preţului. Datorită relaţiei direct proporţionale între preţ şi cantitatea oferită mărimea acestui coeficient este întotdeauna pozitivă. În funcţie de mărimea acestui coeficient avem următoarele cazuri: a) Ofertă inelastică, când 0 < Ecp < 1 O modificare a preţului cu 1% este însoţită de o modificare în acelaşi sens, însă mai puţin amplă a a cantităţii oferite. b) Ofertă cu elasticitate unitară, când Ecp = 1 Preţul şi cantitatea oferită evoluează proporţional în acelaşi sens. O creştere a preţului cu 1% determină creşterea cu 1% a cantităţii oferite. c) Ofertă elastică, când Ecp > 1 O modificare a preţului cu 1% este însoţită de o modificare în acelaşi sens, însă mai amplă a a cantităţii oferite. d) Ofertă perfect inelastică, când Ecp = 0 Modificarea preţului nu este însoţită de nici-o variaţie a cantităţii oferite. ∞ e) Ofertă perfect elastică, când Ecp O modificare a preţului oricât de mică este însoţită de o variaţie infinită a cantităţii oferite. 3. Echilibrul pieţei şi efectele modificărilor cererii şi ofertei Până acum am examinat separat cele două părţi ale pieţei, cererea şi oferta. Acum, le vom analiza împreună pentru a vedea cum ele determină cantitatea vândută dintr-un bun şi preţul acestuia. Cererea şi oferta se întâlnesc pe piaţă. Piaţa unui bun sau serviciu reprezintă totalitatea cumpărătorilor şi a vânzătorilor bunului şi serviciului respectiv. Figura 5-6 prezintă pe acelaşi grafic curbele cererii şi ofertei. Se observă că există un punct M unde cele două curbe se intersectează. Acest punct este numit echilibrul pieţei. Preţul la care cele două curbe se

41

intersectează se numeşte preţul de echilibru (P∗), iar cantitatea corespunzătoare acestui preţ este numită cantitate de echilibru (Q∗). Determinarea preţului depinde, pe de o parte, de tipul de piaţă considerat iar, pe de altă parte, de existenţa sau nu a discriminării prin preţ (adică, vânzătorul oferă acelaşi bun la preţuri diferite unor cumpărători diferiţi). Acum vom considera piaţa ca fiind concurenţială. Piaţa concurenţială presupune existenţa unui număr mare de cumpărători şi vânzători, nici unul dintre aceştia neputând exercita vreun control asupra preţului pieţei. O asemenea ipoteză exclude şi posibilitatea practicării discriminării de către un vânzător. Termenul de “echilibru” denotă o situaţie de repaus în care nu există nici o tendinţă de schimbare. La preţul de echilibru, cantitatea dintr-un bun pe care cumpărătorii pot şi sunt dispuşi să o achiziţioneze este tocmai egală cu cantitatea pe care vânzătorii pot şi sunt dispuşi să o vândă. La acest preţ, fiecare dintre participanţii pe piaţă este satisfăcut: cumpărătorii au achiziţionat atât cât doreau să cumpere, iar vânzătorii au vândut atât cât doreau să vândă. În mod natural, pe o piaţă concurenţială, acţiunile cumpărătorilor şi vânzătorilor conduc pieţele către echilibrul ofertei şi cererii. Pentru a vedea acest lucru, să considerăm ce se întâmplă când preţul pieţei nu este egal cu preţul de echilibru. Folosim pentru aceasta figura 5.6. Figura 5.6 Determinarea preţului şi cantităţii de echilibru P C

Exces de ofertă

O

P1 M

P∗ P2

Exces de O

cerere

C Q∗

Q

Dacă preţul pieţei este mai mare decât cel de echilibru, să zicem P1, cumpărătorii pot cumpăra atât cât doresc la acest preţ, în timp ce vânzătorii nu pot vinde atât cât doresc. La preţul P1 există un exces de ofertă sau un surplus pe piaţă. Ofertanţii sunt în acest caz nesatisfăcuţi. Ei răspund la excesul de ofertă acceptând reducerea preţurilor pentru a-şi creşte vânzările. Preţurile vor scădea până când piaţa ajunge la echilibru. Dacă preţul este mai mic decât cel de echilibru, să zicem P2 ,, atunci vânzătorii pot vinde atât cât vor la acest preţ, în timp ce cumpărătorii nu pot cumpăra cât doresc. Aceasta este situaţia excesului de cerere sau penuriei pe piaţă. Cumpărătorii sunt acum nesatisfăcuţi. Ei pot fi nevoiţi să stea la coadă pentru a intra în posesia cantităţii oferite. Ofertanţii pot obţine un avantaj din penurie crescând preţul fără a-şi pierde vânzările. Pe măsură ce preţurile cresc, piaţa se îndreaptă iarăşi către echilibru. Deci, în ambele cazuri, ajustarea preţului conduce piaţa spre echilibrul ofertei şi cererii. Când preţurile sunt deasupra sau sub P∗ piaţa este în dezezchilibru. Dacă există exces de ofertă preţul scade, iar dacă există exces de cerere preţul creşte, atingând de fiecare dată nivelul său de echilibru. Acest proces de ajungere la preţul de echilibru este numit proces de tatonare. La echilibru excesul de ofertă şi cel de cerere sunt nule. Atingerea echilibrului are o durată de timp variabilă de la o piaţă la alta, depinzând de viteza de ajustare a preţului. În cele mai multe dintre pieţele libere, surplusurile şi penuriile sunt numai temporare, preţurile ajungând mai mult sau mai puţin rapid la nivelul lor de echilibru. Acest fenomen este atât de răspândit încât este numit legea cererii şi ofertei. Până acum am văzut cum oferta şi cererea determină echilibrul pieţei, care la rândul său determină preţul şi cantitatea tranzacţionată. Preţul şi cantitatea de echilibru depind de poziţia curbelor ofertei şi cererii. Atunci când una dintre aceste curbe se deplasează echilibrul pe piaţă se schimbă. Analiza unei astfel de schimbări se numeşte statică comparativă deoarece implică compararea vechiului echilibru cu noul echilibru. Când analizăm cum un eveniment influenţează piaţa, procedăm în trei etape. Mai întâi, trebuie constatat dacă evenimentul deplasează curba ofertei, curba cererii, ori, în anumite cazuri, ambele curbe. Apoi, decidem dacă curba se deplasează spre dreapta sau spre stânga. În al treilea rând, utilizăm diagrama ofetei şi cererii pentru a examina cum deplasarea influenţează preţul şi cantitatea de echilibru. Să analizăm pe rând cazul creşterii cererii, creşterii ofertei şi creşterii simultane a cererii şi ofertei.

42

Creşterea cererii Considerăm, pentru început, cazul creşterii veniturilor consumatorilor. Pentru bunurile normale un asemenea factor determină creşterea cererii. Există, cu siguranţă, şi alte cauze ale creşterii cererii. Pentru aceasta este suficient să revedem factorii care determină deplasarea în plan a curbei cererii. Creşterea cererii presupune deplasarea spre dreapta a curbei cererii. În condiţiile aceleiaşi curbe a ofertei, punctul de echilibru se schimbă. În figura 5.7 se observă că atât preţul cât şi cantitatea de echilibru cresc simultan. Astfel noul punct de echilibru este M’, preţul şi cantitatea de echilibru fiind P’ şi, respectiv, Q’. În concluzie, orice modificare a factorilor ce influenţează cererea determină un nou echilibru al pieţei. Dacă cererea creşte, preţul şi cantitatea de echilibru cresc. Reducerea cererii determină scăderea preţului şi cantităţii de echilibru. Figura 5.8 Efectele creşterii cererii asupra preţului şi cantităţii de echilibru P

C’

O

C P’

M’

P

M O

C’ C

Q

Q’

Q

Creşterea ofertei. În mod analog cu cazul creşterii cererii, oferta poate creşte datorită unuia sau mai multor factori. De exemplu, introducerea unor tehnologii noi sau reducerea preţurilor inputurilor fac ca oferta unui bun să crească, ceea ce implică deplasarea curbei ofertei spre dreapta. În figura 5.9 se observă că o asemenea schimbare determină un alt punct de echilibru al pieţei (M’) unde preţul de echilibru se reduce iar cantitatea de echilibru creşte. În concluzie, modificarea ofertei determină modificarea preţului şi cantităţii de echilibru.. Dacă oferta creşte preţul de echilibru se reduce iar cantitatea de echilibru creşte. În schimb, dacă oferta scade, preţul creşte iar cantitatea de echilibru se reduce Figura 5.8 Efectele creşterii ofertei asupra preţului şi cantităţii de echilibru P

O

O’

C

P

M

P’

O

C O’

Q Q’ Q Modificarea simultană a cererii şi ofertei. Să considerăm acum efectul asupra preţului şi cantităţii de echilibru ca urmare a creşterii simultane a cererii şi ofertei. Acest efect depinde de măsura în care cererea şi oferta cresc. Pot fi identificate în acest sens trei situaţii posibile: a) cererea creşte mai mult decât creşte oferta (figura 5.10 a); b) cererea creşte în aceeaşi măsură cu oferta(figura 5.10 b);; c) cererea creşte mai puţin decât oferta(figura 5.10 c);. Figura 5.10 Efectele creşterii cererii şi ofertei asupra preţului şi cantităţii de echilibru P

P

M’ M

M

M’

M M’

Q (a)

Q (b)

43

Q (c)

Se poate observa că, în toate cele trei cazuri, cantitatea de echilibru creşte, în timp ce preţul de echilibru poate înregistra orice evoluţie. Din acest motiv, fără precizarea raportului dintre mărimea modificării cererii şi ofertei, nu se poate preciza sensul de mişcare al preţului de echilibru. Există şi alte situaţii de modificare simultană a cererii şi ofertei. Prezentăm în tabelul de mai jos efectele posibile asupra preţului şi cantităţii de echilibru în urma tuturor situaţiilor posibile de modificare a cererii şi ofertei. În acest sens, am folosit următoarele notaţii: P (+) – preţul de echilibru creşte P (-) - preţul de echilibru se reduce P (?) – nu se poate spune dacă preţul de echilibru creşte răm3ne neschimbat sau se reduce Q(+), Q (-), Q (?) se referă la cantitatea de echilibru şi sunt definite similar cu cazurile anterioare Tabelul 5.4 Efectele deplasărilor curbelor cererii şi ofertei asupra preţului de echilibru şi cantităţii de echilibru Cererea Oferta

Creşte

Creşte

Nu se modifică

P (?)

P (-)

P(-)

Q(+)

Q(+)

Q(?)

P(+)

Nu se produce nici-o schimbare

Nu se modifică Q(+) Se reduce

Nu

Se reduce

P(-) Q(-)

P(+)

P(+)

P(?)

Q(?)

Q(-)

Q(-)

4. Rolul preţurilor în alocarea resurselor într-o economie de piaţă Acest capitol constituie doar o introducere asupra modului de funcţionare a pieţelor. Există suficiente dovezi care demonstrează că pieţele reprezintă de cele mai multe ori o bună modalitate de organizare a activităţii economice. Aceasta în ciuda faptului că uneori rezultatele lor sunt nesatisfăcătoare. În orice sistem economic, resursele sunt rare şi trebuie alocate între utilizări alternative. Economiile de piaţă se bazează în mod fundamenta pe forţele pieţei, cererea şi oferta, în vederea realizării unei alocări cât mai bune a resurselor. Într-o economie de piaţă, preţurile celor mai multe bunuri se stabilesc în mod liber, pornind de la jocul cererii şi ofertei. La rândul lor, preţurile îndeplinesc mai multe funcţii în cadrul economiei. Ele au înainte de toate funcţia de informare a agenţilor economici privind starea unui bun pe piaţă. Pe baza lor, agenţii economici decid alocarea resurselor. Preţurile determină cine produce fiecare bun şi cât de mult să se producă. Conform diviziunii muncii, într- economie unii agenţi economici îşi desfăşoară activitatea în agricultură, alţii în industrie ş. a. m. d. Într-o societate liberă nu există o agenţie guvernamentală care să impună agenţilor economici să-şi desfăşoare activitatea într-un anumit domeniu şi să producă o cantitate mai mare sau mai mică de bunuri în funcţie de nevoile prezente sau viitoare ale societăţii. Folosirea resurselor de muncă în cadrul economiei se bazează pe deciziile de angajare ale întreprinzătorilor şi salariaţilor. Iar asemenea decizii depind în mod decisiv de preţul bunurilor realizate în cadrul unităţilor economice, dar şi de nivelul salariului. Preţurile se ajustează astfel încât să se asigure un număr suficient de lucrători în fiecare domeniu de activitate. Se obţine astfel un sistem descentralizat care funcţionează bine deoarece deciziile depind de preţuri libere. Nerespectarea condiţiilor de formare ale preţurilor conduce inevitabil la o alocare necorespunzătoare a resurselor, aşa cum de altfel societăţile centralizate au demonstrat-o din plin. Preţul hranei şi salariile lucrătorilor agricoli (preţul muncii lor) se ajustează astfel încât să fie suficienţi oameni care au ales să fie fermieri. Dacă o persoană nu a văzut niciodată o economie de piaţă în acţiune, toată această ideee ar putea părea absurdă. Economiile sunt grupuri mari de oameni angajate în multe activităţi interdependente. Ce anume împiedică deciziile descentralizate să se ajungă la haos? Ce anume coordonează acţiunile a milioane de oameni cu calificări şi dorinţe diferite ? ................Răspunsul constă într-un singur cuvând, preţurile.

44

REZUMAT •

Economiştii folosesc modelul ofertei şi cererii pentru a analiza pieţele concurenţiale. Pe o piaţă concurenţială, există numeroşi cumpărători şi vânzători, fiecare dintre ei având o foarte mică sau nici-o influenţă asupra preţului pieţei.

•

Cererea se referă la cantităţile dintr-un bun pe care cumpărătorii au posibilitatea şi doresc să le achiziţioneze la niveluri diferite de preţ.

•

Curba cererii arată modul în care cantitatea cerută dintr-un bun depinde de preţ. Conform legii cererii, atunci când preţul unui bun scade, cantitatea cerută creşte. Curba cererii este descrescătoare.

•

Alături de preţ, ceilalalţi factori ai cantităţii cerute sunt preţurile bunurilor complementare sau substituibile, venitul consumatorilor, gusturile consumatorilor, aşteptările, numărul consumatorilor, politica guvernamentală, factorii sezonieri. Dacă unul dintre aceşti factori se modifică, curba cererii se deplasează.

•

Elasticitatea cererii surprinde amploarea modificării cantităţii cerute ca urmare a modificării unei variabile de influenţă. Elasticitatea ofertei se studiază îndeosebi în raport cu preţul.

•

Oferta se referă la cantităţile dintr-un bun pe care vânzătorii sunt în măsură şi doresc să le înstrăineze la niveluri diferite de preţ.

•

Curba ofertei arată modul în care cantitatea oferită dintr-un bun depinde de preţ. Conform legii ofertei, atunci când preţul unui bun creşte, cantitatea oferită creşte. Curba ofertei este crescătoare.

•

Alături de preţ, ceilalalţi factori ai cantităţii oferite sunt noile descoperiri, tehnologia, preţurile factorilor de producţie, oferta de inputuri, preţurile bunurilor alternative, aştetările, numărul vânzătorilor, politica guvernamentală, condiţiile social-politice şi naturale. Dacă unul dintre aceşti factori se modifică, curba ofertei se deplasează.

•

Elasticitatea ofertei surprinde amploarea modificării cantităţii oferite ca urmare a modificării unei variabile de influenţă. Elasticitatea cererii se studiază îndeosebi în raport cu preţul şi cu venitul consumatorilor.

•

Intersecţia curbelor ofertei şi cererii determină echilibrul pieţei. La preţul de echilibru, cantitatea cerută este egală cu cantitatea oferită.

•

Comportamentul cumpărătorilor şi vânzătorilor conduce în mod natural piaţa către echilibru. Când preţul pieţei este mai mare decât preţul de echilibru, există exces de ofertă sau surplus, fapt ce determină scăderea preţului pieţei. Când preţul pieţei este mai mic decât preţul de echilibru, există exces de cerere sau penurie, fapt ce determină creşterea preţului pieţei.

•

Pentru a anliza modul cum un eveniment influenţează preţul şi cantitatea de echilibru, folosim diagrama ofertei şi cererii. Analiza se desfăşoară în trei etape. Mai întâi, trebuie constatat dacă una sau ambele curbe se deplasează. Apoi, se precizează sensul de deplasare al curbelor, stânga sau dreapta. În al treilea rând, utilizănd diagrama ofetei şi cererii se examinează efectul deplasării curbelor asupra preţului şi cantităţii de echilibru.

•

În economiile de piaţă preţurile sunt semnale care ghidează deciziile economice şi deci alocă resursele rare. Pentru fiecare bun, preţul asigură echilibrul dintre ofertă şi cerere. Preţul de echilibru astfel determinat determină cât de mult din acel bun cumpărătorii aleg să cumpere şi cât de mult vânzătorii aleg să producă.

45

Concepte cheie Cererea Cantitate cerută Ceteris paribus Legea cererii Curba cererii Funcţia cererii Bun substituibil Bun complementar Bun nomal Bun infeior Elasticitatea cererii Oferta Cantitate oferită Legea ofertei Curba ofertei Funcţia ofertei Elasticitatea ofertei Piaţă concurenţială Echilibru Preţul de echilibru Cantitate de echilibru Exces de ofertă Exces de cerere

Întrebări de verificare 1. 2. 3. 4. 5.

Ce este o piaţă concurenţială? Ce determină cantitatea cerută dintr-un bun? Ce sunt funcţia şi curba cererii şi cum sunt ele corelate ? De ce curba cererii este descrescătoare ? Modificarea gusturilor consumatorilor conduce la o mişcare de-a lungul curbei cererii sau la o deplasare a curbei cererii? Iar o schimbare a preţului conduce la o mişcare de-a lungul curbei cererii sau la o deplasare a curbei cererii? 6. Ce determină cantitatea oferită dintr-un bun ? 7. Ce sunt funcţia şi curba ofertei şi cum sunt ele corelate ? 8. De ce curba ofertei este crescătoare ? 9. Modificarea tehnologiei producătorilor conduce la o mişcare de-a lungul curbei ofertei sau la o deplasare a curbei ofertei? Iar o schimbare a preţului conduce la o mişcare de-a lungul curbei ofertei sau la o deplasare a curbei ofertei? 10. Definiţi echilibrul pieţei. Precizaţi forţele care orientează piaţa către echilibru. 11. Berea şi pizza sunt bunuri complementare deoarece se consumă adesea împreună. Ce se întâmplă cu oferta cererea, cantitatea oferită, cantitatea cerută şi preţul pe piaţă pizzei când preţul berii creşte? 12. Descrieţi rolul preţurilor într-o economie de piaţă. Teste grilă 1. Care dintre următoarele afirmaţii corespund conceptului de cerere: a) cantităţile dintr-un bun achiziţionate de un segment majoritar de clienţi; b) cantităţile dintr-un bun solicitate de ansamblul cumpărătorilor; c) cantităţile de bunuri oferite de firmele care acţionează pe piaţă; d) cantităţile dintr-un bun pe care consumatorii pot şi sunt dispuşi să le achiziţioneze la niveluri diferite de preţ; e) nici una dintre alternativele de mai sus. 2. Conform legii ofertei şi clauzei ceteris paribus: a) între preţ şi încasările producătorilor există o relaţie inversă; b) preţul şi cantitatea cerută sunt invers corelate;

46

c) relaţia dintre preţ şi cantitatea oferită este directă; d) încasările vânzătorilor şi cheltuielile cumpărătorilor sunt în relaţie directă; e) orice relaţie între preţ şi cantitatea oferită poate fi posibilă. 3. Curba ofertei unui produs este afectată în mod direct de: a) preţurile factorilor de producţie; b) tehnologia folosită; c) numărul de ofertanţi; d) impozitarea vânzărilor; e) toate cele de mai sus. 4. Dacă preţul unui bun creşte: a) cantitatea cerută se reduce; b) cantitatea cerută creşte; c) cererea se reduce; d) cantitatea oferită se reduce; e) oferta creşte. 5. Cererea unui bun X înregistrează o creştere: a) oricând cresc veniturile consumatorilor; b) când creşte numărul consumatorilor; c) când scade preţul unui alt bun aflat în relaţie de substituţie cu bunul X; d) când creşte preţul unui alt bun aflat în relaţie de complementaritate cu bunul X; e) când scade preţul bunului X. 6. Elasticitatea cererii pentru un bun în raport cu preţul său este de -0,4. O reducere a preţului cu 20% conduce la: a) reducererea cantităţii cerute cu 5%; b) creşterea cantităţii cerute cu 5%; c) creşterea cantităţii cerute cu 8%; d) reducererea cantităţii cerute cu 8%; e) menţinerea nivelului cantităţii cerute. 7. Cererea pentru bunuri alimentare este inelastică. Care dintre următoarele afirmaţii este adevărată în condiţiile reducerii preţului acestor bunuri: a) determină creşterea încasărilor producătorilor de bunuri alimentare; b) determină reducerea încasărilor producătorilor de bunuri alimentare; c) determină creşterea cheltuielilor cumpărătorilor; d) nu afectează puterea de cumpărare a consumatorilor; e) nu are nici-un efect asupra încasărilor producătorilor de bunuri alimentare. 8. Presupunem că bunurile X şi Y sunt substituibile, iar preţul bunului X scade. În aceste condiţii: a) cantitatea cerută din X scade, iar cererea bunului Y creşte; b) cantitatea cerută din X şi cererea bunului Y scad; c) cantitatea cerută din X creşte, iar cererea bunului Y scade; d) cantitatea cerută din X şi cererea bunului Y cresc; e) nu se poate preciza evoluţia cantităţii cerute din X sau a cererii bunului Y. 9. Dacă coeficientul elasticităţii cererii în funcţie de preţ este în valoare absolută superior lui 1 atunci cererea este: a) inelastică; b) elastică; c) cu elasticitate unitară; d) perfect inelastică; e) perfect inelastică.

10. Se consideră un bun normal. Creşterea veniturilor consumatorilor are ca efect pe piaţa acestui bun: a) creşterea preţului şi a cantităţii de echilibru; b) creşterea preţului şi reducerea cantităţii de echilibru; c) reducerea preţului şi a cantităţii de echilibru; d) reducerea preţului şi creşterea cantităţii de echilibru; e) nici-un efect.

47

11. Creşterea ofertei unui bun şi reducerea cererii aceluiaşi bun va determina…………….preţului şi………….cantităţii tranzacţionate: a) creşterea/reducerea; b) reducerea/reducerea; c) reducerea/efectul este nedeterminat; d) creşterea/ creşterea; e) menţinerea constantă/menţinerea constantă. 12. Creşterea semnificativă a preţului benzinei ar putea determina …………….preţului autoturismelor şi ………………….numărului de autoturisme vândute pe piaţă: a) creşterea/reducerea; b) reducerea/reducerea; c) reducerea/efectul este nedeterminat; d) creşterea/ creşterea; e) menţinerea constantă/menţinerea constantă. 13. Care dintre consecinţele următoare este adevărată în condiţiile unui preţ mai mic decât cel de echilibru: a) vânzătorii nu pot vinde cât doresc; b) cumpărătorii pot achiziţiona cât doresc; c) vânzătorii pot vinde atât cât doresc; d) cumpărătorii vor cere guvernului să intervină pentru a creşte preţul; e) atât vânzătorii cât şi cumpărătorii vor renunţa să vândă sau să cumpere cât timp preţul nu este la nivelul de echilibru. 14. Pe piaţa unui bun X, cererea şi oferta sunt date de următoarele relaţii : Q = 1000 - 150P, respectiv Q = 100 + 75 P, unde Q este cantitatea, iar P este preţul. Dacă guvernul impune un preţ de 5 unităţi monetare, atunci pe piaţa bunului X apare: a) un deficit de 150 unităţi de cantitate; b) un deficit de 225 unităţi de cantitate; c) un surplus de 75 unităţi de cantitate; d) un surplus de 225 unităţi de cantitate; e) o diferenţă de 2 unităţi monetare între preţul de echilibru şi preţul impus de guvern 15. Dacă preţul grâului este de 2000 u.m./ unitatea de cantitate, atunci cantitatea oferită este mai mare decăt cantitatea cerută. Dacă preţul grâului este 1400 u.m./unitatea de cantitate, atunci cantitatea cerută este mai mare decăt cantitatea oferită. În aceste condiţii, preţul de echilibru este: a) 1400 u.m/unitatea de cantitate; b) 2000 u.m./unitatea de cantitate; c) mai mic de 1400 u.m./unitatea de cantitate; d) între 1400 şi 2000 u.m./ cantitatea de unitate; e) mai mare decăt 2000 u.m./ unitatea de cantitate. 16. Dacă cererea şi oferta se reduc simultan în aceeaşi proporţie: a) preţul creşte; b) cantitatea tranzacţionată creşte; c) preţul se reduce; d) cantitatea tranzacţionată se reduce; e) modificarea cantităţii tranzacţionate este nedeterminată. 17. Să se calculeze coeficientul de elasticitate a ofertei în raport cu preţul ştiind că preţul bunului a crescut de la 5000 lei la 10000 lei în cursul unei perioade, iar cantitatea oferită a crescut cu 300% în cursul aceleiaşi perioade faţă de un nivel iniţial de 4000 unităţi de produs. a) 0,5; b) 2; c) 4; d) 1,5; e) 3.

48

TEMA 6 TEORIA CONSUMATORULUI După ce veţi studia acest capitol veţi putea înţelege: • • • •

Care sunt constrângerile cărora trebuie să le facă faţă consumatorul Care este relaţia dintre preferinţe şi utilitate Cum decide consumatorul asupra structurii consumului astfel încât utilitatea să fie maximă Cum influenţează modificările de preţ şi venit alegerea consumatorului

6.1 Constrângerea bugetară 6.2 Preferinţe şi utilitate 6.3 Optimul consumatorului 6.4 Surplusul consumatorului Teoria economică a consumatorului pune în evidenţă procesul logic al deciziilor consumatorului în vederea obţinerii de avantaje maxime, pornind de la un nivel dat al resurselor disponibile. Altfel spus, consumatorul raţional caută maxim de utilitate sau de satisfacţie în condiţii de constrângere (venit disponibil, preţuri ale bunurilor şi serviciilor de consum). Volumul limitat al resurselor impune efectuarea unor opţiuni privind utilizarea acestora. Alegerea consumatorului trebuie să se dovedească cea mai bună dintre alternativele posibile. În prima parte a acestui capitol examinăm posibilitatea de obţinere a bunurilor, în timp ce în următoarele două părţi fundamentăm procesul stabilirii optimului consumatorului. 6.1. Constrângerea bugetară Fiecare consumator are posibilitatea alegerii ce şi cât să cumpere dintr-un ansamblu de bunuri diferite, astfel încât interesul să fie cât mai bine realizat. Această posibilitate este restricţionată datorită, pe de o parte, venitului limitat, de care consumatorul dispune la un moment dat, iar, pe de altă parte, de preţurile bunurilor de consum. Toate aceste mărimi economice constituie pentru modelul prezentat în continuare date exogene. Pentru raţiuni de simplificare se consideră doar două bunuri din mulţimea celor de care se poate bucura consumatorul. Astfel din vectorul Z = (x1, x2,...,xn ) reprezentând ansamblul bunurilor şi cantităţilor, se reţine doar vectorul X = (x1, x2 ), denumit coş de bunuri. Totalitatea acestora formează spaţiul bunurilor. Consumatorul dispune la momentul t de un venit m, presupus cunoscut şi având una sau mai multe surse de provenienţă (salarii, dividende, dobânzi etc.). Bunurile de consum vor fi achiziţionate în schimbul unui preţ, care sunt în cazul de faţă p1 şi, respectiv p2. Sumele cheltuite pentru achiziţionarea fiecărui bun vor fi pe rând p1x1 şi p2x2. Împreună, acestea nu pot depăşi bugetul disponibil m, astfel încât constrângerea bugetară a consumatorului va fi p1x1 + p2x2 < m. Aceasta reprezintă limita superioară pe care venitul o impune combinaţiilor de bunuri şi servicii pe care un individ le poate cumpăra. Inegalitatea va fi satisfăcută pentru un ansamblu de combinaţii posibile ( x1, x2) al căror cost de achiziţie se situează cel mult la nivelul resurselor aflate la dispoziţia cumpărătorului. Când consumul este alcătuit din n bunuri, iar vectorul preţurilor este P = (p1, p2,...,pn), inegalitatea devine: p1x1 + p2x2 + . . . + pnxn < m Atunci când se doreşte studiul consumului unui singur bun, 1 de exemplu, se poate considera bunul 2 ca fiind unităţile monetare destinate achiziţionării celorlalte n - 1 bunuri. În acest caz, p2 devine 1, deoarece preţul unei unităţi monetare este 1, iar inegalitatea se rescrie: p1x1 + x2 < m. Bunul 2 reprezintă în acest caz un bun compozit şi este invariabil exprimat în unităţi monetare având ca destinaţie achiziţionarea celorlalte n-1 bunuri. 6.1.1. Dreapta de buget Dreapta bugetului priveşte ansamblul combinaţiilor (x1, x2) al căror cost de achiziţie este chiar m: p1x1 + p2x2 = m

49

De aici se obţine x2 ca fiind:

Deşi practic spun acelaşi lucru, ultima relaţie sugerează ecuaţia unei drepte care intersectează axele în punctele m/p1 şi m/p2 (Figura 6.1.).

Figura 6.1. Dreapta de buget

Punctele de intersecţie cu axele semnifică utilizarea integrală a bugetului în sens unic, pentru dobândirea unui singur bun din cele două. Cantităţile maxime din cele două bunuri achiziţionate sunt m/p1 şi, respectiv m/p2. Panta dreptei este negativă (deoarece p1 şi p2 > 0) şi definită prin raportul -p1/p2 :

Dacă bunul 1 este ieftin, iar cel de al doilea bun este scump, dreapta de buget este mai puţin înclinată deoarece renunţarea la achiziţia unei unităţi din cel de al doilea bun permite achiziţionarea mai multor unităţi din primul bun. Alternativ dacă bunul 2 este ieftin, iar primul bun este scump linia de buget va fi mai înclinată. Reducând consumul din cel de al doilea bun nu se va achiziţiona sensibil mai mult din primul bun. Fiecare din punctele aflate pe dreaptă reprezintă o anumită combinaţie ( x1, x2), care asigură cheltuirea integrală a bugetului; cele aflate sub această dreaptă presupun achiziţionarea unor cantităţi diferite din cele două bunuri, însă fără epuizarea bugetului disponibil. Spre deosebire de aceste cazuri, orice punct aflat la dreapta liniei de buget evidenţiază combinaţii inaccesibile consumatorului datorită insuficienţei resurselor. În consecinţă, domeniul combinaţiilor posibile dintre bunurile 1 şi 2 pe care consumatorul are posibilitatea să le dobândească sub constrângere este reprezentat de triunghiul OPS. Aşa cum se poate observa şi grafic, dorinţa consumatorului de a beneficia de o cantitate mai mare dintrun bun, când bugetul său nu suferă nici o schimbare, se poate realiza doar cu preţul sacrificării unei cantităţi date din celălalt bun. Din acest punct de vedere, panta dreptei de buget semnifică rata la care consumatorul este dispus a substitui un bun prin celălalt în condiţiile conservării bugetului şi preţurilor bunurilor. Pentru a demonstra aceasta vom presupune creşterea consumului din bunul 1 cu ∆x1. Inevitabil, şi cantitatea din cel de-al doilea bun va suferi o modificare, notată cu ∆x2, însă de semn contrar. În consecinţă, pornind de la ecuaţia iniţială a bugetului p1x1 + p2x2 = m şi luând în considerare schimbările survenite se ajunge la o nouă dreaptă de buget

p1(x1 + ∆x1) + p2(x2 + ∆x2) = m Scăzând prima ecuaţie din cea de-a doua se obţine

50

p1∆x1 + p2∆x2 = 0 , de unde

Se constată, în consecinţă, că panta liniei de buget semnifică tocmai substituirea bunului 2 cu 1, sau, ceea ce este acelaşi lucru, măsoară costul de oportunitate al consumului unui bun prin celălalt.

6.1.2. Modificări ale dreptei bugetului Dreapta bugetului a fost trasată presupunând un anumit nivel al bugetului şi o structură dată a preţurilor. Ca urmare, o modificare survenită în mărimea acestor variabile conduce la modificarea combinaţiilor posibile între cele două bunuri. A. Modificarea bugetului Vom presupune, mai întăi, că bugetul consumatorului suportă o creştere (m’ = m + ∆m), iar preţurile de cumpărare ale celor două bunuri rămân constante. În acest caz panta dreptei ( -p1/p2 ) rămâne aceeaşi, însă linia bugetară se va deplasa spre dreapta (Figura 6.2.).

Figura 6.2. Modificarea dreptei bugetului ca urmare a creşterii venitului disponibil

Noile puncte de intersecţie cu axele vor fi acum m’/p1 şi m’/p2. În consecinţă, orice relaxare a constrângerii generează o nouă dreaptă de buget, paralelă celei dintâi, asigurând şi extinderea domeniului combinaţiilor posibile. În mod similar se va raţiona, în cazul invers, când, din diverse motive, venitul consumatorului se reduce. B. Modificarea preţurilor bunurilor De data aceasta structura preţurilor de cumpărare ale bunurilor variază, în timp ce bugetul rămâne constant. Dacă vom considera mai întâi că p1 se reduce la p’1, iar p’2 rămâne nemodificat, (punctul de intersecţie cu axa verticală este acelaşi - m/p2), cantitatea posibil de achiziţionat din primul bun sporeşte (punctul de intersecţie cu axa orizontală devine m/p’1 ), iar dreapta de buget se va deplasa spre dreapta. În mod asemănător se va raţiona în cazul invers, atunci când preţul primului bun p1 creşte la nivelul p1" (Figura 6.3.).

51

Figura 6.3. Modificarea dreptei bugetului ca urmare a modificării preţului bunului 1

De reţinut că în ambele cazuri cantităţile din bunul 2 se vor modifica şi ele, exceptând cazul cănd consumatorul îşi foloseşte integral bugetul pentru achiziţionarea sa. Ce se întâmplă dacă preţurile celor două bunuri variază simultan? Exceptând cazul modificării strict proporţionale a preţurilor, dreapta de buget şi panta acesteia se vor modifica şi deplasa într-un sens sau altul. În cazul modificării strict proporţionale a preţurilor şi a unui venit constant, panta dreptei de buget rămâne aceeaşi. Noua linie a bugetului se deplasează spre interior sau exterior cu un factor egal cu inversul creşterii sau descreşterii preţurilor. Algebric această situaţie se poate scrie: kp1x1 + kp2x2 = m p1x1 + p2x2 = m/k (k>0) Pentru un k > 1, noua dreaptă de buget se va situa la stânga celei iniţiale şi la dreapta pentru k < 1. De exemplu, dublarea concomitentă a preţurilor este sinonimă cu înjumătăţirea venitului. C. Modificarea simultană a preţurilor bunurilor şi venitului consumatorului În acest ultim caz noua dreaptă de buget va depinde de proporţia şi sensul modificării acestor variabile. Un caz particular este acela în care preţurile şi venitul variază în acelaşi sens şi aceeaşi proporţie. Dreapta de buget rezultată este identică cu cea iniţială. Algebric această situaţie se scrie: kp1x1 + kp2x2 = km, de unde împărţind prin k obţinem p1x1 + p2x2 = m, adică ecuaţia dreptei iniţiale.

6.2. Preferinţe şi utilitate Utilizarea dreptei bugetului are meritul de a releva posibilitatea limitată de însuşire a bunurilor, funcţie de venit şi preţuri, însă nu sugerează nimic în legătură cu opţiunile consumatorului determinate de preferinţele sale. Analiza alegerii consumatorului, în sensul cel mai larg, presupune cunoaşterea bunurilor pe care acesta le-ar putea consuma, a circumstanţelor de obţinere a lor, precum şi a preferinţelor sale. Vom considera două coşuri de bunuri de consum, definite prin vectorul X şi respectiv Y: X = (x1, x2) Y = (y1, y2) Între acestea pot exista trei posibile relaţii în funcţie de dorinţele consumatorului: (1) Coşul X=(x1, x2) este strict preferat celui de al doilea Y = (y1, y2), cea ce se poate scrie utilizănd simbolul " >". (x1, x2) > ( y1, y2) În consecinţă, având posibilitatea opţiunii între X şi Y, consumatorul va alege fară îndoială pe X. Ideea preferinţei se bazează pe comportamentul consumatorului într-o atare situaţie.

52

(2) Consumatorul este indiferent între cele două cazuri de bunuri, ceea ce utilizând simbolul " ↔" se poate scrie (x1, x2) ↔ (y1, y2) Indiferenţa înseamnă aceeaşi satisfacţie conferită consumatorului din consumul ambelor perechi de bunuri. (3) Dacă consumatorul preferă sau este indiferent între cele două coşuri de bunuri, se poate spune că preferă slab pe X lui Y, ceea ce se poate scrie, (x1, x2) ≥ (y1, y2) Relaţiile anterioare se pot combina şi conduce la alte situaţii privind preferinţa consumatorului, dovedind interdependenţa conceptelor anterioare. De exemplu, dacă (x1, x2) ≥ (y1, y2) şi (y1, y2) ≥ (x1, x2) rezultă că (x1, x2) ↔ (y1, y2) , sau dacă (x1, x2) ≥ (y1, y2) iar (x1, x2) ↔ (y1, y2) este falsă, rezultă că (x1, x2) > (y1, y2)

6.2.1. Axiomele teoriei consumatorului Consistenţa preferinţelor consumatorului este asigurată de îndeplinirea următoarelor trei relaţii fundamentale, considerate drept axiome ale teoriei consumatorului: - Relaţia completă: considerăm vectorii X = (x1, x2) şi Y = (y1, y2), între care există posibilitate de comparaţie. Atunci se poate avea: (x1, x2) ≥ (y1, y2) sau (y1, y2) ≥ (x1, x2). Dacă ambele relaţii sunt adevărate se deduce că (x1, x2) ↔ (y1, y2). Această relaţie implică posibilitatea clasificării tuturor coşurilor de bunuri posibile, excluzând astfel situaţia indeciziei consumatorului. - Relaţia reflexivă: (x1, x2) > (x1, x2). Relaţia este evidentă, deoarece orice coş de bunuri este cel puţin la fel de bun ca el însuşi. -- Relaţia de tranzitivitate: dacă (x1, x2) ≥ (y1, y2) şi (y1, y2) ≥ (z1, z2) se deduce că (x1, x2) ≥ (z1, z2) Altfel spus dacă X este cel puţin la fel de bun ca Y, iar acesta este considerat cel puţin la fel de bun ca Z, atunci şi X este cel puţin la fel de bun ca Z. Această ultimă relaţie reflectă coerenţa în alegerile consumatorului. Faptul că preferinţele nu sunt contradictorii reprezintă o trăsătură a consumatorului raţional. Dacă una dintre aceste condiţii, relativ puţin restrictive, nu este îndeplinită vorbim de inconsistenţa preferinţelor. În analiza următoare, excludem însă o asemenea posibilitate privind preferinţele consumatorului.

53

6.2.2. Utilitatea Termenul de utilitate nu este de dată recentă. În trecut, filozofii şi economiştii îl utilizau drept indicator pentru aprecierea bunăstării individuale, nivelul său fiind măsura fericirii personale. Indivizii trebuiau în consecinţă să acţioneze în sensul maximizării utilităţii. Utilitatea consumului reprezintă plăcerea sau satisfacţia obţinută de oameni în urma consumului unei cantităţi date de bunuri şi servicii. Identificarea factorilor care determină sentimentele privind satisfacţia reprezintă îndeobşte o sarcină destul de complexă, care revine psihologilor. O parte a acestor factori sunt cuantificabili în timp ce alţii nu. Economistul reţine în analizele sale toţi aceşti factori, privilegiindu-i pe cei cuantificabili, în timp ce pe cei necuantificabili precum cei estetici, de dragoste, protecţie sau chiar de invidie îi presupune constanţi. O mare parte a analizei comportamentului consumatorului se bazează pe clauza ceteris paribus. Astfel se simplifică analiza deciziilor de consum şi se poate recurge la formalizarea matematică izolând factorii economici de cei extraeconomici, fără a minimaliza însă importanţa vreunuia dintre ei. Există două teorii privind posibilitatea măsurării utilităţii consumului: teoria cardinală şi teoria ordinală. Conform primei teorii, utilitatea apare ca măsurabilă, consumatorul dispunând de cunoştinţe exacte privind numărul de unităţi de utilitate asociate consumului unei cantităţi date dintr-un bun. De exemplu, consumul unui măr furnizează 5 unităţi de utilitate, iar al unei banane 8 unităţi de utilitate. O asemenea abordare permite efectuarea unui calcul economic riguros, ceea ce constituie şi comoditate în expunere. Astfel cel de al doilea bun este de 1,6 ori mai util decât primul bun, iar consumul lor împreună furnizează 13 unităţi de utilitate. Imposibilitatea măsurării efective a utilităţii a condus la abandonarea teoriei utilităţii cardinale şi reformularea ei în termenii preferinţelor consumatorilor. În acest sens un rol deosebit l-a jucat V. Pareto. El este cel care avea să sugereze şi să argumenteze necesitatea unei astfel de schimbări. Spre deosebire de prima teorie, teoria utilităţii ordinale presupune ordonarea raţională a preferinţelor. Postulatul raţionalităţii a fost presupus prin enunţarea axiomelor consumatorului. Reprezentarea preferinţelor nu mai presupune ca element cheie cuantificarea utilităţii. Consumatorul dispune acum de o măsură ordinală a utilităţii permiţând clasificarea combinaţiilor posibile, apelând la o funcţie de utilitate. O funcţie de utilitate presupune asocierea unui număr diferitelor cantităţi din bunurile consumate. Funcţia de utilitate poate fi scrisă în cazul unui coş de două bunuri: U = U(x1, x2) şi generalizată atunci când bunurile ce intră în consum sunt numeroase, U = U (x1, x2 , . . . , xn). Putem reformula acum relaţiile posibile între cele două coşuri de bunuri, reprezentate prin vectorii X = (x1, x2) şi Y = (y1, y2) : - (x1, x2) este strict preferată lui (y1, y2) dacă şi numai dacă U(x1,x2) > U(y1,y2); se deduce astfel că prima combinaţie este mai utilă decât cea de a doua (fără a spune şi de câte ori) şi în consecinţă preferată strict; - consumatorul este indiferent între (x1, x2) şi (y1, y2) dacă şi numai dacă U (x1, x2) = U (y1, y2); - preferinţa sau indiferenţa între cele două coşuri de bunuri este reflectată de relaţia U(x1, x2) ≥ U(y1, y2). Există însă şi tipuri de preferinţe, precum cele intranzitive (A > B > C > A) care nu pot fi reprezentate prin funcţia de utilitate. Ar trebui ca numerele asociate prin funcţia de utilitate să respecte relaţia U(A) > U(B) > U(C) > U(A) ceea ce este imposibil. Astfel de tipuri de preferinţe sunt ignorate în continuare. 6.2.3. Curbele de indiferenţă O curbă de indiferenţă sau de izoutilitate reprezintă ansamblul combinaţiilor posibile de bunuri care furnizează acelaşi nivel de utilitate sau de satisfacţie. Presupunând curbele de indiferenţă continue (ipoteza divizibilităţii perfecte a bunurilor), înseamnă că există practic o infinitate de combinaţii din cele două bunuri între care consumatorul este indiferent odată ce i se asigură acelaşi nivel de utilitate (Figura 6.4).

54

Figura 6.4 Curba de indiferenţă X1

6

A

4

B

3

2

E C

F

D U1

2 3 4 5 X2 Curba U1 este similară unei linii de contur a unei hărţi, arătând diferite combinaţii între cele două bunuri corespunzătoare unei “altitudini” identice a utilităţii. În figura de mai sus am reprezentat cantitatea consumată din bunul 1 pe axa orizontală, iar cantitatea consumată din bunul 2 pe axa orizontală. O asemenea curbă evidenţiază toate acele combinaţii între bunurile de mai sus care furnizează consumatorrului acelaşi nivel de satisfacţie. Astfel, consumatorul dobândeşte aceeaşi satisfacţie atunci când consumă 2 unităţi din primul bun şi 6 unităţi din cel ce al doilea bun sau 3 unităţi din primul bun şi 4 unităţi din cel de al doilea bun ş. a m. d. Nu există vreun motiv particular pentru care individul să prefere o combinaţie alteia. Punctele aflate la nord-est de U1 promit mai multă satisfacţie, ceea ce face să fie preferate punctelor de pe U1. Punctul E este preferat punctului C deoarece furnizează mai mult din ambele bunuri. Mai mult este preferat în consecinţă lui mai puţin. Ipoteza tranzitivităţii asigură faptul că aceeaşi combinaţie E este preferată lui A, B, D şi oricăror altor combinaţii de pe U1. Combinaţiile din cele două bunuri aflate sub U1 sunt mai puţin dezirabile pentru un consumator deoarece oferă mai puţină satisfacţie. Punctul F oferă mai puţin din ambele bunuri comparativ cu punctul C. Deoarece curba de indiferenţă U1 are pantă negativă atunci când consumatorul este forţat să renunţe la o cantitate dintr-un bun trebuie să beneficieze suplimentar de o cantitate dată din celălalt bun pentru a rămâne cu acelaşi nivel de satisfacţie. Tipul de mişcare de-a lungul curbei U1 reprezintă acele schimburi pe care o persoană le poate face în mod liber. Forma curbelor de indiferenţă poate fi convexă, concavă sau lineară (Figura 6.5. a,b,c,).

Figura 6.5. Forme posibile ale curbei de indiferenţă

Într-un sistem bidimensional se pot prezenta o infinitate de curbe de indiferenţă, alcătuind harta curbelor de indiferenţă. Figura 6.6. am trasat doar trei curbe de indiferenţă a căror formă este convexă. Fiecărei curbe îi corespunde un anumit nivel de utilitate, cu atât mai mare cu cât curbele de indiferenţă se situează mai la dreapta (sau spre Nord - Est). Nu există de fapt un mod precis de a măsura nivelul de utilitate asociat unei curbe de indiferenţă. Şi, în mod similar nu există o manieră de măsurare a utilităţii suplimentare care apare în urma schimbării consumului de la nivelul curbei U1 la, să zicem, U2. Putem doar constata creşterea

55

utilităţii pe măsura deplasării pe o curbă de indiferenţă superioară. În cazul de faţă, curbei U3 îi corespunde nivelul cel mai înalt de utilitate. Este imposibil ca două curbe de indiferenţă să se intersecteze. Dacă acest lucru s-ar produce ar rezulta că o combinaţie între cele două bunuri ar conduce la niveluri diferite de utilitate (ea fiind situată deopotrivă pe cele două curbe de indiferenţă), ceea ce este practic imposibil. În consecinţă, o combinaţie dată între cele două bunuri nu se poate situa decât pe o singură curbă de indiferenţă.

Figura 6.6 Harta curbelor de indiferenţă

6.2.4.Tipologia bunurilor şi curbele de indiferenţă Forma curbelor de indiferenţă sugerează gradul de substituţie existent între bunurile reprezentate pe cele două axe. Astfel, în general, bunurile se pot substitui imperfect, perfect sau pot fi complementare. Acestea nu reprezintă decât cazuri reprezentative din mai multe posibile.

Figura 6.7 Substituibilitate şi complementaritate

A. Substituţie imperfectă În acest caz, bunurile sunt reciproc substituibile, însă de manieră imperfectă. Astfel renunţarea la cantităţi egale din bunul 2 se va face cu preţul unei cantităţi suplimentare şi în creştere din celălalt bun, dacă se doreşte bineînţeles menţinerea nivelului de utilitate. Curba de indiferenţă este în acest caz convexă la origine (Figura 6.7 a). Rata de substituţie între cele două bunuri este în consecinţă variabilă. De exemplu, trecerea de la A la B, presupune ca cele două unităţi din bunul 2 să fie substituite de trei unităţi din bunul 1. Renunţarea în schimb la şase unităţi din al doilea bun (trecerea la punctul C), cere compensarea prin 15 unităţi suplimentare din celălalt bun. Continuând raţionamentul, se constată că substituirea devine din ce în ce mai dificilă, reclamând cantităţi în creştere din bunul ce substituie.

56

B. Substituţie perfectă Două bunuri sunt perfect substituibile dacă cantitatea dintr-un bun necesară pentru a compensa renunţarea la o unitate din celălalt bun este constantă. Altfel spus, substituirea se face cu o rată constantă. Curba de indiferenţă se prezintă de această dată sub formă de dreaptă. (Figura 6.7.b.). În cazul a două bunuri care se pot substitui în raport de 1 la 1, se constată că renunţarea la o cantitate oarecare dintr-un bun face necesară suplimentarea celuilalt bun cu exact aceeaşi cantitate. Ceea ce este caracteristic bunurilor perfect substituibile este panta constantă a curbelor de indiferenţă. Rata de substituţie de 1/1 este doar un caz particular, dreapta având în acest caz panta egală cu -1. C.Perfectă complementaritate A treia relaţie posibilă între cele două bunuri este cea de zero substituibilitate. Bunurile sunt perfect complementare, deoarece se consumă împreună în proporţii fixe. Curba de indiferenţă este în formă de L. (Figura 6.7.c). Creşterea cantităţii dintr-un singur bun, fără modificarea celuilalt bun, nu modifică în nici-un sens utilitatea consumatorului. Situarea pe o nouă curbă de indiferenţă, reflectând un nivel superior de utilitate, se va putea realiza doar prin creşterea concomitentă a celor două bunuri, respectând însă proporţia iniţială. Curbele de indiferenţă în cazul bunurilor perfect complementare sunt paralele. În celelalte două cazuri anterioare nu-i necesar ca paralelismul între curbele de indiferenţă să se păstreze. Ele trebuie doar să nu se intersecteze, deoarece în acest caz încetează a mai fi curbe de indiferenţă. În general, cazurile de perfectă substituţie şi complementaritate între bunuri sunt puţin utilizate de economişti. Cel mai interesant şi frecvent caz este cel al bunurilor imperfecte substituibile în care combinaţii diferite între cele două bunuri pot furniza acelaşi nivel de satisfacţie.

6.2.5. Utilitatea marginală Considerăm o funcţie de utilitate U(x1, x2) asociată preferinţelor unui consumator. Ce se întâmplă cu utilitatea atunci când cantitatea dintr-un bun este superioară celei iniţiale? Determinarea modificării survenite în nivelul utilităţii se realizează cu ajutorul conceptului de utilitate marginală. Utilitatea marginală reprezintă sporul de utilitate ce decurge din consumul unei unităţi suplimentare dintr-un bun, menţinând neschimbată cantitatea din celălalt bun. Astfel, utilitatea marginală pentru bunul 1 este:

iar utilitatea marginală pentru bunul 2 este:

Din aceste două relaţii rezultă că ∆U = Um1∆x1 şi ∆U = Um2∆x2. Considerând funcţia de utilitate continuă şi derivabilă şi raţionând pe intervale infinitezimale (bunurile sunt infinit divizibile), utilitatea marginală apare drept derivata parţială a funcţiei de utilitate:

Se admite, în general, că utilităţile marginale sunt pozitive (în cazul bunurilor dăunătoare U’x < 0) şi descrescătoare, ceea ce matematic se scrie: U’x1 > 0 U"x12 < 0 U’x2 > 0 U"x22 < 0

57

6.2.6. Utilitatea marginală şi rata marginală de substituţie Rata marginală de substituţie (RMS) între două bunuri reprezintă cantitatea dintr-un bun necesară compensării pierderii de utilitate ce ar surveni prin scăderea cu o unitate a celuilalt bun. Altfel spus, RMS exprimă cantitatea suplimentară dintr-un bun necesară pentru substituirea unei unităţi din celălalt bun astfel încât nivelul de utilitate să rămână constant. Dacă cantitatea dintr-un bun se reduce, de exemplu pentru primul bun cu ∆x1, pentru a rămâne pe aceeaşi curbă de indiferenţă este necesar suplimentarea celui de al doilea bun cu o cantitate, să presupunem ∆x2 (Figura 6.8). Figura 6.8 Rata marginală de substituţie

Dacă ∆x1 reprezintă o schimbare foarte mică, atunci raportul ∆x2/∆x1 măsoară rata marginală de substituţie a bunului 2 prin bunul 1. În plus, RMS exprimă panta curbei de indiferenţă. În cazul de faţă panta curbei şi RMS se modifică de-a lungul curbei. Pentru măsurarea RMS se poate folosi funcţia de utilitate. Cunoscând relaţiile dU = U’x1dx1 şi dU = U’x2 dx2 şi raţionând pe intervale infinitezimale de variaţie pentru x1 şi x2 putem scrie

Semnificaţia semnului minus constă în aceea că dispunerea de o cantitate superioară din bunul 1 face necesară o cantitate mai mică din bunul 2, astfel încât nivelul de utilitate să rămână constant. În mod frecvent însă, RMS este utilizată în valoare absolută. 6.3. Optimul consumatorului În secţiunile anterioare am precizat că orice consumator raţional are drept obiectiv maximizarea satisfacţiei sau a utilităţii în condiţii restrictive. Acestea se referă, ne reamintim, la un nivel limitat al bugetului şi la preţurile bunurilor care fac obiectul consumului. Din acest motiv, ambele variabile sunt considerate determinate exogen, fără posibilitatea influenţării lor din partea consumatorului. Analiza optimului consumatorului se efectuează din perspectiva teoriei utilităţii ordinale. Consumatorul se află în situaţia de optim sau de echilibru atunci când o anumită structură a consumului îi asigură maxim de utilitate în condiţii de constrângere bugetară. În acest caz alegerea este considerată optimă, el neavând nici un interes de a o schimba. Determinarea poziţiei de echilibru pentru consumator se poate face în mod grafic sau analitic. Dacă prima cale prezintă avantajul de a fi uşor de înţeles (reprezentare într-un spaţiu bidimensional şi deci alegere între două bunuri), cea de a doua permite generalizarea la situaţiile în care consumul este format din n bunuri.

58

6.3.1. Determinarea echilibrului consumatorului – soluţia grafică Această metodă se bazează pe confruntarea dreptei bugetului cu ansamblul curbelor de izoutilitate. Deoarece curbele de indiferenţă pot fi convexe, concave sau liniare, rezultă trei situaţii posibile de echilibru al consumatorului. (Figura 6.9 a,b,c.). Din mulţimea curbelor de indiferenţă am considerat un număr redus pentru a nu încărca graficul în mod excesiv. Consumatorul trebuie să opteze pentru cantităţi diferite din bunul 1 şi 2, astfel încât să obţină un maxim de satisfacţie. În primul caz, al convexităţii curbelor de indiferenţă determinarea echilibrului consumatorului se poate face plecând fie dinspre colţul din dreapta fie dinspre cel din stânga sus. Raţionând astfel se constată că deplasarea de-a lungul dreptei bugetului conduce la un nivel de utilitate în creştere relevat de curbele de indiferenţă situate mai la dreapta. Figura 6.9 Echilibrul consumatorului

Trecerea de la punctul A (sau A1) la B (sau B1) şi mai apoi la H1, are loc în condiţiile substituirii bunului 2 de către 1 (sau a bunului 1 de către 2). Optimul consumatorului se află în punctul H1, punct situat deopotrivă pe curba de indiferenţă U3 şi pe dreapta de buget. Acest punct coincide cu punctul de tangenţă dintre linia bugetului şi curba de indiferenţă. El este unic şi există în mod necesar datorită pantei negative a liniei de buget şi convexităţii curbelor de indiferenţă. Deşi curbele următoare U4 şi U5 pun în evidenţă un nivel de utilitate superior lui U3, acestea nu prezintă interes pentru consumator deoarece nu pot fi atinse în condiţiile date ale venitului consumatorului.

59

Punctul H1 de echilibru al consumatorului relevă atât nivelul maxim de utilitate accesibil consumatorului cât şi structura optimă a consumului (coordonatele punctului H1, adică x1* şi x2* ). În cazul (b) şi (c) echilibrul consumatorului este atins în punctul H2 şi respectiv H3, semnificând faptul că nivelul maxim de utilitate este corespunzător opţiunii exclusive a consumatorului pentru un singur bun. Consumatorul este în acest caz "monomaniac", ipoteză lipsită de realism, deoarece consumul nu este alcătuit niciodată dintr-un singur bun, ci dintr-o varietate de bunuri. În consecinţă, nu poate fi reţinută decât ipoteza convexităţii stricte a curbelor de indiferenţă. Numai în acest caz condiţia de tangenţă este nu numai necesară, dar şi suficientă. În alte situaţii, această condiţie se poate dovedi doar necesară pentru optimalitatea alegerii consumatorului. Figura 6.10 Puncte de tangenţă multiple între dreapta bugetului şi curbele de indiferenţă.

În figura 6.10 se observă existenţa a trei puncte de tangenţă între dreapta bugetului şi curbele de indiferenţă, însă numai două pot fi reţinute ca optime, respectiv H1 şi H3. Punctul H2 nu poate fi considerat optim, deoarece se situează pe o curbă de indiferenţă U2 căreia îi corespunde un nivel de utilitate mai redus. Revenind la cazul convexităţii stricte a preferinţelor, se poate formula următoarea condiţie de optim pentru consumator: în situaţia de echilibru, raportul dintre utilităţile marginale este egal cu raportul preţurilor.

Punctul H1 aflat pe curba de indiferenţă U3 (Figura 6.9.a) asigură egalitatea dintre rata marginală de substituire şi inversul utilităţilor marginale:

Însă acelaşi punct este situat şi pe dreapta bugetului, caz în care se verifică egalitatea dintre panta dreptei şi raportul preţurilor bunurilor:

Din cele două egalităţi rezultă condiţia optimului consumatorului:

Această egalitate exprimă faptul că la optim, ultima unitate monetară cheltuită pentru achiziţionarea bunului 1 conduce la aceeaşi satisfacţie cu ultimaunitate monetară afectată bunului 2.

60

6.3.2. Determinarea echilibrului consumatorului – soluţia analitică Există în general mai multe soluţii analitice pentru determinarea echilibrului consumatorului. Aici prezentăm numai două metode: - Metoda I Se ştie că celor mai multe preferinţe li se poate asocia o funcţie de utilitate. Rămânând la cazul consumului format din două bunuri, această funcţie are forma generală U(x1, x2). În acelaşi timp, x1 şi x2 trebuie să satisfacă ecuaţia dreptei bugetului adică m = x1p1 + x2p2. Din ultima expresie se obţine x2 funcţie de x1:

În aceste condiţii, funcţia de utilitate devine U[x1,x2(x1)], iar aceasta trebuie maximizată. Condiţia de maxim este cea de anulare a derivatei acestei funcţii compuse, adică

- Metoda II O altă soluţie de determinare a condiţiei de echilibru pentru consumator este cea a multiplicatorului Lagrange. Se defineşte o funcţie numită Lagrangian, de forma L = U(x1, x2) - λ (p1x1 + p2x2 - m) unde λ este multiplicatorul Lagrange Conform teoremei lui Lagrange, combinaţia optimă (x1*, x2* ) trebuie să verifice derivatele parţiale ale noii funcţii în raport cu x1, x2 şi λ:

Se constată că atunci când (x1*, x2* ) verifică constrângerea bugetară, Lagrangian-ul este identic cu funcţia de utilitate iniţială U(x1, x2). Din primele două condiţii rezultă că:

61

Se poate demonstra că multiplicatorul Lagrange măsoară suplimentul de satisfacţie generat de creşterea unitară a resurselor. Pentru aceasta se derivează constrângerea bugetară m = x1p1 + x2p2 : dm = p1dx1 + p2dx2. Cum în situaţia optimului avem: p1= U' x1 / λ şi p2= U'x2 /λ rezultă

Însă expresia din paranteză este derivata funcţiei de utilitate U(x1, x2) adică dU. În consecinţă, dU = λdm.

Ultima expresie evidenţiază faptul că sporul resurselor cu dm, creşte utilitatea cu λdm; şi invers, reducerea resurselor cu dm conduce la scăderea utilităţii cu λdm. Rezultatele anterioare pot fi generalizate pentru cazul consumului a n bunuri în care funcţia de utilitate este U= U(x1, x2, . . . , xi , . . . , xn), iar constrângerea bugetară devine: m= p1x1 + p2x2 + . . . , + pixi + . . . , pnxn :

şi dU=λdm. 6.3.3. Modificări în echilibrul consumatorului Determinarea poziţiei de echilibru a consumatorului s-a realizat în condiţiile unui nivel stabilit al bugetului şi al unor preţuri date ale bunurilor. În fapt, o modificare survenită la nivelul venitului sau al preţurilor, modifică poziţia de echilibru conducând la un alt nivel şi structură a consumului. 6.3.3.a. Modificarea venitului consumatorului Constrângerea bugetară poate evolua în ambele sensuri generând deplasarea bugetului spre dreapta sau spre stânga, după cum aceasta suferă o relaxare sau o accentuare. Noua dreaptă de buget este paralelă celei iniţiale, deoarece preţurile se menţin constante. Reţinând ipoteza convexităţii stricte a preferinţelor, va exista un unic punct de tangenţă între noua dreaptă a bugetului şi o curbă de indiferenţă, definind un nou punct de optim. Practic, fiecărui nivel al venitului îi corespunde un punct de optim. Curba pe care se află punctele de optim ale consumatorului evidenţiază evoluţia consumului funcţie de venit. Cum relaţia dintre consum şi venit nu este întotdeauna direct şi strict proporţională, segmentele ce unesc două puncte consecutive de echilibru pot fi diferite.

62

Figura 6.11. Curba consumului în funcţie de venit - creşterea mai rapidă a consumului unui bun în raport cu celălalt.

În figura 6.11. se constată că sporul venitului este însoţit de o creştere concomitentă a consumului celor două bunuri, însă nu şi proporţională. În cazul a) consumul bunului 2 este mai amplu decât al bunului 1 şi invers în cazul b).

Figura 6.12. Curba consumului în funcţie de venit - creşterea proporţională a consumului celor două bunuri

Figura 6.13 Curba consumului în funcţie de venit - creşterea consumului unui bun însoţită de reducerea consumului celuilalt bun

Figura 6.12. evidenţiază o relaţie directă şi strict proporţională între venit şi consumul celor două bunuri. Figura următoare 6.13 relevă faptul că sporul venitului conduce la creşterea consumului doar pentru un singur bun (bunul 2 pentru cazul a şi bunul 1 pentru cazul b), consumul celuilalt bun reducându-se. Este cazul bunurilor inferioare, care prin creşterea venitului sunt substituite în consum de altele superioare. Bineînţeles, această evoluţie a consumului se petrece după un anumit nivel al venitului.

63

6.3.3.b. Modificarea structurii preţurilor bunurilor Modificarea preţurilor bunurilor este de natură să afecteze echilibrul consumatorului. Considerăm pentru simplificare, cazul modificării preţului unui singur bun şi anume situaţia reducerii preţului bunului 1 (p1' < p1). Pentru început analizăm cazul a două bunuri normale şi reciproc substituibile în consum. Cum preţul bunului 2 ca şi nivelul venitului rămân constante, noua dreaptă de buget se va roti în jurul punctului de intersecţie cu axa verticală, rămas identic, deplasându-se către dreapta. Noua constrângere bugetară se caracterizează printr-o pantă inferioară celei iniţiale, motiv pentru care este mai puţin abruptă. Aşa cum se observă în figura 6.14.a, acestei noi drepte a bugetului îi corespunde un nou punct de optim, notat cu H', exprimând un nivel de utilitate superior (curba de indiferenţă U2 este situată la dreapta curbei U1). Figura 6.14.b relevă cazul invers, al creşterii preţului bunului 1 ( p1’’ > p1 ).şi noul punct de optim H”. Scăderea preţului bunului 1 va genera două tipuri de efecte: modificarea ratei de substituţie a bunului 2 prin bunul 1, pe de o parte, şi variaţia puterii de cumpărare a venitului, pe de altă parte (reducerea preţului unui bun oferă posibilitatea achiziţionării unei cantităţi mai mari din acel bun). Corespunzător celor două efecte disociem un efect de substituţie de un efect de venit. Această descompunere a modificării optimului consumatorului este doar ipotetică, permiţând mai buna înţelegere a noii alegeri. De fapt, consumatorul, pe baza noului preţ, ia decizia de modificare a cererii sale, întrun sens sau altul, ignorând cele două etape. Figura 6.14 Modificarea optimului în condiţiile modificării preţului bunului 1

Pentru început vom face apel la Figura 6.15, unde pe lângă cele două drepte de buget s-a trasat încă o dreaptă care trece prin punctul de optim iniţial fiind paralelă liniei de buget finale. Această dreaptă prezintă două caracteristici şi anume: este corespunzătoare structurii de preţuri finale, având panta p1’ / p2 , iar puterea de cumpărare rămâne constantă. Se poate calcula, fără dificultate, ajustarea venitului corespunzător dreptei care trece prin optimul iniţial, acesta rămânând în noua situţie doar o combinaţie accesibilă. Se scriu ecuaţiile dreptelor de buget: m' = p1'x1 + p2x2 m = p1x1 + p2x2, după care scăzând cea de a doua ecuaţie din prima se obţine ∆m = x1∆p. Aceasta înseamnă că venitul trebuie modificat cu ∆m, când preţul variază cu ∆p, astfel încât puterea de cumpărare să se menţină, făcând pe mai departe accesibilă combinaţia de optim iniţială. De notat că variaţia preţului impune o variaţie în venit în acelaşi sens. Figura 6.15. Ajustarea venitului corespunzătoare structurii de preţuri finale şi puterii de ccumpărare iniţiale

64

Figura 6.16. prezintă cele două efecte, de substituţie şi de venit. Se observă noul punct de optim corespunzător dreptei paralele celei de buget finale, notat cu H". Trecerea de la H la H" reprezintă un efect de substituţie, evidenţiind cum consumatorul substituie un bun prin altul atunci când preţurile se schimbă, însă menţinând puterea de cumpărare neschimbată. ∆x1s = x1(p1', m' ) - x1(p1, m) Tendinţa cumpărătorului este de substituire în favoarea bunului devenit mai ieftin. Trecerea de la H" la H' corespunde efectului de venit, puterea de cumpărarea ameliorându-se datorită reducerii preţului bunului 1. Este ca şi cum consumatorul ar deveni mai bogat, putând achiziţiona mai mult din bunul 1, raportul m/p1' fiind superior celui iniţial m/p1. ∆x1v = x1(p1', m) - x1(p1', m' ) În consecinţă, deşi venitul nominal rămâne constant, cel real creşte, iar consumatorul achiziţionează mai mult din ambele bunuri, coordonatele punctului H' fiind superioare celor corespunzătoare lui H". Însumarea celor două efecte conduce la evidenţierea variaţiei cantităţii cerute, prin trecerea de la H la H'. ∆x1 = x1(p1', m) - x1(p1, m) Această relaţie este denumită ecuaţia lui Slutsky după numele economistului rus Eugen Slutsky.

Figura 6.16. Efectul de venit şi efectul de substituţie

În cazul în care bunul 1 este un bun Giffen (pentru care cererea evoluează în acelaşi sens cu preţul), graficul se prezintă ca în figura 6.17. Descompunerea în cele două efecte permite înţelegerea acestui paradox, cunoscut şi ca "paradoxul lui Giffen" sau "efectul Giffen"; efectul de substituţie este opus modificării preţului şi are exact acelaşi efect ca în cazul bunurilor normale, în timp ce efectul de venit este de sens contrar şi suficient de amplu pentru a contracara efectul de substituţie. În aceste condiţii, reducerea preţului bunului 1, considerat acum un bun Giffen, este urmată de reducerea cantităţii consumate din acest bun şi creşterea celei consumate din bunul 2.

65

Figura 6.17. Optimul consumatorului în cazul unui bun Giffen

Cazul unui bun inferior non - Giffen este prezentat în graficul din figura 6.18. Aici efectul de venit este de asemenea negativ, însă insuficient pentru a contracara efectul de substituţie. Cantitatea consumată din primul bun ca şi din cel de al doilea bun creşte.

Figura 6.18 Optimul consumatorului în cazul unui bun inferior

6.4. Surplusul consumatorului Curba cererii pentru un produs oarecare reflectă cantitatea din acel bun pe care un consumator poate şi este dispus să o achiziţioneze la un nivel dat al preţului. Aceeaşi curbă oferă în plus un răspuns la întrebarea "Cât de mult un consumator este dispus să plătească pentru dobândirea unei unităţi suplimentare de bun ?" şi, pe această bază, "economia" pe care acesta o realizează plătind un preţ mai mic pentru cantitatea achiziţionată. Pentru evidenţierea şi măsurarea surplusului consumatorului se foloseşte figura 6.19.

66

Figura 6.19 Surplusul consumatorului

Presupunem că preţul pieţei determinat prin confruntarea cererii şi ofertei s-a " fixat" la 40 u.m. pe produs. La acest nivel al preţului cantitatea cumpărată de consumator este de 10 unităţi. El va plăti deci pentru întreaga cantitatea cumpărată 400 u.m. Legea descreşterii utilităţilor marginale afirmă că utilitatea fiecărei unităţi suplimentare scade treptat pe măsura consumului continuu din acel bun. În consecinţă, pentru fiecare unitate adiţională de bun, consumatorul raţional este dispus a plăti mai puţin. Din grafic se observă că preţul maxim acceptat pentru prima unitate este 76, pentru ca cea de a doua 72 ş.a.m.d. Cu excepţia ultimei unităţi (preţul ei este de 40 u.m.) toate celelalte sunt obţinute de consumator la un preţ inferior celui la care ar consimţi. Diferenţa dintre acest preţ maxim acceptat de consumator pentru fiecare unitate de bun şi preţul pieţei, reprezintă surplusul consumatorului pentru fiecare unitate de bun. Însumarea acestuia conduce la surplusul consumatorului pentru întreaga cantitate (zona haşurată). Dacă preţul pieţei este notat cu p, numărul de unităţi achiziţionate la acest preţ n, iar preţul maxim plătit pentru fiecare unitate de produs funcţie de utilitatea ei pj, atunci surplusul consumatorului poate fi determinat prin formula:

În cazul de faţă surplusul consumatorului este 180. O mărime aproximativă a surplusului consumatorului poate fi considerată aria dreptunghiului cuprins între curba cererii şi axa preţurilor (triunghiul ABC). La nivelul pieţei se obţine surplusul consumatorilor prin agregarea surplusurilor individuale. El este astfel o măsură a câştigurilor globale obţinute prin schimbul de bunuri. Modificări în surplusul consumatorului. În timp, surplusul consumatorului se poate modifica sub influenţa variaţiei preţului bunului, dar şi al altor factori. Păstrând curba cererii neschimbată se poate anticipa că o creştere de preţ diminuează surplusul consumatorului, după cum o reducere de preţ îl ameliorează. Figura 6.20. evidenţiază modificarea în surplusul consumatorului la creşterea preţului de la 40 u.m. la 60 u.m. pe unitatea de produs.

67

Figura 6.20 Modificarea surplusului consumatorului

Pierderea în surplusul consumatorului este aproximată prin diferenţa ariilor corespunzătoare celor două surplusuri. Noua suprafaţă este de fapt un trapez cu baza mare cantitatea iniţială şi cea mică cantitatea finală. Acesta este compus la rându-i dintr-un dreptunghi (A) şi un triunghi (A’ ). Aria dreptunghiului reflectă pierderea suportată de consumator datorită creşterii preţului bunului X. Dacă iniţial pentru cele cinci unităţi consumatorul plătea 200 u.m. (5 x 40), acum el va plăti 300 u.m. (5 x 60). Suprafaţa triunghiului exprimă valoarea consumului pierdut datorită reducerii cantităţii consumate - 50 ( 5 x 20 / 2 ). Având în vedere însă formula iniţială de calcul a surplusului consumatorului, modificarea acestuia se poate determina cu ajutorul următoarei expresii:

∆Sc = modificarea în surplusul consumatorului pj = preţul maxim acceptat de consumator pentru achiziţionarea fiecărei unităţi depinzând de utilitatea acesteia n = numărul de unităţi iniţial consumate n’ = cantitatea din bunul X ulterior consumată p = preţul iniţial p’ = preţul final Pe baza acestui calcul modificarea surplusului consumatorului va fi de 140 u.m. (180 - 40).

REZUMAT •

Teoria economică a consumatorului evidenţiază procesul logic al deciziilor consumatorului în vederea obţinerii utilităţii maxime în condiţii de constrângere (venit disponibil, preţuri ale bunurilor şi serviciilor de consum).

•

Constrângerea bugetară a consumatorului reprezintă limita superioară pe care venitul o impune combinaţiilor de bunuri şi servicii posibil de achiziţionat.

•

Dreapta bugetului se poate modifica ca urmare a modificării venitului şi/sau a preţurilor bunurilor şi serviciilor de consum.

68

•

Utilitatea consumului reprezintă plăcerea sau satisfacţia obţinută de oameni în urma consumului unei cantităţi date de bunuri şi servicii.

•

Există două teorii privind posibilitatea măsurării utilităţii consumului: teoria cardinală şi teoria ordinală. Conform primei teorii, utilitatea apare ca măsurabilă, consumatorul dispunând de cunoştinţe exacte privind numărul de unităţi de utilitate asociate consumului unei cantităţi date dintr-un bun. Teoria utilităţii ordinale presupune ordonarea raţională a preferinţelor. Consumatorul dispune de o măsură ordinală a utilităţii permiţând clasificarea combinaţiilor posibile de bunuri apelând la o funcţie de utilitate.

•

Curba de indiferenţă sau de izoutilitate reprezintă ansamblul combinaţiilor posibile de bunuri care furnizează acelaşi nivel de utilitate sau de satisfacţie. Ansamblul curbelor de indiferenţă formează harta curbelor de indiferenţă. Curbele de indiferenţă au forme diferite: convexe, concave, liniare etc.

•

Utilitatea marginală reprezintă sporul de utilitate ce decurge din consumul unei unităţi suplimentare dintr-un bun, menţinând neschimbată cantitatea din celălalt bun.

•

Rata marginală de substituţie (RMS) între două bunuri reprezintă cantitatea dintr-un bun necesară compensării pierderii de utilitate ce ar surveni prin scăderea cu o unitate a celuilalt bun.

•

Consumatorul se află în situaţia de optim sau de echilibru atunci când o anumită structură a consumului îi asigură maxim de utilitate în condiţii de constrângere bugetară. Există două soluţii de determinare a echilibrului consumatorului: soluţia grafică şi soluţia analitică.

•

Consumatorul se află în situaţia de optim atunci când raporturile utilitate marginală preţ sunt egale între ele.

•

Surplusul consumatorului evidenţiază "economia" pe care un consumator o realizează plătind un preţ mai mic pentru întreaga cantitatea achiziţionată faţă de situaţia unui preţ diferit aferent fiecărei unităţi de bun în funcţie de utilitatea acesteia.

Termeni cheie Constrângerea bugetară Dreapta bugetului Coş de bunuri Spaţiul bunurilor Preferinţe Utilitate Utilitate marginală Curbe de indiferenţă Rată marginală de substituţie Echilibrul consumatorului Surplusul consumatorului Întrebări de verificare 1. Care sunt variabilele de influenţă asupra dreptei bugetului şi cum acţionează acestea? 2. Analizaţi axiomele teoriei consumatorului. 3. Explicaţi sensul utilităţii şi diferenţa dintre utilitatea marginală şi totală. Pe baza unui exemplu numeric explicaţi legea descreşterii utilităţilor marginale. 4. Ce relaţie există între rata marginală de substituţie şi utilitatea marginală? 5. Explicaţi de ce două curbe de indiferenţă nu se pot intersecta niciodată. 6. De ce optimul consumatorului se analizează pe baza utilizării unei curbe de indiferenţă convexă şi descrescătoare? 7. Precizaţi motivul pentru care dată fiind o dreaptă de buget, un punct de intersecţie cu o curbă de indiferenţă oarecare nu constituie un punct de echilibru al consumatorului. 8. Analizaţi impactul modificărilor de preţuri şi venitul consumatorului asupra alegerilor acestuia. 9. Definiţi un bun Giffen şi un bun inferior non-Giffen în termenii efectului de venit şi de substituţie. 10. Analizaţi surplusul consumatorului cu ajutorul unui exemplu.

69

Teste grilă 1. Pentru a construi dreapta bugetului este necesar şi suficient să se cunoască: a) preţul unui singur bun; b) preţurile celor două bunuri; c) preferinţele consumatorului faţă de aceste bunuri; d) preţurile acestor bunuri şi venitul consumatorului; e) venitul consumatorului. 1. Axiomele care stau la baza teoriei alegerilor consumatorului postulează că: a) subiectivitatea este incompatibilă cu raţionalitatea; b) preferinţele tuturor consumatorilor sunt identice; c) deşi, preferinţele diverşilor indivizi sunt diferite, ele au în comun câteva caracteristici; d) într-o economie nu există loc pentru fantezie. 2. Pentru a construi harta curbelor de indiferenţă ale unui consumator, care are de ales între cele două bunuri, este necesar şi suficient să se cunoască: a) preţurile celor două bunuri; b) preferinţele consumatorului faţă de aceste bunuri; c) preţurile acestor bunuri şi venitul consumatorului; d) venitul consumatorului. 3. Ipoteza tranzitivităţii în alegerile consumatorului implică una dintre următoarele afirmaţii: a) curbele de indiferenţă nu se intersectează niciodată; b) curbele de indiferenţă trebuie să fie non-liniare; c) curbele de indiferenţă trebuie să aibă o pantă negativă; d) curbele de indiferenţă trebuie să fie descrescătoare. 4. Pentru un consumator raţional a se situa pe o curbă de indiferenţă la un nivel mai ridicat decât altul, semnifică: a) o diminuare a satisfacţiei nevoilor sale; b) un nivel de satisfacţie identic precedentului, ca urmare a alegerii un nou coş de bunuri conţinând mai mult dintr-un bun şi mai puţin din altul; c) un nivel inferior al satisfacţiei ca urmare a alegerii unui coş de bunuri conţinând mai puţin din cele două bunuri; d) creşterea nivelului său de satisfacţie. 5. Pentru a construi dreapta bugetului unui consumator care alege între două bunuri este necesar şi suficient să se cunoască: a) preţurile acestor bunuri şi venitul consumatorului; b) preferinţele consumatorului faţă de aceste bunuri; c) preţurile acestor bunuri; d) venitul consumatorului.

6. Dacă preţul unitar al bunului A este 200 unităţi monetare/unitatea de cantitate şi cel al bunului B este 400 unităţi monetare/unitatea de cantitate, pentru orice nivel al venitului panta dreptei bugetului unui consumator care alege între aceste bunuri (cu B pe ordonată, şi A pe abscisă) este: a) b) c) d)

mereu egală cu - 2; mereu egală cu - 1 / 2; mereu egală cu + 2; imposibil de determinat.

7. Un consumator îşi consacră venitul său pentru a cumpăra două bunuri A şi B. Preţul unitar al bunului B este 1500 lei. Ştiind că venitul său îi permite să cumpere maxim 30 unităţi din bunul A sau 40 din bunul B, atunci: a) venitul său este 45000 unităţi monetare şi preţul unitar al bunului A este 1000 unităţi monetare/unitatea de cantitate; b) venitul său este 60000 unităţi monetare şi preţul unitar al bunului A este 2000 unităţi monetare/unitatea de cantitate;

70

c)

venitul său este 45000 unităţi monetare şi preţul unitar al bunului A este 1500 unităţi monetare/unitatea de cantitate; d) venitul său este 60000 unităţi monetare şi preţul unitar al bunului A este 1500 unităţi monetare/unitatea de cantitate. 8. Echilibrul consumatorului raţional este corect definit astfel: a) cantităţile bunurilor care costă mai ieftin; b) cantităţile bunurilor care îi maximizează satisfacţia; c) venitul care-i permite satisfacerea preferinţelor; d) cantităţile bunurilor care-i maximizează satisfacţia ţinând cont de constrângerea bugetului său.

9. Un consumator alege între două bunuri A şi B şi dispune de un buget de 100000 unităţi monetare. Preţul unitar al bunului A este 5000 unităţi monetare/unitatea de cantitate, iar cel al bunului B este de 10000 unităţi monetare/unitatea de cantitate. În situaţia de echilibru al consumatorului, rata marginală de substituire a bunului A prin bunul B este egală cu: a) - 1000; b) 2; c) 1/2; d) 150. 10. Un consumator raţional a făcut o alegere între două bunuri de consum curent. Dacă preţurile acestor bunuri se dublează şi se dublează şi venitul, atunci: a) panta contrângerii bugetare se modifică; b) preferinţele faţă de cele două bunuri se modifică; c) ansamblul său de consum se modifică; d) ansamblul său de consum nu se modifică. 11. Pentru a construi curba cererii unui consumator pentru fiecare bun, este necesar şi suficient să se cunoască: a) preţurile bunurilor; b) preferinţele sale pentru aceste bunuri; c) venitul său; d) preferinţele sale pentru aceste bunuri, preţurile bunurilor şi venitul său. 12. Dacă pentru un consumator, A şi B sunt bunuri substituibile şi dacă preţul lui A creşte, atunci: a) cantitatea cerută din A va scade şi cea cerută din B va creşte; b) cantităţile cerute din cele două bunuri vor creşte; c) cantitatea cerută din A va creşte şi cantitatea cerută din B se va diminua; d) preţul bunului B se va reduce. 13. Dacă pentru un consumator A şi B sunt bunuri complementare şi dacă preţul lui B va creşte atunci: a) cantitatea cerută din A va creşte şi cantitatea cerută din B se va diminua; b) preţul bunului A va creşte; c) cantitatea cerută din A se va diminua şi cantitatea cerută din B va creşte; d) cantităţile cerute din cele două bunuri vor scădea. 14. Cantitatea cerută dintr-un bun de către un consumator nu depinde de unul din factorii următori: a) preţul bunului; b) preţurile altor bunuri; c) elasticitatea ofertei bunului; d) gusturile consumatorului. 15. Ceteris paribus, o creştere a venitului consumatorului, ar putea avea întotdeauna drept efect: a) creşterea ansamblului posibilităţilor de consum; b) scăderea raportului dintre preţurile bunurilor; c) scăderea ansamblului posibilităţilor de consum; d) creşterea raportului dintre preţurile bunurilor.

71

BIBLIOGRAFIE Richard G. Lipsey, Alec K. Chrystal, Economia pozitivă, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, p. 159-194 Willis L. Peterson, Principles of Economics - Micro, Seventh Edition, Irwin, 1989, p. 37-62 Jacques Genereux Economie Politică - Microeconomie Ed. All-Beck, Bucureşti 2000, p. 2641 Griffiths Allan, Wall Stuart, Intermediate Microeconomics, Theory and Applications, Longman, 1996, p. 1-54

72

TEMA 7 TEORIA ECONOMICĂ A PRODUCĂTORULUI

După ce veţi studia acest capitol veţi putea înţelege: 1. Ce este funcţia de producţie şi care este utilitatea ei 2. Ce sunt producţivităţile meii şi marginale 3. Care sunt efectele posibile asupra producţiei în urma modificării simultane a factorilor de producţie 4. Care este condiţia necesară maximizării profitului unui poducător 7.1 Funcţia de producţie 7.2 Productivitatea medie şi productivitatea marginală. Legea randamentelor descrescătoare 7.3 Izocuante şi rata marginală de substituţie tehnică 7.4 Randamentele de scară 7.5 Echilibrul producătorului Teoria producătorului are afinităţi multiple cu cea a consumatorului şi, evident, deosebiri. În ambele cazuri, agenţii economici producători şi consumatori sunt consideraţi raţionali, urmărind maximizarea avantajelor lor sub constrâgere. În cazul consumatorului, constrângerile ţin de venitul disponibil şi preţurile bunurilor de consum, iar pentru producători de buget, preţurile factorilor de producţie, clienţi, concurenţi şi tehnologie. Dacă pentru consumator funcţia obiectiv constă în maximizarea gradului său de satisfacţie sau a utllităţii, producătorul vizează cu precădere maximizarea profitului. În anumite circumstanţe, producătorul poate urmări maximizarea cifrei de afaceri sau un obiectiv de ordin social. La momentul deciziei, nivelul resurselor de care un producător dispune ca şi preţurile factorilor de producţie sunt considerate determinate exogen.

7.1. Funcţia de producţie Producţia reprezintă procesul de utilizare şi combinare al factorilor de producţie în vederea obţinerii de bunuri şi servicii utile. Volumul şi calitatea factorilor de producţie, precum şi tehnologia influenţează nivelul producţiei totale. Una din constrângerile de care producătorul trebuie să ţină seamă atunci când produce este cea de natură tehnologică. O tehnologie dată permite numai un ansamblu de combinaţii ale factorilor de producţie , care asigură realizarea unui anumit volum de producţie. Dacă notăm cu x un factor de producţie şi cu Q outputul, aria tuturor combinaţiilor posibile tehnologic, denumită şi set de producţie, este cuprinsă între curba producţiei, (a cărei formă poate fi oarecare) şi abscisă (Figura 7.1.).

Figura 7.1. Setul de producţie

73

Ţinând seama de insuficienţa resurselor şi caracterul lor costisitor se impune a reţine numai acele combinaţii ale factorilor de producţie, tehnologic posibile, care conduc la un volum maxim de producţie. În acest caz, alegerile producătorului având drept criteriu maximizarea producţiei, se vor limita la examinarea punctelor înscrise pe curba producţiei. Funcţia descriind această curbă se numeşte funcţie de producţie. Funcţia de producţie descrie relaţia dintre cantitatea maximă ce poate fi produsă dintr-un bun şi cantităţile din factorii de producţie necesari pentru fabricarea sa. Ea corespunde unui nivel dat al tehnologiei. Desigur factorii implicaţi în combinaţie pot fi numeroşi. Din raţiuni de simplificare a prezentării vom privilegia situaţia utilizării a doar doi factori de producţie în cantitîţile x1 şi x2. Iar funcţia de producţie în formularea sa foarte generală devine Q = f (x1, x2). În mod tradiţional, aceşti factori sunt consideraţi munca (L) şi capitalul (K), (alteori munca şi pîmântul) iar funcţia devine f(L,K). Pentru uşurinţa prezentării vom considera că L şi K privesc acelaşi tip de muncă şi de capital. În alte modele, mai complexe, această presupunere poate fi relaxată. Funcţia de producţie este menită să ofere cel mai bun răspuns privind combinarea factorilor de producţie. Ea ar putea reprezenta, de exemplu, producţia unei firme industriale posibil de realizat cu o cantitate mai mare de muncă şi mai puţin capital (astfel de tehnologii se numesc muncă intensive) sau mai mult capital şi mai puţină muncă (tehnologii capital intensive). Precizarea funcţiei de producţie este destul de dificilă, presupunând calcule sofisticate şi o cunoaştere amănunţită a tehnologiei folosite. Oricum ea este o expresie matematică a fenomenului tehnic. Exemplele următoare prezintă câteva funcţii de producţie ipotetice:

unde a şi b reprezintă parametri pozitivi.

7.2. Productivitatea medie şi productivitatea marginală. Legea randamentelor descrescătoare Considerăm o funcţie de producţie în forma sa generală Q = f (L,K). Ce se întâmplă cu producţia totală dacă un factor de producţie, să presupunem munca, se modifică cu o cantitate, chiar foarte mică, iar capitalul rămâne constant? Probabil se va modifica. În acest caz, modificarea producţiei se datorează în exclusivitate primului factor, ceea ce se scrie:

Aceasta este expresia produsului sau productivităţii fizice marginale a muncii. Dacă se raţionează pe intervale infinitezimale se constată că produsul marginal este de fapt derivata parţială a funcţiei de producţie în raport cu factorul considerat:

În mod similar se raţionează la variaţia celui de al doilea factor.

Productivitatea marginală (produsul mediu) a unui factor de producţie reprezintă sporul de producţie datorat creşterii cu o unitate a unui factor în condiţiile în care celălalt (sau ceilalţi) factor de producţie rămâne constant. Alternativ, se poate folosi expresia randamente factoriale pentru productivitate marginală. Productivitatea marginală este similară conceptului de utilitate marginală din teoria consumatorului. Spre deosebire de imposibilitatea cuantificării utilităţii decurgând din consumul unei unităţi suplimentare dintr-un bun, productivitatea marginală poate fi măsurată, fără dificultate, în unităţi fizice de produs (tone, m3 etc.). Productivitatea medie (produsul mediu) a unui factor de producţie exprimă cantitatea de bunuri obţinute pe unitatea de factor de producţie:

74

În cadrul acestui tip de productivitate, producţia este văzută ca rezultat exclusiv al unui singur factor de producţie. Modificarea productivităţii unui factor de producţie, ar trebui analizată cu precauţie, fiind în fapt posibil ca sporul acestuia să se datoreze altui factor de producţie şi nu celui în cauză. Prezentăm în continuare, un exemplu de calcul al productivităţii medii şi marginale. Procesul de producţie se realizează prin combinarea celor doi factori de producţie, muncă şi capital (echipamente). Factorul în raport cu care se va calcula produsul mediu şi marginal este munca, iar volumul capitalului va fi menţinut constant (K0 = 5 echipamente).

Unităţi de capital (K0) 5 5 5 5 5 5 5 5 5

Unităţi de muncă (L) 0 1 2 3 4 5 6 7 8

Productivitatea marginală a muncii (PmL )

Producţia totală (Q) 0 800 2000 4640 6200 7500 8400 8750 8750

Productivitatea medie a muncii (PML )

800 1200 2640 1560 1300 900 350 0

800 1000 1546,66 1550 1500 1400 1250 1093,75

Graficele corespunzătoare producţiei totale şi productivităţii medii şi marginale sunt reprezentate în figura 7.2. a. şi b. Se constată (Figura 7.2.a.) într-o primă fază că sporul factorului variabil munca determină creşterea producţiei mai rapidă (curba producţiei este convexă), după care, producţia continuă să crească însă cu o rată descrescătoare (curba devine concavă) pentru ca apoi să stagneze. În cazul creşterilor unitare ale factorului muncă productivitatea fizică marginală exprimă aportul fiecărui muncitor suplimentar la creşterea producţiei totale. Referitor la ultimul grafic se constată: a) produsul fizic marginal creşte mai întâi, atinge un maxim în punctul b, după care începe să scadă. Punctul b coincide cu cel de schimbare a concavităţii curbei producţiei totale. Atât timp cât produsul marginal se situează deasupra celui mediu (fiecare muncitor suplimentar are un aport superior mediei), ultimul va creşte. b) punctul c reprezintă punctul de maxim pentru produsul mediu, prin care trece şi curba produsului marginal. c) dincolo de acest punct, produsul marginal devine inferior celui mediu, determinând şi scăderea acestuia. Figura 7.2 (a) Curba producţiei totale

75

7.2 (b) Curba productivităţii medii şi marginale

Producţia are o elasticitate parţială. Elasticitatea parţială a producţiei măsoară în procente modificarea acesteia la variaţia cu 1% a unui factor de producţie. În raport cu factorul muncă coeficientul de elasticitate se scrie:

Cum

∆Q /∆L = PmL iar Q / L = PML

Pot exista trei cazuri posibile: εL > 1 dacă PmL > PML , creşterea producţiei este superioară creşterii factorului variabil (munca); εL = 1 dacă PmL = PML , creşterea producţiei şi a factorului variabil sunt egale; εL < 1 dacă PmL < PML , producţia creşte mai lent decât factorul variabil.

Legea randamentelor descrescătoare Apare interesant de determinat cum variază producţia atunci când un factor de producţie considerat variabil creşte în mod continuu, ceilalţi factori rămânând nemodificaţi. Răspunsul este dependent de ramura sau sectorul de activitate precum şi de tipul de combinaţie productivă sau de tehnologia disponibilă. În general, se poate admite că producţia ar putea creşte cu o rată constantă sau în scădere. Economiştii reţin a doua ipoteză ca fiind cea mai probabilă, ceea ce i-a condus la enunţarea aşa-numitei legi a randamentelor descrescătoare (deşi unii o acceptă doar ca pe o ipoteză şi nu ca lege). Conform acesteia, în condiţiile unei tehnologii date, produsul marginal al fiecărei unităţi suplimentare din factorul de producţie variabil va scădea progresiv, cantitatea din ceilalţi factori utilizaţi fiind constantă. Altfel spus, creşterea producţiei este din ce în ce mai lentă, atunci când un factor de producţie sporeşte. Această evoluţie se poate produce dintru început sau după un anumit nivel al factorului variabil aşa cum apare în exemplul precedent. Oricum, mai devreme sau mai târziu, produsul marginal va scădea şi va antrena în această mişcare şi produsul mediu (vezi Figura 7.2.b.). Revenind la exemplul anterior se constată că începând cu al patrulea muncitor, producţia creşte cu cantităţi în scădere, ajungându-se ca aportul ultimului muncitor la producţia totală să fie practic nul. Nu este exclus ca în cazul creşterii personalului peste acest nivel, producţia chiar să scadă, produsul marginal fiind în consecinţă negativ.

76

Aceasta constituie chiar o situaţie reală pentru unele întreprinderi, în special din ţările slab dezvoltate sau în curs de dezvoltare, care la nivelul capitalului de care dispun sunt supradimensionate cu personal. Reducerea numărului angajaţilor ar conduce la păstrarea nivelului de producţie sau chiar paradoxal, însă numai aparent, la creşterea acestuia. Un exemplu de funcţie de producţie pentru care ipoteza randamentelor factoriale descrescătoare nu se verifică este cea liniară de tipul: Q=aL+bK aici

PmL = f’L = a

şi

PmK = f'K = b

Dacă, aşa cum se observă în figura 7.3, productivitatea medie scade tot timpul, cea marginală este constantă şi egală cu parametrul corespunzător factorului. Acest exemplu, deşi lipsit de realism, demonstrează faptul că ipoteza randamentelor descrescătoare se poate valida empiric, neconstituind o lege în sensul propriu al cuvântului. Aşa cum s-a precizat anterior, productivitatea marginală reprezintă variaţia producţiei raportată la variaţia factorului considerat, ceea ce din punct de vedere matematic apare ca derivata parţială a funcţiei de producţie. Dacă admitem legea randamentelor descrescătoare şi variaţia factorului de producţie într-un interval ce asigură creşterea producţiei, tot matematic aceasta s-ar putea scrie în cazul funcţiei considerate: f’L > 0 f"L < 0 f’K > 0 f"K < 0 Şi legea randamentelor descrescătoare are corespondent în teoria consumatorului şi anume legea descreşterii utilităţilor marginale. Figura 7.3. Randamente factoriale constante

Analiza întreprinsă până acum, deşi furnizează concluzii importante, este oarecum restrictivă. Ea presupune cazul variaţiei unui singur factor de producţie în timp ce un alt factor este menţinut constant. Aceasta este de fapt o analiză pe termen scurt. Pe termen scurt vor exista întotdeauna factori de producţie a căror cantitate nu se modifică. De exemplu, sporirea producţiei unei firme pentru a răspunde unei cereri mai mari a pieţei, poate impune şi creşterea numărului de echipamente. Aceasta cere cel puţin timp. În consecinţă, din punct de vedere tehnic, pe termen scurt, unica alternativă constă în modificarea celorlalţi factori de producţie precum munca şi cantitatea de capital circulant. Modificarea cantităţii de capital fix se înscrie deci într-un orizont de timp mai îndelungat, limitele producţiei extinzându-se considerabil. Termenul scurt sau lung nu sunt şi nu pot fi definiţi în termeni calendaristici decât în cazuri cu totul particulare. Natura produsului şi domeniul de activitate au în acest sens o influenţă decisivă. În continuare, vom presupune cazul variaţiei simultane a factorilor de producţie consideraţi. 7.3 Izocuante şi rata marginală de substituţie tehnică Analiza grafică a modului de combinare a inputurilor pentru obţinerea unui volum dat de producţie se poate realiza cu ajutorul curbelor de izoprodus sau izocuantelor.

77

Presupunem aceeaşi funcţie de producţie bifactorială Q = f(L,K). Se consideră în plus perfecta divizibilitate a factorilor de producţie. În condiţiile în care funcţia de producţie este continuă şi derivabilă vor exista o infinitate de combinaţii, deci de soluţii (L,K), permiţând obţinerea unui volum dat de producţie. Figura 7.4. prezintă izocuanta corespunzătoare volumului de producţie Q1 = 200, obţinută cu ajutorul unor cantităţi diferite de muncă şi capital.

Figura 7.4. Reprezentarea grafică a izocuantei

O izocuantă reprezintă ansamblul combinaţiilor de factori de producţie permiţând obţinerea aceluiaşi volum de producţie. Firma căreia îi asociem această funcţie de producţie (expresia matematică nu este necesară în acest stadiu), are deci posibilitatea opţiunii între mai multe metode de producţie. De exemplu, volumul de producţie Q1 se poate obţine fie prin utilizarea unei cantităţi mai mari de capital şi mai puţină muncă (combinaţia I), fie mai multă muncă şi mai puţin capital (combinaţiile II şi III). Cu o tehnologie dată, firma poate obţine niveluri diferite de producţie, iar fiecărui nivel îi va corespunde o izocuantă. În consecinţă, într-un grafic se pot reprezenta o infinitate de izocuante, alcătuind harta izocuantelor. (Figura 7.5.). Figura 7.5. Harta izocuantelor

Cu cât sunt mai îndepărtate de origine, cu atât izocuantele relevă niveluri de producţie mai mari. Este exclusă intersecţia a două izocuante. În figura 7.6. sunt prezentate două izocuante care conduc la niveluri de producţie diferite Q1 şi Q2 şi unde Q1>Q2. Punctul de intersecţie H, corespunde unei combinaţii de factori de producţie care ar asigura obţinerea fie a producţiei Q1 fie Q2, ceea ce este evident fals. Figura 7.6. Imposibilitatea intersecţiei izocuantelor

78

În cazul de faţă s-a prezentat doar un tip de izocuantă descrescătoare, cea convexă. Se pot întâlni însă şi izocuante concave sau liniare (Figura 7.7.). Figura 7.7. Izocuante descrescătoare

De asemenea, dacă nu există posibilitatea substituirii factorilor de producţie, aceştia putându-se combina doar într-o anumită proporţie, atunci izocuanta unor factori complementari se prezintă ca în Figura 7.8. Chiar dacă se dispune de o cantitate mai mare dintr-un factor de producţie, outputul nu poate creşte, decât dacă şi factorul complementar creşte corespunzător. De exemplu, atunci când cantitatea din factorul al doilea devine K**, producţia se menţine la nivelul Q1 ceea ce se traduce printr-o subutilizare a celui de al doilea factor. În teoria consumatorului conceptului de izocuantă îi corespunde curba de indiferenţă. Panta izocuantei oferă o informaţie tehnică utilă privind substituţia între factorii de producţie pentru un nivel de producţie dat. Figura 7.8. Izocuanta în cazul complementarităţii stricte

Rata marginală de substituţie (RMS) măsoară rata cu care o firmă va substitui un factor de producţie prin altul astfel încât volumul de producţie să rămână constant. Altfel spus, RMS reprezintă cantitatea cu care trebuie suplimentat un factor de producţie când celălalt se reduce, astfel ca producţia să nu se schimbe. Figura 7.9. prezintă grafic o curbă de izoprodus şi opţiunea iniţială a firmei de combinare a celor doi factori, H1. Dacă din motive independente sau dependente de ea, cantitatea de muncă se reduce cu ∆L, iar firma doreşte menţinerea constantă a outputului se observă că soluţia constă în creşterea capitalului, iar proporţia combinării factorilor de producţie va fi cea corespunzătoare punctului H2. Raportul ∆K/∆L este denumit rata marginală de substituţie sau rata de substituţie tehnică a muncii prin capital.

79

Figura 7.9. Rata marginală de substituţie

Dimensiunea RMS va depinde nu numai de volumul producţiei ci şi de cantitatea utilizată de cei doi factori, deci de punctul cu aceste coordonate situat pe harta izocuantelor. În cazul izocuantelor convexe sau concave valoarea RMS este variabilă. Excepţie face doar izocuanta reprezentată printr-o dreaptă unde RMS este constantă. RMS este egală cu inversul productivităţilor marginale. Pentru a demonstra aceasta se scrie diferenţiala totală a funcţiei de producţie:

Cum de-a lungul izocuantei dQ = 0, rezultă că:

7.4 Randamentele de scară Cazul randamentelor factoriale priveşte evoluţia producţiei la modificarea unui singur factor de producţie. Din acest motiv, în exemplul de la par.7.3. nivelul înzestrării cu capital a fost menţinut constant, modificându-se doar cantitatea de muncă. Este posibil, însă doar pe termen lung, pentru o firmă, să varieze simultan toţi factorii de producţie. Drept consecinţă volumul producţiei va suferi şi el modificări. Vom examina în continuare efectul modificării proporţionale a factorilor de producţie asupra cantităţii produse de firmă. Acesta este cazul randamentelor de scară. Pornim de la o funcţie de producţie Q = f (K,L) şi creştem cu acelaşi factor m (m > 1) ambii factori de producţie. Evoluţia producţiei poate fi diferită, situaţiile ivite fiind următoarele: (a) f (mL, mK) > m f (L, K) (b) f (mL, mK) = m f (L, K) (c) f (mL, mK) < m f (L, K) În primul caz, producţia va creşte într-o proporţie superioară creşterii factorilor de producţie, randamentele de scară fiind crescătoare. Aceasta este sinonim cu o creştere de eficienţă sau economii de scară. Costurile unitare vor scădea, concomitent cu creşterea producţiei. Un exemplu pentru acest tip de randamente îl constituie conductele petroliere. Creşterea diametrului lor se face cu preţul sporirii proporţionale a cantităţii de factori de producţie însă cantitatea de ţiţei transportată creşte mai mult decât proporţional. Următoarea situaţie este cea a randamentelor constante. Eficienţa nu suferă nici o ameliorare prin creşterea în aceaşi proporţie a outputului şi cantităţii factorilor de producţie.

80

În ultimul caz, randamentele de scară sunt descrescătoare. Se produc pierderi de eficienţă, iar economiile de scară sunt negative (dezeconomii de scară)3. De reţinut că una şi aceeaşi tehnologie poate permite, desigur nu simultan, toate tipurile de randamente de scară. Sporirea continuă a producţiei ar putea asigura trecerea de la randamente de scară crescătoare la cele descrescătoare, dincolo de un anumit nivel al producţiei. Totodată o tehnologie dată permite coexistenţa randamentelor de scară constante şi a celor factoriale descrescătoare. Singura deosebire rezidă în cei n-1 factori, variabili în primul caz şi constanţi în cel de al doilea.

7.5. Echilibrul producătorului 7.5.1. Constrângerea bugetară a producătorului În decizia sa de producţie, firma nu ţine seama numai de constrângerile tehnice ci şi de cele financiare. Presupunem că firma dispune de un buget limitat (B), iar preţurile de achiziţie ale factorilor muncî şi capital sunt PL şi respectiv PK. Constrângerea bugetară este dată de ecuaţia: B = PL L + PK K

Aceasta este ecuaţia unei drepte de pantă negativă ( - PL/PK ), numită dreapta de buget sau a izocostului. Ea evidenţiază ansamblul combinaţiilor posibile de factori de producţie, pe care firma poate să-i achiziţioneze cheltuind integral bugetul. Figura 7.10. Dreapta de buget a producătorului

7.5.2. Alegerea optimă a producătorului Alegerea unei metode în cadrul analizei producţiei înseamnă alegerea celei mai bune combinări a factorilor de producţie pentru producerea unui bun, ţinând seama de constrângeri. Fiind dată funcţia de producţie Q = f (L,K), alegerea celei mai bune combi-naţii a factorilor presupune căutarea cantităţilor K* şi L* care să fie utilizate pentru a produce o cantitate dintr-un bun Q0 cu costuri cât mai

3

Determinarea tipului de randamente de scar` se poate realiza apelând la proprietatea de omogenitate a unei func]ii: O func]ie Q = f (x1, x2, . . . , xn) este omogen\ de gradul t dac`: f (mx1, mx2, . . ., mxn) = mt f (x1, x2, . . ., xn) pentru orice m > 1. Discu]ia se va face dup` valorile lui t: a) t > 1, randamentele sunt cresc`toare; b) t = 1 , randamentele sunt constante; c) t < 1 , randamentele sunt descresc`toare.

81

mici. Sau, altfel spus, determinarea combinaţiei optime pentru a produce cea mai mare cantitate dintr-un bun, dată fiind constrângerea bugetară: Min C = PL L + PK L

pentru Q0 = f (L, K)

Sau Max Q = f (L, K) pentru C0 = PL L + PK K Aceste două expresii: - minimizarea costului sub constrângerea bugetară sau maximizarea cantităţii sub constrângerea costului sunt similare obiectivului de maximizare a profitului. Se consideră că producătorul nu influenţează prin acţiunea sa preţul bunului realizat şi nici pe cel al inputurilor folosite. În figura 7.11 este trasată izocuanta de nivel Q0 care se confruntă cu harta dreptelor de izocost.

Figura 7.11. Minimizarea costului pentru un nivel dat de producţie.

Dacă prima dreaptă de buget C1 reflectă cu consum de factori insuficient atingerii obiectivului, cea de a treia presupune un cost prea ridicat. Combinaţia optimă va fi cea definită de punctul de tangenţă între o dreaptă de izocost şi izocuanta de nivel Q0. Punctul de optim se află deci simultan pe dreapta de buget C2 şi pe izocuanta Q0. Având în vedere că dreapta bugetului are panta dK/dL = - PL/PK , iar panta izocuantei este dată de RMS (valoarea sa este de fapt opusul valorii acestei pante) egală la rândul său cu inversul productivităţilor marginale dK/ dL = - PmL /PmK , rezultă condiţia de optim:

La optim rata marginală de substituţie este egală cu raportul preţurilor factorilor. Acestă condiţie se poate deduce şi pe cale analitică construind o funcţie de tip Lagrange: L = PL L + PK K + λ[Q0 - f (L, K)] Condiţiile de prim ordin presupun anularea derivatelor parţiale în raport cu cele trei variabile:

82

iar prin împărţirea primelor două ecuaţii obţinem:

La acelaşi rezultat se ajunge presupunând că producătorul are drept obiectiv maximizarea producţiei, cunoscut fiind nivelul resurselor de care dispune. În figura 7.12. s-a trasat dreapta de buget C0 şi un număr de izocuante. Figura 7.12. Maximizarea producţiei pentru un cost dat

Se observă că există niveluri de producţie accesibile şi niveluri inaccesibile. Pentru ultimele nivelul resurselor se dovedeşte insuficient. Producţia maximă obtenabilă cu resursele date corespunde izocuantei tangentă la dreapta bugetului, respectiv Q2. Acest punct oferă nu doar informaţia privind nivelul maxim al producţiei ci şi combinaţia optimă de factori de producţie (L*, K* ). Funcţia Lagrange asociată acestui caz este L = f ( L , K ) + λ(C0 - PL L - PK K) Reluând raţionamentul anterior obţinem aceeaşi condiţie de optim. Profitul întreprinzîtorului este funcţie de nivelul producţiei şi de cel al resurselor folosite:

p = p ⋅ f(L, K) − (p L ⋅ L + p k ⋅ K) Maximizarea sa presupune anularea derivatelor parţiale în raport cu L şI K:

∂π ∂ π = 0 şi =0 ∂ L ∂ K Rezultă

pPmL − p L = 0 şi pPmK − p K = 0 .

De unde se obţine condiţia de echilibru anterioară.

83

7.5.3. Calea de expansiune Harta izocuantelor şi ansamblul curbelor de izocost permit determinarea costului total minim pentru niveluri diferite ale producţiei. În timp, nivelul resurselor producătorului se poate ameliora sau din contră înrăutăţi. Ca urmare, dreapta de buget se va deplasa spre dreapta sau spre stânga (preţurile factorilor sunt presupuse constante). Pentru fiecare nivel al constrângerii bugetare se poate determina un punct de optim. Linia care uneşte aceste puncte reprezintă calea de expansiune a firmei şi reflectă creşterea cantităţilor din factorii de producţie utilizaţi pe măsura sporirii producţiei. Calea de expansiune poate fi sau nu o dreaptă. În primul caz (Figura 7.13.a), creşterea cantităţilor din cei doi factori este proporţională cu creşterea producţiei. În cel de al doilea caz (Figura 7.13.b şi c), un factor poate creşte mai repede decât celălalt sau chiar să scadă pe măsura creşterii producţiei.

Figura 7.13. Calea de expansiune

a)Creşterea proporţională b) Creşterea mai rapidă a c) Descreşterea cantităţii a factorilor de producţie factorului capital în raport de muncă cu munca utilizaţi

84

REZUMAT •

Producţia totală este influenţată de volumul şi calitatea factorilor de producţie. O tehnologie dată permite numai un ansamblu de combinaţii ale factorilor de producţie, care asigură realizarea unui anumit volum de producţie.

•

Funcţia de producţie descrie relaţia dintre cantitatea maximă ce poate fi produsă dintr-un bun şi cantităţile din factorii de producţie necesari pentru fabricarea sa.

•

Productivitatea marginală a unui factor de producţie reprezintă sporul de producţie datorat creşterii cu o unitate a unui factor în condiţiile în care ceilalţi factori de producţie rămân constanţi. Alternativ, se poate folosi expresia randamente factoriale pentru productivitate marginală.

•

Productivitatea medie a unui factor de producţie exprimă cantitatea de bunuri obţinute pe unitatea de factor de producţie:

•

Legea randamentelor descrescătoare se referă la reducerea, în condiţiile unei tehnologii date, a productivităţii marginale în condiţiile în care cantităţile din ceilalţi factori utilizaţi fiind constante.

•

Izocuanta reprezintă ansamblul combinaţiilor de factori de producţie permiţând obţinerea aceluiaşi volum de producţie. Cu o tehnologie dată, producătorul poate obţine niveluri diferite de producţie. Fiecărui nivel îi corespunde o izocuantă. Ansamblul izocuantelor repezintă harta izocuantelor.

•

Rata marginală de substituţie (RMS) măsoară rata cu care o firmă va substitui un factor de producţie prin altul astfel încât volumul de producţie să rămână constant.

•

Randamentele de scară surprind efectul asupra producţiei în urma modificării simultane şi proporţionale a factorilor de producţie. Randamentele de scară sunt crescătoare, descrescătoare sau constante.

•

Constrângerea bugetară a producătorului pesupune că suma cheltuielilor aferente achiziţionării de factori de producţie să fie cel mult egală cu bugetul de care acesta dispune

•

Producătorul, al cărui obiectiv îl reprezintă maximizarea profitului, va folosi factorii de producţie astfel încât rapoartele producţivitatea marginală a factorilor de producţie şi preţul factorilor să fie egale între ele.

•

Pentru fiecare nivel al constrângerii bugetare se poate determina un punct de optim. Linia care uneşte aceste puncte reprezintă calea de expansiune a firmei şi reflectă creşterea cantităţilor din factorii de producţie utilizaţi pe măsura sporirii producţiei.

Termeni cheie

Funcţia de producţie Legea randamentelor descrescătoare Productivitatea marginală Productivitatea medie

85

Izocuante Rata marginală de substituţie tehnică Randamentele de scară Echilibrul producătorului Constrângerea bugetară

Calea de expansiune Întrebări de verificare 1. 2. 3. 4. 5.

Precizaţi distincţia între termenul scurt şi termenul lung, pornind de la un exemplu concret. Analizaţi comparativ randamentele factoriale şi randamentele de scară. Explicaţi conţinutul legii randamentelor descrescătoare. Un producîtor nu va accepta niciodată să producă atunci când produsul marginal este negativ. Argumentaţi această opţiune. Analizaţi procesul combinării unei suprafeţe date de pământ cu un număr variabil de muncitori agricoli.

Teste grilă 1. Raportul dintre creşterea producţiei şi creşterea cu o unitate a unui factor de producţie, în condiţiile în care ceillalţi rămân nemodificaţi reprezintă: a) producţia totală; b) productivitatea marginală; c) productivitatea medie globală; d) productivitatea medie factorială; e) randamente de scară. 2. Care din următoarele afirmaţii sunt corecte: a) funcţia de producţie pune în evidenţă relaţiile dintre factorii de producţie; b) funcţia de producţie descrie relaţia dintre cantitatea produsă dintr-un bun şi cantitatea dintr-un factor de producţie folosit la producerea acestuia; c) funcţia de producţie descrie relaţia dintre cantitatea maximă produsă dintr-un bun şi cantităţile utilizate din factori de producţie diferiţi necesari fabricării sale; d) funcţia de producţie este o expresie matematică a fenomenelor tehnice. 3. Care din următoarele afirmaţii sunt corecte: Constituiţi perechile corecte (se are în vedere doar zona descrescătoare a unei izocuante): a) R M S este constantă în cazul izocuantelor convexe; b) R M S este crescătoare în cazul izocuantelor concave; c) R M S este crescătoare în cazul izocuantelor liniare; d) R M S este descrescătoare în cazul izocuantelor convexe; e) R M S este descrescătoare în cazul izocuantelor convexe. 4. Izocuantele descrescătoare pot fi: a) convexe; b) concave; c) lineare; d) toate cele de mai sus. 5. Rata marginală de substituire între factorii de producţie exprimă: a) modificarea volumului producţiei la creşterea cu o unitate a unui factor de producţie; b) modificarea unui factor de producţie, atunci când un altul se diminuează cu o unitate, volumul producţiei menţinându-se constant; c) productivitatea marginală a factorului substituit raportată la productivitatea marginală a factorului de substituire; d) productivitatea marginală a factorului de substituire raportată la productivitatea marginală a factorului substituit. 6. Dacă toţi factorii de producţie dintr-o combinaţie productivă sporesc cu 100%, iar producţia înregistrează o creştere cu 125%, atunci:

86

a) b) c) d) e)

randamentele de scară sunt descrescătoare; randamentele de scară sunt crescătoare; randamentele de scară sunt constante; productivităţile marginale cresc; productivităţile marginale cresc.

7. Se dă următoarea funcţie de producţie: Q = ax1α x2 β x3γ a>0 Să se determine tipul de randamente de scară în funcţie de valorile lui α, β şi γ.

BIBLIOGRAFIE Edwin G. Dolan, David E. Lindsay, Economics, Sixth Edition, The Dryden Press, p. 570-599 Hyman David, Economics, Irwin, Homewood, 1989, p.187-211 Jacques Genereux Economie Politică - Microeconomie Ed. All-Beck, Bucureşti 2000, p. 8290

87

TEMA 8 COSTURILE DE PRODUCŢIE

După ce veţi studia acest capitol veţi putea înţelege: 5. Care este semnificaţia economică a costurilor 6. Care sunt costurile pe termen scurt 7. În ce constă analiza pe termen lung a costurilor

8.1 Costurile explicite, costurile implicite şi profitul economic 8.2 Costurile de producţie pe termen scurt 8.3 Costurile de producţie pe termen lung

Orice producător are obiective şi se supune anumitor constrângeri. Teoria tradiţională a firmei presupune că principalul obiectiv al acesteia îl constituie maximizarea profitului sau, altfel spus, interesul întreprinzătorului de a câştiga cât mai mulţi bani. Realizarea unui asemenea obiectiv este dependentă de o serie de constrângeri. Acestea privesc, în primul rând costul de producţie (imaginea constrângerilor tehnologice şi a pieţelor factorilor de producţie), bugetul de care dispune producătorul, iar apoi cererea consumatorilor vizând produsele sale. La baza obţinerii unui bun stau resursele. Acestea sunt limitate, imprimând acelaşi caracter şi bunurilor economice produse. Din acest motiv bunurile economice, ca şi resursele, se achiziţionează în schimbul unui preţ. Decizia de a produce un bun economic presupune renunţarea la utilizarea resurselor, indiferent de tipul lor, într-un scop alternativ. De aceea toate costurile sunt de fapt costuri de oportunitate. Acestea reprezintă costul unei acţiuni în termenii sacrificiului presupus de realizarea sa, sau al oportunităţilor la care se renunţă. Ele constituie o restricţie fundamentală a capacităţii întreprinzătorului de a-şi maximiza profitul.

8.1 Costurile explicite, costurile implicite şi profitul economic Orice producător este interesat în cunoaşterea nivelului costului de producţie. Acest nivel reprezintă o informaţie esenţială în efectuarea calculelor de eficienţă şi, mai departe, a deciziilor producătorului. Măsurarea costurilor nu se dovedeşte simplă, în primul rând datorită conotaţiei lor multiple. În general, aceasta se poate realiza în sens contabil sau în sens economic. Criteriul avut în vedere îl reprezintă sursa factorilor de producţie antrenaţi în activitatea economică - dacă ei provin din afara întreprinderii, fiind furnizaţi de terţi sau din interiorul acesteia. Din acest punct de vedere distingem costurile explicite şi implicite. Determinarea contabilă reţine doar costurile explicite, în timp ce cea economică şi pe cele implicite. Costurile explicite reprezintă plăţile efectuate de producător pentru achiziţionarea sau închirierea factorilor de producţie proveniţi din exterior. Acestea vor include salariile plătite angajaţilor (muncitori şi manageri, alţii decât proprietarii întreprinderii), plăţile pentru cumpărarea materiilor prime, pentru serviciile de transport sau financiare, comisioane, inclusiv amortizarea capitalului fix propriu. Costurile de oportunitate sunt în acest caz situate chiar la nivelul acestor plăţi. Factorii de producţie atraşi din interiorul întreprinderii sunt şi ei evaluaţi, în sens economic, în termenii costului de oportunitate. Acestea sunt costurile implicite. Aceşti factori de producţie sunt aceiaşi cu cei proveniţi din afara întreprinderii cu singura deosebire că folosirea lor nu are caracter oneros nefiind necesare plăţi în baza unor contracte încheiate între proprietari şi alţi posesori de factori de producţie. Astfel de costuri privesc munca proprietarului, clădirile proprii sau capitalul bănesc adus în afacere de întreprinzător. În fiecare din aceste cazuri există, în general, alternative ale utilizării lor. De exemplu, proprietarul ar putea desfăşura o activitate în folosul altcuiva, primind în schimb un salariu pentru munca prestată; clădirile ar putea fi închiriate generând renta; capitalul bănesc ar putea fi dat cu împrumut sau depus la o bancă, ceea ce ar aduce dobândă. Evaluarea acestor factori în termenii costului de oportunitate se face luând în considerare cea mai bună alternativă, deci acolo unde se obţine o valoare maximă pentru randamentul lor dacă s-ar utiliza în afara întreprinderii şi nu în activitatea curentă. Aceste costuri nu apar surprinse în costurile contabile, dar aceasta nu face costurile mai mici decât cele reale.

88

Distincţia între costurile implicite şi cele explicite este importantă şi pentru înţelegerea conceptului de profit. În general, profitul reprezintă excedentul încasărilor asupra costurilor. Dacă se raţionează în termeni contabili, profitul contabil va fi diferenţa dintre încasările totale şi costurile explicite. În sens economic, profitul economic se obţine scăzând şi costurile implicite. Din acest motiv profitul economic este inferior celui contabil (Figura 8. 1.). Figura 8.1 Costul de producţie şi profitul

Prezentăm în contnuare un exemplu de determinare a costului şi profitului, în cazul unei întreprinderi ipotetice. Încasările totale. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 500.000 u.m. Costul explicit Salarii. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . ………… . . . . . . . . 200.000 u.m. Materiale. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . ………... . .75.000 u.m. Rente. . . .. . . . .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . …………25.000 u.m. Profitul contabil .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . ……….200.000 u.m. Costul implicit Salariile proprietarilor.. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . …….50.000 u.m. Dobânda la capital. . . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . . ………25.000 u.m. Profit economic. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 125.000 u.m. Se observă că profitul economic există, însă este inferior celui contabil. În anumite situaţii el poate fi negativ, chiar dacă profitul contabil este pozitiv. 8.2 Costurile de producţie pe termen scurt. Pe termen scurt costurile pot fi fixe, variabile, medii şi marginale. Costurile fixe (CF) sau costurile de regie se referă la factorii de producţie oferiţi în cantitate fixă în cursul unei perioade, modificarea lor cerând un timp mai mult sau mai puţin îndelungat, în funcţie de specificul activităţii. Aceste costuri sunt independente de volumul producţiei, fiind pozitive chiar dacă întreprinderea nu produce nimic (cu condiţia însă ca ea să fie în funcţiune). În costurile fixe sunt cuprinse amortizarea echipamentelor de producţie şi clădirilor, dobânzile plătite la credite, asigurările, rentele, salariile managerilor, cheltuielile generale ale întreprinderii, impozitul pe teren şi alte taxe care nu depind de cantitatea produsă etc. Grafic, costurile fixe sunt reprezentate de o dreaptă paralelă axei producţiei (Figura 8.2). Figura 8.2 Costul fix

Costurile variabile (CV) sunt dependente de volumul producţiei, modificându-se în acelaşi timp şi sens cu acesta. Spre deosebire de costurile fixe, cele variabile pot fi evitate sau diminuate pe termen scurt. În costurile variabile sunt cuprinse cheltuielile cu materiile prime, materialele şi combustibilul, energia necesară funcţionării echipamentelor, salariile plătite muncitorilor etc. Când afacerile sunt în dificultate aceste costuri pot

89

scădea căci producătorul poate disponibiliza lucrători, opri unele echipamente sau consuma mai puţine materii prime. Situaţia se inversează atunci când afacerile se înviorează. Unele din aceste elemente de cost se modifică strict proporţional în raport cu producţia, în timp ce altele nu. Forma curbei costurilor variabile este determinată prin acţiunea legii randamentelor descrescătoare. Într-o primă fază, productivităţile marginale au tendinţa de creştere. Producţia va creşte din acest motiv mai amplu decât consumul factorilor variabili, iar curba costurilor variabile va fi mai întâi concavă. Când însă creşterea producţiei se reduce, iar randamentele factoriale marchează tendinţa de scădere confirmând legea descreşterii randamentelor, costurile variabile încep să crească progresiv mai mult decât producţia. Curba costurilor devine astfel convexă. Cum o producţie zero nu ocazionează nici un consum de factori variabili, punctul de plecare al curbei îl reprezintă originea (Figura 8.3). Figura 8.3 Costul variabil

Costul total (CT) se referă la consumul tuturor factorilor de producţie utilizaţi într-o perioadă dată. El reprezintă suma costurilor fixe şi a costurilor variabile, motiv pentru care costurile totale, ca şi cele variabile, sunt dependente de nivelul producţiei. CT = CF + CV Grafic această curbă o reproduce pe cea a costurilor variabile, fiind însă deplasată în sus cu o mărime egală cu cea a costului fix (Figura 8.4). Figura 8.4 Costul total

Costul total depinde nu doar de volumul producţiei, ci şi de preţurile de achiziţie ale factorilor de producţie. Curbele costului îşi vor modifica poziţia la orice schimbare survenită în preţurile inputurilor. Cunoaşterea costului total este importantă însă costurile medii reprezintă o informaţie suplimentară utilă în analiza pe termen scurt a producţiei. Costul fix mediu (CFM) reprezintă costul fix pe unitatea de produs: CFM = CF / Q Curba costului fix mediu este permanent descrescătoare în raport cu producţia având ca asimptote cele două axe (Figura 8.5). Figura 8.5 Costul fix mediu

90

Costul variabil mediu (CVM) este costul variabil pe unitatea de bun economic produsă: CVM = CV / Q Evoluţia sa derivă din evoluţia productivităţii medii. Pe măsură ce productivitatea medie creşte costurile variabile medii se reduc atingând punctul de minim corespunzător nivelului maxim al productivităţii medii. Dincolo de acest punct, productivitatea medie începe să scadă ceea ce determină creşterea costului variabil mediu. (Figura 8.6). Figura 8.6 Costul variabil mediu

Costul total mediu (CTM) reprezintă costul fiecărei unităţi de produs. El este suma costului fix mediu şi a celui variabil mediu: CTM = CT / Q CTM = CFM + CVM Curba sa are o evoluţie asemănătoare celei a costului variabil mediu, cu deosebirea că este deplasată mai sus şi la dreapta faţă de aceasta din urmă, datorită costului fix mediu (Figura 8.7).

Figura 8.7 Costul total mediu

Se observă că sporirea producţiei conduce la apropierea celor două curbe, ca urmare a reducerii sensibile a costului fix mediu. Costul marginal (Cm) reprezintă costul producerii unei unităţi suplimentare. Se calculează prin raportarea variaţiei costului total (sau a costului variabil) la variaţia producţiei: Cm = ∆CT / ∆Q Cm = ∆CV / ∆Q Forma curbei costului marginal se poate deduce plecând de la aceeaşi lege a randamentelor descrescâtoare. Productivitatea marginală în creştere reduce costul unităţilor suplimentare, ceea ce determină costul marginal să se reducă. Ulterior, când productivitatea marginală se reduce, costul fiecărei unităţi suplimentare este în creştere. Curba costului marginal va intersecta în punctul de minim atât curba costului variabil mediu cât şi pe cea a costului mediu (Figura 8.8). Cât timp noile unităţi de producţie vor costa mai puţin decât media, producţia lor va determina reducerea costului mediu (dar şi a costului variabil mediu). Şi invers, atunci când costul marginal depăşeşte costul mediu.

91

Figura 8.8 Costul marginal şi costul mediu

8.3 Costurile de producţie pe termen lung A. Costul mediu pe termen lung Pe termen lung distincţia între inputurile fixe şi variabile dispare, toţi factorii devenind variabili. Producţia unei firme poate spori nu numai prin creşterea cantităţii de muncă sau de capital circulant ci şi pe seama construirii unor noi unităţi de producţie sau sporirii volumului echipamentelor. Toate costurile vor fi în consecinţă variabile, iar legea descreşterii productivităţilor marginale îşi pierde actualitatea. Pe termen lung toţi factorii de producţie pot creşte sau nu strict proporţional. Vom reţine pentru analiza prezentă doar primul caz. Ajustările în cantităţile tuturor inputurilor în aceste condiţii semnifică modificări în scara producţiei. Randamentele de scară pot fi crescătoare, descrescătoare sau constante. În prima situaţie randamentul utilizării factorilor creşte şi concomitent costul mediu pe termen lung (CTMTL) se reduce (Figura 8.9.a). Aceasta este situaţia economiilor de scară, avută în vedere de întreprinzători atunci când extind scara producţiei. Sursele economiilor de scară pot fi de natură tehnică sau financiară. O producţie mai mare permite utilizarea unor tehnologii eficiente, de mare randament, utilizarea mai bună a personalului, dar şi condiţii de creditare avantajoase, respectarea termenelor de livrare şi chiar reduceri de preţ în cazul achiziţionîrii unor cantităţi mari de factori de producţie. Dincolo de un anumit nivel de producţie, dezeconomiile de scară devin predominante, iar costul mediu pe termen lung va creşte în consecinţă (Figura 8.9.c). Cauzele rezidă în dificultăţi de ordin administrativ şi probleme de comunicare în cadrul firmei. Între randamentele de scară crescătoare şi cele descrescătoare poate exista o zonă în care modificarea scării producţiei nu afectează costul mediu. Randamentele de scară sunt în acest caz constante (Figura 8.9.b). Figura 8.9 Situaţii alternative pentru costul mediu pe termen lung

Costul mediu pe termen lung este ca şi cel pe termen scurt o curbă în U, datorită efectului randamentelor de scară (Figura 8.10).

92

Figura 8.10. Costul mediu pe termen lung

Se constată că pentru o producţie inferioară lui Q1, efectul economiilor de scară este predominant, în timp ce o producţie superioară lui Q2 generează dezeconomii de scară. În cele mai multe reprezentări ale costului mediu pe termen lung, zona intermediară lipseşte. Studiile empirice demonstrează existenţa ei, costurile medii modificându-se nesemnificativ la creşterea producţiei. B. Relaţia între costul mediu pe termen scurt şi costul mediu pe termen lung Construirea curbei costului pe termen lung se va realiza considerând întrunite următoarele condiţii: - Preţurile factorilor de producţie sunt date; - Tehnologia şi calitatea factorilor nu suferă ameliorări în timp; - În obţinerea oricărui nivel de producţie întreprinzătorul optează pentru o combinaţie corespunzătoare minimului costului mediu. Altfel spus fiecare punct de pe curba costului mediu pe termen lung va respecta regula egalităţii între productivităţile marginale divizate prin preţurile factorilor. Considerăm cazul unui producător care dispune de un echipament de producţie şi este confruntat cu un cost mediu pe termen scurt dat (CTMTS1). Anticipând o creştere a cererii pieţei, întreprinzătorul decide să se extindă, achiziţionând un echipament nou, similar primului. În mod normal, această investiţie se însoţeşte de economii de scară într-o primă fază. Fiecare echipament în plus va conduce la costuri medii pe termen scurt inferioare. Cum fiecare curbă a costului mediu pe termen scurt corespunde unui număr dat de echipamente, extinderea treptată va conduce la o succesiune de curbe ale costului mediu (Figura 8.11.). Figura 8.11 Succesiune a costurilor medii pe termen scurt.

Există întotdeauna un nivel dat al echipamentelor perminţând obţinerea unei producţii în condiţii de eficienţă. Practic este posibil a produce acelaşi output cu un număr mai mare sau mai mic de echipamente, însă această decizie are implicaţii asupra costurilor. De exemplu, o producţie Q1 este realizată la cel mai mic cost utilizând doar un echipament. Utilizarea a două echipamente pentru aceeaşi producţie ar creşte costul mediu. Achiziţionarea celui de al doilea echipament se justifică doar dacă se doreşte realizarea unei producţii superioare, de exemplu Q2. Din această succesiune de curbe ale costului mediu pe termen scurt se poate construi curba costului mediu pe termen lung (CTMTL). Această curbă, denumită şi "curba înfăşurătoare", se observă din Figura 8.12 este tangentă curbelor costului mediu pe termen scurt.

93

Figura 8.12 Costul mediu pe termen lung.

REZUMAT •

Decizia de a produce un bun economic presupune renunţarea la utilizarea resurselor, indiferent de tipul lor, într-un scop alternativ. De aceea toate costurile sunt costuri de oportunitate.

•

Costurile pot fi privite din perspectivă economică sau contabilă. Conform primului punct de vedere costurile cuprind costurile explicite şi costurile implicite. Costurile contabile reţin numai costurile explicite. Distincţia dintre costurile explicite şi cele implicite este determinată de sursa provenienţei factorilor de producţie: din exteriorul întreprinderii şi, respectiv, din interiorul acesteia.

•

Distincţia între costurile implicite şi cele explicite este importantă şi pentru înţelegerea conceptului de profit. Dacă se raţionează în termeni contabili, profitul contabil va fi diferenţa dintre încasările totale şi costurile explicite. În sens economic, profitul economic se obţine scăzând şi costurile implicite. Din acest motiv profitul economic este inferior celui contabil.

• •

Pe termen scurt costurile pot fi fixe, variabile, medii şi marginale. Costurile fixe cuprind consumurile de factori de producţie care nu se modifică atunci când producţia variază. Costurile variabile cuprind consumurile de factori de producţie care se modifică în acelaşi timp şi sens cu modificarea producţiei. Costul total se referă la consumul tuturor factorilor de producţie utilizaţi într-o perioadă dată. El reprezintă suma costurilor fixe şi a costurilor variabile. Costul fix mediu reprezintă costul fix pe unitatea de produs. Costul variabil mediu este costul variabil pe unitatea de bun economic produsă. Costul total mediu reprezintă costul fiecărei unităţi de produs. El este suma costului fix mediu şi a celui variabil mediu:

• • • • • •

Costul marginal reprezintă costul producerii unei unităţi suplimentare.

•

Pe termen lung distincţia între inputurile fixe şi variabile dispare, toţi factorii de producţie devenind variabili. Toate costurile vor fi în consecinţă variabile.

•

Randamentele de scară determină evoluţia costului mediu pe termen lung. Costul mediu pe termen lung se obţine pornind de la costurile medii pe termen scurt. Curba costului mediu pe termen lung sau "curba înfăşurătoare", este tangentă curbelor costului mediu pe termen scurt.

94

Termeni cheie

Costurile explicite Costurile implicite Profitul contabil Profitul economic Costurile fixe Costurile variabile Costul total Costul fix mediu Costul variabil mediu Costul total mediu Costul marginal Costul mediu pe termen lung. Curba “înfăşurătoare” Întrebări de verificare 1. Analizaţi corelativ costul de oportunitate, costul explicit, implicit şi profitul. 2. Justificaţi decizia unui întreprinzător de a rămâne în activitate chiar dacă profitul economic nu există. 3. Ce evoluţie înregistrează costurile unui producător atunci când dinamica costurilor variabile este superioară dinamicii producţiei ? 4. Curbele costului mediu pe termen lung şi scurt au aceeaşi formă. Justificaţi această afirmaţi. 5. Explicaţi cum influenţează modificarea salariului costul variabil mediu şi costul marginal asociat utilizării factorului muncă. 6. Care sunt sursele economiilor de scară ? Dar ale dezeconomiilor de scară ? Precizaţi aceste surse pornind de la un caz concret.

Teste grilă 1. Dobânda plătită de un producător băncii în contul unui credit reprezintă: a) cost explicit; b) cost implicit; c) cost variabil; d) cost de oportunitate. 2. Când legea randamentelor descrescătoare este valabilă: a) costul variabil creşte, însă din ce în ce mai rapid; b) costul variabil se menţine constant; c) creşterea costului variabil se face cu o rată descrescătoare; d) costul variabil scade. 3. Costul..............este dependent de volumul producţiei realizate: a) implicit; b) marginal; c) variabil; d) fix. 4. Costul marginal reprezintă: a) variaţia costului total; b) modificarea costului variabil raportată la modificarea producţiei; c) raportul dintre variaţia costului total şi cea a producţiei; d) modificarea costului variabil ca urmare a creşterii producţiei cu o unitate; e) sporul producţiei ca urmare a creşterii cheltuielilor. 5. Selectaţi din lista următoare factorii ce influenţează oferta firmei: a) randamentul capitalului; b) preţul inputurilor variabili;

95

c) numărul de firme existente pe piaţă; d) tehnologia; e) productivitatea firmelor concurente.

Probleme 1. Încasările obţinute de un întreprinzător în urma producţiei vândute se situează la nivelul de 800.000 unităţi monetare. Salariile plătite muncitorilor şi managerilor sunt de 500.000 unităţi monetare, dobânzile la capitalul împrumutat reprezintă 125.000 unităţi monetare, iar chiria pentru spaţiul folosit este 75.000 unităţi monetare. Întreprinzătorul lucrează în propria sa firmă. Dacă ar decide să ofere serviciile de muncă altcuiva, salariul cel mai mare pe care l-ar obţine ar fi de 60.000 unităţi monetare. Capitalul bănesc adus în afacere de întreprinzător ar aduce o dobândă anuală de 15.000 unităţi monetare, dacă ar fi depus la bancă. a. Să se determine profitul întreprinzătorului în sens contabil şi în sens economic. b. Să se analizeze aceeaşi situaţie în cazul în care încasările întreprinzătorului scad mai întâi la 775.000 unităţi monetare, iar apoi la 750.000 unităţi monetare. Analizaţi deciziile posibile ale întreprinzătorului în aceste ultime două situaţii. 2. În cursul unei perioade producţia unei firme înregistrează o creştere de trei ori. Concomitent, costurile totale cresccu 300%. Precizaţi ce evoluţie înregistreaă costurile medii. 3. Producţia corespunzătoare maximizării profitului în cazul unui producător este de 10.000 unităţi monetare. Costurile totale sunt în acest caz 320.000 unităţi monetare, iar costul marginal este de 40. unităţi monetare. a. Să se dermine profitul pe unitatea de produs; b. Analizaţi decizia producătorului atunci când preţul este mai întâi superior lui 40 unităţi monetare, iar apoi inferior lui 32 unităţi monetare.

BIBLIOGRAFIE Michael Parkin, David King, economics, Second Edition, Addison-Wesley Publishing Company Inc., 1995, p. 240-278 Nicholson Walter, Intemediate Microeconomics and its application, Seventh Edition, The Dryden Press, 1997, p. 168-199 Griffiths Allan, Wall Stuart, Intermediate Microeconomics, Theory and Applications, Longman, 1996, p. 149-204

96

TEMA 9 CONCURENŢA PERFECTĂ

După ce veţi studia acest capitol veţi putea înţelege: • • •

Care sunt ipotezele sub care funcţionează o piaă cu concurenţă perfectă Care este condiţia de maximizare a profitului unui producător în condiţiile termenului scurt Care este condiţia de echilibru a unui producător în condiţiile termenului lung

9.1 Ipotezele pieţei cu concurenţă perfectă 9.2 Echilibrul producătorului pe termen scurt 9.3 Echilibrul producătorului pe termen lung Economiştii au construit două modele fundamentale, prin care sunt evidenţiate diferite aspecte ale funcţionării pieţelor. Primul model este cel al concurenţei perfecte, iar cel de al doilea este cel al monopolului. Ele sunt considerate ultrasimplificări ale realităţilor pieţei, deoarece ipotezele pe care se bizuie nu reflectă condiţiile concrete ale pieţei. Concurenţa perfectă reprezintă o sintagmă frecvent utilizată în analizele economiştilor. Acest concept este foarte vechi şi a fost folosit (fără menţiunea ca atare de concurenţă perfectă) de Adam Smith în “Avuţia naţiunilor”. Mai târziu, Francis Y. Edgeworth a încercat primul, în cartea sa Mathematical Psychics (1881), o definire sistematică şi riguroasă a concurenţei perfecte. Ulterior, conceptul a dobândit o prezentare completă în cartea lui Frank Knight “Risk,uncertainty and profit ” (1921). Piaţa cu concurenţă perfectă reprezintă un model ideal, întâlnit doar în teorie, fără corespondent în realitatea economiilor contemporane. Studiul acestui model permite compararea diferitelor tipuri de concurenţă cu concurenţa perfectă, comună în analizele economiştilor neoclasici până la începutul secolului actual. Relevantă, din acest punct de vedere, este consideraţia lui Leon Walras care, în “Elemente de economie pură” (1874), afirma: “Vom presupune întotdeauna o piaţă perfect organizată sub raportul concurenţei, aşa cum, în domeniul mecanicii, maşinile sunt studiate întâi fără frecare”. 9.1 Ipotezele pieţei cu concurenţă perfectă Piaţa cu concurenţă perfectă presupune întrunirea concomitentă a mai multor condiţii. Pornind de aici pot fi înţelese modalităţile de determinare ale preţului şi cantităţii de echilibru precum şi condiţiile de stabilitate ale preţului. Ipotezele pieţei cu concurenţă perfectă sunt următoarele:

Atomicitatea Pe piaţă există un număr foarte mare de agenţi economici care participă la cererea şi oferta unui bun. Fiecare dintre aceştia are o dimensiune neglijabilă în raport cu piaţa şi, ca urmare, un rol nesemnificativ privind influenţa asupra variabilelor preţ sau cantitate tranzacţionată. În aceste condiţii, de concurenţă purificată de orice element de monopol, preţul se stabileşte strict prin interacţiunea cererii cu oferta. Producătorul dintr-o piaţă cu concurenţă perfectă nu poate influenţa nivelul preţului prin decizii şi acţiuni individuale. Un astfel de preţ se impune fiecărui producător individual. Acesta manifestă un comportament de “price-taker” sau de “prenneur de prix”, existând astfel o suveranitate a pieţei (Figura 9.1). Singura variabilă pe care un producător are puterea de a o influenţa este cea a cantităţii individual oferite, ca parte microscopică a cantităţii oferite de ansamblul pieţei. Iar decizia acestuia de a o modifica, ca şi decizia consumatorului de a schimba cantitatea cerută nu vor afecta cantităţile oferite sau cerute de piaţă. Dacă un producător părăseşte ramura, mişcarea spre stânga a curbei ofertei este atât de slabă încât preţul rămâne neschimbat. În mod similar, creşterea outputului unui producător nu cauzează mutarea curbei ofertei spre dreapta. Numai modificarea la nivelul ofertei unui număr important de producători ar putea deplasa curba ofertei. Oricum atât ofertele cât şi cererile vor fi satisfăcute în întregime, cu condiţia exprimării lor la preţul pieţei. Concurenţa între firme este impersonală. Preţurile de vânzare şi cantităţile vândute sunt determinate ca sume ale comportamentelor individuale. Obiectivul producătorului participant pe această piaţă îl reprezintă maximizarea profitului, iar cel al consumatorului maximizarea satisfacţiei.

97

Figura 9.1 Echilibrul pieţei cu concurenţă perfectă P

P O

C Q

q

Ramura

Producătorul individual

Omogenitatea produsului Toţi producătorii care operează pe o piaţă cu concurenţă perfectă realizează un produs omogen, prezentând caracteristici absolut identice, lipsite de diferenţe reale sau imaginare. Condiţiile de acces sunt aceleaşi, nu există publicitate (şi nici raţiune pentru aceasta) şi nici o diferenţiere a produselor. În aceste condiţii, produsele apar ca echivalente şi substituibile, consumatorului fiindu-i indiferent de unde le achiziţionează. Fidelitatea unui consumator apare doar la diferenţierea produselor, fiind deci suficientă modificarea unei caracteristici intrinseci sau extrinseci. Cum acest fapt nu se petrece, consumatorului îi va fi indiferent de unde cumpără.

Libera intrare şi ieşire în /din ramură Producătorii au dreptul de a se manifesta liber pe piaţă. Astfel, nu există nici-o barieră juridică sau instituţională la intrarea/ieşrea unor producători în/dintr-o ramură. În condiţiile contemporane, accesul într-un domeniu este restricţionat de îndeplinirea unor condiţii precum atestate (diplome) care să dovedească pregătirea profesională a întreprizătorului, un nivel minim al capitalului social, diferite autorizaţii de funcţionare obţinute de la instituţiile abilitate etc. Concurenţa perfectă exclude prin ipoteză asemenea bariere. În ciuda absenţei acestor impedimente manifestarea unui producător pe piaţă nu poate fi rezultatul unei acţiuni simpliste. În esenţă, deciziile producătorului vor fi condiţionate de obţinerea profiturilor, cu unele diferenţieri în funcţie de caracterul analizei, pe termen scurt sau lung. Oricum, intrarea ca şi ieşirea în/din ramură se pot produce doar pe termen lung şi nu pe termen scurt.

Perfecta transparenţă a pieţei Vânzătorii şi cumpărătorii posedă în mod natural toate informaţiile privind calitatea, natura şi preţul produsului, ceea ce înseamnă acces liber la informaţie. Ei sunt permanent şi deplin informaţi, ceea ce înseamnă că pe piaţă există certitudine. În aceste condiţii, orice produs poate fi înstrăinat doar la un singur preţ, indiferent de dorinţele individuale ale producătorilor sau consumatorilor. Pentru a demonstra aceasta este suficient să presupunem situaţia inversă, adică încercarea unui producător de a-şi vinde produsele la două preţuri. Consumatorii cunosc acest lucru şi în plus faptul că produsele sunt identice. În acelaşi timp, aceiaşi consumatori sunt dispuşi a cheltui cât mai puţin pentru a obţine acelaşi produs. În consecinţă, tentativa de a vinde un produs la un preţ mai ridicat decât cel determinat de piaţă este sortită eşecului, iar preţul va fi unic.

Perfecta mobilitate a factorilor de producţie Factorii de producţie, având mobilitate perfectă, se orientează întotdeauna către cele mai bune utilizări, adică către domeniile unde recompensa pentru folosirea lor este maximă. Astfel, lucrătorii se vor îndrepta către angajatorii care oferă salariile cele mai ridicate, iar capitalul acolo unde randamentul utilizării lor este cel mai înalt. În acelaşi timp, întreprinzătorii vor găsi fără dificultate factorii de producţie pe care-i doresc, cu condiţia să consimtă la plata serviciului lor la nivelul impus de piaţă. Cei care nu vor accepta preţul pieţei pentru factorii de producţie vor fi în imposibilitatea obţinerii acestora. Ca urmare acest nivel de preţ este unic la un moment dat. Concurenţa va fi considerată perfectă atât timp cât cele cinci condiţii vor fi îndeplinite concomitent. Neândeplinirea cel puţin a uneia dintre ele va schimba caracterul concurenţei din perfectă în imperfectă.

9.2 Echilibrul producătorului pe termen scurt Obiectivul producătorului care operează pe o piaţă cu concurenţă perfectă este acela de maximizare a profitului.

98

Fiecare producător preia preţul pieţei, rezultat din interacţiunea cererii cu oferta totală. Preţul reprezintă astfel o variabilă exogenă pentru producători, dar şi pentru consumatori. Profitul producătorului individual depinde de producţia acestuia, singura variabilă aflată la latitudinea producătorului. În Figura 9.2 prezentăm situaţia unui producător aflat pe o piaţă cu concurenţă perfectă.

Figura 9.2 Echilibrul producătorului pe termen scurt P, CTM

Cm CTM

P

A

M

qA

B

qM

qB

q

Preţul impus de piaţă este P, astfel că fiecare unitate de bun oferită va fi vândută la acest preţ. Suma obţinută din vânzarea întregii cantităţi oferite reprezintă încasarea totală (IT). IT = P q Încasarea medie (IM) reprezintă suma obţinută din vânzarea fiecărei unităţi de bun şi este egală cu preţul de vânzare. IM = IT / q = P Încasarea marginală (Im) reprezintă sporul de încasare datorat vânzării unei unităţi suplimentare de bun. Încasarea marginală poate fi privită şi drept derivata întâi a încasării totale. Im = ∆ IT / ∆q = I’T În condiţiile concurenţei perfecte, încasarea marginală este permanent egală cu preţul de piaţă al bunului. Im = P Costul total mediu este o curbă în U şi este intersectat în punctul său de minim de curba costului marginal. Profitul producătorului este diferenţa dintre încasările totale şi costul total. Să privim evoluţia profitului în funcţie de nivelurile posibile de producţie. Dacă producţia este situată la un nivel inferior lui qA sau superior lui qB, profitul total este negativ deoarece preţul este de fiecare dată mai mic decât costul mediu. Atunci când preţul este egal costului total mediu profitul este zero În schimb, profitul devine pozitiv pentru un nivel al producţiei aflat între qA şi qB. Nivelul optim al producţiei este qM. Atât timp cât preţul sau încasarea marginală este superior costului marginal, producătorul va avea interes să crească producţia. Astfel, profitul va creşte de fiecare dată cu diferenţa dintre cele două variabile sau cu profitul marginal. Dincolo de nivelul qM, costul marginal excede preţul ceea ce va provoca pierderi marginale şi reducerea profitului total. Condiţia necesară maximizării profitului este în consecinţă: P = Cm Profitul, s-a văzut reprezintă diferenţa dintre încasarea totală şi costul total: Π = IT - CT

99

Condiţia necesară pentru maximizarea profitului constă în anularea derivatei acesteia în raport cu producţia: dΠ / dq = dIT /dq - dCT /dq = P - Cm Condiţia suficientă pentru maximizarea profitului o reprezintă semnul negativ al derivatei de ordinul doi al profitului:

unde q* reprezintă nivelul optim al producţiei. .În Figura 9.3 este prezentată decizia de producţie a firmei pe termen scurt. Preţul pieţei, determinat exogen, este p*, iar curba cererii la firmă este paralelă la abscisă trecând prin p*. Producţia optimă (q*) corespunde punctului de intersecţie dintre dreapta preţului şi cea a costului marginal. Dacă preţul creşte la p** atunci şi producţia creşte la q**. Cum pentru fiecare nivel al producţiei preţul este superior costului mediu, profiturile sunt strict pozitive. Dacă preţul ar fi inferior costului mediu, ceea ce se întâmplă pentru p***, firma ar pierde cu fiecare unitate vândută. Pe termen scurt, capacitatea de producţie este constantă iar producătorul nu poate ieşi de pe piaţă. Din acest motiv, costul fix se înregistrează chiar şi atunci când producţia încetează. Figura 9.3 Curba ofertei firmei pe termen scurt

Deşi firma înregistrează pierderi, cea mai bună decizie o reprezintă continuarea producţiei. Pentru o producţie corespunzătoare egalităţii dintre preţ şi costul marginal încasările permit acoperirea costurilor variabile şi a unei părţi din costurile fixe. Pierderile sunt în acest caz mai mici comparativ cu cazul încetării producţiei. În schimb, dacă preţul ar deveni inferior lui P1 firma ar putea decide încetarea producţiei. Dacă totuşi ar continua să producă pierderile ar depăşi costurile fixe. Producţia vândută la acest preţ nu acoperă costurile variabile, pierderile adăugându-se costurilor fixe. Reducând producţia la zero, firma ar putea suporta doar costurile fixe şi evita pe cele variabile. În concluzie, firma decide să producă pentru un nivel al preţului superior costului variabil mediu minim. Şi încetează să mai producă dacă preţul este inferior costului variabil mediu. Curba ofertei firmei pe termen scurt arată cât de mult ar putea aceasta produce pentru niveluri diferite de preţ. Pentru o firmă care urmăreşte maxim de profit şi care preia preţul pieţei ca dat, această curbă este dată de segmentul curbei costului marginal, cu pantă pozitivă, aflat deasupra punctului de minim al costului variabil mediu

9.3. Echilibrul producătorului pe termen lung Pe termen lung flexibilitatea firmelor de a intra sau părăsi piaţa este evidentă. Producătorul individual care îşi propune maximizarea profitului şi care este un price-taker va opta pentru un nivel de producţie pentru care preţul este egal cu costul marginal pe termen lung. Perspectiva profiturilor economice reprezintă un stimulent pentru intrarea în ramură de noi firme (sau extinderea celor vechi), după cum absenţa acestora va determina ieşirea din ramură a altor firme. Costurile intrării sau ieşirii din ramură sunt presupuse nule.

100

Creşterea numărului ofertanţilor şi, pe această bază, a ofertei totale va determina deplasarea spre dreapta a curbei ofertei pieţei şi, odată cu aceasta, reducerea preţului. Intrarea noilor firme se va produce până când profiturile economice vor fi nule. Această situaţie corespunde punctului de minim al curbei costului mediu total pe termen lung. La acelaşi rezultat se poate ajunge şi dacă procesul se desfăşoară în sens invers. Dacă preţul pieţei conduce la pierderi (preţul este inferior costului mediu) unele firme vor da faliment sau vor fi constrânse să părăsească piaţa. Astfel curba ofertei se va deplasa spre stânga, determinând cresterea preţului. Ieşirea firmelor de pe piaţă se va produce concomitent cu reducerea pierderilor, până când preţul va fi egal cu minimul costului mediu. Profitul maxim pentru fiecare producător (costul marginal egal cu preţul) şi profiturile economice zero sunt cele două condiţii ale echilibrului pe termen lung. Echilibrul pe termen lung va fi realizat atunci când nu mai există nici un motiv pentru firme de a intra sau ieşi pe/de pe piaţă sau de a-şi extinde sau restrânge producţia. Să urmărim procesul ajustărilor de preţ şi cantitate pentru atingerea echilibrului pe termen lung. Considerăm pentru simplificarea prezentării că toate firmele sunt identice şi produc în aceleaşi condiţii. Vom raţiona pe cazul unei firme "reprezentative". Menţinând analiza în termenii echilibrului parţial, intrarea sau ieşirea firmelor pe/de pe piaţă nu va afecta preţul factorilor de producţie şi prin aceasta curbele costului firmelor. În Figura 9.4 se observă că echilibrul iniţial (pe termen scurt) corespunde unui preţ P1, impus tuturor participanţilor pe piaţă şi unei cantităţi Q1, ca sumă a cantităţilor individuale oferite de cele n1 firme aflate pe piaţă. Cum curbele costurilor sunt identice, fiecare firmă va produce o cantitate egală, pentru care preţul pieţei este egal cu costul marginal pe termen scurt: q1 = Q1 / n1 Deoarece preţul pieţei este superior costului mediu, fiecare firmă va obţine profituri pozitive. Noi firme vor fi atrase în ramură de această perspectivă, producând un bun omogen în aceleaşi condiţii de cost. Oferta iniţială va spori de la O1 la O2, iar preţul pieţei se va reduce la P2. Cantitatea oferită la acest preţ de către fiecare firmă va fi mai mică decât în primul caz: q2 = Q2 / n2 , iar q2 < q1 Dacă şi acest nivel de preţ va permite obţinerea profiturilor economice, incitaţia la pătrunderea în ramură pentru alte firme se va păstra. Accesul fiind liber, intrarea în ramură va asigura în final o ofertă suficient de mare pentru ca preţurile reducându-se, profiturile economice să se anuleze. Acest lucru se petrece când dreapta preţului va fi tangentă costului mediu în punctul de minim al acestuia. Cum prin acest punct trece şi curba costului marginal, este întrunită şi a doua condiţie a echilibrului pe termen lung, profiturile fiind maxime pentru fiecare producător dat fiind preţul pieţei. Oferta individuală va fi în cazul de faţă qm, iar preţul pieţei Pm. Figura 9.4 Echilibrul pe termen lung în condiţiile identităţii curbelor costului

101

REZUMAT •

Piaţa cu concurenţă perfectă reprezintă un caz ideal, fără a fi întâlnită ca atare în practică. Ipotezele pe care se fundamentează sunt: atomicitatea cererii şi ofertei, omogenitatea bunului, transparenţa perfectă, libera intrare şi ieşire pe/de pe piaţă şi perfectă mobilitate a factorilor de producţie.

•

Criteriul de comportament al producătorului în stabilirea producţiei este maximizarea profitului total. Acest criteriu este echivalent cu cerinţa ca producţia să includă toate unităţile de cantitate al căror profit marginal este pozitiv. Dacă profitul ultimei unităţi de cantitate este strict poitiv, atunci profitul total creşte iar producătorul este interesat să sporească producţia. Dacă însă profitul ultimei unităţi de cantitate este negativ atuiunci unitatea respectivă de cantitate reduce profitul total iar producătorul decide scăderea producţiei.

•

Comportamentul producătorului în stabilirea producţiei este determinat de regula P = Cm.

•

Pe termen scurt, capacitatea de producţie este constantă iar producăătorul nu poate ieşi de pe piaţă atunci când înregistrează pierderi. Ca urmare, costul fix există chir şi atunci când producţia încetează. Producţia continuă pe termen scurt dacă încasările acoperă costul variabil. Dacă încasările nu acoperă costul variabil atunci pierderile sunt mai mari decât costul fix iar producţia încetează pe termen scurt. Poducătorul decide să producă numai atunci când preţul depăşeşte costul variabil mediu

•

Pe termen scurt un producător aflat pe o piaţă cu concurenţă perfectă poate obţine supraprofituri.

•

Curba ofertei pe termen scurt este dată de curbna costului marginal aflată deasupra costului variabil mediu minim.

•

Pe termen lung, capacitatea de producţie este variabilă iar producătorul poate ieşi de pe piaţă. Producţia continuă numai dacă încasările acoperă costul total. Condiţia de echilibru este P = Cm = CTM

•

Pe termen lung producătorul nu mai obţine supraprofituri. Singurele profituri obţinute sunt cele normale.

Termeni cheie Concurenţă perfectă Încasarea totală Încasarea medie Încasarea marginală

Întrebări de verificare 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.

Precizaţi condiţiile necesare pentru manifestarea unei competiţii economice benefice ? Identificaţi avantajele concurenţei într-o economie de piaţă liberă. Care sunt caracteristicile pieţei cu concurenţă perfectă ? Încercaţi identificarea unei pieţe apropiate tipului de concurenţă perfectă. Cum va fi afectată curba ofertei pieţei pe termen scurt şi preţul de echilibru, ca urmare a creşterii salariilor ? Ce înţelegeţi prin echilibrul pe termen lung şi care sunt condiţiile sale? Ce consecinţe pe termen lung apreciaţi că are creşterea numărului de ofertanţi? Dar creşterea cererii?

Teste grilă 1. Care dintre următoarele afirmaţii corespund pieţei cu concurenţă perfectă ?: a) numeroşi vânzători; b) partea de piaţă care revine fiecărui vânzător este foarte mică;

102

c) absenţa oricăror bariere juridice sau instituţionale privind accesul pe piaţă a noilor producători; d) informaţia circulă liber, fiind oricând şi oricui disponibilă; e) toate cele de mai sus. 2. Arătaţi condiţia care nu este necesară pentru a defini o piaţă perfect concurenţială: a) mulţi cumpărători; b) mulţi vânzători; c) multă publicitate; d) omogenitatea produselor; e) libera circulaţie a informaţiei. 3. Care dintre următoarele afirmaţii constituie o consecinţă a ipotezei atomicităţii ofertei pe piaţa cu concurenţă perfectă: a) modificările la nivelul producţiei unei firme afectează încasările celorlalţi producători; b) modificările la nivelul producţiei unei firme modifică oferta pieţei; c) modificările în nivelul producţiei unei firme nu afectează semnificativ încasările acesteia; d) firma nu poate vinde oricât doreşte chiar dacă respectă preţul pieţei; e) schimbarea producţiei individuale nu are nici o influenţă asupra preţului pieţei. 4. Pentru o piaţă caracterizată prin concurenţă perfectă preţul unui bun X practicat de firmele care acţionează pe piaţă este la un moment dat: a) identic; b) dependent de costurile individuale de producţie; c) determinat prin acţiunea asociaţiilor patronale; d) determinat prin acţiunea sindicatelor din ramura respectivă; e) influenţat prin acţiunea guvernului. 5. Care dintre următoarele argumente justifică existenţa unui singur preţ pentru un singur produs pe piaţa cu concurenţă perfectă ?: a) omogenitatea produsului, raţionalitatea cumpărătorului şi atomicitatea cererii şi ofertei; b) omogenitatea produsului, raţionalitatea cumpărătorului şi transparenţa perfectă a pieţei; c) omogenitatea produsului, mobilitatea perfectă a factorilor de producţie şi transparenţa perfectă a pieţei; d) omogenitatea produsului, mobilitatea perfectă a factorilor de producţie şi accesul liber pe piaţă; e) atomicitatea cererii şi ofertei, accesul liber pe piaţă şi transparenţa perfectă a pieţei; 6. Într-o democraţie cu economie de piaţă, concurenţa: a) este decisă de parlament; b) provoacă falimente succesive; c) este protejată prin legislaţie; d) exclude orice măsură legislativă; e) este eliminată. 7. Dacă piaţa unui bun este concurenţială şi în situaţie de echilibru, atunci: a) toţi cumpărătorii vor face presiuni de scădere a preţului; b) toţi cumpărătorii vor face presiuni de creştere a preţului; c) ofertanţii vor face presiuni de scădere a preţului; d) ofertanţii vor face presiuni de creştere a preţului; e) nici un agent economic nu va face presiuni asupra preţului. 8. În care dintre situaţiile de mai jos un producător decide să nu mai continue producţia: a) când obţine profit normal; b) când obţine supraprofit; c) când nu obţine profit normal; d) în oricare dintre situaţiile de mai sus; e) nu se poate preciza condiţia care determină o asemenea decizie. 9. În cazul în care preţul pieţei excede costul marginal şi costul variabil mediu, un producător al cărui obiectiv îl reprezintă maximizarea profitului, va decide: a) să-şi reducă producţia; b) să-şi sporească producţia; c) să menţină constant nivelul producţiei, însă să modifice preţul de vânzare; d) să crească concomitent preţul şi producţia.

103

10. Atunci când preţul pieţei, egal cu costul marginal al firmei, se situează între costul său variabil mediu şi total mediu, cea mai bună decizie pentru producător este: a) să înceteze să mai producă şi să părăsească piaţa; b) să crească producţia şi preţul; c) să-şi reducă producţia; d) să menţină producţia. 11. Ceteris paribus, producţia oferită de o firmă, va ...... dacă factori precum preţul inputurilor variabile vor ......... : a) creşte/creşte; b) creşte/scade; c) scade/scade; d) scade/creşte. 12. Într-o ramură perfect concurenţială, curba ofertei unei firme este dată de: a) curba costului marginal; b) segmentul curbei costului marginal aflat desupra minimului costului variabil mediu; c) curba ofertei pieţei; d) curba costului mediu total; e) curba costului fix. 13. Identificaţi răspunsul corect: a) pe termen scurt în cazul concurenţei perfecte pot exista supraprofituri; b) pe termen lung în cazul concurenţei perfecte nu pot exista supraprofituri; c) pe termen lung în cazul concurenţei perfecte singurele profituri obţinute sunt cele normale; d) pe termen scurt în cazul concurenţei perfecte o firmă nu poate nici intra şi nici ieşi pe/de pe piaţă; e) toate cele de mai sus. 14. Pierderea înregistrată de o firmă, aflată în funcţiune, atunci când producţia este nulă este egală cu: a) costurile marginale; b) costurile variabile; c) costurile fixe; d) costurile medii; e) zero. 15. Existenţa profiturilor economice, în cazul unei ramuri perfect concurenţiale determină: a) intrarea de noi firme în ramură, creşterea ofertei şi reducerea preţului pieţei; b) ieşirea unor firme din ramură, reducerea ofertei şi creşterea preţului; c) intrarea unor firme noi în ramură, creşterea ofertei şi a preţului pieţei; d) numărul firmelor în ramură rămâne constant ca, de altfel, şi oferta şi preţul pieţei. 16. Condiţia de echilibru pe termen scurt pentru un producător aflat în condiţii de concurenţă perfectă este: a) încasarea medie superioară celei marginale; b) preţul este egal cu costul marginal; c) preţul este egal cu costul mediu; d) preţul este egal cu costul fix; e) oricare dintre variantele de mai sus. 17. Pe termen lung, profiturile economice sunt: a) negative; b) pozitive; c) zero. 18. Un producător dintr-o piaţă de concurenţă perfectă înregistrează un nivel al costului variabil mediu de 5 unităţi monetare/unitatea de produs şi un nivel al costului total mediu de 10 unităţi monetare/unitatea de produs, la un nivel al producţiei de 1.500 unităţi de produs. Costul marginal corespunzător acestei producţii este de 8 unităţi monetare/unitatea de produs şi egalează preţul. În aceste condiţii, decizia optimă a producătorului va fi pe termen scurt: a) oprirea producţiei; b) creşterea, mai mult decât dublă a producţiei; c) creşterea într-o proporţie redusă a producţiei; d) menţinerea a producţiei;

104

e) creşterea preţului. 19. Încasările unei firme aflată în condiţii de concurenţă perfectă se situează la nivelul de 8 000 unităţi monetare. Cunoscând că acestor încasări le corespunde un profit maxim şi un cost marginal de 8 unităţi monetare, să se determine producţia realizată de firmă. 20. Se cunosc următoarele date privind activitatea unui producător dintr-o piaţă cu concurenţă perfectă: Producţia: 1000 unităţi de cantitate; Încasarea totală: 3000 unităţi monetare; Costul fix: 1500 unităţi de cantitate; Costul variabil: 8000 unităţi de cantitate; Costul variabil mediu: 3,5 unităţi monetare/unitatea de cantitate; Costul marginal: 3 unităţi monetare/unitatea de cantitate. Să se arate ce decizie ia producătorul în ceea ce priveşte producţia. 21. Se cunosc următoarele date privind activitatea unui producător dintr-o piaţă cu concurenţă perfectă: Preţul producţiei: 10 unităţi monetare/unitatea de cantitate; Producţia: 10000 unităţi de cantitate; Costul total: 80000 unităţi monetare; Costul total mediu este minim; Să se arate ce decizie ia producătorul în ceea ce priveşte producţia. BIBLIOGRAFIE

Willis L. Peterson, Principles of Economics - Micro, Seventh Edition, Irwin, 1989, p. 170-182 Hyman David, Economics, Irwin, Homewood, 1989, p. 212-260 Jacques Genereux Economie Politică - Microeconomie Ed. All-Beck, Bucureşti 2000, p. 110124

105

TEMA 10 MONOPOLUL

După ce veţi studia acest capitol veţi putea înţelege: 10. Care sunt trăsăturile principale ale monopolului 11. Care sunt obiectivele monopolului 12. În ce constă discriminarea prin preţ practicată de monopol 13. Care sunt deosebirile esenţiale între concurenţa perfectă şi monopol

10.1 Caracteristici principale 10.2 Cererea la firmă şi încasările 10.3 Echilibrul producătorului 10.4 Monopolul discriminatoriu 10.5 Monopolul versus concurenţa perfectă

Monopolul reprezintă alternativa extremă la concurenţa perfectă. Spre deosebire de cazul concurenţei perfecte unde oferta provenea de la un număr foarte mare de producători, la monopol există un singur ofertant pentru un bun sau serviciu. În virtutea acestui fapt, monopolistul dispune de posibilitatea controlului asupa preţului de vânare. 10.1 Caracteristici principale

Un producător se află în situaţie de monopol dacă se constituie în unicul ofertant al unui produs omogen, având control complet asupra ramurii respective. Fiind singurul producător şi vânzător, monopolul nu suportă rigorile confruntării cu alţi producători de bunuri similare. În consecinţă, concurenţa nu există decât prin intermediul bunurilor substituibile. Accesul pe o piaţă cu structură de monopol este dificil, iar în anumite cazuri, chiar imposibil, datorită restricţiilor la intrare care pot fi legale sau de altă natură. Atunci, când o întreprindere este protejată legal de concurenţă, monopolul este de tip închis. O astfel de situaţie se întâlneşte de regulă în domeniul serviciilor poştale şi de telecomunicaţii, furnizării de energie electrică, sau gaze. Tot legal sunt protejate patentele, brevetele şi drepturile de copiere. În alte cazuri nu există o protecţie specială în faţa concurenţei, monopolul fiind deschis. Firmele se pot afla în situaţie de monopol cel puţin un timp, existând însă riscul pătrunderii altor firme în domeniu. Dacă pe termen scurt acest lucru este puţin probabil, pe termen lung nici o firmă nu este la adăpost de concurenţa internă sau externă. Orice deschidere la comerţul internaţional, eliminarea chiar şi parţială a restricţiilor tarifare sau netarifare, este de natură să genereze concurenţă, alterând situaţia de monopol. Firmele se protejează apelând la bariere precum secretul de producţie, tehnologie specifică, control asupra materiilor prime cheie etc. Clasificarea monopolului în închis sau deschis este uneori discutabilă. De exemplu, în funcţie de orizontul de timp una şi aceeaşi firmă se poate afla în ambele situaţii. Protecţia patentului situează, pe termen scurt, firma în prima situaţie, în timp ce pe termen lung firma devine monopol deschis. Este de presupus că pe un interval de timp mai lung şi alte firme devin capabile să ofere un produs cu performanţe asemănătoare celui iniţial. Avantajele care decurg din realizarea şi utilizarea unei inovaţii justifică ponderea însemnată în profitul firmelor a cheltuielilor pentru cercetare - dezvoltare. Existenţa monopolului nu înseamnă dominaţia absolută asupra pieţei. Pe de o parte, monopolurile întâlnite în practică nu sunt şi nu pot fi considerate pure. Condiţia esenţială acestui tip de monopol, alături de unicitatea vânzătorului şi atomicitatea cererii, constă în absenţa oricăror substitute apropiate pentru bunul realizat. În realitate, orice bun are substitute. Pe de altă parte, legea cererii funcţionează şi în cazul monopolului. 10.2 Cererea la firmă şi încasările

106

Firma aflată în poziţie de unic producător şi vânzător poate controla piaţa în sensul determinării cantităţii oferite şi a preţului de vânzare. Curba cererii pieţei este identică cu curba cererii la firmă, spre deosebire de cazul concurenţei perfecte unde acestea sunt distincte (Figura 10.1.).

Figura 10.1. Cererea în condiţii de concurenţă perfectă şi de monopol.

a) Cazul concurenţei perfecte (ansamblul firma)

b) Cazul monopolului ramurii şi

Abilitatea monopolistului constă în a selecta cuplul preţ - cantitate din mai multe alternative posibile care să corespundă obiectivului propus. Se presupune, că el cunoaşte integral caracteristicile curbei cererii fie din studii econometrice, fie prin intuiţie. Dacă în cazul concurenţei perfecte fiecare producător preia preţul pieţei (price-taker), în cazul monopolului acesta este cel care stabileşte preţul (price-maker). Producţia poate fi vândută, în funcţie de circumstanţă la acelaşi preţ sau la preţuri diferite. În continuare, vom considera că monopolistul vinde întreaga producţie la un preţ unic. Cazul discriminării prin preţ va fi tratat ulterior. În Tabelul 10.1. se prezintă relaţia existentă între cantitate, preţ, încasarea totală şi marginală porninduse de la o funcţie a cererii de tip liniar: Q = 10 - P Opţiunea producătorului pentru un nivel dat al preţului influenţează cantitatea cerută şi, în consecinţă, încasările producătorului. Încasarea totală (It) reprezintă produsul dintre preţ şi cantitatea realizată:

IT = P Q = ( 10 - Q ) Q Încasarea marginală (Im) reprezintă sporul de încasare obţinut prin creşterea cu o unitate a vânzărilor:

Tabelul 10.1. Cererea, încasarea totală şi încasarea marginală în cazul monopolului Cantitate Preţ Încasarea totală Încasarea (1) (2) (3) marginală (4) 1 9 9 2 8 16 7 3 7 21 5 4 6 24 3 5 5 25 1 6 4 24 -1 7 3 21 -3 8 2 16 -5 9 1 9 -7 10 0 0 -9 107

Încasarea medie (IM) este încasarea obţinută pe fiecare unitate de produs vândută:

Curba încasării medii este identică cu curba cererii. În Figura 10.2. sunt reprezentate curbele încasării totale, medii şi marginale.

Figura 10.2. Curbele încasării totale, medii şi marginale

Se observă că încasarea marginală este inferioară încasării medii. Atât timp cât curba cererii este liniară şi descrescăîtoare încasarea marginală va intersecta abscisa la jumătatea distanţei faţă de punctul de intersecţie al încasării medii. Această regulă nu este valabilă dacă funcţia cererii este de altă natură decât liniară. Curba încasării totale este o parabolă având maximul pentru o producţie de 5 unităţi. Elasticitatea curbei cererii este cea care îi imprimă o evoluţie ascendentă la început, iar apoi descendentă. În prima fază, cererea fiind elastică, procentul modificării în cerere este superior celui al preţului, iar încasarea totală va creşte. Când elasticitatea devine unitară, încasarea totală atinge un maxim, după care, când cererea este inelastică, orice modificare de cantitate diminuează încasarea totală.

10.2. Echilibrul producătorului Ipoteza cea mai frecventă privind obiectivul monopolistului este aceea de maximizare a profitului. Admitem însă, că în anumite circumstanţe, monopolistul poate urmări şi alte obiective, precum realizarea unei cifre de afaceri maxime. În continuare, vom privilegia obiectivul de obţinere a profitului cel mai ridicat, adică a diferenţei dintre încasarea totală şi costul total de producţie:

Π = IT - CT → max.

Termenul din dreapta surprinde în fapt constrângerile monopolului, cererea pieţei, pe de o parte, şi costul producţiei, pe de altă parte. Din punct de vedere matematic, profitul este maxim atunci când derivata profitului în raport cu producţia se anulează: Deoarece

ajungem la condiţia de maxim a profitului:

108

Im = Cm Această condiţie seamănă cu cea de la concurenţa perfectă, cu singura deosebire că în cazul monopolului încasarea marginală nu mai este egală cu preţul ci inferioară acestuia. Monopolistul cunoaşte că orice unitate suplimentară oferită va reduce preţul, acesta fiind aplicabil şi unităţilor anterior produse. Se consideră că piaţa este capabilă să absoarbă producţia suplimentară. Maximizarea profitului este reprezentată grafic în Figura 10.3. Producţia corespunzătoare profitului maxim este Q*, nivel de echilibru, deoarece producătorul nu este interesat în a-l modifica, decât dacă eventual cererea şi /sau condiţiile de producţie se modifică. Un nivel de producţie inferior lui Q* tentează monopolistul să-l schimbe deoarece profiturile marginale sunt pozitive (Im > Cm). În schimb, decizia de creştere a producţiei dincolo de Q* conduce la profituri marginale negative (Im < Cm) şi deci la o reducere a profitului. Preţul la care vor fi vândute produsele este cel corespunzător producţiei Q* şi aflat pe curba cererii. La acest nivel, preţul este superior costului mediu. Profitul total este reprezentat de suprafaţa haşurată a dreptunghiului P*EAC şi este egal cu produsul dintre profitul mediu (P- CTM) şi producţia realizată (Q* ).

Figura 10.3. Maximizarea profitului în cazul monopolului

Monopolistul obţine nu numai profituri normale, ci şi supraprofituri. Acest lucru exercită o atracţie pentru noi firme. Dacă monopolul este deschis, firma dezvoltă o strategie de contracarare a noilor veniţi, iar în caz de insucces îşi poate pierde poziţia de monopol.

10.3. Discriminarea prin preţ Discriminarea prin preţ apare atunci când preţurile la care sunt vândute produsele sunt diferite, fără a fi însă justificate prin diferenţe de cost. Unele monopoluri sunt constrânse să vândă întreaga cantitate la un preţ unic. Altele, pot beneficia de posibilitatea practicării unor preţuri diferite pentru aceeaşi cantitate. Astfel, reducerea de preţ generată de o vânzare suplimentară nu se aplică întregii cantităţi vândute ci doar celei suplimentare. Din acest motiv discriminarea este tentantă. Posibilitatea ei rezidă în două condiţii esenţiale. Prima se referă la imposibilitatea revinderii produsului de către cumpărători. Cea de-a doua priveşte posibilitatea grupării consumatorilor în categorii dinstincte în funcţie de elasticitatea cererii lor. Consumatorii cu elasticitate ridicată vor reacţiona mult mai evident la o creştere de preţuri, diminuânduşi sensibil achiziţiile. De aceea, preţurile pretinse acestora sunt în general mai scăzute. Consumatorii a căror elasticitate preţ a cererii este mai slabă pot fi trataţi cu preţuri mai ridicate. Vom analiza în continuare cazul unui monopolist care vinde pe două pieţe separate, practicând discriminare prin preţ. (Figura 10.4. ). Pentru simplificarea prezentării considerăm costul marginal constant indiferent de nivelul producţiei, (aceleaşi concluzii vor fi obţinute chiar în condiţiile creşterii costului marginal), iar funcţia cererii liniară.

109

Figura 10.4. Modelul discriminării prin preţ

Obiectivul monopolului de a obţine maxim de profit, conduce la o producţie şi vânzare de Q1* pe prima piaţă şi Q2* pe cea de a doua piaţă. Se observă în figură că cererea este mai puţin elastică pe prima piaţă, motiv pentru care preţul practicat pe această piaţă (P1) este superior celui practicat pe cea de a doua piaţă (P2). Matematic, profitul obţinut de monopolist este diferenţa dintre încasarea totală şi costul total. Însă, încasarea totală reprezintă suma încasărilor obţinute pe fiecare piaţă, iar costul total este cel ocazionat de producerea întregii cantităţi vândute.

Π( Q1 , Q2 ) = I1 ( Q1 ) + I2 ( Q2 ) - C T ( Q1 + Q2 ) Condiţiile de prim ordin pentru maximizarea profitului constau în anularea derivatelor parţiale în raport cu Q1 şi Q2:

deci

Im1 = Im2 = Cm.

Desigur, modelul se poate generaliza în cazul a n pieţe separate. Monopolistul va alege cantitatea (sau preţul) pe fiecare din pieţe astfel încât încasarea marginală să fie egală cu costul marginal. 10.4. Monopolul versus concurenţa perfectă S-a afirmat că monopolul şi concurenţa perfectă sunt două situaţii extreme. Încercând o comparaţie între situaţiile de echilibru, proprii fiecărei structuri de piaţă (presupunem acelaşi obiectiv pentru firme şi anume maximizarea profitului), economiştii evidenţiază următoarele diferenţe: - Preţul de monopol excede preţul rezultat în condiţii de concurenţă, în timp ce outputul este mai mic în primul caz decât în al doilea; - Preţul stabilit de monopolist depăşeşte costul marginal, ultimul egal la echilibru cu încasarea marginală. În condiţiile concurenţei, cele trei mărimi sunt egale între ele; - Monopolului îi sunt proprii supraprofituri durabile (preţul este superior costului mediu), în timp ce în cazul concurenţei, chiar dacă acestea apar, sunt efemere. Libera intrare în condiţiile concurenţei perfecte, permite creşterea ofertei şi reducerea preţului pieţei până acolo unde supraprofiturile dispar. Din perspectiva consumatorilor, situaţia de monopol este indezirabilă. Aceştia achiziţionează mai puţine bunuri, plătind pentru fiecare un preţ mai ridicat. Controlul monopolului asupra preţului asigură de fapt o redistribuire de venit de la consumatori către monopolişti. După alţi autori, monopolul se dovedeşte capabil a genera într-o măsură mai mare inovaţii comparativ cu cazul concurenţei.

110

REZUMAT •

Un producător se află în situaţie de monopol dacă se constituie în unicul ofertant al unui produs omogen, având control complet asupra ramurii respective.

•

Firma aflată în poziţie de unic producător şi vânzător poate controla piaţa în sensul determinării cantităţii oferite şi a preţului de vânzare.

•

În cazul monopolului, curba cererii pieţei este identică cu curba cererii la firmă

•

Încasarea marginală reprezintă sporul de încasare obţinut prin creşterea cu o unitate a vânzărilor. Încasarea marginală este inferioară încasării medii.

•

Ipoteza cea mai frecventă privind obiectivul monopolistului este aceea de maximizare a profitului. Monopolistul poate avea obiective alternative, precum realizarea unei cifre de afaceri maxime.

•

Condiţia de maximizare a profitului constă în egalitatea între încasarea marginală şi costul marginal. Atât timp cât încasarea marginală este superioară costului marginal monopolistul decide mărirea producţiei. Atunci când încasarea marginală este inferioară costului marginal monopolositul decide scăderea producţiei.

•

Discriminarea prin preţ apare atunci când preţurile la care sunt vândute produsele sunt diferite, fără a fi însă justificate prin diferenţe de cost. Monopolistul va alege cantitatea pe fiecare din pieţe astfel încât încasarea marginală să fie egală cu costul marginal.

•

Prin comparaţie cu concurenţa perfectă profitul şi preţul practicat în condiţii de monopol sunt mai ridicate. În schimb, producţia este mai redusă. Monopolului îi sunt proprii supraprofituri durabile, în timp ce în cazul concurenţei, chiar dacă acestea apar, sunt efemere.

Termeni cheie Monopol Monopolul discriminatoriu Cererea la firmă

Întrebări de verificare 1.

Ce înţelegeţi prin poziţia de monopol a unui producător ? Oferiţi un exemplu de firmă aflată în situaţie de monopol din economia noastră.

2.

Care este condiţia de maximizare a profitului pentru monopolist? Comparaţi condiţia de maximizare a profitului în condiţii de monopol cu cea proprie concurenţei perfecte.

3.

Ce înţelegeţi prin monopolul discriminatoriu ? Care sunt condiţiile sale de manifestare şi care este motivul pentru care un monopolist practică discriminarea prin preţ ?

4.

Se consideră afirmaţia următoare: "Diferenţa între un monopolist şi o firmă aflată în condiţii de concurenţă perfectă constă în aceea că monopolistul poate cere orice preţ doreşte, în timp ce în al doilea caz trebuie să se preia preţul pieţii ca dat". În ce sens este adevărat că "monopolistul poate cere orice preţ doreşte ?" În ce sens această afirmaţie s-ar putea aplica firmei ce acţionează pe o piaţă perfect concurenţială.

111

Teste grilă 1. Pe o piaţă de monopol: a) nu există concurenţă; b) concurenţa poate exista doar prin intermediul produselor substituibile; c) gradul de satisfacere al nevoilor consumatorilor este mai redus comparativ cu situaţiile de concurenţă monopolistică sau oligopol; d) unicitatea producătorului nu conduce la dominaţia absolută asupra pieţei; e) toate cele de mai sus. 2. Care dintre următoarele caracteristici poate fi asociată pieţei de monopol: a) deschiderea la comerţul internaţional poate altera situaţia de monopol; b) se poate practica discriminarea; c) accesul pe o astfel de piaţă este foarte greu, uneori chiar imposibil; d) profiturile producătorului sunt cele mai ridicate comparativ cu cazul altor pieţe; e) toate cele de mai sus. 3. Când cererea pieţei este inelastică, încasarea totală a monopolistului are următoarea evoluţie: a) creşte odată cu creşterea producţiei; b) scade pe măsură ce producţia creşte; c) rămâne neschimbată, indiferent de evoluţia producţiei; d) informaţia furnizată este insuficientă pentru a oferi un răspuns precis. 4. Când cererea pieţei este......., încasarea totală scade, iar cea marginală devine negativă, în timp ce atunci când cererea este ........, încasarea totală creşte, iar cea marginală este pozitivă, însă în scădere: a) elastică, inelastică; b) inelastică, elastică; c) elastică, cu elasticitate unitară; d) cu elasticitate unitară inelastică. 5. Încasarea marginală este egală cu preţul în cazul........ şi mai mică decât preţul atunci când firma se află în situaţie de........: a) monopol, concurenţă perfectă; b) monopol, oligopol; c) oligopol, concurenţă perfectă; d) concurenţă perfectă, monopol. 6. Condiţia maximizării profitului în cazul monopolistului este: a) preţul egal cu costul marginal; b) încasarea marginală egală cu preţul; c) costul marginal egal cu încasarea marginală; d) costul mediu egal cu preţul. 7. Care dintre următoarele afirmaţii este adevărată în condiţii de echilibru pentru monopol: a) monopolistul obţine supraprofituri; b) preţul excede costul mediu; c) încasarea medie depăşeşte costul marginal; d) încasarea medie este inferioară celei medii; e) toate cele de mai sus. 8. Producţia unei ramuri aflată în situaţie de monopol este comparativ cu o aceeaşi ramură, însă caracterizată prin concurenţă perfectă........, în timp ce preţul de vânzare este.........în primul caz decât în al doilea: a) egală, mai mare; b) mai mare, mai mic; c) mai mică, mai mare; d) nu se poate realiza comparaţia nici în ceea ce priveşte producţia şi nici în cazul preţului de vânzare. 9. Se cunoaşte, în cazul unui monopolist, funcţia cererii pentru marfa X ca fiind Q = 2200 - 20P, iar cea a costului total CT = 0,5Q2 + 5000.

112

a) Să se determine nivelul de producţie şi preţul de vânzare pentru care firma A, aflată în situaţie de monopol, îşi maximizează profitul; b) Să se determine profitul mediu şi total; c) Arătaţi efectul asupra producţiei optime şi profitului în cazul creşterii costurilor fixe cu 5 %. 10. Firma A, aflată în situaţie de monopol, decide să se folosească de posibilitatea discriminării prin preţ. Ea vinde o parte din producţie pe piaţa internă, iar o altă parte pe piaţa externă, la preţuri diferite. Funcţiile cererii, corespunzătoare fiecărei pieţe sunt: Q1 = 1150 - 10P1şi Q2 = 1050 - 10P2 Funcţia costului este dată de relaţia: CT = 0,5Q2 + 5000. a) Să se determine cantităţile vândute pe fiecare din aceste pieţe, precum şi preţurile practicate, ştiind că obiectivul monopolistului rămâne acela de maximizare a profitului; b) Calculaţi profitul total obţinut prin discriminare şi comparaţi-l cu cel realizat în cazul vinderii întregii producţii la un preţ unic. 11. Cererea pieţei, în condiţii de monopol este Q = 81 - P. Funcţia de cost a monopolului este de tipul CT = 3Q2 + Q + 40. a) Să se determine preţul, cantitatea şi profitul monopolistului, al cărui obiectiv îl reprezintă obţinerea unui profit maxim; b) Să se compare datele obţinute la punctul a), cu cele care rezultă în cazul în care firma acţionează pe o piaţă cu concurenţa perfectă. 12. Un producător aflat în situaţie de monopol poate produce la un cost mediu (CTM) şi cost marginal (Cm) constant, CTM = Cm = 5. Cererea pieţei este de forma Q = 53 – P, unde Q şi P sunt producţia şi, respectiv preţul. Se cere: a) să se determine combinaţia preţ - cantitate care maximizează profitul, precum şi nivelul acestuia; b) care va fi nivelul preţului, cantităţii şi profitului dacă acest producător operează pe o piaţă cu concurenţă perfectă BIBLIOGRAFIE

Hyman David, Economics, Irwin, Homewood, 1989, p. 261-285 G. S. Maddala, Ellen Miller Microeconomics, Theory and Applications, McGraw-Hill, 1989, p..314-342 Willis L. Peterson, Principles of Economics - Micro, Seventh Edition, Irwin, 1989, p. 183-192

113

TEMA 11 CONCURENŢA MONOPOLISTICĂ ŞI OLIGOPOLUL

După ce veţi studia acest capitol veţi putea înţelege: 14. Care sunt trăsăturile esenţiale ale pieţelor cu structură monopolistică şi de oligopol 15. Care sunt condiţiile de maximizare a profitului producătorului în cele două tipuri de piaţă 16. Care sunt principalele situaţii de oligopol

11.1 Concurenţa monopolistică 11. 1.1 Caracteristicile pieţei cu concurenţă monopolistică 11. 1.2 Maximizarea profitului in conditiile concurentei monopolistice

11. 2. Oligopolul 11. 2.1 Caracteristicile pieţei cu concurenţă de oligopol 11. 2.2 Principalele situaţii de oligopol

În lumea reala concurenţa este departe de a fi perfectă, iar monopolul, desi există, nu constituie regula. Studiul lor permite înţelegerea, fie şi numai parţială, a forţelor care influenţează preţurile pe piaţă şi cantităţile oferite. Între aceste două situaţii extreme se întâlnesc cazuri intermediare precum concurenţa monopolistică şi oligopolul. Concurenţa monopolistică, reprezintă o structură a pieţei, care prezintă afinităţi cu concurenţa perfectă, evident însă şi deosebiri. 1. Concurenţa monopolistică 1.1 Caracteristicile pieţei cu concurenţă monopolistică Concurenţa monopolistică există atunci când oferta pieţei provine de la un număr mare de firme, ale căror produse, deşi similare, sunt diferenţiate. Acest tip de concurenţă se întâlneşte în mod frecvent în domeniul vânzărilor cu amănuntul, al industriei textile, al încălţămintei, al produselor cosmetice, restaurantelor, staţiilor service etc. Numărul mare de ofertanţi confirmă ipoteza atomicităţii întâlnite la concurenţa perfectă. Fiecare producător satisface o parte mică, însă nu microscopică, din cererea pieţei. Se apreciază, în mod obişnuit, că segmentul de piaţă ce revine unei firme este de cel puţin 1% şi cel mult 10%, tendinţa fiind în general de apropiere de limita inferioară. Produsul oferit de o firmă este similar celor realizate de celelalte firme, substituibil în consecinţă, însă nu în mod perfect. Fiecare producător se distinge de ceilalţi printr-o serie de caracteristici intrinseci sau extrinseci imprimate produsului sau serviciului său. Dacă, în cazul concurenţei perfecte, consumatorului îi este indiferent de unde cumpără produsul, aici sentimentul fidelităţii devine evident. În condiţiile unui preţ egal, acesta va prefera un producător anume datorită, de exemplu, localizarii, calităţii produselor sau unor avantaje oferite dupa vânzarea produsului. Se relevă astfel o trăsătură esenţială a concurenţei contemporane - concurenţa prin produse. Deşi variabilele tradiţionale ale concurenţei, preţul şi cantitatea, continuă să fie avute în vedere, ele şi-au redus însă importanţa. Numărul mare de firme ce acţionează pe această piaţă şi proporţia redusă în vânzările totale reduce interdependenţa dintre deciziile firmelor. Opţiunile unei firme izolate vizând preţul sau cantitatea oferită spre vânzare nu au efect sensibil asupra concurenţilor, însă deciziile acestora afectează situatia unei firme. O altă trăsătură a concurenţei monopolistice o reprezintă accesul relativ liber într-o ramură dată, trăsătură ce o apropie mai mult de concurenţa perfectă decât de monopol. Accesul nu poate fi la fel de liber ca în cazul concurenţei, cel puţin datorită dificultăţilor în construirea unei reputaţii pe piaţă. Firmele existente anterior

114

sunt departe de a fi anonime, având segmentul lor de clientelă, relativ fidel. Noua firmă trebuie să-şi asigure o imagine favorabilă pe piaţă ceea ce reprezintă o barieră în calea pătrunderii şi apoi a menţinerii pe piaţă. Pe o astfel de piaţă blocajele în calea concurenţei, de genul cooperării sau întelegerii secrete dintre firme (aşa cum se întâmplă în cazul oligopolului) sunt excluse. Firmele nu-şi vor împărţi piata, nu vor fixa nivelul preţurilor pentru a-şi creşte profiturile şi nici nu pot preveni pătrunderea în ramură a noilor producători. Pieţele cu concurenţă monopolistică sunt din acest motiv puternic contestabile.

1.2 Maximizarea profitului in conditiile concurentei monopolistice Firma aflată pe o astfel de piaţă este mai degrabă un price-searcher decât un price-taker. Diferenţierea produselor o apropie de cazul monopolului, conferindu-i o anumită putere de control asupra preţului său. Acest preţ nu poate fi însă sensibil diferit de cel al concurenţilor, fără a exista riscul reducerii semnificative a cantităţii vândute. Curba cererii are pantă negativă şi aceasta datorită diferenţierii produselor. Firma poate creşte puţin preţul, fără a-şi pierde în totalitate clientela. Cererea la firmă nu mai este perfect elastică ca în cazul concurenţei perfecte. Este însă mai elastică decât în situaţia monopolului, datorită substituţiei puternice a produsului firmei în cauză cu produse similare. Producţia corespunzătoare maximizării profitului se obţine analog cazului monopolului, fiind determinată de intersecţia curbei costului marginal (Cm) şi a încasării marginale (Im). Profitul total obţinut de firmă este reprezentat de zona haşurată (Figura 11.1 a), fiind produsul dintre profitul unitar (preţul P* minus costul total mediu CTM) şi producţia optimă (Q*).

Figura 11.1 Echilibrul firmei în condiiile concurenţei monopolistice, pe termen scurt şi pe termen lung

a) Termen scurt

b) Termen lung

Aceasta reprezintă o analiză pe termen scurt, când firmele obţin nu numai profituri normale, ci şi economice (preţul depăşeşte costul total mediu). Şansa obţinerii unor astfel de profituri, însotite de accesul relativ simplu în ramura (piaţa este contestabilă), generează o astfel de reacţie pentru firme noi. Cele deja existente sunt stimulate să se dezvolte. Intrarea de noi firme în ramură are două consecinţe majore. În primul rând, curba cererii la firmele existente se va deplasa spre stânga datorită creşterii şi diversificării ofertei (produse noi care substituie pe cele existente). În al doilea rând, firmele care-şi văd astfel diminuată puterea lor pe piaţă vor face eforturi pentru a-şi recâştiga poziţiile pierdute. Publicitatea intensă, îmbunătăţirea produselor oferite sunt menite să recâştige consumatorii. În acelaşi timp, aceste demersuri vor creşte costurile, motiv pentru care curba costului total mediu se va deplasa spre dreapta. Ajustările vor continua până acolo unde profiturile economice dispar, singurele obţinute fiind cele normale (Figura 11.1 b). Conditia de maximizare a profitului ramâne aceeaşi - egalitatea dintre încasarea marginală şi costul marginal. În plus, pe termen lung preţul este egal cu costul mediu. Echilibrul pe termen lung nu conduce la un cost mediu minim. Dacă intrarea noilor firme va continua şi după acest punct, vor apare pierderi, iar unele firme vor fi constrânse să se retragă. Piaţa cu concurenţă monopolistică reprezintă tipul de piaţă cu concurenţă imperfectă care asigură gradul cel mai înalt de satisfacţie pentu consumator. Preţul şi mai ales posibilitatea alegerii între produse diferenţiate sustin opţiunea pentru această piaţă

115

2. Oligopolul 2.1 Caracteristicile pieţei cu concurenţă de oligopol O altă situaţie intermediară între concurenţa perfectă şi monopol o reprezintă oligopolul. O ramură se caracterizează prin concurenţă de oligopol dacă un număr mic de producători domină producţia şi vânzarea unui produs. Produsul oferit de cele câteva firme poate fi omogen ca în cazul petrolului sau oţelului sau diferenţiat precum avioanele, autoturismele, ţigaretele, berea sau calculatoarele. Pieţele cu structură oligopolistă prezintă un grad înalt de concentrare. De regulă, trei sau patru dintre producători deţin mai mult de jumătate din piaţă. În afara numărului mic de concurenţi, caracteristicile fundamentale ale oligopolului sunt interdependenţa şi incertitudinea. Cum fiecare firma deţine o parte semnificativă a ofertei totale, acţiunile sale au o influenţă majoră asupra celorlalte. Dacă în cazul concurenţei perfecte deciziile oricărui producător nu influenţează în nici un fel situaţia celorlalţi (la monopol această problemă este irelevantă ), aici o firmă poate practica în funcţie de circumstanţe şi aspiraţii un preţ diferit de cel al pieţei. Însă, prin aceasta afectează oferta şi preţul pe piaţă şi implicit profitul oricărei alte firme concurente. Aceasta poate declanşa acţiuni de adaptare şi, uneori, de represiune ale concurenţilor motiv pentru care un producător individual trebuie să analizeze consecinţele propriilor decizii şi prin prisma efectului asupra celorlalţi. Reacţiile concurenţilor constituie un element determinant în alegerile oricărui conducător de firmă. Se cunosc cazuri când dorinţa de ameliorare a şituaţiei economico-financiare a unei firme a avut efect de bumerang, aducând-o într-o stuaţie mai delicată omparativ cu cea iniţialăsau chiar la faliment. De exemplu, o firmă care decide să crească producţia şi/sau să-şi reducă preţul va cunoaşte cel puţin pe termen scurt o evoluţie favorabilă. Însă presiunea exercitată asupra preţului poate asigura profituri mai mici sau nule altor firme. Devine posibilă în consecinţă o acţiune concertată vizând excluderea firmei în cauză sau alte măsuri represive. În concluzie, acţiunile unui producător au efect asupra concurenţilor, după cum şi deciziile acestora afectează pe fiecare în parte. Pătrunderea pe o piaţă cu structură oligopolistă este dacă nu imposibilă, cel puţin dificilă. Oligopolul se protejează prin bariere similare monopolului. Avantajele tehnologice combinate cu o producţie de scară mare, asigură firmelor costuri unitare reduse şi o puternică flexibilitate a preţului în funcţie de circumstanţe. Firmele mici cooperează sau fuzionează cu cele mari. Oligopolul reprezintă cea mai răspândită formă de piaţă în ţările cu economie capitalistă.

2.2 Principalele situaţii de oligopol Pe o piaţă de tip oligopolist domină două tendinţe majore: • de confruntare (deschisă sau nu) sau • de cooperare (înţelegere) Prima situaţie, caracteristică oligopolului necooperant, se rezumă la împărţirea pieţei şi maximizarea profitului individual. Atât pe termen scurt cât şi pe termen lung oligopolistul urmăreşte să-şi conserve partea sa de piaţa şi, eventual, să şi-o extindă. Confruntarea se poate desfăşura fie prin preţuri (caz mai puţin frecvent), fie prin diferenţierea produselor. Războiul preţurilor constă dintr-un şir de reduceri alternative şi continue ale acestora de către firmele rivale. Se poate ajunge astfel chiar la dispariţia profiturilor economice, singurele profituri realizate fiind cele normale. În alte situaţii, efectele unui astfel de război pot fi însă dezastruoase pentru firme. Diferenţierea produselor reprezintă o altă consecinţă a rivalitaţii oligopoliste şi o alternativă la concurenţa prin preţuri. Ea se dezvoltă cu atât mai mult cu cât limitarea concurenţei prin preţuri este mai accentuată şi respectată cu mai multă stricteţe. Preţul va fi în această situaţie doar un argument, nu însă cel forte. Atunci când însă firmele îşi dau seama că profiturile lor depind de acţiunea lor conjugată, iar confruntarea este defavorabilă fiecăreia, ele apar dispuse la cooperare. În consecinţă, producătorii vor stabili împreună preţul şi outputul individual şi total, împart piaţa şi iau şi alte decizii de afaceri împreună. Cooperarea se poate finaliza în acorduri explicite sau implicite (tacite). a. Cazul firmei dominante (barometru) Aceasta situaţie reprezintă o variantă a înţelegerii tacite. Pe unele pieţe oligopoliste există o firmă cap de serie care serveşte drept ghid în materie de preţ. Aceasta reprezintă firma barometru sau leader. Ea manifestă o abilitate sporită în alegerea momentului propice pentru a introduce schimbări în preţ. În acest fel, ea îşi asumă responsabilitatea stabilirii preţului prin adăugarea la costul mediu a unei sume

116

reprezentând profitul. Celelalte firme manifestă încredere în judecăţile firmei leader privind situaţia pieţei şi vor adopta acelaşi preţ de vânzare. Pe de altă parte, aceasta atitudine, de acceptare şi preluare a preţului unei firme dominante, apare justificată atunci când celelalte firme sunt de dimensiuni mici. A încerca să vinzi la preţ inferior reprezintă o tentativă extrem de riscantă. Pe termen scurt vânzările pot creşte, însă pe termen lung se poate declanşa un război al preţurilor care poate scoate din afaceri firma mai mică. Firma aflată în poziţie dominantă poate fi sau nu cea mai importantă din domeniul respectiv. Uneori, nu cifra de afaceri prezintă importanţă ci costurile unitare de producţie; alteori, nici acestea nu sunt suficiente. Un exemplu de situaţie oligopolistă de acest tip îl constituie sectorul bancar unde o bancă principală adoptă o anumită rată a dobânzii considerată de referinţă pentru celelalte banci. Banca principală se comportă precum o firmă barometru. Decizia sa de modificare a ratei dobânzii este considerată oprtună şi însuşită de celelalte bănci. Situaţia descrisă mai sus este însă instabilă pentru că nu se bazează pe situaţia de echilibru a firmei ci pe: - consensul general al firmelor care acceptă situaţia unei firme barometru, şi pe - acceptarea de către aceeaşi firmă a riscului pierderii vânzărilor, dacă vreodată decizia sa se dovedeşte greşită. De aceea rolul de firma leader poate fi îndeplinit alternativ de una sau alta dintre firme, iar uneori de câteva în mod simultan. b. Cazul înţelegerii secrete În anumite circumstanţe, câteva firme mari se angajează într-o înţelegere tacită, reţinându-se de la competiţie, împărţindu-şi piaţa şi stabilind un nivel ridicat de preţ, avantajos pentru fiecare. Ca şi în cazul anterior, firmele, stapâne pe propria producţie, şi-o vor ajusta astfel încât să obţină un profit maxim. În plus, fiecare dispune de o zonă de piaţă garantată şi inviolabilă, stabilită pe baza unor criterii diverse, precum cele geografice. În acest fel, acordul, atât timp cât este respectat, se dovedeşte eficient producătorilor participanţi. Ruptura sa generează măsuri represive soldate cu pierderi mai mari sau mai mici, cu excluderea unora de pe piaţă, menţinerea altora sau chiar cu o revizuire a vechiului acord. c. Cazul cartelului Un tip de acord explicit îl constituie cartelul. Cartelul reprezintă un grup de firme independente, care produc bunuri similare şi acţionează împreună pentru a creşte preţul şi a restricţiona outputul individual. Spre deosebire de cazurile anterioare independenţa firmelor este mai slabă, odată ce ele trebuie să respecte deciziile unui organism comun de conducere. Aceste decizii sunt însă adoptate cu asentimentul firmelor participante, ţinându-se seama de interesele fiecaruia. Odată constituit cartelul, acesta acţionează şi se manifestă asemănător monopolului. Oferta este mai redusă, iar preţul rezultat este superior cazului când firmele s-ar afla în concurenţă perfectă. Firmele acţionează în sensul maximizării profiturilor însumate şi nu al celor individuale. După ce este obţinut, acest profit va fi împărţit pe baza unor criterii echitabile între participanţi precum cota de producţie sau costurile realizării producţiei. Considerăm în continuare cazul în care 10 firme, aparţinând unei ramuri date, se constituie într-un cartel. Pentru simplificarea prezentării, curbele costului le considerăm identice. Profitul total reprezintă diferenţa dintre încasările şi costurile totale, iar acesta trebuie maximizat:

unde

π - profitul total p - preţul de piaţă, care este funcţie de cantitatea totală produsă Q - cantitatea totală produsă, sumă a cantităţilor individuale:

CTi - costurile individuale, dependente de cantităţile individuale produse (qi ). În continuare vom face apel la figura 11.2 În condiţii de concurenţă perfectă preţul unitar de vânzare * este p , determinat pe baza condiţiei p = Cm = min CTM Figura 11.2 b ). Cantitatea produsă, dată fiind

117

identitatea curbelor costurilor medii este şi ea aceeaşi şi egală cu q*, iar cantitatea oferită de pieţă este Q = 10 q*. La acest preţ toate firmele realizează profituri normale, eliminându-se supraprofiturile. Dacă însă firmele se constituie într-un cartel, condiţia de maximizare a profiturilor este aceeaşi ca la monopol, adică încasarea marginală trebuie sa fie egală cu costul marginal. Curba costului marginal se obţine prin adiţionarea curbelor costurilor marginale individuale. Se observă în figura 11.2 .a că noul preţ va fi p** (p** > p*), iar cantitatea produsă de fiecare firmă q** (q** < q*). Aceasta reprezintă cota de producţie a fiecărui membru al cartelului. Dacă aceştia vor fi dispuşi la reducerea producţiei atunci creşterea preţului este asigurată. Profiturile vor fi maxime, atunci când costul marginal al fiecărui producător (egale între ele) vor fi egale cu încasarea marginală.

Figura 11.2 Preţul de piaţă şi cota de producţie în condiţiile cartelului

a) Ramura

b) Firma

La preţul p** fiecare producător câştigă profit, iar profiturile însumate vor fi maxime. Producţia ramurii va fi Q*. Dincolo de acest punct, încasarea marginală a ramurii va fi depaşită de costul marginal, iar profitul total începe să scadă. Orice creştere a producţiei, chiar dacă ameliorează profitul unei firme exercită o presiune în jos asupra preţului. Dacă toate firmele sunt dispuse la respectarea acordului, urmărindu-se maximizarea profiturilor însumate, atunci nici una dintre ale nu consimte la creşterea producţiei proprii. Prin preţul practicat şi avantajele conferite producătorilor cartelurile sunt benefice mai degrabă producătorilor decât consumatorilor. Din fericire pentru ultimii constituirea şi mai ales funcţionarea pe termen lung a cartelurilor este foarte dificilă. Pe de o parte sunt necesare bariere la intrare. Preţurile mai ridicate şi posibilitatea însuşirii unor supraprofituri acţionează ca un magnet pentru alţi producători. Intrarea de noi firme pe piaţă conduce fie la creşterea ofertei totale şi reducerea preţului pieţei fie, dacă se doreşte menţinerea preţului, la scăderea cotei de producţie. Şi într-un caz şi în celalalt profiturile individuale se reduc. De aceea firmele fondatoare trebuie să adopte o strategie comună împotriva noilor veniţi, al cărei succes nu este garantat a priori. Pe de altă parte, fiecare firmă având o structură proprie a costurilor şi profiturilor este tentată să trişeze. Condiţiile de producţie sunt în mod evident diferite, iar unele firme vor dispune de un avantaj de cost. Curbele costului mediu şi marginal se situează sub cel al celorlalte firme din cartel. Tocmai acestea vor fi în primul rând tentate să trişeze, slăbind astfel coeziunea în cadrul cartelului. Rămânând astfel la cazul anterior în care structura costurilor este identică, să analizăm consecinţele deciziei unei firme de a-şi mări producţia. Premisele de la care porneşte această firmă este că producţia sa suplimentară nu va modifica preţul şi, pe de altă parte, că celelalte firme îşi vor respecta cota lor de producţie. Această firmă tinde să-şi crească producţia până acolo unde costul său marginal va fi egal cu preţul de piaţă (Cmi = p**). Astfel, ea îşi maximizează propriul profit trişând. În Figura 11.2 b profitul suplimentar este reprezentat de zona haşurată. În general, se acceptă că o firmă poate să-şi depăşească cota de producţie fără a determina o reducere apreciabilă a preţului. Dacă toate firmele ar trişa majorându-şi cota, atingând nivelul q***, producţia totală ar marca o creştere considerabilă până la nivelul Q**, iar preţul s-ar reduce drastic. Rezultă un surplus de producţie în raport cu cea presupusă de preţul anterior (p**). Cantitatea cerută ar creşte, iar cea oferită s-ar reduce până când acest surplus este eliminat. În acest context, preţul poate reveni chiar la nivelul iniţial - p*, egal cu minimul

118

costului mediu. Cartelul poate supravieţui, însă sunt frecvente situaţiile în care acestea se destramă, în ciuda măsurilor punitive pentru cei care trişează. Studiu de caz: OPEC şi piaţa mondială a petrolului Un exemplu de cartel, la nivel internaţional, îl constituie Organizaţia ţărilor exportatoare de petrol (OPEC). OPEC a luat naştere în 1960, în urma întâlnirii de la Bagdad dintre reprezentanţii a cinci ţări: Iran, Irak, Kuweit, Arabia Saudită şi Venezuela. Ulterior, în 1973 au aderat alte opt ţări şi anume: Qatar, Indonezia, Libia, Emiratele Arabe Unite, Algeria, Nigeria, Ecuador şi Gabon. Aceste ţări controlează aproximativ trei pătrimi din rezervele mondiale de petrol. Tot OPEC se află la originea “şocurilor petroliere”, sintagmă care desemnează cele două majorări masive ale preţului petrolului din 1973 şi 1981. Ca orice cartel, OPEC-ul încearcă să crească preţul ţiţeiului printr-o politică comună de reducere a cantităţii produse. Fiecărei ţări îi revine o cotă din producţia totală a cartelului. Menţinerea unui preţ ridicat al petrolului este împiedicată de tentaţia fiecărui membru de a-şi majora producţia şi a obţine astfel mai mult profit. Membrii cartelului agreează adesea reducerea producţiei însă frecvent încalcă acordul. Succesul cel mai mare înregistrat de OPEC a fost în perioada 1973-1985. Preţul petrolului a evoluat de la 2,64$/baril în 1972 la 11,17$/baril în 1974 şi la 35,10$/baril în 1981. Însă, la începutul anilor ’80, conflictul declanşat între membrii cartelului a determinat scăderea sensibilă a preţului la numai 12,52$/baril (1986). Astăzi, în ciuda întălnirilor de regulă de două ori pe an, membrii cartelului îşi fixează producţia în mod independent, ceea ce conferă pieţei mondiale a petrolului un caracter mai degrabă concurenţial. Iar drept consecinţă preţul petrolului, ajustat cu inflaţia, a scăzut la un nivel comparabil cu cel anterior formării organizaţiei.

REZUMAT

•

Concurenţa monopolistică şi oligopolul constituie cazuri intermediare între concurenţa perfectă şi monopol.

•

Concurenţa monopolistică reprezintă o structură a pieţei în care oferta provine de la un număr mare de firme, ale căror produse, deşi similare, sunt diferenţiate.

•

Diferenţierea produselor apropie concurenţa monopolistică de cazul monopolului, conferindu-i producătorului o anumită putere de control asupra preţului său.

•

Pe termen scurt firmele obţin nu numai profituri normale, ci şi economice. Producţia ce asigură maximizarea profitului corespunde intersecţiei dintre curba costului marginal şi cea a încasării marginale.

•

Pe termen lung, intrarea pe piaţă a noi producători, face ca preţul să fie egal cu costul mediu. Condiţia de maximizare a profitului ramâne aceeaşi şi anume egalitatea dintre încasarea marginală şi costul marginal. În plus, pe termen lung preţul este egal cu costul total mediu.

•

Piaţa cu concurenţă monopolistică reprezintă tipul de piaţă cu concurenţă imperfectă care asigură gradul cel mai înalt de satisfacţie pentu consumator.

•

O ramură se caracterizează prin concurenţă de oligopol dacă un număr mic de producători domină producţia şi vânzarea unui produs.

•

În afara numărului mic de concurenţi, caracteristicile fundamentale ale oligopolului sunt interdependenţa deciziilor poducătorilor şi 119

incertitudinea. •

Pe o piaţă de tip oligopolist domină două tendinţe majore: de confruntare (deschisă sau nu) sau de cooperare (înţelegere). Cooperarea se poate finaliza în acorduri explicite sau implicite (tacite).

•

Cazul firmei dominante (barometru) reprezintă o variantă a înţelegerii tacite. Pe unele pieţe oligopoliste există o firmă cap de serie care serveşte drept ghid în materie de preţ. Ea manifestă o abilitate sporită în alegerea momentului propice pentru a introduce schimbări în preţ.

•

Cazul înţelegerii secrete presupune înţelegerea între câteva firme mari care se reţin de la competiţie, împărţindu-şi piaţa şi stabilind un nivel ridicat de preţ, avantajos pentru fiecare.

•

Cartelul reprezintă un grup de firme independente, care produc bunuri similare şi acţionează împreună pentru a creşte preţul şi a restricţiona outputul individual.

Temeni cheie

Concurenţa monopolistică Oligopolul Firma dominantă (barometru) Înţelegere secretă

Cartel Întrebări de verificare 1. Analizaţi comparativ concurenţa perfectă şi concurenţa monopolistică. 2. Care sunt principalele şituaţii de oligopol? 3. Explicaţi cauzele care împiedică funcţionarea pe termen lung a cartelurilor. Oferiţi un exemplu în acest sens. 4. Analizaţi comportamentul firmelor şi consecinţele poşibile ale declanşării unui război al preţurilor pe o piaţă cu structura de oligopol. 5. În ce sens ar putea afecta reclama preţul produsului şi profitul firmei în condiţii de concurenţă monopolistică. Teste grilă 1. Selectaţi din următoarea listă, trăsăturile concurenţei monopolistice: a) diferenţierea produselor; b) număr mare de firme; c) acces relativ uşor la intrarea în ramură; d) concurenţa prin produse; e) deciziile unei firme nu afectează situaţia celorlalte firme.

2. Identificaţi din lista următoare o caracteristică care nu poate fi asociată concurenţei monopolistice: a) număr mare de vânzători şi cumpărători; b) fiecărui vânzător îi revine un segment de piaţă de dimensiuni reduse; 120

c) bunurile sunt substituibile, nu însă perfect; d) nu se recurge la înţelegeri secrete între vânzători cu privire la preţ şi cantitatea individual produsă; e) accesul pe piaţă pentru noii producători este imposibil. 3. Concurenţa monopolistică reprezintă o variantă intermediară între concurenţa perfectă şi monopol. Prin trăsăturile sale ea se situează mai aproape de ........ decât de.......... : a) monopol, concurenţa perfectă; b) concurenţa perfectă, monopol; c) este asemănătoare şi diferită în aceeaşi măsura de ambele variante extreme. 4. Oligopolul se deosebeşte de alte forme de piaţă prin:

a) dimensiunea pieţei; b) dimensiunea medie a ofertanţilor; c) caracteristici speciale ale produselor oferite; d) numărul ofertanţilor; e) natura produsului;

5. Piaţa cu structură de oligopol diferă de cea cu concurenţă perfectă prin cel puţin următoarele caracteristici: a) numărul firmelor pe piaţă; b) accesul la informaţie; c) posibilitatea înţelegerii între firme; d) nivelul ridicat de independenţă în luarea deciziilor privind cantitatea oferită şi alegerea preţurilor de vânzare. e) bariere de intrare în ramură. 6. Presupunem două întreprinderi care produc bunuri perfect substituibile şi furnizează întreaga producţie pe piaţă. Declanşarea unui război al preţurilor presupune:

a) b) c) d) e)

competiţia prin preţuri şi diferenţierea produselor; anticiparea cu certitudine a câştigătorului; pierderi pe termen lung pentru ambele întreprinderi; intervenţia statului ca arbitru al unei asemenea situaţii; reducerea succesivă a preţurilor de către cei doi rivali în vederea câştigării supremaţiei pe piaţă.

7. Riscurile ce decurg dintr-un eventual război al preţurilor determină firmele dintr-o ramură cu structură oligopolistă să prefere varianta înţelegerii. Acel acord prin care outputul este restricţionat, piaţa împarţită, iar preţul practicat de firme acelaşi, reprezintă: a) monopol pur; b) firma barometru; c) cartel. 8. Selectaţi din lista de mai jos, condiţiile necesare constituirii şi funcţionării cartelurilor: a) bariere la intrare; b) acord privind nivelul total al producţiei; c) acceptarea de catre firmele participante a unei cote din producţia totală, determinată după anumite criterii economice; d) acordul privind cota de producţie pentru fiecare firmă se justifică doar pe termen scurt, iar pe termen lung poate fi evitat; e) abilitatea de a conduce şi menţine acest acord. 9. Preţul pieţei în cazul oligopolului este comparativ cu cel al pieţei cu concurenţă perfectă sau cel de pe o piaţa monopolistică: a) mai mare; b) mai mic; c) egal; d) nu se poate realiza o astfel de comparaţie. 10. Principalele diferenţe între oligopol şi concurenţa monopolistică constau în:

121

a) b) c) d) e)

intrarea de noi firme în ramură; natura produsului; dimensiunea firmelor; numărul firmelor; efectul acţiunilor unei firme asupra concurenţilor.

BIBLIOGRAFIE Richard G. Lipsey, Alec K. Chrystal, Economia pozitivă, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, p. 291-298 Edwin G. Dolan, David E. Lindsay, Economics, Sixth Edition, The Dryden Press, p. 658-685 Jacques Genereux Economie Politică - Microeconomie Ed. All-Beck, Bucureşti 2000, p. 134147

122

TEMA 12 PIAŢA MUNCII ŞI SALARIUL

După ce veţi studia acest capitol veţi putea înţelege: • •

Cum funcţionează piaţa muncii în condiţii de concurenţă perfectă Cum funcţionează piaţa muncii în condiţii de concurenţă imperfectă

1. 2.

Piaţa muncii în condiţiile concurenţei perfecte Piaţa muncii în condiţiile concurenţei imperfecte.

Orice activitate economică presupune folosirea factorului muncă. Într-o economie de piaţă acest factor de producţie se obţine prin intermediul pieţei muncii. Piaţa muncii constă în întâlnirea şi confruntarea dintre cererea şi oferta de muncă. Cererea de muncă emană de la cei care au nevoie de muncă şi sunt dispuşi să angajeze lucrători în condiţii salariale. Aceştia oferă în schimb locuri de muncă. Purtătorii ofertei de muncă sunt posesorii de forţă de muncă, dornici să ocupe un loc de muncă în aceleaşi condiţii salariale. Deşi comportă unele afinităţi cu celelalte pieţe, inclusiv cu cea a bunurilor şi serviciilor, piaţa muncii se distinge de acestea prin multiple aspecte. Deoarece implică oamenii, munca nu are întru totul caracteristicile unei mărfi. Politicile adecvate pieţei muncii diferă de cele corespunzătoare pieţei bunurilor şi serviciilor sau altor pieţe. Echipamentele pot fi folosite de întreprinzători cu ritmuri diferite mergând chiar până la uzura lor prematură. Înlocuirea lor nu presupune menţiuni speciale ale politicii guvernamentale. În schimb, tratamentul aplicat de întreprinzători salariaţilor nu se poate supune aceloraşi reguli. Statul, în speţă executivul, au dreptul şi chiar obligaţia acordării unei protecţii speciale angajaţilor. Funcţionarea pieţei muncii este dependentă de alte instituţii sociale, restricţii ale mediului economic, mentalităţi şi comportamente ale agenţilor economici. Piaţa muncii ca piaţă a celui mai important factor de producţie se află în legătură directă cu celelalte pieţe. Ea receptează semnalele de pe fiecare piaţă şi îşi formulează propriile exigenţe faţă de acestea. Echilibrul pieţei muncii condiţionează echilibrul celorlalte pieţe. Vom analiza în continuare piaţa muncii şi modul determinării salariului în condiţiile concurenţei perfecte, iar apoi al concurenţei imperfecte.

12.1. Piaţa muncii în condiţiile concurenţei perfecte Studiul pieţei muncii în această situaţie are mai mult o importanţă teoretică, cunoscut fiind faptul că acest tip de piaţă nu are practic corespondent în realitate. Importanţa sa constă mai ales în crearea unui cadru referenţial necesar abordării tipului imperfect de piaţă a muncii. Analiza pieţei muncii perfect concurenţială presupune îndeplinirea concomitentă a cel puţin următoarelor condiţii: (1) Existenţa unui număr suficient de mare de cumpărători de servicii de forţă de muncă, dar şi de ofertanţi de astfel de servicii, fiecare având o putere neglijabilă în raport cu ansamblul pieţei în determinarea salariului (fiecare participant pe piaţa muncii este un "wage-taker" aşa cum pe piaţa bunurilor există "price-taker"). (2) Munca este omogenă: posesorii de forţăde muncă sunt la fel de calificaţi, lucrează în aceleaşi condiţii şi au în consecinţă aceeaşi productivitate. (3) Mobilitatea perfectă a muncii: nu există nici un fel de restricţii instituţionale sau legislative în circulaţia forţei de muncă între diferite activităţi.

123

12.1.1 Cererea de muncă Cererea de muncă poate fi privită atât la nivelul firmei cât şi la nivelul pieţei. Vom raţiona pentru început pe exemplul unei firme reprezentative al cărei obiectiv îl constituie maximizarea profitului. Tehnologia o considerăm dată ceea ce înseamnă că analiza se va efectua pe termen scurt. În condiţiile date de producţie cu cât mai multă forţăde muncă este angajată cu atât producţia firmei este mai mare. Considerăm că expresia producţiei este dată de o funcţie de producţie bifactorială f(L, K), unde K reprezintă capitalul iar L munca (exprimată în număr de lucrători sau număr de ore). Conceptul care stă la baza cererii de muncă îl reprezintă produsul fizic marginal al resursei. Produsul fizic marginal al muncii surprinde aportul fiecărui lucrător suplimentar la producţia firmei: PmL = f (L+∆L, K) - f (L, K) unde PmL - produsul fizic marginal al muncii f (L+ ∆L,K) - producţia realizată cu K unităţi de capital şi o cantitate superioară de muncă L+∆L f (L,K) - producţia obţinută în condiţiile iniţiale cu K unităţi de capital şi L unităţi de muncă Fiecare lucrător suplimentar contribuie, cel puţin până la un anumit punct, la creşterea producţiei. Această contribuţie scade pe măsura angajărilor suplimentare, chiar dacă într-o primă fază ar putea marca o tendinţă ascendentă. Această evoluţie confirmă legea randamentelor descrescătoare. Este evident că o creştere excesivă a utilizării forţei de muncă, conduce în ultimă instanţă la valori chiar negative ale productivităţii marginale a muncii. Deoarece producătorul este considerat raţional aceste valori sunt ignorate. Dacă producţia va spori în urma creşterii cu o unitate de muncă cu produsul fizic marginal, încasările firmei vor creşte cu valoarea producţiei fizice marginale (VPFM): VPFM = P x PmL unde P reprezintă preţul de vânzare al produsului. Evoluţia valorii produsului fizic marginal respectă dinamica produsului fizic marginal. De obicei, conceptul de valoare a produsului marginal este asociat pieţei concurenţă perfectă unde firmele se confruntă cu o cerere perfect elastică. Ele preiau preţul pieţei fără a-l putea influenţa chiar dacă producţia lor variază considerabil. În cazul firmelor aflate pe o piaţă cu concurenţă perfecă, confruntate cu o cerere descrescătoare se foloseşte un concept similar valorii produsului marginal şi anume încasarea marginală pe seama mâinii de lucru (VMM) egală cu produsul dintre încasarea marginală (Im) şi produsul fizic marginal: VMM = Im x PmL Încasarea marginală reprezintă suplimentul de încasare obţinut în urma vânzării unei unităţi suplimentare de produs. Cum încasarea marginală este egală cu preţul în condiţii de concurenţă perfectă, conceptul de încasare marginală pe seama mâinii de lucru poate fi folosit pentru orice tip de piaţă. O firmă care îşi propune maximizarea profitului va trebui să dimensioneze cantitatea utilizată dintr-o resursă, inclusiv de muncă, până acolo unde preţul resursei egalează valoarea produsului marginal. Decizia optimă pentru firmă în cazul resursei muncă se va baza pe comparaţia dintre încasarea marginală a muncii şi costul marginal ocazionat de plata unei unităţi suplimentare de muncă reprezentată de salariu (W). Acest salariu este cel nominal, exprimat în termeni monetari. Atât timp cât valoarea produsului marginal este superioară salariului, întreprinzătorul va decide utilizarea unităţii suplimentare de muncă. Pe măsură ce se realizează angajări suplimentare, valoarea produsului marginal are tendinţa fermă de scădere. Când sporul de profit devine nul, ceea ce se petrece atunci când valoarea produsului marginal egalează salariul, întreprinzătorul va stopa angajarea. Dincolo de acest punct profitul său se va diminua. În consecinţă, la echilibru, cantităţii de muncă utilizate îi corespunde egalitatea: VPFM = W Rescriind această egalitate pentru cazul concurenţei perfecte avem: P x PmL = W sau PmL = W/ P, unde W/ P reprezintă salariul real. În mod echivalent, firma va angaja forţă de muncă până acolo unde produsul fizic marginal va fi egal cu salariul real. Salariul real reprezintă salariul nominal ajustat cu nivelul preţurilor. El este o expresie a puterii de cumpărare a salariului plătit de întreprinzător, măsurată în termenii bunurilor şi serviciilor posibile de achiziţionat de pe piaţă. Curba cererii de muncă a firmei este dată de curba valorii produsului marginal, care marchează tendinţă de scădere pe măsura creşterii cantităţii de muncă utilizate. Pentru exemplificarea determinării cererii de muncă vom face apel la datele cuprinse în Tabelul 1 şi la Figura nr. 12.1. a, b, c. Angajarea unui lucrător suplimentar se soldează cu o creştere din ce în ce mai lentă a producţiei, dar şi a încasărilor firmei (Figura 12.1. a şi b). Salariul este constant, indiferent de nivelul angajării, fiind determinat de

124

piaţă prin interacţiunea dintre cererea şi oferta totală de muncă. Ultimul lucrător angajat în condiţii de rentabilitate este cel de al patrulea. Dacă întreprinzătorul s-ar opri înaintea acestui punct el ar sacrifica în mod nejustificat profit. Dacă, în schimb, ar opta şi pentru angajarea celui de-al cincilea lucrător, el şi-ar vedea profiturile diminuate cu diferenţa dintre valoarea produsului marginal (500) şi costul marginal al muncii (1000), considerând că firma ar face faţă doar costurilor salariale.

Tabelul 12.1. Echilibrul dintre valoarea produsului marginal şi costul marginal al muncii Număr de lucrători

Producţia realizată (unităţi de produs)

Produsul fizic marginal

Preţ unitar

1 0 1 2 3 4 5

2 0 50 90 120 140 150

3 50 40 30 20 10

4 50 50 50 50 50 50

Valoarea produsului marginal (5=3x4) 5 2500 2000 1500 1000 500

Costul marginal al muncii 6 1000 1000 1000 1000 1000

Figura 12.1. Cererea de muncă şi nivelul angajării

Cererea de muncă a pieţei reprezintă însumarea volumului solicitat de forţă de muncă, de toţi cei care fac angajări pe piaţa respectivă, pentru un nivel dat al salariilor. •

Modificarea cererii de muncă Cererea de muncă la nivelul firmei se poate modifica sub influenţa concomitentă sau separată a doi factori: preţul produsului şi produsul fizic marginal. Vom analiza pe rând fiecare din aceşti factori presupunând de fiecare dată pe celălalt constant. - Dacă preţul produsului va spori, curba valorii produsului marginal se va deplasa spre dreapta şi odată cu acesta şi curba cererii de muncă. În cazul exemplului anterior dacă preţul produsului se dublează firma poate angaja şi pe cel de al cincilea muncitor. Invers, scăderea preţului va reduce cererea de muncă. Cererea de muncă reprezintă o cerere derivată. Munca este astfel solicitată datorită utilităţii ei pentru producerea altor bunuri şi servicii şi nu ca muncă în sine. Într-o situaţie similară se află şi cererea celorlalţi factori de producţie. - Cel de al doilea factor de influenţă asupra cererii de muncă este produsul fizic marginal. În mod normal, cel puţin pe termen lung, acesta marchează o tendinţă ascendentă datorită ameliorării cantitative şi

125

calitative a factorilor de producţie: educarea şi instruirea forţei de muncă, creşterea cantităţii de capital, îmbunătăţirea tehnologiei. Perfecţionarea tehnologiei poate determina variaţia în ambele sensuri a cererii de muncă. Într-adevăr pe termen scurt aceasta se poate traduce printr-o eventuală reducere a cererii de muncă însă pe termen lung cererea de muncă înregistrează o creştere. Ameliorarea tehnologiei se însoţeşte, de regulă, şi de creşterea gradului de instruire şi calificare a forţei de muncă. 12.1.2. Oferta de muncă Oferta de muncă reprezintă cealaltă jumătate a pieţei muncii. Similar ofertei de produse, oferta de muncă reprezintă relaţia direct proporţională între preţul muncii (salariul) şi cantitatea de muncă oferită. Aceasta înseamnă că sporul salariului se însoţeşte de creşterea ofertei de muncă. Şi reciproc, dacă salariul scade, oferta de muncă se reduce în consecinţă. Oferta de muncă poate fi privită la nivelul lucrătorului individual şi la nivelul pieţei. Vom aborda oferta de muncă începând cu primul nivel al său, cel individual. În acest caz relaţia salariu – ofertă de muncă comportă un aspect particular.

A. Oferta individuală de muncă. Studiul ofertei individuale presupune apelul la teoria alegerilor consumatorului individual. Consumatorul dispune de un "buget" de timp, posibil de alocat între două "bunuri": timp liber şi timp pentru muncă. Timpul liber este necesar pentru odihnă, relaxare sau pentru orice altă activitate efectuată în afara celei care este remunerată. Creşterea timpului liber reduce timpul alocat muncii. Acesta din urmă conduce la obţinerea unui salariu care la rându-i se poate converti în bunuri şi servicii. Creşterea salariului determinată de creşterea timpului pentru muncă, sporeşte cantitatea de bunuri şi servicii ce se poate achiziţiona de pe piaţă. În schimb, timpul liber se reduce. Dacă, din contră, acesta creşte se renunţă la o cantitate anume de bunuri şi servicii, cu atât mai mare cu cât salariul (orar) ar fi mai mare. Costul de oportunitate al timpului liber îl reprezintă în consecinţă, sacrificiul consumului de bunuri şi servicii. Pe măsura creşterii salariului, decizia de alocare a timpului între cel pentru muncă şi cel liber este afectată în două moduri: - Efectul de substituţie: creşterea salariului, creşte costul de oportunitate al timpului liber, ceea ce reprezintă un stimulent pentru consumatorul raţional de a "cumpăra" mai puţin timp liber. Astfel individul va substitui prin muncă timpul liber, când preţul celui din urmă creşte. - Efectul de venit: acesta tinde să reducă numărul de ore lucrate. Când salariul creşte şi deci şi venitul, considerând preţurile bunurilor şi serviciilor neschimbate, veniturile reale sporesc. Indivizii tind să consume mai mult din bunurile normale şi mai puţin din cele inferioare. Timpul liber este un bun normal. În funcţie de predominanţa unuia sau altuia dintre efecte, curba ofertei individuale poate avea o alură normală sau anormală. Efectul de substituţie determină creşterea ofertei pe măsură ce salariul creşte. Curba ofertei individuale este în acest caz pozitiv înclinată. Se apreciază că acest efect predomină pentru niveluri joase ale salariului. În schimb, efectul de venit conduce la reducerea cantităţii de muncă oferite când salariul creşte. De data aceasta panta curbei ofertei individuale devine negativă. În mod normal, efectul de venit succede celui de substituţie. Când însă cele două efecte se compensează reciproc, având o contribuţie aproximativ egală, curba ofertei de muncă devine verticală sau perfect inelastică. În graficul din Figura 12.2. această zonă intermediară se situează între cele două efecte.

Figura 12.2. Curba ofertei individuale de muncă

126

B. Curba ofertei pieţei. Deşi curbele ofertei individuale pot avea cel puţin pentru un anumit nivel al salariilor o înclinaţie negativă, curba ofertei pieţei pentru un tip dat de muncă este mai degrabă pozitiv înclinată pe tot intervalul. Explicaţia este simplă. Un nivel ridicat al salariului pentru care orice individ se comportă conform demonstraţiei anterioare, este de natură a atrage în ramura respectivă lucrători din celelalte domenii de activitate, tentaţi de perspectiva unui salariu superior. Din acest motiv curbele ofertei pieţei sunt normale, indiferent de forma curbelor individuale de muncă pe care se bazează. Poziţia curbei ofertei este determinată de numărul celor care doresc şi sunt capabili să-şi ofere serviciile de forţă de muncă pentru fiecare nivel al salariului. Iar acest număr va depinde la rându-i de trei factori: - numărul celor calificaţi; - beneficii non-salariale proprii activităţii efectuate precum satisfacţia muncii, climatul de muncă, statutul dobândit, securitatea locului de muncă etc.; - salariul şi alte beneficii non-salariale în activităţi alternative. O schimbare în salariul obţinut de lucrător va determina o mişcare de-a lungul curbei ofertei de muncă, în timp ce modificările survenite în ceilalţi factori vor deplasa în plan curba ofertei.

12.1.3 Echilibrul pieţei muncii cu concurenţă perfectă Pe o piaţă perfect concurenţială, salariul, ca preţ al muncii, se determină în mod similar preţurilor bunurilor şi serviciilor. Punctul de intersecţie dintre curba cererii şi ofertei de muncă determină concomitent salariul de echilibru (W*) şi ocuparea de echilibru (N*) aşa cum se poate observa în Figura 12.3. Acest nivel al salariului se impune fiecărui participant de pe piaţa muncii. Dacă salariul se situează sub nivelul celui de echilibru, de exemplu la W1, cererea de muncă excede oferta de muncă. În această situaţie există penurie de forţă de muncă. Firmele incapabile să găsească forţa de muncă de care au nevoie vor fi dispuse la creşterea salariului, ceea ce va conduce salariul spre nivelul său de echilibru. Dacă în schimb, salariul se situează la un nivel superior celui de echilibru de exemplu la W2, oferta de muncă depăşeşte cererea de muncă. Apare un surplus de forţă de muncă în raport cu cererea de muncă, situaţie de dezechilibru a pieţei muncii cunoscută sub numele de şomaj. Această situaţie este mult mai frecvent întâlnită comparativ cu cea a penuriei de forţă de muncă. Unii oameni se vor afla în căutare de lucru iar în cazul în care nu vor găsi locuri de muncă disponibile vor accepta un salariu mai redus. Aceasta va exercita o presiune în jos a salariului până la atingerea nivelului său de echilibru. În concluzie, pe o piaţă perfect concurenţială, surplusul temporar de forţă de muncă determină reducerea salariului în timp ce criza determină creşterea acestuia. De fiecare dată prin ajustări repetate se ajunge la echilibru. Modificările cererii şi ofertei de muncă la nivelul pieţei vor determina schimbări ale salariului şi ocupîrii în mod similar variaţiilor cererii şi ofertei pe piaţa bunurilor.

Figura 12.3. Echilibrul pe piaţa muncii în condiţiile concurenţei perfecte

12.2 Piaţa muncii în condiţiile concurenţei imperfecte 12.2.1 Cazul monopsonului În realitate, piaţa muncii este departe de a fi perfectă. Firmele pot dispune de putere pe piaţă şi, în virtutea acestui fapt, ele pot influenţa sau chiar determina preţul muncii. Aceasta se poate produce în cazul existenţei pe piaţă a unui singur cumpărător de forţă de muncă sau doar a câţiva, care controlează piaţa muncii la nivelul unei zone sau pentru o ocupaţie dată, sau când lucrătorii au percepţii diferite privind firmele care oferă locuri de muncă în legătură cu aspecte non-salariale ale angajării (proximitate, climatul de muncă etc.).

127

Oricum patronii nu pot angaja un număr nelimitat de lucrători la un salariu constant. Din acest motiv, curba ofertei de muncă cu care se confruntă nu mai este orizontală ca în cazul concurenţei perfecte. Dorinţa de a angaja un număr sporit de lucrători se traduce prin creşterea salariului, ceea ce înseamnă că oferta de muncă are pantă pozitivă. Curba ofertei exprimî salariul ce trebuie plătit pentru a utiliza o cantitate dată de muncă. Salariul astfel plătit reprezintă costul mediu de utilizare al muncii. Dacă piaţa muncii este dominată de un singur cumpărător de forţă de muncă atunci piaţa muncii este de tip monopson. Existenţa unui număr limitat de cumpărători conferă aceleiaşi pieţe caracter de oligopson, în timp ce un număr mare de cumpărători diferenţiaţi asigură concurenţă monopsonică. Totuşi se obişnuieşte a considera piaţa ca având caracter de monopson atunci când cumpărătorii de forţă de muncă au latitudinea determinării nivelului salariului. Ofertanţii de muncă rămân, în această situaţie, în poziţie de perfect competitori acceptând un nivel dat al salariului. Ca şi în cazul monopolului pe piaţa bunurilor, patronul determină cuplul preţ-cantitate situat pe curba ofertei de muncă. În decizia de optimizare a angajării este important de precizat că monopsonistul poate practica sau nu discriminarea în materie de salarii. Prima situaţie presupune plata unor salarii diferite lucrătorilor ce prestează o muncă similară. Vom considera însă, în continuare, cazul cel mai simplu, în care salariile sunt identice pentru activităţi identice. De aici şi din forma curbei ofertei de muncă, decurge că angajarea unui lucrător suplimentar determină un salariu, şi deci un cost marginal pentru monopson, mai mare, salariu care se aplică nu doar unităţii marginale de muncă, ci şi tuturor unităţilor de muncă anterioare. Costul marginal al resursei de muncă, ocazionat de angajarea unui salariat suplimentar reprezintă salariul plătit acestuia plus creşterea globală a salariilor care trebuie plătită de întreprinzător tuturor celorlalţi angajaţi anterior. În Figura 12.4. sunt reprezentate curbele costului marginal al resurselor de muncă şi a ofertei de muncă. Se observă că au acelaşi punct de plecare, situat pe ordonată la anumită distanţă de origine. Nimeni nu ar dori să se angajeze pentru un salariu inferior lui W1. Costul marginal al resursei de muncă excede pentru orice nivel al angajării preţul aceleiaşi resurse. Din acest motiv curba costului marginal se situează pe întreg intervalul deasupra curbei ofertei de muncă, cu excepţia punctului de start. Situaţia este similară celei întâlnite în cazul relaţiei dintre cererea adresată monopolistului şi curba încasării marginal. Încasarea marginală este inferioară preţului deoarece pentru a vinde mai mult trebuie redus preţul, iar acesta se aplică tuturor unităţi lor de produs vândute şi nu doar celei marginale.

Figura 12.4. Costul marginal al resursei de muncă şi oferta de muncă în condiţiile monopsonului.

• Echilibrul monopsonului. În Figura 12.5. sunt reprezentate atât curba costului marginal al resursei, a ofertei dar şi a cererii de muncă. Curba cererii de muncă este dată, aşa cum s-a văzut, de evoluţia încasării marginale pe seama mâinii de lucru sau altfel spus de contribuţia fiecărui angajat suplimentar la valoarea producţiei.

Dacă monopsonul urmăreşte maxim de profit, el va utiliza o cantitate de muncă pentru care costul marginal al resursei egalează încasarea marginală adus de ultima unitate de muncă folosită. Acest lucru se petrece pentru un nivel de ocupare egal cu N*. Salariul de echilibru corespunzător acestui nivel se află pe curba ofertei şi este W*. Se observă că, în condiţii de echilibru, pe o piaţă caracterizată prin unic cumpărător de forţă de muncă, salariul este inferior atât costului ocazionat de folosirea unei unităţi suplimentare cât şi încasării marginale

128

aferente ultimei unităţi de muncă. Dincolo de acest nivel optim al angajării, creşterea cantităţii de muncă ar determina un cost superior încasării aduse de unitatea suplimentară, ultima aflată în scădere aşa cum indică curba cererii de muncă. Reducerea profitului devine în acest caz evidentă. De aceea nici un întreprinzător nu doreşte depăşirea acestui nivel al ocupării decât dacă obiectivul său ar fi altul decât maximizarea profitului (de exemplu, o cifră de afaceri mai mare). Salariul de echilibru se observă din figură, este inferior şi salariului W2 care ar rezulta pe o piaţă perfect concurenţială. Este evident că, în această ultimă situaţie, la nivelul W* al salariului unii lucrători nu ar dori să se angajeze. Dacă acest lucru se petrece la nivel de ramură, aceşti lucrători (N2 - N*) vor părăsi ramura considerată neatractivă orientându-se spre alte ramuri cu un salariu superior. Se produce o pierdere de eficienţă comparativ cu cazul concurenţei perfecte şi care ar putea fi parţială dacă cel puţin o parte din lucrători ar găsi locuri de muncă în alte domenii. În realitate, piaţa muncii se află puţin în situaţie de monopson pur. Mai degrabă, există câţiva cumpărători, fiecare având o anumită latitudine în determinarea salariului. Există, din acest motiv interdependenţă între firme în fixarea salariului. Cu cât influenţa fiecărei firme în determinarea salariului este mai redusă, cu atât salariul se va situa mai aproape de cel în condiţii de concurenţă perfectă, adică de W2. Este posibilă şi o altă situaţie, cea a înţelegerii între cele câteva firme astfel încât salariul tinde spre nivelul propriu monopsonului, W*.

Figura 12.5. Determinarea salariului în condiţiile monopsonului

12.2.2 Sindicatele şi rolul lor Pe piaţa muncii nevoia de organizare este resimţită de ambele părţi ale acesteia. Şansele de succes în confruntarea celor două forţe sporesc în cazul în care interesele sunt exprimate şi promovate colectiv. Raţiunea constituirii lucrătorilor în sindicate constă în atingerea unor obiective dintre care mai importante sunt: • condiţii de lucru mai bune • securitatea locurilor de muncă • creşterea salariilor. A. Condiţii de lucru mai bune. Atingerea obiectivului major al fiecărei firme de maximizare a profitului se află sub influenţa determinantă a costurilor de producţie. Cu cât acestea sunt mai mari cu atât perspectiva unui profit superior şi a unei poziţii mai bune pe piaţă devine mai evidentă. În rândul factorilor care determină creşterea costurilor de producţie se numără şi cei care ţin de ameliorarea condiţiilor de muncă. Îmbunătăţirea condiţiilor de muncă este însă costisitoare. Firmele care decid acest lucru pot obţine profituri mai mari, însă nu este exclusă nici situaţia inversă în care costurile ocazionate de îmbunătăţirea condiţiilor de muncă să nu fie însoţite de efectele aşteptate, iar ca urmare profiturile diminuate. Creşterea gradului de sindicalizare la nivel de firmă şi chiar economie naţională exercită o presiune crescândî asupra firmelor în vederea efectuării acestor cheltuieli. Firmele în care nu există sindicat nu sunt supuse unei asemenea presiuni, putând avea avantaj pe piaţă în cazul neefectuării acestor cheltuieli. Dacă în schimb există o legislaţie privind adoptarea unor standarde ale condiţiilor de muncă, obligaţia efectuării cheltuielilor pentru condiţii de muncă mai bune devine generală. B. Securitatea locurilor de muncă. Nesiguranţa şi stresul pot fi efectele necunoaşterii precise a perioadei în care o persoană este angajată. Aceste efecte se pot amplifica în cazul persoanelor fără loc de muncă pentru care perioada de căutare a unui loc de muncă se poate prelungi.

129

Sindicatele încearcă să asigure un grad cât mai înalt de securitate a locului de muncă atât prin negocieri cu patronul cât şi prin adoptarea unei legislaţii în acest sens. Un mijloc eficient de creştere a securităţii locurilor de muncă îl reprezintă creşterea sumelor pentru preântâmpinarea şi reducerea şomajului. Între şomaj şi siguranţa locului de muncă relaţia este invers proporţională. Cu cât şomajul este mai redus atât creşte securitatea locurilor de muncă. C. Creşterea salariilor. Constituirea lucrătorilor în sindicate asigură şanse mai mari şi în ce priveşte obţinerea unor salarii mai mari. Este cunoscut faptul că membrii de sindicat au în general salarii mai mari comparativ cu salariaţii ce nu aparţin unui sindicat. În plus, firmele sindicalizate sunt capabile să angajeze muncitori cu o productivitate superioară şi cu un salariu în consecinţă mai ridicat. Pentru obţinerea unor salarii sporite sindicatele pot apela la mijloace diverse precum creşterea cererii de muncă, reducerea ofertei de muncă sau negocierea salariilor. (Aşa cum s-a precizat cererea de muncă are un caracter derivat, decurgând din cererea de bunuri şi urmând îndeaproape evoluţia acesteia din urmă). Sindicatele pot determina creşterea cererii pentru produsele realizate prin reclamă sau prin limitarea importurilor (măsuri protecţioniste) sau stimularea exporturilor. Influenţa sindicatului în acest sens este însă limitată, motiv pentru care eficienţa recurgerii la acest mijloc este redusă. Cel de al doilea mijloc de obţinere a unor salarii mai mari, se dovedeşte mai eficient, mai ales în cazul sindicatelor ai căror membri dispun de o înaltă calificare şi se supun disciplinei sindicale. El constă în limitarea accesului în cadrul ramurii sau domeniilor pe care îl reprezintă sindicatul. Astfel membrii de sindicat vor obţine venituri salariale sporite, deşi aceasta poate avea drept consecinţă creşterea preţurilor produselor şi serviciilor realizate de aceştia. Cea de a treia cale de creştere a salariilor este şi cea mai utilizată. Sindicatele pot negocia cu patronii (îi presupunem deocamdată perfect competitori pe piaţa muncii) şi sub ameninţarea utilizării unor mijloace de protest legale (de exemplu greva) pot obţine un salariu superior, celui de pe piaţa liberă. Nivelul salariului va depinde atât de capacitatea sindicatelor de a-şi impune punctul de vedere, dar, de asemenea, şi de puterea firmelor de a rezista acestei presiuni şi de abilitatea lor de a plăti salarii mai mari. Dacă firmele acţionează pe o piaţă cu concurenţă perfectă sau monopolistică sindicatele pot creşte salariile însă cu preţul ocupării. Aceste firme obţin doar profit normal, iar prin sporirea salariilor unele vor părăsi piaţa, iar ocuparea va scade. Producţia ramurii se va reduce, în timp ce preţul bunurilor realizate va creşte. Pe această bază firmele care rămân pe piaţă vor putea plăti salariile impuse de sindicate. Figura 12.6. ilustrează aceste efecte. În condiţii de piaţă a muncii caracterizată prin concurenţă perfectă, nivelul de echilibru al salariului va fi fixat la W1, iar ocuparea la N1. Existenţa sindicatului face ca posesorii de forţăde muncă să se afle în poziţie de monopol şi, în virtutea acestui fapt, să forţeze creşterea salariului spre nivelul W2. Reacţia întreprinzătorilor este promptă ocuparea scăzând la N2. La nivelul W2 al salariului, numărul celor doritori a se angaja creşte la N3. Va exista un surplus de forţă de muncă pentru acest nivel al salariului (N3- N2 ) în raport cu cererea de muncă şi care se vor afla în căutare de locuri de muncă. Ei se vor îndrepta spre alte ramuri şi posibil vor găsi un loc de muncă. Din acest motiv pierderea de producţie pe ansamblul economiei datorită reducerii ocupării în ramura în cauză, va fi diminuată.

Figura 12.6. Monopolul sindicatului confruntat cu producători aflaţi în concurenţă perfectă

Având în vedere reducerea nivelului ocupării, succesul sindicatului în creşterea salariilor apare astfel discutabilă. În plus, acest rezultat (de creştere a salariilor) va depinde şi de modul în care va fi preântâmpinată oferta de muncă pentru un salariu inferior celui impus de sindicat. Situaţia prezentată anterior este valabilă în condiţiile în care productivitatea muncii nu întregistrează vreun progres. Dacă, în schimb, randamentul factorul uman va spori, un salariu mai mare nu va impune în mod necesar reducerea ocupării.

130

12.2.3. Monopolul bilateral Monopolul bilateral corespunde cazului când monopolul sindicatului se confruntă cu patronul aflat în situaţie de monopson. Salariul şi nivelul angajărilor va depinde de raportul de putere dintre cele două părţi. Monopsonul va avea intenţia să menţină salariul la un nivel cât mai redus, concret cât mai aproape de nivelul care îi este propriu, în timp ce sindicatul urmăreşte atingerea unui nivel cât mai ridicat care să menţină sau chiar să amelioreze ocuparea. De aici se poate deduce că salariul se va situa între două limite. Cea inferioară corespunde salariului stabilit de monopson în absenţa sindicatului, iar cea superioară acelui nivel care ar determina ireversibil ieşirea de pe piaţă a firmei. Să analizăm această confruntare şi efectele ei cu ajutorul Figurii 12.7. Presupunem în primă instanţă absenţa sindicatului. Echilibrul monopsonului corespunde egalităţii dintre costul marginal al muncii şi încasarea marginală pe seama mâinii de lucru. Profitul monopsonistului va fi maxim când numărul de angajaţi va corespunde punctului N1 de pe abscisă plătiţi cu salariul mediu W1. Dacă lucrătorii se constituie într-un sindicat salariul urmează a se stabili pe baza negocierii cu managementul. Odată stabilit acest salariu, reciproc agreat, orice reducere în forţa de muncă nu-l va afecta. În caz contrar, patronul va fi confruntat cu o posibilă grevă, adică cu o ofertă nulă şi deci cu pierderi de producţie şi profit.

Figura 12.7. Monopolul bilateral

În schimb, creşterea numărului de angajaţi nu va obliga patronul să crească salariul atâta timp cât acesta rămâne superior celui determinat pe piaţa liberă. Dincolo de acest punct însă, creşterea ocupării se însoţeşte de creşterea salariului. În consecinţă, pentru un salariu stabilit pe bază de negociere, curba ofertei de muncă va fi orizontală până la punctul unde întâlneşte curba ofertei iniţiale, pentru ca după acest punct să urmeze evoluţia acesteia din urmă. Presupunem salariul determinat pe bază de negociere la nivelul W2. Costul marginal al muncii pentru un nivel de ocupare de maxim N3 va fi constant şi egal cu W2. Dacă firma doreşte angajarea unui număr de lucrători superior lui N3, salariul pe care va trebui să-l plătească va depăşi nivelul negociat. Nivelul de ocupare optim pentru firmă la salariul W2 este N1. Sindicatul a reuşit astfel ca pentru acelaşi nivel de ocupare să obţină un salariu mai mare. El ar putea constrânge managementul să accepte chiar un salariu dincolo de W2 însă nu mai mare decât acel nivel care ar scoate firma din afaceri şi ar reduce ocuparea la zero.

REZUMAT -

Piaţa muncii constă în întâlnirea şi confruntarea dintre cererea şi oferta de muncă.

-

Cererea de muncă emană de la cei care au nevoie de muncă şi sunt dispuşi să angajeze lucrători în condiţii salariale. Aceştia oferă în schimb locuri de muncă. 131

Oferta de muncă este reprezentată de posesorii de forţă de muncă, dornici să ocupe un loc de muncă în aceleaşi condiţii salariale. -

Produsul fizic marginal al muncii surprinde aportul fiecărui lucrător suplimentar la producţia firmei. Evoluţia produsului fizic marginal al muncii confirmă legea randamentelor descrescătoare.

-

Încasarea marginală pe seama mâinii de lucru este egală cu produsul dintre încasarea marginală şi produsul fizic marginal al muncii.

-

Decizia optimă pentru firmă în cazul resursei muncă se va baza pe comparaţia dintre încasarea marginală a muncii şi costul marginal ocazionat de angajarea unui lucrător suplimentar.

-

Salariul nominal este exprimat în termeni monetari. Salariul real reprezintă salariul nominal ajustat cu nivelul preţurilor. El este o expresie a puterii de cumpărare a salariului plătit de întreprinzător, măsurată în termenii bunurilor şi serviciilor posibile de achiziţionat de pe piaţă.

-

Cererea de muncă la nivelul firmei se poate modifica sub influenţa concomitentă sau separată a doi factori: preţul produsului şi produsul fizic marginal.

-

Oferta de muncă reprezintă reprezintă relaţia direct proporţională între preţul muncii (salariul) şi cantitatea de muncă oferită.

-

Oferta de muncă poate fi privită la nivelul lucrătorului individual şi la nivelul pieţei. Studiul ofertei individuale relevă efectul de substituţie şi efectul de venit. Curba ofertei pieţei rezultă din agregarea ofertelor individuale

-

Pe o piaţă perfect concurenţială, salariul, ca preţ al muncii, se determină în mod similar preţurilor bunurilor şi serviciilor. Punctul de intersecţie dintre curba cererii şi ofertei de muncă determină concomitent salariul de echilibru şi ocuparea de echilibru.

-

Dacă piaţa muncii este dominată de un singur cumpărător de forţă de muncă atunci piaţa muncii este de tip monopson. Existenţa unui număr limitat de cumpărători conferă aceleiaşi pieţe caracter de oligopson.

-

Monopolul bilateral corespunde cazului când monopolul sindicatului se confruntă cu patronul aflat în situaţie de monopson. Salariul şi nivelul angajărilor va depinde de raportul de putere dintre cele două părţi.

-

Lucrătorii se constituie în sindicate în vederea atingerii unor obiective dintre care mai importante sunt: condiţii de lucru mai bune, securitatea locurilor de muncă, creşterea salariilor.

Termeni cheie

Piaţa muncii Cererea de muncă Produsul fizic marginal al muncii Încasarea marginală pe seama mâinii de lucru 132

Salariu nominal Salariu real Oferta de muncă Oferta individuală de muncă. Efectul de substituţie Efectul de venit Costul marginal al muncii Sindicat

Întrebări de verificare

1. Precizaţi caracteristicile unei pieţe a muncii perfect organizate sub aspectul concurenţei. 2. Identificaţi şi analizaţi factorii care determină modificarea curbei cererii de muncă la nivelul firmei. 3. Explicaţi de ce curba costului marginal al muncii în condiţiile concurenţei perfecte este orizontală. 4. Curbele ofertei de muncă la nivelul pieţei sunt normale. Justificaţi şi oferiţi un exemplu în acest sens. 5. Considerând că salariul plătit de o firmă se situează la nivelul de 500 u.m. Care trebuie să fie valoarea produsului marginal al unu lucrător pentru ca acesta să fie angajat? 6. Explicaţi efectul de venit şi de substituţie în cazul ofertei individuale de muncă. 7. Costul marginal al muncii este superior salariului mediu plătit de monopsonist. Justificaţi această situaţie pe baza unui exemplu. 8. Ce efect are asupra salariului şi ocupării acţiunea lucrătorilor constituiţi într-un sindicat la nivelul ramurii? 9. Prezentaţi obiectivele urmărite în general de sindicate. 10. Comparaţi piaţa muncii cu concurenţă perfectă cu cea caracterizată prin monopson din punct de vedere al salariului şi nivelului de ocupare. Teste grilă 1. Dacă piaţa muncii se caracterizează prin concurenţă perfectă, costul marginal al muncii este egal cu: a. preţul muncii; b. costul total al muncii; c. valoarea produsului marginal. 2. Dacă cererea privind bunurile realizate cu ajutorul factorul muncă va scădea atunci: a. creşte oferta de muncă; b. cererea de muncă va spori; c. cererea de muncă se va reduce; d. se va reduce oferta de muncă. 3. În cazul pieţei muncii cu concurenţă perfectă dacă valoarea produsului marginal al muncii excede costul marginal al muncii atunci firma va ............., şi invers, dacă valoarea produsului marginal este inferioară costului marginal al muncii firma va ....: a. reduce angajarea; creşte angajarea; b. menţine nivelul actual al angajării; c. reduce angajarea şi într-un caz şi în celălalt; d. va creşte angajarea; va reduce angajarea; 4. Dacă capitalul şi munca sunt resurse substituibile în producţie, reducerea preţului la bunurile capital vor determina: a. reducerea cererii de muncă;

133

b. creşterea cererii de muncă; c. creşterea ofertei de muncă; d. reducerea ofertei de muncă. 5. Ameliorările în tehnologie conduc la creşterea produsului marginal al muncii. Aceasta are drept consecinţă pe piaţa muncii: a. reducerea ofertei de muncă; b. reducerea cererii de muncă; c. creşterea ofertei de muncă; d. creşterea cererii de muncă. 6. Identificaţi din lista următoare avantajele non-salariale ale unei activităţi: a. oportunităţi de avansare; b. siguranţa locului de muncă; c. relaţii amicale în cadrul colectivului de muncă; d. orar flexibil; e. salarii mai mari; f. satisfacţia muncii. 7. Dacă la nivelul ramurii există o singură firmă care cumpără întreaga forţă de muncă atunci aceasta reprezintă: a. oligopol; b. monopol; c. monopson; d. oligopson. 8. Salariul plătit de monopsonist este faţă de încasarea marginală pe seama mâinii de lucru: a. mai mic; b. mai mare; c. egal. 9. Dacă pe piaţa muncii există un singur cumpărător şi un singur vânzător de forţă de muncă, atunci avem: a. monopson; b. monopol; c. monopol bilateral. 10. Dacă în condiţii de monopol bilateral, sindicatele determină......... salariului, ocuparea va .........., iar salariul se va apropia de .........: a. creşterea, creşte, încasarea marginală pe seama mâinii de lucru; b. creşterea, creşte, costul marginal al muncii; c. scăderea, creşte, valoarea produsului marginal.

134

Probleme 1) Se cunosc următoarele date privind activtatea unei firme care acţionează pe o piaţă a muncii caracterizată prin concurenţă perfectă: Număr de muncitori

Producţia totală

0 1 2 3 4 5 6 7

Produsul marginal

0 15 27 37 46 54 61 65

fizic Valoarea marginal -

produsului -

a) Să se completeze tabelul cunoscând că preţul de vâzare unitar este de 70 u.m. b) Să se determine grafic nivelul optim al angajărilor, ştiind că salariul plătit de firmă este de 490 u.m. c) Ce consecinţă va avea asupra numărului de salariaţi creşterea salariului la 570 u.m.? Dar o reducere a acestuia la 250 u.m.? 2) Se cunosc următoarele date pentru o firmă aflată în situaţie de monopson pe piaţa muncii: Număr lucrători

Salariul

Costul total al muncii

Costul marginal al muncii

Încasarea marginală pe seama mâinii de lucru 1 200 200 2 210 420 220 300 3 215 310 4 220 300 5 225 290 6 230 275 7 235 265 8 240 255 Să se completeze tabelul şi să se determine numărul de salariaţi pe care firma îl va angaja în condiţiile în care obiectivul său îl constituie maximizarea profitului.

BIBLIOGRAFIE Wonnacott P., Wonnacott R, Economics, Third Edition, McGraw-Hill, Inc, 1986, p. 673- 716 Laidler D., Estrin S., Introduction to Microeconomics, Third Edition, Cambridge University Press, Cambridge, 1989, p. 69-81, 319-335 Campbell R., McConnel, Brue Stanley, Economics, principles, problems and politics, McGraw Hill, Inc, 1996, p. 558-578 Samuelson P. A, Nordhaus W., Economics, Fourteenth Edition, McGraw Hill, Inc, 1996, p. 216-287 135

TEMA 13 PIAŢA MONETARĂ

După ce veţi studia acest capitol veţi putea înţelege: 17. Ce sunt băncile şi care este rolul lor în cadrul economiei de piaţă 18. Care sunt componentele masei monetare şi care este conţinutul acestora 19. În ce constă acţiunea agenţilor bancari asupra ofertei de monedă 20. Cum se formează şi care sunt motivele cererii de monedă 21. Cum se realizează echilibrul pieţei monetare

1. 2. 3. 4.

Băncile şi sistemul bancar Oferta de monedă Cererea de monedă Echilibrul pieţei monetare

Orice economie de piaţă se bazează pe existenţa unui sistem bancar care împreună cu alte instituţii acţionează în vederea unei bune funcţionări a acesteia. Gradul de dezvoltare a sistemului bancar exercită o influenţă covârşitoare asupra aspectelor de natură economică şi sociale proprii fiecărei economii.

13.1 Băncile şi sistemul bancar Băncile reprezintă instituţii financiare care concentrează mijloace de plată şi acordă credite agenţilor economici solicitanţi asigurând funcţionarea echilibrată a economiei. Băncile au o istorie îndelungată. Momentul premergător apariţiei lor l-a reprezentat separarea zarafilor din rândul negustorilor ale căror prime îndeletniciri erau schimbul monedelor şi păstrarea disponibilităţilor băneşti. Aceste disponibilităţi aveau să constituie ulterior sursă pentru credit, ceea ce a făcut din zarafi primii bancheri. Primele bănci au apărut în secolul 16, la Veneţia, Genova şi Milano, în strânsă legătură cu dezvoltarea producţiei şi a comerţului. Forma modernă de organizare şi funcţionare bancară a fost însă întruchipată de Banca din Amsterdam (1609) şi Banca Angliei (1694). În tot acest timp, locul şi rolul băncilor în economie a crescut în mod continuu, condiţionând întreaga viaţă economică şi progresul acesteia. Funcţiile îndeplinite de sistemul bancar sunt în principal următoarele: (1) Atragerea de disponibilităţi monetare, temporar disponibile de la diferiţi agenţi economici. Întrepinzătorii, diferitele instituţii şi societăţi, populaţia şi statul apelează la bănci în vederea păstrării capitalurilor şi veniturilor, primind în schimb dobândă; (2) Acordarea de credite agenţilor economici, la solicitarea acestora, în vederea completării capitalurilor proprii. În acest mod băncile selectează riscurile, creditând doar agenţi economici solvabili şi doar proiecte viabile; (3) Gestionarea conturilor deponenţilor; (4) Organizarea înfiinţării de societăţi comerciale şi operaţiuni cu titlurile de valoare; (5) Crearea de instrumente financiare proprii şi efectuarea de tranzacţii cu asemenea instrumente; (6) Vânzări – cumpărări de valută şi alte operaţiuni valutare. Din punct de vedere al formei de proprietate băncile sunt private, publice şi mixte, desfăşurându-şi activitatea pe baze lucrative. Ele pretind şi încasează dobândă, primesc comisioane pentru serviciile prestate, plătind în schimb clienţilor creditori dobândă. Diferenţa între rata dobânzii percepută şi acordată de bănci reprezintă premisa obţinerii profitului bancar. În ciuda diversităţii sistemului bancar, literatura economică distinge patru tipuri de bănci: • bănci de emisiune • bănci de depozit • bănci de afaceri

136

• bănci specializate. Această structurare corespunde specificităţii componentelor sistemului bancar, deşi în prezent se manifestă o tendinţă de universalizare a funcţiilor îndeplinite de acestea. Din acest motiv, frecvent utilizată este clasificarea băncilor în bănci de emisiune şi bănci comerciale.

A. Banca de emisiune. Prin funcţiile îndeplinite şi relaţiile complexe cu celelalte bănci, din interior sau exterior, banca de emisiune sau banca centrală are un rol major în economie. Atribuţia sa principală este de a asigura stabilitatea monetară şi de a veghea la compatibilitatea acesteia cu expansiunea economică. Banca Centrală reprezintă instituţia unică de emisiune, deţinând monopolul punerii în circulaţie a biletelor de bancă, bancnote şi moneda divizionară. Emisiunile băncii centrale trebuie să fie în concordanţă cu nevoile de lichiditate ale economiei, ştiut fiind faptul că o insuficienţă a emisiunii provoacă un risc deflaţionist, în timp ce excesul emisiunii generează risc inflaţionist. Rolul băncii centrale de instituţie de emisiune s-a diminuat în timp ca urmare a amplificării circulaţiei banilor de cont. Prin constituirea depozitelor şi acordarea de credite celorlalte bănci banca centrală este recunoscută drept bancă a băncilor. Ea deţine majoritatea rezervelor băncilor comerciale şi organizează plăţile prin compensaţie între bănci. Banca centrală conlucrează cu Trezoreria acordându-i, în cazuri bine justificate, creditele solicitate. Totodată, banca centrală asigură supervizarea sistemului bancar în general, prevenind evenimente care l-ar putea deregla. Banca centrală joacă, de asemenea, rolul de corespondent cu celelalte bănci din străinătate cu care îşi corelează politica monetară, de credit şi valutară. Funcţiile şi atribuţiile băncii centrale îi sunt conferite prin sistemul legislativ, ceea ce face din banca centrală un instrument al statului.

B. Băncile de depozit Băncile de depozit sau comerciale reprezintă intermediari financiari, organizate sub forma societăţilor comerciale şi a căror funcţionare este autorizată de banca centrală. Ele îşi procură mijloacele financiare prin depuneri la vedere sau pe termen, oricât de mici şi de numeroase ar fi acestea. Principala funcţie a băncilor de depozit rezidă în constituirea de depozite şi acordarea de credite agenţilor economici, persoane fizice şi/sau juridice. Activitatea lor este însă mult mai diversificată, cuprinzând şi operaţii de scontare, subscriere de bonuri de Tezaur, operaţii de bursă, viramente etc.

C. Băncile de afaceri Băncile de afaceri au un rol tot mai însemnat în economiile moderne unde nevoile de capitaluri sunt, în general, ridicate. Ele investesc capitalul propriu, acordă credite pe termen lung întreprinderilor existente sau în formare şi finanţează proiecte de investiţii. De asemenea, băncile de afaceri se implică tot mai mult în procesele de achiziţii şi fuziuni ca formă principală de realizare a concentrării şi centralizării economice.

D. Băncile specializate Băncile specializate includ o reţea extinsă de instituţii de credit, cu o gamă largă de diferenţieri şi cu statute diferite de la ţară la ţară. Aceste bănci acordă credite speciale, uneori în condiţii preferenţiale, unor activităţi distincte. În această categorie de bănci sunt cuprinse: casele de credit agricol (acordă credite pe termen scurt, mediu şi lung în agricultură), creditul financiar (credit ipotecar pe termen lung particularilor şi împrumuturi colectivităţilor publice locale; bănci populare (creditează întreprinderi mici cu caracter comercial sau industrial), bănci de comerţ exterior (susţin agenţii economici care desfăşoară relaţii cu străinătatea). În cadrul sistemului financiar-bancar un loc important îl ocupă şi societăţile de asigurări. În schimbul unei prime de asigurare ele garantează despăgubirea în caz de producere a riscului. De asemenea, ele pot acorda credite sau investi.

13. 2. Oferta de monedă 13. 2.1 Masa monetară şi structura ei Rolul activ pe care îl joacă moneda de economie presupune mai întâi cunoaşterea şi definirea masei monetare şi a componentelor sale. Masa monetară reprezintă ansamblul mijloacelor de plată, respectiv de lichiditate existente la un moment dat într-o economie. Masa monetară reprezintă o mărime eterogenă, în structura ei regăsindu-se următoarele active, conform opiniei majorităţii monetariştilor: • moneda efectivă sau numerarul • moneda de cont • depozitele la termen • alte active.

137

Primele două componente reprezintă disponibilităţile băneşti propriu-zise, în timp ce ultimele constituie disponibilităţi semimonetare. Acestea pot îndeplini funcţii monetare având însă un grad de lichiditate mai scăzut şi presupunând cel puţin consum de timp.

A. Moneda efectivă Moneda efectivă sau numerarul (bani cash) reprezintă activele caracterizate prin lichiditate perfectă. Acest instrument monetar se poate converti rapid în bunuri şi servicii sau stinge imediat o datorie.

B. Moneda de cont Moneda de cont se referă la disponibilităţile în conturi curente sau la vedere, având acelaşi grad de lichiditate şi funcţiuni cu activul anterior. Titularul unui astfel de cont se poate folosi de suma respectivă la dorinţă prin utilizarea cecurilor în vederea facilitîrii diverselor tranzacţii comerciale sau financiare. Modalitatea plăţii prin cecuri este larg utilizată în tranzacţiile dintre agenţii economici din ţările dezvoltate. Plata salariilor, a bunurilor achiziţionate sau a serviciilor prestate se realizează prin utilizarea cecurilor sau, mai recent, prin utilizarea cărţilor de credit. Operaţiile se efectuează într-un timp scurt, în condiţii de siguranţă şi cu costuri extrem de reduse. Moneda efectivă se poate transforma cu uşurinţă conturi la vedere, după cum şi acestea pot deveni numerar.

C. Depozitele la termen Depozitele la termen precum şi cele în vederea economisirii sunt de asemenea incluse în structura masei monetare, având trăsături şi funcţii asemănătoare monedei. Spre deosebire de primele componente ale masei monetare, gradul de lichiditate este mai scăzut în cazul depozitelor la termen. Retragerea disponibilităţilor pentru efectuarea plăţilor nu se poate realiza în orice moment ci după un preaviz adresat băncii. Depozitele la termen se constituie în plasamente la bănci, case de economii şi alte instituţii financiare. În ultimul timp se constată o dinamică accentuată a acestora comparativ cu cele la vedere, motivul reprezentându-l obţinerea unei dobânzi superioare. Cu cât diferenţa între dobânda pentru un cont de depozit la termen şi cea pentru contul curent este mai mare, cu atât costul de oportunitate corespunzător dorinţei pentru lichiditate creşte. Iar o creştere a dobânzii va determina restrângerea numerarului sau a contului curent şi va extinde quasi-moneda.

D. Alte active. Diferitele titluri aflate în circulaţie pe piaţa financiar-monetară completează structura masei monetare. În funcţie de durata plasamentului se pot identifica active pe termen scurt, precum cambiile, biletele la ordin, biletele de trezorerie şi pe termen lung, În general reprezentate de acţiuni şi obligaţiuni. Activele pe termen scurt se bucură de un grad de lichiditate mai ridicat în comparaţie cu cele pe termen lung. Produsele pieţei financiar-monetare sunt supuse unui proces continuu de inovare. Noile instrumente, în măsura în care pot substitui moneda propriu-zisă (moneda efectivă şi de cont), extind sfera de cuprindere a masei monetare. 13. 2.2 Agregatele monetare Analiza detaliată a masei monetare presupune recurgerea la agregatele monetare. Agregatul monetar reprezintă o parte constitutivă a masei monetare (disponibilităţi monetare şi semimonetare), parte autonomizată prin funcţiile ei specifice, prin agenţii economici specializaţi care emit instrumentele de schimb şi de plată, prin instituţiile financiar-bancare care le pun în circulaţie, prin fluxurile reale pe care le mijlocesc. Agregatul monetar reprezintă un instrument util politicii monetare, motiv pentru care selectarea agregatelor monetare trebuie să ofere răspunsuri asupra caracterului politicii monetare şi efectului acesteia în economia reală. Numărul şi structura agregatelor monetare diferă în general de la ţară la ţară, În funcţie de etapa de dezvoltare şi evoluţia economică specifică, de stadiul pieţei financiare sau de cerinţele imediate sau de perspectivă ale practicii monetare. În acest sens există modele diverse promovate de diferite şcoli. Şcoala americană, considerată modernă, se distinge de cea franceză, cu o tradiţie îndelungată în domeniu, şi fiecare de cea austriacă, germană sau italiană. În SUA se operează cu 6 agregate, în Franţa cu 4 agregate iar în Anglia cu 7. Agregatele monetare pot fi definite prin integrarea succesivă a produselor monetare create în scopul asigurării lichidităţii agenţilor financiari sau nefinanciari. În funcţie de acest criteriu s-au construit agregatele monetare simbolizate cu M1, M2, M3 şi L. Primul agregat monetar - M1, reprezintă masa monetară în sens restrâns. El grupează în structura sa numerarul, bancnote şi moneda divizionară, şi banii de cont din disponibilităţile în conturi la vedere şi înalte categorii de conturi deschise la băncile comerciale şi la asimilatele acestora şi asupra cărora pot fi trase cecuri. Reprezentând partea cea mai activă a masei monetare sau lichiditatea primară, aceste componente răspund întru totul conţinutului monedei şi facilităţilor sale. Stingerea datoriilor şi mijlocirea tranzacţiilor se face în acest caz fără consum de timp şi fără riscul diminuării activelor deţinătorului. Agregatul monetar M1 se caracterizează

138

printr-un grad înalt de flexibilitate, fiind afectat direct şi rapid de evoluţiile din economie. Banii în sens restrâns pot fi transformaţi fără costuri tranzacţionale suplimentare în quasi-bani. Cel de al doilea agregat monetar - M2, reprezintă masa monetară în sens larg. El cuprinde în plus faţă de M1 ansamblul plasamentelor la termen şi în vederea economisirii posibil de transformat în lichiditîţi prin emisiunea de cecuri cu preaviz. Această parte reprezintă lichiditatea secundară sau quasi-moneda. Disponibilităţile monetare astfel incluse în M2 aparţin agenţilor rezidenţi non-bancari şi sunt gestionate de instituţiile financiare. Al treilea agregat monetar - M3, cuprinde pe lângă componentele lui M2 active cu un grad mai redus de lichiditate precum certificate de depozit, bonuri de casă, conturi de economii pe termen mediu şi alte titluri emise de agenţii economici pe piaţa financiar-monetară. Ultimul agregat monetar - L, include înplus faţă de M3 titluri emise pe termen mediu şi lung cu caracter negociabil şi posibil de transformat în lichidităţi. În România structura masei monetare poartă amprenta procesului tranziţiei la economia de piaţă. Agregatele monetare întâlnite sunt M1 şi M2 cuprinzând moneda efectivă şi quasi-moneda. În M1 sunt cuprinse, aşa cum s-a văzut, numerarul şi depozitele la vedere ale firmelor, operabile prin cecuri. Quasi-banii includ, potrivit definiţiei Băncii Naţionale a României, următoarele: economiile populaţiei (la CEC sau la bănci), depozitele la termen ale agenţilor economici (inclusiv certificatele de depozit), depozitele condiţionate ale agenţilor economici (acreditive, depozite pentru investiţii etc.), conturile în valută ale rezidenţilor (persoane fizice şi juridice). Ponderea numerarului în cadrul masei monetare este de aproximativ 20%, tendinţa fiind de scădere pe măsură ce se vor introduce în practica curentă instrumente de decontare fără numerar (cecuri, cărţi de credit şi de debit). În schimb, quasi-banii reprezentau la jumătatea anului 1994 57% în totalul masei monetare, marcând o creştere comparativ cu anii anteriori. În economiile caracterizate printr-o inflaţie accentuată acest fapt este apreciat drept pozitiv, atenuându-se astfel un factor de presiune inflaţionistă. Existenţa mai multor măsuri pentru masa monetară confirmă ambiguitatea termenului de "ofertă de monedă". În plus, deciziile agenţilor economici afectează mărimea agregatelor monetare. De exemplu, decizia de transformare a depozitelor la termen în depozite la vedere va determina creşterea primului agregat monetar în timp ce următoarele vor rămâne nemodificate. În adoptarea măsurilor de politică monetară, banca centrală are nevoie nu doar de o imagine globală asupra masei monetare ci şi de una detaliată. Una dintre cele mai importante componente ale masei monetare şi care înregistrează o dinamică accentuată o reprezintă depozitele bancare. Controlul ofertei de monedă, de care responsabilă este banca centrală, presupune supervizarea activităţii celorlalte bănci în procesul creaţiei monetare. 13. 2.3 Creaţia monetară În asigurarea ofertei de monedă sunt implicaţi trei categorii de agenţi monetari: băncile comerciale, banca centrală şi Trezoreria. Mijloacele de plată puse la dispoziţia agenţilor economici se prezintă sub forma creanţelor asupra intermediarilor monetari, reprezentând contrapartidele masei monetare. Creaţia monetară constituie un proces continuu de asigurare cu lichidităţi a economiei, ceea ce imprimă o tendinţă ascendentă masei monetare şi o schimbare a structurii sale.

A. Creaţia de monedă prin băncile comerciale. Băncile comerciale pot crea monedă la solicitările agenţilor economici privind completarea capitalurilor proprii. Pentru a răspunde cerinţelor formulate de întreprinderi, de persoane fizice sau de Trezorerie, banca achiziţionează trei tipuri de active: (1) Creanţe asupra întreprinderilor şi particularilor. Prin operaţiunea de scontare băncile comerciale cumpără active financiare pe termen scurt precum cambii şi bilete la ordin. Acestea îşi au originea într-o operaţiune de vînzare anterioară şi exprimă creanţa deţinătorului asupra unei terţe persoane fizice sau juridice; (2) Creanţe asupra străinătăţii. Banca comercială achiziţionează devize străine de la un client exportator; (3) Creanţe asupra Trezoreriei. Achiziţia acestor active se face fie la iniţiativa Trezoreriei în cazul subscrierii de către bancă a bonurilor de Tezaur, fie la iniţiativa clienţilor care doresc scontarea acestor titluri. În fiecare din aceste cazuri, băncile comerciale creează monedă printr-un simplu înscris în contul vânzătorului. Este vorba în fapt de monetizarea unor active monetare. Valoarea acestor active figurează în activul bilanţului băncii, iar valoarea monedei create la pasiv. Mecanismul descris se poate derula şi în sens invers. În acest caz nu se va mai vorbi de procesul creaţiei monetare ci de cel al distrugerii monetare. Cantitatea de monedă se va reduce atunci când băncile comerciale recuperează la scadenţă valoarea activelor aflate în portofoliu. În practică, procesul creaţiei monetare domină pe cel de distrugere monetară astfel încât masa monetară creşte. Acordarea de credite are drept premiză existenţa de lichidităţi la bancă, fiind deci determinată de mărimea depozitelor. Creditele astfel obţinute de agenţii economici vor fi utilizate, în cea mai mare parte, pentru

139

plăţi cu ajutorul cecurilor, în favoarea altor agenţi economici. Banca beneficiarului care va primi aceste sume în depozit va dispune de posibilităţi suplimentare de creditare. Creditul iniţial se află deci la originea de noi credite confirmând astfel maxima engleză dupăcare "împrumuturile produc depozite" (loans make deposits). Dacă sistemul bancar ar fi alcătuit dintr-o singură bancă, nu s-ar ridica probleme de lichiditate. S-ar opera doar cu moneda scripturală a respectivei bănci, existând certitudinea transformării creditelor acordate în depozite aflate la această bancă. În realitate, sistemul monetar comportă existenţa unui număr mare de bănci. Într-un sistem complex apar astfel probleme de comunicare interbancare, ceea ce reclamă un mecanism general de compensare în funcţionarea căruia intervine şi banca centrală. Creaţia de monedă prin intermediul băncilor comerciale se analizează cu ajutorul teoriei multiplicatorului creditului. Presupunem că rezervele de lichidităţi ale unei bănci comerciale în moneda centrală sunt excedentare la un moment dat. Într-o astfel de situaţie banca are la dispoziţie două posibilităţi. Fie să păstreze aceste rezerve fără a obţine astfel nici-un venit suplimentar, fie să suplimenteze creditele acordate ceea ce i-ar aduce dobândă, deci un venit suplimentar. Vom privilegia în continuare această a doua alternativă. Acordarea creditelor se va face însă în limita permisă de rata rezervelor obligatorii (minime). Aceasta acţionează în sensul reducerii posibilităţilor de multiplicare a creditului, fiecare depozit fiind diminuat prin cedare parţială băncii de emisiune. Noile credite vor creşte sumele în conturile beneficiarilor şi mai departe ale celor în favoarea cărora se fac plăţile. Ele vor ajunge sub formă de depozite la alte bănci (sau aceeaşi bancă) care vor proceda în mod analog. Masa monetară va spori astfel în "unde" succesive însă din ce înce mai lent datorită rezervelor obligatorii. Pentru ilustrarea procesului de multiplicare al creditului vom folosi un exemplu. Rata rezervelor minime va fi de 25%, iar depozitul iniţial de 5000 u.m. Pentru simplificare vom considera că nu se fac plăţi în numerar. Suma maximă pe care banca o poate acorda sub formă de credit va fi doar de 3750 (5000 - 5000 x 0,25). Această sumă în urma achitării unei plăţi de către beneficiarul creditului poate ajunge la o altă bancă. Aceasta acordă un credit în baza acestui depozit nu mai mare de 2812,50 u.m. Procesul poate continua însă dimensiunea creditelor ulterioare este din ce în ce mai mică, aşa cum se observă în Tabelul 13.1.

Tabelul 13.1. Procesul de multiplicare a creditului Banca A B C D X

Depozite noi 5000 3750 2812,5 2109,4 20000

Credite noi 3750 2812,5 2109,4 1582,05 15000

Rezerve 1250 937,5 703,1 527,4 5000

Procesul se va încheia când întreg depozitul iniţial (5000) se mobilizează la banca de emisiune sub forma rezervelor, totalitatea creditelor acordate fiind numai creaţia băncilor comerciale. Suma totală a depozitelor se poate deduce făcând apel la logica matematică elementară: M = 5000 + 3750 + 2812,5 + . .. sau 2

 3  3  3 M = 5000 + 5000 ⋅   + 5000 ⋅   +....+5000 ⋅    4  4  4

n

Restrângând expresia se obţine:

Dacă rata rezervelor obligatorii este r, rezultă că multiplicatorul creditului este K = 1/r, adică inversul ratei rezervelor obligatorii. În exemplul de faţă multiplicatorul este 4, iar creşterea masei monetare este de 15000 u.m. În cazul în care noile depozite nu vor atinge nivelul de 20000 u.m. înseamnă că în sistemul bancar există exces peste rezervele necesare, ceea ce permite continuarea procesului.

140

Mecanismul creaţiei monetare presupune în primul rând existenţa în sistemul bancar a lichidităţilor necesare susţinerii creditului. Acestea vor fi determinate printre altele de preferinţa pentru numerar a publicului şi de politica băncii centrale. În al doilea rând, este necesară o anumită cerere pentru creditare. Este posibil ca cererea de creditare să fie mai redusă în raport de posibilităţile băncilor. Băncile pot stimula cererea de credite prin reducerea ratei dobânzii deci a costului creditului. Această decizie ar duce însă şi la o diminuare a ratei dobânzii plătită deponenţilor. Este puţin probabil ca o bancă să recurgă în mod unilateral la această măsură. Dacă celelalte bănci menţin ratele dobânzilor se poate produce un flux de lichidităţi către acestea, lipsind prima bancă de posibilitatea majorării creditelor. Modificarea ratelor rezervelor necesare (obligatorii) poate asigura expansiunea masei monetare într-o măsură mai mare sau mai mică. În anumite circumstanţe, când se anticipează retrageri mai ample (de exemplu înpreajma sărbătorilor) băncile pot proceda la creşterea ratelor rezervelor, reducând în acelaşi timp şi posibilitatea de creditare. Variaţia cotelor rezervelor obligatorii reprezintă totodată şi un instrument de politică monetară. Exemplul anterior prezentat a avut ca premisă circulaţia doar a monedei scripturale. Este însă mult mai realist a lua înconsiderare şi prezenţa numerarului. Titularii de credite pot solicita băncii creditoare ca o parte din disponibilităţi să îmbrace forma de numerar. Se produc astfel scurgeri din circuitul banilor scripturali. În acest caz mărimea depozitelor în funcţie de care se acordă creditele se diminuează şi odată cu ele proporţiile multiplicării.

B. Creaţia de monedă prin banca centrală. Creaţia de monedă prin banca centrală are un mecanism asemănător cu cel al oricărui intermediar financiar. Banca centrală achiziţionează active nonmonetare şi emite monedă, de fapt o creanţă asupra sieşi. Această emisiune se realizează în legătură cu aceleaşi tipuri de creanţă întâlnite în cazul băncilor comerciale: creanţe asupra Trezoreriei, creanţe asupra economiei şi creanţe asupra străinătăţii. (1) Creanţe asupra Trezoreriei. Emisiunea de monedă în favoarea Trezoreriei deţine ponderea în cele mai multe cazuri. Trezoreria se confruntă adeseori cu insuficienţa resurselor datorită decalajului în timp între cheltuielile efectuate, cu caracter continuu şi încasarea veniturilor, cu caracter intermitent. Achiziţionarea bonurilor de tezaur, apare ca un împrumut indirect acordat Trezoreriei. (2) Creanţe asupra străinătăţii. Agenţii economici naţionali care desfăşoară relaţii de schimb cu străinătatea intră în posesia devizelor străine, exprimând putere de cumpărare în exterior. În măsura în care aceştia au nevoie de moneda centrală, ei cedează devizele unei bănci comerciale. Banca comercială la rândul său poate să le cedeze Băncii centrale, asigurându-se în acest mod şi creşterea rezervei valutare a ţării. Banca centrală realizează monetizarea acestor devize, oferind în schimb propria monedă şi sporind pe această bază masa monetară. Procesul se derulează în sens invers când banca centrală va ceda devize străine contra activelor monetare naţionale. În contextul amplificării relaţiilor economice externe sporeşte rolul băncii centrale în creaţia de monedă pe baza achiziţionării acestor devize. (3) Creanţe asupra economiei. Dacă banca centrală nu acordă decât foarte rar în mod direct un credit, în schimb preia prin operaţiunea de rescontare creditele acordate de băncile comerciale, mobilizând titluri reprezentând aceste credite (cambii). C. Creaţia monetară prin intermediul Trezoreriei. Trezoreria efectuează cea mai mare parte a plăţilor sale prin intermediul băncilor comerciale şi prin banca centrală. Atunci când nu dispune de sumele necesare efectuării plăţilor se poate folosi de propria monedă, deoarece potrivit legii are funcţii bancare. Astfel o creanţă asupra statului se monetizează, devenind monedă scripturală, fără ca în conturile Trezoreriei să fi existat acoperirea necesară. Aportul Trezoreriei la creaţia de monedă este însă redus comparativ cu creaţia monetară datorată Băncii centrale sau băncilor comerciale. 13. 2.4 Oferta de monedă şi rata dobânzii Teoriile monetare consideră în general oferta de monedă independentă de rata dobânzii. Cum oferta de monedă este determinată, aşa cum s-a văzut prin acţiunea sectorului bancar, curba ofertei de monedă în funcţie de rata dobânzii apare sub forma unei perpendiculare pe abscisă (Figura 13.1 a). Modelele keynesiste consideră totuşi că rata dobânzii exercită o influenţă direct proporţională asupra ofertei de monedă, fără ca aceasta să reprezinte determinantul major al ofertei de monedă. Din acest motiv, curba ofertei de monedă este pozitiv înclinată în raport cu rata dobânzii (Figura 13.1 b).

141

Figura 13.1. Oferta de monedă şi rata dobânzii

a) Independentă de rata dobânzii

b) Dependentă de rata dobânzii

Raţiunile unei relaţii directe între oferta de monedă şi rata dobânzii constau în următoarele: - O rată a dobânzii mai mare datorată de exemplu creşterii cererii de credit încurajează băncile în acordarea de credite, sporind în consecinţă masa monetară; - O rată a dobânzii mai ridicată schimbă structura depozitelor la bănci în favoarea celor la termen, şi împreună cu o preferinţă mai redusă a publicului pentru numerar, crează sursele pentru amplificarea procesului de creditare. În acelaşi sens, acţionează şi sporirea depunerilor agenţilor economici din străinătate atraşi de perspectiva unui plasament mai avantajos. 13.3 Cererea de monedă Cererea de monedă se referă la dorinţa obţinerii monedei de către agenţii economici. Banii reprezintă un activ foarte deosebit de celelalte active; ei sunt un bun lichid prin excelenţă. Transmiterea lor de la un agent la altul, în cadrul comunităţii în care sunt acceptaţi, permite stingerea oricărei datorii. În general, se acceptă existenţa mai multor motive ale deţinerii de monedă. Unele sunt de natură economică, iar altele au o determinare psihologică. Un prim motiv al cererii de bani este cel tranzacţional. El derivă din funcţia banilor de mijloc de schimb. Banii sunt ceruţi pentru că prin intermediul lor se pot efectua tranzacţii. Cererea de monedă apare în tradiţia clasică ca o modalitate indirectă a cererii de bunuri. Ecuaţia schimburilor a lui I. Fisher exprimă relaţia dintre cererea şi oferta de monedî: MV=PT unde M = cantitatea de monedă V = viteza de circulaţie a banilor P = nivelul general al preţurilor T = volumul tranzacţiilor în termeni reali Deci conform acestei relaţii, cantitatea de monedă multiplicată prin viteza de circulaţie a banilor trebuie să fie egală la echilibru cu volumul valoric al tranzacţiiilor. Se deduce că masa monetară este determinată de fiecare din celelalte elemente ale relaţiei. Keynes se distanţează de concepţia clasică apreciind că moneda este cerută şi ca bun în sine, nu doar pentru a facilita achiziţia altor bunuri. În acest sens, el identifică patru mobiluri ale cererii de bani exprimată prin "preferinţa pentru lichiditate": (1) Motivul venitului; menajele obţin şi încasează venituri la intervale diferite de timp, în timp ce cheltuielile acestora au o frecvenţă mai mare. Aceasta obligă în orice moment la păstrarea unei părţi din venituri sub formă lichidă; (2) Motivul întreprinderii; din aceleaşi raţiuni cu ale menajelor, întreprinderile simt nevoia să reţină în mod permanent o parte din disponibilităţile lor sub formă lichidă. Bineînţeles că destinaţia cheltuielilor unei întreprinderi este diferită de cea a menajelor; (3) Motivul precauţiei; reţinerea unei cantităţi de bani sub aceeaşi formă (lichidă) este datorată unor circumstanţe imprevizibile precum cheltuieli neaşteptate în viitor sau achiziţii avantajoase; (4) Motivul speculaţiei; orice speculant este animat de perspectiva câştigului de capital. El aplică în practică principiul de a cumpăra ieftin şi de a vinde scump. În general, ideea speculaţiei apare asociată achiziţiei activelor financiare (acţiuni şi obligaţiuni) sau reale (imobile). Cei care doresc achiziţionarea acestor active vor prefera să aştepte dacă preţurile înregistrează tendinţa de scădere. În această situaţie, banii sunt preferaţi valorilor mobiliare, ei dovedindu-se un activ superior acestora. Dacă cumva deţin hârtii de valoare, oamenii vor decide vânzarea lor înainte ca preţul să fi scăzut foarte mult,

142

optând deci tot pentru bani lichizi. Din contră dacă preţul a atins un nivel scăzut anticipându-se apoi o creştere, se vor achiziţiona hârtii de valoare. Se poate observa că speculaţia, indiferent că se referă la active reale sau financiare, reprezintă un arbitraj continuu între activele monetare şi cele non-monetare. Din examinarea acestor mobiluri ale cererii de monedă se constată că primele trei privilegiază funcţia banilor de mijloc de schimb, în timp ce ultimul pe cea de rezervă de valoare. Pornind de la aceste mobiluri, Keynes construieşte o funcţie a cererii de monedă notată cu L şi care are două componente: - Componenta L1 reprezintă cantitatea de bani cerută de agenţii economici derivând din primele trei motive sau, mai pe scurt, motivul tranzacţional şi cel precauţional. Factorul esenţial care influenţează această componentă îl constituie nivelul venitului naţional (Y). Relaţia este directă, creşterea venitului naţional determinând creşterea cererii de bani şi invers. L1 = L1 (Y) cu L’1 > 0. Relaţia cu rata dobânzii (i) este mai degrabă nesemnificativă. În Figura 13.2. se observă că cererea de bani datorată motivului tranzacţiei şi precauţiei este aproape verticală. La rate înalte ale dobânzii oamenii vor fi determinaţi să-şi păstreze banii în conturi la bănci, retrăgându-i doar atunci când nevoia achiziţiei de bunuri o impune. Influenţa ratei dobânzii ar putea fi mai semnificativă asupra cererii datorate motivului precauţiei. Pentru rate înalte sumele lichide reţinute în acest scop ar fi uşor diminuate. Această funcţie a cererii de monedă mai poate fi influenţată şi de alţi factori precum frecvenţa încasărilor, sezonalitate sau utilizarea unor mijloace moderne de plată (cărţi de credit). Aceşti factori pot influenţa cererea de monedă în ambele sensuri. - Componenta L2 reprezintă cererea de monedă în scopul speculaţiei. Dacă oamenii au de ales între bani sub formă lichidă şi active financiare, existând doar motivul speculaţiei, atunci rata dobânzii are un rol crucial. Reprezentând preţul renunţării la lichiditate, creşterea ratei dobânzii stimulează preferinţa pentru deţinerea activelor financiare şi deci renunţarea la lichiditate. Din contră, atunci când rata dobânzii se diminuează preferinţa pentru lichiditate este stimulată în dauna deţinerii activelor financiare. Figura 13.2. Cererea de monedă datorată motivului tranzacţiei şi precauţiei

Deci relaţia dintre cererea de monedă în scop speculativ şi rata dobânzii este invers proporţională: L2 = L2 (i) cu L’2 < 0. Descreşterea lui L2 în funcţie de rata dobânzii este valabilă pentru un nivel al său superior lui im , de fapt un prag minim pentru care cererea de monedă devine infinit elastică în raport cu rata dobânzii (Figura 13.3.).

Figura 13.3. Cererea de monedă în scop speculativ

143

Cererea totală de monedă se obţine prin însumarea funcţiilor L1 şi L2: L (Y, i) = L1 (Y) + L2 (i). Graficul ce descrie funcţia compusă este prezentat în Figura 13.4. şi reprezintă curba preferinţei pentru lichiditate. Orice alt factor în afara ratei dobânzii care influenţează rata dobânzii va determina deplasarea spre stânga sau spre dreapta a curbei cererii de monedă. De exemplu, sporirea venitului naţional (Y) va deplasa curba spre dreapta, în timp ce utilizarea pe scară largă a cărţilor de credit deplasează cererea de monedă spre stânga.

Figura 13.4. Cererea totală de monedă

13.4 Echilibrul pieţei monetare Piaţa monetară reprezintă întâlnirea şi confruntarea între cererea de monedă şi oferta de monedă. Figura 13.5. surprinde pe acelaşi grafic cererea şi oferta de monedă. Coordonatele punctului de intersecţie al celor două curbe. (M*, i*) determină simultan rata dobânzii (preţul monedei) şi cantitatea de monedă tranzacţionată la echilibru.

Figura 13.5. Echilibrul pe piaţa monetară

Dacă rata dobânzii ar fi superioară nivelului său de echilibru ar exista un exces al ofertei de monedă în raport cu cererea de monedă. În acest caz, dorinţa de achiziţionare a hârtiilor de valoare se amplifică. Creşterea cererii de valori mobiliare se traduce însă în creşterea preţurilor titlurilor şi scăderea ratei dobânzii. Oferta de monedă se diminuează concomitent cu creşterea cererii de monedă îndeosebi în scop speculativ. Ajustările succesive între cererea şi oferta de monedă vor conduce rata dobânzii şi cantitatea de monedă tranzacţionată spre nivelul lor de echilibru. În mod similar, rata dobânzii aflată sub nivelul său de echilibru, stimulează cererea care excede nivelul ofertei de monedă. La acest nivel al ratei dobânzii, deţinerea activelor financiare devine indezirabilă preferându-se monedă. Mai mulţi deţinători de active vor dori să le vândă pe piaţa financiară, determinând reducerea preţurilor activelor financiare şi sporind astfel rata dobânzii. Derularea acestui proces va conduce rata dobânzii spre nivelul său de echilibru. O modificare survenită în cerere, în ofertă sau în ambele concomitent, deplasează curbele şi conduce la un nou echilibru al cantităţii de monedă şi al ratei dobânzii.

144

REZUMAT •

Băncile reprezintă instituţii financiare care concentrează mijloace de plată şi acordă credite agenţilor economici solicitanţi asigurând funcţionarea echilibrată a economiei.

•

Băncile pot fi clasificate în bănci de emisiune şi bănci comerciale.

•

Masa monetară reprezintă ansamblul mijloacelor de plată, respectiv de lichiditate existente la un moment dat într-o economie. Masa monetară cuprinde moneda efectivă sau numerarul, moneda de cont, depozitele la termen, alte active. Primele două componente reprezintă disponibilităţile băneşti propriu-zise, în timp ce ultimele constituie disponibilităţi semimonetare.

•

Agregatul monetar reprezintă o parte constitutivă a masei monetare (disponibilităţi monetare şi semimonetare), parte autonomizată prin funcţiile ei specifice, prin agenţii economici specializaţi care emit instrumentele de schimb şi de plată, prin instituţiile financiar-bancare care le pun în circulaţie, prin fluxurile reale pe care le mijlocesc. Agregatele monetare pot fi definite prin integrarea succesivă a produselor monetare create în scopul asigurării lichidităţii agenţilor financiari sau nefinanciari. În funcţie de acest criteriu s-au construit agregatele monetare simbolizate cu M1, M2, M3 şi L.

•

Creaţia monetară constituie un proces continuu de asigurare cu lichidităţi a economiei, ceea ce imprimă o tendinţă ascendentă masei monetare şi o schimbare a structurii sale. În pocesul creaţiei monetare sunt implicate băncile comerciale, banca centrală şi trezoreria.

•

Cererea de monedă se referă la dorinţa obţinerii monedei de către agenţii economici.

•

Keynes evidenţiază patru mobiluri ale cererii de bani exprimată prin "preferinţa pentru lichiditate" şi anume: motivul venitului, motivul întreprinderii, motivul precauţiei şi motivul speculaţiei

•

Piaţa monetară reprezintă întâlnirea şi confruntarea între cererea de monedă şi oferta de monedă. La intersecţia lor se formează rata dobânzii de echilibru. O modificare survenită în cerere, în ofertă sau în ambele concomitent, deplasează curbele şi conduce la un nou echilibru al cantităţii de monedă şi al ratei dobânzii.

Termeni cheie Bancă Bancă de emisiune Bancă comercială

145

Masa monetară Numerarul Moneda de cont Depozitele la termen. Disponibilităţi băneşti propriu-zise Disponibilităţi semimonetare. Agregatul monetar Creaţia monetară Multiplicatorul creditului Trezoreria. Cererea de monedă Oferta de monedă Motivul venitului Motivul întreprinderii Motivul precauţiei Motivul speculaţiei Piaţa monetară Întrebări de verificare

1. Analizaţi funcţiile îndeplinite de bani în cadrul unei economii. 2. Care sunt funcţiile îndeplinite în general de o bancă? Prezentaţi structura sistemului bancar. 3. Examinaţi structura masei monetare dintr-o economie şi precizaţi componentele cu cea mai mare influenţă asupra acesteia. 4. Prezentaţi procesul creaţiei de monedă prin intermediul băncii centrale. 5. Pe baza unui exemplu concret analizaţi procesul de multiplicare a creditului în condiţiile creării monedei scripturale. 6. Examinaţi relaţia dintre oferta de monedă şi rata dobânzii. 7. Analizaţi funcţia cererii de monedă. 8. Precizaţi consecinţele fixării ratei dobânzii la un nivel inferior celui de echilibru. Teste grilă 1. Identificaţi în următoarea listă avantajele utilizării banilor asupra schimbului prin troc: a) existenţa unui numitor comun de aprecierea valorilor bunurilor; b) reducerea costului tranzacţiilor; c) favorizarea specializării agenţilor economici; d) toate cele de mai sus. 2. În timpul perioadelor cu hiperinflaţie: a) se renunţă în totalitate la folosirea banilor; b) oferta de monedă trebuie să crească; c) valoarea banilor scade; d) valoarea banilor nu se schimbă; e) banii îşi pierd funcţia de etalon al valorii. 3. Precizaţi care din funcţiile de mai jos nu este proprie băncii centrale: a) supervizarea sistemului bancar; b) emisiunea biletelor de bancă; c) păstrarea rezervelor băncilor de depozit; d) reglarea ofertei de monedă în funcţie de nevoile economiei; e) organizarea în fiinţării societăţilor comerciale. 4. Care din activele următoare este mai lichid şi care are lichiditatea cea mai scăzută: a) acţiuni deţinute la o mare firmă;

146

b) c) d) e)

obligaţiuni de stat; autoturisme; depozite la vedere; aparate T.V.

5. Care din următoarele active nu aparţin agregatului monetar M1: a) depozite la termen; b) conturi la vedere; c) certificate de depozit; d) titluri emise pe termen mediu şi lung. 6. Identificaţi în lista următoare agentul neimplicat în procesul creaţiei monetare: a) banca centrală; b) casele de schimb valutar; c) băncile comerciale; d) Trezoreria. 7. Dacă se constituie un depozit în valoare de 10000 u.m., iar rata rezervelor minime este de 10%, care va fi multiplicatorul creditului şi cantitatea maximă de monedă ce se poate crea pornind de la acest depozit: a) 10; 100; b) 5; 100000; c) 100; 10000; d) 10; 100000.

BIBLIOGRAFIE Wonnacott P., Wonnacott R, Economics, Third Edition, McGraw-Hill, Inc, 1986, p. 226-272 Campbell R., McConnel, Brue Stanley, Economics, principles, problems and politics, McGraw Hill, Inc, 1996, p. 253-316 Samuelson P. A., Nordhaus W, Economics, Fourteenth Edition, McGraw Hill, Inc, 1992, p. 496-545

147

TEMA 14 VENITUL, CONSUMUL ŞI INVESTIŢIILE

După ce veţi studia acest capitol veţi putea înţelege:

• • •

1. 2.

Care sunt principalii indicatori macroeconomici şi care este conţinutul acestora Ce sunt investiţiile şi care sunt factorii care le determină Care sunt relaţiile dintre venit, consum, economii şi investiţii din perspectivă keynesiană

Indicatorii macroeconomici Consumul şi investiţiile.

Activităţile economice ce se desfăşoară în cadrul unei economii naţionale se concretizează într-o gamă variată de bunuri şi servicii. Evaluarea acestora sub aspect fizic sau valoric se realizează cu ajutorul indicatorilor economici 14.1 Indicatorii macroeconomici .Indicatorul economic exprimă numeric evoluţia unei mărimi economice în condiţii de spaţiu şi timp. El reflectă procesele şi fenomenele economice din punct de vedere cantitativ, structural şi calitativ, ca şi interdependenţele dintre diferitele subsisteme ale economiei naţionale. În funcţie de nivelul pentru care se calculează aceşti indicatori, pot exista indicatori micro şi macroeconomici. Dacă primii măsoară rezultatele economice la nivelul agentului economic individual, ultimii exprimă performanţa la nivelul ansamblului economiei naţionale. Punctul de plecare în determinarea indicatorilor macroeconomici îl reprezintă cei microeconomici. Indicatorii sintetici cei mai folosiţi în calculele macroeconomice sunt produsul intern brut (PIB), produsul naţional brut (PNB), produsul intern net (PIN), produsul naţional net (PNN), venitul naţional (VN). În mod frecvent analiza macroeconomică face apel şi la calculul altor indicatori, exprimaţi tot valoric şi a căror mărime este condiţionată nu numai de rezultatele activităţii corespunzătoare perioadei de calcul ci şi de o serie de procese legate de veniturile din afara economiei sau de politica fiscală, de protecţie socială etc. În rândul acestora se pot aminti venitul disponibil al economiei şi venitul personal. Indicatorii rezultativi ai economiei naţionale pot fi evaluaţi atât în preţurile pieţei cât şi în preţurile factorilor, după cum includ sau nu impozitele (taxele) indirecte. 14.1.1 Produsul intern brut Produsul intern brut este considerat adesea drept cea mai bună măsură statistică a performanţei unei economii. El exprimă valoarea de piaţă a bunurilor finale produse de agenţii economici care acţionează în interiorul ţării în cursul unei perioade date. Când vorbim de bunurile finale, avem în vedere produsele şi serviciile realizate în cursul perioadei de calcul şi care nu mai sunt folosite pentru producerea altor bunuri. În cazul în care acestea vor face obiectul utilizării într -un proces de producţie ulterior vorbim de producţie intermediară. Faptul de a nu reţine în calculul PIB aceste bunuri intermediare permite evitarea dublei înregistrări şi deci obţinerea unei imagini deformate a rezultatelor macroeconomice. Bunurile finale, reţinute în calculul PIB, sunt destinate a intra direct în consum, fiind vândute consumatorilor finali. Exprimarea valorică a PIB, şi de fapt a tuturor indicatorilor macroeconomici, reprezintă unica posibilitate de însumare a bunurilor eterogene realizate în cadrul economiei naţionale. Presupunem, pentru simplificare, o economie în care se produc doar două bunuri diferite 1 şi 2, în cantităţile q1 şi q2 şi vândute la preţurile p1 şi respectiv p2. Valoarea producţiei realizate în cursul anului se obţine prin însumarea valorilor aferente fiecărui bun în parte.

148

PIB = p1q1 + p2q2 iar, în cazul general, pentru o economie cu n bunuri

• • •

Calculul PIB se realizează, în general, pornind de la trei metode: metoda valorii adăugate metoda cheltuielilor sau a utilizării producţiei finale metoda veniturilor

(1) Metoda valorii adăugate În esenţă, această metodă constă în calculul valorii adăugate brute obţinute în unităţile din interiorul ţării şi agregarea lor pe ramuri şi pe ansamblul economiei naţionale. Pentru obţinerea valorii adăugate brute se recurge la scăderea din valoarea producţiei a consumului intermediar. Presupunem un bun 1 realizat la un moment dat şi vândut în cursul perioadei la preţul de 1000 u.m. Considerăm că acest bun este folosit pentru producerea altui bun vândut ulterior la preţul de 2000 u.m. Cum PIB include doar valoarea bunurilor finale, rezultă că doar ultimul produs va fi inclus în PIB, nu şi primul. Valoarea PIB va spori în consecinţă cu 2000 u.m. Calculul PIB se poate realiza pornind de la valoarea adăugată în fiecare moment al producţiei. Dacă considerăm pentru primul produs valoarea adăugată de 1000 u.m. (nu există consum intermediar), valoarea adăugată în cazul celui de-al doilea produs devine 1000 u.m. (2000 - 1000). Suma valorilor adăugate, se observă, este egală cu valoarea bunurilor finale (2000). În concluzie PIB poate fi considerat drept valoarea adăugată totală a tuturor firmelor dintr-o economie naţională. (2) Metoda cheltuielilor Această metodă constă în însumarea tuturor cheltuielilor efectuate în cadrul unei economii naţionale pentru achiziţionarea de bunuri materiale şi servicii la preţurile pieţei mai puţin cele privitoare la bunurile şi serviciile importate. Din această perspectivă PIB va include în structura sa consumul privat (C), investiţiile brute (I), cheltuielile guvernamentale sau consumul public (G) şi exportul net (En). Consumul privat sau consumul personal exprimă cheltuielile de consum ale menajelor ocazionate de achiziţionarea bunurilor materiale şi serviciilor destinate satisfacerii nevoilor acestora. Din punct de vedere al naturii bunurilor de consum, acestea cuprind bunuri durabile, non-durabile şi servicii. Bunurile durabile sunt cele a căror folosire se realizează pe parcursul unei perioade îndelungate (de exemplu echipamente electronice). Bunurile non-durabile sunt cele folosite de regulă pentru o perioadă scurtă de timp (de exemplu alimentele sau articolele de îmbrăcăminte). Serviciile se referă la prestaţiile efectuate de indivizi sau firme în favoarea consumatorilor. Investiţiile se referă la achiziţionarea de bunuri pentru utilizări viitoare. Această componentă a PIB include la rândul său următoarele categorii de investiţii: - investiţii menite să sporească capacităţile de producţie existente (formarea netă de capital); - investiţiile destinate înlocuirii capitalului fix uzat (investiţia de înlocuire); - valoarea de piaţă a locuinţelor nou construite; - modificarea stocurilor anuale de materii prime, materiale, combustibili, produse finite etc. Însumarea acestor elemente reprezintă investiţiile brute sau formarea brută de capital. Cheltuielile guvernamentale sau consumul public se referă la cheltuielile administraţiei centrale şi locale pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii. Cheltuielile guvernamentale nu includ plăţile de transfer către indivizi precum prestaţiile de securitate socială. Acestea reprezintă realocări ale venitului existent, nefiind efectuate în schimbul unor bunuri sau servicii. Exportul net surprinde relaţiile de schimb cu alte ţări. Se calculează scăzând din valoarea bunurilor şi serviciilor exportate către agenţii economici aparţinând altor ţări valoarea bunurilor şi serviciilor furnizate de aceştia, deci importurile. (3) Metoda veniturilor Această metodă constă în agregarea veniturilor agenţilor economici din activitatea economică şi din patrimoniu. În acest sens, în calculul PIB sunt incluse salariile reprezentând recompensarea muncii, profitul ce revine întreprinzătorilor şi veniturile din proprietate, precum rente şi dobânzi. La acestea se adaugă consumul de capital fix (amortizarea). PIB nominal versus PIB real. PIB poate fi exprimat utilizând două tipuri de preţuri: preţuri curente şi preţuri constante. Preţurile constante reprezintă de fapt preţurile curente ale unei perioade anterioare. Prin utilizarea preţurilor curente se obţine PIB nominal, în timp ce exprimarea bunurilor şi serviciilor finale în preţuri constante conduce la PIB

149

real. Pentru o economie în care se obţin n bunuri, PIB nominal va rezulta din însumarea valorii curente a bunurilor şi serviciilor finale.

PIB real va fi obţinut ponderând cantitîţile curente cu preţurile unei perioade anterioare, considerată drept referinţă:

Se observă că PIB nominal poate creşte ca urmare a influenţei separate sau concomitente a preţurilor şi cantităţilor diferitelor bunuri produse, în timp ce PIB real doar ca urmare a cantităţilor, preţurile rămânând neschimbate. Din această perspectivă, afirmaţia că PIB reprezintă o bună măsură a nivelului bunăstării trebuie privită mai ales în corelaţie cu dimensiunea PIB real. Creşterea PIB nominal nu reflectă întotdeauna îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi a bunăstării. Este posibil ca acesta să înregistreze o creştere când preţurile marcheazî o dinamică accentuată, chiar dacă cantităţile de bunuri pot să se reducă. Societatea nu va fi astfel capabilă să răspundă cerinţelor consumatorilor într-o măsură mai mare comparativ cu o perioadă anterioară. Raportul dintre PIB nominal şi cel real reprezintă deflatorul PIB:

Deflatorul PIB compară preţul bunurilor într-un an cu preţul aceloraşi bunuri într-un an considerat de bază. Cu ajutorul deflatorului se poate determina evoluţia preţurilor în cadrul unei economii. Astfel, dacă deflatorul PIB este de 150% în anul 1 şi raportarea se face faţă de anul 0, preţurile au marcat în acest interval o creştere cu 50%. Totodată cunoaşterea deflatorului şi a PIB nominal permite determinarea PIB real: PIB n = PIBr x deflatorul PIB Deflatorul PIB nu reprezintă singurul indice care exprimă dinamica preţurilor. Cel mai frecvent se calculează indicele preţurilor de consum, pe baza studierii evoluţiei preţurilor unui coş de bunuri de consum în cursul unei perioade date. Totuşi între cei doi indici există şi câteva deosebiri. O primă deosebire rezidă în sfera lor de cuprindere. Deflatorul PIB include preţurile tuturor bunurilor şi serviciilor produse în timp ce preţurile cuprinse în indicele preţurilor de consum se referă doar la bunurile achiziţionate de consumatori. În consecinţă o creştere a preţurilor bunurilor cumpărate de firme sau guvern este reflectată de deflator nu însă şi de indicele preţurilor de consum. O a doua diferenţă între cei doi indici este aceea că preţurile bunurilor importate afectează indicele preţurilor de consum nu însă şi deflatorul. Aceasta datorită conţinutului PIB care cuprinde doar bunurile şi serviciile produse în interiorul ţării. În fine, o ultimă diferenţă provine din structura celor doi indici. Indicele preţurilor de consum se determină pe baza unui coş dat de bunuri (cantităţile anului de bază) şi având ponderi fixe în consum, în timp ce deflatorul comportă o structură variabilă determinată de bunurile realizate în anul respectiv. Indicele preţurilor de consum este din acest motiv un indice de tip Laspeyres, iar deflatorul un indice de tip Paasche. O analiză comparativă a celor doi indici privind impactul creşterii preţurilor asupra costului vieţii nu relevă superioritatea netă a unuia sau altuia. În condiţiile creşterii preţurilor indicele de tip Laspeyres (indicele preţurilor de consum) tinde să supraestimeze această creştere şi efectul ei asupra costului vieţii, în timp ce indicele de tip Paasche subestimează efectul preţurilor asupra bunăstării. 14.1 2. Produsul naţional brut PNB exprimă valoarea de piaţă a bunurilor şi serviciilor finale produse de agenţii naţionali într-o perioadă determinată, indiferent de locul de desfăşurare a activităţilor, în ţară sau străinătate. Deci, spre deosebire de PIB care exprimă venitul total obţinut în interiorul economiei atât de agenţii naţionali cât şi străini, PNB privilegiază caracterul naţional, exprimând venitul obţinut de agenţii naţionali chiar dacă aceştia acţionează în exteriorul ţării.

150

PNB în preţurile pieţei se calculează pornind de la PIB, prin corectarea acestuia cu soldul valorii adăugate al agenţilor naţionali din străinătate şi al agenţilor străini din interiorul ţării. (SVAB). PNB pp = PIBpp + SVABpp În funcţie de mărimea acestui sold, PNB poate fi mai mare, mai mic sau egal cu valoarea PIB. Dacă o persoană a unei ţări este angajată de o firmă a aceleiaşi ţări care-şi desfăşoară activitatea însă într-o altă ţară, venitul obţinut de aceasta este inclus în PNB-ul ţării al cărei cetăţean este, dar este inclus şi în PIB-ul ţării pe teritoriul căreia firma îşi desfăşoară activitatea. Privit prin prisma cheltuielilor totale ale agenţilor economici pentru bunuri şi servicii, PNB reprezintă un indicator important al cererii agregate, în timp ce produsele şi serviciile ce-l compun exprimate în preţurile pieţei reflectă sintetic oferta naţională. Faptul că mai mulţi agenţi economici obţin venituri în cadrul ţării căreia îi aparţin face ca mărimea PIB să fie relativ apropiată de cea a PNB. În ultimul timp se constată că în analiza şi deciziile de politică economică se foloseşte tot mai mult mărimea PIB. 14.1.3 Produsul intern net şi produsul naţional net Deoarece PIB şi PNB includ şi consumul de capital fix (amortizarea), ele exprimă valoarea producţiei finale brute realizată în interiorul ţării de toţi agenţii economici sau numai de agenţii naţionali. Produsul intern net (PIN) reprezintă valoarea netă de piaţă a bunurilor şi seviciilor finale produse de agenţii economici ce acţionează în interiorul unei economii naţionale, în cursul unei perioade determinate de timp. Acesta se calculează scăzând din PIB consumul de capital fix: PIN = PIB - CCF Exprimarea PIN în preţurile factorilor presupune diminuarea PIN în preţurile pieţei cu impozitele indirecte nete: PIN pf = PINpp - Iindn Calculul PIN se poate efectua pe baza aceloraşi metode ca şi cele de la determinarea PIB, cu precizarea că cel mai frecvent se apelează la metoda valorii adăugate şi cea a veniturilor. Produsul naţional net exprimă valoarea netă de piaţă a bunurilor şi serviciilor finale obţinute de agenţii economici naţionali în cursul unei perioade determinate. Se deosebeşte de PIN prin valoarea netă a producţiei finale realizate de agenţii naţionali în străinătate (se adaugă) şi cea a agenţilor străini pe teritoriul ţării pentru care se calculează indicatorul (se scade). În consecinţă, PNN poate fi mai mare, mai mic sau egal cu PIN. PIN se poate determina pornind şi de la PNB sau PIB: PNNpp = PNB pp - CCF = PNB pf + Iindn - CCF PNNpp = PIB pp + SVAB - CCF PNNpf = PIBpp - Iindn+ SVAB - CCF Produsul naţional net în preţurile factorilor reprezintă venitul naţional. Venitul naţional este expresia veniturilor încasate de proprietarii factorilor de producţie ca urmare a contribuţiei lor la crearea bunurilor şi serviciilor. El va include deci compensarea salariaţilor, veniturile proprietarilor, rente, profiturile corporaţiilor şi dobânzile nete. Am precizat mai devreme că analiza macroeconomică apelează şi la alţi indicatori precum venitul disponibil al economiei naţionale şi venitul personal. Venitul naţional disponibil se obţine prin adăugarea la venitul naţional a soldului transferurilor cu străinătatea (STS): VND = VN + STS Destinaţiile acestuia sunt: consumul privat şi public, investiţiile nete şi economisirea. La nivelul menajelor se poate determina venitul personal şi venitul disponibil. Calculat pentru acest sector, venitul personal se obţine prin diminuarea VN cu veniturile cuvenite altor sectoare (Vcas) şi adăugarea unei sume reprezentând veniturile menajelor provenite în urma redistribuirii (Vmr). VPM = VN - Vcas + Vmr Vcas vor include contribuţiile pentru asigurări sociale, profiturile nedistribuite precum şi impozitele pe veniturile firmelor. Vmr includ transferurile către menaje care vor cuprinde ajutoarele de şomaj, ajutoarele de boală, alocaţii pentru copii, pensii şi dobânzile plătite populaţiei. Prin scăderea, din venitul personal al menajelor a taxelor personale (pe venituri şi proprietate) se obţine venitul disponibil al menajelor. Acesta are doar două destinaţii posibile: consumul şi economisirea. 14.2 Consumul şi investiţiile Economiştii clasici şi neoclasici au privilegiat în studiul lor producţia de bunuri. Începând cu Keynes, prin lucrarea sa fundamentală “Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor”, analiza economică relevă rolul esenţial al consumului (C) şi investiţiilor (I) în cadrul economiei. Atât consumul cât şi

151

investiţiile apar în dublă ipostază, de cauză şi efect a activităţii economice. Cauză, datorită impactului pe care acestea îl au asupra nivelului activităţii economice şi efect pentru că fiecare este determinat de numeroase variabile economice. Multiplicatorul investiţiilor surprinde efectul conjugat asupra activităţii economice a consumului (prin înclinaţia marginală la consum) şi investiţiilor. 14.2.1 Consumul şi economiile Venitul disponibil realizat de agenţii economici are ca primă destinaţie consumul (C). Consumul este orientat spre satisfacerea în mod direct a nevoilor solvabile prezente, prin achiziţionarea de bunuri şi servicii. Economiile (S) reprezintă partea de venit disponibil neconsumată în prezent şi destinată a susţine consumul viitor. Ele depind deopotrivă de consum şi de venitul disponibil. La un nivel dat al venitului disponibil cu cât consumul este mai mare cu atât economiile sunt mai reduse şi invers. •

Funcţia de consum şi funcţia de economisire. Spre deosebire de clasici pentru care cantitatea cerută dintr-un bun era condiţionată de preţ, Keynes privilegiază rolul venitului în determinarea consumului. El construieşte o funcţie de consum global prin care stabileşte o relaţie la nivel macroeconomic între consum şi venitul global disponibil. Această funcţie joacă un rol cheie în analiza macroeconomică, permiţând lui Keynes să-şi formuleze propria teorie privind fluctuaţiile economice. Analiza efectuată în continuare corespunde perspectivei keynesiene. Raporturile dintre evoluţia venitului disponibil şi modificările înregistrate de consumul şi economisirea globală sunt evidenţiate cu ajutorul conceptelor de înclinaţie (propensiune) la consum şi respectiv economisire: - Înclinaţia medie la consum reprezintă proporţia din venitul disponibil cheltuită pentru consumul curent de bunuri şi servicii. Se calculează ca raport între consumul global şi venitul global la un moment dat:

- Înclinaţia marginală la consum reprezintă proporţia venitului suplimentar destinată consumului în cursul unei perioade date. Se obţine prin raportarea consumului adiţional la sporul venitului:

- Înclinaţia medie la economisire exprimă ponderea economiilor în cadrul venitului disponibil şi se calculează prin raportarea mărimii absolute a economiilor la volumul venitului disponibil, la un moment dat:

- Înclinaţia marginală la economii surprinde sporul economisirii datorate creşterii venitului cu o unitate. În mod analog cu înclinaţia marginală spre consum, înclinaţia marginală spre economii se obţine raportând sporul economiilor la creşterea venitului disponibil:

Suma înclinaţiilor medii la consum şi economisire este 1. Pentru a demonstra acest lucru se pleacă de la ecuaţia: V = C + S, de unde împărţind prin V se obţine:

V C S = + V V V

adică

Acelaşi rezultat este valabil şi pentru înclinaţiile marginale:

152

Graficul 14.1. a) şi b) surprinde relaţia funcţională între venitul disponibil, consum şi economii, pornind de la datele cuprinse în Tabelul 14.1.

Tabelul 14.1 Calculul înclinaţiilor spre consum şi spre economisire C S C S Perioada V C S 0 0 +10 -10 1 10 +18 -8 1,8 -0,8 0,8 0,2 2 20 +26 -6 1,3 -0,3 0,8 0,2 3 30 +34 -4 1,1 -0,1 0,8 0,2 4 40 +42 -2 1,05 - 0,05 0,8 0,2 5 50 +50 0 1 0 0,8 0,2 6 60 +58 +2 0,96 0,04 0,8 0,2 7 70 +66 +4 0,94 0,06 0,8 0,2 8 80 +74 +6 0,92 0,08 0,8 0,2 9 90 +82 +8 0,91 0,09 0,8 0,2 10 100 +90 +10 0,90 0,10 0,8 0,2 Din analiza datelor şi a graficelor prezentate se pot desprinde următoarele concluzii: - Creşterea de venit antrenează creşterea atât a consumului cât şi a economiilor. Dinamica înregistrată de consum este însă mai slabă comparativ cu cea a venitului, ceea ce confirmă legea psihologică fundamentală a lui Keynes4.

În Figura 14.1.a) a fost trasată o linie la 45 grade, reprezentând relaţia dintre consum şi venitul disponibil, astfel încât oricare ar fi nivelul venitului, acesta este cheltuit integral pentru consum (V = C). Economisirea este în acest caz nulă. Înclinaţia medie la consum şi cea marginală sunt egale cu unitatea. Această linie la 45 grade reprezintă doar o dreaptă de referinţă şi nu o funcţie de consum realistă. În realitate, se constată că la niveluri joase de venit consumul apare foarte ridicat, pentru ca ponderea sa să scadă pe măsură ce venitul atinge cote mai înalte. Într-o primă fază, consumul poate chiar excede venitul (la stânga punctului H), rata 4

Conform acestei legi "oamenii tind să-şi sporească nivelul consumului pe măsură ce venitul lor creşte, dar nu cu o cantitate egală cu creşterea venitului. 153

consumului fiind superioară lui 1. Se spune că în acest caz există dezeconomisire, consumul superior venitului disponibil fiind asigurat pe seama împrumuturilor sau prelevărilor din active anterior acumulate (retrageri de la bănci, vânzări de active fizice sau financiare). Această diferenţă între consum şi venitul disponibil reprezintă consumul autonom (Ca), incompresibil chiar şi atunci când venitul este nul. Pentru o economie în ansamblul său venitul disponibil nu atinge niciodată nivelul zero. - Se observă că economiile devin posibile doar după un un anumit nivel al venitului, numit prag de economisire. Dincolo de acest punct consumul devine inferior venitului, permiţând agenţilor economici să economisească. În cazul de faţă acest prag de economisire corespunde unui nivel al venitului de 50 u.m. - Funcţia de consum, reprezentată prin dreapta CC’, ca şi funcţia de economisire sunt funcţii crescătoare de venit. Cum creşterea consumului este mai slabă în raport cu creşterea venitului (înclinaţia marginală spre consum este inferioară lui 1), dreapta CC’ este mai puţin abruptă decât linia la 45 grade. Panta funcţiei de consum este dată chiar de înclinaţia marginalî la consum. Aceasta este constantă atunci când funcţia este reprezentată printr-o dreaptă. În cazul de faţă panta este 0,8. - Pe baza concluziilor anterioare, se poate construi o funcţie de consum având următoarea formă: C = Ca + c V unde Ca = consumul autonom, iar c = înclinaţia marginală la consum ( c = ∆ C / ∆ V) Această funcţie permite a calcula nivelul consumului corespunzător oricărui nivel al venitului. De exemplu, pentru un consum autonom de 10 u.m. şi o înclinaţie marginală spre consum de 0,8, funcţia de consum are forma C = 10 + 0,8 V. Pentru un nivel al venitului de 100 u.m., consumul devine 90 u.m. Din forma generală a funcţiei de consum se deduce că înclinaţia medie spre consum este superioară înclinaţiei marginale:

Cum a doua destinaţie a venitului disponibil o reprezintă, economisirea, funcţia de economisire se poate deduce pornind de la funcţia de consum: V=C+S S=V-C S = V - (Ca + cV) = - Ca + (1- c) V S = - Ca + sV Ulterior lui Keynes s-au făcut numeroase demersuri pentru a se verifica valabilitatea funcţiei sale de consum. Primele studii au demonstrat faptul că această funcţie de consum reflectă în general corect comportamentul consumatorilor. Menajele cu venit mai ridicat consumau şi economiseau mai mult ceea ce confirmă faptul că înclinaţia marginală spre consum era superioară lui zero şi inferioară unităţii. Totodată aceste studii au demonstrat că menajele cu venit mai ridicat economiseau o parte proporţional mai mare de venit şi deci înclinaţia medie spre consum scade pe măsură ce venitul sporea. Venitul disponibil era, de asemenea, văzut drept primul determinant al consumului. În 1946, S. Kuznets realizează un studiu privind evoluţia consumului şi a veniturilor reale disponibile ale familiilor în SUA pentru o perioadă lungă, cuprinsă între anii 1869 şi 1938. El a constatat că, în ciuda creşterilor de venit de-a lungul acestei perioade, rata consumului era stabilă, ceea ce infirmă conjectura lui Keynes că rata consumului ar fi scăzut la creşterea venitului. Înclinaţia marginală spre consum, inferioară unităţii era aproximativ constantă şi egală cu înclinaţia medie. În această perspectivă funcţia de consum era liniară de tipul C = cV. În consecinţă, se pot identifica două funcţii de consum, una pe termen scurt şi o alta pe termen lung, aflate în opoziţie evidentă (Figura 14.2). Pornind de aici s-au încercat diverse explicaţii pentru a se demonstra compatibilitatea celor două funcţii.

154

Figura 14.2. Funcţia de consum pe termen scurt şi pe termen lung

În anii “50 Franco Modigliani şi Milton Friedman, au prezentat fiecare o funcţie de consum menită să rezolve contradicţia dintre cele două funcţii. Primul dintre ei porneşte de la constatarea lui Fisher şi anume că venitul obţinut de-a lungul vieţii influenţează nivelul consumului. Economisirea realizată în perioada activă a vieţii, cu venit mai ridicat, permite menţinerea consumului chiar şi atunci când venitul se diminuează (de regulă, odată cu debutul pensionării). Dacă se consideră că individul se aşteaptă să mai trăiască T ani şi să se pensioneze peste R ani, iar avuţia sa este W şi venitul câştigat V, atunci se poate construi o funcţie de consum de forma: C = (W +RV) / T Termenul din dreapta semnifică nivelul resurselor anuale ale consumatorului obţinut prin divizarea resurselor totale (averea iniţială plus venitul obţinut până la pensionare) la numărul de ani pe care îi mai are de trăit. Se consideră că individul doreşte să-şi menţină în general nivelul de consum de la un an la altul. Dacă se noteazî 1/ T cu α şi R/ T cu β, atunci funcţia de consum devine: C = α W + βV Încondiţiile unui comportament identic al indivizilor în cadrul societăţii, funcţia de consum agregată este similară celei individuale cu singura deosebire că W şi V sunt privite de data aceasta la scara societăţii. Funcţa de consum depinde în consecinţă de nivelul avuţiei generale şi de venitul naţional. α şi β reprezintă înclinaţiile marginale spre consum relativ la avuţie şi respectiv venit. Funcţia de consum dată de modelul ciclului vieţii, dat fiind nivelul venitului, este reprezentată în Figura 14.3. Această funcţie este asemănătoare celei sugerată de Keynes. Înclinaţia medie la consum este C / V = α (W / V) + β Pe termen scurt averea individului nu variază proporţional cu venitul, ceea ce implică faptul că la venituri mari corespunde o înclinaţie medie la consum joasă. Pe termen lung însă, averea şi venitul cresc simultan şi proporţional, raportul W / V rămânând constant şi deci şi înclinaţia medie la consum. Creşterea avuţiei determină deplasarea în sus, paralel, a funcţiei de consum, împiedicând reducerea înclinaţiei medii la consum odată cu creşterea venitului. Figura 14.3. Funcţia de consum bazată pe ipotezele ciclului vieţii

Milton Friedman explică în schimb comportamentul consumatorului cu ajutorul ipotezelor venitului permanent. Venitul are, după Friedman, două componente şi anume venitul permanent şi venitul tranzitoriu. V = Vp + Vt

155

Prima componentă, venitul permanent nu ţine seama de fluctuaţiile pe termen scurt, fiind aşteptat să se menţină în viitor. Venitul tranzitoriu are, în schimb, o evoluţie aleatorie, fiind improbabilă existenţa sa în viitor. Fiecare din aceste două componente au o serie de factori determinanţi. De exemplu, un nivel de instruire ridicat asigură un venit permanent ridicat, în timp ce, în cazul unui fermier factorii climatici pot asigura un venit tranzitoriu mai ridicat sau mai scăzut. Consumul ca şi venitul prezintă două componente, consumul permanent şi consumul tranzitoriu: C = Cp + Ct Se consideră că venitul permanent este cel care determină nivelul consumului. Funcţia de consum este în consecinţă dată de venitul permanent, consumul fiind proporţional cu acesta: C = α Vp unde α este o constantă. Înclinaţia medie la consum este C / V = α V p / V, reprezentând deci raportul dintre venitul permanent şi venitul curent. Dacă venitul curent excede temporar venitul permanent, înclinaţia medie spre consum va scădea, tot temporar, şi invers în caz contrar. Considerând că fluctuaţiile anuale ale venitului sunt dominate de venitul tranzitoriu, Friedman apreciază că anilor cu venit ridicat le corespund înclinaţii medii joase. Pe termen lung însă variaţia în venit este dată de componenta permanentă, ceea ce determină constanţa înclinaţiei medii spre consum. Cele două modele prezentate aici nu sunt însă singurele orientate spre concilierea celor două funcţii de consum. Se mai poate aminti cu titlu ilustrativ, teoria lui J. Duesenberry. Toate aceste modele ale funcţiei de consum evidenţiază faptul că venitul perioadei nu poate fi considerat singurul determinant al consumului. Astfel ipoteza lui Keynes este simultan precizată şi criticată. Implicaţiile unei astfel de concluzii vizează pertinenţa politicilor de relansare prin multiplicatorul de cheltuială. Aşa cum se va vedea în continuare, conform teoriei keynesiste sporul de venit viitor este cu atât mai mare cu cât înclinaţia medie la consum este mai ridicată. Eficienţa politicilor de relansare keynesiste nu este însă respinsă. Efectul acestor politici este doar mai slab decât cel aşteptat.

14.2.2 Investiţiile şi determinantele lor. Multiplicatorul investiţiilor În sens economic, investiţiile reprezintă ansamblul cheltuielilor orientate spre achiziţionarea bunurilor capital. Spre deosebire de bunurile de consum, bunurile capital nu satisfac în mod direct nevoile umane, contribuind la crearea de noi bunuri indiferent dacă acestea sunt de consum final sau tot de investiţii. Deşi, în mod obişnuit, în sfera investiţiilor sunt incluse şi investiţiile financiare (achiziţionarea de titluri de valoare), acestea nu au ca rezultat sporirea capitalului şi a avuţiei societăţii ci doar o schimbare a dreptului de proprietate. Din acest motiv analiza următoare va avea în vedere doar investiţiile reale, adică în bunuri fizice de capital. În funcţie de destinaţia acestor bunuri se pot distinge următoarele categorii de investiţii: - Investiţii de înlocuire, care permit înlocuirea echipamentelor uzate şi menţinerea stocului de capital fix; - Investiţiile nete, prin care se asigură sporirea capitalului fix. Acestea asigură sporirea capacităţii productive; - Variaţia stocurilor. În contabilitatea naţională se foloseşte conceptul de formare brută şi formare netă de capital pentru a surprinde efectul anual de acumulare al bunurilor capital. Formarea netă de capital se referă la investiţiile nete în timp ce formarea brută este egală cu cea netă la care se adaugă mărimea amortizării. Decizia de investiţii poate fi privită la nivel de întreprindere (societăţi şi cvasisocietăţi non-financiare şi întreprinderi individuale) pentru investiţiile productive, de menaje (cu excepţia întreprinderilor individuale) pentru investiţiile în locuinţe sau administraţii pentru achiziţionarea echipamentelor colective. Investiţiile corespunzătoare primelor două situaţii sunt investiţii private, în timp ce în ultimul caz sunt investiţii publice. Decizia de investiţie se produce într-un climat caracterizat prin incertitudine, motiv pentru care întreprinzătorul îşi asumă în mod voluntar anumite riscuri. Firma poate realiza o creştere de capital, dar se poate confrunta cu o evoluţie indezirabilă a cererii de exemplu, caz în care o parte din capital rămâne neutilizat. Costurile funcţionării firmei cresc în consecinţă, iar existenţa sa pe piaţă devine ameninţată. A. Eficienţa marginală a capitalului Orice investiţie generează în mod normal încasări pentru o perioadă mai lungî de timp. Ele pot confirma sau infirma aşteptările întreprinzătorului. A prevedea randamentul investiţiilor în viitor se dovedeşte în fapt o operaţie extrem de dificilă, dat fiind evoluţia destul de incertă a unor variabile economice. În acest context se înscriu: - durata de utilizare a capitalului, cu atât mai improbabilă cu cât investiţia este mai costisitoare; - evoluţia preţurilor factorilor de producţie şi a produselor;

156

- starea economiei naţionale şi mondiale etc. Pentru un agent economic întreprinzător confruntat cu un preţ de achiziţie al capitalului P şi care anticipează o durată de utilizare de n ani şi încasări viitoare Vi corespunzătoare fiecărui an, se poate determina eficienţa marginală a capitalului 1 notată cu e, pe baza formulei următoare:

Realizarea investiţiei va depinde nu doar de eficienţa marginală a capitalului ci şi de rata nominală a dobânzii. Agenţii economici dispunând de o sumă dată de bani au ca alternativă la efectuarea investiţiei în active reale, investirea în active financiare, respectiv achiziţionarea titlurilor de valoare. Dacă rata dobânzii, presupusă la acest nivel al analizei ca determinată exogen, aferentă investiţiei în active financiare este superioară eficienţei marginale a capitalului, atunci agentul economic va renunţa la proiectul său de achiziţionare a bunurilor capital. Dacă, în schimb, eficienţa marginală a capitalului excede rata dobânzii existentă pe piaţă, atunci există argumente în favoarea proiectului de investiţie. Modificarea ratei dobânzii într-un sens sau altul poate conduce în consecinţă la renunţarea sau validarea unor proiecte de investiţii. Se deduce de aici existenţa unei relaţii inverse între investiţie şi rata dobânzii (i):

Grafic funcţia de investiţie este prezentată în Figura 14..4. Funcţia de investiţie se poate deplasa spre stânga sau spre dreapta după cum întreprinzătorii se dovedesc mai pesimişti sau mai optimişti cu privire la evoluţia vânzărilor şi a profiturilor. Figura 14.4. Funcţia de investiţie

Acelaşi nivel al ratei dobânzii poate corespunde unor niveluri diferite ale investiţiei, aşa cum se observă în Figura 14.5. O stare de optimism conduce la o eficienţă marginală superioară a capitalului şi la un nivel al investiţiei superior celui iniţial, I1 > I0. Dacă pesimismul domină starea de spirit a întreprinzătorilor, la aceeaşi rată a dobânzii avem I2 < I0.

Figura 14.5. Deplasarea funcţiei de investiţie

1

Conceptul de eficienţă marginală a capitalului a fost introdus de Keynes, având aceeaşi semnificaţie cu cel de rată a randamentului în raport cu costul, utilizat de I. Fisher cu câţiva ani înaintea lui Keynes.

157

Nivelul investiţiilor este de asemenea influenţat de ritmul introducerii progresului tehnic. Apariţia unor tehnologii moderne, ameliorarea metodelor de producţie şi îmbunătăţirea calităţii produselor constituie un impuls pentru creşterea investiţiilor. Un alt determinant al investiţiilor îl reprezintă politicile economice. Măsurile de politică economică reclamate de activitatea investiţionalî pot avea fie un caracter conjunctural, preăntâmpinând scăderea ritmului investiţiilor şi fluctuaţii majore în activitatea economică, fie un caracter structural, orientând fluxurile de capitaluri către acele sectoare care asigură creşterea economică. În rândul politicilor economice cu efect asupra investiţiilor amintim politica monetară (prin rata dobânzii), politica fiscală (deduceri fiscale) sau politica bugetară (subvenţionarea anumitor proiecte investiţionale). Toate acestea determină deplasarea curbei cererii de investiţii. Politica de investiţii poate fi indirectă în ceea ce priveşte investiţiile private şi directă relativ la investiţiile efectuate de administraţiile publice. B. Multiplicatorul de investiţii Creşterea investiţiilor stimulează cererea şi activitatea economică. Pe această bază sporeşte capacitatea de producţie şi oferta de bunuri şi servicii. Acest efect este relevat de conceptul de multiplicator al investiţiilor. El a fost fundamentat de Kahn în 1931 şi reluat ulterior de Keynes în Teoria generală1. Noţiunea de multiplicator al investiţiilor arată că o cheltuială suplimentară determină o creştere a venitului naţional, creştere superioară cheltuielii iniţiale. ∆V =k ∆ I , unde k reprezintă coeficientul de multiplicare; în mod normal k>1. Explicarea principiului de multiplicare are drept premiză faptul că ceea ce pentru un agent economic reprezintă cheltuială pentru un altul înseamnă venit, partajat la rându-i în consum şi economii. Presupunem că investiţia efectuată într -o ramură oarecare sporeşte cu 1000 u.m. (∆I = 1000). Această investiţie suplimentară conduce la încasări, şi deci venituri, mai mari în aceeaşi măsurăpentru alţi agenţi economici. Aceste venituri în funcţie de factorii de producţie iau forma de salarii, profituri, dobânzi sau rente. Proporţia în care acest venit suplimentar se împarte în consum (C) şi economii (S) depinde de mărimea înclinaţiei marginale spre consum şi respectiv spre economii. Dacă presupunem că înclinaţia marginală spre consum este 3/4, iar cea spre economii deci 1/4, atunci înseamnă că suplimentul de consum va fi 750 u.m., iar cel de economii 250. Deci investiţia iniţială de 1000 u.m. va genera o cheltuială suplimentară în primă instanţă de 750 u.m. şi deci acelaşi nivel de venituri suplimentare pentru alţi agenţi economici. Procesul continuă în unde succesive, creşterile de venit fiind însă din ce în ce mai mici, afectate în permanenţă de o cheltuială diminuată a agenţilor economici. La limită, amploarea acestor unde succesive tinde către zero, aşa cum se poate observa în Tabelul 14.2. Tabelul 14.2. Multiplicatorul de investiţie în cazul unei investiţii suplimentare unice Perioada 1 2 3 4 5 ∞

∆It 1000 0 0 0 0 0

∆ Ct 0 750 562,5 421,9 316,4 0

∆V t 1000 750 562,5 421,9 316,4 0

Dacă însumăm datele din ultima coloană obţinem venitul suplimentar generat de investiţia suplimentară iniţială de 1000 u.m. Acesta este egal cu suma seriei infinite: Σ∆V = 1000 + 750 + 562,5 + ...= = 1000 + (0,75 x 1000) + (0,752 x 1000) + (0,753 x 1000) + ...= = 1000 (1 + 0,75 + 0,752 + 0,753 + ...)= = ∆I (1 + c + c2 + . . . + cn). Expresia de mai sus reprezintă o progresie geometrică care restrânsă conduce la ecuaţia următoare:

1

Principiul multiplicatorului este aplicabil şi altor domenii de activitate. Există astfel multiplicatorul fiscal, bugetar şi cel de comerţ exterior.

158

Deci multiplicatorul investiţiilor k este :

Se observă că cu cât c este mai mare şi deci s mai mic, cu atât k este mai mare şi efectul investiţiilor asupra venitului va fi mai important. Şi invers, cu cât c este mai mic, iar s mai mare, cu atât multiplicatorul este mai redus. În cazul de faţă multiplicatorul investiţiilor este 4. Altfel spus o investiţie suplimentară de 1000 u.m. va conduce la o creştere de producţie şi de activitate de 4000 u.m. (4 x 1000). Variaţia venitului apare astfel funcţie directă de suplimentul de investiţie injectat în sistem. În exemplul de mai sus, s-a considerat o investiţie suplimentară efectuată o singură dată, în prima perioadă, fără a fi urmată de un proces similar în perioadele următoare. În cazul unei investiţii repetate în timp, sar fi obţinut acelaşi rezultat, cu singura deosebire că la limită s-ar fi ajuns la o plafonare a creşterii venitului. Pentru ca efectul de multiplicare să se realizeze se impune asigurarea anumitor condiţii în economie printre care existenţa unor capacităţi de producţie nefolosite şi, mai general, subutilizarea unor factori de producţie. C. Principiul acceleratorului Principiul acceleratorului evidenţiază relaţia existentă între modificarea cererii de bunuri de consum şi cea a investiţiilor. În general, aceasta se aplică tuturor categoriilor de investiţii. În continuare, vom considera influenţa modificării cererii de bunuri asupra investiţiei de capital fix. Presupunem existenţa unui raport determinat între nivelul capitalului fix (Kf) şi cel al producţiei (Q), altfel spus coeficientul capitalului: Kf / Q = β cu β > 1 Creşterea cererii de bunuri determină creşterea producţiei, iar în condiţiile menţinerii raportului capital fix-producţie, sporul de investiţii se determină prin aplicarea coeficientului capitalului la sporul cererii bunurilor de consum. ∆I =β ∆QC Nivelul şi dinamica investiţiilor apar deci determinate de nivelul şi dinamica cantităţii de bunuri. Desigur în practică nu orice creştere a cererii de bunuri determină creşterea imediată a investiţiilor. Dacă această creştere se estimează a fi doar pe termen scurt, firmele decid să-şi sporească producţia altfel decât sporind capitalul fix: de exemplu, crescând timpul efectiv lucrat. Dacă creşterea cererii se apreciază a fi de durată, atunci apare justificată decizia de achiziţionare a echipamentelor, cunoscut fiind faptul că valoarea şi durata lor de utilizare sunt în general mari. Principiul acceleratorului poate fi privit şi în sensul scăderii cererii de bunuri nu doar al creşterii. În acest caz cererea de echipamente va scădea. În consecinţă, investiţiile urmează dinamica cererii de bunuri de consum. Modelul prezentat are denumirea de accelerator, deoarece modificarea cererii apare amplificată la nivelul bunurilor investiţionale. Să ilustrăm principiul acceleratorului apelând la un exemplu concret. Presupunem valoarea echipamentelor de 1000 u.m. iar producţia realizată cu ajutorul lor de 250 u.m. Coeficientul capitalului este în consecinţă 4. Capitalul fix are o durată de utilizare de 10 ani, ceea ce reclamă o investiţie de înlocuire anuală de 100 u.m. Dacă cererea de bunuri sporeşte cu 20% deci de la 250 la 300 u.m., atunci pentru a o satisface este nevoie de o creştere identică de capital fix (20%). Deci capitalul fix trebuie să ajungă la 1200 u.m. Ţinând însă seama de investiţia de înlocuire, investiţia totală va fi de 300 u.m. (100 investiţie de înlocuire + 200 investiţie netă). Modificarea în cerere de 20% apare deci amplificată la nivelul investiţiilor (30%).

REZUMAT •

Evaluarea rezultatelor la nivelul economiei naţionale se realizează cu ajutorul indicatorilor macroeconomici

•

Indicatorii sintetici cei mai folosiţi în calculele macroeconomice sunt produsul intern brut (PIB), produsul naţional brut (PNB), produsul intern net (PIN), produsul naţional net (PNN), venitul naţional (VN).

•

Produsul intern brut exprimă valoarea de piaţă a bunurilor finale produse 159

de agenţii economici care acţionează în interiorul ţării în cursul unei perioade date. Calculul PIB se realizează pornind de la trei metode: metoda valorii adăugate, metoda cheltuielilor (utilizării producţiei finale) şi metoda veniturilor •

PIB exprimat în preţuri curente reprezintă PIB nominal, iar PIB exprimat în preţuri constante repezintă PIB real

•

Deflatorul PIB se calculează raportând PIB nominal la PIB real

•

PNB exprimă valoarea de piaţă a bunurilor şi serviciilor finale produse de agenţii naţionali într-o perioadă determinată, indiferent de locul de desfăşurare a activităţilor, în ţară sau străinătate

•

PIN reprezintă valoarea netă de piaţă a bunurilor şi seviciilor finale produse de agenţii economici ce acţionează în interiorul unei economii naţionale, în cursul unei perioade determinate de timp.

•

Produsul naţional net exprimă valoarea netă de piaţă a bunurilor şi serviciilor finale obţinute de agenţii economici naţionali în cursul unei perioade determinate

•

Venitul naţional reprezintă produsul naţional net în preţurile factorilor

•

Venitul naţional disponibil se obţine prin adăugarea la venitul naţional a soldului transferurilor cu străinătatea

•

Consumul reprezintă partea din venit orientată spre satisfacerea în mod direct a nevoilor solvabile prezente, prin achiziţionarea de bunuri şi servicii

•

Economiile reprezintă partea de venit disponibil neconsumată în prezent şi destinată a susţine consumul viitor.

•

Investiţiile reprezintă ansamblul cheltuielilor orientate spre achiziţionarea bunurilor capital. În funcţie de destinaţia acestor bunuri se pot distinge următoarele categorii de investiţii: investiţii de înlocuire, investiţiile nete, variaţia stocurilor. În contabilitatea naţională se foloseşte conceptul de formare brută şi formare netă de capital pentru a surprinde efectul anual de acumulare al bunurilor capital. Formarea netă de capital se referă la investiţiile nete în timp ce formarea brută este egală cu cea netă la care se adaugă mărimea amortizării.

•

Multiplicatorul de investiţii arată că o cheltuială suplimentară determină o creştere a venitului, creştere superioară cheltuielii iniţiale

•

Principiul acceleratorului evidenţiază relaţia existentă între modificarea cererii de bunuri de consum şi cea a investiţiilor. Investiţiile urmează dinamica cererii de bunuri de consum. Modificarea cererii apare amplificată la nivelul bunurilor investiţionale.

Termeni cheie 160

Produsul intern brut Produsul naţional brut Produsul intern net

Produsul naţional net Venitul naţional Valoare adăugată PIB nominal PIB real Deflatorul PIB Venitul naţional disponibil Venitul personal Consumul Economiile Funcţia de consum Funcţia de economisire. Înclinaţia medie la consum Înclinaţia medie la economisire Înclinaţia marginală la consum Înclinaţia marginală la economii Venitul permanent Venitul tranzitoriu Investiţiile

Investiţia de înlocuire Investiţia netă Formare brută Formare netă de capital Eficienţa marginală a capitalului Multiplicatorul investiţiilor Principiul acceleratorului

Întrebări de verificare 1. 2. 3. 4.

Precizaţi conţinutul indicatorilor macroeconomici, evidenţiind deosebirile dintre aceştia. Analizaţi şi comparaţi deflatorul PIB şi indicele preţurilor de consum. Ce deosebire există între indicatorii macroeconomici nominali şi reali ? Prezentaţi semnificaţia înclinaţiei marginale spre consum, spre economii şi a multiplicatorului investiţiilor precum şi relaţiile funcţionale dintre acestea. 5. Analizaţi comparativ funcţiile de consum după J.M. Keynes, F. Modigliani şi M. Friedman. 6. Definiţi conceptul de investiţii şi arătaţi care sunt determinantele acestora. Teste grilă 1. PNB include: a) numai bunurile şi serviciile intermediare; b) numai bunurile şi serviciile finale;

161

c)

atât bunuri şi servicii finale cât şi intermediare.

2. Dacă un cetăţean din România este angajatul unei firme româneşti care îşi desfăşoară activitatea în străinătate atunci venitul obţinut de acesta va fi inclus în: a) PNB-ul României şi PIB-ul ţării unde acţionează firma; b) atât în PIB-ul României cât şi al ţării unde acţionează firma; c) în PNB-ul ambelor ţări; d) PNB-ul ţării unde firma ăşi desfăşoară activitatea şi în PIB-ul României. 3. Presupunem că firma A produce oţel pe care îl vinde firmei B pentru fabricarea de autoturisme. Valoarea vânzărilor se ridică la 10 milioane u.m. Firma B vinde produsele sale unui intermediar la preţul de 50 milioane u.m. Ultimul încasează de pe piaţă 55 milioane u.m. PIB va înregistra o creştere egală cu: a) 45 milioane; b) 55 milioane; c) 105 milioane; d) 115 milioane; 4. Alegeţi varianta corectă: a) VN - CCF = PNN; b) VN + CCF + Taxe indirecte = PNB; c) VN + Taxe indirecte = PIB; d) VN + Plăţile de transfer = Venitul personal; e) VN + Consumul intermediar = PNB. 5. Dacă PIB real se reduce, iar deflatorul PIB creşte atunci: a) PIB nominal poate creşte; b) PIB nominal poate scădea; c) PIB nominal poate rămâne constant; d) oricare din afirmaţiile anterioare poate fi adevărată. 6. Deflatorul PIB este egal cu: a) PIB nominal plus PIB real; b) PIB nominal minus PIB real; c) PIB nominal raportat la PIB real; d) PIB real raportat la PIB nominal; e) produsul dintre PIB nominal şi PIB real. 7. Care din următoarele afirmaţii sunt corecte privind evoluţia produsului intern brut în cursul unor perioade caracterizate prin inflaţie: a) PIB nominal creşte cu aceeaşi rată ca şi PIB real; b) PIB nominal creşte cu o rată inferioară PIB real; c) PIB nominal creşte mai rapid decât PIB real; d) PIB nominal ca şi cel real se menţin la acelaşi nivel; e) nici una dintre afirmaţiile anterioare nu este corectă. 8. Conform teoriei keynesiene a consumului, atunci când venitul unui individ va înregistra o creştere: a) consumul său va creşte cu o cantitate egală cu creşterea venitului; b) consumul său va creşte cu o cantitate superioară creşterii venitului; c) consumul său va spori însă mai puţin decât creşterea venitului; d) înclinaţiile marginale spre consum şi spre economisire vor creşte. 9. Înclinaţia marginală spre consum este dată de raportul: a) consum la venit; b) sporul de consum la sporul venitului; c) consumul la sporul de venit; d) sporul de consum la venit. 10. Dacă înclinaţia marginală spre economii este 0,25, atunci multiplicatorul investiţiilor este: a) 2; b) 4/3; c) 3; d) 4.

162

11. Dacă multiplicatorul investiţiilor este 10, iar sporul venitului viitor de 100 u.m., atunci sporul investiţiilor şi înclinaţia marginală spre economii sunt: a) 90; 0,9; b) 90; 0,1; c) 10; 0,9; d) 10; 0,1. 12. În categoria investiţiilor nu se includ: a) investiţia de înlocuire; b) investiţia pentru creşterea capacităţilor de producţie; c) valoarea de piaţă a locuinţelor nou construite; d) valoarea de piaţă a locuinţelor construite în perioada anterioară; e) modificarea stocurilor anuale de materii prime, materiale şi produse finite; f) investiţiile financiare. 13. Care va fi efectul probabil asupra deflatorului PIB şi asupra indicelui preţurilor de consum ca urmare a unei reduceri drastice în preţul petrolului: a) indicele preţurilor de consum şi deflatorul PIB vor creşte în aceeaşi măsură; b) în fiecare caz va avea loc o reducere identică; c) indicele preţurilor de consum va scădea probabil mai puternic decât deflatorul PIB; d) nu va exista nici-un efect asupra indicelui preţurilor de consum sau asupra deflatorului. Probleme

1) Se consideră următoarele date privind cheltuielile, vânzările şi profiturile unei firme producătoare de autoturisme: Total vânzări Cheltuieli Salarii Dobânzi la creditele primite Rente Materii prime Amortizări Profituri

40.000 u.m. 15.000 u.m. 3.000 u.m. 1.000 u.m. 2.500 u.m. 1.500 u.m. 17.000 u.m.

Să se determine valoarea adăugată în cadrul PIB în urma activităţii desfăşurate în această firmă. 2) Se consideră o economie în care se produc doar două bunuri A şi B. Preţurile şi cantităţile din fiecare bun, corespunzătoare la doi ani consecutivi sunt date în tabelul de mai jos: Anul (t) 0 1

Preţul produsului A (PA) 2000 1500

Cantitatea din produsul A (QA) 100 200

Preţul produsului B (PB) 500 800

Cantitatea din produsul B (QB) 250 300

a) Să se determine produsul intern brut nominal şi real corespunzător fiecărui an; b) Să se calculeze procentul modificării în produsul intern brut real, considerând pe rând anul t0 ca an de bază iar apoi t1; c) Să se calculeze deflatorul produsului intern brut şi indicele preţului de consum, considerând anul t0 ca an de bază 3) Se consideră urrmătoarele date privitoare la dimensiunea PIB nominal şi a deflatorului PIB: 163

Anul 0 1 2 3 4 5

PIB nominal 1500 2000 2300 2450 2700 3000

Deflatorul PIB 150 175 180 200 210 215

PIB real

a) Să se determine PIB real corespunzător fiecărui an; b) Să se precizeze semnificaţia deflatorului PIB pentru ultimul an; c) Să se precizeze dacă a existat proces inflaţionist în intervalul T0 - T5; 4) Se consideră următoarele date ipotetice pentru o economie naţională: - taxe pe vânzările firmelor: 100 - profiturile corporaţiilor: 75 - taxe pe venitul corporaţiilor: 60 - venitul proprietarilor: 25 - rente şi dobânzi câştigate: 50 - export: 150 - import: 100 - produsul naţional net: 1250 - cheltuieli guvernamentale pentru bunuri şi servicii: 350 - plăţi de transfer: 250 - cheltuieli de consum: 850 - investiţia brută: 200 - venitul personal disponibil: 1075 - contribuţii la asigurări sociale: 40 Să se determine: - produsul naţional brut; - costul deprecierii capitalului fix; - venitul naţional; - mărimea salariilor; - venitul personal; - taxele pe venitul personal; - exporturile nete. 5) Se consideră următoarea funcţie de consum de tip keynesian: C = 150 + 0,75 Y a) Să se reprezinte grafic şi să se analizeze funcţia de consum şi funcţia de economisire. b) Să se calculeze înclinaţiile medii şi marginale spre consum şi spre economii. Să se analizeze evoluţia lor, considerând niveluri diferite pentru venitul disponibil. 6) Analizaţi corelativ dinamica investiţiilor şi cea a cererii de bunuri de consum, pe durata a 10 ani, pornind de la următoarele date: - cererea iniţială de bunuri de consum - 200 unităţi; - numărul de echipamente corespunzătoare acestei cereri - 20; - în fiecare an ies din funcţiune 2 echipamente; - cererea de bunuri creşte în fiecare din primii 5 ani cu 10%, stagnează în anul 6, pentru ca apoi să scadă anual cu 10%.

164

BIBLIOGRAFIE Gregory N. Mankiw, Principles of Economics, The Dryden Press, 1998, p. 477-494 Wonnacott P., Wonnacott R, Economics, Third Edition, McGraw-Hill, Inc, 1986, p. 119-142 Lipsey R., Steiner P., Economics, Fifth Edition, Harper and Row Publishers, 1978, p. 458-525 Campbell R., McConnel, Brue Stanley, Economics, principles, problems and politics, McGraw Hill, Inc, 1996, p. 119-142

165

TEMA 15 ŞOMAJUL ŞI INFLAŢIA După ce veţi studia acest capitol veţi putea înţelege:

Ce este şomajul şi care sunt formele sale Care sunt măsurile de diminuare a şomajului Ce este inflaţia şi cum se măsoară aceasta Care sunt efectele inflaţiei Care sunt măsurile de diminuare a inflaţiei Care este relaţia dintre inflaţie şi şomaj

15.1. Şomajul şi formele lui Inflaţia: cauze şi forme Relaţia inflaţie - şomaj Şomajul şi inflaţia, sunt fenomene macroeconomice care, prin amploare, intensitate, durată şi efecte în plan economic şi social influenţează decisiv funcţionarea economiei în ansamblul său. Somajul şi inflaţia sunt corelate îndeaproape, cel puţin pe termen scurt. Politicile de reducere a inflaţiei au fost adesea însoţite de creşterea şomajului, după cum încercările de atenuare a şomajului au generat inflaţie. Politica macroeconomică are din acest punct de vedere o sarcină dificilă. Ea trebuie în acelaşi timp să asigure premisele creşterii şi dezvoltării economice. 15.1. Şomajul şi formele lui

Definirea şi efectele şomajului Şomajul reprezintă un fenomen prezent în toate economiile de piaţă, având consecinţe directe şi extrem de severe asupra indivizilor. Pierderea locului de muncă se asociază reducerii standardului de viaţă şi chiar apariţiei unor probleme de ordin psihologic. Iar aceste aspecte devin suficiente pentru a justifica frecvenţa cu care problematica şomajului este abordată în cadrul dezbaterilor politice. Piaţa muncii poate fi în echilibru dacă, pentru un nivel dat al salariilor, cantităţile de muncă oferite şi cantităţile de muncă cerute se echilibrează. Şi se află în dezechilibru dacă ofertele şi cererile de muncă nu se echilibrează. În termenii acestei pieţe, şomajul reprezintă excedentul ofertei faţă de cererea de muncă. Şomajul este în general asociat persoanelor care, în mod involuntar îşi încetează activitatea şi se află la un moment dat în imposibilitatea găsirii şi ocupării unui loc de muncă. În termenii economiei pozitive un număr mai mare de locuri de muncă înseamnă o producţie şi venituri mai mari, ceea ce se traduce în creşterea nivelului de trai. În schimb, mai puţine locuri de muncă disponibile în raport cu oferta de muncă, determină economia să funcţioneze în interiorul şi nu pe curba posibilităţilor de producţie. Pierderea de output rezultată din existenţa şomajului înseamnă în mod firesc mai puţine bunuri puse la dispoziţia populaţiei. Costul şomajului este cu atât mai mare cu cât se prelungeşte perioada de căutare a unui loc de muncă. În mod concret, alături de pierderea de venit pentru cei aflaţi într-o asemenea situaţie mai apar probleme de genul: reducerea abilităţilor profesionale, agravarea stării de sănătate, afectarea statutului social, nevoia unor resurse tot mai mari alocate de societate pentru întreţinerea şomerilor aflată adesea în discordanţă cu posibilităţile societăţii în acest sens etc. Deşi sunt evidente, multe din aceste probleme sunt eludate în rapoartele statistice privind şomajul. Studiul şomajului permite identificarea cauzelor de producere a sa şi fundamentarea pe această bază a politicilor de combatere şi atenuare a efectelor sale. Unele măsuri, precum programele de instruire vor permite, cel puţin pentru un segment de şomeri, găsirea unui loc de muncă, în timp ce acordarea ajutorului de şomaj reduce povara acestuia. Totuşi alte măsuri, precizate chiar în lege, sunt criticate de economişti datorită efectelor adverse generate. În timp, şomajul poate înregistra tendinţa de creştere sau de scădere, în funcţie de raportul dintre cei care îşi găsesc loc de muncă şi cei care şi-l pierd. Resursele de muncă se constituie din populaţia totală. Populaţia totală cuprinde populaţia inactivă şi populaţia activă.

166

În sensul dat de Biroul Internaţional al Muncii, populaţia activă cuprinde toate persoanele care furnizează forţă de muncă disponibilă pentru producţia de bunuri şi servicii, incluzând populaţia ocupată şi şomerii. Aceste persoane se constituie de fapt în ofertă de muncă. Populaţia inactivă cuprinde persoanele care nu au un loc de muncă şi nici nu caută unul (copiii de vârstă preşcolară, elevii şi studenţii, militarii în termen, pensionarii, femeile casnice). Resursele de muncă pot varia semnificativ în timp, fiind influenţate de structura pe vârste a populaţiei, nivelul de calificare, vârsta la care se încheie şcolarizarea şi cea de pensionare etc., fiecare dintre acestea având alţi determinanţi. Pe baza acestor variabile se pot determina indicatori precum rata de activitate şi gradul de ocupare. Rata de activitate a unei populaţii date se determină ca raport între populaţia activă şi populaţia totală: ra = (PA / PT) 100 unde, ra - rata de activitate PA - populaţie activă PT - populaţie totală Gradul de ocupare a forţei de muncă se determină prin relaţia: ro = (PO / PAM) 100 unde, PO - populaţie ocupată PAM - populaţie aptă de muncă Acest din urmă indicator se află într-o relaţie de inversă proporţionalitate cu nivelul şi rata şomajului. Persoanele care nu au un loc de muncă nu sunt în mod necesar şomeri. Definiţia asupra şomajului a Biroului Internaţional al Muncii (B.I.M.), organizaţie din sistemul Naţiunilor Unite, este cea mai răspândită şi, evident, acceptată de ţările lumii. Potrivit acestei definiţii, şomerul este orice persoană care are mai mult de 15 ani şi îndeplineşte concomitent următoarele condiţii: este aptă de muncă nu are un loc de muncă şi nu desfăşoară o activitate în scopul obţinerii unor venituri este disponibilă să înceapă lucrul în următoarele 15 zile dacă s-ar găsi imediat un loc de muncă caută efectiv un loc de muncă, utilizând diferite metode în acest scop Unii economişti apreciază că trebuie să se stabilească indicatori ai subocupării care să permită luarea în considerare a situaţiilor intermediare între viaţa activă şi şomaj. Astfel, populaţia subocupată include acele persoane care au un loc de muncă (ocupate), dar care au lucrat, independent de voinţa lor, mai puţin decât durata obişnuită de lucru şi caută o activitate cu program complet sau o activitate suplimentară ori sunt disponibile în următoarele 15 zile pentu o asemenea activitate. Nivelul şomajului poate fi analizat nu numai absolut ca număr, ci şi relativ ca rată a şomajului. Rata şomajului se determină prin raportarea numărului şomerilor la populaţia activă disponibilă: rs = (PS / PAD) 100 unde, PS - populaţie aflată în situaţie de şomaj PAD - populaţie activă disponibilă Analiza şomajului presupune o structurare a acestuia după calificare, domeniul sursă, durată, grupe de vârstă, sex şi mediu de provenienţă (urban sau rural). Exemplu: Determinarea numărului şomerilor şi a ratei şomajului Se cunosc următoarele date la nivelul unei economii naţionale: Populaţia totală: 22,5 milioane persoane Populaţia în afara limitelor pentru vârsta de muncă: 10,0 milioane persoane Populaţia în vârstă de muncă, dar inaptă: 0,2 milioane persoane Femei casnice, elevi, studenţi, militari în termen: 0,8 milioane persoane Populaţia activă ocupată: 10,0 milioane persoane Se cere să se calculeze numărul şomerilor şi rata şomajului.

167

Rezolvare: Calculele sunt sintetizate în următorul tabel:

Indicator Populaţia totală Populaţia în afara limitelor pentru vârsta de muncă Populaţia în vârstă de muncă Populaţia în vârstă de muncă, dar inaptă Resursele de mână de lucru Femei casnice, elevi, studenţi, militari în termen Populaţia activă disponibilă Populaţia activă ocupată Şomeri Rata şomajului (şomeri/ populaţia activă disponibilă)

(Milioane persoane) 22,5 10,0 12,5 0,2 12,3 0,8 11,5 10,0 1,5 13%

Cauzele şi fomele şomajului Şomajul care există la un moment dat este o combinare a mai multor forme de şomaj, determinate de factorii diverşi: (1) Şomajul prin insuficienţa cererii se manifestă atunci când o întreprinderile sunt nevoite să-şi reducă producţia şi, respectiv, volumul vânzărilor, ceea ce echivalează cu o cerere mai mică şi mai mult şomaj. Acest şomaj este de tip keynesian, deoarece economistul J.M. Keynes (1883-1946) a descris pe larg acest tip de şomaj în două situaţii: - Când preţurile sunt considerate "rigide": ajustarea între piaţa muncii, piaţa bunurilor de consum şi piaţa monetară se poate face doar prin cantităţi, cu efect asupra nivelului ocupării. De unde apariţia probabilă a şomajului involuntar, ceea ce înseamnă că indivizii nu găsesc locuri de muncă la salariul curent. Această explicaţie se bazează pe o funcţionare deficitară a sistemului pieţelor generată de rigiditatea preţurilor. - Dacă se admite că preţurile "flexibile" permit realizarea unui echilibru global, atunci variaţiile ocupării rezultă din intervenţiile autorităţii monetare. În acest caz, trebuie presupus că variaţiile nominale şi nu reale ale salariilor şi ale preţurilor influenţează comportamentul salariaţilor. Aceştia suferă de ceea ce se numeşte "iluzie monetară", căci creşterea concomitentă a preţurilor şi salariilor îi determină să ofere mai multă muncă, contribuind astfel la reducerea şomajului. Alţii, în schimb, nu vor accepta să lucreze la salariul curent aflându-se în situaţia de şomaj voluntar. (2) Şomajul prin insuficienţa producţiei, se manifestă atunci când oferta este inferioară cererii. Întreprinderile nu vor sau nu pot să producă mai mult şi, ca urmare, nici să angajeze forţă de muncă suplimentară. O asemenea situaţie poate fi asociată penuriei unui bun sau lipsei echipamentului de producţie. Şomajul de acest tip apare mai ales în perioade de reconstrucţie sau de tranziţie, dar şi atunci când întreprinderile apreciază că nu au condiţii de producţie care să le permită obţinerea unor profituri suficiente. Drept urmare, cererea coexistă cu penuria şi creşterea preţurilor, iar şomajul persistă. (3) Şomajul fricţional reprezintă şomajul prezent pe perioade scurte de timp şi este datorat timpului necesar întâlnirii dintre cei care caută un loc de muncă şi cei care care oferă locuri de muncă. Un asemenea tip de şomaj este determinat în consecinţă de insuficienta mobilitate a forţei de muncă. (4) Şomajul conjunctural desemnează şomajul legat de fluctuaţiile pe termen scurt din activităţile economice, fiind deci reversibil. El priveşte numărul de şomeri rezultat în urma declinului PIB – ului real în cursul perioadelor de contracţie sau recesiune a activităţii economice, când economia funcţionează sub potenţialul său. În perioadele de expansiune un asemenea înregistrează o reducere semnificativă. (5) Şomajul structural apare pe perioade lungi de timp şi este datorat neconcordanţei dintre structura forţei de muncă în termenii calificărilor, industriilor sau localizărilor geografice şi structura cererii de forţă de muncă. Economia nu dispune de capacitatea de a crea locuri de muncă pe măsura creşterii ofertei de muncă. El poate avea drept cauză modificările survenite în structurile economice (de exemplu, declinul producţiei în sectorul minier) generate de schimbări în cererea de bunuri şi servicii sau de modificări de ordin tehnologic care afectează profitabilitatea angajării.

168

În orice economie, interesul autorităţilor se orientează spre reducerea şomajului şi realizarea ocupării depline. Ocuparea deplină este volumul de ocupare caracterizat prin utilizarea întregii cantităţi de muncă disponibile, ceea ce permite să se obţină cu ajutorul factorilor de producţie volumul cel mai important al producţiei. În mod evident, în practică, este imposibil să se ajungă la un grad de ocupare de 100%. De aceea, cele mai multe dintre guverne consideră că atingerea unui grad ridicat de ocupare este compatibilă cu o rată a şomajului redusă (4-5%).

Măsuri de diminuare a şomajului Modalităţile concrete de acţiune pentru realizarea ocupării depline şi atenuarea şomajului diferă de la ţară la ţară şi de la o perioadă la alta. În general, aceste măsuri au un efect direct sau indirect asupra şomajului. Uneori, consecinţele pot fi nu numai pozitive, ci şi indezirabile. Factorul cu cel mai mare impact asupra ocupării pe piaţa muncii în reprezintă creşterea investiţiilor. Autorităţile guvernamentale trebuie să asigure condiţiile necesare manifestării liberei iniţiative şi să încurajeze înfiinţarea de noi întreprinderi printr-o legislaţie stimulativă. În rândul altor măsuri întreprinse în vederea reducerea şomajului se înscriu: spijinirea pregătirii şi calificării celor aflaţi în căutarea unui loc de muncă; facilităţi diverse (de exemplu, fiscale) acordate întreprinderilor care angajează şomeri; crearea unor instituţii care să fluidizeze circulaţia informaţiilor pe piaţa muncii astfel încât ocuparea unui loc de muncă să se realizeze mai rapid; trecerea la noi forme de angajare, de genul genul celor cu timp parţial sau contracte de muncă pe durată determinată; crearea de posibilităţi suplimentare de angajare pin reducerea timpului de muncă sau a duratei vieţii active. În general, măsurile de diminuare a şomajului trebuie privite drept componente ale politicii economice de stimulare a creşterii economice pe termen lung.

15. 2 Inflaţia: cauze şi forme

Definirea şi efectele inflaţiei Inflaţia reprezintă o problemă majoră pentru teoria şi practica economică. Ea constituie totodată un fenomen cu care toate ţările s-au confruntat în timp. La sfârşitul anilor ’60 şi în anii ’70 inflaţia a devenit o problemă primordială pentru lumea occidentală. Faptul că multe dintre ţări au reuşit să reducă ritmul de creştere al preţurilor demonstrează că inflaţia nu este un fenomen inevitabil. Potrivit unor definiţii sintetice, inflaţia reprezintă: creşterea generalizată şi durabilă a majorităţii preţurilor, creştere diferenţiaţă pe categorii de bunuri şi servicii ale factorilor de producţie; un fenomen autoîntreţinut de creştere a nivelului general al preţurilor şi nu un fenomen izolat şi accidental; creşterea preţurilor fondată pe mecanisme macroeconomice, caracterizate prin interdependenţe între toate părţile şi mecanismele economiei: formarea preţurilor, repartiţie, sistemul de distribuire a venitului. J. M. Albertini consideră că nu orice creştere a preţurilor este de natură inflaţionistă. Pentru a exista inflaţie sunt necesare următoarele condiţii: preţurile naţionale să crească mai rapid decât preţurile internaţionale; creşterea preţurilor să se generalizeze şi să se prelungească fără perspective clare de încetare; creşterea respectivă să aibă efecte economice şi sociale patologice dureroase pentru ansamblul economiei naţionale. Natura unui proces inflaţionist poate fi evidenţiată şi pin compararea procesului cu cel al deflaţiei şi dezinflaţiei. Deflaţia constă în scăderea durabilă pe termen lung a nivelului general al preţurilor. Dezinflaţia se manifestă prin încetinirea durabilă şi autoîntreţinută a ritmului de creştere a nivelului general al preţurilor. De exemplu, există dezinflaţie dacă rata inflaţiei de 20% în cursul unui an este urmată de o rată de creştere a preţurilor în anul următor de 15%. Inflaţia este considerată o problemă majoră datorită efectelor pe care le generează în planul redistribuirii veniturilor, al incertitudinii în afaceri, al balanţei de plăţi externe pecum şi al utilizării resurselor.

169

Redistribuirea veniturilor: inflaţia generează redistribuirea veniturilor reale în favoarea persoanelor cu venituri nominale variabile (proprietari) şi în defavoarea persoanelor cu venituri nominale fixe (angajaţi cu salarii fixe, pensionari etc.) Incetitudinea în afaceri: inflaţia tinde să mărească gradul de incertitudine în derularea afacerilor. Atunci când rata inflaţiei înregistreaă fluctuaţii semnificative, deciziile de producţie şi de investiţii devin tot mai dificile. Balanţa de plăţi externe: inflaţia poate contribui la înrăutăţirea balanţei de plăţi externe. Dacă preţurile interne cresc mai rapid decât preţurile externe, atunci competitivitatea exportului tinde să se reducă, aceasta în condiţiile în care deprecierea cursului de schimb nu acoperă diferenţa dintre inflaţia intenă şi cea externă. Utilizarea resuselor: derularea activităţilor economice într-un mediu inflaţionist reclamă utilizarea unor resurse suplimentare îndeosebi în ceea ce priveşte asigurarea infomaţiilor necesare în scopul contacarării efectelor negative ale creşterii preţurilor.

Cauzele şi formele inflaţiei Una dintre temele legate de inflaţie, care a constituit în timp subiectul unor controverse între economişti, o reprezintă analiza inflaţiei ca fenomen monetar. După M. Friedman inflaţia “este peste tot şi întotdeauna un fenomen monetar”. Astfel, inflaţia îşi are originea în deciziile eronate ale agenţilor economici specializaţi privind suplimentarea cantităţii de bani în circulaţie. Alţi economişti consideră că puseul inflaţionist este datorat excesului de cerere. Cererea solvabilă se dovedeşte prea puternică la un anumit nivel de preţ în raport cu o ofertă rigidă. Creşterea cantităţii de bani în circulaţie şi sporirea veniturilor nominale ale populaţiei constituie suportul pentu efectuarea unor cheltuieli tot mai mari. Restabilirea echilibrului dintre cerere şi ofertă se realizează doar în uma creşterii preţurilor. În alte situaţii, deficitul bugetar poate susţine şi el procesul inflaţionist. Atunci când statul are cheltuieli mai mari decât veniturile pe care le mobilizează se împrumută la banca centrală pentru acoperirea acestei diferenţe. Ca urmare, banii aflaţi în circulaţie vor creşte, fără ca nevoile circulaţiei să fi crescut. Statul se împrumută pentru a consuma şi nu pentru a produce suplimentar bunuri. Acordarea de credite şi altor agenţi economici solicitanţi poate avea tot un impact inflaţionist. O rată a dobânzii redusă, existenţa unor resurse băneşti relativ mari aflate la dispoziţia băncilor comerciale împreună cu o analiză superficială a destinaţiilor creditelor constituie factori favorizanţi ai producerii inflaţiei Inflaţia poate fi datorată şi creşterii costurilor. Creşterea preţurilor elementelor care compun costurile de producţie (materii prime, materiale, salarii) se dovedeşte inflaţionistă atunci când devine un fenomen autoîntreţinut. Pentru J. K. Galbraith factorul cu ponderea cea mai mare în inflaţia pin costuri îl reprezintă creşterea salariilor nominale, în timp ce economista britanică Joan Robinson acordă cea mai mare importanţă variaţiilor de profit. Aceşti factori de declanşare şi întreţinere a fenomenului inflaţionist nu pot fi separaţi, ci priviţi în interdependenţa lor. Astfel, creşterea costurilor determinată de sporirea salariilor se conjugă cu o creştere a cererii. Creşterea preţurilor determinată de creşterea cererii poate conduce ulterior la majorarea salariilor şi, mai departe, a costurilor. Asemenea interdependenţe dintre cauzele inflaţiei pot fi evidenţiate cu ajutorul spiralei inflaţioniste (Figura 15.1). Conform unei asemenea relaţii creşterea preţurilor antrenează creşterea salariilor, iar acestea la rândul lor creşterea preţurilor.

Figura 15. 1 Spirala inflaţionistă Cererea solvabilă superioară ofertei de bunuri la preţul curent

Disponibilităţile monetare cresc mai rapid decât producţia

Preţurile cresc pentru restabilirea egalităţii dintre cerere şi ofertă

Revendicări salariale

Dinamica salariilor supeioară dinamicii producţiei

170

Inflaţia poate fi analizată şi după ordinul de mărime. Astfel, se pot identifica următoarele forme de inflaţie: Inflaţie târâtoare, cu un ritm mediu de creştere al preţurilor până la 3- 4% pe an; Inflaţie moderată, unde ritmul de creştere al preţurilor nu depăşeşte 6%; Inflaţie rapidă, unde creşterea preţurilor se situează tinde spre 10% pe an; Inflaţie galopantă, în care preţurile cresc cu peste 10% (inflaţie cu două cifre), provocând dezechilibre economice şi sociale puternice. Hiperinflaţia, unde rata inflaţiei lunare este mai mare de 50%. În asemenea condiţii scade încrederea în moneda naţională, iar multe schimburi îmbracă forma trocului.

Măsurarea inflaţiei Măsurarea inflaţiei se realizează apelând la mai mai mulţi indicatori precum: indicele preţurilor de consum (IPC), deflatorul PIB, indicele costului vieţii etc. În perioada postbelică, s-a impus ca instrument principal de măsurare a inflaţiei indicele preţurilor de consum. Indicele preţurilor de consum reprezintă un indicator care caracterizează evoluţia de ansamblu a preţurilor mărfurilor cumpărate şi tarifelor serviciilor utilizate de către populaţie, într-o anumită perioadă (perioadă curentă) faţă de o perioadă anterioară (perioadă de bază). IPC este un indice de tip Laspeyres care se calculează ca o medie aritmetică ponderată a indicilor individuali de preţuri (ip ): Σp1 q0 IPC =

Σp0 q0

= Σ ip Y0

unde: p0 , p1 – preţuri în cele două perioade; q0 , q1 - cantităţi în cele două perioade ip - indici individuali de preţ ( ip =

p1 ) p0 Y0 - structura cheltuielilor de consum efectuate de către populaţie în decursul unui an pentru procurarea de bunuri şi servicii de consum..

Calculul IPC presupune mai multe etape. Astfel, mai întâi se calculează preţurile/tarifele medii lunare pentru fiecare sortiment la nivelul fiecărui punct de vânzare din centrul de culegere. Apoi, se calculează preţul/tariful mediu lunar la nivel naţional pentru fiecare sortiment, după care se stabilesc indicii individuali de preţ la nivel naţional. În sfârşit, prin agregări succesive se calculează indicii la nivel de produs, subgrupă şi grupă (mărfuri alimentare, mărfuri nealimentare, servicii). Indicele sintetic de preţuri (IPC) se calculează după formula: Σ Ig Y0g IPC =

g

Σ Y0

= Σ Ig Y0g

Σ Y0g = 1 (100) Rata inflaţiei se calculează scăzând 100% din IPC. Exemplu: Determinarea indicelui preţurilor de consum şi a ratei inflaţiei Se cunosc următoarele date referitoare la dinamica preţurilor bunurilor şi serviciilor de consum în decursul unui an:

171

Bunuri şi servicii de consum

Alimentare Nealimentare Servicii

Ponderea cheltuielilor aferente aferente cumpărărilor de bunuri şi servicii în coşul de consum 47% 41% 12%

Indicii preţurilor bunurilor şi serviciilor de consum

165% 155% 175%

Se cere să se calculeze indicele general al preţurilor bunurilor şi serviciilor de consum şi rata inflaţiei. Rezolvare: Calculele sunt sintetizate în următorul tabel: Bunuri şi servicii de consum

Ponderea cheltuielilor aferente aferente cumpărărilor de bunuri şi servicii în coşul de consum

Indicii preţurilor bunurilor şi serviciilor de consum

Alimentare Nealimentare Servicii TOTAL

47% 41% 12% 100%

165% 155% 175% -

Contribuţia bunurilor şi serviciilor de consum la fomarea indicelui general al preţurilor bunurilor şi serviciilor de consum 77,55% 63,55% 21,00% 162,10%

Indicele general al preţurilor bunurilor şi serviciilor de consum: 16.2,1%. Rata inflaţiei 62,1%.

Politici de reducere a inflaţiei Inflaţia are efecte profunde şi dezechilibrante asupra economiei reale. Ca urmare, factorii de decizie macroeconomică sunt în permanenţă preocupaţi de iniţierea unor măsuri de reducere a inflaţiei şi combatere a efcetelor sale negative. Inflaţia poate fi anticipată sau neanticipată. Atunci când preţurile cresc, cei mai mulţi oameni devin în mod firesc îngrijoraţi. Aceştia au o anumită intuiţie despre creşterea viitoare a preţurilor. Rata de creştere pe care oamenii cred că o vor înregistra preţurile este numită rata inflaţiei aşteptate. Însă, aşteptările pot să se confime sau nu. În cazul în care rata inflaţiei curente este egală cu rata inflaţiei aşteptate se vorbeşte despre inflaţie anticipată. În cazul contrar, al unei previziuni eronate, inflaţia este neanticipată. În condiţiile unei inflaţii anticipate, agenţii economici sunt în măsură să-şi adapteze comportamentul la intensitatea inflaţiei în perspectivă şi să ia decizii pertinente relativ la afacerile personale. Iar aceasta în raport cu anticipările proprii sau ale factorilor de decizie macroeconomică. Acest tip de inflaţie generează costuri sociale sensibil mai mici comparativ cu inflaţia neanticipată. În acest ultim caz, programele de activitate ale menajelor, fimelor sau guvernului se află sub incidenţa unor factori inflaţionişti aleatori. Politicile antiinflaţioniste sunt în continuă diversificare. Ele se ameliorează odată cu asimilarea experienţelor din ţările care au obţinut succese în combaterea fenomenului inflaţionist. Pornind de la cauzele care generează inflaţie se pot imagina măsuri de politică economică cu acţiune asupra cererii şi ofertei agregate. Aceste măsuri pot fi de natură monetară şi fiscală. În rândul măsurilor vizând cererea agregată se înscrie mai întâi controlul masei monetare. Restricţionarea creşterii masei monetare se poate realiza prin creşterea ratei dobânzii cu influenţă directă asupra dimensiunii activităţii de creditare. Banca centrală are din acest punct de vedere un rol esenţial. O asemenea decizie, aplicată pe o durată de timp mai îndelungată, poate fi însoţită de creşterea şomajului. O altă măsură de control a cererii agregate este aceea a restricţiilor la efecturea cheltuielilor publice. Deficitul bugetar poate fi menţinut în limitele necesare, reducând nevoia împrumuturilor a căror destinaţie este consumul. De asemenea, controlul veniturilor şi costurilor salariale reprezintă o altă măsură de influenţare a cererii agregate. Adoptarea unei asemenea măsuri, în concordanţă cu stadiul de dezvoltare al economiei, presupune însă realizarea consensului dintre patronate şi sindicate.

172

Politica de combatere a inflaţiei pornind dinspre susţinerea ofertei agregate are efecte ample şi durabile. Acest lucru se datorează efectelor profunde asupra productivităţii, costurilor, concurenţei etc. Creşterea productivităţii şi eficientizarea activităţii firmelor conduce la reducerea costurilor medii, creşterea profiturilor şi a competitivităţii. Guvernul poate stimula acest proces acordând subvenţii şi stimulente fiscale firmelor care investesc în tehnologie modernă. Totodată, având în vedere acest obiectiv, este necesară încurajarea procesului de creditare al aceloraşi agenţi economici 15.3 Relaţia inflaţie-şomaj În 1958, economistul A.W. Phillips, pornind de la datele statistice privind economia britanică între 1861-1957, pune în evidenţă o relaţie inversă între rata de ceştere a salariilor nominale şi rata şomajului. Datorită relaţiei direct proporţionale între prima variabilă şi rata inflaţiei curba Phillips este interpretată de majoritatea economiştilor ca surprinzând relaţia dintre rata şomajului şi rata inflaţiei. Mai precis, cu cât rata inflaţiei este mai mare cu atât rata şomajului este mai redusă. Şi invers, unei rate a inflaţiei mai redusă îi corespunde o rată a şomajului mai ridicată (Figura 15.2).

Figura 15. 2 Curba Phillips. Rata de creştere a salariilor sau rata inflaţiei

Rata şomajului Graficul evidenţiază existenţa unei singure rate a şomajului compatibilă cu o rată nulă a inflaţiei sau altfel spus cu stabilitatea preţurilor. Relaţia lui Phillips a fost folosită de decidenţii de politică economică până la începutul anilor ’70 pentru temperarea şomajului. Începând cu această perioadă relansarea ratelor de creştere a fost însoţită de o puternică inflaţie şi de creşterea şomajului. Coexistenţa inflaţiei cu un şomaj ridicat şi restrângerea activităţilor economice este denumită stagflaţie. Studiile econometrice au demonstrat că relaţia lui Phillips este foarte instabilă, iar în anumite cazuri ea nici nu există. Monetariştii au văzut în această concluzie o confirmare a ipotezei lor şi anume că există o rată naturală a şomajului împotriva căreia politica conjuncturală este lipsită de eficienţă. Pornind de la curba lui Phillips se poate determina variaţia previzibilă pentru salariul monetar. Pentru aceasta, monetariştii au procedat la corectarea ei cu anticipările agenţilor economici. Atunci când autorităţile provoacă prin crearea de monedă o creştere a preţurilor şi a salariilor, lucrătorii cresc într-o primă etapă cantitatea oferită de muncă, convinşi fiind că salariul real a crescut. Atunci când însă constată că preţurile au crescut în acelaşi ritm cu salariile, salariaţii revin la situaţia iniţială reducând cantitatea oferită de muncă, ceea ce face ca şomajul să crească. Astfel, singurul rezultat al acţiunii autorităţilor este provocarea unei accelerări a inflaţiei la un nivel al ocupării neschimbat. Dacă se doreşte reducerea şomajului, ele vor trebui să sporească cantitatea de monedă în fiecare perioadă, astfel încât să întreţină ideea că salariul real creşte deşi inflaţia se accelerează. Milton Friedman a interpretat curba lui Phillips în condiţii non-inflaţioniste. Şomajul apărut în condiţii non-inflaţioniste este denumit, şomaj natural. Rata naturală a şomajului reprezintă acea rată a şomajului asociată unei rate stabile a inflaţiei. Agenţii economici anticipează inflaţia şi se adaptează rapid la schimbări. Chiar dacă într-o primă etapă ea se reduce puţin

173

şi inflaţia progresează ulterior rata şomajului revine la nivelul de echilibru. Friedman apreciază că practicarea deficitului bugetar va fi permanent însoţită de inflaţie şi şomaj. Analiza întreprinsă asupra celor două fenomene de dezechilibru evidenţiază caracterul deosebit de complex al fiecăruia şi al relaţiei dintre ele, fapt care relevă, la rândul său, caracterul dificil al conceperii şi punerii în practică a măsurilor de politică economică generală, de politică monetară, fiscală şi bugetară.

REZUMAT Şomajul este asociat persoanelor care, în mod involuntar îşi încetează activitatea şi se află la un moment dat în imposibilitatea găsirii şi ocupării unui loc de muncă. Şomajul reprezintă un fenomen prezent în toate economiile de piaţă, având consecinţe directe şi extrem de severe asupra indivizilor: reducerea standardului de viaţă, reducerea abilităţilor profesionale, agravarea stării de sănătate, afectarea statutului social, nevoia unor resurse tot mai mari pentru întreţinerea şomerilor. Costul şomajului este cu atât mai mare cu cât se prelungeşte perioada de căutare a unui loc de muncă. Resursele de muncă se constituie din populaţia totală. Populaţia totală cuprinde populaţia inactivă şi populaţia activă. Populaţia activă cuprinde toate persoanele care furnizează forţă de muncă disponibilă pentru producţia de bunuri şi servicii, incluzând populaţia ocupată şi şomerii. Populaţia inactivă cuprinde persoanele care nu au un loc de muncă şi nici nu caută unul (copiii de vârstă preşcolară, elevii şi studenţii, militarii în termen, pensionarii, femeile casnice). Rata de activitate a unei populaţii date se determină ca raport între populaţia activă şi populaţia totală. Gradul de ocupare a forţei de muncă se determină prin raportul dintre populaţia ocupată şi populaţia aptă de muncă. Şomerul este orice persoană care are mai mult de 15 ani şi îndeplineşte concomitent următoarele condiţii: este aptă de muncă, nu are un loc de muncă, este disponibilă să înceapă lucrul şi caută efectiv un loc de muncă. Rata şomajului se determină prin raportarea numărului şomerilor la populaţia activă disponibilă. Şomajul care există la un moment dat este o combinare a mai multor forme de şomaj, determinate de factorii diverşi: şomajul prin insuficienţa cererii, şomajul prin insuficienţa producţiei, şomajul fricţional, şomajul conjunctural şi şomajul structural. Ocuparea deplină este volumul de ocupare caracterizat prin utilizarea întregii cantităţi de muncă disponibile, ceea ce permite să se obţină cu ajutorul factorilor de producţie volumul cel mai important al producţiei. 174

Măsurile de diminuare a şomajului sunt diverse. Principalul factor de creştere a ocupării îl reprezintă creşterea investiţiilor. În rândul altor măsuri de reducere a şomajului se înscriu: spijinirea pregătirii şi calificării celor aflaţi în căutarea unui loc de muncă, facilităţi acordate întreprinderilor care angajează şomeri, crearea unor instituţii care să fluidizeze circulaţia informaţiilor pe piaţa muncii, trecerea la noi forme de angajare, crearea de posibilităţi suplimentare de angajare pin reducerea timpului de muncă sau a duratei vieţii active. Inflaţia reprezintă creşterea generalizată şi durabilă a majorităţii preţurilor. Deflaţia constă în scăderea durabilă pe termen lung a nivelului general al preţurilor. Dezinflaţia se manifestă prin încetinirea durabilă şi autoîntreţinută a ritmului de creştere a nivelului general al preţurilor. Inflaţia este considerată o problemă majoră datorită efectelor pe care le generează în planul redistribuirii veniturilor, al incertitudinii în afaceri, al balanţei de plăţi externe pecum şi al utilizării resurselor. Inflaţia are cauze multiple: emisiunea de monedă fără justificare economică, Excesul de cerere, deficitul bugetar , acordarea de credite, creşterea costurilor. Indicele preţurilor de consum reprezintă un indicator care caracterizează evoluţia de ansamblu a preţurilor mărfurilor cumpărate şi tarifelor serviciilor utilizate de către populaţie, într-o anumită perioadă (perioadă curentă) faţă de o perioadă anterioară (perioadă de bază). Măsurile antiinflaţioniste vizează cererea şi oferta agregată. În rândul acestora se includ: controlul masei monetare, restricţii la efecturea cheltuielilor publice, controlul veniturilor şi costurilor salariale, stimularea prin diverse pârghii a creşterii concurenţei, producţiei şi productivităţii, Curba Phillips surprinde relaţia de inversă popoţionalitate dintre rata şomajului şi rata inflaţiei. Coexistenţa inflaţiei cu un şomaj ridicat şi restrângerea activităţilor economice este denumită stagflaţie. Rata naturală a şomajului reprezintă acea rată a şomajului asociată unei rate stabile a inflaţiei.

Termeni cheie Rata naturală a şomajului

Resursele de muncă populaţia activă Populaţia inactivă Rata de activitate Gradul de ocupare Şomer 175

Populaţia subocupată Rata şomajului

Şomajul fricţional Şomajul conjunctural Şomajul structural Ocuparea deplină Inflaţie Deflaţia

Dezinflaţia Inflaţia anticipată Inflaţia neanticipată

Spirala inflaţionistă Indicele preţurilor de consum Curba Phillips. Stagflaţie Rata naturală a şomajului Întrebări de verificare Folosind Anuarul Statistic al României din anul precedent calculaţi principalii indicatori ai ocupării. În ce condiţii o persoană poate fi considerată şomer? Care sunt principalele forme de şomaj cunoscute? Ce este inflaţia? Cum poate fi măsurată inflaţia ? Care sunt cauzele posibile ale inflaţiei? În ce constă relaţia dintre inflaţie şi şomaj ? Teste grilă 1. Rata şomajului se calculează ca: diferenţă între populaţia ocupată şi numărul de şomeri; raport între numărul şomerilor şi populaţia ocupată; raport între numărul şomerilor şi populaţia activă disponibilă; oricare dintre variantele de mai sus poate fi acceptată. 2. Rata şomajului este de 10%. Populaţia activă disponibilă creşte cu 1%. Dacă şomajul creşte cu 11,1%, atunci rata şomajului:

se reduce cu 1 punct procentual; creşte cu 1 punct procentual. creşte cu 2%; scade cu 2%;

nu se modifică; 3. Care dintre următoarele afirmaţii cu privire la indemnizaţia sau ajutorul de şomaj este corectă: diferă de la o ţară la alta; se acordă pentru o perioadă limitată; nu toţi şomerii la un moment dat beneficiază de el; este inferior salariului obţinut de beneficiarul său; toate cele de mai sus.

176

4. Presupunem că un absolvent al unui institut de învăţământ superior caută pentru prima dată un loc de muncă iar, timpul necesar pentru aceasta este de 5 luni de zile. O asemenea situaţie corespunde: şomajului ciclic; şomajului sezonier; şomajului structural; şomajului fricţional; cazului lucrătorului descurajat. 5. Arătaţi propoziţia incorectă: şomajul conjunctural este legat de declinul unor sectoare economice; şomajul fricţional este legat de mobilitatea factorului muncă; şomajul poate fi explicat printr-o insuficienţă a cererii de produse; şomajul poate fi explicat printr-o insuficienţă a echipamentului de capital. 6. În echilibrul de sub-ocupare keynesian, cauza principală a şomajului este: lipsa calificării lucrătorilor; insuficienţa cererii de produse; insuficienţa echipamentului de capital; rigiditatea şi imobilitatea factorului muncă între diferite sectoare de activitate.

7. Inflaţia este definită drept: creşterea PIB – ului nominal; reducerea PIB – ului nominal; creşterea generalizată a preţurilor; reducerea generalizată a preţurilor; scăderea PIB – ului real. 8. Dacă indicele preţurilor de consum înregistrează o creştere în cursul unui an înseamnă că: puterea de cumpărare a banilor creşte; puterea de cumpărare a banilor scade; toţi agenţii economici vor pierde; guvernul va decide reducerea preţurilor în anul următor; cursul de schimb al leului creşte; 9. Dacă preţul unui bun se reduce cu 25%, atunci indicele corespunzător de preţ este: 125%; 75%; 7,5%; 4%; 0,75%. 10. Dacă rata inflaţiei este 25%, atunci puterea de cumpărare a unui leu: creşte cu 25%; scade cu 25%; rămâne constantă; creşte cu 20%; scade cu 20%. 11. Inflaţia presupune: devalorizarea banilor; creşterea generalizată a preţurilor; existenţa unei cereri de bunuri nesatisfăcută; excedent de bani în canalele circulaţiei; 177

toate cele de mai sus. 12. Inflaţia are ca efecte:

redistribuirea veniturilor în favoarea debitorilor şi în defavoarea creditorilor; accentuarea incertitudinilor în mediul de afaceri; reducerea puterii de cumpărare a monedei; creşterea generalizată şi durabilă a preţurilor; toate cele de mai sus. 13. Dacă masa monetară creşte cu 25%, iar viteza de rotaţie a monedei şi volumul tranzacţiilor cu 50%, atunci rata inflaţiei este: 125%; 25%; 50%; 150%; nu se poate determina pe baza datelor oferite. 14. În condiţiile inflaţiei neaşteptate pot obţine avantaje economice: salariaţii cu venituri mici şi fixe; creditorii; debitorii; deţinătorii de obligaţiuni; depunătorii care şi-au constituit depozite cu dobândă fixă pentru o perioadă determinată. 15. În cadrul măsurilor de combatere a inflaţiei se înscriu: eliminarea tendinţei de creştere a masei monetare fără justificare economică; adoptarea unei politici fiscale care să stimuleze iniţiativele eficiente ale întreprinzătorilor; adoptarea unei politici salariale corespunzătoare nivelului de dezvoltare al societăţii şi în acord cu rezultatele economico-financiare ale unităţilor economice; promovarea unei politici de creditare de natură să faciliteze investiţiile eficiente; toate cele de mai sus. 16. La reducerea inflaţiei poate contribui:

sporirea salariilor nominale; creşterea şomajului; sporirea deficitului bugetului de stat; creşterea ofertei de bunuri de consum; toate cele de mai sus. 17. Dacă în cursul unei perioade prin comparaţie cu o perioadă anterioară, preţurile au crescut de trei ori, iar în perioada imediat următoare de două ori, atunci rata inflaţiei pe întreg intervalul de timp este de: 100%; 300%;

500%; 600%;

200%. 18. Inflaţia prin cerere poate avea loc atunci când: 1. cererea agregată creşte mai mult decât oferta agregată; 2. creditul de consum se reduce; 3. creşterea salariilor nu are acoperire în bunuri şi servicii. Variante: 3; 178

1, 2; 1, 3; 2, 3; 1, 2, 3. 19. Inflaţia prin costuri se manifestă atunci când: 1. creşterea cheltuielilor salariale nu este însoţită de creşterea productivităţii muncii; 2. se reduc preţurile materiilor prime, materialelor şi energiei; 3. mărirea costurilor determină reducerea ofertei; 4. impozitele indirecte se reduc; 5. remunerarea factorilor de producţie creşte mai puţin decât productivitatea lor. Variante: a. 1, 2; b. 2, 3; c. 1, 3; d. 3, 4; e. 4, 5. 20. Se cunosc următoarele date: Masa monetară (unităţi monetare) Volumul bunurilor şi serviciilor (unităţI de cantitate) Nivelul general al preţurilor

În t0 250 100

În t1 300 120

10

?

Dacă viteza de circulaţie a banilor este constantă, atunci nivelul general al preţurilor în t1 este: 7,5; 8; 10; 12; 12,5. 21. Un bun deţine 15% din cheltuielile totale de consum. Indicaţi răspunsul corect privind rata inflaţiei în cazul reducerii cu 20% a preţului bunului: se reduce cu 3 puncte procentuale; creşte cu 3 puncte procentuale; creşte cu 20 %; se reduce cu 20 %; nu se modifică; 22. Se cunosc următoarele date referitoare la dinamica preţurilor bunurilor şi serviciilor de consum în decursul unui an: Bunuri şi servicii de consum Alimentare Nealimentar e Servicii

Ponderea cheltuielilor aferente achiziţiilor de bunuri şi servicii în coşul de consum 65% 27%

Indicii preţurilor bunurilor şi serviciilor de consum

8%

145% 179

125% 110%

Să se calculeze indicele general al preţurilor bunurilor şi serviciilor de consum şi rata inflaţiei.

BIBLIOGRAFIE Albertini J. M., Les rouages de l’economie nationale, Les Editions Ouvrieres, Paris, 1988, p. 333-343 Bremond J., Geledan A., Dicţionar economic şi social, Ed. Expert, Bucureşti, 1995, p. 178– 184, 211-215 Dobrotă Niţă (coordonator), Dicţionar de Economie, Ed. Economică, 1999 Huidumac C., Rogojanu A., Introducere în studiul economiei de piaţă, Ed. ALL, p. 245-261 Economie, Manualul Catedrei de Economie şi Politici Economice, A. S. E., Ed. Economică, 2000, p. 295-306, p. 333-354 Frois G. A., Economia politică, Ed. Humanitas, 1994, p: 410-424

180